See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347999323

Geomorfologie fluviala

Chapter · December 2020

CITATIONS READS
0 1,764

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
102 PUBLICATIONS   1,279 CITATIONS    67 PUBLICATIONS   251 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Geomorphic effectiveness of floods View project

natural and anthopic risk View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 30 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

250
 251

CAPITOLUL 11

SISTEMUL
GEOMORFOLOGIC
F L U V I A L (SGF)

Definiţie; terminologie; structura şi descrierea sistemului; conceptul de variabilitate a

SGF; bazinul hidrografic ca unitate morfogenetică fundamentală (descrierea relaţiilor
formă - formă într-un SGF; elemente generale; structuri de reţele hidrografice;
ierarhizarea reţelei hidrografice; bazinul de drenaj hidrografic); sistemul
geomorfologic al albiei minore (definiţie şi semnificaţie, factori de control);
secţiunea transversală a albiei (definiţie, morfologie, geometria hidraulică); sectorul
de albie (definiţie, morfologie şi dinamică); maluri concave; maluri convexe;
morfologia şi dinamica patului de albie - morfologia perenă şi morfologia efemeră);
geometria plană a albiilor şi tipurile de albii de râu; albii rectilinii; albii meandrate;
albii împletite şi anastomozate; morfologia profilelor longitudinale ale râurilor;
profile de echilibru; albiile majore; formarea albiilor majore; paleoalbiile; terasele
fluviale; conurile aluviale; deltele; câmpiile aluviale.

« Toate râurile curg în mare, dar marea nu se umple,

cãci ele se întorc din nou la locul de unde au pornit »

Biblia, Eclesiastul 1,7.

« Fiecare vale este creată de râul ei şi proporţia dintre

o vale şi altă vale este aceeaşi ca dintre un râu şi alt râu »

Leonardo da Vinci (1452 – 1519)

11.1. Definiţie, terminologie, structura şi descrierea sistemului

Cuvântul fluviu este atribuit, în mod curent râurilor mari, dar nu se poate vorbi de un criteriu
clar de scarã de mãrime a unui râu pentru care folosirea acestui termen este motivatã sau nu.
Dimpotrivã, cercetãrile de pânã acum au demonstrat cã indiferent de condiţiile de mediu care asigură
 252

existenţa unui râu, indiferent de scara de mãrime a acestuia, procesele de curgere, eroziune, transport şi
sedimentare sunt guvernate de aceleaşi legi, iar întreaga gamã de procese poartã denumirea de procese
fluviale. De aceea noţiunea de sistem fluvial este atribuitã fãrã rezerve oricãrei reţele hidrografice,
oricãrei reţele de drenaj natural cu un bazin bine delimitat.
Spre deosebire de alte sisteme geomorfologice, sistemul geomorfologic fluvial este cel mai uşor
de delimitat în spaţiu, datoritã proprietãţii denumitã cumpãnã de apã. Dinspre aceasta spre aval este
divizat întregul flux de materie (apã + sediment) şi energie, precum şi acţiunea proceselor care îl
concretizeazã. Fac excepţie procesele eoliene, dar rolul lor într-un sistem geomorfologic definit fluvial
este nesemnificativ. Orice sistem fluvial trebuie definit în termenii unui sistem dinamic de tip proces-
rãspuns. Concret se impune a defini elementele sau variabilele cu care putem descrie fiecare subsistem
precum şi rezultanta lor la nivelul morfologiei, inclusiv în raport cu categoria morfogeneticã de care
aparţine.
a) Numãrul variabilelor cu ajutorul cãrora putem descrie un sistem morfologic fluvial cu rang
de bazin hidrografic, din punct de vedere teoretic, este nelimitat. Cercetãrile de pânã acum au condus
însã la selectarea unui numãr relativ redus, între 16 - 30 variabile, acestea putând explica cea mai mare
parte a aspectelor de evoluţie, dinamicã şi stare a reliefului la un moment dat .

Fig. 11.1. Schemã privind

determinarea variabilelor într-un bazin
hidrografic.

Investigaţiile făcute pe o populaţie de peste 100 bazine din România ne-au relevat urmãtoarele
variabile, cu precizarea cã ordinea listãrii nu are în vedere un anumit statut privind importanţa lor în
sistem (fig.11.1): Numãr de râuri de ordinul I (N1 ); Numãr de râuri de ordinul II ( N2); Suprafaţa
bazinului (Sb, km² ); Altitudinea maximã (Hmax, m); Altitudinea medie a bazinului (Hmed, m);
Altitudinea minimã a bazinului (Hmin, m); Energia maximã a reliefului (Hmax - Hmin = Emax, m);
Perimetrul bazinului (P, km); Energia relativã a bazinului (100 Emax/ P  5280 = Er), m; Panta
medie a bazinului (Ib, %); Diametrul cercului înscris bazinului hidrografic (d, km); Diametrul cercului
circumscris bazinului hidrografic (D, km); Coeficient de formã (Cf = d/D); Integrala hipsometricã (Ih,
 253

%); Circularitatea bazinului (C = P/(2 radical din Sb); Raport de confluenţã ( Rc  1 / N 11 );
Lungimea totalã a reţelei (Lt, km); Densitatea reţelei totale (Dt, km/km2); Numãrul de rugozitate a
reliefului (Dt  Er/ 5280 = RG); Raport de relief (RR = Emax/D), m/km).
Statutul sau ponderea ce o dãm în analiza uneia sau alteia din aceste variabile, sau introducerea
altor variabile nelistate aici, este în funcţie de destinaţia şi scopul cercetãrilor, de aspectele care dorim
sã le evidenţiem ş.a.
b) Descrierea sistemului fluvial se face apelând la termenii bilanţului eroziune - transport -
sedimentare, care poate fi evaluat în întregul bazin, mai întâi la nivel calitativ, sub aspectul dominanţei
unuia dintre cei trei termeni, apoi pentru orice secţiune de versant sau de râu pe baze cantitative.
Una dintre cele mai generale descrieri, pe criteriul dominanţei unuia din termenii bilanţului
morfogenetic, a propus-o Schumm (1977). Astfel, dinspre amonte spre aval se disting trei zone (fig.
11.2):
Zona I-a denumitã şi zona producţiei de aluviuni, reprezintã aria principalã de colectare a apei şi
totodatã, aria sursã de aluviuni, pentru cã dominanţa o dau procesele de eroziune şi nu stocarea
depozitelor erodate. Controlul cascadei apã - sediment este asigurat, în principal de: variabilele
climatice, folosinţa terenurilor, înclinarea reliefului, litologie, iar în timp lung şi diastrofism.
Zona a II-a, denumitã şi zona de transport sau de transfer a depozitelor se referă la domeniul
albiilor minore, prin a cãror mecanicã se formeazã câmpiile de inundaţie, terasele, vãile largi
caracteristice acestei zone.
Zona a III-a sau zona de sedimentare este situatã în apropiere de confluenţã, iar nivelul de bazã
controleazã deopotrivã transportul favorizând dominarea depunerilor de aluviuni, morfologiile
caracteristice acestei zone sunt: câmpiile aluviale, conurile de dejecţie, piemonturile, deltele ş.a.

Fig.11.2. Schema generalizatã a unui sistem fluvial (Schumm, 1977)

 254

Între cele trei zone existã o relaţie de tip feedback; dinspre amonte spre aval influenţa este
intrinsecã însãşi definirii sistemului curgãtor, prin direcţionarea gravitaţionalã a fluxului de apã -
sediment şi diminuãrii energiei de relief; rãspunsul sistemului pe traseul invers dinspre aval spre
amonte are ca reper diminuarea pantei, care reduce rata proceselor pe bucla transport – eroziune.
Evident cã o asemenea zonare, în expresia ei cea mai generalã, nu neglijeazã faptul cã în fiecare din
cele trei zone existã o concomitenţã între eroziune - transport - sedimentare dar, subliniem, s-a avut în
vedere dominanţa unuia dintre aceste procese, care dau şi tipul morfogenetic respectiv: relief de
eroziune fluvialã (în zona I-a), relief de eroziune şi acumulare fluvialã (în zona a II-a) şi relief de
acumulare fluvialã (în zona a III-a).
In opinia noastrã, orice abordare a unui sistem geomorfologic fluvial trebuie sã aibã în vedere
urmãtoarele unitãţi ierarhice:
- bazinul ca unitate morfogeneticã fundamentalã;
- albiile de râu (sectorul de albie);

11.2. Bazinul hidrografic ca unitate morfogeneticã fundamentalã

Sunt suficiente argumente, aşa cum vom vedea, pentru a considera cã nici un alt sistem
geomorfologic nu oferã posibilitatea unei atât de clare delimitãri pe tot cursul evoluţiei lui ca sistemul
geomorfologic fluvial. In cadrul acestuia, aşa cum am arãtat în definiţie, întregul flux de materie (apã şi
sediment) şi energie este delimitat de cumpãna de ape şi dirijat gravitaţional spre nivelul de bazã, care,
în cazul cã este reprezentat de nivelul mãrilor şi oceanelor poate fi comparat cu zero absolut sub care
evoluţia înceteazã. În concluzie, considerând bazinul hidrografic în întregul sãu ca sistem proces -
rãspuns, cu o delimitare foarte clarã în spaţiu, putem evalua cu o mare acurateţe principalele intrãri în
sistem, respectiv, energia termicã datoritã soarelui, energia potenţialã şi cineticã din precipitaţii,
energia potenţialã din ridicãri tectonice şi activitãţi magmatice şi energia chimicã realizatã în procesele
de meteorizaţii; de asemenea putem evalua cu aceeaşi acurateţe principalele ieşiri din sistem care sunt:
apã, sedimente, substanţele dizolvate rezultate din menţinerea sau transformarea suprafeţei terenului
sau zonei de lângã aceastã suprafaţã (interfaţa scoarţã - atmosferã). Toate acestea fiind transferate şi la
nivelul schimbãrii morfologiei, ca expresie rezultantã a tuturor ieşirilor din sistem.
Pentru cã morfologia bazinului şi albiei ca şi procesele în serie sunt raportate la condiţiile
geologice, climatice, hidrologice ş.a. este nevoie de a identifica descriptori care sã exprime relaţiile cu
aceste condiţii. Progresele considerabile în geomorfologia proceselor, permit sã considerãm cã analiza
unui bazin hidrografic ca unitate morfogeneticã fundamentalã, impune:
- descrierea geomorfometriei;
- descrierea relaţiilor proces - formã (morfogeneza);
- descrierea relaţiilor intrãri - ieşire (bilanţ denudaţional sau energetic).

11.2.1. Geomorfometria bazinului hidrografic

Acest tip de relaţii derivã din atributele topografice ale unui bazin hidrografic. Ele pot fi
vizualizate şi mãsurate pe hãrţi topografice, aerofotograme şi direct în teren, pentru întregul bazin sau
pentru pãrţi din bazin. In context, cercetãrile au condus la identificarea unui numãr apreciabil de
atribute topografice cu importanţã indiscutabilã în descrierea raporturilor de geomorfometrie. Aceste
atribute se numesc descriptori şi pot fi grupaţi în patru categorii: liniari, areali, de gradient, de formã
sau neparametrici (adimensionali) (fig. 11.3). După cum se observă, descriptorii se referă la suprafaţa
integrala a bazinului, Sb, sau la suprafaţa parţială a bazinului, Sp, la perimetrul bazinului, P, la
lungimea reţelei hidrografice, la înălţimea reliefului.
 255

Considerând un bazin în ansamblul sãu cu

reţeaua de drenaj care l-a generat s-a ajuns sã
reuneascã cca 90 - 100 descriptori, dar tot atât
de adevãrat este cã dintre aceştia pot fi reţinuţi 5
- 7 pentru a evalua pe ceilalţi cu un grad de
aproximare rezonabil. Aceasta nu este posibil
însã în afara cunoaşterii legitãţilor care
guverneazã structura şi organizarea reţelelor
hidrografice.

Fig. 11.3. Câteva atribute morfometrice ale

unui bazin hidrografic (Strahler, 1957).

11.2.1.1. Reţeaua de drenaj (hidrograficã)

În unele analize se preferã noţiunea reţea de drenaj şi nu reţeaua hidrograficã. Aceasta pe

considerentul cã elementele terminale, deci situate cel mai amonte, ale râurilor nu sunt râuri în sensul
consacrat al cuvântului râu ci nişte trasee colectoare de ape şi sediment, dar care au la rându-le toate
atribuţiile unei structuri de drenaj. In acest context vom folosi şi noi o asemenea noţiune, care este mai
comprehensivã şi vom defini reţeaua hidrograficã ca o reţea de drenaj în sensul unei reţele de trasee
care colecteazã şi concentreazã fluxul de apã + sediment spre nivelul de bazã general. În acest fel
reţeaua capãtã aspectul unei încrengãturi sau dispuneri în structuri foarte diferite în funcţie de controlul
pe care-l realizeazã unii factori naturali sau antropici (fig. 11.3).
Indiferent de mãrimea unei reţele de drenaj, de la cea de mãrimea unui model fizic, de laborator,
la bazine de mãrime continentalã ca Mississippi, Amazon sau Dunãre, ea este alcãtuitã din douã
elemente, pe care le considerãm primordiale, şi anume: segmentul sau legãtura şi confluenţa sau
punctul de joncţiune dintre douã segmente de reţea sau punctul de vãrsare într-un lac, mare, ocean sau
pur şi simplu ‘’pierderea’’ în subteran, ca în cazul regiunilor carstice. Segmentul sau legãtura
reprezintã o porţiune de reţea situatã între izvor şi prima confluenţã, între douã confluenţe succesive
sau între confluenţa cu un alt segment şi vãrsarea într-un lac sau mare. Unele nuanţãri în a denumi
segmentul de reţea şi legãtura de reţea ţin, aşa cum vom vedea, de abordarea de asociere a reţelei, pe
baze geometrice sau pe baze topologice. Astfel, primele reţele, care pornesc direct din izvoare se mai
numesc şi segmente exterioare, iar celelalte se numesc segmente interioare, dar şi legãturi ceea ce
exprimã şi sensul de traseu de conexiune în sistem (Smart, 1969).
Denumirea datã unei reţele este, de regulã, denumirea colectorului principal, dar asupra definirii
acestuia vom reveni cu ocazia discuţiei asupra ierarhizãrii reţelei hidrografice, pentru cã din punct de
vedere hidrologic şi geomorfologic râul principal nu se continuã pânã la izvoarele nici unui afluent.
 256

a) Structuri de reţele hidrografice

Potrivit configuraţiei generale pe care o are o reţea hidrograficã proiectatã în plan se disting în
principal zece tipuri de ansamblare (structuri ale acesteia, fig. 11.4):

Fig. 11.4. Definirea elementelor

unei reţele de drenaj: A – legătură de
reţea.

- dendriticã, cea mai comunã structurã, încrengãturi ale afluenţilor în direcţia râului principal, cu
unghiuri de confluenţã de regulã mai mici de 900; se dezvoltã în regimul cu rezistenţã relativ uniformã
la eroziune;
- rectangularã, la care confluenţele sunt în unghiuri drepte sau aproape drepte, este o structurã
controlatã de factorul geologic, asemenea situaţii sunt foarte frecvente în Scandinavia;
- radiarã, generatã de prezenţa unor înãlţimi din roci dure ale unor conuri vulcanice, care impun
drenare în flancuri;
- centripetã, generatã de prezenţa unei mari arii depresionare, ca nivel de bazã, concentreazã
drenarea scurgerii, în regiunile semiaride;
- multi-bazinalã, cunoscutã în regiuni colinare sau carstice;
- zãbrelitã, sub formã de gratii, cu unghiuri de confluenţã drepte sau aproape drepte;
- paralelã, tipicã pe formaţiunile litologice dispuse longitudinal, nu are extinderea regionalã
pentru cã intervenţia structurilor majore impun schimbãri radicale;
-inelarã, dezvoltatã pe înãlţimi izolate (domuri, conuri) formate pe alternanţe de strate;
-contorsionatã, din cauza structurii geologice.

b) Ierarhizarea reţelei hidrografice

Preocupãri privind analiza organizãrii şi ierarhizãrii reţelei hidrografice au fost cu mult înainte
de definirea acestor noţiuni, dar ceea ce a determinat o cotiturã radicalã în domeniu au fost lucrãrile lui
Horton (1945), cãruia i-au urmat contribuţiile aduse de Strahler, Shreve, Scheidegger, Smart, Weritty
ş.a. Din acestea putem conchide cã ierarhizarea unei reţele hidrografice poate fi abordatã în douã
maniere:
- pe bazã geometricã, respectiv, se are în vedere lungimea, forma geometricã a reţelei,
orientarea segmentelor ce formeazã reţeaua;
- pe bazã topologicã, respectiv, se are în vedere reţeaua de interconexiuni pe baza căruia putem
prognoza forma, considerând reţeaua ca rezultat al proceselor stochastice.
 257

Fig. 11.5. Tipuri de structuri de reţele hidrografice

(Howard, 1967) şi fotografie (D. Heron).

Fig. 11.6. Reţele de drenaj topologic identice (stânga). Posibilităţi de formare de reţele de drenaj cu acelaşi
număr de segmente de ordinul I(dreapta) (Ichim et al., 1989).

Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre cele douã noţiuni sã exemplificãm o reţea care, având
acelaşi numãr de afluenţi de un anumit ordin, din cauza dispunerii acestora, dau reţelei alte proprietãţi,
 258

cel puţin din punct de vedere geomorfologic. Este suficient, cred, sã exemplificãm faptul cã o reţea cu
6 segmente exterioare poate fi exprimatã în 42 variante de organizare (fig. 11.6).
Aşadar, este foarte important pentru geomorfologie o asemenea diferenţiere, pentru cã nu de
puţine ori în explicarea configuraţiei unor reţele hidrografice, dincolo de o anumitã logicã permanentã,
se apeleazã la argumente dificil de controlat.

b1) Ierarhizarea pe bazã geometricã

Prima ierarhizare în acest sens aparţine lui Gravelius (1914), dupã care cel mai mare râu este
considerat de ordinul 1 (fig. 11.7) de la izvor pânã la vãrsare. Ierarhizarea nu a fost susţinutã de o
argumentaţie adecvatã, astfel cã abia contribuţia lui Horton (1945) şi apoi cea a lui Strahler (1952) au
impus o teorie a ierarhizãrii pe baze geometrice, o teorie în care se pot identifica prin demonstraţii de
rigoare legitãţi ale organizãrii reţelelor hidrografice.
Iatã succint cele douã modele de ierarhizare.

Modelul Horton, în ierarhizare (fig. 11.7), ţine seama

de urmãtoarele reguli :
- o mulţime de segmente ce se extind de la confluenţã
spre amonte poate fi considerată provizorii de ordinul ();
- fiecare segment care începe de la obârşie este, iniţial,
considerat râu de ordinul 1;
- dacã douã râuri Horton de ordin () conflueazã,
rezultã în aval un segment de ordinul tributarului mai mare
(ca ordin).
Modelul Strahler este mai simplu (fig. 11.6). Autorul
considerã cã segmentele cuprinse între izvor şi prima
confluenţã sunt de ordinul 1; unirea a douã segmente de
ordinul 1 formeazã un segment de ordinul 2; numai douã
segmente de ordinul II, indiferent câte segmente de ordinul 1
primeşte, formeazã segmente de ordinul 3 şi aşa mai departe,
primirea segmentelor de ordin inferior nemodificând ordinul
nou format.
În cazul ambelor modele, este important sã reţinem cã
ordinul reţelei şi implicit al bazinului este dat de segmentul cu
ordinul cel mai mare.

Fig. 11.7. Diferite sisteme de clasificare a reţelei hidrografice

(Ritter, 1986).
 259

Aceste modele nu rezolvã, din punct de vedere fenomenologic urmãtoarea problemã: ordinul
dintr-o reţea se schimbã când se unesc douã segmente de acelaşi ordin, în timp ce proprietãţile
hidrologice şi geomorfologice se schimbã cu fiecare confluenţã. Totuşi asemenea modele au permis
enunţarea unor legi de mare valoare teoreticã privind organizarea reţelelor hidrografice, dintre care
menţionãm pe cele mai des uzitate :
Legea numãrului de râuri, formulatã astfel: numãrul de râuri de diferite ordine dintr-un bazin
hidrografic tinde sã aproximeze foarte strâns o progresie geometricã inversã în care primul termen
este unitatea şi rata este raportul de confluenţã (de bifurcaţie). Este o lege statisticã. Ea are în vedere
numai o aranjare relativã a râurilor în reţea, fãrã a lua în consideraţie forma, lungimea sau orientarea
reţelei de drenaj (fig. 11.8).
Legea lungimii râurilor care aratã cã sumele lungimii râurilor de ordine succesive tind sã
formeze o progresie geometricã inversã, al cãrei prim termen este dat de lungimea totalã a cursurilor
de ordinul l (L1) iar rata o constituie raportul lungimilor. Forma grafică a acestei legi este aproximativ
asemănătoare cu cea a numărului râurilor.

Fig. 11.8. Relaţii statistice

între ordinul râului şi variate
proprietăţi ale bazinului de drenaj.
Aceste relaţii sunt denumite şi legi
ale morfometriei bazinelor de drenaj.
 260

Legea suprafeţelor bazinelor hidrografice care aratã cã suprafaţa necesarã apariţiei bazinelor
de ordine succesive tinde sã formeze o progresie geometricã crescãtoare, având ca prim termen
suprafaţa de apariţie a bazinelor de prim ordin (S1), iar ca raţie, raportul acestor suprafeţe. Similar s-
au formulart şi alte legi Horton, o contribuţie de seamã având-o geograful român Zãvoianu (1978,
1985). Dintre ele amintim legea pantei medii a cursurilor de apã; legea pantei bazinelor hidrografice;
legea debitelor medii însumate ş.a.
În legãturã cu aceste legi se discutã mult dacã ele reflectã senzitivitatea sau nu la condiţiile de
mediu. In context se formuleazã o serie de critici, subestimându-se caracterul lor determinant iar pentru
exemplificare se face apel îndeosebi la analiza raportului de confluenţã (Rc).

Rc = N1/ (1/ -1)

în care  - ordinul reţelei în sistem Strahler, iar N1, numãrul segmentelor exterioare(ordinul 1)

Fig.11.9. Similitudini în organizarea reţelei

hidrografice a r. Ozana şi a r. Cracãu în condiţii
geologice de fliş: A, reţea de drenaj realã; B, reţea
de drenaj schematizatã (Ichim, 1979).

Cercetãtorul american Shreve (1966, 1968) a atras însã atenţia cã fenomenul de nesenzitivitate
aratã, pe de o parte, tendinţa proceselor de eroziune de a forma o reţea pe criteriul organizãrii celei mai
probabile stãri a reţelei, pe de altã parte, dar nu întotdeauna, exprimã factori locali. Pentru noi,
nesenzitivitatea este argumentatã de un exemplu foarte concludent, identificat în Munţii Stânişoara şi
anume, douã reţele predominant transversale, Ozana şi Cracãu, de structuri tectonice şi litologii foarte
complexe, au o similitudine aproape perfectã (fig. 11.9).

b2) Ierarhizarea pe bazã topologicã

Modelul ierarhizării pe bază topologică are la bazã proprietatea combinãrii (poziţia afluenţilor,
asocierea şi unirea lor în formarea unei reţele de ordin superior, posibilitãţile de organizare ale reţelelor
cu acelaşi numãr de legãturi exterioare; distribuţia legãturilor interioare ş.a.). Astfel, pot fi reţele de
 261

acelaşi ordin Horton sau Strahler, dar dispunerea legãturilor, a segmentelor pot crea situaţii foarte
diferite. Deja am spus, de exemplu, cã un râu cu şase segmente exterioare, din combinarea lor poate
genera 42 situaţii de structuri de reţele. In acest context, Shreve (1966, 1968) a propus o altã ierarhizare
care se preteazã la aplicarea analizei reţelelor hidrografice prin tehnica metodelor combinatorii şi
stochastice (fig. 11.7), şi anume, în modelul Shreve, orice segment exterior are mãrime 1, dacã douã
legãturi, una de mãrime M1 şi alta de mãrimea M2 se unesc formeazã o legãturã de mãrimea M1+2. Prin
inducţie, mãrimea unei legãturi este egalã cu mãrimea legãturilor exterioare. Acest model impune
noţiunea de mãrime a unui bazin, care este datã de segmentul cu ordinul cel mai mare şi înseamnã
suma legãturilor exterioare din amonte. Modelul exprimã deopotrivã raporturi cantitative în reţea, dar
şi modificãrile aferente sub raport fenomenologic în sensul cã, de exemplu, orice adãugare de reţea
schimbã mãrimea în ierarhizare, rezultã şi modificarea în mãrime şi regimul fenomenelor fizice. De
asemenea, modelul a permis reformularea sinteticã pe baza analizelor stochastice a unor legi
geomorfologice privitoare la sistemele hidrografice. Dintre acestea menţionãm :
- într-un eşantion de reţea hidrograficã topologic aleatoare infinitã, numãrul mediu de râuri
Strahler de ordine succesive (implicã ca numãrul eşantioanelor sã creascã), va tinde sã formeze o
progresie geometricã în raţie de 1/4;
- numãrul mediu de legãturi de ordine succesivã dintr-o reţea topologic aleatoare infinitã va tinde
sã creascã în progresie geometricã cu raţia 1/2;
Prin combinarea acestora rezultã o a treia lege şi anume : - numãrul mediu de legãturi pentru un
râu creşte cu ordinul de reţea într-o progresie geometricã cu raţia 2.
Sunt şi alte proprietãţi topologice ale unei reţele a cãror cunoaştere este de mare importanţã şi în
geomorfologie şi anume: diametrul reţelei hidrografice care este extinderea profilului longitudinal, dat
de totalitatea legãturilor acestuia, iar lungimea topologica a profilului longitudinal principal este
diametrul maxim al reţelei; înãlţimea medie a obârşiei sau lungimea medie a traseelor este datã de
raportul sumei totale a traseelor (p) şi mãrimea reţelei ş.a.
Indiferent de modelul de ierarhizare adoptat, pentru descrierea compoziţiei reţelei hidrografice se
folosesc în principal variabile asociate lungimilor, ordinului de reţea, mãrimii confluenţelor, iar
combinate cu suprafaţa, frecvenţa şi densitatea de drenaj.

11.2.1.2. Forma bazinului de drenaj (hidrografic)

Bazinul de drenaj hidrografic este o categorie morfometricã rezultatã din evoluţia reţelei. Relaţia
este atât de strânsã, indiferent de mãrime, încât putem spune cã este vorba de o variaţie alometricã,
respectiv aproape toate relaţiile de interdependenţã sunt funcţie de putere. De fapt este un caz de
aplicare a legii alometrice potrivit cãreia ritmul de creştere a unui organ este o fracţiune constantã din
ritmul relativ de creştere a întregului organism. Mai mult, se poate face un inventar a cca 35 - 40 relaţii
în care tot atâtea variabile, fie morfometrice, fie de proces dintr-un bazin pot fi explicate într-o mare
mãsurã de variaţia mãrimii suprafeţei bazinului hidrografic (Ichim, 1988). De aceea trebuie sã avem în
vedere într-o manierã distinctã descrierea bazinului în raport cu reţeaua care l-a generat şi pe care la
rându-i o susţine cu masã şi energie.
Principalele variabile - descriptori ai raporturilor formã - formã, ce caracterizeazã un bazin
hidrografic sunt :
- mãrimea suprafeţei (Sb, km2);
- perimetrul (P, lungimea conturului pe cumpãna de ape, în km);
- lungimea bazinului ( mãsuratã între punctele extreme);
- coeficientul de formã Horton (Cf) ca raport între mãrimea suprafeţei bazinului (Sb) şi pãtratul
lungimii acestuia (L2);
 262

- raportul de relief (RR) ca relaţie între energia de relief (altitudinea relativã maximã) şi
lungimea bazinului ş.a. Energia este în relaţie cu panta bazinului şi a râului şi indirect are o influenţă
asupra ratelor proceselor de versant şi transportul de aluviuni de către râuri.
- densitatea de drenaj (Dt, km/km2) redă raportul dintre lungimea reţelei de drenaj şi suprafţa
bazinului; există o relaţie apropiată între densitatea de drenaj, panta medie a bazinului şi energie.
- elongaţia, dupã modelul Schumm (1956) redã raportul dintre diametrul cercului cu aceeaşi
arie cu a bazinului şi lungimea bazinului. Acest parametru are importante consecinţe hidrologice din
cauză că, în contrast cu bazinele circulare, scurgerea rezultată în urma unor ploi puternice parcurge o
distanţă mult mai mare în bazinele alungite. Hidrografele pentru un bazin circular arată o concentrare
rapidă a scurgerii spre deosebire de hidrografele pentru un bazin alungit unde hidrografele prezintă o
întârziere a scurgerii.
- panta generalã a reliefului bazinului hidrografic (în grade);
- integrala hipsometricã (în care y - h/H, respectiv h - diferenţa de nivel între altitudinea
punctului considerat şi nivelul de bazã, iar H, înãlţimea maximã; x - a/A, în care a - suprafaţa de relief
aflat sub altitudinea h, iar A, suprafaţa de relief pentru întregul bazin, între altitudinea maximã şi
nivelul de bazã ) exprimatã în forma y - f (x); integrala hipsometrică rezumă forma bazinului
hidrografic într-o singură valoare (fig. 11.10.).

Fig. 11.10. Modul de calcul al integralei hipsometrice (Strahler, 1952).

Integrala hipsometrică poate varia teoretic între 0%, când întreaga masă de relief dintr-un bazin
hidrografic s-ar consuma în întregime prin denudaţie şi 100%, când în bazin masa de relief ar fi intacta,
neafectată de denudaţie. Aceste extreme practic nu există în natură, dar există în schimb o variaţie între
25% şi 75%. Bazinele care sunt fragmentate puternic de văi adânci şi înguste, rămânând zone întinse
 263

cu relief de mare altitudine vor avea o integrală hipsometrică de valoare mare (fig. 11.11A);
dimpotrivă, dacă văile sunt largi, relieful şters, integrala hipsometrică are valori mici, adică o mare
cantitate de relief a fost îndepătată în afara acestuia, integrala hipsometrică are valori mici (fig. 11.11
D). În această idee, Strahler (1952) a folosit integrala hipsometrică pentru a determina stadiul de
evoluţie a reliefului în condiţii de stabilitate tectonică.

Fig. 11.11. Integrale

hipsometrice pentru patru bazine
de drenaj modelate pe diferite tipuri
de roci (A-D) (Strahler, 1952).
 264

În concluzie, atât forma reţelei de drenaj şi a bazinului, cât şi relaţiile între ele, permit fãrã nici-o
rezervã să considerãm bazinul hidrografic ca o unitate geomorfologicã fundamentalã, în care toate
intrãrile şi ieşirile pot fi nu numai uşor mãsurate (evident în raport cu situaţia dintre alte sisteme
morfogenetice), dar se poate (tocmai în virtutea relaţiilor menţionate) interveni pentru controlul, cel
puţin parţial al unor intrãri şi ieşiri. Continuarea şi aprofundarea analizei la nivelul sistemului proces -
rãspuns oferã bazele elaborãrii unor strategii de amenajare sau folosinţã a bazinelor hidrografice.

11.2.1.3. Bugetul de aluviuni al bazinului hidrografic

Generarea de aluviuni într-un bazin hidrografic este procesul geomorfologic fundamental pentru
înţelegerea evoluţiei reliefului la diferite scări de timp, dar şi pentru numeroase scopuri practice
(cunoaşterea ratei de eroziune a terenurilor fertile, calcularea timpului de viaţă a lacurilor de baraj,
poziţionarea prizelor de apă etc). O schemă conceptuală a bugetului de aluviuni cuprinde:
a) sursele de aluviuni prin care sunt puse în mişcare depozitele în aria bazinului hidrografic
b) transportul de aluviuni dintr-un punct în altul al bazinului hidrografic
c) stocajele de aluviuni în conuri aluviale, albii majore, baza versanţilor etc.
d) efluenţa aluviunilor

SURSE STOCAJE
 versanţi (prin: procese de mişcare în  coluviere (depuneri în glacisuri)
masă,eroziune în suprafaţă; ravenaţie)
 albii (din patul albiilor; din maluri)  în conuri aluviale
 utilizări ale terenurilor (drumuri,  în albii minore
minerit, transport lemn în păduri, urbanism)
 în albii majore
 antropice (halde, mici baraje,etc)
▼
RAPORT DE EFLUENTA A ALUVIUNILOR

Pentru a realiza bugetul de aluviuni a unui bazin hidrografic, trebuie să se cuantifice şi să se pună în
legătură procesele responsabile de generarea aluviunilor cu cele responsabile de transportul lor. Relaţia
consacrată pentru aceasta este următoarea:
Qs (t / km2 / an)
SDR   100
Ev (t / km2 / an)
în care SDR (%) este raport de efluenţă a aluviunilor, Qs reprezintă volumul de aluviuni care trece
prin sectiunea de închidere a bazinului hidrografic, Ev este productia de aluviuni a surselor de aluviuni
însumate din aria bazinului. In acest fel, avem imaginea concretă a volumului de materiale, depozite
erodate în toată aria bazinului şi volumul de materiale transportate, evacuate în afara bazinului
hidrografic respectiv prin diverse căi, cea mai importantă fiind reţeaua de albii de râu.
Astfel, la ieşirea din bazin vom găsi doar o mică fracţiune din volumul de depozite erodate. Mai
mult, stocaje importante au loc chiar pe cursul râurilor. Măsurători de debite de aluviuni în suspensie în
lungul marilor râuri au pus în evidenţă acest fenomen. Pierderea de aluviuni în albie poate ajunge, pe
unul si acelaşi râu, până la 30 - 40 %, fără a fi vorba de reţineri în lacuri de baraj. Dacă avem, însă, în
vedere că cea mai mare parte a stocajului are loc până la intrarea aluviunilor pe cursul principalelor
râuri, este uşor de înţeles cât de necesară este abordarea efluenţei aluviunilor în relaţie directă nu numai
cu eroziunea, ci si cu stocajele. În bazinul râului Putna, pentru fiecare din bazinele mai mari de ordinul
 265

III s-au determinat cei doi parametri ce intră în calculul raportului de efluenţă a aluviunilor: eroziunea
efectivă sau totală si producţia de aluviuni sau evacuată din bazin.
Pentru bazinele mai mari de ordinul III, datele au fost comparate cu rezultatele măsurătorilor din
secţiunile de râu si pot fi considerate rezonabile. Astfel, s-a calculat raportul de efluenţă a alviunilor
pentru fiecare din cele 350 bazine ordonate în sistem Strahler si care compun, la rândul lor, bazinul
râului Putna. Rezultatele sintetizate în tabelul 10.1, arată că: i) efluenţa aluviunilor este puternic
dependentă de ordinul de mărime în sistem Strahler al reţelei hidrografice ; ii) în cadrul aceluiaşi ordin
de bazin, litologia are efectul principal în variaţia, atât a mărimii eroziunii efective (de patru ori mai
mare în aria de molasă decât în aria de fliş), cât şi în mărimea efluenţei aluviunilor (de circa 1,5 ori mai
mare în aria de molasă decât în fliş, la nivelul aceluiaşi ordin de bazin). Cauza este şi de natură
geomorfologică, şi anume, extinderea mare a alunecărilor de teren şi curgerilor noroioase care transferă
în masă depozitele de versant spre şi în albii, iar conţinutul bogat în argilă al rocilor favorizează
preluarea unei mari părţi a acestor depozite în aluviunile râului.

Tabel 10.1. Raportul de efluenţă a aluviunilor (%) în relaţie cu ordinul reţelei de drenaj în bazinul râului Putna

Ordinul reţ elei hidrografice

Regiunea
I II III IV V VI VII
Aria
100 65 42 33 26 20 -
flişului
Aria de
- 100 81 62 46 30 25
molasă

11.3. Sistemul geomorfologic al albiilor

11.3.1. Definiţie şi semnificaţie

Cea mai generalã definiţie a unei albii poate fi urmãtoarea: o concavitate alungitã în suprafaţa
terenului asigurând curgerea naturalã cu suprafaţa liberã a apei provenitã din ploi, topirea zãpezii şi
gheţii sau din drenaj subteran. Albia unui râu se autoformeazã, morfologia ei rezultând din antrenarea,
transportul şi depunerea sedimentelor erodate. Indiferent de condiţiile de mediu, anumite trãsãturi
morfologice rãmân stabile, chiar dacã albia nu este un fenomen static. Aceasta aratã, înainte de toate,
posibilitãţile albiilor de a se ajusta la condiţiile de mediu, la variaţia factorilor de control, dar şi o
ajustare mutualã a variabilelor ce o compun. În acest mod trebuie înţeleasã stabilitatea, ca echilibru al
interacţiei dintre douã seturi de variabile: care mãsoarã forţele aplicate prin curgerea bifazicã şi
rezistenţa la eroziune. Astfel albiile formeazã un continuum dinamic al relaţiilor forţã - rezistenţã, iar în
cazul albiilor în roca în loc structura şi litologia introduc abateri severe, fãrã a anula însã principiul
raporturilor forţã - rezistenţã, numai cã ajustarea se face într-un timp mai lung decât în cazul albiilor
aluviale (în aluviuni).
Iniţierea formãrii albiilor este un proces foarte complicat. Se considerã însã cã momentul se
situeazã la trecerea de la scurgerea lamelarã pe versanţi la curgerea turbulentã, concentratã, moment
care, dupã o serie de specialişti se situeazã la numere Reynolds1 de 1500 - 6000 şi depinde de panta
versantului, de intensitatea curgerii ş.a. Dupã acest moment al iniţierii, pe toatã lungimea sa, întreaga

1
Numărul Reynolds se defineste adimensional ca raport intre produsul vitezei curgerii (V) şi o lungime caracteristica, de
regula adâncimea curgerii sau raza hidraulică (RH) şi coeficientul de vâscozitate cinematica a apei ().
 266

geometrie, fie cã este vorba de configuraţia în plan a albiei, fie de geometria hidraulicã, albia este
guvernatã de aceleaşi legi, iar evaluãrile relaţiilor de cauzalitate a majoritãţii covârşitoare a proceselor,
a morfologiei subsecvente şi naturii depozitelor în tranzit au ca reper condiţia albiei la debite la maluri
pline. Se considerã cã aceste debite au cea mai înaltã semnificaţie morfogeneticã. Este foarte important
un asemenea reper morfogenetic pentru cã de mecanica albiilor minore depinde formarea câmpiilor de
inundaţie, a teraselor şi conurilor aluviale, precum şi fenomene de furturi de reţea hidrograficã,
formarea de defilee ş.a. Evident, cã aceasta nu înseamnã sã ignorãm alţi factori în raport cu
specificitatea proceselor sau fenomenelor la care ne referim.
Posibilitãţile de abordare a studiului şi cunoaşterii sistemului geomorfologic al albiilor, pot diferi
în funcţie de scopul cunoaşterii în sensul evidenţierii unor aspecte anume. În cazul unui curs, a unui
manual de geomorfologie, considerãm a avea în vedere, în ordine, urmãtoarele aspecte :
- poziţia albiei în structura sistemului fluvial şi identificarea în cadrul ei a unor subunitãţi
ierarhice: secţiunea de râu; sectorul de albie; profilul longitudinal;
- mecanica albiei minore şi procesele morfogenetice subsecvente cum ar fi: formarea câmpiilor
de inundaţie, a teraselor, a conurilor de dejecţie şi deltelor, interrelaţiilor cu versanţii;

11.3.2. Secţiunea transversalã a albiei

Definim secţiunea transversalã a unei albii de râu ca unitate geomorfologicã de bazã

(elementarã) a structurii unui sistem geomorfologic fluvial pentru cã la acest nivel au loc aproape toate
procesele ce definesc mecanica râurilor, albiile în ansamblul lor nefiind decât multiplicarea la nesfârşit
a acestor procese şi implicarea unor caracteristici determinate de scara dimensiunilor şi cascada
sistemului.

11.3.2.1. Morfologia secţiunii transversale

Deşi albiile de râu şi, în special, albiile aluvionare au o mare mobilitate, existã, paradoxal,
posibilitatea de a defini o anume stabilitate a acestora. Este vorba de stabilitatea dinamicã, sau altfel
spus, o dinamicã în care raporturile dintre diferitele variabile ce alcãtuiesc sistemul se menţin în
termeni cu rate mici de schimbare, aşa cum vom arãta în discuţia asupra geometriei hidraulice a unei
secţiuni. Cei mai utilizaţi descriptori ai albiilor minore sunt indicaţi în fig. 11.12 A în care B este
lăţimea albiei, P este perimetrul udat, A este suprafaţa secţiunii transversale, H este adâncimea albiei
iar S este panta sau diferenţa de înălţime între două puncte, e1 şi e2, de-a lungul albiei de râu.
Stabilitatea formei poate fi apreciatã cu ajutorul coeficientului de formã Lane (1935) calculat ca
relaţie între suprafaţa realã a secţiunii albiei şi suprafaţa unei parabole în care se înscrie forma albiei.
Cercetãrile pe o mare populaţie de secţiuni de albie au evidenţiat cca douã tipuri de forme cu o mare
stabilitate:
- forma parabolicã largã pentru albii cu perimetrul din nisipuri omogene necoezive, factorul
formã calculat ca raport între suprafaţa secţiunii transversale şi suprafaţa secţiunii unei parabole a fost
determinat ca având valori între 0,5 - 1;
- forma rectangularã, trapezoidalã pentru albiile cu perimetrul din depozite argilo-prãfoase cu
mare coezivitate. Variaţia factorului formã, calculat ca raport între suprafaţa secţiunii transversale şi
suprafaţa secţiunii unui trapez sau dreptunghi înscris secţiunii, este între 0,5 - 0,9, dar poate ajunge şi la
1,0 (cazul albiilor unor râuri din India).
Noi am determinat variaţia factorului formã pentru albia râului Bârlad (fig. 11.12) în secţiunea
Bârlad, pe baza unei populaţii de 600 de poziţii şi am obţinut o valoare medie de 0,81, aproape de tipul
larg parabolic (Maria Rãdoane, I. Ichim, 1980).
 267

Fig. 11.12. Elementele dimensionale ale unei albii re râu (stânga). Secţiunea transversală a albiei râului Bârlad:
A - forma trapezoidalã; B - forma parabolicã (dreapta).

De cele mai multe ori morfologia secţiunilor transversale este puternic marcatã de asimetrie, şi
aceasta nu numai în condiţiile albiilor meandrate. Cu ajutorul analizei spectrale s-a demonstrat cã
asimetria secţiunii transversale are o comportare oscilatorie în lungul albiilor naturale nesupuse
constrângerilor de naturã litologicã. Dezvoltarea asimetriei secţiunilor transversale este în legătură cu
circulaţia secundară a curgerii, a cãrei accelerare şi decelerare localã poate produce schimbãri în forma
albiei.

11.3.2.2. Geometria hidraulică a secţiunii transversale

Proprietãţile de autoorganizare şi identitate ca sistem proces - rãspuns ale secţiunii se

concretizeazã prin ajustarea variabilelor acesteia funcţie de debit, care îndeplineşte cel mai important
rol în dimensionarea albiilor. Aceste relaţii care asigurã coeziunea dintre sistemul morfologic şi
cascada apã - sediment constituie ceea ce Leopold şi Maddock (1953) au numit geometrie hidraulicã.
Referindu-ne la aceasta mai trebuie sã adãugãm cã numãrul variabilelor dintr-un sistem care au
disponibilitatea sã se ajusteze, deci sã ia în permanenţã alte valori funcţie de alte variabile, reprezintã
numãrul de grade de libertate ale sistemului. In acest sens se considerã cã sistemul unei albii are cel
puţin 9 grade de libertate, fiecare, evident fiind descrisã de o ecuaţie. Leopold şi Maddock (1953), cei
care au pus bazele teoriei geometriei hidraulice, au gãsit cã în descrierea geometriei albiei funcţie de
debit sunt considerate fundamentale trei relaţii, dupã cum urmeazã (fig. 11.13):
- pentru lãţimea albiei (B)
B =ABQb
- pentru adâncimea medie a albiei (H)
H =AH Qt
- pentru viteza medie (V)
V =AV Qm
Dacã observãm atent relaţiile scrise, produsul variabilelor dependente dau expresia de mãsurã a
debitului respectiv:
B . H . V = Q (m3/s).
Este cea mai clarã dovadã a existenţei unei ajustãri între aceste variabile. Plecând de la acest
adevãr elementar care descrie continuitatea mişcãrii, coeficienţii de multiplicare (A V. AB, AH) şi
 268

exponenţii trebuie sã satisfacã urmãtoarele relaţii:

AB . AH . AV = 1
b + m + f =1

Fig.11.13.Relaţiile geometriei
hidraulice a albiilor de râu (Leopold,
Maddock, 1953).

Pentru secţiunile stabile de tip parabolic cei trei exponenţi au valori aproximativ egale
b=m=f=0,33, în timp ce pentru secţiunile rectangulare, exponentul lãrgimii, de regulã este mai mic
(0,05). Mãsurãtori fãcute pe 139 râuri de Park (1977) şi 587 râuri de Rhodes (1977) au evidenţiat
urmãtoarele diapazoane de variaţie pentru cei trei exponenţi:
b  0,00 = 0,84
f  0,01= 0,84
m  0,03 = 0,99
Cunoaşterea geometriei hidraulice este importantă, pe aceastã bazã putându-se identifica
secţiunile stabile din punct de vedere dinamic, atât de necesare în programele de amenajãri. De
asemenea, sunt importante pentru a discrimina exact rolul fiecãrei variabile în aceastã ajustare.
Pentru cã o albie reprezintã în fond o succesiune nedefinitã de secţiuni de albii de râu se poate
deduce, din studiul unei populaţii de secţiuni aflate în succesiune, geometria hidraulicã în lungul albiei.
Fenomenul oricum existã, altfel nu s-ar putea asigura transferul de debit lichid şi solid din bazin, iar
debitul care controleazã ca variabilã independentã cel mai bine aceastã geometrie este aşa numitul
debit dominant sau debit la albie plinã, echivalent cu debitul a cãrui interval de recurenţã este de 1,58
 269

ani (Leopold şi Maddock, 1959).

11.3.3. Sectorul de albie de râu

11.3.3.1. Definiţie

Pentru moment vom reţine cã un sector de albie reprezintã o unitate de albie naturalã a cãrei
lungime este datã de lungimea de undã a unui meandru (în cazul albiilor sinuoase), de distanţa dintre
douã vaduri sau douã adâncuri succesive (în cazul albiilor rectilinii) sau de distanţa dintre douã
noduri succesive de împletire a albiilor (în cazul albiilor împletite). Aceste lungimi pot fi deduse în
funcţie de lãrgimea albiei; de exemplu, pentru o albie cu lăţime de sub 1 m, lumgimea sectorului
reprezentativ poate de 5-7 m ; în cazul unei albii de 200 m lăţime, lungimea sectorului poate fi de
aproximativ 1,5 km.
Pentru cunoaşterea geomorfologiei unui sector de albie se impune a avea în vedere distinct : -
morfologia şi dinamica malurilor; - morfologia şi dinamica patului albiilor; - geometria planã a albiilor
şi tipurile de albie;

11.3.3.2. Morfologia şi dinamica malurilor unei albii

Orice albie presupune existenţa a douã maluri. Este un truism dar precizarea este tot atât de
necesarã, pentru cã malurile sunt înainte de toate expresia schimbãrii permanente, stânga - drepata, a
ponderii proceselor eroziunii sau sedimentãrii care au loc simultan, dar ponderea dominantã a fiecãruia,
se schimbã, alternativ de la un mal la celãlalt. De aici trebuie sã înţelegem un lucru foarte important,
pânã acum ignorat complet şi anume cã, albiile deşi sunt forme de relief (reprezintă o concavitate) nu
sunt cum s-a considerat mult timp numai forme de eroziune, ci forme de eroziune şi acumulare.
Paradoxal, dar aşa este. Când un mal se eroade, cel opus, situat mai în aval se construieşte, se înalţã
prin sedimentare. Primul este mal concav sau de eroziune, al doilea, mal convex sau de acumulare.
Acestea sunt cele douã tipuri principale de mal, pe care le întâlnim la albiile aluviale şi împreunã dau
imaginea unitarã faptului cã râul este un agent care distruge şi construieşte în acelaşi timp.
a) Maluri concave
Aşa cum aratã şi denumirea, aceste maluri, suprafaţa morfologicã expusã spre râu, descrie o
concavitate indiferent de mãrimea ei, concavitate care se mãsoarã în grade ale arcului de cerc pe care
se înscrie creşterea maximã. De asemenea, prin definiţie sunt maluri de eroziune, ceea ce nu înseamnã
cã procesele de acumulare lipsesc cu desãvârşire.
Formarea malurilor concave se face în douã moduri: prin eroziune în sensul strict al definiţiei
procesului şi prin cedarea malurilor.
In primul caz, eroziunea implicã antrenarea materialului particulã cu particulã sau a agregatelor,
este vorba de o desprindere discretã a acestora, iar procesul este specific malurilor de roci coezive. Prin
urmare, proprietãţile rocilor au un rol esenţial în definirea erodabilitãţii.
Dinamica acestui tip de mal este raportatã la aşa numitul punct bazal de control al stabilitãţii
malurilor (Carson şi Kirkby, 1972), în funcţie de care se disting trei situaţii: frânarea deplasãrii
malurilor, când rata de desprindere a materialelor este mai mare decât rata preluãrii lor de cãtre râu,
deci la baza malului se produce o acumulare şi, în consecinţã, o reducere a înclinãrii malului;
deplasarea uniformã a malurilor, când existã un echilibru între masa de material detaşat din mal şi cel
transportat; pe acest fond are loc o retragere parţialã a malului; deplasarea excesivã a malurilor, când
capacitatea de transport din baza acestora este mai mare ca rata detaşãrii de depozite din mal.
In al doilea caz, cel al formãrii malurilor prin alterare şi cedare, se implicã desprinderea unor
 270

importante mase de depozite sub forma alunecãrilor de teren (cel mai adesea alunecãri rotaţionale) şi
prãbuşirilor de teren.
Diferenţierile morfodinamice sunt raportate în principal la trei tipuri de maluri: necoezive,
coezive şi mixte.
Malurile necoezive sunt cele mai comune şi sunt alcãtuite din pietrişuri şi nisipuri şi se considerã
cã unghiul lor de frecare internã este de 20 - 350. Dinamica acestui tip de maluri este mult influenţatã şi
de suprafaţa de drenaj, cãci, se ştie, un mal de râu constituie şi o astfel de suprafaţã, şi ea are rol decisiv
în poziţionarea planului de cedare. Mãsurãtori în teren au evidenţiat o ratã medie de retragere a
malurilor necoezive de 20 - 600 mm/an.
Malurile coezive au stabilitatea strâns legatã de unghiul de înclinare şi înãlţimea lor, de
crãpãturile şi fisurile din sol, toate concurând la distribuţia forţelor tensionale. Mecanismul cedãrii lor
este similar alunecãrilor rotaţionale, iar evaluarea stabilitãţii se face în mod curent prin metoda suedezã
sau a feliilor (Ichim et al., 1989), metodã binecunoscutã în geotehnicã. Mai trebuie precizat cã un rol
important în dinamica unor astfel de maluri revine fenomenelor de îngheţ - dezgheţ, mai ales la
latitudini mari. S-a constatat, de exemplu, pentru râuri din S.U.A. cã pânã la 85% din eroziunea anualã
a malurilor se produce iarna şi în momentul trecerii la primãvarã. Fenomenul se explicã şi prin prezenţa
unui proces distinct, cu deosebire la râurile de la latitudini mari şi anume eroziunea termicã, respectiv
malurile îngheţate sunt subminate prin formarea maselor de topire a gheţii din sol la contactul cu apa
curgãtoare, chiar dacã în aer sunt temperaturi negative. Aceasta este o formã a eroziunii termice.

Fig. 11.14.
Rãmânerea în poziţie
suspendatã a vergelelor de
mãsurarea a eroziunii
malurilor prin subminarea
fluvială: I, măsurători la
diferite înălţimi asupra
retragerii malului; II,
moduri de desprindere a
“consolelor” suspendate
dintr-un mal mixt: a,
cedare prin forfecare; b,
cedarea în lungul axei
neutre; c, cedare de
tensiune de-a curmezişul
CD (Thorne, Lewin, 1979).

Malurile mixte (din depozite coezive şi necoezive) au o comportare dinamicã ce include aspecte
ale celor douã tipuri de depozite, importantã fiind poziţia în profilul malului a celor douã tipuri de
depozite. Este specifică apariţia malurilor tip consolã (fig. 11.14) în care partea superioarã rãmâne în
surplombã cât timp starea de echilibru nu este deranjatã, ceea ce se întâmplã mereu din cauza
subminãrii malurilor, la rândul ei ca efect al subsãpãrii bazei.
În ceea ce priveşte rata de eroziune a malurilor concave evaluãrile pot fi fãcute prin mãsurãtori
direct în teren, prin diferite metode şi în primul rând prin ridicãri topografice repetate ale unor
aliniamente fixe, fie prin mãsurãtori pe hãrţi topografice şi aerofotograme care redau situaţii în
perioade de timp diferite. Astfel s-au identificat la marile râuri rate pânã la 800 m/an, cazul
 271

Brahmaputrei. Funcţie de unii factori de control s-au identificat o serie de relaţii de evaluare indirectã.
De acest tip este relaţia propusã de Hooke (1980) pe seama analizei unei mari populaţii de râuri de pe
glob de asemenea foarte diferite, de la Gange şi Brahmaputra la râuri foarte mici. Relaţia propusã este
de forma :
Y = 2,45 Sb0,45,
unde Y este rata retragerii malurilor în m/an, iar Sb este suprafaţa bazinului hidrografic al râului
respectiv în kmp şi se aplicã la malurile care au în bazã pietrişuri.

b) Maluri convexe

Malurile convexe sunt formaţiuni morfologice elementare de acumulare a depozitelor şi

reprezintã principalele elemente de construcţie şi dezvoltare a şesurilor de acumulare, a câmpiilor de
inundare din care apoi se detaşeazã terasele. De aceea se mai numesc şi maluri de acumulare sau
maluri de acreţie lateralã.
Datoritã mai ales stadiilor de evoluţie, pânã la includerea lor în structura generalã a albiei majore
sau şesului de inundaţie, terminologia privind acest mal este foarte diversã încât unele precizãri sunt
necesare. Astfel, în inginerie se folosesc pentru asemenea maluri în formare, termeni ca: bare
aluvionare, iar în geomorfologie se foloseşte termenul renie. În dicţionarul geomorfologic (Bãcãuanu,
Donisã, Hârjoabã, 1974) renia este definitã porţiunea convexã din meandrul unui râu, joasã, acoperitã
cu nisip, reprezintã o zonã de acumulare a aluviunilor (p. 97). Pentru stadii avansate de evoluţie, când
acestea se integrează şesului sau câmpiei aluvionare se foloseşte denumirea de scroll, pe care noi am
preluat-o în limba românã în forma renii involute, pentru stadiul incipient am reţinut denumirea de
renie simplã. Definiţiile pentru fiecare dintre ele sunt urmãtoarele :
- renia simplã, sau faza de iniţiere a unui mal convex este o formaţiune de acumulare a
aluviunilor râului, cu o suprafaţã uşor înclinatã spre talveg şi cu uşoarã contrapantã spre malul convex,
neacoperitã cu vegetaţie şi inundatã frecvent la viiturile obişnuite (fig. 11.15);

Fig. 11.15. Renii involute formate prin

migrarea laterală a râului (Ritter, 1986).

- reniile involute sunt formaţiuni geomorfologice care fac trecerea de la micromorfologia albiei
minore la cea a albiei majore şi se caracterizeazã printr-o succesiune de coame şi microdepresiuni
paralel cu cursul râului.
Morfologia unei renii simple constã în platforma reniei sau suprafaţa de depunere, creasta sau
coama reniei şi un şanţ care o separã de albia majorã (fig. 11.16). Depunerile din renie sunt complet
diferite ca structurã de cele din albia minorã, urmãrindu-se caracterul încrucişat al depozitelor. Aceste
depuneri sunt efectul migrãrii albiilor în timpul apelor mari. S-a constatat cã, de regulã, grosimea
depunerii reniilor care se realizeazã într-un timp foarte scurt este egalã cu adâncimea apei. Pe
 272

Mississippi ajung la grosimi de pânã la 20 - 25 m. Reniile involute sunt considerate de unii

geomorfologi, formaţiuni de albie majorã şi se remarcã prin imaginea unei alternanţe de coame şi
depresiuni cu amplitudine din ce în ce mai redusã spre albia minorã. Privite în plan, asocierea lor dã
aspectul unei spirale de coame şi şanţuri, în multe cazuri morfologia lor combinându-se cu cea a
meandrelor pãrãsite, de unde şi terminologiã de meandrare în serpentine.

Fig. 11.16. Planul (A) şi sectiunea transversala

a structurilor sedimentare a unei renii (B) (Nanson,
1980).

Explicarea formãrii şi evoluţiei reniilor este pusã de Wolman şi Leopold (1957) pe seama
proceselor simultane de eroziune şi sedimentare în albie. Ei au arãtat, pe bazã de mãsurãtori cã
eroziunea din malul concav, numit şi malul exterior, este însoţitã de acumularea pe malul convex
(interior) situat imediat în aval ; că eroziunea este maximã în apexul malului concav, dupã care creşte,
în aval rata depunerilor în renii; cã volumul de depozite erodat în malul concav amonte este
aproximativ egal cu cel acumulat în malul convex - aval. Prin aceasta s-au adus contribuţii
fundamentale în ce priveşte explicarea formãrii câmpiilor de inundaţie sau albiilor majore. Cauzele
care conduc la formarea malurilor convexe sunt de ordin hidrodinamic, morfologic şi sedimentologic,
rolul principal revenind aşa numitei circulaţii secundare şi în spirale ce are loc în albie.

11.3.3.3. Morfologia şi dinamica patului albiei

Spre deosebire de alte morfologii fluviale, morfologia patului albiei are o foarte mare mobilitate
şi cu puţine excepţii este efemerã: de asemenea ca interes de cunoaştere este preponderent în domeniul
hidraulicii şi sedimentologiei. Aceasta şi explicã folosirea adesea a expresiei formaţiuni de albie în
locul celei de morfologie de albie. Oricum, un lucru este cert şi anume pentru clasificarea acestora se
folosesc deopotrivã criterii hidraulice având ca reper regimul curgerii (inferior, mediu şi superior) şi
criterii geomorfologice, având în vedere timpul de formare şi conservare a diferitelor tipuri
morfologice. Bineînţeles, acestora în anumite situaţii li se adaugã criterii sedimentologice.
Principalii factori care determinã iniţierea, formarea şi dezvoltarea unei anumite configuraţii a
patului albiei sunt : parametrii hidraulici caracteristici curgerii: viteza medie a curentului (V); panta
energeticã (S); adâncimea medie a curentului (H); parametri caracteristici materialului aluvionar
constituient al patului albiei: diametrul caracteristic (d); viteza de sedimentare (Vs); parametrii fizici
caracteristici fazelor lichidă şi solidã a curgerii; densitãţile apelor ( ) şi aluviunilor (s ); vâscozitatea
cinematicã (); parametrii geometriei albiei de curgere şi particolelor aluvionare în tranzit: factorii de
formã ai sectorului de albie, secţiunii transversale sau ai particulelor.
Rolul acestor parametri şi în special al celor hidraulici se evidenţiazã în contextul tipului de
 273

regim al curgerii definit de puterea curentului ( 0 . V sau J/s) şi numãrul Froude (Fr = V/gH, în care
g este acceleraţia gravitaţionalã iar H este adâncimea curentului). Se disting astfel, trei tipuri de regim
de curgere: inferior( Fr < 1), superior (Fr >1) şi tranzitoriu (Fr = 0,85 - 1,10). Dependenţa unor
morfologii de regimul curgerii şi diametrul aluviunilor din patul albiei este evidentã în ilustraţia
alãturatã (fig. 11. 17).

Fig. 11.17. Dezvoltarea

formatiunilor aluvionare ale patului
functie de puterea curentului şi marimea
particulelor aluvionare (Simons et al.,
1971, Selby, 1985)

Clasificarea potrivit cãreia vom ordona aducerea în discuţie a morfologiei are la bazã criteriul
timpului (ca duratã de formare şi conservare). Distingem astfel douã principale categorii : a)
morfologie efemerã şi b) morfologie perenã.
a) Morfologia efemerã (fig. 11.18) este o categorie distinctã care se formeazã în timpul unei
viituri, pentru ca la urmãtoarea sã fie complet modificatã. Din punct de vedere genetic şi în consecinţã
şi morfologic are multe trãsãturi comune cu cea morfologicã creatã de vânt şi chiar unele denumiri sunt
comune, ceea ce nu trebuie sã surprindã întrucât, se ştie, şi apa şi aerul formeazã domeniul fluidelor; de
asemenea aşa se explicã caracterul ondulatoriu al morfologiei aluvionare din patul albiei, caracterizate
printr-o formã, care în secţiune longitudinalã este un triunghi asimetric, iar secţiunea transversalã cel
mai adesea este simetricã. Este forma tipicã a celei mai comune formaţiuni de albie, numitã ripple sau
riduri din întreaga familie de subtipuri. Aceastã morfologie este descrisã prin lungimea de undã (L),
adicã distanţa dintre douã creste succesive sau douã depresiuni succesive; amplitudinea sau înãlţimea
(H), definitã cu distanţa verticalã între creastã şi baza formaţiunii; indicele de ondulare (Io = L/H);
flancul amonte sau revers, faţã de direcţia de curgere, cu o pantã mai redusã în cazul ripplurilor şi
dunelor; flancul aval, cu o pantã mai abruptã, apropiatã de cea datã de unghiul de frecare internã al
materialului constituit al formaţiunilor; indicele de simetrie definit ca raport al lungimilor proiecţiilor
orizontale ale flancurilor amonte/aval. Structura depozitelor în cadrul unui ripple este încrucişatã de
 274

tipul laminelor care apar şi se întretaie sub diferite unghiuri, cel mai frecvent între 200 - 350.

Fig. 11.18. Morfologia

patului albiilor aluviale şi
relaţia ei cu factorii scurgerii. F
= numărul Froude; d =
diametrul particulelor (Simons
et al., 1961).

Se disting urmãtoarele subtipuri de forme :

- Rippluri sau riduri, se dezvoltã la curgeri în regim inferior (Fr <1). Nu se formeazã în albiile cu
nisip grosier; au lungimi de undã de 30 - 60 cm şi o amplitudine sub 5 - 6 cm. Dimensiunea lor depinde
nu atât de adâncimea curentului cât de diametrul particulelor. În raport cu proiecţia în plan a formei lor
sunt rippluri: drepte, ondulate, lingoide, romboide şi semilunare, iar în raport cu mãrimea se mai
disting megarippluri şi rippluri gigant.
- Dune cu rippluri suprapuse sunt formaţiuni care au lungimi aproximativ egale cu lãţimea albiei
sau mai mari, iar înãlţimi comparabile cu adâncimea medie a curgerii. Pe flancul lor amonte, suprapus
se dezvoltã microrippluri, care la ape mici rãmân ca nişte insule.
- Dunele sunt formaţiuni aluvionare mai mari ca ripplurile, dar mai mici ca barele, sunt generate
în timpul curgerii la regim inferior (Fr  1) şi se dezvoltã ca nişte ondulaţii asimetrice în lungul albiei,
în contrafazã cu ondulaţiile suprafeţei libere a apei. S-a constatat cã lungimea de undã a dunelor (L)
este funcţie de adâncimea medie a curgerii (H). Dimensiunile lor ajung la 0,65 - 3,00 m lungimi şi
amplitudinea de 6 - 30 cm (în condiţii de laborator), dar în cazul fluviului Mississippi s-au gãsit dune
cu lungime de undã de mai multe sute de metri şi amplitudini de pânã la 12 m.
- Patul plan este o formã în care nu existã nici o neregularitate mai mare ca diametrul
particulelor. Elementul de apreciere a morfologiei este numărul Froude (0,3  Fr  0,8).
- Unde staţionare şi antidunele sunt formaţiuni sedimentare specifice regimului superior (Fr 1)
şi se dezvoltã sub forma unui tren de ondulaţii simetrice ale suprafeţei patului în concordanţã cu faza
ondulaţiilor suprafeţei libere a curgerii.

b) Morfologia perenã (vaduri, adâncuri şi repezişuri), procese subsecvente şi problema

 275

meandrãrii verticale

In profilul longitudinal al oricãrui râu, patul albiei pentru orice sector a cãrui lungime depãşeşte
de cel puţin 10 -12 ori lungimea albiei, prezintã o succesiune de vaduri (riffle) şi adâncuri (pools).
Aceastã morfologie are o profundã semnificaţie morfogeneticã, întrucât este în strânsã legãturã cu
geometria planã a albiei, fapt pentru care procesul de formare a lor este numit şi meandrare verticalã,
sau cea de a treia dimensiune a meandrãrii (fig. 11.19). Dar nu numai semnificaţia morfogeneticã a
determinat un interes deosebit pentru cunoaşterea fenomenului ci şi problemele serioase pe care le
ridicã serviciilor de navigaţie în cazul râurilor mari sau pentru diferite construcţii hidrotehnice.
Aspectele care ne intereseazã din punct de vedere geomorfologic sunt : criterii de definire;
spaţierea şi originea vadurilor şi adâncurilor şi problema meandrãrii verticale.

b1) Terminologie şi criterii de definire

Deşi la prima vedere cele douã noţiuni: vad şi adânc, nu pun probleme de accepţie
terminologicã, unele precizãri le gãsim necesare pentru a nu se face confuzii de preluare a unor
termeni. Ne vom referi doar la situaţia din literatura de specialitate din ţara noastrã.

Fig. 11.19. Diagrame aratând relaţia între meandrarea în plan (A) şi meandrarea în a treia dimensiune
(B)(stânga); Succesiunea vad – adânc în albii cu pat de pietriş (dreapta) (Church et al., 1982).

Concret, sunt utilizate cuvintele adânciturã (pools) şi prag (riffles) (Posea et al., 1970) sau
adânc şi prag (Chiriac et al., 1980). În concluzie, definirea celor douã morfologii de bazã implicã
luarea în considerare a topografiei, a depozitelor de debit târât, adâncimii apei regimului vitezelor,
tipului proceselor (curãţire, depunere) ş.a.:
- vad este acea porţiune de microrelief pozitivă din patul albiei în care adâncimea apei este mai
mică, viteza curentului este mai mare, iar materialul de albie este mai grosier;
- adânc este acea porţiune de microrelief negativă din patului albiei în care adâncimea apei este
mai mare, vitezele mai mici şi granulometria depozitelor de albie mai redusă.
- cele două morfologii se succed implacabil în lungul unei albii de râu.
 276

Mai trebuie sã reţinem cã aceastã morfologie nu este caracteristicã, aşa cum se credea, albiilor
meandrate, aluviale, ci tuturor categoriilor de albii, inclusiv în roca în loc. Aceasta i-au fãcut pe Keller
şi Melhorn (1978) sã considere cã prezenţa lor în albie, într-o structurã ordonatã, în funcţie de o serie
de parametri ca şi meandrele, aratã de fapt cea de a treia dimensiune a meandrãrii, meandrarea
verticalã.

b2) Spaţierea şi originea vadurilor şi adâncurilor.

Faptul cã cele douã morfologii ale spaţierii albiei sunt comune tuturor albiilor de râu, aluviale
sau roca în loc, cu pat din nisipuri sau prundişuri şi bolovãnişuri, a suscitat şi suscitã un interes aparte
nu numai ca genezã, ci şi ca distribuţie în lungul albiilor şi a elementelor care controleazã o asemenea
distribuţie. S-a constatat astfel, pe baza studiului unei mari populaţii
de albii (aluviale şi pe roca în loc) cã succesiunea vad - adânc este
una dintre caracteristicile fundamentale ale patului albiilor,
independentã de tipul de material din albie şi cã spaţierea acestor
formaţiuni este explicatã în proporţie de aproape 70% prin variaţia
lãrgimii albiei (Keller şi Melhorn, 1978). Este o morfologie ce
exprimã tendinţele în menţinerea echilibrului dinamic al albiilor,
prin minimizarea energiei parţial pierdute pe unitatea de masã a
apei.

Fig. 11.20. Microrelief asociat cu o albie rectilinie (A) şi o albie

meandrată (B) (Ritter, 1986).

Fig. 11.21. Morfologie de tip vad-adânc în canalul Bârladului (Vaslui) la 4 ani după darea în folosinţă.

Un caz tipic de formare a morfologiei de vad-adânc a fost identificată în canalul artificial al

 277

Bârladului cu pat nestabilizat. Între Rediu şi Crasna (Vaslui) a fost săpată noua albie a Bârladului în
acest sector (Q = 2,36 m3/s; Qmax cu asigurare 1% = 480 m3/s), a evidenţiat cu claritate astfel de
formaţiuni (Ichim et al., 1979). S-a detaliat analiza batimetriei canalului şi s-a constatat că după 4 ani
de la darea în folosinţă s-a creat o morfologie specifică succesiunii de adâncuri şi vaduri (fig. 11.21).
Canalul este săpat în depozite aluviale (nisipuri fine şi silturi). Sectorul exemplificat are o
lărgime medie de 12,4 m, dar se poate vedea că prin dezvoltarea morfologiei la care ne referim,
segmentele corespunzătoare vadurilor sunt mai largi (până la 14,16 m), iar cele în care se află adâncuri
sunt mai înguste (10 – 11 m). Faţă de vaduri, adâncurile coboară cu 60 – 100 cm. Concluzia la această
analiză a fost că albia canalizată a Bârladului se va transforma, în timp, din albie rectiliniară într-o albie
meandrată, aşa cum se va arăta în cele ce
urmează.
Cât priveşte originea succesiunii vaduri
- adâncuri este însuşitã opinia cã rolul
principal revine: caracterului divergent, şi
convergent al curgerii în albii; undelor
cinematice în procesul de transport în lungul
râului; forţelor dispersive.

Fig. 11.22. Formarea unei succesiuni de

vad-adânc în lungul unui râu şi relaţia cu
morfologia de meandre: A. Eroziunea şi acreţia pe
un pat de albie ce corespunde unor zone alternative
de curgere rapidă şi înceată; B. Transformarea unei
albii drepte în albie meandrată în relaţie cu
spaţierea vaduri-adâncuri; C. Formarea unor
vaduri şi adâncuri suplimentare odată cu alungirea
albiei meandrate (Richards, 1982).

S-a constatat, astfel cã profilul

asimetric pentru adânc este asociat cu
curgerea convergentã, iar profilul mai mult
sau mai puţin simetric al vadurilor este asociat
cu curgerea divergentã. În plan, această
alternanţă este exemplificată prin succedarea
vitezelor curgerii apei, mai repede şi mai
încet, ca în fig. 11.22. Primul tip de curgere
cauzeazã o creştere a forţei tractive implicatã direct în mãrirea eroziunii (curãţirii) albiei; al doilea tip
(curgerea divergentã) favorizeazã depunerile formãnd vaduri. Profilul longitudinal apare astfel ca o
 278

alternanţă de eroziune şi acreţie, care dau succesiunea de adâncuri şi vaduri, aşa cum s-a identificat în
albia canalizată a Bârladului. În ambele cazuri este vorba de o dominanţã a proceselor menţionate şi nu
de o prezenţã exclusivã, dupã cum este necesar sã precizãm cã la ape mari dominanţa proceselor se
inverseazã pe cele douã formaţiuni. Uneori, în timpul apelor mari are loc o tendinţã de uniformizare a
pantei suprafeţei libere a apei.
Ca rezultat al forţei de forfecare mai mari asupra malului unde se formează adâncul în timpul
apelor mari, acolo se va crea o buclă de meandru. În consecinţă, corespondenţa între spaţierea vad-
adânc se va suprapune peste lungimea de undă a meandrelor care se dezvoltă (fig. 11.22 B).
În cazul albiilor cu pietrişuri, apariţia morfologiei vad - adânc evidenţiazã câteva particularitãţi
genetice, dintre care douã le considerãm foarte importante pentru cunoaşterea continuitãţii de evoluţie
în lungul albiei:
- acumulãrile de material din albie (vadurile) sunt explicate prin efectul forţei dispersive
(Bagnold, 1968) care este proporţionalã cu diametrul particulelor şi uneori particule mai mari vor
migra spre zona cu forţã de frecare mai micã;
- vadurile şi adâncurile sunt rezutatul interacţiunii particulelor în timpul transportului, care are
caracterul unor unde cinematice (Langbein şi Leopold, 1968). S-a conchis cã stabilitatea acestor forme
trebuie raportatã la doi factori: creşterea vitezei apei care tinde sã mãreascã lungimea de undã şi
descreşterea amplitudinii datoritã eroziunii care tinde sã reducã lungimea de undã. Aceastã teorie a
undelor cinematice explicã stabilitatea morfologiei vad - adânc şi nu originea ei.

11.3.3.4. Clasificarea albiilor de râu

a) Aspecte generale.

Varietatea deosebitã a mãrimii râurilor, a condiţiilor de evoluţie, a morfologiei albiilor lor, a

naturii depozitelor, a ratei proceselor şi altor caracteristici morfogenetice sau hidraulice au ridicat şi
ridicã probleme de loc uşoare în abordarea sistematicii albiilor. În timp şi cu deosebire despre definirea
teoriei geometriei hidraulice, s-au propus numeroase tipizãri şi clasificãri, din unghiuri de vedere foarte
diferite.
i) O primă clasificare, cea mai generalã, are în vedere raporturile cu tipul de depozite (roci) în
care albia este adâncită, distingându-se :
- albii aluviale, adâncite în aluviuni;
- albii în roca în loc;
- albii mixte (adâncite în aluviuni şi roca în loc).
Primele au atât malurile cât şi patul alcãtuite exclusiv din aluviuni; a doua categorie are malurile,
în roca în loc peste care sunt depozitele aluvionare, iar patul albiei poate avea sau nu, un strat de
aluviuni, ce instituie aşa-numitul pat mobil al albiei; în sfârşit, a treia categorie o constituie albiile
adâncite exclusiv în roca în loc, în timp ce patul poate avea sau nu un strat de aluviuni.
ii) O a doua clasificare, cu o foarte largã circulaţie este în raport cu configuraţia în plan a
albiilor, distingându-se trei tipuri principale: albii rectilinii, albii sinuoase şi albii împletite (Leopold,
Wolman, Miller, 1964). Clasificãrile propuse ulterior s-au raportat în principal la trei categorii,
continuându-se identificarea şi descrierea de elemente morfogenetice, sedimentologice sau hidraulice
care se reflectã într-un fel sau altul la una din cele trei categorii. În acest sens vom menţiona câteva
dintre clasificãrile grefate pe raportarea la geometria planã a albiilor.
iii) O a treia clasificare pleacă tot de la configuraţia în plan şi aparţine lui Brice (1975). El
distinge albii sinuoase, împletite şi anastomozate (fig. 11.23).
 279

Pe acest fond stabileşte

gradarea fenomenului (sinuozitate,
împletire, anastomozare) funcţie de
valoarea parametrului care
defineşte tipul de bazã şi funcţie de
stadiul de evoluţie, aşa cum se
ilustreazã în fig. 11.23. De
exemplu, sinuozitatea este
exprimatã de raportul dintre
lungimea albiei şi lungimea vãii
(La/Lv) sau dintre panta albiei şi
panta vãii (Ia/Iv), raport ce poate
varia între 1,0 şi 3,0. Împletirea
este evaluatã în funcţie de punctul
de divizare al albiei de ostroave şi
insule. Referitor la cele douã
noţiuni facem precizarea cã
ostroavele sunt considerate forme
de albie minorã din nisip şi pietriş,
lipsite de vegetaţie; insulele sunt
forme de relief acoperite cu
vegetaţie între braţe cu apã. Când
lãţimea insulelor este de peste 3 ori
mai mare ca lãrgimea albiei
ocupate cu apã, albia este de tip
anastomozat, iar braţele acesteia
pot fi la rândul lor : meandrate,
drepte sau împletite.

Fig. 11.23.

iv) O a patra clasificare se bazează pe relaţii de cauzalitate, evidenţiate la nivelul geometriei

plane a albiilor şi a fost propusă de Schumm (1985). Este clasificarea cea mai larg utilizată atât în
geomorfologie, cât şi în ingineria albiilor. Se disting 5 grupe de râuri care ilustreazã schimbãri ce s-ar
putea produce în configuraţia albiilor dacã unul dintre factorii de control (tipul de debit solid, viteza
curgerii, puterea râului) ar suferi schimbãri (fig. 11.24). Acestor schimbãri le corespund modificãri în
morfologie, în special în ce priveşte raportul adâncime/lãţime, gradientul ş.a.
În opinia noastrã este una dintre clasificãrile care corespund cel mai bine din punct de vedere
geomorfologic în sensul implicãrii, atât a factorilor morfogenetici, a evoluţiei lor cât şi a expresiei
morfologice. Redãm caracterizarea succintã a celor 5 tipuri de albie.
Tipul 1 este extrem de rar în naturã. Reprezintã albii drepte cu lãţimi aproximativ uniforme,
transportã cantitãţi mici de debit solid, au pante mici şi maluri stabile, care de regulã sunt în depozite
cu un mare conţinut de silt - argilã.
Tipul 2 este de asemenea o albie dreaptã, dar transportã un debit solid mixt (târât şi în suspensie)
şi are în albie mici ostroave, dispuse alternativ în raport cu un talveg sinuos, ceea ce aratã cã depunerea
pe un mal va fi urmatã de eroziune datoritã migrãrii ostrovului în aval.
 280

Fig. 11.24. Clasificarea albiilor bazată pe tipul de aluviuni în asociaţie cu stabilitatea albiilor (Schumm, 1981).

Tipul 3 cuprinde un întreg şir de subtipuri de albii meandrate situate între douã extreme: 3a)
albie cu o mare sinuozitate în care dominã transportul de debit solid în suspensie, are o mare stabilitate
dinamicã, evoluţia tipicã fiind spre autocaptare şi 3b) albie meandratã puţin stabilã, urmare a unui
transport solid mixt, în care, se înţelege, debitul târât câştigã în importanţã. Lãţimea albiilor este mai
mare în dreptul buclelor. Migrarea meandrelor şi autocaptãrile sunt caracteristice acestui tip.
Tipul 4 este o categorie de albii de tranziţie de la albiile sinuoase spre cele împletite. Debitele
solide transportate sunt mari iar nisipul, pietrişul, bolovãnişul sunt partea importantã a acestui debit.
Lãţimea este relativ mare comparativ cu adâncimea. În patul albiei se dezvoltã bancuri de aluviuni,
ostroave, care au rol principal în localizarea eroziunilor de mal.
Tipul 5 este o categorie de albii proprii râurilor care au un mare transport de debit târât, albii
împletite, în general cu ostroave de tip romboidal, gradientul este mare şi albia este puternic instabilã,
ceea ce în anumite cazuri conduce la fenomenul de avulzie (pãrãsire bruscã a traseului râului). Tot în
aceastã categorie, Schumm plaseazã şi albiile anastomozate, cu menţiunea cã ele au o mai mare
stabilitate ca urmare a dominanţei transportului solid în suspensie.
În concluzie, aproape fãrã excepţie clasificãrile albiilor au ca referinţã configuraţia lor în plan,
alte aspecte fiind subsecvente acesteia. De aceea, analiza tipurilor de albie având ca reper configuraţia
în plan este esenţialã în cunoaşterea dinamicii proceselor fluviale şi a morfologiei generate de ele.
Aceste cazuri de bazã sunt : albii drepte(rectiliniare), albii sinuoase (meandrate) şi albii împletite.

b) Albii rectilinii

Leopold şi Wolman (1957) spuneau cã asemenea albii în naturã sunt atât de rare încât aproape cã
 281

nici nu existã. Mai concret, rareori existã un segment de albie dreaptã mai lung decât mãrimea ce
defineşte un sector mai lung decât de cca 10 ori lãţimea albiei. Astfel se poate spune cã albia dreaptã
este o stare temporarã în comparaţie cu alte tipuri, ca de exemplu albia meandratã care este o expresie a
evoluţiei unei albii spre cea mai posibilã stare morfologicã.
Convenţional se considerã albii rectilinii albiile cu indice de sinuozitate < 1,1 (Schumm, 1977;
Richards, 1982). În morfologia patului acestui tip de albie sunt aceleaşi caracteristici pe care le
întâlnim şi la celelalte tipuri de albie, respectiv :
- existã o meandrare a talvegului iar rata transportului solid în secţiune descrie tendinţa spre
meandrare, prezentând o asimetrie care trece alternativ de pe un mal pe altul;
- secvenţele vaduri - adâncuri se organizeazã ca dispunere în lungul râului dupã aceleaşi legitãţi
ca la celelalte tipuri de albii.
Se apreciazã cã în albiile rectilinii nu existã energie în plus peste cea care este necesarã
transportului debitului lichid şi curgerii frecãrii, energie care sã fie folositã pentru a schimbã direcţia
curgerii prin eroziunea malurilor şi migrarea albiilor.

c) Albii meandrate

Denumirea de meandru este folositã pentru denumirea sectoarelor de râuri sinuoase, cel puţin din
sec. XVII de cãtre Targiani-Toyzette (cf. Hickin, 1977) şi provine de la hidronimul grecesc -
maiandros, care în traducere liberã înseamnã fluviu din Caris celebru prin sinuozitãţile sale. Un râu este
considerat meandrat dacã indicele de sinuozitate este mai mare de 1,5 (Leopold şi Wolman, 1957) sau
1,3 (Chang, 1979). De aceea noţiunea mai comprehensivã este de albii sinuoase şi nu cea de albii
meandrate. Totuşi aceasta din urmã este preferatã.

Foto. 11.2. Râuri cu albii meandrate. Meandre libere (imagini preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology)

Înainte de a trece la caracterizarea fenomenului propriu râurilor, trebuie fãcutã observaţia cã

meandrarea nu este specificã doar râurilor, ci o întâlnim şi la curenţii oceanici, râurile de pe gheţari,
vãilor existente pe suprafaţa Lunii, curgerii unui fir de apã pe suprafaţa verticalã a unui geam aburit ş.a.
Mai mult, s-a constatat cã în toate cazurile se realizeazã o relaţie strânsã între diferiţii parametri ce
definesc meandrarea, ceea ce ridicã probleme foarte dificile în explicarea originii acestui fenomen.
În contextul cursului nostru, care are în vedere în primul rând, descrierea şi explicarea din punct
de vedere geomorfologic, ne vom referi pe rând la: morfometria unui sector de albie meandratã;
cauzele meandrãrii; tipuri de meandre.
 282

c1) Morfometria meandrelor

În analiza unui curs de apã sinuos unitatea morfometricã de bazã este bucla de albie sau bucla de
meandru sau pur şi simplu bucla. Forma în plan a unei bucle poate fi concretizatã prin urmãtoarele
elemente (redate şi în fig. 11.25): lungimea buclei (c) ce corespunde lungimii corzii buclei; înãlţimea
buclei (h), mãsuratã pe linia perpendicularã dusã în centrul corzii, pânã la intersecţia cu axa albiei (la
ape medii) şi corespunde cu axa buclei; raza medie a buclei (r), adicã raza arcului de cerc în care se
înscrie bucla; aplatizarea buclei, definitã ca raport între lungimea şi înãlţimea buclei (c/h); sinuozitatea
buclei, ca raport între lungimea albiei mãsuratã pe cursul râului între punctele de intersecţie a corzii şi
lungimea corzii, orientarea buclei, datã de azimutul axei buclei şi redã direcţia de migrare a buclei;
apexul buclei, este punctul de intersecţie între înãlţimea buclei şi malul concav; punctul de inflexiune
este locul pe axa albiei (denumitã şi centroidã de legãturã între douã bucle.

Fig. 11.25. Principalele componente ale geometriei unui meandru (Leopold et al., 1964 ; Selby, 1985)

Douã bucle în succesiune formeazã un meandru. In context, la elementele de morfometrie

proprii buclelor se mai adaugã şi: lungimea de undã (  ) care este distanţa mãsuratã în linie dreaptã
între capetele celor douã bucle; amplitudinea meandrelor (A) este distanţa mãsuratã perpendicular pe
lungimea meandru, între apexurile celor douã bucle sau pe centroidã, ea ne oferã o imagine asupra
fîşiei active de meandrare.
Delimitarea fiecãrei bucle se face pe baza razei de curburã, avându-se în vedere faptul cã arcele
adiacente sunt legate de acestea prin segmente de linii drepte. Pentru ca un segment de albie sã fie
buclã de meandru, coarda acesteia trebuie sã depãşeascã raza şi sã nu fie mai mare de 7 ori lãţimea
albiei. Buclele pot apare individual şi nu neapãrat în formaţiuni de meandru. În acest caz se disting
bucle simple simetrice (au numai un segment de curburã constantã); bucle simple asimetrice au doar
segmente cu o curburã constantã dar lungimea corzii uneia este mai mare decât raza; bucle compuse.

c2) Ipoteze şi teorii ale formãrii albiilor sinuoase

Nu existã o ipotezã unanim acceptatã în privinţa formãrii meandrelor, dar preocupãrile de pânã
acum au adus multe explicaţii rezonabile, iar altele chiar dacã acum sunt depãşite trebuie menţionate
 283

cel puţin în treacãt, şi anume :

- Ipoteza efectului acceleraţiei Coriolis, datoratã la rândul ei, rotaţiei Pãmântului emisã de Eakin
(1910) potrivit cãreia corpurile materiale care se mişcã în sens meridian de la poli spre ecuator deviazã
spre vest, iar cele care se deplaseazã spre poli, în sens invers. Ca urmare, concretizat la râuri, apar
asimetric cazul : Volga, Rhon, Mississippi - bat în malul vestic; Panana, Obi, Enisei spre est. Ipoteza se
bazeazã mai mult pe fantezie, pentru cã (1) modelele la scarã de laborator, pentru care, în mod
categoric efectul acestei forţe este neglijabil, redã formarea meandrelor; (2) tendinţele de meandrare şi
prezenţa fenomenelor de acest tip sunt comune şi râurilor în sensul paralelelor şi la Ecuator, unde
efectul rotaţiei Pãmântului este nul.
- Ipoteza perturbãrii locale în eroziunea malurilor, emisã de Mattes (1941) şi susţinutã de
Friedekin (1945) pe baza unor cercetãri pe modele fizice la scarã în laborator, potrivit cãreia orice
perturbare localã apãrutã în curentul curgerii poate iniţia formarea meandrelor, fenomenul propagându-
se spre aval. Leopold şi Langbein (1966) au adus şi ei argumente în spijinul acestei ipoteze, dar cei mai
mulţi cercetãtori arată cã nu este vorba de o legitate fizicã fundamentalã.
- Ipoteza condiţiilor topohidrografice derivã din afirmaţia lui Sternberg (1875) conform cãreia
panta hidraulicã în orice secţiune de râu aluvionar este condiţionatã de diametrul particulelor din patul
albiei. Dacã panta rezultatã din acestã ecuaţie este mai micã decât panta generalã a terenului, cursul de
apã va începe sã meandreze pânã va ajunge la echilibru cu panta terenului, sau pânã la panta de
echilibru.
- Ipoteza curenţilor secundari din albie propusã de Einstein şi Li (1958) şi susţinutã prin
experimente de laborator de Hoagland (1960), Tracy (1965), Shen (1966) ş.a. are la bazã faptul cã în
procesele curgerii în albii s-au pus în evidenţã curenţi secundari, care atacã malurile, iar acţiunea odatã
începutã ea se transmite în aval.
- Teoria maximizării sau minimizãrii pierderilor de energie este o construcţie conceputã cu mare
nivel de abstractizare dar bazatã pe mãsurãtori, experimente, simulãri numerice şi simulãri fizice,
inclusiv cu ajutorul curenţilor de aer. Într-un anumit fel acestea apar în opoziţie. Astfel: ipoteza
maximizãrii pierderilor de energie are ca principali susţinãtori pe Jeferson (1902); Schoklitsch (1950)
şi Inglis (1947), care considerau cã prin meandrare râurile îşi disipeazã surplusul de energie. Prin
urmare cu cât un râu meandreazã mai puternic cu atât are mai multã energie disponibilã. Ipotezei i s-au
adus numeroase critici, menţionându-se între altele faptul cã într-un meandru rezistenţele hidraulice nu
depind numai de geometria albiei şi caracteristicile curgerii ci şi de poziţia acestui meandru într-o
succesiune de asemenea curbe.
Opusã acestei ipoteze este ipoteza minimizãrii pierderii de energie susţinută de Velicanov
(1958, 1962), Langbein, Leopold (1966), Hâncu (1971, 1976), Yang (1971, 1983), Chang (1979,
1988). Pentru definirea acestei ipoteze s-au avut în vedere douã premize majore :
- traseul meandrat al unui râu este cel mai posibil dintre traseele albiei între douã puncte ;
- meandrele pot fi caracterizate prin variane minime ale factorilor de mediu.
Baza teoreticã a acestor premize este datã de conceptele de varianţã minimã şi de lucru mecanic
minim şi aplicarea teoriei probabilitãţilor în interpretarea reliefului fluvial. În timpul evoluţiei sale cãtre
o stare de echilibru, un curs de apã natural va lua acea formã care corespunde variaţiei minime a
energiei potenţiale a curentului pe unitatea de masã. Astfel, singura formã posibilã a unui traseu în
plan al albiei aluvionare este cea sinuoasã.

c3) Tipuri de meandre şi morfometria meandrelor

În ce priveşte tipologia meandrelor se fac diferenţieri în raport cu: morfologia generalã a vãilor
şi fundului vãilor, cu condiţiile litologice, cu modul sau stadiul de evoluţie; cu succesiunea în spaţiu.
 284

În raport cu morfologia de ansamblu a văilor şi fundului vãilor se disting: meandre de râu (sunt
de regulã adâncite în aluvionar sau complexul teraselor inferioare, considerate sub 20 m înãlţime) şi
meandre de vale, considerate a fi cele ale albiei majore, având un traseu mai mult sau mai puţin sinuos,
însã cu o surprinzãtoare regularitate a sinuozitãţii. Este o meandrare care se continuã din perioade
geologice ale formãrii vãilor (meandrele Bistriţei, Prutului, Colorado etc).
În raport cu litologia în care se formeazã meandrele se pot identifica cel puţin 4 categorii sau
tipuri de meandre:
- meandre libere (aluviale), modelate în depozitele aluvionare sunt cele mai frecvente şi se
finalizeazã în formarea de albii majore;
- meandre încãtuşate, cu o rãspândire nu prea mare, se formeazã datoritã unui regim de eroziune
preferenţialã, influenţate de anumite condiţii geologice (de exemplu ridicãri accelerate ale terenului,
ceea ce nu permite acumularea de pânze aluviale, prezenţa în calea râului a unor bare de roci dure ş.a).
- meandre pe calcare în a cãror formare eroziunea se combinã cu dizolvarea, fapt pentru care ele
pot apare şi pe pereţi verticali şi contribuie la evoluţia regiunilor carstice;

Foto 11.3. Meandre încătuşate : tip gât de lebădă, Râul Dead Horse, Utah (stânga) ; meandre pe gheaţă
(dreapta)(imagini preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology).

- meandre pe gheaţã sau în gheaţã formate prin combinarea eroziunii mecanice cu eroziunea
termicã, procesul are extindere şi rol foarte important şi pentru rocile îngheţate (ex. câmpiile Siberiei).
In raport cu modul de evoluţie meandrarea şi deci meandrele, pot fi : libere, limitate şi forţate.
Meandrarea liberã este caracteristicã albiilor aluviale în cursurile inferioare, dar mai ales
albiilor marilor râuri, care parcurg toate fazele de evoluţie, de la iniţierea meandrãrii pânã la
autocaptare, trecându-se prin faza meanderelor prezente de tip gât de lebãdã.
Meandrarea limitatã este asemãnãtoare precedentei dar din cauza lãţimii reduse a vãii procesul
nu se poate dezvolta în toatã amploareaa. Limitarea poate fi de la neregularitãţile unui mal, la o
distorsiune aproape integralã a unei bucle, dar poate fi şi din cauza faptului cã lungimea medie a
meandrului liber este mai micã decât amplitudinea acestuia; este cazul albiilor subadaptate.
Meandrarea forţatã este determinatã de situaţii când malurile albiei nu sunt uşor erodate iar
procesele geomorfologice se dezvoltã preponderent pe adâncime.

c5) Migrarea meandrelor

S-a demonstrat cã meandrarea este cea mai apropiatã stare spre echilibru, este cea mai probabilã
stare spre care tinde dinamica unei albii de râu. Aceasta trebuie însã înţeleasă numai ca fenomen de
pãstrare a unor relaţii relativ constante în ajustarea diferitelor variabile ce compun sistemul albiei, care
din punct de vedere al poziţiei în spaţiu are loc o permanentã deplasare a albiilor, o permanentã
 285

modificare a traseului chiar dacã sub aspectul configuraţiei generale aparent nu sunt schimbãri
evidente. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de migrarea meandrelor. Pentru a-l cunoaşte se
înţelege este nevoie de definirea noţiunii cu care se apreciazã în acest context şi anume :
- migrarea meandrelor este fenomenul de deplasare în plan orizontal al meandrelor, indiferent
de direcţie (amonte, aval, lateral);
- fâşie de meandrare este spaţiul inclus între tangentele la exteriorul buclelor de meandrare;
- meandre pãrãsite sunt bucle de meandre despãrţite de cursul râului, prin autocaptare,
transformate temporar în lacuri de albie majorã ;
- popinã reprezintã suprafaţa cuprinsã în bucla unui meandru, de regulã se foloseşte pentru
buclele aflate aproape de faza de autocaptare.
Identificarea direcţiilor de migrare se face prin mãsurarea unghiului azimut între direcţia
principalã şi axa de eroziune a unui meandru, definitã de Hickin (1975) ortogonalã pe renie, în lungul
cãreia eroziunea este maximã (în apexul buclei). Acelaşi autor, cercetând o populaţie de cca 300 bucle
de meandre pe râul Beatton din Canada, orientat nord - sud, a ajuns la urmãtoarele concluzii :
- în tendinţa generalã de migrare spre aval existã o abatere de cca 160 spre stânga şi migrarea pe
aceastã direcţie este de cca 1,5 ori mai mare ca spre celelalte direcţii;
- viteza maximã de migrare o au buclele a cãror raport raza curburii/lăţimea albiei variazã între
2,2 şi 3,8;
- meandrele întortocheate, obişnuit, sunt orientate spre amonte şi spre dreapta.
Un fenomen distinct în migrarea meandrelor şi care exprimã, în fapt, procesul de ajustare a
lungimii şi pantei râului, este strãpungerea meandrelor sau autocaptarea. De regulã, fenomenul se
produce în timpul viiturilor. Întrucât autocaptarea înseamnã, în primul rând, reducerea lungimii unor
sectoare de râu, a atras atenţia specialiştilor în amenajarea fluviilor pentru navigaţie, pentru a induce
asemenea strãpungeri. Este clasicul caz de la noi din ţarã privind strãpungerea marelui M de pe braţul
Sulina (între 1859 - 1902). Existã douã tipuri de autocaptãri: prin strangulare şi autocaptare prin
repeziş. Prima se dezvoltã prin accentuarea datoritã eroziunii a douã curburi opuse ale unei bucle de
meandru pânã când pedunculul este strãpuns (fig. 11.26 A), a doua apare, de regulã la inundaţii
succesive când râul îşi dezvoltã un repeziş pentru a-şi revãrsa apele (fig. 11.26 B).

Fig. 11.26. Tipuri de autocaptare a meandrelor: A, prin

străpungere; B, prin repeziş (Walters, 1975) (stânga) ;
autocaptarea unui meandru , Fawn River, Ontario (dreapta).

Fenomenul apare fie în amonte de autocaptarea prin strangulare fie în aval, de aceea mai este
numit şi autocaptare de reacţie. Aceasta pentru cã în amonte apare ca efect al degradãrii (datoritã
 286

autocaptãrii, în sensul de adâncire) a albiei, iar în aval ca efect al agradãrii albiei (în sensul de
supraînãlţare a albiei). Rãspunsul râului la autocaptare se înregistreazã la nivelul tuturor variabilelor
care se aflã în regim de ajustare (panta, lungimea, lãrgime, adâncime, raza de curburã, debit aluviuni,
vitezã ş.a.). Ceea ce este cu semnificaţie deosebitã din punct de vedere geomorfologic este variaţia
lungimii râurilor în care autocaptartea este o permanentã relaţie între panta, lungimea şi debitul râului;
este expresia ajustãrii în timp lung a unui sector de albie şi a râului pe toatã lungimea lui, este expresia
mecanicii râului în modelarea fundului vãii.

Foto. 11.4. Albie împletită (dreapta). Albie anastomozată (stânga) (imagini de pe site-ul Virtual Geomorphology)

d) Albii împletite şi anastomozate

Denumirea de albii despletite care circulã în literatura de la noi este improprie. Corect este albie
împletitã, ceea ce, aşa cum se aratã în dicţionarul geologic (1962, cf. Smith, 1973) înseamnã un râu
care curge prin mai multe albii care se despart şi se reunesc, asemãnându-se cu şuviţele unei funii,
cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni de cãtre râu. Un tip special de albii
împletite, deosebite însã prin caracteristicile morfodinamice îl constituie albiile anastomozate, definite
în prima parte a capitolului şi care se remarcã prin pante mai mici, o mai mare stabilitate, coezivitatea
malurilor, transport predominant în suspensie şi braţe divizate de insule acoperite cu vegetaţie. De
regulã cele douã tipuri de albii sunt analizate împreunã.
Pentru calculul indicelui de împletire Brice (1964) propune relaţia :

Iîmp - 2(suma lungimii braţelor şi/sau ostroavelor pe un sector)

lungimea sectorului mãsurat pe mijlocul albiei

Din ansamblul aspectelor privind aceastã categorie de albii, douã considerãm cã trebuie
subliniate în mod deosebit : cauzele formãrii albiilor împletite şi morfologia şi depozitele
caracteristice acestor albii.

d1) Cauzele formãrii albiilor împletite

Sunt admise urmãtoarele condiţii pentru dezvoltarea împletirii albiilor (cf. Fahnestack, 1963) :
- maluri uşor erodabile;
- variaţie rapidã şi mare a debitului lichid;
- creşterea pantei;
- debit solid abundent;
 287

- incompetenţa localã a curgerii.

Referitor la iniţierea formãrii acestui tip de albii şi la ponderea unor condiţii morfogenetice,
cercetãri de laborator au evidenţiat cã :
(i) împãrţirea albiei în braţe a avut loc prin formarea unui banc central submers în timpul apelor
mari (fig. 11.27), care a evoluat într-un ostrov emers. Apariţia bancului a fost cauzatã de sortarea
localã, particule mai mari fiind depozitate în centrul râului, în acelaşi loc unde competenţa a fost
insuficientã pentru a le transporta. Concomitent a avut loc o schimbare a geometriei secţiunii
transversale de la îngustã - adâncã la puţin adâncã şi largã. Odatã ostrovul format a migrat aval, debitul
lichid fiind menţinut constant acest ostrov se transformã în insulã.
(ii) panta unui sector împletit este mai mare ca a unui sector de albie unitarã. Exemplul râurilor
est-carpatice este deosebit de elocvent, în special Trotuş şi Putna. Traversând aria piemontană cu pantă
mare şi aluviuni grosiere, râurile îşi răsfiră albia în mai multe braţe. Odată ce atinge baza conului şi
intră în aria cu pantă mică şi depozite fine din câmpie, râurile îşi adună apele treptat într-o singură albie
cu maluri abrupte şi traseu puternic meandrat.

Fig. 11.27. Stadii în împletirea unei albii de râu (experiment de laborator). A, vedere în plan. B, secţiuni
transversale (Leopold şi Wolman, 1957).

Evident cã sunt şi alte elemente care particularizeazã apariţia şi dezvoltarea unei asemenea
categorii de albii. Astfel, Lane (1957) a arãtat cã împletirea se realizeazã numai dacã se îndeplineşte
condiţia
I = 0,004 Qm -0,25
în care Qm este debitul mediu anual, iar I este panta.
Cercetãrile de laborator coroborate cu investigaţiile de teren au arãtat cã pantele mari şi debitele
 288

solide abundente sunt cauza principalã a formãrii albiilor împletite. Henderson (1961) reluând datele
experimentale ale lui Leopold şi Wolman (1957) a dat o relaţie care include şi granulometria
depozitelor (D50, mm).
I = 0,002 D501.15 . Qb-0,46

în care Qb este debitul de umplere a albiei. Potrivit lui Chang (1980) cheltuirea de enrgie este maximã
în cazul albiei împletite, iar creşterea vitezelor este mai mare ca la albiile singulare stabile.

d2) Morfologia şi depozitele albiilor împletite

Din punct de vedere morfologic albiile împletite sunt dominate de formaţiunile cunoscute sub
numele de ostroave. Acestea sunt forme de pat de albie ce au lungime de acelaşi ordin de mărime cu
lăţimea albiei şi înălţimi de acelaşi ordin cu adâncimea medie a scurgerii ce le generează. Se disting
trei tipuri de ostroave care sunt ilustrate în fig. 11.28:

Fig. 11.28. Tipuri de ostroave (Church şi Jones, 1982)

I. Ostroave produse de deformarea albiei râului

1.Ostroave simetrice
Ostroave longitudinale
Ostroave lingoide sau mediale
2.Ostroave asimetrice
Ostroave diagonale (spre stânga sau spre
dreapta)
II. Ostroave produse de schimbarea albiei
1.Renii
2.Ostroave laterale sau de mal
3.Ostroave triunghiulare la confluenţa albiilor

III. Ostroave produse de elemente nefluviale

Fig. 11.29. Subdiviziuni ierarhice a unei

albii împletite: m, numărul de albii
componente pentru o lungime de undă; ,
unghi de împletire; , lungimea unui ostrov
sau lungimea de undă a unui braţ de albie; lo,
lăţimea unui ostrov.
 289

În ceea ce priveşte morfologia în plan, s-a constatat cã ea este controlatã de formarea ostroavelor
de acumulare de tip romboidal sau median. Church şi Jones (1982) au imaginat subdivizarea ierarhicã a
unei albii împletite în patru nivele (fig. 11.29). Pentru o lungime de undã ( ) numãrul total de fracţiuni
(n) şi numãrul total de ochiuri de reţea (respectiv ostroavele) sunt în relaţie cu nivelul de împletire (m).
În general, existã o alternanţã de zone de sedimentare şi zone de transport (noduri). De
exemplu, în cazul râului Trotuş, lungimea de undã a unei zone de sedimentare este de cca 2,5 km şi
scade spre aval.
În ce priveşte depozitele de albie, râurile
împletite sunt mari depozite de aluviuni cu structuri
rudimentare, cu puternice variaţii granulometrice de la
praf - argilã la bolovãnişuri. Ostroavele formate din
nisipuri sunt caracteristice unor râuri ca Brahmaputra,
Huanhe ş.a.

Foto 11.5. Vedere satelitară a râului Brahmaputra

(imagini preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology).

11.3.4. Profilul longitudinal al albiilor de râu

Profilul longitudinal este, în ordine, cea de a treia unitate structurală a unei albii. Reprezentarea
graficã a acestuia exprimã repartiţia distanţelor în lungul râului funcţie de înãlţimea reliefului. Forma
oricãrui profil longitudinal este o curbã mai mult sau mai puţin regulatã, a cãrei concavitate creşte spre
zona de izvoare. În fig. 11.30 sunt exemplificate modul de apreciere cantitativă a formei profilului
longitudinal, iar în fig. 11.31 sunt aplicate aceste determinări asupra unor râuri din România. Este
trãsãtura cea mai evidenţã şi persistentã, indiferent de condiţiile climatice în care evolueazã, de
dimensiunea râului sau de roca în care este adâncitã albia. Chiar şi "rill-urile", ce se dezvoltã pe
versanţii haldelor într-un an sau doi, au profiluri asemãnãtoare râurilor naturale (Leopold, Wolman şi
Miller, 1964). De asemenea, profilele canalelor submarine nu fac excepţie de la aceastã formã. Coumes
şi Le Fournier (1979) au mãsurat profilul longitudinal al canionului adânc de 100-150 m, format între
izobata de -50 m şi -1 500 m pe panta conului submarin al Amazonului şi au constatat cã are o formã
similarã cu a profilelor de râu.
In cele ce urmeazã, ne propunem sã discutãm elementele şi condiţiile care duc la realizarea
acestei forme, sã definim condiţia de "grade" aplicată profilelor longitudinale, sã evaluãm tendinţele de
ajustare ale profilelor longitudinale în timp scurt şi timp lung.

11.3.4.1. Forma profilului longitudinal

Pe baza experimentelor de laborator, Gilbert (1877) a oferit o primã observaţie asupra genezei
formei profilului şi anume: panta profilului longitudinal este invers proporţionalã cu debitul lichid.
Cercetãrile ulterioare au avut în vedere un numãr din ce în ce mai mare de variabile, care ar putea
 290

explica forma profiIului, precum şi tendinţele de evoluţie. S-a detaşat net interesul pentru cunoaşterea
efectului pe care-l au asupra formei profilului, debitul lichid, caracteristicile materialului din patul
albiei, debitul solid (în suspensie şi târât), tipul de rocã "in situ", în care este modelat profilul. Vom
include toate aceste elemente în categoria factorilor de control ai formei şi pantei profilului
longitudinal.
Se considerã cã profilul longitudinal reprezintã o funcţie a urmãtoarelor variabile: debitul lichid
(Q); debitul solid (evacuat în albie) (Qs); dimensiunea materialului de albie(d); unii cercetãtori includ
şi rezistenţa scurgerii (n); viteza (v), lãţimea (l); adâncimea (h); panta (J). Ne oprim la analiza acelor
variabile care se considerã cã explicã în cea mai mare mãsurã panta profilului longitudinal:
a) variaţia debitului lichid în relaţie cu debitul de aluviuni;
b) caracteristicile materialului de albie;
c) efectul tipului de rocã în care se adânceşte albia de râu. S-a detaşat net interesul pentru
cunoaşterea efectului pe care-l au asupra formei profilului, debitul lichid, caracteristicile materialului
din patul albiei, debitul solid (in suspensie şi târât), tipul de rocã "in situ", în care este modelat profilul.
Vom include toate aceste elemente în categoria factorilor de control ai formei şi pantei profilului
longitudinal.
Variaţia debitului lichid în lungul râului. Panta râului scade cu creşterea debitului lichid în
lungul râului (Gilbert, 1877), conform unei relaţii de forma:

J = g Q-z
unde J este panta; Q – debitul lichid. Panta profilului longitudinal se formează în limitele a douã
condiţii: când exponentul z = 1 se realizează un lucru total minim în lungul râului, iar când exponentul
z = 0,5 cheltuirea de energie este distribuită uniform în lungul râului. In natură, cele douã extreme,
practic, nu sunt atinse în mod absolut şi râurile naturale se vor plasa într-o zonã intermediarã, de
maximã probabilitate. De aceea, condiţia z = 0,75 semnificã situaţia de qvasi-echilibru a formei
profilului longitudinal, cea mai des întâlnitã în naturã (Langbein şi Leopold, 1964).
Pentru cazul râurilor permanente se poate conchide cã: o rapidã creştere a debitului lichid în
lungul râului impune un profil cu o concavitate mai mare; dimpotrivã, când rata de creştere a
debitului în lungul râului este mai redusã şi concavitatea râului este redusã.

Efectul tipului de rocã asupra formei profilului longitudinal. Cu privire la efectul litologiei şi
structurii geologice, în general, asupra formei profilului longitudinal s-a scris mult, dar aprecierile
cantitative au început efectiv în urmã cu 45-50 ani. Tipul de analizã propus de Jovanovici (1940) a
devenit, în acest sens, un reper. Apoi s-au efectuat analize multivariate ale profilelor longitudinale ale
râurilor în diferite condiţii litologice, de cãtre Hack (1957) şi Brush (1961). Metoda lui Jovanovici
(1940) sau a reducerii zecimale a profilului a fost aplicatã la noi de Zãvoianu (1966) şi Roşu (1967),
care stabilesc, procentual, gradele de influenţã a diferiţilor factori de control. De exemplu, profilul
Dunãrii este controlat în proporţie de 68% de debit, restul fiind pus pe seama structurii geologice şi
mişcãrilor tectonice (Zãvoianu, 1966). Profilele longitudinale ale râurilor Motru şi Gilort sunt
controlate în proporţie de 40-50 % de debit şi 30 -40 % de litologie (Roşu, 1967).

Legea lui Sternberg şi semnificaţia depozitelor de albie în controlul pantei râului. Sternberg
(1875) a analizat diametrul pietrişurilor din albia Rinului pe o porţiune care primeşte relativ puţinã apã
şi debit solid din afluenţi; el a tras concluzia cã particulele din albie îşi reduc greutatea proporţional cu
lucrul mecanic efectuat împotriva frecãrii în lungul albiei. Ecuaţia care descrie acest proces este de
forma:
P = Po e -ax
 291

unde P este greutatea unei particule (în kg) dupã parcurge rea unei distanţe x (în km) în direcţia
curgerii de la punctul de obârşie, greutatea iniţialã Po, e - baza logaritmului natural. Cantitatea "a" a
fost denumitã “coeficient de uzură" a particulelor şi reprezintã pierderea în greutate a unei pietre ce
cântãreşte l kg dupã parcurgerea unei distanţe de 1 km. Relaţia de mai sus a fost numitã "legea lui
Sternberg" sau "legea de uzură a lui Sternberg". A avut o mare influenţã în încercãrile ulterioare de a
explica atât mecanismul reducerii în dimensiune a materialului de albie, cât şi în ce priveşte legãtura cu
forma profilului longitudinal.
Analiza mai multor râuri, fiecare situat într-un areal litologic omogen (gresii, marne, calcare,
şisturi, pietrişuri şi nisipuri miocene) a arãtat urmãtoarele (Hack, 1957; Brush, 1961):
- în areale similare din punct de vedere geologic, forma profilelor longitudinale este similarã.
- râurile care strãbat regiuni alcãtuite din tipuri de roci cu erodabilitate diferitã (sunt situaţiile
cele mai frecvente) îşi dezvoltã un profil longitudinal cu discontinuitãţi în zonele de contact litologic
important, iar în reprezentare graficã pot fi fãcute evidente prin folosirea scãrii semilogaritmice.
- variaţia pantei profilului longitudinal funcţie de lungime este diferitã pentru tipul de rocã din
bazinul râului.
- lungimea râului nu influenţeazã aceste diferenţieri.

11.3.4.2. Problema profilului "grade" sau a profilului de echilibru.

Una dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute aplicaţii ale conceptului de "grade" este în
legãturã cu profilul de echilibru al râurilor. Conform lui Davis (1902), profilele longitudinale "grade"
caracterizeazã râurile care au atins un bilanţ între eroziune şi acumulare în stadiul de maturitate şi se
menţine în stadiul de bãtrîneţe, condiţie întreruptã de un nou ciclu de eroziune. Dupã opinia lui Davis,
râurile nu pot atinge aceastã condiţie decât în stadiul de maturitate, ori acest fapt s-a dovedit a
reprezenta o limitã a teoriei lui Davis. Contribuţia lui Mackin (1948) a fost remarcabilã în clarificarea
semnificaţiei bilanţului între eroziune şi acumulare. El a definit râurile '"grade" ca sisteme în echilibru
cu tendinţe de autoreglare: "Un râu grade este unul în care, pe o perioadã de ani, panta este uşor
schimbată pentru a produce, la debite şi caracteristici ale albiei diferite, viteza necesarã pentru
transportul debitului solid ce provine din bazinul hidrografic. Râul “grade” este un sistem în echilibru;
trãsãtura lui este cã orice schimbare într-un factor de control va cauza o deplasare a echilibrului într-o
direcţie care va tinde sã absoarbã efectul schimbãrii".
În concepţia lui Mackin, profilul longitudinal "grade" poate fi atins de râu chiar şi în stadiul de
tinereţe; este format dintr-o sumã de segmente, fiecare segment avînd o pantã care va permite
realizarea unei viteze necesare pentru transportul întregului volum de material solid ce vine din amonte
şi aceastã pantã este menţinutã fãrã schimbare atâta timp cât factorii de control rãmân aceiaşi. Profilul
"grade" este, deci o pantã a transportului. Abaterile de la linia "grade" a profilului sunt definite ca
agradare (tendinţe de înãlţare prin acumulare) şi degradare (tendinţa de coborâre, prin eroziune).
Modificarea formei profilului longitudinal prin agradare şi degradare simultanã, în diferite pãrţi, este
denumitã regradare.

11.3.4.3. Tendinţe în dinamica profilului longitudinal.

Abordând un sens mai general, profilul longitudinal suferã modificãri prin:

- procesul de regradare (respectiv agradare şi degradare în diferite sectoare ale profilului), care
schimbã pantele locale ale profilului şi tendinţa în bilanţul proceselor, dar nu şi forma generalã a
profilului;
- procese ce se extind la scara întregului profil, modificându-se în întregime forma.
 292

Evident, pentru cele douã categorii de schimbãri, perioada de timp necesarã este foarte diferitã:
în primul caz, putem vorbi de perioade de la câţiva ani pînã la ordinul sutelor de ani, cu alte cuvinte în
limitele aşa-numitului timp "graded" sau de echilibru dinamic; în cel de al doilea caz, modificãri de
asemenea anvergurã nu pot avea loc decât la nivelul timpului ciclic, respectiv, sute de mii de ani. În
consecinţã, vom detalia unele aspecte distincte pentru: a) procesul de regradare a profilului
longitudinal; b) ajustarea profilului longitudinal în timp lung.

Procesul de regradare a profilului longitudinal. Schimbãrile în înãlţimea patului albiei în

diferite sectoare ale profilului longitudinal, cu sens pozitiv sau negativ, reprezintã de fapt ajustãri ale
geometriei hidraulice pentru ca râul sã-şi menţinã funcţia de transport. Ajustările sunt determinate de o
mãrire sau micşorare a cantitãţii de aluviuni care ajunge în albia principalã. Richards (1983)
sintetizeazã mai multe cauze, dupã cum urmeazã:

Ajustarea profilului longitudinal în timp lung. Existenţa unor rupturi de pantã în profil
longitudinal şi care nu au nici o legãturã cu contacte litologice distincte, reprezintã dovada schimbãrilor
pe care forma profilului le-a avut în contextul aşa-numitului “timp lung", respectiv, timpul ciclic. In
literatura de limbã englezã, asemenea discontinuitãţi sunt denumite "knick-points". Apariţia lor în
profilul "grade" este pusã pe seama, în principal, a trei cauze: schimbãrile climatice bruşte din
Pleistocen, oscilaţiile cu ecart mare ale nivelului mãrii şi activitatea tectonicã. Un exemplu de modul
cum s-au combinat mai multe
cauze în schimbarea formei
profilului longitudinal în ultimii 2
milioane de ani la latitudini medii
şi mari este ilustrat în fig. 11.30.
In special, se aratã diferitele
situaţii ce pot exista când acelaşi
sistem fluvial este supus, în partea
superioarã, schimbãrii climatice,
iar în partea inferioarã oscilaţiei
nivelului mãrii. Aşa de exemplu,
în interglaciar, versanţii sunt
acoperiţi de vegetaţie care reduce
mult volumul producţiei de
aluviuni. In consecinţã, scurgerea
lichidã, "eliberatã" de încãrcãtura
solidã, va determina o adâncire a
râului. In partea inferioarã a
profilului, la contactul cu nivelul
mãrii (care acum este ridicat) se
acumuleazã o terasã eustaticã (fig.
11.30A).

Fig. 11.30. Comportarea

unui râu în timpul: A,
interglaciarului; B, periglaciarului; C,
glaciaţiei de vale (Chorley et al.,
 293
1984).
În periglaciar, versanţii în partea superioarã a râului sunt lipsiţi de vegetaţie, supuşi proceselor de
gelifracţie şi solifluxiune. In condiţiile unui climat cu sezoane, o mare cantitate de aluviuni va fi
evacuatã în timpul verii în albia râului, determinând o agradare generalã. In partea inferioarã a
profilului, râul se va adânci datoritã coborârii nivelului mãrii. Contactul între cele douã tendinţe opuse
în profilul longitudinal va fi materializat astfel prin “knick-point" (fig. 11.30B). Dacã profilul superior
al râului este ocupat de un gheţar de vale, în timpul verii va avea loc o aluvionare puternicã cu depozite
ce provin din morene, puse în mişcare de viiturile de varã (apele din topirea gheţarului). In partea
inferioarã a profilului, prin coborârea mare a nivelului mãrii, adâncirea va fi activã pe un sector mult
mai mare (fig. 11.30C).

11.3.5. Văile râurilor

Formarea văilor este legată de acţiunea reţelei hidrografice, dar evoluţia ulterioară, în profil
longitudinal şi transversal este supusă influenţelor unui mare număr de factori. De aceea, cu toate că
sunt uşor de recunoscut, văile au forme şi dimensiuni diferite: de la câteva sute de metri, la mii de
kilometri lungime şi lăţimi care pot depăşi 100 km (exemplul văii Amazonului cu o lungime de 6000
km şi peste 150 km lăţime, spre vărsare).
Principalii factori care condiţionează particularităţile morfologice ale văilor sunt: roca (prin
gradul său de duritate, masivitate, şistuozitate, permeabilitate etc.); structura geologică cu diversele
sale forme (tabulară, monoclinală, cutată, faliată); clima variată de la o zonă geografică la alta şi care
condiţionează direct sau indirect modelarea reliefului; mişcările tectonice, positive sau negative, care
contribuie fie la încătuşarea şi adâncirea râurilor, ori la formarea teraselor, fie la estomparea
versanţilor şi la aluvierea văilor.

11.3.5.1. Clasificarea văilor

Una dintre cele mai importante clasificări ale văilor este cea după forma profilului transversal.
Astfel, văile sunt simetrice – adică cu versanţi înclinaţi aproximativ la fel faţă de o perpendiculară ce ar
cădea pe axul lor – şi asimetrice.
Văile simetrice se caracterizează printr-un profil transversal îngust, aşa cum sunt cele în chei, în
canion şi defileele, sau printr-un profil transversal larg.
Văile în chei sunt înguste, cu versanţi prăpăstioşi, puternic înclinaţi şi foarte apropiaţi la bază,
unde se dezvoltă o albie minoră cu multe neregularităţi de talveg. Formarea lor este condiţionată de
prezenţa unor roci dure (calcare, gresii), precum şi de manifestarea unor mişcări tectonice pozitive.
Cheile impresionează atât prin forma şi adâncimea lor, care poate atinge mai multe sute de metri, cât şi
prin pitorescul detaliilor morfologice. Exemplu: cheile Bicazului, cheile Hăşdatelor (Turzii), ale
Dâmboviţei, Nerei ş.a. În unele locuri sunt cunoscute şi sub numele de clisuri, cum sunt sectoarele
înguste ale Cheilor Dunării.
Văile în canion sunt, de asemenea, înguste şi adânci cu versanţi verticali sau cu trepte restrânse,
dar au fundul mai plat pe care se schiţează o albie majoră. Formarea lor presupune existenţa unor
podişuri cu roci rezistente la eroziune, cu structură mai mult sau mai puţin orizontală şi un climat
semiarid. Exemplul cel mai cunoscut este canionul fluviului Colorado din vestul SUA, lung de 800 km
şi adânc de peste 1500 m şi cu o mare diversitate de microforme laterale (terasete, surplombe,
proeminenţe piramidale, contururi din cele mai bizare). Văi în canion de dimensiuni reduse se întâlnesc
în cuprinsul unor platouri vulcanice sau calcaroase din Brazilia, Columbia, Etiopia, India etc. Într-o
formă mai puţin tipică de pseudocanioane ele se dezvoltă şi în regiunile constituite din pături groase de
 294

loess – rocă ce favorizează formarea unor versanţi verticali -, cum este cazul în China, Ucraina,
Dobrogea de Sud.
Defileele sunt porţiuni de vale adâncă şi îngustă, încadrate, în amonte şi avale, de sectoare mai
largi. Ele se formează acolo unde râurile traversează un lanţ muntos, o culme sau o regiune de podiş
înalt, constituită din roci mai dure. În cuprinsul defileelor mari se întâlnesc adesea mai multe îngustări
şi lărgiri alternative, ca în Defileul Dunării, Defileul Oltului Turnu Roşu – Cozia (de pe Olt), Topliţa-
Deda (de pe Mureş).
Văile simetrice cu profil transversal larg sunt văi modelate în roci moi, relativ omogene sau sub
formă de pături orizontale. Ele se dezvoltă îndeosebi în regiunile de podişuri şi câmpii caracterizate de
condiţii uniforme de modelare a versanţilor.
Văile asimetrice sunt cele mai numeroase şi se caracterizează prin înclinarea diferită a
versanţilor. Cauzele asimetriei sunt de natură geologică, climatică, datorată eroziunii laterale ale
râurilor în buclele de meandru ce vin în contact direct cu versantul ş.a. Văile asimetrice de natură
structurală sunt cele mai cunoscute. Acestea sunt văile subsecvente în regiunile cu strate monoclinale.

11.3.5.2. Captările fluviale

Captările fluviale sunt procese de remaniere a reţelei hidrografice, caracterizate prin pătrunderea
unui râu în albia altei ape curgătoare vecine, decapitarea de partea din amonte şi includerea acesteia în
propriul bazin hidrografic. Aceste procese au avut loc în toate perioadele geologice şi în toate zonele
geografice ale Globului, dar cele mai frecvente se produc în regiunile cu o mare densitatea a reţelei
hidrografice. Cauzele principale care determină producerea captărilor fluviale sunt exprimate printr-o
puternică eroziune regresivă.
a)Elementele morfologice ale unei captări fluviale sunt: râul captator - râul agresiv care reuşeşte
să pătrundă într-un bazin vecin şi să-i răpească o parte din cursul şi din afluenţii săi; râu captat – cel
detaşat de sistemul din care a făcut parte şi încorporat la bazinul captatorului; râul decapitat (vale
decapitată) – parte dintr-o arteră hidrografică (vale), situată în aval de locul captării, căreia i s-a răpit o
parte din bazin.
Modul în care s-a produs o captare se poate reconstitui după următoarele elemente: cotul,
defileul şi şaua de captare; caracteristicile văii decapitate (profil longitudinal, raportul râu-vale,
comparaţia aluviului de luncă şi a eventualelor terase cu elemente similare din bazinul captat etc).
Cotul de captare este specific doar captărilor laterale şi apare în punctul unde râul captator a
pătruns în albia celui ce a fost decapitat, schimbându-i direcţia.
Defileul de captare reprezintă un sector de vale cu albia adâncită, care începe din punctul în care
s-a produs captarea, marcat printr-un prag (rupere de profil) şi se extinde treptat către amonte. Apariţia
sa este legată de faptul că râul captat, ale cărui procese de albie erau determinate de caracteristicile
bazinului decapitat, este obligat acum de a-şi pune de acord linia profilului de echilibru cu noul nivel
de bază sau cu noile condiţii proprii captatorului.
Şaua (înşeuarea) de captare este o formă concavă de relief, situată în faţa cotului şi a defileului,
respectiv la obârşia actuală a văii decapitate. Ea reprezintă locul pe unde trecea râul captat înainte de
remanierea reţelei hidrografice. Acum apare suspendată faţă de albia adâncită a râului captat, dar se
înscrie normal în cadrul văii decapitate. De foarte multe ori, înşeuarea aceasta este acoperită cu
aluviuni asemănătoare celor din lungul râului decapitat şi care nu se aseamănă cu substratul geologic.
Valea decapitată este situată în prelungirea celei captate, legătura dintre acestea făcându-se prin
înşeuarea amintită. Se constată o disproporţie accentuată între cursul actual de apă şi lărgimea văii.
Spre şaua de captare, valea este adesea lipsită de scurgere, prezentând caracteristicile unei văi relicte
(moartă, abandonată, subadaptată).
 295

b)Tipuri de captări. Existã diferite moduri de a clasifica aceste fenomene. Aşa, de exemplu,
după perspectiva de a se produce sau după vechimea lor, captările pot fi previzibile (se vor produce
într-un viitor depărtat), iminente, în curs de producere (o parte din ape se scurg deja prin pânze
subterane), recente, vechi, demonstrabile (se păstreazã bine cursurile abandonate), sugerate de modul
de dispunere al văilor sau de unele aluviuni vechi (Baulig, 1950). Clasificarea cea mai obişnuitã şi care
o dezvoltăm mai jos, se face dupa forma de producere a captării şi cauzele ce o provoacă. Pe aceastã
linie o primă împărţire este aceea în captări de suprafaţă şi captări subterane (carstice). Captãrile de
suprafaţă sunt de trei feluri: laterale, frontale şi prin deversare.
Captarea laterală formeazá tipul cel mai specific, cel ce se observă deosebit de clar şi care
păstreazá bine urmele fenomenului respectiv. Între două râuri vecine, unul din ele, datorită unor
condiţii favorabile, se adânnceşte mai repede. Afluenţii săi, încep să exercite, spre izvoare, o acţiune de
eroziune regresivă mai puternică, ceea ce duce la înaintarea acestora, peste cumpăna de ape, În bazinul
vecin captarea se produce în momentul când râul care înaintează regresiv, a patruns chiar în albia
vecinului. Apele acestuia din .urmă, cãutând să se scurgă pe linia de cea mai mare pantã, se îndreaptá
către această nouă vale care are un talveg mult mai înclinat. Captarea se face brusc, întregul bazin
situat în amonte de captare este încorporat râului captatar (fig. 11.31). Cumpăna apelor, care până la
captare se deplasa foarte lent, a executat o deplasare bruscă. Pe locul captării, din unirea celor douã
râuri, rezultă o arcuitură numită cot de captare. Porţiunea de vale rămasă fără apă este cunoscută sub
denumirea de vale moartă sau vale subadaptată.

Fig. 11.31. Exemplu de captare laterală

(imagine preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Un caz special de captare laterală este aşa

numita captare de meandru. Aceasta se produce
prin dezvoltarea laterală sau spre avale a unui
meandru care, întâlnind la un moment dat un
altul, al propriei văi sau al unei văi vecine, poate
sã dea naştere unei captări. In functie de râul
captat ea poate fi de două feluri: autocaptare,
când se produce asupra unui meandru al
ace1uiaşi râu (v. fig. 11.26) şi captare lateralã de
meandru (captare prin tangentã), când este captat
un râu vecin.
Captarea frontală constituie un caz
particular al captării laterale. E vorba de două
râuri care izvorãsc din aceeaşi regiune, dar care
curg în direcţii absolut opuse; cel ce are profilul longitudinal cu panta imediată mai mare (respectiv
nivelul de bază local este mai jos) va împinge bazinul său superior, în mod lent, peste bazinul celuilalt.
În cele mai multe cazuri, captarea frontală este de fapt o înlănţuire de mici captări laterale.
Captarea prin deversare nu este o captare în adevãratul înţeles al cuvântului, ci e vorba de
ieşirea unui râu din albia sa şi dirijarea către o albie vecină maj joasă. Cauza acestei devieri nu este
eroziunea regresivă ci, din contra, aluvierea maximă a propriei albii. Aceasta duce la înălţarea lentă a
patului de curgere, care la rândul său face posibilă revărsarea apelor peste diguri şi căutarea unei
regiuni mai joase pentru curgere. Acest tip de captare a fost descris ca proces de avulzie în formarea
albiilor majore.
Captările subterane sunt specifice regiunilor carstice. După poziţia punctului de captare ele pot
fi de două feluri: la suprafaţă şi subterane. Primele sunt captări care prind ape curgătoare de suprafaţă
 296

şi le îndreaptă spre interior (sorburi); secundele se produc între râuri subterane. In ambele cazuri,
procesul principal care duce la captări îl constituie acţiunea de dizolvare a apei, exercitată pe anumite
crăpături, dirijate către suprafaţă; pe acestea se crează apoi puţuri sau peşteri verticale, iar cele care se
vor deschide în albia unui râu, îl captează.

11.3.6. Albiile majore şi problema paleoalbiilor

Râurile, indiferent de mãrimea lor, de mediul fizico-geografic în care existã, sunt caracterizate
de formaţiunea morfologicã cunoscutã sub numele de albie majorã. Morfologia albiilor minore şi
hidraulica curgerii în râuri nu pot fi înţelese în complexitatea lor fãrã o analizã de ansamblu a genezei
şi evoluţiei albiilor majore, a relaţiilor cu albia minorã, a descrierii şi clasificãrii pe tipuri distincte, cât
şi unele probleme în legãturã cu paleoalbiile.

11.3.6.1. Elemente de definire a albiilor majore

Albia majorã reprezintã "un teren relativ neted ce mãrgineşte un râu şi care este inundat în
timpul apelor mari" (Wolman, Leopold, 1957), sau "o suprafaţã aluvialã adiacentã la o albie, care este
frecvent inundatã" (Chorley, Schumm şi Suggden, 1984). Din aceste definiţii reţinem ca principalã
caracteristicã a albiei majore inundabilitatea frecventã. De aici şi termenul de « câmpie de inundaţie »
(flood plain). Vâlsan (1915) aratã cã în limba românã existã un cuvînt precis care se referã la acest tip
de câmpie şi anume lunca, al cãrei înţeles este mai vast decât cel al câmpiei inundabile, deoarece
cuprinde şi zone neinundabile. Lunca reprezintã o zonã în cuprinsul cãreia secţiunea erozivã a râurilor
a fost înlocuitã recent printr-o acţiune de acumulare. Aceasta nu înseamnã cã râul şi-a încetat acţiunea
erozivã, ci cã depozitele şi formele de relief ce alcãtuiesc lunca sunt rezultatul, în cea mai mare parte, a
proceselor de acumulare.
Preluând termenul propus de Vâlsan, Coteţ (1957) defineşte lunca, "o vale majorã care, în funcţie de
lãţimea ei, cuprinde terase locale cu înãlţimi de la 3 la 5 m, bãlţi, meandre pãrãsite, belciuge ş.a.", şi se
individualizeazã prin douã principale forme de relief: albia minorã şi albia majorã. Posea et al. (1976)
aratã cã albia majorã este mai mult o noţiune hidrologicã, şi anume, "acea porţiune a vãii care este
afectatã de apa curgãtoare numai la viituri", pe când "lunca cuprinde şi porţiuni neinundabile şi se dez-
voltã odatã cu profilul de echilibru al râului".

Fig. 11. 32. A. Diagramă de definiţie a geometriei albiei majore. B. Exemplificare pentru albia majoră a
râului Jiu.
 297

Legat de folosirea termenului este şi discuţia asupra delimitãrii spaţiului cuprins în definiţia
celor douã noţiuni. Se aratã, de exemplu, cã albia majorã este limitatã de abruptul teraselor de 1 - 2 m,
în timp ce lunca (sau şesul) cuprinde şi terasele mai înalte de 3-5 m, pînã la contactul cu versanţii sau
abruptul teraselor înalte (Martiniuc et al., 1962). Aceastã delimitare este valabilã pentru vãile în care s-
au detaşat aşa-numitele terase, de luncã sau terase holocene.
În concluzie, constatãm cã deosebirea între luncã şi albie majorã, din punct de vedere
geomorfologic, este pur formalã, nu implicã un criteriu riguros, de natura relaţiilor între proces şi
formã. Nici criteriul inundabilitãţii frecvente nu explicã decât într-o micã mãsurã, din punct de vedere
genetic, albia majorã. Dimpotrivã, a fost demonstrat cã activitatea de acreţie lateralã a râului, cu
eficienţã maximã la debite lichide de "albie plinã", este mult mai responsabilã de formarea albiilor
majore (în diverse condiţii climatice ale globului) decât inundabilitatea.
In ce ne priveşte, definim drept "albie majorã" zona relativ netedã, adiacentã albiei minore,
formatã în ultima perioadã a timpului geologic (ultimul Glaciar - Holocen) prin dominarea proceselor
de acreţie verticalã şi acreţie lateralã, delimitatã de abrupturi marginale (uneori chiar direct de
versanţi de regulã frunţi de terasã, ce se dezvoltã de o parte şi de alta a vãii şi care reprezintã
"obstacole" în calea migrãrii laterale a râului (fig. 11.32). Aspectele principale ce trebuie avute în
vedere la analiza geomorfologicã a albiilor majore sunt: morfologia şi geometria albiilor majore;
formarea şi evoluţia lor.

11.3.6.2. Geometria şi morfologia albiilor majore

În definirea geomeiriei albiei majore ne vom folosi de elementele din fig. 11.32. Albia majorã
consideratã este traversatã de un singur râu, la care se pot distinge urmãtoarele elemente:
- lãţimea albiei majore, mãsuratã între abrupturile rnarginale;
- lãţimea fâşiei active a albiei (Bridge şi Leeder, 1979) sau "albia majorã joasã" (cf. Posea et al.,
1978) ce se deosebeşte de "albia majorã înaltã" în care râul migreazã nestânjenit. Lãţimea fâşiei active
depinde de tipul şi dimensiunea albiei minore. Pentru albiile meandrate, fâşia activã este aproximativ
egalã cu amplitudinea maximã a meandrelor de râu şi va include atât meandrele abandonate, cât şi pe
cele active. Pentru râurile împletite, zona de influenţã a albiei este lãţimea albiei delimitatã de nivelul
de albie plinã. Mai mulţi cercetãtori au stabilit cã lãţimea albiei majore este de aproximativ 10 ori
lãţimea fâşiei active;
- lãţimea fâşiei albiei abandonate (Bridge şi Leeder, 1979) reprezintã traseul moştenit al râului,
împreunã cu belciugele meandrelor vechiului râu sau albii pãrãsite. La ape mari, fâşia de albie
abandonatã poate deveni activã.
În profil transversal, albiile majore sunt supraînãlţate în aria fâşiei active, ca urmare a ratelor de
agradare mult mai mari în aceastã zonã. In cazul arterelor hidrografice mari, profilul transversal poate
fi împãrţit în mai multe fâşii, dispuse paralel cu albia minorã. Lângã râu se desfãşoarã fâşia grindurilor
longitudinale, ce corespunda fâşiei de albie activã (fig. 11.32); urmeazã o fâşie mai latã şi mai joasã cu
numeroase depresiuni lacustre mlãştinoase; la exterior apar una-douã trepte (terase de luncã) cu
înãlţimi de cel mult câţiva metri, de cele mai multe ori parazitate de coluvii şi proluvii. La râurile mici,
în special cele cu abundenţã de materiale venite de pe versanţi, profilul albiei majore capãtã o pantã ce
scade de la exterior spre albia minorã.

11.3.6.3. Formarea albiilor majore

Este un fapt general acceptat cã albia majorã reprezintã o formã de relief construitã de râul ce o
traverseazã într-un timp îndelungat (de ordinul sutelor şi miilor de ani). Exceptând râurile subadaptate,
dimensiunea albiilor majore este în relaţie directã cu mãrimea debitului râului. Wolman şi Leopold
 298

(1957) au constatat cã frecvenţa scurgerii peste maluri este "remarcabil de uniformã în diverse medii
fizico-geografice şi regiuni climatice" şi cã “intervalul de recurenţã a scurgerii ce depãşeşte malurile
este cuprins între 1 şi 2 ani". De unde au conchis cã albiile majore sunt în principal efectul debitelor
lichide cu repetabilitate de 1,58 ani. Existã însã opinia cã influenţa antropicã a complicat aluvierea
vãilor şi cã aceasta s-a resimţit încã din neolitic, o mare parte din depuneri ieşind de sub controlul
climatic şi hidrologic caracteristic unei regiuni. În marea diversitate de condiţii în care se formeazã
albiile majore se remarcã trei procese (cf. Chorley, Schumm şi Suggden, 1985) : acreţia1 lateralã;
acreţia verticalã; formarea de ostroave şi albii abandonate (avulzie).
In alcãtuirea albiilor majore sunt douã tipuri principale de depozite: de renie şi de inundaţie
(Wolman şi Leopold, 1957). Primele sunt considerate depozite de acreţie lateralã (acumulate în pro-
cesul de migrare lateralã a meandrelor) iar depozitele de inundaţie se considerã depozite de acreţie
verticalã acumulate din apele de viiturã ce inundă suprafaţa albiei majore). Depozite acumulate prin
unul sau altul din procesele enumerate, au fost clasificate şi în raport cu locul de depunere şi tipul de
material (suspensie sau târât) transportat de râu.

a)Procese de acreţie lateralã.

La capitolul privind malurile convexe au fost analizate în detaliu mecanismele proceselor de

acreţie lateralã, respectiv formarea reniilor; aici ne vom referi mai mult la contribuţia acestor procese în
formarea albiilor majore.
Depozitele de acreţie lateralã înglobate în renii şi ostroave laterale albiei minore se dezvoltã pe
malul convex prin permanenta “alipire" de material, concomitent cu eroziunea malului concav, astfel
încât lãţimea albiei de râu, în translaţia ei pe fundul vãii, îşi pãstreazã lãrgimea aproximativ constantã
pentru o secţiune datã.
Din rezumarea cercetãrilor asupra formaţiunilor de renie, a ratelor actuale de formare reţinem
douã idei principale pentru albiile majore ale râurilor meandrate:
- cea mai mare proporţie a depozitelor de albie majorã provine prin acreţie lateralã (80 - 90%, cf.
Wolman şi Leopold, 1957);
- rata de acreţie lateralã este aproximativ egalã cu rata de migrare lateralã a râurilor meandrate.
In ce priveşte ultima constatare, s-au fãcut numeroase cercetãri experimentale pentru a se
determina direct rata de eroziune lateralã a râurilor în diferite condiţii fizico-geografice de pe glob.
Factorul cu cea mai mare semnificaţie în variaţia ratei de retragere a malurilor (Re, m/an) este suprafaţa
bazinului hidrografic (Sb, km2) conform relaţiei:
Re = 8,67 + 0,114 Sb
unde Re este rata de retragere a malurilor (m/an); Sb - suprafaţa bazinului hidrografic (km2). Efectele
migrãrii laterale a albiei în procesele de acreţie au o amploare mai mare în cazul albiilor împletite.
Exemplul fluviului Brahmaputra este unul dintre cele mai spectaculoase. In numai 200 de ani râul
Brahmaputra şi-a format o albie majorã de cca 200 km lungime cu o lãţime medie de 12 km; grosimea
medie a depozitelor de nisip acumulate în timpul migrãrii râului a fost de ordinul a 20 m, iar pe alocuri
chiar 40 m (Coleman, 1969).

1
Termenul de acreţie se referă la procesul de dezvoltare a malului convex al meandrelor prin retragerea malului
concav. Ulterior, termenul a fost generalizat ca proces de supraînălţare a albiilor majore, folosit ca înţeles de
agradare a acestora.
 299

b)Procese de acreţie verticalã.

Acreţia verticalã a fost definitã ca procesul de supraînãlţare a albiei majore cu depozite provenite
din sedimentarea verticalã a aluviunilor în suspensie transportate de apele de inundaţie (Wolman şi
Leopold, 1957). Studii ulterioare au luat în atenţie în mod special, acest proces dând o cuprindere mai
largã înţelesului definiţiei iniţiale. Dupã Burkham (1972) acreţia verticalã poate avea loc prin:
depunerea directã pe albia majorã, depunerea în ostroave, formarea grindurilor, depunerea pe conurile
aluviale la gura afluenţilor, iar Bluck (1976) adaugã la acreţia verţicalã şi avulsia (abandonarea bruscã
a unor albii în favoarea unui nou curs). Dar şi în acest caz tipologia depozitelor poate fi sistematizatã
conform locului şi procesului de depunere.
Acreţia verticalã prin sedimentarea aluviunilor din apele de viiturã poate avea loc odatã la 1-2
ani, conform intervalului de repetabilitate a debitelor care depãşesc valoarea de umplere a albiei.
Depozitele care se depun în acest mod sunt predominant argiloase şi au o stratificaţie laminarã. Aceastã
condiţie nu o îndeplinesc decât depozitele de mlaştinã, adicã cele ce se întâlnesc în fâşia
microdepresiunilor mlãştinoasc ale albiei majore. Dintre toate tipurile de sedimente fluviale, aluviunile
de mlaştinã ale albiei majore conţin particulele cele mai fine.
Proporţia depozitelor de acreţie verticalã în depozitele de albie majorã este redusã în general;
procesul de depunere din apele de viiturã deţine doar 10-20% (Wolman şi Leopold, 1957). Procesele de
acreţie verticalã deţin ponderea cea mai importantã în formarea albiilor majore în condiţiile de
semiariditate.

c)Avulzia şi formarea de ostroave.

Termenul avulsie este folosit pentru a descrie abandonarea relativ bruscã a unei zone active de
cãtre râu în favoarea unui nou curs. Cele mai ample fenomene de acest fel au loc pe marile cîmpii
litorale. De exemplu, schimbarea locului de vãrsare a Fluviului Galben în 1851 pe o distanţã de peste
300 km, la nord de poziţia lui anterioarã sau schimbarea cursului râului Kosi, afluent al Gangelui pe o
distanţã de peste 100 km, în perioada 1736-1964, timp în care depozitele de pe o suprafaţã de 9000 km2
au fost remobilizate prin procese de eroziune şi acumulare. Tot în aceastã categorie intrã şi captarea
reciprocã a Indusului şi Gangelui pe marea câmpie piemontanã de la poalele Himalaiei (Schumm,
1977).
În afara acestor situaţii extreme, procesul de avulsie este obişnuit întâlnit în cazul albiilor
majore, atunci când nivelul de apã al unei viituri depãşeşte nivelul grindurilor şi râul îşi gãseşte un nou
curs, uneori paralel cu cel principal. Periodicitatea avulsiei este de ordinul 102-103ani, adesea peste 103
ani (cf. Bridge, Leeder, 1979).

11.3.6.4. Evoluţia albiilor majore. Paleoalbiile

 300

a) Morfologia subaluvialã.

Albiile majore, pe lângã suprafaţa morfologicã relativ netedã, reprezintã şi un stoc de depuneri
fluviale care colmateazã un fund de vale.
Pentru fundul de vale ocupat de depozitele de albie majorã se utilizeazã şi termenul de vale
aluvialã. Morfologia fundului de vale intereseazã deopotrivã pe geomorfologi pentru descifrarea unor
etape de evoluţie, pe geologi pentru descoperirea de noi rezerve de metale rare, pe hidrogeologi pentru
evaluarea rezervelor de apã. Dar metodele de investigaţie foarte greoaie şi costisitoare (în principal, cu
ajutorul forajelor) nu au permis sã se cunoascã prea mult despre morfologia fundului văilor.
În legãturã cu abordarea paleoreliefurilor în complexul morfologic şi sedimentar, care constituie
albiile majore, sunt de reţinut douã observaţii mai importante:
a) existenţa unei faze de adâncire a vãilor, care a permis acumularea acestui complex aluvionar;
b) paleodebitele ce au "excavat" fundul vãilor înhumate erau cu mult mai mari decât debitele
râurilor actuale.
Majoritatea cercetãtorilor considerã cã morfologia subaluvialã la care ne referim este în legãturã
directã cu succesiunea glaciaţiilor pleistocene, cãreia i-a corespuns o succesiune de dominare a
eroziunii şi aluvierii.
In ce priveşte localizarea acestei faze în timpul Pleistocenului, opiniile au fost diferite. De
exemplu, studiind mai mulţi ani valea aluvialã (morfologia subaluvialã şi depozitele de albie majorã) a
fluviului Mississippi, Fisk (1951) a conchis cã secţionarea sistemului de vãi la nivelul complexelor
aluvionare în care sunt albiile înhumate a avut loc în timpul ultimului stadiu glaciar "Wisconsin tîrziu",
care, se ştie, corespunde Wurmianului Europei Centrale, când nivelul mãrii a fost coborît cu 130 m.
Aceasta se petrecea aproximativ acum 30 000 ani.
Pe de altã parte, Dury (1964), dupã o minuţioasã investigaţie asupra fenomenului de subadaptare
a râurilor de pe teritoriul S.U.A. şi Europei, aratã cã începerea meandrelor de vale şi secţionarea adâncã
a rocii au putut avea loc încã din Pleistocenul inferior, odatã cu prima glaciaţie. In Polonia se
apreciazã, pe baza datãrilar cu radiocarbon a stivei de depozite fluviale din bazã, cã patul fosil al vãii
Fluviului Vistula şi al vãilor afluente acestuia, s-au format în timpul declinului glaciaţiei Riss şi a
interglaciarului Eems (Riss-Wiirm). Aceste albii fosile sunt adâncite în argile miocene pînã la 20-24 m
sub nivelul actual al fundului vãii (Mycielska-Dowgiallo, 1977).
Cercetãrile din ţara noastrã privind succesiunea fazelor de eroziune-aluviere în Pleistocen-
Holocen, mai ales în partea de est a Carpaţilor Orientali (Donisã, 1968; Ichim, 1979; Donisã,
Martiniuc, 1980) aratã vârsta wurmianã a pânzei de prundişuri ce a colmatat fundul vãilor est-
carpatice, ceea ce îndreptãţeşte ipoteza unei intense adânciri în interglaciarul Riss-Wurm.
Patul vãilor aluviale, în profil longitudinal, nu reprezintã o suprafaţã netedã pe care repauzeazã
stiva de aluviuni. Asemãnãtor patului albiilor minore actuale, patul vãilor fosile reprezintã o alternanţã
de scobituri separate de praguri de rocã "in situ". Pentru a explica neregularitãţile morfologiei
subaluviale, au fost speculate mai multe ipoteze, dintre care menţionãm: a) similitudini cu hidraulica
albiilor minore; b) efectul confluenţelor; c) mişcãrile neotectonice.

(a) Studiind meandrele de vale, Dury (1964) a avansat ideea cã în faza iniţialã, când patul fosil al
vãilor aluviale era ocupat de paleorâuri, acestea au determinat o morfologie asemãnãtoare cu patul
albiilor minore ale râurilor meandrate; adicã, valea va fi mai adâncã în zona buclelor de meandru de
vale şi mai puţin adâncã în zona inflexiunii între bucle. Ideea şi-a susţinut-o cu exemple numeroase de
pe vãi ale râurilor zonei temperate (unde fenomenul de "subadaptare" (underfitness) a cunoscut cele
mai dezvoltate forme).
 301

O explicaţie aproximativ de aceeaşi naturã este adusã în legãturã cu microrelieful îngropat al vãii
aluviale a Bistriţei în sectorul Pîngãraţi-Piatra Neamţ. Morfologia subaluvialã a patului vãii Bistriţa în
aria montanã în general, prezintã toate aceste caracteristici, impuse probabil de o fazã iniţialã de mean-
drare de tip încãtuşat a râului Bistriţa. Numeroasele foraje realizate de I.S.P.H. Bucureşti (1979) în
vederea amenajãrii hidroenergetice a râului, a pus în evidenţã o serie întreagã de neregularitãţi în
morfologia profilelor longitudinale ale patului fosil al vãii. Adâncimea la care se află patul văii este: 6 -
8 m în Cheile Zugreni, 20 m la confluenţa cu Pârâu Pintei, 18 m, la confluenţa cu pîrâul Borca; 14 m în
dreptul localitãţii Borca.
(b) O altã cauzã care poate explica unele din neregularitãţile patului aluvionarului o reprezintã
rolul confluenţelor. Mãsurãtori pe vãi mici într-un ţinut cu relief de "bad-lands", unde au putut fi
efectuate secţionãri numeroase în masa aluvialã, au confirmat existenţa unor adânciri în punctul de
confIuenţã cu vãile secundare (Schumm, 1977). Situaţia a fost verificatã pe modele de laborator
(Mosley, 1976) rezultând cã adâncimile în talvegul vãilor se accentueazã la confluenţe şi sunt cu atât
mai mari, cu cât dimensiunea afluentului este mai mare, rata transportului de debit solid este micã şi
unghiurile de confluenţã variazã între 60 şi 90°. Cercetările experimentale ale lui Bojoi et al (1998)
asupra văilor aluviale din bazinul Jijiei au confirmat pe deplin această observaţie.
(c) Efectul mişcãrilor tectonice asupra formei profilului longitudinal al patului fosil al vãilor s-a
dovedit a fi important, în mod deosebit, la contactul cu ariile depresionare (câmpia aluvialã a
Someşului în cuprinsul Depresiunii Baia Mare - cf. Posea et al., 1978) la contactul între ariile carpatice
şi subcarpatice (Donisă şi Martiniuc, 1979) sau la contactul între aria piemontanã şi Câmpia Românã
(Bãluţã, 1967).

b) Stratigrafia aluvialã şi reconstituirea fazelor de colmatare a vãilor.

Problema depozitelor aluviale va fi abordatã sub douã aspecte: analiza stratigraficã a faciesurilor
şi grosimea aluvionarului.

a) Analizele depozitelor de albie majorã ale râurilor din mediul temperat permit gruparea
acestora în douã mari complexe:
- un complex de pietrişuri cu bolovãniş, situat în general în patul vãii aluviale;
- un complex de depozite mai fine, situate în partea superioarã a albiei majore.
Seria pietrişurilor ce colmateazã pãrţile cele mai coborâte ale patului vãilor se caracterizeazã
prin stratificaţie încrucişatã tabularã, cu o foarte slabã sortare a depozitelor. Caracterul acestor depozite
sugereazã cã au fost acumulate la debite mari şi în contextul unui tip de albie împletitã. Caracteristici
asemãnãtoare ale aluvierii seriei de prundişuri şi bolovãnişuri au fost descrise şi pentru vãile est-
carpatice, îndeosebi Bistriţa şi Moldova (Donisã şi Martiniuc, 1980). Pânza de pietrişuri şi bolovãnişuri
(cu dominarea elementelor de 10-25 cm) care a colmatat fundul Vãii Bistriţa în prima fazã de aluviere,
a cuprins toatã aria montanã a vãii şi s-a extins şi în aria extracarpaticã. Repartiţia granulometricã a
galeţilor de pietriş şi bolovãniş în seria aluvialã extracarpaticã a scos în evidenţã existeriţa a două
faciesuri: un facies mai grosier în bazã, care se extinde pe 15-20 km de la ieşirea din aria carpaticã;
dupã care pãtrunde sub formã de “panã” în lungul vãii spre avale; un facies cu pietriş mai mãrunt în
care participã şi nisipuri în proporţie de 40-50%, dezvoltat la partea superioarã a complexului
aluvionar, cu extindere pânã la confluenţa vãii cu Siretul.
Detaşarea celor douã mari faciesuri, întrepãtrunderea faciesului grosier din amonte spre avale, în
partea inferioarã a complexului aluvionar, poate constitui un argument pentru a considera cã depozitele
din Valea Bistriţei la ieşirea din Carpaţi au caracterul unor imense conuri de dejecţie, aparţinînd cel
puţin la douã generaţii şi cã grosimea prundişurilor, diferenţiatã din amonte spre aval, s-ar datora
 302

tocmai acestui mod de acumulare.

b) Grosimea depozitelor de albie majorã prezintã în general o creştere în lungul râului,

proporţionalã cu creşterea geometriei albiei majore. Încă o dovadă că albiile majore au o evoluţie care,
şi din acest punct de vedere, poate fi pusã în legãturã cu albia minorã a râurilor. Un exemplu ilustrativ
în acest sens este supraînãlţarea concomitentã a suprafeţei albiei majore cu supraînãlţarea patului
albiilor minore. Inregistrãrile pe fluviul Nil, cele mai îndelungate de pânã acum asupra unui râu din
lume, aratã cã atât patul albiei cât şi albia majorã s-au agradat cu o ratã de 0,9 - 1,2 m/1 000 ani.

c) Paleoalbiile.
Paleoalbiile reprezintã albii minore ale unor râuri anterioare, colmatate cu aluviuni de regulã
mai grosiere decât masa aluviunilor din jur, care pot fi îngropate la diferite adâncimi în depozitele de
albie majorã sau pot fi reconstituite pe suprafaţa albiei majore. Tot în categoria paleoalbiilor se cuprind
şi depozitele fluviale mai vechi decât Cuaternarul care, de obicei, se întâlnesc în structuri geologice din
roci coezive, uneori chiar supuse unor mişcãri tectonice. Aceste din urmã tipuri de paleoalbii nu fac
obiectul discuţiei noastre.
Reconstituirea traseelor şi depozitelor paleoalbiilor pe suprafaţa albiei majore a avut ca principal
obiectiv evaluarea principalilor parametri morfometrici, reconstituirea condiţiilor de regim în care
evoluau albiile, datarea principalelor faze de evoluţie.
În multe regiuni de pe glob existã vãi pe suprafaţa cãrora se pãstreazã “încrustate” urmele a mai
multor generaţii de albii minore. Dimensiunea lor contrasteazã puternic cu debitele râurilor actuale,
mult prea mici pentru a explica formarea lor (Dury, 1964). Râurile care au fost supuse reducerii
dimensiunii atât la nivelul morfometriei seeţiunii transversale cât şi la nivelul geometriei meandrelor
sunt râuri subadaptate (underfit streams). Fenomenul a fost observat prima datã de Davis (1913) şi
explicat prin reducerea considerabilã a volumului scurgerii lichide. Cauza reducerii scurgerii a fost
discutatã pe baza a douã evidenţe : captãrile fluviale şi schimbãrile climatice.
Captãrile fluviale au fost considerate de Davis (1913) drept cauzã exclusivã a subadaptãrii
râurilor, dar înregistrarea fenomenului la scarã regionalã l-a determinat pe Dury (1964 a) sã invoce o
cauzã cu caracter mult mai general. Şi o asemenea explicaţie nu putea fi decât de ordin climatic,
întrucât captãrile fluviale, deşi prezente, nu au putut avea o dezvoltare regionalã. Paleoalbii din care au
derivat râuri subadaptate, au fost înregistrate în toate regiunile globului (America de Nord, Anglia,
Europa de Vest, Ucraina, Australia), dar cu deosebire în zona temperatã, unde fenomenul a cunoscut
cea mai mare extindere. Exemple sugestive de pe teritoriul ţãrii noastre sunt Dunãrea (Panin, 1976) şi
Bârlad (lchim et al., 1979).

Fig. 11. 33. A. Meandre şi paleo-

meandre ale râului Bârlad (Ichim et
al., 1979)
 303

11.3.7. Terasele fluviale

O serie de cauze, mai ales climatice şi tectonice, pot scoate râul din profilul de echilibru,
obligându-l ca, pe distanţe mai mari sau mai mici, sã se adânceascã puternic în interiorul albiei majore.
Aceasta din urmã va deveni tot mai neinundabilã, rãmânând cu timpul total suspendatã faţă de noua
albie şi cãpãtând forma de treaptã. Fosta luncã s-a transformat în terasã. Definitã mai riguros, terasa
este o formã de relief cu aspect de treaptã, foarte alungitã, desfãşuratã fragmentar în lungul unei vãi şi
care la origine a funcţionat ca una din albiile majore ale râului (fig. 11.34).

11.3.7.1.Elementele morfologice şi structurale ale teraselor.

Terasa se compune din douã elemente principale: podul şi fruntea. Podu1 are aspect general plat
şi este rest al albiei majore. Fruntea reprezintã planul înclinat care face racordud între pod şi albia
majorã recentã sau cu podul altei terase inferioare. Afarã de aceste elemente principale, la o terasă se
mai gãsesc şi douã linii caracteristice: muchea terasei, linia de-a lungul căreia se face unirea dintre pod
şi frunte şi ţâţâna, linia prin care podul se leagã cu forma imediat superioarã (fig. 11.36).

Fig. 11 34. Elementele unei terase: Fig. 11.35. Structura teraselor: A – terasă aluvială;
P – pod; F – fruntea; M – muchea; Ţ – ţâţâna B – terasă în rocă; C – terasă în aluviuni

Din punct de vedere structural, podul terasei este format dintr-un pat de roci in situ, retezat
aproape orizontal; urmeazã un strat de aluviuni care conţine mult pietriş rulat şi care în mod obişnuit
poartã numele de pietriş de terasă; deasupra, se separã uneori un orizont de luturi fine aluviale. Afarã
de aceste orizonturi specifice, peste podul de terasã şi în mod special la ţâţână, se suprapun ulterior
materialele provenite de pe pantã, coluvii sau conuri de dejecţie; în acest caz se spune cã podul terasei
este parazitat. Peste acest complex se aflã solul actual (fig. 11.34 A). In anumite regiuni stratul aluvial,
caracteristic, mai suportã şi orizonturi de soluri fosile, alternând cu loessuri, lehmuri, sau chiar cu un
alt orizont aluvial. Numãrul acestora, luate pentru fiecare terasã, poate fi de la unu pînã la 4-5 şi chiar
mai multe. Alteori terasa poate fi lipsitã complet de pãtura aluvialã şi, atunci, ea se numeşte terasă în
rocă, spre deosebire de prima care este o terasă cu aluviuni sau aluviatã. Un caz special îl formeazã te-
rasele sculptate în aluviuni şi cele aluvionare (fig. 11.35 C).

11.3.7.2. Fazele de formare ale unei terase.

În mod obişnuit terasa se formeazã prin douã faze: în prima se dezvoltã albia majorã care va
deveni terasã, iar în a doua râul se adânceşte, retezând lunca, sub formã de treaptã. Rezultã cã cea mai
 304

importantã, pentru formarea treptei, este faza a doua. De asemenea, reiese cã prima fazã nu trebuie sã
se caracterizeze prin acumulare, ci numai prin condiţiile necesare formãrii unei albii majore. Terasa
este deci, înainte de toate, o formã rezultatã din dominarea ritmicã a eroziunii laterale cu cea în
adâncime şi nu o formã de acumulare.
Existã cazuri când într-o vale, dupã o perioadã de eroziune, poate urma o acumulare foarte
intensã; aşa se întâmplã pe unele câmpii de la poala munţilor, pe câmpii situate în preajma nivelului de
bazã etc. În asemenea faze, nu rezultã de obicei terase, or, dupã caz, pot lua naştere câmpii aluviale,
glacisuri sau piemonturi de acumulare, câmpii aluviale de nivel de bazã. Ulterior, în aceste aluviuni
(care ating, sã zicem, 100 m grosime) pot fi sãpate câteva terase şi nu obligatoriu una singurã. Dar,
etapa anterioarã, de aluvionare, nu intrã ca fazã constituentă a acestora; mai mult, terasele ce s-au
sculptat, ulterior, în aluviunile respective s-au format tot prin eroziune ritmică. În fig. 11.36 sunt
exemplificate mai multe posibilităţi de detaşare a teraselor şi de existenţa a unei singure faze de
aluvionare, a două faze sau trei faze de aluvionare. Recunoaşterea lor în teren este dificilă fără
realizarea de foraje.

Foto 11.5. Terase fluviale (imagine

preluată de pe site-ul Virtual Geomorphology)

Fig. 11.36. Secţiuni transversale arătând câteva terase posibile şi combinaţii de depozite aluviale
(Schumm, 1977)
 305

Când nivelul terminal de umplere cu aluviuni rămâne sub nivelul interfluviului şi este detaşat
ulterior ca treaptă, acesta este într-adevãr terasã de acumulare; nivelarea sa s-a făcut prin acumulare.
De asemenea, podurile teraselor îmbucate şi rezemate, care reprezintă însă excepţii, sunt tot forme de
acumulare. La ambele cazuri eroziunea rămâne totuşi esenţială pentru tăierea frunţii. Situaţiile care pot
apărea în formarea teraselor şi îngroparea lor sunt exemplificate în fig. 11.36.
Din cele de mai sus, rezultă că terasa este înainte de toate o formă de de eroziune, cu aspect de
treaptă; deci, nu orice depozit aluvial poate fi socotit ca atare.

11.3.7.3.Cauzele formării teraselor.

Dupã cum s-a arãtat, orice acţiune care impune unui râu cu albie majoră (ajuns la profil de
echilibru) sã-şi intensifice eroziunea în adâncime, în tendinţa de a crea o nouã albie, mai joasã, duce la
formarea de terase. Aceste cauze pot fi: schimbãri ale sistemului morfoclimatic, mişcãri eustatice,
mişcãri ale scoarţei. La toate acestea reamintim o condiţie aproape generalã, aceea ca râul sã transporte
relativ multe aluviuni grosiere.

a) Cauzele climatice sunt, pentru anumite perioade şi regiuni, cele mai importante în formarea de
terase. Schimbarea climei duce la schimbarea sistemului morfogenetic, care modificã raportul debit
lichid - încãrcãturã în aluviuni şi impune cu necesitate un nou profil de echilibru, deci o nouã albie
majorã (încãtuşatã în cea veche). Pentru zona temperatã actualã şi cele din imediata sa vecinãtate
(periglaciarã şi mediteraneeană), Cuaternarul a oferit o gamã de variaţii climatice deosebit de
favorabilã formãrii teraselor. Pe scurt, mecanismul se putea petrece în felul urmãtor: în timpul
perioadelor periglaciare debitul apelor curgãtoare creştea, eroziunea în suprafaţă şi mai ales de versant
se dezvoltã enorm, aceasta din cauză că vegetaţia lipsea şi nu proteja versanţii; albiile majore se
lãrgeau prin retragerea versanţilor, dar în acelaşi timp se şi acumulau materiale. In interglaciar,
vegetaţia se dezvoltă în bazinul versant, astfel că debitul apelor scãdea, aportul de materiale de pe
versant scădea şi el, ca urmare râurile s-au adâncit, tãind frunţi de terasã. Acţiunea de lãrgire şi
aluvionare a luncii în timpul periglaciarului se propagã dinspre amonte spre avale, unde se şi
intensificã datoritã aportului crescut de aluviuni (adicã, invers felului cum se transmite eroziunea
regresivã sau chiar aluvionarea regresivã, impuse de oscilaţii1e nivelului de bazã). Acest proces de
formare a teraselor de "tip climatic" este opus celui de nivel de bazã (tãierea frunţii aici se face în
glaciar) şi se petrece mai ales în bazinele medii şi superioare ale râurilor care se varsă în mare. Inspre
avale intervin influenţele nivelului de bazã care modificã treptat timpul de tãiere al terasei.
O altă opinie exprimată de cercetători este că împotmolirea albiilor avea loc în perioadele
interglaciare, iar adâncirea şi tăierea frunţilor în perioadele periglaciare. Sau în perioadele de tranziţie
(fazele anaglaciare, trecerea de la interglaciar la glaciar şi fazele cataglaciare, trecerea de la glaciar la
interglaciar) care ar fi, după unii, explicaţii mult mai veridice. Este clar că în această problemă încă nu
s-a spus ultimul cuvânt, deşi toată lumea este de acord asupra rolului important al variaţiei condiţiilor
climatice.

b) Cauzele eustatice, reprezentate prin coborârea nivelului oceanic, duc la marirea eroziunii pe
râuri şi deci la tãierea de terase. Oscilaţiile nivelului oceanic au fost puse în legãturã cu glaciaţiunile
care blocând o mare cantitate de apã, ar impune scãderi ale nivelului de bazã cu până la minus 100 m.
În interglaciar au avut loc ridicări de nivel. Teoretic, în timpul glaciaţiunilor s-ar tãia terase, în
interglaciare s-ar acumula poduri.
Întrucât şi eustatismul este, în general, în funcţie de climã, se ridicã şi problema raportului dintre
terasele climatice şi cele eustatice. Situaţiile pot fi foarte diverse. Amintim numai douã: prima când
 306

terasele climatice din amonte au o zonã comunã cu cele eustatice din avale, cele douã tipuri se pot
îmbina; a doua, când între ele apare o a treia zonã, ce este mereu în echilibru (aluvionare relativã).
Ultimul caz se realizeazã mai ales pe câmpiile extinse. În teren, zona celor douã sisteme extreme poate
fi deosebitã prin urmãrirea variaţiei înãlţimii frunţii terasei şi prin caracterele pedologice ale pãrţii
superficiale; pe zona dintre ele, aluviunile superficiale sunt mai recente ca cele din avale şi amonte.

c) Mişcările neotectonice duc la formarea teraselor chiar în condiţiile când nivelul de bazã
rămâne "fix". Aceste mişcãri sunt relativ lente, au perioade de ridicare ce alterneazã, în timp scurt, cu
perioade de coborâre; deplasări opuse ca sens pot avea loc, în acelaşi timp, pe sectoare apropiate. Când
asemenea mişcări se manifestă în bazinul unui râu, el roade în regiunile cu tendinţă de înălţare şi
depune pe sectoarele în coborâre.

11.4.2.4. Tipurile de terase.

Tipizarea teraselor rezultã, cu precãdere, din modul cum s-au desfãşurat procesele genetice ale
acestor forme. În clasificare se iau în considerare şi o serie de elemente morfologice şi structurale cum
ar fi: structura, forma, traseul în profil longitudinal şi transversale.

Fig. 11 37 A. Terase perechi, policiclice: B. Terase neperechi, neciclice: 1, formarea teraselor (săgeţile arată
deplasarea verticală şi orizontală a râului); 2, prezentare tridimensională; 3, vedere în profilul longitudinal
(Chorley et al., 1985).

a) Sub aspect genetic, terasele pot fi: eustatice, climatice, neotectonice (diastrofice când
mişcarea este generală şi tectonice, când mişcarea e locală), mixte, locale şi false. Uneori, terasele reale
 307

sunt denumite şi ciclice, deoarece s-au format printr-o ritmare, cu caracter ciclic, a eroziunii în
adâncime cu cea lateralã sau cu acumularea (fig. 11.37). Terasele locale se extind pe distanţe reduse şi
pot fi de etiaj, de meandru, de baraj şi fluvio-glaciare. Cele de baraj se taie în câmpia aluvialã formatã
în spatele unui obstacol, ce a impus o aluvionare îndelungatã. Terasele fluvio-glaciare iau naştere în
conurile şi câmpiile aluvionare din faţa gheţarilor. Terasele false sunt trepte care seamãnã, ca aspect şi
poziţie, cu terasele nivelate de râu, dar genetic reprezintã alte forme; ele pot fi frunţi de alunecãri
stabilizate, prãbuşiri, dar mai ales conuri de dejecţie ale râurilor afluente şi glacisuri laterale retezate de
râu în momentul când acesta executã deplasãri meandrate spre malul respectiv.
b) În funcţie de structură, terasele se împart în: aluviate, în rocă şi acumulative. Terasele
acumulative reprezintã suprafeţe terminale de umplere şi sunt: acumulative principale (suprafeţele
terminale superioare) şi secundare; în acest ultim caz pot apãrea terase rezemate şi terase îmbucate.
c) Dupã desfăşurarea în profil longitudinal terasele se clasificã în: convergente spre amonte
(eustatice - când a oscilat nivelul de bazã), convergente spre avale (mişcãri tectonice sau chiar oscilaţii
climatice), para1e1e (apar, astfel, mai ales când sunt privite pe sectoare sau unitãţi morfostructurale),
terase în foarfecã (când a oscilat nivelul de bazã şi bazinul mediu şi superior al râului); în ultimul caz
terasele mai vechi pot fi îngropate, spre vãrsare, de aluviunile teraselor mai noi - terase îngropate. În
fine, mai existã: terase deformate puternic, local, de cãtre tectonica ulterioarã formãrii lor, şi terase
dedublate datorite unor mişcãri locale sau altor cauze (mai ales spre conf1uenţe) care fac ca podul unei
terase sã se subdividã la un moment dat.

11.3.7.5. Altitudinea teraselor

Aceasta se indicã atît prin cifre absolute, dar mai ales relative. Altitudinea relativã se mãsoarã de
la nivelul luncii actuale pînã la partea superioarã a pietrişului de terasã. În mod obişnuit, aceastã
altitudine variază în lungul vãii, putând merge de la câţiva metri pânã la zeci de metri, pentru o aceeaşi
terasã. Cel mai des, se fixeazã ca altitudine a terasei porţiunile unde ea are maximum de dezvoltare şi
unde, de obicei are şi cele mai mari înãlţimi relative medii. Prima scarã de altitudini a fost conceputã
de Depéret (cit. Posea et al., 1976): 90-100 m, 55-60 m, 35-40 m, 15-20 m. El lega aceastã scarã de
cele patru glaciaţiuni. Ulterior, cercetãrile, pe diferite râuri, au indicat şi alte altitudini, dintre care
menţionãm, mai frecvente, pentru ţara noastrã: 5-7 m, 8-15 m, 20 m, 30-35 m, 50-55 m, 75-80 m, 90-
110 m, 150 m, 210 m, 260 m; ultimele trei nivele sunt mai rar întîlnite.

11.3.7.6. Numerotarea şi dispunerea teraselor.

Din cauza slabei pãstrãri a teraselor mai vechi, pânã la dispariţia lor totalã, se obişnuieşte ca
numerotarea acestor forme sã se facã în ordine inversã apariţiei lor. Astfel, se noteazã cu T1 terasa care
este cea nouă şi în general şi cea mai joasã. Incercãrile de a aplica o numerotare inversã au întâmpinat
greutãţi atunci când cercetãrile au depistat urme şi mai vechi decât terasa ce fusese definitã ca T1 (cea
mai veche).

11.3.7.7. Racordarea peticelor de terasã în lungul vãii

Constituie problema esenţialã şi cea mai grea în studiul teraselor. Prin racordare se înţelege
precizarea peticelor din lungul unei văi, de pe afluenţii sãi s-au dintr-o regiune, care au funcţionat în
acelaşi timp ca luncă, deci au aceeaşi vârstã. Greutãţile provin de acolo cã, aproape orice terasã, dupã
ce a încetat sã existe ca luncã, este distrusã de cãtre eroziune şi deformatã de mişcãrile scoarţei.
 308

Metoda principalã pentru racordãri este aceea de a urmări în teren continuitatea peticelor
pãstrate, pe cale geometricã, prin efectuarea de mãsurãtori şi cartãri atente. Existã însã multe locuri de
discontinutăţi, distrugeri totale sau parţiale şi deformãri ale unor terase care îngreuneazã racordãrile. În
aceste cazuri se încearcã reconstituirea profilului longitudinal al fiecărei terase. Pentru aceasta se
impune sã cunoaştem bine condiţiile locale şi generale de profilelor de echilibru, iar dupã aceea se
efectueazã analize ale elementelor structurale, ale altitudinii şi pantei peticelor de terasã.

11.3.7.8. Determinarea vârstei teraselor.

Cunoaştexea vechimii unei terase este necesarã pentru reconstituirea evoluţiei văii sau a unei
regiuni. Mai mult decât alte forme, terasele constituie trepte bine precizate pe scara evoluţiei
morfologice a unui teritoriu şi de aceea indicarea vârstei lor se impune cu necesitate. Principalele
metode pentru determinarea vârstei teraselor sunt :
- Metoda paleontologică se bazeazã pe fosilele indicatoare din aluviunile terasei. Asemenea
fosile sunt însã extrem de rare.
- Metoda analizelor de polen este mai precisã, iar şansele depistãrii acestuia sunt mai mari; se
gãseşte mai des în stratele turboase intercalate pietrişurilor.
- Metoda arheologicã porneşte de la datarea unor urme vechi ale culturii materiale umane;
trebuie procedat cu prudenţã, deoarece asemenea urme, ca şi cele paleontologice, pot fi remaniate.
- Metoda orizonturilor de loessuri şi soluri fosi1e, depuse deasupra pietrişului de terasă a fost
întrebuinţată la noi mai ales de Brătescu. Ea se bazeazã pe principiul cã în glaciar se depune un strat de
loess, iar în interg1aciar se forma câte un sol; o terasã cu cât este mai veche cu atât va avea mai mu1te
orizonturi de loessuri şi soluri fosile şi invers.
- Metoda comparãrii altitudinilor relative, aplicatã cu prudenţa indicatã mai sus, se foloseşte
pentru regiuni apropiate, în cadrul cãrora vârsta anumitor terase a fost determinatã pe alte cãi.
- Metoda analizei materialului aluvionar constã în urmãrirea fiecãrui strat aluvial din urmatoarele
puncte de vedere: petrografic, granulometric, stratigrafic, indice de rulare şi de aplatisare. Toate acestea
se fac în tot lungul terasei, ţinându-se cont de confluenţe, defilee, distanţa de transport.
- Metoda radiometrică foloseşte mai ales izotopii carbonului C14.

11.4. Sistemul geomorfologic de acumulare fluvială. Depuneri terminale

Acumularea fluvială ca sistem geomorfologic este cunoscută şi sub denumirea de formaţiune

fluvială terminală sau depuneri terminale, expresii utilizate de Băcăuanu (1989) şi dezvoltate apoi de
Miclăuş (2001) cu toate argumentele de rigoare. Astfel, autoarea consideră că « formaţiunea fluvială
terminală este acea formă de relief creată în regim fluvial prin depozitarea unui întreg spectru
(granulometric şi petrografic) de materiale clastice şi hemipelagice în bazinul de sedimentare (vale de
ordin superior → bazine oceanice) într-un anumit interval » (pag. 12). Acest interval de timp poate fi
de ordinul 103 - 106 ani.
Există o mare diversitate de forme de acest tip, de la micile conuri aluviale create la gurile văilor
de ordinul I şi II (sistem Strahler), piemonturi, fan-delte şi până la deltele clasice ale fluviilor mari,
acestea din urmă alcătuite în special din materiale fine şi foarte fine. De fapt, punctul terminus al
sistemului fluvial de eroziune – transport – sedimentare este conul submarin, dezvoltat la baza
taluzurilor continentale unde se mai resimte încă influenţa fluvială din momentele de viitură, prin
sedimentarea curenţilor turbiditici şi a materialelor hemipelagice.
 309

11.4.1. Conuri aluviale

Conul aluvial sau de dejecţie este o acumulare de aluviuni a cărei suprafaţă formează un evantai,
iar în secţiune transversală un con a cărui vârf (apex) se află înspre zona de munte, de obicei acolo
unde iese râul.
Conurile aluviale se formează într-o varietate de condiţii fizico-geografice, dar în mod deosebit
în regiunile aride şi semiaride unde există o mare cantitate de aluviuni transportate de râuri la punctul
de acumulare. Asemenea puncte de acumulare se întâlnesc la tercerea râului dintr-o unitate montană
într-o unitate mai puţin înclinată, de regulă la poala muntelui. Conurile aluviale sunt mai extinse decât
conurile de dejecţie de la ieşirea din bazinele torenţiale, deşi caracteristicile morfometrice şi genetice
sunt practic asemănătoare.

Foto. 11.5. Con aluvial, Yukon,

Alaska (imagine preluată de pe site-ul
Virtual Geomorphology).

Fig. 11.38. Faze de formare (A) şi secţionare (B) a unui

con aluvial (Church et al., 1994).

În zona temperatã, conurile se depun începând de la

contactul muntelui (sau al oricãrei zone înalte) imediat în
avale, fãrã a exisţa tendinţa unei avansãri vizibile în
amunte. In regiunile calde şi umede, nu existã practic
conuri de depuneri, materialele fiind transportate în
soluţie.
Cele mai multe conuri aluviale au o rază de cel
puţin 8 km, dar în anumite condiţii razele pot depăşi 100
 310

km. Profilul longitudinal al conurilor este concav spre amonte şi convex spre avale. Panta lor variază în
general între 1o şi 5o, dar panta în apropiere de apex poate depăşi 10o. Calibrul aluviunilor depozitate în
conurile aluviale de regulă descreşte de la apex spre partea distală, dar cel mai adesea depozitele de con
sunt slab sortate.
Odată ce un con aluvial este format el poate fi fragmentat de albia râului care l-a construit (fig.
11.38) într-o fază ulterioară de evoluţie. Astfel, se foate forma un con aluvial adiacent şi procesul poate
continua. Prin unirea acestor conuri se formează acumulări întinse, dezvoltate la baza ariilor montane
cunoscute sub numele de piemonturi.
Cercetările asupra conurilor aluviale din diverse regiuni fizico-geografice (Bull, 1964; Denny,
1965; Ryder, 1971) au arătat că dimensiunea conurilor este în relaţie directă cu dimensiunea ariei sursă
(observaţia a fost susţinută de relaţia între suprafaţa conului şi suprafaţa bazinului de drenaj), că
alcătuirea litologică a ariei sursă influenţează relaţia (de exemplu, bazinele situate pe roci de gresii au o
suprafaţă a conului mai mică decât ale bazinelor situate pe roci marnoase).
Un alt tip de conuri aluviale sunt aşa-numitele “delte continentale”, conuri de dimensiuni
impresionante formate şi alimentate de râuri perene, cum ar fi marele con al fluviului Kosi din India, pe
flancul sudic al Himalaiei. Deltă continentală a fost numit şi conul depus de râul Putna la ieşirea din
aria carpatică şi care se extinde până în albia majoră a Siretului (Grumăzescu, 1973). Pe suprafaţa
acestor mari conuri, râul îşi schimbă poziţia deseori prin fenomenul de avulzie. Cursul râului Kosi s-a
deplasat cu mai mult de 100 km la vest în ultimii 250 ani. Materialul grosier este transportat pe o mică
distanţă pe suprafaţa conului, cea mai mare parte a depozitelor fiind mediu şi fin granulate.

11.4.2. Piemonturile

Piemonturile reprezintã o suprafaţă plană cu înclinare 1 - 70, situată la periferia muntelui,

formată prin acumularea de depozite aluviale. Este specific regiunii temperate şi mediteraneene. Deci,
genetic nu este similara cu noţiunea de piedmont, dar ca poziţie şi morfologie poate fi considerat astfel.
În România a fost folosit prima dată de Mihăilescu (1930).

Fig. 11.39. Conul fluviului Kosi pe

flancul sodic al Himalaiei. Conul acoperă o
suprafaţă de 15 000 km2, cu o pantă de
1m/1000 m la apex şi 0,2 m/1000 m la partea
distală, în apropiere de Fluviul Gange, care
curge de la vest la est în partea de jos a
imaginii. Kosi drenează o suprafaţă cu relief
înalt şi climat musonic; aceşti factori se
combină pentru a produce o mare cantitate de
aluviuni. Fluviul Kosi a migrat spre vest de la
1731 (imagine de pe site-ul Virtual
Geomorphology)
 311

Noţiunea are înţeles morfologic, cât şi genetic. Primul sens se referã la "poa1a" sau "piciorul"
muntelui (piedmont) sau la zona situatã imediat în faţa sa, cu condiţia ca aceasta sã fie o unitate joasã
de tranziţie cãtre câmpie propriu-zisã. Sensul genetic are în vedere şi procesul dominant acumulativ,
prin care s-a creat aceastã formã de relief, respectiv depunerile masive de aluviuni la contactul brusc
dintre un lanţ muntos în ridicare şi unitatea netedã din faţã. De altfel, este de remarcat cã piemontul nu
constituie o unitate sau tip de relief "iniţial" (cum e muntele şi câmpia), ci este o formă construită
ulterior din necesitatea unei tranziţii a profilului de scurgare peste asemenea contacte bruşte.
Construirea sa se face atât în detrimentul unei pãrţi din câmpie, pe care o fosilizeazã, dar mai ales în
detrimentul muntelui de unde sunt erodate aluviunile şi pe rama cãruia piemontul înainteazã uneori,
reducându-i spaţiul.
Piemontul nu se se substituie noţiunilor de piedmontreppen, pedimentului şi glacisului. Pentru a
elimina orice confuzie care poate apărea şi pentru că noţiunea de piemont este folosită uneori
nejustificat, în similitudine cu cele de mai sus, reluăm o discuţie asupra fiecărui termen citat. Astfel, în
“Oxford English Dictionary “ piedmont este definit ca ceva situat la baza (piciorul) muntelui. În
consecinţă, pot exista “district piedmontan”, “campie piedmontana”, “abrupt piedmontan”; trepte de
relief piedmontane (treppen), lac piedmontan, facies de sedimentare piedmontană (molasa), gheţar
piedmontan (exemplu gheţarul Malaspina din Canada) etc (cf. Fairbridge, 1968, p. 842).
În sens geomorfologic, noţiunea de piemont a fost consacrată pentru a desemna o suprafată plană
cu înclinare generală între 1 - 70, situată la periferia ariilor muntoase, fără a se face referinţă la geneza
şi alcătuirea litologică sau raporturi cu un anumit tip de rocă.
Pedimentul este o noţiune introdusă de Mc Gee (1897) care înseamnă o suprafaţă plană
stâncoasă cu roca la zi, cu inclinare de 1 - 70, situată la periferia ariei montane, din zonele aride şi semi-
aride, modelată pe roci dure (granite, sisturi cristaline etc). El se poate extinde pe mai multi kilometri
lăţime între bordura montană şi periferia câmpiei de acumulare (denumita “bajada”), formată la rândul
ei din acumularea materialelor spălate prin “sheet flood” (scurgere în pânză) de pe pediment. Este
specific zonei morfogenetice aride şi semi-aride. În acest caz, aşa cum a aratat Johnson (1932),
pedimentul plus bajada formeaza pediplena.
Glacis este o notiune preluată de francezi din limbajul militar, folosit pentru a denumi parte din
faţa uşor înclinată a bermei unui tranşeu. A fost consacrată în geomorfologie de Dresch (1957) pentru
suprafeţele plane cu înclinare 1 - 70, distingând glacisuri de eroziune, care spre deosebire de pedimente
se formează pe roci sedimentare, şi glacis de acumulare, se formează la contactul unghiurilor colinare
cu câmpia sau la contactul versanţilor cu terasele şi fundul văilor. În Romania termenul de glacis
aluvial a fost folosit între primii de St. Mateescu (1927).
La noi în ţarã existã o serie de termeni care se referã mai ales la sensul morfologic al noţiunii de
piemont, cum ar fi : poalã de munte, plai, picior de munte.
Piemonturile apar în toatã splendoarea lor la poala lanţurilor muntoase tinere, fie ca forme active
sau în construcţie, fie ca forme în distrugere dar care se pãstreazã încã bine sau în petice. Aşa este cazul
lanţului Alpino-Carpato-Himalaian sau al Cordilierilor americani. In mod deosebit se citeazã
piemonturile de pe latura sudicã a Himalaiei şi piemonturile mediteraneene ale Alpilor, cum ar fi zona
denumitã chiar Piemont, din nordul Italiei, construitã de afluenţii râului Po. Din aceste exemple rezultã
douã condiţii esenţiale pentru apariţia piemonturilor, şi anume: existenţa unei bruşte şi mari denivelãri
între o zonã muntoasã înaltã şi un regim hidrologic propice acumulărilor masive.

Formarea piemonturilor are loc în mai multe faze. Posea et al (1976) disting următoarele:
 312

Prima fazã evolutivã este aceea a dezvoltãrii unor mari conuri acumulative. Ele ar putea fi
numite şi conuri piemontane, spre a le deosebi de cele obişnuite care nu evolueazã spre piemont. Incli-
rnarea pantei este în funcţie de debit şi de încãrcãtura-calibru. Suprafaţa conurilor este surprinzãtor de
netedă, deoarece aici încãrcãtura şi debitul se regleazã într-o descreştere uniformă, neexistând aport al
afluenţilor sau de versant.
În faza urmãtoare, conurile ajung la îngemãnare şi se construieşte un glacis aluvial. Acesta din
urmã se poate plasa, ca poziţie, imediat sub abruptul muntelui. Cân glacisul acumulativ ia proporţii
care trec aproximativ peste 1 km, avem de a face cu piemontul propriu-zis. Este vorba de o câmpie uşor
înclinatã peste care se extind pãturi aluviale, în care conurile de dejecţie se evazeazã, încât aproape nu
se mai disting. Se cunosc pânze de pietrişuri etalate pe 10-50 km depãrtare faţã de frontul muntelui,
ceea ce denotã puterea de transport a sheet-flood-ului.
La asemenea extinderi piemontul devine, în fapt, o câmpie piemontană care se construieşte, în
cea mai mare parte, fosilizând câmpia anterioarã. Pantele sale sunt foarte reduse, adesea sub 0,5 m/km;
în Piemontul Cotmeana au fost mãsurate înclinãri de numai 3-8 mm/km. Conurile îşi pãstreazã uneori
individualitatea, rezultatã din cantitatea diferitã de aluviuni pe care o aduce fiecare râu montan ale
cãror bazine diferã mult între ele. Dar, conurile râurilor mari migreazã continuu. Stadiul de piemont
sau de câmpie piemontanã, în care râurile răspândesc cantitãţi imense de pietrişuri fine, argile şi
nisipuri, se poate observa în bazinul lui Po, în Câmpia Gangelui, a Indusului etc., iar pentru trecut
poate fi citat şi Piemontul Getic.
Hidrografia piemontului are un aspect specific atât ca dispunere şi evoluţie cât şi ca acţiune
morfologicã. Este o reţea puţin densã, curge la suprafaţã, malurile înseşi fiind construite din propriile
aluviuni. Albiile se colmateazã relativ repede şi de aceea cursurile se vor schimba des prin divagãri,
deversãri, captãri. Difluenţele sunt caracteristice. Vãile au în general apã puţinã, seacã cu uşurinţã, se
umflã în schimb în timpul averselor.
Structura piemontului rezultã din procesele de depunere şi din cele care acţioneazã ulterior. Este
varba de a1uviuni, începînd cu pietrişuri de diferite dimensiuni, amestecate cu nisipuri şi pãturi sau
lentile de argilã. Structura este deci încrucişatã. Pietrişurile sunt relativ rulate sau slab rulate, multe au
aspect aplatizat, adesea întâlnindu-se chiar blocuri imense colţuroase. Mãrimea materialelor scade din
amunte spre avale; pânze de pietrişuri mãrunte se pot întâlni pânã la foarte mari distanţe de frontul
muntelui. La periferia piemontului dominã nisipul şi argila.

Evoluţia descendentã a piemonturilor duce la fragmentarea şi apoi la distrugerea piemontului, în

legătură cu care pot fi remarcate o serie de faze, dar care nu apar cu obligativitate la orice piemont.
Faza de platouri piemontane sau faza desprinderii piemontului de munte este prima ce poate fi
observatã, dupã ce piemontul a încetat sã se mai construiascã din plin. Ea începe o datã cu primele
tendinţe de adâncire ale reţelei hidrografice, care coboarã din munte. Adâncirea se face mai ales în
partea superioarã, pornind de la contactul cu muntele. Aici are loc o eroziune liniară, dar şi laterală în
formaţiunile piemontane, sculptându-se terase. Cu materialele erodate, râurile construiesc, în avale, noi
poale piemontane, executând totodatã şi puternic devieri laterale. Un exemplu îl constituie Piemontul
Cândeşti, spre valea Dîmboviţei. La contactul cu muntele apar înşeuãri şi o serie de bazinete ce dau, în
ansaanblu, un uluc depresionar. Acesta detaşeazã piemontul de muntele care 1-a nãscut. In rest, între
vãile longitudinale adâncite, dar foarte rare, se pãstreazã adevãrate platouri sau “mesas” piemontane;
foarte bine se menţin acelea care în interiorul lor au şi duricruste specifice climatelor semiaride. Se pot
cita, pe lângã cele din Texas, platourile de la poala Alpilor italieni, platourile cu aluviuni de tip ranas
din Spania şi Portugalia, apoi cele din din India sau chiar în Piemontul Getic.
Faza de fragmentare longitudinală sau faza de doaburi se realizeazã prin adâncirea puternicã în
piemont a reţelei coborâte din munte. Aceastã fazã este impusã de mişcãrile de ridicare ce afecteazã
 313

piemontul. Ea ţine, teoretic, pânã când râurile ating baza acumulãrilor piemontane. Între râuri rãmân
nişte interfluvii largi, denumite în câmpia Indo-gangeticã doaburi sau mesopotamii. Pe mãsurã ce vãile
se lãrgesc, precum şi pe măsură ce în piemont se naşte o reţea proprie de vãi, interfluviile se îngusteazã
tinzând spre formarea unor creste, denumite serres în piemonturile pireniene, ridel în Bavaria, coline
sau muscele la noi. Aceste creste nu sunt paralele, ci apar mai mult ca nişte digitaţii, din cauza reţelei
hidrografice.
Faza fragmentării totale sau a martorilor piemontani se realizeazã atunci când vãile şi bazinetele
de eroziune s-au instalat adânc pe locul piemontului. Versanţii interfluviilor se întretaie sub vechiul
nivel piemontan, pietrişurile au fost îndepãrtate. Din loc în loc, în condiţii cu totul favorabile, din
vechea pânză piemontanã se mai pãstreazã unele resturi sub formã de petice. Ele pot avea forme de:
înşeuãri cu pietrişuri groase, interfluvii înguste cu pietrişuri diseminate pe suprafaţa lor. Acestea pot
servi uneori la reconstituirea vechilor conuri piemontane.

11.4.3. Fan-deltele

Deşi există o sumă de discuţii asupra acestui termen, considerăm că trebuie să-l inserăm marii
categorii a depunerilor terminale, datorită progreselor care s-au făcut odată cu lucrarea originală a dnei
Miclăuş (2001). Asfel, fan-delta a fost definită cel mai frecvent ca un con aluvial care a progradat
dintr-o zonă cu relief înalt direct într-un bazin de sedimentare lacustru sau marin. Exemple de aceste
tipuri de depuneri există în condiţii de pe glob, în special ele formându-se acolo unde că derea
reliefului în bazinul de sedimentare este accentuată. Noi am observat, de exemplu, asemenea depuneri
în zona de confluenţă a tributarilor cu pantă energetică mare în lacul Izvoru Muntelui. Caracteristica lor
este faciesul grosier, comparativ cu cel al deltelor clasice. Miclăuş (2001) a identificat o serie de fan-
delte fosile, cum ar fi Dl Boiştea (lângă Târgu Neamţ), format la debuşarea Ozanei în Marea Sarmatică.

11.4.4. Deltele

Deltele sunt alcătuite din aluviunile transportate de râuri într-o apă stătătoare. Termenul de deltă
a fost folosit pentru prima dată în urmă cu 2500 ani de Herodot pentru a denumi forma de uscat creată
la gura fluviului Nil, care se aseamănă cu litera grecească Δ (delta). Deltele actuale prezintă o mare
varietate de dimensiuni şi forme. La apexul deltei, râul principal se divide într-un număr de braţe
numite distributari sau braţe care traversează suprafaţa deltei şi evacuează aluviuni la extremitaţile
acesteia. În plan unele delte sunt asemănătoare conurilor aluviale şi care de fapt sunt con-deltă, ceea ce
înseamnă un con aluvial ce progradează într-o apă stătătoare.
Caracteristicile geomorfologice ale deltelor sunt determinate de un număr de factori, între care:
mărimea şi variaţia debitului râurilor; densităţile diferite ale apei râurilor şi apei stătătoare; cantitatea şi
calibrul aluviunilor transportate de râuri, în special, proporţia între debitul solid tâtât şi în suspensie;
intensitatea proceselor de la ţărm, în special acţiunea valurilor, a mareelor şi a curenţilor;
caracteristicile morfometrice ale ţărmului; stabilitatea tectonică a ţărmului; climatul în bazinul
hidrografic al râului ce construieşte delta.
Morfologia deltei. Sedimentarea şi evoluţia deltaică a fost descrisă pentru prima dată de G.K.
Gilbert în studiul lui asupra Lacului Boneville. Aşa cum le-a văzut Gilbert şi cum sunt ilustrate în fig.
11.40, părţile componente ale unei delte în starea ei clasică şi nemodificată constau dintr-o câmpie
deltaică ce este situată deasupra şi sub nivelul lacului. Câmpia este frontată de o pantă deltaică ce face
legătura între suprafaţa deltei şi partea bazală peste care delta avansează. Stratele de bază (bottomset)
care formează prodelta sunt alcătuite din sedimente fine marine sau lacustre transportate în suspensie
 314

dincolo de fruntea deltei. Câmpia deltaică este alcătuită dintr-un complex de strate cvasiorizontale
(topset) care se întrerup odată ce delta progradează (foreset).
Clasificarea deltelor a fost făcută pe baza configuraţiei în plan şi a proceselor dominante în
geneza acestora. Astfel, deltele sunt dominate de acţiunea fluvială, acţiunea valurilor şi acţiunea
mareelor, fiecare din aceşti factori ocupând unul din vârfurile diagramei triangulare din fig. 11.41.

Fig. 11.40. Părţile componente ale deltei tip Gilbert (Strahler, Strahler, 1999).

Fig. 11.41. Diagramă ternară a tipurilor de

delte, controlate de procese fluviale, mareice şi
de valuri (Summerfield, 1993).
 315

Pentru deltele dominate de acţiunea fluvială reprezentativă este delta fluviului Mississippi, care
înaintează de-a lungul braţelor (deltă elongată sau digitată – delta actuală a fluviului); se dezvoltă la
acele fluvii care au un aport extrem de mare de aluviuni vărsate pe foarte multe braţe şi care impun
înaintarea rapidă a fiecăruia; procesul se desfăşoară intens, depăşind ritmul construcţiilor marine
)cordoane, bancuri etc). Din aceeaşi categorie fac parte şi deltele lobate care înaintează rapid pe 2 – 3
braţe principale, datorită abundenţei de aluviuni. Reprezentativă este Delta Dunării. Deltele dominate
de valuri cum ar fi acelea ale Nilului sau Rhonului se caracterizează prin bariere arcuite de-a lungul
gurilor fluviului. Se mai numesc şi delte tip barat sau blocat, întrucât dezvoltarea lor este oprită fie de
către curenţii litorali care împrăştie aluviunile aduse de râu, fie de atingerea unei zone adânci sau în
curs de lăsare. În tipul dominat de procese mareice, curenţii mareelor dispun sedimentul pe aliniamente
ce radiază de la gura râului. Mâlurile şi silturile se acumulează în lungul unor bare segmentate între
care se dezvoltă largi câmpii tidale şi mangrove.
Un tip special de delte descrise în literatura de specialitate sunt deltele antropice, deltele
dezvoltate în marile lacuri de baraj care păstrează caracteristicile generale ale unei delte tip Gilbert, dar
rata lor de progadare este mult mai mare decât a deltelor naturale. Aşa sunt deltele lacului Mead pe
fluviul Colorado a cărui frunte are apropae 90 m înălţime sau delta lacului Izvoru Muntelui a cărei
formă este modificată de oscilaţiile cu ecart mare a nivelului lacului (Rădoane, 1983).

Fig. 11.42. Răspândirea principalelor 50 de delte şi situaţia stării generale a mărilor în care debuşează fluviile
(Romanescu, 2002)

În ce priveşte răspândirea deltelor, într-o recentă sinteză (Romanescu, 2002) se arată că

majoritatea deltelor (19 din cele 50 cele mai importante) se găsesc în mările calme, fără maree şi
vânturi puternice. Alte 10 delte se găsesc în mările baleiate de ciclonii tropicali, numai 3 în zonele cu
 316

uragane, 6 în cele cu hule lungi şi 8 în sectoarele de interfenrenţă dintre musoni şi hulele de mare
amploare. S-a evidenţiat faptul că cele mai bune condiţii de apariţie a unei delte se găsesc în mările
închise, lipsite de maree sau cu maree de mică intensitate şi unde vânturile au frecvenţă redusă şi nu
sunt de mare intensitate (de exemplu, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică, Marea
Baltică, Lacul Aral etc). Deltele acestor zone prezintă fluvii cu puteri reduse de transport faţă de cele
din zonele calde, dar dau naştere unor forme cu un pronunţat caracter de avansare spre largul mării.

Rezumat

Noţiunea de sistem fluvial este atribuitã oricãrei reţele de drenaj natural cu un bazin bine
delimitat. Spre deosebire de alte sisteme geomorfologice, sistemul geomorfologic fluvial este cel mai
uşor de delimitat în spaţiu, datoritã proprietãţii denumitã cumpãnã de apã. Dinspre amonte spre aval
într-un sistem fluvial se disting trei zone:
Zona I-a denumitã şi zona producţiei de aluviuni, reprezintã aria principalã de colectare a apei şi
totodatã, aria sursã de aluviuni. Ea corespunde părţii superioare a bazinului hidrografic unde se
formează o reţea de drenaj alcătuită din segmente şi legături. Structura reţelei de drenaj este controlată
de alcătuirea geologică şi condiţiile climatice ale unei regiuni. Dar, indiferent de aceste condiţii,
reţeaua de drenaj se supune unor legităţi statistice definite în cadrul mai multor modele, precum
Horton, Strahler, Shreve.
Zona a II-a, denumitã şi zona de transport sau de transfer a depozitelor se referă la domeniul
albiilor minore. Albia minoră este o concavitate alungitã în suprafaţa terenului asigurând curgerea
naturalã cu suprafaţa liberã a apei provenitã din ploi, topirea zãpezii şi gheţii sau din drenaj subteran. În
secţiune transversală, albiile sunt parabolice sau trapezoidale, iar în plan ele sunt rectilinii, meandrate şi
împletite. În raport de acţiunea râurilor este şi formarea albiilor majore, teraselor fluviale şi a văilor.
Zona a III-a sau zona de sedimentare este situatã în apropiere de confluenţã, morfologiile
caracteristice acestei zone sunt: conurile de dejecţie, piemonturile, deltele ş.a. Aceste formaţiuni,
denumite şi depuneri terminale în cadrul sistemului fluvial, sunt forme de relief în care acumularea de
aluviuni este procesul dominant. În conurile de dejecţie, acumulările sunt grosiere, cu o sortare foarte
slabă, în piemonturi acestea sunt mult mai bine sortate, iar în delte sunt în general fine şi dispuse în
structuri bine definite.
Între cele trei zone existã o relaţie de tip feedback; dinspre amonte spre aval influenţa este
intrinsecã însãşi definirii sistemului curgãtor, prin direcţionarea gravitaţionalã a fluxului de apã -
sediment şi diminuãrii energiei de relief; rãspunsul sistemului pe traseul invers dinspre aval spre
amonte are ca reper diminuarea pantei, care reduce rata proceselor pe bucla transport – eroziune.
Evident cã o asemenea zonare, în expresia ei cea mai generalã, nu neglijeazã faptul cã în fiecare din
cele trei zone existã o concomitenţã între eroziune - transport - sedimentare dar, subliniem, s-a avut în
vedere dominanţa unuia dintre aceste procese, care dau şi tipul morfogenetic respectiv: relief de
eroziune fluvialã (în zona I-a), relief de eroziune şi acumulare fluvialã (în zona a II-a) şi relief de
acumulare fluvialã (în zona a III-a).

Bibliografie selectivă

ICHIM, I., BATUCA, D., RADOANE MARIA, DUMA D. (1989), Morfologia si dinamica albiilor de
râu, Editura tehnică, Bucuresti.
ICHIM, I., RĂDOANE, MARIA, RĂDOANE, N., GRASU C., MICLĂUŞ, CRINA (1998) -
Dinamica sedimentelor. Aplicaţie la râul Putna - Vrancea, Ed. Tehnicã, Bucuresti, 192 p.
 317

LEOPOLD, L.B., WOLMAN, M.G., MILLER, J.P. (1964), Fluvial processes in geomorphology, San
Francisco, W.H. Freeman.
MAC, I., Geomorfologie dinamică, Editura Academiei, Bucureşti.
MICLĂUŞ, GENOVEVA CRINA (2001), Geologia deltelor relicte extracarpatice sarmaţiene dintre
văile Sucevei şi Bistriţei, Teză de doctorat, Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi.
RICHARDS, K. (1982), Rivers. Form and process in alluvial channels, Methuen.
RITTER, D. (1986), Process Geomorphology, WCB, Dubuque, Iowa.
ROMANESCU, GH. (2002), Medii de sedimentare terestre şi acvatice. Delte şi estuare, Editura
Bucovina Istorică, Suceava.
SCHUMM, S.A. (1977), The system fluvial, New York, Wiley.
STRAHLER, A. STRAHLER,A.N. (1999), Introducting Physical Geography, New York, Wiley.
ZĂVOIANU, I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei Române, Bucureşti.

View publication stats