Programa admitere istorie Academia de Politie>

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor;

2. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc;
3. Spațiul românesc între diplomație și conflict;
4. Statul român modern: de la proiect politic la România Mare
5. România și Concertul European: de la Criza Orientală la marile alianțe ale secolului
XX;
6. Constituțiile din România;
7. Secolul XX între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în Europa și
în România;
8. România postbelică;
9. România și „Războiul Rece”.

Romanitatea Românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor= face referire la originea romanică a poporului român, la

latinitatea limbii române, la continuitatea dacilor sub stăpânirea romană și a daco-
romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană, la unitatea de neam, limbă,
tradiții, religie a românilor de pe întreg teritoriul locuit de aceștia.
Geto-dacii:
- Popor de origine indo-europeană, fac parte din familia popoarelor trace.
- Erau organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de căpetenii militare.
- Locuiau la nord de Dunăre.
- Aveau centre fortificate numite Dave- ex: Sucidava, Argidava….
- Societatea geto-dacilor era împărțită în categorii sociale: cei bogați= nobilii=
tarabostes; oamenii de rând erau denumiți comati, existau și sclavi( dar în număr
mic).

Geto-dacii au intrat în contact cu romanii încă din secolul I î.Hr.

Cei mai importanți conducători ai geto-dacilor au fost : Burebista și Decebal.

Burebista:
- Conducător/rege între 82-44 î.Hr.
- A fost primul conducător care a reușit să unească triburile geto-dace într-un
singur stat.
 - A fost ajutat de marele preot Deceneu.
- Capitala/centrul politic era la Sarmizegetusa, în Munții Orăștiei.
- S-a amestecat în războiul civil de la Roma dintre Caesar și Pompeius- a luat
partea lui Pompeius.
- A fost asasinat în anul 44 î.Hr.- regatul său s=a destrămat mai întâi în patru părți,
iar mai apoi în cinci părți mai mici.

- După moartea lui Burebista, Roma s-a apropiat de linia Dunării- în anul 46 d.Hr.,
Dobrogea a fost integrată în provincia romană Moesia.
- Cel care a reușit să refacă unitatea statului dac a fost Decebal= el a condus între 87-106
d.Hr.

Decebal( 87-106 d.Hr.)

- A avut confruntări cu romanii încă de la începutul domniei- campanii militare în
87-88 d.Hr.
- Profitând de slăbiciunile Imperiului Roman, Decebal a obținut de la împăratul
Domițian o pace avantajoasă- primea bani, echipamente, ingineri pentru refacerea
militară a Daciei, era considerat client al Romei.
Venirea pe tron la Roma a împăratului Traian(98-117) a dus la redeschiderea
confruntărilor dintre daci și romani.
Traian a pregătit războiul cu dacii- au fost două războaie( 101-102 și 105-106)- dacii au
fost învinși definitiv, Traian a ocupat o parte din Dacia- a transformat=o în provincie
romană( 106).
După transformarea Daciei în provincie romană a început procesul de romanizare-
autohtonii au fost nevoiți să învețe limba latină, să adopte stilul de viață roman, tradițiile
și obiceiurile.
Romanizarea s-a realizat prin intermediul unor factori:
- Limba latină,
- Coloniștii,
- Armata și Veteranii;
- Administrația,
- Urbanizarea,
- Religia.
În secolul III d.Hr. Imperiul Roman a intrat în criză- popoarele migratoare atacau
frecvent granițele imperiului.
Împăratul Aurelian decide să părăsească Dacia- are loc retragere aureliană( 271-275)-
armata și administrația se retrag din Dacia la sud de Dunăre. Majoritatea populației
romanizate a rămas la nordul Dunării.
Prin procesul de romanizare apare populația daco-romană.

Procesul de romanizare a continuat și după retragerea aureliană- s-au menținut

contactele între locuitorii de la nord de Dunăre și Imperiul Roman aflat la sudul Dunării;
s-a răspândit creștinismul în limba latină.
Dovezi ale existenței creștinismului în limba latină la nord de Dunăre:
- Descoperiri arheologice- obiecte de cult creștine- Donariul de la Biertan( Sibiu).
- Termeni creștini de origine latină în limba română: ex- Dumincă, creștin,
biserică, Dumnezeu, Crăciun, Paște, cruce, înger.
În anul 313, împăratul roman, Constantin cel Mare, a dat Edictul de la Milano prin care
a acordat libertate religioasă creștinilor- creștinismul se răspândește masiv inclusiv la
nord de Dunăre.
După retragerea aureliană, între secolele III-VII, teritoriul de la nord de Dunăre a fost
luat în stăpânire de popoarele migratoare( goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari).
Populația autohtonă romanizată și-a continuat existența, contactele cu migratorii au fost
limitate.
Formarea poporului român și a limbii române a fost un proces de durată, desfășurat în
două etape:
1. Romanizarea autohtonilor= s-a format populația daco-romană( secolele II-VII).
2. Asimilarea elementului migrator- daco- romanii au asimilat populația migratoare,
în special pe slavi.
Slavii reprezintă elementul migrator care a contribuit cel mai mult la formarea poporului
român și a limbii române.
Formarea poporului român= etnogeneza românească.
Poporul român este un popor romanic- s-a format prin contopirea celor 3 elemente-
elementul autohton, elementul roman și elementul migrator= elementul roman este
fundamental.
Limba română este o limbă romanică care s-a format din amestecul celor trei elemente:
elementul traco-geto-dacic( 10% din cuvintele), elementul romanic( peste 60%),
elementul slav( 20%), cuvinte provenite din alte limbi( aproape 10%).
Romanitatea limbii române este dovedită de structura sa gramaticală și lexicală, care
sunt fundamental latine.
Poporul român se identifică cu romanitatea orientală. După trecerea slavilor la sudul
Dunării, în 602 d.Hr., romanitatea orientală a fost fărămțată. Populația romanizată de la
sudul Dunării fie este slavizată, fie se retrage spre centrul și sudul Peninsulei Balcanice.
La sud de Dunăre apar comunitățile de vlahi sud-dunăreni( aromânii, istro-românii,
meglenoromânii)- vorbesc dialecte ale limbii române.
Procesul de formare a poporului român și a limbii române s-a încheiat prin secolele
VIII-IX d.Hr..
În primele secole ale Evului Mediu, informațiile despre locuitorii de la nord de Dunăre
sunt puține- majoritatea provin în urma descoperirilor arheologice- în secolul IV a fost
descoperit Donariul de la Biertan.
Primele informații scrise provin de la izvoarele istorice byzantine:
În secolul VII, împăratul Mauricius îi menționează pe locuitorii de la nord de Dunăre în
lucrarea Strategikon cu numele de „romani”.
În secolul IX, cronica armeană a lui Moise Chorenati vorbește despre „țara ce=I zic
Balak- Valahia”.
În secolul IX, cronica turcă Oguzname menționează țara valahilor numită Ulak-Ili.
În secolul X, împăratul bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea
Despre administrarea imperiului, îi menționează pe locuitorii de la nord de Dunăre cu
temenul de „romani”, spre deosebire de biantini pe care îi numește „romei”.
În secolul X, împăratul bizantin Vasile al II-lea Mascedoneanul în corespondența sa îi
menționează pe locuitorii de la nord de Dunăre cu termenul de vlahi.
Termenul de vlah provine din limba germane și desemnează o populație romanizată- a
fost preluat de slavii sudici și dat locuitorilor de la nord de Dunăre.
Diferite forme: vlah, valah, voloh, blach, olah, etc.
În secolul XI, geograful person Gardizi, în lucrarea „Podoaba istoriilor” îi poziționează
pe români între slavi, ruși și unguri, între Dunăre și un munte mare( M-tii Carpați).
În secolul XII, Ioan Kynamos, secretar al impăratului bizantin Manuel Comnenul,
povestind despre Campania militară împotriva ungurilor din 1167, îi menționează pe
români ca urmași ai colonilor veniți de demult din Italia”.
În secolul XII, cronica maghiară Gesta Hungarorum( Faptele Ungurilor) scrisă de
notarul anonym al regelui Ungariei, Bela al III-lea îi menționează pe vlahi ca popor
distinc în secolul IX, atunci când ungurii s-au așezat în Câmpia Panoniei. În cronică se
spune că în secolele IX-X, maghiarii au găsit în Panonia și în Transilvania o populație
româneasca.
În secolul XII, Cronica lui Nestor afirma că la trecerea maghiarilor prin Carpații
Păduroși au găsit acolo pe slavi și pe români.

În secolele XII-XIII, papa Inocențiu al III-lea, în corespondența cu Ioniță cel Frumos,

recunoaște romanitatea românilor.
În secolul XIII- Simon de Keza scrie în cronica „Gesta Hunorum et Hungarorum”
despre faptul că românii sunt păstorii romanilor și că ei au locuit la nord de Dunăre
înainte de venirea ungurilor în zonă.

În secolele XIV- XV, contextual în care se discută despre romanitatea românilor se

schimbă.
În secolul XIV se formează statele medieval românești- Țara Românească și Moldova-
se implică în lupta antiotomană, iar istoricii străini sunt interesați de originea poporului
român.
În secolul XV, gânditorii Renașterii sunt interesați de urmașii Romei, de istoria
acestora- sunt interesați de români.
Umaniști italieni:
a. Secolul XV- Poggio Bracciolini- afirmă și susține romanitatea românilor prin
elementele comune între limba latină și limba română, românii avea descență din
coloniile romane.
b. Secolul XV- Flavio Biondo aformă că românii întâlniți la Roma „invocau cu
mândrie originea lor romană”.
c. Secolul XV- Enea Silvio Picolomini a susținut ideea originii romane a românilor.
d. Secolul XV- Antonio Bonfini a trait mai mulți ani la curtea regelui Ungariei,
Matei Corvin, a fost în contact direct cu românii, susține originea latină a
românilor afirmând că ei sunt urmașii coloniștilor romani, aduce și dovezi
lingvistice afirmând că limba română este asemănătoare cu limba latină.
Filipo Buonacorsi- a trait la curtea regilor Poloniei, i-a cunoscut pe locuitorii din
Moldova și a susținut că aceștia sunt descenți din coloniștii romani aduși în Dacia.
Secolul XVI:
Jan Laski, episcop de Gnezno, susține în 1514, la Conciliul de la Lateran, că moldovenii
sunt urmașii coloniștilor romani și că au origine latină.
Nicolaus Olahus- umanist din Transilvania, în lucrarea sa „Hungaria” din 1536, susține
unitatea de neam, de limbă, de religie, de tradiții și obiceiuri ale românilor de pe între
teritoriul locuit de aceștia- este primul cărturar/istoric care susține că românii din cele
trei țări au origine comună și formează același popor.
Johanes Honterus- umanist sas, în harta sa din 1542 notează numele Dacia peste toate
teritoriile locuite de români.
Francesco della Vale – susține romanitatea românilor- reproduce prima propoziție în
limba română- „ști românește„.
Anton Verancsics- susține originea latină a românilor.
La sfârșitul secolul XVI, Istvan Szamoskozy combate romanitatea românilor- ele suține
că românii nu s-au format ca popor la nord de Dunăre.
Secolul XVII:
- Johan Troster și Laurențiu Topeltinus- cărturari sași- ei susțin originea pur latină
a românilor și romanitatea lor.
- Ioan Lucius( 1666) notează într-o conferință șinutp la Amsterdam despre Croația
și Dalmația că românii sunt urmașii romanilor, susține continuitatea romanică la
nord de Dunăre.
În secolul XVII, ideile umaniste păstrund și în spațiul românesc- apar
umaniștii/cărturarii din Moldova și Țara Românească.
- Grigore Ureche- scrie Letopisețul Țării Moldovei- afirmă originea comună și
romană a românilor din cele trei țări- „ de la Râm ne tragem”.
- Miron Costin- a continuat Letopisețul Țării Moldovei, a scris și „De neamul
moldovenilor” – a susținut originea comună și romanică a românilor, aduce
dovezi lingvistice în acest sens.
- Stolnicul Constantin Cantacuzino- cărturar din Țara Românească- a scris Istoria
Țării Românești- susține romanitatea, continuitatea și conștiința romanității la
români.
- Dimitrie Cantemir- cel mai important cărturar- în lucrarea „ Hronicul vechimii
romano=moldo=vlahilor” susține descența pur latină a poporului român, unitatea
de neam și limbă a românilor din cele trei țări, exterminarea dacilor și popularea
Daciei cu coloniști romani.
Martin Opitz- cărturar sas- el susține romanitatea românilor cu argumente linvistice-
asemănări între limba română și limba latină.
Secolul XVIII:
- Martin Schmeitzel- profesor originar din Brașov, susține romanitatea românilor.
Începând cu secolul XVIII, romanitatea romnânilor devine argument folosit în lupta
românilor pentru obținerea de drepturi politice în Transilvania= romanitatea romanilor
capătă o miză politică.
În 1744, prin documentul Supllex Libellus, episcopul greco-catolic, Inochenție Micu-
Klein solicita egalitatea în drepturi politice ale românilor din Transilvania cu celelalte
națiuni conlocuitoare- aduce ca argumente originea latină a poporului român și
ponderea importantă pe care românii o aveau în rândul populației din Transilvania( erau
majoritari). Inochentie Micu-Klein a fost exilat definitiv la Roma.
La sfarsitul secolului XVIII, se remarca in lupta romanilor pentru drepturi politice
Scoala Ardeleana.
Scoala Ardeleana= varianta autohtonă a iluminismului= curent de gandire/ miscare
culturala/ reprezentanți importanți: Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion
Budai Deleanu.
Reprezentanții Scolii Ardelene au redactat în 1791 documentul Supplex Libellus
Valachorum- program politic modern- se aduc argumente în favoarea vechimii
românilor ca popor, originea romană și continuitatea romanilor la nord de Dunăre.
Aceștia susțin originea pur latină a poporului român și folosesc romanitatea românilor
ca armă în lupta pentru obținerea de drepturi politice. Ideile Școlii Ardelene pun bazele
teoriei continuității/autohtoniei.
Ca răspuns la folosirea romanității romanilor ca armă politică, istoricii austrieci și
maghiari au lansat primele idei imigraționiste. Franz Sulzer, istoric austriac, susține în
lucrarea „Istoria dacilor transalpine” din 1781 că poporul român s-a format la sud de
Dunăre, undeva între bulgari și albanezi- de unde a preluat influențele de limbă și religia
ortodoxă. De la sud de Dunăre a trecut în secolul XIII la nord de Dunăre și în
TrANSILVANIA, unde erau deja stabiliți maghiarii și sașii. La aceste idei au aderat și
alți istorici austrieci și maghiari: I.C. Eder, Bolla Marton, I.C. Engel.
Ideile imigraționiste au fost preluate de istoriografia austriacă și maghiară cu scopul de
a combate argumentele istorice aduse de români în lupta acestora pentru drepturi
politice.
Împăratul Iosif al II-lea, dar și contele Teleki( președintele Curții Aulice a
Transilvaniei” susțineau că românii sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai
Transilvaniei( sfțrșitul secolului XVIII).
Andras Huszti, istoric maghiar, susține prin 1791 că „ nici-o națiune nu are limba atât de
apropiată de limba veche romană ca națiunea valahilor”- ei sunt urmașii vechilor colonii
romane.
Joszef Benko, în lucrarea sa din 1778 susține că mulți romani și
indigeni/localnici/autohtoni au rămas pe loc după părăsirea Daciei de către romani.
Michael Lebrecht susține în 1784 că românii sunt urmașii romanilor, fiind „ cei mai
vechi locuitori ai acestei regiuni”( Transilvania).
Istoricul englez E. Gibbon susține în 1787 că după retragerea aureliană, cei mai mulți
locuitori au rămas pe loc/ nu au părăsit Dacia.
Secolul XIX:
Istoricul Paul Ioseph Schafarich susține în 1844 că „ vlahii de la nord și de la sud de
Dunăre au acceași origine, din amestecul tracilor, geto-dacilor cu romanii”.
În 1867, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar, iar Transilvania este
anexată de Ungaria= populația din Transilvania este supusă unui process intens de
maghiarizare. Ideile imigraționiste sunt aduse din nou în discuție.

Istoricul austriac, Robert Roesler, în lucrările „ Dacii și romanii”( 1868) și ”Studii

Românești. Cercetări cu privire la istoria veche a României” (1871) reia ideile
imigraționiste și le dă o formă finală= pune bazele teoriei imigraționiste.
Argumente aduse de Roesler: dacii au fost exterminați în 106, perioada de 165 de ani de
stăpânire romană nu a fost suficientă pentru romanizare, în 271 la retragerea aureliană a
fost mutate la sud de Dunăre întreaga populație, Dacia rămânând un teritoriu pustiu, nu
exista informații scrise despre români până în secolul XIII, el susține că românii s-au
format ca popor la sudul Dunării, românii au trecut la nord de Dunăre în secolele XII-
XIII.
Teoria imigraționistă este combătută de istorici români. Tema romanității românilor este
susținută de istoricii din spațiul extracarpatic.
În 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează Unire Principatelor
Române- se formează statul român modern= ROMÂNIA.
Istoricii români combat cu argumente teoria imigraționistă- se pune bazele teoriei
continuității.
Se renunță la exagerările Școlii Ardelene și la ideea că românii au origine pur latină.
În 1860, istoricul B. P. Hașdeu susține dubla contrinuție a dacilor și a romanilor la
formarea poporului român. În lucrarea „ Pierit-au dacii” din 1860 combate ideile
imigraționiste și susține continuitatea dacilor sub stâpănirea romană. El formulează
teoria circulației cuvintelor prin care susține că structura unei limbi este data de
cuvintele folosite des, iar acestea sunt latine. Doar din cuvintele latine se pot alcătui
fraze/propoziții în limba română.
Poate cel mai important susținător al teoriei continuități și cel care l-a combătut cel mai
intens pe Robert Roesler a fost istoricul A.D. Xenopol- el susține în lucrarea „Teoria lui
Roesler. Studii asupra stăruinței în Dacia Traiană” din 1884 că dacii nu au fost
exterminați de romani, că după retragerea aureliană populația daco-romană a continuat
să locuiască la nord de Dunăre, aduce argumente lingvistice și istorice în favoarea
romanității românilor, a autohtoniei și a continuității lor la nord de Dunăre.
Dimitriei Onciul, în lucrarea „Scrieri istorice” din 1885 susține rolul dacilor, romanilor
și slavilor în formarea poporului român.
Secolul XX:
Vasile Pârvan, istoric și arheolog, susține în lucrarea Getica din 1927 că dacii și romanii
au contribuit în egală măsură la formarea poporului român- el aduce dovezi arheologice,
istorice și literare.
C.C. Giurescu susține în 1935 că dacii au rămas să locuiască sub stăpânirea romană și
că aceștia au fost romanizați în timp.
Gheorghe Brătianu, istoric român, în lucrarea „O enigma și un miracol istoric. Poporul
român” din 1937, susține că romanizarea dacilor și etnogeneza românească sunt procese
istorice firești- susține romanitatea românilor.
După al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de infleunță a URSS= a
devenit stat satelit al Uniunii Sovietice. Romanitatea românilor a devenit din nou un
subiect cu miză politică.
În prima parte a regimului communist, în timpul lui Gheorghe Ghoerghiu-Dej,
romanitatea românilor a fost abordată din perspectiva subordonării totale față de
Uniunea Sovietică- istoria a fost rescrisă pentru a evidenția rolul slavilor în formarea
poporului român. S-a exagerat inlclusiv în privința caracterului limbii române despre
care s-a spus că este o limbă slavă. Responsabil cu slavizarea etnogenezei românești a
fost Mihail Roller.
După 1960, România a început să se distanțeze de URSS- istoria este rescriă din nou.
Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965 duce la renașterea sentimentului
national, iar distanțarea de Moscova continua. Dacă la început a fost acceptat contribuția
elementului roman în etnogeneza românească, pe parcurs au apărut exagerările privind
rolul jucat de elemental geto-dac. Se exagerează rolul pe care l-au jucat dacii în
formarea poporului român, în anii 80 se considera că românii sunt urmașii direcți ai
dacilor.
După 1989, romanitatea românilor este studiată într-o manieră neutră, este recunoscut
rolul jucat de daci, romani și popoare migratoare( slavii) la formarea poporului român.
Cel mai important istoric care abordează problema romanității românilor este Lucian
Boia- acesta susține că originea unui popor este data de limba pe care o vorbește.