Alegorie - Charles Baudelaire

E o femeie mândră, puternică-n grumeje,

Ce-și lasă-n vin s-atârne bogatele ei meșe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n față morții și ia-n răspăr curvia,
Doi monștri-a cărot mână, muindu-și strășnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic și falnicul său piept.
Ea are mers de zee și tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ținându-ți sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Și știe mult prea bine, nerodnică fecioară
Și-n mersul lumii totuși atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de iad și purgatoriu
Se va uita la moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinți sau ură, precum un nou născut.