“Luceafarul”-“Fata din gradina de aur”

Mihai Eminescu

Asemanari:

 Înamorarea, din privire, a „zmaului“ fermecat de frumusetea fetei claustrate în

palatul „din pietre luminoase“ cladit, pentru ea, de tatal ei pentru ca „nici o raza-
a lumei sa n-o bata“, o regasim în „Luceafarul“ cu deosebirea ca haina poetica în
care apare îmbracata aici este dramatizata, plina de miscare si, totodata, de
delicatete, mult mai bogata în sugestii lirice.
 Doua înfatisari ia „zmaul“ pentru a se prezenta înaintea „Fetei din gradina de aur
“. Prima oara: „Cazu din cer în tinda ei mareata,/ Se prefacu în tânar luminos,/ Si
corpul lui sub haina ce se-ncreata/ S-arata nalt, subtire, mladios./ Par negru-n
vite lungi ridica fata,/ Si ochi-albastri-nchis, întunecos,/ Iar fata-i alba, slaba,
zâmbitoare –/ Parea un demon ratacit din soare“. A doua oara: „(…) el se facu o
ploaie,/ În tact cazânda, aromata lin,/ Si din feresti perdelele le-ndoaie,/ Burând
prin tesaturile de in,/ Patrunde iarasi în a ei odaie,/ Preface-n tânar sufletu-i
divin:/ El sta frumos sub boltile ferestii,/ Purtând în par cununa lui de trestii.//
Blond e-azi si parul lui de aur moale/ Pe umeri cade îndoios, îmflat;/ Ca ceara-i
palid… buza lui cu jale/ Purta un zâmbet trist, nemângâiat./ El o priveste…
sufletu-i s-aduna./ În ochiul lui albastru, blând si mat…/ S-astfel cum sta mut
înger din tarii/ Parea un mort frumos cu ochii vii“.Luceafarul ia si el doua
înfatisari apropiate de acelea ale „zmaului“, dar în ordine inversa: întâi, cea
perceputa de Fata de împarat ca angelica, a doua oara, cea demonica.
 Cadrul fascinant – odata în apa marii, apoi pe bolta cerului – al împlinirii iubirii
înfatisat de catre Luceafar fetei de împarat este asemanator celui înfatisat de
catre „zmau“ „Fetei din gradina de aur“.
 Refuzul de a-i urma – pe „zmau“, respectiv, pe Luceafar – este exprimat de
fiecare dintre cele doua Fete în termeni apropiati. Pretul cerut, în schimbul iubirii,
de fiecare dintre cele doua Fete este acelasi;de a se umaniza/de a deveni
muritor. Întelegând, si unul si celalalt, ca pretul iubirii îl reprezinta renuntarea la
nemurire, atât „zmaul“, cât si Luceafarul se hotarasc pe loc sa ceara a fi
dezlegati de acest dat ontologic al naturii lor
 Si „zmaul“, si Luceafarul se „rup“ din locul lor din cer, zburând spre Domnul
(Adonai), respectiv, spre Demiurg – nume diferite pentru a desemna aceeasi
instanta suprema – ca sa-si ceara dezlegarea de nemurire.
 Altfel, „un curcubeu de noapte“ – „zmaul“ – , respectiv, „un fulger nentrerupt /
Ratacitor prin (stele)“ – Luceafarul – sunt doua frumoase imagini gemene
desemnând fenomene stralucitoare de zi care se manifesta în noaptea haosului
interstelar. Interludiul pe care îl reprezinta zborul este marcat de intrarea în
scena – deci, în viata celor doua Fete – a lui Florin, respectiv, Catalin.
 O promisiune de iubire împarateasca, fata cu o promisiune de iubire – trupeasca,
ce-i drept, dar pentru „toata viata“.Fiecare dintre cele doua Fete raspunde la
promisiunea facuta de cei doi aspiranti pamânteni la dragostea lor.
 Esenta ca si forma ceremonioasa de adresare a „zmaului“, respectiv, a
Luceafarului catre instanta suprema, singura în masura sa-i dezlege de nemurire,
 Cererea, si a unuia, si a celuilalt este respinsa. Cu argumente care, partial,
converg, cum este, de exemplu, acela care se refera la efemeritatea spitei
umane, în care cei doi, îndragostiti de fete pamântene, ar voi sa se afunde.
Efemeritatea sinonima cu nimicul, cu nalucirea, cu umbra, cu pieirea în opozitie
ireconciliabila cu nemurirea
 În sfârsit, atât Adonai, cât si Demiurgul îi întorc cu fata catre pamânt pe „zmau“
si pe Luceafarul devenit Hyperion, pentru a vedea ce chip a luat obiectul
pamântean al iubirii lor

Deosebiri:

“Luceafarul” “Fata din gradina de aur”

 Luceafarul se metamorfozeaza – sau,
asa cum s-a remarcat, se întrupeaza
ori se naste din nou din elementele
primordiale, ceea ce înseamna ca,
acum, nu avem a face cu simple
prefaceri ca acelea ale „zmaului“ – nu
din proprie initiativa, ca „zmaul“, ci la
chemarea Fetei de împarat: „– O,
dulce-al noptii mele domn,/ De ce nu
vii tu? Vina.“
 În zborul Luceafarului nu este nici
ezitare, nici regret; doar hotarârea ce
pare nestramutata, doar dragoste
nestirbita: „Si se tot duce… S-a tot
dus/ De dragu-unei copile./ S-a rupt
din locul lui de sus,/ Pierind mai multe
zile“.
 In viata fetei de imparat apare
Calin;este un simplu paj, „baiat din
flori si de pripas“, care nu-i poate
oferi Fetei de împarat nimic altceva
decât o – cât de oportuna?! –
mestesugita lectie de amor.” În
vremea asta Catalin/Viclean copil de
casa/Ce împle cupele cu vin/Mesenilor
la masa,”
 Fata de împarat nu se poate
desprinde cu usurinta de misterioasa
atractie care îi purtase privirile – si
înca i le mai poarta – catre Luceafarul
 Doua înfatisari ia „zmaul“ pentru a se
prezenta înaintea „Fetei din gradina
de aur“. Prima oara: „Cazu din cer în
tinda ei mareata,/ Se prefacu în tânar
luminos,/ Si corpul lui sub haina ce
se-ncreata/ S-arata nalt, subtire,
mladios./ Par negru-n vite lungi ridica
fata,/ Si ochi-albastri-nchis,
întunecos,/ Iar fata-i alba, slaba,
zâmbitoare –/ Parea un demon ratacit
din soare“. A doua oara: „(…) el se
facu o ploaie,/ În tact cazânda,
aromata lin,/ Si din feresti perdelele
le-ndoaie,/ Burând prin tesaturile de
in,/ Patrunde iarasi în a ei odaie,/
Preface-n tânar sufletu-i divin:/ El sta
frumos sub boltile ferestii,/ Purtând în
par cununa lui de trestii.// Blond e-azi
si parul lui de aur moale/ Pe umeri
cade îndoios, îmflat;/ Ca ceara-i
palid… buza lui cu jale/ Purta un
zâmbet trist, nemângâiat./ El o
priveste… sufletu-i s-aduna./ În ochiul
lui albastru, blând si mat…/ S-astfel
cum sta mut înger din tarii/ Parea un
mort frumos cu ochii vii“.
 Pe „zmaul“ care se-nalta privind,
totusi, în jos, „castelul în splendoare“
îl strabate, parca, un fior de neliniste
sau de regret – „dorul inimei,
 din cer. Ceea ce pare mai firesc daca
tinem seama de spontaneitatea,
puritatea si naivitatea unei atractii
care plutea în sferele înalte ale
sufletului si care nu se puteau sterge
dintr-o data fara a lasa urme.
Personajul câstiga, astfel, în
verosimilitate potrivit naturii sale
pamântene, în raport cu natura
astrala caracterizata prin imuabilitate
si previzibilitate în starea corpurilor
ceresti
 Finalul intregeste sensurile
poemului,marcand separarea
definitiva si indisolubila a planurilor si
destinelor ontologice ale mastilor
lirice.Semnifica pasiune si
suferinta,viata si moarte,experiente
ireversilbile asumate in mod superior
de luceafar,care se reintoarce la
starea de contemplatie
senina,eliberat de patima,egal cu sine
si cu lumea. Finalul este tipic
Shopenhauriean. Tonul nu este de
amărăciune sau de tristeţe, cu de o
seninătate rece a titanului înfrânt în
avânturile sale, izolat şi neînţeles în
superioritatea sa.

suspinul“ – pe care iubirea ce o
poarta „femeii trecatoare“ nu pare
sa-l ostoiasca: „La cer se-nalta el pe
bolta mare,/ Cu-aripe lunge curatind
seninul/ Priveste-n jos castelul în
splendoare,/ L-apuca dorul inimei,
suspinul.// – «Ah! ce-ai cerut, femeie
trecatoare,/ Femeie scumpa, ca sa-mi
mângâi chinul!»/ Deasupra lumei
risipite-n soapte/ El se-nalta – un
curcubeu de noapte.
 Florin este el însusi fecior de împarat,
stându-i în putere sa-i ofere iubitei
bogatii mai mari decât avea tatal ei:
„Ah, vin cu mine, vin-în a mea tara,/
Casteluri am, gradini adânc-
frumoase,/ Sub pasul tau coroana-mi
seculara/ Mi-o pun – ma plec, sunt
sclavul tau, frumoasa./ Am pietre
scumpe în a mea comoara,/ Mai
multe decât tatu-ti are aur,/ S-aur
mai mult de cum argint el are,/ S-a
tale-s toate, scumpa, mândra
floare!“.
 Fata din gradina de aur nu ezita nicio
clipa sa evadeze fara regrete, cu
ajutorul pasarii uriase trimise de
Florin, din castelul în care era tinuta
ca o prizoniera.
 Finalul se incheie cu blestemul dat de
“zmaul”,care doreste ca cei doi
indragostiti sa fie fericiti dar sa nu
moara in acelasi timp,pentru ca unul
dintre ei sa sufere.