CULTURA EUROPEANĂ ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU

Cultura europeană occidentală din feudalismul timpuriu reprezintă o îmbinare între

tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine şi cultura popoarelor germanice. Mănăstirile au
jucat în această perioadă rolul unor remarcabile instituţii de cultură, care au prezervat
realizările culturale ale antichităţii, creând condiţiile pentru apariţia faimoasei „renaşteri
carolingiene” şi, în general, pentru avântul culturii europene.

1. Cultura în primele secole ale evului mediu

În primele secole ale evului mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le
constituie declinul culturii antice, răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor
germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus şi geneza culturii
medievale timpurii.
Cultura clasică intrase în declin încă de la sfârşitul existenţei imperiului, declin agravat
de decăderea oraşelor – principalele centre de cultură – şi de destrămarea instituţiilor lumii
romane în epoca marii migraţii a popoarelor germanice şi a constituirii regatelor barbare. Un
şir de oameni de cultură s-a străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub
forma unor compendii. Martianus Capella (sec. al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al
grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte „arte liberale" (numite astfel deoarece erau
considerate drept cunoştinţe servind unor scopuri culturale, vrednice de un om liber). Ele au
fost grupate ulterior în „trei căi” (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în „patru căi"
(quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica ale cunoaşterii, care au constituit
ulterior baza învăţământului medieval. Sub forma unor compendii, rezumate şi extrase,
cunoştinţele antichităţii au fost preluate în evul mediu timpuriu care, în mai mare sau
mai mică măsură, a beneficiat de o parte a acestui tezaur cultural.
În acelaşi timp, popoarele germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de
apus au adus propriile creaţii culturale, mai ales sub forma legiuirilor cutumiare şi a literaturii
epice orale.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în
societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică „păgână”.
Exprimând poziţia oficială a bisericii fată de moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel
Mare reproşa în 601 unui prelat că „în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos
împreună cu lauda lui Jupiter”.
În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a
clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe (unele reşedinţe
episcopale şi unele mănăstiri sau curţile regale), iar creatorii şi purtătorii de cultură proveneau
aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât
termenii de „cleric” şi de „ştiutor de carte” deveniseră sinonime. Principalele activităţi
culturale din mănăstirile mai însemnate se desfăşurau în scriptoriul sau atelierul de copiat
codice. Călugării preparau pergamentul, cernelurile şi vopselele, copiau, împodobeau cu
miniaturi şi legau codicele. Prin copiere de codice, unele mănăstiri au ajuns să-şi întemeieze
biblioteci vestite, considerându-se că „o mănăstire fără bibliotecă este ca o cetate fără
arsenal”. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase ci şi profane, între
care şi opere antice salvate astfel de la pieire, ca mănăstirile Vivarium, Monte Cassino şi
Bobbio în Italia, Corbie şi Luxeuil in Franţa, Sankt Gallen, Fulda şi Reichenau în Germania,
Lindisfarne în Anglia etc.
La curţile regale, activitatea culturală avea o destinaţie precumpănitor practică, fiind
subordonată necesităţilor cârmuirii. Creatorii ei erau de asemenea clerici, care formau
personalul cancelariei, unde erau întocmite acte şi scrisori, dar unde erau redactate şi analele
oficiale. La curţile regale îşi desfăşurau activitatea şi poeţi de curte, clerici şi laici şi rapsozi
laici.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra
cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin
asupra ştiinţelor naturii.
În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore, episcop de Tours (cca 538-594), a scris
Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile
legendare ale dinastici Merovingienilor până către finele secolului al VI-lea. În Anglia, cea
mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria bisericească a
neamului anglilor, care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo-saxonilor în insulă
până în anul 731.
În afară de lucrările în limba latină, mai artificiale şi cu o adresabilitate mai restrânsă,
ca opera poetică a lui Venantius Fortunatus, poet la curtea regelui Sigebert al Austrasiei (a
doua jumătate a secolului al VI-lea), un loc important ocupau operele beletristice în limbile
germanice, adresate unui public necunoscător al limbii latine, Ele aparţin, de regulă, genului
epic şi sunt datorate unor autori anonimi. Cel mai vechi poem cunoscut pare a fi Cântecul
lui Hildebrand, creat la hotarul dintre secolele V-VI şi fixat în scris în secolul al IX-lea.
În Britania anglo-saxonă cel mai răspândit poem epic era Beowulf, legendă de sorginte
scandinavă, adusă de angli în Britania în secolul al VI-lea, pe baza căreia a fost alcătuit m
Northumbria sau în Mercia, în jurul anului 700, poemul păstrat. Poemele epice circulau şi in
statul franc. Cronicarul Einhard (Eginhard) relatează în Viaţa împăratului Carol cel Mare că
acesta a poruncit să fie fixate in scris „străvechile poeme barbare în care erau cântate istoria şi
războaiele regilor de demult”, întreprindere remarcabilă care, din păcate, nu s-a păstrat.

2. Renaşterea carolingiană

Evoluţia culturala din primele secole ale evului mediu, prin transmiterea unei părţi a
moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales
religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei „Renaşteri
carolingiene” (ultimul sfert al secolului al VIII-lea-prima jumătate a secolului al IX-lea).
Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în ritul bisericii romane a sporit
nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie de necesităţile statului şi
bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de şcoli
episcopale şi mănăstireşti şi a solicitat colaborarea unor oameni cultivaţi din statul franc şi din
afara hotarelor lui.
Walafrid Strabo, în prologul la Viaţa împăratului Carol cel Mare, datorată lui Einhard,
relatează că „dintre toţi regii, el era cel mai zelos în a căuta oameni cultivaţi şi în a le procura
mijloacele de a studia după plac, ceea ce i-a îngăduit să asigure iarăşi înflorirea întregii
ştiinţe”. Carol cel Mare a invitat la curtea sa, din Italia pe Petru din Pisa şi pe Paulin din Friul,
gramaticieni şi poeţi, pe Paul Warnefrid, cunoscut sub numele de Paul Diaconul, cronicar, din
Spania pe poetul şi teologul Theodulf, din Irlanda pe astronomul Dungal, şi pe geograful
Dicuil, din Britania anglo-saxonă pe teologul şi literatul Alcuin, care a avut şi rolul unui
consilier cultural al împăratului.
Programul „Renaşterii carolingiene'" a fost realizat prin activitatea „statului major
cultural” al lui Carol cel Mare, format din oamenii cultivaţi mai sus-menţionaţi şi s-a
desfăşurat numai în cercurile cultivate ale epocii: centrale, ca „Academia palatină" de la
Aachen, care nu era un aşezământ didactic mai înalt sau ştiinţific, ci, în fapt, „un cerc de
discuţii” şi un cenaclu cu caracter cultural-literar şi locale (şcolile episcopale, mănăstireşti şi,
uneori, parohiale). Între realizările „Renaşterii carolingiene" se numără reorganizarea
şcolară menţionată, ameliorarea scrierii şi a vorbirii limbii latine, înviorarea studiilor
literare şi istorice.
În ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în primele decenii ale secolului al IX-lea
s-a format, întâi pentru scrierea de codice (cărţi manuscrise), apoi şi pentru scrierea de
cancelarie, (litera, n.ns.) minuscula carolingiană, clară, elegantă, uşor de trasat şi lizibilă şi
au fost realizate progrese în cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii latine. Restaurarea
studiilor literare clasice latine a avut efecte multiple. Preţuirea lor, pentru valoarea intrinsecă
şi ca îndreptar pentru studierea textelor sacre, a dus la copierea lor în scriptoriile unor
mănăstiri, textele multor opere clasice fiind transmise posterităţii nu în manuscrise antice, ci
în copii carolingiene, ca opere sau părţi din operele lui Caesar, Titus Livius, Tacitus,
Vergilius, Lucretius etc.
În istoriografie, tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a
suveranilor săi se reflectă in Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimentelor mai
însemnate petrecute în anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard
(Eginhard) (cca. 830) sau în Istoriile lui Nithard, consacrate perioadei de frământări din statul
carolingian de la mijlocul secolului al IX-lea. Istoria Italiei se reflectă în Istoria
longobarzilor, datorată lui Paul Diaconul (sfârşitul secolului al VIII-lea).
De la mijlocul secolului al IX-lea, în condiţiile frământărilor social-politice din
statul carolingian şi ale incursiunilor tot mai frecvente ale normanzilor şi sarazinilor,
oare au creat condiţii neprielnice pentru evoluţia culturală, „Renaşterea Carolingiană”
şi-a încheiat existenţa ca epocă istorică. Deşi această mişcare culturală nu a cuprins
decât un mic număr de oameni, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii
culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a
constituit o verigă de legătură între cultura clasică, umanismul occidental din secolele
XII-XIII şi umanismul renascentist.

3. Cultura între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului

XI

Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea şi mijlocul secolului al XI-lea

constituie o epocă în care, datorită unor condiţii istorice speciale, s-au îmbinat trăsături şi
interferenţe culturale contradictorii.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în prima jumătate a secolului al X-lea
efectele destrămării imperiului carolingian şi incursiunile normande, sarazine şi
maghiare au creat împrejurări neprielnice evoluţiei culturale. În continuare însă, de la
mijlocul secolului al X-lea, stabilizarea regimului seniorial şi zăgăzuirea incursiunilor
normande, sarazine şi maghiare au dat Occidentului posibilitatea apariţiei unor
realizări culturale.
Continuarea obiectivelor „Renaşterii carolingiene" de valorificare a moştenirii
culturale clasice şi de conciliere a creştinismului cu înţelepciunea antică a fost completată prin
intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă, mai ales prin
Italia de sud şi Spania arabă.
Încheierea procesului de formare a popoarelor şi a limbilor romanice şi germanice a
avut ca urmare pătrunderea în cultura scrisă, alături de limba latină, care şi-a menţinut
supremaţia de limbă cultă, a limbilor vorbite, în care au fost alcătuite unele monumente ale
culturii vremii.
La cumpăna secolelor X şi XI oamenii de cultură contemporani înţelegeau procesele şi
fenomenele în funcţie de climatul spiritual în care trăiau şi de capacităţile lor intelectuale.
Raoul Glaber (Glabre), călugăr-cronicar francez din prima jumătate a secolului al XI-lea este
autorul unor Istorii în care, abundă calamităţile şi miracolele.
Influenţa înnoitoare a culturii bizantine şi arabe nu s-a putut manifesta fără
exprimarea unor rezerve. Liudprand, episcop de Cremona, cunoscător al limbii greceşti,
conducătorul soliei trimise de împăratul Otto I cel Mare în Bizanţ la 968 şi autor al Relatării
despre solia constantinopolitană, privea cu suspiciune lumea şi civilizaţia bizantină. În
schimb, călugărul Gerbert d'Aurillac (cca. 940-1002), ajuns papă sub numele de Silvestru al
II-lea (999-1002), a fost un spirit cu o largă deschidere intelectuală, depăşindu-i pe oamenii de
cultură contemporani ai Occidentului. El a continuat conceptul renascentist carolingian al
îmbinării credinţei cu ştiinţa, afirmând că „Divinitatea a făcut un dar deosebit oamenilor
dându-le credinţa şi nerefuzându-le ştiinţa”. În acelaşi timp, el a cunoscut unele realizări ale
culturii greceşti antice şi ale culturii arabe. Preocupărilor legate de cultivarea ştiinţelor
umaniste, între care căutarea manuscriselor operelor clasice, Gerbert le-a adăugat cele din
domeniul ştiinţelor naturii – matematică, geometrie, astronomie, medicină. Paralel cu omul de
cultură de orizont larg, Gerbert a fost şi un om de şcoală, întocmind pentru uşurarea calculelor
elevilor săi un abac perfecţionat.
În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale
cu cele bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat din secolul al X-lea şcoala de medicină de la
Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie cea latină. Dar
încheierea, în linii mari, a procesului de formare în Occident a popoarelor şi limbilor
romanice şi germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura
scrisă. Astfel, Jurământul de la Strassburg (Strasbourg), întocmit în anul 842 ca o consfinţire a
înţelegerii dintre Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul împotriva fratelui lor Lothar şi al
cărui cuprins a fost consemnat de Nithard in Istoriile sale, este redactat în limba latină, dar
pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană ai lui Carol şi de cei din Francia răsăriteană
(Germania) ai lui Ludovic, conţine şi o redactare in lingua romana (vechea franceză) şi în
lingua tudesca (vechea germană).
În Britania anglo-saxonă, regele Wessex-ului, Alfred cel Mare (871-899), dispunea
organizarea de şcoli în care „toţi copiii de oameni liberi din Anglia... să stea să înveţe atâta
timp cât nu sunt potriviţi pentru altă ocupaţie, până când sunt capabili să citească şi să scrie
bine în anglo-saxonă”. Lui Alfred cel Mare i se datorează şi iniţiativa alcătuirii Cronicii
anglo-saxone, redactată în limba engleză veche. Departe de a fi un „veac întunecat", secolul
al X-lea a reprezentat o epocă de pregătire a relansării culturale din secolele următoare.

4. Arta

Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au influenţat elemente ale

moştenirii clasice romane, păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica
mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales în arhitectura în lemn şi in obiectele de
lemn ca şi în artele decorative (minore): podoabe, miniaturi şi coperţi de codice şi ale
creştinismului. Elementele moştenirii clasice romane s-au păstrat în Italia, Peninsula Iberică,
Galia sudică şi zona renană, cunoscând o revigorare in timpul „Renaşterii carolingiene”, care
a constituit o tendinţă de renovatio şi în sfera artei.
O mare răspândire aveau construcţiile în lemn, laice (reşedinţe suverane şi
senioriale, castre şi burguri (oraşe forticate) şi ecleziastice (biserici şi catedrale) în
întreaga Europă apuseană, dar mai ales în Germania si ţările nordice (scandinave).
Sculptura şi pictura erau considerate de regulă auxiliare ale arhitecturii (coloane,
picturi murale), deşi s-au realizat şi obiecte separate, ţinând însă mai curând de artele
decorative.
 De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative, legate de prelucrarea
lemnului (capetele de balaur la corăbiile vikinge) şi a metalelor (arme încrustate, piese
ornamentale ca fibule, catarame, broşe, pandantive etc., împodobite cu emailuri sau pietre
preţioase şi semipreţioase) si decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai ales cele ecleziastice,
din secolele VI-X constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice, ci şi pentru realizarea
legăturilor şi ferecăturilor codicelor, ca Evangheliarul din Kells, Evangheliarul de la
Lindisfarne (Britania anglo-saxonă, sec. VIII-IX), Evangheliarul lui Godescalc şi
Evangheliarul de la Lorsch (statul carolingian, sfârşitul sec. VIII - începutul sec. IX),
Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian, începutul sec. IX), Evangheliarul lui Otto al III-
lea, Evangheliarul de la Echternach (Germania, sfârşitul sec. X).
În concluzie, departe de a fi o cultură primitivă sau barbară, cum a fost
considerată de către mulţi detractori ai Evului Mediu, cultura din epoca timpurie a
acestei perioade se caracterizează prin realizări remarcabile.

Rezumat şi concluzii generale. Cultura medievală reprezintă o combinaţie strălucită

între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine, influenţa creştinismului, cultura
popoarelor germanice şi cultura arabă. Cunoştinţele Antichităţii au fost transmise Evului
Mediu timpuriu mai mult sub forma unor compendii, rezumate şi extrase. În secolele VI-VIII,
preocupările culturale din vestul Europei erau îndreptate mai cu seamă spre dobândirea unor
cunoştinţe enciclopedice, spre teologie, filozofie, istoriografie şi beletristică şi mai puţin
asupra ştiinţelor naturii. Cunoştinţele de logică, matematică, astronomie şi medicină ale
europenilor devin mult mai largi odată cu difuzarea culturii arabe în Europa.
La sfârşitul secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor, vestul Europei
înregistrează o amplă mişcare culturală denumită „renaşterea carolingiană”. Acest fenomen
cultural s-a manifestat atât în domeniul organizării învăţământului, cât şi a studiilor literare şi
istorice. Totodată, au fost îmbunătăţite limba şi scrierea latină (apariţia „minusculei
carolingiene”). Timp de aproape un secol (a doua jumătate a secolului IX şi prima jumătate a
secolului X), Europa occidentală a experimentat o oarecare stagnare culturală datorată
destrămării imperiului carolingian şi incursiunilor normanzilor, sarazinilor şi maghiarilor.
După această perioadă de eclipsă culturală, Europa occidentală a găsit resursele necesare
pentru a nouă revigorare culturală.

Fixarea cunoştinţelor

1. Desemnaţi conceptul de „arte liberale” şi precizaţi ce se înţelege prin termenii de

„trivium” şi „quadrivium”.
2. Arătaţi în ce consta activitatea dintr-un scriptoriu mănăstiresc.
3. Subliniaţi trăsăturile caracteristice ale „Renaşterii carolingiene”.
4. Precizaţi care au fost învăţaţii chemaţi de Carol cel Mare la curtea sa.
5. Arătaţi trăsăturile culturii occidentale între mijlocul secolului IX şi mijlocul
secolului XI.
6. Subliniaţi trăsăturile artei occidentale din Evul Mediu timpuriu.
 CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

Acest curs prezintă sintetic principalele trăsături caracteristice ale culturii europene
din perioada feudalismului dezvoltat. De aceea, vor fi prezentate sintetic evoluţia literaturii
cavalereşti cu genurile ei specifice şi a istoriografiei, esenţa principalelor dispute teologico-
filosofice medievale şi situaţia ştiinţelor naturii din perioada mai sus menţionată.

1. Condiţiile istorice ale evoluţiei culturii în secolele XI-XV

CULTURA, înţeleasă ca ansamblu al creaţiilor spirituale, al instituţiilor şi căilor

de receptare şi răspândire a valorilor spirituale în societate, reflectă, nuanţat şi sub o
formă specifică, multiplele procese care au loc în societate. Unitară în ansamblul său,
cultura din Occidentul european a avut un şir de trăsături distincte de la ţară la ţară, ca urmare
a condiţiilor istorice interne deosebite şi a unor influenţe culturale exterioare, mai ales
bizantine şi arabe. Ea a evoluat, de-a lungul acestor 5 secole, în condiţiile istorice care şi-au
pus amprenta asupra caracterelor sale comune şi asupra trăsăturilor sale specifice.
În paralel cu creaţiile şi instituţiile culturale ale puterii centrale şi ale claselor
conducătoare (curtea regală, clerul, nobilimea), s-a format şi s-a răspândit şi o creaţie
culturală a păturilor populare. Maturizarea relaţiilor feudale la hotarul dintre evul mediu
timpuriu şi dezvoltat a dat naştere unei culturi nobiliare, a cărei principală realizare o
constituie literatura cavalerească.
Procesul de urbanizare, însoţit de intensa dezvoltare a economiei urbane şi a
autonomiei municipale, a generat cultura orăşenească. În acelaşi mediu urban au luat naştere
în secolele XIV-XV relaţiile capitaliste timpurii şi burghezia, care au constituit mediul social-
economic şi politic al apariţiei Renaşterii.
Formarea statelor naţionale unificate şi centralizate şi a unor principate teritoriale şi
republici urbane a fost însoţită de constituirea unui aparat birocratic a cărui procedură scrisă
folosită implica un anumit nivel de cultură al slujbaşilor săi. Încheierea procesului de formare
a popoarelor şi limbilor din Europa apuseană a creat condiţii pentru folosirea, alături de limba
latină, a limbilor vorbite şi în cultura scrisă, creându-se astfel, în fiecare ţară. un bilingvism
cultural (limba latină ca mijloc de exprimare a culturii scrise şi de comunicare între cărturari
şi limba vorbită ca mijloc de exprimare pentru cultura scrisă şi orală). Folosirea limbilor
vorbite cultura scrisă a uşurat accesul la cultura al oamenilor care nu cunoşteau limba latină.
În acelaşi timp, folosirea limbii latine ca limbă universală a culturii a continuat să uşureze
contactele culturale între oamenii de diverse etnii care o cunoşteau (cărturari, clerici, studenţi
etc.).
Din ultimele secole ale acestei perioade, cultura a beneficiat de acţiunea unor factori
favorizanţi: înfiinţarea universităţilor (din secolul al XIII-lea), folosirea hârtiei (din secolul al
XIII-lea) şi inventarea tiparului (mijlocul secolului ai XV-lea).

2. Literatura cavalerească

Literatura cavalerească din secolele XI-XIII reflecta felul de viaţă şi mentalitatea

nobilimii din această perioadă. Adresată nobilimii, care nu avea suficiente cunoştinţe de
latină, literatura cavalerească a fost scrisă în limbile vernaculare (vorbite), ceea ce i-a
asigurat o largă răspândire.
Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa, Anglia şi Spania în secolele XI-XII
şi în Germania în secolele XII-XIII. Ele au la origine diverse cântece epice orale, menţionate
în epoca carolingiană.
 Poemele epice franceze (chansons de geste) au fost alcătuite, prin prelucrări
succesive, în regiunea de la nord de Loara. Ele aparţin „ciclului regal”, în care un loc de
frunte ocupă suveranii carolingieni, îndeosebi Carol cel Mare (Cântecul lui Roland,
Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi ,,ciclului feudal", în care rolul de căpetenie revine
marilor seniori feudali (Guillaume d’Orange, Raoul de Cambrai, Girard de Roussillon,
Garin lorenul. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada apogeului
relaţiilor vasalice şi a cavalerismului, poemele epice franceze au ca teme predilecte
războiul, faptele de vitejie, fidelitatea yasalică, onoarea cavalerească etc.
În Spania, cel mai răspândit poem epic îl constituie Cidul, în care sunt înfăţişate
faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz del Bivar în luptele cu maurii.
În Germania, o largă răspândire a avut Cîntecul Nibelungilor, care, în forma păstrată,
datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea. Sâmburele de
adevăr istoric al acestui poem îl constituie înfrângerea şi masacrarea unui grup de burgunzi de
către huni în anul 437. Datorită prelucrărilor succesive, evenimentele relatate nu mai apar ca
aparţinând epocii marii migraţii a popoarelor, ci perioadei de început a evului mediu
dezvoltat, timp în care a fost definitivată versiunea păstrată. În cântul al 22-lea sunt
menţionaţi războinici polon, kieveni şi pecenegi, precum şi „Ramung-viteazul", voievod
din ţara românilor.
Poemul epic scandinav este reprezentat de Saga islandeză, fixată în scris din secolul
al XII-lea, dar care relatează evenimente şi fapta petrecute în secolele anterioare.
În Franţa sudică, unde exista o civilizaţie mai evoluată decât în Franţa de nord, a luat
naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlII-lea aşa-zisa
literatură curteană, creată la curţile senioriale meridionale. Din sudul Franţei, ea s-a
răspândit, începând cu secolul al XII-lea, în Catalonia (Spania), nordul Italiei, nordul Franţei,
Anglia, Germania. Acest gen de literatură a fost ilustrat îndeosebi de poezia lirică, alcătuită
în Franţa de sud de TRUBADURI, în Franţa de nord de TRUVERI, în Germania de
MINNESÄNGER-I, proveniţi din mediile nobiliare şi orăşeneşti. Destinată mediilor
nobiliare, poezia lirică avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de doamna sa,
manifestată prin năzuinţa de a se ilustra atât prin fapte de arme în războaie şi turnire, cât şi
printr-o purtare curtenitoare.
Romanele cavalereşti, au apărut începând cu secolul al XII-lea. Ele reprezintă o
îmbinare a faptelor de arme din poemele epice, a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente
legendare, mai ales din folclorul celtic din Bretania, Ţara Galilor sau Irlanda. Printre cele mai
răspândite romane se numără romanele din ciclul Mesei Rotunde (în care personajul
emblematic este legendarul rege Arthur) şi Tristan şi Isolda. Unul dintre cei mai cunoscuţi
autori a fost Chrétien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea), autor al romanelor
Cavalerul Lancelot, Yvain - cavalerul cu leul.

3. Istoriografia

Exprimate mai ales sub forma cronicilor, lucrările istoriografice au o tematică variată,
ele putând fi cronici „universale", cronici ale unor evenimente (de pildă referitoare la
cruciade), cronici ale unor ţări sau suverani, cronici ecleziastice etc. Deşi operele
istoriografice sunt dominate şi în evul mediu dezvoltat de concepţia teologică, totuşi spiritul
laic şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa în paginile acestora.
Printre cronicile „universale” (raportate de fapt la Occident) se numără Cronici sau
despre cele două cetăţi de Otto, episcop de Freising (secolul al XII-lea).
Dintre numeroasele scrieri consacrate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica
primei cruciade scrisă de un anonim şi Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci (Gesta Dei
per Francos) de Guibert de Nogent de la începutul secolului al XII-lea). Cea de-a patra
cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 sunt redate în două opere în
limba franceză, Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi
Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari.
În Franţa, au apărut Viaţa lui Ludovic (al VI-lea, n. ns.) cel Gros, de Suger (mijlocul
secolului al XII-lea), Viata sfântului Ludovic (al IX-lea, n.ns.) de Jean de Joinville (începutul
secolului al XIV-lea), întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei, alcătuit in abaţia regală
de la Saint Denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Philippe de Comines (a doua jumătate a
secolului al XV-lea).
În Germania, operele istoriografice referitoare la vieţile împăraţilor se împletesc în
secolele XI-XIII cu istoria imperiului şi a conflictului dintre papi şi împăraţi, ca Faptele
împăratului Frederic (I, n. ns.) de Otto de Freising (secolul XII).

4. Teologia şi filosofia
Evul Mediu dezvoltat este marcat de numeroase dispute teologice şi filosofice, care s-
au manifestat cu precădere în mediul urban, unde îşi desfăşurau activitatea episcopatele,
principalele şcoli şi universităţile.
În secolele XI-XII au luat amploare mai cu seamă disputele desfăşurate între adepţii
celor două curente filosofice opuse, realismul şi nominalismul şi între adepţii metodei
scolastice, sprijinită pe „autorităţi" (pe spusele unor magiştri) şi ai metodei bazate pe cercetare
şi experiment.
Realiştii, inspirându-se din filosofia lui Platon, susţineau că noţiunile generale
(universalia) constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterioare proceselor,
fiinţelor şi lucrurilor, concept filosofic exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt reale"
(universalia realia sunt), de unde şi numele de realism.
Nominaliştii susţineau că doar procesele, fiinţele şi lucrurile au existenţă reală, iar
universaliile sunt numai denumiri date acestora, care există independent şi anterior noţiunilor.
Acest concept filosofic era exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt denumiri"
(universalia nomina sunt), de unde şi numele de nominalism. Principalii reprezentanţi ai
curentului realist au fost Anselm de Canterbury (secolul XI) şi Thoma d'Aquino (secolul
XIII), iar printre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului nominalist se numără
Roscelin din Compiegne (secolul XI), Pierre Abelard (secolul XII), Duns Scot (secolul
XIII), William Occam (secolul XIV).
Începând cu secolele XII-XIII a avut loc şi o înfruntare filosofică având ca obiect
raportul dintre credinţă şi raţiune, dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” (pe concluziile unor
celebri oameni de cultură şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experiment. Adepţii
conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă îşi exprimau punctul lor de vedere prin teza
lui Anselm de Canterbury „cred ca să înţeleg” (credo ut intelligam). Pierre Abelard a
inversat termenii tezei lui Anselm, susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege,
concept exprimat prin teza „înţeleg ca să cred" (intelligo ut credam).

5. Ştiinţele naturii
În domeniul ştiinţelor naturii progresul a fost, în ansamblu, lent, el fiind, pe de o
parte, stimulat de înrâurirea ştiinţei greceşti (prin mijlocire arabă) şi arabe, iar pe de altă
parte, încetinit de metoda abstractă de studiu şi de „autoritatea" textelor sacre şi antice.
În domeniul matematicii au fost introduse cifrele zise arabe (de fapt, de origine
indiană şi răspândite de arabi), care au uşurat considerabil calculul, realizându-se totodată
progrese în algebră şi geometrie. Filosofii englezi Robert Grosseteste şi Roger Bacon s-au
preocupat de matematică, fizică şi astronomie şi au subliniat necesitatea aplicării matematicii
 la ştiinţele naturii. Totodată, Bacon a subliniat rolul capital al experimentului în cercetarea
ştiinţifică.
În domeniul astronomiei, francezul Nicole d'Oresme (secolul XIV) a argumentat
teoria mişcării de rotaţie a pământului, iar Nicolaus Cusanus (secolul XV) a combătut teoria
oficială a geocentrismului (pământul se află în centrul sistemul solar).
Cunoştinţelor geografice din secolele XIV-XV sunt ilustrate prin existenţa unor
atlase şi portulane (hărţi maritime cu indicarea reliefului din zona de coastă, a porturilor şi
distanţelor, îndeosebi pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră).
Cunoştinţele medicale erau reduse şi nesigure. Astfel, referindu-se la cauzele
epidemiei de ciumă din 1348-1349, magiştrii Facultăţii de Medicină a Universităţii din Paris
o explicau prin stricarea aerului, generată de o conjuncţie astrală neprielnică.

Rezumat şi concluzii generale. Perioada de manifestare maximă a potenţialului

creator al culturii medievale europene s-a manifestat între secolele XI-XIV. În această
perioadă, cultura occidentală a beneficiat de manifestarea acţiunii unor factori favorizanţi:
înfiinţarea universităţilor şi folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea), inventarea tiparului
(mijlocul secolului al XV-lea).
În această perioadă înfloreşte literatura cavalerească, reprezentată de celebrele
chansons de geste (Cântecul lui Rolland, Guillaume d’Orange, Cidul, Cântecul Nibelungilor
etc.) şi romanele cavalereşti (romanele din ciclul Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde, Tristan şi
Isolda etc.). Istoriografia medievală occidentală este reprezentată prin diverse cronici
„universale”, cronici ale unor evenimente (mai cu seamă cele referitoare la unele evenimente),
cronici ale unor ţări sau suverani, cronici ecleziastice etc. Cei mai celebri cronicari medievali
au fost Geoffroy de Villehardouin, Robert de Clari, Otto de Freissing etc.
În plan filosofico-religios, în această perioadă se afirmă filosofia scolastică şi disputa
de idei dintre nominalism şi realism, sau dintre aristotelismul realist şi doctrina idealistă a lui
Platon. În această perioadă, cultura europeană cunoaşte progrese remarcabile în domeniul
ştiinţelor naturii, matematicii, astronomiei, geografiei şi medicinii.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi principalele condiţii istorice ale evoluţiei culturii europene în

secolele XI-XV.
2. Nominalizaţi principalele poeme epice şi romane cavalereşti din Franţa,
Germania şi Spania.
3. Prezentaţi cu exemple trăsăturile caracteristice ale literaturii curtene şi a
romanelor cavalereşti.
4. Nominalizaţi realizările istoriografiei medievale.
5. Arătaţi principalele trăsături caracteristice ale disputelor teologico-filosofice şi
evoluţia ştiinţelor naturii.