Organizarea Si Evolutia Structurilor Militare Din Moldova in Secolele XVI - XVIII

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ISTORIE - GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA ISTORIE – GEOGRAFIE
ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA STRUCTURILOR MILITARE

DIN MOLDOVA ÎN SECOLELE
XVI - XVIII
COORDONATOR CANDIDAT
CONF. UNIV. DOC. FLORIN PINTESCU FILOTE MAGDA - CRISTINA
SUCEAVA
2008
1
CUPRINS
Cap. I. Introducere……………………………………………………………………….3
Cap. II. Organizarea şi evoluţia structurilor militare din Moldova (secolul

XVI – mijlocul secolului al XVII)………………………………………….8
II.1. Oastea cea mare……………………………………………………………………8

II.2. Oastea cea mică…………………………………………………………………….
II.2.1. Curteni…………………………………………………………………………..
II.2.2. Slujitori………………………………………………………………………….
II.2.3. Lefegii……………………………………………………………………………
II.3. Aspecte militare…………………………………………………………………..
II.3.1. Mobilizare şi recrutare…………………………………………………………
II.3.2. Ierarhia militară………………………………………………………………..
II.3.3. Unităţi militare………………………………………………………………….
II.3.4. Genuri de arme…………………………………………………………………
II.3.5. Efective……………………………………………………………………………
Cap. III. Organizarea şi evoluţia structurilor militare moldoveneşti (a doua

jumătate a secolului al XVII – secolul al XVIII - lea)…………….
III.1. Curteni, slujitori şi lefegii………………………………………………………

III.1.1 Curteni………………………………………………………………………..
III.1.2 Slujitori…………………………………………………………….................
III.1.3. Lefegii………………………………………………………………………..
III.2. Alte structuri militare…...……………………………………………………….
III.3. Aspecte militare………………………………………………………………….
III.3.1. Ierarhia militară……………………………………………………………..
III.3.2. Atribuţiile oştenilor……………………………………………………………
III.3.3. Influenţa turcească în terminologia militară………………………………
III.3.4. Încercări de reorganizare militară în această perioadă (a doua jumătate a
secolului al XVII–lea – secolul al XVIII–lea)………………………….
Cap. IV. Arta militară, înzestrarea şi echiparea oştirii moldoveneşti în

secolele XVI – XVIII……………………………………………….. ………
IV.1. Evoluţia artei militare…………………………………………….................

IV.2. Înzestrarea şi echiparea oastei…………..……………………………………
IV.2.1. Arme albe…………………………………………………………………….
IV.2.2. Arme de foc………………………………………………………………….
IV.2.3. Îmbrăcămintea………………………………………………………………
IV.2.4. Drapelul……………………………………………………………………..
Concluzii………………………………………………………………………………
Dicţionar……………………………………………………………………………………
Bibliografie…………………………………………………………………………………
Anexe…………………………………………………………………………………………
2
Cap. I. Introducere
Lucrarea de faţă cu titlul, Organizarea şi evoluţia structurilor militare din Moldova

în secolele XVI - XVIII, reprezintă o încercare de a analiza şi de a concentra, cele mai
importante informaţii istorice privind organizarea şi evoluţia fenomenului militar românesc
din Moldova într-o perioadă istorică tumultoasă pentru istoria noastră. Tot un scop al acestei
lucrări îl reprezintă şi structurarea cât mai bună a informaţiilor şi de a aduce unele lămuriri în
ceea ce priveşte aspectele mai confuze, specifice fenomenului, pentru a crea o imagine cât mai
corectă a problemei studiate de noi.
În ceea ce priveşte alegerea acestei teme pentru susţinerea lucrării de licenţă, pot
menţiona faptul că dintotdeauna m-au pasionat aceste aspecte legate de armatele medievale şi
de strategiile lor de luptă, fapt ce atrage curiozitatea şi interesul pentru istorie într-o primă
fază, iar mai apoi devine o pasiune. Este adevărat că atunci când încerci să abordezi o
problemă de istorie medievală din punct de vedere ştiinţific, nu există loc de compromisuri,
astfel, aceasta muncă de a scoate la lumină unele aspecte devine destul de laborioasă. În
tratarea temei de faţă exista numeroase informaţii, unele studii chiar în contradictoriu, fapt ce
face să întâmpinăm şi unele greutăţi, şi astfel am ales doar pe acele informaţii la care nu avem
semne de întrebare şi apoi să le comentăm descoperind culisele acestei părţi a istoriei.
Perioada istorică în care încadrăm analiza acestei probleme care face obiectul lucrării
noastre, secolele XVI-XVIII, face trecerea de la încheierea epocii de glorie a Moldovei, prin
sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), la începutul Epocii Moderne, deci
încadrăm în mare acest studiu în perioada în care Moldova a fost sub suzeranitatea Imperiului
Otoman cu perioada sa mai grea de aproximativ un secol numită epoca fanariotă începută în
al doilea deceniu al secolului al XVIII – lea.
Astfel, Moldova a ajuns în cursul îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare un stat puternic
care a jucat un rol de prim rang în sud-estul Europei. Moştenirea lăsată lui Bogdan al III–lea
(1504-1517) era totuşi marcată de serioase probleme. Cu probleme de politică internă şi
externa sa-u confruntat şi voievozii ce au urmat, aici putem să-i amintim pe Ştefăniţă Vodă
(1617-1527) şi Petru Rareş (1527-1538 şi 1542-1546), însă a fost evitată în evul mediu
transformarea Moldovei în paşalâc cu toate că va începe o grea dominaţie (dependenţă
economică şi politică – suzeranitate) otomană asupra ţărilor române, începută mai ales odată
cu politica lui Soliman Magnificul (1520-1566) 1.
Prin urmare, odată cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea începe o stare de instabilitate
politică internă, marcată prin dese schimbări de domnie şi conflicte între boieri şi domni. Un
alt aspect îl constituie faptul că unii domni au încercat o rezistenţă antiotomană, aici îi putem
aminti pe Ioan Vodă Viteazul (1572-1574), Aron Vodă Tiranul (1591-1592 şi 1592-1595) şi
pe Ştefan Răzvan (aprilie-august 1595).2 După aceste zvâcniri antiotomane târzii, la
conducerea ţării ajunge Ieremia Movila (1600-1606), care va duce o altă politică externă
favorabilă marilor puteri vecine (mai ales Poloniei).
La începutul secolului al XVII–lea, ca urmare a puternicei rezistenţei antiotomane din
vremea lui Mihai Viteazul, Poarta restabileşte hegemonia asupra ţărilor române (odată cu
acesta începe şi pătrunderea elementelor greceşti – cămătari, negustori; rezultând alte
conflicte cu boierii pământeni), Moldova trebuind să plătească un tribut de 30 000 de galbeni,
acesta mărindu-se treptat, pe la jumătatea secolului acesta a ajuns la 41 000 de galbeni, iar la
sfârşitul veacului, potrivit lui Dimitrie Cantemir (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711) tributul a
scăzut la 26 000 de galbeni. Astfel, se constată asuprirea şi monopolul economic al Imperiului
1
Mihai Lazăr – Istoria românilor. Epoca medievală. Curs pentru învăţământ la distanţă. Ed. Universităţii
„Ştefan cel Mare” Suceava, 2003, p.126
2
Ibidem – p.136
3
Otoman asupra economiei Moldovei, fapt ce se va resimţi mai grav în secolul următor şi în
alte privinţe.3
În acest răstimp persistă o accentuată instabilitate politică, între 1601-1711 s-au
perindat circa 50 de domnitori, situaţia se datora, după cum am mai spus, politicii Porţii şi a
tentativelor de expansiune în estul Europei a Imperiului Habsburgic. Acum domnitorii, încă
pământeni şi aleşi de ţară (de boieri), trebuiau confirmaţi (practică începută încă din a doua
jumătate a secolului al XVI–lea) de Portă şi astfel autonomia ţării era destul de limitată.4
Pe la jumătatea secolului al XVII–lea se constată o perioadă de relativă stabilitate
concretizată prin domnia de 19 ani a lui Vasile Lupu (1634-1653). Această perioadă a
însemnat o înviorare a vieţii economice şi culturale, o consolidare a puterii armate prin crearea
unor structuri militare noi dependente de autoritatea centrală.5
În secolul al XVIII–lea se instituie în Moldova şi Ţara Românească sistemul turco-fanariot
datorită unui complex de factori politici externi: relaţiile turco-austro-ruse, criza Imperiului
Otoman, lipsa de încredere a Porţii faţă de domnitori români, lupta românilor pentru obţinerea
neatârnării şi influenţa puternică de care se bucurau grecii din Fanar în imperiu şi ţările
române. Dominaţia Imperiului Otoman, prin intermediul unor mari dragomani proveniţi din
capitala imperială Istanbul, s-a produs în Moldova după eşecul militar a lui Dimitrie Cantemir,
în vara anului 1711.6 Astfel, acesta a fost ultimul domnitor pământean din secolul al XVIII–
lea, instaurându-se apoi regimul aşa numit fanariot sau epoca fanariotă (1711-1822).
În această perioadă de dependenţă politico-economică, sau de vasalitate, domnitorii
fanarioţi erau practic nişte funcţionari ai Porţii ce îndeplineau cu stricteţe ordinele sultanului,
iar ţara (populaţia) în perioada aceasta de stagnare, sau chiar regres a avut cel mai mult de
suferit. Aici putem aminti faptul că domnitorul Constantin Mavrocordat a avut patru domnii
(între anii 1733-1769), care a reuşit totuşi să introducă unele reforme. Ca un eveniment istoric
deosebit ce sa petrecut în această epocă istorică, a fost răpirea nordului Moldovei (Bucovina)
în anul 1775 de către Imperiul Habsburgic. Tot acum Moldova reprezenta teatrul
confruntărilor armate dintre cele trei mari imperii vecine, având de suferit imens de pe urma
lor. O altă caracteristică a acestei etape istorice o constituie fiscalitatea excesivă prin: haraci,
peşcheşuri, mucareruri sau obligaţii în natură, practic jaful ţării era efectuat de Poartă prin
intermediul domnitorilor. Tot legat de domnitori amintim faptul că în această perioadă a
fanariotismului s-au perindat la conducerea ţării 36 de domnii unii cu două domnii, sau chiar
cu patru, cum a fost cazul lui Constantin Mavrocordat.
În concluzie secolele XVI - XVIII sunt marcate de schimbări majore din mai multe
puncte de vedere, transformări de care n-a scăpat nici organizarea structurilor militare ale
Moldovei. Astfel, în rândurile de mai sus nu ne-am dorit de cât să sintetizăm această perioadă
istorică, caracterizare necesară înţelegerii evoluţiei fenomenului studiat de noi în această
lucrare.
În ceea ce priveşte istoricul cercetărilor, pe tema organizării şi evoluţiei corpurilor
militare din ţările române în perioada medievală, s-au realizat de-a lungul timpului numeroase
lucrări, studii, investigaţii, cercetări arheologice, etc., ce au reuşit să scoată la lumină tradiţia
fenomenului militar românesc. Având în vedere numeroasele informaţii privind această
problemă, lucrarea de faţă îşi propune doar tratarea unei perioade de trei secole (XVI –
XVIII) a armatei Moldovei în contextul politicii vremii de mari transformări şi prefaceri din
toate punctele de vedere.
Încă din perioada evului mediu numeroşi cărturari şi nu numai s-au preocupat în lucrările
lor şi de dezbaterea acestei teme, sau al unor aspecte de istorie militară, tot de atunci avem
3
Ibidem – p.169
4
Ibidem – p.173
5
Ibidem – p.177
6
Ibidem – p.189
4
numeroase izvoare de toate tipurile şi categoriile, ce au ajutat la reconstituirea istorică a
structurilor militare şi a evoluţiei lor. În perioada interbelică şi mai cu seamă în cea comunistă,
analizarea fenomenului militar românesc medieval a constituit o prioritate pentru istorici
medievişti, instituţii, şi institute, realizându-se lucrări voluminoase pe aceste probleme.
În rândurile ce vor urma, s-a realizat o „trecere în revistă” a principalelor contribuţii
ştiinţifice privind cunoaşterea şi reconstituirea structurilor militare din Moldova pentru
secolele XVI – XVIII şi a raportului politică– armată.
Astfel, primele informaţii şi cercetări despre acest fenomen le avem de la cronicarii
moldoveni, calatori străini şi din documentele interne şi externe şi din unele izvoare narative
diverse. Cronicile vechi, apoi Miron Costin (Letopiseţul Ţării Moldovei), Nicolae Costin,
Grigore Ureche, sau Ion Neculce în Letopiseţe, ne dau date importante despre organizarea şi
evoluţia armatei de-a lungul secolelor. Tot din acea perioadă, informaţii importante găsim la
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716), acesta descrie într-un mod interesant
trecerea de la perioada de glorie a armatei Moldovei la perioada vasalităţii faţă de Imperiul
Otoman, descriere pe care o vom expune şi noi în rândurile de mai jos: Hronicile patriei
noastre povestesc cum că, atunci când Moldova era încă slobodă, avea oaste la şaptezeci de
mii şi multe ori şi până la o sută de mii de oameni. Şi nici va fi necrezut aceasta, de vom
socoti cu ce megieşi puternici a avut Moldova război pe acele vremuri: adecă cu Turcii, Leşii,
Cazacii, cu Ungurii şi cu Muntenii: Şi cum îşi apăra slobozeniei de către năvălirile lor, până
în vremea lui Bogdan al III-lea, ci încă şi hotarele şi le-au lungit. Însă această putere a
Moldovenilor după cum a fost ajuns vârful cel mai înalt sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare,
aşa a început după aceea a-şi cădea încet, încet; căci stăpânitorii ţării, carii au fost în urma
lui Bogdan al III-lea (care a închinat Moldova la Turci) ne mai având frică de năvălirile
vecinilor pentru că se afla sub paza Turcilor, au părăsit purtarea de grijă de război, dupre
cum pretutindeni se obişnuieşte în vreme de pace: Şi pentru că ei socotea a nu mai fi de
trebuinţă să ţie atâţia oameni, neavând trebuinţă de dânşii, au îngăduit bucuroşi de nu numai
ca au căzut cetele ostaşilor din vitejia lor cea veche ci încă au scăzut şi numărul lor. Însă tot
povestesc hronicile Moldoveneşti că până în vremile Movileştilor, nu s-au ţinut oameni de
oaste mai puţini decât patruzeci de mii. Iară apoi în urma acestora, atât prin turburările cele
din lăuntru, cât şi prin sila Turcilor, (carii au luat prilej din răscoalele Domnilor, de au
micşorat puterea Coronii Moldoveneşti): atâta a căzut puterea Moldovenilor, încât acum de
abia sunt vrednici să stea împotriva vrăşmaşilor lor, cu şase sau opt mii de ostaşi. Şi aceştia
se osebesc între sine, în ostaşi cu leafă şi ostaşi de scuteală, cari slujesc cu cheltuiala lor,
numai ca să fie scutiţi de bir. 7
Mai târziu (secolele XIX – XX), mai mulţi istorici au tratat aspecte de istorie militară
românească medievală, însă lucrări dedicate exclusiv organizării şi evoluţiei militare sunt mai
puţine. Aici putem aminti contribuţiile lui gen. R. Rosetti, cu studiul, Ştiri mărunte şi note
relative la istoria armamentului la noi, şi nu numai; Nicolae Iorga Istoria armatei româneşti,
Feneşan Costin, File de cronici. Crestomaţie privind istoria militară românească (sec. X-
XIX); Nicolae Stoicescu Curteni şi Slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, plus alte
studii şi articole ale sale în acest domeniu. În aceste lucrări, Stoicescu realizează o imagine
corectă a organizării armate a celor trei ţări româneşti în perioada evului mediu; Nicolae
Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al
XVIII – lea,
Colecţiile de documente sunt la fel, surse foarte importante în edificarea anumitor probleme
militare de atunci, plus numeroasele articole şi studii din diferitele lucrări generale, anuare şi
reviste de istorie. În perioada comunistă au apărut asemenea studii, mai ales la Editura
Militară. Una dintre lucrările voluminoase dedicate acestui fenomen, este Istoria militară a
7
Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Ed. Semne, Bucureşti, 2004, p. 163
5
poporului român (1987), în patru volume, bine-nţeles respectând „canoanele” ideologiei
comuniste.
În unele lucrări generale întâlnim sinteze despre organizarea armatelor medievale
româneşti, aici putem aminti: Istoria romanilor, volumele I şi II, de Constantin C. Giurescu,
care afirma: evoluţia puterii noastre militare în intervalul cuprins între moartea lui Mihai
Viteazul şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu este în genere regresivă 8. Apoi mai putem
aminti tratatele de istoria românilor din anii ’60 şi pe cele noi, editate de Academia Română.
Astfel pentru reconstituirea organizării şi evoluţiei militare din Moldova în secolele XVI –
XVIII descoperim diverse informaţii, pe unele dintre lucrările mai importante le-am pomenit
şi noi în rândurile de mai sus.
Pentru a încerca să evidenţiem cât mai bine această problemă, ne-am propus o structură a
lucrării în patru capitole: I. Introducere; II. Organizarea şi evoluţia structurilor militare din
Moldova (secolul al XVI-lea – mijlocul secolului al XVII-lea); III. Organizarea şi evoluţia
structurilor militare moldoveneşti (a doua jumătate a secolului al XVII-lea - secolul al XVIII-
lea); IV. Arta militară, înzestrarea şi echiparea oştirii moldoveneşti în secolele XVI – XVIII.
Am adăugat lucrării: un dicţionar de termeni militari, fotografii cu arme şi osteni, unele
reprezentări artistice ale soldaţilor, tabele şi o hartă a Moldovei din această o perioadă istorică.
Astfel, prin lucrarea de faţă mi-am propus să realizez o cât mai corectă reconstituire a
fenomenului militar din Moldova dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, marcată de
numeroase transformări ce au atins toate domeniile de activitate şi mentalităţile.
CAP. II. Organizarea şi evoluţia structurilor militare din

Moldova (secolul al XVI – lea - mijlocul secolului al
8
Constantin C. Giurescu – Istoria românilor (De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote
<1601-1821>), Ed. All, Bucureşti, 2003, p. 517
6
XVII – lea)
O etapă de adânci prefaceri în organizarea militară s-a conturat în secolul al XVI – lea.
Ea a fost generată de noile condiţii social – economice şi politice, precum şi de concomitenţa
agresiunilor străine, realităţi care au modelat corespunzător organismul militar. Un impact
deosebit în conturarea noii etape l-a avut, de asemenea, revoluţia în domeniul tehnico – militar
care se desfăşura acum pe plan general european.
Întreaga organizare militară din această etapă îşi are în chip firesc, originea în perioada
anterioară (secolele XIV – XV) în toate ţările române. (fig.1.)
OASTEA MOLDOVEI
OASTEA CEA MARE OASTEA CEA MICĂ
CETELE SAU MARII BOIERI SLUJITORII LEFEGII
GLOATELE CURTENII CALARĂŞII CĂTANELE
DOROBANŢII CAZACII
ARCAŞII POLONII
SINEŢARII SEIMENII
NEMTII
Fig.1. Structura oastei Moldovei în perioada : secolul al XVI – lea – prima jumătate a secolului
al XVII – lea.
II. 1. Oastea cea mare
Oastea cea mare continuă să fie şi acum o componentă de bază a sistemului militar de
apărare a Moldovei. Documentarea istorică sprijină în linii esenţiale existenţa acestei
continuităţi de opţiune a efortului militar. Dimitrie Cantemir evidenţiază obligativitatea
generală a moldovenilor de a participa la apărarea ţării: ori de câte ori o putere vrăjmaşă
atacă pe domnitor, tot poporul la porunca lui era dator să ia armele şi să-şi răzbune
duşmanii. 9
În afară de aşa numitele slugi, boierii erau obligaţi ca la chemarea voievodului să aducă la
oaste un anumit număr de oşteni de pe moşiile lor şi să-i ţină pe cheltuiala lor trei luni.10
Pregătirea în vederea participării la luptă a oştenilor era verificată de voievod şi de ceilalţi
comandanţi cu ocazia aşa-numitelor treceri în revistă (lustraţii). Cu acel prilej se controlau
efectivele, după registrele întocmite, ca şi echipamentul şi armamentul oştenilor.11
Decăderea oastei celei mari, proces care a avut loc către mijlocul secolului al XVI-lea, a
fost determinată de două cauze. În primul rând, perfecţionarea pe scară tot mai largă a armelor
de foc, precum şi schimbările structurale în organizarea şi dotarea armatei; cum ţăranii luptau
cu arme proprii, îndeosebi arme albe, arcuri cu săgeţi, suliţe şi săbii, ei nu puteau face faţă
unor oştiri dotate cu arme de foc. În al doilea rând instaurarea dominaţiei otomane, care a avut
loc după 1538. De teama unor răscoale împotriva dominaţiei sale, Poarta nu a mai îngăduit
ţărilor române să ridice oştiri prea numeroase (după cele mai recente studii Poarta nu a limitat
în această perioada numărul de oşteni celor două ţări româneşti extra-carpatice – fapt despre
care vom vorbi mai multe în capitolul următor), asumându-şi, în acelaşi timp, rolul de
apărătoare a lor de atacurile din afară. Această interdicţie nu a fost respectată cu prea multă
stricteţe, astfel încât, în anumite perioade, Moldova ca şi Muntenia, au putut ridica totuşi
efective militare destul de mari.12
9
Dimitrie Cantemir – op. cit., p. 164
10
*** (coord. Ştefan Pascu) – Istoria militară a poporului român.Vol.III, Ed. Militară, Bucureşti, 1987, p. 39
11
Ibidem – p. 42
12
*** (coord. Alexandru Ghe. Suru) – Armata şi societatea românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 165
7
Astfel, pe baza interpretării izvoarelor epocii, istoricul militar Radu Rosetti va scrie
următoarele despre continuitatea oastei cele mari: datoria legală a serviciului militar, în caz
de nevoie obştească, rămăsese şi aceasta ne este dovedită de cele spuse de Dimitrie Cantemir
şi de fapte, care ne arată că în repetate rânduri, ţăranii chemaţi au alergat sub steagurile
domnilor. Aşa vedem ţărănimea moldovenească din toată ţara alergând, în mari mase, sub
steagurile lui Ion Vodă cel Viteaz.13
Astfel, mai vedem informaţii furnizate de izvoare ce îndreptăţesc concluzia mai sus
enunţată. Spre exemplu, înainte de lupta de la Finta, Vasile Lupu a făcut mare gătire de oaste,
dând ştire ţării să încalce tot omul. Oştenii ţărani de ţară, sunt amintiţi în numeroase izvoare
din secolul XVI, fapt văzut şi la armata lui Mihai Viteazul în Ţara Românească.
Componente anterioare şi însemnate ale oastei celei mari, tradiţionale, „cetele” sau
„gloatele boiereşti” au continuat să se păstreze până după mijlocul secolului al XVII – lea. De
pildă în 1653 lui Vasile Lupu îi rămăseseră efective mici de oşteni, printre care boierii de
scaun cu gloatele sale.14
II. 2. Oastea cea mică
În structurile oştirii Moldovei, la fel ca şi în celelalte ţări româneşti, intrau o serie de

categorii militare cu caracter de permanenţă, datoare a presta serviciul ostăşesc ori de câte ori
o asemenea prestaţie era necesară. Între categoriile militare, mai însemnate erau următoarele:
curtenii, slujitorii, şi lefegii.
II.2.1. Curtenii
Numele de curtean derivă de la curte (curtean = dvorean – în documentele de limba

slavonă), care era centrul administrativ şi militar al ţării de care aceştia depindeau. 15 După N.
Iorga aceştia erau boieri dar nu în sensul cel mai înalt al cuvântului (adică pătura cea mai
inferioară a boierimii), ce deţineau curţi (case, pământuri, chiar un sat sau două) şi aveau
obligaţii militare sau administrative.
După o altă parere, cea lui P.P. Panaitescu, se arată că aceştia sunt oastea din satele care
depind de centru, de curtea domnească (de la Suceava).16 Curteni erau şi cei ce se ocupau de
administraţia locală, deci erau două categorii de curteni. Pe lângă curtenii ce depindeau de
domn erau şi cei ce depindeau de marii boieri sau mănăstiri şi episcopi.
În secolul al XV-lea şi la începutul secolului al XVI–lea curtenii constituiau baza oastei
celei mici a ţării, alături de cetele marilor boieri, furnizând contingente importante în luptă.17
În secolul al XVI–lea, ca şi în cel precedent, curtenii de ţinuturi se aflau sub ascultarea
vornicilor şi staroştilor, apoi a marilor vătafi de ţinut care comandau steagul, aceştia vor fi
înlocuiţi însă în secolul al XVII–lea cu căpitanii de steag. Unităţile mai mari se numeau
căpitănii (formate din câteva sute de oşteni) şi erau conduse de căpitani ajutaţi de iuzbaşi,
hotnogi sau sutaşi ce comandau steagurile.18
Perioada de glorie a curtenilor oşteni a fost însă în secolul al XV-lea, aceştia încep să
decadă din secolele XVI - XVII datorită statutului politic al ţării şi impunerea lor la dări tot
mai mari, fiscalitatea excesivă (impuşi la bir).19
13
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit. – p. 39
14
Ibidem – p. 39
15
Nicolae Stoicescu – Curteni şi slujitori, p. 15
16
Ibidem – p. 16
17
*** (coord.. Alexandru Ghe. Suru) – op. cit., p. 176
18
Nicolae Stoicescu – op. cit., p. 212
19
Ibidem – p. 27
8
Acesta categorie privilegiată odinioară, plateau în secolul al XVI-lea darea de curte, sau
curtenia ce varia între 50 şi 250 asprii (1-5 galbeni) şi chiar mai mult la începutul secolului al
XVII - lea.20 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea curtenii au fost organizaţi în cete sau
bresle militare (postelnicei, armăşei, vornicei, etc.).21
Această decadere s-a acutizat mai ales în timpul domniei lui Miron Barnovschi (1626 -
1629 şi apr.- iun.1633) şi nu numai, iar mai apoi foarte mulţi curteni i-au părasit pe domnitori
devenind tâlhari, mercenari în alte ţări sau ţărani dependenţi. 22 O altă cauza importantă a
decăderii curtenilor ca oşteni a fost şi perfecţionarea armelor de foc şi folosirea acestora pe
scară tot mai largă. Cum aceştia trăiau la ţară, unde se ocupau cu agricultura, fiind chemaţi la
oaste mai rar ca în secolele precedente, ei nu aveau un armament modern, astfel domnia a fost
nevoită să apeleze la oşteni mai pricepuţi.23
Curtenii au continuat totuşi să furnizeze efective de bază cavaleriei oştirii Moldovei şi erau
subordonaţi marelui logofăt, ei se vor menţine până în secolul al XVIII–lea. Această categorie
ostăşească va avea însă un rol militar mai scăzut. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Giorgio
Tomasi remarca şi el faptul că oştenii călări, atât dintr-o provincie, cât şi din cealaltă
(Muntenia şi Moldova) luptă după obiceiul ţărilor din acele părţi, pe cheltuiala lor, pentru
scutirile şi imunităţile lor.24
Cât priveşte efectivele curtenilor în aceasta perioadă, ele nu depăşeau cifra de 10 000 de
oameni. Astfel, în cunoscutul catastif de dări a lui Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579 şi
1582-1591) din 1591 sunt înregistraţi cca. 4 700 de curteni (aproximativ 10% din totalul
locuitorilor impozabili)25, iar la 1620 italianul Paulo Minio susţinea că Moldova dispunea de
10 000 de călăreţi arcaşi, care slujeau pe domn pentru scutiri fiscale.26
II.2.2. Slujitorii
Această categorie a apărut la sfârşitul secolului al XVI–lea, evoluând în cursul celui

următor, diversificându-şi numărul corpurilor.27 Termenul vine de la slujbă, a sluji, şi se referă
la cei ce îndeplineau funcţii mărunte, iar de la începutul secolului al XVII–lea termenul se
referea numai la acele corpuri de militari formaţi din ţărani liberi, calăraşi şi dorobanţi cu
anumite privilegii, ce nu erau nici curteni nici lefegii şi se supuneau hatmanului.
Funcţiile sporite ale statului, necesitatea existenţei unor categorii militare specializate care
să facă faţă acestora şi totodata imperativul profesonalizării crescânde a elemntului ostăşesc,
au dus la sfârşitul secolului al XVI–lea – începutul secolului XVII-lea, la înfiinţarea acestui
corp de militari. (fig.2.)
Apariţia slujitorilor a avut loc după 20 februarie 1591, data cunoscutului recesământ
efectuat din porunca lui Petru Şchiopul, în care slujitorii nu sunt amintiţi şi unde figurează
numai curtenii.28 Astfel slujitorii au apărut după această dată. Ei care depindeau direct de
domnie şi aveau să fie folosiţi în secolul următor împreună cu o parte a curtenilor în calitate
de corp militar al statului feudal şi ca aparat executiv al acestuia. 29 Una dintre părerile
istoricilor este aceea că slujitorii au apărut din nevoia de a suplinii lipsa curtenilor ce
decăzuseră (unii dintre curteni chiar au devenit slujitori).
20
*** (coord. Alexandru Ghe. Suru) – op. cit., p. 176
21
Ibidem – p. 177
22
Nicolae Stoicescu – op. cit., p. 34
23
Ibidem – p. 35
24
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit. 43
25
Ibidem – p. 43
26
N. Stoicescu – op. cit., p. 34
27
*** (coord. Acad. Virgil Cândea) – Istoria românilor. O epocă de înoiri în spirit european (1602-1711/1716),
Vol.V, Ed. Enciclopedică, Academia Ramână, Bucureşti, 2003, p. 631
28
29
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit., p. 44
9
Din punct de vedere militar secolul al XVII–lea poate fi scocotit cel al slujitorilor, aşa cum
cele precedente au fost ale curtenilor.30 Slujitorii sau slujbaşi ai statului, erau puşi sub
comanda boierilor şi proveneau din ţăranii liberi ce îşi vânduse-ră pământurile datorită
fiscalităţii.31Au existat şi unele cazuri în care ţăranii dependenţi pentru a-şi câstiga libertatea
se înscriau în rândurile slujitorilor, dar domnia nu era de acord cu asemenea ilegalităţi şi
aceştia erau restituiţi stăpânilor, fie boieri sau mănăstiri, fenomen întâlnit mai ales începând
jumatatea secolului al XVII – lea.32
Alcatuiţi din două corpuri – călăraşii şi dorobanţii (subordonaţi hatmanului), slujitorii nu
mai făceau aşa – zisa slujbă de curte cum prestau curtenii, şi nu erau legaţi direct, sau prin
dregători de domn, ci acum ei serveau în primul rând în oastea ţării (depindeau de boieri)
motiv pentru care vor fi şi numiţi în secolul al
XVII-lea, slujitorii ţării, nume care nu fusese
dat curtenilor.33
În majoritatea cazurilor, slujitorii erau puşi
sub comanda marilor boieri, din rândurile
cărora se recrutau căpitanii. Odată cu aceştia se
reorganizează funcţiile de conducere şi apar
noi comandanţi; marele agă (amintit prima
oară la 1592) care va fi comandantul
dorobanţilor şi hotnogii, care comandau
steagurile de slujitori.34
În schimbul slujbei prestate ei beneficiau
de anumite privilegii fiscale (scutiri şi reduceri
de dări), iar în vreme de război unii dintre ei, în
special dorobanţii, primeau leafă; în plus,
domnia le asigura postavul pentru
confecţionarea echipamentului. 35
Faptul că
slujitorii foloseau pământurile domneşti a fost
limpede arătat de Dimitrie Cantemir, acesta
Fig.2. Desen reprezentând slujitori.
spune că în schimbul folosirii moşiilor ce le sunt date de domn, călăraşii trebuiau să meargă la
oaste pe cheltuială proprie.36 Astfel, documentele ne dau ştiri despre apariţia aşezărilor de
călăraşi mai ales în regiunile de margine. Într-un document din 12 mai 1631 Moise Movilă
(130-1631 şi 1633-134) dăduse carte unui hotnog de călăraşi să facă şi să-i aşeze la o silişte a
domniei miale ce se chiamă Nemirovul. La fel au făcut şi Gheorghe Ştefan (1653-1658) şi
Ştefăniţă Lupu (1659-1661).37 Pentru aceste moşii slujitorii au plătit în anumite cazuri dijmă.38
Pe lângă obligaţia de participa la oaste cu caii proprii (ca şi curtenii), călăraşii mai
îndeplineau şi alte atribuţii: asigurau paza hotarelor (aşa numiţii călăraşi de margine) şi
transmiteau ştirile domniei ( călăraşii de Ţarigrad). Călăraşii care asigurau paza marginii îşi
aveau garnizoanele la: Orhei, Soroca, etc.39
30
*** (coord. Acad. Virgil Cândea) – op. cit., p. 631
31
32
Ibidem – p. 100-101
33
Ibidem – p. 61
34
Ibidem – p. 64
35
*** (coord. Acad. Ştefan Pascu) – op. cit., p. 45
36
37
Ibidem – p. 85
38
Ibidem – p. 89
39
*** (coord. Acead. Ştefan Pascu – op. cit., p. 45
10
Cât priveşte durata serviciului sub arme, slujitorii făceau slujbă cu rândul, câte o săptămână
din două; în timp de război erau obligaţi să servească sub arme trei luni. Ei alcătuiau deci o
oaste cu caracter permanent, gata oricand, la semnalul domnului să se concentreze şi să
acţioneze.40
Pregătirea militară a slujitorilor era verificată cu prilejul căutărilor, care aveau loc anual şi
atunci când timpul permitea, înaintea pornirii în campanie. Miron Costin informează că în
vremea mişcării boiereşti împotriva lui Ştefan Tomşa al II – lea (1611-1615 şi 1621-1623)
veniia atuncia şi din ţinuturi din gios nişte steaguri de călăraşi la căutare. Cu prilejul
căutărilor se verifica starea echipamentului, se scoteau din evidenţă slujitorii decedaţi,
bătrânii şi cei care ajunseseră rumâni.41
Pe lângă treburile militare pomenite mai sus, slujitorii pe timp de pace aveau şi alte
atribuţii precum: strângerea birului, a dărilor din ţinuturi, fapt ilustrat şi de unele documente
de la jumătatea secolului al XVII–lea.42
1. Călăraşii. Constituiau corpul cel mai însemnat al slujitorilor, erau ostaşi călări, spre
deosebire de dorobanţi care erau pedeştrii. După cum am mai spus, aceştia erau ţărani liberi,
care slujeau domniei pentru scutiri fiscale şi dreptul de a folosii ocinele acesteia. Călăraşii
erau obligaţi să dea dijmă, despre aceste probleme s-au păstrat şi unele documente. Astfel, la
23 septembrie 1669, Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683) trimite un aprod
să ia a zecea parte din produse de la călăraşii din Burnăreşti, care refuzau să dea dijma
mănăstirii Golia.43
Existau pe lângă călăraşii aşezaţi pe ocine domneşti şi unii proprietari în diferite sate,
aceştia sunt însă amintiţi în documente în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea. Datorită
faptului că erau proprietarii unii dintre ei sunt facuţi curteni.
Cât priveşte efectivele călăraşilor, pentru această perioadă ele erau destul de mari după
unele izvoare narative externe. În timpul lui Vasile Lupu (1634-1653) erau aproximativ 4 000
de călăraşi răspândiţi în toată ţara. Existau călăraşi în mai toate oraşele deosebite oraşe pentru
slujbe grăbite, după cum afirma un călător polon, însă cea mai imortantă garnizoana se afla la
Rădăuţi.44 Alte garnizoane importante pentru această perioadă, se aflau la: Fălciu, Putna,
Lăpuşna, Soroca (Ţara de Jos) şi Orhei.
Despre evoluţia acestui corp de slujitori în perioada: a doua jumătate a secolului al XVII–
lea – secolul al XVIII–lea vom discuta în capitolul următor.
2. Dorobanţii (dărăbanii, dărăbanţii sau darabanii). Alcatuiau la doilea corp de slujitori
după călăraşi, iar numele lor, după cum arată Dimitrie Cantemir, provine de la cuvântul
german trabant, care înseamnă pedestru. 45
Dorobanţii spre deosebire de călăraşi, primeau leafă, erau pedeştrii unii înarmaţi cu sâneţe
(puşti), beneficiau de scutiri fiscale, dar nu deţineau ocine de la domnie. Astfel că primii
dorobanţi plătiţi sunt amintiţi pentru prima oară în Moldova în a doua jumătate a secolului al
XVI–lea, primii dintre ei fiind de origine polonă şi au fost aduşi de Alexandru Lăpuşneanu
(după cronica lui Eftimie).46
Aceşti slujitori pedeştrii cu leafă vor fi aduşi în această perioadă mai ales din ţările vecine,
astfel dorobanţi transilvăneni sau unguri îi vor sluji pe domnitorii: Petru Şchiopul; Aron
Tiranul (1591-1592 şi 1592-1595); Ştefan Răzvan (ce dispunea de 3 000 de astfel de ostaşi)
sau Ştefan Tomşa.
40
Ibidem – p. 45
41
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit., p.45
42
N. Stoicescu – op. cit., p.70
43
Ibidem – p. 103 - 105
44
Ibidem – p. 109
45
Ibidem - p. 118
46
Ibidem – p. 118
11
Dorobanţii aveau garnizoane la Iaşi, Hotin şi Dărăbani şi toţi se aflau sub comanda marelui
agă ce avea ca ajutor pe marele căpitan de dorobanţi. În ceea ce priveşte numărul lor, acesta
se va menţine între 2 000 şi 3 000 de oşteni.47
Despre evoluţia lor în a doua jumătate a secolului al XVII–lea - secolul XVIII-lea vom
discuta în capitolul următor.
3. Arcaşii. Cu toate că foarte mulţi oşteni moldoveni purtau la ei şi arcuri şi erau pricepuţi
în a le folosi, unii cronicari, cum ar fi Miron Costin, afirmă că pe parcursul acestei perioade
(secolele XV- XVII), exista o categorie aparte de arcaşi ce făcea parte din rândul slujitorilor,
cronicarul spune că aceştia se pot asemăna cu pedestrimea turcească pe care o numesc solaci,
căci mergeau la război pe jos, doar cu arcul.48 Aceştia apar foarte rar în documente, astfel ne
limitam doar la faptul să-i menţionăm şi noi.
4. Sâneţarii. Oşteni purtători de sâneţe (sau puşti). Deşi cu puşti erau echipaţi şi alte
categorii de oşteni, sâneţarii constituiau o breaslă aparte din regiunea Orhei - Soroca, unde
sunt întâlniţi începând cu secolul al XVI–lea şi sunt conduşi de vătafi. Sunt amintiţi încă de pe
vremea lui Petru Rareş. La începutul secolului al XVII–lea, exista un corp de sânţari (Ionaşcu
vătaf de sâneţari), ce participa la o restabilire de hotare a moşiilor Trebujeni şi Oxintiia din
Orhei; documentul poartă data de 1617, iulie 25; acelaşi personaj apare şi într-un act din 18
iulie 1617.49 La fel ca şi despre arcaşi informaţiile despre acest corp sunt destul de puţine.
În concluzie în perioada secolului al XVI-lea apare o nouă structură militară, cea a

slujitorilor, a cărui început l-am analizat în paginile de mai sus şi care va juca un rol important
în perioada următoare cunoscând mai multe schimbări de organizare şi efective, despre toate
acestea vom expune mai multe în capitolul următor.
II.2.3. Lefegii
Generalizarea şi perfecţionarea armelor de foc a determinat, pe lângă alte consecinţe de

ordin militar, şi modificări în alcătuirea şi compoziţia vechiului sistem al oastei feudale,
ducând printre altele la creşterea treptată a numărului de lefegii, cu o mai temeinică pregătire.
În epoca studiată aici, mercenarii îşi făceau o meserie din participarea la campaniile militare.
Lefegii au constituit o armată nouă, pricepută mai ales în mânuirea armelor de foc, ceea ce a
contribuit la întărirea autorităţii domnitorului pe plan intern, recrutarea lor se facea mai ales
dintre straini, dar şi dintre băştinaşi.
Îndeosebi însă recrutarea lefegiilor se făcea dintre straini. Ei aparţineau în primul rând
neamurilor vecine: sârbi, bulgari, unguri, poloni, tătari, dar şi unora mai departate, ca nemţii,
cazacii, greci, sau turcii. În Moldova, a avut mulţi lefegii Ştefan Tomşa, el însuşi în tinereţe
lefegiu, slujind în apusul Europei, cât şi în Asia; a avut deasemenea mulţi mercenari şi Vasile
Lupu, sau Gheorghe Ştefan.50
Având în vedere statutul Moldovei de ţară aflată sub suzeranitatea otomană şi nevoilor mari
de bani ce le trebuiau domnitorilor pentru menţinerea lor, mercenarii nu au constituit o oaste
atât de numeroasă ca cea a slujitorilor sau curtenilor.
În privinţa importanţei lefegiilor pentru domn în acestă perioadă, cităm cuvintele sugestive
a lui Gheorghe Ştefan: Oastea cu simbrie – scrie el la 12 iunie 1627 – nu o putem trimite de
lângă noi, atunci prostimea ne-ar alunga din scaun pentru dările multe, pe care de nevoie le
aruncăm asupra ei.51 De aici reiese şi caracterul lefegiilor de gardă domnească şi de corp de
poliţie în anumite situaţii.
47
Ibidem – p. 130
48
Ibidem – p. 173
49
Constantin C. Giurescu – op. cit., p. 527
50
Ibidem – p. 521
51
Ibidem – p. 521
12
În Moldova, ca şi în Ţara Românească, existau mai multe categorii de lefegii: cătanele
(oşteni veniţi din Transilvania începând mai ales cu secolul al XVI - lea), cazacii, polonii, şi
seimenii.52 Astfel, în rândurile următoare vom face o scurtă prezentare a organizării şi
evoluţiei categoriilor de lefegii din Moldova pentru perioada secolului al XVI–lea – prima
jumătate a secolului al XVII–lea.
1. Cătanele. Termenul derivă de la cuvântul maghiar katona, care înseamnă ostaş. Un
număr însemnat de asemenea oşteni maghiari veniţi din Transilvania, au venit în oastea lui
Despot Vodă (1561-1563); domnitorul avea ca sfetnici apropiaţi pe comandanţii săi
mercenari. La 1562, acelaşi domnitor şi-a trimis reprezentanţii să adune 100 de călăreţi cu
armătură uşoară şi 150 de pedestraşi, avansându-le leafă pe o lună. Mai tarziu Petru Şchiopul
avea în garda sa mai bine de 500 de lefegii proveniţi din Transilvania.53
Despre organizarea şi evoluţia acestora vom discuta mai multe în capitolul următor unde
pentru perioada: a doua jumatate a secolului al XVII–lea – secolul al XVIII–lea, avem mai
multe informaţii.
2. Cazacii. Constituiau una din cetele importante ale lefegiilor din Moldova. Ei sunt
amintiţi în oastea lui Simion Movilă (1606-1607), apoi în număr mare în armatele
domnitorilor Aron Tiranul (mai puţin de 2 000 de cazaci) şi Ştefan Răzvan. 54 După unele
documente se spune că aceştia ar fi părăsit pe la 1616 oastea Moldovei nefiind plătiţi, însă mai
târziu îi întâlnim din nou.55 Despre aceştia şi evoluţia lor in secolele urmatoare vom discuta în
capitolul următor.
3. Polonii sau leşii. Numărul acestor mercenari a crescut în timpul domniei movileştilor
datorită relaţiilor politice strânse cu Polonia. În timpul lui Gheorghe Ştefan, existau
aproximativ 200 de poloni călări amestecaţi cu lefegii români.56
4. Seimenii (de la seymen - cuvânt de origine turcească) Acest corp de mercenarii pedeştrii
va deveni important mai ales odată cu a doua jumătate a secolului al XVII–lea. Aceştia erau
de mai multe origini, în general sârbi, greci, bulgari, sau albanezi. 57 Această denumire provine
de la infanteria turcescă. Ei sunt amintiţi aici pentru prima oară de Miron Costin pe la 1633,
atunci când Alexandru Iliaş (1620-1621 şi 1631-1633) pleacă din ţară însoţit de săimeni cu
sineţele gata, iar mai târziu se spune că Vasile Lupu la 1636 avea un însemnat corp de
seimeni (aproximativ 400).58 În perioada următoare numărul acestei categorii de lefegii se va
mări considerabil.
Despre lefegii moldoveni în alte oştiri, putem aminti că Mihai Viteazul a avut în campania
sa din Transilvania, aproximativ 1 450 de lefegii din Moldova.59
Necesitatea organizării într-un termen scurt a unei oştiri puternice a obligat pe domnii din
Moldova, după cum am văzut, să recurgă şi la înrolarea de oşteni străini plătiţi (sârbi, poloni,
unguri, munteni, cazaci, etc.). Recrutarea acestora din ţările vecine se făcea pe baza unor
scrisori trimise de domn prin emisari speciali. În ele se specificau condiţiile, spre exemplu:
leafa, hrana zilnică, haine, prada de război, arme, şi daruri.60
Întreţinerea lefegiilor era foarte costisitoare (echipament, hrană, etc.), despre plata acestora
în secolul al XVI–lea nu avem ştiri suficiente, dar se presupune prin comparaţie cu alte state
vecine, că aceasta se ridica undeva la trei florini lunar pentru călăreţi şi doi pentru pedeştri. 61
52
*** (coord. Acad. Ştefan Pascu) – op. cit., p. 46
53
Ibidem – p. 46
54
55
Ibidem – p. 193-194
56
Ibidem – p. 194
57
Ibidem – p. 196
58
Ibidem. – p. 199
59
60
Ibidem. – p.47
61
13
Spre sfârşitul secolului, Ştefan Răzvan dădea 5 florini călăraşilor şi 4 pedestraşilor, iar la
începutul secolului al XVII-lea Ieremia Movilă dădea 10 florini pe lună călăreţilor şi 6
pedeştrilor.62
Atunci când nu erau mijloace suficiente de plată din partea domniei, boierii erau obligaţi
să-i plătească pe mercenari, fapt de care unii dintre boieri se plângeau des. Un alt caz era acela
al disponibilizării lefegiilor pe timp de pace cu scopul de a face economii.63
De la începutul secolului al XVII–lea numărul oştenilor din categoria lefegiilor a scăzut
continuu până spre mijlocul aceluiaşi veac, după care avea să sporească din nou, ajungând la
până la 8 000 în timpul domniei lui Vasile Lupu. 64 Lefegii băştinaşi erau preferaţi de domnii
Moldovei, pentru legătura lor cu ţara pe care o apărau, pentru stabilitate şi pentru că se
mulţumeau cu o leafă mult mai mică decât cea acordată mercenarilor străini, fenomen
detectabil încă din a doua jumătate a secolului al XVI–lea. De pildă, la 1563, Despot Vodă
dorea să-i înlocuiască pe lefegii străini cu supuşii săi, mai întâi pentru că aceştia îi erau mai
credincioşi şi apoi pentru că pot fi plătiţi cu lefuri mai mici decât ostaşii străini.65
Se întâlnesc cazuri când lefegii erau foarte legaţi de domn, mai ales în timpul lui Vasile
Lupu, care avea un detaşament de o sută de asemenea ostaşi, înarmaţi cu sâneţe, sub comanda
unui căpitan, cu ajutorul lor dezarmează pe dărăbani (dorobanţi) care erau să prade carele
domneşti în 1658.
La Finta, povesteşte Miron Costin, au pierit şi căpitanii cei de nemţi al lui Vasile Vodă,
un oştean dirept, de neamul sau leav, adică polon. Şi la celelalte detaşamente de lefegii
numele nu indică numaidecât şi originea etnică. Astfel, între leşi erau şi moldoveni, după cum
între beşlii (turci) puteau fi şi balcanici care ştiau turceşte.66
În perioada analizată, între ţările române avea loc un intens schimb de oşteni cu plată:
cătanele din Ţara Românească şi Moldova erau oşteni veniţi din Transilvania; levenţii erau
moldoveni care slujeau cu plata în Muntenia; uneori seimenii din Muntenia s-au înrolat în
oastea Transilvaniei sau Moldovei la mijlocul secolului al XVII–lea.67
O altă chestiune legată de lefegii este aceea că unii săvârşiau mari abuzuri în această
perioadă (prădau mănăstirile, ucideau civili, ş.a.), spre exemplu Ieremia Movilă se plângea la
16 februarie 1602 cancelarului polon de excesele săvârşite de mercenarii poloni întreţinuţi de
populaţia Moldovei.68
Despre cum s-a schimbat şi a evoluat această mare categorie de oşteni plătiţi vom continua
să expunem mai multe în capitolul următor, unde datorită regimului politic aceştia vor
constitui un mare spijin pentru domnitor în plan intern.
II.3. Aspecte militare
În rândurile de mai jos vom analiza acele aspecte legate de organizarea structurilor
militare (curteni, slujitori, lefegii) din perioada studiată de noi, aspecte necesare înţelegerii
evoluţiei fenomenului militar din Moldova.
II.3.1. Mobilizare şi recrutare.
În această perioadă în care, pe de-o parte, continuă să existe îndatorirea fiecărui locuitor
bărbat valid să participe la apărarea ţării în vreme de primejdie, obligaţia de a participa la
62
Ibidem. – p. 181
63
Ibidem – p. 184
64
Ibidem – p. 169
65
66
67
68
14
război şi pe de altă parte se înmulţesc categoriile de ostaşi cu statut permanent, mobilizarea şi
recrutarea la oaste au un rol aparte, multiplicându-se căile şi mijloacele de concretizare a lor.
În Moldova, ca şi în Ţara Românească, mobilizarea se făcea prin chemarea la de sârg, strigată
în toate localităţile, locuitorii din zonele de graniţă erau permanent în stare de alarmă, gata să
respingă invaziile tătarilor, cazacilor, otomanilor sau polonilor. Astfel, locuitorii din ţinutul
Orhei-ului, cei din Câmpulung - Moldovenesc, ori haiducii, adevăraţi luptători de frontieră,
erau permanent sub arme.69
Numărul oştenilor care plecau la luptă se stabilea uneori după acela al crucilor (unităţi
fiscale). Fiecare cruce era datoare să dea oameni pentru a merge la luptă.70
Mobilizarea oastei celei mari avea loc pe structurile administrativ - teritoriale, de genul
ţinuturilor, acelaşi sistem fiind folosit şi în cazul categoriilor militare cu statut permanent.
Pentru rapiditate categoriile de oşteni au fost grupate în garnizoane, spre exemplu la Orhei.71
Legat de problema verificării efectivelor categoriilor ostăşeşti, se făcea aşa numita căutare
(lustraţio), cele mai vechi ştiri despre aceasta datează din secolul al XVI–lea (1563), pe un
câmp deschis lângă cetatea Hotin (după un izvor narativ extern). Miron Costin ne informează
că aceste căutări erau făcute de domnitor luând pe rând fiecare unitate militară.
Sistemul de mobilizare şi recrutare în ansamblul său a asigurat concentrarea în timp optim
a efectivelor militare necesare pentru a face faţă unor complexe situaţii militare.72
Ţărănimea dependentă (rumânii) de un stăpân, şi în imensa ei majoritate, fără pământ, nu
prestează serviciu militar, ca şi mai înainte face însă diverse munci (reparaţii, transporturi,
etc.)73
II.3.2. Cadre de comandă (ierarhia militară)
Sporirea corpului de comandanţi a fost determinat şi de varietatea şi permanentizarea

categoriilor ostăşeşti, de caracterul mai accentuat de armată permanentă pe care îl avea oştirea
Moldovei.
Despre toţi comandanţii cu grade superioare sau inferiore din perioada secolelor al XVI-lea
– prima jumătate a secolului al XVII-lea (fig.3), despre care vom discuta în rândurile de mai
jos, îi vom analiza şi în capitolul trei al lucrării, acolo unde vom observa schimbări în
atribuţiile lor şi nu numai.
Ca şi în secolele precedente comandantul suprem al oştirii era domnitorul ţării (voievodul),
care avea ca locţiitor pe portarul de Suceava, numit uneori şi hatman, iar în timpul domniei
lui Ieremia Movilă, precizându-i-se şi atribuţiile, între altele şi de comandant al slujitorilor.
Acestuia i se subordonau direct vornicii Ţării de Sus şi Ţării de Jos.74
Categoria militară a curtenilor a rămas sub comanda marelui logofăt, urmat (în secolele
XV - XVI) de vornici, staroşti şi pârcălabi (aceştia din urmă - comandanţi ai cetăţilor şi a
regiunii înconjurătoare acestora).75
În această perioadă a apărut şi funcţia de mare agă, (iniţial primar al Iaşilor) amintit
prima oară în ultimul deceniu al secolului al XVI–lea (după cum am mai menţionat) şi care va
fi în secolul următor comandantul dorobanţilor (şi a toată pedestrimea) subordonat
hatmanului. În ceea ce priveşte denumirile ulterioare a comandanţilor curtenilor, acestea sunt
de influenţă otomană, datorită statutului Moldovei ce se afla sub suzeranitatea Porţii. Astfel,
69
70
N, Stoicescu – op. cit., p.295
71
*** (coord, Ştefan Pascu) – op. cit., p.52
72
73
Constantin C. Giurescu – op. cit., p.518
74
75
15
putem da spre exemplu următoarele denumiri de comandanţi: iuzbaşă, chihaie, sau
bulucbaşă.76
Vătafii (în privinţa etimologiei sunt mai
multe ipoteze, cea mai credibilă - nume de
origine pecenego - cumană)77 din secolele XVI -
XVII erau conducătorii de ceată (grupuri mici de
curteni, slujitori sau haiduci).78 Marii vătafi care
comandau curtenii dintr-un ţinut au fost înlocuiţi
în timpul lui Vasile Lupu cu căpitani de ţinut.79
Primul căpitan de ţinut, Truşcă, este menţionat în
ţinutul Fălciu la 5 aprilie 1652.80
În ultimul deceniu al secolului al XVI–lea
sunt amintiţi documentar în organica oştirilor, la
nivelurile de comandă subalterne, şi hotnogii
(cuvânt din limba maghiară) – ei erau
comandanţi de slujitori care alcătuiau un steag.
La 1618, Radu Mihnea (1616-1619 şi 1623-
1626), a trimis în Transilvania hotnogii ardeleni
din solda sa pentru a recruta fiecare câte 50 – 70
de tineri sau şi mai mulţi.81 Pe hotnogi îi întâlnim
şi în documentele lui Vasile Lupu, iar mai multe
explicaţii oferă şi Miron Costin. În secolul al
XVII–lea aceştia au comandat steagurile de
Fig.3. Comandant militar din prima jumătate
a sec. al XVII-lea. După o broderie din vremea
lui Vasile Lupu.
slujitori, în timp ce curtenii au rămas mai departe sub comanda vătafilor.

Căpitanii (din limba latină – capitaneus) aceştia apar în documente pentru prima oară în a
doua jumătate a secolului al XVI–lea în timpul domniei lui Despot Vodă (1561- 1563) ca unii
ce conduceau trupele de mercenari. Aceştia îi vor înlocui pe vătafi şi vor comanda şi trupele
de curteni şi slujitori, unii dintre căpitani vor a ajunge chiar dregători.82
Hotnogii. Erau comandanţii de slujitori şi apar în documente din a doua jumătate a
secolului al XVI–lea până în secolul al XVIII–lea, însă se întâlnesc mai rar în documente fiind
înlocuiţi cu bulucbaşii sau cu zapcii.83
Iuzbaşii (sutaşii sau centuriones - pentru că aveau în subordine cam o sută de oşteni).
Aceştia apar în aceiaşi perioadă ca şi căpitanii şi erau ajutorii acestora, ei aveau cam acelaşi
grad ca vătafii (de curteni) sau ca hotnogii (de slujitori), însă apar mai rar în documentele din
Moldova faţă de Ţara Românească.84
Stegarii. Stegarii sunt des numiţi în documentele din secolul al XVII–lea şi sunt ultimii în
ierarhia comandanţilor de curteni sau slujitori, ei purtau steagul unităţilor în timpul bătăliilor.85
76
Ibidem – p. 214
77
Ibidem. – p.233
78
Ibidem. – p.234
79
80
81
82
N. Stoicescu – op. cit., p. 248-249
83
Ibidem. – p.272
84
Ibidem. – p.262-263
85
Ibidem. – p. 280
16
În ceea ce priveşte avansarea în grad a comandanţilor din diferitele structuri, informaţiile
sunt destul de puţine, însă probabil că se făcea pe baza meritelor personale slujbă dreaptă şi
credincioasă, astfel de informaţii sunt mai dese pentru Ţara Românească.86
II.3.3. Unităţi militare.
Pâlcul sau ceata. Tot în ceea ce priveşte organizarea armatei, o structură superioară de
organizare era pâlcul, unitate capabilă să desfăşoare acţiuni militare cu grad de autonomie
ridicat.
În 1528 Petru Rareş a intrat în Transilvania cu două pâlcuri de oaste, iar Ioan Vodă cel
Viteaz în bătălia de lângă Cahul şi-a întocmit oastea în trei pâlcuri şi apoi în 30 de pâlcuri a
1 000 de oameni.87 Mai multe informaţii despre pâlc apar odată cu a doua jumătate a secolului
al XVII–lea.
Steagul. Despre steag ca unitate militară în decursul evului mediu, avem numeroase
izvoare, şi de-a lungul timpului s-au realizat diferite studii şi cercetări. Steagul este deci cea
mai veche unitate militară cu caracter permanent menţionată în documente, fiind amintită
îndeosebi în legătură cu unele acţiuni militare.88
Deşi era numit uneori sută, steagul nu cuprindea 100 de curteni, slujitori sau lefegii decât în
mod teoretic,89 el fiind alcătuit în medie din 50 – 70 de oşteni. Mai multe steaguri alcătuiau o
căpitănie (după cum am pomenit la curteni în rândurile de mai sus), care putea să cuprindă
cca. 400 de oameni, organizaţi în patru - şase steaguri. 90 Tot legat de efective, un călător
străin, Johann Mayer, ne relatează că în 1651, a fost condus spre graniţa polonă de două
steaguri de călăraşi care numărau laolaltă trei sute de oameni, deci uneori steagurile puteau fi
formate din peste o sută de oşteni. Miron Costin arată că Vasile Lupu era întotdeauna prezent
în mijlocul oastei pe câmpul de luptă mutând steagurile unde era nevoie.91
În timp ce curtenii erau organizaţi teritorial pe ţinuturi, slujitorii erau grupaţi în jurul
principalelor garnizoane militare: Iaşi, Rădăuţi, Orhei, Soroca, Lăpuşna, etc. 92 Steagul era
comandat de un iuzbaşă sau de un hotnog (după cum am precizat mai sus).
Căpitănia. În secolul al XVII–lea, pe lângă cele două unităţi militare, pomenite mai sus, în
care erau organizaţi oştenii, apare o nouă structură şi anume căpitănia. Aceasta era unitatea
cea mai mare în care erau organizaţi curtenii dintr-un ţinut, sau slujitorii şi lefegii dintr-un
oraş. Mai multe informaţii despre aceasta apar în perioada următoare, informaţii pe care le
vom analiza şi noi în partea a treia a lucrării.
II.3.4. Genuri de arme.
În ceea ce priveşte oştirea moldovenească, aceasta avea în principal trei genuri de arme
de bază: cavaleria, infanteria şi artileria. Pentru perioada studiată este greu de stabilit o
proporţie exactă între infanterie şi cavalerie, dar este evident că întâia devine din ce în ce arma
principală ca urmare a predominaţiei tot mai accentuate a armelor de foc.
86
Ibidem. – p. 285
87
Ibidem. – p. 214
88
Ibidem. – p.218
89
Ibidem. – p.220
90
91
92
17
Despre tacticile de luptă a celor trei arme din armata Moldovei vom discuta în ultimul capitol
al lucrării.
Serviciile. Pe lângă cele trei arme pomenite mai existau şi serviciile (de aprovizionare,
genistic, transporturi, sanitar, de informaţii), devenite componente distincte în cadrul oştirii
în campanii. Spre exemplu serviciile de aprovizionare (logistice), ce se ocupau de înzestrarea
cu armament, aprovizionarea cu alimente şi furaje, etc., toate erau sub conducerea
hatmanului. Pentru asigurarea înzestrării cu armament şi muniţie a oştirii, se lansau comenzi
la atelierele din ţară (de exemplu la Suceava).93
Dacă pe timp de pace asigurarea materială revenea dregătorilor şi slujitorilor domneşti,
întreţinerea oştirii în campanii impunea organizarea unor servicii de aprovizionare (logistice),
a căror misiune era asigurarea capacităţii combative a trupelor.94
Achiziţionarea de însemnate cantităţi de echipament pune în evidenţă existenţa unor
depozite militare specializate. De asemenea, transportul acestor materiale făcea absolut
necesară existenţa unor formaţiuni de servicii corespunzătoare denumite coloane de
aprovizionare.95
Pentru transportul proviziilor şi materialelor necesare armatei se foloseau căruţe cu
coviltir, tractate de câte doi, patru sau şase cai sau boi. Carele erau încolonate în urma
trupelor, formând aşa numitele convoaie, folosite îndeosebi pentru transportul unor rezerve de
hrană, furaje şi chiar armament şi muniţii, destinate pentru a face faţă unor situaţii
neprevăzute. Uneori convoaiele erau însă destul de mari, fapt care se răsfrângea negativ
asupra mobilităţii trupelor. 96
Transportul proviziilor şi materialelor necesare pentru întreţinerea trupelor, chiar la scară
redusă, se făcea însă cu mari greutăţi datorită drumurilor proaste, nepetruite, pline cu
hârtoape, uneori impracticabile. Din această cauză viteza de marş a coloanelor de căruţe nu
întrecea pe cea a restului armatei, fiind în medie de 20 – 30 de km pe zi. Petru siguranţă,
înapoia coloanelor de căruţe se deplasau elementele de ariergardă denumite străji de spate,
constituite din subunităţi de cavalerie.97
Numărul de căruţe cu provizii depindea de mărimea oastei aflată în marş; de regulă pentru
1 000 de ostaşi coloana ajungea la 100 de căruţe, revenind o căruţă la 10 oameni. Pe timpul
luptei căruţele se adăposteau în locuri ascunse în apropierea câmpului de luptă. Căruţele
folosite în transportul proviziilor şi a altor materiale fiind foarte rezistente şi voluminoase,
serveau în campanii şi ca mijloace de protecţie împotriva atacurilor prin surprindere ale
inamicului. 98
Mai existau în Moldova, după cum am mai şi pomenit, şi corpurile speciale: de cercetare şi
diversiune (călărimea uşoară numită hânsari – despre care vom discuta în capitolul următor),
cele de pază a graniţelor (străjeri / plăieşi) şi garnizoane mixte de cetate (pedeştri, călări,
lefegii,curteni, ţărani liberi, etc.).99
Flota. Pe vremea lui Ştefan cel Mare, când Moldova stăpânea Chilia şi Cetatea Albă, am
avut şi vase de război, atât pe Dunăre, cât şi pe mare. După aceea, turcii ocupând întreg ţărmul
mării şi cetăţile de la Dunăre, era normal ca flota de război să le aparţină lor. Aşa se face că nu
avem, pentru veacul al XVI–lea şi cea mai mare parte din al XVII–lea, ştiri despre existenţa
vreunei flotile moldoveneşti.100
93
Ibidem. – p. 61
94
Traian Dafinescu şi Ioan Boată – Istoria serviciilor logistice ale armatei române, Ed. Militară,
Bucureşti, 1990, p. 29
95
Ibidem. – p.30
96
Ibidem. – p.36
97
Ibidem. – p.38
98
Ibidem. – p.38
99
100
Colnstantin C. Giurescu – op. cit., p.531
18
II.3.5. Efective
Cu privire la efectivele oştirii Moldovei în perioada tratată de noi, secolul XVI-lea -

prima jumătate a secolului al XVII–lea, putem arăta următoarele date: în anul 1564 existau
40 000 de călăreţi, iar în anul 1568 un număr de 50 000, aceste efective vor scădea, prin
urmare în 1594 cca. 25 000, iar în perioada 1599 – 1600 cca. 30 000.101
Scăderea numărului de oşteni începând cu secolul al XVII–lea este evidentă în ţările
române. În Moldova, în timpul luptelor pentru ocuparea scaunului domnesc din anul 1611,
Ştefan Tomşa dispunea de până la 20 000 de oşteni, iar Constantin Movilă (1607-1611) de
10 000 – 12 000.102 Efectivele au crescut în vremea confruntării dintre Vasile Lupu şi Matei
Basarab. La 1637 domnul Moldovei a pătruns în Ţara Românească cu o oaste de peste 30 000
de oameni, tot de ţara şi lefecii. De aproximativ aceleaşi efective dispunea Vasile Lupu şi spre
sfârşitul domniei sale, când o relatare contemporană constata că oastea sa număra până la 20
000 de oameni, din care 5 000 de lefegii străini, apoi oastea curtenilor şi 10 000 - 12 000
de slujitori.103
Un alt aspect interesant cu privire la oastea Moldovei, în afară de mercenari cărora li se
promitea de obicei prada întreagă, se angajau uneori în luptă şi alţi oşteni cu speranţa
obţinerii de capturi de război (hânsarii – despre care vom discuta şi în partea a III - a lucrării).
De pildă în luptele de apărare conduse de Ion Vodă, unii dintre oşteni erau adunaţi mai mult
în dobândă (adică pentru pradă) decât pre leafă. Această angajare a oştenilor era motivată de
necesitatea sporirii efectivelor oastei, suplinindu-se în acest fel carenţa resurselor financiare
ale ţării. La 1650, când tătarii se întorceau cu pradă din Polonia, Vasile Lupu a trimis pe
căpitanii săi, dându-le poruncă să purceadă într-acea dată cu toţi slujitorii şi din slugi
boiereşti şi din târg, cineşi ar avea în dobândă, să lovească pe tătari.104
CAP. III. Organizarea şi evoluţia structurilor militare

moldoveneşti (a doua jumătate a secolului al
XVII – secolul al XVIII – lea)
Schimbările politice şi economice plus progresele tehnologice, s-au repercutat asupra

organizării şi evoluţiei militare, care au înregistrat modificări începând cu a doua jumătate a
secolului al XVII–lea, pentru a se generaliza pe parcursul secolului următor. Această perioadă
o mai putem caracteriza ca pe un proces de tranziţie, de la armata feudală la cea modernă,
proces specific întreg spaţiului românesc.
101
102
Ibidem. – p.63
103
Ibidem. – p. 63
104
Ibidem. – p.64
19
Aşadar, am împărţit această caracterizare a organizării şi evoluţiei structurilor militare din
Moldova din secolele XVI – XVIII în două etape pentru faptul că la jumătatea acestei
perioade se produc mai multe schimbări în cadrul fenomenului militar, acum se începe
trecerea de la organizarea tradiţională la cea modernă. În acest capitol vom observa dispariţia
sau împuţinarea elementelor vechi, cum ar fi breasla curtenilor, sporirea corpurilor de slujitori
şi lefegii, noi funcţii de conducere, folosirea din ce în ce mai puţin a armelor albe cum ar fi
arcul, apariţia pe scară largă a armelor de foc, ş.a..
După cele mai recente păreri, legat de numărul de oşteni începând cu a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, putem afirma ca Poarta nu s-a opus niciodată creşterii efectivelor, ba
chiar a încurajat aceasta în diferite perioade, contând pe folosirea lor în sprijinul său în: lupte,
amenajări genistice, repararea sau ridicarea unor cetăţi ale sale, etc. Altceva a limitat
efectivele militare în vreme de pace, problema cheltuielilor interne pentru întreţinerea lor.105
În secolul al XVIII-lea, organizarea militară, în măsura în care era încuviinţată de turci,
dar după cum am văzut mai ales de vistieria statului, avea în vedere numai paza hotarelor,
poliţia internă, execuţia încasării dărilor şi serviciul de curte şi de paradă. Toate aceste servicii
reclamau un număr restrâns de ostaşi, care se recrutau prin mijloace, diferite, unii cu leafa,
alţii cu scutiri de dări din rândul ţărănimii libere, ş.a.. Chemarea la oaste a unui număr mai
mare de locuitori se făcea numai cu ocazia unor acţiuni militare ordonate de Poartă.106
OASTEA MOLDOVEI
OASTEA PERMANENTĂ
CURTENII SLUJITORII LEFEGII ALTE CORPURI DE
ARMATĂ
- CĂLĂRŞII - CĂTANELE - HÂNSARII
- DOROBANŢII - CAZACII - VOLUNTARII
- SATELE DE - SEIMENII
SLUJITORI SAU DE - NEMŢII
PAZĂ (STRĂJERII) - LIPCANII
- SCUTELNICII - PANŢIRII
- VÂNĂTORII - SPĂTĂREII
- JOIMIRII ROŞII - SULIŢAŞII
- COPIII DE CASĂ - SLUJITORII
- PUŞCAŞII - BĂRANII
- TUFECII
- BEŞLII
- VÂNĂTORII
- ARNĂUŢII
Fig.5. Structura oastei Moldovei în perioada: a doua jumătate a secolului al XVII–lea – secolul al
XVIII–lea.
III.1. Curteni, slujitori şi lefegii
Organizarea militară a Moldovei, la fel ca şi în Ţara Românească, a cunoscut în această

perioadă o mare varietate de forme datorită procesului de transformare politic, dar cu rădăcini
în tradiţia militară a secolelor precedente.
În această perioadă are loc transformarea vechiului sistem militar curtenesc, cu cel
slujitoresc, ambele categorii cu obligaţii militare permanente, schimbări datorate în mare
parte sistemului fiscal.107Astfel, în rândurile următoare vom descrie corpurile militare şi
105
*** (coord. Virgil Cândea) – op. cit., p.632
106
*** (coord. P. Constantinescu – Iaşi) – op. cit., p.398-399
107
*** (coord. Virgil Cândea) – op. cit., p. 632
20
unităţile moderne ce i-au naştere în această etapă, s-au cele din perioada precedentă dar care
acum suferă unele transformări.
III.1.1 Curtenii.
În capitolul precedent, în rândurile rezervate curtenilor am descris practic începutul

decăderii lor ca breaslă militară datorită cauzelor enunţate, astfel că în rândurile de mai jos nu
vom face altceva decât o încheiere a acestora ca structură militară de bază.
Curtenii mai sunt amintiţi ca o categorie socială intermediară între boierime şi ţărănime în
Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, în această vreme ei constituiau mai mult o
breaslă fiscală decât militară. 108 Situaţi în ierarhia socială la limita inferioară a clasei boiereşti,
având toţi pământ, pomeniţi ca atare, după mazili, într-un act solemn dat în 1712 de Nicolae
Mavrocordat (1711-1716), unde se spune că aceştia încă formau o categorie militară cu rosturi
ostăşeşti bine definite. Însă în aceasta perioadă se constată o diminuare a volumului lor
numeric sau trecerea la alte categorii ostăşeşti, datorită regimului fiscal excesiv ce-i încărca
cu dări, dar şi progreselor tehnice ale armelor de foc cu care ei nu erau pricepuţi.109
Aşadar, curtenia nu mai era un privilegiu şi o cinste, ci o povară de care oamenii căutau să
scape (după un document al vremii).110 Curtenii vor fi înglobaţi în aceste secole în categoria
generală a slujitorilor, în această situaţie apar în mai multe documente creându-se astfel şi
unele confuzii.
În concluzie curtenii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea, nu
mai reprezintă acea forţa atât de lăudată din secolele precedente, epoca lor de glorie s-a sfârşit,
locul lor fiind luat de slujitori şi mercenari, mai puţini numeric dar pricepuţi cu noile arme şi
tactici de luptă.
III.1.2. Slujitorii.
Despre începutul acestei categorii ostăşeşti am discutat în capitolul al II-lea al lucrării, iar
în rândurile următoare vom realiza o expunere a rolului şi atribuţiilor lor în noul context
politic.
Slujitorii (slujitorii ţării) acoperă, din a doua jumătate a secolului al XVI–lea şi până în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, şi diversele categorii de funcţionari ai statului,
atribuţii civile şi militare. Spre deosebire de slujitorii preponderent civili, ale căror venituri
proveneau din exercitarea funcţiilor dregătoreşti de care depindeau, cei militari foloseau rodul
ai acelor domenii (ocine) şi a unor venituri domneşti. Prin exploatarea ocinelor, slujitorii îşi
asigurau subzistenţa familiilor, însă dacă foloseau ocine boiereşti sau mănăstireşti trebuiau să
plătească dijmă.111
Astfel, în aceste secole, în sensul propriu al cuvântului (acela cu atribuţii militare), slujitori
mai importanţi erau călăraşii şi dorobanţii. Recrutarea acestora se făcea de obicei din rândurile
ţăranilor liberi şi doar uneori, în situaţii de criză din rândul ţăranilor dependenţi (rumâni).
Înscrierile acestora se făcea în masă, rar individual, ei erau trecuţi în catastife, iar la
terminarea stagiului sau la deces erau şterşi. Însă din unele documente reiese faptul că au
existat cazuri de înscriere ilegală (a ţăranilor dependenţi - rumânii) în rândurile slujitorilor.
Domnitorii, aşa cum au făcut Gheorghe Ştefan sau Gheorghe Duca îi restituiau pe rumânii
fugiţi înapoi mănăstirilor sau boierilor. Dacă ajungeau să nu fie prinşi rumânii scăpau de
108
*** (coord. Alexandru Ghe. Suru) – op. cit., p. 177
109
110
111
Ibidem – p. 86
21
dependenţă\aservire, erau scutiţi de obligaţiile fiscale, invocau calitatea de slujitor în anumite
situaţii, ş.a.112 Fenomen despre care am mai pomenit în capitolul precedent.
Toţi slujitorii domniei dintr-o categorie cu un statut juridic definit constituiau o breaslă.
În fiecare ţinut slujitorii depindeau de administraţia locală, cei militari de principalii dregători
cu atribuţii ostăşeşti (pârcălabi, vătafi, căpitani). Între breslele mai mari sau mai mici de
slujitori trebuie incluşi: călăraşii, dorobanţii, satele de slujitori ai hotarelor, scutelnicii,
vânătorii, suliţaşii, lipcanii, scutelnicii, vânătorii, joimirii, copii de casă, puşcaşii.113
1. Călăraşii. Principala categorie de slujitori înfiinţată, ei şi-au menţinut caracterul de
ţărănime liberă, datoare în schimb să vină la oaste călare. Dat fiind dreptul domniei asupra
târgurilor şi ocoalelor şi datorită apărării graniţelor, a fost firească gruparea masivă a
călăraşilor în oraşe de margine, cum ar fi la Ştefăneşti, Lăpuşna, Fălciu, Soroca, sau Rădăuţi şi
bine-nţeles în oraşul capitală Iaşi şi regiunile Putna şi Orhei.114
Către sfârşitul secolului al XVII-lea şi în cursul celui următor a ajuns să primeze funcţia
lor de curieri (transmiterea ştirilor), dar prin aceasta o parte din ei s-au desprins treptat de
organizarea teritorială anterioară, astfel au apărut de pildă: Călăraşii de Galaţi, încă au
vătaful lor şi fac asemenea slujbă ca şi călăraşii de Ţarigrad fiind şi la număr tot 50; însă
când se trimit undeva, nu li se dă mai mult de la Vistierie decât cate 10 taleri. Călăraşii de
Ţarigrad sunt 50, cu vătaful lor şi toţi vorbesc turceşte şi au datorie să meargă la Ţarigrad
când este trebuinţă şi pentru aceea osebit că sunt slobozi de bir, mai au şi de la Visteria ţării
câte 20 de taleri. Umblătorii de Hotin sunt 50 şi asemenea atâţea umblători de Soroca, şi toţi
înţeleg limba Leşească şi Rusească; şi când cere trebuinţă, se trimit în Ţara Leşească şi în
Rusia şi amândouă cetele au câte un vătaf osebit. 115
Cu privire la echipamentul călăraşilor, un izvor narativ străin ne spune că în secolul al
XVIII–lea, călăraşii nu primeau haine de la domnie, ci se îmbrăcau cum puteau, iar dintr-un
document intern se spune că toată slujitorimea primea postav pentru haine.116
Despre efectivele călăraşilor începând cu a doua jumătate a secolului al XVII–lea se spune
că numărul acestora varia undeva între 2 000 şi 4 000, ei fiind conduşi de douăzeci de
căpitani călăreţi, povăţuiesc ca la o suta de oameni şi fieştecarele are leafă, pe lună 6 lei 30
parale, sau 3 taleri nemţeşti. 117şi răspândiţi ca şi alte corpuri în întreaga ţară.
În Moldova breasla călăraşilor s-a menţinut mult timp însă nu mai au aceiaşi importanţă,
la 1757 sunt amintiţi: călăraşii hătmăneşti, de câmp, de margine, iar la 1776 mai existau
aproape 13 steaguri cu un total de aproximativ 600 de oşteni (după documentele interne).118
Astfel, că în secolul al XVIII-lea se constată o diminuare a importanţei călăraşilor, ei fiind
chemaţi doar în situaţii de urgenţă, aceştia încep aşadar să nu mai constituie o armată
permanentă.
2. Dorobanţii. Despre începuturile acestui corp de oaste de slujitori plătiţi (dar nu erau
mercenari aşa cum îi cataloghează unii istorici), am discutat în capitolul precedent. În
rândurile următoare vom evidenţia evoluţia lor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în
secolul al XVIII–lea. Corespunzătorii pedeştri ai călăraşilor, dorobanţii îşi îndeplineau slujba
şi erau dislocaţi cu deosebire în capitala Iaşi apoi la Dărăbani (de unde şi numele localităţii
din judeţul Botoşani), Hotin şi altele.119 Ei erau conduşi de marele agă ajutat de marele
căpitan de dorobanţi plus alţii opt căpitani mai mici. Bulugbaşii de târguri, sunt în fiecare
târg câte patru sau cinci, iară în Iaşi sunt zece şi stau sub ascultarea Agăi. Opt căpitani
112
Ibidem – p. 101-102
113
114
Ibidem – p. 334
115
116
117
Dimirie Cantemir – op. cit., p.167
118
N. Stoicescu - op. cit., p. 109
119
22
preste dărăbani şi asupra lor este vel căpitan de dărăbani, carele încă stă sub ascultarea
Agăi. 120
Astfel, amintim pe acel Braha, căpitan de dărăbani care urma să ducă pe Dimitrie
Cantemir de la Stănileşti la Iaşi, în 1711. 121 Pe lângă participarea la război ei asigurau acum
liniştea internă a ţării, paza hotarelor şi ordinea în oraşe.
Pe lângă scutirile fiscale şi leafă, dorobanţii primeau şi tain de carne şi pâine plus postav
pentru haine. Tot legat de slujba şi credinţa lor faţă de domn aceşti s-au dovedit uneori
trădători. Sub Vasile Lupu când domnul a trebuit sa fugă din faţa tătarilor şi a cazacilor, în
1650, dărăbanii erau gata să jăcuiască (jefui) carele cele domneşti, era după ce s-au aşezat
Vasili Vodă, s-au făcut a le facere căutare (a-i trece în revistă), încins cu sabie şi nemţii ce
aveau sâneţele pline. Întâi au luat darabanilor armele, apoi pe toţi i-au închis în temniţă, pre
unii i-au trimis în ocnă şi pre unii cu alte pedepse i-au pedepsit.122
Despre efectivele dorobanţilor numărul acestora scade începând cu domnia lui Gheorghe
Ştefan, iar la începutul secolului al XVIII–lea, numărul lor ajungând la opt căpitănii fiecare cu
câte 200 de dorobanţi, iar mai târziu efectivele vor scădea la un singur steag (după cronicile
Moldovei).123
Pe lângă cele două categorii de slujitori care sau înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea,
acum mai apar noi bresle pe care le vom prezenta şi noi în paginile ce vor urma.
3. Satele de slujitori şi formaţiunile de pază ale hotarelor (străjerii). Termenul de strajă
este de origine slavă şi înseamnă pază, strajă (de unde şi numele unei localităţi nordice din
judeţul Suceava), s-au a avut sensul de avanpost, corp de oaste ce păzea sau asigura
drumurile, sau de a supraveghea mişcările inamicului.124 Aceste locuri sau sate de pază sau
strajă erau foarte cunoscute, ele fiind menţionate şi în secolele precedente (XV - XVI) fiind
conduse ca şi acum de vătafi. Străjerii răspundeau în faţa căpitanului de ţinut dar şi de vameşii
care încasau vama.125
Miron Costin ne spune că ei depind spre sfârşitul secolului al XVII–lea de cei doi mari
vornici. Comandanţii mai mici erau căpitanii şi hotnogii (locotenenţii). Ambele categorii apar
în actul din 19 august 1639 dat în Orhei şi privind cumpărarea unui ţigan.126
În această perioadă întâlnim şi termenul de plăiaşi (plăieşi), adică cei care apărau plaiurile,
şi locurile de trecere, despre aceştia vom vorbi însa mai târziu.
Astfel, trecători-le şi plaiurile Carpaţi-lor în Moldova (străjerii erau aşezaţi la graniţa
vestică cu Transilvania sau Polonia) erau apărate de locuitorii unor sate libere, domneşti, sau
mănăstireşti, după cum urmează: Vicovele; Frătăuţi – Suceava; Vama (locuitorii făceau paza
în punctul de vamă cu Transilvania, de pe Moldoviţa) şi Câmpulungul (locuitori din vechea
strajă a ţării) - Suceava; Straja Hangului şi Bălţăteşti – Neamţ; Oprişani şi Borleşti (pe valea
Tazlăului) – judeţul Bacău; Măneştii şi Grozeştii pe Oituz; Comăneştii, Dărmăneştii,
Vânătorii şi Broscăuţii pe Trotuş.127
Unii dintre străjeri, poartă în veacul al XVII–lea numele de ţimiri sau timiraşi; aceştia erau
călăuze şi însoţitori oficiali ai călătorilor de seamă, de la hotare până la curtea domnească.
Purtau ca însemn al funcţiei lor, o placă de argint cu stema ţării; aveau grijă ca la popasuri,
calatorii pe care-i însoţeau să găsească de îndată locuinţă, mâncare şi mijloace de transport.128
120
121
122
Ibidem – p. 523
123
124
Ibidem – p. 154
125
Ibidem – p. 154
126
Constantin C. Giurescu – op. cit., p.530
127
N. Stoicescu – op. cit., p. 156-157
128
23
În secolul al XVIII–lea în aceste regiuni de graniţă sunt aduse şi steaguri de plăiaşi, care îi
înlocuiesc pe vechii străjeri. Astfel, la 1776 sunt amintite: un steag de plăiaşi (60 de oameni)
în ţinutul Neamţ, unul la Trotuş (40 de oameni) şi unul la Comăneşti în ţinutul Bacău, iar mai
târziu sunt amintiţi plăiaşii din Vrancea păzitori ai graniţei, li se cuveneau drepturi pe care
alţi săteni nu le avusese niciodată sau nu le mai avea de mult, după un document dat de
domnitorul Grigore Callimachi (1767-1769).129 Tot legat de privilegii străjerii sau plăiaşii
aveau un alt regim fiscal, beneficiind de scutiri de dări, ş.a. Spre exemplu străjerii din Neamţ
la 1729 pe lângă diferite drepturi nu erau judecaţi de pârcălabi ci de ispravnicul lor.130
La frontiera de răsărit a ţării, aceasta era păzită de călăraşii de margine şi nu de străjeri,
sau se păstrau încă vechile formaţiuni locale de apărare a hotarelor ţării: ocoale, codrii. La
frontiera sud–estică a Moldovei, ameninţată de tătari bugeceni (nogai), se aflau codrii
Orheiului, Lăpuşnei şi Tigheciului, ultimul evocat de Miron Costin în Letopiseţul Moldovei:
codrişor-ul lor, ce au ei acolo, anume Chigheciul, pădure nu aşea înaltă în copaci, ca copacii
foarte puţin naltu, este deasă şi râpoasă şi de spini mai mult decât de altu lemn crescută; şi s-
au apărat chighecenii, de nu le-au putut strica nimic tătarii.131
Totodată, trebuie semnalată încercarea lui Antioh Cantemir (1695-1700 şi 1705-1707);
Eară Antioh Vodă de primăvara au mutat slujitorii de pin Piatra şi din Roman şi din pin toate
târgurile ce erau pin mijlocul ţării aşezaţi, şi i-au mutat pe marginele ţării, pe la vaduri, pe
Nistru şi pe Prut îi aşează;132 la fel face şi Dimitrie Cantemir. În timpul domniilor lor deci, se
reorganizează corpurile însărcinate cu paza frontierei răsăritene a ţării. Aceasta pare a fi de
altfel sensul măsurilor care scuteau vremelnic de impozite pe locuitorii ţinuturilor de graniţă,
încurajând aşezarea în aceste zone.133 Comandantul frontierei de răsărit spre Nistru, era vel
serdarul (despre care vom discuta în paginile următoare).
Tot ca un vestigiu al unei structuri anterioare, în care cetăţile aveau o deosebită
importanţă, a fost şi corpul vânătorilor de Neamţ. Ei se deosebeau de vânătorii din prima
jumătate a secolului al XVIII–lea de la curtea din Iaşi. Despre vânătorii de Neamţ, Dimitrie
Cantemir făcea observaţia potrivit căreia, în vremea lui (sfârşitul secolului al XVII–primul
deceniu din secolul al XVIII–lea), ei ocupau părţile de munte ale Moldovei din jurul târgului
Piatra un sat de vreo sută de curţi.134
În 1691 cetatea Neamţului a rezistat în faţa oştirii regelui Poloniei, Ioan Sobieski, fiind
apărată de o mână de vânători, care au refuzat să o predea, declarând asediatorilor că nu pot
da cetatea fără porunca domnului. Dacă se ia în considerare că unele documente mai târzii nu
asimilează pe vânători slujitorilor şi îi mai numesc puşcaşi, atunci vânătorii de Neamţ pot fi
asemuiţi satelor transilvane de oameni ai cetăţilor, ca de pildă puşcaşii de Deva sau de
Chioar.135 Despre numărul străjerilor sau a satelor de străjeri nu sa păstrat o evidenţă aşa cum
s-a întâmplat pentru Ţara Românească.
După 1741, domnul Moldovei, Constantin Mavrocordat a reorganizat străjerii şi a introdus
denumirea munteană de plăieşi, steagurile lor fiind reorganizate de mai multe ori în ultimul
sfert al secolului al XVIII–lea.136
4. Scutelnicii. Existau în Ţara Românească dar şi în Moldova, scutelnicii, sau cei scutiţii
de dări, pedeştrii sau călări ei erau organizaţi în câteva steaguri conduse de căpitani. Aici ei
129
130
131
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit., p. 129-130
132
133
*** (coord. Ştefan Pascu ) – op. cit., p. 345
134
135
136
Ibidem – p. 352
24
fiind pomeniţi în documente la Iaşi şi Focşani (1718, 1733). 137 Informaţiile despre atribuţiile
lor sunt destul de puţine pentru Moldova, astfel că ne limităm doar la aceste menţiuni.
5. Vânătorii. Alături de vânătorii ţărani din secolele precedente, documentaţi în izvoare ca
străjeri, au fost acum înfiinţate noi steaguri de vânători. Ei sunt menţionaţi prima oară de către
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, la sfârşitul secolului al XVII–lea - începutul
secolului al XVIII-lea, în ţinutul Neamţ (în prezent satul Vânători Neamţ de lângă Târgul
Neamţ). Aceştia erau conduşi de către un vătaf şi subordonaţi marelui agă, fiind obligaţi pe
timp de pace să vâneze pentru masa domnului, iar în vreme de război să meargă la oaste. În
schimbul acestor îndatoriri, ei erau scutiţi de dări şi primeau bani pentru cumpărarea prafului
de puşcă şi a plumbului. 138
În timpul primei domnii a lui Grigorie Ghica al II-lea (1726 - 1733; 1735 - 1739; 1739 -
1741 şi 1747 – 1748), sa înfiinţat un corp permanent de vânători slujitori, numiţi şi vânători
din garda domnească. Grupaţi în două steaguri (unul de puşcaşi), aceştia aveau un efectiv de
aproximativ o sută de oameni, iniţial pedeştrii, vânătorii erau îmbrăcaţi de domnie în port
unguresc, cu barate (bonete) negre de pâslă, făcând diverse servicii la curtea domnească. În
1764, vânătorii au fost reorganizaţi într-un singur steag călări, conduşi de un căpitan şi
subordonaţi marelui hatman. În 1728 vânătorii vor lua parte la campania împotriva tătarilor
din Buceag.139
Unii istorici plasează corpul slujitorilor vânători în rândul lefegiilor patrioţi, însă cele mai
multe păreri îi dau drept slujitori, fapt pentru care i-am plasat şi noi în această categorie.
6. Joimirii roşii. Înfiinţaţi de Grigore Ghica al II-lea în timpul primei sale domnii, odată
cu vânătorii, corpul de călăreţi de joimirii roşii, au fost denumiţi mai târziu simplu roşii, după
culoarea echipamentului, dar mai ales bonetelor lor din postav. Ei nu trebuie confundaţi cu
vechea categorie a roşiilor munteni şi nici cu joimirii moldoveni, care, în secolul al XVII–lea
slujeau în oastea polonă. Erau un corp de slujitori aleşi, aflaţi în permanenţă la curtea
domnească, ca oşteni de credinţă ai domnitorului Grigore al II-lea Ghica. Ei au rămas şi pe
mai departe, după domniile acestuia, pe lângă curte sau pentru paza capitalei Iaşi. Iniţial
numărau 100 – 120 de oameni, alcătuind două steaguri, în frunte cu polcovnicul agăi, şi
aparţineau, direct, de steagul cel mai agesc condus de marele agă, care se îngrija şi de
procurarea uniformelor lor. Pe lângă acestea, joimirii roşii se bucurau, în schimbul slujbei
permanente la curte, de scutiri de dări şi primeau lefuri. Grija pentru arme şi cai, care trebuiau
să corespundă unor trupe alese de la curtea domnească, cădea în seama lor toţi caii buni şi
arme…aflându-se în toată vremea nelipsiţi la poruncile domniei.140
Indiferent de efectiv, care a variat în cursul secolului al XVIII–lea, joimirii roşii nu au
alcătuit în ultima parte a secolului decât un singur steag, compus din 40 de oameni sub
polcovnicul lor, menţionat până la Regulamentele Organice. În 1776 steagul acestora avea ca
ofiţeri inferiori un steag, un odobaşă şi un chehaia. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea au fost folosiţi şi pentru paza capitalei Iaşi, alături de alte categorii militare, iar la
începutul secolului următor se întâlnesc şi în ţinuturile Iaşi şi Vaslui.141
7. Suliţaşii (denumiţi fuştaşi în Ţara Românească). Denumirea le vine de la nişte lăncii
lungi, arme foarte răspândite în această perioadă. 142 Erau recrutaţi la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII–lea dintre ţăranii liberi cu pământ sau care slujeau
întreţinându-se din foloasele unor ocine domneşti sau mănăstireşti. La curtea domnească ei
137
Ibidem – p. 346
138
139
140
Ibidem – p. 348
141
Ibidem – p. 349
142
N. Stoicescu - op. cit., p. 173
25
formau garda apartamentelor femeilor şi păzeau închisoarea curţii. Totodată, la paradă sau la
război stau în jurul domnului, de o parte şi de alta ţinând fuşti (suliţe) lungi în mână (1714).143
8. Copiii de casă (icioglanii). Întâlniţi atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, aceştia
reprezentau o gardă nobilă domnească, ei erau recrutaţi din fiii de boieri sau chiar dintre
boierii proprietari de ocine. Cu astfel de gardă soseau la Istanbul principii fanarioţi ai ţărilor
române în secolul al XVIII–lea.144
9. Puşcaşii (sau puşcarii – tunarii). În Moldova puşcaşii nu erau înarmaţi cu puşti ca
sâneţarii (vezi sâneţarii – în cap. al II - lea), sau ca puşcaşii din Ţara Românească, ci erau
oşteni care făceau serviciul la tunuri, pentru că aici tunurile se numeau puşci (artilerie – adică
puşcărie, puşcărie mai însemna şi acel loc unde se ţineau puştile). În secolul al XVII–lea sunt
amintiţi numeroşi puşcaşi, îndeosebi în ţinuturile Hotin şi Neamţ ce erau conduşi de vătafi.145
După unele documente puşcaşii nu erau aşa de mulţi, dar constituiau o ceată privilegiată, în
secolul al XVIII–lea Grigore Ghica a înfiinţat un steag de puşcaşi care făceau de serviciu
săptămânal la curtea domnească, fiind scutiţi de dări.146
III.1.3. Lefegii (mercenarii)
Despre apariţia acestora în organizarea armatei Moldovei am discutat în capitolul

precedent, iar acum vom încerca să analizăm transformările care au loc în cadrul acestei
structuri pentru perioada: a doua jumătate a secolului al XVII-lea – secolul al XVIII – lea.
Astfel, aceştia devin acum aproape corpuri de slujitori, datorită organizării aproximativ
identice, fiind finanţate uneori prin aceleaşi mijloace.
În secolul al XVIII-lea numărul categoriilor de slujitori cu obligaţii militare a crescut mult
faţă de secolul al XVII–lea prin înfiinţarea unor noi corpuri, în vreme ce în rândul celor ce
există se constată un proces de diversificare. Un fenomen caracteristic este influenţa reciprocă
în acest domeniu între Ţara Românească şi Moldova, sprijinită de trecerea domnilor fanarioţi
dintr-o ţară în alta.147
Efectivele de lefegii din a doua jumătate a secolului al XVI–lea variau undeva între 2 000
şi 5 000 de oameni, tendinţa a fost de scădere a coantum - ului bănesc al lefii, ajungându-se în
secolul al XVIII–lea la suplinirea acestuia prin acordarea zilnică a porţiilor de pâine şi carne
(tainul), şi a stofei pentru veşminte.148
Tot legat de numărul şi importanţa mercenarilor în armată, Dimitrie Cantemir, cu banii
trimişi de la Petru cel Mare, îşi înjghebează în pripă o oaste de lefegii relativ numeroasă, dar
nu tocmai bine înarmată. Neculce arată că se făcuse până la şaptesprezece polcovnici şi o sută
de şaptezeci de rotmiştri cu steaguri, în cincisprezece zile; numai steagurile încă tot nu
apucase a se împlini bine, câte o sută de oameni la steag, neavând când să se plinească. Ar fi
fot deci cu terminologia de astăzi 17 regimente, comandate de colonei, fiecare regiment având
cate 10 companii, comandate de căpitani. Cum însă efectivele nu se putuseră completa şi cum
lefegii erau , după expresia lui Neculce cam de strânsură, se scriseseră nu numai slujitori, ce
şi ciubotari, croitori, blănari, cârciumari, slugile boiereşti, mai mulţi fără de arme decât cu
arme, forţa combativă a armatei lui Cantemir n-a fost mare. În ceea ce priveşte devotamentul,
menţionăm că numai unul singur din cei 17 polcovnici (Ion Mirescul), l-a urmat pe domnul
pribeag în Rusia.149
143
144
145
146
Ibidem – p. 176
147
*** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit., 347
148
Ibidem – p. 551
149
Consatantin C. Giurescu – op. cit., p. 521-522
26
Dintre corpurile de slujitori cu leafă ce apar în documente în veacul al XVIII–lea în
Moldova se numără: cătanele, cazacii, seimenii, nemţii, lipcanii, panţirii, spătăreii, satârii,
băranii. Fiecare corp sau categorie cuprindea unul sau mai multe steaguri (unităţi), cu o
organizare şi conducere proprie, care îndeplineau slujbe diferite în timp de pace, în schimbul
acestora beneficiind fie de scutiri fiscale, fie de lefuri, dar mai adesea şi una şi alta. 150
1. Cătanele. Acest corp de mercenari, pe care l-am analizat în capitolul al II-lea, îşi va
pierde din importanţă, în secolul al XVIII–lea cătanele nu mai sunt oşteni de origine maghiară
sau din Transilvania. În timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, la 1717, se
spune că acesta avea un steag de cătane toţi voinici sârbi şi şedeau în curte, acest steag a fost
trimis împreună cu alţi lefegii să-i gonească pe poloni lui Carol al XII-lea din Tighina, iar mai
târziu să întâmpine pe craiul Stanislav al Poloniei. 151 Acest steag este amintit şi pe vremea lui
Grigore Ghica la II–lea.
2. Cazacii. La fel ca şi cătanele, aceştia nu constituiau acum un corp important, multe
steaguri fiind desfiinţate. Patru căpitani căzăceşti, încă avea mai înainte asemenea o mie de
ostaşi, sau şi mai mulţi supt cârmuirea lor, iară acum de abia au rămas cu 40 sau 50 de
oameni patrioţi ai lor, cari sunt mai ales din Zaporojeni. 152. Condica de obiceiuri alcatuită la
Iaşi în 1762 nu mai aminteşte decât de un sotnic de cazaci.153
Grigore Ghica al II-lea, va înfiinţa din nou un steag, care făcea parte din slujitorii ţarii ce se
va menţine în această perioadă. La 1776 au mai fost create două, toate cu un efectiv de 132 de
oameni şi 9 zapcii.154
3. Seimenii. La fel, un corp organizat în secolul al XVI–lea (despre care am început să
discutăm în capitolul al II–lea) care va cunoaşte unele modificări în această perioadă. În prima
jumătate a secolului al XVIII–lea, existau trei categorii de seimeni: de curte (având în sarcină
paza curţii domneşti), hătmăneşti (călăreţi) şi ageşti (pedeştrii), cu diverse însărcinări.155
Dimitrie Cantemir ne oferă următoarele informaţii: Baş bulu – başă: acesta porunceşte la
zece bulu – başă sau căpitani, dintru carii fieştecarele are supt mâna sa câte o sută de
Simeni, ce se numesc aşa turceşte şi se înţelege ostaşi aceia cari slujesc cu bună leafă dintre
Sârbi, Bulgari, Arnăuţi şi Greci şi sunt pentru straja Domnească din curte, cari necontenit se
schimba între sineşi pre rând şi au lăcaşurile lor pre lângă zidul curţii.156
În ceea ce priveşte componenţa lor, aceştia erau amestecaţi, moldoveni cu străini (turci,
sârbi, ş.a.), după cum reiese din documentele lui Constantin Duca (mart. - apr. 1693 şi 1700 –
1703), sau Mihail Racoviţă (1703-1705; iul. – oct. 1707 şi 1715-1726). Pe lângă aceştia erau
şi seimenii hăneşti (tătari) care se ocupau cu strângerea biru-lui de la tătarii ce erau lăsaţi de
curtea de la Iaşi să ţină păşunii între Prut şi Nistru.157
Seimenii, erau organizaţi în patru steaguri şi erau plătiţi cu leafă, în ceea ce priveşte
îmbrăcămintea, aveau haine roşii sau verzi cu bonete negre. La 1776, seimenii constituiau
unul dintre cele mai importante corpuri de slujitori cu leafă, cu un efectiv de peste 650 de
oameni împărţiţi pe trei bresle ce le-am pomenit mai sus.158
Despre Grigorie Ghica, letopiseţul ne spune că în primăvara anului 1727, au mai prefăcut
odăile seimenilor, precum şi portul lor le-au schimbat, o samă tot cu haine verzi, alţii roşii,
iară în capul lor chivere negre. Un anume Hariton cazacul, seimen de curte, face nişte
însemnări pe o Evanghelie la Iaşi, în 1774. Uneori când un boier rămânea dator visteriei şi se
150
151
152
D. Cantemir – op. cit., p. 165
153
154
155
156
157
158
27
arăta îndărătnic în ce priveşte plata, domnul hotăra ca el să verse suma seimenilor, în contul
lefilor ce urmau să primească aceşti mercenari; îl da deci pe mâna lor. Aşa a paţit de pildă,
Gheorghe vel vistiernicul, în timpul stăpânirii din 1707-1710 a lui Nicolae Mavrocordat.
Letopiseţul arată că l-au aruncat la seimeni, la lefe, de l-au închis la odăile seale… Ţinutu – l
- au seimenii la odăile seale închis pentru lefele seale, au dat de nevoie, văzându-se de nişte
oameni, peste porunca pedepsit. O seamă de bani au dat pe la steaguri seimeneşti la carii era
orânduit; şi atunce l-au slobozit seimenii, când au nemerit mazalia lui Nicolai Vodă.159
4. Drăganii sau nemţii (în trecut dragoni). Se întâlnesc ca lefegii mai ales în timpul lui
Vasile Lupu, care avea un detaşament de o sută de asemenea ostaşi, înarmaţi cu sâneţe, sub
comanda unui căpitan, cu ajutorul lor dezarmează pe darabani (episod despre care am mai
discutat) care erau sa prade carele domneşti în 1658. La Finta, povesteşte Miron Costin, au
pierit şi căpitanii cei de nemţi al lui Vasile Vodă.160
Această categorie de lefegii este amintită în documente mai des începând cu a doua
jumătate a secolului al XVII-lea (la 5 iulie 1667 găsim pe un Stoica ce-au fost izbaşi de
drăgani). Într-o listă a dregătorilor militari din 1757, precum şi în condica de obiceiuri (Iaşi
1762), e menţionat alături de căpitanul de darabani şi căpitanul de drăgani. Aceştia aveau
sineţe, după modelul dragonilor nemţi şi ruşi.161
Aceştia cu toate că erau foarte buni (atât călări cât şi pedeştrii), erau în efective destul de
mici, iar mai apoi printre aceştia întâlnim şi băştinaşi. Dimitrie Cantemir pomeneşte şi el
despre aceştia însă după unele cercetări acele informaţii sunt exagerate: Patru căpitani
nemţeşti, cari aveau mai înainte sub porunca lor, preste o mie de oameni; iar acum de abia
au rămas cate 25 de oameni supt steagurile lor. 162
În sfârşit, mai putem menţiona că la 1728 şi 1757 se aminteşte de un singur steag la Iaşi
condus un căpitan de drăgani ce era în subordinea hatmanului.163
5. Lipcanii. La fel ca nemţii, aceştia constituiau o breaslă mică prin efective şi era formată
din călăreţi tătari. Primii lipcani sunt amintiţi în timpul domniei lui Gheorghe Duca, care avea
doua steaguri de asemenea lefegii alcătuite din 80 de oameni. În cea de-a treia domnie a lui
Gheorghe Duca, fugind de răul dărilor şi a purtării domnului câţiva boieri în Polonia, Neculce
povesteşte că i-au ajuns gonaşii lipcani în codrul Herţii şi s-au bătut cu dânşii şi nu le-au
putut strica nimic. Atunci când a fost prins la Domneşti, în ianuarie 1684, acelaşi Duca Vodă
avea cu sine două steaguri de lipcani, însumând, după cum am mai spus, 80 de oameni, sub
comanda căpitanului Muhareciko.164
Dimitrie Cantemir avea în timpul domniei sale patru asemenea steaguri, conduse de patru
căpitani, cu un efectiv total de 100 de oameni. Căpitanii Tătarilor Lipcani, adecă ai Schiţilor
acelora cari au fost locuit în Litvaiea şi acum sunt Mahometani: aceşti căpitani sunt patru
sau (adică vreo sută de oameni - această cifra însă pare exagerată după unii istorici) şi mai
mulţi dupre voinţa domnească.165 Neculce nu ştie decât de un singur căpitan; povestind lupta
de la Stănileşti, din 1711, el spune între altele: acole prinseră de viu pe căpitanul de lipcani,
de lege turc (deci era unul singur). De la aceşti lefegii tătari au apărut numeroase toponime.166
Mai târziu se va menţine un singur steag de 40 de lipcani.167
6. Panţârii. Au luat fiinţă în timpul domniei lui Grigore al II–lea Ghica, documentar fiind
atestaţi din anul 1737, în vreme ce izvoarele narative îi amintesc ca participanţi la campania
159
Constantin C. Giurescu - op. cit., p. 524
160
Ibidem. – p. 526
161
Ibidem – p. 525
162
163
164
165
166
167
28
lui Grigore Ghica din iarna 1727 – 1728 împotriva răscoalei tătarilor din Buceag. În această
acţiune ei au făcut parte din rândul celor 3 000 de pedestraşi domneşti, constituind la apariţie
un corp de oaste de infanterie fiind sub comanda căpitanilor de ţinut. Ulterior însă, în vremea
celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica, panţârii au fost organizaţi în unităţi de
cavalerie.168 Ei au existat în tot secolul al XVII –lea şi la începutul celui următor.
Corp de mercenari moldoveni sau lefegii de ţeară, numele lor vine de la germanicul panzer
(zea, zale, cuirasă), nume ajuns la noi fie direct fie prin intermediul polon. 169 Ei erau echipaţi
cu cămaşă lungă de zale, aveau coif metalic, arc cu săgeţi sau armament de foc. Însa după
Miron Costin cât şi după cronicarul Amiras, panţirii n-au avut asemenea uniformă grea (de
zale cum aveau spre exemplu polonii), cel puţin în veacul al XVIII–lea.170
Acest tip de luptători, numiţi în cronicile interne steaguri înzăuate, era bine cunoscut în
ţările române extra-carpatice, fiind socotit eficace îndeosebi în acţiunile împotriva tătarilor.171
Panţârii erau scutiţi de bir şi de alte datorii fiscale, ei aflându-se sub ascultarea
hatmanului. Comandanţii lor erau căpitanii sau vătafii de panţâri, răspândiţi prin ţinuturi, care
la rândul lor ascultau de marii căpitani de ţinuturi, iar mai apoi de ispravnici. 172 În ceea ce
priveşte leafa, aceasta va fi înlocuită doar cu scutirea de dări.173
În a doua jumătate a secolului al XVIII–lea, panţârii, au devenit unul dintre cele mai
numeroase corpuri de slujitori, principala lor îndatorire fiind paza hotarelor ţării, alături de
plăieşi în părţile de munte şi de călăraşi în cele de şes. În timp de pace ei slujeau cu schimbul
câte două săptămâni, iar în timp de război participau la campanii. Steagurile de panţâri sunt
atestate la: Comăneşti, Grozeşti, Târgu Trotuş, Soveja, Ropcea, Neamţ, Adjud, Jubăneşti,
Câmpulung, Orhei şi Lăpuşna. Efectivele steagurilor variau între 15 şi 50 de oameni. La 1776,
după reorganizarea slujitorilor de către Grigore Ghica al III-lea (1764-1767 şi 1774-1777),
panţirii din ţinuturi au fost grupaţi în 11 steaguri (zece în ţinuturi şi două la Iaşi) cu un efectiv
de 490 de oameni şi 33 de zapcii.174
În condica de orânduieli din 1775 a lui Grigore Ghica, găsim trecuţi pe căpitanul de
călăraşi meziligii (adică postaşi) de Lăpuşna cu 80 de panţiri, apoi pe vel căpitanul de
Lăpuşna cu 30 de panţiri şi pe căpitanul de Orhei cu 30 de panţiri, deci 140 de panţiri cu totul,
întrebuinţaţi după cum am mai spus pentru paza graniţelor şi cu transmiterea ştirilor şi
corespondenţei. Aceşti soldaţi vor rămâne în oastea Moldovei şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea.175 Astfel, informaţiile despre panţiri ne dau efective diferite însă numărul
acestora se încadra în limitele vremii.
7. Spătăreii. În vremea celei de-a doua domnii în Moldova, a lui Grigore al II–lea Ghica,
acesta a înfiinţat şi un corp de 300 de slujitori de credinţă, sub conducerea marelui spătar,
numiţi spătărei, care l-au însoţit în campania din anul 1739.176
8. Satârii. La curtea domnească din Moldova, cât şi din Ţara Românească, apare în
secolul al XVIII–lea - începutul celui următor, un corp de pedestraşi înarmaţi după modelul
otoman cu securi sau satâre, de la care au luat numele de satâri. Făceau parte din garda
domnească, iar în schimbul slujbei prestate primeau lefuri şi uneori scutiri de dări. Efectivul
lor era scăzut, iar recrutarea se făcea din rândul pământenilor, fiind deci slujitori de ţară, în
168
169
170
Ibidem – p. 528
171
*** (coord. Stefan Pascu) – op. cit., p. 348
172
Ibidem – p. 348
173
174
*** (coord. Ştefan Pascu)- op. cit., p. 348
175
176
*** (coord. Ştefan Pascu) - op. cit., p. 349
29
ciuda numelui lor oriental şi a faptului că aveau în frunte un satâr-başă. Ei aveau în genere un
caracter de soldaţi de ceremonii.177
Un alt corp de lefegii despre care nu avem informaţii mai clare, dar despre care considerăm
că ar face parte tot din corpul satârilor, sunt peicii (paicii).Cronica de ceremonial, alcătuită de
Gheorgachi logofătul la Iaşi în 1762, precizează că atunci când merge domnul la biserică, în
ajunul Crăciunului, participă la alai şi paicii cu satâr-başu pe rânduială. Atât numele peicilor
sau paicilor, cât şi acela al căpeteniei satâr-başă sunt de origine turcească.178
9. Suliţaşii (sau fuştaşii - de la latinescul fustis = suliţă). În a doua jumătate a secolului al
XVII–lea, sunt atestaţi documentar fuştaşii sau suliţaşii, cum erau denumiţi în Moldova
(suliţaşii de divan, de vatră şi ai armăşiei şi suliţaşii de pre doamnă). Aceştia vor fi întâlniţi
mai des în secolul următor; ei erau soldaţi pedeştri purtând suliţe cu vârful de fier (fuste), pe
vremea fanarioţilor se mai întrebuinţa şi termenul de darda.179
Fuştaşii sau suliţaşii de divan şi de vatră se întâlnesc şi în ţinuturile Cârligătura şi Vaslui.
Fiecare categorie de fuştaşi era condusă de un iuzbaşă, iar uniformele celor de la curtea
domnească erau de obicei, verzi pentru cei din paza doamnei, şi roşii pentru celelalte
categorii. Înainte de apariţia fuştaşilor, paza soţiei voievodului era asigurată de un steag al
doamnei şi era condus de un căpitan, amintit în 1722.180
Astfel că ei erau mai ales prin atribuţii şi armament soldaţi de paradă, pază şi nu de luptă.
Dimitrie Cantemir dă pentru vremea sa (1711), numărul de 24 de fuştaşi la curte: 24 de
fuştaşi: la vreme de pace străjuesc la perdelele Doamnei şi la gvardiea curţii în care se închid
sloujile curţii pentru greşele mai mici. Şi când este să se bată cineva cu toege din poruncă
Domnească, atunci ei au datorie ca să isprăvească aceasta slujbă. Şi când ese Domnul din
oraş cu alai sau altă desfătare, atunci ei merg pe lângă dânsul pe de amândouă părţile cu
fuşti lungi în mâini. Şi pentru asemenea slujbă fac şi la război şi au un căpitan osebit asupra
lor care se chiamă vătaf de fuştaşi.181
10. Slujitorii (fără alt determinativ) ai căpităniilor, polcovniciilor şi isprăvniciilor.
Această categorie relativ numeroasă, comparativ cu cele existente, ia fiinţă la mijlocul
secolului al XVIII–lea. Termenul de slujitori îşi păstrează sensul vechi de oşteni, referitor la
celelalte corpuri militare, dar ajunge să denumească şi o categorie ostăşească aparte. Primele
menţiuni despre această categorie sunt din vremea celei de-a doua domnii în Moldova a lui
Constantin Mavrocordat, când s-a ordonat dregătorilor din ţinuturi să recruteze, pe lângă
categoriile aflate mai de mult în subordinea lor, şi slujitorii. În 1775 numărul slujitorilor din
Moldova se ridica la 1126, ei formând steaguri cu efective de câte 30 – 50 de oameni, sub
conducerea căpitanilor şi a marilor căpitani, la toate ţinuturile, precum şi la curtea
domnească.182
11. Băranii. Au luat fiinţă în secolul al XVIII–lea numai în partea de nord a Moldovei, la
1741 – 1742, în vremea lui Constantin Mavrocordat, sub marele căpitan de Coţmani, iar apoi
sub starostele de Cernăuţi, unde după 1757, se afla şi un steag de bărani condus de un căpitan.
Numele de bărani a acestei categorii militare din a doua jumătate a secolului al XVIII–lea,
vine de la blana care forma o parte componentă a echipamentului lor. Erau trupe de călăreţi,
ce îndeplineau obişnuitele misiuni interne al slujitorilor de pe lângă conducerea ţinuturilor şi
care, în vreme de război, participau la oaste alături de celelalte categorii militare.183
12. Tufeccii. Au apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea, un steag de tufecci la
curtea domnească de la Iaşi, a cărui efectiv era de 25 – 30 de oameni, fiind condus de un
177
Ibidem – p. 349
178
179
Ibidem – p. 525
180
181
182
183
Ibidem – p. 351
30
odobaşă, chehaia şi un bairactar. Pentru slujba prestată, tufeccii primeau lefuri, cele ale
ofiţerilor fiind de două ori mai mari decât ale tufecciilor de rând.184
13. Beşlii. Erau un detaşament de turci şi tătari apărut la jumătatea secolului al XVI-lea,
sub comanda unui beşli-agaşi sau agă al beşliilor, care ajuta pe domn când era vorba de
judecată şi sancţionarea turcilor din ţară. Călătorul italian Niccolo Barsi ne spune că Vasile
Lupu avea o gardă de 150 de turci; pe vremea lui Dimitrie Cantemir, existau numai 50 de
beşlii. De la numele comandantului lor a rămas în limba română termenul de beşleagă, având
un înţeles peiorativ, de om bătrân, neputincios.185
Iată ce ne spune Cantemir despre acest corp de slujitori plătiţi: Beşliagaşi, are sub
ascultarea sa doi căpitani de ai Beşliilor. Aceşti Beşlii sunt Tătari sau Turci, pre cari îi ţine
Domniea pentru împiedicarea răpirilor de către oştile Turceşti şi pentru pedepsirea Turcilor,
când fac vreo necuviinţă, pentru ca muftiii zic că este mare şală ca să bată şi să pedepsească
necredincioşii (creştinii), pre vre un muhametan; aceştia sunt mai sus decât ostaşii cei de
scuteală.186
14. Vânătorii. În timpul primei domnii a lui Grigorie Ghica al II-lea, care a dat o mare
importanţă chestiunilor militare, el a înfiinţat un corp permanent de vânători lefegii, numiţi şi
vânători din garda domnească (despre care am mai discutat în capitolul precedent). Aceştia
făceau diverse servicii la curtea domnească. Condica de obiceiuri a lui Gheorgachi logofătul
adaugă detaliul că fieştecare comanac avea o slovă însemnată, care de ce steag este.
Steagurile de vânători erau comandate de un căpitan.187
În 1764, vânătorii au fost reorganizaţi într-un singur steag călări, conduşi de un căpitan şi
subordonaţi marelui hatman. În 1728 vânătorii vor lua parte la campania împotriva tătarilor
din Buceag.188 Aceşti vânători nu trebuie confundaţi cu vânătorii din satul de la poalele cetăţii
Neamţ, ce erau conduşi de un vătaf, pomeniţi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
15. Arnăuţii. Constantin Mavrocordat în timpul celei de a doua domnii din anii 1741 –
1743, a înfiinţat în Moldova la fel ca şi în Ţara Românească, un singur steag de arnăuţi (sau
albanezi) aspri şi credincioşi descendenţi ai ilirilor de odinioară, steag condus de un căpitan
de arnăuţi, în subordinea marelui hatman. Hatmanul îi dă acestui căpitan în fiecare an un
plocon de 30 de lei. Curând, arnăuţii, datorită caracterului lor devotat ajung, după un izvor
moldovenesc din 1762, în slujbele cele mai de trebuinţă a domnilor (garda personală a
domnitorului), după sugestiva expresie a Condicii de obiceiuri. Ei locuiau la curtea
domnească, în odăile arnăuţilor, pentru întreţinerea lor fiind repartizat în Moldova venitul a
două sate.189
Bine-nţeles, fiind garda personală a voievozilor, oamenii lor de credinţă, arnăuţii au
uniforme foarte frumoase, împodobite cu fir, au şi arme foarte bune. Din această pricină ei
stârnesc adesea invidia celorlalţi slujitori şi chiar a turcilor; la începuturile războiului din
1768, se ajunge chiar la un conflict serios cu aceştia din urma; drept urmare arnăuţii lui
Grigore Callimachi trec la ruşi.190
Arnăuţii de la curte erau solicitaţi pentru anumite slujbe şi de către dregătorii din ţară.
Astfel, în septembrie 1741, căpitanul de Soroca cerea să i se trimită nişte arnăuţi de aceşti ce
se află lângă domnia, să se afle de pază locuitorilor de otomani. În acelaşi an se puteau întâlni
arnăuţi trimişi pentru pază la Putna şi la Botoşani, apoi în anul următor la Suceava şi Ciuhur.
Ei erau răsplătiţi cu lefuri, beneficiau de scutiri de dări, aveau uniforme împodobite şi
184
Ibidem – p. 352
185
186
187
188
189
Ibidem. – p. 352
190
Constantin C. Giurescu - op. cit., p. 528
31
dispuneau de arme de foc de o calitate relativ bună. În vreme de război participau la oaste
alături de domn, iar efectivele lor erau sporite.191
Iniţial trupe călări, în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea arnăuţii au prestat slujbă
militară şi ca pedeştrii, însoţind pe domn în toate deplasările şi fiind în subordinea agăi. Spre
sfârşitul secolului al XVIII–lea, arnăuţii de la curte erau trimişi pentru a constitui gărzile unor
boieri sau mănăstiri. Un număr mic de arnăuţi se afla şi pe lângă ispravnicii de ţinuturi.192
După cum spune o mărturie străină de la începutul secolului al XIX–lea singurul corp care
are o înfăţişare militară sunt arnăuţii, care formează garda domnului…Numărul lor nu
depăşeşte cifra de 600…Ei slujesc fără deosebire ca pedestraşi sau călăreţi, sunt înarmaţi cu
câte o puşcă, cu două pistoale, şi un pumnal, fiecare se îngrijeşte de armele şi calul său (după
un articol al unei reviste de istorie din Franţa apărută în perioada interbelică).193
Fig.6. Arnăut.
La finalul acestor rânduri în care am expus câteva date legate de organizarea şi evoluţia
mercenarilor, putem afirma ca nici unul din domnii din ţările române extra-carpatice în
perioada secolelor XVI - XVIII, n-a atins marele număr de lefegii ai lui Mihai Viteazul, în
genere cifra lor nu trecea de o mie, două, cel mult trei, patru mii în cazuri excepţionale. După
cum spunea şi marele umanist Dimitrie Cantemir: Acestea sunt oştile carele ţine ţara cu
cheltuiala sa pentru Domni. Iară când voieşte vreun domn, să ţie mai mulţi ostaşi cu
cheltuiala sa, nu are împiedicare de la nimeni; însă ei niciodată nu îndrăznesc să’şi
înmulţească oştile, fără numai atunci când voiesc să facă vreo răscoală; căci ei socotesc a fi
mai de folos ca să-si strângă banii în visteriile lor, decât să-i împrăştie pe la ostaşi, neavând
trebuinţă de dânşii.194
Pe lângă toţi factorii ce împiedicau întreţinerea permanentă a unui număr mare de lefegii,
în aceste secolele au avut loc şi cazuri de nemulţumire ale mercenarilor sau de revoltă.
Amintim răscoalele lefegiilor lui Gheorghe Ştefan; una numită indulgent de Miron Costin
zarvă, la începutul domniei, seimenii veniţi din Muntenia se ridică asupra nemţilor din
191
192
Ibidem – p. 353
193
194
32
Moldova, ucigând o sumă mare dintre ei. După decapitarea câtorva căpetenii seimeneşti, ei
sunt trimişi înapoi peste Milcov; cealaltă, la plecarea voievodului din scaun. Atunci, pe când
Ştefan Vodă ajunsese la Podul Iloaiei – spune Miron Costin – ca s-au rădicat să jăcuiască
carele domneşti; şi să nu se hie prijelit Grigoraşcu agă, feciorul Ghicăi Vodă, arătând-le
mari certări, n-ar hi hălăduit de aicea, ca strigau: lefe, lefe, sa ne dea!.195
III.2. Alte structuri militare.
1. Hânsarii. Acest corp de ostaşi ocupa un loc aparte în organizarea armatei Moldovei.
Spre deosebire de celelalte corpuri, hânsarii (apar în documente în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea) se vor remarca începând cu a doua jumătate a secolului al XVII–lea. Ei erau
oşteni vestiţi pentru curajul lor. Aceştia mergeau la oaste în dobândă, adică pentru prada pe
care o luau pe câmpul de luptă, astfel ca medieviştii nu i-au putut încadra în categoriile
slujitorilor, curtenilor sau lefegiilor.196
În ceea ce priveşte numele lor, acesta nu a putut fi clarificat (origine maghiară, slavă sau
greacă), însă el însemna tâlhar, cel ce se ascunde, haiduc. Trebuie să amintim că ostaşii ce
veneau la luptă pentru dobândă în Ţara Românească se numeau haiduci.
În privinţa clasei lor socială aceştia erau proprietari, deci ţărani liberi, dar şi aserviţi (după
cum reiese din documentele secolului al XVII-lea), cei ce aveau pământ erau şi ei încadraţi
într-un regim fiscal special. Hânsarii erau structuraţi în steaguri pe ţinuturile celor două ţări de
sus şi de jos şi erau conduşi de vătafii de hânsari (mari hânsari).197
Dimitrie Cantemir ne spune despre aceştia: Hânsarii de ţara de jos şi de ţara sus, sunt ai
celor doi vornici mari a provinciilor acestora; şi nu fac slujba ostăşească, ci sunt numai
pentru lucrarea ţarinelor şi pentru aceia le-au stârnit lor Moldovenii acest proverb, care zice:
dela arme la sapă.198
În secolul XVIII–lea hânsarii vor dispărea treptat din structura armatei Moldovei, din
simplul fapt că nu vor mai avea loc acţiuni militare înafara ţării, însă numele lor va rămâne în
toponimia ţării. În ceea ce priveşte haiducii, aceştia sunt menţionaţi de către Miron Costin, în
lupta de la Cornul lui Sas, fiind veniţi din Polonia.199
2. Unităţi de voluntari. În această perioadă, oastea Moldovei a cunoscut pe lângă
transformările pomenite şi unele unităţi militare moderne cum ar fi cele de voluntari
(volintiri).
În cadrul războaielor ruso - austro - turce desfăşurate în bună parte pe teritoriul Moldovei
şi al Ţării Româneşti, o parte a boierimii sau a militarilor s-au implicat în aceste conflicte de o
parte sau de alta. Cei mai mulţi s-au alăturat ruşilor datorită proclamaţiilor ţarinei Ecaterina,
care credea să ajungă la scopurile ei (anexarea unor state din Europei de est) chemând la arme
pentru “eliberare” lor pe toţi creştinii supuşi sultanului, şi în rândul întâi pe români.200
Această participare s-a materializat prin crearea unor detaşamente de voluntari începând
cu a doua jumătate a secolului al XVIII–lea. În 1737 a fost organizat un corp valah
(moldovenesc), cuprinzând şase escadroane, sub comanda fostului ban Constantin Cantemir,
fiul lui Antioh Cantemir, chemat din Moldova în 1736, împreună cu fratele său Dimitrie
Cantemir, şi numit general de brigadă în cadrul oştirii ruse împotriva celei otomane.201
Acţiunile trupelor de voluntari au luat amploare în timpul războiului ruso-turc din 1768-
1774, când acestea sunt atestate chiar sub numele de volintiri. Încă din primăvara anului
195
196
197
Ibidem – p. 165
198
199
200
Nicolae Iorga – Istoria armatei române, Vol. II, Ed. Militară, Bucureşti, 1970, p. 384
201
33
1769, înainte ca trupele ruseşti să intre în Moldova, şi apoi până în septembrie, când a luat
sfârşit asediul Hotin-ului, în ţară a început o amplă mişcare de organizare a unităţilor de
volintiri. Ţărani, orăşeni, mazili şi boieri au participat la alcătuirea noilor unităţi. Din această
perioadă documentele menţionează detaşamentele de ţărani conduse de căpitani de volintiri:
Constantin Şahin din Lucovăţ (Hotin), Hârţă, Toader Stamovici, fraţii Ţintă din Herţa, Teodor
Butea din ţinutul Fălticeni, Feodor din Câmpulung, Ivan Sacădete, etc.202
Efectivul voluntarilor din Moldova sporise în noiembrie 1769 cu 4 000 de oameni,
majoritatea ţărani, recrutaţi în mai puţin de trei săptămâni, pentru ca apoi numărul lor să
crească. În cadrul măsurilor administrative pentru susţinerea unităţilor de voluntari, divanul a
organizat un detaşament al hătmăniei, a cărui sarcină era echiparea şi aprovizionarea lor.203
Cea mai însemnată concentrare de voluntari era la Focşani. Aici se afla polcovnicul Ilie
Moldoveanu, zis Lăpuşneanu (originar din Basarabia), cu aproape 2 000 de voluntari (volintiri
ce umblau prin ţară fiindcă sunt români), care îşi întinsese autoritatea asupra a patru judeţe
din partea răsăriteană a Munteniei. Ilie Moldoveanu a ridicat încă de la începutul războiului o
grupare de voluntari, cu care umblând prin munţi, recrutase ca la 700 de volintiri. Către
sfârşitul anului 1769, la Focşani, s-a alăturat şi voluntarii ridicaţi din Ţara Românească.204
Grigore Ghica al III–lea încercă să organizeze o oaste proprie. În timpul războiului ruso-
turc din 1787-1792, se alcătuieşte un corp de voluntari moldoveni, între Prut şi Nistru, sub
comanda podpolcovnicului (locotenent – colonelului) Nicoriţă. Aflăm faptul din adeverinţa
eliberată la 7 martie 1827, de adunarea nobilimii basarabene, lui Timoftei Bulat. Adeverinţa
citează în primul rând paşaportul dat la anul 1790, iulie 12, no. 318, supt iscălitura
podpolcovnicului Nicoriţă, ci au fost comandiru cohortei volintireşti din Basarabia, ca
Theodor Bulat au fost cadet. Cohorta cuprindea deci şi cadeţi sau aspiranţi la gradul de
sublocotenent.205
Paralel cu organizarea (sub auspiciile şi cu ajutorul ruşilor) a corpului de volintiri
moldoveni dintre Prut şi Nistru, are loc alcătuirea – din iniţiativa unui corp de boieri din Iaşi
(aprilie 1788) şi sub auspiciile austriece – a unui corp similar de volintiri moldoveni;
comandat de căpitanul Viţu, acest de-al doilea corp e întrebuinţat la paza Prutului.206
În concluzie categoria voluntarilor apare mai mult datorita factorilor externi, însă această
breaslă se va păstra şi în perioada următoare.
3. Flota. În capitolul al II-lea am pomenit câte ceva despre dispariţia flotei de război a
Moldovei, însă în secolul al XVIII–lea, în vremea domniei lui Grigore Ghica al II–lea se
construieşte un galion, adică un vas de război mai mare, înarmat cu multe tunuri. Astfel de vas
deţinea şi Muntenia, iar acestea sunt văzute la gura Siretului în 1780, de către un călător polon
care mergea spre Constantinopol.207 Mai multe informaţii despre această structură militară nu
avem pentru Moldova, aşa cum sunt pentru Ţara Românească.
III.3. Aspecte militare
În acest subcapitol vom analiza aspectele militare pentru această perioadă (a doua
jumătate a secolului al XVII–lea - secolul al XVIII–lea) legate de organizarea şi conducerea
oastei (ranguri superioare) şi unele aspecte legate de atribuţii şi alte slujbe. Astfel vom
descoperi evoluţia faţă de perioada precedentă (secolul al XVI-lea începutul secolului al
XVII–lea).
202
Ibidem – p. 356
203
Ibidem – p. 356
204
Ibidem - p. 356
205
206
Ibidem – p. 533
207
Ibidem – p. 532
34
III.3.1. Ierarhia militară
În ceea ce priveşte ierarhia militară, (fig.7) domnitorul asigura conducerea supremă pe

care o exercita prin intermediul unor înalţi dregători ca în secolele precedente, dintre care unii
cu atribuţii preponderent militare cum ar fi: logofătul, hatmanul, pârcălabul de Suceava, apoi
urmau rangurile de conducere inferioare:
1. Căpitanii. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII–lea termenul de căpitan a
înlocuit pe cel de vătaf, astfel ca toţi comandanţii de unităţi de curteni, slujitori şi mercenari se
numeau căpitani. Astfel, că trebuie să amintim că mai mulţi mari dregători au fost înainte
căpitani. Căpitanii erau numiţi de domni, astfel, s-a păstrat un document prin care domnul
Mihai Racoviţă la 1720 numeşte un căpitan ca şi alţi căpitani rânduiţi în toată ţara
Moldovei, indicându-i atribuţiile.208
2. Marii căpitani de ţinuturi. Aceştia apar la începutul secolului al XVIII–lea, despre ei
aminteşte şi Dimitrie Cantemir, 19 căpitani de ţinut ce aveau diverse atribuţii (de pază,
judecătoreşti, strângerea dărilor, etc.). Unsprezece Vel căpitani, adecă căpitani mari, sunt toţi
supt ascultarea Hatmanului. Nouăsprezece căpitani de polcuri, întru care polcuri sunt o mie
de oameni de prin cele 19 ţinuturi ale Moldovei şi fieştecare polc era mai înainte câte din
zece roate, cari se zic la Moldoveni sutaşi; însă acum foarte le-au scăzut numărul. Aceştia
sta mai nainte sub ascultarea Vornicilor celor mari, acelui de ţara de jos ţi acelui de ţara de
sus; iară acum toate cetele ostaşilor s’au dat supt ocârmuirea Hatmanului. Aceia carii se afla
dintru aceşti căpitani pre lângă hotar, păzesc străjile munţilor şi trecerea apelor; iară cei ce
sunt în mijlocul ţării unde nu este frică pentru vrăjmaşi, străjuiesc la curtea Hatmanului şi se
trimet de către dânsul în slujbele ţării.209
Aceştia erau numiţi de domn. Astfel, la 24 august 1708, Mihai Racoviţă numeşte un căpitan
de Cernăuţi poruncind la toţi căpitanii şi călăraşii de pe steaguri de la acel ţinut să-l
asculte.210
3. Serdarul. Straja frontierei răsăritene a ţării era sub conducerea serdarului.
4. Bulucbaşii. De la mijlocul secolului al XVIII–lea ca urmare a influenţei turceşti tot mai
accentuate, unitatea numită steag începe a fi denumită buluc, iar comandanţii de steaguri
bulucbaşi, noţiuni folosite mai ales în Moldova. Prima menţiune datează din 1655 cu prilejul
răscoalei seimenilor moldoveni, când se spune că au fost ucişi trei bulucbaşi ai seimenilor.
(Miron Costin) Bulucbaşii coexistă şi cu alte ranguri de conducere. Tot din unele cronici se
menţionează că la 1717 Mihai Racoviţă a lăsat la curtea de la Iaşi un başbulucbaşă cu 200 de
slujitori să o păzească de cătanele austriece. Primul başbulucbaşă este pomenit la sfârşitul
secolului al XVII–lea.211
5. Chehaiele (ceauşi în Ţara Românească). Astfel, pentru Moldova nu întâlnim pentru
această perioadă termenul de ceauş. Chehaielele erau comandanţi de slujitori sau curteni,
ulterior termenul ca şi cel de vătaf a ajuns să desemneze conducători de mici grupuri de
oşteni.212
În concluzie, referitor la ierarhia militară am discutat doar despre noutăţile apărute în
această etapă pentru cadrele inferioare, astfel, putem observa că au rămas unele funcţii de
conducere mai vechi, au apărut altele, sau unele şi au schimbat doar denumirile, datorită mai
multor factori. În ceea ce priveşte avansarea în grad, pentru Moldova nu s-au păstrat destule
informaţii după cum am mai menţionat şi pentru perioada anterioară.
208
209
Dimitrie Cantemir - op. cit., p. 166
210
211
Ibidem – p. 273
212
Ibidem – p. 278
35
În această etapă toate cele trei structuri generale ale armatei moldoveneşti aveau obligaţia
de a merge la oaste, există o hotărâre domnească potrivit căreia; care din breslaşi nu va veni
la oaste îşi va pierde moşiile şi va fi podan. Menţinerea în breslele de slujitori ai statului
feudal era deci condiţionată de participarea la război, neprezentarea la luptă, sau dezertarea
erau considerate hiclenie (trădare), atrăgând după sine scoaterea din cadrul breslei şi pierderea
moşiei sau cei prinşi primeau pedeapsa cuvenită ! 213 Despre cum se făcea recrutarea am mai
discutat în capitolul anterior.
IERARHIA MILITARĂ ÎN
OASTEA MOLDOVEI
I.
COMANDANTUL SUPREM
DOMNUL (VOIEVODUL)
II.
LOCŢIITORI LA COMANDA OŞTIRII
MARELE VORNIC
apoi
PORTARUL DE SUCEAVA
III.
COMANDANŢI DE MARI CORPURI DE OASTE
VORNICII ŢĂRII DE SUS ŞI ŢĂRII DE JOS
IV.
COMANDANŢI DE CORPURI OSTĂŞEŞTI
A. COMANDANTUL B. COMANDANTUL C. COMANDANTUL MILITAR

CURTENILOR SLUJITORILOR AL FRONTIEREI DE RĂSĂRIT
LOGOFĂTUL MARELE HATMAN SERDARUL
apoi şi
MARELE HOTNOG MARELE CĂPITAN
cu
MARELE AGĂ
D. COMANDANŢI DE STEAGURI E. COMANDANŢI AI ŢINUTURILOR

MARII CĂPITANII DE GRANIŢĂ
şi HOTNOGII cei DOI MARI VORNICI
CĂPITANII DE MARGINE
si PÂRCĂLABII
F. MICI COMANDANŢI DE STEAGURI

CĂPITANII
IUZBAŞII
CHEHAIELE
HOTNOGI
VĂTAFI
STEGARI
Fig.7. Ierarhia de conducere a structurilor militare din Moldova în secolele XVI – XVIII.
III.3.2. Atribuţiile oştenilor

213
Ibidem. – p. 293
36
O atribuţie importantă oştenilor era menţinerea ordinii interioare a ţării, aceasta s-ar traduce
prin asigurarea drumurilor (o importanţă deosebită se acorda şi căii de comunicaţii a Siretului,
precum şi pentru frontiera supravegheată de vel-căpitanii de Dorohoi, Neamţ, Comăneşti,
Trotuş, Tecuci, Covurlui), strângerea dărilor (deci atribuţii fiscale), prinderea rumânilor fugiţi
de pe moşiile boierilor sau mănăstirilor, sau strângerea robilor ţigani ce fugeau la fel de
exploatarea feudală. Toate acestea se făceau cu acordul domnului ce dădea carte în acest
sens.214
Între alte îndatoriri se stipula în mod imperativ hatmanului să asigure ordinea în capitala
Iaşi, să fie dator a rândui străjile pe la mahalale, cu slujitori de agiuns şi cu zapcii de
credinţă ca să străjuiască neadorit de cu seară până în ziuă. 215
Obligaţiile faţă de Înalta Poartă a ţărilor române extra-carpatice erau din ce în ce mai
apăsătoare după cum am explicat şi în primul capitol, astfel, legat de acestea, slujitorilor
militari le revenea misiunea de a duce turcilor haraciul precum şi diversele plocoane trimise
de domn sultanului şi anturajului său. Deci una din atribuţiile importante ale oştenilor
(slujitori cât şi lefegii) era asigurarea acestor drumuri la Istanbul.216
Atunci când trimişii Imperiului Otoman soseau la curtea de la Iaşi, cu găzduirea şi
procurarea celor necesare se ocupau tot slujitorii militari.217
Tot o atribuţie a slujitorilor militari din această perioadă, era transmiterea ştirilor în
interiorul şi înafara ţării, deci apare serviciul de curierat (despre aceste aspecte am mai
discutat pe parcursul lucrării - vezi breasla călăraşilor). Dimitrie Cantemir oferă preţioase
informaţii, despre aceste atribuţii ale slujitorilor la începutul secolului al XVIII-lea, unde
menţionează mai multe grupuri de călăraşi la transmiterea ştirilor în Imperiul Otoman,
Polonia, sau Rusia.
Ca un aspect nou menţionăm că la drumurile lungi, călăraşii luau caii locuitorilor de pe
unde îi găseau apoi îi returnau (caii de olac). În secolul al XVIII–lea când acest serviciu de
poştă prinde contur, călăraşii folosiţi drept curieri sunt numiţi în documente menzilgii (menzil
- poştă, în limba turcă), iar la 1757, existau în Moldova şase căpitani de călăraşi pentru menzil
(în Ţara de Jos).218
Asigurarea pazei curţii domneşti şi a domnului constituia o altă atribuţie importantă a
oştenilor. Din punct de vederea militar, curtea domnească de la Iaşi era încadrată cu un
başbulucbaş, cu un bulucbaş al doilea al curţi gospod, un căpitan de drăgani şi un sotnic.
Existau patru steaguri de seimeni cu 12 zapcii (stegar, odobaşă, chehaia) şi câte 43 de seimeni
de fiecare steag. Hatmania avea un vel-căpitan, un poruşnic (locotenent), un başbulucbaş, un
stegar, trei bulucbaşi; dispunea de patru steaguri de seimeni cu 12 zapcii şi de cate 47 de
seimeni la fiecare steag. În capitală mai erau concentrate: un steag de vânători (un căpitan, trei
zapcii, stegar, odobaşă şi ceauş), două steaguri de călăraşi hătmăneşti (şase zapcii, doi stegari,
doi odobaşi, două chehaiele şi 100 de călăraşi). 219
O deosebită importanţă se acorda diverselor solemnităţi de la curte (primirea soliilor,
ieşirea în oraş a domnului, sărbători diferite, ş.a.), cu scopul de a impresiona oaspeţii. La
aceste activităţi participau numeroase corpuri de oşteni. Pentru solemnităţi aceste subunităţi
dispuneau de muzică militară (doi trâmbaci, doi doboşi, un surmaci, <fluieraş>). Ori de cate
ori ese Domnul afară din oraş, ca să meargă la vreo biserică sau mănăstire sau şi la război…
atunci mergea cu cea mai mare pompă sub petrecerea mulţime de ostaşi… înainte merg
câţiva povăţuitori şi îndreptători de drum care sunt buni pentru această treabă dintre ostaşi şi
214
Ibidem – p. 331
215
Ibidem – p. 332
216
Ibidem – p. 353
217
Ibidem – p. 357
218
Ibidem – p. 363
219
Ibidem – p. 364
37
dintre alergători. După aceştia urmează călărimea, înaintea căreia merge steagul şi căpitanii
cetelor, aşa în cât între fiecare ceată se lasă loc deşert, ca să se poată deosebi una de alta … .
După aceştia merg călăraşii şi umblătorii cu vatafii lor … .220
Nicolae Iorga a remarcat faptul că în măsura în care adevărata forţă luptătoare a
Moldovei, ca şi a Ţării Româneşti scăzuse, în aceiaşi măsură alaiul militar se făcea mai
strălucitor.221
III.3.3. Influenţa turcească în terminologia militară
Creşterea progresivă a influenţei turceşti în Moldova şi Ţara Românească în secolele

XVII – XVIII, s-a manifestat, cum era natural şi în domeniul militar. Am avut în garda
voievozilor şi între slujitori, soldaţi turci şi tătari – beşlii, sub beşli-agă, peicii, satârii şi
lipcanii; am introdus arme turceşti: săbiile încovoiate, iataganele şi hangerele, am adoptat
terminologia turcească, fie pentru a desemna elemente noi, fie pentru a înlocui vechii termeni
militari. Astfel, căpitanilor li se spune bulucbaşi, marii căpitani fiind totuna cu başbulucbaşii;
hotnogii sunt numiţi şi iuzbaşi; între căpeteniile mari ale oştirii este serdarul, căruia i se
adaugă uneori serdarul de mazili; încă din veacul al XVI–lea exista aga, mare comandant.222
Dintre micii comandanţi citam pe odobaşi şi ceauşi, inferiori căpitanilor; dintre ostaşi, pe
lângă mai vechii seimeni sau segbani, apar arnăuţi şi saragelele. Artileria cuprinde
balimezuri, fiscuri sau cartuşe, ghiulele, cumbarale şi gephnaua sau arsenalul.223
În concluzie descoperim un bogat inventar de termeni militari împrumutaţi, unele cuvinte
s-au păstrat desemnând însa cu totul altceva, iar cele mai multe s-au pierdut.
III.3.4. Încercări de organizare militară de la mijlocul secolului al XVII–lea – secolul

al XVIII–lea
Deşi în secolul al XVIII–lea şi în primele decenii a celui următor efectivele oştilor

domneşti de la curte sau din ţinuturi nu au atins mărimea celor din secolul al XVII–lea,
numărul corpurilor şi al categoriilor militare a sporit, o seamă de domni ca Grigore Ghica al
II–lea luând măsuri pentru reorganizarea armatei pământene, aşa după cum am văzut pe
parcursul lucrării
Grigore al II–lea Ghica urmând pilda înaintaşului sau din veacul al XVII–lea, izbuteşte
să-şi organizeze o oaste de peste şapte mii de oameni înfăţişătoare. Cronicarul tradus de
Amiras, relatând participarea domnului la expediţia de pedeapsă contra tătarilor din Buceag în
iarna lui 1727-1728, spune că acesta avea multă şi frumoasă oaste, de vreme ce slujitorii săi…
au fost foarte miluiţi; ce, cu slujitorii de curte şi cu darabanii ageşti şi cu vânătorii şi cu
panţirii ce erau cu leafă din ţeară, erau trei mii de oameni pedestrime; asijderea şi călărime,
boiernaşi, copii de casă, ce le făcuse Grigore Vodă tuturor suliţi zugrăvite, cu prapure,
armăşeii, aprozii şi alte rufeturi, cineşi cu steagul său; Constantin Costaghe cu toată
slujitorimea hătmăniei şi cu alţi slujitori de ţeară ce-i făcuse cu leafă; Iordachi sărdarul de
mazili cu toţi mazilii; şi călărimea s-au făcut patru mii de oameni, eară peste tot au fost şapte
mii de oameni oastea lui Grigore Vodă, fără de curtea gospod şi fără de oamenii ce erau pe
lângă boierii cei mari, având Grigore Vodă şi 12 puşce cu săcăluşe.224
Cum se observă, cu deosebire în secolul al XVIII–lea a avut loc o diversificare
pronunţată a categoriilor militare, rezultat al unui complex de factori. Pe de o parte,
diversificarea funcţiilor interne ale statului a ridicat nevoia constituirii unor categorii militare
220
Dimitrie Cantemir - op. cit., p. 169
221
222
223
Ibidem – p. 542
224
Ibidem – p. 532
38
speciale pentru îndeplinirea diferitelor misiuni specifice: paza hotarelor, a domnului şi a curţii
domneşti, a drumurilor, a ordinei în localităţi, pregătirea logisticii campaniilor militare, etc.
Apărute fie prin dezvoltarea sau transformarea unor categorii militare mai vechi ori printr-o
originală organizare care îmbina tradiţia cu inovaţia, ele au evoluat constant, reprezentând
structuri stabile ale organismului ostăşesc. Din acest punct de vedere, unităţile de plăieşi sau
străjeri fac tranziţia către grănicerii din epoca modernă.
Înafara celor trei categorii mari de oşteni: curteni, slujitori şi lefegii, pe care i-am analizat
în paginile de mai sus, în această perioadă apar noi corpuri de soldaţi pe care nu-i putem
încadra în vreo una din acele categorii. Astfel, nevoia de oameni de arme, mai ales pe timpul
conflictelor a determinat apariţia a noi bresle, unele chiar moderne, dintre acestea putem
aminti pe cei pe care i-am analizat şi noi - hânsarii şi volintirii.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
oastea Moldovei decade şi mai mult, ajungând doar la
câteva corpuri de armată cu efective mici. Pentru anul
1759, o descriere de călătorie a trimisului polon Potocki
ne arată amănunţit, şi din cel mai bun izvor, din ce se
alcătuia oastea Moldovei: o sută de ruşi cu căpitanul
darabanilor, o sută de seimeni, cu başbulucbaş-ul, o
sută de vânători cu căpitanul lor, o sută de tunari, o
sută de arnăuţi cu steaguri în mână, având ca şef pe
agă, două sute de străjeri ai oraşului cu doi căpitani,
afară de politia propriu-zisă.225
Aşadar, în această a doua jumătate a secolului al
XVIII–lea marcată de bătălii şi ocupaţii străine, oastea
nu mai reprezentă decât nişte rămăşiţe, ciudat
amestecate, ale tuturor corpurilor care fuseseră până
atunci: bresle de slujitori diferiţi, de mercenari şi de tot
felul.
Fig.8. Pedestraş.
În concluzie, în paginile rezervate aspectelor militare, am scos în evidenţă câteva

caracteristici ale fenomenului militar pentru perioada – a doua jumătate a secolului al XVII–
lea, secolul al XVIII-lea, ce se datorează clar influenţei otomane şi subordonării totale faţă de
această putere.
Astfel, evoluţia militară a Moldovei, ca şi a Ţării Româneşti, după Mihai Viteazul, este în
general regresivă, după cum am văzut, de pe la mijlocul secolului al XVIII–lea, armata devine
o simplă gardă personală a domnului şi un element de poliţie internă datorită mai ales anulării
iniţiativelor de politică externă de către Poartă, apoi schimbării armamentului şi creşterii
presiunii fiscale.
Cap. IV. Arta militară, înzestrarea şi echiparea oştirii

moldoveneşti în secolele XVI - XVIII
225
Nicolae Iorga – op. cit., p. 382
39
În rândurile următoare vom trata câteva aspecte legate de: strategii şi tactici de luptă şi
înzestrarea şi echiparea corpurilor militare moldoveneşti pentru perioada secolelor XVI –
XVIII, despre aceste probleme am mai discutat pe scurt si in cadrul capitolelor precedente.
IV.1. Evoluţia artei militare.
Legat de arta militară a moldovenilor, aceasta nu se deosebeşte faţă de a cea muntenilor,

astfel că putem vorbi bine-nţeles, de o artă militară identică a românilor din ţările extra-
carpatice. Aceasta era în evul mediu una originală, datorită mai multor factori (geografici,
numărul redus de oşteni, proasta înzestrare cu arme, etc.), cunoscută sub denumirile de tactica
pământului pârjolit sau , aceasta se baza pe retragerea în zone muntoase, împădurite,
sau spre mlaştini, unde duşmanul superior numeric şi ca înzestrare tehnică, nu putea să-şi
pună în valoare aceste elemente.226
Această tactică tradiţională se baza în cazuri speciale pe forţa poporului (oastea cea
mare), la fel un lucru original pentru Europa, asta fiind valabil mai ales pentru secolele XIV -
XV. În ceea ce priveşte perioada studiată de noi ea va cunoaşte mai multe schimbări, la fel
datorită mai multor factori: politici, evoluţia tehnicii militare, dispariţia oastei cele mari, etc.
În privinţa instruirii şi a îndemânării oştenilor din corpurile de armată ale Moldovei,
Dimitrie Cantemir afirma: trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar
treabă mai bună au făcut dintotdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci
socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea
căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.227
Un călător străin care a trecut prin Moldova la câţiva ani după moartea lui Ştefan cel
Mare, afirma despre soldaţi: alergau prin munţi şi văi cu o astfel de agilitate, încât cel care n-
a văzut, cu greu ar putea crede.228 Aceşti călători străini acordă o deosebită atenţie capacităţii
de luptă a oştirilor moldoveneşti, cu toată piedica pe care o constituia lipsa de armament
adecvat epocii respective, şi-şi exprimă admiraţia pentru vitejia lor. A. M. Graziani vorbeşte
astfel despre moldoveni: se încaieră la lupte cu atâta îndrăzneală, cu atât dispreţ de
duşman şi încredere în sine, încât adeseori, cu puţine forţe, au bătut chiar oşti puternice ale
vecinilor. 229
Majoritatea exerciţiilor se făceau călare, oştenii din Moldova de Jos ajunseseră la o
adevărată măiestrie în echitaţie şi lupta călare, ei ştiau să se întoarcă din fugă şi cu acest
meşteşug nu odată au smuls victoria duşmanului (după cum afirma un funcţionar otoman).230
Un rol deosebit la avut trecerile în revistă (căutările) şi marşurile. Ţinuta oştirii
moldovene i-a impresionat pe contemporani. Sultanul, după o mărturie contemporană, a
apreciat la 1672 o revistă a oştirii moldovene: şi făcând înaintea împăratului, s-au mirat şi
împăratul şi toţi turcii de oşti ce avea Grigorie Vodă frumoase (după o cronică turcească).231
Durata serviciului militar la care erau obligaţi slujbaşii statului, era variată în funcţie de
categoriile militare: curtenii şi slujitorii slujeau cu rândul pe timpul anului (în timpul cât nu
slujeau, ei se ocupau de gospodăriile sau treburile lor), iar lefegii atât timp cât erau plătiţi.232
În secolul al XVIII–lea slujitorii, după cum am mai menţionat făceau slujbă cu rândul. Pe
timp de iarnă însă tot ostaşul se odihneşte şi războiul încetează, aşa cum spune cronicarul
Macarie referindu-se la războiul purtat de Bogdan al III–lea în 1514 contra pretendent-ului său
la tron. Tot legat de acest aspect, în secolul al XVII–lea oastea de ţară avea datoria să
226
Mihai Lazăr – op. cit., p. 167
227
228
Traian Dafinescu şi Ioan Botă – op. cit., p. 3 4
229
*** (coord. A. Oţetea) – Istoria românilor, Vol. II, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 873
230
231
Ibidem – p. 365
232
40
slujească în timp de război din aprilie până în octombrie, pe timpul verii avea loc aşa numita
aşezare a oastei, adică revenirea în slujbă.233
IV.2. Înzestrarea şi echiparea oştenilor
O componentă principală a organizării militare o constituia armamentul, din cercetarea

izvoarelor se descoperă faptul că la început unele categorii militare sau părţi dintre acestea îşi
procurau singuri armamentul necesar, iar mai apoi din secolele XV - XVI domnia le asigura
arsenalul necesar.234 În cea mai mare parte armamentul este cel cunoscut din epoca anterioară.
Ca un element nou, este de remarcat rolul crescând pe care încep să-l aibă armele de foc şi
îndeosebi artileria.235
IV.2.1. Armele albe
Din primele izvoare, mai ales din cele străine, descoperim că armele principale ale
moldovenilor sunt, ca şi la tătari, scutul, lancea, sabia şi săgeţile. 236 Aceste informaţii
preţioase sunt confirmate şi de alte asemenea izvoare mai ales pentru secolul al XVI–lea.
Fig.9. Săbii din secolele XVI – XVII. Fig.10. Pumnal, vârf de lance şi buzdugan din
secolele XVI – XVII.
Vechile arme ale veacurilor al XV-lea şi al XVI–lea continuă a fi întrebuinţate, ostaşii se

folosesc încă, în veacul al XVII–lea, de arcuri, săgeţi, suliţe şi topoare; se întrebuinţează încă,
în vorbirea curentă şi în acte, termeni în legătură cu aceste arme ca: pestreală sau pistreală,
adică bătaia săgeţii şi fărcuşul sau teaca săbiei; săhăidacarii continuă să facă sahaidace adică
tolbe sau, cu vechiul termen latin, cucure pentru purtatul săgeţilor.237 Existenţa armelor albe
este amintită şi acum, însă perfecţionarea armelor de foc s-a generalizat în cadrul categoriilor
ostăşeşti. Cât priveşte arcurile, acestea au continuat să fie şi ele folosite. Referindu-se la
233
Ibidem – p. 300
234
Ibidem – p. 303
235
*** (coord. A. Oţetea ) – op. cit., p. 873
236
237
41
pregătirea oastei moldovene pentru campania din 1711 (împotriva Imperiului Otoman), unele
cronici relatează că întrucât arcarii (cei care construiau arcurile) terminaseră arcurile,
săgeţile şi sahaidacele, oştenii moldoveni îşi făceau suliţe din crâng, ascuţite şi pârlite la
vârf.238
Dacă în prima jumătate a secolului al XVI–lea oştenii erau echipaţi cu arme albe (spade,
suliţe, buzdugane, etc.) sau cu arme de foc în mică măsură (tunuri, puşti grele, archebuze), în
perioada următoare datorită revoluţiei tehnicii militare, situaţia s-a schimbat. În pofida
eforturilor însă, domnitorii nu au reuşit dotarea îndestulătoare a efectivelor cu arme de foc.
Spre exemplu în raportul lui I. Belsius către împăratul (Imperiului Habsburgic) Ferdinand I,
din 1562, se spune că Despot Vodă putea ridica un număr mare de ostaşi dar cu toţii fără
arme (de foc) şi cerea împăratului, în numele domnului Moldovei, 1 000 de puşti simple
pentru dotarea armatei.239
La 1568, abatele Giulio Ruggiero constata, la rândul său, că ostaşii Moldovei: sunt foarte
războinici, dar sunt lipsiţi de arme şi la atac folosesc mai ales arcurile. Peste alţi zece ani,
într-o scrisoare a sultanului către principele Transilvaniei se explică înfrângerea oştenilor
domnului moldovean Petru Şchiopul dă către luptătorii lui Ivan Potcoavă susţinut de cazaci,
prin faptul că rivalul său dispunea de mulţi puşcaşi.240 Aceste remarci privind lipsa armelor de
foc sunt dese, mai ales în izvoarele străine.
Fig.11. Arme albe (săbii) din secolele XVII – XVIII.
Tot referitor la această problemă, dăm de exemplu cazul retragerii oştenilor poloni din
Moldova la 1563; aceştia, deşi puţini, dar având arme de foc, s-au aparat cu succes împotriva
atacurilor moldovenilor înarmaţi în principal cu arme albe: daca s-au întors înapoi, pre multe
locuri le făcea năvală ţăranii cu îmblâncie şi cu coase, ce nimic nu le-au stricat, ce întregi au
hălăduit spre ţara lor. 241
Tot legat de arme albe, în prima jumătate a secolului al XVII–lea, alţi străini menţionează
că la 1620 Moldova putea chema la oaste până la 10 000 de arcaşi călări, care sunt trupa cea
mai vitează din acea ţară. Tot despre aceste aspecte, o altă informaţie din aceiaşi perioadă
arată despre oşteni: ei poartă arcuri cu tolbe de săgeţi, iataganul şi puţini dintre ei spadă
238
239
240
Ibidem – p. 65
241
Ibidem – p. 66
42
mare cu două tăişuri. Aproape nimeni nu foloseşte casca, platoşa sau pieptarul, este rară şi
folosirea scutului. De bombarde şi de puşti se folosesc obişnuit doar pedestraşii domnului. Nu
se slujesc în luptă de lăncii mari.242
În ceea ce priveşte armamentul alb, din înzestrarea oştilor acesta a rămas aproximativ la fel
ca în epoca anterioară. La fel, călătorii străini prin Moldova remarcau la 1561 că oştenii, se
folosesc toţi de arcuri şi de sabie, după obiceiul strămoşesc. Mai multe amănunte sunt oferite
de A.M. Graziani (1564), după acesta, moldovenii sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut
şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti; câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai
mulţi securea.243
Informaţiile sunt destul de numeroase în ceea ce priveşte armamentul folosit de moldoveni,
unele date sunt în contradictoriu, însă toate izvoarele afirmă clar despre păstrarea armelor albe
până în secolul al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea.
IV.2.2. Armele de foc
În ceea ce priveşte artileria se constată preocuparea pentru îmbogăţirea arsenalului de

tunuri. Astfel, Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) a intrat în Transilvania cu 30
de bombarde, din care şapte erau bombarde mari pentru azvârlirea ghiulelelor din piatră, şi 20
de tunuri mici, din oraşe; la 1574 Ion Vodă dispunea de 80 de tunuri mari, pentru ca urmaşul
său Petru Şchiopul, să aibă pe la 1590 un număr de 4 000 de archebuze şi 60 de piese de
artilerie (tunuri),244 din care patru erau tunuri mari de asediu. Tot legat de arsenal, Ştefan
Tomşa avea la 1615, când a intrat în Transilvania pentru a-l sprijini pe Gabriel Bethlen, 25 de
tunuri mari.245
Fig. 12. Ţevi de tun din prima jumătate a secolului al XVII–lea.
Cu toată dezvoltarea pe care o cunoscuse artileria, trebuie menţionat că această categorie

de tehnică nu avea efecte prea însemnate asupra adversarului. Totuşi zgomotul făcut de tunuri
pe timpul tragerilor afecta moralul luptătorilor inamici, fără a produce pierderi prea mari. În
această privinţă, o informaţie provenită de la Miron Costin este grăitoare: puşcile (tunurile) şi
săcăluşele, puţină pagubă fac în oaste, mai ales care mişcă şi la un loc nu stă, nu toate câte
să slobod glonţurile nemerescu, mai largu ieste pe de lături decât omul; la noi este o poveste
ca cine piere de glonţ de tun, tot era de fulger să moară.246 Tunurile mici, cu tragere directă,
se mai numeau şi săcăluşe (după cum am menţionat), sau ţăcăluşe (de la ungurescul szkallas).
Când Vasile Lupu, fugind din faţa lui Gheorghe Ştefan, se prinse pe malul stâng al Nistrului,
242
Ibidem – p. 7
243
Ibidem – p. 74
244
*** (coord. A. Oţetea) – op. cit., p. 873
245
246
Ibidem – p. 68
43
târgoveţii din Hotin au slobozit… o săcăluşa asupra domnului; den care săcaluş – adaugă
Miron Costin – glonţul foarte se aproape de Vasile Vodă au lovit. 247
În prima jumătate a secolului al XVII–lea numeroşi oşteni din Moldova (lefegii, sâneţari,
etc.) dispuneau de puşti sau sâneţe; călătorii străini remarcau faptul că întreaga gardă
domnească era înzestrată cu archebuze. De pildă Vasile Lupu avea patru subunităţi de
archebuzieri, fiecare a câte 150 de oameni.248
În afara archebuzelor, în prima jumătate a secolului al XVII–lea documentele vremii
vorbesc despre folosirea din ce în ce mai des de către oşteni a muschetelor, arme de foc
portative superioare archebuzelor. Utilizarea pistoalelor este atestată încă din timpul domniei
lui Despot Vodă, care în 1561 avea pistolari.249 Dar locul întâi îl ocupa acum armele de foc,
tot mai numeroase, mai variate şi mai perfecţionate. Ele hotărăsc acum soarta bătăliilor.
Armata trimisă în 1653 de Matei Basarab la Focşani, ca să întâmpine pe Vasile Lupu, trebuie
să se retragă din faţa acestuia, căci - ne spune cronica – n-avea arme de foc.250
În această perioadă se utiliza pe scară largă, după cum am spus, toate tipurile de arme de
foc, spre exemplu la cetatea Soroca, turnurile erau apărate de tunuri, dar în anii 1737 – 1738,
datorită statutului politic al Moldovei, ele erau ieşite din uz, după cum observă călătorul
englez John Bell of Antermony. Cu un deceniu în urmă Grigore Matei Ghica, dispunea de 12
puşce cu săcăluşe, piese de campanie ce însoţeau oştirea.251
Tunurile se diferenţiază după rolul pe care îl îndeplinesc; ele poartă nume deosebite.
Termenul generic rămâne acela vechi de puşcă; în cronicile moldovene se amintesc, în mai
multe rânduri, puşcile cele mari şi mici. Astfel, în prima înscăunare a lui Dimitrie Cantemir
(1693), Neculce ne spune că au început a da slobozire puşcele cele mari, iar la un şilinc, adică
la o demonstraţie de bucurie sub Constantin Duca Vodă, în 1695, s-au slobozit puşcele cele
mari şi mici. Tunurile de asediu sau de cetate se numeau, cu un termen turcesc baliemezuri;
când se restituie polonilor cetatea Cameniţei (1699), Antioh Cantemir merge şi el cu oastea
acolo şi cu câteva perechi de bivoli pentru rădicarea balimezurilor: aşa citim în cronica lui
Neculce. Miron Costin aminteşte de asemenea într-un loc de 60 de puşci… tot de cele mari, ce
se zic baliemezuri. Mortierele purtau numele de pive; cuvântul e, se pare, de origine latină,
proiectilelor aruncate de aceste tunuri li se spunea, cu un termen turcesc cumbarale (apărute în
lupta de la Stănileşti 1711).252
Obuzierelor, sau tunurilor cu tragere curbă, li se spunea puşci huşniţe. Cuvântul e de origine
germană: haubitze şi însemnă obuzier; la noi se pare însă că a ajuns prin intermediul cehilor
sau polonilor.253
Fig.13. Tun mic din sec. al XVIII – lea.
247
248
249
Ibidem – p. 71
250
251
Ibidem – p. 536
252
Ibidem – p. 536
253
Ibidem – p. 536
44
Amintim ca o curiozitate puşcele de apă de care s-au folosit nişte cazaci, leşi şi
moldoveni prădalnici, ca să stingă focul, aprins tot de ei, la Mănăstirea Putna, sub Constantin
Cantemir. Aceste tunuri, pomenite de Neculce în O samă de cuvinte, împroşcau în loc de
proiectile, apă, fiind precursoarele pompelor moderne.254
În ceea ce priveşte înzestrarea cu arme de foc mai mici, un izvor ne spune că la 1781, garda
principelui era înarmată, printre altele, cu puşti cu cremene şi amnaru şi pumnale, însă
trebuie să ţinem cont că numărul oştenilor nu mai era aşa de mare, iar cei care slujeau erau
destul de bine înarmaţi, mai ales cei cel slujeau direct pe domn.
Fig.14. Puşti (sâneţe) din secolul al XVIII–lea.
Pistolul, s-a introdus după câte se pare, în prima jumătate a veacului al XVII–lea; nu e
exclus însă ca domni, precum Despot Vodă (despre care am pomenit mai sus că a introdus
pentru prima oară astfel de arme în Moldova), care servise în armatele apusene, să-l fi
cunoscut şi întrebuinţat, încă din a doua jumătate a veacului al XVI – lea.255
Constantin Şerban Basarab, când a ocupat în 1659 pentru puţină vreme, tronul Moldovei,
avea şi două steaguri de unguri; în lupta de lângă Iaşi, aceste steaguri nu s-au purtat însă
deloc bine: fugeau, de la o vreme, de numai un tătar; şi fugind, dau înapoi den pistoale în sus,
nevăzând unde dau. Termenul pistol e de origine italiană, de la localitatea Pistoia, în Toscana,
unde aceasta arma s-a fabricat de predilecţie. Turcii foloseau des pistolul, de unde a apărut şi
zicala cum e turcul şi pistolul.256
254
Ibidem. – p. 537
255
Ibidem. – p. 537
256
Ibidem. – p. 537
45
Fig.15. Pistoale din secolul al XVIII–lea.
În privinţa muniţiei, mare parte era produsă în atelierele autohtone: la Fălciu, la Movila
Răbâei, şi în Lăpuşna, funcţionau fabrici de silistră, amintite în 1739 de un călător rus. Prima,
cea de la Movila Hanului, funcţiona de multă vreme, producţia fiind exportată masiv în
Imperiul Otoman, datorită regimului la care era supusă Moldova.257
Tot în ceea ce priveşte praful de puşcă, mai putem aminti că silistră şi sulful existau din
abundenţă în Moldova. Se putea fabrica deci pravul sau iarba şi într-adevăr întâlnim în
documente asemenea meşteri prăvari. În Iaşi, exista la finele secolului al XVII-lea, o ierbărie,
adică o fabrică, eventual un depozit de praf de puşcă. Neculce spune că un sârb mercenar,
anume Diamaiurucu au venit aici în ţeară în Moldova de au fost başbulucbaşu la Constantin
Duca Vodă şi au pierit şi el de foc împreună cu Totoescul vel căpitan, când s-au aprins
erbăria în Iaşi. Numele de erbării se dă însă şi căruţelor care cuprindeau praful de puşcă şi
care însoţeau tunurile în deplasările armatei.258
IV.2.3. Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea oştenilor din oastea cea mare era identică cu a ţăranilor din mijlocul cărora
proveneau. Era lucrată în ţară, din fire de lână şi cânepă, precum şi din blănuri de animale. Ea
consta în sumane, cojoace, căciuli, pieptare, mintene, şube, zeghe, zăbunari, iţari, nădragi,
glugi, traiste pentru merinde, opinci sau ciobote. Ostaşii din oastea cea mică purtau uniforme
militare, lucrate din postav autohton sau de import. Postavurile de calitate mai bună, stofele de
lux pentru îmbrăcămintea domnilor şi a comandanţilor oştirii erau aduse din Transilvania,
precum şi din Polonia, Imperiul Otoman, Veneţia sau Flandra.259
O importantă categorie de echipament o forma cel de protecţie. Cei mai mulţi ostaşi purtau
o îmbrăcăminte specială, confecţionată din mai multe pânze de in suprapuse, cu un strat de
lână intre ele, confecţionat astfel încât să asigure protejarea corpului. Pedestraşii, după
reprezentările pe frescele de la Popăuţi, aveau tunică de zale până la poale, coif cu apărătoare
de zale a gâtului şi umerilor.260
Tot în privinţa mijloacelor de protecţie şi a uniformelor, documentele, izvoarele
arheologice şi reprezentările artistice remarcă folosirea cămăşilor de zale şi a armurilor. De
pildă, în lista de armament trimis din Konigsberg, la 1569, lui Alexandru Lăpuşneanu,
257
*** (coord. Ştefan Pascu) - op. cit., p. 371
258
259
Traian Dafinescu şi Ioan Botă – op. cit., p. 33
260
Ibidem. – p. 36
46
figurează 30 de cămăşi de zale şi 30 de mănuşi de fier. Tot despre echipament de protecţie
izvoarele ne spun că mulţi oşteni de-a lui Ion Vodă aveau zale de fier.261
În prima jumătatea secolului al XVI-lea atât geograful sas Georg Reichrstorffer, cât şi
Anton Verancsis subliniau că: …platoşă grea nu are nimeni; puţini şi numai din cei bogaţi, au
cămăşi de zale şi coif de oţel; drept platoşă ei toţi îmbracă nişte haine din in, umplute cu
bumbac, în grosime de trei, patru degete, mai ales în partea umerilor şi până la coaste… şi în
cusături din iţe dese la depărtare de un deget şi jumătate una de alta, şi acestea sunt socotite
drept platoşe, căci sabia nu le poate pătrunde. Acest tip platoşă care se putea confecţiona cu
uşurinţă pe plan local intra în dotarea luptătorilor oastei cele mari asigurând protecţia necesară
în confruntări.262
Călătorul Francois de Parie de Fouquevaux, umblat prin ţările române, remarca la 1585
asemănarea gărzii domnului Moldovei cu aceea a oştenilor din Transilvania.263
Legat de uniforme, dintr-un document târziu din Moldova rezultă că la domnii cei vechi
slujitorii primeau postav şi ei îşi găteau hainele. Unii dintre domni au acordat o mare atenţie
uniformelor. Miron Costin afirma că Ştefan Tomşa se îngrijea personal de uniformele
dorobanţilor, care erau foarte bine îmbrăcaţi, cum n-au fostu nici la o domnie grijită
pedestrimea, cu haine tot de feleandras (postav scump de Flandra), cu nasturi şi cu ceprage
de argintu, cu pene de argintu la cumanace şi cu table de argintu la şoldure pre lanunci. 264
261
***(coord. Ştefan Pascu) – op. cit., p. 75
262
Traian Dafinescu şi Ioan Boată – op. cit., p. 36
263
Ibidem. – p. 36
264
47
Fig.16. Cămaşă de zale şi platoşă din secolele XVI – XVII.
Tot legat de haine la 1643, un sol polon remarca faptul că pedestraşii moldoveni erau
îmbrăcaţi în roşu, iar peste câţiva ani, Paul de Alep menţiona, de asemenea că dărăbanii erau
îmbrăcaţi în haine roşii.265
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea uniformele militare s-au răspândit tot mai
mult, iar pe parcursul secolului al XVIII-lea ele s-au generalizat, caracterizând instituţia
militară.266 În această perioadă uniformele militare erau foarte răspândite, reprezentări ale
acestora întâlnim în miniaturile manuscriselor lucrate la Iaşi şi în alte centre culturale, acestea
înfăţişează soldaţi cu pantaloni albi de pânză groasă, cu cizme înalte, cu tunici scurte, cu
tricorn şi cu armamentul obişnuit: sabia, lancea, puşca cu baionetă. Între diferitele categorii
ostăşeşti se constată uniforme de culori diferite, uniformele erau o îmbinare între moda
orientală şi cea europeană occidentală a vremii.267
Preocupările de fast ale domnitorilor fanarioţi sunt vizibile în grija pentru uniformele
strălucitoare ale ostaşilor de curte, a căror ţinută menită să impresioneze pe vizitatorii
străini.268 Despre aceste aspecte am mai discutat şi pe parcursul capitolului al III-lea.
Astfel, din cele descrise mai sus putem afirma că modernizarea cu armament de foc a
oştenilor moldoveni s-a făcut destul de lent (doar câteva categorii militare privilegiate se
bucurau de arme de foc relativ bune, cum erau spre exemplu arnauţii) şi târziu din diferite
motive obiective. O altă concluzie este aceea că oştenii moldoveni erau destul de pricepuţi în
mânuirea armelor albe, în special a arcurilor şi săbiilor, şi luptau foarte bine călări (mai ales
cei din Ţara de Jos).
IV.2.4. Drapelul
Steagul, stindardul sau praporele). Un element foarte important pentru armata Moldovei
şi nu numai, pe întreg parcursul evului mediu, l-a constituit prezenţa drapelului în mijlocul
oştenilor. Izvoarele vremii atestă că oştile Moldovei (ca şi cele ale Ţării Româneşti) foloseau
două categorii de steaguri: steagurile mari sau domneşti, ca simbol al întregii ţări, şi steagurile
mici, ca însemn al unităţilor de luptă. 269
Pentru aceasta perioadă s-a păstrat un desen după steagul Moldovei din vremea lui
Ieremia Movila, din care rezultă ca pânza e de culoare roşie, avea o margine galbenă, iar în
mijloc se afla stema ţării (capul de bour), de culoare albă (fig.17 ). Steagurile unităţilor erau
de mărimi şi culori diferite.270
Fig. 17. Steag ostăşesc de la Ieremia Movilă.

După un desen de la Muzeul Militar din
Bucureşti.
265
Ibidem. – p. 78
266
Traian Dafinescu şi Ioan Botă – op. cit., p. 36
267
268
***(coord. P. Constantinescu – Iaşi) – op. cit., p. 399
269
270
Ibidem. – p. 513
48
Steagurile sunt foarte des întâlnite, pe drapelele unităţilor figurau cruci roşii sau albe şi
figuri de sfinţi. Stegarul (despre care am discutat în capitolul al II-lea ) purta în luptă steagul
unităţii sale.271
Concluzii
În încheiere putem afirma că lucrarea de faţă sintetizează şi scoate în evidenţă cele mai
importante aspecte privind organizarea şi evoluţia structurilor militare din Moldova în
perioada secolelor XVI – XVIII într-un mod ştiinţific, bazat pe lucrări speciale importante dar
şi pe unele izvoare diverse. Astfel, putem spune că am reuşit să reconstituim imaginea acestor
aspecte istorice destul de interesante şi atrăgătoare.
Este adevărat că nu ne-am propus să intrăm foarte mult în detaliile anumitor structuri
militare, despre care se putea scrie mai mult, mai ales că în anumite privinţe unde munca este
cea de a selecta cele mai bune date. În ceea ce ne priveşte, noi ne-am legat pe cât am putut
doar de structurarea, evoluţia şi atribuţiile militare, fără să comentăm sau să prezentăm
anumite bătălii.
La începutul lucrării am schiţat contextul istoric şi evoluţia statutului politic al Moldovei
pentru a înţelege cât mai bine probleme tratate şi am scos în evidenţă principalele lucrării şi
alte surse (izvoare, articole, etc.) care sau ocupat de studierea acestei probleme. În parte a
doua a studiului nostru am analizat trecerea de la organizarea tradiţională, la acele elemente
cât de cât moderne mai ales datorită influenţelor turceşti, dar şi occidentale. În capitolul al III-
lea am continuat analiza celor trei structuri importante ale armatei, am expus noile probleme
ivite datorită statutul politic al ţării şi am observat tendinţa spre care se îndrepta armata
Moldovei, proces normal pentru epoca modernă, în strânsă legătură cu ceea ce se petrecea şi
în ţara de la sud de Carpaţi. În ultima parte a lucrării noastre am descris principalele tehnici şi
strategii de luptă; principalele arme cu care se duceau luptele şi modul cum se echipau pentru
confruntări soldaţii moldoveni.
În realizarea paginilor acestui studiu de faţă ne-am confruntat cu o serie de probleme, cum
ar fi lipsa unor informaţii privind d unele aspecte, apoi datele confuze şi în contradictoriu, ş.a..
După cum s-a observat am folosit mai mult, anumite lucrări speciale după cere ne-am realizat
şi noi schiţa studiului.
În finalul acestei lucrări am întocmit un dicţionar cu principalele noţiuni specifice întâlnite
în aceste pagini şi am ataşat atât pe parcursul capitolelor cât şi la anexe unele desene şi
fotografii despre această temă.
Astfel, considerăm ca acest studiu
Suceava 2008
271
49
Dicţionar *
Agă – ofiţer superior în armata turcească. Dregător al curţii domneşti în ţările române extra -
carpatice însărcinat cu paza ordinii publice; în timp de război comandant al seimenilor.
Armaş – dregător însărcinat cu aplicarea pedepselor, inclusiv celor capitale.
Arnăut – denumire dată uneori unui albanez luptător din trupele de lefegii a domnilor
români, adesea utilizate pentru garda reşedinţelor princiare.
Beleag – tabără de adunare şi de regrupare a oastei.
Bombardă – sau huşniţă, gură de foc, de obicei din bronz, cu pereţii groşi, închisă la unul
din capete şi prevăzută cu un orificiu pentru aprinderea încărcăturii de pulbere
ce propulsa proiectilul.
Bulucbaş – comandantul unui grup de o suta de soldaţi, de obicei din garda domneasca.
Başbulucbaşă – şeful comandanţilor de bulucuri, de sutaşi.
Catastif – registru de evidenţă, de socoteli.
Cazac – luptător din cavaleria uşoară neregulată.
Cătană – denumire generică a oşteanului în principatul Transilvaniei, ulterior categorie de
slujitori în ţările române extra-carpatice.
Căutare – trecerea în revistă a trupelor asociată de obicei cu instrucţia de luptă.
Călăraş – luptător călare. De la sfârşitul sec. XVI oştean din principala breaslă a slujitorilor
militari ai domniei in principatele romane extra-carpatice.
Căpitan – numele generic al comandanţilor unor corpuri de oaste.
Ceauş – curier, ştafetă.
Dorobanţ (dărăban) – oştean pedestru din corpul de slujitori militari al darabanilor din
ţările române extra-carpatice (din a doua jumătate a sec. XVI).
Drăgan – ostaş cavalerist.
Fuştaş – din latinul fustis – adică suliţă (suliţaş în Moldova), oştean înarmat cu suliţă (fuştă,
sau fusturi). Cuvântul s-a păstrat în limba aromână cu înţelesul de bătaie.
Gloată – mulţime, pedestrime. Trupele populare, din afara cadrelor obişnuite ale oştirii,
mobilizate în caz de forţă majoră.
Gonaş – călăreţ uşor care urmarea şi hărţuia duşmanul în retragere.
Hatman – sef militar, mare boier, comandantul armatei.
Hânsar – (oşteni liberi), osteni în cavaleria uşoară din Moldova, specializaţi în incursiuni la
inamic şi acţiuni de cercetare, ce luptau în dobânda, adică pentru prada de război
ce le era cuvenita prin porunca domnului. Soldaţi din trupele auxiliare.
Hotnog – ofiţer ce avea comanda unui grup de o sută de soldaţi.
Ierbărie – depozit de praf de puşcă.
Iscoada – soldat de recunoaştere, spion.
50
Iuzbaş – comandantul unui detaşament sau steag de slujitori militari, în principiu cu un
efectiv de o sută de oameni.
Joimir – soldat lefegiu la polonezi, mercenar.
Lefegiu (mercenar) – luptător angajat în oaste pentru soldă (leafă).
Lipcan – tătar din regiunea Hotin-ului. Lefegiu dintr-un corp (lipcani) subordonat în
Moldova pârcălabului de Hotin sau marelui postelnic, însărcinat uneori cu misiuni
de curier.
Margine – organizare administrativ-militară a zonei de frontieră.
Mezil – poştă cu cai ce servea la transportarea curierilor şi a demnitarilor cu însărcinări
speciale.
Meşteşug – şiretenie, artă militară.
Neamţ – numele medieval al germanului - oştean din corpul de lefegii (nemţi) ai domniei în
ţările române.
Oastea cea mare – concept militar românesc medieval desemnând ridicarea la oaste a
tuturor celor apţi de luptă.
Oastea cea mică (curte) – oaste direct dependentă de curtea domnească, convenţional
numită ”oastea cea mică”.
Ocol – tabără
Odaie – cazarmă la curtea domnească pentru trupele de lefegii.
Odobaşă – mărunt comandant militar, şef al unei odăi de ostaşi de la reşedinţa domnească.
Pâlc – sau polc, polcu, corp de oaste medievală, ceată, unitate militară.
Pârcălab – dregător ales din mica boierime, având diferite atribuţii, sau comandantul unei
cetăţi cu regiunea înconjurătoare în ţările române. Portar – pârcălabul cetăţii
Suceava.
Polcovnic – comandant de polc (colonel).
Puşcă – denumirea tunului în Moldova.
Rohmistru – ofiţer de cavalerie la polonezi; căpitan.
Săcăluş – tun, gură de foc de calibru mic.
Seimen – cuvânt de origine turcească, seymen, însemnând soldat din anumite regimente de
ieniceri. La noi – lefegii pedeştrii.
Serdar – boier de rang mijlociu având atribuţii administrative şi militare la graniţă. Denumire
generică a comandantului unui corp de oaste expediţionar.
Sineţar – oşteni moldoveni din zona Orhei echipaţi cu puşti sineţe, puşti cu cremene.
Slujitor - oştean
Scutelnic – locuitor al ţărilor române extra-carpatice cu obligaţii militare în schimbul unor
scutiri fiscale.
Sotnic – comandant peste o suta de cazaci.
Steag – însemn al trupelor. Unitate militară cu efective cuprinse intre 50 si 200 de oameni;
bază de recrutare în oastea medievală.
Tain – întreţinerea zilnică acordată de curtea domnească slujitorilor militari sau
administrativi.
Temeiu – tabără principală a oştirii.
Voinic – oştean, soldat.
51
* Pentru întocmirea acestui dicţionar de termeni militari din perioada evului mediu am
consultat următoarele lucrări:
- Ion Neculce – Opere. Ediţii critice. Ed. „13 decembrie 1918”. Bucureşti, 1982;
- Ureche Grigore – Letopiseţul Ţării Moldovei. Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;
- *** (coord. Ştefan Pascu) – op. cit.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
1. Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Ed. Semne, Bucureşti, 2004, (ediţie

anastatică a lucrării apărute în 1909 la Editura Librăriei
SOCEC & CO).
2. Neculce Ion – Opere. Letopiseţul Tarii Moldovei (de la Dabija-Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat) şi O samă de cuvinte. Ed. „13
Decembrie 1918”, Bucureşti, 1982.
3. Ureche Grigore – Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978.
II. LUCRĂRI GENERALE
4. *** (coord. Acad. Andrei Oţetea) – Istoria României, vol. II, Ed. Academiei Republicii
Populare România, Bucureşti, 1962
5. *** (coord. Acad. P. Constantinescu - Iaşi) - Istoria României, vol. III, Ed. Academiei
Republicii Populare România, Bucureşti, 1964
6.*** (coord. Acad. Virgil Cândea) – Istoria românilor. O epocă de înnoiri în spirit
European (1602-1711\1716), vol. V, Academia Română,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
7. *** (coord. Dinu C. Giurescu – Istoria României în date, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2003
8. Giurescu Constantin C. – Istoria românilor (De la moartea lui Mihai Viteazul până la
sfârşitul epocii fanariote (1601- 1821), Ed. All, Bucureşti, 2003
9. Lazăr Mihai – Istoria românilor. Epoca medievală. Curs pentru învăţământ la distanţă.
Ed. Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, Suceava 2003.
III. LUCRĂRI SPECIALE
10. *** (coord. Bejancu Gheorghe) – Oastea romanescă de-a lungul veacurilor. Ed.
Militară, Bucureşti, 1976.
11. *** (coord. Ştefan Pascu) - Istoria militară a poporului român , vol. III, Ed. Militară,
Bucureşti, 1987.
12. Dafinescu Traian şi Boată Ion – Istoria serviciilor logistice ale armatei române.
52
Ed. Militara, Bucureşti, 1990.
13. Iorga Nicolae – Istoria armatei române, vol. II, Ed. Militară, Bucureşti, 1970.
14. Suru Gheorghe Alexandru – Armata şi societatea românească, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1980.
15. Stoicescu Nicolae – Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române. Ed.
Militară, Bucureşti, 1968.
ANEXE
Fig.18. Moldova şi vecinii săi la sfârşitul secolului al XVIII – lea (după - Atlas pentru istoria
României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.43).
53
Fig.19. Desen reprezentând oaste din Moldova în perioada secolului al XVII-lea.
Fig.20. Frescă de Mănăstirea Suceviţa reprezentând categoriile militare ale vremii (secolul al
54
XVII – lea): curtenii (sus), domnul cu garda pedestră, şi dorobanţii cu carele de luptă (jos).
Fig.21. Cămaşă de zale, scut, sabie şi arc.
55

Organizarea Si Evolutia Structurilor Militare Din Moldova in Secolele XVI - XVIII

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizarea Si Evolutia Structurilor Militare Din Moldova in Secolele XVI - XVIII

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ISTORIE - GEOGRAFIE

ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA STRUCTURILOR MILITARE

CONF. UNIV. DOC. FLORIN PINTESCU FILOTE MAGDA - CRISTINA

Cap. II. Organizarea şi evoluţia structurilor militare din Moldova (secolul

II.1. Oastea cea mare……………………………………………………………………8

Cap. III. Organizarea şi evoluţia structurilor militare moldoveneşti (a doua

III.1. Curteni, slujitori şi lefegii………………………………………………………

Cap. IV. Arta militară, înzestrarea şi echiparea oştirii moldoveneşti în

IV.1. Evoluţia artei militare…………………………………………….................

Lucrarea de faţă cu titlul, Organizarea şi evoluţia structurilor militare din Moldova

CAP. II. Organizarea şi evoluţia structurilor militare din

II. 1. Oastea cea mare

II. 2. Oastea cea mică

În structurile oştirii Moldovei, la fel ca şi în celelalte ţări româneşti, intrau o serie de

Numele de curtean derivă de la curte (curtean = dvorean – în documentele de limba

Această categorie a apărut la sfârşitul secolului al XVI–lea, evoluând în cursul celui

În concluzie în perioada secolului al XVI-lea apare o nouă structură militară, cea a

Generalizarea şi perfecţionarea armelor de foc a determinat, pe lângă alte consecinţe de

II.3. Aspecte militare

II.3.1. Mobilizare şi recrutare.

II.3.2. Cadre de comandă (ierarhia militară)

Sporirea corpului de comandanţi a fost determinat şi de varietatea şi permanentizarea

slujitori, în timp ce curtenii au rămas mai departe sub comanda vătafilor.

II.3.3. Unităţi militare.

II.3.4. Genuri de arme.

Cu privire la efectivele oştirii Moldovei în perioada tratată de noi, secolul XVI-lea -

CAP. III. Organizarea şi evoluţia structurilor militare

Schimbările politice şi economice plus progresele tehnologice, s-au repercutat asupra

III.1. Curteni, slujitori şi lefegii

Organizarea militară a Moldovei, la fel ca şi în Ţara Românească, a cunoscut în această

În capitolul precedent, în rândurile rezervate curtenilor am descris practic începutul

III.1.3. Lefegii (mercenarii)

Despre apariţia acestora în organizarea armatei Moldovei am discutat în capitolul

III.2. Alte structuri militare.

III.3. Aspecte militare

În ceea ce priveşte ierarhia militară, (fig.7) domnitorul asigura conducerea supremă pe

A. COMANDANTUL B. COMANDANTUL C. COMANDANTUL MILITAR

D. COMANDANŢI DE STEAGURI E. COMANDANŢI AI ŢINUTURILOR

F. MICI COMANDANŢI DE STEAGURI

III.3.2. Atribuţiile oştenilor

III.3.3. Influenţa turcească în terminologia militară

Creşterea progresivă a influenţei turceşti în Moldova şi Ţara Românească în secolele

III.3.4. Încercări de organizare militară de la mijlocul secolului al XVII–lea – secolul

Deşi în secolul al XVIII–lea şi în primele decenii a celui următor efectivele oştilor

În concluzie, în paginile rezervate aspectelor militare, am scos în evidenţă câteva

Cap. IV. Arta militară, înzestrarea şi echiparea oştirii

IV.1. Evoluţia artei militare.

Legat de arta militară a moldovenilor, aceasta nu se deosebeşte faţă de a cea muntenilor,

IV.2. Înzestrarea şi echiparea oştenilor

O componentă principală a organizării militare o constituia armamentul, din cercetarea

IV.2.1. Armele albe

Vechile arme ale veacurilor al XV-lea şi al XVI–lea continuă a fi întrebuinţate, ostaşii se

Fig.11. Arme albe (săbii) din secolele XVII – XVIII.

IV.2.2. Armele de foc

În ceea ce priveşte artileria se constată preocuparea pentru îmbogăţirea arsenalului de

Fig. 12. Ţevi de tun din prima jumătate a secolului al XVII–lea.

Cu toată dezvoltarea pe care o cunoscuse artileria, trebuie menţionat că această categorie

Fig.13. Tun mic din sec. al XVIII – lea.

Fig.14. Puşti (sâneţe) din secolul al XVIII–lea.

Fig. 17. Steag ostăşesc de la Ieremia Movilă.

1. Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Ed. Semne, Bucureşti, 2004, (ediţie

II. LUCRĂRI GENERALE