Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
I Stabiliți valoarea de adevăr a următoarelor enunțuri:
1 Balbismul este o perturbare a elocuțiunii, caracterizată prin ezitare, repetare sacadată, pauze penibile
și chiar împiedicare a facultății de a articula. ( )
2 Parametrul principal de care ținem seama în școlarizarea, instruirea, educarea și recuperarea slab-
văzătorilor este acuitatea vizuală. ( )
II Alegeți varianta corectă:
1. Deficiența presupune:
a) limitările funcționale cauzate de disfuncționalități fizice, intelectuale sau senzoriale, condiții de
sănătate și mediu ce reduc posibilitatea individului de a realiza o activitate motrică, cognitivă sau un
comportament;
b) absența, pierderea sau alterarea unor structuri sau funcții a individului rezultând în urma unei
maladii, a unui accident care împiedică participarea normală la activitatea în școală;
c) dezavantajul social rezultat în urma unor deficiențe sau incapacități și care limitează sau împiedică
individul în îndeplinirea unui rol așteptat de societate.
2. Cerințele educaționale speciale (CES) reprezintă:
a) sistem educațional deschis tuturor copiilor și fiecăruia în parte;
b) probleme ale funcțiilor sau structurilor corpului ca deviație semnificativă sau pierdere;
c) necesități ale educației suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației, adaptate
particularităților individuale și caracteristice unei anumite deficiențe, tulburări, dizabilități de învățare,
precum și o asistență complexă.
III Citiți cu atenție textul și rezolvați sarcinile de lucru:
"Deficiența mintală reprezintă reducerea semnificativă a capacităților psihice care determină o serie de
dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile în permanentă
schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal
cultural, ceea ce plasează individul intr-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimate printr-o
stare de handicap în raport cu ceilalți membrii ai comunității din care face parte. "
a) Definiți conceptul de deficiență mintală.
Deficiența mintală este un complex de manifestări foarte eterogene sub aspectul cauzelor, gradelor sau
a complicațiilor.
b) Menționați 3 caracteristici ale deficienților mintali.
O trăsătură specifică acestui deficient este reprezentată de rigiditate, J.S.Kounin subliniind faptul că la
deficientul mintal "regiunile psihologice" nu permit schimbul funcțional între ele,
schimb corespunzător vârstei cronologice, din cauza rigidității lor.
R. Zazzo descrie o altă caracteristică a deficientului mintal -heterocronia. Autorul consideră că debilul
mintal se dezvoltă psihologic diferit de la un sector la altul, heterocronia cea mai evidenta remarcându-
se între dezvoltarea fizica si cea mintala, între somatic si cerebral. Ca atare, diferitele funcții si procese
psihice ale debilului mintal nu se dezvolta echilibrat, dezvoltarea uneia putând fi în detrimentul alteia.
R. Fau arată că atunci când solicitările exterioare depășesc posibilitățile de răspuns individuale ale
deficientului mintal se manifesta o alta caracteristica numita "fragilitatea construcției
personalității". Operațiile logice, fiind la un nivel scăzut, nu facilitează raporturi sociale stabile si
evolutive din partea acestui deficient, deoarece predomina fragilitatea si infantilismul în
comportament.
c) Descrieți deficiența mintală ușoară.

1
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

Deficienta mintala usoara (de gradul I) se defineste prin coeficientul de inteligenta cuprins intre 50-59,
corespunzator mecanismelor operationale ale gandirii specifice varstei mintale de 7-9 ani. Subiectii
din aceasta categorie sunt capabili de achizitii scolare corespunzatoare varstei lor mintale si pot ajunge
la un grad de autonomie sociala, insa fara posibilitatea asumarii totale a responsabilitatii conduitelor
lor, fiind incapabili sa anticipeze implicatiile si urmarile acestora. Persoanele care prezinta deficienta
mintala usoara constituie grupa deficientilor mintali recuperabili pe plan scolar, profesional si social,
educabili, adaptabili la exigentele intructiei scolare si ale vietii sociale.
Caracteristici definitorii pentru aceasta categorie de deficienti mintali: dificultati ale proceselor de
analiza si sinteza; ingustimea campului perceptiv, adica perceperea clara a unui numar mai mic de
elemente pe unitatea de timp, in comparatie cu un individ normal; constanta perceptiei formei,
marimii, greutatii si naturii materialului din care au confectionat un obict se realizeaza intr-un timp
foarte lent ; in planul gandirii se observa predominanta functiilor de achizitie comparativ cu functiile
de elaborare;
Dezvoltarea cu intarziere a limbajului, sub toate aspectele; capacitate scazuta de organizare si
coordonare a actiunilor in conformitate cu o comanda verbala; eficienta scazuta a memoriei; lipsa de
fidelitate a memoriei; imaturitatea afectiva destul de accentuata; disfunctionalitatea activitatii
voluntare; tulburari ale psihomotricitatii.”
Forme clinice des intalnite:
a)     deficienta mintala armonica - se manifesta cu: dificultati in activitatea de achizitie fara a fi
insotite de tulburari de natura motrice sau sociala. Prognoza profesionala este favorabila, iar trasaturi
ca harnicia, perseverenta ii fac sa fie educabili.
b)     deficienta mintala dizarmonica - la care tulburarile sunt asociate cu tulburarile afective si de
comportament.
d) Prezentați pe scurt etiologia și clasificarea deficiențelor mintale.
Pentru a clasifica deficientele mintale, trebuie sa tinem cont de urmatoarele criterii:
criteriul lingvistic- reprezinta capacitatea de achizitie si de utilizare corecta a limbajului verbal;
criteriul educabilitatii- se refera la masura in care subiectul se achita de sarcinile scolare accesibile
copiilor avand aceeasi varsta ( cronologica);
criteriul psihometric- gradul de performanta in conditiile testarii psihologice, evaluat prin raportarea
scorului brut la un etalon reprezentativ pentru populatia din care face parte subiectul;
criteriul autonomiei personale si sociale- masura in care subiectul isi insuseste o serie de deprinderi
indispensabile adaptarii( de autoservire, de pastrare a igienei personale, de orientare spatio-temporala,
de utilizare a mijloacelor de transport in coumun, de folosire a banilor, de initiere si mentinere a
relatiilor interpersonale, de prestare a unei ocupatii salarizate etc.);
criteriul semiologic- in functie de natura factorilor raspunzatori de geneza deficientelor mintale, de
caracterul innascut sau dobandit al retardului, de formele clinice de manifestare, de traseul evolutiv
ulterior.
Evident, enumerarea de mai sus nu epuizeaza toate reperele utile in incadrarea taxonomica exacta a
deficientelor mintale. Fiecare din aceste criterii s-a dovedit important intr-o anumita perioada istorica,
reflectand dezvoltarea corespunzatoare a conceptiilor si instrumentelor psihologice. Totusi, unul
singur, cel psihometric, se detaseaza ca detinand locul central in majoritatea clasificarilor.
In ceea ce priveste gradele deficientei mintale, adoptarea criteriului psihometric pare solutia cea mai
potrivita, desi valorile de reper ale coeficientilor de inteligenta inca variaza de la test la test sau de la
autor la autor.Conform sursei celei mai autorizate( standardul DSM, 1987, 1994), deficientele mintale
prezinta urmatoarele grade:
liminar: 70-80 ( intelect de limita);

2
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

usor: 50-69 ( debilitate mintala usoara);

mediu: 35-49 ( debilitate mintala moderata);
sever: 20-34 ( imbecilitate);
profund: < 20 ( idiotie).
Incercand o prezentare cat mai concisa a cauzelor deficientelor mintale se observa o insuficienta a
datelor privitoare la etiologie, aproape jumatate dintre cazuri fiind idiopatice.
Cele mai importante cauze sunt cele genetice, deficienta mintala constituind doar o parte a tabloului
simptomatologic rezultat.In cele mai multe cazuri, tulburarile vietii psihice acompaniaza diverse alte
afectiuni somatice sau metabolice, in cadrul starii de polihandicap.Variatiile deficitului intelectual sunt
impresionante, de la valori liminare pana la indecelabil.Spre deosebire de formele endogene, cele
exogene au, in genere, un trend developmental accentuat dizarmonic, iar valorile coeficientilor de
inteligenta fluctueaza in intervalul mijlociu-inferior al scalei de referinta.Mai mult decat atat,prezenta
deficientelor asociate deterioreaza mult capacitatile psihice restante, conducand la un profil psihologic
mozaicat, putin remaniat de atenuarile vicariante specifice fenomenului compensarii.Debilitatea
mintala endogena ramane inca o enigma sub aspectul etiologiei, fiind foarte probabil rezultatul unei
constelatii poligenice defavorabile.
Factorii care contribuie la aparitia deficientei mintale sunt:
factorii endogeni in aceasta categorie pot fi incluse trei grupe majore:
anomalii cromozomiale -autosomiale: Sindrom - Down( trisomia 21) Strigat de pisica( trisomia 5)  
- aberatii gonosomiale- Sindrom Bachs si Boala Nieman-Pick
factori metabolici- toate anomaliile aparute in metabolismul unor substante( metabolismul :acizilor
grasi, lipidelor, glucidelor-galactosemia congenitala-lapte de soia, mineralelor-hipercalcemia
idiopatica)
Pentru bolile respective putem preveni aparitia deficientei mintale printr-o dieta corespunzatoare.
tulburarile degenerative( neurofibromatoza, scleroza tuberoasa)
factorii exogeni se refera la aparitia deficientei mintale datorata actiunii mediului
In functie de perioada de actiune acestia se impart in :
1. factori prenatali:
- boli infectiose( rubeola, rujeola, gripa);
- taxoplasmoza( determina hidrocefalia);
- hepatita virala
-TBC,consum excesiv de calciu care determina osificare prematura avand ca rezultat aparitia
microcefaliei
- tulburari endocrine ale mamei( diabet, tulburari tiroidiene)
- incompatibilitate Rh intre mama si fat
factori perinatali intervin in timpul nasterii
- asfixia, traumatismele, expulzie prelungita, travaliu prelungit
factori postnatali
- prematuritatea nou-nascutului( greutatea egala sau mai mica de 2 500 g.)
- carente alimentare severe
- factori socio-afectivi ( abandon, lipsa de afectiune, mediu ostil)
- carentele educationale
Raportul ereditate-mediu in aparitia deficientei mintale

3
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

Pe baza cercetarilor psihologice realizate pe esantioane de gemeni mono si bizigoti crescuti impreuna
sau in conditii de mediu diferite, precumsi a unui esantion format din parinti si copii naturali si
adoptivi s-a incercat sa se puna in evidenta influenta ereditatii sau a mediului asupra dezvoltarii. S-au
obtinut corelatii semnificative in sprijinul ereditatii, in ceea ce priveste tipul de activitate nervoasa
cerebrala, adica gradul de inhibitie sau excitatie nervoasa, in cazul temperamentului sau in cazul
dominantei intrinseci sau extrinseci a comportamentului.
Un alt factor ereditar este inteligenta.S-au obtinut corelatii semnificative, dar in anumite limite.
Deficienta mintala de limita s-a observat ca este determinata in primul rand de absenta unui mediu
favorizant de carente afective stimulative precoce, de institutionalizare, de neglijarea si privatiunea
timpurie a copilului.Se acumuleaza ramaneri in urma, decalaje foarte mari care cu greu pot fi
recuperate la nivelul achizitiilor( mers, vorbit, etc.)
Ereditatea este predominanta in cazul deficientelor mintale determinate de anumite sindroame, boli,
anomalii genetice.Se considera ca ereditatea este cauza aparitiei deficientei mintale in 70%-80% din
cazuri.
e) Exemplificați cum se realizează încadrarea unui copil cu deficiență mintală ușoară
în școală de masă
Omul este o fiinţă dependentă în activitatea pe care o desfăşoară de ceilalţi. Are nevoia permanentă de
a comunica şi coopera.
Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficienţe. Ei sunt percepuţi diferit, perceperea lor socială
nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, în
funcţie de cultura şi de valorile promovate. Mulţi oameni au reticenţe faţă de persoanele cu deficienţe,
deoarece au o concepţie greşită despre ele. Trebuie însă să înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca
ceilalţi, fiind produsul unic al eredităţii lor şi al mediului.
Persoanele deficiente, la rândul lor au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor: unele îl
consideră un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.
Din categoria copiilor cu C.E.S (cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe propriu
zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii.
Din această categorie fac parte:
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilităţi mintale,
paralizia cerebrală);
- copiii cu deficienţe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit de
atenţie-ADHD, tulburări de opoziţie şi rezistenţă);
- copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică,
tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, supra-
alimentarea);
- copiii cu handicap asociat;
- copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare (dificultăţi de învăţare, sindromul Down, dislexia,
discalculia, dispraxia);
- copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul Asperger,
întârzieri în dezvoltarea limbajului).

4
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

 Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin joc
informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul
înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.
Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale sunt
necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii, orice joc având
nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie adaptate în funcţie de
deficienţa copilului.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD
jocurile trebuie să fie cât mai variate.
Şcoala este de asemenea un mediu important de socializare.
        Formele de integrare a copiilor cu C.E.S. pot fi următoarele: clase diferenţiate, integrate în
structurile şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite,
integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite.
Integrarea şcolară exprimă atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează; condiţia
psihică în care acţiunile instructive-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii
puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate
fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţa totală între
solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le rezolva; existenţa unor randamente la
învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau
la cerinţele şcolare.
În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine de obicei grupului de elevi slabi sau
indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul şcolar. Din asemenea motive, copilul cu tulburări de
comportament se simte respins de câtre mediul şcolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de
şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale şi trăieşte în cadrul
acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea.
        Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale,
persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă, respinse de către societate. Aceste persoane
sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii cu instituţiile sale, trăind în familii problemă,
care nu se preocupă de bunăstarea copilului.
         Copiii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe de terapie
lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare
specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări
motorii. De asemenea vor beneficia de consiliere şcolară şi vocaţională personală şi a familiei.
Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învăţare pentru ca un volum mai mare de
informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut
stilul de învăţare al copilului, dacă este făcută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă
copilul, dar şi ce si cum este necesar să fie învăţat.
              Unii elevi au nevoie de o terapie a tulburărilor de vorbire şi de limbaj şi de psihoterapie
individuală şi de grup pentru sprijinirea integrării pe plan social.

5
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

De asemenea copiii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor şi colegilor, fiind nevoie să
primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate.
         Copiii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilităţi fizice, necesită programe şi modalităţi
de predare adaptate cerinţelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces pentru deplasare,
asistenţă medicală specializată, asistenţă psihoterapeutică.
        Copiii ce prezintă tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât consultarea
psihologului, a medicului neuropsihiatru şi terapia să fie făcute cât mai precoce, cu implicarea tuturor
factorilor educaţionali (familie, cadre didactice). Consilierul şcolar este şi el de un real ajutor, el
oferind consilierea elevului şi a familiei.
        Strategii şi intervenţii utile din partea cadrului didactic:
 -Crearea unui climat afectiv-pozitiv;
 -Stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;
 -Încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor;
 -Încurajarea independenţei, creşterea autonomiei personale;
 -Încurajarea eforturilor;
 -Sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea dependenţă;
 -Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă, astfel încât să fie
încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres;
-Crearea unui climat afectiv, confortabil;
-Centrarea învăţării pe activitatea practică;
-Sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile;
-Folosirea învăţării afective;
-Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare,etc.
 
          Abordarea incluzivă susţine că şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească
barierele din calea învăţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i
ajuta pe elevi să reuşească acest lucru. Pentru aceasta şcoala trebuie să dispună de strategii funcţionale
pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în
calea participării lor la educaţie. Putem stabili de asemenea relaţii de colaborare cu autorităţile locale,
părinţii şi reprezentanţii comunităţii.
   Poate fi dezvoltat un mediu afectiv pozitiv în care copiii să poată discuta cu lejeritate despre
dificultăţile pe care le pot întâlni şi să aibă curaj să ceară ajutor.
        Într-o abordare incluzivă toţi copiii trebuie consideraţi la fel de importanţi, fiecăruia să îi fie
valorificate calităţile, pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva bun.Adesea,
când explorăm universul fiinţei umane, ne confruntăm cu o mare diversitate. Copiii care ne trec pragul
claselor ne pun în situaţia de a căuta mereu noi soluţii la problemele ridicate. De cele mai multe ori
găsim soluţiile cele mai bune pentru copii. Însă, uneori suntem puşi în dificultate de complexitatea
problemelor. Una dintre aceste probleme o reprezintă copiii cu cerinţe educative speciale.
        Aceşti copii nu sunt speciali în sine. Ei au nevoie doar de o abordare personalizată în ceea ce
priveşte demersurile pe care le întreprindem în educaţia lor.
Educaţia incluzivă (după definiţia dată de UNESCO) este un mod de educaţie adaptat la şi
individualizat în funcţie de nevoile tuturor copiilor în cadrul grupurilor şi claselor echivalente ca
vârstă, în care se regăsesc copii cu nevoi, capacităţi şi nivele de competenţă foarte diferite. Prin
educaţia incluzivă este oferit suport - în cadrul şcolilor de masă şi al claselor normale - copiilor cu
dificultăţi de învăţare, indiferent de originea lor socială sau de tulburările pe care le prezintă, acceptaţi
alături de colegii lor "normali".

6
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

        Educaţia incluzivă este o mişcare mondială bazată pe drepturile umane de bază,. Conform
principiilor drepturilor omului, fiecare copil, indiferent de apartenenţa sa sau de nivelul de dezvoltare a
capacităţilor sale, are dreptul la o educaţie de bună calitate, care să conducă în cea mai mare măsură la
dezvoltarea capacităţilor sale cognitive şi de integrare socială. Diferenţierea şcolară pe baza
apartenenţei la o anumita categorie socială sau a nivelului de dezvoltare individuală este nedreaptă şi
nu justifică excluderea din şcoala de masă. Al doilea argument care susţine necesitatea mişcării
integraţioniste este acela că şcoala de masă este cea care asigură mediul, precum şi nivelul de calitate
cel mai propice învăţământului şi însuşirii aptitudinilor sociale şi cognitive. Pentru a uşura copiilor cu
dificultăţi de asimilare integrarea în şcolile de masă, este necesar ca în aceste şcoli să se asigure o
atmosferă mai primitoare şi de acceptare.
Datorită unui nivel mai redus al cerinţelor, de cinci ori mai mulţi copii cu nivel socio-economic
redus faţă de cei cu nivel socio-economic crescut sunt înscrişi în şcolile ajutătoare speciale, în loc de
şcolile generale. Astfel se creează un cerc vicios : performanţe şcolare slabe - loc de muncă cu
salarizare scăzută - perspective sociale slabe - nivel de viaţă scăzut - tensiuni în viaţa personală. Si
totul se repetă în generaţia următoare. Tuturor acestor copii le-ar asigura posibilităţi mai bune şcoala
generală unde un sistem educaţional mai atent, le-ar putea schimba soarta în bine. Dar pentru ca aceşti
copii dezavantajaţi să aibă loc în şcolile generale, trebuie să se producă schimbări majore atât la
nivelul atitudinii corpului profesoral, cât şi al sistemului educaţional, respectiv a metodelor de
stimulare a dezvoltării şi al psihodiagnozei.

7
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

Pentru prevenirea declinului social ulterior nu este suficient ca aceşti copii să fie menţinuţi în
sistemul educaţional tradiţional pentru că există pericolul dificultăţilor de adaptare la standardele
ridicate şi deci pericolul de eşec sau abandon şcolar. Pe lângă acceptarea copilului în şcoala de masă,
trebuie asigurat un mediu educaţional corespunzător, suport şi experienţe pozitive copilului cu
dificultăţi de învăţare.
          O caracteristica speciala a acestor copii "în pericol de excludere" o constituie faptul că
posibilităţile lor nu sunt în concordanţă cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii. Ei nu se
adaptează cu uşurinţă si nu pot obţine succese în cadrul sistemului educaţional tradiţional. (Nu reuşesc
la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc să obţină diplome). În spatele acestor probleme,
stă desigur şi nivelul lor ineficient de funcţionare a proceselor cognitive, agravat de faptul că nici în
cadrul familiei şi nici în şcoală, ei nu beneficiază de o stimulare cognitivă corespunzătoare. Deficitul
cognitiv apărut în urma educaţiei necorespunzătoare este totuşi reversibil şi poate fi compensat chiar şi
în cazul unor tulburări organice, cu condiţia ca potenţialul copilului să fie activat în mod
corespunzător. Toate aceste corecturi se pot realiza în cadrul şcolii de masă şi al familiei, cu ajutorul
programelor de dezvoltare cognitivă.
        Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu cerinţe educative speciale ar
trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală şi asigură independenţa sa
economică şi integrarea sa socială, cea mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe de
readaptare, măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa personală, care să-i permită
să ducă o viaţă cât mai normală şi completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare
totală presupune un ansamblu de măsuri fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de
facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. Adaptarea mobilierului
exterior şi urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii sportive, transportul şi
comunicaţiile, activităţile culturale, timpul liber şi vacanţele trebuie să constituie tot atâţia factori care
contribuie la realizarea obiectivelor readaptării.
Este important să se determine participarea, în măsura posibilului, a persoanelor cu cerinţe
educative speciale şi a organizaţiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.
Legislaţia trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor cu deficienţe şi să favorizeze, pe cât posibil,
participarea lor la viaţa civilă. În cazul în care persoanele cu cerinţe educative speciale nu sunt în
măsură să-şi exercite în mod deplin drepturile lor de cetăţeni, trebuie să fie ajutate să participe cât mai
mult posibil la viaţa civilă, asigurându-le ajutorul adecvat şi luând măsurile necesare. Profesioniştii
trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieţii, iar persoanele cu deficienţe trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi procura informaţia ele însele. Dacă natura, gravitatea deficienţei sau vârsta
persoanei nu permit reconversia sa personală, chiar în atelier protejat, la domiciliu sau în centre de
ajutor pentru muncă, ocupaţiile cu caracter social sau cultural trebuie să fie prevăzute. Măsuri potrivite
trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor cu cerinţe educative speciale şi în special
persoanelor cu deficienţe mentale condiţii de viaţă care să le asigure dezvoltarea normală a vieţii lor
psihice.
Copilul cu deficienţe se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să
joace rolul de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile
inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât
de neutru. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de
deficienţă. În acest fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de
propria deficienţă. Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu
deficienţă capătă o importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau
respingere.
        Copiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, si-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru
copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea

8
Grădinaru Ioana, clasa a XII-a A

în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se
orienteze în spaţiu şi timp. În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel
că jocul are un caracter social.
Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu deficienţe, întrucât le oferă şansa de a se juca cu alţi
copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc
(loto, domino, table, cuburi, cărţi de joc etc.).

       În perioada de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din
acest motiv, copiii cu deficienţe trebuie să fie înscrişi la grădiniţă, alături de copiii sănătoşi. Copiii
sunt curioşi, dar practici, astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică, care se deplasează
în scaun cu rotile sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi pentru a accepta uşor un coleg cu
probleme de sănătate. Perioada de preşcolar este cea mai indicată pentru începerea socializării copiilor
cu deficienţe. La această vârstă, socializarea se realizează uşor prin intermediul jucăriilor şi al
echipamentelor de joc. Totuşi, trebuie să fim atenţi la unele probleme deosebite.
         Unii copii cu deficienţe au avut experienţa neplăcută a spitalizării şi a separării de părinţi. De
aceea, pot apărea reacţii intense, mai ales în primele zile de grădiniţă. În alte cazuri, copilul are
probleme legate de utilizarea toaletei şi de deplasare. În aceste situaţii, este de preferat să se solicite
prezenţa mamei până la acomodarea copilului în colectivitate şi acomodarea personalului cu
problemele copilului. Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului. Copiii cu
tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie.
Copiii cu cerinţe educative speciale pot fi integraţi în mediul şcolar/preşcolar în mai multe feluri: prin
integrarea individuală a acestora în clasele obişnuite, grupuri de doi-trei copii cu deficienţe incluşi în
clasele obişnuite, clase diferenţiate, incluse în structura şcolii/grădiniţei obişnuite. Integrarea acestor
copii în colectivul unei clase obişnuite exprimă atitudinea favorabilă a acestora faţă de unitatea de
învăţământ şi faţă de cadrul didactic, ajută la consolidarea unei motivaţii puternice, care susţine efortul
copilului în activitatea de învăţare, duce la realizarea unor progrese la învăţătură şi în plan
comportamental.
        Predispoziţia biologică nu este o sentinţă, iar mediul social este o şansă. Sentinţa produsă de
societate este mai periculoasă pentru un copil în dezvoltare decât predispoziţia biologică. Pornind de
aici, trebuie să înţelegem faptul că trăim într-o lume a diversităţii umane, că şcoala nu se poate eschiva
de la rolul de promotor al progresului uman şi că doar ea poate facilita schimbarea, întrevăzută ca
posibilă, a mentalităţii şi atitudinii faţă de cerinţele educative ale tuturor copiilor.
 Şcoala va reuşi să răspundă cerinţelor speciale de educaţie ale copiilor aflaţi în dificultate şi nevoilor
de educaţie ale familiilor acestora doar prin eforturile ei interne şi cu sprijinul tuturor.