MALPRAXISUL MEDICAL

Malpraxisul medical este o eroare profesională generatoare de pagube pacientului, ce implică

răspunderea civilă a personalului medical sau a furnizorului de servicii și produse medicale,
sanitare sau farmaceutice.

Din punct de vedere etimologic, malpraxis este un termen alcătuit din latinescul „mal”,
„malus” – „rău” şi cuvântul de origine greacă „praxis” – „practică”, ceea ce îi dă sensul de
„practică rea, inadecvată, a practica profesia în mod greşit”.

Conform legii : Articolul 642, alin. (1), lit. b), din Legea nr. 95/ 2006, cei care răspund
disciplinar dar și penal sunt atât personalul medical (stomatologul, medicul, farmacistul,
asistentul medical, moașa), cât și furnizorii de produse și servicii medicale. Acestora li se
adaugă, potrivit legii civile, producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe
medicamentoase și materiale sanitare, care răspund pentru prejudiciile produse pacienților în
activitatea de prevenție, diagnostic și tratament.

În caz de malpraxis, aceștia vor răspunde civil pentru prejudiciile produse pacientului, care
includ atât neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii.

Totodată, personalul medical va răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din

nerespectarea reglementarilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul informal şi
obligativitatea acordării asistenţei medicale, ori în cazurile în care personalul medical îşi
depăşeşte limitele competentei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil
personal medical ce are competenţa necesară.

Pentru a reclama un caz de malpraxis trebuie stabilit, potrivit aceleiași legi, dacă este vorba
despre o eroare medicală. În acest sens, pacientul poate sesiza:

 Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis

din cadrul Direcției de Sănătate Publică;
 Administrația unității sanitare, pentru o răspundere în baza Codului Muncii;
  Colegiul Medicilor, pentru o răspundere disciplinară;
 Parchetele, pentru răspundere penală, în baza Codului Penal;
 Instanța de judecată, pentru răspundere civilă, în baza Codului Civil.

-DE VAZUT: https://oamgmamrolt.ro/download/LEGEA_MALPRAXIS-ULUI_MEDICAL.pdf

Începutul

I765: Juristul britanic Sir William Blackstone publică un compendiu de principii juridice intitulat
„Commentaries on the Laws of England”, în care se referă la „Mala Praxis”, pe care el o
definește ca „Neglijarea sau managementul lipsit de pricepere a unui medic sau chirurg” [1]. Din
acest termen este derivat cuvântul modern „malpraxis”.

1789: Cele 13 colonii engleze ale Americii se unesc pentru a deveni SUA.

1794: Primul proces de malpraxis medical înregistrat în SUA are loc în Connecticut, unde un
pacient a murit din cauza unei complicații chirurgicale [2].

Secolul al XIX-lea: Procesele pentru malpraxis încep să apară ca o „nouă zonă de creștere
tentantă pentru avocații agresivi” [3]. Majoritatea proceselor de malpraxis sunt legate de erori în
tratamentul fracturilor, luxațiilor și amputațiilor [4].

1895 până în prima jumătate a secolului al XX-lea: Aproape imediat după descoperirea de
către Roentgen a razelor X în 1895, radiografiile devin una dintre cele mai prolifice surse ale
națiunii pentru acțiuni de malpraxis. În primele șase decenii ale secolului al XX-lea, practic toate
procesele de malpraxis pretind erori medicale, de exemplu. erori de comisie: medicul face ceva
greșit, cum ar fi cauzarea de leziuni din cauza prea multor radiații, complicații ale tratamentului
medical chirurgical și nechirurgical și neinterpretarea corectă a filmelor radiografice, a
rezultatelor testelor cardiace și a altor teste de laborator [3]. Pe măsură ce se desfășoară în anii
1950, erorile medicilor trec încet, de la erori de comitere la erori de omisiune, de exemplu.
medicul nu reușește să facă ceva corect [4]. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970,
numărul proceselor de malpraxis începe să crească, iar natura acuzațiilor de malpraxis începe să
se schimbe.
Neglijența medicală evoluează de la erori de comitere la erori de omisiune: criza
malpraxisului din anii 1970

Analiza proceselor de malpraxis medical în care au fost pronunțate hotărârile instanței

supreme de stat și ale curții de apel între anii 1794 și 1956 au evidențiat cazuri sporadice axate pe
radiografiile care nu au fost ordonate pentru diagnosticarea fracturilor, dar niciuna care pretindea
diagnosticarea întârziată a neoplasmului sau alte probleme medicale grave [2].

De la începutul anilor 1970 până la sfârșitul anilor 1980, numărul proceselor în care se
pretindeau eșecul de a diagnostica cancerul a crescut cu 50%. Acuzațiile împotriva medicilor
non-radiologici pentru că nu au efectuat un examen radiologic s-au dublat în zona mai mare din
Chicago între 1982 și 1994. [5]

În 1969, Subcomitetul pentru Reorganizarea Executivă a Senatului SUA a publicat un raport

de 1060 de pagini care a dezvăluit că „amenințarea tot mai mare pentru medici și publicul
american de litigii pentru malpraxis crește primele pentru acoperirea asigurărilor de malpraxis,
ceea ce, la rândul său, obligă unele companii de asigurări să iasă din afaceri și crește costurile
medicale în această națiune... Raportul a concluzionat că „situația de malpraxis amenință să
devină o criză națională, obligând unii medici să părăsească practica medicală” [6].

Medicina defensivă și ratele de eroare medicală

Cu o jumătate de secol în urmă, un cercetător în radiologie a șocat comunitatea medicală

dezvăluind un grad surprinzător de inexactitate în practica clinică, de laborator și radiologică. El
a găsit o rată de eroare de 34% în diagnosticul de infarct miocardic, dezacord de 85% în rândul
medicilor interniști în diagnosticarea emfizemului, dezacord de 93% în rândul medicilor pediatri
în determinarea malnutriției la copii, o rată de eroare de 20% în interpretarea
electrocardiogramelor, o rată de eroare de 28% în testele clinice de laborator și o rată de eroare
de 30% în interpretarea radiografiilor toracice [7], [8]. Alți investigatori au raportat date similare:
studiile mari de autopsie au descoperit erori clinice frecvente și diagnostice ratate, cu rate de
eroare de până la 47% [9], [10].
 În 1999, Institutul de Medicină (IOM) a publicat un raport de referință care a atras atenția la
nivel mondial: îngrijirea medicală a fost responsabilă pentru până la 98.000 de decese anual în
SUA [11]. Șaptesprezece ani mai târziu, cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins Makary
și Daniel au estimat că peste 250.000 de decese au loc în fiecare an în SUA din cauza erorilor
medicale [12]. Acuratețea acestor cifre a fost pusă la îndoială și, de fapt, nimeni nu știe numărul
exact de decese pe an cauzate de erori medicale. Cu toate acestea, un lucru este cert: de când
medicina defensivă a intrat în practica medicală în urmă cu 45 de ani, erorile medicale au crescut
substanțial, în timp ce în aceeași perioadă a scăzut numărul proceselor de malpraxis medical
depuse anual.

Litigiile de malpraxis sunt în scădere

Amenințarea de a fi dat în judecată pentru malpraxis, care a fost factorul major în instigarea la
medicina defensivă, a scăzut în ultimul deceniu. Procesele pentru malpraxis au scăzut în aproape
fiecare stat. „Frecvența revendicărilor este la minime istorice; mediul de malpraxis de astăzi
pentru medici este probabil cel mai bun din ultimii 40 de ani”, potrivit unui consultant
proeminent în răspundere medicală [13]. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează unui
diagnostic și tratament medical mai bun, dar într-o măsură aparent mai mare se datorează
costului ridicat al asumării și urmăririi penale a litigiilor de malpraxis medical. Un articol recent
de revizuire a legislației privind litigiile de malpraxis medical din SUA subliniază că daunele
insuficiente și cheltuielile mari de litigii sunt motivele principale pentru care mulți avocați
resping cazurile. Din cauza sistemului de urgență, avocații trebuie să acopere cheltuielile
judiciare ale costurilor și procedurilor judiciare și plata martorilor experți, iar sondajele dezvăluie
că mulți nu vor accepta cazuri decât dacă daunele preconizate sunt de cel puțin 250.000 de
dolari. Pentru un caz în care câștigul este mai puțin sigur, majoritatea avocaților solicită daune
minime așteptate de 500.000 USD [14].

Deși medicii sunt astăzi mai puțin îngrijorați de a fi dați în judecată decât în trecut, totuși, ei
rămân îngrijorați de a fi trași la răspundere pentru erorile pe care le comit. Consiliile de licențiere
medicale de stat inițiază adesea proceduri disciplinare împotriva medicilor dacă se convine
asupra plății prin acord sau verdictul juriului din cauza erorii medicului. Toate aceste plăți
trebuie raportate în mod legal la Banca Națională de Date pentru Practicieni, „privilegiile
medicilor într-un spital pot deveni restricționate și capacitatea medicilor de a continua ca
furnizor într-o anumită organizație de îngrijire gestionată ar putea fi pusă în pericol; comiterea
unei erori poate duce la cenzură sau la creșterea supravegherii, colegii îi pot considera
incompetenți sau neglijenți și niciun medic nu dorește să fie criticat la o conferință de evaluare
inter pares. Nu este doar teama de răspundere, ci mai des teama de a fi perceput ca un medic de
calitate inferioară care sprijină supraviețuirea medicinei defensive.

Tiparul de supra-testare devine standardul de îngrijire, iar progresul de a face ceea ce nu este
necesar devine autopromulgat. Datorită medicinei defensive, erorile de omisiune (eșecul
diagnosticului) au scăzut în mod clar; cu toate acestea, din păcate, erorile de comisie
(supradiagnostic și supratratament) par să fie în creștere.

Într-un Comentariu din 1999, editorul The Lancet, Robert Horton, a scris următoarele [15]:
„Cultura actuală predominantă în ceea ce privește erorile medicale - numirea, rușinea,
suspendarea și pedepsirea colegilor trebuie să înceteze... Problema nu este dacă apar erori, ci ce
învață medicii din ele.”

Nu se știe în ce măsură, dacă este cazul, comunitatea medicală a răspuns favorabil la îndemnul
lui Horton, iar cuvintele sale sunt la fel de convingătoare și instructive astăzi ca acum 18 ani.
 Bibliografie

1. Blackstone W. Commentaries on the laws of England. Oxford, England: Clarendon,

1768:122.10.1093/oseo/instance.00248899
2. Sandor AA. The history of professional liability suits in the United States. J Am Med
Assoc 1957;163:459–66.10.1001/jama.1957.82970410010018
3. Mohr JC. American medical malpractice litigation in historical perspective. J Am Med
Assoc 2000;283:1731–7.10.1001/jama.283.13.1731
4. Buckner F. Overview of the history of medical malpractice. West Hartford, CT: The
Graduate Group, 1999
5. Berlin L. Malpractice and radiologists, update 1986: an 11.5 year perspective. AJR
1986;147:1291–8.10.2214/ajr.147.6.1291
6. Curran WJ. Senator Ribicoff’s report on medical malpractice. N Engl J Med
1970;282:325–6.10.1056/NEJM197002052820608
7. Garland LH. On the scientific evaluation of diagnostic procedures. Radiology
1949;52:309–28.10.1148/52.3.309
8. Garland LH. Studies on the accuracy of diagnostic procedures. Am J Roentgenol
1959;82:25–38
9. Anderson RE, Hill RB, Key CR. The sensitivity and specificity of clinical diagnostics
during five decades: toward and understanding unnecessary fallibility. J Am Med Assoc
1989;261:1610–7.10.1001/jama.1989.03420110086029
10. Roosen J, Frans E, Wilmer A, Knockaert DC, Bobbaers H. Comparison of premortem
clinical diagnoses in clinically ill patients and subsequent autopsy findings. Mayo Clin
Proc 2000;75:562–7.10.4065/75.6.562
11. Institute of Medicine. To err is human: building a safer health system. Washington, DC:
National Academy’s Press, 1999
12. Makary MA, Daniel N. Medical error – the third leading cause of death in the US. Br
Med J 2016;353:i2139.10.1136/bmj.i2139
13. Lowes R. Malpractice premiums trail inflation for some physicians. Medscape December
16, 2016 Available from: https://www.bmj.com/content/353/bmj.i2139
14. Shepherd J. Uncovering the silent victims of the American medical liability system.
Vanderbilt Law Review 2014 Available from: https://heinonline.org/HOL/LandingPage?
handle=hein.journals/vanlr67&div=6&id=&page=
15. Horton R. Commentary. The uses of error. Lancet 1999 Available from:
https://www.thelancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140-6736(99)00036-7/fulltext