Iar cînd apoi ajunse la palatul Vestitului ei tată, s-a oprit, Iar fetele-ncepură descărcatul. De car și de catîri au îngrijit Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse În mîndrul său iatac, unde-i făcuse Un dulce foc bătrîna servitoare, Acea de mult adusă de popor De prin Epir, pe nave plutitoare, Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor, Căci foarte-a fost iubit el de popoare. Deci ea crescu la sînul lăptător, Aci-n palat, acestui rege fiica Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica. Porni deci și-Odiseu atunci în fine. Ci-n multe neguri îl ascunse-acum Atene-acea ce-i vru tot numai bine, Ca nu cumva-ntîlnit fiind pe drum De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine, Cu vorba ispitind și-alt ce și cum. Deci cînd era și-aproape să sosească, Atene, fata cea dumnezeiască, Îi stete-n drum și chip avea de fată C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el: „Te rog, copilo, vino de-mi arată Palatul regelui de-aici, de vrei, Căci eu, străin din lumea-ndepărtată. Eu nu cunosc pe nime dintre-acei Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.” Răspunse-Atene atunci, zeița zării: „Ba viu, străine tată, cu plăcere, Că nu-i departe casa care-o spui De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere, Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui, Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea, Nu văd cu drag și rînd de cei de-airea. Ei gîndul numai la corăbii-avîndu-l, Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă, Și-aleargă-n largul mării străbătîndu-l. Așa vreau ei; iar nave el le dă Ușoare ca de fulgi și iuți ca gîndul.” Așa vorbind, porni, iar el în urmă. Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă Umbla printre feaci fără să-l vadă. Căci nu-l lăsa văzut Atene care Pusese-asupra lui ăst nor ca scut. Iar el privea cu veselă mirare Limanul larg și de corăbii-umplut, Și piața cea de sfat și zidul tare Cu șanț în jur, minune de văzut! Deci cînd era-n vedere-acum palatul Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul: „Aici e, taic-al meu, dorita casă. Intrînd, tu mergi și vei găsi la vin Pe regii cei iubiți de cer, la masă. Dar nu te turbura și fii deplin, Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă! Căci celui îndrăzneț, chiar și străin Fiind, îi ies mai lesne cele bune. Și-acum tu ține-aminte ce voi spune. Deci fă, ca-ntîi regina să te-audă. Arete-i zic, și vrednic nume-avu. Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă, Că-ntîi pe Navsitoos îl născu Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă, Cu dulcea Periboea, care fu Copila lui Evrimedon cel mare, Ce-a fost stăpîn peste giganți, pe care El însuși, pentru-a lor fărădelege, I-a stins, pierind cu ei și-acest erou. În urmă Navsitou, al Scheriei rege, Născu pe Roxenor și pe-Alcinou. Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege, Lovitu-l-a, pe cînd fu încă nou Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete. Pe-aceasta Alcinou nevast-o are, Și-atîta cinste-i dă, că-ntre femei. Din cîte țin o casă-n ascultare, N-avu pe lume alta vaza ei. Deci foarte-i dă și soțul cinste mare Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei, Și ca pe-un zeu o văd pe drum cînd vine, Și-o-ntîmpină cu dulci urări de bine. Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă; Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea Își pune-ntregul suflet și-i împacă. Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea De spus și roag-o din genunchi, și dacă Te-ascultă,-atunci să știi că vei vedea Și țara ta și-averea și palatul.” Deci după ce i-a dat Atene sfatul, Lăsînd plăcuta Scherie se duse La Maraton și unde-a mers mereu, În dulce-Atena cea cu ziduri suse Și-n templul sfînt cel pus lui Erihteu. Porni deci spre palat, precum îi spuse, Dar nu intră de-a dreptul Odiseu, Ci stînd la pragul cel cu multe rînduri, Purta prin suflet nesfîrșite gînduri. Lucea palatul, deci, cum alb de soare, Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor, Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător Un loc cuprind și-i fac încingătoare, De-albastru smalț avînd cununa lor. Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie Și porți de aur larga curte-o-ncuie, Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta Și-al lor belciug de aur greu. Iar cîni De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta, Ciopliți frumos cu mult dibace mîni De meșterul Efest, păzind înalta Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni, Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii, Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi. Și-n larga sală scaune-nșirate Pe două rînduri, pînă-n fundul ei, Și moi covoare-avînd, frumos lucrate, Cu mult dichis, tot lucruri de femei; Și-acolo șed la mesele-ncărcate Fruntași feaci și-nchină pentru zei. Copii de-argint, apoi, pe-altare dese, Cu facle-n mîni fac zare-n nopți la mese. Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe: Dincoace-o seamă-n multul mînii zor Sfărmau cu rîjniți galbenele boabe; Aici torceau, iar fusu-n mîna lor Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe Țeseau din tortul albului fuior, Și-atît de dese pînze supțirele, Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele. Căci după cît feacii-n cîrmuirea Pe mare-a unei nave-s mai presus De toți pe cîți îi naște oameni firea, Pe-atît nevestele de nimeni nu-s Ajunse-n darul de-a găti supțirea Și mîndra pînză, căci Atene-a pus într-însele și cinste-a minții bune Și dar de-a țese lucruri de minune. Lipit-apoi de curte-i o grădină Cu mult cuprins, minune-ntre grădini, Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină De rodii dulci, de peri și de măslini, Și meri ce sub prisosul lor se-nclină, Și-atîția pomi de-atîtea poame plini, Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara, Căci nencetînd Zefirul să se joace Prin frunza lor, tot primăvar-avea; E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace, Și pară lîngă pară-mbătrînea Și mărul lîngă măr pierea dincoace, Și-un fruct aici frumos se pîrguia, Pe cînd alături răsărea din muguri; Și nesfîrșit prisos era de struguri, Că-n fund era o vie roditoare, Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes, Deci strugurii pe-aici se coc în soare, Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules. Și-n fund de tot sînt straturi cu legume, Și flori de cîte neamuri sînt pe lume. Și limpezi curg și două fîntînele; Prin multe părți cotind, pentru-adăpat, Spre fund se duce una dintre ele, Iar alta curge pe-așternutu-i pat Și iese-n drum pe scocuri de cișmele, La pragul porții naltului palat, Și apă ia de-aici întreg orașul. Așa-și avea vestitul crai locașul. Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul, La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui. In urmă, săturat, trecu și pragul, Dar nevăzut de ochii nimănui. In marea sală deci văzu șiragul De sfetnici, închinînd lui Hermes, cui Închină-n urma tuturor fruntașii, Pe cînd gătesc, tîrziu, spre casă pașii. Ascuns în norul ce-mprejur îi stete, Trecu viteazul cel iubit de zei, Spre regele-Alcinou și spre Harete. Și-așa-n genunchi strîngea genunchii ei, Iar norul de o parte-atunci se dete Deci toți au stat tăcuți cînd între ei Văzur-un om străin, și-aveau mirare. Dar el vorbi grăbit cu rugă mare: „Harete,-o doamna cea de suflet plină! Eu, cel bătut de-amar și de furtuni, Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină, Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni! Seninii zei le dea și viață lină, Și fii cuminți, că-s taților cununi, Și-acestor fii în pace ei le lase Și-averi și tot ce-au strîns la ei prin case! Dar eu vă rog, și tatăl sfînt v-ajute Așa pe cum vă rog acum pe voi, Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute În țara mea, la casa mea-napoi, Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute, Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi Și trist el lîngă foc șezu-n cenușă Pe larga vatră, cea de după ușă. Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte Tîrziu deci Eheneu, văzîndu-i muți, (Acel născut cu mult mai înainte Decît și-acei ce-s mai de mult născuți, Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte Decît feacii cei mai pricepuți, Căci multe vechi știa cu de-amănuntul) Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul: „Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine Să lași fără răspuns pe cei săraci, Iar noi, dorind o vorbă de la tine, Să stăm privind în gura ta cum taci! Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine, Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci! Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul, Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul, Că-i domn în cer și-ajută orișicui Străin ce-ți cere mila și-ajutorul. Și, dînd porunci femeilor, să-i pui De cin-apoi, să guste călătorul.” Simțind deci Alcinou, în vorba lui, Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă, Mergînd la vatră, l-a luat de mînă Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse, Aproape lîngă el, din jelț sculînd Pe dragul său copil, și-aici îl puse În locul lui, și cu fruntașii-n rînd. Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse În ol de aur apă, și turnînd Pe mîni el se spăla; iar cînd fu gata, Un alb ștergar pe masă-ntinse fata Și multe-a pus mîncări, să-și ia pe voie; Iar el luînd, mînca și bea-ntre ei. Iar regele spre crainic: „Pontonoe, Amestecă-n ulcioare pentru zei Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe, Că-i domn în cer și apără pe cei Ce vin drumeți să ceară ajutorul; Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.” A zis. Și-amestecînd cu apă vinul. Turna la toți prin cupe Pontonou. Iar după ce-nchinară cu deplinul Și-au fost sătui, le zise Alcinou: „Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul, Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou. Cu toți acum să mergem la culcare, Iar mîne-o să poftim o și mai mare Mulțime de popor, să dau o masă, Ospăț pentru străin cu praznic sfînt. Apoi vom îngriji s-ajung-acasă, La casa lui în dulcele-i pămînt, Oriunde-i este ea, puțin ne pasă! Acesta-i deci rostitul meu cuvînt, Și-atîta timp cît oaspe ni se cheamă, De nici un fel de rău să nu se teamă! Ci-n țară-i cînd va fi, el toate-acele Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi Și tot ce-au tors Ursitele tustrele, Cînd maică-sa-l născu. Iar dac-apoi E zeu de sus și-a coborît din stele, Atunci au zeii-alt gînd de-acum cu noi! Căci ei, de mult, pe față ni s-arată Cînd facem marea jertfă cîteodatâ Și beau cu noi la tot aceleași mese Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt Cînd singur vrun feac în drum le iese, Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt Cu noi și cu giganții rude-alese!” Răspunse Odiseu acest cuvînt: „Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l, Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gîndul! Sînt om de pe pămînt. Un om sînt însă. Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci, Trăind din pînea pe la praguri strînsă! Și nici așa, ci și mai mult, feaci, Căci soarta mea e nesfîrșit de plînsă! Cînd zeii vreau, tu singur ți le faci, Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi, Ci dă-mi mîncare,-oh rege, să mă saturi! Că nu-i pe lume fiară mai răpace, Nici cîne-așa ca pîntecul flămînd; Căci el, ca un dușman cumplit te face Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea cînd Sărmana-ți inimă-n țărînă zace Și-o mare-a ta durere-ți este gînd. Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul, Dar pîntecu-mi dă zor să văd de dînsul Și face-n vremea-n care rup din pîne Să uit de toate cîte-am suferit Și-n gînd să-mi fie singur el! Dar mîne Vă rog să mă trimiteți negreșit Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne, Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit, Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!” A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine Și toți ziceau s-ajute pe străin, Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine. Deci după ce-nchinară negrul vin, S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine. La mas-apoi, de multe gînduri plin, Ei singur, Odiseu, poftit mai stete, Și-alături Alcinou ședea, și-Arete. Deci roabele-adunau în pripă masa, Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu Așa-ncepu dintîi și-ntîi crăiasa, Căci ea privind, prea bine cunoscu Tunica mîndră și cu aur trasa Manta de pe-Odiseu, că le făcu Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare. Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare: „Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună, De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai C-ai fost adus pe-acoalea de furtună. Dar cum ajungi să porți asemeni strai?” Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună! Greu lucru este-a spune tot ce ai Pe inimă! Și mult îmi este-amarul, Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul! Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune. O fat-a lui Atlas trăiește, deci, Calipso, zîna cea cu vreri nebune, In miezul mării cei fără poteci. Picioru-acolo nimeni nu și-l pune, Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci. Spre-acel ostrov, Ogigia numitul, Pe mine singur, vai, nenorocitul, Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins Corabia-n largul plin de noapte-al mării. Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins. Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării Pe fundul navei sparte, fui împins Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul, Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul De-ostrovul larg al zînei cei cumplite Și cea mai mîndr-a lumii-ntre femei, Calipso, cea cu pletele-aurite. Cu drag ea mă primi-n palatul ei Și bine mă-ngrijea-n necontenite Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei. Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea, Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea! Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul, Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da. Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul, Ea singură cu vorbă mă-ndemna Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul, Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta. Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare, Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată. Și-așa pe-adînc în pace străbătui Și nopți și zile marea cea sărată. Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui, Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată. Nespus de mare vesel le-avui, Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a! Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească Al mării orice drum, grozav umflînd Cît munții marea cea dumnezeiască, Iar eu umblam pe pluta mea gemînd, Și n-o lăsa de loc să s-odihnească. Dar valvîrteju-o risipi-n curînd, Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul. Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse Spre stînci un val, în loc de nepătruns. Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse, Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns La gura unui rîu, cu maluri linse, La loc scutit de vînt și mai ascuns. Atunci îmi adunai puterea toată Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată. Văzînd apoi că sfînta noapte vine. M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi Uscate-aici morman am pus pe mine, Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi. Mîhnit deci adurmind cu mari suspine, Durmii întreaga noapte-n frunze moi Și tot al dimineții timp, și fuse Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse Și-abia pieri și somnul morții mele: Jucîndu-se pe mal atunci aflai Mai multe fete, și-una dintre ele Asemeni unui zeu. Deci o rugai, Deși eu m-așteptam la vorbe rele. Dar foarte-avu gînd bun și mă mirai De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii Se poart-așa ca ei și ca nebunii. Iar ea mi-a dat și vin și de mîncare Și straiu-acesta, căci eu n-am avut. Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.” Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare Că n-a fost tocmai drept cum a făcut, Să nu te-aducă-aici cu ea deodată, Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?” Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea! Destul mi-a spus cumințea ta Navsică, Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea. Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică Să nu te superi tu de fapta mea, Căci, rege,-așa e vița omenească, Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.” Răspunse iarăși Alcinou cuvinte: „Nu-mi este-atare inima din piept, Să țin mînia care nu-i cuminte, Căci bun e-n lume numai ce e drept. Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte, Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept, Să-și afle-un om cinstit așa ca tine Și-așa pe gîndul meu, cum ești, străine, Să-i dăm copila noastră de soție Și ginere să-l am, copil al meu! O casă eu ți-aș da și bogăție, De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu, Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție Silit la noi, ferească Dumnezeu! Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o, Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o. Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace. Iar mine te vor duce-n zbor ai mei Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place, De-ar fi și mai departe locul ei Decît Evbeea care-aud că zace Departe tare-n sus, cum spun acei Vîslași feaci cari i-au văzut limanul, Cînd ei au dus pe Radamant bălanul Să vadă-n ea pe cel născut din Geea, Pe Titios, pe-acel gigant cumplit. Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia, Și chiar în ziua-n care-au fost pornit S-au și rentors pe seară din Evbeea. Dar însuți tu vedea-le-vei uimit, Ce nave-avem și cum li-e alergarea, Și ce flăcăi dibaci să bată marea.” A zis și vesel asculta mîhnitul Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci, Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul: „Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci Să-și poată-nfăptui făgăduitul Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă; Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.” Așa vorbeau aceștia. Iar Arete Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete. Deci multe țoale moi au așezat Și mîndre velinți sprintenele fete La zarea de făclii, și-au îndemnat Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine, E gata patul, și să dormi cu bine!” Au zis, iar el, căci somnul îl supuse, S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel. Iar regele-Alcinou apoi se duse Să doarmă-n largul său iatac și el, În cel mai dindărăt din tot palatul, Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.