„Satul și palatul de la Poiana.

Slujba nunții” (1657) de Paul de Alep

„[...] Bărbații și femeile se pregătiseră încă de mai înainte spre a merge să aducă
logodnica dintr-un loc îndepărtat. Dar întîmplîndu-se această moarte năpraznică, ei fuseseră
opriți <de a mai merge>. Patriarhul însă a silit părțile să ducă la capăt săvîrșirea lucrului
început. Și ei au trimis acum, în chipul obișnuit la ei, pe mire cu rudele lui și cu mulți boieri și
jupînese, în trăsuri, cu însoțitori, ca să aducă mireasa.
[...] Luni au venit, cu vestea îmbucurătoare despre sosirea apropiată a mirelui, colăcarii
care luaseră înaintea cetei de nuntași, călări, precedînd pe mire. Și după ce au dat această bună
părinților acestuia, li s-au împărțit daruri de preț. Îndată a sosit și mirele cu alaiul său de
prieteni, călări, care-l întovărășeau, el însuși călărind un cal ce-i fusese dăruit de socru, după
cum este obiceiul aici, cu șeaua, cu harnașament, cu frîul și cu tot tacîmul. Și purta pe cap un
surguciu alb, după cum se obișnuiește la gineri. Mireasa era într-o trăsură, urmată de alte trăsuri
pline cu jupînesele boierilor; fratele ei o însoțea. În urma ei erau două care pline cu lucruri
constînd din haine, mobile, ș.a.m.d., pentru că mireasa e cea care înzestrează pe ginere, acesta
nedîndu-i nimic. Tatăl miresei îi trece în scris o zestre cu moșii, țărani, slugi, vii etc., după
puterile sale. Dacă ea va avea copii, aceste bunuri vor reveni soțului ei; dar dacă ar muri fără
urmași, atunci întreaga zestre se întoarce la tatăl ei.
De îndată ce mirele intră în curtea conacului, tatăl și mama îi ies înainte, așa cum fac și
cînd vine împreună cu mireasa. Și, după ce le-au dat să bea vin din cupe mari de argint, s-au
îndreptat spre biserică, noi mergînd înaintea lor. Aici, potrivit obiceiului lor statornic, au întins
un covor sub picioarele tinerei perechi. Și nașul a luat loc lângă mire, în timp ce nașa stătea
lîngă mireasă, a cărei față era acoperită cu un văl. [...] În timpul slujbei, cînd mirele și mireasa
ocoleau masa, s-au aruncat zaharicale cu migdale și stafide și cofeturi și jimblă și <acestea> au
fost adunate cu lăcomie de cei de față. După sfîrșitul rugăciunii, perechea nou căsătorită a
înaintat spre a îngenunchea în fața evangheliei pe care au sărutat-o; de asemenea <au sărutat>
și mîna dreaptă a învățătorului nostru și apoi au ieșit <din biserică>.
[...] În țara aceasta este obiceiul ca ginerele însuși să servească la masă și să întindă
farfuriile și băutura. Și mireasa, la fel, se îngrijește de toți oaspeții, de la primul la ultimul,
împreună cu soțiile lor. După cîtva timp au adus pe o tavă niște marame, după datină,
<aducătorii> fiind însoțiți de un diac care fusese mai înainte înăuntru și care scrisese numele
tuturor mesenilor. Pe fiecare maramă era cusută o bucată de hîrtie pe care era scris numele
persoanei căreia urma să i se dea, după rangul fiecăreia, ca să nu dea prilej de încurcături. Ei
au împărțit acum aceste marame tuturor oaspeților, în timp ce diacul scria toate numele lor într-
un catastif, pînă a ajuns la capăt. Apoi au adus o tavă mare, și primul căruia i-au înfățișat-o a
fost domnul nostru patriarh care a pus în ea un număr de piaștri pentru a cinsti pe noii căsătoriți
și după el ceilalți oaspeți și-au înfățișat darurile. Cei care aveau bani la ei au svîrlit <pe tavă>
bani sau dinari, potrivit cu starea lor. Iar alții au spus diacului: „Scrie că ai primit de la casa
mea cutare cal sau cutare bou sau cutare număr de oi sau de porci sau cutare slugă sau țigani
robi”. Până s-a făcut ocolul <mesei> vasul s-a umplut cu bani. Același lucru se face printre
femei în încăperile lor. [...] Toți banii care fuseseră adunați au fost puși într-un șervet și
pecetluiți. După ce mireasa, urmată de femei, s-a apropiat de domnul nostru patriarh și,
îngenunchind înaintea lui, i-a primit binecuvîntarea, i s-a dat șervetul împreună cu toate cheile
sipetelor soțului ei și ale caselor și ale pivnițelor unde se păstrează murăturile și vinurile, toate
<cheile> fiind atîrnate de un lanț de argint. Căci în această țară soția este păstrătoarea avuțiilor
soțului său și cheile îi atârnă întotdeauna de cingătoare.”

(Călători străini despre Țările Române, vol. VI, ed. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976, pp. 209–211.)
 „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (1714) de Antim Ivireanul

„[...] Să se cerce cu mare socotință fețele ce vor să se împreune cu nunta. Pentru ca să nu

fie între dînșii rudenie au despre partea trupească au despre partea duhovnicească și să fie
primită voința a amîndurori obrazelor după cum poruncește Pravila. Și tocmelele ce să vor face
despre amîndoao părțile să fie temeinice și cu dreptate. Pentru ca să nu urmeze pe urmă
despărțeală și să fie preotul satului împreună cu 3 mărturii iscăliți în foae pentru mai multă
întărire a adevărului.
Verice lucru să vor îndura părinții să dea fetei lor, au scule de argint, au de aur, au
arămuri, au haine, au dobitoace, au verice alt asemenea acestora să se pue prețul a fieștecăruia
ce plătește și la sfîrșitul foii să se pue suma banilor și cîte lucruri sînt să se scrie în foiță; au să
fie toate deplin, au să nu să scrie, pentru ca să nu să întîmple pre urmă gîlcevi și bănuieli.
[...] Vă poruncim și aceasta că, de acum înainte aceste trei lucruri ce vă însemnăm aici să
puneți nevoință să le zăticniți.
Întîi. Acel obiceaiu rău ce au unii de trag fetele oamenilor de fug cu dînsele fără de știrea
părinților unile cu voia lor, altele fără voia lor, apoi pe urmă pun mijlocitori de-i iartă părinții,
pe unii ca aceia să nu-i cununați nici la beserică să-i priimiți și să aibă voie protopopul să
globească pre fată cu bani 200, iară pre fecior să-l globească vorniceii cu bani 400. Și pînă nu
va merge la arhiereul lui să ceară ertăciune și să-i facă răvaș de cununie să nu fie priimit.
A doao. De va vrea vreun rumân să ia vreo țigancă sau țiganul să ia rumâncă, nici de cum
să nu-i cununați, pentru căci dau scandălă la norod și aduc la mijloc multe gîlcevi și mai vîrtos
că rămîne neamul cel slobod supt robie.
[...] Încăși vă poruncim și aceasta: nimeni din voi din preoți să nu îndrăzniți a despărți
bărbat de muiare, sau muiare de bărbat, nici să vă uniți la un gînd cu aceia ce îndrăznesc a face
această făredelege, pentru că am înțeles că să face acest lucru necuvios în multe părți; că numai
de să întîmplă să aibă bărbatul cu muiarea vrajbă între dînșii, îndatăși să duc la pîrcălabi, sau
la altă căpetenie și la preotul satului și la megiiași de să despart și-și fac carte, care lucru nu
creștinii, ce nici păgînii nu-l fac. Că unde Dumnezeu au împreunat (zice), omul să nu desparță.
Ce de va fi de despărțit să să trimiță aici la scaun, pentru ca să să facă despărțeala pe pravilă.”

(Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ștrempel, București, Minerva, 1972, pp. 379, 393–394.)