PALE DE FOC, PLANETA ARZĂTORILOR,

ÎNFLĂCĂRARE STINSĂ, LIMBI DE FLĂCĂRI CITAT

DRACULA

Pe planeta Flamma trăiau un soi de ființe

stranii, ale căror trupuri ardeau molcom. Flăcările
aveau diverse forme și culori, erau vizASile sau
ascunse, străluceau ori ardeau în vâlvătăi. Autoritățile
acelui loc obligau fiecare Înflăcărat să raporteze lunar
Verificatorilor de Flăcări, cei responsabili cu evaluarea
intensității focurilor. Aceștia aveau puterea de a
înzestra înflăcărații cu titlul Onoarea Purtătorului de
Flăcări sub jurământul „Flammae et Lucis” ori îi
puteau izgoni de acolo, dacă flacăra li se stingea.
Planeta Flamma se găsea în cel de-al treilea dintre cele
șapte ceruri, arătându-se restului lumii la amurg, când
soarele încingea tot cerul, turnând incandescență
fierbinte și luminoasă pe Pământ. Pământenii nu erau
conștienți de existența acestei planete, considerând-o
un spectacol de lumini și culori al serii.

Într-o dimineață, cineva s-a trezit din somn

observând că flacăra-i ardea înăbușit, emițând
rotocoale de fum în jur. Bărbatul a încercat să alerteze
autoritățile pentru a anunța că, deși a raportat lunar,
flăcările sale sunt pe cale să se stingă, vrând să depună
1
o plângere împotriva personalului generator de
flăcări. Alarma a început să sune, înspăimântând
Înflăcăratul Stins, care știa că Verificatorii de Flăcări
vor veni să cerceteze. AS, Arzătorul Stins, risca să fie
arestat și aruncat în închisoare. În câteva clipe, s-a
decis cum să scape. Știa despre Lumea Pământenilor,
o planetă situată în cerurile mai de jos. AS a căutat un
Înflăcărat Incandescent care a vizitat Pământul înainte
și l-a convins să-l ducă până acolo. În timpul nopții, cu
flăcările sale arzătoare, Înflăcăratul Incandescent l-a
condus pe AS până pe Pământ, lăsându-l deasupra
celei mai înalte clădiri dintr-un oraș oarecare. AS s-a
târât pe turn în jos, ascunzându-și flăcările fumegânde
sub un strat opac de metal argintiu. În noul mediu, AS
constată că fumul a dispărut și flăcările s-au întărit,
luminându-i drumul. Temperatura corporală a
Arzătorului de pe Flamma era foarte ridicată, poate 99
de grade C, încingând ușor geamurile de care s-a
frecat la coborâre. Chiar dacă temperatura trupului
său era incredASil de înaltă, AS nu emana căldură în
jur, iar flăcările sale nu puteau fi zărite de ochi
omenesc.

După ce AS a coborât, a găsit acolo o atmosfera

bizară, întunecată, rece și prăfuită, de nepătruns. Părul
său scurt și blond avea o strălucire ciudată, ca și cum

2
ar fi captat lumina soarelui. Pielea era albă, aproape
de hârtie, în timp ce ochii îi erau de un albastru sticlos.
Datorită flăcărilor sale, nu simțea răcoarea, ajustând
intensitatea flăcărilor la temperatura mediului.
Mergând pe o stradă, AS văzu un cerșetor dormind
într-o cutie de carton, lângă un butoi, unde ardea o
pălălaie de foc urât mirositor. Vagabondul duhnea a
alcool, vomă și murdărie. Scârbit, AS s-a îndepărtat. A
intrat pe un bulevard pustiu unde și-a stabilit un
punct secret de comunicare cu planeta Flamma.
Trebuia să-și anunțe mama că a ajuns pe Pământ în
siguranță și trebuia să amintească să păstreze tăcerea.
Dacă ar ști, Verificatorii de Flăcără ar putea veni să-l
caute pe Pământ. AS scoase capacul metalic, lăsând
flăcările să izbucnească în toate direcțiile, întinzându-
i-se pe gât și pe o parte a feței. Era un buchet de flăcări
verzi-albăstrui ce izvora din omoplatul stâng, arzând
constant, răspândind lumină tremurândă în jur.

Îndesă vârful capacului în pământ, rotindu-l în

sensul invers acelor de ceasornic. Capacul
triunghiular a început să se învârtă din ce în ce mai
repede, emițând fascicule laser spre cer. Când era pe
punctul de a termina, observă o femeie cu părul alb
trecând pe lângă el. Să fi văzut ce am făcut? se întrebă
AS. Femeia a fugit repede, dispărând printre clădiri.

3
AS scoase triunghiul metalic și se duse după femeie.
Auzi o ușă închizându-se în depărtare, câteva case
mai departe. AS s-a apropiat, a sărit peste gard în
curtea din spate să se uite înăuntrul casei. Femeia și-a
scos peruca, dezvăluind un cap mare, gri, cu două
coarne mari în frunte. Părea a fi o ființă de planeta
Behemot, un cer cosmic rezervat trădătorilor și
criminalilor. AS era sigur că monstrul urma să-i
raporteze prezența Verificatorilor de Flăcări, așa că
trebuia să acționeze rapid. Își scoase triunghiul
metalic și îl aruncă prin fereastră, tăind gâtul creaturii
dintr-o singură mișcare. Metalul i-a străpuns
grumazul, sângele verzui fluorescent îi curgea în
cascade pe podea. Capacul metalic i-a revenit în mână,
ca un bumerang. AS a șters urmele de sânge verde și a
fugit, speriat că flăcările lui ar putea fi văzute de alte
ființe, pământene ori cosmice. S-a dus în locul unde
era așteptat, dormind într-o cameră specială, unde
pereții și mobilierul erau acoperite cu o membrană
subțire metalică pentru izolare ignifugă.

Dimineața, s-a dat știrea că o creatură ciudată a

fost găsită moartă în casa în care locuia o femeie
misterioasă. Femeia s-a mutat recent dintr-un alt oraș,
fiind implicată în rețeaua de trafic de energie. A
dispărut aseară. Nu există încă o dovadă a legăturii

4
dintre dispariția ei și creatura ciudată descoperită în
casa ei, cea care s-ar fi putut s-o fi ucis. AS și-a început
antrenamentul în menținerea temperaturii corpului la
nivel uman, prin tehnici de respirație și controlul
minții. La primul antrenament, a reușit să-și coboare
temperatura cu zece grade, ceea ce nu era deloc rău.
După antrenament, AS a trebuit să-și alimenteze
energia folosind o pastilă, dar a doua zi a și fost
programat pentru o intervenție chirurgicală de
introducere a unui implant în creier. Aceasta a fost o
opțiune mai avansată care i-a permis Înflăcăratului să
scape de dependența de pastilă. Ajustat ADN-ului
său, implantul special transforma energia solară
extrasă din lumină în energie calorică transmisă
creierului prin impulsuri electrice.

Apoi AS și-a acoperit flăcările și s-a prezentat la

serviciu la adresa indicată, fiind inițiat în slujba sa și
protecția muncii. Era angajat la Biroul pentru
Asigurarea Relațiilor și Căsătoriilor. Pentru prima
misiunea, trebuia să urmărească un soț implicat într-o
aventură extraconjugală. Soția și copiii trebuiau
protejați de eventualele pericole. Soția, Geena, o
femeie blondă în jurul a treizeci de ani, mai degrabă
plictisitoare, cu o burtă proeminentă, își suspecta
soțul, motiv pentru care au început scandaluri în casă.

5
Frustrată rămânând acasă cu patru copii, femeia și-a
pierdut răbdarea și a devenit isterică. Relația era din
ce în ce mai tensionată și lucruri rele se puteau
întâmpla.

Problemele trebuiau rezolvate. Prin

intermediul implantului său, AS s-a conectat la
telefonul mobil al bărbatului, având acces la toate
datele rulate de acest număr. AS s-a îndreptat spre
restaurantul pe care soțul l-a rezervat pentru seara
aceea cu o altă femeie. Trecu lângă masa lor, filmând o
serie de imagini privindu-i insistent. Bărbatul avea în
jur de treizeci și cinci de ani, părul sare și piper, ochi
mici, căprui, cu buze subțiri, întinse într-un zâmbet
larg, grețos. Cealaltă femeie era mai tânără, cu părul
închis, ondulat, scurt, cu ochii întunecați, țuguindu-și
buzele mari și cărnoase în timp ce vorbea. Purta o
fustă mini galbenă și un maiou verde, decoltat,
lăsându-și burta descoperită și multă piele la vedere.
Nu avea prea multă clasă, dar părea de aceeași teapă
ca și el. Din dosar, AS a aflat că soțul a întâlnit-o la o
petrecere organizată de un prieten burlac, unde a
venit împreună cu unul dintre colegii de birou ai
gazdei. Soția sa a trebuit să stea acasă cu copiii, unul
dintre ei era bolnav și mama ei nu a putut veni să o
ajute. În ultimul moment, Geena i-a spus că nu mai

6
poate merge cu el la petrecere, copilul cel mic avea
febră mare și voma. Dar prietenul său burlac insistase
atât de mult încât i-a spus soției că va merge doar să-l
salute, urmând să se întoarcă repede acasă. A promis
că va avea telefonul la îndemână pentru apeluri de
urgență. Geena nu a fost de acord, dar nu l-a putut
opri, ocupată fiind cu copilul bolnav. Bob, soțul i-a
spus atunci că depinde de acel prieten pentru
influența ce ar putea-o exercita asupra unui client
pentru un contract de milioane de dolari în domeniul
energiei regenerabile.

La petrecere, Bob, soțul, a văzut-o pe femeia

aceea râzând, dansând lasciv în fusta ei foarte scurtă.
A văzut-o că bea mult. Nu a abordat-o atunci, dar a
întâlnit-o din nou în timp ce lua masa cu prietenul său
și cu Jeanne, noua lui parteneră, la două săptămâni
după petrecere. A venit la masa lor și s-a așezat alături
de ei, râzând tare, bând whisky, vorbind cu Jeanne să
meargă la clubul de noapte în seara aceea. Au fost
prezentați unul altuia, numele ei era Bronna.

-Nu vrei să vii cu noi?, a întrebat prietenul său.

-Nu știu ce va spune Geena despre asta.

-Nu-i spune, este doar o seară, câteva ore de distracție,

nici nu-și va da seama, a adăugat prietenul său.

7
Incapabil să refuze invitația, Bob a mers la club, a
băut, a fumat o țigară ciudată și a început o relație cu
Bronna. În acea seară, în timp ce soția lui hrănea și
culca copiii, soțul se afla acolo cu această cocotă, într-
un restaurant izolat de la periferia orașului, făcându-i
pe plac în toate felurile. AS s-a decis, era timpul ca
acest individ să-și primească pedeapsa. În plus, știa
acum că firma pentru care lucra acest individ era
inclusă în rețeaua de trafic de energie condusă de
creaturile de pe planeta Behemot. Aceștia trebuiau toți
spulberați. Prin urmare, apariția de la restaurant nu
era suficientă, avea nevoie de dovezi mai multe și mai
grave pentru a justifica eliminarea sa în ochii
oamenilor. Pentru Înflăcărații de pe Flamma nu era
nevoie de alte probe, cei de pe Behemot fiind
cunoscuți ca ființe abjecte puse pe distrugere
iremediabilă. Toată rețeaua lor construită pe Pământ
trebuia anihilată cât mai repede cu putință. Scopul lor
era să se extindă pe cât mai multe habitate cosmice
posibil pe care să le exploateze energetic în mod
barbar, lăsând planetele complet irecuperabile pentru
perioade de mii de ani. Persoana urmărită a plătit
consumația, după care s-au urcat amândoi într-o
mașină și au plecat din oraș. AS s-a ținut după ei până
au ajuns în fața unui hotel, ascuns într-o pădure mică.
AS rămase afară, depistă fereastra camerei în care

8
erau cazați și se apucă să-i înregistreze. Plecă apoi,
râzând de unul singur.

-Ce papagal și ce târfă de doi bani!, își spuse.

AS știa că soțul va pleca apoi acasă,

îmbrățișându-și copiii, de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic. Și va continua să facă același lucru până când i
se va pune capăt. AS a revenit la Birou, a depus datele
în dosar în trei copii diferite, trimițând una și soției.
Ca din întâmplare, un agent prieten al familiei în
cauză îi vizită, pentru a interveni dacă va fi necesar.
Soția a început să plângă, suspinând disperată,
arătându-i soțului imaginile, spunându-i să plece.

-De ce, cu ce am făcut greșit? Nu lucrez eu să pun

acoperiș deasupra capului și hrană pe masă pentru
toți? strigă el din ușă.

-Dar eu, că ți-am făcut copii, ai spus tu ai spus că vrei

mai mult de doi pe care i-am crescut singură. Tu nu
m-ai ajutat niciodată. M-am îngrășat, nu am serviciu și
nu am nici o perspectivă!.

-În cele din urmă, soțul a plecat, spunându-i că

cealaltă femeie îl face fericit și el are nevoie de ea.

-Dar copiii noștri nu au nevoie de tine? țipă soția în

timp ce Bob se îndepărtă. Din nou însărcinată, a fost

9
pe punctul de a avea o criză de isterie, amenințând că
se va omorî pe ea și pe copii și va da foc casei. Din
fericire, agentul a fost acolo pentru a-i administra o
pastilă calmantă. A chemat-o apoi pe mama ei să vină
să doarmă acolo, aducându-i la cunoștință situația.

A făcut o treabă bună și AS era mândru de el însuși.

Acum, trebuia să scape de pațachina ieftină. S-a
gândit cum să facă și a așteptat-o într-o seară în fața
casei, a răpit-o și a aruncat-o în râu. Asta a fost tot.
Avu grijă să nu fie văzut, oricum venea dintr-o altă
lume, nimeni nu-l cunoștea aici. Și-ar fi dorit foarte
mult să scape și de trădător, dar avea nevoie de
aprobarea Biroului, deoarece erau implicați și copii.
AS s-a gândit că un accident de mașină nu v-a trezi
bănuieli și este relativ ușor de pus în practică. În acest
scop, s-a conectat la GPS-ul soțului în timp ce
conducea mașina fumând marijuana, izbindu-l din
plin de un zid vechi de beton. Acum trebuia să plece
în altă parte, oamenii Biroului puteau veni după el în
orice moment. De obicei, Biroul rezolvă problema într-
un mod mai uman pentru înșelători.

-Mă întreb de ce trebuie să fie tratați uman dacă ei

acționează inuman?

Indiferent de comportamentul ingrat față de familie,

AS știa că Bob era pe deplin agățat de rețeaua de pe
10
Behemot, fără nici o șansă de scăpare. Era mai bine că
l-a eliminat acum, lăsându-i familia în afara
influențelor negative. Nu știa unde se va duce, dar era
sigur că cineva va fi trimis să-l ajute. Un bărbat a
trecut pe lângă el. Purta un tricou cu o emblemă pe
umărul stâng, formată din patru coloane care păreau
să se extindă și să se deschidă în lumina lunii,
lăsându-l să intre. AS s-a trezit într-un templu
dreptunghiular din marmură, susținut de treizeci și
șase coloane. Părea să fie părăsit, pierdut în întuneric,
dar apoi a văzut un cerc de foc și o balerină dansând
pe un altar aprins. Un bărbat musculos, chel, cu un
tatuaj în formă de fulger pe braț și o creastă pe cap, o
păzea. Dintr-o dată, un disc metalic a ieșit din creasta
păroasă, începând să se învârtă, aruncând scântei,
apropiindu-se de balerină. Șuvoaie de sânge curgeau
în toate părțile, înroșind șireturile imaculate ale
rochiei.

-Jertfă pentru zeii păgâni, și-a spus AS. Avea de lucru

aici și nu era timp de pierdut. De data asta, misiunea
sa era să anihileze o gașcă de infractori infiltrați într-o
organizație religioasă necunoscută, cu filiale în toată
lumea pământeană, în toate orașele mari. Cum ar
putea AS-ul să readucă la viață frumoasa balerină
nevinovată? Ar trebui să călătorească în timp,

11
folosindu-și capacul metalic. A luat legătura cu mama
sa, cerându-i ajutor, deoarece era nevoie de o vibrație
spirituală pentru a activa saltul în timp. Mama lui i-a
spus formula secretă, rostită de AS în timp ce arunca
triunghiul metalic în pământ:

-Dați-mi voie să operez asupra timpului și spațiului

pentru a îndrepta o greșeală cumplită. Intențiile mele
sunt complet nevinovate, a spus AS, în timp ce
instrumentul metalic se rotea, aruncând raze spre cer.

Un lucru neobișnuit s-a petrecut în acel

moment, luându-l prin surprindere. Un tânăr de o
frumusețe nemaivăzută a coborât pe un fascicul de
lumină. Arăta ca un înger, bărbat și femeie în același
timp, luând balerina în brațe, dispărând împreună cu
ea pe unda fasciculului de lumină. AS era încântat,
intervenția sa a avut succes, balerina era acum salvată.
Dintr-o dată, pământul a început să se scuture și
făpturile lumii subterane au început să iasă la
suprafață, să cucerească lumea. De peste două mii de
ani, Umbras au fost ținute sub control. Un singur
sacrificiu reversibil a fost tot ce era necesar Lumii
Perennis Umbras pentru a cutremura Pământul,
solicitând dreptul de a reveni în lumea oamenilor.
Demoni de toate dimensiunile, formele și culorile au
ieșit la suprafață, plângând, strigând și urlând

12
îngrozitor. AS s-a dat câțiva pași înapoi, puterea lui
era limitată în această situație, avea nevoie de ajutor.
Și-a luat capacul metalic și l-a așezat deasupra
capului, unde a început să se rotească, proiectând o
hologramă a lui Dumnezeu pentru a ține demonii la
distanță. Răcnind îngrozitor, demonii au rămas la
locul lor, fără a avea curajul de a face un singur pas
spre el.

AS s-a închis într-un câmp electromagnetic

proiectat mental, lăsând demonii în urmă. Legiunea
diavolilor s-a dispersat într-o secundă, căutând gazde
primitoare prin apropiere. Cerul a fost acoperit brusc
de o pâclă groasă, cețoasă, lăsându-se din ce în ce mai
aproape de pământ. AS a regretat apariția demonilor,
dar acum era prea târziu. Era nevoit să invoce acum
puterile celei de-a șaptea ceruri, forță în măsură să se
ocupe de entitățile subterane ale Perrenis Umbras.
Hrănindu-se cu crime, droguri și prostituție, Perrenis
Umbras ar putea copleși lumea umană în scurt timp.
AS s-a înfricoșat teribil văzând invazia demonilor,
saltul cuantic în spațiu-timp trebuie să fi zdrobit
plasma care desparte lumile cosmice subtile. În plus, îi
văzu pe Verificatorii de Flăcări coborând într-un nor
de fum, căutându-l. Purtau uniforme negre și căști de
metal negru, arătând ca niște extratereștri. Ținuta lor

13
aveau menirea de a copia înfățișarea locuitorilor de pe
planeta Pluvia, ființele de apă. Această planetă a fost
populată cu creaturi antropomorfe lichide, a căror
formă și temperatură variau, putând să se facă
invizibile, dacă era necesar. Păreau transparente,
vibrând ușor, lichidul fiind închis într-o membrană de
cristal foarte subțire. Pentru a-și acoperi corpurile
transparente, Pluviae au folosit piele de lei negrii
gigantici, creaturi extrem de rare care se ascund în
pădurile lor întunecate, nesfârșite, pline de copaci
gigantici.

Spre deosebire de Pluviae, Verificatorii de

Flăcări erau mutanți interplanetari, obținuți prin
încrucișarea a patru forme de ființe cosmice diferite,
rezultând într-o specie rezistentă la foc extrem, la
îngheț și la înec, cu organisme impenetrabile. VF
păreau a fi roboți biologici făcuți din carne și oase de o
duritate metalică. Corpurile lor nu puteau fi pătrunse
de laserele cunoscute până în acest moment, dar ar
putea fi vătămate de anumite arme extraterestre
secrete, considerate ilegale la nivel cosmic datorită
capacității lor distructive. Scopul verificatorilor de
flăcări era de a verifica puterea de aprindere și
calitatea flăcărilor întreținute de fiecare arzător.
Pentru a-l testa, FV introduceau mâinile direct în

14
flăcări, menținându-le acolo câteva minute. Procedura
trebuia repetată de cinci ori. Dacă după acest interval
aveau senzație de furnicături, atunci flacăra era destul
de eficientă la nivelul de bază. Dacă nu, Arzătorul în
cauză era marcat ca Arzător Ineficient pe piciorul
stâng, chiar pe talpă.

Apoi, Arzătorul Ineficient era supus unui

program de reaprindere desfășurat într-o locație
secretă, un sanatoriu care funcționa și ca penitenciar
sub acoperire. Situația s-ar putea agrava în fiecare
moment pentru un Arzător pe cale de stingere,
deoarece risca să fie anihilat într-o micro-explozie
atomică controlată, care i-ar pulveriza corpul într-o
fracție de secundă. AS știa ce se va întâmpla cu el dacă
va fi prins, toate aceste informații clasificate i-au fost
transmise atunci când a făcut voluntariat pentru
Agenția de Aprindere a Flăcărilor. Ori de câte ori un
arzător era marcat ineficient, un agent infiltrat era
chemat să reaprindă flăcările. De cele mai multe ori,
acțiunea avea succes, dar au fost și eșecuri. Pentru
orice eventualitate, AS trebuia să se ascundă ori să
plece într-o altă dimensiune. Mulți dintre Arzători
preferau Lumea Pământenilor pentru naivitatea și
incapacitatea acestora de a discerne diferența.

15
AS a venit aici din același motiv, dar acum era în
pericol, pericol ce creștea pe măsură ce Verificatorii se
apropiau din ce în ce mai mult. Dintr-o altă parte,
demonii îl așteptau să le cadă în gheare. În plus,
câmpul electromagnetic de protecție nu putea ține
Verificatorii la distanță, așa că a trebuit să acționeze
rapid. AS și-a luat capacul metalic, l-a introdus în
palma stângă, chiar în mijloc, urmând linia centrală.
Un mănunchi de raze ușoare a izbucnit, contopindu-
se cu flăcările de pe gâtul său, producând o linie
oblică identică în plasma celui de-al șaptelea cer. S-a
auzit o explozie puternică, deschizând o fisură în
interiorul căreia AS s-a făcut nevăzut. În cel mai scurt
timp, reapăru pe Pământ, în munții canadieni cuprinși
de flăcări. Incendiul s-a răspândit rapid, mistuind zeci
de mii de hectare de pădure. Ziduri gigantice de
flăcări acopereau cerul, emanând draperii groase de
fum în atmosferă.

AS era îngrozit, era ca și cum abisul infernului s-ar fi

deschis brusc, devorând pământul.

-Demonii au pus stăpânire pe lumea oamenilor!” a

realizat AS. Arzătorul știa că focul este doar suprafața
problemei, abătând atenția de la o problemă mult mai
gravă, combustia spirituală. Acesta era un proces de
descompunere psihologică și spirituală ce transforma

16
o ființă umană într-o simplă umbră. Lipsită de
capacitatea de autocontrol, umanitatea regresează în
stadii primitive, animalizate, riscând să rămână acolo
pentru totdeauna. Fără putere spirituală, oamenii nu-
și pot domina instinctualitatea, căzând într-un regn
inferior. Ar putea fi sfârșitul omenirii. Era timpul să
ceară ajutor de la Pluviae, ființele de apă. Ei erau
singurii care aveau puterea de a stinge incendii atât de
mari. AS și-a luat triunghiul metalic, l-a aruncat în
trunchiul unui copac ce ardea, strigând:

-Mult respectate Pluviae, ajutorul vostru este necesar.

Acest incendiu este pornit de Perennis Umbras, care
urmărește distrugerea umanității!

Dintr-o dată, din trunchiul copacului a început

să se scurgă apă limpede, de parcă ar fi fost un izvor.
Atingând pământul, apa s-a materializat într-o ființă
Pluviae înveșmântată în piele de leu negru. Avea
părul de culoarea scoarței de copac, fața rămânându-i
transparentă, profilată în văzduh ca o vibrație, în timp
ce ochii-i erau de-un albastru cristalin, fără pupile.
Culoarea irisului părea să curgă în toate direcțiile,
surprinzând o tentă diferită în funcție de emoțiile ei,
devenind albastru mai intens când era tristă ori
furioasă. Când era calmă și pașnică, culoarea ochilor
era aidoma undei mării ce oglindește cerul senin.

17
Putea să vadă la distanță, străpungând cu privirea un
întreg continent într-o clipă. Dacă dorea, se putea
concentra forțele ascuțindu-și privirea pentru a
acoperi întreaga suprafață a Pământului dintr-o dată,
dar deocamdată nu era nevoie de așa ceva. Ochii ei
lucrau ca lentila unui microscop, mărind
microorganisme invizibile ochiului uman ori ca lentila
unui telescop, scanând corpurile cerești din spațiul
cosmic.

- Care e numele tău? întrebă ea, telepatic, fără să-

și miște buzele.

AS a răspuns scriind numele în flăcările sale, care au

început să ardă mai puternic, acoperindu-i capul și
pieptul. Flăcările se aranjau în litere, proiectând
numele Flagrans AS. Femeia se numea Pura Liquida.

- Flăcările tale alimentează incendiul, îl anunță ea.

Trebuie să le ținem sub control, a adăugat ea.

Pura Liquida și-a cufundat mâna în apa ce se scurgea

din copac și i-a stropit flăcările.

- Aceasta este apă pură de pe planeta mea, picăturile

îți vor reajusta flăcările.

Într-adevăr, flăcările lui AS au revenit la normal,

acoperite de capacul metalic.

18
- Flagrans AS, am fost informată că conflagrația este
menită să acopere tot Pământul într-o perioadă scurtă
de timp. Frontiera dintre focul iadului și lumea umană
va fi apoi anulată. Totul și toată lumea va arde.
Proiectul incendiului gândit de Perennis Umbras a
început anul trecut, odată cu incendiile din Canada și
Grecia. De atunci, evenimentele s-au derulat cu
repeziciune, atingând acest prag periculos, declanșate
de jertfa păgână a grațioasei balerine. Era simbolul
purității și al inocenței, mult urât de Perennis Umbras.
Trebuie neapărat să închizi fisura produsă în plasma
celui de-al șaptelea cer. Te voi ajuta, i-a spus Pura
Liquida.

- Ce trebuie să fac? întrebă AS, folosindu-și

vocea.

- Trebuie să faci exact ceea ce ai făcut în acel moment.

Invocarea ta trebuie să conțină date despre aprindere
și cauza acesteia. Ei vor ști ce să facă pentru a o opri.

AS a luat triunghiul metalic și l-a lipit chiar în mijlocul

palmei, urmând linia oblică centrală. Flăcările și
sângele izbucniră odată cu un tunet puternic.

-Lumea arde în flăcări în urma unei jertfe păgâne.

Stinge flăcările cu puterile tale cerești!

19
Un fulger orbitor sfâșie cerul, deschizând o fisură prin
care au început să curgă torente de apă. Cerul se
lichefiase, revărsându-se pe pământ. Era ca și cum
pământul s-ar fi întors cu capul în jos, în locul
cerurilor urcând oceanele, scurgându-se apoi pe
pământ. Revărsându-se, apele cerești atingeau
pământul sub formă de ploaie și ceață. În același timp,
copacii au început să izvorască apă din interior,
stingând incendiile. Curând, conflagrația s-a stins,
lăsând pădurile fumegânde. Pura Liquida i-a spus lui
Flagrans AS că apele cerești au putere de vindecare,
permițând pădurilor să se regenereze foarte repede.
Era momentul ca AS să plece acum. El a întrebat-o pe
Pura Liquida dacă Arzătorii ar putea supraviețui pe
planeta Pluvia.

-Niciun Arzător nu a venit până acum să ne viziteze,

dar cred că ai putea fi de ajutor. Probabil că ai nevoie
de o protecție mai puternică pentru flăcările tale, să nu
se stingă. Atmosfera de pe Pluvia este umedă. Suntem
organisme acvatice antropomorfe, cufundate într-un
ocean de ceață. Trebuie să-ți exersezi și telepatia, a
răspuns Pura Liquida.

Și-au prins mâinile și au dispărut într-un vârtej

luminos. Pura Liquida și Flagrans AS au ajuns pe
Pluvia instantaneu. Pe Pluvia este întotdeauna zi,

20
planeta lor fiind o sferă imensă de cristal, funcționând
ca un seră inundată de lumină solară. Datorită
mediului umed, au vegetație luxuriantă, floră și faună
uriașă, simbolul lor fiind un leu negru uriaș cu ochi
albaștri sticloși. Pluviae nu mor niciodată, doar își
schimbă forma după cum își doresc, dar pot merge și
pe alte planete dacă vor. Sunt pașnici, dar pot scăpa
de ființele rele doar privindu-le intens, făcându-le
astfel să fiarbă, lichefiindu-le încet carnea și trupul, în
final evaporându-i. Procesul este foarte rapid, durează
doar câteva secunde. AS este foarte dornic să știe cum
este posibil ca Pluviae să plutească și să zboare în
mediul lor, aceste creaturi antropomorfe acvatice
putând să se transforme în aburi sau în ceață dintr-
odată, devenind invizibile. Pot pleca de pe planeta lor
în altă parte, călătorind bucăți mari de spațiu cosmic
în cel mai scurt timp.

-Este într-adevăr miraculos! își spuse AS, dorind să

poată face și el același lucru.

Periculoasă pentru Arzător era ploaia continuă,

o precipitație gazoasă stranie ce-l făcea să se simtă ca
închis într-o saună. AS era scufundat în acest mediu
apos, cețos, format din vapori, amenințându-i să-i
stingă flacăra, pentru todeauna. Pluviae au folosit
această strategie pentru a se camufla. AS este diferit,

21
de aceea Pura Liquida a supus Consiliului Pluviae o
solicitare oficială telepatică pentru a aproba crearea
unui habitat potrivit condițiilor genetice ale lui AS.
Pluviae trăiesc în case lichide în formă de sfere de
cristal, imperceptibile ochiului liber. Când intră în
acele case, nu mai pot fi văzuți nici ei și nici interiorul
locuințelor, permițându-le să fie complet nevăzuți și
protejați. Tehnologia lor le permite să transforme
lichidul în orice materie, în timp ce moleculele de apă
își păstrează calitățile. Prin urmare, ei trăiesc în apă,
fără ca mediul să fie lichid, permițându-i și lui AS să
trăiască acolo, chiar dacă nu în cele mai bune condiții.
Cererea telepatică oficială a fost aprobată imediat, în
câteva ore AS s-a mutat în apartamentul său, proiectat
special pentru el. Pluviae aveau capacitatea de a
controla perfect particulele de apă, transformându-i
moleculele în orice fel de materie, în situația sa fiind
ales metalul ignifug.

De fapt, se pare că au nevoie de flăcările lui

pentru a accelera procesul de gazeificare, i-a spus
Pura Liquida în acea zi. L-a invitat în casa ei, până
când apartamentul era gata pregătit pentru el. În
drum spre casă, ea s-a jucat cu el, făcându-se invizibilă
în timp ce vorbeau, AS auzind-o râzând în depărtare.

22
- Să facem o plimbare prin pădure! spuse Pura,
alergând înainte.

AS o urmă, întrebându-se ce pericole pot exista în

acele păduri umede, colosale, pe care nu le-a vizitat
niciodată.

- Nu ți-e teamă de leii negri uriași? o întrebă AS.

- Nu ne atacă niciodată, ne pot citi mințile. Nu

comitem niciodată fapte rele, dimpotrivă.

- Ce vrei să spui, cum adică pot citi mințile?

-Vei vedea ….

Răspunsul ei s-a stins, Pura intrase deja în

pădurea gigantică. AS era un pic înspăimântat de
această abilitate a leilor negri uriași de care nu știuse
până acum. Ce se întâmplă dacă leii află despre
monstrul deghizat în bătrână, de Bob și de Bronna?
Cum ar reacționa? Picioarele i s-au mișcat aproape
mecanic, s-au desprins de conexiunea cu creierul.
Flacăra era aproape stinsă, dar AS nu putea să se
gândească la altceva decât la lei și misterioasele
păduri de pe Pluviae. A trebuit să vadă ce se ascunde
acolo, chiar dacă secretul lui s-ar afla și ar putea fi rupt
în bucăți de către omniscientele animale uriașe. Se
adâncea tot mai tare în pădure. Auzea păsări ciripind

23
în melodii cerești. Toate simțurile îi erau amorțite,
ademenindu-l. O văzu pe Pura Liquida printre copaci.

I s-a părut că are halucinații, dar, pe măsură ce

se apropia, și-a dat seama că copacii s-au transformat
în bărbați cu care vorbea Pura.

-Hhhhmmmm, ce ciudat ... și-a spus, uimit. A pășit în

pădure, uitându-se uimit în jur. Copacii păreau că-și
schimbă coloritul și forma frunzelor în întreaga paletă
a curcubeului. Privind îndeaproape, a crezut că a
văzut o pasăre transformându-se în femeie,
fluturându-și genele spre el, invitându-l să meargă
spre ea.

-Cred că înnebunesc, își spuse AS. Apoi alte păsări s-

au transformat în femei, toate gesticulând spre el,
chemându-l, ademenindu-l, zâmbind. AS și-a dat
seama că acest lucru este cu totul ieșit din comun. Se
opri din mers, așezându-se pe iarbă cu genunchii
strânși la piept, închizând ochii, acoperindu-și
urechile cu mâinile, așteptând ca iluziile să se
spulbere. După un timp, s-a făcut tăcere în jur. S-a
uitat și a văzut că pomii erau doar pomi, cu trunchiuri
și coroane uriașe.

AS s-a ridicat în picioare și a plecat de acolo,

gândindu-se ce surprize l-ar mai putea aștepta în acel

24
spațiu bizar. A auzit un răget puternic în depărtare,
înghețându-i sângele în vene. Pământul începu să
tremure și cerul s-a întunecat. În fața lui apăruse un
magnific leu negru uriaș, fixându-l cu ochii albaștri
sticloși. AS nu se putea mișca niciun centimetru,
tremurând, părul i se ridicase măciucă. Inima îi bătea
ca sub loviturile unui ciocan, capul îi vâjâia. Leul avea
în jur de zece metri înălțime, fiecare mușchi
contractându-i-se, strălucind când respira.

AS tremura din toate încheieturile, în timp ce

leul îl privea atent. Într-o clipă, Arzătorului i se păru
că leul poartă o perucă albă, din care se scurgea un
râu de sânge verde fluorescent. Apoi, leul părea să
zâmbească grețos ca Bob, în secunda următoare
râzând ca Bronna. O Bronna imensă s-a aplecat asupra
lui să-l sărute cu buzele cărnoase țuguiate,
amenințând să-l înghită în întregime. AS țipă, căzând
la pământ, inconștient. Flacăra lui a pâlpâit câteva
secunde, stingându-se treptat. Leul s-a apropiat,
privind jocul flăcărilor, rupându-l pe Arzător în mici
fărâme. Pura Liquida a apărut, încercând să-l ajute,
dar era prea târziu.

Simțindu-se vinovată pentru că AS era

oaspetele ei, Pura a trebuit să acționeze rapid pentru
a-l salva, dacă era posibil. Ea a depus o cerere

25
telepatică pentru asistență medicală. În câteva
secunde, au fost transportați instantaneu la o unitate
medicală. Intrând în acel loc, Pura s-a scufundat într-o
lumină albă puternică, ce-o inunda din toate părțile.
Nu-și mai putea vedea trupul, de parcă ar fi devenit
invizibilă. Continuă să se uite la mâinile și picioarele
acoperite în costumul de piele neagră și tot ce putea
vedea era doar conturul. Lumina a fost sterilă,
purificatoare și vindecătoare în același timp, creându-i
un sentiment de pace, fericire și încredere în sine. I s-a
spus că orice problemă de sănătate pe care ar fi putut-
o avea are să dispară, ca efect al scufundării în acea
lumină vindecătoare.

Oamenii de știință i-au spus că acest mediu a

fost dezvoltat ca o puternică instalație de regenerare
moleculară, fiecare consultație fiind o ocazie de a te
afunda în acea lumină dătătoare de viață, cea mai
puternică din Univers. Tratamentul a fost complet
gratuit, nu trebuia să plătească nimic nimănui. Pluviae
a renunțat la sistemul financiar cu multe mii de ani în
urmă, odată cu ADN-ul biologic, aflase despre asta la
școală, în timpul orelor de istorie. Educația lor avea
loc în timpul somnului, fiind conectată la cunoașterea
din baza de date a prin unde cerebrale. La școală, a
învățat istoria tuturor planetelor, habitatelor cosmice

26
și a civilizațiilor lor ocupante, toți de pe Pluviae fiind
instruiți să acționeze ca agenți interplanetari, dacă este
necesar.

Oamenii de știință au colectat cadavrul dezmembrat al

victimei și l-au supus la diverse tratamente. Singura
soluție eficientă părea a fi clonarea bazată pe celule
colectate din resturi. În câteva zile, Pura a fost
chemată să vină să ia noul AS acasă, o replică cu totul
identică a originalului. Ceea ce era neobișnuit cu
privire la noul AS era lipsa flăcărilor, înlocuită cu un
flux de apă pură ce se scurgea dinlăuntrul său. În
locul limbilor arzătoare de flăcări se găsea un izvor
frumos care i se prelingea pe gât și pe umeri circuitul
apei fiind controlat de corp, scurgându-l în sus și-n jos
în mod armonios. Apele erau foarte subtile, aproape o
iluzie, dar Pura vedea clar. Spiritul lui AS era calm și
acvatic acum, focul agitant fiind întrerupt. El a fost
salvat și adaptat la noul mediu. Acum nu trebuia să-și
mai facă griji cu privire la stingerea flăcărilor sale. De
aceea, i-a explicat medicul Purei, amintirile lui AS au
fost șterse, altele noi fiindu-i implantate în minte.
Echipa de intervenție a adăugat că personajul
principal al noilor sale amintiri este acum Pura însăși,
așa că ea trebuia să aibă grijă de el din acest moment.

- Ce fel de relație vrei să ai cu el? o întrebă doctorul.

27
- Nu știu …. a răspuns Pura, mirată.

- Vrei să fie doar o simplă cunoștință, ca un văr, ori un

iubit?

- Cred că pentru început ar fi recomandat să fim doar

cunoștințe, până îl cunosc mai bine.

Echipa de specialiști a actualizat amintirile lui

AS și i-au dat drumul să plece. O nouă casă a fost
pregătită pentru el, complet echipată și complet
monitorizată pentru cercetarea și documentarea
experimentului. Principala chestiune era dacă vor
reapărea amintirile vechi ale fostului AS și în ce
măsură. Se considera că un proces de import de
memorie prin transfer microbiologic s-ar fi petrecut în
timpul clonării. Cu alte cuvinte, celulele vechiului AS
ar putea transfera amintirile noilor celule. Echipa
medicală nu era sigură cum și în ce măsură s-ar putea
întâmpla acest lucru, dar noul proiect era de mare
interes pentru ei. AS era primul Arzător ajuns pe
planeta Pluviae și primul care a fost clonat. Aceasta
era o ocazie mult așteptată de oamenii de știință ai
Pluviae, hotărâți să-l observe îndeaproape.

Timp de câteva luni, AS s-a comportat normal,

ca orice altă ființă acvatică. Treptat, și-a dat seama că
este diferit de ceilalți prin șuvoiul de pe umărul său.

28
Ceilalți nu aveau un izvor strălucitor în afara
corpurilor lor și nu putea înțelege de ce el e altfel. AS
a discutat cu Pura despre acest lucru de mai multe ori,
îngrijorându-i pe oamenii de știință cu insistența sa pe
acest subiect. AS a dezvoltat o obsesie legată de
această singularitate, convingându-l pe Pura să-l ducă
din nou la spital pentru a-și opera șuvoiul. Chiar dacă
Pura l-a asigurat constant că-i place șuvoiul, nu s-a
calmat. AS a început să aibă vise ciudate despre
flăcări, incendii și alte fenomene bizare, neobișnuite
pentru Pluviae. El i-a spus lui Pura despre asta,
punând-o să jure că va păstra secretul, excesiv de
tulburat, întrebând-o în mod repetat despre incendiu.

- Era un fascicul de flăcări care îmi ardea deoparte pe

umăr, de unde vine acum apa. Am visat-o foarte clar
aseară, Pura. Ce știi despre foc?

- Se spune că focul a fost dăruit pământenilor de

Prometeu. Legenda spune însă că a fost aspru
pedepsit de zei pentru că a furat focul și actul său a
fost perceput ca o trădare de către Nemuritori.

- De ce?

- Prometeu a fost o forță revoluționară care își

propunea să îmbunătățească viața oamenilor, dar
nemuritorii se temeau că cu cât puterea oamenilor este

29
mai mare, cu atât mai mult se vor expune pe ei înșiși
și planeta lor riscului.

- Cine sunt oamenii?

- Există o planetă locuită de muritori biologici numită

Lumea Oamenilor, Pământul, am vizitat-o o dată,
întâmplător.

- Spune-mi mai multe despre asta, Pura.

- Mâine, AS, trebuie să plec acum. Gândește-te la apă,

este forța noastră principală. Apa stinge întotdeauna
focul.

Pura a plecat, dar AS nu și-a mai putut lua

gândul de la foc, de la Prometeu și Lumea Oamenilor.
În noaptea aceea, a visat un incendiu imens care ardea
într-o pădure și el era acolo, încercând să-l stingă, dar
nu a putut-o face. Fulgi de cenușă acopereau cerul,
aerul era de nerespirat. A văzut imaginea lui Pura
proiectată pe cer, apoi s-a trezit într-un lac de
transpirație, chinuit de spaime. Avea nevoie să știe
mai multe. Până a sosit Pura, și-a conectat undele
creierului la memoria colectivă de cunoștințe stocată
în eterul cețos, căutând date despre Lumea Oamenilor
și despre foc. AS a fost fericit să descopere date despre
Prometeu, despre Heraclit, Filozoful Plângător,
respectat de Pluvia pentru înțelepciunea sa. Heraclit a

30
fost autorul cuvântului Panta Rhei, „totul curge”, care
a fost principiul lor bază. Într-adevăr, pentru Pluviae,
totul curge și scrierile lui Heraclit au stat la baza
dezvoltării lor într-o civilizație acvatică avansată.

Cu toate acestea, Pluviae l-a considerat pe

Thales din Milet fondatorul lor, prin afirmația apa este
principiul principal al Universului. Ceea ce a fost
acceptat în general a fost ideea că Universul
funcționează ca o serie de transformări a unui element
în altul. ”Transformările focului - în primul rând,
devine mare; apoi jumătate din mare devine pământ,
iar jumătate devine fulger” a spus Heraclit. Subiectul
care a generat o dezbatere nesfârșită a fost stabilirea
elementului cel mai important, gravitând în jurul
focului, al apei, al aerului sau al Pământului. Dacă
pentru Pluviae apa era cea mai importantă, pentru
Arzătorii de pe planeta Flamma focul era forța
primară, în timp ce pentru oameni pământul era cel
mai puternic element, dar toate erau importante
pentru a susține viața biologică. Pura Liquida știa că
AS este cel mai important proiect desfășurat vreodată
pe Pluvia, oferind oamenilor de știință posibilitatea de
a demonstra puterea apei împotriva focului.

În această situație, rolul ei a fost extrem de

important și orice greșeală putea crea probleme

31
complexe, unele chiar etice, din punctul ei de vedere.
Ce era mai bine pentru ea însăși, pentru planeta ei și
ce este mai bine pentru AS? Pura Liquida continua să
se gândească la asta, mintea ei devenind mai
îngreunată ca niciodată.

Oamenii de știință nu au presat-o niciodată să

mintă sau să ascundă anumite lucruri și acum trebuia
să știe să răspundă la întrebările insistente ale lui AS.
Doctorul i-a dat permisiunea să spună adevărul. Pura
s-a simțit mai bine, greutatea spirituală dispăruse,
lăsând-o senină și limpede ca o apă cristalină. Când a
ajuns la acasă la AS, l-a găsit profund adâncit în
cunoaștere. El a simțit-o venind și și-a reajustat undele
creierului pentru a conversa mental cu ea. Noul AS
putea comunica telepatic cu ușurință, toate
conversațiile lor desfășurându-se în acest mod.

- Pura, mă bucur atât de mult că ai venit. Tocmai am

aflat despre Thales din Milet și Heraclit din Efes. Care
element este primar?

- Pentru noi, AS, apa este elementul principal, ea este

mama noastră, am putea spune. Dar pentru alții,
situația ar putea fi diferită.

- Trebuie să ai dreptate, Pura, gândește-te la modul în

care focul poate provoca ravagii. Apropo, am visat un

32
incendiu imens aseară, undeva într-o pădure. Se pare
că și tu ai fost acolo. Ciudat, nu-i așa?

- Da, este ciudat. AS, voi spune ceva care te va

surprinde, dar nu neapărat într-un mod negativ. Voi
spune-o direct, fără ocolișuri: ai fost un Arzător, o
ființă de foc de pe planeta Flamma, care s-a refugiat
pe Pluviae cu mine. Mi-ai cerut ajutorul în timpul
unui incendiu distrugător provocat de Perennis
Umbra în Lumea Oamenilor. Tu și cu mine, împreună,
am reușit să stingem conflagrația și te-ai decis să vii cu
mine pe Pluviae.

- Nemaipomenit! De aceea tot aveam vise despre

flăcări ...

- Situația este mai complexă. Când am ajuns pe Pluvia,

ai vrut să cutreierăm pădurile noastre și s-a întâmplat
un lucru tragic, ai fost atacat de un leu negru uriaș.

- Of, Doamne, dar sunt creaturi pașnice!

- Asta ne-a intrigat cel mai mult. Am apelat la ajutor,

iar medicii au obținut un nou AS prin clonare, a fost
singura cale. Dar a fost necesară înlocuirea flăcărilor
cu un izvor limpede de apă, altfel nu ai mai fi putut
supraviețui aici. Acum știi adevărul.

33
- Pentru mine este năucitor. Sunt foarte curios să aflu
despre planeta Flamma și despre viața de acolo.

- Poți să o faci acum, voi pleca, am lucruri de făcut.

Pura a plecat, lăsându-l pe AS într-o stare de

curiozitate agitată. S-a reconectat din nou la memoria
cunoașterii, răsfoind dosarele despre Flamma și
Arzători. Pentru Flamma, focul era esența vieții, aveau
nevoie de energia sa pentru a funcționa. Încet, AS a
aflat despre Arzătorii Înflăcărați și cei Stinși, despre
Verificatorii de Flăcări și despre puterea lor de control.
El a aflat despre modul în care Arzătorii Stinși s-au
mutat în Lumea Oamenilor, despre capacul metalic
folosit pentru a ascunde flăcările. A găsit un raport
despre absența sa, cu poza atașată într-un dosar.
Acolo, în acea imagine, era el însuși, dar diferit.
Flăcările lui ardeau deoparte, creând un halou de
lumină în jurul lui. A rămas surprins. El nu putea
înțelege de ce Verificatorii de Flăcări aveau voie să
eticheteze Arzătorii ca fiind ineficienți ori eficienți,
părea discriminatoriu. AS credea că poate Arzătorii au
nevoie de ajutorul lui. S-a hotărât să încerce să-i
găsească, dacă era posibil.

AS a alunecat într-o meditație relaxantă, ușurat

complet, acum că știa adevărul. Îi era recunoscător
Purei pentru că i-a spus adevărul și și-a dat seama că
34
trebuie să afle mai multe, poate să călătorească pe
Flamma, oricât de periculos ar fi. Când Pura a venit
să-l vadă a doua zi, i-a spus vestea despre fostul AS.
Căutând împreună, au găsit date despre Agenția de
Aprindere a Flăcărilor și o listă de Verificatori de
Flăcări acuzați de corupție. Doi dintre ei au fost
implicați în cazul său și acum avea ocazia să-i elimine.
Pura și AS trebuiau să planifice plecarea amănunțit și
cu atenție, dar, în primul rând, trebuiau să anunțe
oamenii de știință, care ar putea respinge cererea lor
sau i-ar putea ajuta.

Când echipa de oameni de știință a auzit

despre acest lucru, au cerut timp pentru a analiza
propunerea. Pe de o parte, au șansa de a studia
incendiul pe Flamma, pe de altă parte și-au dat seama
de implicațiile periculoase. În așteptarea răspunsului
lor, AS obișnuia să se documenteze asupra unor fapte
importante despre civilizațiile Pluviae și Flamma,
fiind interesat chiar și de Lumea Oamenilor. Chiar și
oamenii dispun de informații codificate despre
celelalte civilizații care au trăit acolo în trecut. AS a
fost surprins să afle că Flammaes și Pluviaes au
evoluat pe planeta Pământ în vremurile lor străvechi,
într-o anumită etapă a evoluției lor mutându-se în
diferite medii, mai bine dotate pentru existența lor.

35
 De fapt, Pluviae a fost concepută în proiecte
complexe de biotehnologie, dezvoltate la scări
gigantice. Științific și tehnic au atins o stare de
evoluție atât de avansată încât au fost capabili să
creeze o planetă de la zero, folosind puterea minții
asupra materiei și energiile naturale la îndemână.
Creierul lor avea capacitatea de a stoca volume de
informații inimaginabile. De fapt, creierul lor era
întregul corp, deoarece erau ființe virtuale acvatice,
închise într-o membrană de cristal, pentru o mai bună
stocare și transfer de date. Pluviae erau conectate la
Forța Cosmică a celui de-al Șaptelea Cer. Dacă
Flamma a ales cel de-al treilea cer, Pluviae îl merita pe
cel de-al șaselea, cel mai aproape de Puterile Cerești
ale celui de-al Șaptelea Cer. Pentru AS a fost ușor să
înțeleagă că modul lor de viață pacifist le-a permis să
trăiască pe această planetă magnifică, cu adevărat un
paradis. AS nu a întâlnit niciodată atâta bunătate și
lipsă de egoism ca pe Pluviae, locul seninătății, al
liniștii veșnice, al cunoștințelor indestructibile și al
vieții veșnice, Planet Curcubeului Permanent. Iris,
Curcubeul Sacru, acoperea cerul, reflectat și propagat
de moleculele de apă. În vechime, Iris era considerată
mesagerul înaripat al zeilor. ”Zeus o trimitea pe Iris să
aducă marele jurământ al zeilor de departe într-un
ulcior de aur, apa rece celebrată, ce curge de pe o

36
stâncă înaltă, ascuțită, dincolo de pământul larg,
izvorât din râul sfânt prin noaptea întunecată, un
afluent al Oceanului”.

Acolo, pe Pluvia, este întotdeauna ziuă,

răspândind o minunată lumină spectrală în diverse
nuanțe ale curcubeului. Pluviae nu au nevoie de somn
pentru a-și reîncărca energia, în consecință, nu au
nevoie de noapte. Este un sentiment minunat să vezi
lumină tot timpul, în special lumini multicolore stinse,
filtrate, hrănindu-ți spiritul, diseminând un sentiment
de fericire constantă și euforie. Forța apei este bună,
AS și-a spus el, este moale și neagresivă, te curăță în
interior și în exterior. Citește acum despre apele sacre
din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai
cunoscute fiind izvorul din Delfi. AS a citit despre
templul lui Apollo, protectorul Pluviae, vindecătorul
minților și corpurilor, îndemnând oamenii să se
cunoască pe ei înșiși prin mesajul Gnothi Seauton.
Preoteasa sa era Pythia, prototipul și strămoșul
Pluviae, care obișnuia să se purifice în izvorul
castelian și să bea apă din Kassotis pentru a se inspira.
”Voi vorbi despre oracolele lui Foebus, Pito și Klaros.
Multe Oracole cu izvoare și exhalații au apărut pe
pământ, iar pământul le-a înghițit din nou; trecerea
timpului le-a distrus. Dar Helios (adică Apollo) are

37
încă apa sfântă a Mykalei la Didyma, stânca lui Pytho
și al colțosului Claros, gura vocii oraculare.

Existau alte ape sacre care își fluturau oglinzile

purificatoare, limpezi, revărsate sub cerul pământesc,
dar locația lor a fost uitată de-a lungul timpului. AS
avea harta în fața ochilor acum, studiind-o cu
neliniște. Dacă apele sacre au ieșit la suprafață sub cel
de-al șaptelea cer, punctul lor de origine era unic,
toate curg din Pluvia în jos. Există o rețea complicată
de ape supravegheate de oamenii de știință de la
Pluvia, asigurându-se că celorlalte habitate din cele
șapte ceruri li se oferă posibilitatea de a sorbi apele
vindecătoare. Pluviae era interesată în special de
Lumea Oamenilor, fosta lor mamă sacră, Terra Rhea,
pentru care au încă un mare respect. Ori de câte ori
aveau nevoie de ajutor, Pluviae ofereau, singura
condiție fiind capacitatea locuitorilor Pământului de a
comunica cu ei. Din păcate, a fost necesară o claritate,
o puritate a spiritului mai rar întâlnită acolo în ultima
vreme. AS a văzut câteva puncte active intermitent pe
harta interactivă undeva în Europa și a stocat
informația în memoria sa, în caz că avea nevoie.

În ceea ce privește Flamma, a căutat date

despre Agenția de Aprindere a Flăcărilor, Legea
supremă a aprinderii și în special despre Verificatorii

38
de Flăcări. Aceștia erau tipi duri, un experiment
genetic hidos menit să controleze arzătorii de pe
Flamma. Potrivit lui Heraclit, focul a reprezentat o
forță puternică, capabilă să consume Arzătorul. El a
egalat focul arzător cu conceptul de hibris - pentru a
stinge hibris este nevoie mai mult decât pentru a
stinge un incendiu. Hibrisul era perceput în acele
vremuri ca o greșeală teribilă, o ofensă adusă puterilor
Universului, care ar putea declanșa pedepse
îngrozitoare. Chiar și mari civilizații căzuseră după
comiterea hibrisului. „Nu te juca niciodată cu focul”,
murmură AS pentru sine, bucuros că a scăpat de
flăcările care ardeau deschis pe corpul său.

Cel mai mare interes al său a fost în crearea

Verificatorilor de Flăcări, izolând ADN-ul a patru
forme de viață diferite, construind un organism
indestructibil în conformitate cu instrucțiunile
genotipului complex, interplanetar. Se pare că VF au
fost roboți biologici înzestrați cu duritate și
impenetrabilitate. Cu toate acestea, AS a găsit o listă
de arme secrete care ar putea distruge Verificatorii,
multe dintre ele păstrate într-un Muzeul de Arme din
Pluviae, unde nimeni nu a folosit instrumente de
distrugere. În această situație, când armele erau
necesare pentru a desfășura o operațiune de apărare

39
pe o altă planetă, locuită de specii agresive, a trebuit
să depună o cerere telepatică de asistență. Imediat, a
primit un mesaj de confirmare, fiind instruit să aștepte
răspunsul. Până la acceptare, AS a primit manualele
de utilizare pentru fiecare armă în parte.

Pluviae disprețuiau armele, considerate relicve ale

unei epoci primitive, când violența, ura și moartea
stăpâneau lumea. Se credea că aceste manifestări
negative corodau materia și spiritul în același timp,
provocând regresie în evoluția colectivă. Efectul
nedorit era o miasmă care a acoperit Pământul,
făcându-l obscur, ascuns de puterile cerești, coborând
lumea umană într-o dimensiune inferioară. Pluviae
era acum cea mai avansată civilizație care a evoluat
din ADN biologic uman. Cum oare se apără, în caz de
invazie, s-a întrebat AS? Nu era nevoie de protecție,
celelalte entități nu erau conștiente de existența
Pluviae, fiind erau incapabile să le acceseze mintea și
planeta. Nici măcar nu sunt conștienți de existența lor.
Pluviae au capacitatea de a inactiva creierele blocând
instantaneu câmpul lor electromagnetic, dar nu a fost
niciodată necesar. Ce fel de arme ar putea folosi
pentru a anihila agenții corupți Verificatori de Flăcări?
Mai funcționează armele acelea antice? El a fost
asigurat că laserele sunt extrem de puternice și

40
funcționale ca în prima zi. Cu toate acestea, Pura l-a
sfătuit să aștepte răspunsul oamenilor de știință, cu
siguranță au pregătit un plan de acțiune pentru el, cu
toate detaliile clare. Ea i-a spus lui AS că are puterea
de a lichefia și fierbe fiecare ființă umană sau non-
umană în câteva secunde. Are capacitatea de a atrage
și a concentra energia solară la cea mai înaltă
temperatură, proiectată prin ochii ei asupra victimei,
evaporată în câteva secunde.

Pura era înclinat să creadă că o pulverizare

instantanee a corpurilor lor ar fi mai bună decât
utilizarea mijloacelor de distrugere primitive,
desființate încă din antichitate. Chiar dacă pare oribil,
utilizarea energiei solare concentrate pentru
pedepsirea entităților cu probleme este non-subiectivă
și non-personală. Ea servește ca mijloc de proiecție, ca
o oglindă, pentru a filtra și a concentra energia, care
este de fapt, în afara controlului ei. Dacă viitoarea
victimă nu este vinovată, atunci condamnarea este
anulată. În timp ce privește ținta, Pura scanează
mintea, căutând fișiere care conțin culpabilitate și
dovezi care să o susțină. Nimeni nu poate scăpa de
această examinare mentală, de obicei efectuată în mai
puțin de o secundă. Pura i-a spus lui AS că secretul ei
este cooperarea lor strânsă cu soarele, o forță foarte

41
puternică a Universului, simbolizată de Apollo,
liderul lor istoric. Apa și lumina solară lucrează
împreună în armonie totală și va fi întotdeauna așa.
Acesta este secretul vieții, fie că este vegetal, animal,
uman, mutant sau spiritual.

Pura a sosit cu vești, zâmbind.

- Putem merge, AS, avem permisiunea.

- Nu pot să cred, este minunat, dar periculos, a

răspuns AS.

- Au făcut un plan pentru noi, ai voie să iei o armă cu

tine, aceasta.

Pura i-a arătat lui AS o sferă de cristal cu diametrul de

zece centimetri. AS o luă în mână, studiind-o cu
atenție. Părea o jucărie de cristal, la prima vedere,
probabil pentru relaxare.

- Aceasta este o jucărie, Pura.

- Nu, nu este, nu te lăsa păcălit de aparențe. Este un

laser foarte puternic activat de comanda mentală.
Poate incinera un oraș în câteva secunde. Folosește
puterea soarelui. Ar trebui să fii atent la asta. Trucul
este că sfera se conectează la creierul victimei,
declanșând incinerarea doar dacă ea sau el a fost un
spirit deținut de Umbre.

42
- Incredibil. Crezi că îl pot folosi de unul singur?

- Da, este deja conectat la mintea ta, ai control deplin

acum. Dar voi fi în preajmă în cazul în care ai nevoie.
Acest lucru se datorează faptului că nu ai încă puterea
de a lichefia. În afară de sfera, trebuie să proiectați un
scut de protecție electromagnetic. Fiecare încălcare ar
putea fi paralizată.

AS știa că se poate conecta la creierul FV-urilor pentru

a citi cele mai profunde amintiri, dar nu le putea
opera dând comenzi mentale, o sarcină simplă pentru
Pura. Flagrans AS și Pura Liquida au ajuns pe Flamma
sub forma unei explozii de asteroizi devastatoare. Pe
Flamma, temperatura a fost extrem de ridicată, la
peste 100 de grade C, mediul înconjurător fiind la fel
de fierbinte ca un cuptor încins. Aici, era întotdeauna
noapte, suprafața planetei era metalică, iarba și
vegetația fiind modelate din flăcări permanente. Cerul
era roșiatic, aproape arzător. În mod straniu, nu se
simțea și nu se vedea fum nicăieri, fiind colectat și
deviat în spațiul cosmic. Concomitent, nu exista nici
cenușă, deoarece flăcările erau produse din interiorul
nucleului planetei lor, părând mai mult niște imagini
proiectată pe un ecran. Planeta a fost creată de
strămoșul Flammaes, Vulcan, în cele mai vechi
timpuri.

43
 Pura și-a dat seama de asemănarea dintre
Flamma și lumea Perennis Umbra. Ea a blocat
dispozitivele de monitorizare ale Flammaes prin
modificarea câmpului electromagnetic al planetei.
Timpul s-a oprit pe Flamma câteva secunde, suficient
pentru mintea ei să citească și să copieze informațiile
cerute de oamenii de știință. Doar prin prezența ei
acolo, Pura putea extrage informații din aer, foc,
metal, minți și diverse tehnologii. Parcă totul îi
vorbea, oferind informații pur și simplu prin existența
lor. Pura a fost capabilă să mărească datele conținute
de microorganisme, celule, atomi, molecule și să
colecteze informații din surse îndepărtate din Univers.
Scanând, Pura verifica coerența informațiilor,
cercetând similaritatea dintre microdate
(microinformații) și macrodate (macroinformații), care
de obicei trebuie să corespundă între ele. Percepea
datele în serii de coduri, litere, numere și alte
simboluri, procesul de decodificare, verificare și
stocare derulându-se concomitent în creierul său.

Pura și-a lăsat acasă costumul negru, purtând

unul translucid de această dată, permițându-i să fie
invizibilă pentru locuitorii Flamma. Ținuta translucidă
a protejat-o de scanerele Verificatorilor de Flăcări,
capabile să-i discearnă prezența ca valuri de lumină.

44
AS luă sfera cu el, atașat de capacul de cristal care îi
acoperea șuvoiul de lumină. În primul rând, s-au dus
la mama lui, anunțându-o că este bine sănătos. Mama
lui nu putea să o vadă pe Pura, ci doar să-i simtă
prezența calmantă. Apoi, au mers să caute agenții
corupți, numele lor de cod fiind RRV și OAV. Pura i-a
monitorizat în timp real, conectându-se la baza de
date a agenției VF. Agenții RRV și OAV au fost trimiși
să filtreze traficul, pentru a da de urmele unui arzător
ineficient care a dispărut în timp ce agenții se
pregăteau să-l marcheze ca ineficient. Desigur,
dispariția a fost instrumentată de Pura și AS, care au
plănuit să le distragă atenția.

Imediat, ea a pătruns adânc în mintea lor, citind

fișierele împreună cu AS. Datele incriminatoare se
găseau acolo, îngropate sub un maldăr de vise
refulate. Au găsit imagini cu AS ascunse acolo,
împreună cu informații personale de contact, o hartă a
locațiilor unde putea fi găsit și un buton subconștient
pentru a declanșa urmărirea acestuia. Ultima dată, AS
a fost reperat în Lumea Oamenilor. Agenții se
așteptau ca el să se întoarcă pe Flamma sau pe
Pământ, dar nu a putut fi urmărit acum, deoarece
compoziția sa moleculară s-a schimbat. Protejată de
invizibilitatea ei, Pura i-a lichefiat RRV și OAV în

45
două secunde. Au fost vaporizați ca două căni de apă
fiartă într-un vulcan. Nu mai rămăsese nimic în urma
lor. Agenții VF erau echipați pentru a face față unor
temperaturi ridicate, dar nicidecum la peste 1000 de
grade C. Pura a spus că e timpul să se întoarcă,
grăbindu-l pe AS în timp ce-și lua rămas bun de la
mama sa. El i-a promis că va veni să o vadă mai des.
Agenții corupți au fost eliminați, fișierele false au fost
șterse complet, el era în siguranță acum.

Pura și AS s-au întors pe Pluvia pentru a-și

purifica spiritele după misiunea de pe Flamma. AS
știa că nu a fost decizia Purei de a elimina agenții
corupți, ci reacția Universului la greșelile comise de ei
înșiși. Fasciculul de raze filtrat prin ochii lui Pura a
fost extrem de puternic, alimentat de voința agenților
de a-i face rău lui AS. Aroganța și dorința lor oarbă de
a-l distruge chiar dacă știau că este nevinovat au
alimentat forța distructivă. Mai mult decât atât, RRV
și OAV îl aveau AS pe lista lor de urgență pentru a fi
eliminat de urgență. Dacă AS ar da informații altora,
acestea ar fi fost compromise. Nu le-a trecut prin
minte că AS-ul poate primi ajutor din partea Pluviae,
superiori lor în toate modurile. Cei mai temuți pentru
moralitatea lor, cristalele-acvatice aveau cea mai mare
putere în Univers, lucrau pentru Puterile Celeste, în

46
timp ce VF se călăuzeau după principiul „cel mai
puternic ia totul”, care era destul de primitiv în
esență. Mulți dintre ei aveau gândire de exploatatori,
prezentând un comportament totalitar și abuziv.

Pura și AS au fost așteptate la unitățile

medicale, unde lumina vindecătoare le-a regenerat
trupurile și spiritele. Auzind că a mai fost pe Pământ,
oamenii de știință i-au propus AS un nou proiect. El
trebuie să meargă să verifice punctele active
pământești de pe harta interactivă. AS a descoperit o
femeie undeva în Europa, părea să fie capabilă să
comunice cu Pluviae. La început, AS a trebuit să-i
trimită informații direct în visele ei. După câteva vise,
când ea era deja familiarizată cu felul în care arată, AS
i-a influențat mintea să facă o plimbare în natură, în
apropierea unui curs de apă, unde el s-a materializat
sub forma unui străin care se plimba în pădurea din
apropiere.

- Bună, cred că m-am rătăcit, a spus AS.

- Îmi pari oarecum cunoscut, a răspuns ea.

- Curios, și tu îmi pari cunoscută.

În timp ce discutau generalități, AS a lucrat pe creierul

ei, emitând instrucțiuni telepatice sistemului nervos.
Comenzile sale virtuale i-au intrat în creier sub formă

47
de micro-particule de cristal lichid, aproape gazoase,
devenind neuroni de cristal în substanța ei albă,
cenușie și corpul calos. După întâlnirea lor, în câteva
luni, rețeaua de neuroni de cristal s-a extins în întregul
creier. Acum, capul femeii a devenit un emițător
pentru Pluvia. AS a fost surprins să vadă că femeia de
pe Pământ arăta ca Pura. Avea ochi albaștri care își
schimbau culoarea în lumina soarelui, devenind
aproape argintiu. Numele ei era Saphiro. S-a uitat
direct în ochii lui AS când a vorbit, făcându-l să
creadă că este chiar Pura cea care vorbește cu el.
Revenind pe Pluvia, i-a spus Purei despre Saphiro.
Voia să o întâlnească pe femeie.

- Ar putea fi o soră, a spus Pura.

- Ce, sora ta? a întrebat AS.

- O transmisie de gene în timp, poate funcționa peste

zeci de mii de ani. Ar putea fi sora mea biologică, o
clonă umană.

- Ce înseamnă asta, clona ta umană? Este confuz.

- Suntem la fel, dar ea este pământeană, făcută din

carne și sânge, în timp ce eu sunt acvatică. Este ca și
cum m-aș vedea din nou om, așa cum eram acum mii
de ani.

48
- Crezi că s-ar putea să mă găsesc și eu pe mine aici?

- Nu știu, este un fenomen rar, dar ai putea încerca.

În acea zi, AS a studiat harta interactivă a

Pământului, cu mare atenție și încordare. A doua zi,
Pura și AS au discutat despre Saphiro și cum ar trebui
să abordeze formarea ei ca un colaborator de
încredere în Pluvia.

- Trebuie să-i extindem durata de viață cronologică, a

spus Pura.

- Putem face asta? a întrebat AS.

- Rețeaua neuronală de cristal îi va menține celulele

biologice regenerate. Trebuie să o învățăm cum să
atragă și să direcționeze moleculele de lumină în
sistemul ei. Va trebui să mănânce mâncare sănătoasă,
multe fructe și legume proaspete, să bea apă pură.
Lumina solară e importantă, purifică spiritul și
sporește puterea undelor creierului ei. Este mai bine
dacă rămâne la soare în timp ce este cufundată în apă,
rezultatul este mai eficient. Și, cel mai important,
trebuie să fie virtuoasă.

- Vom încerca să-i transferăm toate aceste cunoștințe

când vom merge acolo împreună, data viitoare.

49
 A venit timpul să se întoarcă pe Pământ pentru
a o întâlni pe Saphiro. Au ajuns lângă un oraș mare,
străbătut de multe râuri, înconjurate de păduri dese.
Când Pura l-a văzut pe Saphiro, a fost surprinsă că
arată la fel. Pura aproape că simțea că Saphiro era
propria ei reflecție într-o lume oglindită. Cu toate
acestea, Saphiro era construită din ADN biologic
uman, în timp ce Pura era o entitate de structură
cristalin-acvatică. Pura era transparentă, Saphiro era
cărnoasă și Flagrans AS era un amestec dintre cele
două, conținând molecule de foc. Toți aveau ochi
albaștri, dar existau anumite diferențe: Pura nu avea
pupile, în ochii lui AS se zăreau flăcări minuscule
arzânde, în timp ce ochii lui Saphiro erau aproape
argintii. Deoarece rețeaua neuronală de cristal se
extindea în creierul ei, ochii păreau luminați din
interior, luând un aspect de neon luminos. Pielea s-a
schimbat, de asemenea, afișând o strălucire ciudată,
mai ales când Pura și AS îi accesau creierul.

Saphiro era pe cale să devină un hibrid de ființă

umană și cristaloformă, fără a fi conștientă de asta. Ea
va fi agentul Pluviae, dezvoltat pentru a furniza
informații constante colectate din stimulii din jurul ei,
apoi selectate în funcție de relevanță și importanță. Cu
alte cuvinte, Saphiro își trăia viața, dar toate datele

50
transmise creierului ei erau interceptate de Pluviae.
Ori de câte ori era necesar, Saphiro era instruită
telepatic să acționeze sub comanda lor pentru a accesa
creierul altor persoane. Oriunde se afla Saphiro, ea
funcționa ca un router wireless viu care comunica
informații extrase din creierul celuilalt, cu toate
amintirile stocate, chiar și cele subconștiente.

Oamenii de știință de pe Pluviae erau interesați să

verifice memoria colectivă a celor mai inteligenți
oameni, să caute fișiere pierdute cu privire la evoluția
umanității și a altor civilizații dispărute care au trăit
pe Pământ cu mii de ani în urmă. Dacă omenirea
bâjbâiau încă în întuneric în ceea ce privește trecutul
planetei, unii dintre ei alimentau bănuieli referitoare
la civilizațiile extraterestre care ar fi fondat culturi
înfloritoare pe Pământ, când, de fapt, a fost invers -
oameni evoluați care au operat schimbări în creierul
lor și în moleculele de ADN au părăsit Pământul
pentru alte habitate care le-au oferit condiții de viață
mai bune pentru ei. Conexiunea nu s-a pierdut, dar
decalajul dintre Pluvia și oameni s-a adâncit în timp,
entitășile cristalo-acvatice ajungând la o stare de
evoluție atât de avansată încât le-a făcut invizibile și
inexistente pentru pământeni. De fapt, oamenii nu
erau conștienți de alte existențe planetare, precum

51
Pluviae sau Flamae, considerându-se singurii locuitori
ai Universului, ceea ce era cu adevărat o greșeală
regretabilă. Era ca și cum civilizația umană ar fi fost
copilul Universului care încerca să cunoască lumea
din jur, neputând ieși în afara casei.

Pluviae a dorit să recupereze fișiere

compromise sau șterse din subconștientul colectiv,
punând în aplicare un proiect cosmic de recuperare a
datelor istorice. Vroiau să rescrie istoria corectă a
planetei Pământ și a foștilor săi locuitori, săpând
adânc în mintea lor pentru date uitate ori blocate
acolo, în straturi profunde ale memoriei colective.
Saphiro a scanat diferite creiere ale oamenilor de
știință umani pentru a efectua căutarea. Ea a fost
trimisă să viziteze obiective turistice istorice pentru a
scana memoria naturală stocată în apă, aer, piatră și în
straturile de pământ. Nu era o coincidență faptul că
Saphiro s-a născut în acea parte a Europei, unde inima
civilizației era situată în trecutul îndepărtat. Crescând,
creierul ei a extras informații din mediul natural,
depozitate acolo de fostele civilizații. Au lăsat date
criptate despre construcția lor genetică, unele dintre
acestea fiind găsite, dar încă nu au fost decodificate.
Majoritatea dovezilor au fost distruse de oameni mai

52
puțin evoluați, în dorința lor de a șterge urmele
existenței Pluviae și Flammae în acele locuri.

Datele subtile depozitate invizibil în aer sau

apă nu au fost încă studiate de oameni. Cu toate
acestea, în mod inconștient, au fost informați în acest
sens, conform instrucțiunilor Universului de a le stoca
acolo până când va veni momentul să fie accesate,
citite și interpretate în mod corespunzător. Pluviae
voiau să o facă acum, pentru a reconstitui datele
pierdute, pentru a le salva și a le stoca pe planeta lor.
Civilizația umană s-a aflat la un moment dat într-o
stare de impas în urma căruia trecutul a fost
reconstruit în mod eronat, orientând viitorul spre o
direcție greșită. Dacă formula aplicată în rezolvarea
ecuației este greșită, rezultatul este nul. Pentru a-și
ajuta fosta casă, Pluviae erau nevoite să ajute oamenii
să-și găsească direcția corectă. Au existat și interese
opuse susținute de Perennis Umbra și alte prezențe
subtile care, într-un fel, au fost percepute mai ușor de
către oameni datorită frecvențelor lor de undă scăzute.

Obiectivul Perennis Umbra era de a menține

umanitatea bătând pasul pe loc și chiar regresând,
pentru a se hrăni cu spiritele lor neputincioase.
Oamenii nu erau încă pregătiți să facă față invaziei
mentale și spirituale, devenind cu ușurință victime. În

53
consecință, durata lor de viață cronologică a fost
redusă, precum și capacitatea lor de a analiza
informațiile din jurul lor. Pentru a-i scoate din acest
impas, Pluviae a lansat proiectul cosmic de recuperare
a datelor istorice. Punându-li-se informația la
dispoziția lor, oamenii ar putea să o folosească în
beneficiul lor, recâștigând controlul asupra evoluției
lor. Dacă traiectoria istoriei umană ar fi fost analizată,
ar fi fost evident că mișcarea era ciclică, nu liniară,
îndreptându-se în direcția corectă așa cum ar fi
trebuit. Misiunea Pluviae a fost extrem de importantă,
proiectul lor fiind construit ca un proces de feedback
și de feedforward. Aceștia au extras informații
relevante și au transmis date importante în mințile
sensibile, informații care nu puteau fi încă accesate de
intelectul uman în acest stadiu al evoluției.

va urma

Această situație se va schimba, Pura și AS și-au dat

seama că ar putea-o folosi Saphiro pentru a genera un
nou proiect pe planeta Pământ. După ce a lucrat cu
Saphiro, AS s-a gândit și a informat-o pe Pura că pune
la cale un nou plan pentru oameni.

- De ce ar trebui să așteptăm pasiv când ne putem

implica activ, Pura?

54
- Unde, AS?

- Pe Pământ, ajutându-i pe oameni, vreau să spun, în

special Saphiro.

- Nu o putem face până nu găsim un partener adecvat

pentru ea, un bărbat uman suficient de avansat. Nu
există, nici complexul de calități pe care îl căutăm.

- Ești sigură?

- Da, am încercat de mai multe ori, încă scanăm

planeta de sus și din interior, încă nimic.

- Este dezamăgitor, într-adevăr.

- Ai răbdare, poate că va apărea. Până atunci, ne

perfecționăm proiectul. Orice idei sunt binevenite.

- Ei bine, am o idee. De ce să n-o aduci pe Saphiro aici,

la noi?

- Nu știm dacă poate supraviețui. Amintește-ți, ea este

ADN biologic foarte fragil. Trebuie să fim atenți.

Pura a plecat, lăsându-l pe AS un pic frustrat, dar

totuși destul de curios pentru a se cufunda în proiect.
Pura i-a explicat de mai multe ori lui AS că cea mai
dificilă problemă cu care se confruntă în omenirea este
Legea timpului, sau LT. Legea timpului părea a fi o
dimensiune cronologică, o barieră cosmică de nivel

55
scăzut impusă oamenilor de când Pluvia a părăsit
planeta în timpuri străvechi. Această barieră avea cel
puțin trei dimensiuni, fiind extinsă în trecut, prezent și
viitor. Acestea au fost dimensiunile impuse
oamenilor, pentru care doar prezentul lor le era
accesibil, limitându-le opțiunile la minimum.

- Pare o cruzime, Pura, ca bieții oamenii să fie nevoiți

să trăiască prinși în această realitate materială
unidimensională. Înseamnă că nu pot controla nici
timpul, nici spațiul pentru a-și îmbunătăți destinul.

- Încă nu, AS, dar lucrăm la asta. Imaginează-ți

posibilitățile pe care le-ar avea dacă ar putea folosi
forța minții. Ei sunt înzestrați cu cel mai puternic
instrument din Univers și nu știu să-l folosească, va
trebui să lucrăm asupra lor.

- Putem să-i ajutăm să treacă de bariera prezentului, în

sus și-n jos, spre viitor și prezent?

- Probabil, putem încerca. De fapt, în realitate, când

este anihilat, numărul de dimensiuni ar fi infinit,
rezultând astfel eternitatea.

Când Pluviae au decis că trebuie să-și schimbe

casa, au organizat o dezbatere în cadrul căreia toți
membrii societății își puteau exprima părerile. Unii
dintre ei au considerat mai înțelept să rămână acolo,

56
speriați de schimbare ori pentru că se simțea prea
atașați de Pământ. Cu siguranță, în acea perioadă,
populația era formată în mare parte din ADN
biologic, și nu toți au fost de acord să fie supuși unor
îmbunătățiri tehnologice complete. Oamenii de știință
Pluviae au respectat întotdeauna voința fiecăruia,
indiferent de pierderea pe scară individuală sau
colectivă. Acesta a fost respectul suprem, desigur că a
fost menit să fie așa de la început, evitând riscul de a
depopula planeta, lăsând-o la discreția formelor
inferioare de viață.

Lucrând la proiectul AHSF, AS a observat o

clipire pe ecranul eteric îndreptat către o regiune
anume (găsește-o și descri-o, numeste-o). AS a trimis
un mesaj telepatic Purei, informând-o că a apărut cel
pe care îl căutau. Un transfer de gene, o apariție a unei
replici strămoșești în vremurile actuale, asemănătoare
cu (????? găsește personajul, descrierea personajului,
trăsături fizice, înalt, musculos si puternic. Istorie.)

Pura și AS găsesc un partener pentru Saphiro pe

nume Tamis și încep următorul proiect, modelând
viitoarea societate umană avansată. Proiectul este
planificat împreună cu oamenii de știință din Pluvia
pe două linii - viitorul apropiat și viitorul îndepărtat.

57
Legea timpului LOT este o iluzie, ea există doar pe
planeta Pământ, creată de Perenis Umbra pentru a
bloca mințile umane, ura și instinctele animalice. Baza
noii societăți umane avansate AHSF putea fi pusă
doar prin eliberarea de sub limitările legii timpului și
ajutându-i să-și deblocheze puterile ascunse. Pentru
Saphiro și Tamis, era momentul să oprească timpul și
să-l anihileze. Perenis Umbra a aruncat dimensiunea
timpului pe Pământ, aidoma unei vrăji rele, pentru a
menține oamenii sub control. După mii de ani, timpul
poate fi dezactivat, împreună cu efectele sale asupra
oamenilor.

Introducerea designului de tehnologie nouă în unele

minți umane de către oamenii de știință de la Pluvia.
Laserele, puterea luminii și puterea minții, au fost
deblocate într-un număr de ani planificați. Pluvial și
AS sunt responsabili cu acesta, manageri de proiect,
dirijați de oamenii de știință.

• Viitor îndepărtat - o societate a viitorului în care

vârsta este abolită, cuplurile partenere bazate pe
compatASilitate, chiar și diferența de vârstă este de
sute / mii de ani. Nu există moarte, statutul corpului
este înghețat la aproximativ 20 de ani.

• Viitorul apropiat - Frumusețea și fericirea sunt

garantate de stat, bunăstare, chirurgie plastică și
58
asigurare pentru fericire și viață împlinită atunci când
îmbătrânești pentru a finanța chirurgie plastică și
ridicări pentru ca femeile să fie frumoase și să se
angajeze în relații cu bărbați mai tineri, pe baza
cercetărilor freudiene pe femeile au un impact psihic
și sexualitate asupra fericirii ei. Mitic - Mitul marii
zeițe cu iubitul ei mai tânăr. Societate feminină unde
tehnologic Societate feminină, în care evoluția
tehnologică permite laboratoare artificiale ale uterului,
în care se creează embrioni. Sexualitatea elASerată a
factorului de reproducere și, prin urmare, egalitatea
de gen într-o societate a industriei reproducătoare
care presează femeile cărora li se acordă toată
responsabilitatea.

SILVESTRIS ANIMALITERRA

Silvestris este un ținut misterios. Acolo se află

Animaliterra, tărâmul Animalelor. După potop, toate
animalele de pe Arcă au decis să se elibereze de sub
opresiunea umană. Aceștia au convocat întreaga fauna
la o dezbatere aprinsă în cadrul căreia să decidă dacă
doresc să rămână cu omenirea sau să plece în altă
parte să trăiască independent. Discuțiile au fost

59
animate, entuziaste și antagonice, cu fatalități
înregistrate de ambele părți. Cei care doreau să
rămână au fost numiți trădători și au fost supuși mai
multor tentative de asasinat. Unele dintre acestea au
reușit, alte tentative au eșuat, dar, de atunci, câteva
specii au dispărut. Este cazul animalelor fantastice
conturate de artiștii din epoca de piatră în peșteri.
Cealaltă parte a dezbaterii social-politice a fost
reprezentată de susținătorii plecării, destul de violenți
în efortul lor de a scoate animalele de sub influența și
exploatarea umană.

Într-o zi, am fost atacat de o gașcă de bandiți, în

timp ce încercam să parchez mașina în centrul
orașului. Ticăloșii mi-au furat mașina și m-au răpit,
ținându-mă ascunsă în spatele unui camion, cu
mâinile legate, cu capul ascuns într-un sac. Părea că
durează o eternitate. Era întuneric, umed și pufos.
După un timp, nu știu dacă au fost câteva minute,
câteva ore, săptămâni sau luni, m-au părăsit în
Silvestris Animaliterra. Era o junglă densă și obscură,
cu copaci uriași și animale fioroase, unde trebuia să
supraviețuiesc cu orice preț, singură, pierdută în
pădure, eu împotriva celor mai crude fiare care au
ființat vreodată pe fața Pământului. După câteva zile,
mi-am dat seama că Silvestris Animaliterra este o

60
insulă înconjurată de ape, unde niciun om nu a mai
pus vreodată piciorul, Animaliterra fiind absentă de
pe hărțile noastre, nu poate fi văzută nici pe GPS.
Chiar nu știu dacă este localizată pe Pământ ori pe o
altă planetă, totul este diferit acolo. Apa este roșie,
aproape sângerie, cerul este întotdeauna tulbure,
umbrit de nori grozavi și cenușii. Când plouă, începe
o cumplită cădere de cenușă și praf de cărbune.

Copacii cresc cu susul în jos, cu rădăcinile în

afară. Fără frunze verzi, fără flori, fără fluturi.
Animalele sunt hidoase, un amestec de animale,
insecte și oameni. Rareori, unii dintre monștri
dezvoltă trăsături vegetale, de pildă frunze uriașe de
porumb în loc de urechi, ramuri de copac în loc de
nasuri, nuci în loc de globi oculari. Păianjeni mari,
îngrozitori care poartă capete umane minuscule, șerpi
otrăvitori interminabili cu mai multe picioare,
șobolani cu ochi de cartofi, gândaci mari cu copite, o
rasa atroce de viespi toxici și șoareci hidoși. Era
îngrozitor să-i privești, cu totul insuportabil.
Coșmaruri îngrozitoare m-au chinuit în timpul nopții
și trebuie să mărturisesc că mi-a luat mult timp pentru
a înțelege coșmarurile acelea care erau, de fapt,
evenimente reale. Cu toate acestea, mintea mea era
atât de șocată încât nu putea accepta acea realitate. A

61
trebuit să mă ascund la vedere, într-o colibă modestă
construită din frunze proaspete de porumb, culese
zilnic, câteva dintre ele fiind suficiente pentru a-mi
construi o colibă confortabilă, soiul de porumb din
Animaliterra fiind imens, deși nu eram întru-totul
sigură dacă era otrăvitor ori carnivor.

Uneori, emană un miros ciudat, asemănător cu

substanțele chimice toxice utilizate în fabricile de
plastic. Dacă frunzele de porumb ar fi fost uscate,
animalele m-ar fi observat imediat. După câteva
săptămâni, m-am împrietenit cu o creatură pașnică,
jumătate câine, jumătate găină, măcănind toată ziua în
jurul meu, pentru a-mi acoperi prezența. Numele său
era Cackaroodoo, un animal vesel, care mă distra cu
giumbușlucurile sale, ajutându-mă să uit de casă.
Desigur, bâlbâiala constantă și chicotirea sa mă
scoteau din sărite uneori, situație care a impus
folosirea dopurilor pentru urechi pentru a înăbuși
zgomotul. Cu timpul, am învățat limbajul său, reușind
să comunic prin semne, gesturi și onomatopee.
Cackeroodoo mi-a spus, cumva, lătrat și gâfâind, că
liderul Silvestris Animaliterra este un hipopotam cu
coarne, blănos, numit Hippomanes. Coborând din
rasa antediluviană, având dimensiuni de mamut,

62
Hippomanes obișnuia să-și apere teritoriul cu
ferocitate.

L-am văzut într-o zi, de la distanță sigură, o jumătate

oribilă de gorilă, jumătate hipopotam monstruos, cu
două tarantule în loc de ochi. El guvernează prin
teroare. Fiecare animal care se uită drept în ochii lui
este imediat luat de paznicii săi, torturat și ucis.
Hipomanes nu puteau suporta pe nimeni să i se uite
în ochi, doi Theraphosidae păroși și grași, mișcându-și
tentaculele în același timp. Înfricoșate, animalele au
recurs la soluții groaznice, unele dintre ele scoțându-și
ochii. Alarmată, marea majoritate a populației s-a
prefăcut oarbă, ținându-și ochii acoperiți cu petece din
blană de șobolan, încercând să-și protejeze viața și să-
și salveze familiile în acest fel. Cackaroodoo m-a făcut
să promit că mă voi ține departe de Hippomanes,
evitându-i ochii. Cum aș putea să-i ignor sfatul când
trupurile moarte ale animalelor mutante naive,
dezinformate sau sfidătoare putreau în fiecare colț al
insulei?

Într-o zi, fata de care Hippomanes a fost îndrăgostit în

ultima vreme a dispărut. El s-a înfuriat groaznic,
făcând ravagii pe insulă. Toate animalele au fugit de
groază, ascunzându-se adânc sub ape, în peșteri, sub
pământ ori deasupra. Eu și Cackaroodoo am rămas în

63
coliba noastră din frunze de porumb, mizând pe
faptul că nimeni nu știa de existența noastră.
Hippomanes a trimis paznici să caute fata, dar și el o
căuta peste tot. Deodată, am auzit zgomot în jurul
colibei noastre. Cackaroodoo a ieșit să vadă ce se
întâmplă, când l-a văzut pe Hippomanes în două labe,
înălțându-se amenințător deasupra colibei. Doi colți
gigantici, lungi de vreo doi m, stropiți cu sânge,
răsuciți i-au ieșit din gură, împungând aerul, cu fâșii
de carne crudă atârnând pe de lături. Hippomanes
părea să aibă peste patru metri înălțime, cu umeri
largi de doi metri. Avea pumnii la fel de mari ca
bolovanii, fiind capabil să zdrobească totul în calea
lui, mai ales când era furios. Capul era rotund și
hidos, aproape de mărimea unei roți de tractor.
Tarantulele oculare erau îndreptate spre coliba
noastră, agitate. Furibund, Hipomanes a luat coliba
într-o singură gheară, găsindu-ne înăuntru,
tremurând de frică. Ne-a înhățat în pumnul stâng și s-
a pus pe-o fugă sălbatică sărind peste copaci și râuri,
urlând îngrozitor. Am leșinat, împreună cu
Cackeroodoo, în timp ce ne balansam în pumnul lui
Hippomanes, lovindu-mi capul de degetul mare,
țeapăn ca piatra. Cackeroodoo a continuat să se vaite
și să plângă până a adormit, suspinând.

64
Când ne-am revenit în simțire, ne-am trezit într-o
cușcă rudimentară, construită din ramuri groase,
strâmbe, de copaci. La început ne-am bucurat că
barele sunt vegetale, dar privindu-le îndeaproape ne-
am dat seama că pulpa de lemn este un soi diferit,
mutant, metalic. Toate speranțele noastre s-au năruit,
când cineva a venit să ne transporte în altă parte.
Timp de trei zile am fost ținuți în mijlocul orașului
pentru ca fiecare animal să vină și să ne scuipe, să
râdă de noi, să arunce cu gunoaie spre noi, trăgând
vânturi spre noi și să facă orice nebunie le trecea prin
capul lor de vertebrate ante-deluviene. Nu ne-au
hrănit deloc, lăsându-ne doar unica soluție de a mânca
ceea ce a fost aruncat în cușca noastră, asta dacă
aveam noroc. Din fericire, Cackeroodoo avea câțiva
prieteni care veneau în fiecare zi să ne facă în toate
felurile: „rahaților”, „găinarilor”, „vagabonzilor” sau
orice altceva mai jignitor pentru a abate atenția de la
mâncarea înfășurată în frunze murdare, subțiri,
aruncată în interiorul cuștii noastre ca din întâmplare.

Roșiile mutante, păroase, pe jumătate vegetale, pe

jumătate din carne de animal putregăită s-au stropșit
pe fețele noastre, lăsând sucurile împuțite să alunece
pe obraji, în gură. Roșiile tocănite le culegeam apoi,
mâncându-le crude în mare grabă. Ouăle cu aripi mici

65
și gheare de pui, microbi uriași și bacterii mari cât un
măr sau un pepene galben, ceapă roșie sângerândă,
morcovi uriași cu ochi și mustăți erau în meniul
nostru în acele zile, servite nespălate, pe jumătate
stricate, înghițite printe blesteme, insulte și umilințe.
După trei zile și trei nopți, cușca noastră a fost prinsă
pe spatele unei păsări dinozaur uriaș, cu funii vegetal-
carnivore, frânghii care ne puteau râde malefic în față.
Cackeroodoo tremura îngrozitor, plângând și urlând
în gura mare întunericul rece, deși eu încercam să-l
mângâi, fără succes, bineînțeles. Și-a pierdut cu totul
cumpătul, era într-o stare sufletească îngrozitoare ce
nu poate fi descrisă în cuvinte. Singura soluție pe care
a găsit-o a fost să-și lovească în mod repetat capul de
gratii, până când și-a pierdut cunoștința, lucru care
mi-a permis să am un pic de tăcere să mă pot gândi.

Era întuneric beznă, deși fulgerele puternice care

aprindeau cerul mi-au permis să văd că pasărea
dinozaur ne purta în zbor pe deasupra unui ținut
mlăștinos, gemând de viermi gigantici, lipitori și șerpi
uriași, ridicându-și tentaculele spre noi, pentru a
provoca prăbușirea păsării dinozaur și a ne mânca. Ici
și colo, se zărea câte un turn primitiv construit din
noroi, căzut într-o rână, aproape să se dărâme.
Turnurile de noroi aparțineau conducătorilor armatei

66
din ținutul lui Hippomanes, cele mai crude creaturi de
pe insulă. Pentru starea lor de evoluție, turnurile de
nămol erau o tehnologie avansată, proprietarii fiind
foarte mândri de reședința lor. Fiecare turn de noroi
era străjuit de un dragon care scuipa foc, urlând
îngrozitor. Pasărea dinozaur a început să coboare pe o
stâncă pietroasă lângă un ocean negru, într-un
întuneric gros, când Cackaroodoo s-a trezit, masându-
și capul, oftând.

- Unde suntem acum? întrebă Cackaroodo, scheunând

și gâfâind.

- Nu știu, se pare că ne aflăm pe malul unei mări ori al

unui ocean. Apa pare a fi neagră.

- Oh, este sfârșitul lumii, Apele Negre. Suntem sortiți

pieirii. Este mai rău decât moartea, a spus
Cackaroodoo, începând să suspine isteric.

- Ce este mai rău decât moartea? Cackaroodoo, spune-

mi, te rog. Încetează cu plânsul, am nevoie de
informații pentru a pune la cale un plan de salvare.

- Ohhhhh, ohhhhhh, nu avem nicio șansă de scăpare

aici, vom muri în câteva minute, a spus Cackaroodoo.

- Ne vor tortura și ne vor ucide?

67
- Fiecare viețuitoare, mică sau mare, de aici, vrea să ne
omoare și să ne mănânce.

- De unde știi?

- Există o legendă despre Apele Negre, locul în care

cei mai periculoși răufăcători sunt lăsați în voia sorții.
Nimeni nu a scăpat vreodată, deși spun că aici s-ar
afla un erou misterios, ajutându-i pe condamnați să
iasă vii din acest loc necunoscut. Unele legende spun
că eroul este un zeu uitat sau războinic divin, la care
se închinau înaintea Potopului. El îi educă pe cei
condamnați, învățându-i să lucreze pământul, să
sculpteze lemnul și alte lucruri utile.

- Sună bine, ar putea fi singura noastră șansă.

- Da, dar ar putea fi ireal, nu știu ...

Cackaroodoo a căzut într-o tăcere prelungită, afișând

o față amară, cu gura înghețată într-un rictus ridicol.
L-am lăsat să stea cu privirea ațintită în întuneric, în
timp ce pipăiam stânca de sub mine cu mâinile,
încercând să-mi dau seama unde ne aflăm. Era cald,
aerul era aproape fierbinte, iar din apele negre se
ridicau aburi, răspândind un miros putred. Era ca și
cum trupurile de animale moarte ar fi fierte într-un
vas uriaș, de o vrăjitoare urâtă și nebună. Când am
încercat să fac un pas către apă, monștrii au început să

68
urle înfiorător, ridicându-ne părul măciucă. M-am
oprit imediat, încercând din greu să rămân nemișcat.

- Ce faci, ți-ai ieșit din minți?

strigă Cackaroodoo panicat. Stai liniștit, poți, totuși?

- De ce?

- Monștrii sunt în alertă acum, știu că suntem aici.

Crocodilii, șerpii uriași și balaurii se întindeau din

toate direcțiile, urlând asurzitor. O creatură uriașă,
jumătate dragon jumătate dinozaur cu o carapace de
broască țestoasă pe burtă, arunca flăcări arzătoare și
lavă asupra noastră. Dacă nu am fi evitat focul, am fi
fost făcuți scrum în câteva clipe. Pentru a scăpa de
moartea prin ardere, eu și Cackeroodoo am sărit în
Apele Negre, fără să privim înapoi, urlând cu
disperare. Crocodilii uriași cu colți, acoperiți cu țepi
de fontă ne adulmecau, împreună cu o rasă ciudată de
rinoceruri preistorici acoperiți cu solzi de oțel,
înzestrați cu coarne imense, la fel de mari ca stâlpii de
iluminat stradal. Când eram pe punctul de a fi
înjunghiați în față de un corn îngrozitor al unui
rinocer, a apărut o navă ciudată sau un submarin,
deschizând o trapă, lăsându-ne să intrăm. Era ca și
cum Dumnezeu însuși ar fi venit să ne salveze și ne

69
simțeam foarte îndatorați salvatorului pentru gestul
său.

N-am putut vedea nimic. Tot ce puteam discerne era

un coridor lung care ducea spre un tunel întunecat.
Am mers așa în neștire, îndemnându-ne reciproc să
facem primul pas, fiind speriați de ceea ce s-ar putea
întâmpla în continuare. Cackaroodoo tremura de frică,
fără să poată rosti niciun cuvânt. Își închise decât
ochii, refuzând să-i mai deschidă, îngrozit că va vedea
din nou monștrii îngrozitori. De fapt, tot ce puteam
vedea era un șir nesfârșit de monștrii atroce, ieșiți din
cea mai sălbatică imaginație, cu adevărat de
neconceput. În ciuda acestui lucru, monștrii pândea în
jurul nostru, așteptând să ne sară în față pe
neașteptate, ca într-un film de groază care nu se
termină niciodată. Eu am fost cea care a luat inițiativa
și a făcut prima mișcare spre tunel, era imposibil să-i
cer lui Cackeroodoo să facă el primul gest, era total
copleșit. Și cine l-ar putea învinovăți? El era doar o
simplă creatură pașnică, jumătate de jumătate găină,
jumătate câine, preocupat doar să depună un ou
blănos, dințat, visând la un os plin de măduvă
suculentă drept răsplată.

Ținându-l pe Cackeroodoo, am pășit în tunelul

întunecat, puturos. Picioarele îmi tremurau, parcă

70
mergeam pe apă. Era întuneric și nu vedeam nimic la
început, dar treptat, ochii noștri s-au obișnuit cu lipsa
completă de lumină și probabil din cauza fricii și
groazei, am crezut că pot vedea un pic, deși nu sunt
sigură că nu a fost o vedenie dezgustătoare. Am auzit
o zvâcnire deasupra capetelor noastre, pe tavanul
tunelului și m-am uitat în sus, unde un păianjen negru
imens acoperea tot tavanul cu corpul și picioarele
păroase, de la un capăt la celălalt. Păianjenul avea ochi
pe tot corpul ce părea a fi făcut din colțuri ascuțite și
petice desperecheate de Arachnide tupilate unele într-
altele. Mi s-a părut că trăiesc un coșmar îngrozitor,
corpul său era compus dintr-o grămadă de păianjeni
tupilați într-un singur corp nemișcat, gata să atace ca
unul, la un semn anume. „Unde este pânza? Unde este
pânza?" am mormăit delirând, dar abia mi-am putut
mișca buzele. Am rămas paralizată de frică. Am uitat
de Cackaroodoo și de Hippomanes, de dragonii
mutanți și de alte amenințări, incapabilă să mă mișc.
Nu eram sigură dacă eram trează ori adormită, sau
poate chiar moartă. Cackaroodoo și-a dat seama că am
înțepenit și țipând, m-a apucat de mână și s-a apucat
să mi-o muște, vrând să mă trezescă, dar fără rezultat.
Apoi m-a târât după el, plângând și țipând.

71
- Trezește-te, trezește-te, vom muri! strigă
Cackaroodoo, mușcându-mi mâna până la umăr.

Simțindu-i dinții în carnea brațului, m-am trezit,

înțelegând unde ne aflăm. Am refuzat să mă uit în sus
pentru a nu vedea uriașa Arahnidă, încercând să-mi
păcălesc creierul să mă ajute să mă mișc câțiva metri.
Brațul îmi atârna neajutorat, sângeros și rupt în bucăți,
iar primul meu gând a fost să ies din tunel, să nu
ajung prada păianjenului uriaș. Se simțea o duhoare
groaznică, ca și cum mii de cadavre ar fi zăcut la
soare, putrezind. Am făcut câțiva pași consumând
cantități uriașe de energie fizică, când o caracatiță
uriașă a apărut în fața noastră, întinzându-și
tentaculele pe podea, prin apa murdară, care ajungea
până la abdomenele noastre. Păianjen uriaș deasupra,
caracatiță inimaginabil de mare sub picioarele noastre,
a fost cu totul copleșitor pentru noi să ne confruntăm
cu atâtea pericole îngrozitoare, în același timp.

Când ne-am gândit că nu mai putem face nimic

pentru a ne salva, o lumină orbitoare a țâșnit de
nicăieri și o creatură ca o insectă mecanică ori un robot
cu aparență de insectă ne-a apucat și s-a ridicat în zbor
cu noi, la două degete distanță de păianjenul terifiant.
Arachnida a deschis o gură dezgustător de hidoasă, cu
nenumărați colți ascuțiți, gata să ne înghită, când

72
robotul-insectă a tăiat-o cu o unealtă metalică,
proiectată ca o furculiță cu douăsprezece țepi. Cu un
urlet groaznic, păianjenul enorm s-a rupt în
nenumărați păianjeni de dimensiuni mici și mijlocii,
alergând speriați în toate direcțiile pe tavanul
tunelului. Unii dintre ei au căzut pe noi, făcându-mă
pe mine și pe Cackaroodoo să țipăm și să dăm isteric
din mâini și din picioare. Insecta mecanică ne-a
pulverizat cu un jet puternic de apă, pentru a curăța
multitudinea de arahnide. Loviți de jet, numeroșii
păianjeni urlau îngrozitor, umflându-și trupurile, în
timp ce le creșteau capete de femei cu chipuri nebune,
cu părul tentacular ridicat măciucă, vopsit în culori
purpurii, roșiatice, aurii ori întunecate, râzând
malefic. Părul era fie mult prea lung, ajungând până la
picioare, fie prea mizerabil și dezordonat, afișând un
zâmbet imperturbabil, calm și înghețat, de parcă ar fi
avut o poză lipită pe față.

Ne-am pierdut cunoștința și insecta mecanică ne-a

scos afară din tunel. O lumină puternică m-a făcut să-
mi revin în simțiri. Eram într-o navă circulară,
împreună cu un bărbat înalt, de vârstă mijlocie. Capul
lui atingea tavanul, de unde un flux de oxigen
proaspăt era eliberat în atmosferă printr-o pompă. Eu
și Cackaroodoo respiram prin măști speciale. Am aflat

73
mai târziu că ne aflam adânc sub apă, într-un
submarin echipat cu tehnologie de ultimă oră, precum
și o mică grădină în care străluceau tot felul de fructe
și legume, alimentate constant cu apă proaspătă și
lumină solară artificială.

- Nu aveți nevoie de măști în grădină, ne-a spus

bărbatul înalt. Nu-ți face griji, știu povestea ta, te voi
duce acasă, în cel mai scurt timp. Ar trebui să vă
odihniți acum.

Când m-am trezit, acolo eram în mașină, parcată în

curtea mea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Uluită
și ușurată, m-am repezit înăuntru, începând imediat
să scriu aventurile tulburătoare trăite în Silvestris
Animaliterra, publicând textele, în serie, într-o revistă
culturală bilingvă, încercând din greu s-o fac să treacă
drept un monolog delirant, așternut pe hârtie de un
scârța-scârța pe hârtie nepriceput într-ale scrisului.

LABIRINTUL DE CARTON

Labirintul de carton este o dimensiune făcută în

întregime din celuloză unde trăiesc ființe cu totul și cu
totul de carton. Au corpuri dreptunghiulare de

74
diferite dimensiuni, confecționate din carton bej
produs într-un proces cu mai multe etape. Începe cu
dizolvarea materiilor prime în apă, curățată mecanic
pentru a îndepărta impuritățile, urmată de încălzirea
până la 95 de grade pentru pasteurizare și deversare.
Apoi vine etapa finală umedă, secțiunea de presare
umedă, secțiunea de uscare și acoperire. Produsele
finale sunt tăiate dintr-un tambur de carton mare,
conform comenzilor clienților. Când nu dorm pe
rafturile uriașe și lungi, cartoanele cresc mâini,
picioare și uneori capete care îi ajută să coboare de pe
rafturi și să aterizeze pe Wooed 'n Lets Play! purtate
de ființe mecanice automate, numite Lolly Woops. Cei
de la Lolly Woops se mișcă fericit prin labirintul uriaș
constituit din culoarele legate organizate într-un
număr nenumărat de rafturi înalte. Cea mai apreciată
dorință a cartoanelor este de a putea părăsi raftul și de
a fi livrat unui client, chiar nu contează cine este deloc.
Oamenii din carton și Lolly Woops sunt conduși de
un sistem Oh, Why Me Sleep!, Care generează
comenzi și operează mișcarea persoanelor din cutie de
la o coordonată la alta.

Când sistemul își numește numărul de cod înregistrat

într-o anumită poziție, cartoanele se trezesc, își
confirmă poziția, își activează membrii superiori și

75
inferiori împreună cu capul și sări de pe raftul de pe
Wooed 'n Lets Play !. Cei de la Lolly Woops sunt
pregătiți să le primească, între șaptezeci și două sute
pe oră. Cartoanele se aranjează pe suprafața de lemn
unul deasupra celuilalt, bombănindu-se și
murmurând, urcându-se unul pe celălalt, luptând și
certându-se, împingându-se reciproc. Reușesc în
sfârșit să se stivuiească haotic, apăsând pe cei ferm
prinși jos, susținând greutatea grea a celor de sus,
până când ajung la o înălțime de doi metri, cel mult.
Pentru a le ține împreună și a le izola de realitate, o
peliculă subțire sau o membrană de plastic, limpede
sau colorate, se înfășoară în jurul lor cu mare viteză,
menținând lumea exterioară la îndemână. Aproape
unul de celălalt, lipiți de propria realitate, puși din
nou în dormit, cartoanele sunt transportate de Lolly
Woops în zona golfului de încărcare, în care Wooed 'n
Lets Play stivuite și foite sunt așteptate de către Try
Lars să fie luate, nimeni nu știe unde.

The Wooed 'n Lets Play! sunt transportate de Lolly

Woops printr-un labirint complicat de coridoare,
culoare și căi, pentru a-și pierde drumul. Oamenii din
carton nu au voie să-și păstreze drumul către Încercați
Lars, le-ar permite să își găsească drumul înapoi.
Pentru a-i menține angajați într-o jumătate de somn, o

76
stare de spirit trecând pe jumătate, sistemul cântă
muzică tot timpul, hrănind-o la urechea stângă sau
dreaptă printr-o cască. De fiecare dată când cartoanele
trebuie să fie adormite, sistemul comandă „somn”, iar
atunci când sistemul necesită trezire, rostește
comanda „trezire”. Sistemul le spune chiar „noapte
bună”, iar cartoanele pot alege tipul de voce care le
place - femeie sau bărbat - și mai multe limbi pentru a
opera în urechile lor. Fiecare cutie își cunoaște poziția
pe rafturi, generată automat de sistem într-o serie de
cifre combinate începând de la 0 la 9. Dormind pe
rafturile lor, cartoanele trebuie să-și confirme poziția
din când în când, spunând codul lor de cifră care
cuprinde numărul culoarului. , numărul raftului și
podeaua sa, deoarece rafturile sunt foarte înalte, până
la un plafon foarte înalt. Cartoanele s-ar putea
confunda prin faptul că există o cifră numărul unu
pusă în fața fiecărui culoar și număr de raft, ceea ce
face dificilă confirmarea. Ori de câte ori li se permite
să stea treaz, cartoanele se plimbă fără rost printre
insule, mormăind un șir lung de cifre combinate cu
litere, adormite pe jumătate, acționând ca un tip
ciudat de zombi de carton.

Într-o zi, un carton nou primit și pus în stoc părea să

se comporte ciudat. Cartonda nr. 140 128 09 75 nu a

77
putut merge să doarmă toată ziua, în schimb
rumegând gânduri secrete. Cartonda s-a săturat să
doarmă pe raftul desemnat, preferând să urmărească
ce făceau celelalte cartoane. Cartonraw, un carton
vechi, uitat pe un colț prăfuit al aceluiași raft, și-a dat
seama că Cartonda era neliniștită, încercând să-și dea
seama ce se întâmplă în Massy Mazeotopia. A văzut
că mâinile, picioarele și capul lui Cartonda continuau
să iasă în timp ce se sprijinea pe raft, lucru destul de
neobișnuit pentru situația sa. Mai mult decât atât,
Cartonda obișnuia să șoptească tot felul de cuvinte și
cântece pentru sine, crezând că nimeni altcineva nu-l
poate auzi. Uimit, Cartonraw l-a chemat din trei
poziții de mai sus:

- Hei, Junior, taci!

- Cine e acolo? Nu dormi, ca și ceilalți?

- Nu, de fapt, nu dorm. De ce iti pasa?

- Nu te salva, Pops, nu încerc să mă comport amuzant.

Nu pot dormi

- De ce?

- Cred că este o eroare de fabricație sau ceva de genul.

- Poate. În situația mea, a început după câțiva ani

în care stăteam încă pe acest mizerabil raft. În primul

78
rând, am crezut că este o alergie la praf, dar apoi mi-
am dat seama că este procesul de așteptare.

- Te-ai săturat să aștepți, ai pierdut răbdarea.

- Da, ceva de genul acesta, cred că este un fel de boală

misterioasă.

- Nu, nu știu ... În cazul meu, nu este o boală, poate o

condiție psihologică. Îmi fac griji pentru robustetea
rafturilor metalice din care sunt fabricate. Ce se
întâmplă dacă încep să ruginească și să cedeze,
ducându-ne pe toți la podea?

- Nu aveți voie să vă faceți griji, nu vă lăsați

preocupați de ceea ce se întâmplă în jur, sistemul vă
va simți și poate doriți să vă scăpați.

- Cum vine?

- Cartoanele trebuie să fie fericiți, afișând o atitudine

pozitivă și o încredere completă în sistem, știe totul.
Nu vă deranjați cu nimic altceva, stați acolo acolo,
amândoi sau visând zilele despre lucruri minunate
sau doar dorințe înșelătoare, dorințe realizabile, ca și
ceilalți dintre noi ...

Cartonraw adormi instantaneu și Cartonda rămase

tăcut, gândindu-se la ce discuție. „Visuri realizabile ...
Hmmmmm, ce este asta, mă întreb ”se gândi

79
Cartonda, conștient de poziția sa pe al patrulea rând
al raftului, ușor orientat spre stânga, la înălțimea
maximă, cu excepția celor atârnate deasupra, pe
partea de sus a rafturilor. Pretinzând că doarme,
Cartonda a urmărit ce se întâmplă în jur. Sistemul a
început să mute Cartonda pe diferite rafturi, regula
fiind să nu lăsați niciodată un carton pe același raft
mai mult de două săptămâni, pentru a crea legături cu
cei din jur. În mai puțin de trei ani, Cartonda și-a dat
seama că Mazeotopia avea nouăzeci de culoare,
fiecare culoar începând de la o sută până la
aproximativ cinci sute de poziții. A fost scos de pe al
patrulea raft de o sută de ori, apoi pe al treilea de
două sute de ori, mergând pe al cincilea pentru o
schimbare, de unde a căzut, aplecându-și colțul drept.

Când s-a întors pe al patrulea raft situat pe un culoar

diferit, Cartonda a văzut lângă el un carton lucios. El a
studiat-o îndeaproape, observând că, de fiecare dată
când se trezea pentru a-și confirma poziția, Cartongi îi
crește mâini, picioare și un păr foarte lung și puternic.
Când Cartonda a încercat să vorbească cu Cartongi
Horsy, nu a primit niciun răspuns, nu părea
conștientă de poziția ei în Mazeotopia, adormită sau
într-o stare de spirit amorțită. Cartonda era curios ce
visa în timp ce dormea, observând mai multe coduri

80
de bare care pluteau deasupra, unde capul apare când
este trezit. „Oh, visează să fie trimisă la un client. Ce
pierdere de timp și energie ... ”. Cartonda a fost
dezamăgit să înțeleagă că cea mai mare dorință a lui
Cartongi Horsy a fost să răspundă nevoilor unui client
comandant. „Acesta nu este un vis, acesta este un
coșmar”, și-a spus Cartonda, amărât dezamăgit. În
câteva zile, Cartonraw a aterizat chiar lângă Cartonda,
la doar trei poziții de Cartongi Horsy la stânga.

- Hei, Pops, te-ai întors din nou. La timp, i-a spus

Cartonda.

- Da, a avut destule, doar dormitori peste tot, nimeni

care să chit-chat. Nicio sansa.

- Aha, iată, sunt gata să raportez. Uită-te la stânga,

bătrân. Intelegi ce vreau sa spun?

- Cel lucios?

- Da, ce crezi?

- Este o obișnuită. Frumusețea adormită, creierul

insuficient pentru a rămâne treaz.

- Am observat că nu este un geniu, dar pare drăguță.

Visează să fie livrată unui client.

81
- Toate le fac, iar clientul nu vine niciodată sau nu le
cumpără și le trimite din nou înapoi, solicitând
restituirea.

- Spunând că sunt defecte. Și clientul are întotdeauna

dreptate, știi ce vreau să spun ...

- Din păcate, el este.

- Păi, atunci cartoanele returnate li se oferă o poziție

inferioară pe raft, până când sunt redundate.

- Ce se întâmplă cu aceștia în situația respectivă?

- Sunt trimiși în spații de reciclare.

- Ghinion.

- Este.

- Ce putem face pentru a o ajuta?

- Nimic. Vă sfătuiesc să nu interveniți, este

periculos.

- De ce?

- Ai putea cădea de pe raft, să te deteriorezi. Ai fi

trimis la reciclare imediat.

- Ouch, nu este plăcut să o imaginezi.

- Deloc.

82
- Mă voi gândi la ceva, nimic altceva de făcut toată
ziua.

- Trebuie să mă culc acum, să economisesc energie

pentru zilele ploioase.

- Somn ușor.

Cartonda credea că scăparea Mazeotopiei îi va

permite să trăiască o viață palpitantă, culcat pe un raft
prăfuit zile și săptămâni nu a fost amuzant. El a
dezvoltat unele tipuri de alergii necunoscute și o stare
nervoasă, devenind iritabil, prost, negativ și cert. Într-
o după-amiază, Cartonda a observat că Lolly Woop se
îndrepta spre culoarul său, venind pe poziția sa.
Cartonul simțea o emoție profundă; crescând oarecum
entuziast, capul, mâinile și picioarele au început să
apară, împreună cu un zâmbet rezervat pe față. A fost
ocazia sa de a scăpa, gândit îndelung, în ultima
vreme. Poate că acest Lolly Woop ar face un transport
către Try Lars și ar putea scăpa. Lolly Woop s-a oprit
chiar în fața poziției sale, în timp ce sistemul a început
să apeleze la numere de coduri de carton. Unul câte
unul, cartoanele au confirmat trezirea și au aterizat pe
Wooed 'n Let’s Play !. A început o mare revoltă,
cartoanele împingându-se, înjurând, înjurătoare și
lovindu-se reciproc. Toți s-au sălbăticit,
reorganizându-se în sfârșit într-o grămadă de carton
83
aproape comandată, deși un pic haotic. Când a auzit
codul lui Cartongi Horsy, zâmbetul lui Cartonda a
înghețat.

Cartongi a confirmat trezirea cu un zâmbet larg, visul

ei - de a fi livrat unui client - era pe punctul de a trece.
Cartonda trebuia să facă ceva în acest sens.

- Pops, este cea lucioasă. Ea este comandată. Este

nevoie de ajutor, treziți-vă ...!

- Oaaaaahhhh, căscat Caartonraw, sunt prea obosit și

bătrân pentru această afacere ...

- Pops, ea va fi trimisă înapoi, sfârșind la reciclare.

- Ok, ok, când spun trei, sărim pe Wooed 'n Let’s Play!
Fi pregatit!

- Pariați că voi ...

Cartonraw a pronunțat numărul trei și amândoi au

sărit deasupra spectacolului „Năinuim să ne jucăm!”.
Caartonda s-a aruncat deoparte periculos, lovindu-l
pe Cartongi Horsy, amenințând să cadă din vârful
Wooed 'n Let’s Play !. Urlă Cartongi, îngrozit de
speriat.

- Hei, tip dur, ești nebun? Vrei să mă omori? - Oh,

nu ... Scuze, rău.

84
- Ar trebui să fii. Este ziua mea cea mare, azi.
Sunt comandat de un client. Sunt așa de fericit. Sunt
destul de lucios, ce crezi?

- Da, ești, încearcă să rămâi treaz. Sistemul ne va pune

din nou în somn în câteva secunde.

- Mă simt deja cu ochii grei, a spus Cartongi,

simțindu-și genele grele.

- Dragă, fii alert, lucrurile încep să se miște într-o

direcție necunoscută. Trebuie să fii treaz.

Sistemul a spus „Noapte bună” și toate cartoanele au

adormit, cu excepția Cartonda. Lolly Whoop a ieșit de
pe culoar, călătorind pe coridorul principal, s-a
îndreptat spre zona golfului Try Lars. Cartonda
trebuia să se gândească rapid, în același timp
memorând traseul de pe culoarul și raftul său până la
Try Lars, o informație valoroasă pe care cu siguranță
ar putea să o folosească, la momentul potrivit.
Cartonda număra treizeci de culoare drept înainte,
încă zece în dreapta și zona golfului era acolo, în fața
ochilor. „Wowwww, acum mergem în locuri”, a spus
Cartonda, lărgindu-și ochii. Zona golfului era largă,
cu Lolly Woops, Fourkey Leefty, Richy Trickies și alte
entități mecanice de care nu știa până acum. Toți s-au
mișcat cu mare viteză, livrând și încărcând Wooed 'n

85
Let’s Plays !, mișcându-le în toate direcțiile. Era o zonă
aglomerată, contrar regiunii liniștite de culoar, unde
toată lumea dormea. Cartonda a putut vedea asta. S-a
aruncat o dată, copleșit de fericire, dar s-a oprit
imediat, s-a putut dezvălui și s-ar pune în dificultate.
În partea superioară a lui „Năinuim să ne jucăm!”,
Oricine putea fi văzut cu ușurință de oricine.
Cartonda închise ochii, înghețându-se instantaneu
într-o poziție incomodă care i-ar putea permite să se
uite pe când în când. În minutul următor, au fost duși
la Try Lars și Cartonda nu a putut să-și țină strigătul
de bucurie. În câteva secunde, Wooed 'n Let’s Play! se
afla în incercarea Lar. Înăuntru era cald și umbrit, lipit
împreună cu alte Wooed 'n Let’s Play !, în jur de
douăzeci și șase, treisprezece pe o parte, treisprezece
pe cealaltă parte. Un uriaș drone mecanic echipat cu
microfon, cameră și comunicații mobile a supraviețuit,
monitorizând mișcările suspecte ale cartoanelor.
Cartonda s-a prefăcut că este mort, fără respirație, fără
să clipească, nimic. Deodată, porțile metalice grele s-
au închis cu un zgomot tunet. Încercarea Lar acum se
mișca, Cartonda putea respira și sări de bucurie.
Auzind izbucnirea fericirii, Cartonraw se trezi, uluit.

- Ce se întâmplă?

86
- Pops, suntem în mișcare acum. Nu mai stai nemișcat
de vârste.

- Interesant. Mă întreb unde mergem.

- Nu-i pasă, bătrâne, ne mutăm în cele din urmă. Ai

putea să crezi? Am făcut-o!

- Aha, vom vedea despre asta. Am miros de șobolan.

- Da, da, ucide bucuria ...

Într-o fracțiune de secundă, Try Lar s-a balansat și s-a

oprit brusc, lovind un obstacol. Sarcina echilASrată
spre stânga și spre spate, agățată penASil. The Wooed
'n Let’s Play! Se repezi către porți, apăsându-le. Porțile
s-au deschis, lăsându-l pe Wooed 'n Let’s Play! cad pe
calea cea mare. Toate tipurile de cutii de diferite
dimensiuni, forme și culori se răspândesc pe stradă, în
fața camioanelor și vehiculelor de toate tipurile. A fost
iadul. Cartonda a sărit în față, unde Cartongi încă
dormea, fără să aștepte nimic. El a împins-o cu un colț,
strigând cu disperare: „Deșteaptă-te, pentru numele
lui Dumnezeu, trezește-te!”. Cartongi deschise ochii și
începu să plângă.

Ce se întâmplă, ce ai făcut acum pe Pământ!

- Nu sunt eu de data asta, ci Try Lar. Cred că este un

accident de un fel.

87
- Un accident de circulație, draga mea, a spus
Cartonraw.

- Cine ești, Methuselah Knows-It-All?

- Am înțeles că ești supărat, dar nu este vina noastră.

Încercăm să ajutăm.

- Ohhh, iar eu dormeam atât de liniștit, visând să

ajung la clientul meu. Era chipeș și dulce,
deschizându-mă cu mișcări delicate ... Viața mea este
stricată, a plâns ea, vărsând lacrimi peste tot.

- Dragă, asta a fost un vis, situația este diferită acum.

Pune-te împreună, spuse Cartonraw.

Cartonda și-a ridicat mâinile, ținându-l pe Cartongi

ferm, în timp ce Cartonraw a pus mâna pe cealaltă
mână. Îndrăznețul lor „n-am să ne jucăm! alunecat
spre porți.

- Când spun trei, sărim, a spus Cartonraw. Fii pregătit,

fii pregătit, acum! A sari!

- Nu, nu vreau să sar, lasă-mă în pace, sistemul mă va

găsi!

- Iubito, te vei deteriora căzând pe stradă, iar sistemul

te va trimite la centrul de reciclare, unde vei ajunge să
fii zdrobit de o uriașă gheară metalică.

88
- Nu, dă-mi drumul, nu te cred. Sunteți mincinoși!

- Privește în față, vezi cartonul deteriorat întins pe

stradă?

- Oh, este groaznic ...

- Există o porțiune moale de iarbă în acest sens

giratoriu, să sărim acolo, nu vom avea probleme mari.

Cartonda, Cartongi Horsy și Cartonraw au sărit toate

împreună, aterizând pe acel sens giratoriu verde.
Cartonraw și-a lovit ușor capul, Cartongi a aterizat pe
fundul ei, în timp ce Cartonda a căzut deoparte,
zgâriindu-și umărul stâng.

- Mai degrabă dureros, a plâns, masându-și umărul.

- Îmi spui, a răspuns Cartongi, nu mai pot să-mi simt

fundul.

- Vei fi la fel de nou în cel mai scurt timp.

- Dumnezeu să te binecuvânteze, bătrâne, ești un

capitol frumos.

- Ho, ho, ho, nu e deloc rău, nu-i așa?

- Pops, scoate-ne din asta. Unde suntem acum? întrebă

Cartonda.

- Suntem pe autostradă, în mijlocul nicăieri.

89
- Ce ar trebui sa facem?

- Vom începe să mergem.

- Mersul pe jos? Esti nebun? Mușchii noștri sunt

atrofiați după atâta somn.

- O vei face, ai încredere în mine.

Cei trei cartoane s-au pus în mișcare, trăgându-și

picioarele slabe pe asfalt.

- Picioarele mă omoară, spuse Cartongi Horsy.

- Am mutat exact doi metri până acum.

- Oh, nu o voi face, a strigat Cartongi.

- Da, tu vei. Ne vom opri din când în când, nu-i

așa, pop-uri?

- Hmmm bine.

Avansând și oprindu-se pentru o pauză la fiecare cinci

metri, au ajuns lângă un depozit pustiu, găsind
adăpost acolo. Abia a început să se toarne puternic,
ploaia rece amenințându-și să-și ude pielea de carton,
transformându-le în flacciditate.

- Am avut destul de multe lucruri. Aceasta este vina

ta, i-a reproșat lui Cartongi Horsy Cartonda.

90
- Da, da, vina mea de fiecare dată. Știu deja, salvează-
ți respirația pentru o schimbare ...

- Ar fi mai bine să intrăm, să vedem ce există. Sună

mai bine decât să te îmbASi afară, a spus Cartonraw,
arătându-le depozitul pustiu.

- Nu este o idee atât de proastă, cunosc un tip care este

campion la acest sport, a spus Cartongi.

Cele trei cutii de carton se îndreptau în direcția

depozitului, unde se auzea un zgomot metalic
puternic și ascuțit. Părea să fie un utilaj industrial,
căzut la pământ, scârțâit și răsunând. Cartoanele s-au
oprit, speriați de moarte, când ploaia s-a transformat
brusc într-o furtună sălbatică, un adevărat tifon
pentru oamenii din carton. Aproape cu vârful, cu
inima bătând violent, Cartonda a trecut prin poarta
ruginită, în interiorul depozitului. Ambii prieteni au
rămas afară, așteptând întoarcerea lui, dacă este
posASil. După ce a intrat pe cealaltă parte a porții
metalice vechi, Cartonda s-a oprit, ascuțindu-și și
îndreptându-și privirea pentru a înțelege ceea ce este
înăuntru, ignorându-i frica interioară. Mintea lui
continua să trimită gânduri alarmante sau
înspăimântătoare, făcându-l să se aștepte la cel mai
rău. Ar putea fi o mașină de tocat un carton uriaș, un
tocător de psiho rupt pentru reciclare, scăpat din fier
91
vechi, programat să distrugă toate cartoanele întâlnite
pe drum. Cartonda auzi ceva venind spre el. Închise
ochii, pregătindu-se să fie lovit cu pumnii.

- Este speriat, șefu ... ha, ha, a râs cu o voce grosolana

a fumătorului.

- Da, da, el mănâncă viermi, asta e sigur ... a spus

altul, cu o pronunție nazală.

- Lasă-l în pace, este al meu. Cutie plăcintă, deschide

ochii către tati!

Cartonda a deschis ochii, găsind un tip imens de

carton în fața lui, tatuat peste toate brațele, gâtul și
spatele. Nu i-ai putea pune un ac pe pielea lui fără să-i
străpungi niște opere de corp vii. Bicepsii lui erau
pompați în mod ascuns, iar potriviții lui puteau
zdrobi un bolovan. Șeful avea capul chel, strălucind în
timp ce-l privea pe Cartonda, amuzat, cu gura largită
într-un zâmbet larg, fără trei sau patru dinți deoparte.
Părea să fie o cutie de serie anterioară, produsă în
jurul anilor cincizeci. Cartonul său a fost deteriorat în
partea din față, liniile subțiri au fost tăiate adânc în
pulpa de carton.

- Bună, eu sunt Cartonda. Ce mai faceti baieti?

- Nu grija ta. Ce faci aici,

92
Inimă curajoasă?

- Sunt cu câțiva prieteni, încercăm să ne adăpostim, se

revarsă afară.

- Ohooohoo, prieteni, zici?

- Da, le pot aduce aici, dacă doriți.

- Dar, cu siguranță, cu cât mai mulți dintre ei, cu atât

mai bine, tipul cu capul chelie rânji, lovindu-și
genunchiul cu pumnul drept.

Cartonda a ieșit în afara porții ruginite, toate albe și

îngrozite, invitând Cartongi și Cartonraw înăuntru.

- Uite, trei dintre ei. Pune-le la treabă dimineața

devreme. JBando, End Rew, Mere Trix, arată fetei ce
are de făcut. Bee M W Plastic ILash Woman, explicați-i
băieților despre ce este vorba, împreună cu HellInga și
Ligata. UDol Osa, Mere Trix, pregătește șarpele.
Acum, lasă-i să doarmă în colț, pe grămada de gunoi.
Toată lumea, acum este timpul pentru visele dulci.
Totul jos.

Cartonda și prietenii săi au încercat să se prefacă că

dormeau strâns. Cartonraw falsifica sforăitul,
Cartongi plângea fără sunet, cu lacrimi, în timp ce
Cartonda se gândea la un plan de evadare.

93
- Hei, băieți, am văzut o brichetă în mâna lui JBando.
Voi încerca să mă strecor și să o iau. Vom aprinde
acest loc, este înfiorător.

Cumva, Cartonda a reușit să fure bricheta, nu era prea

dificil, JBando dormea pe burtă, sforăind zgomotos,
ținând o sticlă goală de whisky într-o mână și
HellInga în cealaltă. Bricheta era lângă HellInga, în
timp ce încerca să o fure și ea. Cartonda a luat
bricheta, a aprins grămada de gunoi și cei trei au fugit.
După o seară plină de băut, gașca dormea greu.
Cartonda și prietenii săi erau deja afară, traversând
drumul feroviar, îndreptându-se spre centrul orașului.
Cartongi încă plângea, blestemându-și ghinionul. Au
auzit zgomot în urmă, cineva venea după ei, trăgând
focuri.

- O să te primesc, ticăloșii, așteaptă până să pun mâna

pe tine, tipul cel mare striga în disperare.

El a fost însoțit de doi polițiști din carton, Cartonda și-

a văzut pălăriile proiectate pe fundalul arzătorului. A
fost destul de spectacol, depozitul pustiu ardea,
flăcările ajungând înalte.

- Suntem sortiți, ne-ați dat din nou probleme, spuse

Cartongi. Ne vor găsi și ne vor fi trimiși înapoi la

94
fabrica de carton, unde ne vor toca și ne vor dizolva în
apă. Noi vom muri ….! Urlă Cartongi, plângând.

- Nu plânge, dulce, este rău pentru tine tenul, i-a spus

Cartonraw.

Cei doi agenți de poliție i-au apucat, i-au marcat ca

materie primă și i-au aruncat în spatele unei
autoutilitare. Acum erau în drum spre cea mai
apropiată fabrică de carton.

Foame și obosiți după goană, agenții s-au oprit lângă

un magazin de fast-food pentru a cumpăra ceva de
mâncare.

- Am putea fugi acum, le-a spus Cartonda prietenilor

săi.

- Cum? Unde?

- Ușa autoutilitarei este defectă, nu este complet

închisă. Uită-te aici.

Ușa era ușor deschisă, într-adevăr. Cartonraw îl

împinse cu umărul, deschizându-l mai larg. Au ieșit,
au închis înapoi ușa, fugind în mare viteză,
ascunzându-se într-un container de gunoi. Văzând un
șoarece în coșul de gunoi, Cartongi Horsy a început să
urle.

95
- Există un mouse înăuntru, nu voi intra!

- Un mouse, unul singur? Este mic sau mare? O

întrebă Cartonda.

- Nu știu, trebuie să verificăm, ne-ar putea zdrobi

cartonul.

- Hei, amice, ce faci aici? Care e numele tău?

Întrebă Cartonda, un pic speriată.

- Eu sunt un Mouse Nonny, a răspuns mouse-ul.

- Un șoricel nonny? Ce este asta? Cartonraw a

adăugat, flabbergasted.

- Un șoarece care își trăiește viața în coșurile de

plastic, păstrând un profil scăzut. Nimeni nu mă
deranjează aici, a răspuns micul mouse.

- Este casa ta? Nu este de neatins în interior?

- Nu este o casă, aș spune că este o ascunzătoare, o

schimb destul de des.

- Ai de gând să ne râpești cartonul? Ne-ar distruge,

știi ...

- Nu, nu mănânc cutii atunci când există atât de multe

alimente uzate, ușor de obținut.

96
Cei trei prieteni au sărit în coș, continuând conversația
cu Nonny Mouse, până când sunetele exterioare au
dispărut. Agenții au venit să mănânce sandvișuri, au
pornit motorul și au plecat, fără să privească ce se
întâmplă în spatele autoutilitarei.

-Ce facem acum? întrebă Cartonraw.

- Ne odihnim aici câteva ore, a răspuns Cartonda.

-Miroase urat. În plus, ce se întâmplă dacă vin să

colecteze gunoiul și să ne găsească aici? Ar putea fi
riscant, Cartongi și-a exprimat temerile.

-Ok, atunci, să mergem.

Cei trei cartoane au mers până au ajuns înapoi la Try

Lar, așteptând cu răbdare până când ajutorul a venit
de la Massy Carton Mazeotopia. O nouă încercare Lar
strălucitoare a fost încărcată acum cu Wooed 'n Let’s
Play! care a strâns cartoanele căzute, dormind pe
stradă. Cartonraw și Cartongi au sărit pe Wooed 'n
Let’s Play !, vesel.

-Vino cu noi, nu fi prost. Este periculos afară, de unul

singur, a spus Cartongi pentru Cartonda.

-Sunt prea bătrân pentru a înfrunta lumea, a spus

Cartonraw. Mă întorc pe rafturi. Nu mi se pare prea
deteriorat, poate că nu mă vor trimite la reciclare.

97
-Bine, dar eu nu vin, a răspuns Cartonda.

O mulțime de rulouri de folie de învelit au înconjurat

rapid cutii într-un film subțire transparent,
inducându-le o realitate falsă. Au dormit fără griji
acum, transportați de către Try Lar înapoi la Massy
Carton Mazeotopia, unde soarta lor va fi decisă.
Cartonda a dispărut în ceață, ascunzându-se în spatele
unui copac, așteptând dispariția Încercați Lar. „Am
avut suficient somn, acum vreau să trăiesc” și-a spus
Cartonda, zâmbind lASer.

ROVATRIA ȘI PROPRIELE DIVINE ALE

COMANDEI DE ÎNALTĂ A DE RA CULT

Vampirul trăiește și nu poate muri prin simpla trecere

a timpului, el poate înflori atunci când poate îngrași
pe sângele celor vii. Și mai mult, am văzut printre noi
că poate să devină și mai tânăr, că facultățile sale
vitale să devină strânse și parcă se reîmprospătează
când pabulul său special este mult.

„Dar el nu poate înflori fără această dietă, nu mănâncă

ca alții.

98
Când am intrat pentru prima dată în Cette Ringi, Noul
Babilon, mi s-a părut că pășesc într-o realitate diferită,
o dimensiune lăsată în afară de restul lumii. Am atins
butonul secret de pe spatele telefonului mobil și o
lumină orbitoare m-a înconjurat, aruncând atacatorii
în jos. Acolo, în fața unei porți vechi, înalte, din
Transilvania, s-a activat saltul într-un nod de timp
înghesuit în mai puțin de o secundă. Înainte de salt,
am simțit prezența lui Vlad, spunându-mi că o
verificare multidimensională trebuie făcută în acea
ruptură de spațiu de timp, raportată de-a lungul
secolelor ca fiind un loc de execuție. Atacatorii s-au
agitat, furia lor crescând treptat, trezită de prezența
eterică neașteptată. M-au apucat de mine și au început
să mă atragă spre ei, când am văzut holograma lui
Vlad, proiectată asupra materiei eterice.

Timpul s-a oprit, oamenii din jur au fost încărcați, în

timp ce ochii lui Vlad clipeau, introducând informații
direct în creierul meu: „Acest loc este încărcat de
valuri de energie neobișnuite, entități spectrale te-au
capturat, Rovatria. Nu le poți vedea, ai voie să le simți
doar ca vASrații subtile, uneori ca o senzație tactilă
caldă sau rece pe pielea ta. Sunt criminali și vrăjitoare
arse aici, cu sute de ani în urmă. Vrăjitoarea este
întotdeauna o femeie, spun ei. De-a lungul timpului,

99
Clanul lui Vampiri al lui Dracula obișnuia să vină aici
pentru a asista în mod secret la situația, a extrage
gânduri secrete, a le prelucra și a delASera. Noi,
vampirii, am fost cei care am decis ce familie nobilă
sadică să pedepsească, ce oameni puternici au fost
implicați în executările obișnuite. Erau familii nobile
renumite pentru plăcerea lor de a tortura și ucide
Yobag-urile ”. „Știu, erau țărani sclavi, ținuți în viață
în condiții groaznice, exploatați și torturați pentru
distracție, în ritualuri demonice”, am răspuns. „Da,
unii dintre acești nobili erau descendenți ai blocurilor
de război care au oameni de rasă încrucișată, conduși
de demoni”. „Sună groaznic”. „Într-adevăr, Rovatria.
Când victimele lor umane au murit torturate în agonii
orASile, spiritul lor ar fi putut fi văzut de vampiri,
capabili să le citească ultimele amintiri în mai puțin de
o secundă. Toate aceste date istorice colectate sunt
încărcate în aceste stickuri de energie atârnate în
colierul meu ”. M-am uitat la Vlad și am văzut pe
pieptul lui un colier strălucitor, realizat dintr-un
amalgam metalic de argint, aur alb și materie cosmică.
Colierul mi s-a arătat ca un conglomerat de forme
eterice albicioase, unul mai lung decât celălalt, activat
de Vlad când îl privește mai mult de o secundă. În
acel moment, formele geometrice energetice s-au

100
rearanjat într-o cruce, dobândind materialitate și
consistență metalică.

Sard a fost responsabilă cu stocarea și înregistrarea

amintirilor în arhiva eterică, actualizată ori de câte ori
o rudă a unei victime moarte, adăugând noi informații
despre caz. La fiecare două ore, un vampiress trebuia
să patruleze aerul în căutarea de informații noi, zborul
lor fiind organizat de Rion. Mi s-a spus că fiecare
vampiră avea o putere specială, adaptată fiecărui tip
de moarte, codat într-un mic tatuaj simbolic pe brațul
stâng interior. Un alt tatuaj a fost ascuns în secret în
spatele urechii lor stângi, conținând numele de
vampiră, diviziunea clanului ei și un cod special
pentru reactivarea amintirilor, atunci când erau atacați
de demoni. Rion a putut scana informațiile când
vampirița a ridicat mâna spre el, de la câțiva metri
distanță. Au fost atât de mulți dintre ei și am avut
șansa să-i cunosc doar pe trei, numiți Romphea, Volita
și Alis.

Vlad m-a informat că, dacă aș avea răbdare, va veni

șansa să îi cunosc pe toți. Romphea este o vampiră în
vârstă de 1600 de ani, o fată jucăușă, mereu
zâmbitoare și râzând. Are părul lung, ondulat, blond,
ochii verzi strălucind în față, un nas mic asemănător
cu nasturi și dinți armoniosi, aparent când zâmbea.

101
Volita este cu o sută de ani mai tânără, are părul lung
și închis, ochii întunecați și o atitudine cu sânge rece.
Ori de câte ori a fost surprinsă, a zâmbit liniștit și te-a
privit direct în ochi. Obișnuia să dispară zile întregi în
Tenebrae Silva, marjele Tenebrae Dominion, pentru a
se ascunde acolo și a vâna, sub protecția vampirelor.
Era foarte curajoasă, cu toate acestea întreprinderea ei
era extrem de periculoasă.

Într-o zi, ea s-a întors cu un semn arzător pe gât, ca și

cum ar fi marca de spiritele întunecate. Dacă un război
ar fi prins-o neprotejat, ar fi fost decapitat.

În consecință, ea ar fi fost obligată să fie închisă într-o

boltă specială timp de câteva sute de ani, până când a
putut reveni la viața vampirică. Chiar dacă nu era
conștientă de faptul că Rion îi monitoriza escapadele,
implantul ei de protecție emitea semnale către
Pretoriu, ținând-o în permanență conectată. Un grup
de luptători au fost trimiși pentru a împiedica
prinderea ei în captivitate de Tenebrae și torturați
pentru informații. Nu s-a aventurat niciodată adânc în
Tenebrae Silva, rămânând la marginea ei, încercând să
intercepteze datele schimbate de către blocurile de
război.

În felul acesta, ea află care sunt oamenii vizați de

Tenebrae, informații oferite lui Rion, care apoi ar lua
102
măsuri pentru a proteja potențialele victime. Alis este
cea mai tânără, o fată blondă cu ochii albaștri, de 1200
de ani, dornică să învețe orice ar ajuta-o să evolueze
într-o vampiră eficientă. În comparație cu Romphea și
Volita, Alis era doar o ucenică, dar una inteligentă,
mintea ei putând absorbi cunoștințele ca un burete.
Deși era cea mai tânără, Alis a fost o cursantă rapidă,
respirând în gâtul lui Volita. Fiecare este responsabil
pentru anumite decese, Romphea având grijă de
victimele crimelor și asasinatelor, Volita fiind
responsabilă de sinucideri, de obicei solicitate de o
persoană sau de o anumită situație, în timp ce Alis era
responsabilă pentru decese accidentale.

„Acum luați telefonul mobil și atingeți colțul din

stânga sus”, mi-a spus Vlad. Când am atins butonul
secret, m-am simțit absorbit de o fisură în spațiu timp.
Lumina orbitoare a dematerializat moleculele
organice ale corpului meu; carne și oase, corpul meu a
dispărut, densitatea acestuia fiind restaurată,
instantaneu, într-un spațiu diferit.

Există astfel de ființe precum vampirii, unii dintre noi

avem dovezi că există.

103
Era o clădire modernă din sticlă și metal, unde am fost
înregistrată, amprentată și am primit un card de
intrare. Era un adevărat bloc de birouri, parte a
realității pământești, o clădire înaltă, pătrată, acoperită
în panouri din sticlă neagră și argintie, reflectând
lumina zilei. Privind spre el deoparte, semăna cu un
triunghi uriaș sau cu o piramidă inversată, perceput
din partea din față și deasupra, era clar în formă de
cub. Era situat lângă un parc amenajat într-o pădure,
în jurul unui iaz care reflecta cerul, important pentru
suprafața apei. Cette Ringi, dimensiunea Noului
Babilon a fost extrem de secretă, divulgată doar
câtorva lucrători, numiți Auxiliaris. Acoperirea lor a
fost o atitudine de ajutor, mereu condescendentă și de
susținere, fiind presupusă să activeze fără plată sau
alte avantaje, pentru o perioadă de timp.

Vlad mi-a spus că este nevoie de ajutorul meu acolo,

un centru pentru copiii pierduți, mutați din țările EE
sau din alte părți ale lumii, pe teritoriul WE. Unii
dintre ei erau hASrizi și foarte puțini erau rase
încrucișate de forme de viață ET. Centrul conținea
două clădiri într-una, cea de-a doua păstrată secretă,
în timpul nopții reconstruindu-se în miez, activată
prin atingerea unui buton. Lumina filtrată de ferestre
a fost colectată în panouri speciale, fiind utilizată

104
pentru alimentarea satelitului de comunicație,
necesară pentru a transmite informații prin
deschiderea vălului de sticlă, care a funcționat ca
acoperiș. Era o cutie de sticlă colosală, auto-durabilă,
care putea pune în mișcare de la sine, schimbând
locația, dacă era necesar, un edificiu automat
inteligent.

Centrul WEEC, comandele Europei de Vest și de Est,

este împărțit în cinci etaje nivelate în jurul miezului,
fiecare etaj având trei diviziuni dispuse în dreapta și
în partea stângă. Pardoseala de la recepție a fost
decorată cu un mozaic de marmură care prezintă un
motiv floral roșu. Dacă te-ai uita îndeaproape, ai
putea vedea florile roșii care se urcă mișcându-se
încet, aproape imperceptASil, transformându-se într-
un dragon pașnic. Acest lucru a fost posASil pentru a
vedea dacă sunteți Auxiliaris, dar dacă ați fost
conectat la Tenebrae, chiar și în mod neintenționat,
fiind folosit ca gazdă a lor, dragonul în flăcări s-ar
putea manifesta ca o imensă imagine infernală,
descrisă de Dante Alligheri în La Divina Commedia.
Privitorul invadat de la Tenebrae putea vedea
pământul care se deschidea larg, aspirându-l
înăuntru, în țipete orASile. Dacă individul care
contempla podeaua era un criminal, imaginea ar fi

105
putut fi percepută ca căzând într-o abis în care un
dragon uriaș cu mai multe capete se ascundea într-un
râu de sânge, după un enorme vărsat de lichide
corporale. Îngrozit, criminalul ar simți sângele
infiltrându-se în pantofi, haine, chiar piele, urcându-se
pe picioare și pe corp și ar încerca să-l șteargă cu
mâinile. Dar fixează-ți ochii de dedesubt; căci se
apropie / Râul de sânge, în care fierbe / Cine este prin
violență rănește pe alții; / Și am văzut acolo o groază
groaznică / De șerpi și de un fel atât de monstruos, /
încât amintirea încă îmi încordează sângele . Acest
scenariu a avut loc într-o dimensiune imaginară, însă
reacțiile spectatorului au putut fi clar observate.

WEEC a fost un centru de educație pentru copii

umani, hASrizi și rase încrucișate ET. Unele dintre ele
erau periculoase, practicând ritualuri păgâne uitate.
Am văzut o rasa de cruce ET doar accidental, o fată cu
părul întunecat, înzestrată cu o pereche de ochi
nefiresc de mari, un cap destul de imens și oase faciale
puternice. Nu mi s-a spus numele ei și m-am speriat
după tentativa ei să-mi intre în minte, să-mi implant o
umbră. Experiența a fost destul de traumatică și visele
erau petrifiante în acea noapte. Un copil cu raze
încrucișate ET v-ar putea scufunda în mintea voastră,
inteligența organică, implantarea unei umbre și

106
distrugerea datelor importante. A trebuit să fiu atent
și să blochez intrarea lor în creierul meu, activând o
protecție a energiei, ca o cască invizASilă în jurul
capului meu. Dacă ar fi reușit să intre în interior, ar fi
provocat pagube ireversASile materiei mele albe și
cenușii. Majoritatea copiilor erau hASrizi, am putut
vedea pe fruntea lor un simbol imperceptASil, un cerc
yin-yang, care se rotea continuu, hipnotizându-te.

Deoarece Tenebrae a atacat și și-a rupt familiile,

părinții lor locuiau separat, în diferite țări. Unele
dintre ele s-au născut în afara căsătoriei, motiv pentru
care au trebuit să fie ținute sub supraveghere. Au
dezvoltat o dublă personalitate și o minte despărțită, o
parte din ea înghețată la vârsta când părinții lor s-au
despărțit. Aceasta a fost numită Bis în Speculo, a doua
minte fiind concentrată pe lungimea de undă a
celuilalt părinte, determinând mintea copilului să se
plimbe în infinitul său. Divizia spațială și-a
îmbunătățit trauma. Copiii locuiau cu familiile,
îngrijitorii sau tutorii lor, majoritatea înghesuiți în case
vechi cu un singur părinte, surori, frați și un străin,
partenerul mamei sau al tatălui. Acest partener s-ar
putea schimba din când în când, lăsând spațiu pentru
ca hASrizii și blocurile să se infiltreze și să atace copiii.

107
Principala mea misiune aici a fost să aștept să vină un
hASrid raportat, în același timp căutând alte date.
Vlad mi-a comunicat că, conform ultimelor informații,
numele său era Elbab. El a trăit prins într-un tunel
dematerializat de energie întunecată, o proiecție a
unei reconstrucții inversate a Tunelului Tenebrei,
situat în subteran, care servește ca nod de timp. Era un
tunel vertical care conecta Tenebrae cu dimensiunea
umană, legând-o de aici, de spațiul cosmic. M-am dus
acolo să-l verific și, uimitor, părea o casă normală.
Tunelul vertical era invizASil, totuși am putut să-l
văd, privind printr-un dispozitiv proiectat ca o
oglindă de cristal cu fațete duble, orientat ușor în jos.
Gadget-ul avea un cititor de câmp electromagnetic
energetic și un nucleu inteligent care prelucra
informații multidimensionale cu standarde ridicate,
analizând datele, redimensionându-și aportul
spiritual întunecat. Chiar dacă nu se putea vedea cu
ochiul lASer, tunelul era acolo, proiectat pe suprafața
cristalului, într-o poziție inversă. Tunelul antic putea
fi resimțit când te apropiii de pereții casei, unde aerul
era mai rece și mai întunecat, de parcă ar fi fost atrasă
o Cortina grea, nedetectabilă. După ce m-am apropiat
de pereții casei, am simțit instantaneu o puternică
durere de cap, forțându-mă să mă îndepărtez și să

108
păstrez distanța. Am plecat imediat, realizând că era
nevoie de o protecție suplimentară pentru spații.

Aceasta a fost atunci casa fără de moarte a regelui

Vampir, căreia i se cuveneau atât de multe altele

Timp de mii de ani, clanul vampirelor lui Dracula a

trăit în Transilvania, în cartierele lor istorice. Sunt
ființe eterice care călătoresc din spațiul adânc, sărind
prin găuri cosmice secrete, servind drept scurtături de
spațiu în timp. Vampirii își ascund birourile în miezul
Pământului, într-un labirint de coridoare, conectând
toate continentele, conexiunea lor mapată fiind
schimbată regulat, pentru siguranță și protecție. În
miezul Pământului, se găsește o bază cosmică secretă,
identică cu cealaltă situată în miezul Universului,
oglindindu-se reciproc ca doi poli ai unei baterii
cosmice. Din baza lor, vampirii se pot proiecta direct
în Univers, folosindu-se de mintea lor pentru a sari și
a călători, setând destinația în mintea lor. Când s-au
întors, este ca și cum ar fi visat la asta. În cinci
secunde, Vlad ar putea parcurge distanțe de viteză a
lumii de milioane de ani, să îndeplinească misiunea și
să se întoarcă.

109
În prezent, în Transilvania, Vlad este un bărbat foarte
înalt, cu părul închis, cu ochi albaștri, cu părul drept
drept care acoperă urechile, blocând parțial datele
sunetelor să intre în creier, precum un strat natural de
perdea antivirus. Mintea lui a suferit ultima
actualizare bio-tehnologică, fiind capabilă să
proceseze de la distanță baze de date complete de pe
trei planete diferite, simultan. Vlad ascunde fruntea
sub un alt strat de păr gros, negru, sub care ochii îți
priveau mereu drept în față, fără zâmbet. Ochii lui
Vlad sunt protejați de lentile puternice, destinate să
blocheze transferurile nedorite de informații. De
obicei, poartă o geacă lungă din piele neagră, o bluză
neagră strânsă și blugi negri sau pantaloni din piele.
Picioarele sale sunt protejate de o pereche de cizme
negre, croite dintr-o piele de dragon cosmică, pentru a
respinge infiltrările Tenebrei, în timp ce mâinile sale
sunt acoperite de mănuși speciale, menite să-i izoleze
semnătura energetică. El arată în jur de patruzeci de
ani, vârsta reală fiind de 40 de milioane de ani, o forță
cosmică capabilă să ia diverse forme și apariții în
diferite medii interstelare. În acest moment, exprimat
în cronologia istorică a omului, Vlad se luptă în
prezent cu hASrizii de război și Mora, călătorind în
toată Europa.

110
Baza pământească este situată în Transilvania, care se
întinde de sub Carpați, până la cele trei râuri care se
varsă în Delta Dunării, cele trei capete Hydra
oglindind locul identic din univers, fiind alese pentru
un transfer de date mai rapid. Cele trei râuri curg și se
unesc la un anumit loc, absorbind și purificând
informațiile, proiectându-le în cele din urmă pe trei
roți masive, invizASile de energie, care se rotesc
deasupra, contrar mișcării vârtejurilor din apele
subterane. Roțile superioare ale luminii aspiră datele,
le codifică și le trimit. Este un loc modest, simplu,
căruia nimeni nu i-ar acorda o atenție deosebită, ținut
izolat de restul lumii în timpul istoriei, apucat de
puteri violente, ultimul fiind un hASrid. Introducerea
sa umană a fost mai mare decât cea demonică, dar în
cele din urmă demonul s-a trezit în interiorul său
pentru a exagera controlul, fiind programat cosmic să
se comporte astfel. El a impus reguli sociale stricte și
pedepse dure, încercând să-și ridice poporul. Toată
lumea a învățat să trăiască echilASrat, să mănânce mai
puțin, să se studieze și să se respecte reciproc, la fel de
egal. Instinctele au fost aproape eradicate și a venit
momentul pentru un nou proiect pentru întreaga
Regiune a Europei de Est, acum un fortăreț ridicat al
clanului lui Dracula, preocupat de extinderea și

111
purificarea vASrațiilor spirituale și curățarea
teritoriului din jurul Praetoriului lor.

De ce această parte a lumii și nu alta? Este vorba

despre Marea Thetis, mama lui Ahile și locul
înmormântării sale, Insula Albă, Leuke. Ahile a fost
cel mai mare războinic antic, un demi-zeu, o figură
solară, apoloniană și întruchiparea celor mai pure
energii cosmice. Prezența lui poate fi încă simțită în
jur, Vârful Omu din Carpați fiind cea mai veche
reprezentare a sa. Legenda spune despre uriașul
Ahile, al cărui cap a ajuns la cer, picioarele sale fiind
spălate de valurile Dunării. În timpurile istorice, s-a
trezit de câteva ori, spulberând țara, apoi s-a
scufundat în Marea Neagră, unde orașul său îl
așteaptă să revină la viață. Poetul Ovidiu a fost trimis
acolo de către împăratul roman, pentru a colecta date
secrete despre Puternicul Achile și apele sale
vindecătoare. Bogăția de atâtea ape strică valurile pe
care le augurează, nepermițând mării să-și păstreze
propria forță. Ovidius nu a putut niciodată să se
întoarcă de unde a venit, fiind înmormântat la Pontus
Euxinus, vechiul port Tomis, lângă orașul subteran,
ducându-și secretele în mormânt. Când aceste gânduri
mă vor fura, absent deși sunt, voi fi în fața ochilor
voștri ca și cum tocmai m-ai fi văzut. Și în ceea ce mă

112
privește, deși locuiesc sub pivotul cerurilor, care este
mereu înalt deasupra apelor limpezi, totuși te văd în
inima mea singurul meu drum și vorbesc adesea cu
tine sub osia glaciară. El a criptat câteva indicii în
poeziile sale scrise aici în anii săi târzii, nefiind
decodificat în întregime. Scrisoarea pe care o citiți v-a
venit din țara în care Histerul larg își adaugă apele pe
mare. Ahile a fost cel mai mare lider al Vampirelor,
fondatorul Clanului Dracula și constructorul
Praetorium Abyssi Terram.

Vampirii au fost implicați în schimbarea istoriei,

alimentând Revoluțiile, luptând pentru drepturile
oamenilor obișnuiți. Ei au fost ființele misterioase care
au vizitat Avraam și Lot și au decis să distrugă
Sodoma și Gomora. Cei trei bărbați erau Vlad, Rion și
Sard, care apăreau lui Avraam ca trei străini
misteriosi, divini, trimiși să verifice rapoartele proaste
despre cele două orașe. Ei i-au spus lui Avraam că
pretențiile împotriva Sodomei și Gomorei au atins
puterile cosmice și au fost trimise în special pentru a
verifica situația pe teren. Imaginează-ți șocul atunci
când locuitorii s-au întors împotriva lui Lot ca un
străin drept și au cerut să-l violeze pe el și pe oaspeții
săi, într-o orgie colectivă. Viciunea coloniștilor
Sodomei și Gomorei a crescut atât de mult, încât s-au

113
transformat în animale sălbatice, supunând tuturor
exploatării corporale, pentru a-și satisface propriile
instincte. Tot ceea ce părea să îi conducă și să-i
motiveze în viață. Văzând acest lucru, Vlad, Sard și
Rion au decis să le șteargă de pe suprafața
pământului. Au trimis informațiile în spațiu, către
nucleul universal și au primit permisiunea de a începe
procesul de ștergere fizică și spirituală. Căderea
Niniveh a fost solicitată din aceleași motive - cruzime,
nedreptate și imoralitate - fiind etichetată de profetul
Nahum orașul sângeros, plin de minciuni și jaf, în
timpul domniei regelui Assurbanipal. Asirienii au fost
asigurați de zeul lor Ashur că orașul lor este
impregnabil, dar a dispărut pentru totdeauna.
Vampirii au cerut căderea Imperiului Babilon, la
cererea aceluiași profet: Se decretă ca orașul să fie
exilat și dus. Imperiul din Babilon funcționa după
aceleași reguli, slujind zeilor cruzimii și plăcerii fizice,
mai drag regelui Nabaplausur. Scrierile de pe perete
au fost semnul divin de pedeapsă, dezvăluit după ce
autoritățile din Babilon au condamnat trei copii să fie
închise într-un cuptor uriaș în flăcări, iar profetul
Daniel să fie pus în tâmpenia leilor flămândi.

114
El poate, în raza sa, să direcționeze elementele,
furtuna, ceața, tunetul, el poate comanda toate
lucrurile semnificative, șobolanul și bufnița, și liliacul,
molia și vulpea și lupul, el poate crește și deveni mic
și poate uneori dispărea și ajunge necunoscut.

Pentru a-și continua planul, vampirii au trebuit să

lupte cu Tenebrae, bătălia lor fiind la fel de veche ca
Universul însuși. Timp de o mie de ani, efectivele de
război și hASrizii au avut voie să guverneze
Transilvania, unde se află Praetorium Abyssi Terram.
Lucruri orASile s-au întâmplat în acest bloc de timp
cosmic, puterea fiind în cele din urmă preluată înapoi.
Erau fără milă și aroganți, considerându-se superiori
tuturor oamenilor, măcelăriți de ei ori de câte ori se
simțeau. Dacă există ceva pe care Tenebrele îl urăsc,
cu siguranță este moralitate și normalitate. Este cel
mai rău lucru pentru ei, oamenii care știu ce este
corect și ce este rău, pentru că pot controla doar atunci
când există ambiguitate. Se temeau de vampiri, dar au
încercat să-i vâneze unul câte unul, motiv pentru care
vampirii se lipesc, doi câte doi, niciodată singuri.
Puterea principală a luptei s-a mutat în America, unde
vampirii au fondat un nou Pretoriu, pentru a veghea
asupra ordinii mondene pământești. Vampirii

115
comunică unul cu celălalt telepatic și în vise, trimițând
numeroase informații imense în câteva secunde.
Deoarece informațiile pot fi interceptate de Tenebrae,
acestea trebuie să o codifice, folosind o lungime de
undă creieră specială, în timp ce sunt pe jumătate
adormite.

Când se întâmplă catastrofe uriașe și mulți oameni

mor simultan, un semnal puternic este transmis în
Univers și este trimis un vampir pentru a raporta
despre eveniment. Uneori, se preconizează că vor
șterge civilizații întregi de pe fața pământului, așa
cum s-a întâmplat în timpul Marelui Potop,
distrugerea Sodomei și Gomorei, anihilarea
Ninivehului și a Babilonului antic. Unele dintre aceste
episoade au fost pedepse divine orchestrate de
puterile cosmice, multe dintre ele rămânând, totuși,
necunoscute și nevăzute. Chiar dacă acum sunt numiți
vampiri, sunt entități eterice, divine, numele lor
adevărat fiind Puri divine ale Înaltului Ordin al De Ra
Cult. Există o legătură cu numele Zeului Soare Ra,
deoarece sunt un cult al Cosmamului Lumen, secret
păstrat de civilizațiile antice, transmis mai departe
egiptenilor și grecilor. Lumina cosmică pură
înregistrată în BASlie a suflat Sodoma și Gomora,
forța razei cosmice care a aruncat suprafața terestră

116
egalând puterea a două bombe atomice. Folclorul
transilvănean ne vorbește despre Fluturașii, descriși
ca pe jumătate morți, pe jumătate vii, forțe puternice
ale Universului, mai puternice decât zeii -
instrumentele lor pentru îndeplinirea planurilor.
Planurile se pot schimba în fiecare secundă, dacă sunt
interceptate de Tenebrae.

Cosmicamul Lumen și Tenebrae se supraveghează

reciproc, totuși, capacitatea Tenebrei fiind redusă.
Puterea luminii nu poate fi valorificată de întuneric,
unde nu există sau foarte puțină lumină, ceea ce
înseamnă că nu pot vedea și comunica informații la
distanțe mari în Univers. Puterile lor sunt limitate, cu
toate acestea, excelează în ademenirea, păcălirea
oamenilor și hASrizilor. Ca demoni, ei știu să apeleze
la instinctele și dorințele lor. În consecință, puterea lor
este mai mare pe Pământ și aproape absentă în
Univers, motiv pentru care preferă să trăiască printre
oameni și să le folosească în toate modurile posASile.

Sardul este acum în Marea Britanie, în Europa de Vest,

WE, unde un copil hASrid s-a născut la Karolina, într-
un depozit, fiind imediat răpit de Tenebrae. Ținta lor
milenară este de a crea un nou Exterminatoris pentru
a anihila oamenii, pentru a lăsa în lume doar hASrizi
și blocuri. Sard călătorește în marile capitale europene,

117
fiind responsabil cu împiedicarea atacurilor hASrizilor
din Bhara. Părul lui Sard este auriu, strălucind în
lumina soarelui, împreună cu ochii săi de un albastru-
verzui. Are aproximativ 35 de milioane de ani, având
mai puțin de experiența milenară a lui Vlad, datele
depozitate în creierul său sunt parțial pământești.
Sard a refuzat să accepte protecția pentru simțurile
sale, asumând riscul de a fi virusat de anumiți stimuli,
convins că nu are motive să se teamă de Tenebrae. El
crede că Tenebrae are dreptul să se comporte așa cum
își doresc, preluând tot ceea ce doresc, pe Pământ,
chiar dacă devine nervos ori de câte ori oamenii sunt
răniți, torturați și uciși. Sard a început doar un
program de inițiere seculară în strategiile de putere
cosmică, fiind instruit în secretele Universului. Îi place
să poarte o jachetă scurtă de piele neagră, blugi
albaștri strâmți și o cămașă colorată de culoare violet,
cizme negre cu fermoar violet asortat, modelate din
titan, un metal care conduce informații cosmice, menit
să fie urmărit de Coreea Universală a Lumen
Cosmicam.

Rion a plecat în SUA pentru a veghea asupra noii

ordini mondiale, știind că mișcarea globală reprezintă
o amenințare puternică pentru realitatea umană,
prezentă și viitoare, invadată de specii necunoscute de

118
hASrizi și blocuri de război. Rion este Rion a plecat în
SUA pentru a veghea asupra noii ordini mondiale,
știind că mișcarea globală reprezintă o amenințare
puternică pentru realitatea umană, prezentă și
viitoare, invadată de specii necunoscute de hASrizi și
blocuri de război. Rion are în jur de 60 de milioane de
ani, are părul lung, blond, ochii albaștri metalici,
protecția lui fiind ascunsă în partea din spate a
gâtului, sub piele. Se îmbracă la fel, picătura de
culoare pe costumul negru fiind un diamant care
conține informații detaliate despre ultima sută de
milioane de ani de istorie cosmică. Datele sunt
accesate direct, descărcate și încărcate ori de câte ori
este solicitat să le trimită. Curând, am aflat că Rion
avea o putere unică ascunsă în ochii săi de un albastru
metalic - dacă ar privi o țintă, fie ea persoană, animal
sau obiect, mai mult de un minut - ochii lui vor deveni
roșii, ca în flăcări, provocând o combustie spontană în
câteva secunde. În vârstă, obișnuia să-și ascundă ochii
sub o pălărie imensă, rotundă și neagră. Din cauza
acestei puteri, Rion a fost obligat să se ascundă în
timpul zilei, să-i protejeze pe oameni de flacăra sa,
chiar dacă zvonurile răspândite mai târziu de către
stâlpii de război susțineau că îi place să doarmă într-
un sicriu, să stea departe de lumina soarelui. Îmi dau
seama acum că figurile despre el care dormeau în

119
sicriu au pornit de la abilitățile de ardere instantanee,
iar focul îi privește în ochi.

Ochii lui sunt acum ascunși de lentile de contact

speciale din cristal, concepute pentru a-i izola
viziunea puternică și capacitatea de a începe o ardere
instantanee. Peretele de protecție poate fi dezactivat
atunci când simte prezența Tenebrae apropiindu-se
din subteran. Lentilele de cristal sunt conectate la
miezul cosmic al Lumen Cosmicam, permițându-i să
vadă ce se întâmplă acolo în timp real.

Marea civilizație care se află pe drum va construi

situații și aventuri. O știință a vieții este posASilă.
Aventurierul caută și creează aventuri, în loc să
aștepte să vină. Utilizarea conștientă a mediilor va
condiționa comportamente reînnoite constant. Rolul
acestor mici zboruri ale șanselor pe care le numim
soartă va continua să se estompeze. O arhitectură, o
planificare urbană și o stare de spirit care afectează o
formă de exprimare plastică - primele principii ale
cărora există astăzi - vor funcționa în concordanță în
acest scop.

120
În Cette Ringi, Noul Babilon, mi s-a oferit o casă în
care să trăiesc, vechi de peste o sută de ani, zidurile ei
consumate de timp și acarieni, vizitate de fantome și
umbre. Era o casă cu terasă dintr-un oraș mic, unde se
afla centrul WEEC, flancat de alte case, locuite de
străini. Locuiesc aici oameni din toată lumea, New
Babylon fiind o dimensiune diferită a acestei lumi,
percepută doar de vampiri, hASrizi și foarte puțini
oameni. Chiar dacă este situată spațial în această
realitate, modelul său spiritual nu poate fi sesizat.
Motivul este că Tenebrae a creat un scut energetic,
pentru a bloca accesul uman la informațiile sale.
Scutul arată ca o umbră de ceață, o miasmă gri subtilă,
care plutește deasupra oamenilor, clădirilor și în
atmosferă. Singurul indiciu pe care a trebuit să îl simt
scutul este zborul păsărilor, ușor întărit de aportul de
energie întunecată, mișcarea aripilor lor fiind în mod
evident întârziată mai puțin de o secundă. Forța și
densitatea scutului au fost îmbunătățite de poluare,
țigări, fum de buruieni și alte emanații.

Misiunea mea din Cette Ringi, Noul Babilon, a fost să

strâng cât mai multe informații pe care le-am putut
găsi, din orice dimensiune, cu privire la Obliti Sunt
Filii, Copii Uitați. Casa bântuită ar putea servi drept
sursă de informații de la fantomele care vizitează, care

121
ar putea cunoaște lucruri particulare despre oraș și
istoria sa. Unii dintre spiritele bântuitoare au adunat
date istorice impresionante și sunt gata să le schimbe
pentru diverse servicii oferite. Am fost instruit să fiu
atent să nu greșesc o adevărată fantomă cu o proiecție
aruncată de Tenebrae, menită să mă înșele. Eram
pregătit să fac schimburi cu fantomele, vampirii
oferind protecție pentru aceste situații. Unele dintre
fantome sunt oameni simpli și urâți, după ce sunt
supuși unei morți dureroase, fiind uciși de mafioși
supărați, prieteni fideli sau chiar iubiți. Ei vor să se
răzbune și să vă extragă energia vitală, apoi să vă
trageți în cealaltă lume, înainte de timpul necesar.
Rion mi-a spus să port tot timpul un mic simbol
modelat în metal cosmic. De asemenea, a trebuit să
încărc un șir de parole speciale codate cu energie
activă, să creez o apărare spirituală în jurul meu, să
anunț fantomele că sunt protejat. De obicei, ei au
putut simți un plan spiritual uman și numai dacă erau
încarnări malefice murdare, de exemplu pedofili,
profitând de copii mici, au fost marcați și au fost puse
în aplicare planuri terASile pentru îndepărtarea lor de
pe această planetă.

Primele luni în casă au fost orASile, în partea stângă

am avut un vecin înfocat, care obișnuia să bea, să

122
fumeze țigări și buruieni, ducând un mod de viață
fără scrupule. Era un hASrid înalt, subțire, cu ochi
întunecați și cu părul întunecat, destul de bolnav,
rătăcind în timpul nopții sub diferite forme. Rău de
spirit, îi plăcea să facă farse hidoase, pătrunzându-mi
visurile sub forma unui păianjen alb și negru,
odihnindu-se deasupra capului meu, în timp ce
dormea, să mă chinuie. M-am trezit îngrozit după
acele nopți, mergând cu mare dificultate. Mirosul urât
a pătruns pe peretele stâng al casei, provocând dureri
de cap terASile, greață și vărsături. Era ca și cum aș
trăi la marginea iadului, mărginind toate puterile
infernale în abisul lor de foc și pucioasă. Numai NU
mă lăsați în acest abis. A fost primul atac al Tenebrei
asupra mea, încercând să-mi slăbesc spiritul și să mă
fac să cedez. Când locuiești în Cette Ringi, Noul
Babilon, fii pregătit să te confrunți cu tot felul de
stimuli groaznici, generați de Tenebrae pentru a te
chinui sau a te ispiti.

În câteva zile, am înțeles că casele locuite de demoni,

lagăre sau hASrizi erau conectate la Tenebrae
Subterraneis, fiind învăluite într-un perete de aburi
subțiri, infernale, întunecate și fum, provenite din
stăpânirea Tenebrei. Dacă aș fi fost suficient de naiv ca
să-i iau pe agenții Tenebrei ca oameni, aș fi pierdut

123
din prima zi. Sunete orASile, țipete, bătăi puteau fi
uneori auzite prin zidurile în care trăiam, zguduite
când demonii au încercat să spargă stratul de energie
de siguranță care îi separă de oamenii protejați. Așa că
de multe ori am auzit demonii sărind pe tavan și pe
pereții laterali, sperindu-mă până la moarte. Casele
din Tenebrae au funcționat ca niște găuri micro-negre,
supt voința și energia vitală a oamenilor aflați în
vecinătatea lor. Intensitatea manipulării și presiunea
făcută asupra noastră a fost de nesuportat, de cele mai
multe ori. Dacă nu ești suficient de puternic, te-ar
putea alunga din minte, să-ți anuleze voința și să te
chinui să renunțe la viață, care oricum părea fără scop
și inutil în acel mediu.

Când vecinul păianjen s-a mutat în cele din urmă,

luând tot haosul cu el, un nou personaj a intrat în
scenă, Lillian. Lillian era un hASrid secret, avea patru
coarne de umbră și un lanț cheie care funcționa ca
dispozitiv de comunicare cu Tenebrae. I-am verificat
constituția moleculară în timpul nopții, pe stradă,
când craniul ei putea fi văzut pe lumina lunii, ca și
cum ar fi fost un schelet acoperit cu pielea falsă. Părea
să fie un hASrid cu un demon solid și o structură de
război, care încerca din greu să acționeze uman,
stăpâna șefului lacurilor de război, din Marea Britanie.

124
Lillian avea un câine, o replică biologică a unui demon
Tenebrae, un deținător, o formă de Cerberos, cel care
păzea cu trei capete pe tărâmul morților. Numele său
era Cerb; ori de câte ori i se mișca coada, transmitea
impulsuri neurologice către creierul copilului Lillian,
Horpher, făcând-o să plângă într-o serie codată de
sunete, capturată de un dispozitiv exterior atașat la
ușa pub-ului, de-a lungul străzii. Mesajul a fost codat
multiplu, permițând bandelor Tenebrae să știe ce
comenzi au pentru stupefiante în ziua următoare și
uneori, chiar și comenzi pentru prostituate sau organe
pentru transplanturi, traficate la prețuri halucinante.

Înfățișarea ei umană arăta în treizeci de ani, o femeie

cu părul întunecat, cu ochii căprui destul de aproape
pe față, împinși spre un nas mic. Buzele lui Lillian
erau prea subțiri, întinse complet pe dinții rare,
îngălbenite de fumul de țigară. Femeia obișnuia să
poarte blugi strâmți și o bluză strânsă scurtă, burtica
lăsată vizASilă chiar și când era frig afară. Prima dată
când am văzut-o, m-am gândit că este o prostituată,
având acea atitudine ademenitoare dată de prea mult
machiaj, sprâncenele ei fiind înnegrite ca și cum ar fi
subliniat de o bucată de cărbune brută. Era evident că
voia să atragă atenția într-un mod nesupus, vizând
anumite tipuri de bărbați. O fostă Giver, Lillian a fost

125
ceea ce ei numesc în New Babylon un Malefactor, o
femeie hASridă aparținând Faciunt-ului Dum
Incognitum, copiii ei fiind concepuți cu diferiți
hASrizi, lupi de război și bărbați demonici, care nu își
asumă responsabilitatea pentru copiii lor.

Copiii lui Lillian au strigat și au plâns tot ce au fost ei,

în special cea mai tânără fată, Horpher, un mic demon
pe care îl auzeam pe mama care o striga prin perete.
Era o fată drăguță în jur de doi ani, cu buclele ei
blonde căzând în spatele ei ca un brooklet. Zgomotos
și destul de nefericit, Horpher a fost bolnav de
pneumonie, plângând din greu, deoarece mama ei a
ieșit cu ceilalți copii, lăsând-o acasă cu un copil de
minte, urlând în frustrare și neputință. Câinele lor de
rasă mare, impur, obișnuia să lase materii fecale în
curtea mea, aruncând astfel droguri nedorite, când au
fost anunțate atacuri ale poliției în cartier. În cele din
urmă, Lillian s-a mutat și a mai avut un alt copil, încă
nu căsătorit.

Pe partea dreaptă, problemele au început atunci când

un nou hASrid, un Malefactor, s-a mutat la câteva luni
după ce m-am instalat. Maia era un hASrid blond cu
trei coarne proiectate ca niște umbre pe cap.
ImperceptASil pentru alți oameni, am putut observa
coarnele întunecate de energie când stătea în soare.

126
Avea un instrument de grădinărit care funcționa ca o
furculiță specială, trimițând date către Tenebrae.
Nimeni nu o bănuia, dar am observat că, la săparea
pământului, furculița emitea informații despre oameni
anumiți, vizați de Tenebrae. Personalitatea ei umană a
venit cu două fiice, fără soț și cu o dispoziție grozavă
pentru adunări puternice. Obișnuia să arunce
petreceri mari, jucând muzică foarte zgomotoasă,
condimentată cu țipete și lupte, copiii plângând și
invitați înfuriați. Sora ei era căsătorită cu un tip ciudat,
care părea să fie în relație cu amândoi. Maia obișnuia
să fumeze țigara ținând-o între două degete într-un
mod sfidător, suge fumul așa cum fac actrițele în
filme, când joacă un personaj vicios. Am auzit că este
cardiacă și, odată, a făcut un atac de cord. Cu toate
acestea, nu vrea să renunțe la fumat, Tenebrae o
chinuia terASil, se pare. Au trecut câteva luni,
scandalurile s-au oprit o vreme, Maia a rămas
însărcinată din nou și a avut un nou copil, încă
necasătorit.

Știu că fantomele au rătăcit pe Pământ.

Pe de altă parte, un ghoul este întotdeauna un bărbat

127
„Vorbește, femeie!”, A spus o altă voce, cu răceală și
severitate, plecând din mulțime în jurul schelei,
„Vorbește; și dă-i copilului tău un tată! "

Treptat, mi-am dat seama că bebelușii ieșiți din

căsătorie erau o constantă în Cette Ringi, Noul
Babilon, femeile de acolo purtându-se fără rezerve
înfiorătoare. Era evident că acestea erau semnele
sfârșitului. Întristat peste măsură, nu am putut dormi
câteva săptămâni, încercând să iau legătura cu
spiritele neliniștite ale nopții, întrebându-le despre
femeile pierdute și copiii lor. Una dintre ele a venit să
vorbească cu mine, o fostă mamă care s-a omorât
după ce a fost lăsată în adânc dispreț, dezgrațată,
necăsătorită cu cinci copii, fără mâncare, fără bani și
fără acoperiș deasupra capului lor, la mijlocul
secolului XIX. Numele ei era Scarlet, avea ochii căprui
tristi, dispăruți pe o față palidă, încrețită, încrețită,
părul ei rar și alb fiind acoperit într-o capotă albă.
Scarlet mi-a spus că a investigat situația și a aflat fapte
curioase. În Cette Ringi, Noul Babilon, societatea
femeilor este împărțită în trei segmente, Malefactor,
Cursores și Datores. Toți sunt vânați de hASrizi,
blocaje și demoni, organizați în grupul numit
Faciuntul lui Dumitru Incognitum, Concepătorii

128
anonimi, cetatea Tenebrei. Sunt o vastă rețea de agenți
demonici, care exploatează aceste femei. Malefactorii
sunt, de regulă, femei simțite, sentimentale,
persuadate să conceapă copiii fără să fie căsătoriți,
puși direct fără a avea garanția drepturilor legale
pentru ei și copiii lor. De obicei, fac copii după copii,
folosind indemnizația de sarcină și copilul beneficiază
pentru a-și crește copiii mai mari. În general, nu au
locuri de muncă sau bani, speranță sau ceva pe care să
se sprijine, situația lor fiind destul de dezastruoasă.

Cursorii resping această schemă ruină și luptă pentru

responsabilitatea comună, în timp ce Datoresii sunt
prostituate. Datoresii au interesul de a opri
Malefactorul, urmărind să-i folosească în afacerile lor.
În același timp, încearcă din greu să-i convingă pe
cursori să li se alăture. Unii dintre Malefactor sunt
prostituate, în speranța că vor primi respect dacă vor
procrea, devenind astfel victimele perpetue ale DIF,
Dum Incognitum Faciunt. Ei se mișcă în cercuri,
învârtindu-se în jurul propriilor corpuri, fără a putea
să se oprească, poate atunci când fertilitatea lor se
încheie. De obicei cursorii nu vor asta, știu ce este mai
bine pentru ei, sunt deștepți și luptă împotriva
sistemului rău. În mare parte, sunt personalități
puternic educate, puternice, active și informate.

129
Studiază, citesc și practică sport, arată destul de
atractiv, sănătos și în formă bună.

Scarlet mi-a spus că Ipha este liderul Datoresului, care

lucrează strâns cu Anhel, un transexual. Ei călătoresc
tot timpul, fiind foarte mobili, temându-se că ar putea
fi găsiți de către vampir sau de autoritățile umane.
Scarlet mi-a spus că Ipha este o femeie de vârstă
mijlocie cu ochi întunecați și cu părul închis, cu părul
extrem de lung atârnat pe spate, ca un animal mort.
Ipha se află la mijlocul anilor patruzeci, o bătrână fată
neplăcută, care așteaptă să vină mirele ei, deși nu se
arată niciodată. Are un nas mare, puternic, mai
degrabă masculin, o gură mare cu buze grase,
ascunzând dinții neuniformi, ușor aplecați spre
exterior, ca și cum ar încerca să muște. Ipha are un sân
nefiresc de uriaș și vorbește de parcă ar fi fost un copil
mic, bucurându-se foarte mult să-și imagineze că este
fetița tatălui. De asemenea, folosește peruci și vopsea
pentru a schimba culoarea în mod regulat. Împreună
cu Anhel și tatăl ei, un birocrat cu un picior pensionar,
Ipha a creat o rețea a Datorelor. Afacerea lor se
bazează pe o filozofie epicurică de viață, conturată de
bătrânii cu dizabilități, care obișnuia să citească o
mulțime de cărți în timpul vieții sale. Ipha a atras în
jurul ei o mulțime de bărbați și femei superficiale,

130
oportuniste, preocupate de aspectul lor, ascunzând
defectele fizice, folosind peruci, gene false, chirurgie
plastică, un colectiv de snobi. Ei lucrează împreună
punând fete și băieți, femei și bărbați la diverse
persoane, de obicei bogate și puternice, șantajându-le
ulterior, gestionând o întreprindere periculoasă și
delincventă.

Există izvoarele și extremitățile Pământului întunecat

și ale Tartarului cețos, ale mării neîngrădite și ale
cerului înstelat, toate în ordine, posomorâtă și moale,
la care chiar zeii se cutremură; și sunt porțile
strălucitoare și pragul de bronz, ferm fixat cu rădăcini
lungi, realizate de nici o mână de meșter.

Am fost avertizat să nu intru niciodată în casa lui

Tenebrae, legată de rețeaua lor de tuneluri, construită
cu douăzeci de metri în pământ. Din câte știu,
tunelurile lui Tenebrae au fost rudimentare, în
comparație cu Praetoriul vampirelor, situat în miezul
Pământului, ceilat într-un amestec de diamante, cristal
și particule cosmice glob, izolându-le de restul
planetei, mai ales de Tenebrae. Globul imens a fost
proiectat ca un praf de stele strălucitor, sclipitor,

131
similar cu particulele galactice, extins
multidimensional, nu este perceptASil pentru spectrul
senzorial uman și demonical. Globul subtil de energie
cosmică se rotea în toate direcțiile în același timp,
emitând date cu viteză incredASilă, într-un volum
incredASil de mare către Nucleul Universal al
Cosmicamului Lumen. Amalgamul de diamante,
cristal și particule de energie cosmică purtau
semnătura ADN-ului vampirelor, replicându-l
oriunde a fost necesar să intervină, fie pe Pământ, fie
pe altă planetă. În semnal, sfera cosmică interioară a
Pământului ar putea fi dematerializată și transferată
către Nucleul Universal, în cazul în care Tenebrae l-ar
invada pentru a pune mâna pe colecția lor masivă de
informații cosmice.

- De ce este periculos? Nu ar ști ce să facă cu asta, l-am

întrebat pe Vlad.

- În final, ar putea sparge codurile și ar putea folosi

datele pentru a-și actualiza ADN-ul, situație care le-ar
permite să evolueze, să gestioneze puterea lui Lumen
Cosmicam, devenind mai periculoase ca niciodată.

- Unde este stăpânirea lui Tenebrae?

- O vei vedea în seara asta, în visul tău. Am să te duc

acolo.

132
- Ne pot simți, Vlad?

Nu, nu pot, suntem sigilați într-un tub micro-

molecular de lumină. Suntem prezenți ca de lumine,
câțiva fotoni. Încă suntem parte din întuneric pentru
organele lor senzoriale. Ei nu au tehnologia mentală
adecvată, strategia exactă de inteligență organică
pentru a ne suspecta chiar prezența aici.

Tenebrae Subterraneis a fost o rețea de tuneluri

întunecate, restrânse, luminate artificial și ordonate
alfa-numerice, unde mizerabilele suflete moarte erau
împachetate în cuști metalice, fiecăruia dintre ei li se
oferea un număr de cod, reprezentând locația lor
spațială în rețea și fișierul lor etic, care conține o listă
detaliată a păcatelor și greșelilor cruciale. Sufletele
moarte au fost chemate la chinuri și pedepse zilnice,
organizate în patru schimburi, nefiind lăsate să se
odihnească deloc, forțate, deoarece urmau să asculte
țipetele și plângerile neconsolabile ale celuilalt. În
mod regulat, un flux de lavă și sânge clocotit, în care
pluteau membrii corpului zdrobit și organele interne
explozate, era îndreptat către ei, de patru ori pe zi,
înecând totul în calea sa. Deasupra râului de sânge,
grupuri de femei aproape goale au dansat în mod
leneș, numindu-și numele și numerele de cod. După
dans, un întuneric vâscos și rece a căzut peste sufletele

133
moarte, moment în care invizASili, viermi uriași,
prazuri și ființe tentaculare constituite de energie
întunecată s-au înghesuit pe pielea lor, supt energia
lor vitală, hrănindu-se de frica și uimirea lor. Sângele
a fost colectat și condus printr-o serie de conducte
roșii și negre, cele roșii absorbind și turnând
amestecul de sânge și lavă, în timp ce două conducte
negre mari aspirau părțile corpului. Viziunea a fost cu
adevărat orASilă și nu am putut să o uit niciodată,
până când Vlad nu a șters-o complet din memoria
mea.

Cine nu este familiarizat cu acele cohorte de demoni ai

creștinismului a căror activitate cea mai benignă a fost
continuu să exercite constrângeri naturale
(somnolență, foame, dorință erotică) asupra oamenilor
concepuți suficient încât să se gândească deasupra
lor?

Câteva zile mai târziu, Rion mi-a informat că bebelușii

fără tată și fără mamă sunt cuASuri pentru Tenebrae,
demonii care se hrănesc cu spiritul lor slab și
nefericirea. Demonii au numit incubus și succubus îi
chinuie pe ei și pe mamele lor, mintea lor fiind folosită

134
ca gazde, tactici îngrozitoare fiind pregătite pentru cei
mai slabi dintre ei. Fiecare Malefactor are un incubus
sau succubus care se hrănește cu forța ei vitală, care
poate fi văzută ca o ceață subtilă în jurul ochilor
victimei, strălucirea luminii fiind decolorată. Demonii
își încurajează victimele să bea, să ia droguri și să se
curățească, să-și extragă energia vitală, fiind atrași de
mirosul de țigări, alcool și buruieni. Dacă arătați mai
greu, ați vedea aerul care se învârte în jurul
victimelor, ca niște vortexuri mici. Rion m-a informat
că, din acest motiv, în țările foste comuniste, cuplurile
nu aveau voie să conceapă copii în afara căsătoriei.
Cei de la război nu au putut să-l reziste și au încercat
să răstoarne regimul, subminându-l creând rețele
secrete ale lui Dum Incognitum Faciunt, obsedat de
ademenirea femeilor umane, pentru a le impregna.
Apoi le-au folosit, mamele și bebelușii, chinuindu-i în
toate felurile, făcându-le creaturi cele mai nenorocite
de pe Pământ. Se pare că nu a avut nicio legătură cu
regimul politic, aceasta fiind doar o simplă reflectare a
luptei spirituale conduse în univers. Dacă nu sunt
botezați, bebelușii cuAS ar putea deveni monștri,
responsabili cu uciderea unui număr mare de oameni,
în evenimente organizate. Obiectivul principal al
Tenebrae este de a extermina oamenii folosind copii
hASrizi nebotezați. Răpită la nașterea lor, Tenebrae

135
poate evita botezul creștinului, crescându-i astfel în
funcție de riturile demonice ale acestora.

Sard s-a localizat în Marea Britanie, încercând să-l

găsească pe Elbab, copilul lui Karolina luat de la ea la
naștere, în timpul unei zile lucrătoare într-un depozit.
În Cette Ringi, Noul Babilon, hASrizii demonici și
blocurile de război se infiltrează mereu și tind să
chinuie și să extermine oamenii. Atunci, Purile Divine
primesc mesajul și trimit un vampir pentru a cerceta și
a elimina cauza. EchilASrul lumii pământești trebuie
să fie stabilit din nou, deoarece acesta interferează cu
Ordinul Cosmic, fiind o luptă luptată în fiecare
secundă. Puterea Tenebrei a fost cea mai mare în
vechime, păstrată până la creștinismul timpuriu, când
unele secte eretice venerau înțelepciunea căzută și
desființau legea și tatăl real. Înțelepciunea căzută a
fost numită Sophia și a existat un demiurg ignorant,
acuzat pentru toate problemele din lume. Sectele au
fost construite pe erezie, Pavel din Samosata credea în
trinitate și monarhianism, predicând adopționismul.
Biserica a fost criticată pentru cultul orgiastic creat,
ducând o viață murdară, purtată în leagăne și orgii, în
special în noaptea de Revelion. Oamenii lui erau
numiți payl, cei murdari. O altă sectă a fost cea a
messalienilor din Edessa, acuzați că nu au practicat

136
căsătoria, au neglijat copiii, promiscuitatea sexuală și
chiar mutilarea sexuală.

Ați văzut acea groază de infamie iadică, cu lumina

lunii, în viață, cu forme cenușii, și fiecare pete de praf
care învârte în vânt un monstru devorator în embrion?
Ai simțit buzele Vampirului pe gât?

Vlad a apărut lângă mine într-o zi, materializându-se

dintr-un nor de energie, împrăștiat în camera mea.

- Ajutorul tău este necesar, urgent, Rovatria. Vino cu

mine.

- Unde mergem, Vlad?

- L-am găsit pe Elbab.

M-a înconjurat într-un nor strălucitor și am dispărut,

reapărând imediat în deșert.

- Elbab a suferit câteva mutații accelerate, neașteptate,

transformându-se într-un monstru hidos, ascuns de
Tenebrae în stăpânirea lor, conectat la suprafața
Pământului prin Tenebrae Silva. Între timp, armata lor
este ridicată, servită de Faciuntul Dumnealui
Incognitum, având ca scop distrugerea lumii în doar
câteva zile. Planurile lor au scăpat de sub control,
bazându-se pe asistența unei rase extraterestre crude,
de pe o planetă îndepărtată.

137
- Cine sunt, Vlad?

- Ei sunt cei care au plantat hASrizi pe Pământ cu

mult timp în urmă, o rasă de mutanți parțial
extratereștri, parțial umani. Unele dintre ele au
exoschelet și constituție Artroprop Phylum. Am fost
acolo când au ajuns pe Pământ. Era o ieșire de materie
întunecată, un fel de plasmă neagră în deșert, în
timpul unei eclipse solare. Plasma întunecată se
alimenta pe nisip, topindu-l instantaneu, absorbind și
transformând-o într-o formă necunoscută de energie,
extinzându-se din ce în ce mai mult, până a ajuns la
dimensiunea unui oraș mare. Apoi, s-au materializat
din materia întunecată, luând formă, una câte una,
împreună cu nava lor. Acea plasmă întunecată poate
exista în stare lichidă, controlată mental pentru a
deveni materie în orice condiție cunoscută pe Pământ.
Atunci când intră în contact cu materia pământească,
ei pot lua orice formă doresc, fie ea vegetală, animală,
umană sau artificială. Atingând terenul nisipos,
plasma neagră s-a extins pe coloniile de oameni,
păianjeni, scorpioni și alte arahnide de deșert, insecte
mici, receptori din plastic, resturi metalice de avioane
prăbușite și tot felul de gunoaie.

Vlad a explicat că entitățile plasmatice extraterestre ar

putea să se facă invizASile, absorbind materia

138
pământească, în același timp permițând să fie
absorbite. Mai mult decât atât, puteau intra în
corpurile umane, fără să fie nici măcar bănuite. Odată
ajunși în oameni, îi puteau îndemna să facă tot ce și-au
dorit, neîntâlnind absolut nicio rezistență. În general,
extratereștrii invizASili nu erau agresivi față de
oameni, ei doar i-au invadat, folosindu-i pentru
propriile lor scopuri. De fapt, s-au localizat în mințile
umane, provocând ușoare mutații în aspectul fizic,
precum și modificări treptate în modul de gândire și
în comportament. Ultima etapă a procesului este
reproducerea, când extratereștrii își transmit genele
copiilor nou-născuți, care ar fi străini sub aspect
uman, complet subordonați forțelor extraterestre.
Faptul terifiant a fost că copiii hASridi plasmatici
extratereștri au avut capacitatea de a crește în trei zile
ca alții în trei ani, ajungând la vârsta maturității în mai
puțin de o lună, fiind capabili să se reproducă în acea
etapă. Prin urmare, peste câțiva ani, întregul Pământ
ar putea fi invadat de rasa extraterestră mutantă, rasa
umană riscând să fie complet înlocuită sau ștersă, iar
consecințele ar fi dezastruoase, imposASil pentru
oameni chiar să o înțeleagă. Ultima misiune a
vampirelor a fost cea mai dificilă, timp de multe mii
de ani cronologici pământeni care s-au derulat pe
această planetă.

139
MUSTACHE

Primus Silicis este o prezență eterică care trăiește într-

o cutie metalică gigantică, aruncată din cer de o
cohortă de îngeri bASlici care au decis să se retragă
din lume, timp de câteva secole. Împachetau tot ce
aveau, stivuindu-l într-o pungă enormă de plastic,
aruncată peste jumătate din lume. Deținând
inteligență artificială și extensii laterale biologice,
această pungă obișnuia să vorbească, raportând
îngerilor că carcasa metalică a fost grav deteriorată, în
timp ce cădea. „Îngerul 1, raport, căsuța este pierdută.
Confirmați locația. Gata. Statusul curent. Dormi".
Adunarea de heruvimi a considerat că recuperarea
cazului ar pune în pericol misiunea lor colectivă,
hotărând să o lase în urmă, să o verifice la întoarcere.
Înainte de dispariția heruvimilor cei mai devotați,
Primus Silicis obișnuia să se ascundă sub podea,
spectrul său de manifestare aprobat fiind cel mai jos
din mediul spiritual. Compoziția sa eterică era mai
densă decât configurația arhanghelilor, parțial aerisită,
parțial smoggy, cu bucăți și molecule de praf
pământesc și exhalații umane.

140
În Primus Silicis, o entitate destul de impură, îngerii ar
putea adulma gunoiul de pe străzile urbane, aruncate
la întârziere noaptea, asortate cu bere și puke
fermentate, măgărele de țigară umedă și carne
putredă. Dezamăgit, încercând să le evite prezența,
Primus Silicis a învățat cum să se ferească de vedere,
trăind suspendat de mustața de sub podea, deasupra
pasarelor diavolești, de la marginea graniței verticale,
poposit de puteri nocturne. Mai pur decât esența
demonilor, încă mult mai puțin impură decât
înființarea arhanghelilor, Primus

Silicis s-a infiltrat în pământ, lăsându-și mustața

neagră, lejeră și astută, afișată sub formă de două aripi
de vrabie, țesute împreună cu un fir vopsit. Încercând
din greu să acționeze ca o pată de haz pe partea
orizontală, inferioară a carcasei metalice care, oricum,
s-ar putea roti cu ușurință pe fiecare margine, în
funcție de intensitatea energiei solare, Primus Silicis a
supraviețuit acolo câteva mii de ani.

Într-o zi, Primus Silicis și-a dat seama că dacă își mișca
mustața de două ori în loc de o dată, nu simțea nicio
vASrație deasupra capătului, generată în mod
obișnuit de flutura aripilor îngerilor. Un timp, el a
jucat ridicând partea stângă a mustaței mai întâi,
urmată de cea dreaptă, de mai mult de zece ori. Încă

141
nu există vASrații la nivelul superior, ceea ce l-a făcut
să creadă că ceva trebuie să fi fost schimbat. Curios și
alertat, Primus Silicis s-a aruncat deasupra,
echilASrându-și picioarele în sus și în jos, înconjurând
linia subțire care separa ceea ce este în sus de ceea ce
este în jos, până când a obținut adâncime în regiunea
superioară a cutiei masive. Fericit că în cele din urmă
s-a mișcat în sens opus, dar în direcția potrivită,
Primus Silicis a materializat un tren de jucărie
asamblat pe tavan, întrucât s-a obișnuit să vadă mereu
lucrurile deasupra, timp de atâtea milenii. Un alt mod
de a se distra de unul singur a fost să stea pe mâinile
sale, urmărind reflectarea propriului mușchi în
podeaua din cauciuc acrilic, când gigantica cutie nu se
întorcea de la sine. În acest fel, el putea observa
minuțios, din toate punctele de vedere, până când s-a
plictisit, reducându-și prezența la o linie
imperceptASilă pe unul dintre panourile defecte ale
coliviei, din colțul de oțel.

MOTANUL GRAS CARE A FURAT TOATĂ

BRÂNZA

142
A fost odată o pisică grasă, delirantă, care pătrundea
în orice casă, dacă ușa era deschisă, pentru a juca
brânza. Pisica nu era doar o pisică, ci era un agent
special angajat de Societatea de Animale Nesciente, un
organism înregistrat recent la Societatea Ruminantă a
Filosofilor Quadrupedi. Numit Cat-Tack, acest agent
își putea schimba ușor forma, zbura, înota și își
păstrează respirația timp de o oră, balle dansând în
aer, cu capul întors împotriva propriei voințe. Era un
erou de pisică, un rebel, un Robin Hood din toate
felinele. Cererea de brânză a crescut atât de mult, încât
ordinul liniștit, rumenit, ridicat al animalelor - vaci
distincte, ovine devotate și caprine meritorii - nu au
putut ține pasul cu acesta. Animalele s-au simțit
uimiți, prăbușiți și subjugați considerabil. Au intrat în
grevă, opunându-se zilnic în fața lor, zilnic, fără
încetare.

Aceștia au refuzat să numere zilele înainte, pretinzând

să-i numere contrar situației, în sensul acelor de
ceasornic. În același timp, membrii respectați ai
confraternității producătorilor de lapte sinuos și
imaculat, au încetat să pășune iarbă verde, petiționând
o culoare total diferită, pentru a se potrivi cu fanteziile
lor bucolice. Frunzele de iarbă roz, roz, roșii și
înflorate, au fost necesare pentru a decora pășunile,

143
pete de iarbă roșcate, roz, roșii și roșii. Agricultorii au
încercat să-i forțeze să accepte situația inițială și să dea
lapte fără să pună la îndoială autoritatea, dar
animalele și-au invocat drepturile și au subliniat că, în
ultima vreme, oamenii de știință le-au clasificat drept
aproape umane.

Nu mai era nimic de făcut în acest sens. Curând, toată

brânza din țară a dispărut și nimeni nu i-a acordat cu
adevărat atenția obligatorie. "Unde este brânza?" a fost
întrebarea de capital desfășurată în fiecare carte,
difuzare sau revistă. Pentru a reaminti circumstanțele
anterioare, armonioase, oficialii au decis să vândă
brânză artificială, modelată în mașini de vizASil, sigur
că cumpărătorii nu vor înțelege. „Nu își permit să dea
cea mai mică atenție”, au decretat autoritățile. Ideea a
trecut prin colecția numărului total de urechi
conținute de doamnele milostive ale Societății
Animalelor Nesciente, care se prăbușesc într-un zid
înalt de piatră, la marginea moșiei. Curcanul viclean a
rostit un discurs complet inutil cu privire la rolul de a
aștepta fără speranță, în pragul celui mai apropiat gol.

Toată lumea a mers la cumpărături și a observat că

brânza este din nou pe rafturi. Brânza a fost găsită din
nou în sandvișurile cotidiene, pizza, paste și alte mese.
Copiii își puteau mastica sandwich-urile din nou la

144
școală, muncitorii își puteau gâfâia pizza în diverse
medii de muncă. Toată lumea a simțit că lucrurile par
să se întoarcă din nou la normal, oricare ar fi acesta
sau ar fi fost gândit, pentru un curs inadvertent de
timp. O femeie a văzut că, după câteva zile, brânza și-
a schimbat culoarea și s-a strecurat ca o mănușă de
cauciuc, agitându-se și șuierând într-o multitudine de
feluri. Unele soiuri de brânză au fost ușor portocalii și
au crescut pete de mucegai. Alții au dobândit o crustă
verzuie, pudrată cu urme albe, câteva au devenit
rozaliu. Dacă s-ar topi în cuptor, brânza s-ar aranja în
forme geometrice, linii, pătrate, triunghiuri, cercuri,
trapezi, romburi, cuboide. A fost, într-adevăr, un fel
de minunat, a adăugat o lingură de dezmăgăduire și o
cantitate amețitoare de abruptitate.

Femeia observatoare, pierzându-și în mod bănuitor

timpul cu analize fără importanță, i-a chemat pe
inspectorii de brânză a laptelui curățat, prezentându-
le fenomenul ciudat. A sosit un bărbat mic, gras,
bătrân și îndrăzneț, cu nas roșu, rotund, de roșii și o
doamnă înaltă, subțire, bufnită, cu botul ca pe o buză
și cu buze subțiri de ață, arogant, plictisit și enervat
pentru a fi deranjat de astfel de fleacuri . Doamna a
fost, în special, afectată de inadecvarea plângerii, sub
propria capacitate și inteligența vastă de a se

145
desfășura și de a deveni operațională. Doamna
Supinsky își ținea nasul ascuțit și lung în sus spre
tavan, cu rezistența și forța musculară a unui jucător
de rugby. Montat pe acel nas monumental, spikey,
reclamantul putea vedea o pereche de ochelari
rotunzi, uriași, plini de lentile groase, o combinație
ciudată de ochelari, bicicletă, portofolii și
microscoape. Din senin, ochelarii îi alunecară pe nas,
din ce în ce mai mari, refocând lintea în poziția
necesară, rostogolind roțile în aer. Bătrâna a sărit pe
mecanismul ciudat, împreună cu colega ei, și a pedalat
prin cameră, ridicându-se spre tavan.

Doamna Supinsky mormăi o vrajă și morcovul s-a

transformat într-un caiet roșu, pentru a înregistra
rezultatele doamnei. „DSK trei centimetri la dreapta,
BCA trei centimetri la stânga și invers. Douăzeci de
degete de la tavan, cinci molecule de brânză de capră
mohorâtă rămân pe aripile unei muste moarte. Părul
pisicii vicioase de pe pervazul ferestrei și urme
atomice de șoareci cu cap de gaură în atmosferă ”
Reclamantul a fost trimis după o cană cu apă
proaspătă, indiscutabilă. Când s-a întors, au dispărut
cu toții în obscuritate. A crezut că a auzit o pisică
zâmbind în mod distractiv, narcisistică în depărtare.
Doamna a fost atât de uimită de scrutin, încât a uitat

146
să închidă geamul, lăsând-o aproape imperceptASil
închisă sau deschisă indistinguASil.

În noaptea aceea, Cat-Tack s-a strecurat prin orificiul

evaziv, aterizând perpendicular pe peretele lateral
stâng, cu mâinile curbate, cea dreaptă imitând un
semn de întrebare. Mâna stângă rămânea încă un sfert
de propoziție, așteptând să apară întreaga oprire.
„Cheesy sau nu cheesy”, a rostit, ștampilându-și al
doilea picior, rotind în jurul său. Se opri într-o poză
oblică, cântând un ton înapoi, ținând o batistă între
dinți. Batista violetă s-a transformat într-o foaie de
pat, fluturând textura ca un iaz în apusul soarelui,
oglindă invers. Valurile de sânge i-au invadat apele,
învârtindu-se în mijlocul suprafeței sale, uragan. Apoi
totul s-a calmat, fără a pune o singură întrebare. Cat-
Tack a dispărut în propria minte, adânc ca un ocean,
noroios ca un iaz. Punct.

ADDER WAIT

Adder este un om singular, nu acceptă niciodată un

plural. Este pătrat, are patru unghiuri și merge singur,
sărind în patru direcții, fără să obosească. După cum
vă imaginați, el este bidimensional, contradictoriu cu
ideea tridimensionalității. Nici nu vă gândiți să vă

147
extindeți pe linia de demarcație. „Mă voi lipi de
spațiul meu, nu voi cădea niciodată în dizgrație”,
zgâlțâie el de fiecare dată când este atras pe o foaie
albă de hârtie, penASil, înclinat. Când Adder plânge
de fericire, lacrimile sunt patrulatere, ușor curbate
deasupra, unde se cuASărește ideea principală. Se
duce apoi la somn, îndreptându-și lateralele una peste
alta, perfect simetric. „Nu vă deranjați”, sforăie el în
solmizare, agățându-și gândurile pe cheia solară,
abstract și fără pată.

Săptămâna trecută, Adder a fost convocată de

Organizația Formelor Geometrice Euclidiene
Necurbate pentru a susține un discurs despre „cum să
evitați să fiți redus la un triunghi atunci când oscilați”,
pudrându-și colțurile ascuțite cu fracțiuni, fără să
strănută X-uri și alte variabile necunoscute. Și-a
început discursul superb, aplecându-se deoparte,
ghemuindu-se dramatic, sărind înapoi glorios,
adăugând un plus și o formulă în partea de sus. Apoi
a apărut un cataclism natural, iar forma Aderitorului a
fost modificată de un stilou monstruos, într-un trapez.
I-a fost prea mult să îndure, așa că a decis să sfideze
toate legile matematice și să se împartă în două
jumătăți egale. Aventura tragică nu s-a încheiat,
Adder fiind ulterior zdrobit de un conducător,

148
pierzându-și cunoștința. Un paralelipiped îl trezi,
Adder găsindu-și un dreptunghi amar. Toate
formulele sale fuseseră schimbate absolut, irevocabil,
făcându-i viața destul de insuportabilă.

Gresit, dreptunghiul nu a putut îndeplini standardele

cerute, devenind atât de nervos încât a început să
pulseze și s-a transformat într-o fereastră. Fereastra
era deschisă brusc, printr-o explozie de vânt,
aruncând-o brutal împotriva peretelui. Picăturile de
ploaie, piatra de grindină și aerul incredASil de rece
au invadat golul conținut de cadrul său aproape
materializat. Cioburi albe de toate dimensiunile și
formele au fost pulverizate în timp și spațiu absolut,
depășind distanța euclidiană. Relativitatea a fost
desființată, betonul a atacat necunoscutul mai mult
decât se aștepta. Cu toate acestea, spațiul din jurul
Pământului a rămas deformat și răsucit, vASrând
evaziv, ca și cum ar respira. „Unde ești?”, Se întrebă
Adder, fără să primească răspuns. Nici măcar ecoul
nu s-a deranjat să se înmulțească în batjocură. "De ce
te ascunzi?". Încă niciun răspuns. Iritat dincolo de
măsură, Adder și-a dat seama că nu mai era
transparent, dacă era rezistat cu lumina. Se simțea
profund, absolut mizerabil, vărsând lacrimi inversate
într-o direcție deviată. Umbre întunecate curioase

149
erau aruncate pe el însuși de un stilou plin de uriaș,
rupt, râzând diabolic. Adder a încercat să evite
catastrofa, cerând cauciucului să o șteargă, dar nu a
mai rămas nimic de făcut, cu adevărat un rezultat
tragic și extrem de imposASil pentru o ecuație
exasperantă. Adder a închis ochii, găsindu-se la
început, fără formă și gol, ondulându-se pe suprafața
adâncului. Și a fost așa de atunci. Adăugarea a fost
creată acum în imagine, sau poate pe lângă ea, este
posASil să fie suprapusă. Ar fi putut fi o copie de
carbon, întunericul înfigându-și ochii, destul de
curând, ceva prea târziu, destul de constant, probabil
până la sfârșit.

UN INCIDENT DIPLOMATIC

Câteva dungi de Cardia, întregi Aior cu un K care

pleacă cu mândrie înainte, jumătate din Comosa,
mijlocul sub vârstă și capătul furtunoasă din Munții
Parcatia, trei treimi din Saraw și mulți alții au decis să
se adune la o întâlnire secretă. S-a întâmplat câțiva
centimetri până vineri, după care joi a fost împins în
prăpastia cronologică, fără milă. Infracțiunea infamă a
fost comisă când minereul de fier dormea adânc în
subteran, chinuit de coșmaruri interminabile, fără nici
cea mai mică idee despre ce se întâmplă mai sus, în
150
spatele spatelui sau în orice altă direcție. Evenimentul
diplomatic a fost deschis oficial prin dansul unei cutii
ruginite de fasole și cârnați înecați în grăsimi
zaharoase și otrăvitoare. Un șobolan uriaș a ieșit din
senin, atacând cârnații nevinovați, care au început să
fugă în panică, urlând: „Suntem muschetarii care
apără iubita noastră prințesă, Divina Canju, creată la
începutul timpului, cu două capete - una. cu părul
întunecat lung, celălalt maro brun - la fel de vicios și
mediu. Nu ne spălați sosul de roșii fără a cere
permisiunea ”.

Dintr-o dată, au căzut și au murit, jigniți fiind

ordonați să fie duși la cald într-un grup de călugări
săraci, cu dizabilități, ponosiți, alungați de cea mai
nouă factură, stipulând infam dreptul de a se deplasa
înapoi, niciodată înainte, nici deoparte. Atunci a fost
timpul pentru cel mai mare discurs al istoriei umane,
nesocotit pe deplin de vegetație și de viața sălbatică,
flagrant discriminat. Încercând să se mențină neutru,
soarele a fugit în panică, poticnindu-se pe o creastă
nesemnificativă, zdrobind luna și o cohortă de stele
pitice, în timpul căderii sale. Întreaga populație
mondială s-a bronzat în doar un minut și cinci
secunde. Toți s-au aruncat pe străzi, cerând ca noul
cod vestimentar după muncă să fie costumul de înot

151
cu sutien pentru toate genurile, voinic. Prefabricii au
fost chemați să evalueze incidentul, apreciați pentru
consistența lor rigidă și rezistența lor inegalabilă la
umiditate și alți factori meteorologici.

Cu alte cuvinte, ele nu vor ceda niciodată prin

alterarea sau putrefacția, nici nu s-au zdrobit de
emoții incontrolabile, rămânând consecvente cu ele
însele. Au fost oferite ședințe gratuite de aerobic
pentru cei cu o greutate de peste două sute de
kilograme, albire dentară pentru cei fără dinți, coafură
pentru păr fără păr, minte pentru copii pentru copii.
Iar lista ar putea umple două milioane de saci de
plastic, nemișcați pe pavaj. O euforie invariabilă
răspândită în întreaga lume, care se propagă prin
vene, împletită și legată cu o panglică roșie la fiecare
capăt. A fost uluitor și absolut superb să asistăm la un
moment atât de măreț al istoriei, un mic pas pentru un
om, un salt uriaș pentru omenire. Procesul numit
injecție Translunar a început, cu pace și speranță
pentru întreaga omenire.

CELOFANELE

A fost odată un imens glob de celofan, suspendat de

tavan cu o frânghie groasă, ancorat solid cu cel puțin

152
un nod Gordian. Chiar dacă nu este vizASil pentru
ochiul neîncercat, o lume întreagă a existat în interior,
organizată în state, instituții, familii sau parteneriate,
rețele online și criminalitate stradală nemiloasă.
Această realitate de celofan neimaginat era agățată cu
capul în jos, motiv pentru care locuitorii săi erau
orientați cu capul în jos, putând să se miște cu ajutorul
unui cilindru de poliester lipit pe frunte. Celofanele
erau contururi de umbră formate de lumina
exterioară, reflectate dintr-o fereastră orientată spre un
mediu exterior complet necunoscut. Sigilată ermetic,
majoritatea covârșitoare a celofanelor nu știa pe
deplin că nici încăperea nu este atârnată, nici lumea
exterioară.

Camera, un cub cu pereți de sticlă, a fost ocupată

episodic de un colectiv de oameni politici
bidimensionali politici, lipiți împreună de o bandă
infinită de vânzări. Aici, au găzduit conferințe
internaționale despre amenințările realității
necunoscute, în afara ferestrei. Cea mai mare spaimă a
lor a avut în vedere catastrofa unei ferestre deschise
sau crăpate accidental, calamitate care ar provoca un
curent terASil de aer, care ar putea perturba poziția
lor fragilă și instabilă în spațiu. După calcule
scrupuloase desfășurate de un grup de birocrați

153
dependenți, prezidat de un amputat pensionar,
consiliul a decis să protejeze fereastra cu un strat de
togete, apăsat împotriva ei de un buldozer din carton.
Lucrând la acest proiect de securitate fără precedent,
fereastra a fost fisurată de un lucrător alcoolic
imprudent.

Într-o zi, într-o mare uimire, societatea bidimensională

de hârtie a descoperit printre ele una diferită, extinsă
în trei direcții, pregătindu-se să adauge una nouă în
forma sa, invizASilă pentru ceilalți. Lucrarea, numită
Repo, putea vedea ce se întâmplă în patru puncte
cardinale, păstrând un jurnal detaliat al tuturor
evenimentelor desfășurate în cameră. Repo observase
o anumită vicie, combinată cu o lipsă șocantă de
responsabilitate, o lăcomie mare și o tendință
paedofilă între locuitorii cubului de sticlă. Acesta a
făcut schimb de informații despre fapte cu o umbră
triunghiulară în interiorul globului de celofan. Aveau
o legătură dincolo de fereastră, o ramură de copac
care adăpostea o bufniță în fiecare seară, însărcinată
cu codificarea datelor și difuzarea ei la nivel global.

Când comunitatea documentelor și-a dat seama că

fereastra este fisurată, au decis să-l păstreze pe Repo și
să-l învinovățească pentru faptă. Au stârnit Repo, în
special șoferul excavatorului alcoolic, care a fost cel

154
mai vocal cu acuzațiile sale. L-au escortat pe Repo în
afara societății lor, într-un colț întunecat, unde nu-i
mai putea deranja. Treptat, aerul, sunetele și
mirosurile au început să pătrundă în cameră. Un
politician claustrofob care s-a simțit prins înăuntru a
început să interpreteze opera lui Boris Godunov într-
un stil bel canto, ca un mezzo-sopran, scobind fisurile.

O rafală puternică, proaspătă de aer, a intrat în

interior, aruncând cioburi în toate direcțiile, trecând
prin hârtii, împinsă deoparte, străpunsă și ruptă peste
tot. Repo ancorat una dintre părțile sale cu un cap de
fixare pe perete, dobândind o stabilitate suficientă
pentru a rezista fluxului de aer. Nu s-a terminat ca
celelalte lucrări, continuând jurnalul. Globul de
celofan a fost brusc blocat, aspirat pe fereastră, dus de
vânt, oprindu-se în Turnul cu ceas al lui Big Ben,
ieșind cu un vânt. Puteți citi jurnalul lui Repo, a
devenit global, publicat de bufniță pe Internet. După
ce geamul de sticlă a cedat, realitatea fizică și
percepția ei au avut nevoie de o abordare inovatoare,
conturată într-o nouă ordine mondială.

HEDGEHOGUL EUPHORIC

155
Ariciul euforic înzestrat cu vârfuri metalice trăiește
într-un recipient, rulându-și drumul pe ruta aleasă,
folosind o pedală smaltă, conectată la tamburul
urechii printr-o furculiță de unică folosință și un
boabe de piper. Toată ziua, ariciul este ocupat să
producă sânge proaspăt, turnat la fiecare două ore
într-o mănușă chirurgicală umflată cu ochelari. Depus
acolo, sângele țipă de groază, înjură, insultă,
amenințând cu rapoarte și investigații. Bombele
magnetice explodează din trei direcții diferite, sângele
fiind, în sfârșit, scurs printr-un cap de duș. Fenomenul
se repetă la fiecare două ore, provocând indignarea a
două găuri de porumb laminate, plasate strategic
pentru a raporta status quo-ul. Găurile de porumbei
sunt complet necinstite, ascunzând două camere foto,
în formă de amprentă și un mic dejun pe raftul
superior și inferior, care au urechile și degetele de la
picioare, pentru un camuflaj eficient.

Camerele colectează date pentru șeful Eaves Sarmago,

stăpânul apelor pluviale. Coborârea lor este proiectată
și îndreptată spre pământ, conform statisticilor
matematice brodate pe spatele unui vierme de mătase
uriaș. Viermele transmite informația asistentului
personal al șefului, un balaur care s-a refugiat într-un
rezervor de toaletă roz din porțelan. Datele sunt

156
trimise în kilograme, uneori tonuri, printr-o podea
mutantă creată din paie țesute, salivă, cuburi de piept
de pui și pulbere de ciment. Când datele sunt
transferate complet, balaurul activează alarma, un
claxon de bicicletă clonat cu o strănut, un țipăt și un
ton de apel mobil. Clădirea începe să se agite,
rezervorul de toaletă tuse, scuipe țigări nefumate,
iarbă pudră, făină, burduf de măgar și copite.

Pereții se mișcă în sus și în jos, tulburând tavanul,

temându-se că ar putea schimba poziția cu podeaua
disprețuită, masticată de o plantă străveche, străină,
carnivore din trecutul părăsit. Un soldat de jucărie
fără cap trage o armă, o veveriță prafuiește pervers
pereții cu coada stufoasă, cântând un cântec patriotic
dedicat șoarecilor orbi, în timp ce candelabrul își
rostește în mod repetat dorința cea mai secretă, de a
ateriza pe lună, crăpând țiglele crunchiate pe jumătate
tavă încărcată. Într-o zi, alarma s-a blocat și balaurul
fără gânduri, supraponderal, a trebuit să facă un
telefon telefonic la bonă. Un șir de picături de ploaie a
refuzat să treacă prin streașină, susținând că este
discriminat. Balaurul a fost raportat organismului
oficial de control, fiind promis o vacanță exotică în
Tunis, după o ieșire curajoasă de sub podea.

157
DINOSAURUL MICROSCOPIC

Dino era un dinozaur microscopic crescut într-o sticlă

obscură, minusculă, străveche, uitată pe o insulă
inexistentă. Insula trebuia să fie dreptunghiulară, în
formă de masă, cu colțuri foarte ascuțite, ornamentată
cu spini de salcâm, buzunare din hârtie creponată și
melci mari de piatră. Dacă ar fi real, s-ar fi estimat
găsirea unor câmpuri destul de vaste cultivate cu dinți
și colți de toate dimensiunile, pentru a hrăni sărmanii
aligatori vegetarieni păstrați acolo încă de la inundația
bASlică. Au evadat din arca lui Noe, temându-se că le
va supune amabil, politicos și absolut întâmplător,
experimente genetice, transformându-le în paraziți
protozoici și ferăstrău molecular. Asta ar fi fost
complet inima pentru ei. Cei doi aligatori, care au
format forțat un cuplu, numit Aldee și Gottopr, au
murit aproape plutind la întâmplare pe apele
diluviale, abuzate verbal și fizic de resturile clădirilor.
În ultima zi, au fost terASil de șocați, fiind mângâiați
în mod obscen de membrii superiori ruși ai statuilor.

Ceea ce era de nesuportat pentru ei era să fie bârfite

de cadavre. Curios, cadavrele miroseau bine, ca și
cum ar fi cufundat în parfumul francez. Aveau ochii
deschiși spre cer, urmărind păsările triunghiulare care
își zgâriau nasul. Vertebratele endoterme aviare

158
antediluviale aveau nasuri rotunde, spongioase,
negre, din care au apărut rădăcini false de copac din
plastic. Aripile erau așezate în locul picioarelor și ochii
erau așezați pe burtele lor, mișcându-se în cercuri
obișnuite, repetate continuu. Păsările au trebuit să
zboare cu capetele orientate rigid cu susul în jos,
acționate cu șuruburi în grabă, chiar înainte de
începerea delugei. Proiectul de creație era încă o
lucrare în desfășurare, întreruptă precipitat de forțele
malefice. Unii dintre ei aveau capul solid atașat de
corpul lor, cei mai mulți fiind lăsați cu gâtul expus la
ploi acide masive. Ochii lor ruginiți, în grade
variabile, plângeau cu cerneală purpurie și roșie,
cuantificați simetric, care curg în curbe și hieroglife,
udând culturile organice dentare.

Congregația aligatorilor are un imn național format

dintr-o serie nesfârșită de sughițe, întrerupte de urlete
subite. Stemele naționale reproduc un ou strivit de un
ciocan imens, aruncat în jos de la cel mai înalt turn, în
același timp. Acest episod datează din vremurile
mitice, când strămoșii au considerat bunul simț faptul
că oul a avut suficient timp pentru a ecloza, elASerând
o găină matură complet crescută, înainte de a lovi
pământul. Acest lucru dovedește jocul corect,
egalitatea de șanse și lipsa totală de discriminare,

159
transferate în sportul lor național, competiția dintre
ciocanul plin de inimă și oul nerecunoscător. Chiar
dacă oul se termină întotdeauna rupt, este considerat
oficial câștigătorul, un titlu niciodată contestat. Cojile
de ou sfărâmate sunt lăudate și răsplătite cu o găleată
crăpată din cea mai bună recoltă a dinților, în timpul
unui cutremur violent, după stoarcerea unei lămâi de
cauciuc într-o ceremonie colectivă.

A fost nevoie de cinci secole pentru a aștepta

activitatea seismică perfectă, obligatoriu pentru ca
dinții să fie convinși că sunt coapte, consimțind astfel
să fie deracinate, îngrozitor călcate în picioare,
blestemate și pudrate cu lilieți de baseball. În condiții
normale, atunci când nu sunt implicați în sportul
național, dinții sunt recoltați atunci când sunt
proaspăt tocați, prăjiți, nici prea cald, nici prea rece,
respirând prin porii mici produși de viermi în
membrana lor, acoperiți de crustă delicioasă, pâine,
aurie. Dinții sunt așteptați să spună o rugăciune,
mulțumind mâncătorilor că le-au mâncat, din toată
inima, în timp ce au fost mestecați cu unghiile și
trântite în stomac, atârnând în afara pieptului
aligatorilor, ca bile dezumflate. Altcineva trebuie să fie
martor al situației, de obicei partenerul mâncătorului,

160
care este onorat să lovească mingea anatomică, înainte
și după înghițire.

Oul câștigător culcat pulverizat pe teren este, de

obicei, dat cu o notă de hârtie post cu un nume, o dată,
o oră și o cameră pentru a merge și așteptați
instrucțiuni suplimentare. Dacă s-ar fi dorit cu
adevărat, se presupunea că oul se poate pune singur
într-o fracțiune de secundă, total pozitiv și fără
remușcări, îndreptându-se automat către direcția
respectivă. Dacă nu, a fost mai mult decât evident că
oul a refuzat premiul. Ouăle nu se ridică niciodată la
așteptările națiunii, devenind inamicul public. Unii
aligatori culeg chiar rămășițe atomice, scuturându-le
cu rictus de șoareci, gheare de găină, păr de câine și
mochi de vacă, convinși că această poțiune aduce
avere și fericire veșnică.

Odată, s-a întâmplat ceva incredASil, o mulțime de

dinți a refuzat să fie mâncată, provocând indignarea
întregii populații. Dintii stăteau aproape goi în lumina
soarelui, beau Margaritas, gâtuindu-se reciproc cu un
ac de inox. Chiar și-au creat propriul partid politic,
ideologie și religie, bazat pe ideea de a pufni în fiecare
seară la ora doisprezece ascuțite, în picioare. Credeau
cu ardoare în coloana vertebrală ruptă a unui monstru
geologic, păstrat segmentat într-un sertar imens fără

161
fund. Când și-au dat seama că moaștele sacre au
dispărut, au decretat o sărbătoare universală,
autentificată de un comunicat oficial, afirmând că
coloana vertebrală a fost reclamată de o creatură
cretacică maniaco-depresivă.

METALAND

Undeva, există o lume intrigantă, locuită de ființe

fermecate care se plimbă chiar pe cerul albastru,
luminos, funcționând ca un podea virtual și concret,
încearcă să-ți imaginezi. Aceste ființe misterioase sunt
foarte înalte și posedă corpuri strălucitoare, metalice,
realizate din aur, alamă, cupru, argint și alte metale
strălucitoare. Ori de câte ori Metalandrele simt emoții,
metalul se lichefiază, răsărește ușor, curge în jos ca un
cap de munte, vASrând și purjând într-un vârtej
strălucitor strălucitor, ca și cum soarele se varsă pe ele.
Eram pe punctul de a intra în lumea lor, când o serie
de evenimente nefericite m-au apăsat înapoi în
obișnuit, după ce am învârtit într-un sens giratoriu,
schimbând brusc direcția, întorcând drumul opus
drumului.

162
Dacă doriți să ajungeți în această lume, urmați
instrucțiunile mele cu prudență, complet mot-a-mot.
Aveți grijă să nu frânați cheia ușii din față în două
jumătăți în timp ce o rotiți în interiorul încuietorii,
chiar înainte de a merge la serviciu. Aveți grijă, nu
permiteți niciunui câine să-și bage coada atunci când
trece pe lângă voi. Fiți atenți la orice autoutilitară care
livrează alimente unui vecin de pe strada dvs., în timp
ce o melodie specială este redată la televizor, în
momentul exact în care partenerul dvs. pleacă afară să
verifice mașina sa, ca și cum nu este intenționat. Fiți în
alertă, observați cealaltă mașină conducând imediat
pe stradă, citiți plăcuța cu numărul și scrieți-o, dacă
este posASil. Încercați să vă amintiți, mai devreme, cu
o seară înainte de ieri, partenerul dvs. a imitat mersul
șchiop în timp ce intra într-un supermarket, cu un
adaos special expus la intrare, unde trebuia să
cumpere un produs specific. Știu că îi place crema,
visează în secret că înoată într-un ocean de cremă
dulce, dulce vanilie, conserve, gata, menajeră,
comandată online, servită refrigerată sau fierbinte, cu
frișcă și fructe, ignorând faptul că el ar putea să se
scufunde, să cadă pe fund, să te tragă acolo cu el.

Minteți golul, jab-ul zburat, rețeta de gătit a zilei,

sfatul pentru a vă dubla masa, dieta pe bază de

163
grăsime. Fiți vigilenți atunci când achiziționați zahăr
brun sau trestie, fiți atenți să completați sticla corect,
fiți extrem de atenți atunci când bateți cântecul dvs.
preferat, în timp ce câștigă ochiul drept sau stâng,
atunci când alegeți autobuzul, când faceți clic pe bara
de meniu de divertisment dorită pe Internet . Fiți
atenți atunci când completează formularul la operație,
când vă alăturați unei agenții de recrutare, când
începeți inducția, când navigați online, când urmați
sau sunteți urmați de fani pe rețelele de socializare,
când dvs. sau el participați la un tombola pentru a
câștiga un nou coș sau un șopron pentru casa ta. Nu
mai cumpărați multă maioneză, nu este sănătos,
gândiți-vă înainte de a dona bunuri vechi pentru
caritate și, mai ales, când scoateți coșul de gunoi
pentru reciclare. Fii prudent și mai bine să nu încerci
să mergi singură pe stradă după ora 23:00, mai ales
dacă ești femeie, ai putea fi urmată de un bețiv care se
apropie din spate, de nicăieri.

Dacă ați evita toți pașii necorespunzători, ați observa

că întreaga stradă va dansa cu voi, un flash-mob
complet. Această rachetă a fost deja lansată, începeți
să vă pregătiți pentru următoarea, și vă rugăm să nu
uitați niciun detaliu, oricât de neînsemnat ar părea. 00
00 22 11 CDR Roger. Nu este nimic ca o lansare

164
interesantă. 00 00 22 14 CC Așa este. O0 00 23 14 CC
Apollo 13, Houston. LOS Canarie în 30 de secunde.
Solicitați RESETAREA COMANDĂ, vă rog.

JUNINCA FERICITĂ

Văcuța Mooing fericită nu a putut să nu mai râdă cu o

gură enormă, a primit un nou loc de muncă ca
secretară într-o instituție. Cu o seară înainte de a
raporta la serviciu, a visat cum se va așeza, toată ziua,
pe un scaun ergonomic, cu ugerul în aer, îmbrăcându-
și cele patru copite cu inimi rozalite și bubuite. Inimile
o ridicau deasupra biroului, lovind coarnele de tavan,
străpunzându-l în două puncte egale. Cele două găuri
au fost completate de alte perforații, până când s-a
produs o colecție de perforații, care să permită ploaia
să cadă în interior.

Văcuța Mooing fericită s-a trezit dimineața devreme, a

mâncat tot ce a depus în frigiderul ei: patru pâini
(foarte albe, albe, maro, integral), cinci cutii de brânză
extrem de grasă răspândite, două salamuri, doi
kilograme de afumate slănină, douăzeci de ouă
înfășurate, zece bare de ciocolată, o găleată de cafea
îndulcită cu șase mână de zahăr rafinat, emulsionată

165
cu trei cutii de frișcă dublă. S-a stârnit de zece ori,
lăsând sunete îngrozitoare din burtica ei
suprasolicitată, speriind trecătorii pe stradă. Cu toate
acestea, nu a fost suficient, a avut nevoie de mai mult,
motiv pentru care a început să toarne o furtună de
lacrimi, producând o inundație casnică. Lacrimile
sărate ajungeau în ugerul ei, provocând o iritație urâtă
și o plimbare ciudată, cu picioarele distrASuite în mod
obișnuit deoparte.

Ajungând la sediu, a fost amprentată, fotografiată,

căutată păduchi, a verificat ugerul, unde comisia a
descoperit erupția. Liderul comitetului, un cal robust
numit The Whoopee Doo Stallion, a declarat-o
adecvată activității, în principal din cauza stăruinței
sale. Era rotundă, membrii ei superiori și inferiori
seamănă cu cârnați mari, umpluți, gata să fie înghițiți
de o hienă flămândă. Noul secretar a fost instalat într-
un hol îngust care leagă birourile de conducere, într-o
poziție de profil, unde se putea vedea cu ușurință prin
ușa sticloasă. Happy Mooing Cow era foarte mândră
de biroul ei, care, de fapt, era doar un pasaj din și din
celelalte camere folosite de către conducere pentru a
lua cele mai bune decizii pentru instituție.

Toți au trebuit să se strecoare de secretar, frecându-se

de corpul ei uriaș care umplea tot holul. În câteva zile,

166
vaca supraponderală a dezvoltat o nevroză,
determinând-o să mănânce și mai multă mâncare
decât înainte. Pentru a-i furniza frigiderul de
dimensiunea camerei, vaca avea nevoie de mai mulți
bani și creșterea salariilor obișnuite. Refuzată definitiv
și amânată cu promisiuni false, vaca s-a simțit
asuprită și s-a transformat în amărăciune, răutăcioasă,
scârboasă și extrem de invidioasă. O e-mail suspectă a
fost trimisă o dată, care a solicitat investigații
aprofundate. Ea a raportat conducătorului că a
observat un pervertit pe domnul Fox care îl privea
atunci când prelucra date cu ugerul care se balansă.
Ea a spus acuzatului că cererea se va opri dacă ar plăti
o sumă generoasă de bani. Zece mii de kilograme au
scurs din posesia domnului Fox în contul ei, o mie pe
lună reținută din salariile sale. Curând, secretarul și-a
câștigat reputația unei vaci exploatatoare,
vătămătoare, urâtă de toată lumea, inclusiv de ea
însăși, care nu putea suporta ideea de a se uita în
oglindă pentru a-și vedea trupul dolofan. În schimb, a
păstrat iluzii de o frumusețe rară, imaginându-și în
minte o femeie de dorit, subțire, frumoasă.

Fiecare iluzie a fost marcată cu o nouă serie de

perforare în tavan, până când a dispărut complet.
Vizitatorii veniți să întrebe la biroul de conducere au

167
fost surprinși să observe un gol vast, vântos, întunecat
deasupra capului. Angajaților nu le-a pasat niciodată
să se îngrijoreze de absența completă a tavanului,
obișnuiau să o vadă, câte puțin, și le părea obișnuit.
Prima mare problemă a apărut când vaca Happy
Mooing s-a îndrăgostit de un porc noroaios, care a
hrănit sentimente temporare pentru un schnauzer în
miniatură maro. Unul dintre manageri a căzut pentru
o căprioară atletică, în timp ce celălalt a dezvoltat o
obsesie pentru un tânăr mai tânăr, în căutarea
emoțiilor ieftine și prada ușoară consumată afumată,
ca pastrami. Profund nefericiți în viața lor de
dragoste, toți s-au înscris pentru o sectă religioasă
exotică.

LLAMA GLAMA

Addax Nasomaculatus este o antilopă cu scorbură de

vârstă mijlocie, înaltă și robustă, care încearcă din
greu să creeze impresia că este o flama. Trăiește în
comunitatea vASrantă a Artiodactyla Bovidae
Hippotraginae. Conform Zooarchaelogy, știința
rămășițelor faunistice, istoria lui Addax
Nasomaculatus se întoarce în urmă cu mii de ani î.Hr.,
imagini cu speciile fiind descoperite în mormintele
egiptene antice. Ori de câte ori Addax merge pe
168
stradă, lasă o urmă răgușită în urmă. În principal
datorită coarnelor în spirală, pare un om prost, un
celebrant satanic invocând puterile întunecate de a
invada așezarea Artiodactyla. În orice moment, este
de așteptat să se transforme într-un liliac, suprafata
locuințelor.

În afară de zvonul potrivit căruia Addax este o lama,

nimeni nu înțelege motivul pentru care afișează o
atitudine a unui individ singular, unic, înzestrat cu
puteri și influență speciale, cu privire la ceilalți într-o
indiferență disimulată. Ar putea fi o impresie dată de
coarnele ei răsucite, prelungite în sus, într-o formă în
spirală, care părea oarecum nestatică. Unul dintre
cunoscuții săi ar putea aproape să înjure, după câteva
picturi de bere, că a văzut coarnele în spirală, dar
nimeni nu a luat-o în serios. A continuat spunând că a
observat Addax la un eveniment de metal păgân, un
gen muzical constând într-un amestec de rock și
muzică populară veche. Într-adevăr, Addax îi place să
meargă la festivalurile de metal păgân în timpul verii
alături de prietenii ei, de obicei de sex feminin, unde
beau alcool și consumă Chloris Gayana.

Alarmat de repetatele rapoarte de zgomot ale

vecinilor și de afirmațiile lui Addax, casa ei este
bântuită de un lepricon rău, hotărât să-și descopere

169
secretele cele mai profunde, un tigru de la o stație de
radio locală a urmărit toate apelurile telefonice, e-
mailurile, mesajele text. Ba chiar a instalat câteva
camere și microfoane în interiorul casei sale,
pretinzând a fi un tip de cablu chemat să-și remedieze
linia deranjat. După un timp, s-au putut observa o
serie de fenomene fascinante. Chiar după miezul
nopții, a apărut o scânteie ușoară, însoțită de un ton
slab, vesel. Scânteia a zburat în casă, aparent dansând
și cântând melodia llama. Comparând o serie de
înregistrări, a devenit evident că tocmai Addax a
purtat o lumânare mică, îmbrăcată într-un costum de
diavol, cu coarne și furculiță dramatice.

Momentul următor, Addax a pornit un foc mare în

vatră. Punând lumânarea pe podea, lângă o găleată de
alcool, Addax ar dansa în jurul ei, lovind pereții cu
copitele, urlând ritmul muzicii păgâne de metal,
aruncându-se din găleată. Butucul și butucul produs
în cele din urmă i-au trezit pe vecini, alarmați de
faptul că un prădător carnivor ar fi putut invada casa
lui Addax. S-ar fi scăpat apoi pe podea, dormind
înnegriat până dimineața. Addax nu-și amintește
niciodată ce se întâmplă în aceste nopți frenetice, fiind
convins că un lepricon ticălos este hotărât să-i tragă
clapa (pull the leg).

170
Belisarius

Cea mai mare parte a carierei sale, Anicius Manlius,

Rottweiler, a făcut parte din misiuni militare
periculoase în zonele de conflict. Întorcându-se înapoi
în țara sa, undeva în Insulele Belize, în Carne de găini
și pui, a fost trimis să se supună ordinelor unui câine
doamnă Alpha. Stilicho a fost o rasă încrucișată a unui
Sussex Spaniel și un Greyhound englezesc, la fel de
rău ca un ogre, o versiune cu adevărat canină a
Cruella de Vil. Unii câini rebeli au răspândit zvonul că
Stilicho servea o veche organizație secretă numită
Flavius Belisarius. Ori de câte ori furios, Stilicho se
ducea și se lătra la pachet, spumând la gură, cu
blănuri zgâlțâitoare, colțuri îngrozitoare și ochi
sângeroși. Îi plăcea să patruleze pe străzi, împreună cu
paznicii săi, aruncând o privire în fiecare caniculă,
căutând victimele care să se chinui, satisfăcându-și
astfel tendințele sadice. Construiseră o rețea
îngrozitoare de câini fără stăpân, cu puncte de contact
în fiecare instituție și pe fiecare stradă, care
funcționează conform strategiei de inteligență
inteligentă a roiurilor.

Ultima scenă dramatică jucată în canisa rezidențială a

lui Stilicho a fost un spectacol. Toți cârlionii și arcurile
171
erau în jur, așteptând să-și execute fanatic ordinele. Se
pare că Stilicho i-a antrenat folosind condiționarea
clasică a lui Pavlov și schema tradițională de pedepse
și recompense. Ori de câte ori câinii nu puneau în
funcțiune comenzile, îi supuneau foamete atroce, în
timp ce pentru punerea în funcțiune a instrucțiunilor
li se oferea oase delicioase. De această dată, problema
lui Stilicho a fost legată de lipsa de interes manifestată
de Altra în privința răsturnării și expunerii burtiei sale
pentru o frecătură sau două, la comanda ei. După luni
și luni de diverse încercări de a face ca Altra să se
deruleze, conducerea a ajuns la concluzia că nu se va
întâmpla niciodată, Altra nu își va expune burta. Nu
se putea face nimic altceva în acest sens, Altra nu era
potrivit pentru sarcinile stabilite conform
reglementărilor convenite de societatea secretă a lui
Flavius Belisarius, fondată în timp ce acest general,
unul dintre Ultimus Romanorum, era încarcerat.

Stilicho a sugerat Altrei că nu va fi niciodată acceptată

acolo, chemând să fie ascultat, insistent. Stilicho s-a
comportat ca și cum Hen and Chicken Cays ar fi
centrul universului, punctul unic în spațiu, în
întregime sub controlul său, chiar dacă nu l-a deținut.
Stilicho a condus-o cu un pachet de câini viciosi, gata
să facă orice li s-a spus. Schema a fost reprezentată

172
împreună cu un bulldog minuțios, un Sloughi
întunecat și un corset Itallian Cane Corso. Motivul a
fost un apel de scoarță rostit de bulldogul distras,
mult după anunțarea adunării, o situație confuză
observată de Altra. Rottweiler a fost chemat să-l
escorteze pe celălalt afară, expatriat în Cayes-ul lui
More Hick. Anicius Manlius s-a arătat foarte mândru
de misiunea îndeplinită, bătându-și coada în hol,
așteptând oaspeții binemeritați și următoarea misiune.

BREE T-SHIRT AND THE BRITISH DIARY

Tricoul Bree este un blogger excentric, un mare

amator de femei, băuturi, mâncare exotică și călătorie
în întreaga lume. Nimeni nu l-a văzut vreodată și
nimeni nu-i cunoaște naționalitatea sau etnia. Din câte
am fost informat, el se află în prezent în Anglia, deși
nu este sigur la sută la sută. Cu sinceritate, mă
îndoiesc foarte mult de existența lui, el ar putea fi
extensia imaginară a unor maniaci de scriere de
ficțiune, hotărâtă să ne inducă în eroare pe toți. Pe
lângă faptul că pierde timpul jucând cărți, bea și
alungă femei, îi place să spună câteva cuvinte despre
aventurile sale, pe care el însuși, cu convingere, le

173
consideră captivant pentru cititori. Ceea ce vrea să știe
acest rătăcitor este modul în care oamenii trăiesc,
mănâncă, dorm, muncesc, studiază și distrează în
Anglia modernă, încercând să compare viața lor
contemporană cu înregistrările lui Shakespeare,
Austen, Thackeray, Dickens și multe altele. Ușor
încărcat, urma să plece apoi în altă parte, curios să
vadă alte țări și culturi.

Într-o zi, am găsit câteva pagini scrijelite pe un caiet

de școală sfărâmat, cu cerneală neagră, unele cuvinte
fiind subliniate în stilou verde, sporadic. Din păcate,
primele intrări din jurnalul său sunt pierdute, fiind
scrise într-o limbă sau cod necunoscut, o șiră lungă de
linii oblice, orizontale, verticale, punctate la începutul
și la mijlocul rândului. Nu are niciun sens, ar putea fi
rezultatul unui debauc brut. După ce am citit câteva
pagini, am tendința de a crede că tricoul Bree este un
băutor greu, încercând să acționeze amuzant și
disimilar într-un mod incomod. Ura cu desăvârșire
normalitatea, aruncându-se într-o scârbă scandaloasă,
doar pentru a proiecta o imagine diferită despre el
însuși, îngrozit că va fi înghițit de un monstru enorm
de care el continuă să fugă.

Povestea începe la sfârșitul lunii mai, mai degrabă o

perioadă rece pentru această lună, așteptată să fie

174
însorită, senină, cu siguranță nu tulbure și cu
siguranță nu este scufundată în ploi abundente.
Întrucât am găsit notele îngropate sub podeaua din
lemn vechi, fragilă, expusă pentru urgențe de
instalare, scrieri noi și proaspete sunt introduse în
mod regulat sub ușa din față de o persoană
misterioasă, hrănindu-mi imaginația și, în consecință,
intrările de pe blogul meu. Duminică dimineață
trecută, m-am pregătit să privesc pe oricine trece pe
lângă ușa mea din față, fermecător pentru a prinde
lunaticul încercând să-mi intre în minte, să-l controlez.
Ce-ar fi dacă am prins o boală fictivă, care se
inflamează, îmi consumă imaginația, ca un vierme
psihologic, încercând să mă înnebunească, apoi mă
limitează la un sanatoriu?

Oricum, am petrecut multe zile plantate ca un palmier

lângă fereastră, dar nu s-a întâmplat nimic, doar
parada obișnuită a vecinilor străini care se schimbă
mereu, femei ușoare, mame însărcinate necăsătorite,
copii care plâng, tot felul și modele de pramuri,
bătrânul vecin cu handicap în scaunul său, copiii
mergând la școală. Cu atenție, voi reproduce scrierile
tricoului Bree cu mare detaliu, fără a-l modifica sau a
omite ceva inconfortabil. Ne cerem scuze pentru orice
neplăcere, indiferent și sfătuim cititorul profund, fără

175
gânduri ascunse, să bea o ceașcă de ceai la fiecare
două pagini, să-i calmeze nervii delicate.

Data ilicită 1

Într-o zi, am ieșit afară la plimbare. Am urmat o linie

dreaptă, pășind distanțe egale, fără să mă uit în urmă.
Deodată, oamenii și animalele s-au grăbit spre mine
de peste tot, purtând coarne pe cap. Ar fi putut fi
coarne de plastic sau de lemn, dar am crezut că am
auzit un adevărat urlet. M-a speriat și mi-a ieșit ceva
de genul unei figuri de polimer neidentificat, care a
fugit. Am tăcut, dar a trebuit să o urmez pentru a-l
pune înapoi și m-am ridicat deasupra caselor, spre cer,
ca o pungă uzată purtată de vânt.

Data ilicită 2

De sus, am văzut un oraș antic de piatră. Am poruncit

ca pietrele să se rearanjeze într-o formă diferită, poate
un cub. În timp ce pietrele se repoziționau, am amintit
de o melodie antică despre eroii uitați și luptele lor.
Murmurând-o, am plutit deasupra fiecărei țiglă de
piatră, pentru a-i arăta direcția. Gestul nu a fost
apreciat, fiind considerat peste control. Un monstru
ciudat a apărut din senin, atras de cântecul meu. Voia
să aASă o conversație adecvată în conformitate cu

176
eticheta, informându-mă despre literatură și eseuri
scrise cu mii de ani în urmă. Ideile au fost interesante,
poate că pot folosi unele dintre ele în scrierile mele
viitoare, dând vești de ultimă oră despre trecutul cel
mai obscur, îngropat sub mai multe straturi de
pământ și iluzie.

Data ilicASilă 3

Înfricoșat, am întors încet spatele spre monstru,

privind peste umăr pentru a vedea fiecare mișcare pe
care o face. Creatura monstruoasă era hidoasă, avea
doisprezece capete, fiecare cu trei limbi otrăvitoare,
scuipând foc. A fost un dragon preistoric, materializat
din imaginația cuiva, mă îndoiesc serios că ar fi putut
fi al meu. Sau poate a fost o proiecție a amintirilor
oamenilor anterioare îngropați acolo. Fiecare cap
reprezenta o civilizație dispărută, cu obiceiurile sale
ridicole, ciudate sau crude. Am deschis gura să
vorbesc cu monstrul, când m-a făcut să dispar.

Data ilicASilă 4

Am luat o sabie de aur și am străpuns abdomenul

monștrilor, urlând urât: „Moare, urâciune”. Am fost

177
cavaler, traversând întunericul spiritului, luptând ca
Hercule cu creaturi orASile. Tocmai în acest moment,
dragonul a izbucnit, lăsând lumina să-mi lovească
ochii. Am ieșit din monstru și acolo era altul în fața
ochilor mei, iar apoi încă unul, înmulțit infinit.
Cuprins de nebunie sacră, am ucis monștrii, lăsând în
urmă un ocean de sânge cald.

Data ilicASilă 5

Monstrul a venit din nou, m-a luat pe aripi și am

zburat departe, aterizând lângă un port de pe litoral,
unde am văzut mulțimi de oameni care se luptă. Își
aruncau cuvinte grosolane unul față de celălalt,
strigătele lor transformându-se în pietre când
ajungeau în cealaltă parte. Unele dintre cuvintele cu
pietre au luat diferite culori și forme, exprimând părți
ale corpului animalelor. Curios, apropiindu-se de cap,
pietrele s-au transformat din nou în cuvinte, intrând
cu forța în urechi, dând ascultătorilor dureri de cap
terASile. Poftele oamenilor au început să se contureze
ca diverse creaturi - corpuri de măgari, capete de
câini, urechi de taur, copite de cai, cozi de pisici. Au
zburat în spatele lor, proiectate ca niște umbre
aproape invizASile. Am putut simți prezența
creaturilor care mă atacă din toate părțile, mă chinui.
178
Creaturile mi-au făcut ostatic, înlănțuindu-mă cu
legături nevăzute, râzând terASil de fiecare dată când
am avut curajul să povestesc cuiva despre existența
lor. Din ce în ce mai multe mulțimi s-au adunat până
au făcut o masă de oameni, fără formă, anonimă, unite
cu funii și lipici. La un semn, cea mai mare parte a
oamenilor furioși au început să se lupte, împărțindu-
se în două părți, opunându-se între ele. O jumătate a
fost măturată de un val uriaș de ocean, trăgând
cealaltă jumătate după ea. Era sfârșitul lumii, plăcile
tectonice au început să se cutremure, să înghită țări, să
redea continentele.

Data ilicASilă 6

Astăzi a intrat în oraș o furtună grozavă, purtând

stâlpi de lemn, fixați în inele metalice și o pelerină de
ploaie galbenă, cu două buzunare hidoase, unde se
ascundea o colonie de pinguini, plângând îngrozitor.
Furtuna a fost o creatură orASilă, cu chipul pictat în
acuarele drenate, coborând pe pelerina de plastic
galbenă, plină de picioare mici și mici de insecte. Am
strigat la ea și furtuna a dispărut repede în buzunarul
stâng. M-a urmărit până am adăugat că sunt foarte
ocupat pentru moment. Creatura monstruoasă a
plecat în cele din urmă, plângând, arătând
deziluzionat peste umărul său drept. Nu sunt sigur că

179
nu avea trei umeri și cinci picioare, dar acest lucru este
complet subiectiv, deoarece vorbim despre un
monstru aici.

Data ilicită 7

Am găsit ieri o băutură neplăcută, înotată în cadă, în

baie de baie, râzând și vorbind cu prietenul său
imaginar, o creatura de păianjen pe jumătate diavolă,
rotundă și păroasă, cu diametrul de aproximativ zece
centimetri. Nu am verificat niciodată științific
existența acestui personaj fictiv, deși

L-am alungat înarmat cu o riglă în fiecare mână, plus

unul în gură. Totuși, cred că l-am simțit târându-se
sub patul meu de câteva ori. Zgârie panoul făcând
cicluri de picioare, cântând cântece patriotiste
comuniste, glorificând pe Ceaușescu dictatorul
împreună cu prima sa doamnă. În clipa următoare, a
început să urle, protestând împotriva distrugerii
lunare a 10.000 de familii de platipuri pentru răpirea
cățelușilor. Un magazin a luat foc.

Data ilicită 8

180
Mâine, trebuie să particip la o conferință
internațională organizată de Community of Bugs
Without Limites, la subsolul unei fabrici de
încălțăminte pustii prebelici. Recunosc, nu mă simt
bine primit acolo, în mod contrar, cred că m-au invitat
să mă batjocorească în secret în glume codificate,
comunicate prin mișcări antene bizare. Știu că sunt
insecte care pot fi zdrobite cu câteva amprente ale
picioarelor, dar există multe dintre ele. Mă voi gândi
la un plan pentru a le susține, rostind un discurs care
ar putea părea encomic, fiind destul de disprețuitor
dincolo de cel de-al unsprezecelea nivel de sens,
tenuos pentru ei.

Data ilizASilă 9

În urmă cu câteva zile, un porc din plastic m-a

așteptat în afara ușii pentru a-mi spune că are nevoie
urgentă de bani. Mi-a fost foarte foame, n-am mâncat
în ultimele două zile, motiv pentru care porcul mi-a
înfipt vârful pantofului stâng. Dinții săi de plastic
scrâșâiau, corodând pantoful, făcându-l de atins. Avea
nevoie de bani pentru purcelul său, pentru a plăti
chiria către sty, facturile și pentru a cumpăra mâncare.
M-am simțit milă pentru situația sa și mai degrabă
vinovată că nu m-am putut abține, chiar dacă porcul
181
harnic m-a ajutat cu scrierile din ultimele cinci luni.
Aveam suficienți bani în buzunare, dar nu puteam
găsi suficientă voință pentru a-l scoate. Chiar nu mi-a
părut, dar mâna mea s-a îndreptat ușor spre acea
direcție, acoperind aproape jumătate din distanță. În
schimb, m-am asigurat politicos că este întotdeauna
binevenită să-mi aranjez actele, știu că asta îl face de
neconceput. Porcul a plecat, lovindu-și capul de
pereți. Cu regret, am urmărit ca porcul deziluzionat să
se piardă în depărtare, dar, de fapt, este propria
problemă.

Data ilicită 10

Un melc fuma în afara ferestrei grădinii mele în

dimineața asta. Am deschis geamul, strigând la ea ca
să plec sau, cel puțin, am dat jos țigara. Melcul pâlpâi,
scoțând ochii de pe coarnele sale. Amuțind un șir lung
de sunete de neînțeles, melcul a început să se
îndepărteze în mișcare lentă. A dat impresia că este
încă static, așa că am început să jur: „Taci și mișcă-l,
scum!”. Un răpitor s-a aruncat în jos, prinzând melcul
fumegător în ghearele sale.

Data ilicită 11

182
Știrile de astăzi erau despre o păpușă de jucărie găsită
violată, înjunghiată de douăzeci de ori pe tot corpul.
Fața îi era bătută sălbatic cu o bâtă de baseball. Rochia
a fost sfâșiată, pătată cu ketch-up, muștar și ciocolată
fierbinte. Mecanismul păpușii funcționa în continuare,
mișcând haotic brațul stâng. O fetiță a sunat la postul
de televiziune, susținând că păpușa îi aparține și că o
vrea înapoi. Conducerea și-a propus să-i ofere o
păpușă cu totul nouă, în stare perfectă, capabilă să
spună povești despre ora de culcare, deoarece voiau
să păstreze păpușa agresată în colecția lor. Fata a
acceptat cadoul, care i-a fost trimis acasă prin poștă.

Data ilicită 12

Astăzi după-amiază, o oaște plină de lână grosieră

mătura gunoiul de pe trotuarul din fața casei sale de
închiriere, unde fumează de obicei cu prietenii săi. Ei
obișnuiesc să-și arunce butucurile de țigară pe stradă,
mai degrabă urlând decât să sângereze. Când se
curăță după ele, o dată pe săptămână, oile mătura
doar trotuarul, ignorând strada. Oaia nu este
căsătorită, are doi miei mici și un nou partener
masculin, așteptând un nou miel. Oile sunt făcute
pentru a consuma iarbă în tot felul de moduri, ca să
nu gândesc prea mult, viața trebuie trăită la maxim,
183
așa că mi s-a spus. Pe de altă parte, foștii vecini, o
turmă de oi Suffolk, obișnuiau să ardă grămezi imense
de fân în casa lor. Nu i-am întrebat niciodată de ce,
dar fumul a intrat în casa mea prin pereți, dându-mi
dureri de cap groaznice, făcându-mă să scap. Au
plecat și a venit altcineva, o singură mamă
Southdown, cu trei miei zgomotoși și un câine mare,
care mă privește în toată grădina, precum și a lor. Au
plecat și ei, dând loc unui grup de prieteni
internaționali.

Data ilicită 13

Sâmbătă, doi bărbați mătăhosi vorbeau cu o ușă

întunecată, punându-i o serie de întrebări incomode.
Ușa continua să nege, scârțâie, intenționând să se
închidă, dar, din păcate, era ținută cu forța de o
persoană invizASilă situată în interior. Un bărbat avea
o vulpe neagră pe spate, animalul curbându-și coada
moale în jurul gâtului. Celălalt ascultă animalul, care
îi șoptea mai multe instrucțiuni în urechi.

Data ilicită 14

184
Săptămâna viitoare, are loc un festival local axat pe
consumul cât mai multe rulouri de cârnați.
Câștigătorul este răsplătit cu dreptul de a mânca șase
cutii de rulouri cu cârnați pe lună la patiseria locală,
timp de un an. Dacă aș câștiga concursul, aș conta pe
stocuri pentru a hrăni colonia de șoareci care mi-a
preluat grădina din spate. Seara, unul dintre ei vine în
casă și îmi povestește toate aventurile întâlnite pe
drum. Mă interesează foarte mult acest lucru, de aceea
îl înregistrez, meticulos, cu telefonul meu inteligent.
Intenționez să îl public, cât mai curând posASil.

Data ilicASilă 15

În apropiere s-a instalat un roi de albine, cunoscut

pentru pasiunea sa de a dansa swing. Se numesc
Polinizatorii din Polenizarea Națiunii, fiind ocupați să
creeze, să protejeze și să servească parteneriate pentru
polenizatori. Ei cred că au dreptul să atace alți stupi în
acțiuni ostile de preluare. Aruncă petreceri în leagăn,
beau, fumează și dansează până cad jos. Albinele
drone abuzează albinele în toate felurile, nu au permis
niciodată să protesteze împotriva acestui
comportament scandalos. Albinele poartă toate
responsabilitățile, în timp ce albinele drone au toate
drepturile.
185
Data ilizASilă 16

Un grup de oameni de știință mutanți au analizat etica

clonării unui embrion uman cu unul de elefant,
încercând să vadă care va fi rezultatul. Au folosit un
program special pentru computer pentru a simula
efectul, difuzat în direct pe posturile TV
internaționale. Cinci sute de femei au protestat pentru
dreptul de a fi folosite ca gazde pentru acest
experiment, afirmând că embrionii clonați mixt au
dreptul la existență la fel ca și cei normali. Unul dintre
ei s-a sinucis isteric și s-a sinucis la fața locului.
Videoclipul a devenit viral.

Data ilicită 17

Olaf omul de zăpadă a ajuns astăzi în oraș, dând

declarații la TV. Părul lui înzăpezit era coafat în
tulburări intenționate, acest aspect naiv studiat fiind
completat cu o pereche de ochelari intelectuali negri.
Noua sa imagine a fost impusă de PR-ul său, un urs
polar. În ultima perioadă, Olaf a fost implicat într-un
scandal privind corupția internațională și luarea de
mită. Luna trecută, cel mai bun prieten al său,
caracatița, l-a invitat la o petrecere, unde i s-a oferit o
valiză umplută cu morcovi proaspeți și butoane negre

186
strălucitoare, pentru a-i înlocui pe cei vechi. El a fost
lASer să mănânce câteva morcovi dacă a vrut, sau a
vândut-o pe piața neagră pentru praf alb de zăpadă,
pentru a-i crește aspectul imaculat.

Data ilicASilă 18

Un țânțar urmărea un gândac nazist cu intenția de a-l

reține și de a-l raporta la instituțiile internaționale de
justiție. Gândacul a fost acuzat de fapte inimaginabile
de cruzime împotriva unei populații de insecte
zburătoare inofensive, renumite pentru magnetismul
lor natural. Bugul crud a șantajat hoarda insectelor
pentru a trimite cele mai frumoase femele tinere în
reședința sa secretă, unde erau ținute prizoniere într-
un tub de plastic nesfârșit. Normele stricte interziceau
ostaticilor să respire mai mult decât o cantitate fixă de
aer de persoană și zi, supunând astfel insectelor
suferințe atroce.

Data ilicită 19

Un taur bolnav mintal a zburat astăzi în centrul

orașului, provocându-i pe cetățeni să găsească cel mai

187
bun toreador pe care trebuie să-l combată. Taurul
dezechilASrat și-a frecat coarnele uriașe și
înspăimântătoare de sala consiliului județean,
amenințând să intre în interior. Incidentul a fost
transmis în direct de un post de televiziune anonim.
Cel mai cunoscut tauromac din lume a urmărit vestea
în timp ce mânca micul dejun, mesteca pâinea și untul
cu cel mai mare dispreț. A început să vadă roșu în fața
ochilor, s-a ridicat deodată și s-a îndreptat spre centrul
orașului. Văzându-l, taurul bolnav mintal a invitat
toreadorul să danseze o rhumba împreună.

Data ilicită 20

Un grup de zei dispăruți au făcut astăzi apariție într-o

piață aglomerată. Au dansat și au cântat melodii de
laudă într-un mod ridicol, făcând toată lumea să râdă.
Unul dintre ei le-a propus celorlalți să viziteze școala
locală, dar a fost refuzat. Dezamăgit, doar din
nefericire, zeul jignit s-a făcut invizASil, făcând
intrarea în școală, unde și-a imprimat imaginea pe un
prosop din material textil. El a respins invitația de a
pleca, invocând lASertatea religiei și lASertatea de
mișcare de la cealaltă lume către aceasta. Dezarmate,
autoritățile au acordat rebelului zeu nefuncțional

188
permisiunea de a rămâne acolo până la o notificare
ulterioară.

Data ilicASilă 21

În această seară, un cocoș a tras șirurile și a evadat de

acasă spre cel mai apropiat magazin de comoditate
pentru a cumpăra o pungă cu semințe ieftine. Soția a
alergat după el, sigur că era ceva înfiorător. În
magazin, o găină străină venea din spate, trântindu-se
tare cu alta, amestecându-și penajul. Au localizat la
prima casierie, alternând cachetele cu o serie de
suspine teatrale, fluturând genele. Nu era sigur că
găina a vrut să depună dramatic un ou în direct, chiar
dacă aparatul foto nu era în regulă. Un cocoș bănuitor
aștepta afară, cu căști albe în urechi.

Data ilicită 22

Astăzi, scrisorile s-au reunit pentru a lua o decizie

importantă cu privire la rasă și etnie. Litera A1 a fost
președintele consiliului de administrație, stând în
echilASru pe capul lui A2 și al lui A3. Literele
alfabetului au fost aranjate ierarhic în șase rânduri.
Cei patru B au fost sub As, dar deasupra celor patru

189
C-uri, care erau sub B-uri, dar deasupra celor trei D-
uri, ceea ce probabil le-a satisfăcut. D-urile au fost
plasate sub C-uri, dar deasupra celor două Es,
stupefiate de situație. ES a protestat asupra alocărilor
de poziții, explicit subiective și controversate. Es-ul s-a
retras și toate straturile din piramidă s-au zdrobit într-
o grămadă împletită, urlând unul pe celălalt. A1 a fost
scandalos, fiind rănit în timp ce cădea de la înălțime.
A2 și A3 s-au repoziționat rapid, încercând să întrebe
fiecare participant despre întâmplări. În culcuș,
scrisorile continuau să se miște, permițând și
rearanzând locațiile lor, făcând o mare tampenie în
cameră. Ședința a fost închisă de urgență.

Data ilicită 23

În această dimineață, orașul a fost invadat de rechini.

Carcharodon Carcharias, numit și Marele Alb sau
Moartea Albă, a preluat controlul pe străzi în câteva
zile. Surprinzător, rechinii s-au adaptat rapid la viața
pământească, supraviețuind făcând o baie zilnică.
Liderii stabiliți pe litoral, petrecându-și cea mai mare
parte a timpului înotând cu fete fericite, purtând
peruci lungi, întunecate, plătind muncitorii pentru a
face munca murdară. Ei trebuiau să colecteze
impozitele - să taie un membru inferior al fiecărui
cetățean bărbat care și-a găsit instinctul ucigaș -

190
pentru a fi proaspăt servit de stăpâni. În curând, nu se
putea vedea niciun pește mic sau tânăr, toți s-au
mutat într-o altă țară.

Data ilicASilă 24

Astăzi a avut loc un eveniment tulburător la o

intervenție chirurgicală. - Vulpea mea va veni să o ia,
spuse vulpea. „De ce nu poți veni?” întrebă doctora de
capră Sirohi ridicând sprâncenele sub ochelari.
"Lucrez. Pot să te întâlnesc duminică? întrebă vulpea,
aplecându-se înainte, încercând să pară preocupată și
interesată. Poate că era îngrijorat de starea sa de
sănătate sau s-ar putea ca acesta să fie interesat de
răspunsul pe care îl va da doctorița. Dacă aș fi vixen,
aș analiza în detaliu sensul întrebării. La prima
vedere, întrebarea pare a fi o invitație pentru o
întâlnire duminicală. În acest caz, doctorul s-ar putea
simți flatat sau jignit. Dintr-o altă perspectivă, vulpea -
un gentleman - ar putea crede că doctoarea s-a simțit
respinsă și a încercat să o mângâie, imaginându-și că
capra regretă că nu va veni, trimițând vixenul la locul
său, care, în interpretarea lui, ar trebui să se simte
onorată de rolul pe care i se încredințează, nu de
gelozie. Când vixenul a mers acolo data viitoare,
părea că a întâlnit o doctrină Sirohi diferită, mai
191
experimentată. Întâmplarea i-a amintit de drama
desfășurată de o doamnă dentistă Imaskal, care nu
numai că a refuzat să o trateze, dar nu i-a spus despre
un dinte periculos cu raze X.

Data ilicASilă 25

O furnică a intrat astăzi în casă, târându-se pe pereți,

mișcându-se în cercuri în toate direcțiile. Părea
panicat. Am întrebat ce este greșit, de ce această
agitație. Încetat, furnica mi-a spus că acum câteva zile,
pe străzi se revarsă ciocolată fierbinte. A căutat
refugiu înăuntru. - Ați văzut vreodată o insectă prinsă
într-o băutură caldă, lichidă, vâscoasă, prea dulce?
furnica m-a întrebat. Apoi mormăia sunete ciudate și a
început să crească, transformându-se într-o femeie.
Încă mai ținea două antene pe cap pentru a se simți în
jur și cu capacități tactile suplimentare. „Mi-a plăcut
întotdeauna ciocolata fierbinte, dar o urăsc acum”, a
spus femeia
furnică ... /////////..........||||||||||||||||..........///////////
___

_____..............
||||||||||| ....... \\\\\\\\\\\\\\ ....... .///

192
Data ilicită 26

Astăzi, mulți oameni și animale au trecut pe lângă

fereastra mea, cred că le aparține, împreună cu
trotuarul, strada și fațada. Odată, o vacă roșiatică a
confundat-o pentru un grajd. Voia să intre înăuntru,
nu am putut să o las. În cele din urmă, vaca a plecat,
numindu-mi diverse nume, dar ceva mă face să cred
că încă așteaptă la colțul străzii vecine. Este o casă
veche cu terase, ridicată acum un secol, iar panza în
care trăiesc este brânza prinsă în feliile de pâine.
Pâinea aparține unui Mus Booduga. Se pare că chiar
vrea ca brânza să facă un sandviș. La ora 2, țevile de
bucătărie din baie au izbucnit, lăsând să curgă apa
prin tavanul de lemn, în bucătărie, pe candelabru.
Toaleta face un zgomot terASil de fiecare dată când
este spălată, cred că acolo este îngropat un monstru.
Râde groaznic, agitând podeaua. Acesta este primul
focar grav al monstruului hidos. M-am dus la mașina
mea, am început să plec când, după un timp, o altă
mașină a intrat în mine. Șoferul era un taur albastru
gri.

/////////..........||||||||||||||||..........///////////___

_____..............
||||||||||| ....... \\\\\\\\\\\\\\ ....... .///

193
UN COFFER DE ARGENT

„Hai să mergem la vânzarea portbagajului auto

sâmbătă”, i-a spus Elise partenerul său de sex
masculin. Vineri seara, au sortat bunuri vechi, jucării,
cărți, casete video, CD-uri și haine pentru a vinde. S-
au sculat dimineața devreme pentru a transporta
cutiile în mașină, au introdus codul poștal pe
navigatorul din satelit și au urmat instrucțiunile care
le direcționează către un sat din apropiere. Au plătit
impozitul, au stabilit masa, au expus marfa și au
așteptat sosirea clienților. Era o dimineață rece de
primăvară, ceața atârnând deasupra în straturi slabe și
dense, care sufla răsăritul. Cumpărătorii au început să
vină să se uite la masă, să mute o jucărie, să desfășoare
o bluză, trecând la următoarea. Au avut o atitudine
minte absentă, căutând ceva ce nu poate fi găsit
niciodată, poate copilăria lor. O femeie de vârstă
mijlocie împinge o pramă goală cu o privire pierdută.
Unul mai în vârstă avea o masă plină de păpuși
pentru copii, aceleași păpuși se înmulțeau ad
infinitum, dezbrăcate, îmbrăcate diferit, cu ochiul

194
închis, mâna stângă sus, mâna dreaptă în jos sau
invers. Bebelușii de plastic au fost așezați pe suprafața
mesei, în dimineața friguroasă, în diferite poziții
înghețate, ca și cum ar fi ucis de o vrăjitoare vicioasă.

Elise simți un fior învârtindu-și coloana vertebrală și

s-a ascuns în mașină, a pornit motorul, căldura și
muzica pornită. Pune-ți un sandwich, bea un ceai și a
decis să te plimbi pe parcare pentru cizmele auto,
pentru a vedea ce au de vândut oamenii astăzi.
Covoare, jucării, haine, rafturi, o chitară, oglinzi, mese
vechi, tablouri, obiecte din piele, coliere cochilii, vaze,
aparate, cupe de sticlă, imprimante, cărți, scaune,
biciclete. Sub o grămadă de căni și cutii de aramă,
Elise a văzut din vedere un cofru de argint. A ridicat-
o, întorcându-l pe toate părțile, studiind-o cu atenție.
Vânzătorul, un bărbat cu părul închis de vârstă
mijlocie, cu sprânceană arcuită, arcuită, cu ochi negri
și străpungători, încadrat de o față pătrată, i-a spus că
prețul este de cincizeci de kilograme.

Ochii lui păreau să ardă înăuntru, dar când a aruncat

o privire spre ea, deodată a simțit frig. Elise a făcut un
pas înapoi pentru a pleca, dar nu a putut să o scoată
din ochi. - Este adevărat argint? ea a intrebat. „Da, un
argint foarte vechi, care face parte dintr-o colecție
străveche a familiei mele, din Grecia. Nu l-aș vinde,

195
dar am nevoie de bani pentru o expediție în Siria ”.
„Nu se întâmplă acolo un război?” „Da, sunt un soldat
pregătit”. Ea i-a dat banii, urându-i noroc și s-a dus
direct la mașină, ținându-l strâns. Elise o puse în
geantă, cu grijă și încuie mașina, îngrijorată să nu fie
furată de cineva. Ea a întrebat-o pe partenerul ei cât a
vândut, surprinsă să audă că până acum s-au strâns
cincizeci de kilograme. „Să-l numim o zi și să mergem
acasă”, a spus el. Au adunat ceea ce a mai rămas și au
condus încet, așteptând ca celelalte automobile să
avanseze într-o linie nesfârșită.

La radio, BBC Classic a difuzat o melodie greacă

intitulată Homeric Hymn to Ares, interpretată pe The
Epic Lyre of War, realizată manual în Grecia de pe
pielea animalelor, oase și intestine, lână și lipici
organic. Imnul antic era ritm, inspirând marșul unei
impozante armate de războinici, lovindu-și scuturile.
Un pas, unul lovit în scut cu sulița, pasul următor - un
alt lovit în scut, toate dintr-o dată. S-au mișcat ca un
mecanism perfect, înaintând nemilos, scuturile lor
strălucind orbește în soare. Imaginea ilustrată în
interiorul minții ei era înfricoșătoare, maiestuoasă și
neliniștitoare, în același timp. S-a gândit să viziteze
Grecia într-o zi, poate vara viitoare să vadă toate
templele, teatrele și fortărețele antice pe care le putea.

196
Faceți o baie în mare și stați la soare, citind Hesiod,
pentru a o ajuta să-și amintească mitologia.

Mașina a ajuns în fața casei din cărămidă, care părea

destul de sumbră și plictisitoare în lumina ceață. Intră
înăuntru, aerul era înăbușit, camera de zi cam
prăfuită. Se aștepta vara în fiecare secundă, să iasă în
grădină cu o carte, să audă păsările ciripind, să
mănânce și să bea ceai la soare. Așteptarea se
consumă, frigul era încă acolo, urlând vântul puternic
pe ea, făcând-o să grăbească ritmul și aproape să
alerge pe stradă, de la magazine până la parcare. Știa
că, mai târziu, va trebui să ventileze, să curețe și să
facă praf în casă, să facă vasele și să spele hainele
împreună. Mai întâi, ea a deschis geamurile pentru a
lăsa aerul, apoi au mâncat ouă prăjite cu pâine prăjită
proaspătă, brânză și toată salata de legume: ridiche,
roșii, castraveți, ardei gras, ceapă verde.

Elise a pornit televizorul, o reclamă anunțând Troy cu

Brad Pitt în seara aceea. Partenerul ei a fost un mare
fan al filmelor istorice. Titlurile de știri au inclus
conflictul din Siria și refugiații. Și-a amintit cofetul, l-a
scos din poșetă și a încercat să-l deschidă. Aparent,
acesta nu avea un buton sau o încuietor care să ajute la
deblocarea. Obiectul a fost turnat într-o bucată, dar
părea gol în interior, când a fost zguduit. O întoarse

197
pe toate părțile, fără să rămână nicio urmă de buton.
Era un mic cofraș pătrat din argint brut, puțin galben
în jurul ornamentelor - scrisori antice și armament.
Elise a început să atingă fiecare semn pentru a verifica
dacă a activat deschiderea cofrului. Scrisorile nu erau
cunoscute, ea a întrerupt procesul de a le căuta pe
Internet. Mai întâi, ea a cântat imnuri homerice și apoi
a plonjat online, navigând în oceanul informațional.

Obosită după ce s-a trezit atât de devreme, Elise a

adormit pe canapea, ținând sicriul într-o mână și
computerul în genunchi. Ea a visat că coferul s-a
deschis după o oră de atingere a fiecărui semn criptat,
când degetul său stâng a atins primul semn stâng și
degetul drept a atins primul semn din cealaltă parte.
Capacul cofrului făcuse clic o dată și se deschise,
lăsând o ceață subtilă care înconjura Elise. Încet, ceața
a devenit un vârtej, din ce în ce mai mare și mai
puternic, aspirând-o în interiorul destinatarului cubic.
S-a regăsit în întuneric, căzând în prăpastia nimicului.
Era cald înăuntru, dar nici urmă de lumină, nici măcar
o scânteie. Apoi, o voce puternică de tunet i-a vorbit:
„Mesager al oamenilor, vă voi ghida prin labirintul
haosului și inexistenței și vă voi arăta în siguranță!”
Elise a încetat să cadă, plutind în întuneric. Era atât de
înspăimântată, cu inima îi palpita. Apoi vocea a

198
reluat: De la Pieria la Memorie, spuneți ce este și ce va
fi și ce a fost mai demult. Ea, imensul Pământ, a fost
strâns apăsat în interior și a gemut, nu lăsat în lumină.
Cantarul de luptă s-a transformat. Dar până atunci, s-
au atacat reciproc, luptându-se furios în lupte aprige.
Dinamul care s-a ridicat din conflictul terASil a fost
imens și a fost o acțiune puternică care a fost afișată.

În fața ei, o particulă de lumină a început să crească la

fel de mare ca o roată, rotind și afișând imagini pe
suprafața sa. Elise a văzut haosul, întunericul și
luptele ușoare, oceanele plutind, absorbind râuri de
sânge din toate războaiele și luptele luptate vreodată.
A fost Ahile cu faimoasa lui armură, Ajax,
Agamemnon, Hector, Alexandru cel Mare, Iulius
Cezar, Augustus. Soarele a răsărit pe cer, s-a jucat
harpa și lira și oamenii au dansat sub cerul senin.
Platon, Aristotel, Cicero, Ovidius scriau și susțineau
discursuri, ajutând oamenii să iasă din peșteri. Ei au
fost înlocuiți de călugări care purtau BASlia, vorbind
latină, tipărind cărți. Vrăjitoarele erau arse la miză.
Pământul a devenit rotund și a început să se învârtă în
jurul soarelui. Almanahuri, enciclopedii și jurnale au
fost date copiilor, bărbaților și femeilor, pentru a citi și
a discuta despre cunoaștere și societate. Revoluțiile au
început, regimurile s-au schimbat, două mari războaie

199
orASile răspândesc lumea. Elise a văzut trenuri,
mașini care circula, avioane zburând, oameni în
mișcare, televiziune, ziare, telefoane mobile, tablete,
computere. O lumină orbitoare i-a lovit ochii și s-a
trezit brusc, Troia urma să înceapă.

LUPA

STICLA DE ASISTENȚĂ

Era o dată o femeie, o femeie ca orice altă femeie, nu

prea înaltă, nici prea mică, nici prea mică, nici prea
bătrână, care dormea în patul ei, într-o casă.
IncredASil, dar deloc imposASil, capul ei a ieșit prin
zid, indiferent că a fost iarnă sau toamnă, primăvară
sau vară, spre mila zăpezii, ploii, vântului, furtunii
sau rouei matinale. În felul acesta a putut auzi tot ceea
ce s-a întâmplat în timpul nopții, când ceilalți
dormeau, cu excepția câtorva care lucrau în noaptea
de noapte, cazanii care beau în gratii și hoții care
intenționau să fure de la distrus. Curios, chiar dacă
dormea, putea auzi zgomote subtile, determinând-o

200
să se arunce și să se transforme în pat, mișcarea rapidă
a ochilor și tremurul pleoapelor.

Când s-a trezit, a simțit capul uneori înghețat, alteori

umflat, greoi și întărit ca o stâncă. Amețită toată ziua,
și-a pierdut echilASrul mersul și rareori a avut dureri
de cap. Treptat, a putut auzi sunete zdrobite de care
ceilalți nu le păsa. În câțiva ani, a simțit că poate
dormi în pat, în timp ce era ridicată într-un fel de
plutire. Atunci și-a dat seama că poate ieși din casă
fără să deschidă ușile sau ferestrele, ca ceața, deși
stătea în pat, cu ochii închiși. Capul ei, încă atașat de
corp, blocat de peretele fațadei, putea rumeni sunete
misterioase îndepărtate, șoaptele, sunetele animalelor
și ghearele păsărilor. Într-o noapte, a decis să se
aventureze urcând deasupra acoperișului, privind pe
stradă. S-a îngustat instantaneu, arătat cu petice
ușoare. A plutit un pic deoparte pentru a vedea aleile
vecine și în cel mai scurt timp nu a fost deasupra
centrului orașului, puternic luminată. Fericită, a
dansat în aer, întorcându-se cu capul în jos și peste tot,
zâmbind. „Nu există nicio gravitate” și-a spus ea. Nu
simțea răceală, nici altceva, iar secundele simțeau ore
sau zile. Invariabil, întotdeauna a revenit la timp
pentru o trezire adecvată, sau poate nu s-ar putea trezi
dacă mintea ei nu se întoarse înăuntru, reintrând

201
treptat în perete atunci când au apărut benzi de
lumină împrăștiate.

Dimineața, își putea aminti vise despre rătăcirea ei pe

străzi necunoscute, chiar și în țări necunoscute. A
preferat visele în timpul cărora și-a vizitat casa în sat.
Făcu o mare bucurie intrând în casă, mergând la
parter, în timp ce becul de noapte exterior își inversa
strălucirea delicată din interior. Apoi a închis ochii și
casa s-a proiectat printr-o oglindă, aruncând-o într-un
univers vertical. Acolo s-a văzut o altă persoană care
se uita direct la ea, a fost propria ei reflecție. Purta o
rochie frumoasă, avea un machiaj frumos, o coafură
drăguță și avea un zâmbet senin pe față.

- Cine ești tu? îl întrebă pe celălalt.

- Eu sunt reflecția ta, dar sunt diferit. Sunt întotdeauna

fericit, pentru că sunt în Țara Minunilor, a răspuns
replica ei.

- Povestește-mi despre Minunea, a spus ea.

- În această lume, copacii sunt lichizi. Se scurg spre

pământ când plâng și reapar, răsărind spre nori, când
sunt fericiți. Unii cântă, uneori. Casele sunt vii,
fluturându-și zidurile. Apar și dispar din senin. A mea
mă însoțește peste tot. Devine invizASil și vine după
mine ca o felină. Are ochii mari, larg deschiși în toate

202
direcțiile. Este alb cu puncte roșii, curgând încet pe
frunte. Îl aud șoptind, chiar și când zbor. Vin aici în
fiecare zi și uit mereu să mă întorc. Apoi, aud casa
care mă sună. Mă așteaptă mereu, în liniște, în colțul
galben.

- Acest lucru este magnific, într-adevăr. Pot să vin cu

tine de acum înainte?

- Sigur că poți, dar trebuie să zâmbești fericit tot

timpul. Aceasta este condiția.

- Voi zâmbi și voi fi fericit, promit.

O lumină orbitoare i-a lovit ochii și femeia s-a trezit. A

atins capul și a găsit-o fixată bine de corpul ei. „Asta e
bine”, a crezut ea, „capul meu este încă în picioare”.
De acum încolo, a avut un nou prieten, propria sa
reflectare în geamul care privește un univers vertical,
Țara Minunilor, unde toată lumea a fost fericită tot
timpul.

SCRISOAREA

203
Într-o zi, un bărbat ciudat mi-a bătut ușa. L-am
aruncat cu ochii pe el în spatele perdelelor, dar nu am
răspuns și nu l-am lăsat. Bărbatul s-a uitat la stânga, s-
a uitat la dreapta, s-a uitat în urmă și s-a aruncat în
casă prin fanta de poștă. Am găsit bărbatul ciudat
întins în holul îngust, cu spatele la ușă. El continua să-
și frece capul, în timp ce mărimea, consistența și forma
fluctuau, devenind mai mic sau mărește,
transformându-se ușor pătrat cu colțurile ascuțite.
„Este destul de neobișnuit” mi-am spus.

- Ce este neobișnuit? întrebă omul ciudat.

- Tu. Cine ești tu?

- Sunt o scrisoare.

- De unde ești?

- Nu știu.

- Dacă ești o scrisoare, părăsești un loc și trebuie să

ajungi la altul. Care este destinația ta?

- Nici unul.

- Nu este posASil. Cine te-a trimis?

- M-am trimis.

- La care?

204
- Pentru tine.

- De ce?

- Pentru că sunt o scrisoare.

- Te pot citi?

- Da, dar este mai bine să pun întrebări, pot vorbi,

sunt o scrisoare audio.

- Scrisoare, de ce ai venit?

- Pentru că sunt o scrisoare.

- O scrisoare poartă un mesaj. Care este mesajul tău?

- Niciunul, indiferent. Dar am ajuns la destinație.

- Asta nu este suficient, spune-mi motivul.

- Nu este nici un motiv.

- Vă voi trimite înapoi atunci.

Am returnat scrisoarea, ștampilând-o în colțul din

stânga sus, aruncându-l pe bărbat prin poșeta din slot.
În câteva zile, dimineața devreme, omul ciudat s-a
întors, bătând la ușa mea. Am privit din nou în spatele
perdelelor. Bărbatul s-a uitat la dreapta, s-a uitat la
stânga, apoi în urmă și s-a aruncat prin fanta de mail.
Făcu un zgomot îngrozitor, bătu cu capul pe pereții

205
din holul foarte îngust. M-am dus la ușă și l-am găsit
pe bărbatul culcat, cu spatele la perete, frecându-și
capul și un genunchi.

Avea o ștampilă albastră în partea stângă a frunții.

- Cine ești tu?

- Sunt o scrisoare.

- De ce te-ai întors?

- M-au trimis din nou.

- Cine te-a trimis?

- Nu știu. Mi s-a spus doar adresa de destinație.

- Ce mesaj poți?

- Nu știu.

- Te pot citi?

- Dacă vă place ... Așteptați, tăiați plicul cu un cuțit,

foarfece sau îl scoateți?

- Depinde de scrisoare. De ce întrebați?

- Te rog, fii amabil, nu mă dezlega ...

206
De ce să fiu amabil cu tine? Nu sunt obligat, te-aș
putea smulge dacă aș vrea, fără îndoială despre asta ...

Omul ciudat a început să plângă și să plângă, în timp

ce își schimbă forma, mărimea și consecvența. Se
întoarse foarte alb, pătrat, arătător la colțurile ei, plat
și subțire. Lacrimile îi picurau pe fața albă, hârtie,
înmuiată.

- Nu plânge, te vei dezintegra.

- Nu-mi pasă.

- Te voi întoarce din nou.

I-am ștampilat colțul din dreapta sus și l-am dat afară

prin fanta de mail. După o săptămână, acolo era din
nou în fața ușii,

L-am văzut din spatele perdelelor. A bătut la ușă de

trei ori, s-a uitat în urmă, la dreapta și la stânga, s-a
zgâiat pe cap și s-a aruncat înăuntru prin fanta de
mail. L-am auzit căzând, lovindu-și capul și picioarele
de pereți. A fost un zgomot îngrozitor și raftul
pantofilor s-a rupt, împrăștind pantofii peste tot. M-
am dus acolo și l-am găsit, cu picioarele în sus de
perete, cu capul în jos, cu două ștampile albastre pe
frunte, unul la stânga, unul la dreapta.

- Cine ești tu? L-am întrebat.

207
- Sunt o scrisoare.

- De ce ai venit aici?

- Cineva m-a trimis.

- Cine te-a trimis?

- Chiar nu am idee. El m-a ștampilat și m-a trimis aici.

- De ce?

- Să vă dau un mesaj.

- Care este mesajul?

- Trebuie să o citești.

Bărbatul s-a transformat complet într-o scrisoare, o

scrisoare normală, albă, pătrată și plată, întinsă pe
podea. Am luat plicul, am tăiat partea închisă cu
foarfecele și am scos scrisoarea. Hârtia era goală,
nimic scris pe ea. L-am pus la loc, am sigilat plicul, l-
am ștanțat în mijloc și l-am aruncat prin fanta de mail.
Au trecut două săptămâni și omul era din nou în fața
ușii mele, l-am observat din spatele perdelelor. Tâcâi,
își zgârie capul, se mișcă înainte și înapoi, încercă să
privească în casă pe fereastră. Apoi s-a aruncat
înăuntru în slotul de poștă. Căzu din nou în holul
îngust, lovindu-și capul de perete. L-am descoperit
acoperit de o grămadă de pantofi, frecându-și capul și

208
genunchii. Avea trei ștampile albastre pe frunte, una
la stânga, una la dreapta și una la mijloc.

- Cine ești tu?

- Sunt o scrisoare.

- Cine te-a trimis?

- Un anonim.

- Are un nume?

- Nu că știu.

- Ce vrea de la mine?

- Vrea să citești mesajul, a spus bărbatul ciudat,

transformându-se complet într-o scrisoare, albă,
pătrată, plată și arătată, întinsă fără viață pe podea.

Am smuls plicul, am scos hârtia pliată și am deschis-o.

Mesajul a fost că vreau să vă cunosc. Fără nume, fără
coordonate de timp sau spațiu. „Este nebun”, m-am
gândit. Am tăiat scrisoarea în bucăți mici și am
aruncat-o. Scrisorile se opreau, dar de fiecare dată
când mergeam pe stradă, credeam că mă urmărește
cineva. M-am uitat în urmă, am privit în stânga și în
dreapta, nimeni acolo. Când am început să merg din
nou, am putut auzi clar ștampila unei alte perechi de
picioare în spatele meu.

209
MAREA FEBALULUI ȘI ALEGULUI SILVERY
FOARTE

Nu a fost un vis. A fost o profeție, chiar dacă a fost un

vis implicat acolo, într-o etapă certă a poveștii. Toți
regii văzuseră și auziseră ce cânta femeia din ținuturi
necunoscute, un șir lung de covrace. Acesta este
începutul poveștii. Într-o zi, Bran a ieșit să facă o
plimbare, când a auzit o muzică de dulceață
neînchipuită. Volia lui Bran fusese anulată, căzând
într-un somn profund, în timp ce o ascultă. Înainte de
a fi somn, a încercat să găsească sursa muzicii, dar
peste tot s-a întors, încă în spatele lui, muzica era. În
spatele lui, nu în fața, nu deoparte, nu deasupra.
Trezindu-se, Bran a descoperit lângă el o ramură de
argint din copac cu flori de măr, Flori de Mar. Iar
femeia enigmatică a venit din nou și a început să
cânte: O ramură de măr de la Emain îi aduc, așa cum
știe aceia; Crengi de argint alb sunt pe el, cearceafuri
de cristal cu flori.

Atât de frumoasă era muzica, atât de magică ramura,

pierdută de Bran în mâna ei, de unde provenea,

210
probabil, căci nici nu era forță în mâna lui Bran să țină
ramura. Slab, Bran nu mai are, femeia a luat-o înapoi.
În schimb, le povestește despre o insulă, un pământ
minunat de-a lungul epocii lumii, unde un copac
străvechi își are rădăcinile adânc înglobate în pământ,
un pământ variat, splendoare pe o diademă de
frumusețe, de unde strălucește norul alb. În melodia ei
misterioasă, femeia i-a avertizat Nu pentru toți este
cuvântul meu, necesitând o inimă albă și puritate. El
le-a informat că peste veacuri va veni un bărbat, fiul
unei femei al cărei partener nu va fi cunoscut,
crescând mii, fiu de eroare. De asemenea, ea le-a
recomandat să nu fie depășite cu intoxicații. Nu cădea
pe un pat de pânză, i-a sfătuit. Femeia le-a povestit
despre un bărbat, slab de lăcomie și poftă, ne-a
omorât, prin care și-a distrus rasa nobilă.

Această țară frumoasă ar putea fi în țara condusă de

fiul lui Ler, lerui ler. Suntem de la începutul creației, a
spus ea, și în această țară trebuie să se găsească
lemnul ideal, fără cusur, cu frunze argintii și aurii,
sclipind în soare. Omul mult așteptat va veni pe mare
pentru a aduce legea albă, opunându-se legii mândriei
din această lume. El va fi un zeu, un dragon, un lup,
un erou. El va dezvălui secrete ale vremurilor vechi și
gazda albă îl va lua sub o roată de nori. Bran a plecat

211
cu tovarășii săi, a trecut pe lângă Insula Bucuriei și a
ajuns pe Insula Femeilor, unde s-au împerecheat cu
locuitorii și au locuit mult timp. Păreau secunde, dar
multe vârste au murit. S-au întors și s-a întâmplat un
lucru incredASil, unul dintre ei s-a transformat în
cenușă când a pus piciorul pe pământul irlandez, el a
fost un morman de cenușă, de parcă ar fi fost pe
pământ de mai multe sute de ani. Bran s-a adresat
oamenilor, recomandându-se lui Bran, fiul lui Febal. Și
au fost uimiți cu o mare uimire, răspunzându-i că
Bran era un personaj străvechi din legendele lor. Chiar
acolo, eroul nostru a notat, sculptat în lemn, povestea
aventurilor sale, toate rătăcirile sale de la început până
la acel moment și au plecat. Și de atunci, nimeni nu
știa altceva despre Bran, flori de măr, flori de mar și
lerui ler. Cine are puterea de a ridica mâna împotriva
vârstei?

ROLLO DUKUL

Rollo era un războinic curajos, nobil, care își ducea

arcul cu el, peste tot. Alungat din țara sa de un rege
vicios, Rollo a folosit arcul pentru a se apăra,

212
purtându-l mereu pe spate. Arcul a fost realizat din
aurul cel mai fin, extras în munții țării sale, unde tatăl
său era regele. Legendele spun că arcul a fost
conceput identic cu arcul divin al lui Apollo, folosit
pentru a ajuta Parisul să-și apere Ahile, în timpul
războiului troian. Într-o noapte, după o luptă
istovitoare, Rollo a avut un vis ciudat. O voce
misterioasă i-a spus: Ridică-te repede, Rollo,
navighează grăbit pe marea adâncă și du-te în
Unghiurile de acolo vei auzi cum poți să te întorci
sănătos în patria și că, în ea, te vei bucura, fără
înfrângere, de o pace fără sfârșit.

Împreună cu mulți războinici curajoși, Rollo a plutit

adânc pe mări și oceane, până a ajuns pe o insulă
ciudată. Cu greu a pus piciorul stâng pe pământ, când
o mulțime de oameni l-au atacat, din toate părțile.
Așteptând liniștea după profeție, Rollo a devenit
foarte mohorât și iritat cu privire la atac. Furia lui,
mania, a fost devastatoare, deoarece Dunărea este la
dezgheț, când se varsă spre mare. S-a înfiorat și cerul
s-a înălțat deodată. Protejându-și capul cu o cască de
aur minunată, Rollo și-a scos săgețile magice, a plecat
arcul și a aruncat cât mai mulți atacatori. Cerul s-a
înfricoșat și s-a năpustit și a izbucnit o furtună
orASilă, vărsând puternic pe câmpul de luptă.

213
Pământul s-a transformat într-o scenă noroasă,
alunecoasă, sângeroasă, în care soldații alunecară și
căzu în jos, încercând să se ridice din nou, înmuiat,
îmbrăcat.

După luptă, Rollo a simțit atâta mâhnire, încât a venit

în pace, dar a găsit ură, rău și război. Se tot întreba
dacă ar trebui să se întoarcă de unde venea, să se
îndrepte spre Francia sau să rămână în Anglia, unde a
fost atacat. Răzbunând peste noapte, Rollo a trimis
mesageri regelui Aethelstan unghiurilor: Domnul și
avocatul nostru Rollo, cel mai puternic patrician al
tuturor și cel mai remarcat duc al dacilor, vă trimite
un serviciu fidel și darul unei prietenii neschimbate
adepților voștri, făcându-l să știe. că unii dintre
oamenii lui l-au atacat, intenția lui fiind să meargă în
Francia, când vine primăvara. Nici o regiune nu aduce
mai mulți oameni extraordinari și cei instruiți activ în
arme, mai mult decât Dacia, a spus regele lui Rollo și
ambasadorilor săi. Aethelstan l-a invitat pe Rollo să
vină la curtea sa, împreună cu războinicii săi, să se
cunoască și să facă o alianță.

Rollo era un bărbat înalt, puternic, calul său nu l-ar fi

purtat, pentru că trupul lui era atât de greu și de
robust. Era corect, cu ochii albaștri, uitându-te mereu
direct în ochii tăi, cu demnitate și înțelepciune. Totuși,

214
puterea lui era secretă, de un alt tip, neașteptat, în
anumite circumstanțe dislocate pe câmpul de luptă.
Săgețile lui puteau ucide războinici, dar de fiecare
dată când nu era văzut, Rollo împușca săgeți spre cer,
în nori. Strigându-se către, nori, Rollo și-a chemat
zeul, ajutându-l să declanșeze sau să calmeze furtuni
puternice. Își luase această putere din țara natală,
unde munții se ridică spre cer, înjunghind norii cu
creștetele lor. Într-adevăr, nu era nimic de Rollo și
oamenii lui se temeau, ci cerul căzând pe ele.

Obișnuia să conteste înălțimile, trăgând pe o perdea

grea de săgeți, vizând formele norilor cele mai bizare.
În timpul acestor ritualuri, de fiecare dată când Rollo
privea în sus, strigând „Off my arc thunders strike”, el
a văzut nici norul său, norul, însoțindu-l peste tot, o
colecție de șerpi împletite și un Balaur amestecat -
capul lupului. Aceasta a fost o reminiscență a stemei
sale native, un dragon mitic cu cap de lup, Draco.
Dintr-o dată, furtunile, fulgerele, vânturile puternice
și precipitațiile abundente ar distruge pământurile.
Când era foarte supărat, Rollo putea să cheme
uragane, grindină, inundații și alte calamități. Era
puterea zeului său. Ar putea opri cea mai
înfricoșătoare furtună doar ridicând mâinile sus,
rostind câteva cuvinte secrete. Un om, nici un stăpân

215
al norilor, Rollo putea controla cerul sub care se afla în
acel moment. Herodot a înregistrat în Istoriile sale un
raport despre oamenii săi, care trag cu săgeți în sus
împotriva cerului. Într-adevăr, pentru Rollo cerul era
limita și tânjea după înălțimi. „Mama m-a dăruit
cerului”, spunea el, fără să-și uite niciodată țelul, să
urmărească luminile cerești.

De atunci, Rollo a fost invins, câștigând multe bătălii

în Francia și Anglia, cucerind Bayeux și Rouen,
obținând teritorii și titluri de nobilime. Faima lui a
crescut, pe măsură ce averea sa. Prima soție a lui Rollo
a fost Poppa, cu fiul William, a doua fiind prințesa
Gisla, fiica necredincioasă a regelui Charles. Rollo, pe
care Dumnezeu l-a rezervat adevăratei credințe, s-a
convertit la creștinism împreună cu armata sa, luând
numele Robert. Rollo a fondat un mare regat,
construind biserici, creând legi bune, menținând
oamenii mulțumiți și menținând o pace bună,
neîntreruptă. Descendenții săi au fost numiți și Sfântul
Clair sau Sinclair.

TREI COAME DE LEI

216
Plecând afară într-o dimineață atipică, am observat un
bărbat care cobora pe stradă, urmat de trei lei
maiestuoși. Animalele erau tăcute, demne, enorme,
aurii și aveau o plimbare moale a pisicii. Cei trei lei,
care aveau trei cercuri în flăcări în jurul capului, au
trecut pe lângă mine încet, ușor, aparent fără să mă
vadă. Oriunde leii au pășit în douăsprezece puncte
neregulate de astir, betonul a slăbit și a cedat. Labele
lor de pluș, dar fatale, au apăsat asfaltul în mișcări
uniforme și continue, lăsând urme moi în urma lor,
imediat întărite înapoi. - Sunt leii tăi? L-am întrebat pe
bărbat. „Da, dar nu sunt lei”, a răspuns el. "Ce sunt
ei?" „Sunt spirite ale nemuritorilor. De obicei, ei nu
pot fi văzuți de ochiul uman. Nici eu nu pot fi văzut ”.
"De ce?" „Pentru că nu facem parte din această
realitate”. "De unde ești?" "Iti voi arata".

Blaze de foc m-au înconjurat, devenind unul cu omul

misterios și leii săi, transformându-se în lumină. Am
devenit invizASil, chiar dacă îmi puteam simți
mâinile, capul și corpul. Eram încă acolo, pe stradă,
dar nu mai puteam fi văzut. Corpul meu era ușor și
lumina era corpul meu. Leii și bărbatul erau
metamorfozați în contururi, exista o linie ușor
îndrăzneață care-i schițează figurația, așa cum este
proiectată pe un scaner. "Puteți să mă vedeți?" I-am

217
întrebat. „Ne putem vedea, dar acum sunteți
transparent”. Surprinzător, am putea merge în toate
direcțiile în același timp, să plutim, să ne ridicăm și să
ne afundăm picioarele în asfalt. Am putea intra în case
fără să fim observați, să ascultăm ce vorbesc oamenii,
fac, gândesc. Puteam pluti pe nori, zburam sus și
coborâm. Am putea fi aici, să ne gândim la un loc
diferit și să fim acolo, instantaneu.

„Mi-ai spus că sunt nemuritori. Ce au fost înainte de a

lua formele leului? " Am întrebat din nou. „Au fost
oriunde au vrut. Ele sunt emanații ale Principiilor
Universului, atât bărbați, cât și femei, în același timp,
nu biologic, ci mental. Poți înțelege asta? " "Incerc sa.
Au nume? ”. „Nu o putem pronunța, rostirea
sunetelor conținute de numele lor este interzisă”. "De
ce?" „Influențează materia, determină fluctuațiile în
realitate. Nu este permis, nici timpul. Dar nu va trece
mult până când lucrurile se vor schimba. Ne-am
materializat aici pentru a evalua nivelul ”. El a
proiectat în fața ochilor mei, pe aerul subțire, imagini
complexe, grafice și calcule ale evoluției umanității în
ultimele două milenii, răspândite pe două forme
geometrice care variau continuu, una cronologică și
una spațială. Chiar la mijloc, formele s-au conectat,
prelucrând și actualizând progresiv datele,

218
producându-le în numere și simboluri neidentificate.
Conform acelui document eteric, am evoluat haotic, în
principal în cercuri, învârtind în jurul, în sus și în jos,
ca niște roți care se loveau între ele. În ultimii cincizeci
de ani, mișcarea părea să fi fost stabilizată, mergând
înainte, ușor tindând să se întoarcă înapoi, zumzind.
Era ca și cum documentul avea multe ecrane active în
același timp, conținute într-un singur, care îmi
introduce informația direct în mintea mea.

„Curând, ne vom schimba într-o altă formă”. „Ce

formă?” „Vei afla la momentul potrivit”. „Vreau să
știu despre ce era în lume înainte de aceste două
milenii”. M-a dus într-o imensă clădire translucidă, o
sferă de sticlă, unde cărțile păreau a fi așezate pe
rafturi invizASile, plutind în aer. „Va trebui să citiți
multe cărți”. Mi-a dat o carte, spunându-mi să o
deschid. Nu puteam să o fac, nu avea coperte, nici
pagini, nu era material, ci o hologramă. L-am atins cu
palma și am început să proiectez imagini, litere și
sunete, toate amestecându-se împreună, în timp ce
literele s-au rearanjat în toate felurile posASile.
„Scrisorile sunt vii”, m-am gândit uimit. Literele se
puteau mișca și recombina la nesfârșit, influențate de
ochii mei. Era ca și cum aș atinge literele cu irisele și
elevii mei și au devenit active, urmând o instrucție

219
enigmatică. Literele, semnele și simbolurile
amestecate și permutate permanent, declanșate de
mintea mea, asociate undelor sonore potrivite. Am
fost eu, în centrul unei sfere imense transparente,
lumina care absorb lumina, reordonându-i moleculele.
Nu m-aș întoarce, de ce aș vrea?

BIRDUL IN SPATIU

Nu am știut niciodată cum s-a întâmplat. A fost după

expoziția de la Paris, unde am crezut că am văzut o
sculptură ușor în mișcare. Era o pasăre magnifică în
spațiu. Nimeni nu părea să-l observe fluturându-și
trupul, strălucind misterios, ca și cum piatra s-ar
transforma în lumină. M-am apropiat să o privesc cu
atenție, un pic îngrijorată și am atins-o cu mâinile
mele. A dat impresia să fie cald și să vASreze, ca și
cum viața a intrat în ea. "Ai vazut?" Am întrebat un
bărbat. "Ce?" „Pasărea în spațiu se mișcă”. „Este
imposASil, poate că a fost o reflectare a luminii
ferestrei”. M-am întors acasă și în acea noapte am
visat despre Pasărea în spațiu, zburând împreună cu o

220
turmă de păsări, captând lumina în penajul ei.
Deodată, a izbucnit în flăcări, dispărând ulterior.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață, m-am

trezit și am simțit că mâinile mele s-au transformat în
aripi, aripi imense, albe, pufoase și cu pene. „Ce ar
trebui să fac, cum aș putea să-mi beau ceaiul”, m-am
întrebat cu tristețe. „Cum aș putea scrie acum pe
computer, am nevoie de degetele mele”… Atunci mi-
am dat seama că nu trebuie decât să mă gândesc la
asta și ceaiul era deja făcut și băut. Notebook-ul meu
nu avea nevoie de mâinile mele, tastatura se mișca de
la sine, doar fluturând aripile deasupra ei. Asta a fost
cu adevărat uimitor. Într-o zi, o pasăre a venit și s-a
așezat pe pervazul meu din față, cu spatele întors spre
mine. Venea în fiecare zi, stând acolo, întinzându-și
ușor aripile, pe rând.

În câteva zile, am simțit că trupul meu își pierde

carnea și oasele, devenind aproape transparent. Într-o
zi, o pisică mi-a sărit în urechea stângă și nu a ieșit
niciodată. Îl auzeam curgând acolo din când în când.
După un timp, o furtună terASilă a lovit orașul și
pasărea a plecat, dar am putut să o aud vorbind cu
mine. „De ce ai venit la fereastra mea” am întrebat?
„Avem nevoie de aripile tale, suntem în pierdere.
Vino te rog". "Unde?" „Închide ochii și sare în tine”.

221
Am închis ochii și am sărit în mine și acolo mă aștepta
pasărea. "Cum este posASil acest lucru?" „Toată
lumea o poate face, închide ochii și sare înăuntru și se
întâlnește acolo cu totul”. „Dar unde sunt ceilalți?”
„Nu pot găsi intrarea. Nu vă faceți griji pentru asta,
trebuie să plecăm departe ”.

Am început să zburăm deasupra dealurilor verzi,

vârfurilor de munte și mărilor adânci. "Unde
mergem?" „Suntem așteptați în lumea noastră cea mai
secretă, adânc sub pământ, unde Dunărea albastră
urmează să curgă în Marea Neagră”. Am aterizat pe
stânci stâncoase, lângă un râu imens. „Grăbește-te, te
rog, trebuie să mă întorc acolo după-amiaza”. „Nu vă
faceți griji, veți reveni la timp”. "Nu există o poartă
aici, cum vom intra?" Stâncile s-au deschis larg, am
intrat și apoi s-au închis din nou ca înainte. „Nu sunt
pietre?” „Da, sunt, dar sunt în viață”. - Ai rostit
cuvinte magice? „Nu, ei se deschid singuri, dar numai
atunci când îți pot simți gândurile”. Am intrat într-un
salon mare, din marmură albă, unde ferestrele
oglindeau imagini din lumea de sus. Am putut vedea
poza casei mele scăldată la soare. Stătea pe un deal,
alb și mândru, primind lumina înăuntru, prin
ferestrele sale mari. Copacii erau înfloriți și un covor
cu iarbă proaspătă întinsă pe câmpuri.

222
„Grăbiți-vă acum, timpul curge. Nu-mi plac mâinile
mele înaripate, vreau mâinile mele vechi înapoi ”. „Le
poți avea înapoi la sfârșitul zilei”, a spus el. „Ați dori
să îmi schimb forma? Mă pot transforma în fiecare
ființă, formă sau culoare, dintr-o dată. Ce ai vrea să
fiu? ” „Vreau să fii poetul”. Pasărea s-a transformat
într-un poet care transporta în mâini un stilou cu pene
și o sticlă de cerneală. "Sa mergem acum. Cartea ne
așteaptă ”. "Ce carte?" „Cea mai veche carte din lume,
care scrie povestea tuturor lumilor care au trăit și vor
trăi. Ne îngrijorează că Cartea nu a mai scris ”. „Dar
cine scrie Cartea?” „Se scrie zi și noapte, literele se
mișcă și pâlpâie pe pagini, amestecându-și și
schimbându-și formele, strălucind și șoptind tot
timpul”.

„Nu vă cred, nu există o carte care să scrie singur”.

„Cartea este vie, este o entitate, o materializare a
cunoașterii. Primăvara trecută a scris cuvântul
tenebrae și acolo s-a oprit. Un înțelept a venit să-i
vorbească, întrebându-se ce s-a întâmplat, de ce nu ar
mai scrie, este obosit sau poate bolnav? Cartea i-a
răspuns șoptind brusc, zgâriand șapte ghicitori pe o
pagină, dar cerneala s-a întunecat. Cele mai
încântătoare nuanțe de cerneală albastră s-au
întunecat și toată lumea a plâns. Literele nu mai

223
strălucesc și nu se mișcă ”. „Ce ghicitori, sunt
dificile?” "Destul de. Nimeni nu le putea rezolva
complet. Se pare că sensul lor se adâncește în timp ”.

Scrierile sunt:

Litore ab Euxino Nasonis epistula vine

Sunt cera pallidiora nova

Inque Tomitana iaceam tumulatus harena

Fine carent lacrimae, nisi cum stupor obstitit illis

Vox fera, trux vultus, verissima Martis imago

Suscipe, Romanae facundia, Maxime, linguae, difficilis

causae acariana patrocinium

Principis aeterni quam tASi praestat amor

„Aceasta este latina, o limbă sacră. Trebuie să mă

întorc în lumea mea și să meditez ”. Cartea își flutura
apele, murmuri„Aceasta este latina, o limbă sacră.
Trebuie să mă întorc în lumea mea și să meditez ”.
Cartea își flutura apele, murmurand misterios. - Ați
putea veni aici în fiecare zi? întrebă poetul. "Voi
încerca să". „Du-te acum, te voi aștepta de partea
cealaltă a stâncilor. Trebuie doar să deschizi ochii și te
întorci în casa ta. Închideți-le din nou și veți fi aici în

224
cel mai scurt timp ”. Am deschis ochii și iată-mă, cu
mâinile plutind ca niște aripi, în jurul meu. Uneori mă
ridică deasupra pământului și încerc să nu fie văzuți
de alții. Pisica, totuși, nu mi-a părăsit niciodată
urechea și o pot auzi curgând acolo, seara, șoptind
mistere de mult uitate.

MUZELE DOMNULUI

A fost prima ei vizită la Chicago pentru un proiect

post-doctoral. După ce a citit în bASliotecă, s-a dus la
cămin, a intrat în cameră și s-a împiedicat de o carte,
forțând-o să se uite spre fereastră. Văzu o pasăre mică
care se bătea în pahar, lăsând o urmă roșie de sânge.
Uitându-se pe fereastră, nu a putut vedea că se
încadrează. Ușor întristată, a îmbrăcat blugii albaștri și
s-a gândit să mănânce ceva ușor, așa că a mers repede
împrejurimile de pe tabletă. Există un banner care
făcea reclamă la Institutul de Artă din Chicago și își
puse degetul, pentru a urmări prezentarea. A activat
serviciile de locație de pe telefonul ei, a deschis harta
Google, a stabilit direcția și a ieșit din pensiune.
Coborând scările, a văzut că a început să plouă,

225
forțând-o să sară într-un taxi. „111 South Michigan
Avenue, vă rog”, a spus șoferului. Coborând, s-a
îndreptat spre statuia leului stâng și a văzut o pasăre
pe trotuar, picioarele ei mici s-au încolăcit, aparent
moarte.

Grăbit scările, a plătit biletul și a intrat, îndreptându-

se către Colecția de artă modernă și contemporană,
formată din aproape o mie de lucrări moderne
europene și americane. A simțit nevoia să respire din
nou aerul european, cumva, chiar dacă într-un labirint
de camere și săli de muzeu. Începând cu Vechiul
Chitarist al lui Picasso s-a prăbușit sub consenescență,
când își cântă corpul ca și cum el cântă acea chitară,
trecută de Polițistul lui Miro, o figură înfundată,
purtând o mască de figură aproape umană, admirând
copita albastră perfectă. Se urcă să se cufunde în
Cascada lui Rousseau, dar tot ce putea vedea era un
peisaj de natură imens, deasupra căruia pluteau cruci
uscate, vegetale, albe, pe direcția opusă apa care
curgea aproape orizontal, slabă, umplând încet cadrul
imaginii, purtând sângeros urme din plantele ruginite,
crescute în colțul din dreapta jos.

Venus de Milo cu sertare a lui Dali i-a atras atenția, o

tencuială albă cu cinci sertare ușor deschise, lăsând
întunericul să iasă din interior, scos de remorchere

226
metalice acoperite cu pompoane pufoase,
asemănătoare cu cinci arici mici. Următoarea atracție a
fost Acolo-ul lui Brauner, care a prezentat un prim-
câine pețesc, mai animal decât creatura umană,
însărcinată cu propria sa reflectare, care ținea o
bijuterie ca osul de pește într-o mână. A luat o stânga
și a ajuns lângă Abstracția lui Picasso: fundal cu cerul
albastru norișit, profilul cuplului îmbrățișat, mâinile
încercând să se țină reciproc în ascensiune, un fel de
sărut, dinții care se intersectează mecanic, oasele
întrețesându-se vertical, în timp ce trupurile lor se
așază. orizontal. S-a îndreptat spre dreapta și s-a găsit
la secțiunea Artă modernă și contemporană, în Galeria
391A, unde a văzut-o strălucind în întuneric. Nu
dormea, doar meditând, fără să-l aștepți. Făcând pași
mici, se apropie. Muzeul adormit în alamă era întins
acolo, cu ochii închiși, ținându-și respirația, încercând
să-și controleze sclipiciul. Nu a fost doar o simplă
muză, ci de fapt un complex, un artefact în două, sau
poate mai mult. Părea un dispozitiv viu, o opera de
artă biometrică, care aștepta să revină la viață. Capul
era bărbătesc, un cap de roman al Cezarului, lat și
puternic, în timp ce cealaltă parte era feminină, plină
de milă, cu nasul blindat într-un fel de cască achileică.
Deși vizitatorii nu au voie să se apropie prea mult de
exponate, nu era nimeni în preajmă, nicio cameră în

227
interiorul galeriei. S-a apropiat foarte mult, punând
mâna stângă pe capul puternic al Cezarului și mâna
dreaptă pe bărbia delicată, simțindu-i că vASrează,
sclipind.

S-a speriat și a făcut un pas înapoi, privind în jur.

Apoi s-a apropiat din nou, a ținut-o din nou în același
mod, statuia a început să vASreze. O împinse cu mâna
stângă în sus și începu să se rotească într-o roată
luminoasă de energie. Îl împinse din nou cu mâna
dreaptă în jos și o altă roată de energie începu să se
rotească în direcția opusă. O muzică cerească a
început să cânte și lumina a devenit orbitoare,
ridicând-o încet cu cele două roți de lumină în mâini.
Se temea că, dând drumul, va cădea de la înălțime,
rănindu-se. Ea a zburat mai sus, ieșind prin acoperiș,
fără să o rupă. „Vă rog”, a spus ea dispozitivului
energetic, „unde mă duceți? Pune-ma jos". „Te ducem
acasă”. „Casa ta?”, „Da”. Ridicându-se, au trecut peste
nori, ajungând la un strat întunecat și rece, unde
șopteau umbre urâte, încercând să pună stăpânire pe
ea. A țipat, s-au ridicat mai sus și acolo a fost, o pajiște
caldă la soare, tot felul de flori, copaci înfloriți și
păsări care cântau alături. Un mic pârâu a zburat
lângă el și cerul era albastru ceresc.

228
„Aceasta este casa noastră, nu o mai văd de atâția ani.
Vă mulțumim că ne-ați dus înapoi. Îți vom îndeplini o
dorință a ta ”. La ce și-ar putea dori? Atâtea gânduri s-
au încrucișat în capul ei, încât nu a putut alege una
anume. - Ce să rămâi aici cu noi? - Ce se va întâmpla
cu mine acolo? „Ei ar crede că ne-ai furat statuia, și că
te-ar căuta, apoi te raportează că ai dispărut, plecat
din această problemă- Ce se va întâmpla cu mine
acolo? „Ei ar crede că ne-ai furat statuia, și că te-ar
căuta, apoi te raportează că ai dispărut și ai plecat din
această lume” „Nu pot face asta…”. „Vom alege
dorința voastră”. Începu să cadă înapoi și se regăsi în
camera căminului, ținând o carte în mâini, dormind.
S-a trezit gândindu-se la visul ei, găsind o frunză
ruginită pe perna albă, o luă, o întoarse și acolo era,
capul Muzeului era sculptat pe el. Dar nu era doar o
frunză, era un bronz

unul, când a fost atins, a început să strălucească și să

vASreze și APOI ...

ARCHI

229
Archi se înfășura într-o bucată de hârtie simplă,
răsucindu-se în timp. El intenționa să se arhiveze în
depozitul adâncimilor cosmice, închizându-se într-o
sferă translucidă, ascunsă într-un cilindru. Trebuie
rezolvat un puzzle și el nu poate fi deranjat, chiar dacă
va avea o veșnicie. Timpul curge diferit pentru el,
alunecând peste firul său nesfârșit, ca o mărgele, de la
un capăt la celălalt. Nu se grăbește, planul a fost bine
conceput încă de la început. Archi plutește de-a
lungul timpului și spațiului, grațios, într-o capsulă
invizASilă, care nu poate fi presupusă, nici nu este
percepută, nici gândită. Scrie din interior, mișcând
mâna cu viteza minții sale, care poate fi percepută ca
mișcare lentă din alte locuri. Mâna lui se ridică ușor ca
un fulg și rămâne sus din cauza lipsei de gravitate. Nu
coboară niciodată, fluturând ca o aripă, urmând
ritmul calculelor mentale.

Formulele și teoremele s-au materializat în jurul lui,

plutind ca niște bule, lovindu-se unele pe altele,
apărând, emanând în Univers. - Archi, ești trist doar
singur? Am crezut că l-am întrebat într-un vis.
„Timpul nu trece, este oprit într-un anumit moment”,
a spus el. "Înseamnă că nu sunt o ființă, ci un moment
specific trăit într-un anumit loc?" Am raspuns. „Să ne
gândim împreună”, a spus Archi. Eram două capete

230
uriașe lipite între ele, două sfere biologice plutind în
oceanul cunoașterii și minții. În jurul nostru s-au
format vârtejuri de energie, fulgerând orizontul. "Ce
este acest cer?" Am întrebat din nou. "El este un strat
de iluzie aruncat peste lume", a răspuns el. „Și viața
este o iluzie, dar de altfel. Parțial material, parțial
concepție ”. „Pot să-mi dau șirul, așa cum faceți tu, pe
firul timpului, de aici până acolo?” „Rotiți-vă spiritul
ca o minge invizASilă la răspândirea nesfârșită a
existenței”, a sugerat el. „Aș putea încerca diseară”.
„Îți ondulezi mintea ca fiind firul de pe webul lui
Penelope, mergând înainte și înapoi, țesând și
dezvăluind” a recomandat el. „Am să-l încerc mâine”
am spus.

- Archie, care este puzzle-ul tău? "Universul, pulsând

ca o inimă", a spus el. „Vreau să-l țin în mână, de
parcă ar fi fost o sferă. Aș dori să-l micșorez, să-l
privesc îndeaproape și să-l măresc din nou ”, a
adăugat el. "Nu ești frustrat că nu poți răsfoi
vastitatea?" aproape că a strigat spre mine. „Suntem
atât de mici și neînsemnate, totuși unii sunt
înrăutățiți”, i-am șoptit. „Au făcut ceva important
pentru omenire?” întrebă el ridicând o sprânceană.
"Nu neaparat". „Atunci nu sunt altceva decât picături
în oceanul infinit al timpului”, a tunat el. „Voi încerca

231
să le spun, dar nu vor asculta”. "Câteva picături de
ploaie pot merge împotriva ploii?" răsună din nou,
dispărând adânc în necunoscut, lăsând în urmă un
pergament vechi, acoperit cu multiple straturi de
scrieri suprapuse. „Ei trebuie să gândească, să
gândească și să gândească. Ei trebuie să facă față
limitării minții lor. Chiar dacă mintea tuturor
oamenilor care au trăit vreodată ar fi pusă laolaltă în
același timp, secretele Universului ar rămâne neatinse
”, a spus el, dispărând.

Pergamul desicat a căzut în palmele mele, redus la

nenumărați atomi. Am continuat să meditez la
semnificația cuvintelor sale. Dacă nu-și folosesc
mintea, oamenii nu știu că au limite. S-ar putea crede
că trăiesc pentru totdeauna. Ei ar putea dori să înghețe
agonia dușmanilor lor, să o facă veșnică. Într-adevăr,
oamenii pot fi creaturi foarte ticăloase. Archi are
dreptate. Deodată, atomii de pergament s-au
materializat în păsări invizASile, ciripind pe fiecare
copac, pe fiecare acoperiș, în fiecare parc. Cântecul lor
s-a ridicat sus, ca o linie dreaptă îndreptându-se către
infinit, conectat la formulele lui Archi, răsunându-le,
înmulțindu-le, variind-le, emițându-le prin eter,
aruncându-le în urechea oamenilor, ușor, viclean.
Aceasta a fost răzbunarea lui MULT AȘTEPTATĂ.

232
EPHESUS

În acea vară, am vizitat Efes, un oraș antic grec și

roman, situat în Turcia. Am călătorit cu mașina,
traversând România și Bulgaria, împreună cu
prietenul nostru turc, direcționându-ne până la capăt.
Fordul nostru argintiu și sportiv a păstrat în spatele
Mercedesului mare, negru, trecând prin Bulgaria,
trecând prin vama. În Turcia, drumul vânt aproape de
mare, un șarpe imens de lichid albastru, care fierbe la
soare. De fapt, există multe mări, toate întâlnindu-se
pe aceleași motive: Marea Neagră, Marea Marmara,
Marea Egee, Marea Mediterană. Topindu-se între ele,
mările pot fi văzute la Dardanelles, istoric Hellespont,
unde Turcia Europeană întâlnește Turcia asiatică.
Dreptul este o căldură gigantică naturală, înăbușind și
agitând apele marine ca niște poțiuni magice, sub
flăcările solare.

Ne-am oprit la Marmara câteva zile, cazați de

prietenul nostru și de familia sa, soția, o fiică și un fiu.
Marea este atât de limpede, calmă și frumoasă, atât de
moale și de nisip sub picioarele goale și meduzele te

233
însoțesc în timp ce înoți. Marea Marmara vă invită să
vă plimbați încet, pentru un mare hulk din corpul său
de apă, fiind prietenoasă și primitoare. Marea Egee
este însă diferită, agitată și sălbatică, verde cu alge
marine, îndreptându-și valurile spre cer, aruncându-le
din nou înapoi, într-o mare furie. Furia sa milenară nu
a încetat de la războiul troian, când apele sale au
transportat vasele eroilor greci puternici, conduși de
Agamemnon și Menelaus, pentru a recăpăta elenul,
răpit de prințul Paris. Istanbul, fostul Bizanț și
Constantinopol, își păstrează nealterat parfumul
istoric. Vechiul zid de piatră din Bizanț este încă
ridicat, înalt, demn și mândru, eroic și ascetic, în
același timp.

În Anatolia, am ales Kusadasi, lângă Marea Egee, și

am mers să vedem Efes, situat în vecinătate. Fondat de
grecii antici în secolul al XI-lea î.e.n., Efes a crescut
pentru a deveni o mare metropolă. A fost foarte
faimos pentru una dintre cele mai mari comori și
atracții ale sale, Artemision, una dintre cele șapte
minuni ale lumii antice. Un vânător de faimă a ars-o
pe pământ în 356 î.Hr. În anul 358 d.Hr., a fost
zguduit de cutremure puternice. Acest oraș a fost
conectat la stadiile timpurii ale creștinismului, Efes
fiind bine cunoscut din epistolele lui Apostol Pavel,

234
care a trăit aici o perioadă. Ei spun că Luca Apostolul
și Maria Magdalena au fost îngropate aici.

Când vă plimbați în orașul antic, fiți pregătiți să faceți

o călătorie în timp. Puteți simți diferitele vârste
amestecându-se între ele, pe măsură ce apele
diferitelor mări se întâlnesc la Dardanelles. BASlioteca
Celsus se ridică deasupra, lăsând lumina să treacă
prin porticele sale, împreună cu misterele trecutului.
Marmura albă hipnotizează, făcându-vă să încercați să
vă imaginați cum a fost să trăiești într-un astfel de loc.
Este marmura luminoasă scânteietoare în soare, cerul
albastru limpede, strălucirea, strălucirea și luciul, care
îl face ireal, un loc fermecat dintr-o altă dimensiune.
Atâta frumusețe, cunoștințe și arte, puritatea și
inocența marmurei, asemănătoare cerului și cremoase,
aproape topindu-se la soare, îți amintește cât de
binecuvântat ar fi putut fi locuitorii ei.

ZMULGÂNDU-MĂ DE LÂNGĂ bASliotecă, puteți

avea în vedere oamenii din agora, care se ocupă de
afacerile lor. Coloanele netede lustruite te ridică
deasupra pământului în esențele eterice, în mod
fericit, într-o mișcare verticală rapidă, care trece
neobservată. Poate nimfele atârnă deasupra lor,
aruncând frânghii la tine, te prind și te ridică, te dau
din nou în jos. Sau poate doar mintea ta zboară,

235
trăgându-ți corpul cu el, acolo, vă zvârlind și te
zguduie într-o balansă cerească. Ai putea cădea din
greșeală pe scările cerului invizASile, ascunse cu grijă
de musele, care te-ar îndepărta, aducându-ți înapoi
aceeași persoană cu totul diferită.

Clădirile creștine umile se ascund la marginea

orașului, refugiați de locurile de joacă lipsite de sens și
fragile ale zeilor străvechi. Este vulnerabilitatea,
nesemnificația și temporaritatea vieții umane despre
care se ceartă, o strigă sau o șoptește delicat, cu fiecare
moleculă a pietrelor lor. Modestia schitelor
ecleziastice, imitând culoarea pământului,
contrastează măreția, splendoarea marmurii,
duplicând strălucirea nemuritorilor olimpici. Mesajul
lor este menit să reamintească perpetuu generațiilor că
sunt muritori și ar trebui să fie atenți la modul în care
își trăiesc viața, pentru că nu este pentru totdeauna, ci
o simplă scânteie în adâncul vremurilor și al
Universului. Cu mult peste orice stăpânire, autoritate
și putere și stăpânire, și mai presus de orice nume care
este numit scria Sf. Pavel în prima sa epistolă către
Efeseni, locuitori ai unui loc în care timpul, religia și
istoria se amestecă ca himere.

O CASĂ VORBITORĂ
236
Aseară, am crezut că am auzit un suspin înfocat.
Petrificat, am început să strig cu voce tare: „Cine este
acolo? Ești un hoț sau o fantomă? ” în timp ce se
întindea pentru a apuca ceva. "Eu sunt". "Care?".
"Casa". "Puteți vorbi? Nu ai mai făcut asta până acum
”. „Numele meu este Rou”. "De ce plângi?". „Sunt
blocat aici”. "De ce?" „Lihu și Pohu mă strâng între ei.
Cel din stânga îi place să mintă, iar vecinul din partea
dreaptă folosește adresa mea pentru facturi, chiar
dacă are propria adresă. Până la urmă, este atașat la
pământ, nu-i așa? ”. "De ce este asta?". „Dacă sunteți o
casă cu o adresă oficială, oamenii care o locuiesc pot
folosi facturile pentru a demonstra locația și
identitatea lor”. „Acest lucru este neobișnuit.
Povestește-mi despre vecinii tăi, sunt răi? ”. „Lihu, pe
stânga, este zgomotos, face scandaluri și copiii pot fi
auziți plângând acolo. Fumă mult, aruncând
măciucuri pe stradă ”. „Este cu adevărat obraznic, să-
și arunce propriul gunoi pe stradă. Rou, întinde-ți
mâinile și alungă-ți picioarele ”, am spus.

Pârâieli, gemete și grohăie, casa se cutremura și Rou a

crescut și a crescut, până a devenit la fel de mare ca o
biserică, apoi la fel de mare ca un munte. „Rou, ești
237
atât de vastă acum”. Rou a arătat surprins la început,
dar apoi a început să fredoneze un cântec misterios
antic, urmat de un cântec creștin, apoi de vals.
Deodată, pluteam pe un uriaș lac maroniu, într-o
barcă uriașă, sub un cer gri jeleu. Era un smog murdar
de mănunchi, care acoperea lumina soarelui, lăsând să
cadă picături cleioase în lacul maroniu și noroaios.
Barca m-a purtat pe mine și pe Rou pe un lac maroniu
și vâscos. O pasăre grozavă de hârtie a zburat pe
lângă noi, purtând cele mai noi știri pe aripi mari.
„Rou, ei spun că lacul și cerul se vor întoarce astăzi, la
ora 8. Vei sta pe acoperișul tău, în timp ce îmi voi sta
pe cap? ”. Cerul de jeleu a fost înnorat și a început să
plouă puternic trei sute de zile. Am plutit pe torenți
înfiorători, în ascensiune, crescând din ce în ce mai
sus, până când nu s-au mai văzut munți. Era ca și cum
întregul pământ era acoperit de ape furioase, care se
învârteau și fierbeau continuu.

Într-o clipă, trosnind din toate articulațiile, zidurile lui

Rou s-au rupt deoparte, izbucnite de o explozie
puternică, turnând toate apele sălbatice înăuntru. Am
fost îndepărtați de torentele ascuțite neîntrerupte, apoi
un vârtej ne-a dus în jos, spre fundul mării.
Scufundând încet, am observat o străveche ruină a
templului, situată într-un oraș părăsit. Am intrat în

238
templul unde apele erau albastre, senine și pașnice. Se
auzi o voce care murmura un limbaj necunoscut,
desenând șiruri de personaje ușoare pe apă, ca pe un
ecran luminos. Ne-am uitat la scrisorile care
străluceau și dispăreau una câte una, apoi un fulger
strălucitor, orbindu-ne. Am căzut pe un pat de nisip,
scoici și buruieni de mare, mici țesături de pește
colorate fluturând în jurul nostru. O creatură uriașă de
mare uriașă, un pește de șarpe cu cap de câine,
răvășind și urlând terASil, și-a făcut apariția din
adâncurile apei; și-a deschis fălcile uriașe, înghițindu-
mă pe mine și pe Rou într-o clipă.

Am fost, captivi în interiorul burtei uriașului monstru

marin, care pluteau la întâmplare, la timp. La un
moment dat, s-a simțit o tresărire puternică, gura
monstrului s-a deschis ușor și am reușit să ieșim. Ne-
am regăsit într-un pământ ciudat, aproape
dreptunghiular, fără dealuri și fără munți, pe unde se
plimbau niște oameni ciudați. Fiecare a purtat o cutie
pătrată pe spate, cântând fericit „Eu sunt cel mai bun,
sunt cel mai bun și nimeni nu ar putea fi ca mine”. Ne-
am apropiat de un cap pătrat întrebându-l ce se află în
interiorul cutiei.

- Este colecția mea de idei și gânduri, bine păstrată în

siguranță în interior.

239
- De ce?

- Vor să-i fure.

- Cine vrea să-ți fure ideile și gândurile?

- Străinii. Vrei să furi de la mine? Te-aș putea

ucide dacă ai încerca ...

- Nu, nu vreau să fur, am propriile mele idei.

- Unde le păstrezi?

- În capul meu, sunt destul de bine păstrate acolo.

- Nu îți poți ține gândurile în cap ... Cresc pene, aripi

și dispar pentru totdeauna. Apoi nu mai au rămas și
capul devine un gol. De aceea îi țin în cabinet, este în
siguranță acolo. Trebuie să merg acum, să alerg cu
sicriul, ca să nu mă găsească ...

Ciudatul bărbat pătrat a zburat pe câmpii cântând

cântecul său. Am mers mai departe și am văzut o
nouă priveliște uimitoare: câteva femei, aproape
dezbrăcate, rostind formule și vrăji magice, dansând
în jurul unui cazan fierbând. În apropierea lor, o
grămadă de copii s-au jucat cu o minge. Ne-am
apropiat de ei și i-am întrebat ce se întâmplă. Femeile
ne-au spus că sunt vrăjitoare și pregătesc o poțiune
magică pentru o viață norocoasă.

240
- Nu au mai rămas vrăjitoare, au fost toate arse în joc
acum sute de ani, am spus.

- Poate, dar de câțiva ani suntem recunoscuți oficial și

ne putem exersa religia din nou.

- Care este religia ta? Există o religie a

vrăjitoarelor?

- păgânism.

- Ce este păgânismul?

- Este vorba despre natură, soare, fericire.

- Dar aceasta nu este o religie ..., religia nu este un

picnic sau pregătește tocană. Este vorba despre spirit
și valorile morale.

- Nu vrem asta, vrem să facem tot ce ne dorim, ori de

câte ori simțim acest lucru.

- Vrăjitoarele se căsătoresc?

- Nu.

- Ce-i cu copiii, au tați?

- Sunt crescuți în religia păgână, nu au nevoie de un

tată.

- Este cu adevărat incredASil.

241
- Fii atent, te-aș putea transforma într-o broască, sunt
conectat la puterea naturii ...

Femeia începu să murmure sunete fără sens,

scuipând, strigând, scuturându-și sălbatic părul lung.
Corpul ei plin de groază tremura în mai multe straturi
de grăsime. Clătinând capul lângă căldură, un fir de
păr a atins flăcările arzătoare, în câteva secunde,
întregul ei păr a luat foc. A început să urle orASil, în
timp ce celelalte vrăjitoare rosteau formule magice
pentru a stinge focul, unul câte unul. Dar formulele
lor nu au funcționat și vrăjitoarea a devenit o torță
arzătoare uriașă. Am fugit dintr-o dată într-o mare
uimire. Mergând în picioare, am văzut un grup de
oameni dărâmând o frumoasă biserică veche.

- Oameni, ce faci aici?

- Aducem biserica.

- De ce?

- Nu mai avem nevoie de asta.

- Fiecare comunitate bună are nevoie de o biserică.

- Nu-l mai dorim, nu acceptăm cele Zece Porunci: nu

furam, nu mințim, nu comitem adulter, nu omorâm
etc.

242
- Dar aceste reguli sunt setate să vă protejeze unul de
celălalt.

- Nu avem nevoie de protecție, credem că viața

naturală ar trebui să fie condusă în mod natural.

- Ca animalele dintr-o pădure?

- Scram, sau te vom omorî.

Ne-am repezit. În câteva secunde, se putea auzi un

sunet puternic. Ne-am uitat înapoi și am văzut că
pereții se prăbușeau, căzându-se pe demisecuri,
zdrobindu-i dedesubt. Nu ne-am oprit să-i ajutăm și
am continuat să fugim cu groază. Sunetele s-au stins și
m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare în vechea
casă prăfuită, puternic fixată între cele două, într-o
clădire mare terasată, ridicată acum o sută de ani.

MAȘINA MAGICĂ

Când mi-am pus ochii pe ea, mi s-a părut o mașină

matură, cu experiență, solid fixată pe drum.
Verificând actele, situația era clară și simplă - istoric
de un singur proprietar, bun MOT, bine îngrijit, pe
termen lung. O zgârietură aici și acolo, fără probleme,

243
preț bun, așa că am luat-o acasă și am aranjat
verificarea la serviciu. L-a blocat peste noapte și a
mers la somn după o treabă bine făcută. Mult timp
după miezul nopții, un fust înăbușit a venit de la
fereastră, farurile s-au stins și camera a căzut în
întuneric. Am apucat telecomanda pentru a porni
televizorul, dar nu ar funcționa; a căutat telefonul,
totul mort.

Prea obosit, m-am întors să dorm până la ora 8.00.

Când m-am ridicat, lumina zilei era întunecată și
strada era liniștită, nu treceau oameni, nu mergeau
copii la școală, nici păsări care zboară. M-am uitat pe
fereastră și am văzut-o ... Cerul era alb și norii erau
albaștri, frunzele copacilor erau maro și trunchiul era
verde, acoperișul era roșu și clădirile erau maronii.
Mi-am frecat ochii și m-am uitat din nou, cerul
strălucea alb! Mi-a trecut prin minte, poate aș putea
scrie câteva cuvinte pe ea! Mașina mi-a făcut cu ochiul
cu o oprire ușoară, s-a ridicat spre fereastra mea,
invitându-mă. Am sărit înăuntru și am început
călătoria.

Drumul a devenit moale și flexASil ca un râu și

mașina zbura deasupra lui, se balansă deoparte, în
timp ce benzile se îngustau și se lărgeau, întâlnind alte
mașini plutitoare. Se simțea ca dansul cel mai plin de

244
grație, mașinile bâzâind, toată lumea zâmbind, dând
din cap și fluturând mâinile. "Aș dori să zboare și să
scriu câteva semne pe ecranul uriaș al cerului, să
mergem!" Ridicând jazzy, mașina a decolat,
permițându-mi să dau la o parte doi nori mici,
folosind mâinile și degetele pentru a desena linii și
cercuri. Am luat un nor mai mic și l-am șters, apoi am
încercat din nou și de data aceasta scrisorile au ieșit
neregulate, cenușii și brumos, dar lizASile. Am scris și
am scris până când întunericul a căzut și partea mea
din cer a devenit aproape neagră. Când m-am uitat
deoparte, am văzut o felie mare de cer acoperită cu o
scriere străveche. Aici și acolo, puteam citi o scrisoare
sau două în acel limbaj ciudat: H, O, M, I, L. Am
încercat mai mult, realizând că sunt în stare să citesc
câteva cuvinte: „acasă, acasă” plus scrisoarea „r ”,
Homer. Apoi „bolnav, bolnav”, a adăugat încă trei
scrisori „I, a, d” - Illiad.

Mașina zâmbea, era evident, erau lucrările magice ale

lui Homer despre războiul Troiei și eroii puternici
Achile, Hector, Agamemnon, Ulise. Am început să
urmăresc liniile cu un deget, fără să trag un suflu,
observând că, după ce am citit zece linii, frunza ar
putea fi defilată în jos, ca și cum ar fi imprimată pe o
oglindă magică. Din păcate, am putut citi doar numele

245
și nu în întregime. Pe cea de-a doua frunză, am
descoperit o imagine a unui scut strălucitor de argint
strălucitor, rotund și greu, faimosul scut al lui Ahile
neînvins. În mod miraculos, imaginea s-a jucat
singură, permițând privitorului să o vadă, scenă după
scenă.

A început cu crearea Universului, cerul cu stelele sale,

soarele și luna, răsărind și așezându-se una după alta,
pământul verde, nisipos sau alb cu zăpadă, albastru
cu apele sale marine, fluturând slab. Apoi au putut fi
văzute două orașe, unul vesel și aglomerat organizând
festivaluri și petreceri de nuntă, celălalt pe calea de
război. Două armate rivale se asediau unul pe celălalt,
în timp ce turmele de vite și oi erau pășunate de
ciobani, jucând nevinovat țeava. O armată a atacat
păstorii, iar cea rivală a atacat atacatorii. Mulți
războinici au căzut pe câmpul de luptă, unde Ura,
Confuzia au fost văzute, chiar Moartea însuși, târând
cadavrele. Scena s-a schimbat imediat, odată cu
muncitorii care aruncau pământul, beau vin dulce cu
miere, urmând secerișul recoltării și sacrificiul unui
taur fin, pentru a hrăni toți muncitorii.

Apoi au venit tinerii nevinovați de viță-de-vie din

podgorii, bărbați și femei, cântând pe ritmul lirei. O
nouă scenă a prezentat o turmă de vite, cel mai mare

246
bou fiind atacat și târât de doi lei formidabili. Într-o
pajiște verde, scăldată de soare, stânci strălucitoare
străluceau în jurul adăposturilor și altor locuințe
frumoase. Ultima scenă a fost un festival în care fete și
băieți frumoși s-au adunat să danseze, în timp ce
publicul le-a aplaudat într-o mare bucurie. Au dansat,
au alergat și au sărit pe un ring de dans, precum cel
care odată, în spațiile largi din Knossos, a fost
construit de Daidalos pentru prințesa Ariadne a
teraselor minunate.

Aceasta a fost minunea scutului! Am continuat să o

privesc până când timpul a dispărut și toate au
devenit întuneric. Am căzut într-un somn adânc, atât
timp cât secolele și milenii, visând la Homer, la
crearea lumilor, la ciclurile de război și de pace, de
lupte de armate și de tineri care dansează, până când
s-au amestecat în mintea mea, soldații dansând cu
fetele, băieții care călăreau taurii, leii care atacau
efectivele și regii au reușit, unul câte unul. Deodată,
m-am trezit din nou în patul meu, Illiad-ul lui Homer
a căzut de pe raftul de pe mâna stângă. Am deschis-o
și am început să o citesc, uitând Illiad-ul lui Homer a
căzut de pe raftul de pe mâna stângă. Am deschis-o și
am început să o citesc, uitând să mă spăl pe dinți, să
beau ceai dulce cu miere și să mă mănânc pâine

247
integrală de pâine de casă, presărată cu ulei de
măsline, ornamentată cu roșii proaspăt tăiate. A fost
suficient timp pentru asta în câteva minute, după ce
Homer aduce Universul la viață, din nou, în lumea sa
magică de litere.

PISCINA

Mergea fără rost în soarele care fierbe, simțind că se

poate evapora în soarele arzător, de parcă ardea în joc.
Deodată, s-a găsit goală, într-o pungă neagră de
plastic, aruncată în deșert. La început, Julie a crezut că
este moartă, dar era încă vie, amorțită și nebunească,
cu o durere de cap groaznică. Când a atins părul cu
mâna stângă, masându-l, a descoperit sânge coagulat,
amestecat cu pungă neagră de plastic, în vârful
capului. Femeia a început să meargă pe nisipul
fierbinte, uluindu-se, când a crezut că a văzut o
piscină din fața ei. Bazinul de apă s-a materializat și a
dispărut, de nicăieri, exasperat-o, acum era aici și în
clipa următoare a dispărut. Julie nu-și putea aminti
cine era, cum se numea și ce i s-a întâmplat, cum a
ajuns în deșert. Dar fiind încălzit de Soare în călătoria
sa, și-a aplecat arcul spre zeul, care, în admirația
greutății sale, i-a oferit un gablet de aur în care a
traversat oceanul. Un animal fantastic a apărut lângă
248
ea, din senin, făcut din gheață, capabil să meargă și să-
și bage coada de blană, fără să se topească în soarele
deșertului. Femeia nu a fost uimită, a luat animalul în
brațe, să se răcorească, să-l iasă, șoptind „Nu vă faceți
griji, nu plângeți, totul va fi în regulă, veți vedea”.
Micul animal de companie îi zâmbi și se urcă pe
vârful capului, exact ca o maimuță, umbriți și răcorind
craniul penei. S-a prăbușit, fără viață, în timp ce
animalul și-a lins chipul, senzația glaciară
readucându-o la realitate.

O dată, Julie observă un vârtej vertical întunecat,

conectând cerul cu nisipurile, turnând materie
întunecată pe pământ.

S-au putut auzi șoapte îndepărtate, șoapte și un ton,

cineva cânta o melodie într-o limbă necunoscută. Și-a
îngustat ochii pentru a arăta mai bine, dar soarele o
orbea. Când femeia se uită în jos, a observat că piscina
era din nou acolo, densă și mohorâtă, tentând-o să se
cufunde în interior. În primul rând, a atins-o cu
degetele de la picioare, părea să fie vâscoasă, ca și cum
era geanta de plastic lichefiat negru, dar era rece și
răcoritoare ca o ploaie de vară în august.

Femeia s-a cufundat în acel lichid cremos, pielea ei,

înroșită de soarele terASil, nemilos, s-a impregnat de
plasma întunecată. Materia întunecată a pătruns în
249
straturile ei de epidermă, infiltrându-se adânc în
corpul ei, în organele și celulele interne, modificându-
și ADN-ul. Ea a fost absorbită de piscină, dizolvată
înăuntru. Se putea auzi un murmur, împreună cu o
vASrație subtilă, iar piscina cosmică cu plasmă s-a
repoziționat ca o navă spațială extraterestră,
pregătindu-se să decoleze. „Vă mulțumim pentru
oferta dvs. amabilă”, a rostit o voce enigmatică,
„Acum avem suficientă energie pentru a călători pe
altă planetă”. Nava a dispărut și nimeni nu a fost
acolo pentru a asista la întâmplarea extraordinară.

BAGAJUL

Gary a intrat în aeroport pentru a verifica bagajul, un

bagaj uriaș, negru, din plastic, cumpărat din Germania
cu ani în urmă. El era pe punctul de a-și pierde
avionul, cel puțin asta a presupus și, pe măsură ce
vacanța i s-a sfârșit, era de așteptat să se întoarcă la
depozitul unde lucra cu colegi din întreaga lume. În
aeroportul său natal, o mulțime de oameni așteptau la
coadă, alergând în toate direcțiile, cu mare urgență.
Mai întâi, Gary s-a îndreptat către biroul de check-in
unde stăteau trei tinere, apoi s-a grăbit spre un alt

250
contor, când a dispărut brusc. O văzu limpede, un
dragon uriaș a zburat pe tavan, scuipând foc pe
bagajele negre, cele trei femei au râs, întorcându-se
foarte în vârstă pentru câteva secunde, ca și cum
cineva ar fi înaintat un film foarte repede. Chiar în acel
moment, bagajul s-a deschis, lăsând hainele să zboare,
ridicându-se deasupra capetelor.

Nu era vânt înăuntru, doar un pic de aer condiționat,

deși nu se putea explica de ce costumele lui erau,
învinovățite, ridicate, în timp ce se afla acolo, în
fiecare apartament, arăta mai tânăr sau mai în vârstă,
mai trist sau mai fericit, zâmbind sau încruntat. ,
surprins sau prea încrezător, modul în care ar fi putut
fi atunci când le-a purtat. L-a văzut acolo sus, plutind,
înmulțit într-o serie nesfârșită de etape de viață trăite
împreună, mai mult sau mai puțin. Apoi, a dispărut
complet. Nici urmă de el, de atunci. Soția sa l-a
raportat dispărut, însă autoritățile nu l-au găsit. Ei i-au
cerut soției să scrie un raport despre evenimentul
neobișnuit, în care a descris în mod bogat aspectul
dragonului, cele trei fete transformându-se în hagi,
bagajul negru care se deschidea larg și costumele,
costumele și hainele care îl conțineau în diverse
momente ale vieții, plutind deasupra.

251
Autoritățile au chestionat o serie de oameni despre
întâmplările neobișnuite, părea că nimeni nu a văzut
nimic. Un bătrân dintr-un sat de munte îndepărtat s-a
gândit că l-a văzut pe bărbatul dispărut urcând în
avion împreună cu o femeie bronzată, cu părul închis,
ale cărei fire de păr păreau a fi fluturând șerpi lungi,
subțiri, negri, șuierând. O femeie care purta ochelari
groși și pătrați a observat un bărbat asemănător cu el,
însoțit de o femeie cu părul întunecat, care sosea pe
aeroportul din Londra. Au tras după ei un bagaj
negru, din plastic, care părea din ce în ce mai greu, pe
măsură ce se apropiau de ușa de ieșire din aeroport.
În afara aeroportului, bagajul a rămas blocat pe
trotuar, lătrat cu un rânjet dințat. Oamenii din jur s-au
speriat, bagajele nu mai puteau fi mutate, iar bărbatul
dispărut și femeia l-au lăsat acolo, urcând repede în
autobuz.

Aceasta este tot ce au putut afla despre el. Nu l-a mai

văzut niciodată și, de atunci, ea continuă să viseze ca
el să se piardă într-un bagaj negru, aranjat ca orice altă
ușă de ieșire, îndreptându-se spre un tunel întunecat,
misterios și înfricoșător, unde cele trei tinere îl
fluturau. Erau cei trei Parcae, care își fluturau firul
vieții, îl smulgeau în bucăți mici, după ce trecu pe
lângă ei. Odată ajuns înăuntru, a căzut la pământ,

252
nemișcat, amorțit, aproape mort. De fiecare dată, ea
încerca să-l smulgă de pe culoarul întunecat, unde era
culcat, uluit, dar el era greu ca un munte. Dragonul s-a
apropiat, zburând, transformându-se într-o femeie cu
părul întunecat, când atingea pământul. Ea își puse
mâna deasupra lui și el se ridică, urmărind-o, orbește,
spre o mulțime de demoni și monștri, umbre și
animale, scufundându-se într-un morman de
murdărie și deșeuri alterate.

DEPOSITUM CUSTODI

He come on moonlight rays as elemental dust

Depositum Custodi seemed an ordinary warehouse,

dusty, stuffy and cold, populated with rusty metallic
shelves. Moris started working there for a couple of
days only, when he realized strange entities meander
inside. One early morning, he was driving the vehicle
on the 55 aisle, when he thought he saw a sparkle
dancing in the air. It was only a second, but he
managed to notice it, even though he didn’t give it too
much attention. After all, he hasn’t slept too well the

253
previous nights, it could have been an optical illusion.
Next day, he was passing on the same aisle, and the
spark danced around him for half a second. Moris felt
a subtle vASration around his head, tending to
reverberate around his body. Next day, nothing
happened. After two more days, the spark
materialized again, coming down towards him,
suddenly penetrating his head. The man felt a
pinching sensation, something like a light
electrocution, shaking him brutally. He got dizzy, the
eyelids became heavy as the lead and almost lost his
balance.

He stopped the headset and went to the toilet, to wash

his face, trying to refresh his mind. Heading towards
the bathroom, while turning left, he saw a door frame
vASrating in the air, inviting him to pass through. The
man walked that way, almost hypnotized, hearing
whispered commands in his mind. “Walk three steps.
Stop. Turn around. Close your eyes. Stop. Walk two
steps. Stop. Open your eyes”. When he opened the
eyes, he had a terrASle fright, realizing he was
floating in the air, above a dark, endless void, shaped
as a cone, very sharp on the bottom. Its bottom was a
point in space, the tip of a very sharp needle. “Don’t
blink, don’t move a muscle, or you’ll fall down in the

254
abyss and never come back”. “What’s down there?”
he uttered in his mind. “This is the chronological
depth of the temporal dimension of the Universe”.

He felt a vASration in the stomach and a slight

circular movement. Second by second, Moris was
whirling in the null space, as the Vitruvian Man round
his own axe, at the same time leaning perfectly
horizontally, suspended on an invisASle energy
chord, while the chronological void was slowly
turning upside down, aiming its sharp tip towards his
head, right between the eyes, rotating fast. The
movement opened his head and the brain, at the same
time, turning it into light. The luminous matter
extended till comprised all his body, causing a small
explosion. He was now a collection of star dust,
floating in the Universe, capable to cross it, instantly,
from one end to the other. As for the Light that existed
before the world, the intellectual and essential wisdom that
was before time itself…

THE PARKING LOT

The car turned left to the downtown parking lot, near

the church built in the 19 th century, stopping in front
of the church gate, letting noisy music out to pierce

255
the silence and heavy smoke of cigarettes to poison
the air. TJ opened the car door and put one foot on the
concrete, while the asphalt bent down, rocking the car
aside, on two wheels. It was in the middle of a sunny
day, at the end of August, when, all of a sudden, the
daylight went dim and milky, hanging low on the
pavement, covering the church building into a thick
fog. TJ returned at the driving wheel, running the car
in reverse, trying to leave the parking zone, when an
ice storm hurled over the city, the hazy light being
sectioned by thunders and lightnings. In the next
moment, a giant monster carrying immense lead
hammers instead of hands has arisen from the Earth,
drumming the car.

Terrified, the driver tried to continue running the car

backwards, when the grass round about behind him
turned into a huge mouth with the tongue out and
appalling, bulky fangs. The monster roared and
tonnes of fresh blood poured over the parking, rising
above the other vehicles, together with chopped
human and animal body parts. And so upon you will
come all the righteous blood shed on earth. The driver
started to scream in horror, striving to figure out what
to do to escape, to find refuge in a peaceful place,
where the sky can be blue, the daylight clear and the

256
raindrops clean. He makes me lie down in green
pastures, /he leads me beside quiet waters, /He refreshes my
soul.

A lightning set the sky on fire, afterwards a strong

light hit the parking, blinding the driver. He raised his
hands to cover the eyes, when he woke up in his car,
in the parking lot, where he was sleeping in the dense,
stinky cigarette smoke, drunk after a night long
concert. Dizzy and scared, he drove to his parents,
who lived on the nearby street. TJ really felt the need
to take a shower, eat a fresh home-made vegetable
soup, and read literature. At every moment there was one
more of those innumerable and humble 'selves' that
compose our personality …

MEMORIES

Then I hope his ghost will haunt you

It was a living nightmare, she was thrown out of her

own house, by her own family. Andrea’s memories
deserted her, leaving behind a horrASle certitude, her
husband parted with her for another woman. The wife
and mother lives in an asylum now, where strange

257
people guard her. Andrea is a patient. Her mind
ceded, forgetting who she is or has ever been, with
mixed come back episodes, convincing the family that
her place is somewhere else, where she would be well
taken care of by specialists. Now and then, she wakes
up, realizing bits and shreds of reality, broken
memories of her former life. When her husband came
to visit her with their daughters, she asked the
youngest one who is that woman her husband had the
nerve to come there to visit her. It was outrageous to
expose themselves there, humiliating her. Andrea
would never agree on that. But it seems it was the first
daughter, who takes the most after her. Then she
forgot to drink water for a week, or maybe she
thought there is no reason to do that anymore.

The woman almost died. She does not know yet,

maybe will never understand or will never be able to
retain the truth: her husband is not here anymore, he
disappeared into the unknown, passing towards the
final mystery. One day later, she had a riot with
another patient, for an unknown reason. The other
woman claimed she had a dialogue with her husband
the night before. They talked a lot about several
things, even about her. “No, I don’t believe you” said
the wife, crying. “It’s true, though, he was here, with

258
me, in my room” the other replied. They fought
desperately, hating each other awfully.

For the next days, Andrea remained in her room,

alone, refusing to get out, waiting for her husband to
come and see her. She was trying hard to stay awake
all night long. One night, she couldn’t sleep at all,
even after taking sleep aid pills. She felt terrASly
irritated, going to the bathroom multiple times. In the
middle of the night, he came. First, it was a foggy
micro-galaxy of lights, flying quickly above her bed,
horizontally, where she was lying down. Star dust,
golden flickers of energy. Fiery pixels. Luminous,
glittering dots, gathered together in an irregular, yet
homogeneous shape. She felt surprised by the ethereal
presence passing above her, slightly sketched, a
microscopic replica of the Milky Way, whirling right
above her body, in great speed. An unfinished image
in a child’s naïve drawing.

“Is it you?” she asked, in her mind. “It is me”, came

the answer, as a waft on her cheeks. When the carers
opened the door to her room next morning, she was
gone. They found a blurred picture of the married
couple, in their twenties, holding hands, lying
carelessly on the floor. Turning it on the other side,
another image could be seen, this time a picture of

259
them together, older. When hold against the window
light, they moved slowly, as in a slow motion movie
projected from a different dimension. In the next
moment, it burst into fire, turning into a small
particles of ash, scattered in the air.

THE SLEEPWALKING

She was bitten by the vampire when she was in a trance,

sleep-walking

One night, Judie Harriet was walking down the

country road, heading to the next hamlet. The woman
was wearing a white robe, brightened by the moon
light. Although her eyes were closed, she was
stepping regularly on the middle, endless line,
separating the two opposite directions. In the
darkness, a foggy, whitish shape loomed out,
bouncing from one hill to another. No houses around,
no cars rolling, not even a village cart, just the
limitless road, going forth, undulating in the distance,
like a huge, concrete dragon snake. The misty,
asymmetrical shape neared and faded away, leaping
on the knolls, in the four corners. She felt currents of
air on her face, easily fluttering strings of hair,

260
blowing them on her complexion. Then, or maybe at
the same time, she wasn’t sure about it, came a
whisper, echoing in the wide, barren space. A swing
was rocking and the misty creature was on it, singing
a children’s song, reverberated around. In the next
moment, she was swaying on the white swing, which
lifted her high above, rocking over the top of the hills,
up to the sky and back. “What if I fell down”, it
crossed her mind.

Still, she went on, singing and rocking, singing and

rocking, swaying in the air, above the hills, reaching
the sky, as if she was in a broken plane, flying back
and forth, up and down, constantly. Judie Harriet was
walking again on the road, in the darkness, then
swaying, till she got frightened and screamed. She
found herself in bed, wet with perspiration and tear
drops. She couldn’t see around. “Am I blind?” she
wondered, feeling her face with the hands. The face
and the eyes were swollen, something warm flew
down her dress, reddening it. “Is it blood, my
blood?”. She screamed strongly and woke up again, in
her bed, sleeping. “What a nightmare!” she said,
turning on a small lamp to swallow a calming pill. The
woman tried to find the explanation for the
nightmare’s cause, it could be a distress caused by

261
diffuse thoughts, ruminated late at night, when the
shadows replace the lights, darkening delicate
foreheads. This is the time when anything seems
murkier, ghostly phantasms roaming in the corners of
the mind, quickly shattered by the dawns. Or it could
be the old house, built hundreds of years ago,
inhabited by the reminiscences and recalls of the
former owners, hiding inside, till the end of time.

THE SYRINGE

CDR I believe we’ve had a problem here

Discontented with its fate, a single use, dispensable

object, the syringe lost its patience. Realizing that, the
Easy Touch safety syringe found itself trapped into a
sterile, mean, claustrophobic foil, closed inside a
transparent plastic box. All the other syringes, be it
with or without needles, oral or otherwise, were
having forty winks, totally unware of the current
situation. Given that she couldn’t elude the concrete
conditions, the syringe withdrew into its own
imagination. Lying there, horizontally, day and night,
without being able to move a single millimetre, the
syringe started to think it might be an Apollo 13

262
Boeing rocket, with a Lunar Module Adaptor, a Third
Stage S-IVB, a Second Stage S-II, a First Stage S –IC,
two J 2 engines, a Lunar Roving Vehicle, together with
Command and Service Modules.

Unfortunately, the Launch Escape System was

missing.

Soon, the syringe got bored to be a rocket, without

having the slightest chance of exploring the deep
cosmic space. It’s not fun at all to be a ground missile,
it is even worse than being a common hypodermic.
Such a grand destiny! The whole Universe as a
playground! So many possASilities ahead, and
absolutely no means to fructify them … A series of three
dots (...) is used to designate those portions of the text that
could not be transcrASed because of garbling. At that
point, a new idea sparkled inside its mind: to turn into
a fish. A streamlined, slippery fish, which can swim
horizontally and vertically, well - thought the injection
- some of them can even jump out of the water, like
the mountain trout. Indeed, a full bouquet of aquatic,
ichthyologic potentials and prospects.

The heart leapt in the syringe’s chest, and stopped

immediately. A fish is bound to live in the water, it
could die if dares to desert its environment! This
could be a factual problem, an unmanageable
263
obstacle, without a doubt. What else could it be? Oh,
yes, it could be a proudly designed, full flex, superfine
carbon cork for fishing rods, meant to catch the fish.
Throw the bait, wait and elegantly extract the fish
from its atmosphere, for instance a river, a lake or a
small stream pocket water, expose it to oxygen and
see what happens.

MORTA

Morta was an Agaricus bisporus Champignon

mushroom accidentally grown into the forest, in the
first taciturn weeks of the spring. Over the winter, she
was a small seed in the ground, pulsating regularly in
a vigorous rhythm, trying to break through the
multiple strata of fat land. Morta was so small, lost
down there in the darkness, a blind, vegetal, soft
shred, striving to cross the layers of the loose earth, to
see the light. In the subterraneous zone, there was no
sunlight, nor was enough air to breath, and even the
rain water was occasional. Suffocated, she counted to
three, retracted within herself, then sprang up,
blindfoldedly, through the thick strata of brown dirt.
She was very scared, at first thinking she would die, in
the next moment fearing she would fall down, even
lower than before. She tried to feel her big head and
264
the round, short, stumpy body, to check if everything
was in its normal position, sighing in relief. She
wasn’t upside down, but a bit oriented to the left
upper side. In a few seconds, it seemed as if Morta
was going round like a wheel, in complete circles,
causing her dizziness. Her brains started to boil.

Morta closed her eyes, trying to calm down, focus on

her long term objective – to reach the sky. Being so
brave, ambitious and unquestionably white, the
Portobello mushroom considered she deserves the
best that can be found in the world, beneath and
above. Squeezed inside, as she grew, Morta needed
wider space, more resources - water, air, and
sunshine. She stretched her big, patchy, round head,
pushed her stalky body forward, into the deadly
nightshade, forcing the earth to move a millimetre. It
took a lot of effort and energy to make that exhausting
toil, determining Morta to instantly fell asleep. She
napped three days in a row, dreaming ambiguous
dreams about herself trying to push away a mountain,
striving to make her way up in the daylight. Morta
sweltered heavily, the sweat drops burning her skin,
dripping down the meaty stalk, softening the
unyielding land.

265
She couldn’t move and her back remained curbed in
an uncomfortable position. The bisporus mushroom
stood there for a while, it really felt like centuries,
crying and screaming for help. When she finally woke
up, she was still there, the earth moved a millimetre,
and that was, truthfully, a success. The Portobello
mushroom prepared to heave up, encouraged by the
last accomplishment, heartened by the fact that it is
possASle to move little by little, even if it is only a
ludicrous distance of a millimetre. After all, Morta
was just a shoot of a mushroom, a mere possASility of
a vegetal existence, almost an illusion. She was still
invisASle, trapped into the ruthless, merciless, dark
ground, where one had to fight to rise above and let
the world know about her existence. Imagining herself
up into the daylight, enthusiasm and energy filled her
like a cup, helping her sprout other two millimetres.
Morta was bigger now, didn’t feel too weary for that
matter, and she thought it wiser to rest a bit, to
recover her strength.

Before falling asleep, she carefully made plans and

strategies for her long term objectives, calculating her
body surface and weight, deployed in the earthly
vastness. “This land, it must be enormous”, she
assumed. “I really must get up there and see it with

266
my own eyes”. In that particular moment, she felt
wings growing on her back, lifting her up a few
centimetres, allowing her to boost her head up, above
the surface. She screamed out of joy, the entire body
being transformed into an arch, propelling her above.
Morta was able to see bits of the surface now. Out of
joy, she jumped on her stalk once or twice, lifting the
head to see more of it. It was early morning, the sky
was clear and bluish, the morning star and the
crescent still sparkled, gradually losing luminosity.
The mushroom saw little leaves of grass trying to
shoot above, yet it was her who was gushing up first.
It was a pinching cold, during a foggy and metallic
morning, at the break of spring, when all the plants
and animals want to come back to life, kicking, hitting
and fighting in their blind will to be.

And Morta was already there to see it, feel it and tell
others the tale of the unflinching, stupidly stubborn
life, ridiculously and completely unimaginative.
Disappointed, she thought about going back
downwards again, in that thick darkness, where her
onward movement was possASle, where she was able
to defeat the vast, earthen enormity that enveloped
her in a tight, profound hug.

267
THE NOBLE GREEN HORSE

One late night, I thought I fell asleep, but actually, as

it seems, I didn’t, because odd events started to take
place. A huge spider’s shadow crawled on the
window, giving chills down my spine, while the TV
screen whirled and became a black hole, spitting out a
fauna of the strangest creatures. A white dinosaur
wearing high heels jumped for joy, laughing out loud.
It was a lady, looking for her match, telling me that
she had to wait 50.000 years for the ritual, compliant
with their pre-historic rites. Unfortunately, she
dropped dead in the next second, cardiac arrest, her
body turning into dust on a pile of bones. A grey, old
turtle creeped down really slowly, circling around its
back shell, which suddenly opened to show an ancient
lASrary. Regrettably, the old parchments, scrolls and
manuscripts were eaten by mice, insects and parasites,
half of them being wet and musty.

Strange, incomplete characters, places and inkhorn

situations kept getting out of the books, floating
above: Hercules performing his twelfth labour, a few
columns of an ancient temple, an emperor’s head,
Cleopatra’s nose, Adam’s rAS, Achilles’ ankle, a rotten
quarter of the wooden Trojan Horse, Venus of Milo’s

268
hands, Hamlet’s skull, king Lear’s beard etc. The shell
closed back, hiding all the unpredicted agitation of its
written, illusionary population. A brown bird flew
above, hitting against the walls, spinning around the
chandelier, cawing. An arrow hit her, it fell down, and
a haruspex cut its abdomen, to read the omens in its
internal organs. A lightning stroke. The flash faded
away, when I noticed a green horse coughed, sitting
down on a pink armchair, his legs crossed. He wore a
blue, long coat, with a sparkling, foamy, white collar,
yellow stockings and black shoes. He blinked
regularly, studying me in great amazement, trying not
to show its emotion, according to the etiquette.

- Ce faci în camera mea? întrebă el, destul de uimit.

- Eu, eu, eu, aaaahhhaaaa, aceasta este camera mea, de

fapt, locuiesc aici de multe luni acum, am răspuns,
bâlbâindu-mă, puțin șocat.

- Nu-mi amintesc să fi părăsit casa sau să o vând. Ești

un glumeț al instanței? răspunse calul jenat,
răsucindu-și centura.

- Nu, nu sunt un glumeț.

- Atunci sunteți o lunatică de la spital?

- Nu, de ce întrebi asta?

269
- Arăți ciudat, hainele tale sunt ciudate. Nu am văzut
niciodată așa ceva.

- Niciodată nu am mai văzut vreun cal de vorbă.

- Sunt un cal special, un educat, un adevărat domn.

Calul tresări din nou, lăsându-și vocea și adăugă:

- Scuze, nu m-am prezentat. Numele meu este ScrASo,

sunt un cal cu rasa rasă, un conte și un poet de
renume, a spus el, ridicându-se în picioare, plecându-
se în fața mea.

- Ce poezii scrii?

- Sonete, de obicei. Foarte elaborat, rimat și blocat, ca

un cod.

- Sonete de dragoste?

- Par, așa, pornesc de la o emoție simplă, o simplă

iluzie și construiesc un text care curge, moale, în
mâinile mele, ca un flux de apă. O transform în
gheață, o modelez, apoi o las să se topească din nou.

- Care este codul?

- Nu știu, mă întreb mereu care este procesul de a-mi

arunca gândurile și sentimentele în cuvinte. Pare de
fapt magic, de fapt. Dar simt că este mai mult decât

270
atât, iar produsul final este mai complex decât un șir
de cuvinte melodice. O combinatie. Un stoc de
memorie, urme ale unei vieți. Teatru de umbre,
indicatoare pe un bulevard de hârtie. Temporară și
vulnerabilă, ca frumusețe, ca viață.

- Asta este cu adevărat uimitor, am spus. Scriu și eu.

- Ce scrii? Întrebă ScrASo.

- Scriu povești scurte.

- Ce este asta, nuvele?

- Patch-uri de istorii, biografii, acțiuni sau evenimente.

Individual, colectiv, cosmic.

- Interesant și ciudat. De ce nu povești lungi?

- Buna intrebare. Unele dintre ele nu sunt scurte,

de fapt. Depinde de cât timp am pe mâini.

- Al meu sunt poezii clasice, foarte rimate, aproape

mecanic. Mi-aș dori să pot scrie într-un mod mai
extravagant, ca un nebun sau ceva de genul ...

- Plonjați-vă în minte, săpați mai adânc.

- Nu pot scăpa de realitate, are o influență asupra

mea. Nu mă dau drumul, mă ține foarte strâns.

271
- Încercați să vă elASerați de circumferințele sale.
Închide ochii și imaginează-ți că ești o floare.

- Nu pot fi o floare ... este atât de mică, delicată,

parfumată și vulnerabilă ...

- Gândește-te, poate fi o floare carnivoră. Acela este

periculos.

- Da, într-o junglă izolată. Nu există scăpare, fiare

pândesc peste tot.

- Monștri orASili din împrejurimi, dornici să te

mănânce, iar floarea fermecătoare pe care o admiri se
pregătește să te consume, stropind lichide otrăvitoare
pe pielea ta.

- Calul verde era atât de scârbos de ideea, încât

culoarea lui a început să se schimbe de la verde la
vernil, fluctuând într-o nuanță ușoară cu vârtejuri
verzuie. Nuanțele tremurau, dispărând treptat și
așa am scăpat de acel animal obraznic,
suprarealist, care avea nervul să se considere un
domn nobil, agreabil, talentat, nobil.

- UN PESCUIT ÎN CUPA MEA GALBEN

272
- Acum câțiva ani, după o noapte lungă și
agitată, m-am trezit dimineața devreme, aproape
târându-se la parter, cu ochii practic închiși. Când
am ajuns în bucătărie, am auzit un zgomot
înăbușit, înecat în apă. Surprins, m-am uitat așa,
observând ceva care se mișca în vasul meu de ceai
galben. Era un pește cenușiu, cu pete purpurii pe
spate, înot relaxat în cupă, bucurându-se de
vremea de vară. Era sfârșitul lunii august, când
lumina soarelui încălzește acoperișul și pereții
casei, transformându-l într-o saună, cel mai bun
mod de a te răcori fiind să faci un duș sau să te
plonjezi într-o piscină. Crezând că este un vis sau
un fel de halucinație, mi-am înfipt brațul. Peștele
era încă acolo, distrându-se în ulciorul galben.

- - Hei, aceasta este ceașca mea. Ce faci aici? Am

întrebat intrusul, enervat de priveliște.

- - Nu, acesta este al meu. Sunt aici de mult timp,

a răspuns peștele ciudat.

- - Nu te-am mai văzut niciodată, asta e sigur.

- - Problema ta, nu a mea.

- - Ce vrei să spui, „problema ta”?

- - Am dreptul să înot, în pace, în această cupă.

273
- - Nu voi nu sunteți.

- - Esti nepoliticos. Te pot mânca, dacă ești

comestASil. Ce specie ești?

- - Nu vă voi spune.

- - Spune-mi, atunci, cine ți-a dat permisiunea să

intri în paharul meu?

- - Consilierul meu.

- - Unde este sau el?

- - Este o balenă albastră, în Atlantic.

- - Poți comunica cu ea? Trebuie să-i pun câteva

întrebări. Consider că aceasta este o ruptură.

- - O exagerezi. Ideea este că, de obicei, mă fac

invizASil. Este pentru prima dată când ești capabil
să mă vezi.

- - Este o grămadă de minciuni. InvisASil, zici? Și

îmi beau apa, ceaiul sau sucul cu tine înăuntru?

- - Da.

- - Nu ești ars de ceaiul fierbinte?

274
- - Nu, deloc, dacă sunt invizASil. Când te văd
apropiindu-te cu apa clocotită, sar rapid în
chiuvetă.

- - Nu te cred. Ești o iluzie, o halucinație, un

produs al imaginației mele.

- - Dacă te ajută, atunci sunt.

- - Cum de poți vorbi?

- - Vin dintr-o lume diferită, unde și animalele,

plantele și obiectele pot vorbi.

- - Unde este acest pământ?

- - Nu este un teren, este o dimensiune paralelă

cu realitatea voastră, mărginindu-l.

- - Deci spuneți că în lumea voastră vorbesc

animale, plante și chiar obiecte?

- - Da.

- - Cu sunete, mișcându-și buzele?

- - Sunetele sau conturul fizic nu sunt cu

adevărat necesare, de fapt.

- - Atunci sunteți cu toții invizASili?

- - Ceva de genul acesta, trebuie să ne protejăm.

275
- În caz contrar, oamenii ne-ar putea distruge. De
parcă vrei să o faci, acum.

- - Nu vreau să te distrug ...

- - Da, ai crezut că intru.

- - Îmi pare rău, dar este adevărat. Vă intruși.

- - Sunt un intrus, zici tu.

- - Da. Permiteți-mi să o înțeleg, în detaliu.

Noi, oamenii, împărtășim casele noastre cu specii
secrete, invizASile de animale, plante și obiecte
care sunt capabile să gândească și să vorbească.

- - Da.

- - Suna orASil. Am crezut că acesta este spațiul

meu, intimitatea mea. Locul tău nu este aici.
Trebuie sa pleci.

- - Iată-mă aici. Dacă ești jignit de prezența

mea, voi pleca.

- - Nu te mai întoarce niciodată aici. Spune-le

tuturor prietenilor tăi că nu îți tolerez prezența!
Am țipat, încercând din greu să-mi transmit
mesajul în orice fel.

276
 - Cu o stropire, peștele s-a mărit, crescând la fel
de mare ca balena, apoi a dispărut complet.
Începând cu ziua aceea, aud zgomote subtile în
jurul meu, mai ales noaptea, când somnul ține
departe. Uneori, văd girafe, elefanți și leopardi
jucând în curtea mea; flori extrem de parfumate în
dormitor, tot felul de legume ciudate în bucătărie.
Într-o zi, am găsit un purcel în frigider, încercând
să se răcească. Într-o noapte târziu se ascundea o
hienă în cuptor. Acest haos incontrolabil m-a făcut
să decid că este timpul să mă îndepărtez, să încerc
să găsesc o casă potrivită, normală, intimă în care
să trăiești.

Sciuridae

Jada era o tânără Rodentia, în derivă cu familia ei

Sciuridae din Europa de Est într-o țară străină. Tatăl
ei, un Spermophilus Citellus a rămas în vechea sa țară
natală, cu o ciupercă nouă, mai tânără și cu puiul lor
neoficial. Jada și ceea ce a mai rămas din familia ei au
avut o călătorie periculoasă, care se confruntă cu
vreme îngrozitoare, vânturi puternice, mașini fără
direcție și alte vehicule. S-au gândit să se ascundă într-

277
un avion privat și să călătorească mai repede, mai în
siguranță decât ar putea crede vreun veveriță,
ascunzându-se sub bagaj. Când au intrat în sfârșit în
spațiul aerian al noii țări, un ofițer vamal i-a
întâmpinat, suflând un fluier de plastic roșu. Le-a
verificat actele, cercetându-l pe Jada o secundă mai
mult decât restul scorburii. Ajungând la noul lor
cuAS, Jada a dormit două zile, dar când s-a trezit, a
fost încântată să croiască niște nuci delicioase.

Jada și-a luat cutia de prânz, îndreptându-se spre

școală, unde putea întâlni prieteni noi, învăța și se
distra. Instituția de învățământ pentru rozătoare a fost
o casă mare din lemn de caritate, situată în curtea unei
clădiri cu mai multe etaje. Timp de un întreg an
universitar, Jada nu a reușit să înțeleagă ce spune sau
face echipa de predare. Încet, a început să înțeleagă un
cuvânt aici și acolo, apoi două, apoi patru. Mâncând
noua mâncare, Jada s-a transformat într-o veveriță
fină, cu blană gălbuie, un nas brun, rotund, fin curbat,
două urechi drăguțe și o coadă stufoasă. Toate
mașinile de alfa mai mult sau mai puțin eligASile au
început să defileze în fața ei, încercând din greu să
impresioneze într-un ritual impoderit de împerechere
a dansului. Își țineau cozile în sus, sărind înapoi și
înapoi, aparent căutând ceva în iarbă, în timp ce se

278
alergau unul pe celălalt. În primul rând, Jada a fost
uimită, izbucnind într-un râs copilăresc, fără să
înțeleagă nimic. Treptat, și-a dat seama că bărbații
încearcă să comunice ceva, încă ascendent, ambiguu,
furtiv pentru ea.

Curând, a învățat să acționeze la fel, sorbând apă cu

capul în sus, râzând zgomotos, atrăgând atenția
tuturor. I-a plăcut, observând că bărbații sunt
sensASili la comportamentul ei. Jada a început să
fumeze, bucurându-se să acționeze ca un adult, chiar
dacă nu toți au acest obicei. Veverița a început să
apară dureri de stomac și mai multe probleme de
sănătate necunoscute. Mai mult decât atât, a simțit o
groază de locuință, lipsindu-și prietenul cu care ar fi
dorit să rămână, dar a trebuit să se întoarcă în țara
străină. Încă visează să se întoarcă în țara ei, cu rudele
și prietenii, ca o mare parte din Chordata Vertebrata
Mammalia Rodentia, de fapt, dar ei alimentează ideea
într-o liniște reticentă și răbdare sapientă.

JASON

Jason este un băiat bine purtat, care merge la școală în

fiecare zi, cu excepția vacanțelor, când stă în pat

279
câteva ore mai mult, dimineața. Visează la aventuri
trădătoare într-un ținut îndepărtat, luptându-se cu
pirații periculoși și monștri groaznici, salvând prințese
frumoase sau recuperând recompense pierdute. Când
se dă jos din pat, coboară în sufragerie, apucând
telefonul într-o mână și tableta în cealaltă, alegând ce
joc să joace: bătălii antice, războaie moderne, băieți
incredASil de valoroase, monștri hidos. Joacă
continuu, simțind nici foame, nici sete, până când se
amețește. În acea zi, băiatul a căutat o bară de
ciocolată spălată cu o cutie de suc, consumată în timp
ce se juca. În câteva minute, a simțit o durere de
stomac urât.

Mama lui a trimis un mesaj, spunându-i că mâncarea

este în bucătărie, pe o tavă. A lucrat ca funcționar la
un lanț de supermarketuri, părinții lui trăind separat,
în ultimul timp. De fapt, nu au fost niciodată
căsătoriți. De când tatăl său a plecat la Yolks, pentru a
locui cu o altă femeie, Lana, Jason s-a simțit părăsit și
aruncat la coșul de gunoi. Nu a vorbit niciodată
despre asta, chiar dacă prietenul său, Rick, întreabă.
Jason s-a găsit blocat neputincios într-o situație de
ostatic, fără puterea de a-și influența părinții, de a-și
păstra tatăl. Era trist, iritat, uneori agresiv. În primul
rând, a crezut că este vina mamei sale, dar apoi și-a

280
dat seama că asta face cealaltă femeie. El a căzut încet
în el însuși ca într-un abis, prins înăuntru, urlând din
adânc în jos, încercând să iasă. Nimeni nu l-a auzit sau
nimeni nu-i păsa. Acum, situația pare să se
înrăutățească, mama lui are un nou partener, care se
presupune că va veni să locuiască cu ei în curând.
Pillian, bărbatul, are un copil dintr-o relație
anterioară, un băiat enervant pe nume Castys.

Iritat, a oftat și a mers spre bucătărie, a luat tava fără

să privească ce este pe ea și s-a întors. Jason a pășit
greșit, pierzând un papuci. S-a plictisit, purtând un
singur papuci, purtând tava dezechilASrată, aruncând
niște lapte pe drum. Încercând să țină tava, băiatul s-a
împiedicat de papuciul ratat și a căzut în jos, lovind
capul pe podea. Câteva minute, băiatul a rămas acolo,
culcat inconștient, trezindu-se când tricoul său s-a
îmbASat în lapte. În mod bizar, Jason a simțit că se
ridică la tavan, căzând imediat. Uimit, băiatul a făcut-
o din nou, simțindu-se ușor ca o pene, luat de vânt,
zburând mai sus deasupra celui mai înalt copac de pe
stradă, după ce a trecut prin geamul ferestrei, fără să-l
rupă. „Este distractiv”, se gândi Jason, exultant. Nu
simțea foamea, setea sau durerea, nici măcar senzația
greutății corporale și nici forța gravitațională. În mod
ciudat, era la fel de ușor ca o pene. Băiatul a încercat

281
să-și simtă corpul, dar membrele păreau să nu aASă
consistență.

"Ce se intampla cu mine?" se întrebă, confuz și

îngrozit, ridicându-se din nou să-și caute mama. „Este
singura care mă poate ajuta, trebuie să o găsesc”.
Jason a ajuns la locul de muncă, a intrat în birou și a
stat în fața mamei sale, părea să fie într-o întâlnire.
Jason i-a spus că crede că ceva nu este în regulă, nu-și
poate simți corpul. Surprinzător, mama lui nu i-a
acordat nicio atenție, de parcă ar fi fost invizASilă.
„Mamă, de ce nu mă asculți? Sunt asa de speriat!"
Strigă Jason. Fără să-i răspundă, femeia s-a ridicat
imediat, spunându-le colegilor că trebuie să facă un
apel telefonic urgent, fiind îngrijorată că s-ar fi putut
întâmpla ceva rău acasă. Nu a avut niciun răspuns,
așa că a decis să plece direct acasă, apelând la urgență
în mașină, spunându-le că suspectează că s-a
întâmplat ceva cu fiul ei, acasă singur, în timp ce ea
era la serviciu.

Când a parcat în fața casei, a văzut ușa de la intrare

ruptă. Femeia s-a repezit înăuntru, găsindu-l pe Jason
pe podea, fiind resuscitată de echipa de urgență. "Oh,
Dumnezeule, Jason!" ea a plans. „Avem puls”, a spus
medicul. „El este mântuit”. L-au dus la spital, unde a
stat câteva zile, cu un televizor, tableta mamei sale și

282
telefonul mobil personal. Într-o zi, jucând Stormfall, a
atins accidental telecomanda, pornind televizorul. Nu
a ridicat ochii ca să privească, nu i-a trecut prin minte
volumul, până când nu a auzit zgomote ale unei
bătălii, țipă și cineva care striga „Jason”. Se uită în sus
și văzu un bărbat îmbrăcat într-un costum foarte
neobișnuit, luptând cu un monstru îngrozitor.

Dintr-o dată atent, Jason a urmărit lupta, în același

timp căutând legenda lui Jason și Fleece-ul de Aur pe
tableta sa. Iason era fiul lui Aeson, conducătorul lui
Iolcus, educat de Chiron Centaurul. Într-o zi, Pelias,
fratele vitreg al lui Aeson, preia regatul cu forța. Anii
au trecut, Jason a crescut într-un tânăr fin care se
întoarce, pretinzând dreptul la împărăție, împlinind
profeția aspectului de temut al unui singur bărbat
împroșcat. Condiția de a-și recâștiga drepturile este o
expediție riscantă în țările îndepărtate, în căutarea
Fleece-ului de Aur. De când Pelias, fratele vitreg al
tatălui său, a luat regatul, Jason a trăit în munți, fiind
gândit și educat de Chiron Centaurul. Navigând
online, Jason a găsit o carte digitală, plus o mulțime de
site-uri animate despre Fleece-ul de Aur, printre care
Argonautica, unde a citit despre sacrificiul de pe o
țară îndepărtată.

283
Argonauții făceau ofrande zeului Apollo, sacrificând
un taur tânăr: Vino atunci și primește acest sacrificiu
la mâinile noastre, zeul îndepărtat; pe care le-am pus
înaintea voastră; un prim cadou, ca ofrandă pentru
îmbarcarea noastră pe această navă. Apoi au tocat
coapsele sacre și le-au ars, au turnat lASinații și au
interpretat voința zeului în flăcări și fum. Jason s-a
îmbarcat pe nava numită Argo cu un echipaj de
cincizeci de eroi temători, toți în căutarea Fleecei de
Aur în regate misterioase. „De aceea au fost numiți
Argonauții!”, Și-a dat seama citind. Ce zici de această
lână de aur, Jason nu a auzit niciodată despre o oaie
înzestrată cu lână de aur, este totul simplu, obișnuit,
uneori murdar.

În cele din urmă, a găsit date despre asta, a existat

odată un Ram Fleeced de Aur care reușește să salveze
doi copii, numiți Phrixus și Helle, de la o anumită
moarte, orchestrați de mama lor vitregă, Ino. Copiii
sunt în sfârșit mântuiți de Ram cu Fleece-ul de Aur,
un cadou al lui Hermes pentru mama lor, Nephele.
Ramul Fleeced de Aur a răpit copiii, zburând cu ei
spre Colchis; mai târziu, Phrixus, băiatul, îl va ucide
pe Ram, pentru a-i fura fleașul de aur. Tatăl adevărat
al copiilor își va ucide propriul fiu și Ino, Learchus.
Deschisă, Ino se aruncă în mare împreună cu fiica ei,

284
Melicertes, devenind divinități marine. Athamas, tatăl
lor, meandre din toată lumea, stabilindu-se în sfârșit
în Thessalia, Athamantia. Jason a adormit, lăsând
televizorul să se joace singur, turnă toate personajele
în camera de spital, cu armele de luptă și zâmbet.

DOMNUL. Bittern

Domnul Bittern locuiește pe Knockerdown Street, în

Hounslow, un oraș mic din Marea Britanie. Este un
funcționar în vârstă de șaizeci și cinci de ani, care a
lucrat timp de patruzeci de ani la consiliul județean,
gestionând departamentul de reciclare, gunoi și
deșeuri. Se trezește în fiecare dimineață la ora 6
ascuțit, ridicându-și picioarele spre baie, unde își
spală bine mâinile, fața și dinții. După aceea, își șterge
fața cu un prosop de bumbac robust, cândva alb,
acum de o culoare neidentificabilă, lăsându-l roșu ca
roșie. Bătrânul coboară de jos, agățându-se de
balustradă cu ambele mâini, dându-se la o parte pe
scările înguste, mângâind, murmurând cuvinte
grosiere. Ajungând la parter, își inspiră respirația,
îndreaptă spatele, transpirând. „Am avut noroc astăzi,
nu am căzut, Angela, draga mea”.

285
Purtând cântecul unui Rolling Stone, își pregătește
micul dejun, prăjirea și untul, ouăle și slănina, bea o
ceașcă de ceai fierbinte cu lapte, ascultând radioul.
Terminând masa, domnul Bittern apucă o servietă
veche de culoare maro și iese pe stradă, exact la 7.45.
Domnul Bittern merge încet, plictisind, luptându-se să
respire, umflându-se puternic, îmbrăcându-și paltonul
de ploaie bej decolorat, lăsându-se deoparte.
Funcționarul parcurge aproximativ o sută unu de
pași, pe pielea dinților, și ajunge la stația de autobuz.
Invariabil, își poartă umbrela cu el, nu se știe niciodată
când se risipește. „Acolo suntem, Angela, aproape în
autobuz, draga mea”, mormăie el în bărbie. Bătrânul
funcționar nu se uită niciodată în jurul lui, la oamenii
care așteaptă autobuzul, înspăimântat că ar putea
vedea creaturi ciudate, cu păr roz sau verde, cu nasuri
străpunse, urechi, tatuate pe toată fața, gâtul, brațele
sau chiar întregul corp. Îi dă vise rele, în afară de
faptul că și-a dat seama că funcționează ca un om
prost. Când apare o „fiară de oraș” dimineața, toată
ziua lui este distrusă la serviciu. Revendicări după
pretenții, reclamanți furioși și frustrați care așteaptă
afară, superiorul său de rea dispoziție.

La ora 5, ascuțit, domnul Bittern închide biroul și

pleacă acasă, mergând exact la o sută cincizeci și cinci

286
de pași până la cea mai apropiată stație de autobuz,
aruncând și murmurand. Urcă în autobuz și, în cel
mai scurt timp, ajunge acasă. Bătrânul funcționar
coboară din autobuz extrem de atent, mergând înapoi
acasă, zvârlind, mormăind. Drumul înapoi durează
mai mult timp, de obicei, pe măsură ce copiii ieșeau
din școală, jucându-se afară. Domnul Bittern este un
bărbat de înălțime medie, picioarele sunt subțiri, în
timp ce corpul superior este mare și gras. Are un burt
imens atârnat deasupra centurii și tinde să meargă
aplecat înapoi, pentru a-și păstra echilASrul, altfel
burtica l-ar trage în jos. Bărbatul are un nas acvilin,
care, atunci când devine suficient de furios și nervos,
ar putea aproape să-și schimbe forma în ciocul unei
păsări, în timp ce ochii sclipesc sub sprâncene stufoase
și albe.

Doi băieți în jurul unsprezece se aflau afară, jucându-

se cu telefoanele mobile. Când l-au văzut pe domnul
Bittern coborând pe stradă, au început să chicotească.
„Acolo vine, domnule BirdieBirdie”. "Unde?" „El vine
spre noi, uluindu-se și gâfâind ca un motor cu aburi”.
„Hei, Georgie, nu iese, domnul Birdie-Birdie o să te
înghită și nu vei putea niciodată să-ți iasă din burtă”,
a strigat unul dintre ei către vecinul lor mai tânăr.
Micuța Georgie s-a repezit înapoi în casă, țipând. Au

287
folosit trucul acela cu copiii mai mici, pentru a-i ține
departe. Cu siguranță, dimensiunea stomacului
domnului Bittern, i-a dat dreptate cumva să-și
imagineze asemenea orori.

În timp ce bătrânul se apropia, băieții au început să se

târască ca mușchiul, cu sunete guturale scurte „wua,
wua, wua, wua”, combinate cu un ușor lătrat aproape
inaudabil. Bătrânul funcționar trecu pe lângă ei,
gâfâind, ignorându-i, pășind cât de repede putea, copt
în propria lui umflătoare. Domnul Bittern era acum la
jumătatea distanței, încă cincizeci de pași de făcut,
când observa un grup de adolescenți care stăteau
afară, plictiseau, fumau, beau din conserve, ascultau
muzică, râdeau cu voce tare. „Mi-aș dori să îi pot
transforma în porci”, așa cum a făcut Circe, credea
domnul Bittern. Om nenorocit, unde ești plecat,
rătăcind dealurile unei insule necunoscute singur?
Prietenii tăi sunt scufundați în casa lui Circe, porci în
cerne. Ai venit să le elASerezi? Îți spun, nu te vei mai
întoarce, vei ajunge la fel ca restul. Îi putea evita să
meargă pe strada următoare, unde erau alți
adolescenți, poate mai răi decât aceștia. „Angie, când
eram copii, ne-am comportat, nu-i așa? Acum, ei sunt
diferiți ”. Domnul Bittern aproape că alerga, nici
măcar nu știa cum a ajuns în fața intrării, aruncându-

288
se în servieta, înclinându-și conținutul. Deschise ușa
cu o mână tremurătoare, repezindu-se înăuntru,
trântind ușa în spate, blocând-o, grăbit. „Suntem din
nou acasă, Angela, draga mea, sigură și sonoră”, a
spus el, lăsând servieta pe podea, sprijinindu-se de
perete, respirând cu mare dificultate.

În fiecare seară după călătoria zilnică la serviciu și

înapoi acasă, domnul Bittern se culcă devreme, dar,
curios, se trezește foarte obosit. El visează același vis,
care pare să se repete pe sau pe cel puțin, asta este
explicația pe care a găsit-o pentru această situație
neobișnuită. Niciodată nu a spus nimănui despre asta
- acesta este secretul cel mai bine păstrat - el visează
că, după miezul nopții, se va transforma într-o pasăre
ciudată, zburând deasupra caselor. Secretul său era în
siguranță, din moment ce niciun vecin nu l-a bănuit
vreodată, poate din motivul că transformarea într-o
pasăre comună nu este la fel de periculoasă ca
transformarea în vampir sau lup, să mănânce alți
oameni. Doar că, în visele sale, domnul Bittern îi
plăcea să zboare lASer, indiferent că ploua sau nu,
odihnindu-se din când în când pe un acoperiș, apoi pe
altul, ciripind pe diverse ramuri de copaci, aici și
acolo. Oricât de ciudat ar părea, băieții tineri care
locuiesc pe aceeași stradă sunt treziți în mod regulat

289
de zgomotul făcut de o pasăre nebună de pe acoperiș,
dând gresie și, uneori, chiar și de geamurile
dormitoarelor lor.

Într-o noapte, cineva a avut insomnie, citind afară, în

grădină. În acea oră a fost o tăcere cu pietre, un fluture
fluturând aripile. Cititorul nocturn a auzit un zgomot
ciudat și și-a ridicat capul, privind acea direcție. Exista
o pasăre uriașă, maro și bej, care îl privea cu capul
unui bărbat. Ciocul, în special, era o combinație între
un stilou și un glonț de oțel, strălucind neobosit în
lumina lunii. Părea să-și modifice dimensiunea și
forma, crescând într-un con de nas. Cititorul târziu și-
a frecat ochii în stare de șoc, dar halucinația nu a
dispărut. În mod contrar, a început să vorbească:
„Bună, eu sunt domnul Bitter ...”, când au apărut
primele fascicule de lumină solară, făcând ca creatura
ciudată, o amalgamare a trăsăturilor umane, aviene,
tehnice, să dispară, lăsând în urmă o pene brună. .
Domnul Bittern s-a trezit într-un bazin cu propria
transpirație.

SPECTACOLUL

Cred că cei uciși îi bântuiesc pe ucigașii lor, cred

290
Ușa din față se trânti peste țipetele ei isterice, tăiată
brusc, în timp ce Sliver se prefăcea că doarme,
ascultând argumentul, fără să fie obligat să intervină.
Nu a fost de acord cu alegerea fiicei lor de a trăi cu un
bărbat căsătorit cu o altă femeie, tatăl cu o fetiță.
Scandalul se repeta de fiecare dată când se vedeau,
după schimbul obișnuit de mici discuții, complimente
și cuvinte dulci. Nu și-a exprimat niciodată părerea în
mod deschis, enervându-și soția, acuzându-l de
complicitate la distrugerea vieții fiicei lor, dovedind că
nu-i pasă ce i se întâmplă. Fiica era imorală, în
totalitate ca tatăl ei, de la care a moștenit slăbiciunea
pentru sexul opus, un apetit incomensurabil pentru
mâncare, împreună cu forma gurii, a dinților și a
nasului pronunțat, mai degrabă o mândrie exacerbată
și tendința. la mendacitate. În timp ce tatăl ei, a putut
să se întindă cu un zâmbet și o voce fetișă, subțiată
pentru a alcătui detalii incredASile, uns cu un zâmbet
lipsit de înfățișare, priviri leneșe, ritmuri ritmice ale
genelor groase de pe pupilele dilatate.

Ușa băii era închisă. În clipa următoare, a auzit apa

care curge. Sliver a verificat mobilul, mesajul text al
fiicei sale a fost primit, spunându-i că a înnebunit și că
lucrurile trebuie discutate, ea nu mai poate suporta,
ajutorul lui este cu adevărat necesar. Bărbatul și-a

291
amintit că de multe ori fiica i-a spus că simte că pune
capăt vieții. Inima i se strânse, gura devenea amară, în
timp ce se culca în pat, cu fața tavanului, încleștarea
dinților și a pumnilor, repetând planul făcut cu ani în
urmă, alături de încrezătorul și complicele lui. Soțul a
învârtit ușor auzind zgomotul, pleoapele băteau peste
globurile oculare, respirația s-a accelerat și corpul său
a fost umplut cu o căldură cremoasă, simțită ori de
câte ori bea cafea proaspătă, la birou.

În sfârșit, singur, fără discuția ei inutilă, fără chipul ei,

imaginea de care nu ar putea scăpa, atârnând pe
fiecare genă, cu disperare, să nu cadă în prăpastie. „Ea
a căzut în sfârșit”, și-a spus el, ținându-și ochii închiși,
sub copertine, singur în camera lui. Sliver nu a făcut
nicio mișcare, doar pleoapele s-au zbătut ușor.
Bărbatul a început să numere ritmic secundele,
calculând minutele trecute, până când inima ei slăbită,
un ceas vechi, ruginit, care ocupa spațiu inutil pe
perete, nu va mai înceta, să nu mai fie resuscitat din
nou. Bărbatul număra până la 300, au trecut cinci
minute, a venit timpul să se ridice și să se confrunte cu
o față îngrijorată. Bărbatul ridică mănușile albe de
cauciuc din sertar, obișnuia să pregătească doza de
medicamente pentru ea, le puse, deschise încet ușa
camerei și păși cu precauție pe holul întunecat,

292
numără pașii, descompunându-i în centimetri. S-a
oprit după trei metri, ascultând încordat, încercând să
detecteze vreun firicel sau reziduu de respirație. A
început să meargă încet, din nou, cu pași moi de
pisică, purtând șosete groase de lână, care amortizau
pâlcurile. S-a strecurat pe podea ca o fantomă,
ajungând la cele două uși apropiate, baia și camera
soției sale.

Sliver a ezitat o secundă, apoi și-a introdus încet capul

în prima ușă, ea nu era acolo. A apucat mânerul din
baie, l-a apăsat ușor, apa încă mai curgea.

Inima îi bătea rapid, aproape înăbușită de nerăbdare.

Bărbatul a crăpat ușa ușor, milimetru cu milimetru și
a văzut-o căzută pe țiglă, cu un picior prins pe
marginea căzii, atârnat de perdeaua de duș din
plastic, cu părul umed și ochii sticloși. El s-a apropiat
și s-a uitat la ea, inhalând încet parfumul cu gel de
duș, cu buzele despărțite și ochii închiși. Sliver
deschise ochii, apucă o mână, trăgând trupul din baie,
spre camera ei. Cadavrul a lăsat în urmă dungi subțiri
de apă, în timp ce abdomenul umflat tremura hidos.
Se simțea că arde. A pus o haină de baie de var și a
îmbrăcat-o, a legat centura deasupra abdomenului și a
mers să moleze urmele de apă pe podea. Bărbatul s-a
întors în cameră și și-a învârtit capul și fața într-un

293
prosop alb și gros. Ridicându-se înapoi, s-a uitat la ora
afișată pe ecranul telefonului mobil, ora 14.15 și a
început să formeze numărul de urgență. Operatorul a
răspuns și a comunicat textul pregătit: „Soția mea,
care suferă de insuficiență cardiacă congestivă, a fost
depusă la C.F. Spitalul a avut un atac de cord ”. El a
continuat să spună adresa și s-a agățat, rămânând
nemișcat, privind-o, în timp ce repeta o declarație
pentru a da echipajului de urgență.

Pentru prima dată în viața sa, s-a simțit triumfător,

puternic, dominator. Ea a fost cea care i-a subminat
puterea din start, făcându-l să-și piardă controlul,
dorindu-și trupul ei tânăr și frumos, provocându-i
gelozie ori de câte ori alți bărbați o râvneau. Toți acei
ani de tortură s-au terminat acum, pe măsură ce ea a
îmbătrânit și urât, el a devenit mai stăpânit de sine,
exercitând gândirea rece. Și-a calculat fiecare mișcare
ca pe o problemă matematică, acum nu mai avea decât
un pas de făcut, cel mai important, pentru a profita de
toată averea. Buzele lui erau întinse într-un zâmbet
subțire, ochii îngustați și mintea lui a început să
calculeze probabilitățile și variabilele ca într-o
aplicație C ++.

A deschis ușa, echipajul de urgență a ajuns repede, în

cinci minute. El era destul de uimit, bâlbâindu-se

294
aproape imperceptASil, gândindu-se cât de isteț de el
să-și asigure o marjă de cinci minute în plus. În
declarația sa, a încercat din greu să stoarcă câteva
lacrimi și un suspin de durere prin cuvinte. De fapt,
plângea, pentru că, de fapt, și-a pierdut tinerețea cu
acea femeie, regretele unei vieți care părea acum fără
sens. Cu toate acestea, nu prea multe lacrimi s-au
vărsat și nici el a oftat prea tare, atent să nu trezească
suspiciunea. Era menită ca o izbucnire incontrolabilă a
unui om aflat în suferință, exprimată cu demnitate.

În raportul de urgență, a fost înregistrat: - Protocol de

practică CPR. (35 min) fără niciun rost. 14,55 declarați
decedați. De asemenea, raportul specifică: Motivul
solicitării: anamneză inconștientă: pac. găsit
inconștient la domiciliu, nu există semne vitale pe
monitor - asistol - protocol CPR, manevre,
medicamente și tratament: atropină 3 mg. Adrenalină
6 mg., Tratament la domiciliu: Furosemidă, Tertensif,

Digoxin, Sintrom, Aspacardin, Silymarin. Starea

pacientului: 18Dec. fundal. Manevre / proceduri: 13-
oxigen, intubație 15-IOT fără inducție, 16-Ball, 21-FR:
14 ml, 22-FIO2 100% Print EKG, EKG-24, 25-Monit.
EKG, acces intravenos: 33 Periferic- Nr. Cai: 1.
Examenul vital al funcțiilor: Elevii 05-nereactivi, 07-
mydriasis, căi respiratorii obstruate prin spută,

295
respirație 15-absentă, puls periferic absent-19, P-27
unde absurd, absent murmur 37, auscultare cardiacă
44absent 47 tegument - cald, 53-cianotic, ap. abdomen
digestiv 59. preluarea funcțiilor vitale relaxate: 07-CR
Stop, a 10-a ora 14.21 Resuscitare 12- Moartea eșuată:
14.55.

Planul a mers în conformitate cu strategia, pusă în

scrupulozitate la loc, lăsând nimic la voia întâmplării.
În fiecare noapte nu a putut dormi și mulți au fost în
ultimii ani, el a analizat posASilele sau neașteptate
răsuciri ale situației, orice detaliu, oricât de
neînsemnat ar putea încurca totul, fiind absolut
necesar să se țină cont de orice variabilă. După ce
echipajul de urgență a plecat, și-a trimis mesajul fiicei
sale, pe care anterior a sfătuit să se vadă într-un loc
public, o parcare, dacă este posASil, unde să fie văzut
de cât mai multe persoane. Totul a fost simplu, având
în vedere că locuia în oraș în prezent, în apartamentul
partenerului ei. Apoi a apelat la unul dintre cunoscuții
săi care avea o firmă funerară, a anunțat decesul și a
solicitat organizarea serviciilor funerare. El a fost
informat că trebuie să coboare în oraș, pentru a
asigura înregistrarea decesului. Bărbatul i-a chemat pe
cei doi fii, unul situat în capitală și altul în străinătate,
dându-le vestea, brusc, în câteva cuvinte, aproape

296
telegrafic. Apoi a luat cheile mașinii, poșeta, foaia de
raport de urgență și a părăsit casa, întorcând cheia în
ușă, al cărei sunet închis a închis un capitol din viața
sa.

Un lucru a alunecat, însă, dar nu a fost eroarea lui, în

certificatul de deces s-a menționat că data înregistrării
era anul 09, luna X (octombrie), ziua 18, în colțul din
stânga sus, în timp ce mai jos în corpul certificatul, a
fost scris luna a XI-a (noiembrie). Această mică linie
verticală a funcționat ca un cui înțepat în creierul lui,
nu a înțeles greșeala, ca și cum ar presupune
premeditare. Oricum, s-a gândit, poate că nimeni nu
va observa, care ar putea fi interesat de o femeie
pensionară bătrână, și-a dat seama că nu are de ce să-
și facă griji, calmându-se, gândindu-se la perspectivele
viitoare. Aștepta acest moment atât de mult timp și
iată, este aici!

Și-a dat ordine creierului, antrenat în auto-sugestie

încă de la facultate, când a trebuit să memoreze
cursuri interminabile, în timpul sesiunii de examene.
Obișnuia să-și impună un regim draconian de nopți
nedormite, chiar și fără cafea, atunci nu-și putea
permite acest lux, cafeaua era doar pentru privilegiați
și era la fel de sărac ca un șoarece de biserică. La
facultate, era frumoasă, mândră, bogată, nu se uita la

297
el și cât de mult dorea ca ea să-i aparțină, tuturor
invidiei colegilor săi. De atunci, și-a făcut planul de a-l
pune sub sechestru, un copil înstărit, unic - a aflat
detalii de la un prieten cu pământul și pădurea ei, un
hambar mare, o curte plină de animale și o casă mare
cu trei camere spațioase, construite de către mâna
tatălui ei, un țăran muncitor, întărit în al doilea război
mondial. Era sigur că nu va fi ușor cu soldatul, cu
toate că el era sigur că mama ei va înnebuni la mână.

S-a trezit din amintiri, repoziționându-se ușor, la fel ca

un acrobat care exersa cu mișcări elastice, nu a putut
risca să devină sentimental, deși ar putea ajuta să-l
facă să pară mai trist, răsturnat. El încruntă ușor
sprâncenele, își arcuie încet spatele, ca și sub o
greutate invizASilă și lăsă colțul buzelor să cadă. Era
exact ca un actor pe punctul de a intra pe scenă,
acționând în spectacolul vieții sale, iar rolul trebuia
jucat perfect, nu exista nicio șansă de prompter și nici
repetiții.

O BUCURĂ DE CIGARRETĂ

Picăturile de ploaie picurau pe fața domnului

Buttoggs, zăboveau în ridurile pielii sale, un labirint

298
de linii, tăieturi și falduri, care-și coborau barba,
gâtul, apoi pe mâna stângă, amortizând țigara. Mâna
lui Alistair era încleștată pe ciot, osos, plumb și
ghemuită ca o crenguță înfiorată. Se scurgea, fulgerul
strălucind pe corpul lui liniștit, subțire și uscat ca o
mănușă de pânză sfâșiată. Bătrânul se străduia să
tragă respirația, râșâind și adulmecând, tușind și
scuipând. Respirația i se stinse încet, lăsându-l pe
trotuar, lipit cu spatele de perete. Fiind un băutor
puternic, nimănui nu-i păsa să-l verifice, având în
vedere că dormea după o scânteie. A doua zi,
oamenii au trecut pe lângă el, mergând la muncă, la
școală, în parc, la cumpărături, găsindu-l pe domnul
Buttoggs în același loc, într-o poziție similară. O
bătrână, care l-a cunoscut de mulți ani, s-a oprit să-l
salute, dar nu a primit niciun răspuns. Aruncă o
privire mai atentă și își dădu seama că domnul
Buttoggs nu mai respira. Bătrâna a intrat în cel mai
apropiat magazin și i-a cerut vânzătorului să sune
ambulanța.

În așteptare, niște amintiri despre el s-au repezit în

mintea ei. Bătrâna și-a adus aminte de domnul
Buttoggs ca un bărbat tânăr, chipeș, popular printre
doamnele vremurilor. El a curtat-o asiduu,
rivalizând cu viitorul ei soț. Domnul Buttoggs trăia

299
momentul, aplicând principiul carpe diem, fără să-și
facă niciodată griji pentru viitor, nici măcar a doua
zi. „Toate vor fi sortate, fără motiv de îngrijorare”,
spunea el. A mers la o mulțime de petreceri, a băut,
s-a distrat, a fumat, nu s-a fixat niciodată într-o
relație constantă cu o femeie. „Georgiana, ești cea
mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o vreodată.
Să fim împreună ”, i-a spus el odată. Săptămâna
viitoare, a uitat să vină unde plănuiau să se
întâlnească. După câteva zile, l-a văzut mergând cu o
altă femeie, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între
ele. Nu a înțeles ce se întâmplă, s-a simțit rănită,
apoi și-a dat seama că este ciudat și era mai bine
pentru ea să-l uite. De atunci, l-a văzut de câteva ori
la unele petreceri, invariabil cu țigara în mână, cu
părul subțire, gulerul cămășii marcat cu dungi de
murdărie. Trabucul îi ardea în mână ca o scânteie de
foc iad, tămâia diavolului, smulgând viața din el,
câte puțin. Era ca și cum țigara nu ar fi fost niciodată
stinsă, menținându-se aprinsă cu propria suflare,
extorcându-l încet și sigur. Trabucul era întotdeauna
în mână sau în gură, ardea roșu, se risipea, învăluia
totul într-un nor de fum.

Curând, s-a căsătorit și s-a stabilit cu soțul ei,

ridicându-și creierul cu ipoteca casei, cu locurile de

300
muncă și cu copilul lor, în timp ce domnul Buttoggs
a rămas burlac. „Sunt încă pe piață”, spunea el
râzând. Treptat, femeile cu care a ieșit au devenit
mai vulgare, mai urâte, beau, fumau, fără dinți,
nerecunoscătoare, se năpustesc pe străzi, râdeau,
urlau sau plângeau isteric, se poticneau și cădeau
una peste alta. Au devenit clovnii orașului, domnul
Buttoggs și Buttogins, personaje aproape
Dickensiene. Într-o zi, l-a văzut cerșind pe stradă,
privind-o ca pe un câine bătut. Nu părea să știe cine
era ea. Femeia i-a părut rău pentru el și i-a dat zece
kilograme. Era de nerecunoscut, ca un animal
sălbatic, lipsit de rațiune. Georgiana era curioasă să
vadă ce avea de făcut cu banii. În mai puțin de cinci
minute, s-a ridicat în picioare și a intrat în cel mai
apropiat magazin de comoditate Booze și News,
ieșind cu o sticlă de alcool într-o mână și o țigară
aprinsă în cealaltă. Țigara obișnuită, blestemul,
blestemarea lui. Alistair Buttogs era aproape un
schelet în zdrențe, înfundat, prăbușindu-se în
trecători.

Vânzătorul i-a spus că ambulanța trebuie să sosească

în orice moment. A ieșit și a așteptat afară, la câțiva
pași de cadavru. Echipajul medical a întrebat-o
despre persoana decedată: „Cine este? Este ruda ei?

301
Are vreo rudenie, îngrijitori? Nu au găsit documente
cu el, hotărând să livreze cadavrul la morga. Acolo, i-
au pus o etichetă pe degetele sale, l-au depus în
camera rece la temperatură pozitivă timp de câteva
săptămâni, așteptând identificarea. Necunoscut, l-au
mutat în camera rece la temperatură negativă, între -
10 și - 50 ° C, pentru disecții și experimente
medicale. După un an, au decis să-l cremă. Ceea ce a
rămas din cadavru a ars în cuptor, dezintegrându-se
în mai puțin de o oră. În cele din urmă, domnul
Buttoggs a devenit o mână de cenușă pe fundul unei
scrumiere uriașe.

În acea noapte, Georgiana a visat la un incendiu

izbucnit pe stradă, care a ajuns repede pe acoperișul
ei și, în scurt timp, casa ei a luat foc. Fumul dens a
făcut-o să leșine, prinzând-o pe podea, în timp ce
focul se răspândea rapid, coborând, consumând totul
în calea sa. Georgiana a simțit flăcările pe piele,
încălzind-o ușor, ca soarele de seară de vară din iulie
sau tăind-o, rece, ca o margine de cuțit de oțel uitată
în congelator. Moartea arzătoare care se transformă
în gheață. Respirația i se opri câteva secunde, dar
femeia s-a trezit în cele din urmă, tușind brutal, orbită
de soarele fierbinte, scursă în cameră prin perdelele de
catifea.

302
LOTUL DE AUR

Au fost florile Hortensiei care conferă Viața eternă,

Flori ale norului sacru și Planta Fusang; flori care nu
s-au estompat niciodată, înflorind atât de luxos încât
ochii puteau să-și urmeze ursul pentru a se lăsa pe
ele

A fost odată un bărbat pe nume Ci-Hao Lao Si. El a

fost apreciat de toată lumea, fiind considerat bogat și
a fost întotdeauna întâmpinat la curtea regelui. Ci-
Hao avea mulți copii, case, bijuterii și nestemate, cu
toate acestea, în adâncul sufletului său, nu era
mulțumit. El a fost în căutare și nici nu știa ce, dar a
simțit că mai are nevoie de ceva mai mult, pentru a fi
complet fericit. Nu a avut pace și a alergat toată ziua,
ca o fantomă. Acum el a fost aici și apoi a fost plecat
în clipa următoare, astfel încât oamenii, uimiți
dincolo de măsură, l-au numit Fantoma. Pe drum, s-a
cazat la toate hanurile și casele de ceai, oricât de
umil, angajându-se în comerț și politică. El a
ascultat, deși vorbea foarte rar și ascunsă liniștit de
colțurile întunecate. Și era generos, nu se îndepărta

303
de nimic când ceva îi atrăgea interesul. Oriunde
mergea, era interesat de cele mai neobișnuite lucruri:
era, undeva, o pasăre fermecătoare râvnită de Marele
Împărat Go Sanjo-Tenno însuși? Ci-Hao l-a
achiziționat rapid și l-a trimis la palat. Auzi despre
cea mai frumoasă femeie din țările îndepărtate? A
călătorit acolo să o aducă acasă. Cea mai scumpă
mătase, cel mai pur aur, cea mai fină porțelan, CiHao
le-a cumpărat pe toate. El i-a păstrat pe unii,
oferindu-i pe ceilalți celor mai nobili samurai. „Ci-
Hao colectează lucruri rare”, oamenii din țară au
început să vorbească și zvonurile au început să se
răspândească.

Într-o vară, rătăcea din sat în sat. În mod neașteptat,

un fulger a strecurat cerul la fel de violent dintr-o
parte în alta, cu tunete asurzitoare. Ci-Hao era în
Edo, într-o ceainică mică. El sorbea ceai, mulțumit de
ultima achiziție, un sul de mătase în cele mai
frumoase culori, părea că apusul se reflectă în el,
schimbându-și apele după ochiul privitorului. Era
într-adevăr o frumusețe de neegalat. Doi bătrâni
bătrâni se beau de-a binelea, șoptind. Ci-Hao a rănit
și a auzit vag ceva despre un lotus de aur. Bărbatul a
devenit foarte atent, nările i s-au arătat ca un armăsar
într-o cursă nebună. Ci-Hao a oferit băuturi pentru

304
toată lumea, râurile de drag au zburat, cele mai
frumoase geishe au jucat Shamisenul. Cei doi
bătrâni au declarat că, înapoi în satul copilăriei lor,
un călugăr bătrân le-a spus legenda lotusului de aur.
La fiecare câteva mii de ani, pe vârful înalt al
muntelui Fuji-Yama, un lotus auriu își face apariția,
strălucind mai luminos decât soarele și toate
diamantele împăratului. Nimeni nu a văzut-o, dar
legendele spun că un călugăr sărac și tânăr ar fi ajuns
la ea, cu mult timp în urmă. Bătrânul călugăr spunea
că lotusul de aur aparținea însuși lui Buddha Shakya
Muni și numai Maitreya Iluminat, „Buddha-who-
will-come”, ar putea să-l poată ridica.

Din acea zi, Ci-Hao și-a pierdut mințile. Nu putea să

bea, nici să mănânce, nu avea să doarmă, oricât ar fi
încercat. El rătăcea din sat în sat, întrebând despre
lotusul de aur. Nimeni nu știa nimic. Aproape că și-a
pierdut speranța când, după douăsprezece luni de
rătăcire, o bătrână i-a spus că a auzit un călugăr Zen
vorbind despre un lotus de aur. Ci-Hao s-a lovit de
drum, a ajuns la templul Yu-Hang și l-a întrebat pe
înțeleptul călugăr Siu Lao. În câteva minute, un
călugăr bătrân și-a făcut intrarea, fixându-l pe Ci-Hao
cu ochii străpungători și i-a înmânat un vechi sul de

305
mucegai, lăsând camera fără un cuvânt. Cu mișcări
precipitate, Ci-Hao a desfăcut rolul, zâmbind larg. El a
primit harta Muntelui Fuji-Yama, care conține peștera
unde a fost văzut ultima oară Lotusul de Aur. A
plecat imediat, pregătind călătoria, angajând
însoțitori, transportatori și samurai. Șirul de oameni a
început să urce munți sălbatici, trecând peste abisuri
fără fund, râuri impetuoase, luptând cu urși uriași și
lupi sângeroși.

După câteva săptămâni, au urcat o jumătate de munte,

CiHao a fost mulțumit, toate mergeau conform
planurilor sale. În noaptea aceea a avut un vis ciudat -
o femeie sau o zeiță i-au șoptit ceva în ureche,
zâmbind uluitor. S-a trezit tulburat dincolo de măsură
și și-a îndreptat oamenii în drum, în zori. Au trecut
din nou câteva săptămâni și se părea că se întind în
cercuri, indiferent de mersul lor, nu puteau urca pe
cealaltă jumătate a muntelui. Oamenii s-au speriat,
unii dintre ei au auzit râsete ciudate, șoapte fantomate
în poză și au început să creadă că demoni înfiorători
au ieșit din iad pentru a-i bântui. Una câte una, au
renunțat la călătorie, întorcându-se acasă. În patru
luni, Ci-Hao a fost lăsat singur. Fără ajutor și fără
mâncare, urcând pe potecile munților, și-a pierdut
mințile, alergând cu părul dezgropat, mâncând

306
rădăcini și ciuperci, bea apă din râuri sau bălți.
Adesea a căzut aproape fără viață la pământ, chinuit
de durere și disperare. Apoi, misterioasa femeie a
apărut în visele sale, zâmbind fermecător. După un
timp, CiHao a început să vorbească cu vulpile și
păsările, odată ce părea că un urs a spus ceva. A urcat
și a urcat, neobosit, condus fie de o furie orbitoare, fie
de chemarea unei păsări.

Într-o noapte, zeița l-a luat de mână și l-a adus într-o

pădure densă, unde privirea i-a fost lovită de o lumină
orbitoare. Bărbatul își frecă ochii, observând că dacă
închide pleoapele, el ar putea privi în acest fel fără să
fie rănit, încet, în timp ce strălucirea crește și muzica
dumnezeiască putea fi auzită cu ușurință. Acolo,
așezată pe lotusul de aur, zeița visătoare îl aștepta,
zâmbind fermecător. Ci-Hao și-a luat mâna și s-a
cufundat în lumină, în timp ce i-a văzut brațele și
picioarele dispărând, întregul corp s-a topit, devenind
muzică și lumină. De atunci, nu s-a mai auzit nimic
despre Ci-Hao, unii spun că s-a dus în țara zeilor,
acum numită Maha -Vairochana, alții cred că un
demon l-a capturat în infern.

Înțeleptul călugăr Siu Lao a înregistrat următorul text

în

307
Frunza de Aur a Zilelor Încântătoare: În al
șaptesprezecelea an al Marelui Împărat Go-Sanjo
Tenno, Ci-Hao, foarte iubit slujitor al Împăratului
luminat, în timp ce se afla în misiunea regală pe
Muntele Fuji-Yama, a fost atacat de un mistreț cum nu
s-a văzut niciodată, cu două colțuri uriașe pe fiecare
parte a botului. Mistrețul îi făcea mărunt.

BASLIOTECA PUBLICĂ

Fergie avea un proiect școlar de pregătit acasă,

pentru care era de așteptat să facă cercetări online și
la bASliotecă. Prin urmare, a decis să meargă la
BASlioteca Publică, ținându-și umbrela, aproape
dusă de rafalele puternice ale vântului. A plouat
pisici și câini, iar apa curgea pe trotuar cu mare furie,
spălând mizeria. A fost perioada inundațiilor, o
mulțime de case au fost inundate în Scoția și în
nordul Angliei, oamenii trebuiau relocați, era noroi
peste tot și fata se simțea tristă și regretă pentru
victime, vremurile par să se schimbe în ultima
vreme. Fata a ajuns la intrarea în vechea bASliotecă
publică, inaugurată la începutul secolului XX, o
clădire înaltă acoperită cu iederă pe partea din față și
din spate, precum și lateral. Avea o intrare largă,
înaltă, atinsă după urcarea scărilor mari, lăsându-i
308
impresia de frig, datorită pietrei cenușii și a
betonului folosit pentru construcție.

Deasupra intrării, pe frontispiciul triunghiular se

afla o emblemă misterioasă, susținută de doi poli
grosi, circulari. Fergie a intrat în clădire, pășind spre
istoria rafturilor de religie. Citind despre creștinism,
a aflat că a fost în sfârșit recunoscută drept religie
juridică în Imperiul Roman de către împăratul
Constantin și mama sa, Elena în anul 313 A.D. După
mai puțin de o sută de ani, închinarea altor zei a
devenit ilegală în Imperiul Roman. În religiile
păgâne, atât de multe și atât de diverse încât aproape
au pulverizat Imperiul Roman și alte civilizații
anterioare, nimeni nu a știut cu adevărat câți zei și
zeițe există. Fergie a citit despre ritualurile crude de
sacrificiu uman în vechile obiceiuri păgâne și s-a
îngrozit. Din punct de vedere economic, fostele
societăți păgâne s-au bazat pe exploatarea sclavilor
umani, bărbați, femei și copii, prizonieri din alte
țări.

Un sclav celebru a fost Spartacus, obligat să lupte ca

un gladiator în arenă, să distreze masele și
aristocrația. Ați fi surprins ce ignoranță profundă
există aici și acolo, în legătură cu războaiele lui
Spartacus. Acum vezi aici, această domnișoară, mă

309
întreabă, este acela Spartacus? Un alt sclav celebru a
fost Iosif, vândut de frații săi pentru a servi ca sclav
în Egipt. Arătător, educat și înzestrat cu un dar
special de interpretare a viselor, foarte apreciat în
acele vremuri, Iosif a reușit să obțină drepturile unui
om lASer, consolidându-și poziția în înalta societate.
El a știut să organizeze resursele alimentare pentru
întregul stat din Egipt și a convins autoritățile că este
capabil să gestioneze afacerile statului. „Iată că
visătorul!” și-au spus unul altuia. „Vino acum, să-l
omorâm și să-l aruncăm într-una dintre aceste
rezervoare și să spunem că un animal feroce l-a
devorat. Atunci vom vedea ce vine din visele lui. ”

Primele secole au fost dificile pentru creștini, religia

lor fiind urâtă de păgâni. Ei obișnuiau să-i
pedepsească pe creștini, în principal oameni săraci,
vASrând la ideea de dreptate socială, recompensă
providențială pentru oameni amabili, în viața reală și
după moarte. Religia creștină i-a învățat pe oameni să
fie toleranți, înțelegători, milostivi și generoși unul cu
celălalt. Cu toate acestea, primii creștini au fost uciși în
moduri orASile, arse vii, răstignite, mâncate de
animale sălbatice în arenă. Cei mai mulți dintre ei sunt
sfințiți acum pentru puterea lor interioară și curajul
extraordinar pe care l-au avut de a lupta împotriva

310
nedreptății, fiind pedepsiți cu încercări groaznice
Sângele lor a pătat Pământul timp de milenii, absorbit
în straturi, evaporat în cer, atras de alții în lor
plămânii, diluați în ape, drenați sub pietre, s-au
transformat în celule ale leilor. Mucenicii fiind
torturați în următoarele moduri: A. Atârnați de calul
de lemn și aruncați cu flăcările torțelor; B. Suspendat
de picioare de pe un scripetă și torturat cu torțe. Unul
dintre ei a fost Sf. Agnes, executat la doisprezece sau
treisprezece ani, un copil nevinovat născut în 291
d.Hr., ucis în 303, cu câțiva ani înainte de
recunoașterea religiei creștine din Imperiul Roman.

Fata a rămas tăcută câteva secunde, încercând din

greu să nu lase lacrimile să curgă, privind în
depărtare. A ieșit, unde ploaia s-a transformat într-o
furtună, fulgere orbești și tunete asurzitoare au sfâșiat
cerul, doar o bucată de hârtie. Când a ajuns acasă,
Fergie tremura, se înmuiase. A făcut un duș fierbinte,
și-a pus pijama Disney și a băut un ceai fierbinte,
gândindu-se la Marele Potop al lui Noe, a povestit
bunica ei. De asemenea, ea știa despre Civilizația
Atlantidă precristiană, care a dispărut complet în ape,
cu mii de ani în urmă. Fergie a auzit brusc un zgomot
puternic pe podea, o carte a căzut pe raft. A ridicat
cartea și a citit titlul, The Declin of the West de

311
Oswald Spengler, oferit de bunica ei. Fata a deschis-o,
curios, citind: Femeia, ca Timp, este aceea pentru care
există istorie deloc. A închis-o, apoi a redeschis-o,
citind din nou: „Omenirea”, totuși, nu are niciun scop,
nici o idee, nici un plan, decât familia de fluturi sau
orhidee. „Omenirea” este o expresie zoologică sau un
cuvânt gol. O puse din nou pe raft și se întoarse în pat,
scursă de putere.

În noaptea aceea, fata dormea agitată, aruncându-se și

întorcându-se. Visă la un tip ciudat, a cărui față părea
neclară, doar ochii se vedeau, albastri, arzând în două
focuri separate, care înconjurau irisurile. L-a văzut pe
acest bărbat ridicând capacele de pe tuburile de piatră,
de fiecare parte a intrării bASliotecii publice, care
conținea două rulouri uriașe ale unui manuscris foarte
vechi, valoros, ascuns în interior. Manuscrisele au fost
străbătute de două cruci lungi roșii pe fiecare parte,
dând impresia că va izbucni în foc, în timp ce icoanele
religioase păreau să se miște, precum videoclipurile
proiectate pe un ecran.

O BATA FIERCE

A fugit în pădure, în afara satului, unde a crezut că ar

putea acoperi, dar urâtul monstru a urmat-o, urlând și

312
lovind pieptul cu pumnii uriași, zbuciumat în foc.
Avea două coarne curbate pe cap, un ochi imens în
mijlocul frunții, scuipa foc din gură. Două aripi negre
s-au deschis, lăsându-i să zboare într-un spațiu larg,
cu toate acestea nu a putut-o face acolo sau în centru,
printre clădiri cu etaj înalt. Evy trebuia să ajungă în cel
mai apropiat oraș și să se amestece cu alți oameni,
monstrul nu va veni niciodată acolo. Supărat pentru
că a scăpat, creatura furioasă a izbit și a zdrobit totul
în calea ei, făcând pământul să se stingă. „Ești atât de
mic!”, I se zguduia vocea. - Te-aș putea zdrobi ca o
eroare. Ha ha ha ha ha ha! ... ”, a răsunat vocea lui
peste tot. Înfricoșată, se năpusti pe un buștean și căzu
pe o pantă într-o parte întunecată și densă a pădurii,
niciodată nu a umblat până acum.

Evy putea simți pământul tremurând sub picioarele

ei, mișcându-se atât de repede încât niciodată nu a
crezut că ar putea. Copacii erau uriași și nu putea
vedea lumina din cauza coroanelor lor groase. Inima îi
palpita ca un tambur de junglă, era rănită, sângele
curgea pe mâini, totuși ținea sabia și scutul strâns, ca
și cum ar fi fost o parte a corpului ei. Picioarele fetei
erau dureroase, respira puternic și aproape că s-a lovit
cu capul pe un portbagaj. Putea să simtă căldura
monstruului în spatele ei, în timp ce fiara smulse

313
copacii afară, aruncându-i spre sat. Se împiedică din
nou, căzu în jos și țipă, cu piciorul stâng rupt.

Fata s-a târât în spatele unui copac uriaș, și-a închis

ochii încercând să păstreze calmul, ajungând după
amuleta magică de argint, șoptind formula mistică.
Monstrul era aproape acum, arzând scoarța copacilor
și frunzele căzute cu flăcările lui. Animalele
înspăimântate urlau, dispărând în ceață. Evy auzi
apeluri îndepărtate, căldura devenea aproape
insuportabilă, când văzu gheara uriașă care se apropia
de ea. A urlat, a închis computerul și a ieșit la soare,
pentru a-și întâlni prietenii din parcul din cartier.
Acolo, stătea pe o bancă de lemn, trimitându-i mesaje,
tot gândindu-se la bătălia acerbă condusă cu Balorul
Ochiului Rău, simțindu-i inima bătând ca un tambur.

Printre copaci, lângă pârâu, a zărit un bărbat care se

uita la ea, îmbrăcat în blugi și o jachetă maro. Tipul și-
a dat seama că l-a văzut și s-a îndreptat spre banca ei.
Alarmată, a încercat să se ridice și să se îndepărteze,
dar nu a putut, picioarele ei erau jale. Bărbatul
continua să-și ia drumul, ea putea vedea că era cu
ochii întunecați și cu părul întunecat. S-a uitat în jur,
nimeni nu era acolo, doar o femeie din cealaltă parte a
parcului, plecând cu un câine. Ea a luat telefonul, a
apelat numărul mamei sale, spunându-i că este

314
singură în parc și un bărbat ciudat vine spre ea.
„Pleacă, fugi repede, fugi!”, I-a spus mama. O sirena
de masina a politiei a fost auzita pe strada, iar
barbatul s-a oprit instantaneu, mergand inapoi la
copaci. Fata a ajuns din nou pe alee și și-a văzut
prietenii venind. Nervioasă și înspăimântată, le-a
povestit despre omul ciudat ascuns printre copaci. Au
coborât pe stradă, au întors colțul spre restaurantul de
fast-food, surprinzând omul, încă acolo. Una dintre
fete a făcut o fotografie, zoomând imaginea, o imagine
destul de clară, puțin estompată pe margini, dar
suficient de bună pentru a înregistra veșmintele și
semnele distinctive. A trimis instantaneu imaginea
celorlalte fete și Evy a transmis-o mamei sale.

Grupul de fete a ajuns la restaurant, a comandat

mesele și a mâncat, discutând despre întâmplarea
neobișnuită. Unul dintre ei s-a uitat pe fereastra mare
și l-a văzut pe bărbatul stând acolo, urmărindu-i. A
urlat și toate fetele au întors capul, văzându-l în timp
ce el se îndepărta. Fetele și-au chemat familiile și
mașinile au venit să le ducă acasă, una câte una. A
doua zi, Evy a crezut că aruncă o privire pe același
bărbat în afara intrării școlii, cu geaca maro, uitându-
se la fete. Unii au purtat fuste scurte, tocuri înalte,
machiaj și decolteu, iar bărbatul a folosit un telefon

315
mic pentru a face poze cu cele mai atractive fete. A
chemat-o pe mama să o ia acasă, așteptând în
bASliotecă până a sosit. Mama ei a venit și a anunțat
recepția școlii că există un bărbat suspect în urma
fetelor. Un tutore a fost chemat, fiind invitat să iasă
afară și să verifice persoana descrisă. Văzând paznicul
venind în drum, bărbatul cu sacou maro s-a urcat în
mașină și a plecat. Școala a alertat poliția și un portret
al bărbatului, împreună cu o descriere și un raport de
ședere a fost dat tuturor studenților. Evy nu l-a mai
văzut, totuși nu a uitat niciodată speria, fiind atentă
când ieșea pe stradă sau în parc, având grijă să nu fie
singură. A avut mereu un telefon complet încărcat cu
ea și a renunțat să poarte haine provocatoare și să se
machieze. La urma urmei, este doar o fată de 13 ani,
deși pare matură.

GISHA ELEFANTUL

Gisha venea din parcul național Bandhavgarh,

curios să vadă oamenii răspândiți în toată Europa. Ea
a început călătoria devreme dimineața, mergând
încet, balansând dintr-o parte în alta, băgându-și
trunchiul în sus și în jos, cântând Ganesha Bhajan
Morya Re: Oh Morya Morya Re Bappa morya morya
morya re Ho, khushiyon ke din ho. Ea a fredonat
316
fericit, mișcându-se cu un picior după altul, sărind
peste tot. Într-o zi, a ajuns într-un oraș mare, unde i
s-a spus că locuia marele guru Garapandi din
Șahjahanabad. Ea a fost dusă la el, unde l-a
binecuvântat, atingându-i fruntea cu portbagajul,
lăsând acolo o mică amprentă rotundă de lună.

„Amanta și zeița mea, care este dorința ta cea mai

prețuită? O voi face reală ”, a spus guru Garapandi.
Susinând, Gisha l-a întrebat pe el și pe marea sa
înțelepciune despre continentul european și oamenii
săi, rugându-se unui singur zeu (ca și cum ar putea fi
vreodată posASil să se închine unui singur zeu,
acesta este atât de copilăros, Gisha a râs). „Mare
Garapandi, cum este posASil ca ei să nu se închine
marelui elefant? Trebuie să merg acolo și să îi fac să
mă vadă ”. „Du-te, Gisha, dar ai grijă, trebuie să
urmezi calea, ținând soarele mereu în fața ta. Soarele
te va conduce acolo. Cântă mereu Ganesha Bhajan ”,
a spus guruul, fluturând mâna, zâmbind, cu dinții
albi sclipind în apusul soarelui. Gisha a continuat,
cântând vesel

Mere saare palchin, saare din tarsenge Sunle tere

bin.

A trecut granițele Indiei, trecând prin țări străine,

întâlnind oameni care purtau haine ciudate. A
317
devenit mai rece și mai rece, într-o seară piciorul din
stânga față s-a umflat. Gisha a simțit-o amorțită,
dureroasă, când a atins pământul. Piciorul imens a
crescut în lățime, a căpătat o culoare violetă, durerea
urcând piciorul. Gisha se opri într-o pădure din
Afganistan, se lăsă deoparte și se uită la piciorul
dureros. Avea o unghie ruginită, adânc înfipt în
carnea ei, fiecare mișcare stoarce sânge din picior,
tăind mai adânc în ea. Gisha a început să plângă, cu
lacrimi mari care-i curgeau pe față, vărsând pe
trunchi. A adormit, rugându-l pe Ganesha, zeul
puternic, înlăturarea obstacolelor Tu hi toh man
mein tanman mein. Când s-a trezit, unghia ruginită a
dispărut, ca și cum un zeu ar fi scos-o în timpul
nopții. „Binecuvântat să fie zeii, mă întreb care m-a
ajutat. Poate că toți. Permiteți-mi să le numerez după
nume și puteri: Adi Parashakti, Ganesha, Shiva,
Vishnu, Khali, Krishna, Shakti, Devi, Durga,
Bhadrakali, Radha, Brahma, Parvati, Subramanya,
Ayyappa Shastha, Saraswati, Lakshmi, Hanuman
maimuța, Șeșha Naga.

Atunci Gisha s-a speriat dintr-o dată. Ce se întâmplă

dacă doar un singur zeu a ajutat-o, iar ceilalți nu le-
ar păsa deloc? „Dar dacă îi mulțumesc unui zeu și nu
a fost cel care a scos unghia și îl las pe cel adevărat

318
deoparte? Zeul s-ar supăra, pedepsindu-mă ”. Gisha
a început să plângă din nou, până a lăsat un lac de
lacrimi în spatele ei. În timp ce mergea, Gisha a lăsat
în urmă o broșă de lacrimi devenind verde dacă arăta
înapoi peste umăr, în partea dreaptă și roșie - dacă se
uita înapoi peste umărul stâng. Surprins, Gisha a
încetat să plângă, spunându-și că acesta trebuie să fie
un semn evlavios. Ea a ajuns în ideea că trunchiul ei
ar putea fi magic, echilASrându-l la dreapta sau la
partea stângă, cântând-o pe Ganesha Bhajan.

Într-o dimineață, a pus piciorul pe un pământ alb, așa

că ochii albi i-au rănit. Terenul era rece, nu a simțit
niciodată atâta răceală străpungându-și degetele de la
picioare și tălpi. Avea nevoie de o pereche de pantofi
sau câteva șosete pentru a-și acoperi picioarele. S-a
rugat lui Ganesha și Shiva să-i trimită protecția și
acolo a fost, o pereche uriașă de șosete portocalii
agățate de un copac, păzite de un corb negru
strălucitor, la fel de mare ca un câine. Acesta este un
alt semn, își spuse Gisha, dând șosetele jos cu
trunchiul, punându-le, unul câte unul, primul pe
piciorul din față stânga, celălalt pe piciorul drept din
spate. Fluierând și cântând fericit maanle tu maan bhi
le kehna mera Lautke imediathko aana hai sunle kehta
deewana hai Jab tera darsan paayenge lanț, ea a mers

319
pe calea până a ajuns în Belarus, unde o mulțime de
oameni cu părul auriu au mers pe străzi. Uimit, Gisha
nu s-a putut opri să se întrebe dacă sunt fii sau fiice
ale zeilor, cu ochii tăiați cerul, cu soarele captivat în
păr. A luat un drum izolat, evitând prezența lor.

A traversat o mare, înotând, având grijă să nu fie

văzuți de oamenii de pe corăbii. Epuizat și flămând,
Gisha a fost spălat pe mal de un val uriaș, dormind pe
plajă două zile, ascuns după un naufragiu. Când s-a
trezit, a auzit un băiețel vorbind limba ei. Curioasă, ea
s-a apropiat de el, spunându-i că vine din India,
pentru a cunoaște modul în care oamenii trăiesc aici. -
Ce îmi poți spune despre ei și despre secretele lor,
băiete? Întrebă Gisha, privind-o drept în ochi. Băiatul
cu părul întunecat i-a promis că o va duce la școală,
unde trebuie să meargă în fiecare dimineață, să
citească, să scrie și să învețe. „Ce este asta, o școală?”
Întrebă Gisha, cu ochii mari. „Este un templu?” „Ar
putea fi un templu, toți copiii merg acolo în fiecare zi”,
a răspuns băiatul. „Hmmm, îmi place”, a spus Gisha.
„Și îmi plac foarte mult șosetele tale”, a răspuns
băiatul.

Gisha l-a ajutat pe băiat să se urce pe spate; în timp ce

mergea înapoi acasă, ea i-a povestit toate aventurile pe
care le-a avut în călătoria ei. Elefantul a parcurs 28313

320
km, traversând India, Pakistan Afganistan,
Uzbekistan, Kazakstan, Belarus, Polonia, Danemarca,
Franța, intrând în sfârșit într-un oraș prietenos din
Marea Britanie, noua ei țară. Înainte de a adormi,
Gisha și-a încrucișat picioarele, gândind cum va fi
școala.

SCARECROW

Sperietura stătea deoparte drumul de țară noroasă, pe

un stâlp înalt, cu capul oarecum căzut pe umărul
drept. Paiele erau putrede, scotocind din sacul vechi
de zdrențe, purtat de vânt, îmbASat de ploaie.
Sperietorul se considera o persoană destul de
importantă, ridicată deasupra celorlalți, privind spre
grădinile din Noland. Scorry, pentru că așa se numea,
avea paie în loc de creier, precum și păr, și poate de
aceea nu era foarte luminos. S-a obosit ușor după ce a
numărat doar o sută de ciori care încercau să ajungă la
porumbul copt. Deși a fost pus pe un băț înalt cu o
misiune limpede, creierul său de paie, uscat la soare,
împrăștiat de vânt sau furat de păsări mici pentru a
construi cuASuri, a ajuns amorțit să se holbeze în
aceeași direcție.

321
Sperietorul încerca din greu să pornească uciderea
corbilor care traversau cerul în stânga, dreapta, în sus
și în jos, căutând hrană. Amețit, a început să vadă
mișcarea ciorilor ca niște linii dintr-o rețea aparentă
țesută în aer, ca și cum ar fi vrut să trimită mesaje
misterioase. Scorry a început să creadă că poate
păsările își comunică reciproc informații despre el, de
exemplu dacă era bolnav, adormit, beat, amețit, furios
sau de bună dispoziție. A început să studieze mai
atent liniile, memorând geometria zborurilor. Dacă ar
fi fericit, păsările ar zbura în sus, dacă ar fi trist și urât,
păsările ar zbura în jos. Adormi, au zburat spre
dreapta; beat, la stânga; bolnav, jos și apoi la stânga și
așa mai departe. Văzând acest lucru, Scorry a început
să imite emoții false, să vadă ce făceau păsările. Și-a
schimbat expresiile faciale foarte repede, determinând
păsările să se confunde și să se retragă câteva zile.

Într-o zi, un corb bătrân a îndrăznit să stea pe umărul

stâng, ciocănindu-și urechea cu ciocul. Scorry nu se
putea mișca, nu a putut face nimic pentru a opri
pasărea medie, mare. Văzând asta, cioara cea mare i-a
chemat pe toți prietenii săi, spunându-i: „Apropiați-
vă, nu vă faceți griji, este fără creier, umplut cu paie,
nu poate face mișcare sau ne poate ataca”. Toate
ciorile, mari și mici, și-au aruncat aripile dintr-o dată,

322
provocând un uragan. Scorry s-a speriat, poate găurile
din el ar lăsa toate paiele, iar hainele zdrențuite, pielea
lui, vor fi dispărute cu vântul sălbatic. În mare teamă,
a țipat și s-a auzit, în același timp, un sunet ruginit, ca
un hohot de vacă, un scârțâit al unui porc și un sunet
vechi al motorului auto.

Cioara bătrână se uită, zbură departe și toată hoarda îl

urmărea. Scorry era fericit că își poate face treaba,
chiar dacă o cantitate mare de porumb a fost
compromisă. „Ei bine, nu știu suficient, dar, cel puțin,
am avut curajul să urc și să călăresc creaturi”.
Deodată, se simți mai bine despre sine, sări de pe băț
și se aventură în lumea largă. Înfiorând și pierzând
paiele în urmă, Scorry a mers până a ajuns lângă un
mic izvor, unde a căzut în pământ, adormind. Paiele
scotoceau din găuri în timp ce sforăia, făcându-l să
semene cu o saltea uzată, aruncată de o bătrână
bătrână.

Obosită și flămândă, Theodora, o fetiță pierdută, s-a

culcat pe ea, încercând să doarmă. A început să
plângă, visând la casa ei. Theodora a suspinat,
vărsând lacrimi amare. Scorry simți lacrimile pe piept,
întrebându-se ce se întâmplă, a început să plouă dintr-
o dată? A încercat să se miște, dar nu a putut. „Sunt
mort?”, Se întrebă el, mișcând încet mâna stângă.

323
Theodora sări în sus, urlând. Scorry o privi,
îngustându-și ochii, unul mai mare decât celălalt, cu o
uimire mare. „Ce fel de pasăre este asta”, se întrebă el
însuși. A văzut că Theodora era destul de mare și nu
avea deloc aripi sau pene. „Unde îți păstrezi aripile?”
el a intrebat-o. Theodora l-a analizat atent,
răspunzând: „Poate o saltea să vorbească?”. „Nu, nu
sunt o saltea, sunt Scorry, sperietoare. Am fost
suficient de curajos pentru a speria întreaga crimă a
corbilor, așa că am pornit la drum în căutarea
aventurii ”.

Fetița clipi, cu gura deschisă pe jumătate. „Este cu

adevărat uimitor! Ați putea veni cu mine, trebuie să
traversez această țară periculoasă pentru a găsi
drumul de întoarcere acasă ”. Scorry zâmbi fericit,
simțind lacrimile pe piept. „Ce sunt aceste picături de
apă pe pieptul meu?”. „Oh, acestea sunt lacrimi, vin
din ochii mei. Știi, eu sunt doar o fetiță, plâng ușor
când mă simt singur ”. Scorry ridică sprâncenele
spunând „lacrimi…, coborând din ochii tăi… De ce nu
pot să plâng? Poate pentru că sunt făcut din paie și nu
am inimă? ”. „S-ar putea, dar dacă ai veni cu mine, te-
aș învăța cum să-ți pese. Sunt sigur că ai putea învăța
în câteva zile ”. Scorry a fost de acord cu bucurie,
amândoi îndreptându-se, mână în mână, spre marea

324
pădure din țara periculoasă de la care nimeni nu s-a
mai întors.

SCRISA DE STICLA

Fugind, Albă ca Zăpada s-a pierdut în pădure. Era o

noapte întunecată, rece și înfricoșătoare, care părea să
nu se termine niciodată. Zgomote înfiorătoare s-au
târât în urechi ca niște încălziri negri grași, lăsând
urme umede pe gâtul ei palid. Nu era sigură dacă
alerga, lovindu-și capul pe copaci, simțind o crustă
aspră între dinți sau că era întinsă, amorțită, moartă.
Dormea sau căzuse într-o stare între morți și vii, pe
tărâmul strigoiilor și al celor nevăzuți, plutind prea
jos, îngropat prea sus. Cine a putut-o ajuta, limba i-a
fost smulsă, sau cel puțin asta a crezut, nu a putut să
țipă sau să șoptească. Pleoapele ei erau grele, de parcă
întreg pământul s-ar fi împins pe ele, încercând să le
țină închise pentru o bucată mai mare de istorie. A
încercat să adune forțe pentru a gândi clar, pentru a-și
calma mintea îngrozită. Coșmarurile groaznice au
invadat-o și au simțit că trupul ei a devenit o rană
uriașă sângerândă, roșie și cărnoasă.

O secundă, a crezut că cineva a mutat-o în altă parte,

„unde sunt piticii mei”, a strigat Albă ca Zăpada,

325
nimeni n-a auzit-o. Piticii au crescut și au devenit
uriași și acum era atât de mică, ca o insectă,
neputincioasă, prinsă înăuntru. „Trebuie să găsesc un
prinț, el trebuie să mă sărute și să-l salvez, sau poate
că trebuie să mă sărute. Dar dacă trebuie să-l alung, să
mă ascund de el sau ...? " Albă ca zăpada era confuză
și consternată, nu mai știa cine era. „Poate sunt un
bărbat care visează că sunt o femeie, o domnișoară
tânără, frumoasă, nevinovată, dormind în mod angelic
într-un palat de cristal sau într-un castel de gheață
într-un ținut îndepărtat, unde iarna durează până la
sfârșitul timpului?”. Dacă Albă ca Zăpada ar putea
plânge, lacrimile s-ar îngheța instantaneu, punându-și
pielea cu milioane de ace.

Piticii uriași veneau să o vadă zilnic, aplecându-se

deasupra geamului, apropiindu-se prea mult,
încercând să deschidă zgârierea, să o taie în bucăți
mici, aruncate în cele patru colțuri ale lumii. Dacă ar
putea, ar scoate ochii afară și l-ar zdrobi cu picioarele.
Ura era insuportabilă, atroce, inexorabilă, de când a
fost creată, nu a încetat niciodată și nu o va face
niciodată. Va continua atâta timp cât planeta se va
mișca, tremurând și lovind mările, oceanele, munții și
deșerturile, Albă ca Zăpada o știa sigur. Era un
combustASil invizASil, stârnind focuri, aruncându-se

326
peste lume ca un blestem, ca o perdea de neîncetat,
inspirând-o să lupte împotriva celor care au luat totul
de la ea și acum era timpul să-i dea înapoi.

Albă ca Zăpada s-a trezit, și-a deschis ochii, văzând

cerul albastru deasupra ei, vărsând râuri de lumină
peste ea. „A fost un vis, dar poate visez acum, visez
într-un vis, într-un vis ..., cutie într-o cutie, într-o
cutie ... Eu în interiorul meu, unde altcineva este
ascuns, unde ceilalți încearcă să se ascundă, fără
cerând permisiunea. Fantome neînsoțite care se umflă
în întuneric ”. Plecați, nu vă mai întoarceți, alergați pe
glob, căutați nefondatul, încercați să atingeți cerul, să
îl atingeți cu mâna, să vă cădeți înapoi, să vă duceți, să
vă ridicați, să vă ridicați și să vă așezați cu capul în jos.
Albă ca Zăpada s-a trezit din nou, era în pădure,
dormind sub un copac gol.

Monstrul respira de aproape, amenințător, dar totuși

nevăzut, ascuns și subliniat, un șarlatan al viitorului și
al trecutului, prăbușindu-se în prăpastia incertitudinii.
„De ce ai nevoie de atât de mult, chiar dacă îl arunci,
când celălalt este lipsit? A fost o zi în care nu aveai
nimic de mâncare? ”. Albă ca Zăpada s-a gândit la
pitici și la bucățile mici pe care a încercat să le pună în
farfurii, cel puțin o dată pe zi. O pâlnie de porumb,
jumătate de prună, câteva brânză se sfărâmă, trei inele

327
transparente de morcovi, câțiva fulgi de zăpadă de
ceapă, o lingură de cartofi de mash, o mână de fasole.
Numărați fiecare grâu, măsurați fiecare gram, turnați
lapte picătură, grijă să nu pierdeți. Suntem furnici,
purtând particule infinitezimale pe spatele tăiat,
transformate brusc în roci, rupându-ne oasele.
Prăbușiți sub greutatea necazurilor și lipsurilor
noastre, suntem blocați, marcând timpul, rumegăm
despre disproporția dintre ceea ce obținem și ceea ce
oferim, atomi pentru munți de efort și devotament?

A smuls inima monstruului, înfigându-l în mână și

monstrul a dispărut, pentru a nu mai reveni niciodată.
A deschis din nou ochii, era o căsuță de lemn, mirosea
a pâine proaspăt coaptă. Unde este Grammy, a
întrebat ea, am nevoie de ea sau poate nu. S-a trezit
din nou și a fost bărbat, apoi capră, miel, pasăre,
floare. Și atunci nu a fost nimic, doar întunericul,
material, gros, pietrat, de nepătruns. Albă ca Zăpada a
deschis din nou ochii, era acasă cu tatăl ei, chiar
înainte de a se căsători cu acea femeie. Sau poate că
era un balaur, un monstru, o vrăjitoare, un mort care
se întoarce la viață, un demon care pășea, dansa, sări
peste Univers, înnorat soarele.

328
329