Sunteți pe pagina 1din 206

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

CORNELIU STANCIU

INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZ1OLOGIE

Integrarea

EDITURA FUNDAŢIEI

(

neuroendocrina

,

t

,

) ROMÂNIA DEMÂINE

CORNELIU STANCIU • INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZIOLOGIE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STANCIU, CORNELIU Introducere în psihoflziologie: integrarea neuroendocrină / Corneliu Stanciu - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 204p.; 23,5 cm ISBN 973-582-826-X

159.91

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003

ISBN

973-582-826-X

UNIVERSITATEA

SPIRU

HARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

CORNELIU STANC1U

INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZIOLOGIE

Integrarea neuroendocrină

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2003

CUPRINS

INTRODUCERE

SECŢIUNEA I. ORGANISMUL Şl CELULA

7

Capitolul I. Organismul uman ca sistem termodinamic

1. Conceptul de sistem 11 1.1. Alcătuirea şi structura sistemului 12 1.2. Tipuri de sisteme
1.
Conceptul
de
sistem
11
1.1.
Alcătuirea
şi
structura
sistemului
12
1.2.
Tipuri
de
sisteme
12
2.
Organismul
viu
ca
sistem
termodinamic
13
2.1.
Integralitatea organismului ca sistem termodinamic
14
2.2.
Integrarea
sistemului
viu
15
2.2.2.
Reflectarea
ca
proces
universal
15
2.2.2.
Modalităţi
de
integrare
17
Capitolul II. Celula ca sistem termodinamic
1.
Organizarea
funcţională
a
celuiei
21
1.1.
Celula
ca
sistem
deschis
21
1.2.
Reglarea
metabolismului
celular
23
1.3.
Alcătuirea
şi
structura
celulei
24
1.3.1.
Organitele
celulare
şi
rolurile
lor
25
1.3.2.
Specializările funcţionale ale
celulelor
33
1.3.3.
Relativitatea
tipologiei
funcţionale
a
celulelor
39
SECŢIUNEA a ll-a. COMPONENTA NERVOASĂ A SISTEMULUI INTEGRATOR
Capitolul III. Neuronul, celulă excitabilă şi secretorie
1.
Alcătuirea
şi
structura
neuronului
43
2.
Mecanisme
implicate
în
asigurarea
excitabilităţii
neuronului
51

2.1. Pompe ionice

51

2.1.1.

Pompa

de

Na*-

K*

52

2.1.2.

Pompa

de

Ca 2 *

54

2.2.

Mecanismul de schimb

antiport

Na*/H*

54

2.3.Sisteme enzimatice la nivelul

2.3.1. Sistemul enzimatic energetic (ATP-azele)

2.3.2. Sistemul enzimatic de comunicare

2.3.2.1. Sistemul adenilatciclazei

2.3.2.2. Sistemul fosfatidilinozitolkinazei

2.4. Sistemul receptor al membranei

2.5. Mecanismul de funcţionare a canalului ionic

2.5.1. Modelul barierelor (porţilor)

2.5.2. Modelul ocluzării

2.6. Mecanisme implicate în realizarea secreţiei neuronale

3. Procese electroionice la nivelul membranei neuronale

membranei neuronale

57

57

57

58

60

61

62

62

64

66

68

.'

3.1.

Geneza şi întreţinerea potenţialului membranar

de repaus (fluxurile ionice active)

 

68

3.2.

Geneza şi desfăşurarea potenţialului

de acţiune (fluxurile ionice pasive)

 

70

3.2.1. Deschiderea (activarea) canalului ionic

7C

3.2.2. Numărul critic de canale deschise şi pragul de detonare a PA

71

3.2.2.1.

Excitabilitatea neuronului

 

73

 

3.2.3.

Fluxurile ionice pasive sau desfăşurarea potenţialului de acţiune

75

3.2.3.1. Influxul pasiv al ionilor Na*

 

75

3.2.3.2. Efluxul pasiv al ionilor K*

76

4. Pompa de Na'K*- mecanism homeostaziccu autoreglaj

 

78

5. Propagarea potenţialului de acţiune

 

78

5.1.

Viteza de propagare a potenţialului de acţiune

 

81

6. Mecanismul transmisiei sinaptice

 

82

7. Uzura şi moartea neuronilor

83

Capitolul IV. Neuronul - componentă a sistemului cibernetic elementar

1.

Polaritatea funcţională a neuronului

85

1.1.

Controlul polului de intrare

86

1.1.1.

Codificarea semnalelor ia nivelul zonei de intrare

 

88

1.2. Recodificarea semnalelor la intrarea pe axon

 

90

1.3. Controlul polului de ieşire

90

 

1.3.1.

Decodificarea semnalelor la nivelul butonului terminal

 

91

2. Interfaţa ieşire-intrare

 

92

3. Canalul ionic ca sistem cu mai multe stări posibile

 

95

4. Plasticitatea sinapsei

 

96

Capitolul V. Arcul reflex ca sistem cibernetic 1. Ierarhia arcurilor reflexe

99

 

1.1.

Arcul reflex elementar

99

1.1.1.

Receptorul

100

1.1.1.1. Geneza PA la nivelul receptorului

 

100

1.1.1.2. Organizarea funcţională a sistemelor receptoare

•.

101

1.1.1.3. Specializarea receptorilor

 

102

1.1.1.4. Adecvarea receptorilor

109

 

1.1.2.

Calea aferentă a arcului reflex elementar

110

1.1.3.

Centrul nervos al arcului reflex elementar

110

1.1.4.

Calea aferentă a arcului reflex elementar

111

1.1.5.

Efectorul

112

1.1.6.

Calea aferentă inversă a arcului reflex

114

1.2.

Arcul reflex supraeiementar

'.

116

1.2.1.

Calea aferentă a arcului supraelementar

117

1.2.2.

Cnetrul nervos al arcului reflex supraelementar

 

118

1.2.3.

Calea eferentă a arcului reflex supraelementar

119

2.

Noţiunea de organ nervos

120

Capitolul VI. Relaţii interneuronale în cadrul arcurilor reflexe

1. Relaţii sinaptice (circuite neuronale)

 

123

2. Interrelaţii nonsinaptice

125

2.1.

Relaţii nonsinaptice între corpii csiulari

126

 

2.2.

Interrelaţii nonsinaptice între prelungirile neuronale

128

Capitolul VII. Centrii nervoşi 1. Noţiunea de centru nervos

133

2.

Modificări de excitabilitate în jurul focarului stimulat

134

2.1. Creşterea excitabilităţii în jurul focarului (iradierea)

134

2.2. Scăderea excitabilităţii în jurul focarului (concentrarea)

135

2.3. Iradierea şi concentrarea în suprafaţă şi în volum

136

2.4. Inducţia simultană şi consecutivă

137

2.5. Centri nervoşi ca sisteme logice cu mai multe stări

138

Capitolul VIII. Formaţiuni ganglionare

1. Ganglionii senzitivi

141

2. Ganglionii vegetativi

142

Capitolul IX. Activitatea integratoare a organelor nervoase

1. Caracterul unitar al integrării

145

2. Condiţionarea reflexă

148

Capitolul X. Privire genrală asupra analizatorilor

151

SECŢIUNEA a lll-a. COMPONENTA ENDOCRINĂ A SISTEMULUI INTEGRATOR

Capitolul XI. Integrarea endocrină

1. Mesajul hormonal

158

2. Secreţia de hormoni

158

3. Nivelele de organizare a subsistemului endocrin

159

4. Structura subsistemului endocrin

161

5. Arcul şi actul reflex endocrin

163

6. Timpul reflex în integrarea endocrină

164

7. Sferele integrării endocrine

166

SECŢIUNEA a IV-a. SISTEMUL INTEGRATOR NEUROENDOCRIN

Capitolul XII. Integrarea neuroendocrinâ

1. Particularităţile integrării neuroendocrine

170

2. Arcul şi actul reflex neuroendocrin

173

3. Integrarea neuroendocrină a mediului intern

176

3.1. Integrarea neuroendocrinâ în plan termic

176

3.2. Integrarea

neuroendocrină în plan chimic

179

4.

Integrarea neuroendocrină în mediul extern

186

4.1. Integrarea neuroendocrină în plan material

187

4.2. Integrarea neuroendocrină în plan energetic

188

4.3. Integrarea neuroendocrină în plan informaţional

191

Capitolul XIII. Sferele integrării fiinţei umane

195

Bibliografie selectivă

203

INTRODUCERE

Organismul viu este un sistem numai în măsura în care deţine o anumită alcătuire - reprezentată de totalitatea părţilor sale - şi o anumită structură - reprezentată de totalitatea relaţiilor semnificative dintre acestea. El este un sistem deschis întrucât realizează cu ambianţa proprie schimburi de substanţe, energie şi informaţie. în baza acestor relaţii de schimb organismul viu împreună cu ambianţa sa intimă formează un sistem termodinamic In cadrul căruia el reprezintă componenta cu evoluţie rapidă. întrucât, viaţa însemnează ordine, sistemul este viu numai în măsura în care reuşeşte să-şi menţină entropia la un nivel redus. Expresia biologică a entropiei optime este homeostazia sistemului viu starea de invariantă relativă a tuturor parametrilor săi fizici, chimici, biochimici şi fiziologici. între necesitatea invariaţiei parametrilor de stare (calitatea de sistem antientropic) şi necesitatea realizării schimburilor (calitatea de sistem termodinamic deschis) se naşte astfel o contradicţie ce nu poate fi rezolvată în favoarea nici uneia din părţi.

Singura soluţie este acceptarea de către sistemul viu a unei anumite toleranţe atât în privinţa constanţei parametrilor proprii, care devine relativă, cât şi în privinţa schimburilor, care devin selective. Or, tocmai limitele acestei toleranţe exprimă nivelul entropiei sistemului viu: cu cât distanţa dintre ele este mai redusă, cu atât nivelul entropiei este mai coborât. Faptul că o anume toleranţă este obligatorie denotă că şi reducerea nivelului entropiei sub o anumită limită este dăunătoare sistemului viu. Menţinerea toleranţei între limite relativ apropiate, deci, păstrarea entropiei la un nivel redus, dar nu oricât de redus, implică necesitatea existenţei unor modalităţi de corectare a abaterilor inevitabile. în timp ce caracterul necesar al corectării izvorăşte din calitatea de sistem antientropic a organismului, inevitabilitatea abaterilor izvorăşte din calitatea de sistem deschis a acestuia, ambele calităţi, aflate într-o vădită contradicţie, condiţionând în mod egal calitatea acestuia de a fi viu. Aceste modalităţi de realizare şi menţinere a constanţei, în condiţiile realizării unor

procesele

integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.

Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela al trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este momentul în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.

permanente

schimburi

cu

ambientul,

sunt

reprezentate de

întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune - cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:

bio-psiho-socio-culturală. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.

Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie. Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi viitor -, ea fiind atât refroacf/Vă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi

permanente schimburi cu ambientul, sunt reprezentate de procesele integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.

Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela ai trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este momentui în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.

întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune - cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:

bio-psiho-socio-culturalâ. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.

Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi viitor -, ea fiind atât retroactivă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi

cu dublu sens: dinspre fiinţă spre lume şi dinspre lume-spre fiinţă. Lumea nu este numai un cadru în care fiinţa trebuie acceptată, ci şi un obiect de acceptare pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar criteriile - judecăţi de valoare. încât, fiinţa umană nu are doar determinare istorică, ci şi autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai în măsura în care aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor specific umane, în caz contrar fiinţa umană purcede la schimbarea lumii în sensul umanizării ei. încât, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai produsul, ci şi creatorul lumii. Trăind şi evoluând într-o lume pe care, în mare măsură, singur a modelat-o, omul devine, în fapt, produsul propriei sale creaţiei. De aici şi imensa responsabilitate ce o incumbă integrarea raţională a fiinţei umane.

SECŢIUNEA I ORGANISMUL Şl CELULA

Capitolul I - Organismul uman ca sistem termodinamic

1. Conceptul de sistem.

Sistemul reprezintă o totalitate de părţi ce coexistă în baza unor raporturi de intercondiţionare. Aceste raporturi conferă sistemului calitatea de întreg, de entitate distinctă prin însuşirile şi funcţiile sale. Fiind rezultatul unei asocieri integrative (şi nu sumative), însuşirile sistemului sunt ireductibile la suma însuşirilor părţilor componente; plusul calitativ astfel dobândit dă conţinut integralităţii sistemului.

Raportat la realitatea pe care o defineşte, sistemul nu este decât o creaţie teoretică simplificatoare rezultată din sinteza celor mai semnificative cunoştinţe parţiale obţinute prin analiza acelei realităţi. în acest context sistemul nu este decât un mode! al unei anumite realităţi creat cu scopul să asigure înţelegerea corectă atât a ansamblului real şi a părţilor în cadrul acestuia, cât şi a raporturilor sale cu lumea exterioară.

1.1. Alcătuirea şi structura sistemului.

Totalitatea părţilor unui sistem defineşte alcătuirea acestuia, iar totalitatea relaţiilor semnificative dintre ele defineşte structura sistemului. Deşi sistemul nu poate exista decât în baza unei anumite alcătuiri, totuşi, existenţa şi funcţiile sale sunt determinate, în primul rând, de structură. Primordialitatea structurii în raport cu alcătuirea nu trebuie înţeleasă, însă, în mod simplist. întrucât între anumite componente date nu se pot stabili oricâte şi orice fel de relaţii, structura sistemului devine, la rândul ei, dependentă de calitatea părţilor. Pentru ca un sistem să treacă la o formă superioară de structurare sunt necesare şi anumite schimbări în însăşi alcătuirea sa fie prin înlocuirea unora dintre componente, fie prin valorificarea altor însuşiri ale componentelor vechi. Pentru a convinge asupra primordialităţii structurii în raport cu alcătuirea se aduc, de regulă, exemple din lingvistică unde mai multe cuvinte (sisteme), deşi conţin aceeaşi alcătuire (aceleaşi litere), au totuşi semnificaţii (funcţii) diferite datorită tocmai modului diferit de interrelare (structurare) a părţilor (literelor) (exemplu:

arme, rame, mare). Deşi o asemenea exemplificare este sugestivă, utilă chiar unei analize sumare, ea este nepotrivită, derutantă chiar, atunci când se urmăreşte înţelegerea în profunzime a valorii raportului structură - alcătuire în determinarea calităţii sistemului. Dacă, din acelaşi domeniu, se apelează ia o propoziţie sau frază şi nu la cuvânt: "Speram să nu te mai văd; Nu speram să te mai văd", atunci situaţia se modifică profund, dovedindu-se ceea ce nu se putea dovedi în primul caz şi anume, că schimbarea structurii în baza aceleiaşi alcătuiri determină modificări calitatr^z nu numai la nivelul întregului (sistemului), ci şi la nivelul elementelor componente preexistente cărora schimbarea le pune în valoare alte valenţe (semnificaţii) (ceea ce nu era posibil în cazul literelor care nu au decât semnificaţie grafică). în acest exemplu, aceleaşi cuvinte (speram, văd), inversate ca ordine, primesc alte semnificaţii (funcţii).

1.2. Tipuri de sisteme.

Din unghiul de privire al celor ce ne interesează aici sistemele pot fi clasificate după trei criterii: a) raporturile cu ambianţa, b) caracterul evoluţiei în timp şi c) modul de întreţinere a funcţionalităţii.

După raporturile cu ambianţa sistemele sunt de trei tipuri:

nu realizează

schimburi; în această situaţie este Universul,

b) sistem închis care schimbă cu exteriorul doar energie, aşa cum

este cazul planetei Terra, asemenea sisteme intră în alcătuirea celui dintâi şi

c) sistem deschis care schimbă cu ambianţa, prin frontierele sale, atât substanţă şi energie, cât şi informaţie, aşa cum este cazul organismului viu; asemenea sisteme se integrează în sistemul închis

a) sistem izolat care, întrucât nu are frontiere,

După caracterul evoluţiei în timp sistemele pot fi entropice şi antientropice. Entropia, care se evaluează numai în plan energetic, este o mărime ce caracterizează evoluţia sistemului şi nu starea lui. Antientropice pot fi numai sistemele deschise, aşa cum sunt organismele vii. Ca sisteme deschise, componente ale sistemului închis (Terra), sistemele antientropice intră în competiţie pentru resursele comune existente în acel sistem închis, între cele două tipuri de sisteme - entropice şi antientropice - diferenţa majoră constă nu în valoarea diferită a entropiei, ci în valoarea diferită a vitezei de creştere a entropiei. Sistemele deschise antientropice, obligate la permanente schimburi de substanţă, energie şi informaţie, sunt dependente în existenţa lor de prezenţa "partenerului" de schimb numit ambient, împreună cu care formează un sistem termodinamic.

După modul de întreţinere în timp a nivelului funcţionalităţii proprii sistemele deschise sunt de două tipuri: sisteme cu reglaj şi sisteme cu autoreglaj, acest din urmă tip cuprinzând organismele vii. Diferenţa esenţială dintre aceste două tipuri de sisteme constă în mo iul de corectare a abaterilor, inerente funcţionării oricărui sistem. Sistemele cu autoreglaj (organismele vii) se caracterizează prin existenţa unor mecanisme bazate pe conexiunea inversă (feed-back) care permite corectarea comenzilor, sau şi a intrărilor, pe baza valorii şi semnificaţiei răspunsurilor (ieşirilor). Pentru organismele vii evoluate autoreglajul devine mai complex prin apariţia posibilităţii de anticipare a răspunsului (feed-before).

2. Organismul viu ca sistem termodinamic

Ca sistem deschis, obligat la permanente schimburi materiale, energetice şi informaţionale, organismul viu nu poate exista decât în contact nemijlocit cu o parte a mediului înconjurător numită ambient, mediu intim sau mediu extern. împreună cu acesta organismul viu formează o unitate nouă, de tip specia! numită sistem termodinamic organism-mediu. în acest sistem coexistă două tipuri de structuri: aceea a organismului viu ca sistem deschis antientropic, cu evoluţie rapidă şi aceea a ambientului ca sistem deschis entropie, numită şi rezervor, cu evoluţie lentă. Existenţa celor două tipuri de evoluţie face ca, atunci când rezervorul se află într-o anumită stare, componenta cu evoluţie rapidă să treacă printr-o succesiune de stări. Dacă timpii de evoluţie a celor două componente devin comparabili, prin scăderea dinamicii sistemului viu, atunci sistemul termodinamic se distruge prin identificarea celor două structuri (moartea organismului).

în cadrul sistemului termodinamic organism-mediu cele două structuri se diferenţiază şi prin valorile diferite ale entropiei. Organismul viu îşi menţine viteza de creştere a entropiei la un nivel redus cheltuind în acest scop o

parte importantă din energia de care dispune. La nivelul ambientului, deşi viteza de creştere a entropiei se situează la valori mai ridicate, ea nu este atât de mare ca aceea a sistemelor pur fizice întrucât, în alcătuirea mediului extern organismului, componenta biotică (celelalte vieţuitoare) deţine o pondere superioară componentei abiotice (apa, aer, sol etc).

Ca sistem antientropic organismul viu nu tinde spre o valoare maximă posibilă a ordinii sale interioare (entropie minimă), ci spre o valoare optimă a acesteia, un anumit grad de dezordine fiind esenţial pentru existenţa şi. mai cu seamă, pentru devenirea sa. Oricare organism viu include în el două tendinţe contrarii: a) de a rămâne mereu ceea ce a fost (conservatorism bazat pe mecanismele eredităţii) şi b) de a deveni mereu altceva (variabilitate bazată pe mecanismele adaptării). Exagerarea pe durate mari a oricărei tendinţe, în detrimentul celeilalte, duce la dispariţia sistemului viu. O valoare prea redusă a entropiei duce la accentuarea conservatorismului şi la moartea organismului prin imposibilitatea adaptării la noi condiţii de mediu, iar o valoare prea ridicată la accentuarea variabilităţii şi la dispariţia speciei prin dispersare adaptativă. încât, nivelul optim al entropiei, prin care se exprimă gradul adecvat de deschidere a sistemului viu spre ambianţa proprie, nu reprezintă o constantă pentru toate organismele vii, ci o mărime variabilă în funcţie de specia, sexul şi vârsta organismului individual.

Una din condiţiile elementare ale existenţei sistemului este integritatea, lipsa oricăreia din componentele specifice făcând imposibilă funcţionarea lui. Cu toate acestea, importanţa fiecărei componente în raport cu funcţionarea sistemului este diferită, creându-se astfel o ierarhie a părţilor. Componenta aflată pe primul loc este aceea la nivelul căreia se realizează secvenţa specifică a procesualităţii ce caracterizează funcţionarea întregului. Astfel, componenta aflată pe primul loc în cadrul sistemului circulator este capilarul, întrucât funcţia întregului este aceea de a asigura schimburile celulare. Desigur, sistemul circulator nu poate funcţiona în absenţa pompei hemodinamice (inima), a vaselor de legătură (artere şi vene) sau a ţesutului lichid (sângele) ce vehiculează obiectele schimburilor (substanţă, energie şi informaţie). Toate acestea, însă, nu au un scop în sine, ci ele se petrec în vederea asigurării schimburilor celulare la nivelul capilarelor, schimburi ce constituie prima treaptă a metabolismului.

2.1. Integralitatea organismului ca sistem termodinamic

Pentru a putea exista sistemul trebuie să deţină toate componentele necesare, deci, să aibă integritate Aceasta este o condiţie necesară dar nu şi suficientă funcţionării sale Se impune ca părţile componente să interreleze în

mod coerent, conferind astfel sistemului o anumită structură. Această interrelare

presupune, la rândul ei, o anumită maleabilitate în raport cu circumstanţele, in- terne sau/şi externe, o permanentă adecvare la condiţiile date. Procesul prin care se realizează concertarea părţilor, astfel încât sistemul să funcţioneze adecvat condiţiilor concrete fără pierderea identităţii proprii, poartă denumirea de integrare. Ea se realizează în baza unor mecanisme specifice. Ca urmare a integrării, din care rezultă un anume tip de structură coerentă, specifică întregului, sistemul dobândeşte un plus calitativ ce nu se regăseşte la nivelul nici uneia dintre părţi. Ansamblul însuşirilor sistemului ce nu poate fi redus la suma însuşirilor părţilor poartă denumirea de integralitate.

2.2. integrarea sistemului viu

Integrarea este procesul complex prin care sistemul viu îşi menţine entropia 1 la un nivel optim în circumstanţe diferite, dar compatibile cu viaţa, în ultima analiză, integrarea este rezultatul interrelării în pian funcţional a părţilor (celule) ce compun sistemul şi care se poate realiza atât direct, ca formă elementară, cât şi prin intermediul unor mecanisme specializate (mecanisme de integrare), ca formă superioară. Interrelarea este posibilă numai întrucât şi părţile componente (celulele) sunt, la rândul lor, sisteme deschise, ca şi organismul, dar de ordin ierarhic inferior. Numai în măsura în care funcţionarea unei părţi (celulă) produce modificări în ambianţa ei intimă, celelalte componente fiind sensibile la asemenea modificări, reciproca fiind în egală măsură valabilă, numai în această măsură este posibilă interrelarea funcţională şi, pe această bază, integrarea în plan intern a organismului.

Cum, însă, oricare componentă a organismului are la bază metabolismul, care implică şi schimburi cu ambianţa intimă, în urma cărora aceasta îşi modifică însuşirile fizico-chimice, interrelarea părţilor (celule) şi, deci, integrarea sistemului, devine funcţie de capacitatea acestora de a sesiza modificările şi de a reacţiona în mod specific faţă de acestea. Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu modificările apărute în mediul exterior organismului în raport cu care se realizează integrarea în plan extern. încât se poate afirma că la baza integrării, directe sau mijlocite, se află un anumit proces de reflectare a schimbărilor din ambient.

2.2.1. Reflectarea ca proces universal

în ansamblul ei, lumea este formată din "corpuri" aflate în interacţiune. Interacţiunii universale i se datorează nu numai existenţa, ci şi devenirea lumii întrucât, consecinţele majore ale acesteia sunt: a) reflectarea corpurilor unele în altele şi b) structurarea prin stabilirea unor relaţii coerente (legice) între ele.

' Utilizarea acestui termen se va face, pe tot parcursul lucrării, cu înţelesul de "măsură a dezordinii"

în raport cu tipul şi caiitatea corpurilor implicate interacţiunile au grade diferite de complexitate şi, ca urmare, atât reflectarea, cât şi structurarea se vor situa la nivele valorice diferite.

în lumea nevie, deşi complexitatea interacţiunilor este foarte diferită, toate formele de reflectare, independent de nivelul valoric atins, au două trăsături comune: sunt pasive şi standardizate, pasive, întrucât reflectantul nu consumă energie proprie şi standardizate, întrucât, în aceleaşi circumstanţe reflectarea este reproductibilă. Este cazul unei bucăţi de fier care reflectă prezenţa oxigenului prin formarea oxidului într-o cantitate ce nu se modifică dacă, de fiecare dată, circumstanţele rămân neschimbate.

în lumea vie, în general, reflectarea, în toate formele ei concrete, este activă şi nestandardizată: activă, întrucât reflectantul (sistemul viu) cheltuieşte energie proprie pentru realizarea procesului de reflectare şi nestandardizată, întrucât, în aceleaşi circumstanţe reflectarea este variabilă în funcţie de starea de moment a reflectantului. Astfel, un stimul de intensitate dată va fi reflectat activ de o celulă numai atunci când membrana ei deţine un potenţial electric de repaus de o anumită valoare; când potenţialul este mai ridicat (hiperpolarizare) sau nul (depolarizare) acelaşi stimul nu va mai fi reflectat, el dovedindu-se neadecvat, respectiv inoperant. în cursul evoluţiei organismele se complexifica apărând formele pluricelulare. Creşterea în acest mod a numărului de celule generează două consecinţe negative în planul integrării: i) cea mai mare parte din celulele organismului pierd contactul nemijlocit cu mediul extern, acesta fiind posibil numai pentru cele dispuse la

periferie şi ii) fiecare celulă poate interacţiona cu un număr foarte limitat de alte celule şi anume, doar cu cele din imediata vecinătate. Reflectarea nemijlocită nu mai este suficientă nici integrării externe a sistemului în întregul său, nici celei interne, a părţilor componente în cadrul întregului. Astfel apare reflectarea mijlocită de formaţiuni celulare specializate şi integrarea prin mecanisme neuroendocrine, pe lângă cea anterioară, nemijlocită şi acum insuficientă pentru organism, dar nu ineficientă. Când sistemul integrator neuroendocrin atinge un anume nivel de dezvoltare - fără a putea preciza care este acest moment - reflectarea activă şi nestandardizată devine şi anticipativă, bazată pe conştientă. Din acest moment integrarea organismului în mediul extern se va realiza nu numai în baza principiului feed-back, adică prin încercare (acţiune) - eroare - reuşită, ci şi în baza principiului feedbe- fore (de anticipare), adică prin cunoaştere - acţiune - reuşită. Pasul următor - fără a putea preciza în ce constă - este acela în urma căruia reflectarea activă şi conştientă devine şi raţionată, bazată pe conştiinţă, modalitate spe- cific umană ce aduce, pe lângă imense avantaje în planul integării şi marele dezavantaj că aceasta poate fi şi subiectivă, în sensul negativ al acestui termen. Fără pretenţia de a oferi definiţii, ne îngăduim o precizare în legătură

cu distincţia ce trebuie făcută între conştientă şi conştiinţă. Deşi atât conştienta, cât şi conştiinţa sunt forme superioare de reflectare a lumii, conţinutul lor calitativ este net diferit. Lumea ce urmează a fi reflectată deţine, ca sistem, o anumită alcătuire, reprezentată de părţile ce o compun şi o anumită structură, reprezentată de totalitatea relaţiilor semnificative dintre acestea. In timp ce conştienta este rezuitatul reflectării alcătuirii şi a raporturilor spaţio-temporale în cadrul acesteia, conştiinţa trebuie considerată ca rezultat al reflectării structurii lumii, reflectare mijlocită de limbajul raţional, în condiţiile în care reflectantul este integrat acestei structuri.

2.2.2. Modalităţi de integrare

Apărute succesiv în evoluţie cele patru modalităţi de integrare: a) umorală, b) hormonală (endocrină), c) neurală şi d) psihică coexistă la nivelul organismului uman.

Modalitatea umorală este omniprezent?, nespecifică şi nemiljlocită integrarea de acest tip se face în funcţie de factorii fizico-chimici din lichidul interstipai (ambianţa intimă a celulelor) care au implicaţii directe în existenţa celulelor: temperatură, osmolaritate, concentraţia O 2 , CO 2 , ale glucozei, cataboliţilor etc Ca mediu intim de viaţă, comun mai multor celule, iichidui interstiţial suferă modificări cantitativ-calitative permanente ca urmare a metabolismului. Dacă o celulă anume dintr-un ţesut îşi intensifică metabolismul, schimburile realizate de ea sporesc pe măsură şi, ca urmare, Iichidui interstiţial din jurul ei va deveni mai sărac în substanţe nutritive şi O 2 şi mai bogat în substanţe reziduaie şi CO 2 Dar nu numai metabolismul poate genera modificări ale ambianţei intime. Dacă o celulă excitabilă este stimulată, în timpul realizării potenţialului de acţiune au loc importante modificări ale concentraţiilor ionice în faza lichidă ce o înconjoară ca urmare a influxului de Na + şi Ca 2+ şi a efluxului de K\ Toate aceste modificări cantitativ-calitative ale ambianţei intime comune vor fi reflectate de celulele din jur prin modificări în consecinţă ale schimbărilor proprii, metabolismului în general sau/şi ate excitabilităţii. Asemenea modificări produse de o celulă anumită nu se resimt, însă, decât pe o rază mică în jurul acesteia (1 -3/u), datorită vitezelor de difuzie în general reduse ale particulelor în lichidul interstiţial. Aceste viteze sunt, pentru aceleaşi valori ale gradienţilor (eiectro) chimici, invers proporţionale cu dimensiunile particulelor, cea mai mobilă particulă fiind ionul H*. întrucât readucerea la valori normale a parametrilor fiziochimici ai lichidului interstiţia! cade în sarcina irigaţiei sanguine, se înţelege că tocmai aceste viteze de difuzie reduse determină şi densitatea mare a capilarelor la nivelul oricărui ţesut.

Modalitatea endocrină este o formă superioară a integrării, în primul rând. prin înalta ei specificitate. Ea este mijlocită de substanţe active,

purtătoare de mesaje (hormoni), sintetizate de anumite formaţiuni celulare şi eliberate, la nevoie, în sânge. Această modalitate de integrare este organizată pe principiul telecomunicaţiei: un emiţător (formaţiunea endocrină) de mesaje (hormonii), un purtător de mesaje (sângele) şi un receptor al mesajelor (situşii receptori la nivelul celulelor) cu decodificator propriu (eliberarea mesagerului de ord. II) (fig. 1).

GLANDAENDOCRINA-)

-

EMIŢĂTOR

SÂNGE

-

\

!

-

CANAL PURTĂTOR

HORMON

-

~~Z

 

I

- MESAGER DE ORDINUL I

 

r~

—I

RECEPTOR

' DECOOIFICATOR

-MESAGER

ACTIVITATE

FIZIOLOGICĂ

DE

ORDINUL II

Modalitatea endocrină de integrare

Astfel se poate înţelege că specificitatea integrării endocrine depinde nu numai de tipul mesagerului, ci şi de calitatea receptor-decodificatorului. Integrarea prin această modalitate este relativ lentă întrucât mesajele (hormonii) sunt purtate de sânge, a cărui viteză de deplasare în vase este relativ mică (aproximativ 0,5 m/sec). Reducerea acestui consum de timp se realizează, pentru anumite cazuri, prin: a) scurtarea circuitului vascular sub forma sistemului portal, aşa cum se întâmplă între nucleii secretori din hipotalamus şi adenohipofiză, precum şi între pancreasul endocrin şi ficat (fig.2); b) declanşarea eliberării hormonului din glandă sub comandă nervoasă, mult mai rapidă, aşa cum este cazul medulosuprarenalei şi c) declanşarea eliberării hormonului sub acţiunea directă a variaţiei parametrului ce urmează a fi reglat, cum este cazul paratiroidelor (subliniem că oricare altă glandă endocrină eliberează hormoni şi în acest mod, pe lângă eliberarea sub acţiunea stimulinelor specifice, dar la paratiroide acest mecanism autonom este exclusiv).

TCI

Fig. 2 Sistemul portal ca modalitate d e reducere a „ „ consumului de timp în integrarea endocrină. SA - sânge arterial; SV - sânge venos;TC -teritorii capilare

J

fi.

)(*

1

MPOTALAMUSENDOCRIN

(PANCREASENDOCRIN!

ADENOHIPORZA

(FICAT)

Modalitatea neurală de integrare, formă evoluată bazată pe acelaşi principiu al telecomunicaţiei, aduce două avantaje majore comparativ cu cea endocrină. în primul rând, o viteză imens mai mare de circulaţie a informaţiilor şi comenzilor pe căile purtătoare (peste 150 m/sec), ceea ce are drept consecinţă o creştere a promptitudinii răspunsului. în al doilea rând, bazându- se pe semnale fizice (variaţii ale potenţialelor electrice), discrete şi uşor cuantificabile, semnalele pot dobândi o gamă mult mai largă de semnificaţii fiziologice (prin variate modalităţi de asociere a semnalelor, întocmai precum literele în cuvinte), iar integrarea un imens spor calitativ prin evitarea standardizării răspunsurilor (acestea fiind în mult mai mare măsură dependente de starea de moment a sistemului, decât de specificul stimulilor ce le-au declanşat). Această nouă şi superioară modalitate de integrare a apărut, desigur, într-o formă iniţială primitivă, apanaj al organizării difuze, necentralizate a primilor neuroni. De la acest stadiu şi până la om întreaga evoluţie a lumii animale a însemnat, în fond şi în primul rând, evoluţia sistemului nervos. Este esenţial eronată concepţia potrivit căreia evoluţia sistemului viu ar avea loc "în masă", în mod uniform şi concomitent pentru toate părţile sale componente.

Apărută pe fondul celei endocrine, modalitatea neurală de integrare nu s-a substituit acesteia, ci şi-a internalizat-o asigurându-i un nou ritm, al propi iei deveniri. Ea a preluat de la cea dintâi şi a dezvoltat limbajul chimic pe care îl utilizează, desigur, la nivel superior, atât în comunicarea neuro- neuronală, cât şi în cea neuro-efectorie (neurotransmiţătorii, neuromodulatorii şi chiar hormonii produşi şi eliberaţi de noile formaţiunii - neuronii). încât modalitatea neurală de integrare este, în realitate, una neuro-endocrină (oricum, neuro-chimică). Mai mult, elementele componente ale mecanismelor neurale

(neuronii) suportă la rândul lor, ca şi alte celule, influenţele generale ale

hormonilor. Astfel, între cele două modalităţi de integrare se stabilesc raporturi de intercondiţionare, suficient de pregnante pentru a constitui o nouă structură

a unui sistem unitar- sistemul neuroendocrin.

Modalitatea psihică de integrare specifică omului (şi animalele deţin

o asemenea modalitate dar calitativ inferioară), operând cu alte mijloace, dar bazate pe cele neuroendocrine, va face obiectul unui alt paragraf, întrucât înţelegerea ei presupune şi alte cunoştinţe ce se vor dobândi pe parcurs.

Capitolul U - Celuia ca sistem termodinamic

1. Organizarea funcţională a celulei

Celula, împreună cu ambientul ei, constituie cel mai simplu sistem termodinamic la nivelul căruia se desfăşoară viaţa. în ultimă şi succintă analiză, viaţa înseamnă existenţă şi devenire. Existenţa şi devenirea nu sunt însă procese separate care să se realizeze prin structuri diferite, ci două laturi ale aceluiaşi proces unitar - viaţa - la desfăşurarea căruia contribuie, în măsură diferită, toate componentele celulei.

1.1. Celula ca sistem deschis.

în această caiitate celuia realizează cu ambianţa intimă (lichidul

interstiţial) schimburi de substanţă, energie şi informaţie (fig

Substanţa intrată în celulă este supusă unor transformări chimice (biochimice) cu participarea enzimeiorcare, ia rigoare, sunt de două tipuri: de combinare, când substanţe mai simpie se leagă între ele. cu consum de energie, generând substanţe mai complexe, proces numit anaboîism şi de descompunere, când substanţe complexe sunt desfăcute în substanţe mai

3).

C5A

Lr

METABOLISM

csv

Fig.3

Celula ca sistem termodinamic. SN- substanţe necesare; SR - substanţe

reziduale; E, - energia

la intrare; E o - energia

la ieşire; I- informaţia

la intrare; l o -

informaţia la ieşire; CSA -jumătatea arterială a capilarului sanguin; CSV-jumătatea venoasă a capilarului sanguin

simple, cu eliberare de energie, proces numit catabolism. Deşi anabolismul şi catabolismul sunt procese antagonice, ele sunt, în acelaşi timp, unitare, condiţionându-se reciproc. în mod similar energia şi informaţia de la intrare sunt supuse unor transformări specifice la nivel celular. în urma proceselor de transformare internă suportate de substanţa, energia şi informaţia de la intrare rezultă, în spaţiul celular, noi tipuri şi forme de substanţă, energie şi informaţie care vor avea o dublă destinaţie: pentru utilizare intracelulară ca elemente constitutive şi funcţionale şi pentru eliminare din celulă (ieşiri) ca elemente utile altorcelule (exemplu: secreţiile de hormoni, enzime, mediatori, modulatori etc.) şi ca substanţe toxice (reziduuri metabolice: NH 3 uree, CO 2 ). Totalitatea proceselor de schimb cu ambianţa (intrări-ieşiri) şi a transformărilor interne (anabolice şi catabolice) constituie metabolismul.

Prin urmare, metabolismul nu este o însuşire a celulei, ci însăşi modul ei de a exista într-o ambianţă determinată: metabolismul este condiţia sistemului viu - ca sistem termodinamic. Abia de la acest nivel şi pe această bază se pot manifesta însuşirile celulei: excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea, secreţia etc.

Ca totalitate de procese corelate, metabolismul celulei se poate desfăşura, în raport cu circumstanţele, la intensităţi diferite cuprinse între o valoare minimă admisibilă (bazală) şi una maxima posibilă. Oricare celulă integrată unui organism pluricelular are de îndeplinit şi sarcini în folosul întregului, pe lângă cele pentru sine. Aceasta impune ca întregul să poată interveni în reglarea intensităţii metabolismului fiecărei celule.

1.2. Reglarea metabolismului celular

Prin realizarea schimburilor celula induce modificări cantitativ-calitative în ambianţa sa intimă (lichidul interstiţial), concentraţia substanţelor necesare la intrare reducându-se progresiv, concomitent cu sporirea concentraţiei substanţelor rezultate la ieşire. Refacerea compoziţiei ia nivelul interstiţiului cade în sarcina capilarului care va asigura, prin mecanisme proprii de trans- port, trecerea din sânge a substanţelor necesare şi spre.sânge a celor rezultate, astfel încât ambianţa intimă a celulei să se menţină cvasiconstantă (homeostazia mediului intern).

întrucât metabolismul celular cuprinde atât schimburile, cât şi transformările interne, intensificarea sa va implica sporirea valorică a ambelor procese. Pentru intensificarea schimburilor trebuie să sporească, în primul rând, cantitatea de substanţă necesară la intrare. Aceasta, însă, nu se poate realiza prin sporirea concentraţiei acestor substanţe în sânge decât în foarte mică măsură şi anume, în limitele de variaţie admise de homeostazia organismului. De aceea, singura modalitate de sporire a intrărilor rămâne creşterea fluxului sanguin prin capilar realizată prin vasodilataţie şi prin creşterea debitului cardiac. (Debitul cardiac = frecvenţa cardiacă x volumul sistolic). (Fig. 4)

Fig.4

Mijloacelereglării metabolismului. M- metabolism; MB•metabolism bazai; S - solicitare; T - timp

25

întrucât cantitatea totală de sânge este cvasiconstantă în organism (aproximativ 8% din greutatea corpului), creşterea fluxului capilar prin vasodilataţie în teritoriul de activitate maximă se însoţeşte de vasoconstricţie în alte teritorii. Se asigură astfel o permanentă redistribuţie a sângelui între diversele sectoare ale organismului în funcţie de necesităţile momentului. Din acest motiv metabolismul nu poate atinge valori maxime concomitent în două sectoare funcţionale mari. în timpul unei activităţi intense la nivelul sistemului locomotor (alergare cu viteză maximă) cea mai mare parte din sângele organismului este distribuită, prin vasodilataţie, la acest nivel în detrimentul altor sisteme la nivelul cărora se va produce vasoconstricţie (sistemul digestiv). Sporirea debitului cardiac se realizează prin creşterea

frecvenţei de puisaţie a inimii de ia valoarea de repaus (75 p/min ). până la valoarea maximă fiziologică (180 p/min), precum şi, în intervale mari de timp, prin creşterea volumului sistolic (de la 75-80 ml la peste 100 ml.), aşa cum se întâmplă la marii atleţi In urma mai multor ani de antrenament.

Când schimburile ia nivelul capilarelor sunt intensificate prin

mecanismele descrise ma 1 sus se ajunge la un moment în care cantitatea de substanţe necesare la intrare este superioară capacităţii de prelucrare a lor în spaţiul intracelular. Intensificarea acesteia nu este posibilă decât prin creşterea

în mod diferenţiat a vitezelor de reacţie catabolice şi/sau anabolice. Cum tcate

aceste reacţii sunt catalizate de enzime intensificarea transformărilor interne specifice va putea fi realizată numai prin stimularea activităţii unora dintre

acestea şi inhibarea altora. Asemenea modificări ale activităţii enzimatice cad

în sarcina hormonilor

Reglarea metabolismului celular trebuie înţeleasă ca o procesualitate continuă şi unitară, separarea în etape şi faze distincte întreprinsă de noi mai sus

având doar un scop didactic, intervenţia hormonilor nu trebuie considerată o soluţie de ultimă instanţă, ea fiind prezentă gradual tot timpul şi la toate nivelurile inclusiv

la capilare. Hormonii intervin tot timpul nu numai în reglarea vitezei de realizare a

transformărilor intracelulare, ci şi în realizarea vasomctricităţii, a schimburilor transcapiiare, precum şi în modificarea ritmului cardiac

1.3. Alcătuirea şi structura ceiuiei

Componentele supramoleculare prin care se asigură realizarea metabolismului şi îndeplinirea funcţiilor specifice sunt organitele celulare Totalitatea organitelor unei celule defineşte alcătuirea iar totalitatea relaţiilor funcţionale semnificative stabilite între acestea, în urma cărora rezultă metabolismul şi, pe baza acestuia funcţiile specifice, defineşte structura celulei Organitele sunt scăldate de hialoplasmă - soluţie apoasă coloido- mmeralâ aflată în spaţiu! delimitat de membrana penplasmatică. Distincţia ce o facem între activitatea organitelor desfăşurată doar în scopul asigurării existenţei ceiuiei şi aceea în scopul realizării funcţiilor specifice permite gruparea componentelor celulare în organite ce asigură desfăşurarea metabolismului şi organite (aceleaşi sau altele) care asigură îndeplinirea funcţiilor specifice fiecărei categorii celulare O astfel de grupare deţine deci

o bază reală şi nu urmăreşte doar un scop didactic. Problema nu trebuie

privită însă în mod simplist în ultimă şi succintă analiză se poate constata că

oricare celulă a unui organism pluriceiuîar are o activitate fiziologică pentru sine şi una pentru întregul în care este integrată Dacă cea dintâi face posibilă existenţa în sine a ceiuiei. cea de-a doua face posibilă existenţa sistemului >n care ea este cuprinsă. Fără această din urmă activitate celula îşi pierde

calitatea de componentă a organismului şi, implicit, raţiunea de a exista în cadrul acestuia. Admiţând că o astfel de celulă ar fi eliminată din organism, viaţa ei nu ar mai fi posibilă deoarece, cât timp a existat în cadrul organismului, ea a fost nu numai "aservită" intereselor întregului, ci şi "deservită" la rândul ei de restul celulelor din organism şi aceasta nu numai în interesul funcţionării, ci şi al propriei existenţe. Distincţia ce trebuie făcută între activitatea pentru sine şi cea pentru întreg poate fi mai uşor înţeleasă dacă vom compara celula- organism a unui protozoar cu celula-parte a unui metazoar. în timp ce organitele celei dintâi sunt angajate exclusiv în activităţi destinate existenţei proprii, aceleaşi organite ale celei din urmă vor desfăşura în pius şi activităţi destinate întregului în care ea este cuprinsă. Pe de altă parte, este de remarcat faptul că integrarea într-un organism pluricelular duce şi la o accentuată diferenţiere prin specializarea funcţională a celulelor, un fel de "diviziune socială a muncii" în folosul întregului. De aici decurge o anume îngustare a activităţii ce!u!ei-parte, comparativ cu celula-organism care este obligată sa- şi rezolve singură toate problemele existenţei. Pe de altă parte, trebuie reţinut faptul că activitatea pentru sine este condiţie esenţială a activităţii pentru întreg: înainte de a putea funcţiona în mod specific, celula trebuie mai întâi să existe biologic, deci, în mod nespecific. Dacă, însă dintr-un motiv oarecare, o celulă ajunge într-o situaţie limită care îi periclitează existenţa (starea morbidă), activitatea pentru întreg va fi prima sacrificată, desigur, temporar, întreaga energie internă fiind cheltuită doar în activitatea pentru sine. în această situaţie, mecanismele integratoare ale organismului vor interveni mobilizând la activitate sporită alte celule nu atât în vederea restabilirii normalităţii pentru celula în cauză, cât, mai cu seamă, în vederea suplinirii ei în plan funcţional.

1.3.1. Organitele celulare şi roiurile lor

întrucât ia capitolul destinat neuronului vom insista mai mult asupra acestor probleme, aici ne vom rezuma la prezentarea organitelor şi a rolurilor pe care acestea le îndeplinesc, dintr-o perspectivă general biologică.

Membrana periplasmatică are de îndeplinit numeroase roluri ce derivă, în primul rând, din poziţia pe care ea o ocupă în cadrul celulei. Departe de a fi o simplă "condensare a citoplasmei", membrana are o organizare macromoîecularâ complexă în baza căreia: a) deiimitează entitatea vie de mediul ambiant neviu; b) asigură realizarea schimburilor materiale şi energetice în cadrul metabolismului; c) stabileşte relaţii mecanice, metabolice şi informaţionala bilaterale cu celelalte ceiule din organism şi relaţii informaţionale unilaterale cu mediui ambiant şi d) contribuie ia exprimarea identităţii celulare în raporturile sale posibile cu alte organisme prevenind astfel "omogenizarea biologică" atât de dăunătoare evoluţiei

a) Deşi membrana peripiasmatică are o delimitare anatomică netă,

limita dintre spaţiul celular şi lichidul interstiţial este mai mult o "zonă" decât o "linie" de demarcaţie. La majoritatea celulelor, membranei propriu-zise îi sunt ataşate, de o parte şi de alta, două formaţiuni de proteine complexe fibro- tubulare cu o organizare ce devine tot mai difuză pe măsura îndepărtării de membrană: citoscheletul, la faţa internă şi glicocalixul, la cea externă. Datorită acestor formaţiuni proteice complexe, produse prin sinteză celulară şi mereu reîmprospătate, porţiunea de lichid interstiţial în care se distribuie reţeaua de glicocalix va avea alte proprietăţi decât zonele din afara acesteia, după cum şi porţiunea de citoplasmă în care se distribuie citoscheletul va fi diferită calitativ faţă de zonele mai profunde. (Fig. 5). Astfel, pe o anumită distanţă lichidul extern este supus influenţelor celulei, iar citoplasmă influenţelor mediului extern, încât, trecerea de la viu la neviu este graduală ea implicând o zonă relativ largă din cele două domenii. Desigur, atât glicocalixul, cât şi citoscheletul îndeplinesc şi alte roluri.

CSC

Fig. 5 Zona de demarcaţie (ZD) dintre citoplasmă şi lichidul interstiţial. GCX - glicocalix; MPP - membrana peripiasmatică; CSC - citoschelet

b) Schimburile material-energetice dintre celulă şi mediul extracelular

fac parte integrantă din metabolism, alături de transformările chimice şi biochimice interne. Transferul transmembranar se realizează, în ambele sensuri (intrări, ieşiri) prin mecanisme atât pasive, în baza difuziunii, cât şi active, în baza unui anume consum de energie metabolică (ATP). Ar fi greşit să considerăm existenţa celor două mecanisme în corelaţie directă cu două categorii de substanţe: pasiv - pentru cele difuzibile şi activ pentru cele nedifuzibile. în fapt, existenţa lor este determinată de interesele celulei, una şi aceeaşi particulă (ionii Na*, K + , Ca 2 *, glucoza) putând fi tranzitată atât pasiv, cât şi activ. Ar fi, de asemenea eronat să considerăm că mecanismul pasiv, bazat pe legi fizico-chimice, nu poate fi controlat de celulă. închiderea şi deschiderea canalelor ionice, ca şi trecerea fosfolipidelor membranare de la o textură compactă ia una afânată sunt două din modalităţile prin care se exercită acest control. Transportul activ are două modalităţi de realizare, celula apelând la unul sau altul dintre ele nu numai în funcţie de interesele proprii, ci şi de circumstanţele ambientale. Când interesele o impun şi

compoziţia mediului extern o permite celula transferă substanţe spre interior apelând la endocitoza (Fig. 6) (pinocitoză; pinein = a bea), "înghiţind" realmente

Fig, 6

O

Transferul activ prin endocitoza: patru faze succesive (1 -4)

în formarea veziculelor

mici picături de lichid extern prin formarea de vezicule la nivelul membranei pe care şi le intemalizează utilizându-le conţinutul. Endocitoza este o modalitate de transfer cu un randament maxim, dar cu o selectivitate minimă. Când compoziţia lichidului extern este variabilă şi, în parte, străină intereselor sale, conţinând şi substanţe indezirabile, celula foloseşte mecanismul de transfer prin transportori specializaţi. (Fig. 7). O particulă transportoare, componentă

Fig.7

MPP

Transferul activ prin transportor. M - molecula de transportat; T - transportorul; MPP- membrana periplasmatică; E, 2 - enzime

a membranei, leagă stereospecific molecula de transportat pe care o

deplasează la cealaltă faţă a membranei unde o eliberează, reluând ciclul. Formarea complexului transportor - moleculă şi desfacerea lui sunt procese catalizate de enzime specifice situate la faţa externă, respectiv internă a membranei. Datorită stereospecificităţii legăturii dintre transportor şi particula

de transportat această modalitate este de înaltă selectivitate, dar de randament scăzut.

c) Integrarea necesară oricărui sistem viu are aspecte particulare la organismul pluricelular. Dispusă la periferia celulei, membranei periplasmatice

îi revin roluri multiple în acest sens. Ea asigură, în primul rând, adeziunea

dintre două celule vecine în cadrul ţesutului prin intermediul desmozomiior. (Fig. 8). Desmozomii suntîngroşări alungite ale membranei care proemină Ia

exterior spre altele similare ale celulei vecine. Ele se leagă prin proteinele

unele dintre acestea

existente la acest nivel în cantitate mai mare,

prelungindu-se în spaţiile celulare creând aparenţa unei continuităţi de la o celulă la alta. O altă modalitate de lagăre a celulelor vecine este cea prin joncţiuni cu punţi citoplasmatice prin care se asigură o comunicare directa a citoplasmei celor două formaţiuni. în acest mod, cele două celule formează o entitate asociativă supracelularâ cu funcţii unitare, joncţiunea asigurând o integrare nu numai mecanică, ci şi funcţională.

Fig. 8 Joncţiuni intercelulare. A - desmozomi; B - punţi citopiasmatice (PC)

în plan informaţional celulele organismului trebuie să comunice între ele la distanţă mai mică (direct prin lichidul interstiţial) sau mai mare (prin sânge şi lichidul interstiţial) prin intermediul unor mesageri chimici eliberaţi la exterior, punându-şi astfel în acord nivelul metabolismului cu starea funcţională.

Această necesitate de comunicare presupune existenţa la nivelul celulelor atât a capacităţii de a sintetiza şi elibera mesageri chimici proprii, cât şi a celei de a-i recepta pe ai altora (chiar şi a celor proprii, în unele cazuri) Cercetările din ultima vreme au condus la rezultate ce întăresc tot mai mult convingerea că toate celulele organismului (cu foarte puţine excepţii) sunt capabile să sintetizeze şi să elibereze în lichidul interstiţial substanţe cu rol de mesageri intercelulari. De asemenea, toate celulele au capacitatea de a-şi produce receptori pentru mesageri pe care îi plasează la faţa externă a membranei Legarea stereospecificâ a mesagerului de receptorul membranar determină modificări metabolice şi funcţionale specifice la nivelul celulelor ţintă. Un asemenea mijloc de comunicare poate fi considerat ca un microsistem inte- grator cu efecte pe spaţii restrânse în cadrul aceluiaşi ţesut. Pentru o acordare metabolică şi funcţională la nivelul întregului organism, unele ţesuturi se specializează în producerea de mesageri chimici (hormoni) care, eliberaţi în sânge, vor fi transportaţi cu acesta până la organele şi ţesuturile ţintă. Din acest motiv, celulele poartă pe membrana lor receptori specifici pentru acei hormoni a! căror rol integrator general este dovedit prin modificările metabolice

şi funcţionale produse la nivelul ţesuturilor şi organelor. în fine, anumite celule sunt specializate pentru captarea variaţiilor factorilor fizico-chimici din mediul extern. Aceste celule intră în alcătuirea segmentelor periferice ale analizatorilor. Ele se caracterizează prin existenţa la nivelul membranelor proprii a unor adaptări anatomice şi structurale capabile să asigure conversia energiilor fizică şi chimică în semnale electrice specifice (potenţiale de acţiune).

d) Condiţia minimă a evoluţiei este variabilitatea individuală. Dacă toţi indivizii unei populaţii (specii) vorfi identici sub raportul însuşirilor ior evoluţia ar înceta deoarece selecţia naturală nu ar mai avea obiect. Una din posibilităţile de producere a omogenizării indivizilor ar fi aceea a imixtiunii celulare de la un organism la altul. Pentru ca imixtiunea să nu fie posibilă, celulele fiecărui organ- ism sunt "marcate prin semne distinctive" astfel încât efe să fie recunoscute ca străine în cazul pătrunderii lor într-un alt organism. Pe suprafaţa externă a membranelor lor toate celulele poartă anumite complexe proteice cu rol de "carte de identitate", numite antigene. In cazul pătrunderii într-un alt organism o astfel de celulă este recunoscută de sistemul imunitar al acestuia ca fiind un "non seif şt tratată în consecinţă. Fiecare individ deţine pe membranele celulelor proprii seturi de astfel de antigeni a căror specificitate pare că nu rezidă atât în natura lor chimică, cât în organizarea lor spaţială (stericâ). Din acest punct de vedere antigenii pot fi asemănaţi cu receptorii pentru neurotransmiţători, hormoni şi neuromodulatori, cu atât mai mult cu cât şi modul lor de comportare biochimică este similar acestora. Desigur, antigenii membranari nu folosesc organismului purtător, ci numai organismului în care s-ar produce imixtiunea celulelor (sau fragmentelor acestora) aparţinând celui dintâi.

Fig.9

Peticului endcplasmatic, LI - lichid interstiţial; MPP - membrana periplasmatică; V-formaţiune veziculară; O - ieşin din citoplasmă în reticul;! - intrări din reticul în citoplasmă; N - nucleu

Reticulul endopîasmatic (Ftg 9) este un ansamblu de microtuburi cu diametrul de aproximativ 600 A : ai căror pereţi sunt formaţi de endomembrane cu organizare similară membranei peripiasmatice cu care

de altfel, se şi continuă. Din loc în loc microtuburile dau naştere la dilataţii sau formează mici vezicule independente. Dacă matricea endomembranelor este tot fosfolipidicâ, tipul biochimic al fosfolipidelor, ca şi al proteinelor sunt total diferite de cele din membrana periplasmatică. Majoritatea proteinelor sunt proteine transportor şi enzime. Rolurile majore ale reticulului sunt două: i) distribuţia uniformă a substanţelor ce constituie intrările celulare în toată masa citoplasmei, respectiv eliminarea uniformă a substanţelor ce constituie ieşirile din toată citoplasmă şi ii) mărirea suprafeţei de schimb, în ambele sensuri, între citoplasmă şi mediul ambiant (lichidul interstiţial) care circulă prin microtuburi.

i) în citoplasmă propriu-zisă, ca şi în lichidul interstiţial, deplasarea dintr-un punct în altul a substanţei nu se poate realiza decât prin difuziune, în baza unor gradienţi (electro) chimici. Cum însă, viteza de difuzie este o mărime ce scade proporţional cu reducerea gradientului, şi ea stă în raport de inversă proporţionalitate cu mărimea particulei, absenţa reticulului ar implica un mare consum de timp pentru difuzia, mai cu seamă, a macromoleculelor de la membrană până la punctul de utilizare.

ii) Pe de altă parte, reticulul endoplasmatic oferă o mult mai mare suprafaţă pentru schimburile celulare decât membrana periplasmatică, punându-le, astfel, în acord cu intensitatea transformărilor interne. De asemenea, suprafaţa mare a reticulului, ca şi distribuţia sa în toată masa citoplasmei, oferă un sediu potrivit pentru fixarea enzimelor ce catalizează sintezele, în special, lipidice şi glucidice.

Ribozomii sunt formaţiuni corpusculare (pline) cu un bogat conţinut de RNA şi proteine. Rolul lor este acela de a asigura formarea legăturilor peptidice în cadrul sintezei proteice, legând între ei aminoacizi în ordinea dictată de RNA m (mesager), trimis în citoplasmă de nucleul celular. Cu cât celulei i se solicită (funcţie pentru întreg) o sinteză proteică mai intensă, cu atât mai mare va fi numărul ribozomilor. Creşterea randamentului sintezei doar pe baza creşterii număruiui de ribozomi este limitată, la un moment dat, de consumul mare de timp necesar materiei prime (aminoacizilor) pentru a difuza de la faţa citoplasmatică a reticulului până la ribozomi. în consecinţă, anularea acestei pierderi de timp se va realiza prin apropierea de reticul şi ataşarea de el a ribozomilor. în acest mod ia naştere, prin asocierea ribozomilor la reticul, ergastoplasma, organit specific celulelor cu o sporită producţie pentru "export" (producţia de substanţă necesară întregului şi nu celulei), celulele secretorii.

Aparatul Golgi (Fig. 10) este un ansamblu de cisterne cu pereţii

formaţi de endomembrane în care sunt depozitaţi temporar produşii rezultaţi din sintezele celulare pentru "export". în contact cu membranele cisternale,

ale căror componente nu sunt pasive, produsul sintetizat suferă transformări calitative majore ce pot fi asimilate unui proces de "maturare", de "înnobilare" calitativă. încât, aparatul Golgi trebuie considerat ca un "depozit" activ în raport cu produsul înmagazinat. întrucât produsul sintetizat este destinat "exportului", eliberarea sa din depozit trebuie făcută numai la solicitare (comandă). Pentru a se exclude riscul unoreliberan intempestive, sub acţiunea unor factori externi nespecifici, aparatul Golgi este dispus mai în profunzimea citoplasmei, deci, mai aproape de nucleul celulei. Pentru eliberarea, prin exocitoză, a produsului depozitat relaţia aparatului Golgi cu reticulul endoplasmatic este esenţială.

Fig.10

Secţiune prin aparatul Golgi din celula secretorie. MPP -membrana periplasmatică; SS - suprafeţe de secţiune; AG - aparat Golgi; N - nucleu

,MPP

Lizozomii (liză = desfacere, rupere) sunt organite veziculare (0,2- 0,5u diametru), mărginite de endomembrană, care includ în ele enzime hidrolitice (de descompunere, implicate în catabolism). Rolul lor este de a asigura transformarea proteinelor în aminoacizi, a trigliceridelor în acizi graşi şi glicerol şi a polizaharidelor în monzaharide, toţi produşii rezultaţi fiind utilizaţi în alte scopuri. Cu cât "digestia" intracelularâ trebuie să fie mai intensă, cu atât numărul lizozomilor este mai mare. De aceea, numărul lor maxim este specific celulelor fagocitare (leucocite, celule gliale, osteoclaste, celule conjunctive, celulele Kupffer din endoteliul sinusoidelor hepatice).

Mitocondria (Fig. 11) este organitul la nivelul căruia, prin fosfonlare oxidativă, se realizează transformarea şi înmagazinarea microcuantelor energetice din substanţele nutritive (aminoacizi, acizi graşi, glicerol, monozaharide) în macrocuante din compuşii fosforilaţi ai adenozinei (ATP), guanozinei (GTP) şi creatinei (CP). în fapt, oricare proces fiziologic (contracţie, transport activ, sinteză etc.) nu poate fi realizat decât prin utilizarea unor cuante mari de energie eliberate prin scindarea enzimatică a ATP-ului, deoarece microcuantele din substanţele nutritive sunt insuficiente amorsării lui. Adenozintrifosfatul se instituie, astfel, ca o "valută forte" în plan energetic. El nu reprezintă, însă, decât un intermediar de conversie, eliberând prin scindare energia metabolică necesară activităţilor fiziologice şi consumând, pentru

refacere, energia eliberată prin arderea hidrogenului adus de substanţele organice alimentare (acidul piruvic, ca termen intermediar comun pentru glucide, lipide şi protide) cu oxigenul adus de respiraţie. Mitocondria se prezintă astfei ca o "bancă în care "valuta energetică ordinară" (cuantele microergice) este transformată (nu schimbată!) în "valută energetică forte" (cuante macroergice). Din punct de vedere energetic celula, deci şi organismul, se dovedeşte a fi un "motor cu hidrogen' 1 , total nepoluant. Forma mitocondriilor este, în general, ovală cu dimensiuni de 1-3 u lungime şi 0,3-0,6 u grosime. Prezintă o membrană dublă, cea internă fiind pliată din cauza suprafeţei mult mai mari. în conversia energetică membranele mitocondriale joacă un rol esenţial ele fiind sediul unor importante enzime fixate şi al unor foarte active mecanisme de transport activ, în special pentru H\

MI

ME

Fig. 11

Mitocondria (parţial secţionată). Ml -

membrana internă cu ME - membrana externă

suprafaţa mare;

Nucleul este organitul celular aflat pe primul loc în ierarhia componentelor celulare. Aceasta întrucât la nivelul lui se găsesc depozitate informaţiile genetice prin care se asigură continuitatea în timp a speciei. Din punct de vedere cibernetic el poate fi considerat un "soft" complex, "hardul" fund reprezentat de restul celulei. De la nivelul nucleului mesajul genetic este trimis în citoplasmă prin intermediul RNA m (mesager), generat prin fragmentarea DNA (care, apoi, se reface în procese anabolice specifice). Este cel mai mare organit situat, de regulă, în centrul geometric al celulei. Fiind esenţial pentru transformările biochimice din citoplasmă, nucleul poate ocupa şi poziţii periferice situându-se de partea polului celular care deţine cea mai ndicată intensitate funcţională. Când celula are dimensiuni mai mari şi un metabolism mai intens, pentru asigurarea uniformizării activităţii celulare nucleul se poate fragmenta în două sau mai multe părţi. In cazurile de fragmentare, materialul genetic este aceiaşi în toate formaţiunile rezultate. De aceea. termenul de celulă bi- sau polinucleată nu este corespunzător, ei trebuind înlocuit cu acela de celulă cu nucleu fragmentat. Membrana nucleului, unic sau fragmentat, este dublă, spaţiul dintre membranele sale afiându-se în comunicare directă cu reticulul endoplasmatic. Canoplasma (plasma nucleului) comunică direct cu citoplasmă prin pori largi ce străbat ambele membrane şi oare reprezintă, cel mai probabil calea de trecere a RNA m (Fig. 12).

Fig,12

Membrana dublă a nucleului. REP - reticul endoplasmatic; ME - membrana externă; Ml - membrana internă; MN - material nuclear

Centrozomul este o formaţiune bicorpuscularâ (doi centrioli) înconjurată de o porţiune de citoplasmă cu altă densitate decât cea a masei celulare (Fig. 13). Rolul lui funcţional este acela de centru cinetic al celulei,

MPP

Fig. 13 Centrozomul. MPP - membrana periplasmatică; CS - centrozom; N - nucleu

responsabil, în primul rând, de mişcările cromozomilor din timpul diviziunii celulei. De aceea, el lipseşte la celulele care nu se mai divid, printre care şi neuronul. în legătură cu această problemă trebuie remarcată diferenţa dintre neuron şi celelalte celule care nu se mai divid (limfocitul, eritrocitul). în timp ce la hematie şi limfocit pierderea capacităţii de diviziune se asociază cu o durată de viaţă a celulei foarte limitată (de ordinul câtorva, până la câteva zeci de zile), la neuron ea este asociată cu un turnover foarte dinamic, un proces de reîmprospătare şi revigorare permanentă a celulei prin înlocuirea macromoleculelor vechi din organiteie sale cu altele noi. Acest proces este mai accentuat la nivelul formaţiunilor sinaptice unde turnoverul poate dura, în anumite circumstanţe, mai puţin de o oră. încât, deşi neuronul este aparent acelaşi, în fapt el este mereu altul.

1.3.2. Specializările funcţionale ale celulelor

unei reale "diviziuni sociale a

muncii", ele specializându-se într-o anumită direcţie funcţională imperios

Celulele sunt supuse în organism

necesară existenţei întregului. Celulele având aceeaşi specializare funcţională alcătuiesc un anumit tip de ţesut, ca formă de organizare supracelulară. Obligativitatea oricărei celule de a îndeplini o activitate în folosul întregului nu trebuie însă interpretată ca o formă de "aservire" (relaţie cu un singur sens), ci ca o reală "asistenţă mutuală" (relaţie cu dublu sens), oricare celulă integrată organismului beneficiind de activitatea specifică a celorlalte, în aceeaşi măsură în care acestea din urmă beneficiază de activitatea celei dintâi, chiar dacă planurile valorice ale acestor relaţii nu sunt întrutotul şi întotdeauna echivalente. Facem precizarea că, dintr-un anumit unghi de privire, există şi două excepţii:

celula nervoasă şi gametul

Specializarea funcţională a celulei determină atât apariţia unor organite

noi, cât şi dezvoltarea diferenţiată şi reorganizarea unora din cele ce îi asigură existenţa. Pentru a putea surprinde toate modificările de alcătuire şi structură determinate de specializarea funcţională vom descrie dezvoltarea organitelor

în contextul mai general al tipologiei funcţionale a celulelor. Tipologia funcţională

a celulelor nu respectă întrutotul tipologia cunoscută a ţesuturilor întrucât, în multe cazuri, una şi aceeaşi celulă poate avea o dublă sau triplă specializare.

A. Celule de tip secretor. Funcţia specifică a acestor celule - secreţia - constă în sinteza, depozitarea şi eliberarea unor substanţe, de regulă proteice, necesare organismului în ansamblu sau unuia din sectoarele sale. Considerând celula ca o mică uzină chimică, sporirea producţiei de substanţă necesară "exportului" va implica o creştere corespunzătoare a cantităţii de materie primă, a numărului de "lucrători", a surselor de energie şi desigur a "matriţelor" specifice în care se va turna produsul. De asemenea, uzina trebuie să dispună şi de un "spaţiu de depozitare" a produsului destinat livrărilor. Încât ceiula secretorie va avea un reticul endoplasmatic bine dezvoltat, - asigurând un volum mai mare de schimburi (intrări-ieşiri) -, un număr sporit de ribozomi,

- ca "lucrători" direcţi în sinteze -, multe mitocondrii furnizoare de energie (ATP)

şi o producţie corespunzătoare de RNA m la nivelul nucleului. Admiţând ipotetic

că toate acestea au sporit cantitativ de 20 de ori faţă de nivelul necesar activităţii pentru sine vom constata că, totuşi, doar creşterea numerică nu duce la creşterea producţiei (activitatea pentru întreg) de acelaşi număr de ori. Analizând situaţia în detaliu vom constata că decalajul se datorează unei "deficienţe" de organizare internă: distanţa mare de la locul de intrare (membrana reticulului endoplasmatic) şi până la locul de utilizare (ribozomii dispersaţi în citoplasmă) este parcursă de materia primă (aminoacizi şi alte substanţe necesare) prin difuzie, în baza gradientilor, cu un mare consum de timp, datorită atât vâscozităţii sporite a mediului de difuzie (coloidul citoplasmatic), cât şi dimensiunilor apreciabile ale particulelor ce difuzează. Singura soluţie este anularea acestei distanţe prin apropierea ribozomilorde reticul şi fixarea lor pe faţa citoplasmatică

a membranei acestuia. Ca urmare, producţia va creşte corespunzător.

Asocierea ribozomilorse face numai pe anumite porţiuni ale reticulului, cu atât mai extinse, cu cât sarcinile de producţie ale celulei sunt mai mari. Asemenea porţiuni cu ribozomi ataşaţi ca nişte rugozităţi (asperităţi sferoidale) poartă denumirea de engastoplasmă (gr. ergaster = muncitor) sau reticul rugos, deosebit de cel lipsit de ribozomi numit reticul neted. Ergastoplasma este, deci, un organit care ia naştere prin reorganizarea unei părţi din organitele preexistente şi nu o formaţiune nouă Prin aceasta nu trebuie, însă, să negăm noua valoare dobândită atât de membrana reticulului, cât şi de ribozomii ataşaţi ei.

Aparatul Golgi este o componentă a celulei secretarii la nivelul căreia produsul de sinteză suferă un proces de maturare, de înnobilare, fără de care calitatea lui are de suferit. Aceasta poate fi una din explicaţiile sindromului de suprasolicitare în plan endocrin, când anumiţi hormoni (în special catecolaminele) sunt eliberaţi fără a-şi fi încheiat stagiul de maturare Ia nivelul depozitului. Aparatul Golgi pare să fie implicat şi în formarea endo- şi exomembranelor, proprii oricărei celule. Faptul că el este dezvoltat cu precădere la nivelul celulelor secretorii, în corelaţie directă cu dezvoltarea ergastoplasmei, constituie o dovadă a rolului său primordial în funcţia secretorie.

Celule de tip secretor întâlnim în mai multe tipuri de ţesuturi, produsul secretat fiind extrem de diferit: hormoni, enzime, neurotransmiţători şi neuromodularori, feromoni, anticorpi, mucus, colagen, condrină, oseină etc Neuronul, prin producţia sa de neurotransmiţători, neuromodulatori şi hormoni, face parte integrantă din tipul secretor.

B. Celule de tip germinativ. Cu câteva excepţii, toate celulele organismului se divid dând naştere unor celule noi, similare lor, deci pot germina. în tipul germinativ se includ însă, numai acele celule care au ca funcţie specifică pentru întreg formarea permanentă de noi celule (nu numai în perioada de creştere a organismului). în ultimă şi succintă analiză, la organismele pluricelulare, deci şi la om. diviziunea celulelor se realizează cu o dublă finalitate: asigurarea existenţei, creşterii şi dezvoltării sistemului biologic indi- vidual, pe de o parte şi asigurarea existenţei şi devenirii sistemului supraindividual - specia, pe de altă parte. în primul caz vorbim de multiplicare, în cel de-al doilea, de reproducere.

La acest tip de celule metabismul este intensificat în latura lui anabolică, constructivă, iar organitele ce îl deservesc sunt cele bazale, dar dezvoltate pe măsură. Sintezele sunt destinate asigurării creşterii şi dezvoltării celulei până la nivelul de la care aceasta poate da naştere, prin diviziune, unei noi celule, cu toate componentele caracteristice. Cele mai importante procese au loc la nivelul nucleului şi centrozomului. Este de remarcat că la acest tip aparatul Golgi nu urmează aceeaşi linie de dezvoltare ei fiind implicat

doar în geneza membranelor nu şi în stocarea produşilor de sinteză care nu mai sunt destinaţi exportului, ci formării de organite. în această categorie se includ celulele epiteliilor unistratificate şi cele ale stratului generator al celor pluristratificate, celulele hemato - şi limfopoietice şi cele generatoare de gârneţi. Capacitatea germinativă este considerabilă (mai puţin pentru cele generatoare de ovule) Se apreciază că de pe suprafaţa corpului uman se înlătură, în 70 de ani de viaţă, aproximativ 18-20 kg. de strat cornos sub formă de celule moarte, lipsite de citoplasmă şi încărcate de cheratină, ajunse în această stare din cauza îndepărtării lor faţă de sursa de hrană şi oxigen (vasele de sânge din ţesutul subepitelial). Dar ele au fost produse de stratul generator ca celule vii, bogate în citoplasmă şi organite. Dacă în formă de scuame ele cântăresc aproape 20 kg., ne putem imagina că masa lor iniţială, reală, produsă de stratul generator este cu mult mai mare. în mod similar poate fi evaluată capacitatea germinativă a celulelor hematopoietice care, în 70 ani de viaţă a unui individ asigură succesiunea a peste 210 generaţii de hematii, în aproximativ 5,5 I sânge, cu o densitate de 5 milioane celule pe mmc.

C. Celule de tip fagocitar Fagocitoza este procesul de înglobare în citoplasmă, prin intermediul formării de vezicule, a unor particule semisolide din mediu (agregate macromoleculare, fragmente de celule şi chiar celule întregi). Rolul fiziologic al acestui proces este ecarisajul organismului şi nu hrănirea în sine a celulelor fagocitare, deşi acestea au serioase avantaje în plan nutritiv. Pe lângă unele proprietăţi particulare ale membranei periplasmatice care asigură formarea veziculelor de fagocitoza, celulele aparţinând acestui tip funcţional au o sporită producţie enzimatică (enzime hidrolitice) şi un număr mare de lizozomi. în această categorie sunt cuprinse:

anumite leucocite, unele celule gliale care, astfel, preîntâmpină accesul deranjant al leucocitelor printre corpii celulari ai neuronilor, celulele Kupffer din endoteliul sinusoidelor hepatice şi multe celule conjunctive.

Necesitatea unui sistem de ecarisaj în organism este reclamată, în primul rând, de numărul mare de celule proprii ce mor zilnic atât din cauza duratei reduse de viaţă (elementele figurate ale sângelui), cât şi din cauza uzurii sau/şi a stărilor morbide. Abia în al doilea rând ecarisajul prin fagocitoza are şi o justificare externă (pătrunderea unor agenţi patogeni), aceasta fiind dovedită şi din faptul că, în asemenea situaţii, creşte doar temporar numărul celulelor fagocitare specializate (leucocitele).

D. Celule de tip excitabil. Excitabilitatea fiind o proprietate ce se evidenţiază doar la impactul cu o variaţie a factorilor din mediu, organitul implicat cel mai profund în realizarea ei este membrana periplasmatică. Alcătuirea şi structura acesteia sunt de o înaltă complexitate şi specificitate. Acestei probleme îi este rezervat un spaţiu mai mare la studiul celulei nervoase.

Excitabilitatea este doar o condiţie şi o primă treaptă a procesului de

reflectare care, între anumite limite, este propriu oricărei celule. Celulele de tip excitabil, însă, sunt categorii specializate care, pe baza capacităţii de a sesiza rapid prezenţa unei variaţii adecvate din mediu, răspund în mod specific: printr-

o variaţie mai mult sau mai puţin promptă a potenţialului membranar (celulele

epiteliilor senzoriale), prin eliberarea unor produşi specifici de sinteză (neuronii

şi celulele secretorii) şi prin declanşarea unor procese mecanice active (fibrele

musculare) Tot în categoria celulelor excitabile sunt cuprinse şi acele celule care nu reflectă apariţia unei modificări din mediul ambiant, ci o particularitate structural-funcţională proprie, celule numite autoexcitabile. Ele se dovedesc capabile de a răspunde unor modificări ritmice interne legate, în primul rând, de membrana periplasmatică şi pompa ionică electrogenă. Este cazul ţesutului nodal din miocard, al neuronilor autoexcitabili din centrul inspirator bulbar şi al fibrelor musculare netede din pereţii unor organe cavitare. Funcţionarea automată, ritmică a acestor celule nu are nimic comun cu bioritmurile, ci este consecinţa firească a unor procese biofizice desfăşurate la nivelul membranei periplasmatice. Asupra acestor procese vom insista într-un alt paragraf, după ce vor fi analizate mecanismele intime ale excitabilităţii. Excitabilitatea nu reprezintă o însuşire difuză a acestui tip celular, ci ea este remarcabil profilată pe anumite tipuri energetice de stimuli: mecanici, termici, fotonici, electrici şi chimici.

E. Celule de tip "transport". Deşi oricare celulă realizează schimburi în cadrul metabolismului propriu, în organism există celule specializate în direcţia asigurării transportului de substanţă (şi energie) în interesul întregului şi nu în interes propriu Asemenea celule se asociază în formaţiuni epiteliale ce constituie adevărate bariere între diverse compartimente lichidiene ale organismului. Acest tip celular se caracterizează de JO înaltă dezvoltare şi specializare a mecanismelor de transport transcelular localizate exclusiv la nivelul membranei periplasmatice şi nu la nivelul celei reticulare, aşa cum este cazul transportului pentru nevoi proprii.

Celule specializate în transprtul dintre compartimente întâlnim la nivelul tuturor capilarelor, al căror perete epitelial (endoteliu) se interpune între sânge şi lichidul interstiţiai, la bariera pulmonară, formată din endoteltul capilar şi epiteliul elveolar, care se interpune între pelicula surfactantă alveolară şi sânge,

la epiteliile digestive, interpuse între conţinutul tubului şi lichidul interstiţiai şi la

tubii renali unde epiteliile pereţilor se interpun între interstiţiu şi lichidul de excreţie

(urina). O categorie aparte a acestui tip funcţional o reprezintă celulele gliale cu rol trofic (astrocitele) care mediază selectiv schimburile dintre sânge şi neuroni, contribuind în cea mai mare parte la realizarea barierei hematoencefalice (Fig. 14).

Fig. 14 Celulă gliaiă cu rol trofic. CS - capilar sanguin; CGT - celulă gliaiă (astrocit) cu rol trofic; N - neuron; SN - substanţe nutritive

Mecanismele de transport care se dezvoltă la acest tip celular sunt cele active, consumatoare de energie; prin transportori - cu înaltă specificitate dar cu randament scăzut - şi prin vezicule de pinodtozâ - cu specificitate redusă dar cu randament ridicat. Când lichidele din compartimentele între care se realizează schimburile sunt net diferite calitativ (aşa cum este cazul epiteliului de transport din intestin), mecanismul prin transportor este cel mai indicat fiind foarte selectiv, sporirea randamentului asigurându-se prin mărirea corespunzătoare a suprafeţei membranei periplasmatice de la polul apica! al fiecărei celule (microvili). Când lichidele din cele două compartimente diferă puţin între ele, aşa cum este cazul plasmei sanguine şi lichidului interstiţiat, bariera interpusă (endoteliul capilar) utilizează mai cu seamă mecanismul activ prin endocitoză al cărui randament este net superior.

F. Celule de tip contracţii. Organitul specific acestui tip celular este specializat în transformarea energiei chimice (din ATP) în lucru mecanic. El este reprezentat de două tipuri de miofilamente proteice - actina şi miozina - asociate în grupaje discontinue ce se dispun senat în lungul celulei. Mecanismul de conversie a energiei chimice în lucru mecanic se bazează, potrivit ipotezei glisării miofilamentelor de actinâ printre cele de miozinâ, pe realizarea unei tranziţii confonmaţionale a punţilor încrucişate cu ajutorul energiei chimice eliberată enzimatic din ATP. în absenţa energiei unghiul format de punte cu microfilamentul de miozină este larg deschis (peste 90°), iar în prezenţa energiei (din ATP) acesta se închide (aproape de 90°) trăgând miofilamentele de actină între cele de miozină. (Fig. 15).

în funcţie de mărimea forţei ce trebuie dezvoltată ansamblurile liniare de miofilamente se dispun şi funcţionează izolat, independente unele de altele, aşa cum este cazul majorităţii fibrelor musculare netede, sau în mănunchiuri (miofibrile) cu funcţionare concomitentă, ceea ce duce la sporirea apreciabilă a forţei, aşa cum este cazul fibrelor musculare striate scheletice şi cardiace. Creşterea forţei se realizează atât prin sacrificarea independenţei celulare (miocard) cât şi chiar a individualităţii (m. scheletic).

MZ

ACT

l

Fig.15

Mecanismul glisant al contracţiei; ACT - filamentele actină; PI - punte încrucişată; MZ filament de miozină; E - energie chimică eliberată din ATP; a- relaxare; b - contracţie

1.3.3. Relativitateatipologiei funcţionale a celulelor

Daca anumite celule pot fi încadrate strict într-un anumit tip funcţional, altele pot aparţine, în egală măsură, la două sau trei tipuri. Celula de tip germinativ poate fi un exemplu din prima categorie, în timp ce hepatocitul din cea de-a doua, această celulă putând fi secretorie (sinteza unor substanţe specifice necesare altor celule), de transport (între sângele venos portal şi cel sistemic pentru substanţele absorbite în tubul digestiv) sau germinativă (însuşire ce stă la baza marii puteri de regenerare a ficatului). De asemenea, neuronul aparţine, în egală măsură, tipului excitabil, prin specializările membranei periplasmaticeîn generarea şi propagarea potenţialelor electrice şi tipului secretor, prin sinteza şi eliberarea neurotransmiţătorilor, neuromodulatorilor şi neurohormonilor.

Toate tipurile funcţionale sunt strîns reunite, însă, prin modul comun de existenţă - metabolismul, bază unică de realizare atât a activităţii pentru sine, cât şi a celei destinată întregului. în organism, nu există nici o celulă care să aibă o activitate doar pentru sine. Aceasta se poate întâmpla doar în starea morbidă când celula angajează toată energia de care dispune în direcţia salvării propriei existenţe, renunţând temporar la activitatea pentru întreg. Dar, asemenea situaţii reprezintă stări-limită în viaţa unei celule, durata lor fiind scurtată prin intervenţia sistemului de "ecarisaj" care înlătură (prin fagocitare) acele celule ce se dovedesc incapabile de a se salva prin mijloace proprii, respectiv prin valorificarea sprijinului dat de mecanismele integratoare ale organismului,

Aşa cum realitatea, în general, nu ascultă de legităţi preexistente, întrucât acestea derivă tocmai din ceea ce este comun unui număr mare de cazuri particulare, adică dintr-o prelucrare statistică, tot aşa diversitatea funcţională a celulelor organismului nu se supune unei clasificări date, ci ea se pretează doar la categorisiri pe baza unor criterii convenţionale, adică

formale. Celula este un univers al acţiunilor, unitar şi divers în egală măsură, orice tentativă de clasificare izbindu-se de insolubila problemă, pur teoretică, a priorităţii activităţii pentru sine sau pentru întreg. La o primă şi superficială privire lucrurile par simple: activitatea pentru întreg este secundară întrucât ea nu poate să se desfăşoare, după cum am constatat, decât prin şi pe baza activităţii pentru sine. Perfect adevărat! Dar, oare, nu cumva activitatea pentru sine apare şi se dezvoltă tocmai cu finalitatea de a face posibilă activitatea pentru întreg, adică existenţa sistemului supraiacent? O primordialitate a uneia din cele două tipuri de activităţi este un non sens, o falsă problemă întrucât ele nu reprezintă procese cu scop în sine, ci doar laturile unui proces unitar şi universal - devenirea.

A0

SECŢIUNEA a ll-a COMPONENTA NERVOASA

INTEGRATOR

A SISTEMULUI

Capitolul III - Neuronul - celulă excitabilă şi secretorie

în mod cu totul eronat se consideră neuronul ca fiind unitatea struc- tural-funcţională a sistemului nervos. Dacă prin unitate structurai funcţională trebuie să înţelegem cea mai mică parte dintr-un întreg la nivelul căreia se realizează, în plan elementar, funcţia acestuia, atunci neuronul ar trebui să poată realiza integrarea cel puţin în forma ei cea mai simplă care este actul reflex elementar (cu implicarea unui singur nivel de decizie). Ori acest lucru nu este posibil, actul reflex presupunând o anumită structură realizată între cel puţin şase componente (dintre care patru neuroni): receptor, cale aferentă, centru de prelucrare a informaţiilor şi elaborare a comenzii, cale eferentă, efector şi aferentaţia inversă, toate acestea formând arcul reflex. Prin urmare, neuronul este un element component, desigur, principal, al arcului reflex, abia acesta din urmă având valoare de unitate structural-funcţională a sistemului integrator (sistemul nervos).

Neuronul este o celulă cu dublă specializare funcţională aparţinând, deopotrivă, tipului excitabil şi tipului secretor. înalta sa specializare, derivată din complexitatea procesului integrării la care participă în mod esenţial, precum şi nivelul sporit al metabolismului, derivat din implicarea permanentă a mecanismelor integratoare, pun în faţa neuronului sarcini ce depăşesc posibilităţile funcţionale ale unei singure celule în consecinţă, o altă categorie celulară - nevroglia - vine în sprijinul neuronului, preluând o parte din sarcinile acestuia şi asigurându-i condiţiile optime pentru îndeplinirea funcţiilor sale specifice. Celula glială, interpusă între capilar şi neuron, asigură nu nurnai o selectare a substanţelor la intrare, ci şi o preliminară prelucrare a acestora; este avansată ipoteza câ aceasta ar furniza neuronului chiar ATP, ceea ce ar putea explica numărul redus al mitocondriilor neuronale în raport cu cheltuiala energetică totală a acestuia; celula glială formează învelişul mielinic, prin rularea propriei mernbrane în jurul axonului sau dendritei, făcând astfel posibilă propagarea independentă şi cu viteză mare a PA pe fiecare prelungire neuronală; celula gliată poate contribui, cel puţin în parte, la stocarea informaţiei. Celulele gliale îndeplinesc şi alte roluri, cu caracter mai general, cum ar fi "ecarisajul" prin fagocitare, prin care se evită pătrunderea la acest nivel a leucocitelor ce ar perturba activitatea neuronilor, sau "cicatrizarea" ţesutului nervos care constă în multiplicarea celulelor gliale în spaţiile interstiţiale rămase libere prin fagocitarea neuronilor nefuncţionali şi prin care se asigură menţinerea quasiconstantă a spaţiilor cu lichid dintre celule (200- 300 A°). Prin toate acestea se justifică numărul mult mai mare al celulelor gliale decât al neuronilor (raportul estimat: 8-10/1).

Ca elemente componente ale arcului reflex neuronii prezintă două particularităţi emit prelungiri şi au polaritate funcţională. Prelungirile pot fi dendritice (la mulţi neuroni ele lipsesc), cu sens de propagare celulipet şi axonice. cu sens de propagare celulifug. Unidirecţionarea propagării, însă, este determinată de prezenţa sinapselor şi ea reprezintă o proprietate a arcului reflex şi nu a prelungirilor; aplicarea unui stimul direct pe una din prelungiri dă naştere la un potenţial de acţiune ce se propagă de-a lungul acestora în ambele sensuri, dar nu poate traversa sinapsa decât în conformitate cu polaritatea funcţională - de la axon la dendrită sau la corpul celular. Oricare neuron prezintă doi poli funcţionali - un pol de intrare şi unul de ieşire - în raport cu circulaţia unidirecţionată a semnalelor. Această polaritate este determinată de modul de comunicare intemeuronală la nivelul sinapsei. Porţiunea terminală a axonului - butonul - reprezintă polul de ieşire a semnalelor sub forma cuantelor de neurotransmiţător, iar membrana postsinaptică a neuronului următor pe care se găsesc receptorii specifici pentru mesagerul chimic constituie polul de intrare a semnalelor sub forma potenţialelor de acţiune declanşate de cuantele de neurotransmiţător.

După locul ocupat în cadrul arcului reflex, respectiv după raporturile stabilite cu celelalte elemente componente ale acestuia, neuronii pot fi de trei tipuri: senzitivi (receptori), de asociaţie (intercalări) şi efectori (motori şi secretari). Valoare senzitivă reală are doar acel neuron ale cărui dendrite intră în, sau participă la alcătuirea receptorului. Din această perspectivă, oricare arc reflex are un singur neuron senzitiv - protoneuronul -, restul neuronilor interpuşi între acesta şi cel efector având valoare reală asociativă. Cu toate acestea, prin extensie, se consideră ca fiind senzitivi toţi neuronii ce se interpun între receptor şi centrul nervos, constituind calea aferentă (respectiv ascendentă) a arcului reflex în acelaşi sens, valoare efectorie reală are doar acel neuron al cărui axon intră în contact cu o formaţiune efectoare (secretorie sau contractilă). Din acest unghi de privire, oricare arc reflex are un singur neuron efector - ultimul din cadrul arcului reflex - restul neuronilor interpuşi între centrul de comandă şi acesta din urmă având valoare asociativă. Şi în acest caz, tot prin extensie, se consideră ca fiind efectori toţi neuronii ce se interpun între centrul nervos şi efector, constituind calea desecedentă (respectiv calea eferentă) a arcului reflex. Valoare asociativă reală au toţi neuronii interpuşi între cel real senzitiv (protoneuron) şi cel real efector (ultimul neuron din arc). Prin reducţie, însă, valoare asociativă se atribuie numai neuronilor care, doar la nivelul centrilor, fac joncţiunea între calea aferentă şi cea eferentă, respectiv între calea ascendentă şi cea descendentă a arcului reflex, întrucât realitatea nu poate fi cunoscută decât prin intermediul simplificărilor (modelări, formalizări), în cele ce urmează vom folosi termenii de senzitiv, de asociaţie şi efectori în înţelesul lor formal şi nu în cel real.

1. Alcătuirea şi structura neuronului.

Specializarea funcţională a neuronului nu are la bază atât apariţia de organite celulare noi, cât dezvoltarea diferenţiată şi organizarea specifică a celor comune tipului excitabil şi tipulu secretor.

Membrana penplasmatică a neuronului respectă planul general de organizare descris anterior (Fig. 16). Deosebirile faţă de membranele altor

Fig. 16 Membrana - modelul mozaicului fluid

celule ţin de calitatea şi cantitatea componentelor ce formează acest ansamblu trilaminat şi, mai cu seamă, de interrelaţiile ce se stabilesc între ele.

Membrana neuronală are un conţinut mai mare de fosfolipide (60%), decât alte membrane, iar fluiditatea lor este mai sensibilă la acţiunea factorilor de influenţă (temperatură, substanţe liposolubile etc.)- Explicaţia acestor diferenţe constă în faptul că atât gruparea hidrofilă (fosfatidil), cât şi cea hidrofobâ (acizi graşi) (Fig. 17) diferă calitativ de alte fosfolipide. Anumite diferenţe, chiar

HFL

HFB

I

-

fosfotidil

— acizi graşi

Fig. 17 Macromolecula de fosfolipid. HFL - pol hidrofil; HFB - pol hidrofob

dacă nu de aceeaşi amploare, există şi între fosfolipidele diverşilor neuroni, ele vizând atât latura calitativă (componenta organică a grupării hidrofile, lungimea lanţurilor de acizi graşi), cât şi pe cea cantitativă (conţinutul de colesterol sau de acizi graşi nesaturaţi). Toate aceste aspecte particulare îşi pun amprenta asupra parametrilor funcţionali ai membranei fiecărui neuron.

Varietatea biochimică a proteinelor membranare este extrem de mare, de la di- şi tripeptide, până la polipeptide complexe (giicoproteine şi lipoproteine) şi metal-proteine (unele enzime). Sub aspect funcţional ele pot fi: proteine- enzime, proteine-transportor, proteine-receptor şi proteine-canal, fiecare tip funcţional prezentând o gamă largă de variante pentru acelaşi neuron.

Dintre proteinele-enzime unele prezintă interes special în fiziologia integrării neuro-endocrine: adenozintrifosfataza ionodependentă, adenilatciclaza şi fosfatidilinozitolkinaza. Adenozintrifosfataza (ATP-aza) este implicată în mecanismele de transport ionic activ prin eliberarea din ATP a energiei chimice necesară mişcării ionilor împotriva gradienţilor chimic şi elec- tric şi/sau în sensul acestora dar cu viteză mult sporită. Există mai multe forme de ATP-azâ în funcţie de ionul care le activează şi al cărui transport transmembranar îl asigură: ATP-aza Na*-K + dependentă (Fig. 18); ATP-aza Mg 2< dependentă, ATP-aza Ca 2+ dependentă (Fig. 19) etc. in acest mod, specificitatea enzimei asigură specificitatea de transport şi se evită interferenţa enzimatică. Prin activitatea lor ATP-azele ionodependente asigură refacerea

3 Na'

Fig. 18 Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale ionilor Na* şi K + asupra ATP-azei specifice

Fig. 19 Efectele variaţiei concentraţiei interne a ionilor Ca 2+ asupra ATP-azei specifice

şi întreţinerea în timp a homeostaziei ionice, precum şi a potenţialului electric de membraâ. Adenilatciclaza are ca acţiune finală formarea adenozinmonofosfatului ciclic (AMPc) implicat ca al doilea mesager ce modifică activitatea enzimelor(Fig. 20).

Fig. 20 Activarea adenilatciclazei la nivelul membranei

STIMUL

)

©

.

)

ADENILATCICLAZA

ATP

AMPc

l

ENZIME

în mod similar funcţionează şi fosfatidilinozitoikinaza care produce din fosfolipide membranare diacilglicerol ca mesager de ordin secund implicat în acţiunea anumitor enzime citoplasmatice (Fig. 21).

STIMUL

FOSFATIDlLÎNOZrrOLKÎNAZA

iNOZirOLJFOSFOJPIDDJAC1LGUCER0L

ENZ1MA

Fig. 21 Activarea fosfatidilinozitoikinazei la nivelul membranei

Proteinele-transportor sunt în mai mică măsură cunoscute. Se admite că însăşi ATP-aza ionodependentă ar fi formată din două subunităţi: una cu rol catalitic şi una cu rol de vehicul. Independent de faptul că transportorul este o subunitate a ATP-azei sau o moleculă separată el are o specificitate remarcabilă (dar nu exclusivă) pentru transportul unui anumit ion. Legarea ionului de molecula transportoare formează un complex a cărui stabilitate este diferită în funcţie de specificul fiecărei componente; organică (glicoproteina) şi minerală (ionul transportat). Complexul organomineral format la una din feţele membranei (în anumite circumstanţe enzimatice) se deplasează la faţa opusă a acesteia (în alte circumstanţe enzimatice) unde se desface eliberând ionul transportat. Rămasă liberă, molecula transportoare se reîntoarce la faţa iniţială fie neîncărcată (vezi fig. 7), fie încărcată cu un alt ion (sau moleculă) pe care îl transportă în sens invers (transport cuplat, aşa cum este cazul pompei de Na + -K + ). Atât formarea complexului transportor-ion, cîtşi mişcarea acestuia de la o faţă la alta a membranei se realizează cu consum de energie.

Proteinele receptor, de regulă glicoproteine, reprezintă locurile de captare a mesajelor chimice sosite de la alte celule. Poziţia acestora pe membrană este cvasistabila. Legarea mesagerului chimic (neurotransmiţator sau hormon) de receptor se realizează cu o înaltă specificitate stereo-chimică. Pentru fiecare mesager există un receptor congruent ca geometrie (organizare spaţială) şi adecvat ca posibilităţi chimice interactive. în acest mod se ex- clude posibilitatea apariţiei erorilor de acţiune. Deşi - principial - neurotransmiţătorii şi hormonii interacţionează în acelaşi mod cu receptorii proprii, aceştia determină consecinţe diferite la nivelul neuronului ţintă (purtător de receptori). In timp ce legare neurotransmitatorului de receptorul adecvat are drept consecinţă activarea, respectiv inactivarea unora dintre canalele ionice, legarea hormonului de receptorul propriu determină eliberarea unui al doilea mesager (AMP C , Ca 2+ etc.) în interiorul celulei care modifică activitatea catalitică a enzimelor. Deşi, în general, se vorbeşte de receptori membranari numai în legătură cu fixarea stereospecifică temporară a neurotransmiţatorilor

3Na*

Fig.18

Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale ionilor Na* şi K + asupra ATP-azei specifice

Fig.19

Efectele variaţiei concentraţiei interne a ionilor Ca 2+ asupra ATP-azei specifice

>Na

şi întreţinerea în timp a homeostaziei ionice, precum şi a potenţialului electric de membraă. Adenilatciclaza are ca acţiune finală formarea adenozinmonofosfatului ciclic (AMPc) implicat ca al doilea mesager ce modifică activitatea enzimelor(Fig. 20).

Fig. 20 Activarea adenilatciclazei ia nivelul membranei

STIMUL

i

ADENILATCICLAZA

ATP

AMPc

\

SNZIME

în mod similar funcţionează şi fosfatidilinozitolkinaza care produce din fosfotipide membranare diacilglicerol ca mesager de ordin secund implicat în acţiunea anumitor enzime citoplasmatice (Fig. 21).

STIMUL

1

kt)

FOSFATÎDlLlNOZnOLKINAZA

iNOZnOLFOSFOUPID DIACILGUCEROL

»

ENZIMA

\

Fig. 21

Activarea fosfatidilinozitolkinazei

la nivelul membranei

Proteinele-transportor sunt în mai mică măsură cunoscute. Se admite că însăşi ATP-aza ionodependentă ar fi formată din două subunităţi: una cu rol catalitic şi una cu rol de vehicul. Independent de faptul că transportorul este o subunitate a ATP-azei sau o moleculă separată el are o specificitate remarcabilă (dar nu exclusivă) pentru transportul unui anumit ion. Legarea ionului de molecula transportoare formează un complex a cărui stabilitate este diferită în funcţie de specificul fiecărei componente: organică (glicoproteina) şi minerală (ionul transportat). Complexul organominerai format la una din feţele membranei (în anumite circumstanţe enzimatice) se deplasează la faţa opusă a acesteia (în alte circumstanţe enzimatice) unde se desface eliberând ionul transportat. Rămasă liberă, molecula transportoare se reîntoarce la faţa iniţială fie neîncărcată (vezi fig. 7), fie încărcată cu un alt ion (sau moleculă) pe care îl transportă în sens invers (transport cuplat, aşa cum este cazul pompei de Na*-K + ). Atât formarea complexului transportor-ion, cît şi mişcarea acestuia de la o faţă la alta a membranei se realizează cu consum de energie.

Proteinele receptor, de regulă glicoproteine, reprezintă locurile de captare a mesajelor chimice sosite de la alte celule. Poziţia acestora pe membrană este cvasistabilă. Legarea mesagerului chimic (neurotransmiţător sau hormon) de receptor se realizează cu o înaltă specificitate stereo-chimică. Pentru fiecare mesager există un receptor congruent ca geometrie (organizare spaţială) şi adecvat ca posibilităţi chimice interactive. în acest mod se ex- clude posibilitatea apariţiei erorilor de acţiune. Deşi - principial - neurotransmiţătorii şi hormonii interacţionează în acelaşi mod cu receptorii proprii, aceştia determină consecinţe diferite la nivelul neuronului ţintă (purtător de receptori). în timp ce legare neurotransmiţătorului de receptorul adecvat are drept consecinţă activarea, respectiv inactivarea unora dintre canalele ionice, legarea hormonului de receptorul propriu determină eliberarea unui al doilea mesager (AMP C , Ca 2+ etc.) în interiorul celulei care modifică activitatea catalitică a enzimelor. Deşi, în general, se vorbeşte de receptori membranari numai în legătură cu fixarea stereospecifică temporară a neurotransmiţâtorilor

şi hormonilor, numeroşi alţi receptori sunt specializaţi în legarea altor substanţe active, aşa cum sunt multe peptide cerebrale, sau chiar a unor medicamente. Pentru o aceeaşi clasă de substanţe pot exista receptori diferiţi, ocuparea fiecăruia fiind însoţită de efecte remarcabil diferite, uneori chiar opuse. Astfel, prin legarea opioidelor de anumiţi receptori sunt determinate efecte sedative, în timp ce legarea de alţii are efecte emoţinale sau analgezice. Aceeaşi substanţă activă poate genera, în funcţie de receptor, efecte antagonice.

La nivelul sistemului nervos un ro! important revine ionului Ca 2+ t acesta fiind implicat atât în eliberarea neurotransmitătorilor, cât şi în determinarea excitabilităţii. Din aceste motive membranele neuronilor prezintă receptori specializaţi în legarea calciului, mulţi dintre ei fiind dispuşi în zonele sinaptice şi pe soma neuronală. Distribuţia acestor receptori este diferită la diverşi neuroni. Multe medicamente ca şi unele droguri acţionează prin intermediul receptorilor de Ca 2+ situaţi, cel mai probabil, chiar ta nivelul canalelor specifice acestui ion. Neuronii deţin receptori chiar şi pentru adenozină care poate îndeplini şi rolul de mesager chimic cu efecte diferite în funcţie de tipul receptorului. Cel mai cunoscut efect produs de legarea adenozinei la receptorii membranelor presinaptice este acela de a inhiba eliberarea neurotransmiţătorilorexcitatori. în legătură cu aceasta trebuie amintită ipoteza potrivit căreia starea de oboseală nervoasă în urma unor solicitări prelungite ar putea fi generată tocmai de acţiunea adenozinei, remarcabil crescută în asemenea stări. Prezumtiva interferenţă dintre cofeină şi aceşti receptori, prin care s-ar împiedica legarea adenozinei, ar putea fi o explicaţie a efectului reconfortant al cafelei.

Densitatea şi distribuţia proteinelor receptor pe suprafaţa membranei neuronale sunt neuniforme. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt prezenţi doar la polul de intrare al neuronului, reprezentat de porţiunile membranare ale butonilor dendritici, somei neuronale, conului de emergenţă a axonului şi a porţiunii preterminale a butonului axonic. Aceste porţiuni membranare cu proteine-receptor specifice neurotransmitătorilor intră în alcătuirea joncţiunilor iutemeuconale formând membrana postsinaptică. Nu se cunosc prea multe detalii cu privire la organizarea moleculară a receptorilor. Vom accepta ipoteza că receptorii specifici pentru neurotransmiţători sunt tocmai capetele externe ale proteinelor-canal, ceea ce uşurează înţelegerea consecinţelor acţiunii acestora de activare sau inactivare a canalelor ionice. Receptorii pentru anumiţi hormoni au o distribuţie cvasiuniformă pe membrana somei neuronale, posibil şi pe porţiunea bazală a dendritelor, respectiv pe conul de emergenţă al axonului.

Proteinele-canal sunt ansambluri macrorrioleculare alungite ce străbat grosimea membranei de la o fată la alta fiind formate, cel mai probabil,

şi hormonilor, numeroşi alţi receptori sunt specializaţi în legarea altor substanţe active, aşa cum sunt multe peptide cerebrale, sau chiar a unor medicamente. Pentru o aceeaşi clasă de substanţe pot exista receptori diferiţi, ocuparea fiecăruia fiind însoţită de efecte remarcabil diferite, uneori chiar opuse. Astfel, prin legarea opioidelor de anumiţi receptori sunt determinate efecte sedative, în timp ce legarea de alţii are efecte emoţinale sau analgezice. Aceeaşi substanţă activă poate genera, în funcţie de receptor, efecte antagonice.

La nivelul sistemului nervos un rol important revine ionului Ca 2+ , acesta fiind implicat atât în eliberarea neurotransmiţâtorilor, cât şi în determinarea excitabilităţii. Din aceste motive membranele neuronilor prezintă receptori specializaţi în legarea calciului, mulţi dintre ei fiind dispuşi în zonele sinaptice şi pe soma neuronală. Distribuţia acestor receptori este diferită la diverşi neuroni. Multe medicamente ca şi unele droguri acţionează prin intermediul receptorilor de Ca 2+ situaţi, cel mai probabil, chiar la nivelul canalelor specifice acestui ion. Neuronii deţin receptori chiar şi pentru adenozină care poate îndeplini şi rolul de mesager chimic cu efecte diferite în funcţie de tipul receptorului. Cel mai cunoscut efect produs de legarea adenozinei la receptorii membranelor presinaptice este acela de a inhiba eliberarea neurotransmiţătorilorexcitatori. în legătură cu aceasta trebuie amintită ipoteza potrivit căreia starea de oboseală nervoasă în urma unor solicitări prelungite ar putea fi generată tocmai de acţiunea adenozinei, remarcabil crescută în asemenea stări. Prezumtiva interferenţă dintre cofeină şi aceşti receptori, prin care s-ar împiedica legarea adenozinei, ar putea fi o explicaţie a efectului reconfortant al cafelei.

Densitatea şi distribuţia proteinelor receptor pe suprafaţa membranei neuronale sunt neuniforme. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt prezenţi doar la polul de intrare al neuronului, reprezentat de porţiunile membranare ale butonilor dendritici, somei neuronale, conului de emergenţă a axonului şi a porţiunii preterminale a butonului axonic. Aceste porţiuni membranare cu proteine-receptor specifice neurotransmiţătorilor intră în alcătuirea joncţiunilor iuterneuronale formând membrana postsinaptică. Nu se cunosc prea multe detalii cu privire la organizarea moleculară a receptorilor. Vom accepta ipoteza că receptorii specifici pentru neurotransmiţători sunt tocmai capetele externe ale proteinelor-canal, ceea ce uşurează înţelegerea consecinţelor acţiunii acestora de activare sau inactivare a canalelor ionice. Receptorii pentru anumiţi hormoni au o distribuţie cvasiuniformă pe membrana somei neuronale, posibil şi pe porţiunea bazală a dendritelor, respectiv pe conul de emergenţă al axonului.

Proteinele-canal sunt ansambluri macromoleculare alungite ce străbat grosimea membranei de la o faţă la alta fiind formate, cel mai probabil,

din patru subunităţi astfel dispuse încât delimitează între ele un spaţiu canali- cular cu diametrul mediu de 6 A°, numit canal ionic (Fig. 22). Capetele subunităţilor proteice ale canalului care proemina spre citoplasmă sunt diferite

l

SA

Ufx i

*4^P 2

Fig. 22

Canalul Canalul ionic ionic şic şi cele patru subunităţi

proteice proteice ale ale sale sale

ca natură chimică şi proprietăţi de cele care proemina spre spaţiul interstiţial Distribuţia pe membrană a diverselor tipuri de canale (pentru Na + , K + , Ca 2 ", Mg 2+ etc.) nu este întâmplătoare, ea fiind determinată de planul funcţional gen- eral al celulei. De asemenea, numărul canalelor pe unitatea de suprafaţă este determinat genetic pentru fiecare categorie de celule, canalele "uzate" fiind internalizate prin endocitoză şi digerate de enzimele lizozomale, în locul lor fiind sintetizate altele noi. în privinţa densităţii canalelor de sodiu se estimează că, la fibrele nemielinizate, acestea ar fi de 110/um 2 , cu o distribuţie uniformă pe toată suprafaţa membranei, iar la cele mielinizate ele sunt prezente numai la nivelul strangulaţilor Ranvier (1/um lungime) cu o densitate mult mai mare - 2 000/um 2 . La nivelul corpului celular densitatea pare a fi În medie de 50-100/ um 2 cu o distribuţie, cel mai probabil, neuniformă. Din cauza fluidităţii fosfolipidelor membranare, canalele ionice se pot deplasa prin translare modificând astfel distribuţia în suprafaţă. Prin aceste canale se realizează o comunicare episodică directă între citoplasmă şi lichidul interstiţial pentru componentele cu dimensiuni sub 8 A° (apă, ioni minerali, substanţe organice cu moleculă mică). Importantă este mişcarea prin aceste canale a ionilor minerali implicaţi, direct sau indirect, în fenomenele electrice de membrană. Existenţa acestor comunicări libere între interiorul şi exteriorul celulei ar duce la instalarea unui echilibru termodinamic pentru componentele de mici dimensiuni, fapt ce ar impieta grav asupra existenţei (metabolismului) şi funcţionării (excitabilităţii) neuronului. Se impune astfel necesitatea existenţei unor modalităţi de închidere (inactivare) şi deschidere (activare) a lor în funcţie de anumite circumstanţe. Asemenea modalităţi există, aşa cum o dovedeşte realitatea, dar asupra mecanismelor intime de realizare pluteşte încă aburul ipotezelor. Asupra a două dintre acestea vom oferi detalii într-un alt paragraf.

Deşi consideraţi a fi organite specifice neuronului, în realitate, corpii

Nissl nu sunt decât formaţiuni ergastoplasmice (reticul endoplasmatic rugos)

din patru subunităţi astfel dispuse încât delimitează între ele un spaţiu canali- cular cu diametrul mediu de 8 A°, numit canal ionic (Fig. 22). Capetele subunităţilor proteice ale canalului care proemină spre citoplasmă sunt diferite

o

8A

Fig. 22 Canalul ionic şi cele patru subunităţi proteice aie sale

ca natură chimică şi proprietăţi de cele care proemină spre spaţiul interstiţial. Distribuţia pe membrană a diverselor tipuri de canale (pentru Na + , K + , Ca 2+ , Mg 2+ etc.) nu este întâmplătoare, ea fiind determinată de planul funcţional gen- eral al celulei. De asemenea, numărul canalelor pe unitatea de suprafaţă este determinat genetic pentru fiecare categorie de celule, canalele "uzate" fiind internalizate prin endocitoză şi digerate de enzimele lizozomale, în locul lor fiind sintetizate altele noi. în privinţa densităţii canalelor de sodiu se estimează că, la fibrele nemielinizate, acestea ar fi de 110/pm 2 , cu o distribuţie uniformă pe toată suprafaţa membranei, iar ia cele mielinizate ele sunt prezente numai la nivelul strangulaţiilor Ranvier (1/ym lungime) cu o densitate mult mai mare - 2 OGD/pm 2 . La nivelul corpului celular densitatea pare a fi în medie de 50-100/ ' cu o distribuţie, cel mai probabil, neuniformă. Din cauza fluidităţii fosfolipidelor membranare, canalele ionice se pot deplasa prin translare modificând astfel distribuţia în suprafaţă. Prin aceste canale se realizează o comunicare episodică directă între citoplasmă şi lichidul interstiţial pentru componentele cu dimensiuni sub 8 A° (apă, ioni minerali, substanţe organice cu moleculă mică). Importantă este mişcarea prin aceste canale a ionilor minerali implicaţi, direct sau indirect, în fenomenele electrice de membrană. Existenţa acestor comunicări libere între interiorul şi exteriorul celulei ar duce la instalarea unui echilibru termodinamic pentru componentele de mici dimensiuni, fapt ce ar împieta grav asupra existenţei (metabolismului) şi funcţionării (excitabilităţii) neuronului. Se impune astfel necesitatea existenţei unor modalităţi de închidere (inactivare) şi deschidere (activare) a lor In funcţie de anumite circumstanţe. Asemenea modalităţi există, aşa cum o dovedeşte realitatea, dar asupra mecanismelor intime de realizare pluteşte încă aburul ipotezelor. Asupra a două dintre acestea vom oferi detalii într-un alt paragraf.

Deşi consideraţi a fi organite specifice neuronului, în realitate, corpii Nissl nu sunt decât formaţiuni ergastoplasmice (reticul endoplasmatic rugos)

pe care le întâlnim, după cum s-a văzut, la oricare celulă de tip secretor. Asocierea dintre ribozomi şi o parte a reticulului endoplasmatic neted este determinată de nevoia reducerii consumului de timp în sinteza* neurotransmiţătorilor, neuromodulatorilorşi neurohormonilor. Calitatea chimică a produsului sintetizat este determinată genetic prin intermediul RNAm, "matriţa" eliberată de nucleul neuronului. în funcţie de tipul "matriţei" (RNAm) unii neuroni vor sintetiza pentru export mediatori excitatori (acetilcolină, serotonină, dopamină, peptide, adrenalină), alţii - mediatori inhibitori (GABA - acid gamaaminobutiric, glicină), iar alţii - modulatori (endorfine) sau hormoni (ADH, RH, adrenalină, noradrenalinâ). Deci, secreţia este o proprietate comună tuturor neuronilor, cu excepţia celor ce dau sinapse electrice, şi nu una specifică celor ce produc hormoni sau modulatori. Cei mai mulţi mesageri chimici sunt peptide active din punct de vedere biologic a căror sinteză este determinată genetic. Din jocul acţiunilor celor trei categorii de mesageri: neurotransmiţători, neuromodulatori şi neurohormoni, rezultă nu numai reacţiile fiziologice şi acţiunile comportamentale, ci şi particularităţile individuale şi circumstanţiale ale acestora. Având în vedere condiţionarea reciprocă la nivelul celulelor "ţintă" (asupra cărora acţionează) a celor trei categorii de mesageri, unii având şi rol de cofactori, precum şi marea varietate biochimică a acestora (sunt cunoscute peste 100 de peptide active), putem avea o explicaţie convenabilă a diversităţii consecinţelor determinate de acţiunile lor.

Secreţia mesagerilor chimici este un proces diferit de la o regiune la alta a sistemului nervos, astfel încât se poate admite existenţa unei "anatomii chimice" a acestuia. însă, cei mai mulţi neuroni produc atât neurotransmiţători clasici (catecolamine, acetilcolină, acidul gamaamino-butiric), cât şi neuropep- tide active cu rol, mai cu seamă, modulator.

Deşi rolurile lor sunt multiple, peptidele din SN sunt în mare măsură implicate în determinarea comportamentului. Există numeroase studii în acest sens pe animale şi multe observaţii pe omul bolnav. Multe peptide sunt impli- cate în comportament în mod direct, dar cele mai multe prin efectele lor secundare produse asupra centrilor nervoşi şi glandelor endocrine. Unele peptide sunt implicate în medierea durerii, altele (opioidele) în analgezie; deşi încă insuficient demonstrate, acţiunile pozitive ale unor peptide asupra capacităţii de memorare la voluntari, sau a revenirii după amnezia retrogradă la unii bolnavi, sunt invocate în destul de multe cercetări. Chiar şi în reglarea comportamentului alimentar sunt implicate mai multe peptide, legătura lor cu "centrul foamei" fiind demonstrată în unele experimente pe animal. în numeroase mecanisme homeostazice, de reglare a diverselor funcţii, peptidele neuromodulatoare au un rol decisiv alături de neurotransmiţători şi neurohormoni (unii dintre ei fiind tot peptide).

Neurofibrilele sunt elemente fibrilare şi microtubulare care au, în primul rând, un rol mecanic pasiv şi, în al doilea rând, un rol de suport şi mijloc de transport pe distanţe lungi a veziculelor cu mediator de la locul de sinteză majoră (corpul celular) la locul de eliberare (butonii terminali ai axonilor). Rolul mecanic pasiv al neurofibrilelor (ca elemente aparţinând citoscheletului) vizează planul energetic al neuronului. Se ştie că, pentru menţinerea formei sale, celula cheltuieşte cu atât mai multă energie cu cât ea este mai departe de forma sferică. Neuronii stelaţi cu multe buchete dendritice, numiţi şi multipolari, evită consumul de energie pentru menţinerea formei prin dispunerea internă a neurofibrilelor în mănunchiuri ce converg spre baza prelungirilor dendritice şi diverg în citoplasmă somei spre diverse puncte de sprijin situate pe faţa internă a membranei. în corpii celulari de formă ovală (celulele Purkinje) asemenea dispuneri ale neurofibrilelor nu se întâlnesc. Că, la nivelul axonului, neurofibrilele au şi un anume rol mecanic reprezintă o chestiune ce nu poate fi nici negată, dar nici confirmată. Cum pentru axon importantă este membrana (axolema), în lungul căreia se realizează propagarea PA, protecţia mecanică trebuie asigurată. în primul rând, acesteia, prin ea asigurându-se şi protecţia axoplasmei. O asemenea protecţie, însă, o realizează cu mai multă eficienţă formaţiunea citoscheletică submembranară şi învelişul glial şi conjunctiv şi nu un mănunchi de neurofibrile dispus în axoplasmă, la distanţă de membrană. La nivelul axonilor neurofibrilele formează mănunchiuri (dispunere paralelă) în lungul cărora veziculele cu mediator se deplasează prin alunecare facilitată dinspre corpul celular spre butonii terminali unde se acumulează temporar (ca un "transport pe cablu"). Procesul ar putea fi bazat pe forţele electrostatice exercitate între încărcătura electronegativă a suprafeţei citoplasmatice a membranei veziculare şi anumite puncte de pe neurofibrile încărcate electropozitiv. Prin acest mecanism electrostatic se pot explica atât viteza relativ mare de transport, cât şi, în unele cazuri, sensul antigravitaţional al acestuia.

Faţă de capacitatea de sinteză pentru export (neurotransmiţători, modulatori, hormoni) pe care o dovedeşte neuronul ca celulă secretorie, aparatul Golgi - al cărui rol principal este de depozitare a produsului de secreţie - ar trebui să fie mult mai dezvoltat decât este în realitate. Explicaţia acestui decalaj constă în faptul că, în majoritatea cazurilor, neurosecreţia este produsă în corpul celular şi este eliminată la polul de ieşire al neuronului (butonul termi- nal al axonului) situat, de regulă, la distanţă foarte mare de locul sintezei. Prin urmare, produşii de neurosecreţie se vor depozita într-o zonă cât mai apropiată de locul de eliberare, adică în butonii terminali ai axonilor. însumând capacităţile de depozitare reprezentate de aparatul Golgi (mai puţin dezvoltat) şi de veziculele din butonii terminali ai axonilor (foarte numeroase), se ajunge la o capacitate totală de stocare corespunzătoare raportului valoric dintre ritmul

de sinteză şi de eliberare a neurotransmitătorilor. Încât, totalitatea veziculelor din butonii terminali, conţinând produşii de neurosecreţie, poate fi considerată ca o formă particulară de organizare a aparatului Golgi, pe lângă cel propriu- zis existent în corpul celular al neuronului.

Ca organit celular implicat în mişcările cromozomiale din timpul diviziunii, centrozomul lipseşte din neuronul omului adult întrucât acesta nu se mai divide. Nu se mai divide nu pentru că este neuron - la multe organisme adulte aparţinând speciei animale din clase diferite, ca şi la om până la o anumită vârstă în dezvoltarea ontogenetică, neuronii se divid -, ci pentru că este neuron integrat într-un sistem de mare complexitate, în funcţionarea căruia diviziunea - ca fenomen grav pentru celulă - ar produce numeroase şi profunde consecinţe negative în planul funcţional general al organismului Deducem de aici că însuşirea de a se divide este pierdută de neuron pe parcursul evoluţiei progresiv şi paralel cu complexificarea modalităţilor de integrare neurală şi în paralel cu taxonomia filogenetică a organismelor Pierderea capacităţii de diviziune este compensată de un permanent şi rapid turnover al tuturor componentelor neuronale.

2. Mecanisme implicateîn asigurarea excitabilităţii neuronului

Specificitatea acestor mecanisme nu trebuie înţeleasă în sensul existenţei lor exclusiv la nivelul neuronului, ci în acela al dezvoltării şi diversificării lor la acest nivel, al ponderii ce o deţin în realizarea excitabilităţii celei mai ridicate şi a sintezei şi eliberării cuantificate a neurotransmiţătorilor, neuromodulatorilor şi neurohormonilor.

2.1. Pompe ionice

Pentru existenţa oricărei celule ca sistem termodinamic deschis este necesară întreţinerea în timp a asimetriei de distribuţie a ionilor de o parte şi de alta a membranei periplasmatice prin păstrarea la valori cvasiconstante a concentraţiilor acestora în interior (homeostazie). Această asimetrie necesară vieţii generează gradienţi electrochimici ce devin efectivi în momentele în care se deschid canalele ionice. Menţinerea în timp a homeostaziei ionice nu este posibilă decât fie renunţând la canalele ionice, fie refăcând asimetria prin pomparea ionilor împotriva propriilor gradienţi electrochimici. Cum prima soluţie este exclusă de însăşi calitatea de sistem deschis a celulei, rămâne operantă cea de-a doua. Pompele ionice sunt, deci, mecanisme a căror finalitate este homeostazia ionică, aceasta însemnând menţinerea în citoplasmă a unor

concentraţii reduse pentru Na + şi Ca 2 * şi crescute pentru K+, Mg 2 * Există pompe şi pentru alţi ioni dar acestea nu au o implicaţie directă în integrarea neurală.

2.1.1. Pompa de Na* - K*.

Transportorul deţine cinci situsuri de complexare a ionilor două pentru K* şi trei pentru Na* (Fig. 23). La faţa externă a membranei, în prezenţa unei

Fig.23

Configuraţia ipotetică a transportorului comun pentru Na* şi K*

enzime specifice (E,), transportorul complexează doi ioni K*. Complexul organometalic astfel format se deplasează la faţa internă a membranei unde, în prezenţa unei alte enzime (E 2 ), pierde afinitatea pentru ionul K+ pe care îl eliberează în citoplasmă. Sub influenţa aceleiaşi enzime (E 2 ) transportorul formează un alt complex organometalic prin legarea a trei ioni Na* din citoplasmă pe care îi va deplasa la faţa externă eliberându-i în lichidul interstiţial, după care ciclul se reia (Fig. 24). Deplasând cei doi ioni împotriva gradienţilor electrochimici acest mecanism a primit numele de pompă de Na* - K*

3Na'

2K'

\

/

 

Fig. 24

 

££_

Mecanismul pompei de Na*-K*

/

\

3Na*

2K"

Pompajul ionic cu stoichiometria de 3 Na* pentru 2 K* generează trei consecinţe majore: a) reface şi menţine homeostazia ionică, necesară proceselor metabolice, caracterizată de concentraţii citoplasmatice sporită pentru K+ şi redusă pentru Na+ (asimetria ionică); b) încărcarea electrică a "condensatorului" membranarca urmare a faptului că scoaterea din citoplasmă a trei sarcini electrice pozitive - purtate de Na* - şi readucerea în citoplasmă a două sarcini electropozitive - purtate de K* - echivalează, în fapt, cu expulzarea unei sarcini pozitive !a fiecare ciclu de transport, lăsând în citoplasmă o sarcină negativă liberă - purtată de macromoleculele amfolite şi c) acumularea unei

importante enrgii potenţiale reprezentate de gradientul chimic al Na+ orientat spre interior [Na*] e = 440 mM/[Na*] j = 50 mM). Asupra acestor probleme vom reveni la analiza mecanismului excitabilităţii.

Transportul activ de Na+ şi K+ se realizează cu consum de energie chimică eliberată de ATP sub acţiunea adenozintrifosfatazei, enzimă a cărei activitate este intensificată atunci când, faţă de valorile normale, creşte concentraţia Na + şi/sau scade concentraţia K* în citoplasmă, şi redusă de modificările în sens invers ale concentraţiilor aceloraşi ioni. Din acest motiv enzimă responsabilă de transportul activ al celor doi ioni se numeşte ATP- aza Na* K* dependentă, ea fiind diferită calitativ de ATP-azele activate de alţi ioni (Ca 2 , Mg 2+ etc).

Pompa de Na* - K* fiind un mecanism în care sunt implicate procese enzimatice, macromolecule şi transferuri energetice, prezintă o activitate a cărei desfăşurare se caracterizează printr-o anumită inerţie, în sensul că trecerea de la un nivel funcţional la altul atât în sensul creşterii, cât şi al descreşterii intensităţii de transport, implică un anume consum de timp. Ca urmare, intensificarea activităţii pompei, comparativ cu nivelul de repaus, sub influenţa creşterii concentraţiei citoplasmatice a Na*, se realizează progresiv şi relativ lent, ca şi reducerea ei atunci când concentraţia Na* scade, ca urmare a pompajului, la normal. Aceasta este inerţia metabolică a oricărei pompe. Deşi apare ca un dezavantaj pentru celulă, ceea ce şi este în plan metabolic, această inerţie a pompei se dovedeşte a fi de mare utilitate în planul excitabilităţii (a se vedea paragraful respectiv). Tripla finalitate a pompei nu trebuie să ducă la concluzia greşită că activitatea în sine a acestui mecanism ar fi trimodală, în sensul existenţei unei disjuncţii între trei roluri diferite. Popma de Na* • K* are o activitate unimodală, cele trei tipuri de consecinţe fiind tot atâtea laturi ale unui proces unitar. Deşi unitare, aceste laturi nu sunt echivalente pentru celula nervoasă, ci ele se ierarhizează pe baza criteriului importanţei. Toate trei laturile condiţionează viaţa neuronului ca element component al sistemului integrator, dar în măsură diferită, primordială fiind, totuşi, latura homeostazicâ întrucât de ea depinde în mod direct metabolismul ca bază a existenţei şi funcţionării celulei. De altfel, activitatea enzimei principale a acestui mecanism - ATP-aza - este dependentă de concentraţiile citoplasmatice ale Na* şi K* şi nu de voltajul membranar sau gradientul de Na* Pe de altă parte, însăşi voltajul şi gradientul de Na* sunt, în ultimă analiză, două aspecte particulare ale aceleiaşi homeostazii generale a celulei.

2.1.2. Pompa de Ca 2 *

Importanţa ionului Ca 2+ în organism este deosebită, el fiind implicat, după cum vom vedea, în cele mai diverse procese fiziologice. Din acest motiv homeostazia calciului atât la nivel citoplasmatic, cât şi plasmatic şi interstiţial, beneficiază de cele mai prompte şi eficiente mecanisme de întreţinere.

în spaţiul citoplasmatic al neuronului concentraţia ionului Ca 2+ trebuie menţinută la un nivel redus în condiţiile în care din exterior el pătrunde pasiv prin canale proprii. Din acest motiv pompa de Ca 2+ este un mecanism activ de extruzie a acestui ion. Principial, pompa de Ca 2 *, are aceeaşi schemă de funcţionare cu cea de Na + -K + (vezi Fig. 19). Adenozintrifosfataza este dependentă de concentraţia internă a Ca 2+ , activitatea ei fiind intensificată de creşterea acesteia şi invers. Transportorul prezintă situsuri doar pentru calciu. Homeostazia calciului la nivel celular rezultă din armonizarea transportului activ spre exterior, realizat de pompă şi mişcarea pasivă spre interior realizată la nivelul canalelor specifice atunci când acestea sunt active (deschise). Cum, însă închiderea canalelor este un proces activ, chiar dacă unul indirect activ, homeostazia calciului la nivel celular este controlată nu numai de activitatea pompei specifice, ci şi de mecanismul ce asigură închiderea (inactivarea) canalelor proprii.

2.2. Mecanismul de schimb antiport Na*/H\

în ultima analiză, celula este, în plan energetic, un "motor cu hidrogen"! Pentru oricare din activităţile sale consumatoare de energie - sinteze, transport activ, pompe ionice, contracţie, etc. - celula dispune de o singură sursă directă: ATP. Aceasta întrucât prin ruperea enzimatică a unei legături fosfat din ATP se eliberează o cuantă de energie chimică de valoare mare (legături fosfat macroergice) necesară şi suficientă amorsării proceselor active din celulă. Toate celelalte substanţe eliberează, într-un mod sau altul, cuante mici de energie (legături microergice), insuficiente activităţii celulei.

Utilizarea energiei eliberată din ATP, conform reacţiei globale:

ATP

ATP-aza

*

ADP +

P + E

—•

proces activ

[1]

duce progresiv la epuizarea sursei şi la moartea celulei prin colaps energetic De aceea ATP-ul trebuie resintetizat printr-un proces invers, consumator de energie, conform reacţiei:

Resinteza ATP-ului ridică doar problema sursei pentru energia E v

întrucât adenozindifosfatul (ADP) şi fosfatul (P) sunt reutilizabili, iar enzima
54

(fosforilaza) poate fi sintetizată de celulă. Această sursă este reprezentată de substanţele organice exogene (luate din mediu sub formă de hrană): proteine, lipide şi glucide care, din acest unghi de privire, nu sunt decât "rezervoare de hidrogen". Prin procese enzimatice complexe acestea ajung la un termen final comun - acidul piruvic - a cărui moleculă conţine carbon, oxigen şi hidrogen. Sub acţiunea enzimei, numită deh'idrogenază, acidul piruvic pune în libertate hidrogenul şi un rest molecular conform reacţiei simplificate:

Acid piruvic

+

CO 2 + H

[3]

Atomul de hidrogen este activat la forma ionică prin pierderea electronului unic ( H " e »H* ) şi combinat cu oxigenul venit din interstiţiu (oxigen respirator) şi el activat la rândui lui. Rezultatul oxidării hidrogenului (proces numit ardere) este eliberarea de energie şi formarea unei molecule de apă. Această energie reprezintă însă o cuantă mică, insuficientă ca atare pentru refacerea ATP-ului. De aceea, prin procese complexe, la nivelul mitocondriei se "sumează" mai multe asemenea cuante mici până când suma lor atinge valoarea optimă (E 1 cuantă mare) necesară şi suficientă legării fosfatului de adenozindifosfat (reacţia (2)). întrucât legarea fosfatului de adenozindifosfat este, în fapt, un proces de fosfonlare şi întrucât energia necesară acestui proces se obţine dintr-un proces de oxidare (a hidrogenului) se spune că refacerea adenozintrifosfatuiui (ATP) este rezultatul unei fosforilări oxidative. Pe aceasta se bazează caracterizarea mitocondriei ca "microcentrală energetică" a celulei, la nivelul căreia au loc fosforilări oxida- tive.

Acest excurs în problema energeticii celulare a fost obligatoriu pentru

a

putea înţelege necesitatea existenţei unui mecanism de scoatere din celulă

a

ionilor t-T Problema acestei necesităţi este ceva mai complexă decât pare

la

o primă şi succintă analiză. De vreme ce prezenţa mecanismului de extruzie

a

protonului este o necesitate pentru celulă înseamnă că există o cauză care

determină generarea lui în exces. Pericolul reprezentat de acumularea ionilor H* vizează homeostazia acido-bazică, cu tot cortegiul ei de consecinţe. Acidifierea produsă prin creşterea peste limită a concentraţiei ionilor H + ar duce la inhibarea unor enzime şi la stimularea altora, la accentuarea caracterului bazic al substanţelor amfolite (proteinele) şi schimbarea reactivităţii lor biochimice, la schimbarea gradului de disociere chimică a compuşilor solvaţi în apa plasmatică etc. Faţă de toate aceste consecinţe negative celula se apără prin antiportul Na7H\ Dar care este motivul pentru care evoluţia nu a dus la apariţia unei modalităţi de echilibrare între "producerea" ionilor H* prin dehidrogenare enzimatică şi "consumul" acestora prin oxidare ? Este, oare, o imperfecţiune a Naturii ? Credem că nu ! Cel mai probabil, cauza acestui fenomen trebuie căutată prin abordarea problemei dintr-un alt unghi Finalitatea

(fosforilaza) poate fi sintetizată de celulă. Această sursă este reprezentată de substanţele organice exogene (luate din mediu sub formă de hrană): proteine, lipide şi glucide care, din acest unghi de privire, nu sunt decât "rezervoare de hidrogen". Prin procese enzimatice complexe acestea ajung la un termen final comun - acidul piruvic - a cărui moleculă conţine carbon, oxigen şi hidrogen. Subacţiunea enzimei, numitădehidrogenază, acidul piruvicpune In libertate hidrogenul şi un rest molecular conform reacţiei simplificate:

Acid piruvic

+

CO 7 + H

P]

Atomul de hidrogen este activat la forma ionică prin pierderea electronului unic ( H " e »H*) şi combinat cu oxigenul venit din interstiţiu (oxigen respirator) şi el activat la rândul lui. Rezultatul oxidării hidrogenului (proces numit ardere) este eliberarea de energie şi formarea unei molecule de apă. Această energie reprezintă însă o cuantă mică, insuficientă ca atare pentru refacerea ATP-ului. De aceea, prin procese complexe, la nivelul mitocondriei se "sumează" mai multe asemenea cuante mici până când suma lor atinge valoarea optimă (E 1 cuantă mare) necesară şi suficientă legării fosfatului de adenozindifosfat (reacţia (2)). întrucât legarea fosfatului de adenozindifosfat este, în fapt, un proces de fosforilare şi întrucât energia necesară acestui proces se obţine dintr-un proces de oxidare (a hidrogenului) se spune că refacerea adenozintrifosfatuiui (ATP) este rezultatul unei fosforilări oxidative. Pe aceasta se bazează caracterizarea mitocondriei ca "microcentrală energetică" a celulei, la nivelul căreia au loc fosforilări oxida- ţive.

Acest excurs în problema energeticii celulare a fost obligatoriu pentru

a putea înţelege necesitatea existenţei unui mecanism de scoatere din celulă

a ionilor H + Problema acestei necesităţi este ceva mai complexă decât pare

la o primă şi succintă analiză. De vreme ce prezenţa mecanismului de extruzie

a protonului este o necesitate pentru celulă înseamnă că există o cauză care

determină generarea lui în exces. Pericolul reprezentat de acumularea ionilor H + vizează homeostazia acido-bazică, cu tot cortegiul ei de consecinţe. Acidifierea produsă prin creşterea peste limită a concentraţiei ionilor H + ar duce la inhibarea unor enzime şi la stimularea altora, la accentuarea caracterului bazic al substanţelor amfolite (proteinele) şi schimbarea reactivităţii lor biochimice, la schimbarea gradului de disociere chimică a compuşilor solvaţi în apa piasmatică etc. Faţă de toate aceste consecinţe negative celula se apără prin antiportul Na7H\ Dar care este motivul pentru care evoluţia nu a dus la apariţia unei modalităţi de echilibrare între "producerea" ionilor H + prin dehidrogenare enzimatică şi "consumul" acestora prin oxidare ? Este, oare, o imperfecţiune a Naturii ? Credem că nu ! Cel mai probabil, cauza acestui fenomen trebuie căutată prin abordarea problemei dintr-un alt unghi. Finalitatea

generării protonului este combinarea lui cu oxigenul respiratorîn scopul obţinerii energiei. Dacă producţia de protoni ar fi mai redusă, atunci s-ar naşte un pericol mult mai mare: acumularea în exces a oxigenului la nivelul celulei (în apa citoplasmei, în endo- şi exomembrane, în carioplasmă etc). Oxigenul aflat în exces sporeşte posibilitatea generării, în diferite moduri, a radicalilor liberi ai oxigenului (care au un orbital ocupat de un singur electron). Radicalii liberi ai oxigenului sunt extrem de periculoşi pentru sistemul viu întrucât declanşează reacţii în lanţ de formare de noi radicali liberi (inclusiv organici) din chiar formaţiunile celulare, ducând la distrugerea completă a acestora într-un inter- val de timp foarte scurt (minute). Astfel, aparenta imperfecţiune a balanţei hidrogen-oxigen, înclinată în favoarea celei dintâi, poate fi considerată o modalitate eficientă de apărare împotriva pericolului reprezentat de apariţia radicalilor liberi ai oxigenului.

Pentru ca ionii H* 1 să poată fi expulzaţi din celulă se foloseşte energia potenţială reprezentată de gradientul de concentraţie al Na + (Na + ext. = 440 mM, iar Na* int.= 50 mM) care astfel dinamizează antiportul. Pentru a înţelege acest mecanism vom compara antiportul cu o roată cu paiete al cărei ax este paralel cu suprafaţa membranei celulare. Punerea în mişcare a roţii este posibilă numai prin acţiunea concomitentă şi în sensuri opuse a două forţe asupra paletelor situate diametral simetric (Fig. 25). Forţa principală o reprezintă

Fig. 25 Mecanismul antiport NaVH*

gradientul ionilor Na* care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul ionilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na* pătrund în celulă, iar ionii l-T ies la exterior. In extruzia protonului se cheltuieşte direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP), motiv pentru care antiportul Na + /H* este un mecanism pasiv. în realitate însă, întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K* cu consum de ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).

Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită. Ionii Na'pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na*-K*,

1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liberîn soluţii apoase, ci sub formă de ion hidroniu H,O*

generării protonului este combinarea lui cu oxigenul respiratorîn scopul obţinerii energiei. Dacă producţia de protoni ar fi mai redusă, atunci s-ar naşte un pericol mult mai mare: acumularea în exces a oxigenului la nivelul celulei (în apa citoplasmei, în endo- şi exomembrane, în carioplasmă etc). Oxigenul aflat în exces sporeşte posibilitatea generării, în diferite moduri, a radicalilor liberi ai oxigenului (care au un orbital ocupat de un singur electron). Radicalii liberi ai oxigenului sunt extrem de periculoşi pentru sistemul viu întrucât declanşează reacţii în lanţ de formare de noi radicali liberi (inclusiv organici) din chiar formaţiunile celulare, ducând la distrugerea completă a acestora într-un inter- val de timp foarte scurt (minute). Astfel, aparenta imperfecţiune a balanţei hidrogen-oxigen, înclinată în favoarea celei dintâi, poate fi considerată o modalitate eficientă de apărare împotriva pericolului reprezentat de apariţia radicalilor liberi ai oxigenului.

Pentru ca ionii H* 1 să poată fi expulzaţi din celulă se foloseşte energia potenţială reprezentată de gradientul de concentraţie al Na + (Na + ext. = 440 mM, iar Na + int.= 50 mM) care astfel dinamizează antiportul. Pentru a înţelege acest mecanism vom compara antiportul cu o roată cu paiete al cărei ax este paralel cu suprafaţa membranei celulare. Punerea în mişcare a roţii este posibilă numai prin acţiunea concomitentă şi în sensuri opuse a două forţe asupra paletelor situate diametral simetric (Fig. 25). Forţa principală o reprezintă

2K*

3 No*

Na*

H+H+

Fig. 25 Mecanismul antiport Na + /H +

gradientul ionilor Na + care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul tonilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na + pătrund în celulă, iar ionii H + ies la exterior. In extaizia protonului se cheltuieşte direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP), motiv pentru care antiportul Na + /H + este un mecanism pasiv. în realitate însă, întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K 4 cu consum de ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).

Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită. Ionii Na + pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na + -K + ,

1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liber în soluţii apoase ci sub formă de ion hidroniu HO*

activată de prezenţa lor în exces faţă de cerinţele homeostazice, iar ionii H*, expulzaţi din celulă, vor rămâne, în cea mai mare parte, ataşaţi electrostatic de faţa externă a membranei (forţa electrostatică ce îi reţine provine atât de la grupările hidrofile externe ale membranei, cât şi de la electronegativitatea internă a celulei polarizate).

2.3. Sisteme enzimatice la nivelul membranei neuronale

La nivelul membranei periplasmatice există un bogat echipament enzimatic cu diverse roluri în metabolismul şi funcţionarea specifică a neuronului. Pe lângă acţiunile individuale asupra anumitor sunstanţe, enzimele membranale au largi disponibilităţi de interacţiune atât reciprocă, cât şi cu enzimele citoplasmatice, formând un ansamblu catalitic unitar pe întreaga celulă. în cadrul acestuia se pot distinge sisteme enzimatice ca entităţi catalitice legate de un aspect sau altul al metabolismului sau funcţiilor specifice îndeplinite de neuron.

2.3.1. Sistemul enzimatic energetic (ATP-azeie)

Există, după cum am văzut, un sistem enzimatic implicat în asigurarea energiei la nivelu! membranei aşa cum este sistemul adenozin-trifosfatazelor. Toate aceste enzime sunt unitare atât prin substratul lor comun ATP-ul, cât şi prin rezultatul lor comun - eliberarea de energie. Ceea ce le diversifică, în interiorul ansamblului unitar, este destinaţia diferită a energiei eliberate din ATP în raport de care activitatea catalitică a fiecărei adenozintrifosfataze este dependentă de un alt parametru citoplasmatic: concentraţia Na* şi a K + , concentraţia Ca 2 *, a Mg 2 *, a H* precum şi concentraţiile nutrienţilor (aminoacizi, acizi graşi, monozaharide) sau ale unorcataboliţi cu moleculă mare. Deducem astfel că sistemul ATP-azelor poate fi considerat şi ca un sistem enzimatic de întreţinere a homeostaziei, toate schimburile celulare active având această finalitate. Dar mai corectă este considerarea ATP-azelor în sistemul enzimatic energetic deoarece în membranele multor celule, inclusiv ale celor neuronale (sau în intimitatea lor) există proteine contractile (de tip actomiozinic) care necesită energie în procesul scurtării (contracţie localizată, slabă cu destinaţie multiplă).

2.3.2. Sistemul enzimatic de comunicare

Interrelaţiile enzimatice la nivelul membranei periplasmatice fac dificilă departajarea între diversele categorii doar în baza acţiunii lor principale. Astfel, cel puţin o parte din cele ce compun sistemul energetic, aşa cum sunt ATP- azele Na*K* şi Ca 2 * dependente, participând la realizarea potenţialului electric

de membrană - în baza căruia se asigură excitabilitatea -, pot fi încadrate şi în sistemul enzimatic de comunicare. Totuşi, păstrând acelaşi criteriu al acţiunii principale, în acest sistem vom introduce doar acele enzime care catalizează procese implicate direct în counicare, nu şi pe cele ce asigură eliberarea energiei necesare acestora. Deşi sunt mai multe sisteme de enzime de acest tip ne vom opri, pe scurt, asupra a două dintre ele, a căror importanţă o considerăm a fi mai mare. Este vorba de sistemele adenilatciclazei şi fosfatidilinozitolkinazei de la nivelul membranei neuronale şi a altor celule im- plicate în comunicare atît prin intermediul neurotransmiţatonlor şi stimulilor electrici, cât şi al neuromodoulatorilorşi al hormonilor.

2.3.2.1. Sistemul adenilatciclazei

La polul de intrare al neuronului mesagerii de ordinul I (neurotransmiţătorii, curentul electric, neuromodulatorii şi hormonii) determină reglarea, direct sau indirect, a unui important proces enzimatic: fosforilarea şi defosfohlarea anumitor proteine specifice. Acţiunea unor mesageri de ordinul I constă în stimularea fosforilării, iar a altora în stimularea defosforilării, din jocul cantitativ-calitativ al lor rezultând procesul adecvării acţiunii fiziologice. Secvenţele acestor procese sunt redate sumar în Fig. 26. Legarea mesagerului

mgl

ADEMLATCICLAZÂ

7

\

ATP

AMPcl

(GTP)

ICMPcl f- mg II

PROT.

PROT.RECEPTOR

CANAL

PROT.TRANSPORTOR

PROT.

ENZIME

Ca**U

j)

PROTEINATKINAZĂ

A

• PROTEINA 20K

FOSFOPROmiNA

PR0TE1NF0SFATAZĂ

'

ACTIVITATE

FIZIOLOGICĂ

Fig, 26

Sistemul

adenilatcicla-

zei şi

activitatea

fiziologică,

mgl-

mesageri de

ordinulîntâi;

mg II-

mesageri de

ordinul al

doilea;

NT-

neurotrans-

miţâtor H - hormon; R-receptor

chimic de receptorul specific, ori acţiunea curentului electric, determină activarea adenilatciclazei ca primă şi majoră secvenţă a lanţului de reacţii ce vor urma. Sub acţiunea adenilatciclazei ATP-ul este transformat în AMP c (adenozinmonofosfatul ciclic). Dacă este implicat GTP-ul, va lua naştere GMP C (guanozinmonofosfatul ciclic). în alte cazuri (sau paralel cu producerea AMP c şi GMP c ) mesagerul de ordinul I determină (şi) eliberarea ionului Ca 2+ de la faţa internă a membranei. AMPc, GMP c şi Ca 2+ îndeplinesc rolul de mesageri de ordinui II, ei activând una din cele două enzime, fie proteinkinaza A - care catalizează reacţia de fosforiiare a proteinelor specifice, fie proteinfosfataza - care catalizează defosforilarea acestora -. în unele cazuri mesagerul de ordinul I, aşa cum este insulina, activează direct proteinkinaza fără participarea mesagerului de ordinul ii. în neuroni, în general, pare să existe un singur tip de proteinkinaza stimulată de AMPc, un singur tip de proteinkinaza stimulată de GMPc şi mai multe proteinkinaze stimulate de Ca 2+ . Proteinfosfatazele neuronale - care catalizează defosforilarea - sunt mai numeroase şi activitatea lor este stimulată sau inhibată tot de unul din mesagerii de ordinul II, însă altul decât cel ce a stimulat proteinkinaza.

Proteinele specifice (masă de 20 000 daltoni) ce pot fi fosforilate de proteinkinazele A dependente de AMPc, GMPc şi Ca 2+ sunt foarte diferite şi numeroase (peste 70 la nivelul neuronilor), ceea ce explică marea varietate a efectelor în plan funcţional. Ele potfi proteine-canal, proteine-receptor, proteine- transportor sau proteine-enzime, fiecare categorie cuprinzând mai multe tipuri. Pentru exemplificare, receptorii nicotinici ai acetilcolinei sunt de mai multe tipuri (alfa, beta, gama etc.) tocmai întrucât fosforilarea lor, prin care sunt activaţi, este produsă, pentru unii, de proteinkinaza dependentă de AMPc, pentru alţii de cea dependentă de Ca 2+ sau GMPc. Fosforilarea unora sau altora dintre receptori conduce la efecte diferite. în mod similar trebuie gândită şi diversitatea canalelor ionice care, în cele mai multe cazuri, par a fi ele însele şi receptori pentru anumiţi mesageri de ordinul I: acetilcolină, adrenalină, serotonină, dopamină etc. Chiar şi eliberarea neurotransmiţătorilor (sau a altor mesageri) este reglată prin fosforilarea şi desfosforitarea proteinelor specifice care asigură ataşarea veziculelor de faţa internă a membranei butonale. Sunt atât de numeroase implicaţiile fosforilării proteinelor specifice, încât se poate considera că acest proces mijloceşte cvasitotalitatea activităţilor fiziologice de la nivelul neuronilor, ca o cale finală comună angajată în moduri diferite şi determinând consecinţe diferite. în aceste modalităţi celula răspunde prin activităţi fiziologice specifice la acţiunea stimulilor

2.3.2.2. Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei.

Acest al doilea mare sistem enzimatic cu origine membranară determină, în ceie din urmă, tot fosforilarea proteinelor specifice, însă altele decât cele din sistemul adenilatciclazei. Schema sistemului este redată în Fig. 27. Numeroase semnale extraceiulare(neurotransmiţători, stimuli electrici,

F05FATIDIUN0ZIT0LK1NAZA

FOSF0PROTE1NA

PROTEJNFOSFATAZA

Fig. 27

Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei şi

activitatea fiziologică. NT - neurotransmiţător; H - hormon; R - receptor

modulatori şi hormoni) determină activarea enzimei fosfatidilinozitoikinazei care degradează fosfolipidul (fosforilat) din membrană, degradare în urma căreia rezultă două consecinţe: eliberarea de Ca2+ din stocul membranar şi formarea de diadlglicerol. Atât Ca2+, cât şi diacilgiicerolul, dar pe căi şi modalităţi sepa- rate şi paralele, activează o altă categorie de enzime de fosforilare a proteinelor specifice şi anume, proteinkinazele C. Acestea din urmă vor cataliza reacţia de fosforilare a unui alt tip de proteine specifice decât cele din sistemul adenilatciclazei, cu masa de 40 000 daltoni. Defosforilarea este produsă de proteinfosfataze ce pot fi activate, cel mai probabil, de mesagerii de ordinul II din sistemul adenilatciclazei (AMPc, în special). Astfel apare o relaţie antagonică între cele două sisteme enzimatice, deşi, în unele cazuri, ele se pot manifesta ca sinergice.

Proteinele substrat asupra cărora acţionează proteinkinazele C sunt mai puţin cunoscute la nivelul neuronilor decât cele fosforilate de proteinkinaza A. Multe din proteinele acestea (40 K) par a fi localizate la nivelul membranelor presinaptice, pe feţele lorcitoplasmatice.

Cele două proteinkinaze - A şi C - declanşează activităţi fiziologice diferite prin fosforilarea unor proteine diferite (20 şi 40 K). Cei mai mulţi neuroni

par să deţină proteine-receptor din ambele categorii, activarea unora antagonizând activarea celorlalte. încât, semnalul extern (mesagerul de ordinul I) care induce sistemul fosfatidilinozitolkinazei promovează, în general, funcţiile celulare, în timp ce semnalul ce induce sistemul adenilatciclazei le antagonizează. Sunt şi cazuri în care, la unele celule (hepatice, de exemplu), cele două sisteme sunt agoniste, potenţându-se unilateral. Nu poate fi exclusă o cooperare - sinergică sau antagonică - între enzimele de fosforilare:

proteinkinazeleA şi C. Independent de modul concret al acţiunilor secvenţiale sistemul fosfatidilinozitolkinazei, ca şi cel al adenilatciclazei, asigură elaborarea răspunsului fiziologic specific la acţiunea mesagerilor extracelulari permiţând stabilirea între diversele celule a unor relaţii acţionale şi nu pur informaţionale.

2.4. Sistemul receptoral membranei.

între proteinele ataşate feţei externe a membranei, cele cu rol de re- ceptor sunt deosebit de importante atât pentru existenţa, cât şi pentru funcţionarea neuronului. Ele sunt, de fapt, glicoproteine şi lipoproteine speciale sintetizate în cadrul metabolismului celular şi amplasate în stratul extern al membranei. Porţiunea externă a receptorului prezintă nu numai situsuri de o înaltă specificitate biochimică, ci şi o configuraţie spaţială caracteristică. încât, pentru ca o substanţă activă să se poată lega de receptorul membranar, ea trebuie să aibă nu numai o afinitate chimică, ci şi o configuraţie stericâ adecvată acestuia (Fig. 28). Tocmai această specificitate stereochimică determină marea varietate a receptorilor membranari. Membrana neuronală deţine, ca şi aceea a altor celule, trei categorii de receptori: a) pentru neurotransmiţători, b) pentru hormoni şi c) pentru neuromodulatori, fiecare categorie fiind formată din mai multe variante.

Fig. 28 Schema diverselor tipuri sterice de receptori (R) membranari

Receptorii pentru neurotransmiţători, situaţi la polul de intrare al neuronilor, sunt reprezentaţi, se pare, chiar de porţiunile exteme ale proteinelor canal sau de formaţiuni ataşate acestora. Consecinţele principale ale legării neurotransmiţătorului de receptorul specific sunt: a) deschiderea unui anumit tip de canale ionice (de Na + , K* sau Ca 2+ ) în cazul neurotransmiţătorilor

excitatori, sau închiderea mai fermă a acestora, în cazul celor inhibitori; b) declanşarea uneia sau a ambelor sisteme enzimatice: al adenilatciclazei sau/ şi al fosfatidilinozitolkinazei Varietatea stereochimică a receptorilor membranari este identică cu aceea a mesagerilor chimici, existenţa unuia dintre aceştia fără un receptor adecvat fiind lipsită de sens.

Receptorii pentru hormoni, distribuiţi cvasiuniform pe membrana somei neuronale, sunt organizaţi în mod similar cu precedenţii şi respectă aceleaşi principii interacţionale. Consecinţa principală a legării hormonului de receptorul specific este eliberarea unui mesager de ordin secund care, influenţând pozitiv sau negativ anumite echipamente enzimatice (proteinkinazele A şi C), determină una sau alta din activităţile fiziologice.

Receptorii pentru neuromodulatori, deşi similari cu precedenţii ca organizare şi principiu interactiv, se deosebesc fundamental de aceştia prin faptul că, în realitate, ei nu servesc declanşării proceselor fiziologice, ci modulării acestora. Uneori această modulare este atât de complexă încât procesul însuşi este proiectat din sfera fiziologicului în aceea a psihologicului. Prin activarea lor sub acţiunea substanţelor modulatoare, în general neuropeptide, se asigură procese ca memoria, motivaţia, afectivitatea, personalitatea chiar (a se vedea mai sus paragraful despre proteinele-receptor ale membranei neuronului şi cel despre neuropeptide).

2.5. Mecanismul de funcţionare a canalului ionic.

Această problemă se reduce, de fapt, la mecanismul închiderii şi deschiderii canalelor de Na" extrapolându-se, apoi şi la celelalte canale Există numeroase detalii biochimice cu privire la componentele moleculare ale canalelor ionice, dar, în ceea ce priveşte structura lor, modul cum aceste componente interacţionează asigurând funcţionarea ansamblului, lucrurile sunt încă departe de a fi cunoscute, toate explicaţiile oferite de membranologi fiind bazate pe ipoteze. Faptul că unele din aceste ipoteze conţin elemente străine logicii biologice se datorează, în mare măsură, abordării pluridisciplinare şi nu interdisciplinare a acestei probleme situată în domeniul microcosmosului celular. Din numeroasele modele explicative vom prezenta doar două: unul, pentru că este mai larg acceptat printre specialişti, celălalt, pentru că este mai aproape de logica fiziologică.

2.5.2. Modelul barierelor (porţilor)

Pornind de la constatarea că o schimbare în sens pozitiv a voltajului

membranar iniţiază mişcări transmembranare pasive ale ionilor Na + (şi K + ), s- a admis (1952) că activitatea canalelor este controlată de structuri de "poartă"

încărcate electric care îşi modifică poziţia ca răspuns la anumite schimbări în câmpul electric al membranei. Dezvoltările ulterioare ale acestei ipoteze au impus cu necesitate elaborarea unui model al canalului care să corespundă postulatelor acesteia.

în lumenul canalului (Fig. 29) ar exista o zonă de selectivitate, reprezentată printr-o "strâmtoare" încărcată electronegativ, care ar admite trecerea ionilor în funcţie de sarcină (numai cationi) şi de dimensiuni (numai Na + , în unele canale şi numai K*, în altele, cei doi ioni având dimensiuni diferite), în partea inferioară a canalului se dispun două bariere care asigură funcţionarea propriu-zisă a canalului: una de inactivare şi alta de activare. Schimbările în poziţiile barierelor sunt determinate de mişcările intramembranare ale unor purtărohde sarcină, mişcări declanşate de schimbările voltajului membranar. în starea de repaus purtărorii de sarcină intramembranari sunt situaţi în zona internă a membranei, bariera de inactivare este deschisă, iar cea de activare închisă. Când voltajul membranar devine mai pozitiv, sub influenţa stimulului, purtătorii de saricnă intramembranari se deplasează spre faţa externă a membranei, generând mici curenţi intramembranari spre exterior şi, ca urmare, se deschide bariera de activare, canalul trece în stare deschisă şi devine accesibil ionilor Na + admişi de filtrul de selectivitate. Influxul ionilor Na* prin canal generează un curent spre exterior descris de o curbă sigmoidă datorită închiderii progresive a barierei de inactivare, cea de activare rămânând în continuare deschisă. în această fază orice altă variaţie în sens pozitiv (depolarizant) a voltajului membranar nu se însoţeşte de un nou flux ionic prin cana), acesta fiind inactivat Când voltajul membranar se reface (repolarizare), la o anumită valoare a acestuia, purtătorii intramembranari de sarcină se deplasează spre faţa internă a membranei, generând mici curenţi intramembranari spre interior şi, ca urmare, se deschide bariera de inactivare şi se închide cea de activare, canalul trecând în stare închisă, specifică fazei de repaus.

Fig 29

/*

FILTRU

'SELECŢIE

^

BARIERÂ

a "

/

ACTIVARE

Modelul barierelor (porţilor) în funcţionarea

BARIERĂ '

canalului ionic

INACTIVARE

Remarcăm că cele trei stâ.i ale canalului: închisă, deschisă şi inactivă sunt deduse din mişcările ionice de la nivelul canalului. Este considerat în stare deschisă acel canal prin care curge efectiv un curent ionic. Canalele care nu sunt deschise mişcărilor ionice, dar sunt capabile să se deschidă, sunt numite canale închise. Canalele prin care, deşi nu sunt închise, nu se petrec mişcări ionice sunt în stare inactivată (de exemplu, un canal de Na + este deschis de o variaţie în sens depolarizant produsă din exterior şi prin el se scurg ioni specifici; dacă depolarizarea se prelungeşte în timp atunci, deşi canalul încă nu s-a închis, tocmai datorită depolarizării menţinute, prin el nu se mai scurg ioni, canalul fiind inactivat). Toate canalele trec din starea deschisă în starea inactivă înainte de a se întoarce la starea închisă.

în funcţie de natura stimulului care determină deschiderea canalelor de Na + acestea sunt de două categorii: i) voltaj-dependente şi ii) ligand- dependente. Canalele voltaj dependente trecdintr-o stare în alta ca răspuns la variaţiile căderii de potenţial dintre cele două feţe ale membranei neuronului:

reducerea acesteia (depolarizare) determină deschiderea, iar creşterea (repolarizarea) - închiderea canalelor de Na + . Cele ligand-dependente trec în starea deschisă ca urmare a legării unui ligand particular - în mod normal un neurotransmiţător,- şi în starea închisă ca urmare a îndepărtării ligandului. Această modalitate presupune existenţa unor receptori specifici. Deşi cele două modalităţi - voltaj şi ligand-dependente - nu se exclud reciproc, - cele mai multe canale folosesc numai una din acestea.

2.5.2. Modelul ocluzării (Fig. 30).

Acest model are ia bază două proprietăţi ale proteinelor: amfifilia şi capacitatea de a forma complecşi organometalici. Pompa de Na*-K + , în calitate

Fig. 30

Modelul

ocluzării în

funcţionarea

canalului

ionic

de mecanism homeostazic, asigură atât încărcarea electrică a membranei - prin raportul de schimb 3 NaV2 K + -, cât şi energia (potenţială) necesară ejectării

ÎNCHIS

ionilor H+ - prin mecanismul antiport Na7H + Ionii H + expulzaţi din celulă rămân la interfaţa membrană - interstiţiu din două motive: sunt atraşi la membrană de electronegativitatea zonei (dată atât de capetele hidrofile ale fosfolipidelor, cât şi de câmpul anionilor organici -A- din citoplasmă) şi respinşi, tot spre membrană, de electropozitivitatea ionilor Na + cantonaţi în zona interstiţială adiacentă, întrucât protonii sunt ejectaţi numai după scoaterea ionilor Na + şi cu concurenţa acesteia. Capetele externe ale proteinei canal (gura externă a canalului), din cauza densităţii mari a ionilor H + (pH - acid), vor dobândi un comportament bazic şi, în această stare, vor manifesta o puternică afinitate pentru ionul Ca 2+ din exterior, ion metalic cu un pronunţat caracter acid. Ionul Ca 2+ poate oferi spre ligandare cu proteinele două până la şase legături coordinative. Punctele active ale subunităţilor proteice oferite spre ligandare fiind dispuse pe marginea internă a gurii canalului, legarea ionului Ca 2+ va duce la ocluzarea acesteia, întocmai ca aşezarea pe ea a unui "capac" Tăria legăturilor dintre Ca 2+ şi liganzii proteici, prin care se decide stabilitatea complexului organometalic format, depinde, în primul rând, de tăria cu care se manifestă caracterul bazic al proteinei canal. Cum, însă, caracterul bazic al proteinei este funcţie de densitatea ionilor H + de la faţa externă a membranei, iar densitatea acestora este determinată de gradientul de Na + generat de pompă, se poate afirma că nu numai formarea, ci şi stabilitatea complecşilor organometalici formaţi la gura canalului depind de activitatea pompei de Na + -K + .

Dacă închiderea canalului ionic prin ocluzare este condiţionată de caracterul bazic al proteinelor, atunci deschiderea lui va fi posibilă, în primul rând, prin anularea acestui caracter care se poate realiza fie direct prin înlăturarea cauzei care l-a determinat (a ionilor H + ), fie indirect prin mascarea chimică a punctelor de ligandare (acţiunea unor substanţe active cum sunt neurotransmiţătorii). Atât timp cât proteina va avea un caracter neutru sau acid, (pH bazic la exterior) complexarea Ca 2+ nu este posibilă, canalul rămânând neocluzat, indiferent dacă prin el se scurg curenţi ionici (canal deschis) sau nu (canal aşa-zis inactivat), scurgerea acestora datorându-se exclusiv gradienţilor electrochimici şi nu unor restricţii impuse de canalul în sine.

Redăm secvenţial întreaga această procesualitate:

asigură

funcţionarea antiportului Na7H + ;

- tapetând faţa externă a membranei ionii H + determină caracterul bazic al proteinelor;

- ionul Ca 2 * din exterior se leagă de 2-6 liganzi proteici şi astfel ocluzează gura externă a canalului ionic (canal în stare închisă);

- în funcţie de tăria caracterului bazic al proteinei canalul poate fi închis mai mult sau mai puţin ferm (mai multe stări închise);

- pompa

de

Na + -K* generează

gradientul

de

Na* şi

- stimulul - electric sau chimic - anulează caracterul bazic a!

proteinelor ducând la desfacerea complexului şi degajarea gurii canalului (ca-

nal în stare deschisă);

- câtă vreme proteina nu revine la comportamentul ei bazic de o

anumită tărie complexarea Ca 2+ nu este posibilă, canalul rămânând deschis chiar dacă prin el nu mai trec curenţi ionici (canal în stare aşa-zisă inactivă);

- revenirea caracterului bazic la normal asigură refacerea complexului organometalic şi reînchiderea canalului prin ocluzare.

Observăm că, în conformitate cu acest model, canalul ionic nu funcţionează ca un sistem binar, ci el poate avea o stare deschisă şi, practic, o infinitate de stări închise, în funcţie de cât este de stabil complexul organometalic deci, în funcţie de gradul de fermitate a închiderii. Pe această bază poate fi mai bine înţeleasă acţiunea extrem de nuanţată a diverşilor neuromodulatori, ca şi a altor factori de influenţă. în ceea ce priveşte aşa-zisa stare inactivă, definită de absenţa curentului ionic la nivelul unui canal deschis, considerăm că denumirea este nu numai improprie, ci şi derutantă. Există, într-adevăr etape în desfăşurarea potenţialului de acţiune în care printr-un ca- nal încă deschis nu trec curenţi ionici, dar acest fapt nu este datorat vreunei proprietăţi a canalului, ci gradienţilor electrochimie! care generează fluxurile ionice şi a căror valoare s-a anulat tocmai datorită realizării acestor fluxuri. 1

2.6. Mecanismeimplicateînrealizareasecreţiei neuronale. Secreţia este o funcţie comună tuturor neuronilor întrucât ei reprezintă elemente componente ale unui sistem de integrare în care comunicarea interelementară se face prin mesageri chimici. La apariţia lor în procesul evoluţiei neuronii găsesc în organism modalitatea chimică de integrare cu care sunt obligaţi nu doar să convieţuiască, ci să şi conlucreze. Efectorii din organism, la acel moment, nu cunoşteau decât limbajul chimic încât, pentru a putea comunica cu ei, neuronii au fost obligaţi să şi-l însuşească şi să îl utilizeze chiar şi în relaţiile dintre ei. Modalitatea electrică, superioară celei chimice, a rămas să asigure procesele fine şi complexe ale receptării discrete, conducerii rapide, stocării şi prelucrării eficiente ale semnalelor. Modalitatea chimică, rezervată strict comunicării la interfeţe (neuron-neuron, neuron-efector), a fost îmbunătăţită atât printr-o largă diversificare moleculară a mesagerilor, cât şi printr-o accentuată cuantificare a eliberării lor.

Secreţia ca funcţie celulară este destinată întregului. Ca proces, secreţia cuprinde trei faze: a) sinteza produsului; b) stocarea temporară şi c)

1) în cele ce urmează din materialul de faţă ne vom folosi în explicaţii de modelul ocluzării.

eliberarea. Neurotransmiţătorii, sau mesagerii chimici de comunicare la interfeţe, sunt sintetizaţi la nivelul ergastoplasmei care este bine dezvoltată în neuroni (corpii Nissl), trădând o productivitate ridicată. Faptul că neuronul are polul de ieşire a mesagerilor la distanţă mare de locul de sinteză (uneori peste 1 m), depozitarea nu se poate face în corpul celular decât parţial, motiv pentru care dezvoltarea aparatului Golgi nu este pe măsura capacităţii de sinteză, rolul acestuia fiind luat de ansamblul vezicular butonal, dispus chiar la locul de eliberare. Transportul produsului de la, corpul celular la butonul terminal este facilitat de neurofibrilele axonale în lungul cărora acestea sunt purtate cu o viteză superioară altor modalităţi (difuzia), similar unui transport "pe cablu" la nivelul căruia se utilizează, cel mai probabil, energia electrostatică. Neurofibrilele dispuse în mănunchi în lungul axonului, la nivelul butonului ter- minal se curbează formând o buclă. Eliberarea neurotransmiţătorului din vezicule se face prin exocitozâ, proces în care rolul membranei este esenţial.

în starea de repaus membrana butonului terminal, având canalele ionice închise, este încărcată electronegativ pe faţa internă. Membrana veziculelor cu neurotransmiţători este şi ea încărcată electronegativ pe faţa dinspre citoplasmă. Ca urmare, veziculele vor fi ţinute la distanţă de membrana butonului, prin respingere electrostatică (Fig. 31 A). în momentul depolarizării

Fig. 31

Mecanismul

exocitozei în

eliberarea

neurotransmiţătorilor

membranei butonale, faţa citopfasmatică a acesteia devine, pentru scurt timp, electropozitivă şi atrage electrostatic veziculele electronegative (Fig. 31 B). întrucât depolarizarea s-a realizat ca urmare a deschiderii tuturor canalelor ionice, pe lângă influxul de Na + va avea loc şi un influx de Ca 2 *. Prezenţa aici a ionului de Ca 2+ determină două consecinţe majore: i) activarea proteinkinazei C care va produce fosforilarea a două proteine aflate pe feţele citoplasmatice ale membranei butonale (proteina F) respectiv membranei veziculare (sinapsina I) şi ii) ligandarea celor două proteine şi fixarea astfel a veziculei la membrana presinaptică, permiţând deschiderea spre fantă a veziculei prin reorganizarea fosfofipicfefor membranare (F<g. 31 C şi 0).

în planul funcţiei secretorii neuronii manifestă o mare plasticitate.

Majoritatea neuronilor sintetizează şi eliberează un mesager principal şi, în

funcţie de anumite circumstanţe, unul sau mai mulţi produşi secundari, de regulă neuropeptide (chiar şi unii din mesagerii principali sunt de natură peptidică). Din acest motiv, clasificarea neuronilor în adrenergici, colinergici, serotoninergici etc este relativă ea vizând doar mesagerul principal. Plasticitatea în planul secreţiei se manifestă mai pregnant prin modificări periodice ale sintezei şi eliberării, constituind ritmurile nictemeral, circadian, selenar, sezonier, precum şi modificări corelate cu vârsta individului. în toate aceste modificări sunt implicate relaţiile specifice dintre echipamentele enzimatice şi dintre mecanismele lor de activare-inactivare. Plasticitatea secretorie se manifestă şi în spaţiu, nu numai în timp, diversele regiuni ale axului cerebrospinal având un anume specific secretor, astfel încât se poate vorbi de o topografie biochimică a sistemului în ansamblul său.

Neurotransmiţătorii secretaţi şi eliberaţi de neuroni prezintă o mare diversitate biochimică. Pe lângă cei "tradiţionali" (acetilcolina, adrenalina, serotonina), au fost identificaţi peste 50 de neurotransmiţători: amine, purine, peptide, aminoacizi. Având capacitatea de a produce mai mulţi mesageri chimici, neuronul poate răspunde la acţiunea stimulilor şi prin schimbarea expresiei biochimice, deci calitativ şi nu numai prin modificarea cantitativă a unui singur neurotransmiţător. Pare a nu fi exclusă posibilitatea ca un neuron (în special din cortexul cerebral) să îşi schimbe neurotransmiţătorul excizatorîn unul inhibitor.

3. Procese electroionice la nivelul membranei neuronale.

în starea de repaus a neuronului, prin distribuirea asimetrică cu consum energetic a ionilor Na + şi K + , se acumulează o importantă energie potenţială în forma gradienţilor electrochimici. Acţiunea oricărui excitant constă în deschiderea canalelor ionice şi, prin aceasta, în actualizarea energiei potenţiale în energie cinetică (difuzională). Prin canalele astfel deschise vor avea loc fluxurile ionice în baza gradienţilor chimic şi electric, deci un trans- port de sarcină (curenţi electroionici). în acest mod neuronul trece din starea sa de repaus în stare de activitate electroionică. Prin gravitatea afectării homeostaziei intracelulare, ca urmare a acestor fluxuri, trecerea în stare de activitate a neuronului devine obligatorie, întrucât ştergerea asimetriei de distribuţie a ionilor de Na + şi K + are semnificaţia unui prim pas spre moartea celulei.

3.1. Geneza şi întreţinerea potenţialului membranar de repaus (fluxurile ionice active).

La nivelul citoplasmei neuronilor substanţele amfolite (proteinele) sunt încărcate electric negativ (anioni) din cauza valorii pH-ului. Ionii pozitivi (cationi) de Na + şi K + prezenţi în citoplasmă se cuplează electrostatic cu anionii organici

(A) neutralizându-se reciproc (C*A) (Fig. 32). Anionii organici (A) sunt, însă, mult mai numeroşi.

Fig. 32

Geneza şi

menţinerea

potenţialului

membranarde

repaus

A'

C

Pompa de Na*-K*, prin stoichiometria ei de schimb de 3 Na* pentru 2 K*, elimină o particulă pozitivă (Na*), la fiecare ciclu, lăsând în citoplasmă un anion organic (A). Ionii K + introduşi în citoplasmă sunt anulaţi electrostatic de alţi anioni organici, astfel încât contribuţia lor este, în această fază, nulă din punct de vedere electric. în consecinţă, la faţa externă a membranei se acumulează sarcini pozitive (Na*) iar la faţa internă sarcini negative (A). în acelaşi timp, pompa asigură activitatea antiportului NaVH* şi, implicit, închiderea canalelor prin complexarea Ca 2+ la gura lor externă (ocluzare). în această stare membrana are o cădere de potenţial pe cele două feţe de 60-80 mV, faţa internă fiind negativă (A) iar cea externă pozitivă (Na*) (în faţa valorii voltajului membranar se trece, întotdeauna, semnul sarcinii aflată în acel moment la interior: -60; -80 mV). Sarcinile de semn contrar aflate de o parte şi de alta a membranei se atrag reciproc, tinzând să se deplaseze prin membrană. Ionii Na* nu pot traversa membrana spre interior nici la nivelul matricei fosfolipidice, datorită hidrofobicităţii ei, nici la nivelul canalelor de Na*, datorită ocluzării lor (stareînchisă). Anionii organici (A) hidrofiii nu pot nici ei traversa membrana spre exterior nici ia nivelul matricei, din acelaşi motiv, dar nici prin canale, chiar dacă ar fi deschise, ele fiind prea strâmte pentru particule atât de mari. încât membrana are, în această stare, valoarea unui condensator electric încărcat, feţele hidrofile având valoare de armături, iar zona acizilor graşi dintre ele valoare de dielectric.

Valoarea specifică a potenţialului de repaus odată realizată, activitatea pompei de Na*-K* nu încetează din cel puţin două motive: a) deschiderea aleatorie a unui număr redus de canale şi b) permanenta funcţionare a antiportului Na*/H*. în orice moment, în oricare punct al membranei, se pot întruni condiţii capabile să determine, direct sau indirect, deschiderea cel puţin a unui canal ionic. Influxul de Na* prin puţinele canale deschise aleatoriu şi

prin antiport este, desigur, redus dar permanent şi, din acest motiv, pompa de sodiu este obligată la o corectare continuă a concentraţiei interne a acestui ion. Această activitate bazală a pompei, cu mici oscilaţii, dar permanentă, ca un "zgomot de fond", trebuie considerată ca având valoarea unui "tonus funcţional de repaus" prin care se evită consecinţele negative ale intrării ei în inerţie de repaus. Deci, pompa de Na*-K + îndeplineşte următoarele roluri, a) asigură homeostazia ionică a citoplasmei (mult K + şi puţin Na + ); b) generează condiţii (gradientul de Na + ) pentru realizarea schimbului antiport Na7H + ; c) determină, indirect, închiderea canalelor ionice prin complexarea Ca 2+ la gura externă a acestora; d) încarcă condensatorul electric membranar prin stoichiometria de schimb 3 Na + /2 K + şi e) generează energia pontentială pentru realizarea fluxurilor ionice la nivelul canalelor prin distribuirea asimetrică a ionilor Na* (mult afară şi puţin înăuntru) şi K + (puţin afară şi mult înăuntru).

3.2. Geneza şi desfăşurarea potenţialului de acţiune (fluxurile ionice pasive)

în timpul fazei de repaus energia potenţială creată de pompă vizează numai ionii Na + şi A" întrucât ionii K + sunt supuşi acţiunii a două forţe de sens contrar care se anulează reciproc: gradientul chimic orientat spre exterior şi gradientul electric, uşor superior valoric celui dintâi, orientat spre interior. Când canalele sunt deschise de acţiunea stimulului extern (chimic sau electric), energia potenţială a gradienţilor devine actuală (energie cinetică) şi determină influxul ionilor Na+. în această fază acest influx este singurul eveniment posibil deoarece gradienţii electric şi chimic ai acestuia sunt orientaţi în acelaşi sens, iar efluxul anionilor organici (A-) nu este posibil întrucât dimensiunile lor exced diametrul canalului.

3.2.1. Deschiderea (activarea) canalului ionic

Dacă în preajma membranei aflată în repaus este plasat catodul unei surse (Fig. 33) protonii situaţi pe faţa externă vor fi supuşi acţiunii a două forţe de sens contrar : F," câmpu l sarcinilor negativ e de la faţ a internă şi F 2 " câmpul catodului. Când F 2 este mai mare decât F 1 ionii H + migrează la catod şi, în consecinţă, capetele externe ale proteinei canal pierd caracterul bazic şi complexul organometalic se desface dagajând gura canalului. Din acest mo- ment mişcarea transmembranară a ionilor devine posibilă, energia potenţială trecând în energie cinetică.

Dacă în locul câmpului catodic (excitant electric) se acţionează cu o substanţă chimică adecvată consecinţa finală va fi aceeaşi: deschiderea canalului ionic, numai modalitatea de realizare va fi diferită (chimică şi nu fizică).

Fig. 33 Activarea (deschiderea) canalului ionic prin stimul electric. F forţa electrostatica

.

• •

i

i

-

M

H

H

H

ci

prin care ionii H sunt reţinuţi la suprafaţa externă a membranei; F 2 - forţa OH- OH- OH~ OH~ câmpului catodic (intensitatea stimulului electric)

^

Pentru ca o substanţă chimică să fie capabilă să deschidă canalul ionic ea trebuie să deţină cel puţin una din următoarele însuşiri: a) să aibă caracter bazic (OH) suficient de pronunţat pentru a neutraliza ionii H + ; b) să poată masca chimic situsurile de ligandare ale proteinei-canai, fără a se lega de ele; c) să aibă forţa chimică necesară şi suficientă de a scoate Ca 24 din complexul organometalic pentru a se combina cu el; d) să poată substitui Ca 2 * din complexul organometalic pentru a se combina cu proteina-canal (fără ocluzarea canalului); e) să anuleze electronegativitatea citoplasmei la faţa internă a membranei (A). în afara modalităţilor electrică şi chimică ce vizau zonele hidrofile ale membranei (armăturile condensatorului membranar), canalul ionic poate fi deschis şi prin alte modalităţi care vizează zona mijlocie hidrofobă a membranei (dielectricul condensatorului membranar). Astfel, substanţele liposolubile (alcoolul, numeroase anestezice, marea majoritate a drogurilor etc.) şi temperatura ridicată măresc fluiditatea fosfolipidelor (textura lor devine afânată) permiţând protonilor să traverseze matricea membranei în sensul dictat de electronegativitatea citoplasmei (A-). De asemenea, o forţă mecanică ce poate deforma membrana (de regulă a prelungirilor dendritice, dar şi axonice), este în măsură să provoace ruperea legăturilor dintre ionul Ca 2 * şi punctele de ligandare ale proteinelor, eliberând gura externă a canalului. De menţionat că printr-o asemenea modalitate se pot induce modificări funcţionale şi la nivelul somei neuronilor aflaţi în imediata vecinătate a unor zone traumatizate sau în proximitatea unor tumori.

3.2.2. Numărul critic de canale deschise şi pragul de detonare a PA

Deschiderea unuia sau a câtorva canale ionice, indiferent prin ce modalitate, produce o modificare locală a potenţialului de repaus, cantonată la locul acţiunii factorului de influenţă. Aceasta din două motive: a) variaţia în sens pozitiv a potenţialului de repaus (scăderea pozitivitaţii la faţa externă

produsă de deschiderea unui număr mic de canale) este prea slabă pentru a putea disloca protonii din preajma canalelor vecine şi b) cantitatea de Na* pătrunsă în celulă printr-un număr redus de canale astfel deschise este suficient de mică pentru a putea fi rapid şi cu uşurinţă expulzată de activitatea bazală a pompei. încât, deşi se produce, variaţia potenţialului membranar de repaus rămâne un eveniment local, de mică amplitudine şi nepropagabil.

Pentru ca un factor de influenţă cu acţiune de scurtă durată să poată genera direct un eveniment electroionic suficient de amplu încât acesta, la rândul lui, să fie în măsură să deschidă alte canale în jur, adică să se propage, este necesar ca mărimea influxului de Na* să fie superioară capacităţii pompei de a o corecta. Cum mărimea influxului de Na* printr-un singur canal este, în condiţii determinate, o constantă, se poate deduce că, pentru a produce un eveniment capabil să se propage în jur este necesar ca excitantul să deschidă un anumit număr de canale ionice. Acesta este numărul critic sau numărul minim de canale prin care influxul de Na + depăşeşte capacitatea momentană a pompei şi generează potenţialul de acţiune. Se înţelege că, dacă deschiderea unui număr mai mic de canale generează doar un efect local, incapabil de influenţare a zonelor din jur, deci, incapabil de propagare, deschiderea unui număr mai mare de canale decât cel critic nu va putea genera nici altceva, nici ceva în plus decât un potenţial de acţiune. Aceasta este baza explicativă a legii "tot sau nimic".

Numărul critic de canale care asigură iniţierea sau detonarea (firing level) potenţialului de acţiune nu reprezintă o constantă neuronală. Pentru oricare neuron valoarea numărului critic de canale este o variabilă în funcţie, în primul rând, de intensitatea activităţii pompei de Na + -K + la momentul acţiunii stimulului. Dacă un stimul de o anumită intensitate acţionează asupra membranei la un moment când viteza pompei este redusă, atunci numărul critic de canale va fi mai mic comparativ cu situaţia în care acelaşi stimul surprinde pompa la un nivel mai ridicat de activitate.

Altfel spus, pentru a deschide numărul critic de canale când pompa este în activitate bazală este suficient un stimul de intensitate redusă, iar când pompa este la un nivel ridicat de activitate stimulul trebuie să aibă o intensitate sporită întrucât urmează ca el să deschidă un număr critic de canale mai mare. Dacă stimulul este aplicat la început cu intensitate redusă şi aceasta creşte progresiv într-un interval de timp suficient de lung pentru a permite pompei să-şi sporească corespunzător viteza, atunci valoarea numărului critic de canale va creşte progresiv. De aceea este necesar ca intensitatea stimulului să fie dată integral de la început, adică stimulul să fie aplicat cu bruscheţe. Se estimează că, pentru o membrană neuronală cu un potenţial de repaus de aproximativ - 80 mV, numărul critic de canale deschise trebuie să asigure un

influx de Na + care să determine o reducere a potenţialului de repaus cu aproximativ 15 mV, ceea ce însemnează că la - 65 mV (80-15=65 mV) se situează pragul de detonare a potenţialului de acţiune. Desigur, dacă potenţialui de repaus al neuronului este de - 75 mV atunci variaţia de sens pozitiv, capabilă să atingă pragul de detonare (firing level) va fi de aproximativ 10 mV. Toate acestea explică marea variabilitate a răspunsului neuronului la acţiunea unui stimul de aceeaşi intensitate. La acest punct al discuţiei nu putem rezista tentaţiei de a observa că în baza modelului barierelor care explică funcţionarea canalelor ionice nu se poate oferi un fundament raţional înţelegerii acestor fenomene, în aparenţă complicate dar, în realitate, foarte simple şi logice dacă sunt abordate de pe poziţiile modelului ocluzării canalelor.

3.2.2.1. Excitabilitatea neuronului.

Este de remarcat, de la început, că excitabilitatea nu trebuie considerată ca o însuşire propriu-zisă a neuronului, ci ca o stare a acestuia, variabilă în timp tocmai întrucât este determinată de cauze multiple. în fapt, excitabilitatea este o măsură a vulnerabilităţii canalelor ionice închise ia impactul cu stimulii externi, sub acţiunea cărora acestea urmează a fi deschise. După cum se cunoaşte, canalele ionice au o singură stare deschisă şi mai multe stări închise, acestea fiind date de gradele de fermitate a închiderii, deci în ultimă instanţă, de nivelul stabilităţii complexului organometalic de la gura canalului (tăria legăturii coordi- native dintre ionul Ca 2 * şi proteinele canal). Cu cât stabilitatea complexului este mai mică, cu atât mai mare va fi excitabilitatea deoarece, pentru deschiderea unui asemenea canal, este suficient un stimul de intensitate mică. în acelaşi timp, însă, excitabilitatea neuronului nu este o măsură a vulnerabilităţii unui singur canal ionic, ci a unui anumit număr critic de canale prin care influxul de Na + depăşeşte capacitatea momentană a pompei de a-i expulza. Din toate acestea deducem determinările multiple ale stării de excitabilitate (vulnerabilitate) a neuronului: a) cantitatea de Ca 2 * din mediul pericelular, disponibilă pentru ocluzare;

b) densitatea canalelor ionice (numărul lor pe unitatea de suprafaţă membrană);

c) densitatea ionilor H + (valoarea pH-ului) la faţa externă a membranei; d) valoarea

vitezei de lucru a pompei de Na + -K* la momentul considerat; e) nivelul

metabolismului energetic (sinteza de ATP) al neuronului la momentul considerat;

f) prezenţa anumitor factori de influenţă externi, fizici (temperatură, câmp elec-

tric) sau chimici (neuromodulatori, hormoni, substanţe liposolubile, ioni de K* etc.) şi g) nivelul stării de excitabilitate (vulnerabilitate) a neuronilor (sau altor celule) vecini.

Se constată că între factorii de care depinde excitabilitatea nu este inclusă valoarea potenţialului electric de repaus al membranei în ciuda faptului că o asemenea dependenţă este nu numai afirmată, ci şi dovedită experimen-

tal în multe circumstanţe. în fapt, este vorba doar de o aparenţă generată de împrejurarea că atât la baza excitabilităţii, cât şi a stării electrice de repaus se află acelaşi mecanism: pompa de Na'-K*. Realizând distribuţia asimetrică a sodiului de o parte şi de alta a membranei (asimetrie chimică), pompa generează condiţia energetică pentru ejectarea protonilor şi, prin aceasta, pentru închiderea canalelor cu un anumit grad de fermitate, cu o anumită vulnerabilitate faţă de stimul. Este de remarcat faptul că generarea acestei condiţii energetice este datorată exclusiv realizării gradientului de sodiu orientat spre interior, independent de faptul că extruzia sodiului se realizează sau nu în schimbul introducerii în celulă a potasiului, ori că acest schimb se face cu o stoichiometrie de 3/2, care este electrogenă, sau de 1/1, care este electroneutră. în acelaşi timp, însă, funcţionarea pompei cu stoichiometria de 3 Na72 K* generează şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice, pe lângă asimetria chimică, graţie prezenţei anionilor organici care nu pot părăsi citoplasmă. Dacă pompa determină excitabilitatea prin realizarea asimetriei chimice, tot ea determină şi valoarea potenţialului de repaus dar prin realizarea asimetriei electrice. încât, o activitate mai intensă a pompei de Na + -K + va duce nu numai la o creştere a stabilităţii complecşilor organometalici ai Ca 2 * la gura externă a canalelor ionice - deci la o excitabilitate (vulnerabilitate) mai redusă -, ci şi la o accentuare a asimetriei electrice - deci la un potenţial de repaus mai ridicat. Că, într-adevăr, starea electrică nu condiţionează direct starea de excitabilitate, ele fiind doar stări paralele, reunite printr-un mecanism comun, se poate deduce din analiza unor situaţii reale în care valoarea excitabilităţii este diferită deşi valoarea potenţialului membranar de repaus este aceeaşi: i) doi neuroni având acelaşi potenţial de repaus (• 80 mV) pot avea excitabilităţi diferite întrucât densitatea canalelor ionice este diferită; ii) în timpul unui potenţial de acţiune membrana unui neuron are, în două momente distincte (Fig. 34 a şi b), aceeaşi valoare a potenţialului de repaus, dar excitabilităţi diferite.

Fig.34

Independenţa excitabilităţii faţă de valoarea potenţialului membranar. în momentele a şi b potenţialul electric are aceeaşi valoare, dar excitabilitatea este diferită

3.2.3. Fluxurile ionice pasive sau desfăşurarea potenţialului de acţiune

Odată cu deschiderea canalelor, cel puţin la valoarea numărului lor critic, energia potenţială a gradienţilor trece în energia cinetică mobilizând ionii Na 4 şi K + în sensul echilibrării termodinamice a fazelor lichide aflate de o parte şi de alta a membranei. Prin activitatea sa pompa de Na + -K + generează, în realitate, o dublă forţă: una reprezentată de gradienţii chimici (de concentraţie) - datorată sensului de transport: sodiu spre exterior, potasiu spre interior şi alta de gradienţii electrici - datorată stoichiometriei transportului: 3 Na + pentru 2 K + . Considerate pentru fiecare ion în parte forţele celor doi gradienti nu au sensuri identice. Pentru Na* gradientul de concentraţie este orientat spre inte- rior, întrucât concentraţia lui este mai mare în faza interstiţială, ca şi cel elec- tric, întrucât faza citoplasmaticâ este electronegativă. Pentru K* gradientul chimic este orientat spre exterior, concentraţia lui fiind mai mare în faza citoplasmaticâ, iar cel electric spre interior întrucât el este reţinut de sarcinile electronegative aflate la acest nivel (A). încât, după deschiderea canalelor, următorul eveniment va fi influxul ionilor Na+, dar nu din cauza unei permeabilităţi mai mari a membranei.

Deschiderea numărului critic de canale nu se face instantaneu, ci cu un anume consum de timp deoarece canalele se deschid în salvă, unul după altul, până se atinge numărul critic. Aceasta este faza de prepotenţial (Fig. 36 PP) care apare la stimuli cu intensitate optimă.

Cu cât intensitatea stimulului va fi mai mare, cu atât durata salvei (prepotenţială) va fi mai scurtă, existând o valoare a stimulului dincolo de care deschiderea lor este concomitentă, prepotenţialul dispărând.

3.2.3.1. Influxul pasiv al ionilo r Na*

Influxul ionilor Na + se realizează cu viteză mare datorită sumarii forţelor celor doi gradienti care acţionează în acelaşi sens. Purtând sarcini pozitive spre interior, căderea de potenţial pe cele două feţe ale membranei scade rapid până la zero (Fig. 35 A-B), când în interior numărul sarcinilor pozitive este egal cu cel al sarcinilor negative -, apoi se inversează crescând în sens pozitiv până la aproximativ + 20 mV (Fig. 35 C), când în interior numărul sarcinilor pozitive excede pe cel al sarcinilor negative. Aceasta este faza ascendentă a potenţialului de acţiune sau faza de depolarizare. în momentul terminării ei (Fig. 35 C), căderea de potenţial pe cele două feţe ale membranei este de numai 20 mV (întrucât acum fa faţa internă sunt sarcini pozitive, în faţa valorii potenţialului se trece semnul acestora: + 20 mV), exteriorul fiind negativ datorită prezenţei aici a ionilor CI" (proveniţi din disocierea clorurilor, în special a NaCI şi KCI).

Fig. 35 Trei faze electrice succesive (A, B, C) ale influxului pasiv de Na+ prin canalul deschis (D)

•t

Mărimea influxului ionilor Na*, deci amplitudinea potenţialului de acţiune, nu are nici o legătură cu intensitatea stimulului, acţiunea acestuia reducându- se la deschiderea canalelor ionice. Dacă intensitatea, durata şi bruscheţea stimulului sunt în măsură să determine deschiderea numărului critic de canale, atunci va fi generat un PA. Aceasta este valoarea-prag a stimulului. Sub această valoare (subliminală) stimulul va deschide un număr subcritic de canale şi va permite un influx redus de Na*, uşor de corectat prin activitatea bazală a pompei. Când stimulul are valori supraliminale numărul de canale deschise va fi supe- rior numărului critic, dar mărimea influxului de Na* va rămâne aceeaşi deoarece el se realizează în baza gradientilor chimic şi electric determinaţi de activitatea anterioară a pompei şi corelaţi valoric întrucât sodiul, considerat ca particulă chimică, este în acelaşi timp şi purtător de sarcină electrică. Astfel, deschiderea cel puţin a numărului critic de canale la un potenţial de repaus de -90 mV va genera un influx de Na* superior deschiderii aceluiaşi număr de canale la un potenţial de repaus de numai -80 mV. Deci amplitudinea PA este determinată de valoarea PR şi nu de valoarea stimulului. Faptul că la -90 mV canalele sunt mai ferm închise decât la -80 mV şi că pentru deschiderea lor este necesară o valoare sporită a stimulului, poate conduce cu uşurinţă la concluzia greşită că amplitudinea PA ar depinde de valoarea stimulului.

3.2.3.2. Efluxul pasiv al ionilor K*

Ca urmare a negativării fazei externe gradientul electric al ionilor K* se inversează faţă de starea de repaus, încât el are acum acelaşi sens cu

gradientul chimic cu care sumându-se constituie o forţă capabilă să deter- mine efluxul acestui ion. Efluxul ionilor K + se realizează cu viteză mai mică decât influxul ionilor Na+, deoarece ambii gradienţi au valori inferioare: cel chimic - pentru că pompa scoate la exterior 3 ioni Na + şi aduce la interior numai 2 ioni K + , iar cel electric - pentru că valoarea căderii de potenţial la membrană este acum de numai 20 mV faţă de 80 mV cât corespundea influxului de Na* Din acest motiv faza descendentă este mai lentă. Ca urmare a efluxului ionilor K* potenţialul membranar scade de la +20 mV la zero şi apoi creşte în sens negativ până la aproximativ -60 mV (Fig. 36 A, B, C), moment în care

mV

*20

0

X

-65

-S0+ ---/

y

t- -1

o

STIMUL

1-

Fig. 36 Două faze electrice succesive (A, B) ale efluxului pasiv de K* (D) şi faza electrochimică activă de repolarizare (C) a membranei

90mV

forţa celor doi gradienţi devine nulă. Aceasta este repolarizarea electrică pasivă

a membranei ca primă parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune.

Deşi din punct de vedere electric acest moment este apropiat de starea de repaus, din punct de vedere chimic distribuţia celor doi ioni este foarte departe

de aceasta fiind mult Na + la interior şi mult K + la exterior. Anomalia de distribuţie

a celor doi ioni, care atinge maximul în acest moment, va fi corectată prin

intervenţia pompei de Na + -K + , în calitatea ei de mecanism homeostazie. Anomalia de distribuţie a început să se producă încă în prima parte a fazei

ascendente când influxul ionilor Na* a dus la creşterea concentraţiei sale in- terne, dincolo de limita admisă de homeostazie. Or, tocmai această creştere

a Na + intern reprezintă factorul principal de stimulare a ATP-azei specifice,

adică a activării pompei de Na*-K* în calitatea ei de mecanism de refacere şi întreţinere a homeostaziei ionice. Cum, însă, trecerea pompei la o viteză superioară de activitate, corespunzătoare noilor condiţii, se face cu un anume consum de timp, datorită inerţiei metabolice, efectele ei specifice se vor face

simţite abia din momentul în care mişcăiile pasive ale celor doi ioni prin canalele încă deschise vor fi terminate (epuizarea gradienţilor). Pe tot acest interval de timp pompa a activat "în gol" deoarece mişcarea activă a ionilor într-un sens era anulată de mişcarea lor pasivă în sens opus prin canalele deschise, dar nu a activat în zadar, întrucât tocmai acest interval i-a fost necesar şi suficient pentru a atinge noul regim de viteză. Din acest moment (- 60 mV) şi până la atingerea vechii valori a potenţialului de repaus (- 80 mV) se derulează cea de-a doua parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune numită repolarizare electrică activă, asociată cu o distribuţie normală a celor doi ioni:

mult Na + la exterior şi mult K + la interior Abia din acest moment, datorită creşterii progresive a gradientuiui Na+ orientat spre interior, devine posibilă ejectarea protonilor la faţa externă a membranei prin antiportul Na + /H + şi, ca urmare, realizarea condiţiilor pentru reînchiderea progresivă a canalelor ionice prin ocluzare sterică cu Ca 2+ .

4. Pompa de Na + -K* mecanism homeostazic cu autoreglaj

Pompa de Na + K + este un mecanism cu autoreglaj întrucât nivelul de activare a ATP-azei specifice este dependent tocmai de concentraţiile citoplasmatice ale ionilor transportaţi: creşterea Na + sau/şi reducerea K + stimulează activitatea enzimei, modificările de sens invers inhibând-o. Cum în timpul fazei de repolarizare electrică activă pompa reduce progresiv concentraţia citoplasmatică a Na + şi o sporeşte pe cea a K\ ea îşi autodetermină în acest mod reducerea propriei activităţi şi, prin aceasta, a transportului ionic. Inerţia metabolică se manifestă însă şi în acest caz şi, ca urmare, activitatea pompei nu se opreşte brusc în momentul atingerii valorilor de repaus ale homeostaziei iono-electrice (la -80 mV), ci ea continuă în timp - desigur cu o viteză ce scade progresiv - ducând potenţialul de repaus la valori mai negative (aprox. - 90 mV) (Fig. 21 C). Prin deschiderea aleatorie a canalelor ionice, pe fondul unei activităţi reduse a pompei, potenţialul revine încet la valoarea normală. Menţinerea quasiconstantă a acesteia, cu mici oscilaţii lo- cale, este expresia echilibrării valorice dintre mărimea influxului pasiv al Na + , datorat deschiderii spontane a unor canale şi aceea a efluxului activ al Na + , datorat activităţii bazate, de fond a pompei ionice. Când canalele sunt deschise sub acţiunea stimulului adecvat şi începe influxul de Na + , tocmai creşterea concentraţiei sale constituie factorul care produce activarea ATP-azei şi trecerea pompajului la un nou regim de viteză de lucru

5. Propagarea potenţialului de acţiune

Să considerăm un fragment de membrană neuronală cu geometrie plană, încărcată la valoarea potenţialului de repaus (-80 mV), asupra căreia a

acţionat un stimul de valoare suficientă pentru a deschide cel puţin numărul cnticde canale (Fig. 37). în momentul terminării fazei ascendente a potenţialului

80 *20-90 -80 -SO*D -80

Fig. 37 Trei faze succesive (A, B, C) ale depolarizârii pe o porţiune plană de membrană şi valorile corespunzătoare ale potenţialelor membranare (a, b, c)

iy.

or

de acţiune (Fig. 37 A), determinată de influxul ionilor Na\ porţiunea membranei afectată de stimul va fi electronegativă la faţa externă (datorată prezenţei ionilor CI) şi electropozitivă la faţa internă (datorată excesului ionilor Na*) (+ 20 mV) invers decât porţiunile învecinate, aflate încă în stare de repaus (- 80 mV) Purtătorii de sarcină aflaţi pe cele două feţe ale membranei sunt: în zona depolanzată ionii CI la exterior şi ionii Na* la interior, iar în zonele vecine aflate la potenţialul de repaus, ionii Na + şi H + la faţa externă şi ionii A (anionii organici) la faţa internă. Deşi sarcinile de semn contrar se atrag reciproc cu forţe egale, electromigrarea purtătorilor de sarcină este strict determinată de mobilitatea lor în soluţii apoase. Dintre toţi purtătorii de sarcină cea mai mare mobilitate o au ionii H* care pot transla dintr-un nod în altul în cadrul reţelei formată de moleculele apei, dând d viteză globală apreciabilă, deşi fiecare ion H* se deplasează doar între două noduri vecine. Ca urmare ionii H + sunt singurii în măsură să se deplaseze în câmpul sarcinilor negative. Atraşi de electronegativitatea zonei depolarizate (ionii CI) ionii H + vor migra din zonele vecine acesteia, determinând aici deschiderea altor canale ionice (Fig. 37 A).

Distanţa maximă de la care pot fi atraşi protonii este dependentă de căderea de potenţial dintre zona negativă şi cea pozitivă, deci de amplitudinea potenţialului de acţiune (de depolarizare).

Dacă prin depolarizarea iniţială provocată de stimul (Fig. 37 A) ia naştere, la faţa externă a membranei, o zonă electronegativă centrală, înconjurată de una electropozitivă, după realizarea primului pas al propagării

(Fig. 37 B), ca urmare a repolarizării zonei iniţiale, ia naştere o zonă electronegativă circulară mărginită de ambele părţi de zone electropozitive. Deşi electronegativitatea acestei zone va exercita o forţă de atracţie egală asupra sarcinilor pozitive aflate de ambele părţi, totuşi, propagarea se va pro- duce numai într-un sens (centrifugal). Explicaţia constă în faptul că, deşi ambele sunt electropozitive, cele două zone nu au aceleaşi valori ale potenţialului de repaus: zona frontală (periferică) are potenţialul la valoarea de repaus (- 80 mV), iar cea posterioară (centrală) la o valoare mai negativă(- 90 mV, vezi Fig. 36 C), determinată de inerţia metabolică a pompei care nu se poate opri brusc la atingerea stării iniţiale. Desigur, dacă din diverse motive (acţiunea unor medicamente, droguri sau în anumite neuropatii), activitatea pompei este deficitară sau dacă nu toate valenţele ei funcţionale devin actuale, atunci potenţialul zonei posterioare devine egal sau inferior celui din zona frontală şi propagarea se realizează şi în sens retrograd ducând la consecinţe deosebit de grave în planul integrării neuronale. Procesul continuă afectând radiar zonele mai îndepărtate.

Din cele de până aici rezultă o concluzie deosebit de importantă, şi anune, că propagarea potenţialului de acţiune este un fenomen bazat pe procese de electromigrare ce au loc exclusiv la faţa externă a membranei. Aceasta deoarece: a) mecanismul biochimic (complexarea organometalică a Ca 2+ ) care controlează accesul prin canal este situat la gura externă a acestuia; b) ionii H + , care determină nu numai închiderea canalului, ci şi gradul ei de fermitate, sunt cantonaţi la faţa externă a membranei şi iii) tot la această faţă, sub acţiunea stimulului, ia naştere forţa (electronegativitatea) capabilă să disloce din zonele învecinate purtătorii de sarcină (ionii H + ) cu cea mai mare mobilitate în soluţii apoase. Cu toate că şi la faţa internă a membranei depolarizate se creează o situaţie similară, zona electropozitivă fiind înconjuurată de o zonă electronegativă (Fig. 37 a), între ele exercitându-se forţe de atracţie electrostatică de aceleaşi valori ca şi la exterior, cu toate acestea, aici nu au loc mişcări ale sarcinilor electrice întrucât particulele purtătoare (Na + şi A) au o mobilitate în soluţie aproape nulă comparativ cu aceea a ionului H + .

în ceea ce priveşte propagarea pe soma neuronului sau pe prelungirile sale, mielinizate sau nu, deosebirile nu sunt de esenţă, ea realizându-se în baza aceleiaşi legităţi, ci doar de nuanţă, ele fiind determinate de geometria suprafeţelor, de distanţele reale dintre zonele electronegative şi electropozitive de la suprafaţa externă a membranei şi de valoarea reală a amplitudinii potenţialului de acţiune.

5.1. Viteza de propagare a potenţialului de acţiune

In exemplul de mai sus (Fig. 37) propagarea se realiza prin deplasarea din aproape in aproape a ionilor H- de pe suprafaţa membranei aflată în repaus spre cea aflată in acţiune. In consecinţă viteza propagării potenţialului de acţiune mai mica decât viteza de electromigrare a ionilor H + deoarece se adaugă ş'i timpul necesar deschiderii canalelor şi realizării influxului Na*, este redusă (sub 30 m/sec). Pe o suprafaţă membranară liberă, fără mielinâ viteza de propagare a PA creşte odată cu creşterea electronegativităţii zonei depolarizate, deci paralel cu creşterea valorii amplitudinii PA iniţial (la rândul ei, aflata in raport de directă proporţionalitate cu valoarea potenţialului de repaus de la care se porneşte). Dacă ne referim strict la prelungirile neuronale nem.elin.zate, datorită geometriei lor (cilindru), viteza de propagare poate creşte odată cu creşterea diametrului acestora deoarece cantitatea totală de sarcină negativa pe aceeaşi lungime a porţiunii depolarizate va fi mai mare (Fig 38)

Fig. 38 Viteza de propagare creşte odată cu

cantitatea totalădesarcină pe aceeaşi lungime I a fibrei

- ,'.r=./ +-

+ +-+ 4-

>

t

v

fT; AV^tVA^iV!*! ^

F-T-T+

Pentru a satisface nevoile concrete ale unei existenţe complexe în care viaţa este condiţionată şi de rapiditatea circulaţiei informaţiei şi comenzii in circuitele de integrare, evoluţia a selectat o modalitate de propagare mult mai eficientă sub acest aspect, anume propagarea saltatorie.

Porţiuni bine delimitate ale prelungirilor sunt izolate electroionic de hchidul interstiţial, lăsând între ele mici porţiuni de membrană, axonală sau dendntica, in contact nemijlocit cu acesta. Nemaiavând nici un rol funcţional canalele ionice de pe porţiunile acoperite cu "izolator" dispar, rămânând doar în porţiunile neizolate. Izolarea axonului sau dendritei se realizează prin înfăşurarea repetată a membranei celulei gliale (Schwann sau oligodendroglie) in jurul prelungirii formând un înveliş izolator (mielina). întreruperile acesteia unde membrana prelungirii rămâne în contact cu lichidul electroionic extracelular, formează nodurile Ranvier. Depolarizarea unui nod (electronegativarea externă) va determina electromigrarea ionilor H* de la nodunle vecine, deschiderea canalelor ionice ale acestor porţiuni membranare şi generarea, in consecinţă, a unui potenţial de acţiune. Prin salturi de la un

nod la altul potenţialul de acţiune se poate propaga cu viteze de patru-şase ori mai mari (120-180/ms) decât pe porţiunile neacoperite de izolator (Fig. 39). Desigur, şi în acest caz, creşterea diametrului fibrei propriu-zise (diametrul axonului sau dendritei, fără a include şi învelişul mielinic) va determina o sporire corespunzătoare a vitezei de propagare.

Fig. 39

Propagarea

saltatorie

6. Mecanismul transmisiei sinaptice (comunicarea la interfaţă)

La nivelul butonului terminal al axonului, reprezentând polul de ieşire al neuronului, se găsesc vezicule pline cu substanţă neurotransmiţătoare. întrucât eliberarea acesteia în spaţiul sinaptic implică reorganizarea fosfolipidelor din membrana veziculei şi cea a butonului, pe feţele citoplasmatice ale acestora se găsesc proteine speciale (proteina F şi sinapsina I) care, prin complexare cu ionii Ca 2+ , asigură contactul strâns (mai puternic decât atracţia electrostatică) pe durata necesară reaşezării fosfolipidelor într-un bistrat ce se continuă între cele două membrane (vezi Fig. 31 C şi D). Deschiderea veziculei spre faţa sinaptică este asigurată de reorganizarea fosfolipidelor din cele două membrane venite în contact.

Cantitatea de neurotransmiţător eliberată prin exocitoză va fi dependentă de durata totală a depolarizării membranei butonului terminal. După travesarea fantei sinaptice, neurotransmiţătorul ajunge la faţa externă a membranei postsinaptice (dendritică, somatică sau axonală pentru sinapsele neuro-neurale, respectiv la membrana formaţiunii efectoare pentru sinapsele neuro-motorii şi neuro-secretorii) unde intră în contact şi interacţionează cu proteina-receptor adecvată. Ca urmare a legării neurotransmiţătorului de proteina-receptor a formaţiunii postsinaptice, la nivelul acesteia apar consecinţe finale ce depind de tipul sinapsei şi de specificul funcţional al efectorului:

depolarizarea (sinapsa neuro-neurală excitatoare) sau hiperpolarizarea (sinapse neuro-neurale inhibitorii), declanşarea contracţiei (sinapse neuromotorii) sau eliberarea unor produşi de sinteză (sinapse neurosecretorii).

7. Uzura şi moartea neuronilor

Solicitarea funcţională a neuronilor este apreciabilă, ei fiind implicaţi

în procese permanente de integrare. Cu toate acestea neuronii uzaţi nu pot fi

înlocuiţi prin diviziune Pierderea capacităţii de a se divide este un tribut plătit

de neuron înaltei sale specializări funcţionale. Diviziunea este un proces grav

a cărui desfăşurare impune întreruperea oricărei alte activităţi. Or, un asemenea

repaus funcţional, necesar multiplicării, neuronul nu şi-l poate îngădui. Contradicţia ce apare între uzura relativ rapidă şi incapacitatea neuronului de

a se reînnoi prin diviziune este rezolvată prin accentuarea turnover-ului

componentelor celulare. Toate organitele celulare sunt supuse unui proces

de reînnoire care se desfăşoară tot timpul: macromoleculele ce le compun

sunt înlocuite cu altele noi, cele vechi fiind distruse prin catabolizare. încât, reînnoirea în forma unui proces continuu - turnover-ul - aduce avantajul păstrării pe acelaşi palier valoric şi pentru vreme îndelungată â capacităţii funcţionale a neuronului, în timp ce reînnoirea în forma unui proces discontinuu - diviziunea

-,

pe lângă dezavantajul întreruperii periodice a activităţii specifice, ar fi generat

şi

dezavantajul unor permanente oscilaţii valorice ale capacităţii funcţionale

determinate de uzura progresivă în intervalul dintre două diviziuni succesive. în acest mod neuronul este menţinut pentru multă vreme la aproximativ aceeaşi "vârstă" nu numai funcţional, ci şi anatomic, "urmele" uzurii sale în timp fiind mereu "şterse" de procesul reînnoirii permanente. Acesta considerăm a fi motivul principal al renunţării la diviziune în cazul neuronului.

La nivelul sistemului viu, însă, "vârsta" nu este o simplă şi pasivă trecere prin timpul fizic, ci ea îşi află adevărata măsură în numărul de cicluri metabolice realizate efectiv. Sistemul viu nu este, deci, programat genetic să "existe" un anumit interval de timp, ci să "realizeze" un anumit număr de reacţii biochimice în cadrul metabolismului. Ca urmare şi neuronul, tocmai întrucât

se reînnoieşte permanent, se va apropia implacabil de momentul epuizării numărului maxim de cicluri biochimice, dat prin programul său genetic, sfârşind prin moarte. Independent de locul în care sunt situaţi - scoarţă, trunchi, ganglioni -neuronii mor odată cu epuizarea programului genetic, locul lor fiind ocupat, în sens pur anatomic, de celulele gliale care se divid (fenomenul de cicatrizare). Este necesar să facem distincţie între moartea "naturală" a neuronilor, datorată epuizării programului genetic şi moartea "determinată", prin mecanisme încă necunoscute, în scopul eliminării purtătorilor de erori genetice sau al reorganizării în interiorul unei formaţiuni nervoase. Independent de cauza care

o determină, moartea însemnează afectarea unor reacţii reflexe întrucât nici

un neuron nu poate exista decât integrat unui arc reflex. Pentru ca şi în aceste

condiţii capacitatea integratoare a sistemului nervos să nu fie (prea mult) afectată, evoluţia a reţinut ca modalitate compensatoare formarea mai multor circuite neuronale paralele pentru una şi aceeaşi activitate reflexă încât

moartea unui neuron pe un circuit determină, pe lângă alte procese de reorganizare, intrarea în funcţie a unuia din circuitele de "rezervă". Desigur, este vorba de o formă redundantă întrucât, se pare, numai în situaţii deosebite se ajunge la epuizarea, în finalul vieţii organismului, a tuturor circuitelor paralele.

Capitolul IV - Neuronul componentă a sistemului cibernetic elementar

Sistemul nervos este un sistem cibernetic întrucât participă la realizarea integrării organismului în baza culegerii, stocării şi prelucrării informaţiei, a elaborării comenzilor şi controlului executării acestora. Componenta elementară a sistemului nervos, la nivelul căreia se realizează prima treaptă a integrării, este arcul reflex (numit, de aceea, unitate structural- funcţională a sistemului integrator). Componenta de bază a arcului reflex este neuronul. Acesta, deşi nu este capabil de a realiza singur integrarea (motiv pentru care nu poate avea valoare de unitate structural-funcţională a sistemului nervos), deţine o sumă de însuşiri specifice care o fac posibila. 7n baza acestora neuronul are calitatea de element component al sistemului cibemetic elementar - arcul reflex.

1. Polaritatea funcţională a neuronului

Porţiunile membranei neuronului care poartă pe ele proteine-recep- tor pentru neurotransmiţatori (membrana postsinaptica) constituie polul de intrare. Aceste porţiuni pot fi reprezentate de membrana somei neuronale, a extremităţilor dendritice, a conului de emergenţă şi de porţiunea extrasinaptică a butonului terminal (Fig. 40). Receptorii specifici pentru neurotransmiţatori sunt, cel mai probabil, chiar proteinele-canal sau formaţiuni ataşate acestora. De aceea consecinţa legării neotransmiţâtorului de receptorul specific este

deschiderea canalelor ionice şi iniţierea potenţialelor locale şi/sau de acţiune, încât, la nivelul polului de intrare se realizează transferul mesajului de pe suportul chimic (neurotransmiţătorul) pe un suport electric (potenţialele locale şi/sau de acţiune).

1NP

OUTP

Fig.40

Polaritatea funcţională a neuronului. INP - intrări; OUTP - ieşiri

Acest pol al neuronului este o adevărată "zonă a intrărilor" deoarece mesajele vin, în cele mai multe cazuri, pe câteva mii de căi distincte (sinapse), reprezentând tot atâtea intrări. Indiferent însă de numărul intrărilor, la nivelul somei neuronale şi conului de emergenţă al axonului toate mesajele sosite concomitent sunt prelucrate într-un singur proces, astfel încât întreaga zonă a intrărilor dobândeşte un caracter unitar.

Polul de ieşire al neuronului este reprezentat de acele zone membranare la nivelul cărora se eliberează neurotransmiţătorul (membrana presinaptică). Particularităţile acestei porţiuni membranare sunt determinate de funcţiile îndeplinite - eliberarea prin exocitoză a neurotransmiţătorului, în legătură cu care trebuie pusă prezenţa sinapsinei I pe faţa citoplasmatică şi recaptarea excesului de neurotransmiţător care scapă lizei enzimatice, în legătură cu care trebuie pusă existenţa în membrană a unor transportori specializaţi în acest sens.

1.1. Controlul polului de intrare

Necesitatea unui asemenea control este impusă de însăşi calitatea de microsistem cibernetic a neuronului. Controlul se realizează la două nivele: a) elementar, local sau neuronal, reprezentând autoreglajul şi b) sistemic, general sau neuroendocrin, reprezentând reglajul (integrarea neuronului în suprasistem).

Controlul elementar rezidă în modificări ale excitabilităţii membranei din zonele de intrare produse de a) metabolism şi de b) funcţionarea însăşi a

neuronului. Nivelul de desfăşurare a metabolismului condiţionează excitabilitatea atât în plan energetic, prin furnizarea de ATP necesar pompei de Na + -K*. cât şi în plan material, prin tumover-ul componentelor membranare, în special cel al proteinelor (receptori, transportori şi enzime). Funcţionarea neuronului, constând în generarea potenţialelor de acţiune, duce la modificări grave, dar de scurtă durată, ale excitabilităţii prin însăşi dinamica stărilor închise şi a celei deschise ale canalelor. în timpul potenţialului de acţiune se disting patru faze în care excitabilitatea are valori diferite (Fig. 41). în timpul fazei de

 

mV

i,

0

-

 

i

A

Fig. 41 Variaţiile excitabilităţii în timpul potenţialului de acţiune. Ex.-excitabilitate; N - valoare normală a excitabiliătii

 

i

Ex

i

 

:

/

N

f-

 

I

 

i

 

n. L

 

L-

prepotenţial excitabilitatea creşte progresiv (Fig. 41 A) până în momentul în care au fost deschise toate canalele numărului critic. în acest moment excitabilitatea devine nulă (Fig. 41 B) întrucât aplicarea acum a unui nou stimul surprinde canalele în stare deschisă. Este faza refractară absolută ce durează până în momentul în care activitatea intensificată a pompei realizează gradientul de Na+ necesar funcţionării antiportului Na7H + , determinând astfel legarea Ca 2+ la gurile externe ale canalelor şi trecerea acestora în starea închisă. Din acest moment excitabilitatea revine spre valoarea normală, progresiv pe măsură ce se închid canalele; când numărul canalelor rămase încă neînchise este mai mic cu unu decât numărul critic, valoarea excitabilităţii excede nivelul iniţial atingând din nou valoarea maximă (Fig. 41 C) pe care a avut-o la sfârşitul fazei de prepotenţial. în continuare excitabilitatea se va re- duce pe seama activităţii încă sporită a pompei până la închiderea tuturor canalelor, când va atinge nivelul iniţial. Deşi toate canalele au fost închise excitabilitatea continuă să scadă chiar sub nivelul iniţial (Fig. 41 D) datorită funcţionării inerţiale a pompei care sporeşte astfel gradul de fermitate a închiderii acestora.

Controlul la nivel sistemic se realizează prin modificarea excitabilităţii sub acţiunea unor substanţe active: neuromodulatori, neurotransmiţători inhibitori şi hormoni, produse de alte formaţiuni celulare. Neuromodulatorii

modifică excitabilitatea polului de intrare prin mecanisme ce diferă în funcţie de natura chimică a acestora: creşterea sau reducerea fluidităţii fosfolipidelor, a reactivităţii receptorilor celulari, a activităţii pompei Na*-K + , modificarea

reactivităţii liganzilor proteici ai canalelor faţă de ionii Ca 2+ , modificarea zonală

a densităţii canalelor ionice etc. Neurotransmiţătorii inhibitori determină, prin

mecanisme mai puţin cunoscute, dar interesând - cel mai probabil - creşterea remarcabilă a stabilităţii complecşilor organometalici ai Ca 2+ cu proteinele- canal, o "anulare" temporară a excitabilităţii membranei, deci o blocare a intrării semnalelor.

Un rol important în realizarea controlului sistemic îl au cele două sisteme enzimatice de la nivelul membranei - cel al adenilatciclazei şi cel al fosfatidilinozitolkinazei (vezi Fig. 26 şi 27). Este dovedit faptul că toate substanţele neurotrope de origine exogenă (medicamente, droguri, unii poluanţi chimici) acţionează prin interferenţa cu aceste mecanisme.

1.1.1. Codificarea semnalelor la nivelul zonei de intrare

Membrana somei neuronale nu funcţionează doar ca un sumator, ci şi ca un integrator de semnale. Dacă pe soma unui neuron ar descărca

neurotransmiţătoro singură sinapsă, situată în poziţie simetrică faţă de conul

de emergenţă al axonului (Fig. 42), atunci propagarea PA s-ar realiza ca o

Fig. 42 Propagarea pe o soma neuronală cu o singură intrare

undă circumferenţială neîntreruptă în spatele căreia potenţialul revine la valorile

de repaus. Deoarece, în acest caz, membrana somei are aceeaşi valoare a

potenţialului de repaus pe toată suprafaţa sa, amplitudinea PA va fi aceeaşi în orice punct al undei propagate, indiferent de poziţia acesteia. Ajunsă la conul de emergenţă, electronegativitatea zonei de depolarizare (PA) va disloca ionii

H + de la primul nod, determinând deschiderea canalelor ionice şi la acest nivel

încât, pe canalul purtător (axon) va pătrunde un singur potenţial de acţiune. în realitate, însă, pe soma neuronală descarcă, în majoritatea cazurilor, câteva

mii de sinapse. Probabilitatea ca toate acestea să se afle în aceeaşi fază de

activitate este, practic, nulă, cu atât mai mult cu cât ele aparţin unor circuite

neuronale distincte (convergente pe acelaşi neuron). în consecinţă, în fiecare moment membrana somei neuronale se prezintă ca un mozaic de zone cu potenţiale şi, deci cu excitabilităţi diferite (Fig. 43). în această situaţie

Fig. 43 Propagarea pe o soma neuronală cu mai multe intrări

descărcarea neurotransmiţătorului la una din sinapse va determina apariţia în acel punct tot a unui singur potenţial de acţiune care, însă, datorită mozaicului de excitabilitate, nu se va mai propaga sub forma unei unde circumferenţiale neîntrerupte, cu amplitudine şi viteză constante, ci sub forma unei unde sinuoase, întreruptă acolo unde ea a întâlnit o zonă aflată în perioada refractară şi având amplitudini şi viteze variabile de la un punct la altul. în acest mod, potenţialul unic de la intrare va fi multiplicat în numeroase alte potenţiale cu amplitudini variabile. Datorită mozaicului de excitabilitate creşte şansa propagării şi a potenţialelor de mai mică amplitudine. Informaţia în acest caz este purtată de amplitudinea potenţialelor întrucât, cu cât amplitudinea potenţialului iniţial a fost mai mare, corespunzând unei cantităţi mai mari de neurotransmiţător, cu atât mai multe direcţii de propagare sinuoasă vor avea şansa să ajungă ia conul de emergenţă al axonului cu o amplitudine suficientă pentru a putea fi admise pe canalul purtător. Astfel, potenţialul de acţiune intrat, unic şi de amplitudine dată, propagat în aceste

10

9

8

7

6

5

i

3

2

1