Sunteți pe pagina 1din 206

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

CORNELIU STANCIU

INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZ1OLOGIE
Integrarea neuroendocrina

EDITURA FUNDAŢIEI ( , t , ) ROMÂNIA DE MÂINE


CORNELIU STANCIU • INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZIOLOGIE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCIU, CORNELIU
Introducere în psihoflziologie: integrarea neuroendocrină /
Corneliu Stanciu - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003
204p.; 23,5 cm
ISBN 973-582-826-X

159.91

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003


ISBN 973-582-826-X
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

CORNELIU STANC1U

INTRODUCERE ÎN PSIHOFIZIOLOGIE
Integrarea neuroendocrină

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2003
CUPRINS
INTRODUCERE 7

SECŢIUNEA I. ORGANISMUL Şl CELULA

Capitolul I. Organismul uman ca sistem termodinamic


1. Conceptul de sistem 11
1.1. Alcătuirea şi structura sistemului 12
1.2. Tipuri de sisteme 12
2. Organismul viu ca sistem termodinamic 13
2.1. Integralitatea organismului ca sistem termodinamic 14
2.2. Integrarea sistemului viu 15
2.2.2. Reflectarea ca proces universal 15
2.2.2. Modalităţi de integrare 17

Capitolul II. Celula ca sistem termodinamic


1. Organizarea funcţională a celuiei 21
1.1. Celula ca sistem deschis 21
1.2. Reglarea metabolismului celular 23
1.3. Alcătuirea şi structura celulei 24
1.3.1. Organitele celulare şi rolurile lor 25
1.3.2. Specializările funcţionale ale celulelor 33
1.3.3. Relativitatea tipologiei funcţionale a celulelor 39

SECŢIUNEA a ll-a. COMPONENTA NERVOASĂ A SISTEMULUI INTEGRATOR

Capitolul III. Neuronul, celulă excitabilă şi secretorie


1. Alcătuirea şi structura neuronului 43
2. Mecanisme implicate în asigurarea excitabilităţii neuronului 51
2.1. Pompe ionice 51
2.1.1. Pompa de Na*- K* 52
2.1.2. Pompa de Ca2* 54
2.2. Mecanismul de schimb antiport Na*/H* 54
2.3.Sisteme enzimatice la nivelul membranei neuronale 57
2.3.1. Sistemul enzimatic energetic (ATP-azele) 57
2.3.2. Sistemul enzimatic de comunicare 57
2.3.2.1. Sistemul adenilatciclazei 58
2.3.2.2. Sistemul fosfatidilinozitolkinazei .' 60
2.4. Sistemul receptor al membranei 61
2.5. Mecanismul de funcţionare a canalului ionic 62
2.5.1. Modelul barierelor (porţilor) 62
2.5.2. Modelul ocluzării 64
2.6. Mecanisme implicate în realizarea secreţiei neuronale 66
3. Procese electroionice la nivelul membranei neuronale 68
3.1. Geneza şi întreţinerea potenţialului membranar
de repaus (fluxurile ionice active) 68
3.2. Geneza şi desfăşurarea potenţialului
de acţiune (fluxurile ionice pasive) 70
3.2.1. Deschiderea (activarea) canalului ionic 7C
3.2.2. Numărul critic de canale deschise şi pragul de detonare a PA 71
3.2.2.1. Excitabilitatea neuronului 73
3.2.3. Fluxurile ionice pasive sau desfăşurarea potenţialului de acţiune 75
3.2.3.1. Influxul pasiv al ionilor Na* 75
3.2.3.2. Efluxul pasiv al ionilor K* 76
4. Pompa de Na'K*- mecanism homeostaziccu autoreglaj 78
5. Propagarea potenţialului de acţiune 78
5.1. Viteza de propagare a potenţialului de acţiune 81
6. Mecanismul transmisiei sinaptice 82
7. Uzura şi moartea neuronilor 83

Capitolul IV. Neuronul - componentă a sistemului cibernetic elementar


1. Polaritatea funcţională a neuronului 85
1.1. Controlul polului de intrare 86
1.1.1. Codificarea semnalelor ia nivelul zonei de intrare 88
1.2. Recodificarea semnalelor la intrarea pe axon 90
1.3. Controlul polului de ieşire 90
1.3.1. Decodificarea semnalelor la nivelul butonului terminal 91
2. Interfaţa ieşire-intrare 92
3. Canalul ionic ca sistem cu mai multe stări posibile 95
4. Plasticitatea sinapsei 96

Capitolul V. Arcul reflex ca sistem cibernetic


1. Ierarhia arcurilor reflexe 99
1.1. Arcul reflex elementar 99
1.1.1. Receptorul 100
1.1.1.1. Geneza PA la nivelul receptorului 100
1.1.1.2. Organizarea funcţională a sistemelor receptoare •. 101
1.1.1.3. Specializarea receptorilor 102
1.1.1.4. Adecvarea receptorilor 109
1.1.2. Calea aferentă a arcului reflex elementar 110
1.1.3. Centrul nervos al arcului reflex elementar 110
1.1.4. Calea aferentă a arcului reflex elementar 111
1.1.5. Efectorul 112
1.1.6. Calea aferentă inversă a arcului reflex 114
1.2. Arcul reflex supraeiementar '. 116
1.2.1. Calea aferentă a arcului supraelementar 117
1.2.2. Cnetrul nervos al arcului reflex supraelementar 118
1.2.3. Calea eferentă a arcului reflex supraelementar 119
2. Noţiunea de organ nervos 120

Capitolul VI. Relaţii interneuronale în cadrul arcurilor reflexe


1. Relaţii sinaptice (circuite neuronale) 123
2. Interrelaţii nonsinaptice 125
5
2.1. Relaţii nonsinaptice între corpii csiulari 126
2.2. Interrelaţii nonsinaptice între prelungirile neuronale 128

Capitolul VII. Centrii nervoşi


1. Noţiunea de centru nervos 133
2. Modificări de excitabilitate în jurul focarului stimulat 134
2.1. Creşterea excitabilităţii în jurul focarului (iradierea) 134
2.2. Scăderea excitabilităţii în jurul focarului (concentrarea) 135
2.3. Iradierea şi concentrarea în suprafaţă şi în volum 136
2.4. Inducţia simultană şi consecutivă 137
2.5. Centri nervoşi ca sisteme logice cu mai multe stări 138

Capitolul VIII. Formaţiuni ganglionare


1. Ganglionii senzitivi 141
2. Ganglionii vegetativi 142

Capitolul IX. Activitatea integratoare a organelor nervoase


1. Caracterul unitar al integrării 145
2. Condiţionarea reflexă 148

Capitolul X. Privire genrală asupra analizatorilor 151

SECŢIUNEA a lll-a. COMPONENTA ENDOCRINĂ A SISTEMULUI INTEGRATOR

Capitolul XI. Integrarea endocrină


1. Mesajul hormonal 158
2. Secreţia de hormoni 158
3. Nivelele de organizare a subsistemului endocrin 159
4. Structura subsistemului endocrin 161
5. Arcul şi actul reflex endocrin 163
6. Timpul reflex în integrarea endocrină 164
7. Sferele integrării endocrine 166
SECŢIUNEA a IV-a. SISTEMUL INTEGRATOR NEUROENDOCRIN

Capitolul XII. Integrarea neuroendocrinâ


1. Particularităţile integrării neuroendocrine 170
2. Arcul şi actul reflex neuroendocrin 173
3. Integrarea neuroendocrină a mediului intern 176
3.1. Integrarea neuroendocrinâ în plan termic 176
3.2. Integrarea neuroendocrină în plan chimic 179
4. Integrarea neuroendocrină în mediul extern 186
4.1. Integrarea neuroendocrină în plan material 187
4.2. Integrarea neuroendocrină în plan energetic 188
4.3. Integrarea neuroendocrină în plan informaţional 191

Capitolul XIII. Sferele integrării fiinţei umane 195


Bibliografie selectivă 203

6
INTRODUCERE
Organismul viu este un sistem numai în măsura în care deţine o
anumită alcătuire - reprezentată de totalitatea părţilor sale - şi o anumită
structură - reprezentată de totalitatea relaţiilor semnificative dintre acestea.
El este un sistem deschis întrucât realizează cu ambianţa proprie schimburi
de substanţe, energie şi informaţie. în baza acestor relaţii de schimb
organismul viu împreună cu ambianţa sa intimă formează un sistem
termodinamic In cadrul căruia el reprezintă componenta cu evoluţie rapidă.
întrucât, viaţa însemnează ordine, sistemul este viu numai în măsura în care
reuşeşte să-şi menţină entropia la un nivel redus. Expresia biologică a
entropiei optime este homeostazia sistemului viu starea de invariantă relativă
a tuturor parametrilor săi fizici, chimici, biochimici şi fiziologici. între necesitatea
invariaţiei parametrilor de stare (calitatea de sistem antientropic) şi necesitatea
realizării schimburilor (calitatea de sistem termodinamic deschis) se naşte
astfel o contradicţie ce nu poate fi rezolvată în favoarea nici uneia din părţi.
Singura soluţie este acceptarea de către sistemul viu a unei anumite
toleranţe atât în privinţa constanţei parametrilor proprii, care devine relativă,
cât şi în privinţa schimburilor, care devin selective. Or, tocmai limitele acestei
toleranţe exprimă nivelul entropiei sistemului viu: cu cât distanţa dintre ele
este mai redusă, cu atât nivelul entropiei este mai coborât. Faptul că o anume
toleranţă este obligatorie denotă că şi reducerea nivelului entropiei sub o anumită
limită este dăunătoare sistemului viu. Menţinerea toleranţei între limite relativ
apropiate, deci, păstrarea entropiei la un nivel redus, dar nu oricât de redus,
implică necesitatea existenţei unor modalităţi de corectare a abaterilor
inevitabile. în timp ce caracterul necesar al corectării izvorăşte din calitatea
de sistem antientropic a organismului, inevitabilitatea abaterilor izvorăşte din
calitatea de sistem deschis a acestuia, ambele calităţi, aflate într-o vădită
contradicţie, condiţionând în mod egal calitatea acestuia de a fi viu. Aceste
modalităţi de realizare şi menţinere a constanţei, în condiţiile realizării unor
permanente schimburi cu ambientul, sunt reprezentate de procesele
integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.
Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La
rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire
în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela al
trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este
momentul în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă
sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este
momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta
sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca
proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.
întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de
devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din
acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii
evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la
animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor
superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune
- cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge
acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar
organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea
sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai
activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:
bio-psiho-socio-culturală. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui
punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca
reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu
numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.
Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane
ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele
patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor
ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi
culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie.
Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face
posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi
viitor -, ea fiind atât refroacf/Vă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin
învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente
temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare
fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează
acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi
permanente schimburi cu ambientul, sunt reprezentate de procesele
integratoare ce cad în sarcina sistemului neuroendocrin.
Integrarea ca proces are la bază principiul universal al reflectării. La
rândul ei, reflectarea în lumea obiectivă cunoaşte un continuu proces de devenire
în cadrul căruia se pot distinge trei momente esenţiale. Primul este acela ai
trecerii ei de la forma pasivă la forma activă, specifică lumii vii. Al doilea este
momentui în care reflectarea activă devine şi conştientă, ceea ce conferă
sistemului viu o nouă dimensiune - cea psihologică. în fine, al treilea este
momentul în care reflectarea activă şi conştientă devine şi raţională, prin aceasta
sistemul viu dobândind alte două dimensiuni: cea socială şi cea culturală. Ca
proces, reflectarea presupune o sumă de relaţii între un reflectant şi un reflectat.
întrucât reflectantul este reprezentat de sistemul viu, procesul de
devenire a reflectării este, în fapt, un rezultat al evoluţiei organismului. Din
acest motiv, celor trei momente enumerate mai sus le corespund anumite stadii
evolutive ale sistemului viu. Reflectarea este doar activă la toate plantele şi la
animalele al căror sistem neuroendocrin este, comparativ cu cel al animalelor
superioare, mai puţin dezvoltat. Aceste organisme deţin o singură dimensiune
- cea biologică. în dezvoltarea lui ulterioară sistemul neuroendocrin atinge
acel nivel de dezvoltare de la care reflectarea devine şi conştientă, iar
organismul dobândeşte şi dimensiunea psihologică. La om, dezvoltarea
sistemului neuroendocrin este în măsură să asigure o reflectare nu numai
activă şi conştientă, ci şi raţională, fiinţa umană devenind cvadridimensională:
bio-psiho-socio-culturalâ. Aflată la capătul unui lung proces evolutiv, al cărui
punct de pornire s-a aflat în lumea nevie, fiinţa umană poate fi considerată ca
reprezentând acel nivel de evoluţie al Naturii de la care aceasta devine nu
numai conştientă, ci şi responsabilă de propria ei existenţă şi devenire.
Bazată pe formele cunoscute ale reflectării, integrarea fiinţei umane
ca procesualitate se dezvoltă şi în plan ontologic într-o manieră similară. Cele
patru dimensiuni sunt date prin naştere doar ca premise, dezvoltarea lor
ulterioară implicând integrarea progresivă prin mecanisme neuroendocrine în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii - biologică, psihologică, socială şi
culturală -, integrare bazată pe învăţarea mijlocită şi nemijlocită şi pe memorie
Capacitatea sistemului neuroendocrin de a achiziţiona şi stoca informaţia face
posibilă integrarea simultană în trei segmente temporale - prezent, trecut şi
viitor -, ea fiind atât retroactivă - prin învăţarea mijlocită şi - constatativă - prin
învăţare nemijlocită -, cât şi anticipativă - prin intuiţie creatoare. Integrarea în
cele patru sfere ale existenţei şi devenirii, concomitent în cele trei segmente
temporale, având atributul de a fi raţională ea este şi critică. Prin integrare
fiinţa umană nu se conformează ad-literam unei lumi date, ci ea se raportează
acesteia şi şi-o raportează sieşi încât integrarea devine un proces complex şi
cu dublu sens: dinspre fiinţă spre lume şi dinspre lume-spre fiinţă. Lumea nu
este numai un cadru în care fiinţa trebuie acceptată, ci şi un obiect de acceptare
pentru aceasta. Acceptarea presupune, însă, criterii, iar criteriile - judecăţi de
valoare. încât, fiinţa umană nu are doar determinare istorică, ci şi
autodeterminare. Ea se pune în acord cu lumea numai în măsura în care
aceasta se dovedeşte conformă principiilor şi idealurilor specific umane, în
caz contrar fiinţa umană purcede la schimbarea lumii în sensul umanizării ei.
încât, fiinţa umană se dovedeşte a fi nu numai produsul, ci şi creatorul lumii.
Trăind şi evoluând într-o lume pe care, în mare măsură, singur a modelat-o,
omul devine, în fapt, produsul propriei sale creaţiei. De aici şi imensa
responsabilitate ce o incumbă integrarea raţională a fiinţei umane.

9
SECŢIUNEA I
ORGANISMUL Şl CELULA

Capitolul I - Organismul uman


ca sistem termodinamic

1. Conceptul de sistem.
Sistemul reprezintă o totalitate de părţi ce coexistă în baza unor
raporturi de intercondiţionare. Aceste raporturi conferă sistemului calitatea
de întreg, de entitate distinctă prin însuşirile şi funcţiile sale. Fiind rezultatul
unei asocieri integrative (şi nu sumative), însuşirile sistemului sunt ireductibile
la suma însuşirilor părţilor componente; plusul calitativ astfel dobândit dă
conţinut integralităţii sistemului.
Raportat la realitatea pe care o defineşte, sistemul nu este decât o
creaţie teoretică simplificatoare rezultată din sinteza celor mai semnificative
cunoştinţe parţiale obţinute prin analiza acelei realităţi. în acest context
sistemul nu este decât un mode! al unei anumite realităţi creat cu scopul să
asigure înţelegerea corectă atât a ansamblului real şi a părţilor în cadrul
acestuia, cât şi a raporturilor sale cu lumea exterioară.

11
1.1. Alcătuirea şi structura sistemului.
Totalitatea părţilor unui sistem defineşte alcătuirea acestuia, iar
totalitatea relaţiilor semnificative dintre ele defineşte structura sistemului. Deşi
sistemul nu poate exista decât în baza unei anumite alcătuiri, totuşi, existenţa şi
funcţiile sale sunt determinate, în primul rând, de structură. Primordialitatea
structurii în raport cu alcătuirea nu trebuie înţeleasă, însă, în mod simplist. întrucât
între anumite componente date nu se pot stabili oricâte şi orice fel de relaţii,
structura sistemului devine, la rândul ei, dependentă de calitatea părţilor. Pentru
ca un sistem să treacă la o formă superioară de structurare sunt necesare şi
anumite schimbări în însăşi alcătuirea sa fie prin înlocuirea unora dintre
componente, fie prin valorificarea altor însuşiri ale componentelor vechi. Pentru
a convinge asupra primordialităţii structurii în raport cu alcătuirea se aduc, de
regulă, exemple din lingvistică unde mai multe cuvinte (sisteme), deşi conţin
aceeaşi alcătuire (aceleaşi litere), au totuşi semnificaţii (funcţii) diferite datorită
tocmai modului diferit de interrelare (structurare) a părţilor (literelor) (exemplu:
arme, rame, mare). Deşi o asemenea exemplificare este sugestivă, utilă chiar
unei analize sumare, ea este nepotrivită, derutantă chiar, atunci când se urmăreşte
înţelegerea în profunzime a valorii raportului structură - alcătuire în determinarea
calităţii sistemului. Dacă, din acelaşi domeniu, se apelează ia o propoziţie sau
frază şi nu la cuvânt: "Speram să nu te mai văd; Nu speram să te mai văd",
atunci situaţia se modifică profund, dovedindu-se ceea ce nu se putea dovedi în
primul caz şi anume, că schimbarea structurii în baza aceleiaşi alcătuiri determină
modificări calitatr^z nu numai la nivelul întregului (sistemului), ci şi la nivelul
elementelor componente preexistente cărora schimbarea le pune în valoare
alte valenţe (semnificaţii) (ceea ce nu era posibil în cazul literelor care nu au
decât semnificaţie grafică). în acest exemplu, aceleaşi cuvinte (speram, văd),
inversate ca ordine, primesc alte semnificaţii (funcţii).

1.2. Tipuri de sisteme.


Din unghiul de privire al celor ce ne interesează aici sistemele pot fi
clasificate după trei criterii: a) raporturile cu ambianţa, b) caracterul evoluţiei
în timp şi c) modul de întreţinere a funcţionalităţii.
După raporturile cu ambianţa sistemele sunt de trei tipuri:
a) sistem izolat care, întrucât nu are frontiere, nu realizează
schimburi; în această situaţie este Universul,
b) sistem închis care schimbă cu exteriorul doar energie, aşa cum
este cazul planetei Terra, asemenea sisteme intră în alcătuirea celui dintâi şi
c) sistem deschis care schimbă cu ambianţa, prin frontierele sale,
atât substanţă şi energie, cât şi informaţie, aşa cum este cazul organismului
viu; asemenea sisteme se integrează în sistemul închis
12
După caracterul evoluţiei în timp sistemele pot fi entropice şi
antientropice. Entropia, care se evaluează numai în plan energetic, este o
mărime ce caracterizează evoluţia sistemului şi nu starea lui. Antientropice
pot fi numai sistemele deschise, aşa cum sunt organismele vii. Ca sisteme
deschise, componente ale sistemului închis (Terra), sistemele antientropice
intră în competiţie pentru resursele comune existente în acel sistem închis,
între cele două tipuri de sisteme - entropice şi antientropice - diferenţa majoră
constă nu în valoarea diferită a entropiei, ci în valoarea diferită a vitezei de
creştere a entropiei. Sistemele deschise antientropice, obligate la permanente
schimburi de substanţă, energie şi informaţie, sunt dependente în existenţa
lor de prezenţa "partenerului" de schimb numit ambient, împreună cu care
formează un sistem termodinamic.
După modul de întreţinere în timp a nivelului funcţionalităţii proprii
sistemele deschise sunt de două tipuri: sisteme cu reglaj şi sisteme cu
autoreglaj, acest din urmă tip cuprinzând organismele vii. Diferenţa esenţială
dintre aceste două tipuri de sisteme constă în mo iul de corectare a abaterilor,
inerente funcţionării oricărui sistem. Sistemele cu autoreglaj (organismele
vii) se caracterizează prin existenţa unor mecanisme bazate pe conexiunea
inversă (feed-back) care permite corectarea comenzilor, sau şi a intrărilor,
pe baza valorii şi semnificaţiei răspunsurilor (ieşirilor). Pentru organismele vii
evoluate autoreglajul devine mai complex prin apariţia posibilităţii de anticipare
a răspunsului (feed-before).

2. Organismul viu ca sistem termodinamic


Ca sistem deschis, obligat la permanente schimburi materiale,
energetice şi informaţionale, organismul viu nu poate exista decât în contact
nemijlocit cu o parte a mediului înconjurător numită ambient, mediu intim
sau mediu extern. împreună cu acesta organismul viu formează o unitate
nouă, de tip specia! numită sistem termodinamic organism-mediu. în acest
sistem coexistă două tipuri de structuri: aceea a organismului viu ca sistem
deschis antientropic, cu evoluţie rapidă şi aceea a ambientului ca sistem
deschis entropie, numită şi rezervor, cu evoluţie lentă. Existenţa celor două
tipuri de evoluţie face ca, atunci când rezervorul se află într-o anumită stare,
componenta cu evoluţie rapidă să treacă printr-o succesiune de stări. Dacă
timpii de evoluţie a celor două componente devin comparabili, prin scăderea
dinamicii sistemului viu, atunci sistemul termodinamic se distruge prin
identificarea celor două structuri (moartea organismului).
în cadrul sistemului termodinamic organism-mediu cele două structuri
se diferenţiază şi prin valorile diferite ale entropiei. Organismul viu îşi menţine
viteza de creştere a entropiei la un nivel redus cheltuind în acest scop o
13
parte importantă din energia de care dispune. La nivelul ambientului, deşi
viteza de creştere a entropiei se situează la valori mai ridicate, ea nu este
atât de mare ca aceea a sistemelor pur fizice întrucât, în alcătuirea mediului
extern organismului, componenta biotică (celelalte vieţuitoare) deţine o
pondere superioară componentei abiotice (apa, aer, sol etc).
Ca sistem antientropic organismul viu nu tinde spre o valoare maximă
posibilă a ordinii sale interioare (entropie minimă), ci spre o valoare optimă a
acesteia, un anumit grad de dezordine fiind esenţial pentru existenţa şi. mai
cu seamă, pentru devenirea sa. Oricare organism viu include în el două
tendinţe contrarii: a) de a rămâne mereu ceea ce a fost (conservatorism
bazat pe mecanismele eredităţii) şi b) de a deveni mereu altceva (variabilitate
bazată pe mecanismele adaptării). Exagerarea pe durate mari a oricărei
tendinţe, în detrimentul celeilalte, duce la dispariţia sistemului viu. O valoare
prea redusă a entropiei duce la accentuarea conservatorismului şi la moartea
organismului prin imposibilitatea adaptării la noi condiţii de mediu, iar o valoare
prea ridicată la accentuarea variabilităţii şi la dispariţia speciei prin dispersare
adaptativă. încât, nivelul optim al entropiei, prin care se exprimă gradul
adecvat de deschidere a sistemului viu spre ambianţa proprie, nu reprezintă
o constantă pentru toate organismele vii, ci o mărime variabilă în funcţie de
specia, sexul şi vârsta organismului individual.

Una din condiţiile elementare ale existenţei sistemului este


integritatea, lipsa oricăreia din componentele specifice făcând imposibilă
funcţionarea lui. Cu toate acestea, importanţa fiecărei componente în raport
cu funcţionarea sistemului este diferită, creându-se astfel o ierarhie a părţilor.
Componenta aflată pe primul loc este aceea la nivelul căreia se realizează
secvenţa specifică a procesualităţii ce caracterizează funcţionarea întregului.
Astfel, componenta aflată pe primul loc în cadrul sistemului circulator este
capilarul, întrucât funcţia întregului este aceea de a asigura schimburile
celulare. Desigur, sistemul circulator nu poate funcţiona în absenţa pompei
hemodinamice (inima), a vaselor de legătură (artere şi vene) sau a ţesutului
lichid (sângele) ce vehiculează obiectele schimburilor (substanţă, energie şi
informaţie). Toate acestea, însă, nu au un scop în sine, ci ele se petrec în
vederea asigurării schimburilor celulare la nivelul capilarelor, schimburi ce
constituie prima treaptă a metabolismului.

2.1. Integralitatea organismului ca sistem termodinamic


Pentru a putea exista sistemul trebuie să deţină toate componentele
necesare, deci, să aibă integritate Aceasta este o condiţie necesară dar nu şi
suficientă funcţionării sale Se impune ca părţile componente să interreleze în
mod coerent, conferind astfel sistemului o anumită structură. Această interrelare
14
presupune, la rândul ei, o anumită maleabilitate în raport cu circumstanţele, in-
terne sau/şi externe, o permanentă adecvare la condiţiile date. Procesul prin
care se realizează concertarea părţilor, astfel încât sistemul să funcţioneze
adecvat condiţiilor concrete fără pierderea identităţii proprii, poartă denumirea
de integrare. Ea se realizează în baza unor mecanisme specifice. Ca urmare a
integrării, din care rezultă un anume tip de structură coerentă, specifică întregului,
sistemul dobândeşte un plus calitativ ce nu se regăseşte la nivelul nici uneia
dintre părţi. Ansamblul însuşirilor sistemului ce nu poate fi redus la suma însuşirilor
părţilor poartă denumirea de integralitate.

2.2. integrarea sistemului viu


Integrarea este procesul complex prin care sistemul viu îşi menţine
1
entropia la un nivel optim în circumstanţe diferite, dar compatibile cu viaţa,
în ultima analiză, integrarea este rezultatul interrelării în pian funcţional a
părţilor (celule) ce compun sistemul şi care se poate realiza atât direct, ca
formă elementară, cât şi prin intermediul unor mecanisme specializate
(mecanisme de integrare), ca formă superioară. Interrelarea este posibilă
numai întrucât şi părţile componente (celulele) sunt, la rândul lor, sisteme
deschise, ca şi organismul, dar de ordin ierarhic inferior. Numai în măsura în
care funcţionarea unei părţi (celulă) produce modificări în ambianţa ei intimă,
celelalte componente fiind sensibile la asemenea modificări, reciproca fiind
în egală măsură valabilă, numai în această măsură este posibilă interrelarea
funcţională şi, pe această bază, integrarea în plan intern a organismului.
Cum, însă, oricare componentă a organismului are la bază
metabolismul, care implică şi schimburi cu ambianţa intimă, în urma cărora
aceasta îşi modifică însuşirile fizico-chimice, interrelarea părţilor (celule) şi,
deci, integrarea sistemului, devine funcţie de capacitatea acestora de a sesiza
modificările şi de a reacţiona în mod specific faţă de acestea. Aceeaşi
problemă se pune şi în legătură cu modificările apărute în mediul exterior
organismului în raport cu care se realizează integrarea în plan extern. încât
se poate afirma că la baza integrării, directe sau mijlocite, se află un anumit
proces de reflectare a schimbărilor din ambient.

2.2.1. Reflectarea ca proces universal


în ansamblul ei, lumea este formată din "corpuri" aflate în interacţiune.
Interacţiunii universale i se datorează nu numai existenţa, ci şi devenirea lumii
întrucât, consecinţele majore ale acesteia sunt: a) reflectarea corpurilor unele
în altele şi b) structurarea prin stabilirea unor relaţii coerente (legice) între ele.

' Utilizarea acestui termen se va face, pe tot parcursul lucrării, cu înţelesul de


"măsură a dezordinii"
15
în raport cu tipul şi caiitatea corpurilor implicate interacţiunile au grade
diferite de complexitate şi, ca urmare, atât reflectarea, cât şi structurarea se
vor situa la nivele valorice diferite.
în lumea nevie, deşi complexitatea interacţiunilor este foarte diferită,
toate formele de reflectare, independent de nivelul valoric atins, au două
trăsături comune: sunt pasive şi standardizate, pasive, întrucât reflectantul
nu consumă energie proprie şi standardizate, întrucât, în aceleaşi
circumstanţe reflectarea este reproductibilă. Este cazul unei bucăţi de fier
care reflectă prezenţa oxigenului prin formarea oxidului într-o cantitate ce nu
se modifică dacă, de fiecare dată, circumstanţele rămân neschimbate.
în lumea vie, în general, reflectarea, în toate formele ei concrete,
este activă şi nestandardizată: activă, întrucât reflectantul (sistemul viu)
cheltuieşte energie proprie pentru realizarea procesului de reflectare şi
nestandardizată, întrucât, în aceleaşi circumstanţe reflectarea este variabilă
în funcţie de starea de moment a reflectantului. Astfel, un stimul de intensitate
dată va fi reflectat activ de o celulă numai atunci când membrana ei deţine
un potenţial electric de repaus de o anumită valoare; când potenţialul este mai
ridicat (hiperpolarizare) sau nul (depolarizare) acelaşi stimul nu va mai fi
reflectat, el dovedindu-se neadecvat, respectiv inoperant. în cursul evoluţiei
organismele se complexifica apărând formele pluricelulare. Creşterea în acest
mod a numărului de celule generează două consecinţe negative în planul
integrării: i) cea mai mare parte din celulele organismului pierd contactul
nemijlocit cu mediul extern, acesta fiind posibil numai pentru cele dispuse la
periferie şi ii) fiecare celulă poate interacţiona cu un număr foarte limitat de
alte celule şi anume, doar cu cele din imediata vecinătate. Reflectarea
nemijlocită nu mai este suficientă nici integrării externe a sistemului în întregul
său, nici celei interne, a părţilor componente în cadrul întregului. Astfel apare
reflectarea mijlocită de formaţiuni celulare specializate şi integrarea prin
mecanisme neuroendocrine, pe lângă cea anterioară, nemijlocită şi acum
insuficientă pentru organism, dar nu ineficientă. Când sistemul integrator
neuroendocrin atinge un anume nivel de dezvoltare - fără a putea preciza
care este acest moment - reflectarea activă şi nestandardizată devine şi
anticipativă, bazată pe conştientă. Din acest moment integrarea organismului
în mediul extern se va realiza nu numai în baza principiului feed-back, adică
prin încercare (acţiune) - eroare - reuşită, ci şi în baza principiului feedbe-
fore (de anticipare), adică prin cunoaştere - acţiune - reuşită. Pasul următor
- fără a putea preciza în ce constă - este acela în urma căruia reflectarea
activă şi conştientă devine şi raţionată, bazată pe conştiinţă, modalitate spe-
cific umană ce aduce, pe lângă imense avantaje în planul integării şi marele
dezavantaj că aceasta poate fi şi subiectivă, în sensul negativ al acestui
termen. Fără pretenţia de a oferi definiţii, ne îngăduim o precizare în legătură
16
cu distincţia ce trebuie făcută între conştientă şi conştiinţă. Deşi atât
conştienta, cât şi conştiinţa sunt forme superioare de reflectare a lumii,
conţinutul lor calitativ este net diferit. Lumea ce urmează a fi reflectată deţine,
ca sistem, o anumită alcătuire, reprezentată de părţile ce o compun şi o
anumită structură, reprezentată de totalitatea relaţiilor semnificative dintre
acestea. In timp ce conştienta este rezuitatul reflectării alcătuirii şi a raporturilor
spaţio-temporale în cadrul acesteia, conştiinţa trebuie considerată ca rezultat
al reflectării structurii lumii, reflectare mijlocită de limbajul raţional, în condiţiile
în care reflectantul este integrat acestei structuri.

2.2.2. Modalităţi de integrare


Apărute succesiv în evoluţie cele patru modalităţi de integrare: a)
umorală, b) hormonală (endocrină), c) neurală şi d) psihică coexistă la nivelul
organismului uman.
Modalitatea umorală este omniprezent?, nespecifică şi nemiljlocită
integrarea de acest tip se face în funcţie de factorii fizico-chimici din lichidul
interstipai (ambianţa intimă a celulelor) care au implicaţii directe în existenţa
celulelor: temperatură, osmolaritate, concentraţia O2, CO2, ale glucozei,
cataboliţilor etc Ca mediu intim de viaţă, comun mai multor celule, iichidui
interstiţial suferă modificări cantitativ-calitative permanente ca urmare a
metabolismului. Dacă o celulă anume dintr-un ţesut îşi intensifică
metabolismul, schimburile realizate de ea sporesc pe măsură şi, ca urmare,
Iichidui interstiţial din jurul ei va deveni mai sărac în substanţe nutritive şi O2
şi mai bogat în substanţe reziduaie şi CO2 Dar nu numai metabolismul poate
genera modificări ale ambianţei intime. Dacă o celulă excitabilă este stimulată,
în timpul realizării potenţialului de acţiune au loc importante modificări ale
concentraţiilor ionice în faza lichidă ce o înconjoară ca urmare a influxului de
Na+ şi Ca2+ şi a efluxului de K\ Toate aceste modificări cantitativ-calitative
ale ambianţei intime comune vor fi reflectate de celulele din jur prin modificări
în consecinţă ale schimbărilor proprii, metabolismului în general sau/şi ate
excitabilităţii. Asemenea modificări produse de o celulă anumită nu se resimt,
însă, decât pe o rază mică în jurul acesteia (1 -3/u), datorită vitezelor de difuzie
în general reduse ale particulelor în lichidul interstiţial. Aceste viteze sunt, pentru
aceleaşi valori ale gradienţilor (eiectro) chimici, invers proporţionale cu
dimensiunile particulelor, cea mai mobilă particulă fiind ionul H*. întrucât
readucerea la valori normale a parametrilor fiziochimici ai lichidului interstiţia!
cade în sarcina irigaţiei sanguine, se înţelege că tocmai aceste viteze de difuzie
reduse determină şi densitatea mare a capilarelor la nivelul oricărui ţesut.
Modalitatea endocrină este o formă superioară a integrării, în primul
rând. prin înalta ei specificitate. Ea este mijlocită de substanţe active,
17
purtătoare de mesaje (hormoni), sintetizate de anumite formaţiuni celulare şi
eliberate, la nevoie, în sânge. Această modalitate de integrare este organizată
pe principiul telecomunicaţiei: un emiţător (formaţiunea endocrină) de mesaje
(hormonii), un purtător de mesaje (sângele) şi un receptor al mesajelor (situşii
receptori la nivelul celulelor) cu decodificator propriu (eliberarea mesagerului
de ord. II) (fig. 1).

GLANDA ENDOCRINA-) - EMIŢĂTOR

SÂNGE - \ ! - CANAL PURTĂTOR

HORMON - ~~Z I - MESAGER DE ORDINUL I

r~ —I RECEPTOR
' DECOOIFICATOR

-MESAGER DE ORDINUL II
Modalitatea endocrină de
integrare
ACTIVITATE
FIZIOLOGICĂ

Astfel se poate înţelege că specificitatea integrării endocrine depinde


nu numai de tipul mesagerului, ci şi de calitatea receptor-decodificatorului.
Integrarea prin această modalitate este relativ lentă întrucât mesajele (hormonii)
sunt purtate de sânge, a cărui viteză de deplasare în vase este relativ mică
(aproximativ 0,5 m/sec). Reducerea acestui consum de timp se realizează,
pentru anumite cazuri, prin: a) scurtarea circuitului vascular sub forma sistemului
portal, aşa cum se întâmplă între nucleii secretori din hipotalamus şi
adenohipofiză, precum şi între pancreasul endocrin şi ficat (fig.2); b) declanşarea
eliberării hormonului din glandă sub comandă nervoasă, mult mai rapidă, aşa
cum este cazul medulosuprarenalei şi c) declanşarea eliberării hormonului sub
acţiunea directă a variaţiei parametrului ce urmează a fi reglat, cum este cazul
paratiroidelor (subliniem că oricare altă glandă endocrină eliberează hormoni şi
în acest mod, pe lângă eliberarea sub acţiunea stimulinelor specifice, dar la
paratiroide acest mecanism autonom este exclusiv).

18
J
fi.
MPOTALAMUS ENDOCRIN
TCI

) (*
(PANCREAS ENDOCRIN!

Fig. 2
Sistemul portal ca
modalitate d e reducere a „„ ADENOHIPORZA
(FICAT)
consumului de timp în
integrarea endocrină. SA -
sânge arterial; SV - sânge
venos;TC
capilare
-teritorii
1
Modalitatea neurală de integrare, formă evoluată bazată pe acelaşi
principiu al telecomunicaţiei, aduce două avantaje majore comparativ cu cea
endocrină. în primul rând, o viteză imens mai mare de circulaţie a informaţiilor
şi comenzilor pe căile purtătoare (peste 150 m/sec), ceea ce are drept
consecinţă o creştere a promptitudinii răspunsului. în al doilea rând, bazându-
se pe semnale fizice (variaţii ale potenţialelor electrice), discrete şi uşor
cuantificabile, semnalele pot dobândi o gamă mult mai largă de semnificaţii
fiziologice (prin variate modalităţi de asociere a semnalelor, întocmai precum
literele în cuvinte), iar integrarea un imens spor calitativ prin evitarea
standardizării răspunsurilor (acestea fiind în mult mai mare măsură dependente
de starea de moment a sistemului, decât de specificul stimulilor ce le-au
declanşat). Această nouă şi superioară modalitate de integrare a apărut,
desigur, într-o formă iniţială primitivă, apanaj al organizării difuze, necentralizate
a primilor neuroni. De la acest stadiu şi până la om întreaga evoluţie a lumii
animale a însemnat, în fond şi în primul rând, evoluţia sistemului nervos. Este
esenţial eronată concepţia potrivit căreia evoluţia sistemului viu ar avea loc "în
masă", în mod uniform şi concomitent pentru toate părţile sale componente.
Apărută pe fondul celei endocrine, modalitatea neurală de integrare
nu s-a substituit acesteia, ci şi-a internalizat-o asigurându-i un nou ritm, al
propi iei deveniri. Ea a preluat de la cea dintâi şi a dezvoltat limbajul chimic pe
care îl utilizează, desigur, la nivel superior, atât în comunicarea neuro-
neuronală, cât şi în cea neuro-efectorie (neurotransmiţătorii, neuromodulatorii
şi chiar hormonii produşi şi eliberaţi de noile formaţiunii - neuronii). încât
modalitatea neurală de integrare este, în realitate, una neuro-endocrină (oricum,
neuro-chimică). Mai mult, elementele componente ale mecanismelor neurale

19
(neuronii) suportă la rândul lor, ca şi alte celule, influenţele generale ale
hormonilor. Astfel, între cele două modalităţi de integrare se stabilesc raporturi
de intercondiţionare, suficient de pregnante pentru a constitui o nouă structură
a unui sistem unitar- sistemul neuroendocrin.
Modalitatea psihică de integrare specifică omului (şi animalele deţin
o asemenea modalitate dar calitativ inferioară), operând cu alte mijloace, dar
bazate pe cele neuroendocrine, va face obiectul unui alt paragraf, întrucât
înţelegerea ei presupune şi alte cunoştinţe ce se vor dobândi pe parcurs.

20
Capitolul U - Celuia
ca sistem termodinamic

1. Organizarea funcţională a celulei


Celula, împreună cu ambientul ei, constituie cel mai simplu sistem
termodinamic la nivelul căruia se desfăşoară viaţa. în ultimă şi succintă
analiză, viaţa înseamnă existenţă şi devenire. Existenţa şi devenirea nu sunt
însă procese separate care să se realizeze prin structuri diferite, ci două
laturi ale aceluiaşi proces unitar - viaţa - la desfăşurarea căruia contribuie, în
măsură diferită, toate componentele celulei.

1.1. Celula ca sistem deschis.


în această caiitate celuia realizează cu ambianţa intimă (lichidul
interstiţial) schimburi de substanţă, energie şi informaţie (fig 3).
Substanţa intrată în celulă este supusă unor transformări chimice
(biochimice) cu participarea enzimeiorcare, ia rigoare, sunt de două tipuri: de
combinare, când substanţe mai simpie se leagă între ele. cu consum de
energie, generând substanţe mai complexe, proces numit anaboîism şi de
descompunere, când substanţe complexe sunt desfăcute în substanţe mai
21
Fig.3
Celula ca sistem
termodinamic. SN-
C5A csv substanţe necesare;

Lr SR - substanţe
reziduale; E, - energia
la intrare; E o - energia
METABOLISM la ieşire; I- informaţia
la intrare; l o -
informaţia la ieşire;
CSA -jumătatea arterială a capilarului sanguin; CSV-jumătatea venoasă a
capilarului sanguin

simple, cu eliberare de energie, proces numit catabolism. Deşi anabolismul


şi catabolismul sunt procese antagonice, ele sunt, în acelaşi timp, unitare,
condiţionându-se reciproc. în mod similar energia şi informaţia de la intrare
sunt supuse unor transformări specifice la nivel celular. în urma proceselor
de transformare internă suportate de substanţa, energia şi informaţia de la
intrare rezultă, în spaţiul celular, noi tipuri şi forme de substanţă, energie şi
informaţie care vor avea o dublă destinaţie: pentru utilizare intracelulară ca
elemente constitutive şi funcţionale şi pentru eliminare din celulă (ieşiri) ca
elemente utile altor celule (exemplu: secreţiile de hormoni, enzime, mediatori,
modulatori etc.) şi ca substanţe toxice (reziduuri metabolice: NH 3 uree, CO2).
Totalitatea proceselor de schimb cu ambianţa (intrări-ieşiri) şi a transformărilor
interne (anabolice şi catabolice) constituie metabolismul.
Prin urmare, metabolismul nu este o însuşire a celulei, ci însăşi
modul ei de a exista într-o ambianţă determinată: metabolismul este condiţia
sistemului viu - ca sistem termodinamic. Abia de la acest nivel şi pe această
bază se pot manifesta însuşirile celulei: excitabilitatea, conductibilitatea,
contractilitatea, secreţia etc.
Ca totalitate de procese corelate, metabolismul celulei se poate
desfăşura, în raport cu circumstanţele, la intensităţi diferite cuprinse între o
valoare minimă admisibilă (bazală) şi una maxima posibilă. Oricare celulă
integrată unui organism pluricelular are de îndeplinit şi sarcini în folosul întregului,
pe lângă cele pentru sine. Aceasta impune ca întregul să poată interveni în
reglarea intensităţii metabolismului fiecărei celule.

22
1.2. Reglarea metabolismului celular
Prin realizarea schimburilor celula induce modificări cantitativ-calitative
în ambianţa sa intimă (lichidul interstiţial), concentraţia substanţelor necesare
la intrare reducându-se progresiv, concomitent cu sporirea concentraţiei
substanţelor rezultate la ieşire. Refacerea compoziţiei ia nivelul interstiţiului
cade în sarcina capilarului care va asigura, prin mecanisme proprii de trans-
port, trecerea din sânge a substanţelor necesare şi spre.sânge a celor rezultate,
astfel încât ambianţa intimă a celulei să se menţină cvasiconstantă
(homeostazia mediului intern).
întrucât metabolismul celular cuprinde atât schimburile, cât şi
transformările interne, intensificarea sa va implica sporirea valorică a ambelor
procese. Pentru intensificarea schimburilor trebuie să sporească, în primul
rând, cantitatea de substanţă necesară la intrare. Aceasta, însă, nu se poate
realiza prin sporirea concentraţiei acestor substanţe în sânge decât în foarte
mică măsură şi anume, în limitele de variaţie admise de homeostazia
organismului. De aceea, singura modalitate de sporire a intrărilor rămâne
creşterea fluxului sanguin prin capilar realizată prin vasodilataţie şi prin
creşterea debitului cardiac. (Debitul cardiac = frecvenţa cardiacă x volumul
sistolic). (Fig. 4)

Fig. 4
25
Mijloacele reglării metabolismului. M -
metabolism; MB • metabolism bazai;
S - solicitare; T - timp

întrucât cantitatea totală de sânge este cvasiconstantă în organism


(aproximativ 8% din greutatea corpului), creşterea fluxului capilar prin
vasodilataţie în teritoriul de activitate maximă se însoţeşte de vasoconstricţie
în alte teritorii. Se asigură astfel o permanentă redistribuţie a sângelui între
diversele sectoare ale organismului în funcţie de necesităţile momentului.
Din acest motiv metabolismul nu poate atinge valori maxime concomitent în
două sectoare funcţionale mari. în timpul unei activităţi intense la nivelul
sistemului locomotor (alergare cu viteză maximă) cea mai mare parte din
sângele organismului este distribuită, prin vasodilataţie, la acest nivel în
detrimentul altor sisteme la nivelul cărora se va produce vasoconstricţie
(sistemul digestiv). Sporirea debitului cardiac se realizează prin creşterea
23
frecvenţei de puisaţie a inimii de ia valoarea de repaus (75 p/min ). până la
valoarea maximă fiziologică (180 p/min), precum şi, în intervale mari de timp,
prin creşterea volumului sistolic (de la 75-80 ml la peste 100 ml.), aşa cum se
întâmplă la marii atleţi In urma mai multor ani de antrenament.
Când schimburile ia nivelul capilarelor sunt intensificate prin
mecanismele descrise ma1 sus se ajunge la un moment în care cantitatea de
substanţe necesare la intrare este superioară capacităţii de prelucrare a lor în
spaţiul intracelular. Intensificarea acesteia nu este posibilă decât prin creşterea
în mod diferenţiat a vitezelor de reacţie catabolice şi/sau anabolice. Cum tcate
aceste reacţii sunt catalizate de enzime intensificarea transformărilor interne
specifice va putea fi realizată numai prin stimularea activităţii unora dintre
acestea şi inhibarea altora. Asemenea modificări ale activităţii enzimatice cad
în sarcina hormonilor
Reglarea metabolismului celular trebuie înţeleasă ca o procesualitate
continuă şi unitară, separarea în etape şi faze distincte întreprinsă de noi mai sus
având doar un scop didactic, intervenţia hormonilor nu trebuie considerată o soluţie
de ultimă instanţă, ea fiind prezentă gradual tot timpul şi la toate nivelurile inclusiv
la capilare. Hormonii intervin tot timpul nu numai în reglarea vitezei de realizare a
transformărilor intracelulare, ci şi în realizarea vasomctricităţii, a schimburilor
transcapiiare, precum şi în modificarea ritmului cardiac

1.3. Alcătuirea şi structura ceiuiei


Componentele supramoleculare prin care se asigură realizarea
metabolismului şi îndeplinirea funcţiilor specifice sunt organitele celulare
Totalitatea organitelor unei celule defineşte alcătuirea iar totalitatea relaţiilor
funcţionale semnificative stabilite între acestea, în urma cărora rezultă
metabolismul şi, pe baza acestuia funcţiile specifice, defineşte structura
celulei Organitele sunt scăldate de hialoplasmă - soluţie apoasă coloido-
mmeralâ aflată în spaţiu! delimitat de membrana penplasmatică. Distincţia
ce o facem între activitatea organitelor desfăşurată doar în scopul asigurării
existenţei ceiuiei şi aceea în scopul realizării funcţiilor specifice permite
gruparea componentelor celulare în organite ce asigură desfăşurarea
metabolismului şi organite (aceleaşi sau altele) care asigură îndeplinirea
funcţiilor specifice fiecărei categorii celulare O astfel de grupare deţine deci
o bază reală şi nu urmăreşte doar un scop didactic. Problema nu trebuie
privită însă în mod simplist în ultimă şi succintă analiză se poate constata că
oricare celulă a unui organism pluriceiuîar are o activitate fiziologică pentru
sine şi una pentru întregul în care este integrată Dacă cea dintâi face posibilă
existenţa în sine a ceiuiei. cea de-a doua face posibilă existenţa sistemului
>n care ea este cuprinsă. Fără această din urmă activitate celula îşi pierde
24
calitatea de componentă a organismului şi, implicit, raţiunea de a exista în
cadrul acestuia. Admiţând că o astfel de celulă ar fi eliminată din organism,
viaţa ei nu ar mai fi posibilă deoarece, cât timp a existat în cadrul organismului,
ea a fost nu numai "aservită" intereselor întregului, ci şi "deservită" la rândul ei
de restul celulelor din organism şi aceasta nu numai în interesul funcţionării, ci
şi al propriei existenţe. Distincţia ce trebuie făcută între activitatea pentru sine
şi cea pentru întreg poate fi mai uşor înţeleasă dacă vom compara celula-
organism a unui protozoar cu celula-parte a unui metazoar. în timp ce
organitele celei dintâi sunt angajate exclusiv în activităţi destinate existenţei
proprii, aceleaşi organite ale celei din urmă vor desfăşura în pius şi activităţi
destinate întregului în care ea este cuprinsă. Pe de altă parte, este de remarcat
faptul că integrarea într-un organism pluricelular duce şi la o accentuată
diferenţiere prin specializarea funcţională a celulelor, un fel de "diviziune
socială a muncii" în folosul întregului. De aici decurge o anume îngustare a
activităţii ce!u!ei-parte, comparativ cu celula-organism care este obligată sa-
şi rezolve singură toate problemele existenţei. Pe de altă parte, trebuie reţinut
faptul că activitatea pentru sine este condiţie esenţială a activităţii pentru
întreg: înainte de a putea funcţiona în mod specific, celula trebuie mai întâi să
existe biologic, deci, în mod nespecific. Dacă, însă dintr-un motiv oarecare, o
celulă ajunge într-o situaţie limită care îi periclitează existenţa (starea morbidă),
activitatea pentru întreg va fi prima sacrificată, desigur, temporar, întreaga
energie internă fiind cheltuită doar în activitatea pentru sine. în această situaţie,
mecanismele integratoare ale organismului vor interveni mobilizând la activitate
sporită alte celule nu atât în vederea restabilirii normalităţii pentru celula în
cauză, cât, mai cu seamă, în vederea suplinirii ei în plan funcţional.

1.3.1. Organitele celulare şi roiurile lor


întrucât ia capitolul destinat neuronului vom insista mai mult asupra
acestor probleme, aici ne vom rezuma la prezentarea organitelor şi a rolurilor
pe care acestea le îndeplinesc, dintr-o perspectivă general biologică.
Membrana periplasmatică are de îndeplinit numeroase roluri ce
derivă, în primul rând, din poziţia pe care ea o ocupă în cadrul celulei. Departe
de a fi o simplă "condensare a citoplasmei", membrana are o organizare
macromoîecularâ complexă în baza căreia: a) deiimitează entitatea vie de
mediul ambiant neviu; b) asigură realizarea schimburilor materiale şi
energetice în cadrul metabolismului; c) stabileşte relaţii mecanice, metabolice
şi informaţionala bilaterale cu celelalte ceiule din organism şi relaţii
informaţionale unilaterale cu mediui ambiant şi d) contribuie ia exprimarea
identităţii celulare în raporturile sale posibile cu alte organisme prevenind
astfel "omogenizarea biologică" atât de dăunătoare evoluţiei
25
a) Deşi membrana peripiasmatică are o delimitare anatomică netă,
limita dintre spaţiul celular şi lichidul interstiţial este mai mult o "zonă" decât
o "linie" de demarcaţie. La majoritatea celulelor, membranei propriu-zise îi
sunt ataşate, de o parte şi de alta, două formaţiuni de proteine complexe fibro-
tubulare cu o organizare ce devine tot mai difuză pe măsura îndepărtării de
membrană: citoscheletul, la faţa internă şi glicocalixul, la cea externă. Datorită
acestor formaţiuni proteice complexe, produse prin sinteză celulară şi mereu
reîmprospătate, porţiunea de lichid interstiţial în care se distribuie reţeaua de
glicocalix va avea alte proprietăţi decât zonele din afara acesteia, după cum şi
porţiunea de citoplasmă în care se distribuie citoscheletul va fi diferită calitativ
faţă de zonele mai profunde. (Fig. 5). Astfel, pe o anumită distanţă lichidul
extern este supus influenţelor celulei, iar citoplasmă influenţelor mediului extern,
încât, trecerea de la viu la neviu este graduală ea implicând o zonă relativ
largă din cele două domenii. Desigur, atât glicocalixul, cât şi citoscheletul
îndeplinesc şi alte roluri.

CSC

Fig. 5
Zona de demarcaţie (ZD) dintre
citoplasmă şi lichidul interstiţial. GCX -
glicocalix; MPP - membrana
peripiasmatică; CSC - citoschelet
b) Schimburile material-energetice dintre celulă şi mediul extracelular
fac parte integrantă din metabolism, alături de transformările chimice şi
biochimice interne. Transferul transmembranar se realizează, în ambele
sensuri (intrări, ieşiri) prin mecanisme atât pasive, în baza difuziunii, cât şi
active, în baza unui anume consum de energie metabolică (ATP). Ar fi greşit
să considerăm existenţa celor două mecanisme în corelaţie directă cu două
categorii de substanţe: pasiv - pentru cele difuzibile şi activ pentru cele
nedifuzibile. în fapt, existenţa lor este determinată de interesele celulei, una
şi aceeaşi particulă (ionii Na*, K+, Ca2*, glucoza) putând fi tranzitată atât
pasiv, cât şi activ. Ar fi, de asemenea eronat să considerăm că mecanismul
pasiv, bazat pe legi fizico-chimice, nu poate fi controlat de celulă. închiderea
şi deschiderea canalelor ionice, ca şi trecerea fosfolipidelor membranare de
la o textură compactă ia una afânată sunt două din modalităţile prin care se
exercită acest control. Transportul activ are două modalităţi de realizare,
celula apelând la unul sau altul dintre ele nu numai în funcţie de interesele
proprii, ci şi de circumstanţele ambientale. Când interesele o impun şi
26
compoziţia mediului extern o permite celula transferă substanţe spre interior
apelând la endocitoza (Fig. 6) (pinocitoză; pinein = a bea), "înghiţind" realmente

Fig, 6 O
Transferul activ prin endocitoza: patru faze succesive (1 -4)
în formarea veziculelor

mici picături de lichid extern prin formarea de vezicule la nivelul membranei


pe care şi le intemalizează utilizându-le conţinutul. Endocitoza este o modalitate
de transfer cu un randament maxim, dar cu o selectivitate minimă. Când
compoziţia lichidului extern este variabilă şi, în parte, străină intereselor sale,
conţinând şi substanţe indezirabile, celula foloseşte mecanismul de transfer
prin transportori specializaţi. (Fig. 7). O particulă transportoare, componentă

Fig. 7 MPP
Transferul activ prin transportor. M -
molecula de transportat; T -
transportorul; MPP- membrana
periplasmatică; E, 2- enzime
a membranei, leagă stereospecific molecula de transportat pe care o
deplasează la cealaltă faţă a membranei unde o eliberează, reluând ciclul.
Formarea complexului transportor - moleculă şi desfacerea lui sunt procese
catalizate de enzime specifice situate la faţa externă, respectiv internă a
membranei. Datorită stereospecificităţii legăturii dintre transportor şi particula
de transportat această modalitate este de înaltă selectivitate, dar de randament
scăzut.
c) Integrarea necesară oricărui sistem viu are aspecte particulare la
organismul pluricelular. Dispusă la periferia celulei, membranei periplasmatice
îi revin roluri multiple în acest sens. Ea asigură, în primul rând, adeziunea
dintre două celule vecine în cadrul ţesutului prin intermediul desmozomiior.
(Fig. 8). Desmozomii suntîngroşări alungite ale membranei care proemină Ia
exterior spre altele similare ale celulei vecine. Ele se leagă prin proteinele
existente la acest nivel în cantitate mai mare, unele dintre acestea
27
prelungindu-se în spaţiile celulare creând aparenţa unei continuităţi de la o
celulă la alta. O altă modalitate de lagăre a celulelor vecine este cea prin
joncţiuni cu punţi citoplasmatice prin care se asigură o comunicare directa a
citoplasmei celor două formaţiuni. în acest mod, cele două celule formează o
entitate asociativă supracelularâ cu funcţii unitare, joncţiunea asigurând o
integrare nu numai mecanică, ci şi funcţională.

Fig. 8
Joncţiuni intercelulare. A - desmozomi;
B - punţi citopiasmatice (PC)

în plan informaţional celulele organismului trebuie să comunice între


ele la distanţă mai mică (direct prin lichidul interstiţial) sau mai mare (prin
sânge şi lichidul interstiţial) prin intermediul unor mesageri chimici eliberaţi la
exterior, punându-şi astfel în acord nivelul metabolismului cu starea funcţională.
Această necesitate de comunicare presupune existenţa la nivelul celulelor
atât a capacităţii de a sintetiza şi elibera mesageri chimici proprii, cât şi a celei
de a-i recepta pe ai altora (chiar şi a celor proprii, în unele cazuri) Cercetările
din ultima vreme au condus la rezultate ce întăresc tot mai mult convingerea
că toate celulele organismului (cu foarte puţine excepţii) sunt capabile să
sintetizeze şi să elibereze în lichidul interstiţial substanţe cu rol de mesageri
intercelulari. De asemenea, toate celulele au capacitatea de a-şi produce
receptori pentru mesageri pe care îi plasează la faţa externă a membranei
Legarea stereospecificâ a mesagerului de receptorul membranar determină
modificări metabolice şi funcţionale specifice la nivelul celulelor ţintă. Un
asemenea mijloc de comunicare poate fi considerat ca un microsistem inte-
grator cu efecte pe spaţii restrânse în cadrul aceluiaşi ţesut. Pentru o acordare
metabolică şi funcţională la nivelul întregului organism, unele ţesuturi se
specializează în producerea de mesageri chimici (hormoni) care, eliberaţi în
sânge, vor fi transportaţi cu acesta până la organele şi ţesuturile ţintă. Din
acest motiv, celulele poartă pe membrana lor receptori specifici pentru acei
hormoni a! căror rol integrator general este dovedit prin modificările metabolice
28
şi funcţionale produse la nivelul ţesuturilor şi organelor. în fine, anumite celule
sunt specializate pentru captarea variaţiilor factorilor fizico-chimici din mediul
extern. Aceste celule intră în alcătuirea segmentelor periferice ale analizatorilor.
Ele se caracterizează prin existenţa la nivelul membranelor proprii a unor
adaptări anatomice şi structurale capabile să asigure conversia energiilor fizică
şi chimică în semnale electrice specifice (potenţiale de acţiune).
d) Condiţia minimă a evoluţiei este variabilitatea individuală. Dacă toţi
indivizii unei populaţii (specii) vorfi identici sub raportul însuşirilor ior evoluţia ar
înceta deoarece selecţia naturală nu ar mai avea obiect. Una din posibilităţile de
producere a omogenizării indivizilor ar fi aceea a imixtiunii celulare de la un
organism la altul. Pentru ca imixtiunea să nu fie posibilă, celulele fiecărui organ-
ism sunt "marcate prin semne distinctive" astfel încât efe să fie recunoscute ca
străine în cazul pătrunderii lor într-un alt organism. Pe suprafaţa externă a
membranelor lor toate celulele poartă anumite complexe proteice cu rol de "carte
de identitate", numite antigene. In cazul pătrunderii într-un alt organism o astfel
de celulă este recunoscută de sistemul imunitar al acestuia ca fiind un "non
seif şt tratată în consecinţă. Fiecare individ deţine pe membranele celulelor
proprii seturi de astfel de antigeni a căror specificitate pare că nu rezidă atât în
natura lor chimică, cât în organizarea lor spaţială (stericâ). Din acest punct de
vedere antigenii pot fi asemănaţi cu receptorii pentru neurotransmiţători, hormoni
şi neuromodulatori, cu atât mai mult cu cât şi modul lor de comportare biochimică
este similar acestora. Desigur, antigenii membranari nu folosesc organismului
purtător, ci numai organismului în care s-ar produce imixtiunea celulelor (sau
fragmentelor acestora) aparţinând celui dintâi.

Fig.9
Peticului endcplasmatic, LI - lichid
interstiţial; MPP - membrana
periplasmatică; V - formaţiune
veziculară; O - ieşin din citoplasmă în
reticul;! - intrări din reticul în
citoplasmă; N - nucleu
Reticulul endopîasmatic (Ftg 9) este un ansamblu de microtuburi
cu diametrul de aproximativ 600 A: ai căror pereţi sunt formaţi de
endomembrane cu organizare similară membranei peripiasmatice cu care
29
de altfel, se şi continuă. Din loc în loc microtuburile dau naştere la dilataţii sau
formează mici vezicule independente. Dacă matricea endomembranelor este
tot fosfolipidicâ, tipul biochimic al fosfolipidelor, ca şi al proteinelor sunt total
diferite de cele din membrana periplasmatică. Majoritatea proteinelor sunt
proteine transportor şi enzime. Rolurile majore ale reticulului sunt două: i)
distribuţia uniformă a substanţelor ce constituie intrările celulare în toată masa
citoplasmei, respectiv eliminarea uniformă a substanţelor ce constituie ieşirile
din toată citoplasmă şi ii) mărirea suprafeţei de schimb, în ambele sensuri,
între citoplasmă şi mediul ambiant (lichidul interstiţial) care circulă prin
microtuburi.
i) în citoplasmă propriu-zisă, ca şi în lichidul interstiţial, deplasarea
dintr-un punct în altul a substanţei nu se poate realiza decât prin difuziune, în
baza unor gradienţi (electro) chimici. Cum însă, viteza de difuzie este o mărime
ce scade proporţional cu reducerea gradientului, şi ea stă în raport de inversă
proporţionalitate cu mărimea particulei, absenţa reticulului ar implica un mare
consum de timp pentru difuzia, mai cu seamă, a macromoleculelor de la
membrană până la punctul de utilizare.
ii) Pe de altă parte, reticulul endoplasmatic oferă o mult mai mare
suprafaţă pentru schimburile celulare decât membrana periplasmatică,
punându-le, astfel, în acord cu intensitatea transformărilor interne. De
asemenea, suprafaţa mare a reticulului, ca şi distribuţia sa în toată masa
citoplasmei, oferă un sediu potrivit pentru fixarea enzimelor ce catalizează
sintezele, în special, lipidice şi glucidice.
Ribozomii sunt formaţiuni corpusculare (pline) cu un bogat conţinut
de RNA şi proteine. Rolul lor este acela de a asigura formarea legăturilor
peptidice în cadrul sintezei proteice, legând între ei aminoacizi în ordinea
dictată de RNAm (mesager), trimis în citoplasmă de nucleul celular. Cu cât
celulei i se solicită (funcţie pentru întreg) o sinteză proteică mai intensă, cu
atât mai mare va fi numărul ribozomilor. Creşterea randamentului sintezei
doar pe baza creşterii număruiui de ribozomi este limitată, la un moment dat,
de consumul mare de timp necesar materiei prime (aminoacizilor) pentru a
difuza de la faţa citoplasmatică a reticulului până la ribozomi. în consecinţă,
anularea acestei pierderi de timp se va realiza prin apropierea de reticul şi
ataşarea de el a ribozomilor. în acest mod ia naştere, prin asocierea ribozomilor
la reticul, ergastoplasma, organit specific celulelor cu o sporită producţie pentru
"export" (producţia de substanţă necesară întregului şi nu celulei), celulele
secretorii.
Aparatul Golgi (Fig. 10) este un ansamblu de cisterne cu pereţii
formaţi de endomembrane în care sunt depozitaţi temporar produşii rezultaţi
din sintezele celulare pentru "export". în contact cu membranele cisternale,
30
ale căror componente nu sunt pasive, produsul sintetizat suferă transformări
calitative majore ce pot fi asimilate unui proces de "maturare", de "înnobilare"
calitativă. încât, aparatul Golgi trebuie considerat ca un "depozit" activ în raport
cu produsul înmagazinat. întrucât produsul sintetizat este destinat "exportului",
eliberarea sa din depozit trebuie făcută numai la solicitare (comandă). Pentru
a se exclude riscul unoreliberan intempestive, sub acţiunea unor factori externi
nespecifici, aparatul Golgi este dispus mai în profunzimea citoplasmei, deci,
mai aproape de nucleul celulei. Pentru eliberarea, prin exocitoză, a produsului
depozitat relaţia aparatului Golgi cu reticulul endoplasmatic este esenţială.
,MPP

Fig.10
Secţiune prin aparatul Golgi din celula
secretorie. MPP -membrana
periplasmatică; SS - suprafeţe de
secţiune; AG - aparat Golgi; N - nucleu

Lizozomii (liză = desfacere, rupere) sunt organite veziculare (0,2-


0,5u diametru), mărginite de endomembrană, care includ în ele enzime
hidrolitice (de descompunere, implicate în catabolism). Rolul lor este de a
asigura transformarea proteinelor în aminoacizi, a trigliceridelor în acizi graşi
şi glicerol şi a polizaharidelor în monzaharide, toţi produşii rezultaţi fiind
utilizaţi în alte scopuri. Cu cât "digestia" intracelularâ trebuie să fie mai intensă,
cu atât numărul lizozomilor este mai mare. De aceea, numărul lor maxim
este specific celulelor fagocitare (leucocite, celule gliale, osteoclaste, celule
conjunctive, celulele Kupffer din endoteliul sinusoidelor hepatice).
Mitocondria (Fig. 11) este organitul la nivelul căruia, prin fosfonlare
oxidativă, se realizează transformarea şi înmagazinarea microcuantelor
energetice din substanţele nutritive (aminoacizi, acizi graşi, glicerol,
monozaharide) în macrocuante din compuşii fosforilaţi ai adenozinei (ATP),
guanozinei (GTP) şi creatinei (CP). în fapt, oricare proces fiziologic (contracţie,
transport activ, sinteză etc.) nu poate fi realizat decât prin utilizarea unor cuante
mari de energie eliberate prin scindarea enzimatică a ATP-ului, deoarece
microcuantele din substanţele nutritive sunt insuficiente amorsării lui.
Adenozintrifosfatul se instituie, astfel, ca o "valută forte" în plan energetic. El
nu reprezintă, însă, decât un intermediar de conversie, eliberând prin scindare
energia metabolică necesară activităţilor fiziologice şi consumând, pentru
31
refacere, energia eliberată prin arderea hidrogenului adus de substanţele
organice alimentare (acidul piruvic, ca termen intermediar comun pentru
glucide, lipide şi protide) cu oxigenul adus de respiraţie. Mitocondria se prezintă
astfei ca o "bancă în care "valuta energetică ordinară" (cuantele microergice)
este transformată (nu schimbată!) în "valută energetică forte" (cuante
macroergice). Din punct de vedere energetic celula, deci şi organismul, se
dovedeşte a fi un "motor cu hidrogen'1, total nepoluant. Forma mitocondriilor
este, în general, ovală cu dimensiuni de 1-3 u lungime şi 0,3-0,6 u grosime.
Prezintă o membrană dublă, cea internă fiind pliată din cauza suprafeţei mult
mai mari. în conversia energetică membranele mitocondriale joacă un rol
esenţial ele fiind sediul unor importante enzime fixate şi al unor foarte active
mecanisme de transport activ, în special pentru H\
ME

MI

Fig. 11
Mitocondria (parţial secţionată). Ml -
membrana internă cu suprafaţa mare;
ME - membrana externă

Nucleul este organitul celular aflat pe primul loc în ierarhia


componentelor celulare. Aceasta întrucât la nivelul lui se găsesc depozitate
informaţiile genetice prin care se asigură continuitatea în timp a speciei. Din
punct de vedere cibernetic el poate fi considerat un "soft" complex, "hardul"
fund reprezentat de restul celulei. De la nivelul nucleului mesajul genetic este
trimis în citoplasmă prin intermediul RNAm (mesager), generat prin
fragmentarea DNA (care, apoi, se reface în procese anabolice specifice). Este
cel mai mare organit situat, de regulă, în centrul geometric al celulei. Fiind
esenţial pentru transformările biochimice din citoplasmă, nucleul poate ocupa
şi poziţii periferice situându-se de partea polului celular care deţine cea mai
ndicată intensitate funcţională. Când celula are dimensiuni mai mari şi un
metabolism mai intens, pentru asigurarea uniformizării activităţii celulare nucleul
se poate fragmenta în două sau mai multe părţi. In cazurile de fragmentare,
materialul genetic este aceiaşi în toate formaţiunile rezultate. De aceea.
termenul de celulă bi- sau polinucleată nu este corespunzător, ei trebuind
înlocuit cu acela de celulă cu nucleu fragmentat. Membrana nucleului, unic
sau fragmentat, este dublă, spaţiul dintre membranele sale afiându-se în
comunicare directă cu reticulul endoplasmatic. Canoplasma (plasma nucleului)
comunică direct cu citoplasmă prin pori largi ce străbat ambele membrane şi
oare reprezintă, cel mai probabil calea de trecere a RNAm (Fig. 12).

32
Fig, 12
Membrana dublă a nucleului. REP -
reticul endoplasmatic; ME -
membrana externă; Ml - membrana
internă; MN - material nuclear

Centrozomul este o formaţiune bicorpuscularâ (doi centrioli)


înconjurată de o porţiune de citoplasmă cu altă densitate decât cea a masei
celulare (Fig. 13). Rolul lui funcţional este acela de centru cinetic al celulei,
MPP

Fig. 13
Centrozomul. MPP - membrana periplasmatică;
CS - centrozom; N - nucleu

responsabil, în primul rând, de mişcările cromozomilor din timpul diviziunii


celulei. De aceea, el lipseşte la celulele care nu se mai divid, printre care şi
neuronul. în legătură cu această problemă trebuie remarcată diferenţa dintre
neuron şi celelalte celule care nu se mai divid (limfocitul, eritrocitul). în timp ce
la hematie şi limfocit pierderea capacităţii de diviziune se asociază cu o durată
de viaţă a celulei foarte limitată (de ordinul câtorva, până la câteva zeci de
zile), la neuron ea este asociată cu un turnover foarte dinamic, un proces de
reîmprospătare şi revigorare permanentă a celulei prin înlocuirea
macromoleculelor vechi din organiteie sale cu altele noi. Acest proces este
mai accentuat la nivelul formaţiunilor sinaptice unde turnoverul poate dura, în
anumite circumstanţe, mai puţin de o oră. încât, deşi neuronul este aparent
acelaşi, în fapt el este mereu altul.

1.3.2. Specializările funcţionale ale celulelor


Celulele sunt supuse în organism unei reale "diviziuni sociale a
muncii", ele specializându-se într-o anumită direcţie funcţională imperios
33
necesară existenţei întregului. Celulele având aceeaşi specializare funcţională
alcătuiesc un anumit tip de ţesut, ca formă de organizare supracelulară.
Obligativitatea oricărei celule de a îndeplini o activitate în folosul întregului nu
trebuie însă interpretată ca o formă de "aservire" (relaţie cu un singur sens), ci
ca o reală "asistenţă mutuală" (relaţie cu dublu sens), oricare celulă integrată
organismului beneficiind de activitatea specifică a celorlalte, în aceeaşi măsură
în care acestea din urmă beneficiază de activitatea celei dintâi, chiar dacă
planurile valorice ale acestor relaţii nu sunt întrutotul şi întotdeauna echivalente.
Facem precizarea că, dintr-un anumit unghi de privire, există şi două excepţii:
celula nervoasă şi gametul
Specializarea funcţională a celulei determină atât apariţia unor organite
noi, cât şi dezvoltarea diferenţiată şi reorganizarea unora din cele ce îi asigură
existenţa. Pentru a putea surprinde toate modificările de alcătuire şi structură
determinate de specializarea funcţională vom descrie dezvoltarea organitelor
în contextul mai general al tipologiei funcţionale a celulelor. Tipologia funcţională
a celulelor nu respectă întrutotul tipologia cunoscută a ţesuturilor întrucât, în
multe cazuri, una şi aceeaşi celulă poate avea o dublă sau triplă specializare.
A. Celule de tip secretor. Funcţia specifică a acestor celule -
secreţia - constă în sinteza, depozitarea şi eliberarea unor substanţe, de regulă
proteice, necesare organismului în ansamblu sau unuia din sectoarele sale.
Considerând celula ca o mică uzină chimică, sporirea producţiei de substanţă
necesară "exportului" va implica o creştere corespunzătoare a cantităţii de
materie primă, a numărului de "lucrători", a surselor de energie şi desigur a
"matriţelor" specifice în care se va turna produsul. De asemenea, uzina trebuie
să dispună şi de un "spaţiu de depozitare" a produsului destinat livrărilor. Încât
ceiula secretorie va avea un reticul endoplasmatic bine dezvoltat, - asigurând
un volum mai mare de schimburi (intrări-ieşiri) -, un număr sporit de ribozomi,
- ca "lucrători" direcţi în sinteze -, multe mitocondrii furnizoare de energie (ATP)
şi o producţie corespunzătoare de RNAm la nivelul nucleului. Admiţând ipotetic
că toate acestea au sporit cantitativ de 20 de ori faţă de nivelul necesar activităţii
pentru sine vom constata că, totuşi, doar creşterea numerică nu duce la
creşterea producţiei (activitatea pentru întreg) de acelaşi număr de ori. Analizând
situaţia în detaliu vom constata că decalajul se datorează unei "deficienţe" de
organizare internă: distanţa mare de la locul de intrare (membrana reticulului
endoplasmatic) şi până la locul de utilizare (ribozomii dispersaţi în citoplasmă)
este parcursă de materia primă (aminoacizi şi alte substanţe necesare) prin
difuzie, în baza gradientilor, cu un mare consum de timp, datorită atât vâscozităţii
sporite a mediului de difuzie (coloidul citoplasmatic), cât şi dimensiunilor
apreciabile ale particulelor ce difuzează. Singura soluţie este anularea acestei
distanţe prin apropierea ribozomilorde reticul şi fixarea lor pe faţa citoplasmatică
a membranei acestuia. Ca urmare, producţia va creşte corespunzător.
34
Asocierea ribozomilorse face numai pe anumite porţiuni ale reticulului,
cu atât mai extinse, cu cât sarcinile de producţie ale celulei sunt mai mari.
Asemenea porţiuni cu ribozomi ataşaţi ca nişte rugozităţi (asperităţi sferoidale)
poartă denumirea de engastoplasmă (gr. ergaster = muncitor) sau reticul rugos,
deosebit de cel lipsit de ribozomi numit reticul neted. Ergastoplasma este,
deci, un organit care ia naştere prin reorganizarea unei părţi din organitele
preexistente şi nu o formaţiune nouă Prin aceasta nu trebuie, însă, să negăm
noua valoare dobândită atât de membrana reticulului, cât şi de ribozomii ataşaţi
ei.
Aparatul Golgi este o componentă a celulei secretarii la nivelul căreia
produsul de sinteză suferă un proces de maturare, de înnobilare, fără de
care calitatea lui are de suferit. Aceasta poate fi una din explicaţiile sindromului
de suprasolicitare în plan endocrin, când anumiţi hormoni (în special
catecolaminele) sunt eliberaţi fără a-şi fi încheiat stagiul de maturare Ia nivelul
depozitului. Aparatul Golgi pare să fie implicat şi în formarea endo- şi
exomembranelor, proprii oricărei celule. Faptul că el este dezvoltat cu precădere
la nivelul celulelor secretorii, în corelaţie directă cu dezvoltarea ergastoplasmei,
constituie o dovadă a rolului său primordial în funcţia secretorie.
Celule de tip secretor întâlnim în mai multe tipuri de ţesuturi, produsul
secretat fiind extrem de diferit: hormoni, enzime, neurotransmiţători şi
neuromodularori, feromoni, anticorpi, mucus, colagen, condrină, oseină etc
Neuronul, prin producţia sa de neurotransmiţători, neuromodulatori şi hormoni,
face parte integrantă din tipul secretor.
B. Celule de tip germinativ. Cu câteva excepţii, toate celulele
organismului se divid dând naştere unor celule noi, similare lor, deci pot
germina. în tipul germinativ se includ însă, numai acele celule care au ca funcţie
specifică pentru întreg formarea permanentă de noi celule (nu numai în perioada
de creştere a organismului). în ultimă şi succintă analiză, la organismele
pluricelulare, deci şi la om. diviziunea celulelor se realizează cu o dublă
finalitate: asigurarea existenţei, creşterii şi dezvoltării sistemului biologic indi-
vidual, pe de o parte şi asigurarea existenţei şi devenirii sistemului
supraindividual - specia, pe de altă parte. în primul caz vorbim de multiplicare,
în cel de-al doilea, de reproducere.
La acest tip de celule metabismul este intensificat în latura lui
anabolică, constructivă, iar organitele ce îl deservesc sunt cele bazale, dar
dezvoltate pe măsură. Sintezele sunt destinate asigurării creşterii şi dezvoltării
celulei până la nivelul de la care aceasta poate da naştere, prin diviziune,
unei noi celule, cu toate componentele caracteristice. Cele mai importante
procese au loc la nivelul nucleului şi centrozomului. Este de remarcat că la
acest tip aparatul Golgi nu urmează aceeaşi linie de dezvoltare ei fiind implicat
35
doar în geneza membranelor nu şi în stocarea produşilor de sinteză care nu
mai sunt destinaţi exportului, ci formării de organite. în această categorie se
includ celulele epiteliilor unistratificate şi cele ale stratului generator al celor
pluristratificate, celulele hemato - şi limfopoietice şi cele generatoare de
gârneţi. Capacitatea germinativă este considerabilă (mai puţin pentru cele
generatoare de ovule) Se apreciază că de pe suprafaţa corpului uman se
înlătură, în 70 de ani de viaţă, aproximativ 18-20 kg. de strat cornos sub formă
de celule moarte, lipsite de citoplasmă şi încărcate de cheratină, ajunse în
această stare din cauza îndepărtării lor faţă de sursa de hrană şi oxigen (vasele
de sânge din ţesutul subepitelial). Dar ele au fost produse de stratul generator
ca celule vii, bogate în citoplasmă şi organite. Dacă în formă de scuame ele
cântăresc aproape 20 kg., ne putem imagina că masa lor iniţială, reală, produsă
de stratul generator este cu mult mai mare. în mod similar poate fi evaluată
capacitatea germinativă a celulelor hematopoietice care, în 70 ani de viaţă a
unui individ asigură succesiunea a peste 210 generaţii de hematii, în
aproximativ 5,5 I sânge, cu o densitate de 5 milioane celule pe mmc.
C. Celule de tip fagocitar Fagocitoza este procesul de înglobare
în citoplasmă, prin intermediul formării de vezicule, a unor particule semisolide
din mediu (agregate macromoleculare, fragmente de celule şi chiar celule
întregi). Rolul fiziologic al acestui proces este ecarisajul organismului şi nu
hrănirea în sine a celulelor fagocitare, deşi acestea au serioase avantaje în
plan nutritiv. Pe lângă unele proprietăţi particulare ale membranei
periplasmatice care asigură formarea veziculelor de fagocitoza, celulele
aparţinând acestui tip funcţional au o sporită producţie enzimatică (enzime
hidrolitice) şi un număr mare de lizozomi. în această categorie sunt cuprinse:
anumite leucocite, unele celule gliale care, astfel, preîntâmpină accesul
deranjant al leucocitelor printre corpii celulari ai neuronilor, celulele Kupffer din
endoteliul sinusoidelor hepatice şi multe celule conjunctive.
Necesitatea unui sistem de ecarisaj în organism este reclamată, în
primul rând, de numărul mare de celule proprii ce mor zilnic atât din cauza
duratei reduse de viaţă (elementele figurate ale sângelui), cât şi din cauza
uzurii sau/şi a stărilor morbide. Abia în al doilea rând ecarisajul prin fagocitoza
are şi o justificare externă (pătrunderea unor agenţi patogeni), aceasta fiind
dovedită şi din faptul că, în asemenea situaţii, creşte doar temporar numărul
celulelor fagocitare specializate (leucocitele).
D. Celule de tip excitabil. Excitabilitatea fiind o proprietate ce se
evidenţiază doar la impactul cu o variaţie a factorilor din mediu, organitul implicat
cel mai profund în realizarea ei este membrana periplasmatică. Alcătuirea şi
structura acesteia sunt de o înaltă complexitate şi specificitate. Acestei probleme
îi este rezervat un spaţiu mai mare la studiul celulei nervoase.
36
Excitabilitatea este doar o condiţie şi o primă treaptă a procesului de
reflectare care, între anumite limite, este propriu oricărei celule. Celulele de tip
excitabil, însă, sunt categorii specializate care, pe baza capacităţii de a sesiza
rapid prezenţa unei variaţii adecvate din mediu, răspund în mod specific: printr-
o variaţie mai mult sau mai puţin promptă a potenţialului membranar (celulele
epiteliilor senzoriale), prin eliberarea unor produşi specifici de sinteză (neuronii
şi celulele secretorii) şi prin declanşarea unor procese mecanice active (fibrele
musculare) Tot în categoria celulelor excitabile sunt cuprinse şi acele celule
care nu reflectă apariţia unei modificări din mediul ambiant, ci o particularitate
structural-funcţională proprie, celule numite autoexcitabile. Ele se dovedesc
capabile de a răspunde unor modificări ritmice interne legate, în primul rând,
de membrana periplasmatică şi pompa ionică electrogenă. Este cazul ţesutului
nodal din miocard, al neuronilor autoexcitabili din centrul inspirator bulbar şi al
fibrelor musculare netede din pereţii unor organe cavitare. Funcţionarea
automată, ritmică a acestor celule nu are nimic comun cu bioritmurile, ci este
consecinţa firească a unor procese biofizice desfăşurate la nivelul membranei
periplasmatice. Asupra acestor procese vom insista într-un alt paragraf, după
ce vor fi analizate mecanismele intime ale excitabilităţii. Excitabilitatea nu
reprezintă o însuşire difuză a acestui tip celular, ci ea este remarcabil profilată
pe anumite tipuri energetice de stimuli: mecanici, termici, fotonici, electrici şi
chimici.
E. Celule de tip "transport". Deşi oricare celulă realizează
schimburi în cadrul metabolismului propriu, în organism există celule
specializate în direcţia asigurării transportului de substanţă (şi energie) în
interesul întregului şi nu în interes propriu Asemenea celule se asociază în
formaţiuni epiteliale ce constituie adevărate bariere între diverse compartimente
lichidiene ale organismului. Acest tip celular se caracterizează de JO înaltă
dezvoltare şi specializare a mecanismelor de transport transcelular localizate
exclusiv la nivelul membranei periplasmatice şi nu la nivelul celei reticulare,
aşa cum este cazul transportului pentru nevoi proprii.
Celule specializate în transprtul dintre compartimente întâlnim la nivelul
tuturor capilarelor, al căror perete epitelial (endoteliu) se interpune între sânge
şi lichidul interstiţiai, la bariera pulmonară, formată din endoteltul capilar şi
epiteliul elveolar, care se interpune între pelicula surfactantă alveolară şi sânge,
la epiteliile digestive, interpuse între conţinutul tubului şi lichidul interstiţiai şi la
tubii renali unde epiteliile pereţilor se interpun între interstiţiu şi lichidul de excreţie
(urina). O categorie aparte a acestui tip funcţional o reprezintă celulele gliale
cu rol trofic (astrocitele) care mediază selectiv schimburile dintre sânge şi
neuroni, contribuind în cea mai mare parte la realizarea barierei
hematoencefalice (Fig. 14).

37
Fig. 14
Celulă gliaiă cu rol trofic. CS - capilar
sanguin; CGT - celulă gliaiă (astrocit) cu
rol trofic; N - neuron; SN - substanţe
nutritive

Mecanismele de transport care se dezvoltă la acest tip celular sunt


cele active, consumatoare de energie; prin transportori - cu înaltă specificitate
dar cu randament scăzut - şi prin vezicule de pinodtozâ - cu specificitate
redusă dar cu randament ridicat. Când lichidele din compartimentele între
care se realizează schimburile sunt net diferite calitativ (aşa cum este cazul
epiteliului de transport din intestin), mecanismul prin transportor este cel mai
indicat fiind foarte selectiv, sporirea randamentului asigurându-se prin mărirea
corespunzătoare a suprafeţei membranei periplasmatice de la polul apica! al
fiecărei celule (microvili). Când lichidele din cele două compartimente diferă
puţin între ele, aşa cum este cazul plasmei sanguine şi lichidului interstiţiat,
bariera interpusă (endoteliul capilar) utilizează mai cu seamă mecanismul
activ prin endocitoză al cărui randament este net superior.
F. Celule de tip contracţii. Organitul specific acestui tip celular este
specializat în transformarea energiei chimice (din ATP) în lucru mecanic. El
este reprezentat de două tipuri de miofilamente proteice - actina şi miozina -
asociate în grupaje discontinue ce se dispun senat în lungul celulei. Mecanismul
de conversie a energiei chimice în lucru mecanic se bazează, potrivit ipotezei
glisării miofilamentelor de actinâ printre cele de miozinâ, pe realizarea unei
tranziţii confonmaţionale a punţilor încrucişate cu ajutorul energiei chimice
eliberată enzimatic din ATP. în absenţa energiei unghiul format de punte cu
microfilamentul de miozină este larg deschis (peste 90°), iar în prezenţa energiei
(din ATP) acesta se închide (aproape de 90°) trăgând miofilamentele de actină
între cele de miozină. (Fig. 15).
în funcţie de mărimea forţei ce trebuie dezvoltată ansamblurile liniare
de miofilamente se dispun şi funcţionează izolat, independente unele de altele,
aşa cum este cazul majorităţii fibrelor musculare netede, sau în mănunchiuri
(miofibrile) cu funcţionare concomitentă, ceea ce duce la sporirea apreciabilă
a forţei, aşa cum este cazul fibrelor musculare striate scheletice şi cardiace.
Creşterea forţei se realizează atât prin sacrificarea independenţei celulare
(miocard) cât şi chiar a individualităţii (m. scheletic).
38
ACT l

MZ

Fig.15
Mecanismul glisant al contracţiei; ACT -
filamentele actină; PI - punte încrucişată;
MZ filament de miozină; E - energie chimică
eliberată din ATP; a- relaxare; b - contracţie

1.3.3. Relativitatea tipologiei funcţionale a celulelor


Daca anumite celule pot fi încadrate strict într-un anumit tip funcţional,
altele pot aparţine, în egală măsură, la două sau trei tipuri. Celula de tip
germinativ poate fi un exemplu din prima categorie, în timp ce hepatocitul din
cea de-a doua, această celulă putând fi secretorie (sinteza unor substanţe
specifice necesare altor celule), de transport (între sângele venos portal şi
cel sistemic pentru substanţele absorbite în tubul digestiv) sau germinativă
(însuşire ce stă la baza marii puteri de regenerare a ficatului). De asemenea,
neuronul aparţine, în egală măsură, tipului excitabil, prin specializările
membranei periplasmaticeîn generarea şi propagarea potenţialelor electrice
şi tipului secretor, prin sinteza şi eliberarea neurotransmiţătorilor,
neuromodulatorilor şi neurohormonilor.
Toate tipurile funcţionale sunt strîns reunite, însă, prin modul comun
de existenţă - metabolismul, bază unică de realizare atât a activităţii pentru
sine, cât şi a celei destinată întregului. în organism, nu există nici o celulă care
să aibă o activitate doar pentru sine. Aceasta se poate întâmpla doar în starea
morbidă când celula angajează toată energia de care dispune în direcţia salvării
propriei existenţe, renunţând temporar la activitatea pentru întreg. Dar,
asemenea situaţii reprezintă stări-limită în viaţa unei celule, durata lor fiind
scurtată prin intervenţia sistemului de "ecarisaj" care înlătură (prin fagocitare)
acele celule ce se dovedesc incapabile de a se salva prin mijloace proprii,
respectiv prin valorificarea sprijinului dat de mecanismele integratoare ale
organismului,
Aşa cum realitatea, în general, nu ascultă de legităţi preexistente,
întrucât acestea derivă tocmai din ceea ce este comun unui număr mare de
cazuri particulare, adică dintr-o prelucrare statistică, tot aşa diversitatea
funcţională a celulelor organismului nu se supune unei clasificări date, ci ea
se pretează doar la categorisiri pe baza unor criterii convenţionale, adică
39
formale. Celula este un univers al acţiunilor, unitar şi divers în egală măsură,
orice tentativă de clasificare izbindu-se de insolubila problemă, pur teoretică,
a priorităţii activităţii pentru sine sau pentru întreg. La o primă şi superficială
privire lucrurile par simple: activitatea pentru întreg este secundară întrucât ea
nu poate să se desfăşoare, după cum am constatat, decât prin şi pe baza
activităţii pentru sine. Perfect adevărat! Dar, oare, nu cumva activitatea pentru
sine apare şi se dezvoltă tocmai cu finalitatea de a face posibilă activitatea
pentru întreg, adică existenţa sistemului supraiacent? O primordialitate a uneia
din cele două tipuri de activităţi este un non sens, o falsă problemă întrucât ele
nu reprezintă procese cu scop în sine, ci doar laturile unui proces unitar şi
universal - devenirea.

A0
SECŢIUNEA a ll-a
COMPONENTA NERVOASA
A SISTEMULUI INTEGRATOR

Capitolul III - Neuronul -


celulă excitabilă şi secretorie
în mod cu totul eronat se consideră neuronul ca fiind unitatea struc-
tural-funcţională a sistemului nervos. Dacă prin unitate structurai funcţională
trebuie să înţelegem cea mai mică parte dintr-un întreg la nivelul căreia se
realizează, în plan elementar, funcţia acestuia, atunci neuronul ar trebui să
poată realiza integrarea cel puţin în forma ei cea mai simplă care este actul
reflex elementar (cu implicarea unui singur nivel de decizie). Ori acest lucru
nu este posibil, actul reflex presupunând o anumită structură realizată între
cel puţin şase componente (dintre care patru neuroni): receptor, cale aferentă,
centru de prelucrare a informaţiilor şi elaborare a comenzii, cale eferentă,
efector şi aferentaţia inversă, toate acestea formând arcul reflex. Prin urmare,
neuronul este un element component, desigur, principal, al arcului reflex, abia
acesta din urmă având valoare de unitate structural-funcţională a sistemului
integrator (sistemul nervos).

41
Neuronul este o celulă cu dublă specializare funcţională aparţinând,
deopotrivă, tipului excitabil şi tipului secretor. înalta sa specializare, derivată
din complexitatea procesului integrării la care participă în mod esenţial, precum
şi nivelul sporit al metabolismului, derivat din implicarea permanentă a
mecanismelor integratoare, pun în faţa neuronului sarcini ce depăşesc
posibilităţile funcţionale ale unei singure celule în consecinţă, o altă categorie
celulară - nevroglia - vine în sprijinul neuronului, preluând o parte din sarcinile
acestuia şi asigurându-i condiţiile optime pentru îndeplinirea funcţiilor sale
specifice. Celula glială, interpusă între capilar şi neuron, asigură nu nurnai o
selectare a substanţelor la intrare, ci şi o preliminară prelucrare a acestora;
este avansată ipoteza câ aceasta ar furniza neuronului chiar ATP, ceea ce ar
putea explica numărul redus al mitocondriilor neuronale în raport cu cheltuiala
energetică totală a acestuia; celula glială formează învelişul mielinic, prin
rularea propriei mernbrane în jurul axonului sau dendritei, făcând astfel posibilă
propagarea independentă şi cu viteză mare a PA pe fiecare prelungire
neuronală; celula gliată poate contribui, cel puţin în parte, la stocarea
informaţiei. Celulele gliale îndeplinesc şi alte roluri, cu caracter mai general,
cum ar fi "ecarisajul" prin fagocitare, prin care se evită pătrunderea la acest
nivel a leucocitelor ce ar perturba activitatea neuronilor, sau "cicatrizarea"
ţesutului nervos care constă în multiplicarea celulelor gliale în spaţiile
interstiţiale rămase libere prin fagocitarea neuronilor nefuncţionali şi prin care
se asigură menţinerea quasiconstantă a spaţiilor cu lichid dintre celule (200-
300 A°). Prin toate acestea se justifică numărul mult mai mare al celulelor
gliale decât al neuronilor (raportul estimat: 8-10/1).

Ca elemente componente ale arcului reflex neuronii prezintă două


particularităţi emit prelungiri şi au polaritate funcţională. Prelungirile pot
fi dendritice (la mulţi neuroni ele lipsesc), cu sens de propagare celulipet şi
axonice. cu sens de propagare celulifug. Unidirecţionarea propagării, însă,
este determinată de prezenţa sinapselor şi ea reprezintă o proprietate a arcului
reflex şi nu a prelungirilor; aplicarea unui stimul direct pe una din prelungiri dă
naştere la un potenţial de acţiune ce se propagă de-a lungul acestora în ambele
sensuri, dar nu poate traversa sinapsa decât în conformitate cu polaritatea
funcţională - de la axon la dendrită sau la corpul celular. Oricare neuron prezintă
doi poli funcţionali - un pol de intrare şi unul de ieşire - în raport cu circulaţia
unidirecţionată a semnalelor. Această polaritate este determinată de modul
de comunicare intemeuronală la nivelul sinapsei. Porţiunea terminală a axonului
- butonul - reprezintă polul de ieşire a semnalelor sub forma cuantelor de
neurotransmiţător, iar membrana postsinaptică a neuronului următor pe care
se găsesc receptorii specifici pentru mesagerul chimic constituie polul de
intrare a semnalelor sub forma potenţialelor de acţiune declanşate de cuantele
de neurotransmiţător.
42
După locul ocupat în cadrul arcului reflex, respectiv după raporturile
stabilite cu celelalte elemente componente ale acestuia, neuronii pot fi de trei
tipuri: senzitivi (receptori), de asociaţie (intercalări) şi efectori (motori şi secretari).
Valoare senzitivă reală are doar acel neuron ale cărui dendrite intră în, sau participă
la alcătuirea receptorului. Din această perspectivă, oricare arc reflex are un singur
neuron senzitiv - protoneuronul -, restul neuronilor interpuşi între acesta şi cel
efector având valoare reală asociativă. Cu toate acestea, prin extensie, se
consideră ca fiind senzitivi toţi neuronii ce se interpun între receptor şi centrul
nervos, constituind calea aferentă (respectiv ascendentă) a arcului reflex în acelaşi
sens, valoare efectorie reală are doar acel neuron al cărui axon intră în contact cu
o formaţiune efectoare (secretorie sau contractilă). Din acest unghi de privire,
oricare arc reflex are un singur neuron efector - ultimul din cadrul arcului reflex -
restul neuronilor interpuşi între centrul de comandă şi acesta din urmă având
valoare asociativă. Şi în acest caz, tot prin extensie, se consideră ca fiind efectori
toţi neuronii ce se interpun între centrul nervos şi efector, constituind calea
desecedentă (respectiv calea eferentă) a arcului reflex. Valoare asociativă reală
au toţi neuronii interpuşi între cel real senzitiv (protoneuron) şi cel real efector
(ultimul neuron din arc). Prin reducţie, însă, valoare asociativă se atribuie numai
neuronilor care, doar la nivelul centrilor, fac joncţiunea între calea aferentă şi cea
eferentă, respectiv între calea ascendentă şi cea descendentă a arcului reflex,
întrucât realitatea nu poate fi cunoscută decât prin intermediul simplificărilor
(modelări, formalizări), în cele ce urmează vom folosi termenii de senzitiv, de
asociaţie şi efectori în înţelesul lor formal şi nu în cel real.

1. Alcătuirea şi structura neuronului.


Specializarea funcţională a neuronului nu are la bază atât apariţia de
organite celulare noi, cât dezvoltarea diferenţiată şi organizarea specifică a
celor comune tipului excitabil şi tipulu secretor.
Membrana penplasmatică a neuronului respectă planul general de
organizare descris anterior (Fig. 16). Deosebirile faţă de membranele altor

Fig. 16
Membrana - modelul mozaicului
fluid
celule ţin de calitatea şi cantitatea componentelor ce formează acest ansamblu
trilaminat şi, mai cu seamă, de interrelaţiile ce se stabilesc între ele.
Membrana neuronală are un conţinut mai mare de fosfolipide (60%),
decât alte membrane, iar fluiditatea lor este mai sensibilă la acţiunea factorilor
de influenţă (temperatură, substanţe liposolubile etc.)- Explicaţia acestor
diferenţe constă în faptul că atât gruparea hidrofilă (fosfatidil), cât şi cea hidrofobâ
(acizi graşi) (Fig. 17) diferă calitativ de alte fosfolipide. Anumite diferenţe, chiar

HFL I - fosfotidil

HFB — acizi graşi


Fig. 17
Macromolecula de fosfolipid. HFL - pol hidrofil;
HFB - pol hidrofob

dacă nu de aceeaşi amploare, există şi între fosfolipidele diverşilor neuroni,


ele vizând atât latura calitativă (componenta organică a grupării hidrofile,
lungimea lanţurilor de acizi graşi), cât şi pe cea cantitativă (conţinutul de
colesterol sau de acizi graşi nesaturaţi). Toate aceste aspecte particulare îşi
pun amprenta asupra parametrilor funcţionali ai membranei fiecărui neuron.
Varietatea biochimică a proteinelor membranare este extrem de mare,
de la di- şi tripeptide, până la polipeptide complexe (giicoproteine şi lipoproteine)
şi metal-proteine (unele enzime). Sub aspect funcţional ele pot fi: proteine-
enzime, proteine-transportor, proteine-receptor şi proteine-canal, fiecare tip
funcţional prezentând o gamă largă de variante pentru acelaşi neuron.
Dintre proteinele-enzime unele prezintă interes special în fiziologia
integrării neuro-endocrine: adenozintrifosfataza ionodependentă,
adenilatciclaza şi fosfatidilinozitolkinaza. Adenozintrifosfataza (ATP-aza) este
implicată în mecanismele de transport ionic activ prin eliberarea din ATP a
energiei chimice necesară mişcării ionilor împotriva gradienţilor chimic şi elec-
tric şi/sau în sensul acestora dar cu viteză mult sporită. Există mai multe
forme de ATP-azâ în funcţie de ionul care le activează şi al cărui transport
transmembranar îl asigură: ATP-aza Na*-K+ dependentă (Fig. 18); ATP-aza
Mg2< dependentă, ATP-aza Ca2+ dependentă (Fig. 19) etc. in acest mod,
specificitatea enzimei asigură specificitatea de transport şi se evită interferenţa
enzimatică. Prin activitatea lor ATP-azele ionodependente asigură refacerea
3 Na'

Fig. 18
Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale
ionilor Na* şi K+ asupra ATP-azei specifice

Fig. 19
Efectele variaţiei concentraţiei interne a
ionilor Ca2+ asupra ATP-azei specifice

şi întreţinerea în timp a homeostaziei ionice, precum şi a potenţialului electric


de membraâ. Adenilatciclaza are ca acţiune finală formarea
adenozinmonofosfatului ciclic (AMPc) implicat ca al doilea mesager ce modifică
activitatea enzimelor(Fig. 20).

STIMUL

) © .
) ADENILATCICLAZA

Fig. 20
Activarea adenilatciclazei la nivelul membranei ATP AMPc
l
ENZIME

în mod similar funcţionează şi fosfatidilinozitoikinaza care produce


din fosfolipide membranare diacilglicerol ca mesager de ordin secund implicat
în acţiunea anumitor enzime citoplasmatice (Fig. 21).
45
STIMUL

FOSFATIDlLÎNOZrrOLKÎNAZA

iNOZirOLJFOSFOJPIDDJAC1LGUCER0L Fig. 21
Activarea fosfatidilinozitoikinazei
la nivelul membranei
ENZ1MA

Proteinele-transportor sunt în mai mică măsură cunoscute. Se admite


că însăşi ATP-aza ionodependentă ar fi formată din două subunităţi: una cu
rol catalitic şi una cu rol de vehicul. Independent de faptul că transportorul
este o subunitate a ATP-azei sau o moleculă separată el are o specificitate
remarcabilă (dar nu exclusivă) pentru transportul unui anumit ion. Legarea
ionului de molecula transportoare formează un complex a cărui stabilitate este
diferită în funcţie de specificul fiecărei componente; organică (glicoproteina)
şi minerală (ionul transportat). Complexul organomineral format la una din
feţele membranei (în anumite circumstanţe enzimatice) se deplasează la faţa
opusă a acesteia (în alte circumstanţe enzimatice) unde se desface eliberând
ionul transportat. Rămasă liberă, molecula transportoare se reîntoarce la faţa
iniţială fie neîncărcată (vezi fig. 7), fie încărcată cu un alt ion (sau moleculă) pe
care îl transportă în sens invers (transport cuplat, aşa cum este cazul pompei
+ +
de Na -K ). Atât formarea complexului transportor-ion, cîtşi mişcarea acestuia
de la o faţă la alta a membranei se realizează cu consum de energie.
Proteinele receptor, de regulă glicoproteine, reprezintă locurile de
captare a mesajelor chimice sosite de la alte celule. Poziţia acestora pe
membrană este cvasistabila. Legarea mesagerului chimic (neurotransmiţator
sau hormon) de receptor se realizează cu o înaltă specificitate stereo-chimică.
Pentru fiecare mesager există un receptor congruent ca geometrie (organizare
spaţială) şi adecvat ca posibilităţi chimice interactive. în acest mod se ex-
clude posibilitatea apariţiei erorilor de acţiune. Deşi - principial -
neurotransmiţătorii şi hormonii interacţionează în acelaşi mod cu receptorii
proprii, aceştia determină consecinţe diferite la nivelul neuronului ţintă (purtător
de receptori). In timp ce legare neurotransmitatorului de receptorul adecvat
are drept consecinţă activarea, respectiv inactivarea unora dintre canalele
ionice, legarea hormonului de receptorul propriu determină eliberarea unui al
2+
doilea mesager (AMPC, Ca etc.) în interiorul celulei care modifică activitatea
catalitică a enzimelor. Deşi, în general, se vorbeşte de receptori membranari
numai în legătură cu fixarea stereospecifică temporară a neurotransmiţatorilor
46
3 Na*

Fig.18
Efectele variaţiei concentraţiilor interne ale
+
ionilor Na* şi K asupra ATP-azei specifice
>Na

Fig.19
Efectele variaţiei concentraţiei interne a
2+
ionilor Ca asupra ATP-azei specifice

şi întreţinerea în timp a homeostaziei ionice, precum şi a potenţialului electric


de membraă. Adenilatciclaza are ca acţiune finală formarea
adenozinmonofosfatului ciclic (AMPc) implicat ca al doilea mesager ce modifică
activitatea enzimelor(Fig. 20).

STIMUL

i
ADENILATCICLAZA

Fig. 20
Activarea adenilatciclazei ia nivelul membranei ATP AMPc
\
SNZIME

în mod similar funcţionează şi fosfatidilinozitolkinaza care produce


din fosfotipide membranare diacilglicerol ca mesager de ordin secund implicat
în acţiunea anumitor enzime citoplasmatice (Fig. 21).
45
STIMUL

kt)
FOSFATÎDlLlNOZnOLKINAZA

iNOZnOLFOSFOUPID DIACILGUCEROL \ Fig. 21


Activarea fosfatidilinozitolkinazei
» la nivelul membranei
ENZIMA

Proteinele-transportor sunt în mai mică măsură cunoscute. Se admite


că însăşi ATP-aza ionodependentă ar fi formată din două subunităţi: una cu
rol catalitic şi una cu rol de vehicul. Independent de faptul că transportorul
este o subunitate a ATP-azei sau o moleculă separată el are o specificitate
remarcabilă (dar nu exclusivă) pentru transportul unui anumit ion. Legarea
ionului de molecula transportoare formează un complex a cărui stabilitate este
diferită în funcţie de specificul fiecărei componente: organică (glicoproteina)
şi minerală (ionul transportat). Complexul organominerai format la una din
feţele membranei (în anumite circumstanţe enzimatice) se deplasează la faţa
opusă a acesteia (în alte circumstanţe enzimatice) unde se desface eliberând
ionul transportat. Rămasă liberă, molecula transportoare se reîntoarce la faţa
iniţială fie neîncărcată (vezi fig. 7), fie încărcată cu un alt ion (sau moleculă) pe
care îl transportă în sens invers (transport cuplat, aşa cum este cazul pompei
de Na*-K+). Atât formarea complexului transportor-ion, cît şi mişcarea acestuia
de la o faţă la alta a membranei se realizează cu consum de energie.
Proteinele receptor, de regulă glicoproteine, reprezintă locurile de
captare a mesajelor chimice sosite de la alte celule. Poziţia acestora pe
membrană este cvasistabilă. Legarea mesagerului chimic (neurotransmiţător
sau hormon) de receptor se realizează cu o înaltă specificitate stereo-chimică.
Pentru fiecare mesager există un receptor congruent ca geometrie (organizare
spaţială) şi adecvat ca posibilităţi chimice interactive. în acest mod se ex-
clude posibilitatea apariţiei erorilor de acţiune. Deşi - principial -
neurotransmiţătorii şi hormonii interacţionează în acelaşi mod cu receptorii
proprii, aceştia determină consecinţe diferite la nivelul neuronului ţintă (purtător
de receptori). în timp ce legare neurotransmiţătorului de receptorul adecvat
are drept consecinţă activarea, respectiv inactivarea unora dintre canalele
ionice, legarea hormonului de receptorul propriu determină eliberarea unui al
doilea mesager (AMPC, Ca2+ etc.) în interiorul celulei care modifică activitatea
catalitică a enzimelor. Deşi, în general, se vorbeşte de receptori membranari
numai în legătură cu fixarea stereospecifică temporară a neurotransmiţâtorilor
46
şi hormonilor, numeroşi alţi receptori sunt specializaţi în legarea altor substanţe
active, aşa cum sunt multe peptide cerebrale, sau chiar a unor medicamente.
Pentru o aceeaşi clasă de substanţe pot exista receptori diferiţi, ocuparea
fiecăruia fiind însoţită de efecte remarcabil diferite, uneori chiar opuse. Astfel,
prin legarea opioidelor de anumiţi receptori sunt determinate efecte sedative,
în timp ce legarea de alţii are efecte emoţinale sau analgezice. Aceeaşi
substanţă activă poate genera, în funcţie de receptor, efecte antagonice.
2+
La nivelul sistemului nervos un ro! important revine ionului Ca t acesta
fiind implicat atât în eliberarea neurotransmitătorilor, cât şi în determinarea
excitabilităţii. Din aceste motive membranele neuronilor prezintă receptori
specializaţi în legarea calciului, mulţi dintre ei fiind dispuşi în zonele sinaptice
şi pe soma neuronală. Distribuţia acestor receptori este diferită la diverşi
neuroni. Multe medicamente ca şi unele droguri acţionează prin intermediul
2+
receptorilor de Ca situaţi, cel mai probabil, chiar ta nivelul canalelor specifice
acestui ion. Neuronii deţin receptori chiar şi pentru adenozină care poate
îndeplini şi rolul de mesager chimic cu efecte diferite în funcţie de tipul
receptorului. Cel mai cunoscut efect produs de legarea adenozinei la receptorii
membranelor presinaptice este acela de a inhiba eliberarea
neurotransmiţătorilorexcitatori. în legătură cu aceasta trebuie amintită ipoteza
potrivit căreia starea de oboseală nervoasă în urma unor solicitări prelungite
ar putea fi generată tocmai de acţiunea adenozinei, remarcabil crescută în
asemenea stări. Prezumtiva interferenţă dintre cofeină şi aceşti receptori, prin
care s-ar împiedica legarea adenozinei, ar putea fi o explicaţie a efectului
reconfortant al cafelei.
Densitatea şi distribuţia proteinelor receptor pe suprafaţa membranei
neuronale sunt neuniforme. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt prezenţi
doar la polul de intrare al neuronului, reprezentat de porţiunile membranare
ale butonilor dendritici, somei neuronale, conului de emergenţă a axonului şi a
porţiunii preterminale a butonului axonic. Aceste porţiuni membranare cu
proteine-receptor specifice neurotransmitătorilor intră în alcătuirea joncţiunilor
iutemeuconale formând membrana postsinaptică. Nu se cunosc prea multe
detalii cu privire la organizarea moleculară a receptorilor. Vom accepta ipoteza
că receptorii specifici pentru neurotransmiţători sunt tocmai capetele externe
ale proteinelor-canal, ceea ce uşurează înţelegerea consecinţelor acţiunii
acestora de activare sau inactivare a canalelor ionice. Receptorii pentru anumiţi
hormoni au o distribuţie cvasiuniformă pe membrana somei neuronale, posibil
şi pe porţiunea bazală a dendritelor, respectiv pe conul de emergenţă al
axonului.
Proteinele-canal sunt ansambluri macrorrioleculare alungite ce
străbat grosimea membranei de la o fată la alta fiind formate, cel mai probabil,
47
şi hormonilor, numeroşi alţi receptori sunt specializaţi în legarea altor substanţe
active, aşa cum sunt multe peptide cerebrale, sau chiar a unor medicamente.
Pentru o aceeaşi clasă de substanţe pot exista receptori diferiţi, ocuparea
fiecăruia fiind însoţită de efecte remarcabil diferite, uneori chiar opuse. Astfel,
prin legarea opioidelor de anumiţi receptori sunt determinate efecte sedative,
în timp ce legarea de alţii are efecte emoţinale sau analgezice. Aceeaşi
substanţă activă poate genera, în funcţie de receptor, efecte antagonice.
La nivelul sistemului nervos un rol important revine ionului Ca2+, acesta
fiind implicat atât în eliberarea neurotransmiţâtorilor, cât şi în determinarea
excitabilităţii. Din aceste motive membranele neuronilor prezintă receptori
specializaţi în legarea calciului, mulţi dintre ei fiind dispuşi în zonele sinaptice
şi pe soma neuronală. Distribuţia acestor receptori este diferită la diverşi
neuroni. Multe medicamente ca şi unele droguri acţionează prin intermediul
receptorilor de Ca 2+ situaţi, cel mai probabil, chiar la nivelul canalelor specifice
acestui ion. Neuronii deţin receptori chiar şi pentru adenozină care poate
îndeplini şi rolul de mesager chimic cu efecte diferite în funcţie de tipul
receptorului. Cel mai cunoscut efect produs de legarea adenozinei la receptorii
membranelor presinaptice este acela de a inhiba eliberarea
neurotransmiţătorilorexcitatori. în legătură cu aceasta trebuie amintită ipoteza
potrivit căreia starea de oboseală nervoasă în urma unor solicitări prelungite
ar putea fi generată tocmai de acţiunea adenozinei, remarcabil crescută în
asemenea stări. Prezumtiva interferenţă dintre cofeină şi aceşti receptori, prin
care s-ar împiedica legarea adenozinei, ar putea fi o explicaţie a efectului
reconfortant al cafelei.

Densitatea şi distribuţia proteinelor receptor pe suprafaţa membranei


neuronale sunt neuniforme. Receptorii pentru neurotransmiţători sunt prezenţi
doar la polul de intrare al neuronului, reprezentat de porţiunile membranare
ale butonilor dendritici, somei neuronale, conului de emergenţă a axonului şi a
porţiunii preterminale a butonului axonic. Aceste porţiuni membranare cu
proteine-receptor specifice neurotransmiţătorilor intră în alcătuirea joncţiunilor
iuterneuronale formând membrana postsinaptică. Nu se cunosc prea multe
detalii cu privire la organizarea moleculară a receptorilor. Vom accepta ipoteza
că receptorii specifici pentru neurotransmiţători sunt tocmai capetele externe
ale proteinelor-canal, ceea ce uşurează înţelegerea consecinţelor acţiunii
acestora de activare sau inactivare a canalelor ionice. Receptorii pentru anumiţi
hormoni au o distribuţie cvasiuniformă pe membrana somei neuronale, posibil
şi pe porţiunea bazală a dendritelor, respectiv pe conul de emergenţă al
axonului.
Proteinele-canal sunt ansambluri macromoleculare alungite ce
străbat grosimea membranei de la o faţă la alta fiind formate, cel mai probabil,
47
din patru subunităţi astfel dispuse încât delimitează între ele un spaţiu canali-
cular cu diametrul mediu de 6 A°, numit canal ionic (Fig. 22). Capetele
subunităţilor proteice ale canalului care proemina spre citoplasmă sunt diferite

SA

l
Fig. 22
Ufxi Canalul ionic şic
şi cele patru subunităţi
*4^P 2 proteice ale
proteice ale sale
sale

ca natură chimică şi proprietăţi de cele care proemina spre spaţiul interstiţial


Distribuţia pe membrană a diverselor tipuri de canale (pentru Na+, K+, Ca2",
Mg 2+ etc.) nu este întâmplătoare, ea fiind determinată de planul funcţional gen-
eral al celulei. De asemenea, numărul canalelor pe unitatea de suprafaţă este
determinat genetic pentru fiecare categorie de celule, canalele "uzate" fiind
internalizate prin endocitoză şi digerate de enzimele lizozomale, în locul lor
fiind sintetizate altele noi. în privinţa densităţii canalelor de sodiu se estimează
că, la fibrele nemielinizate, acestea ar fi de 110/um2, cu o distribuţie uniformă
pe toată suprafaţa membranei, iar la cele mielinizate ele sunt prezente numai
la nivelul strangulaţilor Ranvier (1/um lungime) cu o densitate mult mai mare
- 2 000/um2. La nivelul corpului celular densitatea pare a fi În medie de 50-100/
um 2 cu o distribuţie, cel mai probabil, neuniformă. Din cauza fluidităţii
fosfolipidelor membranare, canalele ionice se pot deplasa prin translare
modificând astfel distribuţia în suprafaţă. Prin aceste canale se realizează o
comunicare episodică directă între citoplasmă şi lichidul interstiţial pentru
componentele cu dimensiuni sub 8 A° (apă, ioni minerali, substanţe organice
cu moleculă mică). Importantă este mişcarea prin aceste canale a ionilor
minerali implicaţi, direct sau indirect, în fenomenele electrice de membrană.
Existenţa acestor comunicări libere între interiorul şi exteriorul celulei ar duce
la instalarea unui echilibru termodinamic pentru componentele de mici
dimensiuni, fapt ce ar impieta grav asupra existenţei (metabolismului) şi
funcţionării (excitabilităţii) neuronului. Se impune astfel necesitatea existenţei
unor modalităţi de închidere (inactivare) şi deschidere (activare) a lor în funcţie
de anumite circumstanţe. Asemenea modalităţi există, aşa cum o dovedeşte
realitatea, dar asupra mecanismelor intime de realizare pluteşte încă aburul
ipotezelor. Asupra a două dintre acestea vom oferi detalii într-un alt paragraf.

Deşi consideraţi a fi organite specifice neuronului, în realitate, corpii


Nissl nu sunt decât formaţiuni ergastoplasmice (reticul endoplasmatic rugos)
48
din patru subunităţi astfel dispuse încât delimitează între ele un spaţiu canali-
cular cu diametrul mediu de 8 A°, numit canal ionic (Fig. 22). Capetele
subunităţilor proteice ale canalului care proemină spre citoplasmă sunt diferite
o
8A

Fig. 22
Canalul ionic şi cele patru subunităţi
proteice aie sale

ca natură chimică şi proprietăţi de cele care proemină spre spaţiul interstiţial.


+ + 2+
Distribuţia pe membrană a diverselor tipuri de canale (pentru Na , K , Ca ,
2+
Mg etc.) nu este întâmplătoare, ea fiind determinată de planul funcţional gen-
eral al celulei. De asemenea, numărul canalelor pe unitatea de suprafaţă este
determinat genetic pentru fiecare categorie de celule, canalele "uzate" fiind
internalizate prin endocitoză şi digerate de enzimele lizozomale, în locul lor
fiind sintetizate altele noi. în privinţa densităţii canalelor de sodiu se estimează
2
că, la fibrele nemielinizate, acestea ar fi de 110/pm , cu o distribuţie uniformă
pe toată suprafaţa membranei, iar ia cele mielinizate ele sunt prezente numai
la nivelul strangulaţiilor Ranvier (1/ym lungime) cu o densitate mult mai mare
2
- 2 OGD/pm . La nivelul corpului celular densitatea pare a fi în medie de 50-100/
' cu o distribuţie, cel mai probabil, neuniformă. Din cauza fluidităţii
fosfolipidelor membranare, canalele ionice se pot deplasa prin translare
modificând astfel distribuţia în suprafaţă. Prin aceste canale se realizează o
comunicare episodică directă între citoplasmă şi lichidul interstiţial pentru
componentele cu dimensiuni sub 8 A° (apă, ioni minerali, substanţe organice
cu moleculă mică). Importantă este mişcarea prin aceste canale a ionilor
minerali implicaţi, direct sau indirect, în fenomenele electrice de membrană.
Existenţa acestor comunicări libere între interiorul şi exteriorul celulei ar duce
la instalarea unui echilibru termodinamic pentru componentele de mici
dimensiuni, fapt ce ar împieta grav asupra existenţei (metabolismului) şi
funcţionării (excitabilităţii) neuronului. Se impune astfel necesitatea existenţei
unor modalităţi de închidere (inactivare) şi deschidere (activare) a lor In funcţie
de anumite circumstanţe. Asemenea modalităţi există, aşa cum o dovedeşte
realitatea, dar asupra mecanismelor intime de realizare pluteşte încă aburul
ipotezelor. Asupra a două dintre acestea vom oferi detalii într-un alt paragraf.
Deşi consideraţi a fi organite specifice neuronului, în realitate, corpii
Nissl nu sunt decât formaţiuni ergastoplasmice (reticul endoplasmatic rugos)
48
pe care le întâlnim, după cum s-a văzut, la oricare celulă de tip secretor.
Asocierea dintre ribozomi şi o parte a reticulului endoplasmatic neted este
determinată de nevoia reducerii consumului de timp în sinteza*
neurotransmiţătorilor, neuromodulatorilorşi neurohormonilor. Calitatea chimică
a produsului sintetizat este determinată genetic prin intermediul RNAm, "matriţa"
eliberată de nucleul neuronului. în funcţie de tipul "matriţei" (RNAm) unii neuroni
vor sintetiza pentru export mediatori excitatori (acetilcolină, serotonină,
dopamină, peptide, adrenalină), alţii - mediatori inhibitori (GABA - acid
gamaaminobutiric, glicină), iar alţii - modulatori (endorfine) sau hormoni (ADH,
RH, adrenalină, noradrenalinâ). Deci, secreţia este o proprietate comună tuturor
neuronilor, cu excepţia celor ce dau sinapse electrice, şi nu una specifică
celor ce produc hormoni sau modulatori. Cei mai mulţi mesageri chimici sunt
peptide active din punct de vedere biologic a căror sinteză este determinată
genetic. Din jocul acţiunilor celor trei categorii de mesageri: neurotransmiţători,
neuromodulatori şi neurohormoni, rezultă nu numai reacţiile fiziologice şi
acţiunile comportamentale, ci şi particularităţile individuale şi circumstanţiale
ale acestora. Având în vedere condiţionarea reciprocă la nivelul celulelor "ţintă"
(asupra cărora acţionează) a celor trei categorii de mesageri, unii având şi rol
de cofactori, precum şi marea varietate biochimică a acestora (sunt cunoscute
peste 100 de peptide active), putem avea o explicaţie convenabilă a diversităţii
consecinţelor determinate de acţiunile lor.

Secreţia mesagerilor chimici este un proces diferit de la o regiune la


alta a sistemului nervos, astfel încât se poate admite existenţa unei "anatomii
chimice" a acestuia. însă, cei mai mulţi neuroni produc atât neurotransmiţători
clasici (catecolamine, acetilcolină, acidul gamaamino-butiric), cât şi neuropep-
tide active cu rol, mai cu seamă, modulator.
Deşi rolurile lor sunt multiple, peptidele din SN sunt în mare măsură
implicate în determinarea comportamentului. Există numeroase studii în acest
sens pe animale şi multe observaţii pe omul bolnav. Multe peptide sunt impli-
cate în comportament în mod direct, dar cele mai multe prin efectele lor
secundare produse asupra centrilor nervoşi şi glandelor endocrine. Unele
peptide sunt implicate în medierea durerii, altele (opioidele) în analgezie; deşi
încă insuficient demonstrate, acţiunile pozitive ale unor peptide asupra
capacităţii de memorare la voluntari, sau a revenirii după amnezia retrogradă
la unii bolnavi, sunt invocate în destul de multe cercetări. Chiar şi în reglarea
comportamentului alimentar sunt implicate mai multe peptide, legătura lor cu
"centrul foamei" fiind demonstrată în unele experimente pe animal. în
numeroase mecanisme homeostazice, de reglare a diverselor funcţii, peptidele
neuromodulatoare au un rol decisiv alături de neurotransmiţători şi
neurohormoni (unii dintre ei fiind tot peptide).

49
Neurofibrilele sunt elemente fibrilare şi microtubulare care au, în primul
rând, un rol mecanic pasiv şi, în al doilea rând, un rol de suport şi mijloc de
transport pe distanţe lungi a veziculelor cu mediator de la locul de sinteză
majoră (corpul celular) la locul de eliberare (butonii terminali ai axonilor). Rolul
mecanic pasiv al neurofibrilelor (ca elemente aparţinând citoscheletului)
vizează planul energetic al neuronului. Se ştie că, pentru menţinerea formei
sale, celula cheltuieşte cu atât mai multă energie cu cât ea este mai departe
de forma sferică. Neuronii stelaţi cu multe buchete dendritice, numiţi şi
multipolari, evită consumul de energie pentru menţinerea formei prin dispunerea
internă a neurofibrilelor în mănunchiuri ce converg spre baza prelungirilor
dendritice şi diverg în citoplasmă somei spre diverse puncte de sprijin situate
pe faţa internă a membranei. în corpii celulari de formă ovală (celulele Purkinje)
asemenea dispuneri ale neurofibrilelor nu se întâlnesc. Că, la nivelul axonului,
neurofibrilele au şi un anume rol mecanic reprezintă o chestiune ce nu poate
fi nici negată, dar nici confirmată. Cum pentru axon importantă este membrana
(axolema), în lungul căreia se realizează propagarea PA, protecţia mecanică
trebuie asigurată. în primul rând, acesteia, prin ea asigurându-se şi protecţia
axoplasmei. O asemenea protecţie, însă, o realizează cu mai multă eficienţă
formaţiunea citoscheletică submembranară şi învelişul glial şi conjunctiv şi nu
un mănunchi de neurofibrile dispus în axoplasmă, la distanţă de membrană.
La nivelul axonilor neurofibrilele formează mănunchiuri (dispunere paralelă) în
lungul cărora veziculele cu mediator se deplasează prin alunecare facilitată
dinspre corpul celular spre butonii terminali unde se acumulează temporar
(ca un "transport pe cablu"). Procesul ar putea fi bazat pe forţele electrostatice
exercitate între încărcătura electronegativă a suprafeţei citoplasmatice a
membranei veziculare şi anumite puncte de pe neurofibrile încărcate
electropozitiv. Prin acest mecanism electrostatic se pot explica atât viteza
relativ mare de transport, cât şi, în unele cazuri, sensul antigravitaţional al
acestuia.
Faţă de capacitatea de sinteză pentru export (neurotransmiţători,
modulatori, hormoni) pe care o dovedeşte neuronul ca celulă secretorie,
aparatul Golgi - al cărui rol principal este de depozitare a produsului de secreţie
- ar trebui să fie mult mai dezvoltat decât este în realitate. Explicaţia acestui
decalaj constă în faptul că, în majoritatea cazurilor, neurosecreţia este produsă
în corpul celular şi este eliminată la polul de ieşire al neuronului (butonul termi-
nal al axonului) situat, de regulă, la distanţă foarte mare de locul sintezei. Prin
urmare, produşii de neurosecreţie se vor depozita într-o zonă cât mai apropiată
de locul de eliberare, adică în butonii terminali ai axonilor. însumând capacităţile
de depozitare reprezentate de aparatul Golgi (mai puţin dezvoltat) şi de
veziculele din butonii terminali ai axonilor (foarte numeroase), se ajunge la o
capacitate totală de stocare corespunzătoare raportului valoric dintre ritmul
50
de sinteză şi de eliberare a neurotransmitătorilor. Încât, totalitatea veziculelor
din butonii terminali, conţinând produşii de neurosecreţie, poate fi considerată
ca o formă particulară de organizare a aparatului Golgi, pe lângă cel propriu-
zis existent în corpul celular al neuronului.
Ca organit celular implicat în mişcările cromozomiale din timpul
diviziunii, centrozomul lipseşte din neuronul omului adult întrucât acesta nu se
mai divide. Nu se mai divide nu pentru că este neuron - la multe organisme
adulte aparţinând speciei animale din clase diferite, ca şi la om până la o
anumită vârstă în dezvoltarea ontogenetică, neuronii se divid -, ci pentru că
este neuron integrat într-un sistem de mare complexitate, în funcţionarea
căruia diviziunea - ca fenomen grav pentru celulă - ar produce numeroase şi
profunde consecinţe negative în planul funcţional general al organismului
Deducem de aici că însuşirea de a se divide este pierdută de neuron pe
parcursul evoluţiei progresiv şi paralel cu complexificarea modalităţilor de
integrare neurală şi în paralel cu taxonomia filogenetică a organismelor
Pierderea capacităţii de diviziune este compensată de un permanent şi rapid
turnover al tuturor componentelor neuronale.

2. Mecanisme implicate în asigurarea excitabilităţii


neuronului
Specificitatea acestor mecanisme nu trebuie înţeleasă în sensul
existenţei lor exclusiv la nivelul neuronului, ci în acela al dezvoltării şi
diversificării lor la acest nivel, al ponderii ce o deţin în realizarea excitabilităţii
celei mai ridicate şi a sintezei şi eliberării cuantificate a neurotransmiţătorilor,
neuromodulatorilor şi neurohormonilor.

2.1. Pompe ionice


Pentru existenţa oricărei celule ca sistem termodinamic deschis este
necesară întreţinerea în timp a asimetriei de distribuţie a ionilor de o parte şi
de alta a membranei periplasmatice prin păstrarea la valori cvasiconstante a
concentraţiilor acestora în interior (homeostazie). Această asimetrie necesară
vieţii generează gradienţi electrochimici ce devin efectivi în momentele în care
se deschid canalele ionice. Menţinerea în timp a homeostaziei ionice nu este
posibilă decât fie renunţând la canalele ionice, fie refăcând asimetria prin
pomparea ionilor împotriva propriilor gradienţi electrochimici. Cum prima soluţie
este exclusă de însăşi calitatea de sistem deschis a celulei, rămâne operantă
cea de-a doua. Pompele ionice sunt, deci, mecanisme a căror finalitate este
homeostazia ionică, aceasta însemnând menţinerea în citoplasmă a unor

51
concentraţii reduse pentru Na+ şi Ca2* şi crescute pentru K+, Mg2* Există
pompe şi pentru alţi ioni dar acestea nu au o implicaţie directă în integrarea
neurală.
2.1.1. Pompa de Na* - K*.
Transportorul deţine cinci situsuri de complexare a ionilor două pentru
K* şi trei pentru Na* (Fig. 23). La faţa externă a membranei, în prezenţa unei

Fig.23
Configuraţia ipotetică a transportorului
comun pentru Na* şi K*

enzime specifice (E,), transportorul complexează doi ioni K*. Complexul


organometalic astfel format se deplasează la faţa internă a membranei unde,
în prezenţa unei alte enzime (E2), pierde afinitatea pentru ionul K+ pe care îl
eliberează în citoplasmă. Sub influenţa aceleiaşi enzime (E2) transportorul
formează un alt complex organometalic prin legarea a trei ioni Na* din
citoplasmă pe care îi va deplasa la faţa externă eliberându-i în lichidul interstiţial,
după care ciclul se reia (Fig. 24). Deplasând cei doi ioni împotriva gradienţilor
electrochimici acest mecanism a primit numele de pompă de Na* - K*
3 Na' 2K'

\ /

Fig. 24
££_ Mecanismul pompei de Na*-K*

/ \
3 Na* 2K"
Pompajul ionic cu stoichiometria de 3 Na* pentru 2 K* generează trei
consecinţe majore: a) reface şi menţine homeostazia ionică, necesară
proceselor metabolice, caracterizată de concentraţii citoplasmatice sporită
pentru K+ şi redusă pentru Na+ (asimetria ionică); b) încărcarea electrică a
"condensatorului" membranarca urmare a faptului că scoaterea din citoplasmă
a trei sarcini electrice pozitive - purtate de Na* - şi readucerea în citoplasmă a
două sarcini electropozitive - purtate de K* - echivalează, în fapt, cu expulzarea
unei sarcini pozitive !a fiecare ciclu de transport, lăsând în citoplasmă o sarcină
negativă liberă - purtată de macromoleculele amfolite şi c) acumularea unei
52
importante enrgii potenţiale reprezentate de gradientul chimic al Na+ orientat
spre interior [Na*]e = 440 mM/[Na*]j = 50 mM). Asupra acestor probleme vom
reveni la analiza mecanismului excitabilităţii.
Transportul activ de Na+ şi K+ se realizează cu consum de energie
chimică eliberată de ATP sub acţiunea adenozintrifosfatazei, enzimă a cărei
activitate este intensificată atunci când, faţă de valorile normale, creşte
concentraţia Na+ şi/sau scade concentraţia K* în citoplasmă, şi redusă de
modificările în sens invers ale concentraţiilor aceloraşi ioni. Din acest motiv
enzimă responsabilă de transportul activ al celor doi ioni se numeşte ATP-
aza Na* K* dependentă, ea fiind diferită calitativ de ATP-azele activate de alţi
ioni (Ca2, Mg 2+ etc).
Pompa de Na* - K* fiind un mecanism în care sunt implicate procese
enzimatice, macromolecule şi transferuri energetice, prezintă o activitate a
cărei desfăşurare se caracterizează printr-o anumită inerţie, în sensul că
trecerea de la un nivel funcţional la altul atât în sensul creşterii, cât şi al
descreşterii intensităţii de transport, implică un anume consum de timp. Ca
urmare, intensificarea activităţii pompei, comparativ cu nivelul de repaus,
sub influenţa creşterii concentraţiei citoplasmatice a Na*, se realizează
progresiv şi relativ lent, ca şi reducerea ei atunci când concentraţia Na* scade,
ca urmare a pompajului, la normal. Aceasta este inerţia metabolică a oricărei
pompe. Deşi apare ca un dezavantaj pentru celulă, ceea ce şi este în plan
metabolic, această inerţie a pompei se dovedeşte a fi de mare utilitate în
planul excitabilităţii (a se vedea paragraful respectiv). Tripla finalitate a pompei
nu trebuie să ducă la concluzia greşită că activitatea în sine a acestui
mecanism ar fi trimodală, în sensul existenţei unei disjuncţii între trei roluri
diferite. Popma de Na* • K* are o activitate unimodală, cele trei tipuri de
consecinţe fiind tot atâtea laturi ale unui proces unitar. Deşi unitare, aceste
laturi nu sunt echivalente pentru celula nervoasă, ci ele se ierarhizează pe
baza criteriului importanţei. Toate trei laturile condiţionează viaţa neuronului
ca element component al sistemului integrator, dar în măsură diferită,
primordială fiind, totuşi, latura homeostazicâ întrucât de ea depinde în mod
direct metabolismul ca bază a existenţei şi funcţionării celulei. De altfel,
activitatea enzimei principale a acestui mecanism - ATP-aza - este dependentă
de concentraţiile citoplasmatice ale Na* şi K* şi nu de voltajul membranar sau
gradientul de Na* Pe de altă parte, însăşi voltajul şi gradientul de Na* sunt, în
ultimă analiză, două aspecte particulare ale aceleiaşi homeostazii generale a
celulei.

53
2.1.2. Pompa de Ca2*
Importanţa ionului Ca2+ în organism este deosebită, el fiind implicat,
după cum vom vedea, în cele mai diverse procese fiziologice. Din acest motiv
homeostazia calciului atât la nivel citoplasmatic, cât şi plasmatic şi interstiţial,
beneficiază de cele mai prompte şi eficiente mecanisme de întreţinere.
în spaţiul citoplasmatic al neuronului concentraţia ionului Ca2+ trebuie
menţinută la un nivel redus în condiţiile în care din exterior el pătrunde pasiv
prin canale proprii. Din acest motiv pompa de Ca2+ este un mecanism activ
de extruzie a acestui ion. Principial, pompa de Ca2*, are aceeaşi schemă de
funcţionare cu cea de Na+-K+ (vezi Fig. 19). Adenozintrifosfataza este
dependentă de concentraţia internă a Ca2+, activitatea ei fiind intensificată de
creşterea acesteia şi invers. Transportorul prezintă situsuri doar pentru calciu.
Homeostazia calciului la nivel celular rezultă din armonizarea transportului
activ spre exterior, realizat de pompă şi mişcarea pasivă spre interior realizată
la nivelul canalelor specifice atunci când acestea sunt active (deschise). Cum,
însă închiderea canalelor este un proces activ, chiar dacă unul indirect activ,
homeostazia calciului la nivel celular este controlată nu numai de activitatea
pompei specifice, ci şi de mecanismul ce asigură închiderea (inactivarea)
canalelor proprii.

2.2. Mecanismul de schimb antiport Na*/H\


în ultima analiză, celula este, în plan energetic, un "motor cu
hidrogen"! Pentru oricare din activităţile sale consumatoare de energie -
sinteze, transport activ, pompe ionice, contracţie, etc. - celula dispune de o
singură sursă directă: ATP. Aceasta întrucât prin ruperea enzimatică a unei
legături fosfat din ATP se eliberează o cuantă de energie chimică de valoare
mare (legături fosfat macroergice) necesară şi suficientă amorsării proceselor
active din celulă. Toate celelalte substanţe eliberează, într-un mod sau altul,
cuante mici de energie (legături microergice), insuficiente activităţii celulei.
Utilizarea energiei eliberată din ATP, conform reacţiei globale:
ATP ATP-aza * ADP + P + E —• proces activ [1]
duce progresiv la epuizarea sursei şi la moartea celulei prin colaps energetic
De aceea ATP-ul trebuie resintetizat printr-un proces invers, consumator de
energie, conform reacţiei:

Resinteza ATP-ului ridică doar problema sursei pentru energia Ev


întrucât adenozindifosfatul (ADP) şi fosfatul (P) sunt reutilizabili, iar enzima
54
(fosforilaza) poate fi sintetizată de celulă. Această sursă este reprezentată de
substanţele organice exogene (luate din mediu sub formă de hrană): proteine,
lipide şi glucide care, din acest unghi de privire, nu sunt decât "rezervoare de
hidrogen". Prin procese enzimatice complexe acestea ajung la un termen
final comun - acidul piruvic - a cărui moleculă conţine carbon, oxigen şi
hidrogen. Sub acţiunea enzimei, numită deh'idrogenază, acidul piruvic pune în
libertate hidrogenul şi un rest molecular conform reacţiei simplificate:
Acid piruvic + CO2 + H [3]
Atomul de hidrogen este activat la forma ionică prin pierderea
electronului unic ( H "e » H * ) şi combinat cu oxigenul venit din interstiţiu
(oxigen respirator) şi el activat la rândui lui. Rezultatul oxidării hidrogenului
(proces numit ardere) este eliberarea de energie şi formarea unei molecule
de apă. Această energie reprezintă însă o cuantă mică, insuficientă ca atare
pentru refacerea ATP-ului. De aceea, prin procese complexe, la nivelul
mitocondriei se "sumează" mai multe asemenea cuante mici până când suma
lor atinge valoarea optimă (E1 cuantă mare) necesară şi suficientă legării
fosfatului de adenozindifosfat (reacţia (2)). întrucât legarea fosfatului de
adenozindifosfat este, în fapt, un proces de fosfonlare şi întrucât energia
necesară acestui proces se obţine dintr-un proces de oxidare (a hidrogenului)
se spune că refacerea adenozintrifosfatuiui (ATP) este rezultatul unei fosforilări
oxidative. Pe aceasta se bazează caracterizarea mitocondriei ca
"microcentrală energetică" a celulei, la nivelul căreia au loc fosforilări oxida-
tive.
Acest excurs în problema energeticii celulare a fost obligatoriu pentru
a putea înţelege necesitatea existenţei unui mecanism de scoatere din celulă
a ionilor t-T Problema acestei necesităţi este ceva mai complexă decât pare
la o primă şi succintă analiză. De vreme ce prezenţa mecanismului de extruzie
a protonului este o necesitate pentru celulă înseamnă că există o cauză care
determină generarea lui în exces. Pericolul reprezentat de acumularea ionilor
H* vizează homeostazia acido-bazică, cu tot cortegiul ei de consecinţe.
Acidifierea produsă prin creşterea peste limită a concentraţiei ionilor H+ ar
duce la inhibarea unor enzime şi la stimularea altora, la accentuarea
caracterului bazic al substanţelor amfolite (proteinele) şi schimbarea reactivităţii
lor biochimice, la schimbarea gradului de disociere chimică a compuşilor solvaţi
în apa plasmatică etc. Faţă de toate aceste consecinţe negative celula se
apără prin antiportul Na7H\ Dar care este motivul pentru care evoluţia nu a
dus la apariţia unei modalităţi de echilibrare între "producerea" ionilor H* prin
dehidrogenare enzimatică şi "consumul" acestora prin oxidare ? Este, oare, o
imperfecţiune a Naturii ? Credem că nu ! Cel mai probabil, cauza acestui
fenomen trebuie căutată prin abordarea problemei dintr-un alt unghi Finalitatea
55
(fosforilaza) poate fi sintetizată de celulă. Această sursă este reprezentată de
substanţele organice exogene (luate din mediu sub formă de hrană): proteine,
lipide şi glucide care, din acest unghi de privire, nu sunt decât "rezervoare de
hidrogen". Prin procese enzimatice complexe acestea ajung la un termen
final comun - acidul piruvic - a cărui moleculă conţine carbon, oxigen şi
hidrogen. Sub acţiunea enzimei, numită dehidrogenază, acidul piruvic pune In
libertate hidrogenul şi un rest molecular conform reacţiei simplificate:
Acid piruvic + CO7 + H P]
Atomul de hidrogen este activat la forma ionică prin pierderea
e
electronului unic ( H " » H * ) şi combinat cu oxigenul venit din interstiţiu
(oxigen respirator) şi el activat la rândul lui. Rezultatul oxidării hidrogenului
(proces numit ardere) este eliberarea de energie şi formarea unei molecule
de apă. Această energie reprezintă însă o cuantă mică, insuficientă ca atare
pentru refacerea ATP-ului. De aceea, prin procese complexe, la nivelul
mitocondriei se "sumează" mai multe asemenea cuante mici până când suma
lor atinge valoarea optimă (E1 cuantă mare) necesară şi suficientă legării
fosfatului de adenozindifosfat (reacţia (2)). întrucât legarea fosfatului de
adenozindifosfat este, în fapt, un proces de fosforilare şi întrucât energia
necesară acestui proces se obţine dintr-un proces de oxidare (a hidrogenului)
se spune că refacerea adenozintrifosfatuiui (ATP) este rezultatul unei fosforilări
oxidative. Pe aceasta se bazează caracterizarea mitocondriei ca
"microcentrală energetică" a celulei, la nivelul căreia au loc fosforilări oxida-
ţive.
Acest excurs în problema energeticii celulare a fost obligatoriu pentru
a putea înţelege necesitatea existenţei unui mecanism de scoatere din celulă
+
a ionilor H Problema acestei necesităţi este ceva mai complexă decât pare
la o primă şi succintă analiză. De vreme ce prezenţa mecanismului de extruzie
a protonului este o necesitate pentru celulă înseamnă că există o cauză care
determină generarea lui în exces. Pericolul reprezentat de acumularea ionilor
+
H vizează homeostazia acido-bazică, cu tot cortegiul ei de consecinţe.
+
Acidifierea produsă prin creşterea peste limită a concentraţiei ionilor H ar
duce la inhibarea unor enzime şi la stimularea altora, la accentuarea
caracterului bazic al substanţelor amfolite (proteinele) şi schimbarea reactivităţii
lor biochimice, la schimbarea gradului de disociere chimică a compuşilor solvaţi
în apa piasmatică etc. Faţă de toate aceste consecinţe negative celula se
apără prin antiportul Na7H\ Dar care este motivul pentru care evoluţia nu a
+
dus la apariţia unei modalităţi de echilibrare între "producerea" ionilor H prin
dehidrogenare enzimatică şi "consumul" acestora prin oxidare ? Este, oare, o
imperfecţiune a Naturii ? Credem că nu ! Cel mai probabil, cauza acestui
fenomen trebuie căutată prin abordarea problemei dintr-un alt unghi. Finalitatea
55
generării protonului este combinarea lui cu oxigenul respiratorîn scopul obţinerii
energiei. Dacă producţia de protoni ar fi mai redusă, atunci s-ar naşte un pericol
mult mai mare: acumularea în exces a oxigenului la nivelul celulei (în apa
citoplasmei, în endo- şi exomembrane, în carioplasmă etc). Oxigenul aflat în
exces sporeşte posibilitatea generării, în diferite moduri, a radicalilor liberi ai
oxigenului (care au un orbital ocupat de un singur electron). Radicalii liberi ai
oxigenului sunt extrem de periculoşi pentru sistemul viu întrucât declanşează
reacţii în lanţ de formare de noi radicali liberi (inclusiv organici) din chiar
formaţiunile celulare, ducând la distrugerea completă a acestora într-un inter-
val de timp foarte scurt (minute). Astfel, aparenta imperfecţiune a balanţei
hidrogen-oxigen, înclinată în favoarea celei dintâi, poate fi considerată o
modalitate eficientă de apărare împotriva pericolului reprezentat de apariţia
radicalilor liberi ai oxigenului.

Pentru ca ionii H*1 să poată fi expulzaţi din celulă se foloseşte energia


potenţială reprezentată de gradientul de concentraţie al Na+ (Na+ ext. = 440
mM, iar Na* int.= 50 mM) care astfel dinamizează antiportul. Pentru a înţelege
acest mecanism vom compara antiportul cu o roată cu paiete al cărei ax este
paralel cu suprafaţa membranei celulare. Punerea în mişcare a roţii este
posibilă numai prin acţiunea concomitentă şi în sensuri opuse a două forţe
asupra paletelor situate diametral simetric (Fig. 25). Forţa principală o reprezintă

Fig. 25
Mecanismul antiport NaVH*

gradientul ionilor Na* care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul
ionilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na*
pătrund în celulă, iar ionii l-T ies la exterior. In extruzia protonului se cheltuieşte
direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP),
motiv pentru care antiportul Na+/H* este un mecanism pasiv. în realitate însă,
întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K* cu consum de
ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).
Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită.
Ionii Na'pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na*-K*,

1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liberîn soluţii apoase,
ci sub formă de ion hidroniu H,O*
56
generării protonului este combinarea lui cu oxigenul respiratorîn scopul obţinerii
energiei. Dacă producţia de protoni ar fi mai redusă, atunci s-ar naşte un pericol
mult mai mare: acumularea în exces a oxigenului la nivelul celulei (în apa
citoplasmei, în endo- şi exomembrane, în carioplasmă etc). Oxigenul aflat în
exces sporeşte posibilitatea generării, în diferite moduri, a radicalilor liberi ai
oxigenului (care au un orbital ocupat de un singur electron). Radicalii liberi ai
oxigenului sunt extrem de periculoşi pentru sistemul viu întrucât declanşează
reacţii în lanţ de formare de noi radicali liberi (inclusiv organici) din chiar
formaţiunile celulare, ducând la distrugerea completă a acestora într-un inter-
val de timp foarte scurt (minute). Astfel, aparenta imperfecţiune a balanţei
hidrogen-oxigen, înclinată în favoarea celei dintâi, poate fi considerată o
modalitate eficientă de apărare împotriva pericolului reprezentat de apariţia
radicalilor liberi ai oxigenului.
1
Pentru ca ionii H* să poată fi expulzaţi din celulă se foloseşte energia
+ +
potenţială reprezentată de gradientul de concentraţie al Na (Na ext. = 440
+
mM, iar Na int.= 50 mM) care astfel dinamizează antiportul. Pentru a înţelege
acest mecanism vom compara antiportul cu o roată cu paiete al cărei ax este
paralel cu suprafaţa membranei celulare. Punerea în mişcare a roţii este
posibilă numai prin acţiunea concomitentă şi în sensuri opuse a două forţe
asupra paletelor situate diametral simetric (Fig. 25). Forţa principală o reprezintă

3 No* Na*

H+H+

Fig. 25
+ +
Mecanismul antiport Na /H
2K*
+
gradientul ionilor Na care tind să intre în celulă, iar cea de-a doua, gradientul
+
tonilor H* care tind să iasă din celulă. Prin mobilizarea "roţii cu palete" ionii Na
+
pătrund în celulă, iar ionii H ies la exterior. In extaizia protonului se cheltuieşte
direct energia gradientului de concentraţie al Na* şi nu energia metabolică (ATP),
+ +
motiv pentru care antiportul Na /H este un mecanism pasiv. în realitate însă,
4
întrucât gradientul de Na* a fost realizat de pompa de Na*-K cu consum de
ATP, antiportul este un mecanism indirect activ (transport activ de ordinul II).
Soarta celor doi ioni transferaţi prin mecanismul antiport este diferită.
+ + +
Ionii Na pătrunşi în celulă vor fi expulzaţi din nou la exterior de pompa Na -K ,

1. Protonul este extrem de activ şi de aceea el nu poate exista liber în soluţii apoase
ci sub formă de ion hidroniu HO*
56
activată de prezenţa lor în exces faţă de cerinţele homeostazice, iar ionii H*,
expulzaţi din celulă, vor rămâne, în cea mai mare parte, ataşaţi electrostatic
de faţa externă a membranei (forţa electrostatică ce îi reţine provine atât de la
grupările hidrofile externe ale membranei, cât şi de la electronegativitatea
internă a celulei polarizate).

2.3. Sisteme enzimatice la nivelul membranei neuronale


La nivelul membranei periplasmatice există un bogat echipament
enzimatic cu diverse roluri în metabolismul şi funcţionarea specifică a
neuronului. Pe lângă acţiunile individuale asupra anumitor sunstanţe, enzimele
membranale au largi disponibilităţi de interacţiune atât reciprocă, cât şi cu
enzimele citoplasmatice, formând un ansamblu catalitic unitar pe întreaga
celulă. în cadrul acestuia se pot distinge sisteme enzimatice ca entităţi catalitice
legate de un aspect sau altul al metabolismului sau funcţiilor specifice
îndeplinite de neuron.

2.3.1. Sistemul enzimatic energetic (ATP-azeie)


Există, după cum am văzut, un sistem enzimatic implicat în asigurarea
energiei la nivelu! membranei aşa cum este sistemul adenozin-trifosfatazelor.
Toate aceste enzime sunt unitare atât prin substratul lor comun ATP-ul, cât şi
prin rezultatul lor comun - eliberarea de energie. Ceea ce le diversifică, în
interiorul ansamblului unitar, este destinaţia diferită a energiei eliberate din
ATP în raport de care activitatea catalitică a fiecărei adenozintrifosfataze este
dependentă de un alt parametru citoplasmatic: concentraţia Na* şi a K+,
concentraţia Ca2*, a Mg2*, a H* precum şi concentraţiile nutrienţilor (aminoacizi,
acizi graşi, monozaharide) sau ale unorcataboliţi cu moleculă mare. Deducem
astfel că sistemul ATP-azelor poate fi considerat şi ca un sistem enzimatic de
întreţinere a homeostaziei, toate schimburile celulare active având această
finalitate. Dar mai corectă este considerarea ATP-azelor în sistemul enzimatic
energetic deoarece în membranele multor celule, inclusiv ale celor neuronale
(sau în intimitatea lor) există proteine contractile (de tip actomiozinic) care
necesită energie în procesul scurtării (contracţie localizată, slabă cu destinaţie
multiplă).

2.3.2. Sistemul enzimatic de comunicare


Interrelaţiile enzimatice la nivelul membranei periplasmatice fac dificilă
departajarea între diversele categorii doar în baza acţiunii lor principale. Astfel,
cel puţin o parte din cele ce compun sistemul energetic, aşa cum sunt ATP-
azele Na*K* şi Ca2* dependente, participând la realizarea potenţialului electric
57
de membrană - în baza căruia se asigură excitabilitatea -, pot fi încadrate şi în
sistemul enzimatic de comunicare. Totuşi, păstrând acelaşi criteriu al acţiunii
principale, în acest sistem vom introduce doar acele enzime care catalizează
procese implicate direct în counicare, nu şi pe cele ce asigură eliberarea
energiei necesare acestora. Deşi sunt mai multe sisteme de enzime de acest
tip ne vom opri, pe scurt, asupra a două dintre ele, a căror importanţă o
considerăm a fi mai mare. Este vorba de sistemele adenilatciclazei şi
fosfatidilinozitolkinazei de la nivelul membranei neuronale şi a altor celule im-
plicate în comunicare atît prin intermediul neurotransmiţatonlor şi stimulilor
electrici, cât şi al neuromodoulatorilorşi al hormonilor.

2.3.2.1. Sistemul adenilatciclazei


La polul de intrare al neuronului mesagerii de ordinul I
(neurotransmiţătorii, curentul electric, neuromodulatorii şi hormonii) determină
reglarea, direct sau indirect, a unui important proces enzimatic: fosforilarea şi
defosfohlarea anumitor proteine specifice. Acţiunea unor mesageri de ordinul
I constă în stimularea fosforilării, iar a altora în stimularea defosforilării, din
jocul cantitativ-calitativ al lor rezultând procesul adecvării acţiunii fiziologice.
Secvenţele acestor procese sunt redate sumar în Fig. 26. Legarea mesagerului

— mgl

Fig, 26
ADEMLATCICLAZÂ Sistemul
adenilatcicla-

7
zei şi
\ activitatea
ATP AMPcl fiziologică,
(GTP) ICMPcl f- mg II
Ca**U mgl-
j) mesageri de
ordinul întâi;
mg II-
PROTEINATKINAZĂ A
mesageri de
PROT. CANAL
ordinul al
PROT. RECEPTOR
doilea;
• PROTEINA 20K FOSFOPROmiNA ' ACTIVITATE
NT-
PROT. TRANSPORTOR FIZIOLOGICĂ
neurotrans-
PROT. ENZIME
miţâtor
PR0TE1NF0SFATAZĂ
H - hormon;
R-receptor

58
chimic de receptorul specific, ori acţiunea curentului electric, determină
activarea adenilatciclazei ca primă şi majoră secvenţă a lanţului de reacţii ce
vor urma. Sub acţiunea adenilatciclazei ATP-ul este transformat în AMPc
(adenozinmonofosfatul ciclic). Dacă este implicat GTP-ul, va lua naştere GMPC
(guanozinmonofosfatul ciclic). în alte cazuri (sau paralel cu producerea AMPc
şi GMPc) mesagerul de ordinul I determină (şi) eliberarea ionului Ca2+ de la
faţa internă a membranei. AMPc, GMPc şi Ca2+ îndeplinesc rolul de mesageri
de ordinui II, ei activând una din cele două enzime, fie proteinkinaza A - care
catalizează reacţia de fosforiiare a proteinelor specifice, fie proteinfosfataza -
care catalizează defosforilarea acestora -. în unele cazuri mesagerul de ordinul
I, aşa cum este insulina, activează direct proteinkinaza fără participarea
mesagerului de ordinul ii. în neuroni, în general, pare să existe un singur tip de
proteinkinaza stimulată de AMPc, un singur tip de proteinkinaza stimulată de
GMPc şi mai multe proteinkinaze stimulate de Ca2+. Proteinfosfatazele
neuronale - care catalizează defosforilarea - sunt mai numeroase şi activitatea
lor este stimulată sau inhibată tot de unul din mesagerii de ordinul II, însă altul
decât cel ce a stimulat proteinkinaza.
Proteinele specifice (masă de 20 000 daltoni) ce pot fi fosforilate de
proteinkinazele A dependente de AMPc, GMPc şi Ca2+ sunt foarte diferite şi
numeroase (peste 70 la nivelul neuronilor), ceea ce explică marea varietate a
efectelor în plan funcţional. Ele potfi proteine-canal, proteine-receptor, proteine-
transportor sau proteine-enzime, fiecare categorie cuprinzând mai multe tipuri.
Pentru exemplificare, receptorii nicotinici ai acetilcolinei sunt de mai multe
tipuri (alfa, beta, gama etc.) tocmai întrucât fosforilarea lor, prin care sunt
activaţi, este produsă, pentru unii, de proteinkinaza dependentă de AMPc, pentru
alţii de cea dependentă de Ca2+ sau GMPc. Fosforilarea unora sau altora dintre
receptori conduce la efecte diferite. în mod similar trebuie gândită şi diversitatea
canalelor ionice care, în cele mai multe cazuri, par a fi ele însele şi receptori
pentru anumiţi mesageri de ordinul I: acetilcolină, adrenalină, serotonină,
dopamină etc. Chiar şi eliberarea neurotransmiţătorilor (sau a altor mesageri)
este reglată prin fosforilarea şi desfosforitarea proteinelor specifice care asigură
ataşarea veziculelor de faţa internă a membranei butonale. Sunt atât de
numeroase implicaţiile fosforilării proteinelor specifice, încât se poate considera
că acest proces mijloceşte cvasitotalitatea activităţilor fiziologice de la nivelul
neuronilor, ca o cale finală comună angajată în moduri diferite şi determinând
consecinţe diferite. în aceste modalităţi celula răspunde prin activităţi fiziologice
specifice la acţiunea stimulilor

59
2.3.2.2. Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei.
Acest al doilea mare sistem enzimatic cu origine membranară
determină, în ceie din urmă, tot fosforilarea proteinelor specifice, însă altele
decât cele din sistemul adenilatciclazei. Schema sistemului este redată în
Fig. 27. Numeroase semnale extraceiulare(neurotransmiţători, stimuli electrici,

F05FATIDIUN0ZIT0LK1NAZA

FOSF0PROTE1NA Fig. 27
Sistemul fosfatidiiinozitolkinazei şi
activitatea fiziologică. NT -
PROTEJNFOSFATAZA neurotransmiţător; H - hormon; R - receptor

modulatori şi hormoni) determină activarea enzimei fosfatidilinozitoikinazei care


degradează fosfolipidul (fosforilat) din membrană, degradare în urma căreia
rezultă două consecinţe: eliberarea de Ca2+ din stocul membranar şi formarea
de diadlglicerol. Atât Ca2+, cât şi diacilgiicerolul, dar pe căi şi modalităţi sepa-
rate şi paralele, activează o altă categorie de enzime de fosforilare a proteinelor
specifice şi anume, proteinkinazele C. Acestea din urmă vor cataliza reacţia
de fosforilare a unui alt tip de proteine specifice decât cele din sistemul
adenilatciclazei, cu masa de 40 000 daltoni. Defosforilarea este produsă de
proteinfosfataze ce pot fi activate, cel mai probabil, de mesagerii de ordinul II
din sistemul adenilatciclazei (AMPc, în special). Astfel apare o relaţie antagonică
între cele două sisteme enzimatice, deşi, în unele cazuri, ele se pot manifesta
ca sinergice.
Proteinele substrat asupra cărora acţionează proteinkinazele C sunt
mai puţin cunoscute la nivelul neuronilor decât cele fosforilate de proteinkinaza
A. Multe din proteinele acestea (40 K) par a fi localizate la nivelul membranelor
presinaptice, pe feţele lorcitoplasmatice.
Cele două proteinkinaze - A şi C - declanşează activităţi fiziologice
diferite prin fosforilarea unor proteine diferite (20 şi 40 K). Cei mai mulţi neuroni
60
par să deţină proteine-receptor din ambele categorii, activarea unora
antagonizând activarea celorlalte. încât, semnalul extern (mesagerul de ordinul
I) care induce sistemul fosfatidilinozitolkinazei promovează, în general, funcţiile
celulare, în timp ce semnalul ce induce sistemul adenilatciclazei le
antagonizează. Sunt şi cazuri în care, la unele celule (hepatice, de exemplu),
cele două sisteme sunt agoniste, potenţându-se unilateral. Nu poate fi exclusă
o cooperare - sinergică sau antagonică - între enzimele de fosforilare:
proteinkinazeleA şi C. Independent de modul concret al acţiunilor secvenţiale
sistemul fosfatidilinozitolkinazei, ca şi cel al adenilatciclazei, asigură elaborarea
răspunsului fiziologic specific la acţiunea mesagerilor extracelulari permiţând
stabilirea între diversele celule a unor relaţii acţionale şi nu pur informaţionale.

2.4. Sistemul receptor al membranei.


între proteinele ataşate feţei externe a membranei, cele cu rol de re-
ceptor sunt deosebit de importante atât pentru existenţa, cât şi pentru
funcţionarea neuronului. Ele sunt, de fapt, glicoproteine şi lipoproteine speciale
sintetizate în cadrul metabolismului celular şi amplasate în stratul extern al
membranei. Porţiunea externă a receptorului prezintă nu numai situsuri de o
înaltă specificitate biochimică, ci şi o configuraţie spaţială caracteristică. încât,
pentru ca o substanţă activă să se poată lega de receptorul membranar, ea
trebuie să aibă nu numai o afinitate chimică, ci şi o configuraţie stericâ adecvată
acestuia (Fig. 28). Tocmai această specificitate stereochimică determină
marea varietate a receptorilor membranari. Membrana neuronală deţine, ca şi
aceea a altor celule, trei categorii de receptori: a) pentru neurotransmiţători, b)
pentru hormoni şi c) pentru neuromodulatori, fiecare categorie fiind formată
din mai multe variante.

Fig. 28
Schema diverselor tipuri sterice de
receptori (R) membranari

Receptorii pentru neurotransmiţători, situaţi la polul de intrare al


neuronilor, sunt reprezentaţi, se pare, chiar de porţiunile exteme ale proteinelor
canal sau de formaţiuni ataşate acestora. Consecinţele principale ale legării
neurotransmiţătorului de receptorul specific sunt: a) deschiderea unui anumit
tip de canale ionice (de Na+, K* sau Ca2+) în cazul neurotransmiţătorilor

61
excitatori, sau închiderea mai fermă a acestora, în cazul celor inhibitori; b)
declanşarea uneia sau a ambelor sisteme enzimatice: al adenilatciclazei sau/
şi al fosfatidilinozitolkinazei Varietatea stereochimică a receptorilor
membranari este identică cu aceea a mesagerilor chimici, existenţa unuia
dintre aceştia fără un receptor adecvat fiind lipsită de sens.
Receptorii pentru hormoni, distribuiţi cvasiuniform pe membrana
somei neuronale, sunt organizaţi în mod similar cu precedenţii şi respectă
aceleaşi principii interacţionale. Consecinţa principală a legării hormonului de
receptorul specific este eliberarea unui mesager de ordin secund care,
influenţând pozitiv sau negativ anumite echipamente enzimatice
(proteinkinazele A şi C), determină una sau alta din activităţile fiziologice.
Receptorii pentru neuromodulatori, deşi similari cu precedenţii ca
organizare şi principiu interactiv, se deosebesc fundamental de aceştia prin
faptul că, în realitate, ei nu servesc declanşării proceselor fiziologice, ci modulării
acestora. Uneori această modulare este atât de complexă încât procesul însuşi
este proiectat din sfera fiziologicului în aceea a psihologicului. Prin activarea
lor sub acţiunea substanţelor modulatoare, în general neuropeptide, se asigură
procese ca memoria, motivaţia, afectivitatea, personalitatea chiar (a se vedea
mai sus paragraful despre proteinele-receptor ale membranei neuronului şi
cel despre neuropeptide).

2.5. Mecanismul de funcţionare a canalului ionic.


Această problemă se reduce, de fapt, la mecanismul închiderii şi
deschiderii canalelor de Na" extrapolându-se, apoi şi la celelalte canale Există
numeroase detalii biochimice cu privire la componentele moleculare ale
canalelor ionice, dar, în ceea ce priveşte structura lor, modul cum aceste
componente interacţionează asigurând funcţionarea ansamblului, lucrurile sunt
încă departe de a fi cunoscute, toate explicaţiile oferite de membranologi fiind
bazate pe ipoteze. Faptul că unele din aceste ipoteze conţin elemente străine
logicii biologice se datorează, în mare măsură, abordării pluridisciplinare şi nu
interdisciplinare a acestei probleme situată în domeniul microcosmosului
celular. Din numeroasele modele explicative vom prezenta doar două: unul,
pentru că este mai larg acceptat printre specialişti, celălalt, pentru că este mai
aproape de logica fiziologică.

2.5.2. Modelul barierelor (porţilor)


Pornind de la constatarea că o schimbare în sens pozitiv a voltajului
membranar iniţiază mişcări transmembranare pasive ale ionilor Na+ (şi K+), s-
a admis (1952) că activitatea canalelor este controlată de structuri de "poartă"
62
încărcate electric care îşi modifică poziţia ca răspuns la anumite schimbări în
câmpul electric al membranei. Dezvoltările ulterioare ale acestei ipoteze au
impus cu necesitate elaborarea unui model al canalului care să corespundă
postulatelor acesteia.
în lumenul canalului (Fig. 29) ar exista o zonă de selectivitate,
reprezentată printr-o "strâmtoare" încărcată electronegativ, care ar admite
trecerea ionilor în funcţie de sarcină (numai cationi) şi de dimensiuni (numai
Na+, în unele canale şi numai K*, în altele, cei doi ioni având dimensiuni diferite),
în partea inferioară a canalului se dispun două bariere care asigură funcţionarea
propriu-zisă a canalului: una de inactivare şi alta de activare. Schimbările în
poziţiile barierelor sunt determinate de mişcările intramembranare ale unor
purtărohde sarcină, mişcări declanşate de schimbările voltajului membranar.
în starea de repaus purtărorii de sarcină intramembranari sunt situaţi în zona
internă a membranei, bariera de inactivare este deschisă, iar cea de activare
închisă. Când voltajul membranar devine mai pozitiv, sub influenţa stimulului,
purtătorii de saricnă intramembranari se deplasează spre faţa externă a
membranei, generând mici curenţi intramembranari spre exterior şi, ca urmare,
se deschide bariera de activare, canalul trece în stare deschisă şi devine
accesibil ionilor Na+ admişi de filtrul de selectivitate. Influxul ionilor Na* prin
canal generează un curent spre exterior descris de o curbă sigmoidă datorită
închiderii progresive a barierei de inactivare, cea de activare rămânând în
continuare deschisă. în această fază orice altă variaţie în sens pozitiv
(depolarizant) a voltajului membranar nu se însoţeşte de un nou flux ionic prin
cana), acesta fiind inactivat Când voltajul membranar se reface (repolarizare),
la o anumită valoare a acestuia, purtătorii intramembranari de sarcină se
deplasează spre faţa internă a membranei, generând mici curenţi
intramembranari spre interior şi, ca urmare, se deschide bariera de inactivare
şi se închide cea de activare, canalul trecând în stare închisă, specifică fazei
de repaus.
FILTRU
'SELECŢIE

BARIERÂ
Fig 29 /* ^
/ ACTIVARE
a
"
Modelul barierelor (porţilor) în funcţionarea BARIERĂ '
canalului ionic INACTIVARE
63
Remarcăm că cele trei stâ.i ale canalului: închisă, deschisă şi inactivă
sunt deduse din mişcările ionice de la nivelul canalului. Este considerat în
stare deschisă acel canal prin care curge efectiv un curent ionic. Canalele
care nu sunt deschise mişcărilor ionice, dar sunt capabile să se deschidă,
sunt numite canale închise. Canalele prin care, deşi nu sunt închise, nu se
petrec mişcări ionice sunt în stare inactivată (de exemplu, un canal de Na+
este deschis de o variaţie în sens depolarizant produsă din exterior şi prin el
se scurg ioni specifici; dacă depolarizarea se prelungeşte în timp atunci, deşi
canalul încă nu s-a închis, tocmai datorită depolarizării menţinute, prin el nu se
mai scurg ioni, canalul fiind inactivat). Toate canalele trec din starea deschisă
în starea inactivă înainte de a se întoarce la starea închisă.
în funcţie de natura stimulului care determină deschiderea canalelor
de Na+ acestea sunt de două categorii: i) voltaj-dependente şi ii) ligand-
dependente. Canalele voltaj dependente trecdintr-o stare în alta ca răspuns
la variaţiile căderii de potenţial dintre cele două feţe ale membranei neuronului:
reducerea acesteia (depolarizare) determină deschiderea, iar creşterea
(repolarizarea) - închiderea canalelor de Na+. Cele ligand-dependente trec în
starea deschisă ca urmare a legării unui ligand particular - în mod normal un
neurotransmiţător,- şi în starea închisă ca urmare a îndepărtării ligandului.
Această modalitate presupune existenţa unor receptori specifici. Deşi cele
două modalităţi - voltaj şi ligand-dependente - nu se exclud reciproc, - cele
mai multe canale folosesc numai una din acestea.

2.5.2. Modelul ocluzării (Fig. 30).


Acest model are ia bază două proprietăţi ale proteinelor: amfifilia şi
capacitatea de a forma complecşi organometalici. Pompa de Na*-K+, în calitate

Fig. 30
Modelul
ocluzării în
funcţionarea
canalului
ÎNCHIS ionic
de mecanism homeostazic, asigură atât încărcarea electrică a membranei -
prin raportul de schimb 3 NaV2 K+ -, cât şi energia (potenţială) necesară ejectării

64
ionilor H+ - prin mecanismul antiport Na7H + Ionii H+ expulzaţi din celulă rămân
la interfaţa membrană - interstiţiu din două motive: sunt atraşi la membrană de
electronegativitatea zonei (dată atât de capetele hidrofile ale fosfolipidelor, cât şi
de câmpul anionilor organici -A- din citoplasmă) şi respinşi, tot spre membrană,
de electropozitivitatea ionilor Na+ cantonaţi în zona interstiţială adiacentă, întrucât
protonii sunt ejectaţi numai după scoaterea ionilor Na+ şi cu concurenţa acesteia.
Capetele externe ale proteinei canal (gura externă a canalului), din cauza densităţii
mari a ionilor H+ (pH - acid), vor dobândi un comportament bazic şi, în această
stare, vor manifesta o puternică afinitate pentru ionul Ca2+ din exterior, ion metalic
cu un pronunţat caracter acid. Ionul Ca2+ poate oferi spre ligandare cu proteinele
două până la şase legături coordinative. Punctele active ale subunităţilor proteice
oferite spre ligandare fiind dispuse pe marginea internă a gurii canalului, legarea
ionului Ca2+ va duce la ocluzarea acesteia, întocmai ca aşezarea pe ea a unui
"capac" Tăria legăturilor dintre Ca2+ şi liganzii proteici, prin care se decide
stabilitatea complexului organometalic format, depinde, în primul rând, de tăria
cu care se manifestă caracterul bazic al proteinei canal. Cum, însă, caracterul
bazic al proteinei este funcţie de densitatea ionilor H+ de la faţa externă a
membranei, iar densitatea acestora este determinată de gradientul de Na+ generat
de pompă, se poate afirma că nu numai formarea, ci şi stabilitatea complecşilor
organometalici formaţi la gura canalului depind de activitatea pompei de Na+-K+.
Dacă închiderea canalului ionic prin ocluzare este condiţionată de
caracterul bazic al proteinelor, atunci deschiderea lui va fi posibilă, în primul
rând, prin anularea acestui caracter care se poate realiza fie direct prin
înlăturarea cauzei care l-a determinat (a ionilor H+), fie indirect prin mascarea
chimică a punctelor de ligandare (acţiunea unor substanţe active cum sunt
neurotransmiţătorii). Atât timp cât proteina va avea un caracter neutru sau
acid, (pH bazic la exterior) complexarea Ca2+ nu este posibilă, canalul rămânând
neocluzat, indiferent dacă prin el se scurg curenţi ionici (canal deschis) sau
nu (canal aşa-zis inactivat), scurgerea acestora datorându-se exclusiv
gradienţilor electrochimici şi nu unor restricţii impuse de canalul în sine.
Redăm secvenţial întreaga această procesualitate:
- pompa de Na+-K* generează gradientul de Na* şi asigură
funcţionarea antiportului Na7H+;
- tapetând faţa externă a membranei ionii H+ determină caracterul
bazic al proteinelor;
- ionul Ca2* din exterior se leagă de 2-6 liganzi proteici şi astfel
ocluzează gura externă a canalului ionic (canal în stare închisă);
- în funcţie de tăria caracterului bazic al proteinei canalul poate fi
închis mai mult sau mai puţin ferm (mai multe stări închise);
65
- stimulul - electric sau chimic - anulează caracterul bazic a!
proteinelor ducând la desfacerea complexului şi degajarea gurii canalului (ca-
nal în stare deschisă);
- câtă vreme proteina nu revine la comportamentul ei bazic de o
anumită tărie complexarea Ca2+ nu este posibilă, canalul rămânând deschis
chiar dacă prin el nu mai trec curenţi ionici (canal în stare aşa-zisă inactivă);
- revenirea caracterului bazic la normal asigură refacerea complexului
organometalic şi reînchiderea canalului prin ocluzare.
Observăm că, în conformitate cu acest model, canalul ionic nu
funcţionează ca un sistem binar, ci el poate avea o stare deschisă şi, practic,
o infinitate de stări închise, în funcţie de cât este de stabil complexul
organometalic deci, în funcţie de gradul de fermitate a închiderii. Pe această
bază poate fi mai bine înţeleasă acţiunea extrem de nuanţată a diverşilor
neuromodulatori, ca şi a altor factori de influenţă. în ceea ce priveşte aşa-zisa
stare inactivă, definită de absenţa curentului ionic la nivelul unui canal deschis,
considerăm că denumirea este nu numai improprie, ci şi derutantă. Există,
într-adevăr etape în desfăşurarea potenţialului de acţiune în care printr-un ca-
nal încă deschis nu trec curenţi ionici, dar acest fapt nu este datorat vreunei
proprietăţi a canalului, ci gradienţilor electrochimie! care generează fluxurile
ionice şi a căror valoare s-a anulat tocmai datorită realizării acestor fluxuri.1

2.6. Mecanisme implicate în realizarea secreţiei neuronale.


Secreţia este o funcţie comună tuturor neuronilor întrucât ei reprezintă
elemente componente ale unui sistem de integrare în care comunicarea
interelementară se face prin mesageri chimici. La apariţia lor în procesul evoluţiei
neuronii găsesc în organism modalitatea chimică de integrare cu care sunt
obligaţi nu doar să convieţuiască, ci să şi conlucreze. Efectorii din organism, la
acel moment, nu cunoşteau decât limbajul chimic încât, pentru a putea comunica
cu ei, neuronii au fost obligaţi să şi-l însuşească şi să îl utilizeze chiar şi în
relaţiile dintre ei. Modalitatea electrică, superioară celei chimice, a rămas să
asigure procesele fine şi complexe ale receptării discrete, conducerii rapide,
stocării şi prelucrării eficiente ale semnalelor. Modalitatea chimică, rezervată
strict comunicării la interfeţe (neuron-neuron, neuron-efector), a fost îmbunătăţită
atât printr-o largă diversificare moleculară a mesagerilor, cât şi printr-o accentuată
cuantificare a eliberării lor.
Secreţia ca funcţie celulară este destinată întregului. Ca proces,
secreţia cuprinde trei faze: a) sinteza produsului; b) stocarea temporară şi c)
1)
în cele ce urmează din materialul de faţă ne vom folosi în explicaţii de modelul
ocluzării.
66
eliberarea. Neurotransmiţătorii, sau mesagerii chimici de comunicare la
interfeţe, sunt sintetizaţi la nivelul ergastoplasmei care este bine dezvoltată în
neuroni (corpii Nissl), trădând o productivitate ridicată. Faptul că neuronul are
polul de ieşire a mesagerilor la distanţă mare de locul de sinteză (uneori peste
1 m), depozitarea nu se poate face în corpul celular decât parţial, motiv pentru
care dezvoltarea aparatului Golgi nu este pe măsura capacităţii de sinteză,
rolul acestuia fiind luat de ansamblul vezicular butonal, dispus chiar la locul de
eliberare. Transportul produsului de la, corpul celular la butonul terminal este
facilitat de neurofibrilele axonale în lungul cărora acestea sunt purtate cu o
viteză superioară altor modalităţi (difuzia), similar unui transport "pe cablu" la
nivelul căruia se utilizează, cel mai probabil, energia electrostatică.
Neurofibrilele dispuse în mănunchi în lungul axonului, la nivelul butonului ter-
minal se curbează formând o buclă. Eliberarea neurotransmiţătorului din
vezicule se face prin exocitozâ, proces în care rolul membranei este esenţial.
în starea de repaus membrana butonului terminal, având canalele
ionice închise, este încărcată electronegativ pe faţa internă. Membrana
veziculelor cu neurotransmiţători este şi ea încărcată electronegativ pe faţa
dinspre citoplasmă. Ca urmare, veziculele vor fi ţinute la distanţă de membrana
butonului, prin respingere electrostatică (Fig. 31 A). în momentul depolarizării

Fig. 31
Mecanismul
exocitozei în
eliberarea
neurotransmiţătorilor

membranei butonale, faţa citopfasmatică a acesteia devine, pentru scurt timp,


electropozitivă şi atrage electrostatic veziculele electronegative (Fig. 31 B).
întrucât depolarizarea s-a realizat ca urmare a deschiderii tuturor canalelor
ionice, pe lângă influxul de Na+ va avea loc şi un influx de Ca2*. Prezenţa aici a
ionului de Ca2+ determină două consecinţe majore: i) activarea proteinkinazei
C care va produce fosforilarea a două proteine aflate pe feţele citoplasmatice
ale membranei butonale (proteina F) respectiv membranei veziculare
(sinapsina I) şi ii) ligandarea celor două proteine şi fixarea astfel a veziculei la
membrana presinaptică, permiţând deschiderea spre fantă a veziculei prin
reorganizarea fosfofipicfefor membranare (F<g. 31 C şi 0).
în planul funcţiei secretorii neuronii manifestă o mare plasticitate.
Majoritatea neuronilor sintetizează şi eliberează un mesager principal şi, în
67
funcţie de anumite circumstanţe, unul sau mai mulţi produşi secundari, de
regulă neuropeptide (chiar şi unii din mesagerii principali sunt de natură
peptidică). Din acest motiv, clasificarea neuronilor în adrenergici, colinergici,
serotoninergici etc este relativă ea vizând doar mesagerul principal.
Plasticitatea în planul secreţiei se manifestă mai pregnant prin modificări
periodice ale sintezei şi eliberării, constituind ritmurile nictemeral, circadian,
selenar, sezonier, precum şi modificări corelate cu vârsta individului. în toate
aceste modificări sunt implicate relaţiile specifice dintre echipamentele
enzimatice şi dintre mecanismele lor de activare-inactivare. Plasticitatea
secretorie se manifestă şi în spaţiu, nu numai în timp, diversele regiuni ale
axului cerebrospinal având un anume specific secretor, astfel încât se poate
vorbi de o topografie biochimică a sistemului în ansamblul său.
Neurotransmiţătorii secretaţi şi eliberaţi de neuroni prezintă o mare
diversitate biochimică. Pe lângă cei "tradiţionali" (acetilcolina, adrenalina,
serotonina), au fost identificaţi peste 50 de neurotransmiţători: amine, purine,
peptide, aminoacizi. Având capacitatea de a produce mai mulţi mesageri chimici,
neuronul poate răspunde la acţiunea stimulilor şi prin schimbarea expresiei
biochimice, deci calitativ şi nu numai prin modificarea cantitativă a unui singur
neurotransmiţător. Pare a nu fi exclusă posibilitatea ca un neuron (în special din
cortexul cerebral) să îşi schimbe neurotransmiţătorul excizatorîn unul inhibitor.

3. Procese electroionice la nivelul membranei neuronale.


în starea de repaus a neuronului, prin distribuirea asimetrică cu
consum energetic a ionilor Na+ şi K+, se acumulează o importantă energie
potenţială în forma gradienţilor electrochimici. Acţiunea oricărui excitant constă
în deschiderea canalelor ionice şi, prin aceasta, în actualizarea energiei
potenţiale în energie cinetică (difuzională). Prin canalele astfel deschise vor
avea loc fluxurile ionice în baza gradienţilor chimic şi electric, deci un trans-
port de sarcină (curenţi electroionici). în acest mod neuronul trece din starea
sa de repaus în stare de activitate electroionică. Prin gravitatea afectării
homeostaziei intracelulare, ca urmare a acestor fluxuri, trecerea în stare de
activitate a neuronului devine obligatorie, întrucât ştergerea asimetriei de
distribuţie a ionilor de Na+ şi K+ are semnificaţia unui prim pas spre moartea
celulei.
3.1. Geneza şi întreţinerea potenţialului membranar de
repaus (fluxurile ionice active).
La nivelul citoplasmei neuronilor substanţele amfolite (proteinele) sunt
încărcate electric negativ (anioni) din cauza valorii pH-ului. Ionii pozitivi (cationi)
de Na+ şi K+ prezenţi în citoplasmă se cuplează electrostatic cu anionii organici

68
(A) neutralizându-se reciproc (C*A) (Fig. 32). Anionii organici (A) sunt, însă,
mult mai numeroşi.

Fig. 32
Geneza şi
menţinerea
potenţialului
membranarde
repaus A' C

Pompa de Na*-K*, prin stoichiometria ei de schimb de 3 Na* pentru 2


K*, elimină o particulă pozitivă (Na*), la fiecare ciclu, lăsând în citoplasmă un
anion organic (A). Ionii K+ introduşi în citoplasmă sunt anulaţi electrostatic de
alţi anioni organici, astfel încât contribuţia lor este, în această fază, nulă din
punct de vedere electric. în consecinţă, la faţa externă a membranei se
acumulează sarcini pozitive (Na*) iar la faţa internă sarcini negative (A). în
acelaşi timp, pompa asigură activitatea antiportului NaVH* şi, implicit, închiderea
canalelor prin complexarea Ca2+ la gura lor externă (ocluzare). în această
stare membrana are o cădere de potenţial pe cele două feţe de 60-80 mV, faţa
internă fiind negativă (A) iar cea externă pozitivă (Na*) (în faţa valorii voltajului
membranar se trece, întotdeauna, semnul sarcinii aflată în acel moment la
interior: -60; -80 mV). Sarcinile de semn contrar aflate de o parte şi de alta a
membranei se atrag reciproc, tinzând să se deplaseze prin membrană. Ionii
Na* nu pot traversa membrana spre interior nici la nivelul matricei fosfolipidice,
datorită hidrofobicităţii ei, nici la nivelul canalelor de Na*, datorită ocluzării lor
(stareînchisă). Anionii organici (A) hidrofiii nu pot nici ei traversa membrana
spre exterior nici ia nivelul matricei, din acelaşi motiv, dar nici prin canale,
chiar dacă ar fi deschise, ele fiind prea strâmte pentru particule atât de mari.
încât membrana are, în această stare, valoarea unui condensator electric
încărcat, feţele hidrofile având valoare de armături, iar zona acizilor graşi dintre
ele valoare de dielectric.
Valoarea specifică a potenţialului de repaus odată realizată, activitatea
pompei de Na*-K* nu încetează din cel puţin două motive: a) deschiderea
aleatorie a unui număr redus de canale şi b) permanenta funcţionare a
antiportului Na*/H*. în orice moment, în oricare punct al membranei, se pot
întruni condiţii capabile să determine, direct sau indirect, deschiderea cel puţin
a unui canal ionic. Influxul de Na* prin puţinele canale deschise aleatoriu şi
69
prin antiport este, desigur, redus dar permanent şi, din acest motiv, pompa de
sodiu este obligată la o corectare continuă a concentraţiei interne a acestui
ion. Această activitate bazală a pompei, cu mici oscilaţii, dar permanentă, ca
un "zgomot de fond", trebuie considerată ca având valoarea unui "tonus
funcţional de repaus" prin care se evită consecinţele negative ale intrării ei în
inerţie de repaus. Deci, pompa de Na*-K+ îndeplineşte următoarele roluri, a)
asigură homeostazia ionică a citoplasmei (mult K+ şi puţin Na+); b) generează
condiţii (gradientul de Na+) pentru realizarea schimbului antiport Na7H+; c)
determină, indirect, închiderea canalelor ionice prin complexarea Ca2+ la gura
externă a acestora; d) încarcă condensatorul electric membranar prin
stoichiometria de schimb 3 Na+/2 K+ şi e) generează energia pontentială pentru
realizarea fluxurilor ionice la nivelul canalelor prin distribuirea asimetrică a ionilor
Na* (mult afară şi puţin înăuntru) şi K+ (puţin afară şi mult înăuntru).

3.2. Geneza şi desfăşurarea potenţialului de acţiune


(fluxurile ionice pasive)
în timpul fazei de repaus energia potenţială creată de pompă vizează
numai ionii Na+ şi A" întrucât ionii K+ sunt supuşi acţiunii a două forţe de sens
contrar care se anulează reciproc: gradientul chimic orientat spre exterior şi
gradientul electric, uşor superior valoric celui dintâi, orientat spre interior. Când
canalele sunt deschise de acţiunea stimulului extern (chimic sau electric),
energia potenţială a gradienţilor devine actuală (energie cinetică) şi determină
influxul ionilor Na+. în această fază acest influx este singurul eveniment posibil
deoarece gradienţii electric şi chimic ai acestuia sunt orientaţi în acelaşi sens,
iar efluxul anionilor organici (A-) nu este posibil întrucât dimensiunile lor exced
diametrul canalului.

3.2.1. Deschiderea (activarea) canalului ionic


Dacă în preajma membranei aflată în repaus este plasat catodul unei
surse (Fig. 33) protonii situaţi pe faţa externă vor fi supuşi acţiunii a două forţe
de sens contrar: F," câmpul sarcinilor negative de la faţa internă şi F2" câmpul
catodului. Când F2 este mai mare decât F1 ionii H+ migrează la catod şi, în
consecinţă, capetele externe ale proteinei canal pierd caracterul bazic şi
complexul organometalic se desface dagajând gura canalului. Din acest mo-
ment mişcarea transmembranară a ionilor devine posibilă, energia potenţială
trecând în energie cinetică.
Dacă în locul câmpului catodic (excitant electric) se acţionează cu o
substanţă chimică adecvată consecinţa finală va fi aceeaşi: deschiderea
canalului ionic, numai modalitatea de realizare va fi diferită (chimică şi nu fizică).
70
Fig. 33
Activarea
(deschiderea)
canalului ionic prin
stimul electric. F -
forţa electrostatica
. •• i i M H H H ci
prin care ionii H
sunt reţinuţi la
suprafaţa externă a
membranei; F2 - forţa OH- OH- OH~ OH~
câmpului catodic
(intensitatea ^
stimulului electric)
Pentru ca o substanţă chimică să fie capabilă să deschidă canalul
ionic ea trebuie să deţină cel puţin una din următoarele însuşiri: a) să aibă
caracter bazic (OH) suficient de pronunţat pentru a neutraliza ionii H+; b) să
poată masca chimic situsurile de ligandare ale proteinei-canai, fără a se lega
de ele; c) să aibă forţa chimică necesară şi suficientă de a scoate Ca24 din
complexul organometalic pentru a se combina cu el; d) să poată substitui
Ca2* din complexul organometalic pentru a se combina cu proteina-canal (fără
ocluzarea canalului); e) să anuleze electronegativitatea citoplasmei la faţa
internă a membranei (A). în afara modalităţilor electrică şi chimică ce vizau
zonele hidrofile ale membranei (armăturile condensatorului membranar),
canalul ionic poate fi deschis şi prin alte modalităţi care vizează zona mijlocie
hidrofobă a membranei (dielectricul condensatorului membranar). Astfel,
substanţele liposolubile (alcoolul, numeroase anestezice, marea majoritate a
drogurilor etc.) şi temperatura ridicată măresc fluiditatea fosfolipidelor (textura
lor devine afânată) permiţând protonilor să traverseze matricea membranei în
sensul dictat de electronegativitatea citoplasmei (A-). De asemenea, o forţă
mecanică ce poate deforma membrana (de regulă a prelungirilor dendritice,
dar şi axonice), este în măsură să provoace ruperea legăturilor dintre ionul
Ca2* şi punctele de ligandare ale proteinelor, eliberând gura externă a canalului.
De menţionat că printr-o asemenea modalitate se pot induce modificări
funcţionale şi la nivelul somei neuronilor aflaţi în imediata vecinătate a unor
zone traumatizate sau în proximitatea unor tumori.

3.2.2. Numărul critic de canale deschise


şi pragul de detonare a PA
Deschiderea unuia sau a câtorva canale ionice, indiferent prin ce
modalitate, produce o modificare locală a potenţialului de repaus, cantonată la
locul acţiunii factorului de influenţă. Aceasta din două motive: a) variaţia în
sens pozitiv a potenţialului de repaus (scăderea pozitivitaţii la faţa externă
71
produsă de deschiderea unui număr mic de canale) este prea slabă pentru a
putea disloca protonii din preajma canalelor vecine şi b) cantitatea de Na*
pătrunsă în celulă printr-un număr redus de canale astfel deschise este suficient
de mică pentru a putea fi rapid şi cu uşurinţă expulzată de activitatea bazală a
pompei. încât, deşi se produce, variaţia potenţialului membranar de repaus
rămâne un eveniment local, de mică amplitudine şi nepropagabil.
Pentru ca un factor de influenţă cu acţiune de scurtă durată să poată
genera direct un eveniment electroionic suficient de amplu încât acesta, la
rândul lui, să fie în măsură să deschidă alte canale în jur, adică să se propage,
este necesar ca mărimea influxului de Na* să fie superioară capacităţii pompei
de a o corecta. Cum mărimea influxului de Na* printr-un singur canal este, în
condiţii determinate, o constantă, se poate deduce că, pentru a produce un
eveniment capabil să se propage în jur este necesar ca excitantul să deschidă
un anumit număr de canale ionice. Acesta este numărul critic sau numărul
minim de canale prin care influxul de Na+ depăşeşte capacitatea momentană
a pompei şi generează potenţialul de acţiune. Se înţelege că, dacă deschiderea
unui număr mai mic de canale generează doar un efect local, incapabil de
influenţare a zonelor din jur, deci, incapabil de propagare, deschiderea unui
număr mai mare de canale decât cel critic nu va putea genera nici altceva,
nici ceva în plus decât un potenţial de acţiune. Aceasta este baza explicativă a
legii "tot sau nimic".
Numărul critic de canale care asigură iniţierea sau detonarea (firing
level) potenţialului de acţiune nu reprezintă o constantă neuronală. Pentru
oricare neuron valoarea numărului critic de canale este o variabilă în funcţie,
în primul rând, de intensitatea activităţii pompei de Na+-K+ la momentul acţiunii
stimulului. Dacă un stimul de o anumită intensitate acţionează asupra
membranei la un moment când viteza pompei este redusă, atunci numărul
critic de canale va fi mai mic comparativ cu situaţia în care acelaşi stimul
surprinde pompa la un nivel mai ridicat de activitate.
Altfel spus, pentru a deschide numărul critic de canale când pompa
este în activitate bazală este suficient un stimul de intensitate redusă, iar când
pompa este la un nivel ridicat de activitate stimulul trebuie să aibă o intensitate
sporită întrucât urmează ca el să deschidă un număr critic de canale mai
mare. Dacă stimulul este aplicat la început cu intensitate redusă şi aceasta
creşte progresiv într-un interval de timp suficient de lung pentru a permite
pompei să-şi sporească corespunzător viteza, atunci valoarea numărului critic
de canale va creşte progresiv. De aceea este necesar ca intensitatea stimulului
să fie dată integral de la început, adică stimulul să fie aplicat cu bruscheţe. Se
estimează că, pentru o membrană neuronală cu un potenţial de repaus de
aproximativ - 80 mV, numărul critic de canale deschise trebuie să asigure un
72
influx de Na+ care să determine o reducere a potenţialului de repaus cu
aproximativ 15 mV, ceea ce însemnează că la - 65 mV (80-15=65 mV) se
situează pragul de detonare a potenţialului de acţiune. Desigur, dacă potenţialui
de repaus al neuronului este de - 75 mV atunci variaţia de sens pozitiv, capabilă
să atingă pragul de detonare (firing level) va fi de aproximativ 10 mV. Toate
acestea explică marea variabilitate a răspunsului neuronului la acţiunea unui
stimul de aceeaşi intensitate. La acest punct al discuţiei nu putem rezista
tentaţiei de a observa că în baza modelului barierelor care explică funcţionarea
canalelor ionice nu se poate oferi un fundament raţional înţelegerii acestor
fenomene, în aparenţă complicate dar, în realitate, foarte simple şi logice dacă
sunt abordate de pe poziţiile modelului ocluzării canalelor.

3.2.2.1. Excitabilitatea neuronului.


Este de remarcat, de la început, că excitabilitatea nu trebuie considerată
ca o însuşire propriu-zisă a neuronului, ci ca o stare a acestuia, variabilă în timp
tocmai întrucât este determinată de cauze multiple. în fapt, excitabilitatea este o
măsură a vulnerabilităţii canalelor ionice închise ia impactul cu stimulii externi,
sub acţiunea cărora acestea urmează a fi deschise. După cum se cunoaşte,
canalele ionice au o singură stare deschisă şi mai multe stări închise, acestea
fiind date de gradele de fermitate a închiderii, deci în ultimă instanţă, de nivelul
stabilităţii complexului organometalic de la gura canalului (tăria legăturii coordi-
native dintre ionul Ca2* şi proteinele canal). Cu cât stabilitatea complexului este
mai mică, cu atât mai mare va fi excitabilitatea deoarece, pentru deschiderea
unui asemenea canal, este suficient un stimul de intensitate mică. în acelaşi
timp, însă, excitabilitatea neuronului nu este o măsură a vulnerabilităţii unui singur
canal ionic, ci a unui anumit număr critic de canale prin care influxul de Na+
depăşeşte capacitatea momentană a pompei de a-i expulza. Din toate acestea
deducem determinările multiple ale stării de excitabilitate (vulnerabilitate) a
neuronului: a) cantitatea de Ca2* din mediul pericelular, disponibilă pentru ocluzare;
b) densitatea canalelor ionice (numărul lor pe unitatea de suprafaţă membrană);
c) densitatea ionilor H+ (valoarea pH-ului) la faţa externă a membranei; d) valoarea
vitezei de lucru a pompei de Na+-K* la momentul considerat; e) nivelul
metabolismului energetic (sinteza de ATP) al neuronului la momentul considerat;
f) prezenţa anumitor factori de influenţă externi, fizici (temperatură, câmp elec-
tric) sau chimici (neuromodulatori, hormoni, substanţe liposolubile, ioni de K*
etc.) şi g) nivelul stării de excitabilitate (vulnerabilitate) a neuronilor (sau altor
celule) vecini.
Se constată că între factorii de care depinde excitabilitatea nu este
inclusă valoarea potenţialului electric de repaus al membranei în ciuda faptului
că o asemenea dependenţă este nu numai afirmată, ci şi dovedită experimen-
73
tal în multe circumstanţe. în fapt, este vorba doar de o aparenţă generată de
împrejurarea că atât la baza excitabilităţii, cât şi a stării electrice de repaus se
află acelaşi mecanism: pompa de Na'-K*. Realizând distribuţia asimetrică a
sodiului de o parte şi de alta a membranei (asimetrie chimică), pompa
generează condiţia energetică pentru ejectarea protonilor şi, prin aceasta,
pentru închiderea canalelor cu un anumit grad de fermitate, cu o anumită
vulnerabilitate faţă de stimul. Este de remarcat faptul că generarea acestei
condiţii energetice este datorată exclusiv realizării gradientului de sodiu orientat
spre interior, independent de faptul că extruzia sodiului se realizează sau nu
în schimbul introducerii în celulă a potasiului, ori că acest schimb se face cu o
stoichiometrie de 3/2, care este electrogenă, sau de 1/1, care este
electroneutră. în acelaşi timp, însă, funcţionarea pompei cu stoichiometria de
3 Na72 K* generează şi o distribuţie asimetrică a sarcinilor electrice, pe lângă
asimetria chimică, graţie prezenţei anionilor organici care nu pot părăsi
citoplasmă. Dacă pompa determină excitabilitatea prin realizarea asimetriei
chimice, tot ea determină şi valoarea potenţialului de repaus dar prin realizarea
asimetriei electrice. încât, o activitate mai intensă a pompei de Na+-K+ va duce
nu numai la o creştere a stabilităţii complecşilor organometalici ai Ca2* la gura
externă a canalelor ionice - deci la o excitabilitate (vulnerabilitate) mai redusă
-, ci şi la o accentuare a asimetriei electrice - deci la un potenţial de repaus
mai ridicat. Că, într-adevăr, starea electrică nu condiţionează direct starea de
excitabilitate, ele fiind doar stări paralele, reunite printr-un mecanism comun,
se poate deduce din analiza unor situaţii reale în care valoarea excitabilităţii
este diferită deşi valoarea potenţialului membranar de repaus este aceeaşi: i)
doi neuroni având acelaşi potenţial de repaus (• 80 mV) pot avea excitabilităţi
diferite întrucât densitatea canalelor ionice este diferită; ii) în timpul unui potenţial
de acţiune membrana unui neuron are, în două momente distincte (Fig. 34 a
şi b), aceeaşi valoare a potenţialului de repaus, dar excitabilităţi diferite.

Fig. 34
Independenţa excitabilităţii faţă de valoarea
potenţialului membranar. în momentele a şi
b potenţialul electric are aceeaşi valoare,
dar excitabilitatea este diferită

74
3.2.3. Fluxurile ionice pasive sau desfăşurarea
potenţialului de acţiune
Odată cu deschiderea canalelor, cel puţin la valoarea numărului lor
critic, energia potenţială a gradienţilor trece în energia cinetică mobilizând ionii
Na4 şi K+ în sensul echilibrării termodinamice a fazelor lichide aflate de o parte
+ +
şi de alta a membranei. Prin activitatea sa pompa de Na -K generează, în
realitate, o dublă forţă: una reprezentată de gradienţii chimici (de concentraţie)
- datorată sensului de transport: sodiu spre exterior, potasiu spre interior şi
alta de gradienţii electrici - datorată stoichiometriei transportului: 3 Na+ pentru
2 K+. Considerate pentru fiecare ion în parte forţele celor doi gradienti nu au
sensuri identice. Pentru Na* gradientul de concentraţie este orientat spre inte-
rior, întrucât concentraţia lui este mai mare în faza interstiţială, ca şi cel elec-
tric, întrucât faza citoplasmaticâ este electronegativă. Pentru K* gradientul
chimic este orientat spre exterior, concentraţia lui fiind mai mare în faza
citoplasmaticâ, iar cel electric spre interior întrucât el este reţinut de sarcinile
electronegative aflate la acest nivel (A). încât, după deschiderea canalelor,
următorul eveniment va fi influxul ionilor Na+, dar nu din cauza unei
permeabilităţi mai mari a membranei.
Deschiderea numărului critic de canale nu se face instantaneu, ci cu
un anume consum de timp deoarece canalele se deschid în salvă, unul după
altul, până se atinge numărul critic. Aceasta este faza de prepotenţial (Fig. 36
PP) care apare la stimuli cu intensitate optimă.
Cu cât intensitatea stimulului va fi mai mare, cu atât durata salvei
(prepotenţială) va fi mai scurtă, existând o valoare a stimulului dincolo de care
deschiderea lor este concomitentă, prepotenţialul dispărând.

3.2.3.1. Influxul pasiv al ionilor Na*


Influxul ionilor Na+ se realizează cu viteză mare datorită sumarii forţelor
celor doi gradienti care acţionează în acelaşi sens. Purtând sarcini pozitive spre
interior, căderea de potenţial pe cele două feţe ale membranei scade rapid până
la zero (Fig. 35 A-B), când în interior numărul sarcinilor pozitive este egal cu cel
al sarcinilor negative -, apoi se inversează crescând în sens pozitiv până la
aproximativ + 20 mV (Fig. 35 C), când în interior numărul sarcinilor pozitive
excede pe cel al sarcinilor negative. Aceasta este faza ascendentă a potenţialului
de acţiune sau faza de depolarizare. în momentul terminării ei (Fig. 35 C), căderea
de potenţial pe cele două feţe ale membranei este de numai 20 mV (întrucât
acum fa faţa internă sunt sarcini pozitive, în faţa valorii potenţialului se trece
semnul acestora: + 20 mV), exteriorul fiind negativ datorită prezenţei aici a ionilor
CI" (proveniţi din disocierea clorurilor, în special a NaCI şi KCI).

75
•t
Fig. 35
Trei faze electrice succesive (A,
B, C) ale influxului pasiv de Na+
prin canalul deschis (D)
Mărimea influxului ionilor Na*, deci amplitudinea potenţialului de acţiune,
nu are nici o legătură cu intensitatea stimulului, acţiunea acestuia reducându-
se la deschiderea canalelor ionice. Dacă intensitatea, durata şi bruscheţea
stimulului sunt în măsură să determine deschiderea numărului critic de canale,
atunci va fi generat un PA. Aceasta este valoarea-prag a stimulului. Sub această
valoare (subliminală) stimulul va deschide un număr subcritic de canale şi va
permite un influx redus de Na*, uşor de corectat prin activitatea bazală a pompei.
Când stimulul are valori supraliminale numărul de canale deschise va fi supe-
rior numărului critic, dar mărimea influxului de Na* va rămâne aceeaşi deoarece
el se realizează în baza gradientilor chimic şi electric determinaţi de activitatea
anterioară a pompei şi corelaţi valoric întrucât sodiul, considerat ca particulă
chimică, este în acelaşi timp şi purtător de sarcină electrică. Astfel, deschiderea
cel puţin a numărului critic de canale la un potenţial de repaus de -90 mV va
genera un influx de Na* superior deschiderii aceluiaşi număr de canale la un
potenţial de repaus de numai -80 mV. Deci amplitudinea PA este determinată
de valoarea PR şi nu de valoarea stimulului. Faptul că la -90 mV canalele sunt
mai ferm închise decât la -80 mV şi că pentru deschiderea lor este necesară
o valoare sporită a stimulului, poate conduce cu uşurinţă la concluzia greşită
că amplitudinea PA ar depinde de valoarea stimulului.

3.2.3.2. Efluxul pasiv al ionilor K*


Ca urmare a negativării fazei externe gradientul electric al ionilor K*
se inversează faţă de starea de repaus, încât el are acum acelaşi sens cu

76
gradientul chimic cu care sumându-se constituie o forţă capabilă să deter-
mine efluxul acestui ion. Efluxul ionilor K+ se realizează cu viteză mai mică
decât influxul ionilor Na+, deoarece ambii gradienţi au valori inferioare: cel
chimic - pentru că pompa scoate la exterior 3 ioni Na+ şi aduce la interior
numai 2 ioni K+, iar cel electric - pentru că valoarea căderii de potenţial la
membrană este acum de numai 20 mV faţă de 80 mV cât corespundea influxului
de Na* Din acest motiv faza descendentă este mai lentă. Ca urmare a efluxului
ionilor K* potenţialul membranar scade de la +20 mV la zero şi apoi creşte în
sens negativ până la aproximativ -60 mV (Fig. 36 A, B, C), moment în care

mV

X
*20

-65 y
-S0+ - - - /
—t- -1 1-
o
STIMUL

Fig. 36
Două faze electrice succesive (A,
90mV
B) ale efluxului pasiv de K* (D) şi
faza electrochimică activă de
repolarizare (C) a membranei

forţa celor doi gradienţi devine nulă. Aceasta este repolarizarea electrică pasivă
a membranei ca primă parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune.
Deşi din punct de vedere electric acest moment este apropiat de starea de
repaus, din punct de vedere chimic distribuţia celor doi ioni este foarte departe
de aceasta fiind mult Na+ la interior şi mult K+ la exterior. Anomalia de distribuţie
a celor doi ioni, care atinge maximul în acest moment, va fi corectată prin
intervenţia pompei de Na+-K+, în calitatea ei de mecanism homeostazie.
Anomalia de distribuţie a început să se producă încă în prima parte a fazei
ascendente când influxul ionilor Na* a dus la creşterea concentraţiei sale in-
terne, dincolo de limita admisă de homeostazie. Or, tocmai această creştere
a Na+ intern reprezintă factorul principal de stimulare a ATP-azei specifice,
adică a activării pompei de Na*-K* în calitatea ei de mecanism de refacere şi
întreţinere a homeostaziei ionice. Cum, însă, trecerea pompei la o viteză
superioară de activitate, corespunzătoare noilor condiţii, se face cu un anume
consum de timp, datorită inerţiei metabolice, efectele ei specifice se vor face
77
simţite abia din momentul în care mişcăiile pasive ale celor doi ioni prin canalele
încă deschise vor fi terminate (epuizarea gradienţilor). Pe tot acest interval de
timp pompa a activat "în gol" deoarece mişcarea activă a ionilor într-un sens
era anulată de mişcarea lor pasivă în sens opus prin canalele deschise, dar
nu a activat în zadar, întrucât tocmai acest interval i-a fost necesar şi suficient
pentru a atinge noul regim de viteză. Din acest moment (- 60 mV) şi până la
atingerea vechii valori a potenţialului de repaus (- 80 mV) se derulează cea
de-a doua parte a fazei descendente a potenţialului de acţiune numită
repolarizare electrică activă, asociată cu o distribuţie normală a celor doi ioni:
mult Na+ la exterior şi mult K+ la interior Abia din acest moment, datorită creşterii
progresive a gradientuiui Na+ orientat spre interior, devine posibilă ejectarea
protonilor la faţa externă a membranei prin antiportul Na+/H+ şi, ca urmare,
realizarea condiţiilor pentru reînchiderea progresivă a canalelor ionice prin
ocluzare sterică cu Ca2+.

4. Pompa de Na+-K* mecanism homeostazic cu autoreglaj


Pompa de Na + K + este un mecanism cu autoreglaj întrucât nivelul de
activare a ATP-azei specifice este dependent tocmai de concentraţiile
citoplasmatice ale ionilor transportaţi: creşterea Na+ sau/şi reducerea K+
stimulează activitatea enzimei, modificările de sens invers inhibând-o. Cum
în timpul fazei de repolarizare electrică activă pompa reduce progresiv
concentraţia citoplasmatică a Na + şi o sporeşte pe cea a K\ ea îşi
autodetermină în acest mod reducerea propriei activităţi şi, prin aceasta, a
transportului ionic. Inerţia metabolică se manifestă însă şi în acest caz şi, ca
urmare, activitatea pompei nu se opreşte brusc în momentul atingerii valorilor
de repaus ale homeostaziei iono-electrice (la -80 mV), ci ea continuă în timp -
desigur cu o viteză ce scade progresiv - ducând potenţialul de repaus la valori
mai negative (aprox. - 90 mV) (Fig. 21 C). Prin deschiderea aleatorie a canalelor
ionice, pe fondul unei activităţi reduse a pompei, potenţialul revine încet la
valoarea normală. Menţinerea quasiconstantă a acesteia, cu mici oscilaţii lo-
cale, este expresia echilibrării valorice dintre mărimea influxului pasiv al Na+,
datorat deschiderii spontane a unor canale şi aceea a efluxului activ al Na+,
datorat activităţii bazate, de fond a pompei ionice. Când canalele sunt deschise
sub acţiunea stimulului adecvat şi începe influxul de Na+, tocmai creşterea
concentraţiei sale constituie factorul care produce activarea ATP-azei şi trecerea
pompajului la un nou regim de viteză de lucru

5. Propagarea potenţialului de acţiune


Să considerăm un fragment de membrană neuronală cu geometrie
plană, încărcată la valoarea potenţialului de repaus (-80 mV), asupra căreia a
78
acţionat un stimul de valoare suficientă pentru a deschide cel puţin numărul
cnticde canale (Fig. 37). în momentul terminării fazei ascendente a potenţialului

80 *20-90 -80 -SO*D -80

Fig.
• iy. 37
or
Trei faze succesive (A, B, C) ale depolarizârii pe o porţiune plană de membrană şi
valorile corespunzătoare ale potenţialelor membranare (a, b, c)

de acţiune (Fig. 37 A), determinată de influxul ionilor Na\ porţiunea membranei


afectată de stimul va fi electronegativă la faţa externă (datorată prezenţei ionilor
CI) şi electropozitivă la faţa internă (datorată excesului ionilor Na*) (+ 20 mV)
invers decât porţiunile învecinate, aflate încă în stare de repaus (- 80 mV)
Purtătorii de sarcină aflaţi pe cele două feţe ale membranei sunt: în zona
depolanzată ionii CI la exterior şi ionii Na* la interior, iar în zonele vecine aflate
la potenţialul de repaus, ionii Na+ şi H+ la faţa externă şi ionii A (anionii organici)
la faţa internă. Deşi sarcinile de semn contrar se atrag reciproc cu forţe egale,
electromigrarea purtătorilor de sarcină este strict determinată de mobilitatea
lor în soluţii apoase. Dintre toţi purtătorii de sarcină cea mai mare mobilitate o
au ionii H* care pot transla dintr-un nod în altul în cadrul reţelei formată de
moleculele apei, dând d viteză globală apreciabilă, deşi fiecare ion H* se
deplasează doar între două noduri vecine. Ca urmare ionii H+ sunt singurii în
măsură să se deplaseze în câmpul sarcinilor negative. Atraşi de
electronegativitatea zonei depolarizate (ionii CI) ionii H+ vor migra din zonele
vecine acesteia, determinând aici deschiderea altor canale ionice (Fig. 37 A).
Distanţa maximă de la care pot fi atraşi protonii este dependentă de
căderea de potenţial dintre zona negativă şi cea pozitivă, deci de amplitudinea
potenţialului de acţiune (de depolarizare).
Dacă prin depolarizarea iniţială provocată de stimul (Fig. 37 A) ia
naştere, la faţa externă a membranei, o zonă electronegativă centrală,
înconjurată de una electropozitivă, după realizarea primului pas al propagării

79
(Fig. 37 B), ca urmare a repolarizării zonei iniţiale, ia naştere o zonă
electronegativă circulară mărginită de ambele părţi de zone electropozitive.
Deşi electronegativitatea acestei zone va exercita o forţă de atracţie egală
asupra sarcinilor pozitive aflate de ambele părţi, totuşi, propagarea se va pro-
duce numai într-un sens (centrifugal). Explicaţia constă în faptul că, deşi ambele
sunt electropozitive, cele două zone nu au aceleaşi valori ale potenţialului de
repaus: zona frontală (periferică) are potenţialul la valoarea de repaus (- 80
mV), iar cea posterioară (centrală) la o valoare mai negativă(- 90 mV, vezi Fig.
36 C), determinată de inerţia metabolică a pompei care nu se poate opri brusc
la atingerea stării iniţiale. Desigur, dacă din diverse motive (acţiunea unor
medicamente, droguri sau în anumite neuropatii), activitatea pompei este
deficitară sau dacă nu toate valenţele ei funcţionale devin actuale, atunci
potenţialul zonei posterioare devine egal sau inferior celui din zona frontală şi
propagarea se realizează şi în sens retrograd ducând la consecinţe deosebit
de grave în planul integrării neuronale. Procesul continuă afectând radiar zonele
mai îndepărtate.
Din cele de până aici rezultă o concluzie deosebit de importantă, şi
anune, că propagarea potenţialului de acţiune este un fenomen bazat pe
procese de electromigrare ce au loc exclusiv la faţa externă a membranei.
Aceasta deoarece: a) mecanismul biochimic (complexarea organometalică a
Ca2+) care controlează accesul prin canal este situat la gura externă a
acestuia; b) ionii H+, care determină nu numai închiderea canalului, ci şi gradul
ei de fermitate, sunt cantonaţi la faţa externă a membranei şi iii) tot la această
faţă, sub acţiunea stimulului, ia naştere forţa (electronegativitatea) capabilă să
disloce din zonele învecinate purtătorii de sarcină (ionii H+) cu cea mai mare
mobilitate în soluţii apoase. Cu toate că şi la faţa internă a membranei
depolarizate se creează o situaţie similară, zona electropozitivă fiind
înconjuurată de o zonă electronegativă (Fig. 37 a), între ele exercitându-se
forţe de atracţie electrostatică de aceleaşi valori ca şi la exterior, cu toate
acestea, aici nu au loc mişcări ale sarcinilor electrice întrucât particulele
purtătoare (Na+ şi A) au o mobilitate în soluţie aproape nulă comparativ cu
aceea a ionului H+.
în ceea ce priveşte propagarea pe soma neuronului sau pe prelungirile
sale, mielinizate sau nu, deosebirile nu sunt de esenţă, ea realizându-se în
baza aceleiaşi legităţi, ci doar de nuanţă, ele fiind determinate de geometria
suprafeţelor, de distanţele reale dintre zonele electronegative şi electropozitive
de la suprafaţa externă a membranei şi de valoarea reală a amplitudinii
potenţialului de acţiune.

80
5.1. Viteza de propagare a potenţialului de acţiune
In exemplul de mai sus (Fig. 37) propagarea se realiza prin deplasarea
din aproape in aproape a ionilor H- de pe suprafaţa membranei aflată în repaus
spre cea aflată in acţiune. In consecinţă viteza propagării potenţialului de acţiune
mai mica decât viteza de electromigrare a ionilor H+ deoarece se adaugă ş'i
timpul necesar deschiderii canalelor şi realizării influxului Na*, este redusă
(sub 30 m/sec). Pe o suprafaţă membranară liberă, fără mielinâ viteza de
propagare a PA creşte odată cu creşterea electronegativităţii zonei
depolarizate, deci paralel cu creşterea valorii amplitudinii PA iniţial (la rândul
ei, aflata in raport de directă proporţionalitate cu valoarea potenţialului de repaus
de la care se porneşte). Dacă ne referim strict la prelungirile neuronale
nem.elin.zate, datorită geometriei lor (cilindru), viteza de propagare poate creşte
odată cu creşterea diametrului acestora deoarece cantitatea totală de sarcină
negativa pe aceeaşi lungime a porţiunii depolarizate va fi mai mare (Fig 38)

+ +- + 4-
> t v

- ,'.r=./ +-
Fig. 38 fT;
Viteza de propagare creşte odată cu AV^tVA^iV!*!^

cantitatea totală de sarcină pe


aceeaşi lungime I a fibrei
F-T-T+

Pentru a satisface nevoile concrete ale unei existenţe complexe în


care viaţa este condiţionată şi de rapiditatea circulaţiei informaţiei şi comenzii
in circuitele de integrare, evoluţia a selectat o modalitate de propagare mult
mai eficientă sub acest aspect, anume propagarea saltatorie.
Porţiuni bine delimitate ale prelungirilor sunt izolate electroionic de
hchidul interstiţial, lăsând între ele mici porţiuni de membrană, axonală sau
dendntica, in contact nemijlocit cu acesta. Nemaiavând nici un rol funcţional
canalele ionice de pe porţiunile acoperite cu "izolator" dispar, rămânând doar
în porţiunile neizolate. Izolarea axonului sau dendritei se realizează prin
înfăşurarea repetată a membranei celulei gliale (Schwann sau oligodendroglie)
in jurul prelungirii formând un înveliş izolator (mielina). întreruperile acesteia
unde membrana prelungirii rămâne în contact cu lichidul electroionic
extracelular, formează nodurile Ranvier. Depolarizarea unui nod
(electronegativarea externă) va determina electromigrarea ionilor H* de la
nodunle vecine, deschiderea canalelor ionice ale acestor porţiuni membranare
şi generarea, in consecinţă, a unui potenţial de acţiune. Prin salturi de la un

81
nod la altul potenţialul de acţiune se poate propaga cu viteze de patru-şase ori
mai mari (120-180/ms) decât pe porţiunile neacoperite de izolator (Fig. 39).
Desigur, şi în acest caz, creşterea diametrului fibrei propriu-zise (diametrul
axonului sau dendritei, fără a include şi învelişul mielinic) va determina o sporire
corespunzătoare a vitezei de propagare.

Fig. 39
Propagarea
saltatorie

6. Mecanismul transmisiei sinaptice


(comunicarea la interfaţă)
La nivelul butonului terminal al axonului, reprezentând polul de ieşire
al neuronului, se găsesc vezicule pline cu substanţă neurotransmiţătoare.
întrucât eliberarea acesteia în spaţiul sinaptic implică reorganizarea fosfolipidelor
din membrana veziculei şi cea a butonului, pe feţele citoplasmatice ale
acestora se găsesc proteine speciale (proteina F şi sinapsina I) care, prin
complexare cu ionii Ca2+, asigură contactul strâns (mai puternic decât atracţia
electrostatică) pe durata necesară reaşezării fosfolipidelor într-un bistrat ce
se continuă între cele două membrane (vezi Fig. 31 C şi D). Deschiderea
veziculei spre faţa sinaptică este asigurată de reorganizarea fosfolipidelor din
cele două membrane venite în contact.
Cantitatea de neurotransmiţător eliberată prin exocitoză va fi
dependentă de durata totală a depolarizării membranei butonului terminal. După
travesarea fantei sinaptice, neurotransmiţătorul ajunge la faţa externă a
membranei postsinaptice (dendritică, somatică sau axonală pentru sinapsele
neuro-neurale, respectiv la membrana formaţiunii efectoare pentru sinapsele
neuro-motorii şi neuro-secretorii) unde intră în contact şi interacţionează cu
proteina-receptor adecvată. Ca urmare a legării neurotransmiţătorului de
proteina-receptor a formaţiunii postsinaptice, la nivelul acesteia apar consecinţe
finale ce depind de tipul sinapsei şi de specificul funcţional al efectorului:
depolarizarea (sinapsa neuro-neurală excitatoare) sau hiperpolarizarea
(sinapse neuro-neurale inhibitorii), declanşarea contracţiei (sinapse
neuromotorii) sau eliberarea unor produşi de sinteză (sinapse neurosecretorii).

82
7. Uzura şi moartea neuronilor
Solicitarea funcţională a neuronilor este apreciabilă, ei fiind implicaţi
în procese permanente de integrare. Cu toate acestea neuronii uzaţi nu pot fi
înlocuiţi prin diviziune Pierderea capacităţii de a se divide este un tribut plătit
de neuron înaltei sale specializări funcţionale. Diviziunea este un proces grav
a cărui desfăşurare impune întreruperea oricărei alte activităţi. Or, un asemenea
repaus funcţional, necesar multiplicării, neuronul nu şi-l poate îngădui.
Contradicţia ce apare între uzura relativ rapidă şi incapacitatea neuronului de
a se reînnoi prin diviziune este rezolvată prin accentuarea turnover-ului
componentelor celulare. Toate organitele celulare sunt supuse unui proces
de reînnoire care se desfăşoară tot timpul: macromoleculele ce le compun
sunt înlocuite cu altele noi, cele vechi fiind distruse prin catabolizare. încât,
reînnoirea în forma unui proces continuu - turnover-ul - aduce avantajul păstrării
pe acelaşi palier valoric şi pentru vreme îndelungată â capacităţii funcţionale a
neuronului, în timp ce reînnoirea în forma unui proces discontinuu - diviziunea
-, pe lângă dezavantajul întreruperii periodice a activităţii specifice, ar fi generat
şi dezavantajul unor permanente oscilaţii valorice ale capacităţii funcţionale
determinate de uzura progresivă în intervalul dintre două diviziuni succesive.
în acest mod neuronul este menţinut pentru multă vreme la aproximativ aceeaşi
"vârstă" nu numai funcţional, ci şi anatomic, "urmele" uzurii sale în timp fiind
mereu "şterse" de procesul reînnoirii permanente. Acesta considerăm a fi
motivul principal al renunţării la diviziune în cazul neuronului.
La nivelul sistemului viu, însă, "vârsta" nu este o simplă şi pasivă
trecere prin timpul fizic, ci ea îşi află adevărata măsură în numărul de cicluri
metabolice realizate efectiv. Sistemul viu nu este, deci, programat genetic să
"existe" un anumit interval de timp, ci să "realizeze" un anumit număr de reacţii
biochimice în cadrul metabolismului. Ca urmare şi neuronul, tocmai întrucât
se reînnoieşte permanent, se va apropia implacabil de momentul epuizării
numărului maxim de cicluri biochimice, dat prin programul său genetic, sfârşind
prin moarte. Independent de locul în care sunt situaţi - scoarţă, trunchi, ganglioni
-neuronii mor odată cu epuizarea programului genetic, locul lor fiind ocupat, în
sens pur anatomic, de celulele gliale care se divid (fenomenul de cicatrizare).
Este necesar să facem distincţie între moartea "naturală" a neuronilor, datorată
epuizării programului genetic şi moartea "determinată", prin mecanisme încă
necunoscute, în scopul eliminării purtătorilor de erori genetice sau al
reorganizării în interiorul unei formaţiuni nervoase. Independent de cauza care
o determină, moartea însemnează afectarea unor reacţii reflexe întrucât nici
un neuron nu poate exista decât integrat unui arc reflex. Pentru ca şi în aceste
condiţii capacitatea integratoare a sistemului nervos să nu fie (prea mult)
afectată, evoluţia a reţinut ca modalitate compensatoare formarea mai multor
circuite neuronale paralele pentru una şi aceeaşi activitate reflexă încât
83
moartea unui neuron pe un circuit determină, pe lângă alte procese de
reorganizare, intrarea în funcţie a unuia din circuitele de "rezervă". Desigur,
este vorba de o formă redundantă întrucât, se pare, numai în situaţii deosebite
se ajunge la epuizarea, în finalul vieţii organismului, a tuturor circuitelor paralele.

84
Capitolul IV - Neuronul
componentă a sistemului cibernetic elementar

Sistemul nervos este un sistem cibernetic întrucât participă la


realizarea integrării organismului în baza culegerii, stocării şi prelucrării
informaţiei, a elaborării comenzilor şi controlului executării acestora.
Componenta elementară a sistemului nervos, la nivelul căreia se realizează
prima treaptă a integrării, este arcul reflex (numit, de aceea, unitate structural-
funcţională a sistemului integrator). Componenta de bază a arcului reflex este
neuronul. Acesta, deşi nu este capabil de a realiza singur integrarea (motiv
pentru care nu poate avea valoare de unitate structural-funcţională a sistemului
nervos), deţine o sumă de însuşiri specifice care o fac posibila. 7n baza acestora
neuronul are calitatea de element component al sistemului cibemetic elementar
- arcul reflex.

1. Polaritatea funcţională a neuronului


Porţiunile membranei neuronului care poartă pe ele proteine-recep-
tor pentru neurotransmiţatori (membrana postsinaptica) constituie polul de
intrare. Aceste porţiuni pot fi reprezentate de membrana somei neuronale, a
extremităţilor dendritice, a conului de emergenţă şi de porţiunea extrasinaptică
a butonului terminal (Fig. 40). Receptorii specifici pentru neurotransmiţatori
sunt, cel mai probabil, chiar proteinele-canal sau formaţiuni ataşate acestora.
De aceea consecinţa legării neotransmiţâtorului de receptorul specific este
85
deschiderea canalelor ionice şi iniţierea potenţialelor locale şi/sau de acţiune,
încât, la nivelul polului de intrare se realizează transferul mesajului de pe
suportul chimic (neurotransmiţătorul) pe un suport electric (potenţialele locale
şi/sau de acţiune).

1NP

OUTP

Fig.40
Polaritatea funcţională a neuronului. INP - intrări; OUTP - ieşiri

Acest pol al neuronului este o adevărată "zonă a intrărilor" deoarece


mesajele vin, în cele mai multe cazuri, pe câteva mii de căi distincte (sinapse),
reprezentând tot atâtea intrări. Indiferent însă de numărul intrărilor, la nivelul
somei neuronale şi conului de emergenţă al axonului toate mesajele sosite
concomitent sunt prelucrate într-un singur proces, astfel încât întreaga zonă a
intrărilor dobândeşte un caracter unitar.
Polul de ieşire al neuronului este reprezentat de acele zone
membranare la nivelul cărora se eliberează neurotransmiţătorul (membrana
presinaptică). Particularităţile acestei porţiuni membranare sunt determinate
de funcţiile îndeplinite - eliberarea prin exocitoză a neurotransmiţătorului, în
legătură cu care trebuie pusă prezenţa sinapsinei I pe faţa citoplasmatică şi
recaptarea excesului de neurotransmiţător care scapă lizei enzimatice, în
legătură cu care trebuie pusă existenţa în membrană a unor transportori
specializaţi în acest sens.

1.1. Controlul polului de intrare


Necesitatea unui asemenea control este impusă de însăşi calitatea de
microsistem cibernetic a neuronului. Controlul se realizează la două nivele: a)
elementar, local sau neuronal, reprezentând autoreglajul şi b) sistemic, general
sau neuroendocrin, reprezentând reglajul (integrarea neuronului în suprasistem).
Controlul elementar rezidă în modificări ale excitabilităţii membranei
din zonele de intrare produse de a) metabolism şi de b) funcţionarea însăşi a

86
neuronului. Nivelul de desfăşurare a metabolismului condiţionează
excitabilitatea atât în plan energetic, prin furnizarea de ATP necesar pompei
de Na+-K*. cât şi în plan material, prin tumover-ul componentelor membranare,
în special cel al proteinelor (receptori, transportori şi enzime). Funcţionarea
neuronului, constând în generarea potenţialelor de acţiune, duce la modificări
grave, dar de scurtă durată, ale excitabilităţii prin însăşi dinamica stărilor închise
şi a celei deschise ale canalelor. în timpul potenţialului de acţiune se disting
patru faze în care excitabilitatea are valori diferite (Fig. 41). în timpul fazei de
mV i,

0 -

i A
Fig. 41 i
Ex i
Variaţiile excitabilităţii în timpul : /

f-
potenţialului de acţiune.
N •
Ex.-excitabilitate;
N - valoare normală a excitabiliătii I
i
n. L L-
prepotenţial excitabilitatea creşte progresiv (Fig. 41 A) până în momentul în
care au fost deschise toate canalele numărului critic. în acest moment
excitabilitatea devine nulă (Fig. 41 B) întrucât aplicarea acum a unui nou stimul
surprinde canalele în stare deschisă. Este faza refractară absolută ce durează
până în momentul în care activitatea intensificată a pompei realizează
gradientul de Na+ necesar funcţionării antiportului Na7H+, determinând astfel
legarea Ca2+ la gurile externe ale canalelor şi trecerea acestora în starea
închisă. Din acest moment excitabilitatea revine spre valoarea normală,
progresiv pe măsură ce se închid canalele; când numărul canalelor rămase
încă neînchise este mai mic cu unu decât numărul critic, valoarea excitabilităţii
excede nivelul iniţial atingând din nou valoarea maximă (Fig. 41 C) pe care a
avut-o la sfârşitul fazei de prepotenţial. în continuare excitabilitatea se va re-
duce pe seama activităţii încă sporită a pompei până la închiderea tuturor
canalelor, când va atinge nivelul iniţial. Deşi toate canalele au fost închise
excitabilitatea continuă să scadă chiar sub nivelul iniţial (Fig. 41 D) datorită
funcţionării inerţiale a pompei care sporeşte astfel gradul de fermitate a
închiderii acestora.
Controlul la nivel sistemic se realizează prin modificarea excitabilităţii
sub acţiunea unor substanţe active: neuromodulatori, neurotransmiţători
inhibitori şi hormoni, produse de alte formaţiuni celulare. Neuromodulatorii
87
modifică excitabilitatea polului de intrare prin mecanisme ce diferă în funcţie
de natura chimică a acestora: creşterea sau reducerea fluidităţii fosfolipidelor,
a reactivităţii receptorilor celulari, a activităţii pompei Na*-K+, modificarea
reactivităţii liganzilor proteici ai canalelor faţă de ionii Ca2+, modificarea zonală
a densităţii canalelor ionice etc. Neurotransmiţătorii inhibitori determină, prin
mecanisme mai puţin cunoscute, dar interesând - cel mai probabil - creşterea
remarcabilă a stabilităţii complecşilor organometalici ai Ca2+ cu proteinele-
canal, o "anulare" temporară a excitabilităţii membranei, deci o blocare a intrării
semnalelor.
Un rol important în realizarea controlului sistemic îl au cele două
sisteme enzimatice de la nivelul membranei - cel al adenilatciclazei şi cel al
fosfatidilinozitolkinazei (vezi Fig. 26 şi 27). Este dovedit faptul că toate
substanţele neurotrope de origine exogenă (medicamente, droguri, unii poluanţi
chimici) acţionează prin interferenţa cu aceste mecanisme.

1.1.1. Codificarea semnalelor la nivelul zonei de intrare


Membrana somei neuronale nu funcţionează doar ca un sumator, ci
şi ca un integrator de semnale. Dacă pe soma unui neuron ar descărca
neurotransmiţătoro singură sinapsă, situată în poziţie simetrică faţă de conul
de emergenţă al axonului (Fig. 42), atunci propagarea PA s-ar realiza ca o

Fig. 42
Propagarea pe o soma neuronală cu o
singură intrare

undă circumferenţială neîntreruptă în spatele căreia potenţialul revine la valorile


de repaus. Deoarece, în acest caz, membrana somei are aceeaşi valoare a
potenţialului de repaus pe toată suprafaţa sa, amplitudinea PA va fi aceeaşi în
orice punct al undei propagate, indiferent de poziţia acesteia. Ajunsă la conul
de emergenţă, electronegativitatea zonei de depolarizare (PA) va disloca ionii
H+ de la primul nod, determinând deschiderea canalelor ionice şi la acest nivel
încât, pe canalul purtător (axon) va pătrunde un singur potenţial de acţiune. în
realitate, însă, pe soma neuronală descarcă, în majoritatea cazurilor, câteva
mii de sinapse. Probabilitatea ca toate acestea să se afle în aceeaşi fază de
activitate este, practic, nulă, cu atât mai mult cu cât ele aparţin unor circuite
neuronale distincte (convergente pe acelaşi neuron). în consecinţă, în fiecare
moment membrana somei neuronale se prezintă ca un mozaic de zone cu
potenţiale şi, deci cu excitabilităţi diferite (Fig. 43). în această situaţie
88
Fig. 43
Propagarea pe o
soma neuronală cu
mai multe intrări

descărcarea neurotransmiţătorului la una din sinapse va determina apariţia în


acel punct tot a unui singur potenţial de acţiune care, însă, datorită mozaicului
de excitabilitate, nu se va mai propaga sub forma unei unde circumferenţiale
neîntrerupte, cu amplitudine şi viteză constante, ci sub forma unei unde sinuoase,
întreruptă acolo unde ea a întâlnit o zonă aflată în perioada refractară şi având
amplitudini şi viteze variabile de la un punct la altul. în acest mod, potenţialul unic
de la intrare va fi multiplicat în numeroase alte potenţiale cu amplitudini variabile.
Datorită mozaicului de excitabilitate creşte şansa propagării şi a potenţialelor
de mai mică amplitudine. Informaţia în acest caz este purtată de amplitudinea
potenţialelor întrucât, cu cât amplitudinea potenţialului iniţial a fost mai mare,
corespunzând unei cantităţi mai mari de neurotransmiţător, cu atât mai multe
direcţii de propagare sinuoasă vor avea şansa să ajungă ia conul de emergenţă
al axonului cu o amplitudine suficientă pentru a putea fi admise pe canalul purtător.
Astfel, potenţialul de acţiune intrat, unic şi de amplitudine dată, propagat în aceste

10 9 8 7 6 5 i 3 2 1 10 6 5
mV

IS

Fig. 44
Codificarea în modalitate continuu analogă (A, a) la conul de emergenţă a axonului şi
discret analogă (B, b) la primul nod axonal. PIC - pragul de amplitudine pentru
intrarea pe canal (axon); IS - intensitatea stimulului

89
condiţii va ajunge la conul de emergenţă ai axonului sub forma unui tren de
potenţiale cu amplitudine diferită ce se succed la intervale de timp diferite (Fig.
44 A). Deci membrana somei neuronale realizează o codificare a mesajelor
într-o modalitate continuu analogă (Fig. 44 a-A).

1.2. Recodificarea semnalelor la intrarea pe axon


Pentru ca un potenţial de acţiune să poată intra pe canalul purtător el
trebuie să aibă o amplitudine minimă necesară dislocării protonilor de la nivelul
primului nod Ranvier situat la o distanţă relativ mare faţă de conul de emergenţă
(1-2 mm). Din grupul de 10 potenţiale ajunse succesiv la conul de emergenţă
(Fig. 44 A) numai 5 îndeplinesc această condiţie, restul fiind inoperante. De
remarcat că potenţialele cu amplitudini foarte mari pot atrage protonii de la
primul nod încă înainte ca ele să ajungă la conul de emergenţă. întrucât
membrana axonală are aceeaşi valoare a potenţialului de repaus la toate
nodurile, amplitudinea potenţialelor de acţiune intrate pe canal va fi aceeaşi pe
toată lungimea acestuia. Fiind o mărime invariabilă amplitudinea nu mai poate
fi purtătoare de informaţie, acest rol fiind transferat /nten/a/e/ordintre potenţiale,
întrucât se fac deseori confuzii, subliniem faptul că informaţia este purtată pe
axon de intervalele dintre potenţiale şi nu de frecvenţa lor, aiafiind o modulare
în perioadă, modularea în frecvenţă presupunând existenţa şi a unei frecvenţe
purtătoare, ceea ce nu există în cazul neuronului. Rezultă că ansamblul for-
mat din conul de emergenţă şi primul nod Ranvier realizează o nouă codificare
într-o modalitate discret analogă (Fig. 44 b-B). Din acest motiv rolul lui este
acela al unui convertor care asigură transferul informaţiei de pe amplitudine
pe perioadă, deci transferarea codificării din modalitatea continuu-analogă în
una discret-analogă.

1.3. Controlul polului de ieşire


Polul de ieşire al neuronului este reprezentat, de membrana butonului
terminal al axonului, unde are loc eliberară neurotransmiţătorului (membrana
preş in apţi că). Şi aici controlul se realizează prin intermediul excitabilităţii care
poate fi modificată sub influenţa unor cauze cu originea la nivel elementar şi/
sau la nivel sistemic. Ceea ce diferenţiază butonul terminal de soma neuronală
este faptul că modificările excitabilităţii, atunci când sunt produse, interesează
membrana butonului în întregul ei şi nu anumite porţiuni (nu apare mozaicul
de excitabilităţi diferite), deşi chiar şi la acest nivel (în porţiunea extrasinaptică)
există sinapse axo-axonale cu rol modulator sau inhibitor. Excitabilitatea pare
a fi modulată de la nivel sistemic prin substanţe ce acţionează, mai cu seamă,
prin influenţarea vitezei de lucru a pompei de Na*-K* şi a activităţii principalelor

90
echipamente enzimatice conexe (sistemele adenilatciclazei şi
fosfatidilinozitolkinazei). Canalele ionice pot fi blocate de neurotransmiţătorii
inhibitori (exemplu GABA), cel mai probabil, prin sporirea stabilităţii complecşilor
organometalici ai Ca2+ cu proteinele-canal. O anumită influenţă asupra
excitabilităţii membranei presinaptice poate fi exercitată, de asemenea, şi de
starea electrică a membranei postsinaptice, prin posibila difuzie transsinaptică
a ionilor, fanta sinaptică având lărgimea de numai 250A0. Interpretăm această
posibilă influenţă retrogradă ca o modalitate de acordare funcţională între entităţi
celulare distincte, dar părtaşe la realizarea unui proces unitar- integrarea.

1.3.1. Decodificarea semnalelor la nivelul


butonului terminal
La nivelul porţiunii incipiente a butonului terminal, acolo unde se termină
învelişul mieiinic, potenţialele de acţiune îşi păstrează atât amplitudinea, cât şi
succesiunea (intervalele) avute pe axon. Să considerăm un buton terminal la
porţiunea incipientă a căruia a ajuns un singur potenţial de acţiune (Fig. 45 A).
Propagarea lui pe membrana butonală se va realiza sub forma unei unde
circumferenţiale neîntrerupte, cu aceeaşi amplitudine în oricare punct al ei.
Ajunsă la porţiunea presinaptică a membranei, depolarizarea va atrage elec-
trostatic veziculele la faţa internă a acesteia iar ionii Ca2*, pătrunşi din fantă,
vor asigura ancorarea lor un timp suficient pentru reorganizarea fosfolipidelor,
şi deschiderea veziculelor urmată de eliberarea neurotransmiţătorului (a se
vedea paragraful despre membrana sinaptică). Cum însă veziculele se pot
deschide spre fantă numai dacă, în prealabil, ele au fost aduse în contact cu
faţa internă a membranei presinaptice prin atracţie electrostatică, vom înţelege
că mărimea şi/sau numărul veziculelor care au şansa reală de a se deschide,
deci cantitatea totală de neurotransmiţător eliberat, va fi direct dependentă de
timpul cât membrana rămâne electropozitivă la faţa ei internă. In cazul de faţă
acest interval de timp este egal cu durata unicului potenţial de acţiune sosit
aici, care nu depăşeşte 2 ms. într-un interval de timp atât de scurt vor putea fi
aduse în contact cu membrana presinaptică doar veziculele cele mai mici
(mai mobile) şi aflate mai aproape de aceasta. Ca urmare, cantitatea de
neurotransmiţător eliberată este redusă şi ea poate fi considerată ca având
valoare unitară, fiind eliberată sub influenţa unui singur potenţial de acţiune.
Dacă intervalul de timp dintre două potenţiale de acţiune succesive este
suficient de redus pentru a permite alăturarea lor (dar nu sumarea amplitudinii!),
atunci timpul cât membrana presinaptică se menţine electropozitivă la interior
se dublează (4 ms) şi cantitatea de neurotransmiţător eliberată creşte
corespunzător (Fig. 45 B) prin creşterea numărului şi mărimii veziculelor aduse
electrostatic în contact cu ea. Dacă această distanţă în timp creşte, potenţialele

91
de acţiune determină consecinţe separate. în acest mod semnalul electric
este decodificat şi informaţia transferată echivalent de pe un purtător fizic
(potenţialul de acţiune), pe un purtător chimic (neurotransmiţătorul).

Fig. 45
Propagarea discretă (A) şi asociată (B) a potenţialelor de acţiune la nivelul polului de
ieşire (butonul terminal)

2. Interfaţa ieşire-intrare
Adevărata polaritate funcţională a neuronilor se manifestă la nivelul
sinapsei. După cum s-a constatat, polii de intrare şi ieşire sunt reprezentaţi de
zone restrânse, strict delimitate, ale membranei şi nu de toată membrana
regiunii respective. Sinapsa deţine trei elemente componente din relaţiile cărora
ia naştere un ansamblu funcţional cu valoare de interfaţă ieşire-intrare. Aceste
elemente componente sunt: membrana presinaptică, fanta sinaptică şi
membrana postsinaptică.
Despre particularităţile celor două formaţiuni membranare s-a discutat
deja. Faptul că membrana presinaptică asigură eliberarea prin exocitozâ a
neurotransmiţătorului, iar cea postsinaptică asigură captarea acestuia prin
fixarea stereospecifică temporară pe proteinele-receptor, conferă sinapsei rolul
unei adevărate diode prin care semnalul nu poate trece decât într-un singur
sens (ieşire-intrare). Acest dispozitiv asigură nu numai unidirecţionarea
circulaţiei semnalelor, ci şi filtrarea în funcţie de intensitatea lor la intrare. Rolul
de filtru revine membranei postsinaptice care deţine un număr determinat de
receptori pentru neurotransmiţători, reprezentaţi de proteinele-canal sau de
formaţiuni proteice ataşate acestora. Limita inferioară a valorii semnalului
chimic la intrare este determinată de numărul critic de canale, prin deschiderea
cărora ia naştere un potenţial propagabil, iar limita superioară de numărul
maxim de canale deschise întrucât, la acest nivel, informaţia este purtată de
amplitudine. Cele două limite nu reprezintă însă parametrii invariabili, ci ele se
pot modifica în timp. Astfel, numărul critic de canale este mare când semnalul
chimic surprinde pompa la un nivel ridicat de activitate şi mic atunci când
activitatea ei este redusă. Deşi asemenea modificări ale numărului critic de
canale nu sunt spectaculoase, consecinţele sunt deosebit de importante pentru
92
funcţionarea interfeţei ieşire-intrare. De asemenea, numărul total al receptorilor
se poate modifica, desigur, în intervale de timp mai lungi şi numai în anumite
condiţii. Acesta poate creşte prin sinteza de noi proteine specifice şi plasarea
lor în membrana postsinaptică, sau poate să scadă prin internaiizare
citoplasmaticâ şi liză enzimatică. Receptarea punctiformă, discretă, a
neurotransmiţătorului este o necesitate imperioasă pentru funcţionarea corectă
a interfeţei. Dacă receptarea s-ar face difuz, pe toată suprafaţa membranei
postsinaptice, atunci cuantificarea la intrare ar fi dependentă, pentru o suprafaţă
dată, numai de cantitatea de neurotransmiţător eliberată (numărul cuantelor
chimice). Or, tocmai această cantitate nu poate fi reglată cu precizie din cauza
mecanismului de eliberare a neurotransmiţătorului. Eliberarea presupune trei
faze corelate: a) atragerea electrostatică a veziculelor şi fixarea prin calciu la
membrana presinapticâ; b) reorganizarea fosfolipidelor şi deschiderea
veziculelor spre fantă şi c) difuzia neurotransmiţătorului prin fantă (eliberarea
propriu-zisă). Dintre acestea esenţială este aducerea veziculelor în contact
cu membrana presinaptică, întrucât numai astfel ele pot elibera
neurotransmitatorul. întrucât, ia momentul depolarizării butonului terminal,
poziţia veziculelor faţă de membrana presinaptică (distanţa lor faţă de aceasta)
este întâmplătoare, ea fiind determinată de curenţii citoplasmatici şi de agitaţia
termică, şansa cea mai mare de a elibera neurotransmiţătorul o au veziculele
cele mai apropiate de membrană, acestea putând fi mai mult sau mai puţin
numeroase, mai mari sau mai mici. Ca urmare, hazardul deţine o pondere
importantă în determinarea cantităţii de neurotransmiţator eliberat. în aceste
condiţii periculoasă ar fi orice eroare, dar, mai cu seamă, cea în sensul excesului
de neurotransmiţător. Receptarea punctiformă, aşa cum este ea în realitate,
evită deşi nu exclude, asemenea erori atât prin existenţa numărului critic de
canale (receptor) - controlat la nivel elementar şi sistemic-, cât şi prin existenţa
numărului maxim al acestora.
Fanta sinaptică determină, prin lărgimea ei, durata funcţionării
interfeţelor. Dacă eliberarea şi receptarea neurotransmiţătorului sunt procese
realizate cu un consum de timp cvasiconstant, durata difuziei lui de la o faţă la
alta este dependentă exclusiv de lărgimea fantei. Evaluarea acesteia la o medie
de aproximativ 250 A° este de natură să genereze impresia falsă că abaterile
de la aceasta sunt simple şi exclusive consecinţe ale variabilităţii biologice. în
realitate, însă, la asemenea unităţi de spaţiu şi timp, orice variaţie dobândeşte
o valoare considerabilă. Raportând timpul necesar neurotransmiţătorului pentru
a traversa fanta, evaluat - în medie - la 0,5-0,7 ms, la durata de 2 ms a
potenţialului de acţiune, putem constata că o reducere a lărgimii fantei cu
numai 2,5 A° - reprezentând doar 1% din medie -, este în măsură să modifice
profund consecinţa interferenţei pe soma neuronală a două potenţiale
succesive, cel de-al doilea potenţial survenind acum în perioada refractară a
93
celui dintâi, în loc de perioada de hiperexcitabilitate (postpotenţial pozitiv), cum
s-ar fi întâmplat dacă lărgimea fantei ar fi rămas nemodificată. Din aceste
motive modificările lărgimii fantei sinaptice, dovedite până acum numai în sensul
reducerii ei, nu sunt întâmplătoare. S-a demonstrat experimental că lărgimea
fantei se reduce dacă sinapsa este solicitată un timp mai lung, însă nu oricum,
ci cu o anumită ritmicitate. O solicitare îndelungată la un ritm redus nu duce la
acelaşi efect. Este posibil ca prin solicitarea la un anumit ritm a sinapsei, cel
puţin o parte din membrana veziculelor care se deschid să fie integrată în
membrana presinaptică, a cărei suprafaţă totală creşte ducând astfel la o
apropiere de cea postsinaptică, deci la reducerea lărgimii fantei (Fig. 46). Fără
a considera durata de timp în care aceasta se produce, îngustarea fantei
sinaptice poate merge până la totala ei dispariţie, membranele pre- şi
postsinaptică intrând în contact nemijlocit, încât depolarizarea se va propaga
direct de la una la alta, fără intervenţia neurotransmiţătorului. Aceasta este o
sinapsă electrică prin care se asigură avantajul propagării undei de depolarizare
fără nici o întârziere, avantaj plătit însă cu preţul pierderii funcţiei de diodă,
depolarizarea putându-se propaga acum în ambele sensuri.

ţ—
_ _ —l -^_ - — —

Dd
Integrarea membranei veziculare m
membrana butonului şi reducerea,
astfel, a lărgimii fantei sinaptice

Interfeţele ieşire-intrare (sinapse), unitare prin modul de funcţionare,


sunt foarte diferite prin modul de organizare şi calitatea neurotransmiţătorului
sau neuromodulatorului. Diversificarea lor este consecinţa de ordin adaptativ
rezultată din relaţiile ce se stabilesc între formaţiunile pre- şi postsinaptică.
Interfeţele neuroneurale sunt mai variate decât cele neuroefectoare şi ele se pot
clasifica în baza mai multor criterii: a) după calitatea membranei postsmaptice:
sinapse axo-dendritice, axo-somatice, axo-axonice: b) după tipul intermediarului
chimic: sinapse excitatoare, inhibitoare, modulatoare, c) după natura chimică a
94
neurotransmiţătorului: sinapse adrenergice, colinergice, serotoninergice,
gabaergice etc; d) după lărgimea fantei sinaptice: sinapse cu întârziere mare,
medie, mică, sau fără întârziere la sinapsa electrică; e) după modul de inactivare
a neurotransmiţătorului: sinapse cu inactivare enzimatică - exemplu,
acetilcolinesteraza, monoaminoxidaza -, sinapse cu inactivare metabolică - după
internalizarea moleculei active. Interfeţele neuroefectoare sunt mai puţin vari-
ate, neurotransmiţătorul lor fiind întotdeauna de tip excitator, iar distanţa dintre
membranele pre- şi postsinaptică este fie de valoare redusă, în cazul efectorilor
somatici (m. scheletici), fie sporită, în cazul celor vegetativi (m. netezi, glande).
Inactivarea neurotransmiţătorului se face mai mult enzimatic la efectorii somatici
şi mai mult metabolic la cei vegetativi.

3. Canalul ionic ca sistem cu mai multe stări posibile


Analogiile ce pot fi făcute între sistemele fizice şi cele biologice nu
trebuie să depăşească planul funcţional al neuronului deoarece modalităţile şi
mijloacele din cele două domenii sunt, de cele mai multe ori, total diferite.
Respectând această condiţie putem face o comparaţie între canalul ionic (de
Na*-K+) şi circuitul bistabil, ambele sisteme putând admite (poziţia deschis) sau
interzice (poziţia închis) curgerea unor curenţi (electronici în cazul circuitului
bistabil şi ionici în cazul canalului). însă, în timp ce un circuit bistabil are parametri
de lucru predeterminaţi şi stabili, canalul ionic, cu toate mecanismele ce îl
deservesc, şi-i reorganizează permanent, desigur, între limite valorice admisibile,
prin intermediul celor două nivele de integrare - elementar şi sistemic (vezi
controlul polilor de intrare şi ieşire ai neuronului). Mai mult chiar, canalul ionic,
spre deosebire de circuitul bistabil, nu este un sistem binar, ci unul analogic
având o stare deschisă şi o mulţime de stări închise (grade diferite de fermitate
a închiderii, determinate de nivelele de stabilitate a complecşilor organometalici
ai Ca2+ la gura externă a canalului). Dacă starea deschisă este unică,
determinarea apariţiei ei este multiplă, ea fiind posibilă nu numai prin modalităţi
diferite (fizice sau chimice), ci şi prin valori diferite ale aceleiaşi modalităţi (praguri).
în fine, revenirea canalului la starea închisă, indiferent de gradul ei de fermitate,
se face prin modalităţi şi mecanisme de cu totul altă natură decât cele ce i-au
determinat deschiderea. Din acest motiv şi constantele de timp ale închiderii şi
deschiderii canalelor ionice sunt foarte diferite.
Dacă la toate acestea adăugăm şi faptul că densitatea canalelor ionice
pe membrana neuronului este cu mult mai mare decât aceea a circuitelor
bistabile pe elementele unitare ale unui computer vom putea argumenta, deşi
nu complet, superioritatea sistemului cibernetic de tip biologic faţă de ce! fizic.
4. Plasticitatea sinapsei
Sinapsele nu sunt formaţiuni statice, rigide, ci ele prezintă o mare
plasticitate care constă în capacitatea de a ş i modifica permanent planul
funcţional, de a fi înlocuite şi de a spori sau reduce numeric atunci când
circumstanţele o cer. Deşi plasticitatea sinapselor se manifestă mai pregnant
în timpul dezvoltării organismului, ea este prezentă şi la adult ca o permanentă
"primenire", mai accentuată în anumite condiţii. După leziuni sinapsa este
refăcută într-un interval de aproximativ 60 zile. Primenirea naturală la adult,
nelezională, nu trebuie considerată doar ca un simplu proces de înlocuire a
unor macromotecule vechi cu altele noi, ci, mai cu seamă, ca un proces de
remodelare funcţională. înlocuirea şi remodelarea naturale la adult se petrec
în aproximativ 35-40 zile, prin aceste procese fiind asigurate atât ştergerea
urmelor de uzură funcţională relativ rapidă a sinapsei, cât şi adecvarea
permanentă a acesteia la solicitările mereu crescânde ale integrării însăşi.
Sporirea complexităţii mediului ambiant şi îmbogăţirea experienţei individuale
de viaţă duc la creşteri cu peste 10% a numărului de spini dendritici.
Există trei unghiuri sub care trebuie privită plasticitatea sinaptică: a)
calitatea şi cantitatea emisiei de mesageri chimici; b) calitatea şi mărimea
recepţiei mesagerilor şi c) lărgimea fantei sinaptice. După cum s-a arătat mai
sus, plasticitatea secretorie a neuronului este accentuată el producând, de regulă,
pe lângă mesagerul principal şi mulţi alţii secundari. De asemenea, neuronul îşi
poate schimba chiar profilul secretar transformându-se din excitatorîn inhibitor,
în privinţa receptorilor de la polul de intrare, plasticitatea se manifestă nu numai
prin înmulţirea numărului lor, inclusiv prin creşterea totală a suprafeţei dendritice
(formarea de noi spini), ci şi prin schimbarea calitativă a acestora prin care, în
fapt, se răspunde plasticităţii secretorii a neuronului presinaptic. în fine, lărgimea
fantei sinaptice se poate reduce ca urmare a solicitărilor repetate cu un anumit
ritm şi pe o anumită durată a sinapsei.

96
Capitolul V-Arcul reflex
ca sistem cibernetic

Captarea, transmiterea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor, precum


şi elaborarea, transmiterea comenzii şi controlul execuţiei acesteia sunt
procese ce caracterizează funcţionarea arcului reflex ca sistem cibernetic
destinat integrării. Totalitatea acestor procese, desfăşurate la nivelul arcului
reflex, constituie ceea ce numim în mod curent - actul reflex.
Arcul reflex reprezintă unitatea de alcătuire şi structură a
sistemului nervos întrucât la nivelul său se realizează, desigur, pe plan
elementar, integrarea organismului. La rândul său, arcul reflex are ca unitate
elementară neuronul, care, prin însuşirile sale, nu este în stare să realizeze
integrarea, ci doar să o facă posibilă. Analizând procesualitatea actului reflex
deducem că arcul reflex trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele
elemente: o formaţiune specializată în captarea stimulului (receptorul), un canal

97
purtător de informaţii (calea aferentă), un dispozitiv de prelucrare, stocare a
informaţiei şi de elaborare a comenzii (centrul nervos), un canal purtător de
mesaje-comandâ (cale eferentă), un executant al comenzii (efector) şi un
dispozitiv de autocontrol format dintr-o componentă de sesizare a erorilor
execuţiei (receptor de origine al retroinformării) şi un canal purtător de
retroinformaţii cu privire la existenţa acestor erori (calea aferentaţiei inverse)
(Fig. 47). Dacă una din aceste componente lipseşte integrarea nu este posibilă

0-
CA CE
CN Fig. 47
Arcul reflex ca sistem cibernetic (cu
CAI
autoreglaj). R - receptor; CA - cale
aferentă directă; CN - centru nervos;
CE - cale eferentă; E- efector; CAI - cale aferentă inversă

şi deci, în această situaţie, nu putem vorbi de un arc reflex. Făcând referire


doar la componentele neuronale ale unui arc reflex constatăm că numărul
acestora este de cel puţin patru (Fig. 48): neuronul senzitiv primar care
realizează atât captarea semnalului, direct sau indirect, prin polul său de intrare,
cât şi transmiterea informaţiei la centru, neuronul intercalar sau de asociaţie
care asigură prelucrarea informaţiei, integrând-o altor informaţii, primite pe
alte căi sau existente în stocul de memorie, neuronul efecforcare asigură

NSI

MS

Fig. 48
Componenţa neuronală minimă a unui arc reflex elementar. R - receptor; NSI -
neuron senzitiv prmar; NS II - neuron senzitiv secundar; NA - neuron de asociaţie;
NE - neuron efector; MS - măduva spinării; E - efector

elaborarea şi transmiterea comenzii spre efector şi neuronul senzitiv secundar


care asigură retroinfomnarea sau informarea cu privire la apariţia erorilor în
executarea comenzii. Cum prezenţa celor patru tipuri de neuroni şi joncţionarea
9
lor prin interfeţe (ieşire-intrare) sunt condiţii elementare, obligatorii în realizarea
actului reflex se poate afirma că arcul reflex nu poate fi niciodată monosinaptic, ci
numai polisinaptic: minimum trei sinapse neuro-neuronale şi una neuroefectoare
în cazul arcului reflex elementar. Ceea ce se denumeşte, în mod curent, arc reflex
monosinaptic este, în realitate, doar o parte a arcului reflex real (stimularea făcându-
se direct asupra receptorului de origine a aferentaţiei inverse), iar ceea ce se
obţine la nivelul acestei părţi este ceva ceea ce am putea numi, cu o anumită
îngăduinţă, o reacţie de tip reflex dar nu un act reflex.

1. Ierarhia arcurilor reflexe


Oricare arc reflex este organizat pe două nivele: unul elementar, care
implică doar centrul proxim situat subcortical şi unul supraelementar, care
implică şi un centru cortical, pe lângă alţi centri subiacenţi. Funcţionarea celor
două nivele ale aceluiaşi arc reflex este, desigur, unitară în cadrul organismului,
deoarece nivelul al doilea este continuare a celui dintâi, ambele având aceeaşi
finalitate - integrarea. în scop didactic însă, ele pot fi separate nu numai teoretic,
ci şi practic, experimental.

1.1. Arcul reflex elementar


în general, organizarea acestuia respectă principiul teritorialităţii,
informaţiile culese la nivelul unui anumit câmp receptor fiind conduse la cel mai
apropiat centru subcortical. Cum, de regulă, receptorii şi efectorii asociaţi lor se
găsesc în apropiere, căile de conducere - aferentă, eferentă şi retroaferentă -,
care leagă receptorii şi efectorii de centru, se asociază într-o formaţiune unică
numită nerv mixt (spinal sau cranian) care, spre periferie, se desparte în ramuri
senzitive, respectiv efectorii. Dacă receptorii şi efectorii asociaţi sunt situaţi la
distanţă unii de alţii atunci căile senzitive se asociază separat de cele efectorii
formând doi nervi, unul senzitiv şi altul efector (doar la nervii cranieni).
Ceea ce caracterizează arcul reflex elementar este, pe de o parte,
numărul redus de receptori şi efectori cu care este contectat centrul subcor-
tical şi, pe de altă parte, alcătuirea căii aferente din prelungirile unui singur
neuron (cel senzitiv) şi a căiieferente din prelungirile unuia singur (neuronul
motor somatic) sau, cel mult, a doi neuroni (efectori vegetativi). Din aceste
motive actul reflex desfăşurat la nivel elementar va fi restrâns ca arie şi va
implica un consum minim de timp (puţine întârzieri sinaptice). Din aceleaşi
motive răspunsul dat de efectori va fi standardizat, reproductibil la aceeaşi
parametri şi, prin aceasta, în mai mică măsură adecvat circumstanţelor
ambientale în ansamblul lor. Arcul reflex elementar este un sistem cibernetic
cu un singur nivel de decizie.
99
1.1.1. Receptorul
Este formaţiunea componentă a arcului reflex specializată în captarea
semnalelor privitoare la modificarea semnificativă a unui parametru fizico-chimic
al mediului extern sau intern (exteroceptori şi interoceptori). Deşi funcţionarea
tuturor receptorilor are la bază excitabilitatea membranei celulelor componente,
fiecare este specializat în captarea unei anumite categorii de stimuli.
1.1.1.1. Geneza PA la nivelul receptorului
Captarea semnalului la nivelul receptorului sau recepţia propriu-zisă
se realizează prin deschiderea numărului critic de canale şi generarea PA
sub impactul variaţiei parametrului fizic sau chimic adecvat din mediul intern
sau extern. Comparativ cu excitabilitatea neuronilor centrali aceea a
formaţiunilor receptoare este mult mai redusă, chiar şi în cazul în care recepţia
este realizată direct de dendritele neuronilor. Aceste diferenţe sunt graduale,
dendritele neuronilor ce intră în alcătuirea zonelor reflexogene având o
excitabilitate mai redusă decât aceea a neuronilor centrali, dar mult mai mare
decât a neuronilor ce realizează recepţia directă a stimulilor din mediul extern
(tactili, olfactivi, vizuali). Excitabilitatea mai redusă a formaţiunilor receptoare
poate fi realizată atât prin modificarea naturii fosfolipidelor din matricea
membranei şi a reactivităţii proteinelor acesteia (enzime, receptor, canal), cât
şi - mai cu seamă - prin reducerea densităţii canalelor de Na*-K+. Acest spe-
cific al excitabilităţii îşi pune amprenta asupra genezei potenţialului de acţiune,
fără a influenţa desfăşurarea lui în restul fazelor (ascendentă şi descendentă
pasive). Asupra genezei potenţialului de acţiune grevează, de asemenea, şi
modul în care intervine stimulul asupra formaţiunii receptoare în condiţii naturale.
Se ştie că una din condiţiile de bază ale deschiderii numărului critic de canale
(geneza PA) este bruscheţea cu care intervine excitantul. Stimularea în condiţii
naturale face ca această condiţie să fie îndeplinită în mică măsură şi în puţine
cazuri. Un stimul olfactiv, de exemplu, nu intervine decât rareori cu bruscheţea
necesară, difuzia particulelor vectoare prin aer, de la sursă la receptor, făcându-
se progresiv după o curbă sigmoidă. Tot aşa un stimul gustativ, întrucât
dizolvarea şi difuzia în salivă a moleculelor de substanţă sapidă nu sunt
instantanee, ci progresive. O situaţie similară întâlnim chiar şi la interoceptorii
chemo-, termo- şi mecano-electrici întrucât toţi parametrii care îi stimulează
nu se pot modifica cu bruscheţe. Datorită acestui mod în care acţionează
stimulii în condiţii naturale deschiderea numărului critic de canale se va face
şi ea cu un consum de timp relativ mare. Acest consum este sporit şi prin
faptul că, datorită deschiderii progresive a canalelor, pompa de Na*-IC, a cărei
activitate este intensificată în consecinţă, reuşeşte să contracareze acţiunea
stimulului reînchizând în acel interval de timp o parte din canale. Intensificarea
pompei, în calitatea ei de mecanism homeostazic, duce, implicit, !a creşterea
pragului de detonare a potenţialului de acţiune, deplasându-l spre valori mai
100
puţin negative. Datorită acestor cauze geneza potenţialului de acţiune la nivelul
receptorului este lentă, aşa cum o confirmă înregistrarea grafică (Fig. 49),
potenţialul de acţiune propriu-zis fiind precedat de un prepotenţial lung (a-b
Fig. 49), numit "potenţial de receptor". Durata prepotenţialului, ca şi valoarea
nivelului de explozie (punctul b, Fig. 49), diferă de la o formaţiune receptoare la
alta, ambele mărimi fiind mai scăzute la receptorii cu sensibilitate ridicată şi,
la aceeaşi formaţiune, de la o stare fiziologică la alta. Dacă sporirea progresivă
a intensităţii stimulului nu atinge valoarea necesară deschiderii numărului critic
de canale (nivelul de explozie), inclusiv datorită intensificării activităţii pompei,
prepotenţialul se stinge fără a genera un potenţial de acţiune (linia punctată în
Fig. 49), efectul lui în plan senzorial fiind nul întrucât pe canalul purtător (calea
aferentă) nu pot pătrunde decât potenţiale de acţiune.

Fig. 49
Geneza potenţialului de acţiune la nivelul
formaţiunii receptoare; PR - potenţial de
repaus

Nivelul de sensibilitate (excitabilitate) a unei formaţiuni receptoare


poate să se modifice în timp atât din cauze locale, elementare, cât şi prin
intervenţia unora mai generale, cu origine sistemică. Există chiar posibilitatea
realizării unui control nervos direct asupra formaţiunii receptoare la care pot
veni axonii unor neuroni centrali care eliberează substanţe neuromodulatoare
(exemplu: la celulele auditive), reglând în acest mod nivelul intrărilor în sistemul
cibernetic neuronal (arcul reflex).

1.1.1.2. Organizarea funcţională a sistemelor receptoare


în funcţie de natura şi nivelul de semnificaţie ale stimulilor specifici,
sistemele receptoare prezintă forme de organizare mai simple sau mai
complexe. Organizarea cea mai complexă o întâlnim în acele cazuri în care
stimulii, prin natura lor, nu sunt în măsură să determine prin acţiune directă
deschiderea canalelor ionice. în asemenea situaţii se adaugă o serie de
formaţiuni auxiliare capabile să mijlocească acţiunea stimulului şi/sau să îi
asigure dobândirea semnificaţiei specifice. Este cazul sistemelor receptoare
vizual, auditiv şi vestibular a căror complexitate sporită este determinată de
imposibilitatea deschiderii canalelor ionice prin acţiunea directă, nemijlocită a
101
fotonilor, vibraţiilor aerului, respectiv a acceleraţiei, inclusiv gravitaţionale. Pentru
restul sistemelor de recepţie, la care deschiderea canalelor ionice este posibilă
prin acţiunea directă a stimulului, gradul de complexitate anatomică este mult
mai redus decât al celor enumerate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens
ne este oferit de receptorii proprii sistemului locomotor (proprioceptori).
Rolul primordial al acestora este de a asigura retroinformarea centrilor
nervoşi, în primul rând, cu privire la modul în care comanda dată de ei a fost
executată (autocontrol prin feed-back) şi, abia în al doilea rând şi implicit, cu
privire la faptul dacă ea a fost sau nu executată. Răspunsul specificai organului
muscular este contracţia. O retroinformare doar despre realizarea sau
nerealizarea ei este lipsită de relevanţă pentru centrul nervos, întrucât acesta
trebuie să asigure integrarea locomotorie în raport cu o finalitate dată:
schimbarea raporturilor spaţiale faţă de un referenţial. întrucât, pentru integrarea
în acest plan funcţional nu realizarea contracţiei, ci consecinţele ei sunt
esenţiale, sistemul de recepţie propriu organului muscular va fi specializat şi
adecvat sesizării acestora. Contracţia musculară având, din acest unghi de
privire, două consecinţe posibile, dezvoltarea forţei {fără mişcare) şi producerea
mişcării (sub acţiunea forţei), receptorii proprii organului muscular vor fi
specializaţi şi adecvaţi în aceste două direcţii: sesizarea mărimii forţei şi
sesizarea vitezei mişcării, ambele categorii de receptori fiind de tip
mecanoelectric. Pentru forţa dezvoltată de contracţie, care poate fi de valori
diferite, după cum sunt acţionate câteva, mai multe sau toate unităţile motorii,
formaţiunile receptoare specializate în această direcţie vor avea şi ele grade
diferite de complexitate a organizării, de la terminaţiile nervoase libere (den-
drite) şi corpusculii Vater-Pacini (cu un număr de învelişuri direct proporţional
cu valoarea forţei) până la fusurile neurotendinoase Golgi. Receptorii
specializaţi doar în direcţia sesizării mişcării şi a vitezei de realizare a acesteia
- am numit fusurile neuromusculare (receptori kinestezici) - prezintă o
organizare mult mai complexă decât a celor pentru forţă. Complexitatea sporită
a fusului neuromuscular este determinată nu atât de modalitatea în sine de a
recepta mişcarea, cât de faptul că acest receptor trebuie să retroinformeze
centrul de comandă în primul rând despre modul de realizare a mişcării care
poate fi continuu (cursiv) sau discontinuu (cu întreruperi pe parcurs), cu viteză
mai mare sau mai mică.

1.1.1.3. Specializarea receptorilor


Se realizează atât prin modificări cantitativ-calitative la nivelul
membranei excitabile - interesând, mai cu seamă, proteinele (receptor şi canale
ionice) dar şi fosfoiipidele, cât şi/sau prin adăugarea unor formaţiuni auxiliare,
fie direct celulei receptoare (cili, conuri şi bastonaşe), fie zonei vecine acesteia,
102
constituind ansambluri funcţionale (segment periferic) mai mult sau mai puţin
complicate (cavităţi cu umori de densităţi diferite, membrane elastice, formaţiuni
colagenice cu rol optic sau mecanic etc). Prin aceste specializări celulele
receptoare convertesc diversele tipuri energetice ale stimulilor într-o mărime
electrică reprezentată de variaţiile, mai mult sau mai puţin rapide, ale voltajului
membranar. Specializarea funcţională este cel mai obiectiv criteriu de
clasificare a receptorilor: fotoelectrici, termoelectrici, mecanoelectrici şi
chemoelectrici. Activitatea receptorilor este bazată pe proprietatea membranei
lor de a fi excitabilâ într-un anumit grad. Ca urmare, activarea lor, se realizează
prin deschiderea numărului critic de canale la impactul cu excitantul specific
şi adecvat, direct sau indirect. O asemenea activare o numim specifică nu
numai în baza existenţei specializării receptorului la sesizarea variaţiei anumitor
factori din mediu - de natură şi valoare determinate -, ci şi în baza faptului că
receptorul generează o anumită structurare a semnalelor electrice numai sub
acţiunea stimulului specific şi adecvat. Această structură a grupajelor de
semnale electrice este singura purtătoare de informaţii. Simpla deschidere a
numărului critic de canale generează potenţiale de acţiune izolate lipsite de
semnificaţie la nivelul centrilor nervoşi tocmai întrucât acestea nu sunt
structurate într-o modalitate adecvată, nu sunt, deci, codificate corespunzător
unui anumit limbaj, constituit şi dezvoltat în timp. Mulţi alţi stimuli, în afara celor
specifici şi adecvaţi, pot determina deschiderea numărului critic de canale la
nivelul celulei receptoare, dar aceasta reprezintă o activare nespecifică, nulă
din perspectivă informaţională, ea nefiind codificată (o lovitură la nivelul globului
ocular generează senzaţii luminoase - "stele verzi").
Mecanismele celulare ale recepţiei specifice sunt foarte puţin
cunoscute. Ştim multe despre modul cum stimulul ajunge să determine, di-
rect sau indirect, deschiderea numărului critic al canalelor de Na*-K+, dar ştim
extrem de puţine despre mecanismul intim prin care se realizează aceasta şi
aproape nimic despre legităţile ce guvernează conversia în grupaje de semnale
electrice cu structuri definite şi inteligibile (limbaj). Există, desigur, numeroase
supoziţii fragmentare şi ipoteze mai cuprinzătoare, dar nici unele nu au un
suport obiectiv suficient de consolidat. Multe din acestea, dacă nu pot fi
confirmate, nu pot fi, însă, nici infirmate. Din aceste motive, orice discuţie asupra
acestor probleme trebuie să se păstreze la nivel de principiu. Este ceea ce şi
facem în continuare.
A. Fotorecepţia. Fotonii nu au capacitatea de a determina
deschiderea canalelor ionice prin acţiune directă întrucât, prin natura lor, ei nu
pot să interfereze nemijlocit nici cu procesul complexării organometalice a
Ca2* la gura canalelor, nici cu factorii ce o fac posibilă De aceea, singura
soluţie optimă, reţinută şi dezvoltată în procesul evoluţiei, a constituit-o
interpunerea unui proces de fotoliză a unei substanţe primare (AB) capabil să
103
dea naştere unor substanţe secundare (A şi B) active în raport cu canalele
(Fig. 50 A) pe care le deschid din interior (singurul caz printre receptori).
Substanţele A şi B fie împreună, fie separat - una sau alta -, determină
deschiderea canalelor ionice la nivelul membranei celulei receptoare, cu toate
consecinţele ce decurg din aceasta. în acest mod devine posibilă nu numai
decelarea prezenţei sau absenţei luminii, ci şi a variaţiilor intensităţii ei. Evoluţia
ulterioară a mecanismului fotorecepţiei a mers în direcţia selectării din grupul
substanţelor fotosensibile a acelora care manifestau sensibilitate maximă la
fotolizâ pentru anumite lungimi de undă şi anume, pentru acelea din
suprapunerea în timp a cărora în proporţii diferite puteau rezulta toate celelalte
frecvenţe componente ale luminii albe. Aceste frecvenţe sunt cele ce corespund
culorilor albastru, verde şi roşu numite, din acest motiv şi culori fundamentale.

Fig. 50
Mecanismul fotorecepţiei la
nivelul conului (A) şi
bastonaşului (B).
AB - substanţă complexă cu
fotosensibilitate redusă;
A'B' - substanţă complexă cu
fotosensibilitate sporită;
A,B, A', B' - produşi de fotoliză
capabili să determine, din
interior, deschiderea canalelor
ionice;
CC - corpi celulari; ft- fotoni

Deşi asupra existenţei celor trei tipuri de substanţe selectiv-


fotosensibile nu mai există dubii - fotografia policromă reprezentând o dovadă
în acest sens indirectă -, în ceea ce priveşte modul lor de distribuţie - discretă,
fiecare într-o celulă, sau difuză,- toate în aceeaşi celulă - controversele nu
sunt încă încheiate. Că distribuţia difuză este, cel puţin aparent, mai fiziologică
o dovedeşte şi faptul că, mutând privirea de pe o suprafaţă colorată, spre
exemplu, în roşu, pe una colorată în verde, cea de-a doua imagine ne apare,
totuşi continuă.
Existenţa prezumtivă a celor trei tipuri de frecvenţe, ca şi posibilitatea
obţinerii, prin suprapunerea lor în timp şi spaţiu, a oricărei alte frecvenţe, inclusiv
a amestecului tuturor în obţinerea senzaţiei de lumină albă, pot reprezenta
condiţiile necesare şi suficiente pentru înţelegerea discriminării nu numai a
culorilor, dar şi a purităţii acestora (nuanţe), nu însă şi pentru elucidarea
104
mecanismului de codificare a lor în baza structurării grupajelor de potenţiale
de acţiune. Desigur, putem invoca o codificare de ordin superior la nivelul
centrului cortical - ceea ce se practică în mod curent -, dar, în acest caz, se
pune întrebarea, poate realiza centrul cortical singur o codificare conformă
realităţii pe o altă bază decât aceea oferită de informaţiile culese de receptor,
singurul aflat în contact cu realitatea, şi trimise ca grupaje structurate (modu-
late în perioadă) ale potenţialelor de acţiune?
Pentru variaţiile naturale ale intensităţii luminii se dezvoltă şi o a doua
categorie neuronală care diferă de prima numai prin aceea că ea conţine o
substanţă (A'B1) cu o fotosensibilitate mult mai mare (Fig. 50 B). Impactul acesteia
cu un singur foton duce la fotoliză, motiv pentru care substanţa A'B' nu "percepe"
frecvenţele fotonilor, ci numai prezenţa lor. Acesta este motivul pentru care
bastonaşele nu disting culorile. Ele funcţionează într-o modalitate binară.
B. Termorecepţia. Variaţiile termice pot influenţa starea canalelor
ionice în cel puţin două moduri: prin modificarea fluidităţii matricei fosfolipidice
a membranei (termodependentă), şi prin influenţarea activităţii enzimatice
(termodependentă).
Datorită creşterii temperaturii fosfolipidele membranare trec din textură
compactă în textură afânată (Fig. 51) şi, astfel, rigiditatea lor dielectrică scade.
Ca urmare, ionii H* de la faţa externă vor putea migra direct printre
macromoleculele fosfolipidice în spaţiul intracelular, atraşi fiind de
electronegativitatea din această zonă. Consecinţa este deschiderea canalelor
ionice şi generarea potenţialului de acţiune, atunci când numărul acestora a
atins valoarea critică. în ceea ce priveşte influenţarea activităţii enzimatice,
problema este ceva mai complexă şi, întrucâtva, contradictorie. Se ştie că
activitatea enzimatică sporeşte, între anumite limite, odată cu creşterea
temperaturii. în acest caz, prin creşterea temperaturii în limite convenabile
excitabilitatea nu ar trebui să se modifice întrucât ea generează două efecte
antagonice: sporirea fluidităţii fosto\\p\âe\oc, care duce la deschiderea canalelor
ionice şi stimularea activităţiiATP-azei, care duce la închiderea acestora. Deşi
ambele influenţe sunt realizabile, ele se petrec la valori diferite, variaţiile termice
fiind mai uşor şi mai rapid reflectate de fluiditatea fosf olipidelor decât de activitatea

ca**) Fi9- 51
[c°2t) \'~ /v V _ y Mecanismul
Mecanismul
** termorecepţiei.
Fosfolipidele cu textură
compactă (TC) trec, prin
mu creşterea temperaturii
TC TA
(T°), la o textură afânată
(TA), permiţând migrarea la interior a ionilor H* şi, prin aceasta, determinând
deschiderea canalului
105
enzimelor. Acest fenomen poate fi implicat, deşi nu este singurul responsabil, în
realizarea "adaptării" receptorului termic: la contactul cu apa încălzită la o
temperatură superioară celei corporale avem la început senzaţia de "fierbinte",
pentru ca, la scurt timp, aceasta să treacă într-o senzaţie de "cald".
Termoreceptorii informează centrii nervoşi nu despre temperatura
mediului, ci despre starea lui termică în raport cu aceea a corpului la acel
moment. Dacă se introduc mâinile în două vase cu apă aflată la temperaturi
diferite: pentru stânga 12°C, pentru dreapta 40°C, senzaţiile ce apar sunt de
rece şi respectiv de cald. După câteva minute de submersie, timp în care
senzaţiile se estompează (adaptare), se inversează poziţiile mâinilor: stânga
la 40°C şi dreapta la 12°C. în acest moment, deşi temperatura în cele două
vase nu s-a modificat, senzaţiile ce apar sunt de "foarte rece" şi, respectiv de
"fierbinte". Posibilitatea ca la nivelul tegumentului, care vine în contact cu oscilaţii
foarte mari ale temperaturii mediului, să existe formaţiuni termoreceptoare
distincte pentru cet puţin două intervale de variaţii nu poate fi negată. Aceasta
întrucât fosfolipidele au, în funcţie de tipul acizilor graşi ce le compun, valori
caracteristice ale temperaturii de tranziţie de la starea compactă (fluiditate
redusă) la cea afânată (fluiditate sporită). Astfel, creşterea temperaturii dincolo
de punctul de tranziţie modifică prea puţin fluiditatea fiziologic eficientă a
fosfolipidelor. Situaţia este similară, dar de sens invers, în cazul în care
organismul pierde căldură. O dovadă în acest sens o poate constitui cazul
animalelor hibernante la care, în perioadele de tranziţie de la sezonul cald la
cel rece şi invers, fosfolipidele membranei sunt înlocuite cu altele (schimbarea
acizilor graşi) a căror temperatură specifică de tranziţie se situează la o valoare
adecvată fiziologic temperaturii sezonului care urmează. încât, existenţa a cel
puţin două categorii de receptori pentru sesizarea variaţiilor termice mari ale
mediului extern are, pe lângă valoarea ei de modalitate adaptativă, o importanţă
teoretică deosebită demonstrând că sistemul viu nu numai că nu se sustrage
legităţilor fizico-chimice ale domeniului neviu, ci şi le integrează speculându-
le consecinţele în folos propriu. De altfel, cazul analizat nu este singular în
organism, el fiind prezent la nivelul retinei, tegumentului, sistemului locomotor,
etc. Şi lumina, a cărei intensitate variază în limite largi, impune cu necesitate
existenţa a două tipuri de fotoreceptori: unii pentru receptarea intensităţilor
reduse (celulele cu bastonaşe) şi alţii pentru receptarea intensităţilor sporite
(celulele cu conuri). Şi în acest caz sistemul viu exploatează în folos propriu
legea fizico-chimică a dependenţei sensibilităţii la lumină de structura chimică
a substanţelor fotosensibile.
C. Mecanorecepţia. Câtă vreme în toate cazurile mecanismul
recepţiei este bazat pe deschiderea canalelor ionice şi generarea de grupaje
structurate de potenţiale de acţiune modulate în perioadă, este corect să
admitem că stimulii mecanici realizează această deschidere prin deformarea
106
membranei celulei receptoare pe porţiuni tnai mult sau mai puţin extinse.
Asemenea deformări pot duce la, cel puţin, două categorii de consecinţe, de
regulă concomitente şi cu finalitatea comună, a) modificarea raporturilor
spaţiale dintre macromoleculele fosfolipidice sau/şi dintre acestea şi proteinele
intrinseci generând spaţii prin care ionii H* migrează la interior şi b) deformarea
canalului prin îngustarea sau lărgirea gurii sale externe, ceea ce duce la
tensionarea mecanică până la rupere a legăturilor dintre Ca 2 ' şi liganzii proteici.
Deformarea membranei celulei receptoare poate fi produsă de stimulul
mecanic fie direct- când forţa se aplică acesteia, desigur, prin preluarea ei de
către ţesuturile şi lichidele interpuse -, fie indirect - când forţa se aplică cililor
celulei şi deformarea are loc ca urmare a mişcării acestora. Primul caz îl
întâlnim la nivelul tegumentului (receptori tactili şi de presiune), al sistemului
locomotor (proprioreceptori), al organelor cavitare (preso- şi voloreceptori),
iar al doilea la nivelul urechii interne (celulele receptoare din organul lui Corti,
crestele ampulare şi maculele senzitive). Un caz aparte, dar similar acţiunii
prin intermediul cililor, este acela al firului de păr de pe zonele pubescente ale
tegumentului, prin mişcarea căruia se produc deformări mecanice ale
membranei dendritelor aflate la baza lui.
La nivelul tegumentului şi sistemului locomotor, dată fiind variaţia mare
a stimulilor mecanici, nu numai sub aspectul intensităţii, ci şi sub acela al modului
de aplicare (sporadic, ritmic sau prelungit), întâlnim acelaşi fenomen de
diversificare a formaţiunilor mecanoreceptoare în raport cu anumite intervale
valorice ale intensităţii stimulilor, precum şi cu modalităţile lor specifice de acţiune
Pe această bază se explică diversitatea relativ mare de organizare a
mecanoreceptorilortegumentari şi proprioceptivi. Mecanoreceptorii orientaţi spre
mediul intern din pereţii organelor cavitare sunt mai unitari din acet punct de
vedere, ei nefiind supuşi unor variaţii atât de mari ale stimulilor specifici, aşa
cum sunt supuşi cei exteroceptivi; diferenţele mici de intensitate a stimulilor de
la o zonă la alta determină, totuşi şi aici o anumită diversificare, dar numai în
ceea ce priveşte excitabilitatea membranei. în grupul mecanoreceptorilor orientaţi
spre mediul extern, terminaţiile nervoase libere sunt cele mai sensibile formaţiuni
nu atât din cauza unei excitabilităţi mai ridicate decât a altora, cât pentru faptul
că ele sunt lipsite de învelişuri adiacente. în cazul celor încapsulate (corpusculii
Meisner, Vater-Pacini), pentru a produce deformarea membranei dendritice
stimulul mecanic trebuie mai întâi să deformeze suficient învelişul acesteia
("grilajul" de colagen al corpusculului Meisner, respectiv membranele succesive,
separate de lichid de disipare a forţei, pentru corpusculii Vater-Pacini)
D. Chemorecepţia. Mecanismul recepţiei chimice, cel mai greu de
înţeles, constituie o problemă asupra căreia s-au emis numeroase ipoteze.
Nu ne vom opri asupra nici uneia dintre ele, ci doar vom enumera modalităţile
107
teoretic posibile, prin care substanţele chimice, atât de diverse, pot determina
deschiderea canalelor ionice şi generarea potenţialelor de acţiune. O parte
dintre acestea sunt deja cunoscute, aşa încât le vom enumera doar.
Principial vorbind, aceste modalităţi se pot grupa în două categorii
după cum acţiunea stimulului chimic se exercită asupra unei molecule cu rol
de receptor membranar specializat, sau asupra matricei membranare. Nu
poate fi exclusă coexistenţa celor două modalităţi la nivelul membranei aceleiaşi
celule receptoare, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că, pe lângă o
modalitate de activare specifică, receptorul poate suporta şi una nespecifică.
Modalitatea de acţiune prin intermediul unor substanţe specializate în acest
sens ar determina o îngustare drastică a formaţiunii receptoare care, astfel,
nu ar mai fi capabilă să recepteze decât acei stimuli chimici pentru care deţine
situsuri adecvate. O asemenea modalitate ar putea fi admisă doar în cazul
chemoreceptorilor orientaţi spre mediul intem, la nivelul căruia homeostazia
asigură o constanţă chimică nu numai cantitativă (concentraţie), ci şi calitativă
(compoziţie). Pentru cei exteroceptivi, aşa cum este celula olfactivă,
modalitatea difuză (sau combinată cu cea discretă) ar asigura organismului
posibilităţi mai largi de explorare chimică a mediului extern, cu consecinţe
benefice în planul integrării. Larga deschidere spre mediu a receptorului olfactiv
este probată nu numai de cele câteva mii de mirosuri cunoscute de om, ci şi
de faptul că el poate sesiza mirosurile noi ale unor substanţe de sinteză,
neexistente în condiţii naturale. Această constatare nu-şi pierde valoarea de
argument în sprijinul celor de mai sus dacă vom admite că mirosul nou al unei
substanţe de sinteză a rezultat prin amestecul unor mirosuri naturale
elementare, întrucât şi în acest caz se pune, totuşi problema codificării acestui
amestec la nivelul receptorului.
în modalitatea difuză de acţiune pot fi implicate interferenţele posibile
ale substanţei chimice stimulatoare cu ionii H+, pe care îi pot neutraliza sau
disloca, cu fosfolipidele, cărora le pot determina tranziţia la starea afânatâ, cu
enzimele membranare, modificându-le nivelul de activitate, cu ionii Ca2* pe
care îi pot lega în complecşi organometalici mai stabili, cu proteinele-canal,
cărora le pot masca punctele de ligandare sau cu zonele de legătură hidrofobă
dintre proteinele-canal şi fosfolipide, determinând translarea canalelor în
întregime şi, astfel, modificarea densităţii lor pe zone restrânse ale membranei.
Numeroase observaţii au condus la concluzia că diversele substanţe
chimice stimulatoare necesită intervale de timp diferite pentru a determina
deschiderea numărului critic de canale. Acest interval poate fi numit latenţă,
având semnificaţia timpului scurs între momentul impactului şi acela al
deschiderii numărului critic de canale. Latenţa măsoară, deci, durata
prepotenţialului sau a aşa-numitului potenţial de receptor. De regulă se ia ca
108
exemplu chemorecepţia gustativă. La nivelul cavităţii bucale mugurii gustativi
(ansambluri de celule receptoare) sunt dispuşi pe papile de două categorii:
proeminente la suprafaţa mucoasei (fungiforme) şi inclavate în mucoasă
(caliciforme) sau între pliuri ale acesteia (foliate). Această dispoziţie reflectă
existenţa unei latenţe mici pentru mugurii situaţi pe papilele proeminente,
contactul cu substanţa sapidă limitându-se la timpul de masticaţie după care
substanţa este antrenată de deglutiţie odată cu saliva şi a unei latenţe mari
pentru cei dispuşi pe papilele inclavate, substanţa sapidă continuând să
acţioneze un timp şi după deglutiţie (saliva din asemenea adâncituri este
antrenată mai greu de deglutiţie). Explicaţia este plauzibilă dar nu şi singura
posibilă. Substanţele cu gust amar, receptate de mugurii inclavaţi sunt, în gen-
eral, mai puţin frecvente în alimente şi, atunci când ele există, concentraţia lor
este foarte redusă. Din această perspectivă am putea interpreta latenţa mai
mare a receptorilor pentru gustul amar ca o consecinţă a concentraţiei reduse
a substanţelor care îl generează (între intensitatea excitantului şi durata minimă
de acţiune există o relaţie de inversă proporţionalitate)
1.1.1.4. Adecvarea receptorilor
în afara specializării funcţionale în raport cu natura energetică a
stimulilor, receptorii prezintă şi o adecvare funcţională în raport cu importanţa
sau nivelul de semnificaţie biologică. în fapt, adecvarea funcţională vizează gradul
de sensibilitate sau acuitatea receptorului. Importanţa sau nivelul de semnificaţie
biologică a unui stimul nu ţine, însă, de natura sa energetică - fizică sau chimică
-, ci de toleranţa sistemului viu faţă de mărimea variaţiei parametrului fizico-
chimic ce deţine valoare de stimul. încât, pentru variaţiile faţă de care toleranţa
organismului este redusă, sensibilitatea sau acuitatea receptorului specific
trebuie să fie mare. Pentai exemplificare, să considerăm receptorii analizatorilor
gustativ şi olfactiv. Prin specializarea lor funcţională ei aparţin aceleiaşi categorii
fiind receptori chemoelectrici, dar prin adecvare funcţională ei aparţin unor
categorii diferite: cei olfactivi categoriei cu acuitate medie, iar cei gustativi celei
cu acuitate redusă. La fel se pune problema şi în cazul receptorilor cu alte
specializări: conurile (cu sensibilitate mică) şi bastonaşele (cu sensibilitate mare)
la fotoreceptori, terminaţiile nervoase libere (sensibilitate mare) şi corpusculii
Vater-Pacini (cu sensibilitate redusă) la mecanoreceptori.
Tot în cadrul adecvării funcţionale se include şi capacitatea receptorului
de a-şi reduce sensibilitatea faţă de stimulii cu acţiune prelungită în timp
(semnificaţie redusă prin iterare), fără modificarea intensităţii acestora (fenomen
numit obişnuire sau adaptare). Deşi o clasificare a receptorilor în baza acestui
criteriu este posibilă, nu insistăm asupra ei fiind extrem de relativă. Subliniem,
totuşi, faptul că marea majoritate a chemoreceptorilor din zonele reflexogene
(interoceptori), a căror contribuţie la menţinerea homeostaziei mediului intern
este esenţială, sunt receptori ce nu prezintă fenomenul de obişnuire (adaptare).
109
1.1.2. Calea aferentă a arcului reflex elementar
Grupajele potenţialelor de acţiune, structurate la nivelul receptorului,
sunt preluate de calea de conducere aferentă, şi transmise la un centru proxim
situat în segmentele subcorticale (medulare sau tronculare). Anatomic calea
aferentă este segmentul arcului reflex interpus între receptor şi proximul centru
nervos. Calea de conducere începe cu dendrita neuronului senzitiv care
contactează celula receptoare, sau formează ea însăşi receptorul, şi se continuă
până la corpul celular, situat în toate cazurile în afara axului cerebrospinal, de
unde se continuă cu axonul acestuia până la proximul centru nervos, unde
face sinapsă cu neuronul de asociaţie (intercalar).
Particularitatea funcţională esenţială a căii de conducere este fidelitatea
propagării. Dacă grupajele preluate de la receptor ar suferi modificări la nivelul
căii de conducere, atunci ar apărea distorsiuni şi comenzile date de centru ar
fi incorecte întrucât ar rezulta din prelucrarea unor informaţii falsificate. Din
acest motiv calea de conducere nu poate primi sinapse în lungul ei, sau influenţe
de altă natură nici la nivelul corpului celular, nici la nivelul prelungirilor sale.
Acesta poate fi unul din motivele ce determină poziţia extranervaxiala a corpului
celular al neuronului senzitiv (dar nu şt singurul). Faptul că pe membrana
extrasinapticâ a butonului axonal pot descărca anumite sinapse nu contravine
afirmaţiei anterioare deoarece acestea nu descarcă neurotransmiţători
excitatori capabili de distorsiuni, ci fie neuromodulatori - care nu modifică
structura grupajelor de potenţiale -, fie neurotransmiţători inhibitori - care
blochează trecerea acestora prin sinapsă.

1.1.3. Centrul nervos al arcului reflex elementar


Acesta reprezintă "dispozitivul" de prelucrare, stocare a informaţiei şi
elaborare a comenzii. Pentru arcul reflex elementare (subcortical) centrul este
reprezentat de neuronii de asociaţie şi de corpii celulari ai neuronilor efectori.
Spunând aceasta comitem, după cum bine s-a intuit, o eroare, dar aceasta nu
este întâmplătoare, ci deliberată. Acest centru, deşi elementar, are o organizare
mult mai complexă. La nivelul neuronului de asociaţie nu descarcă doar sinapsa
cu axonu! neuronului senzitiv al arcului reflex considerat, ci numeroase alte
sinapse provenind, direct sau indirect (prin mijlocirea altor neuroni asociativi),
de la alte arcuri reflexe vecine, mai mult sau mai puţin apropiate, dar corelate
funcţional cu cel dintâi. încât, neuronul de asociaţie nu are numai rolul de a
stabili legătura între cel senzitiv şi cel efector. Reducându-I doar la acesta,
existenţa însăşi a neuronului de asociaţie îşi pierde orice justificare, legătura
directă dintre ceilalţi doi neuroni fiind mult mai simplă şi mai puţin costisitoare
pentru organism. în realitate, rolul principal al neuronului de asociaţie este acela
de prim integrator pentru toate informaţiile ce vin la el prin mai multe sinapse,
110
inclusiv cea de la neuronul senzitiv al arcului reflex pe care îl analizăm (vezi
codificarea la nivelul somei neuronale). Situaţia este similară şi pentru corpul
celular al neuronului efectorcare, de asemenea, primeşte mai multe sinapse,
pe lângă cea de la neuronul de asociaţie. Rolul lui, în cadrul centrului arcului
reflex considerat, este dublu: de ultim integratorpentru toate semnalele primite
şi, pe această bază, de generator al comenzii finale.
Se foloseşte adesea termenul de "sumator" pentru corpul celular al
neuronului. Deşi utilizarea lui nu este greşită, întrucât la acest nivel au loc şi
procese de sumare, totuşi, considerăm mai potrivită folosirea termenului de
"integrator" întrucât aici au loc şi alte tipuri de interferenţe între potenţiale, cum
sunt facilitarea, prin creşterea prealabilă a excitabilităţii zonale şi ocluzia, prin
blocarea unei direcţii de propagare fie datorită perioadei refractare, când canalele
sunt încă deschise, fie datorită intervenţiei neurotransmiţătorului inhibitor, când
canalele sunt blocate în poziţia închis.

1.1.4. Caiea eferentă a arcului reflex elementar


în ordine funcţională, calea eferentă are aceieaşi caracteristici cu cea
aferentă, fidelitatea propagării fiind şi aici esenţială. Anatomic, calea eferentă
este reprezentată de segmentul arcului reflex cuprins între centrul nervos
elementar (subcortica!) şi efector.
în cazul în care calea eferentă merge la un efector somatic (muşchi
scheletic) ea este formată de axonul neuronului somatomotor (alfa, beta sau
gama) al cărui corp celular intră în alcătuirea unui "centru" motor somatic
subcortical. Ajuns la nivelul organului efector axonul dă naştere la scurte
ramificaţii terminate în butoni, al căror număr este adecvat tipului de activitate
musculară, fiind cuprins între 3-15 pentru muşchii de precizie (exemplu muşchii
extrinseci ai globului ocular) şi aproximativ 500 pentru muşchii de forţă (exemplu
muşchiul marele fesier). Fiecare terminaţie butonală formează o sinapsă
neuroefectoare (placă motorie) cu o fibră musculară. La nivelul acestei sinapse
există enzimă de inactivare a neurotransmiţătorului (acetilcolinesteraza).
Neuronul somatomor, împreună cu ramificaţiile sale şi cu fibrele musculare la
care acestea se distribuie, formează o unitate motorie terminală.
în cazul în care calea eferentă se adresează efectorilor vegetativi
(muşchi netezi, ţesut nodal şi glande) ea este formată de doi axoni: cel al
neuronului efector al cărui corp celular se află în unul din "centrii" vegetativi
subcorticaii din axul cerebrospinal şi cel al neuronului efector propriu-zis al
cărui corp celular se află la nivelul unei formaţiuni ganglionare extranevraxiale
situată pe traiectul căii. Axonul celui de-al doilea neuron se ramifică şi el la
nivelul efectorului vegetativ dând naştere la terminaţii butonale dar, spre
111
deosebire de calea eferentă somatică, butonii terminali nu formează sinapse
autentice cu celulele efectoare, ci mai degrabă un fel de "joncţiuni lejere".
Fiecare buton terminal eliberează de la distanţă neurotransmiţătorul care
ajunge lent şi progresiv la nivelul mai multor celule efectoare. Acţiunea
prelungită în timp a neurotransmiţătoruiui este posibilă deoarece, la acest nivel,
lipsesc enzimete de inactivare sau activitatea lor este redusă.
Complexitatea căii eferente a arcului reflex vegetativ îşi găseşte
justificare în însăşi specificul funcţional al efectorilor din această categorie. în
vreme ce efectorul somatic (muşchiul scheletic) trebuie să răspundă prin
contracţie rapid şi strict localizat (pe unităţi motorii terminale), efectorii vegetativi
trebuie să dea răspunsuri contractile sau secretorii lente şi generalizate pe zone
mai mult sau mai puţin extinse. Pentru ca acestea să se poată realiza este
necesar ca neurotransmiţătorul să se elibereze lent, progresiv şi nu cuantificat.
Aceasta se asigură prin viteza de propagare redusă, motiv pentru care axonul
celui de-al doilea neuron al căii este nemielinizat. în acelaşi timp, existenţa unui
al doilea neuron pe calea eferentă vegetativă face posibilă sinteza şi eliberarea
unui alt neurotransmitător (adrenalina) pentru antrenarea efectorului decât cel
din sinapsele de pe restul căii (acetilcolina), în cazul fibrelor simpatice.

1.1.5. Efectorul
Existenţa relaţiei de directă proporţionalitate între intensitatea stimulului
aplicat la receptor şi mărimea răspunsului obţinut la nivelul efectorului
generează, adesea, părerea greşită potrivit căreia la nivelul arcului reflex ar
avea loc o dublă conversie energetică: la receptor - transformarea energiei
fizice sau chimice a stimulului în energie electrică (a potenţialelor de acţiune),
respectiv la efector - a energiei electrice a potenţialelor de acţiune în energie
mecanică (pentru efectori musculari) sau chimică (pentru efectori secretori).
O simplă privire, chiar şi neavizată, poate pune în evidenţă decalajul dintre
imensa energie mecanică dezvoltată de contracţia unui muşchi scheletic, de
exemplu şi infima cantitate de energie electrică dezvoltată de potenţialele de
acţiune ce o determină. Nici una din interfeţele arcului reflex nu realizează
conversia energiei dintr-o formă în alta, ci asigură doar declanşarea unor
procese ce duc la actualizarea unei anumite forme de energie potenţială
preexistentă la acel nivel. în cazul receptorului stimulul determină, prin valoarea
lui, doar deschiderea numărului critic de canale, restul evenimentelor depinzând
de valoarea energiei potenţiale a gradienţilor electrochimici realizaţi în fazele
anterioare prin activitatea pompei de Na+-K+. în acelaşi mod, la nivelul efectorilor
muscular sau secretordepolarizarea membranei se însoţeşte şi de o creştere
a concentraţiei ionilor Ca2* în spaţiul citoplasmatic care fie activează o ATP-
ază specifică (miozina) ce duce la eliberarea energiei chimice din stocuri
112
preexistente (ATP), energie ce va fi convertită în lucru mecanic, fie asigură
eliminarea prin exocitoză a produsului de secreţie în spaţiul extracelular (la
glande). Dar nici mărimea contracţiei musculare, nici cantitatea de produs
chimic eliberat nu sunt determinate în mod direct de factorii declanşatori, ci de
valoarea metabolismului din fazele precedente în care s-a realizat o anumită
rezervă de ATP, respectiv un anumit stoc de produs de sinteză. La nivelul
efectorilor proporţionalitatea directă dintre valoarea semnalului electric
(grupajele de potenţiale de acţiune) şi mărimea răspunsului este asigurată
prin intermediul duratei depolarizării care determină valoarea creşterii
concentraţiei de Ca2*, esenţial atât pentru contracţie, cât şi pentru exocitoză.
La aceste nivele, corelaţia valorică este una mediată, nu directă.
Procesele declanşate de comenzile aduse pe calea eferentă sunt
specifice tipului funcţional al efectorului: contracţia sau eliberarea produsului de
sinteză. în ambele tipuri de procese cuplarea evenimentului electric de membrană
cu cel mecanic sau secretar este realizată de ionul Ca 2 \ La efectorii musculari
depolarizarea sarcolemei determină creşterea Ca2* sarcoplasmatic fie prin in-
flux din exterior (la fibrele musculare netede), fie prin eliberare din stocurile in-
terne (la fibrele musculare striate). Creşterea concentraţiei Ca2+ cu aproximativ
un ordin de mărime (de la 10"7 M la 10/6 M) activează o ATP-ază specifică
(miozina) ce va duce la eliberarea energiei chimice necesară contracţiei.
Dacă mecanismul cuplării electromecanice este comun celor trei
tipuri de fibre musculare - scheletică, miocardică şi netedă, modul lor de
joncţionare cu butonii terminali ai căii aferente este diferit. în timp ce la
musculatura scheletică fiecare buton axonal joncţionează cu o fibră musculară
formând o sinapsă, la musculatura netedă fiecare buton terminal al axonului
nemielinizat (postganglionar) deserveşte un grup de fibre, cu care nu formează
o sinapsă propriu-zisă, ci o joncţiune neuromusculară lejeră. La miocard, care
trebuie să se contracte succesiv în atrii şi ventricule, pentru a asigura sensul
unic al circulaţiei sanguine, butonii terminali ai axoniloramielinici (simpatici şi
parasimpatici) nu stabilesc relaţii directe cu fibrele contractile, ci mijlocite de
formaţiunile nodale cu care formează joncţiuni specifice.
Sinapsa neuromusculară reflectă, prin modul de organizare
funcţională, specificul fiziologic al efectorului. Astfel, la musculatura striată de
tip scheletic, întrucât eficienţa scurtării este mai mare dacă fibrele ce compun
organul muscular se contractă cu viteze diferite, în cadrul aceluiaşi muşchi
există fibre rapide şi fibre lente, ponderea lor fiind diferită de la un organ la altul.
Viteza de contracţie a unei fibre scheletice este direct dependentă de viteza
cu care potenţialul de acţiune se propagă de la placa motorie pe restul
sarcolemei. La rândul ei, viteza de propagare este dependentă, tot direct, de
valoarea căderii de potenţial dintre porţiunea postsinaptică depolarizată (placa
113
motorie) şi restul sarcolemei aflată încă in repaus. Pentru a asigura o cădere
de potenţial sporită formaţiunea postsinaptică a sarcolemei va fi puternic pliată
formând o suprafaţă mare la fibrele cu viteză mare de contracţie şi netedă,
realizând o suprafaţă redusă, la cele cu viteză mică (Fig. 52 A şi B), deşi
dimensiunile sinapselor sunt egale.

Fig. 52
Sinapsa neuromusculară la o fibră
musculară scheletică rapidă (A) şi la
una lentă (B).
S, j - suprafeţele membranelor
postsinaptice; d - diametrul sinapsei

întrucât specificul activităţii musculaturii scheletice impune nu numai


o viteză mare de intrare în acţiune a fibrelor, ci şi o revenire rapidă la starea de
repaus, la nivelul sinapselor neuroefectorii de acest tip operează un sistem
enzimatic (acetilcolinesteraza) capabil să anuleze rapid activitatea
neurotransmiţătorului (acetilcolina). La formaţiunile neuro-efectorii vegetative,
unde acţiunea declanşată trebuie să fie prelungită în timp, acest sistem
enzimatic lipseşte. în plus, prelungirea acţiunii contractile, ca şi progresiva ei
dezvoltare, sunt asigurate şi de distanţa mare dintre butonul terminal al axonului
amielinic şi elementele efectorii, contractile sau secretorii, pe care
neurotransmiţătorul trebuie să o străbată.

11.6. Calea aferentă inversă a arcului reflex


Din cauza mulţimii factorilor ce pot influenţa procesul de declanşare
a răspunsului pot apărea discordanţe între intensitatea stimulului şi mărimea
răspunsului contracţii sau secretor. Din acest motiv se impune cu necesitate
intervenţia corectoare a centrului. Pentru aceasta este, însă, necesar ca centrul
să fie permanent informat asupra modului de execuţie a comenzii.
Fără un control riguros asupra modului şi calităţii executării comenzii
actul reflex ar reprezenta doar un proces cu reglaj, nu însă şi unul cu autoregla},
aşa cum pretinde organismul. Pentru realizarea controlului sunt necesare două
formaţiuni: a) un receptor specializat în sesizarea cel puţin a unuia din efectele
114
produse prin executarea comenzii şi b) o cale de conducere interpusă între
acest receptor şi centrul de comandă, reprezentînd aferentaţia în sens invers.
Aferentaţia inversă poate fi realizată fie prin intermediul unei căi de
conducere special constituită, numită şi cale retroaferentă, fie prin intermediul
căii aferente directe care astfel îndeplineşte, în momente diferite, ambele roluri,
informând centrul atât despre apariţia variaţiei unui factor de mediu, cât şi despre
eficienţa efectorului în direcţia corectării ei. Cele mai multe arcuri reflexe au căi
retroaferente special constituite, cu receptori proprii care sunt dispuşi în locuri
strategice şi anume, acolo unde consecinţele activităţii efectorului sunt maxime.
Astfel, în cazul efectorilor musculari (somatici şi vegetativi) receptorii
retroaferentaţiei, alţii decât cei ai aferentaţiei directe, sunt dispuşi chiar în interiorul
organelor respective, aici manifestându-se la maxim consecinţele contracţiei.
în cazul unui efector secretar, aşa cum este, de exemplu, pancreasul exocrin,
receptorii retroaferentaţiei nu se mai dispun la nivelul glandei efectoare, ci la
nivelul intestinului întrucât aici se exercită acţiunea sucului pancreatic. Pentru
centrul nervos implicat în controlul pancreasului cantitatea în sine a unei enzime
eliberate (proteo-, lipo- sau glicolitică) nu are nici o relevanţă, importantă fiind
doar adecvarea calitativ-cantitativa a acesteia la conţinutul intestinal în care pot
fi mai multe sau mai puţine protide, lipide, respectiv glucide. în acest caz
receptorul intestinal (chemoreceptorul) şi calea de conducere spre centru
asigură atât aferenta (directă), cât şi retroaferenţa. Aferentaţia directă de la nivelul
intestinului informează centrul nervos cu privire la calitatea şi cantitatea
substanţelor nutritive (proteine, lipide, glucide) venite aici din compartimentul
gastric, informaţii în baza cărora elaborează comanda spre pancreasul exocrin
ca organ efector. Retroaferentaţia, realizată prin acelaşi receptor şi aceeaşi
cale ca şi cea directă, informează centrul despre modul cum se modifică în
timp substanţele nutritive sub acţiunea enzimelor pancreatice, informaţii în baza
cărora se asigură corectarea efectorului secretor.
Calea retroaferenţa a fost considerată aici doar ca o componentă a
arcului reflex elementar a! cărui centru este situat subcortical. Unul şi acelaşi
act reflex realizat în contextul genera! al organismului devine mult mai com-
plex şi mai eficient, în primul rând, prin creşterea numărului de căi retroaferente.
Astfel, activitatea unui lanţ de muşchi scheletici este controlată de "centrii"
(inclusiv şi mai cu seamă corticali) nu numai prin căile retroaferente specifice
cu originea în proprioceptorii osteo-musculari şi articulari, ci şi prin altele, cu
specific diferit, cum ar fi cele cu originea în receptorii vizuali, tegumentari,
vestibulari şi auditivi prin intermediul cărora centrii corticali evaluează şi
corectează activitatea efectorilor într-un context mult mai larg.

115
1.2. Arcul reflex supraelementar
Schema de principiu a organizării arcului reflex supraelementar este
identică cu aceea a arcului elementar, deosebirile fiind legate de complexitatea
sporită a căilor de conducere şi a centrului. Fiind vorba nu de un alt arc reflex,
ci de un alt nivel, superior, de organizare al aceluiaşi arc reflex, acest ansamblu
funcţional trebuie considerat ca o prelungire şi o dezvoltare a nivelului elementar
(Fig. 53).

Fig.53
Schema arcului reflex
supraelementar(cortical)
R - receptor;
CAF - cale aferentă;
CA-cale ascendentă,
CC-centru cortical;
CD - cale descendentă;
CEF - cale eferentă;
CSC - centru subcortical;
E - efector

De la centrul proxim, elementar, aflat în relaţie directă cu receptorul, se


continuă o cale ascendentă cu valoare de aferentă până la nivelul cortexului cere-
bral. Această cale poate avea pe parcursul ei una sau mai multe staţii sinaptice la
nivelul cărora se stabilesc relaţii cu alte arcuri reflexe elementare şi
supraelementare. De la nivelul centrului cortical, unde au loc prelucrarea şi stocarea
informaţiilor precum şi elaborarea comenzilor, coboară calea descendentă, cu
valoare de eferentă, până la nivelul centrului elementar, aflat în relaţie directă cu
efectorul. Această cale poate să fie neîntreruptă, sau poate avea una sau mai
multe staţii sinaptice pe traseul ei, cu acelaşi rol ca şi la ascendentă.

116
1.2.1. Calea aferentă a arcului supraelementar
Ea este formată de calea aferentă a arcului elementar (extranevraxială)
şi de calea ascendentă corticală (intranevraxialâ), interpunându-se între re-
ceptor şi scoarţă. Faptul că pe traseul ei se interpun unul sau mai mulţi centri
subcorticali nu schimbă calitatea (semnificaţia) semnalelor generate de re-
ceptor. Altfel, centrul cortical ar primi semnale distorsionate, neconforme cu
realitatea. Staţiile sinaptice de pe parcursul ei nu au decât rolul de a asigura
joncţiunea cu alte arcuri reflexe elementare sau supraelementare. Este greşită
opinia, potrivit căreia, calea ascendentă ar informa centrul cortical despre
activitatea centrilor subiacienţi. Asupra acesteia centrul cortical este informat
pe căi ale aferentaţiei inverse (feed-back). Orice intervenţie în planul calităţii
informaţiei pe parcursul căii de conducere (la nivelul staţiilor) ar avea darul să
introducă distorsiuni şi, implicit, erori în comandă. Orice intervenţie a staţiilor
sinaptice de pe parcursul căii de conducere ţine de sfera patologiei. în
asemenea condiţii, nu prelucrarea corticală este aberantă, ci alimentarea cu
informaţii (aberante). Aşa se explică faptul real că electroencefalograma, care
caracterizează activitatea corticală în primul rând, poate apărea normală la
unii bolnavi psihic. Pe traseul ei cajea aferentă a arcului reflex supraelementar,
face o primă staţie sinaptică la nivelul centrului elementar, o ultimă staţie la
nivelul centrului cortical (supraelementar) şi una sau mai multe staţii
intermediare situate la diverse nivele ale axului cerebrospinal.
Cu excepţia celei cu originea la nivelul receptorului olfactiv, toate căile
aferente corticale, provenind de la intero- şi exteroceptori, fac o staţie sinapticâ
intermediară la nivelul regiunii talamice, înainte de a se proiecta pe scoarţă.
Atât excepţia, cât şi regula au primit, de-a lungul timpului, explicaţii foarte diferite,
singura valabilă fiind aceea bazată pe considerente filogenetice. După cum
se ştie, supremaţia scoarţei cerebrale în procesul integrării rezidă, printre altele,
în faptul că ea reprezintă unicul centru la nivelul căruia converg informaţiile
provenite de la toţi receptorii, fără nici o excepţie. Existenţa unui asemenea
centru reprezintă o necesitate în ordine general-ciberneticâ şi nu una în ordine
specific-biologică. Integralitatea sistemului viu, ca şi coerenţa raporturilor sale
cu ambientul nu sunt posibile decât în prezenţa unui centru de analiză şi sinteza
concomitentă a tuturor informaţiilor privitoare la realitatea actual trăită şi deja
trăită (experienţa acumulată). Dacă scoarţa cerebrală este un asemenea
centru aceasta nu trebuie să conducă la concluzia greşită că în cursul evoluţiei
prelucrarea centralizată a tuturor informaţiilor a devenit posibilă numai odată
cu apariţia acestei formaţiuni. La organismele la care nu există scoarţă (aşa
cum sunt peştii) acest rol este îndeplinit de centrii talamici, la nivelul cărora
converg informaţiile provenite de la toţi receptorii. Odată apărută, scoarţa preia
acest rol ea primind informaţiile de la talamus prin axonii ultimilor neuroni ce
intră în alcătuirea căii asc?r"1ente, ca parte a căii aferente a arcului reflex
117
supraelementar. însă, cum apariţia scoarţei cerebrale nu este un proces
spontan, ci unul evolutiv, transferul funcţiei de integrare supremă a organismului,
de la talamus la scoarţă, se face lent şi progresiv, astfel încât talamusul nu
este eliminat, ci, o foarte lungă perioadă de timp, cele două formaţiuni
conlucrează, ponderea scoarţei sporind mereu în detrimentul talamusului.
Preluarea integrală a funcţiei supreme de către scoarţa cerebrală
bine dezvoltată nu este un simplu proces de transfer de la o formaţiune la alta,
ci mai cu seamă unul de dezvoltare cantitativ-calitativă, o trecere pe un plan
superior a alcătuirii şi structurii întregului sistem nervos. Ce şi cât îi rămâne
talamusului din vechiul rol, care sunt noile sale funcţii în aceste condiţii este
greu de precizat. Cercetările întreprinse în acest scop pe animale, bazate pe
extirpări parţiale sau totale ale scoarţei, pe stimulări sau/şi distrucţii locale sau
generale la nivelul talamusului, nu pot fi concludente atâta vreme cât însăşi
relaţiile dintre aceste două formaţiuni sunt încă necunoscute. Oricum, rolu!
talamusului nu trebuie coborât la acela al unei simple formaţiuni de releu,
rămasă ca un vestigiu al unei etape trecute a evoluţiei; în asemenea condiţii el
ar fi dispărut de mult, în absenţa unui rol anume el aducând doar dezavantajul
unei întârzieri sinaptice în plus.
în privinţa căii olfactive care constituie o excepţie în sensul că, în
drumul ei spre scoarţă, nu face staţie talamică, explicaţia este acum simplă,
întrucât simţul olfactiv este legat direct de respiraţia aeriană, informând centrii
integratori despre posibila incompatibilitate a aerului pentru schimbul de gaze
la nivel pulmonar, el apare mai târziu şi anume la speciile ce părăsesc mediul
acvatic. Cum la acest moment al evoluţiei talamusul, ca centru suprem de
integrare al acestor specii, era deja constituit, noua cale cu originea la nivelul
receptorilor olfactivi şi-a constituit un centru propriu în afara celui existent.
Tocmai aceasta este primordiul scoarţei cerebrale.

1.2.2. Centrul nervos al arcului reflex supraelementar


Daca la nivelul centrului nervos al arcului reflex elementar (subcorti-
cal) prelucrarea unui număr redus de informaţii asigură elaborarea unor
comenzi standardizate şi limitate, generatoare de răspunsuri la nivelul unui
anumit efector (sau grup de efectori), la nivelul centrului nervos al arcului re-
flex supralementar (cortical) prelucrarea unui număr maxim de informaţii -
actuale şi/sau memorate - duce la elaborarea unor comenzi nestandardizate
şi extinse, generatoare <•' J răspunsuri la nivelul oricărui efector (sau grup de
efectori). Dacă la nivelul arcului reflex elementar răspunsul este adecvat
exclusiv stimulului care l-a generat, la niveli ii celui supraelementar acesta este
adecvat şi circumstanţelor în care acţionează stimulul. în fine, dacă în primul
118
caz obţinerea răspunsului necesită un consum minim şi constant de timp, în
cel de-al doilea consumul de timp este variabil şi întotdeauna superior celui de
la nivelul arcului elementar.
Superioritatea funcţională a scoarţei cerebrale în raport cu ceilalţi centri
nervoşi rezidă, în primul rând, în modu! ei de organizare şi, abia în al doilea rând, în
diferenţele calitative ale neuronilor componenţi. în planul organizării specifice
scoarţa a) primeşte informaţii de la toţi receptorii organismului; b) poate interveni,
direct sau indirect, în activitatea tuturor efectorilor din organism; ci) deţine numărul
cel mai mare de neuroni de asociaţie şi d) are neuronii dispuşi în suprafaţă şi nu
în volum. Fiecare din aceste particularităţi asigură avantaje în plan funcţional,
neîntâlnite la ceilalţi centrii. Astfel, coincidenţa spaţio-temporală a tuturor informaţiilor,
actuale şi/sau memorate, face posibilă integrarea organismului mai mult în baza
semnificaţiei stimulilor, decât în aceea a intensităţii lor; posibilitatea intervenţiei,
directe sau mediate, în activitatea oricărui efector conferă caracter coerent, unitar
răspunsurilor şi actelor comportamentale; numărul maxim de neuroni asociativi,
destinaţi stabilirii de legături complexe şi multiple nu numai între neuronii receptori
(senzitivi) şi cei efectori, ci şi între neuronii de acelaşi tip funcţional, asigură realizarea
unei totalităţi de relaţii intemeuronale cu un pronunţat caracter dinamic adică
realizarea unei structuri modulare cu toate consecinţele funcţionale ce decurg din
aceasta; dispunerea neuronilor în suprafaţă şi nu în volum conferă scoarţei
posibilitatea realizării şi a unor relaţii nonsinaptice între diversele zone de pe întreaga
ei suprafaţă în baza proceselor de iradiere şi concentrare. în baza modului ei de
structurare scoarţa acţionează întotdeauna ca o totalitate, independent de
intensitatea sau semnificaţia stimulilor. Din acest motiv, atunci când vorbim de
segmentul central al unui reflex supraelementar, nu trebuie să ne gândim la porţiuni
distincte ale unei totalităţi, ci la totalitatea însăşi.

1.2.3. Calea eferentă a arcului reflex supraelementar


Comenzile elaborate la nivelul scoarţei cerebrale, considerată ca
totalitate, sunt trimise spre efectori prin căi eferente directe (fără staţii sinaptice
pe traseu) sau indirecte. Dispuse între centri corticali şi efectori ele se compun
dintr-o porţiune intranevraxială, numită cale descendentă, şi una extranevraxială
reprezentată de calea eferentă a arcului reflex elementar, devenită astfel o cale
finală comună celor două tipuri de arcuri. Fiind un canal purtător de mesaje,
calea eferentă corticală se supune aceleiaşi reguli a fidelităţii de propagare.
Aceasta nu trebuie interpretată însă în mod îngust, fidelitatea propagării având
semnificaţie doar în planul calitativ al răspunsului. Comenzile ce vin pe căi
eferente indirecte (cu staţii sinaptice pe parcurs) pot suferi modificări cantitative
determinate de intervenţia unor centri inferiori aflaţi pe traseu în baza unor informaţii
pe care aceştia le obţin de la nivelul efectorilor destinatari ai comenzilor. Ca
119
exemple de asemenea centri subcorticali sunt hipotalamusul, pentru căile
eferente vegetative şi cerebelul, pentru cele somatice (extrapiramidale).

2. Noţiunea de organ nervos


Organul reprezintă o entitate anatomo-funcponală în cadrul sistemului
în care intră ca parte componentă. La rândul său, organul este un sistem cu o
alcătuire (totalitatea ţesuturilor ce îl compun) şi o structură (totalitatea relaţiilor
semnificative dintre ţesuturi) bine definite. Ca entitate anatomică organul este
delimitat în spaţiu prin propria sa alcătuire, iar ca entitate funcţională este
delimitat în spaţiu şi timp prin propria sa structură.
O simplă grupare de ţesuturi lipsită de frontiere anatomice nu poate
îndeplini o funcţie distinctă şi, prin consecinţă, ea nu are valoare de organ
întrucât nu constituie o entitate integrată în sine şi nici integrabilă într-un sistem.
Din acest unghi de privire măduva spinării, bulbul, puntea, mezencefalul
etc nu au valoare de organe componente ale sistemului nervos. în primul
rând, ele nu pot fi delimitate anatomic, substanţa albă a măduvei, de exemplu,
formată din căi ascendente şi descendente, continuându-se în toate celelalte
formaţiuni. în mod similar, cea mai mare parte din substanţa albă a
telencefalului este formată din fibre cu provenienţă şi destinaţie din şi spre alte
zone şi numai o mică parte din fibre ce în aparţin (fibrele de asociaţie şi cele
comisurale). în al doilea rînd ele sunt indistincte pe plan funcţional atât între
ele, în interiorul sistemului nervos, cât şi fiecare în raport cu acesta (întregul).
Despre fiecare în parte, ca şi despre întreg, nu putem spune decât că, în plan
funcţional, realizează (sau participă la) integrarea organismului. Dar integrarea
organismului nu este un proces difuz, ci unul discret, mediul însuşi (intern sau
extern) caracterizându-se prin existenţa mai multor parametri fizico-chimici
distincţi, ale căror variaţii în timp şi spaţiu sunt quasiindependente şi
quasialeatorii. Sistemul integrator primeşte, la nivelul unor centri specializaţi,
informaţii cu privire la multiplele modificări ale mediului prin mijlocirea unor
receptori adecvaţi naturii energetice a acestora şi a unor căi de conducere
distincte, pentru ca în baza prelucrării lor, la unul sau la mai multe nivele calitative
(medular, supramedular, cortical), să poată elabora comenzile cele mai potrivite
ce vor fi adresate acelor efectori care pot satisface în cel mai înalt grad interesele
momentane şi de perspectivă ale organismului. încât integrarea organismului
se realizează, succesiv sau concomitent, pe anumite direcţii, decise de natura
şi semnificaţia stimulului şi în anumite modalităţi, decise de starea de mo-
ment a organismului şi de circumstanţele în care acesta se află. Putem vorbi,
astfel, de integrarea organismului în raport cu stimulii termici, luminoşi, chimici
sau mecanici, dar nu de o integrare în general, deci acauzală.

120
Totalitatea componentelor anatomice de origine nervoasă care
participă la realizarea integrării organismului în raport cu o anumită categorie
de stimuli formează un ansamblu funcţional cu valoare de organ nervos.
Măduva, bulbul, puntea etc, nu sunt decât regiuni anatomice ale axului cere-
brospinal, dar nu organe ale sistemului nervos. Din acest unghi de privire,
organele sistemului nervos sunt de patru categorii, după natura energetică a
variaţiilor din mediu (stimuli) în raport cu care se realizează integrarea
organismului: termică, luminoasă, chimică şi mecanică, fiecare prezentând
variante funcţionale. Toate organele sistemului nervos au o alcătuire unitară,
ele nefiind altceva decât arcurile reflexe supraelementare, deja analizate. Astfel,
toate formaţiunile de origine nervoasă care participă la integrarea chimică a
organismului constituie un organ nervos aparţinând categoriei
chemointegratoare. Multiplele sale variante, determinate de considerente
neesenţiale în raport cu integrarea organismului ca proces (locul variaţiei
receptate - mediul intem sau extern -, calitatea substanţei chimice ce se instituie
ca excitant specific - substanţă organică sau anorganică etc), nu alterează
cu nimic esenţa funcţională unitară a acestui organ. Integrarea chimică este
un proces unitar pentru organism, independent de faptul că variaţiile în acest
plan îşi au originea în mediul extern, de unde sunt sesizate de receptorii gustativi,
digestivi sau olfactivi, sau în mediul intern (sânge), de unde sunt sesizate de
chemoreceptorii zonelor reflexogene (specializaţi pentru glucoza, aminoacizi,
acizi graşi, Na+, K\ H* etc).
Spre deosebire de organele aparţinând altor sisteme, care au o funcţie
definită şi previzibilă în ceea ce priveşte finalitatea, organele nervoase sunt
modulare, ele putându-se reorganiza permanent atât funcţional, cât şi ana-
tomic, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Caracterul modular al
organelor nervoase este conferit de scoarţa cerebrală întrucât toate acestea
converg la nivelul ei unde, datorită numărului mare al neuronilor de asociaţie şi
prezenţei proceselor inductive pe distanţe mari, ele pot să stabilească relaţii
reciproce practic nelimitate. încât, la nivel cortical, componenta aferentă a unui
arc reflex, aparţinând unui anumit organ nervos, poate joncţiona temporar cu
componenta eferentă şi efectorul unui alt arc reflex, aparţinând altui organ
nervos. Caracterul temporar al unor astfel de relaţii conferă sistemului inte-
grator, şi prin el organismului, cele mai largi posibilităţi de integrare.Astfel, în
circumstanţe diferite un anumit stimul poate declanşa apariţia unor răspunsuri
diferite, tot aşa cum diverşi stimuli pot declanşa în alte circumstanţe, unul şi
acelaşi răspuns. Dacă apariţia unei surse luminoase în câmpul vizual
declanşează, în mod necondiţionat, un răspuns muscular de orientare a capului
în vederea localizăm acesteia în spaţiu, acelaşi stimul poate declanşa o reacţie
salivară sau de apărare, cu condiţia ca stimulul luminos să fi precedat, într-o
experienţă anterioară şi recentă, apariţia unui aliment sau a unui agent nociv.
121
în celălalt plan, secreţia salivară poate fi răspunsul comun dat succesiv sau
concomitent unor stimuli legaţi de gustul, mirosul sau vederea alimentului, cât
şi de cei ce îi preced apariţia: zgomotul preparării, timpul administrării sau
oricare factor cu valoare de semnalizare a apariţiei acestuia.
Interrelarea organelor nervoase la nivel cortical nu este un proces
întâmplător. Organizarea şi reorganizarea lor este funcţie de factori ce ţin de
interioritatea sistemului viu, oricum, în mai mare măsură decât de cei ce ţin de
variaţiile mediului. Numai aşa se explică realitatea că organismul viu răspunde
stimulilor, în primul rând, în raport cu semnificaţia acestora şi, abia în al doilea
rând, în raport cu natura şi intensitatea lor.

122
Capitolul VI - Relaţii interneuronale
în cadrul arcurilor reflexe

De vreme ce unitatea de alcătuire şi structură a sistemului nervos


este arcul reflex, iar organui nervos este reprezentat de totalitatea arcurilor
reflexe ce asigură integrarea organismului în raport cu o anumită categorie de
stimuli din mediu (intern sau extern), se poate conchide că existenţa solitară
nu este posibilă pentru nici un neuron. Existenţa oricărui neuron dobândeşte
justificare numai în măsura în care el este cuprins, cel puţin, într-un arc reflex.
Având în vedere convergenţa arcurilor reflexe nu numai la nivel cortical, ci şi
subcortical, majoritatea neuronilor intră în alcătuirea mai multor arcuri reflexe.
Cu atât mai mult în cazul scoarţei cerebrale, unde majoritatea neuronilor sunt
asociativi, vom întâlni numeroase puncte nodale în care un singur neuron se
instituie ca o placă turnantă pentru mai multe arcuri reflexe.

1. Relaţii sinaptice (circuite neuronale).


La nivelul sistemului nervos neuronii se înlănţuie prin sinapse formând
circuite de complexitate şi utilitate diferite. Există câteva tipuri de circuite
123
neuronale (Fig. 54) care, însă, nu epuizează complexitatea reală a relaţiilor
interneuronale din sistem. în cadrul fiecărui tip de circuit importante sunt:
numărul sinapselor, calitatea lor şi modul de funcţionare. Considerând că
fiecare circuit are la ieşirile sale efectori musculari, din răspunsurile acestora
în timp vom putea deduce importanţa acestor circuite. întrucât viteza de
propagare pe axoni şi dendrite este foarte mare (aproximativ 160 m/s) pentru
distanţele reduse din organism, o vom neglija în aceste estimări, luând în
considerare doar întârzierile sinaptice.

Fig. 54
Tipuri de
circuite
neuronale.
A - linear; B - divergent; C - convergent; D - paralel; X, Y, Z -subcircuite paralele;
E - reverberant; S - semnal (stimul);1 -3 - ieşiri spre efectori sau spre alţi neuroni;
NI - neuron inhibitor
Pe circuitul liniar (Fig. 54 A) efectorul va răspunde după 2,5 ms (cinci
sinapse, fiecare cu o întârziere de 0,5 ms) de la intrarea potenţialului de acţiune
pe circuit. Deşi numărul sinapselor din acest circuit rămâne constant în timp,
durata totală a întârzierii poate să scadă dacă circuitul este solicitat sistematic
într-o anumită succesiune. Aceasta întrucât o parte din membranele veziculelor
cu mediator ce se deschid spre sinapsă sunt integrate membranei butonului
terminal, a cărui suprafaţă creşte reducând lărgimea fantei sinaptice şi, deci,
întârzierea transmiterii (vezi interfaţa intrare-ieşire). Pe circuitul divergent (Fig.

124
54 B) procesele sunt identice, fn acest caz se pot imagina variante cu un
număr diferit de sinapse, ceea ce conferă posibilitatea intrării în acţiune a
efectorilor într-o ordine şi la intervale de timp diferite.
Circuitul convergent (Fig. 54 C), având o cale finală comună pentru
mai multe circuite, asigură mai largi posibilităţi de intercondiţionare spaţio-
temporală între acestea. în funcţie de concomitenta sau succesiunea în timp
a celor trei semnale de intrare (S,-S3) pot apărea efecte foarte diferite, de la
facilitare până la ocluzie.
Circuitul paralel (Fig, 54 D), pe lângă cele ce-i pot fi extrapolate din
analiza celorlalte tipuri, poate asigura multiplicarea răspunsului la acţiunea
unui semnal unic la intrare. Se poate observa că, datorită numărului diferit de
sinapse pe cele trei subcircuite, semnalul unic de la intrare va determina apariţia
a trei răspunsuri succesive la nivelul efectorului 1 în ordinea y, x, z, separate
de 0,5 ms. unul de altul.
Circuitul reverberant (Fig. 54 E) este capabil să asigure recircularea
multiplă a potenţialului unic de la intrare, astfel încât, la ieşire, să se obţină un
număr mare de semnale, număr dependent atât de buclele, cât şi de sinapsele
străbătute. Cum, însă, trecerea prin sinapsă se realizează cu o anumită
pierdere, insesizabilă la o singură transmitere transinaptică, dar remarcabilă
la trecerea succesivă prin mai multe, potenţialele la ieşire vor fi nu numai
multiplicate, ci şi diminuate progresiv în amplitudine până la o valoare ce devine
ineficientă (subluminală). în circuitele de acest tip, se pot intercala şi neuroni
inhibitori (Fig. 54 E, NI). Esenţial într-o asemenea buclă este faptul că neuronul
inhibitor are o excitabilitate mai redusă decât toţi neuronii excitatori din circuit.
Când intensitatea semnalului S la intrare este inferioară pragului de excitabilitate
al neuronului inhibitor acesta nu va fi depolarizat şi circuitul va funcţiona în
mod normal. Dacă, însă, valoarea semnalului S creşte până la atingerea
pragului specific acestuia, el va fi depolarizat şi va elibera mediatorul inhibitor
(exemplu GABA) blocând transmiterea la nivelul sinapsei şi astfel în întregul
circuit. în acest mod, bucla în care este integrat neuronul inhibitor funcţionează
ca un subcircuit de protecţie pentru întregul ansamblu, blocând trecerea
semnalelor ce depăşesc o anumită intensitate şi frecvenţă.

2. Interreiaţii nonsinaptice
Caracterul unitar al sistemului nervos rezidă şi în legăturile
nonsinaptice realizate la diferite nivele ale axului cerebrospinal între neuronii
circuitelor vecine aparţinând unor arcuri reflexe diferite. Interrelaţiile nonsinaptice
au loc atât la nivelul corpilor celulari, cât şi al prelungirilor acestora. Dacă prin
legăturile sinaptice neuronii îşi transmit unidirecţionat mesaje codificate într-
125
un limbaj specific, prin cele nonsinaptice ei se influenţează reciproc şi nespecific
în planul excitabilităţii. Mijlocitorul unor astfel de relaţii este electrolitul
extracelular, comun pentru toţi neuronii.

2.1. Relaţii nonsinaptice între corpii celulari


Să considerăm corpii celulari a doi neuroni vecini (Fig. 55). Câtă vreme
ambii neuroni se vor afla în stare de repaus încărcătura lor externă va fi aceeaşi
ca semn - electropozitivă -, dar nu întotdeauna de aceeaşi valoare. Sarcinile
pozitive sunt menţinute în proximitatea feţei externe a membranei fiecărui
neuron de forţa electronegativă internă, forţă a cărei mărime este exprimată
de valoarea potenţialului membranarde repaus. Dacă, dintr-un motiv oarecare,
electronegativitatea internă a neuronului se reduce, suprafaţa externă a
acestuia, deşi rămâne tot pozitivă, va acţiona ca un câmp negativ (în realitate,
mai puţin pozitiv) asupra sarcinilor pozitive de pe suprafaţa neuronului vecin,
o parte din protonii aflaţi la suprafaţa acestuia vor migra în sensul câmpului.
Fenomenul se accentuează atunci când neuronul a este depolarizat. Ca
urmare, o parte din canalele ionice ale neuronului b îşi vor reduce din fermitatea
Închiderii sau se vor deschide. în acest din urmă caz se va produce un influx
corespunzător al ionilor Na*, în consecinţa căruia la nivelul neuronului b se
produc: i) reducerea potenţialului de repaus, deci creşterea excitabilităţii şi ii)
creşterea concentraţiei interne a Na*, deci afectarea homeostaziei ionice a
citoplasmei. Această a doua consecinţă determină o intensificare
corespunzătoare a pompei ionice, în calitatea ei principală de mecanism
homeostazic, întrucât ATP-aza specifică este stimulată de însăşi creşterea
concentraţiei Na* intern. Deşi nu intervine în consecinţa creşterii excitabilităţii,
ci a afectării homeostaziei, pompa reface concomitent şi valoarea potenţialului
lată reînchiderea

Fig.55
Interrelaţii non-sinaptice
între doi corpi celulari vecini (a, b)

canalelor ionice prin angajarea antipodului Na7H\ Datorită inerţiei sale


metabolice pompa nu-şi va reduce brusc activitatea în momentul restabilirii
concentraţiei interne a Na*, ci va continua încă un timp mărind astfel valoarea
126
potenţialului membranarde repaus şi, prin aceasta, reducând excitabilitatea
faţă de starea iniţială, in situaţia în care neuronul a nu îşi reduce, ci îşi măreşte
valoarea potenţialului membranar de repaus (hiperpolarizare) fenomenul
rămâne identic schimbându-se doar sensul de electromigrare a ionilor H*, cu
toate consecinţele ce decurg din aceasta.
în cadrul relaţiei nonsinaptice dintre neuronii vecini aflaţi la potenţiale
diferite rolul principal revine electromigrării ionului H* la faţa externă a membranei
care, prin concentraţia lui, condiţionează starea canalelor ionice. Este demn
de remarcat faptul că reducerea în acest mod a concentraţiei ionilor H* la
suprafaţa unei membrane sporeşte valoarea excitabilităţii acesteia nu numai
- oricum, nu în primul rând - prin determinarea deschiderii canalelor ionice, ci
şi, mai cu seamă, prin reducerea fermităţii închiderii acestora, cunoscut fiind
faptul că stabilitatea complexului organometalic format de ionul Ca2* cu
proteinele canal este strict dependentă de pH. Ceea ce decide asupra uneia
sau alteia din modalităţi este nu atât căderea de potenţial dintre suprafeţele
externe ale neuronilor a şi b, cât modul producerii ei în timp. Potrivit unei logici
lineare am fi tentaţi să considerăm că, pentru neuronul afectat, importantă
este doar consecinţa - creşterea excitabilităţii -, nu şi modalitatea în care
aceasta a fost produsă. Considerând, însă, aceste evenimente în
procesualitatea lor, precum şi faptul că - la nivelul sistemului viu (neuronul) -
reflectarea este activă, vom putea constata că ne aflăm în faţa a două tipuri de
excitabilitate identice în plan valoric, dar total diferite în plan funcţional.

Valoarea prag a unui stimul este dată de capacitatea acestuia de a


determina deschiderea numărului critic de canale ionice. Acest număr critic
nu reprezintă o constantă neuronală, ci o mărime dependentă de viteza de
lucru a pompei de Na*-K* la momentul impactului cu stimulul. Aceasta întrucât
stimulul este un factor ce duce la afectarea homeostaziei ionice a citoplasmei,
iar pompa este un mecanism ce duce la refacerea şi întreţinerea ei. Dacă
impactul stimulului surprinde pompa la o viteză redusă de lucru atunci numărul
critic de canale va fi mai mic (excitabilitatea mai mare), invers faţă de situaţia
când pompa este surprinsă ta o viteză sporită (excitabilitate mai mică). Pompa
de Na+-K* este însă un mecanism prin care celula reacţionează activ doar
faţă de modificările homeostaziei în plan ionic, nu şi ale excitabilităţii ca stare,
viteza ei de lucru fiind determinată de dependenţa ATP-azei specifice exclusiv
de concentraţiile citoplasmatice ale ionilor Na* şi K*. încât, dacă. în cadrul
relaţiilor nonsinaptice, electromigrarea ionilor H* determină creşterea
excitabilităţii prin deschiderea unui număr subcritic de canale, influxul de Na*
prin acestea va afecta homeostazia, dar şi valoarea potenţialului de repaus şi
va obliga neuronul la o reacţie de răspuns ce constă în sporirea
corespunzătoare a vitezei de lucru a pompei, ca mecanism homeostazic, cu
toate consecinţele ce decurg din aceasta, în primul rând, refacerea şi chiar
127
coborârea excitabilităţii sub nivelul iniţial (datorită inerţiei metabolice a pompei).
Dimpotrivă, dacă electromigrarea ionilor H* este subcritică şi determină
creşterea excitabilităţii nu prin deschiderea canalelor ionice, ci numai prin
reducerea fermităţii închiderii acestora, homeostazia ionică şi, deci, valoarea
potenţialului de repaus nu se vor modifica şi neuronul nu va reacţiona, pompa
de Na+-K* rămânând la aceeaşi valoare a vitezei de lucru, cu toate consecinţele
ce decurg din aceasta, în primul rând, persistenţa în timp a excitabilităţii ridicate
până în momentul impactului cu un alt stimul.
O problemă aparte o constituie distanţa până la care se pot stabili
asemenea relaţii nonsinaptice între neuroni. Apariţia unei zone mai electronega-
tive prin reducerea potenţialului de repaus ori prin inversarea acestuia la niveluii
unuia sau mai multor corpi celulari dă naştere unui câmp electrostatic a cărui
forţă, exercitată la infinit, scade cu pătratul distanţei. întrucât neuronii cei mai
afectaţi sunt cei mai apropiaţi de focarul considerat, nu ar fi lipsită de sens
implicarea relaţiei nonsinaptice în distribuţia spaţială a corpilor celulari neuronali
aparţinând anumitor arcuri reflexe în cadrul aceluiaşi centru nervos, precum şi a
interpunerii între aceştia a unui număr mai mare sau mai mic de celule gliale cu
rol de amortizarte a efectului prin propriul lor potenţial de membrană. Nu poate fi
exclusă implicarea ei nici în determinarea topografiei „centrilor" pe formaţiunile
corticale unde, dispunerea corpilor celulari în suprafaţă şi nu în volum, asigură
realizarea unor asemenea relaţii nonsinaptice pe distanţe mult mai mari. încât,
vecinătatea a doi corpi celulari sau a doi centri ar putea trăda conlucrarea lor în
planul funcţiilor specifice şi pe baza interrelaţiilor nonsinaptice.

2.2. Interreiaţii nonsinaptice între prelungirile


neuronale
Acest tip de relaţii mai este cunoscut şi sub numele de transmitere
efaptică. Să considerăm două prelungiri neuronale vecine cuprinse într-un
nerv (Fig. 56). Influenţa exercitată reciproc la nivelul nodurilor vecine se bazează
pe acelaşi mecanism descris la relaţiile dintre corpii celulari. Şi aici
excitabilitatea nodului b poate să crească, datorită electromigrării ionilor r-T de
la acest nivel în sensul gradientului, fie prin reducerea fermităţii închiderii
canalelor, fie prin deschiderea acestora într-un numărsubcritic. Spre deosebire
de cazul corpilor celulari, la care modalitatea de creştere a excitabilităţii era
decisă, în primul rând, de viteza de producere a căderii de potenţial şi, în al
doilea rând, de valoarea absolută a acesteia, la prelungirile neuronale
modalitatea este decisă exclusiv de distanţele dintre acestea întrucât, pe oricare
prelungire neuronală potenţialul de repaus este constantin timp, neexistând
sinapse, el modificându-se doar în consecinţa propagării şi atunci numai în
forma potenţialului de acţiune cu amplitudine şi desfăşurare în timp constante.
128
potenţialele de acţiune vor fi influenţate prin deschiderea canalelor ionice, în
timp ce prelungirile situate mai departe, datorită estompării cu pătratul distanţei
a efectelor generate de potenţialele de acţiune, vor fi influenţate prin reducerea
fermităţii de închidere a canalelor. De aici decurg consecinţe funcţionale diferite,
deosebit de importante. în fibrele (axoni.dendrite) cele mai apropiate de cea
care conduce potenţiale de acţiune excitabilitatea crescută prin deschiderea
unui număr subcritic de canale va determina reacţia compensatoare a pompei
care, datorită inerţiei sale metabolice, va produce o hiperpolarizare, deci o
excitabilitate redusă. în acest mod se asigură o propagare localizată strict la
nivelul fibrei iniţiale. Deci fibrele apropiate celei stimulate trec prin două faze
succesive: una de hiperexcitibilitate şi alta de hipoexcitabilitate. Durata celei
dintâi va fi dependentă de viteza de reacţie a pompei, iar a celei de-a doua de
durata propagării în fibra iniţială. în cazul fibrelor situate la distanţă, la care
excitabilitatea a crescut prin reducerea fermităţii de închidere a canalelor, fără
tulburarea homeostaziei, pompa nu are motive să reacţioneze şi, în consecinţă,
aceste fibre trec printr-o singură fază - cea de hiperexcitabilitate - a cărei
durată se va extinde pe toată durata de propagare pe fibra stimulată.

Fig.56
Interrelaţii nonsinaptice
între două prelungiri neuronale vecine (a, b)

în baza acestor două tipuri de influenţă fibrele ce compun nervii sau


fasciculele de substanţă albă intranevraxială vor fi astfel dispuse încât distanţele
dintre ele să corespundă nevoilor funcţionale specifice. încât, la nivelul nervilor
- mai cu seamă a celor micşti - grosimea tecilor Henlle şi a lamelor conjunc-
tive ale perinervului, precum şi modul de grupare a fibrelor în cadrul subunităţilor
unui nerv, nu pot fi străine de consecinţele relaţiilor nonsinaptice dintre fibre.

129
Capitolul VII - Centri nervoşi

Deşi centrul nervos este definit ca un ansamblu de corpi celulari - ceea ce


este parţial adevărat -, nu orice aglomerare de corpi celulari are valoare de centru.
Pentru a putea fi definit este necesară raportarea acestuia la schema cibernetică a
arcului reflex atât în planul alcătuirii, cât şi al structurii sale. Din acest unghi de privire,
între termenul de centru nervos şi acela de segment central al arcului reflex este o
evidentă similitudine, nu însă şi identitate. Informaţiile de la receptor sunt trimise prin
canale purtătoare la segmentul central unde, ca urmare a prelucrării lor specifice,
se elaborează comanda destinată efectorului. Descrierea este la nivel de principiu
de organizare a unui arc reflex în general. Dar arc reflex "în general" nu există, ci
doar arcuri concrete alcătuite din formaţiuni strict localizate şi bine definite, organizate
în ceea ce mai sus am numit "arc reflex supraelementar", în care cel elementar
este parte. Integrarea realizată la nivelul unui arc reflex real din organism este un
proces mult mai complex decât simpla reacţie de răspuns la acţiunea unui stimul.
131
Retragerea membrului superior !a contactul cu un obiect fierbinte este doaro latură
a integrării în acest sens. Ea a fost precedată de procese vegetative (activitate
cardiovasculară, respiratorie, endocrină etc.) ce fac posibilă contracţia musculară
în oricare moment (glucoza, oxigen, catecoiamine etc.) şi va fi urmată de altele de
tip similar prin care se înlătură efectele produse, inclusiv refacerea ATP-ului. Dacă
sustragerea din faţa unui pericol, sau alte motive, impune intrarea în acţiune a mai
multor lanţuri musculare pe durată mai lungă (alergare), atunci chiar în timpul realizării
acţiunii locomotorii activitatea de integrare devine şi mai complexă atât în planul
somatic al coordonării şi reglării acpunii în sine, cât şi în planul vegetativ al asigurării
concUţiilomecesare acesteia. Asemenea acţiuni de o mare complexitate, implicând
participarea concomitentă şi succesivă într-o anumită ordine a numeroase
ansambluri de arcuri reflexe somatice şi vegetative impun cu necesitate localizarea
grupată a segmentelor centrale ale tuturor acestora pentru a se putea asigura
prelucrarea centralizată a informaţiilor şi, ca urmare, elaborarea comenzilor celor
mai potrivite din mai multe posibile. O asemenea grupare unitară a segmentelor
centrale ale arcurilor reflexe are valoare de centru nervos.
Dacă privim acum problema din perspectiva întregului organism şi
avem în vedere toate acţiunile de orice tip pe care acesta le poate îndeplini în
diverse împrejurări, precum şi faptul că suntem în faţa unui sistem unitar, a
unei entităţi ale cărei activităţi nu pot fi decât coerente şi unitare, pornind de la
toate acestea ar trebui ca, pentru asigurarea prelucrării centralizate a tuturor
informaţiilor şi elaborării comenzilor optime în oricare zonă efectoare,
segmentele centrale ale tuturor arcurilor reflexe din organism să se dispună
la acelaşi nivel, deci să se grupeze într-un singur centru nervos. Este exact
ceea ce găsim în organism! Acest centru este scoarţa cerebrală.
Dacă scoarţa cerebrală este centrul nervos unic la nivelul căruia sunt
prezente segmentele centrale ale tuturor arcurilor reflexe supraelementare
ale organismului atunci, din acest motiv, ea deţine supremaţia în procesul
general al integrării. Fiind în această ipostază scoarţa, ca centru nervos unic,
va elabora orice comandă numai în baza prelucrării fufurorinformaţiilor ajunse
într-un moment dat la nivelul ei, indiferent dacă acestea provin din realitatea
trăită (actuală) sau deja trăită (memorată ca experienţă). Cum aceste procese
complexe implică un consum relativ mare de timp, datorat numărului sporit de
sinapse, răspunsurile efectorilorla acţiunile stimulilor, deşt superioare calitativ,
ar surveni cu o întârziere ce ar putea reduce sau chiar anula eficienţa integrării,
întrucât nu sunt puţine situaţiile în care pentru organism este mai importantă
promptitudinea decât calitatea răspunsului. Desigur, eficienţa maximă a
integrării rezultă numai din răspunsuri prompte şi de calitate. Dar, între aceste
atribute ale răspunsului există o contradicţie: promptitudinea nu poate fi
asigurată decât de arcuri reflexe cu un număr minim posibil de neuroni (sinapse
puţine), ceea ce duce la pierderi în planul calităţii, iar calitatea de arcuri reflexe
132
cu un număr maxim de neuroni (sinapse numeroase), ceea ce duce la pierderi
în planul promptitudinii. Ca urmare, cele două atribute nu pot fi conferite
răspunsului la stimuli nici în acelaşi timp, nici de acelaşi centru. De aici
necesitatea ca, pe lângă centrul cortical, care asigură calitatea maximă a
răspunsurilor să existe - pentru aceeaşi acţiune integratoare, deci pentru acelaşi
arc reflex - şi un centru subcortical, care să asigure promptitudinea maximă a
răspunsurilor. Deducem de aici că arcul reflex supraelementar (cortical) şi
arcul reflex elementar (subcortical) nu reprezintă două formaţiuni anatomice
diferite, ele având, de altfel, şi părţi comune (receptorul, calea aferentă, calea
eferentă şi efectorul) ci nivele de organizare ierarhică ale aceluiaşi arc reflex
complex şi unitar, la nivelul căruia se realizează integrarea organismului în
raport cu o anumită categorie energetică (luminoasă, termică, chimică,
mecanică) a stimulilor din mediu (intern sau extern).

1. Noţiunea de centru nervos


De pe această nouă bază poate fi mai corect definită noţiunea de
centru nervos. Ansamblu! unitar de corpi celulari care participă, direct sau
indirect, la prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la o anumită, sau la
oricare categorie de stimuli, la elaborarea, modularea şi corectarea comenzilor
destinate unei anumite, sau oricărei categorii de efectori constituie un centru
nervos. Prelucrarea şi stocarea informaţiilor, elaborarea, corectarea şi
modularea comenzilor fiind doar laturi ale unui proces unitar - integrarea
organismului într-un anumit plan funcţional -, valoarea de centru nervos a unui
ansamblu de corpi celulari se judecă numai din această perspectivă şi nu
fragmentar. în cadrul acestui ansamblu corpii celulari se grupează unitar în
formaţiuni cu rol preponderent fie în receptarea, prelucrarea şi stocarea
informaţiilor, fie în elaborarea, corectarea şi modularea comenzilor.
Din motivele mai sus expuse este greşit să vorbim de centri nervoşi
senzitivi, de asociaţie sau efectori în general, corectă fiind doar denumirea de
centru nervos al unei anumite activităţi reflexe în care se includ fonvaţiunile cu
rol receptor, de asociaţie şi efector (coarne, nudei sau arii). Din aceleaşi motive
nu oricare ansamblu de corpi celulari are valoare de centru nervos. Ganglionii
senzitivi, spinali sau cranieni, deşi sunt asocieri de corpi celulari nu au valoare
de centri întrucât la nivelul lor nu se realizează toate procesele ce dau conţinut
integrării. în aceeaşi situaţie se află ganglionii vegetativi simpatici şi parasimpatici.

133
2. Modificări de excitabilitate în jurul focarului stimulat
Rezultând din asocierea corpilor celulari aparţinând anumitor tipuri
funcţionale de neuroni, centri nervoşi, ca şi arcurile reflexe, vor funcţiona în
baza proceselor ce caracterizează atât activitatea fiecărui neuron în parte,
cât şi relaţiile dintre corpii celulari ai acestora. Cu toate acestea activitatea
centrilor nu este rezultatul simplei asocieri sumative a celor două categorii de
procese. în plan calitativ această activitate dobândeşte valenţe noi ce nu pot fi
reduse la suma valenţelor specifice proceseior ce-i stau la bază, ceea ce
denotă existenţa unei asocieri integrative a acestora.
întrucât cele două categorii de procese au fost deja analizate, în cele
ce urmează vom aborda doar câteva aspecte ale activităţii centrilor în care
acestea'sunt implicate.

2.1. Creşterea excitabilităţii în jurul focarului (iradierea)


Dacă un grup de corpi celulari din interiorul unui centru sunt stimulaţi
(depolarizaţi), excitabilitatea corpilor celulari din jur creşte pentru scurt timp
Valoarea acestei creşteri pentru un corp celular dat este dependentă atât de
nivelul stimulării în focar, cât şi de distanţa la care el este dispus faţă de acesta.
Fenomenul are la bază relaţiile de tip nonsinaptic dintre corpii celulari. La
realizarea unei asemenea relaţii participă şi celulele gliale interpuse.
Să considerăm doi neuroni în momentul depolarizării lor prin aferentele
proprii (Fig. 57). Câmpul electronegativ apărut astfel la suprafaţa lor externă va
determina electromigrarea ionilor H+ de pe suprafeţele corpilor celulari din jur şi,

-aomv 00000000
-78 -75 -70 -70 -75 -78

PASIV IRADIERE
-82 -85 -90 -90 -«5 -82

ACTIV CONCENTRARE
Fig. 57
Modificarea excitabilităţii în jurul focarului de excitaţie (iradierea şi concentrarea)

în consecinţă, deschiderea canalelor ionice în număr subcritic şi un influx


corespunzător de Na*. Ca urmare, valoarea iniţială a potenţialului membranar
134
de repaus (-80 mV) se va reduce iar excitabilitatea va creşte. Cum forţa câmpului
electronegativ al focarului de excitaţie scade cu pătratul distanţei, excitabilitatea
cea mai ridicată o vor avea neuronii cei mai apropiaţi. Deşi viteza de
electromigrare a ionilor H* este mare, totuşi afectarea excitabilităţii neuronilor
din jur nu este concomitentă, ci succesivă, ultimul afectat în acest plan fiind
neuronul cel mai îndepărtat. Din acest motiv, desfăşurarea în timp a fenomenului
are loc ca o iradiere efectivă în jurul focarului excitat. Ceea ce iradiază însă nu
este excitatia, ci excitabilitatea, neuronii din jurul focarului suferind doar o reducere
a valorii potenţialului de repaus şi nu o inversare a lui. La analiza relaţiilor
nonsinaptice dintre corpii celulari s-a făcut precizarea că excitabilitatea poate
să crească atât prin deschiderea canalelor ionice în număr subcritic, cât şi prin
reducerea fermităţii închiderii acestora. în cazul acum analizat este necesară
precizarea că, tocmai datorită acestei a doua modalităţi, distanţa până la care
se produce creşterea excitabilităţii se extinde şi asupra neuronilor mai îndepărtaţi,
al căror potenţial de repaus nu îşi modifică valoarea.
Starea de excitabilitate crescută indusă prin iradiere este una
progresivă. Durata menţinerii ei depinde, în primul rând, de modalitatea în care
a fost produsă, fiind mai mare pentru neuronii afectaţi prin reducerea fermităţii
închiderii canalelor, întrucât faţă de aceasta neuronul nu reacţionează prin
pompaj. în al doilea rând, această durată depinde, pentru cazul afectării
excitabilităţii prin deschiderea canalelor ionice, de promptitudinea intervenţiei
pompei de Na*-K*. Ca mecanism cu o anumită inerţie metabolică, inerţie
determinată de sensibilitatea ATP-azei faţă de variaţiile concentraţiilor ionilor
Na* şi K+ şi de rezistenţa opusă de membrană la traversare, pompa prezintă
variaţii de amplitudine şi randament în funcţie atât de specificul neuronului, cât
şi de anumite circumstanţe.
Independent de modalitatea prin care s-a produs, creşterea
excitabilităţii în jurul focarului de excitaţie are serioase consecinţe asupra
funcţionalităţii zonei, influenţând atât activitatea fiecărui neuron în parte, cât şi
relaţiile sinaptice şi nonsinaptice dintre aceştia.

2.2. Scăderea excitabilităţii în jurul focarului


(concentrarea)
Pentru corpii celulari a căror excitabilitate a fost sporită prin
deschiderea canalelor în număr subcritic, influxul Na+ a afectat homeostazia
celulelor în plan ionic. Creşterea concentraţiei interne a ionilor Na* determină
activarea ATP-azei specifice şi, în acest mod, creşterea vitezei de lucru a
pompei, în calitatea ei de mecanism homeostazic. în acest mod se reface nu
numai homeostazia, ci şi voltajul membranar prin inactivarea (închiderea)

135
canalelor ionice. Dacă afectarea homeostaziei ionice este mare, şi refacerea
ei va presupune un consum de timp mult mai mare, datorită naturii metabolice
a pompajului care se caracterizează de inerţie şi viteză de lucru relativ redusă.
în exemplul de mai sus (Fig. 57), primii neuroni care vor reacţiona
prin intensificarea pompajului vor fi cei situaţi mai aproape de focar, întrucât ei
au fost cei dintâi şi cel mai grav afectaţi în planul homeostaziei. Deşi neuronii
cei mai îndepărtaţi sunt ultimii care reacţionează prin pompaj ei îşi vor reface
cei dintâi homeostazia întrucât consumul de timp necesar pompelor pentru a
reface un decalaj de numai 2 mV este inferior celui necesar pentru a reface
10 mV. încât, readucerea potenţialului la valori mai negative este un proces
care înaintează dinspre periferie spre focar, ca o concentrare, invers decât
iradierea. Din motivele arătate, privind natura diferită a celor două procese,
viteza revenirii este mult mai mică.
Fiind un mecanism inerţial pompa de Na*-K+ are nevoie de un anumit
timp pentru a trece de la o valoare la alta a vitezei de lucru. în consecinţă, pompajul
va continua şi după atingerea homeostaziei în plan ionic ducând astfel potenţialul
la valori mai negative. Aceasta întrucât ATP-aza specifică este inhibată progresiv
de reducerea în aceeaşi manieră a concentraţiei interne de Na+. Desigur, cu cât
afectarea homeostaziei a fost mai gravă, cu atât viteza de lucru a pompei a
crescut mai mult şi cu atât mai mare va fi inerţia ei metabolică. încât, neuronii
cei mai apropiaţi de focar vor atinge potenţialul cel mai negativ şi excitabilitatea
cea mai redusă dintre toţi cei afectaţi în faza de iradiere. Astfel, deşi aferentele
stimulează în continuare neuronii din focar, excitaţia va rămâne în continuare
cantonată la nivelul acestuia, excitabilitatea neuronilor celor mai apropiaţi lui fiind
mult diminuată comparativ cu momentul iniţial al iradierii.
Faptul că în această fază excitaţia rămâne concentrată la nivelul
focarului nu trebuie să conducă la concluzia greşită că relaţiile nonsinaptice
dintre neuroni au încetat. Electronegativitatea focarului atrage şi acum sarcinile
pozitive din zonele învecinate, unii ioni H+ suferă chiar electromigrare, dar, întrucât
forţa cu care aceste sarcini pozitive sunt reţinute în preajma corpilor celulari din
jur este mult mai mare şi viteza pompei este superioară faţă de starea de repaus,
efectele focarului asupra neuronilor din jur vorfi aproape nule.

2.3. Iradierea şi concentrarea în suprafaţă şi în volum


Iradierea excitabilităţii, ca formă a relaţiilor intemeuronale nonsinaptice,
este un proces datorat jocului forţelor fizico-chimice pasive, iar concentrarea
la nivelul focarului, ca modalitate de restabilire a homeostaziei ionice, este un
proces datorat mecanismului biochimic-metabolic al pompei active. Din aceste
motive ambele procese vor fi prezente la nivelul oricărei asocieri de corpi
136
, concentrarea în focar este urmare firească a iradierii
1 6 C rpi C 6 l U l a r i p O t d a n a t e r e l a fo
disouse Î nsuprafaţa
aspuse in ^ r i S ^sau ^in °volum, se înţelege? că distanta
™* Dană
""i ^la
electronegativitatea focarului va fi eficientă estemai mae pentru form
Fiq'ls of Din a c t T ' f ^ 58A)> * " * p e n t r u -le" dispuseTr^^
Fig. 58 B). D»n acest motiv inducţia este mai evidentă şi mai operantă
e e d e C â t Pe nucto Aceasta
nTd rmo daS d ^ "* « ^ «a formaţiunile
una din modalităţile de asigurare a supremaţiei funcţionale SSSnţ
cortcale, pe langa aceea a asigurării unor mai largi posibilităţi de i T S °

Fig. 58
Iradierea
în suprafaţă (A)
şi în volum (B)

2.4. Inducţia simultană şi consecutivă


1 f O c a r i n d u c e î nn e u r o n i i
^ ? ^ din jurmodificâri de excitabilitate
ce
' -° Şl pentru*'unPintefval
? 6 3 a eSteia ntr P r i m â f a z ă
entru u n s c
6I i n t r ° f 3 2 ă Ulteri0arâ ^ timp,

9 d U
'° '
3 StimU ăni f0CaruluL A c e a s t a re
^^ """O Si
r e z i n t ă in
ssimultana
^ u l Z îcare
« ,esteMb,faz,că
, ? şi nu monofazică
' P ductia
cum uneori se mai susţine,
C Secu tiva e s t e r e z u l t a t l l l0
d e « A J U Î Î °? . i 9ic al desfăşurării potenţialului
de acţiune la nivelul c-ncarui corp celular. întrucât pompa, în calitatea ei de
mecanism electrogen inerţial, nu poate să-şi reducă brusc activitatea în momentul
refacem stani iniţiale a potenţialului membranar, valoarea acestuia se va accentua
devenind mai negativ (postpotenţial de hiperpolarizare). Astfel încât la nivelul
focarului, după încetarea stimulării, se va instala o fază de excitabilitate redusă
(hiperpolarizare), cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

în intimitatea lor procesuală fenomenele inductive au la bază variaţia


potenţialului membranar de repaus al neuronilor din jurul unui focar stimulat

137
(inducţia simultană), respectiv ai neuronilor din focar după încetarea stimulării
(inducţie consecutivă), variaţie ce se repercutează asupra excitabilităţii acestora
în baza unei relaţii de inversă proporţionalitate. Dacă inducţia simultană pozitivă
din timpul iradierii este determinată de electromigrarea pasivă a ionilor H\
inducţia simultană negativă din timpul concentrării, ca şi inducţia consecutivă
negativă, sunt determinate de inerţia mecanismului homeostazic activ
reprezentat de pompă.

2.5. Centri nervoşi ca sisteme logice cu mai multe stări


posibile
Din analiza mecanismelor ce stau la baza fenomenelor inductive se
poate deduce că la nivelul oricărei asocieri de corpi celulari coexistă sau se
succed multiple şi variate stări funcţionale. Ar fi cel puţin simplificator să mai
considerăm că activitatea centrilor nervoşi se bazează pe modalitatea binară
- excitaţie-inhibiţie. Atunci când s-a discutat despre geneza potenţialului de
acţiune s-a făcut precizarea că aceasta este condiţionată de activarea
numărului critic de canale ionice de către stimulul cu valoare liminală. Tot cu
acel prilej s-a putut constata că şi stimulii subliminali determină consecinţe la
nivelul potenţialului membranar, dar nu îndeajuns de intense pentru a se putea
propaga. Dacă, însă, membrana somei neuronale este un mozaic cu
excitabilităţi diferite, aşa cum este ea în realitate la quasitotalitatea neuronilor,
este cert că o variaţie de potenţial cu amplitudine mică, fără şanse de propagare
pe o membrană cu potenţial uniform, va putea să se propage pe acele direcţii
pe care aceasta va prezenta o excitabilitate sporită. Pe baza excitabilităţii în
mozaic a membranei somei neuronale, diversele sinapse pot determina
apariţia, în puncte diferite, a unor variaţii de potenţial de valori cuprinse între
una minimă, dată de deschiderea unui singur canal ionic şi una maximă, dată
de deschiderea numărului critic în condiţiile date. Ca urmare, la nivelul somei
neuronale putem vorbi de mai multe stări active, toate determinate de starea
deschisă a canalelor ionice, dar diferenţiate între ele prin numărul acestora.
Pe de altă parte, atunci când canalele se află în stare închisă ele nu prezintă
aceeaşi susceptibilitate la deschidere întrucât într-o anumită zonă a
membranei ele pot fi mai ferm închise, în alta mai puţin ferm. Gradele diferite
de fermitate a închiderii canalelor, însemnând valori diferite ale excitabilităţii
(fără contribuţia compensatoare a pompei), determină şanse de propagare
diferite pentru variaţii diferite ale potenţialului membranar. Ca urmare, diversele
zone ale centrilor nervoşi, la nivelul cărora se manifestă nu numai proprietăţile
intrinseci ale neuronilor individuali, ci şi consecinţele relaţiilor sinaptice şi
nonsinaptice dintre aceştia, se vor putea afla în una din multiplele stări
funcţionale posibile, determinate atât de numărul canalelor deschise, cât şi de

138
gradul de fermitate al închiderii acestora. Din aceste motive centri nervoşi nu
funcţionează ca sisteme binare, ci ca sisteme logice cu mai multe stări posibile.
Numărul stărilor posibile ale diverşilor neuroni este diferit el fiind cu atât mai
mare cu cât sinapsele ce descarcă la niveiui fiecăruia sunt mai numeroase.
De aici şi diferenţele cantitativ-calitative ale integrării realizate la nivelul arcurilor
elementare şi supraelementare, centri celor din urmă (corticali) fiind formaţi
din corpi celulari ce primesc un număr maxim de sinapse. Găsim în aceasta
încă un mod de a argumenta superioritatea scoarţei cerebrale faţă de ceilalţi
centri. în acelaşi timp trebuie remarcat faptul că şi între centri subcorticali
există asemenea diferenţe, numărul sinapselor sporind, de regulă, de la cei
medulari la cei tronculari şi diencefalici, cu toate consecinţele în plan funcţional
ce decurg din aceasta.
De pe această nouă bază putem înţelege mai bine de ce nu orice
asociere de corpi celulari constituie un centru nervos. Ganglionii senzitivi ai
nervilor omonimi (spinali şi cranieni) sunt asocieri de corpi celulari pe care nu
deseară sinapse, iar ganglionii nervilor vegetativi efectori conţin corpi celulari cu
un număr minim de sinapse constituind formaţiuni ce nu participă la prelucrarea
informaţiilor şi elaborarea comenzilor şi nu au valoare de centri nervoşi.

139
Capitolul VIII - Formaţiuni ganglionare
Formaţiunile ganglionare sunt asocieri de corpi celulari dispuse pe
traiectul nervilor senzitivi (sau al ramurilor omonime ale nervilor micşti) şi al
nervilor efectori vegetativi. Rolurile lor funcţionale sunt diferite, participarea la
procesele de integrare vizând alte calităţi decât aceea de centri nervoşi.
Atât dispunerea lor în afara axului cerebrospinal, cât şi rosturile lor
fiziologice nu pot fi înţelese decât în contextul arcurilor reflexe din care fac parte.

1. Ganglionii senzitivi
Aceşti ganglioni reprezintă asociaţii ale corpilor celulari aparţinînd
protoneuronilor, independent de apartenenţa acestora la arcurile reflexe
somatice sau vegetative. Faptul că aceşti corpi celulari se dispun în afara
axului cerebrospinal îşi poate afla explicaţia într.un anume proces de reciclare
a neurotransmiţătorvlui la nivelul lanţurilor neuronale.
141
Există dovezi indirecte ca eliberarea neurotransmiţătorului în fanta
sinaptică este redundantă. Revenirea sinapsei la starea de repaus implică
înlăturarea mesagerului de la acest nivel, fie prin recaptarea activă în butonul
axonal sau prin difuzie în interstiţii, fie prin liză enzimaticâ. Produşii rezultaţi
din liza enzimatică vor fi încorporaţi, cel mai probabil activ, în neuronul
postsinaptic unde vor fi utilizaţi de acesta ca materie primă pentru sinteza
propriului mediator. Astfel, în cadrul unui circuit, fiecare neuron primeşte de la
precedentul o importantă cantitate de materie primă pentru sinteza propriului
mediator (acetilcolina).1 Singurul neuron care nu poate beneficia de un
asemenea aport este protoneuronul aflat la capătul iniţial al circuitului. Sinteza
acetilcoiinei la acest nivel bazându-se exclusiv pe aportul sanguin de materie
primă, vascularizaţia corpilor celulari ai protoneuronilor trebuie să fie net
superioară vascularizaţiei celorlalţi neuroni. Aceasta poate fi asigurată în condiţii
optime numai prin dispunerea corpilor celulari în afara axului cerebrospinal
unde formează ganglioni senzitivi sau asocieri neuronale omoloage acestora
(neuronii olfactivi şi neuronii fotosensibili).

2. Ganglionii vegetativi
O particularitate a căilor eferente vegetative este alcătuirea lor din
prelungirile axonice a doi neuroni: primul având corpul celular situat
intranevraxial, iar al doilea în afara axului. Asocierea corpilor celulari ai acestora
din urmă formează ganglioni situaţi pe traiectul nervilor efectori vegetativi.
Problema principală, în acest caz, nu este situarea lor extranevraxială, ci însăşi
raţiunea existenţei lor. Cu alte cuvinte, căror necesităţi răspunde existenţa
celui de-al doilea neuron în cadrul căii eferente vegetative?
Întrucât efectorii vegetativi (muşchi netezi, unele formaţiuni secretorii
şi ţesutul nodal al inimii) au un alt specific funcţional decât cei somatici (muşchi
scheletici), căile eferente ce le aduc comenzi trebuie adecvate acestuia. Astfel,
de exemplu, musculatura netedă de la nivelul vaselor, organelor cavitare şi
conductelor trebuie să dezvolte contracţii lente, de forţă redusă şi de durată
mare. Toate acestea impun particularităţi de organizare a căii de conducere,
capabile să asigure atât prelungirea în timp cât şi extinderea în spaţiu a acţiunii
neurotransmiţătorului. Aceste particularităţi constau în; a) lipsa mielinei la nivelul
axonului care se distribuie fibrelor netede, prin aceasta asigurându-se o
eliberare prelungită în timp a neurotransmiţătorului, b) prezenţa joncţiunilor
neuromusculare lejere (în locul sinapselor tipice) caracterizate prin eliberarea

'' în cazul arcului reflex somatic, ultimul beneficiar este fibra musculară scheletică
ia nivelul căreia colina şi acetilul vor fi utilizate în alte scopuri în cadrul metabolismului.
Rolul trofic al inervaţiei motorii s-ar putea să nu fie străin de acest aport material.
142
de la distanţă a neurotransmiţătorului, astfel încât un singur buton terminal,
axonat deserveşte mai multe fibre musculare netede, prin aceasta asigurându-
se extinderea spaţială a acţiunii şi c) lipsa enzimelor de inactivare a
neurotransmiţătorilorla nivelul joncţiunii, prin aceasta sporind durata acţiunii
acestora. De aici deducem că, existenţa celui de-al doilea neuron al căii eferente
vegetative, al cărui axon este lipsit de mielină, răspunde necesităţii de adecvare
a comenzii la specificul funcţional al efectorului.
în afară de aceasta, existenţa ganglionilor vegetativi aduce serioase
avantaje şi în alte direcţii. în primul rând se asigură disiparea comenzii unice,
elaborată de centru, spre mai mulţi efectori prin aceea că axonul unui singur
neuron central face sinapsă la nivelul ganglionilor cu mai mulţi neuroni terminali
(circuite divergente).1 în al doilea rând, la nivelul arcurilor reflexe vegetative
sau somato-vegetative, se poate asigura adecvarea timpului de latenţă 2 la
specificul funcţiei integrate de acestea prin amplasarea ganglionului la o
distanţă mai mare sau mai mică de efector deci, prin lungimea diferită a porţiunii
postganglionare amielinice care conduce impulsul cu viteză redusă. Găsim în
aceasta o explicaţie plauzibilă a diferenţelor de lungime ale fibrelor
postganglionare simpatice (mai lungi)şi parasimpatice (mai scurte), sau chiar
ia nivelul simpaticului care are ganglionii dispuşi atât la distanţă mare de efectori
(ganglionii paravertebrali), cât şi la distanţă mică (ganglionii celiac, mezenterici).
în al treilea rând dispunerea extranevraxială a ganglionilor simpatici asigură şi
posibilitatea unei mai bune vascularizaţii a corpilor celulari ai neuronilor
ganglionari care nu pot recicla acetilcolina întrucât mediaţia asigurată de ei
este adrenergică. Nu poate fi exclusă nici ipoteza că mai buna vascularizaţie
ar servi şi ganglionilor parasimpatici întrucât, dată fiind divergenţa circuitelor la
nivelul lor, aportul material pentru reciclare este redus, insuficient pentru
producţia mai mare de mediator.

1>
Gradul de divergenţă este mai ridicat pentru ganglionii simpatici comparativ cu
cei parasimpatici
2)
Timpul scurs de la stimularea receptorului până la apariţia răspunsului la nivelul
efectorului
143
Capitolul IX-Activitatea
integratoare a organelor nervoase

Deşi integrarea organismului este un proces unitarea se realizează


prin mijlocirea unor organe nervoase distincte atât în ordine anatomică, cât şi
fiziologică. Caracterul unitar al integrării nu este, deci, expresia unei organizări
difuze a sistemului nervos, ci rezultatul conlucrării unor subunităţi (organe)
discrete ale acestuia, conlucrare ce devine posibilă graţie existenţei mai multor
nivele de interconectare neuronală sinaptică şi non-sinaptică, cel mai com-
plex şi eficient fiind nivelul cortical.

1. Caracterul unitar al integrării


Acesta are o dublă determinare: internă şi externă. Cea internă este
reprezentată de existenţa aceluiaşi plan de alcătuire (arcul reflex) şi funcţionare
(actul reflex) pentru toate organele nervoase, iar cea externă de coexistenţa
mai multortipuri energetice In acelaşi segment al ambianţei. Unitare în alcătuire

145
şi funcţie, organele nervoase diferă între ele tocmai prin aceea că fiecare este
specializat în realizarea integrării organismului în raport cu variaţiile unui anumit
tip de energie din ambianţă (internă sau externă). încât integrarea organismului
nu trebuie concepută ca un proces de adecvare a acestuia la o ambianţă
globală şi nedefinibilâ, ci ca unul complex şi unitar constituit din adecvări
distincte, concomitente şi/sau succesive, ale organismului la variaţiile
semnificative ale anumitor parametrii energetici ce definesc o ambianţă dată.
Vom vorbi, astfel, de integrare termică, mecanică, fotonică şi chimică, fiecare
implicînd un organ nervos adecvat, şi vom atribui sintagmei "integrarea
organismului" înţelesul de rezultantă procesuală a acestora, implicând
totalitatea organelor nervoase din componenţa sistemului integrator. De aici
rezultă că întregul sistem nervos este format doar din patru tipuri de organe
nervoase care asigură integrarea organismului în raport cu variaţiile principalelor
forme energetice din ambianţă.
Organizate pe baza arcurilor reflexe, organele nervoase prezintă două
planuri structurale şi, deci, două nivele de integrare: subcortical şi cortical,
fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al ansamblului. Cele două
nivele de integrare se realizează cu participarea unor centri diferiţi: subcorticali
- care asigură promptitudinea răspunsului - şi corticali - care asigură calitatea
acestuia. Diferenţele dintre centrii subcorticali şi corticali, între care două sunt
esenţiale - numărul şi calitatea aferentelor şi eferenţelor, pe de o parte şi
numărul şi calitatea interrelaţiilor (sinaptice şi non-sinaptice) dintre
componentele lor neuronale, pe de altă parte -, conferă celor două nivele ale
integrării valenţe diferite.
La nivelul centrului subcortical se primesc aferente de la un număr
redus şi limitat de receptori şi de la acest nivel pot fi transmise comenzi pe căi
eferente directe la un număr corespunzător (dar nu egal) de unităţi efectoare.
De asemenea, numărul relaţiilor din interiorul centrului este redus ş\prestabilit,
în sensul că, pentru o cale aferentă dată există o anumită cale eferentă, mereu
aceeaşi. Din aceste motive, integrarea subcorticală este înnăscută,
standardizată şi predictibilă. Prin numărul minim de neuroni ce se interpun
între receptor şi efector, integrarea subcorticală asigură, în primul rând,
promptitudinea răspunsului. La nivelul centrului cortical se primesc aferente
de la toate formaţiunile receptoare şi de la acest nivel pot fi trimise comenzi,
pe căi eferente directe şi/sau indirecte, la tof/efectorii (Fig. 59).
Numărul relaţiilor interioare centrului cortical este atât de mare încât,
practic, el poate fi considerat nelimitat. Din acest ultim motiv, aria receptoare
aparţinând unei căi aferente date poate intra în relaţie cu aria efectorie aflată la
originea oricărei căi eferente. Deci, la nivel cortical organele nervoase primesc
calitatea de organe cu structură modulară. Momentul şi modul realizării unor
146
astfel de restructurări modulare sunt determinate de: a) ci

ff„ eterminarea circumstanţială vizează p


ca
! i 0 ^ l â reflexă vizează' tacului, ca ex
c e a c m d i
f *'

t l
o Fig. 59
Scoarţa cerebrală - sediul structurării modulare a organelor nervoase AR - arii
receptoare; AA - arii asociative; AE - arii efectorii

La nivelul scoarţei cerebrale, ca loc comun al tuturor aferentelor si


t A ^ S t a b H e S C r 6 l a ţ i i S ' n a p t i C e Ş i n o n " s i ^ P t i c e în număr X c i c ?
t Asemenea relaţii sunt de, cel puţin, trei categorii- a) între arita
receptoare ş, efectoare, prin care se asigura restructura permanentă a
organelor nervoase; b) între diversele arii receptoare, prin care se reataează
T/î l y X t t t t C) îmre diVerS6le ani efectoare' V™ care devine posibnă
ef6Ct0ril0r (Rg 59)
T,?' - Concomitenta şi/sau succesiunea
d e t e m i n âcom texitatea
ffuncţionala
u n c t S î I aV acestui
' centru
[ nervos.> ^ Pnn aceîsta, superioritatea
. l n t o a t e f ! e t r e i categorii de relaţii un rol esenţial revine capacităţii
a st0 ca nu numai informaţia ci şi e x
S ^ Z T - , - P e r i e n ^ a a ^ i o n a | ă-
Deş, terminologia nu satisface pe deplin realitatea, întrucât stocarea reprezintă
procesul general de remanentă a efectelor determinate de trecerea printr-un
neuron chiar a unui singur potenţial de acţiune, ea va fi totuşi păstrată din
raţiun. d.dact.ce. Deducem din toate acestea că, la rigoare, stocarea nu este
un proces specific ariilor receptoare, ci unul comun tuturor ariilor corticale şi
oncaru, centru subcortcal. Rămân de considerat, desigur, diferenţele de ordin
147
cantitativ şi calitativ rezultate din "profunzimea" urmelor lăsate de trecerea
unui potenţial de acţiune prin fiecare tip de neuron, respectiv din "durabilitatea"
acestora în timp. Ca urmare, stocarea sau memorarea nu reprezintă apanajul
exclusiv al neuronilor receptori, ci o însuşire comună tuturor neuronilor având,
desigur, grade diferite de exprimare. în acest sens trebuie înţeles rolul major
în memorare al zonei temporale şi hipocampului.
Deşi reiaţii interneuronale - sinaptice şi non-sinaptice - au loc la nivelul
oricărui centru nervos, numărul şi calitatea acestora sunt diferite. Superioritatea o
deţine centrul cortical întrucât, pe lângă faptul că la acest nivel sunt reprezentaţi
toţi receptorii (ariile receptoare) şi toţi efectorii (ariile efectoare), aici se găseşte cel
mai mare număr de neuroni de asociaţie, toate acestea însumând un număr
maxim de legături sinaptice. Pe de altă parte, dispunerea neuronilorîntr-o geometrie
plană (în suprafaţă) face posibilă iradierea excitabilităţii pe distanţe mult mai mari
decât în cazul în care dispunerea acestora este în volum (formaţiunile nucleare
subcorticale). Deşi cele două categorii de relaţii interneuronale - sinaptice şi non-
sinaptice - diferă atât prin natura mecanismelor ce ie stau la bază, cât şi prin
gradul de specificitate, ele se intercondiţionează şi, în acest mod, se presupun
reciproc. Astfel, în timp ce depolarizarea într-un punct al scoarţei, determinată de
o relaţie sinaptică, generează un proces de iradiere a excitabilităţii, iradierea
favorizează realizarea altor legături sinaptice. Cu toate că asemenea relaţii au, în
aparenţă, un caracter întâmplător, ele se desfăşoară totuşi într-un mod ordonat.
Dovadă în acest sens stă mecanismul condiţionării reflexe.

2. Condiţionarea reflexă
Considerând două arii corticale receptoare - auditivă şi gustativă - ai
căror neuroni au potenţialele de repaus egale (acelaşi nivel al excitabilităţii),
stimularea oricăreia dintre ele va determina în jur o iradiere a excitabilităţii fără
nici o consecinţă preferenţială, independent de ordinea sau numărul stimulărilor.
Dacă, însă, excitabilitatea ariei gustative este sporită (potenţialele membranale
de repaus reduse) prin mijlocul natural al înfometării (fără însă a o exagera)
atunci stimularea ariei auditive va duce la o iradiere preferenţială a excitabilităţii
spre aceasta pe calea cea mai scurtă (în linie dreaptă) Explicaţia fenomenului
constă în faptul că protonii aflaţi la faţa externă a neuronilor din aria gustativă,
reţinuţi acum de un potenţial de repaus mai mic, vor fi mai uşor de dislocat de
către câmpul electronegativ generat de aria auditivă depolarizată. O asemenea
relaţie nespecifică, dar orientată prin iradierea preferenţială a excitabilităţii, va
favoriza stabilirea unor relaţii sinaptice între neuronii situaţi pe drumul cel mai
scurt dintre cele două arii. Dacă în timpul stimulării ariei auditive, la un interval
mai scurt decât cel necesar realizării fenomenului de concentrare a excitaţiei
(scăderea excitabilităţii), se va aplica şi un stimul alimentar atunci iradierea
148
preferenţială va fi accentuată, ea petrecându-se concomitent din ambele direcţii,
încât, prin aplicarea repetată în accelaşi mod a celor doi stimuli se va accentua
efectul favorabil asupra realizării relaţiilor sinaptice dintre neuronii dispuşi pe
linia dreaptă dintre cele două arii receptoare. Ca urmare a procesului de stocare,
accentuat prin repetări succesive ale dublei stimulări, neuronii interpuşi între
cele două arii vor păstra pentru un timp atât un nivel mai crescut al excitabilităţii
lor, cât şi posibilitatea facilitării transmisiei sinaptice. în consecinţă, după mai
multe asemenea asocieri între excitantul sonor şi cel alimentar, cu condiţia
păstrării relaţiei temporale dintre aceştia, stimularea doar a ariei auditive va
determina, prin iradiere şi facilitare sinaptică preferenţiale, o stimulare a ariei
gustative, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta (răspuns prin salivaţie).
în acest mod între cele două arii corticale a luat naştere o legătură funcţională
utilă organismului întrucât excitantul sonor dobândeşte calitatea de semnal ce
anunţă posibila satisfacere a necesităţii alimentare. Dacă timpul scurs între
momentul aplicării excitantului sonor şi cel al aplicării excitantului alimentar este
mai lung, dând posibilitatea realizării fenomenului de concentrare (excitabilitate
redusă în jur), o asemenea legătură funcţională nu poate fi realizată. Dacă, după
formarea unei astfel de legături, se aplică repetat doar excitantul sonor, fără cel
alimentar, consecinţa va fi estomparea progresivă a iradierii preferenţiale şi,
prin aceasta, reducerea facilitării relaţiilor sinaptice, condiţii în care legătura
funcţională dispare (se stinge). Dispariţia acestei legături este ea însăşi o
reflectare a realităţii: dispariţia relaţiei temporo-spaţiale dintre excitantul sonor şi
aliment, acesta considerat nu ca stimul, ci ca obiect al satisfacerii unei necesităţi
a organismului. Caracterul temporar al unor astfel de relaţii între ariile corticale
este, deci, o reflectare a caracterului temporar al relaţiilor dintre obiectele,
fenomenele şt procesele din realitatea obiectivă, pe de o parte şi dintre acestea
şi necesităţile organismului, pe de altă parte. Disjuncţia este, desigur, formală
întrucât însăşi reflectarea relaţiilor dintre obiectele, fenomenele şi procesele lumii
obiective, ce nu para avea vreo legătură cu interesele biologice ale organismului,
are la bază tot satisfacerea unei necesităţi, anume aceea de cunoaştere,
existentă şi la animale în forma primară a reflexului de investigare a ambianţei,
cunoaştere ce nu are un scop în sine, finalitatea ei vizând extinderea adaptării în
alt spaţiu ambiental şi/sau adâncirea adaptării în cel existent. De asemenea,
este de remarcat efectul cunoaşterii în plan psihic: sentimentul de securitate, în
absenţa căruia (nelinişte, teamă) integrarea însăşi este compromisă prin
afectarea gravă a libertăţii de acţiune.
Pe de altă parte, caracterul temporar al legâturilordintre ariile corticale
aduce avantajul formării lor în număr nelimitat în timp, stingerea unora făcând
posibilă realizarea altora. în fapt, stingerea nu însemnează o ştergere totală a
legăturii, aceasta lăsând "urme" cu o anumită persistenţă în timp. Un neuron
care a participat o singură dată la realizarea unei legături temporare, după
149
stingerea acesteia nu revine integral la starea iniţială, nu mai este identic cu el
însuşi Aceasta face ca la o nouă participare comportamentul lui să fie diferit de
cel iniţial. Este ca şi cum neuronul ar dobândi o anume "experienţă" funcţională
cu efecte pozitive asupra noilor legături la care acesta va participa. Judecând
lucrurile la nivelul scoarţei cerebrale în ansamblul ei vom putea conchide afirmând
că sporirea calitativă a activităţii acesteia este posibilă tocmai prin solicitarea ei
optimă la formarea de noi legături între ariile sale, legături care, în anumite condiţii,
se pot stinge ca manifestări, dar nu se pot şterge ca engramări. Noile legături
ce se formează nu se substituie celor ce s-au stins, ci ele se "suprapun" peste
engramările neşterse ale acestora. întrucât caracterul temporar al legăturilor
vizează numai planul fenomenologic, formarea de noi legături are semnificaţia
unei îmbogăţiri a scoarţei cu noi şi superioare posibilităţi funcţionale şi nicidecum
pe aceea a unor simple substituiri fără nici un profit.
Realizarea unei astfel de legături temporare între două sau mai multe
arii corticale este, deci, condiţionată de existenţa unei anumite relaţii temporo-
spaţiale între doi sau mai mulţi stimuli din realitatea obiectivă, dintre care unul
are o semnificaţie majoră pentru organism în momentul respectiv. Cum dintre
cele două condiţionări - internă (semnificaţia pentru organism) şi externă (relaţia
temporo-spaţială dintre stimuli) - rolul esenţial îl deţine cea dintâi, se înţelege
că formarea oricărei legături temporare la nivel cortical este posibilă numai
atunci când organismul reclamă satisfacerea unei anumite necesităţi, deci,
numai atunci când există o motivaţie. După cum s-a văzut mai sus, expresia
fiziologică la nivel cortical a motivaţiei este reprezentată de nivelul ridicat al
excitabilităţii unei anumite arii.
în pofida existenţei acestor delimitări obiective şi precise persistă încă,
din nefericire, tendinţa de a confunda procesele inductive cu legătura temporară
condiţionată motivaţional. Astfel, se vorbeşte încă despre posibilitatea elaborării
unor reflexe senzorio-senzoriale, ca forme ale unei condiţionări intermodale
(între un stimul auditiv şi unul liminos, cu efecte asupra receptării celui din
urmă) sau intramodale (în lungul căilor aferente, dar şi la niveiul ariilor corticale,
un grupaj de semnale actuale dobândeşte calitatea de semnal condiţional
pentru semnalele ce vor urma). Sunt aduse în sprijin chiar şi dovezi
experimentale. Astfel, prin asocierea unui stimul sonor cu unul luminos a fost
obţinută modificarea sensibilităţii vizuale, ca o formă a condiţionării reflexe. în
mod similar, stimularea unui număr redus de celule dintr-un câmp receptor
dat modifică pragul de sensibilitate al celorlalte celule din acelaşi câmp dacă
acestea sunt stimulate la un anumit interval de timp după stimularea celor
dintâi. După cum bine s-a intuit, în aceste cazuri nu este implicată condiţionarea,
ci doar relaţia de tip non-sinaptic dintre corpii celulari (modificări ale excitabilităţii
provocate de iradierea şi concentrarea în centri nervoşi), respectiv dintre fibrele
nervoase vecine (transmiterea efaptică).
150
Capitolul X-Privire
generală asupra analizatorilor

Organele nervoase modulare au două părţi componente - de informare


şi de comandă - care interrelează în mod nestandardizat la nivel cortical.
Componenta de informare, alcătuită dintr-o anumită categorie de formaţiuni
receptoare (segment periferic), din totalitatea căilor de conducere în sens
aferent (segment intermediar) şi din aria corticală pe care acestea se
proiectează (segment central) poartă numele de analizator. Deşi toţi analizatorii
au aceiaşi plan de organizare şi finalitate comună, diferenţele dintre ei sunt
remarcabile. Acestea îşi au originea în gradul înalt de specializare şi adecvare
a fiecăruia în raport cu natura energetică, intensitatea şi semnificaţia stimulilor
specifici. Specializarea vizează toate cele trei segmente ale analizatorului,
desigur, în grade şi modalităţi diferite.
Segmentele periferice - implicând formaţiunea receptoare şi formaţiunile
auxiliare - sunt de patru categorii după specializarea lor în recepţia stimulilor
luminoşi, termici, mecanici şi chimici. în cadrul fiecărei categorii se disting două
151
sau mai multe variante de receptori departajate prin nivelul excitabilităţii, deci,
prin adecvarea la sesizarea unor intensităţi mai mari sau mai mici ale stimulilor.
Adecvarea în raport cu intensitatea stimulilor nu trebuie considerată ca un
răspuns adaptativ linear al organismului la acţiunea unor stimuli de intensităţi
diferite, aşa cum există ei în realitatea ambientală. Expresia "adecvarea în raport
cu intensitatea" este nepotrivită adevărului pe care trebuie să îl definească,
utilizarea şi în continuare fiind doar o consecinţă a inerţiei limbajului ştiinţific. De
altfel, nici nu există o relaţie lineară între numărul variantelor de receptori cu
excitabilităţi diferite şi întreaga gamă a intensităţilor reale ale stimulilor din mediu,
măsurate cu instrumente speciale. Formaţiunile receptoare ale analizatorilor
sunt astfel structurate încât să "extragă" din plaja intensităţilor reale un domeniu
mai extins ori mai restrâns în strânsă dependenţă de semnificaţia (importanţa)
acestuia pentru viaţa organismului. Două exemple în acest sens vor fi
edificatoare. în cadrul categoriei chemoreceptive există mai multe variante: a)
care "extrag" şi convertesc în potenţiale de acţiune doar o mică parte din plaja
intensităţilor reale ale stimulului, în acest scop formaţiunea receptoare având
excitabilitate redusă, aşa cum este cazul mugurilor gustativi; b) care "extrag" şi
convertesc o parte mai mare din plaja de intensităţi, excitabilitatea lor fiind mai
ridicată, cum este cazul celulelor olfactive (neuroni); c) care convertesc integral
intensitatea reală a anumitor stimuli chimici (exceptând pierderile inerente),
excitabilitatea lor fiind maximă, aşa cum este cazul multor chemorecepton din
zonele reflexogene (interoceptori). Deşi în categoria mecano-receptorilor se
întâlnesc mult mai multe variante, al doilea exemplu pe care îl oferim este cel al
categoriei fotoreceptorilor. Pe lângă existenţa a două variante de celule receptoare
- cele cu conuri pentru intensităţi mari ale luminii şi cele cu bastonaşe pentru
intensităţi mici -, deosebite între ele nu atât prin excitabilitatea membranelor, cât
prin nivelul diferit al fotosensibilităţii pigmenţilor proprii, pe lângă toate acestea,
segmentul periferic este astfel organizat încât să producă o masivă reducere a
intensităţii stimulului luminos înainte de impactul cu celula receptoare. încât
conurile şi bastonaşele nu primesc lumina incidenţă, ci pe cea reflectată de
stratul pigmentar, mult diminuată în intensitate. Situaţia este similară şi în privinţa
calităţii stimulului. Astfel, din gama largă de valori ale anumitor unde
electromagnetice receptorul vizual "extrage" doar frecvenţele cuprinse între 397
mu şi 723 mu, iar cel auditiv din gama largă a sunetelor doar pe cele cu frecvenţe
cuprinse între 16 şi 20.000 Hz.

Analizatorii se disting unii de alţii şi prin codificarea diferită a mesajelor


specifice. Cu toate că există numeroase date experimentale care confirmă
acest lucru, ştiinţa este încă departe de momentul descifrării sintaxei şi
semanticii acestor modalităţi de comunicare. Deşi unitatea elementară cu
care se operează în procesul codificării este potenţialul de acţiune, acesta nu
are valoare informaţională în sine. Aceasta se dobândeşte numai prin gnjparea
152
a două sau mai multe potenţiale, separate prin intervale a căror durată este un
multiplu al duratei unui singurpotenţial de acţiune. Dacă vom considera că o
fibră nervoasă are labilitatea de 500 c/s, atunci durata fiecărui potenţial de
acţiune va fi de 2 ms. Pentru un interval arbitrar de 20 ms, două sau mai multe
potenţiale de acţiune se pot grupa într-o gamă foarte largă de modalităţi care,
transpuse în sistemul binar, pot sugera diferite informaţii (Fig. 60).

3
A A
1 0 0 1 0 0 0 0 0 0

b
A A A
0 i 0 0 1 0 0 0 1

c
AAA A J\ A
1 1 7 0 0 1 0 7 0 7

1 A A J\1 A1 A
\
Fig. 60 0 0 1 7'o 0 7
Modalităţi de codificare
pe canalul purtător 20ms

Cum labilitatea este o caracteristică ce diferă de la un neuron la altul


ea poate fi considerată ca unu! din elementele ce contribuie la diferenţierea
codurilor transmise pe canalele purtătoare. Un alt element de diferenţiere poate
fi amplitudinea potenţialului de acţiune care, deşi constantă pentru o prelungire
dată, diferă de la o fibră la alta.
Modalităţile de grupare (codificare) a potenţialelor de acţiune la nivelul
prelungirilor neuronale sunt difierite. Pe axon gruparea este decisă atât de
membrana somei, care funcţionează ca sumator-integrator, cât şi de ansamblul
format de conul de emergenţă şi primul nod care deţine rolul de convertor, de
fapt un filtru de amplitudini, pragul inferior fiind determinat de lungimea
segmentului cuprins între conul de emergenţă şi primul nod, iar cel superior
de valoarea potenţialului de repaus al axolemei, constantă pe toată lungimea
axonului. La nivelul dendritei gruparea (codificarea) se face în douămoduri,
după cum aceasta se află sau nu în relaţie sinaptică cu un alt neuron. în primul
caz, dendrita receptează neurotransmiţătorul eliberat de un buton axonal
presinaptic şi recodifică (regrupează) în raport cu tipul chimic, cantitatea şi
modul de eliberare ale acestuia, predeterminate de neuronul situat anterior. In
al doilea caz, formând ea însăşi receptorul, sau intrând în alcătuirea acestuia,
dendrita va realiza o codificare primară, grupând potenţialale în raport cu două
153
categorii de factori: a) intrinseci, reprezentaţi de excitabilitatea specifică
(densitatea canalelor ionice) şi de moment (gradul de fermitate a închiderii
canalelor ionice şi nivelul activităţii pompei de Na*-K+) a membranei şi b)
extrinseci, reprezentaţi de modul de aplicare (brusc sau lent) şi durata acţiunii
stimulului specific. încât, într-un circuit neuronal, aşa cum este cel dispus între
formaţiunea receptoare şi segmentul cortical - cu una sau mai multe staţii
sinaptice pe parcurs -, codificarea (gruparea) se realizează la cel puţin trei
nivele valorice, a) primară, în cadrul receptorului; b) secundară, la staţiile
sinaptice intermediare şi c) finală., în cadrul ariei corticale. Valorile diferite ale
celor trei nivele de codificare (recodificare) sunt determinate de numărul
intrărilor pe fiecare corp celular: cei ai protoneuronilor nu deţin alte sinapse
(intrări), cei intermediari deţin un număr mic de sinapse, iar cei corticali un
număr maxim de sinapse.
Necesitatea unei codificări la nivelul formaţiunilor receptoare este în
afara oricărui dubiu. Formaţiunile receptoare nu sunt însă componente binare
capabile să informeze doar despre prezenţa sau absenţa stimuiilor, ci
subsisteme cu mai multe stări posibile, în măsură să ofere informaţii şi despre
aspectele cantitative (intensităţii) şi calitative (nuanţe ale stimuiilor). Atât
intensităţile, cât şi nuanţele, semnificative pentru organism, care sunt "extrase"
ca utile din cele reale, variază pentru fiecare categorie de receptori în limite
atât de largi încât unul şi acelaşi senzor celular nu le poate acoperi în întregime.
Din aceste motive, formaţiunea receptoare a majorităţii segmentelor periferice
este alcătuită din mai multe tipuri de senzori celulari, fiecare fiind capabil să
extragă un anumit domeniu din plaja largă a intensităţilor şi nuanţelor proprii
stimuiilor semnificativi. Mai mult chiar, unii senzori individuali sunt activaţi numai
de începerea acţiunii stimulului, iar alţii numai de încetarea acesteia. încât,
formaţiunea receptoare a unui anumit analizator nu este omogen constituită,
ci ea reprezintă un ansamblu unitar de mai multe tipuri de senzori celulari
care se disting prin limitele discrete ale capacităţii lor de recepţie cantitativă
(Fig. 61) şi calitativă (Fig. 62).
INTENSITATEA STIMU-
LULUI MECANIC
-, . 1 -^ 1 •-

Fig. 61
Heterogenitatea în plan cantitativ a
formaţiunii mecanoreceptoare din tegument.
_ 1 -terminaţii nervoase libere;
2 - discuri Merkel;
3 - corpusculi Meisner;
§ \ 4 - corpusculi Vater-Pacini

154
FRECVENŢA
STJMULILâR

Fig. 62
Heterogenitatea în plan calitativ a formaţiunii
mecanoreceptoare din urechea internă

Se poate afirma, astfel, că procesul de codificare la nivelul unei


anumite formaţiuni receptoare este realizat secvenţial prin contribuţia separată
a mai multor tipuri de senzori celulari, fiecare generând o anumită informaţie.
Pentru ca aceste secvenţe informaţionale să alcătuiască un mesaj este
necesar ca ele să dobândească, prin integrare spaţio-temporală şi nu prin
simplă sumare, calitatea de structură unitară. întrucât, atât senzorii celulari,
cât şi căile lor de conducere sunt formaţiuni separate (influenţele reciproce
dintre acestea la nivelul segmentului periferic, respectiv de conducere neavând
valoare integrativă în sine), integrarea spaţio-temporală nu este posibilă decât
la niveiul segmentelor centrale. Abia la aceste nivele şi în acest mod codificarea
secvenţială de la periferie dobândeşte valoarea de mesaj. Având în vedere că
la nivelul centrului cortical se găsesc ariile de proiecţie ale tuturor formaţiunilor
receptoare, ca zone în care se constituie mesajele şi, că, tot aici, sunt posibile
cele mai numeroase şi mai variate relaţii sinaptice şi non-sinaptice, inclusiv
cu depozitele de engramare, putem conchide afirmând ca aceste mesaje, la
rândul lor, vor fi integrate tot aici în structuri semantice de ordin superior.
Dacă secvenţele informaţionale provenite de la senzorii celulari
periferici se pot structura în mesaje prin integrare temporo-spaţialâ la nivelul
centrului cortical, atunci şi la nivelul centrilor subcorticali, unde fac staţie
sinaptică segmentele de conducere, pot avea loc structurări ale informaţiilor
întrucât şi aici există integrare pe baza aceloraşi relaţii sinaptice şi non-sinaptice
între corpii celulari. însă, deoarece la nivel subcortical nu ajung decât o parte
din secvenţele informaţionale actuale şi, probabil, engramate, structura
constituită aici va fi mai săracă în conţinutul ei specific şi, prin aceasta, limitată
în potenţialităţile sale privitoare la integrarea organismului.
Mesajele constituite prin integrare la nivel cortical se traduc pe plan
subiectiv prin senzaţii conştientizate discret (când este implicat neocortexul re-
155
ceptor) sau conştientizate difuz, în forma unor stări generalizate (când este implicat
paleocortexul). Cum la originea senzaţiilor se află stimulii din mediu (extern sau
intern), iar conţinutul acestora din urmă este dat de abaterile de la valorile optime
ale parametrilor fizici şi chimici ai ambientului, se poate spune că orice senzaţie
reprezintă, în ultimă analiză, un semnal prin care centri nervoşi corticali sunt
avertizaţi asupra pericolului de afectare a homeostaziei organismului pe o direcţie
sau alta, deci, asupra pericolului creşterii nivelului entropiei sale.
De ia început trebuie subliniată diferenţa dintre homeostazie şi
entropie. în vreme ce homeostazia este o mărime ce caracterizează starea
sistemului, entropia este o mărime ce caracterizează evoluţia lui. Desigur,
analizatorii sunt formaţiuni ce deservesc în mod direct starea organismului şi,
abia în mod indirect şi prin aceasta, evoluţia lui în timp. Abordată din acest
unghi de privire, senzaţia, care ia naştere la nivel cortical prin integrare
superioară, conţine în ea nu numai informaţii privitoare la locul, natura şi valoarea
abaterii unui parametru fizic sau chimic din mediu (intern sau extern), ci şi
"indicii" privitoare la locul, natura şi valoarea răspunsului prin care aceasta
poate să fie corectată (dobândite prin experienţă şi stocate în memorie).
Spunem "indicii" şi nu "indicaţii" întrucât, pentru abaterea unui anumit parametru
există, în funcţie de circumstanţe, mai multe posibilităţi de corectare, directe
sau indirecte. Tocmai în legătură cu acest ultim aspect are loc la nivel cortical
cuplarea unei anumite arii receptoare cu una sau alta din ariile efectoare, adică
modularea organelor nervoase, ca expresie a posibilităţii lor de autoorganizare.

156
SECŢIUNEA a NI-a
COMPONENTA ENDOCRINĂ
A SISTEMULUI INTEGRATOR

Capitolul XI - Integrarea endocrină

Faptul că modalitatea neurală de integrare a organismului a apărut în


cursul evoluţiei după cea endocrină nu trebuie să conducă la concluzia greşită
că şi subsistemele nervos şi endocrin au apărut şi s-au dezvoltat în aceeaşi
succesiune. La celenterate, ca prime organisme pluricelulare, la care apare
pentru prima oară celula nervoasă - până aici ea nefiind necesară -, găsim un
sistem nervos în plină organizare care evoluează rapid de la forma de reţea
difuză de neuroni la forma superioară ganglionară, cu centri şi circuite
constituite, dar nu găsim încă un sistem endocrin organizat pe bază de glande
constituite şi interrelate. Modalitatea endocrină de integrare se realizează însă
la un nivel inferior în forma sistemului difuz de organizare, cu eficienţă redusă.
Abia dezvoltarea în continuare a subsistemului nervos se va însoţi şi de o
dezvoltare corespunzătoare a celui endocrin, dar aceasta nu ca o determinare
157
în baza intereselor celui dintâi, ci ca o consecinţă a creşterii gradului de
complexitate a organismului care "pretinde" un sistem integrator unic -
neuroendocrin - dezvoltat pe măsură. încât cele două subsisteme nu au o
evoluţie paralelă, ca două entităţi distincte şi interrelate, ci o evoluţie unitară,
ca două componente ale unei singure entităţi: sistemul integrator.

1. Mesajul hormonal
Unul din aspectele majore ce diferenţiază subsistemul endocrin de
cel nervos este insinuarea purtătorului de mesaj - hormonul - la nivelul fiecărei
celule. Dacă oricare celulă din organism, inclusiv cea nervoasă şi endocrină,
reprezintă o ţintă, un "efector" în cadrul unui "arc reflex hormonal", aceasta nu
însemnează nici că fiecare celulă este un loc comun pentru toţi hormonii, nici
că fiecare celulă răspunde la acţiunea unui singur hormon. Dacă fiecare hormon
este un purtător de mesaj, valoarea semantică a acestuia nu este
predeterminată ca atare în purtător, ci ea rezultă ca o formă de "descifrare"
numai în urma interacţiunii dintre acel hormon şi receptorul celular care este
în acelaşi timp şi iniţiatorul unui anumit tip de răspuns din partea celulei. Pentru
simplificare, putem considera macromolecula receptoare ca având doi poli
funcţionali: unul de intrare, de primire a mesajului, la care se leagă stereospe-
cific un anumit hormon şi unul de ieşire, de iniţiere a unui anumit răspuns
celular. între natura şi specificul celor doi poli ai aceluiaşi receptor nu este
justificată o relaţie de determinare uni-sau biunivocă în interiorul
macromoleculei, ci, mai degrabă, o determinare unilaterală, dar complexă,
dinspre interesele sistemului integrat în ansamblul său. încât, mai mulţi receptori
aflaţi pe celule diferite (sau chiar pe aceeaşi celulă) pot fi identici la nivelul
polului de intrare, toţi având stereospecificitate pentru acelaşi hormon şi diferiţi
la nivelul polului de ieşire, fiecare declanşând un alt răspuns, identici prin polul
de ieşire şi diferiţi prin cel de intrare, obţinându-se acelaşi răspuns celular la
acţiunea unor hormoni diferiţi, precum şi receptori cu un singur pol de intrare
(sau ieşire) şi mai mulţi poli de ieşire (sau intrare). Nu insistăm asupra unor
dovezi indirecte ce ar putea fi aduse în sprijinul celor de mai sus, ele fiind prea
numeroase. Subliniem însă faptul că, din această perspectivă, trebuie
reconsiderate atât natura, cât şi finalitatea raporturilor dintre integrat şi inte-
grator ş\ aceasta nu numai în sfera endocrină.

2. Secreţia de hormoni
Procesul de secreţie cuprinde două faze: a) sinteza produsului şi b)
eliberarea produsului sintetizat. în cele mai multe cazuri este intercalată şi o
fază de stocare, în timpul căreia produsul abia sintetizat suferă un proces necesar

158
de "maturare", de îmbunătăţire calitativă. Când, din anumite motive, o formaţiune
secretorie este suprasolicitată ea îşi va intensifica sinteza şi eliberarea scurtând
însă până la anulare timpul necesar maturării, in aceste condiţii se va elibera un
produs de calitate inferioară, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Principial, oricare celulă se poate dovedi capabilă de secreţie
"hormonală", desigur, cu diferenţele cantitativ-calitative de rigoare. S-ar putea
invoca împotriva acestei ipoteze lipsa unei determinări genetice în acest sens
ia majoritatea celulelor. Desigur, la celulele specializate în producerea de
hormoni genomul conţine factori determinanţi bine exprimaţi atât biochimic
cât şi funcţional. Aceasta nu exclude însă posibilitatea ca şi celelalte tipuri
celulare să deţină asemenea determinanţi într-o exprimare cantitativ-calitativâ
mai modestă chiar dacă numai ca forme genetice ancestrale ale etapelor
preneuronale ale evoluţiei când integrarea era realizată difuz, exclusiv prin
această modalitate. De altfel, modalitatea endocrină de integrare este unanim
acceptată într-o formă atât organizată (glandulară), cit şi difuză (tisulară).
Practic, capacitatea de a secreta hormoni sau produşi cu acţiuni
similare a fost dovedită pentru quasitotaiitatea tipurilor celulare, de la cele
epiteliale (endotelinele) şi fibrele musculare cardiace (factorul natriuretic) şi
până la limfocite (interleukine) şi neuroni (cibernine).

3. Nivelele de organizare a subsistemului endocrin


Există două nivele de organizare a acestui subsistem: a) nespecific,
difuz, cuprinzând quasitotaiitatea tipurilor celulare din organism care nu au ca
funcţie principală producţia de hormoni şi care nu se asociază în formaţiuni
glandulare delimitabile anatomic şi b) specific, cuprinzând celule de diverse
origini care au ca funcţie principală producţia de hormoni şi care se asociază
în formaţiuni delimitabile anatomic şi funcţional.
Nivelul difuz sau nespecific de organizare, considerat în ansamblu,
nu poate fi subdivizat nici după criteriul calităţii produşilor de secreţie, nici
după acela al distribuţiei topografice. întrucât aceşti hormoni, sau produşi similari
lor, nu sunt eliberaţi în sânge sau limfă, ci reprezintă mijloace celulare de
comunicare şi intercondiţionare funcţională la nivel local realizate pe arii şi în
domenii foarte restrânse, diversitatea lor biochimică este redusă şi foarte puţin
variabilă de la un teritoriu la altul. în primul rând, aceşti hormoni locali cu acţiune
pe distanţe mici, permit celulelor să-şi condiţioneze reciproc valoarea
metabolismului, cel mai probabil, prin influenţarea nivelului intrărilor şi ieşirilor
prin membrana periplasmatică. Necesitatea unei asemenea condiţionări este
imperioasă pentru populaţiile celulare aparţinând aceluiaşi ţesut deoarece toate
celulele realizează schimburi aproape identice cu un partener comun - lichidul
159
interstiţial. în al doilea rând, prin hormonii locali sau substanţe omoloage
acestora, celulele vecine îşi limitează expansiunea prin diviziune asigurând
ţesutului o creştere şi o dezvoltare unitare şi optime. Acest proces poate fi
influenţat, în mare măsură, de hormonii nivelului specializat, dar nu poate fi
determinat de aceştia. în fine, într-o modalitate mai complexă, prin hormonii
locali celuleie se "alertează" reciproc atunci când ajung în anumite stări limită.
O altă particularitate a acestui nivel de organizare este autonomia funcţională,
în sensul că secreţia hormonală difuză nu este supusă nici unui control exte-
rior zonei considerate, ci ea este autoreglată chiar prin intermediul şi în cadrul
raporturilor reciproce dintre celulele vecine. Această autonomie vizează doar
controlul secreţiei (reglajul) şi ea nu însemnează nicidecum o izolare faţă de
posibilele influenţe exterioare zonei. Pe lângă utilitatea practică a acestei
autonomii în procesele de reglare locală este de remarcat semnificaţia ei
teoretică. Integrarea organismului nu este, deci, rezultatul dirijării pas cu pas a
unor componente "ignorante" şi, din acest motiv, total nelibere, ci consecinţa
armonizării algoritmilor de funcţionare a unor subsisteme "iniţiate" şi, din acest
motiv, gradual libere în raport cu întregul.
Nivelul specific de organizare a subsistemului endocrin este unitar,
în primul rând, prin finalitatea comună a tuturor produşilor secretaţi - integrarea
în plan superior a organismului -, deci una de interes general şi nu local şi, în al
doilea rând, prin alcătuirea lui din formaţiuni glandulare distincte care au ca
funcţie principală secreţia de hormoni. Din aceste motive toţi hormonii acestui
nivel sunt eliberaţi în sânge prin intermediul căruia sunt distribuiţi unui număr
mare de beneficiari celulari. Hormonii nivelului specific sunt produşi şi eliberaţi
în cantităţi superioare celor ai nivelului difuz care au beneficiari puţini şi apropiaţi
şi care nu se diluează în întreaga masă sanguină. Pe de altă parte, alcătuirea
din mai multe şi diverse formaţiuni glandulare impune cu necesitate o
structuram şi o integrare perfecte în interesul nivelului, întrucât responsabilitatea
armonizării părţilor în cadrul organismului şi a acestuia în ambient nu poate fi
asumată decât de un sistem cu o ordine interioară corespunzătoare
Structurarea ca sistem a acestui nivel de organizare generează o anume
ierarhizare a formaţiunilor secretorii, una dintre ele dobândind rol primordial
nu numai în raport cu celelalte, ci şi în raport cu întregul (subsistemul endocrin).
După cum bine s-a intuit, acest rol revine hipofizei şi tot prin intermediul ei se
va realiza joncţiunea esenţială dintre componentele nervoasă şi endocrină ale
sistemului integrator unitar.
Unitatea dintre cele două nivele de organizare a subsistemului
endocrin - difuz (nespecific) şi organizat (specific) - se bazează, în primul
rând. pe comunitatea finalităţii - integrarea - şi a mijloacelor - hormonii sau
produşii similari acestorta - şi, abia în al doilea rând, pe reiaţii funcţionale
reciproce. S-a subliniat mai sus că nivelul difuz este autonom dar nu şi izolat.
160
Lipsa unui control direct şi permanent din partea hipofizei nu conferă
independenţă funcţională sistemului difuz, ci doar libertate de acţiune, şi
aceasta limitată; limitată însă nu de hipofiză, ci de interesele generale ale
organismului privind integrarea. în ultimă analiză, hormonii produşi de cele
două nivele de organizare sunt mesageri diferiţi care au aceeaşi destinatari -
celulele organismului -, reuniţi în jurul unui interes comun - integrarea. Relaţia
celor două nivele este mai mult una de complinire funcţională.

4. Structura subsistemului endocrin


Relaţiile semnificative dintre părţile (glandele) ce compun sistemul
endocrin 1, a căror totalitate dă conţinut structurii acestuia, se ţes în două
planuri: unul direct, prin acţiunile anumitor hormoni asupra anumitor glande
endocrine şi unul indirect, mediat de efectele produse de hormoni asupra
ţesuturilor şi organelor efectoare.
în cadrul relaţiilor directe, care au caracter selectiv - deci organizat - vom
menţiona, în primul rând, datorită importanţei, influenţa hormonilor hipofizari asupra
tuturor glandelor endocrine, inclusiv asupra hipofizei. întrucât afirmaţia, raportată
la ceea ce se susţine în prezent, poate şoca suntem obligaţi la o detaliere.
Deşi secreţia, ca funcţie specifică pentru giandele endocrine, este
unitară în conţinut şi finalitate, totuşi, cele două procese care o compun - sinteza
şi eliberarea produşilor sintetizaţi - se bucură de o anumită autonomie, fără ca,
prin aceasta, caracterul unitar să dispară. Sinteza hormonului, pentru oricare
glandă, este un proces anabolic, dependent de catabolism doar sub aspect
energetic. Ca urmare, ea este condiţionată, în primul rând, de aportul sanguin
de materie primă şi energie, deci, de starea vascularizaţieişi frecvenţa cardiacă
prin care se asigură un anumit debit circulator local. Ori, atât vasomotricitatea
cât şi ritmul cardiac sunt supuse controlului direct şi indirect al hipofizei şi, prin
consecinţă, nici o glandă nu se poate sustrage acestui control, nici chiar hipofiză.
De aid concluzia că secreţia oricărei glande este controlată sub aspectul sintezei
hormonale de hipofiză. Alta este problema eliberării produşpilor sintetizaţi.
Hormonii, fiind substanţe extrem de active, eliberarea lor din stocuri este oportună
numai în anumite momente şi circumstanţe şi, prin urmare, ea nu are nici o
legătură pe acest plan cu procesul sintezei lor, doar în măsura în care aceasta
limitează disponibilitatea la eliberare. Ca urmare, eliberarea hormonilor este
decisă de alţi factori decât cei care decid asupra sintezei lor. Din acest punct de
vedere independenţa eliberării este totală, atâta vreme cât sinteza îi poate face

1)
Date fiind remarcile de mai sus cu privire la rolurile şi raporturile celor două nivele
de organizare, vorbind în continuare de subsistemul endocrin vom face referire doar la
partea lui specifica, fără însă a pierde din vedere existenţa celei nespecifice.
161
faţă. Din acest motiv şi mecanismele care controlează eliberarea sunt total
diferite de cele care controlează sinteza. Când se vorbeşte de independenţa
unor glande endocrine faţă de controlul hipofizar se are în vedere, de fapt, doar
eliberarea, nu însă şi sinteza. Că între eliberare şi sinteză există o relaţie
metabolică, în sensul că golirea stocurilor stimulează sinteza, aceasta este o
altă chestiune care nu schimbă esenţa problemei. Deci, toate glandele endo-
crine sunt subordonate hipofizei în planul sintezei hormonilor, dar nu toate i se
subordonează în planul eliberării acestora. Chestiunea, deşi aparent
neimportantă, este esenţială pentru înţelegerea problemei integrării organismului,
întrucât pentru aceasta este importantă eliberarea hormonilor în cantitate potrivită
şi la momentul oportun şi mai puţin importantă modalitatea prin care glanda îşi
rezolvă problema stocurilor. Pentru a încheia, vom remarca faptul că mirarea în
legătură cu afirmaţia de mai sus, potrivit căreia hipofiza controlează activitatea
oricărei glande endocrine, este de sorginte terminologică, majoritatea dintre noi
neglijând faptul că secreţia este un proces dual: sinteză şi eliberare.
Tot în cadrul relaţiilor directe dintre glande se includ şi influenţele
exercitate de cei mai mulţi hormoni asupra hipofizei, în primul rând, de hormonii
a căror eliberare este controlată de stimulinele hipofizare. Deşi mecanismele
intime prin care se realizează influenţarea hipofizei nu sunt bine cunoscute,
este cert rolul retroaferent al acestor hormoni faţă de hipofiza ca glandă
coordonatoare. Dacă, în circumstanţe ce nu interesează la acest moment,
hipofiza comandă printr-o stimulină eliberarea unui hormon dintr-o anumită
glandă, concentraţia realizată de acesta în sânge va permite hipofizei "să afle"
dacă şi în ce măsură comanda a fost executată, pentru ca astfel să poată interveni
corector în caz de abateri. Când în sângele venit la hipofiza concentraţia
hormonului este inferioară celei comandate, hipofiza va elibera o nouă cantitate
de stimulină (feed-back pozitiv), iar când aceasta este superioară comenzii
hipofiza va opri eliberarea stimulinei respective (feed-back negativ) şi, dacă
abaterea este majoră, va pune în libertate o altă stimulină destinată unei glande
ce va elibera, la rândul ei, un hormon cu acţiune antagonică celui dintâi.
în fine, ţinând tot de relaţiile directe, sunt de considerat influenţele
hormonale exercitate între anumite glande periferice. Acestea nu sunt
întâmplătoare şi nici facultative, ci ele se integrează în structura specifică
subsistemului. Unele dintre ele au la bază acţiunile a doi hormoni asupra laturilor
opuse ale unui proces unitar- aşa cum este cazul insulinei (hipoglicemiant) şi
cortizolului (hiperglicemiant) -, altele, acţiuni hormonale unilaterale mai greu
de analizat în esenţa lor fiind prea puţin cunoscute - aşa cum este cazul
influenţei hormonilor epifizari asupra secreţiei endocrine a gonadelor.
în cadrul relaţiilor indirecte, mult mai generale şi, uneori, mult mai
subtile, se includ influenţele reciproce sau unilaterale exercitate nu prin
162
intermediul hormonilor, ci ai consecinţelor determinate de acţiunile acestora
Asemenea relaţii sunt valabile pentru toate formaţiunile secretorii, desigur, cu
particularizările de rigoare. Ele constituie fondul general pe care se grefează
relaţiile directe dintre glande, ambele categorii contribuind la realizarea unităţii
structurale a subsistemului endocrin, a sistemului integrator neuroendocrin şi
a organismului în ansamblul său. Din numeroasele exemple selectăm pe cel
mai cunoscut. Provocată de un exces temporar de insulina hipoglicemia ca
atare exercită un efect stimulator atât asupra celulelor secretoare de gluca-
gon şi a corticosuprarenalei, care vor elibera hormoni cu acţiune
hiperglicemiantă, cât şi asupra adenohipofizei care va elibera stimulinele
specifice cu acţiune sinergică acestora.

5. Arcul şi actul reflex endocrin


Deşi extrapolarea terminologică poate părea forţată, totuşi, la nivel
de principiu organizarea şi funcţionarea subsistemului endocrin sunt identice
cu organizarea şi funcţionarea subsistemului nervos. Şi aici suntem în faţa
unor autentice arcuri şi acte reflexe (Fig. 63).
L.Ah
F

CEF CH PSM
Fig. 63 1

Schema arcului reflex endocrin. CAFI


GP -
CAF - cale eferentă; HF -hipofiza; CEF - cale eferentă;
GP - glandă periferică; EF - efector;
CEF
CAFI - cale aferentă inversă; CH - concentraţia plasmatică a
hormonului eliberat de glanda periferică; CA FI
EF
PSM - parametru sanguin modificat prin acţiunea efectorului

Hipofiza îndeplineşte un dublu rol: de receptor şi de centru. Stimulii


sunt aduşi aici de sângele aferent şi sunt reprezentaţi de variaţiile semnificative
ale anumitor parametri ce caracterizează mediul intern, faţă de care hipofiza
manifestă sensibilitate directă. în conformitate cu natura şi mărimea abaterii
(variaţiei), hipofiza - în calitate de centru endocrin superior- emite o comandă
adecvată prin eliberarea în sângele eferent a unei stimuline care, însă, nu se
adresează direct efectorului, ci unei anumite glande periferice cu valoare de
centru subordonat şi abia aceasta va transmite comanda finală prin eliberarea
unui hormon propriu în sângele ce o părăseşte şi care are destinaţie, de regulă,
multiplă, spre mai mulţi efectori tisulari. După executarea comenzii de către
efector hipofiza, în calitate de centru endocrin de rang superior, primeşte, prin
acelaşi vas aferent, dar la a doua trecere a sângelui prin glandă, retroinformaţii
în baza cărora "constată" dacă şi în ce măsura şi-au făcut datoria atât glanda
periferică - prin concentraţia hormonului acesteia în sânge -, cât şi efectorul -
163
prin gradul de corectare a abaterii parametrului implicat. După cum uşor se
poate constata, ne aflăm în faţa unui autentic arc reflex, cu toată procesualitatea
lui specifică. Existenţa unor modalităţi de lucru identice în principiu nu reprezinză
un argument în susţinerea strânsei colaborări dintre cele două subsisteme, ci
dovada clară a unicităţii sistemului integrator neuroendocrin. Nu trebuie uitat
nici faptul că atât cdula endocrină, cât şi neuronul sunt, în fond, celule secretarii.

6. Timpul reflex în integrarea endocrină


Dacă o serie întreagă de aspecte specifice desfăşurării unui "act
reflex endocrin" sunt situate valoric mult sub cele specifice actului reflex nervos,
aceasta nu trebuie să conducă la concluzia greşită că cele două tipuri de
activitate reflexă se află pe paliere evolutive diferite. După cum s-a precizat
mai sus, evoluţia celor două subsisteme nu a fost succesivă, ci concomitentă,
subsistemul neural nefiind o alternativă a celui endocrin. Superioritatea în plan
funcţionai a subsistemului nervos este reală şi evidentă numai ca rezultat al
comparării sale cu subsistemul endocrin. Ea dispare însă atunci când cele
două subsisteme sunt judecate din perspectiva intereselor generale ale
organismului. Este greşită opinia potrivit căreia subsistemul neural ar fi mai
eficient în integrarea organismului decât cel endocrin. Fiecare este la fel de
eficient în procesul integrării întrucât fiecare realizează, în domeniul propriu de
activitate, exact ceea ce trebuie şi cum trebuie. Dacă ar fi fost necesar, util
organismului, ca în sfera de activitate a subsistemului endocrin procesele să
decurgă altfel, desigur, evoluţia ar fi făcut în timp corecţia necesară. Dacă
subsistemul endocrin este inferior întrucât nu poate realiza ceea ce i se cere
subsistemului neural, atunci şi acesta din urmă este inferior celui dintâi din
acelaşi motiv şi în egală măsură.
Un aspect funcţional care a înclinat serios balanţa în favoarea
superiorităţii subsistemului neural a fost acela al consumului mult mai mare
de timp în desfăşurarea actului reflex endocrin. Această realitate nu are însă
valoarea unui criteriu de ierarhizare, ci ea exprimă gradul înalt de evoluţie prin
specializare a laturii endocrine a sistemului integrator unitar, ca răspuns dat
unor necesităţi specifice organismului. Consumul relativ mare de timp este
determinat de modul de realizare (parcursul) a circulaţiei şi de viteza redusă
cu care sângele poartă mesagerii hormonali la locurile de acţiune. Astfel, pentru
ca o stimulină hipofizară să ajungă la o glandă periferică ea trebuie să parcurgă,
odată cu sângele şi în parte cu limfa, un drum lung: hipofiză - inimă - plămâni
- inimă - glandă periferică. Un drum similar va parcurge şi hormonul glandei
penfence pentru a ajunge la ţesuturile ţintă. Deşi mare, acest consum de timp
se dovedeşte adecvat majorităţii sarcinilor îndeplinite de subsistemul endocrin,
în cazul în care glanda face parte dintr-un arc reflex endocrin, căruia interesele
164
organismului îi "cer" o mai mare promptitudine în acţiune, atunci acest consum
de timp este scurtat în trei moduri şi la tot atâtea nivele valorice diferite.
în primul rând, este cazul arcului reflex endocrin prin care se reglează
valoarea glicemiei, un parametru biochimic al mediului intern ale cărui variaţii
trebuiesc menţinute în limite mult mai strânse (oscilaţii mici în timp) decât ale
lipemiei sau proteinemiei. Intoleranţa organismului faţă de variaţiile mari ale
glicemiei nu îşi are explicaţia în anumite proprietăţi speciale în plan biochimic
ale glucozei, ci în proprietatea fizico-chimică a acesteia de a genera o mare
forţă osmolară. Când concentraţia glucozei în lichidul periceluiareste mai mare
sau mai mică decât cea optimă, atunci forţa osmolară apreciabilă pe care ea
o dezvoltă sau nu determină mişcări compensatorii ale apei din celulă spre
exterior, respectiv din afară spre celulă, ceea ce are ca primă şi importantă
consecinţă schimbări corespunzătoare în concentraţiile ionilor Na', IC şi Ca2+
de o parte şi de alta a membranei celulare, concentraţii de care depinde
excitabilitatea celulelor. Din acest motiv neuronii se dovedesc a fi primele celule
afectate de hiper- şi hipoglicemie, ambele variaţii ducând, dincolo de anumite
limite, la comă. Faptul că în hiperglicemie apar produşi de degradare parţială
a glucozei, cu un pronunţat potenţial toxic, nu reprezintă decât dovada că
organismul încearcă, prin orice modalitate, să scape de pericolul mai mare pe
care-l reprezintă tocmai osmolaritatea. în aceste condiţii organismul este
"dispus" să facă orice cu glucoza - să o transforme prin neogeneză în lipide şi
proteine, să o degradeze parţial în corpi cetonici şi chiar să o elimine ca atare
- numai să evite efectele negative asupra celulelor excitabile provocate de
forţa osmolară pe care aceasta o dezvoltă. Din acest motiv, reducerea timpului
reflex în reglarea glicemiei este imperios necesară. Şi aceasta se realizează
prin scurtarea drumului dintre glanda periferică (insulele pancreatice) şi efector
(ficatul) între care se realizează un circuit sanguin de tip portal: sângele venos
al glandei, încărcat cu hormoni, se redistribuie direct efectorului, înainte de a
ajunge în vasele de reîntoarcere la inimă. Altfel, timpul reflex ar fi aproape
dublu întrucât la timpul necesar ajungerii stimulinei hipofizare la pancreas s-
ar adăuga şi acela necesar unei duble treceri prin inimă a sângelui încărcat cu
insulina sau glucagon în drumul său de la pancreas la ficat.,

în al doilea rând, este cazul arcului reflex endocrin prin care se reglează
valoarea calcemiei, un parametru fizico-chimic al mediului intern ale cărui variaţii
trebuiesc menţinute în limite şi mai strânse decât glicemia (comparaţia este
neadecvatâ esenţei problemei). Aceasta întrucât, după cum s-a constatat,
importanţa ionului Ca2* este imensă pentru organism, el fiind implicat în cele
mai importante mecanisme fiziologice: excitabilitatea celulară, eliberarea prin
exocitoză a produşilorde sinteză, mijlocirea acţiunilor hormonale ca al doilea
mesager etc. în consecinţă, scurtarea timpului reflex trebuie realizată la nivelul
importanţei parametrului implicat. Având în vedere numărul mare şi distribuţia
165
difuză a efectorilor acestui arc reflex, adoptarea circulaţiei portale se dovedeşte
nu numai inoperantă, ci şi imposibil de realizat. încât singurele soluţii eficiente
se dovedesc a fi scoaterea glandei periferice - paratiroida - de sub controlul
hipofizei în privinţa eliberării hormonilor specifici şi creşterea sensibilităţii
paratiroidei faţă de cele mai mici variaţii ale calcemiei. Paratiroida devine astfel
independentă faţă de hipofiză în privinţa eliberării hormonilor care se va realiza
sub acţiunea directă a concentraţiei Ca2* în sângele aferent glandei:
parathormonu! pentru scăderea Ca2* şi calcitonina pentru creşterea acestuia.
în fine, în al treilea rând, este cazul arcului reflex endocrin prin care
organismul în general trebuie pus în starea "gata de acţiune" atunci când intervine
o schimbare în mediu (intern sau extern), semnificativă ca valoare, dar insuficient
definită în conţinut. întrucât conţinutul semnalului este necunoscut (sau doar parţial
cunoscut), acţiunea de răspuns nu poate fi anticipată (sau nu în întregime) decât
ca iminenţă, nu şi ca modalitate. De aceea organismul trebuie să se dovedească
gata de orice acţiune şi această stare trebuie obţinută în cel mai scurt interval de
timp, altfel răspunsul - de care ar putea depinde chiar existenţa - poate fi tardiv sau
ne-posibil. Gata de acţiune, însă, nu însemnează numai o stare de alertă, ceea ce
în limbaj fiziologic se traduce printr-o excitabilitate neuromusculară ridicată, ci şi o
stare de "potentă acţională", ceea ce, în acelaşi limbaj, se traduce printr-o
disponibilitate momentană de resurse energetice (glucoza şi oxigen, în primul
rând). Din toate aceste motive, glanda periferică (medulosuprarenala) implicată
în acest arc reflex trebuie să elibereze aproape instantaneu hormonii săi specifici
(catecolamine). Cum nici o modalitate din cele analizate nu poate realiza acest
lucru, singura soluţie optimă s-a dovedit aceea ca glanda medulosuprarenala să
elibereze hormonii săi sub comandă nervoasă directă. Odată eliberate,
catecolaminele produc două efecte majore: sporirea excitabilităţii neuromusculare
- prin care se asigură starea de alertă - şi sporirea glicemiei (prin blocarea eliberării
insulinei) - prin care se asigură starea de potenţa acţională.

7. Sferele integrării endocrine


în cadrul procesului unitar al integrării organismului latura endocrină
reprezintă continuitatea iar latura neurală - discontinuitatea. Afirmaţia nu are un
sens exclusivist, fiecare latură deţinând, într-o anumită măsură, trăsături
caracteristice celeilalte. Continuitatea şi discontinuitatea se disting prin vitezele
diferite cu care ele evoluează atât în plan fiziologic (funcţional), cât şi în plan
biologic (genetic). în plan fiziologic subsistemul endocrin, prin viteza de lucru
mult mai redusă, realizează mai mult întreţinerea în timp, decât iniţierea proceselor
de integrare, aceasta fiind apanajul (deşi nu exclusiv) sistemului neural,
caracterizat de o viteză de lucru net superioară. întrucât fiecare subsistem este
o formaţiune heterogenă, în sensul că este alcătuită din mai multe componente,
166
fiecare cu anumite particularităţi funcţionale, viteza de lucru specifică acestora
nu deţine o valoare discretă, unică, valabilă pentru tot ansamblul. în totalitatea sa
subsistemul are o viteză medie de lucru, situată valoric la distanţă egală de
limitele minimă şi maximă specifice unora din componentele sale. Din acest
motiv vitezele de lucru ale subsistemelor se apropie prin extremele lor. Situaţia
este similară şi în plan biologic (genetic); evoluţia oricărui sistem nu reprezintă
un proces general, difuz şi uniform pentru toate componentele, deoarece
devenirea nu poate avea caracter de masă. Cel puţin din aceste două motive
nu este posibilă demarcaţia nată, în interiorul procesului integrator unitar, între
latura endocrină - reprezentând continuitatea - şi cea neurală - reprezentând
discontinuitatea. Este o dovadă în plus că sistemul integrator al organismului -
sistemul neuroendocrin - nu are caracter dual.
Cum în organism nu poate exista, nu un organ sau un ţesut, dar nici
măcar o singură celulă care să se sustragă integrării şi cum integrarea este
un proces unitar realizat de un sistem unic, se înţelege că atât existenţa, cât şi
devenirea organismului sunt condiţionate de integrarea neuroendocrină. încât
sferele integrării endocrine trebuie să acopere atât sincronismul existenţial,
cât şi diacronismul evolutiv.
în sfera existenţei integrarea endocrină este implicată în menţinerea
homeostaziei, în condiţiile în care asupra acesteia se exercită permanente
presiuni destabilizatoare atât din exterior, prin fluctuaţiile din ambient, cât şi din
interior, prin însăşi activitatea celulelor. Faptul că în planul existenţei sunt impli-
cate cele mai multe din glandele endocrine nu însemnează că hormonii acestora
au un rol mai mic în planul devenirii, cele două planuri neputând fi separate. în
sfera devenirii integrarea endocrină este implicată atât pe plan ontogenetic -
controlând dezvoltarea etapizatâ a organismului individual -, cât şi pe plan
filogenetic - asigurând un raport optim între conservatismul şi variabilitatea
caracterelor specifice. O importanţă aparte în această sferă a integrării endo-
crine o deţin glandele implicate mai direct în creşterea şi dezvoltarea
organismului: hipofiza, epifiza, tiroida, timusul şi gonadele. De aici nu trebuie să
se înţeleagă că aceste glande nu au implicaţii în sfera existenţei, ori că celelalte
nu au rol în planul devenirii. Toate glandele contribuie, desigur, în măsură diferită,
la integrarea organismului în dubla sa calitate: de sistem individual, sau entitate
fiziologică şi de element component al speciei, sau entitate genetică.

167
SECŢIUNEA a IV-a
SISTEMUL
INTEGRATOR NEUROENDOCRIN

Capitolul XII - Integrarea neuroendocrină


Integrarea organismului este un proces unitar ce nu poate fi realizat
decât de un sistem de organe unitar. Caracterul unitar al sistemului
neuroendocrin are, în primul rând, o bază onto- şi filogeneticâ, cele două
componente - neurală şi endocrină - având o dezvoltare şi o evoluţie
concomitente şi, în al doilea rând, o bază anatomică (histologică), celulele
ambelor subsisteme - neuronul şi celula endocrină - aparţinând tipului excitabil
- secretor, caracterizat de dezvoltarea mai mare a aceloraşi organite. în fine,
caracterul unitar al sistemului neuroendocrin are şi o bază funcţională, ambele
componente având acelaşi mecanism funcţional - actul reflex - şi aceeaşi
finalitate - integrarea organismului în toată complexitatea sa. Analiza în plan
fiziologic s-a făcut până aici separat pentru cele două subsisteme numai cu
scopul de a asigura o mai corectă şi profundă înţelegere a unităţii lor. Ceea ce
169
am comis prin aceasta nu este însă un sacrilegiu întrucât, fără a afecta
caracterul unitar al întregului, fiecare parte se dovedeşte capabilă şi de acţiune
solitară fie în interiorul limitelor libertăţii funcţionale de care se bucură, fie -
pentru scurt timp - în afara acestora. în plus, capacitatea de acţiune solitară
poate fi demonstrată experimental pentru fiecare din părţi.
Integrarea organismului realizată cu participarea întregului sistem are
la bază arcul şi actul reflex neuroendocrin. Datorită specificului funcţional al
fiecăruia - specific determinat de însăşi necesităţile organismului şi nu de
grade diferite de evoluţie -, modul de intrare în acţiune şi desfăşurarea în timp
a contribuţiei celor două subsisteme în cadrul aceluiaşi act reflex neuroendocrin
sunt diferite. Ca urmare a variaţiei semnificative a unui parametru (Fig. 64
AP), subsistemul neural, având sensibilitate mai mare şi latenţă mai mică, va
intra primul în acţiune şi va iniţia atât activarea într-un anumit sens a
subsistemului endocrin, cât şi - în multe cazuri - procesul în sine de corectare
a abaterii. După intrarea în acţiune, cu latenţă mai mare, a subsistemului
endocrin, cel neural îşi reduce (încetează) intervenţia, revenind episodic doar
în momentele în care se impune schimbarea sensului acţiunii endocrine,
datorită inversării abaterii (Fig. 64).

At i A NEURO
•1
y 1I
•i
1 i
1

_ _! L
Fig. 64
A >t11
.Ji-
^ P
Desfăşurarea în timp a intervenţiilor
•—vi i
celor două componente - endocrină
şi neurală - în corectarea abaterilor
t (AP) unui parametru (P)

1. Particularităţile integrării neuroendocrine


Dacă în planul alcătuirii arcul reflex neuroendocrin poate fi considerat
ca rezultat al conectării celor două arcuri componente - neural şi endocrin -, în
planul structurii actul reflex neuroendocrin nu poate fi redus la suma actelor
reflexe ce au loc la nivelul acestora. Cauza principală, dar nu şi unică, este
reprezentată de existenţa unui mediu intem comun pentru toate componentele
arcului neuroendocrin (receptori, centri, glande, efectori şi căi de conducere).
în acest sens un rol esenţial îi revine sângelui, componenta cea mai dinamică
a mediului intern. Unicitatea mediului intem asigură nu numai conlucrarea mai
eficientă a componentelor neurale şi endocrine în realizarea integrării
organismului, ci şi condiţionarea lor reciprocă prin care se accentuează
caracterul unitar al însuşi sistemului integrator.
170
Pentru înţelegerea corectă a arcului şi actului reflex neuroendocrin
sunt necesare câteva precizări. în primul rând, se impune considerarea
receptorilor şi din unghiul calităţii cibernetice a informaţiilor receptate la un
moment dat. Una şi aceeaşi informaţie captată la nivelul aceluiaşi receptor
poate avea, la un moment anume, calitatea de informaţie iniţială, iar la un alt
moment calitatea de retroinformaţie. Spre exernplu, dacă reducerea glicemiei
este determinată de creşterea consumului la nivel tisular ea este receptată ca
informaţie iniţială, iar dacă este determinată de acţiunea insulinei, eliberată în
procesele de reglare, ea este receptată ca retroinformaţie. Este necesar, de
asemenea, ca pe lângă capacitatea formaţiunilor receptoare de a detecta în
mod specific anumite variaţii din mediul intern, să se considere şi capacitatea
quasitotalităţii ţesuturilor de a detecta în mod nespecific aceleaşi variaţii, desigur,
la alte cote valorice. Spre exemplu, variaţiile glicemiei sunt detectate nu numai
de glucoreceptorii specializaţi din zonele reflexogene şi hipotalamus, ci şi de
celulele hepatice, musculare, neuronale etc. în al doilea rând, se impune ca în
cadrul arcului reflex neuroendocrin să fie considerat drept efector organul în
întregul său şi nu doar unul din ţesuturile ce îl compun. Pe lângă ţesutul spe-
cific, prin care îi este definită funcţia, organul deţine şi o vascularizaţie proprie,
prin care îi este condiţionată realizarea funcţiei. Dacă prin ţesutul specific
organele efectoare pot aparţine sferei somatice sau vegetative, prin
vascularizaţie toate ţin de sfera vegetativă. încât, activitatea unui organ efector
trebuie pusă întotdeauna în legătură nu numai cu ţesutul specific care o
realizează, ci şi cu vascularizaţia care o face posibilă. în analiza arcului şi
actului reflex neuroendocrin, glandele endocrine nu sunt considerate organe
efectoare, deşi ele au această valoare (cele periferice în raport cu hipofiza şi
aceasta din urmă în raport cu nucleii secretari ai hipotalamusului), ci un fel de
"centri" endocrini intermediari cu rol de comandă asupra efectorilor finali, cu
dispoziţie terminală în cadrul arcului. în al treilea rând, se impune a preciza că
sângele, pe lângă calitatea de a fi "obiect al integrării" (menţinerea homeostaziei
parametrilor săi fizici şi chimici), participă el însuşi la realizarea integrării
organismului, îndeplinind mai multe roluri în acest sens: a) sursă de informare
pentru receptori (informaţie iniţială); b) vehicul pentru mesagerii hormonali (rolul
de canal purtător); c) purtător de retroinformaţii şi d) omogenizatoral mediului
extracelular prin dinamica lui sporită şi prin unicitatea sa. Primele trei fiind
analizate şi cu alte prilejuri, vom face doar câteva remarci cu privire la ultimul
rol jucat de sânge în integrare.
Prin unicitatea şi dinamica sa sângele previne accentuarea unor
modificări fizico-chimice în anumite teritorii ale organismului, produse de însăşi
funcţionarea ţesuturilor, contribuind chiar şi în acest mod la integrare Astfel,
oricare ţesut (organ) este nu numai informat cu privire la starea funcţională a
tuturor celorlalte, ci şi influenţat de ea. Aceasta este o regulă generală căreia
171
nu i se poate sustrage nici una din componentele organismului. Asemenea
influenţe generalizate au consecinţe ce depind, pe de o parte, de semnificaţia
şi valoarea modificării produse într-un teritoriu al organismului şi, pe de altă
parte, de sensibilitatea proprie a fiecărui ţesut faţă de acea modificare. De
exemplu, consecinţele produse de modificarea natremiei vor fi mai puţin
spectaculoase decât cele produse de modificarea glicemiei, însă, în ambele
cazuri ele vor fi mult mai pronunţate la nivelul ţesutului neural decât la nivelul
ţesutului conjunctiv. întrucât, prin sensibilitatea foarte pronunţată faţă de
asemenea modificări ale mediului intem, sistemul nervos ar putea fi grav afectat
în funcţionalitatea sa, deci în însăşi capacitatea de a interveni prompt şi eficient
în chiar procesul corectării acelor modificări, o anume protejare a sa faţă de
acestea, sub forma unei estompări a influenţelor posibil negative, se impune
cu necesitate. Acest rol revine barierei hematoencefalice, un ansamblu for-
mat din capilare (specifice) şi anumite celule gliale care, fără a împiedica
schimburile, "amortizează" efectul modificărilor sanguine într-atât, încât la
nivelul lichidului cefalorahidian ele au, în cea mai mare măsură, doar valoare
informaţională şi numai în mică măsură şi dincolo de anumite limite şi valoare
de factor de influenţă asupra metabolismului ţesutului neuronal. In fine, în
legătură cu influenţele reciproce dintre ţesuturi, exercitate prin intermediul
modificărilor produse în sânge de însăşi activitatea lor, trebuie remarcat că
acestea pot afecta celulele atât în planul funcţiei lor specifice sau în cel al
metabolismului propriu, cât şi în ambele planuri, aceasta fiind funcţie atât de
natură şi amploarea modificării, cât şi de gradul de sensibilitate a celulei şi de
posibilităţile de care ea dispune pentru a se proteja în faţa lor. în al patrulea şi
ultimul rând, se cuvine a preciza că activitatea de integrare neuroendocrină a
organismului cuprinde două faze succesive: a) restabilirea homeostaziei şi b)
întreţinerea ei în timp. Deşi cele două faze au aceeaşi finalitate, diferenţele
dintre ele sunt remarcabile atât în ceea ce priveşte tipul şi numărul formaţiunilor
neuroendocrine implicate, cât şi, mai cu seamă, în privinţa intensităţii funcţionale
a acestora şi, implicit, a destrucţiilor posibile (uzurii) şi costurilor energetice,
într-un paragraf anterior s-a făcut precizarea că integrarea constă, în ultimă
analiză, în coordonare şi reglaj, în sensul că, în cazul apariţiei unei modificări
semnificative în mediu, sistemul neuroendocrin trebuie să decidă, în primul
rând, direcţia funcţională optimă pe care va fi angajat organismul şi, abia în al
doilea rând, nivelul de intensitate optimă a mecanismelor implicate în
materializarea acesteia. Din unghiul celor acum şi aici discutate se poate
observa că, pentru restabilirea homeostaziei, perturbată de o modificare
semnificativă din mediu (intern sau extern), este necesară coordonarea, iar
pentru întreţinerea ei în noile condiţii este necesar reglajul. în împrejurarea în
care modificările din mediu se succed la intervale scurte de timp şi în mod
aleatoriu şi această situaţie se extinde ca durată, sistemul neuroendocrin şi,

172
prin el întreg organismul, este suprasolicitat în direcţia unor repetate încercări
de restabilire a homeostaziei fără a o putea face integral, a unor succesive şi
costisitoare (prin uzură şi consum energetic) procese de coordonare lipsite
de rezultate imediate sau de perspectivă apropiată. O astfel de situaţie
generează starea de stress, stare cu pronunţate efecte negative asupra întregii
structuri bio-psiho-socio-culturale a individului uman. întrucât faza de restabilire
survine în urma afectării homeostaziei, specifică anumitor circumstanţe
ambientale (Fig. 65) şi sfârşeşte în momentul restabilirii homeostaziei, specifică
noilor circumstanţe ambientale, circumstanţe în care se include ca prezenţă
permanentă şi factorul de mediu care a produs afectarea, ea - faza de restabilire
- trebuie considerată ca o fază de tranziţie a sistemului între două stări posibile,
încât, starea de stress nu este altceva decât consecinţa generalizată a
prelungirii exagerate a fazei de tranziţie, caracterizată de funcţionarea alertată,
necoordonată a mecanismelor integratoare în căutarea unei noi stări stabile.
Starea de stress devine astfel o stare de disperare funcţională a organismului
în care, tocmai datorită disperării, mecanismele integratoare sunt scăpate de
sub control, ordinea sistemului fiind grav compromisă. încât starea de stress
nu este altceva decât expresia fiziologică a unei nepermise prelungiri în timp a
dezordinii funcţionale, a entropiei crescute a sistemului.

I FR FIJI

T I

_ , , , L-4- ( 1 1 . -'-H ( •-

Fig. 65
Fazele integrării neuroendocrine.
P variaţia parametrilor ambientali; F I, II - faze de stabilitate; FR - faza de restabilire a
homeostaziei; S - factorul de mediu (solicitare) modificat şi cu acţiune persistentă în timp

2. Arcul şi actul reflex neuroendocrin


Orice modificare semnificativă din mediul extern sau intern este
sesizată de un câmp receptor specializat (Fig. 66). La nivelul centrilor
neuroendocrini (care includ şi hipofiza) informaţiile purtate de căile aferente
sunt supuse unor procese de prelucrare bazate atât pe funcţia de sumator-
integrator a fiecărui corp celular implicat, cât şi pe capacitatea neuronilor de a
173
stabili între ei relaţii sinaptice şi non-sinaptice. Rezultatul prelucrării informaţiilor
este comanda. Cum, însă, gradul de complexitate anatomo-funcţională a
centrilor este diferit, el fiind maxim pentru centrul cortical (scoarţa în totalitatea
ei), deducem că şi procesele de prelucrare, ca şi rezultatele lor, vor avea
nivele calitative diferite, respectând aceeaşi ierarhie. Mai mult chiar, la nivelul
diencefalului, ca centru subcortical de cea mai mare complexitate, sunt elabo-
rate comenzi nu numai de un înalt nivel calitativ, ci şi de o dublă natură: electrică
(potenţiale de acţiune) şi chimică (hormoni), cele două laturi funcţionale ale
neuronilor fiind plenar exploatate.

J * -L J_ _

Fig. 66
Schema arcului reflex neuroendocrin.
S - stimul din mediul extern sau intern; R - extero-sau interoceptor, CNE - centru
neuroendocrin (în care este cuprinsă şi hipofiza); GP - glandă endocrină periferică; E -
efectorul somatic sau vegetativ; RAI - receptorul aferentaţiei inverse extero-sau
interoceptoare; MEI - mediul extern iniţial; MII - mediul intern iniţial; MEM - mediul extern
modificat de acţiunea efectorului; MIM - mediul intern modificat de acţiunea efectorului;
1 - cale aferentă nervoasă; 2 - cale eferentâ nervoasă ce comandă direct eliberarea
hormonului din glanda endocrină periferică (este cazul medulosuprarenalei);
3 - cale eferentă nervoasă ce comandă efectorii musculari somatici sau vegetativi;
4 - cale eferentă endocrină (stimuline hipofizare); 5 - cale eferentă endocrină spre efectori
somatici sau vegetativi; 6 - cale aferentă inversă nervoasă de la efectori somatici sau
vegetativi; 7 - cale aferentă inversă nervoasă de la exteroceptori; 8 - cale aferentă inversă
nervoasă de la interoceptori şi visceroceptori; 9 - cale aferentă inversă umoral-hormonală

între centri neuroendocrini şi glandele endocrine periferice se


realizează legături complexe ce asigură intercondiţionarea lor funcţională. în
primul rând, centri neuroendocrini controlează activitatea metabolică (sinteza
hormonilor) a tuturor glandelor endocrine (inclusiv a paratiroidei,
medulosuprarenalei şi hipofizei) prin reglarea calibrului vaselor de sânge care
le irigă. în al doilea rând, controlează eliberarea hormonilor din cvasitotalitatea
glandelor periferice fie direct, (Fig. 66, 2) prin comenzi nervoase
(medulosuprarenala), fie indirect (4) prin intermediul hipofizei (stimuline
174
hipofizare). La rândul lor, hormonii astfel eliberaţi ajung cu sângele şi la centri
(Fig. 66, 9) pe care nu numai că îi informează cu privire la modul în care
glandele au răspuns la comenzi (feed-back), ci îi şi influenţează direct sau
indirect, în activitatea lor. Comenzile nervoase şi endocrine ajung la efectori
(E) pe căi neuronale (Fig. 66,3) respectiv sanguine (Fig. 66, 5). Prin acţiunea
lor specifică efectorii produc modificări în mediu! extern (MEM) şi/sau intern
(MIM). Dată fiind existenţa necesară a unui anumit grad de libertate funcţională
e efectorilor, modificarea produsă în mediu de acţiunea de răspuns a acestora
poate fi conformă cu comanda primită sau poate să se abată de la aceasta.
Asupra gradului de adecvare a răspunsului efectorilor centri neuroendocrini
sunt informaţi pe căi aferente inverse (Fig. 66,7,8) atât nervoase, prin mijlocirea
extero- şi interoceptorilor (RAI), cât şi sanguine (Fig. 66,9) prin acţiunea directă
a hormonilor şi parametrilor plasmatici. în baza acestor retroinformaţii (feed-
back) centri neuroendocrini pot interveni corector în activitatea efectorilor.
Subliniem şi cu acest prilej importanţa faptului că toate componentele
arcului reflex neuroendocrin se află sub influenţa unui mediu intern comun, a
cărui stare fizico-chimică este nu numai un rezultat, ci şi o condiţie - aici
informaţională - a funcţionării acestora. Atât centri nervoşi şi glandele, cât şi
receptorii, căile de conducere şi efectorii vor suferi acelaşi tip de influenţe
atunci când în sânge va fi prezent, în cantitate mai mare sau mai mică, un
anumit hormon, doar gradul de influenţare va fi diferit, el fiind mai redus la
nivelul centrilor nervoşi şi al căilor intranevraxiale prin protecţia oferită de bariera
hematoencefalică. în acelaşi timp trebuie considerate şi influenţele unitare
exercitate asupra componentelor arcului prin intermediul consecinţelor
generale determinate de hormoni, pe lângă cele ale hormonilor înşişi. Spre
exemplu, catecolaminele descărcate de medulosuprarenala vor exercita atât
o influenţă directă ca hormoni, cât şi una indirectă prin valoarea glicemiei pe
care o sporesc. Dacă, prin natura şi mărimea lor, influenţele modificărilor din
mediul intern sunt unitare, răspunsurile date de fiecare din componentele arcului
neuroendocrin sunt profund diferite, ca mecanism şi efect local, dar unitare
prin consecinţa lorultimâ-integrarea.
Deşi în limbaj curent termenul de homeostazie este utilizat şi în
legătură cu parametrii individuali ai mediului intern, vorbindu-se frecvent de
homeostazia calciului, a glucozei e t c , în realitate homeostazia este o stare
ce caracterizează organismul ca întreg şi nu părţile componente, ea fiind
măsura nivelului redus al entropiei sale. în această ipostază homeostazia
reprezintă rezultatul final al activităţii integratoare a sistemului neuroendocrin,
unic şi indivizibil. Desigur, homeostazia poate fi perturbată pe diverse căi, dar
refacerea şi întreţinerea ei se realizează, în toate cazurile, prin intervenţia
aceluiaşi sistem integrator neuroendocrin. Dacă perturbarea homeostaziei
pe o anumită cale implică în mai mare măsură anumiţi receptori, centri şi
175
efecton aceasta nu dă dreptuî la considerarea fragmentară a sistemului
neuroendocrin, a organismului şi a homeostaziei sale. Pentru ilustrarea acestei
realităţi vom face o anaiiză sumară a integrării neuroendocrine a organismului
în condiţiile perturbării homeostaziei pe câteva din multiplele căi posibile.

3. Integrarea neuroendocrină a mediului intern


Exprimând o condiţie a existenţei sistemului viu, homeostazia mediului
intern este o stare pe care metabolismul celular o pretinde şi pe care, tocmai
realizarea lui, o distruge. Această contradicţie îşi are originea în calitatea de
sistem deschis a oricărei celule şi în faptul că lichidul interstiţial, ca partener în
realizarea schimburilor, este un bun comun şi limitat cantitativ. Mijloacele
fiziologice prin care se asigură constanţa fizico-chimică a mediului intern
(homeostazia) sunt reprezentate de sisteme de organe specializate în
realizarea schimburilor dintre acesta şi mediul extern organismului, unele
asigurând intrări m mediul intern (sistemul digestiv şi respirator), altele - ieşiri
din acesta (sistemul excretor şi respirator), între acestea şi celulele beneficiare
transportul fiind asigurat de un alt sistem specializat în acest sens (sistemul
circulator). întrucât nivelul metabolismului nu este constant în timp, ci el se
situează, în funcţie de anumiţi factori - interni şi/sau externi -, la oricare din
valorile cuprinse între o limită minimă (în condiţii bazale) şi una maximă (în
condiţii de activitate intensă) se impune cu necesitate adecvarea cantitativ-
calitativă a intrărilor şi ieşirilor la aceste oscilaţii ale metabolismului. Permanenta
adecvare este asigurată de mecanismele integratoare neuroendocrine, fiecare
purtând amprenta unei anumite specializări în plan fizic sau chimic.

3.1. Integrarea neuroendocrină în plan termic


Homeostazia organismului poate fi perturbată şi pe calea variaţiilor
termice. Cauzele acestor variaţii pot fi exogene sau endogene, iar sensul lor
negativ sau pozitiv.
Variaţiile termice negative sau pozitive cu origine externă angajează
formaţiunile receptoare dispuse la interfaţa organism-mediu extern,
reprezentată de tegument, mucoase etc, iar cele cu origine internă formaţiunile
receptoare specializate din zonele reflexogene, aflate în contact cu mediul
intern şi pe cele din muşchii scheletici. In legătură cu recepţia termică de la
nivelul musculaturii scheletice trebuie reţinut faptul că, datorită rolului ei pri-
mordial de retroinformare a centrilor nervoşi cu privire la activitatea acestor
efecton, ea este specializată numai pentru variaţiile în sens pozitiv, cele în
sens negativ (sub limita optimă) nefiind posibile din cauza permanenţei
tonusului muscular.
176
Căile neuronale ce conduc aceste informaţii se distribuie atât la centri
subcorticaii, la nivelul cărora se închid arcuri reflexe rapide şi standardizate,
cât şi la centrul cortical, la nivelul căruia se închid arcuri reflexe mai puţin
rapide şi modulare, ambele categorii având o finalitate comună: restabilirea şi
întreţinerea homeostaziei afectată în plan termic. Pentru o variaţie exogenă în
sens negativ centri subcorticali elaborează comenzi ce vor fi transmise direct
pe căi neuronale şi/sau indirect pe căi hormonale la acei efectori care, prin
răspunsul lor specific, sunt capabili să determine, pe de o parte, reducerea
pierderilor de căldură spre exterior şi, pe de alta, generarea de căldură şi
disiparea ei în mediul intern. în funcţie de mărimea variaţiei negative, dar mai
cu seamă de durata ei, sistemul integrator determină generarea unor efecte
de mai mică sau de mai mare amploare, respectiv efecte pasagere sau
durabile în timp. Când durata variaţiei negative este mică, reducerea pierderilor
de căldură se asigură prin vasoconstricţie în zonele de contact cu mediul
extern, generarea de căldură prin contractură musculară în aceleaşi zone
superficiale (piloerecţie), pentru scăderi mici ale temperaturii externe sau în
prima fază a celor mai mari, şi contractură în zone mai profunde (frisonul),
pentru scăderi mai mari, iar disiparea căldurii astfel produse - prin vasodilataţie
în alte zone decât cele superficiale. Când temperatura suprafeţei externe a
corpului scade sub o anumită limită, dincolo de care este periclitată însăşi
existenţa ţesuturilor ce o formează şi în condiţiile în care termogeneza internă
s-a accentuat, atunci sistemul neuroendocrin declanşează vasodilataţie
periferică restabilind starea termică a învelişului corporal.

Nivelul vasodilataţiei periferice este astfel stabilit încât să se asigure


un raport optim pentru organism între cantitatea de căldură generată la inte-
rior şi cea pierdută la exterior, chiar dacă pentru aceasta se plăteşte un impor-
tant tribut energetic. Totuşi, când acest tribut depăşeşte o anumită limită
sistemul neuroendocrin declanşează, în prelungirea mecanismelor fiziologice
simple, mecanisme comportamentale, mult mai complexe, dar şi mult mai
eficiente (adăpostirea, acoperirea corpului e t c ) . Asemenea acte
comportamentale se însuşesc prin condiţionare reflexă încât, la o nouă
experienţă de acelaşi tip, comportamentele sunt declanşate de la prima fază
fiziologică sau chiar anticipat, în baza unor informaţii de altă natură, dar care
anunţă posibila pierdere de căldură.
Când variaţia termică negativă rămâne durabilă atunci sistemul
neuroendocrin declanşează efecte fiziologice şi comportamentale mai
profunde şi persistente (adaptări). Datorită pierderii prelungite de căldură întreg
metabolismul energetic se stabilizează la valori mai ridicate şi se orientează
spre lipogeneză, ceea ce determină un aport alimentar crescut, asigurat printr-
o accentuare a apetitului culinar tocmai ca o consecinţă a temperaturii scăzute.
De asemenea, în plan comportamental, pe lângă acţiunile deja amintite şi altele
177
cu acelaşi sens, organismul este orientat preferenţial spre alimente mai
puternic calorigene, aşa cum sunt grăsimile de origine animală.
Deşi se susţine că însăşi scăderea temperaturii ar fi cauza creşterii
apetitului culinar, prin aceea că ea ar influenţa un centru hipotalamic responsabil
de instalarea stării de "saţietate", fie prin intermediul unor căi nervoase aferente
acestuia, fie prin acţiunea directă asupra lui a temperaturii mai reduse a
sângelui, totuşi, nu există dovezi experimentale certe în acest sens. Fără a
exclude această modalitate de răspuns a centrului hipotalamic se impune a
sublinia că ea nu este unica posibilă şi, oricum, nu cea mai probabilă. întrucât
centrul saţietăţii funcţionează şi în condiţii de temperatură optimă a
organismului, ar trebui să-i recunoaştem acestuia capacitatea de a primi şi
prelucra două categorii de informaţii: chimice şi termice. Presupunerea nu
este absurdă, dar ea vizează o soluţie prea complicată pentru natura vie care,
este fapt dovedit, selectează soluţiile cele mai simple şi mai eficiente din mai
multe posibile. în condiţiile în care organismul pierde în exterior căldură şi, în
scopul compensării, măreşte rata catabolizării în direcţie energetică a
glucidelor, lipidelor şi chiar a protidelor, tocmai reducerea concentraţiilor
acestora în sânge reprezintă un semna! major şi suficient pentru centrul saţietăţii
care, abia din acest motiv, va inhiba actul alimentaţiei mai târziu decât în condiţii
termice normale. încât, creşterea aportului culinar este mai mult o consecinţă
indirectă decât directă a scăderii temperaturii pe perioade mai lungi.
Variaţiile în sens negativ cu origine internă pot să apară numai în
condiţiile scăderii metabolismului sub nivelul bazai, aşa cum se întâmplă în
timpul somnului, al anesteziei generale şi în unele stări patologice. în timpul
somnului un rol esenţial revine actelor comportamentale atât la om, cât şi la
animale, orientate în direcţia reducerii pierderilor.
în cazul hipertemiei de origine externă sistemul neuroendocrin
determină intrarea în acţiune a unor efectori prin care se asigură creşterea
pierderii de căldură şi reducerea generării ei în interior. într-o primă fază,
pierderea de căldură spre exterior se face prin iradiere asigurată de
vasodilataţia periferică şi, în faza următoare, prin evaporarea lichidului de
transpiraţie, provenit din plasmă. Eliminarea apei plasmatice nu are un scop
în sine, ci ea se realizează pentru a transporta la exterior căldura aflată în
exces. Precizarea este necesară întrucât există şi o eliminare de apă cu scop
în sine: când presiunea sângelui creşte brusc peste o anumită valoare (starea
hipertensivă), eliminarea unei cantităţi de apă plasmatica devine benefică prin
reducerea volemiei. în acest caz însă, lichidul eliminat are temperatura normală
a sângelui din vasele periferice (transpiraţie "rece"). Facilitarea pierderilor de
căldură prin iradiere şi evaporare este asigurată prin declanşarea unor acte
comportamentale adecvate: vestimentaţie uşoară şi de culori deschise,
178
evitarea surselor de căldură, reducerea efortului fizic etc. în fine, diminuarea
generării interne de căldură se bazează, în primul rând, pe reducerea reacţiilor
metabolice exergone şi, în al doilea rând, pe scăderea aportului alimentar ca
urmare fie a reducerii catabolismului, fie şi a unei acţiuni directe a temperaturii
ridicate asupra centrului saţietăţii.
Hipertermia de origine internă se produce, în condiţii fiziologice, numai
în consecinţa unui efort muscular intens şi de durată. Receptorii implicaţi,
deşi fac parte din aceeaşi categorie, sunt nu numai dispuşi în zone corporale
diferite, ci şi integraţi în arcuri reflexe distincte. Cei situaţi în zonele reflexogene
fac parte din aceleaşi arcuri implicate în hipertemia de origine externă, ei
informând centri cu privire doar la creşterea temperaturii mediului intern, nu şi
cu privire la cauza ce a provocat-o. Cei dispuşi la nivelul musculaturii scheletice
intră în grupa proprioceptorilor şi ei informează alţi centri (cu excepţia celui
cortical), prin alte căi aferente cu privire la creşterea temperaturii locale din
muşchi, situaţie ce trebuie evitată întrucât prin aceasta poate spori fluiditatea
fosfolipidelor atât din membranele dendritelor şi axonilor aparţinând inervaţiei
muşchiului, cât şi din sarcolemă, generând grave modificări de excitabilitate,
în urma cărora au de suferit atât coordonarea şi reglarea mişcărilor, cât şi
procesul contracţii în sine.

3.2. Integrarea neuroendocrină în plan chimic


Homeostazia mediului intern poate fi afectată şi prin variaţiile în sens
pozitiv sau negativ ale concentraţiilor sanguine ale componentelor chimice:
oxigen, dioxid de carbon, ioni minerali, substanţe organice. Cauzele acestor
variaţii pot fi exogene sau endogene, motiv pentru care senzorii chimici sunt
orientaţi atât spre mediul extern (exteroceptori chimici), cât şi spre mediul
intern (interceptori chimici). în funcţie de calitatea (semnificaţia) componentei
chimice şi de valoarea abaterii sale în mediu sunt angajate arcuri reflexe
distincte, dar toate având aceeaşi finalitate.,
Integrarea internă a organismului în plan chimic este mult mai
complexă şi mai nuanţată decât cea în plan termic. Modalitatea chimică,
deţinând o gamă foarte largă de specializări la nivelul câmpurilor receptoare,
asigură o mare diversitate de răspunsuri reflexe. Ca şi în cazul modalităţii
termice şi aici receptorii orientaţi spre exterior vor asigura declanşarea unor
acte reflexe mai complexe, multe dintre acestea servind integrarea
organismului şi în alte planuri decât cel pur chimic. De asemenea, atunci când
sunt implicate în integrarea chimică internă, actele reflexe exteroceptive au ca
finalitate prevenirea modificării chimice a mediului intern (sunt anticipative),
spre deosebire de cele interoceptive care au ca finalitate corectarea modificării
chimice deja produsă în mediul intern (sunt constatative).
179
Cei mai cunoscuţi dintre chemoreceptorii orientaţi spre mediul extern
sunt localizaţi la nivelul primului compartiment al căilor respiratorie (receptorii
olfactivi) şi digestivă (receptorii gustativi), căi ce reprezintă principalele porţi de
intrare spre mediul intern a componentelor chimice de bază: oxigen, apă,
substanţe minerale şi substanţe organice. Aceste intrări de substanţă sunt
necesare menţinerii compoziţiei chimice constante a mediului intern în condiţiile
în care aceasta este permanent afectată de consumurile celulare, de eliminările
necesare şi de unele pierderi inevitabile spre exterior. Deşi menţinerea constanţei
chimice interne necesită corelarea valorică între intrări şi ieşiri, iar aceasta nu
este posibilă fără un control al celor dintâi, totuşi, receptorii olfactiv şi gustativ nu
participă la îndeplinirea acestui rol. Receptorul olfactiv nu este specializat în
detectarea concentraţiei O2 (şi a CO2) din aer, după cum nici cel gustativ în
decelarea conţinutului de proteine, lipide, glucide sau substanţe minerale din
alimente. Dispuşi în primul compartiment al căilor respiratorie şi digestivă cei
doi receptori informeată centri neuroendocrini cu privire la compatibilitatea aerului
şi alimentului sub raportul purităţii, centri declanşând reflexe de oprire a accesului
la zonele de schimb atunci când sunt prezente în concentraţii decelabile
substanţe străine intereselor organismului. Cei doi receptori sunt implicaţi şi în
numeroase alte reflexe ce asigură integrarea organismului pe alte planuri decât
cel ce vizează constanţa chimică a mediului intern. Alţi chemoreceptori orientaţi
tot spre mediul extern, deşi mai rar consideraţi ca atare, sunt localizaţi în zona
submucoasă a pereţilor stomacului, duodenului şi intestinului. Ei informează
centri nervoşi cu privire la compoziţia chimică a conţinutului acestor organe
cavitare, conţinut rezultat din transformările fizico-chimice ale alimentului (parte
a mediului extern) produse de secreţia specifică din fiecare zonă. în baza acestor
informaţii centri nervoşi pot executa un control eficient asupra tuturor organelor
implicate atât direct, prin comenzi nervoase adresate musculaturii netede din
vasele sanguine şi pereţii organului cavitar, cât şi indirect, prin comenzi hormonale
adresate aceloraşi efectori şi celulelor secretorii. Este de remarcat faptul că la
nivelul tubului digestiv, dată fiind complexitatea sporită a proceselor ce au loc
aici, s-a impus cu necesitate realizarea unui subsistem neuroendocrin propriu,
subordonat celui general al organismului. Plexurile intramurale (Meisner şi
Auerbach) şi celulele proprii secretoare de hormoni digestivi (gastrina,
colecistokinina, VIP etc.) asigură un control local al activităţii tuturor organelor
implicate în activitatea digestivă, degrevând astfel centri axului-cerebrospinal de
o mare parte din sarcinile integrării acestora şi asigurând o mai mare
promptitudine a răspunsurilor. Când capacitatea sistemului local este depăşită
de realitate, sau când apar modificări majore în starea organismului sau în
circumstanţele ambientale, abia atunci se impune intervenţia centrilor nevraxiali
care, însă, se realizează în cea mai mare măsură tot prin mijlocirea celui dintâi.

180
Chemoreceptorii orientaţi spre mediul intern, In fapt, spre componenta
cea mai dinamică a acestuia - sângele, sunt localizaţi, alături de mecano-şi
termoreceptori, la nivelul zonelor reflexogene din pereţii arteriali Prin poziţia
pe care o ocupă în arborele circulator chemoreceptorii interni sunt în măsură
să informeze centri neuroendocrini cu privire la modificările apărute imediat
ce sângele a părăsit inima, astfel încât, atunci când acesta a ajuns la ţesuturile
beneficiare, intervenţiile corectoare sunt deja în curs de derulare, nu numai
declanşate. în acest mod se câştigă timp, deci eficienţă în integrarea chimică.
Deşi unitară prin aspectele ei generale, integrarea în plan chimic a
mediului intern prezintă unele particularităţi legate de natura anorganică sau
organică a componentelor implicate. Pentru a înţelege acest aspect esenţial
este necesar să recurgem la o simplificare ce nu denaturează fondul problemei
aflată în discuţie. Vom considera mediul intern ca pe un spaţiu lichid închis -
cum şi este în realitate -, care scaldă celulele şi care se află în reiaţii de schimb
cu mediul extern, mediate de două bariere de transfer, una de intrare şi alta de
ieşire. Distincţia între acestea este doar funcţională, nu şi anatomică, una şi
aceeaşi barieră putând îndeplini ambele roluri. în aceste condiţii, homeostazia
devine o consecinţă a echilibrării cantitativ-calitative dintre intrare şi ieşire. O
asemenea considerare a homeostaziei este valabilă însă numai dacă dăm
termenului de ieşire înţelesul mai larg de reducere a concentraţiei sanguine a
unui component, indiferent dacă aceasta se produce prin eliminare la exterior,
prin transformare într-o altă componentă, prin depozitare în spaţiile intracelulare,
sau prin consum ca atare la nivel celuar, Spre exemplu, în grupa componentelor
anorganice ale mediului intern apa ocupă un loc aparte întrucât ea. spre
deosebire de toate celelalte, are o dublă provenienţă: exogenă şi endogenă.
Apa exogenă este de provenienţă alimentară şi, din acest motiv, ea face obiectul
schimburilor cu ambientul atât la intrarea, cât şi la ieşirea din mediul intern.
Cea endogenă este de provenienţă metabolică rezultând la nivel celular din
arderea în scop energetic a hidrogenului şi, din acest motiv, ea face obiectul
schimburilor doar la ieşirea din mediul intern, alături de cea exogenă. Pentru
ilustrarea mecanismelor generale de integrare în plan chimic şi a diferenţelor
ce apar între reglarea concentraţiilor componentelor anorganice şi ale celor
organice ne vom opri asupra calciului - pentru prima categorie - şi asupra
aminoacizilor, acizilor graşi şi monozaharidelcr, pentru cea de-a doua.
Datorită implicării ionului Ca2* în numeroase şi importante procese
fiziologice calcemia reprezintă.unul din parametrii chimici cei mai importanţi,
menţinerea ei la valori normale beneficiind de cele mai prompte şi eficiente
mecanisme de regiare. Sporirea eficienţei reglajului în acest caz se realizează
prin autonomizarea paratiroidei faţă de hipotalamus şi hipofiză în ceea ce
priveşte eliberarea parathormonului şi calcitoniei. în acelaşi sens operează şi
sensibilitatea sporită a ţesuturilor excitabile - în special a celui nervos şi
181
endocrin - faţă de variaţiile calcemiei. De aici şi rolul redus pe care l-ar putea
juca receptorii specializaţi din zonele reflexogene, a căror existenţă este, poate
şi din acest motiv, insuficient probată. Când variaţia calcemiei este de sens
pozitiv mecanismele neuroendocrine, generale şi locale, acţionează în direcţia
reducerii intrării acestui ion din mediul extern, prin scăderea absorbţiei intestinale
şi a sporirii ieşirii lui din mediul intern prin creşterea eliminării urinare şi - dacă
procesul de osificare nu este încheiat - prin sporirea, între anumite limite, a
reţinerii lui la nivelul oaselor. Nu trebuie neglijat faptul că anumite modificări
hormonale, produse în consecinţa creşterii calcemiei, ca şi creşterea în sine
a acesteia, pot determina sporirea afinităţii unor proteine plasmatice şi chiar
celulare (calmodulina) faţă de ionul de calciu, a cărui concentraţie în forma
liberă (ionică) este astfel diminuată. Dimpotrivă, când variaţia este de sens
negativ acţiunile neuroenedocrine vor spori intrările, vor reduce eliminările şi,
la nevoie, vor mobiliza o parte din calciul existent în oase. în aceste circumstanţe
hormonale şi ionice se va reduce şi afinitatea proteinelor plasmatice pentru
calciu, eliberarea lui de la acest nivel contribuind la restabilirea valorii normale
a calcemiei. în cazul în care ar fi vorba de un alt ion, de exemplu cel de K+,
care nu are implicaţii majore în constituţia organismului, ci doar în funcţionarea
lui, valoarea normală a concentraţiei sale în sânge (kaliernia) va fi menţinută
prin mecanisme neuroendocrine, generale şi locale, care vor opera exclusiv
la nivelul intrărilor şi eliminărilor. Legarea de proteinele plasmatice este operantă
şi în acest caz. Iniţierea mecanismelor neurohormonale însă se bazează aici
pe existenţa receptorilor specifici situaţi în zonele reflexogene.

Pentru menţinerea la valori constante a proteinemiei, lipemiei şi


glicemiei mecanismele neuroendocrine operează într-o modalitate cu totul diferită
şi la alte niveluri decât barierele de intrare-ieşire. Fiind vorba de substanţe organice
pe care organismele heterotrofe (om şi animale) nu sunt capabile să le
sintetizeze din substanţe anorganice, singura sursă din care acestea pot fi
obţinute este reprezentată de alimentele de origine animală şi/sau vegetală.
Cum, însă, fiecare specie heterotrofă prezintă un anumit profil nutriţional, impus
nu numai de necesităţile metabolismului individual, ci şi de cele ale
"metabolismului" ecosistemelor, în interiorul cărora se dezvoltă adevărate lanţuri
trofice, şi cum aceste profiluri se pot suprapune parţial pentru specii diferite, sau
total pentru indivizii aceleiaşi specii, la toate acestea adăugându-se
discontinuitatea distribuţiei spaţio-temporale a componentelor (plante şi animale)
fiecărui profil, în aceste condiţii procurarea hranei devine, în ultimă analiză, o
adevărată luptă pentru existenţă. Este, în fond, o luptă pentru resurse organice
şi, ca în orice luptă, există şi aici riscul, deloc neglijabil, ca unii indivizi să piardă
parţial (slăbire prin'subnutriţie) sau total (moarte prin inaniţie). Apare astfel o
situaţie contradictorie între cererea continuă şi în cantităţi cvasiconstante de
substanţă organică, reclamată de homeostazia mediului intern cu stringenţă şi
182
oferta discontinuă şi în cantităţi variabile, disponibilizată de mediul extern cu
zgârcenie. Contrarietatea este accentuată în plan calitativ întrucât alimentele nu
conţin proteine, lipide şi glucide în proporţiile reclamate de homeostazie. Soluţia
optimă, reţinută şi dezvoltată în evoluţie, este oferită de ficat, organ ce are valoarea
unei "uzine chimice" pentru organism şi nu pe aceea de glandă digestivă anexă.
Esenţa funcţională a acestui organ, raţiunea ultimă a apariţiei şi dezvoltării sale,
constă în armonizarea ofertei cu cererea prin adecvarea celei dintâi la cea din
urmă, adecvare ce se realizează însă nu prin modificarea cantitativ-calitativă a
mediului extern, ceea ce nici nu ar fi fost posibil, ci prin interpunerea ficatului
între cele două medii - extern şi intern - şi preluarea de la cel dintâi a rolului de
ofertant direct de substanţă organică pentru cel de-al doilea.
Când necesităţile o impun şi circumstanţele o permit, are loc hrănirea
organismului (la om alimentaţia). Din motivele arătate mai sus, organismul
manifestă tendinţa naturală de a încărca tubul digestiv cu cât mai multă hrană,
fără a depăşi însă capacitatea maximă de prelucrare, semnalizată prin apariţia
senzaţiei de saţietate. în urma proceselor de digestie, substanţele nutritive
complexe (proteine, lipide, polizaharide) sunt aduse la forme mai simple cu
moleculă mică şi absorbabile (aminoacizi, acizi graşi, monozaharide), fără
pierderea proprietăţilor esenţiale ale substanţelor din care au provenit. La nivelul
bariereai intestinale (intrare) acestea sunt transferate din mediul extern (Fig.
67) într-un compartiment limitat al mediului intern, cuprins în vasele venoase
ce părăsesc tubul digestiv şi care se adună într-un vas unic ce merge la ficat
(vena porthepatică) unde se recapilarizează. Pentru sângele portal
homeostazia nu numai că nu este necesară, el fiind cuprins într-un
compartiment limitat, dar ea ar fi contraindicată deoarece ar împiedica absorbţia
integrală şi rapidă a substanţelor atât de necesare şi greu de procurat.
Compoziţia lui este astfel decisă exclusiv de procesele de absorbţie. La nivelul
capilarelor portale substanţele organice sunt transferate din sânge la hepatocite
în forma în care au fost absorbite, cantitatea totală a acestora, ca şi proporţia
dintre ele, reflectând doar valoarea nutritivă a alimentului. Prin activitatea lor
specifică hepatocitele realizează1; a) transformarea unor aminoacizi (dar şi a
unor acizi graşi) non-self în aminoacizi (acizi graşi) specifici organismului in-
dividual; b) stabilirea proporţiilor specifice dintre proteine, lipide şi glucide prin
interconversia lor metabolică (acidul piruvic fiind nu numai un termen final
comun în catabolizarea aminoacizilor, acizilor graşi şi monozaharidelor, ci şi
un termen iniţial în anabolismul acestora) şi c) transformarea excedentului de
substanţă organică în substanţă de rezervă depusă pe termen scurt (glicogenul
hepatic) sau pe termen lung (lipidele adipoasei).
1)
Ficatul îndeplineşte şi numeroase alte roluri dar acestea sunt subsidiare în raport
cu cele analizate aici din perspectiva integrării în plan chimic. Unele dintre ele vor fi
analizate pe parcurs.
183
Fig.67
Rolul esenţial al ficatului în
menţinerea constantă a
concentraţiilor substanţelor
organice.
F - ficat;
TD-tub digestiv;
AH - artera hepatică,
Al - artera intestinală;
VPH - vena porthepatică cu origine
digestivă;
VSH - vena suprahepatică;
ME - mediu extern

După acest excurs, punctat cu detalii doar în măsura în care eie s-au
dovedit strict necesare înţelegerii mecanismelor de care ne ocupăm aici, să
revenim ia problema integrării în plan chimic în care sunt implicaţi interoceptoni
pentru substanţele organice.
Când concentraţia uneia din substanţe creşte în sânge centri nervoşi,
informaţi de chemoreceptorii din zonele reflexogene, trimit comenzi la regiunile
efsctoare atât direct, pe căi neurale (în specia! la vasele de sânge ale regiunii),
cât şi indirect, pe căi hormonale prin intermediul hipofizei (ia glandele perifence
care pot fi implicate, la vasele de sânge şi celulele regiunii efectoare). Ca
efector principal în asemenea cazuri ficatul va da curs comenzilor primite
restabilind concentraţiile şi raporturile normale dintre substanţele organice.
Sa admitem, cu titlu de exemplu, că centri nervoşi sunt informaţi de receptorii
zonei reflexogene cu privire la sporirea concentraţiei aminoacizilorîn sânge.
Doar în baza acestei singure informaţii centri nu pot elabora o comandă
completă întrucât efectorului trebuie să i se indice şi calea metabolică prin
care să se realizeze corecţia. Sunt necesare informaţii concomitente şi cu
privire la concentraţiile celorlalte substanţe organice. Dacă sporirea
proteinemiei se asociază cu valori normale ale tipemiei şi glicemiei, atunci
comenzile nervoase şi endocrine vor cuprinde indicaţia reducerii concentraţiei
aminoacizilor prin transformarea lor în grăsimi de rezervă depuse in adipcc;te,
caz în care ţesuturile adipoase sunt implicate ca efectori finali. Dacă, însă,
sporirea proteinemie; se asociază cu hipoglicemie sau hipolipemie, atunci

184
excesul de aminoacizi va fi convertit parţial în glucoza (gluconeogeneză),
respectiv în acizi graşi plasmatici (liponeogeneză), restul luând calea
depozitelor lipidice. Când, dimpotrivă, proteinemia se reduce, comenzile neu-
roendocrine vor indica transformarea în aminoacizi (proteoneogenezâ) a uneia
din celelalte două substabţe, mobilizată fie din plasmă - dacă concentraţia ei o
permite -, fie din depozitele temporare (glicogenul hepatic) sau permanente
(trigliceridele adipoase). Prin analogie se poate stabili mersul proceselor şi
pentru cazurile în care modificarea iniţială vizează glicemia sau lipemia.
Din cele de până aici rezultă că pentru substanţele organice
menţinerea constantă a concentraţiilor şi raporturilor dintre acestea nu implică
echilibrarea între intrările digestive şi ieşirile renale, aşa cum se întâmpla în
cazul celor anorganice. Adevăratul şi unicul ofertant de substanţă organică
pentru mediul intern este ficatul în calitatea sa de uzină chimică a organismului.
Interpus ca mijlocitor activ între cele două medii - cel extern, care îl
aprovizionează discontinuu cu materii prime şi cel intern, care îi solicită continuu
materii finite, ficatul este obligat să-şi asigure rezerve de materii prime.
Integrarea neuroendocrină, prin care se realizează în timpul evoluţiei această
acordare cantitativ-calitativâ, a determinat şi apariţia unor acte
comportamentale ale organismului îndreptate în acelaşi sens Numeroase
specii de animale, independent de poziţia ocupată în scara evolutivă, dar cu o
organizare superioară a sistemului neuroendocrin, desfăşoară instinctiv acte
comportamentale de stocare în exterior a alimentelor fie după o prealabilă
prelucrare (albine), fie neprelucrate (veveriţă). Omul, fiinţă bio-psiho-socio-
culturală, desfăşoară în acest sens acţiuni raţionale complexe, bazate pe
cunoaştere, prin care se urmăreşte, pe lângă realizarea de rezerve alimentare,
şi o structurare a profilurilor alimentare şi a comportamentelor, astfel încât
organismul, în general şi ficatul, în special, să fie degrevate în cât mai mare
măsură de sarcina interconversiei substanţelor organice. Toate acestea
ducând, în fond, la transformarea mediului extern într-un ofertant cât mai
apropiat valoric de calitatea de ofertant direct deţinută de ficat
La acest punct al discuţiei se impune o ultimă precizare. Homeostazia
mediului intern nu numai în plan chimic, ci în general, nu deţine un scop în
sine. Ea este o condiţie necesară desfăşurării metabolismului, o cerinţă
reclamată de celule care, astfel, deţin calitatea de beneficiari ai homeostaziei
în această ipostază celulele nu pot fi şi generatoare de homeostazie. Eie o
pretind, altcineva trebuie să Ie-o ofere Cu atât mai mult cu cât metaboiismul,
care o reclamă în mod imperios, tocmai prin desfăşurarea lui o distruge în
mod necesar. încât, la restabilirea şi întreţinerea homeostaziei mediului intern
în plan chimic vizând substanţele organice ţesuturile beneficiare nu pot
contribui Singurul generator de homeostazie organo-chimică este ficatul. De
aici se naşte concluzia, ca generator de homeostazie, ficatul (hepatocitele)
185
nu poate fi şi beneficiarul ei, cel puţin nu în aceeaşi măsură ca restul celulelor
Or, tocmai acesta este adevărul Sângele portal care vine de la tubul digestiv
şi scaldă hepatocitele nu este homeostazat, conţinutul lui în proteine, lipide şi
glucide fluctuând între iimite extrem de largi.

4. Integrarea neuroendocrină în mediul extern


Cele două planuri - intern şi extern - nu constituie obiective distincte
ale integrării, ci doar fazele unui proces unitar menit să asigure nivelul optim
scăzut al entropiei sistemului viu elementar - celula - şi, prin aceasta, a
sistemului viu supraunitar- organismul. Optimul entropie este exprimat în plan
fiziologic de homeostazie. Considerată ca o condiţie a vieţii homeostazia este
o stare necesară spaţiului intracelular Pentru ca ea să se menţină în condiţiile
realizării schimburilor de substanţă, energie şi informaţie cu mediul intim
extracelular (mediul intern al organismului), este necesar ca şi acesta din
urmă să fie constant în plan fizico-chimic, deci să se bucure de homeostazie
proprie. Cum şi mediul intern realizează schimburi cu cel extern, menţinerea
homeostaziei sale devine, la rândul ei, dependentă de constanţa fizico-chimică
a partenerului extern, deci, de menţinerea unei "homeostazii" a ambientului. în
fapt, homeostazia mediului intern (extracefular) şi cea a mediului extern
organismului sunt necesare nu ca scopuri în sine, ci ca modalităţi de asigurare
a homeostaziei propriu-zise din spaţiul intracelular. La nivelul celor trei
compartimente - exterior, interior şi intracelular - variaţiile parametrilor fizico-
chimici se petrec între limite valorice ce se restrâng progresiv în aceeaşi ordine,
ceea ce denotă o creştere în acelaşi sens a eficienţei mecanismelor
integratoare. Aceste mecanisme sunt comune în esenţa lor ultimă dar diferite
în formele de realizare. Numai sub acest ultim aspect suntem îndreptăţiţi să
vorbim de nivele de integrare diferite.
Relaţiile organismului pluricelular cu mediul extern se desfăşoară în
trei planuri; material (substanţă), energetic şi informaţional. Ca urmare, şi
integrarea organismului în ambient vizează aceleaşi planuri, fără ca prin aceasta
să se înţeleagă că este vorba de etape diferite ce s-ar succeda într-o ordine
anume. Relaţiile între cele trei planuri sunt concomitente, iar prevalenta, în
anumite momente, a unora sau altora dintre ele nu poate conduce la disjuncţii.
Substanţa ce pătrunde din exterior în mediul intern este purtătoare, în acelaşi
timp, nu numai de energie potenţială la nivelul legăturilor chimice, ci şi de
informaţie, prin variaţiile ei calitativ-cantitative. Relaţiile de schimb dintre mediul
extern şi mediul intern nu au scop în sine, ci ele sunt aservite exclusiv
schimburilor dintre mediul intern şi spaţiul intracelular. în mediul extern există,
însă, şi substanţe care, deşi nu fac obiectul schimburilor celulare, prin natura
lor chimică pot accede în mod ilicit la nivelul mediului intern şi de aici în spaţiul
186
intracelular, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Dacă faţă de unele
din acestea celula se poate apăra, faţă de altele- aşa cum sunt substanţele
cu dublă solubilitate (în apă şi lipide) - ea este total vulnerabilă. Tocmai din
acest motiv mecanismele ce integrează organismul în mediu au, în mare
măsură, şi un rol preventiv, determinând reacţii de evitare a unor asemenea
impacte. Pentru situaţiile în care reacţiile de evitare nu au fost eficiente
organismul în ansamblul său şi celulele dispun de mecanisme interne de
neutralizate şi/sau de estompare a efectelor produse de asemenea impacte.
Deşi, după cum s-a demonstrat, integrarea este un proces unitar,
mijloacele prin care se realizează şi se menţine homeostazia în cele trei spaţii
sunt de complexitate diferită: biochimice şi biofizice în spaţiul celular, - fiziologice
- în spaţiul extracelular (mediul intern) - şi comportamentale - în spaţiul ambiental
al organismului. Subliniem făptui că nu este vorba de categorii procesuale
disjuncte, ci de niveluri crescânde de complexitate ale unor procesualitâţi
unitare, în fond de grade diferite de structurare, pornind de la componentele
subcelulare şi ajungând până la sistemele de organe ce compun organismul.
Deşi actul comportamental se realizează prin mijloace fiziologice, iar acestea
prin mijloace biochimic-biofizice, valoarea intrinsecă a acestuia nu poate fi
redusă la suma însuşirilor lor. întrucât valoarea întregului rezultă dintr-o asociere
integrativă şi nu sumativă a valorilor parţiale.

4.1. Integrarea neuroendocrinăîn plan material


Necesităţile de substanţă reclamate de celule şi anunţate de senzori
interni specializaţi sunt resimţite la nivelul scoarţei sub forma senzaţiilor- ca
mesaje conştientizate discret - şi/sau a stărilor generale - ca mesaje
conştientizate difuz. în baza mesajelor primite sistemul nervos declanşează,
direct pe căi neuronale sau indirect pe căi hormonale, reacţii de răspuns în
plan comportamental menite să asigure satisfacerea necesităţilor celulare.
Astfel, reducerea concentraţiilor de substanţe organice în mediul intern, ca
urmare a scăderii aportului alimentar, sau a consumului intern excesiv,
determină apariţia, într-o primă fază, a senzaţiei de foame, apoi în faza
următoare, a unei stări generale de disconfort (ameţeli, leşin) determinată cu
precădere de scăderea glicemiei. în cazul în care hrănirea (alimentaţia la om)
se face la intervale regulate senzaţia de foame poate fi declanşată înainte de
afectarea homeostaziei prin condiţionare reflexă, excitantul fiind însuşi timpul
Găsim în aceasta încă o dovadă a rolului anticipativ al senzaţiilor, sistemul
nervos fiind astfel nu numai încunoştiinţat de afectarea homeostaziei, ci şi
avertizat cu privire la iminenta producere a acesteia. Dacă homeostazia este
afectată prin scăderea concentraţiilor substanţelor anorganice (în special a
ionilor minerali), deşi aceasta poate fi datorată tot scăderii aportului alimentar,
187
mesajele generate prin intermediul interoceptorilor nu determină apariţia
senzaţiei de foame, ci direct o anumită stare generală de disconfort (în funcţie
de gradul reducerii concentraţiei şi de calitatea ionului implicat).
Senzaţia de foame, conştientizată discret şi starea de disconfort,
conştientizată difuz, determină la nivelul centrilor neuroendocrini elaborarea
unor comenzi complexe ce se adresază unui număr sporit de efectori somatici
şi vegetativi, acţiunile conjugate ale cărora se manifestă sub forma
comportamentului alimentar. în esenţa sa ultimă comportamentul alimentar
este identic la toate speciile, el constând în acţiuni de căutare (procurare) a
hranei şi de hrănire propriu-zisă (alimentaţie), ambele desfăşurându-se cu
intensitate ce se reduce progresiv până la instalarea senzaţiei de saţietate.
Dacă senzaţia de foame a semnalizat apariţia une! necesităţi, senzaţia de
saţietate va semnaliza satisfacerea acesteia. Privit din acest unghi,
comportamentul alimentar îşi dezvăluie finalitatea doar în plan cantitativ, nu şi
calitativ. întrucât, însă, receptorii din zona reflexogenă suntdiscriminativi şi nu
globali, ei informează centri neuroendocrini despre reducerea sau creşterea
concentraţiei fiecăreia din substanţele organice sau anorganice, astfel încât
comenzile date efectorilor vor purta şi o amprentă calitativă. Pe această bază
comportamentul alimentar va consta nu în căutarea hranei în general, ci a
unui anumit fel de hrană, nu în hrănirea (alimentaţia) fără discernământ, ci în
hrânirea selectivă. Asemenea informaţii stau la baza unor procese neuroen-
docnne prin care sunt determinate preferinţele alimentare. Această latură
calitativă a finalităţii comportamentului alimentar poate fi privită şi ca o
modalitate de cruţare a ficatului, în primul rând, a tuturor celulelor, în al doilea
rând. Preferinţele alimentare resimţite în mod obiectiv asigură restabilirea
raporturilor optime dintre proteine, lipide şi glucide la nivelul mediului intern
fără efortul hepatic de interconversie a lor. Dacă ambientul este sărac în oferte
şi organismul nu are din ce selecta, atunci comportamentul alimentar se rezumă
doar la latura cantitativă a finalităţii saie, echilibrarea raporturilor dintre
substanţele organice rămânând în sarcina exclusivă a ficatului. Omul, informat
asupra unor astfel de realităţi, îşi dirijează comportamentul alimentar pe baze
raţionale, chiar dacă prin aceasta este obligat uneori să-şi învingă anumite
înclinaţii determinate mai mult subiectiv pe baze organoleptice.

4.2. Integrarea neuroendocrinăîn p!an energetic


în toate acţiunile fizice, ca şi în procesele psihice, toate ţinând de
raporturile sale cu mediu! extern, organismul cheltuieşte energie metabolică
stocată în ATP. Cum, însă, atât utilizarea, cât şi refacerea energiei din stocuri
sunt procese ce se desfăşoară exclusiv la nivelul spaţiului intracelular, ni se
pare logic să subscriem ideii potrivit căreia variaţiile energetice în acest plan
188
nu necesită analizatori specializaţi la nivelul mediului intern. Aceasta nu trebuie
să conducă la concluzia că variaţiile stocurilor energetice intracelulare nu au
şi un ecou extracelular. Un consum sporit de ATP la nivelul celulelor duce ia
creşterea concentraţiei ADP şi a PO43+ şi în mediul intern al organismului
(extracelular). încât, chiar dacă nu există asemenea analizatori interni,
specializaţi pentru sesizarea acestor produşi de degradare a ATP-ului, prezenţa
lor în lichidul interstiţial nu poate rămâne fără consecinţe, în primul rând la
nivelul neuronilor corticali. Aceştia poartă pe membrana lor situsuri (receptori
membranari) la care s-ar putea lega stereospecific adenozindifosfatul. Când
efortul fizic şi/sau intelectual se prelungesc în timp, sau ating o intensitate
mare într-un interval scurt, concentraţia ADP creşte peste o anumită valoare
prag şi, ca urmare, situsurile specifice de pe membrana neuronală încep să
fie ocupate progresiv de acesta. Legarea ADP-ului la membrana neuronilor
corticali determină apariţia stării de oboseală (uneori numită senzaţie), constând
într-o reducere a reactivităţii lor faţă de stimuli. Ca şi senzaţiile, starea de
oboseală semnalează afectarea homeostaziei organismului, în plan energetic
în acest caz şi implicit necesitatea imperioasă a refacerii resurselor de ATP.
Cum însă, reducerea valorii raportului ATP/ADP s-a produs în acest caz ca
urmare a faptului că viteza de utilizare a ATP-ului a depăşit viteza de refacere
a lui şi nu ca o consecinţă a epuizării materiale (substanţe organice furnizoare
de H), satisfacerea acestei necesităţi nu va reclama aport de substanţă
organică din exterior, ci doar un interval de timp în care să aibă ioc refacerea
raportului ATP/ADP. în consecinţă, sistemul neuroendocrin va iniţia şi întreţine
un comportament adecvat acestui scop: odihna, inclusiv somnul. Ne grăbim
să adugăm că, deşi reducerea valorii raportului ATP/ADP este implicată în
instalarea somnului, ea nu epuizează mecanismele acestuia. Prin intervalul
de odihnă se acordă timpul necesar pentru ca celulele să îşi refacă ATP-ul,
timp în care consumul lui este redus la minim.
Dacă reducerea raportului ATP/ADP în spaţiul celular, reflectată şi în
spaţiul extraceluiar, poate avea ioc în oricare zonă a organismului, determinând
creşterea concentraţiei ADP în tot mediul intern, apariţia stării de oboseală este
legată exclusiv de acţiunea ADP-ului asupra neuronilor corticali, scoarţa fiind
singurul centru ia nivelul căruia sunt conştientizate discret, respectiv difuz
senzaţiile şi stările generale ale organismului. întrucât este puţin probabilă trecerea
ADP-ului prin barierea hematoencefalică, din plasmă în lichidul cefalorahidian
şi, chiar dacă aceasta s-ar produce, este greu de admis o difuzie rapidă a
acestuia spre cortex, rămâne de considerat că starea de oboseală este
determinată doar, sau în cea mai mare măsură, de creşterea locală la nivelul
interstiţiuiui corticai a concentraţiei de ADP, ca urmare a solicitării mai mari a
neuronilor atât în timpul eforturilor fizice, cât şi intelectuale. Din aceste motive
consumul sporita! ATP-ului în arii corticale mai restrânse sau mai extinse duce
189
la creşterea a/c/a concentraţieiAPD-ului şi la instalarea stării de oboseală zonală,
respectiv generalizată. Astfel, dacă se execută ritmic mai multe tracţiuni la un
ergograf prin flectarea degetelor de la membrul superior, oboseala ce apare la
un moment dat, manifestată prin scăderea amplitudinii contracţiilor sau chiar
prin oprirea lor, interesează doar zona corticală implicată, performanţa contractilă
a altor segmente corporale nefiind afectată. Dacă în realizarea efortului sunt
implicate zone corticale mai largi, cu participarea mai multor lanţuri musculare,
atunci oboseala este generalizată. Că în ambele cazuri este vorba de oboseală
corticală şi nu musculară o dovedeşte faptul că, în cazul de mai sus, prin
aplicarea unorstimuli electrici direct pe nervul motor sau pe organul muscular,
activitatea contractilă a flexorilor degetelor mai poate continua încă un timp destul
de lung Prin administrarea unor substanţe (exemplu cofeina), capabile să
împiedice legarea ADP-ului de situsurile de pe membranele neuronale, instalarea
stării de oboseală poate fi amânată pentru un anumit interval de timp. Efectul
unor astfel de substanţe este dependent de specificul metabolic individual, de
particularităţile neuronale şi de anumite circumstanţe.

Disponibilităţile energetice ale organismului, concretizate în stocurile


celulare de compuşi macroergici (ATP şi CP) sunt afectate prin desfăşurarea
oricăror procese fiziologice active, independent de implicarea acestora în
integrarea pe plan intern sau în aceea pe plan extern. în condiţii fiziologice de
viaţă consumurile energetice ale organismului în raporturile cu lumea exterioară
sunt mult mai mari, chiar dacă ele sunt episodice, decât cele ce vizează
întreţinerea homeostaziei în plan intern. Tocmai din acest motiv integrarea în
plan energetic a fost tratată doar din perspectiva raporturilor organismului cu
mediul extern. în fapt, compuşii macroergici nu sunt supuşi unui consum
propriu-zis, ci ei doar se desfac şi se refac permanent, ceea ce se consumă
cu adevărat fiind acidul piruvic provenit din degradarea parţială a substanţelor
organice. Rolul compuşilor macroergici este acela de acumulatori ai energiei
chimice cuantificată la valori superioare. Procesele energetice pot fi imaginate
sub forma unui lanţ deschis de etape ce se succed mereu în aceeaşi ordine
(Fig. 68). Capătul iniţial al lanţului constituie polul de intrare a substanţelor
nutritive (giucide, lipide, protide) în calitatea lor de furnizoare de hidrogen, trecând
prin faza de acid piruvic. Arderea hidrogenului cu oxigenul respirator va pune
în libertate energia chimică, cuantificată la valori inferioare, care va fi utilizată
la refacerea ATP-ului şi astfel acumulată într-o cuantă de valoare superioară
ce va putea fi eliberată la nevoie (ieşire) în contracţie, sinteze şi transporturi
transmembranare. De aici se poate deduce că valoarea raportului ATP/ADP
poate să scadă atât prin creşterea utilizării (în ritmul refacerii sau mai rapid)
produsului macroergic la ieşirea din lanţ, sau prin reducerea aportului de
produşi microergici la intrare, cât şi prin ambele modalităţi. Dintre acestea
prima modalitate este dominantă la organismul aflat în condiţii fiziologice
190
normale, celelalte fiind prezente în situaţii fiziologice nenormale (subnutriţie,
malnutriţie, inaniţie), respectiv în situaţii patologice. în acest din urmă caz,
creşterea utilizării ATP-ului este datorată angajării unui număr mare de
mecanisme active prin care sistemul integrator încearcă să readucă entropia
organismului la nivel optim, să refacă, deci, starea de sănătate întrucât, starea
patologică nu este altceva decât expresia unui nivel crescut al entropiei.
ATP

RESP CONTRACŢIE
GLUCIDE SINTEZE
LIPIDE - AC. TRANSPORT
PROTIDE H20*C02 IEŞIRI
JNTRĂRI ADP

Fig. 68
Lanţul proceselor energetice la nivel celular; creşterea şi scăderea valorii raportului
ATP/ADP. RESP - respiraţie; e - cuantă microergică; E - cuantă macroergică

4.3. Integrarea neuroendocrinâ în plan informaţional


Adevărata existenţă a organismului (euribioza), implicând relaţii obligatorii
ce lumea înconjurătoare, nu poate fi concepută în afara capacităţii acestuia de a
se orienta în raport cu circumstanţele favorabile şi defavorabile şi de a selecta din
mulţimea de oferte material-energetice pe cele adecvate intereselor sale de mo-
ment, însăşi existenţa analizatorilor exteroceptivi este determinată de o asemenea
necesitate, iar coexistenţa segmentelor terminale ale acestora la nivelul aceluiaşi
centru (neocortextul cerebral), la care au acces şi informaţiile stocate în memorie,
nu reprezintă decât expresia nevoii de prelucrare a tuturor mesajelor utile la un
moment dat. Prin permanenta raportare a informaţiilor actuale la cele stocate într-
o experienţă anterioară sistemul nervos dobândeşte şi capacitatea de anticipare
încât, orice acţiune întreprinsă cu participarea scoarţei cerebrale nu se circumscrie
exclusiv prezentului, ci şi trecutului şi viitorului, mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Extinderea temporală în ambele sensuri faţă de prezent dă conţinut stării
conştiente. Ca urmare, conştienta este o stare graduală al cărei nivel este
determinat atât de cantitatea şi calitatea informaţiilor receptate actual şi a celor
stocate, cât şi, mai cu seamă, de calitatea şi rapiditatea prelucrării lor din care
rezultă calitatea şi distanţa în timp a anticipării. Rolul informaţiilor stocate în timp
este esenţial. Când un stimul extern acţionează asupra unui câmp receptor
organismul răspunde în mod specific acestuia. Ca urmare, în memorie vor fi
stocate informaţii nu numai cu privire la stimulul declanşator de acţiune, d şi cu
privire la acţiunea însăşi, indiferent dacă aceasta a fost sa nu adecvată (corectă).
191
Ulterior, cnce informaţie externă receptată la momentul prezent va declanşa !a
nivel cortical, pe lângă procesele specifice producătoare de senzaţii şi stan generale,
şi un proces de "căutare" în stocul preexistent (memorie) atât a unor informaţii
corespor aente cu stimulul actual, cât şi al unora privitoare la răspunsul dat în
trecut unui stimu! identic sau similar. (Fig. 69). Dacă o asemenea corespondenţă
este găsită în stoc informaţia actuală va fi considerată ca re-cunoscutâ şi ea va fi
supusă unei prelucrări de complexitate sporită, împreună cu elementele
informaţionale aparţinând experienţei anterioare de aceiaşi tip. în aceste condiţii,
comportamentul declanşat ca răspuns la acţiunea unui stimu! actual va avea un
grad sporit de adecvare şi un cost energetic redus, întrucât el va include, pe lângă
determinări actuale şi predeterminări izvorâte dintr-o experienţă similară. Dacă,
însă, stocul informaţional este mai sărac şi, din acest motiv., stimulului actual nu i
se găsesc elemente corespondente ia nivelul lui, atunci sistemul integrator "solicita'
culegerea unor informaţii suplimentare cu privire la detaliile acestuia. Dacă nia lor
nu ii se găseşte în memorie o corespondenţă directă sau apropiată, atunci se
solicită informaţii cu privire ia circumstanţele în care a apărut şi acţionează stimulul
actual sau, daca şi acestea au aceeaşi soartă, atunci sistemul trece in • aşteptarea"
unei noi schimbări, a unui nou stimu! ce poate fi corelat în timp şi spaţiu cu cel
dintâi Această fază se concretizează în adoptarea de către organism a unei atitudini
(comportament) ce trădează nu numai o stare de maximă concentrare a atenţiei,
ci şi de alertă generală, de pregătire pentru întreprinderea oricărei acţiuni posibile
(descărcările de catecciamine măresc atât excitabilitatea neuromusculară cât şi
glicemia) Costul energetic foarte ridicat în această fază nu conduce însă la o
îmbunătăţire a calităţii comportamentului de răspuns ia stimuli, în cazul în care
răspunsul va fi declanşat, ci dimpotrivă. Aceasta din cel puţin două motive. în
primul rând, pentru că acţiunea de răspuns va avea doa' o determinare actuală
nu şi o pre-determinare, în memorie nefiind găsite corespondenţele necesare şi,
în al doilea rând. pentru câ maxima concentrare a atenţiei duce la generarea pe
scoarţă a unui puternic focar de excitaţie care induce în jur o stare de inhibiţie
CORTEX CEREBRAL

RECEPŢIE (PREZENŢI
COMPARARE (TRECUŢI j — . 4 */j) ACŢIUNE
ANTICIPARE (VIITORI (COMPORTAMENT!

J STOC
MEMORIE

Fig. 69
Acţiunile şi comportamentele actuale se bazează pe experienţa şi sunt proiective S
stimui actua' P - receptor; E - efector 1 -4 - ord'nea desfăşurării proceselor în timp
•92
Consecinţele determinate de "căutarea" febrilă în memorie a unor
corespondenţe şi de aşteptare a unor stimuli noi ce ar putea să apară,
generează o stare de insecuritate, de disconfort general prin incertitudine.
Starea de insecuritate anunţă, în fapt, afectarea homeostaziei organismului în
plan informaţional, precaritatea în conţinut a depozitului de engrame, şi - deci
- apariţia unei necesităţi specifice: necesitatea de îmbogăţire a stocului
informaţional (experienţei). Comportamentele reflexe de investigare a
ambianţei, de aşa-numita "foame" de stimuli observate la animale, precum şi
de curiozitate la om, nu reprezintă decât modalităţi prin care o astfel de
necesitate poate fi satisfăcută. Dacă apariţia necesităţii genera starea de
insecuritate, de nelinişte, satisfacerea ei va fi anunţată prin apariţia stării de
siguranţă, de linişte. Cum însă lumea exterioară este din ce în ce mai dinamică
şi fiinţa umană însăşi într-o permanentă transformare bio-psiho-socio-culturală,
starea de siguranţă este pasageră, ea caracterizând intervale de timp tot mai
scurte, astfel încât, satisfacerea plenară şi de durată a acestei necesităţi
rămâne mai mult un deziderat în zilele noastre.
îmbogăţirea stocului informaţional nu trebuie înţeleasă ca un proces
cantitativ, ca o simplă adăugare de informaţii noi peste cele vechi. Ea este,
mai cu seamă, un proces calitativ întrucât orice nouă achiziţie presupune o
anume selecţie realizată în etape succesive şi la nivele diferite ale sistemului
nervos. Pe de altă parte, conţinutul stocului informaţional se restructurează
cu fiecare nouă achiziţie, dobândind noi valenţe în planul integrării. Deşi este
determinată genetic şi, în interiorul acestor limite, ea este educabilă, dinamica
restructurării stocului informaţional scade sensibil cu vârsta. Ca orice regulă,
însă şi aceasta îşi are excepţiile ei.

193
Capitolul XIII-Sferele
integrării fiinţei umane

Cele patru dimensiuni ale fiinţei umane - biologică, psihologică, socială


şi culturală - se dezvoltă în ontogenie în baza tot atâtor determinări omonime,
în fapt, dezvoltarea lor progresivă are loc prin procese unitare de integrare a
fiinţei umane în sferele vieţuirii (biologică), reflectării raţional-afective
(psihologică), coexistenţei pe bază de norme (socială) şi a valorizării prin creaţie
(culturală). Deşi comune tuturor fiinţelor umane, cele patru dimensiuni cunosc
o dezvoltare cu accentuate diferenţieri individuale, cauzele fiind de natură atât
genetică, cât şi educaţională.
Determinările genetice, reprezentând doar potenţialităţi pentru
devenirea fiinţei umane, sunt puse în valoare în cadrul procesului de instruire
şi educare (învăţare). Cu toate că învăţarea poate fi considerată, din perspectivă
fiziologică, drept un rezultat al integrării în planuri multiple - integrare bazată
pe mecanisme de tip reflex -, din perspectiva generală a fiinţei umane ea nu
poate fi redusă la simpla sumă a rezultatelor integrării în cele patru sfere ale
195
existenţei şi devenirii. Achiziţia şi stocarea informaţiilor nu sunt decât premise
ale învăţării, procesul în sine constând în prelucrarea specifică la nivel cortical
- nivel condiţionat atât de activutatea centrilor subiacenţi, cât şi de aceea a
subsistemului endocrin - a informaţiilor provenind din cele trei segmente
temporale: prezent - cele receptate actual -, trecut - cele stocate în memorie
- şi viitor - cele anticipate (pre-văzute). în consecinţa unei astfel de prelucrări
sunt elaborate comenzi ce se concretizează nu numai în acte
comportamentale reci, ci şi în efecte de natură psiho-afectivă. Acestea din
urmă, la rândul lor, nu sunt o simplă "coloratură" a comportamentelor, ci
componentele lor intrinseci. Ele constituie, pe de o parte, modalităţi hedonice
de evaluare a acţiunii, pe lângă cele pur praxiologice şi, pe de altă parte, mijloace
interioare de întreţinere şi dezvoltare a motivaţiilor, pe lângă cele exterioare,
încât, orice acţiune întreprinsă în scop integrator (de reducere a entropiei
sistemului) în sferele biologică, socială sau culturală deţine şi o componentă
psihologică-afectivă. în fapt, însăşi dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei
umane este, în mare măsură, o consecinţă a desfăşurării raporturilor dintre
dimensiunea sa biologică (de origine internă), ce îşi revendică dreptul la
satisfacerea necesităţilor sale specifice de vieţuire şi dimensiunile socială şi
culturală (de origine externă), ce îşi impun normele prin care se asigură
satisfacerea necesităţilor coexistenţei şi valorizării prin creaţie.
Integrarea fiinţei umane în oricare din cele patru sfere ale existenţei
şi devenirii se realizează în baza aceluiaşi principiu cibernetic - actul de tip
reflex - şi urmăreşte aceeaşi finalitate - optimul entropie -, chiar dacă modalităţile
şi mijloacele concrete sunt diferite. Homeostazia ca stare generală ce exprimă
nivelul optim al entropiei poate fi afectată pe numeroase căi aparţinând uneia
sau alteia din cele patru sfere. Independent de calea afectării şi de sfera din
care provine, creşterea entropiei este sesizată la nivel cortical (cu participarea
centrilor subiacenţi şi a subsistemului endocrin) sub forma unor senzaţii
specifice sau a unor stări mai mult sau mai puţin generalizate, fiecare anunţând,
în fapt, apariţia unei anumite necesităţi în una din cele patru sfere. Satisfacerea
necesităţii apărute, prin care nivelul entropiei este readus la valoarea optimă,
se instituie ca motivaţie ultimă a actelor comportamentale declanşate şi
întreţinute prin mecanisme neuroendocrine. Odată cu satisfacerea necesităţii
entropia este readusă la valoarea ei optimă şi aceasta este sesizată, tot la
nivel cortical, sub forma altor senzaţii şi stări, opuse ca semnificaţii celor dintâi.
Starea de disconfort, de o anume nelinişte resimţită la apariţia necesităţii nu
reprezintă decât expresia în plan psihica creşterii entropiei, aşa cum starea
de confort, de o anume împăcare resimţită în timpul şi după satisfacerea
necesităţii este expresia în acelaşi plan a revenirii entropiei la nivel optim. încât,
integrarea fiinţei umane în oricare dm cele patru sfere, realizată nemijlocit prin
mecanisme neuroendocrine, este nu numai reflectată sub forma trăirii
196
sentimentelor de insatisfacţie şi satisfacţie, de nelinişte şi împăcare, ci şi
controlată, dirijată şi modulată de planul psihic tocmai în raport cu aceste trăiri.
Cum însă trăirile sunt puternic individualizate, integrarea fiinţei umane în cele
patru sfere ale existenţei şi devenirii dobândeşte un pronunţat caracter subiectiv
şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte modul de realizare, ci şi, între anumite
limite, în privinţa realizării în sine a integrării (excesul, amânarea, abstinenţa).
De aici şi marea variabilitate individuală şi de grup în această direcţie.
Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane, deşi este un proces
unitar şi fluent, poate fi împărţită în trei etape în funcţie de prevalenta uneia sau
alteia dintre determinările sale. într-o primă etapă ea se datorează exclusiv
raporturilor dintre cerinţele biologice (ale Sinelui dat genetic) şi normele socio-
culturale, întrucât normele au un pronunţat caracter restrictiv faţă de cerinţe
aceste raporturi au o pregnantă tentă conflictuală generatoare, în plan psihic, a
sentimentului de frustrare. Valoarea forţei cu care se revendică satisfacerea
cerinţelor biologice fiind o particularitate individuală determinată genetic,
intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu norma socio-culturală va fi
direct proporţională cu aceasta. într-o asemenea etapă norma este respectată
numai întrucât ea este impusă. în etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii
psihologice, deja apărută, are loc preponderent în baza raporturilor specifice
dintre cerinţele acesteia (ale Eului constituit) şi normele socio-culturale care, pe
măsură ce îşi dezvăluie bogăţia de semnificaţii şi caracterul raţional, sunt inte-
grate progresiv acestei dimensiuni, ele devenind elemente constitutive proprii şi
operaţionale pentru individ, în această etapă norma este respectată numai întrucât
îşi dovedeşte raţional utilitatea (necesitatea). Respectarea normei devine astfel
din impusă, liber consimţită şi intensitatea sentimentului de frustrare se
estompează. în fine, în a treia etapă, dezvoltarea în continuare a dimensiunii
psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinsecă, lăuntrică, deci, o
autodezvoltare în baza raporturilor interne specifice dintre cerinţe în general
(biologice, psihologice, sociale şi culturale) şi normele socio-culturale interiorizate
şi, astfel, transformate în "bunuri" proprii (constituirea Suprae-ului). în această
etapă respectarea normei devine o chestiune nu numai liber, ci şi cu bucurie
consimţită, întrucât norma acţionează acum din interior, unde ea a fost integrată
în structurile specifice ale nivelului psihologic. Fiinţa umană devine astfel Fiinţă
morală. Respectarea normei devine o problemă de necesitate interioară
deoarece numai astfel se asigură, pe acest plan, valorizarea Eului în ochii proprii
şi ai celorlalţi. Din aceleaşi motive, respectarea normei, care în prima etapă
genera un vădit sentiment de frustrare, va genera acum un sentiment de împlinire.
Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor trei etape
şi împlinirea integrală a conţinutului fiecăreia reprezintă cazul cel mai fericit,
aproape de idealul fiinţei umane, în realitate, indivizii umani se situează la
197
maţiilor nu sunt decât premise sentimentelor de insatisfacţie şi satisfacţie, de nelinişte şi împăcare, ci şi
:rarea specifică la nivel corticai controlată, dirijată şi modulată de planul psihic tocmai în raport cu aceste trăiri.
subiacenţi, cât şi de aceea a Cum însă trăirile sunt puternic individualizate, integrarea fiinţei umane în cele
snind din cele trei segmente patru sfere ale existenţei şi devenirii dobândeşte un pronunţat caracter subiectiv
îcut - cele stocate în memorie şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte modul de realizare, ci şi, între anumite
îcinţa unei astfel de prelucrări limite, în privinţa realizării în sine a integrării (excesul, amânarea, abstinenţa).
izează nu numai în acte De aici şi marea variabilitate individuală şi de grup în această direcţie.
ă psiho-afectivă. Acestea din
1
tură' a comportamentelor, ci Dezvoltarea dimensiunii psihologice a fiinţei umane, deşi este un proces
e o parte, modalităţi hedonice unitar şi fluent, poate fi împărţită în trei etape în funcţie de prevalenta uneia sau
ice şi, pe de altă parte, mijloace alteia dintre determinările sale. într-o primă etapă ea se datorează exclusiv
iilor, pe lângă cele exterioare, raporturilor dintre cerinţele biologice (ale Sinelui dat genetic) şi normele socio-
ator (de reducere a entropiei culturale, întrucât normele au un pronunţat caracter restrictiv faţă de cerinţe
:urală deţine şi o componentă aceste raporturi au o pregnantă tentă conflictuală generatoare, în plan psihic, a
limensiunii psihologice a fiinţei sentimentului de frustrare. Valoarea forţei cu care se revendică satisfacerea
Jesfâşurării raporturilor dintre cerinţelor biologice fiind o particularitate individuală determinată genetic,
I, ce îşi revendică dreptul la intensitatea sentimentului de frustrare la impactul cu norma socio-culturală va fi
uire şi dimensiunile socială şi direct proporţională cu aceasta. într-o asemenea etapă norma este respectată
ormele prin care se asigură numai întrucât ea este impusă. în etapa a doua, dezvoltarea dimensiunii
arii prin creaţie. psihologice, deja apărută, are loc preponderent în baza raporturilor specifice
dintre cerinţele acesteia (ale Eului constituit) şi normele socio-culturale care, pe
:ele patru sfere ale existenţei măsură ce îşi dezvăluie bogăţia de semnificaţii şi caracterul raţional, sunt inte-
icipiu cibernetic - actul de tip grate progresiv acestei dimensiuni, ele devenind elemente constitutive proprii şi
tropic-, chiar daca modalităţile operaţionale pentru individ, în această etapă norma este respectată numai întrucât
ca stare generală ce exprimă îşi dovedeşte raţional utilitatea (necesitatea). Respectarea normei devine astfel
neroase căi aparţinând uneia din impusă, liber consimţită şi intensitatea sentimentului de frustrare se
calea afectării şi de sfera din estompează. în fine, în a treia etapă, dezvoltarea în continuare a dimensiunii
nivelcorticai(cuparticiparea psihologice devine o dezvoltare exclusiv intrinsecă, lăuntrică, deci, o
in) sub forma unor senzaţii autodezvoltare în baza raporturilor interne specifice dintre cerinţe în general
eneralizate, fiecare anunţând, (biologice, psihologice, sociale şi culturale) şi normele socio-culturale interiorizate
cele patru sfere. Satisfacerea şi, astfel, transformate în "bunuri" proprii (constituirea Suprae-ului). în această
le readus la valoarea optimă, etapă respectarea normei devine o chestiune nu numai liber, ci şi cu bucurie
portamentale declanşate şi consimţită, întrucât norma acţionează acum din interior, unde ea a fost integrata
ită cu satisfacerea necesităţii în structurile specifice ale nivelului psihologic. Fiinţa umană devine astfel fiinţă
aceasta este sesizată, tot la morală. Respectarea normei devine o problemă de necesitate interioară
se ca semnificaţii celor dintâi, deoarece numai astfel se asigură, pe acest plan, valorizarea Eului în ochii proprii
nţitâ la apariţia necesităţii nu şi ai celorlalţi. Din aceleaşi motive, respectarea normei, care în prima etapă
>rii entropiei, aşa cum starea genera un vădit sentiment de frustrare, va genera acum un sentiment de împlinim.
timpul şi după satisfacerea
entropiei la nivel optim. încât, Dezvoltarea dimensiunii psihologice prin traversarea celor trei etape
ifere, realizată nemijlocit prin şi împlinirea integrală a conţinutului fiecăreia reprezintă cazul cel mai fericit,
reflectată sub forma trăirii aproape de idealul fiinţei umane, în realitate, indivizii umani se situează la
197
distanţe diferite de acesta întrucât dezvoltarea dimensiunii psihologice este în
mai mare măsură dependentă de calitatea normelor şi de modul în care ele
sunt aplicate, decât de forţa cu care se revendică cerinţele; în mai mare măsură,
dar nu exclusiv. Tocmai din acest motiv subliniam mai sus că nu este posibilă
o corelare a fiecărei etape de dezvoltare a Eului cu anumite etape de vârstă
biologică. Există indivizi maturi, chiar vârstnici care au rămas doar la nivelul
de dezvoltare specific primei sau, cel mult, celei de-a doua etape, după cum
există indivizi tineri, chiar adolescenţi care, în precocitatea lor ce s-a întâlnit în
mod fencit cu un cadru socio-cultural adecvat, au reuşit să străbată toate cele
trei etape, rămânând ca, în continuare, ei nu numai să le împlinească integral
conţinutul ci şi sâ-l îmbogăţească (premise ale genialităţii).
Dacă dezvoltarea dimensiunii psihologice este un proces complex ce
se desfăşoară postnatal, geneza acesteia are loc încă în viaţa intrauterină, la un
moment în care sistemul nervos atinge un anumit nivel de structurare (nu numai
de alcătuire!). Geneza în perioada intrauterină se datorează, cel mai probabil,
unor forme simple de trăire a stărilor de confort şi disconfort cu origine în planul
biologic, al cărui nivel entropie poate fi situat la o valoare optimă sau uşor crescută.
Nu poate fi exclusă în această etapă nici contribuţia unor senzaţii (propriocep-
tive, labirintice, tactile şi, posibil, gustative), chiar dacă acestea sunt mai puţin
discrete decât cele din perioada postnatală. Este posibil, de asemenea, ca unele
elemente constitutive ale acestor trăiri să fie stocate ca atare în memorie, ele
formând primul sistem de referinţă la care vor fi raportate apoi primele informaţii
externe din timpul parturiţiei şi imediat după aceasta. Ca urmare, se poate spune
că fiinţa umană nu vine pe lume doar cu o singură dimensiune, cea pur biologică.
Mai mult chiar, la naştere scoarţa cerebrală are preformate anumite arhetipuri
de gândire ca primordii pentru dezvoltarea ulterioară în această direcţie. Unor
astfel de realităţi este greu să le stabilim determinările şi mecanismele de apariţie.
Oricum, aceste arhetipuri trebuie considerate exclusiv ca potenţialităţi şi nu ca
forme ale unei "eredităţi" sociale şi culturale cu un conţinut de norme concrete.
Ar fi însă greşit să considerăm că fiinţa umană vine pe lume ca entitate biologică
desăvârşită şi că dezvoltarea ei ulterioară ar interesa doar celelalte trei dimensiuni
date prin naştere ca potenţialităţi. în fapt, fiinţa umană deţine la naştere toate
cele patru dimensiuni în formele lor incipiente, de start pentru dezvoltarea lor
ulterioară. Că aceste forme, concretizate în premise materiale (de alcătuire) şi
relaţionale (de structură), sunt în mai mare sau mai mică măsură constituite ia
naştere, aceasta nu schimbă esenţa problemei întrucât toate au încă un drum
lung de străbătut până la desăvârşire. în plan pur biologic unele funcţii, cum sunt
respiraţia şi digestia, încep abia imediat după actul parturiţiei, în timp ce o alta -
funcţia de reproducere - devine actuală mult mai târziu. însăşi funcţia de integrare
în sfera biologică este precară în plan intem şi aproape exclusiv potenţială în
pian extern (totală neajutorare a noului născut).
198
Faptul că fiinţa umană vine cu cele patru dimensiuni doar în formele
lor incipiente şi potenţiale şi, din acest motiv, inoperante la parametrii valorici
specifici, constituie, desigur, un mare dezavantaj. Nu de puţine ori se afirmă,
cu real temei, că fiinţa umană este la naştere cea mai neajutorată şi, din acest
motiv, considerată, fără temei real, ca involuată în acest stadiu comparativ cu
speciile de animale superior organizate. în realitate, acest dezavantaj nu este
altceva pentru fiinţa umană decât tributul plătit pentru propria sa superioritate.
Raţiunea specific umană, dezvoltată, prin m e c a n i s m e încă
necunoscute, din inteligenţa proprie şi animalelor superioare, a transformat
lumea înconjurătoare dintr-un ambient limitatîntr-un univers nemărginit. Cât
este ea - raţiunea - un rezultat al reflectării acestui univers şi cât este ea un
daf pentru reflectarea acestuia, reprezintă o chestiune ce nu trebuie gândită
unilateral şi în sincronism, ci contextual şi în diacronism, devenirea lumii însăşi
fiind rezultatul unei evoluţii teleonomice. Universul existenţial al fiinţei umane
este nu numai nemărginit în spaţiu, ci şi infinit variabil în conţinut, el aflându-se
dintotdeauna, dar mai cu seamă după apariţia omului, într-o permanentă
transformare. în aceste condiţii, integrarea raţională a fiinţei umane devine un
proces nu numai cu o complexitate maximă, ci şi cu o dinamică accentuată,
încât, realizarea ei exclusiv în mod nemijlocit, doar în baza experienţei proprii
nu ar fi posibilă, aceasta însemnând, în fapt, o retrăire directă la nivel individual
a istoriei, cu un maxim consum de timp şi cu un minim câştig de progres. De
aceea, în dezvoltarea postnatală a fiinţei umane se impune cu necesitate
parcurgerea unei prime etape în care ponderea majoră să o deţină integrarea
mijlocită de experienţa generaţiilor anterioare, experienţă concentrată într-o
asociere integrativă de reguli, norme şi legi ce trebuie însuşite (şi respectate).
încât, integrarea mijlocită se bazează pe învăţarea prin educaţie şi instruire,
spre deosebire de integrarea nemijlocită care are la bază învăţarea prin
experienţă proprie. Cu cât universul existenţial este mai complex şi mai dinamic,
cu atât etapa integrării mijlocite va fi mai lungă şi mai bogată în conţinut. Astfel,
"copilăria prelungită" a omului dobândeşte justificarea" necesară. Desigur,
complexificarea crescândă a universului existenţial impune, la un moment
dat, o prelungire a etapei de integrare mijlocită până la limita dincolo de care
ea s-ar transforma într-un dezavantaj atât în plan individual, cât şi social. Un
astfel de impas nu poate fi depăşit decât prin modificarea calitativă a conţinutului
ei şi prin adoptarea unei alte tehnologii a însuşirii acestuia (reformarea
procesului de învăţare). Copilăria prelungită a fiinţei umane, ca tribut plătit pentru
propria sa superioritate, aduce şi un imens avantaj. Anume acela că, venind
pe lume cu cele patru dimensiuni doarîn stadiile lor incipiente, fiinţa umană şi
le va putea dezvolta în această etapă nu numai concomitent şi unitar, ci şi în
deplină concordanţă cu un univers existenţial în mişcare: cel care a fost - prin
integrare mijlocită şi retroactivă -, cel care este - prin integrare nemijlocită - şi
199
ci unul doar bazat pe principiul reflectării. Constituirea şi dezvoltarea depozitului
de informaţii conferă fiinţei umane posibilitatea integrării în prezentul trăit prin
permanenta raportare la trecut şi prin permanenta anticipare a viitorului.
Imaginea viitorului astfel construită poate revela fiinţei umane nu numai aspecte
concordante cu lumea reală, ci şi aspecte discordante cu aceasta. Pe lângă
faptul că această discordanţă devine o sursă de nemulţumiri interioare, ea se
instituie şi ca o sursă de motivaţii pentru unele atitudini critice, precum şi ale
unor acţiuni de corectare a lumii, de transformare a ei în sensul unei mai mari
apropieri de specificul uman. în acest mod fiinţa umană se dovedeşte a fi nu
numai un produs al lumii în care trăieşte, ci şi un creator al ei. La rândul ei,
lumea schimbată influenţează dezvoltarea fiinţei prin integrarea în noile
circumstanţe, acest dinamism accentuându-se progresiv. Totul este ca viteza
cu care se schimbă lumea să nu depăşească viteza cu care se pot realiza
procesele integratoare, adaptative ale fiinţei umane, altfel, preţul plătit de aceasta,
mai cu seamă la nivelul dimensiunii sale psihologice, se dovedeşte prea mare
în comparaţie cu avantajele dobândite prin schimbarea lumii. Menţinerea
echilibrului în această direcţie nu se poate realiza pe baza bunului simţ, ci
numai pe baza raţiunii. Schimbând lumea, prin îmbogăţirea sferelor ce o
compun, fiinţa umană se schimbă, în fapt, pe sine şi, prin aceasta, ea devine
produsul propriei sale creaţii. Cum, însă, schimbarea lumii este rodul raţiunii,
fiinţa umană se dovedeşte a fi produsul complex rezultat din îmbinarea a două
valori majore: aceea a istoriei lumii în care s-a format şi aceea a gândirii
proiective prin care s-a transformat. întrucât însăşi istoria lumii este rodul
gândirii predecesorilor, fiinţa umană poate fi considerată ca un produs raţional
al Naturii. Doar din această perspectivă şi în acest mod se poate afirma că
omul nu reprezintă altceva decât acea parte a Naturii prin care aceasta devine
conştientă şi responsabilă de propria sa existenţă.

201
ABREVIERI ÎN TEXT

A - anion organic (în special substanţe proteice)


ADP - adenozin-di-fosfat (rezultat prin ruperea unei legături fosfat-
macroergice din ATP)
AMP - adenozin monofosfatul ciclic (rezultat prin rupere a două legături
fosfat-macroergice din ATP şi ciclizare. Are rol de mesager
intracelular de ordin secund)
ATP - adenozin-tri-fosfat (compus macroergic de stocare a energiei
chimice obţinută din oxidarea hidrogenului)
ATP-ază - adenozin-tri-fosfatază (enzimă ce catalizează reacţia de
descompunere a ATP în scopul eliberării unei cuante mari de
energie necesară proceselor active: contracţie, sinteze, transport
activ, etc.)
CP - creatin-fosfat (compus macroergic din desfacerea căruia rezultă
energia chimică necesară refacerii rapide a ATP)
DNA - acid dezoxiribonucleic (suport al informaţiei genetice stocat în
nucleul celulei)
GABA - acid gama-amino-butiric (neurotransmiţător inhibitor)
GMP - guanozin-monofosfatul ciclic (rezultat prin ruperea a două legături
fosfat-macroergice din GTP şi ciclizare. Are rol de mesager
intracelular de ordin secund)
GTP - guanozin-trifosfat (compus macroergic de stocare a erfenrgiei
chimice)
P - ionul fosfat (PO%)
PA - potenţial de acţiune (variaţie rapidă a potenţialului electric al
membranei produsă sub acţiunea stimulului)
PR - potenţial electric de repaus al membranei
RNA m - acid ribonucleic masager (transportă mesajul genetic de la nucleu
la ribozomi)
VIP - Vasoactive Intestinal Polypeptid (hormon cu acţiune digestivă
produs de intestin)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

J.E.Birren, K.W.Schaie (eds) - Handbook ofthe psychology ofaging, 3rd ed. san
Diego, Ca: Academic Press, 1990
R.H.Carpenter Neurophysiology, Arnold, London, 1984
D. Emslie-Smith, CPaterson, T. Scratcherd, N. Read - Textbook of Physiology,
Eleventh ed., Churchill Livingstone, Edinburgh, London, Melbourne, New York, 1988
A.C. Gayton - Physiologte de l'home, HRWLTE, Montreal, Toronto, 1974
E.R.Kandel, J.H.Schwartz, Principles of neural science, 2 nd ed. Elsevier, New
York, 1985
J.Laycock, P.Wise - Esenţial endocrinology, 2 nd ed. Univ. Press, Oxford, 1983
D.Ottoson - Physiology of the nervous system, Macmillan, London, 1983
B.B.Woiman (ed.) - Handbook of general psychology, Englewood Cliffs, N.J.:
Pretince-Hall, 1973
203

Bun de tipar: 12.11.2003; Coli tipar: 12,75


Format: 16/70x100
____
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O P. 83
Tel./ Fax 410 43 80; www. SpiruHaret.ro
LUCRĂRI APĂRUTE IN
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Aurelian Bondrea
SOCIOLOGIA CULTURII (ediţia a IV-a)
Aurelian Bondrea
SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE ŞI A MASS-MEDIA (ediţia a Ii-a)
Nicolae Radu, Carmen Furtună şi colab.
PSIHOLOGIE SOCIALĂ
Mihaela Minulescu
TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN PSIHODIAGNOZĂ
Florin Tănăsescu
ISTORIE SOCIALĂ
Ştefan Costea
ISTORIA GENERALĂ A SOCIOLOGIEI
Constantin Cuciuc
SOCIOLOGIA RELIGIILOR
Nicolae Lungu
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ
Ioana Omer
PSIHOLOGIA MUNCII
Nicolae Radu, Laura Goran, Angela lonescu, Diana Vasile
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Monica Delicia Avramescu
DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Graţiela Sion
PSIHOLOGIA VÂRSTELOR
Mihai Golu
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (voi. I şi II)

I.S.B.N. 973-582-826-X 128.000 Lei

EDITURA FUNDAŢIEI l U i î ROMÂNIA DE MÂINE