Oameni Mari Din Vechiul Testament

OAMENI MARI DIN VECHIUL
TESTAMENT
Iosif Ţon
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ŢON,
IOSIF
Oameni mari din Vechiul Testament / Iosif Ţon. - Oradea :
Cartea Creştină, 2003
ISBN 973-9317-61-8
222.07
Oameni mari din Vechiul
Testament
Iosif Ţon
Editura Cartea Creştină Oradea, 2004

Oameni mari din Vechiul Testament de Iosif Ţon.
© 2003 Editura Cartea Creştină str. Cuza-Vodă nr. 85 410097 Oradea-Bihor,

România Tel: 0259-436.738,0259-430.834; Fax: 0259-436.152 E-maii: smr@ecc.ro:
Pagina web; WWWECC.RO
Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română.
Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte este permisă doar cu
aprobarea în scris a Editurii Cartea Creştină.
Consilier editorial: Agnes Dragomir Editarea: Daniela Luca Coperta şi

tehnoredactarea: Marcel Eugen Budea
ISBN 973-9317-61-8
Tiparu] executat la Debrecen, Ungaria.
Prima ediţie
Cuprins
Nota editorului ........................................................................................... *......... 9

Introducere ...............................................................................................................11
Rolul profeţilor în istoriapoporului Israel......................................................... 15

Texte biblice: Psalmul 105:1-4,147:1,95:1-7
Avraam ......................................................................................................................33
Texte biblice: Genesa 12:1-9; Evrei 11:8-19; Galateni 3:6-8, 27-29
Avraam, prietenul lui Dumnezeu ........................................................................ 51
Texte biblice: Genesa 22:2, Ioan 3:16
Isaac ........... ...................................................................................................................
.................... 61
Text biblic; Genesa 22:1-18
Iacov ...........................................................................................................................73
Text biblic: Genesa 32
Iosif ............................................................................................................................87
Texte biblice: Genesa 37:16-28; 50:15-21
Moise - în şcoala lui Dumnezeu ........................................................................ 103
Texte biblice: Exodul 2:1-25, Faptele Apostolilor 7:20-30
Moise - Despre evlavie .................................................................................... ....119
Marea alegere a Ivii Moise.................................................................................. 133
Text biblic: Evrei 11:24-29
Moise - încredere şi ascultare de Dumnezeu................................................... 143
Text biblic: Exodul 4
Blândeţea lui Moise................................................................................... ......... 157
Text biblic: Numeri 12:1-3
Iov.............................................................................................................................169
Text biblic: Iov 1:1-2:10
Răscumpărătorul ...................................................................................................193
Text biblic: Iov 19
Iosua - Secretul victoriei ......................................................................................205
Text biblic: Exodul 17:8-16
Iosua - Credinţa în ajutorul Domnului ............................................................217
Text biblic: Numeri 33-14
Samson şi cultura - Ghedeon şi examenele .....................................................233
Samuel .................................................................................................................... 251
Text biblic: 1 Samuel 3
Saul.......................................................................................................................... 265
Text biblic: 1 Samuel 15:10-35
Ionatan, fiul lui Saul ................................................................... ..............................
......................................................................................................... 281
Texte biblice: 1 Samuel 14:1-15; 18:1-5
David, omul după inima lui Dumnezeu ......................................................... 289
Ilie ..................... .................................................................................................... 301
Text biblic: 1 împăraţi 19:1-18
Amos şi Iona.......................................................................................................... 315
Text biblic: Amos 4:1-13
Osea ......................................................................................................................... 337
Texte biblice: Osea 4:1-6; 6:1-6
Profetul Isaia ......................................................................................................... 353
Texte biblice: Isaia 6:1-13; 54,10-17,55:1-13
Profeţii despre Mesia........................................................................................... 385
Text biblic: Isaia 54
Mângâiaţi pe poporul Meu ................................................................................ 405
Profetul leremia.................................................................................................... 415
Text biblic: leremia 1
Habacuc ..................................................................................................................-441
Texte biblice: Habacuc 1:1-13; 2:1-4; 3:2-4,16-19
Ezechiel................................................................................................................... 455
Text biblic: Ezechiel 37:1-14
Daniel - O concepţie înaltă despre Dumnezeu .............................................. 479
Text biblic: Daniel 1
Daniel - O încredere absolută în Dumnezeu .................................................. 495
Text biblic: Daniel 9
Hagai.............................................................................................. ....................... 517
Text biblic: Hagai 1:1-15
Zaharia ....................................................................................................................537
Texte biblice: Zaharia 9:9; 11:11-13,12:10,14:5
Estera .......................................................................................................................557
Text biblic: Estera 4
Ezra ..........................................................................................................................571
Text biblic: Ezra 7
Neemia....................................................................................................................593
Text biblic: Neemia 1-2
Maleahi ...................................................................................................................615
Texte biblice: Maleahi 3:1-10; 4:1-6
„Fiul Iui David" - Solomon şi Isus.................................................................... 637
Nota editorului
O mare parte dintre predicile cuprinse în acest volum au fost ţinute la

Cluj-Napoca, în Biserica Baptistă din Iris, la sfârşitul anilor J70, şi
fac parte din ciclul de predici despre profeţi.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, la Oradea, în Biserica Baptistă nr. 2,
fratele losif Ţon a început un program de citire a Bibliei împreună cu
biserica. Predicile din acea perioadă au avut ca text de inspiraţie un text
biblic dintre cele citite împreună cu biserica în săptămână respectivă.
Astfel, o altă parte din colecţia de predici prezentată în acest volum sunt
predici de la Oradea din perioada amintită mai sus.
Nu am reuşit să recuperăm în întregime nici unul dintre aceste două
cicluri, însâ am găsit predici cu aceeaşi temă ţinute în alte părţi şi în alte
perioade de timp. In multe cazuri nu cunoaştem nid data, nid locul unde a
fost ţinută piedica respectivă. Acolo unde locul şi data predicii respective
sunt cunoscute, le-am consemnat la început, imediat după titlu. De
asemenea, nu am putut reda ordinea în care au fost ţinute aceste dcluri de
predici la Cluj sau la Oradea, astfel că ele au fost aşezate în volum
conform cronologiei evenimentelor din Vechiul Testament.
Pentru că unele predid au fost ţinute în mai multe biserid şi în
perioade diferite de timp, este inevitabil ca unele informaţii să se repete.
Nu am intervenit pentru eliminarea acestor repetiţii, deoarece logica
argumentaţiei predidi ar fi avut de suferit.
Publicăm aceste predici cu convingerea că ele nu şi-au încheiat încă
misiunea şi că vor fi şi în forma tipărită o binecuvântare pentru cei care le
❖ Oameni mari din Vechiul Testament ❖
vor citi.
Mulţumim şi pe această cale fraţilor care au colecţionat şi păstrat de-a
lungul anilor aceste predici şi care ni le-au pus cu generozitate la
dispoziţie. Pe unii nu-i cunoaştem şi nici nu le ştim numele, dar pe cei pe
care-i cunoaştem şi de la care am primit cele mai multe predici am vrea să-
i menţionăm aici: fraţii Emil Ruian, Gheorghe Cosman şi Augustin
Câmpean de Ia Cluj, fratele Moise Matei de la Timişoara şi fratele
Gheorghe Popa de la Arad. Dorim ca şi celor pe care îi cunoaştem şi celor
pe care nu-i cunoaştem Domnul să le răsplătească munca şi dragostea cu
binecuvântările Sale veşnice.
D.L.
10
Introducere
P entru mine, anii 1973-1981 au fost anii confruntărilor cu statul totalitar

comunist şi ceauşist. în cartea mea, Confruntări, am redat unele aspecte
şi experienţe din acea perioadă. O întrebare care mi s-a pus adeseori a fost:
De unde aţi avut curaj să vă ridicaţi de unul singur împotriva unui adversar
atât de puternic? Desigur, curajul mi l-a dat Dumnezeu. Dar, ca om, mi-am
căutat întotdeauna modele şi surse de inspiraţie. Unele dintre modelele
mele şi, în acelaşi timp, o sursă de multă inspiraţie şi de mare îmbărbătare
au fost profeţii Vechiului Testament. Am învăţat repede cât de important
este să mă uit în istorie şi să văd cum profeţii aceştia au fost oameni care au
văzut şi au înţeles clar problemele epocii lor şi au avut apoi curajul să le
înfrunte. Pentru curajul lor au plătit cu ostracizare, cu mari persecuţii şi, de
multe ori, cu propria viaţă.
Nu mi-a trebuit prea mult până am văzut că şi eu mă aflam într-o situaţie
asemănătoare cu a lor şi că Dumnezeu mă chema şi pe mine să confrunt
stăpânirea cu mesajul Iui Dumnezeu. Fiindcă mă uitam la profeţi ca la nişte
modele şi fiindcă din ei îmi scoteam mereu inspiraţia şi curajul, a fost
normal ca ei să-mi devină şi subiecte de predici.
Când predicam aceste predici, ascultătorii mei simţeau asemănarea
dintre vremea acelor profeţi şi vremea noastră şi simţeau că vreau să Ie spun
că şi noi trebuie să fim ca ei şi să facem ca ei. Predicile acestea deveneau
astfel manifeste politice. Ele erau
*> Oameni mari din Vechiul Testament *>
cel mai bun limbaj pentru chemarea la rezistenţă, la îndrăzneala
exprimării, chiar cu preţul jertfei supreme.
între ascultătorii mei de la Cluj, unde am ţinut aceste predici între 1978-
1979, se afla şi un băiat din cartierul Dâmbul Rotund, care era student Ia
chimie. Predicile acestea l-au marcat într-un mod profund. Nici ameninţările
că va fi dat afară din facultate, nici ofertele unor poziţii speciale nu l-au
putut determina să lenunţe la statornida şi credindoşia faţă de Dumnezeu.
Mai târziu, prin căsătorie, a ajuns în America. Aid şi-a luat doctoratul în
biochimie şi a ajuns să lucreze într-un laborator dintre cele ultramoderne. A
devenit şi un prolific traducător de cărţi creştine, care au fost publicate de
Sodetatea Misionară Română, la care acum este vicepreşedinte. A întemeiat
şi o Biserică Baptistă Română şi a păstorit-o până a ajuns la 300 de membri.
L-am rugat pe dr, Liviu Pup-Percy să-şi aducă aminte de zilele în care a
ascultat aceste predid şi să scrie pentru dumneavoastră, cei ce le veţi dti,
impresia pe care i-au produs-o. Mărturia lui mi se pare cea mai bună
introducere pentru aceste predici acum când îşi încep o nouă viaţă prin
pagina tipărită.
Portland, iulie 2003
N oi toţi avem nevoie de eroi. Mici şi mari, tineri şi bătrâni, ne uităm în

jur şi căutăm eroi care seamănă cu noi, dar care se ridică deasupra
drcumstanţelor. Eroi care să trezească în noi dorinţele cele mai nobile, eroi
care să ne arate cum să-ţi trăieşti viaţa dumnezeieşte.
Pentru mine şi pentru mulţi din generaţia mea, eroii biblid au prins viaţă
în fiecare miercuri seara când ne adunam la Biserica Baptistă din Iris, Cluj-
Napoca, ca să ascultăm mesajul Domnului dat generaţiei noastre prin fratele
Iosif Ţon.
Era către sfârşitul anilor '70, când miercuri seara a devenit un popas
spiritual deosebit, care atrăgea sute de tineri (şi nu numai tineri), care
umpleau până la refuz sala bisericii din Iris. Ii puteai recunoaşte pe cei care
mergeau intr-acolo pentru că erau înarmaţi cu Biblii, caiete de notiţe, iar cei
mai privilegiaţi, cu casetofoane sau magnetofoane. Eu m-am socotit printre
cei privilegiaţi pentru că aveam un magnetofon mai vechi, dar încă bun, un
Tesla B2, cântărind vreo 10 kg, dar care putea înregistra pe o singură bandă 6
ore! Mi-am adunat astfel o comoară pe care am putut-o împărtăşi cu alţii-
12
❖ introducere <*
Departe de a fi o istorie seacă, viaţa prorociior a fost pentru noi un mesaj
de încurajare. Au prins viaţă înaintea ochilor noştri şi s-a trezit în noi
dorinţa de a-i imita, de a ne trăi viaţa ca eroi, fără frică. Nu au fost eroi de
basm, uni-dimensionali, ci oameni în carne şi oase, oameni ca şi noi.
De la Avraam la Maleahi, am ascultat cu respiraţia tăiată istoria
biruinţelor şi a zbaterilor lor. Ne-am lăsat transportaţi într-o altă epocă, într-
o altă ţară, dar care semănau aşa de bine cu epoca noastră şi cu ţara noastră.
Experienţa lor a fost o experienţă general umană şi de aceea am putut să ne
identificăm cu ei şi am putut lua învăţături de la ei, chiar dacă ne despărţeau
mai bine de 2 000 de ani.
Am pornit alături de Avraam în pelerinajul credinţei din Ur în Haran şi
apoi în Canaan. Am fost alături de el când a clădit altare şi când pe muntele
Moria l-a pus pe altar chiar pe fiul său, Isaac. Am ascultat zbaterea credinţei
şi am fost martori la triumful supunerii faţă de Dumnezeu.
L-am admirat cu toţii pe Samuel, din vremea copilăriei - când era încă
mic de tot şi a fost dus la Cortul întâlnirii unde să audă chemarea Domnului
- până la bătrâneţe, când poporul întreg mărturiseşte despre integritatea Lui.
într-o vreme de corupţie am învăţat despre integritate, chiar dacă te costă.
Am urcat cu Ilie pe Cârmei şi l-am ascultat cu respiraţia oprita
înfruntându-I pe tiran şi pe nevasta lui, pe Ahab şi Tzabela. într-o ţară unde
dictonul „capul plecat sabia nu-1 taie" a devenit justificarea compromisului
cu scopul supravieţuirii, Ilie a devenit eroul nostru!
Am intrat împreună cu Isaia în Templul Domnului, „în anul morţii
împăratului Ozia", şi am fost şi noi copleşiţi de sentimentul nevredniciei
noastre în faţa lui Dumnezeu, şi am fost provocaţi să răspundem şi noi ca şi
Isaia: „Iată-mă! Trimite-mă!" Am fost provocaţi sâ-I rămânem credincioşi lui
Dumnezeu, indiferent ce ar trebui să suferim, chiar tăierea în două cu
fierăstrăul! Cât de relevante deveniseră pentru noi mesajete acestea, într-o
perioadă
13
*> Oameni mari din Vechiul Testament v
în care începuse din nou prigoana împotriva credincioşilor, mai ales în
universităţi!
Acţiunile ciudate ale lui Ezechiel ne-au fost prezentate ca „gesturi
profetice", ilustraţii practice aie unor adevăruri spirituale, pe care poporul
avea nevoie să le înveţe. Chiar dacă i-a şocat pe cei din generaţia sa, Ezechiel
şi-a împlinit chemarea de a fi „străjerul" Domnului pentru Israel.
I-am ascultat pe profeţii reconstruirii Templului, vorbind unei generaţii
absorbite de materialismul Babiionului şi descurajată în faţa unor duşmani
neînduplecaţi, până când s-au ridicat în mijlocul lor Hagai şi Zaharia, care i-
au încurajat să restaureze adevărata închinare.
Fiecare generaţie are nevoie de eroi, şi eroii noştri s-au desprins de pe
paginile Scripturii, ca să ne arate cât de mare este Dumnezeul lor şi
Dumnezeul nostru. Secretul eroismului lor a fost supunerea faţă de
Dumnezeu.
„Biblidzaţi-vă gândirea!", era mereu îndemnul fratelui Iosif. „Absorbiţi
Cuvântul, imitaţi modelele acestor oameni mari ai lui Dumnezeu."
Ecoul acestor cuvinte îmi răsună mereu în urechi. îndemnul lor este la fel
de actual astăzi, pentru ca să devenim noi înşine eroi ai lui Dumnezeu
pentru o nouă generaţie. Dumnezeul profeţilor este şi Dumnezeul nostru,
pentru că El este Acelaşi ieri, astăzi şi în ved. Lista eroilor credinţei este
completată în fiecare zi cu oameni ca şi noi, care, Ia fel ca şi profeţii de
demult, fac din ascultarea de Dumnezeu prioritatea supremă a
vieţii lor.
mai 2003
Liviu Pup-Percy
Rolul profeţilor în istoria poporului Israel
Texte biblice: Psalmul 105:1-4,147:1, 95:1-7
Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre

popoare isprăvile Lui! Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre
tonte minunile Lui! [...] Să se bucure inimn celor ce-L caută pe
Domnul. Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat
Faţa Lui!
Psalmul 105:1-4
Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să-L lăudăm pe Dumnezeul

nostru, căci este plăcut şi se cuvine să-L lăudăm!
Psalmul 147:1
Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către

Stânca mântuirii noastre! Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem
să răsune cântece în cinstea Lui! Căci Domnul este un Dumnezeu
mare. /.../ El ţine în mână adâncimile pământului, şi vârfurile
munţilor sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, şi mâinile Lui
au întocmit uscatul. Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne
plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorul nostru! Căci El este
Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul păşunii Lui, turma pe care
o povăţuieşte mâna Lui {...]
Psalmul 95:1-7
Aceste cuvinte de chemare la închinăciune sunt selectate din psalmii

lui David, scrişi în Sfânta Scriptură.
Ce minunat este să ne putem opri o clipă din preocupările
**• Oameni mari din Vechiul Testament *î*
cotidiene şi să ne gândim la Dumnezeu. Veniţi să facem linişte în lăuntrul
nostru, în gândurile noastre, în sufletele noastre zbuciumate de atâtea
probleme, să le lăsâm pe toate la o parte şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne
vorbească. în ceasul acesta de linişte, Dumnezeu se apropie de tine,, te caută,
vrea să te binecuvânteze, vrea să-ţi dea pacea Lui, vrea să-ţi dea lumina Lui,
ca să poţi înţelege viaţa, şi putere, ca să poţi trăi această viaţa. Inchină-te lui
Dumnezeu! Ascultă-L pe Dumnezeu! Roagă-te lui Dumnezeu!
Pe Dumnezeu însă nu-L putem cunoaşte decât în măsura în care El însuşi
vrea să ni Se arate, să ni Se descopere, să ni Se reveleze. El ne-a conceput ca
să locuim o vreme într-o lume materială din care nu-L putem percepe direct
pe Dumnezeu. El ne-a dat anumite semne şi anumite mesaje despre Sine şi
despre planurile Lui cu noi, dar ne-a lăsat să trăim într-o lume în care şi Cel
rău să aibă posibilitatea să ne spună ce vrea el, să ne spună că nici măcar nu
există Dumnezeu, că noi trebuie să fim stăpâni pe destinul nostru şi să ne
găsim împlinirea aici, în lumea aceasta materială. Abia în situaţia aceasta
noi suntem liberi să gândim, să căutăm, să avem aspiraţii, să decidem noi
înşine pe cine credem şi cu cine ne asociem.
Omul, prin raţiunea lui, nu poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu,
căci dacă ar fi putut să ajungă, demult ar fi ajuns. Aşa cum puiul din găoace
nu poate el, prin logica lui, să deducă existenţa altor lumi în afara găocii lui,
tot aşa noi nu putem cunoaşte lumea din afara spaţiului şi timpului. Noi nu
putem ajunge în veşnicie cu raţiunea noastră, noi nu putem ajunge la
Dumnezeu. Este necesară iniţiativa din afară. Fiinţa aceea care e
transcendentă, adică din afara timpului şi a spaţiului, de dincolo de materie,
Fiinţa aceea, dacă vrea s-o facă, trebuie să ia iniţiativa şi să ne comunice la
nivelul înţelegerii noastre ceea ce găseşte de cuviinţă să ne explice despre
Sine, despre planurile Sale cu noi, despre destinul nostru, despre
începuturile noastre, despre finalul nostru. Toate aceste lucruri, repet, e
foarte important să ştim, noi nu le putem stabili pe bază raţională. Este
necesară iniţiativa din afară, iniţiativa lui Dumnezeu de a ni Se face
cunoscut şi de a ne comunica lucruri despre Sine şi despre noi, şi despre
planurile Sale cu noi. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu către noi am numit-o
„revelaţie".
Vreau să insist, să fac precizarea, că religie nu înseamnă căutarea omului
după Dumnezeu, deşi sunt multe religii care spun că ele sunt căutarea
omului după Dumnezeu. în adevărata religie, Dumnezeu îl caută pe om. Şi
când e vorba de multele religii care sunt pe pământ, vin unii şi spun: „Cu
religia e ca şi cu drumurile către vârful unui munte. Un diurn pleacă de pe
16
*>Rolul profeţilor în istoria poporului Israel •>
un versant, altul pleacă de pe celălalt. Important e că toate merg în sus şi că
toate ajung ia vârf. Deci toate sunt bune. Important e să ai o religie care să te
ducă la Dumnezeu." Imaginea e frumoasă, dar înşelătoare. Răspunsul la
aceasta este: într-adevăr, sunt multe religii prin care oamenii încearcă să
ajungă la Dumnezeu. Sunt multe strădanii ale oamenilor prin care ei
încearcă să-L descopere pe Dumnezeu. „Multe căi îi par omului bune -
spune Biblia - dar la urmă duc Ia moarte" (cf. Proverbe 14:12). Există un
singur drum pe care Dumnezeu a coborât la oameni, şi drumul acela e Isus
Cristos.
Dumnezeu a luat iniţiativa să te caute. Dumnezeu este Acela care
lucrează în fiinţa ta, care îţi stârneşte dorul după EI şi care te face să-L cauţi.
Dar atunci când tu începi să-L cauţi, înseamnă că El deja te-a găsit. Omul nu
ar putea începe să-L caute pe Dumnezeu, dacă nu ar fi deja găsit de El.
Omul nu ar putea să dorească să-L cunoască pe Dumnezeu, dacă nu ar fi el
cunoscut deja de Dumnezeu. Iară ca Dumnezeu să ni le fi pus în inimă, noi
nu am putea dori adevărul sau bunătatea. Aşa cum spune Sfânta Scriptură,
Dumnezeu este Acela care lucrează în noi şi dorinţa, şi împlinirea. Sunt
cuvinte biblice, din Filipeni 2:13: „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi
şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea." Nu voi vreţi, nu voi
înfăpiuiţi; Dumnezeu a început să lucreze în voi ŞL voinţa, şi tot El
realizează în voi şi înfăptuirea dorinţei după Dumnezeu, pe care El a
plantat-o în voi.
în privinţa aceasta Blaise Pascal a fost foarte frământat în căutarea lui
după Dumnezeu şi era chinuit cum de nu-L poate găsi pe Dumnezeu. Odată,
în rugăciunea lui, a auzit şoapta lui Dumnezeu care i-a spus aşa:
„Consolează-te! Tu nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit. Tu nu M-ai căuta,
dacă nu M-ai poseda deja." Aceasta e un paradox, zicem noi. Dar aceasta e o
expresie poetică şi filologică a ceea spune Biblia: că Dumnezeu lucrează în
noi, începând cu dorinţa după El, dorinţa de a-L căuta pe El. Şi înfăptuirea
ei tot Dumnezeu ne-o dă. Deci nu noi cu marea noastră pricepere îl găsim pe
Dumnezeu după o lungă şi asiduă căutare. Realitatea e că noi fugim de
Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, şi Dumnezeu, ca Bunul Ristor, a pornit în
căutarea noastră. Pe Domnul Isus Cristos Biblia nu ni-L prezintă ca pe un
mare geniu, care, după multă căutare, L-a găsit pe Dumnezeul cel
inaccesibil. Nu! Biblia ni-L prezintă pe Domnul Isus ca pe Dumnezeu care a
pornit în căutarea noastră. Şi Domnul Isus Cristos este Dumnezeu care ne
întâmpină pe strada noastră, ne iese în cale în locul unde trăim noi. Aceasta
este acţiunea lui Dumnezeu pentru căutarea noastră.
17
Acţiunea aceasta prin care Dumnezeu ni Se descoperă am numit-o
revelaţie. Revelaţia este necesară, am stabilit noi, întâi datorită faptului că
Dumnezeu este transcendent, adică dincolo de materie, şi pentru acest
simplu motiv că noi nu putem ieşi din materie, noi nu-L putem cunoaşte. în
al doilea rând, Biblia ne explică că mai este un motiv pentru care noi nu-L
putem cunoaşte pe Dumnezeu, şi anume căderea omului în păcat. In
Romani 1 şi 2 ni se explică, începând cu versetul 19, că de la început, omului
i-au fost descoperite lucrurile esenţiale despre Dumnezeu: măreţia lui
Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, divinitatea lui Dumnezeu. Toate acestea
sunt vizibile în universul creat de Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu
fusese plantată în om, dar omul nu a căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în
cunoaşterea lui, nu a acceptat să I se supună lui Dumnezeu, să accepte
limitările impuse de Dumnezeu. Şi, prin neascultarea lui, a căutat prin
propria lui inteligenţă să-şi conducă viaţa. In procesul acesta, mintea omului
s-a întunecat. Omul s-a crezut deştept, dar s-a prostit şi a ajuns la prostia sau
la nebunia idolatriei şi la descompunere morală, mintea lui fiind de acum
întunecată şi incapabilă să-L cunoască pe Dumnezeu. Această concluzie este
trasă în Romani 1:28: „Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în
cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate ca să facă
lucruri neîngăduite."
Cu această minte pervertită de păcat, cu această minte care s-a desprins
de Dumnezeu, care nu L-a mai păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea ei, omul
nu mai poate ajunge singur la cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea este
necesară revelaţia. Veţi găsi în unele tratate de teologie sau chiar de filozofia
religiei că revelaţia este împărţită de teologi în două: revelaţia generală şi
revelaţia specială.
18
❖Rolul profeplor în istoria poporului Israel ❖
Revelaţia generală constă în faptul că absolut fiecare om simte măcar o dată
în viaţă aspiraţia după infinit. Setea după Dumnezeu există în toţi oamenii.
Şi omul care nu are nici o educaţie religioasă, când vede cerul înstelat,
suspină după Creatorul cerului. Instinctul după Dumnezeu, dorinţa după
Fiinţa transcendentă, pe care el o intuieşte, face parte din revelaţia generală.
Tot din revelaţia generală face parte simţul moral. Absolut toţi oamenii
care nu sunt imbecili au noţiunea de bine şi de rău. Şi aceasta tot în Romani
2 o avem descrisă, în versetul 14-15: „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac
din fire [după natură] lucrurile Legii, prin aceasta, ei, care n-au lege, îşi sunt
singuri lege şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă
despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul şi gândurile lor, care sau se
învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele." Cugetul sau conştiinţa este o
parte a zestrei spirituale a tuturor oamenilor. Absolut fiecare om, inclusiv
cel mai primitiv, când face un lucru despre care ştie că e rău, are mustrări de
conştiinţă; nu se simte bine. Simte că s-a pervertit, simte că s-a murdărit.
O altă latură a revelaţie generale este revelaţia lui Dumnezeu în istorie.
în Psalmul 75:6-7 ni se spune că soarta naţiunilor şi a conducătorilor este în
mâna lui Dumnezeu: „Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie,
nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul şi
înalţă pe altul." Iar apostolul Pavel declară că Dumnezeu: a făcut
ca toţi oamenii,
ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat
anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să-L caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, cu toate că nu este
departe de fiecare din noi." (Fapte 17:26-27). în mod deosebit istoria
poporului Israel este încărcată de intervenţiile speciale ale lui Dumnezeu.
Deci revelaţia prin natură, simţul moral şi revelaţia în istorie sunt parte
integrantă a revelaţiei generale dată tuturor oamenilor. Dumnezeu nu S-a
lăsat fără mărturie, spune Pavel. în fiecare generaţie, în fiecare neam,
Dumnezeu a dat o anumită cunoaştere despre Sine şi fiecare va fi judecat
după măsura în care a cunoscut voia lui Dumnezeu. Aceasta, deci, este
revelaţia generală. Această revelaţie este rudimentară. Noi nu ne vom ocupa
mai mult de ea. Noi vom vorbi despre revelaţia specială.
Deşi căzută în păcat, omenirea a decis să aleagă o aită cale decât păstrarea
lui Dumnezeu în cunoaşterea ei, a decis să meargă pe calea revoltei faţă de
Dumnezeu, a independenţei faţă de Dumnezeu, totuşi Dumnezeu a hotărât
să ia iniţiativa revelării Sale şi iniţiativa mântuirii omenirii. Aceasta a făcut-
o alegându-Şi oameni cărora a început să Ie comunice planurile Sale. Pe
19
oamenii aceştia, cărora Dumnezeu le-a comunicat planurile Sale şi cărora li
S-a descoperit, noi îi numim „profeţi" sau „proroci". Pentru această categorie
de oameni noi avem două cuvinte în limba română: „profet" şi „proroc".
Amândouă înseamnă acelaşi lucru cu deosebirea că unul îl avem din limba
greacă şi unul din limba latină.
Prophetes este termenul grecesc. Pro înseamnă „înainte" sau „pentru".
Prefixul acesta are două semnificaţii: „pentru" sau „înainte". Phemi vine de
la verbul „a grăi", „a vorbi" în aşa fel încât prophetes este cel care vorbeşte
înainte. Sintagma „cel care vorbeşte înainte" poate fi înţeleasă în mai multe
sensuri. In sens temporal, şi anume că spune lucrurile dinainte, dar poate fi
în înţeleasă şi în sensul că el vine înaintea oamenilor şi le vorbeşte. Dar pro
înseamnă şi „pentru". Prophetes este omul care vorbeşte pentru altcineva sau
în numele altcuiva. El este mesagerul cuiva şi acesta trebuie să fie înţelesul
fundamental pe care-1 reţinem noi la cuvântul „profet". Profetul este omul
pe care l-a ales Dumnezeu, pe care l-a pregătit Dumnezeu, pe care l-a chemat
Dumnezeu, căruia i S-a descoperit Dumnezeu, căruia i-a vorbit Dumnezeu,
căruia Dumnezeu i-â încredinţat un mesaj pentru alţii şi apoi l-a trimis să le
vorbească acelor oameni. EI vine înaintea oamenilor şi-şi începe mesajul cu
această expresie: „Aşa zice Domnul." Veţi observa în Biblie, în Vechiul
Testament, mereu, mereu că profeţii aşa îşi încep predica: „Aşa zice
Domnul!" De vreo trei sute cincizeci de ori se găseşte expresia aceasta în
Vechiul Testament.
Cuvântul proroc vine din limba latină, prorare, ora, orare - „a vorbi".
Proroc înseamnă tot cel care vorbeşte pentru alţii. Numai că sunt cuvinte
latineşti. Analizând în general funcţia de proroc, aproape pe toţi prorocii îi
găsim spunând şi ceva despre viitor. Necazul cu noi este că noi identificăm
prorocul numai cu acest aspect al misiunii lui, acela de a ne spune ceva
despre viitor. Pentru noi proroc este acela care ghiceşte sau spune dinainte
ce-o să se întâmple. Nu? Aceasta este imaginea pe care ne-am creat-o noi
despre proroci! Este adevărat că prorocii au făcut şi lucrul acesta, au spus
lucruri care urmau să se întâmple mai târziu, dar nu aceasta este esenţa
slujbei de proroc. Esenţa constă în faptul că omul acela a avut o întâlnire cu
Dumnezeu şi că Dumnezeu Şi l-a ales ca mesager care să transmită ceva altor
oameni. De exemplu, când Natan se duce la David să-i demaşte păcatul, să îi
spună că Dumnezeu îl va pedepsi pentru păcatul comis, el nu se duce cu o
prorocie despre viitor; el se duce cu un mesaj referitor la nişte fapte trecute.
îi comunică doar sentinţa lui Dumnezeu pentru păcatul oribil pe care l-a
făcut. Şi sunt o serie întreagă de asemenea mesaje ale profeţilor, care n-au
20
de-a face cu viitorul. Sunt mesaje referitoare la trecut sau la prezent. Deci
esenţa profeţiei nu este, repet, spunerea viitorului; esenţa profeţiei este
faptul că oamenii aceştia au fost oameni cărora Dumnezeu le-a destăinuit
planurile Sale, secretele Sale şi cărora Dumnezeu le-a încredinţat să
transmită anumite mesaje, indiferent de ce natură: trecut, prezent sau viitor.
Deci prorocul sau profetul este, de fapt, instrumentul revelaţiei lui
Dumnezeu pentru toţi oamenii. De aceea, ca să înţelegem fenomenul
revelaţiei trebuie să înţelegem fenomenul profeţiei. Şi de aceea, vorbind
despre revelaţie, vom vorbi despre cei cărora Dumnezeu le-a revelat şi prin
care Dumnezeu a transmis revelaţia Sa întregii omeniri.
Să începem deci cu primul om pe care Dumnezeu l-a ales să fie proroc,
adică mesager al Său, transmiţător al planurilor Sale către alţii. Care este
acela? Avraam. El este primul căruia Biblia îi dă numele de proroc, şi dacă
vreţi să ştiţi unde: în Genesa 20:7. Dumnezeu îi vorbeşte unui împărat străin
şi-i spune aşa: „Acum dă-i omului nevasta înapoi [E vorba de nevasta lui
Avraam.], căci el este proroc, se va ruga pentru tine şi vei trăi [nu vei muri]."
Deci primul în Biblie căruia i se atribuie numele de „proroc" este Avraam.
De ce este el proroc? Făi, gândiţi-vă că până la Avraam Dumnezeu n-a vorbit
omenirii. Omenirea s-a îndepărtat de El, El a lăsat-o pradă minţii ei
blestemate, cum spune în Romani 1, omenirea a decăzut teribil şi
Dumnezeu, la un moment dat, a luat iniţiativa. Şi iniţiativa Lui a fost să
aleagă un om căruia să-i vorbească. Şi l-a găsit pe Avraam, l-a ales pe acest
Avraam, care trăia în cetatea Ur, în Caldeea, fostul Sumer, leagănul
civilizaţiei omenirii. Acolo Dumnezeu i-a vorbit, acolo Dumnezeu l-a
chemat şi i-a spus să părăsească ţara aceea şi să vină în ţara numită Canaan.
în capitolul 12 găsiţi chemarea lui Avraam. în capitolul 15 găsiţi adevărata
revelaţie. Aici Dumnezeu începe prin a-i spune: „Avraame, Eu sunt răsplata
ta cea foarte mare. Eu sunt răsjplata ta! Alţii capătă bunuri materiale, dar ţie
Mă dăruiesc pe Mine însumi."
Primul pas este un act de revelare a lui Dumnezeu de Sine însuşi, şi apoi
Dumnezeu îi comunică omului pe care l-a ales planurile Sale: „Eu pe tine te
voi face un neam foarte mare. Din tine voi scoate un neam, prin care voi
binecuvânta toate neamurile pământului. Prin tine şi prin descendenţii tăi,
Eu Mă voi revela treptat, treptat şi voi mântui prin tine şi prin neamul care
va ieşi din tine toată omenirea." Planul de revelare şi apoi planul de
mântuire Dumnezeu le-a revelat, întâi de toate, lui Avraam şi, prin el, a
început această lucrare de revelaţie. Avraam a căpătat de la Dumnezeu
cunoştinţe precise despre Dumnezeu, în aşa fel încât el să le poată transmite
21
urmaşilor săi, şi, în capitolul 18:18-19, Dumnezeu spune despre Avraam aşa:
„Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic şi în el vor fi
binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să
poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcâiid ce
este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce
i-a făgăduit." Adică Dumnezeu i-a revelat lui Avraam calea Domnului, i-a
revelat un anume mod de comportare şi nişte noţiuni despre Dumnezeu şi
apoi Dumnezeu spune: „Eu ştiu că Avraam îşi va împlini datoria şi va
transmite acestea şi urmaşilor lui." Iată funcţia de proroc sau de profet: unul
căruia Dumnezeu i-a comunicat un mesaj pe care prorocul trebuie să-l
transmită şi altora. Nu numai lucruri despre viitor, ci calea Domnului,
probleme de trăire practică după voia lui Dumnezeu.
Dacă Avraam este primul proroc, prorocul-tip sau am zice prorocul-
standard, de la modelul căruia apoi vor trebui să nu se îndepărteze toţi
prorocii de după el, este Moise. în Moise, Dumnezeu Şi-a ales un om prin
care El să dea poporului un întreg sistem de legi morale şi ceremoniale şi o
serie de acţiuni pe care trebuia să le facă acest popor, începând cu ieşirea din
Egipt până la intrarea în Canaan. Un om care este gura lui Dumnezeu, căci
aceasta este definiţia cea mai bună a profetului sau a prorocului: el este gura
prin care vorbeşte Dumnezeu. Moise este prin excelenţă profet, profetul prin
care Dumnezeu a comunicat omenirii, repet, un sistem de legi morale,
ceremoniale şi un sistem întreg de acţiune şi de trăire după voia lui
Dumnezeu. De asemenea, a comunicat o serie întreagă de informaţii despre
Sine însuşi, despre natura lui Dumnezeu. Moise a fost acela căruia
Dumnezeu i-a revelat lucruri importante despre Sine însuşi. E important să-l
percepem pe Moise ca pe omul prin care a vorbit Dumnezeu, profetul prin
excelenţă, profetul-standard, atunci vom înţelege ce scrie în Deuteronom
18:18-19: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune
cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu." Auziţi
definiţia oricărui proroc: „voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va
spune tot ce-i voi porunci Eu". Aceasta este funcţia profetului.
Au fost oameni care au pretins că vorbesc în Numele Domnului, dar n-
au fost trimişi de Domnul. Iată ce ni se spune despre ei în Scriptură: „Dacă
se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti
un semn sau o minune şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-
a vorbit el, zicând..." Ne oprim aici. Deci s-ar putea să vină unul care să
spună: „Fiţi atenţi că mâine o să se întâmple ceva!", un semn sau o minune
chiar, şi o să se întâmple chiar aşa. Şi după ce prin aceasta v-a convins că e
22
profet, după aceea va zice: „Acum haideţi să mergem după alţi dumnezei.
Vă învăţ eu despre alţi dumnezei. V-am dovedit că-s profet! Nu mai
ascultaţi de ce v-a spus Moise!" „Să nu asculţi de cuvintele acelui profet sau
visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să
ştie dacă-L iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru [...]"(Deuteronom 13:1-3).
Domnul Isus însuşi în Matei 7 ne previne referitor la unii oameni care
au daruri profetice şi care totuşi sunt profeţi falşi. Iată în Matei 7:22: „Mulţi
îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele
Tău? N-am scos noi draci în Numele Iau? Şi n-am făcut noi multe minuni în
Numele Iau?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut;
depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.»" Faptul că cineva îţi
spune viitorul, faptul că cineva face o minune încă nu e suficient ca să fie
autentificat că e de la Dumnezeu. Deci băgaţi de seamă în problema aceasta,
pentru că vor veni mulţi profeţi mincinoşi care să caute să-i înşele dacă se
poate chiar şi pe cei aleşi. Unde se vede proba adevărată? Proba adevărată e
în învăţătura sănătoasă. Cum îl vezi că se îndepărtează de la învăţătura
Sfintei Scripturi şi caută să te ducă după alţi dumnezei, acela e semnul că ai
de-a face cu un proroc fals.
Aşadar, Dumnezeu Şi-a ales oameni prin care şi cărora le pune în gură
cuvintele Sale, şi ei să le transmită altora. Acesta este mecanismul revelaţiei.
Profeţii aceştia nu au moştenit o sîujbă, ci sunt aleşi, pregătiţi şi chemaţi de
Dumnezeu, Şi, de cele mai multe ori, chemarea aceasta produce tulburare şi
chiar opoziţie în cel ales şi chemat. Gândiţi-vâ la Moise. Câtă opoziţie, când
Dumnezeu I se revelează şi-i spune: „Pe tine vreau să te trimit şi să vorbeşti
în Numele Meu!" „Doamne, eu nu pot, fiindcă eu sunt slab, eu sunt gângav,
ei sunt aşa şi pe dincolo." Ezitări şi tulburare.
Acelaşi lucru îl găsim la Ieremia. Citiţi Ieremia 1 şi veţi vedea aceeaşi
ezitare: „Doamne, sunt un om tânăr, sunt un om nepregătit, un om slab."
„Lasă, Ieremia, că Eu te voi face să fii cremene, să fii granit. Tu numai du-te!"
Aceeaşi problemă o găsim la Ezechiel. Şi la el găsim tulburare şi ezitare.
Care este modul de comunicare? In primul rând, Dumnezeu comunică
totul prin Duhul Său, prin Duhul lui Dumnezeu. Va pot da o serie de texte,
din care să vedeţi că Duhul lui Dumnezeu este peste profeţi, şi anume în 1
Regi 22:24,2 Cronici 15:1, Ezechiel 11:5, loel 2:28, Mica 3:8, Zaharia 7:12 şi, în
special, 1 Petru 1:10-11, unde Petru ne explică că toţi profeţii au vorbit prin
Duhul Sfânt ceea ce le-a dat Duhul Sfânt să vorbească.
Adunând tot ce ne spune Vechiul Testament despre fenomenul acesta al
comunicaţiei divine, putem să sistematizăm şi să arătăm că în unele cazuri
23
profeţii au auzit o voce, o voce audibilă cu urechea fizică. Astfel în 1 Samuel
3:4 - Samuel care merge imediat la Eli, la stăpânul lui, să-l întrebe de ce l-a
chemat sau I-a strigat pe nume. La fel în Daniel 9:21, 22.
Alteori revelaţia se face prin visuri sau prin viziuni. O serie de profeţi au
văzut în vis îngerul, sol al lui Dumnezeu, care le-a dat mesajul. Viziuni
fantastice a avut în special Ezechiel. Şi Isaia a avut asemenea viziuni, şi alţi
profeţi. In majoritatea cazurilor însă şoapta Duhului este un fenomen
interior, în lăuntrul profetului, o sugestie
24
lăuntricăpe care profetul o distinge clar că nu este propriul lui gând.
Profeţii nu erau tot timpul sub influenţa Duhului. Cuvântul Domnului
venea asupra lor când era cazul. Şi ei aşteptau până venea mesajul. Vezi, de
exemplu, Leviticul 24:12, unde un om este arestat şi închis, pentru că nu se
ştia ce trebuie făcut cu el. Omul a stat la arest şi a tot aşteptat, până când
Dumnezeu i-a vorbit Iui Moise şi i-a comunicat ce trebuia făcut în cazul
respectiv. Deci există o aşteptare a revelaţiei. Profeţii fac distincţie între
propriile lor gânduri şi ceea ce le spune Domnul. Găsim foarte clar acest
lucru în 1 Samuel 16:6-7. Samuel trece în revistă pe fiii lui Işai. Ştia ca unul
dintre ei va fi noul împărat. Şi cum îl vede pe cel mai chipeş dintre ei, în
gândul lui el spune: „Acesta-i!" Dar Dumnezeu îi şopteşte apoi: „Nu-i
acesta!" Profetui face distincţie între propriile gânduri care zic: „Mie acesta-
mi place, pentru că e chipeş, acesta ar fi bun!" şi şoapta Duhului lui
Dumnezeu care spune: „Nu! Tu te uiţi la înfăţişare. Eu Mă uit la inimă. Nu-i
acesta!"
Un alt exemplu îl avem în 2 Samuel 7, unde David îi comunică
profetului Natan că are de gând să facă un templu lui Dumnezeu, şi Natan
zice: „Foarte bine! Bun gând ai avut!" Dar după aceea Dumnezeu îi spune:
„Nu e de la Mine gândul acesta. David are mâinile pătate de sânge. David
nu-Mi va zidi un templu." Deci unul a fost gândul lui Natan care i-a şi spus
iui David: „Foarte bine! Fă Templul!" şi altul e mesajul lui Dumnezeu care
îl trimite înapoi pe Natan şi-i spune: „Du-te, spune-i lui David să se
oprească, fiindcă nu accept să-Mi zidească el Templul." Acestea sunt câteva
precizări cu privire Ia mecanismele transmiterii mesajului revelaţiei prin
profeţi.
Vreau să vă spun acum câteva lucruri despre rolul profeţilor în istoria
poporului evreu. In primul rând, fenomenul profeţiei ca lanţ succesiv de o
mie anei sute de ani este unic în istoria omenirii. Nu există nid o altă
naţiune care să fi avut fenomenul acesta al unei succesiuni de oameni care
să transmită mesaje de la Dumnezeu şi să prevadă evenimente istorice
viitoare. Fenomenul acesta a avut consecinţe istorice extraordinar de
importante.
Iată una dintre cele mai izbitoare. O pleiadă de profeţi, începând cu Isaia
şi continuând cu Mica, leremia, Habacuc, au prezis că Dumnezeu va trimite
poporul lui Iuda, poporul lui Dumnezeu, într-o robie, într-un exil, că tot
poporul va fi luat din ţara lui şi strămutat In alte părţi. întotdeauna când un
popor a fost dezrădăcinat în felul acesta, el a dispărut din istorie. Popoarele
strămutate nu au supravieţuit. Motivul principal a fost următorul: fiecare
25
popor îşi avea zeul lui. Fiinţa naţională, ca şi ia noi, la români, şi ca la toate
celelalte naţiuni, era păstrată prin crezul religios. In momentul în care
naţiunea era dusă în robie, concluzia naţiunii aceleia era că s-au bazat pe un
dumnezeu fals, că dumnezeul lor i-a lăsat baltă, că dumnezeul lor e slab şi
că trebuie să-şi schimbe dumnezeul. Schimbându-şi dumnezeul şi
acceptând dumnezeul mai tare, adică dumnezeul naţiunii cuceritoare, adică
dându-se după dumnezeul care a câştigat războiul, schimbându-şi religia în
felul acesta, schimbându-şi dumnezeul, acceptând religia şi zeii naţiunii
cuceritoare, se pierdea şi fiinţa naţională şi se făcea contopire cu naţiunea
cuceritoare. Acesta este fenomenul istoric general. Nici o naţiune strămutată
în imperiile care s-au succedat în antichitate nu a supravieţuit, cu excepţia
evreilor. Deci, pentru că atunci când a venit şi la ei tragedia şi când poporul
a fost strămutat în Babilon, Dumnezeu a avut între ei şi acolo profeţi, care,
în primul rând, le-au adus aminte: „Nu v-a spus Dumnezeu prin Isaia, prin
Ieremia, prin Habacuc? Nu v-a spus Dumnezeu ce o să se întâmple?"
Fenomenul acesta care pentru alte naţiuni era o tragedie ireparabilă, a
căpătat dintr-o dată explicaţie logică şi vizibilă. „Dumnezeu v-a spus
dinainte. Voi doar trăiţi împlinirea unei profeţii a lui Dumnezeu. Şi acum
ascultaţi: Nu vă temeţi! Robia aceasta nu va dura decât şaptezeci de ani.
După şaptezeci de ani, ne vom întoarce înapoi în ţara noastră."
Şi a existat un Ezechiel şi a existat un Daniel, doi oameni ai lui
Dumnezeu acolo în robie, cărora Dumnezeu le-a vorbit, care au devenit gura
lui Dumnezeu acolo, ca să întreţină moralul poporului şi să transforme ceea
ce putea fi o tragedie într-un mijloc de purificare a naţiunii.
înainte de exil, de robia babiloniană, în Israel a fost mereu idolatrie. Cei
şaptezeci de ani în Babilon aşa i-au lecuit pe evreii de idolatrie, încât după
robia babiloniană nu mai găsim idolatrie în Israel. Dumnezeu a spus prin
Isaia şi prin Ieremia: „Pentru că v-aţi dus după dumnezeii străini şi pentru
că nu vă pot lecui altfel de idolatrie, am să vă duc acolo, să vă lecuiesc în
robie." Faptul că prorocia s-a împlinit aidoma şi că apoi evreii s-au întors şi
şi-au reclădit naţiunea le-a dat convingerea absolută că ei sunt o naţiune,
dacă vreţi, teleghidată, o naţiune în care, aşa cum i s-a promis lui Avraam,
Dumnezeu îşi continuă planul Lui.
Când mai târziu după aceea a venit o împrăştiere generală a evreilor în
toată lumea, o mie opt sute de ani poporul acesta şi-a păstrat fiinţa
naţională, deşi au fost împrăştiaţi în toată lumea. Nimeni nu i-a mai putut
schimba pe evrei, fenomen iarăşi unic în lume. De ce? Pentru simplul motiv
că ceea ce au trăit ei în o mie opt sute de ani era spus deja de către Moise în
Deuteronom 28:37: „Vei fi de pomină, de batjocură şi de râs printre toate
26
*:*Rolul profeţilor în istoria poporului Israel
popoarele la care te va duce Domnul." Aşa au fost evreii: de pomină, de râs,
de batjocură printre toate popoarele la care i-a dus Dumnezeu. Dumnezeu
le-a spus cu mii de ani înainte ce se va întâmpla. Şi proroda de acum trei mii
de ani, că odată Dumnezeu îi va aduna din nou, a fost repetată şi prezisă din
nou de Domnul isus. Şi ea s-a împlinit în mai 1948, când s-a refăcut statul
Israel. Şi la începutul acestui secol, când încă minunea aceasta, împlinirea
aceasta a profeţiilor nu era făcută, im mare politician englez, Israeli, a fost
întrebat: „Care este cea mai convingătoare dovadă a existenţei lui
Dumnezeu?" La care el a răspuns scurt: „Evreii." Care e cea mai
convingătoare dovada a existenţei lui Dumnezeu? Scurt: evreii, naţiunea
aceasta, căreia Dumnezeu i-a vorbit, pe care Dumnezeu a ales-o, căreia
Dumnezeu i S-a descoperit şi care trăieşte în permanenţă planul pe care
Dumnezeu l-a descoperit demult cu privire la ea.
Prorocii sunt oameni care s-au dăruit, s-au consacrat lui Dumnezeu, s-au
lăsat folosiţi de Dumnezeu, oameni care s-au pus la dispoziţia lui
Dumnezeu. Oamenii aceştia au învăţat să trăiască în comuniune cu
Dumnezeu prin rugăciune. Găsim aceasta în spedal în viaţa profetului
Samuel. Găsiţi în 1 Samuel 7, 8, 12, 15. Mereu îl găsim pe Samuel retras la
rugăciune. De asemenea pe Habacuc îl găsim, atunci când are o problemă
grea, retrăgându-se în ceea ce el numeşte „turnul de veghe", adică un loc de
meditaţie, un loc de linişte, un loc unde-şi pregătea sufletul pentru ca
Dumnezeu să-i comunice planurile Sale. La fel îl găsim pe Moise, care se
retrage patruzed de zile pe Muntele Sinai ca să aştepte acolo comunicările
lui Dumnezeu.
Ceea ce e mai interesant e că unii profeţi se folosesc de mijloace tehnice,
să zicem, care să-i transpună într-o situaţie în care să poată să comunice cu
Dumnezeu. Astfel găsim că unii profeţi folosesc muzica pentru a-şi crea o
stare în care să audă vocea lui Dumnezeu. Aşa e în 1 Samuel 10:5. La fel în 2
Regi 3:15. Alţii se retrag noaptea în locuri tainice ca acolo Dumnezeu să le
vorbească. Prin diferite mijloace deci, oamenii aceştia îşi pregătesc sufletul
ca să poată fi folosiţi de Duhul Sfânt, îşi pregătesc mintea ca să fie în stare să
primească revelaţia.
Pe de altă parte, vedem că Dumnezeu Se foloseşte de aceste mijloace
naturale ca să aibă acces la mintea oamenilor, adică Dumnezeu respectă
legile fiinţei noastre. El ştie cum ne-a creat, El ştie care e ambianţa cea meii
bună şi mijloacele cele mai bune care ne transpun într-o situaţie în care El să
ne poată vorbi. El deci foloseşte legile construcţiei noastre, legile fiinţei
noastre, ca prin ele să îşi poată face comunicarea.
Fenomenul profeţiei a durat până la Maleahi, adică patru sute şi ceva de
27
ani înainte de Domnul Isus. Timp de patru sute de ani n-au mai fost profeţi
în Israel, adică Dumnezeu nu a mai vorbit acestui popor. Abia cu puţin
înainte de naşterea Domnului Isus, fenomenul profeţiei a reînceput prin
apariţia la Ierusalim a câtorva profeţi - găsim aceasta în Luca 1 - în special
prin apariţia lui Ioan Botezătorul, pe care Domnul Isus îl consideră ultimul
profet al Vechiului Testament. Legea şi Profeţii, spune Domnul Isus, au
ţinut până la Ioan. Ioan este ultimul profet din seria Vechiului Testament.
Dumnezeu a vorbit în diferite chipuri prin profeţi. Şi, în sfârşit, a vorbit
prin Fiul Său. Acest lucru ne este explicat în Evrei 1:1. Revelaţia supremă şi
revelaţia finală făcută omenirii este prin Isus Cristos, care, după definiţia
dată Lui în Evrei 1:3, este oglindirea Fiinţei lui Dumnezeu sau întipărirea
Fiinţei lui Dumnezeu în materie. Dumnezeu Şi-a imprimat chipul în mod
desăvârşit, total, într-un trup omenesc în Isus din Nazaret. Şi felul cum a
vorbit El, cum S-a purtat El, cum a trăit El ne-a revelat în chip suprem chipul
desăvârşit al lui Dumnezeu. Isus a fost chipul lui Dumnezeu, conform
pasajelor din 2 Corinteni 4:4 şi Coloseni 1:15. în El, în Isus din Nazaret, a
locuit trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 1:19). în Isus Cristos
s-a revelat şi s-a împlinit şi planul de recuperare a omenirii pentru
Dumnezeu, ceea ce noi numim mântuirea sau salvarea omenirii. Isus este
înţelepciunea lui
28
Dumnezeu întrupată (1 Corinteni 1:24). Este Persoana fizică care ni-L
mijloceşte pe Dumnezeu. Despre venirea Lui şi despre lucrarea măreaţă pe
care o va face au vorbit toţi proroci Vechiului Testament.
Odată cu întruparea Domnului Isus epoca revelaţiei prin intermediul
profeţilor s-a încheiat, pentru că în Domnul Isus revelaţia a fost desăvârşită,
nemaifiind necesară nici o descoperire ulterioară.
în concluzie, repet două lucruri esenţiale: (1) Dumnezeu nu ni se arată
direct, ca să-L putem vedea cu ochii noştri materiali şi pipăi cu mâinile
noastre. (2) El ne-a dat mesaje şi semne, din care să deducem noi înşine, în
mod logic, că El este şi prin care să decidem noi înşine dacă îl acceptăm pe
El sau pe Cel rău.
Semnele pe care ni le-a dat Dumnezeu sunt cuprinse în trei categorii
majore.
1. Semnele din natură. Natura însăşi, cu organizarea ei atât de uluitor de
complexă, de armonioasă, de simetrică şi de estetică, este un semn al
existenţei Creatorului ei. Munţii şi florile, marea şi tainele adâncurilor,
vieţuitoare şi oamenii ar trebui să ne vorbească toate despre Creatorul lor.
2. Semnele din istoria umană. în special istoria poporului Israel este
încărcată de intervenţiile speciale ale lui Dumnezeu. Apoi este marele
eveniment istoric al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a
schimbat atât de dramatic cursul istoriei şi care decide şi astăzi cursul
istoriei.
3. Semnele pe care ţi le dă Dumnezeu ţie personal, semne speciale că
cineva conduce destinul tău, că intervine cu ceva în viaţa ta, că vrea să te
atingă, că vrea să-ţi vorbească.
Toate aceste semne - în natură, în istorie şi în viaţa ta personală - au ca
scop să ajute minţii tale să se decidă pentru Dumnezeu.
Pe lângă semne, Dumnezeu îţi transmite şi mesaje. Mesajele Lui
fundamentale se află colectate în cartea numită Biblia sau Sfânta Scriptură.
Un lucru ciudat care se întâmplă mereu este că deschidem Biblia şi citim
un text scris acum trei mii de ani şi totuşi, dintr-o dată, simţim că aceste
cuvinte ni se adresează nouă, simţim că ne vorbeşte Dumnezeu nouă
personal. Tot ceea ce scrie acolo este atât de potrivit cu situaţia noastră, încât
vedem clar că acele cuvinte sunt pentru noi.
Aşadar, în Bibiie avem mesaje de la Dumnezeu. în natură, în istorie şi în
evenimentele zilnice avem semne ale prezenţei şi ale intervenţiei Lui. Toate
aceste semne şi mesaje trebuie să constituie argumente pentru mintea
noastră pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a ne alia cu Dumnezeu.
29
Un alt semn pe care ni-L dâ Dumnezeu ca argument ca să credem în El
este împlinirea prorociilor.
Faptul că anumiţi oameni, numiţi profeţi sau proroci, au anunţat cu
secole înainte ce evenimente au să se întâmple, este o dovadă că acele lucruri
le-au fost comunicate de Cineva, care planificase acele evenimente şi care
apoi este consecvent în împlinirea lor.
Marele profet Isaia a fost un asemenea purtător de cuvânt al lui
Dumnezeu. Iată ce spune Dumnezeu prin Isaia. citesc din Isaia 46:9-10:
„Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune, căci Eu sunt
Dumnezeu şi nu este altul. Eu sunt Dumnezeu şi nu este nici unul ca Mine.
Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este
încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi îmi voi aduce
la îndeplinire toată voia Mea."
Şi apoi această întrebare a lui Dumnezeu, scrisă tot în Isaia 45:21-22:
„Cine a prorocit aceste lucruri de la început şi le-a vestit demult? Oare nu
Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine. Eu sunt singurul
Dumnezeu drept şi mântuitor. Alt Dumnezeu afară de Mine nu este.
Intoarceţi-vâ la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile
pământului! Căd Eu sunt Dumnezeu şi nu altul."
Dumnezeu ţi s-a descoperit în natură, prin măreţia creaţiei Sale, ţi S-a
descoperit în structura ta lăuntrică în care a pus simţul binelui şi răului şi în
care a sădit dorul după veşnicie şi după EI. S-a revelat în înţelepciunea cu
care a panificat şi cu care conduce istoria umană. Ne-a transmis „în multe
rânduri şi chipuri" mesaje despre Sine şi despre planurile Sale cu privire Ia
noi, prin slujitorii Săi aleşi, prin proroci, iar: „la sfârşitul acestor zile, ne-a
vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a
făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi intipărirea Fiinţei Lui,
şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor
şi a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai
presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor
(Evrei 1:2-4).
Dumnezeu a făcut tot ce era necesar ca tu să-L poţi cunoaşte. Ti-a arătat
frumuseţea, măreţia şi puterea Sa, ţi-a arătat nemărginita Sa înţelepciune şi,
mai presus de orice, ţi-a arătat şi ţi-a demonstrat imensa Lui dragoste
întrupată în Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos. Acum liber şi în
cunoştinţă de cauză eşti chemat să decizi — e decizia fundamentală a vieţii
tale: Pe cine crezi şi de partea cui eşti? fa o alegere înţeleaptă şi vei fi fericit
toată veşnicia! Amin.
30
Avraam
Texte biblice: Genesa 12:1-9; Evrei 11:8-19 Caiateni 3:6-8,27-29
Dumnezeule adevărat şi sfânt, suntem în Casa Ta, suntem în prezenţa

Ta, stăm în faţa Ta şi ne recunoaştem nevrednicia, ne recunoaştem
păcătoşenia, recunoaştem, Doamne, că nimic bun nu locuieşte în firea
noastm pământească. Nu avem dreptul să stăm în faţa Ta. Nu avem nici un
merit al nostru cu care să venim la Tine. Dar, Doamne, îţi mulţumim că
atunci când Legea Ta şi dreptatea Ta ne condamnă, bunătatea Ta ne dă har,
ne dă graţiere. Iţi mulţumim, Doamne, că L-ai dat pe Domnul Isus ca, prin
frângerea trupului Său, noi să avem intrare liberă la Tine. Venim d eci,
Doamne, prin sângele Domnului Isus şi prin el îndrăznim să stăm în faţa
Ta. Doamne, ja-ne vrednici prin acest sânge să stăm în prezenţa Ta! Fă-ne
pe toţi curaţi! Doamne, este Biserica Ta adunată aici la închinăciune.
Binecuvântează-Ţi Biserica! Binecuvântează pe fiecare copil al Tău care a
intrat aici! Binecuvântează fiecare suflet care Te caută, care încă nu Te
înţelege, care încă bâjbâie în întuneric şi care a venit în seara aceasta aici în
speranţa că poate va găsi o rază de lumină. Doamne, descoper ă-te Tu lui!
Fă ca Duhul Sfânt să-i lumineze mintea, şi el să poată înţelege lucrarea Ta
în el şi pentru el. Doamne, noi suntem goi Umple-ne Tu! Noi suntem săraci.
Imbogăţeşte-ne Tu! Noi suntem flămânzi. Hmneşte-ne Tu! Aşteptăm,
Doamne, mana Ta cerească. DS-ne-o din belşug în seara aceasta! Fii,
Doamne, deci prezent aici în mijlocul nostru! Vorbeşte sufletelor noastre şi
minţilor noastre, duhului nostru şi întregii noastre fiinţe, ca noi,
Înţelegăndu-Te şi primindu-Te, să putem creşte în harul Tău, să putem fi tot
mai mult aşa cum ne doreşti Tu. Ascidtă-ne în Numele Domnului Isus.
Amin.
Domnul îi zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa
tatălui Iau şi vino în ţara pe care ţi-o voi amta. Voi face din tine un neam
mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o
binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema
31
Oameni mari din Vechiul Testament •>
pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor ft binecuvântate
în tine. Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună
cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani cătid a ieşit din Har an. Avram a
luat pe Sarai, nevastă-sa şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate
averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigasem în
Haran. Au plecat în ţara Canarin şi au ajuns în ţara Canaan. Amam a
străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More.
Canaaniţiî erau atunci în ţară. Domnul S-a amtat lui Avram şi i-a zis:
„Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale." Şi Avram a zidit acolo un altar
Domnului, care i Se arătase. De acolo a pornit spre munte, la răsărit de
Betel şi şi-n întins cortul, având Betelul la apus şi Ai la răsărit. A zidit şi
acolo un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului. Avram şi-a urmat
drumul, înaintând mereu spre miazăzi.
Genesa 12:1-9
Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într -un loc pe care avea
să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin
credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu
era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună
moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are
temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă şi Sara,
cu toata vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în
credincîoşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un
om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca
nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. în credinţă au murit toţi
aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au
urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.
Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.
Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşisem, negreşit că ar fi avut
vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o jxttrie mai bună, adică o patrie
cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-î este ruşine să Se numească Dumnezeul
lor, căci le-a pregătit o cetate. Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac,
când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus
jertfa pe singurul lui fiu! Ei
căruia i se spusese: „în lsaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta
numele!" Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din
morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi...
Evrei 11:8-19
Tot aşa şi „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a

fost socotită ca neprihănire". înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui
Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă
32
*•Avraam *>
prevedea că Dumnezeu va socoti neprihăjiite pe neamuri, prin

credinţă, a vestii mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate
neamurile vor fi binecuvântate în tine [...]"
Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos.
Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu
mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi
sunteţi um în Cristos /sus. Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi
„sămânţa" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă...
Galateni 3:6-8; 27-29
Din îndemnul Duhului Sfânt, în seara aceasta vreau să vă vorbesc

despre Avraam. Vreau să-l iuăm pe Avraam ca pildă. Vreau să luăm câteva
aspecte din viaţa lui Avraam ca să le aplicăm la viaţa noastră şi să vedem
ce vrea să ne spună Duhul îui Dumnezeu nouă astăzi prin pilda lui
Avraam. Avraam este una dintre cele mai importante personalităţi din
Biblie. Avraam este omul din Vechiul Testament despre care vorbeşte
Domnul Isus cel mai mult. Mereu, mereu, Domnul Isus pomeneşte de
Avraam. El este o piatră de hotar în planul lui Dumnezeu de mântuire a
lumi).
Vreau să mă ocup întâi de chemarea pe care a primit-o Avraam. Fânâ la
Avraam, de la căderea omului în păcat, lumea a mers din rău în mai rău.
Dacă citiţi primele unsprezece capitole din Biblie, veţi vedea cum e o
cădere tot mai adâncă în păcat. Lumea merge tot mai departe, tot mai
departe de Dumnezeu. Şi nu e nici o speranţă. Dumnezeu nu întreprinde
nici o acţiune. Există sporadic, ici şi colo, câte un om credincios. Există un
Enoh, despre care se spune că a umblat cu Dumnezeu. Există un Noe, care
a umblat cu Dumnezeu, care a fost plăcut lui Dumnezeu. Dar credinţa
acestora şi viaţa curată a acestor oameni nu afectează cu nimic răutatea
oamenilor din jur. Oamenii aceştia doi, Enoh şi Noe, au avut merite
33
şi au avut merite multe, atât de multe, încât pe Enoh, care a umblat cu
Dumnezeu, Dumnezeu l-a răpit la cer. El şi cu llie sunt în Vechiul
Testament doi oameni care nu au gustat moartea, care au fost luaţi de
Dumnezeu la cer.
Noe este un om curat, un om sfânt. El este acela care salvează neamul
omenesc de la potop. Dar piere şi Noe, până la urmă moare şi el şi toată
omenirea este în mâinile Celui rău. Pământul este tot în mâinile
Diavolului, pe care Domnul Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia".
Şi Ioan, în 1 Ioan 5:19, spune că toată lumea, tot pământul zace sub Cel rău,
în stăpânirea Celui rău.
Pe acest pământ, aflat sub stăpânirea Celui rău, Dumnezeu, la un
moment dat, pune ochii pe un om. îşi alege un om, pe nume Avraam. îl
alege din ţara Ur, cunoscută astăzi în istorie ca ţara Sumer, ţară aflată la
vărsarea râurilor Eufrat şi Tigru în Golful Persic. Ţara aceasta a purtat la
început numele de Sumer, mai târziu de Caldeea, apoi Babilonia. Acolo, în
Ur, trăia Avraam. Nu avea nid un merit. Era idolatru. Aşa ni se spune în
Iosua 24:2: „fă rin ţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor,
locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat) şi slujeau altor
dumnezei." Avraam era un idolatru. Se închina unor dumnezei străini. Nu-
L cunoştea pe Dumnezeul adevărat. Nu avea nici un merit. Pe acest om
Dumnezeu îl alege să Şi-l facă prietenul Său, alesul Său special, cu care are
un plan absolut deosebit, planul ca prin el şi începând cu el să mântuiască
toată omenirea. „Avraame, ieşi din casa ta! Ieşi din neamul tău şi vino, căci
Eu te duc într-o altă ţară! Şi te voi face un neam mare. Sămânţa ta va
ajunge aşa ca să n-o poată număra nimeni."
Avraam aude o voce în adâncul său, o chemare. Şi el înţelege că este o
chemare de la Dumnezeu şi pleacă. De fapt, să ştiţi că nu pleacă imediat şi
nu pleacă aşa cum avem noi impresia. Vom vedea imediat lucrul acesta: că
ascultarea lui nu a fost aşa de desăvârşită cum pare la început. Ceea ce
vreau să subliniez în primul rând este că în cazul lui Avraam, iniţiativa îi
aparţine lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care vine la el şi pune mâna
pe el. Şi vreau să-ţi spun că aşa stau lucrurile cu fiecare dintre noi.
Dumnezeu este Acela care ia iniţiativa şi vine la noi. El este Acela care
vine şi ne vorbeşte şi ne spune: „Şi pe tine te-am ales." Toţi cei credincioşi,
dacă stăm şi ne gândim bine şi ne uităm cum am ajuns noi să ne întoarcem
la Dumnezeu, putem recunoaşte cât a lucrat Dumnezeu de ciudat şi de
minunat: cum l-a pus pe cutare să vină să ne spună un cuvânt tocmai când
trebuia, cum am fost şi am ascultat o predică tocmai care ni se potrivea
nouă, cum într-o împrejurare n-am mai avut ce face decât să cedăm, să
34
❖Avraam ❖
spunem: „Doamne, mă predau Ţie!" Fiecare dintre noi poate povesti cât de
minunat a lucrat Dumnezeu în cazul lui de a ajuns şi s-a întors şi L-a
primit pe Domnul. Nu e meritul meu că sunt aici! Nu e iniţiativa mea că
sunt copilul lui Dumnezeu. El a avut iniţiativa. Aceasta se numeşte
„suveranitatea lui Dumnezeu". Noi totdeauna trebuie să recunoaştem acest
principiu: că Dumnezeu este Cel care are iniţiativa. Alegerea şi chemarea
El le face.
Şi vreau să mai subliniez ceva foarte important aici. Când Dumnezeu
ne alege şi ne cheamă, alegerea şi chemarea aceasta totdeauna El le face şi
în folosul altora. Dacă Dumnezeu m-a ales pe mine, El m-a ales şi în
folosul altora. Dacă Dumnezeu te-a ales pe tine, El te-a ales şi în folosul
altora.
Să vă arăt cum. Ştiţi ce-i spune Dumnezeu lui Avraam? „Ieşi din ţara
ta! Vino în ţara pe care ţi-o voi arăta!" Şi auziţi ce-i spune în continuare:
„Iţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine." „Avraame, Eu te-am ales pe tine.
Ştii ce va însemna asta? Să pleci mii de kilometri pe jos din ţară în ţară
printre străini, să mergi să locuieşti în Canaan ca într-o ţară străină, să fii
alungat din loc în loc, să locuieşti toată viaţa în cort, să fii în primejdii
mereu, mereu, să n-ai odihnă toată viaţa. Chemarea aceasta nu e la huzur,
Avraame! Chemarea aceasta nu e ca tu să te lăfăi, nu! Eu te-am chemat,
Avraame, ca în tine să-i binecuvântez pe alţii. Viaţa ta va fi aspră, dură,
dar viaţa ta va fi o binecuvântare pentru întreg pământul.
E interesant cum Dumnezeu rezolvă problema căderii noastre şi
problema păcătoşeniei oamenilor alegând un om, ca, prin acest om, Şă-Şi
reverse El apoi binecuvântarea peste toţi oamenii, întotdeauna Dumnezeu
lucrează aşa. El întotdeauna lucrează prin oameni. El nu-Şi dă
binecuvântările Sale direct, ci El îşi alege copiii, şi prin aceştia, revarsă
binecuvântarea asupra altora.
Să dăm încă două exemple. Ştiţi despre alegerea lui Pavel. în Faptele
Apostolilor 9:15 găsim următorul lucru: Anania, un om al Domnului din
Damasc, primeşte poruncă să meargă într-o casă pe uliţa numită
„Dreaptă", fiindcă acolo este un oarecare Saul din Ierusalim. „Du-te şi
pune-ţi mâinile peste el!" „Doamne, dar Saul acesta este prigonitorul
nostru, al creştinilor." „Dar Domnul i-a zis: «Du-te, căci el este un vas pe
care l-am ales.»" De ce l-a ales? Să-i dea o viaţă de huzur? De ce l-a ales?
Să-i dea cea mai bună, cea mai calmă, cea mai liniştită viaţă pe care poate
s-o aibă vreun om? Nu! „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să
ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea
35
fiilor lui Israel şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu."
„Du-te şi spune-i că Mi-am pus ochii pe el. Du-te şi spune-i că Mi-am pus
mâna pe el. El e alesul Meu. Vai, mult va suferi din cauza aceasta! Când o
să facă el odată lista de câte ori a fost bătut cu nuiele, de câte ori a fost
bătut cu pietre, de câte ori a fost aruncat şi huiduit şi pălmuit şi de câte ori
a răbdat de foame şi de sete şi gol şi în închisoare, în temniţă, va fi o listă
lungă! Du-te însă şi spune-i de la început că Eu îl chem la suferinţă, dar că
el va fi o binecuvântare pentru lumea toată. Şi el este vasul prin care Mă
voi face cunoscut." Când te alege Dumnezeu, El te alege la suferinţă
personală şi la binecuvântare pentru alţii!
Acelaşi lucru ni-1 spune apostolul Petru în 1 Petru 2:9: „Voi sunteţi o
seminţie aleasă." Auziţi? „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca
să fie al Lui." De ce? „Ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v -a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată." Pe voi v-a chemat Domnul
Jsus, spunându-vă întâi de toate: „Dacă pe Mine M-a urât, şi pe voi vă va
urî. Dar v-am chemat şi v-am ales ca să vestiţi puterile minunate ale Celui
ce v-a chemat din întuneric la lumină." Voi sunteţi chemaţi să vestiţi, să
fiţi binecuvântare. Fraţilor, aici vreau eu să accentuez faptul că sunt mulţi
egoişti în biserici, care cred că toate binecuvântările li se dau pentru ei
înşişi, care nu fac altceva decât să tot capete, să tot capete şi niciodată n-au
destul. Şi totdeauna murmură că nu-i destul şi că nu-i bine şi că n-au
primit cât trebuie şi nu li s-a dat cinstea care li se cuvine, nu li s-a dat
onoarea care li se cuvine, fără să ştie şi uitând că noi nu suntem chemaţi
pentru noi. Noi suntem chemaţi să fim binecuvântare pentru alţii. Tu eşti
alesul Domnului. Tu eşti aleasa Domnului. Dar aceasta pentru ca prin tine
Domnul să-i binecuvânteze pe alţii. Câţi oameni sunt binecuvântaţi de
Domnul
36
❖Avraam
prin tine? Spune-ţi ţie, răspunde-ţi în inima ta sincer: pentru câţi
oameni sunt eu o binecuvântare? Câţi oameni pot zice despre mine: „Cât
m-a binecuvântat pe mine Dumnezeu prin femeia aceasta, prin bărbatul
acesta!"? Pot spune alţii aşa? Eu las conştiinţa ta să-ţi
răspundă.
Vreau să vă arăt, în al doilea rând, scopul pentru care îl alege
Dumnezeu pe Avraam. Tot pământul, am spus, era în stăpânirea Celui
rău. Dumnezeu voia să aibă o bucăţică de teren pe pământul acesta.
Dumnezeu voia să aibă o ţară a Lui pe pământul acesta. Dumnezeu voia
să-Şi înfigă un ţăruş undeva într-un pământ şi să zică: „Acesta este
pământul Meu, bucăţica Mea", ca de acolo apoi să cucerească întreg
pământul. Cu acest scop îl alege Dumnezeu pe Avraam şi-i zice: „Ieşi din
ţara ta, fiindcă-ţi dau altă ţară ca moştenire. Du-te şi ia în stăpânire ţara
aceea! Acolo, chiar dacă tu vei sta în cort, chiar dacă vei trăi în ea ca străin
şi călător, tu, prin prezenţa ta acolo, vei fi mărturie că ţara aceasta e a lui
Dumnezeu, pentru că Eu, în final, o voi da moştenire seminţei tale. Şi
apoi, din ţara aceea, într-o zi, sămânţa ta, care după Galateni 3 este
Domnul Isus, va lua doisprezece oameni şi va zice: «Duceţi-vă în toată
lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Duceţi-vă din
Ierusalim în Samaria, în Galileea şi până la marginile pământului şi
cuceriţi lumea pentru Mine.» Şi când se va vesti Evanghelia aceasta în
toate colţurile pământului, când va fi vestită în fiecare bucăţică şi când
fiecare bucăţică de pământ va putea zice: «Şi aici s-a vestit Evanghelia»,
atunci se va sfârşi istoria aceasta umană." Acesta e planul lui Dumnezeu.
Şi a început cu Avraam, primul care s-a dus să ia în stăpânire ţara, pentru
ca din ţara aceasta, în final, să fie cucerit întreg pământul.
Fraţilor, vreau să ne fie clar. Acest plan al lui Dumnezeu de a cuceri
întreg pământul, Domnul Isus ni l-a explicat sub termenul de „împărăţie a
lui Dumnezeu". Eu v-am mai explicat pe larg că orice om care acceptă ca în
viaţa lui să se facă voia lui Dumnezeu, nu voia proprie, acel om este
împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta înseamnă că fiecare credincios,
devenind împărăţia lui Dumnezeu, extinde tot mai mult împărăţia lui
Dumnezeu, până când întreg pământul va fi cucerit de copiii lui
Dumnezeu.
Vreau să trag aici un semnal de alarmă pentru mulţi credincioşi,
pentru că foarte mulţi credincioşi predică numai Evanghelia mântuirii; nu
predică Evanghelia împărăţiei. Evanghelia mântuirii înseamnă că predici
unui om să se mântuiască din neamul acesta păcătos, să-L primească pe
Domnul Isus, ca să poată merge cumva în cer. Aceasta e Evanghelia
37
mântuirii. E valabilă, dar noi nu trebuie să ne oprim aici. Noi trebuie să
predicăm Evanghelia împărăţiei, pentru că pe aceasta a predicat-o Domnul
Isus. Şi aceasta înseamnă că trebuie să fim conştienţi că aici pe pământ noi
îl reprezentăm pe Dumnezeu. Aici pe pământ, în noi îşi afirmă Dumnezeu
suveranitatea. Prin noi, Dumnezeu ia pământul întreg în stăpânire. Acest
sentiment de oameni ai biruinţei şi ai puterii Juî Dumnezeu trebuie să ne
domine viaţa. Nu atât bucuria că eu mă duc la cer, ci faptul că prin mine
Dumnezeu îşi afirmă stăpânirea Lui aici pe pământ, că eu sunt aici
împărăţia Lui şi că eu sunt chemat să extind această împărăţie a Lui.
Aceasta este Evanghelia Împărăţiei, aceasta este Evanghelia pe care
trebuie s-o ducem noi până la marginile pământului!
Al doilea scop al lui Dumnezeu, pe care deja l-am mai amintit din 1
Petru 2:9, este acela de a avea un popor al Lui, şi când l-a chemat pe
Avraam, Dumnezeu a început crearea poporului Său. în Faptele
Apostolilor 15:14 ni se spune aşa: „Fraţilor, ascultaţi-rnă! Simon a spus
cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă
din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele." Este ceea ce v-am spus
la început: Dumnezeu Şi-a aruncat ochii printre neamuri, ca să-Şi aleagă
un popor care sâ-I poarte Numele. Şi l-a ales pe Avraam, pentru ca, prin el,
să-Şi formeze acest popor.
De aceea am citit şi textul din Galateni, pentru că acolo ni se explică că
noi, cei ce L-am primit pe Domnul Isus, suntem acel popor ales al
Domnului Isus, suntem sămânţa lui Avraam. întâi de toate, sămânţa lui
Avraam este Domnul Isus. Apoi noi toţi cei ce ne-am unit cu Domnul Isus,
noi suntem acest popor nou, această seminţie aleasă sau, cum spune în
Galateni 6:16, Israelul lui Dumnezeu.
Fratele meu şi sora mea, tu eşti un izraelit, tu eşti o izraelită, tu faci
parte din neamul sfânt al lui Dumnezeu. Ştii ce înseamnă asta? înseamnă
că tu trebuie să-L reprezinţi pe Dumnezeu aici pe pământ. Reprezentantul
lui Dumnezeu pe pământ nu este numai un om, un papă sau aşa ceva;
reprezentanţii lui Dumnezeu sunt întreg poporul Lui. „Un neam sfânt, o
preoţie aleasă", fiecare dintre noi suntem chemaţi să răspândim lumina lui
Dumnezeu în această lume.
Şi acum, dragii mei, vreau să vă arăt şi să vă vorbesc puţin despre
răspunsul lui Avraam la chemarea lui Dumnezeu. V-am spus că răspunsul
lui Avraam nu este chiar aşa de prompt precum ni se pare, dacă rămânem
numai la textele citite.
în Faptele Apostolilor 7 avem o explicaţie. „Fraţilor şi părinţilor,
ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru, Avraam, când era în
38
*:*Avraam *>
Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a zis: «Ieşi din ţara ta şi
din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.» El a ieşit atunci din ţara
haldeiior şi s-a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său,
Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum" (v. 2-4).
Băgaţi de seamă, Ştefan ne spune în Faptele Apostolilor că Avraam a
auzit chemarea înainte de fi în Haran. Deci când era încă în Ur„ atunci
Dumnezeu i-a spus: „Ieşi!" Dar el nu a ieşit. Porunca a fost: „Ieşi din casa
tatălui tău!" De fapt, tatăl său l-a scos de acolo, pentru că auziţi ce zice în
Genesa 11:31: „Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul
fiului său, şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit
împreună din Ur, din Haldeea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până
la Haran şi s-au aşezat acolo." Aici e foarte interesant. Avraam aude
chemarea [...] „Ieşi!" Dar nu ascultă Avraam, ci tatăl său. Tatăl său zice:
„Haide să mergem!" Şi merg până la Haran. Asta este cam un sfert din
distanţa drumului de parcurs. Şi acolo rămân nu ştiu câţi ani, şi acolo
Terah, tatăl lui Avraam, moare. Abia atunci Dumnezeu îl cheamă din nou:
„Ieşi! Du-te în Canaan! Lasa-i pe toţi şi du-te!" Avraam pleacă, dar ni se
spune că-1 ia şi pe Lot cu el, pe nepotu-său. Şî câte necazuri i-a mai creat
Lot după aceea! Porunca fusese să iasă singur. întâi de toate, n-a ieşit el, ci
î-a scos tatăl său, în al doilea rând, când a fost chemat a doua oară, nu a
ieşit singur, ci l-a mai luat şi pe Lot cu el.
Avraam a crezut în Dumnezeu, dar Avraam încă n-a înţeles bine
porunca iui Dumnezeu. Avraam era încă neclar cu multe. Avraam era ca
noi în perioada dintâi după ce ne-am pocăit. Credinţă da, dar înţelegere
puţină, cunoaştere puţină. Zel, râvnă da, dar câte necazuri, câte prostii mai
facem! încă ne trebuie şcoală, încă ne trebuie cioplire, încă ne trebuie
educaţie! înţelegerea lui Avraam este încă deficitară, este o înţelegere
numai pe jumătate.
A doua chemare însă este aceea care îl face să plece şi, în sfârşit, el
soseşte în Canaan şi ia Canaanul în stăpânire. Aici vreau să scot învăţătura
poate cea mai importantă în seara aceasta. In capitolul 12 am citit că
Avraam şi-a instalat locuinţa între cetatea Ai şi cetatea Betel. La capitolul
13:3 ni se precizează iarăşi: „Din ţara de la miazăzi s-a îndreptat şi a mers
până la Betel, până la locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi
Ai."
Dragii mei, drumul lui Avraam în Canaan a fost un drum între Ai şi
Betel. Ai, în limba ebraică, înseamnă „grămadă de ruine". Betel înseamnă
„Casa lui Dumnezeu". Drumul lui Avraam ducea de la o grămadă de ruine
înspre Casa lui Dumnezeu. Locul unde trebuia să trăiască Avraam era
39
Betelul, Casa lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să lase în urmă Aiul,
grămada de ruine.
Acest fapt iarăşi are importanţă spirituală pentru noi, pentru că în
Evrei 3:6 ni se spune că noi suntem Casa lui Dumnezeu, noi împreună,
Biserica Domnului. Noi suntem Casa duhovnicească, Casa spirituală a lui
Dumnezeu. Noi am vrea să fim singuri. Nouă ne-ar plăcea mai mult să fim
chemaţi singuri pentru Dumnezeu. Dumnezeu însă nu ne vrea singuri.
Dumnezeu ne vrea în Casa Lui.
Vreau să vă spun că astăzi între copiii lui Dumnezeu din ţara noastră
este prea mult individualism. Prea mulţi sunt aceia care zic: „făi, eu pot să
fiu credincios şi singur! Nu-mi mai place de ei. Biserica, o, sunt rătăciţi,
sunt păcătoşi! Eu pot să trăiesc şi singur." Dar dacă te întorci de la Betel, de
la Casa lui Dumnezeu, în spate e o grămadă de ruine. Nu ai de ales decât
între Casa lui Dumnezeu şi grămada aceasta de ruine. Şi, de fapt, noi
suntem chemaţi să lepădăm ruinele individualismului. Individualismul
este o boală care roade între mulţi credincioşi. Eu am găsit credincioşi
sinceri care spun aşa: „făi, dragii mei, eu m-am uitat la biserici, dar în toate
e păcat." Mi-au spus mulţi aşa.
Am întâlnit o soră tare zeloasă pentru Domnul. Toată ziua era cu „slavă
Domnului!" pe buze. Dar când am întrebat-o: „Spune-mi din care adunare
faci parte?" mi-a răspuns: „Din nici una!" „Păi, de ce?" „Păi, frate, toate
bisericile sunt pline de păcat. Toate-s pline de păcat! Ce să mă duc eu
acolo să mă supun lor, să mă judece comitetul din biserica respectivă? Iăi,
nu-i ştiu eu pe fiecare din comitetul ăsta?
40
❖Avraam *>
Unu-i aşa, unu-i aşa, unu-i aşa. N-am găsit nici o biserică de care să mă pot
ataşa." Ştiţi ce i-am spus? „Soră, îţi dai seama ce spui, de fapt? Dumneata
spui că Domnul Isus n-are nici o biserică destul de bună pentru dumneata.
Dumneata eşti mai bună decât toate bisericile pe care le are Domnul Isus
în ţara asta." „Frate, n-am spus aşa." „Ba da, aşa ai spus. Ai spus că te-ai
uitat şi n-ai găsit nici o biserică a Domnului Isus vrednică de dumneata."
„Ki, nu, nu, nu!" „Aşa-i spus! Asta s-a înţeles din ce-ai spus dumneata, că
nici una nu-i vrednică. Toate sunt pline de păcat şi mai bine stai afară. Ai
dispreţuit Biserica Domnului Isus. Stai afară din ea, pentru că zici: «Eu
sunt mai bună.»" Doamne, vindecă-ne de această blasfemie, de păcatul
acesta al dispreţuirii Bisericii Domnului Isus. Cei care sunt buni, cei care
sunt adevăraţi, aceia nu fug când Biserica e la greu. Aceia stau acolo să
plângă, să postească, să se roage până când Biserica se întoarce înapoi la
Mirele ei, la Domnul ei. Plecarea noastră din Biserică arată doar
îngâmfare, arată doar aroganţă şi lipsă de dragoste. Aceasta arată plecarea
noastră. Noi suntem chemaţi să locuim în Casa lui Dumnezeu. Noi nu
suntem chemaţi să locuim în singurătate. Să lepădăm deci grămada de
ruine, ruinele ambiţiilor noastre personale, ruinele mândriei noastre,
ruinele dezamăgirilor noastre, ruinele îngâmfării noastre. Să le lăsăm şi să
mergem cu umilinţă şi să locuim în Casa lui Dumnezeu. Da, e foarte greu
să locuiască fraţii împreună. E tare greu să stai în Casa lui Dumnezeu,
pentru că sunt fricţiuni, sunt ciocniri. E greu, dar adevărata credincioşie,
adevărata ascultare de Domnul aici se arată: cât eşti de credincios
Betelului, Casei lui Dumnezeu, cât de credincios eşti miresei Lui. Pentru
că, dacă Domnul Isus Şi-a iubit mireasa Lui într-atât încât Şi-a dat viaţa
pentru ea, întrebarea mea este cât iubeşti tu mireasa lui Cristos? Să nu
crezi că Domnul Isus acceptă ca tu să fii undeva afară din trupul Lui, şi
trupul Lui e aici în locul acesta şi în celelalte adunări ale Domnului Isus
din oraşul acesta. Trupul Lui este Casa Lui, şi Domnul Isus te vrea în
trupul Lui, nu în afara Lui.
E adevărat că peste Casa lui Dumnezeu vin perioade de secetă. La Betel
a venit o secetă mare. în tot Israelul, în tot Canaanul a venit o secetă mare.
Şi Avraam a fost chemat să stea acolo, chiar dacă ar fi murit de foame! Dar
ştiţi ce-a făcut? A plecat în Egipt, dar acolo, bietul de el, a păţit-o rău de
tot. Şi Dumnezeu l-a adus înapoi.
„Du-te înapoi la Betel! Du-te înapoi la Casa Domnului! Nu e locul tău în
Egipt. Stai acolo la Betel chiar dacă e foamete!" Peste Casa Domnului vine
câteodată şi foamete. Peste Casa Domnului vine perioadă de restrişte,
perioadă de vânt, de furtună. Ce să facem atunci? Să fugim în Egipt? Rău o
41
păţim dacă fugim in Egipt! în Egipt s-a destrămat familia lui Avraam. în
Egipt a trebuit să vină Faraon, un nepocăit, şi să-l mustre, să-i dea lecţii de
cinste, de adevăr. Bietul Avraam, cum i-a crăpat obrazul de ruşine în Egipt!
Aşa se întâmplă cu noi când părăsim Casa Domnului şi ne ducem în Egipt,
pentru că e perioadă de foamete în Casa Domnului.
Avraam a mai locuit intr-un loc, nu numai la Betel. A mai locuit la
Hebron. Ştiţi ce înseamnă Hebron în limba ebraică? Hebron, în limba
ebraică, înseamnă „companie" sau „ligă" sau „tovărăşie", adică o mulţime
care trăieşte şi lucrează împreună. La Hebron şi la Betel, în Casa
Domnului sau la Hebron, unde sunt copiii lui Dumnezeu laolaltă, unde
locuiesc în companie, în ligă, în tovărăşie, acolo se poate locui. Niciodată
însă în singurătate, niciodată în individualism, niciodată de unul singur.
Vreau să mai scoatem două sau trei lecţii din viaţa lui Avraam. Una
dintre lecţiile acestea este experienţa cu Lot. V-am spus că Avraam ar fi
trebuit să-l lase pe Lot în Ffaran sau chiar în Ur. Avraam însă l-a îuat cu el.
Şi a ajuns până acolo că n-a mai putut să locuiască cu el, nu mai încăpeau
unul de altul. Aici se vede măreţia copilului lui Dumnezeu. Avraam putea
sâ-i spună: „Uite Lot, ţara asta mi-a dat-o Dumnezeu mie. Tu pleacă unde
vrei!" Dar Avraam spune: „Lot, uită-te peste toată ţara şi alege ce vrei tu.
Unde vrei tu, acolo să locuieşti. Tu-ţi alegi o parte, şi ce rămâne e al meu."
Şi, bineînţeles, Lot şi-a ales cea mai mănoasă câmpie, câmpia din
apropiere de Marea Moartă. Avraam, bietul, a rămas pe munte - munţi
golaşi, munţi sărăcâdoşi. A rămas oarecum cu buzele umflate. Aceasta este
blândeţea! V-am mai spus odată când am vorbit despre Moise că a fi blând
înseamnă a renunţa în favoarea altora, a nu ţine cu dinţii la ce esîe al tău.
„Poftim! Alege! Ia ce-i mai bun!" Ştiţi ce ne spune Domnul Isus? „Ferice
de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!" Cine a moştenit Canaanul?
Lot? Nu, Avraam! Lot, bietul de el, a păţit-o rău de tot la Sodoma. Acela a
fost locul pe care şi l-a ales el, dar câmpia pe care a ales-o Lot a fost scoasă
din Canaan. Ea n-a mai fost considerată Canaan. Cei blânzi, cei care
renunţă vor moşteni pământul! Noi credem că cei tari, cei care bat cu
pumnul în masă, cei are zic: „Eu sunt mai tare! Fugi de-airi!" aceia
moştenesc. Nu-i adevărat! Moştenesc pământul aceia care spun: „Poftim,
veniţi! Lua ţi-mi tot! Poftim!"
Fratele meu, fii aşa în Casa Domnului! Lasă-i pe alţii înainte! Lasâ-i pe
alţii să se scoată în evidenţă! Lasă-i pe alţii să se afişeze! Tu ai răbdare
până te scoate Dumnezeu deasupra! Ai tu răbdare până te pune
Dumnezeu în locul în care te vrea. Pentru că dacă Dumnezeu are de făcut o
lucrare cu tine, chiar dacă nu te vrea nimeni, tu tot vei face lucrarea aceea
42
*:*Avraam *>
în Casa Lui, Dacă Dumnezeu Şi-a pus mâna pe tine, tu vei ajunge în locul
în care te vrea Dumnezeu, chiar dacă pentru moment îi spui lui Lot:
„Poftim, alege tu!", iar Lot alege ce-i mai bun, şi tu rămâi cu buzele
umflate.
Măreţia, minunăţia, frumuseţea sufletului lui Avraam se manifestă
foarte mult aici, în problema Iul Lot. Ştiţi, după câtă va vreme, Lot a fost
atacat de nişte împăraţi străini, şi Lot a ajuns să fie rob, a fost luat în robie
cu familie, cu tot ce a avut. Aid sunt două lucruri pe care vreau să vi le
arăt. In capitolul 14:14 ni se spune aşa: „Cum a auzit Avram că fratele său
fusese luat prins de război, a înarmat trei sute optsprezece dintre cei mai
viteji slujitori ai lui, născuţi în casa lui, şi a urmărit pe împăraţii aceia
până la Dan." Ştiţi ce neam îi era Lot lui Avraam? Ii era nepot. Aici însă
Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte „fratele lui". Ştiţi de ce? Pentru că Lot
era la necaz. Şi când un om e la necaz, omul acela îţi devine frate. Lot i-a
luat lui Avraam bucata cea mai bună. Lot l-a nedreptăţit pe Avraam în
toate lucrurile. Dar Lot a ajuns la necaz, iar când Lot a fost la necaz. Lot i-a
devenit iui Avraam frate.
Scumpule, când duşmanul tău, când cel care ţi-a făcut rău ajunge la
necaz, să ştii că atunci ţi-e frate! Atunci uită toate jignirile, atunci uită toate
nedreptăţile, atunci uită toate fărădelegile pe care ţi le-a făcut acel om. Şi
atunci una să ştii: iei tot ce ai şi te duci să-l scoţi din necaz, fiindcă e fratele
tău.
Mai mult, Evanghelia merge mai departe, Domnul Isus merge mai
departe şi spune: „Când un om e în necaz, Eu sunt în necaz. Nu că e fratele
Meu, ci Eu Mă consider în locul lui Şi ori de câte ori ai făcut unul dintre
lucrurile acestea unuia în necaz, Mie Mi l-ai făcut"
Mai este un lucru care e important şi frumos. Avraam se duce şi-i
urmăreşte pe împăraţii aceia. Avraam îi bate şi le ia toţi prinşii de război.
Şi toată prada pe care o luaseră împăraţii aceia o aduce înapoi. Atunci
împăratul Sodomei şi alţii de acolo, bucuroşi că Avraam i-a eliberat, a adus
toată prada înapoi şi i-au spus: „Domnule Avraam, toată prada asta să fie a
ta. Bine că ne-ai scăpat cu viaţă pe noi şi pe ai noştri! Domnule, ţine
bunurile acestea! Animalele, tot ce-ai luat, mobilă, tot, tot, tot, ţine, e al tău.
Dă-ne numai viaţa." „Doamne fereşte! Nu! Luaţi totul!" In versetul 23
Avraam spune: „Nimic pentru mine!" Nimic pentru mine! Ăsta-i om
pocăit. Când ai ajuns aici să spui lucrul acesta: „Luaţi voi tot. Nimic pentru
mine!", asta e cea mai mare frumuseţe sufletească la care poate ajunge un
om. Când el vrea numai să-i îmbogăţească pe alţii, deşi el avea totul în
mână, totuşi, zice: „Nimic pentru mine!"
Şi aici intervine un fapt absolut nemaipomenit, aici răsună cel mai
frumos cuvânt pe care l-a auzit Avraam: „După aceste întâmplări,
Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: «Avrame,
nu te teme! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.»" Vreau să
43
înţelegeţi bine asta. „Avrame, tu ai dat tot. N-ai reţinut nimic pentru tine.
Tu eşti cu mâinile goale. Dar Avrame, Eu sunt răsplata ta! Avrame, Eu Mă
dăruiesc ţie. Averea ta sunt Eu, Dumnezeu."
Mi-aduc aminte de mama aceea care avea şapte copii şi mai avea numai
o bucată de pâine. A împărţit-o în şapte bucăţi şi le-a dat-o lor să mănânce.
Şi unul dintre copii i-a spus: „Dar, mămică, ţie ce-ţi rămâne?" „Voi."
Avraam a renunţat la tot, şi Dumnezeu îi spune: „Avraame, am rămas Eu!
Eu te numesc prietenul Meu."
Mai întâlnim o asemenea situaţie în Psalmul 73. în Psalmul 73 autorul
se plânge şi spune: „Doamne, de ce la cei răi, la cei ticăloşi le merge bine?
Au case, îşi fac vile, au maşină, au de toate. Şi eu, copilul tău, merg din rău
în mai rău. Eu am numai prigoană, eu am numai bătăi, eu am numai
insulte, de mine râde toată lumea. De ce-i aşa?" Şi Dumnezeu îi spune:
„Nu înţelegi? Tu Mă ai pe Mine! Oamenii aceştia au nişte lucruri
pieritoare. Azi le au, mâine să ştii că nu le mai au. Vine o schimbare de
bani sau cine ştie ce vine, o tulburare, vine un potop, vine o inundaţie,
vine ceva şi s-au dus! Tu Mă ai pe Mine."
Nu ştiu câţi dintre noi sunt în stare să aprecieze lucrul acesta. Nu ştiu
câţi dintre noi sunt în stare să vadă bogăţia acestui lucru: să
44
❖Avraam •>
ştii cât eşti de bogat când II ai pe Dumnezeu. „Să pierd pe rând tot ce
am eu7 Doar Tu să-mi rămâi numai." Aceasta este culmea la care poate
ajunge un om.
Şi, în sfârşit, dragii mei, ultimul lucru pe care vreau să vi-1 evidenţiez.
V-am spus că Avraam a trebuit să fie trecut printr-o şcoală, şcoală prin
care Dumnezeu să facă, intr-adevăr, din el tatăl tuturor credincioşilor.
Dumnezeu i-a dat la adânci bătrâneţe un fiu. Cei care au copii la vârstă
mai înaintată, care şi i-au dorit şi care au sfârşit prin a-i avea, aceia pot să
spună, ca şi mine, cu ce ochi te uiţi la un asemenea copil, cât de mult îl
iubeşti, când l-ai dorit atâta vreme şi când n-ai mai sperat că vine. Şi, în
sfârşit, este. E bucuria vieţii tale. Şi te uiţi la el ca la lumină şi ca la soare.
Şi creşte, şi e băiat mare, şi ştii că în băiatul acesta e promisiunea lui
Dumnezeu, că va fi un neam care va cuceri pământul. Şi într-o zi
Dumnezeu vine iar. Doamne, mult ne mai încerci Tu! Doamne, aspru Te
mai porţi Tu cu copiii Tăi! „Avraame, ia-1 pe Isaac, urcă-1 pe Muntele
Moria, acolo unde mai târziu s-a zidit Ierusalimul. Urcă-1 acolo şi adu-Mi-
1 jertfă!" „Pe Isaac? Lumina bătrâneţilor mele, lumina vieţii mele, speranţa
mea. Doamne, cum se poate asta?" A zis Avraam aşa ceva? Nu! El a zis:
„Da, Doamne! Da, Doamne! Dacă Tu zici, nici nu mai pun problema
moştenirii, nu mai pun problema făgăduinţei. Dacă Tu zici, Doamne, aşa
să fie, Doamne! Vino, Isaac! Vino cu mine să ne închinăm Domnului."
„Dar, tată, unde-i mielul de jertfă?" „Fiule, Domnul va purta de grijă.
Vino!"
Ce era în inima bietului bătrân numai Dumnezeu ştie. Sunt două
lucruri aici cu care vreau să închei. Dumnezeu vrea să ştie două lucruri de
la Avraam prin această încercare. întâi: cât de departe este pregătit Avraam
să meargă cu Dumnezeu? Adică va zice Avraam: „Doamne, eu merg cu
Tine, dar numai până la Isaac. Eu trag o linie aici la Isaac. Nu-mi cere să
trec dincolo de linia asta, că aici nu pot"? Tragi tu o asemenea linie în viaţa
ta? Dacă Dumnezeu ţi-ar cere orice, poţi să-I dai orice? Slujba ta, viaţa ta,
familia ta, casa ta. Cât de departe eşti pregătit să mergi cu Dumnezeu?
Unde tragi tu linia? Avraam răspunde: „Nu este limită. Mă duc cu Tine
unde zici Tu şi până unde zici Tu. Eu n-am ascultat să. plec şi a trebuit să
mă târască tatăl meu după el şi l-am luat şi pe Lot cu mine deşi trebuia să
plec singur. Am învăţat mai târziu că trebuie să ascult de Tine, să fac exact
cum îmi spui şi să nu fie limită în ascultarea mea faţă de Tine. Doamne,
acum aşa fac!"
A doua întrebare pe care a pus-o Dumnezeu despre Avraam a fost
aceasta: „Lui Avraam i-am dat un dar. Acum Avraam iubeşte mai mult
45
darul sau pe Dăruitor?" Mulţi dintre noi vin la Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu dă daruri. Iar când ne-a dat un dar, ne îndrăgostim aşa de tare
de darul acela, încât nu ne mai pasă de nimic altceva decât de dar. In Ioc să
facem ca Avraam: „Doamne, nu darul contează, Tu contezi!" Eu nu vin Ia
Dumnezeu pentru că Dumnezeu dă daruri, eu vin la Dumnezeu pentru
Dumnezeu! Şi dacă El îmi dă un dar, eu Ii spun: „Bine, Doamne,
mulţumesc frumos!" Iar dacă într-o zi Tu zici: „Renunţă la el!" Eu renunţ la
dar şi poate Tu-mi daî altceva! Dar chiar dacă mă laşi cu mâna goala,
Doamne, eu n-am venit la Tine pentru daruri, eu Te-am căutat pe Tine! Şi
câtă vreme Te am pe Tine, eu sunt cel mai bogat om din lumea aceasta!
Acestea au fost gândurile pe care am vrut să vi le spun şi vreau să ie
repet pe scurt, ca să vi Ie puteţi întipări în minte:
Dumnezeu este Cel care ne cheamă şi ne alege. Şi Dumnezeu ne alege
pentru ca prin noi să binecuvânteze pe alţii. Intreabă-te, frate, câtă
binecuvântare eşti tu pentru alţii.
O altă lecţie: Dumnezeu ne vrea în Casa Lui, ne vrea între copiii Lui,
parte din trupul Domnului Isus, din Biserica Lui. El nu ne vrea între
dărâmături, ci ne vrea la Betel.
Apoi, Dumnezeu vrea să renunţăm la noi. Vrea să putem spune:
„Nimic pentru mine! Totul pentru alţii!"
Următoarea lecţie: Dumnezeu vrea ca singura noastră comoară sa fie El.
Şi ori de câte ori El ne dă un dar, noi să fim oricând gata să i-1 dăm înapoi,
oricând să-I dovedim că pentru noi nu darurile contează, ci Persoana Lui,
Fiinţa Lui.
Vreau să mă adresez acum acelora care nu şi-au predat încă viaţa lui
Dumnezeu, care încă II caută pe Dumnezeu. Important nu este că tu-L
cauţi pe Dumnezeu, important este că Dumnezeu te caută pe tine. Faptul
că tu ai venit în seara aceasta aid să-ţi fie un semn că Dumnezeu e la lucru
în viaţa ta, că Dumnezeu te caută, că Dumnezeu este interesat de persoana
ta. Dumnezeu vrea să facă şi din tine un Avraam. Vrea să te facă şi pe tine
sămânţa lui Avraam. Dumnezeu a început un lucru cu tine. Nu tu-L cauţi
pe Dumnezeu.
Dumnezeu te caută pe tine. Nu tu te lupţi să-L apuci pe Dumnezeu.
Dumnezeu vrea să te îmbrăţişeze pe tine. Nu tu eşti acela care te trudeşti
după HI. El este Cel care acum bate la uşa inimii tale şi vrea să intre
înăuntru şi El vrea să înceapă în tine exact aceeaşi lucrare care început-o în
Avraam. La început, când îl primeşti pe EI, când Ii auzi chemarea Lui,
chemarea e vagă. Iar când tu-I spui: „Da, Doamne, ascult şi vin la Tine!",
poate la început nu vei face toate lucrurile cum trebuie, aşa cum nid
46
*Avraam •>
Avraam nu le-a făcut cum trebuie. Important este însă că Dumnezeu a
început o lucrare în viaţa ta. Supune-te Lui! Lasă-L pe El sâ lucreze în viaţa
ta! Lasâ-L pe EI să te lucreze aşa cum l-a lucrat pe Avraam. Şi vei vedea
cum va scoate şi din tine o binecuvântare pentru alţii, cum te va face şi pe
tine un copil ascultător de El aşa cum a fost Avraam.
Astâ-seară, Dumnezeu a început această lucrare în viaţa ta. Fii sigur şi
fii încredinţat că El o va duce la sfârşit. Amin.
Avraam, prietenul lui Dumnezeu
Texte biblice: Genesa 22:2, loan 3:16

Loc./data: Cluj, ianuarie 1979
Dumnezeu i-a zis: „la pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti
[...] şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune."
Genesa 22:2
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul

Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa
veşnică.
Ioan 3:16
In dimineaţa aceasta, la Masa Domnului, sărbătorim sau mai bine zis

ne reamintim de evenimentul acela când Dumnezeu L-a dat pe singurul
Său Fiu. Vom căuta să înţelegem ceva din inima lui Dumnezeu când L-a
rupt de Ia pieptul Său pe singurul Său Fiu ca sa-L dea pentru noi. Şi vom
încerca s-o facem aceasta printr-o paralelă cu Avraam, o paralelă între
Dumnezeu ca Tată şi Avraam. Paralela începe de la cuvintele „singurul fiu
pe care-l iubeşti". Veţi observa că de câteva ori se repetă în Genesa 22
expresia aceasta: «singurul fiu". Iată în versetul 2: „Ia pe fiul tău, pe
singurul tău fiu." In versetul 12: „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu,
întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu." Şi în versetul 16: „Pe
Mine Însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat
pe fiul tău, pe singurul tău fiu." Iar în Ioan 3:16, referitor Ia Dumnezeu, ni
47
se spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu." Există aici o paralelă şi vom vedea că paralela aceasta merge mult mai
departe decât expresia „singurul fiu". Este adevărat că la un moment dat
nu mai există paraleiă. Noi vom urmări această paralelă, ca să înţelegem
inima lui Avraam şi inima lui Dumnezeu şi apoi să înţelegem ceva din
inima noastră. Iată deci scopul acestei predici pe care mi-a dat-o Domnul
pentru voi.
în primul rând, vreau să vedem că Dumnezeu l-a pus la încercare de
foarte multe ori pe Avraam. Nu numai o dată. Au fost încercări succesive.
întâi de toate, gândiţi-vă că Avraam trăia în capitala îumii civilizate din
vremea aceea, în oraşul Sumer, zis şi Ur, Caldeea. Şi Dumnezeu îi spune:
„Ieşi din oraş, din lux, din casă frumoasă, familie mare, bogăţii imense şi
du-te într-o altă ţară, unde vei locui în cort şi vei fi străin toată viaţa şi, de
asemenea, toată viaţa vei trăi ca un nomad, ca un corturar." Ştiţi ce
înseamnă să fii corturar! Asta i-a cerut Dumnezeu lui Avraam: să trăiască o
viaţă întreagă ca un corturar, iar Avraam a spus: „Bine, Doamne, aşa voi
face!"
Când a ajuns în Canaan, Avraam a văzut că sunt doua forme de relief
în Canaan: erau munţii la apus şi era Câmpia Canaanului mănoasă şi
frumoasă la răsărit. Şi 1a un moment dat nu mai încape cu nepotu-său, cu
Lot. Avraam era mai bătrân, el era şeful, şi el ar fi putut să-i spună lui Lot:
„Lot, tu rămâi în munţi. Eu mă duc la câmpie." Dar Avraam i-a spus lui
Lot: „Lot, alege tu!" Şi Lot şi-a ales câmpia mănoasă, iar Avraam a rămas cu
munţii golaşi.
Altă încercare. Lot a dat de rău; au venit nişte împăraţi cu armată, au
luat robi pe cei din câmpie, inclusiv pe Lot cu ai lui. Avraam a adunat şi el
o armată, i-a urmărit pe cuceritori, i-a bătut Şi prada aceea imensă de
război a recuperat-o în întregime şi i-a dat-o înapoi lui Lot şi celorlalţi,
fiecăruia i-a dat înapoi partea lui. După legile de atunci, prada de război e
a aceluia care biruieşte. In mod normal, totul trebuia să-i revină lui
Avraam. Avraam însă ia şi dă totul înapoi; şi iar rămâne gol. Avraam
spune atunci trei cuvinte care îl definesc de la începutul începuturilor:
„Nimic pentru mine!" Ţineţi minte aceste trei cuvinte: „Nimic pentru
mine!", pentru că ele l-au definit pe Avraam o viaţă întreagă. „Nimic
pentru mine!" După ce a rostit aceste cuvinte, noaptea, când Avraam n-a
putut să doarmă şi când a ieşit pe muntele golaş să mediteze în taină la
ciudăţenia vieţii lui de corturar, de om care nu vrea nimic pentru el, în
noaptea aceea de taină, Dumnezeu îi şopteşte: „Avraame, pentru că n-ai
48
*:*Avraam, prietenul lui Dumnezeu *>
reţinut nimic pentru tine, pentru că ai dat totul, Eu sunt răsplata ta cea
foarte mare. Eu însumi... Celorlalţi le dau bogăţii. Ţie Mă dau pe Mine."
Vom vedea ce înseamnă aceasta. Deocamdată reţineţi atât.
Dumnezeu l-a mai pus la încercare în problema naşterii lui Isaac. Mare
încercare să aştepţi până la o sutâ de ani, când fizic nu mai e posibil, şi
totuşi să trebuiască să spui: „Eu II cred pe Dumnezeu. Eu cred că El îşi va
ţine cuvântul. Mi-a spus Dumnezeu că din Sara voi avea un copil, atunci
cu Sara voi avea un copil, cu toate că ea are nouăzed de ani." El nu s-a uitat
nid la sine, cum ne explică Pavel în Romani capitolul 4, nu s-a uitat nid la
Sara, ci s-a uitat la Cel ce promite, la puterea Lui, şi a spus: „Eu contez pe
cuvântul Lui!" L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a considerat
neprihănire, faptul că el L-a crezut pe Dumnezeu când totul părea
imposibil. Şi Ia o sută de ani Dumnezeu i-1 dă pe Isaac. Şi creşte Isaac
frumos. Mare lucru să ai un copil la bătrâneţe! Şi multă pasiune şi multă
dragoste mai pui în copiiul acela! Şi copilul creşte până ajunge adolescent,
să fi avut dndsprezece-şaisprezece ani. Era lumina ochilor lui Avraam,
bucuria inimii lui, speranţa lui, pentru că Dumnezeu a spus: „Din el voi
face un popor." Totul era legat de acest Isaac. Şi pentru Avraam numai
Isaac conta.
Acum putem să ne imaginăm şi următoarea scenă. Aceasta nu e din
Biblie şi nu ştim dacă va fi fost ceva de felul acesta sau nu, dar unii
presupun şi aceasta. Avraam trăia în Canaan, iar în Canaan era idolatrie.
Printre altele ei se închinau acolo Iui Moloh, un zeu crud, un zeu teribil
care cerea ca jertfă copii. Şi Avraam se va fi uitat la oamenii aceia idolatri
care luau câte un copil de-al lor şi-l duceau jertfă idolului lor. Avraam va
fi meditat la întunedmea minţii acelor oameni. Dar Avraam poate va fi
gândit şi asta: „în toată întunedmea lor, ei totuşi îşi iubesc zeul şi atât de
mult îl iubesc, încât îi jertfesc propriii lor copii. Oare eu aş fi în stare să-I
dau Dumnezeului meu, care e Dumnezeul adevărat, eu aş fi în stare să i-1
dau pe Isaac?!" Nu ştim dacă acest gând se va fi născut vreodată tn mintea
lui Avraam. Nu ştim, dar ceea ce ştim este ceea ce Biblia ne spune clar. La
un moment dat, Avraam a auzit vocea lui Dumnezeu: „Avraame, ia-1 pe
fiul tău, singurul tău fiu pe care-1 iubeşti, pe Isaac, şi du-1 pe Muntele
Moria şi acolo pe munte adu-Mi-1
49
jertfă. II junghii şi-l arzi." Biblia nu ne spune nimic altceva, decât ne
povesteşte foarte simplu că a doua zi dimineaţa, Avraam a luat slugile, a
luat lemne, şi-a luat copilul şi a spus: „Mergem sus pe munte, pe Muntele
Moria, să ne închinăm lui Dumnezeu acolo; mergem să aducem jertfă."
Fără cârtire, fără comentarii, fără văicăreală. Nici o dezbatere cu
Dumnezeu. „Bine, Doamne - putea să spună el - dar să-mi iei Tu lumina
ochilor mei, bucuria vieţii mele?! Eşti Tu aşa de crud, încât să-mi smuigi
de la piept pe copilul meu? Doamne, dar unde-i promisiunea Ta atunci,
pentru că din Isaac ai promis că vei face un popor mare?" Era logic să zică
aşa! Nimic din toate acestea însă. Avraam a primit un ordin. Dumnezeu îi
cere ceva lui Avraam, şi el ştie una: „Când Dumnezeu îmi cere, eu dau!
Orice-mi cere, oricât îmi cere, e al Lui, numai să-mi ceară!"
Şi Avraam urcă împreună cu fiul său pe Muntele Moria. Ce va fi gândit
Avraam în sinea lui? Pentru Avraam problema nelămurită era aceasta:
„Cum se va împlini promisiunea iui Dumnezeu? Dumnezeu mi-a spus că
din Isaac se va naşte un mare popor. Acum mi-1 cere să-l aduc ardere de
tot, dar Dumnezeu nu Se poate contrazice." Ceea ce credea sau bănuia el
aflăm din Genesa 22 şi din Evrei 11. Avraam credea că Dumnezeu îi va
învia pe Isaac din morţi. De aceea el spune slugilor sale: „Rămâneţi aici
până ne vom întoarce", nu „mă voi întoarce". Pleca împreună cu Isaac. „Ne
vom întoarce! II voi ucide, îl voi arde, dar Dumnezeu mi-1 va da înapoi!"
Aceasta se pare că era aşteptarea lui. Un lucru e absolut clar aici: credinţa
extraordinară a lui Avraam în Dumnezeu.
Ceea ce iarăşi izbeşte e dialogul lui Avraam cu Isaac sus pe munte,
Isaac pune întrebarea evidentă: „Tată, îemneie sunt aici, cuţitul e aici, dar
mielul... unde-i mielul de jertfă?" „Domnul va purta de grijă de mielul de
jertfă." Cum i se va fi rupt inima lui Avraam la întrebarea aceasta? Pentru
că Avraam în sinea lui trebuie că va fi zis: „O, copile, să-ţi spun eu direct
că tu eşti mielul de jertfă? Să-ţi spun deschis ce se va întâmpla?" Avraam
era profet. Scrie în Genesa că el era profet. Şi în clipele acelea el a fost
profet. „Domnul va purta de grijă de mielul de jertfă." Cuvintele acestea
profetice s-au împlinit nu numai acolo, ci s-au împlinit mai târziu în
Domnul Isus. Sus pe munte Dumnezeu a făcut să se rătăcească un
berbecuţ. Va fi trecut o turmă pe acolo, şi un berbecuţ s-a încurcat cu
coarnele în tufiş. Şi a rămas acolo. Avraam a ajuns pe vârful muntelui şi a
făcut ce i-a poruncit Dumnezeu. A făcut altarul, a pus lemnele şi l-a luat
pe băiatul lui. Şi băiatul lui a observat cu groază ce se întâmplă. El e
mielul de jertfă. El va fi ucis de tatăl său. El va fi sacrificat. Şi Avraam
50
*:*Avraam, prietenul lui Dumnezeu *>
ridică cuţitul, dar în clipa aceea se aude o voce: „Avraame, stai! Uită-te
înapoia ta!" Şi acolo în tufiş era mielul de jertfă.
Avraame, Eu nu cer copii jertfă. Eu nu sunt Moloh. Eu nu sunt barbar să cer
unui tată să-şi j unghie copilul! Iată mielul de jertfă! Avraame, am vrut să
văd până unde mergi cu Mine, cât eşti în stare să asculţi de Mine,
Avraame."
Acum vreau să vă spun ceva foarte, foarte important. Muntele Moria e
la Ierusalim. Astăzi Ierusalimul e zidit pe Muntele Moria. Vârful Moria
propriu-zis este vârful pe care e zidit Templul. Templul din Ierusalim a
fost zidit pe locul unde Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac. La oarecare
depărtare, câteva sute de metri mai încolo, e un alt vârf de munte, care
seamănă cu un craniu de om, ca vârful Omul din Bucegii noştri. Are forma
aceea de căpăţână de om. Aşa era şi numit în evreieşte: Muntele Căpăţâna,
în evreieşte Golgota. Moria şi Golgota sunt doi munţi vecini.
Şi acum vreau să continuu paralela între Dumnezeu şi Avraam. „Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu." Ştiţi
cum a urcat Avraam cu Isaac pe munte? \â imaginaţi scena aceea în care
inima lui Avraam sângera? „O, copile drag, va trebui să te junghii, copil
iubit!" Ei bine, s-a întâmplat cea mai mare minune întâmplată pe pământ.
Pe celălalt munte, două mii de ani mai târziu, Dumnezeu însuşi urca
împreună cu Fiul Său, tot cu sigurul Său Fiu. Isaac avea lemnele în spate.
Şi Dumnezeu I-a pus Fiului Său lemnul în spate: crucea. Şi Dumnezeu
urca împreună cu Fiul Său, cu singurul Său Fiu, pe munte. Dacă i-a spus
lui Avraam: „Adu-1 pe singurul tău fiu jertfă!", mai târziu a făcut-o El
însuşi. L-a luat pe singurul Său Fiu şi L-a dus pe munte în sus, nu departe
de Moria, şi L-a urcat pe vârful muntelui cu crucea în spate, pe singurul
Său Fiu. Era Dumnezeu Tatăl care îşi urca Fiul pe munte. FEtnă aici totul e
paralel între Avraam şi Dumnezeu, dar sus pe munte paralela se termină.
Dumnezeu nu a mai lăsat să fie un berbec pe Calvar. Pe Avraam l-a oprit,
dar pe Sine însuşi nu S-a oprit. Pe fiul lui Avraam l-a cruţat, dar pe
propriul Său Fiu nu L-a cruţat, ci L-a lăsat să fie urcat pe altar şi să fie
înjunghiat! Pe cruce, pe altar, era propriul Său Fiu. Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu acolo pe crucea aceea.
Atât de mult a iubit Dumnezeu, încât a dat tot ce a avut, ce a avut mai
drag, ce a avut mai scump. Dumnezeu va purta grijă de mielul de jertfă. Şi
Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să fie mielul de jertfă.
Acum, fraţilor, revin la caracterul lui Avraam. Va rog aici să fiţi foarte
atenţi, pentru că aici intrăm în ceva nespus de frumos. V-am spus că o
51
viaţă întreagă Avraam numai a dat. „Avraame - i-a zis Dumnezeu - lasă-ţi
casa!" Şi Avraam a zis: „Bine, Doamne, casa mea a Ta e! Eu o las aici şi mă
duc unde-mi ceri Tu!" Dumnezeu i-a spus: „Avraame, dă-i câmpia
mănoasă lui Lot şi tu rămâi cu munţii golaşi." „Bine, Doamne, să aibă Lot
câmpia!" Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Avraame, prada de război dă-le-
o înapoi lor! Tu rămâi cu mâinile goale/' „Bine, Doamne, eu rămân cu
mâinile goale!" Dumnezeu i-a spus: „Avraame, acum dă-mi şi pe fiul tău,
pe unicul tău fiu, pe care-1 iubeşti." Şi Avraam I-a spus: „Poftim, Doamne!
Altceva mai scump şi mai drag n-am, şi asta îţi dau".
Acum aş vrea într-o altă paralelă să ne aducem aminte puţin de lacov,
nepotul lui Avraam. Din Isaac s-a născut Iacov. Ciudat! Extraordinară
deosebire este între Iacov şi Avraam! Dacă Avraam toată viaţa numai a dat,
Iacov a fost omul care toată viaţa a umblat numai să apuce. Şi când se
năştea, el l-a apucat de călcâi pe fratele său, şi toată viaţa eî e simbolul
omului care vrea să apuce.
Mai târziu i-a luat fratelui său dreptul de întâi născut. După aceea i-a
furat binecuvântarea. Apoi, când s-a dus la socru-său, tot timpul numai
şmecherii a făcut, ca să ia turmele socrului său. Şi toată viaţa lui, omul
acela numai după apucat şi după câştig a umblat, să adune, să adune, să
adune. Avraam, care toată viaţa numai a dat, şi Iacov, care toată viaţa
numai a apucat să adune.
Acum, fraţilor, vă rog să deschideţi cu mine la Isaia 41. Şi în capitolul
acesta găsim ce spune Dumnezeu despre Avraam şi ce spune Dumnezeu
despre Iacov. In versetul 8 vedem ce spune Dumnezeu despre Avraam:
„Dar tu, Israele, robul Meu, Iacove, pe care te-am ales, sămânţa lui Avraam
- prietenul Meu." „Avraam, prietenul Meu." Un om pe care Dumnezeu l-a
numit prietenul Său. Prieteni sunt numai aceia care simt la fel. Prieteni
sunt numai aceia a căror inimă bate la fel. Avraam l-a dat pe singurul său
fiu şi Dumnezeu l-a dat pe singurul Său Fiu. Şi Dumnezeu îi spune lui
52
•>Avraam, prietenul lui Dumnezeu *:•
Avraam „prietenul Meu. Tu eşti ca Mine şi Eu sunt ca tine. Noi suntem
prieteni".
Acum în versetul 14: „Nu te teme de nimic, viermele lui lacov şi rămăşiţa
slabă a lui Israel," Să ştiţi, în evreieşte nu e „viermele lui lacov". Lipseşte
„lui". In evreieşte e: „tu, vierme lacov". Vierme lacov, nu te teme că Eu te
iubesc, vierme lacov. Tot Dumnezeu vorbeşte. Şi pe lacov îl iubeşte, că-i
tot al Lui. Dar Dumnezeu Se uită la el cum se zbate să apuce, să adune, că
niciodată parcă n-are destul. O, vierme lacov! Prietenul lui Dumnezeu şi
viermele. Vedeţi distanţa? Şi ştiţi care e deosebirea?
Acum, frate şi soră, de ce ţi le-am spus pe toate acestea? în primul rând,
v-am spus că vreau să înţelegeţi inima lui Dumnezeu. Inima lui
Dumnezeu este o inimă care dăruieşte totul. „Atât de mult a iubit
Dumnezeu, încât a dat tot ce a avut." Când Dumnezeu iubeşte, El
dăruieşte. Şi Avraam a fost omul care a semănat cu Dumnezeu, omul care
avea inimă ca Dumnezeu, gata sâ renunţe la tot şi care a dăruit tot. Şi
pentru aceasta Dumnezeu l-a numit „prietenul Meu". L-a luat la braţ şi s-
au plimbat amândoi şi s-au dus amândoi, pentru că inimile lor erau la fel.
Inimile lor bateau împreună.
Vreau însă să vedeţi şi să nu uitaţi cu ce a fost comparat lacov, care e tot
copil al lui Dumnezeu, dar pentru că omul acela nu avea inimă decât să
apuce, să şmecherească, să se îmbogăţească, Dumnezeu, cu toate că-1
iubea, şi-l iubea cu har, îi spune „vierme lacov". Frate şi soră, eşti iubit de
Dumnezeu, dar nu-i totuna ca Dumnezeu să-ţi spună: „prietenul Meu" sau
„viermele Meu". Nu-i totuna! Tot al lui Dumnezeu eşti, dar una-i să-ţi zică
„prietenul Meu" sau „viermele Meu". Ce eşti tu: prietenul lui Dumnezeu
sau viermele lui Dumnezeu? lată unde am vrut să te aduc. O viaţă întreagă
tot cerşeşti lui Dumnezeu şi eşti tot nemulţumit că nu-ţi dă destul. Şi o
viaţă întreagă ai tot aşteptat ca toţi să-ţi dea, dar tu nu Lai dat nici lui
Dumnezeu şi tu nu le-ai dat nici altora. Şi eşti tot nemulţumit. Aceasta e
inimă de vierme.
Noi ştim că Domnul Isus spune: „Cereţi şi vi se va da! Căutaţi şi veţi
găsi! Bateţi şi vi se va deschide!" Dar ştiţi că Domnul Isus mai spune ceva.
Vă rog, deschideţi la Luca 6:38, unde ni se spune: „Daţi şi vi se va da. [...]
Căd cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura." „Daţi şi vi se va
da!" Asta nu;prea se predică. Acestea nu se prea repetă în vorbirea noastră.
„Cereţi şi vi se va da!", asta ne place, dar versetul acesta: „Daţi şi vi se va
da!" nu l-am auzit folosit ca verset de aur.
Sau să citim trei versete mai înainte, versetul 35: „Voi însă iubiţi pe
53
vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în
schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui preaînalt, căci EI
este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi." El le dă. „Fiţi dar milostivi,
cum şi Tatăl vostru este milostiv." Vrei să fii fiul Celui Preaînalt? Atunci
dă. Aceia sunt fiii iui Dumnezeu care dăruiesc ca Dumnezeu, care iubesc
pe cei ce-i urăsc, care dăruiesc fără să aştepte în schimb. Iată care sunt
prietenii lui Dumnezeu. Iată cei care stau la braţ cu El, pentru că inima lor
este la fel cu a Lui.
Frate şi soră, eu am vrut ca în dimineaţa aceasta să ajungem să stăm
sub cruce. Aş dori ca acum, când ne vom apropia de Cina Domnului, să
medităm, să ne imaginăm că noi suntem pe Calvar, acolo unde Şi-a urcat
Dumnezeu singurul Lui Fiu şi L-a jertfit pentru noi. Şi acolo să vedem cât
dă Dumnezeu. Şi stând sub cruce să meditezi cât dai tu. Ce eşti tu în stare
să-l dai lui Dumnezeu şi semenilor tăi? Tu ce soi de om eşti: ca Avraam
sau ca Iacov? Tu eşti prieten al lui Dumnezeu sau vierme al lui
Dumnezeu? Eşti al Lui, te-a răscumpărat prin sângele Domnului Isus, dar
nu-î totuna dacă eşti vierme, care te zbaţi să tot apuci şi să tot rozi, sau să
te ridici la înălţimea staturii plinătăţii lui Dumnezeu şi să dai, să hrăneşti
pe alţii, să fericeşti pe alţii, să ridici pe alţii, să fii bun cu alţii. Adică vreau
astăzi, sub cruce, să te măsori cu măsura lui Dumnezeu. Cina Domnului
atunci are rost când te obligă să stai sub cruce şi să vezi cât dă El şi apoi să
te întrebi: „Cât dau eu?" Iată de ce cântarea aceea e atât de importantă la
Cina Domnului. „De toate, toate aî, dar tu Mie ce-Mi dai?" Aceasta e Cina
Domnului.
Şi acum să mergem un pas mai departe. Te-ai văzut vierme. Te-ai văzut
atât de egoist. Te-ai văzut cum te zbaţi ca să apuci şi să ai. Şi te-ai văzut
mic ca Iacov. Nu rămâne la atât! Acum roagă-te! Roagă-te şi spune-I lui
Dumnezeu că vrei sâ te schimbi. Spune-I Domnului: „Doamne, dă-mi şi
mie inima Ta şi inima lui Avraam! Fa-mă şi pe mine om pentru alţii!
învaţă-mă bunătatea care se dăruieşte! învaţă-mă dragostea care se
cheltuieşte!" Pe tronul fiinţei tale până acum a stat eul. Şi fiinţa ta a fost
plină de egoism. Şi aceasta înseamnă sărăcie, mizerie, viaţă de vierme,
insatisfacţie şi nemulţumire. Roagă-te să-ţi dea putere acum Domnul Isus să
dai jos eul tău de pe tronul fiinţei tale şi să-l pui de acum încolo pe Domnul
Isus, şi Domnul Isus să aducă acolo dragostea care te face să te preocupi de
alţii. Pune-ţi întrebări simple ca acestea: „Eu pe dne am ajutat până acum
în viaţă? Cui am făcut eu un bine până acum? Pe dne am mângâiat eu până
acum?"
54
*> Avraam, prietenul lui Dumnezeu *:•
Să nu-mi spui că tu n-ai daruri!
Avem în biserica noastră la Oradea câţiva oameni simpli, jenant de
simpli- Abia ştiu să vorbească. Oamenii aceia au venit anul acesta cu două,
cu trei roade la botez, oameni simpli care au ştiut să se ducă să viziteze
bolnavi, unii dintre ei bolnavi aproape pe moarte. Şi prin oamenii aceia
simpli a intrat Cristos Domnul în viaţa acelor bolnavi, şi unii dintre ei s-
au ridicat şi din păcat, şi din boală. Fraţi simpli care ştiu că a te duce Ia un
bolnav în mizerie, şi trupească, şi sufletească, înseamnă a le duce lumina
raiului lui Dumnezeu. Şi oamenii aceia simpli ştiu să-i găsească pe cei în
mizerie şi în necaz. Tu ai găsit pe cineva căruia să-i dai lumina cerului? Eu
am atâţia aici în Cluj cărora le sunt recunoscător că atund când eram
student sărac, oamenii aceştia m-au ajutat să cresc, m-au ajutat spiritual şi
m-au ajutat material. In sufletul meu ei au Ioc de recunoştinţă deosebită,
pentru că au ştiut să mă ridice. Voi câţiva dintre cei mai bătrâni de aici,
voi m-aţi format ca om. Voi m-aţi crescut pe mine.
Dar tu, tu ai pe dneva despre care poţi să spui: „Eu l-am ajutat! Eu l-am
crescut cu o vorbă bună, cu un ban în timp de nevoie!"? Te-ai uitat tu
vreodată împrejurul tău, ştiind că dacă ai 1,500 de lei, 150 de lei nu sunt ai
tăi, d ai Domnului? Cel puţin 150, pentru că, dacă după Lege era zeduială,
după har trebuie să fie mai mult! Şi te-ai gândit tu, acum în îuna asta: Ce
să fac cu banii aceştia care nu sunt ai mei? Să ştiţi, fraţi şi surori, că în
bisericile Domnului din alte ţari, să-I dai lui Dumnezeu cel puţin a zecea
parte din venitul tău este o reguiă foarte strict respectată,
A venit nu demult un tânăr dintr-o altă ţară la mine să-mi spună:
„Frate, am suma cutare." Şi era o sumă imensă, deşi El era simplu
muncitor. „Am pus deoparte suma aceasta, dar banii aceştia nu sunt ai
mei şi mă ard! Şi n-am linişte până nu-i cheltuiesc. Spune-mi dumneata
unde-i să-i cheltuiesc?"
55
-** Oameni mari din Vechiul Testament ❖
Dacă te uiţi şi tu împrejur şi-L întrebi pe Domnul: „Doamne, pe cine să
ajut eu?", poate Domnul iţi va spune: „Dă la studentul acela sărac, pentru
că vezi că-i aşa de amărât şi n-are palton sau n-are fular sau n-are căciulă.
Dă-i să-şi cumpere ceva. Şi mai spune-i şi-o vorbă bună şi mai dă-i şi-o
mâncare caldă." Te-ai gândit vreodată ce bine poţi să-i fad acelui om? Sunt
atâtea alte moduri în care te poţi gândi la alţii. Ai auzit că e o familie în
mare frământare şi tulburare. Poate a căzut din har. Poate a căzut în păcat
cineva. Nu da! Nu pâri! Nu trâmbiţa! Du-te şi spune-i: „Frate sau soră,
dacă toţi te-au părăsit, să ştii că eu mă rog pentru tine. Să ştii că eu tot te
iubesc. Să ştii că eu cred că vei veni înapoi la Domnul şi să ştii că nu vei fi
lipsit de rugădunile mele." Cuvintele acestea poate vor fi salvarea acelui
suflet, recuperarea lui din cădere şi din păcat.
Ce vreau eu să spun în dimineaţa aceasta este că păcatul tău a fost că ai
aşteptat numai ca alţii să-ţi facă ţie acestea. Tu te-ai tot uitat dacă alţii îţi
dau ţie cinste, dacă alţii te servesc pe tine. Ieşi din acestea! Fa-te tu cel care
dăruieşte! Şi, într-o zi, Dumnezeu însuşi Se va apropia de tine şi va spune:
„Prietene! Eşti prietenul Meu, pentru că ai inimă ca Mine. Tu numai dai."
Noi suntem prieteni lui Dumnezeu când dăruim.
Aşadar, vino sub crucea Domnului Isus încă o dată. Roagă-te pentru
toate aceste lucruri, şi acum când se frânge pâinea şi când se împarte Cina,
tu să nu fii atent la nimic altceva decât să-L vezi pe Domnul Isus pe cruce.
Vorbeşte cu El! Spune-I ce simţi, spune-I ce vrei! Mulţumeşte-I pentru ce a
dat El! Roagă-te să te facă şi pe tine aşa! Stăruie acolo! Cere lumină cum să
fii, ce sa fad, unde să lucrezi, cum să te cheltuieşti pentru alţii. Eă din Cina
aceasta o stare de vorbă cu Domnul Isus cel răstignit şi învaţă să fii ca El.
Amin.
Isaac
Text biblic: Genesa 22:1-18

Loc.: Oradea
56
După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a
zis: „Avraame!" „lată-mă" a răspuns el Dumnezeu i-a zis: „la pe fiul
tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, du-te în ţara Moria
şi aău-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu,"
Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu
el două slugi şi pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot
şi a pornit spre locul pe care i-t spusese Dumnezeu. A treia zi, Avraam
a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. Şi Avraam a zis slugilor
sale: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo
să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi." Avraam a luat
lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac şi a
hiat în mână focul şi cuţitul, Şi au mers astfel amândoi împreună.
Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: „Tata!" „Ce este,
fiule?" i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar
unde este mielul pentru arderea de tot?" „Hule, a răspuns Avraam,
Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot." Şi au
mers amândoi împreună înainte. Când au ajuns la locul pe care i-t
spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele
pe el. A legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor.
Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să junghie pe fiul său.
Atunci îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame!
Avraame!" „lată-mă!"a răspuns el. îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe
băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu,
întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine."
Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu
coarnele intr-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a
adus ca ardere de tot în locul fiului său. Avraam a pus locului
aceluia numele: „Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şî azi:
„La muntele unde Domnul va purta de grijă." îngerul Domnului a
chemat a dom oară din ceruri pe Avraam şi a zis: „Pe Mine însumi
jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul
tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ii voi
înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul
de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei.
Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta,
pentru că ai ascultat de porunca Mea!"
Genesa 22:1-18
Vinerea trecută am vorbit despre Avraam. Astăzi, cu ajutorul Duhului
57
*** Oameni mari din Vechiul Testament •>
Sfânt, doresc să vă vorbesc despre Isaac.
Vreau întâi să mai rămânem puţin la Avraam. Am spus în ultima parte
a vorbirii mele din vinerea trecută, doar aşa în fugă, ca un ultim punct,
câteva cuvinte despre suprema încercare la care a fost supus Avraam.
Avraam este omul care a fost numit prietenul lui Dumnezeu. Avraam este
omul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a-Şi întemeia prin el un popor,
omul pe care l-a ales, pentru ca din neamul lui să mântuiască întreaga
lume. Când Dumnezeu alege pe cineva, Dumnezeu îl creşte, îl educă, îî
formează şi îl probează. II pune la diferite probe până când ajunge la
proba supremă, proba hotărâtoare. Aceasta este proba supremă la care este
supus Avraam.
Avraam a avut un copil printr-o minune la adânci bătrâneţe, un copil
pe care acum îl iubea ca pe lumina ochilor săi, un copil de care erau legate
promisiunile lui Dumnezeu. Şi, într-o zi, Dumnezeu îi spune: „Adu-Mi-1
Mie ca jertfă! Ia-1, du-te cu el pe munte şi înjunghie-1!" Acum, dacă noi l-
am privi din afară, dacă l-am judeca doar privindu-1 din exterior, am
vedea un act barbar: un om cu un cuţit în mână, care merge alături de fiul
său, pregătit să-l înjunghie. Dar atunci când înţelegem în profunzime ceea
ce s-a întâmplat în Avraam, atunci înţelegem măreţia acestui om. Dacă a
fost un om mare în lumea aceasta, dacă a fost un om care s-a ridicat
deasupra tuturor, atunci este omul acesta: Avraam, tatăl tuturor credin-
cioşilor.
v Isaac ❖
La cuvântul lui Dumnezeu Avraam pleacă, fără nici un murmur, fără
nici o negociere cu Dumnezeu, cu o ascultare desăvârşită. Aşa cum v-am
spus data trecută, Dumnezeu voia două lucruri de la Avraam- întâi de
toate, voia ca Avraam să demonstreze până unde e pregătit să meargă cu
ascultarea de El. Va trage Avraam o linie şi va zice: „Doamne, eu mă duc
numai până la Isaac. Nu mă pune la încercare mai departe. Eu nu pot
merge mai departe de atât!"? Pentru că sunt mulţi care zic aşa: „Doamne,
eu Iţi dau totul, dar nu-mi cere serviciul meu, nu-mi cere poziţia mea sau
nu-mi cere soţia, sau bărbatul, sau copiii, nu-mi cere casa mea. Sunt
anumite lucruri pe care, Doamne, nu Ţi le-aş putea da!" Sunt oameni care
spun: „Da, până aici pot merge, dar numai până aici, Doamne", oameni
care trag o linie la credincioşia lor: „FSnă aici!" Avraam nu trage linie.
Avraam nu are o limită în ascultarea lui de Dumnezeu.
Dar e ceva mai mult aici. Dumnezeu mai urmăreşte ceva în viaţa lui
Avraam: omul acesta care toată viaţa L-a iubit pe Dumnezeu, omul acesta
58
care toată viaţa a avut un singur gând: să asculte de Dumnezeu, acum la
bătrâneţe a primit un dar de la Dumnezeu. De acum tot orizontul lui este
ocupat de darul lui Dumnezeu. Isaac e lumina bătrâneţii lui. „Avraame,
pe Mine Mă mai iubeşti sau iubeşti mai mult dărui pe care ţi l-am dat?"
Se întâmplă de foarte multe ori şi în viaţa multor credincioşi, că din cauza
unui dar dat de Dumnezeu, ei II uită pe Dumnezeu. Pe ei nu-i mai
interesează Dumnezeu, slava lui Dumnezeu, gloria lui Dumnezeu, ci pe ei
îi interesează numai darul acela. Nu mă interesează să-L am pe
Dumnezeu în mine, ci mă interesează să obţin de la El un anume dar, şi
când am acest dar, nu mă mai interesează altceva decât să mă bucur de el
şi să mă ţin de el.
„Avraame, ce ţi-e mai drag: darul pe care ţi l-am dat Eu sau Eu?" De
atâtea ori, Dumnezeu vine şi ne întreabă: „Ce ţi-e mai drag:
binecuvântările pe care ţi le-am dat, belşugul pe care ţi l-am dat sau Eu ţi-
s mai drag? Adică tu de ce-ai venit la Mine? Ca să obţii anumite benefidi
sau pentru că ai vrut să Mă ai pe Mine? Ce-ai urmărit tu de la Mine?
Binecuvântările Mele sau prezenţa Mea?" Vom vedea că lucrul acesta i se
pune şi lui Isaac într-o altă formă. Poţi să ai binecuvântările Iui
Dumnezeu şi să n-ai prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era proba pentru
Avraam.
Şi Avraam a făcut proba supremă, a trecut proba. S-a dus şi l-a
59
oferit pe Isaac. Dar*»*
înOameni
seara aceasta euV&chiul
mari din vreau să vă vorbesc
Testament *1* despre Isaac, nu
despre Avraam.
Primul lucru pe care vreau să vî-1 spun despre el e că Isaac este
0 jertfă. Isaac este copilul adus şi jertfit pe altar. Şi Isaac acceptă să fie
adus ca jertfă. Nu protestează. La început pune o întrebare, una singură şi
i se răspunde: „Dumnezeu va purta de grijă", „lehova iire". „Fiule, nu-ţi
mai face probleme! Dumnezeu poartă de grijă." „Bine, tată, dacă
Dumnezeu poartă de grijă, fie!" Şi el se lasă să fie legat şi pus pe altar.
„Dacă tata mi-a spus că Dumnezeu poartă de grijă, de ce să mă zbat? De ce
să ţip? De ce să protestez: Tată, ce faci? Tată, vreau să trăiesc! Tată, la o
vârstă aşa de fragedă? Tată, e crud! Nu, tata a spus că Dumnezeu va purta
de grijă. lehova iire. Bine, tată! Am să văd cum va purta Dumnezeu de
grijă." Şi, într-adevar, în ultimul moment Dumnezeu spune: „Avraame, ia-
ţi înapoi copilul! Jertfa aceasta e primită. Dumnezeu o consideră jertfă." In
Evrei 11 ni se spune că Avraam l-a primit înapoi ca înviat din morţi, adică,
pentru Dumnezeu, Isaac a murit, dar Dumnezeu l-a înviat şi
1 l-a dat lui Avraam înapoi înviat. Isaac este o jertfă, dar o jertfa
neconsumată de foc. De aici vreau să scot o lecţie mare pentru viaţa
noastră.
De foarte muite ori Dumnezeu ne cere o jertfă, şi noi venim şi o
aducem pe altar. în ultimul moment însă El ne spune: „Nu. 1 jertfa aceasta
nu va arde. Ia-o înapoi! Am vrut doar să văd dacă Mi-o dai. Poftim înapoi
darul!"
Mai avem câteva cazuri de jertfe neconsumate de foc. Cele mai
minunate ne sunt prezentate în cartea lui Daniel. îi avem acolo pe cei trei
tineri în cuptorul de foc. „Noi ştim - spun ei în faţa cuptorului de foc - că
Dumnezeu va purta de grijă. lehova iire şi acolo. Noi ştim că Dumnezeu
ne poate scăpa din mâna ta, împărate, dar chiar dacă nu ne va scăpa, noi
nu ne închinăm unui dumnezeu străin." Şi toţi trei îşi pun viaţa pe altar.
împăratul îi ia şi-i leagă, aşa cum l-a legat Avraam pe Isaac, şi-i aruncă în
foc, dar focul nu s-a atins de ei. „Ieşiţi afară! Dumnezeu cruţă vieţile
voastre tinere. Voi trebuie să mai trăiţi. Dumnezeu a primit jertfa, fără ca
aceasta să fie atinsă de foc. Ni se spune că cei trei nid nu miroseau a foc.
Focul nu i-a atins.
La fel şi cu Daniel. Se dă o lege şi aceasta e semnată. Iar legea cere ca
timp de treizeci de zile nimeni să nu se închine decât împăratului- Treizeci
de zile! „Domnule, sunt numai treizeci de zile. Da ce, nu poţi să stai
treizeci de zile fără să te rogi?", am zice noi. paniel însă merge acasă,
deschide geamurile spre stradă, să-l vadă toată lumea, şi îşi continuă
rugăciunea către Dumnezeu. Jertfă! Daniel este aruncat în groapa cu lei!
„Daniele - se aude o voce a doua zi dimineaţă - Daniele, au mai rămas
60
ceva oscioare din tine, Daniele?" *> Isaac *>
„Să trăieşti, împărate! Sunt aici. Leii stau
în colţ. Jertfa nu a fost mistuită. Dumnezeu nu vrea jertfa asta. Dumnezeu
mă redă vieţii."
Eu cred că Ia asta se referă apostolul Pavel când spune în Romani 12:
„Fraţilor, să vă aduceţi lui Dumnezeu ca o jertfă vie." Jertfa e înjunghiată.
Jertfa e ceva mort. Fraţii or, voi trebuie să fiţi o jertfă vie. Mereu, mereu
Dumnezeu ne pune Ia încercare şi ne cere o jertfă,
îmi povestea recent un frate o întâmplare pe care v-aş putea-o povesti
în detaliu, dar e prea lungă. Fratele a ajuns mtr-o situaţie în care serviciul
lui era în joc, dar când credea că s-a dus serviciul lui bun, atunci s-au
întors lucrurile şi l-a primit înapoi înfrumuseţat şi purificat. Jertfă vie! De
câte ori nu ne trece pe toţi Dumnezeu prin asta, că zicem: „Gata! S-a dus
totul acum! Am pierdut totul!" Stai tare, fratele meu! Stai credincios
Domnului! Prin orice încercări, orice ar fi, tu stai drept şi fii gata de jertfă
vie! „Adevărat vă spun - spune Domnul Isus în Matei 19:29 - că rumeni de
la care am cerut casă şi avere şi familie şi care Mi-a dat totul, adevărat vă
spun că nici unul n-a rămas cu mâinile goale. La toţi le-am dat. Eu ţi le
dau înapoi înfrumuseţate, mărite."
Uneori Dumnezeu ne cere jertfe tare grele. Nu mai e cazul să vi le
amintesc. Fiecare dintre voi le ştie. Poate chiar acum tu te gândeşti că eşti
în faţa unei asemenea situaţii, unde Dumnezeu îţi cere o jertfă. Fratele
meu, nu ezita să-I dai lui Dumnezeu ce-ţi cere! Sora mea, oferâ-I totul! S-
ar putea ca Dumnezeu să consume jertfa. Nu ştiu. S-ar putea ca pe
Dumnezeu sa-L intereseze doar să fii gata să dai ceea ce-ţi cere, iar la
sfârşit El să vina şi să-ţi spună: „Poftim! Ţi-o dau înfrumuseţată şi sfinţită
înapoi." Jertfă neconsumată, jertfă neatinsă. Noi nu ştim niciodată până
unde va merge Dumnezeu cu noi. Dumnezeu vrea să vadă până unde
mergem noi cu El, dar noi niciodată nu ştim până unde va merge El cu
noi. Una ştim: că El va fi credincios cuvântului dat şi că El va termina
onorabil ceea ce a
început în noi. Pavel spune; „Fraţilor, dacă Dumnezeu a început în noi
lucrarea aceasta de mântuire, eu sunt bine încredinţat că El va păzi ce i-am
încredinţat până în ziua aceea" (cf. 2 Timotei 1:12). Prea multă frică e în
noi şi prea puţină încredere adevărată în Dumnezeu! Când Domnul Isus
spune: „Eu le dau viaţă oilor Mele. In veci nu vor pieri şi nimeni nu le va
smulge din mâna Mea" (cf. Ioan 10:28), aceasta înseamnă că El spune:
„Dacă odată te-am apucat Eu în mâna Mea, eşti sigur pentru eternitate. Fii
credincios! Fii sigur că orice ar trece prin viaţa ta, orice s-ar întâmpla tu
eşti în siguranţă în mâna Mea." Prea mult ne uităm noi la slăbiciunile
noastre. Prea mult ne uităm noi la noi înşine şi zicem: „Vai! Iar am căzut!
S-a zis cu mine!", în loc să ne uităm la El, în loc să ne încredem în El, că El
61
*»* Oameni mari din V&chiul Testament *1*
ne ţine.
Apostolul Pavel ne spune în Romani 8:31-39: Dacă Dumnezeu nu L-a
cruţat nici măcar pe unicul Său Fiu (Vedeţi cum se aud cuvintele din
Genesa 22: Avraam nu l-a cruţat pe unicul său fiu) şi L-a dat ca jertfă
pentru noi, oare nu va face Dumnezeu tot restul pentru noi? Cine ne poate
despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu care nu-L cruţă
nici pe Fiul Său pentru noi? Sunt bine încredinţat că nici viaţa, nici
moartea, nici îngerii, nid demonii, nimic din toată creaţia nu ne va
despărţi de Cristos, de dragostea lui Dumnezeu. Crezi asta? Crezi
promisiunea lui Dumnezeu? Atunci nu e destul. Dă-I orice ţi-ar cere,
pentru că tu, cu tot ce-ţi cere El, eşti în mâna Lui şi niciodată, nidodată El
nu te va lăsa cu mâinile goale. Dacă El îţi cere un dar, să ştii precis că după
ce i l-ai dat, El îţi dă înapoi însutit. Acesta este cuvântul pe care ţi-1 dă
Domnul Isus. Pe baza aceasta niciodată nu-I refuza ceva lui Dumnezeu.
Doamne, îmi ceri poziţia mea, îmi ceri situaţia mea, îmi ceri slava acestei
lumi, îmi ceri averea mea, îmi ceri familia mea, tot ce vrei Tu să-mi ceri eu
Iţi dau: viaţa mea, pe fiul meu...orice! Eu ştiu ce fad Tu. Tu vrei să mă
încerd, vrei să vezi până unde merg cu Tine. Merg până la capăt, Doamne!
Dacă Tu ai mers până la capăt, dacă Tu nu L-ai cruţat pe unicul Iau Fiu
pentru mine, d Te-ai dus până la limita extremă. Doamne, şi eu mă duc
până la limita extremă în ascultarea mea de Tine şi în iubirea mea.
Aceasta este prima parte a meditaţiei despre Isaac: Isaac este o jertfă, o
jertfă voluntară şi o jertfă neconsumată de foc.
în capitolul 26 din Genesa se mai povesteşte ceva despre Isaac.
Vreau să vă spun, întâi de toate, că Isaac este un personaj foarte ciudat.
Despre Isaac ni se povestesc foarte puţine lucruri. Dacă Avraam este un
om dinamic, un om activ care face multe lucruri, Isaac este tipul omului
pasiv. Isaac nu face nimic. Isaac doar se lasă legat şi se lasă pus pe altar.
Isaac nici măcar nu se însoară singur; tatăl său îl însoară. Când tatăl său
vede că a sosit vremea căsătoriei, vorbeşte cu slujitorul lui: „Uite, te duci
acolo şi acolo şi îi aduci nevastă." Isaac o primeşte pe Rebeca. Apoi el nu
lucrează pentru averea lui. Primeşte totul de-a gata. Isaac nu sapă fântâni,
cum a săpat tatăl său, doar mai destupă câte una ici, colo din cele pe care
le-a săpat taică-său. In toate el merge numai la lucruri gata făcute. Nici
măcar locul de înmormântare nu şi-I câştigă el. Isaac este înmormântat în
mormântul tatălui său. El este tipul omului pasiv, al omului căruia i se dă
totul de-a gata. într-un anume sens, aşa trebuie să fim şi noi. Intr-un
anume sens, noi trebuie să învăţăm că Dumnezeu Tată) este Cel care ne dă
totul de-a gata. Noi doar trebuie să primim. Isaac este omul care ne învaţă
ce înseamnă a primi, a recepţiona. EI acceptă să fie jertfă. Dacă tata zice
jertfă, Isaac răspunde: „Bine, tată, voi fi jertfă! Dacă vrei să mă căsătoresc,
62
*> Isaac *>
bine, tată, adu-mi nevastă! Dacă tata vrea asta şi asta, bine, tată, aşa voi
face!" Toată viaţa el merge exact pe calapodul pe care i l-a trasat tatăl lui.
Aceasta este cea mai minunată dmtre toate vieţile, să ştiţi, viaţa aceasta
în care primeşti totul de la Dumnezeu, şi apoi spui: „Doamne, eu nu vreau
să fac nimic de la mine; fă Tu! Eu sunt gata să fac exact ce-mi spui Tu,
exact cum îmi trasezi Tu."
In capitolul 26 ni se spune că în Canaan a venit o foamete. Exact ca pe
vremea tatălui său Avraam. Şi Isaac, ca şi tatăl său, a vrut să fugă... Unde?
In Egipt! N-a ajuns până în Egipt; a ajuns numai până în Filistia, în ţara
filistenilor, şi acolo Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus: „Isaac, nu mai merge şi
tu pe urmele tatălui tău în Egipt, pentru că Eu vreau să rămâi în ţara ta. Eu
vreau să stai acolo la Beer-Şeba, chiar dacă-î foamete. E adevărat, acolo e
un ţinut mai muntos, mai sărăcăcios, dar Eu pe tine acolo te vreau." Dar
Isaac n-ascultă. Exact c a şi tatăl lui. Ca şi tatăl lui, în loc să rămână în
Canaan, s-a dus în Egipt. Isaac, în ioc să asculte şi să rămână ia Beer-Şeba,
se duce în Gherar, în capitala uneia dintre provinciile filistenilor.
Gherarul e aşezat la câmpie, lângă Marea Mediterană, cu locuri
63
*î* Oameni mari din Vechiul Testament •>
mănoase, pământuri grase, şi Isaac se aşază acolo cu toată avuţia lui. Şi-
i merge bine. Dar el nu este unde-1 vrea Dumnezeu. Dumnezeu îl vrea la
Beer-Şeba, iar el e în Filistia. Dumnezeu îi vrea în Canaan; el e intr-o ţară
străină, între duşmani. Dumnezeu însă nu*Şi retrage binecuvântarea.
Observaţi ce se spune aici: „Isaac a făcut semănături in ţara aceea şi a
strâns rod însutit în anul acela, căci Domnul l-a binecuvântat. Astfel omul
acesta s-a îmbogăţit şi a mers îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult, până a
ajuns foarte bogat. Avea cirezi de vite şi turme de oi şi un mare număr de
robi; de aceea, filistenii îl pizmuiau" (Genesa 26:12-14).
„Avere îţi trebuie, Isaac? Avere îţi dau. Boi îţi trebuie? Boi îţi dau.
Robi îţi trebuie? Robi îţi dau. Dar ai să vezi ce se întâmplă." Şi au început
certurile cu filistenii. Şi au început hărţuielile. Isaac sapă o fântână, iar
filistenii vin şi i-o astupă. Isaac pune acestei fântâni numele „Ceartă''.
Vine şi face altă fântână şi-i pune numele „Gâlceavă". Şi uite aşa merge.
Trăieşte din ceartă în gâlceavă, din gâlceavă în ceartă. Aşa-i viaţa lui Isaac.
Bogat... dar Dumnezeu îi spune: „Te binecuvântez să fii bogat, cu ceartă şi
cu gâlceavă", până când Isaac înţelege: „Nu-i aici locul meu, între păgânii
aceştia. Eu trebuie să mă izolez de ei. Eu trebuie să mă separ de ei." Şi a
plecat înapoi la Beer-Şeba.
Când s-a dus la Beer-Şeba, la locul aceia mai sărac, mai retras, auziţi ce
se întâmplă? „De acolo s-a suit la Beer-Şeba. Domnul I s-a arătat chiar în
noaptea aceea şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Avraam; nu te
teme, căci Eu sunt cu tine!»' J (Genesa 26:23-24).
„Eu sunt cu tine." Am spus la început că este o deosebire între a primi
darurile lui Dumnezeu şi a primi prezenţa lui Dumnezeu. E mare
diferenţă.
In Filistia, Isaac primeşte bogăţii câte îi trebuie, dar e ceartă şi
gâlceavă. Nu-i Dumnezeu acoîo. Isaac merge la Beer-Şeba, unde-i sărăcie
lucie, dar Dumnezeu vine şi-i spune: „E prezenţa Mea aici."
Toate bogăţiile lumii nu contează pe lângă comoara aceasta: Să-L am
pe Dumnezeu. Să ştiu că este El cu mine. Şi eu a trebuit să aleg, dar când
mi s-au oferit bogăţiile Americii, am spus: „De vreme ce Dumnezeu mă
vrea acolo, chiar dacă aş avea toate bogăţiile Americii, eu n-aş fi fericit,
pentru că ori de câte ori m-aş ruga, mi-aş ridica ochii în sus să mă rog, aş
vedea o faţă încruntată care ar zice: «Nu-i aici locul tău. Locul tău era
dincolo. Poţi să ai toate averile,
•> Isaac *:*
dar Eu nu-s cu tine aici.»" Şi am zis: „Pot să n-am nimic, să fiu sărac ■ aQ\r
Jar când mă uit în sus să văd faţa zâmbitoare care-mi spune: «E5?ne, slugă
bună!»" Aceea-i fericirea; aceea-i bogăţia. Ce contează c ă n-am nimic? Ce
64
contează că n-am cirezi? îl am pe El. El e aici, El e pretutindeni. Ştiu, e cu
mine.
înţelegi? Dumnezeu te pune la această probă. Ce vrei? Bogăţiile lumii
acesteia? Ţi le dă dacă vrei, dar ai să vezi că nu te satisfac. Ai să vezi că nu
ţi-aduc nici o bucurie şi-atunci, din mijlocul lor, ai să urii: „Doamne,
Doamne, ce fac cu ele, că-s tot nefericit?" El îţi va răspunde: „Singur, fără
Mine, nu este fericire."
Ceea ce-i cere Dumnezeu lui Isaac este separare de cei necredincioşi.
„Isaac, ieşi! Tu n-ai loc acolo între ei. Ei trebuie să ştie ca tu eşti altfel, tu
eşti al altcuiva. Nu mai sta!"
Dragii mei, când vorbim de separarea de lumea aceasta, noi nu vrem să
zicem că ieşim din lumea aceasta, pentru că noi trebuie să trăim în
societatea aceasta. Trebuie să ne aducem contribuţia noastră la
îmbogăţirea acestei societăţi. Şi creştinul trebuie să fie primul în toate, să-
şi aducă contribuţia lui la viaţa acestei societăţi. Dar el trebuie să facă
întotdeauna o distincţie clară, oamenii să ştie întotdeauna că el este
altceva. El are alte principii. De câte ori nu vin prietenii şi zic: „Vino cu
noi, hai şi tu la un pahar, hai şi bea aici cu noi! Ce parcă alţii..." Rmâ când
te fac şi pe tine să-ţi pierzi minţile, şi după aceea zic; „Nici acesta nu-i mai
bun! Lasă, că şi-a dat şî el în p e t e c . . Ş i eşti dispreţuit şi eşti terfelit.
Oamenii trebuie să ştie că: „Acesta-i pocăit, acesta-i credincios. El are
limite. El vine cu noi, uite, numai până aici. El e bun la muncă; el e bun
tovarăş, dar nu-i cere mai mult, pentru că el e diferit. El are alte principii,
el are alt stil de viaţă." Câţi nu zic:
— Haide şi tu Ia o şuetă... Da' ce, fugi de bancurile noastre?
— Nu vă supăraţi, fug pentru că nu-mi place să mă cobor la acest nivel
de vorbire. Nu-mi place.
— Deci tu ne dispreţuieşti!?
— Nu, dar eu am alt crez, eu am alt stil, eu am altă viaţă. Voi trebuie să
ştiţi lucrul acesta.
Curajul de a fi altfel. E un curaj extraordinar de rar. Ştiţi de ce? Unul
dintre instinctele noastre dominante este instinctul de turmă. Cum încep
unii o societate zgomotoasă, cum suntem atraşi şi ne lăsăm şi noi duşi de
curent. „Ei, cum să nu fiu şi eu ca ceilalţi?!" Şi
65
ne lăsăm purtaţi*>şiOameni maritârziu
doar mai din Vechiul „Măi,*>cum m-am înjosit,
Testament
realizăm:
cum m-am degradat eu chiar aşa? N-am avut curajul să spun: «Domnule,
eu sunt altfel! Eu nu merg pe drumul acesta.»" Sentimentul, instinctul de
turmă ne-a târât după el. Creştinul adevărat nu se lasă târât aga. Creştinul
adevărat va spune: „Nu, eu am curajul sâ fiu altfel! Eu am curajul să fiu
diferit! Voi face opinie separată. In probleme de vorbire, în probleme de
purtare, în probleme de ţinută morală, în aceste probleme, eu trebuie să
fiu altfel. Aşa-mi cere Dumnezeu, aşa-mi cere crezul meu, aşa-mi cere
Biblia, şi eu am acest curaj moral, să fiu altfel."
Aceasta înţelegem noi prin ieşirea din lume. Aceasta înţelegem noi
prin separarea noastră de lume, acest curaj de a fi în lume, dar diferiţi de
lume, în aşa fel, încât toată lumea să ştie până la ce limite mergem cu ei şi
de unde ne separăm de ei. Aceasta este chemarea unui copil al lui
Dumnezeu. Şi numai dacă face aceasta, numai atunci îşi îndeplineşte
menirea pe care i-o da Dumnezeu şi Domnul Isus, aceea de a fi sarea
pământului şi lumina lumii. Numai atunci când eşti diferit, abia atunci au
oamenii ia ce se uita. Dacă tu eşti ca şi ceilalţi, cum mai luminezi tu?
Dar dacă tu îndrăzneşti să fii altul, ştiţi ce se întâmplă? Exact ca în
viaţa lui Isaac. Şi aici e învăţătura mare. Câtă vreme Isaac a stat la Gherar,
a fost ceartă şi gâlceavâ şi dispreţ şi ură. Cum s-a dus la Beer-Şeba, auziţi
ce s-a întâmplat: „Abimelec a venit din Gherar la el cu prietenul său,
Ahuzat, şi cu Picoî, căpetenia oştirii lui [cei cu care avusese cearta şi
gâlceava]. Isaac le-a zis: «Pentru ce veniţi la mine, voi care mă urâţi şi m-
aţi izgonit de la voi?» Ei i-au răspuns: «Vedem lămurit că Domnul este cu
tine»" (Genesa 26:26-28). Extraordinară învăţătură! „Acum ne-am convins.
Dumnezeu este cu tine! De aceea, zicem: «Să fie un jurământ între noi,
între noi şi tine, şi să facem un legământ cu tine! Anume jură că nu ne vei
face nici un rău, după cum nici noi nu ne-am atins de tine, ci ţi-am făcut
numai bine şi te-am lăsat să pled în pace. Tu acum eşti binecuvântat de
Domnul»" (cf. Genesa 26:28-29), „Tu, acum, de când ai plecat de la noi, eşti
binecuvântat de Domnul, şi noi vedem asta. Şi vrem pace cu tine."
Lumea aceasta încearcă să te ispitească, să te atragă de partea ei. Şi dacă
reuşeşte, te dispreţuieşte, „Apoi, nid ăsta nu-i mai bun! Lasă-1, că m-am
lămurit de el! Credinţa lui nu valorează doi bani!"
Dar dacă tu ai rezistat la probe, dacă tu ai stat pe poziţia ta dreaptă, curata
şi sfântă, atunci oamenii te respectă. Atunci oamenii vin şi spun: „M-am
convins că eşti un om adevărat. Spune-mi şi mie care e secretul. Ce te face
pe tine să fii om adevărat? Ce ai tu diferit de noi7 Icni place!" Şi-abia
atunci când întâi i-a vorbit viaţa ta, abia atunci când ţinuta ta morală i-a
stârnit interesul, abia atunci eşti în situaţia şi în poziţia să şi vorbeşti
despre Domnul tău: „Eu sunt aşa, pentru că Dumnezeu e cu mine. Eu sunt
66
*> isaac *:■
aşa, pentru că eu nu trăiesc de unul singur, eu trăiesc cu Domnul meu."

Dragul meu, în seara aceasta, ţi-a fost pus în faţă Isaac. O jertfă vie.
Dumnezeu îţi cere jertfă şi-ţi cere să fii o jertfă. Dumnezeu vrea ori totul,
ori nimic. Spune chiar prin Domnul Isus: „Nimeni nu poate sluji Ia doi
stăpâni, lui Dumnezeu şi lui Mamona." Dumnezeu te vrea ori tot, ori
deloc. De aceea, El vrea să I te oferi Lui aşa, fără nici o condiţie şi fără nici
o rezervă. Fii sigur însă că jertfa pe care i-o dai, El întotdeauna ţi-o dă
înapoi. Fie că ţi-o dă încă aici pe pământ însutit, fie că, în final, dincolo,
vei primi eternitatea toată. Dumnezeu nu rămâne dator pentru ceea ce I-ai
dat. Şi promisiunea Lui e că îţi va da de o sută de ori mai mult.
în al doilea rând, în seara aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu te-a chemat
să te separi de lume, să îndrăzneşti să tragi o linie între tine şi lumea asta.
De la Avraam învaţă să nu tragi linie între tine şi Dumnezeu. Acolo să nu
fie linie. în ascultarea ta de Dumnezeu sa nu fie niciodată linie. Dar să fie
linie în ascultarea ta de lumea aceasta.
Să poţi spune: „Nu mă interesează bogăţiile acestei lumi. Pot să Ie
pierd pe toate, dar vreau să-mi rămână EI, pentru că dacă-L am pe El, eu
am cosmosul întreg, am bogăţia cea mai mare!"
îndrăzneşte să fii ca Isaac. îndrăzneşte să depinzi totalmente de
Dumnezeu, să primeşti totul din mâna Lui. îndrăzneşte să-I dai totul şi să
te separi cu hotărâre de lumea aceasta. Şi Dumnezeul lui Avraam şi
Dumnezeul Iui Isaac va fi şi Dumnezeul tău! Amin.
67
Iacov
Text biblic: Genesa 32

Loc.: Oradea
Iacov şi-a văzut de drum; şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când
i-a văzut, Iacov a zis: „Aceasta este tabăra Iui Dumnezeu!" De aceea
a pus locului aceluia numele Mahanaitn (Tabăra îndoită). Iacov a
trimis hminie nişte soli la fratele său Esau, în ţara Seir, în ţinutul lui
Edom. El le-a dat porunca următoare: „Iată ce să spuneţi domnului
meu Esau: «Aşa vorbeşte robul tău Iacov: ‘Am locuit ia Laban şi am
rămas la el până acum; am boi, măgari, oi, robi şi roabe, şi trimit să
dea de ştire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea
ta.'»'' Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: „Ne-am dus la
fratele tău Esau; şi el vine înaintea ta, cu patru sute de oameniIacov
s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza. A împărţit în
două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele, şi a
zis; „Dacă vine Esau împotriva uneia din tabere şi o bate, tabăra
care va rămâne, va putea să scape." Iacov a zis: „Dumnezeul tatălui
meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu Doamne, care mi-ai
zis: «Intoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca
să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi
pentru toată creăincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci
am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu şi iată că acum fac
două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna
lui Esau! Cad mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine,
pe mame şi pe copii. Şi Tu ai zis: «Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine,
şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se
poate număra.»" Iacov a petrecut noaptea în locul acela. A luat din
ce mai avea cu el şi a pus de-o parte,
ca dar pentru fratele său Esau: două sute de capre şi douăzeci de ţapi,
două sute de oi şi douăzeci de berbeci, treizeci de cămile care alăptau,
69
Oameni mari din Vechiul Testament *>
cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri, douăzeci de măgăriţe şi
zece măgăruşi. Le-a dat robilor săi, turmă cu turmă, fiecăruia în
parte, şi a poruncit robilor săi: „Treceţi înaintea mea şi lăsaţi o
depărtare între fiecare turmă, " A dat celui dintâi porunca
următoare: „Când te va întâlni fratele meu Esau şi te va întreba: «Al
cui eşti? U?ide te duci?
Şi a cui este turma aceasta dinaintea ta?» să răspunzi: «A robului
tău lacov; ea este un dar, trimis domnului meu Esau; şi el însuşi vine
în urma noastră,»" A dat aceeaşi poruncă celui de-al doilea, celui de-
al treilea şi tuturor celor ce mânau turmele: „Aşa să vorbiţi domnului
meu Esau, când îl veţi întâlni. Să spuneţi: «Iată, robul tău lacov vine
şi el după noi.»" Căci, îşi zicea el: „II voi potoli cu darul acesta, care
merge înaintea mea; în urmă îl voi vedea faţă în faţă şi poate că mă
va primi cu bunăvoinţă." Astfel darul a trecut înainte, iar el a mmas
în tabără în noaptea aceea. Tot în noaptea aceea s-a sculai, a hiat pe
cele două neveste ale lui, pe cele două roabe şi pe cei unsprezece copii
ai lui şi a trecut vadul labocului. l-a luat, i-a trecui pârâul şi a trecut
tot ce avea. lacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el
până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-
a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura
coapsei lui lacov, pe când se lupta cu el. Omul acela a zis: „Lasă -mă
să plec, căci se revarsă zorile." Dar lacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa
să pleci până nu mă vei binecuvânta." Omul acela i-a zis: „Cum îţi
este numele?" „lacov" a răspuns el. Apoi a zis: „Numele tău nu va
mai fi lacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu); căci
ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor." lacov l-a
întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău." El a răspuns: „Pentru ce
îmi ceri numele?" Şi l-a binecuvântat acolo. lacov a pus locului
aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu) „căci, a zis el, L-am văzut
pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă." Răsărea
soarele când a trecut pe lângă Peniel. însă lacov şchiopăta din
coapsă. Iată de ce, până în ziua de azi, izraeliţii nu mănâncă vâna de
la încheietura coapsei; căci Dumnezeu a lovit pe lacov la încheietura
coapsei în vână.
Genesa 32
Sub călăuzirea Duhului Sfânt, am început o serie de studii biblice din

Vechiul Testament Am avut în urmă cu două săptămâni
o meditaţie despre Avraam, iar o săptămână mai târziu am vorbit despre
Isaac. Acum, în mod firesc, normal, logic, trebuie să vorbim despre
Iacov.
70
❖ Iacov *>
Câtă deosebire între aceşti trei oameni! Avraam este omul chemai de
Dumnezeu, omul ales, omul ascultării. Prin aceasta se distinge Avraam:
prin ascultare de vocea lui Dumnezeu, ascultare în faţa căreia nu există
limite, ascultare până acolo încât pe unicul lui fiu este gata să-l aducă jertfă,
omul care a fost numit „prietenul Lui Dumnezeu".
Isaac este un om liniştit, un om care nu face altceva decât să tot
primească daruri de la Dumnezeu. El doar intră în moştenirea tatălui
său. Se bucură de ceea ce a câştigat tatăl său. Viaţa lui Isaac este o viaţă
de linişte, pentru că Isaac a învăţat taina mare: că de la Dumnezeu
trebuie doar să primeşti. Doar să stai cu mâinile întinse, şi Dumnezeu
îţi dă din belşug totul. Nu-i nevoie să lupţi. E necesar doar să întinzi
mâinile, iar mâinile să-ţi fie goale, ca El să le poată umple.
Venim însă la iacov şi aid ne înspăimântăm. E atâta dezordine în viaţa
aceasta! E atâta viclenie, atâta şiretenie, atâta minciună, atâta înşelăciune! O
viaţă întreagă, omul acesta numai pune la cale, inventează, născoceşte, face
şiretlic după şiretlic. Omul acesta toată viaţa doar trage sforile. Omul acesta
aproape toată viaţa este în dezordine generală.
Ceea ce vreau să subliniez ca foarte important este extraordinara
sinceritate a Bibliei. Biblia este singura carte istorică din lumea aceasta,
care nu-şi înfrumuseţează eroii. Biblia spune pe faţă toate defectele eroilor
săi. Ştiţi, în general, când oamenii îşi scriu istoria neamului lor, ei scriu
numai ce-i frumos. Pe eroii noştri totdeauna îi înfrumuseţăm şi arătăm
numai partea lor mare, frumoasă şi luminoasă. Aceasta este tendinţa
generală a tuturor istoriilor. Numai în Biblie se spune deschis tot ce e urât
în viaţa oamenilor: şi a Iui Avraam, şi a lui Isaac, şi a lui Iacov, şi a lui
David. Cei care citiţi acum Biblia, deja cred că v-aţi speriat de ce fapte
murdare sunt povestite în Biblie. Doamne, unele dintre acestea sunt
povestite fără perdea, deschis, pe faţă. Este singura carte de istorie din lume
care îşi demască eroii. Ştiţi de ce? Pentru că această carte a fost scrisă sub
inspiraţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt este Duhul adevărului. Cartea
aceasta spune adevărul. Şi dacă oamenii aceia au fost oameni cu păcate,
Biblia nu se sfieşte să spună păcatului aceluia pe
71
**• Oameni mari din Vechiul Testament •>
nume şi să îl descrie în toată hidoşenia, în toată urâţenia îui. Acesta este
încă un argument, pe lângă multe altele, cu privire la caracterul sfânt al
Bibliei, şi anume că se spune tot adevărul despre oamenii descrişi în ea.
Ştiţi de ce ni se spune tot adevărul? Pentru că în Noul Testament ni se
spune despre eroii credinţei din Vechiul Testament că ei au fost oameni
supuşi aceloraşi greşeli ca şi noi, aceloraşi ispite ca şi noi. Şi ei s-au zbătut
cu aceleaşi slăbiciuni, ei au avut aceleaşi abateri pe care le avem şi noi. Ei
ne sunt pilda şi învăţătură. Şi ei ne arată cum lucrează Dumnezeu cu noi
când ajungem în anumite situaţii. De aceea, chiar şi partea întunecoasă a
istoriei, nouă ne este întotdeauna o extraordinară învăţătură.
După această introducere, să intrăm în analizarea vieţii lui Iacov. Iacov,
încă înainte de a se naşte, are aventuri. Cunoaşteţi întâmplările, aşa că nu le
mai povestim. Este foarte clar că Iacov ştia deja de tânăr că el este ales de
Dumnezeu să fie moştenitorul tatălui său, şi nu fratele său, Esau. Esau însă
se cam grăbea întotdeauna şi o lua înaintea lui Iacov. De aceea, de la
început, Iacov l-a ţinut de călcâi.
Iacov ştie că el este alesul, ştie că binecuvântarea şi dreptul de întâi
născut îi vor reveni Iui, dar n-are răbdare să aştepte. De aceea, când îl vede
odată pe Esau la strâmtoare, abuzează de el şi-i spune: „Numai dacă-mi
vinzi dreptul tău de întâi născut, numai atunci îţi dau de mâncare!" El ştie
că al lui va fi dreptul acesta, dar ţine să şi-l cumpere singur.
Mai departe, el ştie că binecuvântarea tatălui său lui i se cuvine, că
Dumnezeu lui i-o va da, dar el aude că tatăl său vrea să i-o dea lui Esau şi
îşi zice în sine: „Vai de mine, ce se întâmplă?" Şi împreună cu mama lui
pun Ia cale acea minciună şi acea înşelăciune atât de urâtă, atât de
meschină: să-î ia binecuvântarea de la Esau, prin minciună şi prin
înşelătorie! Dumnezeu ar fi avut, cu siguranţă, un alt mijloc prin care să-l
împiedice pe Isaac să-i dea binecuvântarea lui Esau. Dumnezeu ar fi găsit
El calea Lui s-o facă, dai' Iacov nu aşteaptă.
Vedeţi, Iacov este omul firesc, omul călăuzit de firea pământească, iar
omul acesta vrea totdeauna să facă el lucrurile. Vreau să precizez: Iacov este
alesul lui Dumnezeu. El este copilul lui Dumnezeu.
în Maleahi 1:2, Dumnezeu spune: „Am iubit pe Iacov," Iacov
•> Iacov *:*
es teiubitul lui Dumnezeu, este alesul lui Dumnezeu, Iacov însă nu se

încrede în toate acestea. Iacov crede că el trebuie să aranjeze toate lucrurile.
Credinţa lui Iacov este deficitară, este defectă. Şi când credinţa noastră în
Dumnezeu este defectă, noi nu aşteptăm Ca Dumnezeu să aranjeze viaţa
noastră, ci începem noi să uneltim şi să tragem sforile, în loc să spunem:
„Doamne, din moment ce Ţi-am cerut Ţie să-mi aranjezi viaţa, eu acum
72
vreau să văd cum mi-o aranjezi Tu, şi eu stau liniştit, nu mă mai zbat, nu mă
mai agit, de vreme ce Ţi-am încredinţat-o Ţie, de vreme ce eu m~am dat Ţie
şi de vreme ce Tu mi-ai spus că sunt copilul Iau şi că Tu vei termina ceea ce
ai început în mine. Doamne, de ce să mă zbat eu? Lucrează Tu în viaţa mea.
Doamne! Aranjează Tu problemele mele, iar eu voi sta totdeauna liniştit."
Aşa spune credinciosul care este totalmente dăruit lui Dumnezeu.
Credinciosul firesc, credinciosul dominat de firea lui pământească face
ca Iacov: „Da, sigur, eu ştiu că Dumnezeu m-a ales, dar până când face El
ceva, trebuie să am eu grijă, că, uite, tata îl binecuvântează pe celălalt."
Greşeala aceasta a lui Iacov, graba aceasta a lui Iacov şi a mamei sale,
(Este necaz mare când mama e implicată şi ea în păcatul copiilor şi când
mama pune la cale păcatul copiilor.) păcatul acesta al celor doi a costat
scump. Pe mamă a costat-o despărţirea de fiul ei favorit, despărţirea totală.
El trebuie să plece în altă ţară. Ea îşi pierde fiul prin aceasta, pentru că l-a
îndemnat la minciună, la păcat. Şi pe el îl costă mult de tot: pribegie, robie,
slujire îa străini - greu, greu de tot.
Se întâmplă însă ceva important. Necazurile produse de păcatul lui
Iacov devin şcoala lui Iacov. Ce se întâmplă? Pentru orice greşeală pe care
o facem, Dumnezeu ne pedepseşte. Dumnezeu ne sancţionează.
Sancţiunile lui Dumnezeu însă devin şcoala noastră, EI nu ne pedepseşte
ca să ne distrugă; el ne pedepseşte ca sa ne formeze sau să ne reformeze.
Greşelile noastre, păcatele noastre atrag pedeapsa lui Dumnezeu. Dar
întotdeauna, pedeapsa Iui Dumnezeu asupra copiilor Săi este spre
îndreptarea lor, spre formarea lor.
Vreau să vedem cum tratează Dumnezeu cu băiatul acesta neastâmpărat
şi rebel. Foarte ciudat tratează Dumnezeu cu el.
In primul rând, vreau să vă spun că acestui băiat, Dumnezeu nu-i
ţine niciodată predici. Niciodată nu-i spune: „De ce eşti aşa? Ar trebui să fii
altfel" Vedeţi, pe Avraam Dumnezeu îl mustră. îl mustră prin faraon, îl
mustră prin Abimelec. Pe isaac îl mustră Dumnezeu tot prin Abimelec. Pe
Iacov, Dumnezeu nu-1 mustră niciodată. Ce să-i ţii predici acestui rebel, că
şi aga nu te ascultă?! Aici trebuie o nuia groasă. Asta trebuie aici. Nu-i ţine
predici, că nu ţin predicile la Iacov. Acesta trebuie să se lovească cu capul
de greutăţi mari. Copilul acesta trebuie să se răstoarne greu de tot, să
ajungă să urle de acolo din adânc la Dumnezeu. Abia atunci va fi zdrobit.
Nu merge cu predicile la Iacov.
în schimb, Dumnezeu îi face promisiuni. Cele mai frumoase
promisiuni. Iată ce îi spune Dumnezeu în capitolul 28: „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. fă mântui pe care
eşti culcat ţi-1 voi da ţie şi seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea
73
*> Oameni
pământului; te vei întinde la mari
apusdin
şi Vechiul Testament
la răsărit, *>
la miazănoapte şi la miazăzi
şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta.
Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi
aduce înapoi în ţara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ţi
spun" (v. 13- 15). Nici o condiţie.
Ştiţi, celorlalţi Dumnezeu le spune: „Ştii, dacă vei face aşa şi aşa, atunci
te voi binecuvânta." Lui Iacov nu-i pune nici o asemenea condiţie. Şi-i cel
mai rău dintre toţi. Lui, Dumnezeu nu-i spune decât: „Fii liniştit, Eu am să
fiu cu tine! Uite, îţi promit: voi fi cu tine, te voi binecuvânta, te voi înmulţi,
te voi aduce înapoi." Punct.
Dumnezeu îl tratează cu un har extraordinar pe Iacov. Harul nu pune
condiţii. Harul înseamnă dar nemeritat. Nu eşti tu copleşit de lucrul acesta,
când în viaţa ta a fost atâta revoltă, viaţa ta a avut atâtea nereguli şi totuşi
Dumnezeu te-a binecuvântat şi Dumnezeu a avut milă de tine şi ţi-a dat
grija Lui specială. Nu recunoşti tu asta?
Vreau să vă arăt în schimb cât de meschin a fost Iacov, cât de mic. Auziţi
ce-I spune el, căci Iacov îi răspunde lui Dumnezeu: „Iacov a făcut o juruinţă
şi a zis: «Dacă va fi Dumnezeu cu mine,,.»" Ştiţi cu ce cuvânt începe? Cu
„dacă". Condiţia: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi ma va păzi în timpul
călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă
îmbrac şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul
va fi
74
*> Iacov v
Dumnezeul meu" (Genesa 28:20-21). Extraordinar! Dacă, dacă, dacă... „Atunci
da, atunci mă voi închina Lui, dacă El îmi va da toate acestea. Piatra aceasta
de aducere aminte va fi Casa lui Dumnezeu şi îţi voi da a zecea parte din tot
ce îmi vei da. îmi vei da ceva, îţi voi da înapoi a zecea parte." Observaţi?
Comerciant.
Dacă-mi va da, îi dau." Nu facem şi noi de-atâtea ori târg cu Dumnezeu? Nu
venim şi noi să-I punem condiţii? „Dacă-mi dă dovezi despre existenţa Lui,
dacă mă scapă din cutare necaz, dacă mă ajută la examene, dacă mă ajută să
iau serviciul cutare, atunci da, cred în El, atund mă predau Lui" Şi asta
după ce Dumnezeu a venit şi i-a spus: „Dragă, îţi dau totul fără nici o
condiţie."
Ceea ce este iarăşi important de observat e experienţa lui Iacov la Betel:
atunci când Iacov s-a trezit din somn, versetul 17 ne spune: „I-a fost frică şi
a zis: «Cât de înfricoşat este locul acesta!»" De ce i-a fost frică lui Iacov în
prezenţa lui Dumnezeu? Doar Dumnezeu i-a spus acolo: „Voi fi cu tine! Te
voi binecuvânta, îţi voi da de toate, te voi însoţi!" „Cât de înfricoşat este
locul acesta!" De ce? Pentru că inima lui Iacov nu era zdrobită. Eul lui Iacov
era tare. Şi când ne întâlnim cu Dumnezeu în felul acesta, Dumnezeu doar
ne înspăimântă. Eul nostru nezdrobit, eul nostru nepredat se teme de
Dumnezeu. Pentru că eul nostru nepredat lui Dumnezeu ştie că asta vrea
Dumnezeu: zdrobirea lui. Dacă vrei să fii fericit cu Dumnezeu, trebuie să
ai inima zdrobită. Inima zdrobită care se întâlneşte cu Dumnezeu găseşte
feridrea, pacea, liniştea. Inima .nezdrobită, care se întâlneşte cu
Dumnezeu, se teme, se sperie. Abia atunci vei fi fericit cu Dumnezeu când
vei fi zdrobit, când vei renunţa la tine.
La Betel, la Casa lui Dumnezeu, Iacov se teme. Şi pleacă de acolo la
Haran, la unchiul iui, la Laban. Şi acolo încep târguielile, acolo începe,
ştiţi, povestea aceea cum a mundt el întâi şapte ani pentru
o nevastă, şapte ani pentru cealaltă. Muncă de rob, mereu-mereu cu
şiretlicuri. Laban era un om şiret. Laban, de zece ori, i-a schimbat felul de
salariu. De zece ori însă Iacov l-a şmecherit. Omul lui Dumnezeu se
întrece în şmecherie cu omul lumii. Ce scenă penibilă! Să vezi un om
credincios luându-se la întrecere în şmecherie cu un om al lumii! Să vezi pe
un credincios în concurs de a face avere cu un om al lumii! într-adevâr,
acolo la Haran se vede tot caracterul lui Iacov.
La Betel îl cunoşti pe Dumnezeu. La Haran ii cunoşti pe lacov. Când vii
aici, la Casa Domnului, aici îl cunoşti pe Dumnezeu. Se vorbeşte despre El,
se revelează El. Când te dud în lume şi când te iei la întrecere cu ei în cele
rele, ajungi să te cunoşti cât de mic eşti, cât de meschin eşti.
Sa trecem însă peste acestea şi să venim la capitolul 32. lacov şi-a
75
**• Oameni mari din Vechiul Testament •>
încheiat stagiul la socrul său, Laban. îşi ia tot ce are şi, la porunca lui
Dumnezeu, se întoarce înspre Canaan. In Canaan însă era primejdie. Se va
întâlni cu Esau, cu Esau acela pe care l-a înşelat, cu Esau acela căruia i-a
furat binecuvântarea, cu Esau acela care-l ura de moarte, cu Esau care a jurat
răzbunare.
Şi acum, lacov este înainte de a intra în Canaan, înainte de a trece râul,
şi el ştie, a auzit că Esau vine cu patru sute de oameni. Aceasta înseamnă
patru sute de soldaţi. „De ce vine înarmat? De ce vine cu atâţia? Sigur, ca să
ne distrugă!" în capitolul 32, versetele 7 şi 8, ni se spune că pe lacov l-a
înspăimântat vestea aceasta foarte mult, iar în versetele 9-11 găsim
rugăciunea iui lacov: „Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui
meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: «întoarce-te în ţara ta şi în locul tău
de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate
îndurările şi pentru toată credinciogia pe care ai arătat-o faţă de robul Tau,
căd am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu şi iată că acum fac două
tabere, lzbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau!" In
sfârşit, lacov se roagă! lână aici, până în acest loc nu găsim niri o rugădune
de-a Iui lacov. Este prima dată când lacov se roagă cu adevărat lui
Dumnezeu. Dar o face numai atunci când e în primejdie de moarte. Câţi
sunt dintre aceia care se roagă numai când sunt în primejdie mare!?
Dar e ceva foarte ciudat aid. Omul care se roagă lui Dumnezeu, cum s-a
rugat lacov, ar trebui să zică: „Gata, acum mi-am pus viaţa în mâna
Domnului, m-am rugat, i-am încredinţat Lui soarta mea; acum stau şi-l
aştept liniştit pe Esau, de vreme ce m-am rugat." Aşa face lacov oare? Nu!
Imediat după ce se roagă rugăciunea asta, îl găsim făcând planuri: împarte
taberele în mai multe eşaloane, le dă instrucţiuni la fiecare: „Tu spui aşa, tu
spui aşa... Bagă de seamă, tu zid asta, tu zici asta... Uite, vede pe primii, se
moaie puţin, vede al doilea grup, se mai moaie puţin. Iănă ajunge Ea mine,
eu stau ultimul, până atund... Poate găsesc bunăvoinţă..." Dacă pui toate
acestea la cale, de ce te-ai mai rugat? Iacov, de ce te-ai mai rugat lui
Dumnezeu sâ te păzească, dacă după aceea iar te apuci de uneltit şi de p us
lucrurile la cale, încercând să-I împaci tu pe Esau? Iată o rugăciune absolut
zadarnică, o rugăciune fără rost. Rugăciunea are rost atunci când cred că
Dumnezeu mâ ascultă şi, din moment ce tu-am rugat Lui, nu mai uneltesc
eu, nu mai trag eu sforile. Din moment ce i-am spus: „Doamne, pun
problema aceasta în mâinile Tale", din momentul acela, eu am pace în
suflet şi linişte şi ştiu că El va duce lucrurile mai departe şi eu doar aştept
izbânda pe care mi-o dă El sau aştept instrucţiunile Lui. După aceea, s-ar
putea ca El să-mi spună: „Acum fă aşa sau fă aşa." Dar Iacov nu aşteaptă aşa
ceva. El se roagă, dar după aceea zice: „Da, însă până vine Dumnezeu să mă
76
*:* Iacov <•
scape, aranjez eu, cumpăr eu bunăvoinţa lui Esau."
Omul e încă tot firesc. Omul acesta încă n-a fost zdrobit. Eul lui Iacov
este tot acolo. Insă în noaptea aceea se întâmplă lucrul hotărâtor. Citim că
toţi au trecut pârâul, Iacov însă a rămas singur. Iacov a rămas singur în
noapte. După ce s-a zbătut, după ce a aranjat, după ce a pus toate la cale, în
sfârşit, o dată, iată rămâne singur, singur cu Dumnezeu, şi Dumnezeu vine
şi Se luptă cu el. Se ia la trântă cu el.
Trebuie să vină o zi în viaţa noastră când să zicem: „Nu mai merge! M-
am luptat destul. Eu am pus la cale destul, am uneltit destul şi m-am
şmecherit eu destul. Nu aşa se trăieşte viaţa! Vreau sa rămân singur cu
Dumnezeu. Să vină El şi să Se lupte cu mine până când mă zdrobeşte." Este
o lupta hotărâtoare, când simţi că Dumnezeu este acolo şi când simţi că eul
tău trebuie zdrobit, că trebuie să-I spui: „Da, Doamne, accept să nu mai lupt
eu, accept să nu mai trăiesc eu, accept să-mi fii Tu Domn, accept să-mi
conduci Tu viaţa, să n-o mai conduc eu." Aceasta este lupta cu Dumnezeu şi
lupta Iui Dumnezeu cu tine până când ajungi aici.
Şi în noaptea aceea Dumnezeu l-a lovit pe Iacov şi i-a scrântit şoldul.
Dar din ziua aceea Iacov nu a mai fost Iacov, chiar şi numele
i s-a schimbat. Aşa o schimbare radicală a fost în el, încât şi numele lui a
fost schimbat - la fel cum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului. Din
momentul în care s-a întâinît cu Domnul Isus, şi Domnul Isus l-a zdrobit la
pământ, de atunci i s-a schimbat şi numele de Saul în Pavel. Aşa de mare
este transformarea, e atât de mult un alt om cel care iese din lupta aceasta,
este atât de zdrobit în
77
♦I* Oameni mari din Vechiul Testament *î*
lupta aceasta, încât şi numele lui de aici înainte este altul. Aid este esenţa
lecţiei din seara aceasta, dragii mei.
Fiecare dintre noi are un punct tare al firii pământeşti în viaţa lui, cel
puţin unul. Unul e foarte ambiţios. E omul care vrea să se facă totul după
cum vrea el, omul care vrea totdeauna să fie aşa cum dictează el. Altul e un
lăudăros. Ii place să se scoată în evidenţă întotdeauna, să se arate cum este,
să se afişeze. Altul este un om emotiv. EI se lasă dus de reacţii de moment.
Când e mare bucurie, când e mare tristeţe. Când e entuziasmat, când îl vezi
că e melancolic şi doborât la pământ. Omul emoţiilor. Altul are dragoste
neţărmurită de sine. Vrea ca toţi să-l înconjoare pe el şi el să fie centrul
pământului. Eu nu ştiu care este punctul tău de rezistenţă. Eu nu ştiu care
este trăsătura dominantă a firii tale pământeşti. Ştiu atât: că dacă te laşi
călăuzit, dacă te laşi sub lumina Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu şi în
lumina Duhului Sfânt, în seara aceasta, Dumnezeu îţi va spune: „Iată ce aş
vrea Eu să zdrobesc în tine. Iată care e coapsa căreia vreau să-i dau un
pumn, s-o frâng." Cercetează-te care anume e punctul din viaţa ta la care ţii
mai mult, care este lucrul pe care dacă ţi l-ar răpi Dumnezeu, ai urla! Care
este lucrul pe care dacă ţi l-ar lua El, n-ai mai putea trăi? Sau care este
problema în care, dacă ai da faliment, ţi-ar fi aşa de ruşine, încât n-ai mai
vrea să mai trăieşti? Examinează-te şi vezi în ce domeniu al vieţii, tu încă
eşti tu, unde nu-L laşi pe Dumnezeu să lucreze şi unde vrei tu să lucrezi.
Cercetează-te în această privinţă! Dumnezeu vrea să te zdrobească.
Dumnezeu vrea să te convingă că în acel domeniu, în acea problemă. El
trebuie să te atingă în seara aceasta. Şi din seara aceasta, tu să fii un om
zdrobit. Aceasta este experienţa de la Peniel. Peniel înseamnă „Faţa lui
Dumnezeu". Acolo Iacov s-a întâlnit faţă in faţă cu Dumnezeu. Şi în viaţa ta
trebuie să existe un Peniel, o întâlnire cu Dumnezeu, în care Dumnezeu
vrea, intr-adevăr, să zdrobească eul tău. Ştii de ce? Pentru că atâta vreme cât
eul tău nu este zdrobit. El nu poate să facă ce vrea din tine, El nu te poate
folosi. El nu te poate educa, nu te poate forma cum vrea El, pentru că vrei
tu, fad tu, lucrezi tu, unelteşti tu, te ambiţionezi tu să fii şef. Eu, eu, eu.
Caută care este defectul, în care Dumnezeu nu e stăpânul tău şi în seara
aceasta, în acel domeniu, în acea parte a vieţii tale, spune: „Doamne, atinge-
mă!"
SZ
❖ iacov •>
pin momentul în care lacov este zdrobit, lacov îl implora pe Dumnezeu:
„Nu mai merge! Nu Te las!" Fână acum lacov putea trăi fârâ Dumnezeu.
Vedeţi, aici e problema problemelor: Tu poţi trăi şi fără Dumnezeu? Eu am
avut mult ispita asta. Ştiam în teorie că eu trebuie să depind de puterea Lui,
dar în adâncuî meu, îmi ziceam: Ei totuşi mă mai pot descurca şi cu
inteligenţa proprie, că de aceea ^tii-a dat Dumnezeu minte, să judec." Da, e
politicos să spun că numai prin El pot, dar mă ştiu descurca şi eu singur.
Abia atunci când EI Şi-a retras mâna, iar eu m-am prăbuşit mai crunt decât
am crezut eu că aş putea să cad, abia atunci m-am cunoscut pe mine. Şi abia
după aceea, când El a venit iarăşi şi mi-a şoptit: „Acum crezi că numai Eu
pot?", abia atunci am zis: „Da, m-am convins! Acum ştiu! Doamne, te rog,
nu-Ţi mai retrage mâna niciodată. Acum ştiu că dacă-Ţi retragi Tu mâna, eu
sunt nenorocit. Eu iarăşi îmi bat joc de viaţa mea; eu iarăşi fac praf din ea.
Nu mă mai lăsa, Doamne, niciodată singur!" Acum n-o mai zic din politeţe,
acum o zic din convingere. Asta a învăţat-o şi Iacov la Peniel. Asta a trebuit
s-o înveţe şi Petru, care a zis: „Doamne, dacă toţi aceştia Te vor părăsi, eu
nu!" „Bine, Petre, asta trebuie s-o înveţi tu!" Şi Petru s-a lepădat de
Domnul, pentru că trebuia să ajungă să plângă cu amar. „Eu? Eu, Petru? Eu
m-am putut lepăda de Domnul meu? Eu?" Vedeţi, de ce nu-i ţine
Dumnezeu predid lui Iacov? Aici nu trebuie predici, aid trebuie prăbuşire!
Dacă eşti dintre oamenii aceştia rebeli, dacă eşti dintre oamenii aceştia
care vor să facă totul de capul lor, pentru tine sunt degeaba toate predicile
din biserică. Knă nu vei ajunge să te prăbuşească Domnul, până nu vei
ajunge să te tăvăleşti, ca să-ţi arate El cât poţi tu să fii de râu şi de căzut,
până atund El nu va reuşi să facă nimic din tine. Asta s-ar putea să fie
soluţia Iui Dumnezeu. Dar să ştii că asta se poate evita. în şcoala lui
Dumnezeu se poate să înveţi pe piele proprie, dar se poate să înveţi şi din
şcoala altuia.
In seara aceasta ţi-a fost pus în faţă Iacov şi ţi-au fost puse în faţă şi alte
exemple de oameni pe care Dumnezeu a trebuit să-i zdrobească pe calea
aceasta tare neagră, pe calea prăbuşirii, pe calea zdrobirii chiar şi fizice.
Vrei s-o experimentezi şi tu? E tare amară! Poţi să eviţi asta. Poţi să spui:
„Doamne, mie mi-e suficient că am văzut din pilda altora, încât nu-i nevoie
să mă duci şi pe mine m groapa aceea. Eu renunţ de bunăvoie. Eu accept să
mă zdrobeşti şi fără experienţa căderii. Accept să lucrezi în viaţa mea.
Accept să nu maî fiu eu. Accept să mă călăuzeşti Tu." Dacă o faci asta cu
toată inima, dacă o faci cu toată dăruirea de sine, El poate face chiar acum
zdrobirea în punctul acela pe care eu nu-1 ştiu, dar pe care tu-1 ştii că e
punctul tău tare, punctul în care încă nu te-a zdrobit Dumnezeu, punctul pe
care încă hi nu i l-ai predat Lui, elementul încă rebel din viaţa ta. Lasă-te
83
*> Oameni mari
cercetat de Duhul Domnului, dinşi
frate Vechiul Testament
soră, şi *>
lasă-te zdrobit şi lucrat de El
chiar acum în seara aceasta, ca seara aceasta să fie pentru tine Peniel,
această întâlnire faţă în faţă cu Dumnezeu, să fie timpul când ai stat faţă în
faţă cu Dumnezeu şi când El te-a zdrobit şi te-a cucerit pentru Sine.
Vreau să mai adaug câteva gânduri. In capitolul 33:10 ne este redată
întâlnirea dintre Iacov şi Esau. Iacov îi spune lui Esau: „Te rog, dacă am
căpătat trecere înaintea ta, primeşte darul acesta din mâna mea, căci m-am
uitat la faţa ta cum se uită cineva la faţa lui Dumnezeu şi tu m-ai primit cu
bunăvoinţă." Am spus că Iacov s-a rugat, şi după ce s-a rugat, în loc să stea
liniştit, s-a apucat din nou de uneltit. S-a dovedit însă că uneltirile lui nu
mai erau necesare, pentru că Dumnezeu deja înmuiase inima lui Esau.
Dumnezeu aranjase problema cu Esau. Şi toată acea precauţie a lui Iacov,
tot aranjamentul acela cu eşaloanele taberei a fost ceva ce numai l-a făcut de
minune, l-a umilit în faţa fratelui său. Când nu te încrezi în Dumnezeu şi
când cauţi să rezolvi tu problemele, pe calea ta firească, doar te expui
umilinţei în faţa oamenilor. Abia atunci eşti respectat cu adevărat când te
încrezi totalmente în Dumnezeu şi când II laşi pe Dumnezeu să-ţi apere
calea.
Dar ceea ce e important, ceea ce vreau să vă arăt acum este următorul
lucru. Iacov spune: „Căci m-am uitat la faţa ta cum se uită cineva la faţa lui
Dumnezeu." Am zice noi: Aici iarăşi e Iacov şiret. Iarăşi este Iacov cel care
dă cu periuţa, să se pună bine cu Esau. Nu-i aşa, pentru că el deja ştia că
Esau l-a iertat. Nu mai avea rost s-o spună în sensul acesta. De ce totuşi
spune Iacov despre Esau vorba aceasia aşa mare? Poţi să spui despre cineva
aşa: „M-am uitat la tine ca la faţa lui Dumnezeu" şi încă la un nepocăit? Ştii
de ce-i spune aşa Iacov lui Esau? Pentru că Iacov acum era pocăit, şi acum el
ştia cât de mult i-a greşit lui Esau. Iacov acum nu-i mai dă darul ca să capete
bunăvoinţă. Iacov îi dă darul ca să-i plătească dauna. Când întâlneşti pe
omul căruia i-ai greşit, II întâlneşti pe Dumnezeu. Repet: Când îl
•;* iacov *;*
întâlneşti pe omul căruia i-ai greşit, îl întâlneşti pe Dumnezeu, jvl-am uitat
Ia tine ca la faţa lui Dumnezeu, pentru că tu eşti omul căruia î-am greşit şi
acum vreau să-mi plătesc vina mea, să repar greşeala mea, să-ţi restitui ceea
ce te-am păgubit."
Fratele meu, reparaţia este absolut necesară. Dacă ai greşit cuiva,
trebuie să repari. Cel căruia i-ai greşit este cel la care trebuie să te uiţi ca la
faţa lui Dumnezeu. Şi ca în faţa lui Dumnezeu trebuie să te pocăieşti şi să
repari lucrul pe care I-ai stricat. Ţine minte lucrul acesta din textul nostru.
încă o învăţătură vreau să mai luăm din viaţa lui Iacov. După toate
84
aceste experienţe, şcoala Iui Iacov încă nu s-a terminat. Să nu credem că
dacă ajungem ta o experienţă unde ne-am predat lui Dumnezeu şi unde
Dumnezeu ne-a zdrobit, de acum am ajuns la desăvârşire. Nu! Viaţa încă
merge înainte. Vom avea noi experienţe cu Dumnezeu şi noi ispite şi noi
dezastre. La Iacov dezastrul vine din nou în capitolul 34, pentru că Iacov nu
s-a dus să locuiască la Betel, ci s-a dus să locuiască la Sthem cu păgânii.
Exact greşeala lui Isaac, care s-a dus să locuiască la Gherar, şi acolo a dat de
gâlceavă şi de ceartă. Iacov, săracul, a ajuns ca fata lut să fie necinstită şi
apoi a ajuns ca doi dintre feciorii lui să se răzbune şi să ucidă o groază de
oameni. A ajuns să fie urât de toţi şi în primejdie să-i fie nimicită toată
familia. Asta pentru că s-a amestecat cu lumea, pentru că nu a lăsat destulă
distanţă între el şi lume.
Dragi părinţi, dacă voi nu ştiţi să trăiţi separaţi de lume, dacă voi nu vă
dăruiţi total lui Dumnezeu, copiii voştri sunt în primejdie de a fi necinstiţi
de Cel rău. Nu plăteşti numai tu. Plătesc copiii tăi, pentru că tu nu ai tras o
linie de separare între tine şi lume. De foarte, foarte multe ori, căderea
copiilor se datorează acestui fapt, că noi, părinţii, n-am ştiut să trăim
totalmente despărţiţi de lume. In cazul lui Iacov vedem că Dumnezeu
intervine şi-i spune: „Iacove, ieşi de acolo şi du-te la Betel! Locuinţa ta e la
Casa lui Dumnezeu, la Betel." Exact acelaşi lucru ca şi la Isaac. „Pleacă de la
Gherar! Separă-te de cei necredincioşi! Du-te la Betel, Ia Casa lui
Dumnezeu!" Cât ţii tu la Casa lui Dumnezeu? Cât ţii tu la Biserica Iui
Dumnezeu? Cât de mult gravitează viaţa ta în jurul Casei Iui Dumnezeu?
Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui ca părinte, iar răspunsul
tău va decide ce fel de viaţă şi ce fel de viitor vor avea copiii tai.
Fraţii mei, Iacov este omul care ani de zile caută să facă lucrurile după
inteligenţa sa sclipitoare. Nu putem zice că n-a fost sclipitoare. Era de o
şmecherie extraordinară. Dar Iacov este zdrobit de Dumnezeu. Şi abia
atunci când e zdrobit, Iacov devine cu adevărat omul lui Dumnezeu, vasul
ales aî lui Dumnezeu. Dacă veţi citi ultimele capitole ale vieţii lui Iacov, e
atâta seninătate în el, e atâta pace, e atâta binecuvântare. îacov devine
profet, proroc. Iacov străluceşte într-o frumuseţe şi într-o lumină
dumnezeiască. Totul după zdrobire. Totul după ce acceptă ca Dumnezeu
să trăiască în viaţa lui, şi să nu mai trăiască el. Fie ca aceasta să fie şi
experienţa ta!
Dumnezeu Se prezintă oamenilor ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi
Iacov. Aceşti trei oameni sunt oamenii pe care i-a binecuvântat Dumnezeu
în cel mai înalt grad.
Dă-mi voie să-ţi spun că dacă pe şiretul şi pe mincinosul de Iacov l-a
lucrat Dumnezeu şi a scos din el patriarhul şi prorocul acela minunat, şi
85
-** Oameni mari din Vechiul Testament ❖
din tine Dumnezeu poate scoate aşa ceva, dacă te laşi lucrat de EI, dacă te
predai Lui. Dacă-ţi deschizi fiinţa înaintea Lui. Dumnezeul iui Avraam, al
lui Isaac şi al lui Iacov va fi şi Dumnezeul tău şi El va face din tine ce a
făcut din Avraam, ce a făcut din Isaac şi ce a făcut din Iacov. El să te ajute
să te laşi transformat aşa, pentru binele tău şi pentru slava Lui. Amin.
îţi mulţurnim pentru Cuvântul Tău, îţi mulţumim că El pătrunde adânc,

răscoleşte tot Uuntrul fiinţei noastre. Doamne, fi ca ceea ce am auzit noi în
seara aceasta să ne transforme după voia Ta. Fă, Doamne, ca hotărârile pe
care le-am luat în seara aceasta să fie sfinţite de Tine. Fă, Doamne, ca
predarea pe care am făcut-o în seara aceasta să fie totală. Doamne, dacă
mai avem rezerve, zdrobeşte-le şi pe acestea! Dacă mai sunt lucruri care nu
îţi plac, luminează-ne şi arată-ni-le şi pe acelea. Şi fă viaţa noastră
totalmente după voia Ta.
In zbuciumul acestei vieţi, năpădiţi de ispite şi de atacurile Celui rău, fii
prezent în viaţa noastră, călăuzeşte-ne cu Duhul Iau Sfânt. Doamne, pe
fiecare ne însoţeşte aşa, şi pe fiecare ne fa un mărgăritar al cerului. Iţi
mulţumim că vei lucra aşa.
Şi Aceluia care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim noi
şi care poate să ne păzească de orice cădere şi să ne facă să ne înfăţişăm
înaintea Lui fără pată, singurului Dumnezeu adevărat, Tatălui, Fiului şi
Duhului Sfânt, să-îfie cinstea şi lauda acum şi în veci de veci. Amin.
Iosif
Texte biblice: Cenesa 37:16-28; 50:15-21
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov ,

Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, stăm în faţa Ta, stăm în
prezenţa Ta, ne proşternem inimile, ne proşternem sufletele, ne proşternem
fiinţa întreagă în faţa Ta şi recunoaştem că Tu eşti Domnul. Recunoaştem că
Tu eşti Stăpânul nostru absolut. Recunoaştem că Tu ne-ai făcut şi că Tu ai
drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Recunoaştem, Doamne, că în
86
iubirea Ta Tu Ţi-ai dat Fiul pentru noi şi prin moartea Lui ne-ai
răscumpărat, ne-ai cumpărat cu un preţ uriaş pentru Tine. Suntem ai Tăi
prin creaţie şi suntem ai Tăi prin răscumpărare. Doamne, primeşte-ne în
prezenţa Ta! Doamne, acceptă închinarea noastră! Doamne, primeşte laudele
noastre! Primeşte mulţumirile noastre, pentru că ne-ai dat viaţă şi ne-ai dat
mântuire! Primeşte mulţumirile noastre pentru dragostea pe care o rever şi
în viaţa noastră! Înţelegem, Doamne, că şi atunci când vin dureri şi atu nci
când vin tragedii şi dezastre în viaţa noastră, tot Tu le laşi să vină. Nimic
nu vine fără ştirea Ta şi fam permisiunea Ta. Iţi mulţumim şi pentru acestea.
Recunoaştem, Doamne, că şi atunci când 7ioi cerem şi nu primim, şi atunci
când mu ne răspunzi, o faci tot din dragoste. Noi nu ştim de ce-i aşa, dar
Ştim că, în final, vom înţelege că tohd a fost pentru binele nostru, tnvaţă -ne
de pe acum să înţelegem şi să acceptăm aceasta.
Doamne, în seara aceasta, deschide-ne iarăşi mintea ca să înţelegem
lucrarea Ta! Ne pui în faţă un alt om, ni-l dai ca model. Ne arăţi cum ai
lucrat în viaţa lui. Doamne, fa ca Duhul Tău cel Sfânt să ne lumineze şi să
ne vedem pe noi înşine în omul acesta. Fă-ne, Doamne, să primim
Cuvântul Tău j i u ca pe o teorie, nu ca pe nişte idei meşteşugit alcătuite, ci ca
pe Cuvântul Tău pentru noi personal Fiecare frază, fiecare cuvânt, ajută-ne
şi fă-ne să înţelegem că vin de la Tine -pentru noi, pentru fiecare, şi ajută-ne
să le primim ca pe un mesaj viu venit direct de la Tine pentru sufletul nostru,
pentru viaţa noastră. în Numele Domnului Isus te rugăm vorbeşte-ne şi
hrăneşte-ne din Cuvântul 1aut Fie slăvit Numele Tău în veci de veci! Amin.
„Ii caut pe fraţii mei, a răspuns Iosif, spune-mi, te rog, unde pasc ei
oile?" Şi omul acela a zis: „Au plecat de aici; căci i-am auzit spunând:
«Haidem la Dotan.»" Iosif s-a dus după fraţii săi şi i-a găsit la
Dotau.
Ei l-au zărit de departe şi, până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l
omoare. Ei au zis unul către altul: „lată că vine făuritorul de visuri!
Veniţi acum, să-l omoram şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi;
vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege
de visurile lui." Ruben a auzit lucrul acesta şi l-a scos din mâinile lor.
El a zis: „Să nu-i luăm viaţa!" Ruben le-a zis: „Să nu vărsaţi sânge; ci
mai bine aruncaţi-l în groapa aceasta care este în pustie şi nu puneţi
mâna pe el." Căci avea de gând să-l scape din mâinile lor şi să-l
aducă înapoi la tatăl său. Când a ajuns losif la fraţii săi, aceştia l-au
dezbrăcat de Îmi na lui, de haina cea pestriţă pe care o avea pe el. L-
au luat şi l-au aruncat în groapă. Groapa aceasta era goală: nu era
apă în ea. Apoi au şezut să mănânce. Ridicăndu-şi ochii, au văzut o
ceată de ismaeliţi venind din Galaad; cămilele lor erau încărcate cu
tămâie, cu leac alinător şi smirnă pe care le duceau în Egipt. Atunci
Iuda a zis fraţilor săi: „Ce vom câştiga să ucidem pe fratele nostru şi
să-i ascundem sângele? Veniţi mai bine să-l vindem ismaeliţilor şi să
nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea
noastră."
Şi fraţii lui l-au ascultat. La trecerea negustorilor madianiţi, au tras
şi au scos pe Iosif afară din groapă şi l-au vândut cu douăzeci de sicii
din argint Ismaeliţilor, care l-au dus în Egipt.
Genesa 37:16-28
Când au văzut fraţii lui Iosif că tatăl lor a murit, au zis: „Dacă va
prinde Iosif ură pe noi şi ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut?"
Şi au trimis să-i spună lui Iosif: „Tatăl tău a dat porunca aceasta
înainte de a muri: «Aşa să vorbiţi lui Iosif: 'Oh! iartă nelegiuirea
fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!’ Iartă acum păcatul
88
❖ Iosif •>
robilor Dumnezeului tatălui tău!»" Iosif a plâns când a auzit
cuvintele acestea. Fraţii lui au venit şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la
pământ înaintea lui şi i-au zis: „Suntem robii tăi." Iosif le-a zis: „Fiţi
fără teafiw căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu1 Voi, negreşit, v-
aţi gândit să-mi faceţi mu, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine ca
sa îtnplitiească ceea ce se vede azi, şi anume: să scape viaţa unui
popor în mare număr. Fiţi, dar, fară teamă, căci eu vă voi hrăni, pe
voi şi pe copiii voştri." Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile.
Genesa 50:15-21
Am început împreună să studiem o serie de personaje din Vechiul

Testament. Şi deocamdată, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, vreau să
continuăm ciclul acesta de oameni din Vechiul Testament. Dumnezeu este
ca un medic. Ştiţi că cea mai bună medicină se învaţă pe cazuri?! Adică se
povestesc cazuri de boli: cum a apărut boala, cum s-a manifestat, apoi ce
leac s-a găsit, cum a răspuns organismul la tratament cum s-a vindecat,
cum a trăit omul în continuare. Aşa se povestesc cazurile în manualele de
medicină. Studenţii învaţă medicina cel mai bine pe cazuri. Teoria e bună,
dar dacă ea nu e legată de cazuri reale, studentul nu poate să înţeleagă şi
nu poate să devină medic. Dumnezeu este Medicul medicilor şi Profesorul
profesorilor. Şi Dumnezeu ne-a scris o carte de medicină, iar în cartea
aceasta de medicină. El ne povesteşte cazuri: cazul lui Avraam: care i-au
fost bolile, care a fost tratamentul, care a fost efectul; cazul lui Isaac, care i-
au fost bolile, care i-a fost vindecarea. Ce să mai spunem de cazul lui Iacov,
care aţi văzut câte boli avea şi cât de mult a trebuit să lucreze Medicul până
când a ajuns să-l vindece, să-l facă om. Aceste cazuri trebuie să le citim şi
să le analizăm în aşa fel încât să ne vedem pe noi în ele. Intr-un fel sau
altul, noi ne recunoaştem în Avraam. Intr-un fel sau altul, găsim o bucăţică
din noi în Isaac. Şi foarte mult ne descoperim pe noi înşine în Iacov.
In seara aceasta, Dumnezeu ne dă alt caz, cazul lui Iosif. Şi aş dori ca şi
în seara aceasta sa fim ca ia un curs de medicină. Ni se înfăţişează un alt
caz de boală, ni se înfăţişează leacul şi ni se înfăţişează efectele,
consecinţele în viaţa viitoare a omului. Cazul nostru este Iosif, una dintre
cele mai frumoase istorii din Biblie. Biblia îi acordă treisprezece capitole.
Treisprezece capitole despre un singur om. începe de la capitolul 37 din
Genesa, se sare peste capitolul 38, care e o inserare în cadrul întâmplării
acesteia, şi se continuă până la capitolul 50. Povestea vieţii unui singur om.
Nicăieri în Biblie nu mai găsim aşa ceva, o istorie a vieţii unui om pe atâtea
capitole, afară de Evanghelii, unde ni se povesteşte viaţa Domnului Isus.
89
•> Oameni mari din Vechiul Testament •>
Istoria lui Iosif este una dintre cele mai frumoase istorisiri din literatura
mondială. Este fascinantă, este atrăgătoare. Dă-i-o unui copil de zece ani s-
o citească şi după ce a început-o, n-o va lăsa din mână până o termină,
pentru că el vrea să ştie cum se sfârşeşte, el vrea să ştie ce se întâmplă până
la urmă. Este o istorie care te prinde, te captivează. Este istoria vieţii lui
Iosif din copilărie până la moarte.
Boala pe care ne-o prezintă Medicul în cazul acesta are o cauză. Cauza
bolii, pe care o vom descoperi în viaţa lui Iosif, este o greşeală a părinţilor,
şi anume alintarea. Aceasta este cauza bolii de care va suferi acest copil.
Birintii l-au alintat. Ririnţii l-au tratat în mod special ca pe un favorit.
Copilul acesta a avut haine speciale. Copilul acesta, în mod evident, a avut
toată dragostea tatălui său, aşa cum n-au avut-o ceilalţi. Şi tatăl lui nu s-a
sfiit să o arate. Nu s-a ferit ca ceilalţi copii să vadă că Iosif e un copil
special. Ştiţi ce se întâmplă cu un asemenea copil alintat? Devine obraznic,
pentru că
i se dă prea mult. Devine răutăcios cu ceilalţi. Iosif are un vis venit,
desigur, din partea lui Dumnezeu, că fraţii lui i se vor închina cândva. Dar
el o spune cu aroganţă, ca să le-o servească aşa: „Uite, toţi vă veţi închina
mie!" Şi mai departe, când are celălalt vis cu soarele şi cu luna şi cu stelele,
iarăşi le-o spune când sunt adunaţi, ca efectul să fie cât mai mare.
Mai mult decât atât, în loc ca el să ştie cum să trateze cu fraţii săi, el
devine pârâşul fraţilor săi. Acum noi putem justifica, putem spune: Iosif
era un băiat corect, cinstit şi de aceea el nu putea suporta vorbele rele ale
fraţilor săi. Foarte bine până aici. Dar una este să te indigneze purtarea
fraţilor tăi şi alta e să fii mereu, mereu purtătorul de pâră între tată şi
feciori. Ştiţi, oamenii au o vorbă: „Iubim trădarea, dar urâm pe trădători."
Şi, în general, să ştiţi că aşa este. Oamenilor le place să ştie ce se întâmplă
şi de aceea le place când vin unii la ei şi îi anunţă: „Uite asta se întâmpla,
asta se întâmplă." Dar îl dispreţuieşti pe cel care o face. „Uite-1, îşi pârăşte
fraţii!" N-ai nici un respect faţă de el. îl foloseşti, că ţi-e bun, ti-e necesar,
dar în tine îl dispreţuieşti.
90
❖Iosif ’>
în orice pâră e un grăunte de răutate. Şi exista acest grăunte de jâutate

şi în acţiunea lui Iosif. Dacă nu ar fi existat acest grăunte de răutate în pâra
lui, el ar fi găsii altă formă de a trata vorbele rele ale fraţilor săi. Ar fi ştiut
să se apropie de ei, ar fi ştiut, chiar dacă era niaj tânăr decât ei, să contribuie
la îmbunătăţirea vieţii lor. Dar el ştia una: să-i pârască şi, desigur, că asta se
aude şi asta imediat seamănă frecuşuri şi mânie între fraţi, pentru că, dragul
meu, oricât ai crede tu că pâra ta este secretă, până la urmă tot vor afla fraţii
tăi ca tu i-ai pârât. Totdeauna Dumnezeu va scoate pâra la iveală.
Iosif era ded un copil alintat, un copil obraznic şi un copil cu răutate în
suflet. Poate că pe unii îi va şoca, pentru că poate aţi auzit numai vorbe
bune despre Iosif în predici. Dar noi trebuie să citim întotdeauna tot ce se
află în spatele acţiunilor unui om. Şi în spatele acţiunilor lui Iosif există
acest grăunte de rău. Copil încrezut în sine: „Cine sunt eu! Specialul tatălui
meu! Cine sunt eu? Favoritul tatălui meu! Cine? Cei cu haină specială, cel
care am acces la tata, ca să-i spun totul. Tata ştie ca eu sunt mai bun ca ei!
Eu nu vorbesc aşa urât ca ei. Eu sunt altfel decât ei!" Acestea erau
problemele. Aceasta era boala. Dar Dumnezeu Şi-a pus ochii pe Iosif, a
vrut să scoată om din el. în ioc de pârâşul fraţilor săi, să fie binefăcătorul
fraţilor săi. în loc să fie: „Cine sunt eu!", să fie cel care să se îngrijească de
ei, să le poarte de grijă.
Pentru aceasta lui Dumnezeu îi trebuie treisprezece ani. Treisprezece
ani în care Iosif să fie sclav şi deţinut într-o închisoare. Acesta este
tratamentul pe care-l alege Dumnezeu pentru Iosif. La vârsta de
şaptesprezece ani, Iosif este luat de fraţii săi drept răzbunare, pentru ceea
ce a făcut cu ei, este vândut ca rob, este dus în Egipt şi acolo e vândut ca
sclav, vândut în piaţă ca sclav. Ştiţi ce însemna atunci să fii sclav? însemna
să fii socotit unealtă, nu om. Se considera că un sclav nu are suflet. Se
considera că un sclav este ca o vită: îl cumperi şi îl foloseşti câţiva ani, până
moare. Când e bătrân sau când e prea slab ca să mai poată munci şi nu-]
mai poţi folosi, îi dai în cap şi moare sau îl arunci pe o grămadă de gunoi
jumătate mort. Acesta era tratamentul care se aplica sclavilor. Pentru sclavi
nu exista nici o lege. Nu-i apăra absolut nimic. Iosif este sclav ani de zile.
Şi după anii de sclavie, urmează alţii de mchisoare. în total treisprezece
ani, de la vârsta de şaptesprezece ani până la treizeci de ani. Atât îi trebuie
lui Dumnezeu ca să-l zdrobească, ca să-l modeleze, ca să-l formeze pe Iosif
cel bun, pe Iosif cel binefăcător, pe Iosif cel iertător. Aspră şcoală!
Dar să ştiţi, Dumnezeu nu se dă în lături de la nimic când vrea să
formeze un om. El îşi ia timp şi ia durităţi, ia nuia groasă şi dureroasă şi pe
calea aceasta vrea să scoată om adevărat din dne. De ce merg lucrurile aşa
91
*** Oameni mari din Vechiul Testament •>
rău în viaţa ta? De ce te-a lăsat Dumnezeu baltă? De ce te-a părăsit
Dumnezeu? Poate că e şcoala sclaviei şi a închisorii lui Iosif, şcoala prin
care Dumnezeu chiar acum îţi aplică medicamentul, ca să scoată, intr-
adevăr, om sănătos şi adevărat din tine.
In viaţa lui Iosif intervine o catastrofă. Este vândut ca sclav. Care sunt
consecinţele acestei catastrofe? Pentru cei mai mulţi dintre noi,
consecinţele acestei catastrofe ar fi dezastru total, întâi de toate, ar însemna
revoltă împotriva lui Dumnezeu. „M-a părăsit Dumnezeu, Nici nu-mi mai
pasă de El! Aşa se poartă Dumnezeu cu mine? îi întorc spatele. Sau poate
El nici nu există." Aceasta este reacţia celor mai mulţi atunci când vine
dezastrul în viaţa lor. „Eu m-am încrezut în Domnul, m-am rugat Lui şi
uite că vine dezastrul." Şi, ca şi soţia lui Iov, auzim vocea celor care ne
spun: „Nu înţelegi? Te-a părăsit Dumnezeu. Blestemă-L şi mori!" Aceasta
este reacţia obişnuită în cazul dezastrului, al catastrofei. Sau chiar dacă nu
este o asemenea revoltă, în orice caz, ajunşi la rău şi ajunşi la necaz, nu ne
mai pasă de morală. Oamenii strânşi cu uşa, oamenii ajunşi în necaz spun:
„Ce-mi mai pasă mie? Oricum, numai să scap de aici!" Un sclav, tratat ca o
vită de muncă, să se mai gândească Ja cinste, la puritate? Poate unul dintr -
un milion. Cei mai mulţi zic: „Ce mai contează? Simt tratat ca un animal!
Ce să-mi mai pese acum de cinste, de curăţenie morală?! Mai are rost asta?
Acum când totul e mizerie, când totul e pierdut, fac şi eu tot ce pot ca să
mai smulg măcar o fărâmă de la viaţă." Aceasta ar putea fi reacţia ta ajuns
la necaz, ajuns la o catastrofă.
Ceea ce este ciudat, ceea ce arată, aş zice, stofa deosebită din Iosif este
faptul că ajuns sclav, el totuşi vrea să rămână curat cu orice preţ şi cu orice
risc. Şi aceasta se vede în situaţia în care el ajunge ispitit de soţia
stăpânului său. In Egipt Iosif ajunge să fie luat de un stăpân bun, care l-a
văzut că e frumos şi inteligent şi l-a pus administrator peste casa lui şi
peste averile lui. Lui Iosif i se oferă o nouă şansă, iar şansa aceasta, dintr -o
dată, se extinde şi mai mult. I se oferă toate plăcerile vieţii prin soţia
stăpânului său. Dintr-o dată viaţa îi surâde, dintr-o dată viaţa îl îmbie:
„Vino!" Ce l-ar mai g putut ţine curat pe un asemenea tânăr, aflat atât de
departe de casă? Tatăl lui i-a vorbit despre Dumnezeu, dar unde e
Dumnezeu acum? L-a părăsit, pentru că uite, a ajuns rob în Egipt! Ce l-a
ţinut pe Iosif?
Ceea ce I-a ţinut pe Iosif a fost o încredere nestrămutată în promisiunea
lui Dumnezeu. Iosif a ştiut că Dumnezeu i-a dat visele. Iosif a ştiut că va
veni o zi când fraţii lui i se vor proşterne, aşa cum i s-au proşternat snopii
din vis. Iosif ştia că într-o zi şi tatăl lui va veni şi-i va cădea la picioare. I-a
92
:• iosif*
spus-o Dumnezeu într-un vis. Iosif ştia însă ceva şi mai mult, că metodele
lui Dumnezeu sunt teribil de duda te. Şi aceasta o vedem în capitolul 45:5,
când el se descoperă fraţilor săi şi când fraţii lui sunt îngroziţi. Cel pe care
l-au vândut este în faţa lor, mare demnitar, şi acum îi va tăia în bucăţi. „Nu
înţelegeţi - le spune Iosif - nu înţelegeţi că aşa lucrează Dumnezeu? Voi
mi-aţî vrut răul, voi m-aţi vândut. O faptă haină, o faptă groaznică, dar nu
înţelegeţi că pe calea aceasta, Dumnezeu a vrut să mă aducă în Egipt? Nu
înţelegeţi că prin aceasta EI voia să fiu eu aid la vreme de foamete?" Ceea
ce a înţeles Iosif a fost faptul că Dumnezeu are căi dudate. Dar oricât sunt
ele de ciudate şi oricât de mare pare să fie tragedia, Dumnezeu este la lucru
şi-Şi va ţine promisiunea. „Dacă Dumnezeu mi-a promis că fraţii mei vor
veni să mi se închine, eu ştiu că va veni o zi când mi se vor închina."
Aceasta era credinţa lui Iosif. Şi acolo în închisoare şî în sclavie, timp de
treisprezece ani, aceasta l-a ţinut sus. „Dacă Dumnezeu mi-a promis. El o
va face!"
Când Pavel este în închisoare şi când îi scrie Iui Timotei, el aşa-i scrie:
„Eu ştiu în cine am crezut, adică eu îl cunosc pe Acela în care am crezut.
Ştiu cu cine am de-a face. Ştiu ce caracter are. Şi El va păzi ce i-am
încredinţat. Nu nii-e teamă. Nu-mi fac griji. îl cunosc." Cam aşa ceva era şi
în Iosif. „Ştiu cu cine am de-a face. îl ştiu pe Dumnezeu."
Vreau să mă ocup puţin acum de ispita aceasta la care este supus Iosif.
Mă adresez în spedal tinerilor. Dar aceasta se aplică tuturor, şi celor mai în
vârstă. Există situaţii care duc la păcat. O Numită situaţia e de aşa natură
încât, dacă nu sunt atent în situaţia aceea, în orice moment poate să-mi
alunece piriorul. Prima situaţie
93
•> Oameni mari din Vechiul Testament •>
de acest fel în viaţa lui Iosif este rapida lui promovare. E dus sclav, e
vândut în piaţă, e cumpărat de un om. Şi în foarte scurtă vreme, omul
acesta îl pune administrator peste toată casa lui, peste toate averile sale.
Sclavul devine şef. Totul îi este dat pe mână fără rezerve. O promovare
bruscă. Când eşti înălţat dintr-o dată, să ştii că atunci te confrunţi cu cele
mai mari ispite.
Domnul Isus, în pilda cu sămânţa, la al treilea sol spune că spinii sunt
îngrijorările sau înşelăciunea bogăţiilor sau plăcerile vieţii. Şi
înşelăciunea bogăţiilor e aici, pentru că e foarte primejdioasă. Eu am văzut
oameni care în necazuri au rămas credincioşi; în dureri, în apăsări au
rezistat eroic. Nici vânt de ameninţare, nici apăsare de nici un fel nu l-a
doborât, dar într-o zi, dintr-o dată, blând şi frumos, i s-a oferit o situaţie
bună, un post mare. L-ai văzut apoi cum începe să facă compromisuri. L-ai
văzut dintr-o dată că nu mai vine la adunare. L-ai văzut dintr-o dată că nu
mai ştie de Domnul, înşelăciunea bogăţiilor, spune Domnul Isus. în cazul
lui Iosif este vorba despre o promovare foarte rapidă. Aici e ispita cea mai
primejdioasă. Şi e primejdioasă, deoarece vine întotdeauna după necaz.
întâi vin îngrijorările, spune Domnul Isus, vin necazurile şi vin multe,
unul după altul, până te obosesc. Şi când te obosesc presiunile şi
necazurile şi apăsările, dintr-o dată, când eşti obosit, vine blândeţea, vine
perspectiva de pace, de lumină şi, în sfârşit ajungi şi tu la puţin bine.
Atunci te rupi, te frângi, atunci cedezi. Bogăţiile sau promovarea rapidă
nu sunt ceva rău în sine. Nu! Pentru că Iosif, în situaţia aceasta, totuşi
rămâne curat. El acceptă promovarea, dar el rămâne credincios lui
Dumnezeu şi credincios purităţii spirituale. Deci, în sine, oferta aceasta de
mărire nu este rea, dar ea poate fi folosită de Cel rău ca să te năruie. r
A doua situaţie care poate duce la păcat şi în care se afla Iosif este lipsa
de supraveghere. Stăpânul lui îi dă toate cheile în mână şi îi spune: „Faci
tot ce ştii tu! Eu nu mă mai interesez de nimic." Şi spune Biblia că el,
stăpânul, se încredea în mod absolut în Iosif. I-a dat totul pe mână. Aşa se
întâmplă când nu mai eşti controlat, când poţi face ce vrei, fără să fii
verificat, aici este iarăşi primejdia ispitei. Ce vei face în situaţia aceasta?
Cum te vei purta într-o asemenea situaţie? De câte ori n-ai zis tu: „O, nu
mă vede nimeni! Hai! Şi pentru că nu m-a văzut nimeni, am făcut fie una,
fie alta, fie alta, pentru că nu m-a văzut nimeni!" Intr-o asemenea situaţie
era Iosif: ^Nu mă vede nimeni! Krinţii sunt departe şi nu mă mai pot
controla nici fraţii. Ce-mi pasă mie?! Nu mă ştie nimeni, nu mă vede
nimeni!" Iată o situaţie în care ispita este prezentă acolo în fiecare minut.
Ceea ce e interesant este că Iosif transformă aceste prilejuri de
94
❖ Iosif*
păcătuire în arme de luptă. Când soţia stăpânului său îl ademeneşte, primul
lucru la care se referă el este încrederea pe care i-a acordat-o stăpânul,
promovarea pe care i-a făcut-o stăpânul. „Doamnă, stăpânul meu mi-a
acordat încredere, mi-a dat totul pe mâini. Doamnă, pot eu acum să-i înşel
aşteptările? Pot eu să nu-i justific încrederea pe care mi-a acordat-o?" Iosif
se referă aici la promovarea lui. Spune: „Cum, când stăpânul meu m -a
ridicat aşa, pot eu acum să greşesc împotriva lui?" E adevărat că stăpânul i-
a spus: „Ai libertate absolută." Dar şi aici Iosif vine şi transformă aceasta şi
el îi spune soţiei stăpânului său: „Stăpânul mi-a dat libertate peste toată
casa, dar soţia lui este a lui. Eu ştiu unde trebuie să trag linia. Aici este
limita până la care eu mă pot duce. Aici eu mă opresc." El este omul care
ştie până unde îi este libertatea şi el însuşi îşi fixează marginile libertăţii
sale. Iosif ştie cum să lupte împotriva păcatului.
Ştiţi, una dintre armele lui cele mai bune este cea pe care o găsim în
capitolul 39:9: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare?" Ştiţi care e
arma lui Iosif împotriva ispitei? Ii dă păcatului adevăratul lui nume: „un
rău atât de mare". Ştiţi, ispita vine aşa şi zice: „Făi, ce-i asta? Asta nu-i mare
lucru. Nu ştie nimeni, nu ne vede nimeni, nu jenăm pe nimeni, nu
supărăm pe nimeni. Rămâne totul între noi. Ce-i asta? Toată lumea face aşa
ceva. Asta e ceva aşa de obişnuit." întotdeauna încercăm să micşorăm
păcatul. „A, e o greşeală! Nu-i zicem păcat. E o greşeală aşa de mică. Şi ce
dacă fac asta? Ce parcă Dumnezeu se leagă de toate? Ce parcă ceilalţi nu
tac?!" Şi imediat îmbrăcăm păcatul în astfel de scuze. Aici este deosebirea
între noi şi Iosif. Iosif îi dă numele adevărat: „un păcat a§a de mare". Cum
să fac eu un păcat aşa de mare, un rău aşa de mare? Cum să fac eu un rău
aşa de mare, să spun o minciună? O vorbire de rău a unui frate sau a unei
surori, cum aş putea eu să fac Un rău aşa de mare să-mi vorbesc fratele de
rău? făi ce, da' alţii nu 0 fac? Şi apoi, în definitiv, am dreptate să spun că el
e rău. Aşa zicem noi despre păcat. îl micşorăm. Şi, normal, că atunci e mai
uşor să-l facem, fiindcă ni se pare neînsemnat. Iosif însă spune: „Nu! E un
rău aşa de mare!"
Şi apoi ei mai are o armă cu care luptă. Pentru el este clar că orice
greşeală este o greşeală împotriva lui Dumnezeu. Femeia aceasta îl atrăgea
într-un păcat, şi el putea să spună: „Nu mă ştie, nu mă vede nimeni", dar
auziţi ce spune el: „Cum aş puiea să fac eu un rău atât de mare şi să
păcătuiesc împotriva iui Dumnezeu?" Orice păcat este un păcat împotriva
lui Dumnezeu. Minciuna sau vorba aceea rea, pe care ai spus-o, ai spus-o
împotriva fratelui tău. Bârfa pe care ai purtat-o, muşcătura, jignirea fratelui
tău nu e împotriva lui; e împotriva lui Dumnezeu. Cum aş putea eu să fac
95
•** Oameni mari din Vechiul Testament ->
un păcat aşa de mare, un rău aşa de mare păcătuind împotriva lui
Dumnezeu şi jignindu-1 pe fratele meu? Aşa trebuie să-ţi pui problema
întotdeauna. Totdeauna în faţa ispitei spune-i pe nume: „rău mare" şi
„păcat împotriva lui Dumnezeu", adică să-ţi fie totdeauna clar despre ce e
vorba. Nu cocoloşi lucrurile, nu picta răul în culori strălucitoare. Demască-
1 în toată hidoşenia lui.
Tot aici ta ispită, vreau să vedeţi cele trei etape ale ispitei.
întâi de toate, în versetul 7 din capitolul 39, femeia vine discret la Iosif
şi-i face propuneri: „Uite aşa şi aşa şi aşa. Nu ne ştie nimeni. Toţu-i aranjat,
totul e în siguranţă." în versetul 10 citim că ea îi spunea lucrurile aceasta în
fiecare zi. Prima etapă este o apropiere uşoară, voalată. Ţi se face o
propunere delicată, cu măiestrie, să nu te jignească, să nu te supere, să nu
te sperie. Totul e înfăţişat în culori strălucitoare şi ca o ofertă care să-ţi
aducă numai bine. întotdeauna ispita este ceva care pare că-ţi aduce numai
şi numai beneficii. Vă amintiţi de prima ispită când Diavolul îi spune lui
Adam: „Dacă mănânci din pomul acesta, vei fi ca Dumnezeu." Ispita îţi
prezintă lucrurile într-o haină strălucitoare fără de care viaţă nu mai are
rost.
Al doilea stadiu este insistenţa. Dacă la prima încercare nu ai cedat,
apoi vine în fiecare zi şi te bate la cap şi stăruie şi stăruie, zile, şi
săptămâni, şi luni, şi ani, dacă trebuie.
Şi în partea a treia la stadiul al treilea este ambuscada. Vine o zi când
scena e aşezată şi când nu mai e nimeni pe-acolo şi când e atacul frontal. Şi
în cazul acesta, când totul e pregătit, e ori prăbuşire, ori victorie. Acolo nu
mai ai decât să alegi: ori, ori. Aşa merge ispita.
96
*> Iosif ❖
Qe faci în situaţiile când e ori, ori? în situaţia aceasta, Iosif fuge. p uger
şi fuga de plăceri, fuga de bine, cum i-am spune-o între oameni, fuga
aceasta îi salvează onoarea. Dar fuga aceasta îl face să-şi piardă slujba şi
libertatea. Pentru că Iosif fuge de plăcere, fuge de oferta aceea atât de
atrăgătoare, el îşi pierde slujba şi îşi pierde libertatea. Câţi dintre noi ar
rezista ispitei în asemenea condiţii? Sunt atâţia care, fără să rişte ceva, cad
în ispită. Omui acesta şi-a pierdut slujba şi şi-a pierdut libertatea. A ajuns să
stea ani de zile în închisoare! Pentru ce? Pentru că a refuzat plăcerea, a
refuzat păcatul. Eşti gata să-ţi pierzi slujba numai ca să nu fad un păcat?
Eşti gata să-ţi pierzi şi libertatea numai ca să nu-ţi întinezi viaţa şi să rămâi
cu haina albă, aşa cum ţi-a spălat-o Dumnezeu? Aici e întrebarea pe care
trebuie să ţi-o pui în lumina vieţii lui Iosif.
Vreau să mă mai ocup acum de o altă problemă. Am văzut că pe Iosif
Dumnezeu l-a format în treisprezece ani de sclavie şi de închisoare. După
aceşti treisprezece ani de durere, de necaz, Iosif e gata, Iosif e împlinit. Şi
Dumnezeu ştie că acum Se poate folosi de el. Şi acum Iosif ajunge al
doilea după Faraon. Acum Dumnezeu îi dă tot Egiptul pe mână. După
treisprezece ani de sclavie şi de închisoare Dumnezeu ştie că e vindecat şi
de răutate, şi de mândrie, şi de toate celelalte. L-a umilit şi l-a zdrobit
Dumnezeu în anii aceştia, şi acum ştie că Iosif poate fi şi ai doilea după
Faraon. Şi când Dumnezeu zice: „Pe omul acesta mă pot baza", se face
dovada că, intr-adevăr, Se poate baza pe Iosif. Dovada se face atunci când
Iosif este faţă în faţă cu fraţii săi, aceia care odată au avut inima haină să-l
vândă ca sclav. Gândeşte-te, că-i vezi pe fraţii tăi, fraţii tăi de credinţă sau
fraţii tăi de corp care te-au vândut şi din cauza aceasta ai stat treisprezece
ani în închisoare. Gândeşte-te că ţi s-ar fi întâmplat asta: că te-au pârât
fraţii tăi pe nedrept şi pentru asta ai stat treisprezece ani în închisoare. Şi
că, dintr-o dată, eşti scos şi eşti făcut prim-ministru, iar fraţii tăi, aceia care
te-au trimis la închisoare, sunt în faţa ta. „Ticăloşilor, vă amintiţi cum
ţipam, cum zbieram să nu mă vindeţi, şi voi aţi râs, aţi făcut glume proaste
şi m-a ţi lăsat să mă duc? Acum v-a venit rândul! Acum a venit rândul să ne
plătim poliţele!" Aşa am face noi, dar nu aşa ar face acela care a fost m
şcoala Iui Dumnezeu. Iosif le explică lucrarea lui Dumnezeu: «Nu
înţelegeţi? Dumnezeu m-a trecut prin aceşti treisprezece ani de robie.
Dumnezeu m-a pregătit pentru ziua asta. Vai ce şcoală minunată! Nu ştiţi
voi câte m-a învăţat Dumnezeu aici! Fraţii mei, nu vă gândiţi la rău! Eu nu
vă mai pârăsc la tata. Eu nu mă mai răzbun pe voi. Nu! Eu vă dau pâine şi
am să mă îngrijesc de copiii voştri," Acesta este Iosif, cel lucrat de
treisprezece ani de sclavie şi de puşcărie. Ceea ce refuză Iosif să facă este
97
*î* Oameni mari din Vechiul Testament <•
răzbunarea. Aceasta este o culme a Vechiului Testament.
Capitolul 50 din Genesa este unul dintre cele mai frumoase din tot
Vechiul Testament. E epoca aceea în care se cerea dinte pentru dinte. In
vremea aceea doi fraţi ai lui Iosif, pentru că sora lor fusese necinstită, au
ucis o cetate întreagă, deşi omul care a necinstit-o, până la urmă, s-a oferit
s-o ia în căsătorie şi chiar o luase în căsătorie. Dar legea vremii zicea:
„Răzbunare!" şi oamenii aceia, fraţii aceia doi ai lui Iosif, s-au dus şi s-au
răzbunat. Era vremea în care pentru o greşeală a cuiva te răzbunai udgând
un oraş întreg. Asta era practica vremii. Şi în vremea aceea, Iosif spune:
„Eu să mă răzbun?" Veţi zice: „Asta nu mi se aplică mie, pentru că eu nu
mă răzbun." Sigur, tu nu te duci să dai în cap fratelui tău. Vreau însă să vă
spun, şi aici vreau să fiu foarte practic: eu văd în adunarea noastră şi văd,
în general între fraţi, mereu, mereu forme ascunse de răzbunare. Noi ne-
am împăcat. Nu mai există acum partide între noi, dar totuşi pe celălalt
care a fost în cealaltă partidă îl mai defăimăm câteodată. Ne place să ne
aducem aminte şi să mai spunem şi altora ce-a făcut el. Deşi l-am iertat,
totuşi ne place să-l vorbim de râu: „Da, da' ştii ce-a făcut? Cum să mai fie el
în locul cutare? N-a făcut el aşa şi aşa?" Asta-i defăimare. Noi ştim să
rostim cuvinte insinuante. Aşa suntem de dibaci, încât n-am spune că un
om e ticălos, dar am arăta: „Uite, cam ce face el!" Şi din felul cum povestim
şi din nuanţa cuvintelor îl lăsăm pe fratele să înţeleagă: „Cutare e o mare
pramatie, un mare ticălos. Fereşte-te de el! Ai grijă c-o să te ardă când nici
nu crezi!" Insinuări despre ceilalţi, despre fraţii noştri. Ne place să folosim
durităţi, ne place să folosim vorbe aspre, deşi i-am iertat, deşi am spus că
am uitat, totuşi când e ocazia, când numai ceva a greşit sora sau fratele, i-o
spunem de la obraz. Pentru că noi încă ne gândim la ce a făcut. Dacă ar fi
un prieten, dacă ar fi dintre ai noştri, din tagma noastră, am spune: „Ai
făcut o greşeală. Dragă, nu mai face asta, pentru că nu-i bine." Dar pentru
că-i din cealaltă tabără, spui: „Iar faci asta? Nidodată n-ai sa te schimbi!
Uite ce-ai firut iar!" Aceasta e tot o formă de răzbunare. Este tot plătirea
unor poliţe vechi.
5e mai manifestă această răzbunare şi prin intoleranţa de a-1 vedea pe
celălalt într-un loc de cinste; la o poezie, la rugăciune, la rogram. „De ce să
fie cutare? Ki, n-a făcut el acum zece ani aşa şi aşa?" Şi iarăşi murmurăm.
Acestea sunt forme ascunse de manifestare, deghizare a răzbunării. Eu vi
le semnalez, pentru că ele există între noi şi ele rod şi distrug părtăşia. Dar,
întâi de toate, ne distrug viaţa noastră sufletească!
Vreau să mai spun o formă, trebuie să precizez că n-am văzut-o încă la
noi în adunare, însă o văd mereu, mereu în alte adunări. Există oameni tare
98
❖ Iosif *>
mici în adunările noastre, meschini, care se răzbună prin scrisori anonime.
Recent s-a primit la Bucureşti o astfel de scrisoare referitor la un frate
scump, lucrător într-o biserică, om curat ca lacrima pe care eu îl cunosc,
bun lucrător, bun ostaş al lui Dumnezeu. Dar cineva în adunarea aceea nu-
1 poate suferi. Şi a scris scrisori anonime şi la fraţi, şi la stăpânire, şi la
autorităţi cu acuze şi cu invective şi apoi trezeşte-te cu anchete să se
cerceteze ce-i adevărat şi ce nu-i adevărat. Şi oameni puşi pe drumuri,
pentru că un om mic, un om meschin la suflet, care nici măcar nu
îndrăzneşte să-şi spună numele, nu îndrăzneşte să spună pe faţă: „Iată a
păcătuit!", d s-a apucat să scrie anonime. După părerea mea, fraţilor, este
cea mai meschină formă de răzbunare, ce mai urâtă dintre toate: înainte de
toate, tocmai pentru lipsa curajului de a ieşi la lumina şi a spune deschis
ceea ce ai de spus. Un om adevărat care vede păcatul, acela face ca ioan
Botezătorul. Dacă e chemat să demaşte păcatul, el îl demască chiar dacă
trebuie să meargă la închisoare şi să i se taie capul. El îi spune şi lui îrod
că-i păcătos. Aşa face un copil al lui Dumnezeu. Un copil al lui Dumnezeu
nu scrie anonime. Numai omul mic şi meschin se răzbună pe ascuns şi
apoi înghite satisfacţia în sine, satisfacţia răzbunării. „I-am făcut-o!"
Fraţilor, asta se petrece în adunările noastre. Şi de aceea v-o s pun şi noi
trebuie să avem curajul acesta să spunem şi să vestejim orice păcat care
există între noi. Omul adevărat, când este vorba de a arăta o greşeală sau
un păcat, o va spune deschis. Nici într-un caz, msa, n-o va face ca formă de
răzbunare. în nici un caz însă n-o va face cu răutate.
99
*** Oameni mari din Vechiul Testament <*
Ştiţi că în problema aceasta a răzbunării Iosif a făcut un gest foarte
frumos, la foarte scurtă vreme după ce a ajuns să fie ridicat în funcţie de şef
în Egipt, după cei treisprezece ani de închisoare. El s-a căsătorit şi a avut un
copil. Cum i-a pus numele? Manase, care înseamnă „uitare". îmi pare rău,
fraţilor, dar noi încă n-am născut pe Manase. în multe vieţi din adunarea
noastră Manase nu s-a născut. Nu s-a născut adevăratul Manase. Şi abia
după naşterea lui Manase se naşte Efraim, care înseamnă „rodire". Repet
ceea ce am mai spus odată Ia şcoala duminicală: dacă vreţi rodire în viaţa
bisericii şi în viaţa dumneavoastră personală, uitaţi. Uitaţi tot răul pe care
vi l-au făcut alţii, căci aşa a spus Iosif: „Ii pun numele Manase, «uitare»,
căci uit tot răul care mi s-a făcut. Vreau să-l şterg cu buretele." Acesta este
primul lucru pentru care Iosif poate să nu se răzbune: faptul că el a hotărât
uitarea, a hotărât să şteargă complet trecutul fraţilor săi din mintea sa.
Al doilea lucru pentru care el poate să nu se răzbune este faptul că el
înţelege că răutatea oamenilor este folosită întotdeauna de către Dumnezeu
ca un instrument spre bine. El ştie că fraţii săi au făcut un lucru rău. El nu
scuză răutatea lor. Răutatea lor rămâne răutatea lor. Dar Iosif ştie ceva: că
Dumnezeu foloseşte şi răutatea oamenilor tot spre binele nostru. El ştie că
acei treisprezece ani de' sclavie au fost şcoala vieţii lui, formarea iui pentru
Dumnezeu. Şi el ştie că anii aceia de sclavie şi de robie au fost anii în care a
pregătit Dumnezeu mântuirea poporului Israel. întotdeauna, frate, să te
uiţi la rău din aceste două puncte de vedere. Răul este rău, oricine l-ar face.
Dar când ţi-a făcut dneva un rău, să ştii că Dumnezeu a permis să se facă
răul acela, pentru că prin răul acela Dumnezeu îţi vrea binele. Dacă te-a
muşcat un frate, dacă te-a lovit un frate, el a făcut un păcat. El va plăti
pentru asta. Dar plata i-o va da Dumnezeu. Dumnezeu însă foloseşte răul
şi palma pe care ţi-o dă fratele tău, le foloseşte spre educarea ta, spre binele
tău. Ori de câte ori ţi se face un râu, ţi se face cu ştirea şi cu permisiunea lui
Dumnezeu, şi Dumnezeu le foloseşte pentru binele tău. Nu te mira deci!
Sunt atâţia fraţi care vin şi spun: „Frate, de ce se poartă aşa cu mine? Când
eu i-am făcut atâta bine, uite cum îmi răsplăteşte!" îţi răsplăteşte aşa,
pentru că Dumnezeu vrea să te mai înveţe încă o lecţie, o lecţie aspră, dură,
dar Dumnezeu şi prin asta urmăreşte binele tău. Aceasta este ceea ce
înţelege Iosif.
*> Iosif
Şi, în al treilea rând, Iosif ştie că răzbunarea ii aparţine numai lui
punmezeu. Când fraţii Iui se tem că se va răzbuna pe ei, el le spune: „Pot eu să
ma pun în locul lui Dumnezeu?" Cu alte cuvinte, el spune: „Fraţilor,
răzbunarea este numai a lui Dumnezeu. El are dreptul să plătească, eu nu!
Eu am altă datorie. Eu am datoria să fac bine celor care mi-au făcut rău."
Fraţii mei, dacă încă vă mai răzbunaţi pe cei care cândva v-au făcut rău sub
diferite forme, sub masca criticii, sub masca vorbirii de rău, vreau să vă
întreb: De ce nu mergeţi mai bine să vă rugaţi cu oamenii aceştia? Şi vreau
să vă pun această întrebare deschis: Fraţilor, de câte ori v-aţi rugat cu cei din
tabăra opusă? De câte ori în ultimele două luni te-ai dus la un frate, cu care
ai fost cândva certat, sâ-i spui: „Frate, hai să ne rugăm împreună!"? Dacă ai
un frate pe care încă nu-1 poţi suferi, eu îţi propun să faci proba aceasta; să
ajungi cumva să staţi de vorbă şi să vă rugaţi împreună.
Mai mult, de câte ori ai făcut un bine şi un serviciu celor pe care cândva
i-ai urât, celor care cândva ţi-au făcut rău? Iosif i-a hrănit pe cei care l-au
vândut! Tu ce-ai făcut pentru cei care te-au rănit şi te-au jignit şi te-au
insultat? Ce bine le-ai făcut până astăzi? Nu e suficient să zid: „I-am iertat,
dar nu-i pot uita," Nu e suficient nici să zid: „I-am uitat!" Nu e sufîdent nid
să spui: „Nu-i mai vorbesc de rău! Nu mai fac nimic rău!" Numai atunci ai
învăţat lecţia iertării când poţi spune: „I-am şi făcut bine, l-am răsplătit
răul pe care mi l-a făcut uite cu acest bine. I-am plătit." Numai atunci eşti
cu adevărat împlinit, cum Iosif a fost împlinit.
Astăzi Dumnezeu ţi-a pus în faţă un nou caz cu boala lui, cu leacul şi cu
ceea ce a rezultat. Dumnezeu să lucreze şi în viaţa ta, să scoată şi din tine
un Iosif. Amin.
Iţi mulţumim pentru Cuvântul Iau şi, mai presus de orice, pentru
prezenţa Ta. îţi mulţumim că Te-am simţit la lucru. Doamne, însuşi faptul
că în seara aceasta am fost aici este un semn că Tu lucrezi în viaţa noastră,
că, «şa cum ai făcut cu Iosif, Tu ţi-ai pus ochii pe noi, pe fiecare care am fost
tn seara aceasta aici. Şi în seara aceasta ai căutat să ne convingi şi să ne
asiguri că odată ce Tu Ţi-ai început lucrarea Ta în noi, Tu o vei duce la
tndeplinire, Tu o vei desăvârşi! Doamne, dă credinţa aceasta şi asigurarea
aceasta fiecăruia care a fost aici! Să fie fiecare absolut sigur că Tu ai început
0 lucrare în el. Şi chiar dacă va lua ani şi ani de zile, Tu o vei duce la
îndeplinire şi vei scoate din fiecare dintre noi copii ai Tai, fii ai Împărăţiei
Tale şi ai luminii şi ai dragostei. Doamne, ajută-ne sa ne lăsăm lucraţi de
Tine!
Ne-ai pus în faţă pe omul acesta care era şi el cu atâtea defecte ca şi noi,
101
*** Oameni mari din Vechiul Testament ❖
dar ai scos din el un om aşa de minunat Ni se pare atât de sus faţă de noi,
dar, Doamne, Tu poţi să scoţi şi din noi, din fiecare, o asemenea fiinţă, un
asemenea om. Doamne, lucrează-ne în chipul acesta! Duhul Tău cel Sfânt să
lucreze din plin, să ne urmărească cu Cuvântul Tău şi st 7 ne facă să fim şi
noi buni, să fim şi noi iertători, să fim şi noi curaţi, să nu ne lăsăm întinaţi
cu nici un preţ, cu nici un chip, să ne fie scârbă, şi greaţă, şi groaza de orice
rău, de orice păcat. Să fugim de întimciunea lumii şi să ne păstrăm.;
tinereţea neîntinată şi bătrâneţea noastră curata. Doamne, aşa Te rugăm să
ne lucrezi pe fiecare!
Iar Aceluia care poate să facă mai mult decât îndrăznim noi să cerem şi
Celui care ne poate păzi de orice cădere, singurului Dumnezeu adevărat >
Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, să-I fie laudă, a'jisfe şi onoare acum şi în
veci de veci. Amin.
A
Moise
-In şcoala lui Dumnezeu
J

Loc.: Oradea
în această seară, capetele noastre şi inimile noastre se pleacă în faţa Ta şi

ne închinăm înaintea Ta. Recunoaştem, Doamne, că Tu eşti Dumnezeu şi
Stăpân al vieţilor noastre. Recunoaştem că Tu ne-ai creat şi că Tu ne-ai
mântuit, că suntem ai Tai, că-Ţi aparţinem pentru toată viaţa şi pentru toată
eternitatea. Primeşte, Doamne, închinăciunea noastră.
Doamne, acum când soarele a apusr ochiul nostru este însetat după lumina
Ta, lumina aceea care luminează mintea, lumina care luminează spiritul,
lumina Ta dumnezeiască, lumina pe care o împarte Duhul Tău cel Sfânt.
Doamne, dă-ne în seara aceasta Duhul Iau cel Sfânt, ăă-ni-L ca El să ne
conducă în tot adevărul. Dă-ni-L ca El să ne lumineze mintea, să înţelegem
încă o dată căile Tale, să înţelegem încă o dată cam lucrezi Tu cu oamenii.
Şi în Cuvântul pe care ni-l dai, ajută-ne să ne recunoaştem pe noi înşine.
Din exemplul pe care ni-l dai, ajută-ne să ne vedem pe noi cu problemele
noastre, cu frământările noastre, cu lipsurile noastre, cu defectele noastre, cu
102
zbaterile noastre.
Doamne, şi în leacul pe care-l dai Tu, în soluţia pe care o dai Tu în viaţa
omului pe care ni-l dai ca exemplu, Doamne, ajută-ne să Te vedem şi acolo, Şi
să ne vedem şi pe noi acolo, şi să găsim şi noi, în seara aceasta, un tâspuns la
problemele noastre.
Ajută-ne Tu, Doamne, deci, să vedem în Cuimitul Tău ceea ce ne trebuie nouă
sâ găsim acolo, ceea ce Tu vrei să ne dai. Vorbeşte, deci.
*1* Oameni mari din Vechiul Testament *1*
Doamne, că noi ascultăm. Suntem flămânzi şi însetaţi după Tine. Fa,
Doamne, să simţim prezenţa Ta. Nu dorim numai Cuvântul Tău, ci Te dorim
pe Tine însuţi. Vrem să ştim ca ne eşti aproape, vrem să ştim că eşti în noi, că
ne călăuzeşti viaţa. Te rugăm, Doamne, dă-rie un sentiment • profund al
prezenţei Tale aici şi al prezenţei Tale în viaţa noastră în toate împrejurările
prin care ne treci. Acestea Te rugăm în Numele Donmului Isus şi în Numele
Lui Te rugăm, binecuvăntează-ne! Amin.
Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia
aceasta a rămas însărcinată şi a născut un fiu. A văzut că este frumos
şi l-a ascuns trei luni. Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de
papură pe care l-a uns cu lut şi cu smoală; a pus copilul în el şi l-a
aşezat între trestii, pe malul răului. Sora copilului pândea la o
depărtare oarecare ca să vadă ce are să i se întâmple. Fata lui Faraon
s-a pogorât la râu să se scalde, şi fetele care o însoţeau se plimbau pe
marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor ţi a trimis
pe roaba ei să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care
plângea. I-a fost milă de el şi a zis: „Este un copil de-al evreilor!"
Atunci sora copilului a zis fetei lui Faraon: „Să mă duc să-ţi chem o
doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?" „Du-te" i-a
răspuns fata lui Faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama
copilului.
Fata lui Faraon i-a zis: „la copilul acesta, alăptează-mi-l şi îţi voi
plăti," Femeia a luat copilul şi l-a alăptat Copilul a crescut şi ea l-a
adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos)
„căci, a zis ea, l-am scos din ape". în vremea aceea, Moise, crescând
mare, a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A
văzut pe un egiptean, care batea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a
uitat în toate părţile şi, văzând că tiu este nimeni, l-a omorât pe
egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit şi în ziua următoare; şi iată că
doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: „Pentru ce loveşti
pe semenul tău?" Şi omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai
mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe
mine, cum l-ai omorât pe egipteanul acela?" Moise s-a temut şi a zis:
„Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut." Faraon a aflat ce se
petrecuse şi căuta să-l omoare pe Morse. Dar Moise a fugit dinaintea
lui Faraon şi a locuit în ţara Madiau. A şezut lângă o fântână.
Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă şi au
umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit
păstorii şi le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, k-a ajutat şi
le-a adăpat turma.
104
Când s-au întors e!e la tatăl lor Reuel, el a zis; „Pentru ce vă întoarceţi
curând azi?" Ele au răspuns:
*:* Moise -„Un egiptean
în şcoala ne-a scăpat din nlfina păstorilor şi
lui Dumnezeu*>
chiar ne-a scos apă şi a adăpat turma." Şi el a zis fetelor: „Unde este? Pentru
ce aţi lăsat acolo pe omul acela! Chemaţi-l sa mănânce pâine!" Moise s-a
hotărât să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe fiică-sa, Sefora.
Ea a născut un fiu, căruia el i-a pus numele Gherşom (Sunt străin aici) „căci a
zis el, locuiesc ca străin într-o tară străină." După multă vreme, împăratul
Egiptului a murit; şi copiii foi Israel gemeau încă din pricim robiei şi scoteau
strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea pe care li le smulgea robia s-au suit
până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de
legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre
copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.
Exodul 2:1-25
Pe vremea aceasta s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu.
El a fost hrănit trei luni în casa tatălui său. Şi când a fost lepădat, l -a luat
fiica lui Faraon, şi l-a crescut ca pe copilit! ei. Moise a învăţat toată
înţelepciunea egiptenilor, şi era puternic în cuvinte şi în fapte. El avea
patruzeci de ani, când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe
fiii lui Israel. A văzut pe unul din ei suferind nedreptate; i-a luai apărarea, a
răzbunat pe cel asuprit, şi l-a omorât pe egiptean. Credea că fraţii lui vor
pricepe că Dumnezeu prin mâna lui le va da izbăvirea; dar n -au priceput. A
doua zi, când se bateau ei, Moise a venit în mijlocul lor, şi i-a îndemnat Ia
pace. „Oamenilor, a zis el, voi sunteţi fraţi; de ce vă nedreptăţiţi unul pe
altul?" Dar cel ce nedreptăţea pe aproapele său, l~a îmbrâncit, şi i-a zis:
„Cine te-a pus pe tine stăpănitor şi judecător peste noi? Vrei să mă omori şi
pe mine cum ai omorât ieri pe egiptean?" La auzul acestor vorbe, Moise a
fugit, şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi
fii. Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustia muntelui Sinai, în
parn focului unui rug. Moise, când l-a văzut, s-a mirat de arătarea aceasta; şi,
pe când se apropia să vadă ce este, a auzit glasul Domnului, care i-a zis: „Eu
Sunt Dumnezeid părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac,
şi Dumnezeul lui lacav" Şi Moise, tremurând, n~a îndrăznit să se uite.
Domnul i-a zis: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai,
este un pământ sfânt. Am văzut suferinţa poporului Meu, care este în Egipt,
le-am auzit gemetele, şi M-am pogorât sî-i izbăvesc. Acum, du-te, te voi
trimite în Egipt. “
Fapte 7:20-30
105
V-am mai spus că Dumnezeu Oameniprocedează ca un medic
mari din Vechiul mare.
Testament *!* Medicii
mari îşi notează cazurile mai interesante din cariera lor şi scriu cărţi de
cazuri: cum a apărut boala în cazul respectiv, care au fost cauzele ei, cum s-
a declanşat boala, care au fost semnele ei, care a fost tratamentul bolii şi
care a fost evoluţia ulterioară a pacientului. Nimic nu e mai instructiv
pentru cine vrea să înveţe medicina ca aceste cărţi de cazuri. Şi am spus că
exact aga face Dumnezeu. Toată Cartea aceasta este cartea de cazuri a lui
Dumnezeu. Dumnezeu a acţionat în viaţa tuturor oamenilor, dar cazurile
tipice, cazurile cele mai instructive El le-a ales şi le-a scris în această Carte.
In aceste cazuri ne recunoaştem şi noi. Intr-un fel sau altul, ne vedem
bolile noastre. Şi în soluţiile aplicate de Dumnezeu găsim soluţia la
problemele noastre. Biblia nu se citeşte ca o carte oarecare, pe care o citeşti
ca să vezi întâmplările din ea sau filozofia din ea. Biblia nu se citeşte cu
folos decât atunci când o citeşti ca să te regăseşti în fiecare personaj al ei,
în fiecare întâmplare. Să te întrebi ce anume îţi vorbeşte ţie prin
întâmplarea aceea, prin personajul.) acela.
In ideea aceasta, noi am început aici vineri seara o serie de studii din
Biblie, în care facem analiza celor mai de seamă personaje ale Vechiului
Testament. lănă acum am tratat numai cazuri reuşite. Să ştiţi că medicii au
şi cazuri nereuşite, cazuri care s-au sfârşit în dezastru. Vom întâlni şi
asemenea cazuri în Cartea îui Dumnezeu de cazuri şi le vom analiza şi pe
acestea. Dar, deocamdată, rămânem la cazurile reuşite.
Data trecută am vorbit despre Iosif. Vă amintiţi că Iosif a crescut
şaptesprezece ani în casa tatălui său ca alintatul lui tăticu şi, din cauza
aceasta, a dezvoltat în el anumite trăsături de caracter nepotrivite, pe care
Dumnezeu nu le voia. Dar Iosif era omul de care Dumnezeu voia să se
slujească mir-o zi. Lui Dumnezeu i-au trebuit treisprezece ani până a
smuls acele răutăţi din Iosif, treisprezece ani în care Iosif a fost sclav în
Egipt şi deţinut într-o închisoare. La treizeci de ani, Iosif era gata pentru
lucrarea pe care voia s-o facă Dumnezeu prin el.
Astăzi vom analiza cazul lui Moise. Moise este un om pe care
Dumnezeu l-a ales pentru una dintre cele mai importante lucrări din toată
istoria omenirii. Moise este omul care a adus o nouă
- a lui Dumnezeu în omenire. Moise este cel care a arătat cum
trebuie sa se poaTte oamenii m lume, care sunt legile fundam entaê Pe care vrea
Dumnezeu să le implanteze în relaţiile dintre oameni. Moise a fost chemat
la o lucrare extraordinară. Dar, ca să-I pregătească pentru o asemenea
lucrare, lui Dumnezeu i-au trebuit optzed de ani. Din textul citit din Faptele
Apostolilor rezultă că atâţia ani i-au trebuit lui Dumnezeu până când a fost
gata să i se arate şi să-l cheme: „Moise, vino! Acum poţi începe lucrarea pe
106
❖Moise - în şcoala lui Dumnezeu-'.'
care vreau Eu s-o fac prin tine."
Ştiţi, dragii mei, că lui Dumnezeu îi trebuie două luni sau cel mult trei
luni, ca să facă un castravete?! Ii trebuie cincizeci de ani însă ca să facă un
stejar! Castravetele se face în trei luni şi mai durează câteva săptămâni după
aceea. Stejarul se face în cincizeci de ani, dar el înfruntă veacurile după
aceea. Când Dumnezeu vrea să facă ceva care să dureze, E! îşi ia timp. Când
Dumnezeu vrea să facă o lucrare specială cu noi. Dumnezeu nu Se grăbeşte.
Şcoala prin care ne trece este extraordinar de lungă. în cazul lui Moise,
trebuie optzeci de ani până când Dumnezeu reuşeşte să scoată din el ceea ce
vrea El să scoată. Vom vedea noi ce era rău în Moise la început şi ceea ce a
trebuit să piară, ceea ce a trebuit să se formeze în Moise, ca Moise să poată fi
gata pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Vreau să vă semnalez, ca primă idee a serii acesteia, că atunci când se
naşte un ales al lui Dumnezeu, duşmanul vrea cu orice chip să-l omoare. Pe
Iosif au vrut să-l omoare fraţii săi. Pe Moise au vrut să-l omoare egiptenii.
Pe Domnul Isus a vrut să-l omoare Irod. Dar când Dumnezeu alege pe
cineva, pot să facă duşmanii orice vor. Dumnezeu îşi protejează alesul.
Alesul lui Dumnezeu este în siguranţă, este invulnerabil până când îşi
termină lucrarea. Iar dacă Dumnezeu dă drumul hăţurilor şi spune Satanei:
„Poţi să sari!", şi Satana sare pe alesul Iui Dumnezeu şi-l distruge, tot planul
lui Dumnezeu se face şi atund. Când s-au dezlănţuit forţele răutăţii, forţele
iadului, să-L uddă pe Domnul Isus, L-au uds crezând că au distrus pe Fiul
lui Dumnezeu, dar a treia zi, când El a înviat, moartea Lui a produs
mântuirea omenirii întregi. De abia atunci forţele răului Şi-au dat seama că
au făcut cea mai mare greşeală din toată istoria lor. 1° 1 Corinteni 2:8 ni se
spune că dacă forţele acestea ale întunericului ar fi ştiut planul lui
Dumnezeu, nu L-ar fi ucis pe Domnul Isus. N-au ştiut că, de fapt, făceau
planul lui Dumnezeu chiar ucigându-L
Textul pe care l-am citit din Faptele Apostolilor este cuvântarea unui alt
mare om al lui Dumnezeu, a lui Ştefan. După câteva minute de Ia rostirea
cuvintelor pe care le-am citit, el a fost ucis cu pietre. Era cel mai bun
predicator al Ierusalimului atunci. Şi duşmanii au zis: „L-am zdrobit pe cei
mai bun dintre creştini." Şi au crezut că au învins. Ştiţi însă ce-au făcut? Cel
mai mare fariseu al vremii aceleia, cel mai mare duşman al creştinismului
stătea acolo şi păzea hainele ucigaşilor, şi el l-a văzut pe Ştefan cum moare,
l-a auzit declarând că vede cerul deschis şi pe Domnul Isus la dreapta lui
Dumnezeu. De acolo a pornit convertirea apostolului Pavel. De acolo nu l-a
mai părăsit gândul realităţii Domnului Isus. Sângele lui Ştefan a fost
sămânţa din care s-a născut apostolul Pavel. Ce-au crezut duşmanii? „L-am
ucis pe cel mai bun!", dar ce-a zis Dumnezeu? „Mi l-aţi creat pe cel mai
107
bun." Şi să ştiţi, în Psalmul*t*Oameni mari aşa,
2, se spune din Vechiul Testament
referitor la planurile
*> celor răi:
„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri
deşarte [fac planuri rele]? [ . . . ] Cel ce şade in ceruri râde. Domnul îşi bate
joc de ei", adică Dumnezeu le spune: „Faceţi voi toate planuriie acestea. Voi
nu vă daţi seama că-Mi împliniţi planurile Mele."
Şi să vedeţi cum s-au împlinit şi în cazul lui Moise planurile lui
Dumnezeu. Dar ceea ce vreau să spun întâi, ca o lecţie ce se desprinde de
aici, este următorul lucru: Tu, care-L iubeşti pe Dumnezeu şi care ştii că
Dumnezeu te-a chemat, te-a ales din lumea aceasta, nu fi tulburat! Dacă
duşmanii tăi uneltesc, dacă toţi duşmanii tăi sunt porniţi împotriva ta, nu te
nelinişti! Să ştii că ei fac planul lui Dumnezeu cu privire la tine! Iară să-şi
dea seama, ei împlinesc planul lui Dumnezeu cu privire la tine, plan care e
spre binele tău.
lată cum împlineşte Faraon planul lui Dumnezeu. Faraon şi-a pus în
gând să nimicească poporul evreu. Ştiţi ce zice Dumnezeu la aceasta?
„Foarte bine, Faraon! Dă-i înainte! Ucide-i pe toţi!" Dar a pus în inima unei
mame credincioase să-şi ascundă copilul în acel sicriaş de papură şi să-l
pună pe Nil. Tot atunci a pus în gând fetei lui Faraon să se ducă să se scalde
tocmai acolo. Credeţi că a fost o întâmplare? De la Dumnezeu a fost! Şi a
pus-o pe fată să îl găsească tocmai când plângea copilul, ca să j se facă milă
de el. „Hai să-l iau la mine! Hai să am şi eu o jucărie! Hai să fie copilul
meu!" Şi a luat-o în serios. „Hai să-i dau educaţie de prinţ!" Aşa ni se spune
în
-fele Apostolilor: „A învăţat toată înţelepciunea egiptenilor", dicâ a fost la
toate academiile Egiptului. Şi Dumnezeu râdea de Faraon „Faraon, vezi ce
ironie? Tu vrei să ucizi poporul Meu. Nu-ţi dai seama că tu îl creşti pe cel
care va scoate pe poporul Meu din niâiniie tale. E în casa ta. II educi, îl
formezi. îmi formezi omul Meu. Faraon, ce Mă distrează pe Mine afacerea
aceasta!" Aşa spune Isaia: Minunat este planul Lui şi mare este înţelepciunea
Lui!" (Isaia
28:29).
Aşadar, formarea lui Moise cere optzeci de ani. Formarea aceasta este
împărţită în două etape.
Prima etapă, de patruzeci de ani, este etapa petrecută de Moise la
academiile egiptene. Să tragem şi de aici o învăţătură pentru noi cei de
astăzi. Noi suntem acuzaţi de obscurantism. Noi, uneori, suntem acuzaţi că
suntem împotriva ştiinţei şi a culturii. Nu-i adevărat! Cuvântul lui
Dumnezeu ne învaţă că noi trebuie să fini cei care le absorbim mai tare ca
oricine. Ştiţi că oriunde a pătruns Biblia, acolo a pătruns educaţia.
Reformatorii au fost aceia care au introdus învăţământul primar obligatoriu.
108
Am fost în biserica ❖înMoise
care- aînpredicat
şcoala lui Dumnezeu-'.'
Calvin la Geneva. Şi acolo este o
inscripţie care consemnează că adunarea poporului din Geneva, la anul
1536, a hotărât să îmbrăţişeze credinţa reformată. Articolul 2 din hotărâre:
învăţământul copiilor devine obligatoriu. Am îmbrăţişat învăţătura biblică.
Consecinţa: învăţământul copiilor, al tuturor copiilor cetăţenilor Genevei,
devine obligatoriu. Aceasta este prima reacţie a celui care se întoarce la
Dumnezeu: vrea să cunoască, vrea să ştie, vrea să-şi lumineze mintea. El
vrea acum să cunoască tot universul lui Dumnezeu, toate tainele universului
lui Dumnezeu. El nu se teme de adevăr, pentru că ştie că orice adevăr este
adevărul lui Dumnezeu. Educaţia civilă ded, educaţia în ştiinţă şi în cultură
este nu numai necesară, dar este pornită din Biblie şi de la aceia care au
mţeles Biblia şi au trăit-o cu adevărat. Cultura şi ştiinţa ne luminează
mintea, ne luminează orizontul, ne fac mai pricepuţi în aie vieţii, ne fac mai
pricepuţi în a câştiga mijloacele de existenţă, în a îmbunătăţi condiţiile de
viaţă. Dar aceasta nu este suficient ca să-l formeze pe un copil al lui
Dumnezeu.
Vreau să vedeţi că şcoala egipteană a produs şi trăsături negative în Moise.
Sunt trei defecte mari la Moise la vârsta de patruzeci de ani, după ce a
absolvit toate academiile egiptene.
109
Prima este încrederea în sine însuşi.mari
*** Oameni Aceasta este consecinţa
din Vechiul Testament cunoaşterii,
<* a
ştiinţei. Aşa spune apostoiul Pavel: „Cunoaşterea îngâmfă". Cu cât ştiu mai
mult, cu atât mă cred mai tare, cu atât mă cred mai abil să rezolv eu
problemele, la timpul meu, când eu cred că a sosit momentul. Ştiţi de unde
ştim că exista în Moise aceasta încredere în sine? Din Faptele Apostolilor
din capitolul 7, pe care l-am citit, la versetul 25: „Credea că fraţii lui vor
pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea." Era aşa de
încrezător „Mă duc acum. Cum află ei că am dat în cap la un egiptean, gata,
ei vor înţelege: «Acesta e omul prin care ne izbăveşte Dumnezeu! Haideţi
după Moise! Cine-i Moise? Moise-î eroul!»" Această încredere în sine
trebuia zdrobită. Acest „Cine sunt eu!" trebuia să moară. Şi de aceea a fost
necesară umilirea la care vom ajunge imediat.
A doua trăsătură nepotrivită pentru un ales al lui Dumnezeu este
răutatea care era în Moise, iuţimea, mânia. Ştiţi, în Numeri 12 ni se spune
că Moise a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, dar asta numai
după optzeci de ani. La patruzeci de ani nu a fost deloc blând. I-a dat în cap
egipteanului imediat cum a văzut câ-l nedreptăţeşte pe un frate de-al lui.
Această iuţime, această răutate trebuia să moară. Moise trebuia sa devină
cel mai blând om de pe pământ. Vreau aici să-l vedem pe Moise acesta
firesc, pe Moise; acesta iute. Ce ni se spune în Exodul 2 că a făcui Moise
atunci când a văzut pe egiptean că-1 bate pe evreu? S-a uitat în toate
părţile. De ce s-a uitat în toate părţile? Pentru că îi era frică să nu-1 vadă
cineva. Ştiţi însă de ce s-a uitat în toate părţile? Din două motive mai
adânci. El nu primise de la Dumnezeu ordinul: „Ucide-1 pe egiptean!" şi el
nu avea siguranţa că Dumnezeu este şi Ei acolo în măciuca aceea. Ştiţi,
atunci când ai siguranţa că Dumnezeu ţi-a spus să faci un lucru, şi tu ştii că
Dumnezeu e cu tine în lucrul acela, atunci nu-ţi mai pasă de oameni, atunci
nu te mai uiţi în dreapta şi-n stânga. Dar acţiunea aceasta era de la Moise.
Nu era de la Dumnezeu. Şi Moise nu avea deloc certitudinea că Dumnezeu
e acolo. De aceea ne uităm noi în toate părţile, pentru că ştim că nu e
Dumnezeu cel care ne spune sa facem lucrul acela. Nu-i aşa că de câte ori
zici: „Ia să văd, mă vede cineva?", totdeauna faci ceva ce Dumnezeu nu
vrea să faci? De aceea te uiţi împrejur. Pentru ca atunci când fad ceea ce
Dumnezeu vrea să fad, atunci nu te ascunzi. Atund fad direct şi în văzul
tuturor.
în acest gest al lui•>Moise In şcoala
Moise—de iuiîn
a se uita Dumnezeu''.'
toate părţile, gest pe care-I facem
§i no* atâtea ori, sunt două lucruri. întâi de toate, este teama de oameni. De
aceea ne uitam în toate părţile, fiindcă ne e frică de oameni. Dar noi ne mai
uităm alteori împrejurul nostru şi ca să vedem: „Oare ce vor zice oamenii?
Cum vor comenta ceea ce am făcut? Oare mă vor lăuda? Nu cumva mă vor
critica? Vai de mine, nu cumva să mă critice oamenii!" Şi noi nu facem decât
ceea ce oamenii aplaudă, pentru că ochii noştri sunt la ce zic oamenii, la
reacţiile lor. Acţiunile noastre depind de opinia publică. Aceasta
întotdeauna când nu există o poruncă a lui Dumnezeu şi când noi nu avem
certitudinea că Dumnezeu zice: „Ia aşa!" şi când nu avem certitudinea că
Dumnezeu e acolo şi e cu noi. Pentru că repet: afund când ştiu precis că
Dumnezeu mi-a poruncit un lucru şi când ştiu că El mi-a spus: „Vin Eu cu
tine!", atunci nu-mi mai pasă nici de reacţia furibundă a oamenilor şi nu-mi
mai pasă mei de comentariile lor. Atunci un singur lucru mai vreau să ştiu:
la capătul acţiunii, îmi ridic ochii în sus, să-L văd pe Tata dând din cap
aprobator şi zicând: „Bine, slugă bună! Aşa te vreau!" Acesta este singurul
comentariu pe care vreau să-l aud în urma acţiunilor mele: „Bine, slugă
bună! Aşa te vreau!" S-a uitat vreodată Domnul Isus la ce zic oamenii? I-a
fost Lui vreodată frică de reacţia oamenilor? Parcă ţî-e groază să pui
întrebarea aceasta. Dar ştiţi de ce? Din două motive. întâi de toate, El spune:
„Eu nu fac decât ceea ce-Mi dă Tatăl Meu să fac, adică Eu fac numai ce-Mi
spune Dumnezeu să fac." Şi, în al doilea rând, El spune: „Eu şi cu Tatăl una
suntem, adică Tatăl este cu Mine când fac Eu ceea ce spune El să fac."
Acestea sunt cele două laturi pe care trebuie să le avem în viaţa noastră:
să ştim că facem numai ceea ce vrea Dumnezeu şi să avem asigurarea că El
vine cu noi în acţiunea respectivă. Şi atunci nu ne mai uităm nici în dreapta,
nici în stânga.
A treia defecţiune în caracterul lui Moise este pripeala. Asta decurge din
prima. Moise se credea înţelept. Moise se credea expert de acum. Şi el a
mirosit momentul politic. Acum! Dumnezeu îi spune: „Moise, ai greşit cu
patruzeci de ani. Moise, te-ai grăbit cu patruzeci de ani. Abia după patruzeci
de ani va fi momentul Meu. Acesta e momentul tău şi ai să vezi ce se va
întâmpla." Aceasta e pnpeala noastră. Noi n-avem vreme să aşteptăm. Noi n-
avem vreme să auzim vocea lui Dumnezeu acum, ci judecăm noi şi zicem
111
noi: „Asta vreau să se*>facă şi vreau
Oameni să se
mari din facă acum,
Vechiul când*>îmi trebuie mie,
Testament
când eu am ales momentul!"
Sunt, deci, trei defecte în viaţa lui Moise. Este încrederea în propriîle-i
puteri şi în propria inteligenţă, răutatea lui şi pripeala. Ca să corecteze
aceste trei defecte, Dumnezeu are nevoie de patruzeci de ani. Patruzeci de
ani îl ridică Dumnezeu în academiile egiptene. Numai că academiile
acestea i-au dat şi defecte. Ca să repare ce-au stricat egiptenii, îi trebuie
alţi patruzeci de ani, patruzeci de ani de ciobănie. Academicianul devine
cioban, încrederea în sine trebuia zdrobită. Şi, academicianul, din cau2a
aceasta, trebuie făcut cioban. Ce faliment fantastic. 1 Ştiţi că în Genesa
46:34 se spune că pentru egipteni, ciobănia era o urâciune. Şi omul acesta
era crescut în mentalitatea egipteană. Pentru egipteni a fi cioban era o
scârbă. Şi omul acesta, cu mentalitate egipteană, trebuie să devină cioban,
o urâciune. Aid se zdrobeşte : încrederea în sine a lui Moise. Aici se
umileşte Moise. Patruzeci de ani, timp în care să pască o turmă. Şi
patruzed de ani în care să suporte o nevastă despre care se spune câ era
tare gâlcevitoare. Şcoală a răbdării, şcoală în care se formează blândeţea
lui Moise. Pripeala lui Moise trebuia să se transforme în aşteptare.
Şi Moise este obligat să meargă în pustie, pentru ca acolo să aştepte la
infinit. Şi aşteaptă un an, doi, zece, douăzed, treizeci,, patruzeci de ani.
Cred că demult nu mai era nid o speranţă în Moise. Cred că deja el îşi
făcuse oarecum testamentul. Viaţa s-a terminat, cariera i-a fost nimidtă,
totul a fost pierdut. Trăieşte de pe o zi pe alta, păscând oile.
Am spus că aceste exemple ne sunt date spre aplicare. Facem, iarăşi
aplicarea la viaţa noastră. Dumnezeu ne trece prin pustie. Pustiul acesta
poate fi o perioadă de foamete spirituală. N-aţi trecut dumneavoastră
printr-o asemenea perioadă de lipsă de hrană? Eraţi flămânzi după un
cuvânt profund şi hrănitor. Nu gemeaţi în sufletele dumneavoastră în
perioada aceea de foamete, aproape moarte prin înfometare? Acesta era un
pustiu prin care v-a trecut Dumnezeu. Aceasta a fost pustia
dumneavoastră, perioadă în care cauţi şi n-ai unde te hrăni, perioadă în
care ai vrea să te adapi şi n-ai un firicel de izvor de apă. Şi nu găseşti; cauţi
încoace şi dincolo Şi nu e. Nu e nid o hrană.
Pentru alţii, pustia este un întuneric spiritual, o perioadă în care
❖Moise — în şcoala lui Dumnezeu*
u rnai înţelegi nimic, în care nu mai poţi crede, o perioadă în care nu mai
vezi sens în viaţă, în care toate argumentele pe care le aveai nentni o viaţa
bună s-au dus, o perioada în care nu-L mai înţelegi pe Dumnezeu şi nu-L
mai vezi. E pustiu. E pustiul în care vrea Dumnezeu să stai o vreme. _
Sunt perioade de cădere. In viaţa lui Petru a fost doar de trei zile.
Petre, Satana v-a cerut să vă cearnă. Dumnezeu v-a dat în mâna lui-
Dumnezeu te-a lăsat în pustiul acesta al căderii totale, al căderii în care să te
lepezi de Domnul tău. Petre, M-am rugat nu ca să nu treci prin pustiuî
acesta, pentru ca Dumnezeu vrea să treci prin pustiul acesta, ca să te
zdrobească. Petre, m-am rugat ca Ja sfârşit să nu se piardă firicelul tău de
credinţă. La sfârşit să vii înapoi. Şi când te vei întoarce la Dumnezeu, atunci
vei fi în stare să-i ridici şi pe alţii." Vedeţi, e groaznic gândui acesta, că ai
ajuns pe mâna Satanei şi ai ajuns în perioada aceasta de totală cădere, de
negare: „Nu-L cunosc! Nu vreau să ştiu despre El!", dar şi acolo Dumnezeu
are un plan cu tine. Şi prin aceea EI e bun. De aceea, David spune: Chiar
dacă ar fi să trec prin valea umbrei morţii, toiagul Tău e acolo să mă sprijine.
Nuiaua Ta, care mă loveşte acolo, de fapt, mă mângâie.
Fiecare dintre noi a experimentat o perioadă mai lungă sau mai scurtă de
pustie. Eu am fost în această pustie zece ani. Şi tu ai fost în pustie nu ştiu
câţi ani. Apoi acolo, acolo am văzut cât plătim. Acolo am văzut cât de
mizerabili suntem noi. Eu n-aş fi crezut, dar abia acolo îţi dai seama că tot ce
eşti, eşti numai numai prin harul şi numai prin iubirea Domnului. Asta
învăţăm acolo, că noi depindem totalmente de îndurarea Lui şi de bunătatea
Lui. Şi când ne întoarcem de acolo, ştim că de acum înainte singurul lucru
care mai contează e să ascultăm totalmente de Ei, să nu-L mai pierdem, să
ascultăm de vocea Lui şi să mergem numai unde vrea El şi când vrea El. Să
nu mai alegem noi momentul, ci să-L întrebăm totdeauna pe El când să
mergem înainte şi când să ne oprim. Acolo, 1X1 pustia noastră, am învăţat
aceste lucruri. Dacă ai trecut prin asemenea perioade în viaţă, ştii că
Dumnezeu a avut un scop cu bne şi că Dumnezeu Şi-a împlinit şi poate îşi
mai împlineşte scopul în pustia vieţii tale.
încă un gând cu care voi încheia meditaţia din seara aceasta, un gând care
însă ne va lua mat mult timp. în Evrei 11:24-26 ni se comentează partea
aceasta din viaţa lui Moise; „Prin credinţă.
113
Moise, când s-a făcut mare,***Oameni
n-a vrutmari dinnumit
să fie Vechiul Testament
fiul fiicei lui•>Faraon, ci a
vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se
bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Cristos ca o
mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi
spre răsplătire."
La vârsta de patruzeci de ani, Moise, ajuns în floarea vârstei, prinţ al
Egiptului (poate prinţul moştenitor al Egiptului; nu ştim, nu putem spune
cu siguranţă, dar e posibil) află, se pare că cineva i-a spus, că el este evreu, că
nu este egiptean. Zicem aceasta pentru că în Faptele Apostolilor ni se spune
că la patruzeci de ani i-a venit dorul să se ducă la fraţii săi. Probabil că acest
lucru e implicat acolo, faptul că abia atunci a înţeles că el este evreu şi că
locul lui este cu evreii. Atunci a venit marea alegere. Atunci Moise a fost la
răscruce. Şi lui Moise i s-au oferit două perspective, două căi. Una era să
rămână în casa lui Faraon. El putea foarte bine să zică: „Aici se face politica.
Aici pot eu influenţa înspre binele poporului meu. Eu pot să vo rbesc cu
Faraon, pot să intervin să le uşurez soarta. Poate mâine-poimâine ajung eu
Faraon, şi atunci s-a terminat cu robia, îmi eliberez poporul!" Pe de cealaltă
parte, era chemarea, dorul după fraţii săi. El se simţea atras să meargă să
sufere cu ei. In casa lui Faraon putea să ajute poporul. Pe de altă parte, era
chemarea să se ducă să sufere cu ei. Problema era: unde să stea? Aceasta era
întrebarea: „Unde stau eu, Moise? Stau în casa lui Faraon sau stau cu
poporul meu?"
în Evrei, lucrurile sunt puse, de fapt, altfel. De o parte erau plăcerile de o
clipă ale păcatului. De cealaltă parte era ocara lui Cristos. Domnul Isus
spune că oriunde este un om necăjit, El este acolo. „De câte ori n-aţi făcut
aceasta unora dintre aceşti micuţi ai Mei, Mie nu Mi-aţi făcut." Când
poporul lui Dumnezeu era ocărât şi batjocorit, aceea era ocara Jui Cristos. Şi
pe de o parte erau plăcerile de o clipă. O clipă putea fi optzeci de ani, cât
mai avea de trăit. De cealaltă parte, era ocara, ruşinea lui Cristos. Nu era o
ruşine să fii evreu? Erau sclavi. laceau cărămizi de dimineaţa până seara.
Muncă silnică pe viaţă. Nu-i aceasta o ocară, o ruşine? Din punct de vedere
omenesc, gândul de a se duce la robi era o absurditate. Ce ar realiza acolo?
Să se înmulţească numărul făcătorilor de cărămizi cu unul? Nu e normal să
rămână acolo unde e şi comod, şi cald, şi bine, şi unde şi poate să ajute?
Moise a înţeles un lucru, că pe Dumnezeu nu-L interesează cât realizezi. Pe
Dumnezeu îl interesează cum lucrezi. Stai alături de Cristos, cu Cristos sau cu
lumea? Domnul Isus Cristos nu vrea apărători. El vrea tovarăşi! El nu vrea
să stai deoparte şi să-I ajuţi cauza. Nu-L interesează asta! Pe El îl
interesează: „Cine vine alături de Mine? Cine vine cu Mine?" Ştiţi de ce?
Pentru că El însuşi a venit alături de noi. El putea să ne ajute din ceruri, dar
114
n-a făcut asta. A venit şi S-a făcut unul ca noi. S-a făcut asemenea nouă,
sânge din sângele nostru, carne din carnea noastră. S-a unit cu noi, S-a făcut
una cu noi, pentru ca astfel să ne putem face noi una cu El. Aceasta este
lucrarea exprimată în Epistola apostolului Pavel către Tit, în capitolul 2,
versetul 14. E un lucru pe care trebuie neapărat să-l observăm. „El S-a dat pe
Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi
curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune." El
S-a dat pe Sine, pentru ca să aibă oameni care sunt ai Lui.
Şi, în Ioan 17: 24, Domnul Isus Se roagă astfel: „Tată, vreau ca acolo unde
sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă
slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de
întemeierea lumii." „Tată, Eu am fost cu ei. M-am unit cu ei. Acum vin la
Tine. Vreau să fie şi ei cu Mine acolo." Dar pentru aceasta El îţi cere să
împărţi cu El ocara Lui. Dacă vrei să domneşti în slavă cu El, trebuie întâi să
suferi cu El. Noi nu credem într-un creştinism în secret. Biblia nu concepe
aşa ceva. Domnul Isus ne compară cu o lumină care trebuie să stea la vedere.
Şi Domnul Isus spune: „Cine nu Mă mărturiseşte pe Mine înaintea
oamenilor, nu-1 mărturisesc nici Eu înaintea lui Dumnezeu." Dar sunt
dintre aceia care zic: „Frate dragă, dar dacă eu stau şi nu mă ştie nimeni că-s
credincios, la mai multe pot să ajut. Din poziţia mea pot face multe pentru
Domnul." Nu-L interesează pe Domnul ce poţi face de acolo pentru El. Pe El
îl interesează să arăţi tuturor că eşti al Lui. Să nu-ţi fie ruşine să eşti ^ El Şi
unit cu El. Lui nu-I trebuie apărători, Lui îi trebuie tovarăşi, Ii trebuie fraţi,
îi trebuie pe aceia care sunt gata să sufere cu El ocara 5 1 să trăiască cu El
până când ajung cu El în slavă!
Aici, dragii mei, este întrebarea pe care ţi-o pune Cuvântul lui
Dumnezeu în seara aceasta: Cu cine stai tu? Unde stai? Stai alături
Domnul Isus, te-ai unit cu Domnul, eşti în El şi El în tine? Sau eşti
undeva afară, spectator, care zici: „Da, eu cred că El este. Cred că e o
persoană istorică. Cred că a fost un înţelept. Da, pot să cred şi asta că e Fiul
lui Dumnezeu. Dar, deocamdată, mai am rezervele mele. Mai bine stau la
distanţă." Dumnezeu îţi spune: „Asta pentru Mine nu-i destul. Eu vreau să
faci ceea ce a făcut Moise. Vreau să treci de partea poporului Meu: ocărât,
huiduit, defăimat, luat în derâdere, oameni anacronici, oameni pe care
timpurile i-au depăşit." Aceasta este ocara lui Cristos. Şi Dumnezeu îţi
spune: „Asta vreau s-o iei asupra ta." Dacă nu vrei asta, atunci ai la
dispoziţie plăcerile de o clipă ale păcatului. Dar să ştii că sunt de o clipă!
Clipa aceea, chiar dacă e de optzeci de ani, tot trece foarte repede, zboară!
Aceasta este alegerea pe care ţi-o oferă Dumnezeu în seara aceasta şi ţi-o
va oferi toată viaţa: să alegi între plăcerile de o clipă ale păcatului, şl nu se
115
neagă faptul că lumea aceasta îţi poate oferi plăceri! Iar de cealaltă parte ţi se
*** Oameni mari din Vechiul Testament ❖
oferă ocara lui Cristos, şi nu se neagă nici faptul că dincoace e ocară şi e
suferinţă! Alegerea aceasta e permanentă şi durează câtă vreme va fi această
istorie şi această omenire. Este alegere deschisă. Şi în seara aceasta îţi este
oferită. Unde stai?
Moise a ales. „Mă duc la ocară. Mă duc acolo unde se suferă. Mă duc să
sufăr şi eu." Şi asta a însemnat să ajungă cioban la oi.
Şi daţi-mî voie să vă spun, să repet ceea ce am spus în toamna trecută,
când v-am mai predicat despre Moise. Atunci ne-am imaginat că la Moise,
după ce a fost aproape patruzeci de ani în pustiu, a venit un prieten pe care
îl avusese el când era în palat, prieten care pe vremea aceea i-a spus: „Măi,
Moise, mai bine stai aici. Nu fi prost! Dacă te duci dincolo, pierzi totul." Şi
după aproape patruzeci de ani de ciobanie, prietenul acesta, acum probabil
mare demnitar în Egipt, a făcut un drum în Madian şi la o fântână a văzut
un cioban bătrân. S-a uitat la el. Parcă, parcă-i cunoscut. Hei! Parcă are
trăsăturile lui Moise. O fi chiar Moise! „Tu eşti Moise?" „Da, sunt Moise."
„Măi, Moise, aici ai ajuns? Moise, chiar aşa jos ai ajuns? Ţi-ai ruinat viaţa!
Spune-mi, Moise, ce-ai câştigat că ai trecut de partea poporului tău? Ce-ai
realizat?" „Nimic n-am realizat." Şi am spus atunci că prietenul acela nu-i
imaginar, că prietenul acesta se numeşte Diavolul. De multe ori va fi mers
Diavolul la Moise şi-î va fi spus: „Ei, spune, Moise, ce-ai realizat?" „N-am
realizat nimic." jvloise poate i-o fi spus: „Ba da, uite eu n-am realizat nimic,
e adevărat, dar a realizat Dumnezeu! M-a smerit, m-a umilit, m-a făcut mai
adânc încrezător în El, mi-a dat răbdare. Acum sunt totalmente la dispoziţia
lui Dumnezeu. Eu n-am realizat nimic, dar a realizat Dumnezeu în mine. EI a
făcut transformări aşa de mari în fiinţa mea, în gândirea mea! In viaţa mea
spirituală totul e transformat! Acum văd altfel totul! Anii aceştia patruzeci m-au
făcut dependent total de El. M-au învăţat că El este totul, m-au învăţat să stau
de vorbă cu El. Dumnezeu mi-a devenit o realitate vie aîdl. Aid abia L-am
găsit cu adevărat: în pustie, aici în părăsire, în deşert. Aid Dumnezeu mi-a
devenit real, viu. Eu n-am realizat nimic, dar El a realizat totul în mine."
Şi, într-o zi, când mtr-adevăr Dumnezeu a realizat totul în Moise, din
rugul acela aprins, Dumnezeu îi spune: „Moise, acum Eu te trimit! Acum
eşti gata, Moise!" „Doamne, dar eu nu sunt în stare. Doamne, dar eu nu
vorbesc bine. Doamne, dar cine sunt eu, să mă trimiţi, să mă foloseşti pe
mine? Acum patruzed de ani, da, credeam că eu sunt cineva. Doamne, acum
eu nu mai sunt în stare." „Moise, acum Eu voi face, acum Eu voi conduce
toată lucrarea." Vedeţi? Moise n-a realizat nimic. Moise a pierdut totul, a
ratat totul. Dar în acea pierdere, Dumnezeu a realizat totul în Moise. Şi de
atuna încolo, Moise a fost omul pe care Dumnezeu l-a putut folosi.
116
Dumnezeu l-a putut conduce să facă lucrarea aceea măreaţă.
Să reţinem că Dumnezeu, dacă vrea să te aleagă să facă o lucrare mare
prin tine, El îşi ia timp. Ani lungi, pe care tu-i vei considera grei, aspri,
inexplicabili! Sunt anii în care Dumnezeu te lucrează, te pregăteşte pentru
lucrarea pe care ar vrea s-o facă prin tine, pentru lucrarea ta de slavă în care
vei fi cu Cristos Domnul în veşnide sau pentru o lucrare aid pe pământ. Şi
ceea ce vei învăţa în timpul acesta de întuneric, de noapte, va fi că omul
adevărat al lui Dumnezeu este cel care ştie că el însuşi nu poate face nimic
de la SLne, omul care învaţă, care îşi aminteşte că totul vine de la Dumnezeu.
Este omul care se lasă folosit de Dumnezeu, omul care aşteaptă timpul lui
Dumnezeu, omul care se pune totalmente la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa
un om vrea să te facă Dumnezeu chiar în seara aceasta.
Şi apoi nu uita: dacă tu încă nu te-ai hotărât pentru Domnul ^Slls / îţi stă
înainte o alegere: plăcerile de o clipă ale păcatului sau
117
ocara lui Cristos. Calea largă cu Diavolul sau alături de Domnul Isus pe
❖ Oameni
calea îngustă. Calea pe care tu ai mari din Vechiul
impresia realizezi şi❖calea pe care ai
că te Testament
impresia că te stingi. Calea pe care crezi că te) realizezi, te pierzi. Şi pe
calea pe care tu ai impresia că te vei stinge;, pe calea aceasta vei înflori.
Domnul Isus spune: „Numai cine se pierde pe sine însuşi, numai acela se
câştigă." Aceasta e lecţia care vreau să-ţi rămână. Cu Dumnezeu numai
aceia câştigă, care ştiu să piardă. Cu Dumnezeu se câştigă pierzând,
pierzându-te în ocara; lui Cristos. Dumnezeu să te ajute să faci alegerea
bună! Amin.
Moise
- Despre evlavie
Loc.: Oradea
A m început vinerea trecută să vorbim despre Moise, şi n-am terminat, şi

nu vom termina nid în seara aceasta.
Vreau să vorbim acum despre experienţa pe care a avut-o Moise Ia
vârsta de optzed de ani.
Am văzut că la vârsta de patruzed de ani, după ce Moise a absolvit toate
academiile Egiptului, după ce şi-a însuşit toată învăţătura egiptenilor, a
avut impresia că el este gata de acţiune. Ştefan ne spune în Faptele
Apostolilor capitolul 7 că Moise avea impresia că la prima lui acţiune,
poporul va şi vedea că el este acela prin care Dumnezeu u va izbăvi. Se şi
vedea erou. Dar Dumnezeu i-a spus: „Mai încet, nu acum! Te-ai grăbit
numai cu patruzed de ani! Eu mai am de lucru patruzed de ani cu tine. încă
mai am de acţionat în viaţa ta patruzed de ani până când vd fi potrivit ca să
lucrez Eu prin tine."
Patruzeci de ani, în care academicianul să fie cioban la oi! O răsturnare
totală a situaţiei lui Moise. Omul încrezut în forţele sale să se prăbuşească
complet.
De fapt, vedeţi deosebirea dintre Moise la patruzed de ani şi cel de la
optzeci de ani în textul din Exodul 3, când Dumnezeu îi spune: „Acum,
Moise! Nu acum patruzeci de ani. Acum vino! Acum te trimit Eu!" Şi
primul lucru pe care îl spune Moise este: «Vai, Doamne, da' cine sunt eu să
mă trimiţi pe mine?" „Acum gata, Moise, pentru că acum te trimit Eu!" „Pe
mine? Cine sunt eu să mă foloseşti pe mine pentru o lucrare aşa de mare?"
113
*>Oameni mari din Vechiul Testament *•*
Şi observaţi în versetul următor că Dumnezeu nu-i spune: „Moise, tu
eşti grozav! Moise, vino că acum, intr-adevăr, pot face cu tine aşa, pentru că
tu eşti cutare!" Acum Dumnezeu îi răspunde: „Eu voi fi cu tine." Nu-i
răspunde cine e el. Când Moise întreabă: „Cine sunt eu?", Dumnezeu nu-i
răspunde, ci îi spune: „Eu voi fi cu tine! Acum Eu voi acţiona prin tine."
Sunt două lucruri pe care vreau să le evidenţiez ca învăţături de o
importanţă fundamentală pentru viaţa noastră spirituală, din Exodul 3,
unde este relatată întâmplarea cu rugul aprins. Cred că ştiţi cu toţii că rug
este un trandafir sălbatic sau un măceş, dacă vreţi. In orice caz, aceasta este
oarecum o adaptare la noi, pentru că în pustie nu creşteau nici măceşi, nici
trandafiri sălbatici, ci a fost un tufiş oarecare. Ceea ce e important este că
era o tufă, cum ar fi o tufă de măceş în câmp.
Şi tufa aceasta a luat foc. Moise a văzut acolo că arde un foc. La început
nu i-a dat importanţă. Dar la un moment dat i s-a părut ceva ciudat. Vedea
că toată tufa e în foc, toată tufa ardea, dar tufa nu se consumă, nu ard
lemnele. E în foc toată tufa, dar lemnul rămâne.
Şi ştiţi că, în general, noi, în viaţa noastră sufletească, suntem într-un
asemenea foc al lui Dumnezeu, în focul care mereu ne purifică, dar nu ne
consumă. Focul acesta al lui Dumnezeu nu este menit să ne distrugă; focul
acesta ne arde, ne doare, ne curăţă, dar nu ne consumă, ci ne formează.
Moise, dintr-o dată, îşi dă seama că este în faţa unei minuni. „Ia să văd
ce înseamnă vedenia aceasta minunată!" Aş vrea să vedem ce a trăit Moise
la rugul aprins. Moise şi-a dat seama că este în prezenţa lui Dumnezeu. Ce
a trăit Moise atunci când a simţit că este în prezenţa lui Dumnezeu?
Primul lucru pe care l-a trăit el, primul sentiment sau gând pe care l-a
avut el a fost: „Ce vedenie minunată!" Uimire! „Ce frumos! Ce ciudat! Arde,
dar nu se consumă!" Aşa de frumos, că nu mai avea cuvinte să se exprime.
Uimirea l-a lăsat fără glas.
Nu ştiu ce se întâmplă cu sufletele oamenilor în secolul XX, dar oamenii
din veacul nostru nu mai au capacitatea de a se mira. Sunt prea blazaţi, cum
se spune, adică totul îi lasă rece, totul îi Iasă indiferenţi. Despre orice
minune le spui oamenilor de astăzi, îi lasă cu totul şi cu totul nemişcaţi.
Ştiţi/ Domnul Isus a spus: „Dacă nu vă faceţi ca un copilaş, nu veţi
vedea împărăţia lui Dumnezeu!" Ştiţi că una dintre trăsăturile unui copilaş,
care ni se cere s-o avem, dacă vrem să moştenim împărăţia lui Dumnezeu,
este capacitatea de a ne mira. Copilul toată zi ua se m^â- Pentru el fiecare
lucru nou este o minune. Pentru el fiecare lucru nou este o atracţie. Fiecare
este o descoperire. Şi la fiecare întreabă: „De ce? De ce zboară pasărea? De
ce e lumina aşa? Dar asta de ce-i aşa, de ce-i aşa?" Curiozitate şi uimire.
120
Ştiţi de ce ni s-a tocit•:* - Despre evlavie
Moisecapacitatea
nouă de *a:• ne mira? Pentru că suntem
înşelaţi de numele lucrurilor. Cum o fi asta? Există o înşelăciune în care au
căzut oamenii din secolul nostru şi din secolele imediat trecute. E
înşelăciunea numelui. Să vă explic cum vine aceasta.
Secole întregi oamenii s-au minunat cum poate fi luna pe cer rotundă şi
pământul rotund şi cum de nu cad una peste alta. Şi stelele, cum pot ele să
nu se îndepărteze unele de altele şi nid să nu se apropie? Mare uimire!
Mare minunăţie!
Şi a venit un om pe nume Newton şi la minunea aceasta i-a dat un
nume: gravitaţie. „A, au spus oamenii, o fi forţa gravitaţiei care le ţine să fie
legate unele lângă altele," Newton nu a explicat nimic, să ştiţi! El nu a făcut
altceva decât să dea un nume acestui fenomen: „E gravitaţia!" Nid astăzi
însă nu se ştie ce-i gravitaţia. De unde pleacă forţa aceasta care leagă astrele
între ele? Unde e izvorul, unde e nudeul ei, în Iământ sau în Lună? Nu se
ştie! Dar acum suntem liniştiţi. Nu ne mai uimeşte. „E simplu, domnule! E
gravitaţie!" „Dar ce-i gravitaţia?" „Nu ne mai interesează. Bine că i-am dat
un nume! Am scăpat de ea!"
Vedeţi lumina aceasta? Ce uimire a fost la început! Azi e simplu. «E
electricitate, domnule!" Ce e electridtatea? Să ştiţi că nid astăzi nu se ştie ce
este electridtatea. I-au spus: „un flux de electroni". Dar ce-i aceea un flux de
electroni, să ştiţi că nid electroniştii nu ştiu. Ce este tfnportant, e că i-am dat
nume şi acum lăsaţi-ne în pace cu problema aceasta. „E electridtate,
domnule, toată lumea ştie! E electridtate."
Ce-i fulgerul? Atâtea secole oamenii au stat în extaz în faţa Agerului, Şi
acum: „E simplu, domnule! E o descărcare de electncitate. Cum se poate
aceasta? Cum se creează? Ce e de fapt, nu Şfru, dar nu ne mai mirăm,
domnule, pentru că astăzi ştim că e
0 descărcare electrică."
121
*> Oameni
Ştim de atâtea veacuri şi ne-a spus-o
mari din cel mai
Vechiul •>
bine Domnul
Testament Isus. El ştie
câtă forţă are credinţa. Credinţa te şi vindecă. Astăzi e luată în derâdere.
„Nu-i credinţa, domnule! Nu-i nici o minune acolo! Ştiţi ce e? E
autosugestie!" I-am dat un nume nou, ştiinţific. Dar să ştiţi că nid un tratat
de psihologie sau de medicină nu o să-ţi explice ce-i aceea autosugestie,
care este mecanismul ei, cum se produce. Dar destul că, gata, au fost
nimiciţi cei care cred în vindecări prin credinţă. „E autosugestie, domnule!
Nu e nici o minune!"
Ce minune a fost acum vreo 40-50 de ani când au apărut primele cutii
vorbitoare! Stai, domnule, şi în faţa ta îl auzi pe unul care vorbeşte la
Bucureşti sau la Paris. Ce minune! Minune e că mai târziu s-a ajuns să-l şi
vezi acolo! „Dar nu-i o minune, domnule! Sunt unde electromagnetice." Ce-
s acelea unde electromagnetice? Să ştiţi că nu s-a explicat, dar le-am dat
nume şi nu ne mai miră.
Aceasta se aplică şi în viaţa noastră de toate zilele. Câte minuni se
întâmplă în viaţa noastră! De câte ori, chiar atunci când se putea întâmpla
un dezastru, a apărut ceva şi tocmai atunci ne-am dat la o parte cu un pas,
când a căzut zăpada de pe casă sau altă asemenea minune. Sau când aveam
lipsă de bani şi am zis: „Gata! Acum sunt pierdut! Acum nu mai am nimic!''
atunci Dumnezeu a lucrat la inima cuiva şi te-ai trezit că-ţi spune:
„Domnule, uite aici un ajutor pentru tine." Minune.
în fiecare zi sunt minuni în viaţa noastră. Şi ar trebui în fiecare zi să
cădem în extaz. Dar noi la minunile acestea le-am dat un nume ştiinţific:
„întâmplare". „A fost o întâmplare, domnule, o coincidenţă de factori. S-a
nimerit aşa. Două lucruri, trei lucruri s-au combinat şi au dat naştere ia
evenimentul acela. Nu-i nimic acolo, decât întâmplarea." Şi toată ziua
spunem: „întâmplarea a făcut că eram acolo şi acolo. întâmplarea a făcut!
întâmplarea e stăpână peste tot! întâmplarea m-a dus acolo şi acolo!
întâmplarea l-a făcut pe cutare să vină şi el acolo." „Dax ce-i întâmplarea
aceasta care ne determină să facem aşa ceva?" „Ei, nu întreba şi dumneata!
întâmplarea, este clar! I-am dat nume. Ce putem noi şti?"
Şi uite aşa suntem duşi de nas! Suntem înşelaţi în concepţiile noastre de
ideea aceasta, că îndată ce am dat nume, am şi explicat fenomenul, şi în
felul acesta ni s-a tocit orice capacitate de mirare, orice capacitate de a cădea
în extaz înaintea frumuseţii lucrărilor lui Dumnezeu. în fiecare zi ar trebui
să ne mirăm de stabilitatea
12Z
*> Moise - Despre evlavie *>
cosmosului/ de forţele extraordinare care ţin cosmosul în echilibru, în
fiecare zi ar trebui să cădem în extaz când aprindem becul, la forţa aceasta
extraordinară care aduce lumina în casa noastră. în fiecare zi ar trebui să ni
se umple sufletul de minune şi de lauda lui Dumnezeu când dăm drumul
aparatului de radio. Sunt minuni împrejurul nostru.
Dar gândirea noastră s-a tocit datorită numelor care avem impresia că au
explicat totul. Mirarea, uimirea aceasta, care ar trebui să ne copleşească pe
noi este primul aspect al evlaviei. Şi de fapt eu despre evlavie vreau să vă
vorbesc. Pentru că atunci când lui Moise
i se spune: „Dezleagă-ţi încălţămintea!" în faţa acestei minuni, ceea ce i s-a
spus de fapt a fost: „Umple-ţi sufletul de evlavie!"
Ştiţi că Pavel în 1 Timotei 2:2 ne spune că viaţa noastră trebuie sâ fie: „o
viaţă paşnică şi liniştită cu toată evlavia şi cu toată cinstea". Viaţa noastră
toată ar trebui dusă în evlavie şi în cinste.
Ce este această evlavie, care te face să-ţi dezlegi încălţămintea sau să-ţi
scoţi pălăria? Cuvântul este foarte greu de discutat. Un alt termen pentru
evlavie este „pietate" sau „pioşenie". Este o atitudine a minţii pe care
trebuie să o avem în faţa minunilor îui Dumnezeu şi a prezenţei lui
Dumnezeu. Este un amestec de uimire, de sfială, de respect şi de teamă.
Un alt cuvânt pentru evlavie este „reverenţă". Aceasta implică un
respect special. Este sentimentul pe care îl trăim în prezenţa unui om mare.
Ştii ce ai simţi dacă ţi s-ar spune: „Mâine îţi face şeful statului o vizită în
casa ta!"? Cum te-ai uita la el când ar intra în casa ta? Cum ar rămâne copiii,
parcă paralizaţi, iar tu ai sta uimit! Sau ştii ce ai simţi, dacă ţi-ar spune:
„Mâine la ora zece te dud în audienţă la şeful statului!"? Te-ai îmbrăca în
cel mai bun costum şi cum te-ai mai aranja şi echipa! Ştii ce ai simţi când
te-ai duce pe coridoarele luxoase ale Palatului Republicii până în sala de
audienţe? Ştii cum ţi-ar tremura mâinile şi picioarele şi cum nu ţi-ai mai
găsi graiul cand ai sta în faţa lui şi ar trebui să vorbeşti? Aceasta este o
formă de evlavie.
Dar când eşti în faţa Regelui regilor, când eşti în faţa Celui care a creat
întreg cosmosul şi când ştii că e aid, acum, nu te cuprinde dintr-o dată
groaza, sfiala, pioşenia? Nu-i aşa că dintr-o dată laşi v°cea înceată, vorbeşti
în şoaptă, ca să nu deranjezi? Nu-i aşa că dintr-o dată simţi mişcările că
sunt mai potolite şi parcă laşi mâinile jos cu teamă? Nu-i aşa că nu mai
găseşti grai? „E Dumnezeu Acesta!" Aceasta e evlavia: sentimentul pe care
îl ai când stai în faţa Regelui regilor, Şeful şefilor de state. Este cinste, este
respect. Pavel ne spune că viaţa noastră trebuie dusă în evlavie şi în cinste.
Al doilea cuvânt este cinste, respect. Stai în faţa unui om mare. Gândul
123
ceî mai de seamă este acesta: să-i dai respectul cuvenit. Dacă-i în casa ta,
cum nu te grăbeşti să-i dai scaunul cel mai bun, locul cel mai de cinste, să-i
dai tot respectul cuvenit, să-i iei haina, să-l faci să se simtă bine, comod!
Cinste, respect.
Vreau să ştiţi că în limba greacă cuvântul nu înseamnă „slugărnicie".
Sunt doi poli opuşi. Pe de o parte, este slugărnicia şi, pe de cealaltă parte,
este aroganţa. Sunt oameni aroganţi, care ar vrea să vină la Dumnezeu aşa
ca fariseul care a zis: „Doamne, eu nu sunt ca cel de colo." Cinste sau
respect nu înseamnă nici aroganţă, nici slugărnicia, care te face să te simţi
sclav. Nu! Pentru câ noi, în prezenţa lui Dumnezeu, suntem în acelaşi timp
în prezenţa lui Tata, şi e un respect, e o politeţe încărcată şi de demnitate,
pentru că noi ştim că atâta valoare vede Tata în noi, încât a murit fiul Lui
întâi născut pentru noi. Aceasta este atitudinea noastră în faţa lui
Dumnezeu: demnitate şi respect.
Vreau să mai pun aici o dată întrebarea: Care este atitudinea ta când vii
la Casa lui Dumnezeu?
Când v-am vorbit în luna decembrie despre închinare, v-am pus atunci
o întrebare: „Tu de ce mergi la Casa lui Dumnezeu?" Şi am spus atunci şi
repet pentru cei care nu au fost atunci: In adunările noastre, dacă pui
întrebarea aceasta: „De ce te duci la Casa lui Dumnezeu? De ce te duci la
adunare?" cei mai mulţi îţi vor spune: „Ma duc ca să mă hrănesc. Mă duc să
mă satur din Cuvântul lui Dumnezeu. Sau Mă duc să am partăşie cu fraţii.
Mă duc, ca să-mi umplu fiinţa." Nu-i aşa că scopul este egoist?
Câţi dintre noi vor zice: „Mă duc acolo să mă închin lui Dumnezeu. Mă
duc acolo să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi, împreună cu fraţii şi împreună
cu îngerii şi serafimii să ne proşternem în faţa lui Dumnezeu, după
promisiunea Lui că unde vor fi doi sau trei adunaţi, El va fi acolo. Ne
adunăm ca să vină şi să-I cădem la picioare şi să-I aducem prinosul nostru
de mulţumire, de laudă, de cinste"?
Vii, tu, înainte de toate, la adunare pentru Tata? Adică îl pui tu e
Dumnezeu pe primul plan sau te pui pe tine pe primul plan? Ma duc la
Casa lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-mi dea, să mă hrănească" sau „mă duc
acolo sa-I dau onoarea, tributul meu, închinăciunea mea"?
Care este atitudinea ta când vii aid? De aici rezultă toată atmosfera pe
care o creezi în Casa aceasta. Pentru că dacă ai venit într-o sodetate unde
doar se realizează părtăşie între fraţi, atunci vii oricum şi strigi, şi fad
gălăgie, şi eşti voios, şi îţi arăţi exuberanţa ta: „Fraţilor, am venit la
părtăşie!"
124
*î* Moise - Despre evlavie <*
Dar, dacă am venit aid, întâi de toate, să ne închinăm Lui, dacă am venit
pentru EI, atund venim ca la o audienţă cu şeful statului. Ne pregătim, ne
aranjăm sufletul şi viaţa: „Mă duc să mă întâlnesc cu Domnul."
Te gândeşti tu vreodată la Psalmul 93:5 care spune: „Sfinţenia este
podoaba Casei tale", Doamne!? Te gândeşti tu vreodată că aici este Domnul
Isus şi trebuie să-ţi dezlegi încălţămintea, pentru că locul pe care cald este
sfânt? Aid este o promisiune spedală a Domnului Isus că va fi aid în mod
expres, în mod cu totul deosebit. El e cu noi pretutindeni, dar acolo unde se
adună doi sau trei în Numele Lui, El vine în mijlocul lor. Aceasta este
închinarea cu evlavie.
Aid, acum este prezent Cristos cel înviat, Domnul. Cel înălţat la ceruri,
Cel întronat e aid! Cazi tu la pidoarele Lui ca Toma, copleşit de prezenţa
Lui dumnezeiască să-I spui: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!"?
Textul nostru fundamental pentru aceasta este Efeseni 2:19-22. Aid ni se
explică ce este adunarea celor răscumpăraţi: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nid
străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni
din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor,
piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. In El, toată clădirea bine
închegată creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi
sunteţi zidiţi împreună, ca 59 fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul."
împreună noi suntem un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
_ Priviţi o mare catedrală. Am fost în atâtea prin Italia, în Anglia, m
Germania. Când intri într-o catedrală dintre acelea superbe, minuni aîe
artei, prima impresie este una de extraordinară măreţie,
125
*•* Oameni mari din Vechiul Testament *>
grandoare. Şi, în măreţia aceea, dintr-o dată te vezi mic şi pierdut. Şi primul
gând îţi este acesta, să te închini. Ceea ce deranjează însă sunt statuile la
care se închină oamenii, idolatria pe care o vezi în asemenea catedrale. De
aceea am ieşit de acolo, de aceea noi ne-am separat, pentru că noi nu
credem în chipuri cioplite. Şi de aceea noi am spus: „Clădirea trebuie să fie
simplă!" De aceea am hotăiât noi această simplitate, pentru că nu vrem să
ne închinăm la acele chipuri. Aceasta este reacţia noastră la ceea ce nu e
bun dincolo.
Dar există şi suprareacţie: familiarismul. Uităm de prezenţa lui
Dumnezeu şi punem accentul numai pe părtăşie frăţească. Uităm pentru ce
am venit aici, că scopul principal este închinarea. Şj venim numai ca să
auzim lucruri interesante, numai să ne luminăm mintea, numai să ne
hrănim. Numai pentru noi. In loc să venim, întâi de toate, pentru
Dumnezeu.
Ceea ce am vrut, în special, a fost să vă atrag atenţia asupra atitudinii de
evlavie, de reverenţă, de pietate şi de respect pe care trebuie să le avem în
Casa Domnului şi nu numai în Casa Domnului, pentru că Pavel în Epistola
către Timotei spune că toată viaţa noastră trebuie să fie o asemenea evlavie.
Pavel îi spune lui Timotei: „Dă-ţî silinţa să fii evlavios!" In 1 Timotei 4:7-8:
„Caută să fii evlavios! Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe
când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa
vieţii de acum şi a celei viitoare."
Evlavia, de ea se leagă şi viaţa aceasta, şi viaţa cealaltă. Ştiţi de ce? Dacă
cuplăm versetul acesta cu versete din Evrei 12 vom înţelege cum e lucrul
acesta: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă
vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea
pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel
ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum
a făcut făgăduinţa aceasta: «Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul,
ci şi cerul.» [...] Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina,
să ne arătăm mulţumitori şi să-l aducem astfel lui Dumnezeu o închinare
plăcută cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este «un foc
mistuitor»" (v. 25-29).
Dumnezeu are pianul acesta ca odată să mistuie toată această! creaţie, ca
să o facă din nou, căci El zice: „Iată fac un pământ nou şi un cer nou în care
va locui dreptatea." El este focul mistuitor care va distruge. Dacă faţă de
acest Dumnezeu ai atitudinea aceasta de evlavie, de închinare cu frică şi cu
cutremur, o atitudine sfântă, pentru tine El nu este un foc mistuitor. Se vor
mistui toate, dar tu rămâi în picioare. Evlavia are promisiunea şi a vieţii de
126
•> Moise - Despre evlavie <•
acum, şi a celei viitoare. Adică, spune Cuvântul, nu te baza pe lucrurile din
lumea aceasta, pentru că ele ard! Bazează-te pe Dumnezeu! Clădeşte-ţi viaţa
pe Dumnezeu însuşi, pe închinare, pe evlavie, pe atitudinea aceasta de
dăruire totală Lui! Şi fii sigur că atunci când se vor clătina toate, tu vei
rămâne neclintit.
„Caută să fii evlavios!" spune Pavel. în limba greacă cuvântul este
gymnazo, ceea ce înseamnă: „Exersează să fii evlavios! Ei gimnastică să fii
evlavios!" Cum o fi asta?
Dragii mei, eu nu pot să-mi induc evlavia. Eu nu pot doar să mi-L
imaginez numai pe Dumnezeu şi să-mi induc teamă, sfială. Toate cele ce vi
le-am explicat nu le pot induce eu, să mă străduiesc eu, să mă forţez eu să le
fac. Dacă aici ar apărea şeful statului, n-ar trebui să vă mai spun: „Sfială!
Respect!" Ele se produc automat, dintr-o dată. Dacă Dumnezeu este prezent
aici, şi tu îţi dai seama că este prezent, dintr-o dată tot sufletul este plin de
evlavie. Evlavia nu o produc eu prin sforţări. Evlavia este reacţia mea când
ştiu că El este aici.
Acum, aici, este un alt lucrul important. Domnul Isus ne-a promis aşa:
„Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului", ceea ce
înseamnă că tu, copilul Meu, tu trăieşti în prezenţa lui Dumnezeu clipă de
clipă, toată viaţa. De aceea toată viaţa noastră trebuie trăită în evlavie,
pentru că noi tot timpul suntem în prezenţa lui Dumnezeu.
Veneam zilele trecute cu trenul. Gândurile îmi zburau într-o parte sau
alta, şi eu - aşa cum v-am învăţat odată pe voi, cei tineri: să vă jucaţi jocul
minutelor, pe care îl voi reaminti imediat - dintr-o dată mi-am adus aminte
de exerciţiul acesta şi mi-am spus: „Dumnezeu este aici în compartiment."
Şi dintr-o dată întreaga mea viziune s-a schimbat. întreaga mea viziune,
întreaga mea ahiudine în compartiment s-au schimbat. Eram în prezenţa lui
Dumnezeu. Dumnezeu era cu mine în compartiment. Şi totul arăta altfel. Şi
oamenii arătau altfel.
Jocul acesta este un exerciţiu, care zice aşa: Să-ţi promiţi ţie că mergând
pe stradă îţi vei aminti: „Dumnezeu este cu mine la
plimbare," Sau scriind la birou să-ţi aduci aminte: „Dumnezeu este alături
de mine." Sau stând de vorbă cu prietenii pe trotuar să-ţi aduci aminte că
Dumnezeu stă şi El de vorbă cu voi. Şi seara, acasă, să-ţi faci socoteala într-
un carnet de câte ori ţi-ai adus aminte că Dumnezeu e acolo prezent. Să
vezi că la început vei uita aproape toată ziua. Dar dacă perseverezi,
practica aceasta devine tot mai vie. Şi viaţa ta întreagă se schimbă, pentru
că atunci când mergi pe stradă şi spui: „Domnul e cu mine îa braţ!" altf el
vei merge. Atunci când lucrezi la fabrică şi ştii: „Dumnezeu lucrează aici
127
la fabrică cu mine, ’îla
*Oameni mari din Vechiul Testament *;*
strung", altfel îţi fad norma, pentru că o fad cu El, în
prezenţa Lui. Dacă atund când faci afaceri, îţi adud aminte că-I aid, altfel
le faci; le fad în prezenţa Lui. Dacă atund când te cerţi cu vednul tău, îţi
aduci aminte de practica ta: „Dumnezeu e aici. Oare Se ceartă şi El cu
vecinul?" nu-i aşa că imediat te opreşti? Dintr-o dată viaţa ta se încarcă de
evlavie şi de respect. Şi ţineţi minte acest verset din 1 Timotei 2:2 că viaţa
noastră toată trebuie să fie trăită cu evlavie şi cu dnste, adică cu respect,
pentru că noi tot timpul trăimj în prezenţa lui Dumnezeu, ded tot timpul
trebuie să fim încărcaţi! de evlavie şi de respect, J
In sfârşit, foarte pe scurt, vreau să vă vorbesc despre al doilea lucru:
numele pe care şz-L dă Dumnezeu acolo Ia rugul aprins.
Moise trăia într-o lume în care se credea în existenţa mai multor i
dumnezei. Şi fiecare dumnezeu avea un nume; Baal, Dagon,.f Astartee,
Atena, Afrodita, Zeus, Saturn, o sumedenie de zei. Cândl vorbeai
oamenilor pe vremea aceea despre Dumnezeu, oamenii | spuneau: „Dar
despre care dumnezeu vorbeşti?" Aceasta era impresia, aceasta era
mentalitatea.
Dumnezeu i Se arată lui Moise. „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac
şi Iacov." „Mu Te supăra, Doamne, dar cum Te cheamă? Vreau să ştiu care
Ţi-e Numele." Şi atund Dumnezeu Se prezintă: „Numele Meu este «Eu
sunt». Acesta îmi este Numele." Cred că ştiţi că atund când se scriau cărţile
din Vechiul Testament în limba ebraică, se scriau numai consoanele. De
exemplu, dacă s-ar fi scris „bine", s-ar fi scris doar „bn", „i" şi „e" se lăsau
afară. Numai consoanele erau scrise. Şi cel care dteşte trebuie sâ ghiceasc
vocalele. Numai consoanele sunt scrise peste tot. Şi atund numel pe care
şi-l dă Dumnezeu este YHVH. Sunt patru consoane. YHVH. Depinde ce
vocale pui acolo. Numele acesta se poate dti în
128
*:•Moise - Despre evlavie •:*
două feluri: „lehovah" sau „Iahveh". Deci îl auzim pronunţându-se în
două feluri: „lehovah" sau „Iahveh". Şi nici nu se ştie care e oronunţia
corectă, pentru că vocale nu s-au adăugat la textul Vechiului Testament
decât foarte târziu, după Domnul Isus, multă vreme după Domnul Isus. Şi
nici acum nu sunt vocale aşezate în cadrul cuvintelor; vocalele sunt nişte
puncte puse deasupra sau dedesubtul literelor. Este foarte complicat lucrul
acesta, dar să ştiţi că crne învaţă bine, se descurcă şi în acestea. Ceea ce este
important este că Dumnezeu Şi-a dat un nume: lehovah sau Iahveh,
YHVH. Acestea sunt consoanele. Y este un semi-I care este considerat
consoană.
Şi atunci, ce înseamnă numele acesta? Numele acesta înseamnă „Eu sunt
cel ce sunt" sau „Eu exist." Poate să însemne şi „Eu cauzez existenţa", „Eu
fac să existe." Sunt mai multe sensuri ale acestui cuvânt. Ceea ce este
important de ştiut, ca un adaos la cunoştinţele dumneavoastră de Vechiul
Testament, este că în limba ebraică Dumnezeu se zice El sau Elohim.
Acestea înseamnă „Dumnezeu",
Deci Elohim i s-a arătat lui Moise. Dumnezeu i s-a arătat lui Moise. Şi
Moise i-a spus: „Dar cum Te cheamă, Dumnezeule?" Şi Elohim i-a răspuns:
„Pe Mine Mă cheamă Iahveh (sau lehovah). Mă cheamă «Eu sunt». Sunt
Dumnezeul pe care II cheamă «Eu sunt»." In Vechiul Testament găsim toate
aceste trei nume: El, Elohim şi Iahveh. In traducerea în limba română, peste
tot unde găsim „Domnul", în original, în ebraică, este lehovah sau Iahveh.
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." In original este: „Eu sunt Iahveh,
Elohim al vostru." Deci peste tot în Vechiul Testament în traducerea
românească, unde găsiţi cuvântul Domnul, să ştiţi că în original este
cuvântul Iahveh, Numele care Şi-l dă Dumnezeu ca răspuns la întrebarea
lui Moise.
Ce înseamnă Numele acesta? In primul rând, înseamnă: „Eu sunt
Dumnezeu care există. Nu există altul. Toţi ceilalţi sunt produsul
imaginaţiei. Există un singur Dumnezeu. Dumnezeul existenţei sunt Eu,
Dumnezeul care poate zice: «Eu sunt». Eu sunt Acela. Nici unul dintre
ceilalţi dumnezei nu pot idee: «Eu sunt». Toţi ăilalţi dumnezei sunt
produsul imaginaţiei oamenilor. Este unul singur care poate zice: «Eu
sunt»." Deci sensul este acesta că ^mnezeu este real, este obiectiv, El există
în realitate.
Mai există însă o interpretare frumoasă, şi cu aceasta vreau să încheiem.
Dumnezeu îşi spune: „Eu sunt". Noi credem în Dumnezeul care zice: „Eu
sunt". Ce sunt Eu? Ce vrei tu sâ fie Dumnezeu?
Ştii ce înseamnă un cec în alb? îţi dă cineva un cec pe numele tău, dar
129
nu completează suma. ’*•Oameni mari din
Tu pui acolo câtVechiul
vrei şi Testament *> vrei o mie de lei,
ce vrei. Dacă
dacă vrei o sută de mii, dacă vrei un milion. Te duci şi scoţi de la bancă.
Acesta este un cec în alb, un cec unde ai tu libertatea să-ţi completezi suma.
Când Dumnezeu ne spune că pe El H cheamă „Eu sunt" şi când ni Se
dăruieşte în felul acesta, El ne dăruieşte un cec în alb. „Eu sunt." Dacă ai
venit aici însetat de dragoste şi ştii că aceasta îţi lipseşte ţie, completează
cecul! Dumnezeu îţi spune: „Eu sunt dragoste." Dacă ai venit aici însetat de
lumină. Dumnezeu îţi spune: „Completează cecul! Eu sunt lumină." Dacă ai
venit aid tulburat şi frământat şi ţi-e sete de linişte şi de odihnă, Dumnezeu
spune: „Completează cecul!" Dumnezeu zice: „Eu sunt linişte. Eu sunt pace,
Eu sunt odihnă." Nevoia pe care o ai scrie-o în cec! Aceea este Dumnezeu
pentru tine.
Când Domnul Isus a stat de vorbă cu fariseii, în Ioan 8:58, El !e spune
fariseilor: „înainte sa se nască Avraam, sunt Eu." Când Domnul Isus a spus
aceste cuvinte, oamenii au vrut să-L ucidă, pentru că atunci când Domnul
Isus a zis: „înainte să se nască Avraam, sunt Eu (sau Eu sunt)", El a spus de
fapt ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Moise, şi anume că El este Dumnezeu.
Şi Domnul Isus ni Se prezintă ca „Eu sunt". Şi ştiţi ce a spus Domnul Isus?
„Eu sunt Lumina lumii", „Eu sunt Făinea vieţii", „Eu sunt apa vie", „Eu
sunt calea", „Eu sunt adevărul", „Eu sunt viaţa", „Eu sunt învierea." In 2
Corinteni 1:20, apostolul Pavel ne spune că toate promisiunile lui
Dumnezeu, toate câte sunt, şi v-am spus duminică că sunt 30.000 de
promisiuni în Biblie, îşi găsesc „da"-ul lor în Cristos, adică toate s-au
împlinit în Cristos. Ţie nu-ţi trebuie pace, ţie nu-ţi trebuie lumină, linişte,
viaţă; ţie îţi trebuie un singur lucru: să-L ai pe Domnul Isus, pentru că dacă
II ai pe Domnul Isus, sunt 30.000 de promisiuni ale lui Dumnezeu
împlinite.
Aşa că, dragul meu, Domnul Isus prezentat în Apocalipsa 3:20 spune
aşa: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine." Toate promisiunile Iui
Dumnezeu ţi se oferă ţie prin Domnul Isus, care spune: „Eu sunt totul/'
Aşadar, dragii mei, cu aceste două gânduri ne vom duce să ne rll găm; să
ne rugăm lui Dumnezeu să ne înveţe să practicăm rezenţa Lui, să ne dăm
seama că suntem in prezenţa Lui şi viaţa noastră să fie plină de evlavie şi de
respect, să trăim în evlavie şi să Ştim că în Dumnezeu avem toate bogăţiile
pământului şi ale cerului. Toate sunt ale noastre, pentru că noi suntem ai lui
Cristos şi Cristos este al Iui Dumnezeu. Tot ce există este al nostru, pentru
că toate sunt în „Eu sunt" şi „Eu sunt" este al nostru, dacă noi Ii deschidem
inima.
130
*>Moise - Despre evlavie <*
Cu aceste gânduri ne vom deschide inima şi ne vom închina, şi ne vom
ruga.
Recunoaştem, Doamne, că de atâtea ori am venit la Tine nu pentru Tine,

ci pentru lucrurile pe care le putem obţine de la Tine. Am venit la Tine din
interes. Am venit pentru că Tu ai lucrurile, pentru că Tu poţi da bunătăţi. Şi
scopul nostru erau aceste lucruri, erau aceste bunătăţi pe care le puteam
obţine de la Tine sau pe care credeam că le vom obţine d e la Tine. Doamne,
înţelegem acum că lucrul cel mai de preţ eşti Tu însuţi, că prezenţa Ta în
viaţa noastră este bunul nostru cel mai de preţ, că nu darurile Tale simt cele
mai de căutat, ci Tu însuţi eşti Acela pe care trebuie să 11 avem, care ne
umpli şi ne îmbogăţeşti cu adevărat. Doamne, îţi mulţumim pentru că Tu
vrei să ni Te dăruieşti. îţi mulţumim, Doamne, că Tu, de fapt, ni Te-ai dăruit.
îţi mulţumim că ai venit în viaţa noastră. îţi mulţumim că ai intrat la noi
când am spus: „Da!" şi când Ţi-am deschis uşa vieţii noastre.
Acum, Doamne, desigur, noi am vrea să simţim, noi am vrea parcă sa Te
pipăim să vedem că eşti acolo, să ne asigurăm cu simţurile noastre că Tu eşti
prezent. Doamne, Tu însă vrei să trăim prin credinţă, nu prin simţuri.
Invaţă-ne, Doamne, traiul acesta prin credinţa în prezenţa Ta permanentă!
Invată-ne, Doamne, cum această prezenţă a Ta să ne fie vie prin această
credinţă, prin această acceptare prin credinţă că Tu, într-adevar, eşti cu noi.
Ajută-ne, deci. Doamne, să ne clădim viaţa nu pe ceea ce simţim, pe această
fluctuaţie a simţurilor noastre, ci sa ne bazăm viaţa pe Cuvântul Tău. Şi w-
ai promis, Doamne, că vii cu noi, că ne însoţeşti clipă de clipă. Credem,
Doamne, că eşti cu noi clipă de clipă. Ajută-ne sa ne dăm seama de aceasta:
mir-adevar clipă de clipă şi să trăim toate zilele vieţii noastre în prezenţa Ta!
Amin.
131
Marea alegere a lui Moise
Text biblic: Evrei 11:24-29
Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul
fiicei lui Faraon, d a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui
Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El
socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăţie decât comorile
Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă
a pătusit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru
că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.
Prin credinţă a pmznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui,
pentru ca Nimidtorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei. Prin
credinţă au trecut d Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care
au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.
Evrei 11:24-29
In Egipt, răsfirat prin sate, era un popor străin, un popor de sclavi,

poporul evreu. Poporul acesta era ţinut în muncă de sclavie: făceau
cărămizi pentru ambiţioasele proiecte de clădiri ale egiptenilor.
Moise ştia că el descinde din sângele acelor sclavi. Şi Moise bubuie să
aleagă: pe de o parte, lux, bogăţie, plăceri, tot ce-i dorea *nima, pe de altă
parte, un popor de robi, un popor de sclavi, P ropriul lui popor. Moise
trebuie să aleagă.
Acum, dacă am fi fost noi acolo şi dacă am fi vorbit cu un prieten Ş 1 i-am
fi spus: „Uite, eu fac parte din poporul acesta. Ce să fac? Să
rămân aici la curtea împăratului sau să mă duc alături de ei?" Prietenul
nostru probabil ne-ar fi spus: „Logic şi raţional, dacă rămâi aici, ajungi
mare. Tu mai mult poţi să-ţi ajuţi poporul, propriu] tău popor, de aici,
decât dacă te duci cu ei. Ce câştigi dacă te dud la ei? Ce câştigi dacă te fad
una cu ei? De aid, sigur poţi să-i ajuţi!" Nu pare logic? Dar dacă mergem
puţin mai departe, vedem că Moise n-a mers pe drumul acesta. S-a dus şi a
luat apărarea unui frate de-al său în faţa unui egiptean şi l-a uds pe
egiptean. Consecinţa a fost că a trebuit să fugă din ţară şi consecinţa şi mai
gravă a fost că Moise, fostul prinţ al Egiptului, a ajuns cioban la oi într -o
altă ţară. Cioban la oi! El prinţul! „Uite ce-am ajuns! Cioban la oi!" Poate
că va fi venit cineva la el, care i-a spus dinainte: „Stai cuminte, că de pe
tron îţi poţi ajuta poporul tău", iar acum când a ajuns doban îi spune:
„Acum ce-ai câştigat? Ce-ai câştigat că te-ai bătut pentru poporul tău? Vezi
unde-ai ajuns? Cioban la oi!"
Frate, problema aceasta este actuală pentru mulţi. Mulţi îşi pun
problema aceasta: „Unde pot să fiu eu mai folositor? Uite, dacă stau afară,
dacă nu mă duc la biserică, mi se deschid anumite porţi. Eu pot ajunge
acolo şi acolo, unde altfel nu pot ajunge. Dacă mă duc la biserică, pierd,
mi se închid uşile. Nu mai pot face nimic, nu mai urc acolo unde aş fi
putut urca." Vedeţi, şi noi ne confruntăm cu o situaţie asemănătoare cu a
lui Moise.
Dar, daţi-mî voie să vă spun că pe Dumnezeu nu-L interesează cât
realizează omul. Nu asta II interesează pe El. Pe El îl interesează unde stai.
Locul lui Moise era cu poporul său, cu poporul lui Dumnezeu. Nu-1
interesa pe Dumnezeu cât ar fi putut realiza Moise, nu-L interesa unde ar
fi putut să ajungă. Pe Dumnezeu II interesa ca Moise să stea alături de
poporul lui Dumnezeu şî în poporul lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L
interesează cât poţi , realiza tu, dacă stai în afara bisericii. Pe Dumnezeu
nu-L interesează; ce fad tu când eşti afară. El vrea să ştie: Stai tu cu ai Lui
sau nu? i
Este interesat ce se spune aici, în Evrei: „El socotea ocara lui Cristos ca
o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (11:26). Cum o fi asta?
Fraţilor, Domnul Isus a fost Fiul Iui Dumnezeu având glorie şi slavă.
Şi Tatăl i-a spus: „Aş vrea să mântuieşti neamul omenesc. Pentru asta Tu
trebuie să te duci, să rabzi toată ocara neamului omenesc. Tu trebuie să
renunţi la glorie. Tu trebuie să renunţi Ia
slavă- Tu trebuie să renunţi la prerogativele, la calităţile Tale de Fiu al lui
Dumnezeu şi să te naşti ca un simplu om, să te goleşti de Tine însuţi' să te
dezbraci şi să te îmbraci în om şi să laşi ca toată ocara omenirii să cadă peste
Tine." Şi Domnul Isus n-a socotit că a fi egal Cl] pumnezeu e ceva de care să
se ţină legat, ci a acceptat să moară şi încă moarte de cruce. Aceasta este ocara
lui Cristos.
Când Moise a refuzat onorurile Egiptului şi s-a dus să poarte ocara
poporului lui Dumnezeu, se spune că el a făcut exact cum a făcut mai târziu
134
•> Marea alegere a tui Moise *:*
Domnul Isus. El a luat asupra lui suferinţele pe care cnai târziu le va lua
Domnul Isus. Cum spunea Pavel: „Eu împlinesc ce lipseşte suferinţelor
Domnului Isus." Oricine renunţă la glorie, oricine renunţă la poziţiile pe care
i le oferă lumea şi se alătură poporului lui Dumnezeu, să poarte ocara
poporului lui Dumnezeu, poartă ocara lui Cristos, ia parte la suferinţele
Domnului Isus Cristos. Comorile Egiptului sau ocara lui Cristos: aceasta este
alegerea pe care trebuie s-o faci. Intre acestea două stai astăzi, tinere! Eşti la
început de cale, eşti la început de drum. Fbate ţi se oferă perspective
extraordinare şi ştii că aici, în poporul lui Dumnezeu, multe dintre acelea Ie
pierzi. Este o problema: Iei ocara lui Cristos asupra ta sau rămâi cu comorile
Egiptului?
Tot aid, în Evrei, ni se mai spune că ceea ce-i oferea Egiptul era vremelnic,
dar ceea ce-i oferea Dumnezeu era pentru eternitate. Moise, luând ocara, şi-a
câştigat un loc cu Dumnezeu în eternitate, aşa de mare loc, încât, cu puţină
vreme înainte ca Domnul Isus să meargă spre cruce, când Domnul I sus
trebuia să aibă o confirmare a Vechiului Testament, că aceea e calea pentru
El, pe Muntele Schimbării la Faţă vin doi să stea de vorbă cu El despre
moartea Lui: Moise, reprezentantul Legii Vechiului Testament, şi Ilie,
reprezentantul profeţilor. Moise e acolo; şi e interesant în limba greacă textul
din Luca, unde ni se spune despre „exodul" pe care trebuia să-l aibă Domnul
în Ierusalim. în traducerea noastră este „moartea" pe care avea s-o sufere în
Ierusalim. Moartea Domnului Isus era un al doilea exod. Aşa cum Moise a
eliberat poporul din Egipt, aşa Domnul Isus, prin moartea Lui, elibera
întreaga omenire din Egiptul păcatului. Şi Moise e acolo să-l spună
Domnului Isus: «Doamne, aceasta-i calea; nu este altă cale. Numai calea de a
sta cu Poporul lui Dumnezeu. Du-te pe calea asta! Aceasta-i calea iodului."
Tinere, şi în faţa ta sunt aceste două alegeri, două căi: glorie, dar glorie de
o clipă, plăcerile de o clipă ale păcatului, sau eternitatea, calea îngustă a
crucii, a ocării. Depinde de tine pe care vrei să te duci.
Al doilea lucru despre care aş vrea să-ţi vorbesc este fuga lui Moise. în
Exodul 2:15 ni se spune că Moise a fugit din Egipt de frică, de frica lui
Faraon.
Moise a ucis un egiptean, apărându-1 pe un frate de-al său, şi a înţeles că
s-a auzit vestea şi de aceea a părăsit ţara. Interesant însă că aid, în Evrei, ni se
spune că actul acesta al lui Moise n-a fost un act de frică, d a fost un act de
curaj. A fugit fără să se teamă de Faraon. Ei, cum o fi asta? Iarăşi spunem că
nu pot fi adevărate şi una şi alta. Eu am spus şi am accentuat că afund când
două lucruri ni se par că se contrazic între ele, amândouă sunt adevărate. Fapt
este că, înainte de toate, Moise fuge de frica de a fi prins pentru că a ucis un
135
egiptean, dar să meargă să intre în ţara Madian şi să stea acolo, era un act de
curaj. Pentru că, înainte de toate. Faraon putea să-l găsească şi acolo. Faraon
putea să-l urmărească şi acolo. Dar nu numai atât, să fii prinţ al Egiptului şi
să accepţi să fii cioban la oi, acesta este un mare act de curaj. Să accepţi să stai
patruzeci de ani ca cioban la oi, ăsta-i curaj! Mai ales noi tinerii n-avem
răbdare. Noi vrem să se facă totul dintr-o dată. Noi am vrea să revoluţionăm
lumea astăzi, dar nu se poate.
Moise stă patruzed de ani în Egipt, şi după aceea se duce patruzed de ani
rioban. Dumnezeu vrea să-i pregătească pe Moise pentru a fi păstorul
poporului Său. Pentru aceasta însă trebuie întâi să fie aoban la oi. Şi Moise
are curajul să aştepte. Are curajul să stea acolo fără să zică: „îmi irosesc
viaţa!", până când Dumnezeu îi zice: „Acum e timpul!"
Tinere, care ai impresia că-ţi iroseşti viaţa, în locul „inutil" în care eşti,
adu-ţi întotdeauna aminte de Moise! Dumnezeu are timp. Dumnezeu are
timp să stea patruzed de ani, şi Moise, în pustie, a constatat că Dumnezeu nu
Se grăbeşte. Dumnezeu nu Se grăbeşte nici cu tine. Pentru că EI vrea să te
pregătească pentru veşnide. El vrea să te pună cândva peste multe lucruri. Şi
vrea întâi să vadă cum eşti credindos în puţine lucruri. într-o zi va spune:
„Bine, slugă bună, ai fost credindos în puţine lucruri. Uite, primeşte acum
guvernarea a zece cetăţi!" El vrea să vadă cum eşti credincios la oi;
136
*>Marea alegere a lui Moise *:•
gj vrea să vadâ cum păzeşti tu oile lui Madian. Pentru că numai ^ ne„j
credincios în mici lucruri, e credindos şi în mari lucruri, înţelegi tu că
Dumnezeu are răbdare cu tine, că Dumnezeu nu-ţi iroseşte zilele, că
Dumnezeu nu-ţi iroseşte viaţa când spune: „Stai acolo unde eşti şi fă lucrul
pe care trebuie să-l faci!"
Ni se spune aid un alt fapt: „Prin credinţă, ei au prăznuit paştele" (Evrei
11:28) în Egipt. Ştiţi istoria, n-am s-o mai povestesc aid. Moise îi învaţă cum
să taie mielul, cum să vopsească uşiorii, ca să recunoască îngerul casele de
evrei. Un fapt însă aş vrea să-l subliniez aid. Erau încă robi. Moise abia venise în
secret la poporul său- Şi totuşi Moise ie spune: „Ce faceţi noaptea aceasta va
trebui să faceţi ŞÎ când veţi E în Canaan. Şi va trebui să faceţi aceasta
totdeauna, din tată în fiu." Moise ştia, credea că poporul va fi liber. Moise
credea că poporul va ajunge în Canaan, de aceea le dă reguli pentru când vor
ajunge în Canaan. Asta înseamnă credinţă, frate! Prin credinţă a făcut el
lucrul acesta.
Un grup de oameni slabi în cea mai puternică împărăţie a vremii şi să ţi se
spună: „Când veţi fi liberi într-o altă ţarâ..." Fărea imposibil!
Ne uităm şi noi astăzi la starea noastră şi aşa ni se pare de imposibil
triumful mare al Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi aşa ne vedem de mici şi de
oropsiţi şi aşa ne strângem în noi înşine şi n-avem curajul să visăm la lucruri
mari. N-avem curajul să trăim ca biruitori. N-avem curajul să trăim din
belşug. Pentru că ne vedem copleşiţi. Parcă nu vedem victorie, nu vedem
împărăţia lui Dumnezeu triumfătoare. Prin credinţă, Moise, când erau
năpăstuiţi în Egipt, vorbea despre reguli pe care să le păstreze poporul în ţara
Canaanului. Asta înseamnă credinţă! Să trăieşti de pe acum în libertate,
pentru că tu eşti liber.
Un alt act pe care aş vrea să-l amintesc e trecerea Mării Roşii. In spate era
armata egipteană, îmbrăcată în zale, gonind în care de luptă. Poporul de
fugari, bieţii sclavi, aveau în faţa lor marea! Dezastru! Ca să vedem ce
înseamnă credinţa, haideţi să-l vedem pe Moise în fruntea poporului în faţa
Mării Roşii. în faţă marea, în spate armata egipteană, iar poporul
înspăimântat începe cu reproşurile: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să
nu mai fi fost nevoie să ne adud să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai
scos in Egipt?" (Exodul 14:11). O situaţie absolut disperată, fără ieşire, âr
Moise se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu şi astfel are puterea de a
spune poporului, în duda oricăror evidenţe: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe
loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căd pe
egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea nidodată. Domnul
137
Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi" (v. 13-14). Aceasta e credinţa!
Despre Moise ni se spune că era un om blând, cel mai blând om de pe
faţa pământului. E de necrezut, pentru că odată a luat tablele Legii şi le-a
sfărâmat, râzând idolul pe care-l făcuseră evreii în timp ce el fusese pe
munte. El care a făcut acte de mare bărbăţie, de om energic, cum poate fi
totuşi numit „cel mai blând om de pe faţa pământului"? Şi atund, normal,
trebuie să ne întrebăm: Ce-i aceea „blândeţe"? Dacă Moise a fost cel mai
blând om de pe faţa pământului, ce-i aceea blândeţe? Să vedem ce s-a
întâmplat
Moise, pe vremea când era prinţ al Egiptului, a fost căsătorit. A fost o
căsătorie de convenienţă, aşa cum se întâmplă Ia curţile împărăteşti. De
obicei căsătoriile sunt un act politic. Moise fusese căsătorit, de fapt, din
interese politice cu o prinţesă etiopiană. El avea ded o nevastă neagră. Când
el s-a întors din Madian, se vede că a luat-o pe această soţie a lui neagră, şi
când a plecat cu poporul, a luat-o şi pe ea cu el. Şi acum vedeţi oamenii
mereu-mereu îi căutau vină lui Moise. Cârteau împotriva lui. Şi, dacă nu
puteau să-i găsească lui vină, se legau de nevastă-sa. Maria şi Aaron au vorbit
împotriva lui Moise din pricina nevestei etiopiene pe care o luase el de
nevastă. îşi luase o femeie etiopiană. Şi au început să vorbească: „Uite! Uite,
aşa, aşa, aşa..." Moise însă nu spune nimic. Lucrul acesta ne aminteşte ceea ce
spune Domnul Isus în Predica de pe Munte: „Când oamenii vor spune
despre voi tot felul de lucruri rele şi neadevărate, ferice de voi! Bucuraţi-va şi
veseliţi-vă!" Aceasta înseamnă blândeţe. Când tu eşti puternic şi când ai
putea să loveşti, pentru că eşti tu lovit pe nedrept, ferice de tine! Să te bucuri
că se vorbeşte de tine pe nedrept, aceasta înseamnă să fii blând. 1 Să fii blând
înseamnă să nu te răzbuni, să fii blând înseamnă să înţelegi ce a înţeles
Moise când a scris în Deuteronom 32:35: „A Mea este răzbunarea şi Eu voi
răsplăti", zice Domnul. Lasă răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Aceasta
înseamnă blândeţe. Să fii blând nu înseamnă să fii papă-lapte. Să fii blând
nu înseamnă să fii un om moale, fără energie, un om slab. Moise a fost un om
plin de energie, dar Moise a ştiut să biruie răul.
138
r ❖Marea alegere a lui Moise •>
Citiţi la Romani, capitolul 12: „Dacă îi este foame vrăjmaşului
-, Aâ-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea" (v. 20). Soră care tau, ^
\ i. ,
sti supărată pe alta sora, ar încercat vreodată să birui râul pnn
bine? Nu numai să nu te superi, nu numai să te bucuri că eşti
bârfită, dar chiar să-i fad bine la sora aceea care te-a vorbit de rău.
Aceasta înseamnă blândeţe. Frate care te crezi nedreptăţit, ai tu
această blândeţe în ochi?
Despre Domnul Isus ni se spune că şi El a fost blând şi smerit cu inima.
El/ care trebuia să-i zdrobească pe cei care veneau să-L aresteze, îi spune lui
Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă! Aş putea aduce douăsprezece legiuni de îngeri,
să îi fac praf. Bagă-ţi sabia în teacă!" Aceasta înseamnă blândeţe.
Domnul Isus ura păcatul, dar a stat la masă cu păcătoşii şi i-a iubit.
Aceasta înseamnă blândeţe. Atunci când oamenii au adus femeia aceea şi au
spus: „Doamne, am prins-o în păcatul ei... S-o omoram, că aşa spune Legea!"
Blândeţea înseamnă să nu dai cu barda. Blândeţe înseamnă să porţi păcatul
cum La purtat Domnul Isus şi să-I dud pe acel om la cruce. Aceasta înseamnă
blândeţe. A nu-ţi fi greaţă nid de cel mai mare păcătos. Aceasta este
blândeţea.
Care este preţul acestei credinţe a lui Moise? Este un lucru foarte
important. Şi aş vrea să ne întoarcem din nou la Evrei 11: „Pentru că a rămas
neclintit..." De ce a rămas neclintit? „A rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe
Cel ce este nevăzut" (v. 27). De două ori ni se spune în Cartea Sfânta că Moise
stătea de vorbă cu Dumnezeu faţă-n faţă, aşa cum stau doi prieteni: prima
dată în Exodul 33:9-11 şi a doua oară în Numeri 12:7-8. Citiţi din nou şi vedeţi
de câte ori, atund când era în faţa unei mari bătălii, Moise întâi mergea fie pe
munte şi stătea patruzeci de zile în rugădune, fie se ducea în cortul întâlnirii
şi stătea acolo o vreme faţă în faţă cu Dumnezeu. Apoi venea în faţa
poporului. Acesta este secretul biruinţei. înainte de a merge să înfrunte
problemele vieţii, el mergea să stea înaintea lui Dumnezeu. El a fost ceea ce a
fost, datorita timpului pe care l-a petrecut în părtăşie cu Dumnezeu.
Cum îţi întâmpini tu greutăţile vieţii? Singur? Dacă, înainte de 3-ţî începe
activitatea sau orice acţiune, te dud şi stai în faţa lui utnnezeu, te dud în
prezenţa Lui, te duci şi te întăreşti, te umpli , e prezenţa Lui şi apoi ieşi şi apoi
înfrunţi problemele, ştii ce se întâmplă atund? Se întâmplă ce s-a întâmplat
cu ucenicii în Faptele
139
Apostolilor, că oamenii au înţeles „că fuseseră cu Isus." Dacă tu stai în

prezenţa lui Dumnezeu, cum a stat Moise, dacă tu nu începi nimic până n-ai
fost întâi acolo, ca să fii convins că El te trimite să începi, dacă tu aşa începi
lucrul, atunci totdeauna biruieşti, pentru că tu L-ai văzut pe Cel nevăzut,
pentru că tu ai stat în prezenţa Tatălui tău şi pentru că tu te duci cu El să
rezolvi problemele vieţii.
Şi acum ultima problemă pe care aş vrea s-o spun, cea mai tulburătoare,
cea mai profundă, ceva de care mi-e şi teamă să mă apr opiu. Acest Moise,
prin care Dumnezeu Şi-a dat Legea, acest Moise care a condus poporul, care
s-a luptat cu păcatul atâta vreme, a avut un moment de îndoială.
Ştiţi ce s-a întâmplat? Oamenii n-aveau apă şi au început să strige la
Moise: „Dă-ne apă... Murim..." Şi Moise strigă la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi
spune lui Moise: „Vorbeşte stâncii din faţa ta. Vorbeşte-i şi stânca va da apă."
„Cum, doar să-i vorbesc? Nu se poate! Să iau toiagul!" Şi a izbit în piatră, în
stâncă. Şi a început să curgă apă. Şi atunci Dumnezeu i-a vorbit: „Moise,
pentru că n-ai crezut ce am spus Eu, tu n-ai să intri în Canaan. Şi tu vei fi în
numărul acelora care vor muri fară să vadă ţara." E adevărat, lui i s-a făcut un
har deosebit. L-a urcat pe Muntele Nebo şi de acolo Dumnezeu i-a arătat ţara,
dar n-a intrat în ţara promisă. Ce frumos ar fi fost ca Moise să conducă
poporul în Canaan! \ă închipuiţi ce bucurie ar fi fost pentru omul acela încă
în putere. Când moare, el nu moare de slăbiciune. Uitaţi ce se spune chiar la
sfârşit, la Deuteronom 34:7: „Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani
când a murit; vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse." Ar fi putut el să
conducă poporul în Canaan! Ce mare ar fi fost bucuria lui, dacă ar fi condus
el poporul, nu Iosua! Să vadă Canaanul! Să-şi vadă împlinită munca de-o
viaţă!
Dar Moise a avut o ezitare. Era prea mult ce i-a spus Dumnezeu: şi anume
că e destul doar să vorbească stâncii ca să vină apă. Să vedem părerea lui
Moise după această experienţă. Să vedem ce părere are Moise despre acest
Dumnezeu care-l pedepseşte aşa. Deuteronom 32:4 - Cântarea lui Moise: „El
este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căd toate căile Lui sunt drepte. El
este un Dumnezeu credindos şi fără nedreptate; El este drept şi curat.'' Asta-i
părerea lui Moise despre Dumnezeu, după ce Dumnezeu îi dă sentinţa: „Tu
nu vei intra în Canaan!"
Fraţilor, intrăm pe un teren foarte sensibil. Dar aş vrea să fie clar
ntru fiecare dintre noi. Moise se duce la Dumnezeu. Veşnicia iui jvloise este
asigurată. Dar pentru îndoiala lui, pentru necredinţa lui, e l trebuie să

plătească un preţ aici pe pământ. El este pedepsit, el este privat de o bucurie,
140
❖Marea alegere a lui Moise •>
de o bucurie mare. Dar mântuirea lui este asigurată. Da, el tot Moise rămâne.
Da, el va fi acolo să-L întâlnească pe Domnul nostru înainte de a merge la
cruce, la schimbarea Ia faţă. Dar Moise este pedepsit de Dumnezeu, e privat
de bucuria de a intra în Canaanul pământesc.
Fraţilor, când e vorba de noi, copiii lui Dumnezeu, mântuirea noastră e
asigurată, mântuirea noastră e făcută de sângele Domnului Isus. Dar să nu ne
jucăm cu păcatul! E adevărat că sângele Lui e acolo să ne ierte, dar păcatul are
consecinţe pe care trebuie să le plătim în viaţa asta. Aceasta e pedeapsa.
Multe, multe de care sufăr în viaţa aceasta sunt o consecinţă a anilor când am
fost departe de Domnul! Da, pentru mine a murit Cristos, da, eu ştiu că sunt
al Lui, veşnicia e a mea, pentru că El a murit la Calvar. Dar muîte bucurii, pe
care le-aş fi avut, dacă aş fi stat credincios lângă El toată viaţa, dacă nu m-aş fi
îndepărtat niciodată de El, multe bucurii nu le mai pot avea.
Să nu te joci cu păcatul, să nu te joci cu Dumnezeu! El este credincios,
drept să-ţi ierte păcatul, dar păcatul are aici consecinţe care dor Sunt poate
consecinţe cu care se nasc copiii tăi. Poate că ei sunt departe de Domnul
pentru păcatul tău. Sunt consecinţe poate în viaţa ta proprie, sunt consecinţe
poate în sănătatea ta, sunt consecinţe poate fiindcă vecinii tăi nu-s pocăiţi.
Mă gândeam în după-masa asta, când meditam la partea asta, cum va fi
atunci când îmi va arăta Dumnezeu câte lucruri, câte bucurii aş fi putut avea
eu în viaţa aceasta, bucurii de care am fost lipsit, pentru că, într-un moment
sau altul, eu nu m-am încrezut destul în EI, pentru că am ezitat, am şovăit ca
şi Moise, pentru că n-am ascultat. Câte lucruri care ar fi fost glorioase, câte
lucruri care ar fi fcst minunate nu s-au întâmplat, pentru că nu L-am ascultat.
Aceasta să o învăţăm din această lecţie amară a iui Moise, care a trebuit să
plătească şi să nu intre în Canaan, pentru că, într-o zi, a ezitat, a şovăit, a
făcut mai muît decât i-a spus Dumnezeu să facă.
In faţa noastră a fost în seara aceasta Moise. Să ne uităm la acest exemplu.
Să învăţăm din victoriile lui şi din victoria lui finală,
141
atunci, când chiar pedepsit fiind, totuşi a spus: „Dumnezeu este drept şi
curat. Eu nu am dreptul să emit nici o pretenţie, căci eu sunt mântuit. E prin
harul Lui că sunt aşa. El e drept şi curat." Să avem şi noi încrederea in
Dumnezeu pe care a avut-o Moise, chiar ŞÎ atunci când a fost pedepsit. Să
avem şi noi această totală dăruire pe care a avut-o Moise. Şi dacă va fi să
trecem şi noi prin încercări grele cum a trecut el, să avem statornicia lui
Moise. Dumnezeu să ne ajute la aceasta. Amin.
Moise
- încredere şi ascultare de Dumnezeu
Text biblic: Exodul 4 Loc.:
Oradea
Moise a răspuns şi a zis: „lată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte

de glasul meu. Ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»" Domnul i-a zis:
„Ceai în mână?" El a răspuns: „Un toiag." Domnul a zis: „Aruncă-l la
pământ." El l-a aruncat la pământ şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe.
Moise fugea de el. Domnul i-a zis lui Moise: „întinderi mâna şi apucă-l de
coadă. “ El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-
un toiag în mâna lui. „Iată, a zis Domnul, ce vei face, ca să creadă că ţi s-
a arătat Domnul, Dumnezeul părinţilor lor: Dumnezeul tui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov." Domnul i-a mai zis: „Bagă-
ţi mâna în sân." El şi-a băgat mâna în sân; apoi a scos-o şi iată că mâna i
se acoperise de lepră şi se făcuse albă ca zăpada. Domnul a zis: „Bagă-ţi
din nou mâna în sân." El şi-a băgat din nott mâna în sân; apoi a scos-o
din sân; şi iată că mâna se făcuse iarăşi cum era carnea lui. „Dacă nu te
vor crede, a zis Domnul, şi nu vor asculta de glasul celui dintâi semn, vor
crede glasul celui de-al doilea semn. Dacă nu vor crede nici aceste două
semne şi nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu şi s-o torni pe
pământ; şi &pa pe care o vei lua din râu, se va preface în sânge pe
pămâ?it."
Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om ori vorbirea
uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de
când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba mi-este încurcată."
Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau
surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te, dar; Eu voi fi cu gura
ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus." Moise a zis: „Ah!
144
vOameni mari din Vechiul Testament ❖
Doamne, trimite pe cine vei mea să trimiţi." Atunci Domnul S -a

mâniat pe Moise şi a zis: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, Levitul?
Ştiu că el vorbeşte uşor. lată că el însuşi vine înaintea ta; şi, când te
va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi şi vei pune
cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi
învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va
sluji drept gură şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână
toiagul acesta cu care vei face semnele."
Moise a plecat; şi, când s-a întors la socrul său Ietro, i-a zis: „Lasa-
mă, ie rog, să plec şi să mă întorc la fraţii mei, care sunt în Egipt, ca
să văd dacă mai trăiesc." Ietro i-a zis lui Moise: „Du-te în pace!"
Domnul i-a zis lui Moise, în Madian: „Du-te, întoarce-te în Egipt:
căci toţi cei ce umblau să-ţi ia viaţa, au murit."Moise şi-a luat
nevasta şi copiii, i-a pus călare pe măgari şi s-a întors în ţara
Egiptului. Şi-a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.
Domnul i-a zis lui Moise: „Plecând casate întorci în Egipt, vezi, toate
minunile pe care ţi le pun în mână să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi
voi împietri inima şi nu va lăsa pe popor să plece. Tu îi vei zice lui
Taraon: «Aşa vorbeşte Domnul: ‘Israel este fiul Meu, întâiul Meu
născut. îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece ca să-Mi slujească; dacă nu
vrei să-l laşi sa plece, îl voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut în
timpul călătoriei, intr-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a
întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare. Sefora a luat o piatră ascuţită,
a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise,
zicând: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine." Şi Domnul l-a lăsat.
Atunci a zis ea: „Soţ de sânge!" din pricina tăierii împrejur.
Domnul i-a zis lui Aaron: „Du-te uiaintea lui Moise în pustie." Aaron
a plecat; a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu şi l-a sărutat.
Moise i-a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l
trimisese, şi toate semnele pe care-i poruncise să le facă.
Moise şz Aaron şi-au văzut de drum şi au adunat pe toţi bătrânii
copiilor lui Israel. Aaron a istorisit toate cuvintele pe care le spusese
Domnul lui Moise; şi Moise a făcut semnele înaintea poporului.
Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui
Israel, că le văzuse suferinţa; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la
pământ.
Exodul 4
Cu ajutorul lui Dumnezeu, reluăm meditaţiile noastre despre viaţa lui

Moise. Observaţi câ la Moise nu mai mergem aşa de
pecie cum am mers la ceilalţi oameni pe care i-am studiat. Atât de multe
145 l !
sunt învăţăturile pe care le putem scoate din viaţa acestui om al ]ui

Dumnezeu, încât este bine să mergem mai încet şi să scoatem cât mai multe
învăţături care se aplică la viaţa noastră spirituală, la călătoria noastră cu
Dumnezeu.
V§ amintiţi că la vârsta de patruzeci de ani, Moise s-a dus şi a început o luptă
pentru eliberarea poporului său. I-a dat în cap unui egiptean §i avea
impresia, ni se spune în Faptele Apostolilor 7, că tot poporul va înţelege că el
este acela care îi va elibera şi că poporul îl va urma. Moise era încrezător în
forţele sale. Moise era încrezător în sine. Şi Dumnezeu l-a umilit făcându-1
cioban la oi patruzeci de ani.
Şi după patruzeci de ani, Dumnezeu îi spune: „Moise, acum! Nu acum
patruzeci de ani. Acum vino! Acum te trimit Eu. Atunci te-ai dus singur de
capul tău. Acum te trimit Eu." Observaţi ceva ciudat. Moise, care acum
patruzeci de ani era încrezător în sine, acum spune: „Doamne, dar cine sunt
eu, ca să mă duc? Doamne, de ce tocmai pe mine m-ai ales?" O serie întreagă
de scuze.
Primul lucru pe care vreau să-l vedem aici este că Moise a învăţat lecţia şi
că Dumnezeu Şi-a împlinit planul cu Moise. Dumnezeu l-a umilit pe Moise.
De acum Moise nu mai avea părerea aceea grozavă despre sine. Ceea ce vedea
Moise acum la sine era incompetenţă, nepotrivire pentru aşa o mare lucrare.
Şi aceasta e partea bună a lucrurilor în situaţia prezentată. Dar se întâmplă de
foarte multe ori ceea ce noi exprimăm prin „a sări peste cai". Moise, la
început, este mândru. Dumnezeu vrea să-l umiiească. Dar Moise coboară mai
jos de umilinţă. Şi Moise îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, de mine nu Te
poţi folosi, întâi de toate, pe mine n-o să mă creadă." Dumnezeu îi spune:
„Uite ce îţi dau Eu posibilitatea să fad..." Pentru mintea noastră modernă
minunile acelea sunt greu de crezut. Să arund un baston şi să se transforme
ui şarpe! Foarte greu de crezut aşa ceva. Dar trebuie să înţelegeţi că
Momentul acela a fost un moment crucial în istoria omenirii. Un Popor, care
s-a născut în sclavie, un popor care a stat patru sute de Jn sclavie, poporul
acesta trebuia să fie convins că are un umnezeu şi că Dumnezeul lor este
atotputernic şi că Dumnezeul or este în stare să-i scoată din robie şi să le dea
şi lor o ţară. umnezeu voia să înceapă cu aceasta un capitol nou în istoria
omenirii. Era un moment în care Dumnezeu acţiona într-un mod cu totul şi
cu totul special în istorie şi în natură. Aşa se explică faptul că Dumnezeu îl
înzestrează pe Moise cu acele puteri miraculoase. Nimic altceva, decât
asemenea semne miraculoase, cu totul ieşite din comun, nu i-ar fi putut
convinge pe oamenii aceia Iaşi, zdrobiţi, cu mentalitate de sclavi, să
îndrăznească să ceară libertatea şi să iasă la libertate. De aceea, Dumnezeu îi
dă acele semne Iui Moise: semnul cu toiagul şi, tot atât de miraculos, semnul
146
❖Moise -încredere şi ascultare de Dumnezeu <•
cu mâna plină de lepră şi cu vindecarea mâinii în momentul în care este
introdusă din nou în sân. Toate celelalte minuni pe care le face după aceea
Moise în faţa lui Faraon alături de minunea trecerii Mării Roşii, toate
reprezintă o intervenţie specială a lui Dumnezeu în natură şi în istorie.
Poporul acesta trebuia convins că are un Dumnezeu şi că acest Dumnezeu,
suveran şi stăpân al naturii şi al lumii, l-a ales pe poporul Israel ca să fie
special al Său. Şi atât de adâncă a rămas această convingere pentru poporul
Israel, încât supravieţuieşte după trei mii şi ceva de ani. Poporul Israel şi
acum ştie că începând, din Egipt, de la Marea Roşie, ei sunt altfel decât toate
popoarele lumii. Nimic altceva nu explică această conştiinţă de aleşî ai lui
Dumnezeu, care există în poporul evreu, decât acea intervenţie absolut
miraculoasă, pe care a făcut-o Dumnezeu prin minunile acelea în Egipt şi
prin minunea supremă a tăierii apelor Mării Roşii.
Dar Moise nu este convins nid de minune. El motivează din nou:
„Doamne, eu sunt gângav. Tu nu ştii că eu nu vorbesc bine?" „Moise, tu nu
înţelegi cu cine ai de-a face? N-ai înţeles când bastonul acela a devenit şarpe?
N-ai înţeles când mâna ta s-a umplut de lepră şi când s-a curăţat imediat, ca
aid este Cel care a creat totul şi care zice un cuvânt şi se face? N-ai înţeles că
ai de-a face cu Cel care ţi-a făcut gura? Nu pot Eu să ţi-o dezleg?" „Doamne..."
Moise nu mai are scuze atund, nu mai are motive. Şi atund, dintr-o dată,
spune: „Trimite pe cine vrei să trimiţi! Numai nu mă trimite pe mine."
Aceasta e implicaţia. „Alege-Ţi pe altul!" Ce o fi fost la mijloc? Dezamăgirea
după anii de singurătate, oboseala unui om trecut, a unui om de optzea de
ani? Ce poate să explice această îndărătrdde, această coborâre atât de adâncă a
acestui om? Dar ceea ce se vede aid este că Moise nu mai crede că prin el s-ar
putea face ceva bun. Moise a trecut de la o extremă, de la extrema
147
*:*Moise - încredere şi ascultare de Dumnezeu *:*
încrederii în sine, la cealaltă extremă, la totală lipsă de încredere în sine şi

în Dumnezeu.
Hste cazul aici să vorbim puţin despre adevărata umilinţă. Mândrie
înseamnă supraapreciere, adică să ai părere mai bună despre tine decât eşti în
realitate. Aceasta e mândrie. Falsa umilinţă este aceea când te vezi mai rău
decât eşti. Ştiţi că şi aceasta e un păcat? Dacă eu aş spune: „Fraţilor, mie nu mi-
a dat Dumnezeu nici un talent. Fraţilor, eu sunt prost. Eu nu înţeleg nimic",
întâi de toate, aceasta ar fi o minciună, pentru că Dumnezeu mi-a dat anumite
înzestrări. Dumnezeu mi-a dat anumite talente. Ele există. Dacă eu spun că
nu există, această falsă umilinţă, care spune că nu există nici ceea ce există, este
o minciună, şi aceasta este atitudinea care I-a dus pe omul din pilda
Domnului Isus din Matei 25 să-şi îngroape talantul în pământ. „Apoi, eu n-
am destul. Eu sunt aşa de sărac. Hai să-l îngrop! Ce pot eu face cu asta?"
Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva. Dimpotrivă, aceasta este piedică în
calea lucrării lui Dumnezeu. Ce înseamnă umilinţă? Umilinţă înseamnă a te
vedea exact aşa cum eşti. Acesta e primul lucru pe care trebuie să-l ştim cu
privire la umilinţă. Când fad inventarul să spui: „Uite eu nu sunt mai bun de
atât, dar nu sunt nici mai puţin de atât Acesta sunt." Mă văd în lumină
adevărată. Acesta este primul element: să vezi şi câte ţi-a dat Dumnezeu bune
şi să vezi şi câte defecte sau slăbiciuni există în tine.
Dar umilinţă înseamnă ceva mai mult. Umilinţă înseamnă totală
dependenţă de Dumnezeu. Eu ştiu că Dumnezeu mi-a dat annmite daruri. Eu
ştiu că Dumnezeu mi-a dat inteligenţă, mi-a dat o minte clară, mi-a dat o
memorie bună. Şi eu ştiu că Dumnezeu mi-a dat darul de a explica şi
Dumnezeu mi-a dat şi posibilitatea să acumulez cunoştinţe. Dar eu mai ştiu
ceva: pot eu să am toate cunoştinţele, pot eu să am tot talentul de a face totul
limpede şi de 3 vă explica totul clar ca lacrima, dar dacă atund când mă urc
aici, la amvon, nu este Duhul lui Dumnezeu în mine, El e supărat, dacă El
zice: „Bine, dragul meu, vorbeşte tu!" şi dacă El nu acţionează, mi se pune un
nod în gât şi simt că vorbesc în gol. Şi tot ce vorbesc eu se loveşte ca de un
perete şi se loveşte de stâncă. Nimic nu pătrunde până la inimile voastre,
pentru că numai atund când El mă foloseşte şi numai atund când El lucrează
prin darurile pe care mi le-a dat, numai atunci se face lucrarea Lui. Aceasta se
numeşte totală dependenţă de Dumnezeu. Pavel a definit-o atund când a
spus: „Nu am nimic care să nu fi primit. Eu am daruri, am talente, spune
Pavel, dar toate mi le-a dat Dumnezeu." Şi pot eu să le folosesc cât vreau de
bine, dacă nu le foloseşte Dumnezeu, talentele pe care mi le-a dat nu
valorează doi bani. Numai atund când El lucrează prin mine, numai atund
este putere. Pe de o parte, umilinţă înseamnă: nu am nimic care să nu fi
primit şi nu pot nimic fără El. Pe de altă parte însă, umilinţă înseamnă şi ceea
148
r
❖Moise -încredere şi ascultare de Dumnezeu •>
ce spune Pavel: „Pot totul prin Cristos, care mă întăreşte." Nu pot nimic, nu
sunt nimic. Eu sunt slab, dar pot totul, pentru că Cristos trăieşte în mine şi El
lucrează. Umilinţa înseamnă să ştiu că sunt ceea ce sunt numai atund când El
mă foloseşte, când El lucrează. Aceasta este umilinţa. Şi Dumnezeu l-a
învăţat pe Moise partea întâi că el nu-i nimic, dar acum trebuia să-l înveţe şi
următoarea parte: „Moise, după ce ai învăţat că nu eşti nimic, acum vreau să
te învăţ că eşti totul când pun Eu mâna şi când simt Eu prezent. Acum vino,
Moise, că ai să fad minuni pe care nid un alt om de pe pământul acesta nu le-
a făcut niciodată şi nici nu le va face vreodată, până când va veni Fiul Meu pe
pământ. Moise, e adevărat că tu nu eşti nimic, dar vino, Moise, că vei vedea
acum ce minuni extraordinare vei face tu, pentru că acum Eu te trimit."
Aceasta este adevărata stare la care trebuie să ajungă credindosul.
In capitolul 4 din Exodul ne întâlnim cu o istorie tare dudată. Chiar astăzi
mi-a spus un elev de-al meu de la seminar că el n-a înţeles nidodată
întâmplarea aceasta şi când i-am explicat-o, a făcut ochii mari: „Vai, ce
frumoasâ-i!"
„In timpul călătoriei, intr-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a
întâlnit Domnul şi a vrut să-î omoare." Ce-o mai £i şi asta? Iată cum se explică
textul acesta. Moise ştia că este un semn de la Dumnezeu pentru poporul
Său, ca poporul să fie tăiat împrejur. Fiecare băiat trebuia să fie tăiat împrejur
la opt zile. Acesta a fost semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam.
Moise a avut un copil mic tocmai atund. I s-a născut un băiat. Poate a fost
doar cu câteva zile înainte de plecare. Nevastă-sa nu credea ce credea Moise,
şi nevestei sale nu i-a plăcut ideea aceasta să taie împrejur copilul. S-a dat cu
gura la el. Se pare că era tare bună de gură. Şi Moise, de acum blând, a spus:
„Hai să-i fac pe voie. De ce s-o cert?" I-a făcut pe voie soţiei într-un loc unde
el avea o poruncă fermă de la Dumnezeu. A călcat porunca lui Dumnezeu, ca
să-i facâ pe plac soţiei sale, ca să aibă pace în casă. Şi, într-o noapte, lui Moise
i-a fost râu- Nu ştim ce boală a fost, dar Moise a simţit că se duce. Ce-o fi? Qe
s-a întâmplat? Şi atunci Sefora a înţeles : „Am păcătuit!" „Sefora dragă/ dacă
nu tăiem copilul împrejur, Dumnezeu mă ia." Şi ea a luat o piatră ascuţită şi a
făcut ce trebuia să facă.
Fraţi şi surori, e o lecţie pe care atunci când eu am înţeles-o, eu ajn fost
copleşit. Dumnezeu a investit în omul acesta optzeci de ani de educaţie. L-a
format optzeci de ani, pentru ca prin el să elibereze poporul. Şi când era gata,
pentru o mică neascultare, putea să moară. Adică Dumnezeu i-a spus lui
Moise cam aşa: „Moise, să nu crezi că dacă am investit atâta în tine şi dacă
vreau să scot cu tine poporul din robie, nu pot să mă dispensez de tine. Să nu
crezi că nu pot ridica un altul. Să nu crezi că acum Eu nu Mă mai ating de
tine. O mică neascultare a ta, Moise, şi te-am lepădat. Să nu crezi că tu-ţi poţi
149
permite de acum orice, că Dumnezeu e îngăduitor, că Dumnezeu iartă." Era
Moise, omul cu care Dumnezeu era gata de a scoate poporul din robie. Era
Moise cu care Dumnezeu e gata să facă cele mai mari minuni din istorie. Şi
pentru o mică neascultare, Dumnezeu îi iese în cale să-l omoare. Ce atenţi
trebuie să fim noi, în viaţa noastră cu Dumnezeu, în cele mai mici detalii ale
vieţii noastre: în viaţa noastră familială, în viaţa noastră casnică, în relaţiile
noastre! Dacă un om ca apostolul Pavel poate să spună: „Fraţilor, eu mă port
aspru cu mine, ca nu cumva după ce am propovăduit altora, eu să fiu lăsat
afară şi lepădat." Şi e apostolul neamurilor! Acesta este omul care a fost ales
în mod special de Domnul Isus, ca să fie apostolul Lui, apostol la neamuri. Şi
el spune: „Fraţilor, tot timpul mă paşte această primejdie." Cu câtă grijă
trebuie să ne purtăm cu Dumnezeu! Şi, fratele meu, noi avem de-a face cu un
Dumnezeu sfânt, un foc mistuitor. Să avem grijă de curăţenia vieţii noastre!
Noi avem de-a face cu un Dumnezeu, pentru care ascultarea înseamnă mai
mult decât orice jertfe. Poţi să-I s pui: „Doamne, dar îţi dau casa mea." „Nu-Mi
trebuie! Vreau doar sa M-asculţi în lucrul acela mic pe care ţi-1 cer Eu!"
„Doamne, dar sunt gata să fac orice sacrificii pentru Tine!" „Nimic altceva
nu-Mi poate ajuta. Să asculţi porunca pe care ţi-o dau Eu acolo." Nu ştiu care
e porunca aceea specifică pe care ţi-o dă ţie Domnul. Dar poate chiar acum e
în viaţa ta o asemenea situaţie, în care Dumnezeu îţi
150
arată cu degetul: „Asta trebuie s-o fad. Lucrul acesta trebuie să-l
împlineşti. Şi Eu îţi cer ca acesta să-l împlineşti." „Doamne, dar fac asta şi
asta întâi. Nu-Mi trebuie nimic şi sunt gata să te ias, dacă nu faci ceea ce
Eu vreau să faci, pentru că pentru Mine un singur lucru contează: dacă eşti
gata să M-a seu Iţi pe Mine sau nu. Nu-Mi trebuie aiteeva decât să-Mi dai
ascultare, să Mă laşi pe Mine să-ţi călăuzesc viaţa aşa cum ştiu Eu."
Vreau să ne ocupăm puţin de fraza pe care i-o spune Moise lui Faraon,
Trecem acum la capitolul 5 din Exodul, de care vreau, de asemenea, să ne
ocupăm în seara aceasta. Cuvântul pe care î-1 spune Moise lui Faraon în
Numele Domnului este: „Lasă pe poporul Meu să plece! Dă-i libertate
poporului Meu!" Era un popor de sclavi, un popor care s-a format în Egipt
şi un popor care s-a născut în sclavie, oameni care nu au cunoscut
libertatea nidodată.
Noi suntem aceia care ne-am născut într-o lume de păcat şi care am
crescut ca robi ai păcatului. Noi am crescut în robie, şi ceea ce s-a făcut în
mod fizic cu poporul evreu, trebuie să se repete în mod spiritual cu noi.
Eliberarea din robia egipteană în Noul Testament este eliberarea din robia
păcatului. Dumnezeu ne vrea oameni liberi, liberi şi din punct de vedere
social şi politic, dar în primul rând liberi spiritual. Dumnezeu vrea ca toţi
copiii Lui să aibă demnitate interioară. După ce Dumnezeu a scos poporul
din Egipt, li Se adresează în Leviticul 26:13 şi le spune: „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, care v-am scos din
robie; Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să mergeţi cu
capul ridicat." Acelaşi iucru ni se aplică şi nouă. Dumnezeu ne-a dat
demnitatea de copii ai Lui, de prinţi ai cerului. Dumnezeu este Cel care ne
face să mergem cu capul ridicat. Noi suntem curaţi ca lacrima prin sângele
Domnului Isus. Noi am trecut din moarte la viaţă. Noi ştim că în ziua
judecăţii vom sta drept în faţa lui Dumnezeu şi nu ne vom mai teme de
mânia Lui, pentru că sângele Domnului Isus este ocrotirea şi curăţia
noastră. Noi avem această demnitate de a merge prin lume şi prin viaţă cu
capul ridicat. Noi, cum spune Pavel, suntem încă de pe acum mai muît
decât biruitori prin Acela care ne-a iubit şi care ne-a eliberat. Domnul
Isus, când a venit în Nazaret să le explice, să le facă cunoscut
concetăţenilor Săi cine este El de fapt, le-a dtit din cartea lui Isaia
următoarele cuvinte: „Duhul Domnului este peste Mine>>
*:*Moise - încredere şi ascultare de Dumnezeu *:*
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis sâ tăgăduiesc

pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi
orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de
îndurare al Domnului" (Luca 4:18).
Moi eram robi de război, eram cuceriţi de inamic, de Diavolul, şi Domnul
Isus a venit să ne vestească eliberarea. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă
va face liberi" (Ioan 8:32). Apoi în Ioan 14:6, El explică: „Eu sunt adevărul."
Veţi cunoaşte adevărul, adică II veţi cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, şi El vă
va face liberi. Şi dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi. Dacă tu-
L primeşti pe Domnul Isus în viaţa ta şi dacă-I dai Lui locul de stăpân, toate
lanţurile robiei tale cad. Şi dacă tu eşti copilul Iui Dumnezeu, Lai dat demult
viaţa ta, dar iarăşi te simţi încătuşat de vreun păcat, în seara aceasta, Domnul
Isus spune: „Eu iarăşi vreau să te eliberez, numai să Mă laşi pe Mine să scot
păcatul acela afară." Pentru că aici vine ce-i mai important, dragii mei.
Oamenii, de fapt, nu vor să fie eliberaţi. Ei nu vor să-L iase pe Dumnezeu să-i
elibereze. Şi aici vine ceva interesant.
Când Moise se duce la Faraon şi-i spune: „Lasă pe poporul Meu să
pleceJ", Faraon, împietrit de Dumnezeu - băgaţi de seamă, Dumnezeu îi
spune lui Moise: „Eu îi voi împietri inima" - Faraon se uită la Moise şi-i
spune: „Ha, vreţi trei zile de distracţii?! Va stă capul la năluci?! Uite, până
acum vă dădeam paie, ca să faceţi cărămizile, acum nu vă mai dau paie! \â
duceţi voi pe mirişti şi tăiaţi miriştile. Dar să faceţi aceeaşi normă de
cărămizi." O parte dintre cei care făceau cărămizi trebuia acum să meargă să
cosească paie şi ceilalţi să facă şi norma lor de cărămizi. Muncă din noapte
până în noapte sub cerul acela îngrozitor de torid, de cald al Egiptului. Să fad
din noapte până în noapte cărămizi şi să nu-ţi mai poţi face norma. Şi atunci
sunt chemaţi conducătorii şi sunt biciuiţi, bătuţi! Şi nu mai pot şi se duc şi se
plâng Ia Faraon, iar Faraon îi trimite înapoi. Moise, bietul, e îngrozit! Aştepta
afară când a intrat delegaţia evreilor. „Ei, ce-aţi făcut? - îi întreabă când ies ei
afară - Ce v-a spus Faraon?" „Să te vadă Dumnezeu/' Cum am zice noi, de
fapt, tradus ar fi cam aşa: „Să te bată Dumnezeu, că te-ai băgat în problema
asta! Cine ţi-a cerut să te bagi în problema asta? Din cauza ta ni s-a înrăutăţit
situaţia. Din cauză că te-ai băgat tu pentru n°i, uite ce s-a făcut!"
151
puteţi închipui ce era în inima Iui Moise atund? „Doamne, de ce

eşti aşa? Doamne, de ce Te porţi aşa cu mine? M-ai făcut de minune. Mi-ai
spus că prin mine eliberezi poporul. M-ai înduplecat şi m-am lăsat
înduplecat. De ce nu Te ţii de cuvânt? In loc să fie bine, e mai greu. Mă
blestemă oamenii." De ce le-a înrăutăţit Dumnezeu situaţia? Ştiţi de ce?
Este o explicaţie foarte bună!
Când s-a dus prima dată Moise la izraeliţi, izraeliţii i-au spus: „Uite ce
e, Moise, De bine, de râu, avem ce mânca aid. Cine ştie ce vom păţi noi în
pustia aceea! Să traversăm pustia...?! Cine ştie unde-i ţara aceea de care
spui tu? JFSnă una, alta va trebui să trecem J printr-o pustie enormă.
Murim de sete în pustia aceea. Nu ştim unde e ţara, şi drumu-i greu.
Moise, cât să trăim, şi aşa mizeri cum suntem, avem. Uite, Moise, vezi-ţi tu
de treburile tale şi pe noi lasă-ne aid!" Ştiţi de unde ştim asta? Din Exodul
capitolul 14, pentru că atund când sunt în faţa Mării Roşii, iarăşi vin la el
şi-i spun: „Nu ţi-am spus noi, când eram în Egipt, să ne laşi acolo? Lasă-ne,
domnule, în pace!" Asta era problema: oamenii aceştia nu voiau să iasă la
libertate. Nu îndrăzneau să iasă la libertate. Acceptau mai bine să trăiască
în sclavie. Şi Dumnezeu ştia asta şi trebuia să ie facă viaţa atât de
intolerabilă, atât de neagră, încât să urle şi să zică: „Mergem şi prin zece
pustii, numai să scăpăm de iadul acesta."
Nu-ţi dai seama de ce vine dezastru peste dezastru în viaţa ta? Nu-ţi
dai seama de ce te-a lovit Dumnezeu aşa în ultima vreme? , Pentru că ţi-ai
zis: „Aşa cum e viaţa, tot îmi merge bine. Şi-i bine şi în sclavia asta a
păcatului. Tot trăiesc." Dumnezeu vrea să-ţi facă viaţa aceasta de sclavie
intolerabilă. Numai atund când ai ajuns în adâncul cel mai mare, numai
atund vei fi în stare să strigi: „Doamne, nu mai pot aici! Scapă-mă Tu!" Şi
dacă nu vrei să ieşi la libertatea pe care ţi-o oferă, vei merge din rău în mai
rău.
Eu am avut trei acddente de automobil într-un singur an, înainte de a
mă întoarce la Domnul, Şi toate trei puteau să fie mortale. Şi din toate trei
am scăpat ca printr-o minune. Oamenii s-au mirat. Dumnezeu a vrut să-mi
arate unde sunt, să mă trezească. Eu nu ştiu cum se poartă El cu tine, eu nu
ştiu ce semrt îţi dă, dar sa ştii că Diavolul îţi va mări norma, norma de
cărămizi, până când îţi va face viaţa intolerabilă. Atunci când nu vei mai
putea, atund când viaţa ta de robie va fi atât de amară, încât vei urla în ea,
abia atund vei fi gata să te întorci la Dumnezeu. Vrei sa
aştepţi până atund? Fii înţelept şi nu stârni mânia lui Dumnezeu gpg atunci.
Poţi să te întord la El acum. De ce să te întorci la Pumnezeu numai atunci
când este absolut intolerabil iadul vieţii tale? Acum când El îţi oferă
libertatea şi viaţa, poţi s-o primeşti! Lui Faraon, stăpânul tău, când îi spui că
152
❖Moise - încredere şi ascultare de Dumnezeu ❖
vrei libertate, îţi spune: „Ia ascultă, nu umbla după nâlud!" Asta e în versetul 9
din Exodul 5.
în vremea aceea, dacă un popor bătea pe alt popor, credinţa era asta: ESi,
uite, dumnezeul poporului ăstuia a fost mai tare decât dumnezeul celuilalt
popor şi l-a bătut. De aceea poporul acesta l-a bătut pe celalalt. Bătălia se dă
întâi între zei. Şi când s-a câştigat bătălia de către un zeu, poporul lui câştigă
bătălia. Şi Faraon avea şi această credinţă, dar Faraon avea o credinţă şi mai
dudată. Faraon se considera el însuşi zeu. în Egipt, Faraon era divinizat. Se
credea că el a fost născut de către un zeu, că ei era fiul unui zeu. Şi toată ţara
era stăpânită de el. Toţi oamenii din Egipt erau sclavii lui Faraon. Toţi
munceau pentru Faraon şi i se închinau lui Faraon. Şi tocmai în vremea aceea,
când vine Moise, Faraon câştigase nişte bătălii extraordinare. Bătuse mai
multe popoare. Asta dovedea ce zeu grozav era el. Şi vine Moise şi spune;
„Domnule Faraon, uite, mie mi s-a arătat Dumnezeul evreilor." „Ce? Cine-i
Acela?" „Făi, lehova." „Cum? Şi sclavii ăia au Dumnezeu? Poporul ăla
prăpădit care-mi face mie cărămizile are şi el un Dumnezeu? Ia ascultă, eu
ana auzit de mulţi dumnezei, dar de ăsta n-am mai auzit! Slab Dumnezeu
trebuie să mai fie ăsta dacă poporul lui este în robie! De fapt, să ştiţi,
Dumnezeul ăsta e o nălucă. Numai eu sunt o realitate. Alta nu mai există.
Toate sunt nălud. Ia nu mai umblaţi după nălud!"
Oare Faraon de astăzi nu ne spune exact lucrul acesta când este vorba de
Dumnezeu? Făi, Dumnezeu e o închipuire a oamenilor! Dumnezeu nu e
altceva decât o nălucă a închipuirii omeneşti. Nu există, domnule, decât
realitatea aceasta concretă! Nu există decât materie! Noi avem puterea!
Dumnezeu? O nălucă. Nu mai umblaţi după nălud, domnilor! Trăiţi cu
pidoarele pe pământ! Trăiţi viaţa aceasta, bună, rea, cum e; nu mai umblaţi
după nălud! Vedeţi, asta nu se întâmplă numai azi, şi în Noul Testament ideea
aceasta este Prezentă. Când apostolul Pavel se duce la Atena şi predică acolo,
oamenii îl ascultă până când Pavel ajunge la problema învierii. "Cum?
înviere? O altă viaţă? Ia, ascultă, domnule, n-avem vreme să ascultăm
asemenea baliverne! Despre asta altădată, dar acum n-avem vreme!" Şi au
plecat. Nu l-au mai ascultat. (Faptele Apostolilor 17.)
In Faptele Apostolilor 25:19, îl vedem pe Festus explicându-i lui Agripa:
„A, e o problemă de asta evreiască! E chestia cu un Isus, pe care L-au ucis
evreii şi Pavel ăsta zice că e viu." Şi după ce i se dă lui Pavel cuvântul să se
apere, Festus îi spune în Fapte 26:24: „Pavele, Pavele, multa ta ştiinţă te-a
înnebunit. Eşti nebun, Pavele! Adică umbli după năluci, Pavele. Sunt
închipuiri ale tale, că acest Isus e viu, că S-a arătat. Ai înnebunit, Pavele!" De
atunci şi până astăzi aşa spune lumea: „Nu umblaţi după aceste năluci!"
Faraon a spus că Dumnezeu e o nălucă. Faraon a trebuit să ajungă între
153
•î*Oameni mari din Vechiul Testament •>
cei doi pereţi ai apelor din mare, să vadă, dintr-o dată, cum pereţii aceia se
răstoarnă, ca să înţeleagă că Dumnezeu nu e o nălucă, că Dumnezeu e o
realitate. Toate minunile pe care le-a făcut Moise, el nu le-a acceptat. Chiar şi
atunci când a acceptat: „Domnule, aici e degetul lui Dumnezeu", şi pe aceea
puţin mai târziu a respins-o. „N-o accept!" Oricâte dovezi i s-au dat despre
existenţa lui Dumnezeu, le-a respins. A trebuit să şe convingă pe fundul
Mării Roşii.
Vrei şi tu să aştepţi până când vei ajunge pe fundul mării, când va fi prea
târziu să te convingi că Dumnezeu nu e o nălucă? Dumnezeu ţi-a dat o
sumedenie de dovezi. Dumnezeu te-a cercetat şi te cercetează mereu şi-ţi dă
semne. Nu-L respinge! Nu te împietri! Dumnezeu te vrea, Dumnezeu te
doreşte. Dar Dumnezeu nu te vrea cu sila. El te vrea în libertate. El te vrea de
bunăvoie.
In seara aceasta, ţi-a fost pus în faţă exemplul acestui om, Faraon, care nu
a vrut să accepte nici o dovadă. Şi, repet, au fost cele mai mari minuni care s-
au făcut vreodată în istorie, afară de minunile Domnului Isus. Dar Faraon le-
a respins una câte una.
S-ar putea ca viaţa ta să fie tot aşa ca a lui Faraon: să respingi dragostea
lui Dumnezeu zi de zi, viaţa întreagă. Tu poţi să fii un Faraon sau un Moise,
pentru că, prin Moise, Dumnezeu îţi spune: „Iată Eu vă pun în faţă viaţa şi
moartea, binele şi rău. Alege viaţa şi vei trăi!"
în seara aceasta, Dumnezeu îţi face oferta aceasta ca să lucreze prin tine şi
să te lucreze şi pe tine pentru ceruri, cum l-a lucrat pe Moise.
Şi vreau încă un cuvânt pentru fraţii noştri. Cu toate că Moise era alesul
lui Dumnezeu şi cu toate că Dumnezeu a investit atât în el, pentru un singur
păcat, Dumnezeu era gata să-i curme viaţa. Nu vă" jucaţi cu păcatul!
Şi mai e ceva ce vreau să vă amintesc din textul din seara aceasta. Moise ar
fi putut să meargă singur la Faraon şi la poporul său. Dumnezeu, dacă el ar fi
acceptat, i-ar fi deschis lui gura, i-ar fi dat lui un grai liber, dar Moise n-a
crezut. Şi atunci Dumnezeu i-a spus: „Bine, ţi-1 dau pe fratele tău, să
vorbească el pentru tine, să împărţi cu el drumul acesta." Ce frumos ar fi fost
dacă Moise mergea altfel. Câte necazuri i-a produs Aaron! Aaron a fost cel
care a făcut viţelul de aur, care a dus poporul din nou în idolatrie. Aaron a
produs revoltă, a stârnit revoltă în pustie împotriva lui Moise. Şi Dumnezeu
cred că i-a spus de multe ori: „Moise, aş fi putut face totul prin gura ta, dar tu
n-ai vrut! Tu ai cerut ajutor, atunci când n-ai crezut că Eu îţi pot dezlega
gura."
Vom vedea în continuare cât de aspru e pedepsit Moise pentru asemenea
neîncredere în Dumnezeu. Viaţa cu Dumnezeu este o viaţă care ne cere, întâi
de toate, încredere totală în El. El este154
Cel care ne-a făcut, care ne-a creat. El
❖Moise - încredere şi ascultare de Dumnezeu ❖
poate totul. De aceea noi trebuie să-I dăm încrederea noastră absolută. Şi
trebuie să fie o viaţă de ascultare totală, pentru că El pedepseşte neascultarea
mai greu decât orice, mai aspru decât orice.
Fratele meu, cercetează-te în lumina acestor cuvinte! Te încrezi tu
totalmente în Domnul? îi dai tu ascultare Domnului în viaţa de fiecare zi? In
familia ta, nu cumva laşi după ceilalţi acolo unde Dumnezeu îţi spune să fii
adevărat şi sfânt şi curat? Nu cumva faci compromisuri numai de dragul
păcii, când Dumnezeu îţi cere să fii corect? Bun, dar categoric când e vorba de
păcat. Cu duhul blândeţii, dar intransigent când ţi se cere ceea ce nu e după
voia lui Dumnezeu. în serviciul tău, în relaţiile tale cu prietenii, este această
curăţie pe care Şi-o doreşte Dumnezeu? Este această ascultare de Cuvântul lui
Dumnezeu, pe care o doreşte El, pe care o cere El? Ţine minte ceea ce ai auzit
în seara aceasta: că pe Moise, pentru o mică neascultare, Dumnezeu era gata
să-l omoare, chiar înainte de a începe cu el lucrarea aceasta măreaţă. Şi ţine
minte că şi apostolul Pavel spune: „Fraţilor, eu mă port aspru cu mine, ca nu
cumva să fiu lăsat afară, după ce eu am vorbit atâta altora, după ce i-am ajutat
155
pe alţii să vină la mântuire." Sâ păşim cu grijă cu Dumnezeul nostru!
încredere totală, da, dar şi ascultare totală! Bucurie, pentru că ştim că în El
putem totul, dar sfială, pentru că El este un tată, care îi pedepseşte pe cei pe
care îi iubeşte.
Alege bine şi urmează-L, ascultându-L pe Domnul cu credindoşie în toate.
Amin.
Blândeţea lui Moise
Text biblic: Numeri 12:1-3
Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise, din pricina femeii

etiopiene pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiana. Şi
au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi
prin noi?" Şi Domnul a auzit-o.
Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa
pământului.
Numeri 12:1-3
Cei care cunosc viaţa Iui Moise în amănunţime au aici o dificultate. Le

este foarte greu să creadă versetul acesta {v. 3), pentru că ei ştiu că Moise,
odată în tinereţe, când s-a aprins de mânie, I-a lovit pe un egiptean şi l-a lăsat
mort Moise şi-a ieşit de foarte multe ori din fire. Şi cea mai ilustrativa ocazie
este aceea, când venind de pe munte cu tablele Legii şi văzând rătădrea
poporului, a luat tablele încredinţate lui de Dumnezeu şi le-a trântit la
pământ, Ie-a spart. Să dai în cap unui om şi sâ trânteşti tablele date (ie de
Dumnezeu, nu prea sună a blândeţe!
Sunt două motive pentru care noi nu înţelegem textul acesta. Unul este
pentru că noi nu avem o noţiune clară despre ce este blândeţea. Noi avem
impresia că blândeţe înseamnă slăbiciune. Ni Se pare că a fi blând înseamnă a
fi un om fără şira spinării, un om care se lasă dus de nas de alţii, un om
stăpânit de alţii. Noi nu yedern cum se poate împăca energia clocotitoare cu
blândeţea.
156
Pentru noi, după înţelegerea noastră, aceste lucruri - energie extraordinară,

putere, vigoare, activitate, dinamism - nu se pot împăca cu blândeţea.
Blândeţe, după părerea noastră, este lipsa acestora. Vom vedea însă că
adevărata blândeţe le are pe toate acestea: vigoarea, dinamismul, acţiunea.
Dar mai este un motiv pentru care textul acesta ne este nouă neînţeles, şi
anume un motiv mult mai simpiu: Noi aplicăm versetul acesta Ia toată viaţa
lui Moise. Moise, când era în Egipt, nu era blând. Sigur că nu era blând
atunci. Versetul acesta nu se aplică la perioada aceea din viaţa lui Moise.
Moise a fost în atelierul lui Dumnezeu optzeci de ani. Şi optzeci de ani
Dumnezeu l-a tot lucrat şi l-a tot modelat până când a fost potrivit pentru El.
Data trecută am mai văzut încă o şlefuire pe care i-a făcut-o Dumnezeu,
chiar şi după ce l-a luat în slujbă. Astăzi vom mai vedea una care îl va face pe
Moise într-adevăr să fie blând. Moise a devenit foarte blând, cel mai blând
om de pe faţa pământului. Când sora şi fratele lui au început să vorbească
împotriva lui şi căutau să-l detroneze, Moise a fost blând, cel mai blând om
de pe faţa pământului. Dar cu patruzed de ani înainte şi chiar cu câteva luni
înainte, Moise încă nu era omul acesta blând. S-a întâmplat ceva în viaţa lui,
care l-a făcut să devină cel mai blând om de pe faţa pământului. Vom analiza
acest eveniment şi vom scoate mari învăţăminte pentru viaţa noastră din
acest eveniment.
Dar deocamdată aş vrea să definim mai clar ce înseamnă oin blând, ce
înseamnă a fi blând. Pe tot parcursul acestei expuneri, eu vă voi spune de
fapt că blândeţea are două caracteristid. A fi blând înseamnă a avea stăpânire
de sine şi a avea renunţare ia sine. Acestea două sunt trăsăturile
fundamentale ale blândeţii: stăpânirea de sine şi renunţarea la sine.
Vom lua prima dintre aceste două trăsături ale blândeţii: stăpânirea de
sine. Să plecăm de la un animal sălbatic. Dacă este ceva în lumea aceasta care
nu e blând, este animalul sălbatic. Lup, cal, bivol, ce vreţi. Imaginaţi-vă un
animal sălbatic. Animal sălbatic înseamnă animal stăpânit de propriile sale
instincte primare, un animal care umblă după pornirile lui nestăpânite,
neîmblânzite. Şi oamenii au învăţat arta îmblânzirii animalelor sălbatice. Ce
înseamnă a îmblânzi un animal sălbatic? Dacă înţelegem ce înseamnă a
îmblânzi un animal sălbatic, vom înţelege prima? trăsătură a blândeţii. Aid
este vorba de îmblânzire.
Să luăm un cal sălbatic. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiţi cum se
îmblânzeşte un cal sălbatic. Un om viteaz, un om care ştie călări, se urcă pe
spatele acestui cal şi calul se zbate ore în şir să-l trântească pe omul acesta. Şi
dacă nu reuşeşte, la un moment dat, voinţa calului se frânge. Renunţă şi
acceptă stăpânirea omului, pupă ce şi-a dat seama că nu poate nicicum să-l
trântească şi fuge la galop poate el, la un moment dat ajunge la concluzia:
157
„Nu se poate! Acesta mi-e stăpân." S-a frânt voinţa şi acceptă voinţa noului
său stăpân. Şi calul, din momentul acela, nu mai este sălbatic. Calul acela este
un cal îmblânzit, un cal cu care stăpânul lui cel nou face tot ce vrea el.
Ce a însemnat să îmblânzeşti calul? A îmblânzi un cal înseamnă a-1 face
să accepte un stăpân. Rimă atunci stăpân a fost instinctul lui, furia lui, mânia
lui, iuţimea lui, sălbăticia lui, răutatea lui. Dintr-o dată el acceptă un alt
stăpân. Ceea ce este extraordinar de interesant aid este că acest cal, care până
atunci nu se putea stăpâni pe sine, d era stăpânit de instinctele lui, din
momentul în care acceptă un alt stăpân, şi el se poate stăpâni. De acum e
blând. De acum se poate juca şi un copilaş cu el. El ştie acum să-şi
stăpânească instinctele. Ciudat! Când a renunţat la propria stăpânire asupra
sa, când a acceptat stăpânirea altuia, atunci dintr-o dată constată că-şi poate
stăpâni propriile lui porniri. El se poate stăpâni numai atunci când a acceptat
să-I stăpânească alţii.
Aid avem o lecţie care nu ştiu cum aş putea să vă fac să o înţelegeţi mai
bine. Atâta vreme cât vrem să fim stăpâni pe noi înşine, atâta vreme cât nu
acceptăm altâ stăpânire şi voia altuia asupra noastră, nid noi nu ne putem
stăpâni. Suntem stăpâniţi de patimile noastre, poftele noastre şi mai ales de
firea noastră iute şi mânioasă. Odată muşcăm! Odată lovim! Odată ne ieşim
din pepeni! De ce? Pentru că sunt eu stăpân! Nu-i adevărat! Nu sunt stăpân.
Eu sunt sclavul pornirilor mele. Omul devine stăpân peste ieşirile şi peste
pornirile sale în momentul în care II acceptă pe Dumnezeu ca stăpân. Abia
atunci când eu accept voia lui dumnezeu în viaţa mea, când voia mea se
frânge şi când spun: „Nu CUiri vreau eu, d cum vrei Tu!", atund se întâmpla
minunea. Când atn acceptat stăpânirea lui Dumnezeu asupra mea, încep să
simt că P°t să-mi controlez pornirile.
Vreau să vă ilustrez lucrul acesta din viaţa Domnului Isus.
Domnul Isus este Cel care a spus: „învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând."
Ce înseamnă „blând"? Blând înseamnă, întâi de toate, stăpân pe sine. Dar
cum începe Domnul Isus? Domnul Isus, când vine în lume El spune: „Vin să
fac voia Ta, Dumnezeule!" {Evrei 10). în Ioan 6:38 ni se spune: Eu am venit pe
pământ „să fac nu voia Mea, d voia Celui ce M-a trimis". Şi în Ghetsimani,
acolo unde toate impulsurile trupului Lui se răscoală şi zic: „Asta nu! Crucea
nu!", El nu încearcă să-Şi stăpânească trupul şi să se bată cu pornirile Lui. El
spune: „Tată, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu." El acceptă stăpânirea Tatălui
asupra Sa. De aceea, Domnul Isus a fost aşa de blând, adică atât de stăpân pe
Sine. Oricine L-a lovit, oridne L-a insultat, oridne L-a jignit, El a răbdat totul
cu blândeţe, cu calm, cu stăpânire de Sine. De ce? Pentru că El a acceptat voia
Altuia asupra Sa. „Eu nu fac nimic de la Mine. Eu fac totul de la Tatăl Meu.
158
•> Blândeţea lui Moise •>
Numai ce-Mi arata El, numai cum vrea El, aceea fac. El este stăpân aid. Eu
sunt blând şi smerit. Aceasta înseamnă că Eu am acceptat voia Tatălui, L-am
acceptat pe El Stăpân în viaţa Mea. Şi de aceea Eu sunt stăpân pe pornirile
Mele. Sunt blând, pentru că accept voia Tatălui şi nu voia Mea proprie."
Cât este de important, dragii mei, să fii stăpân pe tine însuţi! Proverbe
16:32: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este
stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât dne cucereşte cetăţi," Auziţi? Cine
este stăpân pe sine, pe mânia sa, pe sinea sa, pe pornirile sale este mai de
valoare decât unul care cucereşte cetăţi, adică unul care stăpâneşte peste alţii.
Cel care stăpâneşte peste alţii nu are valoare. Valoare are acela care a învăţat
sa se stăpânească pe sine, care ştie să-şi ţină în frâu toate pornirile lui. Dar
ideea care vreau să rămână în mintea dumneavoastră foarte bine agăţată acolo
este aceasta că numai atund când accepţi să te stăpânească Dumnezeu, numai
atund când îţi frângi voinţa proprie şi renunţi la stăpânirea proprie, numai
atund ajungi să poţi fi stăpân pe tine. Aceasta parcă este o contradicţie în
termeni, un paradox, dar în Biblie sunt foarte multe asemenea lucruri, care,
după raţiunea noastră, parcă sunt contraziceri. Cum să ajung stăpân pe mine
când eu de fapt trebuie să renunţ la mine? Aceasta este practic o lege
spirituală. Dacă vrei să fii stăpân pe tine, trebuie să renunţi la tine, trebuie să
te dăruieşti total lui Dumnezeu.
Şi acum haideţi să ilustrăm aceasta în viaţa lui Moise, pentru că
159
❖Blândeţea lui Moise ❖
noi fl studiem pe Moise. Haideţi să vedeţi cum exact lucrul acesta ge
întâmplă în viaţa lui Moise, cum el devine cel mai blând om din lume.
întâmplarea o găsim în Exodul 32,33 şi 34. S-a întâmplat ceva îngrozitor, ceva
teribil, ceva monstruos. Moise se găseşte pe munte. A stat patruzeci de zile pe
Muntele Sinai. Acolo a primit din mâna [ ui Dumnezeu tablele Legii, două
table de piatră. In timpul acesta, oamenii de jos şi-au pierdut răbdarea şi au
zis către Aaron: „Uite, Moise aceasta, care ne-a scos din robie, s-a dus şi nu
mai vine. Cine ştie unde s-o fi dus? O fi pierit pe acolo pe undeva. Noi nu-1
mai aşteptăm! Şi Dumnezeul acesta nevăzut noi nu ştim cum e. Noi, în Egipt
am văzut atâţia dumnezei, dar aveau chip! Moise ne învaţă despre un
Dumnezeu pe care nu-L poţi vedea. Noi asta n-o putem accepta. Uite, Aaron,
unu şi cu unu fac doi, fă-ne şi nouă un dumnezeu pe care să-l vedem, să ştim
la ce ne închinăm."
Şi Aaron le răspunde: „Foarte bine, veniţi şi aduceţi toate inelele, toţi
cerceii voştri, totul, şi eu ’râ voi face un dumnezeu." Şi le-a făcut un viţel de
toată frumuseţea, „Poftim, acesta-i dumnezeul vostru! închinaţi-vă!" Şi e
dans, şi muzică, şi voioşie. „Avem şi noi un dumnezeu!"
Vine Moise de pe munte şi aude muzică, şi voioşie, şi petreceri. Şi vede
dezmăţul. Aid se întâmplă iarăşi doua lucruri dudate. întâi Moise, înfuriat,
indignat, ia tablele Legii, pe care i le dăduse Dumnezeu, şi le zdrobeşte de
stâncă. Un lucru teribil. Moise încă era iute. Şi mai face încă ceva. îşi ia sabia
şi mai ia câţiva oameni cu el: „Haideţi să facem ordine!" Şi au început
măcelărirea poporului şi au tăiat trei mii de oameni. Apoi s-a aşezat noaptea
peste vaiete, peste jalea poporului şi peste mânia Iui Moise. Totdeauna este
bine să laşi executarea unei mânii pe a doua zi, dar el n-a lăsat-o.
Abia a doua zi a înţeles Moise ce ar fi trebuit să facă. „A doua zi, Moise a
zis poporului: «Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la
Domnul; poate că vot căpăta iertare pentru păcatul vostru.»" Dintr-o dată
Moise devine mijlodtor pentru popor. In loc să mai fie înfuriat, în loc să mai
fie mânios, se gândeşte la iertare. Ce s-o fi întâmplat cu Moise în noaptea
aceea? Nu ştim! Dar destul că urmează două versete care sunt printre cele mai
tulburătoare şi mai profunde din Vechiul Testament. „Moise s-a întors la
Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut
un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din
cartea Ta, pe care ai scris-o!»"
Vâ daţi seama ce a spus Moise aid? Moise se pune pe sine între popor şi
Dumnezeu. Se face mijlodtor cu propria sa viaţă. „Doamne, îa-mă pe mine şi
pedepseşte-mă! Şterge-mă din cartea Ta! Dar vreau să ierţi poporul acesta.
Înţelegi, Doamne, pentru iertarea lor renunţ la veşnicia mea. Şterge-mă din
160
❖Blândeţea lui Moise *>
cartea Ta!" Moise se oferă pe sine pentru păcatul poporului său.
Se mai întâmplă ceva. Ne este povestit în capitolul 33. Moise trăieşte o
nouă intimitate cu Dumnezeu. Moise vrea să-L cunoască pe Dumnezeul
absolut în mod personal. „«Acum dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-
mi căile Tale; atund Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi
gândeşte-Te că neamul acesta este poporul Tau!» Domnul i-a răspuns: «Voi
merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.» Moise i-a zis: «Dacă nu mergi
Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat
trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tau? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi
când prin aceasta vom fi deosebiţi eu şi poporul Tău de toate popoarele de pe
faţa pământului?» Domnul i-a zis lui Moise: «Voi face şi ceea ce-Mi ceri
acum, căd ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!» Moise a zis:
«Arată-mi slava Ta!» Domnul a răspuns: «Voi face să treacă pe dinaintea ta
toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă
îndur de cine vreau să Mă îndur şi am miiă de dne vreau să am miiă!»
Domnul a zis: «Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă
şi să trăiască!» Domnul a zis: «Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi
când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu
mâna Mea până voi trece. Iar când îmi voi trage mâna la o parte de Ia tine, Mă
vei vedea pe dinapoi, dar faţa Mea nu se poate vedea.»"
Avem aid o descriere simbolică a unei experienţe de o intimitate cu
Dumnezeu cum nu a mai avut un alt om în Vechiul Testament,
o apropiere extraordinară a acestui om de Dumnezeu. A văzut slava lui
Dumnezeu, a văzut toată frumuseţea lui Dumnezeu. Aşa ne spune
Dumnezeu. Şi atunci, prin experienţa aceasta, Moise înţelege că el nu trebuie
să-şi mai fie stăpân. Acum, după această experienţă de apropiere de
Dumnezeu, Moise se roagă rugădunea fundamentală, rugăciunea esenţială. O
găsim în capitolul 34:9: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog
să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este în adevăr un popor
încăpăţânat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea
Ta!" Aid este esenţa. Poporul acesta este încăpăţânat, adică poporul acesta
vrea să-şi fie el stăpân, să meargă cum vrea el. Şi, dintr-o dată, Moise se
include pe sine între ei. „Iartă-ne însă păcatele şi fărădelegile. Şi eu sunt din
poporul acesta. Şi acum îţi cer, Doamne, lucrul pe care acum abia l-am
înţeles: Ia-ne în stăpânirea Ta, să nu ne mai fim noi stăpâni, sâ nu ne mai
controlăm noi, să nu ne mai guvernăm noi. Fii-ne Tu stăpân! Ia-ne fiinţele
noastre în stăpânirea Ta!"
Daţi-mi voie să vă spun că aceasta este îmblânzirea lui Moise. Aici Moise
îşi frânge voinţa cu adevărat. Aici Moise acceptă stăpânirea lui Dumnezeu.
161
„Fii Tu Stăpân, Doamne! Fână acum mi-am fost eu stăpân. De aici înainte Tu
comanzi." Aceasta este blândeţea sau mai bine zis de aici izvorăşte blândeţea,
de aid pleacă blândeţea: din locul unde se frânge voinţa mea şi de unde spun:
„Doamne, Tu eşti Stăpân. Pune-mi frâul şi condu-mă Tu! De acum accept
călăuzirea Ta, dirijarea Ta."
Fratele meu, până când nu ajungi aid, la această experienţă, unde vezi că
tot necazul în viaţa ta, toată tragedia a fost în faptul că încă îţi erai propriul
stăpân, până când nu ajungi să-ţi frângi voinţa înaintea Lui, să spui: „Cu
adevărat, Doamne, Tu eşti stăpân! Ia-mă în stăpânirea Ta!", până atund nu
eşti blând. Dar până atund nu eşti stăpân nici pe pornirile tale. Aceasta
înseamnă că nu eşti blând. Eşti iute! Eşti mânios, gata să-ţi sară ţandăra la
orice atingere! Eşti jignit imediat cum te-a atins cineva! Imediat ce te-a călcat
pe bătătură dneva, sari ca ars! încă nu eşti blând pentru că încă nu ai acceptat
să fie Domnul Stăpânul tău. încă vrei să-ţi fii propriul stăpân.
Frateie meu, experienţa aceasta trebuie să o ai odată, într-un mod absolut
categoric, când te frângi absolut în faţa Domnului. Dar experienţa aceasta
reîrmoieşte-o în fiecare dimineaţă. în fiecare dimineaţă, când te scoli, trebuie
să-ţi răstigneşti voinţa ta. Zi: «Doamne, în fiinţa mea am destuie slăbiauni.
Controlează-mi Tu pornirile, dirijează-mi Tu gândurile şi ieşirile mele!"
Când îl accepţi pe Dumnezeu ca stăpân, când Duhul lui Dumnezeu lucrează
în ta, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare... Şi
ultima roadă, înfrânarea poftelor, în limba greacă, este ttikrateia. Enkrateia
înseamnă „stăpânirea de sine". Aceasta este
162
•î*Oameni mari din Vechiul Testament •>
lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta. Când îi laşi Lui cale liberă, El îţi dă ca
dar această stăpânire de sine.
în al doilea rând, am spus că blând înseamnă omul care renunţă la sine
pentru alţii. Aid pornim direct de la Moise. Am atit versetul acela tulburător
din Exodul 32:32. „Doamne, dacă nu îi ierţi, şterge-mă şi pe mine din cartea
vieţii!" Moise este gata să renunţe la veşnida sa pentru mântuirea poporului
său. Un singur om a mai fost în stare să zică lucrul acesta între oamenii
muritori ca noi. Acela a fost apostolul Pavel, care a spus: „Fraţilor, eu sunt
gata să fiu anatema, adică blestemat numai ca să se mântuiască poporul
Israel." Aceasta înseamnă să iubeşti: să renunţi ta tine însuţi în favoarea
altora.
în Numeri 11:29 ni se povesteşte un lucru interesant. Doi oameni din
tabără au primit darul prorodei ca şi Moise, considerat profet. Şi a venit
Iosua, care era cel mai apropiat ucenic al lui Moise: „Domnule Moise, să nu-i
laşi! Au apărut încă doi profeţi ca tine. Opreşte-i!" „Iosua dragă, eşti gelos
pentru mine, aşa-i? N-ai vrea să mai fie alt profet, d să fiu numai eu. O, cum
aş dori eu ca tot poporul lui Dumnezeu să fie profeţi, toţi!"
Vai, cum am vrea noi, numai noi! Cum se ridică altcineva să facă ceva,
cum îi dăm în cap! Cu durere o spun, sunt multe adunări ale copiilor lui
Dumnezeu în ţara aceasta, unde nu se pot forma tinerii, pentru că nu-i lasă
bătrânii. Cum se ridică unul, cum se uita urât celălalt: „Acesta vrea să-mi ia
locul! Dacă-J las, mâine-poimâine mă dă deoparte. Şi de ce să mă dea el
deoparte?" Şi vedem oameni trecuţi, care nu mai pot face nimic, dar ar vrea să
moară acolo, fiindcă nu vor să lase locul altora! Nu cumva să renunţe ei la
slujba aceea.
Omul blând, Moise, este gata acum să se dea deoparte şi să facă loc altora.
A treia întâmplare unde vedem blândeţea lui Moise este întâmplarea din
Numeri 12. însăşi sora lui Moise, Maria, şi însuşi fratele lui, Aaron, s-au
apucat de cârtit împotriva lui şi de vorbit de rău. Nu era numai problema că a
luat o femeie etiopiană, acesta era pretextul. Cuvântul mai încolo arată, de
fapt, care era necazul lor. „Da' ce, Dumnezeu numai prin el vorbeşte? Da' ce,
noi nu putem fi conducători? Numai el poate fi conducător?" Poziţia lui
Moise era atacată.
Aş vrea aid să fac o paranteză şi sâ vă vorbesc despre primejdia
163
r *•* Oameni mari din Vechiul Testament *>
de a vorbi de rău pe robii Domnului. Feriţi-vă de păcatul acesta! Ruga ţi'vă

pentru lucrătorii din via Domnului, sprijini ţi-i în rugăciune! Dacă vedeţi un
defect în viaţa lor, ruga ţi-vă pentru ei! Căutaţi cu dragostea care acoperă o
sumedenie de păcate să vindecaţi pe omul acela. Dar să nu cădeţi în păcatul
Măriei şi al lui Aaron, păcat teribil, pedepsit cu atâta severitate de Dumnezeu.
Revolta Măriei o costă lepra. Fraţilor, fiţi atenţi pe terenul acesta! jvju vă
legaţi de unşii Domnului! Respectaţi-i! Şi încă o dată, sprijiniţi-i în
rugăciune! Oricât ar fi el de slab, oricât ar fi el cu defecte, căutaţi să-i vedeţi
părţile bune, şi părţile rele duceţi-le pe genunchi în faţa Domnului şi topiţi-
vă în rugăciune pentru el, fiindcă e unsul Domnului, e robul Domnului, e
chematul Lui. Aceasta nu o spun cu privire la mine. Aceasta o spun cu privire
la toţi cei chemaţi să facă lucrarea lui Dumnezeu.
Blândeţea lui Moise, şi în cazul acesta, se manifestă în mijlocirea lui
pentru Maria. „Doamne, Te rog, Te implor, vindec-o!" „Bine, Moise, dar ea ţi-
a atacat poziţia. Ea te-a jignit, ea te-a vorbit de rău, ea a făcut atmosferă
proastă în popor, a stricat o sumedenie de lucruri." Dar Moise era blând,
foarte blând, mai blând ca orice om, pentru că în loc să ceară: „Doamne,
loveşte-o!", zice: „Doamne, vindec-o!" „Poftim, Maria, poftim, Aaron! Vreţi să
ştiţi ce fac? Poftiţi! Dacă Dumnezeu vă alege pe voi, haideţi! Haideţi să
mergem la Cortul întâlnirii toţi trei. Dacă Dumnezeu vă vrea pe voi, eu mă
dau de-o parte."
Blândeţe înseamnă să renunţi la tine însuţi în favoarea altora, înseamnă
să nu te răzbuni pe cei ce-ţi fac rău, ci să te rogi pentru ei, să mijloceşti pentru
ei.
Iarăşi ne întoarcem la Domnul Isus, pentru eă Domnul Isus spune:
„învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima." Ce înseamnă să
fii blând? înseamnă să nu trăieşti pentru tine, ci să trăieşti pentru alţii. Şi nu
aceasta ne-o spune Domnul Isus? „Eu nu atn venit să-Mi slujesc Mie sau să-
Mi slujească Mie alţii, d Eu să slujesc. Ba mai mult, să-Mi dau viaţa ca
răscumpărare pentru mulţi. Eu am venit să vindec bube, să satur flămânzi, să
deschid ochii. Am venit ca aceia pe care i-am vindecai să-i las să strige:
«Răstigneşte-L!» Şi când Mă răstignesc, Eu spun: «Tată, iartă-i, că nu ştiu ce
fac! lată, toate păcatele lor pune-le aici pe Mine, pentru că Eu am venit nu ca
să Mi se slujească, a Eu să slujesc şi să-Mi dau viaţa pentru ei.»"
164
❖Blândeţea lui Moise *>
Aceasta înseamnă blândeţea, aceasta înseamnă smerenia: să renunţi
totalmente la tine, să te dezbraci de tine însuţi total şi să te dăruieşti altora.
Ştiţi care este a treia fericire? „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor
moşteni pământul." Rimâniui acesta era sub stăpânirea Celui rău, şi Domnul
Isus a venit sâ-1 cucerească. Ştiţi cum? Oferindu-Se să fie ucis. A venit să
cucerească pământul prin blândeţe. Putea să vină prin forţă, dar aceasta nu ar
fi fost o cucerire adevărată. „Eu cuceresc pământul prin blândeţe, adică vin şi
Mă ofer pe Mine să mor. Şi tot aşa voi cuceri fiecare inimă de pe pământ. Iată
Eu stau Ia uşă şi bat." Aceasta înseamnă blândeţe. Să fii Dumnezeu, să fii Cel
care a creat cosmosul, să fii Cel care I-a creat pe om, să fii Cel care a murit
pentru om şi totuşi sâ stai Ia uşă ca un străin, ca un om sărac şi să spui: „lată
Eu stau la uşă şi bat şi nu am să forţez. Intru numai dacă mi se deschide."
Aceasta este blândeţea. Şi Domnul Isus spune: „Eu cuceresc pământul,
cuceresc inimile de pe pământ cu blândeţe", blândeţe care înseamnă
sacrificiu de Sine, jertfire de Sine. Şi atunci El spune: „Ferice de cei blânzi,
căci ei vor stăpâni pământul"
A fi blând înseamnă a renunţa să stăpâneşti. A fi blând înseamnă a spune:
„Doamne, Tu eşti stăpân." Şi după aceea vine Domnul şi spune: „Dacă fad
aşa, vei fi stăpânul pământului." Cei care renunţă să stăpânească ajung
stăpânii tuturor lucrurilor. Aici este frumuseţea minunată a blândeţii. Se
începe prin absolută renunţare la totul şi se termină în stăpânire absolută.
Vom fi împreună moştenitori cu Cristos ai tuturor lucrurilor. De ce I s-a dat
Domnului Isus stăpânire peste toate? Pentru că S-a dezbrăcat de Sine şi S-a
făcut rob şi a ascultat până la moarte. De aceea, şi Dumnezeu L-a înălţat şi L-a
făcut stăpân peste toate. Aceasta este calea blândeţii, calea care se coboară
până în adâncuri şi renunţă ia tot. Atunci vine Dumnezeu şi spune: „Pe Tine,
care poţi renunţa la tot, pe Tine te pot face Stăpân, Stăpân al întregului
pământ şi al întregului cosmos."
Dragii mei, nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar repet: am început spunând că
blândeţe înseamnă două lucruri: acceptarea stăpânirii altuia - să renunţi să-ţi
mai fii stăpân, să accepţi să-ţi fie altui stăpân - şi renunţare şi trăire pentru
alţii.
Anul trecut, prima mea predică aici, când am venit la
165
***Blândeţea lui Moise *>
dumneavoastră, a fost despre gândirea Domnului Isus. Şi am spus atund că

apostolul Petru ne îndeamnă să ne înarmam cu acelaşi fel de gândire ca şi
Domnul Isus. Şi Pavel spune să fie şi în noi gândul care era şi în Isus. V-am
spus atunci că gândirea Domnului Isus are două trăsături fundamentale. Ştiţi
care sunt?
Prima: când vine în lume, EI spune: „Tată, aici nu se face voia Mea, d se
face voia Ta." Domnul isus nu are planurile Sale proprii pentru Sine. El îl
întreabă pe Tata: „Ce planuri Ţi-ai făcut cu Mine pe pământ? Eu vin să fac
voia Ta, Dumnezeule!" Aceasta este prima trăsătură a gândirii Domnului
Isus, că El vrea să se facă în viaţa lui numai voia lui Dumnezeu.
Şi a doua trăsătură a gândirii Domnului Isus este că El nu trăieşte pentru
Sine, d numai pentru alţii. „N-am venit ca să Mi se slujească, d Eu să slujesc,
să dăruiesc." Omul care, întâi de toate, Se uită în sus şi spune: „Tată,
comandă Tu!" şi apoi Se uită în jos şi spune: „Eu trăiesc pentru alţii. Nimic
pentru Mine, Eu nu-Mi fac nici un fel de planuri! Acestea Mi le face Tata. Şi
nici acţiunile Mele nu sunt pentru Mine, d pentru alţii."
Acesta este fundamentul gândirii Domnului Isus. Or tocmai aceasta am
arătat că este blândeţea. Blândeţea înseamnă să accepţi să-ţi fie altul stăpân,
altul să voiască pentru tine şi să accepţi să renunţi îa tine în folosul altora.
„învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând." „Să fie în voi aceeaşi gândire care
era şi în Cristos", adică renunţare la tine şi ascultare totală de Dumnezeu şi
trăire pentru altul, sacrificare pentru altul.
Iată, dragii mei, acesta este conţinutul blândeţii şi acesta este conţinutul
gândirii Domnului Isus.
In concluzie, dacă ai un temperament nestăvilit, dacă îţi ieşi mereu din
fire şi spui la mânie cuvinte pentru care după aceea îţi dai cu capul de pereţi
şi zid: „Vai de ce le-am zis? Doamne, ce să fac?" Aceasta înseamnă că încă nu
s-a frânt de tot voinţa ta. încă nu L-ai acceptat totalmente pe Dumnezeu.
Roagă-te atund şi tu rugăciunea lui Moise din Exodul 34:9: „Iartă-mi,
Doamne, păcatele Şi fărădelegile şi stăpâneşte-mă Tu!" şi acceptă cu adevărat
stăpânirea lui Dumnezeu. ISnă acum te-ai luptat tu să te îmblânzeşti. Rmă
acum ţi-ai fixat tu legi cum să nu-ţi ieşi din fire. Nu te mai lupta, că nu te poţi
stăpâni singur şi nid nu trebuie să te stăpâneşti tu! învaţă, dragul meu, să
accepţi să te stăpânească
Dumnezeu. Aceasta este problema. învaţă în fiecare zi să întrebi:
„Doamne, îmi eşti Tu cu adevărat Stăpân? Ţi-am dat eu cu adevărat cale
liberă în fiinţa mea? Ţi-am dat eu, într-adevăr, dreptul de a domni?"
Aceasta este toată problema. în loc să lupţi să stăpâneşti, renunţă să
stăpâneşti şi acceptă să te stăpânească Dumnezeu prin Duhul Lui cel
Sfânt.
Dacă vei renunţa la tine, dacă vei renunţa la pornirile tale, la ambiţiile
tale, la planurile tale, dacă 11 vei accepta pe Dumnezeu ca Stăpân, vei
experimenta minunea minunilor. Iţi va da El darul stăpânirii de sine, El te
va face stăpân peste pornirile tale, te va face stăpân pe pământ.
„Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul!"
Ferice de noi, dacă vom avea gândirea Domnului Isus şi vom învăţa de
la HI să fim blânzi, smeriţi, adică să acceptăm să ne fie Stăpân Dumnezeu,
să ne dirijeze El viaţa, să acceptăm să ne sacrificăm pe noi înşine pentru
alţii: în cinste să dăm întâietate altora, să căutăm folosul altora şi
mântuirea altora.
Acesta este chipul Domnului Isus. Aşa vrea să ne facă: Dumnezeu.
Amin.
Text biblic: Iov 1:1-2:10
Loc.: Oradea
Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fam

prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abatea de la
rău. I s-au născut şapte fii şi trei fete. Avea şapte mii de oi, trei mii de
cămile; cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgăriţe, şi un foarte
mare număr de slujitori. Şi omul acesta era cel mai cu vază din toţi
locuitorii Răsăritului. Fiii săi se duceau unii la alţii, şi dădeau, rând
pe rând, câte un ospăţ. Şi pofteau şi pe cele trei surori ale lor să
mănânce şi să bea împreum cu ei. Şi, după ce treceau zilele de ospăţ,
Iov îi chema şi îi sfinţea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineaţă şi aducea
pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fiii
mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor. “ Aşa avea
Iov obicei să facă. Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au
înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor.
Domnul a zis Satanei: „De unde vii?" Şi Satana a răspuns Domnului:
„De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcui-o
pe el." Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este
nimeni ca el pe pământ Este un om fură prihană şi curat la suflet, care
se teme de Dumnezeu şi se abate de la mu." Şi Satana a răspuns
Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit
Tu pe el, casa lui şi toi ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor
lui, şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de
tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă." Domnul a zis
Satanei: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu
întinzi mâna. “ Şi Satana a plecai dinaintea Domnului. într-o zi, pe
când fiii
şi fiicele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor celui întâi-născut, a
venit la Iov un sol, care a zis: „Boii arau şi măgăriţele păşteau lângă ei. Şi
s-au aruncat nişte sabeeni asupra lor, i-au luat şi au trecut pe slujitori prin
ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire." Pe când vorbea
el încă, a venit un altul şi a zis: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a
aprins oile şi pe slujitorii tăi, şi i-a ars de tot. Numai eu am scăpat, ca să-ţi
dau de ştire." Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Nişte
haldeeni, înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au
trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să -ţi dau de
ştire." Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Fiii tăi şi fiicele tale
mâncau şi beau vin în casa fratelui lor întâi-născut. Şi deodată, a venit un
vânt mare de dincolo de pustie şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa
s-a prăbuşit peste tineri şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să -ţi dau de
ştire." Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi,
aruncându-se la pământ, s-a închinat, şi a zis: „Gol am ieşit din pântecele
mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi
Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!" în toate acestea, Iov n-
a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu.
Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi
a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea Domnului. Domnul
a zis Satanei: „De unde vii?" Şi Satana a răspuns Domnului: „De la
cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut -o pe el. “
Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe
pământ. Este un om pră prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu,
şi se abate de la rău. El se ţine tare în neprihânirea lui, şi tu Mă îndemni să -
l pierd fam pricină." Şi Satana a răspuns Domnului: „Piele pentru piele!
Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de
oasele şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă."
Domnul a zis Satanei: „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa." Şi
Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea , din
talpa piciorului până în creştetul capului. Şi Iov a luat un ciob să se
scarpine şi a şezut pe cenuşă. Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi neclintit în

neprihănirea tal Blestemă-L pe Dumnezeu, şi mori!" Dar Iov i-a răspuns:
„Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu
primim şt răul?" In toate acestea. Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.
❖iov *:»
Am început să vorbim despre câţiva oameni mari ai lui Dumnezeu din
Vechiul Testament şi să încercăm să ne extragem din vieţile lor hrană
pentru vieţile noastre şi inspiraţie pentru gândirea noastră şi pentru
destinul nostru sau pentru poziţia noastră pe părnânt.
în seara aceasta vom continua pe linia aceasta şi, cu ajutorul Jui
Dumnezeu, vom vorbi despre Iov, atât despre omul Iov, cât şi despre
cartea Iov. Şi vom începe cu câteva informaţii despre cartea care poartă
numele acesta în Biblie: Iov. Cartea aceasta este o carte filosofică şi
poetică. Ea dezbate probleme filosofice şi în special problema suferinţei
celui drept, problema aparentei nedreptăţi în această lume, în care celui
rău îi merge bine şi celui drept îi merge rău. Această problemă este
problema majoră pe care o pune şi o dezbate această carte.
După împărţirea ebraică, ea este o carte de înţelepciune. Evreii
împărţeau cărţile Vechiului Testament în următoarele compartimente:
întâi, cele cinci cărţi ale Legii (Tora), scrise de Moise; după aceea cărţile de
istorie de la losua până la Ezra şi Neemia; şi apoi aşa-numiiele de ei „cărţi
de înţelepciune": Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântăr ilor
şi cartea lui Daniel. Acestea ei Ie includ în „cărţile de înţelepciune". Apoi
sunt cărţile profetice. Prin urmare, noi spunem carte filosofică, după
terminologia ebraică, o carte de înţelepciune. Filosofie sau înţelepciune,
de fapt, este cam acelaşi lucru.
Ceea ce dezbate cartea Iov găsim dezbătut şi în Psalmul 73. Psalmul 73
spune în termeni mai concişi exact aceeaşi problemă. Este problema unui
om drept şi credincios lui Dumnezeu, care întreabă: „De ce mie totul îmi
merge rău, şi celor răi totul Ie merge bine?" Şi problema aceasta îl
frământă intr-atât, încât, la un moment dat, spune că era gata să-i alunece
piciorul, era gata să se prăbuşească, să se lepede de Dumnezeu, pentru că
avea impresia aceasta că Dumnezeu nu intervine, că lui Dumnezeu nu-i
pasă de ce se întâmplă în lumea aceasta.
Problema este, de asemenea, dezbătută şi de profetul Ieremia în multe
dintre capitolele cărţii sale şi cu precădere în capitolul 20.
Ne-ar interesa pe toţi să ştim cine a scris cartea aceasta a lui Iov. Nu se
ştie cine a scris-o. Ne-ar interesa şi când a fost scrisă această carte.
Răspunsul e acelaşi: nu se ştie când a fost scrisă. Există unii care presupun
că această carte ar fl fost scrisă încă înainte de Moise. Prin urmare, ar fi cea
mai veche carte din Biblie. Alţii spun că ar fi scris-o chiar Moise. Alţii vin
şi spun că ar fi fost scrisă mult mai târziu, după robia babiloniană, pe la
anul 500 î.Cr. sau chiar pe la anul 400 î.Cr. Nu se ştie nimic în privinţa
aceasta. Istoria nu ne lasă nici o informaţie şi noi doar găsim cartea în
171
Biblie fără nici o informaţie referitoare la data scrierii sau la autorul ei.
Realitatea este ca nici celelalte date incluse în carte nu ne pot ajuta să
stabilim cine a scris şi unde s-a scris cartea şi cine a fost acest Iov, în ce
ţară a trăit. Cartea spune că a trăit în tara Uţ, dar nu se ştie nici măcar unde
a fost ţara aceasta Ut- Şi, prin urmare, suntem lăsaţi în privinţa aceasta în
totală necunoştinţă.
Cartea aceasta este una dintre marile cărţi ale Vechiului Testament şi
una dintre cărţile foarte frumoase şi foarte plăcute la citit- Am spus că este
o carte filosofică şi poetică: în limba ebraică, într-adevăr, multe părţi ale ei
sunt scrise în versuri. E multă poezie în această carte. E multă frumuseţe
plastică. E o exprimare frumoasă, o exprimare artistică înălţătoare. Ea îţi
oferă încântare pentru suflet şi îţi oferă foarte multă hrană pentru
meditaţie. Este o plăcere să stai multe ore să meditezi la dezbaterile care se
fac în această carte.
Şi acum să desfăşurăm pe rând, să facem schema acestei cărţi, să
vedem care este conţinutul cărţii lui Iov. Primele două capitole le-am citii
aproape în întregime. Primele două capitole sunt o naraţiune, o povestire
a unor evenimente care se petrec în paralel. Unele se petrec în ceruri şi
apoi altele, ca o consecinţă a ceea ce s-a petrecut în ceruri, se petrec pe
pământ.
Odată fiii lui Dumnezeu, prin aceasta trebuie să înţelegem toate
fiinţele spirituale cereşti - îngeri, arhangheli - de care ne vorbeşte
Scriptura, aceste fiinţe s-au adunat la un sobor al lui Dumnezeu.
Observăm că între aceste fiinţe apare şi Diavolul, care, din aceste texte şi
din alte texte, înţelegem că atunci când face ceva, în special referitor la
copiii lui Dumnezeu de pe pământ, trebuie să ceară permisiunea lui
Dumnezeu. Mai ştim lucrul acesta şi din ceea ce-î spune Domnul Isus lui
Petru: „Satana v-a cerut să vă cearnă." Şi Dumnezeu a dat voie Satanei ca
în noaptea aceea să-i cearnă pe ucenici, să-î pună la probă.
In această adunare cerească. Dumnezeu deschide discuţia cu Satana
despre Iov, omul pe care, în generaţia aceea, Dumnezeu îl avea cel mai
drag, cel mai drept. Diavolul însă aruncă o umbră peste Iov, spunând că
Iov îi este credindos lui Dumnezeu din interes. El nu I se închină Iui
Dumnezeu pentru că Dumnezeu e Dumnezeu. El I se închină lui
Dumnezeu pentru că Dumnezeu îl favorizează şi i-a dat bogăţii imense.
„Fireşte că orice om Ţi se închină când îi dai atâtea. la-i-le şi o să vezi
atunci cum Te blestemă în faţă!" Aid nu era pusă în joc numai onoarea lui
Iov. Aid era pusă în joc şi onoarea lui Dumnezeu totodată. Ceea ce voia
172
❖Iov v
Satana să zică era că oamenii nu-I dau lui Dumnezeu slavă pentru că El e
Dumnezeu. Şi, prin urmare, închinarea lor n-are valoare. Dumnezeu n-are
oameni care să-L stimeze numai pentru că El e Dumnezeu, să-L stimeze
dezinteresat. închinarea lor nu valorează nimîc. Dumnezeu era provocat şi
Dumnezeu primeşte provocarea. „Bine, Saiano! Să facem proba. Ai spus
că Mi se închină pentru că i-am dat bogăţii. Ia-i-le! Dar să nu te atingi de
el."
Diavolul se întoarce pe pământ, pune la cale acele repetate dezastre,
care au dus la pierderea tuturor bogăţiilor şi la pierderea celor zece copii
ai lui Iov. Iov trece cu mare, mare frumuseţe, cu mare nobleţe, ca să mă
exprim exact. El îl binecuvântează pe Dumnezeu şi pentru nenorociri. El I
se închină lui Dumnezeu şi când Dumnezeu îi ia tot.
Diavolul merge iarăşi înaintea lui Dumnezeu şi aruncă o nouă
provocare: „Sigur, Iov încă mai are sănătate. Iov încă se mai poate bucura
că el e sănătos. Ce-i pasă Iui că a pierdut tot? Ia atinge-te de pielea lui şi de
oasele lui şi ai să vezi că Te blestemă în faţă!" „Bine, Satano! Accept şi
provocarea aceasta. Atinge-te şi de sănătatea Iui. Numai nu de viaţa Iui."
Ceea ce urmează este că Iov este dintr-o dată lovit de o boală.
Speculaţiile sunt multe cu privire la ce boală a fost aceea. Nu ştim! Ce ştim
însă e că a fost o boală care l-a umplut de bube din cap până în tălpi, boală
care a făcut ca şi soţia lui să îl alunge şi un oraş întreg să-î alunge. E
aruncat pe o grămadă de gunoi în afara cetăţii, şi soţia lui îi spune: „Nu
mai eşti bun de nimic. Nu mai trebuieşti nimănui. Blestemă-L pe
Dumnezeu şi mori odată!" La care el ripostează: «Dacă am primit cele
bune, trebuie să le primesc şi pe cele rele." Cu aceeaşi dragoste faţă de
Dumnezeu, cu acelaşi respect faţă de Dumnezeu, el tot I se închină lui
Dumnezeu. Cerul întreg, în clipa aceea, a constatat că Dumnezeu are pe
pământ oameni adevăraţi, oameni care I se închină lui Dumnezeu
dezinteresaţi, oameni care
1 se închină lui Dumnezeu nu pentru ce le dă Dumnezeu, d pentru că
Dumnezeu e Dumnezeu.
Dar acum pe pământ acţiunea continua. Tot în capitolul 2 ni se spune
că trei prieteni ai lui Iov, de fapt patru, numai că al patrulea era un tânăr
despre care s-a păstrat tăcere până aproape de final, dar trei apar la
început, aceşti trei prieteni ai lui Iov, mari înţelepţi, mari filosofi, vin să-l
mângâie pe Iov. Ei vin acolo la grămada de gunoi şi când văd nenorocirea
lui Iov, gura le rămâne închisă, ei rămân muţi, perplecşi. Şapte zile stau
aşa, încercând să intre în situaţia lui Iov, încercând prin tăcerea lor să-şi
arate simpatia lor, prietenia lor.
173
Fac o paranteză aici şi vreau să spun că numai acela poate să înţeleagă

pe un altul care încearcă să intre în situaţia lui. Acest principiu îl mai
vedem ilustrat şi în cartea lui Ezechiel, capitolul 3, unde Ezechiel este
trimis de Dumnezeu să facă o vizita prizonierilor de război evrei din
Babilon. Când ajunge Ezechiel acolo, pe malul unui râu, unde era lagărul
de concentrare, când vede starea poporului, probabil văzând şi decăderea
copiilor lui Dumnezeu de acolo, inima lui se întărâtă, e gata să
izbucnească, dar Dumnezeu îi spune: „Tad, închide gura şi stai şapte zile
mut! Numai după aceea îţi deschizi gura." Şapte zile Ezechiel tace şi şapte
zile vede, într-adevăr, cât de imensă e durerea copiilor lui Dumnezeu
acolo. Şi, după şapte zile, când deschide gura, el o deschide cu durere şi
pentru mângâiere.
întotdeauna când te duci la un om lovit, la un om în suferinţă, nu te
grăbi să vorbeşti vorbe deşarte. Nu te grăbi să spui vorbe uşoare. Tad.
Caută să intri în suferinţa lui. Şi referitor la atitudinea noastră faţă de cel
ce suferă, vom mai avea de spus încă ceva important după ce vom vedea
însă unde au greşit cei trei prieteni aî lui Iov,
Capitolul 3 începe prin vaietele lui Iov. Iov blestemă şi ziua în care s-a
născut. Iov îşi plânge durerea, îşi plânge nenorocirea. Şi întreabă: „De ce?
De ce m-a lovit Dumnezeu? De ce Se poartă Dumnezeu cu mine aşa?"
Atunci, rând pe rând, prietenii lui Iov încearcă să-l convingă că-i aşa,
pentru că el. Iov, cu siguranţă, a păcătuit grozav, A făcut o ticăloşie şi ceea
ce se întâmplă e pedeapsa lui Dumnezeu pentru ticăloşia lui, căci, spun ei
(aceasta este
174
iov
*>
glozofia lor, aceasta este teologia lor): cei cinstiţi, cei drepţi au toate
din belşug. Cei răi sunt loviţi şi toate le merg rău. Prin urmare, aceasta ar fi
concluzia: toţi cei pe care îi vezi bogaţi şi sănătoşi, sunt aşa pentru că sunt
cinstiţi şi buni şi drepţi. Toţi care sunt săraci şi în necazuri sunt aşa, pentru
că sunt răi şi ticăloşi şi păcătoşi. Aceasta estre filozofia lor, aceasta este
teologia lor.
Şi rând pe rând, fiecare dintre cei trei prieteni ai iui Iov încearcă să-l
convingă că el este păcătos, că el trebuie să-şi verifice viaţa, sâ găsească
unde a păcătuit, unde a făcut ceva rău şi să rezolve problema aceea, ca
Dumnezeu apoi să se îndure de el. Iov protestează, Iov îşi apără
nevinovăţia. Iov nu spune că n-a păcătuit niciodată în viaţă. El recunoaşte
că în tinereţea lui a fost şi el ca toţi tinerii zvăpăiaţi. Dar el spune apoi că
lucrurile acelea el ştie că Dumnezeu le-a iertat, pentru că viaţa lui după
aceea a fost o viaţă exemplară. El n-a neîndreptăţit pe nimeni. De la el nu
s-a dus nimeni fără ajutor. Ochilor lui nu le-a permis să poftească, să se
uite unde nu trebuie. Nimeni nu se poate plânge că el a luat ceva pe
nedrept de la cineva şi nimeni nu poate spune că el nu s-a preocupat de
cei care n-aveau ce să mănânce. El se consideră nevinovat şi el cere să se
judece cu Dumnezeu. EI ar dori să stea de vorbă cu Dumnezeu,
Dumnezeu să-i spună unde a păcătuit. Prietenii lui continuă şi continuă
să-l bată la cap cu aceeaşi şi aceeaşi poveste. „Trebuie să înţelegi că dacă ai
fi fost drept, Dumnezeu te-ar fi lăsat cu avere. Trebuie să înţelegi că
Dumnezeu numai pe aceia îi loveşte care au greşit ceva."
In cele din urmă, ei renunţă la a se mai certa cu el şi dau cuvântul celui
de-al patrulea, lui Elihu. Cei trei se numeau: Elifaz, Bildad şi Ţofar. Iar al
patrulea, care apare în capitolul 32, este Elihu. Prin urmare, pentru a vă
nota schema, de la capitolul 3 până la capitolul 31 sunt dezbaterile între
Iov şi cei trei prieteni pe tema vinovăţiei sau nevinovăţiei lui Iov.
In capitolul 32, îl găsim pe acest tânăr, Elihu, apărând acolo ca din
senin, dar din cuvintele lui înţelegem că ei a ascultat dezbaterile, a fost
prezent Ia toată această controversă şi el apoi se adresează lui Iov.
Discursul lui Elihu îl găsim din capitolul 32 până 111 capitolul 37 inclusiv.
Elihu vorbeşte mai bine. Elihu vorbeşte muit mai înţelepţeşte. Elihu, de
fapt, aduce un mesaj care se apropie de ceea ce vrea Dumnezeu apoi să-i
spună Iui Iov, Vom vedea ce vrea să-i spună Dumnezeu Iui Iov în
capitolele 38 până la 41.
Principiul fundamental pe care îl enunţă Eîihu, şi acest principiu
trebuie să-l reţinem, trebuie să-l înţelegem pentru noi, este că noi oamenii
175
nu putem înţelege tot ce face Dumnezeu. Aceasta e exprimat frumos de

Eîihu în capitolul 33, versetul 13: „Vrei dar să te cerţi cu El, pentru că nu
dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?" Vrei să te cerţi cu Dumnezeu,
pentTU că Ei nu explică de ce face un anumit lucru? Crezi că Dumnezeu e
obligat să-ţi explice de ce face acel lucru? Dumnezeu are dreptul acesta să
facă şi lucruri pe care nouă să nu ni le explice, a căror raţiune noi să n-o
înţelegem. El îl asigură pe Iov, dincolo de aceasta, că Dumnezeu îi
cunoaşte cauza şi că Dumnezeu va interveni când El, Dumnezeu, vrea şi-i
va rezolva problema; el doar să accepte. Iată ce frumos spune ei aceasta în
35:14-15: „Măcar că zid că nu-L vezi, totuşi pricina ta [cauza ta] este
înaintea Lui; aşteaptă-L! Dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu
înseamnă că puţin H pasă de nelegiuire." Pentru ca El nu intervine, nu
înseamnă că Lui nu-I pasă de oameni, de ce-i bun şi de ce-i rău. Tu să ştii,
cauza ta, problema ta e înaintea Lui. El o ştie. Ceea ce spune şi psalmistul:
„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului."
Şi, în continuare, în capitolul 36, versetul 15, el dă şi o rază pentru a
înţelege problema suferinţei: „Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin
nenorocirea lui/' Există nenorociri care, de fapt, înseamnă salvare. Există
nenorociri care numai în aparenţă sunt nenorociri. Ele, de fapt, sunt
intervenţii ale lui Dumnezeu pentru salvarea acelui om. La aceasta trebuie
să meditaţi foarte mult. Acesta este un verset-cheie.
„Şi prin suferinţă îl înştiinţează." Suferinţa e un sol care îl anunţă ceva
pe om. Prin urmare, nenorocirea nu este spre pieire şi suferinţa doar îi
vorbeşte ceva omului din partea lui Dumnezeu. „Şi pe tine te va scoate
din strâmtorare ca să te pună Ja loc larg, în slobozenie deplină. Dar dacă-ţi
aperi pricina ca un nelegiuit, pedeapsa este nedezlipită de pricina ta.
Supărarea să nu te împingă la batjocură şi mărimea preţului răscumpărării
să nu te ducă în rătăcire." „Tu - îi spune Elihu lui Iov îh continuare - ai
grijă să-L vezi pe Dumnezeu chiar şi în această nenorocire."
Şi în versetele 23-26: „Cine îi cere socoteală de căile Lui şi cine
îndrăzneşte să-I spună: «Fad rău!»? Nu uita să lauzi faptele Lui, pe care
toţi oamenii trebuie să le mărească! Orice om le priveşte, fiecare muritor le
vede de departe. Iată ce mare e Dumnezeu! Dar noi nu-L putem pricepe."
Şi aceeaşi idee că noi, cu mintea noastră, nu putem ajunge să înţelegem tot
ce face Dumnezeu, e dată ca încheiere a discursului lui Elihu în capitolul
37:23-24: „Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căd este mare în tărie,
dar dreptul şi dreptatea deplină El nu ie frânge. De aceea, oamenii trebuie
să se teamă de EL El nu-Şi îndreaptă privirile spre cei ce se cred înţelepţi."
176
•> iov
Urmează apoi capitolele 38 până la 41, în care Dumnezeu sparge
tăcerea. Şi Dumnezeu începe să-i vorbească lui Iov. Dar aid intervine ceva
foarte interesant, riudat în aparenţă. Dumnezeu vorbeşte ceva care pare
total străin de subiect. Parcă Dumnezeu nu ştie pentru ce s-au certat ei.
Aşa pare, pentru ca vorbirea Lui se pare că nu are nid o legătură cu
discuţia dintre Iov şi prietenii lui. Ceea ce face Dumnezeu este doar să-i
pună lui Iov o serie de întrebări referitoare la misterele naturii şi ale
universului: „Iov, ştii tu cum am creat Eu pământul? Ştii tu cum am
alcătuit Eu universul? Ştii tu cum am fixat Eu legi tuturor fenomenelor
naturii? Poţi tu să explici o serie întreagă de minunăţii ale lumii acesteia?
Hai, răspunde! Eu te întreb şi tu să-Mi răspunzi. Crezi tu că Eu, care am
creat şi conduc un univers atât de complex, atât de uriaş, atât de măiestrit
alcătuit, crezi tu că planurile Mele pot fi încurcate de un muritor aşa de
mic ca tine? Nu-ţi dai seama de lipsa de semnificaţie a unuia aga mic în
faţa unei grandori aşa de mari a universului?"
Ce vrea Dumnezeu, de fapt, să spună cu acest discurs? Dumnezeu nu
vrea să facă altceva decât să-l facă pe Iov să înţeleagă ceea ce i-a exprimat
prin Elihu: „Tu nu poţi pricepe tot ce face Dumnezeu. Mintea ta e limitată.
Dă-I voie lui Dumnezeu să aibă şi taine. Dă-1 voie lui Dumnezeu sâ facă
şi lucruri pe care nu ţi le explică ţie, a căror acţiune tu nu ai să o pricepi
niciodată pe pământul acesta." Iată ce scop are discursul lui Dumnezeu.
Şi, într-adevăr, Iov înţelege şi acceptă acest prindpiu. Iov a răspuns
Domnului şi a zis (42:1-3): „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta
împotriva gândurilor Tale. «Cine este acela care are nebunia să-Mi
întunece planurile?»", îl dtează Iov pe Dumnezeu. Şi apoi Iov recunoaşte:
„Da, am vorbit fără să le înţeleg [fără să
177
*>Oameni mari din Vechiul Testament •>
înţeleg planurile Tale] de minuni care sunt mai presus de mine şip e
care nu le pricep." Iov îşi recunoaşte limitarea şi acceptă că aici, pe pământ,
se întâmplă o serie de lucruri cu privire la care el niciodată nu va pricepe
de ce se întâmplă aşa. Când el acceptă acest principiu, Dumnezeu îl
reabilitează. Dumnezeu îl pune în starea lui de dinainte, Dumnezeu îi
redă sănătatea. Dumnezeu îi redă familia, Dumnezeu îi redă avere, îi redă
poziţie de om respectat, de om cinstit, de om onorat în societate.
încă ceva foarte important aid. Dumnezeu le spune celor trei...
Observaţi numai celor trei, nu şi lui Eîihu. Le spune celor trei înţelepţi:
„Voi n-aţi vorbit aşa de bine cum a vorbit Iov. Voi aţi greşit în vorbirea
voastră. Şi acum duceţi-vă la Iov şi rugaţi-1 pe Iov să aducă câte o jertfă
pentru voi, să intervină el, ca să vă iert."
Aici vreau iarăşi să fac o precizare. Din capitolul 3 până în capitolul 31
sunt dezbaterile unor oameni care bâjbâie, care nu înţeleg lucrarea lui
Dumnezeu şi care îşi expun filozofia lor omenească. Şi Dumnezeu însuşi
le spune că n-au vorbit bine. Acum, acolo exista şi afirmaţii ca, de
exemplu, când omul moare, e bun mort. Şi există şi alte afirmaţii de felul
acesta. Sunt oameni care deschid Biblia la locul respectiv şi spun: „făi,
uite ce scrie în Biblie! Omul, dacă moare, s-a terminat cu el! Asta scrie în
Biblie!" El nu se uită că însuşi Dumnezeu vine şi spune: „Oamenii aceştia
n-au vorbit bine!" Acestea sunt nişte dezbateri ale unor oameni care
încearcă să înţeleagă o problemă pe care n-o înţeleg şi emit nişte teorii
care nu sunt conforme cu realitatea, nu sunt adevărate. Pentru ceea ce au
vorbit ei, trebuie să se roage de iertare. Noi să le luăm pe acelea şi să le
facem apoi literă de Evanghelie? înţelegeţi? Trebuie să avem grijă în ce
context este un text şi să-i dăm numai valoarea pe care o are în acel
context. în cazul nostru trebuie să avem grijă că aceste capitole sunt doar
dezbateri omeneşti. Nu Ie acordăm decât valoare de meditaţii omeneşti.
Desigur, sunt unele pasaje acolo foarte frumoase, foarte înălţătoare chiar,
prilejuri de meditaţie şi prilejuri de rugăciuni. Dar nu faceţi din ele bază a
crezului vostru sau bază a teologiei voastre. Lua ţi-le cu titlul acesta de
meditaţii pur omeneşti. Aşadar, iată, acesta este conţinutul cărţii lui Iov.
Aţi observat că, de fapt, problema fundamentală pe care vrea s-o
dezbată cartea este aceea a nenorocirii care vine peste un om al lui
Dumnezeu, peste un credincios, peste un om drept. De ce lasă Dumnezeu
nenorocirea peste el? Ei, subiectul acesta acum noi trebuie sâ-1 înţelegem
mai în adânc. Noi trebuie să reluăm acum pe puncte toate ideile majore
din cartea lui Iov, ca să putem apoi să ne hrănim cu eie şi să putem apoi să
rămânem cu nişte învăţături valabile din cartea luată în ansamblu.
178
❖iov *:*
întâmplări din lumea noastră îşi au motivaţia în lumea spirituală. Sau
s-o punem altfel: multe lucruri care se întâmplă în lumea spirituală au
repercusiuni în lumea de aici. Aici se întâmplă o serie de lucruri, pentru că
alte lucruri, de care nu ştim noi, se întâmplă în iumea spirituală. Vin
dezastre în viaţa lui Iov, vin pierderi, vine boala, totul pentru că între
Satana şi Dumnezeu a avut loc o discuţie. Discuţia de acolo şi provocarea
pe care o aruncă Diavolul lui Dumnezeu declanşează o serie de întâmplări
aici.
Acelaşi lucru în legătură cu Petru. Avem iarăşi acolo ilustrat acelaşi
principiu. Pentru că Dumnezeu a acceptat ca Diavolul să-i cearnă pe
apostoli, în noaptea aceea, Petru ajunge să se lepede de Domnul Isus în
faţa unei servitoare.
Acelaşi principiu îl avem ilustrat în cartea lui Daniel, capitolele 9 şi 10,
unde, după ce Daniel se roagă lui Dumnezeu să-l facă să înţeleagă de ce a
ajuns poporul lui Dumnezeu în robia babiloniană, îngerul Gavril vine şi
îi aduce răspunsul lui Dumnezeu, dar îşi cere scuze pentru întârziere,
pentru că în ziua în care s-a rugat el (Daniel), Dumnezeu l-a şi trimis cu
răspunsul, numai că Daniel era în Persia şi Persia era domeniul unui
anume înger, îngerul Persiei, un înger răzvrătit şi, ca să pătrundă în acel
domeniu, îngerul Gavril a avut de luptat, a avut de străbătut prin refuzul,
prin opoziţia îngerului Persiei. Şi răspunsul a venit cu întârziere de trei
săptămâni.
Noi nu putem să pricepem în întregime cum e aceasta. Biblia ne dă
doar o rază, ca să înţelegem ceva, că ceea ce se întâmplă aici, de fapt, în
foarte multe cazuri îşi are rădăcinile în întâmplări din lumea spirituală.
Lumile acestea se întrepătrund. Fenomenul se întâmplă şi invers, nu
numai lumea aceea influenţează lumea noastră. In Noul Testament ni se
spune un mod în care noi putem determina nişte acţiuni în cer. Care e
acela? Când se întoarce un păcătos la Dumnezeu cu pocăinţă, izbucneşte
cerul de bucurie! Sunt cântări cor de bucurie când se pocăieşte un om aid
pe pământ. Iată un mod în care noi putem declanşa acţiuni în lumea
spirituală. Şi sunt şi altele de felul acesta în lumea spirituală.
Deci noi trebuie să devenim mai conştienţi că lumea in care trăim nu e
toată lumea. Universul in care trăim nu e numai universul material. De
fapt, prin ultimele licăriri pe care ni le dă ştiinţa, noi putem percepe acum
că împrejurul nostru pot să existe tot soiul de alte fiinţe, care să umble aid,
să discute aici, dar fiinţe care nu reflectă lumina noastră, ded noi nu le
putem percepe cu ochiul şi care vorbesc pe alte lungimi de undă decât cele
percepute de urechea noastră. Astăzi, ştiinţific, noi putem să înţelegem că
179
***Oameni mari din Vechiul Testament *>
e perfect posibil ca lumea noastră să fie întrepătrunsă de aceste lumi şi noi
cunoaştem acum, cercetat ştiinţific, că sunt oameni care au clarvedere {Aşa
se spune. Clairvoyance este un termen francez, este termenul tehnic.) şi
care pot să perceapă lumea aceasta.
Un caz în Biblie este Elisei, care vedea în lumea aceea şi care, la un
moment dat, I-a cerut lui Dumnezeu să-s deschidă şi servitorului iui ochii
ca să vadă şi el şi să exdame: „Doamne, sunt mai mulţi cu noi decât
împotriva noastră!"
Acesta nu este un fenomen legendar. Este un fenomen verificat astăzi
ştiinţific. Există oameni care văd realităţi pe care noi nu le vedem şi se
poate verifica că ei văd ceea ce noi nu vedem. Timpul nu ne permite să
intrăm în domeniul acesta. Eu vreau doar să-l enunţ. E una dintre
problemele ridicate de cartea lui Iov.
Şi trecem la a doua, şi anume principiul iarăşi fundamental pe care
vrea să ni-1 dea cartea lui Iov este că nu toate fenomenele care se întâmplă
pe pământ le putem pricepe, ie putem înţelege. Având în vedere că există
o dublă cauzalitate - există o cauzalitate materială şi una spirituală - noi
nu putem să explicăm totalmente de ce există ceva. Cum e acea dublă
cauzalitate? Iată cum: nu Satana a venit de-a dreptul să-i omoare pe copiii
lui Iov şi să-i ia vitele, să-i ia celelalte bunuri. Toate acestea s-au întâmplat
din cauze naturale. A venit un vânt, a venit un foc, au venit nişte
năvălitorii, dar dincolo de acestea sunt forţe spirituale care dirijează aceste
fenomene naturale. Iov putea zice doar atât: „Am avut ghinion sau am
avut nenoroc, ca dintr-o dată să vină şi năvălitori barbari să-mi distrugă
averile, să vină şi furtuna aceea să-mi omoare copiii!" Cauze naturale! Dar
dincolo de aceste cauze naturale, sunt cauze în lumea spirituală care
determină cursul acesta al cauzelor naturale. Aceasta este dubla
cauzalitate.
180
•> Iov ♦>
şi pentru că există o asemenea dublă cauzalitate, noi putem să fim
înşelaţi şi să explicăm lucrurile numai prin cauzele secundare. Cauzele
secundare simt cauzele materiale. Cauza primară este ceea ce se întâmplă
în lumea spirituală. Noi rm putem pricepe toate lucrurile. Noi avem gândire
limitată. Şi, în special, de ce cursul lucrurilor nu-1 putem şti întotdeauna?
De ce se întâmplă aşa? De ce face Dumnezeu aceasta? De ce combină EI
evenimentele aşa? Că aduce un cutremur, e o cauză naturală! Dar de ce m -
a făcut pe mine sa fiu chiar acolo în timpul acela? De ce a fost un gând în
mintea unuia ca tocmai atunci sâ zică: „Hai, domnule, hai să mergem să
mâncăm o prăjitură la Scala!" Tocmai atunci! Şi să fugă repede, repede să
prindă o maşină să ajungă acolo. De ce această conjunctură?
Domnul Isus îi spune lui Petru: „Ceea ce fac Eu acum, tu nu în|elegi,
dar vei înţelege mai târziu." Aceasta când Fiul lui Dumnezeu vrea să-i
spele picioarele. De ce-i aşa? „De ce Fiul lui Dumnezeu să Se umilească şi
să-mi spele mie picioarele? E un gând nebun! Eu nu pot tolera gândul
acesta!" „Tu nu poţi pricepe acum, dar odată vei pricepe."
„De ce-i aşa? O ştie El." Această poezie a fost scrisă de fratele Cure
Simion când, ca deţinut, tăia stuful m deltă. Om curat, om al lui
Dumnezeu, ştia că soţia lui e grav bolnavă acasă şi copiii sunt fără sprijin.
De ce-i aşa? Eu nu trebuie s-o ştiu. De ce e aşa, o ştie El. Dar când mă voi
duce acolo, în slava Sa, eu, păcătosul, şi voi zice: „De ce-i aşa?" Tot El o
ştie. Prin urmare, iată un principiu pe care trebuie să-l înţelegem.
,
De ce-i aşa o ştie El!
De ce ades' mi-e dat pe cale

Să-ndur dureri şi fel de fel,
De ce~s lovit adesea oare?
Eu nu-nţeleg, dar ştie EI!
Cînd cunoscut-am Adevărul Şi
vrut-am să spun despre El,
Silit am fost să tac adesea...
De ce-i aşa, o ştie El!
Din pîinea mea am dat altora far'
să mă tem că mă înşel.
Răsplata? M-au lovit cu pietre...
De ce-i aşa, o ştie EI!
Cînd m-am luptat cu valul vieţii şi
181
Oameni mari din Vechiul Testament *:*
•>
cînd era s-a jung la ţel,

Mă văd cu barca răsturnată...
Cînd moartea luptă pe-ndelete
Să rup-al dragostei inel,
Rămîn copii sărmani pe drumuri...
Greu apăsat privesc adesea
Calvarul, crucea şi pe Miel;
De ce sunt lacrimi fără vină,
Eu nu-nţeleg, dar ştie El!
Cînd mi-am trăit mereu viaţa în
curăţii de porumbel,
Stropit am fost de murdărie.
Eu nu-nţeleg, dar cred întruna,
Şi cred cu patimă şi zel,
Că multe din ce mi se-ntîixsplă Nu
le-nţeleg, dar ştie El!
Şi cînd ajunge-voi în ceruri.
Cu Domnul, în al Său Castel,
M-oi întreba: Cum de-s acolo?
Răspuns la toate-mi va da EI!
Simîon Cure
Observaţi un lucru foarte important: Iov nu ştie, câtă vreme e pe

pământ, de ce s-a îmbolnăvit şi de ce a avut necazurile acelea. Dumnezeu
nu-i spune, nid la deznodământ nu vine să-i explice: „Iată de ce-ai
suferit!" Nu! Dumnezeu doar îi cere să admită acest principiu, că unele
lucruri Dumnezeu nu ne explică de ce le face. Şi să-L lăsăm să aibă El
dreptul să facă lucruri pe care nu le înţelegem.
Al treilea principiu, a treia învăţătură fundamentală în cartea Iui
Iov: suferinţa şi nenorocirea nu sunt întotdeauna cauzate de păcat.
grijă, şi iarăşi revin la atitudinea noastră faţă de cei bolnavi şi faţă de
cei căzuţi în nenorocire, să nu faci ca acei predicatori zeloşi... Erau mai
demult unii care se duceau la un bolnav şi ziceau: „Frate, caută bine! Tu ai
păcătuit! De-aia eşti bolnav!" Sau: „Nenorocirea asta a venit pentru că tu ai
păcătuit cu ceva!" Şi bietul frate sau biata soră începea să aibă procese de
conştiinţă că: „Oare ce-am făcut? Oare cum de a venit dezastrul acesta în
182
❖iov •:*
viaţa mea?" Nu te grăbi la aşa ceva!
La aşa ceva s-au grăbit şi oamenii aceia de pe vremea Domnului Isus
care, stând în faţa unui orb, imediat au întrebat: „Cine a păcătuit de s-a
născut orb?" Şi Domnul Isus spune: „N-a păcătuit nimeni!" Vedeţi, ei
gândeau ca şi prieteni) lui Iov: „Aici e o nenorocire. Nenorocirea aceasta e
datorată unui păcat. Cine a păcătuit?" Şi Domnul Isus spune: „El nu s-a
născut aşa din cauza unui păcat. El s-a născut orb, pentru că în viaţa lui
trebuia, prin orbirea lui şi prin vindecarea lui, să se mărească Numele lui
Dumnezeu. EI s-a născut aşa pentru slava lui Dumnezeu."
Prin urmare, întâi să reţinem principiul sub forma lui negativă: nu te
grăbi să judeci! Nu te grăbi să arunci acolo acuzaţia: „Pentru că ai păcătuit,
te-a lovit Dumnezeu!" Fereşte-te de această greşeală a prietenilor lui Iov.
Şi aici venim să vedem cum explică cartea iui Iov rostul suferinţei. De
ce a suferit Iov? Iov a suferit, deoarece era în joc onoarea lui Dumnezeu.
Satana a pus la îndoială valabilitatea închinării pe care i-o aduc oamenii
de pe pământ lui Dumnezeu. Onoarea lui Dumnezeu era pusă în discuţie.
Şi trebuia să fie pe pământ un om care, fără să ştie de ce-i aşa, să ajungă în
mari nenorociri şi acolo, în nenorociri, să fie ispitit să-L blesteme pe
Dumnezeu, ca să dovedească că şi în nenorocire, Ii rămâne credincios lui
Dumnezeu. Onoarea lui Dumnezeu, spunem cu evlavie, onoarea lui
Dumnezeu stătea acum în mâinile lui Iov. Iov trebuia să demonstreze
valabilitatea închinăciunii pe care I-o aduc lui Dumnezeu oamenii. Şi el
nu ştia ce lucru mare era aruncat în joc atunci. El nu ştia că cerul întreg stă
martor şi stă ca la spectacol. Cine biruieşte? Dumnezeu sau Satana? Un om
trebuie sâ decidă dacă-i biruinţa lui Dumnezeu sau e a Diavolului, un om!
Şi toată suferinţa lui Iov era acolo pentru ca, prin ea, el să demonstreze că
Dumnezeu are oameni, are oameni adevăraţi care îi dau Lui totul
183
*> Oameni mari din Vechiul Testament •>
nu din interes, ci numai pentru faptul că El e Dumnezeu şi ei sunt

creatura Lui.
Iov, deci, suferă pentru slava lui Dumnezeu. Există asemenea
suferinţe, ded. Nu e numai în cartea lui Iov, d ne-o spune şi Domnul Isus,
Dumnezeu avea nevoie, iarăşi o spunem cu evlavie. Dumnezeu avea
nevoie să se nască acel om orb, pentru ca la ziua potrivită, el să se
întâlnească cu Domnul Isus, şi Domnul Isus să arate acolo ce poate face
Fiul lui Dumnezeu pe pământ. El s-a născut orb în vederea acestei zile.
Şi acum un alt prindpiu, al patrulea lucru care ne ajută să aplicăm în
viaţa noastră cartea lui Iov. Al patrulea lucru este că Dumnezeu îşi caută
Iovi în fiecare generaţie. In fiecare generaţie, Dumnezeu vrea să
demonstreze nu numai lumii acesteia, ci şi lumii îngerilor că El are
oameni adevăraţi pe pământ. Nu spune Pavel: „Noi suntem o privelişte
pentru oameni şi pentru îngeri!"? Cuvântul tradus acolo cu „privelişte", în
limba greacă este theatron. Propriu-zis noi suntem ca un teatru. Noi
suntem ca un spectacol. Şi ne veghează şi îngerii, şî oamenii. „Ce vor face?
Cum vor fi?" Pavel merge mai departe şi, în Efeseni, capitolul 3, de la
versetul 9, zice aşa: „Să pun în lumină înaintea tuturor care este
isprăvnida acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut
toate lucrurile, pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile, cereşti
(...Auziţi? Adică toate categoriile de îngeri din lumea spirituală) să
cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui
Dumnezeu." îngerii şi demonii cunosc înţelepdunea lui Dumnezeu azi
prin Biserică. Şi noi suntem chemaţi să demonstrăm această lucrare a lui
Dumnezeu. Dumnezeu îşi caută astăzi oameni care să arate că ei se
închină lui Dumnezeu nu din interes, nu pentru că El ie dă bogăţii, şi
covor roşu, şi maşină, şi toate celelalte, ci pentru că El e Dumnezeu, şi ei
sunt creatura Lui.
Oare are Dumnezeu astăzi Iovi? Cel puţin unul în generaţia mea are.
Am în mână această o carte intitulată „Cântări nemuritoare". Ea e scrisă de
un om din generaţia noastră, care cred că a fost unul dintre cei care a
suferit cel mai mult în aceasta generaţie. Puţini oameni au suferit cât a
suferit Traîan Dorz. Şi vreau să vă citesc din anii aceştia lungi ai suferinţei
lui patru poezii.
Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
dureri şi lanţuri şi ruşine, ajută-mi,
Dumnezeul meu să nu pot să mă
las de Tine.
184
❖Iov ❖
Chiar dac-ar fi să fiu răpit şi-n

noapte dus de mâini haine, oricât închis şi
chinuit, să nu pot să mă las de Tine. Chiar
dac-ar fi să mi se ia tot ce-am avut pe lângă
mine, sărac şi gol de-aş rămânea să nu pot
să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să zac flămând,
bolnav şi-uitat la uşi străine, lovit şi
alungat, nidcând să nu pot să mă las de
Tine. Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei răpiţi
şi duşi de lângă mine, zdrobit de dorul
după ei să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să ştiu că mor
departe dus în zări străine, tânjind de-al
casei mele dor, să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să fiu uds de cei cu mâini de
sânge pline, pân-la sfârşit să spun deschis,
să nu pot să mă las de Tine.
Iar pentru toate-acestea sus,
Tot ce-mi doresc eu de Ia Tine E
ca să văd atund, Isus,
Că nid Tu nu te laşi de mine.
Tu să rămâi la Calea şi
-
dragostea dintâi
chiar de-ai rămâne singur,
acolo să rămâi!
Să-ţi ţii învăţătura ce-o ştii de
-la-nceput
oricâte drumuri aspre mai
ai de străbătut.
Să stai in locul unde Cristos te-
-
a aşezat
chiar toţi de-ar fi să poată
călca ce s-au legat.
Să crezi la fel ca-n clipa din
185
•>Oameni mari din Vechiul Testament •>
-sfântul legământ
cu prima ta credinţă să intri
în mormânt.
Să lupţi în rând cu fraţii din
-
primii vieţii paşi
fiind la fel şi-n jertfe, şi-n
bucurii părtaşi.
Să mori cum ţi-a fost viaţa,
-statornic cu Isus
El să te ia de-acolo de
unde-ntâi te-a pus.
Şi dacă nu-i destul ce aţi auzit până acum! Acum omul acesta urcă pe
culmi, pe care noi poate nici nu le-am gândit sau nici nu le-am putut visa:
Ajută-ne să te iubim,
Cerescul nostru Tată, chiar dac-
ar fi să nu primim în veci nici-o
răsplată.
Să credem în puterea Ta
adânc cum ni se spune, chiar
dacă nu ne-ai ascuita
nicicând vreo rugăciune.
Să ţinem sus Cuvântul Tău în
orice grea-ncercare.
186
Iov •:*
chiar dacâ ne-ar lovi cel rău c-o ură
tot mai mare.
Să nu ne îndoim deloc în nici o grea
ispită, s-avem când vom ieşi din foc
fiinţa strălucită.
Ca astfel zilnic preschimbaţi din
bine în mai bine s-ajungem slava
înfiaţi având un chip cu Tine!
Apoi culmile atinse de ultima poezie, culmile cerului, chiar dacă pare
că el coboară în cele mai adânci adâncuri:
Chiar dac-aş şti că-i în zadar Orice cuvânt şi-orice-ncercare,

Tot n-am să tac cât încă par Că sunt speranţe de-ndreptare.
Chiar dac-aş şti că n-am s-ajung Să
văd un strop de libertate,
Să ştiu că mor pe drumul lung,
Nădejdea tot nu-mi voi abate.
Chiar dac-aş şti că noaptea grea Se va lăsa pe lumea toată,
Lupt cu lumina, mor cu ea Şi chiar să nu-nviu niciodată.
Chiar dac-aş şti că tot ce strâng
Sămânţă spre-adevăr şi bine,
Va fi-n zadar - eu n-am să-mi frâng
Avântul trudei pentru Tine.
Chiar dac-aş şti că mâine vii,
Ba chiar cu-atât Isus mai tare,
A mântuirii mărturii
Le-aş spune mai cu-nflăcărare.
Şi chiar să ştiu că nici acum,
Şi nici în veci n-ajung la bine,
Eu tot n-aleg, Isus-alt drum Şi-un alt
stăpân decât pe Tine.
Fraţilor, aceasta e statornicie, aceasta e credindoşie până ia ultimele
limite, nu pentru că îmi dă. Şi dacă-mi ia tot şi aid, şi dincolo, eu al Lui
rămân, trăiesc drept, trăiesc curat, trăiesc cu El, aşa cum îi place Lui.
V-am spus că lui fov nu i-a fost dat pe pământ să ştie de ce a trebuit să
sufere. A suferit, a suferit, a suferit şi a venit Dumnezeu şi i-a spus doar atât:
„Acceptă să nu ştii de ce." Şi totuşi Dumnezeu i-a dat încă aid pe pământ un
187
•î*Oameni mari din Vechiul Testament *>
câştig extraordinar, şi câştigul acesta extraordinar îl găsim în Iacov, capitolul
42, versetul 5. în traducerea noastră scrie aşa: „Urechea mea auzise vorbindu-
se despre Tine, dar acum ochiul meu te-a văzut." în limbajul metaforic al
cărţii ceea ce vrea să spună Iov este următorul lucru: „Doamne, eu Te
cunoşteam din auzite. Mi-au spus părinţii despre Tine. Mi-au spus dascălii
că este un Dumnezeu. Mi-au spus învăţătorii mei să mă tem de El şi să-i fiu
credindos. Eu n-am avut o experienţă vie a Ta. Eu nu Te-am cunoscut
personal decât aid, pe grămada de gunoi. Aid, în suferinţa mea, ai venit şi-ai
stat de vorbă cu mine. Aid Te-am cunoscut personal, intim. De-acum, în
viaţă, eu nu voi mai vorbi despre Dumnezeu ca despre o fiinţă teoretică. De-
acum îl cunosc din experienţă adâncă, personală."
Ceea ce vrea să spună cartea lui Iov este că nicăieri Dumnezeu nu ne
devine aşa de aproape, atât de intim ca în suferinţele pe care El ni le dă
pentru slava Lui. Eu v-am mai spus şi o repet: Dumnezeu are nevoie de Iovi,
pentru că ori de câte ori un copil al lui Dumnezeu este lovit, pentru că este
credindos şi ori de câte ori un copil al lui Dumnezeu suferă cu dragoste şi cu
calm şi plin de pace şi acceptă umilirile şi înjosirile şi retrogradările, dintr-o
dată toţi oamenii se uită la el cu respect şi stimă, şi oameni, care până atund
nu te cercetau, vin să te întrebe ce ai tu, şi ei n-au. De ce tu poţi să fii aşa
măreţ şi nobil, aşa minunat? „Ce ai tu, dâ-mi şi mie!" Şi lumea ÎI cunoaşte pe
Dumnezeu prin oamenii Lui care suferă. De asta are Dumnezeu nevoie de
Iovi. De asta ne lasă Dumnezeu să suferim, ca în noi oamenii să II vadă pe
Dumnezeu.
Dar lucrul pe care trebuie să-l ştim este că niciodată Dumnezeu, când
treci prin suferinţă, nu te lasă singur. Şi dacă L-ai cunoscut teoretic înainte,
acolo El îţi devine intim. Aceasta am priceput-o şi eu numai într-o zi, când,
în multe încercări prin care am trecut, mă uitam înapoi şi mi se părea că am
fost slab şi îmi venea să dau bir cu fugiţii şi, dintr-o dată, m-am prăbuşit în
crenunchi şi am început să strig: „Doamne, iarta-mă că sunt Nevrednic, că
sunt un ticălos!" Şi, în clipa aceea, L-am simţit pe Domnul Isus lângă mine,
stându-mi în faţă şi mi-a spus: „Eu te înţeleg) Şi Eu am fost în Ghetsimani. Şi
Eu am vrut să fug. Şi Mie nii-a fost groază. Te înţeleg şi ţi-s aproape. Sunt cu
tine." Atunci L-am iubit, atund am simţit cu adevărat că nu mai e ceva
teoretic şi că s-a stabilit o nouă legătură de îndrăgostire în inima mea. Atunci
când m-am scuiat de pe genunchi, am luat şi am citit Cântarea Cântărilor şi I-
am reatat-o Iubitului meu.
în duminica următoare, când m-am dus să predic la „Basarab", n-am mai
putut să predic; doar am spus: „Vreau sa-I fac o declaraţie de dragoste lui
188
*:•iov *:*
Isus: îl iubesc, pentru că El m-a iubit întâi. Acum mi-a devenit iubit."
Sfânta Scriptură ne-o ilustrează aceasta şi prin cei trei tineri în cuptorul
cu foc. Dumnezeu îi lasă să fie aruncaţi în cuptor, numai ca acolo să se vadă
că nu sunt trei, ri sunt patru, şi al patrulea arată ca Fiul lui Dumnezeu,
pentru că al patrulea era Domnul Isus, care, ori de câte ori suferă unul dintre
cei micuţi ai Lui, El suferă şi Ei vine acolo şi suferă cu el. Ei nu mai erau trei;
erau patru. Şi să ştii: acolo în suferinţă şi în încercare nu mai eşti singur;
acolo, într-adevăr, simţi că e Domnul Isus cu tine. Acolo îl cunoşti cu
adevărat.
De aceea, dragii mei, ne putem apropia acum mai cu înţelegere de ceea ce
spune Pavel în Filipeni, capitolul 3. El spune că avusese faimă, avusese
măreţie şi, într-o zi, a pierdut totul pentru Cristos. „Ba încă şi acum - spune
el în versetul 8 din capitolul 3 - privesc toate aceste lucruri ca pe o pierdere."
Acolo le-a pus sub cruce. Nimeni nu-L cunoaşte cu adevărat pe Cristos decât
dacă începe acolo sub cruce, unde înţelege că El a murit pentru noi. Dar după
aceea, el spune: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui", pentru că în clipa
când eu îl primesc pe El, Răstignitul, în locul meu, când II primesc ca
Mântuitor al meu prin ceea ce a făcut pe cruce pentru mine, puterea învierii
Lui mă naşte din nou. Aşa spune Petru în 1 Petru 1:3, că suntem născuţi din
nou prin învierea Lui din Efiorţi. Puterea învierii Lui este aceea care ne naşte
din Dumnezeu, c are ne transformă în copii ai lui Dumnezeu.
Şi abia în al treilea rând spune Pavel: „Şi să cunosc părtăşia suferinţelor
Lui." După ce L-am cunoscut ca răstignit, după ce am
189
*>Oameni mari din Vechiul Testament •>
cunoscut puterea învierii Lui transformatoare în mine, apoi Domnul Isus

vine şi spune: „Vrei să-Mi fii tovarăş de suferinţe? Vrei să vii cu Mine la jug
pentru mântuirea acestei omeniri pierdute? Eu am fost Mielul lui
Dumnezeu. Vrei să fii şi tu mielul lui Dumnezeu cu Mine?" Şi aid se cere un
ad de dedicare totala: să-L cunosc, să mă fac asemenea morţii Lui. Mor toate
dorurile lumii acesteia, mor toate ambiţiile, mor toate dorurile mele de a-mi
fi stăpân şi-L întronez pe El să facă ce vrea cu viaţa mea. Aceasta este
cunoaşterea Lui deplină. Când m-am identificat aşa cu El şi când î] întronez
aşa în fiinţa mea, acestea sunt treptele cunoaşterii Domnului Isus.
Şi apoi, dincolo de toate acestea, cartea lui Iov mai aruncă o lumină
puternică în capitolul 19 versetul 25, aid înţelegem unde e tăria lui Iov: „Dar
ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ.
Chiar dacă mi se va nimid pielea şi chiar daca nu voi mai avea carne, II voi
vedea totuşi pe Dumnezeu. II voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei II
vor vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta în îăuntrul
meu." Peste veacuri, deodată ochii lui Iov II văd pe Domnul Isus murind în
locul lui. „Răscumpărătorul meu este viu şi se va ridica odată pe pământ
Carnea mea va putrezi, fiinţa aceasta trupească a mea se va destrăma, dar eu
II voi vedea, şi dorul meu este după El." Aceasta este tăria fiinţei lui Iov:
credinţa că această viaţă este doar un început, că dincolo de această viaţă
continuă existenţa noastră, aceasta, de fapt, fiind şi soluţia pe care i-o dă
Dumnezeu omuiui său în Psalmul 73. După ce el spune că o vreme era gata-
gata să alunece, „m-am dus în Templul lui Dumnezeu şi am înţeles dintr-o
data. Mi-am dat seama că eram prost şi fără judecată. Eram ca un dobitoc şi
nu pricepeam. Eu nu înţelegeam că eu sunt întotdeauna cu Tine. Tu mă vei
apuca de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Iau, apoi mă vei primi în
slavă. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi
pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire! Pentru mine fericirea
nu sunt bogăţiile lumii; fericirea mea este să mă apropiu de Domnul,
fericirea mea este să am intimitate cu Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeu II
-
fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. Eu înţeleg
spune omul lui Dumnezeu - că aici sunt în şcoala lui Dumnezeu, şcoală
pentru sdavi. Eu ştiu că El este credincios cuvântului dat şi după ce mă va
trece prin valea aceasta a suferinţei, El îmi va da viaţă", aşa cum ne asigură şi
apostolul Petru în 1 Petru 5:10: Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în
Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va
desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi." Dumnezeu a
început în noi această lucrare; Dumnezeu o va isprăvi. Noi ştim că trăim
190
❖iov •;*
pentru slavă şi suferim, şi „suferinţele de o clipă nu sunt vrednice sa fie

puse alături de slava viitoare". Acestea le ştim, şi le ştim pentru că am avut
acea intimitate sfântă cu El. Şi fericirea noastră aici pe pământ este aceasta:
să fim intimi cu El, să fim în harul Lui, să ştim că suntem în voia Lui. în orice
clipă ridicăm ochii în sus, să-l vedem faţa bună de Tată care aprobă şi zice:
„Bine, rob bun, aşa te vreau! Aşa te vreau; du-te înainte! Fii credindos până
la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii!"
Astfel de oameni caută Dumnezeu. Caută Iovi. Vei fi tu unul? El caută
oameni care să-I fie credindoşi prin orice încercări ar trece şi dincolo de orice
încercări posibile. Fie ca Dumnezeu să ne facă asemenea oameni, credindoşi
Lui până la capăt, până la slavă. Amin.
191
Răscumpărătorul
Text biblic: Iov 19
Iov a luat cuvântul şi a zis: „Rină când îmi veţi întrista sufletul, şi
mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? lată că de zece ori m-aţi
batjocorii; nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa? Dacă am păcătuit cu
adevărat, numai eu sunt răspunzător de aceasta. Credeţi că mă
puteţi lua de sus? Credeţi că rni-aţi dovedit că sunt vinovat? Atunci
să ştiţi că Dumnezeu mă urmăreşte şi mă înveleşte cu laţul Lui. Iată,
ţip de silnicie, şi nimeni nu răspunde; cer dreptate, şi dreptate nu
este! Mi-a tăiat orice ieşire, şi nu pot trece; a răspândit întuneric pe
cărările mele. M-a despuiat de slava mea, mi-a luat cununa de pe
cap, m-a zdrobit din toate părţile, şi pier; mi-a smuls nădejdea ca pe
un copac. S-a aprins de mânie împotriva mea, S-a purtat cu mine ca
şi cu un vrăjmaş. Oştile Lui au pornit deodată înainte, şi-au croit
drum până la mine, şi au tăbărât în jurul cortului meu. i-a depărtat
pe fraţii mei de la mine, şi prietenii mei s-au înstrăinat de mine.
Rudele mele m-au părăsit, şi cei mai de aproape ai mei m-au uitat.
Casnicii mei şi slugile mele mă privesc ca pe un străin, în ochii lor
sunt un necunoscut. Chem pe robul meu, şi nu răspunde; îl rog cu
gura mea, şi degeaba. Suflarea mea a ajuns nesuferită nevestei mele,
şi duhoarea mea a ajuns nesuferită fiilor mamei mele. F&nă şi copiii
mă dispreţuiesc: dacă mă scol, ei mă ocărăsc. Aceia în care mă
încredeam mă urăsc, aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva
mea. Oasele mi se ţin de piele şi de carne; nu mi-a mai rămas decât
pielea de pe dinţi. Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei!
Căci mâna tui Dumnezeu m-a lovit. De ce mă urmăriţi ca
Dumnezeu? Şi nu vă mai săturaţi de carnea mea? Oh!
aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte; aş vrea să fie
193
săpate cu un priboi din fier şi cu plumb în stâncă pe vecie... Dar ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar
dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne,
II voi vedea totuşi pe Dumnezeu. îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii
mei îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta
înăuntrul meu. Atunci veţi zice: „Pentru ce-1 urmăream noi1" Căci
dreptatea pricinii mele va fi cunoscută. Temeţi-vă de sabie: căci pedepsele
date cu sabia sunt grozave! Şi să ştiţi că este o judecată.
Iov 19
Am simţit un fior neobişnuit citind acest capitol şi am simţit că acest fior a
trecut prin fiecare şi nu mă pot opri să nu mai citesc o dată ţipătul lui Iov.
Observaţi cât este el de greşit. I-au băgat în cap prietenii Ivii că Dumnezeu îl
loveşte. Cât era de departe de adevăr, pentru că nu era Dumnezeu, ci Diavolul
îl lovise. Dar Dumnezeu i-a permis Diavolului să-l pună la probă. Dacă
Dumnezeu l-a iubit cândva pe Iov, l-a iubit în mod special în clipele acelea
când era încercat. Doamne, cât îl iubea pe Iov şi cât îi era de drag de el! Şi
totuşi Iov nu mai înţelegea nimic.
„Atunci să ştiţi că Dumnezeu mă urmăreşte şi mă înveleşte cu laţul Lui.
Iată, ţip de silnicie, şi nimeni nu-mi răspunde; cer dreptate, şi dreptate nu este!
Mi-a tăiat orice ieşire şi nu pot trece; a răspândit întuneric pe cărările mele. M-
a despuiat de slava mea, mi-a luat cununa de pe cap, m-a zdrobit din toate
părţile şi pier, mi-a smuls nădejdea ca pe un copac. S-a aprins de mânie
împotriva mea, S-a purtat cu mine ca şi cu un vrăjmaş. Oştile Lui au pornit
deodată înainte, şi-au croit drum până la mine şi au tăbărât în jurul cortului
meu. A depărtat pe fraţii mei de la mine şi prietenii mei s-au înstrăinat de
mine. Rudele mele m-au părăsit şi cei mai îndeaproape ai mei m-au uitat.
Casnicii mei şi slugile mele mă privesc ca pe un străin, în ochii lor sunt un
necunoscut. Chem pe robul meu, şi nu răspunde; îl rog cu gura mea, şi
degeaba. Suflarea mea a ajuns nesuferită nevestei mele şi duhoarea mea a
ajuns nesuferită fiilor mamei mele. lână şi copiii mă dispreţuiesc; dacă mă
scol, ei mă ocărăsc. Aceia în care mă încredeam mă urăsc, aceia pe care îi
iubeam s-au întors împotriva mea. Oasele mi se ţin de piele şi de carne; nu mi-
a mai rămas decât pielea de pe dinţi. Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii
mei! Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit. De ce mă urmăriţi ca Dumnezeu? Şi
nu vă mai săturaţi de carnea mea?" (v. 6-22).
Cât de adâncă e noaptea acestui suflet! Cât de profundă e durerea lui fizică
şi durerea lui morală, durerea lui spirituală! „Mi-a smuls nădejdea cum
smulge furtuna un copac. Eu nu mai am nădejde. Eu sunt totalmente prăbuşit
şi stins." Cum se explică atunci că, dintr-o dată, Iov se ridică, se înalţă pe cea
194
❖Răscumpărătorul •>
mai înaltă culme, pe care se poate înălţa un om? Maiestos, minunat, sublim!
Din adâncul acestei deznădejdi, dintr-o dată strigă ca o trâmbiţă cea mai
profundă, cea mai minunată nădejde, cea mai extraordinară certitudine: „Dar
ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ."
„Vă uitaţi la mine că pier, că sunt doar oase şi piele?" „Chiar dacă mi se va
nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, II voi vedea totuşi pe
Dumnezeu, îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îl vor vedea şi nu ai
altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta în lăuntrul meu."
De unde această nădejde? Ce semnifică această nădejde? „Dar ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica odată, cândva pe pământ.
Ochii mei II vor vedea. El Se va îndura de mine, îmi va fi binevoitor. Sufletul
meu tânjeşte după ziua aceea ca să-L văd pe Răscumpărătorul meu."
Cine e Răscumpărătorul? Ce semnifică acest cuvânt? Care este acţiunea
Răscumpărătorului? Iată lumina pe care aş vrea să ţi-o dea Cuvântul lui
Dumnezeu ţie în seara aceasta şi iată ceea ce constituie mesajul acestei seri
pentru tine.
Dacă vă veţi uita în text la cuvântul „Răscumpărătorul", veţi vedea un 1 pus
lângă el şi aceasta înseamnă că vă trimite jos, şi jos ni se spune că în evreieşte
termenul este Goel. De ce-o fi ţinut oare traducătorul să ne atragă atenţia la
acest cuvânt şi să ni-1 spună şi în evreieşte? Mie mi-a părut foarte bine că a
făcut lucrul acesta, pentru că dintr-o dată m-a ajutat să înţeleg eu mult mai
bine şi m-a făcut în stare, într-un mod nou, să vă pot explica noţiunea aceasta
de răscumpărător. De fapt, cei care ştiu ebraică şi care au o concordanţă ebraică
să se uite unde mai scrie despre Goel. Vor fi imediat trimişi la Leviticul 25:25.
Aici se stabileşte în Israel o lege minunată: „Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde
o bucată din moşia lui, cel care are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai
uideaproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său."
195
Cuvintele traduse în româneşte, „cel ce are dreptul de răscumpărare", în limba
ebraică sunt, de fapt, un singur cuvânt: Goel. Ce se stabileşte în Legea lui
Moise şi deci în Legea lui Dumnezeu, este că fiecare om în Israel trebuie să
aibă un Goel. Şi pe vremea aceea existau crize economice. Şi pe vremea aceea
erau oameni care se încurcau în afaceri. Şi pe vremea aceea erau inundaţii şi
erau secete. Erau calamităţi sociale sau calamităţi naturale. Erau războaie. Şi în
aceste vremuri de restrişte se putea să ajungi în situaţia să trebuiască să-ţi
vinzi averea, ca să scapi din necaz, să ai ce da copiilor tăi de mâncare şi să le
salvezi viaţa.
In Israel nu era voie să înstrăinezi pământul. Pământul din moşi-strămoşi
trebuia să se transmită prin cel dintâi născut într-un şir neîntrerupt şi să
rămână în aceeaşi familie, în aşa fel încât să se evite situaţia ca unii să
acapareze tot pământul şi alţii să rămână fără nimic. Era luată de Dumnezeu
măsura aceasta să se evite concentrarea bogăţiilor în câteva mâini, măsură
luată pentru ca pământul să rămână aşa cum a fost el alocat pe seminţii şi pe
familii şi fiecare să rămână la moşia lui.
Dar era mai mult. Era asigurarea aceasta că în vremuri de restrişte trebuie
să ai un salvator. Şi fiecare om avea o rudă a lui, care, prin Lege, era desemnată
drept Goelul lui, acela care are datoria de a veni în ajutor, de a te răscumpăra.
Aceasta însemna că dacă tu ţi-ai vândut averea şi ai rămas lipit pământului,
ruda ta trebuia să facă tot posibilul să cumpere înapoi pământul şi apoi să ţi-1
restituie. Sigur că existau alte legi care aduceau o compensaţie. Nu intrăm însă
în detaliile lor. Ceea ce era stabilit de Legea lui Dumnezeu era că fiecare om
trebuia să aibă un ocrotitor, să aibă pe cineva care, la necaz, să poată să
sacrifice ceva, ca să răscumpere averea ta şi să te repună într-o situaţie demnă
de a trăi viaţa. Acest Ocrotitor, acest Răscumpărător se numea Goel. Şi ceea ce
e foarte minunat în Biblie este că de foarte multe ori, Dumnezeu însuşi îi
spune lui Israel că El este Goelul lui Israel. Israelul a căzut, Israelul a căzut în
robie, şi Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Răscumpărătorul tău!"
Dacă veţi citi în Exodul 6:6, veţi vedea acolo că eliberarea din robia
egipteană este privită ca o răscumpărare. Dumnezeu a intervenit acolo ca Goel.
In Isaia 43, când poporul era în robia babiloniană, Dumnezeu îi spune:
„Israele, pentru că mi-eşti drag,
t
❖Răscumpărătorul ❖
pentru că te iubesc, dau popoare în schimbul tău." Ceea ce se crede este că
Dumnezeu a vrut să zică aşa: „Uite, Cirus, împăratul Persiei, va înţelege dintr -
o dată că dacă vă va da vouă drumul, Eu îi voi da putere să cucerească Egiptul
şi Etiopia drept răsplată, drept preţ pentru eliberarea voastră. Dau alte naţiuni,
dau alte popoare drept preţ de răscumpărare pentru voi."
Ceea ce iarăşi ne va face să înţelegem şi mai bine subiectul este un text
foarte interesant în Exodul 13, începând cu versetul 15. Ştiţi că fiecare întâi-
născut din Israel trebuia să moară odată cu întâii-născuţi ai Egiptului. Dar
Dumnezeu a dat mielul acela, pentru ca sângele mielului să-i apere pe întâii-
născuţi ai lui Israel. Şi în capitolul 13 din Exodul vine apoi Dumnezeu, după
ce a trecut urgia aceea şi după ce întâii-născuţi din Israel au fost cu toţii salvaţi,
Dumnezeu vine şi le explică: „Acum să ştiţi, întâii voştri născuţi îmi aparţin
Mie. Tot ce este întâi-născut la voi trebuie să-Mi aparţină. Dacă e un miel,
întâiul-născut al unei oi, acela nu-1 folosiţi, că nu-i al vostru; acela Mi-1
aduceţi jertfă. Şi copilul vostru întâi-născut nu e al vostru, e al Meu. Pe acesta
însă nu vi-1 cer jertfă, ci vă dau posibilitatea să-l cumpăraţi înapoi, adică să-l
răscumpăraţi. Aduceţi un miel ca jertfă în locul lui şi Mi-1 cumpăraţi înapoi şi
Eu vi-1 dăruiesc să fie iarăşi al vostru." Iată ideea aceasta de răscumpărare.
Deja noi am înţeles că înseamnă eliberare prin plata unui preţ. Ceva ce era
pierdut este cumpărat înapoi cu un preţ, este răscumpărat.
E ceva foarte important aici. Când Dumnezeu însuşi răscumpără pe
poporul Lui din Egipt sau din Babilon, ideea de plătire a unui preţ altcuiva se
topeşte. în Egipt, când Dumnezeu i-a răscumpărat de acolo, nu găsim că
Dumnezeu ar fi plătit preţul cuiva. Dar totuşi se foloseşte termenul de
„răscumpărare". Ce rămâne este ideea că răscumpărarea este o eliberare care
costă. Pe Dumnezeu L-a costat energie. Pe Dumnezeu L-a costat desfăşurarea
unor forţe extraordinare ca să-Şi elibereze poporul. îl costă pe Dumnezeu ceva.
Dumnezeu sacrifică ceva, jertfeşte ceva pentru ca să te elibereze, fără să mai
existe ideea că El plăteşte cuiva preţul acesta. Este important, şi vom vedea mai
târziu de ce e important, să reţinem că ceea ce trebuie să ne rămână nouă ca
idee generală este că răscumpărătorul trebuie să jertfească ceva ca să te
elibereze. De aceea Dumnezeu nu e numit pur şi simplu
197
♦>Oameni mari din Vechiul Testament
Eliberatorul poporului Său, pentru că dacă ar fi numai ideea de eliberator nu
ar mai exista ideea de cost, de preţ plătit de eliberatorul însuşi. Dumnezeu nu
numai că ne eliberează; pe Dumnezeu II costă să ne elibereze. De aceea El nu
este pur şi simplu Eliberatorul şi nicăieri în Biblie El nu e numit Eliberatorul,
ci El e numit Răscumpărătorul, pentru că pe El însuşi II costă ca să ne
elibereze.
Ideea aceasta a Răscumpărătorului şi a răscumpărării este ca un fir roşu în
întreg Vechiul Testament. Din toate textele pe care le-am găsit eu despre ideea
aceasta, cea mai dureroasă pagină mi se pare Psalmul 49. Auziţi ce strigăt este
aici în versetele 6-8: „Ei se încred în avuţiile lor şi se fălesc cu bogăţia lor cea
mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-l dea lui Dumnezeu
preţul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu
se va face niciodată." Este unul dintre cele mai dificile texte din Vechiul
Testament. Este o pagină de disperare. Este un om al lui Dumnezeu care a
înţeles că omul nu se poate răscumpăra, că el nu-I poate plăti lui Dumnezeu
preţul. Şi el trage concluzia eronată: atunci răscumpărarea omului nu se va face
niciodată. Omul acesta nu s-a putut ridica la înălţimea unui Isaia, care L-a
văzut pe Dumnezeu la lucru, aşa cum, de exemplu, II descrie el pe Dumnezeu
la lucru pentru răscumpărare în Isaia 51, unde ni-L descrie pe Robul
Domnului, pe Mesia, şi auziţi ce spune el aid: „Nu eşti Tu Acela care ai uscat
marea, apele adâncului celui mare şi ai croit în adâncimile mării un drum
pentru trecerea celor răscumpăraţi? Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor
întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va
încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor
fugi." Dumnezeu face răscumpărarea. Greşeala psalmistului acolo a fost că el a
crezut că omul trebuie să facă răscumpărarea către Dumnezeu. Ceea ce n-a
înţeles el acolo a fost că Dumnezeu însuşi este Răscumpărătorul şi El însuşi
intervine în istorie ca să ofere răscumpărarea.
Noul Testament este locul unde se rezolvă problema acestei răscumpărări.
Şi textul fundamental este Marcu 10:45, unde Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu,
spune aşa: „Fiul omului n-a venit [din cer] să I se slujească, ci El să slujească şi
să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi." El a venit, şi Dumnezeu L-a
destinat
198
❖Răscumpărătorul v
pentru aceasta, Dumnezeu L-a dat pentru aceasta. în Romani 3:24- 25 spune
aşa: „Şi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată prin harul Său, prin răscumpărarea
care este în Cristos Isus. Pe El [pe Isus Cristos] Dumnezeu L-a rânduit mai
dinainte să fie prin credinţa în sângele Lui o jertfă de ispăşire." Răscumpărarea
care este în Isus Cristos. Pe El, pe Isus Cristos, Dumnezeu L-a rânduit,
Dumnezeu L-a dat să facă această răscumpărare.
Dar locul cel mai important unde mai găsim cuvântul acesta de
„răscumpărare" este în Galateni 3:13, unde apostolul Pavel ne explică: „Cristos
ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi." Şi în
4:5: „Ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea."
Blestemul Legii însemna că Dumnezeu a fixat nişte norme morale, pe care noi
toţi le-am călcat. Şi cine calcă Legea lui Dumnezeu este vrednic de moarte.
Legea pronunţa blestem asupra oricărei călcări de Lege. Şi care dintre noi n-am
minţit? Care dintre noi nu L-am sfidat niciodată pe Dumnezeu? Care dintre
noi n-a înşelat niciodată? „Toţi au păcătuit", spune Biblia şi toţi sunt sub
blestem. Şi Domnul Isus Cristos a venit şi S-a făcut blestem pentru noi, adică
S-a pus pe crucea aceea şi blestemul Legii a căzut peste El. Toată pedeapsa, pe
care trebuia să ne-o aplice Legea lui Dumnezeu nouă, I-a fost aplicată Lui. Iată
preţul răscumpărării. Iată ce L-a costat pe Domnul Isus ca să ne răscumpere.
Eram sub robia blestemului acestuia, şi El a luat asupra Lui, a suferit El
moartea în locul nostru. Iată preţul plătit! Aici vedem clar că preţul plătit, întâi
de toate, este dat de Dumnezeu.
Să nu facem însă greşeala pe care au făcut-o unii teologi din secolul al III-
lea şi mai ales din secolul al IV-lea, care au zis că de vreme ce e răscumpărare
din robie, aceasta înseamnă că noi eram în robia Diavolului, şi Dumnezeu a
plătit acest preţ Diavolului, că ar fi fost la mijloc un târg cu Diavolul. „Eu îţi
dau preţul şi tu-Mi dai oamenii înapoi." De aceea v-am atras atenţia că în
conceptul acesta de răscumpărare dispare cel căruia i s-ar plăti răscumpărarea
şi rămâne numai ideea aceasta că atunci când eşti la dezastru, la necaz,
eliberatorul tău jertfeşte ceva, îl costă ceva ca să te poată scoate din situaţia
aceea. Dumnezeu era obligat de dreptatea Lui să te pedepsească. Şi în
dragostea Lui, El a spus: „Găsim mijlocul de răscumpărare, de eliberare. Şi
acesta nu poate fi decât să luăm
199
asupra Noastră vina şi pedeapsa. Fiul Meu, fă lucrul acesta pentru oameni!"
„Da, Tată, o fac, ca să răscumpărăm lumea, oamenii. Să-i răscumpărăm, adică
să-i eliberăm plătind Noi în Noi înşine." Noţiunea este aceasta de eliberare
care costă, eliberare care te face să dăruieşti ceva din tine. Şi aceasta este
lucrarea pe care a făcut-o Domnul Isus pentru noi.
In Efeseni 1:7, Pavel spune: „în El [în Isus] avem răscumpărarea, prin
sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său." Expresia „prin
sângele Lui" este pusă între virgule. Şi nu se ştie dacă răscumpărarea sau
iertarea o legăm de sângele Lui. Cel mai bine e să le legăm pe amândouă,
pentru că şi Petru spune că am fost răscumpăraţi prin sângele Domnului Isus.
„In EI avem răscumpărarea, prin sângele Lui." Şi apoi vine explicat ce
înseamnă această răscumpărare. înseamnă iertarea păcatelor, pentru că
păcatele erau cătuşele. Robia noastră era robia patimilor. Diavolul ne-a promis
cândva că vom fi liberi! Liberi să bem, să înjurăm, să fumăm, să curvim.
„Trăieşte-ţi viaţa liber!" Dar în numele libertăţii, el ţi-a pus cătuşele, pentru că
în momentul în care vrei să te laşi de beţie, de mindună, de urâţenie, de
înşelare, de răutate, vezi dintr-o dată că nu te poţi lăsa de ele. Tu eşti robul lor.
Tu eşti încătuşat de ele. Şi dintr-o dată strigi: „Doamne, dne mă va izbăvi? Eu
sunt încătuşat, am nevoie de un Eliberator!" Numai că aid greşeşti dacă zici
aşa. Nu-I numai Eliberator. Ai nevoie de mai mult, ai nevoie de
Răscumpărător. El nu vine pur şi simplu să zică: „Hai îţi rup cătuşele. Fii
liber!" El vine şi-Şi varsă sângele, ca să-ţi poată topi păcatele, ca să-ţi poată topi
cătuşele. Pe El II costă viaţa. De aceea Numele Lui nu e Eliberatorul, ci Numele
Lui e Răscumpărătorul.
Dar haideţi acum să ne întoarcem la Iov. „Dar ştiu ca Răscumpărătorul meu
este viu!" El e viu, pentru că El a existat din veşnicie. „Şi Se va ridica la urmă
pe pământ" şi-mi va face răscumpărarea. Şi ochii mei vor vedea minunea
răscumpărării în sângele Domnului Isus. Eu nu voi muri, pentru că eu cred în
El. Şi noi ştim că toţi aceia din Vechiul Testament care au privit înainte către
Răscumpărătorul, către Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, au fost
mântuiţi prin Domnul Isus. Ei au crezut în El dinainte şi ei au fost mântuiţi ca
şi noi prin răscumpărarea pe care a făcut-o Domnul Isus şi pentru noi, şi
pentru ei.
în adâncul durerii, în adâncul dezastrului, în adâncul disperării,
200
❖Răscumpărătorul ❖
dintr-o dată Iov se ridică şi pune mâna la ochi, la frunte şi se uită în zare şi-L
vede pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, murind pentru el pe cruce. îi
vede gloria de răstignit, gloria Celui care moare pentru omenire, gloria
Răscumpărătorului prin moarte. Şi, dintr-o dată, toată durerea dispare, dintr-o
dată, tot dezastrul se topeşte, dintr-o dată, nu mai e speranţă, ci e certitudine.
„Chiar dacă mi se va usca pielea şi mi se va topi carnea, chiar dacă mă voi face
pulbere, să ştiţi, voi trăi veşnic prin El, prin Răscumpărătorul, prin Isus
Cristos, Fiul Iui Dumnezeu, care a murit gi pentru mine." Iată ce viziune i-a dat
Dumnezeu lui Iov! Iată cum, în adâncul durerii sale. Iov a văzut soluţia lui
Dumnezeu nu numai pentru sine, ci şi pentru omenirea întreagă.
Şi acum, tu, care eşti zdrobit ca şi Iov, poate revoitat ca şi Iov, de atâtea
necazuri şi de atâtea nedreptăţi care vin peste tine, tu care te întrebi: „Dacă este
Dumnezeu şi dacă El este iubire, de ce mi se întâmplă ce mi se întâmplă?" Tu,
care eşti sclavul patimilor şi al păcatelor, tu, care simţi ca nu te poţi ridica din
necredinţa ta, din întunericul tău, din zdrobirea ta, fie ca Duhul lui Dumnezeu
să facă şi cu tine minunea care a făcut-o cu Iov! Şi fie ca şi tu, dintr-o dată, să
înţelegi că nu tu te mântuieşti, nu tu trebuie să te răscumperi, nu tu trebuie să
ieşi din dezastrul tău, din căderea ta, nu tu trebuie sâ-ţi rupi cătuşele, ci că
Dumnezeu ţi-a dăruit un Răscumpărător, că Dumnezeu L-a trimis pe însuşi
Fiul Său să plătească sânge şi moarte, sâ-ţi topească ţie păcatele, să-ţi lumineze
mintea, să te facă să înţelegi şi tu că durerile tale de o clipă, durerile tale de aici
sunt nimic în lumina slavei şi a harului pe care ţi le-a pregătit în Domnul Isus;
să înţelegi ca toate durerile tale şi prăbuşirile tale nu au fost altceva decât o
pregătire a ta ca să ajungi până aici ca, disperat, să zici: „Ai milă de mine.
Doamne!", şi Dumnezeu să zică: „Cum să n-am milă? Mi-am dat însuşi Fiul să
moară pentru tine! Poate fi milă şi dragoste mai mare decât aceasta? Eu ţi-am
pregătit mijlocul de eliberare! Eu am plătit răscumpărarea ta!" Orice durere ai
avea, orice cătuşe ar fi, orice patimi ar fi, dacă acum II chemi pe
Răscumpărătorul, EI vine ca Eliberatorul care a plătit preţul libertăţii, dar El
nu e numai Eliberator El e Răscumpărător, pentru ca a dat sânge. Şi EI va face
ca sângele Său să curgă şi să topească păcatele tale şi să te curăţească de orice
nelegiuire şi să zdrobească orice cătuşe. Oricât de mari ar fi patima ta şi
păcatul tău, nimic nu rezistă sângelui Lui. Tu nu vii la El pentru că eşti bun; tu
vii la El pentru că numai El te poate face bun. Numai El te poate descătuşa şi te
poate înălţa şi te poate creşte.
Acum mai am un gând sau două pentru cei care L-au primit pe Domnul
Isus ca Răscumpărător. Cuvântul cel mai minunat pentru noi, dar care e şi o
avertizare pentru noi, e în 1 Corinteni 6:19-20: „Nu ştiţi că trupul vostru este
templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la
201
Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ."
Pentru tine s-a plătit un preţ. Trupul tău a devenit templul Duhului Sfânt. Dar
ca să devină aceasta, L-a costat pe Dumnezeu. El a plătit să-Şi cumpere acest
templu. Ce a plătit? Petru ne spune în 1 Petru 1:18: „Căci ştiţi că nu cu lucruri
pieritoare - cu argint sau cu aur - aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de
vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui
Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană." Dumnezeu, răscumpărându-te, a
plătit cu sângele Domnului Isus ca să-ţi spele trupul acesta murdar şi să-l
poată face locuinţă de Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
tine acum. Dar L-a costat sângele Fiului lui Dumnezeu pentru spălarea ta,
pentru învrednicirea ta să fii copilul lui Dumnezeu şi locaşul lui Dumnezeu.
Şi atunci cât de mare e răspunderea! Şi Petru, şi Pavel, când ne aduc aminte că
noi am fost cumpăraţi, ei spun: de aceea, fiţi sfinţi în toată purtarea voastră! II
va bate Dumnezeu, spune Pavel, pe acela care va mai pângări acest templu. Cât
de mare trebuie să fie grija noastră acum când Dumnezeu a plătit aşa preţ! Ne-
a răscumpărat prin sângele Său, ne-a făcut ai Săi. Poartă-te cu grijă cu
proprietatea lui Dumnezeu! Ai grijă că L-a costat scump şi te-ar costa prea
scump să pângăreşti proprietatea lui Dumnezeu. Ţine minte ca Satana va
încerca din nou să te pângărească. Ochii mei care poftesc, trupul meu care mai
pofteşte, inima mea care mai pofteşte, să le mai las eu să poftească? Să nu le
pun eu frâu şi să zic: „Taci, fire veche! Taci, fire pământească! Taci, carne! Eu
sunt al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a plătit un preţ enorm ca să fiu al Lui. Eu
nu mai pângăresc ce a răscumpărat Dumnezeu!"?
Şi acum, ca să încoronăm acest subiect, pentru că mie totdeauna îmi place
să avem o imagine generală asupra unui subiect, mai există două texte, care par
oarecum că nu sună la fel ca celelalte în problema răscumpărării. Romani 8:23
e unul: că toată firea suspină şi e în durerile naşterii şi nu numai ea, numai
natura, numai cosmosul, dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului.
Deci în noi este Duhul lui Dumnezeu şi deja Duhul lui Dumnezeu rodeşte în
noi. Suspinăm şi noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
Cum vine asta? Noi am fost răscumpăraţi, am fost cumpăraţi cu un preţ şi nu
mai suntem ai noştri, şi trupul nostru e templul Duhului Sfânt, iar acum
suspinăm şi aşteptăm răscumpărarea trupului nostru.
Şi al doilea text este în Efeseni 4:30, care e în aceeaşi notă: „Să nu întristaţi
pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu", care e în voi! „Să nu-L întristaţi pe Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării"
sau în vederea zilei răscumpărării. Aţi fost răscumpăraţi, ne-o spune Pavel. Ne-
o spune Domnul Isus, ne-o spune apostolul Petru. Şi totuşi suspinăm să vină
ziua răscumpărării.
202
❖Răscumpărătorul •>
Lucrurile sunt foarte simple, dar sunt aşa de minunate. Pavel explică în
Romani 8:10-11 că duhul nostru este înviat şi a căpătat în el viaţa veşnică. Dar
trupul nostru a rămas încă supus legii morţii, legii descompunerii. Există o
parte a consecinţelor păcatului pe care Dumnezeu nu ne-o ridică. El ne-a înviat
duhul nostru, El ne-a făcut posesorii vieţii veşnice, dar trupul nostru încă mai
trebuie să plătească un preţ: moartea, destrămarea, descompunerea. Dar va
veni o zi minunată atunci când Dumnezeu va face un cer nou şi un pământ
nou, atunci când Dumnezeu va interveni iarăşi cu forţa Lui creatoare şi va
recrea totul. Atunci Dumnezeu va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va
face asemenea trupului Său de slavă. Aşa ni se spune. Aceea e ziua
răscumpărării trupurilor noastre. Aceea este ziua răscumpărării. Pentru aceea
suspinăm ca răscumpărarea noastră să fie desăvârşită. Noi am intrat într -un
proces de răscumpărare. Prin sângele Domnului Isus, care a curs peste fiinţa
noastră, noi deja am intrat în posesia vieţii veşnice. Dar procesul acestei
răscumpărări va fi desăvârşit atunci când El ne va crea un trup ca al Lui, un
trup slăvit. Atunci se va fi desăvârşit răscumpărarea noastră, adică eliberarea
noastră din acest trup de corupţie, de descompunere. întreaga fire, întregul
univers aşteaptă să se termine acest proces de corupţie, de descompunere. Şi
când va interveni Dumnezeu şi va mântui cosmosul întreg, îl va recrea
203
*>Oameni mari din Vechiul Testament ❖ ■
pe baze noi şi cu legi noi, atunci se va desăvârşi şi procesul acesta al I
răscumpărării noastre. I
Reţineţi ideea fundamentală că Răscumpărătorul este Domnul i / I Isus
Cristos. Reţineţi diferenţa între răscumpărător şi eliberator' I ■ Domnul Isus
nu este Eliberatorul pur şi simplu. El a trebuit să plătească, L-a costat sângele
şi viaţa pentru noi. Şi-L va costa încă să investească forţa Lui dumnezeiască
pentru recrearea noastră şi pentru transformarea noastră după chipul Lui.
Iată Răscumpărătorul nostru! Iată de ce numele fundamental în Noul
Testament al Domnului Isus este Răscumpărătorul. Şi mântuirea noastră
este aproape pretutindeni explicată în termeni de „răscumpărare", pentru
că aceasta arată cheltuiala Domnului Isus pentru eliberarea, mântuirea,
transformarea noastră după chipul Lui.
Dacă vrei ca Isus să fie Răscumpărătorul tău, trebuie doar să spui:
„Doamne Isuse, vreau!" El vrea. Cum să nu vrea de vreme ce Şi-a şi dat
viaţa ca s-o poată face? Nu e logic că El vrea? Dar El nu te obligă, nu te
forţează. El doar oferă. Şi dacă tu accepţi cu toată fiinţa ta, Eî, în clipa
aceasta, te dezrobeşte, te eliberează total şi tu eşti răscumpărat şi tu ai
devenit proprietatea lui Dumnezeu, tu ai devenit locaşul iui Dumnezeu.
Şi din clipa aceasta, Dumnezeu începe să lucreze în tine, în viaţa ta, să
trăiască în viaţa ta şi să-ţi împlinească viaţa ta şi să ţi-o transforme treptat
ca s-o facă vrednică de ceruri, de răscumpărarea finală când îţi va
transforma acest trup i. smerit într-un trup al gloriei. *
Şi fie ca cu toţii, care L-am primit ca Răscumpărător pe Domnul: Isus,
încrezându-ne total în El, să ne dăruim total Lui, ca Iov, şi să-L iăsăm să
lucreze acum în proprietatea Lui. Având drept total asupra jj noastră, având
drept de proprietar, să-L lăsăm să ne lucreze şi să ne folosească după voia Lui
dumnezeiască. Amin.
Iosua
- Secretul victoriei
Text biblic Exodul 17:8-16
204
Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise i-a zis lui
Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu
voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână ," Iosua
a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar
Moise, Aaron fi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise
mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mână în jos, era mai tare
Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub
el şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar
altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. Şi
Iosiui a biruit pe Amalec şi pe poporul lui, cu tăişul săbiei. Domnul i-a zis
lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte ca să se păstreze aducerea aminte
şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceru ri."
Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagid meu." El a zis:
„Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului,
Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!"
Exodul 17:8-16
Astăzi începem un ciclu de lecţii despre Iosua. La Iosua vom sta mai mult,
fiindcă viaţa lui Iosua este deosebit de bogată în învăţături pentru noi,
credincioşii nou-testamentali.
întâi de toate, prima menţiune a lui Iosua în Biblie este în textul pe care l-am
citit noi din Exodul 17. Şi primul rol pe care vedem că
îl are Iosua este acela de luptător. Până la sfârşitul vieţii sale, acesta este rolul
lui Iosua: el este de la început până la sfârşit un luptător, şi încă un luptător
victorios. El este tipul credinciosului victorios. Viaţa lui Iosua este un exemplu
de viaţă de biruinţă cu Dumnezeu.
Sunt foarte puţine şi foarte mici falimentele lui Iosua. Foarte puţine şi
foarte mici, dar şi acestea ne vor sluji ca pildă.
Ceea ce se observă însă ca o caracteristică generală a lui Iosua este aceea de
bărbat de mare credinţă şi de mare curaj. Vom vedea mai târziu cum curajul lui
izvorăşte din credinţa lui. întotdeauna adevăratul curaj se naşte din credinţă.
Iosua era un om de mare credinţă şi de mare curaj, un om totalmente supus lui
Dumnezeu şi ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, un om care întotdeauna
şi-a dus la îndeplinire obligaţiile şi răspunderile pe care i le-a dat Dumnezeu.
Iosua a trăit 110 ani, şi viaţa lui se împarte în trei părţi. Are trei stadii.
Prima parte, aproximativ patruzed de ani, i-a petrecut în Egipt ca sclav. A făcut
şi el cărămizi alături de părinţii săi şi alături de întregul său popor. Deci
patruzeci de ani în sclavie în Egipt. Alţi patruzeci de ani i-a petrecut în pustie
ca servitor al lui Moise şi ca aghiotant al lui Moise, un fel de ordonanţă a lui
Moise şi, în acelaşi timp, un fel de comandant adjunct alături de Moise. Apoi,
ultima parte a vieţii sale, a petrecut-o în fruntea poporului, după moartea lui
Moise, până când poporul a intrat în Canaan. Aceasta aproximativ treizeci de
ani. Mă veţi întreba: „Da' de unde ştim noi asta?" ISi, e foarte simplu. în Iosua
24:29 ni se spune că „Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de
o sută zece ani". Socotim înapoi anii şi vom obţine aproximativ această schemă
a vieţii lui.
Foarte important este să-i cunoaştem însemnătatea numelui. Şi de aici vom
găsi câteva învăţături foarte frumoase. ISrinţii lui Iosua nu i-au dat numele de
Iosua. Iărinţii lui l-au numit Hosea. Aceasta o ştim din Numeri 13:8: „pentru
seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun". El a fost ales să se ducă spion Ln
Canaan. în versetul 16: „Acestea sunt numele bărbaţilor pe care i-a trimis
Moise să iscodească ţara Canaanului. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a pus
numele Iosua." Deci până la data aceea numele lui Iosua fusese Hosea. Şi
Iosua pronunţat în limba ebraică este Yehosua. Hosea în limba ebraică
înseamnă „mântuire".
206
•I* Iosua - Secretul victoriei *>
\ă gândiţi că părinţii Iui Iosua erau sclavi în Egipt, făceau cărămizi- Ce
aşteptau oamenii aceştia mai mult decât orice? Mântuirea. Şi când au avut
primul lor copil, pentru că vom vedea niai târziu că el a fost primul născut în
familie, feciorul cel mare al familiei, i-au dat acest nume : „Mântuire". Ei
aşteptau mântuire, dar nu ştiau cum şi de unde. Şi Moise a pus lucrurile la
punct, ôise i-a schimbat numele în Yehosua. Mai târziu, prescurtat, a devenit
Iosua în limba popoarelor europene. Yehosua înseamnă „lehovah este
mântuirea", adică „Dumnezeu este mântuirea". Mai poate fi tradus şi „prin
care Dumnezeu mântuieşte". Adică părinţii lui Iosua atât au ştiut: că lor le
trebuie mântuire. Moise a spus: „Dumnezeu dă mântuirea." Şi i-a schimbat
numele în Iosua.
Al doilea sens este: „prin care Dumnezeu mântuieşte". Parcă Moise le-ar fi
spus tuturor: „D vedeţi pe omul acesta? Prin el vă va mântui Dumnezeu. Prin
el vă va duce în Canaan."
Acum ceea ce este iarăşi important de spus este că pronunţia numelui lui
Isus nu e altceva decât tot numele Iosua sau Yehosua din limba ebraică. Pe
Domnul Isus în ebraică L-a chemat Yehosua. Şi de aceea se spune în Matei
1:21: „Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isits" Şi aceasta este pronunţie
europeană. Dar în ebraică este Yehosua, „pentru că Ei va mântui pe poporul
Lui de păcatele sale". Aceasta înseamnă numele Isus sau Iosua sau Yehosua:
„cel prin care Dumnezeu mântuieşte".
Aş vrea aid să fac o paranteză, să spun că în Biblie avem câteva exemple
celebre de schimbare de nume. Atunci când omul a venit în contact cu Domnul
Isus, atât de mult i s-a schimbat firea, încât Domnul Isus a găsit de cuviinţă să-
i schimbe şi numele.
Primul caz este Petru. Pe el îl chema Simon. Şi Simon înseamnă „auzire".
Domnul Isus i-a dat numele de Petru, care înseamnă „piatră" sau „stâncă",
pentru că el este stânca pe care va clădi Biserica.
Dar şi mai minunat, parcă şi mai bogat în învăţăminte, este modul în care
Domnul Isus i-a schimbat numele lui Saul din Tars. Saul înseamnă în limba
ebraică „cel mare". Şi Domnul Isus i-a schimbat numele în Paul, care înseamnă
„cel mic". Pavel, în limba latină Paul, înseamnă „cel mic". A fost cel mare,
acum trebuia să fie cel mic. Vom vedea noi mai târziu, în cursul acestei lecţii
biblice cum i s-a dat numele de „cel mic".
Aşadar, iată care este numele personajului pe care îl vom studia, întâi de
toate, am spus că prima parte a vieţii lui Iosua se petrece în Egipt. Patruzeci de
ani în sclavie. S-a născut sclav şi a trăit patruzeci de ani în sclavie. La fel ca
despre Domnul Isus, al cărui nume îl poartă, despre Iosua se pot spune
cuvintele din Evrei 5:8: „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care ]e-a suferit".
207
*> Oameni mari din Vechiul Testament •:*
A învăţat să fie ascultător. El a fost patruzeci de ani rob, şi a fi rob înseamnă a
asculta de poruncile altora.
Alţi patruzeci de ani după aceea Iosua a fost servitorul lui Moise, alţi
patruzeci de ani în care el era un fel de aghiotant al lui Moise. Aceasta
înseamnă să fii vioara a doua.
Acum ceea ce este important aid este să ştim că de obicei subalternii
totdeauna vizează postul de şef. Uitaţi-vă în istorie că întotdeauna subalternii,
până la urmă, uneltesc şi-i răstoarnă pe şefii lor. Subalternii tot timpul visează
să-l detroneze pe şef, ca să-i ia locul. Aceasta este în firea oamenilor. Chiar şi
fratele lui Moise şi sora lui Moise, la un moment dat, vin şi spun: „Da' de ce
numai Moise? Noi n-am putea fi şefi?"
Unul singur nidodată nu se răscoală împotriva stăpânului său. Acesta-i
Iosua. Tot timpul el ştie să rămână supus. El ştie să fie vioara a doua tot
timpul. Iosua este credincios prin supunere. Aid intră în joc ceea ce v -am spus
data trecută despre Saul, şi de aceea v-am spus că aveam nevoie de lecţia lui
Saul. Lui Saul nu i-a plăcut să fie cineva deasupra lui: nici măcar Dumnezeu.
El a vrut să facă totul de capul său. Aid este diferenţa între Saul cel mare şi
Iosua. Saul a vrut să fie cel mai mare. Iosua a ştiut să stea în supunere, să stea
în ascultare, timp de optzeci de ani.
Acum, dragii mei, am spus că viaţa lui Iosua este un model de viaţă de
biruinţă cu Domnul. Şi aici este primul secret al vieţii de biruinţă. Viaţa de
biruinţă începe prin învăţarea legii subordonării, a legii supunerii.
Am spus data trecută că Dumnezeu ne vrea stăpâni şi asupra îngerilor.
Doar că El ne va face stăpâni numai atunci când noi vom accepta să ne fie El
stăpân, aşa cum spunea sutaşui din Capernaum: „Eu sunt om sub stăpânire. Şi
am sub stăpânirea mea soldaţi. E adevărat că eu poruncesc. Dar eu încep cu
aceasta: sunt şi eu sub stăpânirea altuia."
Vreau să vă explic aid pe scurt de ce Domnul Isus începe Predica de pe
Munte cu: „Ferice de cei săraci în duh!" Ştiţi de ce? Pentru că „sărac în duh"
este acela care recunoaşte despre el ceea ce spune Pa vel în Romani 7:18:
„Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească." Eu n-am
nimic al meu, mai spune Pavel. N-am nimic care să nu fi primit de Ia
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-ar lua ce este al Lui din mine, n-ar mai rămâne
nimic de mine.
„Sărac în duh" înseamnă să recunoşti că toate le ai de la El, că nu ai nimic al
tău. „Sărac în duh" înseamnă să recunoşti că eşti absolut dependent de
Dumnezeu. Această dependenţă totală de El, şi de puterea Lui, şi de călăuzirea
Lui, şi de îndrumarea Lui, înseamnă „sărac în duh". Acesta este secretul tuturor
fericirilor şi în felul acesta începe orice fericire.
208 k
*> Iosua - Secretul victoriei *:*
De aceea apostolul Pavel spune că el a învăţat, i-a spus-o Domnul Isus, că

„puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciunile tale". Şi atund Pavel a spus:
„Fraţilor, eu am descoperit că atunci când sunt slab, adică atunci când mă
recunosc că nu am nimic al meu, atunci sunt tare, pentru că atunci Duhul lui
Dumnezeu poate lucra prin mine." Atâta vreme cât în taina inimii tale tu mai
zici: „Ei, eu mă pot baza şi pe inteligenţa mea. In definitiv, pot să merg şi pe
picioare proprii", atâta vreme cât nu simţi cu adevărat în tine că tu nu eşti
nimic fără Domnul, câtă vreme nu te topeşti pe genunchi, ca acolo să simţi în
fiecare zi că tu eşti totalmente dependent de El, tu nu eşti „sărac în duh", adică
tu nu ai adevărata fericire şi tu nu ai învăţat ca Iosua lecţia vieţii de biruinţă.
De aceea, i s-a dat lui Saul numele de Paul {„cel mic"), pentru că el a învăţat
lecţia aceasta: „Când sunt mic, atunci sunt mare." Când eu mă văd pe mine la
adevăratele dimensiuni, atund vine Dumnezeu şi atund El face minuni prin
mine. Dar atunci eu sunt întotdeauna în măsură să spun: „Nu eu, d Cristos care
locuieşte în mine. El este Cel care face. Nu mă lăudaţi pe mine! El m-a luat pe
mine, cel mai neînsemnat, cel mai mare dintre păcătoşi, El m-a luat pe mine
tocmai pentru că eram cel mai mare dintre păcătoşi, ca să nu mă pot lăuda cu
nimic. Şi El face totul!"
Acesta este secretul numărul unu al vieţii de biruinţă: să înveţi această
supunere faţă de Dumnezeu, să înveţi această dependenţă totală de El. Caută,
fratele meu, în rugădunea ta, în meditaţiile tale, în viaţa ta să meditezi mult la
acest subiect şi să cauţi să trăieşti această dependenţă de El, să ajungi până la
acea convingere intimă
209
că într-adevăr tu nu poţi fără El şi tu nu ai nimic fără El! Şi să ajungi să-L
laşi pe El să Se manifeste în viaţa ta, să-L laşi pe El să conducă şi atunci tu să
execuţi tot ceea ce vrea El să faci.
Aşa de minunat este versetul acela din Iosua 11:15: „Iosua a împlinit
poruncile date de Domnul robului Său Moise şi de Moise lui Iosua; n-a lăsat
nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise Domnul." Viaţi de absolută
ascultare: n-a lăsat nimic neîmplinit din ceea ce a primit el poruncă. Dublă
subordonare: lui Moise şi, prin Moise, lui Dumnezeu. El primea toate ordinele
prin Moise de Ia Dumnezeu. Despre Iosua se spune clar că a ascultat şi a făcut
întru totul aşa cum i s-a poruncit.
Al doilea lucru pe care vreau sa vi-1 spun este că Iosua a fost mântuit prin
sângele mielului. Cum o fi aceasta? In 1 Cronici 7 avem lista cu seminţiile lui
Israel. Totdeauna în listele acestea se dă numele fiului mai mare, pentru că el
duce mai departe sămânţa neamului. Citim aid: „Nun, fiul său; Iosua, fiul său"
(v. 27). Faptul că Iosua este trecut în lista aceasta ca fiul lui Nun, ne arată că
Iosua era fiul cel mare, adică întâiul născut al lui Nun.
Şi acum vă amintiţi că ultima plagă care a lovit Egiptul a fost moartea
întâilor născuţi. In fiecare casă din Egipt primul născut a fost lovit de îngerul
nimicirii. Numai casele evreieşti au fost protejate. Cum? Fiecare casă a trebuit
să ia câte un miel de jertfă, mielul pascal, şi a trebuit să-l înjunghie şi a trebuit
să ia sângele şi să ungă canatul uşii de la intrarea în casă. Cadrul uşii a fost uns
cu sânge.
In noaptea aceea, în toate casele din Egipt a fost vaiet. Fiul cel mare al
fiecărei familii a murit.
Evreii ştiau că va veni îngerul acesta al nimicirii. Toată casa trebuia să stea
ascunsă după uşa aceea vopsită cu sânge. Emoţii, teamă, nu cumva va veni şi în
casa lor să-i ucidă pe întâii născuţi?
Iosua era fiul cel mare. Iosua, dacă n-ar fi fost sângele mielului, ar fi fost
ucis. Iosua a scăpat de moarte în noaptea aceea, pentru că sângele mielului era
pe uşă.
Şi acesta este iarăşi simbol pentru mântuirea noastră. Noi fiecare eram
condamnaţi la nimicire pentru păcatele noastre. Sângele Mielului, al
Domnului Isus, de pe uşa inimii noastre ne protejează. Noi am cerut protecţia
sângelui Domnului Isus, De aceea, noi suntem siguri de mântuire. De aceea,
dacă ne întreabă cineva: „Eşti
•> Iosua - Secretul victoriei *1*
mântuit?", putem spune cu certitudine: „Da, sunt mântuit!" „Pe ce bază?"

„Pe baza sângelui Domnului Isus, care m-a scăpat de nimicire- Eu am trecutul
spălat prin sângele Domnului Isus, şi El mâ protejează, El mă va proteja pânâ
în ziua judecăţii şi dincolo de aceasta. Eu nu mai mor. Eu nu mai am groaza a
ceea ce va urma, pentru că ştiu că sunt protejat de sângele Mielului", aşa cum a
ştiut Iosua în noaptea aceea.
Şi acum revenim la textul pe care l-am citit la capitolul 17 din Exodul. Iosua
este luat de Moise. Moise avea peste optzeci de ani şi îi era greu să mai meargă
el în fruntea oştirii. Iosua avea patruzeci şi ceva de ani, era în floarea vârstei,
plin de energie. Şi Moise i-a spus: „la oamenii mei şi du-te îa luptă! Cu oameni
tari, cu războinici, la luptă! Porneşte la război!" Floarea Israelului a plecat la
luptă. Ce bărbaţi minunaţi! Ce minunat mergeau ei, toţi oameni tari!
Războiul însă nu a depins de ei. Iosua se lupta în vale, dar Moise s-a retras
pe vârful muntelui. Şi Moise ţinea mâinile sus şi se ruga. Puterea lui
Dumnezeu curgea în vale prin mâinile lui Moise. El era firul conductor, care
conducea energia spre bătălie. Când lăsa el mâinile obosite în jos, când înceta
ruga, în vale oastea lui Israel bă tea în retragere. Nu mai era putere în ei. Au
observat legătura Aaron şi Hur, care erau cu el pe munte. Ei priveau şi în vale
şi vedeau toată lupta. Şi au observat că atunci când Moise lăsa mâinile jos,
Iosua era slab. Atunci ei au luat o piatră, l-au aşezat pe Moise pe piatră şi în
timp ce Moise se ruga, Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile. Astfel Moise a reuşit
să-şi ţină mâinile ridicate o zi întreagă!
Aceasta are două semnificaţii pentru noi. întâi de toate, fiecare dintre noi
este undeva în luptă pentru Dumnezeu aici pe pământ. Noi fiecare suntem un
Iosua, Ştiţi cine mijloceşte pentru noi cum mijlocea Moise pentru Iosua
atunci? In Evrei 7:25 găsim răspunsul la această întrebare: „De aceea poate să
mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El,
pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei." El ne mântuieşte în chip
desăvârşit, pentru că mijloceşte pururea, pentru noi, nu numai o dată.
Vedeţi, mântuirea noastră are două stadii. întâi de toate, mântuirea noastră
este de păcatele din trecutul nostru. Atunci când ai venit prima dată la Domnul
Isus, El te-a mântuit de toate păcatele trecutului tău, de condamnarea lui
Dumnezeu care era peste tine. Dar tu încă ai rămas în lume. Tu încă trebuie să
te lupţi cu firea ta pământească, încă trebuie să te lupţi cu ispitele lumii, tu
încă trebuie să te lupţi cu Diavolul. Sunt trei duşmani care sunt în luptă
împotriva ta: firea ta pământească, lumea păcătoasă şi Diavolul. Tu eşti angajat
în război. Tu trebuie să fii mântuit din război, adică tu trebuie să ieşi victorios
până la urmă în acest război.
Ştii, cel care îţi trimite puterea este Domnul Isus, care încontinuu
211
mijloceşte pentru tine. Şi ştii de ce poate El mijloci bine pentru tine? Tot în
Evrei ni se spune, în Evrei 2:18 de data aceasta: „Prin faptul că El însuşi a fost
ispitit in ceea ce a suferit, poate sa vină în ajutorul celor ispitiţi." Şi El însuşi,
Domnul Isus, a fost în lupta noastră, a luat carne ca şi noi şi a fost ispitit de
carnea aceasta, de firea aceasta pământească, a fost ispitit de lume, a fost ispitit
de Diavolul. Şi când lupta e-n toi, când urlă în noi carnea şi-şi cere partea ei,
când şi ispitele lumii vin şi când mugeşte Satana căutând să ne înghită,
Domnul Isus, Ia dreapta Tatălui, spune: „Tată, e tare greu să fii om! Este
extraordinar de greu să fii în ispitele acelea! Ştiu, Tată, am fost şi Eu acolo.
Tată, ştiu ce-i durerea. Trimite-i acum putere, Tată, că dacă îl las singur, cade şi
se zdrobeşte."
Trebuie să ştii lucrul acesta: oricât e lupta de aprigă, oricât de încleştată e
lupta, tu ai putere pentru că Domnul Isus ţine mâinile sus. Şi Domnul Isus
este Mijlocitorul tău la Tatăl. Ţine minte gândul acesta şi el să fie farul de
fiecare zi: Domnul Isus Se roagă pentru noi. Domnul Isus e pe munte, ţine
mâinile sus, pentru ca puterea să vină la mine. El este Mijlocitorul meu în
luptă, aşa cum Moise a fost mijlocitorul pentru Iosua când s-a dat bătălia.
Dar aş vrea să spun ceva mai mult. Am spus că noi suntem într-o luptă, aşa
cum Iosua era cu amaledţii şi apoi cu alte popoare. Noi avem trei duşmani:
firea pământească, lumea păcătoasă şi Diavolul. Aş vrea să vă arăt că Domnul
Isus a luptat lupta şi a câştigat biruinţa asupra tuturor acestor trei duşmani.
întâi de toate, în problema firii pământeşti. In Romani 6:6 dtim: „Ştim bine
că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Ei“, împreună cu Domnul
Isus. Când Domnul Isus a fost ţintuit pe cruce, a fost ţintuită pe cruce şi firea
mea pământească, carnea mea şi omul meu vechi. El S-a unit cu mine şi eu m-
am unit cu El când L-am primit ca Mântuitor, De aceea răstignirea Lui
înseamnă şi răstignirea omului meu vechi.
Şi apoi lumea a fost şi ea răstignită atunci. în Galateni 6:14 se spune aşa: „în
ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud Cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu
faţă de lume!" De aceea, spune Domnul Isus, în Ioan 16:33, chiar înainte de a
merge la răstignire, ultimul cuvânt pe care ÎI spune ucenicilor: „Îndrăzniţi,
(pentru că) Eu am biruit lumea! Cum am biruit-o? Lăsându-Mă răstignit de ea.
Prin cruce am biruit-o."
Dacă vreţi să ştiţi care este partea noastră, ce trebuie să facem noi ca să
câştigăm biruinţa asupra lumii, în 1 Ioan 5:4 ni se spune aşa: „Oricine este
născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii
este credinţa noastră." Aid este tăria noastră: în credinţa noastră în Dumnezeu
şi în crucea Domnului Isus, prin care lumea este răstignită faţă de noi şi noi
212
•I* Iosua - Secretul victoriei *>
faţă de lume.
Şi Satana a fost zdrobit la cruce. In Ioan 12:31-33 ni se face clar: Domnul
Isus era în faţa răstignirii. Şi El spune: „L-am văzut pe Satana căzând ca un
fulger. Şi Eu, când voi fi înălţat, voi atrage pe toată lumea la Mine." Şi spune
acolo că vorbea aceste lucruri, ca să arate cu cel fel de moarte va muri. El Se
referea la răstignire. Prin răstignirea Sa, El l-a înfrânt pe Diavolul, i-a zdrobit
puterea. Şi în Coloseni 1:13 ni se spune că Dumnezeu ne-a strămutat de sub
puterea întunericului, de sub puterea Diavolului, în împărăţia Fiului dragostei
Sale. Şi în Efeseni 2:5-6 ni se spune că noi suntem deja întronaţi cu Domnul
Isus în slavă. Prin unirea noastră cu Domnul Isus, noi suntem deja unde este
El în locurile cereşti.
Observaţi, prin crucea Lui, firea mea pământească este ţintuită. Prin crucea
Lui, lumea este separată de mine. Prin crucea Lui, Diavolul este înfrânt,
puterea lui este nimicită.
In toate acestea eu depind de crucea Domnului Isus. De aceea, Pavel spune:
„Eu nu mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului Isus."
Stai, fratele meu, sub crucea aceasta! Şi de aceea, spune Domnul Isus: „Ia
crucea zilnic!" Adică în fiecare zi lasă-L pe El să-ţi ţintuiască firea ta pe cruce,
ca să poată El fi cu adevărat Domn în viaţa ta. în fiecare zi spune lumii
acesteia: „între mine şi tine este crucea Domnului Isus. Tu nu mai ai nimic cu
mine şi eu nu am nimic cu tine." în fiecare zi spune Diavolului: „Pleacă de la
mine, pentru că crucea Domnului Isus ţi-a retezat puterea." „Impotriviţi-vă
Diavolului şi el va fugi de la voi!" în Numele Domnului Isus în fiecare zi
pretinde victoria şi asupra firii tale, şi asupra lumii, şi asupra Diavolului.
Dragul meu, toate acestea le-a făcut Domnul Isus pentru tine. Tu eşti
victorios în măsura în care înveţi să depinzi de Domnul Isus. Victoria este deja
câştigată de Ei pentru tine. Şi tu eşti victorios în măsura în care crezi din toată
inima ta în lucrarea făcută de El pentru tine, în măsura în care îţi bazezi toată
viaţa ta pe faptul că tu eşti răstignit împreună cu El, că lumea aceasta nu mai
are putere asupra ta, că Diavolul nu mai are nici o autoritate asupra ta. Tu eşti
victorios în măsura în care acţionezi pe această bază, în măsura în care în
fiecare zi ai curajul să spui: „Eu sunt mai mult decât victorios prin El, prin
Domnul Isus." Tu eşti victorios în măsura în care spui cu apostolul Pavel: „Pot
totul în Cristos care mă întăreşte" (Hiip. 4:13). De aceea am spus că totul începe
de la învăţarea lecţiei de dependenţă totală faţă de El. Supunere totală şi
dependenţă totală de Domnul Isus.
V-am spus însă, dragii mei, că această mijlocire a lui Moise pentru Iosua
are două semnificaţii: Una ne explică că Domnul Isus mijloceşte pentru noi. A
doua aplicaţie a acestui text este cea referitoare la cei care sunt angajaţi în mod
213
special în lupta Domnului. Se referă la lucrătorii din via Lui, la cei ce predică
Evanghelia, la cei ce lucrează totalmente angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu. In
cazul acesta, Moise, eşti tu cel care stai în bancă. In cazul acesta, Moise eşti tu,
care, în cămăruţa ta, de fapt mijloceşti pentru predicator, pentru pastor, pentru
cel care se duce să vestească Evanghelia. în ce măsură mâinile tale sunt ridicate
pentru lucrarea lui Dumnezeu? în ce măsură tu eşti un Moise care mijloceşte
pentru Iosua? Dacă luăm textul în sensul acesta, tu eşti ori un Iosua, care este
angajat totalmente în luptă, ori eşti un Moise, care stă la sfat, care se urcă pe
munte, şi când ceilalţi sunt angajaţi în luptă, el ţine mâinile sus. Noi avem
impresia că onoarea cea mare îi revine lui Iosua. Noi avem impresia că Iosua,
cel care este in fruntea luptei, acela e mai grozav! Nu-i aşa! Onoarea cea mare
este a lui Moise, cel care ţine mâinile sus, fiindcă biruinţa adevărată o câştigi
tu pe genunchi. Dacă se întoarce un suflet la Domnul, dacă se trezeşte biserica,
dacă se pocăiesc oameni şi dacă se pocăiesc fraţii şi dacă se zidesc fraţii, dacă
se curăţă biserica de păcat, acestea nu
214
*> Iosua - Secretul victoriei *:*
se datorează în primul rând celui care conduce lupta; acestea se datorează în

primul rând celui care stă ascuns şi mijloceşte acolo putere pentru Iosua.
Aceasta trebuie să o ai tu în vedere acum. Şi acesta este rolul la care eşti tu
chemat în lucrarea lui Dumnezeu.
Cei mai mari predicatori, ştiţi, au adevărate echipe care, în timp ce ei
predică, stau ascunse şi se roagă pentru ei. Cele mai vii biserici sunt bisericile
unde duminica dimineaţa un grup de fraţi se adună înainte de ora de
rugăciune şi înainte de serviciul divin, să se roage pentru lucrarea lui
Dumnezeu din ziua aceea.
La noi deocamdată ora aceea nu există. Duceţi-vă însă în alte biserici şi veţi
vedea la ora opt şi în biserică, şi în anexă, şi în birou, grupuri de oameni, unii
tineri, alţii bătrâni, la oră de rugăciune specială pentru pastori şi pentru
lucrarea din biserică din ziua aceea. „Vai de mine! Chiar şi duminica să mă
scol mai repede?" Acesta-i gândul nostru: „Şi duminica dimineaţa când
stăteam cu o oră mai mult în pat? Chiar ora aceea?" Aşa e, e greu, dar eu doar
vă spun ce se întâmplă în bisericile care sunt arhipline. Eu doar vă spun ce se
întâmplă acolo unde se revarsă harul. Harul nu se revarsă pentru că pastorul e
grozav; harul se revarsă pentru că sunt oameni care ţin mâinile sus, mâini prin
care curge harul! Aceasta este lucrarea şi aceasta este lecţia pe care trebuie să o
învăţăm de la Iosua.
Ne oprim la atât. Aş vrea însă să recapitulăm, pentru că aş vrea să vi se
imprime bine. Iosua a fost optzeci de ani servitor. Aceasta pentru că
Dumnezeu voia să facă din omul acesta omul victoriei. Şi omul victoriei este
omul care învaţă să se supună. Noi am crede că omul victoriei este omul care
învaţă să comande, omul care ştie să poruncească. Nu-i aşa! Cu Domnul Isus
totdeauna este invers decât cu felul nostru. Domnul Isus spune că omul care
biruie este omul care ştie să se supună, care ştie să slujească altora. Iosua a
învăţat lucrul acesta în optzeci de ani de slujire. Patruzeci de ani de făcut
cărămizi şi patruzeci de ani de slujire, ca ajutorul lui Moise, fără un gând că ar
fi mai bine să fie el comandantul, că ar fi mai bine să fie el şeful! Tot timpul el
a rămas credincios în lucrarea la care a fost chemat.
Taina victoriei este aceasta: să ştii că tu depinzi de altul, să ştii că îi eşti
supus Iui Dumnezeu, să ştii să-L laşi pe El să-ţi dirijeze viaţa, să ţi-o umple, să
vii în fiecare zi, în fiecare dimineaţă să stai sub cruce, să spui: „Doamne Isuse,
eu, prin crucea aceasta, birui, prin crucea aceasta, pentru că eu îmi las firea mea
răstignită, şi în viaţa mea Tu comanzi. Câtă vreme firea mea este răstignită, eu
birui, pentru că ştiu că între mine şi lume este crucea Ta." Eu astăzi ştiu că
birui, pentru că mă duc în faţa Diavolului şi-i spun: „Nu mai ai nici o putere!
Te-a lovit puterea, crucea Domnului Isus!" Eşti biruitor atâta vreme cât depinzi
215
de ceea ce a făcut Domnul Isus şi de ceea ce face Domnul Isus în permanenţă
pentru tine. Tu eşti victorios atâta vreme cât îl vezi pe El în fiecare clipă
mijlocind pentru tine. Atâta vreme cât tu mergi cu curaj înainte, nimeni şi
nimic nu ţi se poate opune, pentru că tu poţi totul prin Acela care te întăreşte.
Şi nu uita, frate drag şi soră dragă, că Domnul Isus este Mijlocitorul tău,
dar şi că tu trebuie să fii mijlocitor pentru lucrarea Lui, pentru luptele Lui. Tu
trebuie să cobori putere pentru luptă. Dumnezeu să ne dea la toţi victorie prin
ascultare, victorie prin umilinţă, victorie prin supunere, victorie prin dăruire
de noi înşine Lui, victorie prin rămânerea noastră ascunşi în Domnul Isus, în
jertfa Sa, prin mijlocirea Lui pentru noi înaintea Tatălui, şi victorie prin
mijlocirea noastră în rugăciune pentru puterea în luptă a acelora angrenaţi în
lucrarea Domnului. Amin.
Iosua
- Credinţa în ajutorul Domnului
Text biblic: Numeri 13-14
Loc.: Cluj
Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: „Trimite nişte oameni să

iscodească ţara Canaanului pe care o dau capiilor lui Israel. Să
trimiţi câte un am pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să
fie dintre fruntaşii lor." Moise i-a trimis din pustia Paran, după
porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale copiilor
lui Israel. Iată numele lor: pentru seminţia lui Ruben: Şamua, fiul lui
Zacur; pentru seminţia lui Simeon: Şafat, fiul lui Hori; pentru
seminţia lui Iuda: Caleb, fiul lui lefune; pentru seminţia lui Isahar:
Igual, fiul lui Iosif; pentru seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun;
pentru seminţia lui Beniamin: Palti, fiul lui Rafu; pentru seminţia lui
Zabulon: Gadiel,fiul lui Sodi; pentru seminţia lui Iosif, seminţia lui
Manase: Gadi, fiul lui Susi; pentru seminţia lui Dan: Amiel, fiul lui
Gkemali; pentru seminţia lui Aşer: Setur, fiul lui Micael; pentru
216
seminţia lui Neftali: Nahbi, fiul lui Vofsi; pentru seminţia lui Gad:
Gheuel,fiul lui Muchi. Acestea sunt numele bărbaţilor pe care i-a
trimis Moise să iscodească ţara. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a
pus numele Iosua. Moise i-a trimis să iscodească ţara Canaanului. El
le-a zis: „Mergeţi de aici spre miazăzi, şi apoi să vă suiţi pe munte.
Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuieşte,
dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum
este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în
care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul:
dacă este gl as sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el. Fiţi cu inimă,
şi luaţi cu voi roade din ţară." Era pe vremea când încep să se coacă
strugurii. Ei s-au suit, şi au
iscodit ţara, de la pustia Ţin până la Rehob, pe drumul care duce la Hamat.
S-au suit pe la miazăzi, şi au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman,
Şeşai şi Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu şapte ani înainte
de cetatea Ţoan din Egipt. Au ajuns până la valea Eşcol; acolo au tăiat o
ramura de viţă cu un strugure, şi l-au dus câte doi cu ajutorul unei prăjini,
au luat şi rodii şi smochine. Locul acela l-au numit valea Eşcol (Strugure),
din pricina strugurelui pe care l-au tăiat de acolo copiii lui Israel. S-au
întors de la iscodirea ţării după patruzeci de zile împlinite. Au plecat şi au
ajuns la Moise şi la Aaron, şi la toată adunarea copiilor lui Israel, la
Cades, în pustia Paran. Le-au adus ştiri, lor şi întregii adunări, şi le-au
amtat roadele ţării, lată ce au istorisit lui Moise: „Ne-am dus în ţara în
care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere, şi
iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic,
cetăţile suni întărite şi foarte mari. Ba încă am văzul acolo şi pe fiii lui
Anac. Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miazăzi; iebusiţii şi amoriţii
locuiesc muntele; şi Canaaniţii şi hetiţii locuiesc lângă mare şi de-a lungul
Iordanului/' Caleb a potolit poporul care cârtea împotriva lui Morse. El a
zis: „Haide să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!"
Dar bărbaţii care fusesem împreună cu el au zis: „Nu putem să ne suim
împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi." Şi au înnegrit
înaintea copiilor lui Israel ţara pe care o iscodiseră. Ei au zis: „Ţara pe care
am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o fam care mănâncă pe locuitorii ei;
toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am
mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul
uriaşilor: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste." Toată
adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea
aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată
adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om
fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în
care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi
217
de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?" Şi au zis unul
altuia: „Să ne alegem o căpetenie, şi să ne întoarcem în Egipt." Moise şi
Aaron au căzut cu faţa la pământ, în faţa întregii adunări a copiilor lui
Israel care era strânsă laolaltă. Şi, dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul
lui Nun, şi Caleb, fiul lui lefune, şi-au rupt hainele, şi au vorbit astfel
întregii adunări a copiilor lui Israel: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-
o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor
cu noi, ne va duce în tara aceasta, şi ne-o va
218
*:*Iosua -Credinţa în ajutorul Domnului
du: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi
împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi wm
mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de
ei!" Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava Domnului s-a
arătat peste Cortul Întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel. Şi
Domnul i-a zis lui Moise; „Până când Mă va nesocoti poporul acesta?
Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în
mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă, şi-l voi nimici, dar pe tine te
voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el/' Moise a zis Domnului:
„Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul
acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că
Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut,
Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; ca Tu mergi înaintea lui ziua intr -un
stâlp de nor, şi noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta
ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu -se de Tine, vor zice:
„Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că
i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie!" Acum, să se arate puterea
Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: „Domnul este încet la
mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe
cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii
până la al treilea şi la al patrulea neam. Iartă, dar, fărădelegea poporului
acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia
din Egipt până aici." Şi Domnul a spus: „Iert cum ai cerut. Dar cât este de
adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umple tot pământul, atât
este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile
pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie şi totuşi M-au ispitit de zece ori
acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am
jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume toţi cei ce M-au nesocotit, n-o
vor vedea. Iar pentru că robul Meu, Caleb, a fost însufleţit de un alt duh, şi
a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi
urmaşii lui o vor stăpâni. Amaleciţii şi canaaniţii locuiesc valea aceasta:
deci, mâine, întoarceţi-vă, şi plecaţi în pustie, pe calea care duce spre
Marea Roşie." Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Ri?iă când
voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit
cârtirile copiilor lui Israel, care cârteau împotriva Mea. Spune-le: «Pe
viaţa Mea! zice Domnul, că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul
urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi
toţi, a căror numărătoare s-a făcut,
numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi
cârtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi
da-o s-o locuiţi, în afară de Caleb, fiul lui Ieftine, şi Iosua, fiul lui
Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi
213
face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit -o voi.
Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. Şi
copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie, şi vor ispăşi astfel
păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în
pustie. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa,
patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un
an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să~Mi trag Eu mâna de
la voi. Eu, Domnul, am vorbit! In adevăr, aşa voi face acestei rele
aduriări, care s-a unit împotriva Mea; vor fi nhniciţi în pustia
aceasta şi în ea vor muri.»" Bărbaţii pe care îi trimisese Moise să
iscodească ţara şi care la întoarcerea lor făcusem ca toată adunarea
să cârtească împotriva lui r înnegrind ţara; oamenii aceştia, care
înnegriseră ţara, au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de o
moarte ttăprasnică. Numai Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui
lefune, au rămas cu viaţă dintre oamenii aceia care se duseseră să
iscodească ţara. Moise a spus aceste lucruri tuturor copiilor lui
Israel; şi poporul a fost într-o mare jale. S-au sculat dis-de-
dimineaţă a doua zi, şi s-au suit pe vârful muntelui, zicând: „Iată-
ne! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am
păcătuit." Moise a zis: „Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu
veţi izbuti. Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nn
căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri. Căci amaleciţii şi
canaaniţii sunt înaintea voastră, şi veţi cădea ucişi de sabie; odată
ce v-aţi abătut de la Domnul, Domnul nu va fi cu voi." Ei s-ait
îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui; dar chivotul
legământului şi Moise n-au ieşit din mijlocul taberei. Atunci s-au
pogorât amaleciţiî şi canaaniţii, care locuiau pe muntele acela, i-au
bătut, şi i-au tăiat în bucăţi până ta Horma.
Numeri 13-14
Continuăm meditaţia noastră asupra vieţii şi lucrării lui Iosua. De data

aceasta, îl găsim pe Iosua între cei doisprezece care sunt trimişi ca iscoade
în Canaan. Era la scurtă vreme după ieşirea din Egipt, cam la un an şi
jumătate după trecerea Mării Roşii. Au traversat pustia şi erau de acum la
marginea de sud a Palestinei. Erau gata să intre în ţară. Singurul lucru pe
care trebuia să-l facă
*>Iosua -Credinţa în ajutorul Domnului *:*
acum era să intre în Canaan. Iată însă că s-a ivit ideea aceasta; să tfimită
întâi doisprezece oameni care să spioneze, să iscodească, să vadă ce fei de
ţară e aceasta.
Acum dacă noi am lua numai ce scrie în Numeri 13, am crede că
iniţiativa l-a aparţinut lui Dumnezeu. Dar să citim întâi în Deuteronom 1,
de la versetul 19. Iată ce povesteşte Moise aici:
„Am plecat din Horeb [Horeb sau Sinai e acelaşi munte] şi am străbătut
toată pustia aceea mare şi grozavă pe care aţi văzut-o; am luat drumul care
duce în muntele moriţilor, cum ne poruncise Domnul, Dumnezeul
nostru, şi am ajuns la Cades-Barnea. Şi eu v-am zis: «Aţi ajuns la muntele
amoriţilor pe care ni-1 dă Domnul, Dumnezeul nostru. Iată că Domnul,
Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a
spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta!»
Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine şi aţi zis: «Să trimitem nişte oameni
înaintea noastră, ca să iscodească ţara şi să ne aducă răspuns cu privire la
drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge.»
Părerea aceasta mi s-a părut bună şi am luat doisprezece oameni dintre
voi, câte un om de fiecare seminţie."
Observaţi de unde a plecat gândul? Dumnezeu le-a spus: „lată ţara!
Poftiţi, intraţi în ea!" „ISi, stai, că nu mergem noi numai aşa. Să ne
gândim. Ce ţară e asta? Unde mergem? Oare e chiar aşa cum zice
Dumnezeu? Observaţi că era aici un sâmbure, un sâmbure mare de tot de
necredinţă. Era pus la îndoială un lucru pe care li-I spusese Dumnezeu. E
adevărat că Dumnezeu, când Moise L-a întrebat: „Doamne, ce să fac? Uite
ce-mi zic oamenii aceştia!", Dumnezeu răspunde: „Bine, trimite
iscoadele!", aşa cum spune în Numeri 13. Era o poruncă dată de
Dumnezeu: „Bine, trimite!", dar o poruncă permisivă. Nu era voia Lui.
Dar pentru că ei au vrut-o, El îe-a spus: „Foarte bine, fă-le voia!" Se
întâmplă de multe ori în viaţa noastră să stăruim asupra unui lucru care
nu e după voia lui Dumnezeu. Şi, în cele din urma, Dumnezeu să zică:
„Bine, hai!", numai ca să ne arate mai târziu ce dezastru, ce nenorocire, ce
necaz ne aduce lucrul acela pe care I l-am cerut noi, pentru că el pornea
dintr-o necredinţă, pornea din şovăiala noastră, ori pornea din lipsa
noastră de ascultare totală.
Aşa că pleacă doisprezece oameni. Ne interesează în ciclul Nostru
această întâmplare, deoarece între cei doisprezece este şi
Iosua. Iosua este unul dintre cei doisprezece care merg să iscodească
această ţară. Merg să vadă dacă e intr-adevăr aşa cum a spus Dumnezeu,
că ţara e minunată. Şi cei doisprezece, după patruzed de zile de cutreierat
într-o parte şi într-alta, se întorc. Vin cu raportul. Numai că, vedeţi, cei
221
*t* Oameni mari din Vechiul Testament *>
doisprezece s-au împărţit în două tabere. Zece erau de-o parte şi doi de
alta. E foarte importantă această divizare, pentru că zece sunt simbolul
necredinţei şi doi sunt simbolul credinţei. Când se fac cele două rapoarte,
de fapt se face raportul credinţei şi raportul necredinţei. Vine necredinţa
şi dă raportul. Vine credinţa şi dă raportul. Şi cunoscând aceste două
rapoarte, vom vedea în care dintre tabere ne aflăm noi. Noi stăm în faţa
aceloraşi situaţii. Noi stăm în faţa unor greutăţi. Noi stăm în faţa unor
necazuri. Noi trebuie să înfruntăm duşmani. Care e raportul - al credinţei
sau al necredinţei noastre - acolo? Ia să )e vedem. Vom vedea, repet,
ciocnirea dintre necredinţă şi credinţă.
Şi luăm întâi raportul necredinţei. Versetele 27 şi 28 (din Numeri 13):
„Iată ce au istorisit lui Moise: «Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu
adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele.»"
„Faptele sunt fapte. Nu avem ce face. Acestea sunt aşa. E bună, domnule,
e cum a zis Dumnezeu, dar..." Să ştiţi, totdeauna în raportul necredinţei
este un „dar". „Totul e minunat, totul e bun. O, da! Dar..." Să ştiţi, „dar"
strică tot. Acest „dar" este caracteristica necredinţei. Şi de câte ori aud eu
lucrul acesta de la fraţi: „Măi, frate, aşa trebuie să facem, aşa trebuie să
fie, dar..." Şi vine un „dar" după aceea. „Măi, e minunat! Aşa e! Vai!
Domnul să te binecuvânteze! Dar..." Şi vezi acolo prăbuşire şi vezi acolo
necredinţă. Aceasta să ştiţi că este legea necredinţei. Aşa acţionează ea. Ce
este acest „dar"? „Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic,
cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui
Anac", care se trag din neamul uriaşilor. Faţă de ei noi parcă eram nişte
lăcuste. Functul principal în raportul necredinţei este că necredinţa îşi lasă
orizontul dominat de greutăţi. Necredinţa totdeauna are în faţa sa
greutăţile. Popor mare, puternic, cetăţi întărite, ziduri înalte, groase şi...
uriaşi. Toate acestea le-au văzut. Un singur lucru nu au văzut: pe
Dumnezeu. Dumnezeu nu e pomenit în raportul lor. Nu! Raportul
necredinţei vine cu o parte frumoasă, aşa ca să se scuze, ca să aibă intrare.
„O, da, e o ţară minunată, aşa cum ni s-a spus. Dar nu-i pentru noi! Noi nu
vom
<• Iosua - Credinţa în ajutorul Domnului •>
putea ajunge acolo niciodată. E prea greu pentru noi. Imposibil! De
necucerit:! Ne pare râu. Problema e ce să facem acum? Ori rămânem jjţ
pustie toată viaţa, ori ne întoarcem în Egipt. Ne pare rău. E frumos. O, da!
Visul e minunat! Dar nu-i pentru noi."
Necazul cu necredinţa e că ea se uită numai la lucrurile văzute.
Necredinţa nu poate vedea lucrurile nevăzute, pentru că e darul credinţei
să vadă nevăzutul. Prin credinţă, noi percepem că ceea ce Se vede a fost
făcut din ceea ce nu se vede. Numai credinţa este aceea care ne face să
vedem dincolo de realităţile materiale. Sigur, cetăţile erau mari. Dar
necredinţa nu putea vedea că Dumnezeu este şi mai mare. Sigur, zidurile
erau tari, dar necredinţa nu vede că Dumnezeu este şi mai tare. Sigur,
oamenii erau puternici, erau uriaşi, dar de unde să ştie necredinţa că
Dumnezeu este şi mai mare şi mai uriaş? Totdeauna necredinţa se Iasă
dominată de greutăţi. Se lasă dominată de piedici. Necredinţa le înfoaie,
le umflă, le exagerează.
Şi acum să vedem raportul credinţei. Raportul acesta îl avem în
capitolul 14:6-9: „Şi dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi
Caleb, fiul lui Iefune, şi-au rupt hainele şi au vorbit astfel întregii adunări
a copiilor lui Israel: «Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o
ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va
duce în ţara aceasta şi ne-o va da; este o ţară în care curge lapte şi miere.
Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii
din ţara aceea, căci îi vom mânca! Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul
este cu noi, nu vă temeţi de ei!»" Ştiţi ce e mai minunat în raportul acesta?
Cuvântul „Domnul". Peste tot apare Domnul. „Dacă Domnul e
binevoitor, şi am avut până acum atâtea dovezi că El e de partea noastră,
El ne va duce acolo! O, e adevărat, cetăţile sunt mari, oamenii sunt tari.
Dar, ştiţi, aceia nu mai au pe nimeni de partea lor, pentru că Dumnezeu e
de partea noastră. îi vom mânca! Praf îi facem!" Acesta este raportul
credinţei. Să vedeţi cum lucrează credinţa.
Necredinţa porneşte de la greutăţi şi ajunge la disperare. Credinţa
porneşte de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e de partea noastră, cine poate
fi împotriva noastră? Dacă Dumnezeu nu L-a oruţat nici pe Fiul Său, ci L-
a dat pentru noi, cum nu ne va da El împreună cu Domnul Isus toate
lucrurile? {Rom. 8:32). Dacă Dumnezeu ne-a făcut atâtea dovezi de
dragoste şi de grijă, cine ne
mai poate despărţi pe noi de dragostea Lui? Nimic în toată creaţia.
Dumnezeu e de partea noastră. Şi asta ne face să fim de pe acum mai mult
decât biruitori. Am spus că necredinţa pleacă de la greutăţi şi din cauza
aceasta este biruită de ele. Şi vedeţi care e rezultatul (14:1): „Toată
223
adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns in noaptea
aceea", după raportul necredinţei. Raportul necredinţei duce la jale, la
disperare şi la plâns. Toată noaptea aceea, un popor de şase sute de mii de
bărbaţi au plâns, au plâns pentru că nu mai vedeau în faţa lor decât cetăţi
mari cu ziduri groase şi uriaşi. Şi iată ce au zis: „De ce n-om fi murit noi
în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne
duce Domnul în tara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar
nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să
ne întoarcem în Egipt?" „Hai să ne întoarcem în Egipt!"
Vreau să subliniez că şi credinţa vede greutăţile. Credinţa nu ignoră
greutăţile, pentru că dacă noi nu am vedea şi greutăţile, ar însemna că nu
suntem oameni care văd realitatea. Dacă noi am fi optimişti în duda
realităţilor şi nu le-am vedea, atunri oamenii ar zice: „Domnule, oamenii
aceştia au un optimism fals, un optimism gratuit. Ei nu văd atâtea greutăţi
câte există." Credinţa vede greutăţile. Uitaţi-vă la Domnul Isus că El
mereu - mereu le spune ucenicilor: „In lume veţi avea necazuri. Va vor
urî, vă vor prigoni, vă vor face tot soiul de lucruri rele. Să nu cumva să
ziceţi atunci că nu v-am spus. Vor veni războaie şi veşti de războaie, dar să
ştiţi ca atunci va fi numai începutul durerilor. Voi vedeţi şi să nu vă
înspăimântaţi!" (cf. Matei 24). „Vedeţi, uitaţi-vă bine, dar sâ nu vă
înspăimântaţi!" Credinţa vede, vede greutăţile, vede primejdiile, vede
necazurile. Dar ea II aduce pe Dumnezeu în mijlocul acestor greutăţi. Da,
e adevărat, cetăţile sunt mari, uriaşii sunt uriaşi, dar... Observaţi şi
credinţa are un „dar" acolo ca şi necredinţa. E adevărat ca vin necazuri şi
vin dureri şi vin peste noi mai multe decât peste toţi ceilalţi, dar... dacă
Dumnezeu e cu noi, ce mai pot face oamenii? Credinţa ştie că pentru
Dumnezeu nu există cetăţi prea puternice, că nu există ziduri prea groase,
ştie că pentru Dumnezeu nu există duşmani prea puternici. De aici
decurge liniştea şi pacea credinţei.
Fraţilor, o adunare întreagă plânge; un popor întreg să plângă e jalnic-
Doar doi oameni în adunarea aceea să spună: „îi mâncăm! pi£ liniştiţi, fiţi
bucuroşi! Dumnezeu e cu noi!" Ceea ce e foarte ciudat în toată întâmplarea
aceasta este făptui că toţi aceştia, care erau acum atât de speriaţi, cu un an şi
jumătate în urmă, experimentaseră trecerea prin Marea Roşie. De aceea
am precizat la început că era abia la un an şi jumătate după trecerea Mării
Roşii. Toţi oamenii aceia experimentaseră minunea trecerii ca pe uscat
prin mare. Toţi aceia au văzut cum Dumnezeu a nimicit armata egipteană
şi toţi aceia, când au ajuns dincoio, au învăţat o cântare. Moise î-a învăţat o
cântare şi cântarea aceasta e în Exodul 15. Eu vă citesc numai câteva
versete din cântarea aceasta, începând cu versetul 13: „Prin îndurarea Ta,
224
Tu ai călăuzit şi ai<•izbăvit
Iosua - Credinţa în ajutorul
pe poporul iar prin•>
acesta;Domnului puterea Ta îl îndrepţi
spre locaşul sfinţeniei Taie. Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor
cutremura; îi apucă groaza pe filisteni. Se înspăimântă căpeteniile
Edomului şi un tremur îi apucă pe războinicii lui Moab; toţi locuitorii
Canaanului leşină de la inimă. Ii va apuca teama şi spaima, iar văzând
măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră până va trece poporul Tău,
Doamne! Iănă va trece poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat. Tu îi vei aduce
şi îi vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit
ca locaş, Doamne, la templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!
Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci."
Aşa cântaseră toţi aceştia care boceau acum noaptea, toţi cântaseră
cântarea aceasta. Când vor auzi neamurile din Canaan ce s-a întâmplat cu
egiptenii la Marea Roşie, va intra panica în ei! Şi ştiţi că aşa s-a şi
întâmplat? Patruzeci de ani mai târziu, când s-au dus cele două iscoade la
Ierihon, ştiţi ce s-a întâmplat atunci? în Iosua 2:10-11, o femeie din Ierihon
le spune celor două iscoade - şi asta Ia patruzeci de ani după trecerea
Mării Roşii: „Fiindcă am auzit cum, Ia ieşirea voastră din Egipt, Domnul a
secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi
împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi
nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima şi
toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră, căci Domnul, Dumnezeul
vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ/' Acesta era
adevărul, exact aşa cum îl cântaseră cu Moise după ce au trecut Marea
Roşie. Şi la atât de scurt timp, un an şi jumătate, uită tot. Parcă nu ei au
fost martorii minunii lui Dumnezeu. „Ce ne
225
facem? Nu putem merge noi acolo! Nu-i pentru noi!" Sunt doar doi
oameni care îşi aduc aminte de toate acestea. „Ei nu mai au nici un
sprijin!", spun cei doi. „Gata, s-a dus cu ei! Ei sunt în panică! îi mâncăm!"
Necredinţa vede numai greutăţile şi îl alungă pe Dumnezeu şi astfel totul
devine întunecos şi greu. Şi rezultatul e plânset şi văicăreli şi viaţă în
pustie. Necredinţa zice: „Suntem nişte lăcuste." Credinţa zice: „îi
mâncăm!" Necredinţa vede numai împrejurările care îl ascund pe
Dumnezeu, dar credinţa II vede pe Dumnezeu deasupra circumstanţelor
nefavorabile.
Ca dovadă că aici totul e credinţă sau necredinţă, avem Evrei 3:19, care
ne spune: „[ei] n-au putut să intre [în Canaan] din pricim necredinţei lor."
Acum Numeri 14:10: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre." Iată-
1 pe Iosua în faţa morţii. Pentru ce? Cu ce-au greşit Iosua şi Caleb? Pentru
ce voiau să-i ucidă oamenii cu pietre? Pentru că au spus minciuni? Pentru
că au făcut vreun rău? Nu! Pentru că au spus adevărul cu curaj. Ştiţi,
oamenilor nu le place adevărul. Oamenilor le place să fie încântaţi cu tot
soiul de poveşti, numai sa nu le spui adevărul gol-goluţ în faţă. Dacă îi
spui unui om: „Să ştii, mergi în iad. Eşti lepădat de Dumnezeu, eşti mort
în păcatele tale. Tu nu ai nici o viaţă spirituală. Tu eşti străin de
Dumnezeu", e gata să-ţi dea în cap. „Cum? Mă fad păgân?" Oamenii nu
pot să rabde să le spui tot adevărul. Când începi sa le spui că Domnul îsus
e Acela care le-ar putea revoluţiona viaţa, le-ar putea schimba caracterul,
se tulbură, se frământă. Eşti în primejdie. Totdeauna adevărul
dumnezeiesc supără. „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe profeţi!",
spune Domnul Isus. Uitaţi-vă în istoria biblică, aproape toţi profeţii lui
Dumnezeu au fost ucişi la Ierusalim. Ştiţi de ce? Pentru că de fiecare dată
profetul mergea şi le spunea pe faţă toate păcatele. Le spune: „Dumnezeu,
pentru păcatele voastre, va aduce distrugere, va aduce pedeapsă."
Consecinţa era că profetul era omorât. Era omorât pentru că a spus
adevărul Iui Dumnezeu.
Şase sute de mii de oameni se ridică împotriva a doi oameni. Şase sute
de mii de oameni nu pot suporta adevărul lui Dumnezeu şi sunt gata să-i
ucidă pe cei care-1 spun. Doi oameni care credeau, spuneau adevărul lui
Dumnezeu şi care-L credeau pe Dumnezeu pe cuvânt, iar pentru aceasta
erau gata să piară. Aici, v-am spus data trecută, stă diferenţa între Iosua şi
Aaron. Aaron, la prima
v iosuQ — CrGdtnţâ în Qjutoful Domnului v
cerere a poporului, când vine poporul şi-l presează: „Moise-i dus în

munte. Nu mai vine. Hai să ne facem un dumnezeu!" Aaron răspunde:
„Bine, oameni buni, dacă vreţi să vă fac un dumnezeu, hai să vi-1 fac!" Cât
226
Ţr
de repede cedează Aaron. Uite-1 pe Iosua, stă gata să fie lovit cu pietre, stă
gata să fie ucis. Dar el stă drept pe poziţie; spune în continuare adevărul
lui Dumnezeu. Ceea ce e minunat aici e faptul că, în momentul acela, când
erau gata-gata să fie loviţi cu pietre, ucişi, s-a arătat slava lui Dumnezeu
acolo, I-a acoperit, i-a protejat. Tinere, onorează-L pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu te va onora pe tine. Stai drept, pentru El şi fii sigur ca El va sta
lângă tine. S-ar putea să ajungi în foc pentru aceasta ca cei trei tineri care
au spus: „Chiar dacă nu ne scapă Dumnezeu, noi tot rămânem credindoşi
lui Dumnezeu." Ce minunat i-a onorat Dumnezeu! Nu i-a scăpat de foc. I-
a lăsat în cuptor. Dar în cuptor S-a dus cu ei, şi acolo au avut ei adevărata
biruinţă. Adevărata ta experienţă cu Dumnezeu, care e acolo lângă tine,
este atunci când tu stai lângă EI până la moarte, dacă aceasta ţi se va cere
vreodată. Aceasta e cel mai minunat lucru din toată Biblia: să-L vezi pe
Dumnezeu cum îşi onorează întotdeauna oamenii care Ii rămân
credindoşi, să-L vezi pe El cum totdeauna îşi ţine promisiunile date. El
este credindos şi drept, credindos cuvântului dat. El nu poate să mintă. Şi
dacă El ţi-a promis: „Iată Eu îţi dau viaţa, nimeni nu te va smulge din
mâna Mea", află că nimeni nu te va smulge din mâna Lui. E absolut vital
să înveţi să fii ca Iosua, gata oricând sâ faci o mărturie clară despre ceea ce
vrea Dumnezeu cu oamenii, să le spui oamenilor Evanghelia toată şi să nu
ascunzi nimic dîn ea, să fii în stare sâ spui: „Da, eu stau de partea lui
Dumnezeu. Dacă sunt şase sute de mii de partea cealaltă şi noi suntem
numai doi de partea aceasta, noi totuşi stăm aid, stăm pentru Dumnezeu."
Noi trebuie să spunem clar care e soarta păcătoşilor. Noi trebuie să
spunem dar ce ne oferă Dumnezeu în schimb. Noi trebuie să prezentăm
mântuirea în Domnul Isus clar, limpede pentru toată lumea. Noi trebuie
să arătăm ce înseamnă Canaanul şi că el este posibil şi astăzi tuturor
oamenilor care se încred în Dumnezeu. Iosua şi Caleb au fost oamenii
care au ştiut să călătorească împreună cu Dumnezeu.
Eu am stat astăzi după-masă şi am dat puţin frâu liber imaginaţiei mele.
Cum au călătorit cei doi şi cum au călătorit cei
227
zece prin Canaan cele patruzeci de zile când au văzut ei ţara aceea
minunată? \'â gândiţi că toţi aceştia fuseseră sclavi în Egipt, şi acum toţi
aceştia stătuseră un an şi jumătate în pustie, oameni care niciodată nu au
văzut belşugul unei ţări cum era Canaanul, Şi mi-i închipui pe cei doi,
Iosua şi Caleb, cum, pe unde mergeau, îşi spuneau unul altuia aşa: „Toate
acestea sunt ale noastre! Toate acestea ni le-a dat Dumnezeu! Ce bogaţi
suntem! Cât e de minunat! Intr-o zi, noi vom fi stăpâni aici, noi, Caleb!
Minunat e! Uite, într-o zi ne vom bucura de livezile acestea, de viile
acestea, de pădurile acestea, de cetăţile acestea! Totul va fi al nostru. Ce
minunat e!" Ei călcau în ţara aceasta ca stăpâni.
Ceilalţi zece? Mergeau cu inimile ca un purice. „Vai, mari sunt cetăţile
acestea! în veci n-o să le putem noi cuceri! Vai, mari sunt oamenii aceştia!
Cine o să se bată cu ăştia? O, ce populaţii! Şapte popoare locuiesc în
Canaan! Da' ce, putem noi să îe stăm împotrivă? S-a dus! E frumos, e
adevărat, dar ce folos că-i frumos? Acestea în veci n-o să fie ale noastre! O
să murim toţi aici la picioarele zidurilor acestea! S-a zis cu noi! Gata toată
speranţa!" Şi mergeau prin Canaan şi se uitau cu jale. „Astea nu vor ti
niciodată ale noastre! Nu, niciodată! E exclus. Nu se poate!" Ştiţi de ce
gândeau aşa? Doi călătoreau cu Dumnezeu şi zece călătoreau fără
Dumnezeu. Asta era totul. Pentru doi totul era minune şi totul era al lor.
Pentru zece totul era negură, totul era întunecime, totul era disperare.
Creştinii care învaţă să umble cu adevărat cu Dumnezeu, aceia ştiu
odată cu Pavel: „toate sunt ale noastre!" Da, da, pentru că noi suntem ai lui
Cristos şi Cristos e al lui Dumnezeu. Noi suntem împreună moştenitori cu
El ai tuturor lucrurilor. Noi suntem stăpâni. Noi mergem prin lumea
aceasta ca stăpânii ei. De vreme ce e a Domnului Isus, e şi a noastră.
Sunt alţi credincioşi care zic: „Vai, frate, nu se poate! Nu se poate să
trăieşti cu adevărat aşa! Ce să facem? Ne târâm şi noi cum putem, frate.
Dar e greu. Tot necazuri toată ziua." Şi toată ziua se vaită şi nimic nu-i al
lor. Şi-s săraci, şi-s pustiiţi. Pavel îi scrie lui Timotei în 2 Timotei 1:7:
„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, d de putere, de dragoste şi de
chibzuinţă." Noi trecem prin viaţă cu putere, cu dragoste şi cu chibzuinţă.
Ceea ce este cel mai izbitor în toate acestea, şi asta vreau să vedeţi foarte
clar, e că se face după credinţa lor, aşa cum scrie în Matei 9:29: „Facă-se
după credinţa ta!" Cei zece
228
*>Iosua -Credinţa în ajutorul Domnului *:*
au zis: „Nu vom putea cuceri niciodată!" şi n-au cucerit. Cei şase sute
de mii au spus: „Noi nu vom putea merge acolo" şi nu au mers acolo. S-a
făcut după necredinţa lor. Cei doi au zis: „îi mâncăm! Vom merge şi vom
cuceri. Dumnezeu ne va duce acolo, Dumnezeu ne va da ţara." Şi cei doi s-
au dus acolo. Facă-se după credinţa ta! lată aceasta ilustrată în modul cel
mai extraordinar şi mai minunat în această întâmplare.
Care e credinţa ta? Pentru că şi ţie Dumnezeu îţi spune: „Facă-ţi-se
după credinţa ta!"
Lucrul cu care vreau să închei seara aceasta şi lecţia pe care vreau s-o
învăţăm acum din toate acestea este următoarea: V~am mai spus cu câteva
luni în urmă că trebuie să ne fie clar ce simbolizează Egiptul, ce
simbolizează pustia şi ce simbolizează Canaanul. Şi v-am spus atunci că
pustia este un stadiu din viaţa credincioşilor, un stadiu unde trăieşti în
sărăcie spirituală. Tu ai ieşit din Egiptul păcatului, tu ai devenit copil al
lui Dumnezeu, tu călătoreşti cu Dumnezeu prin pustia aceasta. Dar
urmează acum să intri în Canaan, care simbolizează viaţa de biruinţă cu
Dumnezeu, Canaanul este viaţa de belşug pe care ne-o promite Domnul
Isus, „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug", din
abundenţă. Am spus că acest Canaan este reflectat în Noul Testament în
Epistola către Efeseni. Epistola aceasta ne arată toate bogăţiile harului pe
care noi Ie putem poseda încă în viaţa aceasta. Ei bine, şase sute de mii de
copii ai lui Dumnezeu, care formau poporul lui Dumnezeu, au spus: „Nu
se poate intra în Canaan!" Şi au rămas în pustie. Vreau să vă spun, să vă
atrag atenţia la ceva foarte important aici. Ei au rămas poporul lui
Dumnezeu, Dumnezeu a rămas cu ei în pustie. Norul lui Dumnezeu i-a
călăuzit pe aceştia care au spus: „nu se poate!" Dumnezeu le-a dat mană
din cer în continuare. Dumnezeu le-a adus în continuare carne, prepeliţele
acelea. Patruzeci de ani a stat cu ei acolo în mizeria din pustie. Ei nu au
încetat să fie poporul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a lăsat să moară în
pustia aceea. Ei s-au lipsit de Canaan, s-au lipsit de belşug, s-au lipsit de
viaţa de biruinţă cu Dumnezeu. Aceasta este imaginea cea mai importantă
pentru noi, pentru că sunt foarte mulţi credincioşi care neagă posibilitatea
unei vieţi de biruinţă cu Domnul aid. „Frate, nu se poate aid. Aid sunt
prea multe piedid. Nu poţi să duci o viaţă de sfinţenie. Dar dne poate să
ducă o viaţă de adevărată biruinţă împotriva păcatului? Nu se poate, frate!
Aici sunt ispite, aici sunt necazuri. Condiţiile nu sunt de aşa natură.'' Şi
oamenii aceştia, copii ai lui Dumnezeu, rămân în pustie. Rămân şi trăiesc
o viaţă de mizerie, abia se târăsc, copii ai lui Dumnezeu mizeri şi săraci,
pentru că ei nu cred că viaţa de biruinţă este posibilă cu Dumnezeu. Ei nu
229
v-Oameni mari din Vechiul Testament ❖
cred în puterea Lui Dumnezeu şi nu-L lasă pe Dumnezeu să biruiască în
viaţa lor. Simbolul cel mai important pentru noi îl reprezintă acum Iosua
şi Caleb. Ei sunt oamenii care zic: „Ba da, este posibil! Viaţa de biruinţă
cu Dumnezeu e posibilă. Dumnezeu ne va da ţara. Dumnezeu este Cel
care ne dă victoria/'
Frate şi soră, viaţa cu Dumnezeu aid nu e făcută să fie o viaţă de
mizerie şi de plangăreală şi de văicăreală toată viaţa: că n-avem ce face şi
trebuie să păcătuim. Aceasta e viaţa celor care au murit în pustie. Viaţa de
credinţa este făcută să fie o viaţă plină de belşug de har, viaţă plină de
victorii, viaţă în care să zicem: „Noi, de pe acum, suntem mai mult decât
victorioşi. De pe acum suntem cu El, sfinţi cum este El sfânt, desăvârşiţi
cum este El desăvârşit." Există această posibilitate, şi ea îţi este deschisă în
măsura în care II crezi pe Dumnezeu. Da, da, îţi este deschisă în măsura în
care zid; „Eu acţionez pe baza promisiunilor lui Dumnezeu, pe care le
cred sută la sută. Mi-a promis El că-mi dă plinătatea Duhului Sfânt, eu
primesc plinătatea Duhului Sfânt. Mi-a promis El că-mi dă victorie asupra
păcatului, eu trăiesc victorios asupra păcatului. Mi-a promis El că în viaţa
aceasta trebuie să mă duc cu bucurie şi cântând înainte, fără să-mi pese de
greutăţi şi de necazuri, mă duc înainte, aşa cum zice EI." Aceasta este
atitudinea pe care trebuie s-o aibă un adevărat credindos al Domnului
Isus. El trebuie să fie acela care I) ia pe Dumnezeu pe cuvânt. Eu îl cred pe
cuvânt şi acţionez pe această bază.
Fie ca această lecţie despre viaţa Iui Iosua să n-o uităm nidodată. Să
medităm mereu, mereu asupra ei şi să ne întrebăm: „Noi suntem dintre
cei care îl credem pe Dumnezeu sau dintre cei care rămân în pustie? Noi
suntem dintre aceia caxe intrăm în Canaan cu El şi de pe acum încă
suntem în Canaan, în belşug? Sau încă ne târâm necăjiţi şi sărad sub arşiţa
soarelui dogoritor din pustie?" Cercetează-te, frate, în lumina Cuvântului
lui Dumnezeu şi vezi câte lucruri îţi oferă Dumnezeu. Toate sunt ale tale,
dacă II crezi şi ţi le însuşeşti. în seara aceasta El îţi oferă putere pentru
victorie în seara aceasta El oferă toate energiile cerului ca tu să poţi fi
biruitor aici pe pământ. Dacă tu îi dai Lui viaţa ta, făra condiţii şi i-o dai
total, dacă te deschizi Lui aşa şi spui ca şi Iosua: „Doamne, eu mă duc
înainte cu Tine , El te asigură că a ta va fi victoria, al tău va fi Canaanul
încă aici pe pământ. Dumnezeu să ne dea această victorie şi această
credinţă. Amin.
230
Samson şi cultura
- Ghedeon şi examenele
Am făcut un mic calcul aritmetic şi nici nu-mi vine să cred rezultatul!

Se împlinesc în toamna aceasta 25 de ani de când am venit student la Cluj.
Parcă nu-mi vine să cred că au trecut chiar atâţia ani şi că am îmbătrânit
chiar aşa de tare. Şi stând aid, m-am gândit în ce stare am venit atunci ca
student, ce gând mă domina atund. Acum pot să vă mărturisesc că gândul
cel mai de seamă era că, în sfârşit, scap de sub tutela părinţilor, că voi fi şi
eu în oraşul acesta mare şi că aid nimeni nu mă va mai comanda. Nimeni
nu mă va mai întreba seara unde am fost peste zi şi de ce am venit aşa de
târziu acasă. Acesta mi se părea mie unul dintre cele mai grozave lucruri
ale noii vieţi. Şi apoi, Clujul fiind aşa de mare, mă gândeam eu: „Voi
putea face ce voi vrea eu, că nimeni nu va mai şti ce fac." Erau create toate
condiţiile pentru a mă pierde în oraşul mare,
Dumnezeu nu a viut însă să fie aşa. După prima duminică, în care m-
am dus la adunare în Mănăştur, mi-amintesc că, la vreo trei zile, în cămin,
într-un colţ de coridor, cineva a pus mâna pe mine şi, puţin încurcat şi
puţin bâlbâit, m-a întrebat:
— Ai fost duminică la Mănăştur?
— Da, am fost!
— Eşti frate?
— Da, frate!
— Pace!
S-a prezentat. îl cheamă Florea Emil. Şi, ca unul care era deja în anul
doi de studii, a pus mâna pe mine, a început să mă îndrume şi a început
să-mi dea de lucru. Dumnezeu mi-a dat un mentor sau un ghid în oraşul
acesta mare. Şi eu, o viaţă întreagă, îi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru
ghidul pe care l-am avut atunci în primii ani ai şederii mele la Cluj.
Mă gândesc însă Ia atâţia care poate vin şi astăzi cu acelaşi gând cu
care am venit eu: „In sfârşit, am scăpat de sub dădăceala părinţilor! în
sfârşit, sunt liber!" Mă gândesc ia atâţia care poate nu au harul să
întâlnească un ghid care să nu-i lase să rătăcească.
Predica pe care mi-a dat-o Domnul şi pe care în ultima vreme am ţinut-
o în mai multe locuri unde am ştiut că este mult tineret, este făcută, este
concepută, cu aceşti tineri în gând, tineri care se ciocnesc de oraşul mare.
Şi predica aceasta are un nume foarte ciudat. Numele ei sau titlul ei este:
„Samson şi cultura; Ghedeon şi examenele".
Ori de câte ori am anunţat titlul acesta, imediat a fost nedumerire,
pentru că nu prea se vede de la prima privire cam ce legătură ar putea să
fie între Samson şi cultură şi între Ghedeon şi examene. Veţi vedea însă
cât de extraordinară este legătura şi veţi vedea cât de actuale sunt
problemele lui Samson şi ale lui Ghedeon pentru voi, tinerii de astăzi.
Eu aş vrea ca fiecare tânăr pocăit să audă, şi să înţeleagă şi să asimileze
ce am eu de spus, pentru că eu cred că sunt lucruri absolut vitale, absolut
fundamentale pentru ca un tânăr să le cunoască.
Aşadar, să începem cu Samson şi cultura. Ce iegătură este între
Samson şi cultură? Haideţi să vă arăt. întâi de toate, Samson a trăit într -o
vreme de anarhie, de dezordine în Israel. Gândi ţi-vă numai la condiţiile
istorice. Poporul evreu fusese rob în Egipt, şi acolo făcuseră cărămizi, nu
academii! Deci acolo ei fuseseră un popor neşcolat. Au ieşit de acolo şi au
stat apoi 40 de ani în pustie. Nid acolo n-au fost la şcoli. După aceea s-au
dus într-o ţară pe care, după porunca lui Dumnezeu, a trebuit să o radă de
pe faţa pământului, să distrugă toate oraşele ei şi apoi peste ele să-şi înalţe
căsuţele lor mai slabe. Şi aşa au făcut. în munţii din Israel, în Palestina, pe
vechile aşezări canaanite, şi-au construit căsuţele lor mai sărmane. Astăzi
când arheologi dezgroapă aşezările din vremea aceea, constată nişte baze
mari de case distruse, din vremea
***Samson şi cultura —Ghedeon şi examenele **•
când evreii au cucerit Canaanui, iar peste ele se vede cum au fost
înălţate mult mai mici şi mai modeste casele evreieşti. Aveau doar sate
mici. Nici un oraş mare nu exista. Nu exista propriu-zis o civilizaţie. Nu
exista administraţie de stat; nu existau şcoli; nu exista nici o conducere.
Aşa cum se spune la sfârşitul cărţii Judecătorilor: fiecare fâcea ce voia şi
fiecare îşi era lui însuşi lege. Aşa a fost perioada aceea.
în perioada aceea s-a născut Samson. S-a născut într-un sat din munţi,
într-o casă de părinţi pocăiţi, părinţi credincioşi, părinţi cărora Dumnezeu
le-a dat nişte instrucţiuni foarte stricte despre felul cum trebuie să-şi
crească copilul.
Oamenii aceştia sinceri, oamenii aceştia credincioşi, oamenii aceştia
pocăiţi şi-au crescut copilul lor în curăţie, în temere de Dumnezeu şi în
nişte legi foarte stricte. Samson nu avea voie să bea. Samson nu avea voie
să se atingă de lucruri necurate. Samson nu avea voie nici măcar să se
bărbierească sau să se tundă. Trebuia să se vadă că el este un copil special,
închinat lui Dumnezeu.
Aşa a crescut Samson: cu înzestrări deosebite, deosebit de inteligent şi
deosebit de puternic, un om solid, un vlăjgan; în toate privinţele un flăcău
minunat.
Ei bine, tânărul acesta a făcut şi el o excursie, pentru că şi pe vremea
aceea se făceau excursii, nu numai astăzi. Şi el a făcut o excursie în ţara
vecină, în Filistia.
Ce era Filistia? Pe câmpia dintre munţii Palestinei şi Mediterana se
aşezase cu câteva sute de ani înainte un popor, care reprezenta una dintre
cele mai mari civilizaţii ale lumii antice. Poate mulţi aţi auzit de civilizaţia
minoică. Acest popor reprezenta civilizaţia minoică, un popor, care
crescând şi dezvoltându-se puternic pe insulele din Marea Egee, la un
moment dat, nemaiavând spaţiu în acele insule, a pornit într-o expediţie
pentru cucerirea Egiptului. Luptele lor au dat greş. Ei au fost înfrânţi în
Egipt. Şi, pentru că acasă nu mai era loc pentru ei, ei s-au aşezat pe câmpia
aceasta a Palestinei. Acolo, după modelul civilizaţiei lor minoice, şi-au
construit dna oraşe, care, pentru vremea aceea, reprezentau culmea
dvilizaţiei.
Ţineţi cont că filistenii au fost cei care au inventat fierul, au inventat
prelucrarea fierului. Mai nou este o discuţie. Unii presupun că hitiţii, un
alt popor, vecin cu ei, ar fi fost cei care au prelucrat mai întâi fierul şi că
filistenii l-ar fi luat de la ei. Discuţia însă este pur academică. Pentru noi
important este să ştim că poporul acesta a făcut saltul în civilizaţia umană
235
de la epoca bronzului la epoca fierului. Ei au ridicat civilizaţia omenirii pe
treapta nouă, extraordinară a prelucrării metalelor feroase.
Ştiţi din Biblie că încă pe vremea lui Saul, în Israel, existau numai
două săbii de fier: una o avea Saul şi alta feciorul lui. Şi ştiţi că erau câţiva
care aveau coase şi sape şi pluguri de fier, dar dacă voiau să şi le ascută,
unde trebuia să meargă? Să meargă jos la filisteni, în oraşele lor, şi acolo
să şi le ascută, pentru că ei nu ştiau cum să prelucreze fierul. Oraşele
filistenilor erau ceea ce avea civilizaţia lumii de atunci mai înalt:
canalizare, arhitectură impunătoare şi un înalt grad de cultură. Erau acoio
descoperiri ştiinţifice puse în slujba oraşului civilizat. Acolo era viaţă
ştiinţifică. Acolo era cultură de cel mai înalt nivel în lumea de atunci.
Samson al nostru din munţi, dintr-o familie de pocăiţi, face o excursie
în oraşul civilizat al filistenilor. Şi din tot oraşul acela el numai un singur
lucru vede: pe Dalila, fata atrăgătoare, fata vicleană, fata coruptă,
desfrânată, pentru care bietul băiat minunat, şi frumos, şi înţelept, şi solid
se dă peste cap. Samson ajunge să i se scoată ochii. Samson ajunge apoi
bufonul, măscăriciul oraşului, adus ca la circ, ca să distreze oraşul,
Gândiţi-vă acum! Băiatul care trebuia să fie floarea Israelului, băiatul în
care Dumnezeu pusese toate talentele, băiatul acesta ajunge măscăriciul
oraşului. Iată ciocnirea dintre Samson şi cultură sau oraşul cultivat, dintre
Samson din satul din munţi şi civilizaţia cea mai înaltă a epocii sale.
Vedeţi legătura? Nu este oare actuală problema aceasta? Câţi dintre
tinerii noştri de astăzi, crescuţi în familii de pocăiţi, undeva ia ţară,
crescuţi frumos, crescuţi cu Biblia, crescuţi aşa: „Puiul mamii, tu trebuie
să fii curat, tu trebuie să fii cinstit, corect, tu trebuie să fii nobil, fiindcă tu
eşti al lui Dumnezeu. Eu te-am închinat lui Dumnezeu de când te-ai
născut. Eu te-am alăptat cu rugăciuni, eu te-am crescut cu Biblia în mână.
Ţine minte, copilul mamii, că aşa dorim să fii!"
Copilul vine Ia Cluj, şi aici este ciocnirea lui cu oraşul civilizat. Câţi,
câţi nu devin măscăricii oraşului, bufonii oraşului, de bătaia de joc a lumii
care îi arată: „Uite-1, copilul de pocăit! Uite-1 ce a ajuns!"? Nu-i aşa? Nu-i
aşa că tragedia aceasta se repetă mereu?
Samson şi cultura. Poţi să schimbi titlul şi să spui: „Eu şi cultura". Tu,
tinere, care stai aid în faţa mea şi care astăzi trăieşti în oraşul acesta al
culturii, unul dintre oraşele care formează mândria ţării noastre dragi. Eu
vreau să fiu ghidul tău în oraşul acesta al culturii şi vreau să te ajut să
înţelegi cultura, şi vreau să te ajut să înţelegi poziţia ta în oraşul culturii.
Ca să pot să fac lucrul acesta este absolut necesar ca, întâi de toate, să
236
❖Samson şi cultura - Ghedeon şi examene/e *:•
dăm o definiţie culturii. Este absolut necesar să înţelegi esenţa culturii,
pentru că numai atunci vei putea să înţelegi cum să abordezi o problemă,
dacă înţelegi problema. Ca să ştii cum să abordezi cultura, trebuie să ştii
întâi ce-i cultura. Şi eu vreau să-ţi spun că de fapt nu este vorba de o
cultură, ci de două culturi. In orice dvilîzaţie avem de a face de fapt cu
două culturi. Cercetaţi istoric ceea ce vă voi spune acum. In orice
civilizaţie a istoriei veţi observa fenomenul pe care vi-1 descriu eu acum.
In orice dvilîzaţie apar două fenomene paralele. Şi eu pot spune că sunt
două culturi paralele.
Iată cum stau lucrurile, ca să înţelegi mai dar. Ce înseamnă cultura?
întâi de toate, ca să existe cultură, trebuie să fie oameni de ştiinţă.
Oamenii de ştiinţă sunt creatorii a ceea ce noi numim cultură. Ce sunt
oamenii de ştiinţă? Oamenii de ştiinţă sunt oameni pasionaţi de cercetare,
oameni care se dăruiesc laboratorului, atelierului sau bibliotecii, oameni
care uită de plăceri, uită de multe bucurii ale vieţii şi-şi cheltuiesc toată
energia în studiu, în cercetare, oameni dăruiţi trup şi suflet acestui lucru:
să descopere lucruri noi. Ei sunt cei care inventează, ei sunt cei care
descoperă, ei sunt cei care creează. Ei au inventat bronzul, ei au descoperit
fierul, ei au inventat scrisul, ei au inventat canalizarea, ei au inventat
structuri arhitectonice, eî au creat tot ce formează o cultură, baza unei
culturi. Aceasta este esenţa oricărei dviiizaţii: existenţa acestor oameni
dăruiţi, a acestor oameni dedicaţi, a acestor oameni pasionaţi după
cercetare şi după inventare.
Ceea ce îi caracterizează în mod fundamental pe aceşti oameni este că
ei nu-şi trâmbiţează viaţa. Pe ei nu-i auzi făcând zgomot. Ei nu fac redamă.
Ei sunt oameni tăcuţi, oameni care numai una ştiu: să studieze, să
cerceteze, să inventeze.
Paralel cu ce fac oamenii aceştia, apare o a doua cultură, pe care eu cu
greu o momesc cultură. Apare un alt fenomen. Iată care este
237
*î*Oameni mari din Vechiul Testament •;*
fenomenul: Există oameni care preiau invenţiile savanţilor şi [e pun în
slujba plăcerilor şi în slujba dezmăţului şi a desfrâuiui. Este foarte
interesant: cu cât se dezvolta mai mult cultura, ştiinţa, invenţiile intr-un
oraş, într-o societate, cu atât mai mult ia proporţie o industrie a plăcerilor.
Aşa trebuie să-i spunem: o industrie a plăcerilor tot mai rafinată, tot mai
dezvoltată. Pe măsură ce primii, tăcuţii, dăruiţii, curaţii descoperă,
inventează, in aceeaşi măsură aceştia din urmă preiau şi exploatează în
scopurile lor necurate descoperirile celorlalţi şi îşi pun invenţiile,
descoperirile în slujba plăcerilor, în slujba dezmăţului. Repet: Cercetaţi în
toate civilizaţiile lumii şi veţi vedea acest fenomen: Pe măsură ce se
dezvoltă cultura şi civilizaţia, se dezvoltă şi industria plăcerilor, dezmăţul,
desfrâul oraşului.
Caracteristica acestei industrii a plăcerilor este că ea este zgomotoasă.
Ea ştie să facă reclamă. Ea ştie să strige. Ea ştie să ţipe. Ea ştie să-l atragă
pe tânăr. Şi când tânărul vine la oraş, bietul de el, el nu-i vede pe oamenii
de ştiinţă, el nu-i vede pe cei care cercetează în biblioteci şi în laboratoare,
pentru că aceia sunt ascunşi, aceia nu fac reclamă. EI vede luminile de
neon. El vede reclamele de plăcere. El vede dezmăţul. Şi el aude strigătele
celor care zic: „Tinere, trăieşte-ţi viaţa! Tinere, tu trebuie să te civilizezi!
Tu ai venit acum aici. Noi te învăţăm să trăieşti, noi te învăţăm să te
civilizezi, să te cultivi." Şi tânărul nostru, în numele civilizării, în numele
cultivării, cade victimă industriei plăcerilor, desfrâuiui, dezmăţului. Iată,
dragii mei, cum se ajunge ia această dare peste cap a tânărului neinformat.
Ce vreau să spun cu toate acestea? Vreau să subliniez foarte adânc
existenţa a două fenomene în orice cultură. Fenomenul curat şi fenomenul
bun, sănătos al cercetării ştiinţifice, al descoperirilor, al cercetării în
folosul omului - acesta merge pe linia pe care ne-a poruncit-o Dumnezeu
de la primul om: „Cercetează, cunoaşte şi stăpâneşte Iământul!"
Dumnezeu a pus în om dorul cercetării, dorul cunoaşterii şi dorul
stăpânirii asupra naturii. Numai că noi suntem într-o iume căzută în păcat
şi tot ce este nobil şi bun are tendinţa să fie viciat. Şi aşa apare acest
epifenomen, acest suprafenomen al dezmăţului, al desfrâuiui.
Aşa au stat lucrurile şi pe vremea lui Samson. Ca să vă spun care ar
trebui să fie atitudinea voastră faţă de cultură, daţi-mi voie să vă spun ce
ar fi trebuit să facă Samson, Dacă Samson ar fi avut un sfătuitor bun, când
s-a dus în excursie la filisteni, vă spun eu ce ar fi trebuit să facă. Primul
lucru, ar fi trebuit să se ducă sâ caute un fierar, să bată ia poarta lui şi să
spună: „Domnule, pune-mă la probă. Dă-mi un ciocan şi am să-ţi arăt eu ce
238
*•*Samson şi cultura — Ghedeon şi examenele *î*
pot. la-mă ucenic, domnule, la dumneata!" Şi când ar fi văzut fierarul acela
ce noroc a dat peste el cu vlăjganul acesta care ar fi în stare să-i rupă
barosul de nicovală, ar fi zis: „Acesta-i ceea ce căutam eu!" Şi Samson ar fi
avut toate condiţiile să înveţe în toate secretele ei meseria prelucrării
fierului.
De acolo Samson ar fi putut trece la un arhitect, la un zidar. El,
ridicând, ar fi putut să fie util şi acolo. Şi l-ar fi învăţat arhitectură şi
zidărie şi construcţii. Şi ar mai fi învăţat şi canalizare şi ar mai fi învăţat
alte taine ale civilizaţiei. Şi când le-ar fi avut pe toate în cap, ar fi putut să
le zică filistenilor: „La revedere, dragii mei!" şi să se ducă înapoi la ai lui
şi să-i înveţe, să-i organizeze, să introducă în Israel aceste descoperiri.
Credeţi că o spun de îa mine? Poate credeţi: „Bine, aceasta este
imaginaţie a fratelui Ţon." Nu-i adevărat! Ştiţi că aşa a făcut un om al lut
Dumnezeu? Ştiţi ce a făcut? S-a dus într-unul dintre oraşele acelea, unde
s-a dus şi Samson. S-a dus acolo şi a făcut pe nebunul. Doi ani de zile a
stat acolo şi făcea pe nebunul pe străzi şi toată lumea zicea; „Lăsaţi-i în
pace, că-i nebun!" Şi în doi ani de zile a învăţat tot ce trebuia să înveţe de
la filisteni. După aceea a ajuns rege în Israel. Şi el a introdus fierul, ei a
introdus industria, el a introdus civilizaţia, el a construit primele oraşe în
Israel. Cum îl chema? Da vid! Samson putea să facă ce a făcut David, dar
el a ratat, pentru că el, în loc să vadă ştiinţa, în loc să vadă cultura
adevărată, ei a văzut numai plăcerile, el a văzut-o numai pe Dalila şi s-a
dat peste cap şi a devenit batjocura oraşului.
Ce vreau eu să spun? Noi, copiii lui Dumnezeu, niciodată nu trebuie
să ne temem de ştiinţă. Ştiinţa nu face altceva decât să descopere legile
lumii lui Dumnezeu, să descopere principiile pe baza cărora lucrează
adevărata ştiinţă! Pentru că ea nu face altceva decât să descopere cum este
făcută lumea lui Dumnezeu! Copilul lui Dumnezeu niciodată nu trebuie
să se teamă de nici o descoperire a ştiinţei, pentru câ ştiinţa nu descoperă
decât adevărurile Iui Dumnezeu.
Mai mult. Nu numai că nu trebuie să ne temem de ea. Dar noi, care
suntem copiii lui Dumnezeu, trebuie să ne dăruim cercetării, să ne dăruim
ştiinţei, să ne dăruim în aşa fel, încât noi să fim cei care o stăpânim cel mai
bine. Noi să ne punem forţele noastre şi capacităţile noastre în slujba
creării de bunuri pentru societate. Noi trebuie să fim primii în şcoli, noi
trebuie să fim primii în cercetare, noi trebuie să fim primii în cultură. Aşa
trebuie să fie un copil al lui Dumnezeu. Copilul lui Dumnezeu trebuie să
facă distincţia aceasta pe care v-am arătat-o: să zică da adevăratei ştiinţe şi
culturi şi să zică nu desfrâului, dezmăţului care însoţeşte de obicei
239
creşterea, dezvoltarea culturii.
Iată, să fiu şi mai practic. Una dintre cele mai de seamă descoperiri
moderne este cinematograful, după el televizorul. Cinematograful şi
televizorul sunt două instrumente extraordinare de culturalizare. Şi, ca
atare, noi trebuie să le salutăm existenţa. Dar în momentul în care pe ecran
încep să se lăfăie femei semigoale, care imprimă în tânăr gândul acesta că
toată viaţa nu este altceva decât o căutare a plăcerii, care caută să-i ducă
gândurile tânărului mereu la excitarea simţurilor şi căutarea satisfacerii
lor, în momentul în care această invenţie este pusă în slujba desfrâului, în
momentul acela noi trebuie să spunem: Nu! Problema este că tu trebuie să
ştii unde să tragi linia: ce să vezi şi ce să nu vezi. Tu trebuie să ai puterea
ca atunci când pe ecran este ceva care tu îţi dai seama că este păcătos, că te-
ar duce la păcat, deşi e atrăgător, deşi e fascinant, deşi ai dori să vezi, să-ţi
dai seama: „Aceasta nu-mi face bine sufletului!" şi să ai tăria să te duci să
întorci butonul şi să stingi aparatul. Aceasta trebuie să fie atitudinea ta: să
zid da adevăratei culturi şi nu falsei culturi!
Altceva. Nimic nu este mai înălţător ca muzica, o muzică adevărată,
Bach, Beethoven şi alţii atâţia după ei. Nimic nu te zideşte, nu te umple şi
nu te îmbărbăiează aşa ca aceste opere profunde, armonioase. Noi salutăm
muzica bună şi mergem la aceste concerte. Şi de multe ori la concertele
acestea sala este plină de pocăiţi.
Dar de vreo cindsprezece ani încoace, tineretul dezmăţat din apus,
pentru că nu mai avea altceva mai bun de făcut, a preluat muzica africană,
primitivă, o muzică ce în triburile africane era destinată orgiilor, o muzică
ce nu este decât tam-tam care să exate
240
***Samson şi cultura — Ghedeon şi examenele ***
şi, în final, să ducă la un desfrâu general. Au preluat acest tip de
muzică, care nu mal este muzică, ci doar zgomote, şi au făcut ceea ce se
numeşte muzica beat sau muzica pop, care nu este altceva decât o muzică
de incitare sau de excitare a poftelor. Această muzică conduce doar la
dezmăţ şi la desfrâu. Acestei false culturi noi îi spunem: Nu! Poate unii
dintre voi mă veţi crede înapoiat şi îngust §i veţi zice că aici este doar o
problemă de gust. Nu este problemă de gust, d este problemă de a merge
la origini şi la scopurile acelei muzici şi la a vedea care sunt consecinţele
ei pe plan moral, la influenţa pe care o are ea asupra tineretului.
Acelaşi lucru cu literatura. Eu pot să vă vorbesc, pentru că am predat
literatura zece ani în şcoală. Exista o literatură sănătoasă. Există o
literatură care î£ deschide orizontul. Dar câtă pleavă este în literatură! Şi
câtă otravă mai este în literatură! Doamne, ce se mai vinde câteodată pe
piaţă! Şi cum după ce citeşti câte o carte, eşti înnebunit de patimă şi de
poftă: să faci şi tu cum a scris în cartea aceea şi cum au făcut eroii din
cartea aceea! Numai bine n-au făcut! Şi atunci problema este aceasta, a
selecţiei. Care este adevărata literatură şi care este falsa literatură? Sau
care este literatura sănătoasă şi care este literatura otrăvitoare ? Şi aici
trebuie să ştii să selectezi şi să tragi linia de demarcare. Ce dai tu minţii
tale? Ce citeşti? Cu ce îţi hrăneşti gândurile? Selectezi tu în aşa fel, încât
să nu bagi în mintea ta ceva care să-ţi otrăvească apoi comportamentul?
Pentru că, să ştii, ceea ce este în gând, peste câtăva vreme va fi faptă.
Iată dar să rezumăm. Este vorba aici despre ciocnirea ta de cultura
oraşului. Şi aid în Cluj, poate ca nicăieri în ţara noastră, este o comasare
minunată de oameni de ştiinţă, de oameni de cultură, oameni care
muncesc, care trudesc. Dar ei sunt tăcuţi, ei sunt modeşti. Caută-i! Soarbe
de la ei! Dezmăţul, desfrâul care se lăfăie şi care te cheamă, să le respingi!
Ele vor să te facă măscăriciul oraşului! Toată problema este: Ce cauţi, ce
urmăreşti şi pe care dintre cele două căi mergi? Pe calea unui David, care a
cercetat, care a studiat şi apoi a aplicat spre binele alor ai săi, sau pe calea
lui Samson, care a văzut-o numai pe Dalila. Adu-ţi aminte că şi Eminescu
atrage atenţia: „Feri în lături, e Dalila!" Tinere, ce vii aici în oraş plin de
visuri, ai grijă: feri în lături de Dalila! Evit-o! Pentru că ea vrea să-ţi taie
pârul, să-ţi taie puterea spirituală şi să-ţi scoată ochii, să te orbească şi să
te facă de minunea lumii acesteia, de râsul lumii acesteia.
*
*<■
Trecem acum la partea a doua: Ghedeon şi examenele. Partea aceasta se

leagă foarte strâns de partea întâi, pentru că de obicei după şcoală, după
241
cultură şi după cercetare, vin examenele, nu-i aşa? Poate, zicem noi, ar fi
bine să nu fie cu examene ia sfârşitul anului. Dar deşi suntem abia la
începutul anului şcolar, trebuie să ne gândim şi la sfârşitul lui, pentru că
atunci vin examenele.
Şi acum despre Ghedeon. Ghedeon a trăit înaintea lui Samson. A trăit
tot într-o vreme tulbure în Israel, tot în vremea aceea de anarhie, într-o
vreme când ţara lui Israel era sub stăpânirea madianiţilor. Dumnezeu l-a
ridicat pe Ghedeon ca să facă o mobilizare generală a tineretului, şi tot
tineretul sub flamura lui să lupte pentru eliberarea patriei de sub
asuprirea străină.
La chemarea lui Ghedeon s-au adunat în tabăra lui 32.000 de tineri gata
de luptă! Voiuntar au venit! Ghedeon i-a numărat şi în sinea lui a oftat
speriat: „Ce mă fac, că-s prea puţini?" Duşmanul avea o armată de 130,000
de oameni. Ghedeon a constatat că are numai 32.000. Şi în clipa când el a
zis: „Am prea puţini!" Dumnezeu i-a şoptit: „Ghedeoane, ai prea mulţi!
Mult prea mulţi! Ca să-Mi eliberez Eu ţara, ca să-Mi fac Eu lucrarea, nu-
Mi trebuie atâtea mii! Ghedeon, trei sute simt în tabăra aceasta, pe care am
să-i folosesc Eu! Numai trei sute din 32.000! Uite, Ghedeon, toţi ceilalţi va
trebui să plece acasă. Bagă de seamă, nu-i cu supărare! Pleacă acasă, rămân
în Israel, rămân poporul Meu, rămân copiii Mei, dar ei nu sunt acei trei
sute pe care îi folosesc Eu în lucrarea Mea!"
Ştiţi, şi astăzi este aşa?! Dumnezeu are şi astăzi 32.000 de tineri. Sunt
sigur că are 32.000 de tineri în ţara aceasta. Dar, în final, din generaţia
voastră El Se va folosi numai de vreo trei sute. Cu aceia va face El lucrarea
Sa minunată. Aceia vor fi oamenii cu care El va face cu adevărat minuni.
„Ghedeon, oamenii aceştia trebuie să dea două examene. Cei folosiţi
de Mine vor fi cei care trec la amândouă examenele." Să ştiţi că şi voi cei
de astăzi sunteţi supuşi de Dumnezeu exact la aceleaşi examene. Şi dintre
voi vor fi oameni care vor fi folosiţi cu putere de
Dumnezeu peste zece-douăzed de ani, dar vor fi numai aceia care vor fi
trecut cele două examene ale Iui Ghedeon.
Primul examen este examenul curajului. Toată armata se afla în faţa lui
Ghedeon, iar el le spune acestor tineri: „Vă rog frumos, fiecare să se uite
în inima lui. Dacă simte un fior de frică, dacă inima-i bate puţin mai
repede decât îi bă tea acasa, să plece acasă! Nu-i cu supărare! Nu vă scade
cu nimic calitatea voastră de izraeliţi. Dar, vă rog, dacă vă bate inima puţin
prea repede, plecaţi acasă!"
22.0 se separă şi pleacă acasă, spunând sincer: „Nouă ne este frică!"
242
❖ Samson şi cultura - Ghedeon şi examenele *>
22.000! Bietul Ghedeon, când a văzut câţi pleacă, a zis: „Fricoşii!" Cred că l-
a apucat groaza. El nu ştia cântarea pe care o cântăm unii dintre noi: „Cei
cu inima-mpărţită, cei ce n-au nici-un temei, cei fricoşi să plece acasă! Nu-i
războiul pentru ei!"
Ei bine, era totuşi ceva minunat acolo. Minunaţi au fost cei
10.0 care au rămas. 10.000 de tineri care s-au uitat în inima lor şi n-au
văzut în ea o fărâmă de frică! 10.000 de oameni care au zis: „Ghedeon, noi
suntem gata să murim pentru Dumnezeu!" Ce minunaţi au fost acei
10.000! 10.000 de oameni gata să meargă cu Ghedeon să înfrunte 130.000 de
duşmani! O sarcină imposibilă omeneşte! 10.000 de oameni ai curajului!
Eu sunt sigur că şi astăzi cel puţin 10.000 trec la examenul acesta. Sunt
tineri minunaţi, care sunt gata să piardă orice pentru Domnul: şcoală,
facultate, serviciu, poziţie, avere, viaţa! Sunt gata să piardă totul pentru
Dumnezeu, să moară pentru EI, dacă trebuie! Sunt sigur că El are cel puţin
10.000 de asemenea tineri minunaţi! Minunaţi sunt aceşti tineri, care sunt
gata să sufere orice, să plătească orice şi să piardă orice pentru Dumnezeu!
Dragi trebuie să-i fi fost aceştia lui Ghedeon şi, în primul rând, lui
Dumnezeu. Dragi îi sunt lui Dumnezeu şi curajoşii de astăzi. Şi eu ştiu că
sunt mulţi dintre voi care sunt între aceşti 10 .000 .
Şi totuşi 9700 dintre aceştia a trebuit să plece acasă! Aşa minunaţi cum
erau! Aşa extraordinari cum erau! 9700 au căzut la examenul al doilea!
Deşi erau gata să-şi piardă şi viaţa pentru Dumnezeu, Dumnezeu ie-a
spus: „Nu sunteţi în numărul celor pe care îi folosesc Eu!" Au căzut la
examenul al doilea. Băgaţi de seamă, 97% cad la examenul al doilea!
Numai 3% trec acest examen! Şi astăzi este aşa.
Care este acest examen? Faptic a fost aşa: Ghedeon i-a luat pe cei
10.0 şi le-a pus armele şi bagajele în spate şi a făcut cu ei un marş forţat
prin pustie sub arşiţa teribilă a soarelui. Şi n-aveau un strop de apă, şi
după câteva ore de arşiţă, de sete înnebunitoare, ajung cu toţii la un râu.
Dumnezeu îi spune lui Ghedeon: „Lasă-i să vină toţi să bea apă! Şi tu
stai pe un loc ridicat şi observă-i! Observă-i cum cad la examen!" 9700 de
tineri nu mai văd nimic, nu mai ştiu nimic, nu mai vor nimic, decât apă! Şi
se trântesc pe burta şi beau! Doar id şi colo printre ei câte un tânăr stăpân
pe sine şi disdplinat îşi zice: „Hm, dincolo de râu, în tufe, s-ar putea să fie
duşmanul! Să mă trântesc eu pe burtă, să nu-1 mai văd? Eu sunt ostaş! Eu
am o disdplină! Eu trebuie să fiu stăpân pe instinctele mele, pe poftele
mele." Şi, cu ochii atenţi la duşman, frumos şi încet, pune mâna jos şi în
căuşul palmei aduce puţină apă şi soarbe, dar cu ochii privind mereu
împrejur. Apoi iarăşi, fără grabă, a doua mână, doar este timp! Şi-i
243
disdplină, şi-i stăpânire de sine. „Ghedeoane, sunt puţini care au rămas în
picioare. Pe ei scoate-i deoparte! Trei sute! Pe toţi ceilalţi 9700 trimite-i
acasă!" Au fost trei sute care au trecut la examenul disciplinei şî al
stăpânirii de sine.
Cum se aplică aceasta astăzi? Cum dai tu astăzi examenul acesta? Cum
te supune pe tine Dumnezeu la acest examen? Iată cum! Cineva zicea aşa:
„Este uşor să mori pentru Dumnezeu. E mult mai greu să trăieşti zeci de
ani cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu", pentru ca a trăi cu El înseamnă
disdplină, stăpânire de sine, înfrânarea poftelor A muri pentru El este o
problemă de o clipă. Curajul de o clipă este uşor comparativ cu disciplina
de ani de zile.
Dar cum se aplică aceasta şi mai mult la tine? Dacă vrei să fii un om pe
care îl foloseşte Dumnezeu, tu trebuie să intri în şcoala Lui. Domnul Isus,
ca să Se folosească de nişte oameni, întâi, un an de zile, a predicat la
mulţimi. După aceea Şi-a ales 70 dintre ei. Dintre aceştia 70 a selectat 12, şi
cu aceştia a făcut curs sistematic.
Acum vreo 40 de ani, un savant de la Oxford a avut ideea să ia
Evangheliile care simt scrise în limba greacă şi sa le traducă înapoi în
limba în care a vorbit Domnul Isus, în limba aramaică. A fost prima dată
în istorie când s-a făcut lucrul acesta. Şi când omul acesta a tradus
Evangheliile înapoi, în limba în care a vorbit Domnul Isus, lucrul pe care
l-a constatat şi care a fost o senzaţie în
244
»î*Samson şi cultura - Ghedeon şi examenele v
lumea biblică a fost că în original aproape toafe învăţaturile Domnului
Isus sunt în versuri! sunt sub formă de poezioare! Ştiţi de ce? Pentru că
poezia, versurile se memorează mai uşor. Acum se ştie că pe vremea
Domnului Isus, orice rabin, care îşi lua ucenici, îi ţinea ani de ziie şi îi
învăţa pe de rost tot ce ştia el. Şi Domnul Isus aşa a făcut cu ucenidi Lui: i-
a învăţat pe de rost.
Haideţi să vă demonstrez cum i-a învăţat Domnul. Facem o probă. Ştiţi
cu toţii că la Rusalii Petru a ţinut o predică extraordinară. La predica aceea
s-au pocăit trei mii de oameni. Şi dacă v-aş întreba dacă Petru şi-a pregătit
predica dinainte sau nu, sunt convins că toţi ve£ spune: „Nu şi-a pregătit-
o, pentru că i-a dat-o Duhul Sfânt chiar atund, ca doar atund a venit
Duhul Sfânt peste ei şi Duhul Sfânt le-a spus ce să vorbească." Sunt
convins că aproape toţi gândiţi lucrurile cam aşa. Eu vreau să vă dovedesc
că nu-i aşa. Eu vreau să vă arăt cât de pregătită a fost predica aceea mai
dinainte. Cum?
întâi de toate, ui ta ţi-vă cum a fost întocmită predica. Toată predica lui
Petru la Rusalii nu-i altceva decât o serie de citate din Vechiul Testament
din profeţi, şi Petru, dtându-le, mereu arată: „Aceasta s-a întâmplat acum!"
Şi el le-a arătat cum toate profeţiile din Vechiul Testament s-au împlinit
în Domnul Isus. I-a convins prin metoda aceasta că Domnul Isus este
Mesia, Cel aşteptat de ei. Este formidabil modul în care i-a convins prin
citate din Scriptură! Veţi zice că Duhui Sfânt i le-a dat lui Petru chiar în
ceasul acela.
Acum vă rog să deschideţi cu mine la Luca 24. întâi de toate, de la
versetul 25. Este după înviere. Domnul Isus este în drum către Emaus cu
cei doi. Auziţi ce spune Sfânta Scriptură: „Atund Isus le-a zis: «O,
nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au
spus prorodi! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în
slava Sa?» Şi a început de la Moise şi de la toţi prorodi şi le-a tâlcuit în
toate Scripturile ce era cu privire la El." Ce a făcut Domnul Isus cu ei? Le-a
luat toate textele de la Genesa până la Maleahi şi le-a explicat toate textele
care se refereau la Vechiul Testament. Şcoală! Bine, dar veţi zice:
„Aceasta s-a întâmplat doar cu cei doi!"
Haideţi să dtim de la versetul 44. Seara, cei zece ucenicii sunt adunaţi
împreună. Iuda murise, Toma nu era acolo. Deci erau zece. «Apoi le-a zis:
«lată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot
ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.»
Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa
este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învieze a treia zi dintre
245
cei morţi.»" Ce a făcut Domnul Isus atunci? A făcut exact ce făcuse înainte
cu cei doi. A luat de la Moise la Proroci şi la Psalmi tot ce scria despre El şi
le-a explicat şi le-a deschis mintea, ca să priceapă. Şi mai mult. Citiţi
prima frază din nou: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi", adică
înainte de a suferi! Ce înseamnă aceasta? Că El ţinuse clasă cu ei înainte,
că lucrul acesta îl mai făcuse cu ei la lecţie. Numai că ei au uitat, şi acum
El doar a repetat.
Şi apoi Domnul Isus le-a promis: „Când va veni Duhul Sfânt..." Ce va
face? „Mă va duce aminte tot ce v-am spus Eu." Ei, ce s-a întâmplat la
Rusalii? A venit Duhul Sfânt peste Petru, iar Petru, dintr-o dată, şi-a adus
aminte tot ce i-a spus Domnul, toate textele acestea. Şi dintr-o dată s-a
ridicat şi a ţinut predica. Era o predică inspirată la moment? Da de unde!
Era o predică pe care i-o ţinuse Domnul Isus ca lecţie la clasă şi pe care i-o
repetase şi iarăşi i-o repetase până când i-a intrat bine în cap.
Şi când Domnul Isus îi trimite, cu ce-i trimite? „Duceţi-vă, vestiţi
Evanghelia, faceţi ucenici, botezaţi-i şi învăţaţi-i tot ce v-am învăţat Eu! Ce
v-am predat Eu vouă, predaţi altora!" Ce înseamnă aceasta? Aceasta
înseamnă că nu-i suficient că ai primit Evanghelia. Acum, dacă vrei să fii
unul dintre aceia pe care îi foloseşte Dumnezeu, trebuie să devii ucenic,
elev, student al Domnului. Aceasta înseamnă că de aici înainte trebuie să
înveţi sistematic Sfânta Scriptură, să te adânceşti în învăţăturile
duhovniceşti ani şi ani de zile.
Ţine minte, când Dumnezeu a vrut să scoată ceva dintr-un om, l-a dus
40 de ani la academiile din Egipt. După aceea l-a mai dus 40 de ani la
Madian în pustiu. Abia după aceea i-a spus: „Acum vino, pentru că acum
te trimit Eu!", abia după 80 de ani de şcoală!
Când am vorbit pe tema aceasta la Oradea, acum câteva luni, un tânăr a
venit la mine şi mi-a spus: „Frate, din tot ce ne-aţi vorbit în zilele acestea
(am ţinut mai multe predici acolo), cel mai important pentru mine a fost
faptul că m-aţi convins că eu trebuie să mă apuc de studiu sistematic,
pentru că eu am crezut că nu trebuie să-mi bat capul, că Duhul îmi va da
uite aşa: chiar în ceasul acela! Acum însă m-aţi convins că trebuie să mă
apuc de studiu."
Lucrul acesta vreau să-l înţelegem. Cel mai greu lucru este că tu, ani de
zile de aici înainte trebuie să înveţi, dar sistematic, stăruitor, perseverent.
Să studiezi, să te adânceşti în Sfintele Scripturi, să înveţi, să fii ucenicul
Domnului Isus, să fii studentul Domnului Isus, ani şi ani de zile. Apoi să
pui în practică, mereu, mereu. Să creşti dând şi altora până când într -o zi
Domnul va zice: „Acum ai trecut examenul!" Ştii care este examenul?
246
’•*Samson şi cultura —Ghedeon şi examenele
Examenul acestei discipline a muncii, al înfrânării poftelor. Vor veni zile
plicticoase, vor veni ispite, vor veni atracţii. Poftele din tine se vor răscoli
şi vor zice: „De ce trebuie să fii altfel decât alţii? De ce să nu petreci şi tu?"
Şi s-ar putea să fii ispitit să te trânteşti şi tu pe burtă şi să bei în neştire şi
să cazi la examenul stăpânirii de sine şi al disciplinei. Acesta este cel mai
greu examen.
Şi acum, dragul meu, trebuie să ştii că ai intrat în şcoala Domnului.
Poate că tu ai trecut primul examen, al curajului, şi eşti un tânăr minunat
în privinţa aceasta. S-ar putea însă ca la examenul studiului, al disciplinei,
al perseverenţei să cazi. Tu nu cazi din har. Tu nu cazi de la Domnul, dar
nu vei avea fericirea, nu vei avea bucuria celor trei sute care au fost
folosiţi în mod special de Dumnezeu. Tu nu vei avea bucuria să fii printre
aceia puţini prin care Dumnezeu face minuni în vremea noastră. Tu vei
rămâne undeva obscur, necunoscut şi nefolositor, pentru că ai căzut la
examenul disciplinei şi al stăpânirii de sine.
Acum, în încheiere, vreau să vă arăt cum i-a folosit Dumnezeu pe cei
trei sute. Trei sute de oameni au rămas să înfrunte o armată de 130.000! Şi
Dumnezeu i-a spus lui Ghedeon: „Ghedeon, fiecare dintre aceştia trei sute
trebuie să aibă trei lucruri. Să aibă un ulcior de pământ, să aibă o făclie şi
să aibă o trâmbiţă." Nici eu n-am ştiut multă vreme de ce trebuia ulciorul
acela de pământ. Credeam şi eu ca şi alţii că atunci când au spart ulciorul
s-a făcut zgomot. Dar să ştiţi, când spargi un ulcior de pământ, face pac!,
fără nici un zgomot. Deci nu pentru aceasta era ulciorul. Numai când am
citit şi eu undeva, m-am luminat şi am înţeles despre ce este vorba.
Pe vremea acea nu existau chibrituri. Ca să aprinzi focul, trebuia să dai
mult din amnar ca să aprinzi iasca, după aceea să sufli până când lua
flacăra. Era greu! Aici este vorba despre o tactică specială, pentru că dintr-
o dată trebuia să apară trei sute de făclii aprinse! N-aveau vreme atunci să
le aprindă. Şi atunci ce-au făcut? Au aprins făcliile undeva în ascuns şi au
tras ulciorul de pământ peste fiecare făclie. Faclia era ascunsă în uldoi şi
ardea acolo mocnind şi nevăzută. Şi fiecare avea făclia mascată de ulcior.
Şi aveau trâmbiţa.
S-au împărţit în trei cete de câte o sută: o sută de o parte, o sută de alta
şi o sută în faţă. Au înconjurat tabăra, şi la miezul nopţii, când tabăra era
mai cufundată în somn, Ghedeon a dat semnalul: „Spargeţi ulcioarele!" Şi
dintr-o dată, la o comandă, toţi au spart ulcioarele. Ce s-a întâmplat atund?
Dintr-o dată au izbucnit trei sute de făclii! Şi în întunericul nopţii vă daţi
seama ce spectacol a fost acesta! Nu puteai să discerni. Vedeai din toate
părţile numai lumini. Şi apoi din toate părţile trâmbiţe, pentru că fiecare a
247
pus trâmbiţa la gură şi a început să sufle. O tabără buimăcită de somn,
o tabără care vede că-i înconjurată de făclii! „O armată extraordinară care
ne-a înconjurat!" Toţi în panică au început să se măcelărească unii pe alţii.
în noaptea aceea tabăra s-a prăpădit ea însăşi. Aceasta a fost tactica de
luptă.
Acum, în mod simbolic, aceste trei lucruri va trebui să le ai tu, dacă
vrei să te folosească Dumnezeu. Uldorul de pământ este trupul acesta al
nostru, natura aceasta umană a noastră. Apostolul Pavel spune că noi toţi
avem o comoară minunată, care este Duhul Sfânt, intr-un vas de pământ.
Radia aprinsă, care arde mocnit acum în noi, este Duhul Sfânt al iui
Dumnezeu. El este în vasul acesta. Şi minunea lumii acesteia este că
Duhul Sfânt este în nişte vase de lut şi este în tine, care eşti vasul de lut.
Trâmbiţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi aceasta trebuie să o răsunăm:
învăţătura lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. De aceea noi trebuie să ne
însuşim Cuvântul metodic şi sistematic, pentru că aceasta este trâmbiţa
noastră.
Cind suntem gata, când vine momentul lui Dumnezeu, Dumnezeu
zice: „Acum începe prin a sparge vasul! Aceasta înseamnă că firea ta
trebuie să fie îngenuncheată, zdrobită. De acum Duhul Meu trebuie să
izbucnească ca o făclie uriaşă, care să te mistuie, şi lumea să nu mai vadă
altceva decât flacăra Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu de acum să
lucreze cu putere în tine. Şi trâmbiţa Cuvântului să sune." Aşa te va folosi
Dumnezeu. Aşa vei fi tu daca vei da examenul.
Acum reţineţi: te confruntă cultura lumii acesteia. Tu, Samson,
minunatul şi înzestratul, fereşte-te de Dalila! Nu te teme de cultură
248
*Samson şi cultura - Ghedeon şi examenele •>
şi de ştiinţă, dar teme-te de dezmăţul care te corupe şi te transformă în
bufon! Tu ţine minte câ eşti în armata Domnului. Ţine minte că eşti
chemat de Ei, dar, în orice clipă, El te poate trimite la vatră. Şi tu poţi
cădea la examen. Ţine minte că ai intrat în şcoala dumnezeiască a
Domnului Isus. Ţine minte că şcoala aceasta este grea. Adeseori este
plicticos la şcoală. Adeseori toceala este neplăcută. Ţine minte însă că
numai cei perseverenţi, cei care pun stăpânire pe eu, care pun stăpânire pe
firea lor, care pun patimile lor sub călcâi şi care au stăpânire de sine, care
au înfrânarea poftelor, care au disciplina pusă acolo şi aprinsă acolo de
Domnul Isus, numai aceia vor trece examenul final. Ţine minte că în final
tu trebuie să fii total Ia dispoziţia Lui, pregătit, şcolat de El şi apoi folosit
de El ca făclie a Duhului Său. Şi trâmbiţa Cuvântului Său va lumina şi va
răsuna in tine, şi prin tine în lumea toată. Fie ca tu să fii unul dintre aceia
de care se va folosi Dumnezeu. Amin.
Samuel
Text biblic: 1 Samuel 3

Loc.: Cluj
Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul

Domnului era rar în vremea aceea, şi vedeniile nu erau dese. Tot pe
vremea aceea, Eli începea să aibă ochii tulburi, şi nu mai putea să
vadă. El stătea culcat la locul lui, iar candela lui Dumnezeu nu se
stinsese încă; şi Samuel era culcat în Templul Domnului, unde era
chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul a chemat pe Samuel. El a
răspuns: „lată-mă!" Şi a alergat la Eli şi a zis: „lată-mă, căci m-ai
chemat" Eli a răspuns. „Nu te-am chemat; întoarce-te şi te culcă." Şi
s-a dus şi s-a culcat. Domnul a chemai din mu pe Samuel. Şi Samuel
s-a sculat, s-a dus la Eli şi a zis: „lată-mă, căci m-ai chematEli a
răspuns: „Nu te-am chemat, fiule, întoarce-te şi te culcă." Samuel nu
cunoştea încă pe Domnul, şi Cuvântul Domnului nu-i fusese încă
descoperit. Domnul a chemat din nou pe Samuel, pentru a treia oară.
Şi Samuel s-a sculat, s-a dus la Eli şi a zis: „lată-mă, căci m-ai
chemat. “ Eli a înţeles că Domnul cheamă pe copil, şi i-a zis lui
Samuel: „Du-te, de te culcă; şi, dacă vei mai fi chemat, să spui:
„Vorbeşte, Doamne, căci robul Iau ascultă." Şi Samuel s-a dus să se
culce la locul lui. Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în
celelalte dăţi: „Samuele, Samuele!" Şt Samuel a răspuns: „Vorbeşte,
căci robul Tău ascultă." Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: „lată că
voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. In
ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei
lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa
lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă,
şi prin care fiii lui s-au făcut
vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli
că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin
251
jertfe, nici prin daruri de mâncare." Samuel a rămas culcat până
dimineaţa, apoi a deschis uşile casei Domnului. Samuel s-a temut să
istorisească lui Eli vedenia aceea. Dar Eli a chemat pe Samuel şi a
zis: „Samuele, fiule!" El a răspuns: „lată-mă!" Şi Eli a zis: „Care este
cuvântul pe care ţi l-a vorbit Domnul? Nu-mi ascunde nimic.
Dumnezeu să Se poarte cu tine cu toată asprimea, dacă-mi ascunzi
ceva din tot ce ţi-a spus!" Samuel i-a istorisit tot, fără să-i ascundă
nimic. Şi Eli a zis: „Domnul este acesta, să facă ce va crede!" Samuel
creştea, Domnul era cu el, şi n-a lăsat să cadă la pământ nici unul
din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer -Şeba, a
cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului. Domnul
nu înceta să Se arate în Silo; căci Domnul Se descoperea lui Samuel,
în Silo, prin cuvântul Domnului.
1 Samuel 3
O jumătate de an, în fiecare miercuri seara, cu ajutorul lui Dumnezeu,

am stăruit aici asupra unor subiecte de doctrină (ciclul Să ne cunoaştem
crezul), uneori cam seci, pentru că aşa este doctrina. Ea e făcută din
formulări foarte exacte. Dar este foarte important să ne obişnuim şi cu
această hrană tare. Şi eu îi sfătuiesc pe toţi aceia care vor să crească şi să fie
apţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, să nu fugă de greul acesta de a-şi
însuşi, de a memora, de a asimila învăţăturile acestea de doctrină, pe care
vi le-am dat în aceste miercuri seara. Am simţit însă îndemnul Domnului
să facem pentru o oarecare perioadă o schimbare de decor, să zicem aşa, să
lăsăm puţin doctrina şi să trecem la un alt domeniu. Pentru câteva
miercuri seara, cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să facem câteva portrete
de profeţi. Prin urmare, trecem în Vechiul Testament, să descriem câteva
caractere de oameni mari ai lui Dumnezeu, ca să vedem modul lor de a
gândi, felul lor -de a lucra cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu şi modul lor
de a trăi şi să ne extragem lumină şi hrană din viaţa lor. Vă mărturisesc că
pentru mine personal, subiectul acesta este un subiect dintre cele mai
dragi, pot să zic un subiect favorit. De foarte mulţi ani de zile, hrana mea
spirituală au fost profeţii, oameni ai lui Dumnezeu care, adeseori, în
generaţia lor, au stat singuri pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu,
înfruntând greutăţi inimaginabile pentru noi.
252
❖Samuel ❖
Atunci când eu am reuşit să-i înţeleg din studii, din cărţi, din istorii,
atunci mi-am dat seama că în aceşti oameni pot să-mi găsesc un model, o
inspiraţie, o întărire, o hrană. Aş vrea deci să vă dăruiesc ceva din sufletul
meu când vă dăruiesc ceva din sufletul acestor profeţi; ceea ce mi-au dat ei
mie să vă dăruiesc acum şi vouă.
Ca o introducere, vreau să vă spun ceva foarte important. Dacă ai fi
întrebat pe un grec sau pe un egiptean sau pe un mesopotamian din
antichitate unde-L pot găsi pe Dumnezeu, răspunsul ar fi fost scurt: In
natură. Toate elementele naturii erau zeificate. Soarele era un zeu, luna
era o zeiţă, planetele erau şi ele zei sau zeiţe, stelele erau zeificate. Munţi,
văi, vânturi, toate îşi aveau zeii lor sau erau considerate zeităţi. Oamenii II
căutau pe Dumnezeu în natură. Cei care încearcă să combată religiile
astăzi şi care spun că religiile nu au fost altceva decât o zeificare a naturii
au dreptate atunci când se referă la religiile păgâne. Aşa a fost. N-au
dreptate însă când vor să zică că aşa a fost cazul şi cu Biblia. Dacă l-ai fi
întrebat pe un evreu unde-L poţi găsi pe Dumnezeu, evreul nu ţi-ar fi
răspuns: In natură. Evreul ţi-ar fi răspuns altfel.
Dar mai întâi vreau să vă atrag atenţia că în Scriptură nu prea găsim
descrieri magnifice de natură. Degeaba cauţi texte care să proslăvească
natura. In afară de Iov capitolele 38-39, Psalmul 19 şi două sau trei pasaje
din Isaia 41-44 nu găseşti. Acestea sunt locurile din Scriptură unde găseşti
ceva despre natură, şi acele descrieri sunt făcute cu un scop foarte precis.
Primul text, din Iov, are rolul să ne arate cât de mic e omul faţă de
grandoarea naturii. Apoi în Psalmul 19 să ne arate cât de mare e
Dumnezeu, iar în Isaia 41-44 să ne înveţe că dacă avem aşa un Dumnezeu
puternic, care stăpâneşte toate elementele naturii, nu avem de cine să ne
mai temem! Dacă Dumnezeu acesta e pentru noi, cine poate fi împotriva
noastră? Pentru evrei, pentru credinţa biblică, Dumnezeu nu era de căutat
pe un munte sau într-o vale sau în stele, ci în istorie, în evenimente
întâmplate aici sau acolo la o anumită dată. Dumnezeu e Dumnezeul care
S-a arătat lui Avraam acolo şi acolo. E Dumnezeul care l-a întâmpinat pe
Iacov la Betel. în special e Dumnezeul care l-a scos pe Israel din Egipt,
care a despicat Marea Roşie şi care I s-a arătat la Sinai. Dumnezeu este
Dumnezeul unor acţiuni istorice. De aceea, evreii şi-au scris istoria încă de
la început. Celelalte neamuri nu erau conştiente de istorie şi de valoarea
ei. Acest lucru e important pentru noi, pentru că tot ce s-a întâmplat cu
Israelul ca istorie, acum se întâmplă cu noi. Viata noastră repetă viaţa lui
Israel.
Unde-L găsesc pe Dumnezeu? Pe Dumnezeu II găsesc într-o serie de
evenimente aîe vieţii mele. Ştiu, El e Dumnezeul care m-a întâmpinat
253
acolo şi dincolo, care mi-a ieşit în cale, care m-a răsturnat cu maşina, care
ne-a arătat: „Ai grijă!", care, în chip suprem, m-a întâmpinat într-o zi
întrupat în Fiul Său răstignit pe o cruce pentru mine la o anumită dată în
istorie. Dumnezeu deci este acest Dumnezeu care conduce istoria
popoarelor şi care îmi conduce propria istorie, care combină evenimentele
şi care mă confruntă cu evenimente. Această concepţie despre Dumnezeul
istoriei trebuie să fie foarte înrădăcinată în mintea noastră. De aceea e
important să cunoaştem istoria biblică, pentru că acolo II vedem pe
Dumnezeu la lucru şi de acolo apoi II înţelegem în vieţile noastre. E
important să cunoaştem evenimentele istorice din Biblie, ca apoi să
vedem cum se reflectă ele în propria noastră viaţă. Acestea ca o
introducere pentru lecţiile noastre despre profeţi.
Primul profet despre care vreau să vorbim este Samuel. Este un lucru
foarte important să ştim că primul om din Biblie care a fost numit profet a
fost Avraam. Găsiţi în Genesa 20:7, că lui Abimelec Dumnezeu îi spune:
„Dă înapoi nevasta acestui om, căci el este proroc şi se va ruga pentru tine
şi vei trăi." El este proroc şi se va ruga pentru tine. Eu v-am mai spus odată
că esenţa prorodei nu este spunerea viitorului, cum înţeleg unii. Proroc
este omul care are legătură directă cu Dumnezeu, căruia îi vorbeşte
Dumnezeu şi căruia îi încredinţează Dumnezeu mesaje pentru alţii.
Indiferent ce mesaj! Referitor la trecut, la prezent sau la viitor. Prorocul
este omul care, aşa cum spune în Amos 3:7, a fost la sfatul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu face nimic fără să le spună oamenilor Săi, prorodi. Şi ori de
câte ori un proroc a venit în faţa poporului, el şi-a început mesajul cu
aceasta: „Aşa zice Domnul", „Aşa vorbeşte Domnul." Undeva în cămăruţa
lui tainică, Dumnezeu i-a spus: „Du-te la poporul Meu şi spune-i aşa..."
Prorocul a primit un mesaj şi a transmis acest mesaj. Când Dumnezeu îi
spune lui Abimelec: „Vezi că Avraam e un proroc", aceasta înseamnă: Eu
stau de vorbă cu el. El comunică cu Mine şi el se va ruga pentru tine, şi Eu
te iert pe baza rugădunii lui.
A] doilea om pe care Biblia îl numeşte proroc este Moise. în
peuteronom 18:18 citim aşa: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un
proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i
voi porunci Eu. Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele pe care le va
spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală." Aid este vorba de
Domnul Isus, proroc ca Moise. Adică Moise a fost omul trimis de
Dumnezeu, să aducă mesajul lui Dumnezeu, să reveleze voia lui
Dumnezeu. Moise, pentru vremea lui, a fost omul care stătea de vorbă cu
Dumnezeu şi căruia Dumnezeu îi transmitea legi, instrucţiuni, învăţături,
şi el venea în faţa poporului şi zicea: „Dumnezeu aşa vă zice. lată ce vă
254
❖Samuel ❖
transmit eu din partea lui Dumnezeu."
Aşadar, îi avem pe aceşti doi mari prooroci. Şi cu toate acestea, dacă
deschidem acum la Faptele Apostolilor 3:24, citim următoarele: „De
asemenea, toţi prorocii, de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după ei şi au
vorbit, au vestit zilele acestea." Samuel este pus cap de listă la seria
profeţilor Bibliei. într-un mod cu totul spedal, de la Samuel se
inaugurează o epocă profetică, care se va termina cu Maleahi. Şi acum
notaţi-vă epoca lui Samuel. Samuel a trăit aproximativ între anii 1080-1040
î.Cr. Iar perioada pe care a inaugurat-o el continuă până pe la anul 400
î.Cr., când a murit ultimul profet, Maleahi.
Samuel a fost unul dintre cei mai mari oameni din Israel. O spun nu
eu, ci o spune Ieremia 15:1. Aici Dumnezeu îi spune lui Ieremia aşa:
„Domnul mi-a zis: «Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea
Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul aceasta. Izgoneşte-1 dinaintea
Mea, ducă-se!»" Chiar daca Moise şi Samuel ar veni - Dumnezeu alege doi
dintre cei mai mari mijlocitori, oameni ai rugădunii, pe care El nu i-a
refuzat - chiar dacă aceştia doi, care au ştiut să mijlocească, au ştiut să se
roage şi pe care i-am ascultat când s-au rugat, spune Domnul, de data
aceasta nici pe ei nu i-aş asculta referitor la acest popor pe care acum vreau
să-l duc m robie. Dar reţineţi pe cine alege Dumnezeu: pe Moise şi pe
Samuel.
Şi acum ca o scurtă schemă istorică: pe la anul 1450 î.Cr., evreii veniţi
din Egipt prin pustia Sinai au intrat în Canaan, conduşi de Iosua. Au
urmat patru sute de ani de aşezare în Canaan, sub conducerea
judecătorilor. A fost cea mai întunecată epocă în istoria
255
lui Israel. Practic o epocă de anarhie. Dacă veţi citi cartea Judecătorilor,
veţi vedea acolo că fiecare făcea ce-1 tăia capul, ce-i plăcea lui să facă. Nu
exista lege, nu exista stăpânire. Dumnezeu, pentru că poporul se dedase Ia
idolatrie, poporul se dedase la curviile neamurilor dimprejurul lor, i-a
lăsat pradă duşmanilor. Dar din când în când, Dumnezeu îşi ridica un
judecător care întorcea poporul la Eî. Şi câtă vreme trăia judecătorul acela,
era ceva mai bine în Israel, dar după aceea poporul cădea din nou. Ei bine,
a venit Samuel ca ultimul dintre judecători şi cel care apoi inaugurează
epoca monarhiei, căci Samuel este cel care îl alege şi îl unge pe Saul ca
primul rege în Israel pe la 1050 Î.Cr. Cu aceasta începe epoca cea mai
înfloritoare, epoca de aur a istoriei iui Israel. Patruzed de ani a domnit
Saul, de la 1050 la 1010 î.Cr. Patruzed de ani a domnit David, de la 1010 la
970 î.Cr. Şi apoi a domnit Solomon, de la anul 970 la 930 î.Cr.
Samuel este cel care a ridicat Israelul, care a organizat Israelul, care a
dat linii spirituale noi în Israel. Samuel a dat startul epocii de aur în
Israel.
Dar vreau să vă spun acum în ce epocă coruptă a crescut el. Ştiţi istoria
lui Samuel. Ştiţi cum mama lui, Ana, nu avea copii, cum ea s-a rugat, cum
Dumnezeu i-a dat băiatul cerut, cum ea făcuse o juruinţă că dacă
Dumnezeu îi dă un copil de parte bărbătească, ea îl va dărui Domnului. Şi
cum a crescut Samuei puţin mai mare, probabil cam la vârsta de doi ani.
Ana l-a adus la Templu, I-a predat marelui preot ca dar lui Dumnezeu.
Vom mai vorbi de actul acesta mai târziu. Samuel a crescut în localitatea
Silo, unde, pe vremea aceea, era Cortul întâlnirii. Nu era Templu propriu-
zis, a era cort ca în pustie. Acolo era chivotul. Numai că era acolo o
corupţie incredibilă.
Haideţi să citim puţin din 1 Samuel 2. Uitaţi ce ni se spune acolo. Eli
era marele preot, dar cum el era deja bătrân, i-a numit preoţi pe cei doi
feciori ai săi. Dar auziţi ce făceau aceşti preoţi. 1 Samuel 2, de la versetul
12: „Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul. Şi iată
care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Când aducea
dneva o jertfă, venea sluga preotului în clipa când se fierbea carnea.
Ţinând în mână o furculiţă cu trei coarne, o vâra în cazan, în căldare, în
tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa
făceau ei tuturor acelora dm
Israel care veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga
preotului şi zicea celui ce aducea jertfa: «Dă pentru preot carnea de fript;
el nu va lua de la tine carne fiartă, ci vrea carne crudă.» Şi dacă omul zicea:
«După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea», sluga răspundea:
«Nu, dă-mi acum, căci altfel iau cu sila.» Tinerii aceştia se făceau vinovaţi
256
❖Samuel *>
înaintea Domnului de un foarte mare păcat", erau hoţi şi batjocoritori faţă
de jertfele aduse Domnului.
Dar corupţia mergea mai departe. „Eli era foarte bătrân şi a aflat cum
se purtau fiii Iui cu tot Israelul; a aflat şi că se culcau cu femeile care
slujeau afară la uşa cortului întâlnirii" (v. 22). Trăiau cu servitoarele de ia
Templu. Iănă acolo ducea decăderea lor. Aceasta era corupţia în care a
nimerit Samuel. Şi copilul acesta, dăruit de mama Iui la Templu, căsca
ochii mari şi vedea toată corupţia de acolo. El era copilul Templului. Şi el
vedea totul. Ce impresie putea să aibă aceasta asupra lui? Mediul era aşa
de corupt, încât când însuşi Samuel a ajuns să aibă copii, chiar şi proprii
lui copii au fost corupţi de mediul dimprejur. Citim în capitolul 8:1-5:
„Când a îmbătrânit Samuel a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Fiul
său întâi născut se numea loel şi al doilea Abia; ei erau judecători la Beer-
Şeba. Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui, ci se dădeau la lăcomie,
luau mită şi călcau dreptatea. Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit
la Samuel la Rama. Ei au zis: «Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe
urmele tale.»" Corupţia era totală, era generală, şi în mijlocul acestei
corupţii creşte şi se formează Samuel.
Haideţi să citim in 1 Samuel 12:1-5 Samuel a crescut, apoi a fost câţiva
zeci de ani preotul cel mai mare în Israel, a fost proroc, a fost judecător, a
fost conducătorul naţiunii. Toate puterile laice şi spirituale erau
concentrate în mâinile lui. Putea să taie şi să spânzure. Dar când poporul a
zis: „Nu ne mai trebuieşti, Samuele! Pune un rege peste noi!", Samuel nu
s-a supărat. Le-a pus un rege. După aceea a chemat tot poporul ţării la o
adunare generală. «Samuel a zis întregului Israel: «Iată că v-am ascultat
glasul în tot ce mi-aţi zis şi am pus un împărat peste voi. De acum iată
împăratul care va merge înaintea voastră. Cât despre mine, eu sunt bătrân,
ani albit, aşa că fiii mei sunt cu voi; am umblat înaintea voastră din tinereţe
până în ziua de azi. iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea în feţa Domnului

şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe
cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să
închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.» Ei au răspuns:
«Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi nici n-ai primit nimic din mâna
nimănui.» El le-a mai zis: «Domnul este martor împotriva voastră şi unsul
Lui este martor în ziua aceasta că n-aţi găsit nimic în mâinile mele.» Şi ei
au răspuns: «Suntem martori.»"
Iată, dragii mei, un fenomen extraordinar. Creşti tu copil singur în
mijlocul unor preoţi ticăloşi, preoţi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, preoţi
care îşi bat joc de lucrarea lui Dumnezeu. Trăieşti într-un mediu unde e
numai hoţie şi numai mită şi numai jaf. Şi tu te ridici şi ajungi să ai toate
257
puterile ţării în mână şi poţi la sfârşitul vieţii să stai în faţa unei întregi
naţiuni şi să întrebi: „De la cine am primit eu un dar? Pe cine am
nedreptăţit eu? Pe cine am jefuit eu?" şi un neam întreg să spună: „Nu-ţi
găsim vină. Ai fost curat înaintea noastră." Cum se explică aceasta? E un
fenomen atât de ciudat, un fenomen atât de singular!
Aş vrea să încercăm să înţelegem ce-a făcut, ce-a produs un asemenea
om. Vreau să vă arăt în primul rând că a fost o mamă excepţională. Aici să
asculte fiecare mamă tânără şi fiecare fată, care într-o zi va fi mamă,
pentru că ceea ce faci tu în primii doi ani de viaţă cu copilul tău, aceea îi
va determina viitorul. Exact atât l-a avut Ana pe Samuel: doi ani.
Recent, la amvonul bisericii noastre din Oradea, un foarte bun
psiholog şi psihiatru a expus exact lucrul acesta. S-a constatat că ceea ce
faci cu copilul în primii doi ani, ceea ce pui tu în primii doi ani în el, aceea
îi determină tot caracterul. Iănă la şapte ani merge influenţa masivă, dar
primii doi ani sunt hotărâtori.
Cum era mama aceasta? Era o mamă care ştia să se roage, o mamă care
ştia să stea înaintea lui Dumnezeu pentru toate problemele ei. Dacă a fost
vreodată o mamă în Israel care a ştiut să se roage, a fost femeia aceasta,
Ana. Şi ea a ştiut să-l înveţe şi pe copilul ei să se roage. A ştiut să-l înveţe
valoarea rugăciunii.
Dar mai e ceva extraordinar la femeia aceasta. Ana a ştiut să-şi ţină
cuvântul dat. Ştii ce înseamnă să n-ai mulţi ani copii şi apoi să-ţi dea
Dumnezeu un băiat? O asemenea femeie e nebună după copilul ei! Şi ştii
ce înseamnă ca după ce-1 ai în braţe, să-ţi aduci aminte: „Eu m-am rugat şi
am zis că dacă mi-1 dă, eu 1-1 dau înapoi
258
❖Samuel ❖
lui Dumnezeu"? Mai poţi să 1-1 dai când l-ai dorit atâta şi când, în
sfârşit, îl ai? Dar Ana, la doi ani de zile, l-a dus la Templu şi l-a lăsat
acolo. E adevărat că după aceea Dumnezeu i-a dat şi alţi copii. Dumnezeu
nu rămâne dator! Dar femeia aceasta a imprimat în copilul ei lucrul acesta
extraordinar: să-ţi ţii cuvântul dat. „Pentru că mi-am dat cuvântul lui
Dumnezeu că te dau Lui, copile, tu eşti al lui Dumnezeu. Eu îmi ţin
cuvântul dat, şi dacă se rupe în două inima mea de mamă." Această curăţie
de caracter, această dragoste supremă de adevăr, a dăruit-o ea copilului ei
odată cu laptele de mamă.
Mai era ceva. Ana era o femeie care ştia să-L laude pe Dumnezeu. \£
rog să citiţi cântarea Anei. Mamelor, analizaţi cântarea din 1 Samuel 2, ca
să vedeţi câtă inteligenţă, câtă profunzime în laudele pe care le aduce
această femeie lui Dumnezeu, femeie care ştie să-I dea adevărată
închinare, adevărată cinste, adevărată onoare lui Dumnezeu. Şi ceea ce a
dat ea lui Dumnezeu, a imprimat în copilul ei.
Ştiţi ce mai făcea Ana pentru copilul ei? Este ceva tare gingaş. O dată
pe an Ana îşi vedea copilul. O dată pe an îi ducea o nouă hăinuţă, o nouă
manta - în fiecare an una mai mărişoară, ceva mai mare decât cealaltă. Se
ducea cu hăinuţa mai mare pentru copilul ei şi stătea probabil o
săptămână cât ţinea sărbătoarea aceea la Templul din Silo. O săptămână,
în care iarăşi punea tot sufletul ei în copil. Ana, întâi de toate, a contribuit
la ceea ce avea să devină peste ani Samuel.
In al doilea rând, ceea ce l-a făcut pe Samuel un turn Effel într-o
societate de pigmei, un gigant moral într-o societate coruptă, a fost
cunoaşterea personală a lui Dumnezeu, a fost acea experienţă intimă în
care a învăţat să asculte, să audă vocea lui Dumnezeu, când El vorbeşte. în
Isaia 50:4, citim despre Robul lui Dumnezeu care spune: „Tu, Doamne,
îmi trezeşti urechea în fiecare dimineaţă, şi Eu ascult." Secretul unui om al
lui Dumnezeu stă în această trezire a urechii dimineaţa, ca să asculte ce-i
vorbeşte Domnul. Acolo, în zori de zi, acolo în veghea de dimineaţă, acolo
e mana de dimineaţă, acolo se face omul spiritual. Şi dacă tu aceasta n-o
captezi, dacă n-o cauţi până când o afli - doar cine caută găseşte, ne
promite Domnul Isus - dacă pe aceasta n-o ai, tu nu ai pornit încă pe
drumul adevăratei creşteri spirituale.
In al treilea rând, ceea ce a imprimat adânc în Samuel caracterul de
dreptate, de corectitudine, de cinste morală a fost catastrofa pe care a văzut
el că o aduce păcatul. A fost o zi în care a văzut cum copiii lui Eli au fost
măcelăriţi de duşmani, aşa cum i-a spus Dumnezeu. L-a văzut pe bătrânul
preot căzând mort de jale, cu inima zdrobită, văzându-şi toată familia
distrusă din cauza păcatului, din cauza corupţiei. Samuel a văzut tot
259
dezastrul pe care-1 aduce păcatul în vieţile oamenilor. A avut, pe de o
parte, o mamă care i-a arătat calea dreaptă, pe de alta, a avut părtăşia
directă cu Dumnezeu, şi apoi a deschis ochii la grozăviile păcatului.
Acestea trei l-au format pe Samuel.
Şi acum eu vreau să tragem nişte concluzii, deşi despre Samuel se pot
spune încă multe. Este extraordinar de greu ca într-o societate coruptă să
rămâi un om moral. Cea mai comună ispită e asta: „Dacă toţi mint, eu de
ce să nu mint? Dacă-1 văd şi pe cutare, şi pe cutare că minte, iar în biserică
parcă ăla şi ăla nu minte? Şi ăla care e acolo sus, nu I-am auzit eu şi pe ăla
că minte? Şi atunci eu de ce să n-o fac? Dacă cutare înşală, dar văd că şi
cutare o face, şi cutare
o face, eu de ce să n-o fac?" Nimic nu se întinde aşa repede ca exemplul
corupţiei. Asta te descurajează. Asta-ţi sapă puterea de rezistenţă. „Şi ăsta
se duce? Şi ăsta face? Şi ăsta e aşa? Şi ăla-i aşa? Şi ăsta dezertează? Şi ăsta
se prăbuşeşte? Atunci eu de ce să mai rămân? Mai are rost să lupt, când
am rămas numai singur? De ce s-o mai fac? De ce să mai alerg?" Nu există
mai mare curaj decât curajul de a spune: „Dacă toţi mint, eu n-am să
mint!" Câţi dintre voi au curajul acesta la serviciu? Câţi? Poate tu spui:
„Domnule, eu nu dau rapoarte false! Eu nu scriu nimic ce nu-i adevărat,
chiar dacă-mi pierd slujba!"
Am avut recent un caz Ia Ploieşti. Când m-am dus acolo, la examinarea
pentru botez, l-am întrebat pe un prieten cum de se botează aşa târziu.
Ştiam că a umblat vreo zece ani la biserică. „ISi, frate Ţon - mi-a răspuns
el - eu am fost maistru la o fabrică şi situaţia era de aşa natură că mereu
eram obligat să mint. Dacă nu, nu mergeau lucrurile. Din cauza aceasta nu
m-am putut boteza. Mi-am zis: «Aştept până ies la pensie.»" Am meditat
mult la aceasta. Bietul om!
La scurtă vreme după aceea am mai avut un caz. A venit la mine în
ianuarie un bărbat şi mi-a spus: „Frate, în mai ies la pensie.
❖ Samuel o
Serviciul meu e de aşa natură că nu pot până atunci, dar cum ies la pensie,
cum vin la adunare." Era duminică, ziua când trebuia să aibă ultima zi de
serviciu. Sâmbăta însă Dumnezeu i-a chemat în veşnicii, iar lunea a fost
condus Ia dmitir. El n-a mai avut timp de har.
Dar am avut şi un frate, care, deja la mărturisirea de botez, mi-a spus:
„Eu, cum L-am primit pe Domnul aici, m-am dus pe şantierul C.E R-, unde
sunt maistru, şi m-am dus direct la domnul inginer şi i-am spus:
«Domnule inginer, să nu mă mai puteţi să spun la muncitori că nu sunteţi
în birou, cum aveţi obiceiul, că n-am să le mai spun, n-am sâ-i mai mint
pentru dumneavoastră, pentru că m-am pocăit. Da', domnul inginer, să nu
260
fiţi supărat că nu-i mai mint pe alţii pentru dumneavoastră, pentru că n-
am să vă mai mint nid pe dumneavoastră pentru alţii, pentru că şi pe
dumneavoastră v-am minţit. Cel puţin veţi şti că aid aveţi un om al
adevărului, pentru că eu sunt pocăit.»" De asemenea oameni are nevoie
Dumnezeu.
Spurgeon povesteşte că avea un membru în biserica lui, căruia i s-au
încredinţat slujbe de foarte mare încredere pe nişte domenii nobiliare.
Omul a avut o şansă extraordinară. Spurgeon povesteşte că odată l-a
întrebat pe acest om : „Cum ai ajuns să câştigi încrederea acestor nobili?"
Şi omul a spus că pe când era doar slugă la nobil, într-o zi, tocmai după ce
s-a pocăit, l-a chemat stăpânul la el şi spus: „Vezi că la poarta castelului se
află aneva. Du-te şi spune-le că nu-s acasă." Şi băiatul s-a întors şi a spus:
„Stăpâne, eu nu mint, pentru că eu sunt pocăit. Nu mă duc să spun aşa
ceva." Nobilul s-a înfuriat, l-a înjurat şi l-a alungat. El a plecat, n-a mai zis
nimic. S-a dus în odaia Iui de slugă şi acum aştepta ca nobilul să-l cheme
şi să-i spună din nou că trebuie să-şi ia ce are şi să plece acasă. Dar a doua
zi, nobilul l-a chemat la el şi i-a spus: „Uite, te trimit la o şcoală unde
trebuie să înveţi administraţie. Şi când termini şcoala aceasta, tu vei fi
administratorul tuturor domeniilor mele, pentru că dacă ai avut curajul să-
ţi rişti poziţia asta a ta, care e bună pentru un om sărac ca tine, rămânând
un om al adevărului, tu nu mă vei minţi şi nu mă vei înşela nidodată."
Eu am mai spus recent şi în altă parte: De asemenea oameni are nevoie
ţara noastră! Şi eu cred că numai Evanghelia poate face asemenea oameni.
Şi dacă Evanghelia nu te-a făcut asemenea om, însemnă că Evanghelia n-a
avut încă efect în viaţa ta. Numai când
Evanghelia va face mii de asemenea oameni, numai atunci cuvântul
nostru va avea autoritate. Numai atunci să ne aşteptăm la succesul
Evangheliei când noi vom fi asemenea oameni de caracter.
Aş vrea să închei această oră despre Samuel cu ceva foarte important.
Samuel a fost obligat de popor să pună împărat peste ei. Aceasta a
însemnat, practic că ei i-au spus lui Samuel: „Nu ne mai trebuieşti, nu mai
vrem să domneşti tu peste noi. Pune pe altul!" Orice alt om în locul lui ar
fi fost amărât, ar fi fost otrăvit, ar fi murmurat, că aşa sunt mulţi: „Cum să
vină altul? Cum să mă dau eu deoparte? Cum să nu mai fiu eu în frunte?"
Citiţi însă capitolul 12. Acolo vedeţi adevărata măreţie a lui Samuel. El
spune poporului în discursul de rămas-bun: „M-aţi dat deoparte din
slujba de conducător, dar n-aţi făcut altceva decât să-mi creaţi timp să mă
rog pentru voi. De aici înainte am timp să mă rog pentru voi toţi. Asta am
s-o fac! Să ştiţi că nu voi înceta să mă rog pentru voi, pentru neamul meu!"
Şi după aceea a mai făcut ceva. „M-aţi dat deoparte? Ştiu eu ce să fac."
261
S-a dus şi a ales tineri, tineri talentaţi, tineri în care vedea scânteie
specială din Dumnezeu şi i-a adunat în localitatea Naiot, unde el avea o
casă particulară. Şi acolo a făcut o şcoală de profeţi, prima şcoală de
profeţi din Israel. Acolo a crescut el tineri care să trăiască cu Dumnezeu şi
care să-L predice poporului pe Dumnezeu şi care să comunice poporului
voia lui Dumnezeu. Acolo s-au format marii profeţi din vremea lui Saul,
din vremea lui David, din vremea lui Solomon. Samuel i-a format pe Gat
şi pe Natan, cei care s-a dus şi l-a mustrat pe David când a căzut în păcat.
Samuel i-a format, crescându-i acolo.
Ce vreau să spun cu aceasta? Samuel e un om care nu e legat de
o poziţie. El aşa înţelege, când Dumnezeu îi spune: „Destul cu lucrarea
aceasta!", el se uită roată împrejur şi spune: „Stai să vedem ce noi uşi îmi
deschide Dumnezeu. Nu mai sunt conducător? Asta înseamnă că am timp
să mă rog. Şi ce mai pot face? Pot să educ nişte tineri." Ai fost într -o
anumită poziţie până astăzi, şi Dumnezeu ţi-o ia. Ce uşi noi îţi deschide
Dumnezeu? Ce lucrări noi vrea El? N-am vreme să regret. Sunt doar
posibilităţi noi, sunt doar uşi noi, sunt doar orizonturi noi întotdeauna.
Samuel era bătrân când a fost dat deoparte. Şi atunci a zis: „Nu-i
nimic! încep o şcoală cu tinerii." Şi la bătrâneţe mai sunt încă orizonturi
noi cu Dumnezeu. Iată un om mare până la capăt! Deci reţineţi,
Dumnezeu are nevoie de oameni corecţi, de oameni cinstiţi, de oameni de
caracter. Voi, mamelor, îi formaţi, întâi de toate. Dumnezeu are nevoie de
oameni cărora să le vorbească. Căutaţi-L dimineaţa în zori, căutaţi părtăşia
cu El!
E greu să stai drept într-o societate coruptă, însă când te ridică
Dumnezeu, se poate! Şi niciodată nu se termină lucrarea cu Dumnezeu.
Orice nouă situaţie îţi dă Dumnezeu e o nouă posibilitate, e o nouă uşă
deschisă. Numai să ai ochii deschişi, să te întrebi totdeauna: „Acum ce
vrea Dumnezeu să fac? Aici unde sunt, care e lucrarea pe care vrea s-o facă
prin mine?" Oriunde eşti, Dumnezeu are ceva de lucru prin tine, numai
să-L întrebi şi să fii gata să-L asculţi! în 1 Samuel 15:22-23 este legea
spirituală de bază enunţată de Samuel: ascultarea de Dumnezeu este
lucrul fundamental al vieţii. Neascultarea este tot aşa de greşită ca şi
idolatria şi vrăjitoria. Ascultarea este lucrul cel mai preţuit, cel mai de
seamă al vieţii! Să-ţi vorbească Dumnezeu, apoi tu să fii la dispoziţia Lui:
„Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău e gata să execute!" Ascultă nu numai
în sensul auzirii cu urechea, ci ascultarea în sensul de a executa ce spune
Dumnezeu, de a fi totdeauna la dispoziţia Lui: „lată-mă, trimite-mă,
pentru că eu mă duc unde mă trimiţi şi fac ce-mi spui!"
262
❖Samuel •>
Notaţi-vă, de asemenea, ce îl învaţă Samuel pe Saul. 1 Samuel 10:6-7:
„Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei şi vei fi prefăcut
într-alt om. Când ţi se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut,
căci Dumnezeu este cu tine." Când Duhul Domnului vine peste tine, eşti
alt om. Şi când El îţi dă ghes, du-te unde te trimite El, fă ce-ţi zice El şi vei
vedea ce minuni ies atunci! Adică fii în alertă totdeauna, fii atent, că El e
acolo de când te-ai predat Domnului Isus. Numai să-L asculţi şi să fad
ceea ce te îndeamnă El să fad, când urechea e clară, când părtăşia ta cu
Dumnezeu e totală.
Numai că ţine minte ultimul lucru pe care vreau să ţi-1 spun despre
Samuel. Samuel era numit văzătorul. Găseşti asta în
1 Samuel 9:9 şi 9:18-19. Samuel era un văzător. El vedea ceea ce alţii nu
vedeau. Nu pot să intru în detalii pentru a explica acest fenomen, fiindcă
nu am timp. Notează însă să cuplezi aceasta cu ceea ce spune Domnul
Isus în Matei 5: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei sunt văzători, ei ÎI
văd pe Dumnezeu." Să nu te aştepţi la viziuni, să nu te aştepţi să-ţi
vorbească Dumnezeu câtă vreme inima nu-i curată. Eu am accentuat în
special pe curăţia morală a lui Samuel, ca să-ţi dai seama că dacă vrei să
fie celelalte, dacă vrei să se facă lucrarea Lui prin tine, întâi trebuie să fii
caracterul luminos care a fost Samuel. Dumnezeu nu se foloseşte de nişte
vase murdare. Dumnezeu întâi vrea să-ţi făţuiasca caracterul, apoi să-ţi
deschidă ochii şi urechile şî apoi să te folosească ca instrument al Lui. Aşa
să te facă Dumnezeu! Amin.
Saul
Domnul a vorbit lui Samuel şi i-a zis: „îmi pare rău că am pus pe Saul
263
împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele."

Samuel s-a mâhnit, şi toată noaptea a strigat către Domnul. S -a
sculat dis-de-ăimineaţă, ca să se ducă îmintea lui Saul. Şi au venit şi
i-au spus: „Saul s-a dus la Cârmei şi iată că şi-a înălţat un semn de
biruinţă, apoi s-a întors şi, trecând mai departe, s-a pogorât la
Ghilgal. “ Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: „Fii binecuvântat de
Domnul! Am păzit cuvântul Domnului." Samuel a zis: „Ce înseamnă
behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de
boi pe care-l aud?" Saul a răspuns: „Le-au adus de la amaleciţi, pentru
că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să -i
jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte, le-am nimicit
cu desăvârşire." Samuel i-a zis lui Saul: „Stai, şi-ţi voi spune ce mi-a
zis Domnul astănoapte." Şi Saul i-a zis: „Vorbeşte." Samuel a zis:
„Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui
Israel şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel? Domnul te
trimisese, zicând: «Du-te şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii
aceia, pe amaleciţi; războieşte-te cu ei până îi vei nimici.»" Pentru ce
n-ai ascultat glasul Domnului? Pentru ce te-ai aruncat asupra prăzii
şi ai fiîcui ce este rău înaintea Domnului?" Saul i-a răspuns lui
Samuel: „Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea pe care
mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, şi i-am
nimicit cu desăvârşire pe amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi
boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le
jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal." Samuel a zis: „îi
plac Domtiului mai mult arderile de tot şi jertfele decăt ascultarea de
glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea
cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci
neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu
este mai puţin vinovată decăt închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă
ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat." Atunci
Saul i-a zis lui Samuel: „Ani păcătuit, căci am călcat porunca
Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor şi i-
am ascultat glasul. Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu
mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului." Samuel i-
a zis lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat
cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat
peste Israel." Şi pe când se întorcea Samuel să plece, Saul l-a apucat
de pulpana hainei, şi s-a rupt. Samuel i-a zis: „Domnul rupe astăzi
domnia lui Israel deasupra ta, şi o dă altuia mai bun decât tine. Cel
ce este tăria lui Israel nu minte şi nu Se căieşte, căci nu este un om ca
264
❖Saul ❖
să-l pară rău." Saul a zis iarăşi: „Am păcătuit! Acum, te rog,
cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu şi în faţa lui Israel;
întoarce-te cu mine, ca să mă închin înaintea Donmului,
Dumnezeului tău." Samuel s-a întors şi a mers după Saul, şi Saul s-a
închinat înaintea Domnului. Apoi Samuel a zis: „Adu-mi pe Agag,
împăratul lui Amalec." Şi Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea:
„Negreşit, a trecut amărăciunea morţii!" Samuel a zis: „După cum
sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără
copii între femei." Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea
Domnului, la Ghilgal. Samuel a plecat la Rama, şi Saul s-a suit
acasă la Ghibea lui Saul. Samuel nu s-a mai dus să-l vadă pe Saul
până în ziua morţii sale. Dar Samuel plângea pe Saul, pentru că
Domul Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel.
1 Samuel 15:10-35
In cadrul orelor noastre de vineri seara, de mai multe luni încoace,

facem un studiu al unor personaje din Vechiul Testament.
V-am spus odată că medicii mari îşi notează cazurile mai interesante
de bolnavi şi fac o analiză amănunţită a lor, şi cine vrea să înveţe
medicină, învaţă foarte bine citind aceste cazuri: cum a început boala, cum
a evoluat, ce medicament a luat, cum a reacţionat bolnavul, cum s-a
vindecat, dacă s-a vindecat sau nu ş.a.m.d. Cineva a spus că Dumnezeu,
fiind cel mai mare medic, Şi-a notat şi El cazurile mai interesante şi a făcut
şi El o carte de cazuri, şi cartea aceasta este Biblia. Aici găsim descrise
cazurile cele mai interesante ale Marelui Medic, ale lui Dumnezeu.
Ceea ce am făcut noi vinerea seara a fost să luăm asemenea cazuri, să
luăm mai mulţi oameni şi să vedem cum a lucrat Dumnezeu cu ei, cum i-a
crescut şi cum i-a format. Când au avut defecte, cum le-a tratat defectele
acelea, cum i-a curăţit, cum i-a sfinţit, cum i-a pregătit pentru lucrare, cum
i-a folosit în lucrare. Şi am căutat întotdeauna să aplicăm aceste lucruri la
viaţa noastră. Am constatat din ceea ce mi-au mărturisit fraţii că a fost
foarte multă hrană în aceste studii, adică noi aici, în aceste personaje, ne-
am recunoscut pe noi; am văzut că aşa cum a lucrat Dumnezeu cu ei, aşa
lucrează şi cu noi; şi am văzut că putem scoate enorm de multe învăţături
din modul în care a tratat Dumnezeu cu aceste personaje din Biblie.
Ceea ce am făcut însă în tot timpul acesta a fost să studiem numai
cazuri reuşite, cazuri în care, în cele din urmă, Dumnezeu a reuşit să
scoată ceva din omul acela, chiar dacă la început părea un caz disperat şi
rău. amintiţi cazul lui Iacov. Iacov avea toate defectele posibile. Şi
265
Dumnezeu a avut răbdare zeci de ani cu el până când a scos din el pe cel
care apoi a fost Israel, părintele poporului evreu.
In seara aceasta luăm un caz nereuşit, un caz falimentar. Medicii mai
au şi asemenea cazuri, unde nici un tratament nu a mai ajutat. Şi vrem să
vedem şi falimentul în viaţa unui om pe care l-a ales Dumnezeu, al unui
om pe care l-a uns Dumnezeu şi care totuşi a ajuns la faliment. Este
deosebit de important să înţelegem mersul evenimentelor din viaţa
acestui om. Este vorba de Saul.
Povestea aceasta sau mai bine zis întâmplarea aceasta se petrece cam
pe la anul 1050 înainte de Domnul Isus Cristos, deci aproximativ acum
trei mii de ani. Poporul Israel era aşezat în Canaan cam de vreo trei sute
de ani, ani de amar şi de necazuri, pentru că atunci când au intrat în
Canaan, porunca lui Dumnezeu a fost ca ei să distrugă toate neamurile
care locuiau în Canaan, dar ei nu au făcut-o. Şi până la urmă neamurile
acestea au ajuns să stăpânească. Şi ei au ajuns să fie robiţi, ba de filisteni,
ba de amaleciţi, ba de alte neamuri de primprejur, sute de ani. Timp în
266
care ei n-au avut conducători decât din când în când, atund când ridica
Dumnezeu câte un judecător care să-i conducă la luptă şi oarecum să-i mai
uşureze de jugul asupritor.
Când primejdia era foarte mare, ameninţarea filistenilor era că vor
distruge Israelul, atunci poporul a cerut să-şi aleagă un împărat, un rege.
Sigur, lui Dumnezeu nu i-a plăcut cererea aceasta, pentru că El trebuia să
rămână singurul Rege al Iui Israel. Dar pentru că poporul cerea aşa ceva,
le-a dat un spin: dau un rege,
vă dau urt împărat, dar băgaţi de seamă că acesta va pune un jug greu
peste voi: impozite şi aite lucruri şi să nu murmuraţi după aceea!"
Dumnezeu a ales omul care să fie primul rege, primul împărat al lui
Israel. Omul acesta era un om sărac, un flăcău de la ţară, crescător de
măgari. Nu era prea nobilă ocupaţia. Şi era un om fără şcoală multă, fără
poziţie sodală înaltă. Pe acest om îl alege Dumnezeu.
Avea toiuşi câteva calităţi care îl distingeau de ceilalţi oameni. Ni se
spune în 1 Samuel 9:2: Chiş, fiul lui Abiel, „avea un fiu cu numele Saul,
tânăr şi frumos, mai frumos decât oricare dintre copiii Iui Israel. Şi-i
întrecea pe toţi în înălţime de Ia umăr în sus". Voinic, tare, înalt - domina
cu un cap peste toţi ceilalţi - şi frumos. Şi omul acesta atât ştia: să păzească
măgarii tatălui său.
Dar odată a pierdut măgarii, şi tatăl său l-a trimis să-i caute prin ţară.
Sluga lui i-a dat o idee; „Uite, este în oraşul acesta un profet, un văzător.
El te poate ajuta. Te dud Ia el îi spui problema, şi el îţi dă soluţia. Te dud
şi-i spui că îţi cauţi măgarii, şi el imediat o să se uite şi o să vadă unde
sunt. Hai să mergem la el, că poate ne rezolvă problema." Ei nu ştiau că
Dumnezeu potriveşte toate drumurile oamenilor şi El pune gânduri în
mintea lor. Deja Samuel, profetul, fusese anunţat: „Vezi că mâine vine un
băiat care îşi caută măgăruşii. El e împăratul lui Israel. Pe el l-am ales să-I
ungi împărat." Auziţi?
Un băiat de la ţară se trezeşte în faţa profetului. N-a mai văzut aşa ceva
în viaţa Iui. Mie mi-ar fi plăcut ca Samuel să-I încurce în probleme din
acestea cu care Saul nu era obişnuit, dar profetul îl ia de o parte şi, în
secret, să nu ştie nimeni, toarnă din vasul Iui untdelemn pe capul Iui Saul
şi îi spune: „Vei fi împăratul lui Israel!" Şi se duce şi-i dă o masă bogată şi
îl trimite acasă, dar înainte îi
■>Saul <■
spune aşa: „Ştii, pe drum ai să întâlneşti o ceată de profeţi, şi când îi vei
vedea pe ei profeţind, Duhul lui Dumnezeu va veni peste tine şi te va
schimba." Minunat modul în care îi spune Samuel! „Duhul Domnului va
veni peste tine, vei proroci cu ei şi vei fi prefăcut intr-alt om. Când ţi se
vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căd Dumnezeu este cu
tine. [...] De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel,
Dumnezeu i-a dat o altă inimă" (1 Sam. 10:6-7, 9). Schimbat, transformat.
Dumnezeu i-a dat Duhul Lui cel Sfânt. Dumnezeu i-a dat o inimă nouă, i-
a dat înţelepciune, l-a înzestrat.
Şi, în sfârşit, aţi citit întâmplările, le cunoaşteţi sau poate acum veţi fi
curioşi să le dtiţi în amănunt. Saul ajunge rege în Israel. Saul câştigă
prima mare bătălie împotriva unui duşman al poporului său. Prin aceasta
dovedeşte întregului popor că în el e „stofă de conducător", că el este omul
de care aveau nevoie.
Şi când toţi îl acceptă ca împărat, atunci şi Samuel, care fusese până
atund conducător, profetul şi judecătorul lui Israel, iese la pensie. La
adunarea aceea a poporului, unde Saul este în sfârşit acceptat de toţi ca
rege, Samuel îşi prezintă demisia. „De acum, dragii mei, aveţi un împărat.
Eu mă retrag." Şi rosteşte un discurs de retragere, în care spune şi
poporului, dar îi spune şi lui Saul baza pe care va trebui sa trăiască de aid
înainte. Şi auziţi ce spune Samuel în 1 Samuel 12:13-15: „Iată dar
împăratul pe care l-aţi ales şi pe care l-aţi cerut; iată că Domnul a pus un
împărat peste voi. Dacă vă veţi teme de Domnul, dacă-L veţi sluji, dacă
veţi asculta de glasul Lui şi dacă nu vă veţi împotrivi cuvântului
Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi, cât şi
împăratul care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul
Domnului şi vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, mâna Domnului va
fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri."
E tot ceea ce le spune Samueî: „Voi aveţi un împărat, dar nu uitaţi că
atât voi, cât şi împăratul vostru aveţi pe dneva deasupra voastră. îl aveţi pe
Dumnezeu deasupra, de El trebuie să ascultaţi şi porundle Lui trebuie să
le împliniţi. De El trebuie să vă temeţi. Dacă veţi face aşa, El va sta alături
de voi, lipit de voi. Dacă însă nu veţi asculta, El vă va lepăda " Aceasta este
ceea ce le spune Samuel.
Şi acum, dragii mei, aid este esenţa lecţiei. Dumnezeu îi cere lui Saul
să ştie că deşi e împărat, deşi el poate porund la toată casa, el
270
însuşi este sub porunca lui Dumnezeu. Şi el nu este Dumnezeu. HI
este doar împărat şi are deasupra lui un Şef. Cu alte cuvinte, Samuel îi
spune aşa: „Saule, tu eşti şef, dar nu uita că şi tu ai un Şef peste tine, chiar
dacă eşti şef."
Cea mai frumoasă ilustraţie a acestui lucru o găsim în Luca 7:8. Sutaşul
din Capernaum. Sutaşul acesta era un om foarte inteligent. Şi auziţi ce
spune el: „Eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic
unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fa
cutare lucru!» şi-l face." Vedeţi, omul acesta zice: „Eu am sub stăpânirea
mea ostaşi şi robi şi le poruncesc." Dar el nu cu aceasta începe. El întâi
spune: „Eu sunt sub stăpânirea altuia. E adevărat că şi eu sunt ceva şef,
dar, întâi de toate, eu trebuie să ştiu că sunt sub un şef. Eu sunt undeva la
mijloc. Eu comand, dar, la rândul meu, sunt comandat."
Ştiţi că aceasta era poziţia lui Adam la început? Când au fost făcuţi
primii oameni, iată ce le spune Dumnezeu în Genesa 1:28: „Dumnezeu i-a
binecuvântat (pe bărbat şi pe femeie) şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi,
înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-1 şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe
pământ.»" „Voi sunteţi şefi, voi sunteţi stăpâni peste tot, cu o singură
excepţie: Nu sunteţi şefi peste voi înşivă. Acolo Eu, Dumnezeu, sunt şef.
Şi pe voi Eu vă dirijez şi vouă Eu vă comand."
Şi El le şi dă o poruncă în Genesa 2:16-17: „Domnul Dumnezeu a dat
omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din
grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.»" „Voi sunteţi stăpâni,
dar nu uitaţi: stăpâni peste tot, dacă vreţi, numai peste voi înşivă nu
sunteţi voi stăpâni."
Dar ştiţi că exact acesta a fost ispita Diavolului? „Veţi fi ca Dumnezeu,
dar ştiţi voi ce înseamnă să fii Dumnezeu? Să fii Dumnezeu înseamnă să
nu mai ai pe nimeni deasupra ta, să nu ai pe cineva care să-ţi poruncească.
Tu să comanzi la tot ce există."
Adam era şef peste animale, peste păsări, peste vieţuitoare, dar peste
sine el II avea Şef pe Dumnezeu. însă vine Diavolul şi-i spune: „Ascultă,
Adame, de ce-L asculţi pe Dumnezeu? Mănâncă şi vei fi ca Dumnezeu!
Vei ajunge stăpân absolut, ca El! Fii stăpânul pământului şi al tău însuţi!
Ia-ţi viaţa în propriile-ţi mâini! Fii liber! Trăiască libertatea!" Ce frumos!
Declaraţie de independenţă.
Aceasta este ispita care a dus la căderea omului şi la prăbuşirea
omenirii întregi. Şi aceasta este ispita lui Saul: să fii tu stăpân, dar fără să
mai ai stăpân. Să le faci tu pe toate aşa cum găseşti de bine.
❖Saul ❖
Şi apoi vreau să vă arăt că au fost două cazuri în care Saul a arătat exact
lucrul acesta, că lui nu-i place să i se poruncească, lui nu-i place să
depindă de altul. El vrea să facă totul cum îi place lui.
Primul caz ne este descris în 1 Samuel 13. Ce s-a întâmplat? S-a
declanşat un război. Veneau duşmanii cu duiumul. Armata lui Saul fusese
prinsă pe nepregătite. în toţi intrase panica. Şi toţi îl aşteptau pe Samuel
să vină să aducă o jertfă Domnului, ca prin aceasta să ceară ajutorul lui
Dumnezeu şi binecuvântarea lui Dumnezeu peste armată. Armata nu
putea pleca la luptă fără lucrul acesta. Aceasta era lege în Israel: până nu
se sfinţeau înaintea lui Dumnezeu, până nu se închinau lui Dumnezeu,
aşa cum trebuia să se închine, ei nu porneau la luptă.
Dar Samuel bătrânul întârzia! L-au aşteptat o zi, l-au aşteptat două, l-
au aşteptat trei. A întârziat şapte zile! Şi era război! Unde e oare?
Şi la un moment dat, Saul a zis: „Da ce să-l mai tot aştept eu pe Samuel
acesta? Da' ce, eu nu pot face lucrul acesta? Eu nu pot aduce jertfă lui
Dumnezeu? Ce, eu nu pot face pe preotul?" Şi a adunat poporul. „Las', fac
eu pe preotul!" Aceasta, după Legea mozaică, lege dată de Dumnezeu pe
vremea aceea, era un sacrilegiu, era un păcat, era o încălcare de atribuţii.
Şi când Samuel a venit, Samuel îi spune deschis în capitolul 13,
versetele 13-14: „Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o
dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta
peste Israel; dar acum domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om
după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său,
pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise Domnul."
Este prima abatere, prima greşeală, iar cauza acestei greşeli este că Saul
şi-a pierdut răbdarea. A luat-o înaintea lui Dumnezeu. Nu a ştiut să
aştepte până când Dumnezeu îşi face lucrarea Lui; să nu facă el ceea ce nu
se cuvenea să facă.
Şi mai este ceva în greşeala aceasta. Saul face ceea ce nu i-a poruncit
Dumnezeu să facă. Dacă nu ai o lumină clară că tu trebuie să fad o
anumită lucrare, dacă nu-ţi porunceşte Dumnezeu să faci
272
o anumită lucrare, nu o face, pentru că ţi se va spune şi ţie ca lui Saul: „Ai

lucrat ca un nebun! Ai lucrat de capul tău!"
Stai întâi, fratele meu; ai răbdare până când te luminează Domnul să
înţelegi, să ştii precis că e de la El, că e voia Lui. Şi atunci când ai o
deplină convingere că e după Cuvântul lui Dumnezeu, că e lumina pe care
ţi-a dat-o El în rugăciune, poate după post şi rugăciune, abia atunci mergi
înainte şi fă ceea ce ţi-a spus Cuvântul lui Dumnezeu.
A doua încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu, a doua neascultare a lui
Saul, este cea pe care am citit-o în capitolul 15, războiul cu amaleciţii.
Porunca era: „Să distrugi totul! Din războiul acesta să nu păstraţi nici o
pradă!"
Acum aici este un lucrul important pe care trebuie să-l înţelegem. Pe
vremea aceea războaiele erau războaie scurte. De obicei războiul dura o
săptămână, două. Şi să ştiţi, războaiele acestea se purtau numai spre
sfârşitul verii, pe la începutul toamnei. Ştiţi de ce? Erau lăsaţi bieţii
oameni să-şi adune recolta, să-şi umple hambarele şi atunci un popor
nomad sau un popor vecin duşman venea la atac. Venea să ia oile şi bo ii,
venea să ia grâul, venea să le ia toată recolta, tot ce s-a făcut şi a crescut în
anul acela, plus oameni: bărbaţi, femei şi copii erau duşi în robie. Prada,
acesta era scopul războiului.
Dumnezeu dă o poruncă însă, ca poporul lui Dumnezeu să plece la
acest război, care nu era un război pentru pradă; războiul acesta era pentru
nimicirea unuia dintre duşmanii care trebuia să fie nimiciţi. Dar oamenii
şi-au zis: „Domnule, dar de ce-i risipa aceasta? De ce să distrugem noi tot?
Dar e o nebunie să distrugi tot! Au amaleciţii aceştia nişte oi şi nişte boi,
calitatea întâi! Da' facem altceva! Adunăm ce-i mai bun şi facem o
sărbătoare. Totul aducem jertfe. E adevărat că după aceea carnea de la
jertfe o mâncăm noi într-un banchet teribil, dar să ne iasă măcar atât: o
sărbătoare." Şi asta au făcut.
Ceea ce aş vrea eu să subliniez şi aici este că neascultarea aceasta este
îmbrăcată în intenţii nobile. Totdeauna când nu-L ascultăm pe
Dumnezeu, când călcăm porunca Lui, întotdeauna îmbrăcăm neascultarea
noastră în intenţii frumoase.
Vine Samuel la Saul: „Ce-i behăitul acesta?" „A, stai să-ţi spunem! Nu
te grăbi domnule Samuel, că uite ce-i: Noi ne-am
❖Saul ❖
gândit la Dumnezeul tău, de aceea am luat oile, nu pentru noi, ci de
Domnul Dumnezeu ne-am îngrijit. De ce să distrugi chiar totul? Să-I dăm
şi Lui ceva. Dumnezeul tău să nu iasă cu ceva bun din toată afacerea
aceasta? Ii facem o sărbătoare! Şi e mulţumit şi El, vei fi şi tu mulţumit.
Cât de nobil! Cât de frumos! Nouă nu ne trebuie! N-o facem pentru noi!"
Aici vine explicaţia lui Samuel: „Saule, pe Dumnezeu nu-L interesează
jertfele, nu-L interesează darurile tale. Pe Dumnezeu II interesează să-L
asculţi, să trăieşti aşa cum vrea El. Pe El nu-L interesează ce-i dai tu. Pe El
II interesează să fii tu aşa cum te vrea El. Pe El nu-L interesează că I-ai
adus nişte boi pe un altar. Aceasta pentru El nu-i nimic. Pe El II
interesează să te vadă că eşti supus voii Lui."
Aceasta, dragii mei, este esenţa întregii probleme a relaţiei noastre cu
Dumnezeu. Tendinţa omului totdeauna este aceasta: să scuture ceea ce
este deasupra lui. „De ce să nu fac eu de capul meu? De ce să nu-mi trăiesc
eu viaţa aşa cum cred eu de cuviinţă? Da' ce, eu nu ştiu cum să trăiesc? Eu
nu ştiu cum trebuie să-mi conduc afacerile? De ce trebuie să-l bag pe
Dumnezeu în toate? De ce trebuie să-L amestec în prieteniile mele? De ce
trebuie să-L amestec în serviciul meu, în afacerile mele? De ce să Se
amestece Dumnezeu în sentimentele mele?" Iar rebeliunea aceasta a
noastră noi totdeauna o îmbrăcăm în haine frumoase.
Dumnezeu ne porunceşte să nu avem prietenie cu cei din lume. „Nu
vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi!" „Da' frate, dar dacă
aceasta duce la mântuirea aceluia? Nu pentru mine, eu pentru Dumnezeu
fac treaba aceasta!" Dar pe Dumnezeu nu-L interesează ce fad tu; pe El îl
interesează să asculţi voia Lui, să asculţi porunca Lui!
Dacă Dumnezeu îţi spune să nu-ţi pângăreşti mintea cu orice
literatură, cu orice filme, dar tu Ii spui: „Da', Doamne, eu îmi măresc
bagajul de cunoştinţe, eu îmi luminez mintea, eu îmi lărgesc orizontul,
Doamne! Şi-i frumos! După aceea pe toate acestea le pun în slujba Ta!"
Cât de nobil şi de frumos! Dar Dumnezeu ne spune să nu ne întinăm, să
nu ne pângărim!
Dacă Dumnezeu ne spune să nu frecventăm anumite localuri, dar tu
spui: „Bine, frate, dar omul trebuie să se mai destindă. Omul trebuie să fie
sodabil, omul trebuie să mai meargă şi încolo, şi încoace. Şi aceasta pentru
ca sa vadă oamenii că noi nu suntem chiar aşa străini de lumea aceasta.
Doar pentru Dumnezeu o facem!" Ce frumos! Ce nobil! Totdeauna le ştim
împopoţona! Totdeauna le ştim înfrumuseţa!
Dumnezeu ne spune să nu vorbim uşuratic, să nu ne iasă orice vorbă
273
<*Oameni mari din Vechiu! Testament *>
din gura, dar noi spunem: „Apoi, frate, nu poţi să fii aşa de încuiat;
trebuie să-ţi mai descreţeşti puţin fruntea, să te relaxezi puţin, chiar dacă
bancul e porcos, chiar dacă vorbele sunt murdare."
Dumnezeu îţi spune să nu trăieşti în minciună sau în furt sau în altă
necinste, iar tu spui: „O, frate, dar trebuie, nu se poate trăi altfel! Şi apoi
dau, dau Domnului ceva din acestea. Câştigă şi El ceva din afacerea
aceasta. îl cumpăr, Îî cumpăr eu bunăvoinţa cu ceva."
Acestea sunt atitudini ale unor copii ai lui Dumnezeu şi aceasta era şi
atitudinea Iui Saul. „De ce să fac eu chiar aşa cum îmi spune Dumnezeu?
Că eu fac mai bine, dacă fac cum judec eu! Şi câştigă şi Dumnezeu din
toată afacerea aceasta!" însă Dumnezeu îi răspunde: „Pe Mine nu Mă
interesează decâi un singur lucru: nici câştig, nici chiar mântuirea altora;
Mă interesează să văd că tu trăieşti după voia Mea, că tu accepţi să trăieşti
după Cuvântul Meu, că tu asculţi ce ţi-am poruncit Eu." Aceasta este ceea
ce vrea Dumnezeu de la noi.
Vreau să vă arăt acum consecinţele neascultării lui Saul. in capitolul
15, versetul 23, avem sentinţa: „Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi
El te leapădă ca împărat." împărăţia este luată de la Saul.
Vreau să fac aici următoarea precizare: Nu putem spune precis care a
fost soarta finală a lui Saul, adică nu putem spune dacă Saul până la urmă
a fost mântuit sau nu. Avem însă câteva puncte care ne fac să credem că
Saul a fost mântuit. Şi cel mai important dintre toate indiciile pentru
aceasta este felul în care se poartă David cu Saul. Saul ajunge să-l
persecute pe David, care va fi viitorul rege, omul ales după inima Iui
Dumnezeu Şi David va fi uns ca rege tot de Samuel. Saul l-a persecutat pe
David mai bine de zece ani. Saul l-a fugărit, şi David a trebuit să fie un
refugiat politic, să trăiască multă vreme în munţi.
De câteva ori Saul a căzut în mâinile lui David şi de câteva ori situaţia a
fost de aşa natură că Saul era singur şi dormea, şi David a ajuns până
lângă el. Putea să scoată cuţitul şi să-l înjunghie, dar n-a făcut-o, spunând
aşa: „Pot eu să mă ating de unsul Domnului?" Observaţi? I se spune: „Eşti
lepădat ca împărat." Nu, lepădat, punct! Lepădat ca împărat, dar el rămâne
unsul Domnului.
De fapt după această sentinţă dată prin Samuel, Saul a mai fost
împărat douăzeci de ani. Şi în toată această vreme el a fost unsul
Domnului, acela prin care Dumnezeu Şi-a făcut planurile în legătură cu
poporul Său. Lucrurile acestea mă fac pe mine să cred şi să afirm că în cele
din urmă Saul, sufletul lui a fost mântuit. Dar ce consecinţe groaznice a
avut păcatul lui, neascultarea lui încă în viaţa aceasta! Lui nu numai că 1 s-
274
<•Saut <■
a spus că împărăţia îi va fi luată, d de fapt în capitolul 13 i se spune; „Dacă
ai fi ascultat. Domnul ar fi întărit pe vede domnia ta în Israel," ionatan,
fiul lui, urma să fie rege. „Pentru că tu ai păcătuit. Ionatan nu va mai fi
rege. Urmaşii tăi nu se vor mai bucura de domnie."
Dar mai mult decât atât, Saul însuşi s-a îmbolnăvit. Saul însuşi a
devenit o minte bolnavă, un suflet bolnav. Şi mai mult decât atât,
Dumnezeu a trimis un duh rău, care din când în când să-l tulbure. Foarte
interesant de citit lucrul acesta în capitolul 16, de la versetul 14: „Duhul
Domnului S-a depărtat de la Saul şi a fost muncit de un duh rău care
venea de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: «Iată că un duh rău de la
Dumnezeu te munceşte. Poruncească numai domnul nostru! Robii tăi sunt
înaintea ta. Ei vor căuta un om care să ştie să cânte cu arfa; şi când duhul
rău trimis de Dumnezeu va fi peste tine, el va cânta cu mâna şi vei fi
uşurat.»" Şi l-au găsit pe David, iar David cânta şi îi aducea alinare. Saul a
devenit posedat şi obsedat. Omul acesta, timp de douăzeci de ani, a trăit
cu frica în sân că cineva îi va lua domnia, nesigur de el însuşi, nesigur de
viaţa lui, de poziţia lui, de împărăţia lui. Omul acesta a trăit muncit de
atund înainte. Unsul Domnului, alesul lui Dumnezeu, muncit, frământat,
năucit.
Toate acestea mie îmi place să Ie leg cu ceea ce spune Pave! în
1 Corinteni 5:4-5. Mulţi fraţi mi-au pus întrebarea: „Cum se explică
versetele acestea?" Poate că făcând legătura între cei doi, veţi înţelege cum
trebuie interpretat textul acesta. E vorba de acel membru al bisericii din
Corint care trăia în curvie. „In Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu,
fiind adunaţi laolaltă, prin
275
puterea Domnului nostru isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe
mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua
Domnului Isus." Ceea ce se crede şi modul în care se interpretează acest
text este că asupra acestui om a venit o boală,
o boală rea, insidioasă, nu ştim de ce natură.
Dar este ceva asemănător cu ceea ce a venit peste Saul, peste care
Dumnezeu a trimis acest duh, care să-î muncească, pentru ca el să-şi
primească aici pedeapsa pentru neascultarea lui, pentru păcatul lui,
pentru ca el, duhul lui, să poată fi în cele din urmă mântuit. Pentru că el
deja era un copil al lui Dumnezeu. El deja era acceptat, înfiat de
Dumnezeu. De aceea el trebuie să-şi primească aici pedeapsa pentru ca
mântuirea lui finală să nu fie afectată.
Ceea ce deducem de aici sunt două lucruri foarte importante, întâi de
toate, câte beneficii pierdem printr-un păcat! Şi în al doilea rând, câte
suferinţe trebuie să îndurăm în viaţa aceasta pentru păcat!
Vă aduceţi aminte de Moise? Pentru o simplă neascultare nu a mai
avut bucuria să ducă eî poporul în Canaan. O da, el a fost mântuit! Dar a
fost lipsit de încoronarea vieţii lui. \ă amintiţi şi de David? „Dumnezeu
îţi iartă păcatul, dar fiul acesta al tău va muri."
Observaţi? Lucruri pe care noi le-am fi putut trăi în viaţa aceasta,
binecuvântări care ne-ar fi putut fi date aici. Dumnezeu ni le retrage, „Nu
ţi le dau pentru că nu ai ascultat!" Şi apoi vin suferinţe, vin necazuri, vin
boli. De aceea spune Pavel atunci când vorbeşte de Cina Domnului:
„Pentru că nu vă cercetaţi, de aceea sunt atâţia bolnavi între voi." Şi iată că
aceste suferinţe sunt atribuite pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatul
nostru cu scopul final să obţinem mântuirea noastră, de a ne lua pedeapsa
încă aici pentru ceea ce am făcut.
Te miri că viaţa ta e lipsită de binecuvântări? Te miri de atâtea
suferinţe? Poate că dacă cercetezi viaţa ta în trecut, vei putea pune mâna
pe rană şi spune: „Uite plătesc astăzi faptele de atund, pentru că nu L-am
ascultat pe Dumnezeu. El mi-a spus: «Nu te căsători cu cutare!» Şi uite ce
îndur! O, mântuirea mea nu-i pusă în joc. Dar vai ce viaţă de câine duc,
pentru că nu am ascultat!" Sau altceva, sau altceva, sau altceva. Te duci în
urmă şi vezi că la rădăcina suferinţelor tale de acum este o neascultare, o
abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu ştiu care e aceea. Caută şi
vezi!
Ceea ce este mai important în viaţa unui copil al lui Dumnezeu este să
asculte de voia lui Dumnezeu.
276
♦>Saul •:*
Vreau să vă repet acum, pe scurt, ceea ce v-am spus odată, chiar la
începutul acestui an, despre voia lui Dumnezeu. V-am spus atund că voia
lui Dumnezeu are trei părţi.
Este voia lui Dumnezeu naturală, adică Dumnezeu a hotărât ca eu să
mă nasc cu anumite defecte fizice şi cu anumite înzestrări. Şi Dumnezeu a
hotărât sâ ma nasc blond sau brunet şi Dumnezeu a vrut să cresc înalt sau
să rămân pipemidt şi Dumnezeu mi-a dat voce sau nu mi-a dat.
Cei mai mulţi dintre oameni sunt nemulţumiţi de felul cum i-a făcut
Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni murmură că nu le place cum i-a făcut
Creatorul. îşi bat joc de ei şi au aranjat ei cumva să se facă altfel de cum i-a
făcut Dumnezeu. Şi ne spun psihiatrii moderni că o enormă proporţie
dintre oameni nu-şi împlinesc viaţa tocmai din cauza aceasta că toată viaţa
sunt nemulţumiţi. Şi tot ce fac rău, fac tocmai din cauza aceasta că ei nu
sunt mulţumiţi cu ceea ce sunt.
Uîtă-te la un om care tot timpul dă din coate că ar vrea el să iasă
înainte, că ar vrea el sâ fie întotdeauna servit. Să ştiţi că omul acela are un
complex de inferioritate, adică se simte mic, se vede mic, şi pentru aceasta
el ar vrea să fie el în fruntea tuturor. Lui nu-i place că Dumnezeu l-a făcut
pe ei mai mic. El e neferidt cum e.
Aş putea să vă dau multe exemple de aşa ceva, de oameni, care, din
cauză că sunt nemulţumiţi de felul cum i-a făcut Dumnezeu, toată viaţa
lor este întuneric. Primejdia cea mai mare este la cei cărora Dumnezeu le-a
dat mai puţine daruri. Vă amintiţi că atunci când, în pilda cu talanţii, cel
cu zece talanţi a mai adus zece, şi cel cu dnd a mai adus cind, cel care avea
un talant a zis: „Apoi, având numai unul, eu n-am ce face. Nu mi-a dat
decât unul! Ce fac cu acesta?"
Te uiţi şi te vezi cât eşti. E importantă sănătatea ta spirituală, să te
accepţi aşa cum eşti. „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai făcut atâta cât sunt!"
V§ amintiţi de cea mai mare nemulţumire în privinţa aceasta?
Apostolul Pavel avea o boală. Se spune într-un loc (Galateni 4) că fraţii îşi
întorceau privirea de la el când predica. Nu ştim ce era. Probabil o boală
de ochi. în orice caz, el spune acolo: „V-aţi fi scos
277
❖Oameni mari din Vechiul Testament •>
ochii din cap şi mi i-aţi fi dat mie!" PaveJ spune: „Fraţilor, de trei ori
m-am dus la Dumnezeu şi i-am spus: «Ascultă, Doamne! Eu am făcut
minuni cu alţii şi i-am vindecat. Dar pe mine de ce nu mâ vindeci? De ce
să nu fiu eu altfel: impozant, sănătos?» «Ştii de ce. Pavele? Pentru că dacă
tu ai fi impozant, toată lumea ar zice: 'A venit Pavel şi a cucerit lumea
pentru Dumnezeu.' Eu vreau ca tu să fii pipernicit, şi urât, şi bolnav,
pentru ca toată lumea să zică: 'Ce minune a făcut Duhul lui Dumnezeu
prin omul acesta neajutorat!'» Fraţilor, am înţeles atunci, mi-a explicat
Dumnezeu, că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciunile mele. Am
descoperit că atunci când sunt eu slab, El face minuni! Când eu spun:
«Doamne, Tu ştii că eu nu pot nimic. Eu sunt prăpădit. Doamne, nu mă
lăsa la înţelepciunea mea, că nu fac nimic. Fă Tu!» Atunci când eu Ii las
cale liberă iui Dumnezeu aşa, El face minuni cu mine."
înţelegi? Acceptă-te aşa cum eşti şi pune-te la dispoziţia lui Dumnezeu
aşa cum eşti! Aceasta este voia lui Dumnezeu naturală.
A doua parte este voia lui Dumnezeu generală. Şi aceasta o găseşti aid.
Dumnezeu vrea ca noi toţi să trăim un anume fel de viaţă. II găseşti mai
ales descris în Predica de pe Munte (Matei 5, 6 şi 7), unde ni se spune: „Aţi
auzit că s-a spus: «Să nu ucizi!» Dar vă spun nid să nu-i spui fratelui tău;
«Prostule!» Aţi auzit că s-a spus: «Să nu preacurveşti!» Dar Eu vă spun: Ai
grijă cum te uiţi la o persoană de sex opus! Aţi auzit că s-a zis: «Să nu
bârfeşti!» Dar Eu vă spun: Nid măcar atât să nu spui: «Pe cuvântul meu de
onoare!» Ci «da» al tău să fie «da». Pentru că fiecare cuvânt al tău trebuie
să fie de onoare, nu numai unele. Voi să fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru
este desăvârşit! Voi să fiţi drepţi, cinstiţi, corecţi. Aceasta o vrea
Dumnezeu de la voi" (cf. Matei 5:21-22, 27-28, 33, 36).
Şi acum, fratele meu, tu trebuie să citeşti, să dteşti mai ales în Romani
12, unde iarăşi ţi se descrie cum să trăieşti tu în calitate de creştin, apoi Ia
Coloseni 3, Efeseni 4, epistolele către Timotei. Acestea sunt locurile în
Noul Testament unde ni se descrie voia lui Dumnezeu generală pentru
noi toţi, modul în care vrea Dumnezeu să trăim noi toţi. Şi când ne este
descrisă voia Lui într-o anumită problemă, atunci nu te mai duci la
Dumnezeu să spui: „Doamne, cum vrei Tu să trăiesc?" Deja ţi s-a spus
aici.
Va povestesc ceva, ca să ilustrez. în concediul acesta a venit ia mine un
frate tânăr ca să-i dau sfaturi cu privire la căsătorie. A
Z78
vSaul •>
terminat facultatea, acum e cineva. Cu cine ar putea să se însoare? Eu
ce sfat îi dau, ce îndrumare îi dau? Că ar vrea să cunoască voia Domnului,
să facă ce vrea Domnul. Şi eu ştiam ceva. Şi i-am spus: „Dragă, de câţi ani
faci curte la cutare?" „Făi, de patru ani, toată studenţia." „Spune-mi de câte
ori i-ai jurat credinţă pe toţi vecii?" „O, frate, de multe ori!" „De câte ori i-
ai promis să o iei în căsătorie?" „De multe ori!" „Atund de ce mai cauţi
voia Domnului. Voia Domnului e ca «da» al tău să fie «da» şi «nu» să fie
«nu». Tu nu mai ai acum de ce să cauţi voia lui Dumnezeu. f§-o! Du-te!
Ţine-ţi cuvântul dat! Im plineşte-ţi juruinţa făcută!"
Când eşti în orice împrejurare şi te întrebi: „Doamne, să fac aceasta sau
aceasta?" adu-ţi aminte: Scrie în Biblie ce să fad în problema aceea? Pentru
că dacă este scris în Biblie: „Să nu furi!", nu fura! Nu aştepta ca Duhul
Sfânt să-ţi spună: „Stai, că uite aşa sau aşa." Duhul Sfânt deja ţi-a spus; „E
voia generală a lui Dumnezeu
* r //
ajci!
Şi apoi, a treia, este voia lui Dumnezeu personală. Voia aceasta este
spedală pentru fiecare dintre noi. Voia aceasta trebuie să o găsim noi
fiecare în fiecare dimineaţă. în fiecare dimineaţă trebuie să ai timpul tău
în care stai întâi să dteşti voia Lui generală, stai să-ţi analizezi viaţa în
lumina ei. Apoi stai de vorbă cu Domnul tău, cu Tatăl tău şi-I spui: „Tată,
eu nu vreau să fiu independent. Eu nu vreau să trăiesc de capul meu. Eu
ştiu că Tu vrei să fiu stăpân şi peste îngeri, dar ştiu că Tu vrei să fii stăpân
peste mine. Tată, facă-se voia Ta în viaţa mea! Şi Te rog să-mi spui cum să
trăiesc, Tată! Cum să-mi fac munca la servidu, cum să vorbesc cu colegii
mei, cum să vorbesc cu prietenii mei, cum să vorbesc cu tovarăşii mei, cum
să vorbesc cu duşmanii mei, cum să mă port pe stradă, cum să mă îmbrac.
Tată, spune-mi ce să fac!" Şi Dumnezeu îţi va vorbi şi îţi va arăta exact pe
ce cale să mergi, aşa cum i-a promis Samuel lui Saul: „Duhul lui
Dumnezeu va veni peste rine, te va schimba, te va face un alt om. Atund
ce vei simţi ca trebuie să faci fă, pentru că vine de ia Dumnezeu!" Abia
atund când stai aşa curat în faţa Lui, hotărât să asculţi, abia atund Duhul
Lui îţi vorbeşte.
Am vrut să vă arăt încă o dată în Cuvântul lui Dumnezeu cât de
importantă este ascultarea şi cât de dezastruoasă este neascultarea. Fratele
meu, câte binecuvântări ţi-ar fi putut da Dumnezeu în viaţă dacă ai fi trăit
după voia Lui! Câte suferinţe, însă, trebuie să înduri în trupul tău, în casa
ta pentru că odată ai făcut altfel decât în Cuvântul Lui! Măcar de acum
înainte, acum când înţelegi lucrurile acestea, vino înapoi la ascultarea de
279
El! Mărturiseşte-i neascultarea! Recunoaşte-ţi vina! El vrea să te ierte şi
vrea să te primească şi vrea să începi o nouă viaţă de ascultare cu EI. Şi
vrea să-ţi dea toate binecuvântările Lui înapoi, cu condiţia aceasta: să
accepţi să trăieşti nu de capul tău, d să trăieşti după voia Lui în fiecare zi,
căutând-o cu toată puterea ta şi făcând-o cu toată puterea pe care.ţi-o pune
ia dispoziţie. Dumnezeu să te ajute la aceasta! Amin.
Ionatan, fiul lui Saul
Texte biblice: 1 Samuel 14:1-15; 18:1-5

Loc./data: Ploieşti, 6 iunie 1975
într-o zi, Ionatan, fiul lui Saul, a zis tânărului care-i purta armele:
„Vino, şi să pătrundem până la straja filistenilor, care este dincolo de
locul acesta." Şi n-a spus nimic tatălui său. Saul stătea la marginea
cetăţii Ghibea, sub rodiul din Migron, şi poporul care era cu el era
aproape şase sute de oameni. Ahia,fiul lui Ahitub, fratele lui I -Cabod,
fiul lui Fineas, fiul lui Eli, preotul Domnului la Silo, purta efodul.
Poporul nu ştia că Ionatan s-a dus. între trecătorile prin care căuta
Ionatan să ajungă la straja filistenilor, era un pisc de stâncă de o
parte şi un pisc de stâncă de cealaltă parte; unul purta numele Boţeţ şi
celălalt Sene. Unul din aceste piscuri este la miazănoapte, faţă în faţă
cu Micmaş, şi celălalt la miazăzi, faţă în faţă cu Gheba. Ionatan a zis
tânărului care-i purta armele: „Vino, şi sa pătrundem până la straja
acestor ne.tăiaţi împrejur. Poate că Domini/ va lucra pentru noi, căci
nimic nu-L împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr
ca şi printr-un mare număr." Cel ce-i ducea armele i-a răspuns: „Fă
tot ce ai în inimă, n-asculta decât de simţimăntul tău, şi iată-mă cu
tine, gata să te urmez oriunde." „Ei bine! a zis Ionatan haidem la
oamenii aceştia şi să ne arătăm lor. Dacă ne vor zice: «Opriţi~vă
până vom veni mi la voi!» vom rămânea pe Ioc, şi nu ne vom sui la ei.
Dar dacă vor zice: «Suiţi-vă Ia noi!» ne vom sui, căci Domnul îi dă în
mâinile noastre. Acesta să ne fie s e m n u l S - a u arătat amândoi
străjii filistenilor, şi filistenii au zis: „lată că evreii ies din găurile în
280
care s-au ascuns." Şi oamenii care erau de strajă au vorbit astfel lui
Ionatan şi celui ce-i ducea armele: „Suiţi-vă la noi, ca să vă arătăm
ceva." Ionatan
a zis celui ce-i ducea armele: „Suie-te după mine, căci Domnul îi da în
mâinile lui Israel." Şi Ionatan s-a suit ajutăndu-se cu mâinile şi
picioarele, şi cel ce-i ducea armele a mers după el. Filistenii au căzut
înaintea lui Ionatan, şi cel ce-i ducea armele arunca moartea în urma
luî. In această întâia înfrângere, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au
ucis douăzect de oameni, pe întindere aproape o jumătate de pogon
de pământ. A intrat groaza în tabăm, în ţam şi în tot poporul; straja
şi chiar şi prădătorii s-au înspăimântat; ţara s-a îngrozit. Era groaza
lui Dumnezeu.
1 Samuel 14:1-5
David sfârşise de vorbit cu Saul. Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-n

alipit de sufletul lui David, şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.
In aceeaşi zi, Saul a oprit pe David, şi nu l-a lăsat să se întoarcă în
casa tatălui său. Ionatan ajacut legământ cu David, pentru că-l
iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui
David; şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi încingatoarea lui.
David se ducea şi izbutea ori unde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul
în fruntea oamenilor de război, şi era plăcut întregului popor, chiar şi
slujitorilor lui Saul.
1 Samuel 18:1-5
Ionatan este fiul împăratului Saul şi nu-1 putem înţelege decât în cazul
în care cunoaştem condiţiile în care a trăit el, după ce tatăl său a fost
lepădat de Domnul.
Saul făcuse două greşeli. în capitolul 13 din 1 Samuel ni se spune că
Samuel, care era mare preot, a întârziat la slujbă. Saul şi-a luat asupra lui o
atribuţie pe care Domnul nu i-o dăduse, „Ai acţionat ca un nebun", îi
spune Samuel lui Saul. „Acum domnia ta nu va mai dăinui, pentru că nu
ai păzit ceea ce ţi-a poruncit Domnul."
Saul nu a ascultat porunca să-i distrugă pe amaleciţi. 1 Samuel 15:22:
„Ii plac Domnului jertfele mai mult decât ascultarea? Fiindcă ai lepădat
cuvintele Domnului, te leapădă şi El ca împărat." Era normal ca Saul să
primească pedeapsa: „Eu mă umilesc şi accept pedeapsa!", dar Saul face
tocmai invers. Vrea să se lupte cu Dumnezeu, să-l strice planurile lui
Dumnezeu. De câte ori nu facem şi noi aşa? Rezultatul revoltei lui Saul
este o tulburare sufletească, vecină cu nebunia. Saul are accese de furie,
281
are nevoie de un muzicant care să-i potolească nervii. Ce uşor ar fi putut să
282
❖Ionatan, fiul iui Sau! •>
trăiască, dacă ar fi acceptat voia lui Dumnezeu în viaţa lui. El s-a
încărcat cu ceea ce medicii numesc „complex de vinovăţie". Era prea
mândru să recunoască că e înfrânt. Astăzi, înaintea lui Dumnezeu, tu
trebuie să-l mărturiseşti Lui păcatul tău.
Dumnezeu Şi-a ales un nou rege peste Israel. Dacă Saul ar fi fost
credincios, fiul său cel mare. Ionatan, urma să vină la tron. Dar acum
Dumnezeu î-a ales pe Da vid, un tânăr cu părul bălai, cioban la oi. Pe
acesta Samuel l-a uns ca rege.
David apare învingătorul numărul unu al lui Goliat. Când cântă
psalmii, cântece din harfă, nervii şi fuiia lui Saul se potolesc. El începe să-
l urască pe David ca pe un rival ce-i va lua tronul.
Ionatan are un tată lepădat şi revoltai împotriva lui Dumnezeu, un tată
bolnav sufleteşte. Sufletul iui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi l-a
iubit ca pe sufletul lui. Ce l-o fi atras pe Ionatan la David? David era un
ciobănaş. Frumuseţea fizică? Nu! Inteligenţa? Nu, căci aceasta încă nu se
manifestase. Pentru a fi o legătură între doi oameni, trebuie ca ei să aibă o
trăsătură spirituală comună. Ştiţi care era trăsătura?
Israelul era un popor asuprit. Filistenii erau primii oameni care
descoperiseră fierul. In tot Israelul erau numai două săbii de fier: una la
Ionatan şi alta la Saul. Era în Israel o atmosferă de robie. Ionatan face aici,
în textul de astăzi, ceea ce făcuse David când La învins pe Goliat. „Nimic
nu-L împiedică pe Dumnezeu să ne dea ajutorul Său. Hai să mergem!"
Când David este în faţa lui Saul şi îi spune că vrea să-l înfrunte pe Goliat,
David îi spune: „Domnule, eu m-am bătut cu leul şi cu ursul. Şi
Dumnezeu mi-a dat putere. El mă va izbăvi din mâna filisteanului."
Amândoi, David şi Ionatan gândeau la fel. Nu tăria faptelor, ci tăria lor
consta în faptul că îi aveau pe Domnul, amândoi aveau îndrăzneala de a
porni într-o aventură cu Dumnezeu, pe care alţii o cred o cale nebună.
Aceasta i-a unit. „Iată unul care este gata să meargă cu Dumnezeu acolo
unde toţi spun că-i absurd să meargă. Noi avem acelaşi Dumnezeu
biruitor! Frate David, eu dau mâna cu tine!"
Situaţia lui Ionatan e delicată. Pe de o parte, Ionatan îşi iubeşte tatăl, şi
în plus ţinea la tronul tatălui său, iar în faţa lui era David, rivalul tatălui
său. Tatăl său căuta prilejul să-l omoare pe David. „lonatane, de partea cui
eşti? lonatane, ce vei face? In faţa ta este David, care este uns ca împărat şi
umblă să-ţi ia tronul! lonatane, însă tu vezi că omul acesta este omul lui
Dumnezeu. Omul acesta gândeşte cum gândeşti tu. Tu ştii că el este pe
calea cea bună, nu tatăl tău! Tu ştii că tatăl tău a greşit. Tatăl tău n-are
dreptate. Tatăl tău este pornit din ură şi din egoism şi din neascultare de
283
Dumnezeu să-I omoare pe omul dreptăţii, pe unsul lui Dumnezeu,
lonatane, ce vei face?"
De câte ori nu ne aflăm în asemenea situaţii? Legătura noastră de
rudenie nu mai vede unde este corectitudinea!
Hai să luăm două situaţii, în care ne putem afla în Biserica Domnului,
care sunt asemănătoare cu situaţia lui Ionatan.
Fratele tău, tatăl tău, sora ta sau mama ta sau un neam al tău oarecare a
căzut în păcat. A greşit. Biserica trebuie să acţioneze, să-l sancţioneze, să-l
pună sub disciplină sau să-l excludă. Tu ce faci? Faci tulburare în Biserică
că nu-i adevărat şi iei apărarea unui păcat, numai pentru că este rudenia
ta?
Vă mărturisesc, fraţilor, situaţia aceasta este una dintre situaţiile care
distrug cel mai mult bisericile noastre, bisericile Domnului din ţara
aceasta. Uite, exact situaţia aceasta! Toate neamurile din adunare fac corp
comun cu cel care a căzut în păcat şi rup biserica în două şi stau şi-l apără:
„Nu va fi dat afară! Noi nu vrem să fie dat afară!" Şi îl apără pe cel
păcătos, pentru că sunt neamuri. Legătura de rudenie orbeşte orizontul
spiritual şi nu mai vede unde este dreptatea, nu mai vede unde este
adevărul, nu mai vede unde este corectitudinea vieţii de biserică.
Ionatan este suflet mare tocmai aici. El ştie că tatăl său este vinovat. El
ştie că David este cel curat, şi când află că tată] său vrea să-l omoare pe
David, se duce şi-i spune: „Uite, dragul meu, du-te şi scapă-ţi viaţa! Tatăl
meu vrea să te omoare. Şi vinovat este tatăl meu pentru aceasta." Ionatan
îşi riscă propria lui viaţă. Ionatan îşi riscă dragostea tatălui său, dar
Ionatan este corect! Ionatan este omul lui Dumnezeu şi apără cauza unui
alt om al Iui Dumnezeu, împotriva voinţei propriului său tată! Tu ai
această trăsătură a lui Ionatan?
O altă situaţie din bisericile noastre. Fiecare dintre noi am dori ca
prietenul nostru sau rudenia noastră sau cineva la care ţinem noi să fie
mai sus. Acceptăm noi însă voia lui Dumnezeu şi alegerea lui Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu ne arată voia Lui intr-un fel sau aitul, suntem noi gata să
acceptăm voia aceasta? Sau noi nu mai vedem decât legăturile de
prietenie, legăturile de rudenie şi nimic altceva? De cele mai multe ori se
întâmplă aşa: legăturile noastre de rudenie ne fac să vedem toate
neamurile noastre bune, curate, cinstite şi pe toţi ceilalţi să-i vedem
păcătoşi, să-i vedem pătaţi, să-i vedem necuraţi. Când ai noştri păcătuiesc,
spunem: „Asta-i o greşeala! Fiecare om are greşeli." Când păcătuieşte altul
din alta parte: „Dă-i in cap!
Fraţilor, situaţiile acestea, repet, distrug viaţa bisericilor lui
284
*:•Ionatan, fiul iul Saul *>
Dumnezeu. Şi nu ştiu, în afară de cealaltă mare plagă - jocul cu păcatul şi
căderea propriu-zisă în păcat, care distruge atâtea biserid
- nu ştiu altă cauză care ar distruge aşa bisericile, ca această orbire a
noastră de a nu vedea răul decât la cei care nu ne sunt neamuri, decât la cei
care nu sunt legaţi cu noi, şi această orbire de a nu vedea greşelile şi
păcatele Ia cei cu care suntem rude. Nu ştiu dacă cineva a mai vorbit sau a
mai îndrăznit să vorbească de la un amvon despre subiectul acesta. Este
foarte dificil pentru pastor şi vorbesc lucrul acesta pentru că am în faţa
mea câţiva viitori pastori. Vouă vă spun că va fi cea mai grea problemă de
care vă veţi izbi voi când veţi ajunge să păstoriţi o biserică, problema
aceasta: că oamenii nu vor putea să vadă adevărul, din cauza legăturilor de
rudenie.
O, dacă l-am putea descrie pe Ionatan în aşa fel, încât toţi să-i poată
vedea măreţia spirituală, mărimea lui, nobleţea lui de caracter, care este în
stare să spună: „Tatăl meu a greşit, şi eu îl apăr pe David!" Şi aceasta
înseamnă nu numai că el îl contrazice pe propriul lui tată, dar aceasta
înseamnă că el renunţă la propriul său tron! Care dintre voi ar pierde
tronul unei ţări, numai ca să fie corect, numai ca să zică: „Dacă Dumnezeu
aşa vrea, aşa să fie!"? Pentru că aceasta este jertfa pe care o face Ionatan. El
ştie că Dumnezeu Şi-a retras mâna de pe casa lui; el ştie că David va birui.
De aceea, afund când ei se despart, Ionatan îi spune: „Fugi, draga, şi-ţi
scapă viaţa prin aceasta!" Dar îi mai spune şi: „Te rog să ai grijă de urmaşii
mei, de casa mea! Eu ştiu că noi vom cădea, pentru că aşa vrea Dumnezeu.
Eu te scap, pentru că eşti omul lui Dumnezeu. Te scap când aş putea să te
lovesc, când aş putea să devin eu unealta tatălui meu, când aş putea să-mi
apăr tronul, lovindu-te pe tine. Dar te scap, pentru că este voia lui
Dumnezeu aceasta şi eu accept voia lui Dumnezeu, lovind în tatăl meu şi
lovind în mine, în propriile mele interese pământeşti, numai pentru că eu
vrea să rămân corect cu Dumnezeul meu. Dacă eu m-am încrezut în
Dumnezeu că El poate să-mi dea victorie, acum când Dumnezeu îmi
spune că nu eu voi fi mai împărat, ci tu vei fi împărat, eu şi acum ascult de
El. Eu şi acum mă supun voii Lui. Du-te şi Dumnezeu să fie cu tine, aşa
cum a fost cu tatăl meu la începutul domniei lui! Du-te şi binecuvântarea
care a fost odată peste tatăl meu să vină peste tine!" Câtă nobleţe de
caracter! Câtă măreţie spirituală!
Fratele meu şi sora mea, când te vei ridica tu aici? Când vei fi în stare
să vezi atât de bine voia lui Dumnezeu şi să fii în stare de un asemenea
sacrificiu, de un asemenea spirit al dreptăţii şi al acceptării voii lui
Dumnezeu?
285
Am spus că mesajul din această zi este o provocare. El este o provocare
a noastră, ca noi să ne gândim dacă suntem în stare de această măreţie
spirituală.
Ionatan este omul păcii, o altă trăsătură a lui Ionatan. Ionatan este
omul pe care situaţia familială îl aşază între doi duşmani. Unul este tatăl
său, celălalt este rivalul său la tron. El este omul de la mijloc, omul care
încearcă să facă pace. Ionatan este simboiul făcătorului de pace în Vechiul
Testament.
Noi ştim că Domnul Isus ne cheamă pe noi să fim făcătorii de pace.
„Ferice de făcătorii de pace, căd ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!" (cf.
Matei 5:9), pentru că El, Isus, a fost marele făcător de pace între Dumnezeu
şi oameni.
Ştiţi care a fost secretul de făcător de pace al lui Ionatan? Este foarte
simplu. Ionatan îl iubea pe tatăl său foarte mult, şi Ionatan îl iubea şi pe
David, cum? „Ca pe sufletul său." Ionatan îl iubea şi pe Saul, şi pe David.
Vrei să fii făcător de pace? Numai atunci vei putea să fii făcător de pace
când îi vei iubi pe amândoi. Să nu te dud să încerci să fad pace între două
tabere când hi urăşti una dintre tabere. Nu vei reuşi! Tu vei putea face
pace numai atund când vei iubi aşa de mult, încât vei fi gata să fii răstignit
pentru pacea aceea, pentru că aşa a făcut Domnul Isus pace. El i-a împăcat
pe cei doi, cum? Prin trupul Său răstignit pe cruce. Acolo, cu o mână
întinsa pe cruce, a apucat mâna lui Dumnezeu şi cu cealaltă întinsă pe
cruce a apucat mâna noastră şi ne-a unit în trupul Său frânt.
Eşti gata să suferi până la a fi răstignit? Atund vei fi făcător de
286
❖Ionatan, fiu! Iui Saul *>
pace când oamenii vor înţelege că îi iubeşti aşa de mult, încât vrei să
renunţi la orice şi eşti gata să-ţi dai şi viaţa pentru ei. Atunci oamenii vor
accepta cuvântul tău de pace. Nu-I vor accepta însă, dacă tu ai în sufletul
tău ură.
Apoi Ionatan este simbolul prieteniei în Vechiul Testament. După
ziua victoriei cu Goliat, după ce David a primit onorurile lui Saul, Ionatan
l-a luat la el şi a făcut cu el un legământ al prieteniei. Ani de zile după
aceea a fost harţă între David şi Saul. Ani de zile însă prietenia lui Ionatan
a rămas pentru David. Câtă ură a avut tatăl lui pe acest băiat! Ionatan însă
a rămas credincios legământului făcut. L-a văzut pe băiatul acesta de la
ţară, pe ciobanul acesta atât de înzestrat, atât de binecuvântat de
Dumnezeu şi atât de plin de credinţă în Dumnezeu şi a spus: „Acesta este
omul lui Dumnezeu! Eu trebuie să-i acord prietenia mea. Eu, prinţul,
trebuie să-l aduc cu mine. Eu, prinţul, trebuie sâ-i aduc, pentru că Israelul
are nevoie de astfel de oameni."
Tu eşti în stare să-i dai altuia prietenia ta, numai pentru a-1 ridica pe
el, ca să ajungă mai sus decât tine? Eşti în stare să renunţi la tronul tău în
favoarea altuia? Eşti tu în stare să-i dai prietenia ta cuiva numai ca eî să se
ridice? Ionatan este tânărul care spune: „Prietene, urcă, ca să-mi iei locul!"
O altă pacoste în Bisericile Domnului este tendinţa unora de a nu lăsa
pe nimeni să crească. Cum se ridică un tânăr, cum vezi că parcă, parcă ţi-ar
lua locul sau ar străluci mai tare decât tine, îi dai în cap! Nu cumva să se
ridice mai sus. Ionatan este prietenul care vine şi spune: „Tinere, urcă mai
sus ca mine! Urcă până îmi iei tronul. Urcă aşa, şi eu, prietene, îţi dau
dragostea şi-ţi dau ajutorul meu" Aceasta este adevărata prietenie: când
vezi pe cineva mai mic ca tine, dar mai talentat ca tine, mai înzestrat şi mai
cu viitor ca tine şi tu te uiţi pe tine, în prietenia aceasta şi-i dai ajutorul
tău, ca el să crească, el să devină. Tu eşti în stare de asemenea jertfă? Eşti
în stare de o asemenea prietenie? Uită-te în jurul tău. Uită-te la tinerii
stingheri, la tinerele stinghere, care au nevoie de prietenia ta. Uită-te la
aceia care ar aştepta un imbold, un impuls, care aşteaptă ajutorul tău şi
inspiraţia ta. Eşti în stare să li-1 dai? Eşti în stare să îndrăgeşti pe cineva
din tot sufletul tău şi să ştii că acel cineva te va întrece şi va fi mai mare
decât tine, şi tu să continui să-l îndrăgeşti ca pe sufletul tău? Aceasta este
prietenia pe care o acordă Ionatan.
De aceea David, când îi face cântarea de jale, spune aceste cuvinte:
„Mă doare după tine, frate lonatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta
pentru mine era minunată; mai presus de dragostea femeiască" (2 Sam.
1:26). „Mă doare, lonatane! Cât de mult au însemnat pentru mine
287
dragostea şi prietenia ta! Cât de mult m-ai ajutat tu, prietene! Ce treaptă
înaltă ai fost tu pentru mine şi cum m-ai ridicat tu! Tu m-aî ridicat mai sus
de tine însuţi! Da, dragostea ta, lonatane, pentru mine mi-a revoluţionat
fiinţa. Ea a însemnat mai mult decât orice altă dragoste pentru mine!"
Acesta este profilul moral al lui Ionatan.
Ca o repetare, înainte de a ne duce în faţa lui Dumnezeu, să ne rugăm
să facă şi din noi asemenea caractere, vreau să vă mai spun ceva. Ionatan
este omul care s-a încrezut total, până la aventură în Dumnezeu, omul care
a ştiut să pornească cu Dumnezeu, în duda oricăror aparenţe care arătau că
este imposibil, omul care a îndrăznit imposibilul cu Dumnezeu. Este omul
care a văzut dincolo de legăturile de rudenie, omul cu spiritul dreptăţii şi
cu spiritul acceptării voii lui Dumnezeu, omul care a îndrăznit sa stea
împotriva tatălui sau şi să-şi piardă un tron numai ca să ajute un om, în
care vedea voia lui Dumnezeu şi pe care îl ştia alesul lui Dumnezeu.
Omul acestui spirit de dreptate, omul acestui spirit de sacrifidu, de trecere
de dincolo de interesele familiale sau de grup, omul care a căutat să vadă
interesele lui Dumnezeu şi ale lucrării Lui mai presus de interesele
proprii, omul păcii, omul care a dăruit toată iubirea lui pentru pace. Omul
prieteniei, omul care şi-a dăruit căldura sufletului său unui tânăr pe care l-
a văzut înzestrat şi pe care l-a văzut ca un viitor om al lui Dumnezeu,
omul care a dat prietenia lui pentru formarea unui alt om al lui
Dumnezeu. Aş vrea ca în fiecare dintre noi Dumnezeu să formeze aceste
trăsături. Noi suntem în şcoala lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să scoată
din noi caractere de oameni adevăraţi şi nobili. Iată aid aceste trăsături de
caracter ale lui Ionatan pe care Dumnezeu ni le oferă! Fie ca noi să le
acceptăm, fie ca noi să-L rugăm pe Dumnezeu să le creeze în noi! Fie ca
Dumnezeu să facă din noi oameni ca Ionatan, oameni adevăraţi. Amin.
David, omul după inima lui Dumnezeu

Loc./data; Oradea, 28 iulie 1991
288
Domnul i-a zis lui Samuel: „Când vei înceta să plângi pe Saul, pentru
că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-fi cornul
cu untdelemn, şi du-te; te voi trimite la lsai, Betleemitul, căci pe unul
din fiii lui Mi l-am ales ca împărat." Samuel a zis: „Cum să mă duc?
Saul are să afle, şi mă va ucide. “ Şi Domnul a zis: „Să iei cu tine un
viţel, şi să zici: „Vin să aduc o jertfă Domnului." Să pofteşti pe lsai la
jertfi; Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci, şi îmi vei unge pe acela pe
care-ţi voi spune să-l ungi." Samuel a făcut ce zisese Domnul, şi s-a
dus la Betleem. Bătrânii cetăţii au alergat înspăimântaţi înaintea lui
şi au zis: „Ce vesteşte venirea ta: ceva bun?" El a răspuns: „Da; vin să
aduc
o jertfă Domnului. Sfinţiţi-vă, şi veniţi cu mine la jertfă" A sfinţit şi
pe lsai cu fiii lui, şi i-a poftit la jertfa. Când au intrat ei, Samuel,
văzând pe Eliab, şi-a zis: „Negreşit, unsul Domnului este aici înaintea
Lui." Şi Domnul i-a zis lui Samuel: „Nu te uita Ia înfăţişarea şi
înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se
uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la
inimă." lsai a chemat pe Abitmdab, şi l-a trecut pe dinaintea lui
Samuel; şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul." lsai a
trecut pe Şama; şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul."
Şi aşa a trecut lsai pe cei şapte fii ai lui pe dinaintea lui Samuel; şi
Samuel i-a zis lui lsai: „Domnul n-a ales pe nici unul din ei." Apoi
Samuel i-a zis lui lsai: „Aceştia sunt toţi fiii tăi?" Şi el a răspuns: „A
mai mmas cel mai tânăr, dar paşte oile." Atunci Samuel i-a zis lui
lsai; „Trimite să-l aducă, fiindcă nu vom şedea la masă până nu va
veni
aici." Isai a trimis să-l aducă. Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi
şi faţă frumoasă. Domnul i-a zis lui Samuel: „Scoală-te, şi unge-l,
căci el este!" Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în
mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând
din ziua aceea şi în cele următoare. Samuel s-a sculat, şi s-a dus la
Rama."
1 Samuel 16:1-13
Să plecăm capetele înaintea lui Dumnezeu.

O, Tu Acela care, atunci când Te uiţi la noi, vezi până în adâncul inimii,
vezi toată fiinţa noastră. Nimic nu e ascuns de Tine. Tu Te uiţi în mintea
noastră şi vezi toate gândurile care se mvolbură acolo. Tu ne cunoşti
planurile şi intenţiile. Tu ştii ce-i acolo mai bine decât noi înşine. Doamne,
Dumnezeul nostru, când stăm aşa, ştiind că ne văd ochii Tai şi că ne văd
289
până în străfunduri, ne întrebăm: Doamne, îţi place ce vezi? Eşti mulţumit
de ce vezi în noi?
Nimic nu-i ascuns de ochii Tăi! Cât de mult am dori să poţi să zici şi
despre noi ce ai zis despre David: „Am găsit un om după inima Mea!"
Vorbeşte-ne, Doamne, şi învaţă-ne, ca să ştim cum am putea să ajungem să-
ţi placă de noi şi să ştim că suntem ceea ce ne vrei Tu să fim. Ne văd ochii
Tăi. Vrem să auzim vocea Ta. Vorbeşte, Doamne, căci robii Tăi ascultă. In
Numele Domnului Isus. Amin
De multă vreme mă gândesc la expresia aceasta pe care a folosit-o

Domnul în 1 Samuel, capitolul 13. Este prima dată când Dumnezeu îi
spune lui Samuel că nu e mulţumit de Saul, că Saul nu este ceea ce a
aşteptat Dumnezeu să fie. Şi Samuel îi spune lui Saul în versetul 13 din
capitolul 13: „Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o
dăduse Domnul Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta
peste Israel, dar acum domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om
după inima Lui." Un om după inima lui Dumnezeu.
In Faptele Apostolilor la capitolul 13, avem exact cuvintele pe care i le-
a spus Dumnezeu lui Samuel (v. 22): „[...] David, despre care a mărturisit
astfel: «Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va
împlini toate voile Mele.»" „Un om după inima Mea."
Cu mulţi, mulţi ani în urmă am predicat din Psalmul 73. în Psalmul 73
este o discuţie despre fericire. Un om care vede că alţii
290
❖David, omul după inima lui Dumnezeu •>
sunt prosperi, că se îngraşă şi le merge bine, că au de toate, şi el e
totdeauna lipsit, persecutat. Până când, într-o zi, se duce în Casa lui
Dumnezeu şi zice: „Da' stai puţin. Ce-i fericirea? Fericirea e să te îngraşi?"
Câţi nu luptă astăzi să slăbească? Nu-i fericire să te îngraşi! Ce-i fericirea?
Şi în cele din urmă autorul spune: „Fericirea mea e să mă apropii de
Domnul. Fericirea mea este să fie Domnul totdeauna cu mine şi în final să
mă ducă în slavă." Atunci am vorbit despre fericire. Am căutat să dau o
definiţie a fericirii pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi am spus că cea
mai bună definiţie a fericirii este să ştii că Dumnezeu e mulţumit de tine,
să ştii că ori de câte ori ridici ochii, II vezi zâmbind aprobator şi îţi spune:
„Bine, slugă bună. Acolo te vreau. Aşa te vreau. Sunt mulţumit de tine."
Ştiu că tocmai pe vremea aceea a apărut o poezie nouă a fratelui
Costache loanid, care apoi a fost pusă pe melodie: „Când zorii cheamă/ din
somnul greuJ te-ncrede iarăşi/ în Dumnezeu./ înalţă ruga/ şi gândul sus./
Nu-ncepe ziua/ fără Isus." Iar ultima strofă spune: „Şi când la rugă/ vei sta
supus,/ deplin în tine/ va fi Isus./ Vei spune: «Doamne,/ eşti mulţumit?»/
El va răspunde:/ «Ai biruit!»"
Doamne, eşti mulţumit de mine? Şi să auzi: „Bine, bine, rob bun şi
credincios! Aşa te vreau. Acolo te vreau." Aceasta e fericirea. Pentru că
atunci ştii că ce e mai important în universul acesta e rezolvat. E relaţia ta
cu Creatorul tău. Este eternitatea ta. Totu-i asigurat. Pentru că ştii că va
veni o zi când, aşa cum spune Pavel: „Toţi ne vom înfăţişa înaintea
scaunului de judecată a lui Isus şi fiecare va trebui să-şi primească
răsplata pentru binele sau răul pe care-1 va fi făcut când trăia în trup" ( cf.
2 Corinteni 5:10). Şi lui Timotei îi spune: „Caută să te înfăţişezi înaintea
Lui ca un lucrător încercat" (cf. 2 Timotei 2:15).
Cum voi sta înaintea Lui atunci când Se va uita prin mine şi va vedea
tot ce sunt, va zice El: „Bine, slugă bună!"? Mă va aproba? Sau, cum spune
Ioan, „să nu dăm înapoi ruşinaţi la venirea Lui" (cf. 1 Ioan 2:28). Să mă
retrag, pentru că mi-e ruşine de ce vede în mine.
Un om după inima lui Dumnezeu, un om de care îi place lui
Dumnezeu. Oare cum este un asemenea om?
Ultimele două săptămâni au fost săptămânile de admitere. Eu m-am
ocupat de admiterea la Institutul nostru. Am decis să luăm la cele cinci
facultăţi, pe care le deschidem acum, o sută de studenţi.
Şi, înainte de a-i aduce la examenele scrise, i-am chemat pe fiecare la
interviu. Am stat de vorbă cu fiecare, să-i vedem, să vedem recomandarea
cu care vin, să ştim ce au lucrat în bisericile de unde vin, să-i simţim ce fel
de oameni sunt. Şi au fost dintre aceia pe care imediat i-am văzut: „Acesta
291
nu-i de şcoala unde să se pregătească pentru lucrarea lui Dumnezeu!" Şi i-
am respins direct, fără să-i mai lăsăm să vină la admitere, la examenul
scris. Ce mare răspundere să te uiţi la om şi să zici: „Oare e acesta pentru
lucrarea lui Dumnezeu?"! Ce chin în sufletul nostru! Ce agonie să simţi
cumva: „Este acesta pentru Dumnezeu sau nu-i? Oare inima acestui copil e
dată lui Dumnezeu sau nu-i dată lui Dumnezeu? Sau numai vrea să se afle
şi el în treabă? A auzit şi el de o şcoală creştină şi a zis: «Hai să mă duc şi
eu acolo!» Vrea omul acesta cu adevărat să-şi pună viaţa pe altarul lui
Dumnezeu, să se dăruiască lui Dumnezeu? Sau vrea numai o meserie
uşoară?" Aceasta este ceea ce trebuie să căutăm. Şi noi, ca şi Samuel, ne
uităm la înfăţişare, la faţa atrăgătoare, la ţinută, dar inima, caracterul acela
ascuns, omul acela ascuns al inimii oare cum e?
Am căutat să mă uit la David să scot câteva trăsături care am considerat
eu că sunt cele mai importante la David, şi după aceea să vă arăt de fapt ce
spione Dumnezeu că II interesează pe El înainte de toate.
Prima trăsătură a lui David, pe care eu aş vrea s-o văd în noi toţi, în
toată biserica aceasta, este că David era om de iniţiativă, om care se uita
împrejur să vadă ce trebuie făcut. Şi dacă vedea că trebuie făcut ceva,
zicea: „Dacă nu face nimeni, fac eu!" De unde ştiu eu asta? Ki, ştiţi, era
război. Era bătălie mare cu filistenii şi erau cele două cete: unii pe un deal,
ceilalţi pe celălalt deal, iar între ei era un fel de prăpastie, un pârâu. Şi de
partea filistenilor era acel uriaş, Goliat, care în fiecare zi venea şi îşi bătea
joc de evrei. Nimeni nu îndrăznea să se ducă să lupte cu el. Şi vine
ciobănaşul acesta de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, vine şi el să aducă
de mâncare fraţilor lui, celor şase oameni solizi. Şi se uită, aude discuţiile
şi întreabă:
— Cum, nu se găseşte nimeni în toată armata noastră? Nu e nimenea
care să rezolve problema aceasta?
— Ki, nu-i nimeni, fiindcă la toată lumea îi este frică.
— Atunci mă duc eu!
Să fi auzit râsul celor solizi şi voinici:
— Băieţandrul acesta!
— Mă duc eu!
— Du-te şi vezi-ţi de oile tale!
— Nu, mă duc eu! E o treabă de făcut şi o fac eu, fiindcă nu e nimeni
altul!
Ştiţi restul istoriei. A rezolvat problema cu praştia lui, cu pietricelele
lui; cum a ştiut el, dar a rezolvat-o.
Oameni de iniţiativă ne trebuie astăzi. Haideţi să vă explic ce
292
*•*David, omul după inima lui Dumnezeu *î*
înseamnă aceasta. Fraţi şi surori, patruzeci şi cinci de ani am trăit într-un
sistem unde alţii îţi spuneau tot ce trebuie să faci. Şi toată lumea aştepta
pe „cel mai înţelept dintre înţelepţi" să vină să le spună cum să semene
porumbul, cum să facă fabricile, cum să ridice casele... şi toţi aşteptam
poruncă. Şi aşa s-au învăţat oamenii să nu facă decât ce li se spune. Ce s-a
ucis în noi este spiritul de iniţiativă: să te uiţi tu ce trebuie făcut, să nu mai
aştepţi să ţi se spună la fiecare pas. Dacă vezi tu grămada aceea de gunoi
acolo, să zid: „Acesta n-ar trebui să fie aid!" Şi dacă nu se găseşte nimeni
să-l ducă, iei tu lopata şi găleata şi cari tu. Şi dacă vezi ceva murdar acolo,
te dud şi cureţi tu. Sau dacă vezi ceva de reparat în colţul acela şi trece
toată lumea pe acolo, treci tu şi repari. Şi te uiţi tu la tot ce trebuie şi fad.
Majoritatea oamenilor trec nepăsători: „Apoi, nu eu trebuie să fac asta!
Asta nu-i treaba mea!" Omul de iniţiativă nidodată nu zice asta. Omul de
iniţiativă totdeauna e cu ochii în patru şi zice: „Ce mai trebuie făcut?"
Am început atâtea lucrări acum la clădirea bisericii şi avem lucrări cu
copiii şi avem lucrări cu tineretul şi avem liceu şi avem Sodetate
Misionară şi avem Institut. Ne-a dat deja Dumnezeu o serie de oameni,
care sunt tare minunaţi. E sufident să-i spui: „Uite, slujba ta e asta!" Să nu
trebuiască să fiu tot timpul acolo şi să-i spun eu sau ceilalţi pastori:
„Acum fă asta sau acum ridică mâna şi acum las-o. Acum pui pidorul ăsta.
Acum pui celălalt." Nu! El sau ea vede şi zice:
— Frate, ar mai trebui făcut asta şi asta!
— Bine, fă-le!
— Da, frate, uite acolo trebuie asta! Eu cred că mai trebuie aşa! Uite ce-
am mai putea face. Uite cum ar putea să fie!
Şi te uiţi la ei şi-ţi creşte inima. Doamne, ce oameni minunaţi!
Uite câte iniţiative au! Pentru că intrând în locul acela, din locul acela vede
ce nu văd eu din locul meu. Şi de asta e acolo, ca să vadă şi să iniţieze, să
înceapă, să pornească. Ne trebuie oameni de iniţiativă.
David a fost omul acesta. Nu numai acolo cu filisteanul, dar şi după
aceea, el este mereu-mereu acela care organizează, care face, care începe şi
asta, şi cealaltă: „Facem Templu, facem asta, facem cealaltă." Un om care
toată viaţa numai s-a uitat împrejur să vadă ce mai trebuie făcut. Aceştia
sunt oamenii pe care-i caută Dumnezeu!
Dumnezeu însuşi este Creatorul, şi dacă ne-a făcut după chipul şi
asemănarea Sa, El aşteaptă să fim creatori la nivelul nostru. Creatorul este
Acela care nu suportă murdăria, nu suportă dezordinea, nu suportă
delăsarea, nu suportă haosul. El tot timpul zice: „Asta trebuie făcut. Aici
asta ar fi de îmbunătăţit. Asta ar trebui să fie mai frumos. Asta nu ne
293
mulţumeşte." Şi toată viaţa creezi, îmbunătăţeşti, înfrumuseţezi, schimbi
să fie mai bine, mai frumos. Acesta e David, omul după inima lui
Dumnezeu, omul cu ochii în patru: „Ce mai trebuie făcut?" Şi dacă nu face
nimeni, îşi suflecă mânecile şi face el.
Ne trebuie oameni, care cu cât au mai multă şcoală, cu atât sunt gata
mai mult să pună mâna şi pe mătură şi să cureţe toaletele. Din aceia ne
trebuie. Fiindcă am avut şi dintre aceia care au venit să se angajeze şi mi-
au spus: „Dar eu am o licenţă. Pe mine nu mă puneţi să bat la maşină!"
Doamne fereşte, să-l pui la mătură! Omul lui Dumnezeu zice: „Ce trebuie
făcut? Şi mă murdăresc pe mâini şi pe picioare şi pe cap, dar fac ce trebuie
făcut!" Acest fel de oameni caută Dumnezeu. Şi acest fel de oameni ne
trebuie în biserică şi ne trebuie la toate lucrările din biserică.
A doua trăsătură mare a lui David. Deşi era om de iniţiativă, om care se
uita ce trebuie făcut şi un om care pornea totdeauna să facă totul, era totuşi
om supus autorităţii. Saul era autoritatea lui. Dacă Saul l-a chemat de la oi
să-i cânte, s-a dus să-i cânte. Şi dacă Saul a început să-l persecute, el n-a zis
o vorbă. S-a făcut că n-aude. Se ferea numai când Saul arunca suliţa după
el. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva după aceea:
— Măi, de ce n-ai luat tu suliţa să i-o arunci înapoi, că tu eşti aşa de
bun la suliţe?
294
*•*David, omul după inima lui Dumnezeu *î*
El poate ţi-ar fi spus:
— Ce suliţă? Despre ce suliţă e vorba? Eu, suliţă? Da' ce, eu sunt
chemat să dau cu suliţa în împărat?
— Dar dacă el a dat în tine?
— Aceea e treaba lui. Poate că asta e meseria împăraţilor: să dea cu
suliţa, eu nu ştiu, dar nu-i datoria mea să dau cu suliţa după împărat.
Şi când Saul îl persecută şi îl fugăreşte din peşteră în peşteră, ştiţi ziua
aceea mare. După ani de zile, în care a fost fugar şi persecutat, în sărăcie şi
în murdărie, în sfârşit, într-o noapte, Saul e acolo în mâinile lui. Doarme.
Şi David se apropie de el şi ia numai nişte lucruri ca semn ca să poată
spune mai târziu: „Uite, ai fost în mâna mea."
— Da' de ce, de ce nu-1 omori? Omul acesta te hăituieşte ca pe un
câine.
— Eu? El e unsul Domnului! El e împăratul!
— Bine, David, dar şi tu eşti unsul Domnului. Tu ai fost uns să fii
următorul împărat. Termină cu el odată!
— Eu? El e pus de Dumnezeu împărat. Şi câtă vreme Dumnezeu îl lasă
acolo, nu-i treaba mea să dau de pământ cu împăraţii. Eu trebuie să mă
supun. El e împărat.
Mai târziu, când se ridică propriul lui copil împotriva lui şi răscoală tot
poporul împotriva lui şi când el, fugind să îşi scape viaţa, e blestemat de
Şimei, Abişai îi spune lui David:
— Majestate, lasă-mă să-l omor!
— Nu! Eu sunt un om foarte păcătos. Eu am făcut multe pe care nu
trebuia să le fac, şi Dumnezeu vrea să mă umilească. Şimei face lucrarea
pe care Dumnezeu vrea să o facă, să mă umilească. Şi Absalom, şi tot
poporul care s-a ridicat împotriva mea sunt uneltele lui Dumnezeu, pentru
că Dumnezeu vrea să mă umilească. Lăsaţi-i! Nu-s chemat eu să le dau la
toţi în cap. Eu am fost chemat să le slujesc. Eu am fost chemat să le dau de
mâncare. Eu am fost chemat să le fac o ţară mai frumoasă. Dacă acum se
ridică împotriva mea, nu-i nimic! Eu nu le dau în cap. Eu văd în aceasta
mâna lui Dumnezeu care mă smereşte.
Omul care a ştiut să se supună voii lui Dumnezeu şi să se umilească
când alţii îl loveau pe nedrept. „Bine, frate, dar cât?" Toată viaţa, dacă
trebuie, toată viaţa!
Fraţi şi surori, să fii om de iniţiativă şi, în acelaşi timp să fii supus
autorităţii e tare greu. De obicei, oamenii de iniţiativă vor să fie şefi,
pentru că ei văd toate şi ei zic: „Acum eu trebuie să le zic la toţi ce trebuie
să facă!" E rar acel om de iniţiativă care ştie să fie şi supus.
295
*t*Oameni mari din Vechiul Testament *>
Zilele trecute am stat de vorbă cu un tânăr care s-a angajat undeva la o
întreprindere creştină, şi şeful întreprinderii este cam aspru şi de la
început i-a spus: „Asta trebuie să faci, asta trebuie să faci, asta trebuie să
faci." Şi a venit tânărul la mine să-mi spună:
— Mă urăşte!
— Nu te urăşte. Tu eşti de vină! Tu nu te ştii supune autorităţii. Tu ai
vrea să fii tu şef. Şi să ştii că dacă nu te ştii supune autorităţii, nu vei fi
bun şef. Vai de şefii care nu se ştiu supune autorităţii! Aceia devin
dictatori. Un şef bun e acela care ştie să se supună. Tu te dud acolo şi rabzi
şi dai dovadă că oricât îţi cere, oricât te critică, tu zâmbeşti şi spui:
„Mulţumesc frumos, am să încerc să fac aşa."
— Nu, nu, că el nu are dreptate!
— Auzi, dacă nu fad aşa, ai căzut la examen.
Spre durerea mea, ştiţi ce s-a întâmplat? A venit tânărul la mine după
două zile şi mi-a spus: „Ştiţi, aţi fost idolul meu până acum. Acum aţi
devenit un simplu om. îmi dau demisia de acolo şi plec." El a crezut că eu
am căzut la examen, la examenul lui, că nu l-am înălţat, nu i-am dat lui
dreptate. Eu sunt tare feridt că nu i-am dat dreptate, pentru că era vai de
instituţia aceea, dacă el rămânea acolo! Om care tot timpul numai
murmură, critică, nimic nu-i bine din ce fac ceilalţi. Numai el ştie ce-i
bine. Asemenea oameni strică atmosfera oriunde merg, pentru că ei nu
ştiu să fie umili, nu ştiu să se supună.
Şi asta e atât de clar şi de frumos la David, omul care a ştiut să se
supună. „Vrea să mă lovească împăratul cu suliţa? Dacă asta e voia lui, să
mă lovească! Vrea să mă hăituiască ca pe un câine, să mă hăituiască! Nu e
treaba mea să-l lovesc. Nu e treaba mea să-l omor. Dumnezeu are ceva cu
mine; El trebuie să mă zdrobească pe mine." Şi din toate hăituielile acelea,
iese acel David zdrobit înăuntru, zdrobit în sufletul lui şi ne trebuie
oameni zdrobiţi, oameni al căror eu a fost călcat în pidoare şi care zic:
„Sunt aid numai să slujesc şi să mă jertfesc şi să mă dăruiesc altora, oricât
ar da ei în mine." Mai vrei să fii omul de care vrea să se slujească
Dumnezeu? Dacă nu eşti aşa, nu veni la admitere la Dumnezeu! Nu la
mine vii la admitere. Vorbim de admitere în şcoala Domnului Isus.
Există o a treia trăsătură importantă, unică aş zice, rară de tot, pe care o
găsim la David. Ce face el după ce a păcătuit? Vedeţi, e omul lui
Dumnezeu, e omul după inima lui Dumnezeu. E un om care o viaţă
întreagă L-a slujit pe Dumnezeu, L-a lăudat pe Dumnezeu, L-a cinstit pe
Dumnezeu, L-a onorat pe Dumnezeu, a fost pasionat pentru Dumnezeu.
Şi, într-o vară, s-a lenevit, nu s-a mai dus la război, cum îi era obiceiul. în
296
❖David, omul după inima lui Dumnezeu ❖
vara aceea, David a zis: „Eu rămân acasă." Şi a luat nevasta altuia!
Acum ce s-ar fi întâmplat, să zicem, la noi, aici. A păcătuit un
conducător! „Măi, dacă se află e compromisă toată lucrarea! Deci s-o
ascundem! Măi, acesta e omul lui Dumnezeu. Să nu s-audă că omul lui
Dumnezeu a păcătuit, că atund se prăbuşeşte toată lucrarea lui Dumnezeu!
Ded, hai s-ascundem!" Şi am face corp comun şi am scuza şi am găsi o sută
de motive şi am minţi de o sută de ori, numai să muşamalizăm scandalul.
Aşa-i? Aşa-i omeneşte.
O, întrebaţi pe cei de la biseridle mai mid, unde unul trebuie pus sub
disdplină. Toate neamurile lui vin la adunarea generală. Aşa-i? „Să stăm
cu el! Nu-1 lăsăm!" Nu-i aşa la David. David, nu numai că-şi recunoaşte
păcatul, dar David a scris Psalmul 51, pentru ca o lume întreagă să ştie: „Ai
milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta, după îndurarea Ta cea mare,
şterge fărădelegile mele, spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi
curăţă-mă de păcatul meu!" Auziţi? „fărădelegile mele, nelegiuirea mea,
păcatul meu." Omul acesta nu-şi cruţă cuvintele. „Ce am făcut eu? Am
făcut fărădelegi, am făcut nelegiuiri, am păcătuit, am păcătuit împotriva
lui Dumnezeu. Să ştie o lume întreagă." De trei mii de ani, rugăciunea
aceasta este rugădunea păcătosului pocăit. I-a căzut oare steaua lui David
prin faptul că şi-a recunoscut păcatul? A scăzut David în cinste înaintea
noastră? Este distrus prestigiul lui David? O, nu! Nu facem altceva decât
să zicem : „E om şi el ca şi noi." Dar, Doamne, ce fel de om, care, atunci
când a păcătuit, îşi deschide inima şi zice: „Uitaţi-vă cât e de urâtă!
Nelegiuire, fărădelege, păcat. Aşa m-a născut mama şi aşa sunt. Şi
singurul lucru care îmi trebuie este mila lui Dumnezeu, îndurarea lui
Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, spălare de la Dumnezeu. Şi vreau să ştie
toată lumea că acesta sunt eu, ca nu cumva să mă ridicaţi pe mine prea sus,
ca nu cumva să vă uitaţi la om şi să ziceţi: «lată un om desăvârşit!» Nu! Nu!
Sunt un om păcătos."
David nu-şi ascunde păcatul. David a ştiut din experienţă: „Câtă vreme
am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, căci zi şi
noapte mâna Ta apăsa asupra mea. Mi se usca vlaga cum se usucă
pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-
am ascuns fărădelegea. Am zis: «îmi voi mărturisi Domnului
fărădelegile.» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu." Mărirea unui om nu stă
în faptul că apare ca nevinovat, că pare că întotdeauna el are dreptate, că el
totdeauna e mai presus decât alţii. Un om al lui Dumnezeu mare e un om
care are mare pocăinţă, care ştie să vină şi să spună: „Fraţilor, am păcătuit!
Am nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi am nevoie de iertarea voastră!"
297
Omul după inima lui Dumnezeu e un om care are iniţiativă, şi strigăm
după oameni de iniţiativă. Spunea cineva despre un grup de Ia noi care
voia să facă o întreprindere. Spunea unul dintre fraţii pastori: „Nici unul
dintre ei nu are iniţiativă. îmi dau telefon şi dacă trebuie să mute un coş
de ici până dincolo. Şi nu ştiu cum să-i învăţ să preia iniţiativa."
In al doilea rând, oameni care combină iniţiativa cu supunerea la
autoritate, care ştiu să se smerească, care-i respectă pe cei puşi de
Dumnezeu deasupra lor, care ştiu sâ iniţieze şi ştiu să combine aceasta cu
supunerea.
Şi în al treilea rând, Dumnezeu are nevoie de oameni care atunci când
greşesc, nu se sfiesc să vină să spună: „Am greşit!"
Omul firesc întotdeauna are justificare pentru ceea ce a făcut. Oricât a
greşit, el tot îşi găseşte scuze şi zice: „Bine am făcut!" Cu aceştia disperi şi
zid: „Lasă-1 să meargă, şi eu îmi găsesc pe altcineva!", pentru că nu ştie să
zică: „Recunosc, n-am făcut bine! Am greşit, vă rog, iertaţi-mă! Spuneţi-mi
cum să fac pe viitor. Am nevoie de ajutor. Eu am nevoie de îndrumare,
fiindcă nu totdeauna fac bine."
Unul dintre lucrurile pe care le-am spus studenţilor noştri în dasă,
atund când le-am dus prima dată nişte lucrări corectate de mine, a fost: „Să
ştiţi că nu există să fie toate lucrările corect notate. Măcar la una n-am fost
destul de atent. Şi i-am dat ori prea mică notă, ori prea mare notă. Aşa că
dacă i-am dat la unul zece şi merită numai şase, să vină să-mi spună, ca să
dau şase!" Cu asta n-a venit nimeni, dar invers a venit, şi i-am mărit nota.
M-am uitat şi, într-adevăr, lucrarea merita mai mult. Am avut acum şi la
admitere o soră care
298
•:*David, omul după inima iui Dumnezeu *:*
a contestat un examen. Profesorul respectiv a recitit lucrarea şi a spus:
„Intr-adevăr, lucrarea merita mai mult." Şi i-a mărit nota. Noi greşim şi noi
trebuie să mărturisim: „Eu fac greşeli. Nu toate le fac bine. N-am destulă
informaţie poate. într-o zi poate sunt prea obosit, în alta sunt prea aspru şi
greşesc cu voi şi vă rog să mă iertaţi. Şi poate sunt pripit şi n-am timp să
vă ascult. Ier ta ţi-mă! Fac greşeli!" Cel mai urât lucru ar fi acesta să vă
spun că eu nu greşesc. Şi, Doamne, cât greşesc eu! Dar lui Dumnezeu
oamenii aceştia îi plac, care îşi văd greşelile, care îşi văd limitele şi care
zic: „Doamne, am nevoie mereu de iertarea Ta! Am nevoie mereu de harul
Tău!"
în sfârşit, dacă ne uităm din nou la Faptele Apostolilor 13:22: „Am găsit
pe David, fiul lui Iese, om după inima mea, care va împlini toate voile
Mele." Cum este un om după inima lui Dumnezeu? Un om care
împlineşte toată voia lui Dumnezeu. Cum vine asta? Iată cum vine. De la
început v-am spus că ceea ce contează este dacă îi place lui Dumnezeu de
mine sau nu. Aceasta înseamnă că în orice situaţie eu trebuie să-L întreb:
„Doamne, cum vrei Tu să fiu eu? Unde mă vrei Tu? Care sunt regulile
Tale pentru lucrarea asta? Eu nu vreau să vin cu deşteptădunea mea aici.
Care este voia Ta?" „Un om după inima Mea va face totdeauna voia Mea."
Mentalitatea unui om după inima lui Dumnezeu este că el nu zice: „Vreau
să fac cum îmi place mie!", ci zice: „Vreau să fac cum Ii pîace lui
Dumnezeu! Vreau să se facă voia lui Dumnezeu!" Omul care întotdeauna
şi în toate pleacă de la aceasta: „Ce vrea Dumnezeu? Care e voia lui
Dumnezeu aici? Care sunt regulile lui Dumnezeu pentru procedura
aceasta?" Aceasta este trăsătura de bază şi fundamentală a unui om după
inima lui Dumnezeu, că el totdeauna în gândul lui, în primul rând, zice:
„Voia lui Dumnezeu! Ce vrea El de la mine, cum vrea El să fac lucrurile."
Şi dacă le adunăm pe toate acestea laolaltă şi dacă le avem în noi,
Dumnezeu se uită la noi şi zice cum a zis despre Domnul Isus: „Iată Fiul
Meu, în care îşi găseşte sufletul Meu toată plăcerea!" Suntem copii ai lui
Dumnezeu! Fie ca atunci când se uită Dumnezeu la noi, El să poată zice:
„îmi găsesc în ei toată plăcerea Mea!" Amin.
299
Text biblic: 1 împăraţi 19:1-18
Loc.: Cluj
Ahab i-a spus Izabelei tot ce jacuse îlie şi cum ucisese cu sabia pe
toţi prorocii. Izabela a trimis un sol la Ilie, să-i spună: „Să mă
pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta,
nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei." Uie,
când a văzut lucrul acesta, s-a sculat şi a plecat, ca să-şi scape
viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care ţine de Iuda, şi şi-a lăsat slujitorul
acolo. Ei s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un
ienuper şi dorea să moară, zicând: „Destuii Acum, Doamne, ia -mi
sufletul, căci nu sunt mai bun decăt părinţii mei." S-a culcat şi a
adormit sub un ienuper. Şi iată, l-a atins un înger şi t-a zis: „Scaală-
te şi mănâncă." El s-a uitat, şi la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe
nişte pietre încălzite şi un ulcior cu apă. A mâncat şi a băut, apoi s-a
culcat din nou. îngerul Domnului a venit a doua oam, l-a atins şi a
zis: „Scoala-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este
prea lung pentru tine." El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu
puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile
şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi acolo,
Uie a intrat într-o peşteră, şi a rămas în ea peste noapte. Şt cuvântul
Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, llie?" El a răspuns: „Am
fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii
lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, şi au
ucis cu sabia pe prorocii 1ai; am rămas numai eu singur, şi caută să -
mi ia viaţa!" Domnul i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte înaintea
Domnului!" Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea
Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care
despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi
după vânt a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în
cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc:
Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi
subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a
stat la gura peşterii. El a răspuns: „Am fost plin de râvnă pentru
Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit
legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe
prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa."
Domnul i-a zis: „Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustie până la
*î*Oameni mari din Vechiul Testament *>
Damasc; şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat a l Siriei.
Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al lui Israel; şi să ungi
pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca proroc în locul tău. Şi se
va întâmpla că pe cel ce va scăpa de sabia lui Hazael îl va omorî
Iehu; şi pe cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, îl va omorî Elisei. Dar
voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au
plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat."
1 împăraţi 19:1-18
Al doilea profet despre care vreau să vă vorbesc este profetul Ilie. V-

am spus că epoca de aur a fost epoca celor trei mari regi: Saul, David şi
Solomon. La moartea lui Solomon, imperiul acela mare pe care l-a făcut
David şi apoi Solomon s-a rupt în două. Din cauza păcătoşeniei şi mai ales
a idolatriei pe are a introdus-o Solomon prin căsătoriile cu prinţese
păgâne, Dumnezeu Şi-a retras mâna Lui de pe casa aceasta a lui David, şi
rezultatul a fost că împărăţia lui David s-a rupt în două. Zece părţi din
partea de nord a ţării, zece seminţii s-au rupt de cele două din sud. în sud
au rămas numai Iuda şi Beniamin, formând ţara numită Iuda, cu capitala
la Ierusalim. Partea de nord, cu capitala la Samaria, a rămas cu numele de
Israel. Acestea s-au întâmplat la scurtă vreme după moartea lui Solomon,
la anul 930 î.Cr.
Primul împărat care a domnit în nord s-a numit Ieroboam. El fusese o
vreme în Egipt şi cum a ajuns pe tronul lui Israel, el a şi introdus oficial
închinarea la idoli, făcând un viţel de aur la Betel şi altul la Dan, două
localităţi ale ţării. De la Ieroboam încolo, rege după rege a încurajat tot
mai mult idolatria până la anul 870 î. Cr., când pe tronul din Samaria a
urcat împăratul Ahab, una dintre cele mai mari catastrofe ale lui Israel. Şi
catastrofa finală a fost aceea a
302
Ilie ❖
căsătoriei lui Ahab cu o prinţesă din Sidon, pe nume Izabela. Izabela, cu
aprobarea lui Ahab, sigur, a început o campanie sistematică de distrugere
a profeţilor şi a preoţilor lui Iehova şi de introducere sistematică a religiei
lui Baal şi a Astarteei, două zeităţi ale Sidonului. Campania a fost crudă,
persecuţia a fost foarte aspră, a fost pur şi simplu măcelărirea preoţilor lui
Dumnezeu. Unii au reuşit să se ascundă pe ici, colo. în orice caz, ţara a fost
idolatrizată,
Intr-o asemenea epocă, Dumnezeu avea nevoie de un om

special, de un om extraordinar, de un om excepţional. Ilie a fost unul
dintre cei mai vajnici oameni ai lui Dumnezeu din toate timpurile. Ilie a
fost unul dintre cei mai voinici, mai viteji, mai curajoşi oameni care au
trăit vreodată, unul dintre cei mai credincioşi oameni ai lui Dumnezeu din
toate timpurile. Ilie s-a ridicat de unul singur să oprească păgânitatea. Ilie
a avut curajul să înfrunte această păgânitate. Şi Ilie a avut aşa credinţă în
Dumnezeu, încât el s-a dus la împărat şi a spus: „Am să vă demonstrez că
nu Baal e Dumnezeu, că Iehova e Dumnezeu. Şi ca să vă demonstrez, iată
cerul se va închide şi nu va mai ploua decât când eu voi spune să plouă."
Numai că aici vreau să vă fie foarte clar următorul lucru, lacov ne
spune în lacov 5:17 că Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Prin
urmare, nu era altfel construit decât noi. El a fost, Intr-adevăr, un om
extraordinar, dar n-a avut altă structură decât a noastră, tot un trup cu
aceleaşi slăbiciuni, cu aceleaşi temeri, cu aceleaşi necazuri, cu aceleaşi
prăbuşiri ca şi noi. Spun aceasta, pentru că şi tu poţi să fii un om special al
lui Dumnezeu. în orice caz, în epoca aceea de totală idolatrizare a ţării,
omul pe care l-a ridicat Dumnezeu a fost acest Ilie. Ilie a fost atât de mare,
atât de puternic ca forţă spirituală, încât mai târziu, cu vreo nouă sute şi
ceva de ani mai târziu, când Domnul Isus Cristos stătea pe munte, şi
medita şi Se ruga, ştiind că trebuie să meargă la Ierusalim să moară,
Dumnezeu Tatăl I-a trimis doi oameni ai Vechiului Testament, care au
ştiut ce sunt frământările, care au ştiut ce sunt încercările, care au Ştiut şi
ce sunt dezamăgirile, ca să-L întărească, ca să-L ajute, şi aceşti doi oameni
au fost Moise şi Ilie. Când Dumnezeu a vrut doi oameni pentru Fiul Lui,
El i-a ales pe aceştia doi: pe Moise şi pe Ilie. Iată de c e este important să-l
cunoaştem pe Ilie, să-l înţelegem pe Ilie.
303
Citiţi istoria lui în cartea întâi a împăraţilor de la capitolul 16 înainte.
De acolo găsiţi istoria lui apoi în capitolele 17,18 şi 19, până la terminarea
cărţii şi chiar începutul celei de-a doua cărţi a împăraţilor.
Ilie a fost un om aspru. A crescut undeva în nord-estul ţării, într-o
regiune de pustiu, într-o regiune uscată, şi în pustiul acela, în ani de
meditaţie şi de rugăciune, Ilie a căutat să înţeleagă voia lui Dumnezeu.
Auzea ce se întâmplă în ţară. Toată lumea s-a întors către Baal şi Astarteea,
iar el simţea că e singurul care a mai rămas pentru Dumnezeu. „Doamne,
ce să fac? Pentru că eu vreau să întorc ţara aceasta la Tine! Eu vreau să
dovedesc acestei ţări că Tu eşti Dumnezeu! Doamne, trebuie să fac ceva
spectacular. Doamne, să nu mai dai ploaie decât atunci când zic eu. Să
închizi cerul, Doamne, şi să pot să le spun: «Nu va mai ploua decât după
cuvântul meu.»" Şi Dumnezeu i-a spus: „Du-te, Ilie!" Când Ilie s-a rugat,
ploaia a încetat. După şase luni, de când Ilie ştia că ceru-i închis, s-a dus în
faţa lui Ahab şi i-a spus: „Tu ai vrut să distrugi Israelul, îndepărtându-1
de Dumnezeu. Dumnezeu însă vrea să arate că El e adevăratul Dumnezeu.
Şi nu va mai ploua decât după cuvântul meu." Şi n-a mai plouat trei ani de
zile. Aşa citim că n-a plouat trei ani. în Noul Testament, în două locuri,
găsiţi că n-a plouat trei ani şi şase luni. Diferenţa constă în aceasta că el,
întâi, s-a rugat acolo în pustie, şi şase luni n-a plouat; abia după aceea s-a
dus la împărat, şi de la data la care i-a spus împăratului, încă trei ani n-a
plouat.
După aceea Ilie a plecat iarăşi undeva în pustie, lângă un mic pârâiaş,
lângă pârâul Cherit. Acolo a stat ascuns. Toată poliţia statului şi Interpolul
din vremea aceea îl căuta pe „ticălosul" acesta, cum ziceau ei, ca să îl
forţeze cumva să se roage să plouă. Era căutat ca să ceară ploaie. La trei ani
de zile după aceea, când îl întâlneşte Obadia îi spune: „Nu este ţară în care
să nu fi fost căutat." A fost căutat aşa cum cauţi acul în carul cu fân. întâi a
stat ascuns acolo în pustie, şi acolo Dumnezeu a avut grijă să trimită nişte
corbi să-l hrănească. Dumnezeu are tot soiul de unelte când vrea El să facă
ceva extraordinar. Şi când a secat pârâul, Dumnezeu i-a spus: „Ilie, te
caută pretutindeni. Ştii unde nu te caută ei, pentru că nu-şi pot închipui că
Eu te trimit acolo? în ţara lui Izabela, în Sidon, acolo să te duci." V§ daţi
seama? Din punct de vedere omenesc, era o
304
❖Ilie
nebunie. Să te duci tocmai în ţara împărătesei care vrea să-ţi distrugă
neamul. Şi acolo s-a dus! Şi acolo Dumnezeu a pregătit o văduvă cu uleiul
acela care nu s-a mai terminat şi cu oala aceea de făină, care să-i facă de
mâncare şi care să-l îngrijească până când, după trei ani de zile, ţara era în
pragul stingerii, în pragul dezastrului total. Atunci Dumnezeu îi spune:
„Ilie, acum du-te!" (1 împăraţi 17:8-18:1).
Şi Ilie se duce. îl întâlneşte pe domnul ministru Obadia, care umbla să
caute dacă nu mai sunt ceva izvoare prin ţară. Ilie îi spune lui Obadia:
„Du-te şi spune-i lui Ahab că am venit!" „Vrei să mă nenoroceşti? Te caută
de trei ani. Eu să mă duc să-i spun că te-am văzut şi te-am lăsat?" Şi Ilie îl
asigură, îi promite: „Du-te liniştit, eu nu fug! Astăzi îl voi întâlni pe
Ahab." Şi când se întâlnesc, Ahab rămâne în faţa lui Ilie paralizat,
neputincios. Ştia că viaţa ţării depinde de acest om. Ilie poate acum să-i
spună: „Convoacă adunarea poporului pe Muntele Cârmei. Astăzi, mâine
şi poimâine să vină toţi acolo, pentru că acolo Dumnezeu trebuie să vă
facă o demonstraţia publică."
Şi a venit poporul şi au venit preoţii lui Baal şi preoţii Astarteei, patru
sute cinci zeci la număr. Şi acolo a rostit Ilie acel discurs care rămâne
totdeauna pentru noi o lecţie fundamentală. „lână când vreţi să şchiopătaţi
de amândouă picioarele? Adică voi nu sunteţi hotărâţi. Voi aţi vrea să fiţi
şi cu Dumnezeu, dar şi cu Baal, şi nu sunteţi nici cu unul, nici cu altul",
pentru că Domnul Isus spune că nu poţi să slujeşti la amândoi, că-1 înşeli
şi pe unul, şi pe celălalt şi nu stai bine nid pe un pidor, nid pe altul. Eşti
şchiop de amândouă. „Hotărâţi-vă astăzi! Dacă Baal e Dumnezeu, mergeţi
cu Baal! Dacă Iehova e Dumnezeu, atunci să rămânem cu Iehova şi să se
facă azi demonstraţia cine-i Dumnezeu! Iată, facem două altare. Puneţi o
vită pe un altar, şi domnii preoţi ai lui Baal şi ai Astarteei să roage pe
dumnezeul lor să pogoare foc din cer." Ştiţi ce s-a întâmplat. Ei n-au putut
s-o facă! Şi ştiţi cum a zidit apoi Ilie un altar, după Legea ebraică, din
douăsprezece pietre, reprezentând cele douăsprezece seminţii, cum a cerut
să se toarne apă, ca să se arate că nu-i nici o şmecherie acolo, apoi s-a rugat:
„Doamne, coboară Tu focul! Un trăsnet din senin." Şi focul a venit.
Două momente istorice hotărâtoare în istoria lui Israel: unul când
Dumnezeu a tăiat Marea Roşie în două, încât poporul a putut trece ca pe
uscat, şi a doua oară când a stat cerul trei ani şi jumătate închis prin
cuvântul lui Ilie şi când tot poporul a văzut trăsnetul acela din senin
căzând pe jertfă. Acestea au fost cele două momente, cele mai grandioase
în istoria lui Israel. Ele au întors Israelul către Dumnezeu, şi prima, şi a
doua oară. Există momente istorice când Dumnezeu acţionează
305
spectacular, ca să facă o cotitură istorică.
Şi acum Ilie a biruit. La semnalul lui, poporul îi ucide pe toţi preoţii
lui Baal şi ai Astarteii. Poporul declară solemn; „Iehova e Dumnezeu!" şi
pleacă acasă. Apoi, în sfârşit, Uie se roagă, şi vine ploaia. A doua zi vine
cineva Ia Ilie şi-i spune: „Ilie, Izabela s-a jurat şi s-a blestemat că-ţi va face
ţie ce ai făcut tu preoţilor ei." Aici vine ceva foarte ciudat.
Eu, la Oradea, fac un curs general de istorie a Vechiului Testament şi-l
fac cu diafilme. Şi tocmai luni seara am făcut istoria lui Ilie. Şi am vie în
imagine şi regret că nu vă pot proiecta şi aici, să vedeţi scena aceea. In
toate imaginile, Uie apare cu figura aceea aspră, uscată din pustie, dar
figură impunătoare şi cu un trup drept, şj dintr-o dată următoarea scenă îl
arată pe Ilie fugind încovoiat, frânt. Extraordinară scena aceasta a frângerii
lui Ilie: unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, frânt! Şi e
important să înţelegem aceasta, pentru că e aproape o regulă generală: în
viaţa oamenilor mari ai lui Dumnezeu a fost câte o perioadă din aceasta de
frângere, ceea ce unii sfinţi ai lui Dumnezeu au numit „noaptea
sufletului". Acolo a venit noaptea sufletului pentru ei. Psihologic poate fi
explicat aşa: au fost victorii, victorii şi victorii în lupte, lupte, lupte. Dar
victoriile te obosesc, şi a doua zi după mari biruinţe spirituale te trezeşti
că eşti gol. Noi, predicatorii, cunoaştem această experienţă, într-o oarecare
măsură, în fiecare luni. Luni este ziua în care să nu te duci la păstor să-ţi
dea hrană. Cu cât a fost mai glorioasă duminica, cu cât a fost mai mare
biruinţa spirituală, să ştii cu atât e el mai gol luni. E ceea ce a spus
Domnul Isus când L-a atins cineva: „Am simţit că a ieşit o putere din
Mine," Puterea aceasta se epuizează şi te epuizează. Biruinţa te lasă gol. E
un fenomen ciudat, pe care trebuie să-l cunoşti.
A mai fost ceva. Uie se aştepta ca biruinţa să fie altfel. Poate el se
aştepta ca acum să fie dintr-o dată gata cu Izabela şi dintr-o dată poporul
tot să-L aclame pe Dumnezeu altfel. Ceva a fost acolo din care Ilie şi-a dat
seama că biruinţa, de fapt, nu-i cum a vrut el. Poporul tot acelaşi a rămas.
E convins acum că Dumnezeu e Dumnezeu, dar s-a dus acasă acelaşi
popor. Şi Ilie fuge la Beer-Şeba în marginea pustiului, în sudul lui Iuda şi
acolo, sub un ienupăr, face bilanţul. „Am luptat atâţia ani pentru
Dumnezeu, fărinţii mei n-au luptat nici o zi. Oare am realizat eu mai mult
decât părinţii mei? Cu ce-s mai bun eu decât părinţii mei, care şi-au văzut
de treaba lor, au stat în pătrăţica lor, cum zicem noi astăzi, nu s-au luptat,
nu s-au băgat, dar eu n-am realizat mai mult decât ei. Unde se văd
roadele? De ce m-am străduit eu atâta?" Şi, dintr-o data, prăbuşit, „nu e
nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Am fost plin de râvnă. Şi rezultatul:
306
*>liie❖
numai eu am mai rămas în Israel!" O trăsătură caracteristică a stării
acesteia de prăbuşire este că, dintr-o dată, nu mai vezi nimic bun în
lucrarea lui Dumnezeu, nu mai vezi decât răul. Ori de câte ori staţi de
vorbă cu un prăbuşit spiritual, acesta vă va spune: „M-am convins că toţi
sunt ticăloşi. Ce, ăia-s pocăiţi? Las' că-i ştiu eu pe toţi!" Aşa spunea unul
dintre aceştia căzuţi, chiar acum luni. I-am spus: „Dragă, suntem o mie
două sute de membri în biserica noastră. Chiar crezi că aşa suntem toţi?"
„Ei, poate-or fi câţiva mai cumsecade, dar restul toţi sunt păcătoşi,
ticăloşi." Aceasta-i starea în care vezi în negru totul, când nu mai vezi
nimic bun. Şi Ilie, unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu,
ajunge în starea aceasta!
Ce face Dumnezeu în situaţia aceasta? E foarte important să înţelegem
că Ilie era bolnav sufleteşte. El avea o problemă psihică, §i Dumnezeu e
medicul lui. E important să-L vedem pe Dumnezeu medicul tratându-Şi
pacientul. Primul lucru pe care-1 face Dumnezeu — El face lucruri banale
câteodată - îl lasă pe Ilie să doarmă. îi spune: „Ilie, dormi!" Şi după aceea îi
pregăteşte turtă să mănânce. îl hrăneşte fizic.
Primul lucru de care ai nevoie în asemenea situaţie e o bună odihnă a
trupului şi o oarecare întărire prin hrană pentru trup. Ţi-au slăbit nervii.
Ai ajuns la o înfrângere, iar refacerea începe cu odihnă fizică şi cu hrană.
Observaţi un lucru foarte important! Observaţi ce nu face Dumnezeu.
Dumnezeu nu-i face reproşuri, nu-1 mustră pe Ilie. Nu vine să zică : „Făi,
măi, Ilie, aşa om am eu? Măi, ilie, tu să ajungi în starea aceasta? Nu mă
aşteptam de la un om ca tine la aceasta!"
Dumnezeu nu-i face morală, nu-1 mustră pe Ilie. Vai, ce-am fi făcut noi cu
Ilie atunci! în loc de toate acestea, Dumnezeu îl lasă pe Ilie să doarmă şi
trimite un înger care să-i aducă de mâncare. „Scoală-te, Ilie, mănâncă, mai
dormi, mai scoală-te, mai mănâncă, mai dormi. Şi după aceea, du-te la
drum! Acum, Ilie, du-te până la Horeb!" Horeb sau Sinai e acelaşi lucru.
„Du-te până la Muntele Sinai, acolo unde am dat Legea. Tu trebuie să te
dud la origini. Du-te la peştera unde a stat odată şi Moise în crăpătura
stâncii, când şi el era disperat şi când a cerut să vadă slava Mea. Du-te
acolo, pentru că acolo vreau să-ţi spun ceva nou. Vreau să te învăţ nişte
lucruri." Şi Dumnezeu îl învaţă lecţia.
întâi de toate, Dumnezeu îi pune o întrebare: „Ce fad tu aici, Ilie?" Şi
atund atât îi trebuie lui Ilie! începe să-şi toarne necazurile: „Am fost plin
de râvnă, am făcut aşa, m-am trudit aşa, dar n-am realizat nimic." Şi
Dumnezeu îl lasă să spună, să-şi verse tot necazul. E bine să-ţi găseşti pe
307
cineva la care să-ţi verşi tot necazul, dar tot necazul. „Câtă vreme am tăcut,
mi se uscau oasele", spune David. Atunci am mărturisit. Este important
acest act de vindecare, pentru că act de vindecare este această descărcare,
această maturizare.
După aceea Dumnezeu vrea să-i redirecţioneze gândirea. Ştiţi, Ilie era
omul spectaculosului, omul care credea că prin lucruri spectaculare din
natură va întoarce poporul la Dumnezeu. Şi Dumnezeu a lăsat să vină un
vânt grozav, un vânt care făcea să se zguduie munţii. Dumnezeu nu era în
vânt. A venit şi un foc teribil, poate o izbucnire vulcanică sau ce-o fi fost
aceea! La fiecare dintre acestea, Ilie şi-a zis: „Aid e Dumnezeu!", pentru că
el pe Dumnezeu în acestea îl căuta, în acestea îl vedea. Şi foarte adânc,
subliniază acolo Cuvântul: „Dumnezeu nu era în vântul acela, Dumnezeu
nu era în cutremurul acela, Dumnezeu nu era în focul acela." Şi, dintr-o
dată, s-a lăsat o linişte calmă, dulce. „Un susur blând şi subţire." Şi acolo
era Dumnezeu, în linişte. în pace totală, în linişte totală, acolo era
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a spus: „Ilie, nu mai căuta
spectacularul! Nu mai căuta miraculosul! Nu aceasta-i calea! Ţi-am dat-o
odată ca să te conving şi să convingi o naţie, dar nu-i aceasta calea mea şi
nu pe calea aceasta întord Israelul înapoi la Mine. Alta-i calea. Acum ţi-o
spun eu, Ilie. Du-te înapoi în ţară! Te duci în satul cutare şi găseşti un
băiat tânăr acolo, ară cu plugul
308
❖Itie ❖
pământul tatălui său. Ia-1 pe băiatul aceia de la plug şi fă-ţi-I ucenic!
Ani de zile să nu mai fad nimic altceva, numai să-l înveţi pe tânărul acela
carte, să-l înveţi ce înseamnă lucrarea lui Dumnezeu, şi după aceea să mai
adud şi pe alţii şi să-l înveţi pe el să fie profesorul altora. II creşti pe el, şi
el va creşte o generaţie întreagă de profeţi." Elisei a şi devenit profesor la
două şcoli mari de profeţi, aşa cum făcuse Samuel mai înainte. Şi, prin
acesta, a fost recâştigat Israelul. Prin creşterea unui Elisei. Nu prin
spectaculos.
Dar noi l-am lăsat pe Ilie bolnav şi am văzut ce i-a dat Dumnezeu ca
leac. întâi să se odihnească fizic, apoi l-a lăsat să-şi verse aleanul, apoi i-a
schimbat felul de a gândi şi asta îţi trebuie şi ţie: să vezi dintr-o dată
lucrurile în lumina lui Dumnezeu, să-ţi vezi situaţia ta într-o nouă lumină,
nu cum ai văzut-o până acum, orbit de situaţiile tale, d aşa cum le vede
Dumnezeu.
Şi apoi, al patrulea leac pe care i l-a dat Dumnezeu lui Ilie a fost tocmai
acesta: i-a dat de lucru. Du-te şi ia-ţi un tânăr şi ajută-1!
Cineva a zis că broaştele orăcăie numai când stau în baltă. Dacă le
arund în râu, nu mai orăcăie. Acolo au de lucru, să nu le ducă apa. Tu
orăcăi numai câtă vreme stai în baltă, în balta inactivităţii. Eşti bolnav de
inactivitate pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu, de foarte multe ori, ca să te
vindece, îţi arată că sunt alţii mai bolnavi ca tine, mai necăjiţi ca tine, mai
căzuţi ca tine, alţii care pot fi ajutaţi de tine. Şi dacă asculţi şi începi să te
ocupi de durerile altora, constaţi că se vindecă şi propriile tale dureri.
Dacă îi creşti pe alţii, te însănătoşeşti pe tine. Aceasta este terapeutica lui
Dumnezeu, aceasta este medicina lui Dumnezeu.
Eu aid vreau să insist, pe ideea aceasta pe care i-o dă Dumnezeu lui Ilie
în problema metodei. Prin trăsnete, prin secetă, prin foc nu fad mare
lucru. Ceea ce fad, fad crescând un om. Acum gândiţi-vă la Domnul Isus,
când după botez a înţeles că El e Mesia şi că El trebuie să fie Mântuitorul
lumii. „Iată Mielul lui Dumnezeu!", a spus Ioan. Şi El S-a dus în pustie, şi
întrebarea pe care a pus-o a fost: „Cum? Iată Eu am înţeles că sunt chemat
să fiu Mântuitorul lumii. Cum voi face aceasta?" Şi a venit Diavolul să-I
spună cum, pentru că Diavolul totdeauna vine să-ţi ofere metodele lui.
Prima metodă a fost aceasta: „Fă o revoluţie economică. Fă din pietre
pâini şi ai rezolvat problema omenirii, că omenirea e flămândă! E greu în
lume! Ia din pietre pâini şi ai rezolvat problema umană!" „Nu se rezolvă",
îi spune Isus. „Că degeaba îi dai numai hrană omului. El încă tot nu
trăieşte cu adevărat. Nu-i suficient!" „Nu-i nimic! îţi dau altă metodă
atunci. Du-te pe platforma de sus a Templului într-o zi de sărbătoare când
309
lumea e acolo jos şi sari frumos de pe zid! Vor veni îngerii să Te poarte pe
aripile lor şi vei coborî frumos ca şi cu un elicopter. Toată lumea va vedea
şi toată lumea va zice: «El e!» Şi din clipa aceea vei face ce vei vrea cu
oamenii. Vor fi ai Tai. Acceptă calea miraculosului, calea spectacolului
copleşitor." „Nu-i asta calea! L-aş ispiti pe Dumnezeu, pentru că toţi
oamenii tot asta aşteaptă: «Să vedem ceva spectacular şi vom crede!» Eu
nu-L ispitesc pe Dumnezeu aşa! Nu-i asta calea!" „Nu-i nimic! îţi dau a
treia cale. Mai am una! Vino, îţi ofer toate împărăţiile pământului? Sunt
ale mele." Şi Domnul Isus nu-i spune că nu-i adevărat. Ştia că-s ale lui.
„Uite, facem o alianţă. Mi Te închini mie, lucrăm amândoi, şi eu Te fac
Şeful unui guvern mondial. Ai toate popoarele lumii dintr-o dată în faţa
Ta. Le faci cum vrei Tu, le organizezi cum vrei Tu. Faci o societate pe
pământ aşa cum îţi place Ţie. Să fii Tu împăratul lumii." „Nici aceasta nu-i
calea."
Bine, dar care-i calea? Care-i a patra variantă? Trei le-ai respins. Care-i
a patra? A patra e cea care a ales-o Domnul Isus. S-a dus în Galileea şi a
luat nişte băieţi, ca Ilie pe Elisei. L-a luat pe Matei, i-a luat pe Petru, pe
Andrei, pe Ioan, pe Iacov, băieţi de la plasele de pescuit, alţi băieţi
funcţionari de la vamă, băieţi tineri. „Veniţi, băieţi, să fiţi ucenicii Mei! Vă
învăţ cale nouă. Ani de zile vă voi şcola. Vă formez o nouă gândire, şi
după ce v-am format pe voi, după ce v-am instruit bine, Mă duc să Mă
răstignească pentru păcatele omenirii. Am rezolvat problema
fundamentală a păcatului prin răstignire."
Am citit undeva o ilustraţie: că Domnul Isus, când a plecat dincolo în
veşnicie, după înălţare, au stat de vorbă arhanghelii cu El şi un arhanghel
L-a întrebat: „Doamne, ai luat măsuri ca ceea ce ai făcut Tu şi ceea ce ai
propovăduit Tu să meargă în toată lumea?" „Am luat." „Ce măsuri?" „Făi,
am unsprezece băieţi tineri pe care i-am învăţat trei ani de zile şi i-am
trimis pe unul într-o parte, pe altul în alta." „Cum? Numai atâta?
Unsprezece băieţi să cucerească o lume?" „Da, atât." „Se poate? Nu-i prea
puţin? N-ai făcut ceva mai mare sau ceva instrumente prin care să se
vestească în toată lumea dintr-o dată?" „Nu! Am pus în ei învăţătura Mea
şi le-am spus să o dea şi la alţii. Ce-am pus Eu în ei, ei să pună în alţii, şi
aceia în alţii, şi aceia în alţii, după metoda pe care i-o spune Pavel lui
Timotei: «Ceea ce ţi-am încredinţat eu ţie, tu încredinţează la oameni de
nădejde în stare să încredinţeze la alţii.»" Iată calea lui Dumnezeu.
Acum vă spun eu ceva aici. Când am venit student în anul întâi aici,
cam demult de atunci, douăzeci şi şapte de ani, era bisericuţa în capătul
străzii, într-o căsuţă mică. Pe mine atunci a pus ochii un student ceva mai
310
❖Ilie *
în vârstă decât mine şi îmi făcea schiţe de predică, şi eu predicam, dar cu
schiţele lui. Şi el mă împingea pe mine înainte şi mă forma pe mine. Şi
după ce am lucrat aici cu tineretul din Iris până în 1955, când am terminat
facultatea şi am plecat, dascălul meu mi-a zis aşa: „Te-am vegheat, te-am
urmărit cum ai lucrat la Iris. Tot tu ai predicat, tot tu ai lucrat, dar numai tu
ai crescut. Tu nu te-ai gândit să-l ajuţi pe altul să se formeze pe lângă tine.
Tu pled acum. Pe cine laşi în locul tău? Tu nu ţi-ai ridicat, nu ţi-ai format
un om." Eu cred că aid a început ceea ce înfloreşte astăzi în mine: pasiunea
mea de a vă ajuta pe voi cei tineri să vă formaţi ca oameni de nădejde
pentru lucrarea lui Dumnezeu!
Am vrut să fac mărturia aceasta aid, pentru că nicăieri ea n-ar fi aşa de
bine înţeleasă ca aid. Fiecare dintre voi poate găsi un Elisei, numai să-l
caute. Şi-ţi garantez, frate care eşti mereu în depresiune, îţi garantez că din
moment ce-1 ai pe Elisei te vei vindeca şi vei avea atâta bucurie în a-1
creşte pe Elisei, vei avea atâta preocupare să-l întăreşti, să-i dai hrană lui,
că vei uita de boala ta, te vei însănătoşi învăţându-1 pe el.
Tratamentul acesta este foarte important pentru tine. Ţi-am spus că una
dintre cauzele bolii tale este egocentrismul, auto- compătimirea, faptul că
tu te vezi numai pe tine şi numai problemele tale. Ştii când te vei vindeca
tu? Numai atunci când te vei uita şi vei vedea că este cineva mai slab decât
tine, pe care tu să-l ajuţi, uitând de problemele tale şi dăruindu-te
durerilor altora, când vei ieşi din tine şi-ţi vei lua un ucenic, îţi vei lua un
Elisei.
Frate şi soră, este de importanţă vitală ca fiecare dintre voi, care sunteţi
de ani de zile în credinţă, să aveţi câte un Elisei. Alături de voi vin acum în
Casa Domnului oameni care n-au cunoscut niciodată Evanghelia şi-L
primesc pe Domnul Isus în viaţa lor.
311
Pastorul nu-i poate învăţa pe toţi. Predicile nu-s suficiente. Noi nu-i
putem atinge pe toţi, nu ne putem ocupa de toţi. Tu ia-ţi unul, şi el va
creşte şi va deveni un om de nădejde în lucrarea Domnului!
In sfârşit, ce fad tu aid? Dumnezeu, prin mine, îţi pune întrebarea
aceasta: „Ce fad tu aid?" Eşti la pământ, zdrobit, decepţionat, descurajat,
neliniştit, trist? Ce fad tu aid? Dumnezeu ţi-a descris cauzele bolii tale, ţi-a
arătat, mai presus de orice, cât este El de minunat, cât de dulce Se poartă El
cu tine. Oricine ai fi tu, Dumnezeu vine şi-ţi spune: „Vrei să urri pe culmi?
Dumnezeu nu-ţi dă acum soluţie la toate problemele tale, aşa cum nu i-
a dat nid lui Ilie o soluţie. Nu a venit cu reţete să-i spună: „Uite, aşa să fad,
aşa să fad şi să rezolvăm problemele tale aşa." Practic, singurul lucru pe
care L-a făcut Domnul a fost să-l lase să se odihnească o vreme. Ai nevoie
de odihnă fizică. L-a lăsat apoi să se hrănească puţin acolo şi apoi, în
susurul acela blând şi subţire, i-a spus: „Ilie, te iubesc. Ilie, n-am terminat
cu tine. Ilie, mai am de lucru cu tine. Du-te înapoi pe calea pe care ai venit
şi ia-o încet şi fă asta, şi fa asta. Şi asta-i tot."
înţelegi ce face Dumnezeu în dimineaţa aceasta cu dne? In primul
rând, întoarce-te sub cruce, acolo unde ai avut prima întâlnire cu
Dumnezeu, aşa cum l-a întors Dumnezeu pe Ilie la Horeb, sâ mai vezi o
dată dragostea Lui, să mai vezi o dată cât de mult te iubeşte El pe tine.
Apoi Dumnezeu îţi spune: „Eu sunt cu tine. Dacă te doare, Mă doare pe
Mine. Dacă eşti frânt, sunt şi Eu frânt cu tine. Dacă tred prin greutăţi mari.
Eu sunt cu tine şi te port pe braţe. Dar mergem înainte un singur pas o
dată. Nu spectacular, d încet. Dar să ai această asigurare că Eu sunt cu tine,
că prin aceste încercări, prin aceste prăbuşiri, prin aceste înfrângeri. Eu
îmi fac planul Meu în viaţa ta. Eu îmi fac planul Meu în familia ta. Eu nu-
Mi abandonez nid lucrarea Mea în tine, nici lucrarea Mea în cei iubiţi ai
tăi, nid lucrarea Mea în biserica ta, nid lucrarea Mea în România. Nu!
Numai că nu se vor întâmpla cum te-ai aştepta tu. Eu am căile Mele.
Gândurile Mele nu sunt gândurile tale. Ci cât sunt de departe cerurile de
pământ, aşa sunt de departe căite Mele de caile tale şi gândurile Mele de
gândurile tale. Eu am alte căi, căi de suferinţă, căi de jertfă, căi de răbdar e
şi de îndelungă răbdare."
înţelegi ce primeşti prin exemplul lui Ilie? Primeşti doar asigurarea lui
Dumnezeu că eşti al Lui, că e cu tine, că te iubeşte şi
•>Ilie❖
câ pe calea aceasta grea, pe care mergi, El vine cu tine şi vrea să se

folosească de tine pentru a-i ajuta şi pe alţi.
Ce ne trebuie mai mult? Pentru că aid avem ce e mai important. Aid
avem ce e mai mult.
„Eşti obosit şi-n suflet apăsat? Spune-I lui Isus, El e prietenul cel bun!
Spune-I lui Isus singur!"
Dumnezeu să-ţi ajute să înveţi şi tu lecţia pe care a învăţat-o Ilie! Amin.
313
Amos şi Iona
Text biblic: Amos 4: 1-13

Loc./data: Cluj, 1978
Ascultaţi cuvânt ui acesta, juncane din Basan, de pe Muntele

Samariei voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi şi pe cei lipsiţi şi
ziceţi bărbaţilor voştri: «Daţi-ne să bem!» Domnul Dumnezeu a
jurat pe sfinţenia Lui şi a zis: «Iată vin zile pentru voi când vă vor
prinde cu cârligele şi rămăşiţa voastră cu undiţe de pescari; veţi ieşi
prin spărturi, fiecare drept înainte, şi veţi fi lepădate în Hormon, zice
Domnul. Duceţi-vă numai la Betel şi păcătuiţi! Duceţi-vă la Ghilgal
şi păcătuiţi şi mai mult! Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţa şi
zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire
făcute cu aluat! Trâmbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mâncare de
bunăvoie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul
Dumnezeu. Şi Eu, din partea Mea, v-am trimis foametea în toate
cetăţile voastre şi lipsa de pâine în toate locuinţele voastre. Cu toate
acestea tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. N-am vrut să vă
dau nici ploaie, când mai erau încă trei luni până la secerat; am dat
ploaie peste o cetate, dar n-am dat ploaie peste altă cetate; într-un
ogor a plouat, şi altul, în care n-a plouat, s-a uscat. Două, trei cetăţi
s-au dus la alta casă bea apă, şi tot nu şi-au potolit setea. Cu toate
acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. V-am lovit cu
rugină în grâu şi cu tăciune; grădinile voastre cele multe, viile,
smochinii şi măslinii voştri i-au mâncat deseori lăcustele. Cu toate
acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. Am trimis în voi
ciuma ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia şi am lăsat să vi se ia
caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberei voastre. Şi cu
toate acestea, tot nu v-aţi
315
întors la Mine», zice Domnul. V-am nimicit ca pe Sodoma şi
Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu, şi aţi fost ca un tăciune scos
din foc.
Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. De aceea
îţi voi face astfel, Israele, şi fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te
să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele! Căci iată că El a întocmit
munţii, a făcut vântul şi spune omului până şi gândurile lui. El
preface zorile în întuneric şi umblă pe înălţimile pământului.
Domnul, Dumnezeul oştirilor este Numele Lui.
Amos 4:1-13
In luna ianuarie, când am reluat cursul nostru, am spus că vom căuta să
studiem o serie de personalităţi din Vechiul Testament, în special profeţii,
ca să ne extragem de la ei atât învăţătură, cât şi model de viaţă. Aş vrea să
avem mai întâi în seara aceasta o schiţă istorică a poporului evreu.
După ce poporul evreu a ajuns la cea mai mare înflorire a istoriei sale
sub primii trei regi, Saul, David şi Solomon, la anul 930 î.Cr., la moartea
lui Solomon, împărăţia lui Israel s-a rupt în două. Partea de nord a ţării s-a
rupt de partea din sud şi s-au format două regate, regatul din nord,
păstrând numele de Israel şi având capitala la Samaria, iar partea de sud,
sub numele de Iuda, regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim. Deci reţineţi
această rupere a regatului în două la anul 930 î.Cr. Urmează o istorie
paralelă a celor două regate, regatul lui Israel şi regatul lui Iuda, până la
anul 722 î.Cr., când partea de nord, Israelul, a fost cucerită de Asiria. Toată
populaţia din Israel a fost dusă în robie în Asiria şi practic a fost risipită în
toată lumea. Niciodată această populaţie nu s-a mai întors în ţara ei.
Regatul lui Iuda a continuat să reziste până la anul 597 î.Cr., când o altă
putere mare s-a ridicat, Babilonul, şi, sub conducerea lui Nebucadneţar, a
fost cucerit şi Iuda şi dus în robia babiloniană. Robia aceasta a ţinut, după
prorocia lui Ieremia, şaptezeci de ani, după care robii din Babilon, o parte
dintre ei, s-au reîntors în patrie şi au început reclădirea Templului şi, mai
târziu, sub conducerea lui Ezra şi a lui Neemia, şi reclădirea cetăţii
Ierusalimului. Această istorie se continuă până pe la anul 400 î.Cr., când
trăieşte ultimul dintre profeţii Vechiului Testament, Maleahi, cu care se
încheie Vechiul Testament. Există apoi acea perioadă de patru sute de ani,
în care nu mai există profeţi în Israel. Dumnezeu nu mai vorbeşte
316
❖Amos şi Iona ❖
direct lui Israel şi această perioadă se încheie cu începutul Noului
Testament, cu naşterea Domnul Isus. Schiţa aceasta ne era necesară, pentru
că de aici înainte ne vom referi de mai multe ori atât la regatul Israel, cât şi
la regatul lui Iuda, care merg paralel de la 930 î.Cr până la 722 î.Cr.
Reţineţi că datele descresc până la 1, anul naşterii Domnului Isus. Şi de
acolo apoi anii merg în ordine crescătoare.
Am arătat cum în perioada aceea, după ce s-au despărţit cele două
regate, în regatul din nord, în Israel, a pătruns cel mai mult idolatria.
Practic, regatul de nord, pe la anul 870-850 î.Cr., sub domnia lui Ahab şi a
soţiei lui, Isabela, care era o păgână, această împărăţie era păgânizată.
Dumnezeu, însă, l-a ridicat atunci pe Ilie, care a reuşit să întoarcă din nou
inima poporului către Dumnezeu. V-am vorbit despre acţiunile lui Ilie şi
după aceea despre faptul că Ilie l-a luat ucenic pe Elisei, pe care l-a învăţat
mulţi ani de zile, şi cum Elisei, la rândul lui, a întemeiat şcoli de profeţi,
un fel de seminarii cum ar fi pe vremea noastră, la Betel şi la Ghilgal, care
erau cele două centre religioase în regatul de nord, în Israel. O vreme, sub
influenţa lui Ilie şi a lui Elisei, aceştia au ţinut poporul mai aproape de
Dumnezeu. Dar corupţia şi idolatria totuşi aveau rădăcini adânci, şi
poporul acesta nu s-a întors cu adevărat la Dumnezeu.
între anii 770-750 î.Cr., în Israel, la Samaria, a domnit cel mai strălucitor
rege al lui Israel, şi anume Ieroboam al II-lea. în vremea aceasta,
Dumnezeu a ridicat câţiva proroci, şi anume pe Amos, pe Iona şi pe Osea.
Aceştia trei au fost contemporani. Probabil că ceva mai în vârstă între ei să
fi fost Amos, alţii zic Iona. Dar cert este că Amos este primul dintre
profeţii din Israel care şi-a scris profeţiile într-o carte. Aceasta trebuie să o
reţineţi. Până atunci au fost profeţi mulţi, dar nici unul nu şi-a adunat
profeţiile într-o carte. De la Amos încolo au mai existat vreo cincisprezece
profeţi care, după ce au profeţit lucruri multe, spre sfârşitul vieţii, s-au
aşezat şi şi-au scris profeţiile în cărţi.
Primul dintre aceştia se pare că a fost Amos, care a trăit cam pe la anul
760 î.Cr. în această primă oră din seara aceasta, aş vrea să vă vorbesc pe
scurt despre Amos.
în primul rând, vreau să accentuez ceea ce am spus deja, că era
perioada lui Ieroboam al II-lea, un mare rege, care era foarte viteaz în
lupte, care a lărgit mult hotarele lui Israel şi care a adus prosperitate şi
abundenţă în ţară, şi oamenii erau liniştiţi, oamenii erau încrezători în ei
înşişi, nu se gândeau ei că mânia lui Dumnezeu este aproape să cadă peste
ei. Gândiţi-vă că la patruzeci de ani după aceea, pe la anul 722 î.Cr.,
naţiunea aceasta urma să fie rasă de pe faţa pământului. Deci naţiunea
317
aceasta trăia practic în ultima generaţie a existenţei ei istorice. Era însă

prosperitate, era linişte, era pace. Nimeni nu ridica vocea să zică: „Unde ne
oprim cu idolatria aceasta?" Era o epocă de desfrâu, de nedreptăţi, de
împilare, de asuprire. Era o epocă de mare păcătoşenie.
In vremea aceasta. Dumnezeu îl ridică pe Amos. Amos nu era din
Israel. Amos era din Iuda. Amos era cioban, spune el: „cioban şi culegător
de smochine de Egipt". Numele ştiinţific al pomului e „sicamor". Probabil
că el avea o livadă de sicamori, un tip de smochini, şi mai avea şi o turmă
de oi şi cu turma lui şi cu grădina lui, cu acestea îşi întreţinea familia.
Dumnezeu, însă, pe ciobanul acesta l-a chemat şi l-a trimis cu o misiune la
Israel.
Eu vreau să vă imaginaţi cum ar veni. Să presupunem prin absurd,
numai aşa ca să ne putem imagina situaţia. Să presupunem, Doamne
fereşte, că neamul nostru s-ar rupe în două, ardelenii ar zice: „Domnule,
nu mai vrem să fim cu ceilalţi. Să facem regat aparte." Şi atunci un cioban
de aici să se ducă dincolo, să se ducă la Bucureşti, în Piaţa Palatului, şi să
le spună acelora: „Voi sunteţi păcătoşi! Voi sunteţi ticăloşi! In curând, voi
o să fiţi ragi de pe faţa pământului/' Ce părere aveţi? Cum ar suna asta
acolo? Vă puteţi imagina scena?
Acum vă rog din suflet să mergeţi cu mine la Amos, capitolul 7. Amos,
ciobanul din Iuda, se duce la Betel. Betelul era nu capitala, ci centrul
religios al lui Israel. Şi acolo Amos începe să Ie spună: „Voi sunteţi
corupţi! Voi sunteţi păcătoşi! Şi, în curând. Dumnezeu vă va nimici." De la
versetul 10: „Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să-i spună lui
Ieroboam, împăratul lui Israel: «Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul
casei lui Israel; ţaia nu poate să sufere toate cuvintele lui! Căci iată ce zice
Amos: 'Ieroboam va fi ucis de sabie gi Israel va fi dus în robie departe de
ţara sa!'» Şi Amaţia i-a zis lui Amos: «Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui
Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo gi acolo proroceşte. Dar nu mai proroci ia
Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului şi este un templu al
împărăţiei!» Amos i-a răspuns lui Amaţia: «Eu nu sunt nici proroc, nici fiu
de proroc [Eu n-am făcut seminarul. Eu n-am chemarea aceasta.]; d sunt
păstor şi strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul tn-a luat de la oi şi
Domnul mi-a zis: 'Du-te şi proroceşte poporului Meu Isaad' Asculta acum
Cuvântul Domnului, tu care zid: 'Nu prorod împotriva lui Israel, nu vorbi
împotriva casei lui Israel!» Din pricina aceasta iată ce zice Domnul:
'Nevastă-ta va curvi în cetate, fiii şi fiicele tale vor cădea loviţi de sabie,
ogorul tău va fi împărţit cu frânghia de măsurat; tu însă vei muri într -un
318
*>Amos şi Iona •>
pământ necurat şi Israel va fi dus în robie departe de ţara Iui.'»" Lucrurile
s-au întâmplat aşa la anul 722 Î.Cr.
Va daţi seama ded în ce situaţie dramatică s-a găsit acest om al Iui
Dumnezeu.
Aş vrea să-l studiem puţin pe acest Amos. Când vom vorbi despre
profeţi, în general, de fiecare dată voi căuta să vă explic aşa: care a fost
situaţia lui istorică, ce misiune a avut el de la Dumnezeu, ca să vă puteţi
imagina situaţia aceea, ca să-l puteţi vedea la lucru. După aceea, ne va
interesa să studiem cartea lui şi să-i vedem concepţiile lui şi învăţăturile
cele mai de seamă pe care le-a adus el. Gândiţi-vă că pe vremea aceea nu
era Sfânta Scriptură. Pe vremea aceea nu existau decât cărţile Iui Moise,
câteva cărţi istorice, colecţia Psalmilor şi cărţile lui Solomon. Asta era tot.
Gândirea teologică încă nu era formată. Profeţii aceştia, care şi-au scris
apoi învăţătura în cărţii, profeţii aceştia au modelat gândirea religioasă a
lui Israel şi de acolo apoi a lumii. Ceea ce au adus ei în gândirea religioasă
a lumii a rămas până astăzi. Vom căuta să vedem ce a adus nou fiecare
dintre profeţi. în primul rând, ne interesează concepţia despre Dumnezeu
şi apoi concepţia despre lume şi viaţă a fiecărui profet. Aşadar, cum I-a
văzut Amos pe Dumnezeu?
In primul rând, vreau să ştiţi că pe vremea aceea, concepţia generală în
lume era că fiecare naţie îşi are dumnezeul ei. De exemplu, grecii nu
tăgăduiau că perşii îşi au şi ei dumnezeii lor. Numai că fiecare zicea:
„Dumnezeul nostru e mai tare, ei se bat între ei, numai că al nostru e mai
tare şi-l bate pe al lor." Mulţi dintre evrei tindeau să creadă şi ei aşa, în
ciuda faptului că Moise le-a spus că, de fapt, e un singur Dumnezeu. Dar
mulţi evrei cochetau cu ideea aceasta: „lehova nu e decât unul dintre
dumnezeii lumii, El e Dumnezeul lui Israel, şi celelalte popoare îşi au
dumnezeii lor."
Amos a fost unul dintre primii profeţi care a luptat împotriva acestei
imagini înguste şi care a vrut să arate că Dumnezeu este unul şi că
Dumnezeul acesta este Dumnezeul tuturor popoarelor, că El, Iehova,
dirijează toate naţiunile pământului, El le ridică şi El le prăbuşeşte după
voia Lui. Aceasta reiese în special din capitolul 9, versetul 7. Evreii credeau
că ei sunt speciali. Numai pe ei i-a scos Dumnezeu din Egipt, dar Amos
spune: „Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii etiopienilor, copii ai
lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului ca şi pe
filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir?"
Pe vremea aceea erau multe migraţii de popoare. Unii veneau dintr -o
parte şi se aşezau în alta, năvăliri de popoare pe care le cunoaştem din
319
istorie. Şi Amos îi face pe evrei să gândească larg. „Nu-L vedeţi pe

Dumnezeu? El v-a luat pe voi din Egipt şi v-a dus în Canaan. Dar tot El i-a
luat pe filisteni de undeva din Marea Egee şi i-a aşezat lângă voi. Şi pe
sirieni i-a luat din altă parte şi i-a adus tot lângă voi. Acelaşi Dumnezeu,
un singur Dumnezeu, care e Stăpânul tuturor popoarelor. El este cel care
zdrobeşte popoarele, loveşte popoarele, nimiceşte popoarele."
Primul capitol şi al doilea, de fapt, sunt dedicate unor profeţii
împotriva diferitelor popoare dimprejurul Israelului. Şi Amos arată cum
Dumnezeu le-a ridicat şi cum tot Dumnezeu le va nimici. Sunt prorocii
care apoi s-au împlinit exact aşa cum a spus Amos.
In capitolul 6, versetul 14: „De aceea, iată, voi ridica împotriva voastră,
casa lui Israel, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor, un neam care vă va
asupri de la intrarea Hamatului până la pârâul pustiei." Eu voi ridica un
popor, Eu îl voi întări. El va veni să vă nimicească, pentru că l-am ridicat
Eu. Imaginea aceasta a unui Dumnezeu, Stăpân al istoriei, Suveran peste
istorie trebuie să domine şi gândirea noastră.
De asemenea, acest Dumnezeu este Stăpân peste întreaga creaţie, peste
întreaga fire. Iată ce spune Amos în capitolul 4, versetul 13: „El a întocmit
munţii, a făcut vântul şi spune omului până şi gândurile lui. El preface
zorile în întuneric." Sau în capitolul
5, versetele 8 şi 9: „El a făcut Cloşca cu pui şi Orionul [constelaţiile], El
preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele
mării şi le varsă pe faţa pământului; Domnul este Numele Lui", adică
Iehova este Numele Lui. „El aduce ca fulgerul prăpădul
320
peste cei puternici, aşa că nimicirea vine peste cetăţui." Imaginea unui
Dumnezeu suveran, Stăpân pe natură, Stăpân pe istorie, Dirijor al naturii
şi Dirijor al istoriei.
De aici decurge tot restul, de Ia această imagine despre Dumnezeu. Şi
vreau să vă atrag atenţia că imaginea pe care o ai tu despre Dumnezeu
determină stilul tău de viaţă.
Am în biblioteca mea o carte în limba engleză, care are titlul
Dumnezeul tău este prea mic. Toată cartea analizează diferite concepţii
despre Dumnezeu, care arată cum oamenii II micşorează pe Dumnezeu.
Oamenii cu mintea lor îngustă şi-L închipuie pe Dumnezeu prea mic.
Amos te ajută, ca şi ceilalţi profeţi de altfel, să-ţi lărgeşti imaginea ta
despre Dumnezeu.
Al doilea lucru pe care-1 cercetăm acum în concepţia lui Amos este
semnificaţia alegerii. Despre ce e vorba? Evreii credeau, şi bine credeau, că
Dumnezeu i-a ales pe ei, ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Dumnezeu
i-a ales să fie poporul Lui cu o misiune specială în lumea aceasta. ISnă aici
totul e bine. Numai că din concepţia aceasta despre alegere, ei scoteau
nişte lucruri oribile. Ei ziceau aşa: „Dacă suntem poporul ales al lui
Dumnezeu, putem face orice, că Dumnezeu tot ne are în grijă. Ce? Ne va
lăsa Dumnezeu pradă altor popoare? Se va face Dumnezeu de ruşine? Va
lăsa Dumnezeu ca cetatea Lui şi Templul Lui să fie nimicit? Asta ar fi
absurd. Facem noi ce putem, ne învârtim, ne aranjăm. O viaţă are omul. S-o
trăiască! Noi stăm liniştiţi, că Dumnezeu ne-a ales. Noi suntem favoriţii lui
Dumnezeu." Amos vine şi răstoarnă imaginea aceasta, şi în capitolul 3,
versetul 2. Amos, în Numele Domnului, spune aşa: „Eu v-am ales numai
pe voi dintre toate familiile pământului [Prin urmare, doctrina alegerii este
corectă. Dar auziţi urmarea:] de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate
nelegiuirile voastre." „Pentru că v-am ales, tocmai de aceea vă voi pedepsi.
Voi ziceţi: «Pentru că ne-a ales, nu ne va pedepsi.» Eu zic: «Tocmai pentru
că v-am ales, vă voi pedepsi.»" Adică ce vrea să spună Dumnezeu aici?
Alegerea înseamnă dintr-o dată răspunderi. Când Dumnezeu te-a ales, te-a
ales cu un scop. Pe poporul evreu l-a ales ca prin el să facă cunoscut
Numele Domnului şi căile Domnului tuturor popoarelor din lume. în loc
de aceasta, evreii au luat-o pe calea idolatriei. „Eu v-am ales şi tocmai
pentru că v-am ales, dar voi aţi falimentat în misiunea pe care v-am dat-o
Eu, vă pedepsesc. Eu las să vină pârjolul peste voi." Lucrul acesta era
absolut nou. Lucrul acesta era şocant. Pentru asemenea predică, mai târziu,
leremia este dus la închisoare şi e gata să fie condamnat la moarte. Cum?
321
Să vorbeşti împotriva Templului? Să spui tu că Dumnezeu îşi va lăsa

poporul să cadă nimicit, şi Templul Lui să fie distrus? Asta-i trădare! Şi
pentru aceasta leremia a fost condamnat la moarte şi apoi cu mare greu a
fost salvat de câţiva care au gândit bine. Prin urmare, ceea ce trebuie să ştii
tu, care eşti ales de Dumnezeu - pentru că aici eu stau în faţa unor oameni
pe care Dumnezeu i-a ales şi i-a făcut poporul Lui, pentru că Dumnezeu te-
a ales - Dumnezeu îţi dă o mare răspundere. „Cui i s-a dat mult
- spune Domnul Isus - i se cere mult şi va fi bătut mult, dacă
falimentează." Prin urmare, alegerea să nu-ţi dea o falsă siguranţă, o falsă
comoditate. Ai grijă, dacă eşti ales, ai o răspundere enormă înaintea lui
Dumnezeu!
Dumnezeu pregăteşte pedepsirea lui Israel. V-am citit seria aceea de
calamităţi pe care le-a trimis înainte Dumnezeu. „V-am trimis foametea.
Cu toate acestea, voi nu v-aţi întors la Mine. Nu v-am dat ploaie. Cu toate
acestea, voi nu v-aţi întors la Mine. V-am lovit cu rugină în grâu. Cu toate
acestea, tot nu v-aţi întors la Mine. Am trimis în voi ciuma. Cu toate
acestea, tot nu v-aţi întors la Mine. V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora.
Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine." Niciodată mânia lui
Dumnezeu nu vine fără avertisment. întâi Dumnezeu te avertizează. Şi
vine un avertisment, şi vine al doilea, şi vine al treilea. Ai grijă! „De aceea
- spune Amos - acum pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău în
mânia Lui, căci El îţi va ieşi în cale. Tu aştepţi - spune el mai departe - ziua
Domnului." Şi în capitolul 5, versetul 18: „Vai de cei ce doresc «ziua
Domnului»! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu
lumină." Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău în mânia Lui,
pentru că ţi-a trimis avertismente unul după altul. Eu nu ştiu care au fost.
Poate a fost o boală, poate a fost un faliment, un necaz, o pierdere, o
dezamăgire, o nuia într-un fel sau altul. Şi tu tot nu te-ai întors la Domnul,
şi tu tot nu te-ai lăsat de căile tale, şi tu tot nu ţi-ai schimbat căile, şi tu tot
cochetezi cu păcatul, şi tu tot te joci cu păcatul, şi tu tot trăieşti departe de
Domnul. De aceea pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău, pentru
că vei sta înaintea Lui în judecată, în mânie, în pedeapsă.
Omul acesta vorbea ultimei generaţii din acel popor. Cuvintele lui s-au
împlinit oribil. Spun „oribil", pentru că el le-a spus aşa: „Vin zile când vă
vor prinde cu cârligele şi rămăşiţa voastră cu undiţe de pescari." Vă rog
citiţi cartea intitulată Cărţile de lut. A apărut la noi în librării acum vreo
douăzeci de ani. Se redau acolo extrase de pe tăbliţele de lut din Asiria.
Cum luau prizonieri de război şi le legau cârlige sau undiţele de peşte, le
322
❖Amos şi Iona ♦>
legau de buze, înfigeau cârligele în buza omului sau în nas şi aşa îi legau
unii de alţii şi îi duceau în robie. Aceasta s-a întâmplat la anul 722 î.Cr.,
exact aşa cum a descris-o Amos cu treizeci şi ceva de ani înainte. Şi acest
om a adus avertizarea de la Dumnezeu.
O altă idee pe care vreau s-o notăm de la Amos este ideea căutării după
Dumnezeu. Amos 5:4-6: „Aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel:
«Căutaţi-Mă şi veţi trăi!» Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal şi nu
treceţi la Beer-Şeba! Căci Ghilgalul va fi dus în robie şi Betelul va fi
nimicit. Căutaţi pe Domnul şi veţi trăi!" Nu căutaţi un templu, nu căutaţi
un loc. Căutaţi-L pe Dumnezeu însuşi. Căutaţi experienţa personală cu
Dumnezeu.
Ideea aceasta a căutării după Dumnezeu este foarte importantă şi nu
putem să n-o explicăm şi în lumina Noului Testament. Pavel spune în
Faptele Apostolilor, capitolul 17, în predica de la Atena: „Dumnezeu a
făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa
pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei
lor, ca ei să-L caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind,
cu toate că nu este departe de fiecare din noi." Dumnezeu ne-a făcut cu
dorinţa sau cu aspiraţia căutării după Dumnezeu. în fiecare om există
aspiraţia după Dumnezeu, există tendinţa, setea, dorinţa după Dumnezeu.
Dar lucrul cel mai important este să înţelegem că în Noul Testament ni
se explică că acum Dumnezeu a pornit în căutarea omului. V-am mai spus
ilustraţia aceea pe care o folosesc unii, că toate religiile sunt ca drumurile
care urcă spre un drum de munte. Indiferent pe care drum mergi,
important e să ajungi în vârful muntelui. Cu alte cuvinte, toate religiile ar
fi bune, că toate duc la Dumnezeu. Imaginea e frumoasă, numai că nu e
adevărată. Şi răspunsul la această imagine este că, într-adevăr, sunt multe
căi care par omului bune, dar la urmă duc la moarte, zice cartea
Proverbelor. Răspunsul Noului Testament este că e o singură cale pe care
Dumnezeu coboară la om. Celelalte sunt căi pe care omul crede că urcă el
la Dumnezeu. Este o singură cale pe care Dumnezeu coboară la om şi
aceea este Isus Cristos, care spune în Luca 19:10: „Căci Fiul omului a venit
ca să caute şi să mântuiască ce era pierdut." Dumnezeu pornit în căutarea a
ceea ce era pierdut. în Luca la capitolul 15, când unii îi zic: „Dar ce cauţi
între păcătoşi şi prostituate?" Domnul Isus le spune: „Nu înţelegeţi? Dacă
o femeie are zece monede şi pierde una, nu răstoarnă casa toată până o
găseşte? Dacă un păstor are o sută de oi şi o pierde pe una, nu le lasă pe
cele nouăzeci şi nouă să plece în căutarea celei pierdute? Eu sunt Păstorul
pornit în căutarea oii pierdute."
323
Ceea ce trebuie să înţelegi este că, întâi de toate, Dumnezeu a pus în

tine dorul după Dumnezeu, aspiraţia de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar să
ştii, când tu porneşti în căutarea lui Dumnezeu, deja Dumnezeu te-a găsit.
Spurgeon, un mare predicator baptist din secolul trecut, vorbea despre
harul prevenitor. Reţineţi acest termen, care în teologia noastră nu prea e
folosit. Harul prevenitor, spune Spurgeon, este harul care vine înainte,
„prevenitor". Erai fără Dumnezeu şi trăiai în murdărie. A venit cineva să te
cheme la adunare. A venit cineva să-ţi spună despre Domnul Isus. A venit
cineva şi a stăruit până te-a adus aici. A venit altcineva şi ţi-a vestit
Evanghelia. A venit o situaţie în care ai înţeles ce face Dumnezeu pentru
tine. Toate acestea combinate sunt harul care a venit înainte, care a lucrat
la aducerea ta. Acesta e Dumnezeu care a pornit în căutarea ta. Şi tu te
trezeşti într-o zi că zici: „Amin! îl primesc pe Domnul în viaţa mea. Cred!"
Dar Pavel zice în Efeseni 2:9 că nid credinţa nu e a ta. Şi aceea e darul lui
Dumnezeu. Prin urmare, toate au concurat ca să te aducă la El. Acesta e
harul Lui care te caută, care te înconjoară şi care te aduce. Căutaţi-L pe
Dumnezeu! în momentul în care începi căutarea, El deja te-a găsit, El deja
te înfăşoară, te aduce, pentru că El a pornit în căutarea ta, a celui pierdut.
O altă idee pe care s-o desprindem din cartea lui Amos este falsa pace a
ritualului. Evreii ziceau aşa: „Dacă de două-trei ori pe an mergem la
Ghilgal sau la Betel, unde era câte un templu al lui Iehova, şi ne ducem
acolo şi-I aducem jertfă lui Iehova, mergem şi-I ducem şi zeciuiala, îi dăm
ce e a Lui, L-am plătit cu asta bine, să ne vadă de prosperitatea noastră. Noi
I-am dat ce-I trebuie, şi acum
324
El ne dă ce ne trebuie. Atâta trebuie să facem: să respectăm ritualurile
acestea şi va fi bine. Şi apoi, după îndeplinirea ritualului, petrecem, bem,
facem desfrâuri, de toate, de vreme ce I-am dat ce I s-a cuvenit Lui!"
Nu sunt şi printre noi atâţia dintre aceştia care zic: „Mă duc la adunare,
mă rog, cânt, ascult predica şi e destul. Că fac eu ce fac peste săptămână nu
mai contează! Doamne, am câştigat eu aceşti zece mii lei aşa mai necinstit,
dar îţi dau şi Ţie o mie de lei. Merge cumva, să-L cumpărăm pe Dumnezeu,
să-I închidem gura cumva." Nu crezi că de multe ori gândeşti cam în felul
acesta? Poate am exagerat puţin, dar am exagerat tocmai ca să vezi că
uneori gândeşti în felul acesta. „Să fac eu ritualurile, să mă duc şi eu la
biserică, să dtesc Biblia regulat şi apoi în rest mă descurc şi eu cum pot."
Dincolo de toate acestea sau împotriva acestora vine Amos. Şi în capitolul
5, versetele 22 şi 23, el spune aşa: „Când îmi aduceţi arderi de tot şi daruri
de mâncare, n-am nid o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care Mi-i
aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu mă uit la ei. Depărtează de Mine
vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!"
Vedeţi? S-ar putea să zică aşa despre corul nostru, despre orchestra
noastră. S-ar putea. Depinde cum trăim peste săptămână, pentru că iată
unde e necazul: „Voi prefaceţi dreptul în pelin şi călcaţi dreptatea în
pidoare" (5:7). Şi „[Ce vreau Eu de la voi este ca] dreptatea să curgă ca o apă
curgătoare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă nidodată!" Vreau
dreptate, vreau curăţie, vreau corectitudine, vreau viaţă curată. Iată ce-ţi
cere Dumnezeu. Amos a fost supranumit „profetul dreptăţii", pentru că
ideea de dreptate, de corectitudine, de curăţie a vieţii este ideea
fundamentală pe care o predică el în Israel. Nu ritualurile, nu alte lucruri
de felul acesta, d viaţă curată, viaţă plină de dreptate. Iată ce cere
Dumnezeu.
Aş vrea să vă arăt acum, în încheierea lecţiei despre Amos, câteva
profeţii pe care le-a făcut Amos. Una dintre cele mai frumoase profeţii,
care se pare că începe să se împlinească în vremea noastră, o găsim în
Amos 8:11: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite
foamete în ţară, nu foamete de pâine, nid sete de apă, ci foame şi sete după
auzirea cuvintelor Domnului." Nidodată în istorie nu a fost o sete după
Dumnezeu ca astăzi, în toată lumea. Nidodată nu s-a vestit Evanghelia pe
pământ atât de masiv, cu atâtea mijloace ca astăzi. Niciodată în istorie nu a
fost atâta tineret care să se pocăiască într-o generaţie ca în generaţia
noastră, atât de mulţi, încât Biily Graham, acum câţiva ani, a scris o carte
intitulată Generaţia lui Isus, vorbind de generaţia tânără care creşte astăzi.
Nicăieri în istorie nu găsim atâta foame, atâta alergare după Cuvântul lui
325
Dumnezeu ca astăzi. S-a socotit că dacă în Africa, de exemplu, merge în

acelaşi ritm încreştinarea africanilor, în decurs de încă douăzeci de ani,
toată Africa va fi creştină şi la fel şi în America Latină: în Brazilia,
Argentina, Peru şi în alte ţări. Aceeaşi e situaţia şi în America de Nord şi în
alte părţi din lume. Aceeaşi e setea aceasta ia noi, mai ales în tineret lată un
cuvânt profetic al lui Amos pe care îl trăim noi.
Amos a fost profetul care a prevestit împrăştierea lui Israel: „Iată voi
porunci şi voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură
cu ciurul" (9:9). Aceasta s-a împlinit la vreo treizeci de ani după ce au fost
rostite aceste cuvinte. Dar departe, departe, peste veacuri, v-am spus că cei
de atunci au fost împrăştiaţi şi niciodată nu au mai venit în ţara lor.
Departe, departe, însă, peste veacuri, Amos a văzut readunarea întregului
Israel în ţara sa: „In vremea aceea, voi ridica din căderea lui cortul îui
David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi ridica iarăşi
cum era odinioară. [..,] Iată vin zile, zice Domnul, când plugarui îl va
ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii pe cel ce împrăştie
sămânţa. [ ___ j Voi aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului
Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi îe vor locui, vor sădi vii şi
vor bea vinul, vor face grădini şi Ie vor mânca roadele. Ii voi sădi în ţara
lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul" (9:11-
14).
In 1948, când evreii s-au întors în ţara lor, când au înfiinţat din nou
statul Israel, au găsit aproape pretutindeni pustiu. Foarte multe părţi ale
ţării erau nisipuri. Ei au luat însă diferite părţi din Biblie şi au citit, de
exemplu, că pe cutare dealuri fuseseră vii şi acolo acum au plantat vii. In
alte locuri au citit de măslini. Acolo au plantat din nou măslini. Şi după
cum scrie Biblia, aşa au replantat ţara. Aşa au constatat că şi acum cresc şi
dau roade ca şi atunci, totul după cum spune Biblia. După vreo 2600-2700
de ani, iată o prorode împlinită.
Acum, dragii mei, vom avea ocazia, cu ajutorul lui Dumnezeu, să
vedem multe asemenea profeţii împlinite, profeţii despre Domnul Isus,
profeţii despre vremea noastră. Au fost ciudaţi aceşti profeţi. Unele
profeţii s-au împlinit în generaţia lor. Altele s-au împlinit pe vremea
Domnului Isus. Şi altele se împlinesc pe vremea noastră. Ei le-au spus
toate dintr-o răsuflare. De fapt, s-a spus cam aşa: „Dacă te uiţi peste munţi
şi sunt, de exemplu, trei vârfuri, ele ţi se par că sunt unul lângă altul. Şi
spui: «Uite acolo acele trei vârfuri unul lângă altul!» Numai când te duci
aproape, vezi că între ele e mare distanţă." Cam aşa a văzut şi Amos, şi
ceilalţi profeţi viitorul. El a văzut pentru moment distrugerea Israelului. A
326
•:*Amos şi Ion a *:*
văzut readunarea lui Israel. A văzut setea după Dumnezeu şi după
Cuvântul Lui. El toate le-a spus dintr-o răsuflare, pentru că el le-a văzut
poate aşa adunate una lângă alta. Noi astăzi le vedem în spate, dar le
vedem împlinite. S-a dovedit deci că acest cioban a fost, într-adevăr, ridicat
de Dumnezeu. El i-a şocat pe cei din vremea lui. Cei de pe vremea lui pur
şi simplu l-au alungat: „Du-te de-aici! Du-te la tine în Iuda! Predică la tine
acasă!" El a fost obligat să plece. Şi a zis: „Nu-i nimic. Eu am sâ scriu
acestea într-o carte, ca să se ştie peste veacuri ce-am spus." Cartea aceasta o
avem noi în mâinile noastre, cartea lui Amos. Prin urmare, o citim şi o
aplicăm la viaţa noastră.
Şi o ultimă imagine cu care închei cartea lui Amos. In Amos, capitolul
7, sunt trei viziuni. Prima viziune este aceea a unor lăcuste care vin să
pustiască ţara. Profetul Amos zice: „Doamne, n-o nimici aşa." Dumnezeu
zice: „Bine, n-o nimicesc aşa." Apoi se vede un foc care o pârjoleşte.
„Doamne, n-o nimici aşa." „Bine, n-o nimicesc." Şi apoi, spune profetul:
„L-am văzut pe Dumnezeu cu o cumpănă." De fapt, în original, nu se zice
cumpănă, ci firul cu plumb. Dumnezeu a venit să vadă poporul Sau cum e
clădit. Şi a venit cu firul cu plumb. Ştiţi că firul cu plumb e cel care
verifică dacă clădirea e dreaptă. Şi a găsit clădirea strâmbă. Şi Lui nu-i plac
lucrurile strâmbe. „De aceea, pentru că am găsit-o strâmbă, o voi nimici."
Ai grijă cum creşti, tinere! Sâ nu creşti strâmb, pentru că vine Dumnezeu
cu firul cu plumb să vadă dacă eşti drept sau nu.
Cuvântul Domnului i-a vorbit lui lom, fiul lui Amitai, astfel:
„Scoaiă-îe, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei.
Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!" Şi Iona s-a sculat să fugă la
Tars, departe de Faţa Domnului. S-a pogorât la lafo şi a găsii acolo o
corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei şi s-a suit în
corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de Faţa
Domnului. Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic şi
a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme. Combierii
s-au temut, au strigat fiecare la dumnezeul lui şi au aruncat în mare
uneltele din corabie, ca s-o facă mai uşoară. Iona s-a pogorât în
fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus. Cârmaciul s-a apropiat
de el şi i-a zis: „Ce, dormi? Scoală-te şi cheamă-L pe Dumnezeul tău!
Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi şi nu vom pieri!" Şi
au zis unul către altul: „Veniţi să tragem la sorţ, ca să ştim din
prichia cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!" Au tras la sorţ, şi
sorţul a căzui pe Iona. Atunci ei i-au zis: ,rSpune-ne din picina cui a
venit peste nai nenorocirea aceasta? Ce meserie ai şi de unde vii? Care
îţi este ţara şi din ce popor eşti?" El le-a răspuns: „Sunt evreu, şi mă
327
tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul1/'
Oamenii aceia au avut o mare teamă şi i-au zis: „Pentru ce ai făcut
lucrul acesta?" Căci oamenii aceia ştiau că fugea de Faţa Domnului,
pentru că le spusese el.
Ei i-au zis: „Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?"
Căci marea era din ce în ce mai înfuriată. El le-a răspuns: „Luaţi-mă,
şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va linişti faţă de voi! Căci ştiu că
din vina mea vine peste voi această mare furtună!" Oamenii aceştia
vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea se
întărâta tot mai mult împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul
şi au zis: „Doamne, nu ne pierde din priciim vieţii omului acestuia şi
nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci, Tu, Doamne, faci ce vrei!
Apoi l-au luat pe Iona, şi l-au aruncat în mare. Şi furia mării s-a
potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul şi au
adus Domnului o jertfa, şi I-au făcut juruinţe. Domnul a trimis un
peşte mare să-l înghită pe Iona, şi Iotia a stat în pântecele peştelui
trei zile şi trei nopţi.
Iona 1:1-17
Al doilea profet despre care vorbim în seara aceasta este Iona. Intre
cele şaisprezece cărţi ale profeţilor, cartea lui Iona este o carte aparte prin
faptul că celelalte cincisprezece sunt colecţii de predici ale profeţilor,
profeţii lor. Numai cartea lui Iona este cartea care ne
328
❖Amos şi tona *>
prezintă profetul. Cartea aceasta ne povesteşte câteva întâmplări din
viaţa profetului. Nu e colecţie de profeţii, ci e un fel de istoric al lui Iona.
Nu ştim cine a scris această carte. E posibil s-o fi scris lona însuşi către
sfârşitul vieţii lui, dar e posibil s-o fi scris altcineva ceva mai târziu. Acest
lucru nu ne este cunoscut.
Ştim că lona a trăit şi el pe vremea lui Ieroboam al II-lea, ca şi Amos.
Au fost contemporani. Şi dacă deschideţi la 2 împăraţi, capitolul 14, veţi
vedea acolo domnia lui Ieroboam al U-lea. La versetul 25 citim aşa: „A luat
înapoi hotarele lui Israel de la intrarea Hamatului până la marea câmpiei,
după cuvântul pe care-1 rostise Domnul, Dumnezeul lui Israel, prin robul
Său Iona, prorocul, fiul lui Amitai din Gat-Hefer."
în cartea lui Iona citim în primul verset aşa: „Cuvântul Domnului a
vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, astfel..Deci şi într-un loc, şi în celălalt, e
vorba de acelaşi om, Iona, fiul lui Amitai. Numai că din cartea Regilor
aflăm încă un element: el era din Gat-Hefer. Ei bine, Gat-Heferul era un
sătuc din Galileea, la distanţă de numai cind kilometri de Nazaret, locul
unde a copilărit Domnul Isus. Şi se ştie din alte surse că încă pe vremea
Domnului Isus, se mai păstra la Gat-Hefer mormântul lui Iona. Era o oră
de niers de la Nazaret la Gat-Hefer. Băiatul Isus cu siguranţă a făcut
plimbări la mormântul lui Iona. Un lucru este foarte important. Domnul
Isus Se compară cu Iona. E singurul profet cu care Se compară Domnul
Isus. Erau aproape consăteni, deci prilej de meditaţie asupra vieţii celuilalt
de acolo.
Vreau să vă spun că preoţii de pe vremea Domnului Isus nu cunoşteau
bine Vechiul Testament. Să vă spun de ce zic asta. în Ioan 7:52, dtim că
odată în sinedriu a fost o discuţie despre Domnul Isus. Şi Nicodim I-a luat
apărarea lui Isus. Şi atunci ceilalţi deputaţi din sinedriu, care e Marea
Adunare Naţională a lui Israel, drept răspuns i-au zis: „Şi tu eşti din
Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nid un
proroc." Nu-i adevărat! Din Galileea s-a ridicat Iona. Prin urmare, ei nu
cunoşteau bine Biblia.
Reţineţi ded ca element foarte important faptul că Domnul Isus
meditează asupra vieţi lui Iona şi se compară în două situaţii cu Iona. Una
o găsim în Matei 12:38-41, unde Domnul Isus spune aşa: „Atund unii
dintre cărturari şi dintre farisei au luat cuvântul şi l-au zis: «Invăţătorule,
am vrea să vedem un semn de Ia Tine!» Drept răspuns, Isus le-a zis: «Un
neam viclean şi preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn, decât
semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în
pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în
329
inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor scula, alături de neamul

aceasta, în ziua judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la
propovăduirea lui Ioan; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.»"
Aceasta a doua comparaţie o găsim şi în Luca 11:30-32: „Căci după cum
Iona a fost un semn pentru runiveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn
pentru neamul aceasta. [...] Bărbaţii din Ninive se vor scula în ziua
judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi pentru că ei s-au pocăit
la propovăduirea lui Iona şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona."
Două lucruri le remarcă Domnul Isus: unul este faptul că Iona a stat
trei zile şi trei nopţi în adâncul oceanului în pântecele peştelui. „Aici,
spune El, Mă asemăn cu Iona. Şi Eu voi sta trei zile în adâncul pământului.
Dar este şi o deosebire. Iona a predicat la Ninive şi ninivenii au acceptat
mesajul Iui şi s-au pocăit în sac şi în cenuşă. Eu am predicat acestui neam
viclean şi adulter şi el a respins mesajul Meu. Iona a avut succes în predica
lui. Eu n-am succes cu predica Mea." Prin urmare, iată asemănarea şi
deosebirea pe care o găseşte Domnul Isus între Sine şi Iona.
Toţi cei care citesc cartea lui Iona se împiedică de peşte. Şi zic:
„Domnule, cum putem noi crede povestea aceasta cu peştele?" Pentru cei
cărora le e greu să creadă le recomand cartea fratelui Pit Popovici: Şi totuşi
Biblia este adevărată. Acolo veţi găsi date despre pescari din vremea
noastră care au avut o soartă similară cu a lui Iona, care au fost înghiţiţi de
o balenă, de un peşte, şi care totuşi au fost recuperaţi mai târziu. Aceasta ca
posibilitate tehnică. Totuşi aici este vorba de un miracol. Să nu încercăm
să dăm miracolul la o parte. Dumnezeu a făcut acolo un miracol. Şi anume,
miracol este, întâi de toate, furtuna care s-a iscat când Iona a plecat.
Miracol e faptul că în momentul în care Iona a fost aruncat din corabie,
peştele era acolo gata să-l prindă. Miracol e faptul că peştele nu l-a mai
putut suporta pe Iona în pântecele lui şi l-a dat afară, dar I-a dat afară pe
ţărm. Toate acestea sunt un şir de întâmplări care, prin combinarea lor, dau
elementul de minune. Să nu ne speriem la aceasta! Noi avem de-a face cu
un Dumnezeu care e Stăpânul naturii, care e Stăpânul evenimentelor. Şi El
poate pregăti şi vântul, şi balena, şi toate celelalte, să fie exact acolo unde
le vrea El să fie.
S-au mai legat unii de faptul că, după cartea lui Iona, cetatea Ninive e
foarte mare. Acum s-au descoperit contururile cetăţii şi, intr-adevăr,
cetatea poate fi înconjurată exact în numărul de zile pe care-1 spune cartea
lui Iona. Sunt o serie de lucruri pe care cercetările ştiinţifice de astăzi le
arată a fi exact cum sunt scrise în cartea Iui Iona.
330
❖Amos şi Iona ♦>
Profetul acesta din Israel se pare că era un profet cu trecere mare Ia
curtea lui Ieroboam, era un om de stat, era o personalitate în Israel acest
Iona, când, dintr-o dată, el a auzit vocea lui Dumnezeu care zicea: „Iona,
du-te în Asiria, în capitala Asiriei, şi predică acolo despre Mine, ca să se
pocăiască şi să Mă accepte şi oamenii aceia ca Dumnezeu." Evreii erau
teribil de exclusivişti. Evreii credeau că numai ei erau ai lui Dumnezeu,
aşa cum am spus la Amos. „Cum să mă duc eu la niniveni?" Oroare. „De ce
să le predic lor? Nu! Nu mă duc acolo." Şi a vrut să fugă de vocea aceea pe
care o auzea. A vrut să fugă de faţa Domnului, spune cartea, adică să fugă
de prezenţa lui Dumnezeu. Se vede că el nu citise Psalmul 139: „Unde voi
fugi departe de Tine? Dacă mă duc şi în adâncul mării, Tu eşti şi acolo." El
a verificat pe pielea lui că nu poate fugi de Dumnezeu. Dar el a încercat. în
loc s-o ia pe drumul care duce în nord către Ninive, a luat-o către Apus şi s-
a dus la port, la Mediterana, şi-a cumpărat bilet, s-a urcat pe corabie să
meargă în altă parte. însă Dumnezeu îşi are vehiculele Lui, care să-L aducă
pe fugar înapoi. De data aceasta a avut acea balenă care să-l aducă înapoi
la ţărm şi apoi să-i spună: „Acum du-te acolo unde te-am trimis Eu."
Mesajul pe care i-1 dă Dumnezeu este acesta: să spună cetăţii Ninive că
dacă nu îl acceptă pe Dumnezeu, pe Iehova ca Dumnezeu, în patruzeci de
zile cetatea va fi nimicită. Mesajul profetului a şocat cetatea şi, în cele din
urmă, împăratul Ninivei a acceptat ca, împreună cu cetatea, cu toată
populaţia să-L recunoască pe Iehova ca Dumnezeu, să se pocăiască în sac şi
cenuşă.
Sigur că atunci Dumnezeu nu mai face ceea ce a spus: „Dacă nu vă
pocăiţi, voi distruge cetatea." Ei s-au pocăit, ei au acceptat. Dumnezeu n-a
distrus-o. Iona s-a dus acolo cu sila, împins de Dumnezeu. Şi după ce a
transmis mesajul, a ieşit din cetate şi stătea să vină ziua a patruzecea, să
vadă: trăsneşte Dumnezeu cetatea sau n-o trăsneşte? Şi Dumnezeu a
cruţat-o. Şî Iona s-a supărat: „De ce-o cruţi? De ce n-ai trăsnit-o?"
Dumnezeu a făcut să crească o plantă din aceea cum sunt plantele din
Orient, care cresc luxuriant şi rapid, o plantă care l-a acoperit cu umbra lui
şi aşa i-a căzut de bine lui Iona că are umbră. Şî cum se simţea bine la
umbra aceea, un vierme a venit şi a înţepat-o. Dintr-o dată, ea s-a uscat. Şi
atunci Iona a vociferat: „De ce mi-ai distrus umbra, Doamne?" Atunci
Dumnezeu i-a vorbit: „Iona, pe Mine nu M-a costat mult să fac planta asta.
Şi ţie îţi pare rău pentru ea. Iona, după oameni nu-ţi părea rău. Ţi-ar fi
plăcut să distrug cetatea asta şi ai fi zis: «Bine le-a făcut Dumnezeu! Să-i
trăsnească!» Iona, ţie îţi pare rău după un curcubete, îţi pare rău după o
plantă din aceasta care creşte repede, dar Mie, ştii că Mie îmi pasă de
331
oameni? Eu am pus valoare în oameni. Eu vreau să-i mântuiesc pe oameni.

Pe Mine Mă interesează valoarea omului."
Aceasta este cartea lui Iona. Şi din cartea aceasta noi trebuie să scoatem
o serie de lecţii spirituale. Pe noi ne interesează învăţătura pe care
Dumnezeu vrea să ne-o dea prin această carte. în primul rând, observaţi că
e aceeaşi problemă majoră ca şi la Amos, faptul că Dumnezeu nu e
Dumnezeul unui singur neam. EI are în grija Lui toate popoarele. El are în
dragostea Lui toate popoarele. Valoarea omului ca om, nu român, nu
maghiar, nu pgan, nu evreu, nu grec, nu roman. Om! Pentru Dumnezeu e
om. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să vină la pocăinţă. El vrea mântuirea
tuturor şi o oferă tuturor. Şi Domnul Isus vine şi intensifică aceasta când
spune că un suflet de om este mai de valoare decât o lume întreagă. Şi
când ni se spune că Dumnezeu „atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe
singurul Lui Fiu să moară, pentru ca oricine din lume, care crede, să nu
piară", să avem grijă să nu fim exclusivişti. Să avem grija să dăm valoare
fiecărei fiinţe umane. Oricât de mic, oricât de pipernicit, oricât de modest,
e un om pentru care a murit Cristos.
Nu căuta să fugi de Dumnezeu! Oriunde vei fugi, El e acolo. Ai însă
grijă că orice încercare a ta de a fugi de Dumnezeu înseamnă coborâre.
Iona, căutând să fugă de Dumnezeu, coboară în adânc. Câtă vreme e în
tine tendinţa de a fugi de Dumnezeu, mersul tău e în jos, în corupţie, în
degradare, în autodistrugere. Ţine minte imaginea aceasta: fuga de
Dumnezeu înseamnă decădere,
332
r ❖Amos şi Iona •>
coborâre. Şi câtă vreme tu eşti neîmpăcat cu Dumnezeu, drumul tău

merge în jos, drumul tău merge în adânc.
Revenim însă acum la comparaţia cu Domnul Isus. Domnul Isus S-a
comparat cu Iona şi a spus: „Şi Iona, şi eu coborâm în adânc. Iona a
coborât în adâncul mării, Eu voi coborî în adâncul pământului. Numai că
el a coborât de silă, şi Eu cobor voluntar. Coborârea Mea în adânc este
pentru mântuirea omenirii." Uneori ni se cere această coborâre în adânc,
tocmai pentru mântuirea altora. Dumnezeu te lasă în adânc, te lasă într-o
suferinţă, te lasă într-un necaz, te lasă să fii oprimat, să fii asuprit,
prigonit, pentru că numai prin această coborâre acolo tu devii apt pentru
mântuirea altora. Mereu-mereu mi-e dat să aud mărturia aceasta, că numai
după ce un credincios a trecut prin această cernere, prin această coborâre în
zonele adând ale încercării, numai după aceea oamenii au început să vină
la credindosul respectiv şi să întrebe despre Domnul Isus, sâ ceară
lămuriri, să-L caute pe Dumnezeu la el. Şi el este apoi în stare să-i conducă
pe alţii către Dumnezeu. Noi credem că dacă suferim, lumea se sperie şi nu
mai vine la Dumnezeu, că vede suferinţa noastră, şi cu asta se sperie şi
alţii şi nu-L mai caută pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu le face tocmai invers:
prin suferinţa copiilor Lui, ceilalţi vin către Dumnezeu. Tu să ştii, numai
mâinile care sângerează binecuvântează! Autoritatea morală, autoritatea
spirituală o capeţi numai după ce credinţa ta a fost pusă la probă şi ai
trecut examenul. După ce ai trecut prin foc şi ai trecut biruitor, atunci
credinţa ta capătă valoare mântuitoare pentru alţii. Atunci poţi sa-i
binecuvântezi pe alţii, cu mâinile rănite.
Comparaţia Domnului Isus ne mai duce la un gând foarte însemnat.
Iona nu a vrut să se ducă unde l-a trimis Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis:
„Iona, te duc Eu acolo! Te duc cu balena Mea şi te duc cu vântul Meu şi cu
furtunile Mele! Dar te duc Eu acolo. Tu ai să te dud unde vreau Eu, că vrei,
că nu vrei!" Strângând din dinţi şi murmurând, până la urmă, Iona a
transmis mesajul pe care i l-a dat Dumnezeu, dar tot bombănind şi tot
murmurând şi după aceea. Dar a făcut ce î-a spus Dumnezeu. Aid e
deosebirea cea mai minunată între Domnul Isus şi Iona. Domnul Isus a
făcut voia lui Dumnezeu, dar El a acceptat-o de bunăvoie, conştient că voia
lui Dumnezeu ÎI duce în adânc, îl duce în suferinţă, II duce la cruce.
„Doamne, aş vrea fără cruce. Totuşi, Doamne, nu cum vreau Eu, ci cum
vrei Tu. Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta." Şi El a acceptat şi le-a spus
ucenicilor: „Uitaţi-vă câ vine vânzătorul! Haideţi să-l întâmpinăm!"
Voluntar. „Aici sunt. Luaţi-Mă! Mă duc la cruce de bunăvoie." Aceasta
decurge din părtăşia intimă cu Dumnezeu, înţelegi?
333
Cum faci tu voia lui Dumnezeu? Bombănind? Murmurând? Sau o faci
cu bucurie chiar şi când sunt necazuri, chiar şi când El te trece prin adânc?
O ultimă lecţie pe care vreau s-o scoatem atât de la Iona, cât şi de la
Amos. în toate epocile Dumnezeu Şi-a găsit oameni, oameni ciudaţi
uneori: un cioban pe care îl face mesager la o naţiune întreagă, un proroc
pe care îl trimite la o naţiune păgână. Dumnezeu alege oamenii şi uneori
pe cei mai neaşteptaţi. Dumnezeu este Stăpân şi peste popoare, şi peste
natură. Amos ne-a spus-o în cuvinte, că Dumnezeu aduce, creează toate şi
dirijează toate. Istoria lui Iona ne ilustrează cum Dumnezeu dirijează
toate, ca să-l ducă pe copilul Lui unde vrea El. Avem un Dumnezeu care e
Stăpân pe natură, care e Stăpân pe fire şi e Stăpân pe istorie. V-am spus la
început, viaţa ta depinde de concepţia ta despre Dumnezeu şi despre lume
şi viaţă. Dacă tu D vezi pe Dumnezeu Stăpân, atunci niciodată nu intri în
panică.
Odată un cetăţean, care nu zburase niciodată cu avionul, a vrut şi el să
vadă cum e în avion. Ştiţi că la Bucureşti se fac zboruri de agrement
câteodată la Ziua Aviaţiei. Urcă cu pasagerii numai pentru zece, douăzeci
de minute şi apoi vine jos. S-a dus şi cetăţeanul acesta, însoţit de un
prieten. Prietenul a stat jos, el s-a dus, a zburat şi a venit înapoi. Prietenul
l-a întrebat: „Cum a fost?" „Frumos a fost, dar să ştii, cât am fost acolo, eu
nu m-am aşezat cu toată greutatea pe scaun," Vă imaginaţi scena, cum
stătea el în mâini, încordat şi neîndrăznind să se lase pe scaun, crispat şi
încordat. Ei bine, imaginea aceasta este imaginea unui imens număr de
oameni de astăzi, care trec prin viaţă crispaţi, tremurând ce va fi mâine, ce
va fi poimâine, ce va fi cu slujba, ce va fi cu familia, ce va fi cu copiii, tot
timpul tremurând, tot timpul în anxietate sau angoasă. întrebaţi medicii
psihiatri ce fac.
Ştiţi că acum şi la noi, ca şi în toată lumea, psihiatrii au cel mai mult de
lucru. Boala psihică este boala numărul unu a lumii. Şî boala numărul unu
a psihicului de astăzi este anxietatea, care
334
*>Amos şi Iona ->
tradus pe limba noastră românească înseamnă „îngrijorare". O
permanentă îngrijorare, o permanentă teamă, pentru că nu ştii dacă te ţine
sau nu te ţine. Ce diferenţă între omul acesta şi unul care se duce şi ştie că
avionul îl ţine şi se aşază lejer în fotoliu şi până ajunge la destinaţie, el
trage un somn bun, se odihneşte! Asta
o spune psalmistul în Psalmul 3, versetele 5 şi 6: „Mă culc, adorm şi mă
deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii
de popoare, care mă împresoară din toate părţile." Zeci de mii de
probleme, dar eu mă culc, dorm liniştit şi mă scol iarăşi liniştit, pentru că
Domnul e Sprijinul meu şi El mă ţine. Eu mă pot lăsa, mă pot sprijini pe
El cu toată greutatea şi mă relaxez în El. Totul depinde de imaginea pe care
o ai despre Dumnezeu, dacă te ţine sau nu te ţine. De aceea Domnul Isus
când spune: „Nu vă îngrijoraţi!" în Matei, capitolul 6, porneşte şi de la
ideea că Dumnezeu e Stăpânul firii şi spune: „Nu înţelegi? Dumnezeu ştie
dacă o vrabie cade sau stă pe gard. Dumnezeu are grijă de crinii de pe
câmp. Dumnezeu are inventarul firelor tale de păr. Nici unul nu cade fără
să decidă El să-l scoată întâi din inventar." El însuşi, personal. Se îngrijeşte
de tine.
Trei lucruri trebuie să-ţi domine concepţia ta despre Dumnezeu:
1) Că Dumnezeu poate, adică Dumnezeu e Stăpân şi El e în stare.
Pavel îi spune lui Timotei: „Eu ştiu în cine am crezut şi ştiu că are putere
să păzească ce l-am încredinţat." Avem de aid imaginea aceasta despre
Dumnezeul, care e absolut şi care e Stăpân pe fire şi pe istorie.
2) Un Dumnezeu care ne-a făcut nişte promisiuni: „Eu îţi dau viaţa, în
veci nu vei pieri şi nimeni nu te va smulge din mâna Mea" (cf. Ioan 10:28).
Toate lucrurile lucrează împreună spre binele meu. Nid viaţa, nid moartea,
nid îngerii, nid demonii nu mă pot despărţi de El (cf. Romani 8:28-39), El
Mi-a făcut nişte promisiuni şi Ei nu-Şi calcă cuvântul. Cuvântul Lui e un
cuvânt de onoare.
3) Dumnezeul acesta mă iubeşte. Mă iubeşte atât, încât L-a dat şi pe
Fiul Lui pentru mine. Şi Pavel spune tot în Romani, capitolul 8, versetul
32: „[Dacă Dumnezeu] nu L-a cruţat nid chiar pe Fiul Lui pentru noi [...],
cum nu ne va da fără plată [...] toate lucrurile?" Dacă atâta a dat pentru
mine, dacă atâta ţine la mine, dacă atâta mă preţuieşte, Dumnezeu poate.
Dumnezeu ştie, Dumnezeu mi-a promis şi Dumnezeu mă iubeşte. Când
eu am imaginea aceasta despre Dumnezeu, atund mâ aşez liniştit pe
fotoliul vieţii, mă relaxez, trăiesc cu bucurie, cu încredere. Am şi viitorul
asigurat, şi veşnida asigurată. Să învăţăm ded de la aceşti profeţi, de la cei
ce vor veni cu această imagine despre un Dumnezeu, Stăpân absolut. Este
335
un Dumnezeu care ţine la noi. Este un Dumnezeu care îşi va împlini toate
planurile cu noi şi planurile Lui cu noi sunt minunate. A Lui să fie slava în
ved! Amin.
Osea
Texte biblice: Osea 4:1 -6; 6:1 -6

Loc/data: Cluj, 1978
I n această oră a studiului nostru ne vom ocupa de cartea profetului Osea.

De aceea vom spicui câteva texte din Osea, începând întâi din capitolul
4.
Ascultaţi Cuvântului Domnului, copii ai lui Israel! Căci Domnul are

o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este
îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură
strâmb şi minte, ucide, fură şi preacuroeşte; năpăstuieşte şi face
omoruri după omoruri. De aceea ţara se va jeli, toţi cei ce o locuiesc
vor tânji împreună cu fiarele câmpului şi păsările cerului; chiar şi
peştii mării vor pieri. Dar nimeni să nu certe pe altul, nimeni să nu
mustre pe altul, căci poporul tău este ca cei ce se ceartă cu preoţii. Te
vei poticni ziua, prorocul se va poticni şi el împreună cu tine noaptea
şi pe mama ta o voi nimici. Poporul Meu piere din lipsă de
cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda şi nu -
Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, îi voi
uita şi Eu pe copiii tăi. [...]
Osea 4:1-6
„Veniţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne
va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da
iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula şi vom trai înaintea
336
Lui. Să-L cunoaştem, să căutăm să~L cunoaştem pe Domnul! Căci El
Se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de
primăvară, care udă pământul!" Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac,
ludo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă şi ca rouă care trece
curând. De aceea îi voi biciui prin proroci, îi voi ucide prin cuvintele
gurii Mele şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate
voiesc, tiu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai midi decât arderi de
tot."
Osea 6:1-6
Am studiat cărţile profeţilor Amos şi Iona. Şi am arătat că amândoi au
trăit cam pe la anul 760 î.Cr. Amos venea din ţara din sud, din ţara lui
Iuda, trecuse în nord, în ţara lui Israel, şi a predicat acolo şi a fost primul
profet care şi-a scris profeţiile într-o carte. Iona a trăit în aceeaşi vreme în
Israel. El venea din Galileea şi el nu şi-a scris profeţiile într-o carte, ci
avem cartea despre Iona.
Cam la vreo zece ani după acest profet, deci pe la anul 750 î.Cr până pe
la anul 730 î.Cr., a trăit şi a profeţit profetul Osea, tot în nord, tot în Israel,
cu capitala la Samaria. Osea este singurul profet din Israel care şi-a scris
profeţiile într-o carte. Toţi ceilalţi profeţi care au scris profeţii sunt din
Iuda. Osea, este primul şi ultimul care se ridică în Israel, profeţeşte în
Israel, scrie o carte de profeţii în Israel, pentru că, la scurtă vreme după
aceea, mai exact la anul 722 î.Cr., ţara sa. Israelul, este invadată de Asiria, e
rasă de pe faţa pământului şi întreg poporul este dus în robia asiriană.
Osea este una dintre cele mai calde inimi din Vechiul Testament. Este
cel mai cald evanghelist al Vechiului Testament. Viaţa lui Osea sau
experienţa lui Osea, unică în Israel, şi întreaga lui predică, întregul lui
mesaj, se naşte din propria lui experienţă, o experienţă foarte ciudată,
foarte, foarte deosebită de a oricărui alt profet. în tinereţea lui, Dumnezeu
i-a dat călăuzirea ca el să se căsătorească cu o femeie stricată, cu o
prostituată. Lucrul acesta era foarte ciudat, nemaiauzit, ca un om al lui
Dumnezeu, un profet să ia în căsătorie o asemenea femeie. Dar mesajul
Iui Dumnezeu a fost foarte clar: „Du-te şi ia-ţi o curvă! ia-o de nevastă."
„La porunca lui Dumnezeu, spune Osea, m-am dus şi am luat-o pe
Gomera." A luat femeia aceasta, a avut cu ea trei copii. Deci acestei femei,
omul lui Dumnezeu i-a dat un nume nou, i-a dat o casă, i-a dat o familie.
Pentru o asemenea femeie, omul acesta putea ded să însemne reabilitarea,
refacerea, ridicarea ei din nou pe o poziţie nemaiaşteptată, nemaivisată în
viaţă. Ne-am aştepta de la o
337
❖Osea v
asemenea femeie numai la recunoştinţă, numai la dragoste, numai la
credindoşie.
Iată însă că se întâmplă ceva aproape de necrezut. Femeia aceasta, într-
o bună zi, îşi părăseşte căminul şi se duce din nou la vechea ei meserie. Se
duce din nou cu ibovnicii ei. Se duce din nou la prostituţie. Se întâmplă
ceva şi mai rău. De fapt, nu ştim prin ce împrejurări, ea este şi vândută ca
sclavă. Apare într-o piaţă de sdavi, să fie vândută. în situaţia aceasta,
profetul, uluit, indignat de trădarea acestei femei, ridica mâinile şi spune:
„Miraţi-vă, ceruri! Miră-te, pământule! Iată ce poate să facă această femeie!
Ce sufăr eu! Ce nenorodre pentru mine! Ce ingratitudine!"
Dar în clipa aceasta se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat
Dumnezeu intervine din nou. Dumnezeu, din nou, îi şopteşte şi-i
porunceşte lui Osea: „Osea, du-te şi adu-o înapoi pe Gomera! Răscumpăr-
o şi dă-i din nou dragostea ta.' Reabiliteaz-o, să fie din nou soţia ta."
„Cum? Se poate?" „Osea, du-te şi fă aşa!" Osea era omul lui Dumnezeu. El
ştia că, în chip suprem, ceea ce contează pentru un om al lui Dumnezeu
este ascultarea de Dumnezeu. Şi Osea a ascultat. A luat bani grei, s-a dus
acolo în târgui de sdavi, unde nevasta Jui urma să fie vândută şi a plătit-o
el cu o sumă mare şi a cumpărat-o şi a adus-o înapoi acasă. I-a dat din nou
dragostea lui, respectul lui. Şi atunci iarăşi intervine Dumnezeu: „Osea,
acum tot poporul numai despre tine vorbeşte. Acum toată Samaria e uluită
de atâta dragoste. Acum să te duci să le vorbeşti şi să ie spui aşa: «Fraţi şi
surori, Israele, eu, Osea, sunt doar o ilustraţie. Toată experienţa aceasta a
mea vrea să vă ilustreze ceva. Iată cum tălmăceşte Dumnezeu ceea ce m-a
făcut El pe mine să trăiesc. Aşa cum am fost eu faţă de Gomera, aşa e
Dumnezeu faţă de voi, Israele. Aşa vă iubeşte Dumnezeu pe voi! Ştiţi de
unde am luat-o eu pe Gomera! Ştiţi unde eraţi voi robi în Egipt, sclavi
acolo la cărămizi? Acolo a venit Dumnezeu şi v-a dat dragostea Lui şi v-a
logodit cu El şi v-a căsătorit cu El. El a fost Dumnezeul vostru şi voi aţi
fost ca şi soţia Lui. Şi v-a adus în casa Lui, v-a dat o ţară minunată, V-a dat
linişte şi pace şi belşug. Eraţi naţiunea alintată de Dumnezeu, dragostea
inimii Lui. Şi ce-aţi făcut? Aţi curvit cu toţi dumnezeii străini. Aţi comis
adulter spiritual. L-aţi lăsat pe Dumnezeul vostru şi v-aţi dus cu alţi
dumnezei, ca şi Gomera mea. Şi totuşi Dumnezeu vă iubeşte, şi totuşi
Dumnezeu vrea să vă reabiliteze. Totuşi Dumnezeu încă întinde braţul şi
vă spune: 'Veniţi la dragostea Mea, chiar şi după aceasta!'»" Iănă acolo
merge dragostea lui Dumnezeu!
O predică mai evanghelică decât aceasta, o predică mai profundă ca
aceasta nu s-a auzit în Israel. Numai că predica aceasta era ilustrată de o
viaţă. Vreau să spun fiecăruia care vrea să-L vestească pe Domnul. Cea mai
puternică predică este aceea care e însoţită de338o viaţă, care e ilustrată de o
f •>Osea ♦>
viaţă. Eu, în privinţa aceasta, vreau să vă dau şi ion exemplu modern.
O să-mi aduc aminte totdeauna cu mare, mare emoţie de momentele în
care la Oxford, un misionar, care lucra în Bangladesh, acolo lângă India,
mi-a povestit lucrarea lui din Bangladesh, o ţară foarte înapoiată, foarte
săracă, o ţară islamică, mahomedană, unde e foarte greu să pătrunzi cu
Evanghelia. Şi el s-a dus ca misionar acolo, ca inginer agronom. S-a dus nu
să le predice Evanghelia, s-a dus să-i înveţe pe oamenii din satele de acolo
să cultive un nou tip de orez, mult mai bogat şi care dă de patru-cinci ori
recolta obişnuită. Şi a stat un an de zile într-un sat şi i-a învăţat pe oameni
să planteze noul orez şi a lucrat cu ei în noroi un an de zile. Ştiţi ce
înseamnă a semăna orez? Orezul se seamănă întâi într-un fel de straturi,
după aceea fir cu fir trebuie plantat în baltă, în noroi şi trebuie lucrat acolo
în noroi săptămâni întregi. După aceea, când vine secerişul, trebuie secerat
pe o căldură înspăimântătoare, tropicală. De la semănat şi până la secerat,
omul acesta a lucrat acolo cu ţăranii aceia, fără să le spună un cuvânt
despre Dumnezeu, pentru că ei L-ar fi respins, dacă ar fi vorbit despre Isus
Cristos. Ei ştiau că el n-o face pentru bani. Auziseră. Şi când s-a terminat
recoltatul şi treieratul, s-au adunat toţi în jurul lui într-o seară şi i-au spus:
„Acum, domnule, te rugăm să ne spui de ce ai făcut-o. Ai stat un an de zile
în mizeria noastră aid şi am auzit că dumneata nu câştigi nimic pentru
asta. De ce-ai făcut-o?" „Să vă spun de ce-am făcut-o, a spus el atunci. Eu
însumi eram într-o mai mare mizerie ca voi, mizerie spirituală. Dar a venit
Unul din cer şi S-a băgat în noroiul meu, cum m-arn băgat eu în noroiul
vostru. A venit Fiul lui Dumnezeu şi a trăit în noroiul meu, ca să mă scoată
pe mine din mizerie, ca să-mi dea mie lumină şi viaţă, şi a murit în locul
meu pe cruce, şi m-a învăţat ce înseamnă să te dăruieşti pentru alţii, să-i
iubeşti pe alţii. Eu am făcut pentru voi ceea ce a făcut pentru mine Fiul lui
Dumnezeu." Atunci oamenii au ascultat Evanghelia. Atunci n-au mai
respins-o, pentru că Evanghelia era ilustrată de o viaţă.
Ca Osea să poată vesti Evanghelia iertării şi a dragostei lui Dumnezeu,
trebuia întâi să o trăiască el, să trăiască el această dragoste care coboară
până în adâncuri, care iartă, şi iartă, şi iarăşi iartă şi reabilitează, şi
reabilitează, şi iar reabilitează, ca apoi să zică: „Uite aşa-i Dumnezeu!", ca
oamenii să înţeleagă. Degeaba vorbeşti despre dragoste şi tu nu arăţi
dragoste. Degeaba predici Evanghelia şi ea nu se vede în viaţa ta. Aceasta
este prima lecţie pe care trebuie s-o reţinem din istoria aceasta profundă,
mişcătoare a lui Osea.
Aş vrea acum să pătrundem puţin în mesajul pe care-1 aduce Osea. în
primul rând, era normal ca atunci când Osea le vorbea oamenilor despre
păcatele lor, el să prezinte păcatul ca pe un adulter, ca pe o trădare a
339
*t*Oameni
dragostei. Acesta-i păcatul. E omaritrădare a dragostei
din Vechiul *> Dumnezeu, a
Testamentlui
Aceluia care ne-a dat viaţa, a Aceluia care ne-a dat lumina, care ne-a dat
creşterea, care ne-a dat înzestrările pe care le avem. Orice păcat al nostru
este o călcare în picioare a iubirii Lui. Orice păcat al nostru este o sfidare, o
pălmuire a iubirii Lui. Şi aceasta mai ales pentru cei pocăiţi, care au gustat
odată dragostea Lui, care ştiu ce bun este Domnul, care au venit odată în
braţele Lui şi care acum îi calcă în picioare dragostea. IScatul este această
călcare în picioare a dragostei lui Dumnezeu. Ori de câte ori păcătuieşti,
calci pe inima lui Dumnezeu. De aceea, păcatul e atât de hain, păcatul e
atât de urât, pentru că păcatul este ceea ce a făcut femeia aceea, după ce
omul acela i-a dat totul, şi ea totuşi face ce face. Urâţenia ei stă în călcarea
acelei dragoste mari. Dar cu atât mai mult, orice păcat al nostru e o călcare
în picioare a iubirii lui Dumnezeu.
Aş vrea, pentru că este aid vin verset profund referitor la păcat, să ne
oprim câteva clipe la versetul 11 din capitolul 4: „Curvia, vinul şi mustul
iau minţile omului." Nu mă voi ocupa acum de curvie. Am vorbit într-o
altă seară despre simţuri, despre carne, şi în privinţa aceasta mă refer doar
la lecţia de atund. Am ocazia aici să mă ocup de cealaltă: de vin şi de must.
Luaţi expresia aceasta „vinul şi mustul" drept un titlu general pentru
băuturile alcoolice, oricare ar fi ele. Important este cuvântul „alcool", fie că
el e în bere, fie că el e în vin, fie că el e în ţuică, fie că e în coniac, fie că e în
orice altceva. Problema e alcoolul. Ia minţile omului. Acest mesaj a fost
scris acum două mii şi vreo şapte sute de ani. Acum, după două mii şapte
sute de ani, medicii au constatat că alcoolul dintr-un păhărel de ţuică scade
cu treizeci Ia sută vederea omului, iuţeala reacţiilor lui şi puterea lui de
voinţă. Aceasta o face primul păhărel. Al doilea îţi mai ia treizeci la sută şi
al treilea îţi mai ia treizeci la sută. Iţi întunecă mintea, spunea Osea. Şi nu
mai ai energia, voinţa de a acţiona. Cedezi. în exprimare biblică: „ţi-a luat
minţile". Ştiinţa vine abia după două mii şapte sute de ani să ne spună
ceea ce ne-a spus profetul Osea încă de atund. Prin urmare, acum
înţelegem de ce în Noul Testament, în Efeseni 5:18, există următoarea
opoziţie: ori, ori. „Nu vă îmbătaţi de vin; aceasta este destrăbălare.
Dimpotrivă, fiţi plini de Duh!" Nu luaţi acolo verbul vă îmbătaţi, ca
referindu-se la starea de ebrietate. Puteţi citi textul acesta şi aşa: „Nu
băgaţi în voi alcool! Dimpotrivă, băgaţi în voi Duh." Cu alte cuvinte, ori
una, ori aîta. Ori alcool, ori Duh, Alcoolul blochează undeva raţiunea
noastră, şi noi nu mai suntem în control. Duhul iui Dumnezeu în noi vrea
să ne lumineze mintea, ca mintea apoi, luminată de Duh, să ne controleze.
Dar cu alcool mintea-i blocată. Mintea este deja lovită în cap de alcool.
Duhul nu mai poate să lucreze. Iată de ce e atât de importantă acea
ilustraţie pe care ne-o dâ Watchman Nee în Viaţa creştină normala. El a
340
f •>Osea ♦>
fost undeva în China la ţară la o familie unde s-a odihnit o vreme şi, in
timpul acela, le-a vestit Evanghelia, şi cei doi bătrâni ai casei s-au pocăit.
Şi el i-a învăţat viaţa nouă. După aceea a plecat şi le-a spus că vine peste
un an de zile din nou. Erau singurii pocăiţi dm zona aceea.
La un an de zile când a venit din nou, fratele l-a întrebat pe Watchman
Nee: „Frate, trebuie să te întreb ceva. S-a întâmplat ceva ciudat după ce ai
plecat dumneata. într-o zi, când să mă rog Ia masă, am simţit că mi se pune
un nod în gât şi nu mă mai pot ruga.. Nu ştiam de ce nu mă mai pot ruga.
Am deschis ochii, m-am uitat pe masă şi am văzut că soţia adusese din
pivniţă o cană cu vin. Şi imediat m-am gândit: «Măi, cât a fost predicatorul
la noi, noi n-am avut vin pe masă şi nid de atunci până acum. Nu mă pot
ruga. Oare nu-i din cauza asta?»" Şi ca să facă proba, i-a spus soţiei: „Soţie,
te rog du cana înapoi în pivniţă." Ea a luat-o, a dus-o în pivniţă şi apoi a
spus: „Acum să ne rugăm!" „Şi, frate, spune el, m-am putut ruga. Şi atunci
am zis: «înseamnă că Duhul nu-mi dă voie să
341
*î* Osea *:•
beau alcool.» Şi de atunci eu n-am mai băut. Acum eu nu ştiu dacă e
bine asta şi vreau te întreb." Şi atunci fratele i-a explicat Efeseni 5:18. „Ki,
aşa-i! Duhului nu-i place alcoolul. Şi e ori, ori. Ori una, ori aita."
Când eu personal am ajuns la convingerea aceasta, tot aici în problema
aceasta am ajuns. Eu ziceam aşa: „Păi, un păhărel de vin seara la culcare
nu-i păcat. Beau, mă întăreşte şi mă culc." Numai că eu am observat că
imediat după aceea, dacă eu m-am plecat pe genunchi să mă rog, nu mă
puteam ruga. Şi când mi-am dat seama de lucrul acesta, a început lupta în
mine gi am început să mă rog în problema aceasta şi Duhuî îmi spunea
lămurit: „Trebuie să scoţi orice formă de alcool din tine." „Chiar orice?"
„Orice!" N-am mai avut linişte, până când, într-o zi, m-am plecat pe
genunchi şi am spus: „Doamne, uite aid şi acum mă leg ca în viaţa mea, în
afară de vinul de Ia Cina Domnului, nu va mai intra nici un fel de alcool
în mine." Din clipa aceea, am avut linişte, am avut pace, am avut o nouă
părtăşie cu Domnul. Sunt ani de zile de atund şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu că sunt mai sănătos, şi organismul merge mai bine în toate
privinţele decât înainte. Eu am înţeles lucrul acesta gi Ii mulţumesc lui
Dumnezeu că încă înaintea mea l-a înţeles fratele Li viu Olah gi când, prin
dânsul, a început lucrarea mare în Oradea, dânsul a început-o cu aceasta:
„Dacă vreţi binecuvântări spirituale, scoateţi alcoolul totalmente din uz!"
Şi Ii mulţumesc lui Dumnezeu că e o biserică aşa de mare, de 1300 de
membri acum, şi acolo acum e regula: „Promitem că noi nu vom mai folosi
alcool în viaţa noastră." Şi ne-am dus până acoio acum încât, la mărturie la
botez, cerem să se facă această promisiune, mai ales a celor care ştim că au
avut înainte probleme cu alcoolul. Alcoolul este cel care distruge bisericile
noastre în Sălaj, prin ţuica care se face acolo, în unele părţi din Bihor încă
există problema aceasta, la fel în unele părţi dinspre Arad şi, în general, în
ţinuturile de deal, unde se face ţuică, ori în podgorii sunt probleme de
felul acesta. Acolo nu e viaţă în biserici. Şi noi suntem convinşi şi aşa
predicăm că a fi pocăit înseamnă a fi plin de Duh şi asta înseamnă să nu
mai bagi în tine nici o formă de alcool, pentru că noi vrem să avem minte,
şi vinul ia minţile. Noi vrem să rămânem cu mintea limpede, cu mintea
sănătoasă şi s-o avem la dispoziţia lui Dumnezeu. De aceea, noi aşa
predicăm, repet, şi aga vă spunem cu toată hotărârea pe baza Cuvântului
lui
Dumnezeu. Vrei să fii copil al lui Dumnezeu, totalmente la dispoziţia Lui?
Vrei binecuvântări? Vrei să ai călăuzirea Duhului Sfânt? Scoate alcoolul
sub toate formele lui afară! E greu la început, e o agonie, e o luptă. Dar îţi
spun din experienţele noastre personale: e mare har după aceea, e mare
binecuvântare şi pentru trup, şi pentru viaţa spirituală.
Şi acum să trecem mai departe la un alt342 aspect al învăţăturii lui Osea.
❖Osea ❖
Osea a avut acea experienţă extraordinară a dragostei care coboară în
adânc. Era normal ca atunci când el vorbea despre Dumnezeu, să
vorbească despre un Dumnezeu care iubeşte aşa. Mesajul lui Osea este
despre un Dumnezeu care iubeşte, iubeşte până la coborârea în noroi.
Aceasta ne-o va ilustra Fiul lui Dumnezeu, care ne spune că dragostea stă
în faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, El a murit pentru noi. Pe când
eram noi încă în noroi, El S-a coborât şi S-a băgat în noroiul nostru. Dar
primul în Biblie care ne exprimă lucrul acesta este profetul Osea. Şi iată
cât de gingaş, cât de dulce îl prezintă el pe Dumnezeu în capitolul 11. lată
cum spune Dumnezeu când l-a scos pe Israel din Egipt, cu câtă dragoste a
îngrijit El Israelul: „Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul
Meu din Egipt. Dar cu cât prorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau; au
adus jertfe Baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti. Şi totuşi Eu l-am învăţat
pe Efraim să meargă şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi
vindecam." Israelul era ca un copilaş nou născut. Eu i-am învăţat să umble.
Dumnezeu e ca un tată care îşi învaţă copilul să umble. Cât de gingaşă e
scena aceasta! Eu i-am ridicat pe braţe, Eu i-am purtat cum îşi poartă un
tată copiii. „I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste." Cât de
tandru, cât de frumos, cât de poetic, cât de adânc! Acesta este Dumnezeu.
„Am vrut să vă aduc, dar voi n-aţi vrut. Mi-aţi întors spatele, şi acum nu
mai am ce face. Acum trebuie să vă pedepsesc. Acum, ca să vă curăţ de
murdăria voastră, trebuie să vă las. Va veni Asiria peste voi, şi nu mai erau
decât poate zece, cincisprezece, douăzeci de ani până urma ca Asiria să
vină peste ei, să-i nimicească. Dar iată inima lui Dumnezeu. „Cum să te
dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? [...] Mi se zbate inima în mine şi
tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă,
nu-1 voi mai nimici pe Efraim, căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt
Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să prăpădesc."
Aici ni-e dezgolită inima lui Dumnezeu. Aici e deschisă inima lui
Dumnezeu ca să vedem în ea toată zbaterea Lui de Tată. Ei n-au ascultat
mesajul lui Osea. Şi Dumnezeu a trebuit să lase să vină prăpădul. Dar cu
câtă durere o face însuşi Dumnezeu! Atât de mult te iubeşte Dumnezeu şi
te cheamă! Te cheamă cu lacrimi, te cheamă cu sânge, te cheamă cu mâini
străpunse de cuie. Dar, în cele din urmă, dacă nu-L asculţi, El nu mai are ce
face. Dragostea se jertfeşte. Dar dragostea una n-o face: dragoste cu sila nu
se face. El nu te obligă. El îţi dă totul. El rabdă. El aşteaptă. Dar nu te ia de
guler să zică: „Hai!" împotriva voii tale. Aceasta e dragostea lui
Dumnezeu. Şi nicăieri nu-i atât de frumos, atât de minunat descrisă ca aici.
Un alt element care e deosebit de important în cartea lui Osea este
faptul că Osea prezintă esenţa relaţiei noastre cu Dumnezeu sub termenul
343
de „cunoaştere". Necazul *t*Oameni
cu noi oamenii
mari din Vechiul eTestament
că nu-L *> cunoaştem pe
Dumnezeu. Iată ce spune Osea: „Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este
cunoaştere de Dumnezeu în ţară. [...] Poporul Meu piere din lipsă de
cunoaştere." Şi, mai târziu: „Să-L cunoaştem! Să căutăm să-L cunoaştem pe
Domnul! [...] Căci bunătate voiesc, nu jertfe şi cunoaştere de Dumnezeu
mai mult decât arderi de tot! [...] Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna;
te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi
îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi-L vei cunoaşte pe
Domnul."
Ce înseamnă această cunoaştere a lui Dumnezeu? Osea pleacă tot de la
experienţa sa. „Biata Gomera! Ea tot n-a putut înţelege, n-a putut cunoaşte
cu adevărat cât de mult o iubesc! Dacă ar fi ştiut, cu adevărat, ce om are
lângă ea, n-ar fi făcut ce-a făcut!" Dacă ai cunoaşte cu adevărat dne-i
Dumnezeu, dacă ai şti cu adevărat cine-i Dumnezeu, dacă ai şti cu adevărat
ce vrea El să-ţi dea şi câte vrea să-ţi dea El... numai dacă ai cunoaşte! E o
problemă, întâi de toate, să ştii. De aceea, un rost principal al acestor seri
este această cunoaştere a lui Dumnezeu, să ajungi să înţelegi cine-I El, ce
planuri are El cu tine şi ce-ţi oferă El ţie. Numai dacă ai cunoaşte-o asta!
Poporul piere din lipsă de cunoaştere, deşi lângă el sunt comori
inestimabile, el moare în sărăcie. Dumnezeu îi oferă viaţă eternă în slavă
cerească, şi poporul merge din decădere în decădere către iad, pentru că nu
cunoaşte, pentru că nu ştie, pentru că i s-au întunecat ochii şi mintea. Dacă
am cunoaşte! Să căutăm să-L cunoaştem pe Domnul! Acesta este un
subiect foarte important, această cunoaştere a lui Dumnezeu.
Aşadar, în problema relaţiei cu Dumnezeu, elementul esenţial este
cunoaşterea. Şi ca să nu vi se pară că numai Osea pune accentul pe
cunoaştere, haideţi să venim şi la inima Noului Testament şi să citim în
Filipeni, capitolul 3, versetele 7,8 şi 10: „Dar lucrurile care pentru mine
erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos. Ba încă şi
acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de
mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut
toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să-L câştig pe Cristos. [...] Şi să-L cunosc
pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac
asemenea cu moartea Lui."
Tot ce-am avut, spune Pavel, faimă, poziţie academică, poziţie politică,
poziţie socială, totul am pierdut pentru un singur lucru: pentru preţul
nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos. Şi chiar şi acum toate le las
numai pentru asta: ca să-L cunosc pe El, pentru că această cunoaştere încă
este ceva ce trebuie să apuc, în care să cresc. Este unul dintre domeniile
unde mai putem creşte. „Mă rog ca dragostea voastră să crească în
cunoaştere", spune Pavel tot acolo în Filipeni, în capitolul 1. Deci e vorba
344
❖Osea ❖
de o creştere în cunoaştere.
Şi acum vreau să vedeţi care sunt treptele cunoaşterii. Eu am notat aici
şapte trepte ale cunoaşterii.
1. II cunoşti pe cutare? îl cunosc din auzite. Am auzit de existenţa lui.
Atâta doar. Deci îl cunosc din auzite. Mulţi îl cunosc pe Dumnezeu aşa. îl
cunosc din auzite. Au auzit despre Dumnezeu. Cred ce au auzit, dar asta îi
lasă reci.
2. îl cunosc din vedere. L-am văzut şi eu cum arată.
3. Am făcut cunoştinţă. Am dat o dată mâna, am schimbat câteva
cuvinte. Dar pot spune astfel că-1 cunosc pe cineva?
4. Suntem colegi de şcoală, de atelier, de birou. Deci trăim multe ore
împreună. Deja ne cunoaştem mai bine de acum.
5. Suntem prieteni intimi. Aici se deschid sufletele. E o mai mare
cunoaştere.
6. Suntem rudenii de prim rang. Mi-e tată sau mi-e mamă, mi-e soră,
mi-e frate. Aici cunoaşterea e şi mai adâncă.
7. E soţia mea sau soţul meu. Aici cunoaşterea intră într-un domeniu
sfânt. Cunoaşterea devine unitate, contopire.
în Vechiul Testament ni se spune că Adam s-a unit cu Eva şi au avut un
copil. Termenul folosit în Biblie este „Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa."
Această unire, această contopire este treapta supremă a cunoaşterii. Şi
Dumnezeu însuşi ne vorbeşte de legătura pe care vrea s-o stabilească cu
noi în termenii de logodnă, întâi aici în Osea, capitolul 2, versetele 19-20:
„Te voi logodi cu Mine." Mai există în leremia şi în Isaia texte în care
Dumnezeu Se prezintă pe Sine ca Soţul poporului Său şi, sigur, textele
cele mai multe sunt în Noul Testament, în special Efeseni, capitolul 5,
unde relaţia dintre soţ şi soţie este asemănată cu relaţia dintre Domnul
Isus şi Biserica Sa.
Prin urmare, cunoaşterea de care vorbim aici este cea mai intimă şi cea
mai sfântă, exprimată de Domnul Isus în vorbele: „Eu în ei şi ei în Mine",
această contopire a fiinţelor noastre, încât devenim una.
Acum, în problema aceasta, în primul rând, vreau să îţi faci tu o
verificare pe scara aceasta a cunoaşterii lui Dumnezeu. îl cunoşti din
auzite? îl cunoşti în teorie? îl cunoşti din studii îndelungate? Sau ai ajuns
acolo unde deja ai avut nişte contacte cu El, ai avut nişte experienţe cu El,
dar poate ai rămas la atâta?! Sau ai urcat mai departe până acolo încât
contopirea voastră este o bucurie zilnică, o bucurie a trăirii în Dumnezeu
şi prin Dumnezeu, şi cu Dumnezeu? Aceasta este o posibilitate care-ţi este
deschisă aici, acum. Toată problema este dacă tu ai crescut în această
cunoaştere, dacă tu ţi-ai format sau ţi-ai pus ca obiectiv suprem al vieţii
tale această cunoaştere. „Să căutăm,345spune Osea, să căutăm să-L cunoaştem
pe Domnul!", adică să*t*Oameni
ne propunem ca obiectiv,
mari din Vechiul ca *>ţintă a noastră,
Testament
cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar Pavel spune: pentru El pierd toate şi pe
toate le socotesc ca pe un gunoi, pentru aceasta: să-L cunosc pe El.
Acum, aici, în Filipeni, capitolul 3, versetul 10 sunt patru trepte ale
cunoaşterii Domnului Isus. Şi vreau să le amintim şi pe acestea puţin.
Să-L cunosc pe El. Aceasta înseamnă că-L primesc pe Domnul Isus în
viaţa mea ca Mântuitor personal. învăţ cât e El de bun. învăţ cât e El de
minunat. învăţ cât e El de bogat. Tot ce are El este al meu.
I cunosc pe El.
Altă treaptă mai sus de aceasta: Şi să cunosc puterea învierii Lui. Isus
cel înviat din morţi vine şi spune: „Eu sunt viu în veci. Am fost mort şi
sunt viu în vecii vecilor. Şi Eu ţin cheile vieţii şi ale morţii. Nu te teme!"
Cunosc dintr-o dată că puterile Lui îmi stau la dispoziţie. Cunosc că prin
puterile Lui sunt invincibil, sunt indestructibil. Stau în faţa oamenilor
care vor să mă distrugă şi eu spun: „Sunt indestructibil. Chiar dacă veţi
udde ceea ce puteţi voi ucide, Iubitul meu ţine cheile vieţii şi ale morţii, şi
voi nu faceţi altceva decât să mă aruncaţi în braţele Lui, să fiu acasă la
Domnul, că-i mult mai bine!" Asta înseamnă să cunoşti puterea învierii
Lui. Să cunoşti energia care-ţi vine din El, să ştii ce tării sunt la dispoziţia
ta.
Şi apoi ciudat. După aceea vine părtăşia suferinţelor Lui. Noi ne-am
aştepta că întâi să vină suferinţele, răstignirea şi după aceea învierea. Or
aici vine întâi învierea şi după aceea vine suferinţa. De ce? Simplu. Nici eu
n-am înţeles-o până când mi-a explicat-o şi mie altcineva. întâi II cunosc
pe El, apoi cunosc puterile Lui care mă energizează. Şi apoi El zice: „Vrei
să Mă cunoşti mai departe? Mai vrei să mergem mai adânc în cunoaşterea
Mea?" „Vreau!" „Atund ai grijă! Trebuie să intri cu Mine în suferinţă. Te
vor bate pentru Mine, te vor da afară din servidu pentru Mine, te vor
huidui pentru Mine. Vei rămâne gol pentru Mine. Vei rămâne fără şcoală
pentru Mine. Vei fi handicapat pentru Mine. Intri în şcoala suferinţei cu
Mine. Dar nu e suferinţă, d e părtăşia suferinţei." Ce cunosc când intru cu
El în suferinţă? Eu cunosc, de fapt, părtăşia suferinţei. Părtăşia o cunosc cu
adevărat când accept să intru în şcoala suferinţei, în lucru cu suferinţa,
pentru că suferinţa devine ea însăşi un instrument pentru mântuirea
altora. Eu mă angajez cu El la mântuirea altora, acceptând să intru în
suferinţă. Şi acolo El vine şi mi-e părtaş, şi eu Ii sunt părtaş. Acolo
intimitatea noastră e cum nu a fost nicăieri altundeva. Vă amintiţi ce
spune Iov în capitolul 42, versetul 5: „înainte Te cunoşteam din auzite.
Acum Te cunosc din experienţă reală. Asta am simţit-o în suferinţă, prin
suferinţă. înainte a fost ceva teoretic. Dar acolo, când am intrat în foc,
acolo Tu ai venit la mine. Acolo Te-am cunoscut cu adevărat." Numai cine
346
❖Osea ❖
acceptă să coboare în valea suferinţei, numai acela intră în adâncimile
cunoaşterii.
Dar mai este o treaptă: să mă fac asemenea cu moartea Lui. Când toţi
cresc, când toţi au succes, când toţi urcă pe scara sodală, eu să renunţ.
Aceasta e o moarte. Când El îmi cere jertfe lucruri dragi, situaţii dragi,
fiinţe dragi, când eu trebuie să zic: „îmi sunt dragi, dar dacă mi le ceri Tu,
Ţi le dau, Doamne!", asta e moarte. Când eu am ambiţiile mele, când am
planurile mele, El zice: „Dar am Eu
347
❖Osea ❖
planurile Mele şi ambiţiile Mele cu tine. Şi tu trebuie să renunţi la ale
tale pentru ale Mele." Şi mie îmi sunt dragi ale mele. Mi-e tare greu. A
renunţa la ele înseamnă moarte. Eu renunţ şi mor. Eu aş vrea să-mi
comand eu viaţa. Eu aş vrea să-mi dirijez eu viaţa, dar El vine şi spune:
„Vreau să-ţi comand Eu viaţa, să ţi-o dirijez Eu, să dispun Eu de ea." Asta e
cel mai greu. Să nu mai trăiesc eu. Cristos să trăiască în ea. Asta-i moarte.
Dar abia acolo îl cunosc. Abia când accept aşa să trăiască EI în mine, abia
aceea e cunoaştere.
Şi dincolo de acestea nu pot să nu mă întorc la 1 Corinteni, capitolul 13,
versetele 9-12: „Acum cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar când va
veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi. [...] Acum vedem ca
într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum
cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum şi eu am fost
cunoscut pe deplin." Eu am fost cunoscut pe deplin. Este important în
primul rând că eu am fost cunoscut. El a luat iniţiativa. Acelaşi lucru îl
spune Pavel şi în Galateni, capitolul 4, versetele 8 şi 9: „Odinioară, când
nu-L cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robii celor ce din firea lor nu sunt
dumnezei. Dar acum, după ce L-aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai bine
zis după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi"
la fleacurile lumii? Noi am fost cunoscuţi de Dumnezeu, adică Dumnezeu
ne-a luat în braţe, ne-a luat în Fiinţa Lui. Eu încă bâjbâi, eu cunosc doar în
parte, cu toate experienţele adânci cu El, cu toată părtăşia intimă. Câtă
vreme sunt în acest corp e „în parte". Abia atunci când acest corp se va
desface, când casa aceasta se va desface, acest „în parte" se va sfârşi şi
atunci voi cunoaşte şi eu pe deplin, aşa cum El mă cunoaşte pe mine pe
deplin. Cu alte cuvinte, ce învăţăm noi de la Osea şi de la Pavel este că
relaţia noastră cu Dumnezeu este o relaţie de cunoaştere, o relaţie de
adâncire în cunoaştere, o relaţie de creştere în cunoaştere, o relaţie care se
va desăvârşi în cunoaşterea totală în veşnicie.
Poporul piere pentru că nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, spune Osea.
Când II cunoşti pe deplin, îl preţuieşti deplin. Aici e necazul. Când ai
ajuns să-L cunoşti intim, adânc, pot să mai vină unii să spună: „Dar cum
mai poţi tu să crezi astăzi când ştiinţa zice aşa şi când alţii zic aşa?" Tu te
uiţi atunci cu milă la ei cum bâjbâie în întuneric şi spui: „Cum aş putea eu
să-ţi spun? Sunt lucruri care nu se pot reda, nu se pot povesti. Intimităţile
dragostei nu se povestesc. Sunt prea sfinte, sunt prea curate. Mărgăritarele
nu le putem arunca la porci. Cum am putea să vă spunem noi ce minunat e
Domnul? Mie nu-mi veniţi cu teorii omeneşti! Eu II cunosc! De unde? Din
intimitatea iubirii, din părtăşia adâncă, din trăirea împreună. Eu II
cunosc." Fie ca această cunoaştere să fie ţinta ta de aici înainte şi să-ţi dai
seama că există în cunoaştere zone adânci şi 348zone înalte neexplorate încă
❖Osea •>
de tine. Coboară, frate, şi urcă, frate, în cunoaşterea lui Dumnezeu! Căci
mai ai multe bogăţii de descoperit în această cunoaştere.
Necazul cu noi în problema aceasta a cunoaşterii, spune Osea, este că
pocăinţa noastră este superficială. Revenim la Osea, capitolul 6. „Veniţi să
ne întoarcem la Domnul!" Dacă nu ştiţi, vreau să vă spun că expresia „a te
întoarce la Domnul", în Noul Testament, devine „a te pocăi". „A te pocăi"
înseamnă „a te întoarce la Domnul." Prin urmare, când profetul zice:
„Veniţi să ne întoarcem la Domnul!", el zice: „Veniţi să ne pocăim!" „El ne-
a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit - ne-a lovit pentru că ne-am
îndepărtat de El - dar tot El ne va lega rănile. [...] Să-L cunoaştem, să
căutăm să-L cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii şi
va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul. Ce să-
ţi fac, Israele? [...] Evlavia voastră [adică pocăinţa voastră] este ca norul de
dimineaţă şi ca roua care trece curând." Norul acela de dimineaţă, care
credeai că aduce ploaie, s-a spulberat. Roua aceea atât de promiţătoare de
dimineaţă, care cum s-au ivit puţin razele soarelui, s-a dus, aşa e pocăinţa
voastră: puţină, superficială. Aici e necazul: în superficialitatea voastră.
Dumnezeu vrea adâncime. Dumnezeu vrea angajare cu toată fiinţa.
Acolo unde în căsnicie, fiecare intră cu gândul de probă: „făi, să văd
dacă merge. Dacă nu, ne despărţim", acolo niciodată cei doi nu vor ajunge
să se cunoască cu adevărat, pentru că nid unul nu se dăruieşte total.
Fiecare are rezerve şi zice: „Să văd, dacă dă celălalt totul, dau şi eu totul."
Dar şi celălalt zice tot aşa. Şi nid unul nu se angajează, nici unul nu se
deschide, nid unul nu se dăruieşte. Aşa sunt mulţi în angajarea cu
Dumnezeu: de probă, „să văd dacă merge; să experimentez". Nidodată nu
vei ajunge la cunoaştere adevărată de Dumnezeu pe calea aceasta.
Dumnezeu cere angajare totală!
Un psiholog modern a definit fericirea aşa: „Fericire înseamnă
349
r
să te angajezi la ceva cu *t*

toată fiinţa
Oameni ta,din
mari fără rezerve
Vechiul şi fără*>regrete." Fericire
Testament
cu Dumnezeu, şi aceasta e singura fericire adevărată, este să te dăruieşti
Lui cu toată fiinţa ta, fără rezerve, deci să nu reţii nimic, şi fără regrete,
adică fără să te mai uiţi înapoi. Aceasta e adevărata pocăinţă. Aceasta e
adevărata întoarcere la Dumnezeu, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu:
totală, cu toată fiinţa, fără nici o rezervă, fără nici o reţinere şi fără nici un
ascunziş şi fără să te mai uiţi vreodată înapoi, fără regrete. Vrei
cunoaşterea lui Dumnezeu? Aceasta e singura cale.
Şi încă un lucru important pe care ni-1 spune Osea în capitolul 10,
versetul 12: „Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu
îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou!" Nu ştiu de ce traducătorul nostru,
fratele Cornilescu, a pus acolo un „nou". In original este doar:
„Desţeleniţi-vă ogorul!" Nu ştiu câţi dintre tineri mai ştiu ce este un ogor.
Astăzi se spune că au ieşit ţăranii pe ogoare. Şi datorită expresiei acesteia
„pe ogoare", se dă impresia că ogoarele sunt câmpurile lucrate. Este un
exemplu de totală inversiune a sensului unui cuvânt. „Ogor" însemna pe
vremea când a tradus Cornilescu, acum cincizeci de ani, „loc nelucrat",
„loc nearat". Era alternarea pământurilor; era câte o tarla mare a satului,
care se decidea să fie lăsată în odihnă un an sau doi, sau trei. Şi aceea nu
mai era arată în timpul acela. Aceea era ogor. Şi apoi te duceai să
desţeleneşti ogorul. Atunci veţi înţelege care e imaginea pe care ne-o dă
Osea. Desţeleniţi-vă ogorul! Fiinţa voastră este ca un pământ nelucrat, în
care au crescut buruieni, spini şi bălării. Desţeleniţi-vă ogorul! Viaţa ta
spirituală este nelucrată. Viaţa ta spirituală este neîngrijită. Probabil că am
aici în faţă şi oameni care nu au avut niciodată o viaţă spirituală, adică el
niciodată nu a ajuns să cunoască ceva din Dumnezeu, ceva din Evanghelie.
Cuvântul profetului spune că tu eşti ca un ogor înţelenit, îmburuienat, cu
bălării. Ai băgat acolo tot soiul de teorii, tot soiul de patimi, tot soiul de
necazuri, de imaginaţii, de pofte. Acestea cresc în sufletul tău. Trebuie să
bagi plugul Duhului acolo şi să desţeleneşti ogorul. Fiinţa voastră e
înţelenită. Desţeleniţi-o! Aceasta se întâmplă când un om se întoarce la
Dumnezeu. Ogorul fiinţei lui spirituale trebuie arat şi apoi semănat
Cuvântul lui Dumnezeu în el. Acolo se seamănă viaţa din Dumnezeu.
Deci reţine imaginea aceasta a vieţii tale.
Aş vrea, în încheiere, să citim ultimul apel făcut de Osea
350
vOameni mari din Vechiul Testament *>
poporului lui Israel în Osea, capitolul 14, versetele 1 şi 2: „întoarce-te,
Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta.
Aduceţi cu voi cuvinte de căiţă şi întoarceţi-vă ia Domnul, spuneţi-I: «Iartă
toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi Iţi vom aduce în loc de
tauri lauda buzelor noastre.»" Aşa l-a învăţat Osea pe Israel să zică:
„Intoarceţi-vă Ia Dumnezeu! Veniţi la EI cu cuvinte de părere de rău, adică
recunoscând că aţi trăit fără El, recunoscând că I-aţi călcat dragostea în
picioare, recunoscând că aţi fost ca şi Gomera mea. După ce v-a făcut atâta
bine, voi L-aţi sfidat, I-aţi pângărit via. Veniţi cu cuvinte de căinţă şi
spuneţi-I lui Dumnezeu: «Iartă-mă şi primeşte-mă!»" Două cuvinte sunt
importante: „Iartă-mă şi primeşte-mă!" Aceasta e întoarcerea Ia Dumnezeu,
aceasta e pocăinţa, să zici: „Iartă-mă şi primeşte-mă!" Aşa a venit fiul
risipitor, cu cuvinte de căinţă: „Nu sunt vrednic să mai fiu fiul tău.
Primeşte-mă ca pe un rob!" Fiul risipitor a făcut-o, şi tatăl l-a primit.
La anul 740-730 î.Cr., când vorbea Osea şi când a scris aceste cuvinte,
când le-a strigat pe străzile Samariei, Israelul a râs de el. A râs de istoria
dragostei lui. A râs de dragostea lui nebună pentru Gomera. Nu l-au
ascultat. Au mai trecut câţiva ani, doar zece, cincisprezece până la anul
acela 722 î.Cr., când Dumnezeu a zis: „Destul!" A dat drumul asirienilor să
vină peste ei şi i-a nimicit, pentru că Dumnezeu tot timpul e cu mâinile
întinse, dar dragoste cu sila nu se face. Şi dragostea e rănită, şi dragostea e
respinsă. Nu a mai avut altă soluţie decât să-i arunce în foc. Pe ei atunci, pe
cei din Iuda mai târziu, l-a trimis în robie. Şi acolo, în robie, au învăţat ei
ce înseamnă să nu te mai închini la dumnezei străini, să nu mai curveşti cu
alţi dumnezei. Acolo s-au purificat şi abia după aceea i-a adus Dumnezeu
înapoi. Tu ce ai învăţat de aid, pentru că toate aceste lucruri din Vechiul
Testament, spune apostolul Pavel, au fost scrise spre învăţătura noastră.
Aşa Se poartă Dumnezeu cu fiecare dintre noi, cu aceeaşi dragoste, care
rabdă, care coboară până în adâncuri unde suntem noi, care spală toată
murdăria, cum a spălat-o şi Osea pe Gomera, care reabilitează. Dar dacă
această dragoste e respinsă, nid Dumnezeu nu mai are altă soluţie decât sa
lase să vina prăpădul peste noi. Tu unde stai?
Dumnezeu să-ţi lumineze mintea şi să începi să cauţi să-L cunoşti pe
El. Apoi să-ţi mărturiseşti starea, să te pocăieşti, să te întorci la El, ca El să
te poată elibera şi reabilita. Amin.
I
Profetul Isaia
Texte biblice: Isaia 6:1-13; 54:10-17, 55:1-13
în anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un

scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea § ase aripi: cu două î,şi
acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau imul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!" Şi se zguduiau
uşorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am
zis: „Vai de mine! sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate,
locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu
ochii mei pe împăratul, Dom?ml oştirilor!" Dar unul din serafimi a
zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care~l luase cu
cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se
cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi
păcatul tău este ispăşitr Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe dne
să trimit şi cine va merge pentru Noi?" Eu am răspuns: „Iată -mă,
trimite-mă!" El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: «într-
una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi
pricepe/»împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-
i ochii ca sa nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu
inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit." Şi eu am
întrebat: „Rină când, Doamne?" El a răspuns: „Până când vor rămân e
cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până cănă nu va mai fi nimeni în
case şi ţara va fi pustiită de tot; până va îndepărta Domnul pe oameni
şi ţara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai
rămăne din locuitori,
353
❖Oameni mari din Vechiul Testament ❖
vor fi nimiciţi şi ei la rândul lor. Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi
păstrează bulucul din rădăcină, când sunt tăiaţi, tot aşa, o sămânţă sfântă
se va naşte iarăşi din poporul acesta",
Isaia 6:1-13
Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se

va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul,
care are milă de tine." „Netiorocito, bătuto de furtună, şi nemăngniato!
Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de
safir. Iţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şî tot
ocolul de nestemate. Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şî mare va fi
propăşirea fiilor tăi. Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea,
căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine. Dacă se
urzesc uneltiri, tiu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea
sub puterea ta." „Iată, Eu am făcut pe meşterul care suflă cărbunii în foc şi
face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o
sfărâme. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă
care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este
moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine,
zice Domnul."
Isaia 54:10-17
„ Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi ce! ce n-are bani! Veniţi şi
cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fam bani şi făiă plată!
De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi
câştigid muncii pentru ceva care nu saturn? Ascultaţi-Mă, deci, şi veţi
mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luaţi
aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi şi sufletul vostru va trăi: că ci Eu voi
încheia cu voi un legământ veşnic ca să întăresc îndurările Mele faţă de
David. Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al
popoarelor. Intr-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoşti şi popoare
care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru
Sfântul lui Israel, care te proslăveşte." „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se
poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea
lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul
care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte
iertând."„Căcigândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu
sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ,
atât sunt de
sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de
gândurile voastre. Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din
354
•:*Profetul Isaia <•
ceruri şi jiu se mai întorc înapoi ci udă pământul şi-l fac să rodească
şi să odrăslească, ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce
mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se
întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile
Mele. Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi
dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din
câmpie vor bate din palme.
In locul spinului se va înălţa chiparosul ni locul mărăcinilor va
creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn
veşnic, nepieritor".
Isaia 53:1-13
îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru încercări şi Ii mulţumim pentru

Romani 8:28, care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celor ce-L iubesc pe Dumnezeu." Şi eu sunt convins că ştiţi încercările prin
care trecem, care împlinesc Romani 8:28. Toate lucrează împreună spre
binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Vom afla dincolo cum absolut
toate întâmplările de aici au lucrat acest bine al nostru. Este foarte
important să înţelegem lucrul acesta.
Şi pentru că tocmai aceasta o doresc, să căpătăm o mai mare încredere
în Dumnezeu şi o viziune mai largă a vieţii cu Dumnezeu, m-am simţit
îndemnat să facem un studiu despre profetul Isaia. Pentru mine este ceva
proaspăt, pentru că aseară am făcut studiul acesta la noi, la Oradea. Şi deşi
acolo nu am făcut decât jumătate din Isaia în două ore, aş vrea ca aici sâ
fac o schemă generaiă a lui Isaia şi ajungând să înţelegem contextul în care
a trăit Isaia, să învăţam apoi de unde vine acea formidabilă credinţă a lui
Isaia.
Vreau să vă spun de Ia început că Isaia este cel mai mare profet al
Vechiului Testament. Nu există o personalitate mai puternică între profeţi
ca Isaia. Nu există un om de o profunzime mai mare ca Isaia. Nu există un
om cu învăţături mai largi şi mai bogate, şi mai puternice decât el. A fost
numit şi „evanghelistul Vechiul Testament", deoarece nimeni în Vechiul
Testament nu L-a descris aşa de frumos şi nu L-a înţeles aşa de adânc pe
Domnul Isus ca Isaia. Isaia 53 este o descriere nu numai a vieţii, morţii şi
învierii
Domnului Isus, ci şi o pătrundere adâncă în semnificaţia morţii Domnului
Isus în locul nostru.
Nimeni nu a avut o viziune mai grandioasă despre Dumnezeu ca Isaia.
Pentru Isaia Dumnezeu este Sfântul lui Israel. Şi nimeni în întreaga Biblie
355
•î*Oameni mari din Vechiul Testament *:•
nu II prezintă pe Dumnezeu în culori mai măreţe ca el. In primul rând,
grandoarea, măreţia, atotputernicia, suveranitatea lui Dumnezeu - acestea
sunt proiectate în faţa noastră ca nicăieri în altă parte în cartea lui Isaia. Şi
aceasta cu scopul de a ne face apoi să ne încredem în Dumnezeu. Isaia
vrea să ne spună: „Nu vedeţi ce Dumnezeu avem? Cum puteţi să nu vă
încredeţi într-un aşa Dumnezeu?" Numai atunci te poţi încrede în
Dumnezeu când ai o adevărată concepţie despre Dumnezeu.
Eu am în biblioteca mea o carte în limba engleză, care totdeauna prin
titlul ei însuşi îmi este o provocare. Ea se intitulează Yoitr God Is Too
Small (Dumnezeul tău este prea mic). Să ţineţi minte aceasta. Dumnezeul
tău e prea mic. Ar trebui să ai un Dumnezeu mai mare. Dacă vrei să vezi
cât este de mare Dumnezeu, trebuie să citeşti cartea profetului Isaia şi să
ajungi să o înţelegi. Atunci îţi vei da seama cât este de mare Dumnezeul
tău.
Ei bine, întâi, câteva date despre Isaia. Isaia a început să profeţească în
anul morţii lui Ozia. Deschideţi cu mine la Isaia 6 şi acolo veţi vedea titlul
„Isaia în slujbă", adică abia în capitolul 6 ni se relatează întâmplarea
despre experienţa lui Isaia, prin care el a intrat în slujba de profet al
Domnului.
Şi începe cu aceasta: „In anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe
Domnul." în anul morţii lui Ozia Isaia a avut o viziune a lui Dumnezeu.
Aceasta s-a întâmplat în anul 740 Î.Cr. Isaia a trăit sub domnia mai multor
împăraţi. Sunt enumeraţi aici împăratul Ozia, după aceea Iotam, Ahaz şi
Ezechia şi, din alte surse, se crede că el a apucat domnia lui Manase.
Isaia, trebuie să mai ştim şi aceasta, era din os domnesc. Nu ştiu dacă
cunoaşteţi această expresie. Este din limba română veche. Se spunea
despre cei care sunt din familia domnitorului că sunt din os domnesc. Se
pare că Isaia era înrudit cu familia domnitoare. A crescut în anturajul de la
curte. Probabil că a învăţat la una dintre şcolile lui Ozia. II găsim mereu,
mereu având acces la curtea împăratului şi consultat de mai mulţi
împăraţi. Şi el dădea sfaturi împăraţilor, ce să facă şi ce să nu facă.
356
❖Profetul Isaia •>
Ca să înţelegem şi mai bine totul, eu vă voi povesti o serie de situaţii

din vremea aceea. Aş vrea să vă fac şi o mică schemă a hărţii din vremea
aceea. împărăţia sau poporul lui Dumnezeu era împărţit în două regate pe
vremea aceea. De la Solomon încoace ştiţi că s-a rupt Israelul în două, şi
partea din nord a rămas cu numele Israel, cu capitala la Samaria, iar partea
din sud s-a numit Iuda, cu capitala la Ierusalim.
Acum aş putea să fac un fel de oval sau cerc sau pătrat, cum vreţi să
facem, iar Israelul să fie în partea de sus. Sub Israel să fie Iuda, şi la stânga
lui Iuda să puneţi Filistia. Căci o ţărişoară lângă Iuda, cam de aceeaşi
mărime cu Iuda, era Filistia. Deci Iuda şi Filistia erau una lângă alta,
deasupra lor este Israelul cu capitala la Samaria. Deasupra Israelului să vă
notaţi Siria, cu capitala la Damasc. Deasupra Siriei să notaţi alta, Asiria, cu
capitala la Ninive. Şi după aceea în dreapta Asiriei este Babilonia sau
Caldeea, cu capitala la Babilon. Aceasta este schema ţărilor despre care
vom aminti. Iar ca să fie imaginea completă, sub Iuda şi Filistia este
Peninsula Sinai, iar la sud-vest de Peninsula Sinai se întinde Egiptul.
Acesta este şirul de ţări despre care vom vorbi mereu, mereu. Trebuie să le
vedeţi cum sunt aşezate şi veţi vedea că vom înţelege extraordinar de bine
o serie de cuvinte ale lui Isaia, scrieri ale lui, dacă înţelegem situaţia
politică din vremea aceea.
Isaia a fost chemat în slujbă în anul morţii lui Ozia. Avea, să zicem,
între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani când a fost chemat în slujba de
profet în anul 640 î.Cr., când a murit Ozia. Este foarte important ca să-l
înţelegem pe Isaia, să înţelegem ce experienţă a trăit el în anul morţii lui
Ozia.
întâi de toate, cine a fost Ozia?
Ozia a fost unul dintre cei mai străluciţi împăraţi pe care i-a avut
vreodată Ierusalimul. în mod sigur, după Solomon, Ozia a fost cel mai
strălucit împărat la Ierusalim. A domnit vreo cincizeci de ani. A fost un
om strălucitor.
Şi aş vrea, ca să înţelegeţi situaţia din vremea aceea, să deschideţi cu
mine la 2 Cronici 26. Iată ce citim aid. Să citim doar de la versetul 9: „Ozia
a zidit turnuri la Ierusalim pe poarta unghiului, pe poarta văii şi pe unghi
şi le-a întărit. A zidit turnuri în pustie şi a săpat multe fântâni pentru că
avea multe turme în văi şi pe câmpie şi plugari şi vieri în munţi şi la
Cârmei, căci îi plăcea lucrarea pământului. Ozia avea o oaste de ostaşi care
mergeau la război în cete, socotite după numărătoarea făcută de logofătul
Ieiel. [...] Tot numărul capilor caselor părinteşti, al vitejilor era de două
mii şase sute. Ei porunceau peste o oaste de trei sute şapte mii cinci sute
357
de ostaşi în stare să ajute pe împărat împotriva vrăjmaşului."
Şi dacă citiţi întregul capitol, vă veţi da seama de măreţia, de
priceperea acestui împărat.
Ceea ce ni se mai spune aici este că împăratul acesta era foarte
credincios. Foarte credincios! Un împărat cu o viaţă spirituală sănătoasă,
un împărat care a ştiut să călăuzească poporul lui Dumnezeu în vremea sa.
Imaginaţi-vi-1 apoi pe Isaia tânăr la curtea acestui Ozia. Pentru tânărul
Isaia, Ozia trebuie să fi fost modelul lui, idealul lui. Ochii acestui tânăr
erau aţintiţi asupra acestui împărat, care a ştiut să înflorească ţara, dar a
ştiut şi să-şi păstreze o viaţă curată înaintea lui Dumnezeu atâţia zeci de
ani. Totul era frumos, totul era minunat, toate mergeau de minune...
ISnă într-o zi care este aproape incredibilă în viaţa lui Ozia. într-o zi
omul acesta s-a îngâmfat. Omul acesta a fost lovit de o criză de aroganţă
atât de puternică, încât a făcut ceva ce nu putea să se conceapă că s-ar
putea întâmpla, şi anume a vrut să intre în Templu, acolo unde nu intra
decât preotul, şi nici măcar oricare preot, ci numai un singur preot şi acela
era special desemnat pentru slujba de a duce tămâie în camera numită
Sfânta. Dincolo, în Sfânta Sfintelor, nu intra decât marele preot o dată pe
an. Dar în prima cameră, în Sfânta, intra în fiecare zi un singur preot, care
să ducă tămâie pe altarul tămâierii.
Ei bine, pentru un laic, pentru unul care nu era preot, să intre în Sfânta
era un sacrilegiu. Şi Ozia şi-a arogat dreptul acesta de a intra acolo. Iată ce
ne spune cronicarul:
„Dar când a ajuns puternic, inima i s-a înălţat şi l-a dus la pieire. A
păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului său intrând în Templul
Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii. Preotul Azaria a intrat
după el cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni de inimă (oameni de
curaj, care au zis: «îi fi tu împărat, dar nu ţi se cuvine să intri aici »), care s-
au împotrivit împăratului şi i-au zis: «N-ai drept, Ozia, să aduci tămâie
Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron, care au fost sfinţiţi
ca s-o aducă. Ieşi din sfântul locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu-ţi
face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.»
Ozia s-a mâniat. în mână avea o cădelniţă. Şi cum s-a mâniat pe preoţi,
i-a izbucnit lepra pe frunte în faţa preoţilor, în Casa Domnului, lângă
altarul tămâierii." Dintr-o dată fruntea lui a fost albă. Ozia a simţit, şi-a
dat seama ce s-a întâmplat.
„Marele preot Azaria şi toţi preoţii şi-au îndreptat privirile spre el şi
iată că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară şi el însuşi s-a
358
❖Profetul Isaia ❖
grăbit să iasă, pentru că Domnul îl lovise.
împăratul Ozia a fost lepros până în ziua morţii şi a locuit într-o casă
deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului."
O tragedie mai mare ca aceasta nu se putea concepe. Un om atât de
credincios, un om atât de strălucit să se prăbuşească în halul acesta!
Vă imaginaţi ce a putut să însemne aceasta pentru un om ca Isaia,
pentru care Ozia era modelul, era idealul!? Câţiva ani de zile Ozia a fost
pus într-o casă specială. Leproşii nu aveau voie să intre între oameni. Erau
ţinuţi în izolare. Acolo a stat el până a murit. Moartea lui a însemnat
prăbuşirea totală a unui ideal, a unei măreţii umane, a unui om strălucitor.
înmormântarea şi moartea au stârnit atâtea semne de întrebare în inimile
celor credincioşi. Cum s-a putut o asemenea cădere? Atâta strălucire, atâta
măreţie, atâta slavă! Uite o înmormântare de lepros!
Iată un subiect de adâncă meditaţie şi de derută spirituală.
Fraţi şi surori, subiectul totdeauna este actual, căci noi tindem
întotdeauna să ne luăm după un model uman. Noi tindem să ne legăm
sufletul de un ideal uman. Şi întotdeauna există primejdia unui faliment
al idealului nostru. Şi întotdeauna există riscul unei experienţe ca a lui
Isaia. Bine ar fi să nu se întâmple aşa!
Dar dacă s-a întâmplat şi în viaţa ta aşa ceva, bine ar fi atunci să-ţi dea
Domnul şi ţie experienţa pe care i-a dat-o lui Isaia. Căci Isaia scrie: „în
anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul." Probabil era în
Templu. Mersese acolo tulburat să mediteze, să-L întrebe pe Dumnezeu
de ce-i aşa. Dacă şi Ozia s-a prăbuşit, atunci ce mai rămâne? Dacă şi un om
ca Ozia a falimentat, atunci unde mai este certitudinea biruinţei? Dar
auziţi:
„în anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un
scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei Lui umpleau
Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două
îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.
Strigau unul la altul şi ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!
Tot pământul este plin de mărirea Lui!» Şi se zguduiau uşiorii uşii de
glasul care răsuna şi casa s-a umplut de fum." L-am văzut pe Domnul!
Când eram în Templu, mi s-au deschis cerurile şi am văzut slava lui
Dumnezeu. Am văzut corurile de îngeri cântându-I lui Dumnezeu. Am
văzut lumina strălucitoare care este Dumnezeu. Şi atunci am înţeles ce
este adevărata slavă. Pentru mine slavă însemna Ozia. Pentru mine
strălucire era strălucirea unui om. Acum am văzut slava Domnului. Ce
este un om? E o nimica!
359
înţelegeţi experienţa? „In anul morţii lui Ozia, când mi s-a prăbuşit
idealul de măreţie umană, Dumnezeu mi-a arătat măreţia Lui. Am văzut
slava lui Dumnezeu, am văzut mărirea lui Dumnezeu, am văzut
grandoarea lui Dumnezeu." Abia atunci când
i s-a prăbuşit idealul uman, abia atund era pregătit ca Dumnezeu să i se
arate. „De acum să Mă vezi pe Mine, Isaia! Şi de acum să nu mai vezi
oamenii, d să Mă vezi numai pe Mine! De acum tu eşti pregătit să nu-ţi
mai pese de nid un om. Tu să Mă ştii numai pe Mine, să Mă vezi numai pe
Mine şi să Mă arăţi numai pe Mine oamenilor." De aici s-a născut
pasiunea lui Isaia pentru grandoarea lui Dumnezeu. De aid pasiunea lui
pentru măreţia lui Dumnezeu, pentru slava lui Dumnezeu, pentru
sfinţenia lui Dumnezeu, pentru suveranitatea lui Dumnezeu, pentru
unicitatea lui Dumnezeu. Pe toate acestea le subliniază Isaia puternic,
puternic, toată viaţa lui.
O viaţă întreagă Isaia nu a mai văzut altceva decât slava Domnului.
Atât de mult l-a copleşit experienţa aceasta, încât, pentru el, toată viaţa un
singur lucru a mai rămas: să descrie oamenilor slava lui Dumnezeu,
sfinţenia lui Dumnezeu şi maiestatea lui Dumnezeu. Nimeni în toată
Biblia nu pune atâta accent pe sfinţenia lui Dumnezeu, pe slava lui
Dumnezeu cum face omul acesta. Aceasta o face el atund când întâi s-a
prăbuşit slava omenească şi când a văzut ce înseamnă adevărata slavă a lui
Dumnezeu.
Pentru Isaia Dumnezeu este „Sfântul". Titlul pe care 1-1 dă de acolo
înainte Isaia lui Dumnezeu este „Sfântul lui Israel".
360
Vreau să vă mai spun că în cartea lui Isaia, expresia aceasta „Sfântul
lui Israel" este folosită de 26 de ori. în tot restul Bibliei nu o mai găsim
decât de cinci ori. Vă daţi seama atunci ce a însemnat pentru omul acesta
sfinţenia, măreţia, slava lui Dumnezeu.
Prin urmare, în viaţa lui Isaia putem vedea bine prăbuşirea unui ideal
uman şi arătarea slavei şi a măreţiei lui Dumnezeu.
Şi apoi, imediat ce i se arată această viziune a lui Dumnezeu, Isaia
trăieşte o altă experienţă. Când omul vede măreţia lui Dumnezeu, imediat
îşi vede propria nimicnicie şi propria nevrednicie. „Atunci mi-am zis:
«Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în
mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe
împăratul, Domnul oştirilor!»" O mare de lumină, de slavă, de strălucire şi
dintr-o dată în slava aceea a văzut întunericul propriei lui fiinţe.
Ce vreau să vă spun aici este că numai atunci când îl vezi pe
Dumnezeu în toată măreţia Lui, în toată grandoarea Lui, numai atunci te
vezi pe tine în toată micimea ta şi în toată nevrednicia ta. Numai în
comparaţie cu mărimea şi cu sfinţenia Lui poţi să vezi micimea şi
păcătoşenia ta.
Isaia a trăit această experienţă. Şi în momentul în care a trăit-o,
Dumnezeu i-a spus: „Acum eşti pregătit pentru iertare. Iată Eu trimit un
înger să ia un cărbune de pe altar să-ţi atingă buzele tale şi să-ţi ardă toată
murdăria şi să te sfinţească." Pentru noi cărbunele de pe altar
simbolizează sângele Domnului Isus, căci Domnul Isus S-a pus jertfă pe
altar. Sângele Lui este substanţa incandescentă care arde şi curăţă orice
păcat din fiinţa noastră. Experienţa aceasta a iertării prin Domnul Isus
vine în urma viziunii măreţiei lui Dumnezeu şi în urma viziunii
păcătoşeniei noastre. Atunci suntem apţi să primim iertarea Domnului
Isus.
Şi urmează următoarea treaptă. în clipa în care Isaia s-a simţit curat,
reabilitat, a auzit o voce: „Pe cine să trimitem şi cine va merge pentru Noi"
la oameni? întreabă Dumnezeu. Şi Isaia spune atunci acele cuvinte
frumoase: „Iată-mă, trimite-mă!" Şi Isaia este gata acum să fie trimis de
Dumnezeu, şi Dumnezeu să se folosească acum de el.
Simt că trebuia să spun aceasta aici, pentru că îmi dau seama că sunt
foarte mulţi tineri astăzi, mai mulţi ca oricând înainte, care ar dori să fie
folosiţi de Dumnezeu. Dacă vrei să fii folosit de Dumnezeu, ţine minte
experienţa lui Isaia.
întâi de toate, idealul tău trebuie să fie Dumnezeu. întâi de toate,
trebuie să ai o concepţie clară despre Dumnezeu şi o viziune clară a lui
361
Dumnezeu. De aici trebuie să începi.
Ţine minte că Biblia începe cu aceste cuvinte: „La început.
Dumnezeu". Acestea sunt primele cuvinte din Biblie: „La început,
Dumnezeu". Şi la începutul vieţii tale cu Dumnezeu trebuie să fie tot „la
început Dumnezeu" sau, cum spune psalmul acela minunat (87:7): „Toate
izvoarele mele sunt în Tine", Dumnezeule! Tot ce am eu este în
Dumnezeu şi din Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie totul, să
copleşească întreg orizontul meu. Numai când avem imaginea clară a cine
este Dumnezeu, ce este Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu, abia atunci suntem
gata pentru celelalte experienţe.
Următorul pas este să-mi dau seama de nimicnicia şi de nevrednicia
mea. Şi aceasta trebuie să fie o experienţă permanentă a vieţii mele. Eu să
ştiu că nu am nimic al meu, cum spune Pavel. Nu am nimic. Nimic bun nu
locuieşte în fiinţa mea naturală. Dar, în acelaşi timp, eu sunt un om care
am experimentat iertarea lui Dumnezeu şi un om care poate spune: „Pot
totul în Cristos, care mă întăreşte."
Acestea formează o totalitate de experienţe, care, dacă nu sunt vii în
inima ta, nu eşti apt să fii folosit de Dumnezeu, nu eşti încă pregătit să fii
folosit de Dumnezeu.
Acum isaia era gata de slujbă. Şi imediat după aceea vine şocul. Şocul
este că Dumnezeu spune: „Isaia, te trimit la un popor împietrit. Te trimit
la un popor care nu va asculta mesajul tău, la un popor care nu va pricepe
mesajul tău. Va auzi, dar nu va înţelege. Poporul acesta s-a lepădat de
Mine. Tu să ştii că poporul acesta deja este condamnat. Poporul acesta va
merge spre nimicire. El este îndreptat spre nimicire. Şi Eu îl las să meargă
pe calea pe care şi-a ales-o. Poporul acesta, Isaia, e lepădat de Mine.
Poporul acesta nu mai este poporul Meu, dar să ştii, Isaia, că din poporul
acesta Eu Mi-am ales o rămăşiţă."
Isaia este acela care începe să propovăduiască în Israel că nu tot
Israelul este Israel, că ai lui Dumnezeu sunt numai o mână. Şi El i-a şi
adunat în jurul Său şi a făcut o adunare a adevăratului Israel.
Prima dată când se naşte ideea de biserică este la Isaia, pentru că el a
înţeles că cei ai lui Dumnezeu care sunt primiţi, sunt o rămăşiţă numai. Şi
aceştia trebuie adunaţi laolaltă într-o adunare.
362
r ❖Profetul Isaia •>
„Uită-te peste ani şi ani, peste veacuri! Uită-te cum pleacă în robie!
Uită-te cum, peste mulţi ani, dincolo de robie, o rămăşiţă se va întoarce.
Crezi, Isaia, mesajul pe care ţi-1 dau? Eşti gata să spui aşa ceva la un popor
care nu te crede, nici nu te ascultă?"
La scurtă vreme după aceea, lui Isaia i s-a născut un copil. Şi
Dumnezeu i-a spus: „Să-i pui numele Şear-Iaşub." Găsim în Isaia 7:3
aceasta. Şear-Iaşub înseamnă „o rămăşiţă se va întoarce".
Şi la scurtă vreme după aceea, a avut al doilea copil. Şi Dumnezeu i-a
spus: „La acesta pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Baz" (Is. 8:3). Lui Maher-
Şalal-Haş-Baz aici îi dă şi traducerea: „Grăbeşte de prădează şi aruncă-te
asupra prăzii!"
Şi apoi vă rog să citiţi cu mine în Isaia 8:18: „Iată, eu şi copiii pe care
mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel din
partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe Muntele Sionului." Toată
viaţa lui de aici înainte, Isaia va fi o predică ilustrată. înşişi copiii lui
trebuia să fie un semn. Să ştiţi, copiii aceştia vor vorbi peste veacuri prin
numele lor. Unul vă va spune că va veni prădătorul. Dar încă dinainte vă
va spune cel mai mare că odată şi odată o rămăşiţă se va întoarce înapoi.
La o sută cincizeci de ani după ce a scris s-au întâmplat aceste lucruri.
Deci cam la o sută cincizeci de ani după aceea, Ierusalimul, unde predica
şi trăia Isaia, a fost cucerit de Nebucadneţar şi dus în robia babiloniană. S-
a împlinit profeţia cu al doilea copil: că vine prădătorul şi pradă.
Au trecut şaptezeci de ani după aceea de robie babiloniană, şi s-a
împlinit şi Şear-Iaşub, „o rămăşiţă se va întoarce". Şi o rămăşiţă din
Babilon s-a întors să rezidească Ierusalimul.
Peste alte cinci sute de ani, poporul lui Dumnezeu iarăşi a fost dus,
împrăştiat în toată lumea. Tot poporul Israel a fost împrăştiat în toată
lumea pe la anul 71. Şi au trecut aproape două mii de ani până în anul
1948, când o rămăşiţă a acestui popor s-a întors la Ierusalim şi a întemeiat
din nou statul Israel. Şear-Iaşub, „o rămăşiţă se va întoarce".
„Iată eu şi copii mei suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel."
Sfânta Scriptură este extraordinar de frumoasă când ştii să o înţelegi,
când o vezi cum se leagă şi cum se împlineşte. Acesta este un exemplu.
Vom vedea mai multe de aici din cartea lui Isaia.
363
Aceasta a fost întâi cu copiii.
Să vedem ce misiuni a avut Isaia pe vremea sa. Suntem pe la anul 730
î.Cr. Reţineţi că până la Domnul Isus anii descresc. Ded numărăm anii
invers.
La nord de Iuda, de Ierusalim, era Israelul şi Siria, adică Samaria şi
Damascul. Israelul mai purta şi numele de Efraim.
La un moment dat, ţara de deasupra Siriei, Asiria, a început să se
întărească. A ajuns pe tronul de la Ninive un împărat foarte puternic şi
acesta a început să schimbe hotarele Asiriei. Siria a simţit şi a făcut o
alianţă cu Israelul şi au spus: „Domnule, să ne unim, să ne apărăm
împotriva Asiriei." Şi după ce au făcut alianţa, au trimis soli la Ierusalim:
„Intraţi şi voi în alianţă cu noi!" Atund cei de la Ierusalim au spus: „Nu!
Noi nu intrăm în această alianţă. Noi rămânem numai cu Dumnezeul
nostru. El va fi scutul nostru." „Da? Atund ne întoarcem împotriva
voastră", au spus Siria şi Israelul, Damascul şi Samaria. „Venim şi vă
cucerim! Praf vă facem!"
In momentul acela a început Dumnezeu să-i vorbească lui Isaia, ca să
îmbărbăteze poporul. Şi iată ce citim în Isaia 7, de la versetul 2: „Când au
venit şi au spus casei lui David: «Sirienii au tăbărât în Efraim!» (deci
armata Siriei a venit în Israel şi se pregătea să intre în Iuda), a tremurat
inima lui Ahaz şi inima poporului său cum se clatină copacii din pădure
când bate vântul." Aţi fost vreodată în pădure când este linişte şi când
dintr-o dată se porneşte prima rafală de vânt? Când dintr-o dată se
înfioară toată pădurea? Totul e un fior. Aşa se spune că a trecut un fior de
groază în Iuda şi în Ierusalim. „Ce ne facem?"
„Atunci Domnul a zis lui Isaia: «Ieşi înaintea lui Ahaz, tu şi fiul tău
Şear-laşub, [...] şi spune-i: 'Ia seama şi fii liniştit; nu te teme de nimic şi să
nu ţi se moaie inima din pridna acestor două cozi de tăciuni care fumegă,
din pricina mâniei lui Reţin şi a Siriei şi din pricina fiului lui Remalia! Nu
te teme că Siria gândeşte rău împotriva ta!' [...] Căci aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu: 'Aşa ceva nu se va întâmpla şi nu va avea loc!'»"
Şi să întoarcem la capitolul 8, să citim mai departe ce spune Isaia
poporului. De fapt se adresează Israelului şi Siriei: „Faceţi la planuri cât
voiţi, căd nu se va alege nimic de ele! Luaţi la hotărâri cât voiţi, căci vor fi
fără urmări! Căd Dumnezeu este cu noi (evreieşte Emanuel). Aşa mi-a
vorbit Domnul, când m-a apucat mâna Lui şi m-a înştiinţat să nu umblu
pe calea poporului acestuia: «Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul
acesta uneltire şi nu vă temeţi de ce se teme el, nid nu vă speriaţi! Sfinţiţi
364
❖Profetul Isaia ♦>
însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi.»"

Acesta este mesajul lui şi în versetul 17: „Eu nădăjduiesc în Domnul,
care îşi ascunde faţa de casa lui Iacov [Israel]. în El îmi pun încrederea."
Ce actuale sunt aceste cuvinte pentru noi! Dar gândiţi-vă că atunci erau
duşmanii la porţi! Şi nu era uşor să spui asemenea cuvinte: „Faceţi planuri
câte vreţi! Uneltiţi tot cât vreţi voi, dar de planurile voastre se va alege
praful! Emanuel, Dumnezeu este cu noi." Aceasta trebuie să fie totdeauna
şi credinţa ta.
Am spus că întâi este viziunea despre Dumnezeu şi apoi, din aceasta,
se naşte încrederea. Şi vă rog să vă subliniaţi în Bibliile voastre în
capitolul 7 ultima frază din versetul 9: „Dacă nu credeţi, nu veţi sta în
pidoare." Vrei să rămâi cu demnitate umană? Vrei să rămâi cu şira spinării
dreaptă? Vrei să nu te frângă nimeni? Ţine minte aceste cuvinte: „Dacă nu
credeţi, nu veţi sta [rămâne] în pidoare." Totul este o problemă de
încredere în Dumnezeu. Ai o imagine clară a dne este Dumnezeu? Ai o
imagine clară a puterii Lui? Te încrezi în El? Atund este simplu totul,
atund poţi să stai liniştit şi să zid: „Dacă Dumnezeu este de partea noastră,
dne poate să fie împotriva noastră?" Dar numai atund poţi. „Dacă nu
credeţi, nu veţi sta în picioare!"
Cât de minunată, cât de profundă este această încredere a lui Isaia în
Domnul! Dacă vreţi să staţi în pidoare, încredeţi-vă în Domnul chiar şi
atund când îşi ascunde faţa de la voi. în Dumnezeul acesta, care îşi
ascunde faţa de la noi, eu în El îmi pun încrederea chiar şi atund când nu-
L mai văd. Şi atunci mă încred în El. Aceasta este credinţă!
In această perioadă s-a întâmplat o mare tragedie pentru Israel, pentru
partea de nord. Asiria, puterea aceea de la nord-vest, s-a întărit foarte
mult. Şi pentru că Siria şi Israelul s-au aliat împotriva Asiriei, Asiria s-a
mâniat pe această alianţă şi a venit cu o armată formidabilă şi întâi au
distrus, au cucerit toată Siria şi după aceea pe Ia anul 722 î. Cr. au cucerit
Israelul cu capitala la Samaria. Samaria a fost făcută un morman de
dărâmături şi toată populaţia din Israel a fost împrăştiată în Imperiul
asirian şi a dispărut din istorie. Nu s-a mai ales nimic de această populaţie.
Israelul a fost ras de pe suprafaţa pământului. Iuda a rămas singur în faţa
celui mai sălbatic duşman care a existat vreodată. Cea mai sălbatică armată
care a existat în istorie este armata asiriană. Şi această armată a devastat
partea de nord, Samaria şi Galileea. Aceasta pentru că ei n-au crezut
mesajul de a se încrede numai în Dumnezeu şi au alergat după alianţe
umane.
Pe la anul 722 î.Cr., partea de nord a intrat în întuneric. Partea de nord
365
a Israelului se numeşte Galileea. Acolo a fost cea mai mare prădăciune,
cea mai mare devastare, dar imediat după aceea, regiunea a fost colonizată
cu neamuri, cu populaţii păgâne. De aceea Galileea a căpătat numele de
„Galileea neamurilor".
Atunci a scris Isaia capitolul 9 din cartea sa: Totuşi întunericul nu va
domni pururi pe pământul din Galileea neamurilor, acolo unde astăzi este
întuneric. Acolo se va vedea odată o lumină mare şi acolo, unde acum era
pustiu, unde era devastat de asirieni, Isaia II vede pe Domnul Isus
apărând şi vestind mulţimilor Evanghelia lui Dumnezeu. Deci, în una
dintre cele mai grele perioade ale istoriei, Isaia II vede pe Domnul Isus
prezent. Să citim textul acela care este un text profetic şi un text foarte
bogat: Isaia 8:22-9:6.
„Fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi
decât necaz, negură, nevoie neagră şj se va vedea izgonit în întuneric
beznă.
Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pământul în care acum este
necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon
şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de
lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care
umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei
morţii răsare o lumină. [...] Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i
lovea spinarea, nuiaua celui ce-1 asuprea le-ai sfărâmat ca în ziua lui
Madian. [...] Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi
pe umărul Lui; II vor numi: «Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Pi rin te Ie
veşniciilor, Domn al păcii.»" Aceasta-i profeţie despre Domnul Isus.
Acum textul acesta este de o grandoare foarte mare. Dintr-o dată el
îmbrăţişează o mulţime de secole din trecut şi din viitor. Isaia se referă în
capitolul 9:4 la „ziua lui Madian". Aceasta ne trimite la
366
❖Profetul Isaia
Judecători 6 şi 7, pe vremea lui Ghedeon. Madianitii au venit şi au cucerit
Israelul şi Galileea. Asupreau poporul lui Dumnezeu într-un mod teribil.
L-a ridicat Domnul acolo pe Ghedeon, care a sfărâmat toiagul lui Madian.
Aceea s-a întâmplat pe la anul 1200 î.Cr.
Isaia scria aceste cuvinte pe la anul 720 î.Cr. Isaia se uită întâi în trecut
şi spune: „Galileea a mai fost o dată în noapte mare, pe vremea lui
Madian, când iarăşi se zicea: «S-a terminat cu poporul lui Dumnezeu!»
Acum iarăşi este pustiita. E întuneric, e umbra morţii acolo. Dar avem
acelaşi Dumnezeu. Dacă atunci El a putut să zdrobească pe asupritor,
credeţi că nu o va mai putea face?"
Şi dintr-o dată el se uită şi vede ce va fi peste şapte sute şi ceva de ani.
Şi dintr-o dată II vede pe Domnul Isus crescând copil în Nazaret, aproape
de Marea Galileii. „Un Copil ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. O
lumină mare străluceşte în Galileea. De acolo va porni Lumina lumii, de
acolo de unde-i cel mai mare întuneric, unde acum este necaz, unde nu
mai este speranţă."
Observaţi ce amplă este viziunea istorică? Cine are o asemenea viziune
a unui Dumnezeu care conduce istoria şi care o dirijează cum vrea, sigur
că acela poaie să se încreadă în Dumnezeu.
Acum mergem mai departe. A dispărut Israelul, şi Asiria a venit până
la graniţa lui Iuda. Ştiţi cine era Asiria? Dacă vă cade în mâini cartea
intitulată Cărţile de lut, citiţi-o cu mare atenţie. A apărut acum vreo
optsprezece ani. Este o carte scrisă de un arheolog sovietic, şi cartea nu
face altceva decât să redea o serie de texte de pe tăbliţele de lut descoperite
Ia Ninive. Cetatea Ninive, capitala Asiriei, a fost distrusă de
Nebucadneţar. A fost îngropată în nisip. Şi abia în vremea noastră s-a
dezgropat cetatea Ninive şi s-au descoperit arhivele împăraţilor de la
Ninive.
Dacă citiţi cartea aceea, citiţi parcă un roman de groază. Sunt extrase
din acele tăbliţe pe care era scrisă istoria împăraţilor Asiriei. Şi ei
povestesc cum au cucerit ţară după ţară. Ei povestesc ce făceau cu
populaţiile pe care le cucereau: cum măcelăreau femei şi copii. Cum
ardeau cetate după cetate şi apoi îi adunau pe bărbaţii şi pe femeile care
mai rămâneau şi le puneau belciuge în buze sau în nas, cum se pun la cai.
Le crăpau buza sau nasul şi le puneau belciuge, un cârlig, şi îi legau aşa
câte douăzeci, treizeci cu lanţ de belciug şi aşa îi duceau zeci de kilometri,
sute de kilometri prin arşiţa acelor locuri până la Ninive. Acolo, fie că îi
trimeteau robi, fie că pe unii dintre ei îi schingiuiau înainte; făceau
spectacol de tortură cu aceşti oameni. Toate acestea sunt descrise cu o
367
ferocitate inimaginabilă. Se consideră că armata asiriană a fost cea mai
sălbatică armată care a trăit vreodată, de o cruzime nemaiîntâlnită.
Armata aceea era acum la graniţa lui luda. Şi Iuda era doar o ţărişoară.
Era să zicem cât este Banatul şi Crişana. Dar poate nici atât. Era doar o
fâşie de pământ. Şi ţărişoara aceasta era confruntată cu cel mai sălbatic
imperiu care a existat în lume. Acum spaimă, acum groază! Imediat
oamenii, ca oamenii, au strigat: „Ajutor! Să găsim un ajutor la o altă ţară!"
Şi imediat le-a zburat gândul, în sud, la Egipt. Egiptul fusese de-a lungul
secolelor o mare putere, un mare imperiu. Asirienii erau la porţile
Ierusalimului. De acum era o problemă de viaţă şi de moarte. La Ierusalim
se auzea un singur glas : „Să ne aliem cu Egiptul! Să fugim la egipteni
după ajutor, că uite vin asirienii din nord şi ne prăpădesc!"
Atunci noua sarcină a lui Isaia a fost să-i convingă pe cei din Iuda să
nu caute ajutor la oameni şi a început să predice. Ştiţi cum a predicat
Isaia? Citiţi în capitolul 20 şi veţi vedea. Domnul Dumnezeu i-a spus să
facă totul ca să oprească poporul de la alianţa cu Egiptul, dar nimeni nu-1
asculta. Nimeni nu-1 lua în seamă. Toată lumea zicea: „Alianţă cu
Egiptul!" Atunci Domnul i-a spus lui Isaia să facă un lucru tare ciudat, să
ţină o predică prin care să şocheze. Isaia s-a dezbrăcat, numai cu un sac
deasupra şoldurilor, şi desculţ, aşa a ieşit pe uliţele Ierusalimului şi a
început să predice împotriva alianţei cu Egiptul. Şi a predicat o zi, două,
trei, trei sute, şase sute, nouă sute. Trei ani de zile, zi de zi, desculţ şi g ol,
numai cu sacul acela în jurul coapselor. Aşa şi-a ţinut Isaia predica. Să-l
vadă, să-l audă toţi. Inchipuiţi-vă că era de neam regesc. Inchipuiţi-vă că
Isaia era cineva. Şi el să apară gol în Ierusalim! Dar nu numai o zi, nu
numai două. Trei ani de zile să umble dezbrăcat şi să-şi strige mesajul!
Şi s-aduna lumea ca la minune, iar Isaia le spunea: „Vedeţi? Aşa vă va
duce şi pe voi goi în robie şi aşa îi va duce şi pe egipteni, şi pe etiopieni,
dacă vă aliaţi cu ei. Voi nu vă duceţi acolo! Voi aveţi un Dumnezeu."
Aceasta o găsim în capitolul 20:3-4: „Şi Domnul a zis: «După cum robul
Meu Isaia umblă gol şi desculţ trei ani de zile ca semn şi înştiinţare pentru
Egipt şi pentru Etiopia, tot aşa şi împăratul Asiriei va lua din Egipt şi din
Etiopia prinşi de război şi surghiuniţi, tineri şi bătrâni, goi şi desculţi şi cu
spinarea descoperită spre ruşinea Egiptului.»"
Vreau să vă spun aici ceva. V-am spus că lângă Iuda era o altă ţărişoară,
Filistia. Şi filistenii le-au făcut multe zile amare evreilor, şi niciodată
evreii nu s-au putut scăpa de filisteni. Ei bine, filistenii au făcut alianţă cu
Egiptul. Evreii nu au făcut alianţa, pentru că nu i-a lăsat Dumnezeu prin
368
Isaia. Când au auzit asirienii că filistenii au făcut alianţă cu egiptenii, au

venit cu armata aceea formidabilă, au intrat în Filistia şi au nimicit-o cu
desăvârşire, au ras-o de pe faţa pământului. Atunci a dispărut din istorie
Filistia. Atunci a dispărut din istorie poporul filistean. De atunci nu a mai
existat.
Apoi armata aceasta şi-a continuat marşul până în Egipt, a pustiit
Egiptul, s-a dus până spre Etiopia şi s-a împlinit ceea ce a spus Dumnezeu
prin Isaia.
Evreilor de la Ierusalim, poporul lui Dumnezeu, Dumnezeu le-a vorbit
însă prin Isaia. Iată ce le spunea Isaia. Citim în capitolul 30: „«Vai, zice
Domnul, de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care
nu vin din Duhul Meu şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat! Ei se
pogoară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să fugă sub ocrotirea lui faraon şi
să caute un adăpost sub umbra egiptenilor! Dar ocrotirea lui faraon vă va
da de ruşine şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va da de ocară.» [...] Căci
ajutorul Egiptului nu este decât deşertăciune şi nimic; de aceea eu numesc
lucrul acesta «zarvă fără nici o ispravă»."
Şi încă o dată în capitolul 31:1: „Vai de cei ce se pogoară în Egipt după
ajutor, se bizuiesc pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea
călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul!"
„Isaia eşti nebun? Asirienii sunt cei mai cruzi oameni de pe pământ.
Uite sunt acolo hoarde întregi la nord, e o armată formidabilă! Cu ce-i stăm
în cale? Numai Egiptul ne poate salva!" „Nu-i adevărat!" Şi aici vine unul
dintre cele mai sublime versete din Biblie. în orice caz, mie îmi este unul
dintre cele mai dragi versete, un verset favorit al meu în capitolul 30:15:
„Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: «în linişte şi
odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria
voastră.»" Este unul dintre versetele cele mai frumoase, dintre cele mai
adânci, cele mai bogate din întreaga Sfântă Scriptură. In linişte şi odihnă
este mântuirea. în seninătate şi încredere este tăria. Adică vine forţa cea
mai formidabilă a lumii, sălbatici, cruzi, şi tu stai în linişte şi în odihnă.
Aceasta ţi-e mântuirea. Şi tu să ai seninătate şi încredere. Acolo este tăria,
în linişte, odihnă şi seninătate... „Bine, Isaia, dar cum să fiu eu liniştit şi
odihnit când văd hoardele?" „Da, aveţi încredere în Dumnezeu, şi El va
lucra."
Evreii nu au făcut alianţa cu Egiptul şi au scăpat atunci de invazia
asiriană. Totuşi ceva mai târziu, asirienii au zis: „Să înghiţim şi ţara
aceasta!" Şi au venit asupra lui Iuda cu o armată de peste două sute de mii
de oameni. Două sute de mii de oameni era o armată extraordinară, o forţă
369
în faţa căreia nu se putea sta. Au cucerit o serie de cetăţi din Iuda şi au
înconjurat Ierusalimul (Aceasta se întâmpla pe la anul 701 î.Cr.) sub
conducerea lui Rabşache şi a lui Sanherib. Citiţi în Isaia 36 cum aceştia au
înconjurat Ierusalimul şi au început să-şi bată joc de evreii de pe zid cu
nişte cuvinte murdare şi vulgare şi vorbeau urât despre Dumnezeul
evreilor. îl înjurau pe Dumnezeu şi îi ameninţau pe evrei într-un mod
înspăimântător. Le îngheţau oasele de groază bieţilor evrei.
Citim în capitolul 37: „Când a auzit împăratul Ezechia cuvintele
acestea, şi-a sfâşiat hainele, s-a acoperit cu un sac şi s-a dus în Casa
Domnului. A trimis pe Eliachim, căpetenia casei împărăteşti, pe Şebna
logofătul şi pe cei mai bătrâni dintre preoţi, acoperiţi cu saci, la prorocul
Isaia, fiul lui Amoţ." Au trimis delegaţie să-i spună: „Acum, Isaia, ce
facem? întâi ne-ai zis să avem linişte şi odihnă. Acum ce facem? Acum s-a
zis cu noi! Ne-ai îndemnat să nu ne aliem cu Egiptul. Nu ne-am aliat.
Acum cine ne scapă?" „Cine vă scapă? Dumnezeu vă scapă! Staţi liniştiţi!"
„Isaia, i-au zis ei, ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă şi de ocară,
căci copiii sunt aproape să iasă din pântecele mamei lor şi totuşi mamele
lor nu au putere să nască." E atâta spaimă, încât nu mai are femeia nici
putere să nască. Este o expresie, o formulă, prin care este arătată groaza,
spaima teribilă care era în popor.
Şi în versetul 6: „Şi Isaia le-a zis: «Iată ce veţi spune stăpânului vostru:
Aşa vorbeşte Domnul: 'Nu te înspăimânta de cuvintele pe care le-ai auzit
şi prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei.'»" „Staţi să
vedeţi! Staţi liniştiţi!" „Cum Isaia? Cum să stăm liniştiţi?" „Da, staţi
liniştiţi! Armata aceasta nici n-are să apuce să vă
370
atace. O să se întâmple ceva ciudat şi n-o să-i mai vedeţi." „Isaia, e prea
mult. Asta n-o mai putem crede! Nimeni n-a scăpat de armata aceasta. Nu
este cetate care să-i fi rezistat acestei armate. Nu se poate! Aici e sfârşitul,
Isaia!" „Nu-i adevărat! Staţi liniştiţi! în linişte şi seninătate, şi în odihnă, şi
încredere va fi mântuirea voastră şi tăria voastră. Staţi liniştiţi!"
Biblia ne spune că într-o noapte, îngerul Domnului, îngerul pustiirii, a
intrat în tabăra asirienilor şi a nimicit o sută optzeci şi cinci de mii de
asirieni. îngerul acesta a avut nişte instrumente. în istoria lui Herodot, un
istoric grec din antichitate, citim ce s-a întâmplat. Dintr-o dată asupra
taberei asiriene a năvălit o hoardă de şobolani, infectaţi cu dumă
bubonică, şi au început să-i muşte pe soldaţi. Şi Herodot ne redă şi el
aceeaşi situaţie: o sută optzeci de mii de oameni nimidţi de ciumă.
A mai venit şi o veste că erau necazuri acasă şi restul armatei, cei care
au mai rămas a trebuit să fugă acasă...
Şi, într-o zi, cei din Ierusalim s-au trezit că nu mai există vrăjmaş.
Dumnezeu i-a eliberat. Vedeţi, Dumnezeu foloseşte şi şobolani în slujba
Lui, Dumnezeu foloseşte mereu, mereu tot soiul de unelte.
Foarte ciudat, mai târziu, când Isaia profeţeşte despre robia
babiloniană şi despre modul în care vor fi eliberaţi, în Isaia 45 citim că
Dumnezeu va ridica pe unsul Său, pe Cirus. Cirus era un păgân persan.
Dar Isaia îl numeşte „unsul" Domnului, eliberatorul poporului lui
Dumnezeu. Dumnezeu ridică pe unul sau pe altul, foloseşte o unealtă sau
alta, uneori păgâni, alteori altfel de inamici ai Săi. El foloseşte tot felul de
unelte în aşa fel încât toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor
ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Nu mă pot abţine să nu vă dau un ultim exemplu de felul acesta.
Fratele Liviu Olah urma să vină acum două săptămâni, într-o vineri seara,
când eu eram la Constanţa, să ţină o ultimă predică, poate, la Oradea, la
biserica pe care a păstorit-o câţiva ani de zile cu atâta har. Spre uimirea
noastră, nu i s-a dat voie. A fost aşteptat, biserica era pregătită de mare
jale, de mare plâns. I s-a spus: „Nu astăzi! Nu în vinerea asta! Pentru că s-a
anunţat, pentru că s-a făcut vâlvă, nu te dud astăzi! Du-te în altă vineri!" Şi
nu a venit fratele Liviu atunci.
Ei bine, dacă venea în vinerea aceea fratele Liviu, era o vineri de
înmormântare. Era o jale acolo de nedescris!
Vineri seara am fost acasă şi a venit fratele Liviu acum. De data aceasta,
după ce fratele Liviu şi-a ţinut predica, Dumnezeu mi-a dat mie un cuvânt
pentru el şi pentru biserică din Genesa 28, ceea ce-i spune Dumnezeu lui
lacov când pleacă departe într-o ţară străină, în Mesopotamia. Dumnezeu
371
îi spune trei lucruri.
Prima promisiune pe care i-o face Dumnezeu lui lacov este că îl va face
o binecuvântare pentru toate neamurile pământului. Şi eu am simţit că
trebuie să spun că lui Liviu i se lărgeşte acum orizontul, să fie o
binecuvântare pe o scară mai mare. Aşa a fost cuvântul. A doua
promisiune acolo spune: „Iată Eu voi fi cu tine oriunde vei merge." Şi a
treia promisiune: „Te voi aduce înapoi în ţara aceasta."
Ei bine, atunci, pe loc, Dumnezeu mi-a dat să spun cuvântul acesta şi
am vorbit din el, şi ce s-a întâmplat a fost, um spunea o soră: „Frate, ceea
ce ar fi fost o înmormântare s-a transformat într-o cununie." A fost o seară
de bucurie şi de înălţare sufletească. Şi biserica noastră a trăit o seară de
mare, mare sărbătoare. Aşa trebuia să fie: să nu vină Liviu atunci. Ei,
Dumnezeu a pus în capul cuiva lucrul acesta: „Nu-i voie! Nu-ţi dăm voie
să te duci acum! Vei merge în altă vineri!" Cine i-a pus în cap omului
aceluia lucrul acesta? Dumnezeu, pentru că El conduce popoare, El
conduce neamuri, El conduce totul.
Ei bine, avem viziunea aceasta în Isaia: un Dumnezeu care le dirijează
pe toate. Iată de ce trebuie să ne încredem aşa în El.
După ce a trecut şi experienţa aceasta cu Asiria, a fost linişte pentru
Ierusalim. Armata asiriană nu şi-a mai revenit niciodată la forţa pe care a
avut-o până atunci. Acolo, sub zidurile Ierusalimului, a fost paralizată
forţa Asiriei.
Dar pentru Iuda şi pentru poporul lui Dumnezeu din Ierusalim totuşi
au urmat apoi zile negre. Aşa cum v-am spus, pe tron, după moartea lui
Ezechia, a urmat Manase, cel mai întunecat rege care a domnit la
Ierusalim, un rege păgân, sub domnia căruia Isaia a fost martirizat, a fost
tăiat în două cu ferăstrăul. Isaia a trebuit să pecetluiască cu sânge întreaga
lui mărturie, întreaga lui propovăduire.
înainte însă se întâmplă ceva foarte ciudat cu Isaia. Atât de ciudat,
încât savanţii de o sută de ani încoace îşi tot bat capul să explice altfel de
cum este şi nu reuşesc să explice. Ce s-a întâmplat?
La o oarecare vreme după criza aceasta cu asirienii, după ce au scăpat
de asirieni, la Ierusalim a venit o delegaţie din Babilon.
Aceasta o găsim în capitolul 39. împăratul Ezechia a vrut şi el să se laude.
I-a luat pe oamenii aceştia din Babilon şi i-a dus şi le-a arătat Templul, le-
a arătat comorile Templului, le-a arătat tot ce avea el mai scump.
A venit cineva şi i-a spus lui Isaia: „Uite ce a făcut Ezechia!" Isaia a
trimis vorbă lui Ezechia: „Ezechia, Dumnezeu mi-a arătat că va veni
372
vremea, nu pe vremea ta, ci mult mai târziu, când tot poporul acesta va fi
dus în robie în Babilon." în Isaia 39:6-7 citim: „Iată vor veni vremurile
când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strâns părinţii tăi
până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii
tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa
împăratului Babilonului." Aceasta era cam pe anul 700 î.Cr.
Ei bine, abia la anul 612 î.Cr., deci aproape nouăzeci de ani mai târziu,
Asiria a fost zdrobită de noua putere care s-a ridicat în Babilonia, condusă
de Nebucadneţar. Cetatea Ninive a fost dărâmată.
Apoi în anul 605 î.Cr., Nebucadneţar a venit pentru prima dată la
Ierusalim şi a început să ducă primii robi. Atunci au fost duşi Daniel şi
tovarăşii lui. După vreo opt ani de zile a venit din nou cu oaste la anul 597
î.Cr, atunci a mai dus un val. Atunci a fost dus Ezechiel şi alţii. Şi, în
sfârşit, la anul 586 î.Cr., zece ani mai târziu, a venit din nou Nebucadneţar
şi atunci a ras Ierusalimul de pe faţa pământului, l-a nimicit, l-a distrus şi
întreaga populaţie a fost dusă în robia babiloniană, deci Ia mai bine de o
sută de ani, după ce Isaia a scris în cartea lui aceste cuvinte.
Robia babiloniană a durat şaptezeci de ani. Cam pe la anul 550 î.Cr., în
Persia, Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus. Cirus a venit şi a cucerit Babilonul.
Şi el apoi, pe la anul 537 î.Cr., a dat primul edict, prima proclamaţie, prin
care anunţa că evreii care vor pot să se întoarcă acasă. Ei nu s-au întors
decât mai târziu însă, ca să se împlinească cei şaptezeci de ani profeţiţi
prin profetul Ieremia, care a spus că robia aceasta va dura şaptezeci de ani.
Din capitolul 40 începe ceva foarte ciudat. Din capitolul 40 până în
capitolul 66 Isaia îşi închipuie că tot poporul este dus în Babilon deja, că
este în robia babiloniană de mulţi ani şi acum el începe să scrie predici
pentru poporul din robia babiloniană. Aici este ciudăţenia cărţii lui Isaia!
El scrie de fapt de acum înainte predici pentru oamenii care vor trăi peste
o sută de ani sau peste o sută patruzeci de ani şi începe cu aceste cuvinte:
„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi
bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea Iui
este ispăşită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate
păcatele lui" (Îs. 40:1-2). Mângâiaţi pe poporul Meu din robia babiloniană!
Şi v-am spus că în capitolul 45 Isaia chiar îl numeşte pe Cirus pe nume,
că Dumnezeu îl va ridica pe Cirus, ca să elibereze poporul din robie. Unii
care nu cred în profeţii şi nu pot să admită Biblia aşa cum este scrisă, unii
savanţi moderni, aşa-zişi savanţi, s-au dus până acolo încât au zis:
„Trebuie că la mijloc a fost un fals. O fi trăit pe vremea lui Cirus unul tot
aşa de talia lui Isaia. Isaia, de fapt, nu a scris decât până la capitolul 39, şi
373
celălalt, de pe vremea lui Cirus, a adăugat restul."
Acum ce se întâmplă? Se poate constata identitatea de spirit. Cei care
aţi studiat problemele literare cunoaşteţi problema aceasta. Degeaba aş
căuta eu să-I imit pe Sadoveanu. Stilul lui Sadoveanu nu-1 poate imita
nimeni. Sau degeaba aş căuta eu să imit stilul lui Creangă. Creangă a fost
unul şi nimeni nu poate scrie ca el. Fraza lui Creangă nimeni nu poate să o
imite. El a fost unul şi în felul lui nimeni nu a scris. La fel cu Sadoveanu.
Toţi marii scriitori şi-au avut propriul lor stil, propria lor structură de
frază, care nu poate fi imitată de nimeni altul. Şi cum citeşti o pagină
imediat zici: „Aceasta numai Creangă a putut-o scrie. Aceasta numai
Sadoveanu a putut să scrie."
Dar stilul din primele treizeci şi nouă de capitole ale cărţii lui Isaia
este acelaşi şi în următoarele 27. Este identitate de stil, de concepţie, de
imagini, în aşa fel încât concluzia savanţilor este că e imposibil să fi fost
adăugate pe vremea robiei.
Noi ştim din alte cărţi ale Bibliei care au fost conducătorii spirituali aî
lui Israel pe vremea aceea: a fost Ezechiel, după aceea a fost Daniel, a fost
Zorobabel, a fost unul Iosua, şi alţii care au condus spiritual poporul pe
vremea aceea. Mai târziu au fost Ezra şi Neemia. De la ei ne-au rămas
scrieri. Dar nid unul dintre ei nu se ridică la talia lui Isaia. Toţi au fost mai
mărunţi, cu un stil mult mai modest. Viziunea aceea largă, extraordinară a
lui Dumnezeu, concepţia aceea înaltă despre Dumnezeu numai Isaia a
avut-o.
Şi concluzia finală a cercetătorilor oneşti ai Bibliei este aceasta:
374
*>Profetul Isaia *>
„Trebuie să acceptăm că Dumnezeu a dat predicile acestea, mesajele
acestea, cu o sută cincizeci de ani înainte de a fi fost nevoie de ele/''
Şi rămâne în picioare faptul acesta ciudat în toată istoria şi unic în
toată istoria că un om ţine predici nu pentru vremea lui, ci le ţine pentru
cei care vor trăi cu o sută de ard mai târziu. Noi ştim din capitolul 8 că
Isaia avea o şcoală de profeţi unde el avea un fel de seminar. Isaia avea
ucenicii lui şi el le-a predicat cartea aceasta lor şi le-a explicat că nu pentru
vremea lor este cartea aceasta. „Asta s-o ţineţi pentru cei din vremea
aceea."
Ştiţi cum ar fi aceasta? închipuiţi-vă că Bălcescu aî nostru cam cu vreo
sută treizeci de ani sau o sută patruzeci de ani în urmă ar fi scris o carte, în
care descrie chiar situaţia din zilele noastre. Şi ne dă memorii şi sfaturi
cum ar trebui să trăim azi. Şi cartea aceasta el a pus-o undeva bine. Cartea
s-a descoperit pe vremea noastră. Inchipuiţi-vă ce minune ar fi fost!
Ei bine, exact aşa ceva a făcut Isaia. Predicile şi mesajele care le
transmite Isaia începând cu capitolul 40 sunt pentru cei din robie.
Acum, referitor la cartea lui Isaia, mai este ceva. Tot în epoca modernă,
au venit unii savanţi evrei şi au zis: „Domnule, cartea aceasta a lui Isaia
sigur a fost măsluită de creştini." Ştiţi de ce, nu? Din cauza lui Isaia 53.
Pentru că în Isaia 53 este descris Domnul Isus exact aşa cum a apărut El
mai târziu în Evanghelii. Este chipul Lui acolo. Şi evreii au zis: „Domnule,
nu se poate! Cumva primii creştini vor fi apucat la Biblia noastră şi vor fi
scris în sulul lui Isaia capitolul acesta şi au înlocuit manuscrisele vechi cu
cele în care au introdus Isaia 53, fiindcă altfel nu se poate explica, pentru
că nu credem noi că Isaia cu şapte sute de ani înainte L-a descris pe Isus
chiar aşa. Nu se poate!" Şi evreii credeau aşa.
Ei bine, în 1948, un băieţaş arab, un cioban care păzea caprele pe
dealurile de pe lângă Marea Moartă, a văzut pe unul din dealuri o grotă,
un fel de peşteră. A luat o piatră şi a aruncat-o în peşteră. Băiatul a auzit
cum piatra a spart ceva şi s-a căţărat pe stânci să vadă ce-i. Şj-a băgat capul
pe gaura aceea şi a văzut acolo o sumedenie de vase de lut. A luat un vas şi
a văzut că înăuntru era un sul pe care era scris ceva, A luat sulul acela şi a
văzut că era piele bună, şi el a zis: „Să facem ceva cu pielea aceasta." l-a
arătat ce-a găsit unui alt cioban, şi acela a spus: „Măi, aici trebuie să fie
ceva. II
37S
duc la Ierusalim!" Şi printr-o serie de întâmplări - e ca un roman de
aventuri ce s-a întâmplat cu el - sulul a ajuns în mâinile unui expert în
Vechiul Testament. Şi când l-a văzut, omul a făcut ochi mari. Era un sul al
cărţii lui Isaia. S-au dus apoi şi au descoperit acolo, în peştera aceea, că
încă înainte de Domnul Isus, în regiunea aceea, a fost o grupare religioasă
evreiască, şi ei şi-au pus toată biblioteca lor într-o vreme de primejdie în
grota aceea. După aceea ei au fost distruşi. Nimeni nu a mai ştiut că acolo
este o bibliotecă de cărţi pe temă religioasă. Acum au fost descoperite.
Sulurile acelea au fost scrise cu două sute de ani înainte de Domnul Isus.
Intre ele era şi sulul cărţii lui Isaia. Senzaţie mare! Au căutat imediat să
vadă, Isaia 53 este? Era. Deci nu l-au scris creştinii. Ei bine, asta e numai o
nouă confirmare şi numai o întărire a credinţei noastre în ceea ce priveşte
cartea lui Isaia.
Aici avem o confirmare, e o paralelă la ceea ce vreau să vă spun. Noi,
când citim cartea aceasta, trebuie să înţelegem şi minunea aceasta că Isaia,
la anul 700 î.Cr., le ţinea o predică evreilor care urmau să trăiască la o sută
cincizeci de ani după el, pe la anul 550 î.Cr.
Şi acum să vedem ce le spune Isaia evreilor din robia babiloniană. în
robia babiloniană, evreii erau la pământ, cum zicem noi, deznădăjduiţi.
Ţara era nimicită, Ierusalimul era dărâmat, ei erau deportaţi acolo. Cine se
mai gândea că Dumnezeu ar putea să renască ţara lor? Nu mai aveau nid o
nădejde. Era pesimism, era deznădejde, era lipsă de încredere. Acum
încep cele mai frumoase mesaje ale lui Isaia.
Azi-dimineaţă am redtit şase capitole, de la capitole 40 la capitolul 45.
Citiţi-le odată într-o singură răsuflare. Şi dtiţi-le numai cu aceasta în gând:
să vedeţi ce le spune Isaia robilor din Babilon. Ce le spune el? El începe
prin a-L descrie pe Dumnezeu. Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu ştiţi cum e
Dumnezeul nostru? „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat
cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură?
Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? [...] Cu cine S-a
sfătuit El ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? [...] Iată
neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o
cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n-ajunge pentru
foc şi dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot. Toate naţiunile
376
sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune.

Cu dne voiţi să-L asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare ÎI veţi
asemăna? [...] El şade deasupra cercului pământului [Vedeţi că pământul e
rotund în Biblie.] şi locuitorii Lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui: El
întinde cerurile ca o mahramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să
locuiască în el. El îi preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din
judecătorii pământului. De abia sunt sădiţi, de abia sunt semănaţi, de abia
li s-a înrădădnat tulpina în pământ şi El suflă peste ei de se usucă şi un
vârtej îi ia ca pe nişte paie. [...] Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a
făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?
El le cheamă pe toate [stelele] pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui,
că una nu lipseşte. [...] Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul
a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea
Lui nu poate fi pătrunsă."( Isaia 40:12- 28). Sunt vreo patru capitole tot aşa.
In comparaţie cu aceasta, Isaia mereu repetă: „Uitaţi-vă la idolii
neamurilor, idoli făcuţi din lemn, din aur, idoli care n-au suflare. Nu
înţelegeţi? - le zice el - Eu, Dumnezeu, sunt Unul. Sunt unic. Nu este altul
în afară de Mine. Eu ridic popoare. Eu le prăbuşesc. Eu înalţ. Şi nu ştiţi?
N-aţi auzit când am scos eu pe Israel din Egipt? N-aţi auzit când am tăiat
apele Mării Roşii? Eu sunt acelaşi. Eu voi face încă o dată minunea
aceasta! Nu vă mai gândiţi la ce a fost. Iată că voi face un lucru nou. Voi
face un drum prin pustie, ca să ajungeţi din nou acasă. Eu vă voi duce
acolo."
Observaţi ce face întâi Isaia? întâi II descrie pe Dumnezeu: măreţ,
atotputernic, Dumnezeul universului şi Dumnezeul istoriei, Cel care
călăuzeşte totul. Şi după ce face aceasta, apoi vine cu partea a doua şi
spune: „Acest Dumnezeu măreţ, acest Dumnezeu extraordinar vă iubeşte.
Sunteţi dragostea Lui." Când eşti la necaz, când eşti la greu, primul lucru
necesar este să vezi măreţia şi slava, să vezi puterea lui Dumnezeu. Când
îl vezi pe El cât este de puternic, când îl vezi pe El care conduce popoarele,
când îl vezi pe El care conduce destinul lumii întregi, un singur lucru îţi
mai trebuie atund: să capeţi pacea. Să mai afli şi aceea că acest Dumnezeu
puternic ţine cu tine, că acest Dumnezeu puternic te iubeşte. Şi aceasta le-
o spune El: „Aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a
întocmit, Israele! Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe
nume; eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te
vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde.
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!
Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba în locul
377
tău. De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te
iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Nu te teme de
nimic, căci Eu sunt cu tine. Eu voi aduce înapoi neamul tău de la Răsărit şi
te voi strânge de la Apus. Voi zice miazănoaptei: «Dă încoace!» şi
miazăzilei: «Nu opri!», ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la
marginea pământului, pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am
făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit" (Isaia 43:1-7).
Şi în capitolul 44:1-3: „Ascultă acum, lacove, robul Meu, Israele, pe care
te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit şi care de la
naşterea ta este sprijinul tău: «Nu te teme de nimic, robul meu lacov,
Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat
şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi
binecuvântarea Mea peste odraslele tale.»"
Nicăieri în Biblie nu veţi găsi imagini mai măreţe şi mai frumoase ca
cele din aceste patru capitole. Imaginea acestui Dumnezeu măreţ şi apoi
mesajul: eşti pasiunea Lui, eşti dragostea Lui. Şi dacă El e stăpân, crezi că
El nu te poate scăpa? Crezi că El nu te ajută? Te asigură: va fi cu tine, te va
duce, îşi va împlini planurile cu tine. încrede-te! Şi observaţi când vine
mesajul „Increde-te!"? El vine după ce e conturată imaginea totală a lui
Dumnezeu.
Exact acelaşi lucru îl face Domnul Isus în Matei, capitolul 7, unde
spune: „Toate pornesc de la ochiul tău." Dacă ochiul tău este rău, adică
dacă ochiul tău vede numai materia, îi vede numai pe duşmani, tot trupul
tău e în întuneric. Dar dacă ochiul tău e bun, adică dacă tu-L vezi pe
Dumnezeu care are grijă de vrăbii, care are grijă de crini şi îi îmbracă
frumos şi dacă ştii că acest Dumnezeu până şi firele de păr din cap ţi le
numără şi nici unul nu cade fără să ştie El - El are inventarul până şi al
firelor tale de păr! - dacă ochiul tău e bun şi vede aşa, atunci tot trupul tău
e în lumină, în sănătate. Toată problema e ochiul tău, ce vede ochiul tău.
Ca şi robul lui Elisei de altădată când nu vede decât armata duşmanului în
jurul Samariei, iar Elisei spune: „O, Doamne, deschide-i ochii să vadă!"
Dintr-o dată lui Ghehazi i se deschid ochii şi vede toate dealurile
înconjurate de oaste îngerească şi exclamă acele cuvinte frumoase:
„Stăpâne, sunt mai mulţi cu noi decât împotriva noastră!" Dacă ochiul tău
e bun, tot trupul tău e în lumină. Dacă ochiul tău îl vede pe Dumnezeu
aşa, atunci poţi zice ca Isaia: „în linişte şi odihnă va fi mântuirea noastră.
în seninătate şi încredere e tăria noastră." Aceasta este imaginea pe care
ne-o dă Isaia despre Dumnezeu.
378
r
Eu încă o dată vă sfătuiesc: citiţi aceste capitole. Subliniaţi-le!
Subliniaţi versetele începând de la capitolul 40 încolo. Acolo găsiţi unele
dintre cele mai sănătoase, mai puternice, mai tonice alimente pentru
spiritul vostru, pentru mintea voastră.
Tot în aceste capitole, Isaia îşi aruncă privirile mai departe şi el începe
să vorbească despre Robul Domnului. Deja la capitolul 42 începe: „Iată
Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care-Şi găseşte plăcere
sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor
judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-1 va face să se audă
pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-1 va
stinge." Cine-i Acesta? Domnul Isus. în teologie sunt aşa-numitele
„Cântece ale Robului Domnului". Ele sunt imagini ale Domnului Isus în
cartea lui Isaia. Găsiţi alt asemenea cântec în capitolul 49: „Domnul M-a
chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei.
Mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită, M-a acoperit cu umbra mâinii Lui." „Eu
Mă gândeam: «Degeaba am muncit, în zadar şi fără folos Mi-am istovit
puterea»" (v. 4). Mai departe, dacă citiţi, veţi vedea cum Domnul îi spune:
„La vremea îndurării Te voi asculta" (v. 8). Aici Robul Domnului ia
numele lui Israel, dar voi să ştiţi că este vorba tot despre Domnul Isus.
Şi apoi în capitolul 50 iarăşi citiţi: „Robul Domnului batjocorit şi
ajutat." Şi vreau să vă notaţi de la versetul 4, ceea ce spune Domnul Isus
aici: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez
cu vorba pe cel doborât de întristare. El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă,
El îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici. Domnul
Dumnezeu Mi-a deschis urechea şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras
înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea
celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări."
Versetul 4 spune: „Domnul îmi trezeşte urechea în fiecare dimineaţă."
Sunt multe lucrurile pe care le învăţăm de la Domnul Isus. De aici
învăţăm că în fiecare dimineaţă, dis-de-dimineaţă, El Se scula şi Se ducea
singur într-un loc, ca să Se roage. Era legătura Lui desăvârşită cu Tatăl.
Noi trebuie să fim ca Domnul Isus. Noi trebuie să învăţăm de la El, să
gândim ca El, să trăim ca El. Să învăţăm să avem urechea deschisă în
fiecare dimineaţă la şoapta Lui.
Şi, în sfârşit, e capitolul 52, de la versetul 13, „Fiinţa şi lucrarea
Robului Domnului", care continuă apoi în capitolul 53, descrierea finală a
lucrării Domnului Isus, suferinţa, moartea şi învierea Lui. „După ce îşi va
da viaţa ca jertfă pentru păcat [spune acolo], va vedea o sămânţă de
urmaşi. [...] Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin
379
cunoaşterea Lui, Robul Meu cel drept va pune pe mulţi oameni într-o stare
după voia lui Dumnezeu." E lucrarea de evanghelizare care se face până în
zilele noastre prin predicarea jertfei Domnului Isus.
Toate aceste lucruri le-a scris Isaia, le-a văzut Isaia pe la anul 700 î.Cr.;
o descriere amănunţită a lucrării Domnului Isus. Nimeni nu L-a văzut pe
Domnul Isus atât de limpede, atât de clar cum L-a văzut Isaia.
Isaia a fost cel care L-a văzut pe Domnul Isus şi i-a vestit naşterea. Isaia
7:14: „De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată fecioara va rămâne
însărcinată, va naşte un fiu." Sau Isaia 9:6-7: „Căci un Copil ni s-a născut,
un Fiu ni s-a dat." Şi în capitolul 11:1-4 iarăşi despre odrasla lui Işai care
va guverna lumea cu dreptate.
Dar nu numai naşterea Lui. Isaia l-a văzut şi pe Ioan Botezătorul. Şi
mai mult decât orice, Isaia a văzut suferinţele Domnului Isus. Isaia a scris
capitolul 53, pe care noi îl citim de atâtea ori şi pe care fiecare credincios ar
trebui să-l ştie pe de rost.
„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul
Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care
iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne
atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit
şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de
dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.
Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra
Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El
era străpuns
380
r
pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa
care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi..."
Fraţilor, aid este toată Evanghelia!
Merge mai departe Isaia şi spune: „Mormântul Lui a fost pus la un loc
cu cei răi. Dar după aceea, după moarte, după înviere, va vedea o sămânţă
de urmaşi şi Se va bucura, pentru că El a luat asupra Lui păcatele multora
şi S-a rugat pentru cei vinovaţi."
Aceasta-i Evanghelia! Acestea toate le-a văzut Isaia cu şapte sute de ani
înainte!
Şi Domnul Isus mereu arată spre cartea lui Isaia: „Vedeţi, acestea se
împlinesc acum. Eu sunt Acela." Ştiţi, atunci când S-a dus în Nazaret să
predice, toţi aşteptau să vadă ce spune. Ce carte a luat El? A luat cartea lui
Isaia şi a deschis-o la locul unde zice: „Duhul Domnului Dumnezeu este
peste Mine, căd M-a uns să aduc veşti bune celor nenorodţi." E un text din
Isaia 61.
Dar ştiţi ceva? Isaia a mai văzut ceva. Isaia a văzut şi sfârşitul lumii. A
văzut şi faptul că Dumnezeu va face într-o zi un cer nou şi un pământ nou.
Să nu credeţi că acest lucru este scris prima dată în Apocalipsa! Nu! Ne
este spus în Isaia 66:22: „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel
nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor
dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru."
Isaia a fost cel care a văzut prima dată că Dumnezeu va veni într-o zi şi
va face un cer nou şi un pământ nou pe care va domni dreptatea. Şi el a
descris pământul acesta cu legi noi, pe care nu vor mai exista animale
carnivore, pe care nu va mai exista sfâşiere şi durere. L-a descris atât de
minunat în capitolul 11:6-10:
„Atund lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca
împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună
şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se
vor culca împreună. Leul va mânca paie cu boul, pruncul de ţâţă se va juca
la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina
basiUcului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu
cel sfânt, căd pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării
de apele care-1 acopăr. In ziua aceea, Vlăstarul lui lsai va fi ca un steag
pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui."
381
Toate aceste descoperiri le-a dat Dumnezeu unui singur om. Şi eu mă
întreb: De ce? De ce atâta har, de ce atâta viziune unui singur om? Ştiţi de
ce? Eu aşa cred. Totul se explică, totul pleacă de la ziua aceea în care Isaia
a văzut slava Domnului. Din ziua aceea când în sîava Domnului, în
lumina aceea, s-a văzut pe sine păcătos şi a spus: „Vai de mine! Ce mă fac,
că eu sunt murdar?" Când a venit îngerul şi a luat cărbunele de pe altar şi
l-a sfinţit şi când s-a auzit glasul ceresc zicând: „Pe cine să trimitem?" El a
răspuns: „lată-mă! Trimite-mă!" Un om care s-a dăruit total lui Dumnezeu,
un om care s-a pus pe sine pe altarul Iui Dumnezeu. „Ia ce vrei cu mine,
Doamne!"
Nu-ţi poţi da seama câte ar putea face Dumnezeu şi prin tine, dacă şi tu
te-ai dărui aşa de total!
De ce i s-au dat atâtea lui Isaia? Pentru că omul acesta a crezut
nebuneşte în Dumnezeu. Iertaţi-mi cuvântul „nebuneşte", dar nu pot găsi
altul. In ciuda oricăror dovezi, în duda faptului că erau două sute de mii
de oameni la porţile Ierusalimului, el ştia una: în încredere în Dumnezeu
e tăria noastră. Şi dacă am încredere în Dumnezeu, am linişte, odihnă şi
seninătate. Pot să se frământe popoarele, eu rămân al Domnului, pe El mă
bazez.
Mai vreau să vă vorbesc despre sfârşitul lui Isaia. E groaznic din punct
de vedere omenesc! Către sfârşitul vieţii sale, s-a ridicat pe tronul lui Iuda
cel mai rău împărat care a fost vreodată pe tronul acela: împăratul Manase.
Isaia a început viaţa sub unui dintre cei mai glorioşi împăraţi, împăratul
Ozia, şi la bătrâneţea lui a ajuns pe tron împăratul cel mai groaznic,
Manase.
Manase s-a păgânit şi a vrut să distrugă religia Domnului de la
Ierusalim şi a vrut să introducă păgânismul. Omul care a rezistat, omul
care l-a înfruntat pe Manase a fost bătrânul Isaia. Istoria iudaică ne spune
că pentru a-I îndepărta, Manase i-a tăiat în două cu ferăstrăul; o formă
barbara de execuţie. Se lua un trunchi de copac pe care-1 găureau
înăuntru, se introducea în el omul şi apoi tăia în două cu ferăstrăul
copacul în care era trupul. In Evrei 11:36, unde ni se spune că unii au fost
tăiaţi în două cu ferăstrăul, se crede că se face aluzie la Isaia.
Nu e şocant gândul ca omul care s-a încrezut cel mai mult în
Dumnezeu să moară aşa? Nu-i aceasta o înfrângere? Vreau să vă aduc
aminte că în Apocalipsa fiecare dintre cele şapte scrisori către cele şapte
biserici se încheie cu promisiunea făcută celui care va birui. Apoi în
capitolui 11 din Apocalipsa ni se explica că cei care vor birui în persecuţie
382
*>Profetul Isaia •>
sunt cei care mor moarte de martiri. Biruitori nu sunt cei care scapă cu
bine! Biruitori sunt cei are au căzut pentru Domnul, care nu L-au părăsit
pe El nid cu preţul vieţii; aceia L-au biruit pe Diavolul, pentru că ei nu şi-
au iubit viaţa până la moarte. Prin cuvântul mărturiei lor şi prin credinţa
în sângele Domnului Isus, ei l-au biruit pe Diavolul. Biruinţa supremă în
Biblie este biruinţa acelora care şi-au dat viaţa pentru credinţa în
Dumnezeu.
Isaia este unul dintre primii martiri ai Bibliei, Cu alte cuvinte, este
unul dintre primii biruitori. Dacă ni se spune în Evrei 11 că lumea nu era
vrednică de ei, Isaia este unul dintre aceia de care lumea nu este vrednică.
Ei însă nu aveau aid o cetate stătătoare. Ei aveau ochii aţintiţi la patria
de sus. Ei şi noi suntem moştenitori ai acelei patrii. Biruinţa noastră
deplina este atund când vom sta în faţa scaunului de glorie pe care l-a
văzut Isaia şi ne vom închina cu toţii, cu îngerii şi vom lua cununile de pe
cap şi vom zice: „Nu nouă slavă, Doamne, nu nouă, a numai Ţie slavă şi
glorie!"
Aşa a început istoria lui Isaia şi aşa se termină ea: cu slava iui
Dumnezeu şi cu noi pierduţi în siava aceea şi cu noi împliniţi în slava
aceea.
Fie ca noi să învăţăm din lecţia aceasta a Iui Isaia să vedem slava Lui
de pe acum şi să ne încredem absolut, totalmente în El. Aşa cum Isaia L-a
văzut pe Domnul Isus cu şapte sute de ani înainte, aşa să-L vedem şi noi
pe Domnul Isus mereu, şi crezând în El şi în jertfa Lui şi suferind alături
de El, să vedem slava viitoare, care este pregătită pentru noi în veşnide.
Amin.
Profeţii despre Mesia
383
„Bucură-te, stearpa, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de
bucurie şi veselie, tu, care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei
lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice
Domnul." „Lărgeşte locul cortului tău şi întinde învelitoarele locuinţei
tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei
întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile şi va
locui cetăţile pustii. Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi,
căci nu vei fi acoperită de ruşine; ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi
nu-ţi vei tnai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este
bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este
Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci
Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima
întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice
Dumnezeul tău." „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu
mare dragoste. Intr-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa
de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul,
Răscumpămtorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele
lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe
pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai
mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine deahtrile, dar
dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu
se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine." „Nenorocita, bătuto
de furtună, şi nemăngăiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu
antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. îţi voi face crestele zidurilor de
rubin, porţile de pietre scumpe şî tot ocolul de nestemate. Toţi fiii tai
vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi. Vei fi
întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n -ai nimic de
temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine. Dacă se urzesc
uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotrivii ta va cădea
sub puterea ta." „lată, Eu am făcut pe meşterul care suflă cărbunii în
foc şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcui şi pe
nimicitor ca s-o sfărâme. Orice armă făurită împotriva ta va fi fălii
putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o
vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este
mântuirea care le vine de Ia Mine, zice Domnul."
Isaia 54
Cartea aceasta este una dintre cele mai bogate cărţi din întreaga Sfântă
Scriptură. Este şi una dintre cele mai mari, mai voluminoase. Problemele
pe care le tratează Isaia sunt foarte diverse. Cea mai de seamă problemă
însă, pe care am tratat-o pe larg data trecută şi pe care încă vreau s-o mai
subliniez puţin, este concepţia foarte înaltă despre Dumnezeu a profetului
Isaia. Sfântul lui Israel e numele 384 preferat pe care 1-1 dă Isaia lui
Dumnezeu. Măreţia lui Dumnezeu, atotputernicia lui Dumnezeu Isaia le
scoate în relief ca nimeni altul. Isaia ne prezintă un Dumnezeu care este
suveran peste univers şi peste istorie. Orice planuri face El, ele se
împlinesc. Totul se desfăşoară după planul lui Dumnezeu. Şi lucrul cel
mare, după ce el ne aratâ imaginea aceasta despre un Dumnezeu suveran,
stăpân pe toate lucrurile, lucrul cel mare pe care vine şi ni-I aratâ Isaia este
că Dumnezeu ne iubeşte. Dacă atât de mare e Dumnezeu şi dacă acest
Dumnezeu te iubeşte, de ce te mai temi? Mai ai de ce te teme? Ai putea să
nu te încrezi într-un asemenea Dumnezeu?
Isaia merge mai departe gi spune că Dumnezeu este unic, e singurul
Dumnezeu, Dumnezeu stăpân, pentru ca nimeni altul nu este ca El. De
aceea, nu e nici un motiv de îngrijorare, de frământare, pentru că El,
iubindu-te, El îşi va realiza planurile Lui cu tine. Şi planurile Lui sunt
minunate cu tine. El are nişte planuri extraordinare cu tine. Aceasta este
imaginea despre Dumnezeu şi concluzia practică pe care o trage Isaia
referitor la viaţa noastră din această imagine despre Dumnezeu.
Aş vrea să mai citim puţin împreună din cartea lui Isaia, tot ca să
accentuăm, să reliefăm concepţia lui Isaia despre Dumnezeu,
385
modul cum Se revelează Dumnezeu prin Isaia şi apoi concluzia pe care
trebuie s-o tragem pentru noi. Iată, să spicuim puţin din Isaia 44:
„Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales! Aşa
vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit şi care de Ia naşterea ta este
sprijinul tău: «Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care
l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul
uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste
odraslele tale şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă
pâraiele de apă.»"
Şi acum, accentuând în versetul 6: „Eu sunt Ceî dintâi şi Cel de pe
urmă şi în afară de Mine nu este alt Dumnezeu. [...] Nu vă temeţi şi nu
tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu demult lucrul aceasta?
Voi îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu
este altă stâncă, nu cunosc alta!"
Dumnezeul stăpân, Dumnezeul unic. Dumnezeul care te-a făcut,
Dumnezeul care te-a întocmit. Dumnezeul care te-a ales să-ţi dea
dragostea Lui. Prin urmare, nu vă temeţi!
In capitolul 45, iarăşi ca să accentuăm imaginea aceasta, iată ce promite
Dumnezeu poporului Său, începând cu versetul 2:
„Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma
uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. Iţi voi da vistierii ascunse,
bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume.
Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru robul Meu Iacov şi pentru
Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă,
înainte ca tu să Mâ cunoşti. Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, afară de
Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti. Ca
să se ştie de la răsăritul soarelui până Ia apusul soarelui că afară de Mine
nu este Dumnezeu; Eu sunt Domnul şi nu este altul. Eu întocmesc lumina
şi fac întunericul, Eu dau propăşirea şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac
toate aceste lucruri. Să picure cerurile de sus şi să ploaie norii
neprihânirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea şi să iasă
totodată din el izbăvirea! Eu, Domnul, fac aceste lucruri. Vai de cine se
ceartă cu Făcătorul său! - Un ciob dintre cioburile pământului! - Oare lutul
zice el celui ce-1 fâţuieşte: «Ce faci?» Şi lucrarea ta zice ea despre tine: «El
n-are mâini?»"
Observaţi cât de măiestrit e plasată această adăugare în versetul 9.
După ce ni-L arată pe Dumnezeu atât de stăpân, atât de puternic, atât de
binevoitor, apoi vine cu acest verset: „Vai de dne se ceartă cu Făcătorul
său!", cu Creatorul lui. Poţi tu, îndrăzneşti tu să te cerţi cu El?
V-am citit apoi capitolul 54, unul dintre cele mai duioase capitole din
întreaga carte a lui Isaia. Aici Dumnezeu Se adresează poporului Său
386
•> Profeţii despre Mesia *>
Israel, popor care fusese adânc căzut în păcat. Şi pentru păcatele sale,
Dumnezeu l-a trimis în robia babiloniană. L-a zdrobit într-un mod teribil.
Şi acum i se adresează ca unei neveste din tinereţe care a fost abandonată
şi alungată. Şi vine soţul ei şi-i spune: „Eu totuşi te iubesc şi vreau să te
chem înapoi. Vreau să reparăm căsătoria noastră, legătura noastră intimă
de dragoste spirituală. Ca o mamă gingaşă, ca inima cea mai caldă care se
poate concepe, Mă apropii Eu de tine şi vreau să Mă dăruiesc ţie şi să fii al
Meu." Cuvintele acestea, adresate în primul rând lui Israel, care era în
robia babiloniană, îţi sunt adresate astăzi ţie. Căd tot ceea ce în Vechiul
Testament era adresat lui Israel, astăzi se adresează celor pe care
Dumnezeu îi cheamă, celor pe care Dumnezeu vrea să-i mângâie. Şi faptul
că tu eşti la un studiu biblic aid, eşti într-o biserică în seara aceasta, faptul
acesta arată în sine că Dumnezeu a vrut să stea de vorbă cu tine. „Ce vrei? -
îţi spune El - Vrei să te cerţi cu Kcătorul tău? Nu ţi se pare că e ridicol?" E
tot aşa, spune Isaia, ca şi cum un obiect pe care l-ai făcut tu ar veni după
aceea să zică: „Făi, cel care m-a făcut nici nu are mâini." Nu-i ridicol? Nu
râzi tu de obiectul acela şi zid: „Ce prost obiect eşti! Adică eu te-am făcut
cu mâinile mele şi după aceea tu vii să spui că eu n-am mâini?" Dar în
acelaşi timp, El vine gingaş, El vine dulce şi-ţi spune: „Te-am lovit, te-am
apăsat, am fost aspru cu tine numai să te fac să te trezeşti, numai să fac să
te uiţi în sus."
Şi acum după ce am înţeles aspectul acesta, vreau să arătăm că nu
există profet care să fi chemat cu mai multă pasiune oamenii la Dumnezeu
decât profetul Isaia. Nu există chemări mai pasionate adresate oamenilor
decât cele pe care le găsim aici, în cartea aceasta atât de bogată. „Voi toţi
cei însetaţi [după Dumnezeu], veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani!
Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără
plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi
câştigul mundi pentru ceva care nu satură?" (55:1-2). Nu înţelegi că a trăi
fără
Dumnezeu înseamnă a săpa fântâni în care nu vei găsi niciodată apă? Nu
înţelegi că îţi cheltuieşti tot ce ai pe lucruri care, până la urmă, nu te vor
satisface? Te cheltuieşti pe tine în lucruri inutile, în lucruri ieftine, în
lucruri fără valoare, când este ceva care ar putea să te satisfacă cu adevărat.
„Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme
este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de
gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la
Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând." Dumnezeul nostru care nu
oboseşte iertând. Dacă vreun verset din Biblie ni-e drag, atunci acesta
trebuie să ne fie drag, pentru că de atâtea ori noi credem: „Oare nu
387
oboseşte iertându-mă de atâtea ori?" De atâtea ori falimentăm. De atâtea
ori cădem. De atâtea ori trebuie să mergem iarăşi cu faţa ruşinată înaintea
Lui. „Tată, iarăşi n-am fost la înălţime. Tată, iarăşi n-am fost ce aşteptai Tu
să fiu. Iar n-am fost la nivelul la care mă doreai Tu." întoarce-te la
Dumnezeul care nu oboseşte iertând! E adevărat, gândurile noastre şi căile
noastre sunt mici, căci „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile
voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de
pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele
faţă de gândurile voastre."
Planurile tale cu privire la tine sunt aşa de mici! Adică tu ţi-ai visat o
căscioară, un post bun, poate o Dacie 1300, o soţie frumoasă, un soţ ca un
făt-frumos. Cam acestea sunt gândurile pe care le nutrim noi. Cam la atâta
se reduce totul. Gândurile Mele - spune Dumnezeu - sunt astronomic mai
mari pentru voi decât gândurile voastre. Acesta e sensul. Planurile Mele cu
voi sunt infinit mai vaste! Mai strălucitoare, mai grandioase decât puteţi
voi să concepeţi! Şi tu, de dragul unei slujbuliţe, de dragul unei fete sau al
unui băiat necredincios, de dragul unei poziţii temporare în lumea
aceasta, dai cu piciorul în planurile acelea grandioase pe care le are
Kcătorul tău cu tine. Nu e tragic să te gândeşti, nu e tragic să ştii că Cineva
a avut nişte planuri cosmice cu tine - într-adevăr, de proporţii cosmice - şi
tu ai refuzat acele planuri de dragul de a trăi bine, relativ bine, aici pe
pământ, douăzeci de ani sau treizeci de ani?!
Trebuie să compari gândurile pe care le are Dumnezeu referitor la tine,
proiectele Lui referitor la tine cu gândurile tale şi proiectele tale. Vasăzică,
ce vrea profetul Isaia aici este să ne facă să gândim mare, să gândim larg,
să vedem cum gândeşte Dumnezeu, larg.
Dar iată că dintr-o dată explodează problema. Dumnezeu, intr-adevăr,
are planuri enorme cu tine. Ce Dumnezeu grandios, măreţ! Planurile Lui
sunt extraordinare şi ceea ce ar vrea El cu tine e fantastic! Dar El nu le
poate face. Dumnezeu nu-Şi poate împlini planurile Sale cu tine. Totul în
universul acesta este în stăpânirea Lui. Numai tu nu. Cu tine ar vrea să-Şi
realizeze planurile şi nu poate. Ni se pare straniu după tot ce am spus
până acum. Ni se pare ciudat şi incredibil.
Dar mergem la capitolul 59 şi citim aşa: „Nu, mâna Domnului nu este
prea scurtă, ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci
nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul
vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!"
Acesta este lucrul teribil. E un Dumnezeu atotputernic, un Dumnezeu care
are nişte gânduri colosale cu tine. Dar e o barieră între El şi tine, şi El nu
poate, repet, nu poate să-Şi realizeze planurile Lui cu tine, datorită
păcatelor tale.
Şi dacă am rămâne aici, am fi paralizaţi
388 şi noi şi, în privinţa noastră, şi
Dumnezeu. Am rămâne, dintr-o dată în disperare, am rămâne îii pesimism
şi în întuneric. Iată însă că trâmbiţele răsună în cartea lui Isaia, aşa cum nu
răsună nicăieri în întreaga Biblie. „Evanghelie" înseamnă în limba greacă
„veste bună". în cartea lui Isaia sună puternic şi clar trâmbiţele veştii celei
mari, că Dumnezeu a găsit calea de dărâmare a acelui zid, a găsit soluţia
pentru rezolvarea problemei păcatelor noastre, ca să le poată îndepărta şi
să le poată anihila, şi apoi să-Şi poată realiza planul acela măreţ cu noi.
Planul lui Dumnezeu s-a realizat în Domnul Isus Cristos.
Şi cu şapte sute de ani înainte ca Domnul Isus să Se nască pe pământ,
lui Isaia Dumnezeu I l-a arătat cum nu I l-a arătat nici unui alt profet, în
detaliu, în amănunt, în imaginea aceea a Mântuitorului umil şi suferind,
care a venit să Se încarce cu păcatele noastre şi să le rezolve pe cruce.
Veniţi, dar, acum să trecem prin cartea lui Isaia şi să vedem care sunt
textele în care profetul ni-L arată pe Domnul Isus. începem în capitolul 7,
versetul 14, cu naşterea Domnului Isus din fecioară: „Iată fecioara va
rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel
(Dumnezeu este cu noi)." De la prima trâmbiţă,
389
r~'
❖Profeţii despre Mesia ♦>
care sună şi-L anunţă pe Mesia, avem primul element major în naşterea
Domnului Isus, naşterea Lui dintr-o fecioară. Dumnezeu întrupat la noi în
trupul unei fecioare şi apoi imaginea Lui în capitolul 9. Data trecută v-am
citit primele versete în care ne e arătată imaginea Galileii, unde a crescut
pruncul Isus: Totuşi întunericul nu va domni veşnic pe pământ, căci acolo,
în Galileea neamurilor, unde astăzi e necaz, răsare o lumină, „căci un
Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; II vor
numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al
păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da
scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va
sprijini prin judecată şi neprihănire de acum şi-n veci de veci; iată ce va
face râvna Domnului oştirilor" (v. 6-7).
Apoi, mai departe, în capitolul 11, o expunere despre această Odraslă.
„Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Işai şi un Vlăstar va da din
rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de
înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi
de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după
înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu
dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi
pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe
cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul
mijlocului Său."
Aceste trei texte ni-L arată, aşadar, pe Copilul născut din fecioară,
crescând în Galileea şi apoi venind şi vestind Cuvântul poporului Israel.
Dacă trecem apoi în partea a doua a cărţii lui Isaia, de la capitolul 42
încolo, până la 53, găsim patru texte, patru fragmente, numite de teologi
„Cântecele Robului Domnului". E mare dispută, mare dezbatere între
filologi, dacă Isaia va fi avut vreun model pentru aceste cântece, dacă nu
cumva el a vorbit despre cineva din vremea sa. Teologii liberali vor cu asta
să diminueze valoarea acestor profeţii. însă oricât s-au străduit ei să
găsească un model uman pentru chipul pe care-1 zugrăveşte Isaia aici, nici
un chip uman nu poate corespunde acestui chip. Cântecele acestea sunt
atât de asemănătoare cu Isus Cristos din Nazaret, în ele sunt aşa de bine
grefate viaţa şi slujba, moartea şi învierea Domnului Isus, încât orice
strădanii de a le rupe de Domnul Isus, sunt absolut zadarnice.
Haideţi să citim deci primul cântec al Robului în Isaia 42, de la versetul
1 la 8: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu în care îşi găseşte
plăcere sufletul Meu." Vă amintiţi de aceste cuvinte, pe care Dumnezeu
însuşi le spune şi la botezul Domnului Isus, şi la schimbarea la faţă: „în El
îmi găsesc toată plăcerea Mea."
„Am pus Duhul Meu peste El [Şi asta s-a390întâmplat atunci la botez.]; El
va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-1
va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai
arde încă nu-1 va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici
nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ şi ostroavele vor nădăjdui
în legea Lui.
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins,
care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-1 locuiesc
şi suflet celor ce merg pe el: «Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai
mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al
poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi
din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric. Eu
sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici
cinstea Mea idolilor.»"
Prima imagine despre Robul Domnului, despre Domnul Isus, e aceea a
unui învăţător blând, a unui învăţător care nu loveşte pe nimeni. Nu vă
amintiţi cum erau de scandalizaţi fariseii: „De ce primeşte prostituatele?
De ce-i primeşte pe vameşi? De ce S-a băgat în casa lui Zacheu? De ce lasă
femeia aceea stricată să-I spele picioarele cu lacrimile ei?" Pentru că
aceasta era imaginea deja anunţată de Dumnezeu că o va avea El. Trestia
frântă El n-o va rupe de tot şi dacă o lumânare la care numai un muc mai
pâlpâie din ea, El n-o va stinge; El o va reaprinde. Dacă mai e numai atâta
speranţă, numai o palidă flacără care mai arde, gata, gata să se stingă în
tine, dacă vii la El, El nu te stinge; El te reabilitează. E imaginea lui Isus cel
blând, care-i primeşte la Sine pe toţi, scandalizând chiar lumea, pentru că
primeşte în felul acesta.
După aceea, mergem mai departe la capitolul 49. Cântecul al doilea al
Robului Domnului e de la versetul 1 până la versetul 8. Eu vă voi citi de la
versetul 4: „Eu Mă gândeam [Robul vorbeşte aici.]: «Degeaba am muncit,
în zadar şi fără folos Mi-am istovit puterea. Dar dreptul Meu este la
Domnul şi răsplata Mea la Dumnezeul
Meu. Şi acum, Domnul vorbeşte, El care M-a întocmit din pântecele
mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel,
care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi
Dumnezeul Meu este tăria Mea.» El zice: «Este prea puţin lucru să fii
Robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele
lui Israel. De aceea te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea
până la marginile pământului.»"
Ca să înţelegem acest aspect, trebuie să ne aducem aminte de ce spune
Ioan în Ioan 1:11: „Isus a venit la ai Săi [la Israel] şi ai Săi nu L-au primit."
Şi după ce ei L-au respins, El, Omul Isus, Se gândea: „Degeaba M-am
391
străduit, degeaba i-am chemat!" Nu vă amintiţi când plângea: „Ierusalime,
Ierusalime, de câte ori am vrut să adun copiii tăi cum îşi adună cloşca puii!
Şi voi n-aţi vrut. Şi Mă gândeam: «Degeaba am trudit şi degeaba am
muncit». Şi atunci Dumnezeu Mi-a vorbit iarăşi şi Mi-a spus: «E prea
puţin atâta: să-l întorci pe Israel la Mine. Eu am mai mare plan cu Tine: tot
pământul. Mântuirea Mea nu e numai pentru Israel. Mântuirea Mea e
pentru toţi. Lărgeşte-ţi orizontul!»"
De atâtea ori, dragii mei, când avem o înfrângere cu Domnul, nu ne-o
dă Dumnezeu decât ca să ne lărgească orizontul. Şi El ne spune: „Ceea ce
ai vrut tu şi în ce ai fost înfrânt era prea puţin lucru. Eu vreau lucruri mai
mari pentru tine." Prin urmare, învăţaţi şi din aceasta.
Şi apoi mergem la al treilea cântec al Robului, pe care îl găsim în
capitolul 50, de la versetul 1 până la versetul 11. Dar noi vom citi esenţa de
aid. Titlul este „Robul Domnului batjocorit şi ajutat." întâi de toate, dtim
de la versetul 4: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu
să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El îmi trezeşte urechea în
fiecare dimineaţă. El îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte
ucenid. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea şi nu M-am împotrivit,
nid nu M-am tras înapoi." \â amintiţi ce ne spun evangheliştii că făcea
Isus, în zori de zi? Când era încă noapte, ce făcea Isus? Se ducea în munţi
sau pe dealuri să Se roage singur acolo. „în fiecare dimineaţă, Dumnezeu
Mă trezeşte şi îmi deschide urechea. Şi Eu M-am învăţat să-L ascult."
amintiţi ce spune Domnul Isus? „Fiul omului nu spune nimic de la El,
d numai ce-I dă Tatăl să vorbească. Eu nu spun nimic de la Mine." Le
vedeţi, fraţilor, cum răspund? Le vedeţi cum se conjugă?
Şi mai departe începe perioada suferinţelor: „Mi-am dat spatele
înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba;
nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări. Dar Domnul Dumnezeu M-a
ajutat; de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene,
ştiind că nu voi fi dat de ruşine." Nu vă amintiţi cum L-au scuipat, cum L-
au pălmuit, cum L-au bătut cu bice pe spate? Sunt toate aici, vedeţi, toată
viaţa Lui spirituală, toate frământările Lui, modul în care L-a călăuzit
Dumnezeu. Toate sunt aid.
Şi apoi ajungem în Sfânta Sfintelor, la al patrulea cântec al Robului,
pe care îl găsim în capitolul 52, de la versetul 13 şi se continuă în tot
capitolul 53:
„Iată Robul Meu va propăşi, Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte
sus. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază - atât de
schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a
fiilor oamenilor - tot aşa pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie;
înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căd vor vedea ce nu li se mai
istorisise şi vor auzi ce nu mai auziseră.
392
Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul
Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care
iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nid străludre ca să ne
atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avem nimic care să ne placă. Dispreţuit
şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de
dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă. [...]
Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit."
Iată descrierea cea mai plastică, cea mai mişcătoare a Domnului Isus în
suferinţele Lui pentru noi. Şi acum vine esenţa: „El suferinţele noastre le-a
purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui. [...] El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. [...] Noi rătăceam cu
toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă
asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor." De unde am plecat? Noi am
plecat la drum din Isaia 59: „Păcatele voastre pun un zid de despărţire
între voi şi Mine." Şi acum iată Evanghelia care ne spune că Dumnezeu a
luat păcatele noastre şi le-a pus El pe Fiul Său şi le-a lovit în Fiul Său. Aid
ne e descrisă nu numai moartea Domnului; aici ne e descris şi scopul
pentru care a venit. Aici ne e descris planul lui Dumnezeu pentru
mântuirea noastră.
393
❖Profeţii despre Mesia ❖
Dar Isaia merge mai departe şi ne spune că Domnul Isus, după ce va
muri, va fi îngropat, şi groapa Lui va fi pusă la un loc cu cel bogat. Şi vă
amintiţi că un om bogat i-a dat mormântul lui. După aceea „va vedea o
sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în
mâinile Lui." învierea Domnului Isus e
profeţită.
Şi apoi, versetul care ne interesează e versetul 11: „Va vedea rodul
muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoaşterea Lui, Robul Meu
cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui
Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor." Va pune pe mulţi
oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu. Am spus că Dumnezeu are
un plan grandios cu tine, extraordinar, dar El e blocat. El ar vrea să-l
realizeze, dar în faţa Lui stau păcatele tale. Tu nu eşti într-o stare după
voia Lui. Tu nu eşti cum te vrea Dumnezeu. Dar Dumnezeu a găsit o cale.
Ştiţi care e calea? Prin cunoaşterea Lui, prin cunoaşterea lui Isus. Ce spune
Domnul Isus însuşi în Ioan 17? Care e definiţia vieţii veşnice? „Viaţa
veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis Tu." A-L cunoaşte pe Isus Cristos
înseamnă, de fapt, a-L primi în fiinţa ta. Cunoaşterea aceasta nu se poate
realiza decât prin contact personal, prin dăruire reciprocă. Prin
cunoaşterea lui Isus, care a murit în locul tău pe cruce, tu ajungi să fii pus
într-o stare după voia lui Dumnezeu. Tu ajungi să intri în planul acela
extraordinar al lui Dumnezeu, lată planul mântuirii. Iată planul mântuirii
prin Isus Cristos, zugrăvit de la cap până la sfârşit în profetul Isaia, cu
şapte sute de ani înainte ca el să se fi realizat în Isus Cristos. Simţi tu
măreţia şi frumuseţea Sfintei Scripturi? Simţi tu frumuseţea tulburătoare a
lucrării lui Dumnezeu, care, cu şapte sute de ani înainte, a spus ce se va
întâmpla? Citiţi din nou în Isaia 40-45. De câteva ori spune Dumnezeu
acolo: Care alt Dumnezeu spune lucrurile dinainte? Găsiţi alt Dumnezeu
care să fi spus cum se desfăşoară istoria. Numai Eu o fac, pentru că Eu o
conduc. Nu vedeţi lucrurile exact aşa împlinite? El i-a spus lui Isaia, i-a
arătat totul.
Mi-aduc aminte că v-am spus că teologii liberali, teologii aceştia care ar
vrea, de fapt, să desfiinţeze Biblia [Sunt şi teologi din aceştia care nu cred
în Biblie!], teologii aceştia ar vrea cumva să se scape de textele acestea din
Isaia. Prea sunt puternice aceste profeţii.
Mi-aduc aminte că am studiat Vechiul Testament cu un profesor la
Oxford care treizeci de ani a fost secretarul Asociaţiei Mondiale a
Savanţilor în Vechiul Testament, adică cei mai mari savanţi ai Vechiului
Testament din lume au organizaţia lor. Profesorul acesta a fost
conducătorul acestei organizaţii timp de treizeci de ani. A fost unul dintre
marii savanţi în Vechiul Testament în epoca noastră. Nu voi uita toată
viaţa seminarul pe care l-am avut cu el în aceste texte din Isaia. După ce
ne-a spus ce cred diferiţi teologi despre textele acestea, ne-a spus ce crede
el, mare şi bătrân savant. Şi ne-a spus fratele: „Eu numai aşa le pot
înţelege că Isaia, dintr-o dată a căzut ca într-un fel de transă. Şi L-a văzut
peste veacuri pe Domnul Isus. Şi după ce imaginea s-a stins, el a scris în
cartea lui. Şi dacă l-ai fi întrebat după aceea: «Isaia, despre cine ai scris tu
acolo?», el ţi-ar fi spus poate: «Nu ştiu! Eu doar am văzut nişte imagini. Şi
ce am văzut am scris.» Cu şapte sute de ani înainte, le-a văzut şi le-a scris.
Şi apoi, una după alta, toate s-au împlinit."
întâi de toate, aş vrea să înţelegi frumuseţea, măreţia Sfintei Scripturi.
Aş vrea să vezi profeţiile împlinite. Şi apoi nu uita că ele te privesc pe tine,
că e vorba de planul lui Dumnezeu pentru tine, plan extraordinar de mare,
şi el se poate realiza numai dacă-L cunoşti pe acest Isus, dacă-L primeşti în
viaţa ta.
Suntem acum la partea de profeţii a cărţii lui Isaia. Ca să rotunjim
profeţiile despre Domnul Isus, întâi vreau să vă notaţi şi aceea că Isaia l-a
profeţit şi pe Ioan Botezătorul. în Isaia 40:3: „Un glas strigă: «Pregătiţi în
pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru
Dumnezeul nostru.»" Apoi citiţi în Matei 3:3 şi veţi vedea acolo că aceste
cuvinte se aplică lui Ioan Botezătorul, care a strigat în pustie şi a pregătit
acolo calea Domnului.
Şi acum ceva foarte interesant şi foarte important. Când Domnul Isus a
început să predice în Galileea, a început în Betsaida, în Capernaum, S-a
dus în Cana la o nuntă, a început prin diferite sate acolo lucrarea Lui de
vindecări. Şi după toate acestea, probabil după câteva săptămâni de la
începutul activităţii, Domnul Isus Se întoarce acasă, în satul în care a
crescut, în Nazaret. Şi, aşa cum era obiceiul, sâmbăta, S-a dus la sinagogă.
Acolo toată lumea aştepta ca Omul acesta, despre care deja au auzit că face
minuni, că predică, dă nişte învăţături extraordinare, să le spună şi lor
ceva, să Se explice- Rnă acum ei L-au cunoscut numai ca Tâmplarul lor, un
Om potolit, un Om blând, un Om aşezat. Dintr-o dată aud minuni despre
El. Şi Domnul Isus Se duce în faţă. Era acolo un loc unde erau aşezate
sulurile cu cărţile Vechiului Testament. Fiecare carte era pe un alt sul. Şi
Domnul Isus a luat un sul. Cine ştie ce sul a luat? Sulul cărţii lui Isaia. A
396
început să citească. Şi a început să citească din Isaia 61: „Duhul Domnului
Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor
nenorociţi. El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc
robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea, să vestesc un an de
îndurare al Domnului şi..." Şi Domnul Isus nu a citit mai departe. El a pus
punct înainte de „şi" acesta. A citit numai până la jumătatea frazei. A
închis sulul, l-a dat înapoi îngrijitorului să-l pună la loc şi apoi, când toţi
se uitau şi aşteptau, El le-a spus: „Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte.
Despre Mine vorbea Isaia atunci. Duhul Domnului pe Mine M-a uns să
vestesc izbăvirea, mântuirea tuturor celor înrobiţi." Şi S-a oprit acolo. De
ce e important accentul acesta pe care-1 pun eu: „S-a oprit la jumătatea
frazei!"?
Mai departe, fraza continuă aşa: „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului
nostru". Să vestesc o zi de răzbunare a Domului nostru. M-a uns să vestesc
un an de îndurare a Domnului şi o zi de răzbunare. Urma să zică: „Astăzi
s-a împlinit." Dacă citea mai departe, nu mai putea zice: „astăzi", pentru că
numai prima jumătate se referea la lucrarea pe pământ a Domnului Isus.
El va veni odată să vestească ziua de judecată, ziua de răzbunare a lui
Dumnezeu, dar nu acum.
Acum, aid, avem ceva foarte important de înţeles. Când Isaia L-a văzut
pe Domnul Isus, aşa cum v-am spus prima oră, când Isaia a avut acele
viziuni ale Domnului Isus, El L-a văzut pe Domnul Isus într-o
străfulgerare şi ca Mântuitor, şi privirile lui au văzut totul. Şi au văzut şi
ziua judecăţii, când Isus va veni pe norii cerului ca Judecător. El a văzut
totul deodată.
Acum acesta este un fenomen de optică umană, pe care o putem
înţelege numai cei care am fost în munţi. Dacă te dud în munţi şi de pe un
munte priveşti un vârf în zare, vrei să ajungi la vârful acela şi imediat
lângă el e un alt vârf şi tu zid: „Am să mă duc pe vârfurile acelea. Ele sunt
unul lângă altul. Mă duc pe unul, după aceea fac un pas, doi şi sunt pe al
doilea." Şi te duci şi te duci până ajungi la primul vârf şi te uiţi mai
departe şi, dintr-o dată, în faţa ta e o vale adâncă şi largă şi până la celălalt
vârf e o distanţă enormă. De la distanţa la care erai la început, tu le-ai
văzut pe amândouă una lângă alta. Lucrul acesta este foarte frecvent în
profeţii. Sunt profeţii ale unor evenimente care nu se întâmplă unul după
altul imediat, ci la o distanţă mare. Unul dintre cazuri e aici, când Isaia L-a
văzut dintr-o dată pe Domnul Isus şi ca Mântuitor, şi ca Judecător. Dar
Domnul Isus a rupt fraza şi a zis: „Numai până aici astăzi!" Celălalt vârf
este peste câteva mii de ani.
Mai este o situaţie, tot în Noul Testament, şi aceea e în Matei 24 şi în
Marcu 13. Ucenicii Ii pun Domnului Isus două întrebări. De fapt Domnul
397 zidurile Ierusalimului şi le-a spus:
Isus vorbise ucenicilor... El le-a arătat
„Vedeţi pietroaiele acestea? Va veni vremea când nu va fi piatră pe piatră
aici." Şi ucenicii pun întrebarea aşa: „Doamne, când se va întâmpla lucrul
acesta şi când va fi sfârşitul veacului?" In mintea ucenicilor cele două erau
legate laolaltă: dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Şi Domnul Isus
observă amestecul acesta a două întrebări diferite, dar El, în m od
intenţionat, eu aşa cred, le răspunde la amândouă dintr-o dată şi le dă
semne cu privire la dărâmarea Ierusalimului şi semne cu privire la
sfârşitul lumii. El spune: „Nu va trece generaţia aceasta până se vor
întâmpla aceste lucruri", lucrurile referitoare la dărâmarea Ierusalimului.
N-a trecut generaţia aceea până când s-au împlinit acele lucruri, pentru că
El vorbea cam pe la anul 30, şi pe la anul 61, armatele romane au nimicit
Ierusalimul. Partea întâi s-a întâmplat. \§rful al doilea, sfârşitul lumii, era
văzut lipit de primul. Era văzut, dar noi ştim că cel puţin două mii de ani
erau deja între cele două evenimente. De ce? Domnul Isus dă o cheie. El
însuşi ca om spune: „Nici Eu, numai Tatăl ştie ziua aceea, ziua sfârşitului.
Eu ca om nu am revelaţia acelei date." Sigur facem această disociere: Isus
ca om şi Isus ca Fiu al lui Dumnezeu care ştie totul. Acesta e un motiv.
Al doilea motiv pentru care Domnul Isus a amestecat lucrurile, adică
le-a pus unul lângă altul şi le-a amestecat puţin, este că El le spune
ucenicilor în Faptele Apostolilor, capitolul 1, când ucenicii iarăşi îl
întreabă: „Doamne, acum vrei să aşezi împărăţia lui Israel?", Domnul Isus,
de data aceea, le spune franc: „Nu este treaba voastră să cunoaşteţi
vremurile şi soroacele. Voi aveţi o treabă de făcut: voi duceţi-vă şi vestiţi
Evanghelia, pentru că Eu v-am spus că până nu-i vestită Evanghelia pe tot
pământul, nu va veni sfârşitul. Şi nu vă e dat vouă să cunoaşteţi datele şi
termenele." Găsiţi acele două capitole amestecate, Matei 24 şi Marcu 13. La
fel, fraţilor, în Apocalipsa, lucrurile sunt tot aşa amestecate şi lucruri care,
probabil, că între ele au distanţe de sute de ani, acolo sunt văzute într -o
singură frază. Două vârfuri de munţi pe care Ioan le-a văzut unul lângă
altul, dar care, de fapt, sunt la distanţe foarte mari.
Acum încearcă să le descurci. Sunt o serie de profeţii făcute în felul
acesta, o serie de texte din Noul Testament făcute pe principiul acesta.
Prima avertizare pe care v-o fac eu, şi aici vreau să vă atrag atenţia, este că
vin tot mai multe cărţi acum. în limba engleză sunt sute de cărţi, dar vin
unele şi traduse în româneşte, care propun diferite scheme: că întâi se va
întâmpla cutare, după aceea cutare, după aceea cutare. Diferite combinaţii.
Luăm câteva texte din Isaia, de exemplu, cu câteva din Ezechiel, combinate
cu câteva din Apocalipsa, cu câteva din Tesaloniceni şi cu câteva din Matei
şi Marcu. Ştiţi cum e? E ca şi un joc din acesta de copii, cu desene tăiate
(puzzle), unde ai un desen şi-i arăţi desenul copilului şi el trebuie să
adune cartoanele, să refacă el desenul 398 acela din cartoane. Ele sunt anume
tăiate ca să se îmbine, să-ţi dea desenul respectiv. Ei bine, îi dai copilului
desenul şi el trebuie să combine cuburile, ca să facă desenul acela. Noi nu
avem desenul; noi avem numai cuburile, numai cartoanele tăiate. Unii le
aşază într-un fel şi capătă un desen, alţii le aşază în alt fel şi capătă alt
desen. Nu vă miraţi dacă unii spun că întâi vine răpirea, după aceea
necazul cel mare, după aceea mileniul şi alţii zic: „Nu, domnule, întâi e
răpirea, apoi mileniul, apoi necazul cel mare." Şi unii se ceartă pe tema
aceasta şi zic: „Tu eşti căzut din har, dacă nu zici ca mine!"
In primul rând, vreau să ştiţi că în problemele acestea nu există o
dogmatizare. Pentru că am pomenit de mileniu şi acum voi arăta ce zice
Isaia despre mileniu, dacă zice. Chiar ieri îmi spunea fratele Bărbătei că se
discută să se facă la noi o adunare de păstori, de teologi la noi, ca să se
dezbată câteva probleme. Şi una dintre problemele acestea este problema
mileniului. Eu v-am mai spus când am vorbit despre mileniu, că sunt trei
teorii: unii care spun că mileniul este, de la vremea înălţării Domnului
Isus, toată perioada harului. Ded noi trăim în mileniu. Aceştia se numesc
„amilenişti".
Ei nu cred că mai vine un mileniu. A doua teorie este că Domnul Isus va
veni înainte de mileniu şi El va trăi ca om în mia aceea de ani şi va fi o
pace, un belşug, o prosperitate minunată pe pământ. Aceştia sunt
„premilenişti". Ei cred că vine Domnului Isus înainte de mileniu. Şi alţii
zic că mileniul va fi o perioadă de mari treziri spirituale şi evanghelizare a
întregului pământ şi după aceea va veni Domnul Isus. Aceştia sunt
„postmilenişti", adică cei care cred că Domnul Isus va veni după mileniu.
Acum, în secolul trecut, majoritatea cultelor creştine erau amileniste,
adică majoritatea acceptau ideea că mileniul este toată perioada harului.
Către sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, tot mai mulţi
credincioşi evanghelici au început să îmbrăţişeze ideea premilenismului.
Şi pot să vă spun şi asta că inclusiv Billy Graham este printre premilenişti,
cei care cred că Domnul Isus va veni şi apoi va fi mileniul. Foarte multe
culte evanghelice, în special creştinii după Evanghelie, susţin puternic -
ideea premilenistă. Şi foarte multe culte acum îmbrăţişează această idee.
Se pune problema: noi, cultul baptist, ce facem?
In primul rând vreau să spun că nu se va face o dogmatizare în sensul
să se spună: „Noi, baptiştii români, vom crede numai aşa!" Poate că se va
fixa o anumită linie, dar va fi ceea ce e şi acum: libertate în problema
aceasta. Fiecare credincios, de fapt, în problemele acestea să studieze
Biblia pentru sine şi important nu este să crezi că necazul cel mare e
înainte sau după mileniu. Important e să împlineşti ceea ce spune Pavel
când zice: „îmi va da Domnul cununa neprihănirii şi mi-o va da nu numai
399
mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui."
Postmileniştii presupun că până la venirea Domnului Isus va fi încă o
perioadă lungă, că va trebui o mare, încă mare lucrare de făcut. Amileniştii
şi premileniştii se întâlnesc astăzi în a crede că venirea Domnului Isus
este încă foarte apropiată, în curând.
Acum eu pot să spun doar: „înclin spre cutare sau spre cutare", dar nu
mă întrebaţi, că eu nu ştiu care va fi. Eu una ştiu: mă rog şi strig: „Vino,
Doamne Isuse, cât mai curând! Că Tu vei face întâi mileniul sau că vei face
atunci cer nou şi pământ nou şi vei termina cu lumea şi vei face atunci
sfârşitul lumii şi judecata şi ne vom trezi că mileniul l-am trăit deja aici pe
pământ, nu ştim." Dar una ştim: El va veni pe norii cerului. Şi acesta e
lucrul important.
Acum toată aceasta a fost o introducere numai ca să vedeţi cât e de
dificilă problema chiar în Isaia. Căci sunt două texte în Isaia, care pot fi
considerate ori descrieri ale mileniului, ori descrieri ale lumii noi pe care o
va crea Domnul Isus, a cerului şi a pământului nou care se anunţă în
Apocalipsa 21.
Primul text este în Isaia 2:2-5: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor
că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va
înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el.
Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi să ne suim la
muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile
Lui şi să umblăm pe cărările Lui.» Căd din Sion va ieşi Legea şi din
Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî
între un mare număr de popoare, aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare
de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia
împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul. Veniţi, casă a lui Iacov, să
umblăm în lumina Domnului!"
Textul acesta, unii zic că se va împlini în mileniu, că acolo oamenii încă
vor mai lucra, vor mai face încă unelte, vor mai lucra pământul, vor avea
industrie. Alţii zic: „Nu, textul acesta vorbeşte de Noul Ierusalim, pe care
ni-1 arată Ioan în Apocalipsa 21, când Dumnezeu va face cer nou şi
pământ nou şi când cetatea noului Ierusalim va fi coborâtă aid pe pământ,
şi când Dumnezeu va locui cu ai Săi o veşnide." Care e interpretarea
corectă? Nu ştiu!
Şi acum să dtim cealaltă descriere, care ne încurcă şi mai rău. Isaia
65:17-25: „Căd iată Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi
va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în
minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli pe vede pentru cele ce voi face.
Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie. Eu
însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul
Meu; nu se va mai auzi în el de acum nid glasul plânsetelor, nid glasul
400
ţipetelor. Nu vor mai fi în el nid copii cu zile puţine, nid bătrâni care să
nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi
încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca
păcătos. Vor zidi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu
vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să
le mănânce rodul, căd zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi
aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi
nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă
binecuvântată de Domnul şi copiii lor vor fi împreună cu ei. înainte ca să
Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!
Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul şi şarpele
se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot
muntele Meu cel sfânt, zice Domnul."
Textul acesta din urmă îl găsiţi şi în capitolul 11:6-9. Unde e greutatea?
Aici Isaia ne anunţă întâi că Dumnezeu va face cer nou şi pământ nou.
Aceasta evident se leagă de ceea ce ni se spune în Apocalipsa 21 şi 22,
lucruri care, clar, se referă la sfârşitul lumii, atunci când cei răi vor fi fost
aruncaţi în adânc, când Diavolul va fi fost aruncat în adânc după judecata
finală. Atunci El va face cer nou şi pământ nou. Dar oare şi acolo vor avea
copii? Şi acolo unii vor muri? Aşa a rezultat din textul din capitolul 65, din
versetul 20. Pot să vă spun că este unul dintre cele mai grele texte în
problemele acestea ale discuţiei despre mileniu şi despre sfârşitul lumii.
Oricare dintre cele două variante le-aş crede. Fie că deja suntem în
mileniu, fie că Domnul Isus va veni să facă mileniul, ori că o cred pe una,
ori că o cred pe alta, e foarte greu de desfăcut versetele acestea ca să ai
imaginea corectă. Singurul lucru care ne foloseşte spiritualiceşte e să
ţinem minte ce v-am spus cu munţii. Vedem munţii din zare şi nu ne dăm
seama nid care e mai înalt, nid care e mai jos. Mult ne-am contrazis acum
în concediu, văzând trei vârfuri de munţi în Munţii Rodnei, care e cel mai
înalt. Cum ne întorceam de pe o parte sau de pe alta a masivului, altul se
părea că-i cel mai înalt. Nid nu puteam să definim care dintre ele e
Pietrosul, pentru că ştiam că Pietrosul e cel mai înalt. De la distanţă, din
zare, nidcum nu ne puteam da seama care-i cel mai înalt, care-i mai sus şi
care-i mai jos. Ce distanţă e, de fapt, între ei? Pavel spune: prorodm în
parte şi „cunoaştem în parte."
Prorociile acestea, unele dintre ele deja s-au împlinit. Şi aţi văzut în
orele acestea, v-am arătat cum s-au împlinit. Altele abia acum îşi aşteaptă
împlinirea. Unele se împlinesc sub ochii noştri, aşa cum sunt profeţiile
din Isaia despre întoarcerea rămăşiţei la Ierusalim. Eu nu v-am arătat acele
texte. Sunt foarte multe în Isaia care arată cum poporul se va întoarce în
401
Ierusalim şi se va reface statul Israel. Le vedem împlinindu-se astăzi.
Prin urmare, sfatul spiritual pe care vi-1 dau aici - fără să încerc să vă
descurc eu problema, eu vreau anume s-o las aşa încurcată, e următorul:
vor veni mulţi şi vă vor face diferite scheme. Creştinii după Evanghelie vă
vor propune o schemă. Adventiştii vă vor propune altă schemă. Martorii
lui Iehova vă vor propune altă schemă. Unii baptişti de dincolo propun
altă schemă. Alţii de la noi propun altă schemă. Eu personal mă zidesc cu
toate. Le citesc, mă încântă ingeniozitatea combinaţiei, dar totdeauna îmi
aduc aminte ce mi-a spus Domnul Isus în Faptele Apostolilor, capitolul 1:
„Nu vi-e dat vouă să cunoaşteţi vremurile şi soroacele." Unde greşesc cei
care vă propun scheme şi acolo să nu-i urmaţi? Ei greşesc când încep să
spună: „Domnule, după schema mea mai există numai atâţia ani. Şi uite
numai atâţia ani mai sunt şi în anul cutare va veni Domnul." Când ai auzit
pe unul dintre aceştia, să-i întorci spatele şi să zici: „lână aici te urmăresc."
Căci au venit mulţi, unii în secolul trecut, şi au spus: „Domnule, după
calculul nostru Domnul Isus va reveni în 1842." Mii de oameni şi-au
vândut casele, s-au îmbrăcat în alb, şi-au făcut corturi şi au aşteptat în ziua
aceea să vină Domnul. El n-a venit. După ce s-au făcut de minune, câţiva
dintre ei s-au dus, s-au rupt, au fost excluşi din cultul baptist (fuseseră
baptişti) şi au făcut cultul adventist. Atunci a apărut cultul adventist, din
aceste calcule, prin aceste profeţii. De fapt, adventist este de la adventum,
„venirea", a doua venire. Doctrina lor principală, de fapt, nu e sâmbăta şi
Legea. Doctrina lor principală e aceasta, a doua venire cu schema lor pe
care au îmbrăţişat-o şi la care nu mai renunţă.
Nu mai vorbim de martorii lui Iehova care mereu, mereu tot amână.
Ştiţi că ultima profeţie a fost că vine în 1975 şi au fost unii chiar la noi care
L-au aşteptat atunci. Au fost nişte lucruri foarte urâte, foarte grave şi
tragice, triste. La mine a venit după aceea, aici în Cluj, un martor al lui
Iehova să-mi spună: „M-am despărţit de ei acum, că, uite, numai cu câteva
zile înainte de la data aceea, mi-a venit de la New York de la centrul lor că
s-a făcut descoperire, că a ieşit profeţie că Iehova Şi-a schimbat planul şi s-
a amânat venirea pe 1980 şi ceva." Asta am auzit-o eu la mine în casă de la
acest om.
Prin urmare, feriţi-vă de asemenea speculaţii şi asemenea preziceri cu
dată exactă! Feriţi-vă de ele! Ce trebuie noi să ştim - şi cred că astăzi încă o
dată aţi văzut ce minunată e Biblia, cum a profeţit evenimentele dinainte -
este că ea profeţeşte şi aceasta că Domnul Isus va veni pe norii cerului. Şi
eu II iubesc şi trăiesc toată viaţa mea pentru El şi doresc să fie în timpul
vieţii mele pe pământ ziua aceea glorioasă când II voi vedea pe norii
cerului. Aş dori să fie aşa şi s-o văd. Dacă mă va chema înainte la El şi voi
veţi rămâne, eu voi veni în suita Lui şi ne vom întâlni noi care venim cu El
şi voi care veniţi de jos. Va fi în orice caz o zi glorioasă pe care o vom
402
vedea toţi, chiar şi cei ce L-au străpuns. Aşa spune Ioan: „Iată EI vine pe
nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns." Aceasta e în
Apocalîpsa 1:7. Deci aceasta o ştim şi mai ştiu că atund când Se va arăta El,
vom fi transformaţi şi vom fi ca EI, fiindcă îl vom vedea aşa cum este. O
aşteptăm, o dorim.
Şi pentru că iubim venirea Lui, spune Ioan: „Cine are în El nădejdea
aceasta, se curăţeşte, cum este El curat." „Dacă ne-am pus nădejdea în El
numai pentru viaţa aceasta, suntem cei mai nenorociţi dintre oameni."
Nădejdea noastră este că El vine pe nori. Şi „El ne va transforma trupul
stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale prin
puterea pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile." Aceasta scrie în
Filipeni 3:21.
Prin urmare, acestea le ştim clar, acestea Ie credem clar. Celelalte, cum
va fi când va veni, cum va fi răpirea, cum va fi cu necazul cel mare, cum va
fi cu fiara, cum va fi cu celelalte, eu cred că e bine să le studiem şi pe
acestea. Dar niciodată eu nu mă voi angaja să zic: „Schema asta, în asta
cred! Sau în schema aceasta cred!" Se poate că asta va fi sau se poate că
cealaltă schemă va fi valabilă. înţelegeţi? Aceasta este iinia pe care v-o dau
şi dacă urmaţi aceasta, nu vă veţi tulbura nid dacă citiţi o carte de la
adventişti, nid dacă dtiţi una de la martorii lui Iehova, nid dacă dtiţi una
de la creştinii după Evanghelie. Ce e important e că eu astăzi îl cunosc pe
Domnul Isus. Eu astăzi II am pe El ca Mântuitor, eu astăzi trăiesc cu El. Şi
restul le va face El cum ştie El şi cum le are în planul Lui. Aceasta e
important.
Aş vrea să rămânem cu această imagine: „Iată că El vine pe nori şi orice
ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns." Slăvit să fie Numele Lui în ved!
Amin.
403
Mângâiaţi pe poporal Meu
„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.

Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că
nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două
ori cât toate păcatele lui." Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea
Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul
nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie
plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!
Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură
o va vedea"; căci gura Domnului a vorbit. Un glas zice: „Strigă!" - Şi
eu am răspuns: „Ce să strig?" - „Orice făptură este ca iarba, şi toată
strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când
suflă vântul Domnului peste ea." - în adevăr, poporul este ca iarba:
iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru mmâne
în veac. Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea
bună; tnalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea
bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: „Iată
Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi
porunceşte cu braţul Lui. Iată ca plata este cu El şi răsplătirile vin
înaintea Lui. El îşi va paşte turma ca un JEsfor, va lua mieii în braţe,
îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care alăptează." „Cine
a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a
strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit
munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul
Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile liii? Cu cine S-a sfătuit El,
ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a
învăţat înţelepciunea şi I-a făcut cunoscut calea priceperii! Iată,
neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o
404
❖Mângâiaţi pe poporul Meu ❖
cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n -ajunge
pentru foc, şi dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot. Toate
neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu Sunt decât nimicnicie şi
deşertăciune. Cu cine voiţi să-L asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce
asemănare II veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul şi argintarul îl
îmbracă cu aur şi-i toarnă lănţişoare din argint. Iar cine este sărac
alege ca dar un lemn care nu putrezeşte, îşi caută un meşter iscusit, ca
să facă un idol, care să nu se clatine. „Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-
a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la
întemeierea pământului?" El şade deasupra cercului pământului, şi
locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca
o mahramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El îi
preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din judecătorii
pământului. De abia sunt sădiţi, de abia sunt semănaţi, de abia li s-a
înrădăcinat tulpina în pământ: şi El suflă peste ei, de se usucă şi un
vârtej îi ia ca pe nişte paie. „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu
deopotrivă cu el?" zice Cel Sfânt. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi!
Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în
şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea
şi tăria Lui, că una nu lipseşte." „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce
zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi
dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu
ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic. Domnul a făcut marginile
pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate
fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit, şi măreşte puterea celui ce cade
în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce
se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii;
aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc."
Isaia 40
Nu vom putea înţelege lecţia noastră de astăzi dacă ne mărginim
numai la textele citite. Este ca şi cum am veni târziu la biserică şi am
asculta numai partea de la urmă a unei predici. Nu putem să înţelegem
dacă n-am auzit toată predica. Predica este întregul capitol 40 din Isaia.
Predica aceasta este adresată unor oameni care sunt robi, care sunt sclavi
în Babilon. Profetul se adresează acestor robi. El a primit de Ia Dumnezeu
poruncă să meargă să mângâie şi aşa şi începe: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe
poporul Meu, zice Dumnezeul vostru." „Dumnezeu m-a trimis la voi - zice
profetul - să vin să vă mângâi în durerea voastră şi să vă mângâi
aducându-vă vestea cea bună." „Vorbiţi de bine Ierusalimului şi strigaţi-i
că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui e ispăşită, căci a primit din mâna
Domnului de două ori cât toate păcatele
405 lui." Ierusalimul a avut o grozavă
nelegiuire, şi Dumnezeu i-a dat dublu cât a meritat. Dumnezeu l-a apăsat
greu. Dar acum, profetul vine şi spune: „Daţi-i de ştire, vorbiţi-i de bine,
spuneţi Ierusalimului că s-a terminat..." Şi glasul profetului să răsune
până în Babilon, acolo unde erau robii.
Şi nu vom înţelege în continuare textul, imaginea grandioasă a
profetului, decât dacă ne imaginăm harta Orientului Mijlociu: Babilonia,
ţară pe râul Eufrat; Palestina, undeva aproape de Marea Mediterană. între
Babilon şi Palestina este pustia Arabiei, unul dintre cele mai mari pustiuri
din lume.
Robii din Babilon visau; visau şi se rugau să ajungă din nou la
Ierusalim. Ei făceau ca Daniel, care, de trei ori pe zi, deschidea geamul
spre Ierusalim şi se ruga. Ei făceau ca psalmistul care zicea: „De te voi uita,
Ierusalime, să-şi uite dreapta mea puterea ei." Dar între ei şi Ierusalim era
pustia Arabiei. între ei şi ţara dorită era imposibilul. Pentru că între ei şi
Ierusalim era puterea împăraţilor Babilonului, puterea despotică ce îi
ţinea în robie. între ei şi visul lor era pustia aceea imposibil de trecut.
Dar glasul, glasul strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi
în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie
înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în
câmpii şi strâmtorile în vâlcele!"
Profetul are o viziune a pustiei prin care se taie o cale, o cale dreaptă,
pentru ca poporul să se întoarcă acasă. Nimic nu îi este imposibil lui
Dumnezeu! Asta vrea să spună profetul. E o pustie între voi şi ţara
voastră? Dumnezeu poate să facă cale liberă prin pustie pentru voi. Sunt
dealuri şi sunt văi. Să ştiţi că Dumnezeu are putere să netezească orice
deal şi să înalţe orice vale! Nimic nu-I este imposibil Dumnezeului vostru.
Sus inima, robilor! Asta este ceea ce vrea să spună profetul. „Atunci se va
descoperi slava Domnului. Şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea, căci
gura Domnului a vorbit." Lucrurile acestea le grăieşte gura Domnului.
„Un glas zice: «Strigă!» Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» «Orice făptură
este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă,
floarea cade când suflă vântul Domnului peste ea.» In adevăr, poporul este
ca iarba. Iarba se usucă, floarea cade, dar Cuvântul Dumnezeului nostru
rămâne în veac." Ceea ce spune Domnul se împlineşte întotdeauna.
Cuvântul Lui rămâne în picioare.
„Suie-te pe un munte înalt ca să vesteşti Sionului vestea cea bună;
înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună;
înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul
vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul
Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui. El îşi va paşte
turma ca un Ristor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va
călăuzi blând oile care alăptează.»" 406
Aceasta este aşa-zicând introducerea predicii. Este un vis, care se pare
că e prea frumos să fie adevărat. Când oamenii aceia din robie, oamenii
aceia care vedeau în faţa lor doar puterea despotică şi vedeau în calea lor
doar pustia imposibil de trecut, când vor fi auzit oamenii aceştia despre
eliberare, despre întoarcerea în ţara lor, vor fi dat din cap amărâţi şi
dezamăgiţi, sceptici şi neîncrezători: „Cum s-ar putea aceasta? E imposibil!
Uitaţi-vă împrejurul vostru cât de puternică e forţa asupritorului! Uitaţi-vă
cât de imposibil e de trecut prin pustie! E imposibil!" Şi atunci, atunci vine
argumentul. Ceea ce a pronunţat profetul, acum trebuie să argumenteze.
Profetul trebuie să-i convingă pe robi că, într-adevăr, Dumnezeu vrea să-i
scoată din robie. Cum să-i convingă?
Şi atunci, el începe să le vorbească despre puterea lui Dumnezeu. Ceea
ce vrea el să facă de fapt este să-i aducă la ceea ce spune în versetul 26. Aici
este oarecum culmea: „Ridicaţi ochii în sus şi vedeţi grandoarea lumii! Nu
ştiţi că cine a făcut-o este Dumnezeul vostru?" Aşa îşi începe profetul
argumentul. Versetul 12: Cine a măsurat apele cu mâna Lui? Toate apele
oceanului le-a măsurat în căuşul mâinii Lui! Cine a măsurat cerurile? Cât
sunt ele de mari? El le-a măsurat cu palma. „Cine a strâns ţărâna
pământului într-o treime de măsură?" Măsura Lui era prea mare pentru tot
pământul. Doar o treime din măsura Lui e toată ţărâna
407
Mângâiaţi pe poporul Meu ♦>
pământului. „Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu
cumpăna?" Observaţi cum vorbeşte profetul despre Dumnezeu, ca despre
unul care se joacă cu lumea?! Pentru ea El e atât de mare, atât de uriaş, că
toată lumea asta pentru El e ceva care se măsoară cu palma, care se ia în
căuşul mâinii.
„Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
Cu cine S-a sfătuit El ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii?
Cine L-a învăţat înţelepciunea şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Iată
neamurile (popoarele lumii) sunt ca o picătură de apă într-o vadră." Toate
neamurile acestui pământ, toate popoarele atâta sunt pentru EI: cât o
picătură de apă într-o căldare. La proporţiile Lui, la măreţia Lui atâta
contează toate popoarele pământului: cât un strop de apă dintr-o vadră.
„Sunt ca praful pe o cumpănă." Cine atunci când cântăreşte, se mai
gândeşte că s-a aşezat un strop de praf pe cumpănă? Cine îşi spune:„Când
cântăresc, trebuie să şterg praful mai întâi!"? Praful e neînsemnat pe o
cumpănă. N-are rost ca la un firicel de praf să te mai gândeşti: „Măi, nu e
cumpăna dreaptă, dacă e un firicel de praf." Ei bine, spune profetul, atât
sunt toate popoarele. Cât un fir de praf pe o cumpănă.
„El ridică ostroavele", adică insulele. El ridică insulele pământului,
insulele oceanelor cum ridicăm noi un bob de nisip.
Libanul, munţii aceia splendizi ai Libanului, încărcaţi cu pădurile de
cedri, cele mai splendide păduri din lume, „Libanul n-ajunge pentru foc şi
dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot". Dacă am vrea să îi aducem
lui Dumnezeu o jertfă pe măsura Lui, toate animalele pământului n-ar fi
suficiente şi toate pădurile Libanului n-ar fi de ajuns să facem focul
pentru jertfa asta.
„Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui; nu sunt decât
nimicnicie şi deşertăciune."
Vreţi să vorbim despre Dumnezeu, vreţi să vă spun cum este
Dumnezeu? Aid este dificultatea mea, zice profetul. Versetul 18: „Cu cine
voiţi să-L asemănaţi pe Dumnezeu? Cu ce asemănare îl veţi asemăna?"
Dacă eu vreau să vă vorbesc despre ceva ce n-aţi văzut niciodată, eu
trebuie să aduc nişte comparaţii. V-aş spune: Uite, lucrul de care vă
vorbesc e cam aşa. Dacă are gust, uite să ştiţi la gust e ca o portocală. La
miros, a, mirosul e parcă de grepfrut. La culoare e ca o lămâie. Dacă vreau
să-ţi fac de cunoscut despre un lucru pe care nu l-ai văzut niciodată,
trebuie să aduc comparaţii. Dar cu ce L-aş putea compara pe Dumnezeu?
Pentru că Dumnezeu este cu totul altfel decât tot ce există. El e cu totul
diferit. Nu putem să-L comparăm.
Apostolul Ioan a găsit o comparaţie şi el a spus: „Dumnezeu este
dragoste", adică ceea ce e suprem, ceea ce 408 este mai bun, mai nobil, mai
înălţător în om: dragostea. Dumnezeu e cam aşa ceva, cam cum e
dragostea. Dar să nu vă închipuiţi că Dumnezeu e un sentiment. Nu! Ce
vrea să spună acolo apostolul? El spune: Gândiţi-vă la ce este mai bun în
voi. Şi, să ştiţi, El e şi mai bun decât aceea.
Ca să vedeţi ce vreau să vă spun, să înţelegeţi şi mai clar, am să vă
povestesc ceva. Eu am lucrat câtăva vreme la British and Foreign Bible
Society, deci societatea unde se traduc toate Bibliile din lume. Fănă acum,
la această societate, s-au tradus Biblii în cam 1500 de limbi. Am lucrat cu
oameni care lucrează aceste noi şi noi traduceri în limbile celor mai
îndepărtate popoare. Şi cum se descoperă într-o insulă îndepărtată, într-o
junglă undeva, un nou popor, un trib cât de mic, de la Societatea Biblică se
trimit oameni care să înveţe limba aceea şi apoi se traduce Cartea Sfântă în
acea limbă. Ce se întâmplă însă? Limbile acestor popoare simple, a acestor
popoare trăite în junglă, sunt foarte puţin dezvoltate. Sunt limbi care nu
au mai mult de 200 de cuvinte. Toată limba respectivă este alcătuită din
200 de cuvinte. Ei, ce te faci când vrei să traduci Biblia într-o asemenea
limbă?
S-a ajuns la o populaţie care nu a avea în limba ei cuvântul „dragoste".
Poporul acela n-avea noţiunea de dragoste. Erau războinici, oameni care
nu ştiau decât să ucidă. Erau canibali, mâncători de oameni. S-a dus un
misionar la ei. Şi au început oamenii să se pocăiască. Şi au început
oamenii să se îmblânzească, să se civilizeze. Şi acum misionarul a început
să traducă Biblia în limba lor. Şi l-a luat pe un frate, care fusese şi el
canibal: „Frate, spune-mi dumneata, ce-i mai bun în lumea asta?" Fratele
voia să traducă versetul „Dumnezeu este dragoste". Şi-l întreabă pe omul
acesta:
— Spune-mi, ce-i mai bun pe lumea asta după părerea dumitale?
— Făi, frate, să-ţi spun eu drept. Ce-i mai bun, ce-am gustat eu mai
bun în viaţa aceasta şi ce cred oamenii de la noi că-i mai bun decât orice pe
lume este unboi.
— Ce-i aia unboi?
— Unboi este muşchiul inimii de om. Nu există pe lumea aceasta ceva
mai bun decât muşchiul acesta.
— Ei bine - spus misionarul - aducem aşa: „Dumnezeu este unboi".
Dumnezeu este cel mai bun lucru din lumea asta. Ce aveţi voi mai bun. Să
ştiţi Dumnezeu este aşa ceva.
Oare a făcut păcat fratele acesta când a spus că Dumnezeu este unboi?
Cu ce L-am putea compara pe Dumnezeu? Aceasta este întrebarea
profetului. Şi aceasta rămâne mereu întrebarea noastră. Cu ce L-am putea
compara ca să-L putem înţelege? Noi spunem că Dumnezeu este dragoste,
pentru că dragostea este ceea ce cunoaştem
409 noi mai frumos, mai sfânt, mai
bun. Dar şi aceea e tot o comparaţie, că El e şi mai mult, şi mai mare decât
aceea. Aşa cum El este mult, mult, mult mai mult decât unboi.
Şi apoi profetul continuă: Cu ce L-am putea compara? L-am putea
compara noi cu nişte idoli? Am putea noi să-I facem o statuie şi să
spunem: „Uite, aşa este Dumnezeu"? „Meşterul toarnă idolul şi argintarul
îl îmbracă cu aur şi-i toarnă lănţişoare de argint. Iar cine este sărac alege ca
dar un lemn care nu putrezeşte, îşi caută un meşter iscusit ca să facă un
idol care să nu se clatine." Aşa încearcă oamenii să şi-L reprezinte pe
Dumnezeu. Fac un chip din aur sau din argint sau din lemn scump, îl
împodobesc şi spun: „Uite, acesta-i Dumnezeu!" Oare aşa e Dumnezeu?
Oare atâta este Dumnezeu? Oare II putem compara pe Dumnezeu cu
aurul, cu argintul? „Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut de cunoscut de la
început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade
deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste
înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subţire şi le lăţeşte ca un
cort, ca să locuiască în el." Nu v-aţi închipuit, spune el, niciodată Fiinţa
aceasta care stă undeva sus, deasupra întregului cosmos, care e totalmente
diferită de tot cosmosul, şi El doar face un semn şi toate apar. El doar le
întinde. Şi aşa stă apoi deasupra şi le dirijează, şi le menţine, şi le
întreţine. N-aţi auzit despre acestea? Nu v-a intrat în minte asta că EI, El e
atât de grandios, încât tot universul e un joc pentru El? Deci idolii sunt
nimic, cosmosul întreg pentru El este o joacă.
A, ziceţi voi, vă temeţi de împăraţii Babiîonului. Voi vă temeţi şi
spuneţi: „Pe aceştia nimeni nu o să-i înfrângă!" Dar vine versetul 23: „El îi
preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din judecătorii
pământului." N-aţi luat niciodată o carte de istorie şi să treceţi aşa în fugă
peste toate epocile să vedeţi câte imperii nu s-au ridicat şi au zguduit
întregul pământ? Cine a crezut vreodată că Imperiul Asiriei va mai
dispare, imperiu care a cucerit toată lumea de pe vremea aceea, toată lumea
bazinului mediteranian? La anul 706 a venit împărăţia Babiîonului şi a
zdrobit Asiria. Au venit babilonienii conduşi de Cirus, Darius şi alţii. Era
un popor atât de mare, încât toată lumea tremura. S-au prăbuşit; n-a mai
rămas nimic de ei. A venit Alexandru Macedon şî făcut cucerii
extraordinare. S-a dus până în India. In zece ani, tânărul acela a cucerit tot
ce putea fi cucerit. După zece ani, s-a înecat şi el făcând baie într-un râu. S-
a terminat cu toată împărăţia lui. Dumnezeu îi nimiceşte pe toţi împăraţii
aşa, cu o suflare.
A, s-a ridicat după aceea Imperiul roman. Da, cine a mai crezut că
imperiul acesta se va mai prăbuşi vreodată? Dar popoarele migratoare din
nordul şi din răsăritul Europei au nimicit, au spulberat Imperiul roman.
Mergeţi prin istorie în continuare410şi veţi vedea jocul lui Dumnezeu cu
popoarele, cu naţiunile, cu imperiile. Vedeţi cum le întoarce El în pământ,
în ţărână şi le face o nimica.
Iarăşi, repetă el: „Cu cine Mă veţi asemăna ca să fiu deopotrivă cu el?
zice Cel Sfânt." Nu înţelegeţi că Eu sunt atât de măreţ, atât de minunat şi
atât de puternic, încât nu există punct de comparaţie între mine şi nimic
din lumea voastră? Nu înţelegeţi aceasta?
Şi apoi, ridicaţi-vă ochii la cer într-o noapte înstelată şi uitaţi-vă la acele
miliarde şi miliarde de stele, aşezate în galaxii la milioane de ani lumină
de noi. Ştiţi voi că Dumnezeul acesta ştie numele la fiecare stea, la fiecare
planetă, la fiecare astru? Ştiţi voi că EI le cheamă pe nume, le cheamă la
fiinţă? Ştiţi voi ca El este Acela care le spune: „Intoarceţi-vă în nimic"? Ştiţi
voi că El este Cel care le călăuzeşte? Aşa e de mare puterea Lui că una nu
lipseşte de la apei. Vine El şi face apel, ia catalogul: „Unde sunteţi?" Şi
niciuna nu lipseşte. Şi atunci, Israele, cum spui tu că soarta ta Ii este
necunoscută? El, Acesta care are totul în mână, El, Acesta care călăuzeşte
totul, cum spui tu că El n-ar putea să te scape pe tine din
411
Mângâiap pe poporul Meu *>
*>
robie? Nu înţelegi? Nu înţelegi cu cine ai de-a face? Nu înţelegi că

Dumnezeul acesta măreţ Şi-a pus pecetea pe tine şi a spus: „Acesta este
poporul Meu. Acesta este alesul Meu"? Nu înţelegeţi că El vă iubeşte ca pe
lumina ochilor Săi? Ridică-ţi ochii sus şi vezi-L pe Dumnezeu. Nu te mai
uita la robia ta. Nu te mai uita la împăraţii care te asupresc. Nu te mai uita
la imposibilitatea întoarcerii acasă văzând pustiul atât de mare. Ridică
ochii din acestea! Nu te mai uita la imposibilul din jurul tău! Ridică ochii
în sus şi atunci îl vei vedea dintr-o dată pe Acela pentru care totul este
posibil. Şi Acela pentru care totul este posibil, Acela ţie-ţi spune: „Iubitul
meu, fiul Meu drag!" Aceasta este imaginea pe care o creează Isaia.
Şi acum, fraţii mei, aid este aplicaţia, aplicaţia în viaţa noastră practică.
Noi totdeauna tindem să nu vedem altceva decât necazul din jurul nostru
şi imposibilităţile din jurul nostru. O, de-atâtea ori îi auzi pe fraţi
spunând: „O, frate, asta e imposibil! O, frate, bine-ar fi dac-ar da Domnul!
Dar nu e nid o speranţăDar Cuvântul Domnului strigă: Nu te mai uita la
imposibil. Ridică ochii în sus. Smulge-te, căd aceasta e arta Celui rău: să te
facă să nu vezi decât imposibilul din jurul tău, să te facă să vezi numai
necazul, numai suferinţa, numai eşecurile, numai frământările, numai
zbaterile, numai pe acestea să le vezi. Şi, în această dimineaţă, Cuvântul
Domnului asta vrea să-ţi spună: Ridică ochii de la acestea. Nu-ţi lăsa ochii
captivaţi de lucrurile din jurul tău. Ridică-i şi uită-te pâna-L vezi pe El, pe
Acela care e atotputernic. Şi înţelege că Acela care e atotputernic, Acela
care a creat totul. Acela îţi este Tată şi tu îi eşti fiu. Şi El, El vrea să te urce
pe tine la înălţimea Lui. Ce îi va sta Lui în cale să facă cu tine ceea ce vrea
El să facă? Aşa cum spune Pavel în Romani, capitolul 8: „Dacă Dumnezeu
e pentru noi, cine va mai fi împotriva noastră?" Mai există imposibil
atunci? Dacă Dumnezeu atâta ne iubeşte, încât nu L-a cruţat nid pe Fiul
Său, ci L-a dat pentru noi, atund cine ne mai poate osândi pe noi? Cine ne
mai poate arunca pe noi în Iadul cel veşnic? Nimeni. „Căd - spune Pavel -
sunt bine încredinţat că nid moartea, nici viaţa, nid îngerii, nid stăpânirile,
nid puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nid înălţimea, nid
adâncimea, nid o aită făptură {sau creaţie) nu vor fi în stare să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru."
Când ridid ochii din jurul tău şi ţi-i îndrepţi în sus şi-L vezi pe
El, atunci poţi să spui şi tu ca Pavel: „Acum ştiu, acum ÎI cunosc. Şi acum
ştiu că nimic nu mă mai poate despărţi de El şi nimic nu este imposibil."
Şi să fie duşmanul cât de rău, să fie calea cât de imposibilă, El va tăia cale
prin pustiu, El va face să răsară flori pe caiea mea, El va înălţa văile şi va
cobori dealurile şi va face cărarea dreaptă să ajung Ia ţinta la care vrea El
să ajung. Dacă Dumnezeu mi-a fixat o ţintă, eu voi ajunge acolo în ciuda
iadului. Pentru că Dumnezeu mi-a fixat-o, 412 Dumnezeu mă ia de mână şi
Dumnezeu merge cu mine pe cale.
Ai obosit pe cale? Iată ce se spune de la versetul 29: „El dă tărie celui
obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc,
chiar şi tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul", cei ce îşi pun
nădejdea lor în Domnul, care spun: „Eu mă bazez pe Cel care a făcut cerul
şi pământul", aceia „îşi înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii, aleargă şi
nu obosesc, umblă şi nu ostenesc".
Ridică-ţi ochii, frate, şi vezs-L pe El! Ridică-ţi ochii de la cele din jurul
tău şi aţinteşte-i la Dumnezeul tău! Şi atund când îl vei vedea pe El, când
vei fi cu El în părtăşie, când vei fi prieten cu El, când Ii vei auzi glasul Lui
numindu-te pe nume, atund puterea ta se va înnoi. Atunci tu te vei
transforma şi atund vei zbura şi tu ca vulturii spre ţinta pe care ţi-a pus-o
El.
Dumnezeu să ne ridice la toţi ochii. Dumnezeu sâ ne facă să-L vedem
pe Ei în toată măreţia Lui, în toată splendoarea Lui incomparabilă şi
văzându-L pe El, dintr-o dată să ni se pară şi nouă toaie necazurile şi
durerile acestei lumi minuscule, de nimic. Dacă Lui toate neamurile i se
par ca o picătură într-o vadră sau ca un fir de praf pe un cântar, dintr-o
dată să ni se pară şi nouă toate aşa. Ce-mi mai pasă mie de toate când
Dumnezeu este ai meu şi eu sunt al Lui şi când El mă poartă de mână?
Dumnezeu să ne dea această încredere şi această tărie să mergem pe calea
Lui. Amin.
Text biblic: Ieremia 1
Loc.: Ciuj
Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din
ţara lui Beniamin. Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia,
fiul Anton, împăratul lui luda, în al treisprezecelea an al domniei lui,
şi pe vremea lui loiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui luda, până la
sfârşitul anului al unsprezecelea al lui Zedechia, fiul lui iosia,
împăratul lui Iuda, până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în
robie, în luna a cincea. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Mai
înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi
mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi
te făcusem proroc al neamurilor." Eu am răspuns: „Ah! Doamne
Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt an copil" Dar
Domnul mi-a zis: „Nu zice: «Sunt un copil» căci te vei duce la toţi
aceia la care te voi trimite şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te
teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap" — zice Domnul. Apoi
Domnul Şi-a întms mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis:
■î*Oameni mari din Vechiul Testament *î*
„Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Iată, astăzi te pun peste neamuri
şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să
zideşti şi să sădeşti." Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Ce vezi,
Ieremio?" Eu am răspuns: „Văd un veghetor." Şi Domnul mi-a zis:
„Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să -l
împlinesc." Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: „Ce
vezi?" Eu am răspuns: „Vfid un cazan clocotind, dinspre
miazănoapte." Şi Domnul mi-a zis: „De la miazănoapte va izbucni
nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Căci iată, voi chema toate
popoarele împărăţiilor de la
414
miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul
de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor
lui de jur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda. îmi voi rosti
judecăţile împotriva lor, din pricim întregii lor răutăţi, pentru că M-au
părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea
lucrării mâinilor lor. Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot
ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să
tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un
stâlp din fier şi un zid din aramă, împotriva întregii ţări, împotriva
împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui
şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor
birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap," zice Domnul.
leremia 1
Studiul nostru din seara aceasta este despre profetul leremia. Data
trecută v-am făcut o scurtă schiţă istorică şi acum vreau să o rezum, ca să
ne fie şi mai vie în minte situaţia din vremea aceea.
V-am spus că la Ierusalim a domnit un împărat păgân, pe nume
Manase. El a domnit între anii 692-642 î.Cr. Ca urmare a domniei acesteia
păgâne, Dumnezeu pronunţă sentinţa de condamnare a acestui popor şi
iată sentinţa aceea o găsim scrisă în 2 împăraţi 21:10-12: „Atunci Domnul a
vorbit astfel prin robii Săi prorocii: «Pentru că Manase, împăratul lui Iuda,
a săvârşit aceste urâciuni, pentru că a făcut mai rău decât tot ce făcuseră
înaintea lui amoriţii [adică păgânii] şi pentru că a făcut şi pe Iuda să
păcătuiască prin idolii lui, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: 'Voi
aduce peste Ierusalim şi peste Iuda nenorociri care vor asurzi urechile
oricui va auzi vorbindu-se de ele.'»"
După ce acest împărat a murit, pe tron a urmat fiul lui, Amon, care a
domnit numai doi ani, şi apoi v-am spus că pe tron a urmat nepotul lui
Manase, Iosia, care a domnit între anii 640-609 î.Cr. V-am spus că Iosia s-a
întors la Dumnezeu şi a încercat să întoarcă şi ţara la Dumnezeu. Ţara era
însă prea păgânită, prea înrăită, ca să mai asculte de acest tânăr înflăcărat
pentru Dumnezeu. Iosia a încercat să facă o reformă religioasă prin
curăţirea ţării de idoli şi prin reabilitarea Templului. Reforma aceasta s-a
făcut în anul 622 î.Cr. Dar v-am mai spus, reforma aceasta nu a fost
profundă. Ea nu a atras cu adevărat poporul şi, din cauza aceasta, este
foarte interesant să observaţi, Dumnezeu îi spune lui Iosia că El, de fapt,
numai va amâna pedeapsa poporului. Şi pedeapsa aceasta nu se va
întâmpla în vremea domniei lui Iosia. Acest favor i-1 face Dumnezeu lui
Iosia: să nu aducă dezastru peste popor în timpul vieţii sale. Lucrul acesta
îl găsim în 2 împăraţi 22:18-20: „Să spuneţi împăratului lui Iuda, care v-a
415
trimis să întrebaţi pe Domnul: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui
<•Oameni mari din Vechiul Testament ♦>
Israel, despre cuvintele care le-ai auzit: «Pentru că ţi s-a mişcat inima,
pentru că te-ai smerit înaintea Domnului, când ai auzit ce am spus
împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de
spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns înaintea
Mea şi Eu am auzit - zice Domnul - de aceea, iată te voi adăuga la părinţii
tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău şi nu-ţi vor vedea ochii toate
nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia.»" Prin urmare, e
o amânare a mâniei lui Dumnezeu, dar nu este anularea ei.
în capitolul 23, versetele 26 şi 27, citim: „Totuşi Domnul nu S-a întors
din iuţimea mâniei Lui celei mari, de care era aprins împotriva lui Iuda,
din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-L mânie. Şi Domnul a zis:
«Voi lepăda şi pe Iuda dinaintea Mea, cum am lepădat pe Israel, şi voi
lepăda cetatea aceasta a Ierusalimului, pe care o alesesem, şi casa despre
care zisesem: 'Acolo va fi Numele Meu.'»"
V-am mai schiţat situaţia politică internaţională a vremii, dar iarăşi o
repet în câteva cuvinte. Forţa dominantă fusese Asiria, care dusese în robie
Israelul la 722 î.Cr. V-am spus însă că pe vremea lui Iosia se ridică puterea
Babilonului, caldeii. Ei au fost conduşi de un rege puternic, pe nume
Nabopolasar, care, în anul 612 î.Cr., a nimicit cetatea Ninive. Şi după încă
trei ani de război, la 609 î.Cr., a dat lovitura de graţie Asiriei. V-am spus
însă că egiptenii au încercat să le vină în ajutor şi la anul 605 î.Cr., în lupta
de la Carchemiş, a fost nimicită şi oastea egipteană şi, prin aceasta, calea
haldeilor era deschisă către Iuda. La bătălia de la Carchemiş s-a remarcat
Nebucadneţar, fiul lui Nabopolasar, care în anul acela, 605 î.Cr., a şi
devenit apoi împărat la Babilon.
înainte însă de a merge la Babilon, v-am spus că el a venit şi a încercat
să cucerească Ierusalimul. Cei din Ierusalim au cerut pace, au plătit tribut
greu şi, printre altele, au plătit şi cu un număr de tineri, pe care
Nebucadneţar i-a dus ca ostateci la Babilon, între ei fiind şi Daniel. Şi
celelalte date vi le-am dat. In anul 597 î.Cr., Nebucadneţar vine din nou
asupra Ierusalimului, duce în robie floarea populaţiei din Iuda, dar lasă
neatins Ierusalimul, pentru ca după zece ani, să vină din nou şi să
nimicească şi Ierusalimul, să-l distrugă şi să ducă şi restul populaţiei în
robie.
Aceasta este schiţa istorică. Şi în vremea aceasta, Dumnezeu îl ridică
profet în Iuda, la Ierusalim, pe tânărul Ieremia. Ieremia însuşi în cartea lui
ne spune că a primit chemarea de profet în al treisprezecelea an al domniei
lui Iosia. Asta înseamnă la anul 627 î.Cr. Era tânăr. Se pare că avea cam
douăzeci şi unu de ani când a primit această chemare. A avut o viziune, şi
Dumnezeu i-a spus că l-a ales să fie profet. El era dintr-un sat de lângă
Ierusalim, sat pe nume Anatot. Tatăl416lui era preot şi se numea Hilchia.
❖Profetul Ieremia ♦>
Acum dacă vă veţi uita la reforma pe care a făcut-o Iosia, veţi observa
că preotul Hilchia a găsit cartea Legii care fusese pierdută. Se pare că e
unul şi acelaşi Hilchia, tatăl lui Ieremia, cu Hilchia, preotul care a găsit
cartea Legii. Deci Hilchia, tatăl lui Ieremia, ar fi fost unul dintre oamenii
care l-a crescut pe Iosia în credinţa în Dumnezeu şi l-a călăuzit să încerce
întoarcerea poporului către Dumnezeu.
Nu suntem siguri că cele două persoane sunt una şi aceeaşi, tatăl lui
Ieremia şi preotul acela Hilchia. S-ar putea să fie două persoane cu acelaşi
nume. Aici e o dispută şi e nesiguranţă. Oricum faptul că Anatotul, satul
acesta, era la numai cinci kilometri de Ierusalim, înseamnă că tatăl lui,
fiind preot, era unul dintre preoţii care făcea slujbă încontinuu la Templu.
Faptul că în vremea lui Manase se încercase distrugerea Templului sau
pângărirea lui şi faptul că preotul acesta din Anatot a rămas credincios lui
Dumnezeu şi şi-a crescut şi copilul în temere de Dumnezeu, ne arată că
acolo a fost un cuib al credinţei în vremuri grele. Ieremia a crescut într-un
mediu de oameni devotaţi lui Dumnezeu în cele mai grele vremuri.
Aşadar, foarte de tânăr, Ieremia este chemat in slujbă. Şi e o slujbă
ciudată, cea mai ciudată slujbă care poate fi dată unui om şi cea mai grea
slujbă care poată fi dată unui om. Dumnezeu semnase sentinţa de moarte
a acestui popor, sentinţa de trimitere a lui în exilul babilonian. Pe Ieremia
Dumnezeu l-a chemat numai să anunţe dezastrul. Era anul 627 î.Cr. El era
tânăr, foarte tânăr. Mai
417
❖Profetul leremia ♦>
urmau să fie doar treizeci de ani până la data fatală, când poporul
trebuia să meargă în robia babiloniană. Şi treizeci de ani trebuia să existe
o voce care să spună mereu: „Vine prăpădul! Dumnezeu nu vă mai iartă.
Dumnezeu vă va spulbera." Ştiţi ce înseamnă să apară într-o naţiune unul
care spune numai rău de propria lui naţiune? Ştiţi ce înseamnă unul care
tot timpul numai să arate cu degetul şi să spună păcatele naţiunii,
începând de la conducători şi preoţi, şi proroci până la cei mai de jos, şi să
spună mereu că va veni nimicirea şi că degeaba mai luptă ei, că tot vor fi
nimiciţi? Veţi vedea ce consecinţe are această misiune. Veţi vedea în seara
aceasta ce teribilă misiune şi ce teribilă soartă are tânărul acesta, omul
acesta, una dintre cele mai ciudate din întreaga Biblie şi totuşi una dintre
cele mai frumoase şi mai înălţătoare. Este unul dintre cei mai minunaţi
oameni ai Bibliei. Adăugaţi în plus că e unul dintre cei mai sensibili
oameni ai Bibliei, un om foarte sentimental, un om cu o inimă foarte
gingaşă. Nu e vorba de un militant, de un luptător prin structura lui, ci,
dimpotrivă, de o fire poetică, o fire sentimentală, de un om care mereu
plânge, un om care mereu suferă, şi suferă teribil de intens. Şi omul acesta
este chemat, şi în chemarea lui i se spune de la început: „Bine ai văzut, căci
iată voi chema toate popoarele de la miazănoapte; ele vor veni şi vor rosti
judecăţile împotriva lui Iuda din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-
au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea
lucrării mâinilor lor." Deci, din prima lui misiune profetică, leremia vede
dezastrul care va veni. Să nu te sperie o asemenea misiune? Să nu te sperie
o asemenea sarcină?
„Doamne, sunt tânăr, sunt abia un copil! Doamne, eu nu ştiu să
vorbesc!"
Sunt şi aici tineri chemaţi în slujbă. Eu nu mă îndoiesc de aceasta. Şi
eu mă rog Domnului să fie dintre aceia care au auzit sau aud sau vor auzi
chemarea pentru slujbă. Dar slujba aceasta nu-i uşoară. Slujba aceasta e
aducătoare de multe lacrimi, de multă durere, de multe necazuri.
Să vedem ce înseamnă un om chemat în slujbă. Eu am îndoieli cu
privire la aceia care se înghesuie ei spre slujbă, care dau ei buzna. Aduceţi-
vă aminte şi de Moise cât a ezitat când l-a chemat Domnul. „Doamne, eu
nu sunt vrednic, eu nu pot." Aşa e şi cu leremia: „Doamne, dne sunt eu să
mă chemi într-o asemenea slujbă?" E la mijloc o modestie şi un sentiment
de incompetenţă, care nu-i condamnat de Dumnezeu şi nu e rău să fie aşa.
A venit la mine acum câţiva ani un tânăr, care era atunci student în
anul doi parcă la un institut de trei ani, să-mi spună că el a simţit
chemarea să devină lucrător în via Domnului. La aceasta i-am răspuns aşa:
„Mai ai un an până termini şi parcă ai trei ani contract. Deci, în orice caz,
418
patru ani de zile încă trebuie să lucrezi. Dacă în patru ani de zile nu se va
•>Profetul leremia •>
stinge focul acesta pe care-1 simţi acum, înseamnă că e focul de la
Dumnezeu. Dacă însă între timp vei constata că poţi lucra pentru
Dumnezeu şi ca subinginer şi că nu mai arde nid o flacără specială în tine,
înseamnă că aceasta a fost o iluzie de moment a ta. Eu vreau să treacă
aceşti patru ani, ca să văd: se stinge focul? Şi nu-mi pare rău dacă se va
stinge, pentru că era de la om. Dar dacă e de la Dumnezeu, îţi spun eu: nu
se va stinge! Dacă e de la Dumnezeu, va arde în oasele tale şi chiar să vrei
să tad, nu te va lăsa Dumnezeu să tad!" Vom vedea ce zice Ieremia mai
târziu despre aceasta. Deocamdată suntem doar la chemarea lui.
Prin urmare, aşa îţi zic şi ţie: dacă ai impresia că eşti chemat de
Dumnezeu la o lucrare, se va vedea în câţiva ani. Dacă focul nu se poate
stinge, dacă nu eşti feririt nicăieri în altă parte, dacă nu poţi tăcea, e de la
Dumnezeu. Dumnezeu insistă. Dumnezeu nu-1 lasă pe Ieremia. Degeaba
încearcă el cu scuze: „că nu mă pricep, n-am talente", asta nu-i o scuză, să
ştii! Moise era gângav. „Doamne, dar nu mă vezi că eu nu pot să vorbesc?"
„Nu-i nimic! îl pun Eu pe fratele tău să vorbească pentru tine. Tu, du-te
înainte!" Ded orice scuză are cel pe care a pus Dumnezeu ochii, scuzele
acelea cad până la urmă. „Doamne, dar mă trimiţi la acest popor, un tinerel
firav, şi mă trimiţi cu un mesaj atât de sumbru. Mă vor sfâşia, Doamne!"
„Ascultă, Ieremia, Eu am să te fac ca o stâncă. Am să te fac aşa de tare, încât
să poţi să înfrunţi o ţară, un împărat, preoţi, prorod; pe toţi să-i înfrunţi,
un popor întreg! Eu îţi dau poruncă: Să nu tremuri în faţa lor! Ai grijă, să
nu te fac Eu să tremuri! Ascultă porunca Mea şi du-te înainte şi vei vedea
două lucruri." Primul lucru pe care i-1 spune este: „Voi pune Eu cuvintele
Mele în gura ta. Eu îţi voi da mesajul."
Fii atent, tu cel ce vrei să lucrezi pentru Dumnezeu, să nu te jod cu
vorbele şi să zici prea repede cutare sau cutare lucru." Nu te juca aşa cu
vorbele acestea! Dar când eşti curat înaintea lui Dumnezeu şi când ştii că
Dumnezeu ţi-a dat un mesaj, atunci să fii sigur că dacă Dumnezeu îţi dă
mesajul, Dumnezeu îţi dă şi puterea să-l transmiţi.
Căci lucrul al doilea pe care i-1 spune Dumnezeu lui leremia este
acesta: „Eu voi fi cu tine." De două ori i-o spune: în versetul 8 şi în versetul
19: „Eu sunt cu tine." Observaţi aid, şi insist la aceasta, pentru că e
important, teribil de important. Dumnezeu nu-i spune: „Nu vei avea
necazuri. Nu vei avea lovituri." Dumnezeu îi spune: „Eu voi fi cu tine, şi
asta ţi-e destul! Vei avea de înfruntat, vei avea de luptat, vei avea de
suferit. Eu sunt cu tine." E lucrul cel mai important al vieţii mele să ştiu că
Dumnezeu e cu mine, că sunt acolo unde mă vrea El, că fac ceea ce mă vrea
El. Acesta este sufident. Ce necazuri vor veni - eu aş vrea să nu vină - şi ce
încercări vor mai fi, eu zic: „Doamne, scapă-mă de ele şi fereşte-mă de ele!"
419
Aşa cum zicea Habacuc în lecţia trecută: „Cum aş putea să stau nepăsător
când văd că vine prăpădul?" Dar dacă eu ştiu că Dumnezeu e cu mine, mi-
e sufident, chiar dacă vin necazuri şi încercări şi greutăţi. Ded lucrul
fundamental este acesta: să ştii că Dumnezeu e cu tine, că El a vrut să
lucrezi ce-ai lucrat, că El a vrut să fad ce-ai făcut, că El îţi zice: „Stai aici
sau du-te acolo!", că eşti în voia Lui. Restul pe El îl priveşte!
leremia îşi începe, aşadar, misiunea lui de profet, misiune care constă
din anunţuri repetate ale condamnării lui Dumnezeu asupra poporului. Şi
v-am spus că e poet şi e un om sentimental. E normal ca el să se plângă, să
se vaite la ceea ce vede. Iată, să citim câteva fragmente din scrierile lui
leremia, ca să ne dăm seama de ceea ce trebuie să vestească el poporului şi
de stilul lui patetic. Voi dti din capitolul 4, începând cu versetul 19:
„Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare în lăuntrul inimii
mele! îmi bate inima, nu pot să tac. Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi
strigătul de război. Se vesteşte dărâmare peste dărâmare, căd toată ţara este
pustiită, colibele îmi sunt pustiite deodată şi corturile într-o clipă! Rină
când voi vedea steagul fâlfâind şi voi auzi sunetul trâmbiţei? «Căci
poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi
lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele.»
Mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor
a pierit! Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi; şi toate dealurile se
datină! Mă uit şi iată că nu este nici
420
un om; şi toate păsările cerului au fugit! Mă uit şi iată Carmelul este un

pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea
mâniei Lui aprinse! Căci aşa vorbeşte Domnul: «Toată ţara va fi pustiită!»"
Observaţi tonul atât de mişcător, de sentimental şi, în acelaşi timp,
tragic, întunecat, sumbru. De ce? Pentru că pretutindeni e numai păcat.
Iată ce spune el în capitolul 5, versetul 1: „Cutreieraţi uliţele
Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om,
dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de
adevăr şi voi ierta Ierusalimul." Un om corect, un om cinstit, dacă ar fi,
pentru el Dumnezeu ar ierta poporul Său.
Şi Ieremia continuă: „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară.
Prorocii prorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor şi
poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?" (v. 30-31).
„Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de
la proroc până la preot, toţi înşală. Leagă în chip uşuratic rana fiicei
poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Şi totuşi nu este pace! Sunt daţi de
ruşine, căci săvârşesc urâciuni şi totuşi nu roşesc şi nu ştiu de ruşine. De
aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi când îi voi
pedepsi, zice Domnul" (6:13-15).
Apoi versetul 16. Aş vrea să vi-1 subliniaţi. Este un subiect aşa de
minunat pentru orice predică de chemare: „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în
drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea
cea bună; umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar
ei răspund: «Nu vrem să umblăm pe ele!»"
Mai ales tinerii sunt dornici de noutăţi, de căi noi. Ieremia spune din
partea Domnului: „Este o cale veche, cale batjocorită, cale hulită de mulţi.
întrebaţi de calea aceea, calea aceea care duce la Domnul." Noi o putem
defini mai frumos în cuvintele Domnului Isus: e calea îngustă. Este El
însuşi, Isus, care zice: „Eu sunt calea." Tineri, Ieremia vă spune: „Ieşiţi în
uliţe!", adică: „Ieşiţi la răspântii!" Voi staţi la răspântiile vieţii. întrebaţi!
Nu daţi buzna înainte! întrebaţi! Căutaţi care e calea cea bună! Nu mergeţi
ca nebunul, dând doar buzna, numai să mă duc înainte! întrebaţi! Căutaţi!
Cercetaţi! Şi cum spune în Proverbe: „Multe căi i se par bune omului, dar
la urmă duc la moarte" (14:12).
Ajungem aici la un punct foarte sensibil în misiunea lui Ieremia, şi
anume: după ce David a cucerit Ierusalimul şi şi-a instalat capitala acolo, a
construit palate măreţe demne de o capitală. Şi după ce Solomon a făcut
acolo Templul, celebrul Templu al lui Solomon, una dintre minunile
antichităţii, au fost unii care au zis: „Dumnezeu are să ferească
Ierusalimul. N-o să Se facă Dumnezeu de ruşine să-Şi lase cucerită cetatea
421
şi locuinţa." Dacă venea cineva să zică: „Ierusalimul va fi cucerit de cineva,
Oameni mari din Vechiul Testament ❖
de păgâni", ar fi însemnat pentru ei că vorbeşti împotriva lui Dumnezeu,
să zici că Dumnezeu îşi lasă propria Lui locuinţă să fie cucerită de păgâni.
Dar era ceva mai mult. Evreii ziceau aşa: „Noi putem să trăim oricum.
Dumnezeu tot îşi apără cetatea. Noi suntem în siguranţă. Facem şi noi ce
ştim, ce putem, că şi aşa El îşi apără cetatea Lui. Dumnezeu îşi apără
onoarea Lui. Trebuie să ne apere şi pe noi, ca să-Şi ţină onoarea în
picioare." Era o falsă nădejde şi o falsă credinţă. Şi această falsă nădejde,
falsă credinţă, falsă siguranţă trebuia spulberată. în capitolul 7, de la
versetul 4 până la 10, citim aşa: „Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare,
zicând: «Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul
Domnului!» Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi
înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan
şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta şi dacă nu
veţi merge după alţi dumnezei spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi
lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri din
veşnicie în veşnicie. Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare care
nu slujesc la nimic.
Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal,
mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!... Şi apoi veniţi să vă
înfăţişaţi înaintea Mea în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu
şi ziceţi: «Suntem izbăviţi!... ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!»"
Cât de limpede şi cât de teribil! Şi iarăşi scoatem şi de aici o avertizare
pentru noi. Băgaţi de seamă, este o lege spirituală care zice cam aşa: Ceea
ce s-a întâmplat în vechime cu Israelul ca popor, astăzi se întâmplă cu
fiecare dintre noi ca individ, ca fiu al lui Dumnezeu. Fiecare copil al lui
Dumnezeu îşi poate lua lecţii din experienţa poporului lui Dumnezeu din
vechime. Şi fiecărui copil al lui Dumnezeu, în seara aceasta, îi sună
avertismentul: „Nu te hrăni cu nădejdi false, cu speranţe înşelătoare! Să
nu te legeni şi tu cu aceste amăgiri: «Ki, acum odată ce sunt al Lui, pot face
orice, că doar are El milă de mine.»" Cum? Faceţi toate aceste urâciuni,
apoi veniţi în Casa aceasta şi ziceţi: „Suntem izbăviţi! Suntem în
siguranţă!"? Şi după aceea iarăşi vă duceţi să faceţi lucrurile acestea? „Este
oare Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari
înaintea voastră?" (v. 11). amintiţi cine a folosit aceste cuvinte? Le-a folosit
Domnul Isus, când a spus acelaşi lucru despre Templul zidit mai târziu de
Irod: „Casa aceasta trebuia să fie o casă de rugăciune, şi voi aţi făcut din ea
o peşteră de tâlhari" (cf. Matei 21:13).
Aşadar, nu e speranţă în aceasta. Dumnezeu va nimici şi locul acesta,
cu toate că e în joc onoarea Numelui Lui. Dar El va face şi aceasta pentru
păcatele voastre.
Poporul însă nu primeşte mesajul 422şi leremia începe o nouă plângere, o
nouă durere pentru poporul acesta nepocăit. Iată în capitolul 8:20-22:

„Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi!" Se pare
că secerişul a trecut şi acum, vara mai are câteva săptămâni. Oare noi
suntem mântuiţi? Sau e şi o plângere pentru tine? „Sunt zdrobit de
durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza. Nu este nici un
leac alinător în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face
dar vindecarea fiicei poporului meu?"
Poporul începe să facă presiuni de acum asupra lui leremia. Ştiţi, omul
acesta a devenit incomod. Ii critică pe toţi. Ei zic: „Ne blamează pe toţi, ne
osândeşte pe toţi. Haideţi pe el!" Şi nu-i uşor pentru un tânăr să înfrunte o
ţară. Ascultaţi-1 cum îşi descrie el contemporanii şi, în acelaşi timp, cum
doreşte el să evadeze din mijlocul lor, să fugă odată să nu-i mai vadă, să
nu mai vadă nimic din ce-i în jurul lui. „O, de mi-ar fi capul plin cu apă,
de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei
poporului meu! O, dacă aş avea un han de călători în pustie, aş părăsi pe
poporul meu şi m-aş depărta de el! Căci toţi sunt nişte preacurvari şi o
ceată de mişei. Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna; şi nu prin
adevăr sunt ei puternici în ţară, căci merg din răutate în răutate şi nu Mă
cunosc, zice Domnul. Fiecare să se păzească de prietenul lui şi să nu se
încreadă în nici unul dintre fraţii săi, căci orice frate caută să înşele şi orice
prieten umblă cu bârfeli. Se trag pe sfoară unii pe alţii şi nu spun
adevărul; îşi
423
❖Profetul Ieremia •>
deprind limba să mintă şi se trudesc să facă rău. Locuinţa ta este în
mijlocul făţărniciei şi, de făţarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască, zice
Domnul. De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată îi voi topi în cuptor
şi îi voi încerca. Căci cum aş putea să Mă port altfel cu fiica poporului
Meu? Limba lor este o săgeată ucigătoare, nu spun decât minciuni; cu gura
vorbesc aproapelui lor de pace şi în fundul inimii îi întind curse. Să nu-i
pedepsesc Eu pentru aceste lucruri, zice Domnul, să nu-Mi răzbun Eu pe
un asemenea popor?»"
Gândiţi-vă la situaţia unui asemenea profet. Gândiţi-vă la reacţia
poporului care îl aude mereu an după an, zece, douăzeci de ani. Hînă şi el
oboseşte. Vom vedea că oboseşte. Dar între timp, ceilalţi încep atacurile.
Iată ce ne spune Ieremia în capitolul 11, versetele 18 şi 19: „Domnul mi-a
dat de ştire şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca
un miel blând, pe care-1 duci la măcelărie, şi nu ştiam planurile rele pe
care Ie urzeau ei împotriva mea, zicând: «Să nimicim pomul cu rodul lui,
să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească
numele.»" Acestea le pregăteau cei din jurul lui Ieremia împotriva lui. Şi
el se plânge Domnului: „Doamne, tu mi-ai spus să le dau pe faţă faptele,
să-i demasc, să spun ce vrei să faci cu ei. Eu eram ca un miel blând. Şi nici
nu ştiam ce mi se pregăteşte." Şi până într-acolo, încât chiar cei din casa
lui, familia lui nu-1 mai poate suporta. Iată ce ni se spune în 12:6: „Căci
chiar şi fraţii tăi şi casa tatălui tău te vând, ei înşişi strigă în gura mare
după tine. Nu-i crede când îţi vor spune vorbe prietenoase." Şi Ieremia
începe să se certe cu Dumnezeu. încă în capitolul 12 spune: „Tu eşti prea
drept, Doamne, ca să mă cert cu Tine; vreau totuşi să Te întreb asupra
orânduirilor Tale. Pentru ce propăşeşte calea celor răi şi toţi mişeii trăiesc
în pace? [...] Tu mă cunoşti, mă vezi, îmi cercetezi inima şi vezi că este cu
Tine" (v. 1,3). „Lor, răilor, le merge bine. Eu am inima toată dăruită Ţie şi
vezi, uite ce mi se face mie. lână şi cei din casa mea."
Şi apoi primul sunet de revoltă în sufletul lui: „Tu ştii tot, Doamne!
Adu-Ţi aminte de mine şi nu mă uita! Răzbună-mă pe prigonitorii mei!
Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din
pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale
au fost bucuria şi veselia inimii mele, căd după Numele Tău sunt numit,
Doamne, Dumnezeul oştirilor!
4Z5
N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei; de frica

puterii Tale am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru
ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să
se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care
seacă? De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi
voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ
de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te
întorci la ei! Te voi face pentru poporul acesta ca un zid tare de aramă; ei
se vor război cu tine, dar nu te vor birui, căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap
şi să te izbăvesc, zice Domnul. Te voi izbăvi din mâna celor răi şi te voi
scăpa din mâna asupritorilor»" (15:15-21).
Şi apoi încă ceva care ne este destăinuit în capitolul 16:2. Dumnezeu i-a
spus: „Ieremia, tu să nu-ţi iei nevastă. Tu să nu te căsătoreşti. Să n-ai fii şi
fiice. Vine prăpădul, Ieremia. Vor fi nimiciţi cu toţii. Tu trebuie să rămâi
singur. Toţi anii aceia singur-singurel, fără nici un sprijin, fără un tovarăş
de viaţă." Vă daţi seama cât de teribilă este soarta acestui tânăr? Şi totuşi el
merge înainte. Totuşi el continuă să vestească mesajul lui Dumnezeu. Şi
prin toate încercările - şi le vom vedea în partea a doua câte vor mai fi, că-i
abia începutul durerilor - vom vedea totuşi câtă frumuseţe este în tânărul
acesta.
Ieremia voia să înţeleagă şi el mai adânc lucrările lui Dumnezeu. De ce
Se poartă Dumnezeu cum Se poartă cu poporul Său? Şi Dumnezeu vrea
să-i explice. Şi-l trimite să viziteze atelierul unui olar şi-i spune: „Stai
acolo şi uită-te ce face olarul acela!" Şi Ieremia observă cum olarul face pe
roată un vas, îl ia de pe roată şi observă că a ieşit puţin strâmb. Imediat
adună lutul laolaltă, îl trânteşte din nou pe masă şi începe din nou
frământarea şi după aceea îl pune din nou pe roată. „Observi, Ieremia?
Aşa se întâmplă şi cu poporul Meu. Eu sunt Olarul. Poporul acesta e lutul.
Şi datorită idolatriei a ieşit strâmb. Şi Eu trebuie să-l trântesc acum, ca să-l
pot remodela, să-l pot reface. Dar mai întâi trebuie să-l trântesc." Şi după
aceea îi spune: „Acum du-te şi spune aceasta poporului." Şi Ieremia se
duce repede, adună preoţi, profeţi, popor: „Să vă spun ce mi-a spus
Domnul. O să vă trântească Dumnezeu cum a trântit olarul vasul acela
care n-a ieşit bine, care a ieşit strâmb." Cam cum o fi fost primită predica?
întâmplarea este povestită în capitolul 18. Din primele şase versete noi
avem şi cântarea „Doamne, precum vrei, aşa fă Tu. Tu eşti Olarul, iar eu
lutul". Noi suntem, fiecare dintre noi, în mâinile Olarului şi fiecare dintre
noi putem avea soarta lui Israel. Observaţi încă o dată cum se repetă în
viaţa noastră ceea ce odată s-a întâmplat cu tot Israelul. Dacă nu ieşim cum
îi place lui Dumnezeu, El iar ne trânteşte şi iar Se apucă de la început cu
426
lucrul de noi.
•>Profetul leremia •>
în versetul 18 este reacţia poporului: „Atunci ei au zis: «Veniţi să urzim
rele împotriva lui leremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi,
nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de proroci.
Haidem să-l ucidem cu vorba şi să nu luăm seama la toate vorbirile lui!»
«Ascultă-mă, Doamne, şi auzi glasul potrivnicilor mei! Cu rău se
răsplăteşte binele? Căci au săpat o groapă ca să-mi ia viaţa. Adu-Ţi aminte
că am stat înaintea Ta, ca să vorbesc bine pentru ei şi să abat mânia Ta de
la ei»" (v. 18-20).
în sfârşit, nu era destul asta, că Dumnezeu îi spune ceva mai mult.
Spune: „Du-te din nou la olărie şi ia-ţi un vas de la olar. Cumpără un vas
mare. Şi adună poporul. Du-te acolo, în faţa Ierusalimului, şi când e
adunat tot poporul ia vasul acela şi trânteşte-1, şi sparge-1, şi spune-le:
«Aşa vă voi trânti şi aşa voi sparge naţiunea aceasta! Şi numai cioburi se
va alege din poporul acesta.»" Aceasta era prea mult. Deja de acum nu mai
putea fi toleranţă. A intrat pe fir procuratura, care imediat a zis: „Omul
acesta a devenit o primejdie pentru naţiune." „Paşhur, fiul lui Inter, preot
şi priveghetor de căpetenie în Casa Domnului, l-a auzit pe leremia
prorocind aceste lucruri. Şi Paşhur l-a lovit pe prorocul leremia şi l-a
aruncat în temniţa cu butuci, care era la poarta de sus a lui Beniamin, în
Casa Domnului" (20:1-2). L-a bătut şi l-a aruncat în temniţă, pentru că
ziceau că este prea mult şi că el înmoaie inima poporului, seamănă panică.
Nu l-au ţinut mult, după bătaia zdravănă pe care i-au dat-o, i-au dat
drumul. Dar au urmat alte şicane, alte necazuri şi, în cele din urmă,
leremia izbucneşte înaintea lui Dumnezeu. Nu mai poate. Erau prea multe
necazurile, bătăile.
Şi apoi auziţi cea mai teribilă izbucnire a lui. E în capitolul 20, de la
versetul 7: „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai
tare ca mine şi m-ai biruit! în fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea
îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: «Silnicie
şi apăsare!», aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi
batjocură toată ziua. Dacă zic: «Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai
vorbi în Numele Lui!», iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis
în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot." Acesta este focul despre care
v-am vorbit chiar de la început. Cine-i chemat de Dumnezeu să fie gura
Lui, să fie vorbitorul Lui, să fie mesagerul Lui, acela mărturia aceasta o
depune. „Şi dacă Cuvântul Iau mi-aduce tot necaz şi zic: «Nu voi mai
vorbi! Mă duc, dezertez!», nu pot s-o fac. E un foc în oasele meie, care mă
face să merg înainte." Aceasta e adevărata chemare. Aceasta este adevărata
misiune. Acesta este adevăratul mesager al lui Dumnezeu.
„Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur.
«învinuiţi-1! strigă ei. Haidem să-l învinuim!»
427 Toţi cei ce trăiau în pace cu
*>Oameni mari dîn Vechiul Testament *>
mine pândesc să vadă dacă mă clatin şi zic: «Poate că se va lăsa prins, vom
pune mâna pe el şi ne vom răzbuna»" (v. 10). Şi auziţi apoi cea mai teribilă
explozie. Nu ne vine să credem că este un om al lui Dumnezeu cel care
spune în versetele 14-18: „Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în
care m-a născut mama să nu fie binecuvântată! Blestemat să fie omul care a
adus vestea aceasta tatălui meu: «Ţi s-a născut un copil de parte
bărbătească» şi l-a umplut de bucurie cu ea! Omul acela să ajungă ca
cetăţile pe care le-a nimicit Domnul fără mila! Sa audă gemete dimineaţa
şi strigăte de război la amiază! De ce n-am fost omorât în pântecele mamei,
ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată
cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă
şi durere şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine?"
Un an, doi, zece, douăzeci. Erau acum aproape treizeci de ani. Şi era
normal, zicem noi firesc să fie o asemenea izbucnire. Şi totuşi ce-i ciudat,
şi ce-i minunat şi frumos e că în mijlocul acestui cântec de revoltă, e totuşi
o strofă care arată încrederea nezguduită în Dumnezeu. „Dar Domnul este
cu mine ca un viteaz puternic. [Nu eu sunt viteaz, Domnul e viteaz!] De
aceea, prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Se vor umple de
ruşine şi nu vor birui. Se vor umple de ruşine că n-au lucrat cu chibzuinţă,
de o veşnică ruşine, care nu se va uita! Şi acum Doamne, Dumnezeul
oştirilor, care încerci pe cel neprihănit, care pătrunzi rărunchii şi inimile,
fă-mă sa
428
*>Profetul Ieremia •>
văd răzbunarea Ta împotriva lor! Căci Ţie îmi încredinţez pricina.
Cântaţi Domnului lăudaţi-L pe Domnul! Căd El izbăveşte sufletul celui
nenorodt din mâna celor răi" (cf, v. 11-13). El plânge, se vaită, e revoltat, şi
totuşi zice: „Cântaţi Domnului, căd El va lucra. Şi tot în situaţia aceasta a
mea, tot fără speranţă. El e ca un viteaz. El mă duce şi El îmi va da
biruinţa."
Durerea e imensă. Starea aceea de a vesti numai dezastre este
îngrozitoare. Şi totuşi credinţa acestui om şi statornida lui sunt
extraordinare, sunt luminoase, sunt inspiratoare şi mai ales posibilitatea
lui de a cânta laude lui Dumnezeu în mijlocul acestor trăiri.
Şi acum partea finală. In anul 597 Î.Cr. se împlinesc profeţiile pe care
le-a rostit Ieremia timp douăzed de ani. Nebucadneţar duce în robie o
bună parte din populaţie. Dintr-o dată se observă că Ieremia a avut
dreptate. Ierusalimul rămâne încă în picioare zece ani. Ieremia e lăsat la
Ierusalim. însă se întâmplă ceva acolo, în Babilon, cu prinşii de război. Şi
ce se întâmplă? între cei duşi în robie au fost şi profeţi, şi preoţi mulţi. Şi
ei şi acolo au căutat să rătăcească poporul, fără sâ le spună Dumnezeu
nimic. Ei încep să spună poporului: „Ştiţi, nouă ne-a spus Dumnezeu că în
câţiva ani îl va nimid pe Nebucadneţar, şi noi vom pleca acasă." Şi acum
Ieremia iarăşi trebuie să vorbească din partea lui Dumnezeu. Şi el, în
capitolul 25, se adresează pentru prima dată celor din robie şi-i anunţă:
„Nu vă veţi întoarce, aşa cum vă spun profeţii falşi, mindnoşi. Robia va
dura şaptezeci de ani." Este foarte importantă şi cifra aceasta, pentru că
mai târziu citim în Daniel, capitolul 9, că Daniel - care a fost dus în robie
încă înainte, în anul 605 î.Cr., şi care mai târziu a ajuns prim-ministru în
Babilon - totuşi nu putea înţelege de ce Dumnezeu Şi-a lăsat poporul în
robia aceasta, până când dneva i-a adus cartea cu profeţii a lui Ieremia şi i-
a adus-o ca răspuns la rugăciune, căd el şi-a pus inima să înţeleagă şi a
început să se roage lui Dumnezeu să-i arate ce s-a întâmplat. Şi prin cartea
aceasta a lui Ieremia, Daniel înţelege de ce Dumnezeu Şi-a trimis poporul
în robie: pentru idolatria lui, şi că robia va dura şaptezed de ani, şi ca după
aceea Dumnezeu îşi va întoarce poporul.
Este important, de asemenea, capitolul 29, unde găsim chiar o scrisoare
a lui Ieremia către prinşii de război din Babilon. Ieremia le spune că ei nu
vor mai ajunge înapoi în ţară, că robia va fi lungă, vor fi şaptezeci de ani
de robie. Şi el le spune: „Zidiţi-vă acolo case, urmăriţi binele cetăţii în care
locuiţi, că binele cetăţii aceleia va fi binele vostru. Voi trebuie să
contribuiţi la binele cetăţii în care trăiţi, chiar dacă trăiţi acolo numai
pentru o vreme" (cf. v. 7). Eu vreau să fac o aplicaţie la aceasta. Unii ne
înţeleg greşit când noi cităm, în special Filipeni 3:20, unde spune:
„Cetăţenia noastră este în ceruri." 429De asemenea, Evrei 11:14-16, unde
suntem zugrăviţi ca oameni care sunt în căutarea altei patrii, cea cerească,
mai bună. Şi unii, prin aceasta, ne-ar spune că noi nu suntem patrioţi, de
vreme ce zicem că suntem cetăţeni ai altei lumi. încă în textul din leremia
avem rezolvată problema. Dacă Dumnezeu ne-a pus aici, să trăim aici, noi
trebuie să urmărim binele cetăţii sau a ţării în care ne-a pus Dumnezeu,
căci binele ei e binele nostru. Şi în privinţa aceasta vreau să spun ceea ce a
spus acel mare predicator baptist, Spurgeon, că dacă cineva nu e bun
cetăţean al ţării sale, al pământului, nu va fi bun cetăţean al cerului. Şi e
foarte important să ştim lucrul acesta. Dacă tu n-ai fost aici om de caracter,
cum crezi că vei fi om de caracter dincolo? Dumnezeu pe tine te vrea să te
dăruieşti altora, să te jertfeşti pentru alţii, să fii cel mai bun la locul tău de
muncă, să fii cel care contribui cu mai mult la înflorirea locului tău, a
oraşului tău, a cetăţii tale, a ţării tale. Tu trebuie să fii cel dintâi în toate.
Urmăriţi binele cetăţii în care v-a pus Dumnezeu, căci binele ei este binele
vostru. Da, e adevărat, nu vei sta totdeauna acolo. Dar dacă Dumnezeu v-a
pus acolo, voi, cât staţi acolo, trebuie să urmăriţi binele ei. Noi nu vom sta
totdeauna aici. Noi mergem în patria cealaltă. Ştim, mergem la slavă, dar
trebuie să dovedim întâi că suntem copii ai lui Dumnezeu aici! Şi copil al
lui Dumnezeu înseamnă om corect, om cinstit, om curat, om harnic, ca, în
toate lucrurile, spune Petru, cei care ne vorbesc de rău, să rămână de
ruşine (cf. 1 Petru 3:16). Aşa să vă purtaţi voi, ne spune apostolul Petru. Şi
apostolul Pavel ne spune la fel: „Să munciţi cu mâinile voastre, să arătaţi
cine sunteţi voi" (cf. 1 Tesaloniceni 4:11). Prin urmare, noi avem o
învăţătură şi aici şi e foarte importantă. Fiecare dintre noi trebuie să fie
bun patriot, adică în locul în care ne-a pus Dumnezeu să ne dăruim, să
lucrăm, să fim ceea ce trebuie să fim ca fii ai lui Dumnezeu.
Acum mergem mai departe în studiul nostru cu leremia.
Treptat, treptat se scurg şi ceilalţi zece ani pe care îi mai avea de trăit
Ierusalimul. Cei din Ierusalim cochetau mereu cu Egiptul, să rupă tratatul
pe care îl aveau ei de supunere, de vasalitate faţă de Nebucadneţar şi să
treacă de partea Egiptului. Ieremia continuă să vestească prăpădul. Ieremia
continuă să spună deschis: „Nu mai este salvare!" în cele din urmă, este
din nou arestat, e din nou închis, şi soarta lui se părea că-i pecetluită.
Chiar la un moment dat, este aruncat în groapa aceea cu noroi, în care
intenţia era să fie lăsat să moară. Dumnezeu însă îl scoate şi de acolo. Aici
în închisoare, Ieremia, crezând că acum vine în curând sfârşitul peste tot
poporul, peste Ierusalim, acum Ieremia se uită către viitor. Nu se mai uită
la viitorul imediat. Viitorul imediat este prăpăd. Dar şi lui, Dumnezeu îi
dă viziunea pe care i-a dat-o lui Habacuc. Lui Habacuc Dumnezeu îi arată
peste veacuri: „Pământul va fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu, ca
fundul mării de apele care-1 acoperă" 430 (Habacuc 2:14). „Habacuc - îi spune
Dumnezeu - acum vine prăpădul. Dar nu-i nimic! Dincolo de prăpăd, Eu

mai am de lucru cu poporul acesta." Pentru Ieremia, de fapt, prima
imagine de felul acesta apare deja în capitolul 23, unde în versetele 5 şi 6
citim aşa: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă
neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi
judecată în ţară. în vremea Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va avea linişte
în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, Neprihănirea
noastră.»" Vă amintiţi că în 1 Corinteni 1:30, apostolul Pavel spune că
Dumnezeu L-a făcut pe Domnul Isus pentru noi neprihănire. Domnul Isus
este neprihănirea noastră sau justificarea noastră sau îndreptăţirea
noastră.
în mijlocul durerilor, în mijlocul amarului, în mijlocul prăpădului,
Dumnezeu îl lasă pe Ieremia să-L vadă pe Domnul Isus. Şi ce putea fi mai
mângâietor şi mai minunat ca aceasta? Dar mai mult, în închisoare.
Dumnezeu îi arată lui Ieremia scena din seara de pe urmă a Domnului
Isus, scena când Domnul Isus încheie noul legământ cu noul Lui popor,
atunci când ia paharul şi spune: „Acesta este sângele legământului celui
nou şi, în sângele Meu, Dumnezeu încheie cu voi un nou legământ" (cf.
Matei 26:28). Ieremia a fost chemat să anunţe sfârşitul primului legământ.
Când s-a făcut primul legământ? Primul legământ s-a făcut la Sinai (cf.
Exodul 24:1-8). Acolo Moise a pus de o parte poporul, şi de alta parte era
altarul, care-L simboliza pe Dumnezeu. Şi a spus: „Iată Dumnezeu încheie
un legământ cu voi." „Legământ", în traducere mai modernă, poate fi
„contract" sau „tratat de alianţă". „Dumnezeu încheie un contract cu voi. în
contractul acesta scrie aşa: «Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi
poporul Meu. Eu vă voi ocroti, vă coi duce în Canaan şi în Canaan voi fi
Dumnezeul vostru şi vă voi ocroti acolo. Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt
sfânt. Voi să faceţi aşa şi aşa.»" Şi li se dau cele Zece Porunci, care sunt
condiţiile contractului pentru popor. Apoi se încheie contractul, se
pecetluieşte contractul. Se înjunghie o vită, şi sângele este aruncat
jumătate peste popor, şi cealaltă parte este aruncată peste altar. Acesta era
sângele legământului. Aşa s-a încheiat legământul sau contractul acela
între Dumnezeu şi poporul Său.
Contractul însă a fost călcat. Condiţiile tratatului, condiţiile
contractului nu au fost ţinute de popor. Prima condiţie era: „Să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine" (Exodul 20:3) şi aceasta a fost călcată. Şi pentru
aceasta, Dumnezeu a spus: „Terminăm acest contract. Se desfiinţează acest
legământ." Şi lui leremia Dumnezeu îi arată seara aceea frumoasă, când
Domnul Isus încheie noul contract, noul legământ. Iată-1 în leremia 31:31.
E un text pe care trebuie să-l cunoască fiecare credincios. „Iată vin zile,
zice Domnul, când voi face cu casa 431 lui Israel şi cu casa lui Iuda un
legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în

ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe
care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci
iată legământul pe care-1 voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice
Domnul: Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor [nu
vor mai fi tablele de piatră, ci în interiorul fiecăruia]; şi Eu voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe
aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă
vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le
voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor"
(leremia 31:31-34).
în noul legământ sunt două lucruri esenţiale. Unul este iertarea
păcatelor şi aceasta numai Domnul Isus a dezvoltat-o: „Acesta este sângele
Meu, sângele legământului, care se varsă pentru iertarea păcatelor" (cf.
Matei 26:28). Prin urmare, era vorba de iertarea păcatelor prin sângele
Domnului Isus. Şi, în al doilea rând, din momentul în care vezi cât a făcut
Domnul Isus pentru tine, dragostea Domnului Isus trebuie să ţi se
întipărească aşa de adânc în fiinţa ta, încât răspunsul inimii tale să te
oblige la o viaţă curată. Legile lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu
devin dorinţa inimii tale. Ele trebuie să vină acum din impulsul fiinţei
tale. E ceea ce Pavel spune în 2 Corinteni 5:14-15: „Căci dragostea lui
Cristos ne strânge." In limbajul modern: „ne constrânge" sau şi mai
modern: „ne creează obligaţie". „Căci - strigă Pavel - noi credem că dacă El
a murit pentru noi, El a murit pentru noi, ca noi să nu mai trăim pentru
noi, ci pentru Acela care a murit pentru noi." Dragostea Lui mă strânge,
dragostea Lui îmi creează obligaţie. Şi inima mea, dintr-o dată, zice:
„Acum, dacă atâta a făcut El pentru mine, eu să nu trăiesc cum îi place Lui?
Eu să nu-mi trăiesc viaţa aşa cum mi-o cere Cel ce a murit pentru mine?"
Iată cu ce sunt scrise legile Domnului Isus, legile lui Dumnezeu în inima
mea; sunt scrise cu jertfa crucii, sunt scrise cu sângele Domnului Isus. Şi
acela care e cu adevărat pătruns de jertfa Domnului Isus, acela capătă o
repulsie faţă de păcat. Romani 12:9: „Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare
de bine!" Aici deci e o problemă de inimă. Nu mai e o obligaţie pe table de
piatră rece. E o problemă a inimii noastre.
Ieremia avusese revelaţia aceasta. Ieremia înţelesese ce îi spusese
Dumnezeu înainte, încă în capitolul 17, versetul 9: „Inima este nespus de
înşelătoare şi de deznădăjduit de rea." Inima, acolo e baiul. Inima e
vicleană, e coruptă. Inima aceea trebuie schimbată. Dar inima se schimbă
numai sub cruce. Numai acolo, unde înţelegi cu adevărat ce a făcut
Domnul Isus în locul tău, acolo e atinsă inima. Acolo se naşte răspunsul,
dorinţa de reciprocitate. Dorinţa de432
a răspunde cu aceeaşi monedă. Dacă El
a dat atâta, n-aş mai fi om, dacă n-aş da şi eu la fel. Aşa se scrie în inimă
obligaţia noului contract, a noului legământ.
Şi ce e important este să ştim că atunci când Domnul Isus a luat
paharul şi a zis: „Acesta este sângele legământului celui nou", El, de fapt,
zicea: „Aceasta este împlinirea a ceea ce i-a arătat Dumnezeu lui Ieremia în
puşcărie. Aceasta a văzut-o el atunci. Acum se împlineşte. Acum, Eu închei
acest legământ cu voi şi cu toţi cei care vor crede prin voi, cu tot noul Meu
popor. Legământul, contractul, angajamentul, tratatul de alianţă, pe care
Eu îl închei cu acest popor." E foarte importantă noţiunea aceasta de
legământ, dragii mei. E una dintre ele mai importante noţiuni ale Bibliei.
Eu am mai vorbit despre aceasta, dar mai repet. Biblia ne vorbeşte despre
relaţia noastră cu Dumnezeu ca despre o relaţie contractuală. E un
angajament, un contract, un tratat de alianţă. A existat unul, s-a rupt, şi
Domnul Isus a venit şi a încheiat altul.
Acum e o problemă. în limba greacă echivalentul pentru „contract" sau
„legământ" este suntithemi. Insă apostolul Pavel, mai ales, dar şi ceilalţi
apostoli au ales pentru cuvântul legământ nu cuvântul suntithemi, d
cuvântul diatheke. Diatheke înseamnă şi „contract" şi „testament".
Testamentul presupune un contract, care nu devine valabil decât prin
moartea celui care a făcut contractul. Cineva îţi face contract că-ţi lasă
averea lui. Contractul acesta nu devine valabil decât prin moartea
testatorului.
Domnul Isus a încheiat un contract. Dar era un contract de aşa natură
că el nu devenea valabil decât prin moartea Celui ce-1 încheia. Lucrurile
acestea le avem explicate în Noul Testament, în Evrei 9. Acolo ni se
vorbeşte despre testamentul care nu devine valabil decât prin moartea
Testatorului. Capitolul 8 şi capitolul 9 din Evrei ne explică faptul că
legământul nou este un legământ mai bun.
Dragii mei, ştiţi că Biblia are două părţi. Prima parte se ocupă de
contractul dintâi şi a doua de contractul al doilea. Vechiul contract şi noul
contract. Şi pentru că noul contract are şi ideea de testament, de aceea,
până la urmă s-a acceptat noţiunea de Vechiul Testament şi Noul
Testament. Acum înţelegeţi denumirea Bibliei? Atât e de importantă
noţiunea aceasta de contract, de legământ, încât până şi numele vechii
părţi şi a noii părţi din Biblie devine Vechiul Testament şi Noul
Testament sau Vechiul Legământ şi Noul Legământ, Vechiul Contract şi
Noul Contract. E deci un contract testamentar, un legământ, un tratat de
alianţă testamentară, care e consfinţit, e legalizat şi actualizat prin moartea
Testatorului, prin moartea Domnului Isus.
Acestea sunt noţiuni fundamentale ale credinţei iudeo-creştine. De
433
aceea noi trebuie să fim foarte familiarizaţi cu ele. Şi de aceea ce v -am
spus în seara aceasta trebuie să memoraţi, trebuie să învăţaţi, trebuie să vă

familiarizaţi cu aceste noţiuni.
Deci, deşi venea prăpădul, Ieremia are viziunea Domnului Isus şi are
viziunea noului legământ, a noului contract pe care Domnul
434
❖Profetul leremia ♦>
Isus îl va face în sângele Său cu poporul Său. Şi apoi se mai întâmplă ceva.
E un act tulburător de frumos. Eu l-am folosit de multe ori în predici şi
totdeauna când l-am povestit, am pus foarte multă pasiune în această
povestire. întâmplarea ne e redată în leremia 32. leremia era în puşcărie. Şi
Dumnezeu îi vorbeşte acolo: „leremia, uite deja se aud sunetele armatelor
lui Nebucadneţar, care vine să dărâme Ierusalimul. Moşia strămoşească a
voastră e la Anatot, în satul acela la 5 km." Probabil că armatele lui
Nebucadneţar erau deja acolo. „Şi vărul tău e tare şiret. E un mare
afacerist. \Srul tău vrea să vândă moşia de la Anatot, moşia părintească. El
e moştenitorul, dar, după Lege, dacă el o vinde, primul căruia trebuie să i-
o ofere eşti tu. Acum el crede că tu, fiind aici în închisoare, poate tu nu ştii
ce se întâmplă, şi tu îi cumperi moşia. Moşia nu mai are nici o valoare,
pentru că nimeni altul nu mai vrea să cumpere. Cine mai cumpără moşii
acum? Să ştii că mâine vine vărul tău la tine, să-ţi facă oferta. Şiret cum e
el, va veni şi va zice: «Vere, uite eu vreau să-mi vând moşia. Şi pentru că tu
ai primul drept, m-am gândit să nu trec peste tine. Nu vrei să mi-o
cumperi tu?» leremia, cumpără-i moşia! Cât îţi cere pe ea, atâta dă-i.
Numai s-o faci cu martori şi să mai faci ce spun Eu."
A doua zi, leremia aştepta; şi, într-adevăr, se trezeşte cu vărul său acolo.
Şi atunci a înţeles: „Uite, Dumnezeu, într-adevăr, mi-a vorbit." Atunci el
trimite după secretarul lui, după Baruc. Avea el, leremia, un secretar care-i
scria cărţile. Şi-i spune lui Baruc: „Baruc, du-te şi ştii tu unde-mi ţin eu
banii. Ia-mi tu banii de acolo [şaptesprezece sicii de argint; era o cantitate
imensă], adu banii aid, adu martorii, notarul şi pe cine trebuie; adu-i aici!
Şi facem actele." Toată lumea se va fi uitat: „Măi, leremia, aid în
închisoare, ţi-ai pierdut minţile? Sau tu nu ştii ce se întâmplă afară? Te
prosteşte chiar aşa vărul tău?" leremia face contractul, pune să-l facă sul,
să-l sigileze şi roagă notarul să-i mai facă un contract, să-l facă în dublu
exemplar şi pe al doilea să nu-1 sigileze, să-l lase deschis. Şi apoi în faţa
lor, a tuturor, îi spune secretarului său: „Baruc, du-te şi ia un vas de
pământ [ca tuburile acelea în care au fost păstrate manuscrisele de la
Marea Moartă două mii de ani până la noi], du-te ia un asemenea tub şi
bagă ambele contracte acolo. închide-1 ermetic şi du-te şi găseşte un loc
uscat undeva, îngroapă adânc în pământ vasul acesta cu cele două
contracte şi să rămână acolo peste veacuri. Eu nu voi folosi averea aceasta.
Pe mine mă prăpădeşte Dumnezeu cu poporul Lui cu tot. Dar vreau să
rămână în pământul ţării mele actul meu de cumpărare a moşiei
strămoşeşti ca semn că atâta vreme cât va fi pământul acesta, în Ţara
Sfântă, în ţara lui Dumnezeu se vor vinde şi se vor cumpăra moşii şi că
peste veacuri, aici, Dumnezeu va mai avea de lucru cu acest popor." Şi
astăzi, undeva în pământul Palestinei,435 undeva la Ierusalim sau prin
apropiere, se află îngropat în pământ vasul acela cu contractul de

cumpărare a moşiei de la Anatot de către Ieremia. E acolo şi-i păstrat. Aşa a
făcut Ieremia, ca să arate cum crede el în ceea ce i-a spus Dumnezeu. Va
veni pârjolul, poporul va merge în robie, dar Dumnezeu îl va aduce înapoi
şi Dumnezeu îşi va continua lucrarea cu acest popor, după ce-1 va curăţi
de idolatrie prin robia babiloniană.
Şi aşa s-a întâmplat. S-au împlinit cei şaptezeci de ani, şi poporul a
venit înapoi şi a rezidit Ierusalimul. S-a întâmplat aşa cum a spus Ieremia.
După şase sute de ani, a venit Domnul Isus şi a încheiat noul legământ. Şi
aşa continuă să se întâmple în Ţara Sfântă: se vând şi se cumpără ogoare,
cum a spus robul lui Dumnezeu, atunci când toată lumea zicea că e o
nebunie să mai cumperi un ogor, că totu-i sfârşit.
Nebucadneţar a venit şi a cucerit Ierusalimul, l-a dărâmat. Pe Ieremia
Nebucadneţar l-a tratat cu mare politeţe, cu mare respect. El tot timpul
sfătuise poporul să asculte de Nebucadneţar. Era normal ca acum el să fie
tratat bine. Nebucadneţar i-a oferit poziţii mari în Babilon. L-a invitat
special să meargă la Babilon.
încă ceva interesant ce nu v-am spus. In capitolul 24, ni se povesteşte că
imediat după ce a fost primul val al robiei din anul 597 î.Cr., când au fost
duşi primii robi - sigur că cei care au rămas au fost cei mai slăbuţi, floarea
poporului s-a dus în robie - cei care au rămas au zis: „Vedeţi, noi suntem
cei mai sfinţi. Noi suntem cei mai buni. De aceea ne-a lăsat Dumnezeu
acasă. Pe răi i-a dus Dumnezeu. Ăia erau păcătoşi, ăia erau răi. De aceea i-a
dus Dumnezeu în robie." Şi atunci a venit Ieremia cu cele două coşuri de
smochine, pe care i le-a arătat Dumnezeu în vis. într-unul erau smochine
frumoase, cele mai frumoase smochine de pe pom, iar în într-unul erau
numai smochine putrede, cele mai rele posibil. Şi Ieremia le-a spus: „Să
ştiţi, Domnul mi-a spus că smochinele bune sunt cei care s-au dus în robie.
Smochinele stricate sunteţi voi care aţi rămas acasă." Acesta a fost unul
dintre multele motive care l-au dus din nou la puşcărie. „Voi sunteţi
smochinele stricate. între aceia de acolo Dumnezeu îşi va continua
lucrarea şi dintre ei îşi va alege o rămăşiţă pe care o aduce cândva înapoi."
Dar e aşa de ciudat, că el a simţit că pentru el Dumnezeu spune: „Nu, tu
stai aici cu amărâţii aceştia." Nebucadneţar i-a dat voie să rămână şi rămas.
S-a întâmplat însă o răscoală şi între cei puţini care au rămas, s-au
nimicit unii pe alţii. Şi, în cele din urmă, o mână de răsculaţi au pus mâna
şi pe Ieremia şi au fugit împreună în Egipt. în Egipt exista o colonie de
evrei şi s-au dus la colonia aceea de evrei. Spre groaza lui, Ieremia a văzut
că toţi evreii de acolo erau idolatri. Şi a început să le predice şi lor
împotriva idolatriei şi să le spună că îi bate Dumnezeu, dacă rămân în
idolatrie. Nici acolo n-a tăcut. 436
Cartea lui Ieremia nu ne spune cum s-a terminat viaţa lui. Dintr-o
informaţie pe care n-o cunoaştem însă, Tertulian, un mare scriitor creştin,
care a trăit în jurul anului 200 d.Cr., scrie că Ieremia a fost ucis cu pietre de
către evreii din Egipt, şi trupul lui a fost înmormântat în nisipul din
pustiu. Aşa şi-a sfârşit zilele acest mare om al lui Dumnezeu.
Din punct de vedere uman, e o viaţă teribil de tragică, patetică. E o
viaţă disperată, pentru că situaţia era disperată. Din punct de vedere
spiritual însă, este una dintre cele mai frumoase vieţi pe care o putem găsi
în întreaga Scriptură. E una dintre cele mai înălţătoare figuri.
Aş vrea să vă luaţi un text, pe care până acum nu l-am citat, dar pe care
vreau să vi-1 notaţi ca pe un text fundamental al vieţii voastre spirituale,
căci acesta a fost pentru Ieremia secretul vieţii lui: Ieremia 9:23-24: „Aşa
vorbeşte Domnul: «înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare
să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce
se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt
Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea
găsesc Eu plăcere», zice Domnul." Bunul suprem al vieţii, spune Ieremia,
nu e înţelepciunea, nu e puterea şi nu e bogăţia. Şi dacă stăm să ne
gândim, acestea sunt cele trei lucruri pe care le preţuiesc oamenii mai
mult: înţelepciunea, puterea şi bogăţia. După concepţia lumii de atunci şi
de astăzi, acestea sunt cele trei bunuri supreme. Ieremia a înţeles că bunul
suprem nu este nid unul dintre acestea, d bunul suprem este a-L cunoaşte
pe Dumnezeu şi a avea părtăşie cu Dumnezeu, şi a trăi după voia lui
Dumnezeu.
Acesta este lucrul pe care l-a înţeles şi autorul Psalmului 73. Ca şi
leremia, în leremia 12, Psalmul 73 începe prin cearta cu Dumnezeu: „De ce
celor bogaţi le merge bine, şi mie, celui credincios, îmi merge rău?" Şi
psalmistui înţelege până la urmă: „Aceştia au favoruri pentru o vreme. Pe
mine Dumnezeu mă pregăteşte pentru slavă. Fericirea mea nu e să mi se
bulbuce ochii de grăsime. Fericirea mea este să mă apropii de Domnul.
Bunul suprem este părtăşia cu Dumnezeu, intimitatea cu Dumnezeu."
Acelaşi lucru şi cu Habacuc, contemporanul iui leremia. „Dezastru,
nenorocire, dar bucuria mea este în Domnul şi în mijlocul dezastrului."
Prin urmare, oamenii aceştia au înţeles că bunul cel mai de preţ al
existenţei nu este bunăstarea, poziţia socială sau altceva de felul acesta.
Bunul cel mai de preţ este realitatea trăirii cu Dumnezeu, acea viaţă
obiectivă, concretă, reală, trăită cu Dumnezeu. Deci acesta este primul
lucru fundamental, pe care să-l reţineţi de la leremia.
Al doilea lucru este acesta că adevărata viaţă spirituală e o problemă de
inimă - inima care este atinsă de crucea lui Cristos, inima care e purificată
437
de crucea lui Cristos, inima care e reînnoită, renăscută de crucea lui Cristos
şi inima obligată de crucea tui Cristos, care răspunde cu dragoste la

dragoste, cu jertfă la jertfă, cu dăruire de sine la dăruirea Lui de sine.
Şi mai este un lucru care, în final, vreau să ne rămână de la leremia.
leremia a mai scris o cărtidcă, intitulată „Plângerile Iui leremia",
plângerile lui la ceea ce s-a întâmplat cu poporul său. Şi în mijlocul
tuturor plângerilor sale, în capitolul 3, găsim totuşi o nota luminoasă:
„Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, d se
înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credindoşia Ta este atât de mare!
«Domnul este partea mea de moştenire», zice sufletul meu; de aceea
nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu dne nădăjduieşte în El, cu sufletul
care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Este bine
pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru
că Domnul i I-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi
piardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-1 loveşte şi să se sature de ocări.
Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci când mâhneşte pe cineva.
Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui ea mare; căci El nu necăjeşte cu
plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor" (v. 22-33). Dar El o
face ca sa-i cureţe, să-i refacă prin suferinţă. Dacă vine suferinţa, ea e
mijlocul lui Dumnezeu de a reface. Dacă-ţi pune jugul durerii, acceptă-1!
Are Dumnezeu ceva de lucru cu tine, spune Ieremia. EI l-a acceptat. Viaţa
aceasta, din punct de vedere uman, am zice că a fost un faliment, dar din
punct de vedere spiritual şi dumnezeiesc a fost una dintre cele mai mari
victorii care au fost pe pământul acesta.
Fie ca fiecare dintre noi să fie inspirat de acest exemplu şi să capete
acea tărie care te face să mergi înainte cu Dumnezeu prin orice foc, prin
orice pârjol, ştiind că suferinţele de o clipă nu sunt vrednice să fie puse
alături de slava viitoare, pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru noi. Amin.
438
Habacuc
Texte biblice: Habacuc 1:1-13; 2:1-4; 3:2-4, 16-19

Loc/data: Oradea, 1978
Acela care ai creat totul, Acela care susţii totul, Doamne, sufletele
noastre au ajuns la concluzia că fim de Tine suntem goi, fără ăe Tine nu se
poate trăi cu adevărat viaţa, fără Tine viaţa este fără sens, este jură rost,
este fam ţintă. De aceea, Tatăl nostru, din adâncul sufletului nostru, din
nevoia noastră după Tine, am alergat în Casa Ta. Primeşie-ne, Doamne, în
prezenţa Ta! Şi fă-ne, Doamne, să ne dăm seama că suntem în prezenţa Ta
aici. Pune sufletele noastre într-o atitudine de închinăciune, într-o atitudine
de evlavie şi de sfinţenie, pentru că suntem în Casa Ta. O, Doamne, ne
aplecăm fiinţele înaintea Ta şi îţi aducem Ţie slavă, laudă, cinste pentru tot
ce ai făcut, pentru tot ce faci, pentru tot ce vei mai face în vieţ ile noastre.
Am înţeles, Dumnezeule mare, că Te preocupi de noi, că Tu, Acela care ai
creat cerurile, care conduci galaxiile şi care conduci universul întreg, eşti
preocupat în mod special ăe viaţa noastră, Iţi pasa ce se întâmplă cu fiecare
dintre noi, îţi pasă atât de mult, încât L-ai dat pe Fiul Iau să moară petitru
noi şi suferi pentru păcatele noastre. Tu, Doamne, prin Domnul Isus
Cristos, le-ai luat asupra Ta. O, Doamne, dacă aşa de mult ne iubeşti,
ajută-ne, Doamne, să înţelegem mai mult voia Ta cu privire la noi. Vrem să
înţelegem de ce atâtea lucruri nouă ni se par rele, nouă ni se par că nu sunt
după voia Ta. O, Doamne, luminează-ne minţile ca să înţelegem cum Te
porţi Tu cu lumea aceasta, cum Te porţi Tu cu oamenii, o, Doamne, şi să
înţelegem cum Te porţi Tu cu noi, cu fiecare. Am venit aici ca să înţelegem
atâtea lucruri care nu ştim de ce sunt aşa cum sunt. Doamne, strigăm la
Tine. Dă-ne lumina Cuvântului Tău! Dă-ne
lumina Duhului Tău cel Sfânt şi ajută-ne să-Ţi înţelegem şi să acceptăm
răspunsul pe care ni-l dai! Amin.
440
Prorocia descoperita prorocului Habacuc. Făt ui când voi striga
către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Rină când mă voi tângui Ţie,
fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi Ia
nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri,
şi se stârneşte gâlceava. De aceea legea este fam putere şi dreptatea
nu se vede, căci cel rău îl biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac
judecăţi nedrepte. Aruncaţi-vă ochii printre neamuri şi priviţi,
uimiţi-vă şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe
care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva! Iată, voi ridica pe
haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să
pună mâna pe locuinţe care ?iu sunt ale lui. E/ este grozav şi
înfricoşat; numai din el însuşi îi iese dreptul şi mărirea lui. Caii lui
sunt mai iuţi decăt leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi
călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care
se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să
jefuiască; privirile lui lacome caută îminte şi strânge prinşi de război
ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi, şi voievozii sunt o nimica pentru
el, râde de toate întăriturile, căci grămădeşte pământ, şi le ia. Apoi
aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căă
puterea lui o ia ca dumnezeu al lui! Doamne, nu eşti Tu din veşnicie.
Dumnezeul meu. Sfântul meu? Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat
pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca
mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale! Ochii Tăi sunt aşa
de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!
Cum i-ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci, când cel rău mănâncă
pe cel mai neprihănit decât el?
Habacuc 1:1-13
M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să
văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea
mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table,
ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie, a cărei vreme este
hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte,
aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Iată, i s-a îngâmfat
sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin
credinţa lui.
Habacuc 2:1-4
Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi
lucrarea în cursul anilor, Doamne! FS-Te cunoscut în trecerea anilor!
441
*>Habacuc •>
Dar, Î7i mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Taie! Dumnezeu vine din
Teman, şi Cel Sfânt vine din muntele Paran - Măreţia Lui acopere
cerurile, şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina
soarelui, din mâna Lui pornesc raze, şi acolo este ascunsă tăria Lui.
Habacuc 3:2-4
Când am auzit lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea
aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, şi-mi
tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului,
ziua când asupritorul va merge împotriva poporului? Căci chiar dacă
smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va
lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor
mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura
în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeul este tăria mea; El
îmi face picioarele ca ale cerbilor, şi mă face să merg pe înălţimile mele.
Către mai marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde.
Habacuc 3:16-19
în fiecare vineri seara facem studiu biblic din Vechiului Testament şi

încercăm să reînviem trecutul istoric al Bibliei, să reînviem amintirea unor
oameni mari din trecut şi să învăţăm din vieţile lor lucruri foarte importante
pentru vieţile noastre. Săptămâni la rând, vineri seara, ne vom ocupa de
profeţii Vechiului Testament. Aş vrea să fac o mică precizare ca să înţelegem
cum să-i privim în general pe toţi profeţii.
în primul rând, să ţineţi minte ceea ce spune Iacov din Noul Testament
despre profetul Ilie: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi," Şi
cred că aceasta se poate spune despre toţi profeţii, pentru că Ilie a fost unul
dintre cei mai mari profeţii. De fapt, Ilie i-a reprezentat pe profeţi atunci
când a venit şi a stat de vorbă cu Domnul Isus pe Muntele Schimbării Ia
Faţă. Despre el ni se spune că era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi.
Om ca toţi oamenii, cu alte cuvinte.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l avem în minte despre profeţi, ceea ce
îi face deosebiţi de ceilalţi oameni, este lucrul pe care-1 spune profetul
Daniel despre sine însuşi. „Mi-am pus mintea să înţeleg de ce se întâmplă
cu noi ceea ce se întâmplă." El s-a rugat şi a postit şi s-a rugat şi a postit şi s-a
gândit. Şi într-o zi vine îngerul lui Dumnezeu şi-i spune: „Daniele, am venit
să-ţi luminez mintea, pentru că tu eşti preaiubit şi sfânt, pentru că tu ţi-ai
pus mintea să înţelegi, şi eu am venit de Ia Dumnezeu să-ţi aduc răspunsul."
Cu alte cuvinte, oamenii aceştia sunt oameni care şi~au pus mintea lor să
înţeleagă lucrările lui Dumnezeu. Au stat înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a
făcut şi Ilie ani de zile în pustiu în rugăciune, aşteptând să înţeleagă voia Iui
442
•>Habacuc •>
Dumnezeu.
Vom vedea cum se aplică aceste două lucruri la profetul pe care-1
studiem, la Habacuc. Era un om ca şi noi supus aceloraşi slăbiciuni, aceloraşi
ispite, aceloraşi încercări ca şi noi, dar, ca şi Daniel, el era omul care voia să
înţeleagă. Şi vreau să ştiţi că niciodată Dumnezeu nu dispreţuieşte o minte
care vrea să ştie şi să înţeleagă. Dumnezeu nu refuză răspunsul la întrebările
noastre, chiar dacă uneori ne face să aşteptăm, chiar dacă uneori răspunsul
întârzie să vină. Dar Dumnezeu iubeşte pe omul care vrea să ştie, care-şi
pune mintea să înţeleagă de ce face Dumnezeu ceea ce face.
Aşadar, cu aceste lucruri introductive în gând să începem să îl analizăm
pe Habacuc. înainte de a vorbi despre acest profet puţin cunoscut, vreau să
facem o mică schiţă istorică a epocii în care a trăit Habacuc. Se crede că el şi-
a scris cartea lui cam la anul 607 î.Cr., cu câţiva ani înainte de a se ridica
Nebucadneţar, împăratul caldeilor, care urma să cucerească Ierusalimul, să
ducă poporul lui Dumnezeu în robia babiloniană.
Epoca a fost una dintre cele mai negre epoci ale istoriei, una dintre cele
mai tulburi, cele mai de jaf şi de distrugere din câte a văzut omenirea. Vreo
două sute de ani jaful şi prădarea, şi distrugerea au făcut-o asirienii. La anul
722 î.Cr. partea de nord a Palestinei, Israelul, fusese şters de pe faţa
pământului de către asirieni. Mai rămăsese regatul lui Iuda, care a scăpat
printr-o minune a lui Dumnezeu, pentru că aveau un rege foarte credincios
pe vremea aceea, care a dus poporul la rugăciune. Şi prin rugăciunea şi prin
lucrarea profetului Isaia, care a îndrumat poporul să nu ceară ajutor de la
alte popoare, ci numai de la Dumnezeu, Iuda a scăpat de jaful asirierrilor.
însă când Isaia era la adânci bătrâneţi, pe tronul lui Iuda, pe tronul de la
Ierusalim a urcat cel mai păgân rege care a stat vreodată pe tronul acela, şi
anume regele Manase. Vreo cincizeci de ani, regele acesta păgân a lucrat la
păgânizarea poporului lui Dumnezeu. Sub domnia lui, la începutul domniei
lui, însuşi Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul. Mulţi oameni ai lui
Dumnezeu, în perioada aceea, au fost distruşi. De fapt, se credea că religia
lui lehova, religia lui Dumnezeu, religia mozaică a fost stinsă în aşa măsură,
încât nu mai exista nid măcar un exemplar din Legea lui Moise.
După moartea lui Manase, pe tron a urcat un rege credindos, pe nume
Iosia. Iosia a încercat să renască credinţa în Dumnezeu, a făcut o reformă, a
căutat să alunge toţi idolii din ţară, sâ strice templele păgâneşti, şi el este
acela care a găsit un exemplar din Legea lui Moise undeva pierdut, ascuns
prin Templu. La anul 621 î.Cr. a reorganizat poporul conform Legii iui
Moise. Poporul l-a ascultat formal, dar o adevărată transformare nu s-a fâcut
443
în popor. Poporul nu s-a pocăit de idolatrie. Poporul a mers în continuare pe

calea lui din rău în mai rău. încercarea lui Iosia a fost privită cu dispreţ de
multe straturi sociale şi, în cele din urmă, Iosia însuşi a murit într-o luptă cu
egiptenii la anul 608 î.Cr. Era ultima speranţă de bine pentru acest popor,
care îl părăsise pe Dumnezeu.
în această perioadă de dezastru, de tragedie naţională, tragedie
religioasă, tragedie spirituală, a trăit Habacuc. Atunci Habacuc, revoltat, îi
pune lui Dumnezeu această întrebare: „Până când voi striga către Tine,
Doamne, fără să asculţi? Emă când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?
Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate fără să fad
nimic? Asuprirea şi silnida se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte
gâlceavă. De aceea, legea este fără putere şi dreptatea nu se vede; căd cel rău
biruie pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte" (Habacuc 1:2-4).
De ce e aşa? Iată una dintre cele mai tulburătoare întrebări pe care şi Ie
poate pune omul, omul credindos. Vreau să fac această predzare: omul
credindos. Omul necredindos, când vede mişelie şi răutate şi nedreptate în
lume, el nu poate să-şi pună întrebarea aceasta sau dacă şi-o pune, răspunsul
trebuie să-i fie acesta: „Eli, dacă lumea a apărut la întâmplare, dacă lumea
aceasta e numai aşa o combinaţie de forţe oarbe, de ce e râu? Pentru că
întâmplarea a făcut să fie rău. E jocul întâmplării şi întâmplarea e cu
ghinion. A ieşit rău." S-a terminat răspunsul la întrebare. întrebarea aceasta
devine grea şi tulburătoare numai atund când un om crede în Dumnezeu,
intr-un Dumnezeu şi atotputernic, şi bun. Dacă
Dumnezeu e atotputernic şi poate să spulbere răul, dacă Dumnezeu e bun şi
Lui nu-I place să vadă nedreptatea, atunci de ce lasă râul în lume? Atunci de
ce nu intervine când lucrurile merg aşa de prost? Aceasta este întrebarea
tulburătoare pe care şi-o pune Habacuc şi aceasta este întrebarea pe care
dintr-o dată simţim cu toţii că e şi întrebarea noastră. Iată cum un om, care a
trăit acum vreo două mii cinci sute de ani, dintr-o dată ne devine apropiat. El
şi noi punem aceeaşi întrebare.
Şi acum răspunsul lui Dumnezeu. De fapt, toată cartea Iui Habacuc este
un dialog între el şi Dumnezeu pe problema aceasta: „De ce merg lucrurile
prost în lume? E aşa de rea lumea. Doamne! Tu eşti atotputernic, atunci de ce
merg lucrurile prost în lumea aceasta?" Se înfiripă un dialog. Şi Dumnezeu
vine cu răspunsul, un răspuns total neaşteptat la întrebarea lui Habacuc.
„Habacuc - îi spune Dumnezeu -vezi, e rău, e nedreptate, e silnicie, e
idolatrie. Habacuc, tu te întrebi de ce nu intervin. Acum, Habacuc, ţine-te
bine! îţi spun ceva, un lucru despre care dacă ai citi într-o carte, n-ai crede. Şi
444
•>Habacuc •>
dacă ţi l-ar spune altcineva, nu ţi-ar putea intra în cap. Habacuc, Eu am să fac
lucrurile şi mai rele. Răspunsul Meu la întrebarea ta este că lucrurile vor fi şi
mai dezastruoase decât până acum. Iată, Eu îi ridic pe haldei. Şi haldeii vor
veni şi vor distruge poporul acesta, îl vor nimici."
Cu şase ani înainte, haldeii aceştia, despre care vorbeşte Dumnezeu aici,
deja se arătaseră a fi noua forţă dominantă în lume, pentru că ei deja
distruseseră cu şase ani înainte cetatea Ninive, capitala Asiriei. La un an
după dialogul acesta între Habacuc şi Dumnezeu, haldeii, conduşi de
Nebucadneţar, au distrus complet armata a siriană, au ras de pe faţa
pământului Imperiul Asirian la bătălia de la Carchemiş. De la data aceea,
din anul 605 î.Cr., Nebucadneţar e stăpân pe lumea antică. Şi la opt ani după
aceea, Nebucadneţar va veni în regatul lui Iuda, va cuceri regatul acesta şi va
duce poporul în robie. Aceste lucruri i le prezintă Dumnezeu lui Habacuc.
„Habacuc, în planul Meu, e ceva şi mai teribil decât ai văzut tu până
acum. Nu ţi-ar veni să crezi că Eu, Dumnezeu, care conduc destinele lumii,
Eu, care Mi-am ales acest popor, poporul lui Israel să fie al Meu, Eu, care l-
am format, care l-am scos din Egipt, care l-ani adus în ţara aceasta, şi din el
Mi-am făcut lumina pentru neamuri.
445
*>Habacuc *>
Mi-am legat Numele Meu şi slava Mea de acest popor, Eu acum voi veni şi-l
voi lăsa să fie nimicit şi dus în robie."
Acesta este răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea lui Habacuc. E normal
ca Habacuc acum sâ aibă o nouă problemă. Noua lui problema este expusă
începând cu versetul 12 din capitolul 1: „Doamne, nu eşti Tu din veşnicie
Dumnezeul meu, Sfântul meu?" Cum să murim noi, poporul Iau? „Ochii Tăi
simt aşa de curaţi, că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!
Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai
neprihănit decât el?" Cu alte cuvinte, Doamne, eu am recunoscut că poporul
Tău nu e neprihănit. Am recunoscut că sunt rele, nedreptăţi... Doamne, dar
caldeii aceia sunt păgâni. Totuşi, în comparaţie cu ei noi suntem mai
neprihăniţi. Cum vei putea Tu să laşi ca nişte mişei să vină să-i distrugă pe
cei mai neprihăniţi ca ei? Cum se poate aceasta? Acum, într-adevăr, nu mai
înţeleg nimic,
Habacuc e tulburat, e năudt, am putea spune, şi el face acum ceea ce ar
trebui să facă orice suflet atunci când e tulburat şi când nu mai înţelege de ce
lucrează Dumnezeu cum lucrează. Se duce intr-un loc tainic şi se roagă. Urcă
în turn, în locul lui de strajă. Din turn ai o privelişte până departe în zare.
Din turn ai dintr-o dată o privelişte de ansamblu. Şi aceasta este ceea ce se
întâmplă cu Habacuc. Dintr-o dată, Habacuc are revelaţia întregii istorii a lui
Dumnezeu cu poporul Lui de pe pământ. Dintr-o dată, Habacuc are o
viziune până la sfârşitul lumii. Este una dintre cele mai minunate viziuni
care i-a fost acordată unui om din vechime. Şi viziunea aceasta este scrisă în
versetul 14 din capitolul 2: „Căci pământul va fi plin de cunoaşterea slavei
Domnului ca fundul mării de apele care-1 acopăr."
Ceea ce îi revelează Dumnezeu lui Habacuc este următorul lucru. Eu
încerc să vă tălmăcesc acum profeţiile acestea care sunt într-un limbaj greu,
într-un limbaj profetic care greu se poate înţelege. Vreau să vă tălmăcesc
cam ce i-a spus Dumnezeu lui Habacuc acolo în turnul acela de veghe. I-a
spus cam aşa: „Uite, Habacuc, dacă te uiţi jos, la întâmplările imediate de
lângă tine, vezi numai silnide, nedreptate, pârjol, vezi numai nimicire. Să nu
crezi că atâta e planul Meu cu lumea. Nu! Eu am un plan cu poporul acesta!
Eu ştiu de ce-1 las acum să fie dus în robie. Am Eu obiectivele Mele de
realizat în viaţa acestui popor prin această robie! Să nu crezi cumva că
lucrarea Mea se stinge odată cu aceasta. Nu! Uită-te în zare! Uitâ-te şi vei
vedea un timp când, prin succesive frământări şi dezastre, şi nenorociri, şi
revelaţii, şi înălţări, şi prăbuşiri, în cele din urmă, întreg pământul Mă va
cunoaşte. Şi se va ajunge în aşa fel încât pământul acesta va fi plin de
cunoaşterea Mea aşa cum e plin fundul mării de ape." Ştiţi cum e plin
446
❖Habacuc *>
oceanul de ape? Aşa va fi plin pământul într-o zi de cunoaşterea lui
Dumnezeu.
Aceeaşi profeţie ne-a făcut-o Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus, atunci
când a spus în Matei 24: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi vestită până
la capătul pământului" (cf. v. 14). Pretutindeni în lumea aceasta va fi
cunoscută Evanghelia. Evanghelia înseamnă vestea bună a dragostei lui
Dumnezeu, vestea cea bună că prin Domnul Isus Cristos este mântuire,
vestea cea bună că Dumnezeu vrea să Se împace cu fiecare dintre noi. Şi
Evanghelia aceasta va ajunge să fie vestită peste tot.
Vreau să vă spun că acum cincizeci de ani, se făcea profeţia că în jurul
anului 1970 nu va mai crede nimeni în Biblie şî religia va dispare. Ştiinţa va
spulbera religia. De fapt, anii '50 şi anii '60, într-adevăr, arătau aşa o
stricăciune în lume, încât se părea că, într-adevăr, religia a pierdut bătălia,
creştinismul moare. Şi s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat ceva atât în lumea
tineretului, cât şi în lumea ştiinţifică. In lumea ştiinţifică s-a întâmplat că,
dintr-o dată, datorită geneticii şî a altor ştiinţe moderne, savanţii nu mai pot
crede în evoluţie. Evoluţia nu mai poate fi dovedită ca fiind forma prin care
a apărut viaţa pe pământ. Dintr-o dată, savanţii încep să vorbească din nou
despre creaţie, despre viaţa adusă aid de pe alte planete, fiindcă nu se mai
poate explica prin evoluţie. Se caută noi explicaţii. în lumea ştiinţifică, dintr -
o dată, începem să ne dăm seama că lumea actuală, lumea noastră materială,
nu e singura lume. Mai există şi lumea electromagnetică, există lumi în afara
sferei spaţiu-timp, există lumi unde lucrurile sunt altfel decât în lumea
noastră. Apoi lumea antimateriei şi o serie întreagă de alte lumi, pe care
acum ştiinţa, bâjbâind, începe să le perceapă.
în rândul tineretului, care, în anii '60, începuse un dezmăţ grozav în toată
lumea, dintr-o dată s-a ajuns la concluzia că nu se poate trăi fără Dumnezeu.
în lumea întreagă, dintr-o dată, se întâmplă un fenomen dublu: o întoarcere
la Biblie în universităţi, deci în lumea ştiinţifică, şi o întoarcere masivă a
tineretului către lumea spirituală, o extraordinară schimbare şi un nou avânt
al Evangheliei în lumea toată. Atât de mare, încât un mare cercetător modern
a scris recent o carte despre tineretul modern, şi a intitulat cartea aceasta:
Generaţia lui Isus. „Niciodată - scrie el - nu a fost aşa de interesată o
generaţie întreagă de Isus Cristos, ca generaţia în care trăim noi." Ţâri
întregi, la ora actuală, trăiesc treziri spirituale extraordinare. Ţări întregi se
întorc către Dumnezeu. In America Latină, în Africa, în Asia, în Europa,
pretutindeni este o renaştere a vieţii spirituale. „Pământul va fi plin de
cunoaşterea lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-1 acopăr."
447
Este imaginea pe care a văzut-o Habacuc. Evanghelia aceasta va fi vestită

până la marginile pământului. Este ceea ce a spus şi Domnul Isus. Şi sunt
lucruri pe care noi începem să le vedem împlinindu-se astăzi. Ceea ce-i
spune Dumnezeu lui Habacuc este de fapt: „Habacuc, să nu crezi că Eu Mi-
am abandonat planul Meu cu omenirea. Nu! Ştiu Eu de ce las să se întâmple
dezastre şi necazuri! Am Eu planurile Mele cu aceasta! Tu un singur lucru să
vezi: să vezi biruinţa Mea finală!"
Şi încă un lucru pe care i l-a revelat Dumnezeu atunci din capitolul 2,
versetul 4: „Dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui." Ceea ce îi explică
Dumnezeu lui Habacuc este ceva care trebuia să se aplice la viaţa lui
personală: „Uite, Habacuc. Cu întreaga naţiune Eu am un plan care
înseamnă distrugere, robie, încercare teribilă. Pentru individ va fi teribil de
greu într-o asemenea epocă, când Eu tratez o naţiune întreagă cu asprime."
Când Dumnezeu trece o naţiune întreagă prin foc, pentru individ e teribil de
greu. Atunci Dumnezeu spune: „Ceea ce te va ţine în picioare într-o
asemenea vreme este numai credinţa puternică." Este şi ceea ce spune Isaia
cu un secol înainte: „Dacă nu veţi crede, nu veţi putea sta în picioare." „Cel
drept va trăi prin credinţă," Este ceea ce va spune peste şapte sute de ani
după aceea apostolul Ioan când zice: „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii
este credinţa noastră." „Habacuc, îţi trebuie credinţă extraordinară ca atunci
când vezi dezastrul, atunci când vezi pârjol general, tu să stai în picioare şi
să zid: «Eu tot cred în biruinţa lui Dumnezeu!»" Sa vezi poporul lui
Dumnezeu dus în robie, să vezi ţara lui Dumnezeu pârjolită şi sâ zid: „Acum
gata, s-a zis şi cu poporul, şi cu ţara!", iar tu să stai şi sa zid: „Eu tot mă bucur
în Dumnezeul meu!" Aceasta e credinţă şi aceasta te va mântui. Aceasta te va
ţine să mergi până la capăt.
Aceasta a fost lecţia pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Habacuc în turnul de
veghe. Observaţi două lucruri. Unu: imaginea biruinţei finale a lui
Dumnezeu şi, al doilea, lecţia pentru propria lui viaţă. Prin greutăţi, prin
necazuri, prin dezastre, credinţa ta te va ţine în picioare.
Şi atunci Habacuc a făcut o cântare. Habacuc era şi poet şi a compus
cântarea pe care noi o avem în capitolul 3 al profeţiei lui. Nu e o cântare de
jale; e melopee, un cântec oriental în aparenţă trist. E un cântec monoton, un
cântec duios, un cântec gingaş, un cântec de o sensibilitate deosebită. Şi în
cântecul acesta, Habacuc spune trei lucruri minunate. Sunt lucrurile pe care
le spune el dupâ ce a avut viziunea aceea pe are i-a dat-o Dumnezeu în
turnul de veghe, învăţăturile pentru propria lui viaţă.
în primul rând, el face o mărturisire: „Doamne, când am auzit ce mi-ai
spus, m-am îngrozit, m-am cutremurat. Mi-a intrat groaza în oase. Imaginea
448
❖Habacuc *>
pe care mi-ai arătat-o cu dezastrul pe care îl vor aduce caldeii m-a topit, m-a
paralizat!" Cum să nu fii îngrozit când auzi că peste ţara ta va veni un popor
care va pârjoli, va arde şi va duce poporul în robie? Cum să nu-ţi îngheţe
inima de groază în tine când tu ştii că vei trăi să vezi aceasta şi vei trăi să
treci prin necazurile acelea? „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple
pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze
şi acolo este ascunsă tăria Lui." Şî m-am rugat: „Insufleteşte-Ţi lucrarea în
cursul anilor. Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! j...] Adu-Ti aminte
de îndurările Tale!" Ce vrea sa spună Habacuc aici? „Doamne, eu m -am
îngrozit că de noi va fi rău. Dar, Doamne, eu nu mă rog pentru mine. Nu! Fă
ce vrei cu viaţa mea! Dar, Doamne, Tu m-ai făcut să vâd lucrarea Ta până la
sfârşit. Şi pentru lucrarea Ta mă rog eu. în să biruie lucrarea Ta,
Dumnezeule! H sâ biruie Evanghelia Ta! Fa să biruie mesajul Iau! Ea să
biruie lumina Ta! Fa să biruie dragostea Ta! Şi atunci peste mine poate să
vină orice furtună. Orice să vină, eu una vreau să ştiu: că biruie lucrarea Ta
cum vei vrea Tu."
Iată omul pe care nu-1 interesa decât slava lui Dumnezeu, pe care nu-1
interesa decât biruinţa lui Dumnezeu.
449
❖Habacuc v
Şi apoi al treilea lucru, cel mai măreţ, cel mai minunat dintre toate este
atitudinea lui personală în faţa dezastrului, care va să vină începând cu
versetul 17. Este culmea spirituală pe care s-a ridicat Habacuc, pe care puţini
oameni pot să o urce aşa cum a urcat-o el: „Chiar dacă smochinul nu va
înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor
da hrană, oiie vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri..." Deci
chiar dacă distrugerea pământului va fi generală, va fi pârjol peste tot, nu va
mai fi viaţă, „eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul
mântuirii mele. Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca
ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele."
Am învăţat să văd triumful lui Dumnezeu, am învăţat să-I văd victoria
finală, am învăţat să-I văd înţelepciunea, că El şi prin dezastre îşi face
planurile Sale. De ce să mă mai tem atunci când ştiu că El este la cârmă, că El
mă iubeşte? îmi fac din acest Dumnezeu bucuria sufletului meu. Voi trăi pe
culmi spirituale toată viaţa mea, chiar şi atunci când voi vedea dezastre,
pentru că alături de Dumnezeu nu există dezastre. Dumnezeu, chiar şi prin
dezastre, îşi face planurile Sale, îşi împlineşte slava Lui şi îşi împlineşte
misiunea aceasta de întoarcere a pământului către Sine, către Evanghelia Sa.
Şi acum, dragii mei, aceasta este cartea lui Habacuc. Acestea sunt
problemele pe care şi le-a pus el. Acestea sunt răspunsurile pe care le-a
primit. Şi acestea sunt atitudinile cu care îşi încheie cartea lui. Câteva
comentarii acum şi câteva lecţii pentru viaţa noastră.
Dumnezeu nu i-a explicat lui Habacuc de ce îi va lăsa pe caldei să ducă
poporul Lui în robie. Noi, care studiem astăzi istoria, ştim răspunsul. Tată o
parte din răspuns, iată care a fost rostul robiei babiloniene. Sute de ani,
poporul Israel în Canaan şi-a trădat Dumnezeul, mergând după dumnezeii
Canaanului. Sute de ani, problema cea mai grea în Israel a fost idolatria.
Ispita altor dumnezei a fost extraordinară şi mereu, mereu, găsim că poporul
lui Dumnezeu era îndepărtat de Dumnezeu şi iarăşi făcea temple baalilor şi
altor dumnezei străini. Orice reformă s-a făcut, orice chemare la Dumnezeu,
oricâţi profeţi le-au vorbit, idolatria nu a putut fi scoasă din Israel. Şi atund
a venit robia. Şaptezeci de ani a stat poporul în robia babiloniană. Nu e
timpul să vă explic tot ce s-a întâmplat acolo cu acest popor. însă după
şaptezeci de ani, s-au întors din nou în ţara lor şi şi-au refăcut patria.
Şaptezed de ani au avut un efect extraordinar asupra acestui popor. în
Babilon au fost atât de scârbiţi de idolatrie, au fost aşa de zdrobiţi, şi necazul
şi durerea aceea i-a întors aşa de puternic la Dumnezeul lor, încât după ce s-
au întors în ţară, niciodată în Israel nu a mai fost idolatrie, în Israel au mai
fost păcate, o, da, a fost făţărnide, a fost nedreptate, a fost silnide, au fost
450
*>Habacuc *>
multe. Dar idolatrie de la robia babiloniană încoace nu a mai fost. Ca să-şi
cureţe poporul Său de idolatrie. Dumnezeu a trebuit să-l treacă prin focul
Babilonului. Şi de aceasta l-a curăţit pentru totdeauna. Acolo, în focul
Babilonului, acolo s-a terminat cu idolatria în Israel. Şi când s-au întors
înapoi, atât de mult ţineau la Legea lui Moise, pe care înainte de robie chiar
o pierduseră - mai exista un singur exemplar păstrat prin minune în Templu
- încât singurul lucru de care au mai vrut să ştie a fost Legea, cartea Legii.
Nimic nu le-a fost mai drag după aceea, decât Cartea Sfântă. De atund
încoace, poporul acesta a devenit poporul unei singure cărţi: poporul Bibliei.
Aceasta a fost una dintre realizările robiei. Au fost mult mai multe. Eu v-
am spus-o numai pe cea mai izbitoare, pe cea mai pregnantă.
Şi în viaţa noastră Dumnezeu lasă dureri, lasă dezastre. El ştie de ce Ie
lasă! El are un scop cu noi! Poate are de scos ceva rău şi din viaţa noastră.
Poate pur şi simplu noi încă nu vrem să ne predăm total Lui.
Vedeţi, când Habacuc pune întrebarea: „Doamne, eu văd că-i rău. De ce-i
rău?", Dumnezeu îi spune: „Stai c-o sa fie şi mai rău!" De multe ori se
întâmplă şi în viaţa noastră aşa. De ce?
Haideţi să mai luăm un caz din Vechiul Testament. Vă amintiţi când
Moise s-a dus la Faraon şi i-a spus: „Lasă pe poporul meu să plece!" Faraon,
în loc să lase poporul să plece din robie, ce face? Dublează norma. „Să faceţi
număr dublu de cărămizi începând de acum." încât poporul îi spune lui
Moise: „Vezi? De ce te-ai băgat? Ne-ai făcut situaţia mai rea." De ce-a lăsat
Dumnezeu înrăutăţirea situaţiei? Ştiţi de ce? Poporul încă nu voia să iasă
din Egipt. Dumnezeu voia să-l ducă într-o ţară nouă, în Canaan, dar ei
ziceau: „De ce să mergem prin pustia acea rea? Mai bine stăm aid! E robie,
dar totuşi e viaţă! Acolo dne ştie ce-o fi?! Nu mergem!"
Dumnezeu i-a lăsat să le fie din ce în ce mai rău până au spus: fj Doamne,
mergem cu Tine oriunde, numai nu ne mai lăsa în ţara aceasta!" Oamenii aceia
încă nu erau pregătiţi pentru mântuire şi pentru eliberare decât atunci când
a venit dezastrul cel mai mare peste ei.
Poate că tu încă nu eşti gata pentru mântuire. Dumnezeu vrea sa te
mântuiască, Dumnezeu vrea să-ţi dea dragostea Lui, Dumnezeu vrea să-ţi
dea pacea Lui, Dumnezeu vrea să-ţi dea feddrea Lui. Dar tu încă zid: „Nu, că
eu pot şi singur! Eu sunt deştept! Eu îmi pot rezolva singur problemele
vieţii!" Poate Dumnezeu aduce tot mai multe necazuri, tot mai multe
dezastre în viaţa ta, până în ziua când vei striga: „Doamne, nu mai pot!
Opreşte! Mântuieşte-mă Tu!"
El te pregăteşte ca să accepţi dragostea Lui şi adevărata fericire. Aceasta
este metoda Lui de a lucra cu tine.
451
Eu nu ştiu care este metoda Lui în viaţa ta, însă din lecţia lui Habacuc să
înveţi măcar câteva lucruri.
Întâi de toate, să înveţi lecţia fundamentală pe care a învăţat-o şi
Habacuc. Oricâte dezastre se întâmplă, oricât ni se pare nouă că lucrurile
merg rău, Dumnezeu e la cârmă, Dumnezeu îşi împlineşte planurile Lui.
Oricâţi duşmani se ridică şi zic: „Vom distruge lucrarea Lui!", El râde de ei
şi-Şi face planurile mai departe. Şi, într-adevăr, pământul va fi plin de
cunoaşterea Lui ca fundul mării de apele care-1 acopăr. Va birui Evanghelia
Lui, acesta fără doar şi poate!
Aceasta este imaginea, aceasta este gândul cel mai important pe care
trebuie să-l reţii din viziunea acestui profet.
în al doilea rând, să reţii că dacă tu ai credinţă în Dumnezeu, dacă tu-L
primeşti pe Dumnezeu în viaţa ta, dacă tu accepţi voia Lui pentru viaţa ta,
atund oricâte dezastre, oricâte prăbuşiri vor fi, tu vei fi în stare să cânţi, sa te
bucuri cu El, să triumfi cu El şi în dezastre. Această viaţă este cea mai
minunată posibil, viaţa care şi din dărâmături poate să facă imn de bucurie,
viaţa care şi din dezastre poate să facă imn de slavă. Acesta este felul de
viaţă pe care vrea să ţi-1 dea ţie Dumnezeu. Având viziunea puterii Lui şi a
dragostei Lui şi a lucrării Lui, să ai în tine pacea Lui, credinţa nezguduitâ în
puterea şi în dragostea Lui şi să ai în tine bucuria Lui. Prin orice încercări,
prin orice necazuri, să fii mai mult decât biruitor prin Domnul Isus Cristos
asupra tuturor lucrurilor şi încercărilor vieţii acesteia.
Fie ca Dumnezeu să-ţi deschidă şi ţie ochii! Fie ca Dumnezeu să-ţi dea şi
ţie credinţă! Fie ca Dumnezeu să te facă şi pe tine să te bucuri cu El şi să
triumfi cu El peste toate necazurile, peste toate încercările vieţii. Amin.
Ezechiel
Text biblic: Ezechiel 37:1-14
Mâna Domnului a venit peste mine şi m-a hiat în Duhul Domnului, şi

m-a pus în mijlocul miei văi pline de oase. M-a făcut să trec pe lângă
452
ele, de jur împrejur, şi iată ca erau foarte multe pe faţa viei, şi erau
uscate de tot. El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea
să învie?" Eu am răspuns: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul
acesta!" El mi-a zis: „Prooroceşte despre oasele acestea şi spune-le:
«Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu către oasele acestea: Tată că voi face să intre în voi un duh,
şi veţi învia! W voi da vene, voi face sâ crească pe voi carne, va voi
acoperi cu piele, voi pune duh în voi şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt
Domnul.'»“ Am proorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam,
s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au
apropiat unele de altele! M-am uitat, şi iată că le-au venit vene,
carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă
duh în ele. El mi-a zis: „Proroceşte şi vorbeşte duhului! Prooroceşte,
fiul omului, şi zi duhului: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Duhide,
vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!'»"
Am proorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat,
şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. El mi-a
zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei
zic: „Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!" De
aceea, proroceşte, şi spune-le: „Aşa vorbeşte Domnii/ Dumnezeu:
«lată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele
voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. Şi veţi
şti că Eu
4SS
sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din

mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi
trăi; vă voi aşeza iamşi în ţara voastră, şî veţi şti că Eu, Domnul, am
vorbit şi am făcut, zice Domnul»"
Ezechiel 37:1-14
Continuăm studiul nostru despre profeţi şi vă amintiţi desigur din

celelalte seri unde am ajuns cu istoria poporului evreu. Am ajuns în
pragul robiei babiloniene. Am văzut cum Dumnezeu a trimis în Israel
profeţi care să vorbească despre această robie. Robia babiloniană nu a
venit neanunţată. încă profetul Mica, profetul Isaia, după aceea Ieremia,
Habacuc, cu toţii au prorocit această robie. Prin urmare, când robia a venit,
poporul nu putea zice: „N-am ştiut! N-am fost preveniţi, a venit ca un
trăsnet peste noi, din senin!" Nu puteau să spună aşa ceva. Dumnezeu a
avut oamenii Săi prin care a vorbit, prin care a pregătit poporul şi pentru
nenorocirea aceea.
Dar Dumnezeu a făcut mai mult. Când El Se pregătea să-Şi trimită
poporul în robia babiloniană, drept pedeapsă pentru idolatria lor şi cu
scopul ca acolo în robia babiloniană să-i cureţe de idolatrie, Dumnezeu Şi-
a pregătit oameni care să meargă acolo în robie şi să fie oamenii Lui în
robie, să fie mesagerii Lui la cei din robie.
Unu) dintre oamenii aceştia a fost Daniel şi ceilalţi trei tineri, prieteni
ai lui, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Despre Daniel vom vorbi însă mai
târziu, pentru că viaţa lui Daniel se întinde pe o perioadă mult mai lungă a
robiei; cuprinde aproape întreaga robie. Cel puţin patruzeci de ani ai
robiei îi cuprinde viaţa lui Daniel şi poziţia lui e cu totul specială. Pe el
Dumnezeu l-a înălţat în poziţii sus-puse, în poziţiile cele mai înalte. A
fost o succesiune de împăraţi la Babilon, dar sub toţi împăraţii aceia,
Daniel a rămas în slujbă în guvernul ţării până când sub unul dintre aceşti
regi a ajuns chiar prim-ministru. Vom vedea care a fost rolul Iui pentru
poporul lui Dumnezeu în poziţia aceea. Putem zice însă că într-un sens el
era rupt de soarta tristă a poporului. El era privilegiat. Pe el Dumnezeu l-a
proiectat acolo sus.
Noi vrem acum să ne apropiem de robi, de sclavi. La anul 597 î.Cr.,
când a venit Nebucadneţar, hotărât să ducă ţara în robie, el a selectat ce a
fost mai bun în ţară. El n-a vrut să distrugă ţara, a vrut numai s-o
ologească, sâ-i taie puterea. Şi calculul lui a fost acesta: să ducă toată
nobilimea, toate straturile superioare ale societăţii în Babilon, în sclavie,
să-i lase în ţară numai pe cei mai slabi. Pe regele Ioiachim al Ierusalimului
456
❖Ezechiel *>
l-a luat în robie şi împreună cu el a dus în Babilon toată floarea poporului
lui Dumnezeu, tot tineretul. Tot ce avea mai bun poporul acesta a fost dus
în robia babiloniană I-a dus pe bogaţii ţării, a dus pătura conducătoare, a
dus preoţim ea, a selectat se pare la vreo zece mii dintre cei mai aleşi de la
Ierusalim şi i-a dus în această robie. Şi, sigur, multă, multă populaţie din
toată ţara.
între cei pe care i-a dus atund în robie, se afla şi un tânăr în vârstă de
vreo douăzed şi cind de ani, pe nume Ezechiel. Era preot, din părinţi
preoţi. Vreau să înţelegeţi, să ştiţi un lucru foarte important: la evrei
maturitatea era considerată la vârsta de treizeci de ani. Un băiat la
douăzed şi dnd de ani încă era un tinerel, un nematur. Dacă erai născut
din familie de preoţi, însemna ca ia vârsta de treized de ani, ded la
majorat, poţi să intri şi tu în slujba de preot. Sigur, fiind între preoţii de la
Ierusalim, Ezechiel fusese foarte familiarizat cu toate secretele Templului.
El crescuse la umbra Templului din Ierusalim. Ei crescuse în atmosfera
Templului. Era un tânăr care îşi făcuse şi el vise foarte înalte, foarte mari
cu privire la slujba lui din Templu; când a venit soarta aceasta năprasnica:
toată floarea Ierusalimului dusă în robia babiloniană. Abia se ridicase,
abia se formase într-o şcoală de preoţi. După toate probabilităţile, fusese
foarte apropiat de Ieremia. Foarte multe dintre ideile lui Ieremia le găsim
în învăţăturile lui Ezechiel. Se crede că Ezechiel i-a sorbit cuvintele Iui
Ieremia, care deja era spre sfârşitul vieţii sale, când el se ridica tinerel la
Ierusalim. A fost luat şi el şi dus ded în robie în Babilon. Nu ştim ce a
făcut în primii dnd ani de robie. Nu ştim unde a stat. O fi fost în Babilon
chiar, sau o fi fost în altă parte rob?
Cum va fi fost acolo în robie? Robii aceştia nu au fost duşi ca să fie
ţinuţi în închisori. Nu! Ei au fost duşi ca să fie puşi la muncă. Unii au fost
plasaţi în Babilon. Alţii însă au fost trimişi în mici colonii de muncă în
diferite locuri, la diferite lucrări, la canale. Acolo li s-a dat voie să-şi
clădească locuinţa. Ei trebuia să-şi facă munca la care erau trimişi.
Găsim în cartea lui Ezechiel un grup, o asemenea colonie care lucra la
râul Chebar, care era un afluent al Eufratului, în mica localitate Tel-Abib.
Nu se ştie astăzi exact unde era acel loc. Se crede însă că era vorba de un
canal navigabil. Toată Mesopotamia era tăiată de asemenea canale, lucrări
foarte ingenioase de irigaţii şi de navigaţie. Canalele acestea cereau
îngrijire. Unele dintre ele tocmai atunci erau lucrate. Nebucadneţar era
angajat în lucrări extraordinar de mari de construcţii. Aceasta însemna că
se săpau canale, iar din pământul scos de acolo se făceau cărămizi. Unii
457
deci lucrau la săpături, alţii la diguri, alţii la cărămizi. Trimişi la canal,

asta erau. Şi acolo la canal, ei erau totuşi lăsaţi să lucreze într-o
comunitate, adică toţi evreii alcătuiau o mică colonie, îşi aveau bătrânii
lor, îşi aveau preoţii lor, îşi aveau profeţii lor acolo. Ei erau lăsaţi să se
autoadministreze, numai să-şi facă norma. Li se dădea o anumită lucrare,
şi ei, ca grupare, aveau obligaţia să facă lucrarea. Atâta vreme cât ei, ca
grupare, îşi făceau lucrarea aceasta, era în regulă.
Pe un pământ străin, acolo pe malurile Babilonului, lucrând din greu
la săpături şi la făcut cărămizi, iată care era soarta evreilor duşi în robie. Şi
erau nobili, erau oameni din familii înalte. Acum însă erau la cazma, acum
erau la sapă, acum erau la roabă. Viaţă grea şi, sigur, ştim deja din cartea
lui Ieremia câte nădejdi că da' dacă, da' dacă cei de la Ierusalim, în alianţă
cu cei din Egipt, vor veni şi-i vor elibera şi-i vor duce acasă. Nădejdile
erau vii.
Ezechiel, tânărul acesta, a fost dus şi el acolo la sapă, la canal. Şi el
aştepta eliberarea. Şi citim la începutul cărţii lui că la vârsta de treizeci de
ani, deci după cinci ani de robie, la vârsta la care ar fi trebuit să fie ordinat
ca preot sau hirotonisit, cum se spune în termeni ortodocşi, ca preot la
Ierusalim, exact atunci a început să aibă viziuni, a început să vadă slava
lui Dumnezeu. „Am avut viziuni dumnezeieşti. Mi s-a deschis cerul şi am
văzut slava lui Dumnezeu (cf. Ezechiel 1:1) Şi atunci am fost luat şi am
fost dus la râul Chebar. Am fost dus acolo la Tel-Abib între prinşii de
război"(cf. Ezechiel 3:15a). Probabil că el auzise că viaţa robilor nu e cum
trebuie să fie şi se spune că era întărâtat, era aprins de mânie, parcă ar fi
zis: „Am să mă lupt să le spun eu acum." (cf. Ezechiel 3:14). Şi atunci
Ezechiel are o experienţă ciudată.
întâi de toate, când ajunge la râul Chebar, acolo Dumnezeu îi
458
❖Ezechiel ♦>
spune: „Acum că ai ajuns aici, întâi să taci şapte zile şi să stai să vezi
cum trăiesc oamenii aceştia." „Am stat şapte zile înmărmurit. Nu-mi venea
să cred cât e de greu, de amar. Am stat înmărmurit şi mut şapte zile unde
stăteau ei" (cf. Ezechiel 3:15). I s-a topit mânia în acele şapte zile.
Şi atunci Dumnezeu l-a chemat să fie profet.
După şapte zile, Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un
cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea!
Când voi zice celui rău: «Vei muri negreşit!» dacă nu-1 vei înştiinţa, şi
nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea Iui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel
om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!
Dar dacă-1 vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la
răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îţi vei
mântui sufletul!
Dacă un om neprihănit se va abate de la neprihănirea lui şi va face ce
este rău, îi voi pune un laţ înainte, şi va muri. Dacă nu l-ai înştiinţat, va
muri prin păcatul lui şi nu i se va mai pomeni neprihănirea, în care a trăit,
dar îi voi cere sângele din mâna ta!
Dar dacă-1 vei înştiinţa pe cel neprihănit să nu păcătuiască, şi nu va
păcătui, va trăi, pentru că a primit înştiinţarea, iar tu îţi vei mântui
sufletul!" (Ezechiel 3:16-21)
Acum, în primul rând, vreau să vă spun că pe omul acesta Dumnezeu l-
a ales să fie gura Lui, prin care să vorbească oamenilor din sclavie,
oamenilor din robie. Era unul dintre sclavi, dintre robi, care trebuia să
trăiască şi el toată mizeria de acolo, şi el trebuia să le vorbească acelor
oameni din partea lui Dumnezeu sau Dumnezeu trebuia să vorbească prin
el. Şi vreau să vă spun că Ezechiel este cel mai ciudat dintre profeţii din
Biblie, cel mai straniu, cel mai de neînţeles. Gesturile lui, actele lui sunt
cu totul şi cu totul ieşite din comun. De asemenea, limbajul lui. Sunt o
serie de capitole din Ezechiel în care el demască păcătoşenia lui Israel într-
un limbaj atât de brutal, încât au fost mari discuţii între evreii de mai
târziu dacă să pună cartea lui în Vechiul Testament sau nu. Capitolele în
care el descrie păcătoşenia lui Israel ca o curvie spirituală sunt de o
teribilă duritate. Te înspăimântă violenţa limbajului lui.
în acelaşi timp, viziunile lui sunt foarte stranii. mărturisesc că voi avea
o sarcină foarte grea în seara aceasta: să vă fac să înţelegeţi ceva din
profetul acesta şi va trebui să am deosebit har de la Dumnezeu ca să vi-1
descriu, să înţelegeţi ceva din măreţia lui Ezechiel dincolo de ciudăţeniile
459
lui Ezechiel.
în primul rând, era în vara anului 592 î.Cr., cam aşa ceva, deci după
cinci ani de robie. Ezechiel era acolo pe câmpia Mesopotamiei. Era luna
iulie. Era căldura aceea toridă din Orientul Mijlociu. Şi, dintr-o dată,
acolo, Ezechiel are o viziune, cea mai ciudată dintre toate, o alcătuire cu
totul ciudată. Patru fiinţe, imaginaţi-vi-le cumva, patru fiinţe cu chip de
om, dar apoi cu patru pidoare ca de viţel, fiecare cu patru capete, unul de
om, unul de leu, unul de vultur, unul de bou. Toate aveau câte patru aripi,
două pentru zbor, două să-şi acopere trupul acesta dudat. Stăteau toate
patru în formaţie de pătrat. Ciudăţenie teribilă! Dedesubtul fiecărei fiinţe
era câte o roată. Ded patru roţi în felul acesta. Nici nu ştii cum puteau
merge roţile acelea, şi fiecare roată era înţesată de ochi, numai ochi pe
fiecare roată. în mijloc, între cele patru fiinţe era un fel de foc. Deasupra
fiinţelor era un fel de boltă, o cupolă. Deasupra cupolei aceleia era un
chip de om, înfăţişându-L pe Fiul lui Dumnezeu. Toată această alcătuire
venea cu un zgomot teribil şi s-a aşezat lângă el.
în treacăt vreau să vă spun că în unele cărţi despre O.Z.N.-uri, despre
corpurile acestea astrale, care ar veni să ne viziteze, descrierea aceasta este
dată ca un exemplu de descriere de astronavă, venită din alte părţi.
Descrierea însă este de aşa natură, şi scopul descrierii e de aşa natură,
încât orice discuţie de felul acesta este absurdă. Ezechiel ne face foarte clar
să înţelegem că, de fapt, aceasta este o reprezentare simbolică a slavei lui
Dumnezeu. Şi vom vedea ceva mai târziu ce importanţă are această
viziune a slavei lui Dumnezeu. Deocamdată, aceasta a fost viziunea.
Din mijlocul acestei fiinţe sau a acestor fiinţe ciudate i se vorbeşte lui
Ezechiel. Şi lui Ezechiel i se spune că el a fost ales să fie gura lui
Dumnezeu către acel popor. I se dă un mesaj pe care el trebuie să-l
înghită, un sul în care era mesajul, era Cuvântul lui Dumnezeu. Totul e
simbolic aici. Şi cu aceasta, e simbolizat că i s-a pus în gura lui Cuvântul
lui Dumnezeu. Şi apoi i se spun câteva lucruri importante. Primul lucru
este că el este gura lui Dumnezeu de acum. Al doilea este că el e pus să fie
străjer. Şi avem în capitolul 3 şi după aceea în capitolul 33 învăţătura
despre străjer şi despre datoriile străjerului care e de o deosebită
importanţă în Biblie.
încă de la primii oameni, adică mai clar de la Cain, s-a pus această
întrebare: „Sunt eu păzitorul fratelui meu? De ce mă întrebi unde e fratele
meu? De ce-mi ceri mie socoteală de fratele meu?" Este clar însă că
Dumnezeu avea motive să-l întrebe pe Cain unde e fratele său. Lui
460
❖Ezechiel ❖
Ezechiel Dumnezeu îi spune că pe el l-a pus să fie veghetor, străjer, peste
poporul lui Dumnezeu. Un veghetor este un om care vede la distanţă. Este
un om care, întâi, veghează când ceilalţi dorm, e un om cu ochii deschişi şi
care vede primul primejdia. Obligaţia lui este să sune din trâmbiţă, să
alerteze poporul. Şi Dumnezeu spune aşa: „Dacă străjerul sună din
trâmbiţă şi poporului nu-i pasă şi nu se fereşte de primejdie şi vine
primejdia, vine moartea peste ei, au murit pentru că n-au ascultat sunetul
de alarmă. Vina e a lor. Străjerul e absolvit de orice vină. Nu poţi să-i
reproşezi străjerului faptului că poporul a murit. El şi-a făcut datoria şi a
sunat din trâmbiţă. Dar dacă străjerul vede primejdia şi nu sună din
trâmbiţă, şi poporul moare, Eu voi cere sângele acela din mâinile
străjerului. El e vinovat de moartea lor, pentru că n-a sunat din trâmbiţă."
învăţătura aceasta are aplicabilitate la fiecare copil al lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi, la scara lui, la nivelul lui, la locul unde a fost aşezat de
Dumnezeu, devine un străjer pentru cei din jurul lui. El trebuie să le sune
măcar o dată din trâmbiţă, să le dea o mărturie despre primejdia în care se
află şi să le spună soluţia lui Dumnezeu în Cristos. Dacă n-ai făcut-o şi
dacă omul acela moare în ignoranţă, tu eşti vinovat de moartea lui. Tu nu
ţi-ai făcut datoria ta de străjer. Dacă tu i-ai spus, ai sunat din trâmbiţă, tu
ţi-ai făcut mărturia ta şi prin cuvinte, şi prin viaţă, însă el doar te ia în
bătaie de joc şi rămâne într-ale lui, Dumnezeu îţi spune: „Tu ţi-ai mântuit
sufletul cu privire la el. Tu nu mai eşti vinovat. De acum toată vinovăţia
rămâne pe el. A auzit sunetul trâmbiţei şi nu s-a trezit şi n-a luat măsuri
de izbăvire."
Prin urmare, fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă peste ce l-a pus
Dumnezeu străjer. Aici vreau să fac şi eu o mică mărturie. Multe dintre
acţiunile pe care le-am făcut eu în ultimii câţiva ani de zile au fost
interpretate şi-ntr-un fel, şi-ntr-altul. Unii au zis: „Sunt bune", alţii au zis:
„Sunt rele". De fiecare dată, când am întreprins o acţiune care unora li s-a
părut ciudată, eu am simţit că am obligaţie de străjer. Eu trebuie să spun
unde e primejdia, indiferent cât mă costă, indiferent câţi mă înţeleg şi câţi
nu mă înţeleg. Străjerul este totdeauna controversat. Unii zic: „De ce nu
ne-ai lăsat să dormim? De ce-ai sunat din trâmbiţă? De ce ne deranjezi?"
Alţii zic: „Unde-i primejdia? Nu-i nici o primejdie! Vezi-ţi de treaba ta!"
înţelegeţi? Obligaţia străjerului este să sune din trâmbiţă. Ce vor face
oamenii după aceea, aceasta îi priveşte pe ei. Străjerul însă să-şi facă
datoria lui de a suna din trâmbiţă. De câte ori predic Evanghelia consider
că mi-am făcut şi datoria aceasta de străjer.
Şi încă ceva, noi zicem: „Noi am vrea să creştem, dar n-avem din ce, n-
461
avem nici un fel de materiale prin care să creştem." Şi atund aruncăm vina
pe cei care nu ne-au dat materialele. Şi acum vreo trei ani de zile, am spus
câtorva tineri de la Ploieşti: „Eu vreau să vă dau atâta material pentru
creştere, încât voi să nu mai puteţi să-mi spuneţi mie: «Noi am vrea să
creştem, dar n-avem din ce», pentru că atund vina ar fi a mea. Vreau să vă
dau atâta material, încât să pot eu zice: «Aveaţi suficient să puteţi creşte,
dar voi n-aţi ştiut să-l folosiţi. Eu m-am absolvit de obligaţia mea. Acum
răspunderea e la voi.» Eu cred că generaţia voastră este de o sută de ori
mai privilegiată decât generaţia mea. Eu cred că ceea ce aveţi voi pentru
creştere, pentru devenire este de o sută de ori mai mult decât am avut noi
prin anii '50, anii formării noastre. Şi noi vom putea spune: «Am fost
străjerii care ne-am făcut datoria.» Totul rămâne acum la latitudinea
voastră, dacă ştiţi folosi ceea ce aveţi, ceea ce aţi primit, de la mulţi care vă
dau instrumentele de creştere, de devenire. Numai că, fiţi atenţi: la rândul
vostru, pe măsură ce creşteţi, voi deveniţi străjeri pentru alţii! începeţi să
simţiţi povara obligaţiei faţă de alţii care aşteaptă ca ceea ce aţi primit voi
să daţi la alţii!"
Eu am la Oradea, la cursurile pe care le ţin acolo lunea seara, câţiva
tineri care după aceea, miercuri sau joi, ţin cursul acesta într-o bisericuţă
la ţară cu douăzed-treizeci de tineri, fără să aibă pretenţia de originalitate.
Cât poate el asimila, cât poate el reţine, cât poate el nota, el se duce şi îşi
adună tinerii lui de acolo şi spune: „Acum vă ţin şi eu lecţia pe care am
auzit-o luni." Se întâmplă două lucruri acolo. Tânărul acela însuşi creşte
de zece ori mai mult decât dacă n-ar face-o. Şi, sigur, că, în al doilea rând,
şi tinerii aceia de la ţară cresc prin el. Iată, acestea sunt obligaţii de străjer.
Lucrul acesta l-a
462
•>Ezechiel ❖
înţeles Ezechiel. Dumnezeu i-a spus: „Te pun străjer. Eşti gura mea.
Prin tine voi vorbi, şi eşti străjer."
Şi al treilea lucru: tu vei fi un semn pentru oamenii aceştia. Tot ce eşti
tu de aici înainte, pentru ei trebuie să devină un semn. Acţiunile tale, viaţa
ta toată, comportamentul tău trebuie să fie un semn. Şi, Doamne, ce semn!
Extraordinar semn! Şi acum să încep să vă spun ceva din semnul acesta. în
primul rând, din clipa acelei viziuni, Ezechiel a amuţit. A devenit mut, o
gură a lui Dumnezeu mută. Aceasta este una dintre ciudăţeniile lui. Se
pare că pentru scurte perioade îi revenea graiul şi putea să spună câteva
cuvinte, şi apoi iarăşi era mut. Şi lungi perioade de timp era mut.
După viziunea aceasta, întâi de toate, şapte zile a rămas ca năucit,
copleşit. Şapte zile a stat ca pierdut acolo între prinşii de război de la râul
Chebar. După aceea, a început să înţeleagă mesajul pe care i-1 dă
Dumnezeu. Mesajul era ca şi al lui leremia, un mesaj de dezastru. Care era
sarcina lui Ezechiel ca străjer al acestor suflete? Să ne gândim întâi la
starea acestor robi, a acestor deţinuţi. Erau oameni care se încrezuseră
cândva în Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a lăsat baltă. Erau oameni care se
ştiau în Ierusalim siguri pe ei, că doar Dumnezeu e acolo. Şi Dumnezeu i-
a lăsat să fie duşi în robie. Unii dintre ei şi-au pierdut credinţa direct. Au
spus: „Dacă Dumnezeu n-a fost în stare să-Şi păzească ţara Lui, dacă
Dumnezeu n-a fost în stare să-Şi păzească copii, nu mai credem în El."
Cei mai mulţi însă erau într-o altă situaţie. Mai erau acolo o serie
întreagă de profeţi duşi cu ei în robie şi aceştia au început să semene în ei
nădejdi false. „Nu vă necăjiţi! Robia n-o să dureze decât câţiva ani. Doi
ani." Au trecut cei doi, şi robia a continuat şi au venit şi au spus: „Nu vă
necăjiţi! Mai trec ei câţiva. Ţineţi cont, Ierusalimul încă e în picioare.
Ierusalimul încă nu-i dărâmat. Ţineţi cont că fraţii noştri de acasă şi copiii
noştri ştiu că noi suntem aici. O să facă alianţă cu Egiptul, o să facă o
armată mare şi o să ne elibereze. Nu vă necăjiţi! Speranţa noastră e acolo
în Ierusalim. Speranţa noastră e în armata mare a Egiptului."
Sarcina dintâi a lui Ezechiel a fost să distrugă această falsă speranţă a
poporului. Poporul acesta trebuia să înţeleagă că Ierusalimul e condamnat.
Nu-i venise ceasul, dar era condamnat. Mai avea de fapt cinci ani de stat în
picioare de la data la care Ezechiel a fost el chemat în slujba aceasta de
profet.
Dumnezeu îi spune lui Ezechiel: „Spune-le la oamenii aceştia sâ n-aibă
speranţă. Ia-le orice speranţă!" Şi Ezechiel îşi începe slujba aceasta să
demoleze falsa speranţă a poporului. De ce vă încredeţi în lucruri? De ce
vă încredeţi în Ierusalim? De ce vă încredeţi în Egipt? Sunt false speranţe.
463
Vă puneţi încrederea în lucruri. Vă puneţi încrederea în oameni. Vă

puneţi încrederea în situaţii. Fals! Nu va ţine. Se vor prăbuşi toate.
S-a întâmplat atunci ceva interesant. Au venit oamenii la el şi au spus:
„Cum poţi să vorbeşti despre Ierusalim aşa?", aşa cum îi spuseseră şi lui
Ieremia. „Doar în Ierusalim e locul unde locuieşte Dumnezeu. Nu ştii?
Când s-a inaugurat Templul lui Solomon, a venit Dumnezeu şi Şi-a făcut
locuinţa acolo în Templu. Slava lui Dumnezeu acolo locuieşte în Templu."
Ezechiel a stat şi s-a gândit. Oare aşa o fi? Şi L-a întrebat pe Domnul. Şi ne
spune atunci Ezechiel: „Dumnezeu m-a răpit şi m-a dus în Ierusalim. Şi
am avut următoarea viziune. Am văzut slava lui Dumnezeu în Templu. L-
am văzut pe Dumnezeu aşezat pe heruvimi în Sfânta Sfintelor. Şi, dintr-o
dată, am auzit un huruit puternic, un zgomot şi un cutremur. L-am văzut
pe Dumnezeu cum Se ridică. Am văzut slava Lui cum iese din Templu. L-
am văzut pe Dumnezeu cum părăseşte locuinţa Sa. L-am văzut pe
Dumnezeu părăsind ţara. Slava lui Dumnezeu nu mai e la Templu în
Ierusalim. Templul e gol, e părăsit." De ce? „Ştiţi de ce? Pentru că voi,
poporul Meu, spune Dumnezeu, Mi-aţi pângărit ţara. Ţara aceasta trebuia
să fie curată. Ţara aceasta trebuia să fie ţara sfântă. Dar voi aţi făcut peste
tot temple idoleşti. Voi peste tot aţi înălţat altare lui Baal şi Astarteei. Voi
peste tot M-aţi trădat cu alţi dumnezei. Voi trebuia să duceţi o viaţă curată
şi sfântă şi cinstită. In loc de asta aţi robit pe văduvă şi pe orfan, aţi
nedreptăţit pe cel sărac. In loc să aveţi o viaţă sfântă în ţara sfântă, v-aţi
pângărit pe voi şi aţi pângărit ţara. Eu trebuie să-Mi curăţ ţara. Ţara
aceasta e ţara Mea, dar trebuie s-o curăţ în foc. Va trebui să vină pârjol
peste ea."
Spune-le aceste lucruri, dar cum să le spui, că eşti mut? Iată cum! Ei
lucrau la cărămizi acolo. „Ia o tablă mare de lut şi adună poporul." „Veniţi
încoace!" „Fa-le semne!" „Desenează pe această cărămidă, desenează
Ierusalimul." Şi a desenat Ierusalimul. „Şi după aceea, împresoară
Ierusalimul cu metereze, ca şi când o armată asediază Ierusalimul, şi apoi
arată: «Vedeţi? Nu mai e speranţă. Nu numai atât, dar staţi să mai vedeţi
ceva.»" Şi Ezechiel se culcă pe o dungă. Şi stă tot timpul culcat pe dunga
aceea, trei sute nouăzeci de zile cu faţa către Ierusalim - Ierusalimul
desenat pe cărămida aceea de lut! Se scula de acolo numai ca să-şi
pregătească mâncarea, şi avea un taler, o cumpănă. îşi cântărea numai o
raţie minimă de supravieţuire şi apa iarăşi cântărită numai ]a limita
supravieţuirii. Trei sute nouăzeci de zile culcat pe-o dungă! După aceea
încă patruzeci de zile culcat pe cealaltă dungă şi mâncând raţie de
464
❖Ezechiel ❖
prizonier. Prin gesturi le explică. Oamenii începuseră să numere. Ce face
nebunul, mutul? Şi toată lumea se uita ca la o minune. „Atâţia ani v-a
răbdat Dumnezeu. Atâţia ani v-a răbdat Dumnezeu păcătoşenia, şi acum s-
a terminat răbdarea lui Dumnezeu. Şi acum vine sfârşitul!" Şi după ce s-a
terminat perioada aceasta tare ciudată de patrusprezece luni de zile, a
adunat poporul. „Veniţi încoace! Uitaţi-vă la Ierusalim!" A venit acolo şi
unul dintre gardienii care îi păzea la canal. Şi mutul s-a dus şi i-a luat
sabia. Gardianul l-a lăsat, să vadă ce minune face. Şi Ezechiel şi-a tăiat
frumos părul, şi-a tăiat barba. Ce-o fi asta? Ce mai face acum? Apoi ia
cumpăna aceea cu care-şi cântărea el mâncarea până atunci şi împarte
frumos părul în trei părţi egale şi arată către Ierusalim. lărul acesta sunt
cetăţenii din Ierusalim. O treime tăiaţi cu sabia! Ciopârţiţi. O altă treime
în foc cu ei! O treime vor fi arşi, o treime vor fi tăiaţi de sabie. Iar ultima
treime o aruncă în vânt. Şi dintr-o dată o ia vântul şi o spulberă. Şi cum
zbura părul prin vânt, în ultima clipă, Ezechiel se aruncă şi. apucă înapoi
câteva fire şi le pune la brâu. Din aceştia, împrăştiaţi peste tot, o mică
rămăşiţă o va aduce Dumnezeu înapoi. Aceasta se va întâmpla.
Aşa predica Ezechiel. Şi cinci ani de zile a trebuit să predice aşa. A
venit vremea când trebuia să le arate că acum gata, acuşi vor fi duşi în
robie şi cei din Ierusalim. Şi ca să le-o arate şi pe aceasta, i-a chemat din
nou şi le-a arătat, le-a ilustrat. Şi-a făcut bagajele în casă şi a spart un
perete de la casă şi a ieşit cu bagajele prin perete. Aşa se va sparge
Ierusalimul şi aşa, cu bocceluţa în spate, vor pleca cei din Ierusalim în
robie. Sunt imagini plastice, şocante, dar unor oameni încăpăţânaţi, spune
Dumnezeu, aşa trebuie să le vorbeşti, pentru că sunt oameni încăpăţânaţi
care nu vor să audă. Pă-i atunci să vadă! Fă ceva să-i izbească, să-i şocheze!
Şi în felul acesta, cinci ani de zile de asemenea predici, predicile
465
mutului ilustrează totul cu gesturi stranii, cu acţiuni ciudate.
Cinci ani, şi după cinci ani, pe la anul 587 î.Cr. ştiţi că Nebucadneţar s-
a dus din nou la Ierusalim şi a înconjurat Ierusalimul cu metereze, aşa
cum le făcuse Ezechiel, şi a dat asaltul final. A spart zidurile Ierusalimului
şi a ars cetatea. O treime din populaţie a ars în incendiul acela teribil, o
altă treime a fost nimicită de sabie şi câţi au mai rămas, cu bocceluţa în
spate, au fost nevoiţi să pornească pe drumul exilului.
Acum ceva extraordinar. In Ezechiel 24, de la versetul 1, citim
următoarele lucruri: „In anul al nouălea [al robiei lor], în ziua a zecea a
lunii a zecea, Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Fiul omului, scrie
numele zilei acesteia, numele zilei de azi! Căci chiar în ziua aceasta se
apropie împăratul Babilonului de Ierusalim.»" Am povestit duminica
trecută cum noul rege de la Ierusalim, Zedechia, intrase în alianţă cu
Egiptul, aşa cum sperau şi prinşii din Babilon. Nebucadneţar a auzit şi a
venit şi a asediat Ierusalimul. Urma ca acum Ierusalimul să fie distrus.
Ierusalimului i-a sunat ceasul.
In ziua aceea în care la Ierusalim Nebucadneţar spărgea zidurile, s-a
întâmplat ceva la râul Chebar. In dimineaţa acelei zile, gândiţi-vă că ei
erau la câteva mii de kilometri. Nu exista nici telefon, nici telegraf, nici
radio. Ştirea despre căderea Ierusalimului putea ajunge, în cel mai bun
caz, într-o lună, două la ei. Dar exact în ziua în care Nebucadneţar a
dărâmat Ierusalimul, în ziua aceea, s-a întâmplat cel mai tulburător lucru
în viaţa lui Ezechiel. în momentul în care cădea Ierusalimul, Dumnezeu i-
a luat lui Ezechiel soţia. „Lumina ochilor mei" este expresia în limba
ebraică din Ezechiel 24:16. „Cuvântul Domnului mi-a vorbit: «Fiul omului,
iată îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi.»" Ce ţi-e mai
scump în viaţa aceasta. Se pare că nu aveau copii. Erau numai ei doi. Avea
o soţie care stătea alături de el, aşa mut cum era, şi era lumina ochilor lui,
era iubirea vieţii lui, era sprijinul lui, era tot ce avea el acolo din punct de
vedere uman. Şi în ziua aceea, soţia lui este chemată de Dumnezeu acasă.
Ce durere mai mare poate să fie ca aceasta ? Şi în clipa aceea, Dumnezeu îi
spune lui Ezechiel aşa: „Ezechiel, acum ascultă-mă bine! Eu ţi-am spus de
la început că trebuie să fii un semn pentru poporul acesta. Ezechiel, va
veni tot poporul acum să te mângâie. Vor veni să bocească şi să jelească.
Tu, Ezechiel, să nu boceşti. Să nu te îmbraci în doliu. îmbracă-te,
❖Ezechiel ❖
Ezechiel, de sărbătoare. îmbracă-te frumos! Şi când vin ei, să stai senin şi
să arăţi că accepţi voia lui Dumnezeu, care ţi-a luat ce-ai avut mai scump,
lumina ochilor tăi, soţia ta dragă. Să arăţi că accepţi aceasta de la
Dumnezeu şi că nu te tulburi. Ezechiel, fii atent, în clipa în care ţi-a murit
ţie soţia, a căzut Ierusalimul. Toţi robii ăştia care sunt în jurul tău se uitau
către Ierusalim ca şi către speranţa lor. Era lumina ochilor lor, era nădejdea
lor. Câtă vreme era Ierusalimul în picioare, ei încă mai sperau. Oamenii
aceştia nu pot trăi cu ideea că vor fi o viaţă întreagă făcători de cărămizi şi
săpători la canal. Oamenii aceştia nu pot accepta că sunt părăsiţi pe toată
viaţa aid. Şi când vor auzi că a căzut Ierusalimul, vor înţelege, că li s-a luat
lumina ochilor, li s-a luat ce au avut mai scump, li s-a luat sprijinul vieţii,
li s-a luat ultima nădejde. Ezechiel, până astăzi a trebuit să vestejeşti, să
loveşti, să condamni. De azi înainte, poporul acesta e absolut fără nădejde.
De azi înainte va trebui să mângâi. Dar ca să-i poţi mângâia pe ei, trebuie
însă să fi pierdut mai întâi tu însuţi ce aveai mai scump şi să fi acceptat
voia lui Dumnezeu. Abia atund vei fi în stare să-i mângâi pe ei."
Şi au venit să-l mângâie. Şi, spre mirarea tuturor, Ezechiel nu plângea,
Ezechiel nu s-a îmbrăcat în doliu, Ezechiel le-a arătat macheta din nou şi a
prăbuşit-o, a dărâmat-o. S-a terminat cu Ierusalimul! S-a dus Ierusalimul!
Aşa mi-a spus Dumnezeu.
Citim mai târziu în capitolul 33, după trecerea unui anume timp, cât le-
a trebuit primilor soli să vină de la Ierusalim. Intr-adevăr au venit solii, şi
în momentul în care primul sol a adus vestea nenorocirii: „A căzut
Ierusalimul!", în clipa aceea, Ezechiel şi-a căpătat graiul. Dumnezeu
aceasta i-a spus de la început: „Iţi vei căpăta graiul în ziua în care va veni
solul. Şi în clipa în care el va spune şi va confirma tuturor că a căzut
Ierusalimul, în clipa aceea tu vei putea să vorbeşti din nou, de data aceasta
ca să mângâi, să întăreşti, să îmbărbătezi, să dai o viziune nouă." Şi aşa s-a
şi întâmplat.
Prin urmare, la căderea Ierusalimului, Ezechiel trăieşte o tragedie
personală, adâncă, profundă, înţelegând însă că e voia lui Dumnezeu şi
ştiind că El trebuie să fie un semn pentru popor, o pildă pentru popor, un
exemplu pentru popor. Şi Ezechiel acceptă să fie aşa, exact aşa cum i-a
cerut Dumnezeu să fie: senin, împăcat că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a
luat şi că Numele Lui trebuie să fie binecuvântat şi într-o asemenea
tragedie. Numai trăind el o asemenea durere şi suportând-o în felul acesta,
căpăta autoritatea morală de a mângâia poporul. Şi e aşa de interesant să
vedeţi cum în capitolul 33, aşa cum v-am spus, la versetul 21 citim că „un
om care scăpase din Ierusalim a venit la mine şi a zis: «Cetatea a fost
467
luată!» Dar mâna Domnului venise peste mine seara, înainte de venirea
fugarului la mine, şi Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine
dimineaţa. Gura îmi era deschisă şi nu mai eram mut."
Şi apoi citim la capitolul 34 titlul: „Făgăduinţe". Dacă până acum tot
mesajul lui Ezechiel era ameninţări, acum, dintr-o dată, i se deschide gura
şi mesajul lui este făgăduinţă. Ce însemna aceasta? Fână atunci încă
oamenii mai aveau speranţe false. Oricât le scrisese Ieremia din Ierusalim
şi le spusese: „Nu vă luaţi după profeţii care vă înşală. Robia nu va fi
scurtă. Robia va dura şaptezeci de ani", ei n-au crezut. Câtă vreme le-a
făcut semne Ezechiel ca mut, le-a făcut schiţe şi desene şi gesturi, n-au
putut crede. „Ierusalimul nu va cădea! Dumnezeu nu-Şi lasă cetatea Lui!"
Era o nădejde falsă, dar era o nădejde de care ei se agăţau. Atâta vreme cât
era această nădejde falsă, câtă vreme ei se legau de lucruri materiale, ei
încă nu puteau depinde de Dumnezeu. Ei nu puteau învăţa să trăiască
numai prin Dumnezeu. Era numai mesaj de dărâmare. Dar în ziua în care
a venit mesagerul, în ziua în care ei au înţeles: „Ieremia a avut dreptate.
Ezechiel a avut dreptate. Iată, oamenii lui Dumnezeu au spus adevărul!",
în ziua aceea lui Ezechiel i s-a deschis gura, ca de acum să le transmită
acestor oameni făgăduinţe. Erau nişte oameni care urmau să trăiască toată
viaţa la canal, toată viaţa în robie, toată viaţa la muncă silnică. Şi totuşi
aceşti oameni trebuia acum să simtă că Dumnezeu e cu ei. Şi ceea ce le
spune Dumnezeu acum prin Ezechiel este: „Dacă v-am luat totul, după ce
v-am luat acum tot ce-aveaţi, acum când nu vă mai puteţi lega de nimic
material, acum vă dau altceva. Mă dau pe Mine însumi vouă. Acum
sunteţi în stare să Mă primiţi pe Mine." Iată ce citim în 34:11-15: „Aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată Mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele
şi le voi cerceta! Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul
oilor sale împrăştiate, aşa îmi voi cerceta Eu oile şi le voi strânge din toate
locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi negură. Le voi
scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite ţări şi le voi aduce înapoi
în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor şi în toate
locurile locuite ale ţării. Le voi paşte pe o păşune bună, şi stâna lor va fi pe
munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut şi vor
avea păşuni grase pe munţii lui Israel. Eu însumi îmi voi paşte oile, Eu Ie
voi duce la odihnă», zice Domnul Dumnezeu." Eu însumi.
înainte este un pasaj în care El îi condamnă pe păstorii pe care i-a pus
până atunci peste poporul Său, păstori care nu şi-au făcut datoria, preoţi
care nu şi-au făcut datoria, care în loc să pască turma, doar au tuns turma,
468
•>Ezechiel ❖
doar au profitat de turmă. Acum Dumnezeu spune: „Le-am luat tot. Acum
nu mai au nimic. Acum e cazul să Mă dau Eu însumi lor." Vreau să vă
spun că aceasta are o valoare imensă pentru fiecare dintre noi.
V-am spus o lege spirituală, şi anume că tot ce s-a întâmplat cu Israelul
în istoria Vechiului Testament se repetă în viaţa noastră individuală de
copii ai lui Dumnezeu. Noi, copiii lui Dumnezeu, trecem prin experienţe
similare cu cele ale poporului Israel din vechime. Se întâmplă de multe ori
că noi ne legăm inima de lucruri materiale, cum s-au legat ei de Ierusalim.
Ei nu-L mai vedeau pe Dumnezeu de Ierusalim. în situaţii dintre acestea,
El întâi vrea să ne ia lucrurile acelea, fleacurile acelea, ca să ni Se poată da
pe El însuşi. Cum să v-o ilustrez?
Am văzut odată într-o revistă a lui Billy Graham fotografiată pe
copertă o mână, şi în mână erau câteva arahide. Şi eram curios ce-o fi
însemnând aceasta în cadrul revistei. Şi apoi am citit un articol referitor la
poza aceea. Era vorba de un celebru jucător de baseball, fotbalul american
care e un fel de oină, mingea trebuie prinsă cu mâna. Era meciul de finală
de campionat naţional, şi meciul acesta decidea care dintre echipe va
câştiga cupa. Şi premiul, mi se pare, era de cincizeci de mii de dolari
pentru echipa câştigătoare. Era finalul jocului şi era mingea hotărâtoare. Şi
mingea a venit la unul dintre jucători care a scăpat-o. Şi cu asta, echipa lui
a pierdut medul. Antrenorul echipei a văzut ceva. Şi a fugit repede pe
teren şi i-a luat mâna jucătorului. „Ce-ai în mână?" Jucătorul acesta era de
la ţară. Venise de la ţară şi era pasionat după arahide. îşi luase nişte
arahide într-un buzunar şi tocmai atund, în momentele hotărâtoare ale
medului, atund i-a venit lui să-şi ia arahidele din buzunar. Şi, sigur, că
atunci n-a mai prins mingea, pentru că el în mână avea arahide. Pentru
câteva arahide a pierdut cincizeci de mii de dolari. De acolo, Biliy Graham
trăgea învăţătura: „Câte bogăţii nu vrea să ne dea nouă Dumnezeu? Dar
noi în mână avem arahidele, fleacurile lumii acesteia, şi noi nu putem
prinde darul lui Dumnezeu. Şi pierdem darul lui Dumnezeu pentru
arahidele noastre." Aceasta este o ilustraţie. Din cauza lucrurilor materiale,
din cauza unor anume situaţii, din cauza unor pofte ale noastre, din cauza
unor ambiţii ale noastre, din cauza unor relaţii ale noastre păcătoase,
Dumnezeu nu ni Se poate da. El nu ne poate da binecuvântările Lui,
pentru că mâinile noastre sunt pline.
Sau sâ ilustrez altfel. Dacă nu mă înşel, este vorba de Alexandru
Macedon. Alexandru Macedon a ajuns cu armatele Iui până Ia graniţele
Indiei. Şi a ajuns într-un oraş indian, unde a intrat în Templu şi a început
să le strice idolii. Iar în faţă era un idoi de lemn. Şi au venit notabilităţile
469
oraşului şi l-au rugat: „Nu ne strica idolul acesta! Pe acesta te rugăm lasâ-
ni-1!" Şi Alexandru a spus: „Nu! Nid un idol să nu rămână!" Şi a luat
securea şi I-a lovit să-l crape în două. L-a crăpat, şi când s-a deschis, de
acolo au început să curgă tot soiul de nestemate, de diamante, de perle. In
acea statuie, goală pe dinăuntru, era ascunsă trezoreria oraşului. Pentru că
a spart idolul, pentru că nu l-a cruţat, Alexandru a câştigat o comoară. Şi
aceasta e simbolic. Noi ne-am făcut idoli din lucruri din lumea aceasta. Nu
ştiu care e idolul tău: o prietenie care nu e după voia lui Dumnezeu, poate.
Nişte obiceiuri care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Nişte relaţii care nu
sunt după voia lui Dumnezeu. Altceva, ai tu ceva care e idolul tău. Dacă I-
ai zdrobi, ai descoperi o comoară. Dar cum să-ţi zdrobeşti idolul tău drag?
Cum să dai cu securea în el?
In cazul lui Israel, Dumnezeu însuşi a făcut zdrobirea. Le-a distrus toţi
idolii, inclusiv Ierusalimul, care pentru ei devenise un idol. Le-a luat tot.
Şi acum, nu ştiu ce vei face tu!? Sunt posibile două lucruri. E posibilă
situaţia tânărului bogat. „Doamne, eu toate le-am păzit până acum. Sunt
un tânăr moral, un tânăr drept, curat, şi vreau sâ Te urmez!" Domnul Isus
S-a uitat la El şi l-a iubit. L-a iubit că aşa era: curat, drept şi inteligent.
„Tinere, îmi plad! Dar, tinere, îţi mai lipseşte un lucru: sărăcia îţi lipseşte.
Du-te vinde tot ce ai şi dă la
470
❖Ezechiel ❖
săraci. Cu asta îţi câştigi o comoară în cer. După aceea vino şi intră
ucenic în şcoala Mea. Ca Eu să-ţi dau toate bogăţiile Mele, tu trebuie să fii
gol. Eu nu te pot umple, dacă nu accepţi întâi să fii gol. Du-te tu şi vinde!
Goleşte şi vinde!" „Hm, nu pot. Prea scump." Şi a întors spatele, şovăind,
osdlând, dar a plecat. Şi ce e dudat acolo, e că Domnul Isus nu-1 cheamă
înapoi. Nu stăruie de el, nu pledează. Domnul Isus nu fuge după tine. Nu!
Şi e posibil ca El să te lase să te dud. „Du-te! Du-te la averile tale, du-te la
ambiţiile tale! Eu te las!" Dar se poate întâmpla şi altfel. Se poate întâmpla
ca şi în cazul acestor profeţi. îţi aminteşti de Iona? Dumnezeu l-a trimis
într-o parte, iar el a zis: „Nu, mă duc în alta!" „Iona, dacă Eu am nevoie de
tine la Ninive, nu te duci la Tais! Trimit Eu unealta Mea, trimit o balenă
după tine să te ducă înapoi! Te duc acolo unde vreau Eu, unde am nevoie
de tine!" Şi se poate întâmpla ca şi cu aceşti oameni de la Ierusalim: Ie-a
cerut Dumnezeu, le-a cerut, le-a cerut, şi ei n-au vrut. „Nu vreţi? Vă iau
Eu! Va iau totul, să rămâneţi acolo goi şi să strigaţi de acolo după Mine!"
Şi ţi se poate întâmpla şi ţie aşa! Dumnezeu Şi-a pus ochii pe tine şi zice:
„Am nevoie de tine. Vreau să lucrez cu tine. Nu vrei? Eu vreau şi nu Mâ
las! Şi rând pe rând, ţi le smulg Eu, ţi le iau Eu pe toate până te golesc de
toate."
Am mai vorbit despre aceasta şi o repet. De ce aştepţi ca IXimnezeu să
vină cu mână aspră şi cu prăpăd? De ce aştepţi ca Dumnezeu să forţeze El
lucrurile? E mult mai frumos, e mult mai mare câştigul să-I dai totul
voluntar. Cât era de extraordinar ca tânărul bogat să-I fi spus: „Doamne,
pentru Tine cum să n-o fac?" şi să se fi dus, să fi vândut totul, să fi intrat în
şcoala Lui? Am mai fi avut un apostol. Am mai fi avut un mare misionar.
S-ar fi vorbit de acel tânăr. Nu i-ar fi dispărut şi numele din istorie.
înţelegi?
Acesta, ded, e primul mesaj al lui Ezechiel. De acum Dumnezeu Se va
ocupa El însuşi de voi! De acum intraţi în mâinile lui Dumnezeu, pentru
că acum sunteţi gata de lucrare, şi Dumnezeu va începe să vă transforme
pe fiecare dintre voi. Şi în Ezechiel 36:25-29, dtim aşa: „V§ voi stropi cu
apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăduniie voastre şi
de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou;
voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimâ de carne.
Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi porundle Mele şi să
păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o
părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.
Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre. Voi chema grâul şi-l voi înmulţi;
nu voi mai trimite foamea peste voi."
471
♦>Oameni mari din Vechiul Testament•>
Acum începe Dumnezeu opera de renaştere. Şi El începe cu individul.
Acum, acolo în Babilon, urma ca Dumnezeu să lucreze cu fiecare individ
la renaştere. Ceea ce spune Ezechiel aici, de fapt, e o descriere a naşterii
din nou, pe care o aduce mai târziu Domnul Isus. Această naştere din nou
înseamnă o schimbare lăuntrică. Vă iau inima de piatră şi voi pune o
inimă de carne. Vă voi schimba inima, inima aceea despre care leremia
spusese că e deznădăjduit de rea şi nespus de vicleană. Inima era baiul.
Inima era coruptă. Şi acum, prin Ezechiel, Dumnezeu spune: „Vă schimb
această inimă. Şi după aceea pun Duhul Meu în voi." Lucrul aceasta noi îl
înţelegem mai limpede, pentru că noi ştim, II cunoaştem pe Domnul. Noi
ştim ce înseamnă această experienţă, să stai sub crucea Domnului Isus, să
înţelegi ce-a făcut El pentru tine, să primeşti iertarea Lui şi să simţi, dintr-
o dată, cum ţi se topeşte inima aceea de piatră, cum se schimbă tot lăuntrul
tău, cum e topită răutatea în tine, cum e topită păcătoşenia în tine şi să-ţi
dai seama că Dumnezeu a implantat în tine Duhul Lui cu care te-a
pecetluit. Şi Duhul Lui începe să mărturisească împreună cu duhul tău că
eşti copil al lui Dumnezeu. Şi Duhul Lui începe acum să te călăuzească, să
te împuternicească să duci o viaţă nouă.
Această schimbare a individului începea acum s-o lucreze Dumnezeu
în Babilon şi această schimbare urma să fie desăvârşită prin venirea
Domnului Isus. Şi tot aici, lui Ezechiel, Dumnezeu îi promite în
continuare reînvierea întregului Israel, relatată în textul pe care l-am citit,
în Ezechiel 37. Când totul e numai o vale pustie de oase, când toată lumea
zice: „Nu mai poate reînvia acest popor, că doar e numai oase", Dumnezeu
le poate aduna laolaltă, Dumnezeu poate pune carne pe ele şi Duhul lui
Dumnezeu suflă în ele viaţă. La Dumnezeu nimic nu este imposibil. Totul
este posibil la Dumnezeu. Iată ce va face Dumnezeu.
Viziunea aceasta dată lui Ezechiel acolo în robia babiloniană, avea mai
multe scopuri. In primul rând, sigur, el trebuia să-i facă pe evreii de acolo
să vadă viitorul. Dumnezeu nu Şi-a terminat lucrarea Lui, Dumnezeu nu
Şi-a abandonat poporul. Dumnezeu mai are de lucru cu acest popor şi El îl
transformă şi, dacă trebuie, îl învie din morţi. Datorită faptului că Ezechiel
a răbdat el însuşi tragedia morţii soţiei şi datorită mărturiei lui atât de
credincioase, poporul acela a simţit un nou puls de viaţă. Poporul acela a
simţit că poate să reziste.
Timp de douăzeci şi doi de ani, Ezechiel a fost printre oamenii aceia
făclia, lumina, îmbărbătarea, redirecţionarea lor.
Dar imaginea aceasta a văii cu oase avea să-şi capete aplicaţia în mai
multe sensuri. In primul rând, ea s-a împlinit după trecerea a şaptezeci de
472
*•*Ezechiel ❖
ani, când poporul lui Dumnezeu a fost din nou adus la Ierusalim, când
Ierusalimul a fost rezidit, când Templul a fost rezidit. Poporul lui
Dumnezeu a fost reînviat, a fost refăcut. Ea s-a împlinit şi mai glorios în
zilele noastre, când iarăşi poporul Israel a fost readunat în ţara lui. De data
aceasta însă s-a împlinit mai pe larg profeţia lui Ezechiel, pentru că se
spune aid clar: vă voi aduna din toate popoarele lumii. Vă voi aduna de la
toate capetele pământului. Şi texte de seamă din Ezechiel se împlinesc
astăzi sub ochii noştri în Israel. E a doua împlinire a acestui text.
Dar textul acesta mai are o aplicaţie şi la viaţa fiecăruia dintre noi. Se
poate întâmpla că sufletul tău să fie o vale cu oase. Ai avut atâtea idealuri
şi toate au murit, toate s-au prăbuşit. Şi nimeni nu ştie, dar sufletul tău e
doar o vale cu schelete moarte, cu oase. Tot ce-ai năzuit, tot ce-ai vrut tu s-a
spulberat. Ai avut atâtea decepţii, ai avut atâtea înfrângeri. Toate
aspiraţiile tale frumoase şi nobile ţi-au fost călcate în pidoare. Toate
jurămintele din adolescenţă, din tinereţe le-ai călcat. Tu eşti o vale cu oase.
Din punct de vedere uman, eşti un naufragiu, eşti un faliment, dar cu
Dumnezeu se poate face un nou început. Cu Dumnezeu se poate reînvia
toată valea aceea de oase. Aceasta este minunea minunilor, ca un om, care
a fost considerat ratat, pierdut, irecuperabil, să devină o minune în mâinile
lui Dumnezeu. Fie-mi permis, cu umilinţă şi cu multă recunoştinţă, să
spun înaintea lui Dumnezeu că aşa mă consider şi eu, ca o fostă vale cu
oase peste care a suflat Duhul lui Dumnezeu şi a reînviat totul. Eu stau ca
o mărturie că se poate relua totul de la început cu Dumnezeu. Cu
Dumnezeu şi oasele moarte şi uscate pot ă reînviate. Aceasta este
experienţa lui Ezechiel, este viziunea lui şi aceasta este experienţa mea şi
este experienţa multora.
I-a fost dat lui Ezechiel acolo în Babilon să spună acest mesaj şi
473
cu aceasta să reaprindă flacăra credinţei în poporul evreu. Dacă veţi citi
apoi ultimele vreo unsprezece capitole din Ezechiel, de la 38 până la 48,
partea aceasta din Ezechiel este numită şi „apocalipsa lui Ezechiel". Se
vorbeşte acolo de Gog din ţara lui Magog, se vorbeşte acolo de o serie de
nume, pe care le reîntâlnim în Apocalipsa. O serie de imagini pe care le-a
văzut Ezechiel, întâi referitoare la sfârşitul lumii, sunt preluate de Ioan în
Apocalipsa şi dezvoltate acolo. Ezechiel şi cu Ioan din Apocalipsa merg
mână în mână ca doi oameni care au avut viziunea finalului de lume. Eu
nu voi intra în analiza acelor capitole, nu vreau să ne pierdem în detalii.
Vreau doar să semnalez lucrul acesta că încă o dată, ca şi în cazul lui Isaia,
ca şi în cazul lui leremia şi ca şi în cazul lui Habacuc, Dumnezeu îi dă
omului Său o viziune a finalului, a victoriei ultime a lui Dumnezeu pe
pământ. îi spune: „Ezechiel, tu vei muri în robia aceasta babiloniană, dar
să ştii, lucrarea Mea va merge înainte până la sfârşit." E lumina vieţii lui
Ezechiel şi e bucuria fiinţei lui acolo în robie, să aibă viziunea aceasta a
sfârşitului. Pentru noi este încă o întărire a credinţei noastre, că ceea ce
Dumnezeu a lucrat atunci, lucrează şi acum şi va lucra până îşi va
îndeplini tot planul Său. Noi, prin vieţile acestor proroci, ne obişnuim să-
L vedem la lucru pe Dumnezeu prin secole, de-a lungul veacurilor. Ne
întindem orizonturile să cuprindem lucrarea lui Dumnezeu în toate
veacurile. Abia atunci poţi să-ţi înţelegi mica ta bucăţică, poziţia ta când
vezi lucrarea lui Dumnezeu de ansamblu.
Şi ceea ce este frumos, este că ultimele cuvinte ale cărţii lui Ezechiel
sunt acestea: „Numele cetăţii va fi «Domnul este aici.»" Prezenţa lui
Dumnezeu în noul Ierusalim. Cineva spunea foarte frumos: „Cartea lui
leremia începe cu suferinţă şi se termină cu suferinţă. Cartea lui Ezechiel
începe cu slava lui Dumnezeu şi se termină cu slava lui Dumnezeu." Cui îi
este dat să vadă slava lui Dumnezeu în Vechiul Testament? Ii este dat
omului care, din tinereţe şi până la moarte, a trebuit să trăiască ca rob, ca
exilat într-o ţară străină, omului care i s-a luat tot ce a avut drag, rând pe
rând, omul care a ştiut să piardă cu Dumnezeu totul. Omul acesta a văzut
cel mai bine slava lui Dumnezeu. Şi cartea lui începe şi sfârşeşte cu gloria
lui Dumnezeu. Ce minunat e ca în toate greutăţile vieţii, în toate
pierderile, în toate catastrofele, tu să ai înaintea ta slava lui Dumnezeu şi
să zici: „Slava lui Dumnezeu nu-i micşorată prin
❖Ezechiel ♦>
greutăţile mele. Dimpotrivă, prin greutăţile mele, Dumnezeu vrea să-
Şi mărească slava Lui. Orice prăbuşire va veni, orice pierdere va veni,
orice dezastru va veni, fratele meu, ţine minte: cu Dumnezeu vei avea un
nou început. Şi ţine minte că prin dezastre şi prin nenorociri, slava lui
Dumnezeu străluceşte şi mai tare, dacă tu rămâi al lui Dumnezeu. în orice
dezastru, adu-ţi aminte de rugăciunea Domnului Isus pentru Petru când
urma să meargă el la dezastru: „Petre, în noaptea aceasta, va fi dezastrul
vieţii tale, falimentul cel mai teribil al vieţii tale. Eu M-am rugat să nu ţi se
piardă credinţa." Cred că această rugăciune am putea-o pune peste viaţa
lui Ezechiel. Misiunea lui Ezechiel în Israel a fost aceasta: în prăbuşire, în
dezastru, el a fost cel care trebuia să ţină Israelul să nu-şi piardă credinţa
în Dumnezeu, să-i facă să înţeleagă că şi în dezastru, slava lui Dumnezeu
continuă să fie slava lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu să fie
puterea lui Dumnezeu şi biruinţa lui Dumnezeu să fie biruinţa lui
Dumnezeu.
Orice ar veni, să nu ţi se piardă credinţa şi fie ochii tăi deschişi, ca şi
ochii lui Ezechiel, mereu la slava lui Dumnezeu. Gândeşte-te ce spune
Pavel: Fraţilor, suferinţele noastre de o clipă lucrează pentru noi o greutate
tot mai mare de slavă. Suferinţă şi slavă, fie aceasta lecţia pentru sufletele
noastre şi îmbărbătarea şi întărirea credinţei noastre din exemplul lui
Ezechiel.
Şi acum ca o ultimă problemă, sigur e problema individului prins de
roata istoriei. Au fost duşi în robie oamenii aceştia. Şi acolo, în robie,
oamenii veneau la Ezechiel să-l întrebe: „Ezechiel, cum de-am ajuns noi în
robie? De ce ne-a lăsat Dumnezeu aici?" Şi Ezechiel le spunea: „Pentru că
părinţii noştri au fost idolatri. Le-a trimis Dumnezeu profeţi după profeţi,
să se lase de idolatrie, şi n-au vrut. De aceea Dumnezeu ne-a trimis în
robie." „Bine, Ezechiel, dar Dumnezeu e nedrept! Cum adică? rărinţii mei
au fost idolatri, şi pe mine mă trimite în robie?! Adică de ce mă pedepseşte
pe mine pentru păcatele părinţilor şi strămoşilor mei? Nu-i aceasta
o nedreptate?" Problema aceasta e foarte importantă şi problema aceasta
Ezechiel o tratează în capitolul 18 al cărţii sale. Iată ce spune acolo
Ezechiel sau mai degrabă cum i-o explică Dumnezeu, ca el s-o transmită
poporului. Pe de o parte, e ceea ce noi numim ereditate. Noi ştim astăzi că
dacă părinţii sau bunicii au fost alcoolici, urmaşii suferă de o serie de boli:
poate boală de ficat sau
475
♦>Oameni mari din Vechiul Testament•>
boală de nervi sau altceva de felul acesta, pentru că părinţii sau bunicii au
fost alcoolici. „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit
dinţii", spune proverbul citat de Ieremia. Adică sunt consecinţe pe care,
inevitabil, le plătesc copiii. Este o lege lăsată de Dumnezeu că o generaţie
îşi transmite defectele ei şi păcatele ei, consecinţele lor, mai degrabă
copiilor lor. Şi cu atât eşti mai răspunzător de ceea ce faci, cu cât faptele
tale nu au repercusiuni numai asupra ta, ci şi asupra copiilor tăi. Răutatea
ta, într-o zi, se va vedea în copiii tăi, în caracterul lor. Certurile tale cu
soţia în faţa copiilor tăi, incorectitudinea ta, necinstea ta văzută de copiii
tăi, toate acestea se vor vedea în caracterul copiilor tăi, şi copiii tăi vor fi
slabi, pătimaşi, răi, incorecţi, pentru că le-au văzut acestea în tine. Prin
urmare, pentru ceea ce fac părinţii, suferă copiii. Legea aceasta este
vizibilă şi ea nu poate fi tăgăduită.
Dar Ezechiel merge mai departe şi spune: „Şi totuşi, fiecare individ
poate să se răscumpere din această ereditate. Dacă se întoarce la Mine,
spune Dumnezeu, dacă omul acela primeşte mesajul Meu, Eu pe el îl iert,
Eu pe el îl schimb, Eu pe el îl transform. Fiecărei generaţii Eu îi ofer harul
Meu." Şi fiecare generaţie are şansa de a răsturna ereditatea, de a răsturna
relele părinţilor săi, dacă-L primeşte pe Dumnezeu, dacă-I dă lui
Dumnezeu cale liberă, dacă-I dă lui Dumnezeu ocazia şi libertatea de a
lucra. Orice ereditate, cât de rea, poate fi reversată de Dumnezeu. De
aceea, în final, Ezechiel spune: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri."
Şi la urma urmelor, nici unul nu e pedepsit pentru păcatele celuilalt,
pentru că fiecare are ocazia de a se întoarce el la Dumnezeu. Şi dacă el se
întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu repară toate consecinţele eredităţii.
Acesta este răspunsul pe care-1 dă Dumnezeu prin Ezechiel, în capitolul
18.
Prin urmare, chiar acolo în Babilon, fiecărui copil al lui Dumnezeu i se
dădea o şansă, ca primindu-L pe Dumnezeu în viaţa lui, întorcându-se cu
toată inima la Dumnezeu, Dumnezeu să lucreze în viaţa lui şi să-l
reabiliteze şi să-i redirecţioneze viaţa acolo. Şi el a şi făcut-o. Dintre
oamenii aceia, care l-au rămas credincioşi lui Dumnezeu, care au acceptat
curăţirea de către Dumnezeu, dintre oamenii aceia Dumnezeu Şi-a ales
rămăşiţa pe care a adus-o înapoi la Ierusalim, curăţită de idolatrie. Oameni
reabilitaţi, oameni refăcuţi, oameni curăţiţi în focul robiei. Aşa a lucrat
Dumnezeu acolo.
Acum observaţi ce minunat lucrează Dumnezeu. Şi observaţi ce
oameni îşi alege Dumnezeu în fiecare epocă. Ce ciudat om a fost acest
Ezechiel! Ce misiune ciudată i-a dat lui Dumnezeu! Ce ani ciudaţi, anii
476
❖Ezechiel ❖
aceia de muţenie! Ce acţiuni stranii! Ce lovituri personale, ca el apoi,
răbdându-le, să poată să devină un semn, viaţa lui să devină o predică şi
viaţa lui să fie o chemare la Dumnezeu! Câţi dintre noi ar accepta să fie un
Ezechiel? Câţi? Când toate sunt prăbuşite, când toate sunt pierdute şi când
toţi simt dezorientaţi şi când toţi fug, tu să stai sub loviturile lui
Dumnezeu, să le primeşti şi tu ca ceilalţi şi totuşi să zici: „Aceasta e
lucrarea lui Dumnezeu! Prin toate prăbuşirile acestea Dumnezeu lucrează!
Prin dezastrele acestea, Dumnezeu e la lucru cu noi." Câţi dintre noi pot să
vadă aşa ceva? Când toate sunt prăbuşite, câţi pot avea viziunea de
renaştere a lui Ezechiel? Eu cred că astăzi e nevoie de asemenea oameni
vizionari, e nevoie de asemenea oameni dăruiţi lui Dumnezeu, e nevoie de
asemenea oameni care, în toate încercările, rămân la dispoziţia lui
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu mi-a dat gândul acesta, să ţin acest ciclu
despre profeţi, nu mi l-a dat întâmplător. Nimic nu-i întâmplător. Nici
vorbele pe care le spun la inspiraţia momentului, niciodată nu sunt
întâmplătoare. Vi dau numai două exemple.
Acum vreo trei ani de zile, am ţinut aici o predică despre mulţumirea
datorată lui Dumnezeu. „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile!"
Şi am zis atunci aici: „Poate este aici unul căruia acum i s-a descoperit un
cancer nevindecabil. Poate el să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru
aceasta?" Am aflat după aceea că era în sală un om venit nu ştiu de unde
căruia tocmai atunci i s-a descoperit un cancer nevindecabil. Duminica
seara la Oradea, la inspiraţia pe care mi-a dat-o Domnul, am spus şi fraza
aceasta: „Nu e întâmplător faptul că eşti în seara aceasta aici. Tu ai fi vrut
poate să fii undeva la plajă, dar cineva a stăruit de tine să vii aici. Aceasta
e semn că harul lui Dumnezeu te caută, te vrea!" Ca apoi să vină cineva la
mine şi să-mi spună: „Frate, a fost aici o familie nu ştiu de unde, din care
parte a ţării. Erau la Felix, şi cineva s-a dus şi a stăruit de ei să renunţe
duminica după-masa la plajă şi să vină la biserică. Şi când ai spus fraza
aceea, şi el, şi ea au izbucnit în plâns. Nu le venea să creadă!" înţelegeţi?
Nimic din ce spunem noi de aici nu e la întâmplare, nici subiectele alese,
nici mesajul. Totul se grefează pe situaţia ta, totul se grefează pe nevoile
tale. Toate sunt menite sâ te pregătească pe tine pentru o anumită creştere,
pentru o anumită formare. Eu sunt convins de asta de acum sută la sută. Şi
de aceea, aştept ca mâine să se vadă roadele Cuvântului lui Dumnezeu în
viaţa ta. Dumnezeu are de lucru cu tine. Nu degeaba ţi-a dat aceste lecţii.
Nu degeaba ţi-a dat aceste mesaje. Are un plan spedal cu tine. Tu trebuie
să-I descoperi. Şi ţine minte ce a spus cineva, că sunt două momente
hotărâtoare în viaţa unui om; numai două. Unul când te naşti şi celălalt
477
Oameni mari din Vechiul Testament•>
când descoperi pentru ce te-ai născut. Adică atunci când descoperi planul
pe care-1 are Dumnezeu cu viaţa ta, când ştii exact ce menire ai tu pe lume.
Menirea aceea poate fi să fii spălătoreasă undeva sau să fii strungar
undeva sau să fii dascăl sau să fii huiduit. Dar e menirea de a-L arăta pe
Cristos prin viaţa ta în oricare dintre aceste situaţii. Cum o descoperi tu,
aceasta e problemă între tine şi Duhul lui Dumnezeu, dar să-ţi înţelegi
chemarea şi menirea şi să ştii: aceasta e chemarea mea, aceasta este
lucrarea la care m-a chemat Dumnezeu pe mine. Şi apoi s-o fad ca pentru
Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Fie ca fiecare dintre noi să-
şi descopere această chemare, această menire, acest destin pe care
Dumnezeu ni l-a pregătit. Şi dacă vreţi, el este descris în Efeseni 2:10,
unde ni se spune: „Căd noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos
Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca
să umblăm în eie." Suntem lucrarea mâinilor Lui, am fost plantaţi în
Cristos în vederea faptelor bune pe care le aşteaptă de la fiecare dintre noi.
Acelea trebuie să le descoperi tu, şi Dumnezeu să le împlinească prin tine.
Amin.
Daniel
- O concepţie înaltă despre Dumnezeu
Text biblic: Danie] 1 Loc,/data: Cluj, 13
septembrie 1978
în al treilea an al domniei lui loiachim, împăratul lui Iuda,

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva
Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe
loiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui
Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa
dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului sau.
împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi
dregători, să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam
împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc,
frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei,
cu minte agera şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului
478
❖Daniel - O concepţie înaltă despre Dumnezeu ❖
şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba haldeilor. împăratul le-a
rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de
care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după care aveau să fie
în slujba împăratului. Printre ei emu dintre copiii lui luda: Daniel,
Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia famenilor dregători le-a pus
însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar, lui
Hanania Şadrac, lui Mişael Meşac, şi lui Azaria Abed-Nego. Daniel s-
a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şt cu vinul
pe care-l bea împăratul şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să
nu-l silească să se spurce. Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete
bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători.
Căpetenia famenilor i-a zis lui Daniel: „Mă tem numai de domnul
meu împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi, ca nu
cumva să vadă feţele voastre mai triste decât ale celorlalţi tineri
de vârsta voastră, şi să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea
împăratului." Atunci Daniel a zis îngrijitorului, căruia îi
încredinţase căpetenia Jamenilor supravegherea lui Daniel, Hamnia,
Mişael şi Azaria: „încearcă pe robii tăi zece zile, şi să ni se dea de
mâncat zarzavaturi şi apă de băut; să te uiţi apoi la faţa noastră şi
la a celorlalţi tineri care mănâncă din bucatele împăratului, şi să
faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!" El i-a ascultat în privinţa
aceasta şi i-a încercat zece zile. După cele zece zile, ei erau mai bine
la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele
împăratului. îngrijitorul lua bucatele şi vinul care le erau rânduite şi
le dădea zarzavaturi. Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi
pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă l-a
făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele. La
vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpetenia famenilor
i-a adus înaintea lui Nebucadneţar. împăratul a stat de vorbă cu ei:
dar între toţi tinerii aceia, nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania,
Mişael şi Azaria. De aceea ei au fost primiţi în slujba împăratului. în
toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi
întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi
vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui. Aşa a
dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cir.
Daniel 1
începând cu primul profet, care şi-a scris profeţiile într-o carte, cu

Amos, Dumnezeu a început să anunţe că El a decis să nimicească acest
popor, poporul evreu, datorită neascultării sale, datorită idolatriei sale.
479
*;*Oameni mari din Vechiul Testament *î*
Amos, mai târziu Mica, Isaia şi după aceea alţii după ei, până la Ieremia, în
mod sistematic, profeţii au arătat clar că datorită idolatriei şi corupţiei,
Dumnezeu va trebui să cureţe această ţară. Dumnezeu va lăsa o putere
străină să vină să pârjolească toată ţara. Poporul va fi dus în robie în ţări
străine şi numai o mică rămăşiţă va fi readusă înapoi, după ce va învăţa pe
calea aceea aspră a robiei să nu se mai atingă de idoli. Rămăşiţa aceea va fi
adusă înapoi. Lucrul acesta deci l-au spus sistematic timp de peste o sută
cincizeci de ani profeţii, începând cu Amos, repet, până la Ieremia. In cele
din urmă, data fatală a sosit şi prin Nebucadneţar, împăratul Babiîonului,
populaţia evreiască a fost dusă în robia babiloniană într-o serie de valuri
succesive. Robia nu a început dintr-o dată, ci au fost mai multe valuri de
ducere în robie. începând cu anul 605 î.Cr., când a fost dus primul eşalon,
despre care am citit aid, în Daniel, capitolul 1, după aceea în 597 î.Cr. al
doilea eşalon şi al treilea în 587 î.Cr., când Ierusalimul a şi fost distrus.
Robia însă se poate socoti că a început odată cu anul 605 î.Cr., cu plecarea
în robie a tinerilor ostatici, Daniel şi sute de alţii, dintre care noi însă nu
cunoaştem decât numele a patru.
Acum noi am făcut o schiţă istorică, am arătat că în toată perioada
aceea până la leremia, până la anul 605 î.Cr., Imperiul care primejduia pe
Israel şi pe Iuda a fost Asiria, cu capitala la Ninive. Veţi găsi în toţi
profeţii din vremea aceea referirile la Asiria ca forţa ameninţătoare. Partea
de nord a Palestinei, cu capitala la Samaria, a şi fost dusă în robia asiriană
la anul 722 î.Cr. şi partea aceea a fost, de fapt, nimicită definitiv. A mai
rămas în picioare numai micul regat al lui Iuda, cu capitala la Ierusalim.
La anul 612 î.Cr., capitala Asiriei, Ninive, a fost cucerită de babilonieni
sau de caldei, caldeii care aveau capitala la Babilon, şi, prin aceasta, s-a dat
lovitura de graţie Asiriei. Nimicirea definitivă însă a venit în anul 605
î.Cr. prin celebra bătălie de la Carchemiş, în nordul Siriei, unde tânărul
general Nebucadneţar, general de vreo nouăsprezece ani numai, a condus
această bătălie, una dintre cele mai mari bătălii din istorie. îndată după ce
el a fost biruitor în bătălia aceasta, i-a venit vestea că tatăl lui, care era rege
la Babilon, a decedat şi că el este de acum împăratul Babilonului.
Nebucadneţar, înainte de a se întoarce acasă să-şi preia tronul, a venit
asupra Ierusalimului, şi cei de la Ierusalim şi-au dat seama că nu pot sta în
faţa acestei armate teribile şi au cerut pace. Preţul a fost un tribut în aur, o
cantitate imensă. Ei n-au avut de unde să dea atâta aur şi atunci au dat
vasele de la Templu. Toate vasele de aur şi de argint - cupe, lighene,
căldări, tot ce aveau ei acolo pentru ritualuri - le-au adunat şi a trebuit să
le dea lui Nebucadneţar. De asemenea, aşa cum cereau şi turrii de la noi,
480
tribut de sânge, ostatici
- la noi parcă, într-o vreme, trebuia să fie daţi turcilor cinci sute de copii
pe an - tot aşa şi Nebucadneţar a cerut să i se dea un număr de tineri din
familiile cele mai alese, chiar din familia regală şi apoi din toate familiile
nobiliare din Ierusalim. Aceştia au fost predaţi lui Nebucadneţar şi duşi
în Babilon. Aşa a început robia babiloniană.
Data trecută v-am vorbit despre situaţia din robie şi v-am vorbit
despre Ezechiel. Ezechiel a fost şi el un tânăr care a fost dus acolo
481
în robie. El a fost dus în al doilea eşalon, la 597 î.Cr., când avea
douăzeci şi cinci de ani, şi şi-a trăit toată viaţa ca sclav, ca rob în Babilon.
Rostul lui de la Dumnezeu a fost ca el să fie glasul lui Dumnezeu între
robii din Babilon.
Acum cu aceasta ajungem la lecţia de astăzi. Aici vreau să vă explic
câteva lucruri care sunt fundamentale pentru a înţelege istoria poporului
evreu. în antichitate au avut loc foarte multe dislocări de popoare. Erau
luate populaţii întregi şi transmutate din ţara lor de baştină în altă parte a
lumii. Ca o regulă generală, toate aceste populaţii au dispărut din istorie.
Ele nu s-au mai întors în locurile lor de baştină, nici chiar atunci când li s-
a oferit ocazia s-o facă.
Vreau să vă explic procesul mintal şi spiritual, şi sociologic prin care
aceste populaţii dispăreau din istorie. E ceva foarte interesant de ştiut.
Fiecare naţie, fiecare populaţie îşi avea zeul ei. Credeau în mai mulţi zei,
dar fiecare naţiune îşi avea zeul ei protector. Credinţa generală era că
există şi alţi zei, numai că noi ni l-am ales pe acesta. Alţii şi l-au ales pe
acela şi alţii pe celălalt. Toţi sunt reali. Numai că fiecare şi-l are pe al lui.
Mai departe, credinţa era că şi între zeii aceştia sunt lupte. Unii sunt mai
tari, alţii sunt mai slabi. Toată problema era să ai grijă, când ţi-au luat un
protector, să ţi-1 iei pe cel mai tare, ca el să te ocrotească.
Ei bine, în momentul în care o naţiune sau o populaţie pierdea
războiul şi era smulsă din ţară şi dusă în alte părţi, concluzia era: „Zeul
nostru a fost înfrânt şi poate că zeul nostru a şi fost omorât. Noi am greşit
când ni l-am ales de dumnezeu. Am ales unul prea slab. Uite era mai tare
zeul acestora care ne-au cucerit. Acum de ce să mai slujim unui dumnezeu
slab? De ce să-i mai ducem jertfe aceluia care ne-a lăsat baltă în luptă? E
normal să ne dăm şi noi bine cu zeul care e mai tare." Şi primul pas era că
acceptau religia ţării cuceritoare. Al doilea pas era că odată cu acceptarea
religiei, acceptau şi limba. Şi iată, prin aceasta, procesul de asimilare şi de
dispariţie ca naţiune. Sigur, vă dau schematic procesul sociologic. E mult
mai complex, dar linia generală aceasta era.
Acum înţelegeţi că o populaţie care era dusă în robie trăia o prăbuşire
spirituală. „Ne-am înşelat în crezul nostru. Ne-am înşelat în religia
noastră. Ne-am înşelat în credinţa în dumnezeul nostru." Oare nu auzim
noi şi pe unii profeţi că-I spun lui Dumnezeu: „Făi,
Te fad Tu de râs în faţa celorlalte popoare, se va zice că n-ai fost în stare
să-Ţi păzeşti poporul! ? Găsim aceasta în profeţi. „Ai grijă, că e vorba de
onoarea Ta! Şi tot mereu erau cei care ziceau: „Nu ne va lăsa Dumnezeu să
ne ducem în robie! Da' ce credeţi că Dumnezeu îşi lasă poporul?
Dumnezeu Se face de râs? Nu! E onoarea Lui în joc, îşi va apăra El
Ierusalimul. Putem noi să trăim oricum, pentru că şi dacă trăim urât, nu ne
lasă, doar e onoarea Lui în joc! O să ne apere El!"
Ei bine, spre spaima şi spre marea lor prăbuşire, s-a dovedit că profeţii
au avut dreptate, cei care au profeţit: „Să ştiţi, vă va lăsa în robie." Şi iată-i
că s-au trezit în robie. Care e concluzia? „Dumnezeu a fost slab,
Dumnezeu ne-a abandonat! Iehova n-a fost în stare să-Şi păzească
poporul! De ce să ne mai închinăm Lui?" Iată ispita şi iată primejdia
spirituală. Acum Dumnezeu avea nevoie de oameni care să le schimbe
aceste idei celor din Israel. Unul dintre aceştia v-am arătat că a fost
Ezechiel. Oare nu v-a spus Dumnezeu prin atâţia prorod că aşa se va
întâmpla?
Aşa ajunge Daniel în robie pe la anul 605 î.Cr. Nebucadneţar avea
nouăsprezece ani, v-am spus. Nebucadneţar îşi va face din Daniel mâna
lui dreaptă. Daniel a fost alături de Nebucadneţar, a fost prim-ministrul
lui Nebucadneţar o vreme. S-au succedat mai mulţi regi la Babilon, şi
Imperiul caldeilor a durat până în anul 539 î.Cr, dar Daniel a rămas mereu
între oamenii de stat ai imperiului. Voi ştiţi că anii descresc. De aceea
vedeţi că mergem tot mai jos cu anii până la Domnul Isus. în anul 539
î.Cr., după ce cu ani înainte, în Persia, se ridicase o nouă putere, perşii în
alianţă cu mezii. Printr-o lovitură foarte abilă, împăratul perşilor, Cirus, a
cucerit Babilonul fără luptă într-o noapte la anul 539 î.Cr. De la data aceea
începe Imperiul Persan cu capitala tot la Babilon. Cirus este regele care
hotărăşte să-
i lase pe evrei să plece înapoi acasă.
în al treilea an al lui Cirus, încă îl găsim pe Daniel acolo în Babilon.
Câţi ani avea Daniel la anul 536 î.Cr., dacă avea şaisprezece ani la anul 605
î.Cr.? Optzeci şi cind de ani. Istoria cu groapa cu lei s-a întâmplat cam pe
la anul 540 î.Cr., la scurtă vreme după cucerirea de către Cirus a
Babiîonului. Sunt unii care vorbesc de tânărul Daniel în groapa cu lei.
Băgaţi de seamă să nu faceţi greşeala aceasta: să vorbiţi de tânărul Daniel
în groapa cu lei. Daniel era bătrân, foarte bătrân. Deci, în capitolul 6, nu
mai era acel tânăr din capitolul 1. Intre timp a îmbătrânit.
483
Daniel deci a ajuns la anul 605 î,Cr. în Babilon. Daniel a fost favorizat
de Dumnezeu. Şi îndată ce a ajuns acolo, Nebucadneţar a hotărât să
selecteze câţiva dintre tinerii ostatici din Israel şi să-i bage în academia
regală. Exista pe vremea aceea, ca în toate epocile şi ca în toate ţările, o
şcoală unde se pregăteau conducătorii ţării, administraţia
guvernamentală, echivalentul la noi cu „Ştefan Gheorghiu". Asta ar fi. Ei,
după termenii din alte ţări, unde e regat, academie regală. Aşa ceva era şi
la Babilon: academie regală, „Alegeţi şi dintre evrei câţiva tineri, cei
excepţional dotaţi, şi-i băgăm pe trei ani în academia regală." Daniel a
trecut cu bine prin cei trei ani. A terminat cu magtia cum laude, cu
diplomă de onoare, a fost premiant la academia regală şi promovat între
consilierii împăratului, consilier al şefului statului în tot soiul de
probleme. Aceasta a fost prima lui funcţie. Mai târziu, cum v-am spus, el a
ajuns să fie chiar prim-ministru sub o serie întreagă de împăraţi ai
Babilonului.
Acum gândiţi-vă că Nebucadneţar a fost unul dintre cei mai străluciţi
împăraţi ai istoriei. El a domnit între anii 605 şi 562 î.Cr. El a transformat
Babilonul într-o minune a lumii antice. Ştiţi că între cele şapte minuni ale
lumii se numără şi grădinile suspendate din Babilon, parcurile acelea pe
terase deasupra palatelor. Acelea erau considerate o minune a lumii. Toate
acelea le-a făcut Nebucadneţar. A fost unul dintre împăraţii care a
construit cel mai mult în istorie. în tot timpul acela, sfetnicul lui şi primul
lui ministru a fost Daniel. Şi după aceea, împăraţii de după el au
considerat că omul acesta este indispensabil. îână şi Cirus, după ce a
cucerit el puterea, încă l-a păstrat pe Daniel ca un consilier, considerând
că e indispensabil şi pentru domnia lui, chiar şi la vârsta aceea a lui
înaintată de peste optzeci de ani. O minte formidabilă deci, o înzestrare
extraordinară.
Şi acum sa vă spun ceva care trebuie să vă dea mult de gândit. Ştiţi ce
înseamnă să trăieşti într-o ţară păgână, şi nu numai să trăieşti într-o ţară
păgână, ci să trăieşti la curtea unui împărat păgân? Să-i fii consilier şi apoi
prim-ministru? Intr-o societate unde necinstea, unde bacşişul, unde
intrigile, unde mituirile erau ordinea zilei, în ţara aceea Daniel este ridicat
să fie prim-ministru.
Şi acum vreau să vă spun unul dintre cele mai şocante lucruri pe care
vi le pot spune în seara aceasta. Ezechiel era sclav. Acolo la râul
*** Dsni&tOconcepţie înaltei despre Dumnezeu*•*
Chebar făcea cărămizi. Damei, care era cam de aceeaşi vârstă cu el,
ajunsese prim-ministru. Ce vor fi putut zice robii? „A, pai, Daniel învârte
lucrurile. Daniel e necinstit acolo. Daniel s-a mânjit cu toate unsorile lui
Nebucadneţar." Lucrul şocant pe care aş vrea să-l spun este că, la un
moment dat, Dumnezeu îi vorbeşte lui Ezechiel şi-i spune aşa: „Dacă o
ţară cade în păcat, eu trebuie să nimicesc ţara aceea. Şi dacă în ţara aceea ar
fi trei oameni, cei mai cinstiţi care au trăit vreodată pe pământ, dacă toată
ţara e pângărită de păcat, Eu ţara trebuie s-o nimicesc, dar pe aceia trei îi
scap." Şi Dumnezeu îi şi numeşte pe cei trei pe care Eî îi consideră ca cei
mai cinstiţi oameni care au trăit vreodată pe pământ. Ghiciţi care sunt
aceia. Vă rog să deschideţi la Ezechiel 14.14: „Chiar dacă ar fi în mijlocul
lor aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar salva decât sufletul
lor." N-aş salva ţara nid pentru aceştia trei. Şi se repetă până la versetul 20
de încă trei ori expresia aceasta: „Chiar dacă ar fi în mijlocul lor Noe,
Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, [...] numai ei şi-ar
mântui sufletul prin neprihănirea lor", în original: „din pridna dreptăţii
lor", din pricina corectitudinii lor. Puteţi să vă imaginaţi cât de
extraordinară este afirmaţia aceasta a lui Dumnezeu? Să-l iei pe omul
acesta ca model de cinste, să-l numeri între trei cei mai curaţi oameni care
au trăit vreodată pe pământ? Şi el era prim-ministru într-o ţară păgână, la
o curte păgână şi coruptă şi totuşi cel mai dnstit din lume, din istorie, din
istoria care a fost până atund! Noe, Daniel şi Iov.
Acum, aid, înainte de a merge mai adânc să-i vedem viaţa, vreau să fac
întâi o mică comparaţie între Ezechiel şi Daniel. Dumnezeu Şi-a ales doi
oameni prin care să menţină credinţa poporului Său în Babilon. Pe unul
dintre ei l-a pus să fie sclav şi pe celălalt l-a destinat să fie în vârful
piramidei, prim-ministru, ca să se vadă că Dumnezeu are oameni şi acolo
jos, şi acolo sus şi că e posibil să fii omul lui Dumnezeu şi jos, şi sus,
unde te pune El, unde te vrea El. El are nevoie de om şi într-o parte, şi-n
cealaltă. Şi cu Dumnezeu poţi trăi o viaţă frumoasă şi într-un loc, şi în
celălalt. Ded condiţiile materiale sau sodale, sau politice nu pot fi o scuză
pentru o viaţă urâtă. „ISi, noi nu putem, că, vezi, în situaţia noastră, în
condiţiile noastre, ane mai poate trăi curat?" Aşa putea zice Ezechiel, de
exemplu: „Eu sunt sdav aici. Eu sunt la canal. Aici să mai slujeşti lui
Dumnezeu?" Şi Daniel putea zice: „Da' ce, parcă în
485
situaţia mea mai pot să fiu curat, să nu accept dacă-s cu lupii, să urlu ca
lupii?" Şi unul, şi altul sunt oamenii lui Dumnezeu.
Acum, deci, unul e jos, celălalt sus. Unul e teribil de asuprit, teribil de
apăsat. Locuia bietul de el într-o colibă aşa de săracă, că odată când
Dumnezeu i-a zis: „Măi, Ezechiel, arată-le cum o să spargă Dumnezeu
zidurile Ierusalimului şi cum o să vină toţi cu bagajele în mână până aici."
Ce a făcut Ezechiel atunci? S-a trântit odată în zidul colibei lui şi a spart-o
şi a ieşit cu bagajele prin ea afară şi a zis: „Uite aşa vor ieşi aceia afară
prin zidurile Ierusalimului." Aceasta era ce avea el: o colibă de pământ. în
acelaşi timp, primul-ministru locuia în palatele acelea somptuoase, şi
grădinile suspendate, minunea lumii, erau la dispoziţia lui. Unul în coliba
de sclavi şi celălalt în palatul regesc, dar tot omul lui Dumnezeu.
Unul dintre ei era omul care ştia că el toată viaţa va fi rob. El nu va
vedea zile mai bune. Celălalt era omul de succes, omul încărcat de laude,
omul care mergea din biruinţă în biruinţă. Acum aş vrea să vă interpretez
în lumina Domnului Isus situaţia lor.
Dacă mă urmăriţi, în Matei 13:22 citim aşa: „sămânţa căzută între
spini". Şi Ezechiel, şi Daniel erau sămânţă aruncată între spini, nu-i aşa?
Amândoi erau duşi în robie. Deci iată două boabe de sămânţă de grâu
dumnezeiesc aruncate între spini. „Dar îngrijorările veacului acestuia şi
înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest cuvânt şi ajunge neroditor." Două
lucruri: ori îngrijorările veacului acestuia, spaimele veacului acestuia,
greutăţile, necazurile veacului acestuia, ori înşelăciunea bogăţiilor. Două
tipuri de spini. Asta vă rog să observaţi: sunt două tipuri de spini. Un tip
de spini îl au cei care sunt jos, în necazuri, în greutăţi. Un alt tip de spini
îl au cei care sunt sus. Un tip de spini e numit „îngrijorările veacului",
necazurile, problemele zilei de mâine: ce mănânc, unde mai stau, unde
mai lucrez. Dincolo spinii se numesc „înşelăciunea bogăţiilor". Unde e
mai greu să-ţi păstrezi tinereţea curată? Eu vă spun: sus. Sus e mai greu să
te păstrezi curat. Sunt foarte mulţi tineri care, când au fost în greutăţi, s-au
păstrat curaţi. Şi cum li s-a oferit o viaţă uşoară şi cum au început să guste
din plăceri, din bucurii dintre acestea pământeşti, cum i-ai văzut numai că
o lasă mai încet cu credinţa. „Apoi, ce să facem? Trebuie să ne acomodăm,
să ne adaptăm. Şi dacă mă duc mai rar la biserică, n-am ce face.
Doar trebuie. Şi după aceea nu mai vine deloc. După aceea nu mai crede
deloc. înşelăciunea bogăţiilor a fost cea care i-a înăbuşit pe ei. în spinii
îngrijorărilor au rezistat. în spinii bogăţiilor n-au mai rezistat. Aceia i-au
înăbuşit.
Prin urmare, ai grijă! E adevărat că dacă am fi puşi să alegem noi
destinul şi ne-ar întreba Dumnezeu: „Tu ce-ai vrea să fii: Daniel sau
Ezechiel?", nu ştiu care dintre noi l-ar alege pe Ezechiel. Fiecare ar zice:
„12i, măcar să fiu Daniel, că atund mă lupt eu cumva acolo să fiu curat,
dar să fiu în palat." Ei, nu ni-e dat nouă să alegem! Dumnezeu a ales între
aceştia doi tineri şi a zis: „Unul merge jos, unul merge sus, dar sunt tot
oamenii Mei. Şi fac lucrări extraordinare şi prin unul, şi prin celălalt."
Vom analiza viaţa lui Daniel în lecţia următoare, ca să vedem ce
anume l-a ajutat pe el să rămână curat. Dar un singur cuvânt înainte de
partea a doua. Dumnezeu avea nevoie să-Şi ocrotească poporul. El Şi-a
ridicat un om până la nivelul de prim-ministru în Babilon, care să aibă un
ochi atent asupra poporului de sclavi. El ştia că-i din poporul acela. Sigur
că el le-a putut face soarta puţin mai uşoară. El le-a putut facilita
supravieţuirea. Şi el le-a putut fi tot timpul inspiraţie, îmbărbătare şi
călăuză. Vom vedea cum le-a fost şi călăuză spirituală. Vom vedea cum le-
a dat tonul în problemele acestea.
Ceea ce vreau să vă arăt este că Dumnezeu combină istoria,
evenimentele istoriei, ca să-Şi conducă poporul chiar şi când e în robie. Ce
crezi, nu-i acelaşi Dumnezeu la cârma evenimentelor şi azi? Oare nu-ţi
călăuzeşte El viaţa ta ca şi pe a lor? Oare nu combină El evenimentele şi
pentru tine?
Care este secretul lui Daniel? Cum putem noi explica stabilitatea lui
Daniel, credindoşia lui Daniel şi curăţia lui Daniel timp de şaptezed de
ani în Babilon? E important să încercăm să ajungem la o explicare a
acestui fenomen, să răspundem la aceste întrebări, pentru că am vrea să
rămânem puri, am vrea şi noi să rămânem nobili, am vrea şi noi să
rămânem curaţi. Şi atunci să-i găsim secretul. Voi da câteva explicaţii.
înainte de aceasta, vreau să mai adaug încă o informaţie la situaţia în
care se aflau ei. Ni se spune chiar la începutul cărţii lui Daniel. „El" este o
denumire a lui Dumnezeu. „Yah" la sfârşitul numelui e o prescurtare a lui
Yahweh. Toţi aceşti patru tineri aveau nume în cuprinsul căruia era şi
Numele lui Dumnezeu. Dani-el, Mi şa-ei şi Hahan-yah de la Yahveh şi
Azar-yah de la Yahweh. Părinţii lor, când le-au dat nume, le-au dat un
nume care să le amintească de Dumnezeul lor: Daniel înseamnă „mă
judecă El", adică „mă judecă Dumnezeu" sau „Judecătorul meu este
487
Dumnezeu". Parcă au presimţit părinţii că copilul acesta se va duce
departe şi să aibă grijă că acolo îl judecă Dumnezeu. Dani-el.
Acum, în Babilon intenţia era să se şteargă tot ce au plantat acolo
părinţii lor şi dascălii lor din Ierusalim; ei să-şi uite ţara, poporul, religia.
Şi pentru aceasta s-a început cu numele, să-şi uite numele aceia. Iată
situaţia în care se aflau ei. Şi, dintr-o dată, aflăm că cei patru se trezesc
selectaţi pentru academia regală. Iată-i pe toţi în costumaţie de prinţi. Iată-
i pe toţi la şcoala aceea regească, somptuoasă şi iată-i uitându-se unul ia
altul şi zicând: „A dat norocul peste noi. Ceilalţi, bieţii de ei, sunt acolo
jos la necaz. Noi, în trei ani de zile, putem fi în administraţia
guvernamentală. Ce noroc pe noi! Măi, să tăcem din gurâ. Uităm tot ce a
fost în trecut. Acum n-avem ce face, trebuie să ne adaptăm aici." Aşa am fi
zis noi, poate. Dar Daniel a stat să judece: „Eu sunt evreu. Eu am un
Dumnezeu care mă judecă. Pe mine mă cheamă Dani-el. Dumnezeu mă
vede şi mă judecă ce fac aici. Dumnezeu mi-a spus ca eu să nu mănânc
mâncăruri jertfite idolilor." Fiecare animal, care era tăiat pentru cantina
Maiestăţii sale, întâi era dus în templul zeului Marduk şi era sacrificat pe
altarul zeului. O parte din carne rămânea acolo, şi o parte mai frumoasă
era tăiată pentru masa împăratului. Din bucata aceea o bucată venea la
elevi.
„De unde ştiu eu? întâi de toate, e o carne jertfită idolilor. In al doilea
rând, de unde ştiu ce fel de carne mi se dă? Eu n-am voie să mănânc carne
de porc, eu n-am voie sâ mănânc cutare şi cutare, după religia mea. Mai
mult, eu am învăţat din cărţile noastre sfinte [şi ei se referea la cartea
Proverbelor, care era manualul de şcoală la Ierusalim pentru elevii de
acolo]: «Tu să nu fii printre cei care beau vin», pentru că vinul şi femeile
iau minţile omului. Ce voi face eu acum? Să mă spurc cu cărnurile acestea
şi cu vinul acesta?" Vă imaginaţi o scenă: un elev să se ducă îa domnul
director, să-i spună: „Domnul director, mâncărurile pe care Ie mâncaţi
dumneavoastră la cantina aceasta sunt spurcate, şi eu n-am sâ mă spurc cu
ce mâncaţi dumneavoastră." Ce părere aveţi? Asta era ceea ce i-a dat
488
❖Daniel -Oconcepteiha/fădespre Dumnezeu *>
în gând iui Daniel. Şi Daniel a hotărât în inima lui sâ nu se spurce. Şi
s-a dus la domnul administrator, la domnul director, care era consilier
guvernamental: „Domnule director, eu am un crez, eu am o religie. Te rog
nu mă obiiga să mâ spurc cu mâncărurile pe care le mănâncă Maiestatea
sa." „Domnule, aceasta este insultă la adresa Maiestăţii sale să spui
vorbele acestea. Şi pentru aceasta te condamn la moarte." Aceasta putea să
fie reacţia.
Acum, dintr-un milion de tineri, nouă sute nouă zeci şi nouă de mii ar
fi zis: „Măi, aici să mai punem problema mâncărurilor? Aici să mai luăm
în seamă fleacuri dintre acestea, când a dat peste noi norocul acesta? Ce să
ne mai gândim la Lege." însă Daniel a spus: „Dacă fac un compromis,
după acesta urmează toate," Prima trăsătură de caracter, care-1 explică pe
Daniel, este refuzul oricărui compromis de crez religios. Crezul meu
religios e crezul meu religios şi mi-I trăiesc indiferent ce pierd! Şi acest
principiu rămâne până la vârsta de optzeci şi ceva de ani, când a venit
edictul acela că treizeci de zile nimeni să nu se roage decât împăratului. Şi
Daniel s-a dus şi a deschis geamurile către stradă, să afle toată lumea că el
îşi zice rugăciunile către Dumnezeul lui şi atunci când era edictul, „eu nu
renunţ la religia mea, la crezul meu nici dacă mă ameninţă groapa cu lei."
Prin urmare, hotărârea lui aceasta era: de a-şi trăi crezul lui religios cu
orice preţ. „Am un crez şi după acesta voi trăi toată viaţa mea. Nici un
compromis! Nid un compromis moral!"
Iată, dragii mei, care este un principiu fundamental al lui Daniel şi e
din tinereţe până la bătrâneţe: „îmi voi trăi crezul cu orice preţ şi nu fac
nid un fel de compromis în domeniul acesta al crezului meu şi al trăirii
mele morale." Meditaţi la această problemă şi gândiţi-vă că ea se aplică de
atund şi până astăzi în acelaşi fel. Aid este un prindpiu fundamental de
viaţă cu Dumnezeu.
Acum frumuseţea este că în momentul în care Daniel s-a dus la
domnul director aşa, cred că primul lucru pe care l-a făcut domnul director
a fost să zică: „Domnule, o impertinenţă de nemaiauzit!" Dar după aceea,
s-a uitat la tânărul acela şi l-a inundat un val de admiraţie. „Domnule, ce
curaj! Ce curaj la tânărul acesta! Domnule, ce forţă morală în acest tânăr! E
în stare să rişte totul pentru crezul lui." Şi s-a uitat la Daniel şi spune
Cuvântul: „Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere
înaintea căpeteniei famenilor dregători" (Daniel 1:9). Dintr-o dată, omul
acela l-a admirat şi i-a spus: „Aşa-mi placi! Respect un asemenea tânăr.
Dar ce mă fac? Mie mi-e teamă ca nu cumva împăratul să afle. Dacă-ţi dau
verdeţuri, ai să fii mai slab." „Domnule director, pune-mă la încercare. O
489
să vezi numai." Şi au făcut experienţa în secret. Directorul s-a convins că
aceştia nu mor de foame, dacă mănâncă numai verdeţuri şi a spus: „Lasă-i
aşa! Lasă-i aşa! Aceştia-s oameni dintr-o bucată şi avem nevoie de oameni
dintr-o bucată." Şi mai târziu, el i-a prezentat împăratului: „Maiestate, am
aici nişte tineri strălucitori şi corecţi, şi cinstiţi."
Am citit odată o predică a lui Spurgeon din textul acesta, din Daniel.
Şi Spurgeon spunea în predica aceasta a Iui că întotdeauna cel care alege
să fie cinstit şi curat şi să nu facă compromisuri cu necinstea, cu păcatul,
întotdeauna se dovedeşte că Dumnezeu îl onorează, conform lui 1 Samuel
2:30, unde Dumnezeu zice: „Eu cinstesc pe cel care Mă cinsteşte." Şi
Spurgeon dă un exemplu din propria lui biserică. Avea în biserica lui un
membru în vârstă, care era administratorul unuia dintre cele mai mari
domenii nobiliare din Anglia, omul de încredere al unuia dintre cei mai
bogaţi oameni din Anglia. Şi auzind ce încredere are nobilul în
administrator şi cum îi lasă absolut totul pe mâna lui, Spurgeon l-a
întrebat: „Cum se explică că are nobilul acesta atâta încredere în
dumneata?" Şi el i-a spus: „In copilărie am fost foarte sărac. Eram un
flăcăiandru. La scurtă vreme după ce m-am pocăit, părinţii m-au dat slugă
la conacul nobilului, la castel. Eram la grajduri. Şi într-o zi, cum eram eu
prin curte, a trecut stăpânul, m-a chemat la el şi mi-a spus: «Vezi că la
poartă sunt ceva vizitatori. Du-te şi spune-îe că nu-s acasă.» La care eu am
răspuns: «Stăpâne, eu nu pot să mint, că eu sunt pocăit.» Stăpânul a
început să înjure. «Ce? Nu faci ce-ţi cer eu?» S-a supărat foarte tare, dar
mai târziu i-a trecut supărarea şi m-a dat la şcoală, zicând «Trebuie să fad
toate şcolile, să treci prin toate şcolile. Şi când vei termina şcolile, tu vei fi
administratorul meu. Dacă tu ai fost în stare să-ţi rişti servidul tău bun,
numai ca să nu spui o minciună, înseamnă că în tine mă pot încrede.
Asemenea oameni îmi trebuie mie.» Şi stăpânul m-a trimis la şcoală şi am
învăţat carte şt am ajuns omul lui de încredere." Aceasta a povestit-o
Spurgeon ca o ilustrare.
Ilustraţii de felul acesta sunt nenumărate, despre modul în care
Dumnezeu îşi cinsteşte copiii care decid să nu se spurce, care iau
hotărârea aceasta în inima lor să nu se joace cu păcatul. înţelegeţi?
Aplicaţia trebuie s-o faceţi fiecare Ia condiţia voastră şi la situaţia voastră.
Prima trăsătură a iui Daniel a fost aceasta hotărâre a Iui de a-şi trăi în
totalitate crezul Iui şi de a nu face compromis cu păcatul.
A doua trăsătură a lui Daniel, care-1 explică pe Daniel, aceasta, de fapt,
este esenţialul, este concepţia Iui Daniel despre Dumnezeu şi dependenţa
490
***Duniol Oconcepţie înaltă despre Dumnezeu *1*
lui totală de Dumnezeu.
V-am spus Ia început că tendinţa celor care erau duşi în robie era să
zică: „Dumnezeul meu este slab. M-a lăsat în robie. Trebuie să-mi schimb
dumnezeul." Ca o generalizare, concepţia ta despre lume şi viaţă este cea
care îţi determină apoi modul tău de vieţuire. Tot modul tău de a trăi
decurge din modul tău de a vedea lumea şi viaţa. Le voi ilustra chiar cu
Daniel, lată concepţia lui Daniel despre lume şi viaţă, concepţia lui, de
fapt, despre Dumnezeu. O găsim în Daniel 2:20-23: „Daniel a luat
cuvântul şi i-a zis [lui Nebucadneţar]: «Binecuvântat să fie Numele lui
Dumnezeu din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. Ei
schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă
înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este
adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina. Pe
Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat
înţelepciune şi putere şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi; căd ne-ai
descoperit secretul împăratului."
Să vă arăt acum concepţia lui Daniel despre Dumnezeu, aşa cum se
desprinde ea de aid. Dumnezeu este Stăpânul istoriei şi Dirijorul istoriei.
El îi pune pe împăraţi şi El îi schimbă pe împăraţi, zice el. Dumnezeu, în
al doilea rând, este Cel care dă înţelepciune oamenilor, Cei care ie dă
înzestrări oamenilor. Atâta avem cât pune El în noi. Atâta suntem cât
decide El să fim. Acolo suntem unde ne plasează El, aşa cum am văzut că
i-a plasat pe Ezechiel şi pe Daniel în locuri atât de diferite. în ai treilea
rând, Dumnezeul acesta cunoaşte totul. Pentru El nu există taine. Pentru
El nu există ascunzişuri. Şi, sigur, că dacă El cunoaşte totul, îmi cunoaşte
şi problemele mele, îmi cunoaşte şi necazurile mele. în al patrulea rând.
Dumnezeul acesta este unica Fiinţă căreia trebuie să-I dai slava şi
închinădunea.
Prin urmare, concepţia lui Daniel despre Dumnezeu este aceea a unui
Stăpân peste fire, peste istorie, peste destinul oamenilor şi Unul în care te
poţi încrede, Unul pe care te poţi baza. Şi aici eu am adăugat nu numai
concepţia lui despre Dumnezeu, ci şi dependenţa lui de Dumnezeu.
Notaţi-vă dependenţa totală a lui Daniel de Dumnezeu. Ea reiese din
versetul 30 din capitolul 2: „Dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu
înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii,
ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei şi să afli ce-ţi doreşte inima
să ştii." „împărate, Maiestate - spune Daniel - să nu crezi că e în mine o
înţelepciune cu totul specială. Nu-i aşa! Dumnezeul meu, în care mă
încred, mi-a descoperit tainele acestea. Eu atâta înţelepciune am, cât îmi dă
491
Dumnezeu. Nu cumva acum, când eu îţi descopăr secretele acestea, pe care
nu ţi le-a putut descoperi nimeni, să zici: «Grozav e Daniel!», ci să zici:
«Grozav e Dumnezeul lui Daniel!», pentru că ce îţi spun nu-i de la mine."
Aici vreau să vă explic că Daniel, în momentul acela, era ilustraţia
perfectă a ceea ce Domnul Isus numeşte „sărac în duh". Noi am pervertit
expresia Domnului Isus: „Ferice de cei săraci în duh!" şi am făcut-o „sărac
cu duhul". „Sărac cu duhul" şi arătăm la cap, adică om redus mintal.
„Sărac în duh" nu este un om care nu pricepe şi care zice: „Vai, eu n-am
nimic!" Nu! „Sărac în duh" este un om care zice: „N-am nimic al meu. Eu
sunt totalmente dependent de ce-mi dă Dumnezeu. Şi dacă am, şi dacă
ştiu, şi dacă pot, am pentru că-mi dă Dumnezeu, ştiu pentru că îmi
descoperă Dumnezeu şi pot pentru că mă ajută Dumnezeu. Totul e de la
Dumnezeu."
Cel mai frumos explică aceasta Psalmul 87:7, unde psalmistul zice:
„Toate izvoarele mele sunt în Tine." Iată acesta este omul sărac în duh.
Daniel era un om de o asemenea dependenţă de Dumnezeu. A fi umil nu
înseamnă a zice: „Apoi, eu nu ştiu nimic, eu nu pot nimic, că eu n-am
nimic." Asta-i minciună, asta-i falsă modestie. A fi umil înseamnă a
recunoaşte tot ce ai. Da, le am şi ştiu că le am. Dar nu-i nicăieri meritul
meu. Mi le-a dat Dumnezeu. M-a ajutat Dumnezeu să le capăt. Vin de la
Dumnezeu toate. Deci să nu mă lăudaţi pe mine. Lăudaţi-mi Dumnezeul!"
Aceasta e modestia, aceasta e umilinţa biblică. Aceasta e sărăcia în duh.
Prin urmare, iată cele două trăsături fundamentale ale lui Daniel:
hotărârea lui e a-şi trăi totalmente crezul şi a doua e
492
dependenţa lui totală de Dumnezeul suveran, de Dumnezeul stăpân al
cerului şi al pământului, de Dumnezeul atotştiutor. Dacă ai o asemenea
viziune, dacă ştii că Dumnezeul tău e suveran, că El poate totul şi El are
grijă de tine, atunci îndrăzneşti să te duci la domnul director şi să-i spui că
nu te spurci. Atunci îndrăzneşti să te dud la cuptorul aprins. Atunci
îndrăzneşti la groapa cu lei. Dacă ai un asemenea Dumnezeu, dacă ai o
asemenea viziune a lui Dumnezeu, celelalte vin normal. Dar dacă tu nu
crezi în Dumnezeu sau dacă Dumnezeul în care crezi e mic şi neputindos,
atund e normal să zici: „Iăi, eu mă descurc cum pot, că până la Dumnezeu
te mănâncă sfinţii. Deci Dumnezeu e departe şi sfinţii sunt aproape, şi eu
să am grijă să nu mă mănânce sfinţii. Trebuie să mă dau bine cu toţi." Dar
asta pentru că dumnezeul tău e departe şi e neputindos. Concepţia ta
despre Dumnezeu îţi determină comportamentul tău. Pentru că în Daniel
era credinţa aceasta în Dumnezeu, pentru că Daniel avea viziunea aceasta
despre Dumnezeu, de aceea Daniel a fost în stare să trăiască viaţa aceea
curată şi să ajungă ca Dumnezeu să spună că el este în triumviratul celor
mai curaţi oameni care au trăit vreodată pe pământ. De aceea Daniel are
curajul să meargă de atâtea ori în faţa împăraţilor şi mai ales în faţa lui
Nebucadneţar. Citiţi în capitolul 4, de la versetul 25 până la 27. Se duce la
Nebucadneţar şi-i spune: „Împărate, dacă nu te pocăieşti, dacă nu-ţi
schimbi căile, Dumnezeu îţi ia împărăţia şi te face să mănând iarbă ca
boii." Cine s-ar duce, cine ar avea curajul acesta, dacă n-ar avea viziunea
aceasta despre Dumnezeu?
Şi la un an de zile, aşa s-a şi întâmplat cu Nebucadneţar. L-a apucat o
nebunie şi vreo şapte ani de zile s-a crezut bou, a fost exilat undeva şi a
trăit acolo mâncând iarbă ca boii. După şapte ani de zile i-a venit mintea la
loc. S-a uitat în sus şi a zis: „Acum ştiu că Dumnezeul lui Daniel e
Dumnezeul suveran. El ia împărăţia şi o dă cui vrea. El schimbă vremi şi
soroace. El domneşte peste tot. A Lui trebuie să fie slava!"
Ded observaţi că pretutindeni în capitolele acestea problema
fundamentală e problema suveranităţii lui Dumnezeu, problema acestui
Dumnezeu - Stăpân peste fire şi peste istorie. Daniel e în stare s-o
proclame, în stare s-o trăiască, pentru că el o vedea aşa.
Aşadar, dragii mei, aveţi grijă care e concepţia voastră despre
Dumnezeu. Reluaţi vă rog cursurile de anul trecut despre suveranitatea lui
Dumnezeu. Luaţi cursurile pe care le-am ţinut anul trecut despre Fiinţa lui
Dumnezeu. Adânci ţi-vă în ele! Şi pătrundeţi-vă de această imagine!
O concepţie sănătoasă despre Dumnezeu vă va ajuta să vă raportaţi
493
corect la Dumnezeu si la semeni şi vă va ajuta sa trăiţi o viaţă curată, o
viaţă după voia Iui Dumnezeu, aşa cum a trăit Daniel. Dă-I lui Dumnezeu
viaţa ta aşa cum i-a dat-o Daniel, şi Dumnezeu va face şi din viaţa ta o
viaţă de Daniel. Amin.
Daniel
- O încredere absolută în Dumnezeu
Text biblic: Daniel 9 Loc./data: Cluj, 20
septembrie 1978
în anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveros, din neamul mezitor,
care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al
domniei lui, eu, Daniel, am văzut din car fi că trebuia să treacă
şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul
anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia. Şi mi-am
întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri,
postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi
l-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne, Dumnezeule mare şi
înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi
păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am
fost răi şt îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile
Tale. N-am ascultat pe robii Tai, prorocii, care au vorbit în Numele
Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri, şi către
tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi
să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda,
locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie
departe, în toate ţările în care i-ai izgonit din pricina fărădelegilor de
care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni
se umple faţa de ruşine, da, noua, împăraţilor noştri, căpeteniilor
noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La
Domnul Dumnezeul nostru, insă, este îndurarea şi iertarea, căci
494
împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultai glasul Domnului,
Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese
înainte prin robii Săi, prorocii; ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s-a
495
*>Oameni mari din Vechiul Testament *>
abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit
blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robid lui Dumnezeu,
pentru că am păcătuit împotriva Iui Dumnezeu. El a împlinit astfel
cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor
noastre, care ne-au cârmuit, şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum
niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care
a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris în Legea lui Moise,
toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n -am rugat pe Domnul,
Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre, şi n-am luat
aminte la adevărul Tău. De aceea şi Domnul a îngrijii ca nenorocirea
aceasta să vum peste noi; căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în
toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui. Şi acum,
Doamne Dumnezeul nostru, Tu care ai scos pe poporul Tău din ţara
Egiptului prin mâna Ta cea puternică, şi Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este
şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată
îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea ta Ierusalimul, de la
muntele Iau cel Sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina
nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara
tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă, deci, acum, Dumnezeul nostru,
rugăciunea Şi cererile robului Tău, şi, pentru dragostea Domnului, fă să
strălucească Faţa Ta peste Sfântul 7au locaş pustiit! Pleacă urechea.
Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre
şi la cetatea peste care este chemat Numele 1au! Căci nu pentru
neprihănirea noastm Iţi aducem mi cererile noastre, ci pentru îndurările
Tale cele nmri. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne!
Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci
Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!" Pe când
încă vorbeam eu, tnă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul
poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului,
Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când
vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul
Gavriil, pe care-1 văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins în clipa
când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi
mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu
să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi
scump. Ia aminte, deci, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia! Şaptezeci de
săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii
tale celei sfinte, pâm la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea
păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii
veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea
496
vDaniel - O încredere absolută în Dumnezeu*>
Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar; şi să înţelegi, că de la darea poruncii
pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la
Cărmuitorui, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două
de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în
vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni,
unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui dom?i care va
veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-
un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreun ă
cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o
săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi
daml de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni umil care
pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât."
Daniel 9
Atunci când Dumnezeu vrea să aleagă trei oameni, cei mai curaţi care
au trăit vreodată pe pământ, Dumnezeu îi alege ca exemple pe Noe, Iov şi
Daniel. Daniel a fost dus în robia babiloniană la anul 705 î.Cr., când avea
vârsta de 16 ani, şi a trăit toată viaţa în Babilon şi încă mai trăia acolo în al
treilea an al lui Cirus, adică pe ia anul 536 Î.Cr. Aceasta după ce o parte
dintre evrei se întorseseră din robia babiloniană. Daniel a rămas acolo toţi
cei şaptezeci de ani şi a supravieţuit şi a văzut împlinită profeţia lui
Ieremia că robia va dura şaptezeci de ani.
Am văzut şi scopul pentru care Dumnezeu l-a ridicat pe el în Babilon.
Evreii, fiind o populaţie transmutată din ţara lor, colonizată în altă parte,
fuseseră în primejdie de a-şi pierde fiinţa naţională. Au fost doi oameni
care acolo, în robie, au ştiut să tălmăcească, să explice poporului de ce i-a
lăsat Dumnezeu acolo şi să reaprindă în ei credinţa că într-o zi Dumnezeu
îi va duce în ţara lor. Aceşti doi oameni au fost Ezechiel şi Daniel.
Ezechiel a fost omui de jos, omul care a trăit acolo între sclavi, între
făcătorii de cărămizi. Daniel a fost omul ridicat până la rangul de prim -
ministru al Imperiului Babilonian, unul dintre cele mai strălucite imperii
din toate timpurile. A vrut Dumnezeu să aibă acolo un om curat, un om
care să arate că şi în locurile cele mai înalte poţi să rămâi curat, poţi să
rămâi credincios, poţi să rămâi al lui Dumnezeu prin orice încercări şi
ispite, în sensul luxului şi al pompei şi al celorlalte de felul acesta.
Ne-am pus întrebarea de ce sau cum se explică statornicia lui Daniel
acolo şi am văzut că explicaţia stă în concepţia despre Dumnezeu a lui
Daniel. Ţineţi minte că acesta este elementul esenţial. Daniel avea o
concepţie foarte înaltă despre Dumnezeu, un Dumnezeu stăpân peste tot
497
universul, un Dumnezeu suveran, un Dumnezeu absolut.
Cred că vă mai amintiţi că v-am spus despre un scriitor modern, un
cunoscut teolog care a scris o carte, al cărei titlu mie îmi vorbeşte mereu
din biblioteca mea. însuşi titlul pentru mine este cât o predică. Titlul cărţii
este Dumnezeul tău este prea mic. Şi autorul înşiră o serie de concepţii
despre Dumnezeu, pe care şi le fac oamenii, modul în care îl văd oamenii
pe Dumnezeu: limitat şi slab. Şi autorul spune că din cauza faptului că nu
ai un Dumnezeu destul de mare, nici viaţa ta nu e destul de mare. Pentru
că viaţa ta e mare numai dacă Dumnezeul tău e mare.
Ei bine, Daniel ilustrează ideea aceasta. Dacă Dumnezeul tău e
suficient de mare, adică dacă ai concepţia corectă despre Dumnezeul
stăpân, suveran, atunci poţi îndrăzni, atunci poţi face lucrări mari cu El.
V-am spus în treacăt că Daniel a fost toată perioada domniei lui
Nebucadneţar un fel de mână dreaptă a acestui strălucit împărat. Apare
către sfârşitul vieţii lui Nebucadneţar un incident, o întâmplare, pe care
merită să v-o descriu mai în amănunţime acum.
Nebucadneţar era mai mare decât Daniel cam cu trei ani. Avea cam 19
ani, când la anul 605 î.Cr., ca general al armatei babiloniene, i-a zdrobit pe
egipteni într-o luptă şi apoi a venit asupra Ierusalimului şi i-a dus în robie
pe tinerii aceia, între care era şi Daniel. De fapt, îndată după ce s-a
terminat lupta de la Carchemiş în anul acela 605 î.Cr., i-a şi venit vestea că
tatăl lui, care era împărat la Babilon, a murit şi că de acum el este împărat.
Prin urmare, Nebucadneţar a început să domnească în Babilon ca împărat
în anul în care Daniel a fost dus rob. Daniel a fost admis în academia
regală, a trecut clasele cu magna cum laude şi rapid a devenit sfetnicul
împăratului. Şi a rămas apoi în funcţiile cele mai înalte tot timpul domniei
împăratului.
498
❖Daniel -O încredere absolută în Dumnezeu ❖
Cam cu vreo zece ani înainte de moartea sa, în anul 562 Î.Cr.,
Nebucadneţar a avut un vis, un vis ciudat. Se făcea că era un copac uriaş.
Şi copacul acesta uriaş, la un moment dat, a fost lovit şi frânt şi a mai
rămas numai un butuc. Şi butucul a fost legat cu lanţuri. Şi, ca în vis, în
vis totul e absurd, a văzut după aceea alte lucruri pe care nu le putea
înţelege, până când a venit Daniel, tălmăcitorul de vise. Şi Daniel a avut
un curaj nemaipomenit în a-i spune Maiestăţii sale, că de fapt, copacul
acela mare este el, Nebucadneţar, că Dumnezeu îi mai dă un an să se
pocăiască şi dacă nu se va pocăi, Dumnezeu îl va lovi în aşa fel încât va fi
legat, va fi scos dintre oameni şi va ajunge să mănânce iarbă ca boii.
Iată versetele din Daniel 4:25-27: „Te vor izgoni din mijlocul
oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci
iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste
tine până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia
oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile
copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei
recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi
sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu
nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi
fericirea!"
Cine ar îndrăzni să meargă aşa la un împărat să-i spună: „Pune capăt
păcatelor tale! Recunoaşte-L pe Dumnezeu, dacă nu, te va umili
Dumnezeu!"? Nebucadneţar probabil că a dat din cap, nu s-a supărat prea
tare pe sfetnicul lui, pe primul lui ministru. De acum el îi ştia credinţa, îi
ştia ţinuta lui demnă. Dar a ridicat din umeri şi şi-a văzut de treburile lui,
de petrecerile lui, de chefurile lui, de păcatele lui.
Şi a mai trecut un an, un an de har, un an de aşteptare a graţiei lui
Dumnezeu. Şi la un an de zile, dintr-o dată pe Nebucadneţar l-a lovit o
nebunie. Forma de nebunie care l-a lovit pe Nebucadneţar este o formă de
monomanie. Monomania este o boală urâtă. Aţi auzit de unii care se cred
că ei sunt Napoleon sau alţii se cred că sunt cine ştie ce altceva. Ei bine,
există forma aceasta de nebunie în care omul se crede bou. Aceasta se
numeşte medical „bouantropie".
Se cunoaşte un caz modern. într-un spital de nebuni din Anglia în
timpul războiului era un asemenea om care suferea de bouantropie. El se
credea bou. Şi toată ziua stătea pe pajiştile din parcul spitalului şi nu
mânca altceva decât iarbă de pe pajişti şi bea apă din bălţi. Medicii, până
la urmă, i-au aranjat ca să aibă să bea măcar apă curată, dar nu aveau ce-i
face. Şi el, pentru că se credea bou, trăia în felul acesta: mânca iarbă.
499
Prin urmare, să nu luaţi aceasta ca pe o legendă sau ca pe un basm.
Şi mai mult, e ceva ciudat. în ultimii, vreo şapte-opt ani din domnia lui
Nebucadneţar, Nebucadneţar dispare din analele Babilonului. Ştiţi că s-au
descoperit la Babilon tăbliţe pe care sunt scrise analele regilor. Şi
Nebucadneţar apare în aceste anale până când, la un moment dat, o
perioadă, el nu mai apare în acte. Există indicaţii că s-a întâmplat ceva şi că
Nebucadneţar a fost luat şi dus undeva. S-a spus publicului că este într-o
reşedinţă de vară şi că de fapt s-a retras de la conducerea treburilor
publice. Şi alţii au condus Imperiul în perioada aceea.
Acum noi ştim din cartea lui Daniel ce s-a întâmplat. L-au dus şi pe el
într-un ţarc din acesta, unde l-au lăsat să trăiască cum credea el că este:
bou. Şi acolo s-a hrănit ca boul şi a mâncat iarbă. Avem indicaţii că este
problemă istorică aceasta, încă o dovadă a exactităţi, a istoridtăţii faptelor
povestite în Biblie.
Ei bine, ce este frumos în istoria aceasta este că Nebucadneţar însuşi, la
un moment dat, mai târziu, repovesteşte întâmplarea. „Intr-o zi mi-am
ridicat ochii spre cer. Şi atund mi-a venit mintea la loc. Şi atunci am
înţeles că nu-s bou, d om." Interpretaţi-o într-un mod simbolic. Atâţia sunt
oamenii care se uită numai în pământ şi cred că-s animale şi trăiesc ca
animalele. Numai atunci când ridid ochii sus, când ridici capul către cer,
atund îţi vine mintea la loc şi îţi dai seama că eşti om cu valoare
dumnezeiască.
„După trecerea vremii sorodte, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii sj?re
cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc." El a fost repus în slujbă. îndată ce i-a
trecut nebunia, a fost din nou recunoscut ca împărat şi s-a dus din nou la
Babilon.
Şi acum să observaţi: parcă nicăieri în Biblie nu avem aşa frumos
formulată suveranitatea lui Dumnezeu ca în cuvintele pe care le foloseşte
acum Nebucadneţar: „Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi
slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a
cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului
sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu
locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nid
să-I zică: «Ce faci?» în vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava
împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi
mai-marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea
şi puterea mea a crescut. Acum eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe
împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui
500
❖Daniel - O încredere absolută în Dumnezeu ❖
sunt drepte şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie."
Iată concluzia lui Nebucadneţar şi iată, de fapt, că Nebucadneţar
ajunge la concepţia despre Dumnezeu pe care a avut-o încă din tinereţe
Daniel. Dacă facem o comparaţie între aceste cuvinte şi cuvintele pe care
le-a spus Daniel în capitolul 2:20-23, vom vedea de fapt că Nebucadneţar
preia exact conceptul lui Daniel despre Dumnezeu. Iată rodul a patruzeci
şi ceva de ani ai şederii lui Daniel la curtea lui Nebucadneţar. Hnă la urmă
concepţia lui Daniel despre Dumnezeu prinde şi la Nebucadneţar. Acesta
este un exemplu despre modul în care şi noi trebuie să trăim cu aceeaşi
demnitate, cu aceeaşi perseverenţă, cu aceeaşi curăţenie în epoca noastră.
Dumnezeul în care credem, Dumnezeul cu care trăim, deci care trăieşte în
noi, poate fi cunoscut în felul acesta de cei dimprejurul nostru, dacă avem
aceeaşi trăire, aceeaşi nobleţe de caracter pe care a avut-o Daniel.
Mai este o întâmplare foarte ciudată care se petrece la anul 539 î.Cr.
(Aid este o discuţie. Unii zic anul 542 î.Cr.) Este întâmplarea povestită în
capitolul 5. Cel care a preluat conducerea după moartea lui Nebucadneţar a
fost unul dintre fiii lui. Acesta a fost asasinat. A venit altul la tron. în
sfârşit, la anul 557 î.Cr., pe tronul de la Babilon a urcat Nabonidus, şi el
domnea în paralel cu fiul său, pe nume Belşaţar. Se pare că Nabonidus
avea capitala în altă parte, şi la Babilon domnea fiul său, Belşaţar. Şi în
felul acesta îşi împărţeau conducerea treburilor. Daniel a rămas prim-
ministru şi sub domnia lui Belşaţar.
Belşaţar era un om al petrecerilor, un om al desfrâului şi într-o noapte
le-a pus vârf la toate. într-o noapte de chef, şi-a adus aminte de
Dumnezeul lui Daniel. Şi a vrut să-şi bată joc de Dumnezeul lui Daniel. Şi
cum să-şi bată mai bine joc decât să aducă vasele din Templul de la
Ierusalim? Ştiţi că Nebucadneţar, când l-a dus pe
Daniel în robie, a dus şi toate vasele de la Templu: pahare, cupe, vase mai
mari. Toate acestea erau acum în trezoreria de la Babilon. „Haideţi să
facem chef cu vasele de aur de la Templul din Ierusalim, ca să vadă toată
lumea că nouă nu ne pasă de nici un Dumnezeu!" In noaptea aceea de
chef, când ei beau din paharele de la Templul din Ierusalim, pe zid a
apărut o mână care scria: Mene, mene, techel, upfarsin într-o limbă străină
cu cuvinte neînţelese.
Iarăşi repede trimite după Daniel. Era groază de acum în sala
banchetului. A venit Daniel şi a citit. „împărate, aici scrie: «Numărat,
numărat, cântărit şi împărţit.» Dumnezeu ţi-a numărat zilele. Dumnezeu
te-a pus în cântarul Lui şi te-a găsit uşor, te-a găsit nevrednic. S-a terminat
cu împărăţia! Chiar în noaptea aceasta ţi se ia împărăţia."
501
In timpul acesta, armatele lui Cirus veneau spre Babilon şi, printr-o
stratagemă foarte abilă, în noaptea aceea, când Babilonul se credea în
siguranţă, înconjurat de ziduri teribile, armata îui Cirus, armata persană, a
intrat în Babilon fără luptă şi a cucerit stăpânirea, a cucerit Babilonul. Aşa
s-a terminat cu acest Beişaţar îngâmfat, aşa s-a terminat cu Imperiul acesta
al haldeilor, cu Imperiul Babilonian.
Cirus a devenit noul împărat la Babilon şi se pare că el nu şi-a instalat
imediat domnia în Babilon, ci a pus un co-regent acolo, pe cel pe care îl
veţi găsi apoi în capitolul 6, numit Darius Medul. Despre acest Darius
Medul istoria nu ne vorbeşte nimic. Pe acest Darius Medul noi nu-1
cunoaştem din istorie. Sunt multe discuţii cine a fost el, cum a fost el.
Doar vă spun că poate veţi găsi în unele manuale de istorie întrebarea
aceasta: Cine a fost acest Darius Medul? Se cunosc mai mulţi Darius. Va
dau schiţa istorică:
Cirus a domnit de la anul 539 î.Cr. până la 530 î.Cr. Dupâ aceea a
domnit fiul său, Cambise, până în anul 522 î.Cr. Şi din anul 522 î.Cr. a
început să început să domnească Darius I.
Deci Darius din istorie, Darius despre care aţi învăţat la istoria antică
că s-a luptat cu grecii, acest Darius este Darius Persanul, nu Darius Medul
despre care vorbeşte Daniel 6, care l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei.
Despre întâmplarea cu groapa cu lei noi nu vorbim mult aici. Ea poate
fi un subiect de meditaţie, un subiect de predică. Eu, pe cât posibil, aici fac
o schiţă istorică şi vreau doar să spun că e o ilustrare
502
❖Daniel -O încredere absolută în Dumnezeu ❖
a consecvenţei lui Daniel Daniel avea de acum vreo 85-86 de ani. Unii
când vorbesc despre Daniel în groapa cu lei, vorbesc de tânărul Daniel în
groapa cu lei. Să nu faceţi greşeala aceasta. Daniel, când a ajuns în groapa
cu lei, avea peste 85 de ani. Deci în groapa cu iei a fost bătrânul Daniel,
primul-ministru încărcat de ani, omul de nădejde al mai multor împăraţi.
Atund când a auzit că s-a dat decretul acela că timp de treizeci de zile
nimeni să nu se roage decât Maiestăţii sale, împăratul, să nu fie nid o
închinare treizeci de zile la nid o zeitate, Daniel ar fi putut zice: „Da' ce-i
treized de zile? Nu pot eu să nu mă rog tTeizeci de zile decât în sinea mea?
Ce trebuie eu să mă plec pe genunchi sau trebuie eu să-mi fac forma de
închinare? Doar mă pot ruga în mine." Putea să facă aşa. Iarăşi un
compromis de conştiinţă. Dar Daniel spune: „Nu, eu sunt prim-ministru.
Şi mai mult, tot poporul evreu, care e aid cu mine în Babilon şi în
împrejurimi şi în toată cetatea, se vor uita ce face Daniel în aceste treizeci
de zile. Pe mine Dumnezeu m-a ridicat ca să le fiu exemplu. Şi acum, dacă
eu nu mă rog treized de zile, nimeni nu se mai roagă treizeci de zile."
înţelegeţi unde era problema? Nu era numai problema lui Daniel însuşi;
nu era o problemă de ce face el. Daniel, ca individ, ci problema era: „Ce
exemplu dau eu? Ce vor zice ceilalţi?" Iată de ce era necesar un act
demonstrativ. Era nevoie să ştie tot Israelul: e omul lor, omul de sus! El, şi
cu riscul de a ajunge în groapa cu lei, tot se roagă lui Dumnezeu. De atâtea
ori Ie-o fi vorbit Daniel despre Dumnezeul stăpân, Dumnezeul care
conduce totul. De atâtea ori le va fi spus: „Nu vă temeţi! El ne va scăpa! El
ne va duce înapoi!"
Şi acum ce va face Daniel? înţelegeţi? înţelegeţi de ce era necesar ca el
să se ducă să deschidă ferestrele? Se duce să deschidă ferestrele către
stradă ca să vadă toţi trecătorii că el îşi face rugădunea lui de dimineaţă, la
amiază şi seara, aşa cum era obiceiul, cu faţa către Ierusalim. Să ştie toţi că
el II recunoaşte numai pe Dumnezeul suveran. Aceeaşi atitudine ca şi a
colegilor lui în faţa statuii lui Nebucadneţar. „Dumnezeu ne poate scăpa
de cuptorul de foc. Dar chiar dacă nu ne va scăpa, noi tot nu ne vom
închina." „Chiar dacă nu mă va scăpa Dumnezeu din groapa cu lei,.. Am
optzea şi ceva de ani de acum. Dacă Dumnezeu, prin leii aceştia, mă
cheamă acasă, spun că le-am arătat alor mei ce înseamnă credindoşie faţă
de Dumnezeu."
Iată semnificaţia actului lui Daniel. Desigur semnificaţia izbăvirii pe
care le-o dă Dumnezeu. în felul acesta, Daniel a fost un exemplu şi un
învăţător pentru poporul său. în felul acesta şi-a făcut el slujba la care l-a
503
Oameni mari din Vechiul Testament•>
chemat Dumnezeu ca de acolo de sus să inspire poporul, să arate

poporului calea.
Cartea Daniel este o carte bogată şi, în acelaşi timp, interesantă din
multe puncte de vedere. Cartea se împarte în două părţi. Prima parte sunt
primele şase capitole, iar partea a doua de la capitolul 7 până la capitolul
12.
Prima parte a cărţii este o parte istorică, adică ne redă o serie de
întâmplări din viaţa lui Daniel şi a colegilor săi, care au fost duşi în robia
babiloniană.
De la capitolul 7 încolo avem o colecţie de viziuni sau de vedenii cu
caracter apocaliptic, adică o serie de vedenii referitoare la secolele şi
mileniile care vor veni şi referitoare chiar la sfârşitul lumii şi la învierea
morţilor. Cartea lui Daniel este prima carte care ne vorbeşte clar despre
sfârşitul lumii şi despre învierea morţilor pentru judecată la sfârşitul
lumii. Eu nu voi intra în analiza acestor vedenii. Vreau doar să vă atrag
atenţia că fiecare dintre cei care s-au apucat să le analizeze, a dat
interpretarea lui. Sunt mii de teme propuse care să explice vedeniile din
cartea lui Daniel în combinaţie cu vedeniile din Isaia, din Ezechiel, din
Zaharia, din Matei 24 şi din Apocalipsa şi încă din două-trei locuri din
Noul Testament. Necazul sau neînţelegerea începe în momentul în care
cineva începe să le combine pe toate să obţină un singur tot.
Cei care aţi făcut mai multă matematică, aţi ajuns la combinarea de n
obiecte luate câte trei şi aţi văzut câte combinaţii se pot face dacă ai mai
multe cifre şi sunt luate în combinaţii diferite. Ei bine, dacă iei toate
profeţiile acestea şi încerci să le combini, fiecare le poate pune după
gustul lui: unde începe una şi unde sfârşeşte cealaltă sau între care
porţiuni din Daniel îl bagi pe Ezechiel sau între care porţiuni din
Apocalipsa îl bagi pe Isaia ş.a.m.d. Combinaţiile teoretic pot fi infinite.
Iată de ce în cărţi dintre acestea care caută să dea o schemă despre
vremurile de pe urmă, vei găsi atât de diverse opinii. Să nu te sperie
aceasta. Dacă înţelegi de unde vine diversitatea, atunci nu te mai sperii.
Adică ştii că acestea sunt combinaţii omeneşti. Eu vreau să vă feresc de a
vă îmbolnăvi de o boală. Este o boală specială în domeniul acesta şi
apostolul Pavel o numeşte „boala cercetărilor fără rost". O găsiţi în 1
Timotei 6:4-5: „Ba încă are şi boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de
cuvinte, [...] zadarnice ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte,
lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de
astfel de oameni!"
504
Nu e rău să studiem, şi vă îndemn chiar: studiaţi toate cărţile care au
început acum în ultima vreme să apară tipărite în alte părţi. A fost una Cel
ce vine. Acum a apărut alta: El vine iarăşi. Mai sunt vreo două care circulă
de acum şi veţi observa că fiecare vine cu altă schemă, fiecare propune altă
combinaţie. O citesc şi pe una, şi pe cealaltă. îmi place ingeniozitatea
combinaţiei. Dar să ştiţi că este şi aceasta una dintre multiplele combinaţii
posibile. Cum va fi de fapt, aceasta numai Domnul o ştie, pentru că
Domnul le-a spus ucenicilor în Faptele Apostolilor 1:5-8, chiar înainte de a
pleca la cer, când ei L-au întrebat: „Doamne, acum ai de gând să
restabileşti împărăţia lui Israel?", Domnul Isus le spune: „Nu-i treaba
voastră să ştiţi vremurile şi soroacele, adică termenele şi epocile. Nu-i
treaba voastră să ştiţi aceasta! Voi aveţi altă misiune. Să duceţi Evanghelia
până la capătul pământului. Şi când terminaţi treaba aceasta, atunci vin.
Nu vin înainte de a fi îndeplinit voi această mare însărcinare." Veţi auzi
expresia aceasta în literatură „Marea însărcinare" sau „Marea Poruncă".
Dar, mai degrabă, vom folosi termenul de Marea însărcinare. Este
însărcinarea care ne-a fost dată, să ducem Evanghelia până la marginile
pământului. Când vom face aceasta, când vom isprăvi aceasta, va veni
Domnul Isus. Deocamdată eu nu voi intra în analiză de text, ci doar vă
atrag atenţia să nu vă lăsaţi derutaţi de orice schemă şi cum ai ajuns la o
schemă să zid: „Gata aceasta e!"
De fapt, aşa ca să ştiţi, martorii lui Iehova ne propun o schemă,
adventiştii ne propun altă schemă, iar creştinii după Evanghelie altă
schemă. Toate aceste trei culte, de fapt, au apărut având preocupări
spedale cu problema aceasta a ghicirii evenimentelor care se vor întâmpla
la urmă şi cu încercările de a combina cărţile de care v-am spus şi de a face
o anumită schemă. Şi fiecare a zis: „Dacă nu crezi schema mea, ne
despărţim." Aşa s-au despărţit după 1840 creştinii după Evanghelie. Tot
atunci au apărut cu altă schemă adventiştii şi numele lor este de la
adventum, adică „venirea", venirea Domnului. Şi numele indică faptul că
crezul lor prindpal
505
era legat de această venire. Şi ceva mai târziu, prin 1878, au apărut cu
altă schemă martorii lui Iehova. Fiecare însă exclusivist, fiecare zicând:
„Schema mea e cea bună."
Ei bine, noi spunem aşa: Nu ştim, pentru că Domnul nu ne-a dat aici
claritate şi intenţionat nu ne-a dat, pentru că nu-i treaba noastră să le ştim
pe toate. Una să ştim: că poate veni oricând ca un hoţ. Să fim gata, fiindcă
nu ştim ziua şi ceasul în care va veni Fiul omului. Noi să ne facem datoria
noastră. Important nu e să cunosc eu cum se interpretează cei patru cai
roşii sau câţi or fi şi calul sur sau ceilalţi, care e trâmbiţa cutare sau ce e
sulul cutare din Apocalipsa. Acestea nu mă zidesc şi nici nu mă fac mai
bun sau mai rău dacă le ştiu sau nu le ştiu.
O anumită curiozitate, sigur, mă face să le citesc să văd cum le
interpretează unul sau celălalt. Dar atât. Mai important pentru mine este
să ştiu cum pot stabili astăzi o relaţie intimă cu Dumnezeu, să ştiu cine
este Domnul Isus, să ştiu cine este Duhul Sfânt, să ştiu cum lucrează
Domnul Isus în viaţa mea prin Duhul Sfânt, să ştiu ce sarcini îmi dă El
astăzi, să înţeleg modalităţile de răspândire a Evangheliei. Iată subiectele
la care trebuie să ne concentrăm noi, unde să ne cheltuim energiile. Nu
obosesc să repet problema aceasta că e important să nu te laşi derutat şi
tulburat de o interpretare sau alta.
Ca să vă dau un exemplu, nu demult au venit la mine doi fraţi, creştini
după Evanghelie, la Bucureşti, la Basarab, într-o duminică seara: „Frate, s-
a iscat la noi, la adunarea noastră, o dispută între fraţi în legătură cu uleiul
fecioarelor, că uleiul acesta ar fi aşa sau ar fi aşa, că de fapt e vorba nu de
perioada de astăzi, ci numai de perioada din Necazul cel mare şi atunci se
pune problema cu fecioarele." Şi au început să-mi spună ceva tare
încurcat. Eu i-am ascultat şi după aceea le-am spus: „Dragii mei, eu nu mă
pricep la lucruri din astea. Dar altceva vreau să vă spun: Cu ce-s eu mai
bun, cu ce-mi fac eu mai bine lucrarea mea de evanghelizare şi de zidire a
fraţilor dacă ştiu cum va fi în Necazul cel mare sau nu ştiu cum va fi?
Domnul ştie cum va fi!" „Da7, frate, de acolo s-au luat la mare harţă,
pentru o problemă ca aceasta!"
Sau a venit un altul la mine să-mi spună: „Frate, la şcoala duminicală
(de data aceasta la baptişti) a fost mare dispută şi s-au tulburat fraţii vrând
să ştie ce e expresia «moartea şi locuinţa
❖Daniel - O încredere absolută în Dumnezeu ♦>
morţilor au dat înapoi pe morţii lor». Şi acum s-a pus întrebarea:
Moartea şi locuinţa morţilor sunt o singură entitate sau sunt două?
Moartea ţine un număr de morţi şi locuinţa morţilor un alt număr de
morţi? Sau ele împreună ţin aceiaşi morţi?" înţelegeţi problema? Şi s-au
certat fraţii, fiindcă unii ziceau că sunt două, şi unii ziceau că-i numai una.
Şi eu m-am uitat la fratele care m-a întrebat şi i-am spus: „Frate, cu cât era
mai zidită biserica dacă era într-un fel sau dacă era într-altul? Nu vă daţi
seama că vă pierdeţi vremea cu lucruri inutile?" Aceasta este boala
cercetărilor fără rost. De boala aceasta suferă unii fraţi. Concentrează-te,
dragul meu, la subiectele care ard astăzi, care sunt aplicabile astăzi, pe
care trebuie să le trăim noi astăzi! La acelea să fii expert. Celelalte le citeşti
cu titlu informativ şi zid: „Vom vedea atund care are dreptate dintre toţi."
Din partea aceasta a doua din Daniel vă semnalez doar capitolul 7, ca
să ştiţi că în versetele 13 şi 14 şi în versetul 27 ne este descrisă a doua
venire a Domnului Isus pe norii cerului. Şi Domnul Isus aid este descris
cu titlul de „Fiul omului". Şi vă amintiţi că întotdeauna, când Domnul
Isus a vorbit despre Sine, ştiţi lucrul acesta din Evanghelii, El a vorbit
despre Sine cu titlul acesta: Fiul omului. „M-am uitat în timpul vedeniilor
mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului;
a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat
stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-I slujească toate
popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o
stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi
nimicită niciodată. [...] Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor
împăraţilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor
Celui Preaînalt. împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Ii
vor sluji şi-L vor asculta." Iată imaginea revenirii Domnului Isus, a doua
venire a Domnului Isus.
Eu vreau însă să mă ocup puţin mai îndeaproape de o altă întâmplare.
Şi în partea a doua ne este relatată o întâmplare din viaţa lui Daniel. Şi
aceasta este relatată în capitolele 9 şi 10. V-am citit chiar la început
capitolul 9. Acum vreau întâi să vă citesc din capitolul 10:12: „Daniele, nu
te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi,
când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului
tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum!" Sunt vorbele
îngerului Gavril, care, de fapt, i se adresează cu aceste cuvinte: „Daniele,
om preaiubit şi scump." Ce frumoasă apelare, ce frumos titlu primeşte
Daniel! „Daniele, om preaiubit şi scump!"
E foarte interesant să vedeţi acum că Daniel însuşi ne spune in
507
capitolul 9:1-3 ce a făcut el: „în anul întâi al lui Dariu, [...] am văzut din
cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile
Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către
prorocul leremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L
caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă."
rog să observaţi ce s-a întâmplat. Gavril spune aşa: „Din cea dintâi
zi când ţi-ai pus inima să înţelegi..." In ziua aceea, spune Daniel, am văzut
din cărţi că trebuie să stăm şaptezeci de ani în robie. Şi mi-am pus inima
sau mintea să înţeleg de ce e aşa, cum de-am ajuns noi în această robie.
Suntem poporul ales al lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran.
Dumnezeu ridică popoare şi prăbuşeşte popoare. De ce a lăsat Dumnezeu
ca propriul Său popor să fie zdrobit şi dus în robie? De ce-i aşa? Mi-am
pus mintea să înţeleg. Stau înaintea lui Dumnezeu în post şi în rugăciune
până înţeleg. Eu trebuie să ştiu.
Ce frumos este apoi capitolul 9:22, că îngerul Gavril vine şi spune:
„Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea." Ţi-ai pus inima să înţelegi,
şi eu am venit tocmai de aceea să-ţi deschid mintea să înţelegi. Şi acum a
înţeles Daniel. Rugăciunea lui ne arată ce a înţeles el.
Dumnezeu ne-a scos cu mână tare din Egipt. Dumnezeu ne-a pus în
Canaan. Şi acolo în Canaan, în loc să-I fim credincioşi lui Dumnezeu, ne-
am luat cu alţi dumnezei. Am păcătuit. De aceea şi Dumnezeu a avut grijă
să vină peste noi blestemul. Să nu cumva să ziceţi că Dumnezeu e de vină,
că Şi-a lăsat poporul baltă! Nouă, Doamne, trebuie să ni se umple obrazul
de ruşine! Nouă! Şi aşa am mărturisit păcatul poporului meu şi al meu şi
m-am dus înaintea Lui şi am spus: „Doamne, n-avem nid un merit, absolut
nid un merit, dar apelăm la îndurarea Ta şi la harul Iau. Ai milă de noi!
Ridică-ne din nou!"
Aid vreau să vedeţi ceva, după mine, tulburător de frumos. Cine era
Daniel? Daniel era un om despre care Dumnezeu a spus că el e unul dintre
trei cei mai curaţi oameni care au trăit vreodată pe pământ. Şi totuşi omul
acesta merge înaintea lui Dumnezeu şi se numără pe sine în numărul
idolatrilor, în numărul păcătoşilor neamului său. Mi-am mărturisit păcatul
meu şi al poporului meu şi am zis: „Nouă, Doamne, nouă trebuie să ne
crape obrazul de ruşine."
Daniel avea şaisprezece ani, era un copilandru curat şi credincios când
l-au luat şi l-au dus în robie. Nu putea el să se roage acum la bătrâneţe şi
să zică: „Doamne, ticăloşii aceia de părinţii mei şi bunici şi străbunici,
aceia au fost idolatri! Şi pentru că au fost ei idolatri, uite-mă pe mine în
508
❖Daniel - O încredere absolută în Dumnezeu ♦>
idolatria babiloniană! Că doar eu eram curat"? Observaţi? Daniel se
include pe sine în poporul său. El ştie: „Fac parte integrantă din acest
popor şi trebuie să mă simt vinovat împreună cu tot poporul meu." Nouă
ne este greu să înţelegem aceasta cum greu ne este să înţelegem botezul
Domnului Isus.
Ioan Botezătorul chema pe popor să se pocăiască de păcate, să-şi
mărturisească păcatele şi să se boteze. Domnul Isus nu avea păcat. Dar
într-o zi, când era coadă mare la botez, S-a dus şi El, S-a aşezat la rând
între cei păcătoşi care aşteptau să fie botezaţi de Ioan. Când L-a văzut
Ioan, a încremenit. „Tu ce cauţi aici? Tu între păcătoşi?" „Lasă, Ioane, aşa
se cuvine. Eu trebuie să Mă identific cu ei. Eu iau asupra Mea şi răspund
Eu înaintea lui Dumnezeu de păcatul lor." Numai aşa putem înţelege
botezul Domnului Isus. In felul acesta înţelegem şi această pocăinţă a lui
Daniel pentru poporul Său. Noi, Doamne, noi am fost păcătoşi, am fost
idolatri, am fost de toate!
Nu te izola de ceilalţi zicând: „Toţi trebuie să se pocăiască! Eu nu
trebuie să mă pocăiesc! De ce să mă pocăiesc eu?" Atâţia dintre noi ar vrea
să fie trezită Biserica! Atâţia dintre noi zic: „Vai în ce stare sunt bisericile
noastre! Sunt aproape moarte! Doamne, dar trezeşte-i odată pe păcătoşii
aceştia de pocăiţi! Dar eu nu-s aşa, Doamne! Eu sunt pocăit, dar sunt alt fel
de pocăit." Dacă ai face şi tu ca acel pocăit care a spus: „Doamne, trezeşte
biserica noastră, dar Te rog începe cu mine!" Aşa a zis Daniel: „Mi-am
mărturisit păcatul meu şi al poporului meu. Am început cu mine actul de
pocăinţă." Dacă fiecare dintre noi am începe aşa, ar fi revoluţie în Biserică!
Ded lucrul cel mai important aici este smerenia lui Daniel, pocăinţa
lui. Să nu mai mărturisesc păcatele altora, să nu mai zic că ceilalţi trebuie
să se schimbe; mărturiseşte-le pe ale tale şi cere
509
•'*Oameni mari din Vechiul Testament ❖
schimbarea ta. Iată de ce era Daniel preaiubit şi scump. Dacă vrei să fii
preaiubit şi scump, să te pocăieşti şi tu aşa ca Daniel.
Şi aici vreau să mai adaug încă două lucruri teribil de importante.
Eşti tânăr, eşti intelectual, eşti confruntat cu tot felul de teorii şi vrei să
ştii care este adevărul. De atâtea ori eşti în agonie, încât nu mai ştii ce să
crezi. Vreau să-ţi spun încă o dată că Dumnezeu nu dispreţuieşte mintea
care vrea să ştie. Mi-am pus inima să înţeleg. Vine răspunsul: „Daniele,
am venit să-ţi luminez mintea." înţelegi? Când cineva vrea să înţeleagă,
când el nu ştie şi zice: „Doamne, eu nu pricep, dar vreau să ştiu",
Dumnezeu respectă onestitatea acelei minţi, sinceritatea căutărilor ei.
îndoiala aceasta a minţii care nu înţelege şi zice: „Doamne, eu până nu
înţeleg, eu nu pot accepta!", îndoiala aceasta nu este păcat.
Sau hai s-o punem altfel: Domnul Isus nu osândeşte. \â amintiţi de
Toma? „Rină nu văd eu şi până nu pun eu degetul acolo ca să mă conving,
eu nu pot crede." Şi Domnul Isus, la opt zile, îi stă în faţă şi-i spune:
„Vino, Tomo! Pune degetul, pune palma. Nu mai fi necredincios, ci fii
credincios." Domnul Isus nu-l dispreţuieşte, nu-l condamnă. îi arată, îi
demonstrează.
Am trecut şi eu prin văile acestea ale îndoielii şi ale agoniei minţii care
vrea să ştie. Nu m-a lovit Dumnezeu atunci când putea să mă nimicească,
ci mi-a trimis rând pe rând cărţi potrivite, mi-a trimis oameni potriviţi ca
la vremea potrivită să adauge câte o altă idee şi cu o altă lumină până când
s-a făcut lumină deplină. Zece ani! Zece ani a durat acea agonie. Zece ani a
avut răbdare Dumnezeu.
Acum, vedeţi, într-un alt context spuneam la Oradea într-o predică:
dacă cineva dintre noi L-ar fi auzit pe Domnul Isus spunându-i lui Petru:
„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" şi după aceea la
câteva luni l-ar fi văzut pe Petru când se lepăda de Domnul Isus, în faţa
unei servitoare zicând: „Mă jur că nu-L cunosc!", eu cred că am fi zis: „Aşa
oameni îţi alegi Tu?" Aceasta e piatra pe care zicea că-Şi zideşte Biserica?
lăi, nu mai e nici o Biserică atunci, nu mai e nici un om vrednic de ea.
Domnul Isus ştia: „Petre, în noaptea aceasta se va întâmpla aşa, pentru
că Tata i-a dat voie Diavolului să facă treaba aceasta urâtă cu tine. Are
Tata de lucru cu tine. Vrea Tata să te lase să fii zdrobit în eul tău, ca
niciodată tu să nu mai ridici capul cu mândrie să zici: «Eu sunt ceva!», ci
ca totdeauna tu să fii umilit şi să zici: «Lăsaţi-mă că eu ştiu când mă încred
în mine unde ajung. Acum mă încred numai în harul lui Dumnezeu.»" L-a
lăsat Domnul Isus acolo, pentru că avea ceva de lucru cu el. Dar noi am fi
510
zis: „Gata, s-a terminat cu Petru! S-a terminat cu Biserica!" Dacă ai fi zis
aceasta, atunci Domnul Isus ţi-ar fi spus: „Mai aşteaptă vreo cincizeci de
zile. Numai cincizeci de zile mai aşteaptă, şi ai să-l vezi pe omul acesta
care acum se leapădă în faţa unei servitoare, ai să vezi ce titan va fi la
Rusalii şi de atunci încolo!" Vedeţi cum lucrează Dumnezeu?!
Dar noi vorbim acum de momentul acesta când mintea ta este în
agonie, când mintea ta nu mai ştie ce să creadă ca şi Daniel acolo în
Babilon când nu mai ştia ce să creadă. Cum de-i poporul lui Dumnezeu
acolo? Dumnezeu i-a trimis răspunsul. Aşa ceva îţi trimite şi ţie la timpul
potrivit.
Dar vedeţi pe Toma l-a lăsat opt zile în agonia aceea. De ce nu 1 s-a
arătat mai repede? De ce l-a lăsat opt zile în agonie? Nu ştiu.
Dar de ce l-a lăsat pe Daniel? La Daniel a întârziat răspunsul trei
săptămâni. In cazul lui Daniel ştim că s-a întâmplat ceva tare ciudat. Şi
vreau să vă explic în câteva cuvinte problema aceasta.
îngerul Gavril vine la Daniel cu răspunsul de la Dumnezeu şi-i spune:
„Daniel, să ştii că din prima zi când ai început să te rogi, să posteşti, deja
Dumnezeu ţi-a dat răspunsul şi m-a însărcinat pe mine să ţi-1 aduc.
Daniel, te rog însă să mă scuzi că am întârziat 21 de zile. Să vezi ce s-a
întâmplat. Prinţul Persiei nu m-a lăsat să vin."
Acum despre ce este vorba? în Vechiul Testament, în mai multe locuri,
adunându-le laolaltă, ni se spune că fiecare dintre noi îşi are îngerul lui
care îl păzeşte, care are grijă de el. De asemenea, deducem din Vechiul
Testament că fiecare naţiune îşi are îngerul ei. Acesta nu mai e înger, ci e
arhanghel. E un înger de un grad superior. Fiecare naţiune este dată în
sarcina unui asemenea arhanghel. Deducem din mai multe locuri că la
popoarele păgâne arhanghelii aceştia sunt de acum îngeri căzuţi, îngeri
care s-au asociat cu Lucifer.
Populaţia Imperiului, naţiunea persană era şi ea sub stăpânirea unui
asemenea arhanghel, înger căzut, numit „prinţul Persiei". Şi prinţul
Persiei, îngerul acesta căzut, avea domeniul lui. Şi când a
511
dat să intre acolo Gavril, îngerul acesta i-a ieşit în cale şi i-a spus: „Ce
cauţi în Persia? Acesta-i teritoriul meu." Acum, ştiţi foarte bine că Domnul
Isus spunea despre Diavolul că el este stăpânitorul lumii acesteia. Prin
urmare, şi Domnul Isus ne confirmă problemele acestea. A fost acolo o
dezbatere, o dispută şi, în cele din urmă, a trebuit să intervină un înger
superior, îngerul Mihail, care să-l ajute pe Gavril să străpungă rezistenţa
şi să intre în domeniul persan.
Subiectul acesta al îngerilor şi al demonilor este un subiect fascinant şi
el şi merită un studiu mai detaliat. Vreau să vă spun că acum doi ani Billy
Graham a scris o carte intitulată îngerii, agenţii secreţi ai lui Dumnezeu. Şi
cartea aceasta a devenit una dintre cele mai vândute cărţi. S-a vândut deja
un număr imens de exemplare în toată lumea. A stârnit foarte mare
interes, mai ales acum când e la modă concepţia aceasta cu O.Z.N.-uri, cu
fiinţe dintre acestea care se pare că vin împrejurul nostru, şi noi nu ne
dăm seama că sunt. Subiectul acesta deja este un subiect cvasiştiinţific. Şi
de aceea interesul stârnit de cartea lui Billy Graham. Eu am rugat pe
cineva să-mi aducă şi mie un exemplar din cartea aceea. Dacă o voi primi,
poate că o să vă spun şi vouă ce-am dtit în ea. Eu doar am vrut să vă
deschid puţin apetitul la problema aceasta despre îngeri şi despre demoni.
In cartea lui Daniel v-am spus că vom găsi în partea de la urmă şi
învăţătura despre sfârşitul lumii şi despre învierea generală. Aceasta o
găsim în Daniel 12:2-3: „Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se
vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.
Cei înţelepţi vor strălud ca străludrea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi
să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de ved."
„Mulţi" trebuie luat aid în sensul generic de totalitate, pentru că Noul
Testament ne face clar că este vorba de toată suflarea care a existat pe
pământ. Vor învia unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru osândă şi ruşine
veşnică. I-a fost dat pentru prima dată lui Daniel să vadă imaginea aceasta
a învierii generale pentru judecata de pe urmă. I-a fost dat lui Daniel să
vadă apoi dincolo de aceasta strălucirea diferită a copiilor lui Dumnezeu
în împărăţia cerului. Strălucirea cea mai mare o vor avea aceia care în
lumea aceasta i-au condus pe alţii la Dumnezeu. Aceştia vor strălud ca
stelele.
Vî amintiţi de steaua magilor? Rostul stelei magilor a fost să-i conducă
pe magi la Domnul Isus. Cei care îndeplinesc funcţia
aceasta de stea călăuzitoare către Cristos vor străluci ca stelele. Tu vei
putea să te întâlneşti în veşnicie măcar cu unul care va zice acolo: „Uite
steaua mea! Uite steaua care m-a călăuzit pe mine la Cristos!"? Ce stele
sunt aid oare? Aid sunt unii care odată vor strălud ca strălucirea stelelor.
Aid, între noi, sunt oameni modeşti, oameni simpli, care vor avea
străludrea cerului. Nu trebuie să fii un om excepţional de învăţat.
Avem Ia Oradea un om de vreo 55 de ani, tare modest. Nu are
strălucire mare intelectuală. Este un om de condiţia cea mai joasă sodală şi
intelectuală. S-a pocăit însă cu toată fiinţa lui. Şi omul acesta şi-a găsit
locul. Locul lui este să se ducă la bolnavi foarte grav. Nu ştiu cum îi
găseşte. Dar ne-am trezit anul acesta de două ori cu câte un bolnav
aproape de moarte că trimite după noi că vrea să primească botezul, că L-a
primit pe Domnul Isus acolo pe patul lui de suferinţă. Cum? Rii, fratele
acesta s-a dus pe la ei şi le-a vorbit acolo, aşa simplu cum ştie el să le
vorbească, şi oamenii aceştia se pocăiesc.
Am avut un caz extrem de şocant. Era un bolnav paralizat pe pat.
Medicii au spus că nu se mai poate ridica în nici un caz şi totuşi omul
acesta, după ce l-a primit pe Domnul Isus în viaţa lui acolo pe patul acesta,
pocăinţa lui, naşterea lui din Dumnezeu, a avut un aşa efect asupra
întregului organism, încât omul a început să umble şi a venit la botez şi l-
am botezat la botezul din luna mai. Şi l-am văzut de atund până acum
recent. Acum a venit pentru o nouă internare. E aid în Cluj. A venit şi vine
regulat la biserică asemenea unui elev foarte silitor, dorinţa lui fiind acum
ca să soarbă cât mai mult, la fel ca un burete. Un om în jur de şaizeci de
ani, fratele acela simplu, fără şcoală, e stea călăuzitoare.
A fost un alt caz. Un fost contabil de la un gostat de lângă Oradea a
trecut prin multe şi s-a pocăit şi el tot la vizitele acestui om. A fost şi el
botezat tot la botezul din mai. Acum o lună de zile s-a dus în veşnicie.
Sunt cel puţin doi în veşnide care vor zice de omul acela: „Iată steaua care
m-a condus pe mine Ia Dumnezeu." Acum dacă omul acela poate, tu nu
poţi? Este uimitor cât de puţin îi trebuie uneori unui om ca să ajungă să
vină la Cristos!
La Congresul de Evanghelizare de la Amsterdam din 1971, într-o seară,
în faţa a trei mii de oameni, un cunoscut actor de cinematograf din Anglia
a venit şi a povestit cum s-a pocăit el cu foarte puţină vreme înainte. Când
era într-o staţiune singur, părăsit, s-a apropiat de el un frate simplu, l-a
văzut că e singur la masă, şi i-a cerut voie sâ stea şi el la masa aceea. Şi
foarte simplu şi direct a început să-i spună: „Domnule, te văd singur. Îmi
dai voie să-ţi spun ceva din Biblie?" Şi a început să-i arate un verset şi
513
altul şi altul. Şi spunea: „Uite de ce eşti dumneata aşa singur. Uite de ce.
Uite care sunt păcatele dumitale. Uite ce se întâmplă cu ele. Uite cum a
murit Domnul Isus cu ele. Uite cum trebuie să primeşti mântuirea." Şi fără
să-şi dea seama, omul asculta tot mai fascinat. La sfârşitul conversaţiei, şi-
a predat viaţa Domnului Isus şi toată viaţa lui s-a schimbat. O revoluţie
totală a fiinţei lui, pentru că un om simplu s-a ştiut apropia de el cu Noul
Testament şi i-a arătat câteva texte. Ce m-a uimit pe mine a fost simplitatea
cuvintelor care i-au fost spuse. Şi un om ca ei, în această simplitate, a
înţeles mântuirea şi a primit mântuirea. Nu-ţi pot da seama câtă foame şi
sete e în jurul tău! Trebuie doar să ştii esenţialul, să ştii să mânuieşti
Cuvântul, să ştii să mânuieşti Biblia. Nu filosofii, ci trebuie să ştii Sfânta
Scriptură, ca să poţi să spui: „Uite aşa se ajunge la Dumnezeu!" pe baza
unor texte din Sfânta Scriptură care să-i arate calea. Prin urmare, ţine
minte: eşti chemat să fii stea strălucitoare.
Ultimul verset cu care se încheie cartea lui Daniel e plin de duioşie.
După peste şaptezeci de ani în robia babiloniană, după ce lui Daniel
Dumnezeu îi arată şi venirea Domnului pe norii cerului, îi arată şi
învierea de pe urmă, judecata de pe urmă, îi arată şi strălucirea stelelor
care I-au condus pe alţii la Cristos, Cuvântul spune: „Iar tu du-te până va
veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de
moştenire la sfârşitul zilelor." Du-te la locul de odihnă!
Daniel s-a stins undeva acolo în Babilon. S-a stins fizic. S-a dus acasă
Ia locul de odihnă, la Domnul Isus. Iată o viaţă uluitoare, o viaţă atât de
întinsă şi o viaţă atât de intim trăită cu Dumnezeu. In cele mai teribile, aş
zice, condiţii, într-o ţară păgână, între atâţia duşmani, în mijlocul
dezmăţului, omul acesta a fost steaua călăuzitoare a unui popor întreg
către Dumnezeu. El le-a arătat la toţi că se poate, se poate trai cu
Dumnezeu, se poate trai pentru Dumnezeu oriunde. Datorită lui Ezechiel
robul, sciavul şi datorită lui Daniel, primul-ministru, datorită acestor doi
oameni, flacăra a fost întreţinută vie pentru poporul lui Dumnezeu acolo
în Babilon.
Când Cirus a cucerit Babilonul şi când a dat edictul acela, decretul de
eliberare a evreilor, de întoarcere a lor înapoi în Ţara Sfântă, poporul era
gata de acum pentru a se duce să-şi reclădească ţara. Rămâne pentru noi
pilda aceasta, exemplul acesta glorios al lui Ezechiel şi al lui Daniel, care,
în condiţii vitrege, au ştiut să trăiască cu Dumnezeu, să fie stele ale lui
Dumnezeu. Eu cred că şi tu poţi fi unul. Să-ţi ajute Dumnezeu să fii. Amin.
Şi acum, dragii mei, o concluzie la studiul despre cei patru mari
profeţi. Au stat în faţa noastră Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Toţi
514
❖Danie! - O încredere absolută în Dumnezeu •:*
oamenii aceştia au trăit în perioade de mari prăbuşiri, de mari dezastre.
Au văzut ridicându-se împăraţi şi prăbuşindu-se împăraţi. Au văzut
ridicându-se împărăţii şi prăbuşindu-se împărăţii. Oamenii aceştia
niciodată nu şi-au pierdut cumpătul. In cele mai mari dezastre, ei au rămas
senini şi încrezători. De ce? Pentru că toţi au avut o trăsătură în comun.
Toţi L-au văzut pe Dumnezeu ca Stăpân al istoriei. Toţi ştiau: „Tata
conduce totul şi El îmi conduce şi viaţa mea. De ce să mă tem?" Ceea ce i-a
caracterizat pe toţi aceştia a fost această viziune a lui Dumnezeu care e
Stăpân pe situaţie. Şi ceea ce i-a caracterizat pe ei a fost absoluta încredere
în acest Dumnezeu. Au trăit prăbuşiri, dezastre, suferinţe. Niciodată n-o să
ajungem noi să trecem prin dezastrele şi prin suferinţele prin care au
trecut ei. Dar să învăţăm de la ei încrederea aceasta absolută în Dumnezeu
şi această totală dăruire a noastră lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu va
binecuvânta şi viaţa noastră în acelaşi fel, cu aceeaşi tărie, cu aceeaşi
statornicie şi va face şi din noi oameni tari, oameni de neînvins, de
nezdrobit. Nu noi suntem aşa, ci El ne va face aşa, dacă noi Ii dăm Lui fără
rezerve şi fără regrete toată viaţa noastră. Şî dacă Dumnezeu va lucra prin
noi, dacă Dumnezeu va realiza lucruri mari prin noi, totdeauna să avem
tăria lui Daniel să spunem: „Aceasta s-a făcut nu pentru că eu sunt grozav,
ci pentru că El e la lucru" şi să îndreptăm întotdeauna privirea oamenilor
nu spre noi, ci spre El, spre Dumnezeu, ştiind că aceia care vor îndrepta pe
alţii spre Dumnezeu, vor străluci ca stele în împărăţia lui Dumnezeu. A
Lui să fie slava în ved. Amin.
515
Hagai
Text biblic: Hagai 1:1-15 Loc./data:

Cluj, 27 septembrie 1978
în anul al doilea al împăratului Dariu, în ziua întâi a lunii a şasea.

Cuvântul Domnului a vorbit prin prorocul Hagai către Zorobabel,
fiul lui Şealtiel, dregătorul lui luda, şi către Iosua, fiul lui loţadac,
marele preot, astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Poporul
acesta zice: 'N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei
Domnului!'»" De aceea, Cuvântul Domnului le-a vorbit prin
prorocul Hagai astfel: „Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiţi
în case căptuşite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată? Aşa
vorbeşte acum Domnul oştirilor: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă de
seamă la căile voastre! Semănaţi mult şi strângeţi puţin, mâncaţi şi
tot nu vă săturaţi; beţi şi tot nu vă potoliţi setea; vă îmbrăcaţi şi tot
nu vă este cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă
spartă!» Aşa vorbeşte Domnul oştirilor «Uitaţi-vă cu băgare de
seamă la căile voastre! Suiţt-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi
Casa! Eu Mă voi bucura de lucrul acesta şi voi fi proslăvit, zice
Domnul. IS aşteptaţi la mult şi iată că aţi avui puţin; l-aţi adus
acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din
pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare dintre voi
aleargă pentru casa lui. De aceea, cerurile nu v-au dat rouă şi
pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste
munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate
aduce pământul, peste oameni şi peste vite şi peste tot lucrul
mâinilor voastre.»"
Hagai 1:1-15
517
*:*Oameni mari din Vechiul Testament *>
Zor ohabei, fiul lui Şealtiel, Iosua, fiul lui Ioţadac, maieie preot, şi toată
rămăşiţa poporului au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi cuvintele
prorocului Hagai, fiindcă Domnul, Dumnezeul lor, îl trimisese. Şi poporul s-a
temut de Domnul.
Hagai, trimisul Domnului, a zis poporului după porunca Domnului: „Eu
sunt cu voi, zice Domnul." Domnul a trezit duhul lui Zorobabel, fiul lui Şealtiel,
dregătorul Iui Iuda, şi duhul lui Iosua, marele preot, şi duhul întregii rămăşiţe a
poporului. Aşa că ei au venit şi s-au pus pe lucru în Casa Domnului oştirilor,
Dumnezeul lor, în ziua a douăzeci şi patra a lunii a şasea, în anul al doilea al
împăratului Dariu,
Lecţiile acestea despre profeţi sunt, în acelaşi timp, şi un curs de istorie al
poporului evreu, al poporului Israel, al poporului lui Dumnezeu. In cadrul
acestui curs vă dau foarte multe date istorice.
După ce am vorbit despre Ezechiel şi Daniel, am ajuns la sfârşitul perioadei
de şaptezeci de ani a robiei babiloniene. Am ajuns cu istoria biblică Ia punctul
în care Babilonul, care fusese un imperiu caldean, a fost cucerit de Cirus,
împăratul Persiei. Din momentul acela (e anul 539 î.Cr.) începe epoca persană a
istoriei. Au fost trei mari imperii de care ne-am ciocnit noi: Imperiul Asirian,
după aceea Imperiul Caldean sau Babilonian şi apoi vine acum Imperiul Persan.
Pentru o schiţă a evenimentelor, vă dau acum o serie de date de care apoi ne
vom sluji în toate lecţiile care urmează. Pentru schiţa generală vreau să vă spun
că mai avem de studiat după exil, deci după robia babiloniană, trei profeţi, şi
anume: Hagai, Zaharia şi Maleahi şi încă trei cărţi istorice: Ezra, Neemia şi
Estera. Veţi vedea că sunt întâmplări extraordinar de importante. Sunt învăţături
spirituale foarte importante în epoca aceasta şi e o epocă foarte, foarte puţin
cunoscută de către majoritatea credincioşilor, o epocă căreia i se dă mai puţină
importanţă, deşi e foarte bogată, repet, în învăţături.
Schema istorică:
împăraţii Persiei:
- între 539-530 î.Cr. a domnit Cirus.
- între 530-522 Î.Cr. a domnit Cambise.
■518
*>Hagai *:*
- între 522-486 î.Cr. a domnit Darius I.
- între 486-464 Î.Cr. a domnit Xerxes 1 (Ahaşveroş).
(Sunt mulţi împăraţi care sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri: în
Biblie lui Xerxes 1 i se foloseşte numele de Ahaşveroş. Unde-l găsim
noi în Biblie? în cartea Esterei, Este soţul Esterei.)
- între 464-423 î.Cr. a domnit Artaxerxes I.
Istoria ebraică (elementele istorice importante din perioada aceasta):

- 538 î.Cr. - întoarcerea a circa 50.000 de evrei din robia
babiloniană Ia Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel.
- 537 î.Cr. - începe rezidirea Templului, şi la scurt timp este
oprită. Au început să-l zidească, s-au speriat şi s-au oprit.
- 530 î.Cr. - se reia zidirea Templului.
- 516 î.Cr. - inaugurarea noului Templu.
- 479 î.Cr - Estera devine împărăteasă a Imperiului Persan.
- 459 î.Cr. - Ezra vine din Babilon la Ierusalim cu circa dnd mii
de evrei.
- 445 î.Cr. - vine din Babilon Neemia şi reclădeşte zidurile
Ierusalimului.
- 445-433 şi 425 î.Cr. - Neemia la Ierusalim. (A stat întâi de la
445-433 Î.Cr. Apoi a plecat înapoi în Persia. Nu ştim cât a stat, nu ştim
la ce dată a revenit. Ştim că 425 î.Cr, era din nou la Ierusalim.)
- în vremea lui Neemia trăieşte Maleahi, ultimul profet al
Vechiului Testament.
Aceasta este schema istorică în date. Şi acum intrăm în relatarea pe larg a

evenimentelor. Vom căuta apoi să extragem învăţăturile spirituale din
evenimentele întâmplate, repetând mereu, ca să vă intre bine în gândirea voastră
o lege spirituală: ca ceea ce s-a întâmplat cu Israelul ca naţiune se întâmplă astăzi
cu noi fiecare ca individ. Aşa cum s-a întâmplat cu Israelul, se întâmplă adeseori
cu fiecare dintre noi. Lecţiile acestea sunt aplicabile la viaţa noastră spirituală.
Veţi vedea că şi de data aceasta aşa stau lucrurile. Deci, pe lângă informaţia
intelectuală pe care v-o furnizez, aici primim lecţii de viaţă spirituală, de viaţa
noastră cu Dumnezeu.
Aşadar, la anul 539 î.Cr., pe neaşteptate, fără nid o luptă, Cirus intră în
Babilon printr-o stratagemă şi devine el stăpân peste Babilonia, devine împărat
peste ceea ce fusese înainte Imperiul Caldean. Cirus fusese prorocit de către Isaia
cu 150 de ani înainte, în Isaia, capitolul 45, veţi găsi că Isaia a prorocit că
Dumnezeu îl va ridica pe robul Său Cirus, pe unsul Său Cirus, ca să elibereze pe
popor din robie.
Cirus a fost un împărat 519
foarte uman, foarte bun, spre deosebire de împăraţii
acelei vremi care erau oameni foarte cruzi, foarte tirani. Omul acesta s-a deosebit
*;*Oameni
de ceilalţi. El, când a venit la domnie, a găsit
mari în Imperiu,
din Vechiul *î* Imperiu Caldean,
fostul
Testament
o serie de populaţii transmutate, luate din ţara lor de origine şi aduse, colonizate
în altă parte. Şi Cirus, îndată ce a ajuns domnitor, a dat un edict, un decret
imperial ca toate aceste populaţii să se întoarcă în ţările lor de origine, să-şi
reclădească templele zeităţilor lor naţionale şi fiecare apoi să facă acolo slujbe şi
să se roage dumnezeului lor şi pentru Cirus. Cirus voia să se pună bine cu toţi
zeii şi de aceea a avut iniţiativa aceasta. Lucrul acesta îl ştim dintr-un sul de
pământ cunoscut în arheologie, ca „cilindrul lui Cirus", care a fost excavat nu
demult, acolo unde s-au făcut săpăturile la Babilon şi s-a găsit edictul acesta,
proclamaţia aceasta dată de Cirus, ca toate popoarele înrobite să fie eliberate.
Aceasta a fost legea generală, apoi s-a dat lege specială pentru fiecare dintre
aceste popoare. Şi s-a dat edictul, decretul imperial, ca poporul evreu să se
întoarcă în ţara lui, să-şi reclădească Templul. Li s-a dat, cum am zice noi astăzi,
autorizaţia de construcţie. Li s-a promis şi fonduri din vistieria statului, ca să-şi
reclădească Templul. De acum era numai o problemă de plecare.
Acum foarte mulţi evrei îşi făcuseră o situaţie grozavă. Unii ajunseseră sus de
tot, cum a fost Daniel, care era prim-ministru. Unii aveau de acum interese
financiare. Erau mari bancheri. Alţii aveau interese negustoreşti. Oamenii aceştia
bogaţi nu s-au gândit să se întoarcă. Deci nu toţi evreii din Imperiul Persan au
zis: „Mergem înapoi!" In primul rând, trebuia să te gândeşti că trebuie să-ţi laşi
toată averea pe care ai acumulat-o acolo în şaptezeci de ani şi să pleci la drum, şi
drumul era de o mie de kilometri sau mai exact 1100 de kilometri prin pustiu,
prin Pustiul Arabiei, fără drum, un drum teribil de greu care trebuia parcurs cam
în patru luni de zile. Nu oricine se aventurează la un asemenea drum. Trebuie
mare credinţă. Apoi trebuia să ştii că ţara acolo e aproape goală, pustie. Şi
trebuie să începi totul de la ruine, să reclădeşti case, să refertilizezi solul, să
refaci o ţară ruinată. Toate aceste lucruri nu erau uşoare. Şi de aceea, repet, nu
toţi evreii s-au aventurat să plece.
Poate dintre sutele de mii care erau acolo găsim că numai 42.000 de oameni
liberi şi vreo 7000 de sclavi, tot evrei, au decis să plece. In total vreo 50.000 de
oameni. Conducerea acestui grup de oameni credincioşi, de oameni zeloşi,
conducerea acestei rămăşiţe despre care au vorbit profeţii, a luat-o Zorobabel,
care era strănepot al unuia dintre ultimii regi care domnise la Ierusalim înainte
de robie: al lui Ioiachim. Deci era de viţă domnească şi pe el împăratul l-a numit
conducătorul sau guvernatorul noii provincii care urma să fie întemeiată.
Conducător spiritual al grupului a fost numit un oarecare Iosua, care a fost
numit marele preot al noului grup, al noii populaţii sau al noii naţiuni care urma
să fie întemeiată la Ierusalim.
Cirus le-a făcut şi un cadou la plecare: vasele de aur şi de argint de la
Templul din Ierusalim pe care le dusese Nebucadneţar în Babilon încă în anul
605 î.Cr., când îl dusese în robie şi pe Daniel. Toate vasele acestea au fost scoase
din vistieria regală şi puse în lăzi speciale, cam aşa cum a fost probabil şi cu
520
❖Hagai ♦>
coroana maghiară, cu câtă pompă a fost ea dusă înapoi în Ungaria. Ei, acolo era
vorba de vreo 540 de cupe, lighene, vase şi instrumente de aur şi de argint!
daţi seama ce tezaur imens era acesta! Le-a fost dată şi o cavalerie de vreo mie
de soldaţi care să-i însoţească, o gardă care să-i însoţească până la Ierusalim.
Când s-au întors prinşii de război, spune psalmul, parcă visam. Era atâta
bucurie, era atâta entuziasm că Dumnezeu S-a îndurat de poporul Său, că a venit
clipa reînvierii, că a venit clipa renaşterii naţionale. Ce alai trebuie să fi fost
acela! Probabil că ei citeau în Isaia, capitolele 41-44, unde era descrisă cu o sută
de ani înainte scena acestei întoarceri. Un nou exod. Şi trebuie să ştiţi că e al
doilea exod. Exodul întâi fusese din robia egipteană, când au traversat Pustiul
Sinai, şi acum era exodul al doilea, când ieşeau din robia babiloniană şi
traversau Pustiul Arabiei să ajungă înapoi în Ţara Sfântă. Aşa au călătorit şi aşa
au ajuns. Au ajuns cu bine. Povestirea acestei reîntoarceri o găsiţi în cartea Ezra,
în primele şase capitole. Deci în Ezra, capitolul 1 până 6, avem istorisirea acestor
evenimente de care ne ocupăm acum.
521
*> Oameni
Când au ajuns la Ierusalim, Ierusalimul era în
mari din Vechiul v
ruine. Templul
Testament era în ruine.
Evreii nu s-au apucat nici să-şi facă întâi case, nici să facă zidurile Ierusalimului,
nici măcar să facă Templul. Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-au făcut? Au
curăţit chiar în Templu ruinele şi au reclădit altarul. E o mare lecţie spirituală
aici. Oamenii aceştia au început la Templu cu lucrul esenţial al credinţei: altarul.
Altarul este simbolul religiei Vechiului Testament. Altarul era locul unde se
aducea jertfă lui Dumnezeu şi prin jertfa aceea se restabilea legătura cu
Dumnezeu. Altarul, deci, e locul de întâlnire al poporului cu Dumnezeu.
In Noul Testament altarul este trupul, pentru că pe crucea aceea, ca pe altar,
s-a adus jertfa supremă, pe care Dumnezeu a rânduit-o. Şi Domnul Isus a fost
jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi prin jertfa aceasta şi prin cruce, El
face împăcarea noastră cu Dumnezeu şi pe cei doi îi face una. Prin urmare, ţineţi
minte, începeţi totdeauna la Templu, începeţi sub cruce, începeţi la altarul crucii.
Acolo, la jertfa Domnului Isus, acolo se restabileşte legătura noastră cu
Dumnezeu. Acolo e locul nostru de întâlnire cu Dumnezeu întotdeauna.
„Nimeni nu vine la Tatăl - spune Domnul Isus - decât prin Mine." Deci acesta
este un punct foarte important pe care să-l reţineţi pentru viaţa voastră
spirituală.
Cam pe la anul 537 î.Cr., deci probabil la un an şi jumătate, aproape doi ani,
după ce au sosit la Ierusalim, după ce şi-au clădit cât de cât adăposturi, evreii au
început să reclădească Templul. Şi acum, aici, ca să înţelegeţi ce s-a întâmplat,
trebuie să ne reamintim puţin istoria pe care am învăţat-o mai înainte.
Ştiţi că în robia babiloniană fuseseră duse numai două dintre cele
douăsprezece seminţii, cele două care formaseră regatul Iuda, adică Iuda şi
Beniamin. Ştiţi că partea de nord a ţării, care formase regatul Israel, cu capitala la
Samaria, fusese dusă în altă robie, robia asiriană, cu vreo sută şi ceva de ani
înainte, la anul 722 î.Cr.
Aici deschid o paranteză foarte importantă. Citim în cartea Proverbelor, în
mai multe locuri, că „începutul înţelepciunii este frica de Domnul". Şi pentru
foarte mulţi oameni expresia aceasta nu prea are sens. Cum o fi aceea că spaima
de Dumnezeu să fie începutul înţelepciunii? Găsiţi expresia aceasta în special în
Proverbe 9:10: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul." Nici eu nu am
ştiut cum se explică aceasta până când am întrebat un
❖Hagai •>
mare savant al Vechiului Testament, cu care am avut harul să studiez. Şi-mi
amintesc că eram la o oră de seminar la Oxford, când unul dintre noi a pus
întrebarea aceasta: „Cum să înţelegem expresia aceasta «frica de Domnul»?" Şi
acel mare savant a început prin a spune: în limba ebraică nu există cuvântul
„religie". Evreii niciodată nu ziceau „religia mea" sau „religia lui Iehova". Ei,
pentru cuvântul „religie", aveau o expresie şi expresia aceasta era „frica de
Domnul". Nu se preda la şcoală religie. Se preda la şcoală „frica de Domnul". Şi
atunci am înţeles că începutul înţelepciunii e religia. Materia de bază pe care
trebuie s-o înveţe copilul este religia.
Şi ca să ne demonstreze că-i aşa, ne-a spus: „Ia deschideţi la Cartea a doua a
împăraţilor, la capitolul 17." Aşadar, găsiţi aici în versetul 7, titlul „Robia
asiriană". Toată partea de nord a Israelului a fost dusă în robia asiriană,
dezrădăcinaţi din ţara lor şi duşi în acel imperiu undeva în nord, de unde nu s-
au mai întors niciodată. Li se spune „cele zece seminţii pierdute". Evreii de astăzi
sunt urmaşii lui Iuda şi Beniamin. Celelalte zece triburi, seminţii s-au pierdut.
în Samaria, în ţinutul acela, au fost aduşi colonişti. Şi citiţi la versetul 24
titlul: „Samaritenii". Veţi citi acolo ce s-a întâmplat. Cum au fost aduşi coloniştii,
au început să vină nişte lei şi-i sfâşiau pe capete. Era o problemă, o calamitate
mare. Şi problema a ajuns să fie o problemă de stat. A ajuns până la împărat. „Ce
să ne facem că nu pot sta coloniştii în ţara aceea, că-i mănâncă leii?" Şi cineva i-a
spus împăratului: „împărate, probabil că Dumnezeul ţării aceleia (V-am mai
spus că fiecare ţară îşi avea dumnezeul ei. Aşa se considera.) S-a supărat când a
văzut poporul de acolo. Noi zicem să luaţi nişte preoţi dintre evreii pe care i-aţi
dus în altă parte şi să-i trimiteţi înapoi acolo ca să-i înveţe pe coloniştii aceia
religia Dumnezeului ţării şi veţi vedea că leii vor înceta să-i mai mănânce."
Şi atunci au fost aleşi câţiva preoţi şi au fost trimişi să facă religie cu
coloniştii aceia. Acum e foarte interesant să vedeţi cum le zice la toate acestea.
Versetul 27: „împăratul Asiriei a dat următoarea poruncă: «Trimiteţi pe unul
dintre preoţii pe care i-aţi luat de acolo în robie; să plece, să se aşeze acolo şi să le
înveţe...»" Aici este cu sensul „să le predea". Este vorba de lecţii. Noi am zice
astăzi „să îi înveţe", dar traducătorul, într-un limbaj mai vechi, se gândea la
acţiunea de predare; de aceea zice să „le înveţe". „Să le predea felul în care să
slujească Dumnezeului ţării."
Şi acum „unul dintre preoţii care fuseseră luaţi robi din Samaria a venit şi s-a
aşezat la Betel şi le-a învăţat [ie-a predat]" ce? Religia. „Le-a predat cum să se
teamă de Domnul." înţelegeţi? Pentru că nu era altă expresie în evreieşte pentru
religie.
Acum să vedeţi mai departe. Versetul 35: „Le dăduse porunca aceasta: «Să nu
vă temeţi de alţi dumnezei»" şi urmează explicaţia, ca să vezi ce înseamnă să te
temi de un dumnezeu sau de altul, adică să nu ai altă religie; să ai numai religia
aceasta. Ce înseamnă aceasta?
523 „Să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi
să nu le aduceţi jertfe." Iată care sunt cele trei elemente fundamentale ale
*;*Oamenilor,
religiei: să nu vă închinaţi înaintea marisă
dinnu le slujiţi
Vechiul *î* le aduceţi jertfe. A
şi să nu
Testament
le sluji înseamnă a face cum zic ei, a face după poruncile acelui dumnezeu. Să nu
i te închini, să nu trăieşti după cum îţi spune el şi să nu îi aduci jertfa. Iar
pozitiv, dacă este să te temi de dumnezeul acesta, deci dacă e să-i iei religia lui,
aceasta înseamnă să i te închini, sâ trăieşti după învăţăturile lui şi să-i aduci
jertfă. ISi, nu-i acesta tot conţinutul religiei?
Prin urmare, reţineţi că expresia „teama de Domnul" înseamnă toată religia
Domnului. Începutul înţelepciunii, baza vieţii este religia lui Dumnezeu.
Aceasta este ceea ce vrea să zică în Proverbe, care era un manual de şcoală. Şi le
spunea elevilor: „începutul educaţiei, baza educaţiei e materia aceasta: religia."
De ce v-am spus toate acestea? Pentru că prin aceasta v-am mai spus ceva. Ce
s-a întâmplat în Samaria? Samaria a fost colonizată cu păgâni care au îmbrăţişat
religia ebraică. Probabil că au mai venit şi ceva evrei înapoi de prin alte părţi şi
s-au mai amestecat cu ei. Au mai rămas unii evrei, fiindcă nu i-au luat chiar pe
toţi. Şi aşa s-a făcut acolo un amestec de jumătate evrei, jumătate păgâni, dar cu
religie ebraică. Ei se închinau lui Dumnezeu. Ei aveau ca lege cărţile lui Moise.
Şi acum, când au venit evreii puri, evreii curaţi din Babilon la Ierusalim şi au
început să*şi reclădească Templul, au venit şi cei din Samaria în vizită la ei.
„Fraţilor, şi noi suntem evrei. Şi noi credem în Iehova. Şi noi trăim după Legea
lui Moise. Şi nouă ne trebuie Templu. Vrem să vă ajutăm." Evrei aceştia însă
veneau după şaptezeci de ani de robie babiloniană. Şi acolo, în robia aceea
babiloniană, Dumnezeu i-a curăţat de idolatrie şi de orice compromisuri cu
lumea. Iată în faţa lor oameni pe jumătate păgâni, oameni care, e adevărat, se
închinau lui Iehova, dar se mai închinau şi la alţi idoli. S-au adunat evreii şi au
întrebat: „Ce să facem? Le primim ajutorul sau nu?" Răspunsul a fost clar: „De
vreme ce Dumnezeu ne-a curăţat de idolatrie, ne-a învăţat să-I slujim numai Lui,
de vreme ce noi suntem rămăşiţa aceea pe care Dumnezeu a scos-o din foc şi de
vreme ce prin noi EI vrea să înceapă noul Israel, spunem: Nu! Rămânem numai
noi, câţi suntem, slabi şi prăpădiţi cum suntem, dar numai noi îl facem." Şi le-au
spus samaritenilor: „Nu ne trebuiţi!"
Samaritenii atunci le-au spus: „Da? Atunci nu veţi zidi nici voi. O să facem
noi să nu mai puteţi zidi." Şi au început intrigi, lupte şi, în foarte scurtă vreme,
evreii a trebuit să oprească lucrările la reclădirea Templului. Aceasta s-a
întâmplat la anul 537 î.Cr.
Vreau să adaug ca o informaţie, samaritenii, mai târziu, văzând că evreii tot
şi-au făcut Templul lor la Ierusalim, şi-au făcut şi ei templu pe Muntele Garizim,
lângă Samaria. Va amintiţi că atunci când Domnul Isus a trecut prin Samaria şi a
stat de vorbă la fântână cu femeia samariteană, era Ia poalele munteiui aceiuia.
Şi femeia a spus: „Doamne, unde trebuie să ne închinăm? Pe muntele acesta sau
pe Muntele Sionului la Ierusalim? E ceartă între noi. Noi zicem că acesta e
adevăratul templu al lui Iehova. Voi ziceţi că acela e." Şi atunci Domnul Isus
spune: „Dumnezeu este Duh şi rine I se închină Lui se închină în Duh şi în
524
*>Hagai *;*
adevăr." Nid aid, nici acolo. S-a terminat cu închinarea iegată de un loc anume.
De acum începe adevărata închinare în interiorul, în spiritul omului. Şi aceea e
adevărata închinare. Prin urmare, iată cum se leagă toate din Biblie, şi cu aceasta
avem o imagine mai clară şi a unei întâmplări din viaţa Domnului Isus.
Iată motivul pentru care lucrările la Ierusalim s-au oprit. Evreii s-au apucat
să-şi facă case, să-şi desţelenească ogoarele. Au început să se lase pe tânjală, cum
am spune. „Nu-i vremea de zidit Casa lui Dumnezeu. N-are rost sâ ne apucăm.
Noi nu putem, făi, gândiţi-vă, fraţilor, primul Templu dne l-a clădit? Solomon.
Solomon era stăpân peste un imperiu atund. Solomon avea bogăţii nemăsurate.
Ţări întregi îi plăteau tribut. Şi totuşi., câţi ani i-a trebuit lui Solomon să
zidească Templul? Şapte ani i-a trebuit lui Solomon să zidească Templul, Şi
acum noi suntem o mică populaţie de cindzeci de mii de oameni să rad, fără case,
fără relaţii în lumea aceasta. Cum să construim noi Templul? Nu putem. E
imposibil, fraţilor. S-o lăsăm baltă. Bine că putem noi trăi cum trăim." Nimic nu-
i mai periculos in viaţa unui popor sau a unui credincios ca această delăsare,
această apatie, această situaţie în care zici: „Nu se poate! La noi nu se poate. In
vremea noastră nu se poate. In generaţia noastră nu se poate. Nu e posibil! Nu-s
condiţii!"
Şi aşa au trecut şaptesprezece ani, în care au zis: „Nu-s condiţii! Nu se poate!"
lână când la anul 520 î.Cr., Dumnezeu i-a vorbit prorocului Hagai. După toate
probabilităţile, după tot ce se poate deduce din cartea lui Ezra şi din cartea lui
Hagai însuşi, el era bătrân, era foarte bătrân. Nu e exclus că el să fi fost tânăr
când au fost duşi evreii în robie şi să fi văzut slava primului Templu şi să fi fost
unul dintre aceia care au văzut acea slavă, au trăit toată robia de şaptezeci de ani
şi apoi au ajuns şi zilele acestea când s-au întors înapoi. E adevărat, ar trebui să fi
avut către o sută de ani, la anul 520 î.Cr., când începe istoria la care ajungem
acum.
La anul 520 î.Cr., ştim şi data, la 29 august a anului 520 î.Cr., chiar pe vremea
secerişului (Atunci era secerişul în Israel.), Hagai, la o sărbătoare, când tot
poporul era adunat acolo, a ţinut o predică. Şi predica aceea a electrizat tot
poporul. După predica aceea, poporul s-a dus să-şi termine recoltarea grâului şi a
celorlalte şi, la trei săptămâni, tot poporul era adunat înapoi la Ierusalim şi au
început reclădirea Templului.
Vreo două luni mai târziu, Hagai a ţinut a doua predică, şi la începutul lui
decembrie a ţinut a treia predică. Prin noiembrie, s-a ridicat şi un tânăr alături de
el, şi a ţinut şi tânărul acela o predică şi după aceea, ceva mai târziu, altă predică.
Şi aceste cinci predici ale acestor doi profeţi (tânărul se numea Zaharia) au
aprins, au entuziasmat şi au inspirat în aşa fel naţiunea, încât în patru ani de zile
au terminat Templul. Solomon a construit Templul în şapte ani. Lor le-a luat
patru ani şi jumătate. Vom 525 vedea ce s-a întâmplat între timp. Vom vedea ce
evenimente au avut loc pentru ca evreii să poată să facă această lucrare.
Aşadar, bătrânul proroc Hagai a ţinut trei predici şi aceste trei predici au
*;*Oameni
trezit şi au aprins un popor. Şi aceste treiVechiul
mari din predici *î*
au determinat
Testament reînceperea
clădirii Templului şi au imprimat un asemenea entuziasm şi o asemenea
viziune, că pumnul acela de oameni au făcut în patru ani şi jumătate ceea ce
făcuse puternicul Solomon în şapte ani.
526
Hagai ❖
Acum ca o paranteză iarăşi, toată pietrăria era acolo. Probabil că în parte
zidurile erau încă în picioare. De aceea, Hagai, în prima predică, doar spune:
„Duceţi-vă în munţi şi aduceţi lemne." Pietrele erau acolo. Doar trebuia să fie
luate şi repuse la locul lor şi pusă lemnăria. A fost un sistem interesant de legare
a pietrelor cu lemnul. In felul acesta s-a refăcut Templul.
Ce predici trebuie să fi fost acelea? Câtă putere au avut acele predici de au
avut un asemenea efect? Noi nu avem predicile în întregimea lor. Avem doar
esenţa lor. Şi vom face analiza celor trei predici, ca să vedem ce lucruri le-a spus
Hagai, lucruri care ni se potrivesc fiecăruia dintre noi.
Prima predică are un laitmotiv, adică o frază care se repetă de mai multe ori,
şi anume: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!" Găsiţi aceasta în
capitolul 1, versetul 5, şi în capitolul 1, versetul 7. Şi ca să se explice, în predica a
treia din capitolul 2, versetul 15, o repetă puţin altfel: „Uitaţi-vă dar cu băgare de
seamă la cele ce s-au întâmplat până în ziua de azi, până să se fi pus piatră pe
piatră la Templul Domnului!" Sunteţi de şaptesprezece, de optsprezece ani aici.
Uitaţi-vă bine la viaţa voastră în aceşti optsprezece ani. Analizaţi ce s-a
întâmplat. De şaptesprezece ani încoace e numai secetă după secetă. E numai
molimă după molimă. Lucraţi mult şi culegeţi puţin. Adunaţi, aduceţi acasă şi
băgaţi în pungă şi vă treziţi că punga e spartă. Nu aţi realizat nimic în timpul
acesta. Nu vă spune nimic aceasta? Nu înţelegeţi ce vrea să vă spună Dumnezeu?
Dumnezeu vrea să vă spună că de casele voastre aţi ştiut să vă îngrijiţi. Vouă v -
aţi putut face case căptuşite frumos, cu lemn pe dinăuntru, case de piatră şi
înăuntru frumos decorate cu lemn. Aceasta era un lux pe vremea aceea. Voi ştiţi
să aveţi lux în casele voastre, dar Casa lui Dumnezeu poate să aştepte. Adică
lucraţi pentru voi, şi lucrarea lui Dumnezeu aţi lăsat-o baltă. Uitaţi-vă însă la
consecinţe: insucces după insucces în afacerile voastre. Nu e evidentă concluzia?
Dumnezeu nu vă binecuvântează, Dumnezeu nu vă dă rod şi Dumnezeu vă
pune piedici, ca să vă deschideţi ochii şi să vedeţi că pe primul plan trebuia să
fie lucrarea Lui. Vreţi binecuvântarea Lui? Atunci aveţi grijă de priorităţile
voastre."
Care sunt priorităţile tale, tinere? Ce pui tu pe primul plan? Ce te preocupă
întâi? Ai grijă că în momentul în care viaţa ta spirituală, relaţia ta cu Dumnezeu
şi lucrarea pe care ţi-o dă ţie Dumnezeu trece pe planul doi, şi pe planul întâi
vine orice altceva - afacerile tale personale - binecuvântarea lui Dumnezeu îţi
este retrasă. Şi atunci ţine minte ce spune Hagai: Uită-te bine la anii aceştia, de
când priorităţile tale nu sunt bune/ de când pe primul plan e ceea ce ar trebui să
fie pe al doilea şi ceea ce e pe al doilea trebuia să fie pe întâiul plan. Nu vezi câte
falimente sunt în viaţa ta? Nu vezi câte insuccese? Nu vezi că nu merge? Şi te
întrebi: „Da' de ce nu merge?" Răspunsul e clar: priorităţile nu sunt bine
aranjate. Nu e pe primul527 plan ce ar trebui să fie pe primul plan. Schimbă-ţi
priorităţile! Repune pe primul plan ce trebuie să fie pe primul plan!
Stăteam de vorbă acum vreo două săptămâni cu un frate din alte părţi şi a
venit vorba despre situaţiile*;*Oameni
de pe lamari
noidin
şi un alt frate
Vechiul *î* şi el acolo a intrat
care era
Testament
în discuţie şi a spus: „Fratele Ţon acum ar trebui să se gândească mai bine la ce
zic fraţii despre ce face el." Iar fratele acela a răspuns: „Uite, mâi, frate, vezi mâna
asta? Fratele Ţon trebuie să se ocupe de multe probleme. Şi prima lui prioritate
este lucrarea de învăţător, de hrănire a fraţilor. După aceea mai are o lucrare de
păstorire la Oradea, după aceea mai are asta şi asta. Şi cam pe locul cinci al
priorităţilor lui trebuie să fie: «Ce gândesc, ce zic fraţii despre mine?» Dar el
trebuie să aibă grijă de primele priorităţi şi abia după aceea să se îngrijească de
aceasta." Eu nu am gândit până atunci în felul acesta, dar tare mi-a plăcut, pentru
că problema aceasta a priorităţilor mereu, mereu este o problemă pentru mine.
Ce pun pe primul plan şi ce sacrific? Că nu le pot realiza pe toate. Chiar în
perioada aceasta stăruie fraţii de la Timişoara ca marţi seara să mă duc ia ei.
Fraţii din Arad zic: „Vino şi la noi sâmbătă seara!" Şi iarăşi a fost o problemă de
priorităţi şi a trebuit să spun: „Nu pot! Am alte priorităţi
Acum fiecare dintre noi trebuie să fie atent la ce ne-a spus Hagai: „Uitaţi-vă
bine Ia căile voastre!" Dacă nu merge bine, înseamnă că nu simt bune
priorităţile, nu vă sunt aranjate lucrurile în ordinea cuvenită.
Şi atunci vine partea a doua: Vreţi binecuvântarea Domnului? Lăsaţi-vă toate
treburile voastre deoparte, duceţi-vă în munţi, tăiaţi lemne şi începeţi şi clădiţi
din nou Casa Domnului.
Şi punctul trei (Probabil că a avut trei puncte predica aceea. Aceasta spre
satisfacţia predicatorilor cărora le place sâ organizeze predicile pe puncte.):
Domnul vă promite că va fi cu voi. Acesta este punctul cel mai important. „Eu
sunt cu voi", zice Domnul. Nimic altceva nu le promite deocamdată. Voi numai
apucaţi-vă de lucru şi aveţi o garanţie. „Eu sunt cu voi", zice Domnul.
Fratele meu, nu-ţi trebuie altă garanţie. Atât doar, să ştii ce-ţi cere Domnul, să
ştii exact care e calea Lui pentru tine şi să fii sigur că El e cu tine pe cale. Altă
garanţie nu-ţi mai trebuie; nici măcar garanţia succesului. Aid, ia amvonul
acesta, aţi mai auzii vorba aceasta. Nu e neapărat nevoie să reuşiţi. Succesul e o
problemă care 11 priveşte pe Dumnezeu. Problema mea e să cunosc ce vrea de la
mine, ce vrea El să fac şi să ştiu că e cu mine. Şi dacă El vrea să se termine totul
într-o înfrângere, eu după aceea Ii voi mulţumi şi voi zice: „Doamne, eu am făcut
voia Ta. Dacă Tu ai vrut să fie aşa, ştiu şi că din înfrângerea aceasta Tu vei scoate
o mare biruinţă, pentru că Tu lucrezi aşa." Eu am nevoie doar de asigurarea că fac
ceea ce vrea El să fac şi să ştiu că El e cu mine. Acestea sunt punctele primei
predid a lui Hagai.
Cum v-am spus. Ia trei săptămâni, poporul s-a apucat de lucru. Şi au început
să zidească zidurile, să aducă lemne. Şi nu după multe zile, cam la o lună de zile
când începea să se vadă ceva, destul de modest, bătrânii au început să se vaite şi
să plângă: „Vai, săradi de voi! Ce puteţi voi face? Ki, noi am văzut Casa dintâi,
noi am văzut Templul lui Soiomon. Voi ştiţi ce măreţie avea? Cum era poleit
numai cu aur. Voi ştiţi ce slavă avea Templul acela? Ei, nu mai e ca pe vremea
528
*>Hagai •>
noastră. Astăzi faceţi şi voi o căsuţă acolo. N-o să fie aproape nimic de ce faceţi
voi acolo! Vai de noi şi de păcatele noastre!" Şi au început să moaie inima
poporului cu problema aceasta. Să n-audă bătrânii noştri care sunt pe aid. Aşa
sunt bătrânii întotdeauna. „Nu e ca pe vremea noastră! Tinerii aceştia nu se
pricep. Noi am fost ceva! Atund era ce era! Lucrarea pe care o faceţi voi e apă de
ploaie." Să nu se supere, dar aşa e de când e lumea. „Vremurile noastre au fost
mai frumoase decât vremurile voastre!"
Şi atund a venit Hagai din nou cu o predică. Cu predica aceasta Hagai spune
ceva care îţi taie respiraţia: „Acum fii tare, Zorobabel! zice Domnul, Fii tare şi tu,
Iosua! [...] Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul. [...] Căd Eu sunt cu voi
[încă o dată repetat] [...]. Eu rămân credindos legământului pe care l-am făcut cu
voi când aţi ieşit din Egipt şi Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeţi!
Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: încă puţină vreme şi voi clătina încă o dată
cerurile şi pământul, marea şi uscatul; voi clătina toate neamurile; comorile
tuturor neamurilor vor veni şi voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul
oştirilor. Al Meu este argintul şi al Meu este aurul."
Nu ne-a scos Dumnezeu din Egipt când am fost sclavi şi ne-a făcut o naţiune?
Nu e acelaşi Dumnezeul nostru ca şi atund? Nu e Et Stăpânul universului? Nu e
El Stăpânul popoarelor? O să vedeţi voi! O să clatine cerul şi pământul şi o să
vină popoare să vă aducă aurul lor.
Eu, dacă aş fi fost acolo, timid cum sunt şi realist, cu gândirea mea realistă, aş
fi zis: „Frate Hagai, n-ai zis prea mult? Dacă n-o fi aşa? Nu face promisiuni care
nu simt realiste!"
Dar s-a întâmplat o minune şi s-a împlinit ceea ce i-a spus Dumnezeu lui
Hagai să spună, pentru că ce a spus Hagai i-a spus Dumnezeu să zică. In cartea
lui Ezra, la capitolele 5 şi 6, găsim ce s-a întâmplat. Cum au început ei să
zidească, samaritenii i-au pârât la un administrator general al zonei. Ştiţi, ei erau
în Imperiul Persan, şi pe toată zona aceea era un guvernator. S-au dus la
guvernator să-i spună: „Domnule guvernator, evreii de la Ierusalim s-au apucat
de zidit un templu şi n-au autorizaţie de clădire. Zidesc fără autorizaţie." Şi a
venit inspectorul clădirilor repede şi i-a întrebat: „Cu ce autorizaţie clădiţi?"
„Domnule inspector, nu vă supăraţi, dar nouă ne-a dat autorizaţie însuşi
Maiestatea sa, Cirus. Noi cu autorizaţia în buzunar am venit de acolo."
Guvernatorul a trimis imediat la Babilon. Acum împărat era Darius. „Rugăm
să verificaţi. Evreii aceştia zic că au autorizaţie. Am vrea să ştim dacă nu e falsă
cumva." Darius imediat a spus: „Vă rog să căutaţi în arhive. E copia autorizaţiei
aid?" Şi au găsit acolo. „Da, intr-adevăr, au autorizaţie dată de Cirus." „Dacă este
autorizaţie, verificaţi ce mai scrie in autorizaţie?" „In autorizaţie scrie că trebuie
să Ii se dea fonduri pentru clădire." „Foarte bine, luaţi şi scrieţi ordin către
guvernatorul provindei: pe anii cât se construieşte Templul, toate impozitele de
529
la populaţiile din zona aceea nu se mai trimit la vistieria din Babilon, d se trimit
la Ierusalim, ca să poată termina Templul."
*;*Oameni
Ce s-a întâmplat? Neamurile şi-au trimis
mari aurul Testament
din Vechiul *î* Cum a spus Hagai,
la Templu.
adică aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Hagai să zică.
530
*>Hagai *>
„Aurul e al Meu, zice Domnul. Şi popoarele sunt ale Mele. Şi cerul şi pământul
sunt ale Mele. Eu cutremur pe cineva. Pun în cap cuiva să facă. Uite ce se
întâmplă!" Şi s-a întâmplat. Aşa se face că în patru ani şi jumătate s-a clădit
Templul.
Pentru mine istoria poporului evreu este întotdeauna un subiect de fascinaţie
şi de inspiraţie! Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu, ce înseamnă să asculţi
de Duhul Lui, de mesajul Lui. El totdeauna le combină în aşa fel, încât după
aceea, după ce tu ai ascultat şi ai pornit la lucru, vezi cum El deja le-a pregătit pe
toate dinainte şi zici: „Domnule, şi eu care ziceam: «Mă apuc de lucrul acesta, dar
n-am să-l termin cu atâtea piedici în cale.»" Cineva a spus aşa: „Dacă Dumnezeu
îţi spune să faci o lucrare, fă-o. Dacă nu te apuci de ea, Dumnezeu nu te va ajuta
să o fad." El spunea aşa: „E ca şi la un automobil, la o maşină. Numai când
maşina e în mers, o poţi conduce! Când e pe Ioc, tare trebuie să te necăjeşti să
suceşti volanul. Când e în mers, foarte puţin trebuie să învârţi. Dacă tu porneşti
la drum, te apud la lucru cu El, după aceea aşa de uşor e să te călăuzească în
toate. Dar tu trebuie să porneşti."
Şi trecem acum la a treia predică. A treia predică are două părţi. Prima parte e
o parte teologică. Destul de complicată problema aceasta teologică. Dar
problema aceasta îl ajuta pe Hagai să se lămurească de ce Dumnezeu nu îi
binecuvântase, de ce ei trebuie să se silească să termine Templul. Şi el aduce
nişte preoţi să-i lămurească problema teologică. Şi îi întreabă pe preoţi: „Ia
spuneţi-mi voi dacă poartă cineva în poala hainei lui carne sfinţită şi atinge cu
haina lui pâine, bucate fierte, vin, untdelemn sau o mâncare oarecare, lucrurile
acelea vor fi sfinţite?" Preoţii au răspuns: „Nu!" Hagai a pus a doua întrebare:
„Dacă se atinge dneva spurcat prin atingerea de un trup mort de toate aceste
lucruri: de haine, de pâine, de bucate, vor fi ele spurcate?" Şi preoţii au răspuns:
„Vor fi spurcate."
Care e problema teologică? Foarte, foarte interesant. Să zicem că eu sunt
sfinţit. Să luăm aşa un exemplu. Eu vin şi mă ating de tine. Cu aceasta eu te-am
sfinţit, te-am făcut şi pe tine sfânt? Nu. Dar dacă eu sunt infectat de ceva şi vin şi
mă ating de tine, ce-am făcut? Te-am infectat. Ce vrea să zică Hagai cu aceasta?
Pentru că el face aplicaţia. Dacă este între voi un obiect spurcat sau un obiect
infectat, el spurcă sau infectează totul împrejur. Lucrurile stricate au o mare
putere de contaminare. E interesant că lucrurile sfinţite nu au puterea aceasta de
„infecţie". Nu poţi „contamina" cu sfinţenia ta pe alţii. Şi e foarte important să
reţii lucrul acesta, să nu ai în mijlocul tău ceva spurcat, pentru că acesta
infectează totul. Hagai le-a spus: „Voi aveaţi aici, în mijlocul vostru, ruinele
Casei Domnului. Acestea era sursă de întinare şi până aceste ruine au fost între
voi, toată naţiunea era infectată. Iată de ce trebuia să scoateţi acest element de
infecţie din mijlocul vostru."
Aceasta se poate aplica şi la biserică.
531 Iată de ce noi trebuie să extirpăm răul.
Iată de ce uneori în biserică trebuie să facem şi câte o excludere. „Daţi afară pe
*1*Oameni mari din Vechiul Testament *'*
răul acela!", spune apostolul Pavel Bisericii din Corint. Dar aceasta se aplică în
special la viaţa noastră personală. Ai grijă, întâi de toate, cu cine te însoţeşti. Cei
murdari te murdăresc. Ai grijă de puterea de infecţie a răului! Nu-ţi dai seama
cum compania ta îţi viciază gândirea, îţi afectează simţirea, îţi năruie voinţa ta
pornită spre bine şi te duce la rău. Ai grijă de elementele necurate de pe lângă
tine, de influenţa lor nefastă asupra ta!
„Sfânt" înseamnă „separat". Şi noi suntem chemaţi să fim sfinţi, adică
separaţi de ce e rău, puşi deoparte pentru Dumnezeu.
Am avut un caz la Oradea, un băiat foarte pocăit, care a suferit pentru
pocăinţa lui, dar care, înainte de a se pocăi, trăise într-un mediu de golani, de
huligani în adevărata accepţiune a cuvântului. Şi băiatul acesta nu a avut tăria s-
o rupă cu vechea societate. Mai mergea din când în când pe la ei. „Acum hai să
mergem la un bar, chiar dacă tu nu bei nimic, numai o cafea." Aşa azi, aşa mâine.
La un moment dat, tot ce a fost elan şi tot ce a fost bucurie spirituală a dispărut,
băiatul a ajuns în încurcături foarte grave, inclusiv încurcături financiare. în cele
din urmă, a ajuns la medicul psihiatru într-o prăbuşire psihică. Şi concluzia
tuturor a fost aceasta: duplicitatea, O viaţă cu biserica, o viaţă spirituală cu
Dumnezeu cu o aşa legătură vidoasă nu se poate! Rină la urmă îţi rupe fiinţa în
două! Devii schizoid. Iată că băiatul acesta a avut nevoie de tratament psihic.
Aveţi grijă ded de relaţiile voastre! Feri ţi-vă, fetelor, de băieţii nepocăiţi! Nu
le acceptaţi prietenia! Voi sunteţi puse deoparte pentru Domnul. La fel, băieţi,
nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredindoşi, pentru că ce legătură are
Cristos cu Belial? Voi
532
*>Hagai *:•
sunteţi templul Duhului Sfânt. Nu-1 daţi în mâinile unuia care e de partea
Diavolului. Te pângăreşte! De acum sunt atâţia ani de când observ viaţa
credincioşilor şi a tineretului. Am văzut zeci de cazuri, mai ales de fete pocăite
care s-au căsătorit cu băieţi nepocăiţi. încă n-am văzut o căsnicie fericită în felul
acesta. Dar tragedii!... Mereu, mereu vin şi îmi spun: „Frate păstor, uite ce-am
păţit!" Tragedie după tragedie, monstruozitate după monstruozitate. „De ce-ai
călcat porunca din Cuvântul lui Dumnezeu? De ce te-ai legat cu întunericul care
corupe?" E necesar să avertizăm mereu, mereu.
Şi pentru că am făcut această paranteză, vreau să vă mai spun ceva vouă, celor
tineri: Fetelor, nu faceţi voi misiune între băieţii nepocâiţi! Băieţilor, nu căutaţi
să pocăiţi fete! Vrând-nevrănd se vor pocăi pentru voi şi nu veţi mai şti dacă sunt
pocăiţi sau doar îndrăgostiţi. Abia după căsătorie, când vin problemele, vei
vedea că nu era nid pocăinţă şi dispare şi dragostea. Ţineţi minte de la Hagai:
puterea de influenţă a răului e mare. Fetele sunt chemate să facă misiune între
fete, băieţii între băieţi. Acolo nu se pun problemele acestea. Au fost fete care au
zis: „Ki, frate, aduc un suflet la Domnul." „Ascultă, soră - i-am spus - nu-ţi folosi
trupul tău ca o momeală pentru a aduce pe cineva la Domnul. Aşa ceva vrei tu să
fad: te foloseşti pe tine însuţi ca momeală. Tu trebuie să ai demnitatea de copil al
lui Dumnezeu."
Am văzut tare multe tragedii şi mereu, mereu am de-a face cu ele. De aceea
mi-e inima grea că trebuie să vi le spun. Feriţi-vă de lucrul acesta! Nu vă
nenorodţi! Rupeţi legăturile acestea cu cei nepocăiţi! Nu vă băgaţi în ele!
Şi apoi mai este o aplicaţie. Fii atent nu numai la legături cu ce e rău în afară,
dar şi la răul care poate fi în tine. E un nărav pe care încă nu l-ai alungat, E un
obicei rău, gânduri rele, planuri rele, ambiţii rele, sentimente rele. Toate acestea
încă nu le-ai scos toate din viaţa ta. E ca şi Templul în ruină la Ierusalim: vidază
tot restul. Poate este în viaţa ţa o astfel de ruină, un astfel de lucru necurat. De
aceea nu-i binecuvântare în tot restul. E un punct acolo care nu e curat şi care
pângăreşte tot restul. Curăţă-1, frate şi soră! Ai grijă şi adu-ţi aminte de predica
lui Hagai despre puterea de infecţie a oricărui rău! Infectează tot restul.
Partea a doua a celei de-a treia predid a lui Hagai se adresează Iui Zorobabel.
Zorobabel era, cum am zis, conducătorul poporului.
S33
Hagai, din partea Domnului, spune: „Nu te teme, Zorobabel! Căci

Dumnezeu îţi spune ţie: «Te am ca pe o pecete pe degetul Meu.»" Simt trei
comparaţii sublime în Vechiul Testament, care arată cât ţine Dumnezeu la
noi. Eu vreau să vi le dau pe toate trei.
Prima dintre ele o găsiţi în Isaia, capitolul 49. Cineva a luat versetul
acela (v. 16) din Isaia, capitolul 49, şi a făcut un desen care a fost reprodus
pe un semn de carte. E o palmă uriaşă şi în palma aceea e un om, un tânăr
cu o Biblie în mână. Versetul din Isaia, capitolul 49, spune: „Te-am săpat
pe palma Mea." Şi imaginea aceasta ilustrează palma lui Dumnezeu şi noi
săpaţi pe palma Lui.
E prima metaforă sublimă. Aşa cum ar fi săpat ceva Dumnezeu pe palma
Lui, aşa eşti tu în palma Lui: totdeauna în ochii Lui şi totdeauna în grija
puterii Lui. Mâna lui Dumnezeu e simbolul puterii lui Dumnezeu.
A doua imagine sublimă este aceasta din Hagai, capitolul 2, versetul
23: „Te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete, căci Eu te-am ales, zice
Domnul oştirilor" Pe vremea aceea nu existau ştampile. Pe vremea aceea
era un sigiliu în relief. Aţi văzut sigilii care se pun pe ceară. Ei bine, se
punea problema unde să păstreze împăratul sigiliul lui cu care ştampila
actele, că era totdeauna riscul ca cineva să-l ia din casa de bani sau de
unde o fi fost sigiliul [Pe vremea aceea împăratul nici nu semna. El doar
punea sigiliu] lui, aceea era semnătura împăratului.] şi să pună sigiliul
împăratului pe un act. Şi atunci s-a recurs la următoarea metodă: sigiliul
era pus pe un inel, pe piatra inelului. Şi inelul avea şi un capac, şi inelul
era întotdeauna pe mâna împăratului. Nimeni nu putea fura sigiliul, \
pentru că totdeauna era pe mâna Iui şi când i-1 trebuia, el deschidea şi
punea ştampila, semnătura. înţelegeţi comparaţia? Aşa cum un împărat îşi
poartă cu gelozie totdeauna acel sigiliu la el, e pe degetul lui, aşa eşti tu
pentru Mine. Eşti totdeauna pe degetul Meu. Aceasta a spus-o Hagai în
luna decembrie.
In luna noiembrie, cu o lună înainte, ţinuse Zaharia predica lui, şi în
predica lui, în Zaharia 2:8, este a treia metaforă. Zaharia u spune aceluiaşi
Zorobabel şi aceluiaşi popor: „Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina
ochilor Mei. Aşa-Mi sunteţi de scumpi şi aşa vă îngrijesc Eu, cum îmi
îngrijesc lumina ochilor Mei. Eu v-am ales şi sunteţi ai Mei." Oare nu ne
spune şi Domnul Isus: „Eu le dau viaţa. în veci nu vor pieri şi nimeni nu-i
va smulge din mâna Mea"?
Ţineţi minte aceste trei metafore: săpat în palma lui Dumnezeu, purtat ca
sigiliul pe degetul lui Dumnezeu, scump lui Dumnezeu ca lumina ochilor Lui,
aşa sunt eu, aşa eşti tu, copilul lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu este cu noi,
cine va fi împotriva noastră? Dacă nu L-a cruţat Dumnezeu nid pe Fiul Său, ci L-
a dat să moară pentru noi, cum nu 534 ne va da atund împreună cu Cristos tot ce are
El? Cine ne va despărţi pe noi de aşa dragoste? Nid viaţa, nid moartea, nid cerul,
r
•> Hagai
nici iadul nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu pe care o avem în
Isus Cristos. Amin.
Texte biblice: Zaharia 9:9; 11:11-13,12:10,14:5
Loc./data: Cluj, 4 octombrie 1978
Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului!

Iată că împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit
şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. Şi când s-
a rupt în ziua aceea, nenorocitele acelea de oi, care au luat seama la
Mine, au cunoscut astfel că acesta era Cuvântul Domnului. Eu le-am
zis: „Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o daţi!" Şi Mi-
au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis:
„Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au preţuit!" Şi am
luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru
olar.
Zaharia 11:11-13
Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului
un duh de îndurare şi ăe rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre
Mine pe care L-au străpuns. II vor plânge cum plânge cineva pe
singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un
întâi-născut.
Zaharia 12:10
în ziua aceea se va deschide casei lui David şi locuitorilor
Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie. In ziua aceea - zice
Domnul oştirilor - voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să
nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate, de asemenea, din ţară pe
prorocii mincinoşi şi duhul necurat.
Zaharia 13:1-2
Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va
întinde până la Aţei; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de
pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni
Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!
Zaharia 14:5
Am văzut data trecută cum, după trecerea celor şaptezeci de ani în

Babilon, o mică rămăşiţă din poporul Israel s-a întors la Ierusalim. Un
număr de vreo cincizeci de mii de entuziaşti, care parcă pluteau pe nori în
bucuria eliberării şi în aşteptarea unor mari minuni. I-am văzut cum au
venit la Ierusalim, cum au încercat 535să rezidească Templul, cum au
întâmpinat opoziţie din partea samaritenilor, cum s-au oprit, cum după
vreo şaptesprezece ani, s-a ridicat profetul Hagai şi, prin trei predici pe
care le-a rostit el la anul 520 î.Cr., aşa a electrizat întregul popor, încât s-au
apucat de lucru şi apoi, printr-un minunat ajutor al lui Dumnezeu, în
patru ani şi jumătate, au terminat de zidit Templul. Ne-am ocupat de cele
trei predici ale lui Hagai. V-am spus că ele au fost ţinute în perioada
august - decembrie a anului 520 î.Cr., mai exact una a fost ţinută la
sfârşitul lui august, una a fost ţinută în octombrie şi a treia la începutul lui
decembrie.
In luna noiembrie, a apărut al doilea profet pe scenă la Ierusalim, un
tânăr pe nume Zaharia. Profetul acesta a fost chemat să sprijine lucrarea
bătrânului Hagai. A venit şi el cu o predică pe acelaşi ton şi pe aceeaşi
linie cu bătrânul Hagai. „Ţineţi cont că Dumnezeu vă dă binecuvântări
numai dacă porniţi la lucru. El vrea să vă vadă înrolaţi în lucrarea Lui. Şi
atunci El vă deschide uşi, vă deschide porţi. Dar voi apucaţi-vă de lucrare!"
Profetul Zaharia deci şi-a rostit prima lui predică între a doua şi a treia
predică a lui Hagai.
Ştim apoi din cadrul cărţii lui că trei ani mai târziu, Zaharia încă
continua să ţină predici care să înflăcăreze poporul şi, după toate
probabilităţile, el a trăit după aceea încă zeci de ani la Ierusalim şi acolo a
ţinut multă vreme predici şi a fost unul dintre marii conducători spirituali
ai poporului evreu în acea perioadă de refacere naţională. învăţăturile din
cartea lui Zaharia sunt unele dintre cele mai importante din Vechiul
Testament. E unul dintre prorocii care s-au ocupat cel mai mult de
Domnul Isus. După Isaia şi după leremia, vine Zaharia ca unul dintre
profeţii care au privit mai în depărtare la zilele lui Mesia, la zilele
Domnului Isus.
El, de asemenea, a văzut foarte clar a doua venire a Domnului. Prima
venire a văzut-o foarte clar şi, de asemenea, şi a doua venire a Domnului
Isus pe norii cerului la sfârşitul lumii. E foarte important ded să-l
înţelegem pe Zaharia. E foarte important să înţelegem cadrul istoric în care
a trebuit să predice el, şi aţi văzut deja că atund când înţelegi epoca foarte
bine, îl înţelegi după aceea şi pe profet. Dacă înţelegi problemele de care
se lovea el, atund înţelegi foarte clar şi mesajul lui.
Cartea profetului Zaharia se împarte în două. Cartea are patrusprezece
capitole. Primele opt capitole sunt legate de perioada rezidirii Templului.
Ele sunt menite să dea îndrumări şi instrucţiuni în perioada aceea de
înflăcărare până la terminarea zidirii Templului. Partea a doua, de la
capitolul 9 la capitolul 14, este pur profetică, referitoare doar la viitor. Se
crede, în general, că această parte a fost scrisă de Zaharia mult mai târziu,
536
♦>Zaharia •>
poate patruzed de ani mai târziu, deci când Zaharia era bătrân. Vom vedea
de ce anume era nevoie ca Dumnezeu să-i dea profeţiile care sunt induse
în partea a doua a cărţii, dar ne vom ocupa întâi de prima parte.
Zaharia nu profeţeşte sau nu predică la fel cu toţi ceilalţi profeţi
dinainte de el. Ca regulă generală, profetul primea mesajul de la
Dumnezeu fie acasă, fie undeva unde era singur cu Dumnezeu. Observaţi
în Vechiul Testament: nidodată profetul nu e trimis în faţa poporului şi să
i se spună: „Du-te în faţa poporului şi când vei fi acolo, îţi voi da Eu ce să
le spui!", aşa cum îşi imaginează unii că trebuie doar să meargă la amvon
şi acolo le dă Domnul ce să vorbească. Nu! Mesajul se primeşte în
cămăruţă. Acolo îi spune Domnul: „Du-te şi spune la popor aşa...!" Şi
profetul se duce atunci în faţa poporului şi totdeauna începe cu aceste
vorbe: „Aşa vorbeşte Domnul!" sau „Aşa zice Domnul!", adică „Iată ce
mesaj mi-a încredinţat Domnul să vă transmit." Şi el atund spune exact
cuvintele pe care i le-a dat Dumnezeu să le spună. Aceasta este regula
generală a profeţilor.
Zaharia face excepţie de la regula aceasta. Zaharia capătă o serie de
vedenii. Vede ceva şi apoi lângă el este un înger, care îi explică vedenia
aceea. Şi profetul se duce înaintea poporului şi ţine o predică: „Iată ce am
văzut şi iată cum mi-a explicat îngerul vedenia aceasta." Tălmăcit mai pe
înţelesul nostru ar fi metoda prin care noi spunem câte o ilustraţie într -o
predică, spunem o istorioară şi după aceea îi facem aplicaţia. Ei, cam aşa
ceva sunt viziunile lui Zaharia. Vede ceva, îngerul îi tălmăceşte viziunea şi
apoi pe baza aceasta, el îşi ţine predica, învăţătura spirituală pe care o
scoate din acea vedenie. Sunt în total nouă asemenea viziuni.
Eu când le-am învăţat prima dată, când a trebuit să le tocesc pentru
examenul de la Oxford, mi le-am şi notat cu unu, doi, trei, patru, cinci... în
Biblia mea, şi de atunci nu mi-e greu să identific imediat cele nouă
viziuni. Dacă vă veţi uita în Biblia voastră la Zaharia, capitolul 1, de la
versetul 7, începe cu titlul „Vedenii". Şi asta ţine pe tot cuprinsul până la
sfârşitul capitolului 6.
Prima vedenie începe în 1:8: „M-am uitat noaptea şi iată că un om era
călare pe un cal roş şi stătea între mirţi într-un umbrar: în urma lui erau
nişte cai roşii, murgi şi albi. Am întrebat: «Ce înseamnă caii aceştia,
domnul meu?» Şi îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: «Iţi voi arăta ce
înseamnă caii aceştia! [...] Aceştia sunt cei pe care i-a trimis Domnul să
cutreiere pământul!» Şi ei au vorbit îngerului Domnului [...] şi au zis: «Am
cutreierat pământul şi iată că tot pământul este în pace şi liniştit!»" De
537
obicei, ne luăm ilustraţiile din lumea în care trăim. Mie îmi place
totdeauna să folosesc ilustraţii cu ultimele noutăţi tehnice ale timpurilor
noastre, îmi plac ilustraţiile cu cosmonauţi, cu televizor, cu lucruri care
sunt familiare astăzi. Acestea imediat îi vorbesc omului de azi. Să ştiţi că
şi vedeniile lui Zaharia sunt tot în stilul acesta.
Pe vremea lui Zaharia a apărut o noutate, mare noutate, care a
revoluţionat de atunci încoace imperiile lumii.
ISnă la vremea lui Zaharia, până pe vremea perşilor, veştile se
transmiteau prin caravane. Dacă împăratul voia să trimită depeşele lui
undeva, se făcea o caravană cu cămile şi se duceau până la capătul
împărăţiei şi într-o parte, şi într-alta. De obicei, o veste ajungea în trei luni
de zile din capitală până la graniţă şi, ca să vină înapoi, mai făcea trei luni
de zile. \& daţi seama cam cât de dificile erau comunicaţiile. Perşii au
introdus o inovaţie care a fost revoluţionară: sistemul de poştă cu cai. Ştiţi
cum era sistemul acesta? Din loc în loc era ceea ce la noi se numea în evul
mediu „staţie de poştă". Acolo erau cai la distanţă de o zi călărie unii de
538
*Zaharia ❖
alţii, o poştă de alta. De aceea şi distanţa se socotea în poşte. Regele
trimitea un mesaj la o distanţă de trei poşte sau de patru poşte, de
exemplu. Primul călăreţ pornea la drum cu mesajul în mână. Ajungea la
următorul post de poştă, iar acolo aştepta altul gata pregătit cu alt cal
odihnit, acesta prelua mesajul şi dă-i mai departe. In decurs de o
săptămână, mesajul ajungea la graniţa Imperiului şi în a doua săptămână
răspunsul era înapoi. Cu aceasta s-a revoluţionat sistemul de comunicaţii
în lume. Ăştia sunt caii pe care îi vede Zaharia între mirţi, caii de poştă,
care atunci erau marea noutate. „Am văzut cai şi călăreţi mergând rapid
peste tot pământul, cutreierând la toate popoarele. Şi când au venit
mesagerii înapoi, i-am întrebat: «Cum e pe unde aţi fost?» Şi mesagerii au
răspuns: «Toate naţiunile sunt în pace. Peste tot e linişte. Linişte, pace.
Numai bietul popor al lui Dumnezeu încă e sub robia aceasta persană.
Toate popoarele au belşug şi linişte, numai noi suntem necăjiţi. Dar -
spune mesagerul - fiţi liniştiţi! Dumnezeu e la lucru, el vă va ridica din
starea aceasta. El este Acela care zice: 'Sunt plin de o mare gelozie pentru
Ierusalim şi pentru Sion şi sunt plin de o mare mânie împotriva
neamurilor îngâmfate. De aceea - zice Domnul - Mă întorc cu îndurare
către Ierusalim. Casa Mea va fi zidită iarăşi în el şi funia de măsurat se va
întinde deasupra Ierusalimului/ Nu vă uitaţi cu invidie la toate neamurile
acestea! Dumnezeu cu voi are de lucru.»"
Iată deci o predică de încurajare, o predică de îmbărbătare.
A doua viziune începe de la 1:18: „Am ridicat ochii şi m-am uitat şi iată
că erau patru coarne! Am întrebatul îngerul [...]: «Ce înseamnă coarnele
acestea?» [...] Domnul mi-a arătat patru fierari. [...] «Ce vor să facă
aceştia?»" Patru coarne şi patru fierari. Coarnele sunt simbolul puterii
arogante, simbolul puterii mândre şi încrezătoare în sine, coarne fie de
berbec, fie de taur. S-au ridicat multe naţiuni arogante şi puternice
împotriva poporului lui Dumnezeu. Dar uite acolo fierarii aceia! îşi
pregătesc uneltele ca să rupă coarnele. Aşa cum fierarii aceştia pe care i-ai
văzut sunt gata să rupă coamele acestea, aşa are Dumnezeu uneltele Lui
gata să-i zdrobească pe duşmanii poporului Său. Să nu credeţi că dacă
Dumnezeu i-a lăsat să se ridice aşa aroganţi, nu are şi ac de cojocul lor,
cum zicem noi. Zaharia a zis: „Are fierari şi pentru ei, adică nu voi trebuie
să-i zdrobiţi. Nu voi trebuie să vă luptaţi." Cum spunea un alt profet
altădată: „Lupta aceasta nu-i a voastră. Domnul Se va lupta pentru voi. Voi
numai staţi liniştiţi şi vedeţi biruinţa pe care v-o va da Domnul în ziua
aceasta." Mereu, mereu trebuie să ne amintim acest lucru. Are Domnul
539
fierarii Lui pentru orice corn arogant care se ridică atât de sfidător şi de
încrezător!
A treia viziune e în capitolul 2, începând cu versetul 1: „Am ridicat
ochii şi m-am uitat şi iată că era un om care ţinea în mână o funie de
măsurat." Noi astăzi nu-i mai zicem „funie de măsurat", îi zicem ruletă.
Când astăzi vine cineva cu ruleta pe străzile voastre şi să le măsoare, ce
ziceţi? „Vai de mine, vine sistematizarea!" Nu-i aşa? Ruleta care apare şi
începe să măsoare, prevesteşte mari construcţii. Aşa a fost şi atund. Uită-te,
un om cu ruleta măsoară Ierusalimul! Ce înseamnă aceasta? Uitaţi-vă la
versetul 5: „Eu însumi - zice Domnul - voi fi un zid de foc împrejurul lui şi
voi fi slava lui în mijlocul lui [a Ierusalimului]!" Acum, aid, viziunea este
foarte interesantă. „Voi reclădi Ierusalimul, dar nu cum credeţi voi: cu
ziduri de piatră, deşi şi acestea se vor face la timpul lor, dar pe Mine nu
zidurile Mă interesează, nu templul acesta material, nu zidurile materiale
ale Ierusalimului. Eu - spune Domnul - în viitorul îndepărtat voi construi
alt tip de templu şi alt tip de Ierusalim: templul spiritual şi Ierusalimul
spiritual." Pentru că am ajuns aici, e foarte important să înţelegem
viziunea aceasta a templului spiritual gi a Ierusalimului spiritual.
Ca s-o înţelegem, pornim de la Ioan, capitolul 2, versetul 19. Domnul
Isus tocmai făcuse curăţirea templului de cei ce vindeau acolo porumbei şi
altele, şi iudeii au venit şi L-au întrebat: „Cine Ţi-a dat autoritate să cureţi
templul acesta?" „Drept răspuns, Isus Ie-a zis: «Stricaţi templul acesta şi în
trei zile îl voi ridica.» Iudeii au zis: «Au fost necesari patruzed şi şase de
ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?»" Acesta
era al treilea templu, cel zidit de Irod cel Mare. „Dar El le vorbea despre
tempiul trupului Său." Prin urmare, fiţi atenţi, Templul de la Ierusalim
trebuia să dispară, dar apare im nou templu, templul trupului Său.
Acum vă rog întoarceţi cu mine la Efeseni 2, ca să vedem care e templul
acesta. Versetele 19-22: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nid străini, nid oaspeţi
ai casei, a sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui
Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din
capul unghiului fiind Isus Cristos. în El, toată clădirea, bine închegată,
creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi
împreună, ca să fiţi un locaş al Iui Dumnezeu prin Duhul."
La aceasta vă rog să adăugaţi şi 1 Petru 2:5: „Şi voi, ca nişte pietre vii,
sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi
jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos."
Două sunt imaginile care ne arată Biserica Domnului Isus. Care sunt
540
❖Zaharia *>
acelea? Biserica este trupul lui Cristos şi Biserica este Templul viu al lui
Dumnezeu. N-a spus Domnuî Isus că El vorbea acolo despre Templul nou,
care era trupul Său? Noi suntem pietrele vii ale acestui Templu sau
suntem mădularele acestui trup. Reţineţi deci: trup şi templu. Trup al
Domnului Isus, templu al Domnului Isus. Suntem mădularele trupului,
suntem pietrele vii care alcătuiesc Templul.
Acum sa vedeţi structura Templului acestuia. Care sunt pietrele de
temelie? „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi pro rocilor." întotdeauna în
Biblie, când se foloseşte expresia „apostolii şi prorocii" e vorba de
Cuvântul lui Dumnezeu. „Apostolii şi prorocii", adică scrierile apostolilor
şi ale prorocilor. La baza Bisericii stă Cuvântul dat de Dumnezeu prin
proroci şi prin apostoli. Iată temelia pe care se zideşte Templul. Ded iată
pietrele de bază. Apoi noi toţi suntem pietre vii. Şi chiar sus, piatra de
boltă, care le cuprinde, le uneşte pe toate, este Domnul Isus. Vreau să vă
spun istoria cu piatra lepădată de zidari.
Când s-a făcut Templul lui Solomon, toate pietrele pentru zidirea
Templului s-au tăiat în munţi, fiecare exact pentru locul ei. Aşa au calculat
arhitecţii, încât se ştia exact câte pietre şi ce mărime şi ce formă le trebuie.
Fiecare piatră a fost tăiată în cariera din munţi şi numerotată. Şi fiecare
piatră era pusă exact la locul ei, în aşa fel, încât la construcţia Templului
nu s-a auzit nid o lovitură de docan. N-a fost nevoie de dăltuirea vreunei
pietre. Acest lucru e interesant pentru viaţa noastră spirituală, pentru că şi
noi trebuie să ne găsim exact locul nostru în Templul spiritual al lui
Dumnezeu. Şi n-ar trebui să mai fie nevoie de ciocanul Domnului ca să ne
tot doplească până ne potrivim acolo. Dar pentru că şi noi nu vrem să ne
potrivim, suntem pietre vii care mai dau din coate, pentru noi e nevoie de
daltă şi docan.
541
Ei bine, s-a întâmplat ceva ciudat. Aproape la începutul clădirii
Templului, a apărut pe şantier o piatră de o formă foarte ciudată. Nu se
potrivea nicăieri şi nu era numerotată. Şi zidarii au spus: „Aceasta a fost
adusă din greşeală aid. Aruncaţi-o deoparte!" Au lepădat-o. Şi au construit,
au construit până la boltă. Şi când se apropiau pietrele în sus una de alta,
când au ajuns chiar la îmbinare, au văzut că acolo trebuia o piatră care să
îmbuce pietrele din diferite părţi şi apoi să le prindă pe toate. Dar unde să
fie o asemenea piatră? Şi atunci unul dintre zidari şi-a adus aminte: „Exact
forma care trebuie aid era piatra aceea pe care am lepădat-o noi acum
câţiva ani. Domnule, nu ştiţi unde aţi aruncat-o?" „Făi, am aruncat-o acolo,
deoparte. A căzut noroiul peste ea." „Duceţi-vă şi căutaţi-o!" Şi au adus-o
şi au spălat-o, şi când au pus-o acolo, cuprindea perfect bolta, unghiul de
încheiere. „Piatra lepădată de zidari a ajuns să fie pusă în capul
unghiului." Aceasta întâmplare e pusă şi în Psalmi. A fost folosită şi de
profeţi, ca o ilustrare ulterioară despre Mesia. Aşa va fi şi cu Mesia când
va veni. Când va veni Mesia, nu-L vor recunoaşte oamenii şi-L vor lepăda.
Dar să ştiţi, ca şi cu piatra aceasta, într-o zi, se va vedea unde-i e locul. El
este piatra din capul unghiului. Observaţi în imaginea cu trupul, Cristos
este capul. In imaginea cu Templul, Cristos este piatra din vârf. Ded
Cristos este sus, este Stăpânul, este Domnul, e Conducătorul.
Să fim ded conştienţi de problema aceasta cu Templul. Sunt o serie de
speculaţii acum că Templul din Ierusalim va trebui să fie reclădit înainte
de a veni Domnul Isus şi că se vor relua jertfele acolo. Eu, pe baza Noului
Testament, nu pot să cred aceasta. Eu cred că aceasta e o absurditate,
pentru că Domnul Isus ne-a lămurit că Templul de atund a fost numai un
simbol pentru adevăratul Templu spiritual. Nu mai e nevoie de un alt
templu material când exista Templul spiritual.
A patra viziune sau vedenie a lui Zaharia e în capitolul 3, începând cu
versetul 1: „El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în pidoare
înaintea îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui ca să-l
pârască. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să
te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tădune scos din
foc?» Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare şi totuşi stătea în pidoare
înaintea îngerului. Iar îngerul, luând cuvântul, le-a zis celor ce erau
înaintea
❖Zaharia ♦>
lui: «Dezbrăcaţi-1 de hainele murdare de pe el!» Apoi i-a zis lui Iosua:
«Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de
sărbătoare!»" Şi de la versetul 8, partea de la urmă: „Iată voi aduce pe
Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta, pe care am
pus-o înaintea lui Iosua, sunt îndreptaţi şapte ochi; iată Eu însumi voi
săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor şi, într-o singură zi, voi
înlătura nelegiuirea ţării acesteia." Aici avem una dintre cele mai
importante vedenii din Vechiul Testament. Să nu vă surprindă ce-am
spus: e una dintre cele mai importante şi mai bogate vedenii din întreg
Vechiul Testament. Când este interpretată în lumina Noului Testament, ea
aruncă extrem de multă lumină asupra universului spiritual.
La orice proces la care vă veţi duce să asistaţi, la un proces penal, există
următoarele părţi: judecătorul, judecatul, procurorul şi avocatul. Şi aşa e şi
în cer. Dumnezeu e judecătorul. Eu sunt judecatul. Cine-i avocatul?
Domnul Isus. Cuvântul în greceşte e parakletos, care înseamnă „avocat",
„mijlocitor". Domnul Isus este singurul mijlocitor la Tatăl, singurul
nostru avocat. Nu avem sfinţi avocaţi. Avem un singur Avocat. Textul care,
de fapt, e cheie pentru asta, îl aveţi în 1 Ioan 2:1. rog să vă uitaţi neapărat
acolo. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă
cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos." Şi lângă
„mijlocitor" vedeţi un \ Acest1 înseamnă: „Uită-te dedesubtul paginii!" Şi
acolo scrie: „sau «avocat»; greceşte: «paraclet», adică «apărător», «ajutor»"
la proces. Cine-i procurorul? Să ştiţi, de procuror se teme orice pârât, orice
judecat, pentru că rolul procurorului este să te acuze şi să insiste pe lângă
judecător: „Domnule judecător, cer pedeapsa maximă!" încă nu s-a auzit
de un procuror care să ceară iertare, fiindcă nu-i meseria lui aceea. E
meseria avocatului să-l apere pe acuzat. Ei bine, cine e procuror în Biblie?
Satan. Satan, shatan, în limba ebraică, înseamnă „pârâş", în limbaj
modern, „procuror". Unde-1 găsim noi descris pe Satan în funcţia aceasta?
D găsim în Apocalipsa 12:10-11. în versetul 9 se vorbeşte de balaurul cel
mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana. Şi apoi se spune despre
el în versetul 10, partea a doua: „Pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi
noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos", a fost dat
afară din sala de judecată. „Ţi-ai terminat misiunea. Acum du-te! Te-am
concediat.
545
Nu ne mai trebuie procuror." Doamne, când vine ziua aceea? Să ştiţi că el
încă e acolo. îşi îndeplineşte funcţia. E important să ştiu aceasta.
Şi acum lui Zaharia i s-a arătat o vedenie, una dintre cele mai
importante din Biblie: procesul marelui preot Iosua. Marele preot losua a
fost dus la proces înaintea lui Dumnezeu. Şi a început procurorul:
„Doamne, nu-1 vezi că-i cu haine murdare? în Iad cu el!" „Stai, pârâşule!
Nu-i aşa! Nu te grăbi să-l pârăşti. Nu te grăbi să-3 trimiţi în Iad. Eu îl
dezbrac de hainele murdare. Ia dezbrăcaţi-1, vă rog! Dezbrăca ţi-1 şi puneţi
pe el o haină curată! Îmbrăcaţi-I in haina neprihănirii sau haina dreptăţii."
„Cu ce drept?", strigă procurorul. „Cu ce drept?" „Tu deocamdată taci! Vei
vedea într-o zi cu ce drept." Şi atunci lui Zaharia i se arată în viziune mai
departe Odrasla. „Iată voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Şi într-o singură
zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia."
Când Dumnezeu l-a iertat pe Iosua şi l-a îmbrăcat în neprihănire,
nimeni nu ştia pe ce bază. „Stai, domnule - zicea toată lumea, şi în primul
rând procurorul - că Judecătorul nu-i drept. Judecătorul l-a proclamat
drept pe Iosua, l-a îmbrăcat în haina dreptăţii când el nu era drept.
Dumnezeu nu are bază să facă aşa ceva." Şi atunci lui Zaharia i s-a arătat
baza: într-o zi Se va ridica Odrasla. Şi într-o singură zi, va înlătura
nelegiuirea din toate veacurile, ziua în care Odrasla, adică Domnul Isus, a
fost întins pe cruce. Şi Dumnezeu, care luase păcatele de pe atâţia în
vremurile trecute şi le-a pus de-o parte, la crucea Domnului Isus îe-a luat
şi le-a pus şi pe acelea pe Domnul Isus. In Coloseni 2:14-15 ni se spune că
atunci când Domnul Isus murea pe cruce Dumnezeu l-a făcut pe Diavolul
de ocară înaintea cosmosului întreg, că Dumnezeu a distrus acolo zapisul,
actul nostru de acuzare. Abia aşa putem înţelege Romani 3:25 : „Pe El
Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o
jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate dreptatea Lui, căci trecuse cu vederea
păcatele dinainte [pe vremea lui Iosua şi ale altora] în vremea îndelungii
răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca în vremea de acum să-Şi arate dreptatea
Lui în aşa fel încât EI să fie drept şi totuşi să socotească drept pe cel ce
crede în Isus." Vedeţi cum se leagă între ele.
(Ştiţi pe ce bază eu nu citesc „neprihănit", ci „drept". V-am mai spus.
Uitaţi-vă tot acolo sus ia versetul 21 la cuvântul „neprihănire".
•î*Zaharia *>
Lângă „neprihănire" seriei, care înseamnă: „Uită-te dedesubt!" Dacă te uiţi
în josul paginii citeşti: „în greceşte: «dreptate»." Aşa că eu vă citesc cum a
spus Pavel în greceşte, nu cum a tradus traducătorul în româneşte.
Aceasta înseamnă că în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu,
Dumnezeu a iertat păcatul şi i-a declarat drepţi pe mulţi care erau
nedrepţi. Dar nu avea justificare, iar Diavolul zicea: „Să-ţi arăţi
justificarea!" Pe Cristos Dumnezeu L-a pus să fie jertfa de ispăşire -
justificarea - pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci
pentru ale lumii întregi, din toate secolele trecute şi prezente, şi viitoare.
Şi în ziua aceea i-a spus Diavolului: „Ai văzut, domu' procuror, pe ce bază
i-am iertat? Pentru că ELI ştiam că într-o zi Fiul Meu va muri cu aceste
păcate şi pentru ele. Iată justificarea Mea!" Şi lucrul acesta Zaharia deja I-a
văzut cu cinci sute de ani înainte de a se întâmpla. 1 l-a arătat Dumnezeu
în această vedenie simbolică. Iată-1 pe procuror! Iată-1 protestând, pârând
şi iată-L pe Dumnezeu îmbrăcând omul în dreptatea Lui şi iată, mai târziu,
Odrasla, care, într-o singură zi, va îndepărta toată nelegiuirea poporului
lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre marile viziuni, repet, din Biblie şi
aceasta este doctrina fundamentală a creştinismului, ceea ce v-am spus eu
în ultimele zece minute. Cine înţelege problema aceasta a justificării, a
îndreptăţirii noastre în Cristos, acela a înţeles esenţa creştinismului. De
aceea în cântarea noastră „Credinţa mea eu o zidesc pe Cuvântul sfânt şi
ceresc", este un verset care zice: „Dreptatea Lui...
- A cui dreptate? A lui Cristos - mie-mi va fi haina în care voi luci," Când
l-a îmbrăcat pe Iosua în haine curate, în ce haine l-a îmbrăcat? In dreptatea
Domnului Isus, în jertfa Domnului Isus. Şi când eu voi sta înaintea
tronului lui Dumnezeu, aşa păcătos cum mă ştiţi, aşa cum am fost eu, cu
tot trecutul meu, voi sta acolo curat şi nepătat, îmbrăcat în aceeaşi haină pe
care mi-a dat-o Domnul Isus prin jertfa Lui. Când eu am crezut în această
jertfă, când eu am primit-o şi mi-am însuşit-o, hainele murdare mi-au fost
dezbrăcate, şi eu am fost îmbrăcat în haina aceasta. Şi în ziua aceea, acolo
sus, „dreptatea Lui mie-mi va fi haina în care voi luci."
A cincia vedenie a lui Zaharia o găsim în capitolul 4, începând cu
versetul 2: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur." Un
sfeşnic şi după aceea un vas cu untdelemn şi apoi doi măslini.
Şi apoi ni se explică că sfeşnicul acesta este Israelul. E foarte important ca
imediat noi să ne întoarcem iarăşi în Noul Testament. In cartea
Apocalipsei la capitolul 1:12, citim aşa: „Când m-am întors, am văzut
şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul lor pe cineva care semăna cu Fiul
omului." Şi apoi in versetul 20: „Cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici",
547
şapte fiind numărul întregului, deci reprezentând întreaga Biserică

Universală.
In Zaharia, sfeşnicul este Israelul, Israelul pe care îl creşte Dumnezeu
pentru Sine. Untdelemnul este simbol al Duhului Sfânt. Ungerea este
ungerea cu Duhul Sfânt. Cei doi măslini fac referire la Iosua şi Zorobabel.
Iosua era marele preot, şi Zorobabel era un fel de rege al ţârii, voievod,
cum se numea mai demult pe la noi domnitorul ţării. Zorobabel era
conducătorul dvil, iar Iosua era conducătorul religios. Imaginea aceasta
voia să spună că Dumnezeu însuşi Se ocupă de creşterea poporului Său.
Erau îndoieli că acea mică rămăşiţă de oameni va putea să realizeze ceva
de atund încolo. Era mult pesimism. „Ce putem noi să facem, o mână de
oameni?" Şi atunci răsună, în explicarea vedeniei, aceste cuvinte care sunt
de bază pentru viaţa noastră spirituală. Să vă subliniaţi cu roşu în Biblie
Zaharia 4:6, partea a doua: „Lucrul acesta nu se face nid prin putere, nid
prin tărie, a prin Duhul Meu
- zice Domnul oştirilor."
Fraţii mei tineri, Domnul Isus ne-a spus: „VS trimit ca pe nişte miei în
mijlocul lupilor." Mieii în mijlocul lupilor este cea mai disperată imagine
posibilă. Fiinţe neapărate, fiinţe total vulnerabile, sfâşiate în dnci minute.
Nid nu trebuie cina minute. „Aşa vă trimit." Şi apoi ne zice: „Nu te teme,
turmă mică! Că Tatăl Meu îţi va da împărăţia."
Era o rămăşiţă, simbol ai turmei miri, şi era multă disperare. „Dar noi
nu putem face nimic!" înţelegeţi ce spune Dumnezeu prin Zaharia? Lucrul
acesta nu se face nici prin putere, nici prin tărie. Nu se face prin forţă
fizică, nu se face prin forţă firească, ci numai prin Duhul lui Dumnezeu.
Daca vrei să realizezi lucruri mari, tinere, adânceşte-te în părtăşia cu
Domnul! Adânceşte-te în Cuvântul Lui! Adapa-te din izvoarele Duhului
Sfânt! Marile lucrări, marile realizări se vor face, nu te teme, turmă mică!
Dar lucrul acesta nu se face nici prin tărie, nici prin putere, ci numai prin
Duhul lui Dumnezeu.
Ai grijă întotdeauna când porneşti la o acţiune, să ai siguranţa că e
Duhul Iui Dumnezeu la lucru acolo, că sunt metodele Duhului lui
Dumnezeu, că e lucrarea Duhului lui Dumnezeu în tine şi prin tine.
Atund eşti sigur de victorie.
Următoarea viziune, a şasea, o găsim în capitolul 5, de Ia versetul 1.
înainte de aceasta însă, în capitolul 4, vreau să vă mai subliniaţi şi versetul
10. Sunt câteva versete de aur în Zaharia. Şi acest verset este: „Câd dne
dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?" Rămăşiţa aceea era aşa de
dispreţuită de oameni. Dumnezeu însă nu dispreţuieşte ziua începuturilor
548
•> Zaharia *>
slabe. Şi aid vreau să fac o paranteză şi să spun că eu sunt convins că între
voi, aid, sunt ascunşi acum, sub o haină foarte modestă, lucrătorii de
mâine ai lui Dumnezeu, oameni pe lângă care noi vom păli şi ne vom
ascunde că nu vom fi vrednid să stăm pe lângă ei. Aşa veţi fi câţiva dintre
voi peste dndsprezece-douăzea de ani, cei pe care vă va ridica Dumnezeu
prin ceea ce semănăm noi astăzi. Astăzi nu dă nimeni doi bani pe voi.
Cine să ia în seama pe puştiul acela sau pe fata aceasta în care nu vezi ceva
deosebit? Creşteţi însă, lucraţi în taină, pregătiţi-vă, sorbiţi ce vi se dă,
asimilaţi, hrăni ţi-vă şi la vremea potrivită El vă va înălţa. Cine
dispreţuieşte ziua începuturilor slabe? Oamenii, nu Dumnezeu!
Dumnezeu vâ vede în lumina a ceea ce veţi fi!
Şi celălalt verset de aur din Zaharia, pe care vi l-am semnalat data
trecută, dar vi-1 readuc acum în minte, e în capitolul 2, versetul 8, partea
de Ia urmă: „Căd cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Lui [ai
lui Dumnezeu]." Aşa de mult ţine Dumnezeu la tine ca la lumina ochilor
Lui.
Eu aş veni să te îmbrăţişez, dar nu ştiu care eşti acela, care mâine vei
creşte şi ne vei da pe noi la o parte. Vei zice: „Acum e timpul meu. Pe mine
m-a ridicat Dumnezeu." Eu sunt convins că staţi în faţa mea. \& aşteptăm
cu mult drag şi cu mult dor. Abia aştept să vă văd ridicându-vă şi
crescându-vă aripi.
Dar vom vedea în lecţiile care vin că nu-i momentul tău oricând.
Dumnezeu te creşte în taină până în ziua hotărâtă când El zice: „Acum e
ziua ta!" Aşteaptă ziua aceea, nu te grăbi! Că în ziua aceea toţi ochii vor fi
spre tine şi se va zice: „Acum e rândul tău! De la tine aşteptăm mult!" Iată
pentru ce mă străduiesc eu aid.
Aseară am fost aid la o predică. A fost un predicator străin aici şi
549
a trebuit să-I traduc. Azî-dimineaţă a trebuit să fug înapoi la Oradea,

toată dimineaţa am avut dezbateri teologice cu păstorii din Bihor şi după-
masa a trebuit să fug înapoi aici. E oboseală, dar nimeni nu-i mai fericit în
lumea aceasta ca mine atunci când va văd în faţa ochilor mei, şi nu vă văd
pe voi, ci îi văd pe acei câţiva aleşi, pentru care mă cheltuiesc eu şi pe care
Dumnezeu îi va ridica să se folosească mâine de ei. Dumnezeu nu
dispreţuieşte ziua începuturilor slabe, care sunteţi voi, şi noi vă aşteptăm!
Şi acum să revenim la vedenia a şasea. Vedenia a şasea era un sul de
carte care zbura. Acesta simbolizează blestemul care era peste toată ţara.
Ţara fusese blestemată de Dumnezeu din cauza răutăţilor ei. Blestemul
zbura. Şi Dumnezeu a zis: „Ridic blestemul de pe voi. De aici înainte vă
voi da binecuvântarea."
Vedenia a şaptea e tot în capitolul 5, de la versetul 5. E o efă şi o femeie
în ea. Noi am zice mai pe limbaj clujean: o mierţă. Ştiţi ce e aceea, nu? O
unitate de măsură mai mare. Şi în ea era o femeie. Mierţa aceea era falsă,
era un simbol al necinstei. Şi femeia aceea era o femeie stricată, simbol al
necurăţiei. Căldarea aceea zbura, învârtindu-se cu femeia în ea şi
ducându-se pe pustie, ducându-se către Babilon. Şi simbolul era acesta: că
Dumnezeu îşi curăţă poporul şi îndepărtează nelegiuirea de la el. Mereu,
mereu face Dumnezeu cu tine aşa. Mereu trebuie să-ţi cureţe nelegiuirea,
s-o arunce în altă parte.
Vedenia a opta e în capitolul 6: patru care de luptă cu călăreţi, simbol
al răzbunării lui Dumnezeu, răzbunare pe duşmanii poporului Său. Vin
mereu, mereu zilele în care Dumnezeu plăteşte celor care se ating de
poporul Său. Aceasta este semnificaţia acestei viziuni.
Şi, în sfârşit, vedenia a noua, care e foarte interesantă şi importantă. V-
am spus că erau doi conducători: unul laic, domnul ţării, Zorobabel, şi
unul spiritual, Iosua, marele preot. în viziunea aceasta, Zaharia vede cum
apare o coroană de aur, care e simbolul puterii regeşti, şi ea este pusă pe
capul Iui Iosua, ca să se arate că puterea regească şi puterea preoţească
cândva se vor uni într-o singură Fiinţă. Şi apoi Zaharia spune: „Iată un om,
al cărui nume este Odrasla, va odrăsli din locul Lui şi va zidi Templul
Domnului. Da, El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă
împărăteasca, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot
pe scaunul Lui de domnie şi o desăvârşită unire va domni între ei
amândoi" (6:12-13). Domnul Isus a venit şi ca rege şi ca mare preot. El este
Domnul nostru şi Preotul nostru. Zaharia a vâzut în viziunea aceasta
modul în care în Domnul Isus s-au unit aceste funcţii. V-am spus că
550
❖Zaharia <•
Zaharia are mult de lucru cu Domnul Isus.
Cu aceasta se termină cele nouă viziuni. Şi acum am să trec puţin mai
rapid peste câteva capitole. Capitolele 7 şi 8 răspund la o problemă despre
post. Care trebuie să fie postul adevărat? Zaharia II întreabă şi el pe
Domnul şi i se răspunde: postul adevărat este numai acela care este unit cu
pocăinţă şi cu schimbarea vieţii. Dacă nu eşti hotărât să posteşti cu aceste
două lucruri în gând, pocăinţă şi schimbarea vieţii, atunci postul tău nu
are rost. Postul tău trebuie să fie însoţit de această dorinţă de schimbare a
vieţii. Postul trebuie însoţit de rugăciune, de pocăinţă şi de rugăciune de
sfinţire. Numai atunci este el un post adevărat. Şi atunci postul se
transformă în sărbătoare. Când intri într-o perioadă, într-o zi sau mai
multe zile de post, cu această atitudine de pocăinţă şi de transformare a
vieţii, postul tău se transformă în zi de sărbătoare. Postul nu e o tortură a
trupului, ci este o jubilare a întregii fiinţe spirituale.
Şi acum ajungem la partea a doua a cărţii lui Zaharia. Ca să înţelegem
partea aceasta trebuie să vă explic ce s-a întâmplat pe vremea aceea. Ţineţi
cont că înainte de plecarea în robia babiloniană, profeţi ca Isaia au profeţit
robia şi au spus că dincolo de robie Dumnezeu va aduce o rămăşiţă înapoi
la ierusalim, şi din rămăşiţa aceea se va naşte Odrasla. Şi acum vă rog să
întoarceţi cu mine la Isaia, capitolul 11, îa profeţia despre Odraslă: „Apoi o
Odraslă va ieşi din tulpina lui lsai [adică din rămăşiţa aceea] şi un Vlăstar
va da din rădăcinile lui" (v. 1). Şi ştiţi continuarea, nu citesc totul. Eu citesc
ce va urma: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va
culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi
împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi
puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă
se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în
vizuina basiiicului - Şi nu Ii se va întâmpla nimic - Nu se va face nici un
râu şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt, căd pământul va fi plin
de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-1 acoperă. In ziua
aceea, Vlăstarul lui lsai va fi un steag pentru popoare. [...]
551
Domnul îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa
poporului Său" (v. 6-11).
Acestea au fost scrise cu o sută douăzeci de ani înainte de robie. Când
au venit din robie, ei aveau sulul din Isaia şi au zis: „Fraţilor, numai să
zidim noi Templul. Şi îndată ce-i terminat Templul, se împlineşte ce-a zis
Isaia: va veni Odrasla şi se va schimba tot pământul. Acum va fi era aceea
de transformare a naturii, de schimbare de cer nou şi pământ nou. Acum
va veni El, Mesia, Cristosul." Şi au zidit Templul şi i-au făcut inaugurarea
cu această speranţă în gând. Şi a trecut inaugurarea, şi ei se uitau şi
aşteptau să vina. Dar n-a venit. Un an, doi, zece, douăzeci, treizeci,
patruzeci de ani. „Făi, fraţilor, unde-i prorocia prorocilor?" Şî dintr-o dată,
răceală şi spaimă. Vor fi minţit prorocii? S-au înşelat prorocii? Că uite,
domnule, partea întâi s-a împlinit. în robie am fost duşi, de venit de acolo
am venit exact aşa cum ni s-a spus în cărţi, am refăcut Templul, dar altceva
nu mai e. Tot prăpădiţi suntem. Tot robii perşilor suntem. Şi atund a fost
ridicat Zaharia să dea răspuns, să explice cum va fi cu venirea lui Mesia
sau a Cristosuîui.
Voi cunoaşteţi toţii termenii aceştia, Mesia, Cristosul? Cuvântul ebraic
este Mesia sau pronunţia exactă ebraică Mashiah, transliterat Mesia.
Mashiah însemna „unsul". La început, orice profet sau preot sau rege era
uns cu untdelemn. De aid numele lui de „unsul Domnului", Unsul
Domnului era şi preotul, şi profetul, şi regele. Fiecare dintre ei era
Mashiah. Pe vremea prorodlor însă, termenul acesta s-a specializat şi a
început să fie folosit numai cu semnificaţie profetică viitoare. Şi el se
referea la omul pe care-1 va ridica Dumnezeu pentru mântuirea lui Israel,
Mesia, care va trebui să vină la sfârşitul vremurilor, Mashiah, Unsul
Domnului.
Când s-a tradus Biblia în limba greacă, s-a tradus şi Mashiah, Unsul, pe
greceşte. Care e cuvântul grecesc pentru Unsul? Cum se zice Unsul pe
greceşte? Pe greceşte se zice Cristos. Ded termenul grecesc pentru
Mashiah, pentru Mesia, este Cristos. Isus Cristos este Isus Unsul sau Isus
Mesia, Ei, lucrul acesta trebuie ştiut de fiecare creştin. Eu caut, vedeţi, să
vă dau tot soiul de asemenea informaţii, ca acestea să vă intre în gândire.
Deci în vremea lui Zaharia era aşteptat Unsul, Mashiah, Cristosul. Şi
Zaharia este chemat de Dumnezeu să le explice, iar în capitolele 9 până la
14, Zaharia dă o serie de date noi despre Mesia.
*>Zaharia *>
în primul rând, Mesia era aşteptat imediat şi era aşteptat să vinâ ca un
războinic, care să zdrobească totul în cale. Prima schimbare de optică, pe
care o aduce Zaharia, este apariţia lui Mesia blând şi smerit şi nu
războinic, d aducător al păcii. Citiţi aceasta în Zaharia 9:9-10: „Saltă de
veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că
împăratul tău vine la tine [...] călare pe un măgar." Şi în continuare se
spune că toţi caii vor fi distruşi. De ce? Pentru că pe vremea aceea, calul
era simbolul războiului. Orice împărat, care mergea ia iuptă, mergea călare
pe cal. Când împăratul mergea într-o vizită de pace la o anumită cetate,
mergea călare pe un măgar. Acesta era simbolul intenţiei cu care vine. „Nu
vin să mă bat cu voi. Vin umil şi vin blând la voi, gi vin cu pace." Iată
simbolul intrării călare pe măgar a Domnului Isus în Ierusalim.
„Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi cunoscut tu lucrurile care puteau să-ţi
dea pacea, dar ele sunt ascunse de ochii tăi, deşi Eu am venit în felul
acesta."
Prin urmare, iată-1 pe Zaharia corectând deja această vedenie a unui
Mesia luptător.
în al doilea rând, Zaharia ni-L prezintă pe Domnul Isus, pe Mesia ca
Păstorul cel bun. Veţi găsi aceasta în 9:16, că El va veni la turma poporului
Său şi după aceea în capitolul 11, de la versetul 11 până la 17, este
imaginea acestui ISstor bun care-Şi păstoreşte oile. Iarăşi o imagine a
blândeţii şi a unei griji intime, deosebite faţă de aleşii Săi.
Şi apoi Zaharia începe să-i şocheze pe contemporanii săi spunându-Ie
o serie de lucruri de neînţeles pentru ei. In primul rând, le spune în 13:7 că
Iăstorul acesta va fi bătut: „Loveşte-1 pe păstor şi se vor risipi oile!" Şi nu
dtim oare în Evanghelii că Domnul Isus aplică la Sine aceasta referitor Ia
ucenicii care s-au împrăştiat în seara când EI a fost arestat? Voi bate
Pastorul şi se vor risipi oile. Rîstorul care a venit la oile Sale a fost bătut, şi
oiie s-au risipit.
Mai mult, Iăstorul acesta va fi vândut pe treizeci de arginţi. Capitolul
11:12-13: „Mi-au cântărit ca plată treized de arginţi." Era preţul de
cumpărare a unui sclav. „Şi am luat aceşti treizeci de arginţi şi i-am
aruncat în Casa Domnului" ca să se cumpere ogorul olarului. Vi amintiţi
că Iuda L-a vândut cu treizeci de arginţi, a aruncat arginţii în Templu, şi ei
i-au luat şi au cumpărat ţarina aceea a olarului pentru banii aceia.
Vinderea fă storului, trădarea Lui este profeţită de Zaharia.
Mai departe, II vor schingiui, Ii vor străpunge mâinile. 12:10: „vor
vedea pe Cel ce L-au străpuns."
Şi apoi unde va fi El bătut? Oare la duşmani? Nu, în casa prietenilor
553
Săi. 13:6: „Dacă-L va întreba cineva: «De unde vin aceste răni pe care le ai
la mâini?», El va răspunde: «în casa celor ce Mă iubeau le-am primit.»"
Ioan 1:11: „A venit la ai Săi", şi ai Săi L-au răstignit. „în casa prietenilor
Mei."
Dar de ce toate acestea? Toate acestea pentru ca din rănile Lui să
izvorască izvorul mântuirii. Capitolul 13:1: „In ziua aceea se va deschide
casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi
necurăţie." „Şi sângele Domnului Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat"
(cf. 1 Ioan 1:9). Izvorul pentru păcat şi necurăţie.
Prin urmare, ce vrea să spună Zaharia contemporanilor săi? Mesajul
lui este următorul: „Greşiţi în mai multe puncte. întâi de toate, greşiţi că
voi credeţi că toate acestea se vor împlini acum imediat. Nu! Profeţiile
acelea ale lui Isaia nu sunt pentru acum. \â voi spune eu mai încolo
despre ce e vorba. Deocamdată să ştiţi, trebuie să ne aşteptăm ca Mesia să
vină umil. Noi să nu-L recunoaştem, să-L batem, să-L răstignim, ca din
rănile Lui să curgă izvorul mântuirii. Iată imaginea adevăratului Mesia
care va trebui să vină."
Dar să nu credeţi că ceea ce au profeţit profeţii nu se va împlini!
Numai că după ce va veni aşa, va mai veni şi a doua oară. Şi în capitolul
14, Zaharia vede a doua venire a Domnului Isus. Va coborî într-o zi pe
Muntele Măslinilor. Atunci va veni în slavă. Atunci va veni ca biruitor.
Atunci se va instaura domnia Lui pe pământ. Atunci va face cer nou şi
pământ nou. Atunci se va scrie şi pe zurgălăii cailor: „sfânt Domnului",
imagine care va arăta că într-acel cer nou şi pământ nou, absolut totul va fi
sfânt până la cele mai mici amănunte.
Imaginea din Zaharia 14:3-8 o veţi întâlni apoi şi în Faptele Apostolilor
1:8-11. Domnul Isus, la patruzeci de zile după înviere. S-a dus cu ucenicii
Săi, unde? Pe Muntele Măslinilor şi de acolo S-a înălţat la cer. Şi a venit
un bărbat care le-a spus: „Bărbaţi galileeni! Nu mai staţi cu ochii pironiţi
la cer! Pentru că aşa cum L-aţi văzut ducându-Se de aici, aşa II veţi vedea
într-o zi venind aici, cum S-a dus pe norii cerului." Imaginea aceasta a
văzut-o Zaharia cu cinci sute de ani înainte de înălţarea Domnului Isus.
Acum, dragii mei, vă rog fiţi atenţi la ceva foarte frumos şi important.
Nu-i aşa? Tot ce-a spus Zaharia despre Domnul Isus s-a împlinit, afară de
capitolul 14. De la capitolul 9 până la 13, Zaharia ni-L prezintă pe Domnul
Isus aşa cum a venit El: smerit, blând, bunul făstor, vândut cu treizeci de
arginţi, străpuns în mâini şi în pidoare, producând acel izvor al mântuirii.
Toate s-au împlinit aidoma, toate s-au împlinit literal. Şi Zaharia sare apoi
554
❖Zaharia ❖
la o altă epocă, la o altă venire. Prima parte a profeţiei lui s-a împlinit. Nu
ne obligă oare logica să spunem: „Dacă s-au împlinit aşa de exact toate din
prima parte, atunci cu siguranţă se vor împlini şi cele din partea a doua!"?
Cu dnd sute de ani înainte de naşterea Domnului Isus, evreii ziceau:
„Acum va veni Mesia şi va instaura sfârşitul lumii, epoca mesianică." Şi a
trebuit să vină Zaharia să zică: „Nu, mai aşteptaţi, altceva vine întâi!" în
ziua aceea, pe Muntele Măslinilor, ucenicii (citiţi în Faptele Apostolilor 1)
I-au spus: „Doamne, acum vrei să instaurezi împărăţia Ta, ceea ce zicea
Isaia?" „Nu, încă nu. Voi aveţi o sarcină. Duceţi-vă până la marginile
pământului şi vestiţi Evanghelia. Când va fi vestită pe tot pământul, atund
va veni Fiul omului."
Erau o mână de oameni: pescari, oameni simpli. Aceştia să ajungă cu
Evanghelia până la marginile pământului? Ne-au trebuit, fraţilor, aproape
două mii de ani. Evanghelia merge, merge sistematic înainte. Mai sunt
bucăţi pe pământ, unde niciodată n-a fost vestită Evanghelia. Mai ales în
Asia mai sunt locuri unde niciodată nu s-a predicat Evanghelia. Şi
Domnul Isus a spus atunci: „Mergeţi în toată lumea, Evanghelia va fi
vestită pe tot pământul şi când aţi terminat lucrarea aceasta, vin înapoi."
Nu s-a împlinit şi aceasta aproape total? Nu vedem cum se extinde? Şi
acum, acuş-acuş, ne vom îndrepta ochii în sus şi vom spune: „Doamne
Isuse, am terminat. Te rugăm să-Ţi ţii cuvântul, că am terminat slujba,
Marea însărdnare." Expresia aceasta se referă la Marcu 16:15: „Duceţi-vă în
toată lumea şi vestiţi Evanghelia!"
Când vom putea raporta: „Stăpâne, am terminat!", atunci avem dreptul
să-I spunem: „Vino, Doamne Isuse!" ISnă atunci El încă zice: „Mai aştept!"
Vedeţi, dragii mei, cum s-au împlinit toate profeţiile acestea? Nu
vedeţi cum s-au legat toate din Vechiul în Noul Testament şi cum se
555
leagă până astăzi? E certitudine logică că şi cele câteva care au mai
rămas trebuie să se întâmple, se vor împlini tot atât de exact. De aceea
suntem plini de încredere. Noi nu aşteptăm ceva pe o bază iluzorie. Noi
avem aid baze logice. Noi avem fapte verificate. „Credinţa mea eu o zidesc
pe Cuvântul sfânt şi ceresc. Altceva trece ca spuma. Cristos ca stâncă în
ved va sta." A Lui să fie slava în ved. Amin.
Estera
Text biblic: Estera 4 Loc./data: Cluj, 11

octombrie 1978
Mardoheu, aflând tot ce se petrecea, şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat

cu un sac şi s-a presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii,
scoţând cu putere strigăte amare, şi a mers până la poarta
împăratului, ă cărei intrare era oprită oricui era îmbrăcat cu un sac.
în fiecare ţinut unde ajungea porunca împăratului şi hotărârea lui, a
fost o mare jale printre iudei; posteau, plângeau şi se boceau, şi mulţi
se culcau în sac şi cenuşă. Slujnicele Esterei şi famenii ei au venit şi i-
au spus lucrul acesta. Şi împărăteasa a rămas îngrozită. A trimis
haine lui Mardoheu ca să-l îmbrace şi să ia sacul de pe el, dar el nu le-
a primit. Atunci Estera a chemat pe Hatac, unul din famenii pe care-i
pusese împăratul în slujba ei, şi l-a însărcinat să se ducă sa întrebe pe
Mardoheu ce înseamnă lucrul acesta şi de unde vine. Hatac s-a dus la
Mardoheu în locul deschis al cetăţii, înaintea porţii împăratului. Şi
Mardoheu i-a istorisit tot ce i se întâmplase şi i-a spus suma din
argint pe care făgăduise- Haman că o va da vistieriei împăratului în
schimbul măcelăririi iudeilor, l-a dat şi cuprinsul poruncii vestite în
Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi să-i spună totul.
Şi a poruncit ca Estera să se ducă la împărat să-l roage şi să stăruie
de el pentru poporul său. Hatac a venit şi i-a spus Esterei cuvintele lui
Mardoheu. Estera a însărcinat pe Hatac să se ducă să-i spună lui
Mardoheu: „Toţi slujitorii împăratului şi poporul din ţinuturile
împăratului ştiu că este o lege care pedepseşte cu moartea pe oricine,
fie bărbat, fie femeie, care intră la împărat, în curtea dinăuntru, fără
să fie chemat. Numai aceia scapă cu viaţă, căruia îi întinde împăratul
toiagul lui împărătesc din aur. Şi cu n-am fost chemată la împărat de
treizeci de zile." Când i s-au spus cuvintele Esterei lui Mardoheu,
Mardoheu i-a trimis următorul răspuns Esterei: „Să nu-ţi închipui că
numai tu vei scăpa dintre toţi iudeii, pentru că eşti în casa
împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni
din altă parte pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine
ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?" Estera
a trimis să-i spună lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi iudeii care
se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să beţi, trei
zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele;
apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi, dacă va fi să pier , voi
pieri." Mardoheu a plecat şi a făcut tot ce-i poruncise Estera.
Estera 4
Odată cu studiul despre Zaharia am ajuns cu istoria poporului evreu
după anul 500 Î.Cr. V-am spus că probabil cam pe la 480-460 Î.Cr., în
perioada aceasta, şi-a scris Zaharia partea a doua a cărţii sale, dedicată
profeţiilor despre Domnul Isus. Aceasta se întâmpla la Ierusalim, acolo
unde venise rămăşiţa poporului evreu din robia babiloniană şi unde ei
rezidiseră Templul şi reîncepuseră istoria poporului evreu în ţara sa
proprie.
Vreau acum să vă spun, şi v-am mai spus de fapt, că nu toţi evreii se
întorseseră din Babilon. Reţineţi că Imperiul Babilonian sau Imperiul
Caldeu fusese răsturnat sau preluat de perşi şi ceea ce fusese Imperiul
Babilonian a devenit Imperiul Persan. O mare parte dintre evrei au rămas
în Imperiul Persan la Babilon şi la Susa. Capitala s-a mutat de la Babilon
la Susa. Pe vremea aceea au început evreii să fie mari comercianţi, mari
afacerişti, oameni de interese financiare, care, sigur, nu şi le-au lăsat, nu
le-au abandonat în marile centre persane, ci au rămas acolo în
comunităţile lor închise — despre care v-am vorbit - şi în timpul robiei
babilonie ne. Deci, reţineţi că în perioada postexilică la Susa şi în alte
oraşe din Imperiul Persan erau încă mari comunităţi evreieşti.
Şi acum cei care ştiţi istoria antică trebuie sa vă amintiţi că pe vremea
aceasta, perşii au început să atace Grecia. Toată lumea îi cunoaşte pe
558
Estera v
*'•
Darius din luptele lui cu grecii, Darius I, pe timpul căruia s-a reclădit
Templul. Toată lumea ştie cel puţin de marea înfrângere suferita de
Darius Ia Maraton. De acolo avem noi cursa de maraton, cei patruzeci şi
doi de kilometri de la Maraton până la
Atena, pe care i-a parcurs solul acela ca să ducă vestea la Atena: „Am
învins!" şi apoi să cadă mort de oboseală. Aceasta se întâmpla la anul 488
î.Cr.
Doi ani mai târziu, Darius a murit şi în locul lui a urmat fiul său,
Xerxes I, cunoscut şi sub numele de Ahaşveroş. Cum a ajuns el pe tron,
prima şi unica lui ambiţie a fost să răzbune înfrângerea tatălui său la
Maraton. Xerxes sau Ahaşveroş a început pregătirile fantastice, de-a
dreptul fantastice, pentru că, în final, el a pregătit o deplasare de cinci
milioane de oameni către Grecia, pentru a termina odată cu Grecia.
Pregătirile au durat patru ani. Şi în al patrulea an, înainte de plecarea spre
Grecia, spre război, Ahaşveroş a dat un banchet pentru toţi demnitarii
imperiului sau mai degrabă o serie de celebrări care au durat o sută
optzeci de zile. O jumătate de an de sărbători pentru a celebra dinainte
marea victorie pe care urma să o aibă.
în timpul acestor sărbători, când împăratul a dat o recepţie pentru
guvernatorii ţinuturilor şi când s-a băut puţin mai mult vin decât se cădea,
s-au îmbătat cu toţii, şi împăratul, în aroganţa lui, a început să se laude cu
împărăteasa Vasti, ce împărăteasă frumoasă are el. Acum, în Orient era o
lege a decenţei: că o femeie nu se arată în public. Ciiiar daca o femeie
trebuia să treacă pe stradă, ea îşi lăsa vălul pe faţă. O femeie nu-şi ridica
vălul decât în cadrul familiei ei, în cercul strict al familiei ei. Pentru o
femeie a-şi expune faţa în public era o ruşine. Ei bine, împăratul a vrut să
se laude cu frumuseţea împărătesei. Şi i-a trimis vorbă împărătesei să vină
în faţa lor şi să se arate cât e de frumoasă. La care sentimentul de pudoare,
de decenţă, de onoare aîmpărătesei a replicat: „Eu nu mă voi duce! Ştiu la
ce mă expun, dar eu ţin la demnitatea mea de femeie. Eu ţin la onoarea
mea şi chiar dacă înfurii un împărat, eu nu mă expun în faţa unor oameni
beţi."
Aş face o paranteză aici. împărăteasa aceasta e de admirat. Ea a pierdut
o coroană de împărăteasă pentru a-şi păstra demnitatea ei de femeie. Câte
dintre fetele noastre au o asemenea apreciere a lor însele, încât să zică: „Eu
nu mă apropii aşa cu una cu două de orice băiat sau eu nu dau oricărui
prim venit ocazia să se apropie prea intim de mine. Eu nu sunt un obiect
de evaluat cu simţurile. Eu nu sunt ceva de pipăit. Eu am o demnitate,
fiindcă sunt copil al lui Dumnezeu!"? Ţineţi minte că la împărăteasa
559
aceasta i s-a cerut doar
560
să vină fără văl, cu faţa descoperită în faţa unor bărbaţi. Atâta n-a
acceptat ea. Şi la mijloc era pierderea unei coroane şi riscul pierderii vieţii.
Repet întrebarea: câte fete de-ale noastre şi femei de-ale noastre au simţul
acesta al valorii, al demnităţii, al onoarei, pentru ca sunt copile aie lui
Dumnezeu şi să nu se coboare, să nu se degradeze? „Voi lua eu trupul
acesta, care e templul Duhului Sfânt, şi să-l cobor la nivel de păcat?",
întreabă Pavel. Bucata aceasta de humă nu e numai un boţ cu ochi, ca să
folosim o expresie a lui Creangă, ci este templul Duhului Sfânt. Cum
preţuiesc eu, cum evaluez eu acest templu? Prea uşor se Iasă ademenite
unele dintre fetele noastre. Se evaluează prea ieftin. Sunt prea lipsite de
demnitate unele. Eu aş vrea să învăţaţi de la această împărăteasă, că nu
degeaba e spusă istoria ei în Cartea Sfântă, pentru că istoria Est erei putea
fi spusă şi fără să se arate cum a rămas împăratul tară prima împărăteasă.
Putea să se meargă direct la istoria Esterei. Dar a fost scrisă acolo pentru
voi, ca să vedeţi până unde trebuie să meargă această problemă a
demnităţii, a valorii unui templu al iui Dumnezeu.
Ei bine, împăratul s-a înfuriat. Aşa cum sunt bărbaţii aroganţi, imediat
s-a pus problema acum de onoarea bărbatului, şi problema s-a pus aşa:
„Dacă află toate nevestele din imperiu că nevasta împăratului nu I-a
ascultat, şi împăratul nu ia nici o măsură, atunci ce autoritate mai avem
noi în faţa nevestelor noastre?" Bieţii bărbaţi! Se temeau că-şi pierd acum
cu toţii autoritatea. Şi i-au cerut împăratului să ia măsuri. Ei, împăratul a
decis să-i ia coroana. I-a luat calitatea de împărăteasă. După toate
probabilităţile, ea a fost păstrată în haremul lui, păstrată în poziţie de
soţie, pentru că el avea mai multe soţii, numai că una singură era
împărăteasă. Ei, poziţia aceasta Vasti şi-a pierdut-o.
Şi împăratul nu a mai avut acum timp să se ocupe de problema
împărătesei, A plecat la luptă. A plecat spre Grecia şi la anul 480 î.Cn, au
avut loc cele două celebre lupte pe mare la Termopile şi Salamina,
amândouă fiind dezastru pentru armata persană. Tocmai atunci s-a ivit o
furtună pe mare, furtuna a făcut ca grelele corăbii persane să nu se poată
desfăşura, iuţile corăbii greceşti s-au putut descurca mai bine în apele
înfuriate şi flota persană a fost scufundată. Poate ştiţi din istorie, gestul
acela oarecum dement al lui Xerxes, că după ce a aflat de totala înfrângere,
în furia îui a
❖Estera *>
înşirat o mare armată de soldaţi pe ţărmul mării cu bice şi i-a pus să
biciuiască marea, s-o bată de ce a avut valuri prea mari de i-a înecat
corăbiile. Acesta nu era primul act de felul acesta al lui Xerxes, fiindcă se
povesteşte că într-un an foarte mănos, când livezile de la Susa au rodit
foarte mult, pomii care au făcut cele mai frumoase şi mai multe poame -
mere, pere, ce-or fi fost - au fost decoraţi şi realmente au atârnat decoraţii
in ramurile copacilor respectivi. Ciudăţenii ale unui despot oriental, care
credea că el este stăpân şi peste copaci, şi peste ape, şi peste toate, el este
stăpân absolut al universului.
Ei bine, înfrânt, cu armata zdrobită, Xerxes s-a întors înapoi la Susa şi
acum nu avea altceva mai bun decât să-şi găsească o nouă împărăteasă. A
fost o adevărată campanie de căutare a celei mai frumoase fete din
împărăţie. Căutarea aceasta este descrisă în amănunţime în cartea Esterei,
sistemul de selectare a fetelor. Prin acest sistem, în cele din urmă, nouă
împărăteasă a fost aleasă o fiică de evrei, pe nume Estera, care în limba
persană înseamnă „steaua Răsăritului". Numele ei ebraic, care însemna
acelaşi lucru, era Hadasa. Estera era fiica unor evrei. FSrinţii ei au murit
când ea era mică, şi un văr al ei mai mare, pe nume Mardoheu, a înfiat-o şi
a crescut-o. Când au început acţiunile de căutare a fetelor frumoase,
Mardoheu s-a trezit că-i luată şi nepoata lui. Atunci el i-a spus nepoatei,
Estera, să nu destăinuiască naţionalitatea ei. Se pare că erau ceva
sentimente antisemite şi pe vremea aceea acolo, şi el i-a spus: „Mai bine,
dacă se poate, ascunde naţionalitatea ta." Se vede că nu se făcea fişă
personală, ca să se treacă toate datele şi de aceea ea a putut sa-şi ascundă
naţionalitatea.
A ajuns deci împărăteasă, şi în timpul acesta unchiul ei, ea îi zicea
unchi, deşi era vărul ei, Mardoheu, mergea mereu la curte. De acum unii
curteni ştiau că el este tatăl adoptiv al împărătesei şi-i facilitau intrarea, şi
omul, pentru că nu prea avea altceva de făcut, se pare, toată ziua se ducea
să afle noutăţi de la curte. Aflând una şi alta, într-o zi, a aflat şi de un
complot pentru asasinarea împăratului. Şi repede, el a suflat acolo unde
trebuia să sufle şi s-a descoperit complotul. Cei în cauză au fost prinşi şi
arestaţi, condamnaţi la moarte, şi doar s-a notat în cronici că descoperirea
complotului şi salvarea vieţii împăratului a făcut-o unui Mardoheu, un
evreu. Dar tocmai atunci era un proces de alegere al unui nou
561
prim-ministru. Au ales pe unul Haman, şi se pare că, fiind ocupat cu
alegerea noului prim-ministru şi cu celelalte treburi, împăratul a uitat să
mai stea de vorbă cu omul acesta, cu Mardoheu, să-l răsplătească cu ceva.
Noul prim-ministru era un om foarte arogant, tip de despot oriental
care şi el aştepta închinare de la oameni, ca şi împăratul. Şi el pretindea că
atunci când trece cortegiul iui, toată lumea să se plece în genunchi şi să i
se închine la pământ. Acum ştiţi că un evreu nu se închină nici chipului de
aur al Iui Nebucadneţar, dar nici unui om, căd el are poruncă sfântă numai
lui Dumnezeu să 1 închine. Aşa se face că s-a întâmplat cam la fel cum se
întâmplase pe câmpia Dura cu cei trei tineri: toată lumea s-a plecat în faţa
statuii lui Nebucadneţar, numai trei tineri au rămas în pidoare acolo.
Acum închipuiţi-vâ aceeaşi scenă repetată în capitala Susa. Cum trecea
guvernatorul, toată lumea se prosterna la pământ, doar un om rămânea
totdeauna drept, parcă sfidător, şi se uita ţintă la primul-ministru. Nu se
putea să nu se observe. Şi primul-mini s tr u a vrut să ştie: „Cine-i
netrebnicul acela, cine-i nemernicul acela, cine-i obraznicul acela?" „Un
evreu pe nume Mardoheu." „Evreu? Am să-i stârpesc pe toţi evreii!" Şi a
făcut un plan, ca într-o anumită zi, de fapt ei au tras la sorţi în ce zi, să fie
un pogrom, o acţiune colectivă de ucidere a tuturor evreilor, organizat
bine, trimise depeşe în toate oraşele unde erau evrei. „In luna a
douăsprezecea, la data cutare, săriţi toţi pe evrei! Cine-i omoară, să le ia şi
averea şi să rămână cu ea."
Sigur că evreii au aflat şi ei de scrisorile acestea şi s-au îngrozit. Şi
acum Mardoheu se îmbracă în sac, se presară cu cenuşă, ca pentru doliu,
ca pentru o mare jale. ÎSnă când află împărăteasa şi trimite la el să-l
întrebe: „Ce-i?" „Iată ce-i. Tot neamul nostru va fi ucis într-o singură zi.
Acum ai grijă! S-ar putea ca tu să zici: «Eu sunt împărăteasă. Pe mine nu
m-atinge. De ce să mă bag? De ce să nu stau eu deoparte? Acum ce să fac
eu?» Da' să ştii, s-ar putea să nu scapi nici tu. Şi altceva: eu m-am tot
întrebat, oare Dumnezeul nostru, care e Dirijorul istoriei, Dirijorul
popoarelor şi Dirijorul destinului fiecărui om, de ce a lăsat ca tu, orfana
aceasta de evrei, să ajungi împărăteasă? Acum înţeleg. Dumnezeu a văzut
ziua asta. Şi eu cred că Dumnezeu te-a ridicat pe tine pentru ziua asta.
*>Estera »:*
Dumnezeu te-a crescut, te-a ridicat, te-a făcut frumoasă, te-a făcut
minunată, te-a făcut superbă, anume ca să ajungi împărăteasa, ca astăzi să-
ţi salvezi neamul, adică tu eşti unealta lui Dumnezeu. Acum bagă de
seamă, Dumnezeu îşi poate face planul şi cu altcineva, dar at grijă! Ţine
minte de ce te-a ridicat Dumnezeu pentru ziua de azi. Nu-ţi rata destinul!"
împărăteasa i-a comunicat o problemă. Ea nu se putea duce la
împăratul decât chemată. Era o lege acolo. Dacă te duceai nechemat, putea
fi considerată obrăznicie sau chiar încercare de asasinat a împăratului şi
numai într-un fel era scăpare: dacă împăratul, văzându-te, întindea
sceptru] lui către tine. Aceea însemna: „Bine-ai venit!" Dacă el încrunta
din sprâncene şi zicea: „Ce cauţi aici?", era destul ca garda să intre şi să te
ucidă. „Şi acuin fii atent, unchiule, nu ştiu de ce, eu n-am mai fost
chemată de o lună de zile la împărat. Mă întreb, nu cumva am căzut în
dizgraţie? Şi dacă împăratul e cumva supărat pe mine, atâta îmi mai
trebuie acum, să apar în faţa lui nechemată. Nu-i deloc momentul propice
pentru mine să risc aşa ceva. Dar eu voi posti şi postiţi şi voi cu mine. Trei
zile şi trei nopţi nu mâncăm, nu bem nimic. Punem problema înaintea lui
Dumnezeu. Şi apoi voi intra ia împărat. Dacă va fi să pier, să pier. Eu ştiu
că datoria mea e aceasta. Să ştii, unchiule, eu merg înainte."
Aşa a intrat Estera la împărat. Spre marea ei uşurare, împăratul i-a
întins sceptrul. „Ce doreşti, împărăteasa mea?" „Făi, am dorit să te văd şi
aş vrea să vii la o masă. Uite, pe mâine pregătesc o masă bună şi aş vrea să
fii invitatul meu, dar împreună cu domnul prim-ministru." Şi a doua zi,
împăratul a mers, se pare că a fost un banchet titre frumos, care l-a
mulţumit pe împărat, şi împăratul ştia că dacă împărăteasa a dat aşa un
banchet, are ea ceva de cerut. Şi la urmă i-a spus: „Acum spune-mi ce
vrei?" „ISi, ce să vreau? Să vii şi mâine la banchet." Ea voia să fie absolut
sigură de bunăvoinţa lui. Era bun strateg Estera! Şi abia a doua zi, după a
doua mulţumire a împăratului, când el o întreabă din nou: „Spune-mi ce
vrei să-ţi dau, şi îţi dau?" Estera îi spune: „împărate, eu sunt în primejdie
de moarte, şi eu, şi neamul meu. S-a făcut un complot. Eu sunt evreică şi e
un complot, să fie exterminaţi toţi evreii din imperiu." „Cine? Cine-i omul
care a pus la cale acest complot?" „Iată omul: domnul prim-ministru."
Acum eu, în povestirea aceasta, am sărit un eveniment pentru că în
noaptea dintre cele două mese, împăratul se pare că mâncând prea bine, n-
a dormit prea bine, şi în noaptea aceea, ca să nu se plictisească, când i-a
sărit somnul, a cerut să i se aducă nişte hârtii. Şi din hârtiile acelea, care i
s-au lecturat, şi-a adus aminte de Mardoheu, care i-a salvat viaţa cu câtva
563
vreme în urmâ. „Apropo de asta - a întrebat împăratul - a fost răsplătit

omul acela?" „Ru, n-a fost răsplătit." împăratul a aflat ca Haman se afla la
curtea împărătească, a pus să fie chemat la el şi atunci l-a întrebat: „Ce
trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?" Haman
crezând că acel om nu putea fi altul decât el, îi răspunde împăratului: „Ki
uite cum trebuie să fie răsplătit. Trebuie să fie pus pe calul împăratului, să
i se pună şi lui cununa împăratului pe cap şi să fie plimbat prin oraş într-o
procesiune." „Mâine dimineaţă vreau să ştiu că i s-a făcut asta lui
Mardoheu. Şi-l puneţi pe primui-ministru să-i ducă calul." Şi aşa că în
dimineaţa aceea, înainte de a merge din nou la masă la împărăteasă, bietul
Haman a trebuit sâ-1 poarte prin oraş pe Mardoheu. Şi dacă veţi citi, el,
între timp, Haman pregătise spânzurătoarea pentru Mardoheu, ca în ziua
când va fi uciderea evreilor, pe Mardoheu să-l spânzure el personal în casa
lui. Şi acum a trebuit să-l poarte în triumful acesta. Va daţi seama cam
cum a putut mânca în ziua aceea la banchet!
Şi acum la urmă vine şi scena aceasta cu împărăteasa. împăratul, furios,
tulburat, a ieşit afară în grădină să se gândească ce să facă. în palat, cum
era obiceiul oriental, împărăteasa era întinsă pe un fel de sofa. Şi în timp
ce împăratul era afară, domnul prim-ministru, ca să-i ceară îndurare, s-a
aruncat acolo în genunchi la picioarele Esterei, scenă parcă puţin
nepotrivită, şi în orice caz, după obiceiul oriental, total nepotrivită. Chiar
în momentul acela, a intrat din nou împăratul. Aceasta a fost destul ca să
pună vârf tuturor celorlalte dinainte. Şi atunci împăratul a ordonat să se
cerceteze exact ce s-a întâmplat. Şi au venit imediat să-i spună: „lăi, pentru
Mardoheu era pregătită spânzurătoare în casa omului acestuia." „Acum
lua ţi-1 şi spânzuraţi-! pe el în spânzurătoarea pe care a pregătit-o pentru
Mardoheu", ca să se împlinească vorba: „Cine sapă groapa altuia, cade el
în ea." Aceasta este întâmplarea.
Mardoheu însuşi a fost ridicat apoi în funcţii mari. Iudeilor li s-a dat
voie să se apere, chiar să se răzbune ei pe duşmanii lor, să le preia ei
averile celor care voiseră să-i jefuiască pe ei. Ziua aceea a rămas ca
sărbătoare naţională în Israel. Ziua aceea, sărbătoarea aceea se numeşte
sărbătoarea Purim. în limba persană, pur înseamnă „zar", zar din acela cu
care se joacă zaruri. Când au tras la sorţi în ce zi să se facă uciderea
evreilor, s-a aruncat cu zaruri. Pluralul de la pur în ebraică, pluralul în
limbile semitice se face prin adăugarea lui im la sfârşit. Pur-im, adică
„sărbătoarea zarurilor", ar fi tradus. Aşa a rămas în istoria evreilor
cunoscută sărbătoarea aceasta. Este echivalentul la noi cu sărbătoarea de
564
*>Estera <-
mulţumire de la Ziua Recoltei, când îi mulţumim lui Dumnezeu pentru
darurile dintr-un an de zile. La sărbătoarea aceasta, evreii îi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru modul în care Dumnezeu a scăpat un popor întreg de la
măcel printr-o minunată combinare de evenimente.
Aceasta este cartea Esterei. Ca o curiozitate a acestei cărţi, vreau să ştiţi
că e singura carte din Biblie în care nu apare Numele lui Dumnezeu.
Nicăieri în cartea aceasta nu este scris Numele lui Dumnezeu. Vreau însă
să ştiţi pentru curiozitatea voastră, că în limba ebraică, Numele lui
Dumnezeu apare în acrostih în vreo patru locuri, adică la început de
rânduri şi uneori la sfârşit de rânduri. Literele cu care se încep rândurile
sau literele cu care se termină rândurile în această carte formează Numele
lui Dumnezeu, citite de sus în jos şi în altă parte de jos în sus. Simbolic,
aceasta înseamnă că Numele lui Dumnezeu e ţesut în evenimente. El nu-i
pomenit, dar el e ţesut acolo în combinaţia evenimentelor. E foarte
interesantă ideea aceasta.
Acum, pe scurt, câteva lecţii spirituale din cartea Esterei. Prima lecţie:
cu multă vreme înainte de a avea loc un eveniment, Dumnezeu îşi
pregăteşte oamenii necesari pentru acel eveniment. Exemple: Dumnezeu
voia să-Şi ducă poporul în Egipt. Urma să fie un belşug de şapte ani, o
foamete de alţi şapte ani şi, prin aceasta, familia lui Iacov să trebuiască să
meargă în Egipt să se aşeze acolo. Dar pentru aceasta trebuia un om care să
pregătească locul. Şi Dumnezeu a lăsat ca răutatea a zece fraţi să facă să îşi
vândă un frate mai tânăr, fratele acela să ajungă întâi sclav în Egipt, şi
după aceea în puşcărie în Egipt. în total treisprezece ani de sclavie şi
puşcărie, de la şaptesprezece ani până la treizeci de ani. Dar în ziua fixată
de Dumnezeu, acest sclav-puşcăriaş e scos şi e pus prim-ministru, ca
565
apoi să-şi primească fraţii şi să înţeleagă schema lui Dumnezeu şi să
zică: „E adevărat că voi aţi vrut să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a vrut aşa:
m-a trimis înaintea voastră să vă pregătesc locul!" Nu numai că Dumnezeu
a lucrat şi a combinat, dar i-a şi dat lui losif extraordinara înţelegere a
ţesăturii evenimentelor. „Uite, domnule, cum m-a trimis Dumnezeu
înainte! Ki, m-a trimis să pregătesc locul pentru familia mea."
Putem să-l luăm exemplu pe Moise, sute de ani mai târziu, când
Dumnezeu voia să-Şi scoată poporul din Egipt. Poporul ajunsese rob. Era
un popor de sclavi, analfabeţi, şi Dumnezeu avea nevoie acum de un
savant, care să cunoască medicină, să cunoască legi, să cunoască istorie, să
cunoască toate ştiinţele şi care să-şi scoată poporul de sclavi şi să-I educe
şi să formeze din el un popor al lui Dumnezeu. Ce sarcină formidabilă!
Acum scoateţi voi dintre sclavi un savant! Sarcina aceasta numai
Dumnezeu o poate rezolva. Şi aceasta într-o perioadă când era politică de
exterminare, când toţi copiii de parte bărbătească la evrei erau ucişi. Şi
Dumnezeu face ca un copil de evrei, frumos la chip, să cadă simpatic
prinţesei, fiicei lui Faraon, ea să-l adopte, să-l crească în casa ei, să-l bage
în şcolile Egiptului, să-l treacă prin toate academiile egiptene, să-l facă
savant al vremii lui. Şi când are patruzeci de ani, Dumnezeu zice: „încă
nu-î pregătit. Mai trebuie şi şcoala umilinţei." Şi-l trimite patruzeci de ani
cioban la oi, prilej de meditaţie şi de gândire profundă, de experienţe cu
Dumnezeu. Şi apoi când are optzeci de ani. Dumnezeu îi spune : „Moise,
acum!" Cu patruzeci de ani în urmă, el crezuse că atunci! Dar Dumnezeu
anume accentuează: „Moise, acum te trimit Eu. Atund ai început tu."
Şi cu aceasta ajungem la a doua lecţie din Estera. Dumnezeu îşi
pregăteşte omul ani şi ani de zile. Pe losif prin puşcării, pe Moise prin
academiile Egiptului şi apoi în pustia Madianuiui, pe Estera printr-o serie
întreagă de situaţii care o fac să devină cea mai frumoasă femeie din
imperiu, trecută printr-un an de zile numai prin tratamente cosmetice.
Interesant ar fi să dtească femeile acolo, ca să vadă cum a fost anul acela
de tratamente cosmetice pentru Estera. Dumnezeu a trecut-o prin aceasta
şi El a pregătit-o aşa.
Dar a venit şi la losif ziua când Dumnezeu i-a spus: „losif, acum e ziua
ta! Acum acţionează! Să nu te răzbuni, ci să-i primeşti pe fraţii tăi." A
venit la Moise ziua când Dumnezeu i-a spus: „Moise, acum
*>Estera *!*
te trimit Eu!" Şi a venit şî la Estera ziua când unchiul ei i-a spus:
„Dumnezeu te-a ridicat în poziţia aceasta, pentru ziua de azi! Azi e ziua
ta!" Aici e lecţia cea mai importantă pe care aş vrea s-o pot rupe din inima
mea, pentru voi tinerilor. Pe o cale sau pe alta, Dumnezeu vă pregăteşte pe
fiecare pentru o lucrare anume. Şi ţineţi minte, dacă E>umnezeu vrea să
facă un castravete, îşi ia trei luni. Dacă vrea să facă un stejar, îşi ia cel
puţin treizeci de ani. Castravetele durează câteva zile, dar stejarul rămâne
peste secole. Aşa că dacă Dumnezeu vrea să te facă un stejar al Lui, îşi ia
timp. Ca să facă un losif, i-au trebuit treisprezece ani de puşcărie. Ca să
facă un Moise, i-au trebuit patruzeci de ani de şcoală şi patruzeci de ani
de riobănie. Dumnezeu nu economiseşte timpul de pregătire.
Billy Graham a spus odată la un seminar studenţilor: „Dacă eu aş fi
tânăr ca voi, şi Dumnezeu mi-ar spune că am numai trei ani de trăit, doi
dintre ei aş studia pe rupte şi al treilea aş lucra pentru Domnul." Asta ca să
le arate cât de important e studiul, cât de importantă e perioada de
pregătire.
Nu ştiu dacă nu v-am mai spus, dar risc să mă repet aici: în perioade de
mari treziri spirituale în Anglia, tendinţa studenţilor de prin universităţi
era să spună: „Nu mai stăm! Mergem în misiune acum!" Şi-şi lăsau
facultatea şi plecau pe câmpul de misiune. Şi după un an, doi, fără să aibă
substanţă suficientă, se lăsau şi abandonau câmpul de misiune. Erau
rataţi. Asta mi-a povestit-o un mare biolog de la Londra, doctorul Oîiver
Barclay, care toată viaţa s-a ocupat numai cu creşterea spirituală a
studenţilor din universităţile engleze. Mi-a povestit că s-a dus în
universităţi şi le-au făcut la studenţi următorul calcul: „Să presupunem că
mai ai treizeci de ani de slujire de aid înainte. Dacă îţi abandonezi
facultatea acum, ajungi să-i dai lui Dumnezeu treized de ani de muncă
necalificată. Dar dacă mai stai doi ani, să-ţi termini facultatea şi mai fad şi
trei ani seminar, ded eşti teolog-inginer sau profesor plus teolog, te dud
undeva în misiune ca spedalist într-o ştiinţă sau meserie şi înzestrat cu
Cuvântul lui Dumnezeu. Nu-i mai dai lui Dumnezeu treized de ani de
muncă îi dai numai douăzeci şi dnd, dar douăzeci şi dnd de ani de muncă
calificată." Treizeci de ani de muncă necalificată sau douăzeci şi cind de
ani de muncă calificată. Care-i mai de valoare? De o sută de ori sunt mai
de valoare cei douăzeci şi cind de ani de muncă calificată.
567
Vă spun acesta, pentru că la ora actuală sarcina ta e să te pregăteşti. Nu

ştiu ce lucrare va face Dumnezeu cu tine, băiat sau fată ce eşti. Dar, într-o
zi, Dumnezeu va zice: „Iată lucrarea ta!" Pentru ziua aceea trebuie să fii
gata, trebuie să fii înzestrat, să fii pregătit, fiindcă ziua aceea va fi ziua ta.
Acum a treia lecţie importantă. Chiar dacă Dumnezeu te va pregăti
douăzeci sau treizeci de ani, să nu cumva să zici vreodată: „Ki, dacă m -a
pregătit atâta, acum eu sunt indispensabil pentru Dumnezeu. Dumnezeu
are nevoie de mine." Ţine minte ce i-a spus Mardoheu lui Estera:
„Dumnezeu îşi poate salva poporul şi fără tine, dar tu ţi-ai ratat destinul."
Eu o aplic aceasta şi la mine. Oricând, oricum, eu aş putea să am ispita
aceasta să zic: „Făi, eu sunt indispensabil!" Nu sunt. Dumnezeu, pentru
fiecare zi şi pentru fiecare lucrare, poate avea zeci, zeci de înlocuitori. Şi
eu sunt sigur că în locul nostru vor apărea cel puţin zece mai buni decât
noi. Nu eşti indispensabil niciodată. Dumnezeu poate şi fără tine. Numai
că atunci când te cheamă Dumnezeu la o lucrare, atunci să ştii: dacă n-o
fad pe aceea, îţi ratezi destinul. Numai propriul tău destin îl strid, nu
planul lui Dumnezeu, că Dumnezeu Şi-l face prin altul.
Şi, în sfârşit, ultima lecţie din cartea Esterei, lecţia a patra. Aproape în
fiecare generaţie, s-au găsit oameni care au vrut să distrugă poporul Iui
Dumnezeu. De pe vremea lui Haman până Ia Hitler au fost oameni care au
zis: „Ii distrugem!" Şi nimeni nu i-a putut distruge, pentru că Dumnezeu
are un plan cu acel popor. Acum însă eu v-am mai spus că, după Cuvântul
lui Dumnezeu, astăzi noi suntem Israelul lui Dumnezeu. Noi suntem
poporul iui Dumnezeu. Şi Domnul Isus a spus despre Biserica Sa: „Porţile
iadului nu o vor putea birui" (cf. Matei 16:18). De două mii de ani, au
încercat mulţi s-o distrugă. Au pierit ei, şi Biserica a înflorit şi mai
puternic, şi mai străludtor sub persecuţii, pentru că e mireasa lui Cristos,
pentru că e poporul lui Dumnezeu. „Nu te teme, turmă mică! - spune
Domnul Isus - căd Tatăl îţi va da împărăţia" (cf. Luca 12:32). „Dumnezeu
este acelaşi ieri, azi şi în ved" (cf. Evrei 13:8). Ded ai răbdare cât timp te
creşte! Nu pierde vremea! Fii credindos lucrării de pregătire şi aşteaptă cu
încredere ziua când Dumnezeu îţi va arăta ce trebuie să fad. Şi ţine minte,
porţile iadului n-au ce-ţi face! Pe tine a pus ochii Dumnezeu, şi iată ce-ţi
spune Dumnezeu prin profeţi. Prin Isaia zice: „V-am scris, v-am săpat în
palma Mea" (cf. Isaia 49:16). Prin Hagai zice: „Sunteţi ca un sigiliu pe
inelul de pe degetul Meu. Aşa vă port" (cf. Hagai 2:23). Iar prin Zaharia
zice: „Cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei" (Zaharia
2:8). „Aşa-Mi sunteţi voi Mie!" De aceea poporul lui Dumnezeu este
568
*> Estera *:*
totdeauna ocrotit şi biruitor. Prin urmare, încredere şi cu Dumnezeu
înainte! Amin.
569
Ezra
Text biblic: Ezra 7

După aceste lucruri, sub domnia lui Artaxerxe, împăratul Persieia

venit Ezra, fiul lui Seraia, fiul lui Azuria, fiul lui Hilchia, fiul lui
Şahtm, fiul lui Ţadoc, fiul lui Ahitub, fiul lui Amaria, fiul tui Azuria,
fiul lui Meraiot, fiul lui Zerahia, fiul lui Uzi, fiul lui Buchi, fiul lui
Abişua, fiul lui Thieas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, marele preot.
Acest Ezra a venit din Babilon; era un cărturar iscusit în Legea lui
Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel. Şi fiindcă mâna
Domnului, Dumnezeului său era peste el, împăratul i-a dat tot ce
ceruse. Mulţi dintre copiii lui Israel, dintre preoţi şi leviţi, dintre
cântăreţi, dintre uşieri şi dintre slujitorii Templului, au venit şi ei la
Ierusalim în al şaptelea an al împăratului Artaxerxe. Ezra a venit la
Ierusalim în a cincea lună a anului al şaptelea al împăratului.
Plecase din Babilon în ziua întăi a lunii întâi şi a ajuns la Ierusalim
în ziua întâi a lunii a cincea, mâna bună a Dumnezeului său fiind
peste el. Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi sâ împlinească
Legea Domnului şi să-i înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile
şi poruncile. Iată cuprinsul scrisorii date de împăratul Artaxerxe
preotului şi cărturarului Ezra, care învăţa poruncile şi legile
Domnului cu privire la Israel: „Artaxerxe, împăratul împăraţilor,
către Ezra, preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului
cerurilor şi aşa mai departe. Am dat poruncă să se lase să plece aceia
din poporul lui Israel, dintre preoţi şi dintre ieuiţii lui, care se află în
împărăţia mea şi care vor să plece cu tine la Ierusalim. Tu eşti trimis
de împăratul şi de cei şapte sfetnici ai lui să cercetezi în Iuda şi
Ierusalim, după Legea Dumnezeului Tău, care este în mâinile tale, şi
să duci argintul şi aurul pe care împăratul şi sfetnicii săi i-a dăruit
cu dragă inimă Dumnezeului lui Israel, a cărui locuinţă este la
Ierusalim, tot argintul şi aurul pe care-l vei găsi în tot ţinutul
Babiîonului şi darurile de bunăvoie făcute de popor şi preoţi pentru
Casa Dumnezeului lor la Ierusalim. Ca urmare, vei avea grijă să
❖ Oameni mari dîn Vechiul Testament *>
cumperi cu argintul acesta viţei, berbeci, miei şi ce trebuie pentru
darurile de mâncare şi jertfele de băutură şi să le aduci pe altarul
Casei Dumnezeului vostru la Ierusalim. Cu celălalt argint şt aur să
faceţi ce veţi crede de cuviinţă, tu şi fraţii tăi, potrivit cu voia
Dumnezeului vostru. Pune înaintea Dumnezeului din Ierusalim
uneltele care-ţi vor fi încredinţate pentru slujba Casei Dumnezeului
tău. Să scoţi din casa vistieriilor împăratului ce va trebui pentru
celelalte cheltuieli pe care le vei avea de făcut cu privire la Casa
Dumnezeului tău. Eu, împăratul Artaxerxe, dau poruncă tuturor
vistiernicilor de dincolo de Râu să dea îndată lui Ezra, preot şi
cărturar iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, tot ce vă va cere,
până la o sută de talanţi de argint, o sută de cori de grâu, o sută de
baţi de vin, o sută de baţi de untdelemn şi sare câtă va vrea. Tot ce
este poruucit de Dumnezeul cerurilor să se facă întocmai pentru Casa
Dumnezeului cerurilor, pentru ca să nu vină mânia Lui asupra
împărăţiei, asupra împăratului şi asupra fiilor săi. Vă facem
cunoscut că nu puteţi pune nici bir, nici dare, nici vamă de trecere
peste nici unul dintre preoţi, dintre leviţi, dintre cântăreţi, dintre
uşieri, dintre slujitorii Templului şi dintre slujitorii acestei Case a
lui Dumnezeu. Şi tu, Ezra, după înţelepciunea lui Dumnezeu pe care o
ai, pune judecători şi dregători care să facă dreptate la tot poporul
de dincolo de Mu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău şi
fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc. Oricine nu va păzi întocmai
Legea Dumnezeului tău şi legea împăratului să fie osândit la moarte,
la surghiun, la o gloabă sau la temniţă." Binecuvântat să fie
Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri, care a pregătit inima
împăratului, ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim şi a
îndreptat asupra mea bunăvoinţa împăratului, a sfetnicilor săi şi a
tuturor căpeteniilor puternice ale lui! întărit de mâna Domnului,
Dumnezeului meu, care era asupra mea, am strâns pe căpeteniile lui
Israel, ca să plece cu mine.
Ezra 7
Textul ne vorbeşte despre epoca postexilică, adică epoca de după robia

babiloniană sau exilul babilonian al poporului lui Dumnezeu. Am văzut
cum s-a construit din nou Templul la
57.2
1
•> Ezra <•
Ierusalim. La anul 516 î.Cr. s-a făcut inaugurarea lui. Am văzut cum numai o
parte dintre evrei s-au întors în Palestina, Ceilalţi au rămas în Imperiul
Persan. Şi, data trecută când am studiat istoria Esterei, care a ajuns
împărăteasă a Persiei la anul 479 î.Cr. am văzut o întâmplare foarte
interesantă şi instructivă din viaţa poporului rămas în Persia.
Epoca aceasta de la anul 500 î.Cr: până pe la anul 450 î.Cr. a fost una
dintre cele mai interesante epoci în istoria omenirii. In aceşti vreo cincizeci
de ani s-au întâmplat în lume evenimente extraordinare. Numai imaginaţi-
vă: în aceşti dndzed de ani a trăit în China Confudus, care a întemeiat religia
de bază a Chinei. în aceeaşi epocă, în India a trăit Buda, care a întemeiat
religia de bază a Indiei, în aceeaşi epocă, în Greda au trăit cei mai mari
gânditori ai culturii antice. Au trăit filosofii Socrate şi Anaxagora. Au creat,
au scris celebrele lor tragedii, Eschil, Sofode şi Euripide. Au trăit Aristofan
şi Pindar, alţi scriitori celebri. Au trăit şi au scris marii istoria Herodot şi
Tuadide. Este epoca lui Pericle, epoca de aur a Gredei antice.
Aşadar, observaţi numai în trei puncte ale lumii - China, India, Greda -
era o efervescenţă intelectuală şi spirituală nemaiîntâlnită altădată pe
pământ într-o asemenea sincronizare. Vom vedea că şi în istoria poporului
evreu, în istoria poporului lui Dumnezeu, în perioada aceasta, au loc câteva
evenimente majore şi fundamentale. E una dintre cele mai creative sau
creatoare epoci în istoria poporului lui Dumnezeu. Va trebui să înţelegem
bine evenimentele care s-au petrecut atund şi prin aceasta să înţelegem de ce
spun că e o epocă extrem de creatoare.
în primul rând, vreau să definim un termen pe care de acum înainte îl
vom mai folosi, şi anume termenul de „diaspora". Termenul e folosit şi
astăzi când e vorba despre evrei. Există două categorii de evrei şi astăzi:
evreii care trăiesc în Palestina şi evreii din diaspora. „Diaspora" înseamnă în
limba greacă „împrăştiere". Evreii împrăştiaţi în restul lumii sunt evreii din
diaspora. Noi am văzut deja că pe vremea aceea, pe care o studiem acum,
după exil, mulţi evrei au rămas în diaspora. Au rămas în împrăştierea
aceasta. Ii găsim în mare număr la Susa pe vremea Esterei. In diaspora, odată
cu împrăştierea lor de către Nebucadneţar, mai ales cu ducerea lor în
Imperiul babilonian, evreilor li s-au pus probleme noi, pe care nu le
avuseseră când erau acasă.
573
în primul rând, acolo în diaspora, ei nu mai aveau Templul. în Palestina,
viaţa lor spirituală se concentra în jurul Templului. Fiecare evreu matur era
obligat să meargă la Templu de câteva ori pe an şi mergeau şi stăteau la
Templu câte o săptămână, şi acolo se făceau studii. Poporul era instruit în
religie. Şcoala de religie se ţinea la sărbătoarea Paştilor, la sărbătoarea
Rusaliilor, la sărbătoarea Corturilor şi Ia alte asemenea sărbători, când tot
poporul se aduna şi li se citea Legea. La Ierusalim, ded, se închinau lui
Dumnezeu prin jertfe, dar era şi instructaj religios. In diaspora nu mai este
Templu. Eu v-am arătat însă că evreii în diaspora nu erau împrăştiaţi aşa,
unul aid, altul dincolo, d în fiecare localitate, evreii se adunau laolaltă într -
un cartier, pe o stradă, într-o suburbie. Acolo era comunitatea lor evreiască.
Evreii au simţit mereu nevoia de a se aduna laolaltă, de a-şi păstra crezul, de
a-şi practica crezul. Aşa s-a născut ideea sinagogii. In perioada aceasta, pe
care o studiem acum, a apărut sinagoga.
Sinagoga, în limba greacă, înseamnă „adunare laolaltă". Evreii făceau
sinagogă, adică făceau adunare, ca să înveţe din Cuvântul lui Dumnezeu, ca
să se roage împreună lui Dumnezeu, ca să nu uite dne sunt.
Acum, ceva foarte interesant. Când au venit pocăiţii aid în România
prima dată, acum vreo sută de ani, prin satele de aici din Ardeal, ei nu mai
mergeau ia biserică; ei mergeau la adunare. Ei făceau adunare. Şi până ia
urmă şi la casă ei i-au zis „Casa de adunare". Şi, chiar şi astăzi, numele corect
acesta trebuie să fie. Aceasta e „Casa de adunare" sau „Casa de rugădune",
termenul şi mai corect. Aşa se face că până ia urmă, şi la evrei la ciădire i-au
zis „Adunare", adică pe greceşte „Sinagogă". Lucrul acesta a fost
revoluţionar. Sinagoga i-a păstrat pe evrei, evrei. La sinagogă, evreii fac trei
lucruri: întâi de toate, dtesc din Scriptură, al doilea, explică Scriptura, şi al
treilea, se roagă împreună. Şi ce fac pocăiţii când se adună laolaltă? Citesc
Scriptura, explică Scriptura şi se roagă împreună. Noi suntem continuarea
sinagogii.
încă ceva foarte important tot în Imperiul Persan. Când evreii au fost
duşi în robie, scoşi din ţara lor, preoţi, leviţii, profeţii nu s-au gândit atât de
mult să ducă cu ei aurul şi argintul, ri au dus altceva în traista lor, ceea ce
purta şi Gheorghe Şincai al nostru în traista lui- Nu ştiu dacă unii dintre voi
ştiţi. Şincai al nostru purta în traista lui
*>Ezra
o cronică a neamului românesc. Evreii aceştia purtau în traista lor
manuscrisele sfinte, sulurile. Pe vremea aceea nu erau cărţi ca ale noastre.
Toate cărţile erau suluri, fie din papirus, fie din pergament. Şi aceste suluri
cu Legea lui Moise, cu cărţile istorice, cu Psalmii, cu scrierile profeţilor le-au
dus cu ei în Babilon, le-au dus cu ei în diaspora.
După ce s-a făcut sinagogă aici, s-a făcut sinagogă acolo, s-a făcut
sinagogă dincolo, imediat fiecare dintre ei ce a dorit să aibă? Cărţile. Ce a
început să se facă atunci? Copierea manuscriselor şi trimiterea ior la fiecare
sinagogă. Şi în fiecare sinagogă şi astăzi este un loc specia] unde sunt puse
sulurile. In mod tradiţional, ei şi astăzi păstrează Scripturile Vechiului
Testament în suluri. Ştiţi că şi Domnul Isus, când S-a dus la sinagogă, S-a
dus şi a luat sulul cărţii lui Isaia şi a citit din el.
Ei bine, a mai apărut o problemă. Aceasta era cea mai grea dintre toate
problemele puse. Voi ştiţi că erau şi profeţi falşi. Ştiţi că profeţii pe care i-am
studiat noi - Isaia, Amos, leremia, Ezechiel - mereu-mereu se certau cu
profeţii falşi şi le spuneau evreilor: „N-ascultaţi de profetul cutare! N-
ascultaţi de cutare! Pentru că vă induc în eroare. Nu Dumnezeu le-a spus să
vorbească!" Acum profeţii cei buni, cei autentici au scris cărţi, dar ce credeţi
că ceilalţi profeţi au stat degeaba? Şi ei şi-au scris cărţile lor, şi ei şi-au scris
profeţiile lor Şi au fost duse în Babilon şi acelea. Şi au fost copiate pentru
fiecare sinagogă. Erau zeci şi poate sute de cărţi ale profeţilor. Şi se vedea că
e conflict între ele, că nu se potrivesc între eie. Ce ne facem acum? Care sunt
bune şi care sunt rele? Care sunt adevărate şi care sunt mincinoase? Care
sunt cărţile lui Dumnezeu şi care sunt cărţi ale oamenilor? Aceasta era
problema formidabilă care se punea în perioada pe care o studiem:
selectarea cărţilor şi fixarea cărţilor adevărate, cărţilor după care să se ia toate
sinagogile, şi scoaterea dintre ele a tuturor cărţilor false. Unde sunt oamenii
care să facă o asemenea lucrare?
Ca să fad o asemenea lucrare, îţi trebuie oameni care să cunoască, întâi de
toate, extraordinar de bine istoria, istoria de la Moise până la zaua
respectivă, sâ cunoască problemele filologice, adică probleme de limbă,
probleme de manuscrise, să stabilească care sunt manuscrise autentice şi
care sunt falsuri. Era nevoie de oameni care să cunoască bine Cuvântul lui
Dumnezeu şi care să aibă o viaţă curată şi o lumină clară de la Dumnezeu, ca
să poată face selecţia aceasta. Era nevoie de cărturari, în limbajul vechi, şi
savanţi, în limbajul nou. Niciodată până atunci nu se ivise nevoia aceasta în
Israel. Acum, dintr-o dată, era nevoie de savanţi, de oameni de ştiinţă. Noi
le-am spune istorici, filologi, teologi. Şi e nevoie de toate trei categoriile: şi
de istorici, şi de filologi, şi de teologi. Poate şi de jurişti şi de alte categorii
575
pe care trebuie să le ai în societate. Oameni enciclopedici, oameni universali

în cunoştinţă.
Ei bine, ce mă încântă pe mine când studiez istoria poporului Iui
Dumnezeu este faptul acesta că Dumnezeu totdeauna Şi-a crescut şi Şi-a
ridicat exact tipul de oameni de care avea nevoie. Tocmai în perioada
aceasta, au ţâşnit parcă de nicăieri marii savanţi sau marii cărturari în Israel.
Şi cei mai mulţi dintre ei s-au format în diaspora. Unii s-au format chiar în
Palestina, dar în orice caz, cel mai mare dintre ei s-a format acoîo în Babilon,
şi acesta a fost Ezra.
Ezra a ajuns să fie în conducerea Persiei, ca mulţi alţi evrei pe care i-am
studiat până acum. Se pare că funcţia lui a fost aceea de un fel de ministru
pentru problemele evreieşti. O vreme a funcţionat în felul acesta pe lângă
împăratul Artaxerxe. Ţineţi minte că doar cu puţină vreme înainte de
aceasta, împărăteasă fusese o evreică, Estera. Probabil că ea încă era în viaţă
pe vremea aceasta, mai mult ca sigur era încă în viaţă, şi ea a facilitat, a
uşurat înălţarea altor evrei în funcţii înalte. Şi era acest departament al
problemelor evreieşti. Şi în fruntea acestui departament sau minister era
savantul, cărturarul şi preotul Ezra.
Despre omul acesta ni se spun câteva lucruri extrem de importante. Ezra,
capitolul 7, versetul 10: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să
împlinească Legea Domnului şi sâ-i înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel
legile şi poruncile." Trei lucruri formau scopul vieţii lui Ezra. Şi dacă sunteţi
atenţi să le captaţi pe acestea trei, poate că nu veţi găsi trei scopuri pentru
viaţa voastră alte scopuri mai frumoase şi mai importante ca acestea trei.
Primul scop era să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Omul acesta a
devenit expert în problemele Cuvântului lui Dumnezeu. Şi-a pus în gând să-
l adâncească, adică să-l ştie în profunzime. De câteva ori în scrisoarea
împăratului Artaxerxe către Ezra, împăratul se referă la înţelepciunea lui
Ezra şi la calitatea lui de cărturar, adică de om de ştiinţă, de expert în Legea
sau în Cuvântul, sau în scrierile
576
❖Ezra ❖
Dumnezeului cerurilor. Vom vedea ce importanţă a avut faptul acesta, că
Dumnezeu l-a ridicat pe Ezra ca mare savant. Dar scopul prim al vieţii lui,
reţineţi, a fost acesta: el să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, să ştie toate
problemele de istorie, de lege, de teologie ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Al doilea scop al vieţii lui Ezra a fost să împlinească Cuvântul lui
Dumnezeu, să trăiască după Cuvântul lui Dumnezeu. Nu era sufident să fie
savant în Cuvântul lui Dumnezeu; el voia să-l pună în practică. El voia să
trăiască exact după prescripţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Nu e sufident să
fii expert în Biblie; trebuie să şi trăieşti după Biblie, dacă vrei să fii cu
adevărat omul lui Dumnezeu şi un mare om al lui Dumnezeu.
Şi al treilea scop al vieţii lui Ezra a fost să-i înveţe şi pe alţii ce a adunat
el. După ce el a devenit savant şi după ce el a pus în practică, acum a mai
avut o singură ambiţie a vieţii: să-şi înveţe poporul. Şi el, cu planul acesta,
de fapt, s-a dus din Babilon la Ierusalim. El ştia că în Palestina, evreii nu au
dascăli, nu au oameni care să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, Şi Ezra l-a
convins pe Artaxerxe să îl elibereze din funcţie, să-l lase să plece acasă la
poporul său, cu scopul ca acolo să înceapă el o campanie de şcolarizare a
poporului lui Dumnezeu, de educare a poporului lui Dumnezeu în
Cuvântul lui Dumnezeu. El ştia, îşi dădea seama că acum lucrul
fundamental pentru poporul care a ajuns acoio este şcolarizarea lui în Biblie.
Pentru aceasta el a mai făcut ceva. După ce a primit permisiunea lui
Artaxerxe să facă ceea ce şi-a pus în gând, a dat sfoară în imperiu: toţi
savanţii, toţi experţii în Cuvântul lui Dumnezeu să vină până la Ierusalim.
Se vede că acolo, în diaspora, în împrăştiere, nu numai Ezra se formase ca
mare expert, ca mare teolog; se formaseră mulţi. Cum s-au format, fraţilor,
numai Dumnezeu ştie, pentru că seminarii nu au fost! Şcoii în nid un caz nu
au fost. Probabil că au fost şcoli pe lângă sinagogi care au stimulat munca
aceasta de la om la om, învăţătura de la om la om şi au fost stimulaţi tineri să
se dedice aprofundării Scripturilor şi, în felul acesta, au apărut, au ţâşnit
dintr-o dată sute de teologi. De unde ştim noi aceasta? Istoria evreiască ne
spune că Ezra, în cele din urmă, a făcut la Ierusalim un colectiv de o sută
douăzeci de teologi sub preşedinţia lui. Scopul acestei comisii teologice era
sâ se selecteze manuscrisele care drcuîau prin sinagogi şi să stabilească care
anume sunt cărţi bune şi care sunt rele. V-am spus că problema formidabilă
care se punea acum era aceasta, a selectării. Şi iată că s-a găsit omul Iui
Dumnezeu pentru lucrarea iui Dumnezeu, omul acesta, Ezra; dar nu singur.
De unde au răsărit, cum au răsărit ceilalţi, noi doar ne putem imagina. Dar
destul este că, la un moment dat, Ezra avea comisia aceasta de o sută
douăzeci de teologi, care s-au apucat de lucru şi au început să studieze în
577
I
special cărţile profetice.

Nu era greu cu cărţile lui Moise. Acelea erau clare, cărţile istorice, cum
erau 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi. Cartea Psalmilor au adunat-o laolaltă, cartea
Proverbelor lui Solomon, alte cărţi de felul acesta, care erau uşor de selectat.
Greutatea cea mare era ia profeţi, pentru că aşa cum v-am spus, erau zeci de
profeţi şi nu ştiai care sunt cei buni. Se pare, după cât se ştie din tradiţia
evreiască, că au fost două criterii după care se judeca dacă un profet e bun
sau rău.
Primul criteriu era să se verifice învăţătura pe care o dă profetul în
lumina cărţilor lui Moise, adică în lumina primelor cind cărţi din Biblie:
Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. Dacă în cartea profetului
respectiv era ceva care contrazicea Legea (Cele cinci cărţi ale Iui Moise se
mai numeau şi Legea.), dacă, ded, în cartea profetului era ceva în contradicţie
cu cărţile lui Moise, atund cartea aceea era declarată eretică. Era aruncată la
coş.
Al doilea criteriu era verificarea istorică, dacă lucrurile pe care le-a
profeţit omul acela s-au împlinit sau nu. lată, de exemplu, în cartea lui Isaia
se vorbea despre robie şi se vorbea despre ridicarea lui Cirus care să-i
elibereze pe oameni din robie. S-a împlinit cartea lui Isaia? S-a împlinit.
Isaia e profetul Domnului. Ieremia a profeţit chiar durata robiei: şaptezed de
ani. Cartea profetului acestuia a fost autentificată de istoria ulterioară. Prin
urmare, observaţi, oamenii aceştia trebuia să ştie istorie, să vadă ce a zis
profetul la vremea lui, şi dacă lucrurile s-au întâmplat aşa mai târziu. în felul
acesta s-a selectat literatura evreiască şi, în cele din urmă, au fost alese
treized şi opt de cărţi. Vreau să vă spun şi aceasta că între cărţile acestea,
patru le-a scris Ezra însuşi: 1 Cronici, 2 Cronid, Ezra şi Neemia. Aceste patru
cărţi le-a scris însuşi Ezra.
Prin urmare, s-au selectat treizeci şi opt de cărţi. De ce zic treized şi opt şi
nu zic treizeci şi nouă? Pentru că a treized şi noua s-a scris chiar în perioada
aceea, probabil la câţiva ani mai târziu de Ezra şi apoi a fost adăugată şi ea. E
cartea ultimului profet din Biblie, şi anume Maîeahi. Nu e exclus ca Maleahi
să fi făcut parte, de fapt, şi el din comisie. Aceasta nu o ştim, dar a trăit şi el
în perioada aceea.
Aşa s-a alcătuit ceea ce se numeşte „canonul Vechiului Testament". Vreau
să vă obişnuiţi cu acest cuvânt „canon". Cu ajutorul lui Dumnezeu vom
vorbi mai târziu despre „canonul Noului Testament". Trebuie să ştiţi, pentru
că veţi citi cărţi teologice şi în toate cărţile acestea puteţi întâlni termenul de
„canonul Vechiului Testament" şi „canonul Noului Testament" şi nu vreau
578
❖Ezra *:*
ca în mintea voastră să se nască confuzie. Eu am asistat undeva la o lecţie

despre canonul Noului Testament şi, după lecţie, am întrebat pe unul dintre
studenţi ce e acela canon. Şi el mi-a răspuns: „F5i, canon e aceea ce-ţi dă popa
la biserică, după ce te spovedeşti, pedeapsa pe care ţi-o dă el după aceea." El
nu a greşit. Acesta este sensul curent al cuvântului „canon" la noi. De aici şi
termenul „a te canoni", adică a te chinui. Ei bine, ca multe alte cuvinte,
cuvântul „canon" are şi el două sensuri. Unul dintre sensuri este sensul de
pedeapsă. Dar celălalt sens e sensul de „etalon". Şi acum trebuie să explic şi
ce înseamnă „etalon".
Acum şaptezeci, optzeci de ani, câţi or fi fost, s-a adunat o comisie de
savanţi în Franţa ca să uniformizeze unităţile de măsură pentru toată lumea.
Atund s-a fixat metrul, litrul, kilogramul şi celelalte unităţi de măsură. Şi s-
au făcut următoarele lucruri. S-a luat o bucată de platină şi s-a tăiat exact de
un metru. Bucata aceea de platină e păstrată într-un loc spedal în Franţa şi
oricine vrea să-şi facă un metru absolut exact, trebuie să-i facă după metrul
acela de acolo. Metrul după care se fac toţi metrii din lume se numeşte
„metru etalon". E exemplul tuturor celorlalte, dacă vreţi, unitatea de măsură
după care se iau toate celelalte. La fel cu litrul. Este un litru etalon. Tot la fel
şi cu kilogramul Acestea sunt etaloanele, adică unităţile de măsură model, să
le zicem. Şi, repet, toată lumea trebuie să se ia după acestea, să se conformeze
lor. Ele dau tonul, să zicem aşa.
Aceasta era problema 3a sinagogă: „Care este etalonul nostru sau canonul
nostru?" Canon sau etalon este acelaşi lucru. „După care cărţi ne luăm şi pe
care le aruncăm îa coş?" Şi atund, în cele din urmă, s-au adunat treized şi
nouă de cărţi, ded inclusiv Maleahi, care s-au declarat a fi etalon sau canon,
sau unitate de măsură pe baza căreia trebuie să se acţioneze. Aceste cărţi au
fost declarate Sfânta Scriptură. Aceste cărţi au fost Cuvântul lui Dumnezeu
dat poporului evreu.
Prin urmare, dacă am spus că epoca aceasta este o epocă formidabilă,
extraordinar de creatoare, trebuie să ştiţi că în epoca aceasta, în jurul anului
450 î.Cr., s-a alcătuit Vechiul Testament, s-au adunat laolaltă cărţile, s-au
selectat, s-au aruncat toate cele false în lături şi s-a format Sfânta Scriptură.
Trebuie, de asemenea, să ştiţi că după aceea, până pe vremea Domnului Isus,
aceste treized şi nouă erau Sfânta Scriptură şi tot poporul se hrănea din
acestea. Domnul Isus a crescut la sinagogă şi Domnul Isus a crescut cu
Sfânta Scriptură, care sunt cele treized şi nouă de cărţi, adunate şi selectate
pe vremea lui Ezra. Domnul Isus a învăţat Scripturile acestea şi le cunoştea
extraordinar de bine. Ori de câte ori avea o problemă sau alta, El imediat
întreba... Ce întreba? „Cum scrie Scriptura? Ce zice Scriptura?" Scriptura
579
erau acestea treized şi nouă de scrieri. Şi El imediat spunea: „Nu ştiţi ce zice
Isaia sau nu ştiţi ce zice cutare sau nu ştiţi ce zice cutare?" De câte ori II
găsim pe Domnul Isus dtând un text din Scriptură? In Evanghelii, Domnul
Isus dtează din Scriptură, adică din Vechiul Testament, de două sute
patruzeci de ori. Deci Domnul Isus ştia cel puţin două sute patruzed de
versete din Scriptură pe de rost şi ştia şi unde sunt scrise. Era aşa de expert
în Scripturi, că atund când s-a dus în sinagogă, a luat intenţionat un anume
sul şi l-a deschis unde ştia el că trebuie să dtească. Noi zicem şi cântăm: „Aş
vrea, Isuse scump, să fiu ca Tine." A fi ca Domnul Isus aid înseamnă a şti cel
puţin două sute patruzeci de versete din Scriptură pe de rost. Nu-i aşa? Eu
vreau să văd care dintre voi ştie două sute patruzeci de versete pe de rost şi
să-l ştie pe fiecare unde este scris. Sunt aid care cred că ştiu mai multe, dar
nu sunt mulţi. Ţinta ta trebuie să fie aceasta: să fii ca Domnul Isus.
Acum vreau să vă spun ceva, ca o mică paranteză la studiul nostru. A
venit Domnul Isus. El nu a scris nid o carte, dar apostolii săi sau oamenii din
imediata apropiere a apostolilor au scris ei. Au scris Evangheliile şi au scris
alte scrisori, numite de noi „epistole". Să ştiţi însă că nu au fost numai patru
Evanghelii. Erau vreo zece
580
❖Ezra •>
evanghelii scrise. Şi Pavel deja se plângea la un moment dat: „Fraţilor, să
nu vă lăsaţi duşi în eroare de o epistolă ca venind de la mine. Fiţi atenţi că eu
uite cum semnez cu mâna mea. Aceasta-i semnătura mea." Ce deducem de
aici? Că scriau alţii epistole şi ziceau: „Epistola lui Pavel către biserica
cutare". Dar nu era epistolă de-a lui. Voiau să inducă lumea în eroare. Aşa se
face că pe la anul 100, după moartea apostolilor, bisericile s-au trezit în
situaţia sinagogilor de pe vremea lui Ezra. Peste zece Evanghelii, zeci şi zeci
de epistole, dar care se contraziceau vizibil între ele. Care sunt cele bune?
Iarăşi s-au făcut comisii de teologi pentru selectarea celor bune. Şi comisiile
acestea au lucrat multă vreme până când, în cele din urmă, au selectat patru
Evanghelii, au selectat apoi douăzeci şi una de epistole, Faptele Apostolilor
şi Apocalipsa, în total douăzeci şi şapte de cărţi, care au format „canonul
Noului Testament", adică etalonul Noului Testament. Şi li s-a spus
bisericilor creştine: „Iată cărţile voastre! Acestea sunt unitatea de măsură.
După acestea vă luaţi." Şi acestea douăzeci şi şapte au fost puse alături de
cele treizeci şi nouă. Şi cine ştie puţină aritmetică ştie cât dă douăzeci şi
şapte cu treizeci şi nouă. Şaizeci şi şase de cărţi care alcătuiesc Biblia noastră.
Aşa s-a format Sfânta Scriptură.
Ce este Sfânta Scriptură? Ea este un etalon sau canon, e o unitate de
măsură. După ea ne formăm gândirea. După ea ne formăm trăirea. Şi, în
legătură cu Sfânta Scriptură, noi trebuie să avem cele trei scopuri majore ale
vieţii lui Ezra: să adâncim Scriptura, să trăim Scriptura şi să-i învăţăm şi pe
alţii Scriptura. Dacă ai aceste trei obiective sau scopuri majore ale vieţii,
viaţa ta va fi o slavă, viaţa ta va fi o împlinire pentru Dumnezeu.
Aş vrea să vă dau o temă de casă. Ezra a fost un mare iubitor al
Cuvântului lui Dumnezeu şi Ezra a scris un psalm despre Cuvântul lui
Dumnezeu, şi anume Psalmul 119. Este cel mai lung psalm din cartea
Psalmilor. Are 176 de versete şi absolut tot psalmul este dedicat Cuvântului
lui Dumnezeu. V-aş propune ca temă de casă, odată să scoateţi toate
expresiile prin care El denumeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Ca să nu se tot
repete „Cuvântul lui Dumnezeu", el găseşte, ca orice poet, diferite alte
expresii. Iată chiar la început, întâi e expresia „Legea Domnului", după aceea
„poruncile Lui", după aceea „orânduirile Tale", după aceea „Cuvântul Tău".
Aici sunt „învăţăturile Tale". Deci să scoateţi toate expresiile prin care el se
referă la Cuvântul lui Dumnezeu. Şi apoi, după ce aţi văzut că prin toate
acestea, et, de fapt, vrea să arate acelaşi lucru, Cuvântul lui Dumnezeu sau
Sfânta Scriptură, după aceea să vă notaţi tot ce spune ei despre Cuvântul lui
Dumnezeu. Sunt enorm de multe lucrurile pe care le spune el despre
Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, să vedeţi cum este Cuvântul lui
581
Dumnezeu. E bun, e atrăgător; spune el cum e. Ce trebuie să faci cu

Cuvântul lui Dumnezeu? Să-l studiezi, să meditezi asupra lui, să-l
aprofundezi. Ce spune despre cei care trăiesc după Cuvântul lui Dumnezeu?
Ce spune despre cei care calcă Cuvântul lui Dumnezeu? Ce trebuie să fie
Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine? Iată câteva jaioane. Deci îţi propui
acest studiu, o sistematizare după categoriile pe care ţi le-am sugerat eu şi tu
poţi adăuga şi altele şi să vezi tot ce spune Ezra în psalmul acesta despre
Cuvântul lui Dumnezeu.
„Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după
Legea Domnului [după Cuvântul lui Dumnezeu]! Ferice de cei ce păzesc
poruncile Lui [adică Cuvântul Lui] şi II caută din toată inima lor! [...] Cum
îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Indreptându-se după Cuvântul Tau.
Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta." (v. 1-
2,9,11). Versetul 99 mi-a fost dat mie odată ca o urare, pe care mi-o făcea unul
dintre profesorii mei de la Oxford, şi dorea ca să se împlinească în viitor cu
privire la mine: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc
la învăţăturile Tale", mă gândesc la Cuvântul Tau, meditez ia Cuvântul Tau.
Dacă vrei să ajungi mai învăţat decât învăţătorii tăi 7 iată reţeta: să meditezi
adânc la Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar versetul versetelor este 131: „Sunt lacom după porundle Tale", adică
sunt lacom după Cuvântul lui Dumnezeu. E locul din Biblie unde lăcomia e
lăudată şi e ridicată la rang de virtute. Altfel lăcomia e condamnată ca păcat.
Aici lăcomia e o virtute:,. Sunt lacom după Cuvântul tău." Ded dezvoltă-ţi
această lăcomie care nu e păcat şi dă-i curs. Lăcomia aceasta nu o înfrâna;
satur-o! Prin urmare, e un exerciţiu care vă va sluji enorm, dacă studiaţi
psalmul 119 în felul acesta, pentru a vedea tot ce spune Ezra despre
Cuvântul Domnului.
Eu v-aş face şi o urare: Să puteţi trăi versetul 147 şi 148: „O iau înaintea
zorilor [adică mă trezesc înaintea lor] şi strig: «Nădăjduiesc în promisiunile
Tale!» O iau înaintea străjerilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc
adânc ia Cuvântul Iau." Aceia vor creşte şi vor deveni ceva pentru
Dumnezeu, care vor împlini acest Cuvânt. O iau înaintea zorilor, mă trezesc
înaintea altora dimineaţa, ca să studiez Cuvântul lui Dumnezeu şi să
meditez asupra lui. Nu e suficient sâ-1 citeşti, d să te gândeşti adânc la el. E
ceea ce, de fapt, Ezra şi-a propus ca temă de viaţă, ca scop de viaţă; să
adâncească Cuvântul lui Dumnezeu, după aceea să-l trăiască, după aceea să-i
înveţe pe alţii.
Şi acum, dragii mei, să deschidem puţin cartea lui Ezra şi să marcăm
582
*>Ezra *:*
câteva momente importante din istoria aceasta. In primul rând, vreau să vă
spun ca expresia favorită a lui Ezra era: „Mâna Domnului era cu mine." Prin
„mâna Domnului", el înţelege prezenţa Domnului. întotdeauna acesta era
pentru el lucrul esenţial, ca Dumnezeu să fie cu El.
Iată numai în capitolul 8, eu am subliniate trei locuri unde se găseşte
expresia aceasta. Versetul 18: „Fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru
era peste noi..." La versetul 22: „Mâna Dumnezeului nostru este spre binele
lor, peste toţi cei ce-L caută." La versetul 31: „Mâna Dumnezeului nostru a
fost peste noi şi ne-a păzit." Aid vreau să vă semnalez ceva foarte frumos
iarăşi. Ezra îi vorbise mult lui Artaxerxe despre Dumnezeul iui, cum
„Dumnezeul nostru este cu noi, mâna Lui e totdeauna cu noi. El ne conduce
destinul. El ne-a apărat şi ne apără." Artaxerxe doar ştia ce s-a întâmplat cu
Estera şi cu Haman, pentru câ el era băiatul lui Ahaşveroş. Ded a trăit şi el
atund Ia curte. Şi avea ilustrarea faptului cum Dumnezeu îşi păzeşte
poporul. Ezra ceruse voie de la Artaxerxe să meargă la Ierusalim. Artaxerxe i-
a dat voie să adune oameni. El a adunat, în spedal, cărturari, preoţi, leviţi şi a
făcut un grup de 1700 de bărbaţi, pe lângă acest grup erau evident şi femei,
copii şi slujitori. Probabil că Ezra a plecat spre Ierusalim cu un grup de
aproximativ dna mii de persoane. Drumul a durat patru luni de zile. daţi
seama ce drum! O parte bună a drumului, câteva mii de kilometri, era prin
pustiu. împăratul le dăruise o cantitate foarte mare de vase de aur şi de
argint, bani. Mergeau încărcaţi. „Vai de noi! Cina mii de oameni cu atâta
avere cu noi! Ne trebuie o armată întreagă cu noi, ca să ne păzească. Cum să
mă duc la împăratul sâ-i spun: «împărate, dă-ne gardă să ne păzească!», când
doar eu
583
am spus că pe noi ne păzeşte Dumnezeu?" Versetul 21, 22 şi 23 din
capitolul 8: „Acolo, la Râul AJhava, am vestit un post de smerire înaintea
Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi,
pentru copiii noştri şi pentru tot ce era al nostru. Mi-era ruşine să cer
împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva
vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: «Mâna Dumnezeului
nostru este spre binele lor, peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Lui
sunt peste toţi cei ce-L părăsesc.» Pentru aceasta am postit şi am chemat pe
Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat."
E o extraordinară încercare a credinţei aici! Suntem noi în stare să pornim
cu Dumnezeu la drum fără nici o apărare, după ce am spus că El e
Dumnezeul nostru şi Ocrotitorul nostru? Iară nici o apărare! Domnul Isus
nu ne-a spus că ne trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor? Asta
înseamnă iarăşi fără nici o apărare, fără gardă. Nu e acolo nici unul cu puşca,
ca să-l apere pe miel. Nu! Aceasta este poziţia omului lui Dumnezeu
întotdeauna. Şi aici se verifică încrederea noastră în Dumnezeu. Numai că în
situaţia aceasta, rugăciunea, smerenia înaintea lui Dumnezeu în post şi în
rugăciune, aceasta a fost cheia biruinţei. Acolo, la Râul Ahava, ne-am smerit
înaintea lui Dumnezeu şi am spus: „Doamne, noi trebuie să dovedim acum
că Tu eşti Ocrotitorul nostru. Ajută-ne Tu!" Şi ce frumos se verifică în
versetul 31: „Am plecat de la Râul Ahava, ca să ne ducem la Ierusalim, în a
douăsprezecea zi a lunii întâi. Mâna Dumnezeului nostru a fost peste noi şi
ne-a păzit de loviturile vrăjmaşului şi de orice piedică pe drum."
Ezra a plecat la Ierusalim şi a ajuns în anul 558 î.Cr., aşa cum v-am mai
spus. După ce s-au aşezat acolo, s-au odihnit, ei, în primul rând, s-au
documentat să vadă care e situaţia poporului. Ezra voia să ştie dacă poporul
trăieşte după Cuvântul lui Dumnezeu sau nu. Şi au venit la Ezra câţiva inşi
să-i spună că în poporul lui Dumnezeu se infiltrează din nou corupţia. Voi
ştiţi că atunci când Moise ducea pe poporul lui Dumnezeu prin Sinai către
Canaan, Dumnezeu a spus poporului Său: „Când intraţi în Canaan, să
distrugeţi popoarele acelea de acolo şi nu cumva să vă încuscriţi cu alte
popoare. Voi trebuie să rămâneţi un popor curat, căci dacă vă luaţi neveste
de la alte popoare, ele vă vor duce la dumnezeii acelor popoare." Care a fost
cel mai tipic exemplu de mare om al lui
❖Ezra •>
Dumnezeu pe care femeile l-au dus la alţi dumnezei? Solomon. Acolo a fost
decăderea lui Solomon şi decăderea întregului popor după el, această
căsătorie mixtă. Şi i-au spus lui Ezra: „Au reînceput căsătoriile mixte. Şi nu
numai oamenii de rând, dar chiar dintre conducători şi-au luat fete străine."
Iată reacţia lui Ezra în capitolul 9, versetele 3-15: „Când am auzit lucrul
acesta, mi-am sfâşiat hainele şi mantaua, mi-am smuls părul din cap şi perii
din barbă şi am stat jos mâhnit. Atunci s-au strâns la mine toţi cei ce se
temeau de cuvintele Dumnezeului lui Israel, din pricina păcatului fiilor
robiei. Şi eu am stat jos mâhnit până la jertfa de seară. Apoi, în clipa jertfei
de seară, m-am sculat din smerirea mea, cu hainele şi mantaua sfâşiate, am
căzut în genunchi, am întins mâinile spre Domnul, Dumnezeul meu, şi am
zis: «Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa
spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre
şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri. Din zilele părinţilor noştri am
fost foarte vinovaţi până în ziua de azi şi din pricina fărădelegilor noastre
am fost daţi noi, împăraţii noştri şi preoţii noştri în mâinile împăraţilor
străini, pradă săbiei, robiei, jafului şi ruşinii care ne acoperă astăzi faţa. Şi
totuşi Domnul, Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi, lăsându-ne câţiva
oameni scăpaţi şi dându-ne un adăpost în locul Lui cel sfânt, ca să ne
lumineze ochii şi să ne dea puţină răsuflare în mijlocul robiei noastre. Căci
suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră. A îndreptat
spre noi bunăvoinţa împăraţilor perşilor şi ei ne-au dat o nouă putere de
viaţă, ca să putem zidi Casa Dumnezeului nostru şi să-i dregem
dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost în Iuda şi la
Ierusalim.
Acum ce să mai zicem noi după aceste lucruri, Dumnezeule? Căci am
părăsit poruncile Tale, pe care ni le porunciseşi prin robii Tai, prorocii,
zicând: 'Ţara în care intraţi s-o stăpâniţi este o ţară întinată de necurăţiile
popoarelor din aceste ţinuturi, de urâciunile cu care au umplut-o de la un
capăt la altul cu necurăţiile lor. Să nu daţi ded pe fetele voastre după fiii lor,
nid să nu luaţi pe fetele lor de neveste pentru fiii voştri şi să nu vă pese
nidodată nici de propăşirea lor, nici de bunăstarea lor. în chipul acesta veţi
ajunge tari, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării şi o veţi lăsa pe ved
moştenire fiilor voştri.'
După tot ce ini s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe
care le-am făcut, măcar că Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după
fărădelegile noastre, se cuvine ca acum, când ne-ai păstrat pe aceşti oameni
scăpaţi, să începem iarăşi să călcăm poruncile Tale şi să ne încuscrim cu
aceste popoare urâdoase? N-ar izbucni atunci iarăşi mânia Ta împotriva
585
noastră până acolo, încât ne-ar nimici, fără să lase nid rămăşiţă, nici robi
izbăviţi? Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu eşti drept, căci astăzi noi
suntem o rămăşiţă de robi izbăviţi. Iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi şi
din această pricină nu putem sta înaintea Ta.'»"
Ezra era tulburat, era şocat, era copleşit. Lumea a început să se adune.
Ezra era dneva. Era fost ministru la Babilon, venit acasă, mare savant, mare
dascăl. Şi iată-1 cu hainele sfâşiate, iată-1 uluit şi zdrobit. Atund tot poporul
se adună şi în versetul 4 din capitolul 10 găsim un verset foarte frumos:
„Poporul i-a zis: «Scoală-te, căd treaba aceasta te priveşte. Noi vom fi cu tine.
Imbârbătează-te şi lucrează!»" Ded aşază-te tu la lucru! Şi Ezra s-a ridicat şi a
făcut o comisie de verificare şi, în cele din urmă, a găsit că era un oarecare
număr de oameni care s-au căsătorit cu femei străine. Acum gândiţi-vă,
poporul care venise din exil la început în primul eşalon a fost de cincized de
mii. Aceasta se întâmplase cam cu optzed de ani înainte. După aceea au mai
venit şi alţii şi alţii. De acum poporul număra sute de mii. Poporul se
înmulţise mult. Ştiţi câţi s-au găsit că erau căsătoriţi cu femei străine în tot
neamul? O sută treisprezece. Numai o sută treisprezece. Noi am zis atunci:
„I5i, pentru atâta lucru aşa mare caz?"
Aici, dragii mei, găsim o lecţie extraordinară pentru viaţa Bisericii. Cât e
de important ca Biserica să fie curata, ca noi să nu tolerăm păcatul în ea. Iată
de ce noi practicăm excluderile. îndată ce găsim pe cineva într-un păcat
flagrant, într-un păcat ţipător, noi practicăm această formă de excludere din
biserică. Ea este practicată pe baza învăţăturii din Noul Testament, dar noi o
putem găsi şi aici la Ezra. E adevărat, sunt numai o sută treisprezece într -un
popor întreg, dar aceştia sunt germenele corupţiei de mâine. Şi dacă nu
acţionăm astăzi, ceea ce azi e excepţie, mâine e regulă. De aceea, Ezra e atât
de categoric şi de aceea Ezra face curăţenia aceasta. El îi obliga pe cei o sută
treisprezece sa divorţeze şi să-şi trimită soţiile cu copii cu tot la părinţii lor.
Măsura pare teribil de grea, de dureroasă. Noi am zice inumană, dar gândiţi-
vă că aici era vorba de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, care cerea ca
poporul acesta să rămână curat. Dacă nu ar fi existat acţiunea aceasta a lui
Ezra, ar fi intrat din nou amestecul şi poporul acesta nu ar fi rămas curat
peste secole, păstrându-şi entitatea lui de popor special al lui Dumnezeu.
Aici a fost o acţiune hotărâtă, care a dat tonul pentru tot viitorul. Uneori
operaţia aceasta este teribil de dureroasă. Dar s-a văzut în istoria Bisericii că
acolo unde s-a considerat că operaţia de curăţire a bisericii este prea
dureroasă, mai târziu biserica întreagă a fost coruptă, a decăzut. Acolo unde
s-a făcut curăţenia aceasta, operaţia aceasta, acolo viitorul a demonstrat că,
586
*>Ezra ❖
într-adevâr, trebuia făcut lucrul acela. E foarte greu pentru noi de multe ori
şi e greu pentru păstori, e greu pentru comitetul care judecă, e greu pentru
adunarea generală a bisericii, dar să ţinem cont de aceste învăţături, de
aceste experienţe ale Vechiului Testament.
Aid este încă o ocazie să aplicăm Cuvântul iui Dumnezeu la noi. Astăzi
noi suntem poporul lui Dumnezeu. Israelul lui Dumnezeu este astăzi
poporul Domnului Isus. Şi nouă ni se cere aceeaşi separare de ceilalţi în
problema căsătoriei. în primul rând, în 1 Corinteni, capitolul 7, găsim
expresia: să se căsătorească „numai în Domnul". „A te căsători în Domnul"
înseamnă că şi tu eşti în Domnul, şi celălalt e în Domnul. Dacă celălalt nu e
în Domnul, ştiţi expresia: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi
îmbrăcat." Ded voi sunteţi în Domnul, Căsătoria pe care o fad cu unul care
nu e în Domnul e căsătorie în afara Domnului. Tu eşti în Domnul. Tu eşti
templul Duhului Sfânt, Şi acum haideţi să dtim ce se întâmplă atund,
în 2 Corinteni 6:14-18 dtim aşa: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei
necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum
poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între
Cristos şi Belial? Sau ce legătură este între cel credindos şi cel necredindos?
Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul
Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în
mijlocul lor: Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.» De aceea,
«ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeţi de
ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şî fiice,
zice Domnul cel atotputernic.»"
A te căsători cu unul care nu e în DomnuJ înseamnă a încerca o unire
între Cristos şi Belial, a uni templul lui Dumnezeu cu idolii. Sunt expresii
teribile, expresii extraordinar de şocante, pe care le foloseşte Pavel, ca sa ne
facă să înţelegem ce se întâmplă când se căsătoreşte cineva cu un
necredincios.
Aici încă o dată vreau să profit de ocazia aceasta să dau câteva sfaturi de
păstor. Nu demult a venit la mine la Oradea un tânăr cu părul vâlvoi şi mi-a
spus: „Domnule pastor, eu iubesc o fată din biserica dumneavoastră.
Suntem prieteni de trei ani şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Şi ea mi-a spus că
nu se căsătoreşte cu mine, dacă nu îmbrăţişez religia dumneavoastră. Şi eu
vreau să îmbrăţişez religia dumneavoastră." L-am întrebat ce religie are. Şi
atunci i-am spus aşa: „Domnule, dacă religia dumitale e aşa de ieftină, că o
poţi schimba cu o fată, o poţi lăsa pentru o fată, ieftină religie mai ai,
domnule! Să ţi-o vinzi pentru o fată?" S*a roşit tot, s-a încurcat: „Păi,., că...
vedeţi că,,," „Domnule, eu vreau să-ţi mai spun ceva. Mie nu-mi trebuie
587
oameni ca dumneata în biserica mea, pentru că dacă tu îţi vinzi religia ta

pentru o fată, şi pe a mea o vei vinde după aceea tot aşa de ieftin. Nu-mi
trebuie asemenea oameni."
Eu vreau să vă gândiţi la cuvintele acestea. A venit apoi un tânăr care
căuta să mă lămurească cumva că totuşi fata aceea, prietena lui, doar vrea şi
ea să se pocăiască. Eu doar i-am spus aşa: „Dragul meu, Domnul spune
categoric să nu te uneşti cu una care nu e a Lui, dar tu nu asculţi. Ded calci
porunca Domnului, şi după aceea vrei să vii înaintea Domnului şi să zici:
«Doamne, binecuvântează legătura noastră»? Cald porunca Domnului, după
aceea vrei binecuvântarea Domnului!" Era un băiat inteligent şi a venit după
câteva ore şi mi-a spus: „Mare vorbă mi-aţi spusi Asta m-a trezit. Adică eu
calc porunca Domnului şi după aceea aştept binecuvântarea Domnului. Hm!
Nu se poate!" Cum crezi că vei avea binecuvântarea Domnului, dacă ai călcat
porunca Domnului? Iată de ce încă nu am văzut căsătorie feridtă de felul
acesta. Unul dintre cei doi minte şi înşală acolo. II minte şi II înşală pe
Dumnezeu şi pe celălalt. E o căsătorie bazată pe mindună, pe fals.
încă ceva aid: să nu crezi că-1 pocăieşti pe celălalt sau că o pocăieşti pe
cealaltă. Aceasta nu mai este întoarcere la Dumnezeu. E întoarcere la tine. E
ceva de dragul tău. E ceva fals. De aceea zic că e mindună. O căsătorie bazată
pe o mindună. Noi cunoaştem
588
*:*Ezra *:•
chiar şi aici în Cluj tragedii imense ale unora care au făcut forma câ se
pocăiesc, fiindcă au văzut o fată bună Ia noi. Mai ales la fete e problema
aceasta, pentru că băieţii din iume sunt satui de fete stricate. Şi când e vorba
de a se căsători, băiatul îşi zice: „Măi, îmi iau una pocăită, câ aia e femeie de
casă, femeie cumsecade. Pe toate celelalte le ştiu cum sunt. Dar acestea ştiu
că sunt cinstite. Şi ca să am una cinstită, fac şi forma." Şi am văzut asemenea
tineri, care, după căsătorie, au spus: „Eu, eu nu sunt pocăit." Şi au spus
direct: „Eu am făcut-o de formă, ca să mă căsătoresc cu tine." Şî apoi urmează
nenorocirea şi calvarul.
Toată Scriptura strigă împotriva acestor căsătorii cu cei care nu sunt ai Iui
Dumnezeu. Ai grijă! Vreau să-ţi mai spun ceva. Recent în America s-a făcut
un sondaj de opinie în rândul tinerilor, întrebarea care li s-a pus a fost:
„Care consideri că ar fi primul dintre bunurile supreme ale vieţii?" Şi li s-a
sugerat să aleagă dintre mai multe: o carieră strălucită, o poziţie socială
înaltă, avere multă, căsătorie reuşită şi alte câteva dintre acestea. Mai mult de
două treimi, mi se pare că în jur de optzeci la sută dintre tineri au bifat la o
căsătorie reuşită, considerând că acesta este unul dintre lucrurile esenţiale
ale vieţii. Dacă acolo, în cămin, nu ai armonie, nu ai mulţumire, nu ai
împlinire, nu ai pace, atunci unde o mai ai? Atunci ce contează faima, ce
contează banii, ce contează poziţia socială, dacă nu te duci tu acasă cu dragă
inimă, dacă tu nu ai acasă unitate şi părtăşie?
Tinerii aceştia au înţeles că unul dintre elementele esenţiale ale vieţii
este o căsătorie reuşită. Dar o căsătorie reuşită tu n-o poţi avea decât în
Domnul. Dacă o fad în afară, e tragedie! Ţi-o garantează Cuvântul lui
Dumnezeu şi o vei experimenta pe piele proprie!
Dacă aş sta să vă povestesc toate tragediile pe care le cunosc ca păstor, v -
aţi înspăimânta. Vin din diferite părţi femei nenorocite, mai ales tinere, care
încep să spună ce tragedie trăiesc. „Dar cum de ai ajuns aid?" „ISi, frate, a
fost un coleg sau ne-am întâlnit acolo. Mi-a promis aşa. Era un băiat aşa de
bun!" O, pe câte le auzi: „Da' e mai pocăit ca pocăiţii! Aşa e de bun!" Şi apoi
după aceea se vede pocăinţa şi bunătatea Iui, după aceea începe tânăra să-ţi
spună: „Mă înşală, mă bate!" şi până la urmă: „M-a lăsat şi s-a dus şi sunt cu
copii, şi sunt singură." Acestea sunt rezultatele.
Vreau sa predzez: nu e vorba de a ne izola de alte categorii ale societăţii.
Nu e vorba de un exclusivism social. E vorba de categoria „în Domnul" şi „în
afara Domnului". Aici e problema. Nu e vorba de a fi căsătorie numai între
baptişti sau numai între ortodocşi sau numai între catolici. Problema e „în
Domnul". Dacă tu eşti în Domnul, tu nu te poţi căsători decât cu altul „în
589
❖Oameni mari din Vechiul Testament•>
Domnul". Când ai depăşit sfera aceasta, ai intrat în tragedie, ai intrat în
legătură cu Belial, spune apostolul Pavel, adică cu Diavolul, Te-ai căsătorit
cu Diavolul!
Eu m-am îngrozit când am auzit prima dată expresia asta, dar a folosit-o
un frate păstor la Oradea când îi spunea unei fete: „Tu nu ştii că acela e
copilul Diavolului şi tu te căsătoreşti cu Diavolul?" Eu m-am cutremurat, dar
am stat după aceea şi m-am gândit la 2 Corinteni, capitolul 6, şi aşa e. Te
căsătoreşti cu dracul. Aşa zice Cuvântul lui Dumnezeu.
Ezra a făcut acolo lumină şi a reparat lucrurile. Ezra a făcut un program
de educare a poporului în Sfintele Scripturi. Ezra a făcut ca naţiunea aceasta
să fie cunoscută mai târziu ca poporul unei singure căiţi sau, pe scurt,
poporul cărţii. Un popor, o carte, un Dumnezeu. Acest exclusivism l-a
introdus Ezra, dar e un exclusivism sănătos pe care ni-1 propovăduieşte şi
nouă Cuvântul lui Dumnezeu. Suntem un popor care avem o singură carte şi
un singur Dumnezeu. Un popor, un neam ales. recitesc ce spune apostolul
Petru în 1 Petru 2:5: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi să fiţi o casă
duhovniceasca, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui
Dumnezeu prin Isus Cristos." Şi versetul 9: „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o
preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a
câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v -a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată."
Deci, în încheiere, încă o dată, gândul care pentru mine e unul dintre cele
mai frumoase referitor la Ezra, Cum a ştiut Dumnezeu să-Şi ridice bărbaţi şi
oameni pentru toate epodle! în epoca despre care am vorbit i-a trebuit
savanţi şi l-a ridicat pe Ezra cu ceilalţi o sută douăzeci de savanţi, cărturari,
oameni de ştiinţă. Eu cred că în epoca noastră, Dumnezeu are nevoie de Ezra
multiplicat cu miile. Noi trăim într-o societate cultivată. Lumea viitorului
este o lume a ştiinţei. Lui Dumnezeu, lucrării lui Dumnezeu, îi trebuie
oameni de cultură, oameni enciclopedici, oameni de ştiinţă şi oameni
adânciţi în Sfintele Scripturi. Bucuria vieţii mele a fost atunci când, în harul
pe care l-am avut să stau trei ani şi jumătate la Oxford, am văzut acolo
oameni de ştiinţă de cel mai înalt nivel al lumii, adânc înrădăcinaţi în
Sfintele Scripturi. Profesori de matematica, profesori de psihologie,
profesori de cibernetică veneau la ora de sâmbătă seara a studenţilor creştini
din universitate şi ţineau studii biblice; nu studii din domeniul lor, d luau
câte un capitol din Biblie şi ni-1 explicau. El era profesor de matematici, de
cibernetică, de psihologie, dar făcea studiu biblic! Mi-amintesc de câţiva
dintre ei de renume mondial, al căror nume îl dtiţi în manualele voastre de
ştiinţă, poate, şi el ne ţinea nouă acolo studii din Scriptură. Şi noi, studenţi la
590
❖ Ezra <•
teologie, admiram conştiinţele teologice ale acestor savanţi. Ce-mi plăcea
mie era această combinaţie de om de vârf în ştiinţa lui şi, în acelaşi timp,
expert în tălmăcirea Sfintelor Scripturi. De asemenea oameni avem noi
nevoie pentru mâine. Pasiunea mea, dorinţa mea este să vă văd că ajungeţi
aşa. Aşa să vă formeze Dumnezeu! Amin.
i
Neemia
Text biblic: Neemia 1-2

Loc7data: Cluj, 1978
Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. în luna Chişleu, în al

douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul
din fraţii mei, şi câţiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre iudeii
scăpaţi, care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim. Ei mi-au
răspuns: „Cei ce au mai mmas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai
mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate şi
porţile sunt arse de joc." Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos,
am plâns şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea
Dumnezeului cerurilor şi am zis: „Doamne, Dumnezeul cerurilor,
Dumnezeule mare şi înfricoşat. Tu care ţii legământul Tău şi eşti plin
de îndurare faţă de cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Să ia
aminte urechea Ta şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe
care ţi-o face robul Iau acum, zi şi noapte, pentru robii Tăi, copiii lui
Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi
împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit. Te-am supărat
şi n-am păzit pomncile Tale, legile şi orânduirile pe care le-ai dat
robului Tău Moise. Adu-Ţi aminte de cuvintele acestea pe care le-ai
dat robului Tău Moise să le spu?iă: „Când veţi păcătui, vă vo i risipi
printre popoare; dar dacă vă veţi întoarce la Mine şi dacă veţi păzi
591
*:• Oameni mari din Vechiul Testament *>
poruncile Mele, şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la

marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo va voi aduna şt vă voi
aduce iarăşi în locul pe. care l-am ales ca să locuiască Numele Meu
acolo." Ei sunt robii Tai şi poporul 7au pe care l-ai răscumpărat prin
puterea Ta cea mare şi prin mâna Ta cea tare. Ah! Doamne, să ia
aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tau şi la rugăciunea r obilor Tăi,
care vor să se teamă de Numele Tău! Dă astăzi izbândă robului Tău şi fă -l
să capete trecere înaintea omului acestuia!" Pe atunci eram paharnicul
împăratului. în luna Nisan, anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe,
pe când vinul era înaintea lui, am luat vinul şi l-am dat împăratului.
Niciodată nu fusesem trist înaintea lui. împăratul mi-a zis: „Pentru ce ai
faţa tristă? Totuşi nu eşti bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii ."
Atunci m-a apucat o mare frică, şi am răspuns împăratului: „Trăiască
împăratul în veac! Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt
mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei sunt arse de foc?" Şi
împăratul mi-a zis: „Ce ceri?" Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor, şi am
mspuns împăratului: „Dacă găseşte cu cale împăratul şi dacă robul tău îi
este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-
o zidesc din nou." împăratul, lângă care şedea şi împărăteasa, mi-a zis
atunci: „Cât va ţine călătoria ta şi când te vei întoarce?" împăratul a găsit
cu cale să mă lase să plec, şi i-am hotărât o vreme. Apoi am zis
împăratului: „Dacă găseşte împăratul cu cale, să mi se dea scrisori pentru
dregătorii de dincolo de Râu, ca să mă lase să trec şi să intru în Iuda, şi o
scrisoare pentru Asaf păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să
fac grinzi pentru porţile cetăţuii de lângă casă, pentru zidul cetăţii şi pentru
casa în care voi locui." Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea
buriă a Dumnezeului meu era peste mine. M-am dus la dregătorii de dincolo
de Rău şi le-am dat scrisorile împăratului care pusese să mă însoţească
nişte mai-mari ai oastei şi nişte călăreţi. Sanbalat, Horonitul, şi Tobia,
slujitorul Amonit, când au auzit lucrul acesta, nu le-a plăcui deloc că venea
un om să caute binele copiilor lui Israel. Am ajuns la Ierusalim şi am rămas
acolo trei zile. După aceea m-am sculat noaptea cu câţiva oameni, fără să
fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim.
Nu era cu mine nici o altă vită, în afară de vita pe care călăream. Am ieşit
noaptea pe poarta văii, şi m-am îndreptat spre izvorul balaurului şi spre
poarta gunoiului, uităndu-mă cu băgare de seamă la zidurile dărâmate ale
Ierusalimului şi la porţile lui arse de foc. Am trecut pe la poarta izvorului
şi pe la iazul îtnpăratului, şi nu era loc pe unde să treacă vita care era sub
mine. M-am suit noaptea pe la pâmu, şi m-am uitat iarăşi, cu băgare de
seamă la zid. Apoi am intrat pe poarta văii şi astfel m-am întors.
592
Dregătorii nu ştiau unde fusesem şi ce faceam. TSnă în clipa aceea nu
spusesem nimic iudeilor, nici preoţilor, nici
593
*î* Neemia ❖
mai-marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de

treburi. Le-am zis atunci: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem!
Ierusalimul este dărâmat şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim
iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară!" Şi le-am
istorisit cum mâna cm bună a Dumnezeului meu fusese peste mine şi
ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Să ne sculăm şi să
zidim!"
Şi s-au întărit în această hotărâre bună. Sanbalat, Hownitul, Tobia,
slujitorul Amonit, şi Gheşem, Arabul, fiind înştiinţaţi, şi-au bătut
joc de noi şi m-au dispreţuit. Ei au zis: „Ce faceţi voi acolo? Vfi
răsculaţi împotriva împăratului?" Şi eu le-am răspuns: „Dumnezeul
cerurilor ne va da izbânda. Noi, robii Săi, ne vom scula şi vom zidi;
dar voi, n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în
Ierusalim."
Neemia 1-2
întâmplarea pe care am citit-o din cartea profetului Neemia, capitolul 1
şi 2, s-a întâmplat la anul 445 î.Cr. Acum două săptămâni, când am vorbit
despre Ezra, eram la anul 458 î.Cr., ded cu treisprezece ani înainte. Vă
amintiţi că Ezra fusese ministru pentru problemele evreieşti în guvernul
persan, înainte de a se hotărî să vină la Ierusalim, să înceapă opera mare
de educare a poporului în Cuvântul lui Dumnezeu.
După treisprezece ani, un alt evreu, pe nume, Neemia, era tot ministru
în guvernul persan, ministru a cărui denumire e greu de găsit în
nomenclatura modernă. Ea există în nomenclatura medievală românească:
paharnic. Hai să-i zicem probabil „ministru al aprovizionării". Cam aşa
ceva trebuie să fi fost el. Şi pentru că el avea o funcţie, în cadrul
obligaţiilor lui de protocol, avea şi funcţia cu totul spedată ca atund când
împăratul servea o băutură, el să-i servească băutura. Şi mai înainte de a
servi împăratul, avea obligaţia să guste el din pahar, ca să facă proba că
băutura nu este otrăvită. Pentru că avea ded şi această atribuţie de
protocol, avea numirea aceasta de „paharnic" al împăratului. El era însă
unul dintre miniştri care, printre alte atribuţii, avea şi atribuţia aceasta de
a oferi paharul şi de a degusta paharul împăratului. Aceasta înseamnă că
era om al împăratului de o deosebită încredere, omul în mâna căruia era
viaţa împăratului. Şi dacă ne gândim că e vorba de Artaxerxe, al cărui tată
se recăsătorise cu o evreică, care a devenit împărăteasă, pe nume Estera;
ded care o avusese ca mamă vitregă pe Estera, e normal ca între miniştrii
lui cei mai de încredere să-l găsim apoi pe Ezra şi apoi pe Neemia. Este
594
❖Neemia•>
posibil ca pe vremea aceea Estera să fi trăit încă.
Ei bine, un asemenea om, care a ajuns într-o asemenea funcţie, care la
un moment dat să-şi părăsească funcţia aceasta şi să se aventureze să
meargă undeva la capătul pământului, într-o ţară dărâmată, numai cu
gândul nobil de a reclădi ţara aceea, trebuie să fi fost un om extraordinar
de idealist. Dar Neemia este unul dintre cei mai practici oameni din
întreaga Biblie. Aşadar, Neemia a fost un idealist practic, termeni aproape
contradictorii în practica generală. în general, idealiştii sunt văzuţi ca
oameni cu capul în nori. Oamenii practici sunt oameni cu capul pe umeri.
Dacă vreţi cu alţi termeni, Neemia era un om foarte spiritual, dublat de un
om foarte practic. Iarăşi o combinaţie foarte rară, pentru că, în general,
oamenii spirituali au tendinţa retragerii, tendinţa refugierii din realitate.
Oamenii practici nu mai au timp de viaţă spirituală. Şi atunci iată unde e
marea greutate: să fii un om spiritual, care ştii să trăieşti viaţa practică, şi
să fii un om practic şi de acţiune, care nu uită nici o clipă de viaţa
spirituală şi care trăieşte o foarte puternică şi intensă viaţă spirituală. Iată
de ce Neemia, dintr-o dată, ne apare ca un personaj de-o importanţă
deosebită pentru vieţile noastre. Iată de ce la Neemia trebuie, întâi de
toate, să facem un studiu de caracter. Aceasta ne interesează în cel mai
înalt grad când îl studiem pe Neemia: să înţelegem acest caracter cu totul
şi cu totul deosebit în Sfânta Scriptură şi, în general, în viaţa umană.
întâi un rezumat al acţiunii lui Neemia. La anul 445 î.Cr. a sosit un sol
din Ierusalim, şi Neemia l-a întrebat cum este în ţară. Ţineţi cont că
Neemia crescuse în Persia, în Babilonia, şi nu cunoştea Ierusalimul şi
Palestina. „Cum e acolo?" „Ei, frate Neemia, teribil, jalnic. Zidurile
Ierusalimului sunt încă dărâmate şi evreii sunt aproape de o sută de ani
acum în ţara lor şi nu sunt în stare să reclădească zidurile Ierusalimului."
Ştiţi ce însemna pe vremea aceea o ţară fără cetăţi cu ziduri? însemna o
ţară deschisă tuturor prădătorilor, o ţară fără nici o apărare. Pe vremea
aceea singura apărare erau cetăţile întărite cu ziduri. Tăria unei naţiuni
stătea în cetăţile ei întărite. Şi Ierusalimul avea aşa o poziţie strategică, pe
vârf de munte, că dacă ar fi avut ziduri, ar fi fost o cetate formidabilă.
Numai armata aceea extraordinară a lui Nebucadneţar a reuşit să
zdrobească, să dărâme zidurile Ierusalimului.
Neemia află dezastrul de la Ierusalim, şi reacţia lui este copleşitoare.
„M-am dus acasă, m-am prăbuşit jos, am început să plâng şi am început să
postesc şi să mă rog. Am început să recunosc înaintea lui Dumnezeu în
rugăciunea mea că, de fapt, noi merităm situaţia aceasta. Nu Dumnezeu e
595
de vină! Nu-L acuz pe Dumnezeu, dar I-am adus aminte lui Dumnezeu de
o promisiune a Lui. Pe vremea lui Moise, ne-a avertizat că dacă îi suntem
necredincioşi, ne va împrăştia în toată lumea. Şi S-a ţinut de cuvânt. Dar
tot prin Moise, El a mai făcut o promisiune, că dacă ne pocăim, şi de la
marginile cerului ne aduce înapoi. Doamne, Tu nu ne vezi în sac şi
cenuşă? Ţine-Ţi şi a doua promisiune!" Aici fac o paranteză.
Nu demult, citind o anumită carte, am înţeles un lucru care, pentru
mine, devine ceva foarte frumos ca practică a vieţii mele spirituale. Ori de
câte ori mă rog, întâi să găsesc în Biblie un echivalent la situaţia mea şi să
văd în situaţia aceea ce promisiune îmi face Dumnezeu. Şi apoi să-I spun:
„Doamne, mi-ai făcut promisiunea aceasta. Eu doar pretind să-Ţi
împlineşti promisiunile faţă de Mine. Eu nu mă rog din capul meu. Eu mă
rog doar pe baza Cuvântului Tău. Şi vreau să se împlinească doar
Cuvântul Tau." Nu există situaţie mai frumoasă în rugăciune ca aceasta
când te duci să pretinzi promisiunile lui Dumnezeu, să faci uz de
promisiunile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să mintă. Dumnezeu îşi
ţine promisiunile. Numai că se poate întâmpla să ai surpriza pe care a
avut-o Neemia, pentru că Neemia striga la Dumnezeu: „Doamne, ce-i de
făcut?" Şi Dumnezeu cred că i-a vorbit clar. „Neemia, ca să se reclădească
zidurile Ierusalimului trebuie un om cu simţ practic, un om cu autoritate,
un om de curaj, un om de caracter, un om priceput, şi Eu îmi caut omul şi
te-am găsit. Tu eşti omul! Şi asta înseamnă că trebuie să laşi palatele
împărăteşti luxoase, comode şi calde din Susa, să te duci câteva mii de
kilometri, patru luni de zile prin pustiu şi apoi să te duci la prăpădiţii
aceia de acolo şi să reclădeşti tu Ierusalimul." Iată o sarcină şi iată o
chemare care te face să te cutremuri.
Dar ceea ce e frumos la Neemia este că pe el niciodată nu-l vedem
grăbindu-se. Neemia se roagă şi apoi aşteaptă. El trebuie să vadă ce uşi i se
deschid. Neemia de acum era un om frământat. Neemia de acum ştia că
Dumnezeu Şi-a pus ochii pe el. Neemia ştia de acum că are o chemare. Şi
nu mai era omul jovial, omul cu umerii uşori, cu faţa senină. Era omul
împovărat de o sarcină, omul îngândurat de o chemare lăuntrică. Şi era
inevitabil ca împăratul să nu observe pe faţa lui o schimbare. „Neemia, tu
ai ceva. Ceva e în inima ta care te tulbură. Tu nu eşti bolnav." întrebarea
putea să sune şi cam aşa: „Nu cumva e la cale o conspiraţie? Nu cumva
inima ta nu mai e curată?" Vedeţi, viaţa împăratului era în mâna lui. „Şi de
aceea, spune Neemia, m-am cutremurat. Inima mi-a îngheţat."
Printre altele, vom observa în studiul de caracter al lui Neemia că
Neemia era un om al rugăciunii. In primul rând, va trebui să observaţi că
596
❖Neemia•>
această carte a lui Neemia începe cu o rugăciune lungă şi se termină cu o
rugăciune lungă. Intre aceste rugăciuni lungi de la început şi de la sfârşit
sunt o serie de alte rugăciuni-telegramă, rugăciuni telegrafice. Aici e un
exemplu. „Ce ai, Neemia?" „Atunci eu m-am rugat lui Dumnezeu." Când a
mai avut timp să se roage? A fost o rugăciune telegrafică: „Doamne, acum
e acum. Acum e momentul. Acţionează, Doamne! Şi apoi am răspuns
împăratului: «Am auzit că la Ierusalim, în cetatea poporului meu, e jale. E
în paragină, e distrus totul acolo. Şi aş dori, aş dori să mă duc să reclădesc
eu.»" „Neemia, nu-i rea ideea! Dar mie îmi vei lipsi. Cât timp îţi trebuie?"
„Şi i-am fixat un termen. Mi-am cerut un concediu pe un anume termen.
«Permiteţi-mi să mă duc să lipsesc atâta vreme.»" „Bine, Neemia. Ce mai
doreşti? Doresc paşaport, doresc scrisori de acreditare, doresc delegaţie
pentru Ierusalim, doresc să mă numeşti acolo guvernator, doresc să am
autorizaţie de tăiat lemne din pădurea cutare" şi dă imediat împăratului
lista actelor de care avea nevoie. Aici iarăşi se vede omul practic.
Şi Neemia pleacă şi ajunge la Ierusalim. „A venit ministrul de la Susa,
fratele nostru care e ministru la Susa! De ce-a venit?" „Nu le-am spus
nimic - scrie Neemia în cronica lui - trei zile." Toată lumea era curioasă de
ce a venit Neemia. „Trei zile n-am spus nimic." Trei zile a dormit. S-a
scuzat că e obosit de pe drum. Toată ziua dormea. "Dar noaptea mi-am
luat câţiva oameni cu mine cu făclii şi ne-am dus la toate punctele zidului
Ierusalimului. Şi am văzut unde e spart, unde e dărâmat, câţi metri, cât
material ar trebui aici, cât material ar trebui dincolo şi am început să fac
planuri, arhitectura, documentaţia." Şi în trei zile sau mai bine zis în trei
nopţi, totul a fost gata. Şi după aceea a convocat adunarea întregului
popor. „Tot poporul să vină la Ierusalim. Organizaţi pe
597
❖Neemia❖
familii, pe seminţii, cu şefi, cu grupe, câţi sunteţi? Am atâtea mii de
oameni în faţă. Bun! O mie aici, două mii acolo, cinci mii dincolo, cinci
sute dincolo. Repartizaţi pe porţiuni de zid. în atâtea zile îmi reclădiţi
bucata aceea de zid. Fiecare să ştie exact ce are de făcut. Voi, cutare,
mergeţi după lemne. Voi, cutare, scoateţi dărâmăturile, alte echipe la alte
lucrări." Totul organizat minuţios. Totul organizat genial. Gândiţi-vă
numai că toată reclădirea zidurilor Ierusalimului, care părea o sarcină
imposibilă, a durat cincizeci şi două de zile. Toate zidurile acelea masive,
atât de groase, încât se făcea defilare pe ziduri. Plutoane de soldaţi în toată
regula făceau defilare. Procesiunile, manifestaţiile se făceau pe ziduri.
Toate zidurile acelea de jur-împrejurul cetăţii au fost terminate în
cincizeci şi două de zile. Aici e geniul organizatoric şi caracterul de om de
iniţiativă al lui Neemia.
Sigur că în acele cincizeci şi două de zile s-au întâmplat foarte multe.
De cum au început ei să se organizeze, a şi venit delegaţia de la Samaria,
„prietenii" de la Samaria: Sanbalat şi Tobia şi ceilalţi conducători care nu
voiau ca evreii să-şi reclădească cetatea şi care, la început, când au auzit că
evreii vor să zidească, au început să râdă, au început să-şi bată joc de ei:
„O asemenea acţiune? E imposibil! Lucrarea aceasta e fantastică! O puteţi
face voi, o mână de oameni?" După câteva zile însă, când au văzut
organizarea făcută de Neemia, au încremenit şi au zis: „Evreii aceştia vor
face treaba. Evreii aceştia vor reclădi Ierusalimul cât ai bate din palme. Să
nu-i lăsăm! Să ne organizăm şi noi!" Toată problema de acum era
o problemă de viteză. începeau să vină diferite grupări inamice dintr-o
parte şi din alta. Poporul începea să se teamă. Ordin imediat: „Toţi
muncitorii să fie înarmaţi, şi dacă trebuie, într-o mână vom ţine sabia, într-
o mână vom ţine mistria." Şi de atunci până astăzi, simbolul acesta, „într-o
mână sabia şi într-o mână mistria", e simbolul celui care ştie să muncească
şi să lupte, să clădească şi să apere în acelaşi timp. Sistemul de apărare
probabil era mai mult ca să-i încurajeze pe evreii înşişi, să le dea lor
sentimentul siguranţei, ca să aibă curajul acesta de a lucra.
S-a mai întâmplat ceva foarte frumos în timpul acela, şi anume, la un
moment dat, au venit unii şi i-au spus lui Neemia: „Să ştii că poporul de
jos nu lucrează cu tragere de inimă. Nu lucrează cu tragere de inimă,
pentru că nobilii, bogaţii îi jecmănesc pe fraţii lor.
Datornicii trebuie să plătească camătă foarte mare," Şi s-au întâmplat
multe cazuri că ia săraci le-au luat vitele drept zălog şi chiar li s-au luat
casele. Sunt nedreptăţi sociale foarte puternice în poporul lui Dumnezeu.
598
❖Neemia■>
Acestea sug puterea poporului lui Dumnezeu.
Neemia a făcut imediat adunare generală şi i-a scos deoparte pe nobili.
„Ce-aţi făcut cu fraţii voştri? Daţi-le înapoi totul! Imediat le daţi înapoi
vitele, le daţi înapoi casele şi le faceţi reducere de dobândă." Normal că
atunci poporul a căpătat aripi. Aşa da! Când e dreptate, atunci capeţi aripi,
atunci munceşti cu drag.
Ne vom ocupa probabil de problema aceasta şi mai târziu. Neemia face
o observaţie în capitolul 6: „Eu personal am aflat că guvernatorii de
dinaintea mea, ei înşişi au jecmănit poporul. Şi eu le-am spus că în afara
salariului meu, mie nu-mi trebuie nimic, ca să ştie toată lumea: n-am venit
aici să-i jecmănesc. Am venit să-i ajut."
S-a mai întâmplat ceva frumos tot în acele dncized şi două de zile.
întâi, Sanbalat şi ceilalţi au crezut că el este un naiv şi de aceea i-au trimis
o invitaţie să se ducă undeva în afara Ierusalimului, ca să stea de vorbă
împreună cu ei, să se facă prieteni. Era evident că
i se întinde o cursă, ca să fie asasinat. Nu s-a dus. Dar Sanbalat îşi avea
oamenii lui în Ierusalim, că aşa e totdeauna: şi Cel rău şi-i are pe ai lui în
Ierusalim. Şi atund s-a pus la cale altceva. A venit dneva foarte prietenos
Ia Neemia să-i spună: „Neemia, s-a pus la cale asasinarea ta la noapte. Şi
eu îţi dau un sfat. Du-te în noaptea aceasta şi închide-te în Templu! Acolo
nu te găseşte nimeni." „Am înţeles ce vroiau." In Templu nu era voie să
intre decât preotul de servidu în Sfânta şi Marele Preot o dată pe an în
Sfânta Sfintelor. Ştiţi ce s-a întâmplat când împăratul Ozia a vrut să intre
în Templu! V-am povestit când am vorbit despre Isaia. Neemia însă
gândea astfel: „Eu să intru în Templu? In primul rând, un om ca mine să
fugă? Dacă eu fug, atund ce va face poporul? In al doilea rând, atâta ar
trebui ca eu să intru în Templu. Mâine tot poporul acesta ar şti că Neemia
a pângărit Templul şi numele meu bun s-a dus şi toata lucrarea lui
Dumnezeu s-a prăbuşit Eu nu mă duc! Să vină asasinul! Să vină moartea!
Mai bine mor, dar nu pângăresc cele sfinte şi nu distrug lucrarea lui
Dumnezeu."
Şi aşa, cu toate ispitele, cu toate opoziţiile învinse, în dndzed şi două
de zile, zidurile Ierusalimului sunt toate sus. Cetatea este din nou
fortificată, din nou poporul se poate simţi apărat, se poate simţi sigur. .
Ezra, care venise cu treisprezece ani înainte şi care, după toate
probabilităţile, era un prieten bun de-al lui Neemia, era şi el acolo. Şi când
s-a făcut inaugurarea zidului, s-au făcut două procesiuni. Poporul s-a
împărţit în două şi au pornit de la aceeaşi poartă, o parte dintre ei într-o
599
direcţie şi cealaltă parte în cealaltă direcţie in marş triumfal pe ziduri. In

felul acesta apoi s-au întâlnit în cealaltă parte, înconjurând cetatea în felul
acesta, în manifestaţie, cu trâmbiţe, cu cântece şi cu mulţumiri lui
Dumnezeu, ca i-a ajutat să termine lucrarea aceasta atât de vital
importantă pentru naţiune.
Apoi au mai făcut ceva. Probabil că Ezra de multă vreme avusese de
gând sâ facă aşa ceva. Dar acum avea organizatorul lângă el. Acum au
convocat tot poporul. Şi zile întregi, ore întregi, câte trei ore pe zi i se citea
din Biblie la tot poporul. Cum va fi fost fără staţia de amplificare, nu ştiu!
Destul că acolo s-a întâmplat o minune. întotdeauna când Biblia e citită
poporului, se întâmplă o mare trezire spirituală. Biblia este o carte
revoluţionară. Aşa s-a întâmplat pe vremea lui Ieremia şi a lui Iosia, când
Iosia a citit poporului cartea. Aşa s-a întâmplat acum pe vremea lui
Neemia şi a lui Ezra. Când poporul a auzit Cuvântul lui Dumnezeu,
poporul a fost revoluţionat. De atunci încoace, de câte ori Biblia a fost dată
în mâna poporului, a fost revoluţie.
Cea mai mare revoluţie a timpurilor moderne a fost Reforma lui
Luther. Şi Reforma lui Luther s-a întâmplat din clipa în care Luther a
tradus Biblia în limba poporului şi a pus-o în mâna poporului. Astăzi noi
asistăm pe plan mondial la o nouă revoluţie, şi anume: în 1965, la
Consiliu] Vatican II s-a luat o hotărâre care a revoluţionat catolicismul, şi
anume ca Biblia să nu mai fie interzisă catolicilor laici, cum fusese până
atund. lână în 1965, nid un catolic, care nu era preot, nu avea voie să
dtească Biblia.
Am dtit prin 1950, despre un tânăr dintr-un sat din Portugalia care a
primit de la cineva un Nou Testament. Nu a ştiut ce carte e aceea. A adus-o
acasă şi a început să dtească în familie şi tare le-a plăcut. Şi s-a făcut vâlvă
că băiatul acesta are o carte tare minunată, până când a auzit preotul. Când
a auzit preotul, a luat-o, a rupt Noul Testament, l-a aruncat în foc şi a spus
că e o carte protestantă şi drept pedeapsă, pentru ispăşirea păcatului
acestuia teribil, i-a dat băiatului aceluia să înconjoare biserica din sat, din
centrul satului de nu ştiu câte ori în nu ştiu câte zile, în genunchi. Mai
târziu, băiatul acela a ajuns un mare predicator baptist. El povesteşte apoi
cum a ajuns prima dată să cunoască Noul Testament.
Ei bine, în 1965, la Vatican s-a hotărât că Biblia trebuie să fie dată
poporului ca s-o citească. Şi lucrul acesta pur şi simplu a revoluţionat
lumea catolică. Eu am fost în Anglia şi am văzut catolici pocăiţi. Recent
chiar am citit o carte a unui asemenea preot catolic despre importanţa
600
❖Neemia■>
experienţei personale cu Domnul Isus, despre importanţa primirii
Domnului Isus ca Mântuitor personal, o carte atât de frumoasă cum parcă
n-am citit de la un protestant. Mi-au povestit fraţi tineri, baptişti
americani, care lucrează acum cu mii de studenţi catolici în Polonia, cu
aprobarea cardinalului care acum a devenit papă, pentru că oamenii
aceştia merg să-i înveţe Biblia pe tinerii catolici, şi lor li se spune: „Bine
aţi venit! Dacă vă limitaţi la a-i învăţa pe oamenii noştri sistematic Biblia,
noi vă zicem: «Bun venit!», orice nume aveţi." Căci a doua hotărâre
revoluţionară la Vatican II a fost să se recunoască că şi ceilalţi creştini sunt
creştini. Pină în 1965, catolicii spuneau că ceilalţi creştini nu sunt creştini.
Creştini sunt numai cei care sunt catolici. Ei bine, Biblia în mâna lor şi
dialog cu protestanţii. Şi iată unde a început revoluţia spirituală şi de ce
auzim astăzi de mari treziri spirituale în foarte multe locuri.
Ca o încoronare a tuturor acestor minuni, a fost că în săptămânile
trecute, Billy Graham a predicat la câte opt mii de oameni în catedralele
cele mai mari din Polonia, catedralele catolice. Era prima dată când şi el
trăia minunea aceasta, că acele catedrale i se puneau la dispoziţie, lui, un
predicator baptist. Revoluţia a făcut-o Biblia.
De aceea, dacă vrei să fii revoluţionat, supune-te influenţei ei! Ezra şi
Neemia revoluţia aceasta au făcut-o în Israel. într-un popor care nu ştia să
scrie şi să citească, au organizat sărbători la care să li se citească oamenilor
Sfânta Scriptură şi apoi să li explice. Un alt lucru pe care l-au făcut în acest
scop e că au infiltrat toată ţara cu sinagogi, în care iarăşi să se citească şi să
se explice Sfânta Scriptură.
Dar Neemia nu s-a oprit doar la citirea şi explicarea Cuvântului lui
Dumnezeu, ci s-a ocupat şi de adâncirea mai departe a vieţii spirituale a
poporului. Nu era destul să cunoască Sfânta Scriptură.
601
❖Neemia♦>
Ei au citit că în Sfânta Scriptură se mai cer două lucruri: 1) Mărturisirea
păcatelor. Ei au cerut să vină oamenii pe rând şi fiecare să-şi mărturisească
înaintea Domnului păcatele lui. Cum se va fi făcut aceasta practic nu ne
este descris. Şi apoi al doilea mare lucru: 2) După ce ţi-ai mărturisit
păcatele, faci un nou legământ cu Domnul. Veţi citi acolo despre înnoirea
legământului.
înnoirea legământului se făcea o dată pe an. Când? Care era
sărbătoarea înnoirii legământului la evrei? Paştele. Paştele era sărbătoarea
înnoirii legământului. La fiecare Paşte trebuia citită Legea şi trebuia
reînnoit legământul de la Sinai, legământul prin care Dumnezeu Se obligă
să fie Dumnezeul lor şi ei se obligă să fie poporul lui Dumnezeu. Pentru
aceasta, întâi trebuia mărturisirea nevredniciei. Şi „legământ" înseamnă
un nou angajament. Te angajezi din nou înaintea lui Dumnezeu să fii aşa
cum te vrea El. Acum să-mi spuneţi: Care e sărbătorea reînnoirii
legământului la noi? Cina Domnului. „Apoi a luat un pahar şi a zis:
«Acesta este sângele legământului celui nou. Să faceţi mereu aceasta.»" Ce
facem noi? Reînnoim legământul. Şi înainte de a reînnoi legământul, ce
facem? „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi." A te cerceta înseamnă a
mărturisi. E foarte important să înţelegeţi aceasta. Eu personal pun cea mai
mare bază în viaţa bisericii pe Cina Domnului. Acolo unde am lucrat eu,
la Ploieşti şi apoi la Oradea, m-am străduit totdeauna ca din Cina
Domnului să fac cel mai de seamă eveniment al bisericii. S-o pregătim
cum se cuvine şi ziua aceea să fie, într-adevăr, copleşitoare.
Deci despre mărturisirea păcatelor şi reînnoirea legământului nu doar
ne informăm cum le-a făcut Neemia, ci trebuie să fim conştienţi că avem
obligaţia şi responsabilitatea să le repetăm mereu în propria noastră viaţă
spirituală.
Şi, în sfârşit, curăţire periodică de tot ce vine străin în poporul lui
Dumnezeu. Şi Neemia a descoperit că iarăşi au fost unii care şi-au luat
femei străine. Şi Neemia a fost pus în situaţia să facă această curăţire.
Neemia a stat, după câte se pare, la Ierusalim doisprezece ani. Ded
concediul dat lui de către Artaxerxe a fost foarte lung. Nu ştim dacă de la
început i s-a dat un aşa termen lung sau între timp a trimis el cerere de
prelungirea şederii la Ierusalim. în orice caz ştim că s-a reîntors la Susa şi
că apoi a revenit la Ierusalim pentru o a doua şedere la Ierusalim. Nu ştim
cât a stat la Susa şi nu ştim după ce a revenit la Ierusalim cât a mai stat la
Ierusalim şi dacă s-a mai întors la Susa sau nu. Problemele acestea rămân
necunoscute. Nu ştim cum şi-a încheiat viaţa. Dar cartea lui el şi-o încheie
cu rugăciune, aşa cum a şi început-o. încă o dată să nu uităm că omul
602
❖Neemia❖
acesta, de mare acţiune, era un om al rugăciunii foarte intense şi foarte
bogate. In partea a doua urmează să facem o analiză a caracterului lui.
E bine să observăm câteva dintre trăsăturile lui de caracter, poate mai
ales datorită faptului că Neemia e un spirit de lider, de conducător. Nouă
ne lipsesc oamenii de talia aceasta, oamenii cu dar de a conduce, de a
organiza, de a entuziasma, de a educa, oameni care ştiu să-i angreneze pe
alţii şi să-i ducă pe alţii pe calea cea bună. Neemia este, prin excelenţă, un
asemenea caracter, caracter de conducător.
Aş vrea să încep însă cu o trăsătură care trebuie să fie a noastră a
tuturora, şi anume patriotismul lui Neemia. Deşi crescut într-o ţară
străină, deşi ajuns acolo la cele mai înalte poziţii pe care le-ar fi putut dori
un om în vremea lui şi deşi propria lui ţară era dărâmată şi era o ţară
nesemnificativă pe harta lumii de atunci, Neemia ţinea la ţara lui şi o
iubea şi-i dorea binele. A fost în stare să renunţe la poziţia lui personală
atât de frumoasă, ca să se întoarcă între ai săi, cei umili şi cei mici.
în privinţa aceasta, mie îmi place foarte mult să-l citez pe acel mare
prinţ al predicatorilor, care a fost Charles Spurgeon, care a spus odată că
cine nu e bun cetăţean al pământului, nu poate fi bun cetăţean al cerului.
Repet: cine nu e bun cetăţean al pământului, cum poate să fie un bun
cetăţean al cerului?
Domnul Isus ne-a învăţat că acolo sus ni se vor da însărcinări în
măsura modului în care ne-am achitat de însărcinările de aid. „Ai fost
credindos peste cele de acolo, te voi pune peste altele mai mari aid." Este
ceea ce ne va spune El. Nouă ne-a fost încredinţată o patrie aici, patrie la
care trebuie să ţinem; ne-a fost încredinţată o biserică la care trebuie să
ţinem şi o familie la care trebuie să ţinem. Ne-au fost încredinţate lucruri
despre care va trebui să dăm seama, şi o întrebare la care va trebui să
răspundem este şi aceasta: Pentru ţara ta, pentru neamul tău, tu ce-ai făcut?
Ce contribuţie pozitivă ai adus tu la binele ei, la prosperitatea ei?
Scrisoarea lui Ieremia către evreii din Babilon ni se potriveşte şi nouă
în sensul acesta. Binele cetăţii în care locuiţi e binele vostru. Urmăriţi
binele acelei cetăţi! Lucraţi pentru progresul ei! Noi nu avem aici o cetate
stătătoare, ni se spune în Filipeni 3: 20. Dar câtă vreme suntem în cetatea
aceasta, numită România, noi trebuie să urmărim binele ei. N-o spun
aceasta de paradă, ci o spun pentru că am ajuns la punctul acesta în
Cuvântul lui Dumnezeu. Am ajuns la punctul acesta în care un om dă
dovadă de o asemenea dragoste faţă de patria lui mică şi săracă, încât
renunţă pentru ea la bogăţiile dintr-o ţară mare şi bogată. Iată pilda pe care
603
ne-o dă nouă Sfânta Scriptură.

O altă trăsătură de caracter a lui Neemia este evlavia sau pietatea. La
noi se vorbeşte prea puţin despre evlavie, deşi apostolul Pavel îi spune
mereu lui Timotei că mare e taina evlaviei, că evlavia are promisiunea
vieţii de acum şi a celei viitoare.
Evlavia este sentimentul de sfială şi respect faţă de Dumnezeu. E un
amestec de teamă şi de dragoste. Aceasta este evlavia.
Pentru Neemia Dumnezeu este mare şi înfricoşat, şi totuşi Neemia are
o deosebită intimitate cu Dumnezeu. El ţine deci aceste două îmbinate: pe
de o parte, ştiind că Dumnezeu e mare şi înfricoşat şi trebuie să te temi de
El, pe de altă parte, o intimitate deosebită cu Dumnezeu, o dragoste
deosebită faţă de Dumnezeu. Aceasta e evlavia, aceasta e pietatea.
Pietatea lui Neemia se vede în special în viaţa lui de rugăciune şi în
acele rugăciuni telegrafice, de care am pomenit şi pe care le veţi găsi
mereu în cartea lui. Mereu-mereu e ca o telegramă către Dumnezeu, un
contact rapid cu Dumnezeu, o cuplare rapidă la Dumnezeu, ca să
primească inspiraţie, călăuzire, putere, să obţină certitudinea că e bine cu
Dumnezeu.
Aici vreau să subliniez concepţia despre Dumnezeu a lui Neemia.
Amintiţi-vă că atund când v-am vorbit despre Daniel, am stăruit foarte
mult la acest punct: concepţia pe care o ai despre Dumnezeu, aceea îţi
determină modul tău de viaţă. Dacă Dumnezeul tău e mic, şi tu vei fi mic.
Dacă Dumnezeul tău e mare, şi tu vei îndrăzni să fad lucrări mari. Neemia
aşa II numeşte pe Dumnezeu în Neemia, capitolul 1, versetul 5:
„Dumnezeule mare şi înfricoşat." Mereu se repetă această expresie:
„Dumnezeu mare şi înfricoşat." Mare, şi trebuie să ţii seama de El! Dar e
un Dumnezeu care îşi ţine cuvântul, iar tu ştii că eşti alesul Lui şi că ţi-a
promis că va ti totdeauna cu tine. Şi Dumnezeul aceasta mare şi înfricoşat
e Tatăl tău, care ţi-a spus că nimic nu te poate smulge din mâna Lui.
Atunci de cine să te temi? Deducem din acţiunile şi mai ales din
rugăciunile lui Neemia, că pentru el este foarte clar că faţă de Dumnezeu
trebuie să îndeplineşti câteva lucruri: 1) să-L cunoşti pe Dumnezeu, 2) să-L
asculţi pe Dumnezeu, 3) să-I mărturiseşti Lui căderile tale, 4) să intri în
legământ cu El şi 5) să te ţii curat, aşa cum te vrea El. Dacă concepţia ta
despre Dumnezeu este corectă şi dacă relaţia ta cu Dumnezeu este bună,
atunci ai îndeplinit condiţiile fundamentale pentru o viaţă de succes. Să ai
o imagine clară despre Dumnezeu şi să ai o relaţie vie, concretă, obiectivă
cu Dumnezeu, ceea ce noi numim „părtăşie". Dar parcă termenul acesta s-a
uzat. Mai degrabă vreau să folosesc termeni noi care să vă vorbească mai
604
❖Neemia❖
mult. Să ai relaţii personale cu Dumnezeu, comunicare personală cu
Dumnezeu, să ştii cine eşti şi să poţi comunica cu El, să-I mărturiseşti, să-ţi
vorbească, să-L asculţi.
în privinţa aceasta, vreau să vă arăt că cea mai frumoasă expresie, pe
care o găsesc eu în cartea lui Neemia în problema aceasta a relaţiei lui cu
Dumnezeu, este o expresie favorită a lui Neemia, şi în forma ei cea mai
frumoasă o găsim în Neemia7:5: „Dumnezeul meu mi-a pus în inimă
gândul", gândul să fac cutare lucru. „Dumnezeul meu mi-a pus în inimă
gândul." Citind Biblia de multe ori şi asimilând-o, nu mi-am dat seama
decât chiar acum recent, când am restudiat cartea Neemia, că de multă
vreme eu mi-am însuşit această expresie a lui Neemia, pentru că de foarte
mulţi ani de zile, unul dintre modurile în care introduc eu o predică este
aceasta: „Dumnezeu mi-a pus în inimă gândul să vă vorbesc despre..." Mai
găsim expresia aceasta şi în capitolul 2, versetul 12: „fără să fi spus cuiva
ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim." Auziţi?
„Ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim." Când s-
a rugat atunci la început, Dumnezeu i-a pus în inimă: „Tu să faci asta
pentru Ierusalim." Gândurile frumoase, gândurile nobile, gândurile de
jertfă, gândurile de dăruire de sine, gândurile de acţiune ale lui Neemia
nu erau ale lui Neemia. „Dumnezeu a pus în mine gândul."
V-am spus cândva anul trecut că evreii nu aveau cuvântul „minte". în
limbajul ebraic vechi nu există termenul „minte". De aceea, evreul nu
zicea: „Mi-a venit un gând în minte." Pentru simplul motiv, că nu avea
cuvântul „minte". Evreul zicea: „Mi-a venit un gând în inimă." De aceea
veţi citi că lui Solomon Dumnezeu i-a dat mai multe oferte, şi până la
urmă el a cerut... Ce? O minte înţeleaptă? Nu! O inimă înţeleaptă, pentru
că nu avea termenul „minte". Prin urmare, noi am putea să tălmăcim
expresia aceasta astfel: „Dumnezeu mi-a pus în minte gândul."
Dar eşti tu conştient că anumite gânduri ale tale nu sunt ale tale, d că
Dumnezeu le-a pus acolo? Ştii care e secretul? Haideţi să vi-1 spun.
Secretul se află în Psalmul 5:3, unde David spune că el, dimineaţa, se
roagă lui Dumnezeu şi apoi aşteaptă. Prin urmare, eu, dimineaţa, mă rog şi
după aceea fug repede ca să nu pierd autobuzul la fabrică, aşa-i? Nu!
Aştept. Ce aştept? Făi, dacă zici că rugădunea e o stare de vorbă cu
Dumnezeu, un dialog cu Dumnezeu, dacă numai tu vorbeşti, e dialog? Ce
e acela? Monolog. Ca să fie dialog, trebuie să vorbească şi El. Dar ca să
vorbească şi El, trebuie să tad tu. Cum poate să vorbească El în rugădunea
ta, dacă tu nu tad? Iată de ce tu, în rugăciunea ta, trebuie să taci. Te-ai
605
gândit vreodată la aceasta, că, în rugădunea ta, tu trebuie să taci, că o parte

a rugădunii tale trebuie să fie tăcerea?
începe aşa: întâi lasă-L pe El să-ţi vorbească prin Cuvânt. După aceea
meditează la Cuvânt. Apoi roagă-te pe baza Cuvântului, şi după aceea
aşteptă să vezi ce gând îţi pune Dumnezeu în mintea ta. „Pe baza acestui
Cuvânt, ce-ar fi să te împad cu cutare sau ce-ar fi să-l ajuţi pe cutare cu
cutare lucru sau ce-ar fi să-i vorbeşti lui cutare despre cutare lucru?"
Dumnezeul meu mi-a pus în inimă gândul, pentru că L-am ascultat, L-am
aşteptat să-mi vorbească!
Prin urmare, iată unde stă secretul vieţii spirituale a lui Neemia, în
această comunicare cu Dumnezeu: telegrame lui Dumnezeu şi după aceea
telegrame de la Dumnezeu. „M-am rugat lui Dumnezeu aşa, şi după aceea
Dumnezeu mi-a pus în minte gândul să fac aşa." Iată direcţia dublă.
Dacă v-aţi întrebat vreodată ce înseamnă spiritualitate, ei bine,
spiritualitate înseamnă comunicare cu Dumnezeu în ambele sensuri.
Neemia ne este un asemenea exemplu de om de mare spiritualitate, care,
în spiritul lui, în duhul lui, comunică cu Duhul lui Dumnezeu. Şi insist la
această trăsătură de caracter mai mult ca la orice. Observaţi? Pentru că
aceasta e baza lui Neemia. Şi dacă în tine nu e această spiritualitate,
această comunicare reală, obiectivă, concretă, adevărată cu Dumnezeu,
atunci totul e numai de suprafaţă, totul e numai declaraţie goală. Repet: de
aici înainte rugăciunea ta trebuie să fie şi aşteptare. Să înveţi să aştepţi să-
ţi vorbească Dumnezeu.
Trecând mai departe la o altă trăsătură de caracter a lui Neemia, trebuie
să subliniem, desigur, curajul lui Neemia. Aici vreau să vă spun că există
două tipuri de curaj: curajul de moment şi curajul calculat. Curajul de
moment este atunci când eşti într-o situaţie neprevăzută de primejdie,
unde ţi se cere o anumită acţiune, să sari în foc pentru cineva, să salvezi de
la înec pe dneva, o acţiune în care nu ai timp să te gândeşti dinainte la
primejdiile la care te expui. Vezi primejdia, vezi nenorocirea şi nevoia şi
sari. Şi după ce ai reuşit, stai şi tu şi te minunezi de unde ai avut curajul s-
o faci şi te minunezi de tine însuţi. Acesta e curajul de moment. Sunt
mulţi oamenii care au acest tip de curaj.
Celălalt fel de curaj, curajul calculat, este curajul omului care ştie că în
faţa lui stă o mare lucrare, care implică sacrificii, riscuri, mari primejdii,
care are libertatea de a merge să înfrunte situaţia aceea sau să n-o înfrunte,
care are timp să gândească, să calculeze şi să hotărască. Este curajul celui
care ştie exact că merge la cruce şi totuşi când e încă departe, departe,
606
❖Neemia❖
ucenicilor Săi le spune: „Fiul omului trebuie să meargă la Ierusalim, să fie
dat în mâinile bătrânilor, preoţilor, să fie bătut, să fie ucis." Trebuie! Şi
pleacă. Şi e conştient tot drumul acela către Ierusalim că El merge la cruce.
Şi merge la cruce. Aceasta este o acţiune de curaj calculat. Ai calculat în
tine toate posibilităţile şi vezi că numai atunci rămâi adevărat, credincios
lui Dumnezeu când alegi calea crucii şi te duci pe ea. Câţi sunt aceia care
calculează aşa, ştiu la ce se duc?
Mie îmi place totdeauna, mai ales la predicile de evanghelizare, să
avertizez cum avertizează Domnul Isus: „Cine vine după Mine, trebuie să-
şi ia crucea! Va fi bătut şi va fi hulit pentru Mine, dar aşa trebuie să vină şi
să Mă urmeze."
Vin mulţi la mine şi mi se plâng: „Frate, am fost retrogradat sau am
păţit altceva, pentru că sunt pocăit." Şi vin crezând că eu am reţeta
miraculoasă să-i apăr pe toţi. Regula generală să ştiţi că e asta. Le spun:
„Frate, ai ştiut de la început. Când te-ai pocăit, ţi s-a spus pe ce drum
mergi. Acum vreau să ştiu cât eşti gata să plăteşti pentru Domnul Isus. Cât
de mult îl iubeşti pe Domnul Isus? Sau ce
607
❖Neemia•>
iubeşti mai mult: şcoala sau serviciul sau pe Domnul Isus? Eşti gata să
le pierzi pentru El?" Aceasta-i problema fundamentală.
Da, vom cere politicos să ni se dea nişte drepturi, dar dacă nu ni se dau,
noi tot mulţumim frumos şi noi tot îl lăudăm pe Dumnezeu. Noi tot îi
iubim, pentru că suntem copii ai lui Dumnezeu, ai Dumnezeului care dă
soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi. Noi trebuie să ne rugăm
pentru ei, ştiind că de la început am pornit acceptând calea crucii. Aceasta
este poziţia biblică. Aşa a făcut şi apostolul Pavel. De mai multe ori şi-a
afirmat dreptul lui de cetăţean roman, dar dacă ei au hotărât să-l bată, el a
spus: „Cu ce altceva să mă laud decât cu numărul de bătăi pe care le-am
mâncat pentru Domnul? Aceasta e lauda mea şi aceasta e bucuria mea." Şi
el tot are respect şi, el tot scrie la Romani 13: „Supuneţi-vă acestor
autorităţi!" Şi autoritatea atunci era Nero. Vedeţi, noi nu trebuie să uităm
nici una dintre acestea, fiindcă e tot Sfânta Scriptură, şi una, şi cealaltă.
Dar vorbim acum despre curajul Iui Neemia. Neemia nu numai că are
curaj calculat, dar este şi multă prudenţă în Neemia. Neemia pe toate ştie
să le gândească, să le pregătească, şi prudenţa lui e mai ales atund când
vine cineva şi îi spune: „Neemia, ascunde-te în Templu! Te vor udde în
noaptea aceasta!" Prudenţă. Prudenţă înseamnă înţelepdunea de a şti să
eviţi primejdia. Noi ne-am aştepta că imediat Neemia, fiind prudent, să se
ascundă în Templu. Prudenţa lui Neemia în acest caz stă în faptul că s-a
gândit în primul rând nu la viaţa sa, ci la numele lui bun. „Ştiam că vor să
se atingă de numele meu bun şi să mă compromită", spune el.
Aid daţi-mi voie să fac o mică paranteză. Duminică am ţinut la Oradea
o predică intitulată cam dudat: Prăpastia credibilităţii, şi am arătat acolo
că Diavolul se luptă să strice numele bun al unui predicator, cu scopul să
nu se mai bucure de credibilitate. Cum vine aceasta? Ai ascultat predidle
unui predicator şi te-ai hrănit cu ele, până când a venit unul şi ţi-a spus:
„Făi, tu ştii cine-i ăsta? Ştii ce-a făcut ăsta?" „O, aşa?"
Cunosc un caz exact aşa. S-a dus la un prieten dneva şi i-a spus: „Măi,
tu ştii dne-i Liviu Olah? Tu ştii dne-i Ţon?" Şi i-a spus câteva lucruri pe
care le-ar fi făcut Liviu Olah şi Ţon. Şi omul acela s-a uitat şi i-a spus:
„Măi, bagă de seamă că eu am acasă vreo douăzeci de benzi de la oamenii
aceştia, dar dacă e adevărat ce am auzit acum, eu mă duc acasă şi-mi şterg
toate benzile." Acum exact lucrul acesta îl vrea Satana. Pe Diavolul nu-l
interesează simpatia ta pentru Ţon sau pentru Olah. Pe Diavolul îl
interesează altceva. Pe Diavolul îl interesează să nu mai asculţi
Evanghelia. El Evanghelia vrea s-o lovească. Dar el ştie care e psihologia
608
❖Neemia❖
omului, că dacă ai auzit ceva rău despre un om, după aceea nu-l mai poţi
asculta. Şi el aceasta a urmărit-o, ca tu să nu mai poţi asculta Evanghelia.
Nu-l crede, că nu are intenţii sincere. Dar nu-l interesează omul respectiv,
ci îl interesează ca tu să nu-i mai poţi crede mesajul.
Dar eu altundeva am vrut să ajung cu predica din această seară.
Apropo să ştiţi că „diavol", în limba greacă e diabolos. Cuvântul aceasta
diabolos, în limba română, se poate traduce în două feluri: uneori e tradus
în Noul Testament „diavol", şi alteori e tradus „clevetitor". In limba
greacă, ori drac, ori clevetitor e totuna. Diavolul e cel care ne cleveteşte la
Dumnezeu, ne pârăşte la Dumnezeu. Tot timpul el numai asta caută să îi
spună lui Dumnezeu rele despre noi. Dar tot timpul el mai caută şi
altceva: să ne spună nouă lucruri rele despre Dumnezeu. Ce-a făcut cu
primul om? Ştiţi ce i-a spus primului om? „Dumnezeu nu are intenţii
cinstite cu tine. Dumnezeu ştie că dacă mănânci din pomul acela, vei fi ca
El. Şi El nu vrea să ajungi aşa! Dumnezeu ştie că dacă mănânci, ţi se
deschid ochii şi începi să cunoşti, şi Dumnezeu vrea să te ţină prost, cu
ochii închişi. Dumnezeu are intenţii rele cu tine. Dumnezeu e necinstit cu
tine." Aceasta i-o spune Diavolul omului. Ce voia Diavolul? Să-i strice lui
Dumnezeu credibilitatea, adică omul să nu mai creadă în ce a zis
Dumnezeu. „Nu mai pot crede ce a zis Dumnezeu, pentru că am auzit că
are intenţii ascunse cu mine." Diavolul aceasta urmăreşte: să te facă să nu-
L mai crezi pe Dumnezeu. La urma urmelor, acesta este scopul lui.
Atingerea numelui bun al unui predicator e numai un aspect al acestei
lucrări a Diavolului. De fapt, citiţi şi în Ieremia, capitolul 18, acolo
expresia aceasta e aşa de plastic spusă. Ieremia 18:18: „Haidem să-l ucidem
cu vorba şi să nu luăm seama la toate vorbirile lui!" Putea fi tradus aşa:
„Hai să-l ucidem cu vorba, ca să nu mai luăm seama la toate predicile lui."
Haideţi să-l ucidem cu vorba! Haideţi să spunem că-i ticălos! Haideţi să
spunem că-i pervers. Haideţi să spunem că e laş, că e trădător, că e
vânzător. Să spunem ceva ca oamenii să nu-i mai poată asculta vorbirile,
predicile. Ai grijă să nu cazi în cursa asta! Pe mine personal nu mă
interesează să mă apăr. Mă doare însă când tu nu mai poţi asculta predica,
când tu nu mai poţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că ai căzut în
asemenea curse, când tu nu te mai poţi hrăni, când tu nu mai poţi creşte,
fiindcă ai auzit una sau ai auzit alta. Şi vezi, multe vorbesc oamenii şi în
multe feluri! Au văzut numai ceva şi gata, au şi tras concluzia!
Să vă spun ce am păţit acum două săptămâni. Eram la nunta unui
absolvent de seminar de anul acesta. La un moment dat, în timp ce predica
609
un alt frate, numai văd că mireasa începe să-i spună ceva mirelui. Şi zi-i, şi
zi-i, şi zi-i! N-am mai văzut aşa ceva niciodată. Măi ce-i tot spune? Şi,
dintr-o dată, am zis: „Bietul Viorel! De-acum îi ţine predici!" Nu mai
văzusem niciodată aşa ceva. Şi acum să vă spun ce era, că am stat puţin şi
am făcut nişte legături. El e român, ea era maghiară. Şi predicatorul vorbea
ungureşte. Mirele nu ştia o boabă ungureşte, şi mireasa îi traducea
predica. Şi uite aşa eu credeam că s-a şi apucat de cicăleală. Vedeţi? Am
văzut numai un aspect şi am şi judecat şi am şi condamnat, şi după aceea,
când am aflat tot adevărul, adevărul era tare frumos. Să ştiţi, de foarte
multe ori se întâmplă aşa. Ceea ce, în aparenţă, e ceva foarte urât, dacă te
duci să cauţi ce e acolo, vei găsi că, de fapt, a fost ceva tare frumos, dar tu
te-ai şi grăbit să pui eticheta.
O altă trăsătură de caracter a lui Neemia a fost integritatea caracterului,
corectitudinea în toate problemele. Problema cu salariul lui, problema cu
corectarea greşelilor altora, toate intră aici la integritate. Şi generozitatea.
Dăruirea de sine, renunţarea la drepturile sale, aceasta e generozitate.
Şi, în câteva cuvinte, acum în încheiere, vreau să vă vorbesc puţin
despre cuplul Ezra-Neemia. Ezra şi Neemia s-au îmbinat şi, de fapt,
împreună au întemeiat statul evreiesc de după robia babiloniană.
Niciodată parcă nu a existat aşa un duet sau aşa un cuplu sau aşa o pereche
de prieteni care să se completeze şi să se armonizeze. Ezra a fost
reformatorul spiritual, Neemia omul politic. Ezra a fost dascăl, Neemia un
luptător. Ezra se ocupa de problemele lăuntrice ale inimii, Neemia de
problemele exterioare ale cetăţii şi ale societăţii. Ezra a fost un şef
ecleziastic, Neemia un şef de stat. Ezra căuta progresul spiritual, Neemia a
văzut că era necesar şi progresul material. Ezra a fost pastor, Neemia
conducător. Ezra a fost teolog, Neemia arhitect. Ezra a fost savant, Neemia
a fost soldat şi general. Şi amândoi s-au unit şi s-au completat şi au format
o nouă naţiune din poporul lui Dumnezeu. Nicăieri poate în Biblie nu e o
prietenie mai roditoare ca aceasta, deşi Biblia ne vorbeşte şi despre alte
prietenii. Celebră este prietenia dintre David şi Ionatan. E semnificativă
alianţa sau cuplul Ieremia-Baruh, secretarul lui Ieremia. în Noul
Testament îi avem pe Pavel şi Timotei.
Prietenia şi îmbinarea aceasta armonioasă a talentelor este un har de la
Dumnezeu, şi acolo unde se întâmplă, se fac realizări mari. Numai că
pentru aceasta îţi trebuie o serie de trăsături de caracter în plus. Trebuie să
nu fie în tine gelozie, să nu fie în tine invidie, să nu-ţi fie necaz când
prietenul tău excelează mai mult decât tine într-o anumită problemă.
Aduceţi-vă aminte de Ionatan, care vedea mereu cum David e mai sus ca
610
❖Neemia❖
el, şi el îl ajuta. Aduceţi-vă aminte de Pavel, care îl stimulează şi-l creşte pe
Timotei. Să existe dorinţa chiar de a-1 vedea pe celălalt ieşind în evidenţă,
de a-i da ocazia să lucreze, de a şti unde e locul tău şi unde e locul lui, de a
şti sa nu te bagi tu unde trebuie să se bage el şi de a şti unde trebuie să
acţionezi tu şi să nu zid: „Da' de ce n-o face el?" Să ştii să rabzi uneori
critică, uneori poate critică nedreaptă, să ştii şi atund când prietenul tău te
nedreptăţeşte să nu sari ca ars şi să nu rupi prietenia.
Unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele au fost
momentele în asemenea prietenii, unde fie eu, fie celălalt a trebuit să
răbdăm. Şi eu nu voi uita nidodată în viaţă că atund când eu am căzut, în
1958, şi când, fiind profesor în Munţii Apuseni, se auzeau tot felul de
lucruri rele despre mine şi când toţi m-au părăsit, unul singur, care era
bunul meu prieten, Moskovid, care astăzi e pastor luteran în Hamburg,
mi-a scris din Bucureşti o scrisoare, în care printre altele îmi spunea:
„Pentru mine prietenia rămâne prietenie chiar şi când celălalt îşi pierde
credinţa. Eu sunt tot prietenul tău. Inima mea nu se schimbă faţă de tine."
Nu e de mirare că şi astăzi peste mulţi ani noi suntem încă legaţi.
învăţaţi să fiţi şi prieteni buni, dar aceasta cere încă o dată înţelegere,
de multe ori jertfă, răbdare, renunţare, dar e binecuvântare.
Din caracterul lui Neemia putem desprinde enorm de multe,
611
dar toate îşi au baza lor în ceea ce am subliniat cel mai mult: părtăşia
lui cu Dumnezeu, comunicarea directă cu Dumnezeu.
Şi rămâne ca, în final, să vă reamintesc cealaltă expresie favorită a lui
Neemia: „Mâna Domnului era cu mine" sau „mâna cea bună a Domnului
era peste mine." Mereu-mereu veţi găsi expresia aceasta în cartea Neemia.
Cum să nu fie mâna Domnului cu un om care I s-a dăruit total? Cum să nu
fie ei totdeauna sigur că Dumnezeu e cu el, dacă el era deschis lui
Dumnezeu aşa, oricând Ja dispoziţia Lui, unde vrea El să-l trimită, unde
vrea El să-l folosească, acolo să se ducă!? Aşa să fii şi tu. Amin.
vNeemia*>
613
Maleahi
Texte biblice: Maleahi 3:1-10; 4:1-6

lată voi trimite pe Solul Meu; el va pregăti calea înaintea mea. Şi

deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi, Solul
legământului, pe care-L doriţi; iată că vine-zice Domnul oştirilor.
Cine va putea sâ sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în
picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitonilui şi ca
leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curaţi argintul; va curaţi
pe fui lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul şi vor
aduce Domnului daruri neprihănite. Alunei darul lui luda şi al
Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii
de odinioară. Mă voi apropia de voi pentru judecată şi Mă voi grăbi
să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva
celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului,
care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin şi nu se
tem de Mine, zice Domnul oştirilor. Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă
schimb; de aceea voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi. Din vremea
părinţilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele şi nu le-aţi
păzit. Intoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice
Domnit! oştirilor. Dar voi întrebaţi: „In ce trebuie să ne întoarcem?“
Se cade sa înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi
întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?" Cu zeciuielile şi darurile de mâncare.
Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în
întregime! Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie
hrană în Casa Mea; puneţî-MS astfel la încercare, zice Domnul
oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi
614
❖Maleahi ❖
deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de
binecuvântare.
Maleahi 3:1-10
Iată că vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei
răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor,
şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă
temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea
va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi
călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa
picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul
oştirilor. Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-
am dat la Horeb rânduieli şi porunci pentru tot Israelul! lată că voi
trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea
mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi
inima copiilor spre părinţi, ca nu cumva la venirea Mea să lovesc
ţara cu blestem!
Maleahi 4:1-6
Discutăm despre ultimul om al Vechiului Testament, ultimul profet
prin care a vorbit Dumnezeu în vechime poporului lui Israel. Este
interesant, şi mai mult decât interesant, este chiar fascinant să te gândeşti
la o încheiere de epocă, la o încheiere de istorie, la o încheiere a unei
revelaţii pe care a dat-o Dumnezeu în vechime prin proroci lui Israel. VI
amintiţi, şi dacă nu vă amintiţi vă amintesc eu ce scrie în Evrei, capitolul 1,
versetele 1 şi 2: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci
în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile,
ne-a vorbit prin Fiul." Ultimul dintre aceşti proroci despre care se vorbeşte
în Evrei este profetul Maleahi. E fascinant să vezi sfârşitul acesta de epocă
şi omul acesta care încheie un sfârşit de mare epocă în istoria poporului
lui Dumnezeu, să vezi care era situaţia poporului Israel, să vezi cam ce
mesaj aduce de la Dumnezeu acest ultim profet.
Încă o dată vreau să vă amintesc ce înseamnă „profet" şi „a profeţi".
Profet este omul căruia i-a vorbit Dumnezeu direct şi căruia Dumnezeu i-a
încredinţat un mesaj către alţii şi care atunci când se duce în faţa celor la
care e trimis de Dumnezeu, îşi începe vorbirea cu cuvintele: „Aşa vorbeşte
Domnul" sau „aşa zice Domnul." Vreau să observaţi că mesajul poate fi
referitor la trecut, la prezent sau la viitor. Este important să înţelegeţi
lucrul acesta. Dumnezeu poate să-i ceară unui profet să meargă să-i spună
poporului ceva referitor la zilele din trecut sau referitor la prezent sau să-i
spună ce se va întâmpla mâine sau peste o sută de ani sau peste o mie de
615
ani. El e tot profet, indiferent dacă vorbeşte despre ieri sau despre azi sau
despre mâine. E important să înţelegem asta, pentru că noi ne închipuim,
în general, că profet este numai acela care vine cu un mesaj despre viitor.
Pentru noi „a profeţi" înseamnă a spune viitorul. E greşită această limitare.
Profet este orice om care are de transmis altora un mesaj de la Dumnezeu,
indiferent dacă mesajul se referă la viitor sau la trecut sau la prezent. Veţi
găsi de multe ori în Vechiul Testament profeţi care vorbesc despre trecut
şi doar comentează trecutul. spun lucrul acesta, ca să înţelegem natura
profeţiei în Noul Testament. Ori de câte ori un om, un predicator, capătă
un mesaj de la Dumnezeu şi vine şi spune: „Dumnezeu mi-a pus pe inimă
gândul sau subiectul cutare", el face slujba de profet sau de proroc şi el
proroceşte, adică transmite mesajul pe care i l-a dat Dumnezeu. De aceea,
în 1 Corinteni, capitolul 14, referindu-se la prorocie, ni se spune merea că
cel care proroceşte zideşte biserica, îmbărbătează biserica, dă învăţătură
bisericii. Deci esenţa profeţiei nu este spunerea viitorului, ci esenţa
profeţiei este actul acesta de a transmite un mesaj pe care ţi l-a dat
Dumnezeu pentru alţii: mesaj de mustrare, mesaj de îmbărbătare, de
învăţătură, de încurajare sau de spunere a viitorului.
Aşadar, în Vechiul Testament, Maleahi este ultimul profet. După
Maleahi, Dumnezeu nu a mai vorbit în felul acesta nici unui om până la
Ioan Botezătorul. Patru sute şi ceva de ani Dumnezeu nu a mai vorbit, nu
a mai dat cuiva un mesaj, pe care El să-l transmită poporului. Maleahi a
trăit pe vremea lui Neemia. Se pare că şi-a transmis mesajele lui cam între
anii 430-420 î.Cr. în vremea lui Neemia şi probabil la scurtă vreme după ce
şi-a încheiat Neemia lucrarea lui la Ierusalim.
Care era situaţia poporului Israel în vremea aceea? Poporul sau mai
bine zis o rămăşiţă, o mică parte din poporul Israel, care fusese împrăştiat
în diferite ţări prin robia babiloniană, se întorsese în Ţara Sfântă,
reclădiseră Templul, apoi în cele din urmă reclădiseră şi zidurile
Ierusalimului. Ştiţi că atunci când au venit din robie, şi-au pus mari
nădejdi în împlinirea imediată a profeţiilor din Isaia, din Ieremia şi din
Ezechiel, despre venirea lui Mesia, despre modul în care El va face un cer
nou şi un pământ nou, o lume a dreptăţii.
Aţi văzut cum a venit Zaharia şi le-a arătat că lucrurile nu stau aşa cu
Mesia, că Mesia va veni, dar va veni întâi blând, va veni întâi să fie bătut
şi omorât şi abia mai târziu va veni ca Judecător. Sigur că aceasta a adus o
oarecare dezamăgire în popor. Poporul oarecum s-a simţit lovit în
speranţele lui. Entuziasmul a scăzut. Apoi a venit Ezra şi Neemia şi prin
616
❖Maleahi ❖
Ezra şi Neemia s-a făcut o mare trezire spirituală. Ezra şi Neemia au adus
Biblia, adică majoritatea cărţilor Vechiului Testament şi au început o
instruire sistematică a poporului în Biblie.
Dar probabil odată cu moartea lui Ezra şi cu plecarea înapoi în Persia a
lui Neemia şi trezirea aceasta s-a potolit, s-a domolit, s-a stins. Poporul a
intrat din nou în răceală, în indiferenţă şi în delăsare în problemele
spirituale.
Important e să amintim că, prin robia babiloniană, poporul acesta
fusese curăţit de idolatrie. Idolatrie nu le-a mai trebuit evreilor niciodată.
Dar au apărut alte păcate, că vedeţi, dacă Satana nu te mai poate înşela cu
un anume păcat, el vine imediat cu altul! El îţi propune altă alternativă,
dar e tot a lui, şi dacă nu reuşeşte nici cu aceea, încearcă alta. El te atacă ori
dintr-o parte, ori din alta, ori din cealaltă, că până la urmă probabil tot
reuşeşte să facă o breşă.
Ei bine, în Israel răceala aceasta şi neglijenţa în problemele spirituale a
început să fie păcatul predominant, indiferenţă şi neglijenţă şi după aceea
scepticism.
Ce este scepticismul? Este o atitudine de îndoială. Nu e necredinţă. Dar
e atitudinea celui care zice: „Poţi să ştii? Cine ştie?" Şi atitudinea aceasta
este elementul principal împotriva căruia are de luptat profetul Maleahi.
Din atitudinea aceasta se nasc, de fapt, păcatele pe care vom vedea că le
condamnă Maleahi. Maleahi ia o serie de probleme din vremea sa, pe care
le condamnă şi arată că nu e bine ceea ce se face.
Şi primul păcat, cel mai mare dintre toate, este faptul că oamenii,
poporul lui Dumnezeu pun la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de ei.
Primele cuvinte aîe cărţii sunt acestea: „V-am iubit - zice Domnul. Şi voi
ziceţi: «Hm! Cu ce ne-ai iubit?»" Acesta e scepticismul, care, de fapt, trece
în cinism. E şi o undă de răutate chiar, de respingere. „Cu ce ne-ai iubit?
Unde vedem noi dragostea Ta faţă de noi? lăi, dacă ne uităm bine, noi,
poporul Israel, care ne
617
•> Maleahi •>
zicem poporul Iau, suntem doar o mână de oameni, o ţară săracă!
Puternici sunt perşii, noi... suntem doar vasalii lor." Evreii pe vremea aceea
erau supuşi Persiei. Erau doar o provincie a Persiei.
„Unde e dragostea Ta faţă de noi?" De atâtea ori, aici, chiar dacă nu
mărturisim lucrul acesta, dar aid este germenele stărilor noastre rele, în
faptul că punem la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Viaţa e
banală, viaţa e sură, viaţa e incolora, inodoră, insipidă. Nu are direcţie, nu
are sens. E o permanentă uzură, o permanentă toceală: decepţii în
dragoste... oameni care te decepţionează, pastori care te decepţionează,
biserici care te decepţionează, culte care te decepţionează, ţări care te
decepţionează, lume care te decepţionează. Şi intri în starea aceasta în care
zid: „Unde e dragostea lui Dumnezeu? Unde e lucrarea Lui? Unde e
intervenţia Lui?" în Israel era o asemenea situaţie. Nu se întâmpla nimic
deosebit Nu se întâmpla nimic senzaţional. Nu se întâmpla nimic
fantastic. Era o viaţă monotonă, o viaţă obişnuită, dar trebuia să te duci la
sinagogă, să înveţi Biblia, să înveţi cărţile sfinte, să trăieşti cinstit la locul
tău. La asta se rezuma totul: să munceşti, să plăteşti impozite, să dai biruri
la perşi! Obosiţi şi plictisiţi, evreii au ajuns să se întrebe: unde-i dragostea
lui Dumnezeu în toate acestea?
Dacă facem extrapolarea, adică trecerea la noi, observăm că viaţa
noastră se poate asemăna cu situaţia aceasta. Şi noi trebuie să ne
deschidem bine ochii, să vedem unde e dragostea lui Dumnezeu.
In cazul acesta, Maleahi le dă numai un exemplu, un argument pentru
faptul că Dumnezeu i-a iubit. „Gândiţi-vă că pe Iacov l-am ales, pe Esau l-
am lepădat, adică l-am ridicat pe Israel şi pe edomiţi i-am nimidt din
istorie. Gândiţi-vă câte popoare au dispărut din istorie numai în ultimele
secole, iar voi aţi rămas în picioare!" le spune oarecum Dumnezeu prin
Maleahi. „Simplul fapt că existaţi ca popor este dovada că Dumnezeu vă
iubeşte!"
Ţine cont, simplul fapt că exişti, că trăieşti este dovada că Dumnezeu
are un plan cu tine. Şi când Dumnezeu are un plan cu tine, înseamnă că
Dumnezeu te iubeşte. Simplul fapt că în seara aceasta eşti aid, ca să auzi
aceste lucruri şi ca să meditezi asupra lor, este un semn că Dumnezeu are
ceva de lucru cu tine şi ca Dumnezeu te iubeşte.
Maleahi îşi scrie cartea sub forma unor dialoguri între popor şi
Dumnezeu. Dumnezeu obiectează, îi reproşează ceva poporului, şi
poporul ripostează. Iată mai departe un exemplu. Dumnezeu le spune:
„Mi-aţi spurcat Casa şi altarul." Şi poporul ripostează: „Cu ce Te-am
618
❖Maleahi *>
spurcat?" (1:7). Iată răspunsul: „In momentul în care veniţi la Casa
Domnului să aduceţi jertfă şi aduceţi, de exemplu, un animai bolnav, o
vită şchioapă sau oarbă, v-aţi bătut joc de Mine. Ia duceţi-i animalul acela
guvernatorului de la care aşteptaţi să vă rezolve o cerere, să v edeţi vă
rezolvă cererea?"
Se vede că aşa era treaba pe vremea aceea, dacă voiai ca guvernatorul
să-ţi rezolve o cerere, trebuia să-i duci ceva. „Ei, du-i o vită beteagă, fie ce-
o fi aceea, dar du-i-o beteagă şi apoi spune-i: «Domnule, te rog, rezolvă-mi
problema!» Nu-l înfurii cu asta? Nu zice că ţi-ai bătut joc de el? Atund Mie
de ce-Mi aduceţi ceva ce nu e întreg, ce nu e frumos, ce nu e bun?" Acum
să nu ziceţi că aceasta nu are aplicaţii, pentru că o aplicaţie e chiar aid în
Casa Domnului.
Când vine un tânăr sau tânără şi spune o poezie, şi e o poezie că toţi îşi
pleacă capul de jenă, că e vai şi-amar de poezia aceea, nepotrivită şi rău
aleasă, nu-i asta o vită beteagă? In loc să înveţi poezia aceea şi să te
străduieşti s-o redţi aşa ca să pătrundă la inimi, tu te bâlbâi şi nici n-o ştii
riti bine, încât nimeni nu mai ştie ce zid, nu-i aceea vită beteagă? Tu ai
venit în Casa Domnului să fad o lucrare pentru Dumnezeu, dar ai făcut-o
beteagă, ai făcut-o să te afli şi tu în treabă, fără nid un interes şi fără
dăruire. Sau aţi pregătit un duet sau un trio, dar nu l-aţi pregătit decât de
mântuială şi iese fals, încât toată lumea îşi zice: „De s-ar termina odată!",
nu-i asta o vită beteagă? De la asta până la a veni nepregătit Ia amvon,
toate pe care le facem în Casa Domnului cu nebăgare de seamă au peste
ele acel blestem din Vechiul Testament: „Vai de cel ce face cu nebăgare de
seamă lucrarea Domnului!"
Lecţia aceasta am ţinut-o la Oradea acum vreo două sau trei săptămâni.
Şi după aceea a fost revoluţie între tinerii noştri. S-au şi reorganizat ca nu
cumva să mai apară vreo vită bolnavă la programul tineretului. Şi expresia
„vită beteagă" a intrat acum în vocabularul tinerilor noştri când e vorba de
a pregăti ceva pentru Casa Domnului. Eu aş vrea să intre şi în vocabularul
vostru, pentru că e echivalentul a ceea ce a condamnat aici Maleahi.
Maleahi pleacă mai departe la drum să arate ce e rău. V-am spus că
răul general era delăsarea, apatia, indiferenţa. Şi tragedia mare era că
această indiferenţă pornea de la preoţi. în Maleahi, capitolul 2, unde se
condamnă indiferenţa şi lucrul de mântuială al preoţilor, avem în versetul
7 una dintre cele mai frumoase definiţii ale unui predicator din zilele
noastre: „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui
se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului o ştirilor. "Aţi
619
auzit: ştiinţă, învăţătură. Ce se cere unui lucrător este ca în primul rând să

ştie el, să cunoască el bine subiectul pe care îl tratează. Şi nu vă supăraţi că
mereu, mereu readuc în discuţie această problemă. Billy Graham a spus
studenţilor la un seminar că dacă el ar fi tânăr şi ar mai avea de trăit numai
trei ani de zile, doi ani ar învăţa şi numai al treilea ar lucra. A spus lucrul
acesta ca să arate cât de important e să te pregăteşti, cât de important e să
studiezi Cuvântul lui Dumnezeu. Buzele predicatorului trebuie să
stăpânească ştiinţa, să-l vezi că are totul aici în degetul cel mic. E nevoie
de oameni multilaterali. E nevoie de oameni enciclopedici. E nevoie de
oameni de cultură şi dincolo de toate, de oameni care să ştie Biblia din
scoarţă în scoarţă, s-o poată stăpâni, s-o poată înţelege, s-o poată explica, s-
o poată dărui altora. Numai atunci eşti un apt lucrător, când ştii şi cînd ai
darul învăţăturii. Nu e destul sâ ştii, trebuie să ştii şi cum să predai! Că de
multe ori se spune despre câte un vorbitor proverbul acela că „bucatele au
fost bune, numai nu le-a ştiut pune." Şi aid se cere exerdţiu, practică. Eu vă
dau sfatul acesta fiecăruia dintre voi: nu staţi numai să acumulaţi, puneţi
în practică! Mergeţi în câte un sat unde e o bisericuţă de douăzea-treizeci
de membri şi vă asigur că în satul acela, când vă veţi duceţi la adunare cu
o lecţie pe care aţi învăţat-o aici, veţi fi predicatori celebri. Pentru oamenii
aceia va rămâne ceva de neuitat. Astfel le-ai dat celor de acolo hrană, dar ai
crescut şi tu prin aceasta.
Domnul Isus aşa Şi-a crescut ucenidi: îi învăţa şi după aceea îi trimitea
să predice. Apoi se întorceau şi dădeau raportul. Şi mai târziu iarăşi îi
trimitea şi iarăşi veneau să dea raportul cum a fost. Fiecare dintre ei
trebuia să spună ce-a făcut şi pe unde a fost. Domnul Isus le-a dat mesajul,
i-a învăţat câteva predici. Aşa i-a făcut predicatori. Când la urmă le-a spus:
„Acum duceţi-vă în toată lumea!", a fost după cel puţin trei ani de
şcolarizare în felul acesta. Predare şi după aceea trimitere în practică. Şi
voi puteţi să faceţi asta.
„Pentru că el este un sol al Domnului." Aid, dragii mei, vreau să vă
atrag atenţia fiecăruia dintre cei care încearcă să vorbească, să predice
Evanghelia. Să nu iei lucrul acesta cu uşurătate. „Da, m-am dus şi eu şî am
ţinut un discurs." Nu! întâi de toate, cel puţin sâmbăta aceea, înainte de
duminica în care vei vorbi, tu trebuie să ai un timp de rugăciune şi de
reculegere.
Primul lucru pe care-1 fac eu sâmbăta este să mă cercetez înaintea lui
Dumnezeu, sâ văd dacă viaţa mi-e curată sau nu. Şi primul iucru pe care
trebuie să-l fac este să obţin curăţirea, iertarea pentru ceea ce găsesc câ a
620
❖Maleahi *>
fost greşit. Şi dacă eu nu găsesc nimic, dar de obicei găsesc, asta e regula
generală, dar dacă n-aş găsi, atunci ar trebui să zic: „Iartă-mi păcatele
făcute în neştiinţă!"
Al doilea lucru pe care-1 fac este să-L întreb pe Domnul: „Doamne, ce
vrei Tu să le spui ia oamenii aceia la care mă voi duce să le predic? Dă-mi
Tu mesaj!" Şi apoi încep să cutreier cu gândul prin Biblie, texte, subiecte
şi e ca şi cum aş bate la porţi străine. De la nici una nu răspunde nimic.
Dar la un moment dat, când ajung la un text sau la un subiect, parcă se
aprinde un bec sau, după o altă expresie, începe să sune un clopoţel.
Dintr-o dată ştiu: acesta e subiectul. Se mai întâmplă ceva. Toate celelalte
subiecte parcă nu le-aş mai şti. Dacă m-ai pune să vorbesc despre alt
subiect decât cel pe care am simţit câ este cel pe care mi-1 dă Domnul, aş
simţi că nu ştiu ce să zic. Nu mai pot vorbi din nici un alt subiect, aşa pune
stăpânire pe mine subiectul acela, încât pentru mine a devenit unicul
subiect posibil. Şi în mine numai acela arde şi acela e lumină. Atunci eu
ştiu; acesta este mesajul pe care mi-1 dă Domnul pentru popor.
După ce ştiu care e mesajul, începe studiul. Nu e destul că am găsit un
text. Despre subiectul acela mai sunt zece-douăzed de alte texte în Biblie,
la să văd ce spune toată Biblia despre subiectul acela. Ia să văd eu, în
biblioteca mea, unde aş mai putea găsi o explicare a textului sau a
subiectului? Acum trebuie sâ mă documentez. Şi apoi, cu tot materialul,
iarăşi mă duc înaintea Domnului. „Doamne, acesta e materialul pe care l-
am adunat. Şi ştiu că acesta e ceea ce-mi dai Tu pentru popor. Acum dă-mi
şi puterea necesară. Vorbeşte Tu şi fă ca eu să fiu doar vocea."
Acesta este procesul general prin care trec eu când îmi pregătesc o
predică. Când se întâmplă aşa, eu ştiu că sunt un sol al Domnului, că eu
doar transmit un mesaj de Ia Dumnezeu. Aceasta se numeşte „prorode",
când pot sâ spun: „Duhul iui Dumnezeu mi-a dat să vorbesc despre asta
sau despre asta."
Prin urmare, ce am vrut să vâ spun sau mai degrabă ce am vrut să fac
cu voi este să vă fac conştienţi că în lucrarea aceasta sunteţi doar o unealtă,
cum spunea marele John Newton, acel mare fizidan despre care aţi
învăţat, şi după el a spus-o şi Kepler: „Mă trezesc că gândesc gândurile lui
Dumnezeu după El." Intru în armonie cu gândirea lui Dumnezeu şi
gândesc gândurile lui Dumnezeu. Sau cum spunea altui: „Dumnezeu
gândeşte prin mintea mea." Fenomenul acesta nu este o poveste.
Confirmarea o am de foarte multe ori prin declaraţii sau chiar prin
scrisori. Vin după predică oameni şi îmi spun: „Frate, de unde ai ştiut să
621
alegi tocmai subiectul acesta? Uite în ce situaţii eram, şi subiectul acesta

mi-a dat răspunsul." Sau se întâmplă de multe ori că sunt prieteni prezenţi
acolo sau oameni care vin pentru prima dată la biserică şi care se
îndreaptă către cei care i-au adus acolo şi spun: „De ce i-ai spus Ia păstor
totul despre mine? Că tot, tot, tot a spus despre mine. Numai despre mine
a vorbit! Nu se poate să nu-i fi spus tu dinainte că vin şi eu şi că acestea
îmi sunt problemele. Acestea sunt confirmări că Dumnezeu mi-a dat acel
mesaj şi că eu am fost ceea ce spune Maleahi aid: solul Domnului. Şi
acestea vor fi experienţele tale.
Tot în capitolul 2, Maleahi condamnă şi el căsătoria cu femei străine.
Nu ne vom mai ocupa de problema aceasta, pentru că am tratat-o pe larg
într-o altă lecţie. Dar pentru prima dată în Biblie, apare acum o nouă
problemă, şi anume divorţul. „Am fost martor între tine şi nevasta din
tinereţea ta, căreia acum nu îi eşti credinaos, măcar că este tovarăşa şi
nevasta cu care ai încheiat un legământ. Nu ne-a dat unul singur,
Dumnezeu, suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? [...] Luaţi seama dar în
mintea voastră şi nid unul să nu fie necredindos nevestei din tinereţea lui,
căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, zice Domnul, Dumnezeul lui Israel,
şi pe cel ce-şi acoperă haina cu silnide, De aceea, luaţi seama în mintea
voastră şi nu fiţi necredindoşi." (v. 14-16).
„Luaţi seama în mintea voastră." Majoritatea oamenilor, care se
căsătoresc astăzi, au deja în mintea lor ideea de provizorat. „Mă căsătoresc
şi văd dacă merge. Dacă nu merge, în cel mai rău caz, costă cind mii de lei.
Divorţăm şi s-a terminat." Domnul Isus este cel care vine şi întăreşte ceea
ce a spus Maleahi că Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie. Băgaţi de
seamă, Domnul Isus permite divorţul în cazul în care una dintre părţi a
comis adulter. Am subliniat cuvântul „permite". Nu-1 porunceşte nici
măcar atund. Dar de vreme ce una dintre părţi s-a dus, a fugit cu altul,
normal ca atund părţii celeilalte trebuie să-i creezi posibilitatea de
despărţire, de anulare a căsătoriei, pentru că practic căsătoria a fost anulată
prin unirea celuilalt cu altul. Domnul Isus permite aceasta. Dar regula
generală rămâne ceea ce spune Maleahi: „Dumnezeu urăşte despărţirea în
căsătorie" şi ceea ce spune Domnui Isus: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul
să nu despartă." Prin urmare, nu există: „Că se poartă rău cu mine, că m -a
bătut etc."
Acum vreo cind ani de zile am primit una dintre cele mai zguduitoare
scrisori pe care le-am primit vreodată. O femeie dintr-un alt oraş al ţării
îmi scria, dacă nu mă înşel, a trăit 26 de ani cu bărbatul ei, ea pocăită de
622
❖Maleahi *>
mai mulţi ani, el nepocăit. O bătea crunt. Mi-a scris: „Ultima dată când m-
a bătut, m-a bătut patru ore." Eu nu pot să-mi imaginez cum e aceea să baţi
o femeie patru ore. Dar ceea ce a adăugat după aceea era sublim: „Şi, în
aceeaşi zi, soţul meu s-a pocăit, s-a predat Domnului." Răbdarea ei de
erou, de martir, de sfânt l-a cucerit, l-a mântuit. „Dragostea suferă totul",
spune ca un corolar în 1 Corinteni, capitolul 13. Câte femei iubesc aşa?
Câte femei sau câţi bărbaţi ştiu să sufere într-atâta? Aceasta e adevărata
viziune despre durabilitatea căsnidei. Prin urmare, luaţi seama în mintea
voastră! Problema e cum gândeşti lucrurile, spune Maleahi. De la început
trebuie să-ţi spui: „Intru în ceva cu caracter de definitivat, nu de
provizorat," Şi te uiţi la ea sau te uiţi la el şi îţi spui: „Acum toată fericirea
câtă o voi avea în viaţă o voi avea cu ea, cu el. Atâta cât ştim să ne-o facem
amândoi, atâta feridre vom avea."
Şi Pavel spune frumos în Efeseni, capitolul 5: „Cine şi-a urât vreodată
trupul său?" Dar câţi bărbaţi nu-şi urăsc trupul lor şi câte femei nu-şi urăsc
trupul lor, care e bărbatul? Fiecare îl urăşte pe celălalt care e trupul lui şi-
şi nenoroceşte fericirea, pentru că nu gândeşte bine, pentru că nu a pornit
de Ia început cu imaginea aceasta clară: „Cu el, cu ea îmi creez fericirea. Să
ne apucăm amândoi de lucru şi să spunem: «Hai, dragă, să învăţăm să fim
fericiţi amândoi, să învăţăm să ne acceptăm unul pe celălalt, să învăţăm să
ne iertăm unul pe celălalt, să învăţăm să ne creştem unul
623
<*Maleahi *>
pe celălalt, să învăţăm să ne formăm unul pe celălalt, să învăţăm sa ne
sprijinim unul pe celălalt, să învăţăm să ne iubim unul pe celălalt, sâ
învăţăm să trăim în armonie şi frumos.»"
în toate meseriile ţi se cere şcoală şi certificat. Nu eşti primit la meserie
fără calificare. Din păcate, numai în meseria de soţ şi de soţie eşti primit
fără şcoală. Şi e cea mai importantă meserie, şi pentru aceasta ar trebui
universitate. Ar trebui şcoli speciale de viaţă în doi şi numai după ce ai
absolvit-o, atunci ar trebui să-ţi dea voie să te căsătoreşti. Aceasta e
părerea mea, ca unul care ştiu câte necazuri se nasc în căsătorie, din cauză
că nu au ştiut nici abecedarul căsniciei, şi mai târziu zic: „Ei, frate, păi ce
eram noi? Nişte copii. Nu ştiam nimic. Dacă am fi ştiut ce ştim astăzi...!"
De aceea zic: învăţaţi amândoi şi învăţaţi-vă unul pe altul măcar atât. Dar
ţineţi cont, nu-i drum înapoi! Dumnezeu urăşte despărţirea, şi pentru voi
nu mai este despărţire! Când ştii aceasta, atunci nu ai ce face decât să-ţi
sufleci mânecile şi să te apuci să-ţi lucrezi fericirea, deoarece ştii că în altă
parte n-o mai găseşti!
O altă mare problemă în Israel a fost cea amintită de fratele Vasile, şi
anume problema dărniciei. într-o perioadă de delăsare, de indiferenţă faţă
de cele spirituale, normal că nu mai ai nici contribuţie materială la
lucrarea lui Dumnezeu. Şi aceasta se manifesta în Israel.
Dumnezeu ne-a încredinţat fiecăruia dintre noi o serie de bunuri, dar
noi trebuie să ştim că nu sunt bunurile noastre. Sunt bunurile Lui, pe care
ni le-a dat nouă în folosinţă. Nimic nu e al nostru. Totul este al lui
Dumnezeu, inclusiv trupul nostru este al lui Dumnezeu. Şi pe acesta ni l-a
dat Dumnezeu în folosinţă. De aceea ni se spune: „Vai de acela care va
distruge templul lui Dumnezeu!" Totul ne este dat în administrare.
Termenul în Noul Testament este tradus prin „isprăvnicie" şi acesta e
cuvântul mai străvechi românesc pentru „administraţie". Noi suntem
administratori. Şi problema este cum administrăm ceea ce ni s-a
încredinţat?
Ei bine,. Dumnezeu tocmai ca să imprime în noi mai puternic gândul
că nimic nu este al nostru, a lăsat o lege care ne cere ca o parte din venitul
nostru să-l dăm înapoi pentru lucrarea lui Dumnezeu şi, prin Legea lui
Moise, a stabilit zece la sută. Zece la sută din venitul fiecărui om trebuia
luat şi dus la Templu şi declarat ca aparţinând lucrării lui Dumnezeu.
în Noul Testament, legea dărniciei nu este desfiinţată, ci, dimpotrivă,
se stăruie foarte mult asupra ei. Citiţi în special în
1 Corinteni, capitolele 8 şi 9 şi 2 Corinteni, capitolele 8 şi 9. Apostolul
624
•>Maleahi •>
Pavel se ocupă pe larg de problemele dărniciei. In Noul Testament nu se
mai precizează cât trebuie să dăm din venitul nostru.
Există o deosebire fundamentală între noi şi cei din Vechiul
Testament. Deosebirea este că ei aveau numai promisiunea lui Mesia, şi
noi îl avem pe Mesia însuşi, pe Domnul Isus. Ei erau numai sub Lege; noi
suntem sub har. Deci noi am primit mult mai mult decât ei!
Ce părere aveţi? Dacă în problema dărniciei, care a rămas o obligaţie,
nu ni se mai precizează cât trebuie să dăm, să dăm mai puţin de zece la
sută? Nu ar fi o ruşine? Nu ar fi un scandal ca tu, care ai mult mai mult
decât cei care erau sub Lege, să dai mai puţin decât ei? în Noul Testament
ni se spune că pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu. Iată de ce legea
aceasta trebuie respectată aşa: cel puţin cât în Vechiul Testament. Nici
într-un caz mai puţin, d eu trebuie să dau cel puţin zece la sută. lată de ce
cea mai sănătoasă regulă spirituală este aceasta, să hotărăşti că cel puţin
zece la sută din venitul tău totdeauna va merge pentru Domnul. Dacă dai
în plus ceva, aceea e har, dar mai puţin de Lege să nu cobori! E corect?
Corect.
Să vă dau un exemplu. La o biserică din Bucureşti mi-a spus păstorul
că are o văduvă care are patru sute de lei pensie pe lună şi în fiecare lună
dă o sută de lei. Şi are un medic cu clientelă foarte mare, care, într -un an
de zile, a dat o sută cincizeci de lei la biserică. Ded văduva cu patru sute
pe lună a dat o sută pe lună, şi medicul acela cu câştig mare a dat o sută
dndzed de lei pe an. Aşa că aid să faceţi socoteala.
Regula ar trebui să fie aceasta: dacă am câştigat două mii, două sute de
lei sunt ai Domnului. Dacă mai găsesc o nevoie peste aceştia şi mă mai
îndeamnă Domnul să mai dau, mai bag mâna în buzunar şi să dau, dar de
aceia două sute să ştiu: nu mă ating! Aceia, după Lege, sunt ai Domnului
şi aceea e lege! Dumnezeu spune: „Puneţi-Mă la încercare şi veţi vedea!
Puneţi-Mă la încercare!" Dar eu am auzit fraţi care au făcut promisiunea
aceasta, dar nu s-au ţinut de ea, şi după aceea au simţit cum Dumnezeu i-a
pedepsit. Am auzit un om care a declarat în biserică: „Fraţilor, m -a
pedepsit Dumnezeu, că i-am promis şi nu I-am dat. Şi am înţeles la un
moment dat că L-am furat pe Dumnezeu." Maleahi spune ceva teribil aici:
„Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să mă înşelaţi." îl înşeli pe
Dumnezeu, când nu-I dai ce-i al Lui.
Cât priveşte modul în care să faci dărnicia, sfatul meu este următorul.
Hai să luăm media de salariu de două mii de lei. Două sute de lei sunt ai
Domnului. Hotărăşte în inima ta cât dai pe lună la biserică. Hai să zicem
625
că jumătate din aceştia îi vei da la biserică. Iei această hotărâre: „în fiecare
lună, eu voi pune în plicul meu pentru biserică o sută de lei. Ce voi face cu
cealaltă sumă? Păi, în luna cutare voi ajuta pe cutare sau voi ajuta nişte
bolnavi sau nişte săraci sau voi ajuta un păstor nevoiaş de nu ştiu unde."
Tu îţi stabileşti obiectivele, ca tu să ştii cam ce faci cu dărnicia ta, unde va
merge dărnicia ta, ca să poţi să ştii din când în când: „Uite, am ajutat acolo,
acolo, acolo. Şi să poţi urmări: uite acolo a fost binecuvântare şi acolo a
fost binecuvântare..."
Eu nu voi uita niciodată un tip de dărnicie extraordinar. Când eram
student la Oxford, la colegiul în care studiam, la o adunare a tuturor
studenţilor s-a hotărât că vom trimite valoarea mâncării noastre de pe o zi
de la cantină la cei ce mor de foame parcă în India sau în Bangladesh. Şi s-
a aranjat cu conducerea seminarului, s-a calculat cât costă mâncarea pe o zi
la cantină, şi banii aceia s-au dat conducerii studenţilor şi ei au fost trimişi
la o societate de ajutorare a sinistraţilor din ţara respectivă. Aici a fost
frumuseţea, în ziua aceea, pe care tot noi am hotărât-o, nu s-a gătit la
cantină, dar noi ne-am dus Ia masă ca de obicei. Am intrat în sala de mese,
dar mesele erau goale. Am rostit rugăciunea prin care mulţumeam lui
Dumnezeu că răbdăm de foame odată cu fraţii noştri din ţara cutare şi apoi
ne-am aşezat la masa goală şi am stat acolo vreo douăzeci de minute sau
jumătate de oră, discutând în şoaptă între noi, apoi ne-am ridicat. Unul a
mulţumit lui Dumnezeu pentru foamea asta şi fiecare s-a dus în camera
lui. în ziua aceea, cu adevărat, am participat la foamea altora, răbdând noi
de foame pentru ei. Niciodată parcă nu mi s-a părut mai frumoasă dărnicia
ca în ziua aceea. Vă daţi seama ce frumos a putut să fie lucrul acela.
Urmăreşte deci să administrezi bine aceşti bani: unde îi dai, pe cine
ajuţi, ce cauze susţii, ce lucrări ajuţi, să ştii că faci ceva concret.
Mi-aduc iarăşi aminte că într-un alt an s-a discutat ce să facem
626
noi cu dărnicia noastră ca seminarişti. Şi iarăşi s-a hotărât ca o anumită
sumă din bursa noastră să o trimitem într-o ţară din Africa unde era secetă
şi s-a auzit, a scris un misionar de acolo că dacă în satul unde lucrează el ca
misionar ar fi o pompă cu care să scoată apă de la mare adâncime, satul
acela ar avea apă. Şi pompa costă uite atâţia bani şi ea se găseşte în Anglia.
Studenţii din tot colegiul au zis: „Cumpărăm noi pompa şi trimitem noi
pompa asta de apă în satul acesta, să ştim că este un sat în Africa care bea
apă din pompa pe care am trimis-o noi." Ce frumos! Vedeţi, atunci simţi că
dărnicia ta are un rost, a căpătat formă vizibilă. Eu doar am vrut să vă
stârnesc imaginaţia. Voi daţi-i curs şi vedeţi cum folosiţi zeciuiala pe care
i-o datoraţi lui Dumnezeu şi plusul pe care îl daţi peste aceea, pentru că
sunteţi sub har, nu sub Lege, şi harul e mai bogat decât Legea.
Acum o altă problemă. In ultima vreme, creştinii din toată lumea au
intrat într-o fază nouă de creştere spirituală. Au redescoperit o metodă
veche, dar uitată, de creştere spirituală: creşterea în grupuri mici de
studiu. Se adună cinci-zece într-un grup, într-o casă, şi studiază împreună
Cuvântul lui Dumnezeu. îşi fixează teme, se pregătesc fiecare acasă, după
aceea se adună şi aduc fiecare ce au adunat, spun ce au găsit ei şi rotunjesc
împreună subiectul şi apoi se roagă împreună. Aceasta este o metodă de
creştere spirituală care se împânzeşte peste tot în lume şi e încurajată prin
diferite metode. Dar eu am spus că doar se redescoperă, se reia această
metodă, pentru că o găsim încă la Maleahi în capitolul 3, versetul 16:
„Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul." într -o
traducere mai modernă ar fi aşa: „Atunci cei ce se tem de Domnul,
periodic s-au adunat laolaltă pentru grupuri de discuţie, de părtăşie. Şi
Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat şi o carte de aducere
aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc
Numele Lui." A scris Dumnezeu în cronica Lui ca eveniment marcant că s-
a format un grup de studiu şi de rugăciune. „Ei vor fi ai Mei - zice
Domnul oştirilor - îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o
pregătesc Eu. Eu voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său care îl
slujeşte", pentru atât că au vorbit adesea unul cu altul. daţi seama? Pentru
atât: că au vorbit adesea unul cu altul, Dumnezeu scrie carte de aducere
❖ Maleahi •>
aminte şi spune: „Aceştia îmi sunt comoara Mea." Normal, dar asta
pentru că ei s-au adunat la studiu, nu s-au adunat ca să clevetească.
In aceste două versete din Maleahi se găseşte, în esenţă, învăţătura
biblică despre grupurile acestea de credincioşi care se adună periodic, să
discute probleme spirituale, să discute din Biblie şi să se roage împreună.
Ţine cont că de câte ori faci lucrul acesta, se scrie în cartea de aducere
aminte a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu zice: „Eşti comoara Mea." Găseşte-ţi
doi-trei sau două-trei. E bine să nu se amestece în problema aceasta. E
bine ca băieţii să se adune de
o parte şi fetele de alta în grupuri mid de trei-patru-cinci pentru studiu.
Se fixează tema, textul şi fiecare se pregăteşte acasă, apoi ne întâlnim să
vedem ce am adunat fiecare, ce am înţeles fiecare. Discutăm, dezbatem,
spunem ce am învăţat fiecare, cum aplicăm fiecare în viaţa noastră şi apoi
ne rugăm împreună. Veţi vedea ce creştere spirituală va fi acolo! Veţi
vedea ce căldură, şi atund veţi înţelege de ce Dumnezeu spune că scrie
despre aceasta în cronica Lui şi că El consideră că cei ce fac aşa sunt
comoara Lui.
Ţineţi cont că Ezra şi Neemia abia începuseră studiul biblic, iar
Maleahi vine să întărească. Dumnezeu la aceasta Se uită de aici înainte, la
grupurile acestea de credincioşi care se adună să studieze Cuvântul lui
Dumnezeu şi să crească împreună. Nu aşteaptă lucruri senzaţionale,
lucrări exdtante, nu fapte palpitante, nu. Dumnezeu scrie carte de aducere
aminte, dacă se adună câţiva copii ai Lui ca să stea de vorbă cu El! Acesta
este un act memorabil pentru Dumnezeu. Iată de ce eu încă o dată spun:
pun mult accent pe studiul biblic, pe creşterea voastră spirituală prin
studiu, dar studiu nu de unul singur. Vedeţi, singur n-o fac sau încep şi
mă las, dar dacă m-am apucat cu alţii, mi-e ruşine şi trebuie să merg
înainte. Uite, eu vă spun ce vom începe la Oradea. Noi am luat o hotărâre
să începem dtirea Bibliei cu întreaga biserică pe un an de zile, dar nu
aşteptăm până la Anul Nou ca să începem. Dacă citeşti două capitole din
Vechiul Testament într-o zi şi unul din Noul Testament şi mergi aşa
paralel cu ele, cam într-un an de zile termini de dtit Biblia. Şi vreau să
fixăm că toţi cei care vor începe odată, să semneze o declaraţie că se
angajează, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să dtească zilnic două capitole
din Vechiul Testament şi unul din Noul Testament, să le citească cu
atenţie, să se întrebe ce le spune Dumnezeu prin ele şi să se roage pe baza
lor zilnic, până terminăm de citit Scriptura. Fiecare să semneze că se
angajează la aceasta. Şi apoi un an de zile să încurajăm şi să urmărim
procesul acesta. De ce? Pentru că altfel doar doi-trei din biserică fac lucrul
629
acesta. Dar studiind organizat, din 1600 de membri, câţi avem noi acolo,
cel puţin o mie vor trece prin toată Biblia într-un an de zile. Şi e mare
câştigul! Când este un singur lemn, focul se stinge, dar dacă sunt mai
multe, focul se aprinde.
Şi acum ultima problemă pe care o ridică Maleahi este cea a viitorului.
Maleahi este puntea între Vechiul Testament şi Noul Testament. Dacă
vreţi să vedeţi unde e puntea aceasta, citim întâi în Maleahi, capitolul 3,
versetul 1: „Iată voi trimite pe soiul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea."
Despre cine vorbeşte? Solul care va pregăti calea, adică Ioan Botezătorul.
Şi în capitolul 4, versetul 5: „Iată vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de
a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şî înfricoşată," Şi Domnul Isus
spune despre Ioan: „El este Uie despre care vă vorbea Maleahi." Ioan
însuşi nu s-a considerat Ilie. El a spus: „Eu sunt doar vocea, glasul acela
despre care vorbeşte Isaia: «Pregătiţi calea Domnului!»" Dar Domnul Isus
a spus: „El e aceia, despre el vorbeau profeţii." Prin urmare, Maleahi
întinde puntea ŞÎ ne arată venirea lui Ioan Botezătorul. De la Maleahi până
la Ioan Botezătorul nu a mai fost nici un profet. Maleahi ni4 prevesteşte
pe următorul profet, întinde podul până la el.
De asemenea, Maleahi vorbeşte în capitolul 4 despre ziua mâniei lui
Dumnezeu, ziua judecăţii de pe urmă: „Iată vine ziua care va arde ca un
cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va
arde, zice Domnul oştirilor. [...] Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele
Meu, va răsări soarele neprihănirii," Ziua aceea glorioasă, când va veni
Domnul Isus pe norii cerului, pentru noi va fi ziua când va răsări Soarele
neprihănirii. Acesta este unul dintre cele mai frumoase nume ale
Domnului Isus în Vechiul Testament: „Soarele dreptăţii". Ziua aceea,
înfricoşată pentru unii, pentru noi e un răsărit de soare, răsăritul de soare
al lumii dreptăţii, a lumii lui Dumnezeu.
Maleahi încheie Vechiul Testament. Ştiţi care e cuvântul cu care se
încheie Vechiul Testament? Cuvântul „blestem". Acesta e cuvântul cu care
se încheie Vechiul Testament. Acum e foarte interesant să ştiţi că Noul
Testament se încheie cu o binecuvântare,
630
•> Maleahi *>
şi anume formula de binecuvântare: „Harul Domnului Isus Cristos să

fie cu voi cu toţi! Amin." Aceasta e o formulă de binecuvântare. Vechiul
Testament se termină cu blestem, Noul Testament se termină cu o
binecuvântare sau se poate spune: Vechiul Testament se termină cu
blestem. Noul Testament se termină cu har.
Ca să vă mai spun ceva interesant. Prima carte din Biblie, cartea
Genesei, ne arată crearea omului, ne arată apoi căderea omului şi procesul
de decădere a omului. Şi ştiţi cu ce se sfârşeşte cartea Genesei? Cartea
Genezei se termină cu „un sicriu în Egipt". Acestea sunt ultimele cuvinte
ale cărţii Genesei: „un sicriu în Egipt", Egiptul fiind simbolul păcatului,
sicriul fiind simbolul morţii, lată cum se termină cartea Genesei: în păcat,
în moarte. Şi tot Vechiul Testament se termină sub blestem, pentru că tot
Vechiul Testament, de fapt, este o descriere a procesului de decădere a
omenirii. Şi „plata păcatului este moartea." Toţi cei care nu împlinesc
Legea lui Dumnezeu sunt sub blestem.
Dar iată că vine Noul Testament, şi Noul Testament se termină cu har
şi cu binecuvântare. S-a petrecut un proces de alchimie, de transformare
miraculoasă a blestemului în binecuvântare. Dau un premiu celui care-mi
spune unde se găseşte într-un singur verset alchimia aceasta. Galateni,
capitolul 3, versetul 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,
făcându-Se blestem pentru noi." Iată, dragii mei. „Cristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă
este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.»" Dumnezeu a făcut
să cadă asupra Lui pedeapsa care ne dă nouă pacea. Toate nelegiuirile
noastre au fost puse peste El, blestemul a căzut peste El şi noi am fost
eliberaţi, salvaţi. Şi noi am intrat în har, am intrat în binecuvântare.
Pentru că suntem la sfârşitul Vechiului Testament, vreau să vă spun
telegrafic câteva lucruri substanţiale şi foarte importante despre Biblie.
Cuvântul Biblie vine de ia termenul grecesc biblos, care înseamnă „carte".
Biblia e pluralul, „cărţi". Prin urmare, numele Bibliei este „cărţi", şi
aceasta pentru că Biblia este o colecţie de şaizeci şi şase de cărţi, scrise de
aproximativ patruzeci de autori într-o perioadă de aproximativ o mie şase
sute de ani, primele cărţi fiind cele ale lui Moise cam Ia 1400 î.Cr. şi ultima
fiind Apocalipsa, scrisă aproximativ la o sută de ani după Domnul Isus,
cam pe la anul 95 d.Cr. Deci aproximativ o mie şase sute de ani de la
primul scriitor până Ia ultimul scriitor. Şaizeci şi şase de cărţi, scrise de
patruzeci de autori, care au trăit în decurs de o mie şase sute de ani. Şi
acum minunea: le pui toate laolaltă şi obţii o singură carte, care are aşa
continuitate, încât ai impresia că e scrisă de o singură minte şi care merge
631
progresiv de la început până la sfârşit. Aceasta e cea mai mare minune a

lui Dumnezeu, unitatea şi continuitatea Cărţii, care este o compoziţie de
şaizeci şi şase de cărţi, scrise în timp de o mie şase sute de ani, de
patruzeci de oameni diferiţi. De ce e aşa? De ce există această unitate? Am
spus că e o singură minte, deoarece apostolul Petru ne explica în 2 Petru,
capitolul 1, versetele 20 şi 21: „Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nici o
prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. [Fiecare e ajutată de toate
celelalte.] Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii
au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt." Oamenii au vorbit de
la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.
Biblia este împărţită în două. Partea întâi se numeşte Vechiul
Testament, partea a doua Noul Testament. Vechiul Testament cuprinde
treizeci şi nouă de cărţi, iar Noul Testament douăzeci şi şapte de cărţi.
Vechiul Testament a fost scris iniţial în limba ebraică, cu excepţia câtorva
mici fragmente care au fost scrise în limba aramaică în original. Noul
Testament a fost scris direct în limba greacă. Prin urmare, rine vrea să
citească Biblia tn original trebuie să ştie ebraica pentru Vechiul Testament
şi greaca pentru Noul Testament.
De mare importanţă pentru înţelegerea Bibfiei este să cunoaştem
semnificaţia cuvântului „testament". Eu am explicat pe larg când am
vorbit despre profetul Ieremia. „Iată voi face un legământ nou cu poporul
lui Dumnezeu." Şi v-am spus că omul acela ţine cu o mână vechiul
legământ şi cu o mâna noul legământ. Vechiul legământ de la Sinai, şi
noul legământ unde s-a încheiat? Noul legământ a fost încheiat când
Domnul Isus a luat paharul şi a spus: „Acesta e sângele legământului
celui nou, despre care a vorbit profetul Ieremia."
Trebuie înţeles termenul „testament" ca să putem înţelege esenţa
relaţiei noastre cu Dumnezeu. In limba ebraică a fost termenul bărit sau
transliterat de unii, berii. Bărit sau berit, depinde cum vrei sa pronunţi.
Berit însemna „legământ" sau „contract" sau „tratat de alianţă". Faci cu
cineva un legământ sau un contract sau un tratat că te aliezi cu el la ceva.
Ideea este aceasta de contract. Pentru un contract sunt două părţi şi fiecare
îşi are anumite obligaţii şi anumite drepturi.
In Vechiul Testament este mereu, mereu folosit termenul acesta de
legământ. Dumnezeu face un legământ cu dneva. Am putea traduce că
face un contract sau face un tratat de alianţă cu dneva. Şi în cadrul acestui
legământ sau contract, Dumnezeu Se obligă să fie Dumnezeu] acelui om,
să-l ocrotească, să-l împlinească, iar omul se obligă să trăiască după voia
632
❖ Maleahi •>
lui Dumnezeu. Contractul sau legământul făcut de Dumnezeu cu poporul

Israel unde a fost făcut? La Sinai. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău."
întâi e partea aceasta contractantă. "Voi sunteţi poporul Meu. Voi să faceţi
aşa şi aşa şi aşa, şi să nu faceţi aşa şi sa nu faceţi aşa. Eu Mă obîig să fiu
Dumnezeul vostru, voi vă obligaţi să trăiţi după normele Mele." Un
contract, şi contractul acesta a fost încheiat şi pecetluit cu sânge. S-a luat
un taur, a fost înjunghiat, şi o parte a sângelui a fost turnat peste tablele
Legii, care reprezentau textul contractului, şi partea cealaltă peste popor.
Contractul e legat printr-o moarte şi prin sânge.
Prin Ieremia Dumnezeu anunţă că poporul a călca t contractul şi, prin
urmare, Dumnezeu nu-i mai apără; îi nimiceşte, îi lasă în robie. Dar
Dumnezeu va încheia un alt contract, un alt legământ şi acest alt legământ,
noul legământ, l-a încheiat prin Domnul Isus pe Calvar, iar, în mod
simbolic, Domnul l-a arătat prin pahar. Dar el a fost încheiat pe Calvar,
acolo unde a murit Domnul Isus, Şi-a vărsat sângele Lui, ca să pecetluiască
acest nou legământ.
Dar de unde vine termenul de „testament"?
Ceea ce urmează să vă spun este foarte interesant şi foarte important.
în foarte multe cazuri când se traduce ceva dintr-o limbă în altă limbă, în
limba în care se traduce nu se găsesc cuvinte care să exprime exact şi
numai ceea ce exprima cuvântul din limba din care se traduce. Aşa este şi
cazul cu cuvântul ebraic berii, care înseamnă „legământ" sau „contract."
Vechiul Testament s-a tradus în limba greacă de către un grup de
şaptezed de învăţaţi evrei la Alexandria, în Egipt, cândva între anii 300 şi
200Î.Cr. Această traducere a căpătat numele de „Septua ginta", de la
numărul de şaptezed.
învăţaţii evrei au tradus cuvântul berii prin cuvântul grecesc diatheke,
care însemna în primul rând actul prin care dneva dă
633
❖ Oameni mari din Vechiul Testament
altcuiva o proprietate, în special actul numit de noi „testament."
Cuvântul diaiheke însemna şi acord între două puteri, pact, înţelegere
între părţi, dar acesta era un sens cu totul secundar.
Cornilescu traduce cuvântul diatheke în limba română întotdeauna cu
„legământ", cu excepţia textului din Evrei 9:16-17. Este extrem de
instructiv să vedem gândirea traducătorului la acest text. Când o vom
vedea, vom înţelege problema pe care ne-o pune cuvântul diatheke.
în Evrei 8, ni se vorbeşte despre legământul cel vechi, încheiat de
Dumnezeu cu Israel la Sinai şi apoi despre legământul „mai bun" încheiat
pentru noi de Domnul nostru Isus Cristos. Discuţia despre aceste două
legăminte şi comparaţia dintre ele continuă şi în capitolul 9 şi ajunge ia
versetul 15, unde ni se spune că prin legământul cel nou se capătă
„moştenirea veşnică" (expresie inversată de Cornilescu, „veşnica
moştenire", pentru a evita cacofonia cu cuvântul următor). Din momentul
în care se introduce în discuţie conceptul de „moştenire", traducătorul
„simte" că în discuţia care urmează nu se mai aplică sensul de „legământ"
al cuvântului diatheke, ci se aplică sensul primar al cuvântului, acela de
„testament." Şi iată cum traduce Cornilescu următoarele două versete:
„In adevăr, acolo unde este un testament, trebuie să aibă Joc moartea
celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după
moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut." (Evrei 9:16-
17).
în versetul 18, Cornilescu trece din nou la traducerea cuvântului
diatheke cu „legământ."
Şi în limba engleză se face aceeaşi schimbare de traducere, dar sunt
unii teologi care protestează la aceasta şi susţin că ar fi trebuit să se
rămână la traducerea consecventă prin „legământ" şi în versetele 16-17,
chiar dacă textul ar fi atunci mai greu de înţeles.
Dar, oricum am traduce, faptul rămâne că diatheke înseamnă în primul
rând „testament."
Când s-au pus laolaltă cărţile creştinismului. începând cu Evangheliile
şi terminând cu Apocalipsa, li s-a dat numele general de kaine diatheke,
pentru a le distinge de cărţile iudaice de la Genesa la Maleahi, care au
primit numele de palaia diatheke.
în mod normal, traducerea acestor titluri ar fi trebuit să fie „Noul
Legământ" şi „Vechiul Legământ." Dar, fiindcă dicitkeke înseamnă în
primul rând „testament", când s-au tradus cărţile în iimba latină, pe Ia
anul 400 după Cristos, li s-a dat numele de „Novum Testamentum" şi
634
*î* Maleahi ❖
„Vetus Testamentum". De acolo le-am adoptat noi cu numele de „NouJ

Testament" şi „Vechiul Testament."
Să revenim acum la semnificaţia cuvântului „legământ" şi să cuplăm
această semnificare cu cea a cuvântului „testament."
Dumnezeu, tatăl nostru cel ceresc, ne declară „moştenitorii" Lui, adică
ne spune că vrea să ne dea tot ce are El, să ne facă stăpâni ai întregului
univers. Dumnezeu se leagă prin legământ că ne va da „toate lucrurile"
(Romani 8:32). Dar legământul acesta al Iui Dumnezeu ca Tată are caracter
de „testament" (ca orice act de acest fel al unui tată), şi testamentul capătă
valoare numai după moartea celui ce a făcut testamentul. Fiul Iui
Dumnezeu a murit pentru a face valabil acest testament-iegământ şi, El
fiind una cu Tatăl, moartea Fiului contează ca şi moartea Tatălui. Moartea
Domnului nostru Isus Cristos pe cruce a făcut valabil legământul-
testament al Tatălui nostru cel ceresc cu noi. Când noi ne unim cu Domnul
Isus, noi devenim „împreună moştenitori" cu El ai întregului univers
(Romani 8:17).
Cuvântul diatheke, care înseamnă şi testament şi legământ, adună în
sine planul lui Dumnezeu de a-Şi face fii pe care să-i ducă în glorie şi la
care să le dea tot ce are El. Domnul Isus, Dumnezeu Fiul, a încheiat acest
legământ-testament cu noi şi l-a validat prin moarte. Noi intrăm în el prin
unirea noastră cu Domnul Isus, prin trăirea noastră în unire cu El şi prin
suferinţă împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El (Romani
8:17).
Maleahi încheie istoria Vechiului Legământ-Testament, o istorie tristă,
aflată sub blestemul Legii (care aducea blestemul prin faptul că fusese
călcată).
Noul Legământ-Testament începe cu Fiul lui Dumnezeu care moare pe
cruce şi ne eliberează de sub blestemul Legii „făcându-Se blestem pentru
noi", pentru ca astfel, binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste noi,
peste toate naţiunile pământului, cei care prin promisiunea făcută lui
Avraam primim Duhul iui Dumnezeu care ne face capabili să trăim după
voia lui Dumnezeu (Galateni 3:13-16 şi 5:16-25). Slavă lui Dumnezeu
pentru aceasta! Amin.
w
635
I
„Fiul lui David" - Solomon şi Isus
I n anii când am ţinut predicile despre personajele din Vechiul

Testament (1973-1981), n-am ţinut nici o predică despre Solomon. N-am
fost atras de acest personaj, unul dintre cei mai străluciţi, poate chiar cel
mai strălucit, rege al lui Israel, datorită tristeţii pe care mi-a lăsat-o
întotdeauna în suflet istoria lui. Cel mai dotat om al Iui Israel în ce
priveşte inteligenţa, în ce priveşte spiritul lui de organizare şi de
dezvoltare a ţări - prin construcţiile făcute de el şi prin dezvoltarea
culturii şi a educaţiei - precum şi extraordinarele Iui calităţi politice prin
care a făcut din Israel o mare putere în Orientul Mijlociu. Toate acestea s-
au asociat în Solomon cu o uluitoare dorinţă de lux şi de plăceri duse până
la paroxism şi care l-au făcut să se implice în idolatrie, adică în trădarea
lui Dumnezeu şi, în final, în crearea condiţiilor de destrămare şi de
decădere a lui Israel îndată după moartea lui.
Cum să nu te întristezi când vezi atâtea înzestrări dumnezeieşti unite
cu atâta nebunie a mândriei şi a dezmăţului?! Cum să nu fii îndurerat
când vezi un început atât de strălucit şi un sfârşit atât de lamentabil?!
Să adăugăm la toate cele de mai sus faptul că Solomon a avut ca tată pe
„omul după inima Iui Dumnezeu," pe regele David, cel pasionat pentru
Dumnezeu, care chiar şi atunci când a falimentat lamentabil păcătuind cu
Batşeba şi punând la cale uciderea soţului ei, a fost pentru toate timpurile
pilda cea mai extraordinară de pocăinţă adâncă, de mărturisire publică a
păcatului, de întoarcere totală către Dumnezeul său prin umilinţă şi prin
zdrobire sufletească.
Cu toată inteligenţa lui, Solomon se pare că nu a perceput pasiunea
tatălui său pentru Dumnezeu şi dorinţa lui de a trăi după legile lui
Dumnezeu.
Fiul iui David - Solomon şi Isus *>
Solomon este cunoscut înainte de toate pentru faptul că atunci când

Dumnezeu i s-a arătat în vis şi i-a oferit să formuleze o dorinţă pe care
Dumnezeu să i-o împlinească, a formulat această minunată cerere: „Dă
dar robului tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău ca să
deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe
poporul acesta aşa de mare la număr?" (1 Regi 3:9).
Trebuie să ştim că pe vremea aceea termenul „a judeca", pe lângă
sensul lui juridic, acela de a judeca între părţile în conflict, aşa cum a fost
cazul celor două femei care îşi disputau calitatea de mamă a copilului, mai
avea şi sensul de „a guverna", de a fi bun conducător al ţării. Esenţa cererii
este pentru înţelepciunea prin care sâ conducă poporul „să deosebească
binele de rău"!
Şi Dumnezeu i-a dat această înţelepciune, dar a avut de grijă şi să-i
spună imediat cum va putea ei să conducă poporul pe calea acestui „bine":
„Dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a
făcut David, tatăl tău!" (1 Regi 3:14).
Al doilea lucru pentru care este cunoscut Solomon este zidirea
Templului din Ierusalim, una dintre cele mai măreţe construcţii din acea
vreme.
După sfinţirea Templului, Dumnezeu i se arată lui Solomon a doua
oară şi îî avertizează din nou:
„Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea cum a umblat tatăl tău David, cu
inima curată şi cu dreptate, făcând tot ce ţi-am poruncit, dacă vei păzi
legile şi poruncile Mele, voi întări pe vede tronul împărăţiei tale în
Israel... Dar, dacă vă veţi abate de la Mine, voi şi fiii voştri, dacă nu veţi
păzi porundîe Mele şi legile Mele pe care vi le-am dat şi dacă vă veţi duce
să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, voi nimid pe Israel
din ţara pe care i-am dat-o..." (1 Regi 9:4-7).
Dumnezeu îi aminteşte aid lui Solomon sâ nu se abată de la
„poruncile Mele şi legile Mele". La ce porund şi legi se referea
Dumnezeu? Cu siguranţă că, printre altele, Dumnezeu se referea la
poruncile şi legile pe care El le-a dat prin Moise cu privire Ia regii care vor
fi instalaţi în Israel. Iată o parte dintre aceste legi şi porunci:
„Dar să nu aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă
mulţi cai; căci Domnul v-a zis: «Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.»
Să nu aibă un număr mare de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu
strângă mari grămezi de argint şi de aur. Când se va aşeza pe scaunul de
domnie al împărăţiei Iui, să scrie pentru el, într-o carte, o copie a acestei
637
legi, pe care s-o ia de la preoţii din neamul leviţilor. Va trebui să o aibă cu

el şi să o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de
Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din
legea aceasta şi toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe
mai presus de fraţii lui, şi să nu se abată de la poruncile acestea nici la
dreapta, nid la stânga şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi
copiii lui, în mijlocul Iui Israel" (Deuteronom 17:16-20).
Citind istoria Iui Solomon vom vedea cum el a călcat toate poruncile
acestea. Astfel, şi-a alcătuit o imensă armată de cavalerie. Pentru aceasta a
adus cai din Egipt, atât de mulţi, încât a trebuit să umple ţara de grajdur i
pentru hergheliile acestea. Desigur, povara economică reprezentată de
cavaleria aceasta era imensă.
O altă poruncă dată spedfic pentru regi era „să nu aibă un număr mare
de neveste". Solomon a întrecut orice măsură şi a ajuns să aibă haremul
inimaginabil de şapte sute de soţii şi trei sute de concubine.
Apoi, de repetate ori, în legea dată ia Sinai, Dumnezeu a interzis
poporului Său în mod expres să ia în căsătorie fete dintre naţiunile
dimprejur, deoarece toate aceste naţiuni erau idolatre, şi fetele din aceste
naţiuni aduceau cu ele în Israel idolatria, care însemna trădarea lui
Dumnezeu.
Iată ce scrie cu tristeţe istoricul lui Israel: „împăratul Solomon a iubit
multe femei străine, afară de fata lui Faraon; moabite, amonite, edomite,
sidoniene, hetite, care făceau parte dintre naţiunile despre care Domnul
zisese copiilor lui Israel: «Să nu intraţi Ia ele şi nid ele să nu intre la voi;
căd v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.» De aceste naţiuni
s-a alipit Solomon, târât de iubire [...] Când a îmbătrânit Solomon,
nevesteie i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul
a Domnului,
Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David" (1 Regi 11:1-2, 4).
O altă poruncă dată împăratului a fost ca „inima lui să nu se înalţe mai
presus de fraţii lui". Ei bine, nid un alt împărat din Israei n-a fost atât de
mândru, de arogant, de însetat de glorie şi de strălucire ţipătoare ca
Solomon. Aceasta cu preţul apăsării poporului cu impozite grele şi cu
munci umilitoare.
Solomon a călcat sistematic toate poruncile şi legile lui Dumnezeu.
Cum putem explica decăderea lui Solomon? Există o observaţie a unui
fapt care se repetă cu regularitate în istorie. O oferim aici ca observaţie nu
ca explicaţie. Un om cu credinţă puternică în Dumnezeu şi cu viaţă morală
638
Fiul iui David - Solomon şi Isus *>
şi curată, prin hărnicie şi prin înţelepdune se ridică din sărăde şi ajunge la

bunăstare şi chiar la bogăţie. Generaţia care-i urmează nu reţine nid
credinţa tatălui în Dumnezeu, nid principiile morale ale acestuia, şi
manifestă numai dorinţa nemăsurată de a se scălda în bogăţii, de a trăi în
lux şi în plăceri, aruncând peste bord orice viaţă spirituală şi orice
moralitate.
De ce-i aşa şi, mai ales, cum s-ar putea evita ca fenomenul acesta să se
mai repete, este o temă în care nu vom intra la acest moment. Să reţinem
doar faptul că Solomon este un caz tipic pentru fenomenul acesta. David a
fost omul din prima generaţie, omul harnic, omul care a fost neobosit în a
construi pentru Dumnezeu şi pentru popor şi omul pasionat pentru
Dumnezeu şi pentru viaţă morală. Solomon este generaţia a doua: copilul
alintat, copilul care vrea numai strălucire şi glorie şi lux, căruia nu-i pasă
de durerile altora şi pentru care nu mai există nid legi, nid principii
morale, nici credincioşie faţă de Dumnezeu.
Solomon este unul dintre exemplele cele mai izbitoare ale tendinţei de
decădere înscrisă în natura umană. Mă întreb dacă tinerii de la începutul
mileniului al treilea, care n-au cunoscut greutăţile şi persecuţiile de sub
comunism, nu sunt o repetare a generaţiei reprezentată de Solomon!
Vom semnala acum o afirmaţie extraordinară a cronicarului din Israel:
„Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului, ca împărat în locul
tatălui său David" (1 Cronid 29:23). Transpus în cuvinte moderne, textul
sună de-a dreptul şocant:
639
*> Fiul lui David ~ Solomon şi Isus •>
„Solomon a şezut pe tronul Iui Dumnezeu"!

Autorul cărţii „Cronici", o istorie în două volume {în Bibliile noastre
apare ca „1 Cronici" şi „2 Cronici"), a fost un teolog de cea mai mare
profunzime. EI nu scrie „numai" istorie; el interpretează istoria din
punctul de vedere al legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel şi
al credincioşiei, sau, mai de grabă, al necredindoşiei lui Israel faţă de
Dumnezeul legământului.
Cartea întâi a Cronicilor se încheie cu apoteoza din textul dtat mai sus,
cu un om care şede pe tronul lui Dumnezeu. Cartea a doua a Cronicilor
este istoria decăderii sistematice de la acest punct culminant al istoriei lui
Israel. Cronicarul arată cum Dumnezeu a trimis în mod constant pe
profeţii Săi ca să-i convingă pe izraeliţi să se întoarcă înapoi la
Dumnezeu, dar iată cu ce rezultat:
„Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit
cuvintele şi au râs de profeţii Lui, până când mânia Domnului împotriva
poporului Său a ajuns fără leac" (2 Croniri 36:16). Consecinţa a fost că
Dumnezeu Şi-a retras prezenţa din Templu şi a lăsat să vină
Nebucadneţar să distrugă Ierusalimul şi Templul, să nimicească o mare
parte din popor şi să ducă o altă parte în robia babiloniană. Cartea
Cronicilor se încheie cu această imagine dezolantă.
Este acesta numai falimentul lui Israel? Nu este el oare şi falimentul
lui Dumnezeu de a-şi realiza planurile în istoria umană?
Ca să căpătăm răspunsul la această a doua întrebare, trebuie să ne
ducem în Noul Testament, îa cărţile Faptele Apostolilor, Evrei şi
Apocalipsa.
In discursul pe care-1 rosteşte la Rusalii, după coborârea Duhului
Sfânt peste apostoli, apostolul Petru se ocupă pe larg de promisiunea pe
care i-a făcut-o Dumnezeu lui David: „că va ridica pe unul dintre urmaşii
săi pe scaunul lui de domnie" şi apoi spune că Dumnezeu se referea la
Isus din Nazaret, care era „fiul lui David", fiindcă era un descendent al lui
David. Dar Petru spune în continuare nu că Isus ar fi fost înscăunat ca
rege la Ierusalim, pe tronul lui David, sau că va mai reveni pe pământ ca
să stea pe tronul lui David. Nu, Dumnezeu a împlinit promisiunea făcută
lui David într-un mod mult mai minunat şi mai măreţ: Fiul Lui David,
Isus din Nazaret, a fost înviat din morţi, a fost înălţat la dreapta lui
Dumnezeu şi „Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus" (Fapte
2:30-36), adică L-a pus conducător peste întregul cosmos, aşa cum explică
şi Apostolul Pavel în Filipeni 2:5-11.
640
*> Fiul lui David -Solomon şi Isus *:•
în Epistola către Evrei ni se spune că Isus este doar primul om care

„este încununat cu glorie şi cu cinste" şi căruia i-au fost supuse toate
lucrurile din univers (Evrei 2:5-9). Dar Dumnezeu vrea să ducă pe mulţi fii
la această glorie (v.10). Cei care acceptă unirea cu Isus devin fraţi ai Lui
(v.11-18). Ei au parte de chemarea cerească (3:1) gi s-au făcut părtaşi
(parteneri) cu Cristos, dacă continuă pe calea Lui până Ia sfârşit (3:14).
Toate acestea se adună laolaltă în promisiunea formidabilă pe care ne-
o face însuşi Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu:„Celm ce va birui îi voi da
să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl
Meu pe tronul Lui" (Apocalipsa 3:21).
Solomon a şezut pe tronul lui Dumnezeu, dar nu L-a ascultat pe
Dumnezeu. Lui i s-a dat gloria cea mai mare din istoria Vechiului
Testament. Mândria lui, încrederea lui în sine însuşi, dorinţa lui de lux şi
de plăceri ale trupului duse până la nebunie, l-au dus la prăbuşire şi pe el
şi pe generaţiile care au venit după ei.
în Isus Cristos îl avem pe primul om care a fost totalmente pasionat să
facă în toate voia lui Dumnezeu. Deviza Lui a fost: „M-am coborât din cer
ca sâ fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 6:38). Această
deviză a fost folosită de Domnul Isus în criza din Ghetsimani: „Nu cum
vreau eu, ci cum vrei Tu" (Matei 26:39). Epistoia către Evrei ne face şi ea
clar că această pasiune de a face voia lui Dumnezeu, de a asculta
totalmente de Dumnezeu, a fost trăsătura de bază a Fiului lui David - Fiul
lui Dumnezeu (Evrei 10:5-9). Tot aici ni se spune că, aşa cum El însuşi „a
învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit", El ne oferă poziţia
glorioasă de a domni cu El în eternitate dacă îl ascultăm pe EI, aşa cum El
L-a ascultat pe Dumnezeu (Evrei 5:8-9).
Dumnezeu l-a făcut pe om cu scopul de a-1 pune pe tronul Său.
Solomon a fost o palidă şi tristă imagine a ofertei Iui Dumnezeu făcută
omului, fiecărui om, de a fi urcat în slava lui Dumnezeu.
Isus din Nazaret este omul care a împlinit destinul omului de a sta pe
tronul lui Dumnezeu. Oferta, însă, este deschisă tuturor ceioi care
captează gândirea lui Cristos (Filipeni 2:5), care se unesc cu El în a se
supune totalmente lui Dumnezeu şi în a-L asculta cu smerenie, cu jertfă
de sine şi cu pasiune totală pe Dumnezeu. Să auzim din nou această ofertă
formidabilă: „celui ce va birul îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu,
aşa cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Lui" (Apocalipsa
3:21).
Generaţia actuală de tineri, care nu au cunoscut ororile comunismului
641
şi care se trezesc faţă în faţă cu ofertele de bogăţii şi de satisfacţii carnale

ale lumii „libere", sunt în cea mai mare primejdie de a merge pe calea Iui
Solomon!
Alternativa este calea lui Isus Cristos, care duce la tronul lui
Dumnezeu!
Se pare că ultima carte scrisă de Solomon a fost cea întitulată
„Eclesiastul." Este scrisă la bătrâneţe, de către un om care mărturiseşte că a
încercat sâ guste absolut tot ce-şi poate dori o inimă omenească. Dar, după
fiecare aventură în plăcere, în forme noi de plăcere, a constatat că nimic
nu satură inima omenească. După fiecare fel de plăcere s-a aflat gol, mai
gol ca înainte, mai neîmplinit, mai dezamăgit. Concluzia lut celebră a fost
după fiecare dintre ele: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este
deşertăciune/'
Se pare că omul acesta s-a pocăit Iată cuvintele lui de pe urmă: „Să
ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi
păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om. Căci Dumnezeu
va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la
tot ce este ascuns, fie bine, fie rău." (Eclesiastul 12:13-14).
Indiferent cât de veritabilă t-a fost pocăinţa, rămâne faptul că Solomon
a falimentat lamentabil. Urcat pe tronul lui Dumnezeu, el şi-a pierdut
capul, datorită atracţiei plăcerilor, datorită luxului şi datorită
grandomaniei.
Un alt fiu al lui David, Isus din Nazaret, a mers pe calea umilinţei, a
ascultării totale de Dumnezeu şi a jertfei de Sine şi astfel a urcat pe tronul
lui Dumnezeu. De acolo, El ne invită să ne unim cu El şi să mergem pe
calea Lui, ca să şedem împreună cu El în slava lui Dumnezeu.
Pe care dintre cei doi fii ai lui David îl imităm şi îl urmăm noi?
Răspunsul ta întrebarea aceasta ne decide eternitatea.
*
**
*
**
642

Oameni Mari Din Vechiul Testament

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Oameni Mari Din Vechiul Testament

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OAMENI MARI DIN VECHIUL

Editura Cartea Creştină Oradea, 2004

© 2003 Editura Cartea Creştină str. Cuza-Vodă nr. 85 410097 Oradea-Bihor,

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română.

Consilier editorial: Agnes Dragomir Editarea: Daniela Luca Coperta şi

Tiparu] executat la Debrecen, Ungaria.

Nota editorului ........................................................................................... *......... 9

Rolul profeţilor în istoriapoporului Israel......................................................... 15

O mare parte dintre predicile cuprinse în acest volum au fost ţinute la

P entru mine, anii 1973-1981 au fost anii confruntărilor cu statul totalitar

Portland, iulie 2003

N oi toţi avem nevoie de eroi. Mici şi mari, tineri şi bătrâni, ne uităm în

Texte biblice: Psalmul 105:1-4,147:1, 95:1-7

Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre

Lăudaţi pe Domnul! Căci este frumos să-L lăudăm pe Dumnezeul

Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către

Aceste cuvinte de chemare la închinăciune sunt selectate din psalmii

Texte biblice: Genesa 12:1-9; Evrei 11:8-19 Caiateni 3:6-8,27-29

Dumnezeule adevărat şi sfânt, suntem în Casa Ta, suntem în prezenţa

Tot aşa şi „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a

prevedea că Dumnezeu va socoti neprihăjiite pe neamuri, prin

Din îndemnul Duhului Sfânt, în seara aceasta vreau să vă vorbesc

Avraam, prietenul lui Dumnezeu

Texte biblice: Genesa 22:2, loan 3:16

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul

In dimineaţa aceasta, la Masa Domnului, sărbătorim sau mai bine zis

Text biblic: Genesa 22:1-18

Vinerea trecută am vorbit despre Avraam. Astăzi, cu ajutorul Duhului

aşa, pentru că eu nu trăiesc de unul singur, eu trăiesc cu Domnul meu."

Text biblic: Genesa 32

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, am început o serie de studii biblice din

es teiubitul lui Dumnezeu, este alesul lui Dumnezeu, Iacov însă nu se

îţi mulţurnim pentru Cuvântul Tău, îţi mulţumim că El pătrunde adânc,

Texte biblice: Cenesa 37:16-28; 50:15-21

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov ,

Am început împreună să studiem o serie de personaje din Vechiul

în orice pâră e un grăunte de răutate. Şi exista acest grăunte de jâutate

Texte biblice: Exodul 2:1-25, Faptele Apostolilor 7:20-30

în această seară, capetele noastre şi inimile noastre se pleacă în faţa Ta şi

A m început vinerea trecută să vorbim despre Moise, şi n-am terminat, şi

Recunoaştem, Doamne, că de atâtea ori am venit la Tine nu pentru Tine,

Text biblic: Evrei 11:24-29

In Egipt, răsfirat prin sate, era un popor străin, un popor de sclavi,

Apostolilor, că oamenii au înţeles „că fuseseră cu Isus." Dacă tu stai în

asigurată. Dar pentru îndoiala lui, pentru necredinţa lui, e l trebuie să

Moise a răspuns şi a zis: „lată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte

ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus." Moise a zis: „Ah!

Doamne, trimite pe cine vei mea să trimiţi." Atunci Domnul S -a

Cu ajutorul lui Dumnezeu, reluăm meditaţiile noastre despre viaţa lui

sunt învăţăturile pe care le putem scoate din viaţa acestui om al ]ui

încrederii în sine, la cealaltă extremă, la totală lipsă de încredere în sine şi

pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis sâ tăgăduiesc

puteţi închipui ce era în inima Iui Moise atund? „Doamne, de ce

Blândeţea lui Moise

Text biblic: Numeri 12:1-3

Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise, din pricina femeii

Cei care cunosc viaţa Iui Moise în amănunţime au aici o dificultate. Le

Pentru noi, după înţelegerea noastră, aceste lucruri - energie extraordinară,

de a vorbi de rău pe robii Domnului. Feriţi-vă de păcatul acesta! Ruga ţi'vă

dumneavoastră, a fost despre gândirea Domnului Isus. Şi am spus atund că

Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fam

scarpine şi a şezut pe cenuşă. Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi neclintit în

Fac o paranteză aici şi vreau să spun că numai acela poate să înţeleagă

nu putem înţelege tot ce face Dumnezeu. Aceasta e exprimat frumos de

să te angajezi la ceva cu t