FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”SFÂNTA MUCENIȚĂ

FILOFTEIA”

SPECIALIZAREA APOLOGETICĂ ȘI DUHOVNICIE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Pr. Conf. Univ. Dr. VASILE SORESCU

ABSOLVENT:

Tănăsescu Nicolae Constantin

Pitești 2015

1
”Învățăturile Sfântului Ioan Scărarul despre Patimi și

Virtuți”

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

2
 CUPRINS

A. INTRODUCERE................................................................................................4

B. TRATARE............................................................................................................7

Cap.I Repere biografice și influența învățăturilor Sfântului asupra

urmașilor creștini..................................................................................................7

1. Viața Sfântului Ioan Scărarul......................................................................7

2. Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în Ortodoxie...................................11

3. “Scara Raiului”–cartea de căpătâi a mediului monahal și nu numai… 13

Cap.II Învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre patimi.............................16

1. Prezentarea patimilor. Perspectiva Sfântului asupra lor.........................16

2. Scara sfintelor nevoințe, treaptă cu treaptă..............................................38

Cap. III Învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre virtuți...........................58

1. Fericirile, ghid de virtuți ce duc către Rai................................................58

2. Virtuțiile. Perspectiva Sfântului Ioan Scărarul asupra lor.....................63

C. CONCLUZII.....................................................................................................75

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................80

I. Izvoare:............................................................................................................80

II. Manuale și dicționare:..................................................................................80

III. Traduceri patristice:....................................................................................81

IV. Lucrări:.........................................................................................................81

V. Studii și articole:............................................................................................83

CURRICULUM VITAE........................................................................................85
3
DECLARAŢIE......................................................................................................86

A. INTRODUCERE

Omul, cea mai mare taină pe care Dumnezeu a creat-o, se află într-o
poziție privilegiată față de restul zidirii. Aceea de a alege. Drumul drept, purtându-
se desculț și în nevoință, sau pe cel al păcatului, în desfătări lumești, la braț cu
vrăjmașul. Patima(παθος), care strânge ca o menghină a morții trupul și sufletul
omului și virtutea(αρετη) forța morală care îi dă aripi pentru a se înălța spre
fericirea deplină, sunt însușiri care se află într-o evidentă antinomie. Lupta dintre
rațional, tot ceea ce a zidit Creatorul și irațional, patima, arma vrășmașului, conferă
lumii imaginea unui front permanent activ. “ Să luptăm(scil. să ne nevoim) din
toate puterile cei care voim să ne temem de Domnul, pentru a nu dobândi în
câmpul de exercițiu al virtuții mai vârtos desfrânare și destrăbălare, viclenie și
înșelătorie, răutate și mândrie”.1 Lepădându-ne de cele lumești, tăindu-ne voia,
îmbracând armura strălucitoare a nădejdii ne aruncăm într-un război pe viață și pe
moarte cu răul. Privită dintr-o altă perspectivă, asemănătoare oarecum: “Lupta
împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor,
pentru dragostea lui Hristos.”.2 Nu se învrednicește cineva numai prin puterea și
harul lui Dumnezeu fără să aducă și lacrimile sale, cum la fel, nu ajunge numai
prin sârguință și puterea sa, fară să ajute și Harul, la măsura desăvârșită a libertății
și curăției: ”Căci de nu va zidi Domnul casa și nu va păzi cetatea, în zadar ar
1 Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, trad. de mitropolit Nicolae Corneanu, Cuvântul IV, Ediția a VII-a,
Editura Învierea, Timișoara, p. 153

2 Sfântul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, trad. de Ieroschim Ștefan Nuțescu, Editura Evanghlismos,
București, 2007, p. 15

4
priveghea păzitorul, în zadar ostenitorul și ziditorul.” 3
Mântuitorul nostru, Iisus
Hristos așteaptă intrarea noastră în Casă și să aprindem candelele cu dragostea și
cu ascultarea, cu blândețea și cu smerenia, ca să-L întâmpinăm cu fața și cu mintea
nerușinate, spunându-ne: "Veniți, cei ce v-ați ostenit pentru Mine în rugăciuni și în
privegheri, și în toate felurile de slujbe, și vă împartășiți de bunătăți", iar celor
leneși și sterpi o să le grăiască: "Plecați de la Mine, blestemaților, nu vă cunosc pe
voi, că precum voi nu ați ascultat de glasul robilor Mei, prorocii și Apostolii, care
ne cheamă în împărăția cerurilor prin Sfintele Evanghelii, nici Eu nu vă ascult pe
voi, ci aceluia de care ați ascultat îi veți fi și părtași la muncile cele veșnice.”.4 “…

Căci nu tot cel botezat va fi mântuit” 5 , ne amintește Sfântul Ioan Scărarul, avem
nevoie de o temelie solidă a credinței, pentru a nu se surpa casa la încercările
venite din partea vrășmașului. Scara Sfântului Ioan Scărarul vestește urcușul la
Dumnezeu al autorului ei, lăudat în același timp “raiul virtuțiilor”, “legiuitorul
ascezei” și “făptuitorul”(praktikos) prin excelență… Luptând după legile ascezei,
mistuindu-și plăcerile și patimile.6 Omul pătimaș este acela care săvârșește păcatul
fără întrerupere, care “ bea nelegiuirea din plin, ca apa.”(Psalmi 72:10) Cel izbăvit
de patimi ia patima cea învechită și o face tărie de fire.

3 Sfântul Petru Damaschin, Parafrază în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de
cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, în Filocalia sau
culegere din scrierile Sfinților Părinți care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși, Vol. V,
Editura Harisma, București, 1995, p. 300

4 Sfântul Teodosie al Lavrei Peșterilor, Dreapta credință și dreapta trăire, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sophia, București, 2014, p. 119

5 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 110

6 Ieromonah Makarios Simonpetritul, Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, trad. de Diacon
Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 358

5
 În cadrul acestei lucrări vom încerca să scoatem în evidență amprenta
inconfundabilă a învățăturii creștine, lăsată prin voia Domnului ca un tezaur de o
valoare inestimabilă, de către una dintre cele mai importante figuri din domeniul
educației creștin-ortodoxe, ale sferei pur teologice din primele veacuri creștine(sec.
VI-VII), Sfântul Ioan Scărarul(Sinaitul sau Scolasticul). “Aduceți-vă aminte de mai
marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte
cum și-au încheiat viața și urmați-le credința "(Evrei: XIII, 7)”. Amintind de
minunatul îndemn al Sfântului Apostol Pavel, exprimăm una dintre justificările
pentru alegerea făcută în ce privește tema respectivei lucrări de disertație. Să
păstrăm vie în inimile noastre, amintirea celor care s-au străduit în viața lor
pamântească să se facă bine plăcuți lui Dumnezeu prin credința, nevoința și
dragostea lor, prin propovaduirea cuvântului Evangheliei Sale oamenilor, din rân-
durile cărora s-au ridicat la vrednicia de aleși sau sfinți ai lui Dumnezeu. “Nimic
nu îi place atât de mult lui Dumnezeu ca o viață care aduce folos tuturor”, spune
Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la cei care “au primit darul cuvântului, minte
și pricepere”. Am ales această temă pentru a-mi afla un reazim duhovnicesc, care
nu poate fi altul mai sigur și mai adevărat decât Dumnezeu. De asemenea, consider
că o astfel de lucrare întărește duhovniceşte și poate avea același efect bun pentru
oricare om care își pune întrebări, care caută niște răspunsuri. Îndemnurile,
învățăturile încărcate de duh plin de iubire şi autoritate duhovnicească ale Sfinților
Părinţilor noștri, precum Sfântul Ioan Scărarul, cu viaţă îmbunătăţită, au puterea de
a trasa o direcție periplului nostru. În clipa în care călătoria se va fi terminat,
nădăjduim să o descoperim a fi fost o ancorare la ţărmul edenic al adevăratei
fericiri, cea promisă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca fiind fără de sfârșit.

B. TRATARE

6
 Cap.I Repere biografice și influența învățăturilor Sfântului asupra
urmașilor creștini
1.Viața Sfântului Ioan Scărarul

Există o mulțime de incertitudini privind anul nașterii Sfântului Ioan

Scărarul, mai puține dileme însă asupra patriei sale de origine. Asemenea multor
sfinți din calendarul Bisericii și acesta are o viață dificil de reconstituit. Izvoarele
din care extragem informații sunt lipsite de detalii cronologice și sunt presărate cu
nenumărate elemente legendare. Cea mai importantă biografie pe care o cunoaștem
aparține unui monah, pe nume Daniil Raiteanul, probabil contemporan cu Sfântul
pe care îl tratăm în această lucrare, specificând chiar el acest detaliu: „Nu este întru
a mea putere să o povestesc fără greșeală și cu deplină exactitate”. 7 Inițial s-a so-
cotit că autorul scrierii „Scara” a văzut lumina zilei în jurul anului 525 și s-a
săvârșit pe la 600, însă, preotul catolic francez, François Nau, publică la începutul
secolului XX o mulțime de istorioare despre părinții din Sinai. Cele care ne privesc
pe noi în această lucrare sunt cele ale monahului Anastasie, din care reiese faptul
că a trăit între anii 579-649, fiind contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul.8
De asemenea, Meletie, arhiepiscopul Atenei, în scrierea Istoria bisericească ne lă-
murește asupra locului de naștere al Sfântului Ioan Scărarul și anume că “este de
obârșie din Palestina” 9.
Prima bornă cronologică din viața Sfântului pe care o cunoaștem este
cea de la vârsta de 16 ani „ după trup, dar de o mie de ani, de am putea zice altfel
cunoscându-i înțelepciunea, s-a adus pe sine ca o jertfă curată și de bunăvoie

7 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 10

8 François Nau, Oriens Christianus, vol. II(1902), p. 58-90

9 citat preluat din articol website http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/scara-autorul-

cuprinsul-lucrarii-68490.html, 2013

7
marelui preot”10. Așadar, foarte de tânăr, Cuviosul Ioan ia calea mânăstirii din
Muntele Sinai, lăsând în urmă lumea şi cele din lume, luându-şi crucea sa pe
umeri, după cuvântul Domnului, a urmat lui Hristos cu osârdie și se atașează cu
smerenie și dragoste de ava Martirie, petrecând cu duhovnicescul său părinte
nouăsprezece ani. Ava îl și tunde în chipul monahicesc când Ioan era de douăzeci
de ani, părintele Stratighie, proorocind despre acesta că " are să fie ca o mare stea
în toată lumea"11; lucru care s-a şi împlinit după aceea. Un alt reper important din
viața Sfântului Ioan este plecarea lui în pustia Tholei, zonă aflată la aproximativ
opt kilometri de mănăstire. Această decizie o ia în urma morții duhovnicului său.
Se pune sub îndrumarea lui Gheorghe Arsalaitul, cu deosebită smerenie, deși era
recunoscut ca viitor superior al Muntelui Sinai, apoi se retrage într-o peșteră pa-
truzeci de ani, timp în care învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a
dumnezeieştii iubiri își construiește scara către desăvârșirea duhovnicească. Acolo
a trăit experiența plânsului, ispitelor, a rugăciunii neîntrerupte și a convorbilor cu
îngerii. Și totuși și-a întrerupt izolarea călătorind și poposind timp de o lună la o
mănăstire cunoscută în acele vremuri în apropierea Alexandriei, „cu viață de
obște(scil.cenobitică) o lavră de anahoreți și o mănăstire de penitenți”. 12 În timpul
traiului solitar pe care l-a dus, uneori, Cuviosul Ioan a fost și deschis către mireni,
primindu-i și învățându-i cu dragoste și ajutându-i după puterile sale. A avut și un
ucenic, pe nume Moise, povățuindu-l ca un adevărat mare duhovnic și scăpându-l
chiar de la moarte avertizându-l cu privire la pericolul de a fi zdrobit de o stâncă
sub care se adăpostea. Datorită faimei pe care o căpătase ca îndrumător

10 citat preluat din articol website http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-

scararul, 2011

11 Ioan Scărarul, Sfântul, op. cit., p. 13

12 Ibidem, p. 13

8
duhovnicesc, a fost ales stareț al mânăstirii din Muntele Sinai, conturându-și puter-
nic imaginea de „al doilea Moise”. Cei contemporani cu Ioan, fiind martori și ale
altor minuni care s-au întâmplat în urma rugăciunilor făcute de acesta, cum ar fi:
ploaie după o lungă și pârjolitoare secetă. Nu se cunoaște lungimea perioadei în
care sfântul a fost egumen al mânăstirii, se știe însă că încă fiind în viață a re-
nunțat la această funcție în favoarea fratelui bun, după trup, Gheorghe, căruia i-a
proorocit că va muri la niciun an după moartea sa și chiar așa s-a și întâmplat. Au-
toritatea și faima Sfântului Ioan Scărarul erau de necontestat, încă din timpul vieții.
Însuși egumenul Raitului, tot Ioan și ulterior tot sfânt, îl roagă printr-o scrisoare
plină de evlavie, numindu-l “coroană a virtuțiilor”, să le mărturisească și lor, celor
neștiutori “adevărurile pe care ți le-a descoperit Dumnezeu în contemplațiile
tale”.13 Îl mai roagă printre altele, în aceeași scrisoare și cu teama unui refuz, să le
trimită perspectiva lui asupra îndatoririlor vieții monahale și cele de trebuință pen-
tru desăvârșire. Răspunsul marelui Sfânt Ioan Scărarul este plin de smerenie și iu-
bire și spune că de frica neascultării care duce la moarte nu poate să nu răspundă
rugăminților, ca un discipol ascultător și slujitor netrebnic al celui mai bun pictor.
Punctăm acest eveniment istoric de o importanță covârșitoare pentru creștini astfel:
Idealul ascetic monahal se bucura în acea perioadă de foarte mare cinste în rândul
creştinilor mireni. Mulţi dintre ei se hotărau să renunţe la viaţa din lume şi să-şi
dedice restul zilelor doar lui Hristos. Acest fapt, recte afluxul important de novici
în viața monahală, a fost însoţit şi de unele complicaţii. După modelul vechi,
fiecare monah bătrân avea câte un discipol pe care îl instruia cu privire la tainele
ascezei. Înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a impus găsirea unei noi con-
cepții de educare a acestora, mai sistematice. Din această cauză s-a simţit nevoia
compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i
ajute cu preponderență pe egumenii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. Era evi-

13 Ibidem, p. 99

9
dent că era necesară o teoretizare, o punere pe hârtie a experienţei dobândite de
monahi în cele câteva secole de „atletism duhovnicesc“. Ideea conceperii și scrierii
unui îndrumar pentru tinerii novici i-a revenit stareţului Mănăstirii Raithu, și-a dat
seama însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah
înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi
firii omeneşti. De departe, cel mai capabil din acel veac pentru un astfel de demers
era Sfântul Ioan Scărarul, stareţul Mănăstirii Sinai. În circumstanțele acestea a luat
naștere „Scara”, cu cele treizeci de trepte duhovnicești către desăvârșire. O scară
care este asemănată cu cea care îi apare Patriarhului Iacov în vis, numărul treptelor
acesteia fiind asociată vârstei la care Mântuitorului nostru Iisus Hristos și-a început
public Sfânta Lucrare, 30 de ani. Sfântul Ioan Scărarul este sintetizatorul doctrinei
ascetice patristice anterioare lui și cel care pune de acord aceasta cu mediul
geografic și istoric din vremea sa , iar pe de alta el scrie mai ales pentru pustnici și
chinovii mici, găsim potrivit a fi prezentată învățătura ascetică a acestui sfânt în
ceea ce are ea esențial și valabil în orice timp și loc pentru monahii și pentru
mirenii creștini. Se cuvine a face aceasta și pentru eliminarea unor excese în actele
de evlavie mânăstirească și chiar ale unor buni creștini din lume, excese ce își au
obârșia într-o interpretare nechibzuită a învățăturilor ascetice patristice, în sensul
că acei monahi, ori mireni, nu se străduiesc sau nu le e posibil să facă deosebire
între esențial și neesențial, între condițiile de viață din Peninsula Sinai(ținut cald) și
Patria noastră, între structura și obiceiurile societății de atunci și obștea creștină de
astăzi.

2. Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în Ortodoxie

În Biserica Ortodoxă, duminica a patra din postul Sfintelor Paști îi este

închinată Sfântului Ioan Scărarul. Familia ortodoxă îl sărbătorește în fiecare an la

10
data de 30 martie, dar îi închină și duminica a patra din Postul Mare, deoarece în
această perioadă, în biserică, se citește din lucrarea „Scara Raiului”. Această
duminică urmează în mod firesc, prin conținutul ei și semnificație duhovnicească,
duminicii închinate Sfintei Cruci și anticipează, prin postul și rugăciunea pe care le
pune în lumină, cealaltă duminică, și anume cea a Cuvioasei Maria Egipteanca.
“Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în perioada Triodului făcea ca
ele să nu fie solemnizate, în ciuda importanței acestor sfinți în evlavia bizantină” 14.
Explicația instituirii târzii și încadrarea acestora ar fi că s-a dorit a completa
armonios structura Triodului. Se poate afirma că sursa acestui ciclu al duminicilor
Postului Mare și cel care a călăuzit evoluția lor, a fost praznicul Ortodoxiei, având
ca temelie vechimea și caracterul său panortodox. Prin urmare transferul lui în
ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestui sfânt și o
afirmare mai clară a conexiunii lor cu Postul Mare. Spre deosebire de alte praznice
fixe transferate, acesta a trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor în cel al
Triodului. Stihurile de la “Doamne, strigat-am către tine”, de la Vecerniile
Duminicilor a IV-a și a V-a, de asemenea și Sedealna de la oda a III-a a Canonului,
sunt identice cu cele din 30 Martie, numai Canoanele sunt deosebite pentru Sfântul
Ioan Scărarul. În vechile traduceri, anterioare reformei înfăptuite de Patriarhul
Nifon, care în Rusia a provocat schisma vechilor credincioși, slujba Sfântului nici
măcar în Triod nu se găsea, se atenționa că trebuie luate din Mineie. Sobrietatea
acestei prăznuiri de la sfârșitul Postului Mare, îngăduie accentuarea temelor
duhovnicești ale samarineanului cel bun și bogatului nemilostiv, creând prin
aceasta o mai mică ruptură tematică între zilele săptămânii și duminici comparând
cu prima parte a Postului cel Mare. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă tipologia
monahului și al științei duhovnicești în care suntem inițiați și mai apoi antrenați în
perioada Postului Mare “de cateheza imnologică, de regulile postului și typicon-ul

14 Ieromonah Makarios Simonpetritul, op. cit.,, p. 357

11
slujbelor.”15 Duminica Sfântului Ioan Scărarul recomandă credincioșilor, care ajung
aproape de momentul final al nevoinței postului, modele corecte, icoane ale vieții
duhovnicești privită din perspectiva cheii duhovnicești numită înfrânare. Se pune
din ce în ce mai des întrebarea dacă nu cumva această sărbătoare nu și-ar fi găsit
un loc mai potrivit în debutul Postului Mare, privind din unghiul planului
funcțional și al echilibrului duhovnicesc al Triodului. Intervenția acesteia după
prăznuirea Sfintei Cruci, când se apropie Sâmbăta lui Lazăr și Duminca Floriilor,
îndeamnă credincioșii la râvnă, demonstrându-le că virtuțiile la care sunt chemați
nu sunt utopice, tele au fost practic înfăptuite de Sfinți. Încă o concluzie importantă
ar fi aceea că acest model viu al vieții duhovnicești, de desăvârșire printr-o viață
răstignită, sunt o pregătire specială, adecvată pentru ambianța dramatică a
Săptămânii Patimilor, care începe încă din săptămâna a șasea. Urmându-l pe
Mântuitor în patima Sa, prin martiriul ascezei isihaste, pătruns de energia
enipostaziată a Duhului Sfânt, Sfântul devine în Biserică împlinirea marelui plan al
lui Dumnezeu, cum Sfântul Maxim Mărturisitorul o afirmă, dorința Sfintei Treimi
“de a săvârși în toate, taina Întrupării Sale.”16 Privind în ansamblu, prăznuirile fixe
transferate în Triod, reprezintă o înaintare treptată ce duce spre Săptămâna Mare și
mai ales o repetare personală a fiecărui creștin ortodox a experienței baptismale.

3. “Scara Raiului” – cartea de căpătâi a mediului monahal și nu

numai…
Dacă inițial această scriitură a fost concepută pentru mediul mona-
hal, pentru slujitorii Bisericii, devenind cartea de căpătâi a acestora, ea a spart bari-
erele “segmentului țintă” pentru a pătrunde și în casele credincioșilor mireni.
Opera Sfântului Ioan Scărarul este una dintre cele mai influente cărți patristice

15 Ibidem, p.358

16 Ibidem, p.362

12
scrise vreodată, aceasta având un singur concurent pe măsură, în speță Filocalia, în
care de altfel a și fost inclusă. Cunoscând foarte bine Sfânta Scriptură, Daniil
găsește analogii cu cele din conținuturile textelor sacre, vechi testamentare, com-
parându-l pe Sfântul autor cu Isaac, cu David, dar cel mai frecvent cu Moise,
aducând justificări prin faptul că cei doi(Sfântul Ioan și Moise) sunt dătători de ta-
ble și legiuitori, unul stabilind norme duhovnicești iar altul norme disciplinare.
Thomas Merton îl descrie pe Sfântul Ioan ca fiind un “luptător nestăpânit”, ce nu
poate fi “îmblânzit” în niciun fel pe parcursul întregii opere, tonul fiind unul aspru,
agresiv și nemilos, în articolul său numit “L echelle qui mene a Dieu”, tradus de
Daniel Pavleski. Caracterizarea respectivă nu este departe de adevăr, în urma lec-
turării acestei cărți, putem trage concluzia că Sfântul nu a urmărit în niciun caz
încântarea receptorului, ci a pus degetul pe rană, întru Adevăr. Judecând pe
marginea acestei lucrări a Sfântului, binecunoscută de creștinii-ortodocsi, ajungem
la mai multe concluzii importante. Privind atent din punct de vedere conceptual-or-
ganizatoric, observăm că opera Sfântului nu este fin sistematizată, ea are o struc-
tură brută, reflectată prin împărțirea acesteia în treizeci de trepte. De asemenea
contemplând adânc asupra operei, concluzionăm că aceasta se aseamănă unui
“puzzle duhovnicesc”, rațiunile Sfântului înaintează în același timp pe mai multe
proiecte aparent obscur. Acest mod de a lega ideile “trădându-i” cunoștințele ample
pe care le are vizavi de sufletul omenesc și acuitatea ascunsă cu care este înzestrat
în cele isihaste. Pentru a înțelege mai bine receptorul, autorul Scării, inserează în
discursul său, imagini din domeniul exercițiilor atletice, ori din marinărit, ori face
apel la amintiri personale, sau la povești spuse de alții, toate acestea susținute de un
puternic simț al observației. Se poate vorbi de un “stil obscur” pentru că temele
sunt tratate succint, evitându-se o așa numită bolboroseală duhovnicească. Un
punct de vedere comun al tuturor specialiștilor este faptul că Sfântului Ioan
Scărarul îi plăceau proverbele populare și că deseori calea de exprimare este di-

13
nadins enigmatică, fraza devine întrebare sau adesea se termină subit. Ideea
rămânând suspendată, autorul dezvinovățându-se fără pricepere: “Cine are minte
de auzit, să audă”17. Datorită acestui fel de abordare al discursului, abrupt, extrem
de concis și cu alegorii la tot pasul, chiar Sfântul autor îi cere imperios monahului
Ioan Raiteanul să-l înfrumusețeze și să-l lumineze prin așa numitele scholii, fapt
frecvent întâlnit în antichitatea clasică, precum și în majoritatea operelor patristice.
Aceste note explicative, spre înțelegerea mai bună a învățăturilor, se continuă de-a
lungul timpului prin Ilie Cretanul sau prin Michail Isseltius Amorfortius. Un alt
fapt de remarcat vizavi de conceptul teologic al Scării este acela că Sfântul Ioan
Scărarul nu recomandă teologhisirea, pentru că aceasta alungă lacrimile, înde-
părtează pocăința. De aici concluzionăm că Sfântul autor nu pune accentul pe
“latura doctrinară, teologică a spiritualității, cât pe cea practică, prima chiar lăsând
impresia că nu-l interesează”18 Dacă am căuta mesajul primordial în ce privește
calea către îndumnezeire, aflăm că în viziunea părintelui Ioan cea mai scurtă și
sigură cale către desăvârșire este monahismul. Ea este însoțită de pasiunea pentru
virtuți și de iubirea nestinsă pentru Dumnezeu. Părăsirea lumii acesteia și aban-
donarea totală în mâinile Domnului sunt primele condiții de reușită, primele re-
nunțări, cărora cu timpul li se alătură tot mai multe. Ecoul acestei lucrări este după
cum am mai afirmat, unul puternic, influențând efectiv literatura patristică ulte-
rioară, mai mult de atât, chiar și pe scriitorii din epoca medievală. Lucrarea Sfântu-
lui influențându-i într-o măsură mai mare sau mai mică pe aceștia, după modul în
care au interacționat cu ea. Nume mai importante care ale căror scriituri au fost in-
fluențate de Scara Raiului sunt: Sfântul Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Te-
ofan, poetul armean Nerses Grațiosul, Guig din Chartres, etc…

17 Ibidem, p. 225

18 Irenee Hausherr, La Theologie du monachisme chez saint Jean Climaque, în vol. Theologie de la vie
monastique, Aubier, 1961, p. 386

14
 De foarte timpuriu Scara s-a răspândit și la noi în manuscrise grecești.
Leastvița Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă în România de Monahul Vasile în
anul 1472, din porunca lui Ștefan cel Mare.  Manuscrisul cuprinde indicele celor
treizeci de trepte ale scării virtuților, o poslanie, adică o scrisoare a Sfântului autor
și o biografie a sa, pe scurt, după care urmează textul propriu - zis al Leastviței,
intitulat: "Cuvinte postnicesti ale părintelui Ioan Scărarul, egumenul de la muntele
Sinai". În final - un "Cuvânt către pastori", caligrafiat în limba slavonă. Pe fila 279,
verso, este scrisă, în limba slavonă, pisania cărții: "Din porunca binecinstitorului
nostru domn, Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod,
s-a scris această leastviță pentru Manastirea sa din Putna, în aceeași mânăstire, sub
arhimandritul chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasilie, în anul
1472"19. O altă însemnare slavonească menționează: "Iată, pentru stăpânul meu
Iisus Hristos, ieromonahul Antonie, mult păcătosul și nevrednicul, a legat și a
înnoit aceasta leastviță, făcând ascultare, în anul 1674, luna februarie în 13 zile"
din zilele lui Mihail Voda Velichi, 1705 "20.
Cap.II Învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre patimi

1. Prezentarea patimilor. Perspectiva Sfântului asupra lor.

Patimile sunt boli ale sufletului și ale trupului. Ele se nasc din
otrava păcatelor repetate îndelung. Patimile sunt iubitoare de întoarcere, de
repetiție, spune Sfântul Ioan Scărarul. Nu te mai întoarce la ele. “Fugiți și de
pricinile patimilor, care sunt vinul, bogăția și grăsimea, că firea prin acestea cu

19 Pandele Olteanu – Metoda filologiei comparate în studierea izvoarelor și în identificarea versiunii

neogrecești a operei Scara, Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, Craiova, 1970, p.551

20 citat preluat din articol website http://www.putna.ro/Leastvita-s3-ss2-c5-cc1.php, 2012

15
 ușurință se pleacă spre patimile păcatului. ”21 Pentru a le studia și aprofunda cât
mai eficient precum și pentru a analiza perspectiva Sfântului Ioan Scărarul asupra
lor este nevoie, mai înainte de toate, să le enumerăm și să le conturăm definindu-
le. Adevărul, știut dinainte de a purcede la acest periplu de învățătură, ca și o
concluzie trasă înainte de vreme, este acela că pătima este o maladie care
degenerează până la ruperea comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii. Urcușul
duhovnicesc este absolute legat de iubirea noastră pentru Dumnezeu. În periplul
nostru duhovnicesc chiar de sunt căderi, acestea trebuie depășite cu nădejde și
continuat până la îndumnezeire. Pentru a reuși aceasta, credinciosul trebuie să se
purifice de patimi și să mărturisească iubirea față de Dumnezeu prin fapte bune și
prin împodobirea cu virtuți. Păcatul este cel mai mare dușman al iubirii. Sfinții
Părinți spun că toate păcatele își au izvorul în iubirea de sine, un egoism care
distruge firea omenească și datorită căreia oamenii se urăsc între ei ca niște fiare.
De aceea vom începe prezentarea noastră cu această patimă care se mai numește
și Filautia .

a) Iubirea de sine 22

Este considerată de majoritatea Părinților ca fiind sursa tuturor relelor,

regina tuturor patimilor și în primul rând mama celor trei patimi primordiale, din
care derivă toate celelalte: iubirea de avere, iubirea de plăcere și iubirea de
mărire. Această patimă este o pervertire a iubirii de sine nepăcătoasă și constă într-
un egocentrism nociv, într-o iubire de sine căzută. În consecință iubirea de sine este
în realitate o iubire pătimașă față de trup și față de gândurile pătimașe. În acest caz,
când spunem trup ne referim la trupulul cazut, căruia îi este supus sufletul, iar

21 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 121

22 Iubirea de sine, conform Dicționar Enciclopedic de Literatură Creștină din Primul Mileniu, Rus Remus,
Editura Lidia, București, 2003

16
Sfântul Apostol Pavel îl numește '"carne". Mergând mai departe descoperim că
atunci când ne preocupă iubirea trupească de noi înșine se nasc: iubirea de arginți,
lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, tirania, îngâmfarea fanfaronada,
aroganța, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă, nechibzuința, nebunia, părerea de
sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea,
frivolitatea, umblarea cu capul în nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de a lua
în râs, vorbirea prea multă, etc. Nu există niciun dubiu, deci, că această patimă-
regină distruge comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu semenii. Consecințele
acesteia fiind cele amintite mai sus, ea însăși fiind o inversare împotriva firii a
dispoziției naturale a omului: ne referim la iubirea nepăcătoasă de sine, care nu
poate fi desfăcută de dragostea față de Dumnezeu și de semeni. Deci Filautia este o
iubire egoistă de sine, a unui ego căzut, înstrăinat de Dumnezeu, un eu orientat spre
bunul material, vânzând viața spirituală pe cea trupească.

b) Lăcomia pântecelui

Această patimă este căutarea plăcerii de a mânca, sau, altfel definit,

dorința de a mânca urmărindu-se plăcea. Este de fapt o neînfrânare a gurii și a
pântecelui. Ea capătă două forme principale: calitatea alimentelor, atunci când se
caută mâncăruri gustoase, fine, delicate sau când se urmărește în primul rând
cantitatea și atunci există dorința de a mânca într-un mod nefiresc de mult. În
prima situație se reflectă plăcerea gurii, a gustului, în al doilea caz se constată că
există o plăcere a pântecelui. În ambele situații se caută plăcerea trupească, de
aceea lăcomia pântecelui este repartizată printre patimile trupești. Sfântul Ioan
Scărarul spune "Lăcomia este o fățărnăcie a pântecelui care, fiind umplut, strigă că
se află în lipsă(scil. că este flămând), iar după ce a mâncat, până e gata să

17
plesnească, declară că-i este foame” și ne face cunoscut un mare adevăr: Robul
stomacului socotește cu ce mâncări va sărbători praznicul, pe când robul Domnului
cu ce daruri se va îmbogăți.”23 Ca și concluzie, lăcomia pântecelui este și o patimă
a sufletului. De aceea, hazardându-ne oarecum, îl vom cita din nou pe Sfântul Ioan
Scărarul, care ne învață că postul trupesc își răsfrânge acțiunea binefăcătoare
asupra sufletului de asemenea: "Postul este o silnicirea firii și o tăiere împrejur a
dulceții gâtlejului( scil. depărtarea de tot ceea ce ar constitui satisfacerea poftei),
curmare a înfierbântării, alungarea gândurilor cele rele și eliberarea de tirania
visurilor, purificare a rugăciunii, luminatorul sufletului, paza minții, dezlegarea
împietririi, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, întristarea veselă, încetarea
multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, împușinarea somnului,
sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa raiului și o
desfătare cu totul sfântă"24. Lăcomia pântecelui dezleagă cătușele multor păcate și
le hrănește. De aceea Sfântul Ioan Scărarul o consideră maica tuturor patimilor,
personificând-o, ne mărturisește un adevăr și anume că "Cum de căutați apoi să
aflați numele odraselor mele? De le voi număra , mai mult decât nisipul mării se
vor înmulți. Totuși ascultați numele celor dintâi născuți și ale celor iubiți ai mei;
cel dintâi născut al meu este slujitorul desfrânării; al doilea după el este împietrirea
inimii; al treilea este somnul. Apoi din ei pornește oceanul gândurilor; valuri ale
întinăciunii, adâncimea necurățeniilor neștiute și negrăite. Fiicele mele sunt:
lenevia, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în
cuvânt, grumazul țeapăn, neascultarea, nesimțirea, robia, fala, cutezanța, iubirea de
podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată și gândurile împrăștiate, iar

23 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 213

24 Idem, p. 217

18
adeseori și nenorociri deznădăjduite și neașteptate, cărora le urmează iarăși
deznădăjduirea cea mai cumplită dintre toate."25

c)Desfrânarea

Este o întrebuințare imorală și bolnăvicioasă a sexului. Majoritatea

Sfinților Părinți consideră că înainte de cădere omul traia în feciorie, iar relația
sexuală este una din consecințele căderii lui. Chiar dacă relatia sexuală propriu zisă
nu-i consecința căderii protopărinților, fecioria este considerată a fi norma
perfecțiunii. Totodată, însă, pentru că permite persistența umanității, unirea dintre
bărbat și femeie este binecuvântată de Dumnezeu: “”Voi însă nașteți și vă înmulțiți
și vă răspândiți pe pământ și-l stăpâniți! (Facere IX, 7), iar relația sexuală în cadrul
căsătoriei nu-i deloc blamabilă și Părinții, urmând Mântuitorului, care a
binecuvântat prin prezența Sa nunta din Cana Galileii, precum și învățăturii dată de
către Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni. VII, 28; Evrei XIII, 4), îi recunosc totala
legitimitate și consideră că aceasta este chemată la aceeași sfințenie ca și alte
funcțiuni ale naturii umane. În cadrul căsătoriei desfrâul nu constă în folosirea
sexului, ci într-o practicare abuzivă sau perversă ale acestora. Abuz este atunci
când omul îsi face din plăcere un scop. O asemenea întelegere a legăturii sexuale
este patima, din mai multe puncte de vedere. Întâi de toate pentru că este negată
una dintre finalitățile principale ale relației sexuale: procreerea. Dorința exclusivă
de plăcere concentrează simțirea sufletului în aceasta direcție și o deturnează de la
Dumnezeu, care în mod natural ar trebui să fie ținta sa esențială. Sfântul Ioan
Scărarul ne face cunoscut un cuvânt de învățătură și despre această patimă: „Multe
sunt chipurile în care lucrează șarpele poftei trupești: pe cei neiscusiți doar îi
ispitește și apoi le dă pace, pe cei iscusiți îi ispitește ticălosul prin gândurile ce le-

25 Ibidem, p. 218

19
au păstrat în minte!”, „Unele dintre patimi nasc înlăuntrul sufletului, trecând apoi
în trup, altele urmează tocmai calea contrară. Această a doua posibilitate se aplică
în special celor ce sunt din lume, pe când cea dintâi celor ce petrec în singurătate,
ca unii ce nu mai văd obiectele sensibile care să-i excite” 26. Dorința exclusivă de
plăcere sexuală, care reprezintă desfrânarea, incită puterea poftitoare a omului și o
îndepărtează de la Dumnezeu, Care în mod firesc ar trebui sa fie ținta ei esențială.
Orbit de desfătarea simțurilor pe care i-o naște această patimă, omul se lipsește
astfel de mulțumirea spirituală a desfătărilor cerești. Desfrâul, ca toate celelalte
patimi, produce o răsturnare a valorilor la cel mai înalt nivel: ea îl pune pe
Dumnezeu într-un plan doi, îl duce pe om la uitare și la negarea Lui, punând în
locul Său plăcerea efemeră și perversă a simțurilor. 

d) Iubirea de arginți si lăcomia de avere

Aceste patimi surori definesc atașamentul față de bani și dorința

nestăpânită de a agonisi bunuri materiale. Chiar dacă ele reprezintă nuanțe diferite,
totuși pot fi “disecate” împreună pentru că ambele presupun un atașament pătimaș
față de bunurile materiale, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru ca în cele mai
multe cazuri le identificăm împreunate, una implicând-o pe cealaltă. Trebuie
subliniat, făcând un analog patimilor anterioare, faptul că nu-s rele nici averile, nici
banii, ci atitudinea omului față de acestea. Fără îndoială bunurile materiale sunt
necesare omului pentru subzistență, însă lacomul și zgârcitul nu se opresc la
această finalitate ci constatăm din nou o atitudine patologică față de ele
transformându-se într-un caracter păcătos al iubirii de arginți și al lăcomiei de
avere. Aceasta afectează, la fel ca și celelalte patimi, relația cu Dumnezeu și cu
semenii. Dragostea de Dumnezeu se află într-o antinomie clară față de iubirea de

26 Ibidem, p. 234

20
arginți și de atașamentul față de bunurile materiale, ele fiind incompatibile:
"Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt
îl va iubi, sau de unul se va lipsi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui
Dumnezeu și lui mamona" (Matei VI, 24). Iubirea de arginți și lăcomia de avere
alterează grav relațiile cu semenii. Acumularea bogățiilor se face întotdeauna, după
părerea Sfinților Părinți, în defavoarea altora. Sfântul Ioan Scărarul are o poziție
vehementă împotriva celor care suferă de această patimă, folosind un mesaj
necruțător: “Iubitorul de argint este batjocoritor al Evangheliilor și un apostat de
bunăvoie. Cel ce a dobândit dragostea de Dumnezeu risipește banii(în binefaceri).
Cel care pretinde a deține pe amândouă acestea(scil. Iubirea de Dumnezeu și
iubirea de arginți), se amăgește pe sine”.27 Iubirea de arginți este înșelătoare, se
poate transforma foarte ușor dintr-o virtute a dorinței de a ajuta pe cei lipsiți în
lăcomia de a strânge pentru sine nenumărate avuții materiale: Iubirea de arginți are
ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci, culmea ei este vrășmășirea celor
lipsiți.”28

e) Mânia

Este patima care se naște din segmentul irascibil al sufletului și

cuprinde toate manifestările patologice ale agresivității. Înainte de cădere ea avea
drept scop să-i permită omului să lupte împotriva ispitelor și a ispititorului, pentru
a evita păcatul, era deci o armă. Dar omul a deturnat această finalitate și în loc să-și
utilizeze puterea irascibilă în lupta cu vrăjmașul, a ajuns să folosească această
putere împotriva firii, ajungând la mânie, sub diversele ei forme. Așadar doar

27 Ibidem, p.244

28 Idem

21
împotriva raului este justificată mânia. Sfântul Apostol Pavel ne spune ca "lupta
noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri" (Efeseni VI, 12). Prin această patimă, în
tradiția ascetică, nu sunt înțelese doar ieșirile agresive și tulburente, ci toate
formele de agresivitate înăbușite în sine și neexprimate, care îl percep pe aproapele
un obiect. Resentimentele sunt de asemenea o formă de agresivitate interiorizată și
ascunsă, care au la bază ranchiuna, ura, lipsa de iubire. Mai sunt și alte forme ale
acestei patimi, cum ar fi: părerea de rău față de reușitele aproapelui, ironia, reaua
voință, umorul de prost gust, acreala, iritarea și neliniștea fac parte din această
patimă. Sfântul Ioan Scărarul acordă o atenție deosebită acestei patimi, făcând
observații fine asupra ei și punându-i în antiteză virtutea blândeții. Sfântul face o
conexiune de interdependență între mânie și multe alte patimi ascunse: " Ținerea
de minte a răului este sfârșitul la care duce mânia, păzitoarea păcatelor, urârea
dreptății, pierzania virtuților, veninul sufletului, viermele minții, rușinea rugăciunii,
curmarea cererii, înstrăinarea iubirii, piron înfipt în suflet, simțire neplăcută, iubita
ca o dulceață a amărăciunii."29, exprimă cum nu se putea mai bine și în mod plastic
imaginea celui stăpânit de patima mâniei: „Cel mânios este ca un lup care de multe
ori a tulburat întreaga turmă și multe suflete a rănit, umilindu-le.” 30 Părinții socot
că mânia, ca și celelalte patimi, este o boală a sufletului, în virtutea dereglărilor pe
care le provoacă este considerată adesea ca o formă a nebuniei. Sfântul Ioan
Scărarul o mai califică drept epilepsie spirituală, aprinderea inimii ce se face la
vreme nepotrivită, schimonosirea sufletului.

f) Întristarea

29 Ibidem, p.198

30 Ibidem, p.194

22
 Este patima care întunecă sufletul și nu îl lasă să aibă nici o vedere
duhovnicească, stăvilindu-i pornirile către orice lucrare bună. Omul cuprins de
întristare peste măsura nu se mai poate ruga și n-are răbdare cu semenii, este
irascibil, n-are râvnă să mai facă nimic. În condiția sa paradisiacă omul nu
cunoștea tristețea. Aceasta a apărut în urma căderii lui Adam și este legată de
condiția umană. Așadar nu făcea parte din firea fundamentală a omului. În același
timp trebuie să afirmăm că tristețea nu este în mod mecanic o patimă rea. Referitor
la întristare Sfântul Apostol Pavel ne spune că "întristarea cea dupa Dumnezeu
aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte"
(2 Cor. 7, 10). Întristarea dupa Dumnezeu îi îngăduie omului să-și plângă păcatele,
să se necajească pentru pierderea perfecțiunii de la început, să sufere pentru ca s-a
îndepărtat de Dumnezeu, și-l transpune în starea de pocăință care-și găsește
împlinirea în lacrimi. Întristarea ca patimă, în adevăratul sens al cuvântului, nu-i
dupa voia lui Dumnezeu, ci-i o boală sufletească. Omul covârșit de patima tristeții
își manifestă în comportamentul său o îndoită păcătoșenie: pe de o parte nu se
mâhnește, cum ar fi normal, pentru starea sa de cădere, de păcat, de boală; iar pe de
altă parte se necăjește pentru pierderea bunurilor, demnităților, situațiilor
privilegiate, pe care de fapt nici nu le merită. Întristarea, dincolo de starea
sufletească pe care o exprimă acest cuvânt, apare ca o descurajare, ca o apăsare și
durere psihică, ca o stare de opresiune sau de depresiune, de disperare însoțită
adesea de neliniște și îngrijorare.

g) Acedia

Este patima vecină cu întristarea. Termenul grecesc este tradus prin

acedia, deși e oarecum complicat să-i facem o traducere simplă și în același timp și
completă. Termenul "plictiseală", cu care adesea este asociat, nu exprimă complet

23
sensul acestuia. Acedia este o stare de lene și de întunecare sufletească, dar și o
stare de dezgust, de aversiune, de oboseală, de abatere, de descurajare, de
melancolie, de depresie, de nepăsare, de toropeală, de somnolență, de apăsare
sufletească și trupească. Acedia cuprinde în sine o stare generală de nemulțumire și
făcându-se stăpână peste toate puterile sufletului, stârnește deodată aproape toate
patimile. De aceea este și considerată cea mai grea dintre toate celelalte patimi.
Mai poate fi considerată ca o absență a zelului pe care Duhul Sfânt i l-a dat
primului om creat, și îl dă omului reînnoit în Hristos. Această patimă este amintită
de Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa, în cuvântul XIX și o numește somnul, „care
este o alcătuire într-un fel oarecare firească, preînchipuire a morții, ațipire(scil.
nelucrare) a simțurilor. Somnul este unul în sine, dar sunt mai multe cauzele care-l
determină, după cum la fel stau lucrurile și cu pofta, vreau adică să spun: firea,
mâncarea, demonii, iar uneori și postul prea aspru, deoarece, slăbind, trupul are
nevoie să se întărească.” 31

h) Frica

Este socotită de asemenea patimă de către Sfinții Părinți împreună cu alte

stări apropiate ei, cum ar fi: îngrijorarea, teama, disperarea, spaima, groaza, dar și
nelinistea. În general frica ia naștere atunci când ești amenințat de o suferință, sau
ești pus în situația de a pierde un lucru sau o stare la care ții și de care ești atașat. În
opoziție cu această frică există și o frică de tip virtute. Aceea sădită în firea omului
de a nu-și pierde sufletul și trupul, de a nu-și pierde viața, de a se împotrivi forțelor
care încearcă să o ruineze și să o ducă în neființă. Un al doilea mod sublim al fricii
este "frica de Dumnezeu", care pe treapta sa inferioară te face să te infiori
gândindu-te că pentru păcate te poate pedepsi Dumnezeu iar pe treapta superioară

31 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p252

24
ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despărțit de Dumnezeu. Adam,
înainte de cădere, avea această frică virtuoasă, sub amândouă aspectele, fiind unul
dintre mijloacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu încălca poruncile lui
Dumnezeu. În acest sens va scrie și Solomon că "frica de Dumnezeu este începutul
înțelepciunii" (Pilde I, 7). Sfântul Ioan Scărarul spune: "Sufletul mândru care se
bizuie numai pe sine, este sclavul temerii, el se teme și fuge de cel mai mic zgomot
al lucrurilor și chiar de umbre."32 Frica se naște dintr-o stare de păcătoșenie: "necaz
și strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârșește răul" (Romani VIII, 9).
Frica, odrasla slavei deșarte și fiica necredinței, după cum ne învață Sfântul autor
al Scării către Rai, „este o presimțire a primejdiei închipuite și, iarăși, frica este o
cutremurare a inimii care se înspăimântă și se întristează pentru unele nenorociri
îndoielnice”33.

i) Mândria

Este foarte apropiată de slava deșartă, într-atât încât o seamă de teologi

nici nu le mai separă; în consecință în loc de opt păcate de căpetenie, sau gânduri
ale răutății, apar numai șapte. În viziunea Sfântului Ioan Scărarul și nu numai,
mândria apare ca o urmare a slavei deșarte: Ele au „numai atâta deosebire există
între dânsele, câtă există în natura unui copil și cea a unui bărbat, între grâul și
pâine. Căci cea dintâi este începutul, iar cea de-a doua sfârșitul" 34. Dintr-un alt
punct de vedere, când este vorba de o ierarhizare a patimilor, mândria apare pe
primul loc, dând apoi naștere slavei deșarte și multor alte păcate. Mândria, ca și

32 Ibidem, p 259

33 Ibidem

34 Ibidem, p.261

25
slava deșartă, implică două forme de manifestare: una față de oameni, iar cealaltă
față de Dumnezeu. Prima formă stă în faptul că omul se consideră superior
semenilor săi sau măcar unora dintre ei. Mândria îl determină pe om să se compare
cu semenii săi și afirmându-și superioritatea, raportându-se la ei, se crede net
diferit de aceștia: "Dumnezeule îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni,
răpitori, nedrepți, adulteri." (Luca XVIII, 11). A doua formă îl ridică pe om în
raport cu Dumnezeu și-l pornește împotriva lui. În acest caz, mândria este o patimă
foarte gravă, mai rea decat oricare alta, pentru că ea l-a facut pe Lucifer să cadă și
pe Adam să iasă din Rai. Deși cele două forme sub care se manifestă mândria sunt
foarte bine conturate fiecare, totuși ele nu sunt separate și independente. Dacă
prima îl pune pe om în conflict cu semenii, a doua în conflict cu Dumnezeu, în
realitate cel cuprins de mândrie se împotrivește concomitent și lui Dumnezeu si
semenului. "Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a vazut, pe
Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem
de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său" (1 Ioan IV, 20-
21). Mândria este o sursă nesfârșită de conflicte între oameni și o întreținătoare a
acestora. Nu trebuie uitat un fapt important: în iscarea și amplificarea acestei
patimi diavolul joaca un rol important. Când un suflet cade în păcat, înseamnă că
mai înainte s-a înălțat prin mândrie, Sfântul Ioan Scărarul afirmă în cuvântul
XXIII, că „tot omul mândru este socotit necurat„35, iar „Celor mândri Domnul le
stă împotrivă”(Iacov IV, 6)

j) Invidia

Invidia este una dintre patimile care se manifestă printr-o părere de

rău față de reușitele, binele si fericirea aproapelui și printr-o bucurie față de
35 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p.271

26
necazurile lui. Ea devine păcat împotriva Duhului Sfânt, atunci când îl pizmuim pe
semenul nostru pentru viața lui trăită întru Hristos, pentru înaintarea lui în faptele
cele bune. Izvorul principal al invidiei este mândria și din ea se iscă multe alte
patimi: vorbirea de rău, defăimarea, ura față de aproapele, înșelăciunea, ocara,
uciderea, etc. Din această patimă se poate ieși numai recâștigându-ne comuniunea
întru dragoste cu frații noștri creștini.
Viața creștinului și mai ales a monahului este o luptă continuă între
omul vechi și omul nou cu tot evantaiul virtuțiilor ce cresc și rodesc în el. Este
scena, sau mai bine spus frontul în care se luptă binele propriu firii noastre și răul
cuibărit în ea. Potrivit învățăturii Sfântului Ioan Scărarul, cauzele frământărilor
duhovnicești sunt trei: nepăsarea, mândria și pizma diavolilor. Răul și patima nu au
răsărit din fire în chip natural, căci Dumnezeu nu este ziditorul patimilor, în
schimb, „Dumnezeu este cu adevărat viață tuturor celor liber-voitori și mântuire
tuturor celor credincioși sau necredincioși…”36, altfel spus: ”La Dumnezeu nu
există părtinire”(Romani 2, 11) Căderile trupești ale începătorilor se întâmplă din
cauza neatenției la hrană, mai exact din nepăsare. La cei care se află la mijlocul
urcușului duhovnicesc se mai adaugă patima „înaltei cugetări de sine”, mândria
binecunoscută. Iar pentru cei care sunt aproape de desăvârșire cea mai frecventă
patimă este cea a osândirii aproapelui. Patimile sunt legate una de alta, ele
neaflându-se într-o logică rațională, într-o ordine anume, ci într-o evidentă
neorânduială și nestatornicie. Sfântul Ioan Scărarul încearcă și reușește să
identifice schematic pricinile și urmările câtorva patimi din cele opt, și anume:
îmbuibarea pântecelui, trândăvia, etc… Cea mai importantă fiică a uneia dintre
patimi poate naște alte patimi, micile căderi devenind periculoase prin repetarea lor
din ce în ce mai des iar fără ajutorul lui Dumnezeu creștinul nu poate face nimic.
Sfântul Ioan Scărarul zice: “gândurile rele se nasc din senzațiile trupești, intră-n

36 Ibidem, p.108

27
inimă printr-o privire plăcută, prin pipăirea unei mâini, prin mirosirea unei
miresme, prin auzirea unor glasuri sau cuvinte plăcute”37.
De la prima încolțire în minte, până la învârtoșarea lui în patimă, gândul rău(ispita)
trece prin mai multe etape:
1. prima este momeala, atacul. O imagine, un gând, o noțiune iese la suprafața
minții și apoi pătrunde în inimă.
2. a doua se numește , însoțirea, etapa în care mintea poartă o convorbire cu
gândul
3. a treia este învoirea sau consfințirea, când sufletul se abandonează
închipuirii
4. a patra este robirea, subjugarea violentă și involuntară a inimii
5. lupta, uneori există un echilibru între forțele care se luptă, este tensiunea
care există între patimă și luptător
6. patima, cea care devine obiceiul de a păcătui, o cădere periodică, de-a lungul
unei perioade îndelungate.
Sfântul Ioan Scărarul subliniază, pentru întărirea nevoitorului, faptul că
de la ispită până la patimă, există câteva posibilități să se ia măsuri pentru
suprimarea lui. Totodată, autorul Scării, spune că de preferat ar fi să evităm
prilejurile de păcătuire, mai ales cei care au fost robiți de menghina patimilor:
‘’Fugi ca și de bici de locurile în care poți să cazi, căci după fructele pe care nu le
vezi nici nu cauți mereu să te întinzi’’ 38. Lupta este mai grea la început, însă cu
aliați ca smerenia, rugăciunea, nădejdea, vom putea ucide moravurile noastre
iubitoare de plăceri, iar inima ni se va așeza în curățenie și în iubire de Dumnezeu.
Adevărat este că cel care nu simte lupta, acela în cârdășie cu vrăjmașul este.

37 Protosingher Ioasaf Popa, Studii Teologice, Revista institutelor teologice din Patriarhia Română, Nr.
3-4, Seria a II-a, anul X, 1958, p. 260

38 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p.121

28
Învățătura Sfântului Ioan Scărarul ne amintește că unul dintre cele mai eficace
mijloace care opresc făptuirea păcatului este cugetarea la moarte și la chinurile
veșnice. De asemenea teama de moarte este specifică firii omenești, oripilarea
producându-se din cauza unor păcate nepocăite. Știm că ’’Hristos s-a temut de
moarte dar nu s-a înspăimântat’’ 39. Este necesar să ne imaginăm că “mereu astăzi”
este ultima zi din viața noastră, în fiecare seară și dimineață să ne închipuim cum
este focul cel veșnic, care îi chinuește pe cei care nu vor să se pocăiască. Biruința
este condiționată în mare măsură și de felul în care am făcut pas cu pas pe calea
mântuirii, precum și nevoința pe care am făcut-o pentru a ne forma deprinderile
duhovnicești. “ De la un început hotărât, vom avea folos, chiar dacă am slăbi mai
târziu, încât sufletul care a fost bărbătos și apoi s-a slăbit puțin câte puțin, va fi
înțepat ca de un bold de amintirea ostenelii inițiale. Iată de ce unii, întâmplându-se
să cadă, s-au ridicat iarăși.”40 Când o patimă încearcă să pună stăpânire asupra
noastră să nu ne complacem întru a o înăbuși, ci să îndreptăm gândurile noastre și
simțămintele spre lucruri ce-I plac lui Dumnezeu, atașându-ne lor cu tot ceea ce ne
stă în putință. Sfântul Ioan Scărarul ca și Sfântul Antonie cel Mare, recomandă
înscrierea gândurilor și faptelor zilnice pe un carnețel special, vizitând o mânăstire,
bagă seama că trapezarul are un carnețel pe care-l poartă la brâu, în care își notează
zilnic gândurile și faptele care mai apoi le destăinuie părintelui său duhovnicesc.
Starețul acelei mânăstiri implementase această metodă și toți viețuitorii o
adoptaseră. Înscrierea gândurilor, cuvintelor și faptelor zilnice ne ajută așadar și la
examenul conștiinței pe care trebuie să-l facem în fiecare seară. Când simțim că și-
a pierdut din evlavia inițială, e imperios necesar să cercetăm cauza irosirii căldurii
duhovnicești din noi și spre aceea să ne îndreptăm toată energia, râvna știind că nu
există altă posibilitate de a întoarce prin altă poartă această căldură, decât prin cea
39 Ibidem, p. 41

40 Protosingher Ioasaf Popa, art. cit., p. 262

29
care a ieșit. Soluția optimă pentru a dezrădăcina și a înlătura o patimă, în opinia
Sfântului Ioan Scărarul, este să o înlocuim cu virtutea contrară acesteia. După
soluția medicamentului anume pentru fiecare tip de afecțiune, boală. Lupta
împotriva unei patimi este și pentru câștigarea unei virtuții cere un efort uriaș și
trupesc și sufletesc. Sfântul Părinte Ioan Scărarul atenționează în mod expres faptul
că totuși de trândăvie se moare sufletește: ori, cel care este încolăcit de dracul
trândăviei, nu va putea să se izbăvească nicidecum și deci va pieri sufletește. Când
suntem încolțiți de mai multe patimi, trebuie să prioritizăm lupta împotriva celei
mai puternice, care ne stăpânește cel mai mult, fiind foarte atenți ca nu cumva să
ne prindă în menghină și celelalte. Cuvintele cele mai potrivite sunt: ofensivă
pentru patima principală și defensivă pentru celelalte. Sfântul Ioan ne atrage atenția
să nu-i judecăm aspru pe cei care prin cuvânt îndeamnă pe alții la mari virtuți,
văzând că ei sunt mai leneși la practicarea acelor virtuți, fiindcă întotdeauna “ lipsa
faptei a fost împlinită de folosul cuvântului”. Nu există la Sfântul Ioan, nici o urmă
de mesalianism și nici o înclinație spre vreo „senzualitate mistică” 41 sau
materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat, e din cauză că ascetul
creștin nu se luptă cu simple idei sau teorii. Acest efort trebuie văzut ca o luptă
pentru supraviețuire, nu ca o încercare de evadare. Autorul Scării dorește ca trupul
să fie tratat cu discernământ, delicatețe și dragoste, chiar și atunci când ne
împotrivim greșelilor lui. Trupul întruchipează păcatul dar nu este păcătos în sine.
Trupul nu este sfânt dar există în vederea sfințeniei. Niciodată în viață să nu te
încrezi în trupul tău de lut, ne învață Sfântul Ioan și să nu te bizui pe el până când
nu te vei întâlni cu Hristos. Sfântul Părinte nu ne spune, însă, dacă îl vom întâlni pe
Hristos de abia în ceasul morții sau mai devreme. A-l vedea pe Mântuitorul nostru
încă din această viață poate fi totuși posibil. Această osteneală ne stă înainte până

41 Antoine Guillaumont, Originile vieții monahale, Editura Anastasia, București, 1998, p. 138

30
ce focul lui Dumnezeu va intra în locul cel sfânt al nostrum.42 Omul își cunoaște
patimile pe măsură ce urcă pe scara duhovniceescă. Celui care îl ocolește, ori nu-L
vede pe Dumnezeu, ele îi rămân cu totul acoperite, ori își dă seama de existența lor
numai când se manifestă în mod evident, deseori chiar cu agresivitate. Numai că
cel care se apropie de El și Îi împlinește voia, le vede tot mai clar, în lumina
Duhului Sfânt. Hristos ne cheamă să depășim cele ale firii. Omul are instincte, însă
nu trebuie sa fie robul lor. Nevoia biologică poate fi subțiată dacă nu este întărită
de influențe externe, de setea pătimașă a omului. Aceasta sete o poate potoli doar
Hristos, de aceea în relație cu El trebuie să vedem și terapia. Patima este, se pare,
greu de vindecat. Creează dependență, irascibilitate care devine semn al
deznădejdii. Este necesar ca omul să se îndeparteze de pricinile ce-i tulbură mintea
și-l îndamnă spre păcat și să nu mai dea frâu liber gândurilor de desfrânare, ci să le
respingă chemând pe Hristos în ajutor, prin rugăciune. Deci, prin paza minții, paza
ochilor, prin îndepărtarea de pricina păcatului; și toate acestea să le aibă în vedere
așa cum au însemnarile din agendă ("trebuie să ajung la…", "să cumpăr…", "să-mi
păzesc mintea"). Despre aceste exerciții spirituale vorbesc multe scrieri ascetice.
Nu e tocmai ușor pentru cei ce nu au o aplecare prea mare spre cele duhovnicești.
E vorba de lupta cruntă cu dulceața patimilor, cu vechile deprinderi. Vindecarea nu
e act magic, nu e vorba de o pastilă pe care daca o iei, gata - scapi de răceală. Dacă
învățătura morala a Bisericii (bazată pe Sfinții Părinți, dar și pe bunul simț!)
condamnă această practică, înseamnă că există vindecare pentru oricine, deci nu
există "nu pot să mă las", pentru că suntem încredințați că primim îndeajuns har
dumnezeiesc încât să depășim orice neputință. Vinovat de cădere este omul și nu
Dumnezeu care a îngaduit ispita. Nu e cazul să judecam cu asprime, însă se pare că

42 John Chryssavigis, Sfântul Ioan Scărarul– De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Editura Sophia
2005, p 88.

31
cel ce nu luptă, nu învinge. Din această perspectivă, a adevărului, e mare
deosebirea între omul păcătos, cu totul legat la ochi în fața patimilor, și cel care
sporește în nevoință. Cel dintâi nu-și vede patimile până când acestea nu întrec
limita păcătoșeniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului însă le identifică clar
pe cele ascunse în cele mai adânci tainițe ale inimii sale. "Câtă vreme cineva este
ținut de lucrurile cele văzute ale acestei lumi, este încurcat cu diferite legături
pamântești și este antrenat în patimile cele rele, nici măcar nu știe că înăuntrul său
mai există o luptă, o bătălie și un război. Abia atunci când omul se ridică la luptă și
se eliberează de legăturile văzute ale acestei lumi [...], când începe să stăruiască în
poruncile Domnului, lepadându-se de lumea aceasta, abia atunci poate să cunoască
lupta cea launtrică a patimilor, care se ridică în el, razboiul cel lăuntric și cugetele
cele viclene. Dacă nu se ridică la luptă, după cum am spus mai înainte, dacă nu se
leapădă de lume, dacă nu se dezbară din toata inima de poftele cele pământești și
dacă nu vrea să se lipească cu totul de Domnul, nu cunoaște vicleniile ascunse ale
duhurilor răutății, nici patimile cele ascunse în el, ci este străin de el însuși,
neștiind că poartă în sine răni și patimi ascunse." Pentru a ne face să înțelegem
deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce război duhovnicesc și orbirea celui
care nici nu știe că există un astfel de război,  Sfântul Ioan Scărarul, la rândul său,
ne vorbește despre "întunecarea dinăuntru cea nevăzută". Cel ce nu poate vedea
totul va spune că în casă nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese și altele pe
care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi
sănătoși vede chiar și cele mai ascunse lucruri și spune că în acea casă sunt multe
și nenumărate alte lucruri mici. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar
întrece prin mulțimea lor pe cele puține, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Așa
sunt sfinții, care sunt văzători. Ei, având cea mai mare dorință de desăvârșire, chiar
pe acelea pe care ochii întunecați ai minții noastre nu le văd, le surprind în ei
repede și le osândesc foarte aspru. Cei ce nu și-au pătat conștiința cu nici cel mai

32
mic păcat, tot așa cum se vede bine un neg pe o piele albă ca zăpada, se socotesc
plini de multe pete [...].43
De asemenea, omul nu-și cunoaște patimile câtă vreme nimeni și nimic
nu i le trezește și nu i le răscolește. Dacă nu are gânduri păcătoase, aceasta nu
înseamnă că e lipsit de păcate, ci doar ca pe moment lipsește lucrul în stare să i le
stârnească. "Altceva este a te izbăvi de gânduri și altceva a te elibera de patimi.
Adeseori se izbăvește cineva de gânduri, când nu sunt de față acele lucruri față de
care are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile,
ies la iveală." Știm din viata pustnicilor că în singurătate nu se mișcă în om
patimile pe care le iscă întâlnirea cu semenii; dar ele se ivesc îndată ce se părăsește
sihăstria. Şi învăţăm de la Sfântul Ioan Scărarul să avem în vedere şi aspectul
acesta al înlăturării celor rele şi al realizării celor bune, pentru că pocăinţa oricum
trebuie să aibă roade. Nu-i destul să-ţi pară rău de-un lucru făcut rău, ci trebuie să
faci bine, binele acela cu care ai putea să astupi răul de odinioară. Ai căzut ridică-
te, chiar dacă e a suta oară, viața duhovnicească este luptă, efort, nevoință. Spunea
Părintele Savatie într-un cuvânt: "să nu uităm… fie că suntem ispitiți și chiar
stăpâniți de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuși, ramânem creștini.
Niște creștini loviți, dar creștini. Să înțelegem că viața creștinului nu este alcatuită
doar din victorii, doar din reușite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din niște
înfrângeri suportate cu bărbăție."44 Păcatele reprezintă coborârea spiritului la lume
şi la trup, căderea din legătura cu Subiectul dumnezeiesc, nesfârşit în viaţă şi în
iubire ; adică, căderea lui la preocuparea cu obiectele şi îngustarea şi îngroparea lui
potrivit cu mărginirea şi grosimea lor. În toată scrierea e o mare credinţă în suflet şi
43 – Jean Claude Larchet, Teologia bolii, Ediția I, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 66

44 Ierodiacon Bastovoi Savatie, O pogorâre la iad, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 85-86

33
o valorificare a înfrânărilor şi durerilor trupeşti, inclusiv a morţii, ca mijloace ale
creşterii duhovniceşti. Desprinderea de păcatele din trecut şi ferirea de cele viitoare
e temelia pe care are să se clădească toată creşterea spirituală a omului. Ea constă
propriu-zis într-o curăţire sufletească şi trupească, care îl face pe om transparent
pentru Dumnezeu, capabil de legătura cu Dumnezeu. Diavolul, ne arată Sfântul
Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne
împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă îl facem, să nu-l facem pentru
Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Dacă nu a reuşit prin aceste două curse, ne dă
o îndrăzneală nejustificată în săvârşirea lui, pentru a ne aduce pe culmile mândriei.
Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin
cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă îl
facem, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Dacă nu a reuşit
prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârşirea lui, pentru a
ne aduce pe culmile mândriei. Sufletul are împotriva acestor trei ispite trei arme
specifice: pentru cea dintâi - sârguinţa şi gândul la moarte; pentru cea de-a doua -
supunerea şi ocara; iar pentru cea din urmă - defăimarea de sine. Eliberarea de
patimi este cununa cea împodobită, darul primit de la Dumnezeu pentru nevoința
noastră continuă. Sfântul Ioan Scărarul metaforizează inspirat și estetic această
stare de “apathie”: “Precum bolta cerului este înfrumusețată de astre, tot astfel
podoaba aphatiei o constituie faptele bune. Eu socotesc că apathia nu este nimic
altceva decât un cer al minții înlăuntrul inimii, care socotește vicleniile demonilor
ca pe niște simple jucării.”45 Așadar, lupta împotriva patimilor se desăvârșește, cu
ajutorul lui Dumnezeu, într-o stare de “înviere a sufletului”, cum spun Sfînții
Părinți. Princinile patimiilor sunt multe, ele vin din pofta de plăcere neînfrânată a
simțurilor, din chemările și îndemnurile ispitelor. Încă de la Protopărinți omul l-a
uitat pe Dumnezeu și și-a pus frână minții, iar voința acestuia a slăbit. Însă dacă

45 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 375

34
greșești o dată, de două ori nu înseamnă patimă, ci numai repetarea căderii până se
transformă într-o a doua fire devine viciu. Boala se cronicizează, iar tratamentul
acesteia devine mai complex, din nefericire în unele cazuri aceasta devine
incurabilă. Exemplele contrare sunt însă bogate, “Noe s-a îmbătat o dată, dar
nimeni n-a putut să-l numească bețiv…Maria Egipteanca odată ce s-a îndreptat și
s-a pocăit pentru păcatele sale, nu se mai poate numi pătimașă.”46
În Sfânta Scriptură citim clar: „Orice păcat şi orice hulă se va
ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice
cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva
Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”
(Matei XII, 31-32). Ţinând şi de om, virtutea iubirii are adversarii ei veniţi din
caracterul alunecos al firii umane. Păcatul este cel mai mare duşman al iubirii. Nu
orice păcat poate aduce o diminuare mai mare sau mai mică a iubirii, ci
îndeosebi, păcatele grave, păcatele de moarte, care aduc o adevărată răceală şi
chiar o pierdere a iubirii faţă de Dumnezeu.

– Un prim păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu este ura faţă de

Dumnezeu; este în acelaşi timp un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că cele
trei virtuţi teologice au fost sădite în om de Duhul Sfânt în apele Botezului. Ura
faţă de Dumnezeu poate veni şi din diferite nenorociri sau din frica de pedeapsa
lui Dumnezeu pentru păcat. Adesea, însă ura are la bază egoismul. Ca obiect, ura
are o imagine falsă despre Dumnezeu, socotindu-L pe Dumnezeu autorul tuturor
nenorocirilor noastre. Ura presupune o învârtoşare a minţii, a inimii şi o
identificare cu păcatul.

46 Pr. Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol. I Pregătirea, Seria Credo, Editura Crigarux și Mânăstirea Petru
Vodă, Piatra Neamț, 2007

35
 – Un alt păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu – nepăsarea sau
trândăvia faţă de cele duhovniceşti (acedia spiritualis)47; ea face parte din cele şapte
păcate capitale şi se manifestă prin dezgust faţă de cele spirituale, religioase; ea
paralizează sufletul în dorinţa lui spre Dumnezeu; este, de cele mai multe ori,
consecinţa unei vieţi imorale.

– Un alt păcat , sentimentalismul, reduce iubirea faţă de Dumnezeu la un

simplu sentiment. Sentimentalismul reduce iubirea la bucurii ieftine, simţuale.
Sentimentalismul caută în iubire numai plăcerea ieftină folosindu-se de
mijloacele adecvate pentru obţinerea plăcerii; sentimentalismul este o pervertire a
iubirii adevărate în care sunt prezente toate cele trei puteri ale sufletului uman.
Sentimentalismul se caracterizează ca o alergare după plăceri imediate, vizibile;
el este incompatibil cu iubirea faţă de Dumnezeu ca Binele Suprem şi răsplată a
unei vieţi virtuoase.

– Fanatismul este o credinţă fără iubire, pătimaşă, violentă şi care se

impune prin mijloace potrivnice iubirii; este al doilea păcat împotriva Duhului
Sfânt, inamic al iubirii faţă de Dumnezeu.

2. Scara sfintelor nevoințe, treaptă cu treaptă

Acest capitol îl vom începe cu o întrebare din Psalmul 23, versetul 3, anume: “Cine
se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfânt al lui?” Traducând
metafora citatului din Sfânta Scriptură, înțelegem că există niște mijloace de
creștere și desăvârșire duhovnicească. Conceptul de scară aplicată urcuşului
duhovnicesc este mult anterioară operei Sfântului Ioan Scărarul, “destinul” acestei
idei aflându-şi rădăcinile în Antichitate. În accepţiunea creştină, scara a fost
47 Citat extras din website-ul http://biserica.org/ro/viataduhovniceasca/ghidpastoral/acedia.htm, 2014

36
identificată încă de la începuturile creștinismului, cu însuşi Iisus, El fiind
deopotrivă „Calea” dar şi „Scara”- Christus scala nostra: „Precum în templu
existau trepte care, dacă erau urcate, duceau la Sfânta Sfintelor, tot astfel treptele
noastre sunt reprezentate de Fiul Unic a lui Dumnezeu”. 48 Din învățăturile Sfinților
Părinți aflăm că eliminarea piedicilor din calea fericirii, mântuirea de păcate și
patimi nu încheie lucrarea desăvârșirii omului. Defrișarea unui teren plin de
mărăcini nu ne aduce nicio floare și niciun fruct dacă nu însămânțăm mai întâi
semințele cele bune pe care cu răbdare le vom cultiva și ne vom strădui să nu le
pierdem până la cules. Un creștin bun va ajunge la desăvârșire dacă are permanent
în suflet dorința de desăvârșire: “ Dorința e mișcarea sufletului spre un bine absent,
spre deosebire de bucurie, care e mulțumirea sufletului pentru un bine present ” 49
Această dorință de a fi desăvârșit, în structura ei intimă este chiar rugăciunea,
înălțarea inimii către Dumnezeu. Constatăm de asemenea că atunci când vorbim
despre mântuire nu există decât un singur sens de jos în sus, dinspre pământ către
Ceruri. Dorința este imperios necesar legată de voință noastră. Acestea alimentează
vehiculul spiritual ce ne deplasează către Dumnezeu, l-am putea numi în mod
plastic carburant duhovnicesc. Un alt fel de de mijloc de locomoție este
cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, fără de care nu putem conștientiza rostul și
scopul desăvârșirii spirituale. Cunoscându-L Îl și iubim până la adorație și devine
modelul vieții noastre și finalitatea ce înseamnă mântuirea. Avem nevoie de
asemenea de o cunoaștere de sine, fără de care nu Îl poate cunoaște nimeni pe
Dumnezeu: “Domine, noverim me, noverim Te”, spunea Fericitul Augustin, în
traducere: “Cunoscându-mă pe mine, te voi cunoaște pe Tine, Doamne.” Cu alte
cuvinte ajungem la un examen de conștiință în fața domnului nostru Iisus Hristos,
fără acesta este imposibilă desăvârșirea.
48 Origen, Comentariu la Ioan 19, 1.

49 A. Taquerey et J. gantier, Pour ma vie interieur, p.180

37
 Sfântul Ioan Scărarul tratează în amănunt etapele desăvârșirii,
imaginându-și și propunându-ne și nouă s-o facem, o Scară către Rai cu treizeci de
trepte. Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune clar: “ Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine ” (Ioan XIV, 6). Acesta este reperul
nostru, al fiecărui creștin. Nimeni nu se poate mântui decât prin Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu. Chiar în prima frază a cărții Sfântului Ioan Scărarul, există cuvântul
“Dumnezeu”, iar Sfântul autor subliniază aceasta: “… căci bine este a începe cu
Dumnezeu cuvântul nostru către slujitorii lui Dumnezeu”50 Cuvântul I, adică prima
treaptă este reprezentată de lepădarea de lume, care presupune îndepărtarea şi
duşmănirea de bună voie a materiei celei lăudate şi negarea firii pentru a dobândi
cele ce sunt mai presus de fire. În acest proces, cei ce se încumetă a urca spre cer,
deoarece sunt locuitori în trup, duc o luptă fără încetare în ,, a se munci pe sine’’…
trebuie să-i dăruim lui Hristos nevoinţele tinereţilor noastre pentru a ne bucura la
bătrâneţe de bogăţia eliberării de patimi.

Ajunși pe cea de-a doua treaptă, a neîmpătimirii, a neîntristării, Sfântul

Ioan îi sfătuieşte pe monahi, pe cei care au ales separarea de lume, să reziste
ispitei de se întoarce în acest mediu. Alunecarea începătorilor este foarte ușoară și
cunoscută de Dumnezeu, care îi spune celui preocupat să se întoarcă pentru a-l
îngropa pe tatăl lui: “Lasă morții să-și îngroape pe morții lor” Matei(VIII, 22).
Deci în cuvântul II al scriiturii, cuvântul de referință al Sfântului este “Atenție!”
Fiind printre primii pași ai monahului începător se poate aluneca foarte ușor, îl
putem asemăna cu mersul nesigur al bebelușului, primii pași în viață.

Treapta a treia este cea a înstrăinării. Un pas important, făcut cu mai

multă îndrăzneală după ce mersul ni se întărește, devine mai sigur, urmează
îndepărtarea de toate și apropierea de Dumnezeu. Începem să scoatem

50 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit. p.107

38
deșertăciunea din noi și îi facem loc lui Dumnezeu. Să fugim a învăța pe alții, ne
spune Sfântul Ioan Scărarul, pentru că aceștia te pot trage înapoi, către groapă,
pentru a întări cele spuse părintele aduce în ajutor citarea versetului: “Tu cel care
înveți pe altul, zice, nu te înveți și pe tine”, (Romani, II, 21). “Bună este lipsa de
patimi dar maica acesteia este înstrăinarea.”51, ne spune Sfântul Ioan Scărarul o
face. Găsim vrednic de accentuat inspirata analogie pe care Sfântul o face între cei
care s-au înstrăinat de lume și Mântuitorul nostru care “pentru noi S-a înstrăinat
din cer pe pământ”52, însă păstrând proporțiile specifice. Iisus Hristos făcând
aceasta pentru mântuirea neamului omenesc, iar noi monahul pentru mântuirea
personală. Cuvântul III tratează ți visurile pe care le au începătorii. Definește visul
ca fiind o mișcare a minții în timp ce trupul stă nemișcat, iar nălucirea este o
rătăcire a minții când trupul este în stare de veghe. De asemenea Sfântul autor
numește această treaptă ca fiind cea a Treimii și sfătuiește pe cei care au ajuns
acolo să nu se mai uite decât înainte.

Cuvântul IV, “ despre fericita și de-a pururea pomenita ascultare”, se

referă la lepădarea totală de sufletul tău. Sfântul Ioan Scărarul definește în mai
multe feluri ascultarea, cum ar fi „omorârea trupului”, „cel ce practică ascultarea
este ca un mort care nici nu respinge și nici nu mai face alegere între cele bune și
cele care par rele”, sau cel mai frumos identificată: „Ascultarea este renunțarea la
judecata proprie, dintr-o bogăție a judecății.” 53
În acest cuvânt Sfântul Părinte ne
vorbește printr-o povestioară plină de învățătură duhovnicească, despre rușinea
mărturisirii actuale care îl scapă pe păcătos de rușinea viitoare, cea mai grea, din
fața scaunului de judecată. Foarte frumos și inspirat la finalul acestui cuvânt,

51 Ibidem, p.121

52 Idem

53 Ibidem, p. 126-127

39
asociază numărul lui, patru, cu numărul evangheliștilor, îndemnând atletul să
alerge înainte fără frică, dând și un exemplu plin de tâlc, cel al lui Ioan și Petru:
„Ioan i-a luat-o înaintea lui Petru alergând spre mormântul Domnului” 54, astfel și el
a găsit de cuviință ca ascultarea să fie tratată înaintea pocăinței, Ioan preînchipuind
ascultarea, iar Petru Pocăința.

După cum a și încheiat Cuvântul IV, Sfântul Ioan Scărarul numește

Cuvântul V: „Despre adevărata și sincera pocăință, în care este vorba despre viața
sfinților osândiți și despre temniță”. Pocăința este renunțarea la viața petrecută în
întuneric și făgăduința făcută lui Dumnezeu pentru o viață nouă în lumina
Sfântului Duh. Pocăința are un sinonim, metanoia, care înseamnă întoarcerea la
Dumnezeu, ad literam meta = după, dincolo de + nous - gândire, inteligență,
minte.55 Sfântul Ioan Scărarul debutează în acest Cuvânt V cu o serie de definiții
ale pocăinței și continuă cu o povestioară petrecută într-un grup de monahi cu care
Sfântul autor a conviețuit pentru o perioadă. De fapt după această descriere a
mânăstirii, unde monahii se manifestau în felurite moduri, se poate picta un tablou
tulburător: ”… vinovații aceia nevinovați stând toată noaptea până dimineața afară
în aer liber, clătinându-se jalnic din pricina somnului…”, sau “alții priveau la cer și
de acolo cereau ajutor prin tânguiri și strigăte”, sau “alții stând la rugăciune aveau
mâinile legate la spate ca și osândiții iar fața întunecată și-o plecau la pământ”,
“sau unii care prin atitudinile lor și prin aparenta tulburare a minții lor făceau
impresia unora ieșiți dintr-înșii”, sau “pe alții i-am văzut zăcând gânditori cu ochii
plecați spre pământ și mereu clătinându-și capul ca semn al durerii lor, răcnind și
suspinând…”, sau “unii implorau pe Domnul a-i pedepsi în viața de aici, dar a-i
54 Ibidem, p. 156

55 Preot Pr. Dr. Ion Bria, Dicționar De Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

40
milui în cea de dincolo…” 56
Incertitudinea reprimirii lor de către Dumnezeu sub
aripa protectoare le măcina sufletele, dar existau o nădejde și o sârguință
inimaginabilă de a bate până la sfârșitul vieții la ușa Lui. Pe această treaptă se face
referire și la cunoscutul Origen “cel fără de Dumnezeu” și la învățătura lui greșită
care se pare că încă mai avea destui adepți care o primeau mai lesne față de
învățătura dreaptă. Ca și concluzie Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă te-ai pocăit
ești deja cu amândouă picioarele pe treapta a V-a.

În cuvântul VI, Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre amintirea de

moarte. În fiecare zi trebuie să murim, imaginându-ți moartea la fiecare ceas este
foarte greu să mai greșești, iar barometrul este spaima. Dacă te temi de moarte
înseamnă că nu s-a făcut pocăință îndeajuns pentru păcatele săvârșite. Această
teamă își are originea în neascultare și este firească omului. “Virtuos este acela
care așteaptă moartea în fiecare zi ”57 ne spune Sfântul autor și astfel pune în
antinomie pe cel virtuos cu cel neascultător. Însă nu orice dorire a morții este bună,
decât cea în cazul sfântului care o cere în fiecare ceas, el este gata de a intra în
Impărăția Cerurilor. Ca aproape în fiecare cuvânt din carte, Sfântul Ioan Scărarul
spune o poveste, de data aceasta a lui Isihie Horevitul, un monah care a petrecut
toată viața în lenevie și fiind la un pas de moarte, căzând într-o letargie de
aproximativ un ceas, s-a trezit i-a rugat pe toți să se retragă imediat. După aceasta
și-a zidit ușa chiliei rămânând înăuntru doisprezece ani nemaicomunicând cu
absolute nimeni, negustând alte bucate decât pâine și apă. După îngroparea și
dezgroparea la numai câteva zile a acestuia nu au mai putut fi găsite rămășițele
pământești, semn de la Domnul că cel care se pocăiește cu adevărat de lauda Lui îi
este pocăința. Foarte frumos închide Sfântul ușa Cuvântului VI, o povață dreaptă și

56 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., pp 162-163

57 Ibidem, p 174

41
folositoare: Cel ce a urcat treapta șasea să nu mai păcătuiască vreodată, după
cuvântul Scripturii: “Adu-ți aminte de sfârșitul tău și în veac nu vei mai păcătui.” 58
(Eclesiastul, VII, 36)

Cuvântul VII este despre Bucuria plânsului. În acest cuvânt al

Sfântului întâlnim poate cele mai frumoase metafore și definiții despre plânsul
după Dumnezeu. Plânsul este boldul cel de aur al sufletului, o expresie uluitoare
care tulbură orice creștin adevărat. Sfântul Ioan Scărarul ne învață că pentru a spori
în acest dar avem nevoie de virtuți ca înfrânarea și tăcerea buzelor, calmul,
nepomenirea de rău, dragostea, ș.a. Sfântul îi învață pe monahi cum să păstreze
acest dar binecuvântat, care poate fi pierdut foarte ușor prin lenevie, nepăsare…
Un alt motiv care ar putea duce la pierderea plânsului după Dumnezeu este
teologhisirea, iar Sfântul Ioan Scărarul ne mai spune că unii monahi încep a plânge
lacrimi bune și sfârșesc cu cele rele. Nu bogăția lacrimilor este relevantă atunci
când nu ești curățat pe deplin, întâi de toate, primim sfat de la Sfânt trebuie să
scăpăm de slava deșartă. Concluzionând, există foarte multe nuanțe ale plânsului,
trebuie să înlăturăm păcatul și toate lacrimile vărsate din ochii trupești vor fi de
prisos pentru că “…nu e nevoie de medicament acolo unde nu există rană. Înainte
de cădere, Adam nu a vărsat nicio lacrimă…”59

Iată-ne ajunși pe treapta a VIII-a, pe care Sfântul a numit-o Despre

nemâniere și blândețe și pe care o leagă inspirat de treapta anterioară spunând că
plânsul cel bun stinge încetul cu încetul văpaia furiei și a mâniei. Sfântul definește
cele două virtuți și le pune în opoziție cu patimile mâniei și a urii. Metaforizând
poetic tămăduirea prin apariția luminii care dispersează întunericul. Conținutul
acestei trepte se aseamănă din punct de vedere structural cu celelalte, autorul

58 Ibidem, p 177

59 Ibidem, pp 184-185

42
nelipsindu-ne de o poveste-întâmplare care să ne facă să înțelegem cât mai bine
acest Cuvânt folosind în continuare o serie de silogisme.

Despre ținerea de minte a răului este a IX-a treaptă, Sfântul

continuând să pună exemple în antiteză, ce-i bun cu ce-i rău. În deschiderea
Cuvântului ne aduce aminte de Scara lui Iacob, spunând că virtuțiile pot fi
asemănate cu treptele acesteia. “Ținerea de minte a răului este sfârșitul la care
duce mânia”60, ne învață Sfântul încă din debutul scriiturii despre această odraslă a
patimii. Totodată relatează fascinant despre o situație în care un demon vindecă
răul produs de alt demon, rupându-se, din cauza urii, o legătură dintre doi oameni
care era bazată pe dragoste trupească, adică desfrâu. Dacă vrei să urăști ceva acela
să fie trupul tău ne învață din nou Sfântul autor, iar în finalul Cuvântului asigură
oarecum pe cei care au ajuns aici că pot cere cu inima deschisă Mântuitorului Iisus
dezlegarea de păcate.

În Cuvântul X, Sfântul Părinte ne vorbește despre Grăirea de rău, care

se naște din patima prezentată în treapta anterioară și o identifică numind-o odraslă
a urii. De data aceasta Sfântul folosește ca figuri de stil comparația și
personificarea. “Precum sunt tinere fete care săvârșesc răul fără să roșească”, sau
“Tinerele cele multe și înșelătoare sunt fățărnicia, răutatea, întristarea, ținerea de
minte a răului, clevetirea, pe care o naște inima întinată.” 61 În conținutul acestei
trepte se păstrează stilul antagonic între bine și rău, exemplele date de Sfântul Ioan
Scărarul prin povești sunt relevante ușurându-ne înțelegerea urcușului
duhovnicesc. În finalul Cuvântului îi numește pe cei care au reuși să ajungă aici
lucrători ai dragostei și plânsului.

60 Ibidem, p 198

61 Ibidem, p. 202

43
 Treapta a XI-a dezbate păcatul limbuției și virtutea tăcerii. Din nou
avem de a face cu procedeul Sfântului Părinte de a pune în antinomie cele două
situații. Una în care îți osândești aproapele prin limbuție, hrănind slava deșartă, iar
cealaltă de a tăcea, păzindu-ți limba: “Cel ce se îngrijește de moarte a încetat a mai
vorbi, iar cel ce a dobândit darul lacrimilor sufletului, limbuția fuge ca și de foc.” 62
La finalul Cuvântului Sfântul Ioan Scărarul îl fericește pe cel care a ajuns aici
pentru că a tăiat rădăcina unei mulțimi întregi de patimi.

În Cuvântul al XII-lea Sfântul Ioan Scărarul ne învață despre

minciună. Identifică încă din debut izvorul minciunii, mediul în care se dezvoltă
apetitul pentru minciună, anume din prea multa vorbire și din veselia fără măsură.
Deși miniciuna nu pare a fi un păcat important, Sfântul Părinte contrazice total
această teorie înșelătoare: Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul
mincinos este lepădarea de Dumnezeu.63 Unul dintre medicamentele acestei boli
este teama de Dumnezeu, care ne înstrăinează de minciună., iar altul este mulțimea
lacrimilor. Cel care a ajuns pe această treaptă, spune Sfântul Ioan Scărarul, a
dobândit rădăcina bunătăților.

Cuvântul XIII atinge subiectul trândăviei. Sfântul Ioan Scărarul ne

explică de ce a poziționat acest păcat pe această zală a lanțului de păcate. Potrivit
teoriei lui trândăvia este ca un lăstar ce iese din limbuție. Trândăvia nu are ce căuta
în viața de obște iar atunci când ne rugăm ne trage cu un căpăstru din această stare
către rezolvarea unor afaceri urgente… Sfântul Ioan Scărarul mărturisește indirect
de ce folosește această juxtapunere a virtuțiilor cu păcate laolaltă: “Fiecare virtute
nimicește păcatul care i se opune, precum fiecare păcat nimicește virtutea care-i

62 Ibidem, p 206

63 Ibidem, p. 207

44
este potrivnică, trândăvia însă este moartea tuturor virtuțiilor monahului” 64 În
încheiere Sfântul autor spune despre cel care a ajuns aici că a devenit iscusit întru
tot lucrul bun.

În Cuvântul XIV, Sfântul Ioan Scărarul ne învață despre preaiubitul și

vicleanul stăpân care este stomacul. Constatăm că patima îmbuibării este una
dintre cele mai rele patimi, din aceasta născându-se altele și altele la fel de rele.
“Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării(curviei), înfrânarea pântecelui este
pricinuitoare a curățeniei.”65 După cum vedem Sfântul Ioan Scărarul pune în
opoziție din nou patima și virtutea, boala și medicamentul, binele și răul. Și
continuă la fel vorbind despre robul stomacului și robul Domnului, lacomii visează
bucate în timp ce pocăiții visează munci și judecăți, mintea rugătorului se roagă în
trezvie, cea a neînfrânatului însă e plină de chipuri necurate. Părintele Ioan, adduce
în sprijinul predicii și un citat din Sfânta Scriptură, extreme de relevant, “Largă și
lată este calea pântecelui, care duce în pierzania desfrânării și mulți sunt cei ce
călătoresc pe ea”. (Matei VII, 13) Întărind concluzia că este o patimă foarte adâncă
și neguroasă, Sfântul Ioan Scărarul la finalul acestui Cuvânt afirmă, “Cel ce a pus
stăpânire pe ea(pe pofta stomacului) își deschide drum sigur spre eliberarea de
patimi și spre desăvârșita înfrânare.”66

În Cuvântul XV, Sfântul Părinte abordează două teme, despre puritatea

cea nestricăcioasă pe care o dobândesc oamenii cei stricăcioși prin osteneli și
sudori și despre înfrânare. În introducere Părintele autor definește puritatea, ca
fiind participarea la natura îngerească, este negarea firii, o competiție între trupul
nostru perisabil și între cei fără de trupuri. Apoi continuă cu o definiție a înfrânării,

64Ibidem, p. 211

65 Ibidem, p. 213

66 Ibidem, p. 219

45
pe care o numește superb numitorul comun al dat tuturor virtuțiilor. Desăvârșirea
în înfrânare este atunci când și în timpul somnului nu se tulbură, iar cei care
reușesc aceasta să nu cumva să creadă că e de la ei putere. Aceasta nu ar fi cu
putință fără ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul sfătuiește în acest
Cuvânt, mult mai mult decât în celelalte, receptorul. Cel care voiește să înfrângă pe
demonul desfrânări…i, cel ce încearcă să pună capăt războiului patimilor…,
oricine se simte stăpânit de vreo patimă…, iar în cele din urmă se dă pe sine
exemplu: “Eu însumi fiind ispitit am simțit cum acest lup înșelător, voind să-mi
amăgească sufletul, mi-a pricinuit bucurie, lacrimi și mângâiere dobitocești și mi-
am închipuit în naivitatea mea că sunt posesorul unui fruct ceresc, iar nu însuși
țiitorul pierzaniei mele”.67 Răsplata celui care a călcat această treaptă este mare:
deși a murit a fost înviat, spune Sfântul Părinte.

Poate cel mai scurt Cuvânt scris de Sfântul Ioan Scărarul despre o
patimă, este cel din treapta a XVI-a a scării, anume despre iubirea de arginți.
Chiar dacă din punct de vedere al volumului este o scriitură mai redusă, Sfântul
autor este necruțător cu cei care iubesc arginții, numindu-i batjocoritori ai
Evangheliilor, sau apostați de bunăvoie. Sub masca ipocrită a milostivului se
ascunde diavolul iubitor de arginți, Sfântul desființând teoria celui care strânge
bani pentru a face milostenie dând exemplul văduvei din Evanghelie care a
cumpărat Împărăția Cerurilor cu doi bănuți. Falsul pretext de ajutorare a celor
săraci glisează către avariție și iubire față de cele materiale. Pe cel care învinge
aceasta ispită, numind-o a șaisprezecea luptă, Sfântul îl numește dobânditor de
iubire și tăietor de griji deșarte.

Cum nu se putea mai inspirat, Sfântul Ioan Scărarul continuă cu o

treaptă ce se leagă perfect cu cea anterioară, treapta sărăciei alergătoare la cer.

67 Ibidem, p. 227

46
Sfântul Ioan debutează în acest Cuvânt cu definiții scurte despre sărăcie, dar cea
mai concisă este “Sărăcia este lepădare a grijilor lumești.” 68 Apoi continuă cu
exemplul lui Iov, marele îndurător Iov care a pierdut totul și nu s-a tulburat, i-a
arătat lui Dumnezeu toată iubirea pe care o avea. Spre sfârșitul acestui Cuvânt,
Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește despre o strategie de abordare a câtorva păcate,
ordinea dezbaterii lor în scriitură, conexiunile dintre ele, precum și importanța lor
în concepția Sfinților Părinți. Celui care a călcat această treaptă, după cum ne-am
obișnuit, Sfântul autor îi mărturisește premiul. În cazul acesta merge pe drumul ce
duce către cer.

Sfântul Ioan Scărarul decide ca treapta a XVIII-a a Scării să trateze

despre nesimțire, adică despre moartea sufletului și despre moartea minții celei
mai înainte de moartea trupului. În acest Cuvânt Sfântul autor ne vorbește despre
împietrire, despre pericolul grav în care ne poate pune această stare de letargie, de
amorțire a minții care alungă frica de Dumnezeu. Apoi exemplifică pentru a
înțelege foarte bine, pentru a identifica tipul filosofului neînțelept care se osândește
pe sine însuși, trăind iluzia că îi învață pe cei din jurul său, nerușinându-se
niciodată de cuvintele sale. Pe scurt, cel ce este stăpânit de împietrire spune
celorlalți ce și cum se face dar el se comportă absolut în sens opus predicii sale. Cu
modestie Sfântul afirmă că după puținele lui puteri a reușit să dezvelească
„vicleșugurile acestei patimi turbate și nebune, precum rănile ce le produce
sufletului împietrindu-l”69… Spre finalul Cuvântului, Sfântul Părinte personifică
această patimă, punându-i în gură un discurs în care se prezintă în cel mai mic
detaliu. Sfântul autor folosește această figură de stil pentru a-i face pe monahi să
înțeleagă exact despre ce este vorba, totul devenind transparent, ușor de priceput.

68 Ibidem, p 246

69 Ibidem, p. 250

47
 În Cuvântul XIX, Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește despre somn și
rugăciune și despre cântarea de psalmi în comun. Definiția somnului din debutul
scriiturii ne tulbură oarecum: Sfântul numește somnul ca fiind o preînchipuire a
morții, ațipire(scil. nelucrare)a simțurilor. Somnul nu este rău, dar precum din
obișnuință devenim băutori care beau din ce în ce mai mult, tot la fel există
pericolul de a ne dori și chiar a dormi peste măsură stăpâniți de un viclean demon.
Demonul somnului nu ne poate batjocori dacă vom fi în rugăciune în fața lui
Dumnezeu. Dacă atunci când ne rugămnu ne ocupăm cu alte lucruri fără de folos
sau chiar de folos! Foarte frumos Părintele aseamănă rugăciunea cu un foc care
lămurește aurul, nefiind loc de somn, iar la final spune că cel care a dobândit
virtutea lăudat se apropie de Dumnezeu, iar pe diavoli îi risipește.

Cuvântul XX este despre privegherea trupească, cum dă aceasta

naștere celei duhovnicești și cum trebuie ea practicată. În debutul acestei trepte,
Sfântul autor structurează atent tipurile de manifestări ale celor care se roagă. Într-
un final afirmă un mare adevăr, acela că Dumnezeu pe toți îi ascultă și primește
darurile tuturor, însă-i judecă după gândul și puterea fiecăruia.Cuvântul continuă să
fie scris în maniera binecunoscută a Sfântului, situații și fapte puse în antiteză
pentru a contrasta la maximum relația dintre păcat și virtute. Continuă apoi cu
sfaturi pentru cei ce-și învârtoșează inima dormind, iar la final afirmă că cel care a
urcat treapta a douăzecea, a primit întru inima sa lumina cerească”.70

Despre nebărbăteasca temere Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește în

Cuvântul XXI, o patimă care este rezultată din necredință, din slavă deșartă, din
mândrie. “Dacă obișnuiești să te temi de unele locuri, nu pregeta să mergi acolo
chiar în vremea nopții.”71, ne dă povață Sfântul autor și ne mai învață să luptăm

70 Ibidem, p. 257

71 Ibidem, p. 259

48
împotriva acestui demon cu lacrimi și cu rugăciune, persistând în acestea fără să
deznădăjduim dacă nu ne izbăvim “precum pântecele nu poate fi umplut dintr-
odată”.72 Când ne vom însănătoși nu ne vom mai teme decât de Domnul și
Stăpânul vieții noastre.

Treapta a XXII-a tratează despre multele chipuri ale slavei deșarte.

Încă de la început i se alătură Sfântului Grigorie Teologul când este vorba de
dilemma în ce privește gândurile rele. Unii afirmau că există opt, iar Sfântul
Grigorie afirma că sunt doar șapte, nefăcând diferența între slava deșartă și
mândrie. Sfântul Ioan Scărarul definește slava deșartă și o disecă pentru a o
recompune ulterior, cu scopul de a-i învăța pe cititorii cu râvnă de Dumnezeu.
Poate cu nicio patimă nu a fost atât de riguros și nici nu a scris mai dens decât
despre aceasta. Povestioara nu lipsește nici din acest Cuvânt cu o concluzie adevăr:
“Există slavă care vine de la Domnul, căci zice: <Pe cei care mă slăvesc(scil.
cinstesc), îi slăvesc și eu>” 73
(I Samuel II, 39) Despre cel care urcă pe această
treaptă Sfântul spune că cel necuprins fiind de slava deșartă, nu va cădea nici în
mândria murdară, potrivnică lui Dumnezeu.

Cuvântul XXIII are ca titlu ales de Sfântul autor, Despre nebuna

mândrie și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei. Este prima treaptă
împărțită în două. Sfântul Părinte tratează separat patima mândriei de gândurile
hulitoare pe care demonii ni le sădesc în suflet. Dacă cineva a căzut din cer tocmai
din cauza acestei patimi s-a întâmplat, mândria este risipire a bogăției duhovicești.
După cum am mai afirmat pe itinerariul acestei lucrări, conform celor spuse de
Sfântul Ioan Scărarul și nu numai, mândria este născocirea diavolului și când un
suflet este în cădere spre păcat înseamnă că înainte de asta s-a mândrit. Despre hulă

72 Ibidem, p. 260

73 Ibidem, p. 265

49
Sfântul ne spune că este odrasla mândriei, așa explică punerea acesteia în contextul
prezentării acestei patimi. “Precum cariul mănâncă lemnul așa această necuvioasă
patimă nimicește cu totul orice nădejde”74, spune Sfântul Părinte despre blasfemie,
amintind din nou despre vrășmașul aruncat din ceruri de către Dumnezeu, pentru
că a voit să împroaște cu hule. Doctoria împotriva mândriei este biruința asupra
patimii acesteia, hula, afirmă Sfântul Părinte în finalul acestui Cuvânt.

Cuvântul XXIV este cuvântul blândeții, simplității și al nerăutății, pus

în antinomie cu viclenia. Toate aceste virtuți nu le avem în mod firesc ci le
dobândim prin nevoință. Despre blândețe Sfântul Ioan Scărarul scrie foarte frumos,
“precum lumina zorilor precede ivirea soarelui, tot astfel blândețea este înainte
mergătoarea smereniei”, sau “ blândețea este o dispoziție neschimbătoare a
minții”.75 După o sumedenie de definiții date blândeții, Sfântul Ioan Scărarul atinge
tema vicleniei, dându-i și acestei patimi descrieri pe măsură. Omul viclean și
diavolul au un numitor comun, viclenia, de aceea Domnul ne învață în rugăciune
“… și ne izbăvește de cel viclean.”(Matei VI, 13)La finalul Cuvântului, Sfântul
Părinte dă un sfat important pentru a mai urca o treaptă din scara către Rai,
”Străduiește-te să-ți amăgești știința ta(schil. înțelepciunea) și, așa făcând,vei afla
mântuire și îndreptare întru Hristos Iisus Domnul. Amin. ”76

După Cuvântul XXV, începe să se simtă aerul duhovnicesc al

nepătimirii, al desăvârșirii. Pe această treaptă este așezată minunata smerenie cea
pierzătoare a patimilor, care se naște întru văzută simțire. Cine urcă această
treaptă imitând pe Învățătorul Hristos, poate să aibă încredere în mântuirea sa,
scrie chiar din titlu Sfântul autor, fapt care se petrecea de obicei la sfârșitul

74 Ibidem, p. 274

75 Ibidem, p.279

76 Ibidem, p.282

50
predicilor-cuvânt. Tema, adică smerenia, girează incontestabil poziția în care se
află în acest moment urcătorul spre cer. Sfântul Ioan Scărarul se delzănțuie pur și
simplu când scrie despre Smerita-Smerenie, sau Sfânta Smerenie, cum o numesc
Sfinții Părinți. Am ales o definiție impresionantă, care aduce învățătură dreaptă în
inima noastră, un citat care spune aproape totul despre această virtute a virtuțiilor,
“Smerenia este o continuă uitare a faptelor noastre celor bune.” 77 Smereniei,
Sfântul Ioan Scărarul îi dedică o scriitură bogată și vie, mireasma desăvârșirii se
împrăștie tot mai simțitor spre ultimele trepte, cele mai de sus. La final Sfântul
autor spune “Precum adâncul este maica izvorului, tot astfel smerenia este izvorul
dreptei socoteli(a puterii de a deosebi).”78

În Cuvântul XXVI, Sfântul autor dezbate subiectul despre deosebirea

gândurilor, a patimilor și a virtuțiilor(scil. despre discernământ). Discernământul
se află în trei etape de-a lungul urcușului duhovnicesc. El reprezintă pentru
începător, progresanți și desăvârșiți, fiecare în parte, ceva diferit. El poate fi
interpretat ca fiind o cunoaștere sigură a voinței dumnezeiești. Simplu și concis,
Sfântul autor definește această virtute astfel, “discernământul este conștiință
nepătată și simțire curată.”79 În conținutul acestui Cuvânt aflăm un alfabet al
virtuțiilor construit de Sfântul Părinte pentru monahii începători, precum și un altul
care exprimă țintele monahilor desăvârșiți. Dacă din primul alfabet fac parte
ascultarea, postul, sacul, cenușa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia,
bărbăția, etc… al doilea alfabet conține inimă zdrobită, dragoste desăvârșită,
izvorul smereniei, îndepărtarea minții de la toate grijile lumești, ura vieții, fuga de
trup, etc… După bogăția acestui Cuvânt, tragem concluzia că Sfântul i-a acordat o

77 Ibidem, p.284

78 Ibidem, p.294

79 Ibidem, p.299

51
atenție peste celei acordate celorlalte Cuvinte. Complexitatea discernământului
estede necontestat. Alegerea gândului rău de cel bun, a faptei bune de cea rea este o
virtute importantă, care strecoară apa de impurități. Sfântul Ioan Scărarul o
numește la sfârșitul temei Lumina dumnezeieștilor virtuți.

În Cuvântul XXVII, Sfântul Părinte ne vorbește despre Sfințita

Isihie(Liniște) a trupului și a sufletului. Sunt oameni și oameni, unii care au biruit
patimile și au ajuns la liniștea trupului și a sufletului, alții pe care îi încearcă
neliniștea, luptându-se cu neputința și înotând spre limanul ishiei. Din nou se
metaforizează asemănându-se dugul rău cu un câine care stă la pândă să fure
pâinea și să fugă cu ea într-un loc în care s-o mănânce nestingherit. Darul pe care
isihastul îl primește este cunoștința(gnosticismul), el neavând nevoie de o
cateheză, căci este luminat de faptele grăitoare. “Adâncul dogmelor este un ocean
fără fund, mintea isihastului saltă în dânsele nu fără primejdie.” 80 Prin această
afirmație bazată tot pe metaforă, Sfântul Ioan Scărarul atrage din nou atenția celor
care teologhisesc, bântuiți fiind de patimi. Isishastul este chip al îngerului pe
pământ, la această măsură se ajunge, “Gata este inima mea, Dumnezeule”, spune
el.(Psalmul 56, 10), sau un alt exemplu de isihast avem în (Cântarea Cântărilor 5,
2), “Eu dorm dar inima lui priveghează.” Tot în acest Cuvânt, Sfântul Părinte ne
vorbește despre diferitele feluri de liniște și ne mărturisește, “Aceasta este
suitoarea scară pe care am dulgherit-o ca un neînțelept meșter, conform puținei
cunoștințe ce mi s-a dat, este datoria fiecăruia să caute pe care treaptă se află…” 81
Cele care identifică portretul isihastului sunt mintea netulburată, cugetarea
neprihănită, răpirea către Domnul, continua amintire a muncilor iadului, pomenirea
morții, rugăciunea neîntreruptă, uciderea desfrânării, necunoașterea împătimirii și

80 Ibidem, p. 348

81 Ibidem, p 352

52
multe alte virtuți cărora mirenii dintr-o stare nefirească li se opun. La finalul
acestei trepte, Sfântul autor face o analogie între puterea împăratului care înseamnă
bogăție și numărul supușilor pe care îi are și puterea isihastului care înseamnă
multă rugăciune.

Treapta a XXVIII-a este cea a Sfintei și fericitei rugăciuni, maica

tuturor virtuțiilor și despre starea în care trebuie să se afle minteacși trupul în
momentul înfățișării înaintea lui Dumnezeu. Încă din prima frază a Cuvântului,
Sfântul Ioan Scărarul definește rugăciunea în mai multe moduri, o numește sfânta
împărăteasă a virtuțiilor și o aseamănă cu o haină de preț cu care te înfățișezi
înaintea Domnului. Mulțimea cererilor este variată, fiecare se roagă pentru ceva
anume, fie păcătos, fie virtuos. Să nu uităm că un singur cuvânt al vameșului i-a
muiat inima lui Dumnezeu, “precum și un singur cuvânt spus cu credință a mântuit
pe tâlharul de pe cruce.”82 În acest cuvânt Sfântul Ioan Scărarul ne învață cum și
când să ne rugăm, ce stare trebuie să avem, ce folos are rugăciunea curată.
Dumnezeu ne ascultă toată rugăciunea și ne iartă precum și noi iertăm greșiților
noștri.

Penultimul Cuvânt al cărții, al XXIX-lea, dezbate liberarea de

patimi(apathia) care transformă inima omului într-un cer pământesc și o face
imitatoare a lui Dumnezeu, desăvârșirea și despre învierea sufletului cea mai
înainte de învierea obștească. Pentru că mai e un pas până la desăvârșire, Sfântul
autor numește apathia, cerul pe pământ, sau învierea sufletului. Aduce în sprijinul
explicării acestei stări și cuvintele Sfântului Pavel către Corinteni din Sfânta
Scriptură, “Gândul Domnului am dobândit”.(I Corinteni, II, 16), adică s-a ajuns la
nepătimire. Cel ce a dobândit-o este un suflet îmbinat de virtuți, “precum cei

82 Ibidem, p. 366

53
pătimași de patimi(scil. plăceri)”83 La finalul Cuvântului, Sfântul Ioan Scărarul ne
pregătește pentru treapta treizeci, cea a iubirii. “Fericita liberare de patimi(apathia)
ridică mintea cea săracă de la pământ la cer, iar pe cel sărac îl scoală din noroiul
patimilor. Dar prea lăudata dragoste îl pune alături de întâi stătătorii poporului
Domnului, de sfinții îngeri.”84

În Cuvântul XXX, cea mai înaltă treaptă a scării către Rai, ultima și
cea a desăvârșirii, Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește despre legătura celor trei
virtuți, adică credința, nădejdea și dragostea. Această sfântă treime a virtuțiilor
care împreună aduc desăvârșirea. Sfântul autor le compară cu raza soarelui-
credința, lumina soarelui-nădejdea și cu discul soarelui-dragostea. Dintre toate
acestea dragostea este cea mai mare, pentru că dragostea Dumnezeu este. „Și acum
rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare decât toate este
dragostea.”(I Corinteni XIII, 13) Dragostea este definită numai la superlativ, căci
cum altfel ar putea fi dacă reprezintă vârful muntelui escaladat de către credincioși.
Aerul este tare, amețitor, însă deși pare, această beție duhovnicească este departe
de a fi o utopie. Acesta este darul de la Domnul, „Liberarea de patimi o vei înțelege
ca pe un palat în cerurial Împăratului ceresc ale căruia multe încăperi, în care
sălășluiesc cei drepți, sunt tot atâtea trepte(scil. stadii) ale acestei sfinte virtuți”85.

Iată că am trecut prin toate treptele Scării, ajungând în vârful ei

chiar dacă într-un mod virtual, simulator, sintetizând, sau mai bine spus
încercând a scoate esență din esența fiecărui Cuvânt. Poziționarea acestui
subcapitol între cele ale “patimilor” și „virtuțiilor” este ca un pod între cele două.
Deși între patimi și virtuți nu poate exista decât opoziție, Scara pare a fi un liant

83 Ibidem, p.376

84 Ibidem, p.378

85 Ibidem, p.377

54
 edificator pentru învățătura și binele nostru, a celor care caută mântuirea. Şi
iubirea, ca virtutea teologică, cunoaşte o creştere dar şi o micşorare şi chiar o
anulare. Aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza noastră, a celor care nu
răspund chemării Lui şi nu lucrează cu harul Lui dat nouă în vederea acestei
comuniuni. Datoria de a creşte în iubire faţă de Dumnezeu este legată, de
asemenea, de urcuşul duhovnicesc. De altfel, întreaga viaţă a creştinului trebuie
să fie un urcuş continuu, chiar dacă sunt anumite căderi, dar acestea trebuie
depăşite. Iubirea trebuie adusă la integritatea ei. Pentru aceasta credinciosul
trebuie să continue purificarea de patimi şi împodobirea cu virtuţi. Iubirea de
Dumnezeu trebuie mărturisită în acte şi slujiri ale iubirii semenului prin care ne
menţinem în însăşi iubirea faţă de Dumnezeu. “Potrivit concepției noastre, noi
suntem făcuți pentru eternitate, pentru că noi aspirăm ca niște înăbușiți după
infinitate, după absolut.”86, iar o eternitate alături de închinătorii lui Dumnezeu,
înseamnă virtute, înseamnă voință, înseamnă iubire, înseamnă credință.

Cap. III Învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre virtuți

1. Fericirile, ghid de virtuți ce duc către Rai

“Dumnezeu a îngăduit ca primii oameni să fie ispitiți, pentru a le da

prilej de biruință și de statornicie în virtute.”87 Pornind de la această afirmație a Pr.
Conf. Univ. Dr. Vasile Sorescu, avem deja un punct de plecare în cursa noastră
“atletică” de prezentare a virtuțiilor. Oamenii care înving ispita demonică sunt cei
bineplăcuți în ochii Domnului. “Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu,
decât mii și mii de nelegiuiți.”(Eclesiastul, XVI, 4) Există niște pricini pentru care
86 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol 1., Editura Institutului Biblic și de
Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, p.12

87 Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Sorescu, Antropologia Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Paralela 45,
2008, p. 89

55
sufletul se înfrânează de la săvârșirea păcatelor, recte frica oamenilor, frica
judecății, răsplata viitoare, dragostea lui Dumnezeu, mustrarea conștiinței. Acestea
ar fi cele mai importante de amintit. Fiecare virtute este un mijloc și un leac
împotriva păcatului.

Înainte de a analiza perspectiva Sfântului Ioan asupra virtuțiilor, vom

încerca să asociem raportul dintre virtuțile prezentate în Fericirile din predica
Mântuitorului de pe munte cu treptelor scării ce duce către desăvârșire. Știm deja
că Scara Sfântului Ioan concentrează și sistematizează esențele literaturii patristice
din vremurile anterioare existenței sale și le așează sub semnul simbolului foarte
sugestiv al treptelor. Putem constata acest fapt chiar din ordinea prezentării lor. De
fapt, este imperios necesar să amintim că înainte de lucrarea Sfântului Ioan
Scărarul, chiar din timpul Vechiului Testament, patriarhul Iacov mărturisește că a
visat o scară sprijinită pe pământ, cu vârful atingând cerul. O scară pe treptele
căreia Îngerii lui Dumnezeu suiau și coborau. Și pentru că în acest vis i s-a arătat
Domnul în capătul scării și i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl
tau și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! “ , atunci când s-a deșteptat din somn,
Iacob a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta” (Facerea XXVIII, 12-13;
16). Dar să ne întoarcem la Fericirile predicate de Domnul nostru Iisus Hristos în
vârful muntelui.

- Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor!

În tradiția românească, a poporului, “cei săraci cu duhul” nu au o

“imagine” prea bună și sunt prilej de batjocură, uneori chiar de milă cu sens
peiorativ. Spunem: acesta e înapoiat mintal, e un prost. Făcând aceasta păcătuim
impardonabil pentru că sărăcia cu duhul este o mare virtute. Virtutea privării de
toate lucrurile lumii materiale, duhul tău nelegându-se nici de situația socială, nici

56
de avere, nici de funcții politice, excluzând total posibilitatea de a-ți face un idol
din această lume! Sufletul lui este liber. Sărac cu duhul poate fi și un sinonim al
smereniei de vreme ce renunți la tot, inclusiv la sine, pentru semenii tăi.

- Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

“Cel care este în lume, dar care nu vrea să fie în lume, acela se
întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi, pentru el și pentru aproapele lui,
pentru toți cei care sunt în suferință, pentru păcătoși”, ne explică Părintele Calciu. 88
Plânsul vine mai ales din căință, din bunătate, chiar în Sfânta Liturghie a Sfântului
Vasile cel Mare există rugăciunea: Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea
lor. Pe cei răi fă-i buni! În acest fel a fost Mântuitorul care a plâns pentru toți,
pentru suferința oamenilor și pentru Lazăr pe care l-a înviat din morți. Lacrimile
spală inima și sufletul, ele sunt binecuvântate și aduc fericirea.

- Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!

Blândețea este o virtute foarte importantă. Despre ea vorbește și

Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul al XIV-lea. În această Fericire nicidecum nu se
vorbește despre moştenirea pământului de acum, pe care știm indubitabil cine-l
stăpânește… „Biserica ne învață că chipul actual al lumii va avea un sfârșit, pe care
îl așteaptă nu numai cei din cer, ci și cei de pe pământ”89. Sfântul Apostol Petru
spune: La sfârşitul lumii cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi
mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un
pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Ei, acest pământ va fi moştenit de cei
blânzi, o virtute deci indispensabilă.

88 citat extras din website http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/26/fericirile-explicate/, 2012

89 Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Sorescu, Sfârșitul lumii în perspectiva profețiilor biblice, Editura
Saeculum I.O. și Editura Vestala, 1996, p. 75

57
- Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!

Dreptatea adevărată este Decalogul pe care Moise ni l-a făcut cunoscut,

cele zece porunci care trebuie păzite cu orice preț. Dumnezeu ne-a oferit libertatea
de a decide dacă vrem dreptate sau strâmbătate. În vremea noastră întâlnim la tot
pasul nedreptate, iar cel care suferă cu dragoste din pricina acesteia, va fi miluit în
vremea în care Iisus Hristos se va întoarce pentru a-și salva Biserica. Acum,
cântărind foarte bine anumite situații, ajungem la concluzia că pacea este mai înaltă
decât dreptatea. Dreptatea finală este pentru totdeauna.

- Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui!

Această “regulă” a milosteniei este valabilă și în lumea actuală. Dacă

eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine și Dumnezeu te va milui atât în viața
aceasta cât și în cea de apoi. Milostenia izvorăște din dragoste și este tot atât de
folositoare și celui care o primește și celui care o face. Înainte de toate Dumnezeu
este bun, iar dacă ar fi numai justițiar într-o clipă tot ceea ce este în jurul nostru,
inclusiv noi, ar trebui să dispară. Fiindcă suntem plini de păcate și nu ne putem
opri din fărădelege. Ceea ce ne țin în viață sunt mila și iubirea lui Dumnezeu. Noi
trebuie, dacă nu avem această virtute, să o dobândim prin rugăciune și voință.

- Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Mântuitorul, prin enunțul acestei Fericiri, ne vorbește despre o virtute

foarte înaltă, cea a nepătimirii. Cei curați cu inima sunt isihaștii care ajung la o

58
măsură de credință impresionantă. Ei își transformă inima ‘’într-un cer pământesc
și o fac imitatoare a lui Dumnezeu’’90, conform titlului treptei a XXIX-a. Aceia îl
vor vedea pe Dumnezeu într-un fel sau altul chiar înainte a trece la cele veșnice .
Dumnezeu ne poate vorbi prin multe canale de comunicație, prin revelații
interioare sau prin înțelegerea unor taine adânci ale desăvârșirii. Dumnezeu
ofer[ daruri celor smeriți.

- Fericiți făcătorii de pace că, aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Pacea în Dumnezeu este diferită de pacea dintre popoare, înfăptuită

prin tratate și armistiții. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost cel mai mare
făcător de pace, la Cina cea de taină le spune ucenicilor că le dă Pacea Lui, dar nu
așa cum o dă lumea, ci o Pace dumnezeiască. Această pace interioară se numește
„sfințita isihie” și se numără tot printre virtuțiile pe care credinciosul le primește în
dar, după nevoință și rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul tratează această virtute pe
treapta a XXVII-a și vorbește de o stare permanentă de liniște care devorează
zgomotul și neliniștea diavolilor.

- Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!

Istoria creștinismului este o istorie a muceniciei. Cei care l-au

mărturisit pe Hristos au fost persecutați într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin
violent. Poziția, atitudinea creștinului, incomodează societatea actuală, precum și
societățile anterioare. Nu au existat perioade prea lungi de liniște și pace. Creștinul
este deseori acuzat de misticism ca și când ar fi o crimă, iar politica o virtute.
Interesant, fascinant și adevărat în același timp este faptul că o cale de mijloc nu

90 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 375

59
există. Sunt numai două tabere, cea a lui Hristos, Mântuitorul nostru, și cea a
vrăjmașului nostru, împotriva Fiului lui Dumnezeu. Să o alegem pe prima, pentru
că Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sfânta Treime care este iubirea
adevărată.

- Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, mințind din pricina mea!

Această binecuvântare este o continuare a celei anterioare și urmărește

aceeași temă. Mărturisirea lui Hristos cu orice preț, chiar până la jertfă.
Mântuitorul nostru spune: ‘’Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu.’’(Matei X, 23) O promisiune
plină de iubire, duhovnicească, frățească, născătoare de nădejde, dătătoare de
curaj. Când înțelegi taina acestui îndemn cu ajutorul Domnului, devii temerar fără
limite, starea aceasta este numită de către Sfinții Părinți frumoasa nebunie întru
Hristos.
Fericirile sunt un ghid cu virtuți pentru creștinii care vor să urce spre
Dumnezeu. Fericirile sunt cuvântul lui Dumnezeu. Fericirile sunt imaginea
pocăinței și a smereniei. Concluzionăm că dacă pe prima treaptă a fericirilor avem
de-a face cu smerenia, noi, dobândind-o, trebuie s-o păstrăm până la capăt. Nu
putem trece nicio vamă, nicio treaptă fără ea. Înaintând cu tolba din ce în ce mai
plină de săgeți nădejdea în dumnezeire va crește.

2. Virtuțiile. Perspectiva Sfântului Ioan Scărarul asupra lor

Conform învățăturilor Sfinților Părinți virtuțiile teologice sunt

Credința, Nădejdea și Dragostea. (I Corinteni XIII,1 ) Referindu-se direct la

60
Dumnezeu şi având pe Dumnezeu ca autoritate şi motivaţie au fost numite virtuţi
teologice, adică virtuţi care vorbesc despre Dumnezeu şi fac prezent pe
Dumnezeu în viaţa omului. Noi credem, nădăjduim în Dumnezeu şi îl iubim
pentru că este adevărul însuşi. Virtuţile teologice exprimă şi o relaţie cu
Dumnezeu tocmai datorită faptului că Cel care le aprinde în noi şi le dă puterea
este Dumnezeu însuşi. Ele exprimă şi sentimentul de dependenţă a omului faţă de
Dumnezeu; fiecare însă exprimă acest sentiment de dependenţă într-un mod
anume.

a) Credinţa este prima virtute teologică care înseamnă relaţia personală a

credinciosului cu Dumnezeu. De asemenea mai înseamnă şi decizie personală,
conştientă şi liberă despre Hristos, trăită personal în comuniunea sobornicească a
Bisericii. Cuvântul „credinţă” poate avea un evantai foarte larg de sensuri:

- credinţa sinonimul „părerii”, în afirmații de genul „eu cred că aşa este!”

- credinţa sinonimul „certitudinii”, exemplul elocvent al acestui sens atunci

când Mântuitorul face apel la credinţă ca certitudine a celor ce alergau la El spre
a fi vindecaţi: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”, la care tatăl
copilului răspunde: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu: 9, 23-24)

- credinţa sinonimul „încrederii”. A crede înseamnă a-ţi pune nădejdea în

cineva.

Credinţa este primul pas al omului către Dumnezeu. Cu ea se începe, este

ca o adeziune la Dumnezeu, un început de dialog al credinciosului cu El.
Credința poate însemna și o căutare febrilă a lui Dumnezeu, o comuniune
personală a omului cu Hristos în Duhul Sfânt. Cel ce deschide această relaţie şi
avansează dialogul este Dumnezeu Însuşi, Care aprinde în noi dorul după El prin
Duhul Sfânt şi Care ne dă şi puterea de a răspunde Lui. „Prin urmare, credinţa
61
 este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani X, 17) Duhul
Sfânt este singurul care înmoaie inimile noastre şi le ridică spre Dumnezeu:
„Pentru că n-aţi primit iarăşi duh al robiei, spre temere ci aţi primit Duhul
înfierii, prin care strigăm Avva! Părinte!” (Romani VIII, 15, 26; I Corinteni XII,
3). Dumnezeu este Cel ce aprinde în noi credinţa, de aceea, credinţa este socotită
ca dar al lui Dumnezeu şi ca roadă a Duhului Sfânt (Galateni V, 25). Credinţa
este deci un act în care elementul divin se împleteşte cu cel uman. Deci, vorbind
despre credinţă ca virtute teologică, vorbim despre Hristos, prin care noi avem
acces la Tatăl şi la viaţa dumnezeiască pe care Duhul Sfânt ne-o împărtăşeşte în
Tainele Bisericii.

Sfântul Ioan Scărarul așează Credința, împreună cu Nădejdea și cu

Dragostea, pe treapta cea mai de sus a scării sale, treapta XXX și o compară cu
raza soarelui. “Credința poate să facă și să zidească toate” 91 sau o definiție cu o
imagistică frumoasă și cu trimitere către porumbelul lui Noe: “Credința este aripa
pe care se înalță rugăciunea, dacă n-o are, iarăși în sânul meu se va întoarce.” 92
Credința dă putere și liniște sufletului, ea ne aduce mântuirea și lucruri pe care
poate nici nu le mai nădăjduim. Sfântul Ioan Scărarul ne amintește de tâlharul
crucificat de-a dreapta Mântuitorului, care printr-o mărturisire de credință și-a
asigurat un loc în rai. Credința este maica isihaștilor, “căci de nu vei crede cum vei
practica isihia?”93, întreabă Sfântul Părinte. Cel care nu are credință, însă face fapte
bune, este asemenea unuia care scoate apă și o varsă într-un vas spart. Această
risipă care nici măcar nu stinge setae, duce la pieire. Sfântul Ioan Scărarul face
distincție între credința puternică și credința șovăielnică, în prima situație o

91 Ibidem, p. 380

92 Ibidem, p. 357

93 Ibidem, p. 357

62
aseamănă cu maica fugii de lume, iar în cea de-a doua afirmă că este pricinuitoare
a rămânerii în lume. Credința este un dar care apare în starea incipientă a
credinciosului. Din această virtute, combinată cu nădejdea, pornesc alte ramuri
virtuți și se ajunge la dragoste, care este cea mai mare dintre toate. Credinţa este
pusă la încercare şi ameninţată de îndoială. Desigur, există o îndoială intelectuală
ca ezitare în faţa lui Dumnezeu. Cei doisprezece Apostoli au mers după Hristos şi
au crezut în El (Ioan: I, 41), dar ei au dovedit uneori şi îndoială sau lipsă de
credinţă, pe care Hristos le-a reproşat-o şi, mai ales, în timpul patimilor. Petru şi
Ioan aleargă la mormânt pentru a se convinge de Înviere. Totuşi, Mântuitorul, când
li s-a arătat, „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au
crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu: 16, 14; Luca: 24, 11, 41; Matei: 28,17).
Stăruinţa în îndoială a lui Toma este celebră (Ioan 20,25).

b) Nădejdea este a doua virtute teologică și o vom defini astfel: este

virtutea prin care, pe baza promisiunii lui Dumnezeu, avem nădejde că vom atinge
fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu vom fi lipsiţi de cele de trebuință atingerii
acestui scop. Nădejdea este o năzuinţă plină de încredere spre dreptul de a poseda
bunul veşnic. Baza, suportul acestei energii care e sufletul nădejdii, o alcătuiește
iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi promisiunea Lui făcută acestuia. Nădejdea este,
așa cum spune Sfântul Apostol Pavel o „ancoră a sufletului sigură şi tare, care intră
în cele dinăuntru ale catapetesmei, unde a intrat şi înaintemergător pentru noi
Iisus” (Evrei: VI, 19-20). Nădejdea este indispensabilă mântuirii. De aceea o şi
primim odată cu harul baptismal. Ea îndreaptă întreaga fiinţă a creştinului spre
Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii lui, sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o
încredere necontenită în ajutorul Lui, dă putere de luptă, de înfrângere a tuturor
greutăţilor, pentru dobândirea mântuirii. E forţa de resuscitare a vieţii creştine în
orientarea ei spre desăvârșire. Viaţa fără nădejde nu are vlagă şi suport. De aceea,

63
Sfânta Scriptură o recomandă expres şi laudă pe cel care nădăjduieşte în Domnul: „
Nădăjduieşte în Domnul şi fă bine; Domnul pe cei drepţi îi izbăveşte, pentru că au
nădăjduit într-Însul” (Psalmi: XXXVI, 4). Nădejdea îndreaptă cu râvnă sufletul
spre Dumnezeu, spre viaţa viitoare, si-l dezlipeşte de bunurile vremelnice. Ea naşte
curajul și statornicia în lucrarea mântuirii, produce bărbăţia creştină, care şi-a găsit
întruparea în Sfinţii Apostoli, în mucenicii şi mărturisitorii credinţei. Privind spre
premiul final, ei au înfruntat toate obstacolele cu mult curaj şi bucurie, nevoindu-se
ca să fie întru toate bineplăcuţi Domnului (2 Corinteni: V, 4-9). Bărbăţia creştină
este ceea ce spune Psalmistul: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în Domnul şi să se
îmbărbăteze inimile voastre” (Psalmi: XXX, 23) şi Apostolul Pavel mai spune: „Ne
lăudăm cu nădejdea măririi lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci ne şi lăudăm în
necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea
nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează” (Romani: V, 2-5).

Exisă și păcatul împotriva nădejdii de a ne încrede în noi înșine

peste măsură și constă în a crede că putem dobândi mântuirea prin puterile noastre
proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu (pelagianism). Aceasta se naște din patima
mândriei, din supraestimarea puterilor noastre. Trebuie luptat împotriva
deznădejdii prin convingerea că fără Dumnezeu noi nu putem face absolut nimic
pentru mântuirea noastră. Fiind în acelaşi timp păcat împotriva acţiunii sfinţitoare a
Duhului Sfânt în noi, deznădejdea şi încrederea peste măsură în bunătatea lui
Dumnezeu şi în puterile proprii sunt păcate de moarte, aparținând păcatelor
împotriva Duhului Sfânt (Matei: XII, 31-32).

Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul XXX, abordează, alături de

Credință și Dragoste, Nădejdea, ca virtute esențială pentru mântuire. Sfinția Sa o
numește “comoară sigură pe care și-o câștigă sufletul în viața de aici, mai înainte

64
de a dobândi comoara nepieritoare din ceruri.”94 Sfântul Părinte o pune în opoziție
cu deznădejdea numind-o nimicitoare a deznădejdii, iar lipsa ei duce la nimicirea
dragostei. Nădejdea este o energie pe care Dumnezeu ne-o dăruiește pentru a
junghia trândăvia și pentru a ne șterge trudele. Poate cuvintele sunt sărace și nu pot
exprima clar importanța nădejdii pentru mântuirea noastră, însă faptul că Sfântul
Ioan Scărarul o așează pe aceeași treaptă cu Dragostea și Credința, spune totul.

c) Dragostea este cea de-a treia virtute teologică, fără îndoială cea mai
de preț dintre toate virtuțiile pe care Dumnezeu, prin mila Lui, ni le oferă. Am
putea să o definim ca fiind o iubire spirituală prin care Sfânta Treime îşi revarsă
darurile Sale în viaţa omului, aşteptând la rându-I, din partea sa, un răspuns la
această sfântă iubire. Privită din perspective iubirii, omul este purtător şi creator de
valori. Dragostea în dualitate nu înseamnă o egalitate valorică, cât mai degrabă o
dăruire reciprocă de valori. Cei ce se iubesc o fac pentru că au de spus ceva unul
altuia, mai mult de atât au să-şi dăruiască în mod reciproc ceva. Iubirea se naște
între două fiinţe care se potrivesc armonic între ele. În sens duhovnicesc iubirea
înseamnă dăruire, preţuire reciprocă, deschidere. În iubire nu e vorba de două
existenţe paralele, ci de două euri care se împletesc în lucrarea lor pe drumul vieţii.
Iubirea se instalează între două persoane care se simt în armonie (nu la unison),
unul întregindu-se în celălalt. Iubirea realizează o unire interpersonală (nu unire
între lucruri). Există și iubirea trupească, cea legată de carnal, de materie, aceasta
neavând nimic de a face cu iubirea dumnezeiască. Iubirea senzuală este efemeră.
Iubirea senzuală este o vânare de vânt, infinitul, care e inerent iubirii, nu este atins
niciodată în iubirea senzuală.

Îndrăznind să comparăm iubirea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor

constatăm că există o mare distanţă între ele. Dar pentru Dumnezeu această

94 Ibidem., p. 383

65
distanţă nu este la fel de mare ca pentru noi, iar El o trece și vine la noi.
Dumnezeu este Cel care ne iubeşte întâi. Iubirea noastră este un răspuns;
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan: IV, 8-16). Distanţa între cei doi este posibil de
trecut şi din partea omului, întrucât a fost creat de Dumnezeu după chipul şi
asemănarea Sa. Posibilitatea iubirii omului faţă de Dumnezeu este dată de însăşi
calitatea omului de a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca reflex
creat al Ziditorului, omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Ontologic,
omul e orientat spre Dumnezeu. Tensiunea după Dumnezeu, ca model al său, este
un dat ontologic inerent firii omeneşti. De aici iubirea ca tendinţă de comuniune
cu absolutul şi fericirea pe care o are orice om. Râvna după Absolut (miezul
iubirii), îşi găseşte împlinirea în Sfânta Treime, Cea care garantează veşnicia
iubirii. În iubire există neîndoielnic reciprocitatea. Şi în iubirea faţă de Dumnezeu
este o reciprocitate; Dumnezeu răspunde la iubirea noastră şi o ascultă, dar EL ne
iubeşte nu pentru a primi ceva, un adaos în existenţa Lui din partea
credinciosului, ci ne iubeşte ca fiind fiii lui, purtători ai chipului Său. În viziunea
Sfântului Ioan Scărarul, conexiunea tuturor virtuților dobândite din evoluția
interioară, este mediată de legătura dintre credință-nădejde-dragoste, ipostaze de
lumină ale iubirii absolute, configurând experiența crucii. În jurul iubirii,
gravitează surorile “mai mici” cum ar fi: răbdarea, milostenia, privegherea,
smerenia, simplitatea, ascultarea, umilința, etc… Perspectiva din care privește
Sfântul Ioan Scărarul dragostea nu poate fi diferită de ceea ce am afirmat până
acum în lucrarea noastră. Dacă pe parcursul acestei lucrări am observat că Sfântul
autor nu urmărește satisfacția cititorului, privind acest capitol, treapta XXX,
constatăm că mulțumirea cititorului creștin coincide cu dăruirea sufletească a
Sfântului, distilată în scriitura sa despre această virtute. Sfântul Părinte se
dezlănțuie fiind cuprins de tensiunea temei, Dragostea. În stilu-i personal, uneori
poetic, alteori pragmatic, descrie fermecător această virtute “Dragostea este un

66
 adânc al iluminării, Dragostea este izvorul focului care, pe cât va țâșni, tot atât va
arde pe cel însetat, Dragostea este o stare a îngerilor, Dragostea este o sporire a
veacurilor.”95 “Dumnezeu este dragostea”(I Ioan: IV, 16), citează Sfântul din
Sfânta Scriptură și spune că cine vrea să-L definească pe Dumnezeu este “ un orb
care încearcă să măsoare nisipul de pe fundul mării.” 96 Dacă Dumnezeu este
dragoste, atunci această virtute este Dumnezeu, iar noi ajungând la această
măsură duhovnicească ne îndumnezeim, după cum Sfântul Apostol Pavel spunea
“ ; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup,
o trăiesc în credință în Fiul lui Dumnezeu. Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși
pentru mine. ”(Galateni: II, 20) Sfântul Ioan Scărarul folosește conceptul de
iubire din perspectiva trans-afectivă a drumului îndelung purificator al Sinelui
către Sine, al nefirescului către firesc, al patimirii către despătimire. Cel care urcă
această scară a muceniciei și nevoinței spirituale, construiește și întemeiază un
soclu pentru valorile fundamentale ale verticalității ființei umane.

Raportul dintre cele trei virtuți teologice, Credința, Nădejdea și

Dragostea

Sfântul Ioan Scărarul dedică acestei legături dintre cele trei virtuți o
mare importanță. El ne învață că fiecare virtute teologică îşi are importanţa şi
contribuţia ei în ascensiunea duhovnicească a credinciosului spre desăvârșire.
Toate trei îl raportează pe om la Dumnezeu, practic prin ele se trăieşte relaţia cu
Sfânta Treime. După cum am analizat anterior, fiecare virtute îşi are specificul ei
în această relaţie. Credinţa exprimă apartenența spiritului uman la Dumnezeu și la
Revelaţia Lui. Este pasul făcut de om către Divinitate, dar tot prin puterea lui
Dumnezeu, căci Dumnezeu este Cel ce aprinde în noi dorinţa spre El. Fundamentul

95 Ibidem, pp 383-384

96 Ibidem, p. 380

67
ontologic al credinţei îl formează însuşi faptul creării omului după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Omul răspunde chemării lui Dumnezeu fiindcă e în
măsură să aibă relaţii cu El. Dorința de Dumnezeu este un dat ontologic al fiinţei
umane. Nădejdea este, după cum am mai afirmat, o năzuinţă plină de încredere
spre posesiunea premiului final, încrederea în dobândirea fericirii veşnice. Iubirea
este unirea cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cu întreaga creaţie. Așadar putem
identifica existența unui sistem de relații interpersonale duhovnicești(Creator-
creație și viceversa), care se transformă într-un ethos comunional. În viaţa
creştinului cele trei virtuţi teologice se întrepătrund constituind un întreg
indivizibil. De altfel, ele sunt date deodată de Dumnezeu, toate trei sunt presărate
în noi încă din apele botezului, rămânând să progreseze ajutându-ne de-a lungul
vieţii. Raportul dintre cele trei virtuţi teologice este metaforic exprimat încă din
debutul Cuvântului XXX de Sfântul Ioan Scărarul: Raza soarelui, lumina soarelui
și discul soarelui. Trei entități care fac parte dintr-una singură, Soarele. Dacă
privim dintr-o anumită perspectivă, din iubire este dată şi credinţa şi nădejdea.
Credinţa însăşi apare ca un prim mugur al iubirii (I Ioan: IV, 8). Iubirea este cea
mai mare virtute teologică pentru că realizează o unire supremă a omului cu
Dumnezeu. Începutul comuniunii este în credinţă, continuarea ei în nădejde şi
desăvârşirea ei în iubire. Aceasta ar fi evoluția firească a omului atins de virtuți.
Numai prin iubire credinţa şi nădejdea îşi primesc consistenţă. Pentru aceasta
iubirea trebuie să fie totdeauna însufleţită de credinţă, iar credinţa să lucreze prin
iubire (Galateni: V, 6). „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care
Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi
Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan: XIV, 21). Prin iubire putem rămâne în credinţă şi în
dialog cu Dumnezeu şi putem nădăjdui că vom poseda darutile făgăduite de
Dumnezeu. Între cele trei virtuţi teologice există o relaţie reciprocă. Toate trei sunt
de fapt date în același timp.. Numai că pe primul plan apare în lucrare credinţa.

68
Credinţa oferă iubirii obiectul spre care să se îndrepte şi ea proiectează într-un fel
aspiraţia noastră pentru fericirea veşnică în viitor (nădejdea). Credinţa susţine
nădejdea şi proiectează şi concretizează obiectul iubirii. O credinţă luminată de
Dumnezeu fereşte iubirea de rătăcire, o fereşte de a nu se transforma într-o patimă
pervertindu-se. Iubirea este aceea care adânceşte credinţa în sufletul nostru; ea dă
sens, valoare şi conţinut credinţei şi nădejdii. Fără dragoste nu există dovada
credinţei şi nici siguranța nădejdii. Iubirea este mai mare decât orice fiindcă așa
cum am mai afirmat de altfel Dumnezeu Însuşi este iubire, iubirea supremă, care
constituie persoana ca subiect de revelaţie. Ea constituie comuniunea
interpersonală pe verticală cu Dumnezeu, iar pe orizontală cu semenii. Fiind
conectată la însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi manifestând-o, iubirea nu piere niciodată.
Nu moare nici din fiinţa omului pentru că şi credinciosul în adâncul fiinţei sale este
dragoste. Scopul vieţii creştinului pe pământ este ca virtutea credinţei să devină
totdeauna o vedere faţă către faţă din partea omului spre Dumnezeu şi ca nădejdea
să devină realitate, iar iubirea să sporească în vrednicie. Iubirea are o singură
măsură: aceea de a fi infinită. Limita iubirii este a iubi fără mărginire, a iubi veşnic
şi nelimitat, în veşnicie.

Sfântul Ioan Scărarul explică într-o teologie aparent simplă

ascensiunea creștinului spre îndumnezeire. El disecă fin măruntaiele patimilor şi
înaintează prin expunerea virtuţilor, dezvoltând aceste noțiuni pe mai tot cuprinsul
scriiturii sale. Patimile și virtuțiile interacţionează, subliniind că scopul ascezei nu
este omul virtuos, ci omul aflat în fuziune cu Dumnezeu. Ascultarea, smerenia,
lupta complexă și variată împotriva patimilor, rugăciunea şi iluminarea nu au nicio
consecință fără lepădarea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este ferm convins că:
„ Isihia trupului este ştiinţa firilor şi a simţurilor, în timp ce isihia sufletului este

69
ştiinţa gândurilor”97 Pe treapta întâi a Scării sale monahul sinait abordează
problema lepădării de lume. El definește pentru cel care caută cu adevărat vocaţia
de călugăr: „Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în dreapta rânduială
şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi
cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot timpul şi lucrul. Călugăr este cel ce
supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei faze neîntrerupte. Călugăr
este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este
sufletul apăsat de durere, care petrece în veghe şi în somn, într-o necontenită
pomenire a morţii98 Oamenii au fost făcuți „după chipul lui Dumnezeu”. De aceea,
pentru a vedea creatura fără defecte și apoi pentru a vedea frumusețea lui
Dumnezeu prin creaturile Sale, trebuie despărțit păcatul de „chipul lui
Dumnezeu”din noi.99 Sfântul Ioan Scărarul ne spune în Cuvântul XV, pentru a
curăța inima de patimi trebuie efort îndelungat și ajutorul harului Dumnezeiesc. 100

Chiar de la începuturile sale, monahismul a fost cea mai înaltă școală a sufletului
omenesc, unde oamenii duhovnicești au fost învățați de Duhul Sfânt lucrurile
dumnezeiești. Monahismul este școala Duhului Sfânt, care nu se poate confunda cu
școala “duhului” lumesc101.

97 Mitropolit Ierotei Vlahos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova 2005, p. 211

98 Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia 9, Editura Humanitas, Bucureşti 2002, pp.
54-55

Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Sorescu, Vederea lui Dumnezeu în primele trei veacuri creștine, Editura
97

Universității din Pitești, 2007, p. 175

9998 Sfâtul Ioan Scărarul, op. cit., p, 225

100

101 Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Sorescu, op. cit., p.177

70
 Sfinții Părinți și marii duhovnici ne învață să ne retragem din ocupațiile
zilei, ca Mântuitorul nostru în pustie, fie în biserică, fie acasă, măcar pentru
câteva clipe să intrăm în singurătatea inimii, cu gândurile în inimă, ca să ne
putem cerceta cu folos conștiința. De aici numele de retrageri și deprinderi
spirituale, mijloace fericite și binecuvântate pentru convertirea păcătoșilor și
întărirea drepților.102 Virtutea este un mijloc de corectare și avansare pe calea
îndumnezeirii. Cine se nevoiește și cine are dragoste capătă putere și se înalță
având efecte de ameliorare până și asuora mediului din care face parte. Virtutea
dorită în fapte bune e putere, izvor de sănătate, mijloc de progres material și
spiritual.103 Privegherea deschide inima omului, realizând o transformare a
trupului care se spiritualizează, dragostea reflectând coeternitatea om-divinitate,
pe trecerea de la interioritate la exterioritate: „Bucurându-se inima, înflorește și
fața. Când apoi omul se va amesteca oarecum cu dragostea lui Dumnezeu, atunci
strălucirea se va arăta și în afară de trup, ca într-o oglindă oarecare, precum i s-a
întâmplat lui Moise când a fost învrednicit să-l vadă pe Dumnezeu” 104 Iubirea are
însușirea de a conecta cu ușurință orice virtute cu altă virtute, de a forma un
sistem de virtuți “permanent active”, astfel construind o cale a despătimirii prin
ardere interioară combinată cu combustia energiei divine: „ precum lumina, focul
și flacăra se unesc într-o singură lucrare. ”105

După cum am mai constatat de multe ori pe parcursul acestei lucrări, cea
mai înaltă culme în cunoașterea lui Dumnezeu este Iubirea. O iubire sprijintă pe
Credință și Nădejde. Faptul că Sfântul Ioan Scărarul, alături de Sfinții Părinți, o

102 Pr. Ilarion V. Felea, op. cit., p.384

103 Ibidem, p. 385

104 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p.382

105 Ibidem, p. 381

71
 pune, de asemena, pe cea mai importantă treaptă a spiritualității este cu adevărat
semnificativ. Ni se întâmplă să iubim din când în când sau cel puțin ne propunem
să facem asta, iar acest fapt poate fi interpretat ca un început de viață
duhovnicească. Cei care au ajuns la îndumnezeire nu iubesc voit sau premeditat,
ci ei înșiși au devenit iubire.106 Pe această culme se vede adevărata unire cu
Dumnezeu, pentru că iubirea nu este o însușire a Sfintei Treimi, care se enumeră
printre altele, ci este chiar Sfânta Treime, Dumnezeu.

C. CONCLUZII

Perspectiva pe care ne-o oferă tema abordată în această lucrare este

deosebit de incitantă, complexă și vastă. Cercetând cuvântul de învățătură al
Sfântului Ioan Scărarul, care pătrunde adânc, sau, ținând cont de titlul operei sale,
“pătrunde înalt” în înaltul Cuvântului lui Dumnezeu, am învățat cum se dobândesc
virtuțiile și cum se renunță la patimi, treaptă cu treaptă, pentru a deveni și noi niște
“dumnezei” după har. Prin această lucrare de dizertație ne-am propus și cred că am
și reușit după măsura puterilor noastre, o analiză asupra sistemului gândirii şi
spiritualităţii unuia dintre cei mai proeminenţi părinți învățători și cuvioși ai
Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Scărarul, focusându-ne pe analiza modului de
simţire duhovnicească a harului dumnezeiesc, pe alegerea-separarea virtuții de
patimă. Sfântul autor ne deschide ochii și mintea cu povestioare pline de tâlc,
smulse din realitatea crudă înconjurătoare. Tonul folosit este unul fără

106 Pr. John Mack, Cale către cer, O tâlcuire pentru cei din lume a Scării Sfântului Ioan Scărarul,
traducere Silviu Podariu și Lucian Crașovan, Prefață Arhimandritul Teofil Părăian, Editura Teognost, Cluj-
Napoca, 2002

72
menajamente, folosind mai ales terapii de șoc pentru boli duhovnicești cronice sau
acute dar oblojitor. Făcătorul de minuni, Sfântul izvoritor de lacrimi, care prin
rugăciune curată a adus ploaia în vreme de grea secetă, ori l-a salvat pe ucenicul
Moise de la moarte, ori a scăpat de patimi pe fratele Isachie cel desfrânat, ori a
tăcut un an întreg pentru a-i învăța pe frați că și tăcerea poate folosi întru Hristos, a
lăsat în urma lui, prin voia Domnului, o operă de o importanță uriașă atât pentru
frații săi ortodocși contemporani cât și pentru generațiile următoare până în zilele
noastre. În Scara Raiului există, deși este un ghid duhovnicesc practic în urmarea
unei vieți închinate lui Dumnezeu, un fir epic invizibil, greu detectabil. Fiecare
dintre noi se poate închipui pe această scară, făcând primul pas, pe prima treaptă și
ajungând în înalt, unde aerul este respirabil numai pentru virtuoșii îndumnezeiți.
De la înstrăinare la iubire, un drum al nevoinței cu Dumnezeu la capătul acestuia
gata să-ți întindă mâna încununându-ți efortul cu o coroană a vieții veșnice.
Perspectiva Sfântului asupra soluției de mântuire mărturisește metaforic
complexitatea simbolică infinită a conceptului de scară, ca mijloc de înțelegere a
virtuților duhovnicești. Constatăm că opera abundă de simboluri, comparații,
metafore, personificări, parabole, alegorii și multe alte figuri de stil literare, care
conturează o imagistică de excepție precum și o esență duhovnicească de
învățătură cum nu s-a mai întâlnit până atunci. Neîntristarea, îndepărtarea de lume,
umilința, smerenia, bucuria plânsului, înstrăinarea și cele mai de preț: credința,
nădejdea și dragostea reprezintă corolarul virtuților care ajută la privegherea
sufletului atât de necesară întăririi duhovnicești. Legile spirituale sunt recunoscute
prin mijlocirea experienței duhovnicești a Sfântului Ioan Scărarul și au stabilite ca
finalitate evoluția interioară a creștinului prin căpătarea unei inteligențe care este
necunoscută lumii, unei dorințe de simplitate și de ancorare a ființei în adâncul
“muțeniei” prin meditație interioară. Sfântul Ioan accentuează discursivitatea
taincă a iubirii, ca reflex al transformării entității sufletești, în energie

73
nedeteriorabilă, de esență afectivă: „Nu încerca să-i încredințezi pe cei ce-ți sunt
dragi de iubirea ta prin cuvinte, ci mai vârtos cere lui Dumnezeu ca în mod negrăit
să le arate lor aceasta, altcum nu-ți va fi de ajuns întreaga viață pentru a le
mărturisi dragostea ta și pentru a te umili pe tine însuți.” 107 Astfel aflăm că iubirea
este cheia în care a fost scrisă această operă a Sfântului, mai mult de atât ea este
perspectiva din care privește Sfântul autor viața în virtute. Așa cum oamenii nu
vorbesc limba îngerilor, iar îngerii nu vorbesc limba oamenilor, însă atât cât ei
comunică prin limbajul terț al iubirii, scară a creșterii spirituale: „Cuvântul despre
dragoste este cunoscut îngerilor, dar nu tuturor în mod egal ci conform luminării
dumnezeiești de care s-au învrednicit.”108 În vremurile noastre în care blândețea
este lepădată în favoarea luptei pentru putere și distrugerea semenului pentru a
obține avantaje, smerenia aproape că a dispărut complet, mai ales ca valoare
umană autentică. Smerenia, această virtute de o valoare inestimabilă, din ce în ce
mai rar întâlnită în comunități monahice sau grupuri spirituale, ne face să ne
gândim serios a cerceta adânc profunzimile firii, pentru a scoate la suprafață acele
însușiri omenești de lumină, care ne mai pot salva de la înecul ireversibil într-o
“gaură neagră” creată egoism, mândrie, răutate, amărăciune, furie și violență.
Privind din perspective Sfântului Ioan Scărarul, Scara poate fi înterpretată ca o
intervalitate strălucitoare, un mediator, valorificată în gândirea creștină prin relația
pe care o construiește treaptă cu treaptă între simțurile spiritualizate și transparența
trupului desăvârșit prin cele trei virtuți: iubire, nădejde și credință. La nivel
imaginar și nu numai, Scara Sfântului autor este un liant între materia opacă-
efemeră și Divinitate, un liant pe care creștinul pășește îndepărtându-se sau
apropiindu-se, în funcție de natura faptelor, trăirilor sale, de îndumnezeire. “Dorul
dumnezeiesc” de care ne vorbește Sfântul este puternica atracție către ultima
107 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 177

108 Ibidem, p. 380

74
treaptă, unde și din perspectivă iconografică Iisus ne așteaptă oferindu-ne o mână
de ajutor sfântă. Abordând și tema ultimei trepte, cea de-a XXX-a a scării către
Rai, concluzionăm că aceasta nu poate fi analizată și gândită în termeni logici,
pentru că aceasta înseamnă Iisus Hristos, ea nu mai separă nimic, aflându-ne în
această etapă ne aflăm proximitatea Sfintei Treimi. Aceasta este “vârful muntelui”:
“Suiți-vă fraților, suiți-vă cei care cu osârdie v-ați așezat suișuri în inimă și
ascultați pe cel care a zis: Veniți să ne urcăm în muntele Domnului, în casa
Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului și ne pune întru
lucruri înalte ca să biruim întru calea Lui” (Isaia: II, 3)109. De asemenea mai putem
privi Scara Sfântului Ioan ca pe o frontieră, un spațiu intermediar între nepăsare și
înțelepciune, între materialitate și spiritualitate, un privilegiu al acestei poziții
mediane orientat către îndumnezeire. Scara semnifică în această lucrare un posibil
termen de mijloc între omul cel legat de efemer și nemurirea divină, care poate
glisa în ambele sensuri, spre cer sau spre pământ. Perspectiva ontologică asupra
raportului umanitate-divinitate și realității Sacrului au putut fi realizată numai cu
ajutorul experiențelor duhovnicești prin care Sfântul Ioan Scărarul a trecut, cu
ajutorul harului primit de la Dumnezeu. Părinţii Bisericii vor relua perpetuum fraza
„Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, pentru că aceasta
reprezintă cheia însăşi a creştinismului. În ceea ce priveşte învierea oamenilor din
moartea sufletească în care au fost aruncaţi prin păcatul protopărinţilor, Domnul
nostru ne-a lăsat Biserica Sa ca unic locaş de ridicare a omului din această moarte,
şi, prin el, a întregii creaţii de sub blestemul la care a fost supusă pentru greşeala
lui Adam. Pentru spiritualitatea creştină, în general, dar în mod deosebit pentru
ascetica ortodoxă, atitudinea faţă de lume şi faţă de lucrurile ce o compun este
fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei. Un prim pericol, urmare a
păcatului originar, îl constituie acela de a înţelege creaţia deformat, ca sursă de

109 Ibidem, p. 384

75
provocare a plăcerii, ceea ce o aruncă într-o existenţă paranaturală, făcând din ea o
cale spre iad. Contemplată, însă, în raţiunile ei divine, duhovniceşti, ea devine o
adevărată "arenă", cum o numesc Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox, loc
de exersare a puterilor spirituale superioare, o cale spre rai, un drum spre
îndumnezeire şi spre unirea cu Dumnezeu-Iubire. Învăţătura creştină nu priveşte
doar aspectul exterior al lumii şi nici nu o consideră un simplu cadru sau mediu al
vieţii raţionale, ci îi acordă acesteia o înaltă valoare educativă şi soteriologică.
Lumea, în învăţătura creştină, este drum sau cale spre desăvârşire. Alături de om şi
prin el, ea este chemată să participe la viaţa duhovnicească, să fie restaurată şi
recapitulată ontologic, mântuită, să "pătimească îndumnezeirea".

Întoarcerea omului la sine, această minunată metanoia, cu elanul de jos

în sus, de tip oblic, al Scării Duhovnicești, măsurând pas cu pas distanța infinită
dintre cele două entități cea ternă (ceea ce sunt) și cea veșnică ( Eu sunt Cel sunt).
Cam așa am putea sintetiza, în încheiere, conținutul acestei lucrări, pe care am
scris-o cu bucurie și cu râvnă și mai ales cu iubire pentru Domnul nostru Iisus
Hristos, în nevrednicia mea.

Troparul Sfântului Ioan Scărarul:

“Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai aratat,

purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioan; și cu postul, cu privegherea, cu
rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă
la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui ce te-a încununat
pe tine; Slava Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”

76
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:

1. Biblia(Sfânta Scriptură), tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

II. Manuale și dicționare:

1. Boloș, Pr. Cristian și Diac. Gabriel Gorgan, Dicționar Teologic-Ortodox,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006
2. Bria, Preot Pr. Dr. Ion, Dicționar De Teologie Ortodoxă A-Z, Editura
Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București,
2004
3. Timuș, Dr. Episcopul Argeșului Gherasim, Dicționar Aghiografic
Cuprinzând pe Scurt Viețile Sfinților, Ioan Scărarul(605), Tipografia
Cărților Bisericești, 1898
4. Rus, Remus, Dicționar Enciclopedic de Literatură Creștină din Primul
Mileniu, Editura Lidia, București, 2003
5. Mihailovici, Aurelia Bălan, Dicționar onomastic creștin, Editura Minerva ,
București,2003

77
III. Traduceri patristice:

1. Ioan Scărarul, Sfântul, Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii - 9,

traducere din grecește, traduceri și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, membru
al Academiei Române, Editura Humanitas, București, 2006
2. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara Raiului, traducere, introducere și note de
mitropolit Nicolae Corneanu, Ediția a VII-a, Editura Învierea, Timișoara,
2008
3. John Chryssavigis, Sfântul Ioan Scărarul – De la Pustia egipteană la
Muntele Sinaiului, Editura Sophia, 2005
4. Coprie, Monahul, Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfănților
Părinți, ediția a II-a, Editura Sophia, 2014

IV. Lucrări:

1. Baconsky, Teodor, Râsul duhovnicesc al sufletului în <Scala Paradisi> a

Sfântului Ioan Scărarul, în volumul Râsul Patriarhilor, Editura Anastasia,
București, 1996
2. Bastovoi, Ierodiacon Savatie, O pogorâre la iad, Editura Marineasa,
Timișoara, 2002
3. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Virtutea Cumpătării în Gândirea Patristică.
Sfântul Ioan Scărarul, Editura Helicon, Timișoara, 1999
4. Felea V., preot Ilarion, Spre Tabor, vol. I Pregătirea, Seria Credo, Editura
Crigarux și Mânăstirea Petru Vodă, Piatra Neamț, 2007
5. Guillaumont, Antoine, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie
a monahismului, Editura Anastasia, București, 1998

78
6. Mack, Pr. John, Cale către cer, O tâlcuire pentru cei din lume a Scării
Sfântului Ioan Scărarul, traducere Silviu Podariu și Lucian Crașovan,
Prefață Arhimandritul Teofil Părăian, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002
7. Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1987
8. Popa, Ioasaf, Învăţături patristice de îmbunătăţire a vieţii morale creştine
în Ortodoxie, partea a II-a, în “Ortodoxia”, XLII, 1990
9. Sorescu, Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile, Sfârșitul lumii în perspectiva
profețiilor biblice, Editura Sarculum și Editura Vestala, București,1996
10. Sorescu, Pr. Conf. Univ. Dt. Vasile, Antropologia Sfântului Ioan Gură de
Aur, Editura Paralela 45, Pitești, 2008
11. Sorescu, Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile, Vederea lui Dumnezeu în primele
veacuri creștine, Editura Coordonatele Religioase și Filozofice, Pitești,
2007
12. Simonopetritul, Ieromonah Makarios, Triodul explicat - Mistagogia
timpului liturgic, traducere Diacon Ioan I. Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu,
2003
13.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe,
Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2002
14.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau La început a fost
Iubirea, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2012
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol I,
Ediția a II-a, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
16. Vlahos, Mitropolit Ierotei, Monahismul ortodox ca viaţă profetică,
apostolică şi martirică, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005

79
 17. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Patrologie și Literatură Postpatristică,
Vol III, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010

V. Studii și articole:

1. Apostol, Diacon Vlasie, O conferință: Cuprinsul Scrierilor Morale și

Ascetice ale Sfinților Vasile Cel Mare, Efrem Sirul și Ioan Scărarul, în
Revista B.O.R., nr. 8/1900, pp. 780-788
2. Bezdechi, Ștefan, Scara Iubirii, în Revista Transilvania, nr.1, Sibiu, 1943
3. Ciobâcă, Ierod. Teofilact, Sfântul Ioan Scărarul – 1420 de ani de la
naștere, în Telegraful Român, nr. 11-12/1998
4. Dalea, Protos. Justinian, Scara Duhovnicească, în Foaia Diecezană,
Caransebeș, nr.12/1939
5. Gheorghianov, Icon. Stavr. Gheorghe, Sfântul Ioan Scărarul și Învățătură
din Viața Lui, în Revista “Luminătorul”, nr.3/1933
6. Ghibănescu Gheorghe, O nouă lucrare a Mitropolitului Varlaam: Leastvița
lui Ioan Scărarul, m. Arhiva, Organul Societății Științifice și Literare, Iași,
nr. 3-4, 1914
7. Popescu M Teodor, recenzie la volumul Mânăstirea de la Sinai, lucrare
tipărită prin îngrijirea înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop de Sinai, Porfyrios al
III-lea, 1932, în Revista B.O.R., nr. 3-4/1934
8. Toma, Ștefan, Sfântul Ioan Scărarul. – “Podoaba cea frumoasă a lumii”,
în Telegraful Român, nr. 11-12, 1999
9. Voiutschi, Prof. Dr. Emilian, Ioan Scărarul, în studiul: Istoria și Literatura
Moralei Creștine, De la Constantin Cel Mare până la îndeplinirea
desbinării dintre Biserica Răsăriteană și Apuseană: de la 323-1054, în
Revista „Candela”, nr.9/1906

80
 VI. Resurse din spațiul virtual:

1. http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/scara-autorul-cuprinsul-
lucrarii-68490.html, 2013

2. http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-scararul,
2011

3. http://www.putna.ro/Leastvita-s3-ss2-c5-cc1.php, 2012

4. http://ciret-transdisciplinarity.org/biblio/biblio_pdf/
marin_constantin_grigorean.pdf, 2013

5. http://biserica.org/ro/viataduhovniceasca/ghidpastoral/acedia.htm, 2014

6. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/26/fericirile-explicate/, 2012

7. http://www.familiaortodoxa.ro/2014/04/02/sa-nu-mai-traim-noua-ci-sa-
traim-lui-hristos/, 2014

8. http://www.noutati-ortodoxe.ro/sfantul-cuvios-ioan-
scararul_l49967_p0.html, 2015

CURRICULUM VITAE
1. Nume: Tănăsescu

81
2. Prenume: Nicolae Constantin

3. Data şi locul naşterii: 22.11.1970, Loc. Mărăcineni, Jud. Argeș

4. Cetăţenie: Română

5. Stare civilă: Căsătorit

6. Studii: Universitare/postuniversitare

Instituţia Universitatea “Constantin Universitatea “Constantin Universitatea din

Brâncoveanu“ din Pitești,
Facultatea de Științe
Economice, Specializarea:
Management și Marketing în
Afaceri Economice
Brâncoveanu“ din Pitești, Pitești, Facultatea de
Teologie Ortodoxă
Facultatea de Ştiinţe
“Sfânta Muceniță
Economice, Specializarea: Filofteia”
Marketingul Serviciilor Apologetică și
Duhovnicie

Perioada: 2008-2011 2011 – 2013 2013 - prezent

de la (anul)
până la
(anul)

Grade sau diploma de economist, media diploma de master, media

diplome generală 9,70 (10 lucrare de generală 9,50 (10 lucrare
obţinute licență) de licenţă)

6. Alte menţiuni : Vicepreședinte A.P.O.R., Filiala Județeană Argeș, 2015

7. Alte mențiuni : Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 2010

DECLARAŢIE

82
 Subsemnatul, Tănăsescu Nicolae Constantin, candidat la examenul de
disertaţie la Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfânta Muceniță Filofteia,
specializarea Apologetică si Duhovnicie, declar pe propria răspundere că lucrarea
de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi a informaţiilor
obţinute din surse care au fost citate şi indicate conform normelor etice în note şi în
bibliografie.

Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nicio parte
din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică
sau juridică.

Declar, de asemenea, că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă

vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu
ştiinţific ori didactic.

Semnătura Coordonator

83