Cele trei epoci ale criticismului: explicaţia literară

Desigur, nu întotdeauna a fost aşa. Critica literară nu a înţeles decât treptat semnificaţia acestor
revoluţii filosofice şi ştiinţifice. Cititorul tradiţional, cu înclinaţii mai degrabă carteziene decât
kantiene, credea că obiectivitatea în interpretare era posibilă. După cum arată David J. A.
Clines, abia acum începe să se facă simţit sfârşitul gândirii carteziene în studiile biblice: ,,Cei mai
activi dintre cercetători par să scrie ca şi cum ar fi încă antrenaţi în căutarea unor sensuri
obiectiv determinate:' 2 Ce putea fi acel lucru independent de gândire şi de cititor căruia lectura
veritabilă trebuia să-i corespundă? Majoritatea comentatorilor biblici, începând din vremea
Reformei, au susţinut că lucrul respectiv era intenţia autorului. Factorul determinant al sensului
textual şi obiectul căutărilor interpretului a fost intenţia autorului de a spune acest lucru, mai
degrabă decât un altul, folosindu-se de cutare secvenţă verbală, într-un context istoric de un fel
sau altul. Pe scurt, sensul textual determinat, adică, sensul fix şi bine ancorat, era o funcţie a
activităţii auctoriale. În consecinţă, această „primă epocă" a criticismului a aparţinut autorului.
Revoluţia copernicană iniţiată de Kant a complicat însă această căutare. Aceleaşi
consecinţe le-a avut şi înţelegerea ulterioară a faptului că oamenii sunt fiinţe istorice. În calitate
de cititori, ne aflăm la distanţă de autor, atât din punct de vedere temporal, cât şi din
perspectiva abilităţilor noastre cognitive. Şi mai există şi un al treilea element care se interpune
între cititor şi autor: limba.
Aceste trei elemente - mintea, timpul şi limba - compun, pentru mulţi, un ecran
impenetrabil; şi este un ecran pe care cititorii „proiectează" propria lor imagine sau construcţie
a modului în care ei consideră că arată autorul (intenţia lui sau a ei). După Roland
Barthes, ,,autorul" este o ficţiune convenabilă, care ne procură iluzia unui sens stabil şi iluzia
unei semnificaţii determinate. În loc să fie o cauză, pentru Barthes, autorul este un efect al
textului.
Un autor iluzoriu însă nu este cu nimic mai bun decât un autor care nu există. Astfel,
Barthes îl declară pe autor „mort", reluând declaraţia mai veche a lui Nietzsche referitoare la
moartea lui Dumnezeu. Într-adevăr, cele două morţi sunt înrudite, în măsura în care amândouă
sunt varietăţi pe aceeaşi teme a antirealismului. Feuerbach a susţinut că „Dumnezeu" nu este
decât o proiecţie a gândirii umane. În mod semănător, Barthes susţine că „intenţia autorului"
este o proiecţie a citirii. Cel care a văzut cel mai clar implicaţiile acestui antirealism a fost
Nietzsche: dacă nu putem descoperi realitatea, atunci trebuie să o inventăm. Barthes este de
acord: ,,Odată ce Autorul este eliminat, pretenţia de a descifra un text devine complet sterilă ....
Naşterea cititorului trebuie plătită cu preţul morţii Autorului:'
Acum, după moartea autorului, care este lucrul care preia rolul normei interpretării?
Există cu adevărat „în" text un sens? Există ceva independent de procesul lecturii, care poate
pretinde cititorului să se poarte responsabil? Se află adevărul la fundul fântânii sau nu există
decât interpretare de sus până jos? Mai există vreo posibilitate, după moartea autorului, de a
împărţi interpretările în bune şi rele? Sau, ca să-l parafrazez pe Dostoievski, dacă Autorul nu
există, ni se permite orice (interpretare)? Începând cu Noul Criticism din perioada anilor 1940 şi
continuând cu structuralismul din anii 1960, criticii literari au încercat să descopere un principiu
al sensului determinat care să se întemeieze doar pe text, considerat ca o entitate
independentă de autorul său. Începând de la sfârşitul anilor 1960 însă, atenţia s-a concentrat
asupra rolului cititorului în decodificarea şi utilizarea textului. În anii 1970, Hans Robert Jauss a
susţinut că istoricii literari ar trebui să-şi întoarcă atenţia dinspre autori şi lucrările lor, pentru a
studia cititorul, aşteptările şi interesele pe care el le adaugă textelor. Nu putem studia textul aşa
cum este el în sine, ci doar istoria modului în care cititorii l-au receptat. 4 Dacă sensul nu se află
„în" text, într-un fel sau altul, atunci lectura se aseamănă cu „coborârea găleţilor în nişte fântâni
secate" (Cowper). Cu această idee, revoluţia copernicană a lui Kant îşi atinge apogeul.