Care este rolul cititorului?

Natura interpretării: Două genuri de răspunsuri ale cititorului. În inima dezbaterii

contemporane, în cea de-a treia epocă a criticismului, se află întrebarea dacă există scopuri
normative ale lecturii. Dacă nu există niciun fel de norme, după cum afirmă Stout, înseamnă,
oare, că nu poate exista răstălmăcire? Criticii din şcoala răspunsului cititorului nu sunt de acord
asupra modului în care trebuie răspuns unor astfel de întrebări. Umberto Eco distinge între
texte „închise", care evocă un răspuns predeterminat şi calculat, şi texte „deschise", care
solicită participarea cititorului la producerea sensului. 11 Pentru a înţelege rolul cititorului în
interpretarea contemporană a Noului Testament, trebuie să facem o distincţie similară între
lecturile care încearcă să reproducă un sens care este într-un fel sau altul deja „acolo" şi
lecturile care încearcă să producă un sens ex libris.
Criticii timpurii din şcoala răspunsului cititorului aveau tendinţe „conservatoare",
recunoscând rolul cititorului în procesul construirii sensului, dar concentrându-se asupra
dinamicii şi direcţiei textului, asupra diverselor feluri în care strategiile retorice ale textului
însuşi îl invitau pe cititor să participe la producerea sensului. Încă din anii 1920, I. A. Richards
sublinia în lucrarea sa, Principles of Literary Criticism, puterea poeziei de a evoca emoţii şi de a-l
afecta pe cititor. Accentul, într-o astfel de perspectivă, se pune pe descoperirea mecanismelor
retorice prin care textele induc şi produc aceste efecte la nivelul cititorului. ,,Înţelegerea"
rămâne încă scopul procesului de interpretare, deși mijloacele atingerii unui astfel de scop
implică participarea activă a cititorului. În această viziune, lectura este în esenţă o activitate
ascultătoare. Scopul ei este să permită autorului şi textului să-l manipuleze pe cititor, pentru ca
el sau ea să ajungă treptat să experimenteze şi să adopte ideologia ( concepţia despre lume)
textului. Din nou, accentul este pus fără echivoc asupra înţelegerii, a descoperirii şi îmbrăţişării
ideologiei textului.
Criticii „radicali" din şcoala răspunsului cititorului, pe de altă parte, au privilegiat
ideologia sau poziţia cititorului, mai degrabă decât pe cea a textului. Textul devine
oportunitatea cititorului de a-şi urmări propriile sale interese sau propria sa agendă. Cititorii de
felul acesta nu se limitează la a răspunde; ei reacţionează. Cititorii reactivi îşi cultivă propriile
cauze şi propriile puncte de vedere. Deoarece „acolo", în text, nu se găseşte nimic, ei încearcă
să desfiinţeze interpretările tradiţionale, pretinzând că acestea reflectă interesele unei
autorităţi instituţionale oarecare - stat, Biserică sau şcoală de gândire.
În anumite cazuri, în care textul însuşi conţine o ideologie nedorită (cum ar fi
patriarhatul), cititorii reactivi trebuie să citească împotriva textului; fântânile otrăvite trebuie
purificate politic. Alteori, lectura reactivă merge împotriva istoriei interpretării unui text. Am
putea vorbi aici despre respingerea de către cititor, mai degrabă decât de receptarea de către
cititor, a unui text şi despre „încăpăţânarea" cititorilor care-şi impun fără menajamente
propriile ideologii peste ideologia textului. Ei sunt interesaţi de „înrobirea" textului – de
urmărirea propriilor lor scopuri, interese şi întrebări - mai degrabă decât de înţelegerea lui.
Critica literară trece aici dincolo de descrierea unui text şi a ideologiei sale, către o critică făţişă
a acestuia.
Dat fiind numărul în creştere al contextelor în care Biblia este citită, ce ar trebui, deci, să
facă interpretul? Clines se declară în favoarea unei „filosofii de piaţă a interpretării". În armonie
cu piaţa intelectuală pluralistă, el consider că interpreţii ar trebui „să se dedice producerii unor
interpretări care se pot vinde". 12 În absenţa unor sensuri absolute, interpretul poate spera
totuşi să producă interpretări atractive.
Dată fiind situaţia ideologic divizată şi dirijată de piaţă a teoriei literare din prezent, nu
este surprinzător faptul că problema etică a interpretării a ieşit în prim plan. În urma
antirealismului auctorial şi a relativismului interpretativ, interesele cititorului au devenit
factorul determinant al interpretării. Nu există nicio lectură inocentă; dimpotrivă, orice lectură
este interesată, iar în măsura în care acestea sunt interese determinate, orice lectură este
ideologică.
Alegerea de către noi a unui scop interpretativ este, în cele din urmă, o decizie politică. Cum ar
putea să fie altfel, dacă nu există lectură „dezinteresată"?