Cu ce m-am ales in viata – Poveste terapeutica, modul 14 ARPI

Au fost odata ca niciodata, intr-un taram mai mult sau mai putin indepartat, patru pisici-surori, pe
care le chema Mia (Lavi), Cleo (Lore), Prisci si Cris. Ele traiau fericite, in castelul lasat mostenire de
parintii lor. Aveau tot ce le trebuia si isi petreceau zilele fiecare facand ce le placea cel mai mult.

Dar intr-o noapte, pe cand pisicutele dormeau linistite, o furtuna teribila s-a pornit asupra castelului
lor, si un fulger puternic a lovit in plin castelul, facandu-l sa ia foc. Pisicutele s-au trezit speriate, si au
fugit intr-un suflet din castel, sustinandu-se una pe cealalta. Dimineata, cand furtuna s-a oprit, si
cand ultimele urme de fum si flacari s-au topit in zare, cu inima franta, surorile au inceput sa
scormoneasca in cenusa, pentru a incerca sa salveze ce mai ramasese intreg.

Au purces fiecare la cautat intr-o zona a castelului, si au gasit, fiecare, numai cate un singur obiect:
Lavi a gasit in camera lor veche de joaca un zmeu, Lore a cautat in ceea ce fusese biblioteca palatului
si a gasit, cu copertile arse, o carte pe a carei prima pagina era scris titlul “Cartea Vietii”, si despre
care isi aminti ca parintii spuneau ca ar contine raspunsuri la intrebari grele, din viata. Prisci a cautat
in camera de pictura si a mai gasit doar o pensula subtire si fina, iar Cris a scormonit in ceea ce
fusese atelierul de lucru si a gasit un ciocan.

Pentru ca totul in jur fusese mistuit de flacari, psicutele s-au gandit sa plece din locul acela si au
pornit Ia drum, luand cu ele, ca amintire, obiectele pe care le gasisera. Au mers si au mers, zile
intregi, pe o caldura ingrozitoare, intr-un peisaj dezolant numai cu dune de nisip, fara apa si fara
mancare, si nu gasira nimic, niciun loc in care sa poata face un popas, vreo sursa de apa sau de
hrana. Cand una cadea, celelalte o ajutau sa se ridice si sa porneasca mai departe. Si astfel, intr-o
noapte, se facu ca avura toate 4 acelasi vis: mama lor le aparu tuturor, si le mangaie, si le spuse ca le
iubeste si are incredere in ele ca vor ajunge la liman, si ca ele trebuie sa aiba incredere si in ce stiu si
in ce nu stiu inca, si in ceea ce vad, dar si in ceea ce nu vad inca. S-au trezit dimineata si au fost
foarte fericite cand au aflat ca toate visasera exact acelasi lucru, si au fost fericite ca o vazusera din
nou pe mama lor, si ii simtisera dragostea inca o data.

Au plecat din nou la drum, mai departe, si mersera si mersera pana ajunsera la buza unei prapastii.
Mai departe nu puteau merge, si nu se puteau baza pe gherutele lor sa poata cobori in siguranta, asa
ca au ramas pe margine privind cu disperare in zare.

Atunci, Lavi isi aduse aminte ca avea cu ea zmeul pe care il gasise in cenusa casei lor, si spuse:

- Fetelor, ma gandesc ca am putea folosi zmeul acesta pentru a zbura peste prapastie in
partea cealalta: iata, parca vad in zare o urma de verdeata!
- Da, dar zmeul e mic, spusera celelalte pisicute. Nu are forta de a ne purta pe toate peste
prapastie, si vom cadea inauntru!
- Mi-a vezit o idee! spuse Lavi. Vom zbura cate una, pe rand, pana pe partea celalalta, si
fiecare vom trimite inapoi zmeul peste hau, pentru a le lua si pe celelalte. Si astfel, vom
izbandi!

Zis si facut. Lavi zbura prima si ateriza in siguranta pe partea celalalta a prapastiei, urmata pe
rand de surorile ei.

Pornira din nou la drum, si mersera, si mersera, pe un fel de carare abia vazuta …dar nici urma
de verdeata pe care li se paruse ca o zarisera de pe malul celalalt!
Intr-un tarziu, epuizate, ajunsera la ceea ce parea a fi o rascruce, si aici, descurajate, se gandira:
oare pe unde, pe care carare este mai bine sa o luam? Oare unde duce fiecare? Stand ele asa,
abatute, Lore isi aminti de ceea ce purta cu ea: Cartea Vietii. Incepu sa o rasfoiasca pentru a
vedea daca gaseste ceva, vreo harta, care sa le dea macar o idee despre directia in care era mai
bine sa o ia. Gasi o singura harta, care parea sa contina o rascruce la fel cu cea in fata careia se
aflau acum. O singura carare ducea mai departe, dupa capatul filei; restul se opreau in diverse
puncte pe pagina parjolita.

Hotarara sa ia drumul marcat pe harta, si continuara sa mearga, sa mearga….erau atat de

obosite incat aproape ca nu mai voiau sa mearga, dar se incurajau una pe alta atunci cand
simteau ca nu mai au putere. Intr-un popas, insa, vorbind despre cat de mult ar vrea sa bea
macar o picatura de apa, sa manance macar o gurita de mancare, Prisci fu strafulgerata de o
amintire: cand era mica, cu pensula pe care o gasise acum intre ruine putea desena peisaje
minunate, ape si flori, si fructe…tot ceea ce visa prindea viata sub atingerea pensulei subtiri si
fine…

Se gandi sa incerce din nou… ce-ar fi putut avea de pierdut? Si incepu sa picteze pe nisipul
fierbinte o oaza splendida, stralucitor de verde, cu ape cristaline si fructe zemoase, cu copaci la
umbra carora te puteai odihni si reface dupa atata amar de mers.

Asa cum facea si cand era mica, peisajul prinse viata sub labutele ei talentate, si pisicutele se
asezara fericite la umbra, mancara si baura apa limpede, si se odihnira de drumul greu pe care il
facusera.

A doua zi, sub soarele dogorator, oaza se stinse incet, iar surorile o pornira la drum, cu noi puteri
si cu speranta ca taramul pe care il cautau se va infatisa in curand privirii lor. Mergand asa,
ajunsera la o bucata enorma de stanca golasa, care era atat de mare incat nu putea fi ocolita sau
depasita urcandu-te pe ea. Avea o singura deschizatura, o intrare intr-o pestera intunecata, iar
pisicutele pornira prin intuneric, incercand sa se ghideze dupa curentii de aer si franturile din
ceea ce li se parea a fi o luminita, catre capatul pesterii. Fiindca erau pisici, ele vedeau mai bine
decat noi prin intuneric, si astfel ajunsera intr-un sfarsit catre ceva care parea a fi o iesire. Dar,
de nicaieri, in fata lor aparu un balaur foarte mare, cu sapte capete, de o culoare verde-praz.
Acesta incepu sa urle la ele, incercand sa le apuce si sa le manance. Speriate, cele patru surori au
sarit in laturi, ascunzandu-se care pe unde a putut. Da, aveau si ele gherute, dar ale balaurului
erau mai mari si mai ascutite! Da, aveau si ele gurite cu dinti ascutiti, dar balaurul avea sapte
capete, iar ele numai patru! Ce puteau face?!

Atunci, Cris isi aduse aminte de ciocanul pe care il purta dupa ea, si se gandi ca l-ar putea folosi
pentru a se lupta cu balaurul. El era mare si puternic, dar ea era agila si putea sa sara pe rand sa
il loveasca cu ciocanul in fiecare cap, pana l-ar fi biruit!

Incurajata de surorile ei, se opinti asupra balaurului, si incepu sa il loveasca, asa cum planuise, pe
rand in fiecare cap, pana cand balaurul fu invins!

Fericite, pisicutele cautara iesirea din pestera si trecura in partea celalalta, pe un taram ca un
Paradis minunat, in care totul era verde, cerul senin, ape cristaline si tot ce si-ar fi putut dori de
mancare… Tot acolo, gasira niste oglinzi mari, in care se reflectau toate minunatiile acelea, si in
care se reflectara si ele, trecand. Vazura ca acum aveau fiecare la gat cate un talisman colorat, si
se admirara in oglinzi, cu mandrie ca au reusit sa ajunga unde visasera, si ca pareau a fi acum si
mai frumoase decat fusesera vreodata! Lavi avea la gat o piatra verde-smarald, Lore o piatra
albastra, Prisci una bleu deschis, iar Cris una verde-praz. Oglinzile le infatisara si faptul ca fiecare
culoare insemna cate ceva: verde-smarald insemna puterea de a depasi obstacole si a vedea
lucrurile in perspectiva, dar si optimismul, albastrul-puterea de a cauta si a gasi sensul, bleu-
deschis – creativitatea fara margini, iar verde-praz, desi nu cea mai placuta culoare, dupa cum i
se paru lui Cris, era culoarea balaurului doborat, era culoarea curajului, a aparatorilor si a celor
care construiesc. Stiau si ele ca prazul nu arata cine stie-ce, dar era gustos, si sanatos, si era o
leguma viguroasa, puternica!

Se gandira ce si cum sa faca mai departe… Trebuia sa ramana, dar aveau nevoie de un adapost.
Si atunci, Lore deschise din nou Cartea Vietii, si gasi schita vechiului lor palat. Puteau sa il
reconstruiasca, de data aceasta mai frumos si mai minunat!

Se gandira si planuira, si se apucara de treaba: Cris sparse cu ciocanul o parte din oglinzi, si cu
ajutorul lor si al ciocanului construi o structura puternica, din piatra si sticla nemuritoare. Cu
restul cioburilor sparte isi facura unelte de taiat, cu care taiara copaci din care isi construira cele
de trebuinta prin castel. Constructia era supravegheata din aer de Lavi, care zbura pe deasupra si
dadea informatii despre ce anume era bine si ce nu era tocmai perfect in lucrul pe care il faceau,
iar Prisci picta cioburi din care facu minunate creatii, atat obiecte folositoare prin gospodarie cat
si tablouri si imagini cu care sa impodobeasca cladirea.

Pastrara o singura oglinda, mare, neatinsa, pe care o atarnara in sala cea mare a palatului. Cand
terminara de construit, se asezara la taifas in fata oglinzii celei mari, si isi adusera aminte de
toate pataniile lor… li se parea ca a trecut foarte mult timp, dar nu aratau cu mult schimbate pe
dinafara…. Isi dadura insa seama, privindu-si ochii, ca vedeau in ei un adevar nou: ceea ce
cunosti despre tine nu este mereu tot ceea ce poti face, iar mai ales in intamplari triste si in
momentele in care intalnesti pericolele cele mai mari iti descoperi in tine forte nebanuite, cu
ajutorul carora reusesti sa mergi mai departe. Vedeau si ca, atunci cand isi doreau sa stie ceva
despre ele, se uitau mereu in ochii iubitori ai surorilor lor, si acolo se vedeau zugravite cel mai
bine, asa cum erau. Grupul lor era una dintre puterile lor cele mai mari, si, impreuna, invatasera
ca, niciodata, lucrurile nu sunt ce par a fi, si ca fiecare membru al grupului contribuie in felul lui,
cu tot ce are mai bun, pentru ca la sfarsit cu totii sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti! Isi
adusera aminte de visul lor, si de ceea ce le spusese mama lor, candva: “Ai incredere si in ceea ce
stii, si in ceea ce inca nu stii, si in ceea ce vezi, si in ceea ce inca nu vezi! Si ai incredere in tine, si
in cei pe care ii iubesti!”