La lampa mea

de Dimitrie Bolintineanu

Tu te consumi, o, lampă! dând raze luminoase.

La lucrul meu ca tine eu însumi mă consum,
Voind a da lumină acestei ţări frumoase
Ce relele supun.
Avem aceeaşi ţintă, aceeaşi misiune,
Dar tu de când servi mie, o lampă-ai ruginit,
Şi eu de când serv ţării, vai! trebuie a spune?
Cu inima-am slabit!
Şi n-am produs nimica! Acum ca altădată
Copiii săi cei vitregi în taberi se dezbin.
Acum ca mai-nainte ea este-ngenucheată
Sub jugul cel străin!
Nu simte nici durerea ce suferă de heară,
Nu simte nici ruşine de umilinţa sa,
Nu simte că mai bine într-un mormânt să piară
Decât a se pleca!
Tu ştii, o, dragă lampă! acele nopţi amare,
Trecute în veghere, ca să-i aflăm cântări,
Prin care să-i aprindem, în sufletul ei mare,
Frumoasele-aspirări!
Dar vântul de la dânsa au dus aceste cânturi;
Ea nu le-a ascultat.
Tot astfel şi suspinu-i s-a mestecat pe vânturi
Şi lacrima-i cu sânge în râuri a picat!
Cântarea libertăţii acum e înecată
De strigătul acelor ce cheamă arzător,
Să-i urce la putere şi să devie-ndată
Tirani, la rândul lor!
Şi sufletele slabe şi fără de mărire,
L-a patimilor voce, mai repede alerg,
Tirani şi robi în noaptea de moarte rătăcire,
Deopotrivă merg.
Lumină încă lampă o odă, o cântare,
Şi dacă şi d-acuma noi nu vom izbândi,
Atunci, având dovadă că nu mai e scăpare,
Chiar eu te voi zdrobi.