Abis

Trăiesc în abis numindu-l casă,

Mă hrănesc cu-al său întuneric,căci nu-
mi mai pasă,
De mine,de tine,de nimeni, și de nimic,
Doar ură trăiește în mine, ucigând orice
urma de speranță.
Când prima floare a luat naștere în
întuneric,
A dat viață unuia că mine.
Când sufletu-mi-era ‚’mbâcsit de dor,
Ea l-a transformat în iubire.
Acea iubire-a început să doară,
Și ochii mei cu sânge lăcrimau.
O,tu, dulce glas al disperării,
Chema-te-am din adâncuri pustiite.
Un loc cald in suflet ți-am găsit,
Dar tu tot m-ai părăsit.
Ai plecat și-ai făcut loc iubirii,
Să mă sufoce cu-al său dor.
Ai plecat și-ai lăsat iar speranța,
Să mă consume până mor.
O, tu, mlădioas-atingere-a durerii,
Ce-mi făcea sufletul sa simtă.
Atinge-mă din nou cu-a ta putere,
Și fă-mi ochii din nou să sângereze.
Căci numai tu, și doar cu tine-n suflet
voi trăi,
Și de blestemul de-a simțit îmi vei
aminti.