Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes

Romanul acesta este mai degrabă un mic studiu psihologic pe înțelesul adolescenților, dar care are, cu siguranță,
impact și asupra părinților.
Din nenumărate motive, este o carte pe care, ca profesor, trebuie să o recomanzi elevilor.
Trebuie să clarific, mai întâi, că Algernon este șoarecele. Pe el, oamenii au făcut un experiment ca să îl facă mai
inteligent. Florile sunt pentru mormântul lui. De unde nu reiese neapărat finalul experimentului, fiindcă acesta este
despre inteligență, nu despre nemurire.
Charlie este, ca Algernon, subiectul aceluiași experiment. El suferă de o formă de retard și se supune procedurilor
spre a se transforma într-un geniu. Dar nu aceasta este partea de psihologie, ci aceea în care se caută o explicație
pentru dorința unui om cu mintea întunecată de a alege să treacă printr-o astfel de experiență. Iar explicația se
găsește, ca întotdeauna, în familie: Charlie are o mamă care crede că nu dă bine în fața cunoscuților dacă are un
copil cu probleme. Soarta omenirii, ori cel puțin a nebunilor ei, este pusă în balanță de această femeie, căreia nu îi
șade bine cu un copil prost în casă.
Romanul confirmă ceea ce deja știm: că în spatele unui nebun asumat se află un părinte și mai nebun, dar
neasumat, învăluit în aparențele normalității și care, în loc își îndepărteze problemele, alege să își îndepărteze
copilul.
Viața lui Charlie este o dramă, dar nu fiindcă nu este deștept, ci fiindcă familia nu îl acceptă așa cum este. Forțat să
devină altcineva, este resentimentar și dezagreabil. Așa cum se spune în roman, ”inteligența și educația, fără
sentimente omenești, nu fac nici cât o ceapă degerată”.
Destinul lui ilustrează credința oamenilor că dacă vor fi mai deștepti, mai frumoși, mai bogați etc. vor fi fericiți.
Romanul acesta demonstrează că orice calitate vine cu prețul ei, iar inteligența nu este o excepție. Înțelegerea
unora este măsura prostiei altora, iar lucrul acesta nu li se iartă. Asta descoperă și Charlie și se supără pe oameni,
demonstrând că, de fapt, nu a devenit prea deștept. Altfel ar fi înțeles că adevărata inteligență este aceea de a lua
din viață ceea ce îți trebuie ca să fii fericit și de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt.
Romanul include și câteva referințe la maturizarea biologică a lui Charlie, care pot trezi unele rețineri din partea
părinților. Abordarea lor este însă una firească, fiindcă omul este un întreg și trebuie înțeles ca atare, iar fiziologia
este parte din el. În plus, abordarea este sănătoasă: personajul descoperă că nu se poate implica într-o relație până
nu face pace cu el și cu trecutul său și că adevărata împlinire apare doar atunci când iubești.
Recitind romanul, mi se confirmă impresia de la prima lectură că mă aflu în fața unei cărți speciale. Experiența de
viață m-a condus către concluzia pe care Charlie o trage în apogeul evoluției sale intelectuale: ”nimănui nu-i pasă
de Charlie Gordon, fie că este un debil mintal, fie că este un geniu.” Nu este observația unui cinic, ci doar un
îndemn subtil de a ne concentra pe lucrurile care contează pentru noi. În cele din urmă, suntem, dacă nu singurii,
cel puțin cei cărora le pasă cel mai mult de alegerile noastre.