108 Françoise Dolto
semnelor; o pot nvăţa de la părinţi şi folosi n comuni-
carea cu aceştia.
Un copil care a reuşit ncă de la naştere să comunice
cu părinţii lui va fi mult mai adaptabil la societate, n
special la societatea celor surzi ca el, care folosesc limba
semnelor, şi se va simţi mai n siguranţă n societatea ce-
lor care aud. Mai târziu, pe la patru, cinci ani, părinţii
vor găsi modalitatea de a1 nvăţa şi cealaltă limbă, a
doua (prima fiind pentru el limba semnelor), limba ver-
bală a ţării sale — n cazul nostru, franceza — vorbită şi
citită de pe buze.
ÎNTREBARE: Este vorba despre un băiat de trei ani i de
un altul de nouă luni, cu tată arab i mamă franuzoaică. Ta-
tăl se gândete serios la o circumcizie pentru fiii lui. Pentru
mamă, circumcizia este ca o mutilare. Cum vedei această
problemă?
F. D.: Această situaţie nu reprezintă deloc o problemă
n sine. Pentru mamă, da, este o problemă. Probabil şi
pentru tată, dacă acesta nu are n vedere o circumcizie
rituală, ci o circumcizie de dragul circumciziei, ceea ce
este o prostie.
Admitem că circumcizia de dragul circumciziei, făcu-
tă de un chirurg oarecare, nu este nici ceva bun, nici ceva
rău. nsă n cazul de faţă ea reprezintă dorinţa tatălui; iar
pentru copilul de nouă luni este cam târziu.
n realitate, vârsta potrivită pentru orice circumcizie
este opt, maximum cincisprezece zile. Sau n momentul
n care copilul ncepe să facă infecţii repetate din cauza
unei fimoze, iar păstrarea prepuţului reprezintă un risc
suplimentar. ntro asemenea situaţie se impune circum-
cizia şi acest lucru trebuie explicat copilului: „Există ris-
cul să te mbolnăveşti şi să pierzi acest mugur important
Ce să le spunem copiilor 109
pentru floarea vieţii (glandul)". Asemenea lucruri pot fi
spuse n acest mod poetic şi, n acelaşi timp, adevărat.
Circumcizia este necesară n cazul unui risc sau pe
fondul unei credinţe, nsă nu trebuie făcută doar ca să
se poată spune că sa făcut, fără să fie parte a unui ri-
tual. Ar fi lipsit de sens. Dacă tatăl respectiv vrea ca fiul
lui să fie circumcis pentru ca alţii să nu spună că nu a
făcut acest lucru, ntradevăr, mama trebuie să l ajute
să spună: „Nu, nu aşa, pe ascuns, ci doar ca ritual, n
mijlocul celor asemenea lui şi după obiceiurile acestei
credinţe, n cadrul căreia circumcizia reprezintă un
semn de recunoaştere virilă şi umană". Circumcizia nu
este n niciun caz o mutilare, nsă poate căpătă această
marcă dacă reprezintă o formă de ipocrizie, făcută nu-
mai pentru ca alţii să nu i reproşeze tatălui că nu a res-
pectat un obicei care pentru acesta este absurd, n care
nu mai crede.
Şi n cazul evreilor se ntâmplă acelaşi lucru, dacă
doctorul i face copilului circumcizie doar pentru a nu
se putea spune că nu ia făcut. Aşa ceva se plăteşte la a
doua sau a treia generaţie.
Atunci când se naşte un copil, dacă aceasta este dorin-
ţa, izvorâtă din credinţă, a tatălui şi a mamei, dorinţa de
aşi nscrie copilul n rânduielile şi sub ocrotirea unei re-
ligii care reprezintă sensul vieţii lor, ei trebuie să şi spu-
nă: „Dacă eu am să mor mâine, cine va prelua responsa-
bilitatea creşterii lui?" Când se naşte o fiinţă umană,
datoria noastră este să i asigurăm această continuare prin
care alte persoane şi asumă tutela şi responsabilitatea
educării lui n modul n care părinţii, primii răspunză-
tori, şiau propus să o facă. Rolul acesta revine naşilor şi
naşelor.
 110 Françoise Dolto
Unui copil circumcis nu i se poate face educaţie „de
formă". Nu ar avea niciun sens. Nu ştiu dacă am răs-
puns la ntrebarea pe care miaţi puso, dar după păre-
rea mea, copilului respectiv trebuie să i se spună ce n-
seamnă circumcizia, precum şi faptul că n felul acesta i
se face o onoare. Această marcă specifică sexului său
echivalează cu o valorizare a fiinţei sale masculine ntro
societate n care funcţionează o etică clară n educarea
membrilor săi, o etică de natură spirituală, şi nu numai
o morală a comportamentului.
Toate mamele consideră că circumcizia este o mu-
tilare; este problema lor. Departe de a fi o mutilare,
circumcizia precoce permite o creştere a intensităţii
dorinţei, deoarece, lipsit de protecţia prepuţului, glan
dul are o sensibilitate mult mai mare. Cu timpul, mu-
coasa devine mai aspră şi sensibilitatea scade. nsă la
nceput este o adevărată eliberare prin ndepărtarea
protecţiei glandului, iar fiinţa umană respectivă se va
simţi ridicată n rang, sensibilizată ca aparţinând mas-
culilor din grupul său familial şi social. Dacă mama
nu vrea ca băiatul ei să poarte nsemnul dorinţei tată-
lui (acesta vrând ca fiul său să nu i aparţină doar lui
şi mamei sale, ci să i aparţină şi lui Dumnezeu), n-
seamnă că felul ei de a vedea lucrurile se aseamănă
ntro oarecare măsură cu atitudinea unei căţele faţă
de căţeluşul ei, a unei pisici pentru pisoiaşul ei. Aceas-
tă mamă doreşte să şi păstreze copilul pentru ea, să
l protejeze de orice suferinţă fizică, fără să nţeleagă
faptul că fiul ei trece astfel printro ncercare umani
zantă cu implicaţii simbolice la nivelul limbajului.
Toate aceste lucruri trebuie neapărat explicate oame-
nilor.
Ce să le spunem copiilor 111
n cadrul religiei creştine, Iisus din Nazaret a intro-
dus o noţiune nouă: nu o nsemnare a trupului, ci a ini-
mii. El a vorbit despre tăierea mprejur a inimii 2 7 . Un
semn interior pe care nimeni nu l poate vedea, evitân
duse astfel orice ipocrizie. Circumcizia penisului nu n-
seamnă şi circumcizia inimii. Importantă este circumci-
zia irumii, cea din inimă, pierderea protecţiei infantilizante
(ca aceea asigurată de mamă când eşti mic). Organul ini-
mă simbolizează controlul bărbatului asupra propriilor
pulsiuni, bărbat care se supune liber unei legi n nume-
le Dumnezeului său transcendent, al cărui nsemn l n-
scrie n chiar lăcaşul iubirilor sale omeneşti, inima.
Aceasta este semnificaţia.
n concluzie, răspunsul meu dat n jargonul psihana-
litic acelei biete mame despre care era vorba se rezumă
la aceea că trebuie să se descurce. Să se gândească m-
preună cu tatăl copilului la sensul de onoare şi promo-
vare pe care l presupune ritualul circumciziei pentru fiul
lor, nsă să renunţe dacă este vorba despre o circumcizie
făcută de gura lumii sau pentru nişte rude pe care copi-
lul le va moşteni...
Ar fi interesant dacă printre noi sunt femei musulma-
ne care au copii care fac ntrun fel deja parte din etnia
franceză, dar sunt mame care pot susţine această onoa-
re de a aparţine religiei tatălui sau bunicului lor, femei
27
Această tematică a „tăierii mprejur a inimii" a fost, binenţeles, dezvol-
tată din perspectivă neotestamentară. Ea se regăseşte, n principal, la te-
melia epistolelor lui Pavel (cf. Romani II, 29). Dar apare ca atare deja n
mod explicit n Vechiul Testament (de exemplu Ieremia, IV, 4).
Françoise Dolto a dezvoltat valenţa metaforică a „inimii" n „Le coeur,
expression symbolique de la vie afective" [„Inima, expresie simbolică
a vieţii afective"], n La Difficulté de vivre, op. cit., pp. 1 7 1  1 7 5 .
112 Françoise Dolto
care le pot ajuta pe celelalte femei care sunt gata să stri-
ge: „Ne mutilaţi copiii". Acestea ar trebui să nţeleagă şi
să confere o valoare umanizantă unui ritual plin de ele-
mente simbolice pentru copil, pentru familia lui şi pen-
tru anturajul social prezent n acea zi la ceremonie.
ÎNTREBARE: Dacă unui copil i se dă să sugă suzeta, se poa-
te spune că i sunt satisfăcute n mod exagerat dorinele, se
poate spune că i creăm astfel noi nevoi?
F. D.: Aşa este, ntro asemenea situaţie i satisfacem
o dorinţă orală, acea dorinţă pasivă a gurii de a suge te
tina. I se creează copilului iluzia că suge. n felul acesta
părinţii au linişte, ştiut fiind faptul că, n general, părin-
ţii se simt deranjaţi atunci când copilul plânge. De cele
mai multe ori, aceştia nu au timp să i vorbească copilu-
lui şi atunci el este mpiedicat să şi exprime suferinţa,
dânduise iluzia că este la sân. Nu este un lucru bun
deoarece astfel copilul este mpiedicat să caute o soluţie,
chiar şi aceea de aşi suge degetul mare, ceva mai bine
decât atunci când suge suzeta sau de aşi suge pumnul
sau orice altceva. Se ştie că un copil duce totul la gură.
Iar când duce la gură, duce şi la nas, la urechi, la ochi.
Este felul lui de a integra totul.
De ce are nevoie copilul n acele momente? De un ali-
ment simbolic, adică de un element auditiv, vizual, de
limbaj, ceva care să i vorbească despre acel gust şi să nu-
mească prin cuvinte obiectul pe care l duce la gură. De
pildă, dacă este vorba despre partea metalică a unei ju-
cării zornăitoare: „Vezi, este rece pentru că este partea
metalică". Dacă, altădată, duce la gură partea din os:
„Nu este aşa rece ca şi partea metalică". Aceste lucruri
trebuie spuse atunci când părinţii sunt de faţă; dacă nu,
asta este. Sau un alt exemplu: „Uite, ai apucat păturica
Ce să le spunem copiilor 113
(sau bluziţa) ca atunci când ţi dau să sugi şi, cum o ţii
sub nas, crezi că eşti la mine n braţe şi sugi. mi pare
rău, dar nu este adevărat". Copilul va fi foarte interesat
de ceea ce i se spune şi va lăsa păturica, atent la cel care
i vorbeşte.
Pentru copil, veritabilul element tranziţional sunt cu-
28
vintele , nsă există şi obiecte care nlocuiesc prezenţa
maternă sau obiectul parţial mamelon, atunci când copi-
lului nu i sau spus la timp cuvintele referitoare la cele-
lalte percepţii pe care lea avut n legătură cu prezenţa
maternă. Nu este un lucru foarte grav; mulţi oameni au
ajuns chiar mari savanţi datorită faptului că şi sugeau
degetul, de pildă Einstein, care dădea impresia unui co-
pil retardat pentru că şia supt degetul până la unspreze-
ce ani. Profesorii lui spuneau: „Nu o să fie nimic de ca-
pul lui, sărăcuţul". Or, „sărăcuţul" şi sugea degetul şi
medita tot timpul, căci meditaţia este stimulată de sup-
tul degetului. Şi a tot meditat până a ajuns matematician,
dar asta nu nseamnă că toţi au aceeaşi soartă, marea ma-
joritate a oamenilor neatingând această performanţă.
ÎNTREBARE: Ce se poate spune despre un copil de cinci ani,
perfect autonom, care sa obinuit să se despartă de mama lui
n diverse ocazii (când este cu prietenii, când merge la grădi
Françoise Dolto a adoptat ntotdeauna o poziţie critică faţă de obiec-
tul tranziţional, cel puţin n situaţia n care, ignorânduse intuiţia ori-
ginală a lui Winnicott, sa ajuns p â n ă la preconizarea folosirii respec-
tivului obiect. In realitate, acesta corespunde mai degrabă ratării unei
tranziţii care nu sa efectuat deloc sau d o a r incomplet. Afirmaţia con-
form căreia d o a r cuvântul este cu adevărat tranziţional ilustrează cu
prisosinţă motivaţia acestei poziţii. Doar prin cuvânt şi prin rostire su-
biectul copil, ncă de la primul gângurit, va putea fi cu a d e v ă r a t eli-
berat şi se va elibera de legăturile „substanţiale". A se vedea, de exem-
plu, L'image inconsciente du corps, op. cit., p. 64 şi urm.
114 Françoise Dolto
niă sau iese afară la joacă), dar care alteori se agaă de ea la
modul fizic (mângâieri ndelungi, alintări) i nu vrea să ple-
ce de lângă ea? Pediatrul a răspuns: „Lipsă de ncredere n
sine, nu i interzicei aceste manifestări afective".
F. D.: Nu nţeleg din ce motive această mamă ascultă
de respectivul medic. Şi nici de ce ar trebui să asculte de
mine. Ce simte ea nevoia să facă? Se bucură atunci când
copilul vine şi se lipeşte de ea? Dacă da, asta este, nseam-
nă că ncă se mai află amândoi n acea perioadă inocent
incestuoasă, nsă lucrurile se vor schimba. Copilul este
deja foarte evoluat, dar n acelaşi timp simte parcă un re-
gret, probabil ca şi mama lui: „Nu mai am copil, e groaz-
nic!", aşa se face că din când n când băieţelul simte ne-
voia să o consoleze: „Ba da, ba da, ai ncă un copil".
Unii copii sunt foarte evoluaţi, şi totuşi din când n
când ei toarnă gaz pe foc: „Trebuie să o mai alint pe
mama, draga de ea!" Iar mama va crede că aceasta este
dorinţa copilului, n realitate este şi dorinţa ei. nsă n ca-
zul de faţă există o identificare a medicului cu copilul;
probabil şi acestuia iau lipsit alintările, deci simte nevo-
ia să i spună mamei: „Nu i le interziceţi". De ce nu? Dar
şi de ce da?
ÎNTREBARE: Este vorba despre un copil de zece ani a cărui
mamă a murit. Cei din familie nu vor să vorbească despre acest
lucru nici ntre ei, nici cu copilul. Când cineva ncearcă totui
să abordeze subiectul, copilul iese din ncăpere. Cum trebuie
să i vorbim n calitatea noastră de profesioniti?
F. D.: Persoana care pune ntrebarea este nvăţătoarea
copilului?
RĂSPUNS: NU, este psiholog.
F. D.: Sunteţi psiholog şi vi sa cerut să vă ocupaţi de
copil? Cine va cerut acest lucru?
Ce să le spunem copiilor 115
RĂSPUNS: Copilul a fost trimis pentru o consultaie nain-
te de vacană n legătură cu alte probleme, iar ulterior lam
mai văzut de câteva ori.
F. D.: Foarte bine, nseamnă că tot el o să vă vorbească
despre aceste lucruri, chiar dacă tace. Lăsaţi1 o bună bu-
cată de timp să tacă, din moment ce şi mama lui a tăcut
pentru el; la nceput, copilul acesta va face transferul per-
soanei mute asupra lui nsuşi, deci ncepeţi prin a fi mută.
ntradevăr, copilul transferă la nceput ce vede n jurul
lui. Or, cum n acest moment mama lui este mută pentru
el, şi el va fi mut cu dumneavoastră pentru a intra n el
nsuşi, la modul simbolic şi spiritual, n relaţie cu propria
mamă. Nu ncercaţi să i puneţi ntrebări. Spuneţii direct
că o persoană anume va cerut să vă ocupaţi de el, deoa-
rece se pare că de când sa ntâmplat ce sa ntâmplat —
fără să i spuneţi ce, ştie şi singur — viaţa lui nu este prea
uşoară şi că, dacă este de acord, sunteţi gata să l ascultaţi
cu re'gularitate, iar dacă nu vrea, poate să spună.
In ceea ce mă priveşte, folosesc adesea plata simboli-
că, este un mijloc care i permite copilului să marcheze
refuzul consultaţiei. De altfel, copilul trebuie felicitat
atunci când refuză: „Nu vrei această şedinţă, foarte bine;
când ai să mi aduci plata (biletul de metrou folosit, o pie-
tricică sau un timbru pe care 1a desenat el), am să ştiu că
vrei o şedinţă. Astăzi nţeleg că nu vrei".
Este foarte interesant, deoarece sunt copii care vor
acea şedinţă, nsă nu scot o vorbă dea lungul a zece,
cincisprezece şedinţe, dar care vin cu regularitate, sin-
29
guri, nu ntârzie niciodată şi şi aduc plata simbolică .
Totul a nceput atunci când unii copii abandonaţi, revoltaţi şi negativi
faţă de orice iau dat lui F r a n ç o i s e Dolto ideea instituirii unei plăţi
simbolice, d o v a d ă a nevoii pe care o resimţeau ca refuzul lor să fie as
116 Françoise Dolto
Aceste şedinţe de tăcere totală sunt ceva extraordinar
pentru ei, dacă psihologul le poate suporta, ştiind că prin
această tăcere copilul şi face doliul.
Aşa pot sta lucrurile n cazul la care vă referiţi. Copi-
lul iese din ncăpere atunci când dumneavoastră nce-
peţi să vorbiţi de faţă cu el despre moartea mamei lui?
Aşa este? nseamnă că, n ceea ce vă priveşte, fără să vă
spună un cuvânt, va vorbi cu dumneavoastră la modul
interior, va retrăi tot ce trebuie să trăiască şi ncetul cu
ncetul o să vă povestească un vis sau o să deseneze
ceva. Până atunci nsă, respectaţii doliul, un doliu care
nu poate fi trăit deocamdată decât n tăcere, fiindcă şi
ceilalţi membri ai familiei nu vor sau nu pot să i vor-
bească despre aceste lucruri.
ÎNTREBARE: Cum poate o mamă să i vorbească fiicei sale
de patru ani despre faptul că soul ei a fost arestat pentru o
perioadă cuprinsă ntre cinci i zece ani?
F. D.: Soţul ei este şi tatăl copilului? Da? n cazul aces-
ta, copilul ştie. Chiar dacă nu i sa spus prin cuvinte, co-
pilul ştie.
RĂSPUNS: Copilului i sa spus că e plecat.
F. D.: I sa spus că este plecat, nsă copilul ştie foarte
bine că a fost minţit. Mama poate să i spună pur şi
simplu: „Ţiam spus că tatăl tău a plecat, dar tu ştii foar
cultat. Mai târziu, Françoise Dolto a elaborat această inovaţie tehnică
şi a generalizato. Contractul plăţii simbolice este ncheiat ntre psih-
analist şi copil n cazul n care, n u r m a ntâlnirilor preliminare, copi-
lul este de a c o r d să fie ajutat. O pietricică, un timbru fals sau o mone-
dă de z e c e centime, plata simbolică n u este nici u n c a d o u , nici un
obiect parţial şi nu trebuie interpretată. De la o şedinţă la alta, ea ates-
tă dorinţa copilului de aşi a s u m a la m o d u l personal tratamentul. Cf.
Séminaire de psychanalyse d'enfants, op. cit., t. II, pp. 1 0 7  1 2 4 , şi La diffi-
culté de vivre, op. cit., pp. 2 6 2  2 6 3 .
Ce să le spunem copiilor 117
te bine că nu este adevărat. Dacă ştii ce i sa ntâmplat,
spunemi ce crezi. ncetul cu ncetul, am să ţi spun şi eu
adevărul". După care mama poate adăuga: „Erai prea
mică atunci, aşa că mam gândit că nu pot să ţi explic,
nsă sunt sigură că ştii ceva şi nu ai nici tu curajul să mi
spui. Suntem amândouă la fel, niciuna dintre noi nu are
curajul să vorbească despre asta, aşa că spunem că tata
e plecat. Eu aşa spun la toată lumea, că soţul meu e ple-
cat, dar ntre noi, dacă tu vrei, putem vorbi deadevă
rat." Copilul nu va răspunde nimic, iar mai târziu, după
două, trei zile, va spune o vorbă sau va face un desen n
care se vor vedea peste tot gratii n spatele cărora va fi
un omuleţ. Atunci mama i va spune:
— Da, ai dreptate, acolo e tata.
— De ce?
— Păi, pentru că a făcut o prostie.
Şi i va povesti atunci ce prostie a făcut tata. Dar şi
mai important este ca fetiţa să poată merge la nchisoa-
re să şi vadă tatăl sau să i scrie.
Pentru deţinuţi este deosebit de important să fie iu-
biţi de copilul lor n timpul ncercării prin care trec. Nu-
mai aşa nchisoarea i poate ajuta cu adevărat să se rea-
biliteze, deoarece aceşti oameni au fost lipsiţi de educaţie
sau au trecut printrun moment de slăbiciune n ceea ce
priveşte autocontrolul, prin urmare, dacă propriul lor co-
pil i iubeşte, ei se simt responsabili. Când se văd iubiţi
de propriii lor copii, n ciuda urmărilor actului reproba-
bil pe care lau făcut, aceşti oameni se simt responsabili,
nsă nu culpabili. Doar aşa se poate umaniza o deficien-
ţă de comportament: prin asumarea responsabilităţii şi
evitarea efectului distructiv al culpabilităţii. Dragostea
propriului copil este cel mai mare sprijin n acest sens.
118 Françoise Dolto
Am ajutat nenumăraţi copii de deţinuţi. La nceput,
nu mi se dădeau detalii — tatăl plecase, meseria l obli-
ga să stea departe de casă — până când mama mi spu-
nea că, de fapt, tatăl este la nchisoare.
Copiii .ştiu aceste lucruri. Şi vi le spun prin desene-
le pe care le fac, fără să ştie că le spun. Ei le ştiu la mo-
dul inconştient. nsă este mult mai bine dacă există şi
cuvinte care să dea glas acestor realităţi. Copiii sunt ex-
trem de inventivi atunci când se pune problema să şi
scuze părinţii, l nvinovăţesc, de pildă, pe bunicul care
nu sa ocupat de creşterea copilului său. Ceea ce şi este
de cele mai multe ori adevărat: deţinuţii sunt adesea
persoane care nu au avut tată n momentul socializării.
De multe ori, situaţia respectivă i ia pe oameni pe ne-
pregătite: nu sunt n stare să i spună copilului imediat
ce sa ntâmplat, fiind ei nşişi pradă unei emoţii prea
puternice. De aceea, trebuie să revină asupra celor n-
tâmplate şi să spună: „Erai prea mic; am nţeles acum că
şi tu ştii foarte bine ce sa ntâmplat; nu vreau să conti-
nuăm aşa, să ţi spun tot felul de lucruri, mai ales că e o
situaţie care poate să dureze" etc.
Trebuie să ştiţi următorul lucru: la cinci ani, un copil
nţelege totul! nţelege foarte bine cuvintele.
La nceput, poate exista un moment de revoltă mpo-
triva tatălui: „Este un om rău, a făcut un lucru urât".
— Aşa crezi tu, dar când ai să fii mare, poate ai să n-
ţelegi mai bine ce sa ntâmplat. Ai făcut bine că ţiai ales
acest tată. (Şi asta cu atât mai mult dacă este vorba de-
spre tatăl adevărat al copilului, căci dacă ar fi un iubit al
mamei, lucrurile ar sta altfel.)
Tatăl nu este „rău". Poate fi un pervers nrăit şi care
totuşi a făcut copii. Nu ştiu ce faptă a comis bărbatul n
Ce să le spunem copiilor 119
discuţie, dar nu trebuie să folosim cuvintele pe care le
folosesc copiii. n cazul de faţă, copilului trebuie să i se
spună: „Ştii ce, ce a făcut tatăl tău sunt lucruri pentru oa-
meni mari, tu nu poţi să le nţelegi, dar nu ţi dau voie
să spui că tata este un om rău. A căzut ntro capcană, o
capcană pe care şia ntinso singur, dar asta nu nseam-
nă că este un om rău".
Trebuie refuzate cu tărie cuvintele care reprezintă ju-
decăţi de valoare: rău sau urât. De multe ori i auzim pe
copii spunând: „Mama e o rea". Putem să le răspundem:
„Ştii ce, nu vorbi aşa, nu este o cotoroanţă, este o feme-
ie: cotoroanţele sunt rele, nu mamele".
Aşa este, „urât", „rău" sunt cuvinte cu valoare este-
tică. Ce nseamnă „rău"? „Atenţie, câine rău?" Este lip-
sit de sens. Copilului trebuie să i se spună: „Există o lege,
iar tatăl tău a uitat că există legea".
Copiii sunt de un mare ajutor; ei sunt la fel de isteţi
ca şi noi, la fel de iubitori deci nţeleg foarte bine. ntrun
anume fel, ei şi : au ales destinul, de cele mai multe ori
nu unul simplu. Trebuie să le spunem: „Când teai năs-
cut, nu ai ales un drum uşor, asta nseamnă că vrei să fii
la nălţime; o să ncercăm să o scoatem la capăt".
ÎNTREBARE: Ai vorbit despre suferină i ai spus că tre-
buie să o uităm pentru ca dorina să poată renate.
F. D.: Nu, nu am spus să o uităm, ci să o depăşim. Şi
pentru asta, trebuie să vorbim. Când vorbim despre su-
ferinţă, pulsiunile activate se calmează datorită ntâlni-
rii cu cineva care ascultă. Doar aşa dorinţa nu se va mai
bloca n faţa imposibilităţii de a găsi şi altă cale de satis-
facere decât morbiditatea suferinţei, căci oblojirea orgo-
liului cu propria suferinţă seamănă a masturbare, steri-
lă ca orice masturbare. Ne complăcem n propria suferinţă
120 Françoise Dolto
dacă nu o spunem cuiva care ne poate despovăra de ea.
Este greu de nţeles: dorinţa şi găseşte satisfacerea, cu
mai puţin câştig nsă şi n cazul individului, şi al socie-
tăţii, atât n masocliismul suferinţei, cât şi n plăcerea m-
părtăşită cu ceilalţi (sau n durerea mpărtăşită, deci
umanizată prin limbaj).
Este limpede că atunci când cineva nu conteneşte să se
vaite n legătură cu o suferinţă pe care o are sau atunci
când i impunem tăcerea ca să nu poată vorbi despre ea —
cum se ntâmplă cu copiii bolnavi de miopatie sau cei in-
firmi din naştere (epilepsia este o altă problemă) —, ei
bine, n cazul acesta nu există decât o singură cale, să i se
spună adevărul şi să fie ascultat, aşa cum vrea sau poate
acesta să şi exprime punctul de vedere.
Când n faţa noastră avem un copil cu miopatie, pen-
tru care nu există astăzi decât un pronostic fatal de agra-
vare a bolii, trebuie să i spunem imediat: „Ai o infirmi-
tate care se poate agrava din ce n ce mai mult; numai tu
ştii ce simţi şi poate vei putea frâna evoluţia acestei boli,
poate... nu este sigur".
Cel mai important lucru este păstrarea comunicării.
Din clipa n care cuiva i se spune de ce infirmitate suferă,
acesta poate desfăşura nenumărate forme de supracom
pensare pentru a rămâne un subiect, n loc să devină un
individ din carne şi sânge, tot mai mult un obiect pentru
ceilalţi. Posibilitatea de a te bucura rămâne prezentă atât
timp cât există o comunicare cu ceilalţi, ceilalţi care spun
adevărul, nu care se prefac: „Aşa e, mâine o să te simţi
mai bine", deşi toată lumea ştie că nu este adevărat.
Există posibilitatea ca peste câţiva ani să se găseas-
că modalitatea de a vindeca sau ameliora evoluţia bol-
navilor de miopatie. Există această posibilitate şi de
Ce să le spunem copiilor 121
aceea este important ca aceşti copii să vorbească de-
spre simptomele lor, ca şi despre felul n care acestea
variază şi ei le resimt şi le pun n legătură cu emoţiile
pe care le trăiesc. Este un ajutor preţios pentru obser-
varea acestei boli. De aceea, trebuie să i se spună: „Nu
eşti singur". Să ştie că nu este singur n ncercarea prin
care trece, că şi alţii suferă de aceeaşi boală şi se pot n
trajutora.
Se recomandă deci să fie mpreună cu alţii care sufe-
ră de aceleaşi perturbări, contrar părerii curente care re-
comandă să fie crescuţi separat, nu alături de infirmi.
Dimpotrivă, suferinţa lor este mai mică atunci când sunt
mpreună cu alţii asemenea lor, cu condiţia să fie vizitaţi
n continuare şi să nu li se ascundă infirmitatea. Doar aşa
aceşti copii se pot bucura de plăcerea pe care o trăim
atunci când ne ntâlnim cu celălalt, ştiut fiind faptul că
plăcerile lor auditive, vizuale, imaginare sunt deosebit
de mari. Toate acestea sunt lucruri despre care trebuie să
se vorbească cu aceşti copii. Acum vreo cincisprezece ani
a rulat, fără prea mare succes, un film minunat despre
copiii cu infirmitate motorie cerebrală, ce purta titlul „O
30
infinită tandreţe" .
ÎNTREBARE: Ce ne putei spune despre copilul aflat n faa
unei boli gravei
F. D.: Trebuie să i se vorbească despre asta imediat, să
i se spună: „Poţi să mi spui tot ce simţi; doar tu ştii cum
stau lucrurile; trebuie să i spui doctorului, iar dacă el nu
are timp să te asculte, am să te ascult eu". Trebuie cel pu-
ţin să fi putut vorbi cu cineva.
„ U n e infinie tendresse" a fost realizat n 1969 de Pierre Jalland (Films
1 3 / A r i a n e Films).
122 Françoise Dolto
Sunt convinsă că, aflată n faţa propriei morţi, persoa-
na care urmează să moară .ştie că a ajuns la capătul vie-
ţii. Citiţi cartea scrisă de Ginette Raimbault 3 1 : copiii sunt
ngrijoraţi pentru părinţii lor. Mulţi spun: „Vorbeşte cu
mama, nu vrea să creadă, dar săptămâna viitoare, când
o să vină, nu am să mai fiu". Pentru ei, această plecare
face parte din cursul firesc al vieţii lor. Nu ştim ce este
moartea, nsă copilul nu face toată această dramă n ju-
rul propriei morţi aşa cum facem noi, considerând că o
moarte prematură este dramatică. Pentru copilul care va
deceda nu este nimic prematur, ea face parte dintro evo-
luţie pe care o trăieşte şi ntotdeauna există speranţa
unui după. Nu avem de unde şti ce reprezintă această
speranţă a unui după pentru copil, nsă el vorbeşte de-
spre asta: „Când am să fiu mort, am să fac cutare sau cu-
tare lucru." n fond, de ce nu? Să l lăsăm să şi dea frâu
liber imaginaţiei. Nu trebuie să vorbim, trebuie să l as-
cultăm şi să ncuviinţăm: „Tu ştii mai bine".
ÎNTREBARE: i atunci când este vorba despre o persoană de
treizeci de ani care nu vrea să tie că suferă de scleroză n
plăci?
F. D.: Poate că are dreptate, deoarece există scleroze
n plăci cu perioade de remisie atât de lungi, ncât oame-
nii riscă să piară mai curând călcaţi de o maşină pe stra-
dă decât de scleroza n plăci de care suferă. La treizeci
de ani este cu totul altceva faţă de ceea ce se ntâmplă cu
31
Ginette Raimbault, L'enfant et la mort. Des enfants malades parlent de la
mort: problèmes de la clinique du deuil [Copilul şi moartea. Copiii bolnavi vor-
besc despre moarte: probleme clinice ale doliului], Privat, 1989. Autoarea,
psihanalistă ntro secţie pariziană de pediatrie, face o expunere n le-
gătură cu experienţa sa clinică şi cu discuţiile libere pe care lea avut cu
unii copii spitalizaţi suferind n majoritatea lor de boli metabolice şi
având o idee foarte clară despre faptul că u r m a să moară.
Ce să le spunem copiilor 123
un copil. Eu vă vorbesc despre copiii mici care suferă de
o boală pe care, date fiind cunoştinţele ştiinţifice la zi, nu
o putem ncă vindeca. nsă aceşti copii pot sprijini apro-
fundarea observaţiei, deoarece ei sunt n măsură să vor-
bească despre starea lor. n cazul n care nu vor acest lu-
cru, să li se spună: „Foarte bine dacă nu vrei să vorbeşti
despre asta". Dar nu trebuie să le ascundem faptul că
ştim prin ce fel de ncercare trec. Iar atunci când şi sur-
prind părinţii plângând, aceştia să le spună de ce plâng:
„Plâng pentru că suferi de o boală care mă ngrijorează,
care nu poate fi ncă vindecată"; din acel moment, copiii
vor fi aceia care şi vor consola părinţii.
Deoarece sunteţi infirmiere şi vă ocupaţi de ngrijirea
unor asemenea copii, nu trebuie să ezitaţi să i ntrebaţi:
„Cum nţelegi tu această situaţie? Ce trebuie să i spu-
nem mamei tale?" Iar copilul va găsi soluţia. Copiii sunt
cei care ne explică nouă.
Iată cazul unui copil a cărui infirmieră a venit să se
consulte cu mine: „Copilul este pe moarte, iar mama lui
este ntro stare ngrozitoare. Ce trebuie să i spunem, tre-
buie să o prevenim? Urmează să vină la spital peste opt
zile, atunci când copilul nu va mai fi, şi nu pare să şi dea
seama că situaţia este atât de gravă, voia chiar să l ducă
ntrun alt spital, să caute un alt medic..."
Răspunsul meu a fost următorul: „mi pare rău, nu
ştiu ce să spun, dar copilul ştie sigur. şi cunoaşte bine
mama. Intrebaţi1 pe el: «Ce crezi că trebuie să i spunem
mamei tale n legătură cu evoluţia bolii»?" Şi iată ce ia
răspuns copilul: „Mama nu poate suporta gândul că am
să mor; aşa că fă ce poţi".
Chiar aşa, infirmiera a făcut ce a putut, adică nu mare
lucru, atunci când mama a fost pusă n faţa faptului m
124 Françoise Dolto
plinit al decesului copilului ei. Acesta spusese: „Să i spui
mamei că o iubesc chiar şi atunci când am murit" („când
am murit", el urmând să moară imediat după aceea).
Nu ştim nimic, noi cei care suntem vii, nu facem decât
să ne proiectăm şi este groaznic pentru noi, nsă cel care
trăieşte aceste lucruri... Moartea face parte din viaţă, şi
asta pentru fiecare dintre noi, dar este mult mai puţin an-
goasant pentru copii decât pentru adulţi, deoarece ei nu
au responsabilităţi. Uneori nu e chiar aşa, cum este cazul
acestui copil care se simte răspunzător pentru mama lui.
Deşi avea şi un tată, nu şi făcea defel griji pentru el şi spu-
nea: „Cu tata nu e nicio problemă". Simţea nsă durerea
mamei lui. Trebuie să ştim să i ascultăm pe copii.
ÎNTREBARE: Cum trebuie să procedăm cu copiii mongoloizi?
F. D.: Trebuie să li se spună acest lucru de la nceput,
imediat după naştere. Este şi cazul unui copil mongo-
loid, unul dintre primii pe care iam ngrijit şi care astăzi
se descurcă: dar ncă de la naştere a fost prevenit n le-
gătură cu anomalia sa genetică. O astfel de situaţie este
acum foarte frecventă, deoarece atât mama, cât şi tatăl
ştiu cum să i ajute pe medici, iar copilul şi asumă sin-
gur trisomia.
Mama respectivă mia scris când era ncă la materni-
tate şi mia spus: „De când sa născut fetiţa mea, nu mă
pot opri din plâns, de trei zile nu ştiu ce să fac, sa năs-
cut cu trisomie 2 1 " . Iam răspuns imediat: „Spuneţii fe-
tiţei de ce plângeţi, spuneţii că are trisomie 21, că nu este
la fel precum ceilalţi copii pe care părinţii ştiu cum să i
crească. Folosiţi cuvântul «anomalie genetică» şi mai
spuneţii că plângeţi deoarece, din cauza acestei anoma-
lii, nu ştiţi cum o veţi putea creşte şi vă este teamă că va
fi nefericită".
Ce să le spunem copiilor 125
Părinţii au fost extrem de tulburaţi de scrisoarea mea.
Mai erau ncă la maternitate şi şiau spus: „Ce riscăm?
Hai săi spunem". Au rămas uluiţi n faţa surâsului ex-
traordinar al acelui sugar de cinci zile, iar ncepând din
acea clipă sa instalat ntre ei o comunicare incredibilă,
fetiţa fiind deosebit de inteligentă!
Cum această familie locuieşte n provincie, nu am vă
zuto pe fetiţă decât odată sau de două ori. Este mongo-
loidă şi are un aspect foarte caracteristic, nsă este per-
fect activă, mai dinamică şi mai vioaie decât mulţi copii
care nu au trisomie 21. De fiecare dată când apare o pro-
blemă, mama i spune: „Doar tu ştii, ajutămă să nţeleg
ce trebuie să fac pentru tine". Atât. Există ntre ele o n-
credere totală.
Mai târziu, când fetiţa a vrut să fie mpreună cu alţi
copii, a fost dată la grădiniţă. Mama ei a reuşit să găseas-
că un mic centru n care a fost acceptată, un fel de creşă
pentru copiii mai mari; şi, printre aceştia, această fetiţă
pitică n mijlocul lor, aşa cum sunt mulţi copii mongo-
loizi care nu cresc.
Intro zi, o doamnă a exclamat văzândo: „Ce figură
caraghioasă are şi micuţa asta". Fetiţa avea n acel mo-
ment douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de luni, vorbea
destul de prost, nsă sa ndreptat spre acea femeie şi a
bolborosit: „Sunt trisomie 2 1 " .
Iar doamna, surprinsă, a ntrebat: „Ce spune?"
— Vă spune că e aşa pentru că este mongoloidă, are
trisomie 21, ia explicat educatoarea.
— Dar cum aşa? Şi ea ştie!
Am avut deci de două ori ocazia să o văd pe această
fetiţă. Părinţii au venit cu ea la centrul La Maison Verte
pe când ea avea doi ani şi jumătate, iar mama era nsăr
126 Françoise Dolto
cinată a doua oră. Tatăl mia spus: „Doctorul vrea nea-
părat să i se facă o amniocenteză ca să aflăm dacă copi-
lul va fi mongoloid, am avut o discuţie ngrozitoare cu
el, eu spunândui că dacă urmează să fie mongoloid, va
fi mongoloid. Fetiţa pe care o avem ne aduce atâta bu-
curie ncât, chiar dacă al doilea va fi şi el mongoloid, nu
vreau ca soţia mea să avorteze. Iar medicul mia răspuns:
«In acest caz, refuz eu să vă fac această analiză deoare-
ce tot ce vreau este să vă ajut să nu lăsaţi să se nască un
copil mongoloid»".
Se ştie foarte bine ce nseamnă un copil mongoloid,
este vorba despre o anomalie genetică care duce la for-
marea unui aminoacid care nu este sintetizat (oarecum
asemănător cu ceea ce li se ntâmplă diabeticilor care nu
sintetizează zahărul) şi din această cauză apare o mbă-
trânire a celulelor nobile ale creierului, o mbătrânire
mult mai rapidă a fiinţelor umane respective n plan fi-
zic. Dar mintea lor — subiectul — reuşeşte uneori să fie
luminoasă, inteligentă, bună, foarte interesantă. Era ca-
zul fetiţei despre care vă vorbesc.
Până la urmă, nu i sa făcut acea amniocenteză. Iar
când fătul avea şapte luni, fetiţa 1a ntrebat pe tatăl ei:
„Cum va fi bebeluşul pe care l aşteaptă mami, va fi ca
mine?" Tatăl a răspuns: „Nu ştiu", fără să mai adauge
altceva. Părinţii sau dus la spital ca să facă o ecografie,
iar când sau ntors, cea mică 1a luat pe tatăl ei deopar-
te: „Ce a spus doctorul? O să fie ca şi mine?"
— Nu, nu o să fie mongoloid, nu o să aibă trisomie
21, şi o să fie un băiat.
— Un băiat, ce bine, dar mi pare rău că nu este ca şi
mine.
— Da, o să te simţi singură.
Ce să le spunem copiilor 127
Fetiţa nu a mai adăugat nimic. Când sa născut frăţio-
rul ei, fetiţa era emoţionată şi foarte interesată de cel mic.
Am revăzuto din nou pe fetiţă când frăţiorul ei avea
optsprezece luni, iar ea avea aceeaşi nălţime ca şi el.
Avea trei ani şi jumătate sau patru ani, dar rămăsese
mică. Aşa se ntâmplă, copilul mongoloid nu creşte n
nălţime. nsă am observat că mama era foarte atentă cu
fetiţa, aproape prea atentă, mai atentă decât cu fiul ei
pentru care nu avea acelaşi interes matern. Poate pentru
a nu o face să sufere pe fiica ei? Aşa că iam spus copi-
lei: „Ştii ce, cred că mama ta are prea mare grijă de tine.
Şi fratele tău este la fel de interesant ca şi tine, cu toate
că nu este mongoloid. Nu ştiu dacă acesta este motivul
pentru care tu rămâi mică. ntradevăr, faptul că au tri-
somie 21 i mpiedică pe mulţi copii să crească; dar tu ai
aşa o dorinţă să i iei locul fratelui tău, ncât poate
deasta nu creşti, ca să fii cu doi ani mai mică". Fetiţa sa
uitat la mine furioasă. „Te urăsc", după care a plecat.
Mama mia scris după trei luni: „Ia crescut piciorul
cu trei numere şi ia ajuns din urmă la nălţime pe cei de
vârsta ei n numai patru luni de vară". Să fi fost urma-
rea adevărului pe care lam lăsat să iasă la lumină, do-
rinţa nerostită, dar activă, de a lua, prin nălţime (vârstă)
şi corp (spaţiu), locul frăţiorului ei de doi ani?
Scrisoarea mamei continua: „Câtă dreptate aţi avut;
mam gândit mpreună cu soţul meu după ce am fost la
dumneavoastră: aşa este, când cel mic face ceva, ni se
pare firesc să facă, pe când dacă ea face ceva, ni se pare
ceva extraordinar". Părinţii şiau schimbat atitudinea n
această privinţă, iar lucrurile au mers mult mai bine.
Sa mai ntâmplat ceva interesant care poate servi drept
lecţie. Fetiţa era n clasa ntâi la o şcoală privată unde până
 128 Françoise Dolto
la urmă au primito. Dar nvăţătoarea din clasa a doua nu
voia să o accepte n anul următor. Spusese: „Nu vreau un
copil cu o asemenea figură n clasa mea; mi se face rău
când văd astfel de copii". Pentru mamă a fost o adevăra-
tă lovitură. De aceea iam spus: „Aveţi noroc că a spus
exact ce simte, n loc să reacţioneze n mod ipocrit, aşa cum
fac alţii". După care mam adresat copilului: „Aţi avut no-
roc, tu şi mama, că nvăţătoarea a spus că nu te vrea la ea
n clasă, pentru că ai trisomie. Tu ştii deja, ştii că nu eşti ca
şi ceilalţi copii, de aceea tu trebuie să ţi găseşti locul şi să
te faci iubită. Nu ai să reuşeşti cu nvăţătoarea asta, treaba
ei. Mama o săţi găsească sigur o altă şcoală". ntradevăr,
mama ei a găsit o altă şcoală privată.
Insă ntre timp, ceea ce i spusesem acestei fetiţe la Paşti
şi arăta roadele. Oare cum a procedat? Indiferent de mij-
loacele pe care lea folosit, nvăţătoarea din clasa a doua
a ajuns să spună: „Ştiţi, mam uitat n pauze la fetiţă, este
ntradevăr extraordinară, şi mai este şi prietenoasă, nu se
supără când este agresată, ştie să şi facă loc n grupul de
copii care o primesc n jocul lor şi treptat toţi o acceptă.
Este chiar şi un fel de lider. n ceea ce mă priveşte, aş vrea
să vină la mine n clasă; miam schimbat părerea, acum
vreau să o primesc, dacă vreţi şi dumneavoastră, şi mi
cer scuze pentru ce vam spus mai demult".
Auzind acestea, mama a răspuns: „Aţi avut dreptate
şi vă mulţumesc pentru că miaţi vorbit deschis. Nea
ajutat foarte mult, iar pe fetiţa mea a ajutato să accepte
că există oameni care nu vor să aibă dea face cu ea".
De multe ori se ntâmplă aşa: oamenii cu cele mai
mari rezistenţe, dacă putem primi să le rostească, pot fi
de mare folos. Vam vorbit despre toate aceste lucruri
Ce să le spunem copiilor 129
din cauza problemei infirmităţii, nsă ele pot fi utile şi
pentru nţelegerea unei marginalizări datorate nfăţişă-
rii, ca şi n problema rasismului. Este o problemă impor-
tantă, de pe urma căreia copiii au de suferit. Nu trebuie
să li se spună că nu este adevărat, trebuie să li se spună
adevărul. Nu trebuie să li se spună: „Ai de depăşit un
handicap", trebuie să li se explice: „Tu eşti negru" sau
„Tu eşti metis şi există clase n care copiii ţi vor face o
vină din asta. Nu ai decât o cale, să te faci apreciat, ca să
vadă că au greşit şi că sunt proşti".
Numai aşa puteţi ajuta un copil. O să mă ntrebaţi:
„La ce bun?" Răspunsul meu este că nu se poate construi
decât plecând de la adevăr, nu prin ipocrizie. Or, suntem
ipocriţi dacă ne prefacem că suntem ncrezători n inte-
grarea copiilor doar pentru că nvăţătoarea i va sprijini,
n niciun caz, nu aşa. ntro clasă, trebuie să se vorbeas-
că despre problema rasismului urbi et orbi, chiar şi cu cei
foarte mici. Trebuie folosite cuvinte potrivite n legătură
cu tot ceea ce trăieşte copilul.
Un alt exemplu, n legătură cu copiii de la un cămin
al Asistenţei publice (acea DDASS cum se numeşte as-
32
tăzi), numai cu copii abandonaţi . Merg cu toţii la gră
32
„Un copil poate muri din cauză că nu i sa dat dreptul la mândria de a
fi pe lume. Nu este devalorizant să ai părinţi care nu au putut face mai
mult decât să şi asume copilul până la naşterea acestuia, iar apoi să l
abandoneze." Séminaire de psychanalyse ă'mjants, op. cit., 1.1, p. 18.
Aceste cuvinte rostite de Françoise Dolto ilustrează profunda ei con-
vingere şi exigenţa etică care au animato şi au determinato să accep-
te să ia n tratament copii abandonaţi precoce. Cf. Solitude, op. cit., pp.
177179. Aşa se face că, ncepând cu 1973, sa ocupat de unii copii aflaţi
ntrun cămin din regiunea pariziană. nsoţiţi de asistenta lor socială
(auxiliară n puericultura), aceştia veneau pentru consultaţie fie la spi-
talul Trousseau, fie la centrul ÉtienneMarcel. A se v e d e a şi nota 43.
130 Françoise Dolto
diniţa din cartier. ntro zi, unul dintre cei de care mă
ocupam mi spune: „Toţi copiii sunt mpotriva noastră;
când ajunge autobuzul de la cămin, ceilalţi ne aşteaptă
ca să tabere pe noi". Era o bătălie ntre micul grup de la
„cămin" şi grupul copiilor ajunşi primii, cei pe care i
aduceau părinţii.
Copilul despre care este vorba se afla la finalul unei
cure la mine. Avea trei ani. Mia fost trimis pentru un
aşazis diagnostic de psihoză, mutism, retardare etc. Sta-
rea n care se afla se datora faptului că nimeni nu ia lă-
murit povestea vieţii lui, căci nimeni nu o cunoştea. Doar
el o ştia şi ncetul cu ncetul a putut să o exprime n ca-
drul şedinţelor.
Mă gândeam mpreună cu băieţelul: „Este interesant
ce mi spui tu. Mă ntreb dacă acei copii de la grădiniţă
nu sunt geloşi pe cei de la cămin, fiindcă, vezi, dacă ei nu
iar avea pe mama şi pe tatăl lor, nu ar putea trăi, n timp
ce voi nu aveţi nici tată, nici mamă, iar ei ştiu asta şi văd
că vă simţiţi foarte bine. Poate că aşa stau lucrurile".
Copilul nu a spus nimic. A continuat să vină mai de-
parte la şedinţele de terapie. ntradevăr, aşa este, aceşti
copii nu sunt precum ceilalţi, deoarece se ştie că nu au
părinţi, iar unii dintre ei vor fi adoptaţi. Şi acest lucru se
ştie la grădiniţă: „Cutare nu mai vine, şia găsit o mămi-
că şi un tătic". Aşa vorbesc ntre ei.
Şi copilul despre care vorbesc a fost adoptat, iar pă-
rinţii lui adoptivi au venit să vorbească cu mine ca să
afle care era problema lui, pentru viaţa lui n continua-
re, aşa cum sau dus să vorbească şi cu educatoarea, ca
să ştie cum este, ce i se recomandă pentru şcoală etc.
Iar educatoarea lea spus: „Ştiţi, este un copil extraor-
dinar, la nceput a avut nevoie de ngrijiri pentru că era
Ce să le spunem copiilor 131
instabil, nimeni nu putea să l ţină la grădiniţă, dar mai
târziu a ajuns liderul clasei; şi are o sensibilitate şi o in-
teligenţă!", toate lucruri pe care le remarcase deja şi
mama adoptivă. Educatoarea a adăugat: „Am fost foar-
te tristă când a plecat. nchipuiţivă că este primul an
când nu au fost probleme ntre copiii din clasă şi cei de
la cămin. Şi asta i se datorează lui. Când puteam, fă-
ceam n aşa fel ncât copiii să nu ajungă deodată. l ru-
gam pe şoferul autobuzului să ntârzie trei minute n
aşa fel ncât toţi să fie n clasă şi să nu se mai ncaiere.
ncercam să ţin clasa n mână, când, ntro zi, băieţelul
mia spus: «Ştiţi, doamnă, cred că ştiu de ce se războ-
iesc cu noi, cei de la cămin.»".
— A, da, de ce?
— Cred că pentru că sunt geloşi.
Copilul repeta ce i spusesem eu cu una sau două luni
mai devreme.
Şi educatoarea ia mai spus mamei adoptive: „Puteai să
auzi musca. Copiii au tăcut, ziceai că a pogorât un nger.
Şi niciodată nu iau mai atacat pe cei de la cămin, chiar
atunci când nu intraseră ncă n clasă la venirea autobuzu-
lui. Nu au mai fost probleme tot anul, fiindcă era adevă-
rat: aceşti copii erau geloşi pe cei care nu aveau nevoie de
tatamama ca să trăiască fericiţi. Este extraordinar!"
Toate aceste lucruri trebuie nţelese: când ceva este
adevărat, dacă este rostit, ne eliberăm de simptom. Or,
n cazul acela, era ntradevăr vorba despre un simptom
de gelozie: copiii cu părinţi erau geloşi pe cei care nu
aveau părinţi şi trăiau bine mersi.
Acelaşi lucru se ntâmplă cu orice copil care este di-
ferit de ceilalţi, fie că este mongoloid, firav sau infirm:
şi permite să trăiască fără griji, este inacceptabil!