88 Françoise Dolto
la nceputul perturbării afective. „A! Erau n vacanţă
când a murit bunica (dinspre tată sau dinspre mamă). Şi
copiilor nu leam spus nimic, nţelegeţi, nu am vrut să
le stricăm vacanţa." Părinţii sau ntors acasă trişti, vă n-
chipuiţi, dar nu leau spus nimic copiilor! Or, era vorba
de copii care o vedeau pe bunica odată pe săptămână,
duminica! După vacanţă, când se ntoarce acasă, copilul
ntreabă firesc: „Nu mergem la bunica?
— A, nu, Bunica este la spital.
— A, da...
Şi pe urmă, bunica este tot la spital. Se apropie Cră-
ciunul: „Nu o invităm pe bunica?"
— A, nu, nu se simte prea bine (sau: a plecat ntro că-
lătorie).
— Dar pot să vorbesc cu ea la telefon?
— Nu, nu, o deranjezi.
Lucrurile se lungesc aşa, treptat apare o prăpastie, iar
copilul este tot mai deprimat.
De câte ori nu am văzut aceeaşi situaţie! Şi nu numai
n povestea cu bunica sau când au loc evenimente gra-
ve n familie. Ci şi atunci când se ntâmplă să moară un
coleg de clasă, copilului i se spune tot o poveste: „Nu
mai vine la voi n clasă, sa mutat la altă şcoală", când,
de fapt, era prietenul lui cel mai bun care n timpul va-
canţei a avut un accident. Treptat, toţi aceşti copii se de
vitalizează vizibil, deoarece nu găsesc cuvintele necesa-
re pentru a da glas tristeţii lor. Aşa se instalează o intensă
devitalizare. Deci copilului trebuie să i se spună imediat
despre ce este vorba.
Chiar şi atunci când avem dea face cu o sinucidere,
pentru familie poate fi ceva extrem de pozitiv; o sinuci-
dere nu este neapărat ceva negativ. Nu ştim. Nu ştim ce
Ce să le spunem copiilor 89
nseamnă ea pentru cel care a murit; nu ştim dacă nu
cumva este din partea lui un act de eroism, pentru aşi
salva copiii, dacă este vorba despre un tată sau dacă este
vorba despre o mamă a cărei voce nu a fost auzită, care
nu a reuşit să spună ce avea de spus. Binenţeles, regre-
tele sunt imense, dar nu este ceva care trebuie să i se as-
cundă copilului.
El trebuie să participe la ritualul doliului, chiar dacă
este foarte mic şi este ţinut n braţe; este important ca
această fiinţă umană să fie părtaşă la evenimentele emo-
ţionale ale familiei sale. Va fi ca o engramă prezentă n
percepţiile lui optice (probabil nu conştient, ci incon-
ştient), atestând faptul că familia 1a considerat o fiinţă
omenească. Deoarece acest subiect despre care vorbeam
nu are vârstă, el este adult şi la nceput, şi la douăzeci de
ani... Nu există vârstă n cazul acesta. De aceea spuneam
că un copil nu ştie că este copil, el este cineva care do-
reşte, iar cel care doreşte nu are vârstă. Cu toţii am tre-
cut prin asta. Atunci când dorim ceva, iar cei din jurul
nostru se miră: „La vârsta ta!" Nu este deci potrivit cu
vârsta noastră? Puţin ne pasă!
La fel se ntâmplă şi cu un copil: el are vârsta dorin-
ţei lui, iar noi nu o cunoaştem ntotdeauna. Este adevă-
rat că o poate exprima şi, n măsura n care o exprimă,
iar din punct de vedere social este ceva realizabil, tre-
buie să i se spună: „ncearcă să ţio mplineşti, nu mă
opun; dar nu am să te ajut pentru că eu sunt de altă pă-
rere, nsă ai dreptate, de ce să nu ncerci? Nu renunţa".
Iată lucrul cel mai important.
ÎNTREBARE: Care este importana dorinei adultului n spa-
iul n care trăiesc copii: cree, centre de zi, diferite forme de
ngrijire a acestora?
90 Françoise Dolto
F. D.: Depinde de fiecare adult. Nu ştiu.
ÎNTREBARE: Poate exista aa ceva?
F. D.: Dacă adultul ar exista fără dorinţă, ar fi vorba
despre un mort n viaţă.
ÎNTREBARE: Dar copiii pot fi protejai de această dorină?
F. D.: Vreţi probabil să vorbiţi despre o dorinţă sexu-
ală a adultului faţă de copil? Da?
ntrun asemenea caz, ntradevăr, nu este deloc reco-
mandabil să lucrezi cu copiii, să ţi faci de cap. Este pre-
ferabil să ţi desfăşori activitatea n altă parte, pentru că
altminteri dezvoltarea copilului este deturnată. Destinul
lui este pervertit.
Asemenea situaţii se ntâlnesc n aceste spaţii comu-
ne n care trăiesc copii: ntradevăr, ei se pricep de mi-
nune să trezească dorinţa adultului, este principala lor
preocupare, singurul lor gând. nsă adultul care simte
că se va folosi de un copil pentru satisfacerea dorinţei
sale, ştie n acelaşi timp că acest lucru nu trebuie să
aibă nicio legătură cu munca lui. Este o greşeală pro-
fesională. Să facă ce ştie el cu această dorinţă aflată n
afara legii şi acolo unde poate, dar nu la locul de mun-
că, n raport cu copii pe care părinţii iau ncredinţat
lui pentru ca aceştia săşi poată identifica dorinţa fi-
rească pentru vârsta lor, şi aceasta ncă de acum, pre
gătindui astfel pentru a deveni adulţi. Faptul de a dori
sexual, genital un copil care nu este matur din punct
de vedere genital este un abuz de putere, deoarece co-
pilul nu se poate sustrage decât foarte greu acestei ma-
nevre şi, pe de altă parte, este un lucru deosebit de
dăunător.
Stiu că nu ntotdeauna efectele sunt catastrofale, am
cunoscut şi eu tineri — nsă asta se petrece mult mai
9'
Ce să le spunem copiilor 91
târziu — care au fost de fapt salvaţi de la delincventă
de homosexuali (bărbaţi sau femei), persoane care au
avut o atitudine foarte paternă sau maternă faţă de
aceştia, sprijinind astfel dezvoltarea lor. Era vorba n
principal de copii aproape total abandonaţi, nsă deja
maturi din punct de vedere fiziologic şi care, dacă ar
fi trăit ntro altă epocă decât aceasta, ar fi avut drep-
tul să aibă relaţii genitogenitale. Lucrurile se schimbă
atunci când toate acestea se ntâmplă după perioada
nubilităţii. Când nsă este vorba despre copii, este to-
tal nociv ca părinţi sau adulţi educatori să nutrească
asemenea dorinţe şi să şi le satisfacă ca să obţină o plă-
cere sexuală pe seama unui copil. De pildă, atunci când
adultul l bate la fund pe copil pentru propria lui plă-
cere sau când i dă două perechi de palme, fiindcă ori-
cum i face bine, n ambele cazuri avem acelaşi lucru,
ceva de natură sexuală. Nu este ceva genital, ci ceva
sexual dacă ţi place să faci un asemenea lucru. Iar
adulţii trebuie neapărat să renunţe la aceste practici n
cadrul activităţii lor, ca şi la mângâierile n stare să pro-
voace emoţii sexuale sau genitale, sau poate mai bine
să şi schimbe locul de muncă. Aşa stau lucrurile, dacă
am nţeles bine ntrebarea pe care aţi puso.
ÎNTREBARE: Cum poate un adult să i desfăoare activita-
tea ntrun spaiu n care trăiesc copii jură ca această dorină
a lui să se poată exprima?
F. D.: Dar dorinţa ca acei copii să devină oameni
adevăraţi este o dorinţă genitală sublimată a adultului.
Aceasta este dorinţa adulţilor educatori: ndepărtarea
din calea copilului a obstacolelor care l mpiedică să şi
construiască propria viaţă. Dar dorinţa educatorului nu
este o dorinţă genitală, n sensul de dorinţă dintre două
92 Françoise Dolto
corpuri, care poate produce o plăcere fizică, o satisfac-
ţie epidermică, o dorinţă de a1 mbrăţişa tot timpul,
nici vorbă. Cine se ocupă de educaţia copiilor nu exer-
cită acea profesie pentru a avea o relaţie de la corp la
corp, iar dacă un copil nu se poate abţine şi vrea să l
mbrăţişeze mereu pe cel care i este educator, acesta
trebuie să i spună: „Da, şi eu te iubesc", dar nu să l
mbrăţişeze şi el.
Această rezervă care trebuie păstrată n legătură cu
satisfacţiile procurate de două corpuri este un lucru
foarte important. n relaţia cu un copil totul trebuie
exprimat prin cuvinte, numai aşa acţiunea şi păstrea-
ză rolul educativ. Orice altceva reprezintă o slăbiciu-
ne de moment. Sigur că la modul regresiv i se poate
răspunde cu un sărut matern unui copil care va săru-
tat, spunândui: „Ah, ce ne mai iubim!" Asta este un
lucru. Dar nu trebuie să devină un obicei, altminteri
copilul va regresa. Va şti ntotdeauna cum să atingă
punctul sensibil, cum să fie printre preferaţi, cum să
găsească scuze ca să nu facă ce are de făcut, şi anume
sarcinile care i revin pentru a se ncadra pe linia unei
dezvoltări continue, a unui efort n sensul creşterii şi
autodeterminării, astfel ncât să ajungă să aibă iniţia-
tive proprii. Atunci când copilul se refugiază la un
adult, acesta trebuie să l ajute, prin cuvinte, să se re-
găsească şi să resimtă astfel plăcerea. nsă nu pentru
ai face plăcere educatorului, ci pentru aşi face plăce-
re lui, copilului, n legătură cu propria lui viaţă, cu
propriul lui trecut.
De exemplu, dacă un copil a reuşit să facă un lucru,
trebuie să i se spună: „Cine ai vrea tu să fie mândru de
ceea ce ai reuşit să faci?"
Ce să le spunem copiilor 93
— Am făcuto pentru dumneavoastră, pentru dum-
neavoastră.
— Nu cred, nu ai făcut acest lucru pentru mine. Eu
sunt educatoarea tuturor copiilor. Dacă ncerci să mi faci
plăcere mie, ai să ţi ratezi viaţa, dragul meu, deoarece
eu nu te voi putea ajuta cu nimic pe tine. Tu trebuie să
ncerci să faci plăcere altora, nu mie. Eu aici mi fac me-
seria, sunt plătită pentru asta, nu o fac pentru plăcere.
Străduieştete să găseşti pe altcineva pentru care să faci
toate astea.
Doar aşa şi va putea o nvăţătoare ajuta elevul care
ncearcă tot timpul să i facă plăcere pentru a fi precum
copilul ei. Ei bine, nu. Rolul nostru este de a folosi cu-
vintele pentru ai spune: „Toate astea ar putea să i facă
plăcere mamei tale".
— O! Ei nici nui pasă.
— Atunci caută o altă femeie căreia să i pese, cum
spui tu, dar nu pe mine."
In tot acest timp nsă, nvăţătoarea stă de vorbă cu co-
pilul, este bine dispusă, râde cu el; toate lucrurile astea
se fac cu umor: „Ştii foarte bine că noi doi nu o să ne că-
sătorim! Nu trebuie să te străduieşti să mi faci plăcere.
Iubesc pe altcineva. Nu lai cunoscut pe soţul (logodni-
cul) meu, dar este foarte drăguţ".
— A! Şi cum este?
— Este foarte drăguţ.
Fetele vor vorbi ntre ele: „A, are un soţ foarte dră-
guţ!" n felul acesta, veţi reuşi să potoliţi atracţia ho
mosexuală incipientă la unele fetiţe. ntro asemenea
situaţie, fetiţa respectivă şi va spune: „Asta e, nu o
să pot fi iubita ei fiindcă a găsit deja altceva mai
bun".
94 Françoise Dolto
Acesta este felul n care copiii pot fi ajutaţi: trebuie să
ne manifestăm astfel ncât aceştia să nţeleagă că dorin-
ţa lea fost recunoscută, că nu râdem de ea, uneori chiar
să i arătăm ndreptăţirea, dar n acelaşi timp trebuie să
ne eschivăm şi să le explicăm din ce cauză. Să precizăm
motivul: nu avem bani şi de aceea refuzăm să le cumpă-
răm o jucărie; sau pentru că nu avem nevoie, pentru că
avem deja ce ne trebuie etc. Sau: „Pentru că eu trebuie
să chibzuiesc banii". nsă dorinţa care nu este satisfăcu-
tă trebuie ntotdeauna ndreptăţită. Trebuie să se vor-
bească despre ea.
ÎNTREBARE: Folosinduse doar de cuvinte, există posibili-
tatea ca părinii să i rezerve unele domenii, n care copiii nu
vor ndrăzni niciodată să pătrundă?
F. D.: Nu nţeleg prea bine ce nseamnă acest lucru,
poate ncercăm să exemplificăm puţin. Vreţi să ntrebaţi
dacă dormitorul părinţilor trebuie să rămână un spaţiu
sacru? Este greu. Dormitorul părinţilor este prin exce-
lenţă locul n care, de ndată ce aceştia nu sunt de faţă,
copiii ţopăie n pat.
Un domeniu rezervat nu poate fi violat de nimeni, de
pildă dragostea unuia pentru celălalt, dar aceste lucruri
nu pot fi spuse. Nu se spune n gura mare cât de mult
iubeşti o altă fiinţă. Iată un exemplu de domeniu rezer-
vat, pe care nimeni, niciodată, nu are dreptul să l viole-
ze. Este ceva atât de intim, ncât nici nu se vede; este
ceva adevărat. Nu ştiu ce vreţi să spuneţi prin domeniu
rezervat... Sertarul de la noptieră unde se află prezerva-
tivele? Fiţi siguri că ele au fost de mult descoperite de
copii. Iar dacă ntreabă: „Ce sunt astea?"
— Ştii, mă jenez să ţi spun. Când ai să fii mai mare,
am să ţi explic.
i•
Ce să le spunem copiilor 95
— A! Cred că sunt pentru degete, ca să nu te tai!"
Şi copilul este mulţumit, nu mai este un secret. Iar n-
tro bună zi, i se va explica: tatăl se hotărăşte să l iniţie-
ze pe fiul său n legătură cu responsabilitatea bărbatului
n relaţiile sexuale. „A! Da, aşa, este grozav, dar nu e sim-
plu să fii om mare; de fiecare dată când vor să se iubeas-
că, adulţii trebuie să aibă grijă să nu facă copii; e destul
de complicat." Etc.
Deci, nu ştiu exact ce nseamnă pentru dumneavoas-
tră domeniu rezervat. Un lucru e sigur: copiii ghicesc
totul. nsă ei ştiu foarte bine şi să păstreze un secret. Bi-
nenţeles, dacă li se cere acest lucru. O femeie are un iu-
bit, pe care ntâmplător copilul 1a văzut. Nu este cazul
să i se spună tot soiul de gogoşi. Copilul a simţit emo-
ţia celor doi, prin urmare va pune ntrebări. Răspunsul:
„Ai nţeles că n viaţa mea există cineva, altcineva decât
tatăl tău; aş vrea foarte mult să nu i spui nimic. Nu ştiu
deocamdată cum se vor rezolva toate astea. Dacă aş fi
fost mai sigură, maş fi despărţit deja de mult de tatăl
tău. Vezi..." etc.
Odată, o mamă a venit să mi spună: „Copilul meu
ma văzut, ce să fac? Şi el ce o să facă? — O să vedem.
Dar de ce e mai rău dacă soţul dumneavoastră află? Poa-
te aşa o să vă fie mai uşor să divorţaţi".
Alteori, copilul păstrează secretul pentru el şi se va
maturiza spunânduşi: „Ia te uită, mama nu mă are nu-
mai pe mine (fiindcă nţelesese deja că lucrurile nu mer-
geau deloc ntre cei doi, că părinţii lui rămăseseră mpre-
ună doar de formă, fără să se mai iubească), n viaţă se
ntâmplă şi aşa!" Copilul a nţeles şi, din acel moment,
trebuie să se ţină cont de acest lucru: să i se explice na-
tura conflictului, să nu i se ascundă adevărul pe care 1a
96 Françoise Dolto
descoperit, dimpotrivă, să i se vorbească despre toate
aceste lucruri.
n schimb, este şi va rămâne de nerostit tot ce ţine de
intimitate, acele lucruri atât de profunde ncât nici nu
pot fi rostite. Dacă totuşi copilul le descoperă ntro zi şi
vorbeşte despre ele, i se va spune: „Eşti isteţ, ai ghicit".
Nu văd ce este de ascuns, din moment ce ne asumăm şi
faptele, şi contradicţiile noastre. Asta nseamnă să fii
adult, nu să fii perfect.
ÎNTREBARE: Un cuvânt auzit n copilărie poate determina
cursul ntregii viei? Putei da câteva exemple?
F. D.: Sigur că da, vam spus deja povestea cu Mexicul.
Pot să vă vorbesc şi despre ce fac ţiganii atunci când vor
să nnoiască generaţia de muzicanţi.
Am aflat aceste lucruri când am fost n pelerinaj la
SaintesMariesdelaMer şi stăteam la o prietenă care cu-
noştea mulţi ţigani. Am discutat mult, era un subiect foar-
te interesant. Prietena mea spunea că muzicanţii ţigani,
atunci când cel mai bun instrumentist al lor ncepe să m-
bătrânească, discută ntre ei, n clanul, grupul, tribul lor,
nu ştiu cum se numeşte: „Ar fi bine să avem un copil care
să preia ştafeta". Şi aleg o femeie nsărcinată, iar n tim-
pul ultimelor şase săptămâni de sarcină, cel mai bun mu-
zicant bătrân vine şi cântă n fiecare zi pentru făt, urmând
să facă la fel şi câteva săptămâni după naşterea acestuia;
vine şi cântă la instrumentul lui zi de zi pentru cel mic,
numai ce ştie el să cânte cel mai bine. Apoi lucrurile se
opresc aici şi toţi sunt siguri că acel copil va cânta, când
va fi mare, la acel instrument. Toţi miau spus că aşa şi
pregătesc ei schimbul. nainte de naştere şi puţin după
naştere. Iar copilul va dori să cânte la acel instrument
când va avea vârsta şi dorinţa să se exprime. Este ceva
t
Ce să le spunem copiilor 97
foarte frumos. Ştiţi, muzica este mai mult decât cuvân-
tul. Este un mesaj semnificant al limbajului.
Este sigur că limbajul auzit foarte timpuriu şi oferit
cu dragoste — deoarece avem n cazul acesta un lucru
oferit cu dragoste — poate purta o fiinţă nspre propriul
ei viitor. nsă există o perioadă de latenţă ntre acel mo-
ment şi realizarea propriuzisă. Ca şi sămânţa pusă n
pământ, pe care nu o mai vedem până nu ncolţeşte.
Nu avem dea face cu ceva direct, de tipul: „Fă cutare
lucru ca sămi faci plăcere... Şi, haide, exersează!..."
Nu, nu aşa. Dorinţa izvorăşte dinăuntrul nostru şi este
inevitabil chemată să se exprime n afara noastră. Acest
lucru trebuie susţinut, şi nu este uşor, dar şi ndreptă-
ţit mereu, oferind, n măsura posibilului, tot ce poate
sprijini acest mers. Uneori, este foarte greu: „ndrăzneş-
te, vei avea destul curaj; dacă vrei cu adevărat, ai să
poţi, ai să izbândeşti".
Acesta este rolul nostru de educatori.
U N PARTICIPANT: De un an de zile, un grup de profesio-
niti, venind din direcii diferite — pediatri, psihologi, psi-
hiatri, infirmiere, educatoare, câteva moae, dar i nvăătoa-
re — se ntâlnesc pentru a discuta despre experiena lor,
deoarece fiecare a resimit nevoia unei extinderi a sferei pro-
blematicii cu care se confruntă. Apar, de asemenea, grupuri
de lucru. ntâlnirile unui astfel de grup au permis, spre exem-
plu, demararea unei reflecii asupra condiiei parentale, ca i
crearea unui loc de ntâlnire n acel ora.
Există i grupuri care i orientează reflecia n alte direc-
ii. Iar dacă n sală sunt persoane interesate care vor să li se
alăture, ar fi foarte bucuroi să i primească.
F. D.: Ar fi foarte important, mai ales dacă cele discu-
tate astăzi vau trezit interesul, să vă ntâlniţi şi să faceţi
98 Françoise Dolto
schimburi de experienţă cu alţii, situaţie care cred că a
apărut, din cele spuse de dumneavoastră n dimineaţa
aceasta, imediat după Congresul de la Cannes, consacrat
24
copiilor foarte mici . Este adevărat că o asemenea ntâl-
nire i determină pe mulţi să vrea să lucreze mpreună,
nsuşi faptul de a formula n cuvinte ntrebarea care ne
frământă permite unele clarificări pe care ceilalţi le vor
completa la rândul lor.
RĂSPUNS: Intenionăm să facem din acest spaiu al condi-
iei parentale un spaiu viu de ntâlnire pentru cei mici, care
să vină aici nsoii de părini, de doică sau de babysitter, de
bunica lor, n general de cei care se ocupă de ei n mod curent.
Este un loc de ntâlnire pentru profesioniti, nsă un loc cât se
poate de deschis, n sensul că la ntâlnirile programate aici pot
participa nvăători, psihologi, psihanaliti, psihiatri, asisteni
sociali, educatoare, moae etc.
Crearea unui asemenea spaiu presupune n mod obligato-
riu i constituirea unei echipe cu preocupări n aceeai direcie.
n acest sens, lucrurile sunt la nceput, dar au demarat.
Există nsă o problemă: sunt prea puini bărbai, iar noi nu
putem funciona decât dacă echipa este mixtă. Bineneles,
suntem deschii pentru toate femeile interesate, dar apehd meu
se adresează n mod special bărbailor.
Nu de puine ori sunt ntrebat ce rol poate avea un aseme-
nea spaiu de ntâlnire destinat copiilor foarte mici. (Prin co-
pil foarte mic neleg chiar i copilul nainte de natere, chiar
nainte de a fi conceput! Părinii pot veni n acest spaiu al
parentalităii ncă nainte de conceperea copilului; pot veni n
timpul sarcinii; după cum pot veni după ieirea copilului din
24
Este vorba despre cel deal doilea Congres mondial de psihiatrie a su-
garului, desfăşurat la Cannes ntre 29 martie şi 1 aprilie 1983, cu titlul
„Sugarul ntro lume n schimbare".
I
Ce să le spunem copiilor 99
maternitate sau până după ce a mplinit trei ani, deci până pe
la patru ani.) Motivul principal este că, până n prezent, nu
există nicio instituie care să le dea acestor copii posibilitatea
de a avea o viaă socială precoce. Iar spaiul despre care vă vor-
besc, destinat copiilor foarte mici, va avea tocmai acest rol, co-
piii fiind nsoii aici de familie.
Până astăzi, n toate formele existente: centre de zi, cree,
grădinie etc, copilul foarte mic poate rămâne, nsă este rupt de
legăturile parentale, adică este despărit de părini sau de cei
care se ocupă zilnic de ei. Or, eu am vorbit despre un spaiu viu.
F.D.: nţeleg că este vorba despre ceva care seamănă
cu ceea ce am nfiinţat şi noi la Paris, ncepând cu 1979,
un loc pe care lam numit La Maison Verte. Este un loc de
ntâlnire prin definiţie tranzitoriu. Scopul este de ai pre-
găti pe copiii de până n două luni pentru creşă, pentru
centrul de zi, astfel ncât experienţa pe care o vor avea
să nu i transforme n insomniaci (ştiut fiind faptul că
efectul asupra unui copil lăsat la cămin este ntotdeau-
na insomnia), dar şi pentru şcoală, pentru cei care nu au
avut nainte de acel moment o viaţă socială. Scopul este
deci pregătirea copiilor pentru viaţa n societate n ab-
senţa părinţilor, fără ca aceasta să le provoace stări de
nelinişte. Iată de ce ei trebuie să intre n contact cu socie-
tatea mpreună cu părinţii, dar ntrun loc diferit.
Faptul că mama poate veni la creşă n primele zile nu
este un lucru bun, n sensul că aceasta nu se poate astfel
ocupa de ceilalţi copii ai ei. Or, copilului i se permite să
vină mpreună cu mama lui. Şi tot aşa, la cămin, mame-
le pot să rămână cu copiii lor. Acest lucru echivalează cu
o recompensare a isteriei. Atunci când copilul nu se ma-
nifestă, i se spune mamei că poate pleca, iar când copi-
lul urlă, mama poate rămâne. Regula este astfel făcută
100 Françoise Dolto
de capriciile copilului sau de voyeurismul unei mame
care nu lucrează aflată n mijlocul unor femei active din
punct de vedere profesional.
Acest spaţiu al parentalităţii pe care intenţionaţi să l
creaţi n oraşul dumneavoastră este un lucru foarte util
deoarece este diferit de ceea ce există deja, acele spaţii n
care copilul este primit fără părinţi, tocmai pentru a face
din el un membru al societăţii.
Inconvenientul pentru copiii care sunt duşi la creşă
este că aceştia dezvoltă două personalităţi. La creşă, gru-
pul „purtător" al celorlalţi copii este echivalentul ma-
tern, iar femeile care se ocupă acolo de ei reprezintă echi-
valentul patern. In schimb, copiii care au frecventat un
asemenea spaţiu de parentalitate nainte de a merge la
creşă ştiu cine sunt părinţii lor, şi mai ştiu şi faptul că
aceştia nu pot fi nlocuiţi de persoanele care se ocupă
acolo de ei, făcânduşi meseria şi fiind plătite n acest
sens de părinţii lor.
Atunci când adulţii vorbesc n faţa unui sugar, fără a
se adresa nsă persoanei sale, acesta sfârşeşte treptat prin
a nu mai asculta. Se dă adesea ca exemplu cazul urmă-
tor: un copil şia pierdut mama, nsă nimeni nu ia spus
acest lucru; aşa se face că atunci când ceilalţi ncep să
vorbească despre ea, copilul se ndepărtează, el ştie că
nu trebuie să audă acele lucruri. Ceea ce nseamnă că el
este deja complet blocat, nu mai simte că are dreptul de
a trăi această ncercare la modul uman. Se simte complet
singur n raport cu moartea mamei lui şi ştie că societa-
tea nu vrea să mpărtăşească cu el reprezentările pe care
le poate produce această suferinţă.
Şi n cazul sugarului se ntâmplă acelaşi lucru.
Atunci când mama spune: „Ah, prin câte am mai tre
Ce să le spunem copiilor 101
cut cu el!", povestind despre naştere, despre ncepu-
tul alăptării, noi trebuie să ne adresăm acestuia: „Auzi
ce spune mama; ne povesteşte toate suferinţele prin
care a trecut din cauza ta, iar tu, la rândul tău, şi tu
sufereai din cauza suferinţei ei". Vorbim astfel despre
ceea ce povestesc părinţii, fără să le răspundem aces-
tora, ncercând să reformulăm spusele lor n raport cu
copilul.
Va fi un lucru foarte bun dacă veţi reuşi să realizaţi
ceea ce vă propuneţi. n cazul experienţei de la centrul
La Maison Verte, ideea mea de a preveni tulburările psi-
hosociale, nevroza, psihoza, care se manifestă atunci
când este prea târziu pentru a interveni, a fost foarte
greu acceptată. Părinţii şi copiii trebuie ajutaţi să comu-
nice, şi asta cu mult timp nainte de manifestarea unui
simptom clar.
Să analizăm exemplul insomniei la copiii mici . In-
25
somnia este un simptom care se instalează treptat şi care
devine adesea un mod de viaţă. Nici părinţii, nici noi nu
nţelegem care sunt motivele. Ei bine, copilul care a tre-
cut pe la Maison Verte reuşeşte să şi revină: noaptea ur-
mătoare poate să doarmă fără probleme. Copiii care se
plictisesc au nevoie de părinţii lor n timpul nopţii pen-
tru a se distra.
Aşa cum am mai spus, copiii care merg la creşă au
două personalităţi: personalitatea de obiect al societăţii
şi personalitatea de subiect care rămâne n pană n mo
n cadrul clinicii psihanalitice, insomnia poate fi un simptom revela-
tor al bătăliei dintre narcisismul p r i m a r şi pulsiunile de moarte. Cf.
Seminar de psihanaliză a copilului, op. cit., 1.1,173. n legătură cu tema
mai generală a tulburărilor de somn, cf. Les étapes majeures de l'enfan-
ce [Etapele majore ale copilăriei], Gallimard, 1994, pp. 9 7  1 1 3 .
102 Françoise Dolto
mentul n care părinţii i duc pe aceşti copii la creşă fără
să i prevină, fără să le spună cât de trişti sunt că trebuie
să facă acest lucru, dar că nu se poate altfel.
Este foarte important ca mamele să nu se repeadă să
şi sărute copilul de ndată ce vin după el la creşă ca să
l ia acasă. Nu este prea uşor, cu atât mai mult cu cât
educatoarele le reproşează acest lucru: „Cum aşa, nu va
fost dor de copil, nici măcar nu1 sărutaţi!"
Deci, când ajung la creşă să şi ia copilul acasă, ma-
mele trebuie să fie tari. Toţi copiii de la creşă urlă când
şi văd mama deoarece le este teamă că vor fi devoraţi
ca nişte biberoane. Dimineaţa, când au fost aduşi, au fost
lăsaţi acolo cu sărutări fierbinţi de rămasbun, iar acum,
când mamele vin să i ia acasă, copiii primesc aceleaşi
sărutări aprinse din partea unor mame frustrate o zi n-
treagă petrecută fără ei. Copiii ştiu că urmează să soseas-
că comandoul de pantere care se vor arunca asupra lor,
dar ncă nu ştiu care dintre ele este mama fiecăruia. O
pot recunoaşte doar după miros şi după ritmul n care
se mişcă. Dacă nu au acest răgaz să o identifice, se vor
simţi brusc devoraţi. Cu totul alta este situaţia dacă mai
ntâi aud vocea mamei, dacă i simt ritmul n timp ce
aceasta i mbracă, dacă ea ştie să preia ştafeta de la edu-
catoare: „Cum a fost astăzi?" etc. Iar copilului i va spu-
ne: „Acum mergem acasă, mergem să ne ntâlnim cu
tata, cu fraţii şi surorile tale, ne ntoarcem acasă". Când
toate pregătirile de plecare sau ncheiat, nainte de a1
pune n cărucior, atunci da, poate să l sărute. Sau când
ajunge acasă, să l giugiulească puţin, de ce nu? nsă nici-
odată la nceput, imediat când vine să l ia de la creşă.
Deci copiii care vor merge la creşă trebuie pregătiţi,
ntradevăr, când au dea face cu sugari de două luni care
Ce să le spunem copiilor 103
IU I răit această experienţă, educatoarele de la creşă spun
mloldeauna: „Cei care au trecut pe la Maison Verte nu sunt
I trecum ceilalţi. Ei ştiu să asculte, stau cu ochii deschişi,
im se nchid n ei, nu ţipă când biberonul ntârzie puţin.
Mai ales dacă li se spune: «Vin imediat, nu team uitat»;
Iar când sosesc mamele să i ia acasă, nu urlă niciodată,
n plus, mimica lor este ntotdeauna expresivă".
Mamele care ştiu că urmează să şi dea copilul la cre-
şă l aduc mai ntâi pe la centrul La Maison Verte. Aici el
ncepe să se obişnuiască cu locul nou, apoi este pregătit
ca altcineva să fie de faţă când este schimbat, altcineva
s.i i dea biberonul, iar n acest timp mama este de faţă.
Este bine ca mamele să ştie că nu trebuie să şi nţar
ce copilul cu două zile nainte de a1 da la creşă, ci, dim-
potrivă, acesta să fie obişnuit dinainte cu altă alimenta-
ţie. Toate lucrurile trebuie să aibă loc treptat. Este
recomandabil n acest sens ca ntrun loc cum este La
Maison Verte mama să fie ajutată de o persoană anume
care să nceapă prin a1 schimba n prezenţa ei, timp n
care aceasta şi linişteşte copilul: „Aşa o să fie şi la creşă,
educatoarele de acolo te vor schimba — toată lumea le
spune tanti —, nişte persoane angajate de părinţii tăi care
le plătesc ca să aibă grijă de tine".
Pentru copil este foarte important să ştie că nu trebuie
să le iubească pe aceste tanti, şi nici acestea pe el. Dacă
nsă l iubesc, cu atât mai bine! Dar nu este un lucru im-
portant. Important este că ele sunt angajate de părinţii
lui pentru a avea grijă de el, deoarece fără ajutorul unei
alte persoane acesta nu poate supravieţui.
Pare un lucru ieşit din comun săi spui aşa ceva, nsă
efectul este radical asupra sănătăţii copilului care reuşeş-
te n felul acesta să şi păstreze personalitatea. Va şti astfel
104 Françoise Dolto
că este fiul sau fiica lui cutare sau cutare şi că, indiferent
de mediul n care se găseşte, nu devine un obiect al aces-
tuia, nu este obiectul persoanelor care au grijă de el. Va ră-
mâne ntotdeauna el nsuşi, legat de părinţii lui, pentru
moment ncredinţat unei anumite persoane, aceasta nea
vând defel drepturi necondiţionate asupra persoanei sale.
Acelaşi lucru se ntâmplă şi la şcoală, copilul trebuie
prevenit n legătură cu faptul că nvăţătoarea nu are
niciun drept asupra lui; datoria ei este să l nveţe carte.
Dacă este o persoană nervoasă, poate să i mai şi atingă
pe copii, să le dea note bune sau note proaste. nvăţătoa-
rea este plătită ca să i nveţe carte; nu este plătită ca să
fie drăguţă. Dacă totuşi se ntâmplă să fie aşa: „Chiar ai
noroc că este drăguţă". Câţi copii nu am ntâlnit n cla-
sa a doua primară care voiau să se ntoarcă n clasa n-
tâi deoarece acolo au avut o nvăţătoare drăguţă, deşi o
nvăţătoare nu trebuie să fie nici bună, nici rea. Pentru
copil, important este să fie la şcoală cu alţi copii, să ştie
că nvăţătoarea este plătită pentru socializarea lui prin
nvăţământ şi că niciodată nu ţine locul unei mame. Re-
gula spune să mergi la şcoală ncepând cu o anumită
vârstă. Nu este nici bine, nici rău dacă ţi place sau nu ţi
place să mergi la şcoală. nsă din moment ce tot trebuie
să mergi, este mai bine pentru tine dacă ţi face plăcere!
La urma urmelor, o doică este o altă mămică — nu o
mamă naturală, ci o altă mămică —, ceea ce nu este nici-
odată cazul cu o profesoară. Toate aceste lucruri li se pot
spune copiilor sub trei ani n asemenea centre de pregă-
tire, i va ajuta enorm mai târziu.
ÎNTREBARE: Ai vorbit despre vocea care l introduce pe Ce-
lălalt. Putei dezvolta acest aspect n legătură cu copiii surdo-
mui?
Ce să le spunem copiilor 105
F. D.: Copiii surzi din naştere nu sunt defel şi muţi.
Copiii surzi sunt foarte vorbăreţi, ei nu spun ceva inte-
ligibil, nu cu modulaţii ale vocii perceptibile pentru ure-
che; există şi alţii care aud sonorităţile, vibraţiile, aceştia
nu sunt ntru totul surzi. Oricum, aceşti copii sunt n plin
limbaj, n limbajul vizual, n limbajul olfactiv, ritmic, mi
mic, gestual.
Există copii surzi şi, deopotrivă, orbi. Şi aceştia pot fi
trataţi, mam ocupat şi eu de câţiva, chiar la vârsta de
nouăsprezece ani, când erau deja consideraţi arieraţi .
26
Modalitatea prin care aceşti copii l deosebesc pe celălalt
este mirosul şi pipăitul. Se poate comunica foarte bine
cu ei, cel puţin atunci când sunt mici.
Ar fi foarte bine dacă părinţii care au un copil surd ştiu
că şi copilul lor are acces la limbaj, la fel ca şi un copil care
aude — nu este vorba despre limbajul verbal, ci despre
limbajul mimic, limbajul complice, limbajul bucuriei, al
durerii, al relaţiilor interpsihice — şi reuşesc să codifice
acest limbaj n funcţie de limba semnelor utilizate de et-
nia din care fac parte. Dacă pentru copilul lor ei pot nvă-
ţa limba semnelor, este minunat, binenţeles, dar este deja
foarte important dacă, pentru nceput, pot să comunice la
distanţă prin mimică sau, oricum, să intre n contact cu
copilul lor prin orice alt mijloc decât cel verbal, audibil.
Copiii surzi trăiesc ntro continuă magie. De pildă,
mama aude maşina soţului care soseşte acasă; se duce la
Se face trimitere aici la cazul Corinei, o tânără surdă şi oarbă din naş-
tere, spitalizată ntro secţie de psihiatrie, al cărei tratament psihana-
litic a fost c o o r d o n a t de Françoise Dolto, la spitalul Trousseau, de n-
dată ce sa reuşit realizarea transferului tocmai n legătură cu simţul
olfactiv. Cf. Séminaire de psychanalyse d'enfants, op. cit., t. II, pp. 7 2  8 0 ,
precum şi Solitude, op. cit., pp. 3 4 8  3 5 0 , 3 5 6  3 5 7 .
106 Françoise Dolto
uşă să l ntâmpine. Văzânduşi tatăl intrând când mama
deschide uşa, copilul va ncerca şi el să deschidă uşa
pentru aşi ntâmpina tatăl şi va resimţi o teribilă nepu-
tinţă. Niciodată nu va reuşi să şi aducă acasă tatăl, se
gândeşte el, deoarece nu i sa spus că este surd. Părinţii
nu le spun copiilor că sunt surzi şi este o mare greşeală.
Unui copil care are o infirmitate trebuie să i se vor-
bească imediat despre ea, de ndată ce a fost observată.
Spunândui că are o infirmitate de ndată ce o obser-
văm, putem creşte altfel un copil deoarece, ştiind despre
ce este vorba, acesta nu va mai trăi cu un permanent sen-
timent de neputinţă. Va şti care i este infirmitatea şi ast-
fel va putea compensa cu ajutorul celorlalte simţuri, al
celorlalte mijloace de comunicare, mult mai ascuţite de-
cât ale celor care nu prezintă aceeaşi infirmitate.
n realitate, coborâm scările cu ochii. nţeleg tot mai
bine acest lucru pe măsură ce mbătrânesc. Stau de pa-
truzeci de ani n acelaşi imobil, unde există o scară pe
care o cunosc foarte bine, nsă când este o pană de cu-
rent trebuie să mă ţin de balustradă. Ca şi cum n mod
obişnuit aş cobor cu ochii.
Copilul surd are ochii şi mai deschişi decât noi, pân-
dind tot ce este semnificativ: nuanţele, chipurile, dar ei
mai au şi mirosul. Mirosul pe care l avem fiecare este
specific fiinţei noastre vii. Mirosul ni se schimbă n func-
ţie de sentimentele pe care le nutrim n clipa respectivă,
deci copiii mici, al căror miros trebuie exersat când simt
persoanele de la o anumită distanţă, vor recunoaşte n
felul acesta persoanele familiare pe care nu pot să le
vadă sau audă. Acest lucru este valabil pentru copiii fă-
ră auz. Perechile de nervi cranieni comandă şi ochii, şi
urechile. Când ciulim urechile la dreapta, nu putem n
Ce să le spunem copiilor 107
toarce ochii decât la dreapta. Copilul care nu are ureche
pentru a auzi ascultă, dacă se poate spune aşa, cu ochii,
folosinduse de un soi de tactilitate, de radar.
Cu siguranţă aţi citit mărturiile unor orbi care des-
coperă spaţiul cu ajutorul unui fel de radar. n ziua Z,
orbul — nu cel din naştere — va descoperi că spaţiul
n care se află i este complet cunoscut printrun simţ
care l ajută să perceapă adâncimea, lăţimea ncăperii
n care se află, şi acest lucru graţie unui radar, incon-
ştient până n acel moment, pe care l conştientizează
dintrodată. Am citit o carte foarte interesantă de prin
anii '20, scrisă de un orb, infirm din război, care era
complet „dezorientat" până n ziua n care, dintrodată,
totul sa schimbat. Un orb din naştere i vorbise despre
acest fenomen. nsă el şi spunea: „Nu mai e posibil n
cazul meu, eram prea n vârstă când am orbit (şi pier-
duse vederea n timpul Primului Război Mondial)." Cu
toate acestea, ntro bună zi, pe când rătăcea n singu-
rătatea lui, ntro hărmălaie de nedescris alături de câţi-
va orbi ca şi el, dintrodată sa simţit ghidat, se afla n-
tro stare de cvasiinconştienţă. Şi atunci a avut
percepţia acelui „radar", pereţii din dreapta, pereţii din
stânga. ntro parte a simţit şi prezenţa unor plante care
amortizau cumva sunetul. Ia ntrebat imediat pe cei-
lalţi, mai vechi n infirmitate decât el: „Aşa este, iau
răspuns aceştia, este extraordinar, gata, ai şi tu radar.
Acum aproape că nuţi mai trebuie bastonul, foloseş
tete de radarul tău".
n ceea ce i priveşte, copiii surzi pot săi nţeleagă pe
ceilalţi slujinduse de văz, dar şi de simţurile tactil şi ol-
factiv, ca şi de gestica inconştientă. Binenţeles, este şi
mai bine dacă pot folosi codul conştient numit limbă a
108 Françoise Dolto
semnelor; o pot nvăţa de la părinţi şi folosi n comuni-
carea cu aceştia.
Un copil care a reuşit ncă de la naştere să comunice
cu părinţii lui va fi mult mai adaptabil la societate, n
special la societatea celor surzi ca el, care folosesc limba
semnelor, şi se va simţi mai n siguranţă n societatea ce-
lor care aud. Mai târziu, pe la patru, cinci ani, părinţii
vor găsi modalitatea de a1 nvăţa şi cealaltă limbă, a
doua (prima fiind pentru el limba semnelor), limba ver-
bală a ţării sale — n cazul nostru, franceza — vorbită şi
citită de pe buze.
ÎNTREBARE: Este vorba despre un băiat de trei ani i de
un altul de nouă luni, cu tată arab i mamă franuzoaică. Ta-
tăl se gândete serios la o circumcizie pentru fiii lui. Pentru
mamă, circumcizia este ca o mutilare. Cum vedei această
problemă?
F. D.: Această situaţie nu reprezintă deloc o problemă
n sine. Pentru mamă, da, este o problemă. Probabil şi
pentru tată, dacă acesta nu are n vedere o circumcizie
rituală, ci o circumcizie de dragul circumciziei, ceea ce
este o prostie.
Admitem că circumcizia de dragul circumciziei, făcu-
tă de un chirurg oarecare, nu este nici ceva bun, nici ceva
rău. nsă n cazul de faţă ea reprezintă dorinţa tatălui; iar
pentru copilul de nouă luni este cam târziu.
n realitate, vârsta potrivită pentru orice circumcizie
este opt, maximum cincisprezece zile. Sau n momentul
n care copilul ncepe să facă infecţii repetate din cauza
unei fimoze, iar păstrarea prepuţului reprezintă un risc
suplimentar. ntro asemenea situaţie se impune circum-
cizia şi acest lucru trebuie explicat copilului: „Există ris-
cul să te mbolnăveşti şi să pierzi acest mugur important
Ce să le spunem copiilor 109
pentru floarea vieţii (glandul)". Asemenea lucruri pot fi
spuse n acest mod poetic şi, n acelaşi timp, adevărat.
Circumcizia este necesară n cazul unui risc sau pe
fondul unei credinţe, nsă nu trebuie făcută doar ca să
se poată spune că sa făcut, fără să fie parte a unui ri-
tual. Ar fi lipsit de sens. Dacă tatăl respectiv vrea ca fiul
lui să fie circumcis pentru ca alţii să nu spună că nu a
făcut acest lucru, ntradevăr, mama trebuie să l ajute
să spună: „Nu, nu aşa, pe ascuns, ci doar ca ritual, n
mijlocul celor asemenea lui şi după obiceiurile acestei
credinţe, n cadrul căreia circumcizia reprezintă un
semn de recunoaştere virilă şi umană". Circumcizia nu
este n niciun caz o mutilare, nsă poate căpătă această
marcă dacă reprezintă o formă de ipocrizie, făcută nu-
mai pentru ca alţii să nu i reproşeze tatălui că nu a res-
pectat un obicei care pentru acesta este absurd, n care
nu mai crede.
Şi n cazul evreilor se ntâmplă acelaşi lucru, dacă
doctorul i face copilului circumcizie doar pentru a nu
se putea spune că nu ia făcut. Aşa ceva se plăteşte la a
doua sau a treia generaţie.
Atunci când se naşte un copil, dacă aceasta este dorin-
ţa, izvorâtă din credinţă, a tatălui şi a mamei, dorinţa de
aşi nscrie copilul n rânduielile şi sub ocrotirea unei re-
ligii care reprezintă sensul vieţii lor, ei trebuie să şi spu-
nă: „Dacă eu am să mor mâine, cine va prelua responsa-
bilitatea creşterii lui?" Când se naşte o fiinţă umană,
datoria noastră este să i asigurăm această continuare prin
care alte persoane şi asumă tutela şi responsabilitatea
educării lui n modul n care părinţii, primii răspunză-
tori, şiau propus să o facă. Rolul acesta revine naşilor şi
naşelor.