Sur Adela-Tatiana

Studentă anul II

REFERAT

„Când apare copilul” – Francois Dolto

Specialitatea: Asistență Socială

Materia: Psihopatologie și psihoterapie
Prof. Marian Claudia

1) A „iubi”, a „dori” (Treziri nocturne)

1
 În acest capitol sunt prezentate trei cazuri diferite. Unul al unei fetițe de trei ani care se trezește
de trei luni în fiecare noapte, unul al unui băiețel de unsprezece ani care face încă pipi în pat și ultimul al
unui adolescent de paisprezece ani care suferă de angoase nocturnă, mai precis de frică de întuneric.
Cazul fetiței este unul destul de comun, deoarece la vârsta de trei ani copilul începe să fie
conștient de sexualiatea lui și de multe lucruri care-l înconjoară. În această perioadă își iubește cu patimă
tatăl și conștientizeză faptul că ea este singură în pat în timp ce mama doarme cu tata. Minora are nevoie
să fie liniștită. Mama fetiței ar dori să-i dea calmante, deorece începe să fie tot mai obosită datorită
acestor treziri, însă soluția ar fi ca în timpul nopții tatăl să meargă s-o liniștească.
În scrisoarea mamei se face referire și la faptul că micuța folosește încă scutec noaptea. Soluția la
această problemă este punerea unui pahar de apă pe o noptieră pentru ca fetița să nu mai aibă motiv să se
trezească. În mintea fetiței diferența sexuală este o diferență de pipi. Ideal ar fi ca mama să-i explice că
băieții și fetele au sexe diferite, să pronunțe cuvântul „sex„ și să-i spună că asta nu are legătură cu pipi.
O altă problemă o constituie și faptul că această fetiță doarme încă într-un pat cu gratii și nu poate coborî
singură să meargă la baie. Soluția ar fi ca părinții să elimine gratiile de la pat.
Referitor la calmante, acestea nu reprezintă o soluție decât pentru mamă. Cel mai bine ar fi ca
fetița să meargă să mai doarmă uneori în altă parte, adică la o verișoară sau prietenă, pentru că ea este
geloasă pe părinți care dorm împreună în pat. În orice caz nu trebuie certată sau calmată, ci trebuie
dialogat cu ea pentru a înțelege ce se petrece cu ea. Este normal că în ea se petrec anumite mutații: fie
din cauza creșterii corpului ei, strâmtorat într-un pat în care nu mai încape, fie din cauza inteligenței care
a făcut-o să-și dea seama că „pipi„ are legătură cu diferența sexuală, despre care mama nu i-a dat
informații liniștitoare. Deci o concluzie la această situație este faptul că a droga un copil nu reprezintă
niciodată o soluție, ci trebuie depus puțin efort pentru a înțelege că minorul crește și are nevoie să
găsească răspunsuri la noile orizonturi pe care le conștientizează.
Cazul băiatului de unsprezece ani care face încă pipi pe el noaptea descris de o bunică, este unul
nu foarte comun. Un băiat care face încă pipi pe el este vorba despre ceva legat de problema sexualității
lui. Poate acestui copil îi lipsește sau i-a lipsit de-a lungul anilor afecțiunea paternă. De aceea bunica
trebuie să-i ofere multă inteligență afectivă și să nu se focuseze pe faptul că acesta face sau nu pipi în pat
noaptea. Un ajutor l-ar putea primi de la un specialist psihoterapeut, dar doar în cazul în care băiatul este
dispus să împărtășească această problemă cu cineva. Concluzia la această problemă este că minorul nu
trebuie culpabilizat pentru un control sfincterian imposibil la care cu siguranță au contribuit atât părinții
cât și bunica.
2
 Ultimul caz este cel al unui adolescent de paisprezece ani care suferă de angoase nocturnă (frică
de întuneric) încă de la vârsta de șapte ani. Acesta adoarme, iar apoi se trezește uneori în timpul nopții, și
se lasă cuprins de frică. La vârsta de șapte este normal ca un copil să sufere de coșmaruri nocturne de cel
puțin două sau trei ori pe săptămână. Acest lucru are loc pentru că este vârsta la care un copil trebuie să
facă diferența între a iubi și a dori pe cineva. În această etapă copilul are coșmaruri mai ales legate de
moartea părinților săi. Acest pasaj trebuie să se producă în mod inevitabil, copilăria trebuie să moară în
el. Concluzia este că la acest adolescent nu s-a produs această moarte a copilăriei, iar pentru a rezolva
problema, trebuie efectuate niște ședințe de psihoterapie.

2) Întrebări indirecte (Paternitate, naștere, sexualitate)

În acest capitol sunt prezentate trei cazuri diferite: unul al unei fetițe adoptate, unul al unei fetițe
de două luni care țipă mereu seara și ultimul despre sexualitatea copiilor.
Primul caz prezentat este despre o femeie care a adoptat o fetiță, acum în vârstă de șase luni.
Prima idee care reiese este că unui copil adoptat trebuie să i se spună de mic că este adoptat și mai ales
să-i fie lăudați părinții biologici sau „adevărați”. De fiecare dată când copilul va pune întrebări despre
nașterea sau familia lui, părinții adoptivi trebuie să-i răspundă sincer și fără ocolișuri. Deci niciodată nu
terbuie ascuns adevărul. Un mod simplu de a spune copilului ce este adopția este prin povestea: oul și
găina. O găină face niște ouă care sunt clocite de o altă găină, așa că sunt mai multe mame: una care l-a
născut și alta care l-a crescut.
Trebuie menționat faptul că suntele pe care le aude copilul în burta mamei lui, rîmân în
inconștientul său profund. Acest lucru nu este nociv. Singurul lucru car ese poate întâmpla este ca mai
târziu copilul să aibă afinități diferite față de cele transmise de părinții adoptivi.
Următoarea problemă este a unei fetițe de două luni care țipă întotdeauna spre seară. Oare sugarii
au nevoie să țipe sau să plângă în anumite momente, la fel ca adulții? Răspunsul este nu. Există țipete
care încetează repede, ca un vis urât, însă dacă un copil țipă urât la aceeași oră, înseamnă că ceva în viața
lui s-a petrecut la caeeași oră. De aceea copilul trebuie liniștit, trebuie luat în brațe, legănat. Legănatul îi
amintește de mersul mamei, de siguranța pe care o avea când era în pântecele ei.
Chiar dacă este vorba despre un sugar, s-a demonstrat că acesta are stări sufletești. Fiecare copil e
diferit. Lăsarea serii poate fi pentru copil un motiv de angoasă, de aceea se va aprinde lumina și i se va
explica, sau va fi legănat pentru a fi liniștit. Important este ca un sugar să nu fie lăsat să plângă singur.
Ultimul caz este despre o mamă îngrijorată care dorește să afle când se poate vorbi cu copii între
opt și doisprezece ani despre sexualitate. Dorește să știe cum trebuie să li se vorbească și care este limita
3
pentru a nu-i șoca. După vârsta de trei- patru ani copii încep să pună întrebări indirecte la care trebuie
răspuns simplu. Se va continua cu detalii doar dacă copilul cere acest lucru.
În ceea ce privește procrearea cel mai greu le vine părinților să-i facă pe copii să înțeleagă rolul
pe care îl are tatăl în acest proces. Trebuie explicat că semințele din care se nasc copiii se găsesc în
sexele bărbatului și ale femeii „O ființă, băiat su fată prinde viață când în pântecele femeii se întâlnește o
jumătate de sămânță femeiască cu o jumătate de sămânță bărbătească”.
Unii părinți pretind ca minorul să știe și chiar să vadă tot și să i se vorbească despre plăcerea
sexuală. Trebuie spus că plăcerea, copilul o cunoaște deja. Nu cunoaște plăcerea cu altul, dar știe ce este
plăcerea zonei genitale. Se poate vorbi cu copilul despre dorința sexuală care dă multă plăcere adulților
în iubire, iar când va fi mare o va cunoaște și el. La întrebările la care părinții nu știu să dea un răspuns
concret, se poate survola, iar copilul va înțelege că sunt anumite restricții, atâta timp cât și adulții se
supun aceleiași legi.
În concluzie copilul nu trebuie să fie prezent la actul sexual al părinților, deoarece poate fi ceva
traumatizant. Genitalitatea unei persoane se construiește cu pudoare , cu respect față de celălalt și prin
castitatea adulților față de copii, mai ales față de senzațiile copiilor care au o senisibilitate în plină
dezvoltare.

3) Întotdeauna au o anume intelingență (Copiii handicapați)

În acest capitol se tratează problema copiilor cu dizabilități, deoarece mama unui copil de
unsprezece ani diagnosticat cu mongoloism (sindrom Down) afirmă ”Noi ducem o luptă dură pentru ca
acești copii să fie acceptați de cei din jur și de societate”. În această categorie intră atât copii cu
dizabilități din punct de vedere psihologic și social, dar fără handicap fizic vizibil, cât și copii cu
dizabilități fizice foarte vizibile.
Copiii mongoloizi nu sunt agresivi și au o sensibilitate accentuată față de ceilalți. Aceștia suferă
foarte mult dacă nu sunt iubiți, deoarece ei nu au compensațiile din afara familiei. La acești copii rănile
produse de lipsa sensibilității trebuie vindecate prin tandrețe și foarte repede, deoarece ele sunt mai
puternice pentru ei și îi produc dubii în suflet în legătură cu ființele dragi lor.
Toți copiii cu dizabilități au o inteligență extraordinară, o sensibilitate (auditivă, tactilă, optică,
estetică sau gustativă) imediată. Această inteligență trebuie depistată de către părinți și pus accent pe
partea la care ei sunt predispuși. Astfel copiii se vor simți și ei importanți și utili.
Unii copii care prezint un handicap psiho-social sunt foarte agitați și nu stau locului. Ei sunt
instabili pentru că nu au găsit nimic care săi intereseze. Trebuie stimulați prin jocuri de echilibru (de
4
exemplu: să construiască aparate de cățărat, pot fi îndrumați spre dans). Este important ca părinții să nu-i
raporteze la un etalon , ci să continue să comunice cu ei. Să luîm exemplul lui Einstein care până la
vârsta de nouă ani a fost considerat un debil mintal, care deși după această vârstă a dezvoltat o
inteligență meditativă și matematică nebănuită, până la vârsta de douăzeci de ani, toate studiile pe care
le-a făcut s-au soldat cu un eșec. Astfel mulți copii cu dizabilități au ajuns muzicieni, pictori etc. O
anume inteligență există mereu, de aceea trebuie iubiți așa cum sunt și trebuie ajutați să-și păstreze
încrederea în ei înșiși.
În continuare este prezentat cazul unei fetițe de nouă ani jumătate care s-a născut sașie, iar în
urma operațiilor efectuate și-a pierdut vederea la un ochi. Aceasta a fost trimisă de către directoarea
școlii într-o școală specială deoarece afirmă că are un caracter hiperimpulsiv și face față cu geu
cerințelor acestei școli. Învățătoarele susțin că fetița se descurcă și că nu au probleme cu ea. Din păcate
această copilă se află într-un conflict prea mare pentru ea, se află prinsă între o directoare care o detestă
și o mamă care se simte afectată de acest lucru. Poate mama are nevoie ea de un psihoterapeut pentru a
putea face față problematicii fetiței ei.
Un alt caz prezentat este cel al unui băiat de opt ani care este ambliop (adică care vede destul de
rău) și parțial hemiplagic care se confruntă cu lipsa de toleranță a societății, deoarece copiii care nu
corespund criteriilor de normalitate întâmpină mari dificultăți în inserarea lor în sistem. Această
problemă există mai ales în orașe, la sat ei sunt acceptați destul de bine. Ea se datorează populației în
creștere și unei anumite dorințe de egalizare a tuturor copiilor.
Adulții reacționează urât în fața unui copil cu dizabilități datorită angoasei. Ei se află în fața unui
copil față de care nu știu nimic, nu știu cum reacționează și astfel devin dezorientați. În cazul copiilor,
atunci când au o reacție de respingere față de un coleg cu o dezvolatare diferită, o fac din dorința de a se
identifica cu cei pe care îi iubește. Astfel ei se feresc să-l iubească pentru că acesta nu este pentru ei un
model.
Părinții sunt sfătuiți să le vorbească copiilor despre handicapul lor încă de când este descoperit,
eventual prin prezentarea unei imagini cu un copac lovit de un trăznet în timpul furtunii.„Vezi, nu mai
are decât două sau trei ramuri care cresc, în timp ce toți ceilalți din jurul lui au mai multe ramuri. Dar o
să se dezvolte și el. Viața merge înainte. Încet, încet o să se vindece, poate nu de tot, dar măcar în parte.
Și vezi, e totuși un copac viu.”În felul acesta copilul își va face prieteni și își va accepat infirmitatea.
Pe de altă parte părinții cu copii „normali” ar trebui să-și ajute copiii să-i tolereze pe cei cu
dizabilități. Fiecare trebuie să-și poată păstra încrederea în el și să comunice în același cu toți ceilalți,
oricât de diferiți ar fi. Comunicarea între copii ar trebui să fie principiul fundamental care se învață în
clasele pregătitoare.
5