9.10.

2024
Popa Diana Maria

Rolul poveștilor terapeutice

Copiii sunt într-o permanentă dezvoltare și descoperă zilnic lucruri noi în lumea din jurul lor.
Răspunsul emoțional este diferit la oricare dintre noi, iar la copii este într-o continuă schimbare,
deoarece aceștia experimentează și se confruntă frecvent cu noi provocări, astfel încât este normal
să se nască și anumite neliniști din când în când. Dar uneori situațiile nou apărute în viața copiilor
scot la iveală emoții, sentimente, gânduri ce riscă să rămână în subconștient și să dezvolte mai
târziu adevărate frici. Potrivit unui studiu, peste 40% din copiii cu vârstele între 5 și 10 ani
experimentează frici comune. Deci ce este de făcut pentru a-i ajuta să depășească cu succes aceste
situații?
„Pentru ca un copil să-și accepte toate emoțiile, trebuie ca noi să-i acceptăm toate emoțiile. Înainte de a
putea face asta, trebuie să le acceptăm pe ale noastre.” – Lawrence J. Cohen. Orice părinte observă
temerile copilului său și le consideră ca fiind firești. Chiar sunt firești. Oamenii de știință sunt de părere
că aceaste temeri apar în scopul supraviețuirii și chiar dacă unele frici vor fi vindecate de la sine, altele
vor face parte din viața copilului mult timp. De exemplu, unora dintre copii le poate fi frică de întuneric,
de foc, de înălțime sau de furtună, iar alții pot fi influențați de ce aud la televizor și pot dezvolta frici
pentru diferite tipuri de boli sau pentru războaie.
Printre primele temeri cu care se va confrunta un copil este teama de separare, care apare în jurul vârstei
de șase-nouă luni. Aceast tip de teamă este naturală și sănătoasă pentru dezvoltarea emoțională a
bebelușului, ea dezvoltându-se pentru a-l ține pe copil aproape de părinte în momentul în care pornește
de-a bușilea. Relația de atașament cu părintele se consolidează în primii doi ani de viață ai copilului, iar
dacă în această perioadă copilul a dezvoltat încredere în figura de atașament (părintele), el poate transfera
această încredere și în mediul din jurul său, iar apoi o poate interioriza. Copiii autonomi sunt cei ce au o
bază sigură de atașament, aceștia fiind și cei ce au o încredere în sine mai ridicată.
Problemele apar când la o vârstă mai mare copilul manifestă o teamă severă de separare de unul dintre
părinți, nedorind să rămână la grădiniță sau într-un alt spațiu (la bunici) și mai târziu la școală, chiar și
după o perioadă de adaptare îndelungată. Dar uneori această teamă este alimentată și de mesajele
părintelui precum „Dacă nu vii, plec fără tine” sau „Te las aici dacă nu ești cuminte” care deși par să
funcționeze pe moment, nu fac decât să alimenteze o frică atât de adânc înrădăcinată în sufletul copilului,
încât uneori poate dura până la vârsta de doisprezece ani, sau chiar mai târziu, ulterior transferându-se
asupra altor figuri de atașament, precum prieteni și mai târziu asupra soțului sau soției, ori asupra
propriilor copii.
Ca părinte, ești într-o continuă căutare de răspunsuri și încerci să comunici și să îți asculți copilul privind
trăirile lui ca fiind ale tale. Sunt încercări prin care trecem fiecare și rolul nostru ca părinți este să căutăm
soluții.
Cum se nasc poveștile terapeutice? Rolul și beneficiile acestora
Nevoia părintelui de a-l sprijini și educa pe copil și nevoia copilului de a se simți conectat emoțional
pentru a învăța lucruri noi sau pentru a depăși anumite situații stau la baza poveștilor teraputice.
Biblioterapia este o tehnică terapeutică creativă prin care se urmărește abordarea problemelor pe care
copilul le întâlnește la un moment dat, prin intermediul poveștilor. Ioana Omuț-Cherecheanu, psiholog,
dascăl și autor al poveștilor terapeutice, consideră biblioterapia o metodă potrivită pentru orice vârstă: „În
copil încerc să văd viitorul adult, iar în adult, copilul care a fost.”
Poveștile terapeutice se pot folosi în orice situație în care considerăm că subiectul este potrivit. Spre
exemplu, putem povesti despre Cum a devenit Louis un pirat neînfricat, copiilor care se tem de nou și
9.10.2024
Popa Diana Maria

nu au încredere în forțele lor, sau putem atrage un somn liniștit din Țara lui Noapte Bună și fabrica de
vise, celor care se tem de întuneric și de apariția coșmarurilor.
Autorul acestui tip de povești este, de obicei, psiholog, sau ele trec ulterior prin verificarea unui
astfel de specialist?
Este important ca autorul poveștilor să fie specialist în domeniu și să aibă experiența lucrului cu copiii,
pentru a înțelege nevoile, comportamentele și trăirile celor mici. Poveștile terapeutice au rolul de a oferi
celor mici valori importante precum încredere sau empatie și de a le arăta modele de eroi cu care să se
identifice. Ele sunt menite să transmită, pe baza celor relatate, o experiență de viață și să ofere soluții
problemelor prezentând modele de comportament. În povești pot fi abordate probleme pshihologice
precum teama de separare, fricile exagerate, accesele de furie, dar și probleme legate de respectarea
rutinelor cum ar fi pregătirea pentru somn sau mersul la grădiniță. Rutinele sunt un bun aliat pentru
reducerea temerilor, deoarece copiii se simt în siguranță atunci când lucrurile se desfășoară într-un ritm
care le este familiar.
Ce trebuie să știe părinții, înainte de a le citi copiilor povești terapeutice? Există greșeli pe care le
pot face în citirea, interpretarea, transmiterea acestor povești, care să deturneze sensul și obiectivul
cărții?
Prin puterea magică a cuvintelor, povestea terapeutică aduce alinare și vindecare, dacă este spusă unde,
de cine și cum trebuie, și-l face pe cel care o ascultă să-și spună la un moment dat propria poveste, ca un
început de descoperiri personale și de rezolvare a problemelor care îl preocupă.
Pentru ca povestea să aibă mai mult efect, părintele trebuie să știe dinainte obstacolele cu care se
confruntă copilul și să creeze pentru cel mic un cadru unde să se simtă în siguranță și care să favorizeze
primirea mesajului. Copilul poate să știe că urmează o poveste prin rutinele care pregătesc acest moment,
precum alegerea unui anumit moment din zi sau anunțarea poveștii printr-un cântecel sau o zicală, astfel
încât copilul să aibă timp să încheie activitatea în care era angrenat și să se pregătească fizic și emoțional
pentru ascultarea poveștii.
Este foarte important să îi oferim o siguranță când îi spunem povești, pentru că astfel temperamentul lui
va fi echilibrat. Indiferent de gravitatea momentului din poveste, părintele trebuie să își păstreze același
calm și echilibru din care copilul va culege mai târziu cea mai importantă atitudine în situații reale din
viață.
„Adeseori încercăm să le vorbim copiilor pe limba noastră, oferindu-le argumente și soluții bine șlefuite
de mintea adultă. Se întâmplă ca, de multe ori, aceste metode să nu funcționeze și ne găsim în fața unor
situații în care ne simțim lipsiți de resurse. Prin intermediul poveștilor și jocurilor reușim să ne conectăm
cu ei, iar mesajul ajunge cu mai multă ușurință la urechile și în sufletele lor.” – Adriana Mitu, psiholog și
terapeut specializat în psihoterapia copilului și adolescentului, trainer și autor al poveștilor terapeutice.