Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a

copilului
Diferenţe faţă de intervievarea adulţilor:
 Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele
pentru care a fost adus să nu-i fi fost corect sau total
explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă
părinţi, reţinut, rănit. Ar putea să se aştepte să i se ia
sânge sau să sufere o operaţie;
 Copilul nu este informatorul principal;
 Copilul ar putea să nu răspundă la nici o întrebare,
indiferent cât de experimentat este examinatorul.
Câteodată, copiii sau chiar adolescenţii care nu vor să
vorbească pot fi antrenaţi să deseneze sau să se
joace;
 Pentru mulţi copii, o perioadă de atenţie totală,
„neîntreruptă”, din partea unui adult amabil reprezintă o
experienţă utilă.
Cadrul şi modul de desfăşurare a interviului
 Evaluatorul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor
mai mici, evaluatorul trebuie să se aşeze la nivelul ochilor
copilului pentru a-l întreba vârsta şi numele. În plus, orice alt
copil prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.
 Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată
încât orice obiect de care evaluatorul ar avea nevoie să se
afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie alese cu
grijă, astfel încât să faciliteze acele observaţii care au cea mai
mare valoare diagnostică.
 În cazul copiilor mai mici şi a celor cu întârziere globală sau
de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe
comunicarea non-verbală; ca urmare, interacţiunea evaluator-
pacient va fi mai uşoară dacă se petrece în timpul jocului.
 Trebuie observată interacţiunea copil-părinte în sala de
aşteptare, până la intrarea copilului la interviu. Cum rezolvă
părinţii separarea copilului de ei? Cum răspunde copilul? Din
modul în care discută cu copilul, părinţii par afectuoşi, critici,
ostili, detaşaţi sau înţelegători?
Sfaturi generale pentru evaluator:
 Nu adoptaţi o poziţie critică;
 Fiţi pregătiţi să impuneţi limite – furia şi distrugerea nu sunt
cathartice;
 Evitaţi pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special
pentru adolescenţi;
 Acceptaţi desenele pe care eventual vi le oferă şi păstraţi-le bine,
pentru că mai târziu puteţi solicita copiilor să le explice. Desenele nu
trebuie puse la loc de onoare pe pereţi, pentru că vă va fi imposibil
să faceţi acest lucru pentru toţi copiii care vin;
 Nu vorbiţi pe un ton artificial – copiii îl vor percepe rapid;
 Nu vă grăbiţi cu interpretări directe;
 Nu lăsaţi copilul să plece cu jucării din cameră: „Îmi pare rău, dar
aceste jucării aparţin spitalului şi nu ar mai fi rămas nici una pentru
tine, dacă toţi copiii ar fi făcut la fel”;
 Anunţaţi cu cinci minute înainte de sfârşitul interviului că acesta se
va termina.
Greşeli obişnuite

 Evitarea subiectelor relevante, dar dificile

cu scopul de a-i oferi copilului o experienţă
plăcută;
 Situarea de partea copilului în locul
dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi
constructive;
 Conducerea unui copil sugestibil spre
răspunsurile pe care le doriţi;
 „Construirea de castele de nisip” pe
încuviinţarea din cap a unui copil ce nu
vrea să vorbească.
Copii în vârstă de cel puţin 6 ani

 Copiii se vor afla cel mai des în defensivă ştiind că

psihologului i s-au făcut “reclamaţii” legate de
comportamentul lor.
 Evaluaţi relaţiile pe care sunt capabili să le iniţieze,
nivelul şi labilitatea dispoziţiei, conversaţia şi orice
manierism comportamental.
 Interviul trebuie să fie adecvat vârstei, inteligenţei şi
interesului copilului. Dacă trebuie evaluată reactivitatea
emoţională a copilului este necesar ca psihologul însuşi
să arate diferite emoţii (să fie mai serios sau mai
îngrijorat când îl întreabă despre sentimente sau griji, şi
mai vesel când răspunde la relatările copilului legate de
lucrurile ce-l interesează sau îl amuză).
 Este folositor să treceţi repede peste subiecte prea
înspăimântătoare/provocatoare pentru copil, dar ulterior
trebuie să vă întoarceţi la ele. Se simte copilul vreodată
singur? se angrenează uşor în bătăi? se supără uşor?
este ironizat mai mult decât ceilalţi copii? De ce crede el
că este ironizat? Cum se împacă cu fraţii sau surorile?

 Copilul trebui întrebat în mod expres despre griji,

ruminaţii, temeri, nefericiri, coşmaruri şi despre lucrurile
care îi provoacă furia: „Multă lume tinde să se îngrijoreze
din diferite motive, ce fel de lucruri te îngrijorează pe tine?
Stai vreodată treaz noaptea, îngrijorându-te pentru
anumite lucruri? Ai avut vreodată gânduri rele de care nu
ai putut să scapi? Te simţi câteodată sătul de toate?
Plângi? Te simţi nefericit?”. „Sunt lucruri de care ţi-e frică
în mod special: întuneric, păianjeni, câini, monştri? Ce
lucruri îţi stârnesc furia?”
 Dacă la oricare dintre aceste întrebări primiţi răspunsuri
pozitive, trebuie să evaluaţi severitatea impactului asupra
comportamentului: „Te simţi câteodată aşa de nenorocit că
îţi vine să fugi şi să te ascunzi? Sau vrei să fugi de acasă?
Când s-a întâmplat ultima dată? Cât de des te simţi aşa?
Ce lucruri te plictisesc? Te simţi aşa numai la şcoală,
numai acasă?”
 Copiii pot fi foarte sugestibili şi de multe ori dau
răspunsurile pe care cred ei că ar dori să le audă
psihologul.
 Pe perioada evaluării psihologice propriu-zise, copilul este
de obicei mai tensionat, astfel că ticurile sau mişcările
involuntare se evidenţiază mai bine; ele trebuie notate
imediat ce apar în interviu.
Copiii cu vârsta sub sub 6 ani
 Interviul copiilor sub 6 ani se realizează de preferinţă într-
un loc de joacă. Se vor alege jucării şi jocuri care: 1) să
fie adaptate vârstei şi sexului copilului; 2) să permită
interacţiunea examinatorului cu copilul; 3) să încurajeze
comunicarea şi jocurile imaginative.
 Jocuri imaginative ca jocul mâzgâliturilor (realizarea de
către copil a unui desen pornind de la alte mâzgăleli
făcute de el şi apoi de către dumneavoastră), jocurile cu
figurine ce simbolizează membrii familiei pot evidenţia
comportamente şi dispoziţii variate.
 Pe cât posibil, copilul va fi văzut fără părinţi. Totuşi, în
cazul copiilor foarte mici este bine ca la început să vină şi
mama şi apoi, după puţin timp, să plece din cameră.
Surse de informaţii
 Copiii sunt aduşi de obicei datorită îngrijorării părinţilor cu
privire la comportamentul lor. Relatările persoanei care
oferă informaţii suplimentare sunt mult mai importante
decât în psihodiagnoza adultului. Psihologul trebuie să
ceară informaţii despre comportamentul şi dispoziţia
copilului acasă, la şcoală, la joacă, notându-se cele
observate în timpul evaluării.

Interviul cu părinţii vizează două aspecte:

 obţinerea de informaţii despre comportamente şi
evenimente;
 depistarea sentimentelor şi/sau atitudinilor legate de
aceste evenimente.
Schema anamnezei la copii
I. Istoricul tulburărilor
II. Compoziţia familiei şi condiţiile de viaţă
III. Evenimente marcante din viaţa copilului
IV. Sarcina şi naşterea
V. Dezvoltarea în prima copilărie: somatică,
psihomotoie, a limbajului, cognitivă
VI. Evoluţia relaţiilor cu anturajul şi
schimburile afective
VII. Viaţa şcolară
VIII. Locul copilului în expectanţele părinţilor
şi în dinamica cuplului parental
Interviul cu adolescentul
Dificultăţile stabilirii unui diagnostic sunt determinate de:
 lipsa de coincidenţă între faza dinamică evolutivă a vieţii
şi un cadru nosografic fixat în funcţie de patologia psihică
a adultului sau a copilului şi nu a adolescentului;
 riscul de a atribui unei conduite disfuncţionale capacitatea
de a facilita înţelegerea ansamblului funcţionării mentale:
un singur furt, catalogat ca şi delincvenţă;
 riscul de ancorare faţă de diagnosticul stabilit, precum şi
reacţiile anturajului faţă de acesta (stigmatizări);
 fluctuaţii la nivelul funcţionării psihice, care depind de
momentul şi circumstanţele realizării interviului.
Prin urmare, în realizarea diagnosticului trebuie stabilita
diferenţa între două registre:
 registrul comprehensibilului, al trăirii, al normalului;
 registrul incomprehensibilului, al simptomului, al
patologicului.
Analiza funcţionării psihice individuale are în vedere:

 dacă există o structurare prevalentă într-o anume

direcţie sau dacă manifestările sunt sporadice?
 care este legătura între structurarea/conduita
adolescentului şi blocajul apărut în ansamblul
funcţionării psihice, dezorganizarea provocată în
plan social?
 există investiri non-conflictuale?
 care este parte non-patologică a personalităţii?
 care sunt mecanismele defensive prevalente?
 permit aceste mecanisme defensive o adaptare
satisfăcătoare la mediu sau, dimpotrivă,
accentuează conduita dezadaptativă?
În evaluarea adolescentului avem în vedere că aceasta se realizează în
câteva şedinţe:
 Primul interviu este dominat de natura contactului cu adolescentul şi
atunci când părinţii sunt prezenţi de evaluarea tipului de interacţiuni
familiale, de cele mai multe ori conflictuale, astfel încât evaluarea se
realizează într-un climat de urgenţă.
 Al doilea interviu are un climat dominat de aspectul defensiv, de
retragere. Mecanismele defensive mobilizate în faţa manifestărilor
simptomatice, a aspectelor relevate în prima şedinţă se conturează
în: banalizare, refulare, refugiul în „sănătate”, negare a dificultăţilor;
alteori, atitudinea poate fi din contră, manifestată prin implicarea
adolescentului în şedinţă, interesul faţă de problematica discutată. A
doua şedinţă de evaluare permite stabilirea toleranţei la frustrare,
precum şi a capacităţii de elaborare a eventualelor reizbucniri
tensionale.
 Următoarele întâlniri vor permite evaluarea investirilor adolescentului
în persoana evaluatorului, deoarece atunci când acest transfer este
masiv şi centrat pe omnipotenţa evaluatorului, vor apărea dificultăţi
în investirea travaliului de introspecţie, de autoobservare, precum şi