UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Evaluarea psihologică în domeniul clinic

Psihodiagnosticul personalității

Studente:
Andreea Nicoară (Stoia)
Octavia Năstase (Kiss)
Ioana Denisa Vasile (Socol)
Mădălina Cereș (Foaliș)

Profesor conf. dr. Daniel Muranyi

1
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Cuprins
I. Reperele actuale ale unei planificări eficiente a evaluării psihologice clinice ................................ 3
1. A înțelege că evaluarea psihologică în context clinic este un demers individualizat ghidat de
modelul scientist – practitioner .......................................................................................................... 3
2. A situa procesul de evaluare în cadrul teoriilor actuale ale psihologiei clinice........................... 4
3. A înțelege că evaluarea clinică este un proces bazat pe raționamente/judecăți clinice ............ 6
4. A înțelege rolul esențial al psihologului clinician și al alianței de lucru pentru succesul unui
proces de evaluare psihologică ........................................................................................................... 7
5. A conduce procesul de evaluare în beneficiul persoanei ............................................................ 9
II. Fazele evaluării clinice si selectarea testelor psihologice ............................................................. 10
1. Introducere ................................................................................................................................ 10
2. Evaluarea psihologică validată științific .................................................................................... 11
3. Scopurile evaluării în tratament ................................................................................................ 11
4. Etapele evaluării clinice ............................................................................................................. 13
5. Erori în procesul evaluării clinice ............................................................................................... 14
III. Evaluarea statusului mintal = examenul psihic (al stării psihice) ............................................. 15
1. Aspectul exterior si comportamentul........................................................................................ 15
2. Vorbirea ..................................................................................................................................... 16
3. Afectivitatea .............................................................................................................................. 16
4. Gândirea .................................................................................................................................... 16
5. Percepția.................................................................................................................................... 16
6. Cogniția...................................................................................................................................... 17
7. Critica bolii ................................................................................................................................. 17
8. Exemplu al unei evaluări a statusului mintal la o persoană diagnosticată cu demență mixtă și
cu episod depresiv mediu.................................................................................................................. 18
9. Anexa utila ................................................................................................................................. 19
BIBLIOGRAFIE: .................................................................................................................................. 21

2
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

I. Reperele actuale ale unei planificări eficiente a evaluării

psihologice clinice
- Andreea Nicoară (Stoia)
Demersul de evaluare clinică vizează evaluarea suferinței umane și a impactului acesteia asupra calității
vieții persoanei evaluate, urmată de formularea unui plan individualizat de intervenție (I. Ciorbea).
Scopul final al psihologiei clinice, în general, și al evaluării psihologice clinice, în particular, este
alinarea suferinței și promovarea sănătății.
Obiectivele psihologiei clinice sunt de a descrie sănătatea și tulburările psihice, de a explica
mecanismele intrapsihice de menținere a acestora folosindu-se de teoriile psihologice și de rezultatele
cercetărilor despre natura umană, precum și de a identifica ce anume determină aceste mecanisme,
cunoscând factorii biologici, psihologici și sociali. Această cunoaștere este baza activității de evaluare
psihologică (Cierpialkowska și Sek, 2016).
Planificarea evaluării este considerată o meta-acțiune a psihologului, fiind un demers pe care acesta îl
face prin elaborarea, organizarea și coordonarea evaluării psihologice clinice.
Procesul de evaluare psihologică clinică este complex, evaluarea trebuie înțeleasă ca fiind mai mult
decât testarea psihologică, după cum remarcă toți teoreticienii domeniului. În acest sens, Groth-Marnat
(1999) consideră că evaluarea psihologică implică conștientizarea și aprecierea cauzalității multiple,
influențelor interacționale, și relațiilor multiple, precum și abilitatea de a identifica și evalua o serie de
ipoteze, iar Meyer (1998) et. al. descriu evaluarea psihologică în termenii formulării de inferențe pe baza
informațiilor obținute din surse multiple, plasate în contextul referinței pentru evaluare, istoriei
clientului și observațiilor pentru a genera o înțelegere coerentă și comprehensivă a persoanei evaluate.
Așadar, clinicianul trebuie ca în planificarea evaluării psihologice clinice să considere atent reperele
esențiale ale acestui proces, descrise în continuare, și să ancoreze întregul demers psihologic în acestea.
1. A înțelege că evaluarea psihologică în context clinic este un demers individualizat ghidat de
modelul scientist – practitioner

Studiul de caz este esența abordării clinice în psihologie. Informațiile despre persoană trebuie culese
din surse multiple și prin metode variate, și integrate de psiholog într-o formulare care cuprinde
funcționarea individuală în context social a persoanei, bazată pe explicații și descrieri ale unor procese
psihologice și propunerea unor intervenții.
Caracteristicile studiului de caz:
- Singularitatea: psihologul se concentrează pe acele aspecte unice care individualizează
persoana;
- Totalitatea: psihologul se raportează la persoană ca la un întreg biopsihosocial ce nu poate fi
înțeles decât în contextul vieții sale;
- Istoria: clinicianul dă sens discursului prezent al persoanei prin raportare la trecutul și viitorul
acesteia;
- Întâlnirea: relația dintre psiholog și persoană este fundația pe care se clădește înțelegerea
aspectelor evaluate.
Cerința actuală pentru psihologii clinicieni este de a se forma ca specialiști în domeniu și de a-și
fundamenta demersurile clinice în modelul scientist – practitioner, adică prin integrarea coerentă a

3
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

rezultatelor cercetărilor științifice, alături de teorie și practică, pentru a explica valid particularitățile
psihologice ale persoanei și a propune planuri eficiente de intervenție.
Modelul scientist – practitioner conține practica bazată pe dovezi (evidence-based practice,
EBP) – standard de practică adoptat la nivel internațional. EBP se referă la un proces de luare de decizii
clinice care integrează rezultatele cercetărilor, expertiza clinică, dar și preferințele și caracteristicile
pacientului, fiind o abordare care promovează învățarea continuă de-a lungul vieții - model idiografic al
EBP propus de Sackett er al. (2000) și preluat în 2005 de APA ca standard de practică. Expertiza clinică
se referă la cerința ca psihologul să dețină competențele specifice necesare practicii sale. Faptul că APA
impune luarea în considerare a valorilor și caracteristicilor clientului (adică problemele prezentate,
personalitatea, resursele interioare, dorința de schimbare, nivelul de funcționare și existența rețelelor de
suport) înseamnă trecerea de la un model paternalist de practică, în care psihologul ia decizii în numele
clientului, la unul în care practicianul respectă și ajută persoana să-și clarifice valorile și preferințele
astfel încât tot procesul de evaluare să fie în acord cu acestea. Nu în ultimul rând, acest model de practică
clinică promovează învățarea continuă de-a lungul întregii vieți, plecând de la constatarea că mulți
psihologi profesează bazându-se doar pe ce au învățat în timpul formării - astfel, psihologii trebuie să
rămână permanent la curent și să integreze continuu progresul științific.
Pe de altă parte, pentru o bună planificare a procesului de evaluare clinică, trebuie considerat principiul
cadrelor multiple de evaluare. Iliescu, Nedelcea și Ion (2015, p. 432) punctează, printre altele,
necesitatea utilizării modelului „5 Multi”, care înseamnă că „Principiul evaluării psihologice ... este
acela al creșterii validității prin combinarea informațiilor obținute din metode diferite (evaluarea multi-
metodă), din surse diferite (evaluarea multi-sursă), prin evaluatori diferiți (evaluarea multi-evaluator),
privind trăsături diferite (evaluarea multi-trait), la momente diferite în timp (evaluarea multi-
temporală)”.
De evitat pentru psihologul clinician este să cadă în capcana generalizării care conduce la stereotipizarea
persoanelor în funcție de etnie, vârstă, gen, aspect fizic, statut socioeconomic sau educație, ceea ce
contravine esenței abordării clinice, adică centrarea pe unicitatea persoanei.
2. A situa procesul de evaluare în cadrul teoriilor actuale ale psihologiei clinice
Orice demers de evaluare clinică trebuie fundamentat și ghidat de teoriile actuale ale psihologiei
clinice. Teoriile se diferențiază prin mai multe aspecte: concepția despre natura umană, modul de
formare și dezvoltare ale personalității, motivația umană, intelegerea psihopatologică, conceptul de
sănătate psihică și modalitățile terapeutice de abordare a problemelor psihice. Cunoașterea aprofundată
a abordărilor teoretice care explică apariția și menținerea patologiei psihice este un reper fundamental
pentru planificarea unei evaluări psihologice eficiente; teoriile orientează formulările cazului clinic,
precum și alegerea metodelor de investigare a aspectelor psihice relevante pentru funcționarea psihică a
persoanei evaluate.
Teoriile explicite îi ajută pe psihologi să se lămurească de ce oamenii se comportă așa cum o fac, să
înțeleagă mai bine felul în care mediul afectează comportamentul, să-și ghideze intervențiile și să prezică
ceea ce va rezulta dintr-o intervenție particulară (Fischer, 1981, cf. Greene și De Gruyter, 1999). Practic,
teoria ajută la construirea unei hărți conceptuale complexe care organizează judecata clinică asupra
problemei prezentate de client - ce informații sunt relevante sau irelevante, ce aspecte psihologice
trebuie evaluate, ce metode de evaluare psihologică trebuie selectate și aplicate, ce concluzii pot fi
formulate, ce intervenții sunt recomandate.
Clinicienii care au formare într-o abordare psihoterapeutică de obicei aderă la teoria respectivă:

4
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

- Abordarea psihodinamică explică în profunzime dinamica internă ce produce simptomatologia

psihică - conflictualitatea internă, mecanismele de apărare, apariția și manifestarea patternurilor
relationale. Evaluarea clinică se concentrează pe aspecte precum : istoria de dezvoltare, funcțiile
adaptative ale eului, profunzimea și consistența relaționării, capacitatea de reglare emoțională etc.
- Adepții abordării cognitiv-comportamentale explică comportamentele psihopatologice prin
analiza funcțională a acestora și prin investigarea nivelului cognitiv al funcționării psihice; această
abordare susține demersul nosologic - încadrarea tabloului clinic al persoanei într-o categorie de
tulburări psihice -, utilizând in acest sens DSM.
- Abordarea umanist-experientială accentuează rolul emoțiilor și al semnificatiilor interne pentru
experiența subiectivă actuală a persoanei, propune o viziune idiografică în evaluarea clinică,
delimitandu-se radical de perspectiva nomotetică - se face mai degrabă diagnosticul procesului intern
decât diagnosticul persoanei
- Abordarea postmodernă presupune ca practicienii să evite „agățarea” de o singură teorie și să
accepte explicații alternative și sensuri multiple ale fenomenelor psihologice, menținând acele aspecte
ale teoriei care „se concentrează pe viabilitatea perspectivelor multiple” (Dean, 1993, apud Greene și
De Gruyter, 1999).
În acord cu mișcarea actuală de integrare ce se manifestă și în psihologia clinică, au fost propuse și se
utilizează două modele teoretice și practice integrative care să ghideze procesul de evaluare psihologică
clinică - modelul biopsihosocial și modelul rezilientei asistate.
Modelul biopsihosocial (Engel, 1977, 1980) susține ideea că orice boală fizică sau mintală este
rezultatul interacțiunii dintre componente biologice, psihologice și sociale, care afectează funcționarea
umană și care trebuie luate în considerare pentru o intervenție eficientă. Pe scurt, acest model
biopsihosocial integrează formularea biologică a cazului, colectând toate informațiile de tip biologic ce
pot avea impact în funcționarea actuală a clientului, cu formularea psihologică - cuprinzând o formulare
psihologică generală, o formulare psihodinamică, una cognitivă și una comportamentalistă a
problemelor prezentate de client -, dar și o formulare socială - care consideră influența stresorilor sociali
asupra condiției psihopatologice actuale a persoanei, evaluarea factorilor de risc și a factorilor de
protecție sociali. În plus, se oferă detalii despre diagnosticul diferențial, evaluarea riscului de suicid și
violență. Toate informațiile colectate sunt apoi corelate și constituie baza formulării unui plan de
tratament biopsihosocial și a prognosticului.
O altă abordare modernă de practică clinică este modelul rezilienței asistate (Ionescu, 2013),
care are ca puncte de referință ale planificării evaluării psihologice recuperarea psihică și prevenția
apariției patologiei psihice, obiectivul fiind reconstrucția psihică a persoanei. Adoptarea unei practici
clinice bazate pe reziliența asistată are implicații directe în procesul de evaluare psihologică clinică:
psihologul evaluează factorii de risc, de protecție și de reziliență ai persoanei și balanța dinamică dintre
aceștia; procedurile de evaluare sunt adaptate în mod flexibil la caracteristicile persoanei și situației
clinice, delimitându-se de rutina clinică ; persoana evaluată devine participant activ (nu pasiv) la propriul
proces de evaluare, participând cu înțelegerea pe care o are asupra procesului prin care a ajuns la situația
sa psihologică actuală și asupra procesului prin care își poate schimba traseul psihic ; prin această
atitudine față de persoana evaluată, clinicianul activează factorii de reziliență, îi redă sentimentul
competenței și al libertății personale.
În concluzie, menționăm reperele de formulare a raportului psihologic propuse de Sturmey (2009)
în volumul coordonat de el despre conceptualizările clinice:
a. Orientarea teoretică utilizată pentru a-și construi formularea cazului, precum și motivația
studiului de caz;

5
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

b. Variabilele relevante și irelevante identificate de psiholog și justificarea alegerii acestora. De

asemenea, clinicianul trebuie să argumenteze ponderea (importanța) pe care o acordă fiecărei
variabile relevante;
c. Rolul cercetării științifice și al experienței clinice în formularea cazului. Aici trebuie menționate
pe scurt studiile care susțin formulările psihologului, dar și rolul experienței sale clinice în
afirmațiile lansate;
d. Formularea concisă a cazului;
e. Importanța acordată istoriei clientului și semnificației acesteia în conceptualizarea cazului
respectiv;
f. Importanța acordată factorilor actuali din viața clientului și semnificației acestora în
conceptualizarea cazului respectiv;
g. Planul de tratament individualizat care se desprinde din formularea cazului, cu menționarea
felului în care acest demers de intervenție se leagă de conceptualizarea cazului.

3. A înțelege că evaluarea clinică este un proces bazat pe raționamente/judecăți clinice

Un aspect dificil în evaluarea psihologică este judecata clinică pe care psihologul o realizează pe tot
parcursul evaluării. Raționamentele clinice se bazează pe teorii explicative ale psihopatologiei, pe
cercetări științifice relevante, dar și pe experiența anterioară și pe intuiția psihologului.
Abordarea multi-metodă și multi-sursă adună o serie de informații ce trebuie să fie procesate, organizate
și integrate de către clinician în formulări coerente, continue și convergente de diagnostic și recomandări
de tratament. Responsabilitatea clinicianului este imensă în ceea ce privește concluziile și sugestiile de
tratament, acestea având un impact direct asupra evoluției psihice și sociale ale clientului.
În ajutorul clinicienilor în ceea ce privește lipsa de obiectivism, cercetătorii domeniului s-au concentrat
pe identificarea unor modalități de creștere a obiectivității, prin construirea de instrumente de evaluare
psihologică, prin adoptarea practicii de evaluare bazată pe dovezi științifice și prin abordarea multi-
metodă și multi-sursă.
Cu toate acestea, standardizarea totală a procesului de evaluare clinică nu poate fi realizată, deoarece
implică, în mod inevitabil raționamente clinice din partea psihologului: traducerea acuzelor persoanei
într-un limbaj psihologic; decizia privind aspectele psihologice ce vor fi evaluate aprofundat; alegerea
metodelor de evaluare clinică adecvate pentru respectivele variabile și a surselor de informații; ghidajul
persoanei prin interviul clinic nestructurat și desfășurarea observațiilor comportamentale; decizia despre
cât de clare și suficiente sunt informațiile furnizate de clienți; formularea ipotezelor clinice și alegerea
modalitatilor de verificare a acestora ; integrarea datelor convergente și divergente obținute din diverse
surse sau metode; ponderarea efectelor variabilelor situationale asupra acuzelor prezentate de client;
realizarea diferenței între trăsături cronice de personalitate și simptomatologia curentă a persoanei.
Psihologul clinician trebuie să fie conștient de principalele surse de eroare ce afectează judecata clinică.
O parte dintre sursele de eroare vin din partea clientului: caracterul voluntar sau involuntar al
participării la evaluare influențează motivația clientului de a participa la procesul de evaluare; motivația
reală a persoanei pentru evaluare; așteptările clientului privind procesul de evaluare și utilitatea
informațiilor obținute; subestimarea sau supraestimarea problemelor psihice existente în mod intenționat
sau neintentionat; simularea simptomelor de către client.
O altă categorie de surse de eroare provine din partea psihologului : erori cognitive determinate de
convingerile implicite sau explicite ale clinicianului (de multe ori influențate de teoriile la care aderă
sau/și de caracterul selectiv al memoriei și atenției); stilul personal al psihologului care are impact asupra
6
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

eficienței interviului clinic; erori de interacțiune (de exemplu, presupusa similaritate cu clientul, efectele
centrării, efectul de halo); complexitatea cognitivă a psihologului manifestată prin capacitatea de a
discrimina, diferenția și integra informații, procese transferentiale și contratransferentiale.
Așadar, judecata clinică este cel mai complex proces continuu efectuat de clinician pe parcursul întregii
evaluari psihologice. Pentru a crește validitatea judecăților clinice sunt oferite câteva sugestii:
analiza atentă a argumentelor similare, dar și investigarea amănunțită a aspectelor divergente
apărute în datele de evaluare;
conceptualizarea problemelor în modalități variate (prin prisma mai multor abordări teoretice
sau folosind modele teoretice eclectice, precum modelul biopsihosocial sau cel al rezilientei
asistate);
formularea și testarea mai multor ipoteze de lucru, dar și a unor contraipoteze (căutarea
continuă de informații ce pot contrazice ipotezele inițiale);
identificarea excepțiilor de la tendința statistică;
cunoașterea și conștientizarea celor mai frecvente surse de eroare în judecata clinică și semnelor
clinice ale manifestării acestora;
toate formulările clinicianului despre caz să poată fi verificate de alti profesioniști;
orice aspect psihologic menționat în raportul de evaluare să fie descris și explicat;
predicțiile să fie clare și argumentate teoretic și științific;
precizarea tipului și puterii relațiilor dintre variabilele investigate;
argumentarea solidă a concluziilor și recomandărilor propuse.
Cierpiatkowska și Sek (2016) rezumă cercetările actuale asupra celor mai relevanți factori care măresc
validitatea evaluărilor psihologice clinice și identifică doi:
o abilitatea clinicianului de a reflecta și monitoriza desfășurarea procesului evaluării, ceea ce
lărgește conștientizarea de sine și autocontrolul (iar acest aspect tine de raționamentul clinic,
n.q.)
o calitatea relației dintre clinician și pacient pe parcursul procesului de evaluare care influențează
diversitatea informațiilor pe care clientul le va furniza (nu doar factuale, ci și dinamice, legate
de funcționarea sa în diferite domenii ale vieții și contexte sociale).

4. A înțelege rolul esențial al psihologului clinician și al alianței de lucru pentru succesul

unui proces de evaluare psihologică

Acest reper esențial evidențiază faptul că fundația unei evaluări eficiente este stabilirea alianței de
lucru, sau a raportului psihologic, dintre clinician și persoana evaluată, care este imposibil de
standardizat și depinde în totalitate de personalitatea psihologului.
Persoana care ajunge într-un proces de evaluare psihologică clinică trebuie să vorbească despre
suferințele sale și consecințele acestora cu o persoană total necunoscută, de ale cărei concluzii poate
depinde calitatea vieții sale viitoare, iar această condiție esențială a evaluării poate fi (și de cele mai
multe ori este) trăită ca o experiență rușinoasă, inconfortabilă sau frustrantă. Relația psihologică se
dezvoltă în momentul în care clinicianul acceptă, validează și mărturisește această situație interioară
specială în fața clientului — acest lucru înseamnă a transmite de la început înțelegere emoțională (adică
empatie) (I. Ciorbea).
Conexiunea începe și atunci când psihologul comunică deschis și onest despre scopurile evaluării și
obiectivele vizate de metodele de evaluare, prezintă toate fazele evaluării în congruență cu așteptările și

7
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

scopurile clientului. De la început, persoana ar trebui încurajată să exprime deschis orice dezacord
resimte pe parcursul întregului proces, astfel încât să poată fi negociată o înțelegere comună și mutual
acceptată. În felul acesta, persoana este tratată cu respect și considerată un partener egal, activ, fără de
care evaluarea nu poate avea loc, iar cel care este responsabil pentru crearea acestui cadru relațional care
permite clientului și participe activ îi revine psihologului. Din acest punct de vedere, evaluarea
psihologică este concepută ca un proces colaborativ (Finn, 1996).
Alianța de lucru este resimțită de client ca o conexiune puternică și securizantă cu psihologul, iar acesta
din urmă, prin capacitatea sa de a se adapta emoțional și a se implica activ din punctul de vedere
relational cu persoana, transmite aceste aspecte și sporește motivația persoanei de a se angaja în
autoexplorare și dezvăluire de sine. Niciuna dintre etapele de evaluare psihologică (și activitățile
specifice fiecărei faze) nu trebuie începută până când nu este creat raportul psihologic solid. De aceea,
un clinician competent va acorda timpul necesar pentru construirea acestui cadru relational și va începe
de la primul contact cu clientul (care poate fi la telefon sau în momentul invitării acestuia în cabinet) (I.
Ciorbea).
Perspectiva teoretică care are aportul cel mai consistent în acest sens este abordarea umanist-
experientiala, Carl Rogers (1951) explicând principalele condiții ale unei alianțe de lucru eficiente :
empatia, acceptarea necondiționată și congruenta, manifestate ca atitudini fundamentale autentice ale
personalității psihologului.
Empatia a fost definită în mai multe feluri: „a fi împreună” sau „un fel de a fi în relație”,
„sensibilitate intelectuală și emoțională a psihologului și disponibilitatea de a o exprima”, „interes
profund pentru universul emotional al clientului” (Mearns și Thorne, 2010); „contact psihic profund
și susținut”, „acordaj comunicativ” (Bohart și Greenberg, 2011); „capacitatea de a percepe cadrul de
referință al celuilalt, cu acuratețe și cu toate componentele și semnificațiile emoționale care îi aparțin,
ca și cum ai fi celalaltă persoană, dar fără a pierde condiția lui «ca și cum»” (Rogers, 1959).
Consideratia pozitivă necondiționată (acceptarea) este o „acceptare caldă a fiecărui aspect al
experienței clientului, ca fiind parte din acel client” (Rogers, 1957), sau o atitudine prin care
psihologul „valorizează profund umanitatea clientului și nu renunță la ea indiferent de
comportamentele particulare ale acestuia din urmă” (Mearns și Thorne, 2010, p.163). Este o formă de
respect profund, liber de prejudecățile și convingerile personale ale psihologului, pentru client ca om,
cu tot ce înseamnă viata acestuia - dificultăți și resurse, valori, caracteristici, alegeri, intenții, dorințe,
emoții, convingeri etc.
Congruenta a fost definită ca „un fel de a fi al psihologului când reacțiile sale manifestate față
de client se potrivesc consecvent cu trăirea interioară pe care o are în relație cu acesta” (Mearns și
Thorne, 2010, p. 202). Numită și autenticitate, congruenta psihologului înseamnă, pe de o parte, un
acordaj intern între emoții, gânduri și acțiuni, iar, pe de altă parte, o abilitate de a revela experiența sa
clientului, de a fi transparent (cf. Bohart și Greenberg, 2011) - implică contact conștient și deschis cu
propria experiență interioară sau, cum spunea Rogers (1957), a participa cu toată ființa sa.
Incapacitatea psihologului de a simți și transmite aceste atitudini face clientul să se simtă neînțeles,
neacceptat, să activeze mecanisme defensive, poate să-l determine să distorsioneze, să simuleze, să
selecteze informațiile oferite. Această incapacitate a psihologului provine din propriile vulnerabilități
psihice cum ar fi furia, frica, tristețea sau nevoia excesivă de control.
Un al aspect care poate perturba raportul psihologic este fenomenul transferului, respectiv
contratransferului, dar, dacă este atent și conștient de aceste fenomene, psihologul are acces direct la
patternurile emoționale și relaționale ale persoanei, ceea ce poate ajuta la descoperirea cauzelor
simptomelor actuale.

8
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Se insistă asupra faptului că personalitatea psihologului este un ”instrument” principal în

crearea, menținerea și utilizarea raportului psihologic. În acest sens, dintre calitățile personale ale
psihologului enumerăm: capacitatea psihologului de a asculta profund și a rezona empatic cu persoana
și lumea sa extrem de complexă, de a se armoniza emoțional, de a calibra stările interne și mai ales
schimbările de dispoziție ale persoanei, de a se adapta flexibil la stilul de relaționare și comunicare al
clientului, de a-și regla optim emoțiile în momentele dificile, de a avea răbdarea necesară însoțirii
persoanei în toate etapele evaluării clinice, de a păstra un nivel de optimism necesar menținerii speranței
clientului că situația sa poate fi ameliorată, de a păstra un nivel de activism calibrat ritmului clientului,
motivația crescută pentru o pregătire teoretică și științifică continuă, conștiinciozitate și responsabilitate
în profesie, rigurozitate în activitățile întreprinse, deschidere fata de complexitatea umană și perspective
multiple de înțelegere a acesteia.
Atunci când psihologul trebuie să evalueze funcționarea psihologică a copiilor, deși rămân
valabile toate afirmațiile anterioare, situația relațională se complică prin faptul că alianța de lucru trebuie
construită atât cu copilul, cât și cu părinții acestuia, care dețin complet responsabilitatea pentru starea
de bine a copilului. Psihologul oferă expertiza despre problemele copiilor, dar are rolul de a obține
colaborarea părinților, acesta fiind un aspect esențial pentru prevenirea sau ameliorarea problemelor
copiilor.
Cu câteva excepții (de exemplu, ADHD, autism), majoritatea problemelor psihologice ale copiilor
reprezintă „simptomul familiei”, adică constituie semne ale dezechilibrelor emoționale și relaționale ale
familiei. De aceea, implicarea părinților și motivarea lor pentru cooperarea continuă cu psihologul sunt
sarcini profesionale ce preced planificarea evaluării copilului. În caz contrar, rezultatele evaluării și
recomandările făcute vor fi în van, acestea neputând fi implementate fără ajutorul părinților.

5. A conduce procesul de evaluare în beneficiul persoanei

Procesele de evaluare au ca scop final beneficiul persoanei. În practica actuală se pune accent pe procesul
de evaluare colaborativ, tocmai pentru a crea o experiență pozitivă pentru clienți, lucru cuprins de Finn
și Tonsager în principiul fundamental formulat de aceștia: Cu cât conducem evaluările în cadrul unui
model în care clienții participă integral într-un proces colaborativ al cărui scop este de a observa, înțelege
și regândi împreună problemele lor, cu atât mai profund sunt afectați acești clienți (Finn și Tonsager,
2002, p. 12).
Reperele de practică dezvoltate de autori sunt:
A încuraja clienții să-și stabilească scopuri personale pentru procesul de evaluare. Acest aspect
implică identificarea și explorarea întrebărilor pe care clienții le au despre ei înșiși și viata lor, precum
și beneficiile personale pe care le-ar avea dacă ar răspunde la aceste întrebări prin procesul de evaluare
psihologică. În felul acesta, personalizând procesul de evaluare, clientul dobândește sentimentul
puterii personale, se implică mai mult și anxietatea cu privire la rezultatele obținute se reduce. Procesul
de evaluare psihologică poate fi prezentat clientului ca un un proces de autoexplorare ghidată
profesionist, ceea ce asigură angajamentul puternic motivat al persoanei — un ingredient esențial al
eficienței demersului clinic. Scopurile personale ale clientului și întrebările sale vor deveni calea prin
care psihologul poate prezenta informații mai greu de acceptat de către client la finalul evaluării.
A utiliza testele psihologice ca „amplificatori ai empatiei”. Desi testele standardizate se bazează
pe norme, acestea nu ar trebui considerate „adevărate” pur și simplu (chiar dacă sunt!). A nu se insista
pe validitatea rezultatelor unui test, ci mai degrabă rezultatele să fie prezentate ca o teorie care poate
fi modificată, acceptată sau respinsă de client. În procesul evaluării, aceste rezultate ar fi bine să devină
subiecte de discuție amănunțită între psiholog și persoană, cu scopul aprofundării autoconștientizării

9
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

și autoempatiei clientului. Această înțelegere caldă a suferinței are potențialul de a anula rușinea și de
a deschide căi noi de sporire a stării de bine și a calității vieții.
A împărtăși cu clienții propriile reacții. Atunci când este relevant (și acest aspect ține de
raționamentul clinic), se recomandă ca psihologii să-și exprime reacțiile personale Și să recunoască
aspectele care pot influența înțelegerea cazului (de exemplu, teoriile la care aderă, experiența lor
clinică etc.). Această manifestare umană autentică a psihologului (cu limitele asumate și resursele
conștientizate) devine un model de raportare la sine pentru client, ceea ce actualizează propriile
resurse, mărește speranța de recuperare/vindecare/ameliorare, scade intensitatea sentimentului de
rușine, amplifică sentimentul de autoacceptare.
A crede în potențialul de vindecare înnăscut. Întreaga evaluare de tip terapeutic se bazează pe
această convingere profund umanistă a psihologului că, dacă persoana este acceptată empatic într-o
relație umană de egalitate, de respect autentic în care se angajează voluntar pentru a atinge obiective
de viață personale, atunci aceasta va activa toate resursele rămase neatinse de procesul patologic
pentru a se recupera.
A oferi feedback clientului în manieră terapeutică. Dacă se oferă întâi informațiile potrivite cu
imaginea de sine a clientului, acesta devine mai deschis față de cele care intră în conflict cu viziunea
despre propria persoană. Pe de altă parte, clienții acceptă mai ușor rezultatele dacă acestea sunt înțelese
în legătură cu obiectivele lor personale și cu nelămuririle pe care le au despre ei înșiși - numai în acest
fel ei vor deveni motivați să se angajeze în procesul recuperării/ameliorării/vindecării.

II. Fazele evaluării clinice si selectarea testelor psihologice

- Ioana Denisa Vasile (Socol)
- Mădălina Gabriela Cereș (Foaliș)

1. Introducere
Evaluarea în tratamentul psihologic are mai multe etape cum ar fi: screeningul, diagnosticul,
prognosticul,conceptualizarea cazului, selectarea și planificarea tratamentului, urmate de monitorizarea
și evaluarea eficienței acestuia, luându-se în calcul posibilele erori pe care clinicianul să le sesizeze și
să le evite sau corecteze. Evaluarea psihologică este un proces complex care implică abilitatea
psihologului clinician de a face un tot unitare cu rolul de a ajunge la o modalitate de intervenție.

Utilizarea cunoștințelor științifice legate de comportamentul uman normal și patologic cu scopul de a

întelege și aborda problemele umane existente.

1.Evaluarea psihologică (colectarea și evaluarea informațiilor) = testarea psihologică(administrarea

testelor standardizate)

2. Evaluarea se face ghidata de paradigma de evaluare psihologică, care reprezintă un set de credințe,
valori, principii, metode și ipoteze referitoare la mecanismele cauzale privind apariția unei probleme.
Este recomandată o abordare biopsihosocială în evaluare, luânndu-se în calcul toți factorii cauzali

10
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

biologici, sociali, psihologici, culturali și de mediu în cadrul unei evaluări centrate pe problemă.
Evaluarea printr-o anumită perfectivă poate duce la omiterea unor informații importante.

3. Niciun test nu este perfect! Cu toate acestea abordarea psihologului este foarte importantă pentru a
nu duce la o eroare a testului. Ex: Mini-Mental State Examinnation, unde este necesar să i se spună
pacientului faptul că trebuie să rețină cuvintele pe care le învață.

4. scopul diagnosticului este de a descrie cu acuratețe funcționarea clientului, care deseori nu este pe
deplin conștient de toate aspectele acesteia.

5. necesitatea combinării multiple cu scopul de a realiza o evaluare rapidă și corectă.

2. Evaluarea psihologică validată științific

Scopul evaluării psihologice validate științific este acela de a asigura serviciile clinice demonstrate
ca fiind eficiente. Incluse în aceasta sunt următoarele componente: 1 cercetarea, 2 expertiza clinică, 3
cultura, preferințele și caracteristicile pacientului. . Una din cerințele evaluării validate științific este să
se utilizeze instrumente de evaluare care au calități psihometrice bune, aici se vorbește despre valori
consistente ale fidelității, validității, precum și utilitatea clinică.

3. Scopurile evaluării în tratament

Rolul esențial în dezvoltarea și promovarea tratamentelor îl au intrumentele de evaluare. În
practica clinică, psihologii au nevoie de date corecte ale evaluării, pentru a selecta și monitoriza
eficiența unui tratament. Cu toate acestea, adminnistrarea unui tratament validat științific nu garantează
eficiența acestuia, deoarece se pot strecura greșeli cât și evaluări inncomplete sau incorecte. De aceea
este importantă monitorizarea constantă.

a. Faza de screening: evaluarea este scurtă și se axează pe idenntificarea persoanelor care au o

problemă psihologică, necesitatea unui tratament, generarea un prognostic și colectarea unor
informații de bază.
b. Faza de diagnostic: diagnosticul facilitează connceptualizarea cazului, planul de tratamennt și
selectarea acestuia. În această etapă este important să se ia în considerare problemele comorbidității,
deoarece aproximativ jumătate din pacienți îndeplinesc criteriile pentru două sau mai multe
tulburări, prezența unei condiții medicale care poate să fie cauza unei probleme psihologice sau să
contribuie la accentuarea acesteia, dar și stadiul dezvoltării psihice și funcționnarea relaționată cu
vârsta pentru un diagnnostic diferențial corect. În procesul stabilirii diagnosticului, psihologul
clinician utilizează raționamentul inductiv și deductiv în modelul procesului de luare a unei decizii.
La începutul evaluării clinice, luarea deciziei se bazează pe sistemul intuitiv, unde efortul cognitiv
este minim, deoarece se realizează la nivel inconștient și este inductiv, automat și rapid.
Raționnamentul inductiv= proces explorator. Sistemul deductiv este următorul și este lent, deliberat,

11
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

bazat pe reguli, necesitând efort cognitiv și timp. Utilizarea rationamentului deductiv presupune ca
evaluatorul să înceapă cu un diagnostic ipotetic, să ia în considerare ceea ce ar aștepta să observe
dacă diagnosticul ar fi confirmat sau infirmat, după care să colecteze datele relevante pentru a
confirma sau infirma diagnosticul ipotetic.

Modelul procesului dual de luare a unei decizii=> clinicianul stabilește inițial, prinntr-un raționament
inductic un diagnostic ipotetic, după care printr-un raționament deductiv colectează informații care
confirmă sau infirmă.

Recomandări pentru procesul de stabilire a diagnosticului:

1. Adresează întrebări care vor exclude diagnostice !( exemplu: „Când au debutat dificultățile de somn
? ”. Dacă s-au manifestat simultan cu celelalte simptome din depresie înseamnă că dificultățile de
somn reprezintă un simptom al depresiei);
2. Conștientizează natura limitată a informațiilor tale !( cat mai multe surse din care să colectezi
innformații despre pacient pentru un diagnostic cât mai corect);
3. Fii Strict în utilizarea criteriilor DSM !( manual de diagnostic si statistic) în anumite situații
stabilirea unor diagnostice multiple este inadecvată. De exemplu, când un adolescent îndeplinește
criteriile de diagnostic pentru tulburarea de conduită, nu se mai stabilește și diagnosticul de
opozitionism provocator.
4. Ia în considerare beneficiile și riscurile diferitelor diagnostice ! Poți ajuta un pacient prin tratamentul
oferit, dar anumite diagnostice pot aduce grave consecințe în mediul public.
5. Aminteste-ti că clientul nu este un diagnostic, tulburarea psihică nu definește un om.
6. Uneori decizia corectă este să nu diagnostichezi ! vor fi și situații în care se va constata că
intensitatea, frecvența și durata problemelor nu sunt anormal.
7. Verifică de două ori judecata clinică ! Psihologul clinician este cel mai vulnerabil la greșeală atunci
când este foarte diferit de client. De aceea, psihologul va conștientiza prejudecățile pe care le are și
va analiza in ce măsură diferențele de gen, vârstă, orientare sexuală, credințe religioase îl
vulnerabilizează la greșeli în judecata clinică.
c. Faza de pronostic: predicția cursului unei tulburări sau a probabilității de a dezvolta o problemă
psihologică în prezența factorilor de risc specifici.
d. Conceptualizarea cazului: componentă critică a tratamentului. Conceptualizarea cazului include
pe lângă orientările teoretice, patru componente principale: simptomele și problemele,
evenimentele sau stresorii care au condus la dezvoltarea simptomelor și problemelor,
vulnerabilitatile preexistente (evenimentele predispozante sau stresorii de pe parcursul vieții) și
mecanismele cauzale ipotetice care leagă toate componentele anterioare pentru a oferi o
explicație pentru dezvoltarea și menținerea simptomelor.

12
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

e. Selectarea și planificarea tratamentului, se face în primă fază prin stabilirea unui diagnostic și
identificarea tratamentelor adecvate, urmate de conceptualizarea cazului.
f. Monitorizarea tratamentului: evaluarea simptomelor, factorilor cauzali și a proceselor
terapeutice. Această etapă are ca scop eventualele modificări necesare.
g. Evaluarea tratamentului: beneficiul adus pacientului.

4. Etapele evaluării clinice

Evaluarea psihologică reprezintă un proces care abordează trei aspecte esențiale:

- luarea deciziilor într-un proces de rezolvare a problemelor(Suhr,2015)

- procesul de testare a ipotezelor(Wright,2011)
- proces conceptualizat în trei faze: faza 1 este de input al informației

faza 2 este de evaluare a informației

faza 3 de output al informației

Suhr consideră că o persoană care realizează o evaluare trebuie să se identifice cu un ,,detectiv”,

care își realizează meseria folosindu-și pe deplin cunoștințele, el recomandă folosirea modelului
biopsihosocial. Abordarea acestui model este benefică din perspectiva formulării ipotezelor care
abordează viața individului, atât din prezent cât și din trecut, fapt ce contribuie la manifestarea
simptomatologiei. Folosirea acestei abordări ajută evaluatorul și în interpretarea finală, nu doar în cea a
formulării ipotezelor, prin ușurința de a lua decizii cu privire la: ,,dacă este adecvată stabilirea unui
diagnostic, dacă este indicat ca clientul să fie trimis pentru alte investigații, care este tratamentul
recomandat pe baza contextului biosocial în care se manifestă simptomele”

În următorul paragraf, vom aborda procesul de evaluare psihologică care a fost împărțit în trei faze,
prima fază este de input al informației, fază ce constă în adunarea datelor pentru a putea răspunde ulterior
întrebărilor de referință, faza a doua presupune evaluarea informației, referindu-se la interpretarea
datelor obținute din evaluare, cea dea treia fază este reprezentată de output al informației, fază ce
presupune procesul de a trage concluzii din faza a doua de interpretare și a realiza acele recomandări ce
v-or avea ca obiectiv să răspundă la întrebările de referință.

Conform lui Wright(2011),evaluarea psihologică implică:

 Realizarea unui interviu clinic

 Alegerea unei baterii de teste
 Administrarea, scorarea și interpretarea testelor
 Integrarea și conceptualizarea informației colectate din rezultatele testelor, din interviul clinic,
observațiile comportamentului și alte surse

13
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

 Redactarea raportului de evaluare psihologică

 Asigurarea feedbackului persoanei evaluate și sursei de referință
Interviul clinic deține următoarele componente:

 Problema cu care se prezintă și istoricul ei

 Evaluarea simptomatică
 Evaluarea psihosocială

Vom analiza individual, fiecare proces care face parte din interviul clinic, din perspectiva problemei cu
care se prezintă clientul, evaluatorul se va axa pe stresorii din prezent, statusul cognitiv, statusul
emoțional, ideația suicidală, ideația ucigașă. Evaluarea simptomatică este al doilea proces care necesită
să fie parcurs într-un interviu clinic, cuprinde aspecte precum istoricul dezvoltării, istoricul psihiatric,
istoricul abuzului de substanțe, istoricul medical, istoricul psihiatric și medical al familiei. Ultimul
proces parcurs în interviul clinic este realizarea evaluării psihosociale, cuprinde istoricul familial,
istoricul educațional, istoricul legal, istoricul social și psihosocial.

5. Erori în procesul evaluării clinice

În procesul de evaluare clinică există o serie de erori care atunci când sunt cunoscute de către evaluator
riscul de a fi produse scade semnificativ, erorile pe care le voi aborda sunt în număr de șase:

1. Bias-ul confirmativ-se realizează cu precădere atunci când evaluatorul este tentat să acorde o atenție
deosebită dovezilor care confirmă ipoteza prestabilită inițial, ignorând dovezile care duc la infirmarea
ipotezei(Garb,2000)
2. Bias-ul reprezentativității-se referă la diagnosticarea precoce de către clinician, acesta realizând o
corelație între simptomele specificate de către client cu o tulburare reprezentativă, continuând astfel
în raționamentul deductiv să adune informații care confirmă raționamentul eronat.
3. Bias-ul regretului-se referă după cum îi sugerează și denumirea, la regretul resimțit de evaluator în
cazul în care acesta ar omite diagnosticarea, cu alte cuvinte evaluatorul preferă să diagnosticheze
eronat decât să nu fie el cel care a descoperit problema clientului
4. Bias-ul disponibilității-se referă șa faptul că evaluatorul se lasă puternic influențat de ultima
informației, obținută de exemplu în timpul testării, sau chiar de prima informație prezentată de client
5. Bias-ul retrospectiv-este eroarea pe care clinicianul o poate realiza atunci când ia în considerare un
diagnostic stabilit anterior, neținând cont de factorii care au fost prezenți și au influențat diagnosticul
clientului respectiv
6. Bias-ul diagnosticului-se referă la tendința de a pune diagnostic, atunci când clientul nu are nici un
simptom evident.

14
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

III. Evaluarea statusului mintal = examenul psihic (al stării psihice)

- Octavia Năstase (Kiss)
În ce constă examenul de specialitate realizat de către medicul psihiatru? In evaluarea stării mentale si
a comportamentului la un moment dat. Are format standard si limbaj specific.
Scopul este de a identifica semnele si simptomele unor afecțiuni psihiatrice, prezente in momentul
evaluării, dar absente in anamneza.
Pentru a formula un diagnostic si un plan de intervenție sunt necesare:
- Informațiile obținute din anamneza
- Evaluarea statusului mintal
- Examinări paraclinice (analize sanguine, imagistica cerebrala)
Evaluarea statusului mental se realizează prin:
- Întrebări specifice si seturi de întrebări specifice
- Observarea directa a persoanei
Durata examinării durează de la câteva minute la câteva zeci de minute si poate fi repetat de mai multe
ori pe parcursul zilei, daca este necesar.
Evaluarea statusului mental caută sa răspundă la 5 întrebări:

Componentele evaluării statusului mental sunt:

1. Aspectul exterior si comportamentul

Se caută informații despre: vârsta(persoana pare mai tânără sau mai bătrâna decât este de așteptat pentru
vârsta declarata?), vestimentație(e curata?, e potrivita pentru vremea de afara?), accesorii(sunt purtate
obiecte neobișnuite?, adecvate pentru vârsta?, adecvate pentru sexul persoanei?), expresia faciala(este
trista?, imobila?, bucuroasa, prea mobila, neobișnuita?, imita intervievatorul?), igiena si tunsoarea(e

15
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

neglijenta?, murdara?, excentrica?), contactul vizual si privirea( este fixa sau ferita?, ușor sau greu de
menținut?), atitudinea(este cooperanta, prietenoasa sau ostila?), activitatea psihomotorie(este absenta,
redusa, crescuta sau foarte crescuta?), postura(este naturala sau neobișnuita?), mișcările(sunt voluntare
dar artificiale?, sunt repetitive?, sunt involuntare si repetitive?, etc.), comportamentul social(este o
persoana inhibata?, dezinhibata?, bizara?), altele( se remarca daca exista semne de agresiune fizica sau
auto vătămare, tatuaje).

2. Vorbirea
Vorbirea este expresia gândirii. In evaluarea ei se urmărește: debitul(absent, parțial, crescut, excesiv),
ritmul(încetinit sau accelerat), promptitudinea (scăzută sau crescuta), volumul(scăzut sau crescut),
tonul(ironic, prietenos, sarcastic, calm).

3. Afectivitatea
Pentru aceasta componenta se verifica: dispoziția – cum se simte persoana (trista, bucuroasa, speriata,
vinovata, furioasa), cum pare sa se simtă – d.p.d.v. al examinatorului(daca tristețea tinde spre depresie,
bucuria spre manie, daca tristețea e amestecata cu frica, daca persoana e indiferenta, daca si-a pierdut
interesul pentru activități inițial plăcute, daca persoana este influențabila si daca starea variază de la o zi
la alta, daca persoana se declara trista dar apare bucuroasa, daca persoana plânge deși ar trebui sa rada,
etc).

4. Gândirea
Aici este evaluat fluxul gândirii(cât de repede se schimba gândurile și cât de variate sunt ele), forma
gândirii(organizarea si exprimarea lor prin evaluarea limbajului), conținutul gândirii(idei dominante,
morbide, obsesive, prevalenta, deliranta).
Forma gândirii, adică cum sunt formulate, organizate și exprimate gândurile se stabilește prin evaluarea
limbajului: daca gândurile se mută brusc de la o idee la alta; daca cuvintele sunt alese mai degrabă pentru
că sună la fel sau rimează decât pentru că au sens, daca cuvintele sunt înțelese separat, dar nu și
propoziția formată de ele, daca propozițiile au sens, daca sunt cuvinte repetate, propoziții și idei, ieșite
din context, daca gândirea se întrerupe treptat, sau brusc, daca se oferă detalii irelevante, daca se evită
subiectul, daca se inventează cuvinte sau daca sunt cuvinte cu sens schimbat.
Referitor la conținutul gândirii se evaluează: existenta gândurilor recurente, lipsa de speranța,
neajutorare, vinovăție, tendințe suicidale, existenta gândurilor intruzive(care pot fi legate de curățenie,
agresiune, sex, religie, starea de sănătate, ordine), existenta ideilor fixe care domina viată persoanei,
existenta ideilor delirante, ilogice.
Ideile delirante pot fi de mai multe feluri:
- Primare- apare brusc la persoane sănătoase
- Secundare – apare in cadrul unei halucinații
- Induse – persoana începe sa creadă ideile delirante ale altei persoane
Ideile delirante pot avea teme felurite: de persecuție, când persoana crede ca alte persoane o urmăresc
si ii vor răul, de referința, când persoana crede ca primește mesaje ascunse sau cu semnificație pentru
ea, de grandoare când persoana crede ca e bogata sau speciala, de vinovăție când persoana crede ca a
făcut ceva rușinos, etc.

5. Percepția
Percepția este un proces psihic senzorial cu ajutorul căruia recunoaștem un obiect sau fenomen .
Comparativ cu senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare și integrare a informației
despre lumea externă.

16
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Senzațiile percepute pot fi: vizuale, olfactive, auditive, gustative, tactile, legate de organele interne sau
legate de mișcarea si poziția propriului corp.
După intensitate, percepția poate fi mai accentuata, redusa sau abolita.
După tip, percepția poate fi: percepția greșita a unui stimul real (cum sunt iluziile optice) sau percepția
unui stimul inexistent(halucinațiile).
Cele mai frecvente halucinații sunt cele auditive si vizuale.
Halucinațiile vizuale pot fi halucinații la persoana a 2-a, când vocile se adresează persoanei, la persoana
a 3-a, când vocile vorbesc intre ele si ecoul gândirii, când o voce repeta ce gândește persoana.
Halucinațiile sunt considerate patologice, cu excepția celor percepute când persoana trece din starea de
veghe in cea de somn si invers.

6. Cogniția
La acest capitol se analizează: starea de veghe, orientarea, atenția, memoria, limbajul, abilitatea vizuo-
spațiala, gândirea abstracta si judecata.
Starea de veghe: se urmărește capacitatea de reacție la stimuli, daca persoana e in stare somnolenta si
răspunde încetinit, daca pare treaza, are ochii deschiși si poate urmări cu privirea dar nu răspunde la
stimuli, este imobila, sau nu răspunde la niciun stimul.
Orientarea: se analizează orientarea in timp, spațiu si persoana.
Atenția: se verifica limitarea si accentuarea atenției. Calitativ, se verifica: atenția focalizata, atenția
susținuta, atenția distributiva si atenția alternanta.
Memoria: se verifica din mai multe puncte de vedere:
- Cantitativ: pierduta, limitata, crescuta, limitata la anumite teme sau globala
- Tipul de procesare a informației: senzoriala, de scurta durata(20-45s), de lunga
durata(declarativa si procedurala)
- Calitativ: iluzii mnezice – false recunoașteri(deja-vu si jamais-vu) si halucinații
mnezice(evenimente imaginare considerate reale)
Limbajul: se verifica capacitatea de a recunoaște si numi obiecte, de a înțelege limbajul, de a se exprima,
de a scrie, de a citi si de a efectua calcule.
Abilitatea vizuo-spatiala: se analizează prin observație directa abilitatea persoanei de a se orienta in
încăpere, sau prin a-i solicita acesteia sa copieze figuri geometrice
Gândirea abstracta: se analizează prin interpretarea sensului unor proverbe sau prin identificarea
asemănărilor intre obiecte
Judecata: se evaluează capacitatea persoanei de a lua decizii

7. Critica bolii
Aici este important de evaluat modul in care persoana își explica si interpretează simptomele, problema
de sănătate si eventual de tratament, pentru a stabili gradul de compliantă al persoana fata de un plan de
intervenție
Critica bolii poate fi absenta, parțial prezenta si prezenta.

17
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

8. Exemplu al unei evaluări a statusului mintal la o persoană diagnosticată cu demență

mixtă și cu episod depresiv mediu

18
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

9. Anexa utila
Iată o listă de prefixe și sufixe medicale mai des întâlnite și care pot ajuta la înțelegerea mai ușoară a
jargonului psihiatric:

Exemple de jargon medical:

Cisvestism = inadecvarea vestimentației si accesoriilor fata de vârsta
Travetism = inadecvarea vestimentației si accesoriilor fata de sex
Hipomimie = expresie faciala trista si puțin mobila
Hipermimie = expresie faciala bucuroasa si prea mobila
Paramimie = expresie faciala neobișnuita
Ecomimie = expresie faciala care imita intervievatorul
Stupoare = activitate psihomotorie absenta
Bradikinezie = activitate psihomotorie redusa
Neliniște = activitate psihomotorie crescuta

19
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Agitație = activitate psihomotorie foarte crescuta

Flexibilitate ceroasa = postura = Stare cataleptica in care membrele rămân in orice poziție in care sunt
așezate. Este caracteristica pacienților catatonici.
Catalepsie = boală foarte rară, un tip de epilepsie. Aceasta se manifestă prin atacuri, prin înțepenirea
bruscă a mușchilor, și încetarea unor funcții cerebrale.
Manierism = mișcări voluntare dar artificiale
Stereotipie = mișcări repetitive
Tremur, tic = mișcări involuntare si repetitive
Acatizie = persoana nu are stare
Mutism = debit verbal absent
Mutacism = debit verbal parțial
Bavardaj = debit verbal crescut
Logoree = debit verbal excesiv
Bradilalie/bradifemie = ritm verbal încetinit
Tahilalie/tahifemie = ritm verbal accelerat
hipertimie negativă = stare afectivă de la tristețe până la depresie
hipertimie pozitivă = stare afectivă de la bucurie până la manie
diforie = tristețe amestecată cu frică
atimie/apatie = indiferență
anhedonie = pierderea interesului pentru activități inițial plăcute
eutimie = normalitate
incontinenta afectiva = Tulburare caracterizata prin ștergerea limitelor intre diferitele forme de
manifestare afectiva, de așa maniera incit bolnavul trece cu foarte mare ușurința si fără un pretext real,
corespunzător, de la râs, la plâns si invers
aplatizare afectiva = indiferență afectivă = lipsa de exprimare și experimentare a emoțiilor
incongruenta afectiva = este lipsa de adecvare intre semnificația unui eveniment si reacția afectiva fata de acesta sau intre
trăirea afectiva subiectiva si expresivitatea ei. Apare in schizofrenie.

verbigeratia = repetarea de cuvinte, propoziții și idei, ieșite din context

idee egodistonică = existența unor caracteristici sau elemente care generează disconfort sau disconfort
persoanei sau persoanelor care le posedă datorită faptului că este contrară sau este incongruentă cu
valorile a ființei sau a gândirii sau a convingerilor unor astfel de oameni.
idee egosintonică = acel gând, atribut sau acțiune posedat sau efectuat de o persoană care este congruent
cu scara de valori și credințe pe care o menține.

20
 UNIVERSITATEA „TIBISCUS” TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

idee deliranta erotomană = când cineva crede că este iubit de către o persoană (de obicei cu un nivel
sociocultural superior) și căreia îi atribuie sentimente de dragoste față de sine
hiperestezie = percepție accentuata
hipoestezie = percepție redusa
anestezie = percepție abolita
halucinații hipnagogice = apar la trecerea din starea de veghe în starea de somn
halucinații hipnapompice = apar la trecerea din starea de somn în starea de veghe
obnubilarea = stare de somnolență cu reacție incompletă la stimuli, atenție și memorie reduse, gândire
încetinită
stupoare = persoana este mută, imobilă, nu răspunde la apeluri, deși pare trează, stă cu ochii deschiși si
poate urmări cu privirea
hipoprosexie = atenție limitată
hiperprosexie = atenție accentuată
amnezie = memoria pierdută
hipomnezie = memorie limitată
hipermnezie = memorie crescută
agnozia = nerecunoașterea obiectelor, persoanelor, fețelor
afazie senzorială = a nu înțelege limbajul
afazie motorie = a nu se exprima
agrafie = a nu mai ști scrie
alexie = a nu mai ști citi
acalculie = a nu mai ști efectua calcule

BIBLIOGRAFIE:
Enea, V., Dafinoiu, I. (coord.) (2017) Evaluarea psihologică: manualul psihologului clinician
Iași: Polirom. Pag. 136-176

21