1

CONCEPTUL DE GENĂ
.

Noţiunea de genă a fost introdusă în anul 1909 de către

Johannsen, care definea gena ca unitate funcţională a
materialului genetic ce controlează un caracter fenotipic (Fenotip
(de la gr. phaino = apariţie; typos = model) = caracterele
observabile la un individ, fie că sînt considerate global sub toate
aspectele, fie numai unele aspecte luate în consideraţie. Aceste
exprimări sînt rezultatul interacţiunii ereditate-mediu).

Mai tîrziu, Morgan (1915), exponentul geneticii clasice,

defineşte gena ca unitate de funcţie, recombinare şi mutaţie.
Gena, indivizibilă în concepţia lui Morgan, ar prezenta
următoarele particularităţi:
— este unitatea de funcţie localizată pe cromozom ce determină
un caracter cu exprimare fenotipică ;
— ocupă un spaţiu, o anume poziţie, pe cromozom numit
„locus" ;
— genele din componenţa aceluiaşi cromozom au dispoziţie
liniară (continuu şi nesuprapuse) ; sînt „independente" şi strict
delimitate funcţional;
— genele din componenţa aceluiaşi cromozom, „ordonate"
liniar, sînt în lănţuite şi au transmitere „grupată" ;
— gena poate fi considerată unitate de recombinare,
deoarece, prin procesul de crossing-over între cromozomii
omologi, genele alelomorfe (Alelomorfe = gene omoloage care
ocupă acelaşi locus (ca poziţie şi spaţiu pe cromozomii omologi) şi
controlează acelaşi caracter exprimat fenotipic) îşi schimbă
locusurile, formînd noi constelaţii genice în componenţa
respectivilor cromozomi;
— structura genei poate fi modificată prin „mutaţie" cu
formarea de alele (Alelă (de la gr. allelon — dintr-unaîn alta;
morphe = formă) — formele sau variantele sub care se prezintă o
genă care ocupă un locus dat, rezultate prin mutaţie, îndeplinind
aceeaşi .„funcţie" genetică).

În anul 1941, concepţia clasică despre genă s-a completat cu ipoteza

lui B e a d l e şi T a t u m, formulată : „o genă — o enzimă". Altfel
spus, una şi aceeaşi genă ar controla (strict) sinteza unei enzime, ar
asigura specificitatea şi funcţia unei enzime, indiferent cit de complexe sînt
componentele polipeptidice din structura acesteia. Conform acestei ipoteze,
fiecare etapă metabolică care precede finalizarea unui caracter exprimat
fenotipic, s-ar găsi sub controlul unei singure gene.
Observaţia lor se bazează pe studiul culorii florilor, caracter
considerat iniţial ca fiind determinat de o genă. Culoarea florilor este dată
2

de prezenţa unor pigmenţi care rezultă printr-un proces de sinteze

succesive, catalizate. De exemplu, antocianii — substratul biochimic care
asigură culoarea roşie la flori — sînt constituiţi dintr-un nucleu de
moleculă complexă : polihidroxi--2-fenil-benzopiril-metilat sau metoxilat
în diferite poziţii, la care se adaugă glicozide. Ca urmare, este greu de
acceptat ca una şi aceeaşi genă să controleze,., genetic, fiecare etapă de
sinteză a respectivelor componente din structura antocianului. De aceea,
B e adie şi Tatum lansează aforismul : „o genă" — o enzimă".
Dacă definiţia lui Morgan este limitată, deoarece susţinea că gena
este indivizibilă, ipoteza lui B e a d l e şi Tatum nu este acceptată
pentru următorul raţionament: sînt enzime a căror componentă proteică
este formată din mai multe lanţuri polipeptidice diferite între ele prin
număr, tipul şi ordinea aminoacizilor componenţi, în aceste condiţii este
greu de acceptat ca asemenea lanţuri polipeptidice să fie sintetizate sub
controlul genetic al unei singure gene.
Dar, achiziţiile geneticii moleculare au culminat cu descoperirea lui
Avery şi colab. (1944) care consideră genele drept „molecule complexe"
constituite din acizi nucleici, precum şi cu modelul structurii ADN-ului
elaborat de C r i c k şi Watson (1953). Toate aceste achiziţii şi date
informaţionale au dus la reconsiderarea conceptului de genă.
Astăzi, cînd cunoaştem modul în care ADN-ul participă la sinteza de
proteine, gena este definită ca o unitate funcţională a moleculei ADN-ului
cromo-zomial, ce determină sinteza unor proteine specifice. Gena, cu
dispoziţie liniară şi adiacentă altor gene vecine, se leagă cu acestea
formînd grupuri linkate de-a lungul axului de dispoziţie a cromozomului,
în cadrul acestor-grupuri, gena ocupă o poziţie delimitată de genele vecine
(locus). Gena nu este delimitată de graniţe morfologice, nici de grupări
chimice particulare, ci este o delimitare funcţională. Ea este relevată de
semnificaţia mesajului genetic înscris aici. Delimitarea între gene pare să
fie dată de secvenţele specifice ale codonilor pentru fiecare genă.
Pentru a putea funcţiona, o genă trebuie să fie integrată într-un sistem,
autoreplicativ (R i l e y şi P a r d e e, 1962). Odată integrată, ea
funcţionează independent în determinismul calitativ al proteinei sintetizate
în celulă. Incapacitatea genei de a funcţiona în stare neintegrată
demonstrează interacţiunea dintre gene, în cromozom.
Dobshanski (1961) precizează : „un cromozom nu este un
container pentru gene, ci un sistem armonios, în interacţiune.
Aranjamentul genelor într-un cromozom s-a dezvoltat gradat în cursul
evoluţiei organismului căruia cromozomul îi aparţine. Structura unui
cromozom, asemenea structurii unui organ, este un produs al evoluţiei".
Importanţa integrării genei a fost demonstrată la bacterii prin
recombinări. Pătrunderea unui ADN extras din bacterii donatoare în
bacterii acceptoare transformă bacteria. Dar, expresia fenotipică a
genelor din ADN-ul transferat începe numai după integrarea acestui
ADN în genomul bacterian al celulei acceptoare. Genele
transformate nu pot acţiona independent.
Pe baza acestor date, în concepţia contemporană „gena" poate fi
definită ca un „segment polinucleotidic din molecula de ADN
(cromozomial sau mitocondrial) care deţine informaţia genetică
necesară sintezei unui lanţ polipeptidic cu structură şi funcţie
specifice". Deci, genele sînt edificii materiale localizate în
cromozomi, înzestrate cu capacitatea de autoreplicare. Structura
3

chimică, dimensiunea şi specificitatea fiecărei gene sînt determinate

de numărul şi ordinea nucleotidelor delimitate de doi codoni ,.non-
sens" din molecula ADN-ului.

STRUCTURA „FINĂ" A GENEI

Din datele obţinute de genetica moleculară s-a stabilit că gena are

o structură funcţională complexă formată din subunităţi active de
funcţie, recombinare şi mutaţie.
B e n z e r (1955) are meritul de a fi demonstrat, prima dată,
structura complexă a genei, folosindu-se de sistemul bacterie-fag.
Benzer consideră că cistronul este subunitatea genetică de funcţie
care realizează transcrierea şi translaţia informaţiei genetice
necesară sintezei unui lanţ polipeptidic, iar polipeptidul este definit
ca „unitate biochimică" a fenotipului.
Cistronul este (în genom) secvenţa polinucleotidică necesară
(şi suficientă) pentru a codifica sinteza unui polipeptid drept
caracter marker în sînul fenotipului.
Mai mult, cistronul, ca subunitate de funcţie a genei, se
subîmparte în unităţi mai mici : unitatea de mutaţie şi/sau
recombinare, respectiv, mutonul si reconul.
Mutonul este cel mai mic fragment polinucleotidic, care, prin
„alterare", este capabil să modifice expresia fenotipică a
cistronului. Ca dimensiune, mutonul poate merge de la un singur
nucleotid modificat din secvenţa unui cis-tron, pînă la unul sau mai
mulţi codoni.
Reconul este definit ca cea mai mică parte din genom care se
poate separa prin recombinare (crossing-over). Unitatea de
recombinare corespunde unui nucleotid, iar două perechi de
nucleotide adiacente pot fi separate prin recombinare.
Subunităţile genei — cistron, recon, muton — au valoare
funcţional genetică, dar au o mare valoare în cartografierea genelor pe
cromozomi, la întocmirea hărţilor genetice.

GENE „MOZAIC" - EXONII Şl INTRONII.

După anul 1975 genetica moleculară, prin descoperirea unor
particularităţi proprii genelor din genotipul eucariotelor, a cunoscut o
„mini-revolutie". La eucariote există zone „albe" ce nu vor fi
transcrise în ARN-m, interpuse între intervalele transcriptibile ;
altfel spus, secvenţele care codifică sinteza unei molecule de ARN-m
eucariotic sînt separate în secvenţe non-contigue de-a lungul moleculelor
de ADN „parental" prin interpunerea unor secvenţe noninformaţionale
(G i l b e r t şi T o n e g a w a 1978 ; C h a m b o n, 1977 ; C r ic k ,
1979 ; S ii d h o f, 1985 ; G i l b e r t, 1985, ş.a.).
Secvenţele genice informaţionale sînt numite exoni, iar cele non-
informaţionale.— introni. După K a p l a n şi D e l p e c h (1990),
intronul este orice secvenţă transcrisă şi eliminată în cursul maturării
transcrierii primare. Deci, nu este prezentă în ARN-ul mesager activ-
matur.
Din datele cunoscute se apreciază că numărul intronilor non-
informaţionali variază de la o genă la alta în limite largi : între 1—16
4

introni (H u m e a u, 1987) ; numărul nucleotidelor din secvenţa

intronică variază în limite şi mai largi: între 60 pînă la l 000 perechi
de nucleotide.
CI. Humeau (1987), dezvoltînd noţiunea de „genă mozaic"
compusă din introni-exoni, analizează şi complexul de gene care
controlează sinteza globinelor din structura hemoglobinelor. El face
următoarele precizări: pe cromozomul 11 genele ɛ, ɤG, ɤA, β, δ sînt
situate în aceeaşi regiune, ocupînd un spaţiu comun ce însumează o
lungime totală de aproximativ 80 Kb(* Kb = kilobază = este
unitatea cu care se măsoară secvenţa acizilor nucleici, unitatea
fiind egală cu o secvenţă de l 000 de nucleotide). După el, fiecare
genă din acest grup „familial" ar conţine doi introni şi trei exoni,
iar lungimea totală a exonilor funcţionali genetic măsoară 3
Kb; cea a intronilor „funcţionali" genetic ar măsura 77 Kb.

Pentru motivarea eterogenităţii structurii şi funcţiei „genei-

mozaic", s-au emis unele ipoteze. După C h a m b o n (1981) şi
Siidhof (1985), intronii „genei-mozaic" sînt „relicve" ale evoluţiei
codului genetic. Intronii sînt resturi din molecula ADN-ului repetitiv
ancestral, afuncţional genetic, iar exonii ar reprezenta unităţile minimale
limită, capabile de autoasamblare, selectate pentru a controla sinteza de
noi proteine.
Independent, B l a k e (1984) şi G i l b e r t (1985) emit o altă
ipoteză. Ei consideră structura exonică din intimitatea „genei-mozaic"
un rezultat de selecţie a procesului de împreunare a unităţilor
funcţionale care n-au „relaţii" între ele pentru a realiza noi proteine. Un
asemenea mecanism prevede o creştere a complexităţii exonice cu o
diversificare evolutiv-progresivă.
Intronii, deşi „afuncţionali" în determinismul genetic, consideraţi
„relicve intronice" inserate printre secvenţele exonice din componenţa
„zonei-mozaic", ar avea rol important în evoluţia biologică (I s v o r a
n u, 1988) şi anume : prin mecanismul „excizie-sudură" (prin care intronii
sînt eliminaţi, iar exonii constituie ARN-m activ-matur), combinat cu
mecanismul unui crossing-over inegal, precum şi cu mecanismul
duplicatie deficienţă, pot realiza noi secvenţe funcţionale, noi alele şi chiar
gene noi, cu apariţia de noi caractere, în special caracterele
micromorfologice-moleculare.

CARACTERISTICILE GENEI

Gena, unitatea informaţională de structură, funcţie şi recombinare

a materialului genetic, încadrată dimensional între codonul de
„plecare" — iniţiator şi codonul „non-sens" — terminal, prezintă
unele caracteristici în raport de cromozom sau în raport de funcţiile
îndeplinite în genomul celular.

CARACTERISTICILE
GENEI ÎN RAPORT CU
CROMOZOMUL
Cercetările efectuate, iniţial pe Drosophila melanogaster, apoi extinse
la alte organisme, au scos în evidenţă caracteristici ale genei în raport cu
5

cromozomul. Geneticienii consideră că prin descoperirea şi enunţul lor în

anul 1915 de către T h. M. Morgan, s-au pus bazele geneticii
„clasice", caracteristici cunoscute şi sub denumirea de teze
„morganiste".

POZIŢIA GENEI ÎN CROMOZOM - LOCUS

Fiecare cromozom, luat separat, are un număr de gene care
poate ajunge la cîteva mii. Aceste gene, indiferent de număr, au
ordine şi dispoziţie particulară fiecărui cromozom.
Fiecare genă ocupă un spaţiu şi poziţie pe cromozom numit locus.
În celulele somatice „zigotice" — diploide, cromozomi omologi
perechi (unul de origine maternă, celălalt — paternă) conţin acelaşi
număr de gene şi controlează acelaşi „caracter". Fiecare tip de
genă, raportat la cromozomii omologi, va ocupa acelaşi locus
şi are aceeaşi „dimensiune".
Ca urmare în celulele diploide la un locus oarecare se
găsesc două alele care pot fi identice — cuplu homozigot —,
sau diferite între ele — cuplu heterozigot, în timp ce în celula
gametică haploidă, fiecare locus este ocupat de o singură
alelă.
În condiţii normale, niciodată aceeaşi genă (sau alelă) nu
poate ocupa loci diferiţi de la o generaţie celulară la alta, sau
să se găsească concomitent, prezentă pe mai mulţi loci diferiţi.
Deci, locusul este „strict" ocupat de o anume alelă, irepetabil
în genotip pentru respectiva alelă.

Alela
În concept genic este necesar a explica noţiunea de alelă.
Alelele sînt formele sub care se găseşte gena pe un locus dat.
Sînt versiunile alternative ale unei gene. Sînt formele
contrastante ale genei care, funcţional genetic, condiţionează
exprimări fenotipice contrastante (nuanţate) pentru acelaşi
„caracter".
Prin variaţia secvenţelor nucleotidice pot rezulta sisteme
bialelice (majoritatea cuplurilor alelomorfe) sau
multialelice.
Diversificarea genei în diferite forme alelice este rezultatul
mai multor mecanisme posibile :
— prin mutaţii genice (punctiforme), mecanism implicat
„frecvent" în apariţia variantelor alelice ;
— prin crossing-over i
implicat;
— prin dedublarea accidentală a unei gene sau
dedublarea asociată cu mutaţia unei gene. Un asemenea
mecanism este presupus a se fi derulat în evoluţia biogenetică
a aparatului ereditar al organismelor vii pentru alelele
sistemului hemoglobinelor (mai exact pentru lanţurile
polipeptidice din componenţa globinei din structura Hb).
Uneori, două sau mai multe alele sînt denumite
alelomorfe cînd : ocupă acelaşi locus pe cromozomii omologi si
se separă prin meioza reducţională; produc efecte fenotipice
6

diferite în exprimarea unui caracter (heterozigote) sau

efecte fenotipice identice (homozigote); pot suferi mutaţii.

Polialelism
În cursul evoluţiei biologice gena poate fi supusă unei
succesiuni de mutaţii „punctiforme", rezultînd mai multe
variante alelice. Variantele alelice pot fi întîlnite în locusul pe
care îl ocupa gena de „origine" (sălbatică) pe cromozom, în
aceste cazuri vorbim de polialelism sau polimorfism alelic.

Numărul variantelor alelice este variabil.

De exemplu, în genotipul uman sînt identificate multe
caractere polialelice, dintre care menţionăm (H u m e a u, 1987);
— grupele sangvine ABO sînt codificate în trei variante alelice :
— alela 1A pentru antigenul A ;
— alela IB pentru antigenul B ;
— alela i-recesivă.
La rîndul lor, alelele IA şi IB se prezintă sub alte variante
alelice : A1, A2, A3, A4, ....B1, B2, .....
— tot caractere polialelice este sistemul antigenelor HLA, cu
următoarele cifre provizorii:
— HLA-A cu 30 variante alelice ;
— HLA-B cu 40 variante alelice ;
- HLA-C cu 8 alele ;
- HLA-D cu 12 alele;
— HLA-Dr. cu 10 alele.

LINEARITATEA GENELOR ÎN CROMOZOMI

O altă caracteristică a genei este dispoziţia „liniară" pe cromozomi.

Linearitatea genelor pe cromozomi a fost evidenţiată de Morgan şi
Muler şi demonstrată de Yanofski (1960) printr-un experiment devenit
clasic. Experimentul lui Yanofski are la bază procedeul „suprimarea
cu acoperire" a genei. Pentru aceasta a lucrat cu bacteriofagi la care, cu
ajutorul unui fascicul de Rx, a indus distrucţia punctiformă în molecula de
ADN : la anumiţi bacteriofagi distrucţia afecta zona A din ADN, la alţii
zona B. Atît bacteriofagii cu distrucţie în zona A, cît şi cei cu distrucţie în
B, erau incapabili de a realiza replicarea moleculei de ADN şi, respectiv,
multiplicarea lor, separată, în celula bacteriană. în schimb, prin asocierea
lor în aceeaşi „bacterie", este recăpătată funcţia de replicare şi
multiplicare. Explicaţia este următoarea : prin replicarea ADN-ului zona
(gena) A distrusă din primul bacteriofag este suplinită de zona (gena) ce
corespunde ca poziţie (locus) din molecula de ADN de la al doilea
bacteriofag, rămasă „intactă". Acelaşi fenomen s-a întîmplat şi cu zona
(gena) B. Acest fenomen nu este posibil decît cu o singură condiţie : dacă
secvenţele (genele) din moleculele de ADN de acelaşi tip sau din
cromozomii omologi au dispoziţie liniară. Cum prin replicarea moleculelor
de ADN s-au suplinit segmentele distruse cu segmentele rămase nealterate,
mecanismul este numit „suprimare cu acoperire".
Şi la om dispunem de probe care confirmă dispoziţia liniară a
genelor cu locusuri pe acelaşi cromozom. Pentru exemplificare vom folosi
sistemul Hb Lepore, varianta Hollandrâ. Se cunoaşte că pe cromozomul 11
7

uman, găsim locusurile pentru 5 gene care controlează sinteza lanţurilor

polipeptidice din componenţa globinei din structura Hb (ɛ, ɤG, ɤA, β, δ).
Faptul că Hb-Leporă are un lanţ polipeptidic δ -22 la β -50, deci o
combinație intre lanţul δ şi β (o genă hibridă β δ), demonstrează că cele
două gene, δ şi β, sînt dispuse liniar (nu sînt suprapuse) ; în acelaşi timp
sînt şi alăturate (adiacente).

FENOMENUL DE LlNKAGE-GENlC

O altă teză „morganistă" legată de relaţia genă-cromozom este

următoarea : două sau mai multe gene situate liniar pe acelaşi cromozom
nu sînt independente. Sînt legate între ele („linkage genic"), iar prin
disjuncţia cromozomilor omologi în gârneţi independenţi, se transmit
grupat la descendenţi.
Teza lui Morgan, susţinută de probe experimentale, obţinute prin în-
crucişări controlate la Drosophila, stabileşte că genele sînt înlănţuite
atît pe cromozomul autozom cît şi pe cel sexual.
Teza morganistă a fost reverificată prin metode moderne de
cercetare.
Una din metode este metoda RFLP (Restriction Fragment Length Poly-
morphism) (K a p l a n si D e l p e c h, 1990). Metoda RFLP, care
foloseşte markerii genetici a poliformismelor de restricţie, serveşte la
stabilirea legăturilor intergenice a căror dispoziţie intracromozomică este
liniară. Principiul markerului RFLP are la bază identificarea
cromozomului purtător de genă „patologică" faţă de omologul normal.
Utilizarea „sondelor operaţionale" pentru identificarea RFLP poate fi
intragenică sau juxtagenică, ele evidenţiind fie asociaţiile alelice, fie
legăturile intergenice fără asociaţie alelică preferenţială. Aşa, de
exemplu, s-au evidenţiat secvenţe înlănţuite de „familii şi superfamilii
genice" care ocupă locusuri pe acelaşi cromozom. Asemenea familii genice
înlănţuite sînt pentru globină, actină şi rniozină, iar din grupul
superfamiliilor genice menţionăm cele pentru imunoglobuline.
În genetica umană putem folosi, ca model, multe „sisteme
mendeliene" ce pot demonstra ,,linkage-ul genic".
Demonstrative şi concludente sînt sistemele genetice eritrocitare
cînd genele de „control" au locusuri pe acelaşi cromozom.

PROCESUL DE „CROSSING-OVER"

Multe experienţe au demonstrat că disjuncţia independentă

a caracterelor nu este întotdeauna conformă legilor
mendeliene.
Primele observaţii ce-i aparţin lui Morgan au fost
obţinute din următorul model experimental :
— încrucişarea la Drosophila a femelelor homozigote
recesiv mutante, corp negru, aripi vestigiale (genotipul nn, vg,
vg), cu masculi dublu heterozigoţi — genotip Gn Lvg şi
fenotipul corp gri, aripi lungi.
Genele GL şi respectiv nvg sînt dispuse linkat pe cromozomii
omologi. Conform legilor mendeliene, normal, s-ar obţine din
această încrucişare 50% descendenţi corp gri-aripi lungi şi
50% descendenţicorp negru-aripi vestigiale, respectiv
8

raportul de segregare va fi de l : l. Totuşi a observat

că,îndescendenţa acestei încrucişări apar indivizi cu fenotip
nou : corp gri-aripi vestigiale şi corp negru-aripi lungi.
Acest „accident'' genetic, Morgan l-a denumit „crossing-
over". Acest accident nu s-ar produce decît într-un număr limitat
de celule, şi aceasta în raport de procentul descendenţilor cu noile
combinaţii fenotipice ; numărul gameţilor Gvg şi nL va fi mai
puţin numeros decît al gameţilor ce poartă GL şi nvg.
După cum observăm gameţii Gvg şi nL nu reprezintă decît o
minoritate.
Acest schimb se efectuează în timpul meiozei primare
(profaza primară): este fenomenul de recombinare sau crossing-
over. Probabilitatea ca punctul de schimb al segmentelor
cromozomilor să se situeze între genele G şi L pe de o parte şi
n, vg pe de altă parte, este în funcţie de localizarea lor, adică de
distanţa care le separă. Dacă, de exemplu, G şi L sînt situate la
cele două extremităţi opuse ale cromozomului, orice schimb
de fragment din cromozomi sfîrşeste cu o recombinare a acestor
gene. Din contră, dacă G şi L sînt foarte apropiate,
probabilitatea pentru ca punctul de ruptură să treacă printre
aceste două gene este foarte mică.
Distanţa maximă care admite că două gene sînt cuplate este de
50 cen-timorgani. Pentru distanţe mai mari de 50 centimorgani,
metoda nu permite recunoaşterea cuplării a două gene.
Procentajul crossing-over-ului sau frecvenţa de recombinare
este egal cu raportul dintre descendenţii recombinaţi şi
numărul total de descendenţi.
Această frecvenţă de recombinare poate servi drept criteriu
pentru măsurarea distanţei între gene şi, în consecinţă, permite
stabilirea hărţilor genice. Unitatea de măsură a acestei distanţe
este centimorganul care este egal cu 1 unitate de
recombinare.
Studiul crossing-over-ului permite cunoaşterea dispoziţiei
genelor pe cromozomi. Analiza sistematică a procentajelor de
recombinare prin crossing-over permite a stabili locul şi distanţa
relativă între gene pe acelaşi cromozom.
Cu alte cuvinte putem ”trasa" harta cromozomică pentru
fiecare cromozom.

TRANSPOZIŢIA GENELOR
(TRANSPOZONII) SAU „GENELE
SĂRITOARE"

B. Mc. K l i n t o c k (premiul Nobel, 1983) atrăgea, încă

acum cîteva zeci de ani, atenţia asupra faptului că dispunerea
spaţială a moleculei ADN nu este constantă. Materialul genetic
poate suferi schimbări destul de frec-
vente : diferite segmente ale moleculei ADN pot fuziona sau se pot
disoci a prin mecanisme care par a fi general reprezentate în
natură.
Natura elementelor transponzabile a devenit clară în urma
9

studiilor legate de fenomenul de recombinare la bacterii şi mai recent

la genurile Sa-charomyces şi Drosophila.
ADN-ul bacteriofagului X (lambda), pătrunzînd în bacterie, se
insera în, cromozomul acesteia aproape totdeauna, în puncte
specifice. O face cu ajutorul unei enzime de origine virală —
integraza. Şi excizia fragmentului fixat se va realiza tot printr-o
intervenţie enzimatică — integraza plus o altă enzimă notată xis.
Integrarea beneficiază de existenta unor zone ADN dotate cu
proprietatea de fixare. Asemenea zone constituie aşa-numitele
elemente de inserţie în ADN. Sînt alcătuite din 800 — 1 200
mononucleotide, mai rar pînă la 2 000. Au fost simbolizate ISls IS2, IS3
ş.a.m.d. şi sînt plasate în puncte diferite ale genomului bacterian.
între aceste formaţiuni se găsesc secvenţe cu semnificaţie care se
pot detaşa de aici şi migra într-o plasmidă — organit extra-nuclear
conţinînd ADN autoreplicabil, sau într-un alt cromozom. Capaci-
tatea de a se deplasa către noi poziţii le este conferită de înseşi
elementele ÎS sau analoagele lor care încadrează anumite gene.
Această deducţie pleacă de la constarea că procesul de transpoziţie
mobilizează constant acele enzime ce acţionează asupra
segmentelor de inserţie în ADN.
A apărut astfel termenul de transpozon definind un segment ADN
în stare să-şi schimbe locul în genom şi care este alcătuit din gene cu
semnificaţie fiziologică ca şi din gene ce mijlocesc deplasarea
primelor.
Acest fenomen remarcabil nu este identic formei cunoscute de
recombinare între moleculele ADN omoloage. El se produce în
celule rec~ al căror ADN nu se poate recombina prin procesul
clasic. Esenţială este acum existenţa enzimelor specifice ce
catalizează reacţia de transfer între secvenţele specifice şi
neomoloage.
Se credea iniţial că transpoziţia este proprie doar unor fagi
temperaţi şi poate unor virusuri oncogene ; a devenit astăzi evident
că sistemul există şi la alte vieţuitoare decît cele citate.
Ca semnificaţie, o parte dintre remanierele cromozomiale care nu
beneficiau de explicaţie pînă acum ar putea fi condiţionate de
inserţii, în această direcţie transpozonii ar putea elucida apariţia în
proporţie neaşteptat de înaltă a unor sindroame cromozomiale în
patologia umană.
Aceleaşi gene „instabile" pot modifica genomui unei celule, pot
transforma o bacterie inofensivă într-una toxică, infecţioasă sau
rezistentă la un antibiotic. Se cunosc transpoziţii care determină
rezistenţa la penicilină, strepto-micină, canamicină, sulfamide,
cloramfenicol. Segmentul ADN ce determină rezistenţa la
cloramfenicol se termină prin elementul ISi ; gena care conferă
rezistenţa la tetraciclină are ca final seria mononucleotidică IS 3.
Transpozonii ar putea favoriza şi deplasarea genelor cu valoare
adaptativă, cel puţin la fiinţele cu organizare inferioară ; dar se
crede, de exemplu^ şi în intervenţia lor în ontogeneza altor structuri
vii unde intervin în diversele stadii ale acestui proces. Deci, pe
această cale, mesajele pot trece de la o celulă la alta.
G. C h i l d s propune o nouă clasă de gene — orfonii, formaţiuni
10

ce se întîlnesc izolat de grupul de gene căruia îi aparţin în mod

normal, probabil ca urmare a unei translocaţii ce aşază asemenea
serii mononucleotidice într-un loc neobişnuit. Autorul crede că
orfonii ar putea juca, la rîndul lor, un rol în dezvoltarea
organismului : izolarea ce-i caracterizează ar realiza în locuri; diferite ale
moleculei ADN unele gene identice sau asemănătoare, care au posibilitatea
de a se exprima izolat, în funcţie de necesităţile organismului. Orfonii
derivă din familii de gene structurale care codifică proteine his-tonice sau
ribozomale.

NUMĂRUL GENELOR ÎN GENOTIP

Genotipul reprezintă ansamblul materialului genetic al individului

euca-riotic rezultat prin combinarea particulară a alelelor după fecundatia
gârneţilor haploizi.
Plecînd de la această definiţie, cercetătorii şi-au pus permanent
următoarele întrebări :
— care este numărul genelor din componenta genotipului unui
individ ?
— este o echivalenţă valorică între cantitatea ADN-ului
cromozomial
şi numărul genelor funcţionale;
— sînt posibilităţi de estimarea numărului de gene în celula eucariotă
?
Numărul de gene, caracteristic unei specii, asigură, potenţialmente, nu
mărul de proteine sintetizate.
Principiul de calcul şi stabilirea „numărului " de gene în genotipul
unei specii se bazează pe masa moleciilară a ADN-ului celular, masa
moleculară medie a unei proteine şi a componentelor : nucleotidele şi
aminoacizii.
Plecînd de la acest principiu, J. L. G u e n e t (1973) foloseşte
următorul model de calcul la Escherichia coli.
Escherichia coli posedă un singur cromozom „inelar", în care masa
moleculară totală a ADN-ului este de 2,5 x 109. Proteinele sintetizate în
celula bacteriană au o masă moleculară medie între 40 000 şi 50 000
daltoni. Dar, proteinele au elemente de structură-aminoacizii, care, fiecare
au o masă moleculară medie de 120 daltoni. Ca urmare, o proteină
bacteriană „standard" ar fi constituită din circa 400 aminoacizi. Un
aminoacid este specificat de o succesiune de trei nucleotide
(codonul) din structura ADN-ului. Deci, pentru circa 400 aminoacizi
sînt necesare 400 x 3 nucleotide, adică o secvenţă de circa l 200
nucleotide. Masa moleculară a unui nucleotid este de aproximativ 300.
Dar, ADN-ul are structură dublu catenară, iar nucleotidele, pe cele două
catene, sînt complementare, în aceste condiţii luăm în consideraţie masa
moleculară a unui cuplu complementar de nucleotide, care va fi de 600.
Pe baza acestor raţionamente, masa moleculară a unei gene va fi : l 200
x 600. iar numărul total de „gene" la Escherichia coli se stabileşte prin
relaţia :
N.g. egal cu 2,5 x 109 (cantitatea totală de ADN)împărțit la
1200 X 600 (masa moleculară a unei gene)
care, pentru această bacterie este de circa 3 000 gene.
11

La om, ca la toate mamiferele în general, cantitatea de ADN

cromozomial este mult mai mare faţă de cea de la Escherichia coli. De
exemplu, celula somatică diploidă la om posedă 7,1 x 109 perechi de
nucleotide. Aplicînd raţionamentul de calculare a numărului de gene folosit
la bacterii, omul ar trebui să posede aproximativ 3 500 000 gene (chiar
10 000 000 gene) structurale diferite, pentru tot atîtea lanţuri polipeptidice
sau enzime diferite. Aceste cifre sînt supraestimate. Nu este sigur că tot
ADN-ul din genom are activitatea genetică. Estimarea nu a luat în
consideraţie, la eucariote, nici fenomenele de redundanţă informaţională
(adică acelaşi cistron sau genă repetată de mai. multe ori în genom).
Pentru om, ca de altfel pentru toate organsimele eucariote, nu există
echivalenţă valorică între totalul ADN-ului celular şi numărul de
gene. Pentru om se aproximează un existent între 40000 — 100000
gene (alele) diferite, majoritatea localizate în zonele eucromatice din
cromozom. Surplusul de ADN celular este reprezentat de ADN-ul
repetitiv considerat (pînă în prezent) fără funcţie de determinism
genetic.

DIMENSIUNEA GENEI

Fiind o unitate a mesajului genetic, dimensiunea unei gene ar putea

fi evaluată prin suma mononucleotidelor ce intră în alcătuirea sa.
Teoretic, aceasta se deduce multiplicând numărul moleculelor de
aminoacizi dintr-o proteină de dimensiune medie cu cel al nucleotidelor
dintr-un codon. Pe această cale se apreciză că o genă este egală cu
suita de 600 — 1 200 mononucleotide.
Tehnici de laborator au relevat dimensiuni apropiate aşa cum
rezultă din lucrăiile lui G u i l d şi D e f i l i p p e s care au folosit
inactivarea controlată cu ajutorul radiaţiilor ionizante, precum şi din
cele ale lui G i n o z a şi Z i m m, obţinute cu ajutorul temperaturii.
V e l d h u i s e n şi colab., recurgînd la fragmentarea moleculei
ADN a fagului T4 prin agitare, găsesc că cele mai mici fragmente încă în
stare de activitate biologică, deci funcţionînd ca gene, au şi o masă
moleculară de 275 000 ceea ce corespunde la aproximativ 400
mononucleotide.
B r e s s l e r şi colab., acţionînd asupra ADN, obţinut din
organisme şi apoi purificat cu substanţe chimice ce deteriorează
sectoare diferite ale moleculei (ceea ce se traduce prin modificarea unor
trăsături fenotipice determinabile), găsesc că mărimea unei gene se
situează în jurul a 5 000 Â.
Şi mai apropiate de realitate se dovedesc a fi, în direcţia pe care o
urmărim, realizările contemporane de sinteză a genei care folosesc
pentru început 126 perechi de mononucleotide pentru o copie fidelă a
unei gene de Escheri-chia coli (G. K h o r a n a, premiul N o b e l,
1968) şi ulterior numere tot mai mari pentru genele de mamifer.
Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi doar de o dimensiune, ci de
dimensiuni ale genelor, care aşteaptă delimitări cit mai exacte în timpul
următor.
12

HARTA CROMOZOMIALA

(CARTOGRAFIEREA GENELOR)

Genele sînt dispuse pe cromozomi ca „mărgelele" pe un fir de aţă.

Ele stau riguros în monom, constituind şiruri de cîte o genă. în şir,
genele vecine nu se contopesc, nu se influenţează, sînt independente.
Topografia lor este precisă. Folosind metoda iradierii cu raze X (care
produc defecte cromozomiale) s-au putut poziţiona numeroase gene.
Ulterior s-au asociat şi alte metode ca aceea a încrucişării reciproce
(crossing-over) etc.
Pe cromozomul X, se presupune, în momentul de faţă, existenţa
genelor care determină difefenţierea gonadelor primitive în
testicule.
In privinţa genelor purtate de cromozomii autozomali, dintre
cele corelate cu circa 4 500 caractere normale sau boli , l 800 sunt
dominante şi 2 700 sunt recesive.

TIPURI DE GENE, ÎNSUŞIRI ȘI FUNCŢIILE LOR

Un alt criteriu de analiză a genelor este în raport de însuşirile şi

funcţiile diverselor „tipuri" de gene, în raport de implicarea lor în
definirea caracterului exprimat fenotipic.
După funcţia şi activitatea genei în celulă, în organism pot fi
consemnate însuşiri desprinse, în special, din studiile de genetica
populaţiei.
Dintre aceste funcţii şi însuşiri reţinem următoarele :

1.SPECIFICITATEA GENEI

Conform teoriei geneticii moleculare, putem desprinde

proprietatea de specificitate conferită fiecărei alele (gene).
Specificitatea unei gene este determinată de ordonarea
particulară şi particulată a nucleotidelor, a codonilor care o
structurează, biochimic, ca dimensiune şi funcţie genetică.
Specificitatea conferă alelei capacitatea de a controla strict
sinteza unui lanţ polipeptidic (vezi sinteza de proteine).

2. PENETRANTA GENEI

Prin penetrantă înţelegem frecvenţa indivizilor dintr-o

populaţie la care s-a exprimat fenotipic caracterul controlat de
aceeaşi alelă existentă în genotip.
Exprimarea fenotipică a caracterului este condiţionată, în
primul rînd, de corespondenţa structurală şi funcţională a
genelor alelomorfe : homozigot-heterozigot, dominant-recesiv.
în funcţie de aceste particularităţi, exprimarea fenotipică a
caracterului poate oferi un comportament de penetrantă
incompletă, completă şi/sau cu manifestare neregulată.
13

Penetranta completă este cînd o genă mutantă dominantă

manifestă acelaşi fenotip în cuplul alelic homo- şi heterozigot,
dacă şi condiţiile de mediu care au „realizat-o" sînt
asemănătoare. O asemenea penetrantă completă găsim în cazul
„absenţei incisivilor superiori" (transmisie dominantă).
Penetranta incompletă ar fi rezultatul interacţiunii dintre
mai multe alele mutante, diferite între ele, situate pe acelaşi
cromozom sau cromozomi diferiţi. Penetranta incompletă poate
fi comparată cu fenomenul de epistazie, şi este caracteristică
pentru exprimări fenotipice controlate de alele recesive. Exemplu
îl oferă bolile de predispoziţie genetică (ulcer, hipertensiune, fisură
Jabio-maxilo-palatină).

3. EXPRESIVITATEA GENEI

Prin expresivitatea genei înţelegem gradul de manifestare

fenotipică a unui caracter controlat genetic.
Pentru realizarea expresivităţii genei se interferează,
condiţionat, mai mulţi factori, cum ar fi : natura biochimică şi
raportul dintre genele alelomorfe (dominantă, recesivă),
condiţia polialelică a caracterului, precum şi raportul alelei
(alelelor) cu factorii de mediu.

Un exemplu de expresivitate variabilă este alela pentru polidactilie la

om. Indivizii purtători de această alelă dominantă pot prezenta —
unii hexadac-tilie numai la mîini, alţii numai la picioare, alţii la
nivelul unui singur membru (mînă sau picior) sau la toate membrele.
Sînt şi cazuri cînd apar şi bonturi „digitale" nesemnificative. Un alt
exemplu la om este etrodactilia, controlată de o genă cu penetrantă
variabilă : de la o simplă sindactilie pînă la reducerea mîinii la două
degete.

4. FUNCŢIA AUTOCATALITICĂ A GENELOR

Funcţia autocatalitică a genelor constă în capacitatea acestora de

a se autoreplica cu fidelitate, asigurîndu-se continuitatea şi prezenţa
lor în generaţiile ce succed (a se vedea sinteza acizilor nucleici).

5. FUNCŢIA HETEROCATALITICĂ A GENELOR

Aceasta este capacitatea genelor de a determina si controla genetic

sinteza proteinelor, etapa primară în edificarea unui caracter
exprimat fenotipic. în raport de funcţia exercitată, consemnăm mai
multe tipuri de gene :
a. gena promotor este secvenţa de nucleotide care precede locusul
de iniţiere a transcripţiei informaţiei genetice în „structuri"
specifice de ARN-m,ce leagă ARN-polimeraza. Prezenţa genei
promotor este necesară pentru iniţierea transcripţiei informaţiei
genetice.
Pentru eucariote, deşi puţine date, gena promotor care
interacţionează, cu ARN-polimeraza II precede zona de iniţiere a
14

transcripţiei genetice. După B a r s h şi E p s t e i n (1989), asemenea

gene s-ar găsi la nivelul secvenţelor consens 5' - TATA - 3' şi 5' -
CCAAT - 3'. D y n a n (1985), J o n e s (1987) şi Lee (1987) apreciază
că secvenţa 5' — TATA — 3' s-ar repeta ajungîndu-se la o secvenţă de
circa 3 050 perechi de baze, iar 5' — CCAAT — 3' la un număr de 80—100
perechi de baze. Asemenea secvenţe preced locusul de start al multor
gene implicate în transcrierea ARN-m ;
b. gena operator este reprezentată de acea secvenţă de nucleotide
ce urmează promotorului şi care serveşte pentru cuplarea sa cu
proteina represor elaborată de gena reglatoare. Dimensiunea genei
operator ar fi de 10 — 30 perechi de nucleotide, avînd rolul de a regla
activitatea genelor structurale ;
c. genele structurale sînt acele secvenţe polinucleotidice care
urmează genei operator, capabile să sintetizeze molecule de ARN-m,
ARN-m implicat la rîndul său în sinteza moleculelor proteice ;
d. gena reglatoare, cu locus pe acelaşi cromozom cu operonul sau pe
cromozomi diferiţi, acţionează indirect asupra genelor structurale
prin intermediul unui represor de natură proteică. Proteina
represor nu acţionează direct represiv asupra genelor structurale.
Represorul acţionează asupra genei operator care, blocată,
acţionează represiv asupra genelor structurale.

6. ACTIVITATEA GENELOR ÎN RAPORT

CU PERIOADA ONTOGENETICÂ
(CRONOGENETICA)

Există alele care exprimă fenotipic nuanţat (variabil) caracterul în

raport de perioada ontogenetică. Raţionamentul este următorul : după
fecundare, nu toate genele din genotip activează simultan în celulă, în
organism. Sînt alele „active", altele „inactive" sau aparent active pe
diferite perioade onto-genetice. De exemplu, sînt indivizi heterozigoţi la
care o alelă se comportă dominant în copilărie şi „recesiv" la maturitate,
în timp ce alela omoloagă activează invers (de exemplu, copii blonzi
în copilărie, iar la maturitate devin bruneţi).
Genele care controlează cronologia şi momentul outogenetic de
intrare în funcţie a genelor structurale şi reglatoare le numim gene
temporale.
Un exemplu convingător care să demonstreze o activitate genică pe
etape ontogenetice este sistemul polialelic pentru structura
hemoglobinei normale.
În structura Hb sînt cunoscute 5 tipuri de globină (lanţuri
polipeptidice) notate :ɛ, α, ɤ, β, δ. în funcţie de componenţa globinică,
ontogenetic distingem mai multe tipuri de Hb, în raportul de tipul
alelei funcţionale şi anume :
— hemoglobina embrionară — GOWER1, cu patru lanţuri de tip
(Hbu1 — ɛ4)
— hemoglobina embrionară — GOWER 2 cu două lanţuri
polipeptidice de tip ɛ şi 2 de tip α; este Hbu 2 α2ɛ2;
-- hemoglobina fetală cu α2ɤ2
— hemoglobina adultă : A 1 compusă de α2β2 şi A 2 din α2δ2.
15

7. RELAŢII INTERGENICE Şl
RAPORT GENĂ-CARACTER-
MEDIU

Pentru a înţelege relaţiile între gene şi raporturile genă-caracter,

genotip-mediu, este necesară conturarea noţiunilor de genom, genotip
şi fenotip.
Genomul reprezintă totalitatea genelor existente într-un set
haploid de cromozomi. Cum la organismele eucariote cu reproducere
sexuată setul cro-mozomial haploid este numai în celulele gametice,
considerăm că gameţii au în dotaţie o zestre genetică ce corespunde
unui genom.
Genotipul reprezintă totalitatea genelor existente în celula
somatică diploidă. Este ansamblul genelor primite de un individ, de la
cei doi genitori, prin procesul de fecundaţie. Practic, celula-ou sau
zigotul, apoi celulele somatice, conţin întregul material ereditar
(genele) provenit de la parentali. Cum celula diploidă este rezultatul
fuziunii a două seturi haploide gametice, putem considera că
genotipul reprezintă suma a două genoame.
Dotaţia cromozomică diploidă se compune din două serii de
cromozomi omologi: materni (23 cromozomi) şi paterni (23
cromozomi). Pe cromozomii omologi sînt dispuse, cu locus „precis",
genele care, conform originii cromozomilor omologi, sînt şi ele dublu
reprezentate. Pe fiecare cromozom omolog, pe loci corespunzători,
există acelaşi tip de genă.
Gena care ocupă un locus pe cromozom şi determină o
exprimare feno-tipică unui caracter ştim că este numită alelă. Ca
urmare pe fiecare pereche de cromozomi omologi, în loci
corespunzători, există cîte un cuplu de (gene) alele. Cum alelele
controlează acelaşi „caracter" sînt numite şi alclomorfe.
Cînd cuplul de alele are structură şi informaţie genetică identică,
iar caracterul are aceeaşi exprimare fenotipică, este starea homozigotă.
Dacă genele alele au structură şi informaţie genetică diferită, iar
fiecare alelă determină, pentru acelaşi caracter, exprimări fenotipice
diferite, este starea heterozigotă.
Fenotipul reprezintă seria de caractere controlate genetic, şi/sau
sub influenţa mediului, care asigură fiecărui individ individualitatea
biologică în cadrul populaţiei, speciei. Caracterele exprimate în
fenotip pot fi de nivel molecular, tisular, de organ.

8. RELAŢII INTERGENICE

Gradul exprimat fenotipic al unui caracter ereditar este condiţionat de

relaţiile existente între : genele alele, genele nealele şi factorii de mediu.

RELAŢII ALELICE ÎNTRE GENE

16

După cum s-a menţionat, totalitatea materialului genetic acumulat

în genele unui set complementar de cromozomi alcătuieşte genomul. La
bacterii şi virusuri care sînt haploide, materialul genetic este acumulat
într-un genom. Totalitatea materialului genetic prezent în genele
cromozomiale atît la organismele diploide cît şi la cele haploide
alcătuieşte genotipul. Deci, genotipul cuprinde două genomuri la celule
diploide şi unul la cele haploide.
într-o celulă somatică, un caracter este controlat de două gene
situate simetric una într-un cromozom, alta în omologul său —
cuplu alelic. Alelele unei gene determină expresia fenotipică a
acestuia. Totalitatea caracterelor ce pot fi direct observate la un
individ constituie fenotip. Pentru a înţelege bine noţiunea de fenotip,
precizăm că de la părinţi nu se moştenesc caracterele ca atare, ci
doar aptitudinea de a le exprima. Copiii primesc de la părinţi un
genotip, adică un ansamblu de determinanţi genetici care se pot valida
sau nu după calitatea mediului în care trăiesc şi se dezvoltă
organismele. Deci, fenotipul poate fi redefinit ca rezultatul
interacţiunii genotip-mediu.
Genele alele sînt aşezate în poziţii corespunzătoare (loci identici).
Aceasta face ca două gene alele să nu se poată recombina, adică sg.
jiu poată fi întîl-nite în acelaşi grup ligatural. Prin crossing-over ele
trec întotdeauna una în locul celeilalte.
în cromozomii celulelor diploide, în acelaşi locus, pot exista
aceeaşi genă în doză dublă sau alele diferite ale aceleiaşi gene. Alelele
aceleiaşi gene diferă între ele prin secvenţe nucleotidice şi ca
urmare, expresia fenotipică, deşi apropiată, nu este identică.
Dacă într-un locus, un organism diploid prezintă de două ori
aceeaşi genă, el este homozigot pentru acel locus (A/A sau a/a) ; cînd
cele două poziţii sînt ocupate de alele diferite, organismul este
heterozigot (A/ă), în ceea ce priveşte expresia fenotipică,
genotipurile A/A şi A/a au fenotipul asemănător, iar cel a/a, unul
diferit.
Alelele unei gene aparţinînd unei celule diploide se pot afla, după
modul în care realizează informaţia, într-o relaţie de
dominanţă/recesivitate. Aceasta înseamnă că numai o alelă se
manifestă în fenotip — gena dominantă ; perechea sa nu are
posibilitatea de a funcţiona în prezenţa primei — gena rece-sivă. în
situaţia de homozigot, ambele gene ale cuplului exteriorizează funcţia ;
în cea de heterozigot, gena dominantă este solicitată prioritar în
structurali-zarea fenotipului.
Raportul de dominanţă/recesivitate trebuie înţeles prin aceea
că acum va putea fi copiată doar informaţia aflată pe sectorul ADN
care conţine gene dominante, ARN-m organizînd apoi sinteza
proteinelor citoplasmatice.
Dominanţa se poate manifesta în măsură diferită :
— dominanţă completă în care forma heterozigotă (A/a) este
similară celei homozigote dominantă '(A/A) ;
— dominanţă parţială unde fenotipul heterozigot ia aspect
intermediar între cel al homozigoţilor (A/A şi a/a) ;
— dominanţă neregulată unde însuşirile fenotipice la heterozigoţi
se manifestă dominant în unele condiţii pe cînd în altele, recesiv ;
— codominanţă — participarea fenotipică egală a celor două
17

alele.
Cercetarea relaţiilor dintre alele a pus în evidenţă existenţa
uneori a mai multor alele pentru o genă — alelism multiplu. Cu alte
cuvinte, pentru un factor ereditar — o genă nu există doar o
alternativă, ci locusul acesteia poate fi ocupat de alte gene diferite,
alele cu ea — alele multiple. Sînt notate cu simboluri ca a1, a2, a3, ...,
an. Ele privesc acelaşi caracter căruia îi imprimă numeroase variaţii şi
au apărut în urma unor mutaţii succesive, suferite de gena
ancestrală. De exemplu, culoarea roşie la Drosophila melanogaster
poate fi asigurată cu 16 stări alele ale aceluiaşi factor genetic care
determină culoarea diferită a ochilor la indivizi distincţi. Presupunînd
gena w+, care produce exemplare cu ochii roşii drept gena originară,
ea poate fi suplinită pe baza seriei alele de altele precum wb (ochi
purpurii), wco (coral), w1 (ivoriu), w (albi) etc.
Procesul relatat poartă numele de polialelie. El poate să apară în
unele cazuri diferit de la o celulă la alta, în interiorul aceluiaşi
organism, provocînd apariţia de mozaicuri.
Expresia fenotipică în situaţia de alelism a două gene depinde de
gradul de exprimare a uneia sau alteia dintre ele. în cazul alelismului
multiplu, he-terozigotul poate să semene cu homozigotul (unul dintre
ei), poate avea un fenotip intermediar sau poate să se apropie de
originar.
Mai amintim, în fine, o realitate genică, genele hemizigote, gene
cromozo-miale care nu au în dreptul lor, pe cromozomul pereche nici o
alelă. Aici este vorba de cromozomi neomologi. Pot fi exemplificaţi prin
cromozomii X si Y, formaţiuni ce includ în structura lor sectoare
neomoloage.
Genă letală. Sînt cazuri cînd alela mutantă este .activă în stare
heterozigotă, interferînd funcţiile produsului elaborat de alela omoloagă
„normală", în schimb, cînd în genotip respectiva alelă este în stare
homozigotă, efectele sînt dure, ducînd la eliminarea produsului de
concepţie înainte de naştere (avort spontan). Asemenea genă este
considerată letală (de exemplu în cheilo-palatoschizis, letalitatea în stare
homozigotă este 100%).
Gena semiletală este alela mutantă capabilă să determine moartea homo-
zigoţilor recesivi mutanţi cu o probabilitate de 5Q°/ 0 din cazuri (de
regulă, în primele perioade ontogenetice). Un exemplu devenit clasic este
incompatibilitatea de Rh.

INTERACŢIUNI ÎNTRE GENE NEALELICE-

EPISTAZIA

Relaţiile care se stabilesc între diferite gene, situate pe loci diferiţi

(ne-alele), în realizarea unui acelaşi caracter, corespund procesului
numit epi-stazie. Genele care „modifică" sînt numite epistatice, genele a
căror exprimare fenotipică este mascată (influenţată) sînt numite
hipostatice.
Unul din cele mai simple exemple este cel al genei „W" (white) de
la Drosophila. Această genă este considerată ca ultim termen dintr-o
serie de alele care intervin în concentraţia globală a pigmenţilor
ochiului. Cînd alela „W" este prezentă în genotip, nici un alt pigment
nu se dezvoltă şi ochiul este alb, oricîte alte alele ar exista la nivelul
18

altor loci, care intervin în coloraţia ochiului. De exemplu, dacă sînt

genele „vermilion" în stare homozigotă dau pigmentul roşu pentru
ochi, dar dacă este prezentă şi gena „W", ochiul va fi total
depigmentat ; la fel şi gena „brown" (pentru pigmentul brun).
Un alt exemplu este sistemul genetic de grup sangvin A B O (H)
la om. Pentru acest sistem există pe cromozomul nr. 9 doi loci
distincţi :
— locaşul H ocupat de două forme alelice : alela H, forma
dominantă care guvernează sinteza antigenufui „de bază" (H) si
alela h, forma recesivă care nu permite sinteza antigenului H
(vezi transmiterea caracterelor şi sistemele genetice) ;
— locaşul I putînd fi ocupat de două alele codominante : 1A
şi 1B sau de alela recesivă i. Acţiunea alelelor IA şi IB se
materializează prin transformarea antigenului „de bază" (H) în
antigene (A) sau (B).
La individul homozigot h/h, antigenul H nu este elaborat.
Antigenul H în aceste condiţii este lipsă. Antigenul H la
individul h/h nu poate fi elaborat nici în prezenţa genelor IA şi IB.
Se consideră deci că gena h, deşi recesivă, exercită un efect
epistazic de inactivare a genelor IA si IB, deşi acestea sînt
dominante.
Este cunoscut cazul unei femei cu genotip h/h, IB/i, care,
aparent, avea grupa sangvină 0. Deci h/h a inactivat (mascat)
dominanta IB. Acest fenotip particular care, aparent, nu
corespunde cu genotipul, este cunoscut sub numele de fenotip
„Bombay". Dacă o asemenea femeie (aparent grupa 0) se
căsătoreşte cu un bărbat H /h, IAi, vor putea avea copii de grup A
B şi copii de grup 0.

RELAŢII GENĂ-CARACTER-MEDIU
Relaţiile genă-caracter la nivelul organismelor, în special la cele cu
evoluţie superioară — omul, formează un domeniu complex şi prea
puţin descifrat. Cu toate acestea, datele existente permit să diferenţiem
şi să acceptăm relaţii între gene pentru caracterele edificate
fenotipic.

PLEIOTROPIE
Termenul de pleiotropie genică este utilizat pentru a consemna
situaţiile în care înlocuirea unei gene cu o alelă se repercuta, la
nivelul fenotipului, prin modificarea mai multor caractere
distincte ale organismului.
La organismele superioare (inclusiv omul) se consideră că
majoritatea genelor se comportă ca alele pleiotrope în funcţionarea
celulelor. Pentru organismele superioare pleiotropia nu se manifestă la
nivelul acţiunii primare a genelor. Este bine stabilit că fiecare genă
determină sinteza unei proteine unice, cu structură şi funcţie specifică.
Dar, funcţia primară a unei gene poate fi legată mai complex
(înlănţuirea cauzalităţilor) de activitatea altor gene care intervin în
procesele de dezvoltare şi morfogeneză, inserîndu-se pleio-tropia. De
exemplu, o modificare în disponibilitatea unei substanţe active
(proteină „primară" inductor morfogenetic) poate avea consecinţe
19

diferenţiate în cursul dezvoltării embrio-fetale. Cum în fiecare celulă

din organism găsim acelaşi arsenal de gene, constituit în momentul
fecundării, este posibil ca mutaţia unei gene să declanşeze, sistematic,
efecte diverse, influenţînd gradul de exprimare fenotipică a mai multor
caractere. De exemplu, în sindromul Hallerman — Streiff — Francois
găsim următoarele asocieri de malformaţii : dizarmonie cranio-
facială (faţa mică cu nasul subţire, efilat). anomalii dentare, un
nanism proporţionat şi armonios, hipertricoză cu atrofie cutanată
(frecventă), anomalii oculare (microftalmie, cataractă) etc. Un alt
exemplu de pleiotropism îl semnalăm şi în cazul sindromului
Rubinstein-Taybi, care asociază următoarele malformaţii : aspect
de paletă (lărgirea) a falangei terminale de la police si haluce,
microcefalie, nas acvilin, fontanela mult lărgită, anomalii oculare
(cataractă, colobom-epicanthus, anoftalmie unilaterală, strabism,
atrofie optică), deficienţă mentală etc.
 20

MONOMERIE (MONOGENIE) SAU MONOALELISM

Prin monogenie sau monomerie (monofactorial) în cadrul raportului

„genă-caracter" înţelegem exprimarea fenotipică a unui caracter
condiţionat de acţiunea genei „unice" existentă în genotip.
La om, majoritatea caracterelor sînt controlate, fiecare, de cîte un cuplu de
alele : monomerie sau monogenie. Genele alele, ce ocupă acelaşi locus pe
cromozomii omologi se pot găsi în raport de dominanţă-recesivitate, pot fi
homozigote sau heterozigote (vezi transmiterea caracterelor).
Caracterele monogenice sau monofactoriale sînt majoritatea sistemelor
genetice (eritrocitare şi plasmatice) cum ar fi: MN, haptoglobine, gustător-
negustător, secretor-nesecretor (vezi genetica populaţiei).
Caracterele monogenice, normale sau „patologice" (mutaţiile genice),
respectînd legile mendeliene de transmitere la descendenţi, în populaţie,
sînt folosite în analizele consultaţiei genetice, pentru sfatul genetic, în medi
cina legală etc.
21

POLIALELISM ŞI POLIGENIE (MULTIFACTORIAL)

Din ereditatea caracterelor multifactoriale desprindem două noţiuni distincte :

polialelismul sau alela multiplă şi poligenia (sau polimeria) implicate în edificarea aceluiaşi
caracter.
S-a menţionat că genele alele ocupă un locus pe cromozomii pereche, iar fiecare cromozom
posedă una din cele două alele. Organismele diploide homozigote au una din alele AA
(dominantă) şi aa (recesivă), iar cele heterozigote posedă ambele alele Aa.
Sînt cazuri, în populaţie, cînd acelaşi locus este ocupat de mai multe alele care controlează
acelaşi caracter. Acest fenomen este numit polialelism sau alelie multiplă. Asemenea
fenomen este consecinţa unei serii de mutaţii a genei „sălbatice" dintr-un locus anumit.
Dacă gena iniţială (sălbatică) este dominantă, seria de alele rezultate prin mutaţie se
comportă recesiv faţă de gena „sălbatică".
Un exemplu de polialelism sau alelie multiplă, îl prezintă sistemul de grup sangvin şi
anume : grupa sangvină A este determinată de alela IA. Această alela, probabil prin
mutaţii seriate, se prezintă în mai multe variante în populaţie, notate convenţional:
IA1, IA2, IA3. .. etc. Deşi toate dau fenotipic grupa sangvină A, alelele IAl, IA2, IA3... sînt
recesive faţă de alela IA. De asemenea, ansamblul acestei serii de alele A sînt
codominante faţă de alela grupei B şi dominante faţă de grupa O.
Polialelismul genic stă la baza variabilităţii indivizilor într-o populaţie, asigurînd o
diversitate de recombinări şi exprimări fenotipice pentru acelaşi caracter. Se asigură un
polimorfism alelie şi o diversitate de exprimări fenotipice.
Poligenia sau polimeria este fenomenul prin care un caracter este controlat de un multiplu
de gene care ocupă locusuri diferite în cromozomii celulari. Poligenia asigură exprimări
fenotipice diferenţiate „valoric" (cantitativ) pentru acelaşi caracter. Poligenia explică
expresivitatea variabilă.
Dacă polialelismul asigură o diversitate de fenotipuri a aceluiaşi caracter, poligenia asigură
expresivitatea diferenţiată (gradată) pentru acelaşi caracter (luat sub aspect valoric).
Exemple de caractere poligenice (multifactoriale) putem enumera : talia şi greutatea
corporală, aspectul si culoarea firului de păr, pigmentaţia irisului, dezvoltarea craniului,
capacitatea intelectuală (inteligenţa) etc.
Ereditatea multifactorială nu respectă legile mendeliene în transmiterea caracterelor la
descendenţi. Distribuţia lor în populaţie respectă legile lui G a u s s .

RAPORT GENĂ-CARACTER-MEDIU
În procesul de creştere şi dezvoltare a organismelor pluricelulare, în gra dul de exprimare
fenotipică a caracterelor intervine şi un sistem de interacţiune între diferitele celule din care
este constituit, bazîndu-se pe o cooperare fiziologică intercelulară, controlat genetic şi
influenţat de factorii de mediu.
În aceste condiţii, o importantă parte din materialul genetic al organis melor eucariote
superioare exercită „funcţii" care sînt legate de metabolismul propriu al celulei, dar şi de
capacitatea lui de a participa la interacţiunile care asigură supravieţuirea organismelor în
raport cu influenţele exercitate de factorii de mediu.
Pentru înţelegerea corectă a acestui raport de interrelaţii vom folosi un exemplu luat de
la o specie de iepuri de casă.
Printre numeroasele tipuri de pigmentare a blănii la iepurii de casă se în-tîlneşte şi
acela numit tipul „himalatian". Blana acestor iepuri este albă, cu excepţia
extremităţilor, labele, urechile şi botul rămîn colorate în negru, însă întinderea
22

zonelor pigmentate depinde, esenţial, de temperatura la care animalele au fost crescute.

Zonele pigmentate se pot întinde pe o arie mai mare la temperaturi scăzute, şi se reduc
ca suprafaţă în raport de gradul de creştere a temperaturii ambientale, mergînd pînă la
a obţine animale complet albe.
Explicaţia acestui proces ar fi următoarea : iepurii de tip himalaian sînt homozigoţi
pentru una din alelele unei gene, dintr-un sistem poligenic, care intervine în primele
etape ale sintezei pigmentului. Localizarea particulară a zonelor pigmentate la nivelul
corpului este condiţionată de caracterul termosensibil al substanţei active sintetizată de
această alelă. Extremităţile corpului rămîn la o temperatură mai scăzută decît
regiunile centrale. Ca urmare, în aceste zone temperatura poate scădea mai jos de
pragul în care enzimele devin inactive şi pigmentul este sintetizat.
Limitele regiunilor, cînd pragul nu este depăşit, depind de variaţia temperaturii externe,
deci, depind clar de variaţia mediului extern.
Dar sînt şi cazuri cînd fenotipul este variabil, fără ca această variaţie să pară a fi
determinată de condiţiile specifice ale mediului ambiant.
Genele care dau naştere la această variaţie fenotipică cu aparenţă pur aleatorie sînt
numite manifestări variabile. Ele au fost întîlnite la multe specii la organismele superioare,
fiind întîlnite şi la specia umană.
De exemplu, un raport genotip-mediu, de dublă determinare, poate fi ilustrat
preluînd cazul staturii corporale la om.
Este bine cunoscut că talia omului depinde de condiţiile avute de copil în perioada
de creştere. O alimentaţie bogată în proteine măreşte talia copilului.
în perioade ontogenetice ale creşterii, intervenţia genotipului este mai puţin aparentă.
Pentru a concluziona implicaţia genotipului în ritmul şi dimensiunea taliei unui individ, este
necesar a stabili, statistic, o comparaţie între indivizii componenţi ai familiei (filiaţia pe mai
multe generaţii, inclu-zînd şi herecolateralii — rudele apropiate).
Din studiile comparative s-au constatat la copii tendinţe pentru talie (ca la orice
caracter cantitativ-metric) de asemănare cu a părinţilor lor.
O informaţie particulară demonstrativă este oferită de ritmul creşterii la
gemenii monozigotici (univitelini), gemeni care posedă acelaşi genotip. Se constată
diferenţe, în cazul cînd un copil gemelar este separat şi crescut în alte condiţii în
medii diferite ; apar diferenţe cantitative în ritmul de creştere şi talia acestora.
Un exemplu şi mai convingător, luat din patologia umană, este anomalia ereditară
— fisura labio-maxilo-palatină. în forma severa apare sub forma a două fante
simetrice care fac să comunice fosele nazale cu cavitatea bucală, fisura întinzîndu-se
de la buze pînă la faringe. Analizată genealogic această anomalie se observă ca o
exprimare fenotipică variabilă, neuniformă la indivizii afectaţi. La unii sînt forme
severe, la alţii forme atenuate etc.
Aceeaşi genă poate exprima, în manieră variabilă, variaţia care prezintă un
caracter imprevizibil şi fortuit în raport cu influenţele interferate de factorii
negenetici ce pot perturba (mai grav sau mai moderat) mecanismele diferen ţierii şi
dezvoltării embrio-fetale. — -*
în ansamblul populaţiei, dintre indivizii atinşi de o asemenea morfo-dis-plazie 60%
sînt băieţi şi 40% fetiţe. Cum regula transmiterii ereditare a genei autozoinale lasă să se
preconizeze o frecvenţă egală ca distribuţie şi exprimare la cele două sexe, diferenţa
statistic semnificativă arată că penetranta genei este influenţată de fiziologia sexuată a
individului.

ELEMENTE DE INGINERIE GENETICĂ

23

PRIMA FOTOGRAFIE A UNEI GENE ÎN ACIUNE

Prima dată cînd biologii au reuşit să vadă o genă la lucru a fost în anul 1970 şi
performanţa aparţine lui M i i l e r, Ham k a l o şi Thomas (H a r v a r d). Este
vorba de o genă bacteriană (Escherichia coli) şi de funcţia ei completă : sinteza catenelor
ARN-m, sinteză catalizată de ARN-polimeraza şi de formarea de poliribozomi ce servesc
la integrarea lanţurilor de proteine.

Tehnica constă din spargerea peretelui celulei bacteriene prin şoc osmotic, iar
conţinutul este preparat pentru observarea la microscopul electronic.
Pe microfotografiile obţinute au fost puse în evidenţă fibrile fine (0 40 Â) de care
sînt ataşate filamente pe care se dispun din loc în loc granule cu talia de 200—250 Â,
uneori pînă la 40 unităţi pe acelaşi filament. Prin tratamente specifice, fibrilele au fost
identificate ca lanţuri de ADN (Ia care se asociază proteine) ; filamentele sînt molecule
c&e ARN-m, iar granulele sînt ribozomi pe cale de a traduce informaţia în lanţurile de
ARN-m. Un poliribozom este conectat de ADN prin intermediul unei granule de formă
neregulată cu un diametru de circa 75 Â, ceea ce corespunde taliei unei molecule de
ARN-polimeraza.
Observaţiile efectuate au permis cîteva concluzii :
— una este aceea că la procariote transcripţia şi traducţia au loc simultan.
Pentru aceasta ARN-m este legat de molecula ADN, iar ribozomii plasaţi pe
ARN-m traduc din aproape în aproape informaţia pe lanţuri proteinice ;
— o altă observaţie este că intervalul dintre poliribozomi este neregulat; nu
cunoaşte o periodicitate anume. Anumite segmente par a nu fi transcrise, nu se
observă nici ataşarea poliribozomilor pe ADN ;
— în fine, cel mai lung segment ADN în activitate (a cărei dimensiune este de 3
μm) sugerează ideea că este vorba probabil de un operon policistronic capabil de a
sintetiza mai multe molecule diferite de ARN-m.
Confirmarea datelor de biochimie cu ajutorul imaginilor sugerează pentru viitor
experienţe pe care metodele clasice nu le-au putut prevedea.

IZOLAREA GENEI

În anul 1969, Beckwith şi colab. au reuşit prima izolare a genei. Aceasta

provenea de la Escherichia coli, o bacterie ce posedă pe unicul său cromozom 3 000
gene. Printre acestea se găsesc şi 3 gene implicate în meta-bolizarea lactozei şi care
determină sinteza a 3 enzime : o galactozidază, o permează şi o transacetilază. Au
fost notate, în ordine, x, y şi 0. Ele vor transforma lactoza în glucoza şi galactoză.
împreună alcătuiesc un operon — operonul lac.
Izolarea are la bază două fenomene din domeniul geneticii şi anume :
— transducţia — incorporarea de gene bacteriene prin intermediul unor
bacteriofagi (λ, ϕ 80) care pot fi cedate ulterior altei bacterii ;
— sexducţia — transferul unui număr redus de gene între două bacterii, dintre
care una este purtătoarea unui factor sexual de tip particular : F (fertilitate).
Primul timp este acela al fixării pe cromozomul bacterian a fagului X de formă
circulară. Este ştiut că acest fag λ ca şi ϕ 80, nu se poate insera decît într-un loc anumit
şi anume lîngă genele operonului pentru galactoză (gal)
În vecinătatea fagului λ s-a ataşat un factor F, tot circular, care conţine genele
operonului lac; cele două incluziuni sînt separate printr-un mic sector cromozomial.
S-au selectat apoi dintre bacteriile ce conţineau ambii factori ( λ şi F), pe acelea
24

care au pierdut segmentul cromozomial despărţitor, şi prin urmare, la acestea cele

două formaţiuni se vor afla în continuitate.
Pe cale mutagenă (u.v.) sectorul fagul λ + operonul lac au fost detaşate din
cromozomul bacterian. Fagul îşi reia forma lineară, avînd prezent în mijloc operonul
lac.
Operaţiuni identice au loc şi cu celălalt fag, ϕ 80. Cei doi fagi transducă-tori sînt supuşi
unui tratament termic care denaturează molecula ADN, separînd-o în catenele
constitutive.
La fagii amintiţi, cele două catente ale ADN-ului au greutăţi molecitlare diferite : una este
mai grea decît cealaltă. Prin ultracentrifugare s-au separat catenele grele din cele două surse,
s-au pus în contact si, prin scăderea progresivă a temperaturii mediului, s-a obţinut
renaturarea moleculei ADN.
Refacerea ADN-ului are loc numai la nivelul operonului lac, adică acolo unde catenele
sînt complementare ; în rest catenele celor doi fagi rămîn libere.
Ultimul timp îl reprezintă hidroliza enzimatică a catenelor libere, obţi-nîndu-se operonul
lac dublu catenar.
În fine, s-a reuşit să se separe operonul lac în genele care îl constituie.

SINTEZA GENEI

Prima sinteză integrală a unei gene a fost realizată în anul 1976 de G. K h o r a n

a. Reprezintă copia perfectă a unei gene de Escherichia coli ce conţine informaţia
necesară sintezei unui ARN care transportă tirozina la locul sintezei proteinice. Este
relativ simplă : cuprinde 126 de nucleotide.
în prealabil, ea a fost decodificată, determinîndu-i-se structura moleculară exactă.
Metoda folosită a fost denumită „a capătului adeziv". Ea constă din a lega segmente mici
(10 — 15 mononucleotide) de ADN sintetizat chimic, în aşa fel încît una dintre catene să
prezinte la un capăt o prelungire monofilă care depăşeşte pe cealaltă — capătul adeziv.
Aceasta va permite aderarea corectă, aici, a altui fragment ADN, faţă în faţă, în cupluri de
nucleotide sub acţiunea polinucleotidligazei.
După această alipire, fragmentele bicatenare rezultate şi care posedă un alt capăt adeziv
vor determina racordarea unui al doilea segment, pe acesta un al treilea şi aşa mai
departe.
Pentru a funcţiona, o genă trebuie să fie însoţită de un iniţiator (promotor), precum şi de un
terminator, formaţiuni ce declanşează intrarea în funcţie â' procesului de copiere a mesajului,
ca şi încetarea acestuia. Autorul sus-amintit şi echipa sa au reuşit şi această sinteză şi au arătat
că iniţiatorul conţine 52 perechi de mononucleotide, iar terminatorul — 21, aşa încît gena
complet sintetizată este formată din 199 perechi de baze.
Demonstraţia funcţionalităţii genei a fost realizată, folosind ca intermediar fagul ϕ 80.
Gena artificială a fost integrată în genomul fagului. Pe această cale, se ajunge, experimental,
într-o bacterie Escherichia coli care, în urma unei mutaţii, nu mai posedă această genă.
Virusul va constitui un mijloc de transport al informaţiei pe care bacteria nu o mai posedă.
Aşadar, reluarea multiplicării este un indicator al stării de funcţionare a genei substituite.
Un sistem asemănător a oferit şi posibilitatea sintezei artificiale a unor fragmente de gene
neidentificate pînă atunci. Pentru aceasta, s-a recurs la introducerea unei mici catene încă
nedescifrată împreună cu o catenă complementară, sintetizată. Aceasta din urmă va fi legată
în poziţia corespunzătoare pentru a forma un dublu lanţ. Lanţul dublu va poseda la
extremitate o prelungire căreia nu i se cunoaşte codul. Se introduc apoi în mediu, rînd pe
rînd, mononucleotidele. Sub acţiune enzimatică, unul dintre acestea va fi anexat la catenă
25

liberă. Aceasta va indica care este nucleotidul corespunză-' tor din catenă naturală, cu
secvenţă necunoscută.
În concluzie, K h o r a n a (premiul NOBEL, 1968) şi echipa sa au reu şit sinteza unei
gene bacteriene.
Totuşi, o genă de mamifer este mul£ mai complexă decît una de bacterie. Si aici, putem
menţiona o primă realizare care aparţine lui Efstr atiadis şi colab. ce au obţinut un
rezultat remarcabil : gena pentru hemoglobina de iepure.
în anul 1979, o altă echipă reuşeşte pentru prima dată ca, pornind de la o genă
sintetică, să obţină insulina umană.
Rezultatele se amplifică în anii următori pe seama unei metodologii de cercetare care se
perfecţionează continuu. Amintim dintre tehnicile mai noi pe cea a sondei marcate
radioactiv. Ea pleacă de la fragmentarea ADN-ului cu ajutorul enzimelor de restricţie.
Printre bucăţile obţinute se introduce o „sondă" marcată radioactiv, compusă dintr-o
secvenţă de 10—20 nucleotide, a căror dispoziţie este conformă şi complementară celei a
unei porţiuni din gena cercetată. Ca urmare a conformităţii şi complementarităţii cu o zonă
din gena cercetată, sonda se va lipi pe aceste fragmente care astfel vor fi marcate radioactiv.
Ulterior, se vor detaşa fragmentele radioactive de celelalte, fragmente ce vor include şi gena
cercetată. Această metodă, mai comodă ca precedenta, comportă totuşi dificultăţi în ceea ce
priveşte obţinerea sondelor.
O nouă tehnică, mai recentă, facilitează procedeul de fabricare a sondelor. A fost numită
„sinteza genei în fază solidă" şi constă din fixarea primului nu-cleotid din secvenţă pe o
moleculă mare, de exemplu o răşină. Răşina fiind insolubilă în majoritatea solvenţilor organici
poate fi spălată repetat, elimi-nîndu-se toate substanţele chimice cu excepţia celor ataşate de
molecula mare. Repetînd operaţia, se ajunge la sinteza unor fragmente de genă cu dimen-
siuni remarcabile. Cercetarea a necesitat un timp lung.
în anul 1981, s-a construit primul aparat de sinteză a fragmentelor de genă, în laborator,
menit să reducă timpul de lucru, în întregime ghidat de ordinator, el asigură o reducere a
timpului de lucru cu 80%.
Reuşita sintezei genei are o mare importanţă biologică. Cu ajutorul teh nicii concepute de
Khorana şi alţii a devenit posibilă, teoretic, sinteza oricărei gene cunoscute. Aceasta
deschide perspective optimiste în direcţia evoluţiei biologiei fundamentale, dar şi a celei
aplicate, cum ar fi tratarea unor boli genetice şi chiar a îmbunătăţirii, în timp, a
patrimoniului genetic.

MANIPULAREA GENETICĂ

Genetica contemporană, ca urmare a achiziţiilor pe care le-a făcut în ultimul timp, îşi
propune să izoleze gene, să le studieze şi să modifice într-un scop precis, orientat,
mecanismele pe care acestea le controlează. Aceasta înseamnă, în principiu, extragerea unui
segment ADN, exact cunoscut, dintr-o celulă şi inserarea lui într-o altă celulă care, pe această
cale, îşi va modifica funcţia. Se obţine, cu alte cuvinte, plasarea unui mesaj ereditar
suplimentar într-o bacterie, de exemplu, care posedă un cod simplu, deja identificabil.
Ansamblul metodelor utilizate în acest scop a primit numele de manipulare gemiică,
domeniu de interes major în genetica moleculară a timpului nostru şi o promisiune
fascinantă pentru anii următori. Aceasta pentru că, transferul de informaţie genetică între
celule somatice aparţinînd aceleiaşi specii sau speciilor depărtate sistematic deschide largi
perspective geneticii fundamentale, permiţînd o înţelegere mai profundă a structurilor şi
modului de acţiune a genelor, dar şi aplicaţii practice legate de posibilitatea de a interveni
asupra expresivităţii acestora, direcţie de mare interes în domenii diverse printre care şi
26

medicina.
Tehnic, transferul de informaţie genetică are la bază recombinatul ADN. Dar se pot
asimila aici si alte procedee cum ar fi grefa de nuclei hetero- stadiali sau heterospecifici,
transferul de cromozomi aparţinînd la două specii diferite, hibridarea celulară. Toate au în
vedere apariţia în celula-gazdă a unor noi funcţii.
Pentru început, asemenea operaţiuni au reuşit în domeniul microbiologic : bacterii au fost
aduse în situaţia de a executa unele procese, în special sinteze biochimice diferite de cele pe
care le execută în mod obişnuit. Dar astăzi există şi rezultate ce provin din manipularea
celulelor de vertebrate superioare. S-au elaborat în această direcţie metode de transformare a
unor fragmente informaţionale sau chiar de unităţi complete de la o specie la alta. Prin
acestea s-au realizat cariotipuri sintetice (experimentale) bazate pe trans-locaţii induse
artificial. Obţinerea de mozaicuri genetice, adică coexistenţa în acelaşi organism a unor
ţesuturi diferite din punct de vedere genetic, a devenit frecvent posibilă.
Despre acest grad al progresului manipulării genetice, credem că ar vorbi cel mai bine
cîteva rezultate deja înregistrate. Selectăm dintre acestea doar cîteva exemple
Se cunoaşte faptul că plasmidele bacteriene posedă gene ce asigură rezistenţa la
antibiotice (plasmidele ) Acestea pot fi transferate. Procedeul, de pildă, transferul genelor
ce conţin rezistenţa la tetraciclină, se realizează prin :
— extragerea prin ultracentrifugare a ADN-ului plasmidic, diferit de cel cromozomial
prin greutatea moleculară ;
— tratarea unei suşe celulare sensibilă la tetraciclină cu CaCl 2, pentru ca membrana
celulară să devină permeabilă pentru ADN ; :
— introducerea acesteia într-o soluţie ADN obţinut de la plasmide conţinînd gena R.
Aceasta va pătrunde în celule, unde se va replica în mod obişnuit formînd generaţii de
plasmide ce vor asigura rezistenţa bacteriilor la tetraciclină.
În anul 1981, a fost sintetizată integral zona care conduce sinteza inter-feronului (E d g e
şi colab.). Succesul a fost dublu : pentru prima dată a fost produsă în laborator gena unei
substanţe naturale cu acţiune recunoscută antivirală şi în acelaşi timp, eficientă în unele
forme de cancer ; în al doilea rînd este vorba de faptul că o asemenea genă are o dimensiune
mare — 514 mo-nonucleotide. Procedeul, pus la punct de W e i s s m a n n şi colab. deja din
anul 1980, pleacă de la o genă ce comandă sinteza unui interferon particular „y-interferon". în
continuare, au fost definite extremităţile genei care să corespundă perfect segmentului ADN
activ. Urma ansamblarea celor trei elemente. Tehnica folosită a fost cea a „fazei solide".
Un alt exemplu. Pînă nu de mult, 5 mg de somatostatină se obţinea din jumătate milion de
creiere de oaie. Aceeaşi cantitate de hormon este produsă astăzi punînd la lucru o singură
bacterie. Este concluzia a trei echipe de cercetători conduse de B o y e r, R i g g s şi U a l e.
Şi în acest caz s-a pornit de la sinteza genei STH care apoi a fost inclusă într-un genom
bacterian, bacteria începînd să fabrice somatostatină.
Un rezultat la fel de impresionant şi, în acelaşi timp, de promiţător a fost înregistrat de
Goodman şi Rutter, 1977 : obţinerea de bacterii ca pabile să sintetizeze insulina. El
răspunde cererii tot mai mari de acest hormon pînă acum obţinut din pancreasul
porcinelor si bovinelor. Cum nici un microorganism natural nu posedă aptitudinea
aceasta, ea fiind proprie doar vieţuitoarelor superioare, a fost necesar să se recurgă la
manipulare genetică. Astfel, gene umane capabile să producă insulina au fost grefate în
bacterii, care apoi au început să sintetizeze acest hormon. Este un „medica ment natural",
similar produsului uman care înlocuieşte insulina de origine animală, costisitoare şi
adesea însoţită de fenomene de intoleranţă.
Au fost doar cîteva menţionări, în continuare, se deschid şi alte perspec tive
promiţătoare, unele care în prezent par încă utopice.
Microorganismele reprograrnate ar putea fi utilizate în direcţia producerii de vaccinuri,
27

modificînd radical tehnicile clasice. Prin recombinări genetice, se va putea ajunge la

sinteza agenţilor care produc reacţia imunitară nemai-fiind deci necesar ca organismul să
fie infectat cu o cantitate mică de microbi, cu eficacitate redusă, purtători ai acestor
factori.
Se anticipează deja posibilitatea intervenţiei în defecte, provenite din ca renţa unor
enzime, prin implantarea de material pe care natura nu 1-a furnizat. Boli cum ar fi
hemofilia, fenilcetonuria, retardarea mintală prin lipsa de acid folie etc. ar beneficia de
introducerea în organism a unor bacterii nepatogene„ special programate pentru a secreta
enzima ce lipseşte organismului. Pe această cale, bolnavul va purta în organismul său
„mecanismul biochimic indus" ce-i va asigura în mod constant „medicamentul" de care
are nevoie.
Fără a nega potenţialul extraordinar al manipulării genetice, trebuie să ţinem seama şi
de unele riscuri pe care le poate prezenta această tehnică. S-ar putea crea în laborator
bacterii sau virusuri inexistente în natură şi potenţial periculoase. Existenţa acestui risc nu
este decît teoretică. Mai multe mii de experienţe au demonstrat că pericolul este real.
Totuşi, preventiv, la Asilomar (California), în anul 1975, s-au stabilit principiile de
conduită în ceea ce priveşte manipularea genetică, în principiu, ele includ anunţarea
direcţiei de cercetare, controlul efectuării ei, comunicarea rezultatelor. Echipele an gajate
pe acest drum al cercetării au decis să respecte aceste directive generale.