Ce înseamnă cei şapte ani de-acasă

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care
pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de
mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Voi arăta mai jos, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în
puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o
satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil,iar această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe
reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută,
nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în
braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară l. În jurul vârstei de 9 luni
apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu
sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac
multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să
îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant. La
dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate
care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, care este foarte
important,iar mama trebuie să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că
el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma
celor mici,se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să
progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu,
putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în
special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să
zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge
la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă.
Crizele de personalitate - reprezintă și ele o etapă normală. Cum le gestionăm ?După vârsta
de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul
este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a
preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza. Însă, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele”
unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar
între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui
intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi
cu creioanele colorate. Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit,
ba chiar să-l şi lauzi pentru asta, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea
unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel
mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de
eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că
în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea
că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă
cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt
cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se
învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel,
cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar
şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în
familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani? Un copil trebuie să aibă dezvoltate -
în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se
spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un
limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i
dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .