(24) În apărarea introvertiților, 14 octombrie 2022

Foarte mult timp am crezut că e ceva în neregulă cu mine. “Așa e ea, mai timidă”, spuneau
părinții în diverse situații sociale când se presupunea că ar fi trebuit să vorbesc cu oamenii.
M-am obișnuit să cred că am ceva, un defect ale cărui consecințe le-am simțit mai apoi, de
nenumărate ori, în viața de adult, când interacțiunile cu ceilalți deveneau de multe ori
obositoare sau chiar de evitat. Am crezut cu tărie fie că “va trece cu vârsta”, fie că “trebuie să
fac ceva” în privința asta – pentru că, dacă ceva-i greșit, trebuie reparat, nu-i așa? De abia
când am început să citesc psihologie și-am dat de teoria lui Jung s-a făcut un pic de lumină:
dar dacă, de fapt, nu e nimic în neregulă cu mine, sunt doar o introvertită tipică, la fel ca
probabil jumătate din populația acestei planete, cu nimic mai prejos decât cealaltă jumătate,
încadrată în tipul de personalitate opus. Sau poate doar complementar.
Trăim într-o lume care valorizează excesiv personalitățile extrovertite, în lumina a ceea ce
înțelegem prin succes: strălucire, prezență (uneori zgomotoasă), vizibilitate. Să te exprimi
public, să socializezi cât mai mult, să ai inițiative, să conduci. Iar dacă nu stăpânești aceste
abilități, există cărți și cursuri care promit să te învețe cum să atingi mai repede starea de
grație în care (se presupune că) trăiesc norocoșii extrovertiți. În vreme ce ceilalți, mai puțin
norocoșii introvertiți, sunt considerați cumva mai ciudați. Neadaptați. Problematici. Diferiți.
Judecați greșit. Preferința lor pentru lumea interioară, de multe ori extrem de bogată,
stângăcia aparentă de-a comunica cu oricine, oricând, sunt interpretate în cel mai bun caz ca
răceală, în cel mai rău caz ca impolitețe sau chiar aroganță. Așa că noi, introvertiții, trebuie
să facem eforturi constante de adaptare, încercări nesfârșite de “ieșire din cochilie”, să
urmăm sfaturile binevoitoare pe care le primim în nenumărate ocazii, dar fii și tu mai
deschis(ă), ce naiba, ah, aceste cuvinte pe care le auzim întotdeauna după ce tocmai ne-am
întors de la vreo adunare unde am fost nevoiți să socializăm ore întregi cu persoane
necunoscute, eclipsați de energia debordantă și deschiderea atât de firească a extrovertiților
care fură mereu scena!
De multe ori i-am invidiat profund și sincer. M-am întrebat cum e să vină totul atât de
natural, această conectare cu lumea exterioară, această ușurință de-a vorbi cu ceilalți, cu
oricine, această abilitate (pe care încă o găsesc incredibilă) de-a face small talk cu orice
ocazie, care să te mai și încarce la finalul zilei, în loc de-a te slei de puteri, cum se întâmplă
în cazul introvertiților. Oare pentru ei, acești “exteriorizați” înnăscuți nu există cărți și
articole despre cum să fii mai reținut, despre cum să mai intri din când în când în cochilie?
10 sfaturi despre cum să taci cu succes la o petrecere. The extrovert’s guide to… nu există,
am verificat! În schimb, Google se întrece să-ți ofere nenumărate introvert’s guide pentru,
practic, orice – de la viața amoroasă până la cea politică. Pentru că ei, extrovertiții, nu-i așa?,
n-au nevoie de niciun ghid, lumea e pur și simplu terenul lor de joacă. Exagerez, de dragul
argumentării, desigur, dar nici măcar nu e vina lor. E doar o formă extrem de subtilă de
segregare.
Vestea bună e că, de fapt, cei mai mulți dintre noi sunt, în proporții variabile, ambiverți. Și
că pendulăm între aceste proporții pe parcursul vieții, în diferite perioade. Deci să nu vă
mirați dacă data viitoare când mă vedeți la o petrecere voi fi de-a dreptul incendiară. După
cum e la fel de posibil să nu vorbesc cu nimeni… Și nu e nimic în neregulă cu niciuna dintre
variante!