Prima geană de lumină a dimineții străpunse întunericul și, odată cu ea, veni pe lume puiul de leu.

Soarele se ivi de după creasta dealului și mica făptură își miji ochii.
Când privi în zare, îl străfulgeră un gând ciudat: mingea de foc - cocoțată sus pe culme - s-ar putea
rostogoli pe colină, apoi s-ar da de-a dura peste câmpia pustie, până la copacul sub care stătea
ghemuit lângă mama leoaică. Și i-ar putea lovi.
Puiul de leu abia se născuse și cunoscuse deja două lucruri: un răsărit de soare și un gând. Primul
era strălucitor, al doilea însă, îngrozitor.
Uimit, mai scrută o dată cu privirea pustiul din fața sa și închise ochii la loc. Dacă n-ar fi simțit, atât
de aproape, bătăile inimii mamei sale, s-ar fi simțit tare singur și înfricoșat.
 
Stropi mărunți de rouă atârnau pe crengile copacului