Tema pentru acasa

Nicolae Dabija
EDITURA
Ediția princeps (după expresia latină editio
princeps)[1] este denumită prima ediție
tipărită a unei opere literare, care a existat
anterior doar ca manuscris și a circulat în
unele cazuri doar sub formă de exemplare
copiate manual.
Inițial, edițiile princeps se refereau în special
la opere literare clasice scrise în epoca
antichității greco-romane, apoi utilizarea
acestei expresii a fost extinsă pentru a
cuprinde toate operele literare medievale
occidentale.
 NICOLAE DABIJA

Nicolae Dabija este un cunoscut scriitor, jurnalist și om politic din Republica

Moldova. S-a născut pe 28 februarie 1952 în satul Slobozia-Rașcov, din
regiunea Rîșcani. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din
Chișînău în 1974, iar în 1983 a obținut titlul de doctor în filologie.
În 1975, Dabija a început să lucreze că jurnalist la ziarul Tinerimea Moldovei
și apoi la revista Nistru. În 1990 a fondat și a condus ziarul Moldova
Suverană, iar în 1991 a devenit directorul Agenției de Presă Basarabia-Press.
În paralel cu activitatea jurnalistică, Dabija a publicat numeroase volume de
poezie, proză și eseuri. De-a lungul timpului, a fost distins cu mai multe
premii literare, printre care Premiul Național pentru Literatură în 1992 și
Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova în 1995 și 2005.
Nicolae Dabija este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori și
personalități publice din Republica Moldova. Opera să literară este apreciată
pentru profunzimea și sensibilitatea cu care abordează teme precum
identitatea, patriotismul și condiția umană.
ALTE OPERE
Rezumat:
Tema pentru acasa “Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a apărut la editura Princeps, Iaşi, în anul 2009. Subiectul
cărţii abordează drama deportaţilor basarabeni, umiliţi în regimul comunist pentru că gândeau altfel. Acţiunea
romanului este plasată înainte de venirea sovieticilor în 1940. Eroii romanului sunt Mihai Ulmu-profesor şi Maria
Răzeşu-elevă. Profesorul Ulmu este arestat în timpul lecţiei de limba română, pentru că şi-a asumat vina de a
arunca portretul lui I. Stalin după catedră şi este numit “duşman al poporului”. Înainte ca să încheie lecţia, profesorul
lasă elevilor săi o temă pentru acasă, întrebarea: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?”. Răspunsul îl află după
13 ani de închisoare, chin, înjosire, calvar și pierderea persoanelor dragi în Siberia, la lagărul Zarianca. Acolo,
profesorul şi alţi deţinuţi nu mai au nume, ci sunt strigaţi după cifre. M1-315 a fost numărul lui Mihai Ulmu. La “cea
mai umană puşcărie din lume”, aşa cum o considera şeful închisorii Kudreavţev, deţinuţii munceau şi erau
permanent ameninţaţi cu moartea. Profesorul Ulmu se împăcase cu soarta. Totul a fost până când la Zarianca
venise Maria, fosta lui elevă și viitoarea lui soție ca să-i întoarcă o datorie mai veche – o carte de poezii scrisă de M.
Eminescu şi să-i spună cât de mult îl iubește. Tot Maria l-a ajutat să evadeze de două ori, dar au fost prinşi. Pentru
nesupunere şi evadare Ulmu a acumulat în total vreo 240 şi ceva de ani de închisoare. Maria naşte un băiat, pe care
îl numeşte împreună cu Mihai, Mircea. După doi ani (aşa era regula), copilul îi este luat şi dus la orfelinat, la o
distanţă de 10 kilometri de lagăr. Plecată pe ascuns, să-și salveze copilul bolnav de tifos, ea este împușcată de un
soldat. Deţinuţii sunt eliberaţi pe 5 martie 1953. Mihai revine acasă, la Poiana, şi îşi găseşte fiul la orfelinat. La final,
profesorul se întâlneşte cu elevii săi, deja oameni în toată firea, ca să le asculte tema de acasă.
Nu, nu se poate înşela: e Femeia pe care o căutase atât, dar care îl găsise ea. O recunoscuse.
Mirându-se de ceea ce simte, gândindu-se la acea fiinţă predestinată, pierzându-se în ochii ei mari
şi atât de senini, îi mai pune în această zi o întrebare lipsită de noimă:
− Tu… Tu eşti?
− Eu sunt! îi răspunde dânsa.
− Tu eşti aceea?! vrea să precizeze Mihai
− Eu sunt aceea, rosteşte Maria cu siguranţă în voce.
Şi atunci mâinile lor se întâlniră. Respiraţiile li se confundară. Ca şi bătăile de inimă. Şi buzele lui
Mihai se atinseră de buzele ei. Obrajii Mariei se aprinseră de parcă se aflau în preajma unui jăratic
puternic. Pădurea luă foc. Şi ploaia se umplu dintr-odată de aburi deşi. Mihai şi Maria deveniră un
singur suflet şi o singură inimă, un tot întreg alcătuit din două jumătăţi perfecte topite într-o
sărutare. Şi unul devenise, în acelaşi timp, şi celălalt. Fiinţele lor se amestecară: el era ea, ea era el,
iar lumea erau ei. Maria fremăta lipită de el, fără cuvinte, ca o torţă care creşte-n lumină. Mihai o
sărută setos şi ea se lăsă sărutată, râzând cutremurată, iar de la tremurul râsului ei tânăr se
împrăştiau norii şi soarele îşi făcea loc în înalturi, arborii, râurile şi ierburile din preajmă
murmurând, vălurându-se şi ele parcă mai altfel decât cu o clipită în urmă. Toate cele din jur –
taiga, cer, stejar, scorbură, nori, soare, stâncă, ape, văi, creste – dispăruseră parcă. Şi doar ei doi
mai rămăseseră pe lume, contopiţi într-un singur sărut.
 Era atât de absent la toate câte se întâmplau în preajma sa, încât câinii-
lupi se fereau de el, iar instrumentele de măsurare a terenurilor, pe care
le mânuise cel mai bine în ultimele săptămâni, se dereglau de cum le lua
în mâini. Ştia că au luat sfârşit toate visurile sale. Nu mai avea nimic de
visat. Nimic de sperat. Nimic de împlinit. Nădejdi deznădăjduite…
Credinţe neîncredinţate… Sfârşitul sfârşiturilor… Iată că veni şi acesta.
Părăsi măsurătorul prin a cărui lunetă nu se mai vedea decât abur şi
viscol cu ace, la o margine a terenului. Schiţă un gest să se scuture de
omătul care se aşeza tot mai greu pe el, dar, brusc, se răzgândi. Făcu
câţiva paşi în ninsoarea care perdeluia de jur împrejurul său,
îndepărtându-se de ceilalţi ortaci. Şi, ca într-un joc din copilărie, se aşeză
jos, apoi se culcă cu faţa spre cer, lăsându-se nins. Urmărea cu ochii
întredeschişi cum ninsoarea cade din străfundurile cerului, învăluindu-l.
 Fără Maria, ce sens mai are viaţa mea?! se întreba, în timp ce dispărea tot mai mult sub troianul
apocaliptic. Îl vor găsi în primăvară, iar deseară la apel vor crede că Mihai Ulmu a evadat din nou,
se gândi el cu satisfacţie. Într-un sfert de oră zăpada crescu de un stânjen. Simţea cum viaţa
susură în el ca un pârâu care seacă. Şi n-avea măcar un capăt de lumânare, cel care se aprinde la
căpătâiul muribundului, să-l înfigă de-asupra zăpezii, ca să pâlpâie, când ninsoarea îl va acoperi
de tot. Trecu doar o secundă, o secundă uriaşă, cât un secol. O singurătate stranie îl cuprinse. Se
simţi omul cel mai străin din univers. Hârşâitul ninsorii amuţi: se auzea parcă o mitralieră bătând
din foişorul de pază, aşchii de fier simţea cum îi intră sub piele. Apoi ninsoarea o luă de la capăt.
La un moment dat, i se făcu cald, acolo sub plapuma de nea. I se făcu somn. Inima îi bătea tot
mai rar. Sângele i se învârtoşă în vene şi el începu să se simtă bine. „Probabil că aşa începe…”, se
gândi. Liniştea deveni desăvârşită. „Somnul vindecă, moartea vindecă…” Atunci auzi şi vocea lui
Mendelstam, parcă glăsuia dintr-o fântână adâncă. „Nu l-aţi văzut pe Ulmu?!” Voi să răspundă,
dar vocea nu i se mai supuse. Voi să mişte braţele, dar ele nu-l mai ascultară. „Sunt aici”, încercă
să strige. Dar buzele rămaseră lipite şi gura nu i se descleştase decât pentru un şuier slab ca o
ultimă respiraţie. O lacrimă i se cotili pe obraz şi se prefăcu imediat într-o mărgică de gheață,
strecurându-se rece pe sub gulerul pufoaicei. „Ninsoarea asta e un prilej ideal ca să te faci
nevăzut”, comentă cineva. „De aici nu se poate evada decât prin moarte”
,,Atunci am descoperit pentru mine că omul e o potaie în devenire. Fii câine – muşcă,
latră, scheaună, gudură-te – dacă vrei să supravieţuieşti"

''– Privește luna.

– Închipuiește-ți că în această clipă la ea se uită și cineva care ți-i foarte drag și care se
află departe. S-ar putea să vi se întâlnească privirea pentru o fracțiune de secundă pe
suprafața ei de aur''

,,O lume alcătuită doar din oameni bogați e o lume săracă''.

,,Când ești singur și n-ai pe cineva în preajmă, căruia să-i

spui niște cuvinte, nu singurătatea cuvintelor doare, ci
singurătatea înțelesurilor"

Nu există oameni răi, există doar oameni suferinzi.