Facultatea de Științe politice, Litere și Comunicare

Oancea Andreea Cristina

Anul al III-lea

NADA FLORILOR
de Mihail Sadoveanu

Profesor coordonator: Student:

Lect. Dr. Univ. Cristina Furtună Oancea Andreea Cristina

1
 2020
După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile
autorități, trecând de la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului
socialist. În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere,
Sadoveanu primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român,
însoțite de beneficii materiale substanțiale. Scriitorul devine membru al Prezidiului Marii
Adunări Naționale. A rămas membru al noii Academii a Republicii Populare Române, și,
alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales în conducerea acesteia.
După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din
România în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia. Apoi, în 1950, este
numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Între timp, Sadoveanu publică mai
multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor, prin care se apreciau și încurajau
politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul
Premiu de Stat pentru proză
Mihail Sadoveanu a fost un pescar pasionat, deprinzând patima pescuitului cu
undița de la bunicul său, rotarul Gheorghe Ursachi din Verșeni, sat aflat pe malul stâng al
râului Moldova. La vârsta de 13 ani, după ce familia sa se mutase în 1891 de la Pașcani la
Fălticeni, el a pornit împreună cu un băiat mai mare pe nume Culai într-o expediție către
bălțile Șoldăneștilor de pe râul Șomuzul Mare (în partea de est a orașului), descoperind un
tărâm pitoresc cunoscut sub numele de Nada Florilor unde a fost instruit în meșteșugul
pescuitului de către bătrânii Moș-Hau și Moș-Spânu.
Nada Florilor, subintitulat ”Amintirile unui pescar cu undița” este un roman
scris de Mihail Sadoveanu și publicat în 1950 de către Editura Tineretului din București.
Romanul este o rescriere a câtorva povestiri pescărești din volumul „Împărăția apelor”
(1928), în care personajul principal, băiatul Iliuță Dumitraș, este inițiat atât în tainele
pescuitului, cât și în acelea ale mișcării socialiste.
Nada Florilor era o plavie (insuliță plutitoare formată din stuf, ierburi, rizomi,
rădăcini de arbori, intrate în putrefacție și amestecate cu nămol) existentă în bălțile
Șoldăneștilor la care se ajungea trecând prin apă, pe lângă o îngrămădire de stuf. Plavia nu
mai există astăzi ca urmare a efectuării unor lucrări de regularizare a apelor din acea zonă;
bălțile au fost desecate, iar iazurile au fost separate și îndiguite și fac parte din zona protejată
(arie de protecție specială avifaunistică) Lacurile Fălticeni. Referindu-se la vânătoare și
pescuit, Mihail Sadoveanu le considera îndeletniciri primitive care întăreau relația simbiotică
între om și natură: „Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult - așa de
departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior. Vine dintr-o epocă obscură și
eroică, când tot ce au astăzi oamenii era numai o intenție în ochii, în mintea și-n brațul
primilor luptători”1. Ulterior, oamenii s-au îndepărtat de natură și de acele îndeletniciri, dar
instinctul străvechi a rămas în interiorul oamenilor.
Vânătoarea și pescuitul au devenit în zilele noastre sporturi capabile să relaxeze
omul modern în zilele libere de la sfârșit de săptămână; aceste îndeletniciri sunt mult mai
plăcute și mai sănătoase deoarece se desfășoară în mijlocul naturii, spre deosebire de
plimbările mondene de pe străzile poluate ale orașelor sau de jocurile de societate realizate în
atmosfera îmbâcsită de fum de țigară din cluburile orășenești. Într-o prefață intitulată „Despre
1
SADOVEANU, Mihail, Despre aceasta țară și despre vânat și pescuit, Editura Cugetarea, București, 1936, pag.
13.

2
această țară și despre vânat și pescuit” , 1 octombrie 1936, care făcea parte din volumul
„Istorisiri de vânătoare” (Ed. Cugetarea, București, 1937), prozatorul scria astfel: „Fără
îndoială că vânatul și pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observația că s-au născut sub
presiunea necesității și n-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era
agerime; vânatul - forță și rezistență. Omul de azi nu mai întrebuințează aceste însușiri ca să-
și agonisească hrana. Cu pește de undiță și cu mămăligă de râșniță nu te îngrași, cum foarte
potrivit observă dictonul popular. Pământul și animalele domestice răspund îndestulător
nevoilor lui de harnă; munca se cheltuiește în alte direcții, în domenii diverse cu
meșteșugurinouă; vânatul și pescuitul au rămas o patimă, cum spun țăranii noștri.”2
Scriitorul reia din volumul „ Împărăția apelor” descrierea primei sale amintiri
pescărești și cele șase povestiri despre experiența pescărească de la Nada Florilor, rescriindu-
le potrivit ideologiei realist-socialiste. După mărturia fiicei sale, Profira, el visa de multă
vreme scrierea acestei cărți „în nopțile-i de insomnie, ori stând pe malul unei ape, cu undița în
mână”.
Sadoveanu extinde subiectul, adăugând noi personaje și un fir narativ mai precis
conturat, schimbând orientarea textului de la o rememorare a trecutului său pescăresc la
definirea opțiunilor politice ale unui adolescent sub influența unor întâmplări trăite de câțiva
răzvrătiți împotriva ordinii sociale capitaliste. Unele personaje conțin asemănări cu rudele
sale: cuconul Alecu Sadoveanu (tatăl scriitorului) devine inginerul Manole Dumitraș,
intelectual luminat și cu convingeri socialiste; bădița Vasile (fratele Profirei Ursachi, mama
scriitorului) este numit în roman uncheșul Haralambie; cucoana Leona (prima soție a
cuconului Alecu) își transmite caracterul țâțacăi Leona, care mai preia mofturi și fumuri ale
unor surori ale tatălui său, întrezărite în copilărie de viitorul scriitor; apriga și inimoasa bunică
din Verșeni a împrumutat multe elemente din firea ei dădacei Anghelina, precum o făcuse și
mai demult dădacei din „Zodia Cancerului” sau jupânesei Ilisafta din „Frații Jderi”. Nici
textul comun al celor două scrieri nu rămâne identic. Se observă schimbări ale numelor
(băiatul Dumitrașcu devine Iliuță Dumitraș; moș Hau capătă prenumele Dumitrache; înecatul
mâncat de raci Gheorghiță Pricop devine Gheorghiță Țațomir) sau ale ocupațiilor unor
personaje (cuconu Panainte, căruia Culai îi vinde peștele, este transformat într-un profesor
pensionar), precum și ale unor locuri (fântâna lui Cozma devine fântâna lui Cosma; Groapa
Mânzului este redenumită Bulboana Mânzului), sunt eliminate sau modificate unele aluzii
etnice (scândura pe care se trece pe plavie ce era furată în povestire de la Froim Bercovici este
împrumutată în roman de la moară; moș Spânu este transformat din grec în armean), în timp
ce unele expresii sunt schimbate (în secvența în care băiatul spune că face foc cu chibrituri,
Culai îi răspunde brutal „Ești un prost”, pentru ca în roman moș Hau să-i răspundă „Te bizui
pe nimic”; ochii tatălui nu mai sunt severi, ci ageri).
Temele principale ale acestui volum sunt inițierea băiatului Iliuță Dumitraș în
tainele pescuitului și înțelegerea de către acesta a nedreptăților vieții. Corectarea opticii se
petrece sub influența ideilor clasei muncitoare, făcând mai evidentă critica socială existentă în
scrierile anterioare ale lui Sadoveanu.
Mihail Sadoveanu realizează în acest volum descrieri picturale ale naturii de o
deosebită sensibilitate, transfigurând poetic atât imaginea naturii, cât și contactul între om și
natură. Natura evocată nu este picturală și rece, ci vie, cu o vegetație ce foșnește din cauza
vântului și ploii sau a strecurării unor animale speriate. Autorul realizează descrieri foarte
variate, insistând pe amănunte ce scapă privirii unui observator superficial. Între natură și om
există o interacțiune permanentă: natura este umanizată, dar însuflețește la rândul ei omul. Un

2
SADOVEANU, Mihail, Despre aceată țară și despre vânat și pescuit, Editura Cugetarea, 1936, pag.25.

3
exemplu în acest sens îl reprezintă descrierea antologică a ploii de la „Nada Florilor”, un
recital de un lirism solemn de infinite mișcări abia-simțite și de zgomote abia-auzite.
Oamenii care populează acest spațiu mitic (vânători și pescari) par a fi ei-înșiși
elemente constitutive ale naturii, părînd a proveni dintr-un trecut în care domnea un respect
față de natură. Rămânând aproape de natură, ei au ajuns să-i cunoască tainele. Îndeletnicirile
lor ancestrale și instinctul vânătoresc îi face să străbată munți, văi și bălți misterioase și îi
întoarce către natură. Vânătorii și pescarii leagă între ei camaraderii trainice care nu țin cont
de ierarhia socială și sunt unite de aventurile comune transmise prin poveștile narate domol
lângă focurile din ceas de seară. „Iar „munteanul”, ca și „omul din baltă”, ca și poporul din
Insula Florilor, este dintr-o rasă veche și pură, din rasa care a păstrat în ea realitatea vastă a
umanității primitive”, a afirmat Isabela Sadoveanu. Relația care se stabilește între om și natură
este una indestructibilă, neținând cont de bătrânețe sau de boală. Oamenii locului iubesc
pădurile și bălțile, transmițând generațiilor următoare tainele acestora. Ei cunosc speciile de
plante și de animale, nu după denumirea științifică, ci după proprietăți și folosință în
gospodărie. Au învățat să citească semnele cerului pentru a anticipa schimbările vremii, să
facă foc cu amnarul și iasca, să prindă raci și scoici cu mâna și să facă mâncare folosindu-se
de puținele alimente pe care le oferă natura.

Narațiunea sadoveniană se caracterizează printr-un stil predominant oral,

asemănător cu cel al unui rapsod popular. Existența unui număr mare de povestiri ale
oropsiților vieții prilejuiește un sentiment de retrăire a întâmplărilor evocate. Trecerea de la
planul prezent la cel din trecutul evocat se realizează cu o economie de mijloace. Narațiunea
se rupe adesea, trecându-se cu brutalitate din trecutul dramatic în cotidianul prozaic ca în
istorisirea lelei Ileana. Paginile descriptive sunt impregnate însă de lirism, precum descrierea
antologică a ploii de la Nada Florilor, un recital de infinite mișcări abia-simțite și de zgomote
abia-auzite. Mihail Sadoveanu descoperea în volumul „Împărăția apelor” farmecul naturii
patriarhale, pentru ca în romanul „Nada Florilor” să urmărească modul în care a crescut
dragostea sa pentru oamenii umili, care erau siliți de societatea capitalistă să trăiască după
legile unei civilizații rudimentare.
Romanul a fost considerat de critici ca un episod de autobiografie spirituală a
prozatorului care a completat volumul „Anii de ucenicie” (1944) dintr-o perspectivă apropiată
de ideologia clasei muncitoare. Scriitorul evidențiază astfel contribuția intelectualității
progresiste la luptele duse de clasa muncitoare, alături de țărănime, la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Romanul a fost lăudat, la momentul apariției sale, de către critica literară aservită
regimului comunist, fiind ulterior ignorat de tot mai mulți cercetători ai operei literare
sadoveniene. El este considerat în prezent o scriere fals moralizatoare, plină de clișee și
ridicolă, ce atribuie câte o poveste revoluționară fiecărui locuitor sărac de la marginea
Fălticenilor. Substratul politic al romanului este, în opinia academicianului Eugen Simion,
„cel mai puțin convingător în această scriere în care tema socială nu fuzionează totdeauna
bine cu tema existenței naturale”.

4
 Bibliografie

1. Eugen Simion, „Mihail Sadoveanu (1880-1961)”, în Scriitori români de azi,

vol. I, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2002.
2. Ștefan Stăncescu, „Anii 50: niște romane”, în Revista Cultura (editată de
Fundația Culturală Română), nr. 255, 24 decembrie 2009.
3. Alexandru Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940—1950, Editura
pentru literatură, București, 1968, pp. 203-223.
4. Mihail Sadoveanu, „Cuvînt înainte” (scris la București la 7 noiembrie 1972) la
vol. Mihail Sadoveanu, Nada Florilor, Editura Ion Creangă, București, 1988.
5. Mihail Sadoveanu, Împărăția apelor, în vol. Povestiri, Editura pentru
Literatură, București, 1968.

5
Facultatea de Științe politice, Litere și Comunicare

Oancea Andreea Cristina

Anul al III-lea

Amurg de toamnă
de Lucian Blaga

Profesor coordonator: Student:

Lect. Dr. Univ. Cristina Furtună Oancea Andreea Cristina

2020
6
 În literatura română, modernismul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea,
fiind prefigurat de creatorii afiliați simbolismului și naturalismului între primii
interesați de experiența subiectivă și de studiul psihologiei personajelor.

Curentul include tendințe foarte diverse, care-i dau o consistență eterogenă; nașterea
modernismului coexistă cu „epigonii” romantismului târziu, cu simboliștii (încadrați
de unii critici laolaltă cu moderniștii), iar de-a lungul existenței sale va avea parte de
mai multe curente formate ca reacții la estetica sa: tradiționalismul, semănătorismul
ș.a.

Modernismul în literatura română a durat până la încheierea perioadei

interbelice și a cuprins tendințe și concepții noi, între care: expresionismul (astfel de
tendințe pot fi recunoscute în scrierile de Lucian Blaga), ermetismul (Ion Barbu),
experimentele avangardiste (dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul) ș.a. Acestora
se adaugă estetica urâtului, inițiată de poetul Tudor Arghezi.

Lucian Blaga s-a născut în satul Lancrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n
nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub
semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la
vârsta de 4 ani, fiind „mut ca o lebădă”. Poate de aceea Lucian Blaga este un poet
interiorizat, cu sufletul plin de satul românesc, de munţii şi câmpiile spaţiului mioritic,
care constituie simbolul veşniciei neamului nostru: „Eu cred că veşnicia s-a născut la
sat”. Natura este pentru poet numai un punct de plecare pentru meditaţie, pentru
cugetare. Blaga exprimă în poezie dorinţa de identificare a eului liric cu natura
primară, care se manifestă în sufletul său ca o altă realitate spirituală, interioară.

Pastelul ,,Amurg de toamnă” face parte din al doilea volum de poezii ,,Pașii
profetului” 1921, în care Lucian Blaga ilustrează o posibilă fericire a omului în spațiul
rustic, natura fiind o permanentă sursă de încantare și bucurie interioară. Este
structurată în stilul artistic specific poetului, fiind alcatuită din trei strofe inegale și un
vers liber, în final. Compozițional, poezia are două secvențe lirice-o realitate
exterioară, în ultima strofă și o concluzie exprimată prin versul liber.

Titlul semnifică anotimpul prezent în această poezie, exprimat printr-o

metaforă, termenul de „amurg” numeşte un fenomen cosmic, apusul unui astru şi nu
sfârşitul unui anotimp. ”Amurg de toamnă” transferă descrierea concretă a unui tablou
din natură în sferă spirituală, referindu-se la starea psihologică a eului liric
metaforizată prin acest titlu.

În prima secvență, elementele concrete ale lumii exterioare sunt dominant

cosmice - ,,amurgul”, ,,nori”, ,,o rază” – teluricul fiind definit printr-un simbol fragil
- ,,o frunză” – și altul abstractizat - ,,vârf de munți”. Lumina amurgului sugerează
apusul din sufletul poetului, care fusese pe culmile extazului, ,,din vârf de munți” și
acum nu mai există decât cenușa sub care arde mocnit ,,jeraticul” pasiunilor trecute.
Imaginea vizuală a naturii este inedită și realizată prin personificarea amurgului
care ,,sufla/ cu buze roșii” și ,,atâta” pasiunea din inima poetului, pe care el încearcă s-
o stingă, s-o estompeze cu iluzia exprimată prin metafora ,,valul subțire de cenușă”.

7
„ Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-atâta

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.”

Culoarea dominantă în prima strofă este roșul, care poate semnifica pasiunea
arzătoare a unei iubiri apuse, din care a rămas numai jăraticul ascuns cu grija sub valul
de cenușă. Elementele cromatice sunt fie exprimate direct prin epitetul ,,buze roșii” ori
sugerate de ,,spuza” și ,,jăraticul”, substantive sugestive pentru această culoare.

Din strălucirea sufletească a mai rămas doar ,,O rază”, care sugerează starea
emoțională a poetului prin personificarea ,,vine goana din apus/ și adună aripile și se
lasă tremurând”. ,,Frunza” este metafora care sugerează eul liric, sufletul fragil al
poetului pentru care este prea mare greutatea pasiunii, redată prin metafora
personificată a razei: ,,O raza/ […]se lasă tremurând/ pe-o frunză”. Ultimele două
versuri ale acestei strofe - ,,dar prea e grea povara – și frunza cade” – exprimă eșecul
interior al poetului, o cădere psihică în urma unei puternice pasiuni.

„ O rază

ce vine goană din apus

şi-adună aripile şi se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara -

şi frunza cade.”

Ultima strofă dezvăluie profunda sensibilitate a eului liric, printr-o interjecție și

o exclamație - ,,O, suflet!” – ce se constituie într-o confesiune. Poetul dorește să-și
protejeze sufletul de pasiuni profunde, care sunt sugerate de metafora ,,raza de
lumina” - ,,Să mi-l ascund mai bine-n piept/ si mai adânc,/ să nu-l ajungă nici o rază
de lumină”. Sufletul prea plin de sensibilitate al poetului n-ar rezista la o altă presiune,
emoție interioară și ,,s-ar prăbuși”. Confesiunea lirică din această secventă este
ilustrată prin verbul la persoana I singular – ,,mi-l ascund” și prin mărturia dramatică
din ultimul vers al secvenței privind pericolul in care se află sufletul sau ce ,,s-ar
păabusi” dacă o altă emție profundă l-ar cuprinde.

„O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

8
 şi mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuşi.”

Ultimul vers al poeziei formează singur o strofă, este un vers liber și exprimă
concluzia , lăsând deschisă meditația asupra ideii de toamnă ca anotimp sau ca stare
sufletească de deprimar, de oboseală psihică: „E toamnă.”

Poezia nu are rimă, versurile sunt albe, măsura este variabilă, iar ritmul lipseşte,
ceea ce sporeşte originalitatea creaţiei şi prin forma ei nu numai prin conţinutul de
idei.

Poezia „Amurg de toamnă” este reprezentativă pentru concepţia filozofică a lui

Blaga privind arta poetică, ce ar putea fi exprimată succint prin ideea „cunoaşterea
înseamnă iubire”. Acest crez poetic a fost exprimat sugestiv de Blaga în poezia
Leagănul: „Eram aşa de obosit / şi sufeream. / Eu cred că sufeream de prea mult
suflet”.

Poet profund original şi interiorizat, Lucian Blaga percepe o natură spirituală, cu

străluciri puternice în sufletul său prea plin de încântare şi beatitudine. Poezia „Amurg
de toamnă” este, aşadar, un pastel spiritualizat o descriere realizată cu stări şi
sentimente, un peisaj stilizat.