CARACTERIZARE – CĂLIN ANCA

Ion
“Ion”
De Liviu Rebreanu

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară drept cel mai mare creator de viață
al literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă în
perioada interbelică. “Ion” a fost publicat în anul 1920, într-o perioadă de efervescență culturală,
când în literatura română se manifestă două curente literare, modernismul și tradiționalismul, și i-a
adus consacrarea lui Liviu Rebreanu ca romancier după ce se afirmase ca nuvelist. Acesta apare
după o perioadă de criză a romanului românesc și reprezintă un moment de referință în evoluția
acestei specii literare, fiind prima construcție epică de mare amploare, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri.

1. PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL -----------------------------------------------

Rebreanu creează în opera sa o galerie bogată de personaje, dominantă fiind imaginea lui
Ion, personajul principal în romanul cu același nume. El este un personaj realist și tipologic, ce
acționează întotdeauna în funcție de pasiunea dominantă, dragostea față de glie, fără să evolueze
moral sau să-și modifice comportamentul. Prin această figură de hârtie este întruchipat tipul
țăranului din Transilvania începutului de secol XX pentru care posesia pământului însemna statut
social și respect din partea celorlalți, categorie socială pe care Ion o consideră înjositoare, motiv
pentru care dorește să scape de această etichetă și să se îmbogățească. El este un personaj rotund,
cu însuşiri contradictorii, oscilând între pasiunile sale.
„Ion” este cel mai des întâlnit nume românesc, ceea ce face din acest personaj un exponent
al țăranului român dintotdeauna căci “ toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”. Eroul are toate
calitățile necesare pentru a ocupa o poziție importantă în comunitate: este harnic și inteligent, dar
totuși este desconsiderat de săteni din cauza sărăciei.

2. ILUSTRAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

REALIZAREA PORTRETULUI PERSONAJULUI ---------------------------------------------------------------------
Toate aceste trăsături de caracter ies în evidență de-a lungul romanului prin intermediul
mijloacelor de caracterizare, portretul flăcăului fiind conturat în mod direct de narator și de
celelalte personaje, dar și în mod indirect, cele mai multe dintre caracteristicile sale desprinzându-
se din fapte, vorbe, gesturi, limbaj și din relațiile cu cei din jur. Un rol important în schițarea acestui
personaj îl are și autocaracterizarea, Ion fiind conștient de suma de calități pe care le posedă,
defectele însă fiind ignorate sau neobservate din interior.
La nivelul acțiunii se remarcă ideea de simetrice căci aceasta se desfășoară pe două planuri
narative: unul urmărește viața țăranilor, având în centru povestea tânărului sărac, Ion Pop al
Glanetașului, care, pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, pune la cale un plan de
seducere a Anei, fiica acestuia. Celalalt plan reflectă condiția intelectualului român în Ardealul
ocupat de austro-ungari și are în centru conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Cele două planuri se influențează reciproc, comunicând la nivelul personajelor. Subiectul este
construit așadar prin alternanța planurilor narative, iar secvențele se succed pe baza înlănțuirii.
Conflictul se conturează și el pe două coordonate. Conflictul central este lupta pentru
pământ din satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Cel exterior se
desfășoară între Ion și Vasile Baciu, în timp ce disputa interioară, ce constituie un semn de
modernitate în roman, ilustrând interesul pentru analiză psihologică, se dă între cele două glasuri,
pământul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul protagonistului. Acestea sunt de fapt două
chemări lăuntrice de împlinire a ființei sale. Intensitatea lor este foarte puternică, acționând ca
trebuințe vitale și transformându-l într-o ființă stihială. Mai întâi, se arată puternic glasul
pământului, iar chemarea iubirii revine în partea a doua.
Limbajul este înțesat cu termeni regionali, specifici lumii rurale și muncii cu pământul:
“culiță”, “nicovală”, “brazdă”, “coasă”, de unde reiese legătura dintre țăran și natură. Lexicul este
unul propriu prozei realiste, simplu, plin de acurateţe, sobrietate, precizie în exprimare. Nu se
urmăreşte redarea într-un stil frumos ci o exprimare exactă.
Acțiunea începe și se încheie în câte o zi de duminică, prin câte o scenă a horei, întâmplările
desfășurându-se la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Transilvania aflată sub ocupație austro-ungară.
Evenimentele sunt prezentate într-o succesiune temporală și se petrec într-un interval de timp
extins la câțiva ani (vara anului 1904 – toamna anului 1906) și într-un spațiu amplu în jurul satului
Pripas: Armadia, Jidovița etc. De altfel, prin utilizarea tehnicii literare a anticipației, faptele capătă
un caracter previzibil: toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului “Râpele Dracului”,
“Cișmeaua Mortului” anticipează răfuiala tragică din final. Incipitului îi urmează o pauză descriptivă
prin care cititorul este familiarizat cu mediul desfășurării acțiunii, suspendarea timpului vieții face
loc celui ai ficțiunii, iar mediul real se contopoește cu cel imaginar, bine ancorat în timp și spațiu.
Toate aceste elemente de structură și compoziție îndeplinesc un rol deosebit în construirea
portretului protagonistului, caracterul său fiind dominat de orgoliu, avariție și materialism.

3. ILUSTRAREA TRĂSĂTURILOR PERSONAJULUI PRIN SECVENȚE COMENTATE -------------------------

O primă scenă reprezentativă pentru conturarea personajului principal este hora de
duminică la care participă toți locuitorii din comuna Pripas. Radiografia colectivității rurale conține
observații asupra conflictelor sociale din cadrul ei, aici regăsindu-se momentul care declanșează
desfășurarea acțiunii, cearta dintre Ion, flăcău harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa
demnității, și Vasile Baciu, un țăran înstărit, a cărui fiică va deveni mijlocul prin care Ion dobândește
averea mult visată. Viitorul socru îi adresează tânărului cuvinte jignitoare precum “sărăntoc” și
“hoț”, însă orgolios din fire, Ion accepta cu greu injuriile, acest comportament nefăcând decât să îi
întărească ambiția ca Ana și pământurile să îi aparțină. Încă de la începutul romanului aflăm că Ion
“avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, anticipându-se astfel
comportamentul ulterior, dar și că acesta avea o dorință de posesiune inimaginabilă, devenind în
final o obsesie care îi tulbură întreaga ființă. Astfel, setea de avere are un efect distructiv asupra sa,
dezumanizându-l și transformându-i calitățile în defecte. În momentul în care reușește să-și atingă
scopul, căsătorindu-se cu Ana și luându-i toate brazdele lui Vasile Baciu, suferă o modificare vizibilă
chiar și în modul în care merge pe stradă: mai drept, mai apăsat, având viziunea propriei înălțări
titanice, de parcă Glia i-ar fi transmis propriul urieșism.
Un alt episod semnificativ îl reprezintă chiar punctul culminant al scrierii, din capitolul
“Sărutarea”. În apropierea primăverii, Ion se duce să-și vadă pământul și, copleșit de sentimentele
năvalnice din sufletul lui, îl sărută ca pe o ibovnică, glasurile contrare din sufletul său contopindu-se
pentru scurt timp. Scena are o valoare simbolică, pământul luând locul iubitei, iar sărutarea
inducând ideea morții. Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica, prima și singura sa
iubire, își găsește compensația într-o pasiune imensă, nefirească pentru pământ. Prin acest gest,
persoanjul depășește sfera realismului, încadrându-se unei patologii de factură naturalistă.
Înfrățirea cu lutul îi conferă statutul mult râvnit de stăpân absolut și împlinirea unei obsesii
mistuitoare. Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o tratează pe Ana ca
pe un obiect, ea constituind pentru el doar o modalitate de obține ce și-a dorit dintotdeauna.
“Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”, protagonistul simțindu-se atât de legat de
pământ deoarece îi seamănă. Ființă primară, , flăcăul este la fel de masiv și plin de energie vitală și
poate din această cauză, cei care intră în contact cu el au de suferit, fapt susținut prin destinul tragic
al Anei, care se spânzură, cât și al copilului lor, Petrișor, născut pe câmp, care moare din cauza
îngrijirii precare pe care familia i-o oferă.
Sfârşitul lui Ion este perfect motivat estetic şi moral; vinovat de propria decădere morală,
răspunzător de moartea Anei, tulburând liniştea unui cămin, acesta este pedepsit. Flăcăul este
omorât în mod simbolic cu sapa, unealtă a pământului pe care îl venerase, de către George sub un
cer plumburiu, apăsător, care îl prinde seara în curte, venit să o vadă pe Florica, moartea fiind pusă
în acord cu natura. O violență de esență naturalistă răzbate din scena în care sângele lui Ion se
întoarce în pământul care i-a fost mai drag decât orice pe lume.

4. OPINIA ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, Ion este un om simplu, frust și teluric, cu numeroase păcate, care rămâne în
amintirea cititorului datorită caracterului său puternic, diferit de al celorlalți țărani din literatura
română prin voința de neclintit și prin ambiția infinită.

5. CONCLUZIA -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, Ion este un personaj memorabil și monumental, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine psihologic și moral. Este materialist,
făcând-o pe Ana să se îndrăgostească de el doar pentru a intra în posesia pământurilor ei, și lipsit de
principii morale, singura lui dorință fiind aceea de a se îmbogăți.