COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Enigma Otiliei”
De George Călinescu

Modernismul este mișcarea culturală de mare amploare care se opune tradiției și normelor
academice, luând naștere în secolul al XIX-lea și fiind introdus în literatura română de Eugen
Lovinescu din dorința de sincronizare cu occidentul. Se caracterizează prin originalitate și prin starea
de conflict dintre luciditatea conștiinței și spaimele necunoscutului, manifestându-se prin punerea
accentului pe realitatea timpului și al spațiului.

CONTEXT ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
George Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic,
manifestându-și geniul în toate domeniile legate de arta cuvântului la sfârșitul perioadei interbelice
și la începutul celei contemporane, fiind deopotrivă critic și istoric literar, autorul a celor mai
complexe studii în acest domeniu. Călinescu a publicat romanul realist, obiectiv, de factură
balzaciană “Enigma Otiliei” în anul 1938, devenind cea mai mare realizare literară a acestuia.

1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME ---------
Prezentând viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea și dezvoltând
problematica moștenirii și pe cea a paternității, ca sursă de inspiraţie se remarcă un pasaj din ceea ce
se speculează a fi ori un jurnal personal ori aparţinând unei alte persoane, în care este amintită
moartea unei mătuşi pe nume Tinca şi urmările acestui fapt. De asemenea, motivul orfanului este
inspirat din propria copilărie, el fiind adoptat la 8 ani de familia Călinescu. Chipul Otiliei este
preluat tot din viaţa personală, aparţinând unei verişoare, în vreme ce istoricii literari au sesizat o
serie de asemănări intelectuale şi fizice între Felix şi autor.
Opera are o structură închisă, relatarea evenimentelor făcându-se la persoana a lll-a, din
perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care se ascunde în spatele diverselor
măști precum cea a personajului-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt conturate
celelalte personaje, prezentate în relație cu mediul din care provin, tipice pentru o anumită
categorie socială (Stănică Rațiu – arivistul și avocatul demagog, Pascalopol – aristocratul rafinat,
Aurica – fata bătrână), evidențiându-se astfel balzacianismul operei. În construcția actanților epici,
autorul a folosit portretul fizic în care anumite trăsături sugerează aspecte de caracter: Aglae are
buzele subțiri și nasul ”acut”, sugerând răutatea; Costache are clipit moale “ca bufnițele speriate de
o lumină bruscă”, trimițând la firea sa ascunsă. Sunt scoase în evidență trăsăturile dominante și
sunt urmărite automatismele verbale, vestimentația, preocupările și atmosfera în care se mișcă.
Romanul depășește modelul realismului clasic prin prin elemente ce țin de modernitate
precum ambiguitatea actanților epici (Pascalopol o iubește pe Otilia patern și viril în acelaști timp,
Costache este un avar umanizat de dragostea paternă sinceră pentru aceasta). Un alt aspect modern
este naturalismul care constă în interesul pentru procesele deviante, alienarea și selinitatea,
motivate prin ereditate și mediu: Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a
tatălui său, Simion Tulea, universul acestei familii aflându-se sub semnul bolii, al degradării morale
reflectate în plan fizic.
Acesta este împărțit în 20 de capitole notate cu cifre romane, fără un titlu anume, demersul
narativ realizându-se pe două planuri. Primul plan urmărește societatea burgheză a Bucureștiului și
destinul familiilor Giurgiuveanu și Tulea, rodonându-se în jurul istoriei legate de moștenire. Al
doilea plan are în centru idila dintre Felix și Otilia.

2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Un alt element care contribuie la caracterul balzacian al scrierii este titlul inițial, “Părinții
Otiliei”, ce ilustra motivul paternității, însă acesta a fost ulterior schimbat din motive editoriale
pentru a se accentua o trăsătură definitorie a eroinei, relevând sufletul complicat al femeii,
imposibil de încadrat în canoanele unei epoci dominate de mediocritate și avariție, dar și misterul
unei vârste. Personalitatea Otiliei este enigmatică, fiind interpretată diferit de fiecare dintre
personajele romanului. Astfel, portretul ei se construiește prin tehnici moderne din care putem
aminti pluriperspectivismul prin intermediul căruia i se alcătuiește chip complex și contradictoriu:
este fetița cuminte și iubitoare pentru moș Costache, fata exuberantă pentru Felix, femeia
capricioasă pentru Pascalopol, o fată cu spirit practic pentru Stănică și o dezmățată pentru Aglae.
Incipitul romanului fixează veridic coordonatele temporale și spațiale prezentând strada
Antim din București așa cum era în anul 1909. Opera se deschide cu o descriere minuțioasă a străzii,
cu prezentarea amănuntelor arhitecturale aparâținând unor stiluri diferite care o fac să pară “o
caricatură în moloz a unei străzi italice”. Este evidențiată și casa lui Costache Giurgiuveanu, o
clădire veche, aflată în paragină, împodobită cu imitații ieftine ce relevă date esențiale despre
proprietarul ei, o personificare a locuinței. Acest spațiu va deveni locul în care Felix se va forma
intelectual, dar și în care se vor naște iubirea, speranța și incertitudinile sale legate de misterioasa
Otilia.
Finalul scrierii se află în strânsă legătură cu incipitul, fiind simetric cu acesta, trăsătură
specifică operelor realist-obiective. Romanul debutează și se încheie cu câte o imagine a
protagonistei, iar după trecerea anilor, Felix revine la locurile străbătute ca licean, pe strada Antim,
care însă se schimbase și ea, și-și amintește nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase Costache
“Aici nu stă nimeni!”.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Toate aceste elemente de structură și de compoziție contribuie la reliefarea temei sociale, a
societății bucureștene antebelice , la care se adaugă și subtemele parvenirii și iubirii.
O primă scenă prin care se valorifică ideea centrală a operei este chiar cea din expozițiune.
Cu vocația unui mare romancier, Călinescu adună toate personajele scrierii în salonul lui moș
Costache, la un joc de cărți, prilej pentru Felix de a le observa în detaliu, dar și ocazie cu care
cititorul se poate familiariza cu acestea: calnul Tulea, reprezentat prin Aglae, sora lui moș Costache,
Aurica, fata de măritat și Simion; Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui Giurgiuveanu și moșierul
Leonida Pascalopol, prieten și pretendent la mâna tinerei. Momentul are un puternic caracter
vizual, fiind construit prin ochii viitorului medicinist, cu multe amănunte semnificative. Fumul de
țigară, mobilele vechi, îmbrăcate în huse cafenii, culoare unică ce sugerează monotonia și lipsa de
strălucire a existenței, imaginea bizară a lui Simion care brodează, toate aceasta alcătuiesc tabloul
unei lumi în degradare, al unui bâlci care prezintă ocupațiile și modul de viață ale bucureștenilor
din acea perioadă. Se conturează astfel de la început principalele conflicte ale romanului: cel pentru
moștenire și cel pentru iubirea Otiliei.
Un alt episod semnificativ este reprezentat de momentul în care moș Costache se
îmbolnăvește. Clanul Tulea pune stăpânire pe casă, sub pretextul de a avea grijă de bătrân, din
teama ca altcineva să nu fure din lucrurile care li s-ar cuveni, Aglae fiind moștenitoarea directă a
bătrânului. Totuși, Aglae nu este singura care este interesată de moștenire. Stănică Rațiu, văzând că
lucrurile ar putea evolua în favoarea sa, aduce în casă un doctor (Vasiliade) pentru a vedea exact
care este starea de sănătate a lui Costache și pentru a-i pune un diagnostic grav, deși bătrânul nu
prezenta probleme acute de sănătate. În tot acest timp, familia Tulea începe să îl desconsidere pe
bătrânul aflat la suferință, ba chiar fac un festin în familie și nu arată pic de empatie pentru acesta.
Amănunte ridicole și chiar grotești se petrec sub ochii celor doi tineri, care suferă sincer pentru
bătrân, în scena unui nou joc de cărți. Replicile participanților se construiesc ca în teatrul
absurdului, fiecare dintre personaje referindu-se la propriile interese, fără să construiască o
comunicare autentică “Parc-aș mânca ceva bun”, “Daca n-ai noroc e degeaba”.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, scriitorul evidenţiază fidel realitatea problematică a dorinţei de înavuţire în
societatea burgheză, fatală stabilităţii omului, deoarece devine o obsesie pentru acesta, fapt
evidenţiat de conflictul ivit în familia Tulea.

CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în
istorie, de factură obiectivă, realistă, balzaciană, însă cu elemente moderne, ce surprinde prin
tematica sa lumea capitalei la începutul secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în acest context prin
motivul moştenirii sau al paternităţii şi prin tema iubirii.