COMENTARIU

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

De Camil Petrescu

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă la
care ia parte un număr mare de personaje. Acțiunea se petrece de obicei pe o perioadă mai
îndelungată de timp și în mai multe locuri; întotdeauna există un plan narativ central și mai multe
planuri narative secundare care îl completează.

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Camil Petrescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului interbelic,
numărându-se printre întemeietorii romanului românesc. Activitatea sa literară este vastă,
abordând toate genurile literare și afirmându-se prin problematica fundamentală a operelor sale,
cea a cunoașterii. Acesta publică în anul 1930 lucrarea “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, roman interbelic, modern, psihologic, al experienței, de tip subiectiv.

1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME ---------
Opera lui Camil Petrescu poate fi considerată roman al experienței căci transfigurează
artistic o experiență personală a autorului, surprinzând imaginea războiului în mod demitizat.
Geneza scrierii stă sub semnul biograficului, deoarece unele pagini din jurnalul de campanie al lui
Camil Petrescu din timpul Primului Război Mondial, la care acesta a luat parte ca voluntar, au fost
utilizate în operă, acesta strângând zeci de materiale pentru a reconstrui atmosfera unei epoci.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” susține subiectivitatea stilului prin
perspectiva narativă unică, romanul constituindu-se ca o confesiune a protagonistului, Ștefan
Gheorghidiu, care îndeplinește totodată rolul de narator autodiegetic al experiențelor trăite, având
o viziune “împreună cu” asupra evenimentelor povestite la persoana I. Această trăsătură este
susținută și de alternarea planului interior, al reflecției și al trăirilor, cu cel exterior, al societății
mondene.

2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Opera se deschide cu un titlu sugestiv, metaforic, care anticipează structura bipartită a
acesteia, surprinzând cele două experiențe cognitive și existențiale ale lui Ștefan, iubirea și războiul,
sinteza aventurii în planul cunoașterii absolute. Simbolul primei nopți din acest element
paratextual ar putea fi cel al dragostei acaparatoare, care tinde să anihileze personalitatea
partenerului, iar însemnătatea celei de a doua nopți joacă rolul unui simbol al morții, ambele făcând
referire la incertitudinile și întrebările fără răspuns ale eroului. Cei doi termeni cu valoare
adjectivală, “ultima” și “întâia”, așezați într-o ordine semnificativă, sugerează disponibilitatea
protagonistului de a depăși drama iubirii și de a încerca noi experiențe.
Titlul susține și structura romanului, cele două planuri pe care se dezvoltă acțiunea și se
construiește personajul principal, reprezentate de cele două părți ale operei, Cartea întâi și Cartea a
doua, al căror liant este chiar Gheorghidiu. Se constată echilibrul și unitatea formei, obținute prin
cele șase capitole ale fiecărei părți, și un epilog. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate dintre Ștefan și Ela și este în întregime ficțională, partea a doua, construită sub
forma unui jurnal de campanie, urmărește spectacolul apocalitic al războiului, inspirat din viața
scriitorului.
 Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, “La Piatra
Craiului, în munte„, este posterioară întâmplărilor relatate în restul primului volum, acesta scoțând
în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și
timpul narat (trecutul poveștii de iubire). Perspectiva temporală prezintă timpul subiectiv al
rememorării poveștii de iubire, inserat în prezentul acțiunii de pe front, fixată la începutul secolului
al XX-lea. Așadar, opera se abate de la prezentarea cronologică a faptelor, acțiunea romanului fiind
discontinuă, iar legătura dintre cele două planuri făcându-se prin alternanță, în timp ce secvențele
narative se leagă prin înlănțuire. Spațiul real, obiectiv, delimitat de indici specifici precum
Câmpulung, Dâmbovicioara, se împletește cu cel subiectiv al frământărilor sufletești, căci planul
exterior oscilează cu planul interior. Fundalul scrierii este trasat sub forma unei fresce sociale în
care se creionează spațiul citadin, în care trăiește o lume eterogenă, mediocră, în care țelul suprem
este banul, Camil Petrescu reușind să realizeze o monografie a Bucureștiului antebelic și a
obiceiurilor mondene din acea vreme.
Romancierul optează să își contureze opera în stilul anticalofil în detrimentul scrisului
frumos, care susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul
de artificialitate pe care îl producea exprimarea personajelor din romanul clasic și alege exprimarea
exactă și sinceră a trăirilor. De aceea, în concepția lui Camil Petrescu, pentru un scriitor este
importantă experiența de viață care poate fi transformată în literatură.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Toate aceste elemente de structură și de compoziție ale romanului contribuie semnificativ
la conturarea temei duble care se raportează la trăirea a două evenimente majore din viața unui
om, sentimentul erotic și experiența morții, prezentând drama intelectualului lucid, și a viziunii
asupra lumii a autorului.
Incipitul operei este modern și îl surprinde pe naratorul-personaj ca sublocotenent pe
forntul Primului Război Mondial. Un articol despre un bărbat care a fost achitat după ce și-a ucis
nevasta adulterină declanșează, într-una din zile, o discuție despre dragoste între superiorii strânși
la popotă. Pentru că părerea generală tinde să banalizeze sentimentul complex al iubirii,
Gheorghidiu simte nevoia de a exprima propria concepție în legătură cu mobilul discuției și
intervine vehement și pătimaș, acest subiect întruchipând cauza declanșării memoriei afective a
protagonistului și al lungii retrospective asupra celor doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela, soția sa.
Prin intermediul memoriei, Ștefan exteriorizează involuntar frământările sufletești latente,
concretizate prin datele esențiale ale iubirii pentru Ela. Readucerea în prezent a faptelor care
aparțin trecutului este, de fapt, un proces de căutare al “timpului pierdut” în vederea regăsirii
sinelui. El reface monografic povestea de dragoste, prezentând minuțios toate etapele acesteia.
Începutul relației dintre ei stă sub semnul fericirii originare, căci cei doi se completează
reciproc într-un mod unic, trăind starea de grație a fericirii, care pare eternă. Episodul moștenirii, în
care unchiul bogat și avar Tache îi lasă lui Gheorghidiu drept moștenire o avere considerabilă,
prezintă dezechilibrul noului cuplu, deoarece pe cât de încântată și interesată era Ela, pe atât de
scârbit era Ștefan de lumea în care erau propulsați involuntar.
Excursia de la Odobești, întreprinsă la invitația verișoarei Anișoara, o amatoare de distracții
mondene, este prilej pentru Ștefan de a adăuga un nou motiv de neliniște în ceea ce o privește pe
Ela, anume posibilitatea ca aceasta să-l înșele cu un anume domn G. El devine foarte gelos, deși nu
recunoaște, declarând cu fermitate “Nu, n-am fost gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”, fapt
ce-i accentuează orgoliul nemărginit. Declanșarea crizei de gelozie la constatarea anumitor gesturi
familiare dintre cei doi maicnă sufletul bărbatului, constituindu-se ca prilej de analiză a fiecărui
detaliu în speranța aflării unei concluzii. Pentru protagonsit, imainea femeii iubite prezinte osiclații
chinuitoare între ipostaza angelică, ca suflet pereche al său, și cea demonică, marcată de gândul că
aceasta ar putea să îi înșele sentimentele. Incertitudinea îi domină sufletul și hotărăște să se
înroleze voluntar trecând de la experiența unei iubiri eșuate la drama confruntării directe cu
moartea, acesta privind războiul ca pe o experiență necesară care nu putea lipsi din întregul său
sufletesc.
A doua parte a romanului debutează sub semnul ororilor frontului. Jurnalul de campanie
exprimă viziunea individului asupra dramei generate de lupta între forțe inegale. Din punctul de
vedere al intelectualului lucid, războiul este un carnagiu, iar unicul scop al celor care luptă este
acela de a scăpa cu viață. Frontul înseamnă mizerie, învălmășeală, frică, marșuri interminabile,
foame și mai ales moarte. Capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul
luptei și dimensiunea tragică a confruntării cu moartea. Supraviețuirea combatanților ține de
hazard, iar eroismul este înecat de teamă. Scene memorabile și înfiorătoare se succed prin fața
ochilor săi în momentul în care batalionul pe care îl conducea este luat prin surprindere de inamici.
Ștefan simte responsabilitate față de oamenii săi și, mai ales, multă compasiune. Are, de asemenea,
impresia că se detașează de realitate și reflectează aspura ei precum unii dintre comdamnații cu
pedeapsa capitală. Soldatul Marin Tuchei rostește neîntrerupt cuvintele sentențioase care dau
numele capitolului, iar un altul, deși capul i-a fost retezat de un obuz, aleargă în continuare după
Gehorghidiu, din reflex, până când se prăbușește inert, intr-un episod marcat de tragic și grotesc. În
ciuda ororilor, războiul îl ajută pe Ștefan să se regăsească și să descopere adevărurile majore ale
existenței.
Protagonistul este rănit și, după o perioadă de spitalizare, se întoarce acasă. După
experiența războiului, reîntâlnirea cu Ela nu-i mai produce emoție și suferință. Observă cu ironie că
Ela nu reprezintă idealul, că prin atitudinea ei și-a pierdut caracterul unic, căzând în derzoriu, și
decide să se despartă de ea, cedându-i averea și trecutul, într-un gest aparent nobil, care ascunde
însă lașitatea și dorința lui de a se îndepărta de tot ceea ce ar fi putut să îi amintească de femeia care
nu s-a ridicat la nivelul aspirațiilor lui absolute.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, între ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război, se scrie istoria
unui intelectual care aspiră la cunoaștere absolută, la idei pure și la libertate.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman în care experiențele personale se îmbină cu ficțiunea prin moduri și tehnici interesante ale
prozei moderne