COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Ion”
De Liviu Rebreanu

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă la
care ia parte un număr mare de personaje. Acțiunea se petrece de obicei pe o perioadă mai
îndelungată de timp și în mai multe locuri; întotdeauna există un plan narativ central și mai multe
planuri narative secundare care îl completează.

1. CONTEXT ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară drept cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă în
perioada interbelică. “Ion” a fost publicat în anul 1920, într-o perioadă de efervescență culturală
când în literatura română se manifestă două curente literare, modernismul și tradiționalismul, și i-a
adus consacrarea lui Liviu Rebreanu ca romancier după ce se afirmase ca nuvelist. Acesta apare
după o perioadă de criză a romanului românesc și reprezintă un moment de referință în evoluția
acestei specii literare, fiind prima construcție epică de mare amploare, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri.

2. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME ---------
Prin “Ion”, roman interbelic, realist, social și modernist, Liviu Rebreanu a creat o veritabilă
epopee a satului românesc transilvănean și o frescă a vieții articulate în spațiul rural, de la începutul
secolului al XX-lea.
Opera se deschide cu un titlu sintetic, Ion fiind protagonistul romanului și cel care dă și
numele operei. Numele personajului central este cel mai des întâlnit nume românesc, ceea ce face
din acesta un exponent al țăranului român dintotdeauna căci “toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de
Ion”.
Geneza operei este explicată de autorul însuși în volumul “Mărturisiri”, din 1932, prin
legătura pe care el o găsește între trei întâmplări diferite, petrecute în satul Prislop, unde a locuit o
vreme: într-o zi, el a surprins pe câmp un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare sărutând pământul;
la puțin timp după această scenă a primit de la sora sa vestea că Rodovica, fiica unui țăran bogat, a
fost bătută groaznic de tatăl ei doarece pățise rușinea de a rămâne însărcinată înainte de căsătorie,
iar în același timp, vecinul Ion i-a mărturisit dragostea pătimașă pentru pământ. Cele trei întâmplări
au căpătat coerență în mintea autorului, iar cu aujutorul nuvelelor “Ofilire” și „Răfuiala”, din care
unele elemente vor fi preluate și amplificate în “Ion”, Rebreanu pune bazele capodoperei sale . Deși
romancierul pornește de la date esențiale ale societății în care trăiește, opera aparține integral
ficțiunii, clădind un univers complex, cu personalitate proprie, după modelul celui real.
Creația epică are o compoziție sferică ce amplifică caracterul modernist al acesteia. Incipitul
și finalul constau în descrierea drumului care introduce cititorul în lumea ficțiunii, respectiv îl
proiectează înapoi, în realitatea căreia îi aparține. Inițial, drumul pare "tânăr, vioi" fiind
personificat prin verbe de mișcare alertă, "aleargă", "dă buzna în sat". Este descrisă o cruce
“strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa
omeniei si a creștinătății. Finalul romanului prezintă același drum, dar care iese din universul
satului spre a se pierde în șoseaua principală. Se remarcă o altă vârstă a acestuia, care se prezintă
“ca o panglică cenușie în amurgul răcoros”. Sugestiile cromatice evidențiază trecerea timpului,
drumul unind casele cu oamenii și fiind un liant al acțiunii. Pe de altă parte, întreaga acțiune se
desfășoară între două coordonate precizate prin titlurile capitolelor de graniță, “Începutul” și
“Sfârșitul”.

2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Ideea de simetrie se păstrează și la nivelul acțiunii căci aceasta se desfășoară pe două planuri
narative: unul urmărește viața țăranilor, având în centru povestea tânărului sărac, Ion Pop al
Glanetașului, care, pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, pune la cale un plan de
seducere a Anei, fiica acestuia. Celalalt plan reflectă condiția intelectualului român în Ardealul
ocupat de austro-ungari și are în centru conflictul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Cele două planuri se influențează reciproc, comunicând la nivelul personajelor. Subiectul este
construit așadar prin alternanța planurilor narative, iar secvențele se succed pe baza înlănțuirii.
Romanul are 13 capitole, împărțite în două mari părți: “Glasul Pământului” (6 capitole) și
„Glasul Iubirii” (7 capitole). Fiecare dintre aceste metafore denumește câte o dominantă sufletească
a personajului principal, o “poruncă” mai puternică decât el însuși. În scurta existență a lui Ion, cele
două “glasuri” se împletesc, ies la suprafață, cel de-al doilea fiind mereu prezent în subsidiar.
Conflictul se conturează și el pe două coordonate. Conflictul central este lupta pentru
pământ din satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Cel exterior se
desfășoară între Ion și Vasile Baciu, în timp ce disputa interioară, ce constituie un semn de
modernitate în roman, ilustrând interesul pentru analiză psihologică, se dă între cele două glasuri,
pământul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul protagonistului. Acestea sunt de fapt două
chemări lăuntrice de împlinire a ființei sale. Intensitatea lor este foarte puternică, acționând ca
trebuințe vitale și transformându-l într-o ființă stihială. Mai întâi, se arată puternic glasul
pământului, iar chemarea iubirii revine în partea a doua.
Limbajul este înțesat cu termeni regionali, specifici lumii rurale și muncii cu pământul:
“culiță”, “nicovală”, “brazdă”, “coasă”, de unde reiese legătura dintre țăran și natură. Lexicul este
unul propriu prozei realiste, simplu, plin de acurateţe, sobrietate, precizie în exprimare. Nu se
urmăreşte redarea într-un stil frumos ci o exprimare exactă.
Acțiunea începe și se încheie în câte o zi de duminică, prin câte o scenă a horei, întâmplările
desfășurându-se la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Transilvania aflată sub ocupație austro-ungară.
Evenimentele sunt prezentate într-o succesiune temporală și se petrec într-un interval de timp
extins la câțiva ani (vara anului 1904 – toamna anului 1906) și într-un spațiu amplu în jurul satului
Pripas: Armadia, Jidovița etc. De altfel, prin utilizarea tehnicii literare a anticipației, faptele capătă
un caracter previzibil: toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului “Râpele Dracului”,
“Cișmeaua Mortului” anticipează răfuiala tragică din final. Incipitului îi urmează o pauză descriptivă
prin care cititorul este familiarizat cu mediul desfășurării acțiunii, iar suspendarea timpului vieții
face loc celui ai ficțiunii, iar mediul real se contopoește cu cel imaginar, bine ancorat în timp și
spațiu.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Toate aceste elemente de structură și compoziție contribuie semnificativ la conturarea
temei operei, problematica țăranului român reprezentativ pentru societatea ardelenască, dominată
de supremația bunurilor materiale, ancestrala sete de pământ, completată de alte câteva teme
secundare precum familia, problema națională și condiția intelectualului român în Transilvania.
 O primă scenă reprezentativă pentru tematica romanului este hora de duminică la care
participă toți locuitorii din comuna Pripas. Stratificarea socială este evidentă: săracii și “bogotanii”
satului reuniți doar în focul someșanei și intelectualii, marcați distinct de narator. Acest eveniment
este o monografie a tradițiilor și obiceiurilor satului ardelenesc de început de secol XX, cu dansurile
sale specifice, portul popular al femeilor, cu poale, catrință și năframă, și al bărbaților cu cămașă și
cizme înalte și taraful tradițional. Hora are statut de instituție premaritală, loc de întâlnire pentru
viitoarele cupluri, asigurând coeziunea comunității, motiv pentru care sunt antrenați în joc numai
fete și flăcăi, tinerele rămase nepoftite privind cu ciudă. Radiografia colectivității rurale conține
observații si asupra conflictelor sociale din cadrul ei, aici regăsindu-se momentul care declanșează
desfășurarea acțiunii, cearta dintre Ion, flăcău harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa
demnității și Vasile Baciu, un țăran înstărit, a cărui fiică va deveni mijlocul prin care Ion dobândește
averea mult visată.
Un alt episod semnificativ îl reprezintă chiar punctul culminant al scrierii din capitolul
“Sărutarea”. În apropierea primăverii, Ion se duce să-și vadă pământul și, copleșit de sentimentele
năvalnice din sufletul lui, îl sărută ca pe o ibovnică, glasurile contrare din sufletul său contopindu-se
pentru scurt timp. Scena are o valoare simbolică, pământul luând locul iubitei, iar sărutarea
inducând ideea morții. Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica, prima și singura lui
dragoste, își găsește compensația într-o pasiune imensă, nefirească pentru pământ. Prin acest gest,
persoanjul depășește sfera realismului, încadrându-se unei patologii de factură naturalistă.
Înfrățirea cu lutul îi conferă statutul mult râvnit de stăpân absolut și împlinirea unei obsesii
mistuitoare. Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o tratează pe Ana ca
pe un obiect, ea constituind pentru el doar o modalitate de obține ce și-a dorit dintotdeauna.
Sfârşitul lui Ion este perfect motivat estetic şi moral; vinovat de propria decădere morală,
răspunzător de moartea Anei, tulburând liniştea unui cămin, acesta este pedepsit. Flăcăul este
omorât în mod simbolic cu sapa, unealtă a pământului pe care îl venerase, de către George, sub un
cer plumburiu, apăsător, care îl prinde seara în curte, venit să o vadă pe Florica, moartea fiind pusă
în acord cu natura. O violență de esență naturalistă răzbate din scena în care sângele lui Ion se
întoarce în pământul care i-a fost mai drag decât orice pe lume.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, prin intermediul poveștii lui Ion Pop al Glanetașului, autorul ne oferă o
imagine a problematicii țăranului din satul tradițional de la începutul veacului XX. Acesta a
demonstrat că tematică rurală nu este epuizată , că sufletul țăranului nu este sărc și simplist, nici
lipsit de complexitate, ci dimpotrivă, că în spațiul tradițional există conflicte puternice și eroi
complecși, că în casele și pe ulițele satului se consumă idile, drame și tragedii, că acolo poți întâlni
toată galeria tipologică a literaturii universale.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, Rebreanu devine un “creator de viață” într-o permanentă căutare a expresiei
exacte prin care se definește universul prozei sale. Realismul său inovează așadar prin capacitatea
obiectivă de a crea tipuri umane independente de subiectivitatea creatorului. Conflictul tragic
dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a protagonistului pentru glie, de
iluzia că îl poate stăpâni, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală.