X

PAUL TATOMIR
MĂ NUMESC AMEDEO AVERAL,
AM 37 DE ANI

Oase… O jumătate de craniu, un femur, apoi un os căruia niciodată nu i-am reţinut

numele, cum naiba s-o fi numind? Melania mă trage după ea, osul rămâne în urmă, fără să-l fi
numit.
Melania îmi arată o direcţie. Sunetele se împotmolesc undeva între noi. Şi fixez pielea ei
urâtă, petele galbene şi cafenii. Melania îmi ridică bărbia, forţându-mă să văd. Pleoapele nu au
timp să se închidă.
— Uite, sunt oameni.
Ridic din umeri: oameni? Şi ce dacă?…
— Uite, OAMENII!
— Oameni? Şi ce dacă?…
— Umblăm de zeci de zile, Amedeo, şi pentru prima oară…
— Da, bine, zic. Oameni.
Ne apropiem. Încropiri de lemn carbonizat şi bare de fier. Şi vetre fumegânde. Îmi vine în
minte un cântec, îmi plăcea mult de tot, îl cântam foarte des. „Ieri au căzut stele argintii de
nea…”
— Taci, spune Melania.
— „Ieri au căzut stele…”
— Termină, Amedeo.
 X

Mă strânge de braţ, puternic, parcă n-ar fi femeie, parcă n-ar fi trecut prin…
Oamenii. Seamănă cu tine, cu Melania. Palizi, prăfuiţi. Şi nimeni nu ne ia în seamă. Vreau
să mă răstesc, hei, vedeţi, eu sunt Amedeo şi pot să cânt: „Ieri…” O simt pe Melania lângă mine
şi renunţ. Eşti ridicol, Amedeo.
Privirea ei muşcându-mi faţa. Mirat, mă uit la ea.
— Crezi că mai ţine cineva cont de ridicol? Sau de orice altceva? Spune-mi, chiar crezi?
— Nu, şopteşte Melania, nu pentru ei eşti ridicol. Pentru mine.
Rătăcim printre colibele joase. În jurul nostru foiesc bărbaţi şi femei. Ne strecurăm printre
ţipete de copii. Jucându-se? Melania mă trage sub un acoperiş, o tablă susţinută de trei drugi.
Unul dintre copii ne priveşte dintr-o parte, cu un singur ochi, ca o gâscă.
— Nu-l lua în seamă.
— Nu-l iau, spun.
— Întinde-te şi ai grijă de arsuri, zice Melania. Culcă-te pe partea stângă. S-ar putea să-ţi
fie mai bine aşa. Îi fac semn că am înţeles, să fie liniştită. Mă duc prin tabără, îmi spune. Tu
încearcă să dormi. Melania pleacă şi eu rămân cu privirile băiatului-gâscă.
— Hai, vino mai aproape. Vino, dacă-ţi spun. Aşa. Să-ţi cânte nenea ceva frumos. „Ieri au
căzut stele argintii de nea, ieri fericirea a intrat în viaţa meaaaa…”
— Haide, scoală!
— Unde mă duci?
— Vezi tu. Mă prind din nou de braţul Melaniei şi pornim printre colibe.
— Uite, aici e, spune ea.
— Ce să fie?
— Ghicitoarea…
GHICIM TRECUTUL. FOARTE IEFTIN.
Rup foaia din cârligul agăţat de acoperiş.
— Ce înseamnă asta? Melania, eu vreau să plecăm. Chiar acum. Singura şansă e drumul.
Ceea ce ar putea fi la capătul lui.
— Amedeo, zice, tu nu-ţi dai seama? Asta – şi arată spre hârtia mototolită – asta este
şansa noastră. Viitorul nu mai e bun de nimic. Toate drumurile se-nfundă într-un morman de
cenuşă. Dar trecutul… vino, trebuie să intrăm.
Mă las dus. Aplecăm capetele, trecem pragul. Nimerim în semiîntuneric. Ghicesc silueta
unei femei.
— Veniţi, veniţi, vă costă puţin. Melania scoate o coajă de pâine uscată din sân. Femeia o
ascunde într-o ladă imensă, unica ei piesă de mobilier.
— Cum te cheamă?
— Amedeo.
 X

— Şi tu?
— Melania.
— Aşezaţi-vă. Vin şi eu imediat.
Pământul este ud şi moale. O privire spre Melania:
— Unde m-ai adus? Femeia revine cu un pumn de beţişoare de lungimi şi culori diferite.
— Numai eu mă pricep la aşa ceva, se laudă femeia. Şi lumea mă ştie şi vine la mine.
Vedeţi, adun beţişoarele într-un mănunchi, apoi le dau drumul şi după felul în care se împrăştie,
eu vă fac trecutul. Melania se agită, nerăbdătoare.
— Bucură-te, Amedeo, trecutul…
— Nu tu, dă-te la o parte, zice ghicitoarea. El întâi – şi arată spre mine. Melania se retrage
în spatele meu, iar ghicitoarea dă drumul mănunchiului.
Ieşim, ameţiţi. Melania:
— Ştii la fel de bine ca şi mine că un trecut falsificat este mai bun decât unul uitat sau,
dacă nu uitat, dureros. Ştii!
— Un joc stupid – jocul cu trecutul.
Şi astfel, agăţaţi unui de celălalt, ne târşâim picioare prin zăpada prospăta, în căutarea
unui paradis iluzoriu, eu, devenit Amedeo Averal – (37 de ani, agent de imobile – studii juridice
întrerupte din cauza divergenţelor cu părinţii – căsătorit, un copil, se ocupă intens de educaţia
acestuia, unica pasiune: tenisul – nu cultivă relaţiile extraconjugale, dar nici nu le respinge – fără
convingeri politice – etc.) şi ea, Melania Averal – (32 de ani, deşi susţine că are mai puţin –
coafeză – absolventă de liceu şi curs de specializare – căsătorită – un copil – posedă calităţi
materne certe – îşi risipeşte timpul liber în diverse activităţi minore – simpatizează cu mişcarea
feministă – tendinţă spre aventuri amoroase în afara căsniciei, refulată însă etc.)
Şi aşa purtăm în spate trecutul de împrumut, răscolind oase şi cenuşă. Oasele şi cenuşa.