CĂPRIOARA ALBĂ

Trăiau odată un Rege și o Regină care erau nespus de fericiți împreună. Singura lor mâhnire era
că nu aveau încă un moștenitor. Dar într-o bună zi, pe când Regina stătea lângă o fântână, un
crab mare răsări din apă, chiar lângă dânsa, și îi spuse:

– Mărită Regină, dorința îți va fi îndeplinită!

Apoi crabul se preschimbă într-o bătrână care ieși din fântână cu straiele uscate ca prin minune.

Bătrâna o conduse pe Regină într-o parte de pădure pe care aceasta n-o mai văzuse, deși
străbătuse pădurea de mii de ori până atunci. Uimirea Reginei crescu atunci când văzu în fața ei
un palat clădit în întregime din diamante. Porțile palatului se deschiseră și șase Zâne îi ieșiră în
întâmpinare. Zânele îi dădură binețe Reginei și fiecare dintre ele îi dărui câte o floare din pietre
prețioase. Florile pe care Zânele le țineau în mâini erau un trandafir, o lalea, o anemonă, o
narcisă, o garoafă și o floare de rodie.

– Mărită Doamnă, îi spuseră Zânele, te anunțăm că în curând vei avea o fiică, o Prințesă
neasemuit de frumoasă, care se va numi Prințesa Dorință. Trimite după noi de îndată ce se va
naște, fiindcă vrem să o înzestrăm cu daruri minunate. Ține buchetul de flori în mână și numește
fiecare floare, gândindu-te la noi. Astfel noi vom apărea în odaia ta!

Regina se întoarse la palat și după ce se născu Prințesa, o numi Dorință. După care luă buchetul
primit de la Zâne și numi florile pe rând. Astfel toate cele șase Zâne sosiră la căpătâiul micii
Prințese Dorință. Ursitoarele o luară pe Prințesă pe genunchi și o sărutară. Apoi una dintre
Zânele Ursitoare îi dărui virtute, alta înțelepciune. A treia Zână o înzestră cu frumusețe,
următoarea cu noroc, a cincea cu o sănătate trainică, iar a șasea cu darul de a duce lucrul început
la bun sfârșit.

Regina le mulțumi Zânelor Ursitoare, dar când să iasă cu fetița din încăpere, un crab imens îi tăie
calea. Regina fu prea înspăimântată ca să poată trece mai departe.

– O, Regină nesăbuită! îi zise crabul. Oare atât de curând s-o fi uitat pe Zâna Fântânii și ajutorul
pe care ea ți l-a dat, prezentându-te surorilor sale? Le-ai chemat pe toate Zânele Ursitoare, doar
eu singură am fost lăsată deoparte!
Regina îi ceru rușinată iertare. Și la fel îi cerură și Zânele Ursitoare, temându-se ca Zâna Fântânii
să nu hărăzească fetei ghinion ori sărăcie, din cauză că Regina uitase să o cheme.

– Prea bine! se învoi Zâna Fântânii. N-am să-i urez copilei asemenea belele! Totuși, te previn,
Regină! Dacă Prințesa Dorință va vedea lumina zilei înainte de cea de-a cincisprezecea
aniversare, asta s-ar putea să o coste viața.

După plecarea crabului, Regina le rugă pe Zânele Ursitoare să îi ferească fata de această grea
urgie. Iar Zânele hotărâră să construiască un palat fără geamuri și fără uși, în care să o crească
împreună pe Prințesă, până când avea să treacă perioada fatală. Trei bătăi de baghetă fură de
ajuns pentru a face să apară acel palat în care razele soarelui nu puteau ajunge și în care lumina
venea doar de la candele și de la lămpile aprinse. Dar acestea erau atât de multe, încât palatul era
luminat de parcă ar fi fost mereu ziuă!

Darurile cu care o înzestraseră Zânele Ursitoare o făcură pe fetiță să învețe repede. Iar
frumusețea ei uimea pe toată lumea!

Atunci când Prințesa Dorință se apropie de a cincisprezecea aniversare, Regina ordonă să i se

facă portretul și îl trimise tuturor regatelor din lume.

Și n-a fost Prinț care să n-o îndrăgească! Dar dintre toți, doar unul singur nu fu în stare să o dea
uitării – Prințul Războinic. Într-atât de vrăjit fu acesta de frumusețea Prințesei Dorință, încât se
închise în camera lui, fără ca nimeni să-l poată înțelege. Unii dintre curteni chiar îndrăzniră să îi
spună Regelui că Prințul Războinic și-a pierdut mințile; stă închis în odaia lui cu orele și vorbește
cu năluca unei Prințese.

Regele îl chemă numaidecât înaintea lui și îl întrebă ce îl tulbură. Prințul se aruncă la picioarele
tatălui său și zise:

– Mărturisesc tată, Măria Ta, că sunt îndrăgostit la nebunie de Prințesa Dorință și vreau să mă
însor cu ea!

Apoi Prințul aduse dinaintea tatălui său portretul.

– Oh, dragul meu Războinic, ai încuviințarea mea! îi zise Regele. Sunt sigur că voi întineri și eu,
dacă voi avea o asemenea minunăție de Prințesă drept noră la curtea mea.
Prințul Războinic își mai rugă tatăl să trimită degrabă un sol la curtea Prințesei Dorință, pentru a
o încredința de toată afecțiunea lui.

Astfel fu ales solul Becațină, căruia Prințul îi spuse:

– Ține minte, dragul meu Becațină, însăși viața mea depinde de această căsătorie. Nu uita să-i
transmiți Prințesei toată dragostea ce i-o port.

Solul Becațină încuviință, apoi plecă luând cu dânsul multe daruri pentru Prințesă și un portret al
Prințului.

La aflarea veștii, părinții Prințesei fură peste măsură de bucuroși, fiindcă auziseră de meritele
Prințului Războinic. Și se bucurară la gândul că, iată, fata lor urma să aibă un soț atât de potrivit.

Regele și Regina fură de acord ca solul să o vadă pe Prințesa Dorință, însă Zâna Lalea o avertiză
pe Regină:

– Ai grijă, Măria Ta! Nu-l lăsa pe sol să o vadă. Și nici din palat n-o lăsa să iasă înainte să
împlinească cincisprezece ani. Altminteri o mare nenorocire se va abate asupra ei!

Regina promise să îi urmeze sfatul. Astfel că atunci când solul ceru să intre la Prințesă, fu
surprins să afle că nu i se mai permitea s-o vadă.

– Nu e niciun capriciu de-al nostru! îl asigură Regele, după care îi povesti solului întreaga istorie
a Prințesei Dorință.

În zilele care trecură, Regina nu îi vorbi Prințesei, dar ea află că i se pregătește o nuntă
nemaipomenită.

Când solul se întoarse însă la Prințul Războinic, iar acesta află că nu își putea vedea Prințesa mai
devreme de trei luni de zile, căzu bolnav la pat.

În tot acest timp, copila admiră portretul Prințului Războinic, de care se îndrăgosti pe loc,
neștiind însă câtă durere îi pricinuise fără vrerea ei. Prințesa Dorință avea două domnișoare de
companie: Micsandra și Spin-Lung. Micsandra o iubea nespus pe Prințesa Dorință și îi era cre-
dincioasă, dar Spin-Lung era foarte geloasă pe stăpâna ei. Mama acesteia era fosta guvernantă a
Prințesei, ridicată acum la rangul de primă-doamnă de companie. În ciuda acestui lucru însă,
pentru că era mama lui Spin-Lung, nici ea nu îi dorea binele Prințesei Dorință.
După o bucată de vreme, solul Becațină fu din nou trimis să le spună părinților Prințesei că dacă
nici acum nu îi vor permite Prințului Războinic să o vadă, acesta va muri de dragul fetei. Astfel
că într-un sfârșit Regele și Regina îi promiseră că până seara vor lua o hotărâre în această
privință.

Regina se duse la Dorință și îi povesti ce i se întâmplase sortitului ei. Iar mâhnirea fetei fu peste
măsură de mare!

– Nu te întrista, iubita mea copilă! îi zise Regina. Cu siguranță vei putea să-l vindeci! Nu sunt
însă foarte sigură ce va face Zâna Fântânii, dacă vei ieși din acest palat…

– N-aș putea să mă duc la el într-o trăsură? întrebă Prințesa. Într-una în care să stau complet
ferită de lumina zilei și care să nu se deschidă decât noaptea, ca să pot mânca? Astfel aș putea
ajunge în siguranță la palatul lui.

Regele și Regina fură de acord cu planul fetei și dădură de veste prin solul Becațină că Prințesa
își va vedea sortitul. Apoi puseră să se construiască acea trăsură, ornată toată cu broderii verzi și
aurii. Caleașca nu avea nicio fereastră, iar unul dintre dregători fu însărcinat cu păstrarea cheilor
de la ușile ei.

Astfel Prințesa Dorință fu închisă în trăsură, împreună cu doamna și domnișoarele ei de

companie: Micsandra și Spin-Lung. Spin-Lung o invidia mult pe Prințesă și era îndrăgostită în
taină de ursitul acesteia, de Prințul Războinic. De fapt, ea îi și spusese mamei sale că ar muri
dacă nunta stăpânei ar avea într-adevăr loc. Iar mama fetei, prima-doamnă de onoare, făcu tot ce
îi stătea în putere pentru ca nunta Prințesei Dorință să nu aibă loc.

Regele și Regina avuseseră un sentiment neplăcut în legătură cu călătoria fetei, dar Prințesa porni
totuși la drum. Iar după câteva zile, pe când se aflau aproape de castelul Prințului Războinic,
domnișoara Spin-Lung își văzu planul pus în aplicare.

Atunci când soarele amiezii era sus, mama lui Spin-Lung tăie acoperișul caleștii cu un cuțit,
lăsând-o pe Dorință pradă razelor lui. Astfel că atunci, pentru întâia oară în viață, Prințesa văzu
lumina zilei!

Copila privi cu teamă lumina. Apoi sări de îndată din caleașcă, sub înfățișarea unei Căprioare
Albe și fugi în adâncurile întunecate ale codrului, ca să se ascundă.
În tot acest timp, Zâna Fântânii, care era și cauza acestei transformări, părea pornită să distrugă
lumea. Tunetele și fulgerele iscate ca din senin îi înspăimântară chiar și pe cei mai îndrăzneți
dintre curteni, care dădură bir cu fugiții. Numai Micsandra sări iute din caleașcă, urmându-și stă-
pâna în pădure.

Spin-Lung și mama ei nu fugiră. Și după ce Spin-Lung se îmbrăcă în hainele Prințesei Dorință,

porniră amândouă să-i întâlnească pe Rege și pe fiul
acestuia, Prințul Războinic.

Când ajunseră acolo, întreaga curte înaintă pentru a o întâmpina pe falsa Prințesă. Dar în
momentul în care Regele se apropie de Spin-Lung, întrebă îngrozit:

– Vai, Doamne! Dar ce îmi e dat să văd?

– Sire, grăi atunci mama prefăcutei, înaintând cu îndrăzneală, aceasta e Prințesa Dorință ce vă
aduce cu ea scrisori din partea Regelui și a Reginei-Mamă. De asemenea, iată, vă încredințez și
caseta cu bijuterii pe care ei mi-au dat-o să v-o aduc!

Regele ascultă toate acestea în tăcere, iar Prințul apropiindu-se de Spin-Lung văzu că aceasta era
pe atât de urâtă pe cât era Dorință de frumoasă și suspină către Rege:

– Am fost trădat!

– Ce vrei să spui, Măria Ta? îl întrebă Spin-Lung. Că n-ai să te însori cu mine?

Regele și Prințul Războinic nu îi răspunseră, dar dădură poruncă gărzilor ca nou-venitele să fie
duse în oraș și găzduite într-un turn. Prințul Războinic fu copleșit de cele întâmplate, astfel că nu
mai îndură traiul la curte și hotărî să plece în secret și să își găsească un locșor retras, în care să-
și trăiască ce îi mai rămăsese din mizerabila lui viață.

Îi spuse toate acestea servitorului său, Becațină, care se oferi să îl însoțească oriunde s-ar
ascunde. La plecare, Prințul le lăsă Regelui și Reginei o scrisoare în care îi asigura că de îndată
ce inima îi va fi mai ușoară, se va întoarce acasă.

Astfel, când toți se înghesuiau să-l consoleze pe Rege pentru pierderea suferită, Prințul
Războinic și Becațină zburau departe de palat. După numai trei zile ajunseră într-o pădure mare
și întunecată. Acolo făcură un popas și începură să caute fructe ca să își amețească foamea. Mai
cu seamă că Prințul încă era bolnav.
Iată că a trecut vreme îndelungată de când am lăsat-o în pădure pe Căprioara Albă! Între timp,
Zâna Lalea fu nespus de tristă din cauza celor întâmplate, așa că o conduse nevăzută prin pădure
pe Micsandra, gândind că aceasta are să-și aline stăpâna. Dar în timp ce Micsandra își căuta
stăpâna, Căprioara Albă fu cea care o zări pe ea și, sărind peste un pârâu, fugi cu agerime spre
domnișoara ei de onoare. Micsandra privi Căprioara Albă și o recunoscu pe dată. Putea jura că e
draga ei Prințesă!

Scena o înduioșă într-atât pe Zâna Lalea, încât aceasta apăru pe dată lângă fete.

Micsandra o rugă să o aducă pe Dorință la forma ei naturală.

– Nu pot face asta! îi răspunse Zâna Lalea. Dar îi pot scurta pedeapsa și o mai pot îndulci. Atunci
când ziua face loc nopții, va putea părăsi forma de Căprioară. Dar de îndată ce se vor ivi zorii, se
va întoarce la ea și va fugi în codru să zburde alături de alte animale. Dacă sunteți de acord, mai
zise Zâna Lalea, vă pot duce pe amândouă la o cabană.

Micsandra încuviință, așa că Zâna le ghidă spre o cabană pe treptele căreia le aștepta o bătrână
care împletea un coș de răchită. Cum Zâna dispăruse, fetele se lăsară conduse de bătrână într-o
odaie frumoasă, în care se aflau două paturi mititele.

Imediat ce se întunecă, Dorință lepădă pielea de Căprioară și deveni din nou Prințesă. Apoi o
îmbrățișă pe Micsandra și îi spuse că o va răsplăti pentru ajutorul ei de îndată ce blestemul va lua
sfârșit. Bătrâna bătu la ușa lor și le servi cu niște fructe, apoi se culcară. Când se lumină de ziuă,
Dorință luă din nou forma Căprioarei Albe și fugi în pădure.

În tot acest timp, după ce dormise dus o noapte întreagă, Prințul se trezi și intră și el în pădure. Și
după ce colindă el așa o vreme, văzu o Căprioară Albă, nimeni alta decât Prințesa Dorință.
Neștiind însă cine este, Prințul își îndreptă arcul spre dânsa și ținti. Săgeata o răni pe Căprioară
într-o labă. Și dacă n-ar fi fost protejată de către Zâna Lalea, probabil că ar fi murit pe dată. Așa
însă Zâna o făcu scăpată! Iar Prințul îi pierdu urma și într-un târziu, fiind foarte ostenit, renunță
să mai alerge după ea.

A doua zi, Prințul se afundă iarăși în pădure, hotărât ca de astă dată să nu mai lase să îi scape
Căprioara Albă. Dar afară era foarte cald, iar Prințul se întinse lângă o tufă și adormi pe dată.

În timp ce dormea, Căprioara Albă se apropie de el, pentru a-l vedea mai bine și îl trezi fără să
vrea. Surpriza Prințului fu foarte mare când o văzu atât de aproape și începu să alerge după dânsa
prin pădure. La un moment dat Căprioara nu mai putu fugi, iar Prințul se apropie de ea, de data
asta cu blândețe. Văzu că o lăsaseră toate puterile, așa că rupse niște rămurele și îi bandajă laba
rănită cu ramuri, cu feșe și cu mușchi.

Apoi se așeză lângă dânsa, ca s-o vegheze!

Dar noaptea se apropia cu pași repezi. Căprioara Albă nu se gândea decât cum să scape mai iute
de lângă Prinț. Iar atunci când el se duse să îi aducă niște apă dintr-un pârâu, Căprioara Albă își
adună ultimele puteri și fugi spre căsuța din pădure.

Când Prințul se întoarse, Căprioara Albă dispăruse! Oricât o căută, nu mai dădu de ea. Așa că se
înapoie la trăsură și îi povesti servitorului său toată întâmplarea, acuzând Căprioara de
nerecunoștință. Becațină îl povățui să o pedepsească atunci când i se va oferi din nou ocazia.

A doua zi, Prințesa Dorință se transformă din nou în Căprioara cea Albă și se ascunse în pădure.
Căprioara tocmai își găsise un locșor sigur, într-un tufiș, când îl simți pe Prinț apropiindu-se.
Acesta trase cu o săgeată spre acel tufiș ce părea să miște și o lovi din nou în lăbuță. Și Căprioara
Albă căzu!

Când văzu pe cine lovise, Prințul fu foarte îndurerat și culese din nou niște ierburi și îi îngriji
laba care sângera.

Dar iată că din nou se apropia timpul să se întoarcă la căsuța din pădure. Prințul însă, simțind că
dacă o lasă din nou liberă Căprioara va fugi iar, îi legă labele de rădăcina unui copac și porni să-l
caute pe Becațină.

Cum noaptea era aproape și Prințesa nu mai ajungea la căsuța din pădure, Micsandra porni să o
caute și când o găsi, începu să-i dezlege labele. Dar
tocmai atunci apărură și Prințul și Becațină. Așa că Micsandra se văzu nevoită să se scuze.

– Căprioara asta a fost a mea, înainte să fie a dumneavoastră, Sire! spuse Micsandra. Mai
degrabă mi-aș pierde viața decât s-o pierd pe dânsa!

Auzind acestea, Prințul, generos, le lăsă să plece. Fetele se întoarseră la căsuța din pădure, iar
Prințul le urmă îndeaproape. Când ajunseră acolo, Prințul o întrebă pe bătrâna ce stătea în prag
cine e fata aceea, dar bătrâna îi răspunse că n-o cunoaște. Becațină îi spuse însă stăpânului său că
el parcă și-o aduce aminte. Seamănă mult cu una dintre domnișoarele de companie ale Prințesei
Dorință.

Între timp, în odaia din căsuță, Micsandra pansa mâna rănită a Prințesei din care sângele curgea
șiroaie. Și amândouă erau tare supărate.

– Ah! suspină Prințesa. Oare va trebui să fiu mereu Căprioară în timpul zilei și să îl văd cum își
îndreaptă arcul spre mine, fără să fiu în stare să-i vorbesc?

Becațină, care trăgea cu urechea, le auzi ce-și zic și îi spuse Prințului, care privi pe fereastră și o
recunoscu de îndată pe Prințesă. Așa că după ce bătu încetișor la ușă, o deschise și se aruncă la
picioarele Prințesei Dorință.

– Nu e cu putință! Tu erai cea pe care am rănit-o?

Dar Prințesa îl iertă și îi vorbi atât de blând, încât el nu se mai îndoi nicio clipă de dragostea pe
care fata i-o purta. Prințesa îi povesti de cele puse la cale de Spin-Lung și de mama acesteia, iar
Prințul Războinic promise să le pedepsească.

Chiar atunci se auzi un corn de vânătoare și Prințul, privind pe fereastră, recunoscu însemnele
regatului său. Văzu curteni și multe trăsuri. Apoi își văzu tatăl și alergă spre dânsul ca să-i
povestească despre norocul său de a o descoperi pe adevărata Prințesă.

Și atunci blestemul se destrămă…

Totul se întâmplase așa datorită Zânei Lalea. Căci drăguța casă din pădure fusese a ei și tot ea
fusese bătrâna ce șezuse-n prag!

La scurtă vreme, Prințul Războinic și Prințesa Dorință se căsătoriră în prezența celor șase Zâne
Ursitoare, iar Micsandra și Becațină le urmară exemplul și îi slujiră cu credință împreună, până la
sfârșitul zilelor lor.