Anul XIV
187
O reverenţă pentru Iași
Daniel Şandru
L
a finele
acestui
an, în
luna decembrie, vom
scrie împreună primul capitol
dintr-o poveste. Noi, cei de la
revista Timpul, și dumnea-
voastră, cititorii noștri, vom
depăna întreaga amintire a
unui an, o amintire legată de
Iașul anului 2014. În prim-plan
vor sta personajele care, prin
tot ceea ce au făcut pentru co-
munitate, merită deplina noas-
tră preţuire: scriitori, artiști,
educatori și cercetători, actori
civici ai cetăţii, istorici, zidi-
tori ai imaginii orașului, jurna-
liști, tinere valori, medici și
întreprinzători economici. Vom
face împreună, faţă de ei și
faţă de Iași, o cuvenită reve-
renţă. Vor fi zece premii pen-
tru zece dintre personalităţile
orașului, decernate în urma
unei campanii care, sub titula-
tura „Oamenii Timpului”, se
va desfășura în perioada
24 octombrie – 1 decembrie.
Vreme de mai bine de o lună,
pe site-ul special dedicat
Revistă de cultură contemporană
evenimentului, www.oamenii-
timpului.ro, veţi putea să vă
prezentaţi opiniile și veţi pu-
tea vota câte unul dintre cei
cinci nominalizaţi pentru fie-
care dintre cele zece categorii:
Literatură, Arte, Educaţie și
Cercetare, Societate civilă, Di-
plomaţie culturală, Memorie
și Istorie, Jurnalism Cultural,
Tinere Valori, Sănătate și An-
treprenoriat. Tot acolo veţi re-
găsi prezentările nominaliza-
ţilor, împlinirile lor de pe
parcursul anului 2014, precum
și regulamentul acestei com-
petiţii a valorilor. Demersul
nostru va fi susţinut de un Ju-
riu Naţional, format din perso-
nalităţi de marcă în fiecare
dintre domeniile pentru care
se acordă premiile. Pe 13 de-
cembrie, în Sala Mare a Tea-
trului Naţional „Vasile Alec-
sandri”, cei zece ieșeni ai
timpului nostru vor putea pri-
mi aplauzele la scenă deschi-
să.
Sunt conștient, ca și cole-
gii mei, că este foarte dificil să
navighezi, fie numai ideatic,
n Serie nouă n octombrie 2014
Fondat la 15 martie 1876
într-o lume dominată de orgo-
lii. Dar cred că există situaţii
în care valoarea poate să se
situeze dincolo de meschină-
ria maniheistă predominantă,
așa cum știm, în spaţiul româ-
nesc. Tocmai de aceea, premii-
le ce vor fi oferite în cadrul
Galei „Oamenii Timpului” nu
vizează „grupurile de presti-
giu” și nici obișnuita cimenta-
re formală a unor ierarhii deja
configurate. Este principalul
motiv pentru care implicăm
publicul ieșean, căruia îi vom
adăuga rigoarea profesională
a unui Juriu Naţional. Vizăm,
așa cum consider că este fi-
resc, individualitatea fiecăruia
dintre cei care, prin activitatea
aflată deseori departe de lumi-
nile rampei, reușesc să contri-
buie la fărâma de normalitate
necesară oricărei comunităţi.
Dorim, prin urmare, să adu-
cem această normalitate în
prim-planul vieţii publice a
Iașului, la fel cum, în anii ce
urmează, intenţionăm să fa-
cem același lucru pentru
Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov,
Nr.
Această ediţie
conţine
suplimentul dedicat
FILIT 2014 n
POLIS  4‑5
Dosare şi alegeri
Pagini coordonate de Sorin Bocancea
Opinii semnate de Mark Bucuci,
Cristi Danileţ, Sabin Drăgulin, Radu
Nicolae și Vasile Ostaciuc n
FILOSOFIE8-9
Ideea de
Universitate
Pagini coordonate de George Bondor
Opinii semnate de Ștefan Afloroaei,
Corneliu Bîlbă, Jan Sokol și Ivan
Vuković n
INTERVIU  12‑13
Mircea
Cărtărescu:
București, Constanţa ori Su-
ceava.
Poate că ne-am obișnuit
„Sunt și voi rămâne
prea mult, în vremea din urmă,
să ne raportăm la extravagan-
probabil întotdeauna
ţă atunci când judecăm nor-
malitatea noastră societală. imatur” n
Teoreticienii sociali vorbesc,
din această perspectivă, des-
pre intensitatea scăzută a ca-
pitalului social. Avem de-a FĂRĂ AGENDĂ 17
face, cumva, cu o aproape ge-
neralizată lipsă de încredere, Daniel Cristea-Enache
fie că ne raportăm la instituţii,
fie că ne raportăm la cei din
jurul nostru. Lucrurile pot sta Cultură și
însă și altfel. Și asta pentru că,
departe de vacarmul politic, în entertainment n
afara jocurilor de interese
existente în orice domeniu,
neatinși de gustul puterii ori
al preamăririi, există oameni EXCLUSIV21
buni, care fac lucrurile să
meargă într-un firesc pe care
am putea să-l redescoperim
împreună. Ei sunt, din punctul
Promotoare
nostru de vedere, cei care, mă-
car o dată pe an, trebuie cele-
braţi. Ei sunt „Oamenii
ale artei din
Timpului”. Vă invităm să-i săr-
bătorim pe 13 decembrie. diaspora n
www.revistatimpul.ro
 2 | ACTUALITATE

Cei şapte ani de-acasă

Director:
Daniel Şandru

Colegiul de redacţie:
Ștefan Afloroaei,

ai FITPT
Emil Brumaru, Al. Călinescu,
Daniel Condurache, Stelian
Dumistrăcel,
Liviu Leonte, Dan Petrescu,
Alexandru Zub

N
Redactor‑şef:
Gabriel Cheşcu oile realități teatrale puse în scenă de trupele invitate la Festivalul Internațional de Teatru
Corespondenţi externi: pentru Publicul Tânăr au relevat o nouă dimensiune culturală a Iașului, reprezentată de
J.W. Boss (Amsterdam), neconvenționalul inteligent, experimentul bine prizat de public și creativitatea
Paula Braga Šimenc (Ljubljana),
Bogdan Călinescu (Paris), cosmopolită. Într-un oraș care se regenerează an de an prin fluxurile masive ale
Eva Defeses (Lisabona), studențimii, existența unui astfel de festival nu mai trebuie explicată, ci susținută.
Mircea Gheorghe (Montréal),
Aliona Grati (Chişinău),
Teodora Manea (Exeter),
Ana‑Maria Pascal (Londra),
Aurelian Crăiuţu (Bloomington),
William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:
Sorin Bocancea, George Bondor,
Radu Vancu, Andrei Giurgia,
Adina Scutelnicu

Redacţia:
George T. Șipoş, Bogdan Ulmu,
Dragoș Dascălu,

Andrei Rotariu (tehnoredactare),
Andrei Cucu (fotoreporter)
Responsabilitatea opiniilor exprimate
în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:
Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460
Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797
ISSN 1223‑8597
E‑mail: redactie@revistatimpul.ro
www.facebook.com/Timpul.ro
Revista poate fi descărcată, în format PDF,
de pe site‑ul www.revistatimpul.ro
Revistă de cultură contemporană
editată de Grupul Editorial Adenium.
T
imp de opt zile, publicul
ieșean a fost ofertat de o
inedită exprimare teatrală,
ramificată într-o varietate ului-
toare de concepţii regizorale și
adaptări scenice. Programul fes-
tivalului a pus accent pe releva-
rea în stil documentar a realităţi-
lor contemporane. Spectacolul
de teatru a fost translatat în zona
lipsită de măști a cotidianului,
exhibând rănile unei societăţi
marcate de abuzuri politice și
consumerism. Una dintre piese-
le grele ale festivalului a consti-
tuit-o reprezentaţia Putin schia-
ză, pusă în scenă de trupa cehă
Divadlo Lisen Brno, în regia Pa-
vlei Dombrovska. Rememorând
Jurnalul rusesc al ziaristei și mi-
litantei pentru drepturile omului
Anna Politkovska, asasinată în
urmă cu opt ani într-un lift din
Moscova chiar în timp ce preșe-
dintele Putin își serba ziua de
naștere, spectacolul jucat de ac-
tori în atmosfera cazonă a unui
cort militar s-a dovedit a fi de o
sumbră actualitate, prilej de me-
ditaţii temeinice asupra contex-
tului politic trecut și prezent.
Ieșind din teatrul de operaţii
militare, ajungem în zona teatrului
ambiental, a teatrului multidi-
mensional, reprezentat de inedi-
ta punere în scenă acvatică a
piesei Iona de Marin Sorescu.
Mi-aș fi imaginat Lacul Ciric în
multe ipostaze, dar nu l-aș fi vă-
zut vreodată în luminile rampei,
așa cum a făcut-o Teatrul Sala
Mică din Cluj-Napoca, prin mi-
zanscena Mihaelei Panainte și
interpretarea lui Florin Vidamski,
într-un spectacol de o mare com-
plexitate a sensurilor și simţuri-
lor. În aceeași ecuaţie a teatrului
abstract, roditor de noi perspec-
tive spectaculare, s-au regăsit O
corabie pe valuri: Odiseea, o pro-
ducţie a companiei teatrale Phi-
lippe Genty, Pescarul și sufletul
său al Teatrului Odeon din Bu-
curești sau Domnul Molsk, un
exerciţiu acustic performat de
Spraakmakend Theatre din
Olanda și Nordland Visual
Theatre din Norvegia.
Fără îndoială, prin numărul
record de spectatori, varietatea
și calitatea trupelor invitate, dar
mai ales prin perpetuarea unei
viziuni surprinzătoare asupra ar-
tei teatrale, a șaptea ediţie a
FITPT plasează Iașul pe harta
spaţiilor culturale frecventabile.
În contextul în care Europa cul-
turală reprezintă o piaţă pe care
pătrunzi greu, directorul artistic
al festivalului, Oltiţa Cîntec, și-a
asumat temerara misiune de a
croi Iașului o ţinută adecvată se-
lectului club al teatrului de cali-
tate. A reușit acest lucru, conver-
tindu-și vasta experienţă de
critic teatral în efortul organiză-
rii unui festival cu care se identi-
fică.
În fapt, FITPT a prezentat
publicului ieșean o secvenţă de
prim-plan a artei spectacolului,
aflată într-o permanentă reeva-
luare și generând noi realităţi
teatrale.
A consemnat Gabriel Andronache

Donează în conturile
campaniei pentru salvarea casei
lui Enescu din
Mihăileni, judeţul Botoșani:

Conturi în euro
Cont în euro deschis de revista
Timpul și Societatea Enescu din
Viena la Banca BRD,
sucursala Iași.
Titular cont: Adriana Nazarciuc
(şi/sau Daniel Șandru)
IBAN:
RO92BRDE240SV48538862400
SWIFT: BRDEROBU
Cont în euro deschis de Filiala
București a OAR la Banca
Raiffeisen, sucursala Victoria:
IBAN:
RO42RZBR000006001676 3759
BIC: RZBRROBU
Cont în lei
Cont deschis de Filiala
București a OAR la Banca
Raiffeisen, sucursala Victoria:
RO43RZBR0000060016763741
BIC: RZBRROBU

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

EVENIMENT | 3

Decembrie nobil:
Gala „Oamenii Timpului”, ediţia I

E
diția I a Galei „Oamenii Timpului” va încheia, pe data de 13 decembrie 2014, prin ceremonia de
decernare a Premiilor „Oamenii Timpului”, o campanie de promovare a valorilor Iașului, gândită
în termenii unei reverențe pe care întreaga comunitate este datoare să o facă față de
personalitățile care, prin rezultatele profesionale de excepție obținute în cursul acestui an,
întăresc blazonul orașului.

Î
n virtutea misiunii sale și a implicării
comunitare pe care a dovedit-o și în
ultimul sfert de veac, revista de cultură
contemporană Timpul patronează, înce-
pând cu anul 2014, Gala „Oamenii Timpu-
lui”. Scopul evenimentului este cel de recu-
noaștere publică, prin decernarea unor
premii, a acelor personalităţi și/sau organi-
zaţii din plan local, naţional și internaţio-
contemporană Timpul. Juriul Naţional al
ediţiei I (2014) a Galei „Oamenii Timpului”
are următoarea componenţă: Radu Vancu,
scriitor (Literatură), Cătălin Sava, realizator
TVR (Arte), Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu,
Decanul Facultăţii de Istorie, Universitatea
București (Educaţie și Cercetare), Liviu
Mihaiu, jurnalist (Societate civilă), Excelenţa
Sa Claudio Pérez Paladino, Ambasador
cultură contemporană Timpul, eveni-
ment la care vor participa isto­ricul Adri-
an Cioroianu, criticii literari Daniel
Cristea-Enache și Bogdan Creţu, pre-
cum și Daniel Șandru, directorul publi-
caţiei, întâlnirea urmând a fi moderată
de Gabriel Cheșcu, redactorul-șef al re-
vistei. De asemenea, în cadrul Galei va
avea loc un concert caritabil, intitulat
În mod firesc, Gala se va încheia cu
ceremonia de decernare a Premiilor „Oa-
menii Timpului”, care va avea loc, de ase-
menea, la Teatrul Naţional „Vasile Alec-
sandri” din Iași, începând cu ora 19.00 și
va fi transmisă de către TVR, partener
oficial al evenimentului.

nal care contribuie la dezvoltarea culturală
și instituţională a spaţiului românesc, în
spiritul valorilor proprii unei societăţi de-
mocratice.
Premiile „Oamenii Timpului” se vor
acorda pentru zece categorii, cărora li se
vor adăuga trei premii speciale. Pentru fie-
care dintre cele zece categorii există câte
cinci nominalizaţi, propunerile pentru
aceștia din urmă fiind înaintate Juriului
Naţional al Galei de către redacţia revistei
de cultură contemporană Timpul. În urma
votului public, ce se va desfășura în perioa-
da 24 octombrie – 1 decembrie 2014, și a
deciziei Juriului Naţional, vor fi acordate
Premiile „Oamenii Timpului” pentru ur-
mătoarele domenii: Literatură, Arte, Edu-
caţie și Cercetare, Societate civilă, Diplo-
maţie culturală, Memorie și Istorie,
Jurnalism cultural, Tinere valori, Sănătate
și Antreprenoriat.
Juriul Naţional al Galei „Oamenii Tim-
pului” este format din zece personalităţi de
marcă în domeniile pentru care se acordă
premiile, având recunoaștere în plan naţio-
nal și internaţional, iar președintele jur­iu­
lui este directorul revistei de cultură
Plenipotenţiar al Republicii Argentina „Concert pentru Mihăilenii lui Enescu!”, Informaţii detaliate privind progra-
pentru România și Republica Moldova a cărui organizare va fi coordonată de pi- mul Galei „Oamenii Timpului”, regula-
(Diplomaţie culturală), Dr. Mioara Anton, anista Raluca Știrbăţ. Concertul va putea mentul de desfășurare a campaniei, pre-
Directorul Programului „Istorie Contem- fi audiat în Sala Mare a Teatrului Naţio-
zentarea Juriului Naţional al Galei,
porană” din cadrul Institutului de Istorie nal „Vasile Alecsandri”, începând cu ora
„N. Iorga” al Academiei Române (Memorie 18.00. Fondurile obţinute cu această oca- personalităţile nominalizate pentru fie-
și Istorie), Daniel Cristea-Enache, critic li- zie vor fi donate Ordinului Arhitecţilor care categorie în parte și procedura de
terar (Jurnalism cultural), Maia Morgen- din România, pentru restaurarea casei vot public sunt disponibile, începând cu
stern, actriţă (Tinere valori), Prof. univ. dr. lui George Enescu din Mihăileni, judeţul data de 24 octombrie 2014, pe site-ul
MSC Alexandru-Vlad Ciurea, Vicepreșe- Botoșani. www.oameniitimpului.ro.
dinte al Federaţiei Mondiale de Neuro­
chirurgie (Sănătate) și omul de afaceri
Bogdan Piţigoi (Antreprenoriat).
Ediţia I a Galei „Oamenii Timpului”,
ce se va desfășura pe 13 decembrie 2014
în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile
Alecsandri” din Iași, va debuta cu o dez-
batere având ca subiect „Jurnalismul
cultural și implicarea socială”, la care vor
participa unele dintre cele mai autoriza-
te voci ale domeniului din plan naţional
și care se va desfășura în Aula Mare a
Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai
Eminescu”.
În același loc va fi lansat, de la ora
17.00, numărul special, ediţia noiem-
brie-decembrie 2014, al revistei de

nr. 187 www.revistatimpul.ro

4 | POLIS
Dosare și alegeri
Î
n ultimele două campanii electorale pentru alegerile prezidențiale, am
asistat la discursuri ce au avut în centru combaterea corupției și
realizarea unei justiții independente. În campania de anul acesta, un
singur candidat mai are discursul centrat pe acest mesaj, însă
evenimentele mențin în spațiul public tema relației dintre justiție și
politică. Un val de dosare grele au ajuns la final și au început să producă o mare
Infractorii au
pierdut procesul
cu Justiţia.
Irevocabil
Cristi Danileţ
A
cuzele de „justiţie politizată” sau
sintagma „dosar politic” mi se par,
pe de o parte, infantile, iar pe de
altă parte, iresponsabile.
E o copilărie să crezi că toţi cei
7 500 de judecători și procurori din Româ-
nia pot fi influenţaţi. Eu sunt în sistemul
judiciar din anul 1998 și am văzut destule:
până la reforma justiţiei, dosarele ne erau
repartizate de șefi după cum făceam parte
din cercul de oameni care pot fi influen-
ţaţi ori nu. Mie, personal, mi s-au făcut
sugestii din partea șefilor sau colegilor
cum să soluţionez anumite dosare; mi
s-au făcut propuneri de mită din partea
avocaţilor; mi s-a atras atenţia că a face
parte dintr-o asociaţie profesională e un
semn de rebeliune; am văzut oameni care
nu fuseseră magistraţi o zi, dar peste
noapte au fost numiţi, la cererea ministru-
lui, șefi de instanţe sau chiar de Curte Su-
premă; am văzut procurori servili care
deschideau dosare la cererea ministrului
și închideau dosare la cererea șefilor. Sub
presiunea aderării la UE, legile reformei
din anii 2004-2005 și reorganizarea insti-
tuţiilor judiciare prin separarea de politic
au schimbat acea justiţie: trei sferturi din-
tre judecătorii și procurorii aflaţi acum în
funcţie au fost recrutaţi prin concurs; o
jumătate dintre magistraţi sunt absol-
venţi ai Institutului Naţional al Magistra-
turii; cariera tuturor este gestionată de
Consiliul Superior al Magistraturii (CSM);
promovarea are loc doar prin concurs;
avem deja în sistem primele generaţii de
magistraţi născuţi după 1989; de câţiva
ani, avem primele denunţuri ale unor ma-
gistraţi împotriva colegilor corupţi. Acum
e o altă justiţie. E greu de acceptat pentru
unii, care nu mai pot aranja cariere și do-
sare.
Acuzaţiile de politizare a justiţiei sunt
însă extrem de grave, căci ele sunt făcute
în spaţiul public. Ele vin de regulă din par-
tea celor urmăriţi penal, oameni politici și
oameni de afaceri aflaţi până în 2004 sub
www.revistatimpul.ro
circulație, o serie de ieșiri (din scena politică) și intrări (în penitenciare) a unor
personaje din prim-planul vieții politice. A început să funcționeze justiția din
România, după atâția ani de complicități între puterile statului? Am ajuns la o
„judecată de apoi” a sfertului de secol scurs de la căderea comunismului?
Asistăm la un trecător val de „dosare politice” și „execuții publice”, așa cum susțin
cei vizați de ele și apărătorii lor? Se va simți la vot această mișcare a dosarelor?
„protecţie”. Vin și de la „confraţii” lor,
aflaţi în același cerc de interese, speriaţi
că în calitate de beneficiari de poziţii și
foloase materiale vor trebui și ei să dea
explicaţii într-o zi. Și mai vin de la
mass-media aservite acestor grupuri, care
au transformat libertatea de exprimare în-
tr-o prostituare zilnică. În loc să dea dova-
dă de onoare personală și de respect pen-
tru autorităţi, toţi aceștia atacă într-un
mod inacceptabil procurorii, judecătorii și
CSM.
Cel mai josnic atac este acuzaţia de
politizare a justiţiei, deși e de notorietate
că cei anchetaţi și condamnaţi fac parte
din toate partidele și guvernările din ulti-
mii zece ani, ceea ce arată obiectivitatea
organelor judiciare. Și, ca să fim onești,
trebuie să spunem că România este într-o
continuă campanie electorală: avem ale-
geri și referendumuri în fiecare an, astfel
că e greu să fie instrumentat un dosar pe-
nal într-o perioadă când să nu se spună cu
subînţeles: „drept acum a apărut acest do-
sar, în plină campanie electorală!”. Efectul
nu este nici pe departe intimidarea magis-
traţilor, deși asta se intenţionează, fără în-
doială. Nici măcar slăbirea încrederii în
justiţie. Din contra, încrederea în justiţie
s-a dublat în zece ani, depășind nivelul în-
crederii pe care românii o au în Parla-
ment, Guvern sau chiar în Președintele
ţării. Oamenii au văzut că se întâmplă
ceva pozitiv: indivizi care au ocupat diver-
se funcţii sau poziţii ajung în spatele gra-
tiilor și își pierd averile făcute pe spatele
celor onești, în urma unor procese poate
prea lungi, dar echitabile și transparente.
Poate că e singurul sector din România
care merge corect, iar asta reaprinde spe-
ranţa că lucrurile mai pot fi îndreptate.
De aceea spun: infractorii au pierdut
procesul cu Justiţia. Irevocabil.
Pagini coordonate de Sorin Bocancea
Mark Bucuci
Anticorupţia fără
anticorupţi
E
ste evident că justiţia din Româ-
nia a început să funcţioneze.
Când spun asta, mă refer la fap-
tul că ea a făcut primii pași în a se con-
tura ca o putere alături și chiar contra
posibilelor derapaje ale tuturor puteri-
lor în stat. A început ca un „eșec de
succes” cu o formă fără fond, și anume
Parchetul Naţional Anticorupţie
(PNA). Perioada PNA a fost una a „co-
rupţiei fără corupţi”. Ulterior, forma
fără fond a devenit prilejul pentru o
reformă instituţio­ nală radicală. Prin-
tr-o reorganizare eficientă și cu spriji-
nul indirect al electoratului, a fost cre-
ată o instituţie, DNA, care a obţinut
rezultate cuantificabile. Odată cu suc-
cesele acestei instituţii, România a
ajuns să „exporte” bune practici la ni-
vel european și internaţional. În spa-
ţiul public s-a conturat un nucleu dur
de reprezentanţi ai puterii judecăto-
rești, un nucleu care este în competiţie
cu reprezentanţii celorlalte puteri pen-
tru recunoaștere publică. Mai mult,
unii magistraţi ( judecătorul Cristi Da-
nileţ, de exemplu) au început să își ia
în serios rolul de „predicatori” ai statu-
lui de drept. E un bun început, dar nu e
capătul unui drum spre domnia legii.
Între timp, însă, electoratul român
a obosit. Problema corupţiei ca
element fundamental în eșecul
politicilor publice și în dezagregarea
comunităţilor pare să fi devenit secun-
dară. Prioritar pare a fi șocul emoţio-
nal al condamnării unor demnitari sau
factori decizionali locali. Șocul publi-
cului românesc ţine și de faptul că o
astfel de igienizare a activităţii politi-
ce este complet nouă pe la noi. În loc
să se fi delimitat de astfel de persoane,
o parte consistentă a electoratului ro-
mân a preferat să le voteze și să le
transforme în „martiri”. Au ales să de-
monizeze „politicul care s-a amestecat
în justiţie” și să mizeze pe ingenuita-
tea oamenilor politici condamnaţi
pentru fapte de corupţie. Altfel spus,
oamenii politici sunt în esenţă buni,
problema e că politica e murdară. Pe
de altă parte, ce imagine să mai avem
despre noi ca societate când observăm
firescul derizoriu al corupţiei exprimat
de bunurile primite de unii dintre cei
condamnaţi (viţei, porci, găini, chiuve-
te, blănuri etc.)?
Aceasta este perioada anticorupţi-
ei fără anticorupţi: justiţia pare să-și
desfășoare singură activitatea, fără
susţinerea electoratului și cu blocaje
instituţionale serioase. Fără o susţinere
serioasă din partea electoratului la
alegerile preziden­ţiale, justiţia poate fi
blocată instituţional. Iar „judecata de
apoi” a ultimilor douăzeci și cinci de
ani poate fi cel puţin încetinită. Dacă
încrederea în continuă creștere a cetă-
ţenilor într-o instituţie precum DNA
nu se convertește în voturi pentru can-
didatul cel mai credibil în ceea ce pri-
vește politicile publice anticorupţie,
există riscul ca funcţionarea justiţiei
să fie afectată. Din acest motiv, se poa-
te spune că avem de-a face la următoa-
rele alegeri și cu o „judecată de apoi” a
electoratului, care va decide în ce fel
de societate vrem să trăim.
octombrie 2014
POLIS | 5

Funcţionarea justiţiei
şi schimbarea generaţiei politice
URSS îl domina în Europa și
Asia. Problema care s-a pus oda-
tă cu schimbarea forţată a reguli-
lor la nivel internaţional de către
Federaţia Rusă în momentul ata-
cării Ucrainei a fost aceea a mo-
Sabin Drăgulin dului în care noile democraţii
europene integrate în UE și
cumpăraţi, societatea poate fi
manipulată din exterior”. De
asemenea, în discursurile sale de
la București (10-11 ianuarie
2014), Victoria Nuland a afirmat
că „imixtiunea politicului în
justiţie este îngrijorătoare… Sta-
tul de drept, lupta împotriva co-
goală de conţinut, a devenit
brusc eficientă. O serie întreagă
de politicieni aflaţi în spectrul
politic au fost acuzaţi de către
DNA de fapte de corupţie, dosa-
re aflate de ani buni prin sertare-
le judecătoriilor au primit sen-
tinţe definitive și irevocabile, iar
mai de preţ a acestora fiind opri-
rea procesului de curăţire a me-
diilor infracţionale ce se regă-
sesc în acest moment în spaţiul
politic, în administraţia publică
și mediul de afaceri.
Ceea ce nu s-a înţeles este
faptul că, indiferent cine va câș-

C
ampania electorală din
acest an pentru alegerea
noului președinte al Ro-
mâniei se desfășoară pe fondul
unor tensiuni politice interne și
internaţionale majore. Intere-
sant este că cele două planuri
sunt întrepătrunse. Criza din
Ucraina a ajuns în atenţia SUA,
iar raporturile geopolitice și ge-
ostrategice, precum și stabilita-
tea regiunii sunt influenţate de
un flagel: corupţia. Vorbim des-
pre un fenomen ce a cuprins în-
tregul spaţiu pe care cândva
NATO vor respecta condiţiile
impuse în tratatele de aderare.
Concluzia analiștilor de la
Washington a fost că regimurile
politice din aceste ţări au per-
mis, dezvoltat și apărat fenome-
nul corupţiei în ultimele aproa-
pe două decenii și jumătate.
Concentrându-ne pe cazul
românesc, aceste concluzii s-au
regăsit în ideile exprimate de
Joe Biden la București, pe 21 mai
2014: „Corupţia reprezintă o altă
formă de tiranie (…) Atunci când
tribunalele și politicienii pot fi
rupţiei, transparenţa, predictibi-
litatea sunt esenţiale pentru
parteneriatul strategic dintre
SUA și România”. Iar pe 2 oc-
tombrie 2014 doamna Nuland
acuza statele din Europa Centra-
lă și de Est: „Protejaţi parlamen-
tarii corupţi, ignoraţi Parlamen-
tul când vă convine. Cancerul
corupţiei distruge visele celor
care luptă pentru democraţie”.
Și România este în această zonă.
În mod curios, în ultimul an,
„lupta împotriva corupţiei”, care
a fost pentru mulţi ani o formă
contractele dubioase semnalate
de presă în ultimele decenii au
început să fie cercetate și să pri-
mească avize de urmărire.
Reacţia „beneficiarilor” aces-
tor măsuri, care, după ani de im-
punitate, se văd în situaţia de a fi
găzduiţi de plătitorii de taxe și
impozite în pușcăriile patriei, a
fost vehementă. Aceasta s-a ex-
primat fie prin presiunile politi-
ce menite să desfiinţeze DNA
sau Agenţia Naţională de Inte-
gritate (ANI), fie prin interme-
diul mass-media, dorinţa cea
tiga alegerile din noiembrie,
acest proces nu mai poate fi
oprit. România nu mai poate fi
un sat fără câini, iar presiunile
conjugate ale SUA și UE îl vor
obliga chiar și pe candidatul
stângii să îi părăsească pe „foștii
tovarăși de drum”. Figurile baro-
nilor actuali, care par de neclin-
tit, se vor aduna în închisori, „lu-
pii tineri” așteptând cu
nerăbdare „reformarea clasei
politice”, pentru a putea lua lo-
cul „monștrilor sacri” ai politicii
românești.

Vasile Ostaciuc

Dosariada
unei societăţi
insuficient modernizate Coaliţia
A anticorupţie
parenta avalanșă de învinuiri nu a fost însoţită și de confiscarea (în
(acesta ar fi termenul corect din ochii publicului, de preferat, totală) a
punct de vedere juridic) aduse averii. „Vocea cartierului” continuă:
de către DNA unor politicieni care be- „Păi, și mie îmi convine să fac un an,
neficiază de un indice mare de notorie- Radu Nicolae
doi de pușcărie de lux pentru ’jde mili-
tate are efecte diferite în rândul diver- oane de euro”. Și desacralizarea dosa-
selor segmente ale opiniei publice, în

funcţie de valorile, mentalităţile, intere-
sele și cultura dominantă a fiecăruia
dintre ele. Chiar dacă această campa-
nie, comparată uneori de presă cu cele-
bra mani pulite italiană, poate oferi sa-
tisfacţie unor categorii de public, din
considerente de ordin etic, frustrare &
vendetta sau partizanate politice, to-
tuși, imaginea ei este desacralizată de o
serie de attachments (in)formale.
Exceptând lamentările victimelor
și ale susţinătorilor acestora, restul pu-
blicului pare să guste cu satisfacţie mo-
derată această cruciadă care depășește
domeniul luptei anticorupţie în sensul
clasic al termenului. În primul rând,
faptul că victimele sunt prezente pre-
ponderent într-o parte a spectrului po-
litic (PSD & Asociaţii) contrazice viziu-
nea empiric-popular concretizată prin
mitul naţional „toţi fură”. În al doilea
rând, chiar și victimele sunt ierarhizate,
iar în viziunea publică există politicieni
cu o imagine foarte proastă care sau au
fost „uitaţi” până acum de către DNA,
sau au primit pedepse mult prea ușoa-
re. Chiar și politicienii care au fost deja
condamnaţi au primit pedepse în urma
unor acuzaţii care par hilare publicului.
„Vocea cartierului” exclamă: „Păi, îl
condamni pe Năstase cu un dosar gen
«Trofeul Calităţii», când el a furat mili-
arde? Sau îl condamni pe Voiculescu în
dosarul ICA, când el a pus mâna pe
averea lui Ceaușescu și a Securităţii?”.
Pe de altă parte, în majoritatea con-
damnărilor, măsura privativă de libertate
riadei intră în coliziune directă cu
elemente constitutive majore ale men-
talităţii balcanic-premoderne. Aceeași
„voce a cartierului”: „Lui X i-au dat atâ-
ta pușcărie cu executare pentru corup-
ţie și ăluia care a omorât cu mașina oa-
meni pe stradă îi dă cu suspendare?!”.
Justiţia modernă, ca expresie re-
presivă (penală sau politică) a statului
de hârtie, un stat modern-birocratic a
cărui funcţionare se bazează pe institu-
ţii, și nu pe indivizi, este credibilă în
măsura în care interacţionează compre-
hensiv cu opinia publică. Insuficienta
modernizare a societăţii românești are
ca prim efect o rezistenţă tenace a indi-
vidualizării acţiunii publice și politice
în faţa unei (de dorit) instituţionalizări
a acestui tip de acţiuni.
O justiţie independentă ar trebui să
funcţioneze și fără Monica Macovei
sau Traian Băsescu. O justiţie indepen-
dentă ar trebui să nu poată fi influenţa-
tă de un prim-ministru sau președinte,
indiferent care ar fi numele acestuia.
Faptul că există candidaţi prezidenţia-
bili care promit funcţionarea justiţiei
sau garantează această funcţionare nu
reprezintă o problemă sociopolitică
majoră. Problema apare în momentul
când un larg segment al opiniei publice
este convins de această realitate (pro-
babil în urma unei intuiţii empirice ex-
trem de eficiente) și își orientează com-
portamentul electoral conform acestei
convingeri.
A
existat în ultimii ani o conjunctură
favorabilă investigării și judecării
dosarelor mari de corupţie și de cri-
minalitate organizată. S-a format, cu spriji-
nul partenerilor noștri externi din Statele
Unite ale Americii și Uniunea Europeană,
o informală coaliţie anticorupţie de insti-
tuţii, organizaţii, servicii și persoane care a
permis condamnările deja cunoscute ale
unora dintre profitorii tranziţiei. Această
coaliţie a fost mai degrabă rezultatul unui
proiect inteligent decât o apariţie sponta-
nă și dezinteresată din rândul justiţiei. În
cele mai multe cazuri, pentru a se obţine o
condamnare, a fost necesară utilizarea mai
multor tipuri de metode ce au depășit ca-
drul obișnuit (complete desemnate în loc
de complete aleatorii, forţarea de interima-
te pentru a crea condiţiile numirii unor
persoane cu „agendă anticorupţie” în func-
ţii de conducere în instanţe sau parchete,
transcripturi scurse către mass-media, ofi-
ţeri acoperiţi, percheziţii ilegale, urmărirea
penală sub formă de acte premergătoare
etc.). O asemenea coaliţie a fost realizată
pentru a asigura stabilitatea României și
onorarea angajamentelor sale la nivel
internaţional (de menţionat aici cazul de la
Poliţia de Frontieră).
După cum știm, corupţia distruge
ordinea formală, instituţii publice întregi
ajungând să fie transformate în grupări de
criminalitate (aici este relevant cazul de la
permisele auto). Condamnările au vizat în
principal zona politicii cu tot spectrul său
și cea economică. Așadar este prematur să
spunem că justiţia a început să funcţione-
ze independent în România, în condiţiile
în care instituţiile anticorupţie, Consiliul
Superior al Magistraturii, Ministerul pu-
blic sau puterea judecătorească se pliază
pe înţelegerile de culise (cum a fost în ca-
zul numirii procurorului general) sau rela-
ţia acestora cu serviciile speciale este
neclară (înaintări în grad ale unor persoa-
ne-cheie din justiţie, lipsa unei verificări
din partea Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării a magistraţilor acoperiţi, recrutarea
ilegală a unor magistraţi etc.). Justiţia
rămâne încă selectivă și influenţabilă.
În ciuda acestor dosare grele, justiţia
din România nu a produs personalităţi au-
tentice anticorupţie care să inspire socie-
tatea, cum s-a întâmplat în Italia cu judecă-
torii anti-mafia la începutul anilor ’90.
Întrebarea fundamentală astăzi este dacă
această conjunctură și ceea ce a produs ea
bun pentru societatea românească va ajuta
la crearea unei comunităţi anticorupţie au-
tentice și transparente în justiţie și institu-
ţiile publice care să schimbe regulile siste-
mului, iar răspunsul depinde de modul în
care vom reuși coagularea în jurul Strate-
giei Naţionale Anticorupţie. Dacă de dra-
gul controlului vom ţine justiţia și institu-
ţiile anticorupţie captive, mă tem că nimic
nu este sustenabil sau de dorit. Până
atunci, dosarele penale, mapele profesio-
nale, transcripturile, bileţelele roz rămân
arme redutabile în context politic și
electoral.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

6 |
Adaptarea la realitate
A
m ajuns să cred că despre experiența unei dictaturi nu poți vorbi cu adevărat decât
plasând-o sub semnul grotescului, al figuralului. Și, tot astfel, să cred că doar confesiunea
lirică pare să depășească în autenticitate filele unei cărți de istorie, întrucât, pornind
chiar din interiorul unei lumi totalitare, își asumă acel grad al contrafacerii metaforice a
realității care mai putea permite o oază de normalitate celor ce nu se doreau compromiși.
Î Totul este în aparenţă
ntr-un asemenea univers
demonizat de politicile
restrictive ale ceaușeștilor,
nouă tineri poeţi de limbă
germană au decis să-și unească
forţele, înfruntând pe câmpul li-
teraturii ostilitatea unui sistem
absurd și subjugator. Își spuneau
Grupul de Acţiune Banat (pen-
tru că „poeziile sunt acţiune”) și
au activat timp de trei ani, înce-
pând din 1972, ca un club de lec-
tură și de scris dedicat rebelilor
germanofoni contra autorităţii
statale. Conștienţi de responsa-
bilitatea și riscurile pe care le
presupunea un asalt la adresa
limbajului oficial, cei nouă lite-
raţi și-au început lupta pentru
recâștigarea propriului drept de
exprimare. Iată că, în sfârșit, pu-
blicul român are acum posibili-
tatea să intre în contact cu anto-
logia realizată de Corina Bernic
și de Ernst Wichner, La început
a fost dialogul, care strânge la un
loc câteva dintre textele marcan-
te și definitorii pentru o încerca-
re de a portretiza manifestul lite-
rar al Grupului.
A
proape în răspăr, în 1972,
la Timișoara, un grup de
nouă tineri scriitori de
limbă germană au format, fără
voie de la centru, un cenaclu lite-
rar neascultător: Grupul de Acţiu-
ne Banat. Asumat avangardiști și
experimentali, au ales nu să cân-
te natura, nici să frizeze filozofia
ori să coboare tragico-ludic în bi-
ografie. Au ales să fie esteţi poli-
tici (în sensul larg al implicării),
îndreptând mașina de scris în-
spre fabrici, șantiere și Partid (și
nu au intuit deloc rău direcţia în
care-o luase poezia). Subesti-
mând iniţial capacitatea de influ-
enţare a minoritarilor germani,
Securitatea s-a dumirit târziu, dar
a acţionat în mod eficace: după
trei ani, trei dintre membrii gru-
pului aveau să fie arestaţi, iar cer-
cul literar desfiinţat. Nu s-a lucrat
cu sferturi de măsură: până în ’87,
fondatorii cenaclului și apropiaţii
lor au fost risipiţi sau șterși defi-
nitiv. Metode vechi, rezultate pre-
vizibile: emigrare, retragere din
literatură, sinucidere.
Corina Bernic și Ernest
Wichner, membru fondator al
Grupului, readuc în atenţie textele
pe atunci tinerilor autori, într-o
antologie ofertantă și edificatoare
www.revistatimpul.ro
destul de simplu. Un mecanic
dedicat care lucrează cu piese
de proastă calitate va antici-
pa randamentul minim al ma-
șinăriei. Un alpinist împăti-
mit care nu primește decât o
pereche de pioleţi fragili sim-
te, încă dinainte de a face pri-
mul pas, certitudinea unui
eșec fatal. Un brutar talentat
ale cărui ingrediente trădea-
ză o prospeţime de mâna a
doua știe că dintr-o clipă în
alta se poate trezi cu bătăi in-
sistente la ușă. Dar un poet
lucid căruia i se oferă un lim-
baj prefabricat ce va face? Cu
certitudine, nu va demisiona,
pentru că, așa cum ne-o dove-
desc poeţii germanofoni, ac-
tul scrierii ajunge să fie o da-
torie faţă de adevăratele
valori ale comunităţii, singu-
rele care mai pot ţine conști-
inţa umană pe linia de pluti-
re. Prin urmare, scriitorul pus
în situaţia de a-și recăpăta un
Cât costă poezia?
Ioan Şerbu
Î
n 1971, printre inițiativele lui Ceaușescu în cadrul propunerilor
ce mai târziu aveau să fie recunoscute ca Tezele din iulie, se
numărau o „intensificare a educației politico-ideologice în școli
și universități” și o „expansiune a propagandei politice, folosind
radioul și televiziunea în acest scop, precum și edituri, cinematografie,
teatru, operă, balet, uniunile artiștilor”.
(publicată la Polirom, de ce să nu
menţionăm, cu o întârziere de 14
ani faţă de Suhrkamp, Germania).
Sunt cuprinse laolaltă voci cu o
puternică individualitate, cu
pregnanţă și metode diferite, dar
circumscrise unei convingeri co-
mune: angajamentul. Richard
Wagner, liderul celor nouă și vo-
cea lor, spunea, pe atunci, în ca-
drul unei discuţii: „Personal, con-
sider că angajarea unui poet e
determinată de încercarea lui de
a găsi un răspuns la problemele
vieţii publice. (...) Premisa în
acest sens o reprezintă o anumită
atitudine în faţa lumii – cea a
omului reflexiv, nu a credinciosu-
lui”. Sub această declaraţie de in-
tenţii, grupul pornește o curajoa-
să – pe interior, dar controlată pe
dinafară – critică, mai ales la
adresa comunismului de Bucu-
rești (pentru că, în definitiv, ei
mod personal de exprimare
știe că limbajul contrafăcut
nu poate fi combătut decât cu
propriile mecanisme textua-
le. Iar intenţiile literare ale
Grupului de Acţiune Banat
nu par să iasă din această sfe-
ră. Poezia experimentală
ajunge, astfel, în centrul aten-
ţiei prin mimarea unui limbaj
incoerent, mizând pe o esteti-
că avangardistă, care își pro-
pune demascarea acestei per-
vertiri progresive a sensului.
Gerhard Ortinau și Werner
Kremm par să dea tonul aces-
tor formule de scriere, urmaţi
îndeaproape de Klaus Hensel,
unul dintre simpatizanţii
apropiaţi ai Grupului, în
timp ce Anton Sterbling își
întreţese textele cu tente
absurde, de sorginte ionesci-
ană. Într-un asemenea uni-
vers (non)ficţional, părţile de
vorbire sunt arestate și supu-
se unui rechizitoriu care le
redefinește statutele, știrile
erau marxiști) și a sălbaticului
control al acţiunilor și în special
al inacţiunilor indivizilor. Au pu-
blicat așadar în revista Neue Lite-
ratur din București, chiar sub na-
sul lui Ceaușescu. Cum frica
Tovarășului de popor și viceversa
erau egale, dar necesitau măsuri
diferite, era natural ca orice fiţui-
că să treacă pe la Direcţia Gene-
rală a Presei şi Tipăriturilor, cu
atât mai mult o revistă. La fel de
normal era ca scriitorii să-și „up-
dateze” continuu principalul in-
strument de lucru: limbajul eso-
pic. Deși încă debatable, metoda
se poate număra printre cele în-
noitoare de limbaj, ca efect se-
cundar al cenzurii. În bucurii ca
acestea: „până și pe libertate/ au
înţepenit-o într-o statuie/ să nu
îmbătrânească/.../ să nu cumva/
să facă cu ochiul cuiva” (Wagner)
sau Balada lui Ortinau, totul –
Andrei C. Şerban
de ziar se rezumă la o înlănţu-
ire infinită de date aberante
transpuse într-un limbaj care
trădează inconsistenţa, o sui-
tă de voci tragice își cântă
pierderea libertăţii într-un
imn plin de avânt muncito-
resc, persoanele în căutare de
divertisment sunt pe urmele
unor specimene rare de oa-
meni care nu gândesc, în
timp ce frica se plimbă prin
oraș, invadând adesea sălile
de cinema, unde se scrie isto-
ria zilei de mâine.
În ciuda cenzurii oficiale,
s-a scris mult în timpul co­
munismului. Ca să nu mai
vorbim despre tomurile care
au urmat înlăturării politicii
de stat. Dar, chiar și pentru
cititorii care pot afirma că
s-au săturat de prea multele
pagini de literatură care nu
fac decât să reactualizeze iar
și iar lumea gri a cotidianului
predecembrist, este intere-
sant cel puţin de urmărit în
titlu, părţi, formă, conţinut – este
atac. Redau doar primul și ulti-
mul vers: „un pronume a fost
arestat/.../ limba c’est moi!”.
Firește, solidaritatea, dialecti-
ca, influenţarea reciprocă și in-
transigenţa au avantajat consis-
tent evoluţiile individuale. Dar
tinerii teribili n-au intuit că mij-
loacele de restabilire a ordinii vor
fi atât de pragmatice. Nu știu
dacă Nobelul Hertei Müller se
datorează influenţei Grupului de
Acţiune Banat, dar știu că, la fel
de reflexiv ca-n tinereţe, Wagner
conchide după 40 de ani: „Am
fost proști”.
Cei care, ca mine, au început
să se exprime conștient într-o
lume fără teme interzise, fără, sta-
tistic vorbind, un informator la 50
de oameni, n-au cum să înţeleagă
cu adevărat actul disident al bă-
năţenilor germani. Noi n-am fost
arestaţi pentru glume cu Bulă,
noi reclamăm dacă ne cade netul
(Doamne ferește să se ia curen-
tul!), ameninţăm poliţia cu presa
și supermarketul cu OPC-ul.
Apoi, astăzi, angajamentul în po-
ezie nu mai poate surprinde: în
lume, acesta a început de prin ’50,
iar la noi Manasia a epuizat lu-
mea prezentă și o critică pe cea
FOCUS
antologia de faţă coagularea
germenilor acelei poezii cu-
prinse parcă de efectul unui
sedativ ce o forţează să-și
amâne detonarea, poezie care
va da ulterior specificul scrii-
turii Hertei Müller. Și poate
că nu este întâmplător faptul
că universul celor deposedaţi
pe care Nobelul românesc (?)
îl redă cu o precizie și o deli-
cateţe greu de egalat pare să-
și găsească rădăcinile tocmai
în acest mic grup literar al
rebelilor bănăţeni. Pentru că,
parcurgând această antolo-
gie, cititorul va înţelege că
singura modalitate de adap-
tare la realitatea atât de cenu-
șie pe care tinerii poeţi și-au
fixat-o ca deviză era aceea de
a nu-și trăda cu nici un preţ
propria sensibilitate. Mani-
festul Grupului de Acţiune
Banat devine, astfel, o luptă
pentru apărarea propriei vul-
nerabilităţi în faţa monstrului
totalitar.
viitoare. Nu în ultimul rând, pro-
blema dezrădăcinării, cu un po-
tenţial minunat de suferinţă, și a
literaturii marginale-minoritare,
cu evidenţă acră recunoscută de
autori, faţă de ambele ţări – Ger-
mania și România –, nu ne pot
atinge. Nici pe acestea nu le-am
trăit.
Eliberând astfel poezia de
data nașterii și de scriitor, o sin-
gură calitate (poate cea mai im-
portantă) o mai ţine vie, rezisten-
tă, memorabilă: percutanţa.
octombrie 2014
ANCHETĂ | 7
Trei poete post-2000
despre Aktionsgruppe Banat
D
Teodora Coman
Pe muchie de
cuţit
A
m aflat de Grupul de
Acţiune Banat prin in-
termediul poemului
fără ei, scris de Mariana Marin
în Atelierele. Cine erau ei habar
nu aveam la momentul acela.
FILIT-ul de anul acesta de la
Iași, aflat la a doua ediţie, mi-a
dat prilejul să asist la conferin-
ţa Hertei Müller, moderată toc-
mai de unul dintre foștii mem-
bri Aktionsgruppe, Ernest
Wichner. Nu întâmplător, scrii-
toarea, unul dintre prieteni, a
admis că fără ei nu ar fi ajuns
nici să citească masiv, nici să
scrie, nici să devină ceea ce
este astăzi. Când am intrat în
posesia Vântului potrivit până
la tare și a antologiei îngrijite
de Corina Bernic și Ernest Wi-
chner, m-a frapat aerul experi-
mental, spiritul de avangardă,
diversitatea de discursuri care
aveau, totuși, în comun curajul
nebun al angajării colective.
Prin ei, poezia și-a ascuţit con-
știinţa socială, a ieșit din inti-
mism și ermetisme sterile, mi-
zând pe o tranzitivitate
per­cutantă, pe lărgirea semnifi-
cativă a subiectivităţii și a câm-
pului ei tematic. Realitatea este
somată asiduu la deconspira-
rea absurdului, a terorii insidi-
oase, a coșmarurilor care au
luat locul onirismului evaziv și
evazionist. Textele transmit ob-
sesia libertăţii (înţepenite în
statuie!) și nevoia de schimba-
re la nivelul mentalităţii și al
expresiei, de reacţie împotriva
vicisitudinilor: „la fel ca și isto-
ria, poezia apare abia în cazul
unei coliziuni frontale”. Prin ei,
poezia s-a impus pentru prima
dată ca stare de necesitate, iar
limbajul, ca formă de activism,
poate singura posibilă. Efectiv,
te vindeci de egoism și autosu-
ficienţă; ai parte de revelaţii
succesive și amare, fiindcă re-
velaţia autentică e un cheag
spart de lumină, nu un fulger
intangibil sau fugar. Grupul de
Acţiune Banat și prietenii oferă
o imagine complexă asupra cli-
matului comunist opresiv, mult
mai viu și mai eficient decât o
fac unele cărţi de specialitate:
„am fost violaţi/ din ce în ce
mai mult de/ către pâinea ce
devenea tot mai zilnică”. Aici
se vorbește despre gol: golul
din magazin, feţele golite de
expresie ale celor care nu
nr. 187
e la apariția în 1982 a antologiei Vânt potrivit
până la tare, poezia scriitorilor germani de
limbă română a fascinat trei generații
succesive, de la optzeciști până la douămiiști.
Prilejuită de apariția altei antologii
gândesc, autobuze din scene
de film mut care sucombă, pă-
sări care n-au nici o valoare,
îmbătrânire precoce într-un aer
crispat, jertfirea sensului cu-
vintelor manipulate în discur-
suri de propagandă… Asuma-
rea libertăţii de expresie se
duce, inevitabil, pe muchie de
cuţit. Un cuţit împlântat între
propriul tăiș și propria strălu-
cire.
Rita Chirian
Poate
provocăm
prea puţin!
R
ichard Wagner se întreba,
în 1972, dacă nu cumva se
întâmplă ca literatura
(lor/a noastră) să rămână perife-
rică tocmai pentru că nu provoa-
că. Desigur, de la épater les
bourgeois până la daţi foc biblio-
tecilor, orice formă de artă este
politică – în sensul că afirmă un
statement și implică o luare de
poziţie, chiar și atunci când lua-
rea de poziţie este, de departe,
jainistă, dar, la fel, revoltătoare –
în chipul în care imaginea unui
copil jucându-se liniștit lângă ca-
davrele părinţilor săi este revoltă-
toare.
Dar, revenind, nu toate for-
mele de artă sunt politizate – în
sensul antinomizării absolute în
raport cu un anumit regim poli-
tic. Este lesne de înţeles, de
altfel, că, sub spectrul unui regim
asfixiant, așa cum a fost cel
est-comunist, a fost cu atât mai
greu să realizezi o opoziţie vigu-
roasă faţă de acest sistem politic
mereu mai vigilent și tot mai ar-
bitrar în bestiarizarea victimelor.
Mai ales că orice contraofensivă
coerentă va beneficia de un îm-
prumut esenţial din partea opo-
nentului: coerenţa. O societate
încă vie reacţionează – și cazurile
de insurgenţă românească au
fost din ce în ce mai rare. Ritmici-
tatea și comprehensibilitatea re-
acţiilor depind însă de calitatea
zidului pe care ea, societatea, se
străduiește să-l doboare. Un zid
de bălegar nu poate fi spart cu
arme de precizie; un zid de băle-
gar se macină în timp, cu ploaie.
Și nici așa, că, deși înmuiat și pur-
tat de viitură, se întărește ceva
mai departe, tot în picioare, tot
hotar înalt. Comunismul româ-
nesc nu a avut – o vedem acum
cu limpezime – oponenţi reduta-
bili. În linii mari, ce s-a ascuns
extraordinare, La început a fost dialogul. Grupul de Acțiune Banat și
prietenii, îngrijită de Corina Bernic și Ernest Wichner, ancheta
de față încearcă să afle cum se raportează la ea trei dintre cele
mai talentate poete debutate după 2000 (două dintre ele chiar
după 2010).
sub masca disidenţei a fost o bu-
taforie adolescentină, revoltă de
tavernă și de serată dansantă.
Nici nu s-ar fi putut întâmpla al-
tfel: un contrarevoluţionar mort e
un mort. La fel cum moartă e so-
cietatea care se preface că întune-
ricul e una și-aceeași cu lumina,
că foamea e consum raţional, iar
libertatea e un fel de dictatură cu
vânticel de primăvară.
Scriitorii au provocat prea
puţin. Artiștii au provocat prea
puţin. Poate de aceea nu au exis-
tat nici mare literatură, nici mari
scriitori în deceniile comuniste.
Un scriitor mare este o voce care
se aude – până la, mutatis mutan-
dis, fatwa. Un scriitor – un grup
de scriitori – care aruncă fumige-
ne și plisează dantelării nu alcă-
tuiește decât o fantasmă exotică,
bună de populat compartimente-
le de clasă a doua ale istoriei.
Cum s-a întâmplat, de altfel, cu
Aktionsgruppe Banat sau, la un
deceniu distanţă, cu evazionismul
gringo al lunediștilor, enunţători
de estetică parasistemică, la ne-
voie sprijinindu-se cu semeţie
unii în doctrina lui Lenin & fal-
sând asupra literaturii angajate
pe care o postula Bertolt Brecht,
iar alţii în mitologii transoceani-
ce. Nici o Angela Davis, nici un
Jan Palach. Nimic altceva decât
solfegii de adolescenţi întârziaţi
– mai cu seamă cele ale lunediști-
lor –, turbulenţi cu măsură, revo-
luţionari „în blugi” și cu învoire
de la părinţi. Și, în pofida anate-
mei așezate asupra Cenaclului de
Luni, în 1983, pentru subversivita-
te, nu știu ca scriitorii bucureș-
teni să fi fost victime reale ale
Securităţii. Oricum, nu în aceeași
măsură în care au fost ridicaţi, in-
terogaţi, torturaţi psihic și risipiţi
cei din Grupul de Acţiune (e de
reţinut, cel puţin, „suicidul” unui
apropiat târziu al grupului, din
anii ’80, Roland Kirsch, care avea
să fie găsit spânzurat în locuinţa
lui în primăvara anului 1989 și
despre care s-a bănuit că a fost
una dintre victimele „autodi-
structive” ale Securităţii). Se prea
poate, totuși, ca acuitatea Securi-
tăţii să se fi repliat cu asupra de
măsură în relaţie cu membrii ger-
mani ai Aktionsgruppe, mai ales
sub potenţiatoarele presupuse-
lor acuze de spionaj și cosmo-
politism, în vreme ce boemii
bucureșteni prezentau, cred,
mai degrabă, o atitudine și o
mască a „devergondajului” nu
tocmai admisibile, dar nici întru
totul riscate.
Cu zece ani înainte, scriitorii
germani veneau, însă, dintr-o du-
blă marginalitate: poeţi & minori-
tari, „aproape bilingvi”, pentru
Pagini coordonate de Radu Vancu
care, cum o spunea Franz Hodjak,
„nimic nu e[ra] așa cum este în
realitate”. Iar marginalitatea a
continuat, dincolo de buna recep-
ţie în vreme a „nemţilor noștri” și
a Vântului potrivit până la tare,
până în toamna lui 2009, când
Hertei Müller i se decernează No-
belul…
Am început deliberat aborda-
rea de faţă într-o tonalitate
agresivă și revendicativă. Nu
există o literatură mare în absen-
ţa unei mari libertăţi (deși germe-
nii ei îi poţi recunoaște!), doar „li-
bertatea/ care ne asigură/ zilnic/
o anumită deschidere/ este la fel
de mare/ ca deschiderea/ pe
care/ zilnic/ o asigurăm/ libertă-
ţii” (Franz Hodjak). Astfel, este fi-
resc să mă întreb dacă e curaj să
publici – să te înfăţișezi înaintea
Cenzurii (ca înaintea Inchiziţiei)
cu – un volum intitulat, în 1971,
Cam ce se poate scrie astăzi. Și,
de vreme ce Anemone Latzina a
primit girul cenzurii, mi-e clar că
subversivitatea e, în mare măsu-
ră, hiperbolizată aprioric, prin
re-lectură tezistă, dar nici nu poţi
rămâne indiferent în faţa unor
versuri ca acestea, care ar trebui
să-i facă să roșească pe aerienii
optzeciști: „Da, recunosc,/ e mai
bine./ E foc mai mult,/ nu mai în-
gheţi prea lesne./ Și nu te mai
gândești doar la bani și mânca-
re,/ ce era fals e autentic, ce era
sărac e bogat./ Viitorul nu mai e
ce-a fost./ Tristeţea de mai an să
fi avut vreun rost?” (Retrospecti-
vă spre viitor, datată 1972).
Și poate că unul dintre cele
mai irefutabile principii pe care
le-a arborat Grupul de Acţiune a
fost unul formulat poetic tot de
Latzina: „Nu vreau să-mi fie prea
ușor”. Bănăţenii nu au ales calea
imponderabilelor – și de aceea au
și fost reprimaţi cu atâta destoini-
cie. Tragismul lor – intransigenţa
– vine din acel „nu mă las” (tot al
Anemonei Latzina) și trece prin
indignarea Hertei Müller faţă de
disidenţa de budoar și cu iz de
fetru – dar, la fel, necesitatea de
a-ţi sacrifica viaţa pentru o cauză
măreaţă trebuie afirmată, cum o
spune Hodjak, „din proprie expe-
rienţă”. Fără îndoială că poeţii din
Aktionsgruppe Banat au provo-
cat – și au făcut-o mai sonor decât
mezinii lunediști, care s-au așezat
confortabil sub redingota unei
disidenţe tartufarde. Urmăriţi de
două spectre istorice – hitleris-
mul părinţilor și comunismul
care li se așternea înainte primej-
dios nu atât prin prigoană, cât
mai ales prin ilimitare („Poate că
voi/ însă, prieteni – lăsaţi-mă să
termin acest gând/ smintit –
www.revistatimpul.ro
poate că voi veţi reuși” – Richard
Wagner) –, sunt siliţi la acute.
Jainismul istoric nu este eli-
berator de karmă.
Krista Szöcs
Mica familie
din cartea cu
realităţi
F
ără prietenii mei – tineri po-
eţi germani din România –/
subiectivitatea și-ar mai fi
supt și acum degetul/ în faţa rea-
lităţii.” La poeţii din Aktions-
gruppe Banat se referea Mariana
Marin în aceste versuri – și ce
altceva putea să-i definească mai
bine decât realitatea, pusă mereu
în prim-plan de poeţii care aparţi-
neau acestei grupări. Realitatea
fiind, în cazul lor, o prezenţă care
ascunde, de fapt, o liniște nevroti-
că, pentru că despre câtă liniște
poate fi vorba când Securitatea e
mereu în urma ta și are grijă să-ţi
cenzureze fiecare mișcare?
În antologia de faţă, reali­
tatea se formează ca o lume nouă,
în care ești obligat să-ţi schimbi
mereu masca, iar în
momentul când cade cortina
te-ntrebi doar: „cine-i realitatea”
care e gata „să se vândă pe câteva
vorbe bune”? Versurile citate îi
aparţin lui Rolf Bossert, poate
una dintre cele mai puternice
voci ale acestei grupări, diferită
de celelalte prin lirica introspecti-
vă, prin poemele scurte, dar in-
tense, unde atrocităţile cuprinse
în real sunt redate cu grijă și gri-
mate cu o ironie fină, dar dură:
„caut câine/ cu două boturi/ care
să nu fie obligat să tacă/ atunci
când mușcă” (anunţ la mica pu-
blicitate) sau: „Plumbul e leneș,/
Glonţu-i încă pe drum. Mai avem
timp” (Speranţă).
În unul dintre poemele
antologate, Richard Wagner o
amintește pe Janis Joplin („Janis
Joplin a cântat unul dintre blu-
es-rile noastre preferate”); poezia
celor din Aktionsgruppe m-a dus
imediat cu gândul la melodia Cry
baby, mai ales la partea de înce-
put, la urletul lui Janis, acel howl
(că tot se amintește în prefaţă
despre generaţia Beat) care te
face să tresari, să privești fascinat
și oripilat degradarea progresivă
a omului captiv în societate. E
vorba despre formele concrete
ale acestei degradări – ca la o car-
te pop-up, unde totul prinde for-
mă, contur și iese în evidenţă.
8 | FILOSOFIE

Ideea de Universitate
O
dată cu reformele Bologna, tot mai multe voci pun în chestiune menirea universității. Ce anume ar
trebui să pregătească Universitatea? Oameni liberi, buni cetățeni sau forță de muncă? Specialiști cu
o calificare înaltă, dar îngustă sau absolvenți cu o pregătire mai curând generală? În ce raport ar
trebui să se afle cercetarea și predarea cunoștințelor? Cum ar trebui înțeleasă relația Universității cu
societatea și cu Statul? Textele care compun acest dosar tematic rezumă patru conferințe susținute cu ocazia unei
universități de vară francofone, care s-a desfășurat la Iași și a avut tema anunțată în titlu. Autorii sunt doi profesori
de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași (Ștefan Afloroaei și Corneliu Bîlbă), un profesor de filosofie de la
Universitatea din Belgrad (Ivan Vuković) și Jan Sokol, profesor la Universitatea Carol din Praga, fost disident
politic, semnatar al Chartei ’77 și ministru al Educației în Republica Cehă în 1998. Versiunile complete, alături de
textele celorlalte conferințe, vor apărea în luna decembrie, în revista META (www.metajournal.org). Pagini coordonate de George Bondor

Raţiune şi istorie:
Universitatea ideea kantiană de
şi spaţiul public Universitate
Corneliu Bîlbă
Ivan Vuković

A K
vorbi despre o anu-
mită universitate
în spaţiul public
sau qua spaţiu public ar
presupune să luăm în con-
siderare niște date empiri-
ce a căror sursă și valoare
ar fi cu ușurinţă puse la
îndoială de oricine are
deja o opinie despre asta.
Cum în materie de opinii
de tipul everybody’s got
one (vorba acelui neacade-
mic Larry Flynt) și „fiecare
e mulţumit cu partea lui”
(Descartes, Hobbes), cred
că nu are sens să scriu des-
pre ceva ce ar ruina posibi-
litatea unei înţelegeri vii-
toare cu privire la
comunitatea academică
ideală. Aceasta cu atât mai
vârtos cu cât, în realitate,
comunitatea academică
există într-un soi de stare
naturală a raţiunii, ce ar
putea fi descrisă drept un
„conflict al facultăţilor”.
Pentru a evita capcana
unei simple luări de poziţii
în contextul interacţiuni-
lor strategice din stabili-
mentul universitar, voi
vorbi mai degrabă despre
Idee. Avantajul faptului de
a vorbi despre Idee este că
nu vorbești despre cineva
anume (dezavantajul fiind
că vorbești despre orici-
ne…).
Ideea Universităţii ca
spaţiu public este legată
de o anumită concepţie
modernă cu privire la rela-
ţia Universităţii cu socie-
tatea și cu statul, iar tran-
spunerea ei în viaţa reală
se face prin intermediul
acelei subtilitas applican-
di, care este principiul au-
tonomiei. Autonomia
Universităţii nu a însem-
nat niciodată ruptura de
politica statelor și de ne-
voile societăţii, după cum
ne arată istoria celor mai
importante instituţii aca-
demice europene. Faculta-
tea medievală cerceta poa-
te excesiv atributele lui
Dumnezeu, dar până la
urmă producea și reprodu-
cea o meserie care se bu-
cura de un mare prestigiu
social. Oxford și Cambrid-
ge au fost iniţial un fel de
colegii de pantofari, iar
Bologna și Paris niște școli
de meserii mai urbane. În
epoca revoluţiei industria-
le, universităţile s-au
transformat pentru a răs-
punde noilor exigenţe so-
ciale, dar se poate spune și
că transformarea societăţii
a fost determinată de creș-
terea cunoașterii și de con-
vertirea ei în tehnologie.
Modelul cel mai prestigios
în lumea modernă a fost
cel humboldtian, care pen-
tru unii ar fi fost un fel de
Fundaţie (Asimov) închisă
în turnul de fildeș al cu-
noașterii dezinteresate.
Dar până și Universitatea
berlineză a răspuns per-
fect nevoilor culturale și
profesionale ale comunită-
ţii naţionale înfiinţate la
1870. Universitatea „libe-
ră” și „autonomă” a benefi-
ciat de statutul de turn de
fildeș pentru a livra un
produs final – cultura, ști-
inţa sau tehnologia – care
interesa statul în cel mai
înalt grad. Preluarea aces-
tui model s-a făcut în lu-
mea întreagă prin adapta-
rea lui la situaţia din teren:
adesea, știinţele și filosofia
au căpătat un caracter „na-
ţional”. Apoi, în secolul
XX, Universitatea a deve-
nit un sistem public…
Criza actuală a siste-
mului public, precum și
conflictul de norme (naţio-
nal versus global, tradiţie
academică versus meca-
nisme de piaţă, politic ver-
sus tehnocratic, identitate
culturală versus mobilitate
a competenţelor) fac difi-
cilă de gândit Ideea de
Universitate. Presiunea pe
care o exercită discursul
experţilor asupra lumii
academice are ca rezultat
producerea unui discurs al
performanţei cu efecte de-
mobilizatoare. Chiar și
Max Weber se plângea de
influenţa nefastă a profe-
sorilor de la Berlin, deve-
niţi experţi guvernamen-
tali, asupra vieţii
academice a universităţi-
lor din provincie și asupra
carierei colegilor lor. Re-
numitul savant avea în ve-
dere – mă gândesc – faptul
că politica de stat în dome-
niul educaţiei aruncă Uni-
versitatea în mâna unor
făcători de discursuri lip-
siţi de Idee, care nu pot
face distincţia dintre refor-
ma unui instrument și re-
forma unei practici consti-
tuite într-un orizont de
semnificaţie. În faţa acţiu-
nii lor nefaste, numai idea-
lismul social și politic al
savanţilor mai este capabil
să aibă un impact asupra
puterii. Asta credea We-
ber. Dar, la el, știinţa era
vocaţie și politica era vo-
caţie. În lipsa vocaţiei, „de-
vine după facultăţi”.
ant nu a redactat niciodată vreun
tratat sistematic despre institu-
ţia universităţii. Titlul ultimei
sale cărţi, Conflictul facultăţilor (1789),
pare să anunţe o cercetare de acest gen,
însă volumul nu conţine nimic din ceea
ce se regăsește astăzi în lucrările consa-
crate acestei probleme: nici o evaluare
a sarcinilor studenţilor și a cadrelor di-
dactice, nici o analiză asupra relaţiilor
dintre știinţă și industrie, nici o discuţie
privitoare la cheltuielile de școlarizare,
nici un cuvânt despre mobilităţi. Este
vorba despre o culegere de trei texte
care exprimă o idee îndrăzneaţă și o
pretenţie deloc lipsită de curaj în con-
textul reprimării libertăţii de exprima-
re. Ideea era aceea că facultăţile de teo-
logie, de drept și de medicină, deși
aveau un statut privilegiat prin prisma
faptului că în ele se formau viitorii
funcţionari de stat, ar fi trebuit să fie su-
puse judecăţii facultăţii de filosofie,
care avea un statut inferior. Tratând
despre norme, cea din urmă ar fi fost
singura în măsură să stabilească ce tre-
buie făcut cu faptele, deci cu obiectele
de studiu ale celorlalte trei facultăţi.
Facultăţile așa-zis superioare erau
controlate de puterea politică, aceasta
impunându-le, sub formă de texte fon-
datoare, doctrinele pe care trebuiau să
le predea. Această impunere avea drept
consecinţă faptul că autoritatea învăţă-
mântului nu decurgea din raţiune, ci
din „caracterul arbitrar al unui superi-
or”. Pe de altă parte, facultatea de filoso-
fie, unde se predau știinţele, matemati-
ca și literele, se bucura de o oarecare
libertate în chestiunile știinţifice, permi-
ţându-i-se să-și pronunţe opiniile, să
emită critici și propuneri, fără presupo-
ziţii impuse, altele decât cele dictate de
raţiune.
Kant arată că, din cauza programe-
lor care le sunt impuse, cele trei facul-
tăţi superioare nu-și pot argumenta
propriile principii fondatoare, ci trebu-
ie să le accepte ca atare: teologul tre-
buie să accepte inspiraţia divină a Bi-
bliei, juristul trebuie să recunoască
corectitudinea Codului Civil, ba chiar și
medicul, care se bucură de cea mai
mare libertate dintre ei, deoarece se
ocupă de chestiuni naturale, trebuie să
respecte reglementările sanitare.
Însă una e să acţionezi în conformi-
tate cu regulile și cu totul altceva este
să crezi în adevărul lor. Ca să crezi, îţi
trebuie motive bine întemeiate. Motive
care nu pot fi acceptate ca fiind înteme-
iate decât dacă pot fi analizate. „În lipsa
acestei libertăţi, adevărul nu s-ar putea
exprima”, afirmă Kant, anunţând astfel
discursul lui Mill despre legătura dintre
libertatea cuvântului și descoperirea
adevărului (On Liberty, 1859, capitolul
II). Așadar singurul care poate crede cu
adevărat este filosoful, pentru că el nu
se lasă condus decât de propria judeca-
tă.
Cum am putea exploata aceste idei
în ziua de azi? Care ar fi în prezent rolul
unui filosof kantian? Pentru a da un răs-
puns, să ne întoarcem la conţinutul pri-
mei secţiuni din Conflictul facultăţilor,
unde Kant distinge trei categorii a ceea
ce am numi astăzi justificări – justifica-
rea raţională, justificarea istorică și jus-
tificarea estetică. Or, observăm imediat
că necesitatea unei astfel de analize nu
doar că nu a dispărut, dar a crescut
chiar în ultimele decenii. Astfel, deși
contextul e mult diferit, misiunea filo-
sofului kantian a rămas aceeași, și anu-
me să critice exploatarea de către sfera
politică a ipotezelor știinţifice în sensul
larg al termenului, având drept conse-
cinţe represiunea, excluderea socială,
încălcarea drepturilor naturale ale omu-
lui și subminarea păcii. Dar, spre deose-
bire de secolul al XVIII-lea, filosoful
kantian contemporan nu mai poartă de
unul singur povara acestei misiuni – îi
vin în ajutor sociologi, antropologi, teo-
reticieni ai literaturii și chiar istorici
influenţaţi de mișcările critice din anii
’60-’70.
(Traducere de Elena Cojocariu)

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

FILOSOFIE | 9
Ştefan Afloroaei
Lectură filosofică
şi model de universitate
L
ectura filosofică, așa cum
se petrece în mediul uni-
versitar, ar trebui discutată
plecând de la ceea ce se înţelege
astăzi prin practica lecturii. Exis-
tă, cum știm, atât o practică in-
stituţionalizată a lecturii (pre-
cum cea proprie cercetării), cât
și o practică informală, mai libe-
ră. S-a vorbit deja despre consti-
tuirea în timp a unei „comunităţi
de cititori” (Roger Chartier, L’or-
dre des livres, 1992). Ea face tre-
cerea treptat către acel gen de
lectură de care se leagă condiţia
modernă a universităţii. Este
ceea ce s-a întâmplat în mediul
filosofic german, bunăoară, cel
care va modela ideea humboldti-
ană de universitate (Thomas Al-
bert Howard, Protestant Theolo-
gy and the Making of the Modern
German University, 2006). Lec-
tura filosofică urma să răspundă
noilor scopuri pe care le asumă
S
ocietatea modernă aduce o
schimbare în ceea ce pri-
vește ideea de profesie. E
din ce în ce mai puţin probabil –
după cum bine știu sociologii –
ca un individ să practice aceeași
meserie de-a lungul întregii
vieţi. Noi, cei din mediul acade-
mic, suntem cumva privilegiaţi
din acest punct de vedere. La fel
poate și medicii – sau o mare
parte dintre ei –, ar mai fi și juriș-
tii, dar cam atât. Există, de altfel,
un număr impresionant de ofer-
te de joburi de scurtă durată,
bine plătite, dar care apar și dis-
par repede. Așadar, în ziua de
azi, un tânăr obișnuit trebuie să
fie pregătit să se reprofileze de
mai multe ori în decursul carie-
rei. Nu putem să nu ţinem seama
de acest aspect care duce oare-
cum în derizoriu orice discuţie
legată de piaţa muncii. Pe de altă
parte însă, observăm că, dacă
stăm de vorbă cu reprezentanţi
nr. 187
universitatea: configurarea unitară
a cunoașterii, relaţia strânsă cu
cercetarea, intenţia profund edi-
ficatoare (Bildung), transforma-
rea profesoratului în vocaţie, li-
bertatea academică, faptul decisiv
al înţelegerii istorice de sine.
Știm bine că în modelul
humboldtian de universitate fi-
losofia joacă realmente un rol
privilegiat. Ea caută o posibilă
unitate a cunoașterii, de la știin-
ţele naturii la cele ale spiritului.
În consecinţă, oferă un cadru
metodologic și conceptual pen-
tru studiul umanioarelor. Are în
atenţie, de pildă, o posibilă viziu-
ne asupra lumii istorice, relaţia
dintre maestru și discipol, sensul
pedagogic al cărţii, modurile
adecvate de lectură sau de inter-
pretare, nevoia comprehensiunii
de sine. Or, exact acestea suferă
astăzi schimbări neașteptate,
greu de precizat acum și aici.
Jan Sokol
Şansele şi capcanele
reformelor Bologna
ai marilor companii, cu directori
de resurse umane, aceștia nu se
plâng aproape niciodată că ar
duce lipsă de personal speciali-
zat; ei se plâng de deficitul de
competenţe umane, de compe-
tenţe lingvistice, de competenţe
de lucru în echipă, de luare a de-
ciziilor, de abilităţi practice, de
coordonare a unei echipe. Cam
astea sunt problemele lor. Iată
deci că avem deja o temă de luat
în discuţie.
După cum putem vedea,
există suficiente motive pentru a
vorbi despre o anumită reformă
a sistemului de învăţământ uni-
versitar. De altfel, toată lumea o
face. Pentru a contracara însă
abordările de-a dreptul naive și
lipsite de perspectivă, cum ar fi
aceea care susţine că reperul
este piaţa muncii, trebuie să pri-
vim problema la nivelul nostru,
din interiorul sistemului, poate
cu o viziune mai clară asupra a
Unele date noi în ceea ce pri-
vește lectura filosofică, mai ales
după aplicarea deciziilor Confe-
rinţei de la Bologna, pot să ne
dea serios de gândit. Ceea ce s-a
numit autonomie universitară a
devenit, de fapt, dependenţă
economică de numărul studenţi-
lor înscriși (lucru despre a cărui
gravitate discută, de pildă,
Annick Stevens și Christophe
Charle). Universitatea se vede
obligată să producă „forţă de
muncă superior specializată”. Ea
se orientează prevalent spre
„piaţă”, spre schimbul de „bu-
nuri elementare”, spre un „efort
specializat contra bani”. Nu e în-
tâmplător, în acest caz, numărul
mic de studenţi care frecventea-
ză studiile filosofice în compara-
ţie cu cei orientaţi spre studii
economice și de business. S-a
creat, din păcate, o ruptură între
pregătirea filosofică, pe de o
ceea ce se întâmplă în realitate.
După părerea mea, există un sin-
gur demers sistematic în acest
sens, și anume celebra Reformă
Bologna. Atât de simplă, atât de
seacă – acesta e punctul său for-
te, dar și punctul său slab. Pro-
gramul Bologna nu spune nimic,
practic. El prevede că studiile
universitare trebuie împărţite în
studii de licenţă, de masterat și
de doctorat, că trebuie introduse
creditele și că trebuie făcute pre-
parativele pentru mobilităţile
studenţești. Și cam asta e tot. Eu
cred însă că tocmai lipsa detalii-
lor suplimentare denotă calita-
tea demersului. Astfel, însă, creș-
te și mai mult responsabilitatea
instituţiilor academice și naţio-
nale, deoarece ele trebuie să in-
terpreteze și să pună în practică
aceste principii simple, în așa fel
încât să le confere un sens. Iar
dacă citiţi criticile la adresa sis-
temului Bologna, veţi vedea că
parte, și cea economică sau
politi­-că, pe de altă parte. Cum
numărul mic de studenţi pune în
pericol – economic vorbind! – în-
săși existenţa specializării, nu
mai e posibilă exigenţa normală
la seminarii, în aprecierea unor
lecturi sau discuţii etc. Toate de-
vin excesiv de relaxate, facile,
aproape frivole, lectura filosofică
adaptându-se și ea acestei situaţii.
Un fapt îngrijorător îl consti-
tuie tocmai deprecierea constan-
tă a ceea ce numim reflecţie, teo-
rie și – mai mult decât orice –
viziune. Nici nu mai pomenesc
cuvântul „meditaţie”. De cele
mai multe ori privim cu neîncre-
dere gândirea pe care o numim
„abstractă”. Cel mai abstract ar
gândi filosoful, omul dedat unor
chestiuni pur „speculative”, fără
nici o legătură cu viaţa de toate
zilele. În definitiv, care e valoa-
rea unei teorii clar formulate?
ministerele sunt mereu acuzate
– că ministerul a vrut să-l impu-
nă prin lege fără să-l analizeze,
că a vrut să-l implementeze pes-
te tot și imediat. Unele ţări euro-
pene au făcut-o, fără prea bune
rezultate, trebuie s-o spunem,
dar asta nu e problema progra-
mului Bologna în sine, nici – sau
poate doar în mică măsură – a
ministerului ori a parlamentului,
ci este, înainte de toate, proble-
ma universitarilor care nu au re-
flectat în prealabil, care nu și-au
pus întrebarea: „Ce putem noi
realiza cu acest sistem, cu aceas-
tă schemă atât de simplă?”. E
drept că uneori punerea în apli-
care a programului Bologna
duce la rezultate de-a dreptul
ciudate. Ca să dăm doar un
exemplu, avem universităţi care
oferă o diplomă de licenţă în ar-
heologia Orientului Apropiat.
După părerea mea, a fi licenţiat
în arheologia Orientului Apropiat
www.revistatimpul.ro
Când răspunde unor întrebări
ale timpului, poate sugera o so-
luţie sau o alternativă. Nu în-
seamnă ceva care, odată însușit,
urmează să fie aplicat întocmai.
Are mai curând o valoare orien-
tativă, asigură o bună libertate
gândirii. Nu e nevoie să respingi
ideea de teorie – sau viziune – ca
să poţi vorbi despre competenţă
practică. Din păcate, acest fapt
se întâmplă, cu urmări grave
pentru gândirea reflexivă și criti-
că. Filosofiei nu i se pot cere
„abilităţi productive”, o gândire
ce reușește tehnic și imediat. Efi-
cienţa ei privește mai curând im-
pactul unor întrebări și analize,
modul în care pregătește atitu-
dini lucide și un anume discer-
nământ, unele repere ale vieţii,
oricât de îndepărtate ne apar
acestea.
nu e o calificare prea grozavă,
oriunde te-ai afla. Sigur că te
poţi angaja la Poștă cu această
calificare, dar atunci majoritatea
cunoștinţelor obţinute în facul-
tate nu prea mai servesc la ni-
mic. Pe de altă parte, instituţiile
de cercetare știinţifică nu au ne-
voie de absolvenţi care au obţi-
nut doar diploma de licenţă. Și
ajungem astfel să aplicăm în ma-
nieră mecanică sistemul Bologna:
luăm programele de studiu de
lungă durată, așa cum sunt ele
numite în general, cele de 5 sau
6 ani, iar primul examen de di-
plomă, cum este el numit în sis-
temul de învăţământ superior
german sau austriac, este rede-
numit „licenţă”. Iată deci o solu-
ţie pe care am putea-o numi
„švejkiană” – bravul soldat Švejk
ar fi procedat întocmai.
(Traducere de Elena Cojocariu)
10 | POEZIE
Ioan Mateiciuc
nu am dansat niciodată
peste icoane cu oameni
am umplut de ruj icoanele
ca un travestit uitat în lada de carne
a abatorului de îngeri cu sânii luând
forma mâinilor reci
am îmbrăcat o poveste albă spusă târziu
că la radio se mima teatrul etichetelor de
cartier
era iunie și ceasurile din gări pe sensuri
paralele
am zburat niciodată de unul singur
aveam câte o parte legată de suflet de
lume
eram un melc proaspăt gradat cu
handicap
atârnau de trup ciorchine de plânsete
de râsete se umpleau gările la sfârșitul ăsta
eu ca un travestit sărutam cu ruj icoanele
din lada de zestre a abatorului de îngeri
fiecare mireasă coboară
raiul în mâini
duminică atunci când dumnezeu e plecat
fiecare mireasă cu pumnalul în mână
în fiecare duminică miresele se urcă pe
cruce
și-l așteaptă
tâlharul în corăbii trecute deasupra se
roagă
dacă tu ești cu-adevărat mireasă, te
coboară!
Alexandra Negru
let the storm come
e o geometrie ciudată a firii această
dragoste,
cu tandrețe și frică în miezul halucinogen
al nopții;
cerul coboară lângă noi,
îi putem atinge luminițele, iar tu devii
aproape real,
aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet
de lup ascuns în barba lungă.
suntem rebeli și răniți,
dragostea noastră a coborât în stradă;
poți să mângâi
ce a mai rămas sănătos și bun, să îmi
învârți cheița de la spate,
să speri că mă voi comporta ca o păpușă
cuminte.
copil am fost și totul a dispărut,
furia stă ascunsă sub preș ca praful
dinaintea ușii;
mi s-au șters pistruii, odată cu ei
toată ura și mila pentru umanitate.
încă pot să am tot ce îmi doresc când țin
ochii închiși,
și e de ajuns,
lumea e un supermarket, e Funtown,
cineva îmi pune o ordine firească în sânge
și mă învață cum e cu supraviețuirea.
www.revistatimpul.ro
după ce am terminat de
sculptat l-am lăsat să
zboare
ciopârțit pe-ndelete cu temerile
chipul lui ilarie așa cum se privise
omul poruncă la marginea pădurii
multe altele ce îl trec strada
de umbră-omul
așa cum neterminat a fost vreodată
își găsise locul în odaie
cu mâinile de lemn răstignite în hol
cu ochii însetați cu gust de pin
cu sângele plâns și iar răstignit,
femeia de la căpătâiul lui izbise
toate poruncile cu pietrele tăcerii
m-au dezlegat și m-au lăsat să zbor
eram sculptat să pot privi înapoi
la femeia din care plâng și acum
să-mi cânte lupi din flaut
ode
aseară am ieșit din mine cu toate
am scos nisip, oceane, corăbii
am scos o pisică albă care mă torcea
am scos un flacon de diazepam gol
am scos patru sfinți drogați
am dat afară chiriașul din mine
am scos o armată de alcoolici
am făcut transfuzie și diabet
am aruncat câteva sute de scrumiere
e o geometrie ciudată a firii această
dragoste,
cu mâna ta
pe inima mea
ca pe o Biblie: mărturisește.
așa se simte orașul acum
Așa se simte orașul acum
în culori tari paralizante de opium
înțepături de insecte pe piele apoi
întinderi de mușchi
guri toxice de îndrăgostiți mușcându-se
între ziduri –
și-i vară chiar și în adâncul mortului.
când patul meu sărac e un abator de
dragoste și teroare
din care coborâm la final în perfuzii
cu trupurile roase cu organele slăbite –
ezităm la fiecare încercare de a tăia
cusăturile dintre noi
pentru că asta ar însemna să ne lăsăm
sângele pe întuneric.
când împărțim aceeași demență a taților
noștri
pe care o urâm atât de mult
și ne purtăm armele pe dinăuntru și
frumusețea –
am dat drumul animalelor în ploaie
am alungat copiii de pe stradă
am dat foc fotografiilor piratate
în care oamenii nu cred în dumnezeu
am ales să cresc pe creangă de aur
seară de seară să mă pot rescrie
la pas cu lumea rea și lumea bună
să-mi cânte lupi din flaut ode
în Varșovia străzile au gust
de ciocolată
amară zi când armata rusă a început să
plângă
în noaptea când s-au întors ceasurile
și pisicile s-au dat afară din casă
pe toate străzile cu gust de arsenic,
vinul de pe buzele morților
au încercat fântânile cu pași mărunți,
era septembrie 24 pe umerii lor
îngerii aveau oameni păzitori în spinare,
pragul de sus al azilelor se ungea cu
sărăcie,
doar caii se mai duc acolo
la miez de noapte pe muzica lor pier
cântăreții surzi
în Varșovia toate străzile au gust,
violurile se pot întâmpla pe străzile de
ciocolată
se aude carnea scuipând gloanțe.
nu a mai rămas nimic sănătos aici
iubitule
nimic de salvat
stăm cu gâturile prinse în aceeași funie.
serile de vară
am văzut
frica și zbaterea celor dragi prin punga de
plastic
apoi blândețea mișcărilor și renunțarea
pulsul perfect întins ca un picior de
balerină
în aparate
patul a fost rece când l-am atins
noaptea lungă ca o mărturisire & trupul
greu purtat pe brațe mult prea departe
apoi rupere de noduri
același final îl avem cu toții
dragul meu
liniștea mortului în serile de vară
e gura noastră umplută cu pietre
care nu mai știe să spună lucruri
frumoase
și totul e atât de adânc
stăm pe vârfuri în dragostea asta știind
că ne-am putea îneca oricând.
ca în vest pianistul se
împușcă ultimul
tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude
îngerul încearcă să se recompună ca un
lego
înainte de a veni trenul cu deținuți ai
păcii,
bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată
încununați până sub carne cu crini de os,
păsările călătoare răstignite peste
dumnezeu
cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă
până când, până când va trece ca în vest
glonțul prin mâinile pianistului nebun
planeta se va opri trenul o să tacă
bătrânii vor bea votcă pe neștiute
vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile
pașilor goi
în zodia a cincea
Mi-am luat tricicletă cu claxon
ca să pot speria câinii, eu claxonam,
ei, de piatră, de sare, ruginiți
mi-au mâncat picioarele,
pedalam din mai fără picioare,
claxonam câinii de sare, ruginiți,
ei mi-au mâncat mâinile, eu claxonam
fără picioare, pedalam fără mâini,
ei, câinii ruginiți, mi-au mâncat sufletul
eu claxonam fără mine,
ei, câinii, se îmbătau cu sângele meu,
eu pedalam lăsând câinii beți în șanțuri.
folie à deux
spre dimineață orașul ne scuipă os cu os
în paturile noastre,
mâinile se leagă înapoi la spate într-un
nod perfect uman;
suntem cu câțiva draci mai cuminți decât
aseară,
cu câteva crime mai aproape de
dumnezeu.
scot caninii din jugulară,
căldura iese tandră din trupurile noastre
ca dintr-un animal prins sub roți;
marginile rănilor mele cheamă marginile
rănilor tale:
dragostea noastră ca o copcă.
stropii de la duș ni se izbesc de piele,
provoacă euforie și confuzie,
excitarea aceea dulce;
ne privim în oglinzile aburite,
punem un chip frumos peste toate
nenorocirile.
încă o zi în care ne vom comporta
perfect normal, vom ieși în lume
cu etichetele lipite pe spate;
niște ținte vii unii pentru alții, acest dresaj
social ne va ucide.
octombrie 2014
POEZIE | 11

William Totok
Îngerii şi lucrările lor
Blues pentru solitudinea cu instrumente în jurul lui pe el și cântecele lui
cu tobele răpăitoare priviri mânioase aruncă în trecut
lui John ’n tact priviri mânioase
this is the blues casei lui din lemn
„După ce trăiește 10 ani într-un arbore
this is the blues this is the blues
de lângă Manchester, la 7 metri deasupra
this is the blues
pământului, în culmea fericirii, în pădurile
s-a dus prin lume vestea
dimprejurul orașului său natal, într-un
de john cel melancolic s-a dus prin lume vestea
adăpost de lemn ridicat printre crengile acelui
nu bea de john de bluesurile lui
arbore uriaș, John în singurătate își descoperă
nici nu fumează ce-l spulberă din arbore
pasiunea: ea e muzica. Se va vedea mai jos de
ghitara și-o iubește ’n arginți
ce el într-o zi, luându-și adio de la viața-i de
și cântă și cântă și-n săli mamut
sihastru, se-ntoarce pe pământ.” Emil Brumaru
cântă dintr-o ureche-n alta
this is the blues în ochii vremii orbi
s-a dus prin lume vestea
că john de societate trăia neatârnat
this is the blues this is the blues Atât de frumoase-s
this is the blues
între pământ și cer
s-a dus prin lume vestea minciunile tale…
cu nouri în gură
și glodul la picioare
de john al cărui cap sonet Atât de frumoase-s minciunile tale!
din față din profil de sus de jos
la început a fost ghitara Tu spui că ești floare și capeți petale,
împodobea gazetele terci aburind un
vuind din tokio pân’ la londra
mai că-mi bea mai că-mi fumează ceaun chiar în Apoi că ești înger și capeți arìpe
this is the blues
și locuiește într-o casă mijlocul odăii jur Cu care îmi mături mormanul de clipe.
this is the blues
de zid în spatele unei blindate uși împrejur lihniți noi Și-o mână de-o scoți din mănușa înaltă,
this is the blues Caleașca adâncă ne-așteaptă la treaptă,
s-a dus prin lume vestea
this is the blues așteptând abținându-ne În zori, să ne ducă-n castelul cu turnuri,
că john din zi în zi
cântă mai bine anevoie un ultim În large crivate iubirea să-mi murmuri,
s-a dus prin lume vestea licăr de-ndrăzneală
la mandolină la ghitară Deși ai în suflet pe altul de-acuma,
de john și cântecele lui irosindu-se câțiva
la banjo și la balalaică De când în octombrie se-ngroașă bruma.
de tristele lui texte
la tânguielnica armonică de gură Și-l chemi pe furiș, nu cu teamă, ci-n taină
cu arbori și cu pajiști nici măcar nu gustă
teroarea muzicii Să-ți vadă curatul tău trup, fără haină,
război și revoluții mulțumiți se limitează
this is the blues Surpat între perne, trântit pe covoare,
mânie și amor adulmecă numai atât pe când
this is the blues Proptit de pereți până carnea te doare,
this is the blues
this is the blues alții plini de zel alții împlântă Și-l lași să se lăfăie, însă ți-e gândul
s-a dus prin lume vestea
’n masa topită linguroaiele La mine ce-n liniște îmi aștept rândul…
de john
s-a dus prin lume vestea și pornesc hulpavi înfulecă
marea vedetă
pe scene sus
de visele lui john Noi ne-am făcut altar
în interviuri se explică
(Traducere de Andrei Ujică) unul din altul
(Scrisoare, 18 octombrie)
Noi ne-am făcut altar unul din altul
Și am îngenuncheat, întâi sfioși,
Manon Piţu Apoi împătimiți crud de înaltul
Iubirii care-a izbucnit în flăcări roș,
Încât n-am mai știut ce e rușinea,
Trei părți umbră Priză Splendoarea frigului Amestecând-o cu extazul pur,
La nesfârșit șoptind lin rugăciunea
Ca un specialist în duminici, Teancuri de zile cu dinți tociți, Orele scrâșnesc, Ca toate să se bucure-mprejur:
cântăresc umbre găurite peste scrum, deșurubează suflete Roua să fiarbă fumegând de-amiază,
nonșalanța cu care pierd fumătorii certitudine – geografia implacabilă și îmbrățișări spânzurate-n lumină. În aer fluturele să-și descheie
vremea a vieții refuzate și dincolo de viață. Aripile arzând sub snopi de raze,
și calcarul după-amiezilor De-a v-ați-ascunselea nu e prea
departe, Ba chiar un înger să ne-aduc-o cheie
ce împunge timpanele și tulbură Între toate,
soarele. bucăți de epidermă diurnă, de pe muchia unei zile pe tăișul Cu care să desfacem din lăcate
spintecate de alții, aceleiași, Raiul cu plutitoarele-i păcate…
Îmi plesnesc degetele. alese cu frigul pândind răbdător, Emil,
Îmi fumegă ochii. mai ales de mine. cu moartea subțiindu-și zâmbetele, destul de visător,
Mai binele meu – doar cafeaua. pitită în cele mai mărunte vorbe.
Ce-ți pupă-orbește un picior
Mă-nvelesc cu o piele amară Nevăzută,
Broboanele tăcerii năclăind finalul Până acolo unde dânsul
să-mi pot prinde-ntre pumni dispar din urma oboselii.
țeasta zbârcită și în flăcări. numărătorilor. Cu celălalt se întâlnește
Jocul – o lumină prădată. În mlaștini cu miros de pește,
Liniștea Amorțesc între două uși cu stiloul la Cei mai orbi cântăreți își îneacă De-amestecăm râsul cu plânsul
se târăște pe un perete curb. tâmplă. lumina-n sânge, Și devenim brusc două flori
Învață înotul cuminte Nimic de făcut cu zgârciul liber al de-a valma cu pulberea.
Nici un vânător nu e-n stare Care își sorb nopți lungi și zile
pe culoarul oaselor mele
să-și privească liniștea-n ochi. Cu-atât de delicatele pistile…
grinzii ce va stropși decât o capcană pentru bovarisme.
tandrețea înnodată a funiei.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

12 |  INTERVIU

Mircea
Cărtărescu
E
ste privit de critica literară ca un reper al prozei românești
contemporane. Nu-l interesează premiul Nobel, dar în ultimii ani s-a
numărat printre favoriți. Recunoaște că este un introvertit și îi place să
mediteze. Nu a renunțat niciodată la sentimentul copilăriei și spune că
regimul trecut i-a furat tinerețea. Cărțile sale au fost premiate și
apreciate în România, dar și în străinătate. Preferă să nu mai scrie despre politică, s-a
retras din viața publică și se dedică în totalitate noii sale cărți. Afirmă că opera sa nu
este de masă, ci trebuie să urci niște trepte până a ajunge la Orbitor. Mircea
Cărtărescu a fost unul dintre invitații speciali din cadrul Festivalului Internațional
de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași. Despre celebritate, cititori, rivalități,
respect și bucurii, cu cel care ne răspunde la întrebarea De ce iubim femeile?

Cum aţi intrat în Casa FILIT, lumea
v-a asaltat pentru autografe și fotografii.
Celebritatea este un plus sau un minus?
Totul a evoluat în timp. La început, fireș-
te, eram fericit pentru orice carte care îmi
apărea, colecţionam toate cronicile literare,
eram foarte bucuros când cineva mă oprea
pe stradă și îmi spunea că o carte de-a mea
însemna foarte mult pentru ea sau el. Cu
timpul m-am blazat. Așa se întâmplă cu toţi
oamenii care trăiesc în acest climat al noto-
rietăţii. Acum mi se pare, într-un fel, un lu-
cru firesc și nu iese din domeniul obișnuitu-
lui și posibilului. Totuși, trebuie să spun că
mă bucură pentru că arată nu cât de cunos-
cute sunt cărţile mele, ci cât de buni cititori
există. Nu mă deranjează. Nu există moment
în care să fi fost solicitat să dau un autograf
și să nu-l fi dat, nu există om care să fi întins
mâna și să nu i-o fi strâns.
Cine îl citește pe Mircea Cărtărescu?
Cum arată acești cititori? Ce semnale
aveţi din „piaţă”?
Din piaţă am doar cifre de vânzări care
pentru mine sunt deocamdată mulţumitoa-
re. Cred că mă citesc vaste categorii de oa-
meni. Nu doar o singură categorie, deși pre-
ponderent cred că sunt oameni mai tineri și
asta mă bucură foarte mult. Datorită unei
particularităţi a scrisului meu în general,
care este divers, are și părţi mai lejere, și păr-
ţi mai concentrate, la ele au acces mai mulţi
oameni decât au acces în general la literatu-
ra înaltă. Eu niciodată nu am vrut să pun în
ea în România, dar și din nevoia de a scrie o
carte de literatură, de a avea un interval de
timp foarte liber pentru asta, pentru medita-
ţie, pentru gândirea asupra unor teme,
mi-am luat o vacanţă de la jurnalism, vacan-
ţă care tinde să se eternizeze și probabil nu
mă voi mai întoarce niciodată acolo. Probabil.
„Regimul trecut mi-a furat
tinereţea”
Când devine un scriitor unul bun?
În general, cred că un scriitor este bun
de la început. Eu cred că ori ești, ori nu ești
scriitor. A fi scriitor nu este o profesie pe
care s-o poţi învăţa. Este și o chestiune de
imponderabil, de vocaţie, de lucruri pe care
nu le controlezi tu. Pur și simplu s-a întâm-
plat ca mintea mea să fie făcută pentru asta.
Ea nu a fost făcută pentru matematică, nu a
fost făcută pentru știinţe sociale. A fost făcu-
tă pentru literatură. Cred acest lucru. Ca po-
tenţialitate, am mers către așa ceva de când
mă știu și merg în continuare. Este pentru
mine un drum absolut firesc. Este lucrul pe
care îl pot face.
Ce nostalgii are scriitorul Mircea
Cărtărescu, având în vedere că a trăit în
regimuri diferite, a publicat atunci și
acum?
Nostalgii comuniste nici nu încape vor-
bă să am. Singura mea nostalgie este volu-
mul cu același nume apărut în 1989. De fapt,

Este momentul ca
faţa unui om o scară cu trepte înalte cât el. sentimentul meu este că regimul trecut mi-a
Am și trepte mai mici și mai ușor de urcat, furat tinereţea. Este o tristeţe uriașă. Dacă
până la cele foarte înalte. vrem să găsim un punct unde m-aș întoarce

Iașul să revină și
Aţi afirmat că intelectualii au fost în-
depărtaţi din viaţa publică a ţării. Unde
simţiţi că este locul dumneavoastră în
oricând din propria mea viaţă ar fi cel pe
care l-am evocat de altfel în Nostalgia, în co-
pilărie, în prima copilărie, în spaţiul paradi-
siac prin excelenţă. Este singurul topos care

să devină un centru acest moment?

Partea cea mai proastă a meseriei de
scriitor este că din când în când trebuie să
îmi este în continuare extrem de drag.

Chiar aţi afirmat că nu vreţi să pără-

puternic al culturii mai scrie o carte. Așa că după ultima mea

carte pe care o percep ca importantă, mă re-
fer la Orbitor, au trecut câţiva ani și acum
siţi niciodată starea de copil. Este pre-
zentă mereu.
Arta nu este o colecţie de obiecte: pictu-

românești.
patru ani m-am apucat de o altă carte care
este oarecum echivalentă ca dificultate și
gravitate, aș spune, cu Orbitor. Îmi era foarte
greu să mă ocup de viaţa politică în același
timp cu scrierea unei cărţi foarte grele din
punctul meu de vedere. Și din neplăcere și
dezgust faţă de viaţa politică, așa cum este
ră, sculptură, poezii, filme. Arta este de fapt
un fel de a vedea lucrurile, un fel de a vedea
lumea și care este felul de a vedea lumea al
copilului. Artiștii, de fapt, sunt copii mari.
Este secretul lor. Este felul oblic, iraţio­nal și
câteodată de neînchipuit de frumos cu care
artiștii văd lumea. Din punctul acesta de

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

INTERVIU | 13
„Sunt și voi rămâne
probabil întotdeauna imatur”
vedere, sunt foarte fericit că sunt
imatur. Foarte multă lume îmi
spune, de la rude până la prie-
teni: tu ești un imatur! De fapt,
nici nu-ţi dai seama ce se întâm-
plă în jurul tău, problemele ade-
vărate ale oamenilor. Îmi asum
acest lucru. Sunt și voi rămâne
probabil întotdeauna imatur.
Este un fenomen de neotenie in-
telectuală, existenţială, nu și mo-
rală, aș spune. Din punct de ve-
dere moral, sper că sunt matur și
că disting binele de rău foarte
bine, dar altfel mă bucur foarte
mult că mi-am păstrat punctul
de vedere și felul de a vedea al
copilului.
„Firea mea şi raţiunea
mă îndeamnă să stau
multă vreme retras”
Există rivalităţi între scri-
itori?
Eu nu cred că am rivali între
scriitori. Am doar prieteni. În
rest nu mă interesează dacă un
scriitor nu mă iubește, este trea-
ba lui. Asta nu este treaba mea.
Eu nu am nici dispreţ, nici ură,
nici neînţelegere pentru confra-
ţii mei. Aș spune că-i iubesc pe
toţi. Singura distincţie pe care o
fac între ei, dar și aceea foarte
relativă, este între scriitorii ale
căror scrieri, ale căror cărţi îmi
nr. 187
plac și cei ale căror cărţi nu-mi
plac. S-ar putea ca de multe ori
să mă înșel.
Vă simţiţi respectat în pro-
pria ţară?
Uite, de exemplu, aici, la FILIT,
mă simt foarte respectat. Oriun-
de merg, în orașele de provincie
găsesc oameni de cea mai bună
calitate și spaţii culturale unde
mă simt cu adevărat iubit și res-
pectat. Anul acesta am fost la
Sibiu, la Sfântu Gheorghe, la
Alba Iulia și, iată, acum la Iași.
La toate aceste festivaluri m-am
simţit pentru prima dată în viaţa
mea la fel de respectat ca și în
străinătate. Însă, firește, dacă te
uiţi la televizor și consideri că
România este lumea politică sau
lumea jurnaliștilor de doi bani
de la atâtea televiziuni, ziare și
așa mai departe, sigur că acești
oameni nu te respectă. Sigur că
pentru ei nu însemni nimic, si-
gur că ei au alte valori, alte lu-
cruri de făcut decât să respecte
artiștii. De aceea eu fac distinc-
ţia între o Românie liberală, de-
centă și respectuoasă și o Româ-
nie care nu știe să respecte și să
iubească nimic.
Moral, ce vă deranjează?
Multe lucruri pe care nici nu
trebuie să le spun, deoarece
toată lumea le cunoaște. Cele
mai multe dintre ele sunt o moș-
tenire a Imperiului Otoman în
primul rând, moștenire care a
fost augmentată de comunism.
Vă închideţi în dumnea-
voastră?
Sunt un introvertit și așa am
fost dintotdeauna. Nu am o cara-
pace. Sunt un om prietenos, un
om care se bucură de prezenţa
celorlalţi oameni, numai că sunt
puţin recluziv pentru că am ne-
voie de meditaţie. Enescu spu-
nea că nu scrisul propriu-zis sau
compoziţia muzicală este princi-
palul travaliu al artistului, ci
acesta este întotdeauna medita-
ţia. Această meditaţie aproape
religioasă a artistului este și
pentru mine lucrul esenţial.
Dacă aș fi un om public, mi-aș
pierde acest spaţiu de recluziu-
ne. Și firea mea, și raţiunea mă
îndeamnă să stau multă vreme
retras.
„Eu sunt cu adevărat
un admirator al
femeilor”
Cum se bucură de viaţă
Mircea Cărtărescu?
Foarte mult. Sunt unul dintre
oamenii care au avut foarte mult
în viaţă. Nu mă plâng și îi mulţu-
mesc lui Dumnezeu. În primul
rând, am o familie extraordinară;
este lucrul cel mai important
pentru mine și apoi am prieteni
foarte buni. Cred că, într-un fel,
cu timpul, m-am înţelepţit și știu
mult mai bine ce vreau de la via-
ţă și ce-mi priește.
mine și pentru toată lumea. Până catalizatorul empatiei umane, al
la urmă, am acceptat această si- relaţiei sociale, al eticii umane.
Aţi așteptat succesul căr-
ţii De ce iubim femeile? Când tuaţie, și anume că am scris un
spui Mircea Cărtărescu, se bestseller printre multe alte lu-
Cum vi se pare Festivalul
face imediat asocierea cu cruri, pentru că, exact cum vă
spuneam și înainte, omul trebuie Internaţional de Literatură și
această carte. Traducere (FILIT) de la Iași,
Am avut o prietenă foarte să aibă trepte umane când înain-
bună la revista Elle. M-a rugat să tează în scrierile mele. Nu poate organizat într-o zonă săracă
scriu o dată pe lună un text. Am nimeni începe cu Orbitor. Este economic, dar care de-a lungul
făcut acest lucru cu mare plăcere mult peste puterile unui cititor anilor a dat multe valori cultu-
pentru că sunt cu adevărat un ad- mediu. Un cititor mediu trebuie rii românești?
mirator al femeilor. Într-un fel, să urce niște trepte, trebuie să în-
Cred că era timpul ca Iașul să
sunt apropiat de etosul feminin, ceapă cu niște cărţi mai ușoare,
aparent mai simple, aparent mai revină în fruntea experienţei cul-
de spiritul feminin. Pentru că
s-au adunat mai multe texte și ușoare. Și în De ce iubim femeile turale, tocmai pentru că, așa cum
mai aveam și din alte reviste, puţini au remarcat că eu am exer- aţi și spus, este un loc tradiţional
mi-a venit ideea să fac o carte din sat vocea lui Salinger. Este singu- pe care nu prea l-a onorat în ulti-
ele. I-am propus această carte ra raţiune pentru care există mele decenii. Este momentul ca
domnului Liiceanu. Avea titlul această carte. Nu este chiar o car-
Iașul să revină și să devină un
Diavolul de hârtie. Domnul te de consum, aș spune eu.
centru puternic al culturii româ-
Liiceanu a venit cu propunerea
să-i dăm alt titlu, și anume De ce Ce citiţi în acest moment? nești. Din experienţa mea, din
iubim femeile. Mi-a spus că o să- Citesc mai mult literatură evenimentele la care am partici-
mi mărească de patru ori tirajul știinţifică. Nu prea mai citesc pat, cred că este un festival care
acest titlu și s-a înșelat. Probabil romane. Citesc o carte foarte deja este major, poate nu doar în
tirajul s-a mărit de patruzeci de ciudată, care susţine următorul România, dar și în estul Europei.
ori. Niciodată nu mi-am explicat lucru: cheia fericirii umane con-
Cred că este unul dintre cele mai
faptul că această carte s-a vândut stă într-o moleculă care se nu-
de multe ori mai mult decât cele- mește oxitocină. Oxitocina nu importante.
lalte cărţi ale mele. A fost o mare contribuie doar la erotism, la
surpriză pentru editor, pentru maternitate, naștere, ci este și A consemnat Andrei Giurgia
www.revistatimpul.ro
14 | CRONICI

Circul domestic

Mici schimbări de atitudine (1)

Claudiu Komartin

L
a 24 de ani de la închiderea cenaclului „Universitas”, coerentă, scrisă de doi prieteni,
dar și prietenii sunt uneori, când
condus de Mircea Martin, nucleul mișcării poetice vine vorba despre Text, nemiloși.
90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Interesant de văzut în Confort 2
îmbunătăţit cum unul dintre po-
Bănulescu, Mihail Gălățanu, Lucian Vasilescu) a eţi domină discursul, având un
ajuns – cu excepția lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ascendent metafizic și o disponi-
bilitate mai mare pentru nihi-
ani, dar considerat una dintre personalitățile poetice lism, iar celălalt se pliază, conti-
determinante ale epocii – în punctul maturității și al nuă, dă mereu replica vie &
inteligentă. Dar, pe când Pop este
consolidărilor canonice.
chipul nocturn al acestui binom,
fanatismul ferventului. (…) El
scrie, în fond, epopeea fracturată
a unei devoţiuni agresate, ascun-
zând sub vervă grotescă ardenţa
romantică”.
După o tăcere de patru ani,
Vasilescu publică Ţara mea, via-
ţa mea, dragostea mea – despre
modesta mea ratare personală
(Rentrop & Straton, 2014), cam la
vârsta când lui Bacovia îi apărea
Comedii în fond. Cu toate disimu-
își frazează cel mai adesea textul
dezvoltându-l, făcând jocuri rafi-
nate de gleznă. Persistă, de aceea,
o senzaţie de insuficienţă pe care
o dau unele dintre textele lui
Vasilescu, care, cu cât sunt mai
„deschise”, cu atât sunt și mai
„vorbăreţe”, așadar mai previzibi-
le și mai lipsite de tensiune sem-
nificantă: „între mine și eu, celă-
lalt, se cască un hău/ cât un
munte adânc,/ cât o mare înaltă.

P
oeţii „90-ului” bucureștean
au avut un start excelent, fi-
ind de la început mai în
atenţia publicului, a criticii și a
juriilor literare naţionale decât, să
spunem, poeţii ieșeni (în primul
rând, O. Nimigean, Radu An-
driescu și Constantin Acosmei)
sau decât basarabenii afirmaţi în
primii ani de după destrămarea
Uniunii Sovietice (Irina Nechit,
Emilian Galaicu-Păun, Dumitru
Crudu sau Iulian Fruntașu). Ex-
cepţia o constituie probabil Paul
Vinicius, poet de cursă lungă, ati-
pic descendent din Mazilescu,
care mi se pare că dă cele mai
bune lucruri în recenta Nopţi la
maximum, dimineţi voalate
(2014).
Acești poeţi, care aveau în jur
de 30 de ani la Revoluţie, au evo-
luat împreună, împărtășind câte-
va principii poetice (după unii,
un deviaţionism în raport cu dog-
ma 80-istă), care se regăsesc în-
tr-o serie de articole din supli-
mentul revistei Luceafărul,
Nouăzeci. (Și dacă tot suntem
aici, se impune o recuperare a
textelor publicistice semnate de
Cristian Popescu în acei ani;
păcat că opera sa e intangibilă,
din cauza spinoasei probleme a
drepturilor de autor, pentru
editorii din România.) Cu o
strategie de grup bine articulată,
suferind inevitabile influenţe și
contaminări reciproce, Pop, Bă-
nulescu, Gălăţanu și Vasilescu au
avut traiectorii diferite, iar cărţile
publicate în aceste două decenii
arată evoluţii separate, dar și re-
plieri sau continuităţi în raport
cu ideologia formulată iniţial
(mistică & sex, au rezumat unii
comentatori, simplificând până la
caricatură o ecuaţie mai comple-
xă de-atât).
Cu zece ani în urmă, când a
apărut Manualul de literatură
(2004), masivul volum colectiv
care îi cuprinde, în afara unor
prezenţe contextuale, pe cei cinci,
remarcasem două perechi între
care există afinităţi elective mai
puternice: Cristian Popescu – Mi-
hail Gălăţanu și Ioan Es. Pop –
Lucian Vasilescu. Un argument
ar fi volumul scris în comun de
Vasilescu și Pop, Confort 2 îmbu-
nătăţit (2004), carte cursivă și
Vasilescu lucrează cel mai bine în
regimul diurn. Mai jucăuș și une-
ori mai bombastic, mai aplicat
cinic și cu un umor negru de obi-
cei bine dozat, Vasilescu scrie, în
cele din urmă, pentru că și pe el,
la fel ca pe poetul avangardist,
viaţa îl exasperează.
Lucian Vasilescu a fost ulti-
mul dintre poeţii „Universi-
tas”-ului care a debutat, în 1995,
cu titlul provocator Evenimentul
zilei – un poem văzut de Lucian
Vasilescu, pentru care a primit
Premiul Asociaţiei Scriitorilor
din București, înconjurat pe
atunci de un anumit prestigiu.
Au urmat destul de repede Ingi-
neria poemului de dragoste și Sa-
natoriul de boli discrete (ambele
în 1996), care conturează câteva
toposuri și teme explorate și în
Spirt. Muzeul întâmplărilor de
ceară (2000). La cincisprezece
ani de la debut, în postfaţa la an-
tologia Institutul de Poezie Lega-
lă (2010), criticul Al. Cistelecan îl
descrie pe Vasilescu astfel: „La
urma urmei, Lucian Vasilescu e
un medieval care, pretinzându-se
histrion și dându-se drept bufon,
joacă misteriile poeticului cu
lările, sugestiile ironice și strate-
giile discursive pe care le stăpâ-
nește excelent, Vasilescu rămâne
și el un sentimental, unul relativ
temperat, deosebirea fundamen-
tală dintre el și acel (pen)ultim
Bacovia fiind că, dacă poetul Co-
mediilor în fond își redusese
drastic expresia (până la ceea ce
unii comentatori au văzut ca „in-
suficienţă verbală”), poetul 90-ist
pe care urcă vapoare încărcate/
cu necurăţenii./ singurătatea și
romul (dar mai ales romul) aduc
în/ dar mateloţilor/ splendide, în
3D, vedenii/ (…) între mine și eu,
celălalt, flote de vise tăcute/ se
scufundă în cerul de-asfalt”.
Ar fi greșit să afirmăm că Lu-
cian Vasilescu s-a instalat în con-
fortul unei formule: de la o carte
la alta, vezi în poezia sa „mici
schimbări de atitudine”, vorba
excelentului prozator Răzvan
Petrescu, ce-l fac volubil, proas­
păt, credibil. Chiar și (sau poate
mai ales) când îl simţi emiţân-
du-și poeziile cu un fel de bună-
voinţă scrâșnită: „dragii mei, scri-
sul este o întreprindere cu
desăvârșire/ nefolositoare./ a
scrie este ca și cum ai căuta, cu
tot dinadinsul,/ pete în soare./ iar
asta nu-i bine, nu-i sănătos și nici
nu se cuvine./ scrisul nu-i decât o
sminteală, la fel și speranţa –/ v-o
amintiţi pe fata aceea de-au lu-
at-o într-o zi/ cu ambulanţa./ voi
să nu faceţi ca ea. (…)/ voi veţi în-
vinge. pe voi v-am ales/ să daţi
sfârșitului lumii un nou înţeles”.

Carol Iancu: Cronică de carte

în căutarea comunităţii pierdute (3)

P
lumea universitară și intelectuală
rin documente și mărturii, în cartea sa Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități, Carol în Israel și în Franţa”.
Iancu este tot timpul atras de istorie. Știe că trecutul poartă cu sine ireversibilitatea și Iată câteva judecăţi simple:
1. Cum ar fi arătat viaţa co-
implacabilitatea evenimentelor. Tocmai de aceea autorul descrie riguros declinul munităţii numite România dacă
comunității evreiești din Hârlău (1954-2010), prin înjumătățire în perioada 1950- n-ar fi plecat evreii și sașii? Sigur,
spaţiul public democratic – în
1951, apoi prin emigrare și replieri reale ori simbolice în România, în Israel sau în lumea largă. sensul dat de Habermas – s-ar fi
clădit mai repede și mai firesc,
Vasile Morar fără această preeminenţă a psi-
societatea deschisă trece ea în-
săși printr-o adâncă criză, prin-
tr-o pierdere a coerenţei, a decen-
ţei, a generozităţii și a măreţiei”
(„Scriitorul și Puterea”, Observa-
tor Cultural, nr. 293 [551], 2010).
Trei conștiinţe cunoscute
prin judecăţile lor de responsabi-
litate – Ţicu Goldstein („Între
nostalgie și luciditate”, Observa-

C
um se structurează în timp
memoria comunităţii
aflăm din „Epilogul” cărţii,
unde găsim date cuprinzătoare
despre întâlnirea de la Tel Aviv
(1984) și Petah Ticva (2012), dar și
de la Simpozionul de la Hârlău
din 2011. Simpla punere în succe-
siune a cifrelor 500 și 100 spune
de la sine ceva despre pierderile
recuperabile și cele irecuperabile,
despre necesitatea de a gestiona
moral memoria acestei comuni-
tăţi.
Nu poate fi trecută cu vede-
rea fraza reprodusă în carte, rosti-
tă și scrisă de Horia Sima într-o
lume liberă: „Dacă tragi pe un
evreu de perciuni la Hârlău, se
cutremură New York-ul de bestia-
lităţile suferite de ei în România”
(p. 132). Prin urmare, Sima asocia
numai răul de Hârlău. Ca atare,
revenim la întrebarea iniţială:
cum se poate constitui o comuni-
tate morală, durabilă? Carol Ian-
cu ne răspunde clar, argumentat,
fără nici un echivoc și fără șovă-
ială: prin cunoașterea comunită-
ţilor reale, reprezentative, exem-
plare. Hârlăul va fi, de acum
încolo, o astfel de comunitate.
Prin grijă, străduinţă, competenţă
și gândirea responsabilă a profe-
sorului Carol Iancu, născut acum
66 de ani în „universul unic al
unui Hârlău îmbălsămat de lilieci
și flori de tei, înfrumuseţat de
dansurile ţăranilor duminica, dar
și de muzica sinagogală, impreg-
nat de memoria unui popor bă-
trân, care a dat lumii monoteis-
mul și Biblia” (p. 24).
Ce poate fi mai străin de spi-
ritul moral al monoteismului etic
iudaic și creștin decât această
propoziţie auzită adesea: „Eu nu
datorez nimănui nimic!”? Poate
că tocmai de aceea, la aceeași pa-
gină, Carol Iancu afirmă răspicat:
„Ce datorez părinţilor, școlii și li-
ceului din Hârlău… orășelului
meu natal? Totul! Aici am primit
bazele intelectuale, dragostea de
carte, o etică și o morală care
m-au călăuzit pretutindeni în
hologiei publice asupra conștiin-
ţei publice.
2. Există un motiv foarte pre-
sant pentru care ar trebui să me-
dităm la ideea de comunitate în
termeni de comunitate morală.
După cum vedem, mai sunt în
viaţă foarte puţini dintre cei care
știu ce a fost în anii ’30-’45 și în
timpul socialismului real. Perico-
lul structurării memoriei publice
pe coordonate non-morale nu
este un fapt ce trebuie neglijat de
nici o generaţie de acum înainte.
În fond, merită să ne gândim me-
reu la această avizată expertiză
formulată de autorul Întoarcerii
huliganului, Norman Manea:
„După înfrângerea fascis­ mului
și prăbușirea comunismului,
tor Cultural, nr. 701, 2013), Lukács
József („A fost odată o comunita-
te”, Apostrof, nr. 11 [282], 2013) și
Alexandru Zub („Istorie și pro-
pensiune memorială: Carol Ian-
cu”, Însemnări ieșene, seria a tre-
ia, anul V, nr. 3-4, martie-aprilie,
2013) – au accentuat în modul cel
mai potrivit această idee funda-
mentală: ceea ce a fost odată pen-
tru o comunitate merită mereu să
fie reamintit tuturor celor care,
prin fire substanţiale nevăzute,
sunt legaţi în comunitatea mora-
lă universală. Or, indestructibili-
tatea acesteia din urmă nu se
poate clădi prin distrugerea me-
moriei comunităţilor particulare,
cum este cea a Hârlăului.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

CRONICI | 15

Cronică de arte vizuale

O lună cu artă contemporană

Maria Bilaşevschi

O
lună cu artă contemporană, un proiect îndrăzneț și de amploare, se desfășoară în
prezent la Galeria Cupola, nu doar promițând, ci demonstrând că un concept bine
gândit nu necesită afilieri forțate cu alte evenimente culturale paralele. Acest tur de
forță a debutat cu expoziția Acasă, aflată la a treia ediție (coordonator: Claudiu Ciobanu).

D
acă ești obișnuit cu o
abordare analitică a artei
contemporane, în faţa lu-
crărilor prezente ai senzaţia că
ești purtat de un val, pe alocuri
nostalgic sau, dimpotrivă, sub-
versiv, așa încât, odată ajuns la
mal, te întrebi cum îţi aparţin și
ţie toate aceste ipostaze ale noţi-
unii acasă. Două întrebări te în-
colţesc după doar un tur al gale-
riei. Ce este acasă: un gard, o
fereastră, un habitat, un peisaj, o
șezătoare la ţară, un chip famili-
ar, un birt, maternitatea? Cum
pot aceste elemente să coexiste
și să creeze un tot unitar atât de
firesc și cursiv ca în prezenta ex-
poziţie? La prima întrebare, răs-
punsul vine exclusiv de la cei 11
creatori. Pentru cea de-a doua,
îmi propun o scurtă detaliere a
celor văzute.
La o primă vedere, lucrarea
In progress a artistului Mihai
Tarași amintește în parte de tau-
tologia din Unul și Trei, scaunul
și fotografia acestuia, însă locul
unde am putea presupune că ar
fi putut să fie adăugat textul ex-
plicativ este lăsat gol în mod
voit. Introspecţia tăcută și reţi-
nută ce emerge din acest seg-
ment se îndepărtează în mod
deliberat de marca conceptuală
a lui Kosuth. Alegerea eliminării
textului arată că artistul
anulează și poate chiar respinge
relaţia fundamentată conceptual
între imagine și acesta, anulând
astfel preocuparea pentru limbaj
ca metodă de investigare a con-
ceptelor prin redescoperirea
obiectului de artă în obiect de
artă mai degrabă decât în idee
sau concept. Acasă este un spa-
ţiu în care, pe fundal, coabitează
preocupările pentru sens, semni-
ficaţie, reprezentare a ceea ce în-
seamnă să faci/gândești/creezi
artă alături de reprezentarea rea-
lă, a prezentului palpabil sub for-
ma unei discrete siluete femini-
ne.
Lucrările se sprijină pe reali-
tate printr-un fel de apropiere și
identificare a lucrurilor vizibile
sau tangibile, care, în interiorul
operelor, își asumă o viaţă nouă,
re-creată mental printr-o reţea
infinită de asocieri, în urma unor
raporturi diverse: obiect și crea-
tor (Elena Gheorghiţă), spaţiu și
creator (Sabina Borhan, Petru
Pădurariu), un crâmpei de natu-
ră și creator (Eugen Alupopanu),
maestru și creator (Rodica Gro-
su) sau familie și creator (George
Cernat, Ovidiu Sabie).
Claudiu Ciobanu ne intro-
duce într-o poveste care ar putea
fi cea a lui Gretel fără Hansel,
Molly Whuppie sau oricare altă
poveste din folclor în care un co-
pil se găsește în situaţia de a-și
croi singur drumul. Însă, spre
deosebire de basm, unde știm că
în cele din urmă totul se termină
cu bine, în lucrarea lui Claudiu
Ciobanu timpul pare că s-a oprit,
copilul s-a contopit cu natura,
casa vrăjitoarei neîntrezărin-
du-se printre ferigile care anun-
ţă intrarea în pădure.
În colţul „identităţii cultura-
le”, Adrian Crîșmaru expune câ-
teva lucrări din proiectul intitu-
lat Truda, o reinterpretare a
Mioriţei, artistul aflându-se în-
tr-un fel în rolul baciului moldo-
vean postmodern. În cele cinci
lucrări expuse, care încântă prin
paleta cromatică aleasă, concep-
tul identităţii se dovedește a fi
permeabil. Uneori alteritatea ia
chipul identităţii, alteori identi-
tatea este compusă dintr-o mul-
titudine de fragmente care arti-
culează împreună antitezele
„trudei”.
În lucrările Marinelei Botez,
senzaţia creată de corpurile de-
personalizate, prin lipsa feţei,
mâinilor sau chiar a picioarelor,
suspendate atemporal într-un
spaţiu balcanic, perpetuu margi-
nal și anacronic, nu vrea să ne
conducă la o interpretare facilă
din perspectiva postcolonialită-
ţii. Decuparea din realitate și
aducerea pe pânză a acestor
ipostaze reprezintă doar o parte
dintr-un tot ce se vrea mai im-
portant decât omul în sine. Sta-
fii ale trecutului care se topesc
în peisaj, personajele artistei
demonstrează că trupul poate fi
doar un accesoriu. Modelele re-
fuză să pozeze, dar nu le displa-
ce că sunt expuse. Ca într-un
instantaneu, costumul, singurul
element care atestă că sub acea
carapace există o fiinţă umană,
trebuie să pară imobil, chiar pa-
siv și, prin urmare, lipsit de via-
ţă. Alegerea eliminării totale, a
ștergerii cu un burete mat a ele-
mentelor distinctive caracteristi-
ce unei persoane nu reprezintă o
detașare a artistei de cadrul cre-
at, ci este o încercare de a stabili
o balanţă egală între paradoxul
dintre imaterialitate și conceptul
pe care aceasta îl duce cu sine:
identitatea culturală.

Politica arhitecturii

Dragoş Dascălu

A
rhitectura a fost dintot-
deauna dependentă de
factori externi: politică,
economie, tehnologie, antropo-
logie, anatomie. Cu cât arhitecţii
conștientizează mai puternic
acest lucru, ne spune Jeremy
Till, cu atât domeniul încearcă și
mai mult a se defini ca disciplină
autonomă, singulară, autosufici-
entă. Împrumută discursul filo-
zofic, caută transcendenţa, pre-
dică ordinea universală a
formelor geometrice pure, se ba-
ricadează în funcţionalism sau
în perfecţiunea structurii. Orice
este necesar pentru a masca toa-
tă complexitatea factorilor exte-
riori determinanţi ce însoţesc
obiectul construit de la concepţie
până la utilizare. Arhitectura de-
vine aparent schizofrenică. Avem
O profesie izolată
Î
n descrierea Bienalei de Arhitectură de la Veneția 2014, intitulată Fundamentals, cu izolare și să participe activ la
viaţa socială.
subtitlul „Arhitectură, nu arhitecți”, Rem Koolhaas spunea că arhitectul trăiește astăzi Intervenţia de urgenţă de la
într-o dublă negare: nu a absorbit întregul repertoriu al schimbărilor recente în modul de casa lui Enescu din Mihăileni
este un exemplu de ieșire din
gândire a clădirilor și că rezistă din toate puterile la modificarea propriului statut odată cu izolare. Prin faptul că pe durata
aceste schimbări. Subiectul atinge astfel o coardă sensibilă a arhitecturii, unul dintre motivele lucrărilor au fost prezenţi atât
localnici, cât și arhitecţi, lucrând
defazării și izolării acesteia față de societate. împreună, a existat șansa câști­
gării încrederii. Dar astfel de
exemple sunt relativ puţine, spo-
o realitate a obiectului perceput, Căci rolul central al arhitectului vraci, vrăjitoare, divinitate sau radice și, să recunoaștem, se află
folosit și una a discursului elitist în sistemul expert al arhitecturii propriile cunoștinţe. Prin izola- la marginea profesiei. De aceea,
ce îl însoţește, ce ajunge cu greu nu este un dat. Ca orice sistem rea faţă de societate, arhitectul ne întrebăm: este arhitectura ca-
la public. Acestea se întâlnesc expert, rolul acesta depinde de nu poate câștiga încredere. Pen- pabilă să iasă de una singură din
rareori. modul în care este perceput de tru a câștiga încrederea, acesta izolare? Fără a se adresa schis-
De aceea, cei care constru- public și de gradul de încredere trebuie să ofere oportunităţi mei dintre discurs și obiect și
iesc investesc încrederea în cei investit. Nu am fi apelat nicioda- pentru învăţarea și testarea în- fără renunţarea la pretenţiile eli-
mai apropiaţi agenţi, care au mai tă la doctori dacă nu am fi recu- crederii. Adică, mai ales, în con- tiste ale domeniului, cred că ar-
multă consistenţă a propriului rol – noscut și nu am fi avut încredere diţiile în care majoritatea indivi- hitectura va rămâne aceeași
constructori, ingineri, antrepre- în faptul că aceștia sunt experţii zilor nici nu știu de existenţa profesie izolată de până acum,
nori – sau chiar în propriile forţe. în medicină. Ne-am fi bazat pe acestei profesii, să iasă din plângându-și singură de milă.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

16 | 
Cronică de film
O reducere la
absurd
Angelo Mitchievici
Q
uod erat demonstrandum, Q.E.D.-ul
lui Andrei Gruzsniczki, care sem-
nează și scenariul filmului, repre-
zintă un amestec de policier cu film de
spionaj. Interesant este că regizorul ape-
lează la o formulă populară milicieur-ilor
din anii ’60-’70, inversând polii bateriei
ideologice. Plusul devine minus și invers.
De data aceasta, în locul „democraţiei po-
pulare” se află o dictatură sadea, securistul
nu mai joacă rolul cavalerului fără pată și
prihană, așa cum „negativul”, un profesor
de matematică, nu mai trafichează colosa-
le invenţii socialiste, mult râvnite de
„agenturili” străine, imperialiste, ci un arti-
col de matematică. Să ne oprim puţin asu-
pra acestui aspect, cândva capital.
Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu) este un
matematician ostracizat de regim, căruia i
s-a interzis să publice în străinătate rezul-
tatele cercetării sale în matematicile apli-
cate. Trebuie spus că vehicularea rezulta-
telor știinţifice în revistele de specialitate
nu poartă marca „Strict secret”, este o
practică academică absolut firească, pe
care doar secretomania, prostia și, evident,
o formă de control ideologic o blochează.
Ceea ce are de transmis lumii matematici-
anul Pârvu nu ţine de marile secrete stra-
tegice obţinute în laboratoare subterane
de echipe de specialiști păziţi cu strășnicie
în deambulaţia lor de la microscop la toa-
letă. Cu alte cuvinte, toată tevatura este
mult zgomot pentru nimic. Regizorul pare
să facă abstracţie de acest fapt și să nu se-
sizeze ceea ce ar fi putut să fie o temă cen-
trală a filmului său, un scenariu fantasma-
goric al unei Securităţi care trebuie
permanent să-și inventeze inamicul. Altfel,
în jurul acestui articol benign are loc o în-
treagă cabală, care aduce în scenă aerul
mohorât al cedărilor strategice, al compro-
misurilor și trădărilor pe jumătate justifi-
cate și al insinuării Securităţii în poveștile
de familie ale unor banali intelectuali.
Derizoriul este o temă identificată co-
rect, pentru că existenţele eroilor, intelec-
tuali cuminţi – Lucian Amohnoaiei (Dori-
an Boguţă), Elena Buciuman (Ofelia
Popii), Valeria Amohnoaiei (Alina Berzu-
ţeanu) și pomenitul Sorin Pârvu –, nu au
nimic spectaculos, împărţindu-se între ac-
tivitatea profesională, partidele de bridge
și întâlniri ocazionale. Nici ofiţerul de se-
curitate Alecu Voican (Florin Piersic Jr.)
nu strălucește de fericire, căci de profesio-
nalism nu duce lipsă. Viaţa sa de familie
este compromisă, iar cea profesională
atârnă de eficacitatea noilor sale metode-
vizând exploatarea vulnerabilităţilor sursei,
www.revistatimpul.ro
Elena, al cărei soţ a plecat în Franţa,
lăsând-o în urmă împreună cu fiul ei, un
soţ care așteaptă reunirea familiei dincolo
de Cortina de Fier. Toţi acești colegi mate-
maticieni au câte un punct vulnerabil, pe
care abil securistul Voican îl speculează.
Nu avem nici interogatoriile cu lampa în
ochi, nici vulgarităţile debitate ameninţă-
tor, ci doar un joc psihologic în care victi-
ma este treptat „fezandată” prin promisi-
uni, făcându-se apel la frustrările ei.
Într-adevăr, așa cum remarcă un per-
sonaj, suntem în anii ’80, nu în anii ’50;
metodele s-au mai rafinat, iar Securitatea
este prezentă, dar mult mai discret, mai
difuz. Poate că tocmai acest lucru creează
impresia că avem de-a face și cu un film de
spionaj, însă povestea cu articolul este un
pretext pentru a insera o serie de tensiuni,
pentru a reevalua relaţii și a analiza reacţii
psihologice.
Tensiunile sunt prezente uneori în iz-
bucniri aparent nejustificate, precum cea a
lui Lucian faţă de soţia sa, în faţa musafirilor.
Această nervozitate generalizată, o ambi-
guitate întreţinută în jurul mărturisirilor
făcute pe jumătate, acele sfieli și stângăcii
care comunică emoţia, nemulţumirile con-
ţinute în câte o frază fac tabloul unei soci-
etăţi în care locul privaţiunilor elementare
întruchipate de frigul din apartamente,
statul la cozi etc. a fost luat de frustrarea
generată de problemele profesionale, de
ambiţiile unor oameni îndreptăţiţi prin
performanţele lor, de acea surdă luptă de
afirmare.
Personajele lui Gruzsniczki sunt con-
știente de calităţile lor profesionale, cu-
nosc mecanismele de legitimare profesio-
nală care intersectează inevitabil și
angajamentul ideologic, și oportunismul.
Poate cel mai reușit personaj al filmului
este ofiţerul de securitate Voican, jucat în-
tr-o cheie sobră, aproape dramatică de
Florin Piersic jr., intenţionat îmbătrânit
pentru rol. Lui Voican nu i-au mai rămas
multe bătălii de câștigat; eșecul vieţii sale
private apare într-o banală întâlnire într-o
cofetărie, un episod fără nimic eroizant,
maculant sau demonic. În acest soldat al
Partidului, nu poţi identifica nici bruta,
nici fanaticul, ci un slujbaș supus la rândul
său unor presiuni venite de sus.
Societatea, așa cum ne-o înfăţișează
regizorul, are ceva dintr-o fotografie ve-
che, toţi din ea au murit, dar reflexul lor
păstrează urma vieţii, o palidă răsuflare.
CRONICI
Cronică de teatru
Adaptare după
Camil Petrescu la Ateneu
Dana Ţabrea
A
rta are tot mai mult nevoie de
susţinere prin sponsorizare și
acorduri de parteneriat cu fir-
mele. În același timp, arta și artiștii au
nevoie de promovare. Dar toate acestea
înseamnă compromis.
Oare mergem la un spectacol de
teatru pentru a vedea cizme cu plasă și
lanţ, bocanci cu ţinte, combinaţii vesti-
mentare dintre cele mai bizare, unele
dintre ele interesante ca latură artistică
a designului vestimentar, altele simplu
kitsch? Sau pentru a urmări cum un
text aproape necunoscut, montat de
foarte puţine ori, o raritate din colecţia
teatrului radiofonic (1956), avându-l în
distribuţie pe Radu Beligan, dobândeș-
te valenţe noi, sub ochii spectatorului
contemporan? Orice tip de promovare,
în absenţa calităţii, conduce la discre-
ditarea oamenilor implicaţi în arta
spectacolului scos în relief astfel: spec- Mitică Popescu, adaptare după
tatorii contemporani au auzit de casa Camil Petrescu.
de modă Nichi, unii poate au auzit de
Papucei, alţii cu siguranţă au aflat abia Regia: Viorel Vârlan.
acum. E bine să ieșim în evidenţă, dar
nu oricum. Distribuţia: Doru Aftanasiu, La‑
Hi-tech-ul în materie de scenogra- ura Bilic, Horia Veriveş, Emanuel
fie nu mi se pare soluţia compatibilă cu Florentin, Gheorghe Şfaiţer,
un text al lui Camil Petrescu (banca de- Bogdan Matei, Ileana Ocneanu,
vine un fel de insulă a cyborgilor, unde Liliana Vârlan, Viorel Vârlan.
patroana, directorul și angajaţii sunt
costumaţi în pelerine indescriptibile, Coregrafia: Alice Şfaiţer.
purtând încălţăminte haioasă). Cu atât
mai mult cu cât actorii joacă la limită, Premiera: 27 septembrie, Ate‑
fără vivacitatea necesară. Contradicţii- neul Tătăraşi.
le, în sens negativ, par că mi-au atras
atenţia: coregrafia de nivel performant,
comun. Iar atunci, femeia din portret
menită să lege scenele între ele, dar
care, din nou, nu se potrivește cu restul (patroana) îl observă, dat fiind princi-
(modul de interpretare al actorilor, exa- piul conform căruia femeile se împart
gerările de ordin scenografic). Este ca- în două categorii: cele care se lasă im-
zul spectacolelor fără regie, destinate presionate de vorbe și cele care pot fi
entertainment-ului, lucrate cu o distri- cucerite doar cu fapte. Generozitatea
buţie care, în cea mai mare parte, depă- lui Mitică Popescu (donează băncii o
șește prin potenţial susţinerea regizo- afacere primită de la un camarad a că-
rală. În acest caz, două lucruri pot rui viaţă o salvase în război, pentru a o
conduce la eșec: improvizaţia scăpată salva de la faliment) o face pe patroană
de sub control (un actor bun, dacă nu îi să treacă dintr-o extremă în alta: anga-
dai un rol pe măsură, va improviza tot jatul de nesuportat începe să aibă
mai mult și din ce în ce mai prost) și, la brusc ceva extrem de interesant.
cealaltă extremă, clișeizarea (care în Doru Aftanasiu întruchipează latu-
teatru se numește manierism: un actor
ra umană a șmecherașului de Bucu-
căruia i se acordă un rol, dar nu e susţi-
rești. Odată răsturnată imaginea lui
nut regizoral va veni cu ceea ce știe
deja, cu ceea ce a arătat pe scenă de ne- Mitică – guralivul lipsit de consistenţă
numărate ori în multe alte spectacole). –, interioritatea funcţionarului roboti-
Prin urmare, mult zgomot pentru zat începe să iasă la suprafaţă: sensibil,
nimic: s-a depus efort pentru un show capricios, delicat. Alexander Hausvater
care, fără a fi unul slab, nu se distinge a reușit să-l (sur)prindă pe Doru Afta-
cum ar trebui. Detașarea spectacologi- nasiu în acest gen de rol (Golem), până
că este o virtute (înregistrarea vocilor, atunci, actorul ieșean ajustându-și po-
folosirea culorilor reci, accentul pus pe tenţialul în roluri de parveniţi și gangs-
ţinuta actorului, și nu pe expresie), nu- teri. Laura Bilic (Georgette Demetria-
mai că de această dată nu pot spune de), mereu dramatică pe scenă, nu
decât că a fost un spectacol rece, inert, poate scăpa acum de încordare și su-
în ciuda faptului că are foarte multă perficialitate. Lui Horia Veriveș (direc-
mișcare scenică și, culmea, de foarte torul Valtezeanu) îi reușesc mai toate
bună calitate. Sunt multe mijloace regi- „schemele”, iar pentru că Mitică de Bu-
zorale actuale puse în joc (animaţie din
curești lipsește din acest scenariu, el îl
background, suprapunerea planurilor
substituie. Emanuel Florentin (subdi-
de joc, contre-jour) care nu se armoni-
rectorul Stupariu) nu are de această
zează nici cu simplitatea poveștii, nici
dată un rol notabil, cu accente psiholo-
cu stilul actorilor. Din acest motiv, se
gice, așa cum poate susţine, și, drept
falsează, la fel ca în cazul unei orches-
tre dirijate în mod nefericit. urmare, prezenţa sa scenică este una
Mitică Popescu este omul de lângă estompată din punct de vedere artistic,
tine care trece neobservat, până ce asemenea majorităţii actorilor din
nu face un act de gentileţe ieșit din distribuţie.
octombrie 2014
OPINII | 17

Fără agendă

Cultură şi entertainment
Daniel Cristea-Enache

O
recentă dezbatere, organizată, în cadrul ediției a doua a
FILIT, de revista în care citiți acest text, i-a grupat la Iași,
la Biblioteca Centrală Universitară, pe reprezentanții
unora dintre cele mai importante reviste culturale
autohtone. La invitaţia lui Daniel Șandru, moderatorul de un calm
englezesc al dezbaterii, au răspuns Carmen Mușat de la Observator
Cultural, Marius Chivu de la Dilema Veche, Alexandru Lăzescu de la 22,
George Bondor de la Timpul și (cu voia dumneavoastră, ultimul pe
listă) reprezentantul revistei și platformei online Literatura de azi.
Tema dezbaterii fiind „Jurnalismul cultural în epoca new-media”, se
putea prezuma că revistele culturale pe suport tradiţional, tipărite, vor
fi confruntate de către mine, ca apostol al viitorului net mesianic, cu
un trecut glorios și cu perspectivele mai puţin roze ale scăderii
numărului de cititori.

Î
n realitatea dezbaterii, lucruri-
le au stat altfel, și aceasta fiind-
că apostolul progresului onli-
ne fu Marius Chivu, în timp ce eu
mă resemnai să-l urmăresc cu
gura căscată, precum majoritatea
spectatorilor, uimiţi peste poate
de zicerile criticului entertainer.
În viziunea lui Marius Chivu,
„News feed-ul Facebook îmi oferă
mai multe informaţii decât un
teanc de reviste culturale”, iar
„cultura e legată de ideea de
entertainment”. „Am o părere
proastă despre revistele cultura-
le, care în România au fost doar
un instrument al orgoliilor diver-
selor grupuri de artiști. Aproape
nimeni nu a făcut reviste cultura-
le cu gândul la cititori, ci doar
pentru a avea unde să-și exprime
orgoliile”, a accentuat colegul
nostru, deplângând faptul că și-a
pierdut ani din viaţă cu revistele
culturale… „Cred că trebuie să ne
scoatem din cap că o revistă cul-
turală trebuie să formeze; o revis-
tă culturală nu formează pe
nimeni”, a adăugat fostul colabo-
rator la România literară, la 22, la
Cultura și actualul redactor la Di-
lema Veche, ironizând – cu terme-
nul său – „piedestalul” revistelor
noastre culturale: „Nu mai sun-
tem pe vremea Daciei literare,
când venea revista cu trăsura și
nu mai aveam nimic altceva de
citit timp de trei luni”.
Ceea ce părea o secvenţă de
stand-up comedy (deși Marius
Chivu stătea jos) a devenit un
derapaj pe arii tot mai largi. Spe-
cialiștii români, precum Armand
Goșu de la 22, nu se compară cu
cei străini, cultura română nu in-
teresează pe mai nimeni, nici pe
străini, nici pe românii înșiși, fi-
indcă noi „nu trăim în cultura ro-
mânească”. Școala nu trebuie să
aibă un rol formator, pentru că
tinerii se formează singuri, pe Fa-
cebook și în cluburi. Și iar news
feed, și iar entertainment, „si dă-i,
si luptă, neicusorule”, întru elibe-
rarea tinerimii române de reviste-
le tipărite, de tradiţia culturală, de
comunitatea academică a specia-
liștilor, de școală…
Acest discurs a sunat foarte
bizar în Aula unei Biblioteci, dar
m-am amuzat să observ, postân-
du-l chiar pe Facebook, că el i-a
indignat tocmai pe cei din me-
diul în numele căruia Marius
Chivu vorbea. Era cumva firesc,
nu doar în ordine culturală, ci și
într-o raportare pragmatică.
Atunci când în numele tău se sus-
ţin asemenea enormităţi, reacţio-
nezi prompt. Facebook-ul însuși
i-a oferit colegului nostru feed-
back-ul și i-a sancţionat tezele
aculturale susţinute cu aplomb.
De ce cultura nu poate fi
asimilată ori confundată cu
entertainment-ul? De ce avem
nevoie și de școală pentru copiii
noștri, nu numai de cluburi? De
ce revistele noastre culturale sunt
astăzi mai importante decât ori-
când, după ce majoritatea ziare-
lor cu tiraje altădată mari se con-
fruntă cu o criză de proporţii? De
ce trebuie să deplângem dispari-
ţia LA&I, suplimentul ziarului Co-
tidianul, a Adevărului literar și
artistic, suplimentul ziarului
Adevărul, a revistei Idei în dialog,
în loc să jubilăm?
În optica până la urmă mai
degrabă întristătoare decât comi-
că a colegului nostru, a fi în cultu-
ră înseamnă a fi vizibil și a avea
fani, a fi cool scriind la publicaţii
glossy, a fi specialist în toate și de
fapt în nimic. Calculul său e unul
de oportunitate și miza lui atât de
mică nu-i dă nici neliniști, nici in-
somnii. Mentalitatea de tip Ma-
rius Chivu este mentalitatea celui
foarte mulţumit de el însuși și
care nu are ceva să-și reproșeze.
Eu, de pildă, îmi reproșez că am
putut lua în serios, la un moment
dat, recenziile pe care un Marius
Chivu mai tânăr și mai responsa-
bil le scria cu ani în urmă în Ro-
mânia literară și că i-am făcut
credit, cum se spune. E o mare
dezamăgire să constaţi pe cine și
ce ai creditat.
Noroc că, după FILIT Iași,
am mers la FestLit Cluj și l-am
putut asculta pe Nicolae Mano-
lescu vorbindu-le studenţilor de
la Literele clujene despre „degra-
darea ideii de școală”, necesitatea
spiritului critic și importanţa de-
cisivă a lecturii.
Era ca și cum, întors de la un
bâlci ieftin și jalnic, regăseam
străzile, tramvaiele, copacii și ce-
lelalte repere prozaice ale norma-
lităţii.

Anecdota rimează

Din tainele vieţei la 1872:

un poem pierdut între „direcţia nouă” şi un discurs funerar
Roxana Patraş

M
ai mult decât substanţi-
ala asemănare dintre cei
doi fraţi ziuatici (așa
cum îi numeam pe T. Maiorescu
și V.A. Urechia în numărul tre-
cut), ne atrage atenţia tăcerea
memorialistului V.A.U. asupra
persoanei lui Mihai Eminescu. El
preferă să pună în evidenţă exce-
lenţa lui Ștefan Micle ca profesor
de fizică! Iar pe dragul de Emin îl
amintește o singură dată, cu oca-
zia reprezentaţiei operei Vârful
cu dor (1879), ca traducător al li-
bretului compus de talentata re-
gină a României.
Fondatorul Academiei Ro-
mâne nu putea bănui însă că po-
etul făcea jocuri caligrafice dis-
preţuitoare și cu monograma sa
(V.A.U.), și cu a lui Maiorescu
(Titu sau M.L.T.). Un pic intrigat,
Perpessicius facsimilează acest
joc de semnături (vezi Ms. 2262,
ff. 112-113), alături de usturătoa-
rea epigramă, dedicată totuși
„cu profund respect” criticului
ce îl consacrase: „O tu geniu
prea ilustru din vestita compa-
nie/ Admirărei mutuale”. Meta-
fora personalităţii-monogram,
precum și sensul peiorativ al
cuvântului geniu reapar în Ure-
chiada, variantă de laborator a
Scrisorii II: „În el se reunește ca
într-un monogram/ Eroicele fap-
te ce eu le căutam –/ Căci cine
oare-n lume mai poate sta păre-
che/ Cu-a geniilor geniu, cu Po-
povici-Ureche”. Ce putea să în-
semne asta? Nimic altceva decât
că termenul geniu, în sensul său
impersonal-tiranic, avea doi re-
ferenţi reali. Precum se vede, nici
lui Eminescu nu-i scăpase ase-
mănarea dintre V.A.U. și M.L.T…
Evident, autorul Direcţiei
noi… nu întârzie să își deconteze
risipa de „admirare” manifestată
faţă de junele poet în 1871-1872.
Pentru susţinătorul înfocat al spi-
ritului critic, epigrama despre
„mutualitatea” admiraţiei – a ju-
decăţii curat-estetice, cum ar veni
– devoala un cumplit adevăr poli-
tic: al trocului între critic și scrii-
tor.
Anul 1872 este puternic mar-
cat și în memoriile lui V.A.U., care
își înregistrează cu acribie pro-
priul discurs ocazionat de funera-
liile lui Ion Heliade-Rădulescu.
Scrisă splendid și extrem de ela-
borată, intervenţia lui Urechia
face apel la pioasa „tăcere” și la
stingerea „faclei incendiare a uri-
lor dintre noi” (pp. 237-240): „A
murit Heliade! Iată știrea care cu
repeziciunea electricităţii se răs-
pândi în două zile în toate un-
ghiurile ţării […] A murit Helia-
de? Auziţi, auziţi! Nu! Campanilele
cari răsună mint! Heliade e viu!
[…] Să tacă azi, cel puţin, acele de-
cepte și amare buze cari ieri încă
ziceau că generaţiunile de sfâși-
eri ale noastre nu mai știu a onora
nici bătrâneţe, nici merite”. Ur-
mează apoi o înscenare a dialo-
gului cu mortul (figură de con-
strucţie numită, după model
platonician, „Menexenus”), care îl
întreabă pe orator: „Ce-aţi făcut
cu secerișul ogorului nostru, voi,
generaţiunilor june?”. Răspunsul
lui Urechia pare a reverbera tonul
și problematica Epigonilor lui
Eminescu, poem publicat numai
în urmă cu doi ani: „Și ce răspun-
dem, junii cărunţi de ieri, bătrânii
de azi?”. Nu ne putem îndoi că,
salutat strident de Maiorescu în
Direcţia nouă…, Urechia urmărise
deja debutul tânărului poet în pa-
ginile Convorbirilor. Chiar dacă
se dușmănea din toată inima cu
junimiștii, ar fi putut el să nu vi-
breze la versurile eminesciene?
La rândul său cititor al ofi-
cioaselor partidei adverse – Ro-
mânul, mai cu seamă, unde apă-
rea acest emoţionant discurs –,
Eminescu reia un mai vechi
poem, publicat în Familia. Acesta
avea deja două versiuni, La Heli-
ade și Os magna sonaturum. Dar
chipul poetului pașoptist îl urmă-
rește fără încetare și îl îndeamnă
să revină negreșit asupra versuri-
lor sale. Perpessicius se și miră
de ce oda funebră, numită formal
Tăceţi! Cearta-amuţească, rămâ-
ne între cartoane. Treptat, vom
observa că figurii lui Heliade i se
substituie cea a lui Andrei Mure-
șanu, personaj care practic va
prelua atributele „profetice” ale
prototipului său.
Cu toate că poetul dăduse
tușa finală acestei ode funebre ce
se lega minunat de subiectul poe-
mului Epigonii, constatăm că ea
nu e propusă spre publicare în
paginile revistei ieșene. Ba mai
mult, între iunie 1871 (Noaptea)
și octombrie 1872 (Egipetul), sem-
nătura lui Eminescu dispare cu
totul. Definitivat la data morţii lui
Heliade (27 aprilie 1872), textul ar
fi putut rupe tainica tăcere de
aproape un an. Redau numai
două versuri: „Tăceţi! Cum tace-n
spaimă al Nordului popor/ Când
evul asfinţește și Dumnezeii
mor”. Eminescu, la numai 22 de
ani.
Unii cred că poetul era îndră-
gostit lulea la vremea aceea, deci
nepăsător la ritmul apariţiilor
sale editoriale. Dar e posibil ca
textul, deși extrem de izbutit, să fi
fost refuzat, în principiu, de Maio-
rescu. Oare nu propunea poetul,
și încă în termeni encomiastici, o
personalitate adjudecată deja de
adversarul său, V.A. Urechia? Si-
gur, nu facem aici decât un nevi-
novat joc cu date și monograme.
Nu e exclus însă ca tăcerea poetu-
lui să fi fost preţul plătit, mutual,
pentru „admirarea” criticului.
În rest, un an plin de realizări:
prelegeri viu aplaudate, moţiuni
în Parlament, călătorii în Occi-
dent. Moartea micului Liviu la
sfârșitul aceluiași an, cealaltă
„taină” a lui Maiorescu, stă scrisă
debil în contrapagina Direcţiei
noi…

nr. 187 www.revistatimpul.ro

18 | ANALIZĂ

Bogdan Călinescu

Lucian Dîrdală De ce este

Franţa altfel? (2)
La stânga prelatului Elitele şi infarctul ideologic
şi la dreapta Î
n cartea de memorii intitulată Le vo-
leur dans la maison vide (Plon,
1997), Jean-François Revel se întrea-
Sartre (deja doamna Galster a fost ex-
clusă în ultimul moment de la un co-
locviu literar). Un capitol e consacrat

generalului
bă de ce intelectualii sunt atrași de ide-
ologiile totalitare. De ce personalităţi
inteligente și extrem de cultivate au
căzut în mrejele nazismului și mai ales
ale comunismului? Pe de o parte, ei
și lui Claude Lanzmann, amant al lui
Simone de Beauvoir și realizator al ce-
lebrului film Shoah, finanţat de… statul
Israel.

N
lasă o operă extraordinară, iar pe de
e pregătim de alegeri prezidențiale, într-o atmosferă de vibrantă alta, sunt fanii indolenţi ai Gulagului.
Jean-François Revel recunoaște cu lu-
normalitate. Avem un scandal ce trimite la controlul civil asupra ciditate că nu are răspuns la aceste în-
Serviciilor Secrete și la respectarea Constituției, pentru că pune trebări. El nu poate să înţeleagă cum
devine un intelectual apărătorul unui
întrebarea dacă premierul a fost sau n-a fost. Cresc, sub ochii sistem criminal. Cazul celor ce trăiesc
noștri, două dosare ce au șanse să devină, atunci când vor fi mari, cele mai ample sub dictatură e unul aparte. S-a dezbă-
tut mult în România despre această si-
cazuri de corupție din istoria patriei. Mai vine puternic din urmă, pe ultima sută tuaţie și despre argumentul „voiam să-
de metri, o anchetă ce tocmai ne-a reamintit de un socru prim-ministerial, de mi scriu opera”. Nu sunt deloc de acord
cu această explicaţie. Pentru mine este
un cuplu de cumetri prezidențiali înzestrați cu sânge albastru, dar și de ultimul o formă de lașitate. Și, de altfel, trăind
samaritean dintre politicieni, cel care ajută pe oricine să facă orice. astăzi într-o societate liberă, îmi dau
seama că ar fi fost imposibil să scrii sub
o dictatură comunistă fără să faci con-
cesii ori să găsești subterfugii literare.
Cazul lui Sartre e reprezentativ
pentru intelectualii francezi. Deși com-
paraţia este excesivă din toate punctele
de vedere, un exemplu actual de inte-
lectual – de dreapta – angajat și hiper-
mediatizat este Eric Zemmour. Deși
diagnosticul economic, politic și
social e cât se poate de just, Zemmour
se înșală în ceea ce privește cauzele bo-
lii de care suferă Franţa. În cartea Le
suicide français, apărută la Albin Michel
la începutul lui octombrie, Zemmour

A
șadar lucrurile merg bine. Din pai-
sprezece candidaţi, avem deja șa-
se-șapte surprize plăcute: oameni
care s-au dovedit capabili să strângă peste
două sute de mii de semnături, deși ni-
meni nu s-ar fi așteptat. Iată, însă, că po-
porul român demonstrează o remarcabilă
cultură participativă. Cele peste 7,5 mili-
oane de semnături, dintr-un corp electoral
de 18 milioane, arată cât de răuvoitori
sunt cei care vorbesc despre neîncrederea
românilor în propria clasă politică. În fapt,
le putem da oricând lecţii nordicilor.
După cum se știe, Executivul a decis
să înlăture obstacolele din calea alegători-
lor aflaţi în vilegiatură, scutindu-i de dru-
mul la gară sau autogară și lăsându-i să
voteze unde doresc. Este un gest lăudabil,
dat fiind faptul că zilele de 2 și 16 noiem-
brie marchează vârful de sezon în turis-
mul intern, când toată lumea se relaxează
în afara localităţii de domiciliu. Vechile
reglementări îi discriminau vizibil pe ce-
tăţenii care, din atașament faţă de demo-
craţie, doreau să voteze de două ori, dar
aveau ghinionul să se afle, de exemplu,
într-un sat pe unde trece doar autobuzul,
nu și trenul. În sfârșit, oricine dintre noi
s-ar putea întâlni, la ieșirea din cabină, cu
un zombie care își exercită și el dreptul de
vot, pentru că guvernul nu a cedat tendin-
ţei antidemocratice de a-l înlătura de pe
listele electorale.
Dată fiind remarcabila cooperare în-
tre miniștri și companiile IT, exista riscul
apariţiei unei soluţii represive. S-ar fi pu-
tut organiza o licitaţie – desigur, după tipi-
cul românesc – în urma căreia să fie achi-
ziţionat un soft antidemocratic. El ar
putea face în așa fel încât calculatorul de
la secţia de votare să ţârâie dacă un CNP
a mai fost introdus vreodată în acea zi, în
orice colţ al patriei. La fel, dacă ar fi tastat
codul unui prichindel sau al unui zombie.
Din fericire, în România nu s-a ajuns la un
asemenea abuz.
Campania electorală se desfășoară,
până acum, într-un mod exemplar.
Primarii – cei vechi sau cei veniţi cu ordo-
nanţa – aplică legea fără părtinire, iar rela-
ţia cu adversarii e guvernată exclusiv de
imperativul categoric kantian. Cutiile de
scrisori nu sunt asaltate decât de pliante
cuviincioase, unicul stăpân fiind, de la pri-
ma la cea de-a opta pagină, adevărul. Pu-
blicitatea online este un regat al bunu-
lui-gust. În fine, dezbaterile televizate
reflectă o netulburată echidistanţă, nefi-
ind raportată nici o situaţie în care mode-
ratorul a sărutat în direct mâna vreunui
candidat.
Nu trebuie să ne facem griji în privin-
ţa finanţării campaniei. La sfârșitul proce-
sului electoral, toţi candidaţii vor prezen-
ta socoteli riguroase, în sensul că un afiș e
mai ieftin decât o coală A4, iar un banner
lung de douăzeci de metri nu face cât o
răţușcă din plastic. Interpreţii evoluează
pentru onorarii cu semnul minus în faţă,
iar mașinile cu megafoane pe cupolă au
motoare ce funcţionează exclusiv pe bază
de aer.
În asemenea condiţii, contează mai
puţin ce spun și ce promit candidaţii.
Cine nu are încă o percepţie clară asupra
raiului o poate dobândi ușor însumând
programele electorale. Cine nu are, pe de
altă parte, o percepţie asupra iadului o
poate dobândi imaginându-și că ele chiar
ar fi puse în aplicare, pe seama buzunare-
lor tuturor.
Spre deosebire de politicieni, care bat
din două în două luni la ușa Curţii Consti-
tuţionale, alegătorii știu exact ce ar trebui
să facă un președinte. Un adevărat șef al
statului trebuie să-i reprezinte fără a în-
cerca să-i schimbe în vreun fel. Să-i domi-
ne fără a lăsa în urmă cicatrici. La ceremo-
nii, să poată sta la stânga prelatului și la
dreapta generalului. E persoana pe care ei
o vor urî cu aplomb după zece-douăspre-
zece luni, dar el (sau ea) va avea obligaţia
să se prefacă a-i iubi cu pasiune timp de
cinci ani, nici o zi mai puţin.
Însă, într-o ţară precum Franţa de după
război, este dificil să explici de ce ești
admirator al comunismului.
Un caz aparte l-a constituit Jean-
Paul Sartre. Reper intelectual în Franţa
secolului XX, Sartre este exemplul-tip
al intelectualului care a suferit un teri-
bil infarct ideologic. Admirator al co-
munismului („orice anticomunist e un
adevărat câine”, afirma scriitorul), apă-
rător al regimului castrist și al dictatu-
rilor din ţările în curs de dezvoltare
(mai ales dacă erau regimuri antiameri-
cane), Sartre s-a înșelat în permanenţă.
Iată că o nouă carte, Sartre sous l’Occu-
pation et après. Nouvelle mise au point,
apărută zilele acestea, scrisă de o cerce-
tătoare germană (Ingrid Galster), dez-
văluie noutăţi despre personajul Sartre.
Cum s-a comportat el în anii Ocupaţiei
din Franţa, între 1940 și 1945 ? Sartre și
Simone de Beauvoir se voiau, înainte
de război, „spectatori” ai actualităţii,
simbolurile unor intelectuali ce vor să-
și continue vocaţia de scriitori (așa au
spus și mulţi intelectuali din România
comunistă). Autoarea a cercetat însă cu
minuţie arhivele și a descoperit un
Jean-Paul Sartre foarte conciliant cu
regimul de la Vichy. Prizonier câteva
luni în 1940, Sartre se întoarce la Paris,
unde este numit profesor la liceul Con-
dorcet. Aflăm că îl înlocuiește pe profe-
sorul titular Henri Dreyfus-Le Foyer, lansează atacuri la adresa Comisiei Euro-
dat afară din cauza originii sale evre- pene, a globalizării și, bineînţeles, a
iești. Sartre nu pare afectat de această americanilor. Exact ce ar spune și Sar-
situaţie. Dimpotrivă, semnează și De-
tre astăzi… Dacă sunt probleme econo-
claraţia de onoare a profesorilor faţă de
mice, de vină e libertatea comerţului.
Vichy, în care afirmau că nu sunt evrei.
Dacă există tensiuni comunitare, e doar
De asemenea, Sartre rupe brusc relaţia
vina liberalismului. Zemmour e un ad-
amoroasă pe care o avea în 1939 cu o
evreică, Bianca Bienenfeld, a cărei soar- mirator al lui Putin și al autocraţiei.
tă nu-l preocupă pe toată durata Ocu- Pentru el, poporul are nevoie de un Stat
paţiei. Fosta iubită a lui Sartre se va as- solid și de o mână de fier la putere. Este
cunde timp de patru ani fără să aibă exact ceea ce susţine și Marine Le Pen, al
nici cea mai mică veste de la el. cărei program economic ar fi fost pe
Această carte va provoca un val de placul lui Sartre… Franţa e altfel și din
proteste din partea apărătorilor lui cauza lor!

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

LABIRINT | 19

Cu mic, cu mare
Stelian Dumistrăcel

D
acă există numeroase reflexe lingvistice însemnând „delicat” (în opoziţie
cu ciolănos).
convingătoare privind valoarea sau importanța Ca element de contrast, di-
conceptului de „mare”, de viziune în general mensiunea redusă a putut fi invo-
cată ca element din aria pito-
optimistă („marele” ducând cu gândul spre rescului, pentru a atrage, iarăși,
impresionant, împlinire, îndestulare etc.), măsura lucrurilor sau a atenţia asupra a ceea ce se poate
ascunde dincolo de aparenţele
faptelor a condus, în mod firesc, nu doar la situarea la locul înșelătoare. Portretul unuia din-
cuvenit a ceea ce se află în cuprinderea normalului, a tre simbolurile literaturii univer-
sale ale valorii minţii defavoriza-
accesibilului, ci, mai ales, a esenței, dincolo de aparențele te de înfăţișarea respingătoare,
derutante, aspect asupra căruia ne vom opri aici. înţeleptul Bertoldo, începe, în
textul românesc al respectivei
doar ideea de „mulţime”, ci și sa-
tisfacţia sau uimirea vorbitorului
privind posibilitatea unei recep-
tări, respectiv a unei manifestări
umane cu valenţe și implicaţii
multiple.
Reproducem în continuare
doar câteva enunţuri cuprinzând
exprimarea acestor stări de spirit,
începând cu texte religioase și
cronici: „Mărturisesc micilor și
marilor… de cele ce proorocii zi-
seră” (Codicele voroneţean, ma-
nuscris din secolul al XVI-lea);
mare” (Duiliu Zamfirescu, Viaţa
la ţară).
Dar astfel de mărturii din me-
moria limbii la dosarul unei ega-
lităţi democratice sui-generis nu
trebuie absolutizate; există eloc-
vente probe contrarii, și nu doar
proverbe din familia „Se bat cei
mari și rabdă cei mici”. O flagran-
tă inegalitate între cele două ca-
tegorii de trăitori prin părţile
noastre, de pidosnică măgulire a
vanităţii mai-marilor, este prevă-
zută (și) în Pravila lui Vasile Lupu

Z
icătoarea „Buturuga mică
răstoarnă carul mare” este
poate una dintre expresiile
cele mai cunoscute ale evaluării
esenţialului, în aceeași clasă situ-
ându-se, apoi, „Acul este mic, dar
scumpe haine coase” ori „Aluatul
mic într-o covată toată frământă-
tura o dospește” (Zanne, Prover-
bele românilor). Așadar, spre deo-
sebire de „marele” devenit,
datorită omeneștii tentaţii a exa-
gerării, și victima facilului ori a
suspectului, „micul” atrage aten-
ţia chiar ca element de senzaţie,
reprezentând, de exemplu, miste-
riosul, ca într-o Legendă a Dumi-
nicii: „Căzu o piatră din ceriu.
Mică era și în vedere, însă nime
nu o putea rădica” (text din peri-
oada 1550-1600). Și tot spre
evaluare superioară conduce for-
mula unei sintagme „tehnice” din
zona abstractizării, reprezentând,
de fapt, un calc: „lumea cea mică”
este microcosmosul (într-un
Apostol din 1683; folosim infor-
maţii din Dicţionarul Academi-
ei), în contrast cu „lumea cea
mare”.
Dincolo de solicitarea minţii
prin deschiderea spre meditaţie,
dimensiunea redusă, presupu-
nând simpatia și ocrotirea, este
terenul favorabil alintului; fami-
lia cuvântului cuprinde un deose-
bit de bogat inventar diminutival:
micșor, micuţ, micuţel, mititel (cu
varianta regională mâţâţel), miti-
teluţ, mitioc și altele. În sfera
aprecierii, relative totuși, se pla-
sează și sintagma mic la os,
cărţi populare, folosindu-se ad-
jectivul de care ne ocupăm: „mic
la obraz, căpăţinos, gogoneţ ca o
beșică, frunte zgârcită, ochii roși
ca focul, sprincenele lungi și săl-
batice ca părul de porc, urechile
lungi ca de măgari, gura mare și
strimbă, buzile lăsate în gios, ca
de cal, barba diasă și foarte pe
gios pe supt bărbia ca de ţap…”
etc. (Viaţa lui Bertoldo, Sibiu,
1799).
Ca reper limită pentru contu-
rarea ideii de „atotcuprinzător,
plenar”, termenul mic, substanti-
vat, este prezent în expresia din
titlu, una ce se înscrie, ca o notă
aparte, în zona caracterizării soci-
alului. Formula, în diferite varian-
te, apare din cele mai vechi texte
în limba română și are capacita-
tea de a cuprinde, succint, nu
„Acestea stau mărturie micilor și
marilor” (Coresi, Lucrul Aposto-
lesc, 1563); „Să strânsese ca albi-
nele, cu mici, cu mare, de plângea
pre iubitul păstoriu” (Dosoftei,
Viaţa și petrecerea sfinţilor,
1682). Este drept, la Neculce vari-
aţia se referă doar la clasele soci-
ale suprapuse: Duca Vodă „înda-
tăși s-au apucat de au făcut mare
și frumoasă nuntă. Triimis-au în
toată ţara de au poftit pe toată bo-
ierimea și mazâlimea de la mic
pân’ la mare…” (Letopiseţul Ţării
Moldovei, text de după anul 1733).
Aceleași formulări apar și la
scriitori clasici din secolul trecut:
„Cu mic, cu mare, ţara era în arme
toată” (Heliade Rădulescu, Mi-
haida); „a lăsat poruncă să scoa-
tem toată lumea…, cu mic cu
(1646): „Să va spânzura și boiari-
nul ca și cel mai prost; iară furcile
boiarinului să fac mai înalte de-
cât a celui mai mic” (Glava 62).
În sfârșit, să consemnăm pre-
zenţa expresiei și în discursul pu-
blic actual; în afara enunţurilor
motivat mobilizatoare din zona
generală a didacticului („Cu mic,
cu mare, din nou la școală” – doar
și părinţii au trepte; sau „Cu mic,
cu mare… prin Univers”), asocie-
rea celor două antonime apare
predilect în zona fericirii factice
apanaj al publicităţii de diferite
clase: „Cu mic, cu mare, bihorenii
se pot relaxa călărind prin natu-
ră”; „Să mergem cu mic cu mare
la Paris să ne recuperăm fierul
strămoșesc!” (folosit, zice-se, la
construirea turnului Eiffel!).

Tiberiu Brăilean

Ego şi sine

C
onform existenţialismului modern (S. Kierkegaard) sau expresionismului impresie a faptului că există un
Dumnezeu și că el, el însuși (…)
(E. Munch), conflictul este în primul rând în noi, căci am uitat cine suntem, am există anterior acestui Dumnezeu,
devenit schizoizi și cum ce este înlăuntru este și în afară… Or, viaţa adevărată începe al cărui avantaj pe care i-l dă infi-
după renunţarea la egoul inflamat, o formă de alienare, și odată cu regăsirea sinelui nitatea nu poate fi atins vreodată
decât prin disperare” (Frică și cu-
infinit, a unităţii, pentru că, în esenţă, toţi suntem Unul. Există însă și zero, există vidul, iar dacă tremur, Humanitas, București,
împărţim totul la zero, devine zero, vid infinit. Dar – nota bene! – e vorba despre vidul plin al 2002, p. 159). În termeni psiholo-
gici, Jung spune același lucru. De
orientalilor, energia punctului zero, inteligenţa absolută a infinitului. Asta e împlinirea, de data asta aici, cum vinovatul este întotdeau-
conștientă, a omului, bucuria supremă, fericirea, care depinde de conștientizarea a cine suntem sau, na celălalt, se naște foarte multă
cum spunea cineva, este egală cu raportul dintre ceea ce avem și ceea ce dorim și așteptăm. Căci, violenţă și distrugere, sub toate
formele.
dacă zburăm prea sus, ca Icar, prea aproape de soare, ni se pot topi aripile și iar cădem… Deși aceasta nu înseamnă ne-

A
dam era fericit, era incon-
știent. Căzând, în procesul
de individuaţie, am dobân-
dit conștiinţa, cunoașterea binelui
și răului, dar scopul ei este regăsi-
rea originilor, înţelegerea arheti-
purilor prin cultivarea binelui,
adevărului, a frumosului moral și
dreptăţii. Căci, dacă nu, Eriniile,
slujitoarele dreptăţii, ne vor da în
vileag. Avem de redescoperit în
special arhetipul central sau arhe-
tipul unităţii, pe care Jung, inspi-
rându-se din budism, l-a numit
Sine, Imago Dei, zeitatea noastră
interioară. Obârșia noastră este în
Dumnezeu, ca și sfârșitul amarei
noastre călătorii, a eternului
circulatio. Întâlnirea cu Sinele
echivalează cu descoperirea lui
Dumnezeu. Acesta e sensul.
Aceasta e piatra filosofală (Lapis
Philosophorum).
Am fost alienaţi, rupţi de uni-
tatea preconștientă originară, în-
cartiruiţi în spaţiu și timp, în bipo-
laritate și multiplicitate, sub
aparenţa libertăţii. Am dobândit
astfel conștiinţa, fructul Pomului
cunoașterii binelui și răului, ispita
ce a generat păcatul originar,
hybrisul originar și rădăcina fun-
damentală a întregului rău din fi-
inţa umană, dar și arma care ne va
duce înapoi acasă. Mă tem însă că
pentru asta avem nevoie mai întâi
de un catharsis purificator.
Alienat și însingurat, devenit
sclav al materiei, cu un ego hiper-
trofiat, ce a uitat de Sine, omului îi
este afectată sănătatea psihică.
Acesta întâlnește disperarea, goli-
ciunea, lipsa de sens, tot felul de
psihoze, crima și suicidul. O pri-
mă figură simbolică celebră a
acestei alienări fratricide este
Cain; o altă figură biblică, simbol
al alienării, e Ismael (psihologii
vorbesc astăzi despre un întreg
„complex al lui Ismael”). De fapt,
mai toţi musulmanii par să sufere
de acest așa-zis complex. Nu
întâmplător, personajul central
din Moby-Dick al lui Melville se
numește chiar așa: Ismael, la fel de
plin de frustrări, orgolii și resenti-
mente. Sunt și alte opere pline de
astfel de personaje-simbol : Divi-
na Comedie a lui Dante, Faust a
lui Goethe, Ţara pustie a lui T.S.
Eliot, poeziile lui Hölderlin, proza
lui Tolstoi și multe altele.
Toate acestea pot fi considera-
te simptomatice pentru starea de
alienare colectivă în care trăim.
Vieţi pierdute, lipsite de sens și de
semnificaţie. Le descriu și alte for-
me de artă modernă, pictura,
sculptura, teatrul și altele. Iată ce
spunea Kierkegaard: „așa de mult
se vorbește despre vieţi irosite –
dar numai acea viaţă este irosită,
cea a omului care trăiește pe soco-
teala celorlalţi, atât de amăgit de
bucuriile vieţii sau de necazurile
ei, încât nu a devenit niciodată
conștient, în mod etern și decisiv,
de el însuși ca spirit (…) sau (ceea
ce este același lucru) nu a devenit
vreodată conștient și nu a primit,
în sensul cel mai profund, o
apărat un sfârșit; privită optimist,
alienarea poate conduce la o înţe-
legere mai profundă, la o conștiin-
ţă mai cuprinzătoare a înălţimilor
și adâncimilor vieţii, către conști-
inţa extinsă a Sinelui. Iată ce scrie
C.G. Jung: „Sinele, în eforturile
sale spre realizarea de Sine, se în-
tinde dincolo de personalitatea
egoului, pe toate planurile; datori-
tă naturii sale atotcuprinzătoare,
el este mai strălucitor și mai întu-
necat decât egoul. Din aceasta ob-
servăm puterea numinoasă a Si-
nelui, ce poate fi cu greu trăită
altfel. Din acest motiv experienţa
Sinelui este întotdeauna o înfrân-
gere pentru ego” (Mysterium Co-
niunctionis, C.W., vol. 14, p. 778).

nr. 187 www.revistatimpul.ro

20 | VITRALIU

Cotidianul comunist

Parazitismul social
Mioara Anton

A
nii ’70 debutau cu o măsură menită să pună ordine în existenţa agitată a
tinerilor nonconformiști ale căror gusturi muzicale și ţinute vestimentare
deveniseră mult prea stridente pentru normele rigide de convieţuire ale
societăţii socialiste.
Modernizarea prin industrializa-
re, urbanizare și accesul la infor-
maţie prin intermediul presei
scrise, televiziunii și radioului
creaseră noi atitudini și compor-
tamente.
Liberalizarea din primii ani
ai regimului Ceauşescu, precum
şi deschiderea către Occident
permiseseră pătrunderea unor
obiceiuri considerate periculoase
pentru moravurile socialiste. Li-
derii partidului au intuit potenţi-
alul contestatar al noilor tendin-
ţe, mai ales că valul protestelor
care străbătuse America și Euro-
pa Occidentală la sfârșitul anilor
’60 anunţase apariţia unei noi
generaţii, care proclamase ruptu-
ra de lumea veche. Blugii, tricou-
rile colorate și paietate, moda pă-
rului lung atât la femei, cât și la
bărbaţi, nuanţele tari ale vesti-
mentaţiei cotidiene șocau într-o
societate convenţională și con-
servatoare.
Nemulţumirile oficiale au
luat forma unui decret special
emis la 11 aprilie 1970, prin care
erau sancţionaţi toţi cei care nu
respectau regulile de convieţuire
socială, ordinea și liniștea publică
sau se sustrăgeau „îndatoririi ce-
tăţenești” de a munci. Viaţa para-
zitară era asociată cu vagabonda-
jul, cerșetoria, comerţul ilicit
(bișniţa), prostituţia, șomajul, jo-
curile de noroc, consumul exce-
siv de băuturi alcoolice, violenţa
domestică, huliganismul și van-
dalismul. Parazitismul social se
sancţiona cu închisoare contra-
venţională de la o lună la șase
luni sau cu amendă de la
1 000 la 5 000 de lei. În realitate,
se dorea identificarea și pedepsi-
rea tuturor celor care refuzau din
diferite motive ca, după finalizarea
studiilor, să se alăture efortului ge-
neral de construire a societăţii so-
cialiste. În această categorie in-
trau cei care refuzau repartiţiile,
care fuseseră respinși la examenul
de admitere în facultăţi sau care
nu reușeau să treacă examenul in-
termediar pentru continuarea stu-
diilor liceale. Acesta era și motivul
pentru care, din noiembrie 1976,
alte două legi obligau înscrierea
în evidenţele direcţiilor de muncă
a tuturor persoanelor apte să
muncească. Înăsprirea legislaţiei
muncii a fost direct legată de criza
economică, de derapajele din
Caricatură apărută în Scînteia,
nr. 1854bis, 30 ianuarie 1970
industrie și de nevoia regimului
de a folosi toate resursele umane
pentru îndeplinirea planurilor
sale economice.
Societatea a fost îndemnată
să se mobilizeze pentru apărarea
bunei-cuviinţe și a principiilor
vieţii socialiste, fiind înfiinţate
echipe speciale pentru identifica-
rea paraziţilor sociali. Scânteia a
fost la datorie și a declanșat cam-
panii împotriva „trândavilor”,
„trântorilor”, „vagabonzilor” și
„profitorilor”. Ceaușescu ceruse
în martie 1970 depistarea „ele-
mentelor huliganice, parazitare și
descompuse moral” care încălcau
liniștea publică și purtau ţinute
stridente. Într-un prim raid, în
București fuseseră identificate 3
453 de persoane fără acte de
identitate și îmbrăcate necores-
punzător. Cei mai mulţi dintre ei
erau studenţi și elevi care au fost
obligaţi să renunţe la blugi și să-
și tundă părul.
Războiul împotriva „pletoși-
lor” a agitat spiritele sensibile și
conservatoare. Într-o ţară angaja-
tă să construiască socialismul,
exuberanţa tinerilor fără ocupa-
ţie nu putea decât să irite.
Cetăţenii cinstiţi, indignaţi de
comportamentele antisociale, în-
demnau la depistarea „elemente-
lor declasate” și trimiterea lor pe
șantiere, fabrici și uzine. Gheor-
ghe Leahu din București cerea ca
„toţi tineri, băeţi și fete, care stau
ca paraziţii pe stradă și în loca-
luri, să fie depistaţi și trimiși la
muncă acolo unde ţara are nevo-
ie”. Iulian Diosig, membru de par-
tid și muncitor la fabrica de mo-
bilă din Sibiu, propunea la 8
septembrie 1971 un plan de
măsuri pentru educarea ideologi-
că a tuturor cetăţenilor. Revoltat
peste măsură de încălcarea mora-
lei socialiste, el cerea interzicerea
în sălile de spectacole, în localuri-
le publice, pe străzi și în parcuri a
persoanelor îmbrăcate „în chiloţi
și în costume de baie, bărbaţi în
maieuri, tot felul de mini jupuri și
tineri pletoși care indignează opi-
nia publică. Toată lumea să fie
îmbrăcată în mod ordonat și civi-
lizat”. Pentru a fi evitate influen-
ţele externe dăunătoare, el propu-
nea restricţii la frontieră, astfel
încât cetăţenilor străini, „pletoși
și cu ţinută necorespunzătoare”
să le fie refuzată intrarea în ţară.
Pentru Breazdău Vasile din Sălaj,
sursa răului era apariţia în emisi-
unile televizate a „lăţoșilor, cu fel
de fel de fiare atârnate la gât sau
aplicate pe haine”, o adevărată
ofensă la adresa bunului-gust.
Campaniile propagandistice
și pedepsele exemplare nu au reu-
șit să stopeze un fenomen care lu-
ase amploare. Viaţa cotidiană și-a
continuat ritmul dincolo de obse-
sia regimului pentru impunerea
unor reguli absurde de conduită,
iar tânăra generaţie nu a renunţat,
în ciuda presiunilor, la codurile
neconvenţionale care o individua-
lizau în peisajul monoton și rigid
al societăţii comuniste.

Detaşatul cultural
Teodora Manea

Clasa muncitoare
în literatură

P
e la vreo șase ani am descoperit o carte care avea pe copertă o imagine roșiatică, cu sau cum să ne gâlcevim despre
ceea ce este real. Sau despre
un profil de miner, cu gât viguros și cască. Nu-mi mai amintesc dacă era titlul cărții ceea ce are impact asupra reali-
sau dacă titlul colecției, dar ceea ce-mi amintesc este că se chema Clasa muncitoare tăţii noastre academice. Pe scurt,
ceea ce mă enervează la filosofii
în literatură. Pe vremea aceea, nu prea știam ce-i aia „literatură”; mi-am imaginat că anglo-americani și impactuoși
este un fel de mină în care poți lucra. Mi-am închipuit că lucrătorii în literatură au este că nu au nici măcar gradul
de conștiinţă critică al biologilor
un beculeț la șapcă și un târnăcop solid, care face treaba. celulari și înghit această mare
gogoașă cuminţi și juisaţi în or-
goliul lor de 1,7.
Derrida și Hegel. Niciunul, dacă
ar mineri acum, nu ar avea publi-
caţii ISI. Nu că eu aș fi ca ei, sunt
doar un umil melc de casă cu
corniţe academice, mă sui pe
buștean să mănânc leuștean și
în visele mele mă întorc la Dună-
re, să beau apă tulbure.
Și uite așa descopăr cum jur-
năleţii ăștia produc o nouă clasă
muncitoare în literatură. Mă duc

N
u prea puteam să înţeleg
cum se leagă cu ceea ce
este normal între filele
unei cărţi, adică o poveste fru-
moasă, cu zâne și balauri. Așa că
am luat cartea de copertă și
m-am dus cu ea la unchiul Titi,
să-mi citească. Unchiul s-a uitat
lung la mine, apoi la carte și a
început să-mi citească niște
poezii tâmpite, din care nu am
înţeles nimic, așa că l-am rugat
să mergem mai bine la Dunăre,
la pescuit. Privind la pluta ne-
mișcată de pe luciul apei, mi-am
împărţit cărţile în două catego-
rii: cărţi minunate, în care te poţi
pierde printre prinţese, căpcăuni
și nuferi galbeni, și cărţi de mun-
că în literatură, scrise de mineri
cărturari care dau cu târnăcopul
în cuvinte și recoltează pe pagini
tone de steril.
Când am venit în UK și am
început să scot coarne academi-
ce, la primul grant depus am
aflat că tot ce am lucrat eu în lite-
ratura română și germană este
egal cu zero. Doar ce se publică
în jurnale sau cărţi britanice sau
americane are valoare. Așa că
mă văd datoare să mă înrolez în
mineritul literar anglo-american,
guvernat de semizeul Thomson
Reuters, cunoscut cu numele de
adorare ISI. Manifestarea ima-
nentă a energiilor sale se chea-
mă factor de impact. ISI e scurtă-
tura pentru Institute for
Scientific Information. Sună
aproape orwellian că cineva are
grijă de știinţificitatea informaţi-
ei. Nu spun că-i rău în principiu,
dar ce-i aia știinţificitatea filoso-
fiei? Până și biologii, care
mineresc în celule, s-au revoltat
și au încercat să contracareze cu
o altă zeitate: DORA (San Fran-
cisco Declaration on Research
Assessment). DORA contra ISI,
gigantomachia peri tes ousias
Ceea ce-i trebuie vagonetu- să dau cu târnăcopul.
lui meu literar este să aibă im-
pact și să se închine la ISI. Lu-
mea din jurul meu mustește de
adepţi ai lui ISI. Toţi au salarii și
cariera lor minerească. Ei se nu-
mesc filosofi și au învăţat cum să
fabrice articole care-i plac lui ISI.
În linii mari, trebuie să scornești
un argument și apoi să demon-
strezi că este corect. Și să garni-
sești piftia cu toţi care au mai dat
cu târnăcopul despre asta. Dacă
nu faci asta, ești un lucrător
prost în literatură. Problema e că
filosofii mei preferaţi nu prea
au făcut asta. Mie îmi plac
Nietzsche, Cioran, Wittgenstein,

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

EXCLUSIV | 21
Promotoare ale artei din diaspora
L
contemporană departe de lumea în care au trăit și de profesiile avute până la un moment dat.
L
a Apartée, în Franţa, Oana
Amăricăi, absolventă de
Relaţii Internaţionale și
Limbi și Literaturi Străine, pro-
movează arta marginală în toate
formele ei, de la naiv la expresio-
nism, trecând prin singular, figu-
raţie liberă, outsider art ameri-
can, grafisme psihedelice etc.
Cristina Simion, absolventă a
Politehnicii ieșene și a universi-
tăţii californiene Stanford, în-
cearcă prin intermediul Tiny
Griffon Gallery să aducă arta din
lumea exclusivistă a colecţiona-
rilor și a oamenilor bogaţi în faţa
publicului larg. Ambele proiecte
sunt la început de drum și vor
suferi cu siguranţă transformări
sub asediul criticilor sau al apre-
cierilor, dar, undeva în planul
secund, elementul de constanţă
va fi efortul celor două românce
de a promova creatori și creaţii
și de a emoţiona spectatorul, fie
el și ocazional.
Artă românească la
Tiny Griffon Gallery
„Nu cred că visul vieţii mele
a fost lansarea unei galerii de
artă”, ne-a mărturisit Cristina Si-
mion, iniţiatoarea proiectului
Tiny Griffon Gallery din Nürn-
berg, „însă după douăzeci de ani
în mass-media (mai ales în presa
scrisă), aveam nevoie de o
schimbare. Galeria de artă a fost
o idee care nu mi-a venit de pe o
zi pe alta. Am gândit-o ca pe o
oportunitate de a transforma o
pasiune în profesie, cu o compo-
nentă idealistă: e un lucru fru-
mos să promovezi arta și artiș-
tii”, mai spune ea. Cristina
Simion, fost general manager al
unuia dintre cele mai masive
grupuri de presă – Edipresse AS,
care edita publicaţiile Elle,
nr. 187
a mii de kilometri de casă, la Gisors, în Franța, și la Nürnberg, în Germania, două
românce au luat viața de la capăt într-un domeniu pe cât de labirintic și ermetic, pe atât
de incitant și riscant. Oana Amăricăi și Cristina Simion s-au încumetat, fiecare pe cont
propriu, să se aventureze în spinoasa lume artistică deschizându-și galerii de artă
Avantaje, Joy, Viva etc. –, a stu-
diat la Universitatea Tehnică
„Gheorghe Asachi” și la Stan-
ford, însă în cu totul alte domenii
decât cel artistic. Schimbarea nu
s-a produs ușor, după cum ne-a
povestit.
Tiny Griffon Gallery s-a do-
vedit a fi o întreprindere labori-
oasă. „A fost greu să găsesc un
spaţiu adecvat și încă și mai
greu să-l conving pe proprietar
să mi-l închirieze. A fost o aven-
tură să-l renovez și să-l trans-
form într-o galerie, cu tot ceea ce
presupune aceasta: un loc de ex-
punere, unul de conversaţie, o
mică bibliotecă de artă pentru
cei interesaţi, amplasarea lumi-
nilor și toate celelalte. E și mai
greu să găsesc oameni interesaţi
de artă și care să nu poarte cu
sine prejudecăţi legate de Româ-
nia, deși artiștii pe care îi invit să
expună nu sunt doar români.”
Cu toate acestea, în Tiny Griffon
Gallery expun mai mult artiști
Adina Scutelnicu
români, pentru că piaţa româ-
nească îi este mai cunoscută și
pentru că însăși Cristina este ro-
mâncă, deci rezonează mai bine
cu mesajul artiștilor noștri plas-
tici. „Admir la invitaţii mei fap-
tul că știu să-și construiască o
identitate artistică fără să piardă
din vedere modernitatea. Căci a
fi artist contemporan înseamnă
mult mai mult decât să trăiești
în contemporaneitate, înseamnă
să creezi în contemporaneitate”,
crede ea.
Plecarea din România și ru-
perea de mass-media au fost mai
mult o necesitate. Cristina a po-
vestit că a ales s-o ia de la capăt
în Germania fiindcă, dacă ar fi
rămas în ţară, i-ar fi fost mai greu
să renunţe la presă și ar fi avut
mai multe șanse să continue
ceea ce făcea. Așadar „a smuls
leucoplastul” și s-a mutat în lan-
dul bavarez, la Nürnberg. Pe con-
siderentul că „arta și frumosul
trebuie să facă parte din viaţa
tuturor”, nu doar a colecţionari-
lor sau a oamenilor cu foarte
mulţi bani, Cristina și-a început
noua viaţă de promotor artistic.
Arta e o investiţie în sănătatea
noastră mintală, crede ea, în per-
petuarea puterii de a te bucura
de frumuseţe, în echilibrul nos-
tru, dar și o investiţie socială.
Arta e mult mai des un subiect
care unește oamenii, decât unul
care îi dezbină. „E cu mult mai
mult decât o temă a conversaţiei
la cină, e o lume în care comuni-
carea nu e intermediată de cu-
vinte, în care înţelegerile pot fi
multiple fără a fi contradictorii, e
modalitatea de a ne identifica
simţirile proiectate în forme și
imagini”, mai susţine Cristina.
„S-ar putea să termin aventura
aceasta înainte de a-mi vedea
dorinţele devenite realitate, căci
resursele mele sunt dureros de
limitate”, admite ea, „dar măcar
voi trăi cu satisfacţia de a fi în-
cercat. Și mai e ceva ce-mi va ră-
mâne mereu: bucuria de a fi cu-
noscut oameni frumoși”.
Diplomaţie culturală
neoficială la Apartée
Oana Amăricăi a absolvit
Relaţii Internaţionale și Faculta-
tea de Limbi și Literaturi Străine
din cadrul Universităţii Bucu-
rești. Și-a început activitatea ca
ziarist de lifesyle, dar criza eco-
nomică a determinat închiderea
revistei și reorientarea Oanei
către diplomaţia culturală. Ajun-
să la Ministerul Culturii, pe post
de consilier pentru relaţii inter-
naţionale, Oana a avut parte de
multe „întâlniri senzaţionale”,
după cum ne-a povestit, dar cea
mai importantă n-a fost cu o per-
soană, ci cu un tip de artă care a
fascinat-o imediat, intens, irezis-
tibil. „Am descoperit arta margi-
nală sau arta din afara normelor,
o categorie extrem de largă, care
cuprinde, printre altele, arta bru-
tă, arta naivă, arta singulară, fi-
guraţia liberă etc. A fost aproape
o întâlnire karmică. Am simţit în
faţa unor opere recente aceeași
emoţie pe care o simţisem în
faţa capodoperelor clasice văzu-
te în muzee.”
În același timp, l-a cunoscut
pe Jean Luc Bourdila, un mare
pasionat care organiza deja de
câţiva ani un festival anual de
artă singulară, numit Grand
BAZ’ART. În 2013, acesta i-a
propus să organizeze un fel de
guest-show pentru ediţia a cincea
a festivalului, o expoziţie-mostră
reunind lucrări ale unor artiști în
www.revistatimpul.ro
afara normelor din România.
Succesul obţinut a făcut ca Oana
să participe și la ediţia a șasea,
din 2014, a Grand BAZ’ART-ului,
de data asta în calitate de coor-
ganizator al festivalului, nu doar
de curator al unei expoziţii. Înce-
pând cu ediţia 2015, festivalul se
va muta la Gisors, „un splendid
oraș medieval din apropierea Pa-
risului, același oraș în care am
instalat și Galeria Apartée, un fel
de buzdugan vestitor al festiva-
lului”. Concret, Apartée încearcă
să se înscrie într-un trend de de-
mocratizare a pieţei artei, „care
se manifestă din ce în ce mai
pregnant în Vest”, precizează
iniţiatoarea acestui proiect.
„De ce în Franţa? V-aș răs-
punde cu întrebarea «unde oare,
dacă nu în Franţa?». Pentru că
arta în afara normelor e un feno-
men cunoscut aici, din ce în ce
mai popular, cu un circuit bine
stabilit, cu adevărate instituţii
care îi sunt dedicate și cu o lite-
ratură de specialitate serioasă și
credibilă. În România, din păca-
te, doar arta naivă se bucură de o
oarecare popularitate”, crede
Oana Amăricăi. La Apartée exis-
tă libertatea de a expune lucrări
oricât de provocatoare, de dure
sau de „impudice”, cu condiţia
ca provocarea să nu fie gratuită.
„Nu căutăm să șocăm cu orice
preţ, dar nici nu evităm să expu-
nem lucrări de calitate de teama
reacţiilor publicului. Și asta pen-
tru că publicul festivalului e unul
avizat, de cunoscători veniţi
uneori de la sute de kilometri
distanţă. Aici, artiștii români au
și vor avea mereu locul lor în ex-
poziţie, într-un demers de diplo-
maţie culturală neoficială. Conti-
nui munca pe care o făceam la
minister, într-un fel, dar din afa-
ra sistemului.”
22 | 
U
nipolarismul, dominaţia
unei singure supraputeri,
SUA, caracterizează actu-
ala epocă. Puterea militară a
Americii este încă superioară
următoarelor zece puteri milita-
re. Din punct de vedere militar,
multipolarismul este departe.
Dar liderii politici ai Americii (în
particular Obama) nu mai vor
să-și asume toate crizele din
lume. Nici să le provoace. Ame-
ninţările de securitate de pe ma-
pamond s-au multiplicat, însă
americanii preferă fie să nu in-
tervină peste tot, fie să împartă
cu alţii povara geostrategică.
Summitul NATO din Ţara
Galilor a fost unul istoric, iar
America a vrut să demonstreze
că nu va mai gestiona nici una
dintre ameninţările actuale fără
implicarea celorlalte puteri. Care
sunt principalele ameninţări co-
mune? Ebola în Africa. Conflic-
tul ruso-ucrainean din Eurasia.
Extinderea „Califatului” din zona
Siria-Irak către Balcani, Occi-
dentul european, Afganistan, Pa-
kistan. Elementul de noutate
strategică este implicarea state-
lor mici și mijlocii. Autarhismul
Nunta chimică
Adrian Niţă
E
ditura Herald ne face plăcuta surpriză de a publica scrierile de bază ale legendarei
societăți a Rozacrucienilor (Johann Valentin Andreae, Nunta chimică a lui Christian
Rosencreutz. Fama fraternitatis. Confessio fraternitatis, traducere din limba germană de
Marius Cristian Ene și Gabriela Nica). Am spus ,,legendar” deoarece dovezile despre
existența istorică, concretă a societății și a membrilor săi sunt chiar și în zilele noastre deosebit
de controversate. Este foarte probabil ca întregul eșafodaj al ordinului Rozacrucienilor să se
rezume la aceste trei scrieri publicate acum, pentru prima oară în limba română. Sau, în caz că
ordinul a existat, a fost atât de secret, încât orice informație s-a păstrat cu sfințenie în interior.
Î
n 1614 apare la Kassel, în Ger-
mania, lucrarea Ecoul frăţiei
sau al Confreriei prealăuda-
bilului Ordin al Rozacrucii. Anul
1614. Șefilor de stat, guvernelor și
savanţilor din Europa, cunoscu-
tă sub titlul mai scurt Fama fra-
ternitatis. Aici se vorbește des-
pre o societate secretă, ce
împărtășește o cunoaștere avan-
sată pentru secolul al XVII-lea.
Printre regulile fundamentale
ale societăţii se numără credinţa
în Dumnezeu, facerea de bine și
virtutea. Dacă pe plan religios
sunt recunoscute sacramentele
Bisericii Reformate, pe plan poli-
tic este recunoscut Imperiul
Roman și a Patra Monarhie. Filo-
sofia Rozacrucii nu aduce nimic
nou, căci se consideră că tot ce e
adevărat în filosofie este la fel în
teologie.
În 1615 apare a doua ediţie a
lucrării, dar și un text diferit, în
latină și germană, cu titlul
www.revistatimpul.ro
Semnele multipolarismului
Dan Pavel
R
idicarea statului islamic („Califatul”), presiunea Rusiei asupra Ucrainei, manifestațiile
anticomuniste din Hong Kong și alte fenomene ne avertizează că se sfârșește epoca
unipolarismului. Începe una nouă: multipolarismul. Teoria celor trei crize ale lumii
contemporane ne avertiza, privind consecințele celei mai grave dintre ele: criza
geopolitică a unipolarismului. După prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic și sfârșitul
Războiului Rece, s-a terminat cu epoca bipolarismului, cu cei doi poli – supraputerile SUA și
URSS – care conduceau cele două mari blocuri politico-militare (NATO și Tratatul de la Varșovia).
intelectual și mediatic de la noi
îi împiedică pe mulţi să vadă
proporţiile competiţiei economi-
ce și strategice mondiale, gene-
ratoare de riscuri și ameninţări
de securitate. De pildă, în Africa,
după retragerea forţată a URSS,
s-au implicat puternic China,
dar și Brazilia (mai ales în spa-
ţiul lusofon), Israelul, Arabia
Saudită, Marea Britanie (în mul-
te părţi, mai ales în Nigeria),
Franţa (în multiple locuri, mai
ales în Mali), ca să nu mai vor-
bim despre puterile regionale
africane însele.
În ciuda reticenţelor admi-
nistraţiei Obama de a interveni
în Siria, crearea „Califatului” și
recentele decapitări ale cetăţenilor
americani, britanici și francezi
Confessio fraternitatis sau Con-
fesiunea remarcabilei frăţii a
prea onorabilei Rozacruci. Anul
1615. Adresată oamenilor de ști-
inţă din Europa. În această lucra-
re se urmărește lămurirea unor
aspecte neclare din Fama, astfel
încât oamenii de știinţă, cărora li
se adresează textul, să se poată
alătura ordinului. Confessio adu-
ce serioase schimbări în raport
cu Fama (deci nu e o simplă
aprofundare a ideilor din Fama).
De exemplu, de această dată, se
arată că filosofia trebuie trans-
formată și amendată, că este pli-
nă de falsitate, iar faptul că este
bolnavă ,,a devenit evident în zi-
lele noastre” (p. 54). Deși nu se
precizează despre ce filosofie
este vorba, putem citi printre
rânduri că referinţa o constituie
aristotelismul. Secolul al XVII-
lea a marcat o ofensivă nemaiîn-
tâlnită, o adevărată cruciadă a
savanţilor europeni împotriva
(crimele în masă împotriva kur-
zilor, yazidilor și șiiţilor au fost
neconvingătoare) i-au forţat pe
americani să se implice. Ei au
format însă o coaliţie largă, care
amintește de coaliţia primului
război din Golf, după invadarea
Kuweitului de către Irak. Simbo-
lic, dacă numai americanii inter-
veneau, antiamericanismul creș-
tea din nou în rândul tuturor
celorlalţi: islamiști, ruși, francezi,
germani etc. Acum, toţi sunt for-
ţaţi să coopereze cu americanii,
de voie, de nevoie. Iar în lumea
arabă, persană sau turcică au
fost exprimate în premieră sim-
patia și bucuria pentru loviturile
date de Israel islamiștilor (care
ameninţau poziţii strategice din
Înălţimile Golan).
aristotelismului. Faptul că aceas-
tă filosofie a reprezentat inclusiv
fizica, biologia, întreaga știinţă
antică și medievală până în seco-
lul al XVI-lea arată cât de nova-
tori sunt autorul textului și
membrii ordinului. Tot aici avem
lămurirea iniţialelor ,,C.R.” din
Fama: iniţiatorul ordinului a fost
Christian Rosencreutz, cel care a
dobândit o cunoaștere uluitoare
din punct de vedere uman –
practic, întreaga cunoaștere
omenească până în anul scrierii
lucrării (p. 56).
În fine, lucrarea Nunta chi-
mică a lui Christian Rosencreutz.
Anul 1459 (publicată în 1616)
este o alegorie de la un cap la al-
tul. Aproape că nimic din ce e
scris aici nu ar trebui luat în sens
propriu. Autorul textului, cel mai
probabil Johann Valentin An-
dreae (1586-1654), îl prezintă pe
Christian Rosencreutz, care par-
ticipă în 1459 la nunta regelui și
ESEU
Idei în agora
mult mai mare decât în toate ce-
lelalte variante.
Într-un limbaj colocvial, dar
mult mai aproape de modul sim-
plist în care gândim adesea,
dacă eu sunt cel mai puternic,
asta nu înseamnă că sunt și cel
mai deștept. Oricât te-ai înarma,
prin asta nu devii mai deștept.
Însă oricât de deștept ai fi, dacă
Nu unipolarismul în sine nu te înarmezi, ești prost! Iată și
este neapărat strategic deficitar. noutatea strategică absolută,
Deși nu este singura teorie cu
care era imposibilă în lumea an-
care putem descifra lumea com-
plicată de azi, teoria complexită- terioară, fie ea multipolară, bipo-
ţii este preferabilă, atât din lară ori unipolară. Pentru prima
punct de vedere epistemologic, dată în istorie, soft power este
cât și pragmatic. Or, în teoria mai importantă și mai eficientă
complexităţii, este obligatorie decât hard power (cu amenda-
evitarea capcanei centrului deci-
mentul că una fără alta înseam-
zional unic, situaţie aproape la
fel de gravă ca situaţia cu doi nă eșec). Iar Joseph Nye, „părin-
centri decizionali antagonici. tele fondator” al acestei teorii a
Din perspectiva teoriei jocurilor, puterii, a explicat de ce este im-
jocul cu doi centri antagonici posibil ca Rusia și/sau China să
este de tipul win-lose. În situaţia domine vreodată lumea soft
multiplilor centri de decizie, care
power. Așa cum le zic și studen-
nu echivalează neapărat cu mul-
tipli centri de putere, frecvenţa ţilor mei, dacă v-am făcut curi-
situaţiilor win-win, în care fiecare oși, puneţi „mâna pe carte” (dar
are câte ceva de câștigat, este nu vă puneţi cu „burta pe carte”)!
Polemici cordiale
a reginei. În cele șapte zile ale
procesiunii, personajul participă
la tot felul de încercări, ispitiri,
iniţieri etc.
Lucrarea Nunta chimică lasă
cititorului de azi o puternică im-
presie de alchimie, ,,nunta chi-
mică”, prin care se unesc două
personaje pentru a forma ceva
diferit. Aflăm astfel că mirii își
pierd viaţa pentru ca apoi să în-
vie. În acest fel, alchimia prezin-
tă drumul spre purificare și rege-
nerare spirituală. Deși în Fama
și Confessio se vorbește adesea
despre bogăţiile ordinului, des-
pre aur și nestemate, în Nunta
chimică înţelegem că bogăţiile
sunt cele de ordin spiritual:
adeptul ordinului Rozacrucii
este nu atât un alchimist, cât un
iubitor de virtute, de bunătate și
adevăr, precum și un militant în
slujba cauzei desăvârșirii socie-
tăţii umane. Campanella au în comun critica
La un alt nivel de lectură, societăţii și necesitatea unor în-
Nunta chimică ne spune o po- tocmiri sociopolitice mai bune.
veste cu privire la iniţierea mem- Cu Noua Atlantidă a lui Bacon,
brilor ordinului și la procedurile precum și cu textele lui Glanvill,
pe care aceștia le urmează ca să Plattes, Cowley etc., cele trei tex-
devină membri ai ordinului, re-
te rozacruciene se înrudesc prin
spectiv, ulterior, pentru a deveni
intermediul ideii Casei lui So-
membri mai de vază, situaţi pe
treptele superioare ale ierarhiei. lomon, o societate secretă orga-
Relaţia acestor trei texte cu nizată simultan ca un ordin reli-
celelalte proiecte de scrieri uto- gios, ca o societate academică,
pice de la începutul modernităţii dar și ca o instituţie în slujba
este indiscutabilă. Cu Utopia lui puterii politice (un fel de servi-
Morus și Cetatea Soarelui a lui ciu secret de astăzi).
octombrie 2014
JURNAL | 23
Dorin David
Fals jurnal de încă o
înmormântare
D Din jurnalul
e la dispariţia prof.
univ. dr. Andrei Bodiu,
Universitatea „Transil-
vania” din Brașov nu a mai
suferit o pierdere atât de
mare, cum s-a întâmplat mier-
curi, 17 septembrie, când a
murit fulgerător, într-un acci-
dent de mașină, prof. univ. dr.
ing. Doru Talabă. Primul a în-
deplinit și funcţia de vicepre-
ședinte al Senatului Universi-
tăţii, al doilea ocupa și funcţia
de prorector cu activitatea de
cercetare știinţifică. Doi oa-
meni diferiţi, dar amândoi im-
plicaţi în diverse proiecte cul-
turale și știinţifice. Două vieţi
diferite, dar convergente în
năzuinţa de a vedea Universi-
tatea progresând. Două fina-
luri diferite, dar unite prin tra-
gic și imprevizibil. Și prin încă
ceva, ce se ascunde subtil în
spatele morţii lor.
În cazul lui Andrei Bodiu,
mort în urma unui atac de
cord, s-ar putea spune că nu ar
trebui să existe strigăte de re-
voltă: poate doar câteva mute,
împotriva sorţii nedrepte. Dar
nu este chiar așa: în spatele
dispariţiei lui Andrei se as-
cunde o întreagă viaţă de
Mircea Gheorghe
Tableta de lut (7)
N
imic nu e nou în lume.
Și în Roma Antică,
destinul unei opere
literare era de multe ori de-
pendent mai mult de împre-
jurările exterioare decât de
valoarea ei. O cercetătoare
(Catherine Salles, Lire à
Rome) a întocmit pentru se-
colul I e.n. o listă cu totul
aproximativă de 206 scriitori
care ar fi fost activi în acea
perioadă. Dar până la noi, re-
marcă ea, au ajuns doar scrie-
rile a 26 dintre ei. Se vede
foarte bine cât de puţin rigu-
roasă, prin forţa lucrurilor,
este ierarhia literară cu care
se operează astăzi când se
studiază literatura latină din
acest secol.
Una dintre principalele
componente ale difuzării
unei opere în acea perioadă,
alături de copiile datorate
sclavilor copiști (librarii) era
așa-numita recitatio (lectura
publică) efectuată de autorul
ei într-un odeum (odeon), în-
tr-un auditorium (sală de
conferinţe) sau pur și simplu
la un colţ de stradă, într-o pia-
ţă, în apropierea termelor etc.
Scriitorii care se produceau
în odeoane și săli de confe-
rinţe erau bogaţi sau cel pu-
ţin aveau un protector înstă-
rit și își puteau selecta
publicul dintre oamenii culti-
vaţi și dintre prieteni. Lectura
nr. 187
muncă, fără încetare, respec-
tiv un stres continuu, la care
și-a supus inima care într-un
final a cedat. Firește că ambiţi-
ile lui Andrei erau mari, dar și
sistemele în care era angre-
nat, fie că erau universitare,
pedagogice, culturale ș.am.d.,
l-au presat din toate părţile.
În schimb, în cazul lui
Doru Talabă, situaţia se
schimbă radical, iar revolta
iese strigând: alături de alte
mii de victime ale accidente-
lor rutiere din România (cu
siguranţă mai mult de jumăta-
te din totalul celor decedaţi în
accidentele rutiere de după
decembrie ’89), și Doru Talabă
a fost ucis de lipsa autostrăzi-
lor. Aceasta este realitatea din
spatele morţii sale.
Toate acele accidente din
care au rezultat fie numai ră-
niţi, fie morţi, puteau fi evitate
dacă existau autostrăzile care
ar fi trebuit să existe după atâta
amar de ani de la Revoluţie.
De aceea, nu ar fi de nici o mi-
rare acuzele rostite sau doar
gândite de familiile victime-
lor din 1990 încoace, aduse
tuturor guvernelor care s-au
perindat de atunci, în frunte
era urmată de aplauze, de co-
mentarii elogioase și de mai
mare notorietate pentru au-
torul operei citite. Și, corela-
tiv, numele lui se fixa în con-
știinţa publică. Evident, de
multe ori, și comentariile, și
aplauzele erau de circum-
stanţă, iar notorietatea era
efemeră. Dar, oricum ar fi
fost, recitatio era pentru un
autor un incitativ de a conti-
nua să scrie, de a se ameliora
și de a se face cunoscut.
Ceilalţi, care își citeau
operele în stradă, erau săraci,
iar asistenţa era formată din
trecători întâmplători, majo-
ritatea neciopliţi și dornici să
se distreze pe seama autoru-
lui. Acesta era întrerupt, bat-
jocorit și chiar gonit cu pie-
tre. Mai putea oare un
asemenea autor să facă efor-
turi financiare, copleșitoare
pentru el, spre a-și multiplica
și difuza opera prin copiști
plătiţi? Nu e de mirare că, in-
diferent de calitatea lor, ope-
rele celor mai mulţi autori
săraci au dispărut fără să lase
urme.
* ticienii importanţi.
O greșeală generalizată
la nivel popular: rasismul
identificat exclusiv prin pre-
judecăţile negative. Dar exis-
tă și prejudecăţi pozitive, iar
acestea sunt de asemenea o
marcă de rasism. „Când
cu prim-miniștrii lor și alţi mi-
niștri implicaţi, cum ar fi cei ai
Transporturilor, apoi condu-
cerile Companiei de Drumuri
și (ce ironie!) Autostrăzi, pre-
cum și conducerile companii-
lor gen Bechtel și altele care
or mai fi, care au câștigat con-
tracte, au încasat bani (mulţi,
nenumăraţi!) și au plecat fără
să construiască autostrăzile
pentru care au fost plătiţi. Ei
sunt, dacă nu vinovaţii direcţi,
atunci cei din spatele acestei
tragedii (încă una care se
adaugă multor altora) la scară
naţională, așa cum – ca să fo-
losim două dintre cele mai
tragice exemple din istoria re-
centă – sunt vinovaţi nu doar
cei care i-au executat pe prizo-
nierii lagărelor naziste sau ai
închisorilor comuniste, ci și
cei care au conceput „soluţii-
le”, care au orchestrat totul,
fără să comită ei înșiși direct
vreo crimă.
Nici nu știu ce ar putea
face membrii familiilor victi-
melor unor astfel de accidente
– și, nici nu mai este nevoie să
o spun, nu al celor de genul:
condus mort de beat, trezit
mort de-a binelea – pentru ca
încercăm să caracterizăm ra-
sele biologice prin proprie-
tăţi psihologice specifice, ne
depărtăm în egală măsură de
adevărul știinţific, definin-
du-le fie pozitiv, fie negativ”
(Claude-Lévy Strauss, Rasă și
istorie). Așa încât, cei care își
spun filo sunt la fel de rasiști,
dar pe un versant opus, ca ob-
sedaţii de anti (antisemiţi,
antigermani, antiamericani).
* gini: „Pentru ce se taie pădurile patriei?!”.
Contrar unei iluzii răs-
pândite în lumea personalită-
ţilor ilustre, de statistică nu
scapă nimeni. Alexandru Ma-
cedon, Cezar și Napoleon fac
parte din clubul imens al cu-
ceritorilor care în cele cinci
milenii de istorie scrisă au
racolat mii de membri, in-
comparabili ca performanţe
(trăind în contexte geopoliti-
ce și tehnologice diferite),
dar perfect analizabili cu in-
strumente statistice când e
vorba despre trăsături psiho-
logice, caractere fizice, sexua-
litate, boli etc. La fel e și cu
muzicienii, cu pictorii, cu
scriitorii, cu sportivii, cu poli-
* ignorate fără nici o pagubă.
Întrucât, după, printre al-
ţii, Howard Gardner, Tony
Buzan și Daniel Goleman,
vorbim despre mai multe ti-
puri de inteligenţă, genialita-
tea este o etichetă care nu
toţi cei vinovaţi să plătească…
Dar nu mă pot opri să întreb:
noi ce putem face, noi, care
asistăm de pe margine? Să ne
bucurăm că nu suntem noi în
această situaţie? Să tot aștep-
tăm neputincioși până cădem
și noi victime? Sau să strigăm
nu doar: „Ne-am săturat, ajun-
ge!”, ci de-a dreptul: „Sunteţi
vinovaţi!”. Să arătăm cu dege-
tul spre toţi vinovaţii, spre toţi
cei responsabili! Și să-i privim
nu cu ură, ci cu dreptate și
mai ales să le cerem socoteală
în Justiţie. Nu pentru ce nu au
înfăptuit, ci pentru ce au făcut
nefăcând ce trebuia! Și mai
ales să nu-i votăm în continu-
are, să le plătim salariile și să
le înghiţim minciunile ori de
câte ori deturnează fonduri,
încasează comisioane uriașe,
își încalcă promisiunile și nu
își fac treaba pentru care au
fost aleși: servirea binelui po-
porului și dezvoltării ţării.
Pentru că locul multora
nu este în guverne, președin-
ţii, primării, consilii sau alte,
multe, diverse, nenumărate
conduceri.
mai este rezervată marilor
spirite creatoare din muzică,
literatură, arte plastice, tea-
tru, știinţă și filosofie. Astăzi,
apelativul de „genial” se acor-
dă cu generozitate și unor
inși din categorii privite cu
condescendenţă de pe podiu-
mul nemuritorilor, precum
sportivii, bancherii, poliţiștii,
bucătarii sau chiar gangste-
rii. Memoria lor este uneori
păstrată și celebrată în sim-
bolice Temple ale Faimei.
Toţi au partea lor de posteri-
tate în domeniul în care exce-
lează și toţi manifestă, în tim-
pul vieţii, dispreţul ori
condescendenţa, firești la un
geniu, pentru restul lumii mă-
runte, mediocră și anonimă.
Astăzi, un atlet care lovește o
minge cu un ciomag mai
bine decât coechipierii și ad-
versarii lui și fuge apoi ca din
pușcă este un multimilionar
genial și se bucură de onoruri
mult mai consistente decât
un neurolog, un profesor sau
un savant. Pentru lumea care
îl aplaudă cu entuziasm și îl
admiră, geniile clasice sunt
entităţi desuete, care pot fi
Se poate trăi fericit și fără să
ai habar de ele, așa cum se
poate trăi foarte bine și fără
să vezi ruinele templelor gre-
cești sau piramidele egipte-
ne. În fond, niște pietre!
Bogdan Ulmu
unui ludic
Citesc că în Downing Street se petrec
lucruri grave: pisica ministrului de Finanţe a
fost agresată de o căţelușă, care ar fi noua ei
rivală. Abia acum înţeleg de ce în Anglia lira
a scăzut de câteva săptămâni…
*
În trenul București-Iași întâlnesc deseori
un tip care vinde apă minerală, bere, covri-
gei, cafea. Observ că-mi zâmbește complice
de câte ori trece prin faţa mea.
Într-o bună zi comand o bere. Negusto-
rul „rupe tăcerea” (cum scriu ziarele de scan-
dal atunci când n-au subiect și când, oricum,
nu se rupe nimic): „Mă mai ţineţi minte?”
„Nu!”, recunosc culpabil. „Am jucat în spec-
tacolul dumneavoastră Noţiunea de fericire,
la Teatrul din Bârlad!”. Văzând că tot nu sunt
lămurit, zice: „Aţi creat un rol pentru mine,
copilul lui Baldovin, care ziceaţi că era cam
tâmpit… Am făcut compoziţie, fiindcă sunt
isteţ, după cum vedeţi!”…
M-a bucurat revederea, căci mi-a amintit
de o frumoasă perioadă a vieţii mele (nu in-
tru în detalii, că nu-i educativ). Și m-a făcut
mândru de șansa pe care i-am oferit-o aces-
tui om, de a urca pe scenă…
*
La TV, aproape lunar, vedem câte un pro-
testatar urcat pe casă care vrea serviciu și
ameninţă că nu coboară până nu vine prima-
rul, prefectul, Băsescu, Merkel, Obama ș.a.
Dincolo de penibilul gestului – unde
ajungem dacă ne cocoţăm toţi pe acoperi-
șuri, pretinzând servicii, case, neveste, ferici-
re, câștiguri la loto etc.? Cum ar fi să vezi o
Românie cu milioane de cetăţeni nemulţu-
miţi, stând pe clădiri cu pancarte în mâini și
huiduind?!
Acest individ însă, în agramatismul lui, a
rostit ceva demn de marele Ţuţea ori de ero-
ii lui Ionesco sau ai lui Mazilu: „Ce mi-a oferit
mie viitorul?!”.
Aici devin brusc solidar cu televizatul
nemulţumit: o să mă cocoţ și eu pe acoperi-
șul blocului, căci, mărturisesc, un viitor mai
ticălos ca al meu n-am văzut la nimeni!…
*
În tinereţe, am citit o cronică la o carte
de versuri. Până aici, nimic deosebit.
Dar titlul ei era de o stupizenie fără mar-
Deci volumul era atât de slab, încât era păcat
de copacul sacrificat…
Azi n-ar mai pune nimeni un asemenea
titlu, fiindcă nu știm dacă hârtia de tipar mai
e făcută din copaci autohtoni și, după cum
vedem destul de des pe micul ecran, copacii
sunt braconaţi în alte scopuri, mai puţin poe-
tice…
*
Că tot vorovim despre cronicari: este o
revistă online, Metropolis, pe care o citesc
zilnic, fiindcă-mi oferă informaţii culturale
din Capitală. Uneori însă, unul dintre croni-
cari concurează cu Gâgă, în exprimările-i…
originale (am folosit un eufemism).
Un exemplu: scriind despre un film al lui
Caranfil (recunosc, unul dintre cineaștii mei
preferaţi), acest demn urmaș al lui Venturi-
ano decretează: „Nae e Nae. E cel mai bun
regizor de film. Da, Nae e Nae!”.
Junele repetă, ca să ne intre bine-n cap.
Și ca să pricepem naibii odată că Nae nu e
Sergiu, nici Cristi, nici Radu. Cu bunăvoinţă
însă, poate am încerca să presupunem că
Nae e puţin Federico, un strop de Nikita și
olecuţă de Ingmar…
Dar cel mai sigur e că Nae rămâne Nae!
www.revistatimpul.ro
24 | 
Asentimente
Cultura, nr. 486,
25 septembrie 2014
M
ă bucur că Alexandru
Matei a venit cu textul
acesta de clarificare;
înţeleg acum mai bine de ce
pleca în textul anterior, „Istorie
afectivă: Dumitru Popescu
(-Dumnezeu) și indignarea an-
ti-comunistă”, de la citatul des-
pre Goethe al fostului Dumne-
zeu – nu pentru a demonstra un
iluzoriu culturalism estet al lui
Dumitru Popescu(-Dumnezeu),
așa cum greșit înţelesesem eu
(dar cum aș fi putut înţelege al-
tfel, totuși?), ci din dorinţa de a
ilustra mărcile unui stil domi-
nant în epocă, foarte literatu-
ro-centrist & calofil. (Că fostului
Dumnezeu calofilia îi ieșea, vor-
ba clasicului în viaţă, „ca dracu’”
e nu mai puţin adevărat.)
Apoi, în altă ordine de idei,
sunt întru totul de acord cu Ale-
xandru Matei că „Dumitru Po-
pescu, Adrian Păunescu și Ser-
giu Nicolaescu au fost adevăraţi
animatori ideologici și culturali
în epoca Ceaușescu”, iar „cul-
turnicii erau și sunt seci, idioţi,
plicticoși”. Nu-mi trece prin cap
să-l contrazic nici cu o câtime
de nuanţă.
De asemenea, sunt de acord
cu periodizarea pe care o face
comunismului românesc, care e
într-adevăr o succesiune de
strângeri și relaxări ale
șurubului ideologic – fără să
cred însă, ca el, că „mica libera-
lizare” dintre 1964 și 1971 „este
perioada cea mai asemănătoare
interbelicului, cultural vor-
bind”.
Și, în fine, sunt de acord cu
el că „nuanţa și esenţa” trebuie
mereu gândite contextual, „ca
niște chestiuni de poziţie și
moment”. Numai nuanţând în
funcţie de poziţie & moment pu-
tem înţelege de ce un președin-
te comunist care denunţă
Pactul de la Varșovia e, până la
urmă, nu un reformator, ci un
ultim dictator comunist. După
cum tot numai nuanţând în
funcţie de poziţie & moment ne
lămurim de ce un om care face
apologia libertăţii de expresie
post-comuniste este, de fapt,
același fost Dumnezeu care
www.revistatimpul.ro
Din nou despre
anticomunism.
Dialogul unora, războiul altora
Radu Vancu
Î
ntr-un articol intitulat „«Reabilitarea comunismului», etapa pe țară”, Alexandru
Matei continuă, în Cultura, dialogul nostru plecat de la oribilul text al lui Dumitru
Popescu(-Dumnezeu) din România literară.
făcea zob libertatea de expresie
& controla cenzura comunistă.
Distinguo-uri
Nu cred însă câtuși de puţin
că „stilul” al cărui simptom e
fostul Dumnezeu l-ar fi conta-
minat pe Gabriel Liiceanu –
chiar dacă Alexandru Matei îi
concede acestuia din urmă că e
„cu o clasă mai nuanţat”. Chiar
citatele ilustrative arată clar cât
de incompatibili sunt cei doi,
inclusiv stilistic. Și, în fine, jux-
tapunerea în citatul următor a
comunismului românesc cu
Dan Diaconescu & manelele e
totuși prea relativistă, chiar și
pentru gustul meu iubitor de
nuanţe: „Există în presa intelec-
tuală românească o convingere
care ţine de ceea ce un francez
68-ist numea «politica adevăru-
lui». Adică: lucrurile trebuie nu-
anţate, dar până la un punct. Și
tot ce se scrie, să se scrie din
perspectiva acelui punct, care e
un Absolut. De pildă: toate ca
toate, dar nu comunism; dar nu
Dan Diaconescu; dar nu Mircea
Badea; dar nu Ceaușescu; dar
nu manele; dar nu vulgaritate
etc. Adică e ok să vorbim, să
avem opinii, dar, așa cum zicea
Alex. Ștefănescu mai demult,
domne, dacă nu-ţi place Dosto-
ievski, n-am ce discuta cu tine”.
E cam prea relativist, cum zi-
ceam, pentru gustul meu să
spui că atitudinea etică faţă de
comunism e izomorfă cu ati­
tudinea estetică faţă de
Dostoievski sau faţă de manele.
Dar poate din nou înţeleg gre-
șit, așa că passons.
Mai ţin, în final, să restabi-
lesc o evidenţă textuală; într-un
punct al răspunsului său,
Alexandru Matei spune că îi
scot din context o afirmaţie și o
absolutizez, falsificând-o astfel.
Iată cuvintele lui: „Dar Radu
Vancu decupează o apreciere
pozitivă pe care o fac la adresa
unei observaţii juste (am scris
«lucide») a lui Dumitru Po-
pescu, pentru a conchide că
«Alexandru Matei (…) vede în
AGORA
miră însă că un cititor precum
Paul Cernat a putut să vadă în
textul meu o „execuţie” – Ale-
xandru Matei și cu mine am
avut, dimpotrivă, impresia că
am dialogat civilizat & nuanţat
Popescu-Dumnezeu una dintre precum preţuitul confrate Radu (uneori chiar cu exces de nuan-
cele mai lucide priviri asupra Vancu («Goethe și Comunis- ţe), după cum am admis public
democraţiei românești». No, mul. Din nou despre Po- amândoi. În schimb, aflu de la
aici ce pot spune?”. Mărturisesc pescu-Dumnezeu», pe contribu- Paul Cernat că l-am executat pe
că m-am rușinat când am văzut tors.ro, 12 septembrie 2014), l-au Alexandru Matei ca-n decem-
că procedasem așa de neele-
executat prompt. Pentru o clipă, brie 1989! (E drept, doar pentru
gant, adică de falsificator, ce
m-am simţit în decembrie 1989, o clipă.) Cred că Paul Cernat s-a
mai încoace-încolo, și nici nu
când odiosul dictator era com- lăsat furat de propria retorică
mi-a venit să cred că pot fi atât
parat cu Hitler. Încă puţin și guerrilleră & a văzut război aco-
de măgar; așa că am mers repe- «frivolul» Alex Matei devenea
de înapoi la textul în cauză. Ei lo unde era dialog. După cum
suspectabil de complicitate cul-
bine, self esteem-ul mi s-a refă- poate constata orice cititor neu-
turală cu propaganda nazistă,
cut, fiindcă am constatat că Ale- tru, ambasadele mele și ale lui
prin comparaţia dintre Po-
xandru Matei nu spusese „luci- Alexandru Matei sunt deschise
pescu-Dumnezeu și Joseph Go-
de”, ci „una dintre cele mai și comunică normal. Așa încât
ebbels”. Sunt de acord că sunt
lucide”; ba chiar, colac peste
un anticomunist radical, ba am temei să mă întreb dacă
pupăză, spusese exact cum îl ci-
chiar ireductibil, și că tot ce e Paul Cernat mai este un astfel
tasem eu în textul meu. Iată-i
comunist mă indispune; mă de cititor neutru.
cuvintele: „Mi se pare, vorbind
foarte serios, una dintre cele
mai lucide priviri asupra demo-
craţiei românești”. No, acum ce
mai pot spune, dragă Alex, când
tu spui că nu spui exact ceea ce
textul tău spune?
Afinităţi
Dincolo de toate asenti-
mentele & distinguo-rile mele,
mă bucură mult dialogul cu
Alexandru Matei. Tocmai
fiindcă e unul dintre puţinii oa-
meni cu care dialogul e posibil,
indiferent de opţiunile & vederi-
le politice ale preopinenţilor.
Cu alte cuvinte, chiar dacă el e
mai degrabă la stânga, iar eu
mai degrabă la dreapta, putem
dialoga, fiindcă avem în comun
valori mai profunde decât cele
politice. Ceea ce îmi dă, atâta
câtă mai e, speranţă.
Observator cultural, nr. 742,
3 octombrie 2014
Î
ntr-un amplu articol pano­
ramic, în care discută global
susţinerea lui Radu Beligan
pentru Victor Ponta, reacţia lui
Andrei Pleșu la aceasta, susţine-
rea lui Gabriel Liiceanu pentru
Monica Macovei, precum și po-
lemicile în jurul textului lui Du-
mitru Popescu(-Dumnezeu), Paul
Cernat îmi face onoarea de a-mi
dedica vreo câteva rânduri. Ia-
tă-le: „Anticomuniști radicali,
inclusiv din generaţii mai noi,
octombrie 2014
 S UPL I ME NT

REPORTAJ  2

Publicul român,
de vorbă cu
David Lodge n
INTERVIU  3

Guillermo Arriaga:
„Cred că ducem
un război în primul rând
cu noi înşine” n

INTERVIU4‑5

Ion Vianu:
„Asta este drama
experienţelor strict

Despre FILIT
intelectuale: se dovedesc
până la urmă vane” n

şi alte împliniri DEZBATERE 

FILIT şi presa
6

Andrei Giurgia de la comunism la

D
e‑a lungul anilor am participat la
numeroase evenimente și festiva‑
luri din diferite domenii. Uneori
ca simplu spectator, iar în alte situaţii ca
parte integrantă din proiectul respectiv.
Fiecare cu specificul, publicul și mesajul
său, dar nimic nu se compară cu ceea ce
am trăit la Festivalul Internaţional de Lite­
ratură și Traducere de la Iași. Și am să și
explic ce am afirmat aici, iar pentru asta
voi face referire la două echipe.
În orice proiect de anvergură este
foarte importantă echipa. Am avut șansa
de a face parte din echipa FILIT la cele
două ediţii de până acum. Am văzut și
mi‑a plăcut cum lucrează scriitorii pentru
a pune pe picioare un eveniment cultural
de talie internaţională. Păreri, idei, schimb
de replici, încurajări, situaţii neprevăzute,
entuziasm, multe ore petrecute la Muzeul
Literaturii Române din Iași și, în final, gus‑
tul reușitei. Toate acestea au dus la afirma‑
ţia, venită din partea presei și a numeroși‑
lor invitaţi, că la Iași se desfășoară cel mai
mare eveniment cultural din România și
chiar din sud‑estul Europei.
Echipa a contat în reușita acestui eve‑
niment și s‑a demonstrat încă o dată că
literatura, cultura au un loc bine definit în
rândul publicului interesat. Mii de parti‑
cipanţi de toate vârstele s‑au întâlnit cu
scriitori celebri din România sau din stră‑
inătate, au participat la dezbateri și au
avut ocazia să stea de vorbă cu ei. Sălile
neîncăpătoare parcă ne‑au trezit la viaţă,
ne‑au deșteptat și trebuie să recunoaștem
că Iașului îi stă bine în verdele literar din
luna octombrie.
Un pariu câștigat, o idee care trebu‑
ie să meargă mai departe și să existe
pentru multe generaţii de acum înainte.
FILIT este acum un bun necesar care ne
aparţine și trebuie să facem ca Festiva‑
lul să crească de la an la an. Începem să
ne obișnuim, să așteptăm mari scriitori
la Iași, să facem pronosticuri legate de
cine vine la anul la FILIT. Asta simţim
noi, echipa.
Cea de‑a doua echipă despre care
vreau să vă vorbesc este cea a Asociaţiei
Studenţilor Jurnaliști din Iași. Sunt ti‑
neri, îndrăzneţi, serioși și cred în șansa
lor de a ajunge nume de referinţă în
breaslă. La FILIT‑ul de anul acesta li s‑a
oferit o șansă de neratat. Au realizat pen‑
tru revista de cultură contemporană
TIMPUL un supliment de 16 pagini de‑ postcomunism n
dicat în totalitate evenimentului desfă‑
șurat timp de cinci zile la Iași. Unii au
scris pentru prima dată, alţii au mai avut INTERVIU7
parte de asemenea „oferte”, dar pentru
toţi a fost o mare plăcere și bucurie să Dan Lungu:
surprindă prin cuvinte atmosfera și spi‑
ritul acestui festival. Și‑au stabilit întâl‑
niri cu autori importanţi, au realizat in‑ „Un festival nu
terviuri, s‑au documentat, au participat
la evenimente și au relatat ce au văzut și înseamnă numai
cum au simţit ei fenomenul cultural în
cel mai simplu și frumos mod posibil. Li‑ oameni laolaltă” n
teratura trebuie să fie prezentată pe înţe‑
lesul tuturor. Asta au și încercat să facă.
Dacă au reușit, înseamnă că pariul a fost INTERVIU12-13
câștigat.
A fost un exerciţiu și o școală de care
cu siguranţă își vor aduce aminte peste
Norman Manea:
un anumit timp și vor rememora toate
aceste lucruri benefice pentru ei, lucruri „Suntem un popor
realizate în echipă. În orice meserie, dar
în special în cea de jurnalist, echipa este hedonist, noi nu am
cheia unei reușite. Sper să vă placă ce o
să citiţi în acest supliment, textele să vă avut sfinţi, avem
transmită spiritul FILIT și să așteptaţi
cu drag ediţia a treia. Noi asta facem.
Lectură plăcută!
poeţi ” n

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n octombrie 2014 www.revistatimpul.ro

 2 | FILIT 2014

Coordonatori
suplimentul FILIT:
Corina Gologoț
Publicul român, de vorbă cu
scriitorul britanic David Lodge
Andrei Giurgia

Redactori:
Cezara‑Maria Enea

I
Roxana Maria Găină
Corina Gologoț așul, un oraș a cărui mare dorinţă este să devină în 2021 Capitală Culturală Europeană, a avut ocazia
Ema Iordache
Mihai Alexandru
să găzduiască în inima lui sute de scriitori de talie internaţională. Timp de cinci zile am citit,
Diana Mihai am ascultat, am râs, ne‑am întristat, am trăit cu și din literatură. Timp de cinci zile, pe buzele noastre
Silvia Alexandra Nistor a fost cuvântul FILIT. Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere Iași, ediţia a II‑a, a avut loc
Cristieana Puravu
Ana‑Maria Ungureanu în perioada 3‑5 octombrie și s‑a desfășurat în tot orașul. Festivalul a avut program format din
cinci categorii: serile FILIT, Scriitori în Centru, Casa Poeziei, Scriitori printre liceeni și Concertele FILIT.
Tehnoredactare:
Cornelia Păduraru trăiesc fizic aceeași viaţă”. Au urmat apoi
momente de lectură din romanul Mort de
surd, care au animat sala din plin, mai cu
Fotografii: seamă pentru că, dincolo de comicul situa‑
Andrei Cucu ţiei din debutul cărţii, David Lodge a măr‑
turisit că situaţii din viaţa sa se regăsesc
Constantin Ciofu frecvent în operele pe care le scrie, întrucât
Adrian Purice „romanele sunt o mixtură de realitate și
Larisa Maxim adevăr”.
Cristian Gafițescu
Cătălin Varga Secolul XXI, cel mai bun
Ciprian Coldovan
moment pentru a fi surd
Iulia Raicu
Ioana Chișcaru Neconsiderând defectul său auditiv un
Ovidiu Isare lucru tragic, ci mai degrabă comic, David
Lodge le‑a spus celor prezenţi că secolul
XXI este cel mai bun moment pentru un
Redacţia şi om de a fi surd, lucru datorat în mare parte
administraţia: tehnologiei atât de avansate. Atunci când
Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460 scrie, a explicat romancierul, îl enervează
Tel.: 0040 (232) 277998 sunetul produs de buricele degetelor care
apasă tastatura, așa că îi este foarte simplu
să își scoată imediat aparatul auditiv. De
asemenea, prozatorul a expus ideea că, odată
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797 Avem nevoie de o nouă ieșean a mărturisit publicului că a început cu scrierea cărţii Mort de surd, publicul său
să îl citească pe David Lodge acum 30 de s‑a lărgit, pentru că oameni care au aceeași
ISSN 1223‑8597 „Junime” ani, moment din care a devenit scriitorul lui problemă s‑au regăsit în situaţiile descrise
E‑mail: redactie@revistatimpul.ro Seara de 1 octombrie a marcat deschi‑ preferat. „Dacă ar fi să mă izolez pe o insulă în carte. „Romanul îţi dă iluzia că poţi să ai
www.facebook.com/Timpul.ro acces la ce se află în subconștientul altora.
derea Festivalului ce a umplut fiecare colţ pustie, aș lua cu mine romanele lui David
Revista poate fi descărcată, în format PDF, de scaun al Teatrului Naţional „Vasile Alec‑ Lodge”, s‑a exprimat cu sinceritate Codrin Niciodată un lucru nu mi‑a făcut o plăcere
de pe site‑ul www.revistatimpul.ro sandri”. Cu programele și ziarele FILIT în Liviu Cuţitaru susţinând că dialogul cu scri­ mai mare decât scrierea unui roman. Sunt
mână, oamenii pășeau apăsat și nerăbdă‑ itorul britanic va viza, în principal, limitele fascinat de adaptare, sunt fascinat de faptul
tori pe treptele de la intrare. Forfota din literaturii. Încă de la început, David Lodge că romanele mele pot fi adaptate într‑un
sală, creată de foșnetul paginilor de ziar și de a anunţat că e lipsit de emoţii și, parcă pen‑ DVD. Este foarte satisfăcător să vezi o adap­
Revistă de cultură contemporană răsfoirea grăbită a cataloagelor, a fost opri‑ tru a demonstra asta, adresează o întrebare tare, pentru că ea dă ideii tale o altă viaţă,
editată de Grupul Editorial Adenium. tă de gazda Festivalului, Irina Păcurariu. Pe deschisă către public: „De ce cărţile mele un nou public”, a încheiat David Lodge dia‑
scenă, alături de ea, au salutat publicul Dan sunt atât de populare aici?” Deși romanele logul cu publicul român, mulţumind pentru
Lungu, managerul Festivalului, Gheorghe aplauzele uimitoare din final. Am plecat
Donează în conturile lui Lodge sunt traduse în franceză, germa‑
din Sala Mare a Teatrului Naţional având
Nichita, primarul Iașului, Bogdan Olteanu, nă, română, chiar și japoneză, scriitorul re‑
campaniei pentru salvarea casei viceguvernatorul Băncii Naţionale a Româ‑ convingerea că ceea ce s‑a întâmplat acolo
cunoaște că toate aceste limbi sunt un mis‑
lui Enescu din niei, Nicolae Manolescu, președintele Uniunii ter pentru el, așa că nu îi rămâne altceva de i‑a arătat scriitorului britanic cât de admi‑
Mihăileni, judeţul Botoșani: Scriitorilor din România, Lilian Zamfiroiu, făcut decât să aibă încredere deplină în toţi rat și citit este în România. Și mi‑am imagi‑
președintele Institutului Cultural Român și nat, fie și pentru o clipă, că la fel a resimţit
traducătorii lui. În fond, a explicat el, „un
Cristian Adomniţei, președintele Consiliului întâlnirea fiecare dintre cei care au trăit,
Conturi în euro roman nu este alcătuit doar din limbaj, el
Judeţean Iași. citit, zâmbit și respirat literatură împreună
însuși este o poveste, iar povestea este uni‑
Cont în euro deschis de revista Bogdan Olteanu a subliniat că, din cele cu David Lodge, în seara de 1 octombrie a
versală naturii umane pentru că noi putem
Timpul și Societatea Enescu din șapte chipuri aflate pe bancnotele româ‑ acestui an.
depăși barierele culturale. Scriitorii călăto‑
Viena la Banca BRD, nești, trei sunt de scriitori: Ion Luca Cara­ resc prin lume, ei își prezintă poveștile, dar A consemnat Cezara‑Maria Enea
giale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Tot
sucursala Iași. din cele șapte chipuri, trei sunt de moldo‑
Titular cont: Adriana Nazarciuc veni, iar dintre ele, două sunt de junimiști.
(şi/sau Daniel Șandru) Plecând de aici, mesajul guvernatorului
IBAN: BNR a fost că este de dorit o nouă Junime,
RO92BRDE240SV48538862400 căci ne trebuie. În același registru, Lilian
Zamfiroiu a urat FILIT‑ului o viaţă cît mai
SWIFT: BRDEROBU
lungă, iar Cristian Adomniţei și‑a exprimat
Cont în euro deschis de Filiala gândul că Festivalul va crește de la un an la
altul.
București a OAR la Banca
Raiffeisen, sucursala Victoria:
Eşti înconjurat de literatură,
IBAN:
RO42RZBR000006001676 3759 dar de câte ori ai ocazia să
BIC: RZBRROBU întâlneşti mari scriitori?
Cont în lei Momentul serii, așteptat de către toţi
invitaţii, a fost întîlnirea cu scriitorul brita‑
Cont deschis de Filiala nic David Lodge. Pășind pe scena Festiva‑
București a OAR la Banca lului în aplauze, scriitorul a purtat un dialog
Raiffeisen, sucursala Victoria: despre toate și despre orice cu decanul Fa‑
RO43RZBR0000060016763741 cultăţii de Litere, profesorul Codrin Liviu
BIC: RZBRROBU Cuţitaru, acesta din urmă petrecându‑și ziua
împreună cu interlocutorul său. Profesorul

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

FILIT 2014 | 3
Guillermo Arriaga: „Cred că ducem
un război în primul rând cu noi înşine”
L
ui Guillermo Arriaga îi stă în putere să treacă cititorul în
tărâmul transpusului în vizual. Carismatic şi dinamic, a trecut
graniţa cu ceva în plus faţă de ceilalţi: cu două‑trei glume
deocheate, conștient că poporul român a depășit sistemul
comunist și că acum e liber să guste.
Cum sunt văzute atât fil‑
mul, cât și literatura noastră în
Mexic?
Aveţi filme foarte bune, întot‑
deauna am considerat producţia
românească de film parte din to‑
pul celor mai bune cinematografii
din lume. Filmele voastre au, fie‑
care în parte, acea nebunie doza‑
tă echilibrat, amestecată într‑un
mod simplist de complicat cu dra‑
ma. Iar în ceea ce privește literatu‑
ra, au fost câteva nume românești
care au răsunat mult timp în Me‑
xic, mai ales în perioada în care eu
m‑am format: Cioran și Eliade.
Spuneaţi că aţi lucra ori‑
când împreună cu Cristian
Mungiu. De ce?
Pentru că este unul dintre cei
mai buni, e curajos. Are atâtea de
spus, iar tehnica prin care exprimă
lucrurile astea este extraordinară.
Sunteţi o persoană compe‑
titivă. Este aceasta o competi‑
tivitate constructivă sau un
păcat de care nu puteţi scăpa?
În cea mai mare parte este con‑
structivă, dar, uneori, în anumite
Cum vi s‑a părut atmosfera
de anul acesta de la FILIT?
E prima dată când vin, atmos­
fera mi s‑a părut de înalt festival
internaţional. Am mai fost la festi‑
valuri în străinătate. Acesta, prin
amploare, prin valoarea persona‑
lităţilor, prin mărimea personali‑
tăţilor invitate mi s‑a părut excep‑
ţional.
De ce aţi ales numele de
Marta Petreu pentru lucrările
dumneavoastră?
Eram foarte tânără, numele
meu era Rodica Marta Crișan și
când scriam numai Rodica Crișan
suna ușor cacofonic, deși nu este
o cacofonie. De altfel, limba româ‑
nă este cacofonică și trebuie să o
acceptăm ca atare. Și atunci
mi‑am ales un pseudonim por‑
nind de la celălalt prenume al
meu, Marta, și am făcut dintr‑un
Petre, numele primului meu soţ,
Petreu.
nr. 187
situaţii, ţine să mă ducă puţin la
extrem. E adevărat, sunt foarte
competitiv. Eu mă urc primul în
avion, eu cobor primul (râde). E o
parte din mine, plus că atât eu, cât
și cei care îmi cunosc această pati‑
mă am ajuns să tratăm aceste con‑
juncturi cu foarte mult umor.
De unde a pornit?
Din copilărie. Fraţii mei erau
foarte buni în tot ce făceau, la fel
ca și acum. Eu am avut ADHD,
o tulburare de comportament și
deficit de atenţie, și mai mereu
eram ultimul din clasă. Probabil
că această competitivitate s‑a cre‑
at și din ambiţia de a depăși acel
stadiu în care eram.
V‑aţi pierdut simţul mirosu‑
lui în urma unei bătăi de stradă,
la treisprezece ani. Ce impact a
avut acest fapt asupra caracte‑
rului și a mentalităţii dumnea‑
voastră la acea vârstă?
Eu mi‑am pierdut acest simţ
treptat, în mai multe bătăi de stra‑
dă, iar la momentul respectiv, vă‑
zând atâta violenţă în jurul meu,
Marta Petreu: „Oamenii au nevoie
de poveşti, au nevoie de fabulaţia altora”
M
arta Petreu se laudă cu experienţe de jurnalistă, poetă și iubitoare
de frumos. Inspiraţia este punctul la care se oprește cu interes și ar
povesti mereu despre cum vine și despre ceea ce îi oferă unui
scriitor. Crede că riscul unei scriituri este să fie prefăcută, căci
atunci trece în cealaltă parte, de non‑artă.
Cum vi s‑a părut publicul
aici, la Iași? E diferit faţă de cel
din Cluj?
Mai cald, poate. M‑a frapat
câţi oameni frumoși am văzut și în
liceu, și la întâlnirile la care am
participat.
În ce constă mișcarea Echi‑
nox?
Acum foarte multă vreme,
când eu eram încă elevă la liceu și
deci habar nu aveam de o mișcare
literară pornită în universitate, în
Universitatea din Cluj s‑a născut a
doua mare mișcare literară și anu‑
me mișcarea Echinox. A fost un
grup de întemeietori, printre care
Horea Bădescu și alţii pe care nu
mi‑i mai amintesc acum.
Echinox a devenit statorni‑
că în unele cercuri?
Este o mișcare care s‑a născut
în timpul comunismului, o mișca‑
re de creaţie și care prezenta ideile
specifice anilor ’60, o soluţie alter‑
nantă la ideologia comunistă, care
se îndrepta spre cultura adevărată.
automat și în mine s‑a schimbat
ceva. Cred că un pumn a atins o
umbră care mi‑a declanșat deter‑
minarea să mă antrenez. Și uite
așa am ajuns să fac box (râde).
Este o vorbă, cum că toate
se întâmplă cu un motiv. Cre‑
deţi că, dacă acest accident nu
ar fi avut loc, proza dumnea‑
voastră ar fi suferit schimbări?
Eu sunt recunoscător pentru
tot. Pentru că, dacă nu aveam acel
accident, nu aș mai fi avut aceste
cărţi publicate în atâtea ţări și tra‑
duse în atâtea limbi. Nici măcar
nu aș fi avut motiv să stau de vor‑
bă acum cu tine. Viaţa întreagă e
o conjunctură. Știe cum să te co‑
tească încât tu să ajungi unde
vrea și, probabil, unde îţi este și
locul.
Felul în care aţi început să
scrieţi a trecut printr‑o me‑
tamorfoză? S‑a schimbat odată
cu trecerea anilor?
Când începi să scrii chiar și
mâna ţi‑e rigidă, dar cu timpul
Pe vremea când am ajuns eu la
Echinox, în șaptezeci și ceva, revis‑
ta era condusă de Ion Pop, Marian
Papahagi și Ion Vartic. Echinoxul a
dat culturii românești o mulţime
de redactori‑șefi, de redactori de
revistă, o mulţime de scriitori,
dacă nu sute de scriitori români,
maghiari și germani. Revista apă‑
rea în română, maghiară și germa‑
nă – un lucru extraordinar la vre‑
mea aceea, dar și pentru acuma,
când fiecare trage spre neamul lui.
E o mișcare de o largă deschidere
intelectuală, foarte importantă.
De ce aţi ales poezia?
Eu scriu poeme pentru că
spre asta m‑a dus talentul, dar
scriu și eseuri, scriu studii, ceea ce
deja presupune o documentare
foarte minuţioasă, foarte serioasă,
uneori de ani de zile, și scriu pro‑
ză. Deci nu am încăput numai în
poezie. La început părea că sunt
poetă. Sunt și om de presă, con‑
duc o revistă, revista Apostrof,
unde fac interviuri, editoriale,
scrisul curge și mâna „se dă”. E
normal ca maniera scrierii să cu‑
noască transformări, ajungi să
scrii mai relaxat, dar în același
timp și cu o doză mai mare de res‑
ponsabilitate. În orice caz, aces‑
tea sunt sesizări ce ţin doar de
scriitor, pentru că totul depinde
doar de ceea ce simte el în timp
ce scrie.
Sunteţi un om cu un simţ al
umorului foarte dezvoltat, dar
la prima vedere păreţi de nea‑
tins. Este aceasta o impresie pe
care o lăsaţi intenţionat?
Știi cum e asta? Stai de vorbă
doar cu câţi oameni ai ocazia. Nu
îţi pot cunoaște toţi firea. Iar când
fizicul rămâne singura alternativă În ceea ce mă privește, pot spune
de a crea o impresie, asta e, te că urăsc oamenii care, deși au
mulţumești cu faţa pe care ai pri‑ posibilitatea de a opri un rău, nu
mit‑o (râde). Pe chipul meu, de o fac. În ţara mea se moare pe ca‑
exemplu, alternează tot felul de pete din cauza războiului cu dro‑
expresii, pentru că îmi place să și gurile. Unde‑i binele din spatele
joc în timp ce spun sau povestesc acestor revoluţii care au, după
spusele lor, scopul de a salva oa‑
un lucru. Mi se pare o modalitate
menii? Există oameni care nu au
prin care poţi capta atenţia. Nu
ce mânca, care stau pe străzi, oa‑
ţin neapărat să las impresia unui
meni care nu sunt cu nimic mai
om dur, sunt și serios, și dur câte‑
diferiţi decât noi. Cotitura vieţii
odată, dar în cea mai mare parte a
lor e mai sarcastică, atât. Cred că
timpului sunt fericit.
ducem un război în primul rând
cu noi înșine. Suntem atât de
Care este lucrul pe care îl
preocupaţi să salvăm oameni, în‑
urâţi cel mai mult la oameni?
cât nu vedem câţi dintre ei ră‑
Pe un om rău nu‑l strică doar mân morţi în urma noastră.
un singur lucru. E un cumul de ca‑
racteristici însușite responsabil. A consemnat Cristieana Puravu
revista revistelor – adică sunt un Ce sfaturi aveţi pentru tine‑
om de presă în adevăratul sens al rii care vor să scrie? Mai are
cuvântului. vreo șansă scrisul?
Uneori sunt deprimată și
Unde găsiţi inspiraţia? spun că scrisul nu mai are nicio
șansă pentru că se trece la o altă
Viaţa. Viaţa e plină de inspira‑
tehnologie, dar crearea de artă va
ţie… din tine și din tot ce se întâm‑ continua. Oamenii vor compune
plă. Inspiraţia e o stare magică, în continuare muzică, vor picta,
starea în care poţi să scrii simţind vor sculpta, vor scrie literatură.
că poţi să spui ceva profund și viu. Nu știu în ce mod va fi difuzată
Inspiraţia e alimentată din ceea ce asta și cum va ajunge la cititori –
trăiești, din mediul pe unde treci,
poate că va fi pe tabletă, nu știu –,
dar asta deja este secundar. Oa‑
din oamenii pe care îi întâlnești, menii au nevoie de povești, au ne‑
dintr‑o imagine a unui cerșetor voie de confirmare, au nevoie de
care stă pe o bancă, din frumuse‑ fabulaţia altuia, de suferinţa și bu‑
curia altora. Cei care vor să scrie
ţea unei biserici, din tot ceea ce ţi
trebuie, pe de o parte, să vadă cum
se întâmplă și ceea ce face spiritul
au scris și alţii și, pe de altă parte,
tău, afectivitatea ta, să vibreze; ast‑
trebuie să scrie din interiorul lor,
fel se produce inspiraţia. Ca la
nu ceea ce nu știu, ci despre ceea
scoică, e ceva de dinafară și de di‑
ce trăiesc sau despre ceea ce îi
năuntru care intră în intimitatea afectează. Și să nu se prefacă nici‑
ta, te agită, te rănește, te bucură, odată, pentru că doar atunci scri‑
sul lor are o șansă să fie autentic,
oricum produce o reacţie și, în fi‑
să fie artă.
nal, în unii oameni se produce
opera de artă. A consemnat Mihai Alexandru
www.revistatimpul.ro
4 |
Ion Vianu
A
făcut un drum interesant în viaţă și ar compara
creșterea sa cu cea a unui copac. S‑a dezvoltat într‑un mediu
cu totul special, înconjurat de prietenii și contemporanii
tatălui său, Tudor Vianu. A mers mână‑n mână cu intuiţia
și dorinţa atunci când s‑a îndreptat spre psihanaliză.
Preferă să trateze viaţa și tot ceea ce este legat de ea cu mai multă rigoare
și concreteţe decât ar face‑o un filosof, de exemplu. Tocmai de asta
nu se consideră demn de a fi filosof și spune că nici nu este, pentru că
nu gândește în termeni abstracţi. Ion Vianu reprezintă continuitatea unei
linii intelectuale românești foarte importante.
Cum îl ajută durerile pe scriitorul Ion
Vianu? Mă refer la durerile spirituale.
Înainte de a vorbi despre durerile spiritu‑
ale, aș vrea să vorbim despre cele fizice, pen‑
tru că și ele joacă un mare rol în creaţie. In‑
somniile, durerile articulare, durerile de cap,
nopţile cu vise foarte stranii, toate acestea
sunt ca o otravă și un incitant pentru spirit.
Când am început să scriu în anii ’60 niște
mici articole pentru Contemporanul, unde
am debutat, acest lucru nu avea importanţă,
dar a căpătat din ce în ce mai multă însemnă‑
tate pe măsură ce îmbătrâneam. Oare putem
să distingem așa de clar între durerile fizice
și durerile morale? Suntem un singur corp,
un singur organism și există o unitate între
suflet și intelect. Memoria este ceva dureros.
Memoria este, în același timp, regretul pentru
ceea ce ai pierdut și nostalgia pentru ceea ce
ai pierdut; este, simultan, un incitant, o aven‑
tură periculoasă în trecutul tău, care te poate
face să descoperi lucruri teribile, crime pe
care le‑ai comis și care au rămas nepedepsite.
Pot fi crime faţă de fidelităţile pe care le‑ai
trădat, crime faţă de cei care te‑au iubit și pe
care nu i‑ai iubit îndeajuns.
Și acestea, când se adună undeva, ce
se întâmplă?
Acestea se adună într‑un conglomerat
inform și acestei lipse de formă, acestui haos
în care te regăsești, nu poţi să‑i dai un sens
decât structurându‑l într‑o povestire; el se
îmblânzește prin povestire și asta este litera‑
tura. De fapt, înseamnă a transforma pasiu‑
nile, durerile difuze, a transforma toată con‑
fuzia vieţii, pentru că viaţa este confuzie, în
ceva mai coerent. Acest ceva aspiră, util sau
inutil, să fie frumuseţe.
Mai ţineţi minte când aţi început să vă
daţi seama că viaţa este confuză?
Da. Aveţi dreptate, nu a fost o descoperi‑
re a adolescenţei, pentru că în adolescenţă
ești prea angrenat în viaţă, reflectezi puţin la
tine însuţi, ai o încredere oarbă, ţi se pare că
ești genial, ţi se pare că ești neîntrecut. Ţin
minte, cu un fel de rușine amuzată, când
aveam șaptesprezece ani, eram foarte îngri‑
jorat, mi se părea că am ajuns atât de sus
încât nu voi putea decât să decad, de acum
încolo; foarte tânăr fiind, ești prins într‑un
șuvoi de vitalitate. Mi se pare că ajungi într‑o
reflecţiune mai adâncă despre tine însuţi
doar când îmbătrânești puţin, când intri în
viaţă propriu‑zis. De pildă, căsnicia, faptul
de a avea copii, meseria (…) Tot ceea ce‑ţi or‑
donează viaţa, intră într‑un anumit conflict
cu pulsiunile tale... abia atunci începi să‑ţi
dai seama că ești în confuzie. Mi‑a părut
foarte bine când am învăţat câte ceva despre
budism, pentru că budismul denunţă aceas‑
tă confuzie universală în care trăim. Spunân‑
du‑ne că viaţa este o iluzie, că facem parte
dintr‑un flux enorm, în care individuaţia este
www.revistatimpul.ro
FILIT 2014
un artificiu, ne deschide calea spre o formă
de mântuire. Dar nici budismul sau alte dis‑
cipline orientale nu sunt soluţia, pentru că
atât timp cât le cuprindem și le înţelegem
numai sub aspectul lor conceptual, și nu le
practicăm, rămânem în ceva superficial. Îmi
aduc aminte de o impresie a lui Emil Cioran,
într‑una dintre convorbirile sale, în care spu‑
ne că după ce a citit treizeci de ani budism și
filozofie indiană, într‑o bună zi și‑a spus că a
rămas tot atât de irascibil, tot atât de rău, tot
atât de anxios. Atunci a aruncat toate cărţile
budiste pe care le avea. Deci, asta este drama
experienţelor strict intelectuale: se dovedesc
până la urmă vane.
„Tatăl meu a fost foarte
prezent în viaţa mea”
Ne putem da seama când intrăm din
tinereţe în bătrâneţe?
Nu ne dăm seama de asta. Nu ne dăm
seama de timpul care trece. Vedeţi, eu am
împlinit anul acesta optzeci de ani și mi se
pare absolut incredibil că am optzeci de ani.
Nu pentru că m‑aș simţi tânăr, pentru că am
tot felul de boli, tot felul de insuficienţe, am
devenit extrem de fatigabil, dar pur și simplu
nu‑mi vine să cred că timpul a trecut. Când
mă gândesc la faptul că viaţa mi s‑a dublat în
raport cu momentul când aveam patruzeci
de ani, pur și simplu nu‑mi vine să cred. Și,
deși corpul meu este martor, și chiar mintea
mea este martor al acestei îmbătrâniri, tot ră‑
mâne ideea că timpul este o iluzie. Ori timpul
nu este o iluzie, este chiar singurul lucru care
nu este iluzie.
Dacă aţi compara viaţa dumnea­
voastră cu un fenomen al naturii, care ar
fi acesta?
Cred că aș compara‑o cu viaţa unui co‑
pac, adică ceva lent, ceva care trăiește foarte
mult timp și care trece prin diverse faze, rit‑
mate de anotimpuri. Dar aș putea să o com‑
par și cu aceea a unor pești, fiindcă sunt
pești care cresc toată viaţa și dintr‑un anu‑
mit punct de vedere am simţit că am crescut
toată viaţa, că se adaugă straturi noi de expe‑
rienţe și cunoștinţe, de dezamăgiri care în
chip misterios se transformă în consolare,
până la urmă. Fiindcă ești dezamăgit; însă
cumularea dezamăgirilor, până la urmă, îţi
produce un sentiment de relativitate și do‑
bândești, totuși, o anumită pace, o anumită
seninătate.
Și apropo de creștere, cum aţi simţit:
„o povară dulce” sau una „chinuitoare”,
faptul că tatăl dumneavoastră a fost Tu‑
dor Vianu? Cum v‑a urmărit acest fapt?
Nu, chinuitoare în nici un caz. Cred că
ceea ce‑ţi spun părinţii are o enormă putere
de impregnare, îi auzi, îi auzi toată viaţa.
octombrie 2014
FILIT 2014 | 5

„Asta este drama experienţelor

strict intelectuale: se dovedesc
până la urmă vane”
În sensul acesta, da, tatăl meu a fost foarte
prezent în viaţa mea. Însă prezenţa lui nu
era opresantă, pentru că n‑am avut de la
el porunci categorice. Cred că a știut să fie
destul de moderat și să‑mi dea libertate,
așa încât nu m‑am simţit frânat. Dar pre‑
zent în viaţa mea a fost mai ales până în
momentul în care am împlinit vârsta la
care el a murit, ceea ce s‑a întâmplat
acum paisprezece ani. Era cam pe vremea
eclipsei totale de soare, s‑au împlinit, în
luni și în zile, pe cât am putut să calculez,
anii momentului în care el a murit și eu
eram încă în plină viaţă, înainte de primul
meu accident cardiac. Atunci am avut
sentimentul că în timp ce mergeam, ală‑
turi de mine era cineva și dintr‑o dată acel
cineva s‑a oprit și eu am continuat. Și,
uite, continuu să merg singur, în timp ce
acea persoană a rămas mult în spatele
meu. Uitându‑mă în ascendenţa mea mas‑
culină, sunt cel mai bătrân de cel puţin
patru generaţii, adică și tatăl meu a murit
mult mai tânăr ca mine, și bunicul meu, și
străbunicul meu; mai departe nu știu, dar
probabil că și ceilalţi, pentru că oamenii
mureau mai tineri atunci.

„Bucuria cea mai vie, cea mai

intensă ţi‑o oferă viaţa”
Care este imaginea copilăriei dum‑
neavoastră, a casei părintești, a atmos­
ferei din familie?
Foarte caldă. Aveam o casă extrem de
primitoare, de plăcută, era plină de cărţi,
erau și multe obiecte frumoase, multe
mobile. Am o oarecare melancolie, totuși.
Amintirea unor dezastre, cum ar fi cutre‑
murul din 1940, când casa a fost avariată
și l‑am auzit pe tatăl meu spunând: „ne
blestemă Dumnezeu pentru păcatele
noastre!” Era 1940, în plină existenţă a
Statului Naţional‑Legionar, un moment
de violenţă cum am mai trăit și altele
după aceea și mult timp am rămas cu
această idee: care sunt păcatele noastre,
cu ce‑am greșit? Cred că se referea la o
greșeală colectivă, nu la una individuală.
Dar, în sfârșit, mi‑a rămas această idee:
„păcatele noastre”.
V‑au lăsat părinţii să descoperiţi
misterele lor, misterele lor dinainte de
a fi părinţii dumneavoastră?
Sigur că da. I‑am cunoscut numai pe
bunicii mei materni. Bunicul meu matern,
Ștefan Irimescu, era un om remarcabil,
medic, cel care‑a înfiinţat o disciplină me‑
dicală în România, ftiziologia, adică speci‑
alitatea care se ocupă cu tuberculoza; a
înfiinţat multe spitale de tuberculoză în
ţară. Era un om foarte cultivat, însă ros de
o iremediabilă melancolie. Și cred că
mama mea a fost marcată de această tris‑
teţe profundă, care domnea în casa ei, iar
eu m‑am concentrat foarte mult asupra
lor. Familia tatălui meu reprezenta ceva
mai abstract, pentru că nu i‑am cunoscut,
muriseră bunicii mei. Le‑am cunoscut pe
surorile tatălui meu, dar mi i‑am reprezen‑
tat mai puţin bine pe Vieni decât mi i‑am
reprezentat pe Irimești, pe bunicii mei
materni. Am cunoscut Crăciunurile în fa‑
milie, contrastul dintre bunicul meu și
bunica mea: bunicul meu era un raţiona‑
list voltairian, care făcuse studii la Paris,
totalmente ateu, provenea dintr‑o familie
de negustori din Ploiești care, la rândul
lor, cu o generaţie înainte trecuseră mun‑
ţii din Ardeal; în timp ce bunica mea pro‑
venea dintr‑o familie de moșieri din Ia‑
lomiţa, era mistică, avea viziuni, o visa pe
Maica Domnului care‑i spunea lucruri
care se pot bănui. Erau oameni care se
contraziceau prin felul lor de‑a fi și, totuși,
cred că exista între ei un fel de înţelegere
profundă, dincolo de diferenţe. Dar nu era
ceva vesel, exaltant. Alături de ei era sora
mamei mele, Monica, cu zece ani mai tâ‑
nără decât mama mea și cu numai cinci‑
sprezece ani mai mare ca mine și care
mi‑a fost o prietenă extraordinară, în ciu‑
da diferenţei de vârstă. Între noi a fost o
adevărată iubire, mai târziu a emigrat în
Statele Unite, a avut nouă copii, verii mei,
cu care am păstrat și astăzi o legătură.
Dacă am vorbi despre bucurie, ce
aţi spune, ce vă bucură?
De bucurie? Ah, mă bucură foarte
mult copiii mei și nepoţii mei. Acum am
doi nepoţi gemeni, care au împlinit șase
ani și ei constituie centrul actual al exis‑
tenţei mele. Faptul de a‑i vedea crescând
și faptul de a ști că genele tale se propagă
îţi dau un optimism, un tonus și o speran‑
ţă extraordinare.
Să rămână asta, până la urmă, sin‑
gura noastră bucurie adevărată?
Nu. Fără îndoială, nu. Cred că și crea‑
ţia joacă un rol și acesta, chiar acest as‑
pect al perpetuării speţei tale, ţine tot de
creaţie. Cred că tot ceea ce este de ordinul
creaţiei este bucurie, însă bucuria cea mai
vie, cea mai intensă ţi‑o oferă viaţa. Viaţa
în ţâșnirea ei continuă.
Aveţi conflicte interioare când în‑
cepeţi să scrieţi?
Da. Înainte să scriu primul meu ro‑
man, Caietele lui Ozias (2004), pe celelal‑
te aproape că le‑am abandonat. E adevă‑
rat că am scris acest roman aproape
indecent de târziu, în al șaptelea deceniu
al vieţii mele, dar în sertarele mele se gă‑
sesc foarte multe începuturi de romane.
Nu știu de ce mi‑am figurat eu că trebuie
să scriu un roman. Până la urmă am reu‑
șit, am scris vreo patru‑cinci.
Amor intellectualis cum a căpătat
viaţă?
Amor intellectualis, care a fost cartea
mea cea mai de succes și poate că cea mai
bună carte a mea, a pornit altfel. Am vrut
să scriu o nuvelă, care este capitolul întâi
al cărţii, Pomul de Crăciun. Și pe urmă
această nuvelă s‑a legat, s‑a articulat cu
povestirea adolescenţei mele și a unor oa‑
meni pe care i‑am întâlnit și care, cu toţii,
într‑o anumită măsură, au terminat prost.
Este un recviem pentru eroii copilăriei și
tinereţii mele, începând cu domnul Papu
(n. red.: Edgar Papu) și sfârșind cu mine,
aș putea spune. Mi‑am pus problema dacă
să continui un al doilea volum, însă am
făcut o observaţie: citind un mare număr
de memorii, de autobiografii mi‑am dat
seama că sunt mai bune părţile care de‑
scriu tinereţea și copilăria. Și mi‑am zis:
de ce să scriu mai departe, când mai de‑
parte intervin inamiciţii, invidii, tot felul
de sentimente urâte, tot felul de conflicte,
pentru ce să povestesc despre asta? Mai
bine povestesc despre copilărie și despre
adolescenţă, când eram proaspăt, când
eram mai interesant, în fond, ca om.
Mi‑am dat seama că despre vârsta adultă
nu are rost să povestesc, căci este mult
mai seacă și mai meschină.
Ce imagine aveţi asupra intelectua­
lităţii românești de acum?
Foarte interesantă. Este o mare fierbe‑
re, este o pluralitate de gândire, este mai
puţin convenţională, pentru că‑n Occi‑
dent, deși există oameni foarte rafinaţi,
deși există o mare cultură și o apropriere
foarte serioasă a lucrurilor, spiritul con‑
venţional este mai exprimat. Aici poate că
nu suntem atât de împovăraţi de tradiţii
și de obligaţii și‑n acest sens suntem mai
liberi. Și pe urmă, avem o prea mare expe‑
rienţă a oportunismului ca să mai fim atât
de oportuniști. Privesc cu încredere cultu‑
ra românească și calitatea intelectualilor.
A consemnat Corina Gologoţ

nr. 187 www.revistatimpul.ro

6 | FILIT 2014

FILIT și presa
de la comunism la postcomunism

T
imp de trei ore, în Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei” din Iași (UPA), cei mai importanţi oameni de presă din
perioada comunistă și postcomunistă au povestit începuturile presei studenţești din România în cadrul Seminarului
„Presa românească de la comunism la postcomunism”, al 18‑lea eveniment al proiectului „După 25 de ani. Comunismul
din Europa de Est”, iniţiat de Facultatea de Știinţe Politice și Administrative. Întâlnirea a avut loc în cadrul FILIT și s‑a
bucurat de prezenţa studenţilor și a publicului interesat.

J
urnalistul Mihai Tatulici a deschis
discuţia pe o notă optimistă: „Mă
bucur să mă întorc de fiecare dată în
centrul universitar unde am învăţat. Cred
că în ultimii ani această întâlnire repre‑
zintă prima tentativă, timidă, de reunire și
de dezbatere a presei din perioada regi‑
mului comunist. Sunt foarte multe dife‑
renţe între presa de atunci și cea de acum.
E libertate de opinie, însă faţă de presa
din perioada regimului comunist sunt și
foarte multe dezavantaje, întrucât, în acea
vreme gramatica era respectată, iar limba
română era mult mai cunoscută”. Întreţi‑
nând atmosfera ca moderator, prof. univ.
dr. Doru Tompea, rectorul UPA din Iași, a
precizat că ideea acestui seminar a fost
aceea de a aduna la aceeași masă oamenii
care au manageriat și editat presa studen‑
ţească din vremea regimului comunist. „E
prima dată când generaţii de jurnaliști și
redactori‑șefi sunt împreună pentru a de‑
talia începuturile presei studenţești, pen‑
tru a ne arăta nouă, mai ales generaţiei mai
tinere, dar și celei retro, ce putere a avut
acest tip de presă în istoria României”, a
completat rectorul.
rând, drept de cenzură. În funcţie de tipul mai multe idei, printre care aceea ca pu‑ volum de mărturii despre presa studen‑
de redacţie, existau anumite niveluri de blicaţiile studenţești să devină motoare ţească din perioada regimului comunist:
Cât de bună şi cât de adevărată cenzură. de propagandă în slujba Partidului Co‑ „Mi se pare foarte importantă mărturia
era presa studenţească? Istoricul și criticul literar Alexandru munist Român. Noi, cei de la Dialog, acestor oameni, este pentru prima oară
Călinescu, fost redactor‑șef la revista Dia‑ ne‑am lovit de o problemă majoră, în sen‑ când citesc un astfel de volum de mărtu‑
De la această întrebare a pornit semi‑
log, a declarat că a ajuns la această publi‑ sul că ni se cerea să dispară acea menţiu‑ rii cu privire la începuturile presei stu‑
narul despre presă din cadrul FILIT. Liviu
caţie la îndemnul unor tineri studenţi, în ne, de revistă culturală studenţească”. denţești și reprezintă o carte peste care
Antonesei, fost redactor‑șef la Opinia Stu‑
perioada când era asistent la catedra de Publicistul Sorin Antohi le‑a vorbit ti‑ nu se va putea trece în creionarea între‑
denţească, a mărturisit că a avut primul
Franceză, pentru a prelua conducerea re‑ nerilor despre conţinutul acestor publica‑ gii istorii”. În dialog cu cei prezenţi, prof.
contact cu revistele studenţești în 1972, în
vistei și pentru a o scoate din impas: „A ţii, punctând direcţiile, din perspectiva univ. dr. Daniel Șandru a precizat că
perioada examenului de admitere la fa‑
fost o perioadă interesantă și fructuoasă scriiturii, pentru care optau scriitorii și „volumul redă, din multiple unghiuri, o
cultate, când un coleg de redacţie de la
pentru mine și au trecut în acei ani, pri‑ jurnaliștii vremii. Alexandru Lăzescu, cel fotografie de epocă, developată din per‑
Alma Mater l‑a rugat să ţină o rubrică.
măverile dintre 1972 și 1983, multe nume care a condus Viaţa Politehnicii, a povestit spectiva experienţei pe care autorii au
Liviu Antonesei a povestit că în 1977 cen‑
care s‑au impus ulterior ca prozatori sau despre cât de dificil era să scoţi o publica‑ avut‑o în presa studenţească. Din punc‑
zura s‑a destrămat, dar mediile de cenzu‑
critici. Noi am încercat să menţinem sta‑ ţie în care să nu apară numele lui Nicolae tul de vedere al metodologiei puse la
ră s‑au multiplicat. Și‑a amintit despre
tutul revistei de cultură. Ăsta era ţelul Ceaușescu. „În 1989 se împlineau 100 de lucru în acest volum, cartea reunește oa‑
faptul că nu puteai să îl citezi, până în
nostru. Să știţi că nu a fost ușor. După ani de la moartea lui Mihai Eminescu și a meni care, într‑un fel sau altul, reușesc
1978, pe Cioran, după cum nu puteai,
1972, regimul politic din România a cu‑ fost o mare ambiţie să scoatem un număr să se despartă de trecutul lor râzând. Re­
până în 1989, să scrii despre pluralismul
noscut o înăsprire, un îngheţ ideologic, în în care să nu apară deloc menţionat liderul găsim, în volum, metoda poveștii vieţii,
literar. Cenzura profesionistă nu era sub‑
contextul vizitei lui Ceaușescu din Core‑ PCR. A fost o mare negociere, și la Opinia dar și cea a interviului, de fapt un mixaj
tilă și era sub direcţia presei și tipărituri‑
lor. Redacţia era cea care avea, în primul Studenţească, și la Viaţa Politehnicii, dar între cele două, aspect caracteristic șco‑
ea de Nord și China, de unde venise cu
pentru noi a reprezentat o mare victorie lii de știinţe politice de la Iași, repre­
faptul că am reușit să tipărim acele nume‑ zentată de UPA la nivel naţional”. Coor‑
re”, a mărturisit Alexandru Lăzescu. donatorul lucrării, prof. univ. dr. Sorin
Bocancea, a mărturisit că „acest volum
Lansarea volumului s‑a născut printr‑o contaminare. Fiecare
De la presa studenţească a sunat pe fiecare. Este doar prima ediţie
și sper ca la anul, pe vremea aceasta, să o
în comunism la scoatem și pe a doua”.
presa postcomunistă În finalul evenimentului, Mihai Tatu‑
lici a anunţat că seminarul de astăzi va
În a doua parte a evenimentului orga‑ avea o continuare prin organizarea la Iași,
nizat în contextul celei de‑a doua ediţii a anul viitor, în octombrie, a Forumului Na‑
FILIT, a fost lansat și volumul De la presa ţional al Presei Românești: „Sper să reu‑
studenţească în comunism la presa post‑ șim să îi dăm Iașului acest primat, pe care
comunistă, coordonat de prof. univ. dr. Bucureștiul nu îl mai poate avea, iar Clu‑
Sorin Bocancea și editat la Editura Insti‑ jul este dependent de politic. Să își asume
tutul European Iași. Primul dintre cei in‑ acest oraș și Universitatea «Petre Andrei»
vitaţi să prezinte cartea, conf. univ. dr. din Iași o încercare de reabilitare a presei
Florea Ioncioaia, de la Departamentul de românești în democraţie”.
Jurnalism al Universităţii „Al.I. Cuza”, a
declarat că este încântat de apariţia unui A consemnat Andrei Cucu

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

FILIT 2014 | 7
Dan Lungu: „Fără viziune, încredere şi bun‑gust,
nu cred că poate ieşi ceea ce‑i foarte important la
un festival: atmosfera”
S
criitorul Dan Lungu s‑a aflat, deja pentru a doua oară, în postura unui director de festival. FILIT are doar doi ani, dar se
mândrește cu răsunet internaţional și cu promisiunea de a fi mai mult decât perfect. Dan Lungu a făcut o incursiune pe
repede‑nainte a ceea ce înseamnă succesul festivalului care aduce la Iași nume mari din literatura română și internaţională,
care pune Iașul pe agenda unor personalităţi premiate cu Nobel. Dacă i‑ar da viaţă de personaj FILIT‑ului, probabil ar fi
Făt‑Frumos, spune voios managerul festivalului ieșean.
Când v‑amintiţi de visul și
de ideea cu care aţi pornit spre
a realiza FILIT, confruntat cu
deja cele două ediţii, ce senti‑
ment vă‑ncearcă?
Complicat de zis. Clar că
ești mulţumit, dar e mai degrabă
așa, un fel de năuceală. Mai stai
să te gândești dacă e adevărat.
Pentru că multe visezi în viaţă,
dar nu ţi se întâmplă decât foar‑
te rar să se îndeplinească toate
visele, mai ales atunci când sunt
foarte ambiţioase, iar când vor‑
beam că „am vrea să facem și
noi un asemenea festival la Iași”,
împreună cu Florin Lăzărescu și
Lucian Dan Teodorovici, era și
un fel de „vorbeam discuţii”.
Spuneam că ar fi fain, dar nu cre‑
deam noi că o să se întâmple
vreodată. Era sâmburele acela în
mintea noastră, iar Consiliul Ju‑
deţean și Cristian Adomniţei
chiar au avut curajul acesta nebun
să bage atâţia bani într‑un pro‑
iect cultural, ceea ce este neobiș‑
nuit în România pentru proiecte
literare. Dar e o sumă absolut
obișnuită și chiar mică pentru
proiecte legate de film, de teatru
sau de muzică. Spun asta pentru
că bugetele de la Sibiu sau la TI‑
FF‑ul Clujului sunt de zece ori
mai mari decât ale FILIT‑ului ori
bugetul Festivalului Enescu, ca‑
re‑i de vreo douăzeci de ori mai
mare decât al
FILIT‑ului. În zona literară, în‑
tr‑adevăr, aceste sume sunt mai
rare, de asta curajul a fost foarte
mare. Dar, pe de altă parte, Iașul
cultural este un oraș eminamen‑
te literar, adică asta‑i partea lui
cea mai puternică. Bine, și uni‑
versitar, evident, educaţional, dar
nr. 187
dacă ne referim la arte, cred că
literatura are cea mai bună re‑
prezentare și în zona creatorilor,
dar și a publicului. Nu vreau să
spun că muzica n‑are vârfurile ei
sau pictura sau vreo altă artă,
dar, ca număr, literatura covâr‑
șește. Sunt convins că‑s mult
mai mulţi cititori de literatură
decât vizitatori de galerii de
artă, ceea ce cred că se poate ve‑
dea și statistic foarte ușor.
Acum, imediat după ce‑a de‑a
doua ediţie, sigur că ne simţim
bine fiindcă a ieșit senzaţional,
dar, când ne gândim ce muncă
urmează pentru cea de‑a treia,
parcă…
Ne puteţi spune, măcar ge‑
neric, detalii despre invitaţii
și partenerii pe care‑i pregă‑
tiţi deja pentru la anul?
Noi suntem în discuţii cu
premianţi Nobel, adică suntem
în discuţii mai vechi. Poate reușim
să aducem un Pamuk sau un alt
autor de aceeași talie, ori măcar
de pe lista scurtă a premianţilor
Nobel. Faptul că nu există un
mecanism de finanţare multia‑
nuală pentru proiecte culturale
ne cam leagă de mâini și de pi‑
cioare. Spun asta pentru că în
momentul în care vorbești cu
agentul literar al unui mare au‑
tor, agentul îţi spune că e în re‑
gulă și că sunt de acord, arată
foarte frumos festivalul, autorul
este liber, dar că trebuie să sem‑
năm contractul. Ei, și când ajungi
la semnare de contract, nu poţi
să semnezi contract pe un buget
pe care nu‑l ai. Atunci lucrurile
se cam opresc aici, îi spui că revii
când poţi semna contractul, asta
însemnând martie‑aprilie anul
viitor și ești penibil să mai vii în
aprilie și să‑l întrebi dacă mai
este liber domnul Pamuk în oc‑
tombrie. Și nouă ne vine a râde,
darămite lor!
„Anul trecut a fost
perfect, dar anul
acesta a fost mai mult,
a fost o încântare”
Ce este cel mai important
lucru pentru o echipă care or‑
ganizează un asemenea festi‑
val? Mai ales că este implicată
literatura.
Primul lucru, și care‑i inefa‑
bil, de fapt e foarte greu de prins anul acesta a fost mai mult, a fost pentru că noi am fost victima
într‑o formulă, este viziunea. Să o încântare”. Sau una care poate propriului nostru succes, ca să
aibă viziunea a ceea ce vrea să să pară ușor macabră, așa, dar pe spun așa, și se punea problema
facă, să știe unde vrea să ajungă. mine m‑a tușat, din partea unei ce facem. Anul trecut am avut o
Adică poţi să ai o echipă extra­ traducătoare care mi‑a zis: „uite, ștachetă atât de înaltă, a ieșit,
ordinar de muncitoare, cu oa‑ Dan, trebuie să‑ţi mărturisesc, anul acesta ce facem? Soluţia
meni foarte competenţi, foarte mătușa mea a murit, ar fi trebuit mea aceasta a fost: o facem la fel
coerenţi, care‑și știu foarte bine să fie îngropată astăzi, dumini‑ ca anul trecut. Faptul că a ieșit
locul, care nu‑s tensionaţi, dar să că, dar i‑am rugat pe cei din fa‑ mai bine ca anul trecut e pentru
n‑aibă viziunea potrivită. Și asta milie s‑o mai ţină o zi ca s‑ajung că așa se întâmplă lucrurile, nu
cred că este una dintre proble‑ și eu luni, ca să stau să se termi‑ neapărat pentru că am proiec‑
mele festivalurilor literare me‑ ne FILIT‑ul”. E foarte ciudată tat‑o. Proiecţia noastră a fost s‑o
diocre sau mici. Nu neapărat mărturisirea, dar e și un compli‑ facem măcar la fel ca anul trecut.
lipsa de resurse, deși și asta poa‑ ment indirect așa, à la Harms Și acum, la ediţia a treia, mă gân‑
te fi reală, dar uneori resurse bo‑ mai degrabă. Sau Alina Vâlcan, desc s‑o facem măcar la fel ca la
gate sunt risipite sau ratate din care scrie în One că „m‑am dus la prima ediţie. Adică acela rămâne
lipsa unei viziuni proaspete, eu‑ Iași cu așteptări foarte mari de la un standard valabil, un standard
ropene asupra evenimentului. FILIT și m‑am întors cu toate aș‑ care încă n‑a fost egalat, nici în
Adică poţi să aduci o sută de teptările mele întrecute”. Noi am România, nici prin ţările din jur.
scriitori sau de poeţi și să nu se pornit foarte bine de la prima
lege lucrurile pentru că nu a ediţie, pentru că nu știam dacă Dacă ar fi să‑i daţi viaţă
existat o viziune proaspătă și eu‑ vom avea ocazia să‑l facem a FILIT‑ului și să‑l comparaţi cu
ropeană. Poate pentru că este doua oară. Am primit reproșuri un personaj de roman, care ar
mai degrabă o ambiţie de a adu‑ că puteam să începem la o scară fi acesta?
ce niște oameni laolaltă, și nu mică tocmai ca să avem de unde Mai degrabă un personaj de
neapărat de a face un festival. să creștem; ne întrebau unii ce‑o poveste, un Făt‑Frumos care a
Un festival nu înseamnă numai să mai facem la celelalte ediţii, crescut într‑un an cât alţii în
oameni laolaltă, înseamnă și at‑ dacă de la primele e așa de bine? șapte. Cu Făt‑Frumos e ușor, adi‑
mosferă, înseamnă și niște pro‑ N‑am avut încotro, a trebuit să că are o logică pe undeva, dar
grame, conţinut, înseamnă foar‑ ne asigurăm că iese din prima la dacă ar fi, totuși, un personaj de
te multe lucruri. Dincolo de un nivel foarte mare, chiar dacă
roman, cred că ar fi un Zorba
viziune, evident, o echipă trebu‑ nu prea avem asemenea concu‑
Grecul, poate.
ie să creadă în acea viziune. renţă europeană în apropiere.
După aceea urmează, bineînţe‑ Am confirmat, a venit și bugetul, A consemnat Corina Gologoţ
les, și lucrurile mai tehnice:
competenţă, comunicare, instru‑
mente cu care intrăm deja într‑o
zonă a sociologiei sau a mana‑
gementului. Fără viziune, încre‑
dere și bun‑gust, nu cred că poa‑
te ieși ceea ce‑i foarte important
la un festival, atmosfera.
V‑au mulţumit mulţi din‑
tre autori, jurnaliști, partici‑
panţi. Care a fost cea mai inte‑
resantă mulţumire, la care nu
v‑aţi așteptat?
Au fost multe reacţii surprin‑
zătoare, de exemplu, una dintre
ele, o autoare care mi‑a scris:
„anul trecut a fost perfect, dar
www.revistatimpul.ro
8 |
Nicolas Clément: „A scrie nu înseamnă
a fi la un bal mascat”
Am încercat să mă docu‑
mentez și să aflu mai multe in‑
formaţii despre dumneavoastră.
Am găsit foarte puţine, acest lu‑
cru este legat de coincidenţa de
nume cu cea a fizicianului și
chimis­tului Nicolas Clément sau
nu doriţi să apară publice infor‑
maţii despre dumnea­voastră?
Singurele lucruri pe care le
spun referitoare la mine sunt ches‑
tiuni foarte banale: anul și locul
nașterii, eventual profesia, dar în
rest nu cred că celelalte sunt atât
de importante. Vorbesc, în gene‑
ral, doar despre cartea mea, și nu
despre mine. Într‑o societate în
care foarte mulţi scriitori oferă de‑
talii despre ei, nu cred că este ne‑
cesar să mai fie încă unul. Dacă
voiam să scriu despre mine,
scriam o carte despre mine. Nu am
scris nimic despre mine, până
acum. Deci înseamnă că nu vreau
să vorbesc despre acest subiect.
De ce aţi ales să pășiţi pe ca‑
lea filosofică?
Am ales această vocaţie pen‑
„
tru că în liceu am avut un profesor
Farmecul polonez al reportajului
Reportajul literar polonez contemporan”, o dezbatere care i‑a avut ca invitaţi pe Mariusz
Szczygiel și Małgorzata Rejmer, a reprezentat un alt eveniment cultural marca FILIT. Pe
3 octombrie, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, în Sala Senat, publicul iubitor de
cultură a fost iniţiat în tainele reportajului polonez. Moderatorul dezbaterii, realizatorul
TV Călin Ciobotari, a reprezentat „liantul” dintre cultura românească și cea poloneză.
M
ałgorzata Rejmer este o
tânără jurnalistă care a
scris o serie de reportaje
despre București, în urma experi‑
enţei traiului de peste doi ani în
capitala României. Întoarsă în
Polonia, ea a cuprins frânturi din
realităţile românești între două co‑
perte, reunite sub titlul București.
Praf și sânge. Mariusz Szczygiel
este autorul volumului Gottland,
constituit, de asemenea, dintr‑o
serie de reportaje, de data aceasta
despre Cehia. Cărţile celor doi au‑
tori au în comun atât compoziţia,
cât și trăsăturile reportajului po­
lonez, deși fiecare dintre ei se dis‑
tinge prin stilul unic al exprimării
și prin modul în care se folosește
de forţa descrierii.
www.revistatimpul.ro
P
e Nicolas Clément l‑am cunoscut printre rafturile unei librării, la evenimentul
de lansare a cărţii sale în cadrul FILIT. Sauf les Fleures este romanul plin de
afecţiune și emoţii pe care l‑a adus în România cu cea mai mare stare de bine
posibilă. Nicolas Clément este scriitorul calm, care nu spune prea multe despre
el în spaţiul public, ci preferă să fie cunoscut prin ceea ce scrie.
fascinant și mi‑a plăcut foarte
mult să învăţ și să studiez filosofia.
Prin urmare, am ales această cale
pentru a deveni eu însumi un pro‑
motor al filosofiei.
Știu că unul dintre filosofii
dumnea­ voastră preferaţi este
Marcus Aurelius. Ce vă atrage la
ideile promovate de acesta?
Îmi plac foarte mult filosofii
din Antichitate, pentru că filosofia
lor este foarte practică, și nu doar
una teoretică. Este o filosofie în
permanenţă legată de viaţă și exis‑
tenţă. Marcus Aurelius a fost un
stoic și a împărtășit teoriile stoi‑
cismului. Ceea ce mi‑a plăcut foar‑
te mult la el este faptul că a fost un
împărat roman foarte activ. Cu
toate astea, își făcea timp în fiecare
zi pentru jurnalul său filosofic.
Mi‑a plăcut foarte mult ideea că
un împărat își făcea timp pentru
filosofie, și nu doar pentru politică.
Romanul de debut a fost pu‑
blicat în 2013, mi‑e greu să cred
că până atunci nu aţi avut con‑
tact cu scrisul. De aceea, v‑aș
ruga să‑mi povestiţi când aţi
început să scrieţi și despre ce?
Scriu de foarte mult timp, dar
la început, când am pus condeiul
în mână, m‑am căutat pe mine în‑
sumi. Nu am fost convins că voi
avea o scriere a mea, dar, puţin
câte puţin, pe paginile timpului
am gravat scrierea mea. Odată cu
descoperirea ei, m‑am hotărât să
Interesul celor doi jurnaliști
pentru comunismul românesc,
care a fost foarte diferit de cel po‑
lonez, și efectele acestuia încă vi‑
zibile în societatea românească
actuală sunt cu atât mai acute, cu
cât ei s‑au adâncit în lecturi des‑
pre istoria României. Mariusz
Szczygiel este fascinat de cartea
lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi
roșii, despre care a mărturisit că o
deţine în două exemplare, „în caz
că unul ar dispărea”. Małgorzata
Rejmer s‑a documentat, în perioa‑
da în care a stat în România, des‑
pre totalitarismul comunist vor‑
bind cu oameni care au trăit
această experienţă. „Am întâlnit
tineri cărora le era frică să vor‑
bească despre comunism, aveau
impresia că sunt supravegheaţi și
trimit manuscrise editorilor. Ceea
ce am scris înainte de acest roman
nu am arătat niciodată editorilor
și nici nu am de gând să fac asta
vreodată. Înainte scriam texte de
opinie, nuvele de mici dimensi‑
uni, dar toate aveau un punct co‑
mun. Le scriam pentru mine, în
sensul că nu erau menite de a fi
citite de publicul larg, ci erau un
exerciţiu precum cel al unui pia‑
nist începător.
Orice scriitor poartă mai
multe măști. În momentele în
care scrieţi renunţaţi la ele sau
vă jucaţi cu acestea?
Dar eu nu port nici o mască,
pentru că sunt liber și nu am ni‑
mic de ascuns. Descriu povești,
personaje. Practic, scriu pentru a
le crea pe ele și istoria lor. A scrie
nu înseamnă a fi la un bal mascat.
Scriu cât se poate de sincer, deci
renunţ la orice idee de mască care
ar putea exista pe chipul meu.
În romanul Sauf les Fleurs
există acea viziune tragică și
violentă. De ce v‑aţi pedepsit
personajele? E din cauza unor
refulări sau aţi dorit să relie‑
faţi partea animalieră a oame‑
nilor?
În romanul meu am descris
situaţia unei familii conduse de
violenţă. Am putut să povestesc
despre o familie dezbinată de vio‑
lenţa conjugală. Am cunoscut în
viaţă această situaţie și am fost
inspirat să o construiesc pentru că
se fereau să folosească telefonul”,
și‑a amintit jurnalista, încă fră‑
mântată de întrebarea la care nu
găsește nici acum răspuns: „De ce
se comportau așa?”
În cazul reportajului literar
polonez, documentarea este vitală
pentru a obţine un text de calitate,
după cum au explicat cei doi. În
timpul în care a stat în Cehia pen‑
tru a aduna informaţii necesare
cărţii sale, le‑a spus Mariusz celor
prezenţi, a încercat să discute cu o
femeie care îi putea oferi detalii
importante pentru reportajul său,
dar ea nu vorbea altă limbă decât
cehă. Ambiţionat de dorinţa de a
afla ce are de spus personajul său,
ziaristul s‑a apucat de învăţat lim‑
ba cehă și a putut contura unul
dintre reportajele cuprinse în
l‑am citit foarte mult pe Eschil.
Ase­menea tragediei eschiliene,
care a avut ca temă centrală vio‑
lenţa. Am vrut să demonstrez că
Eschil poate fi privit dintr‑o per‑
spectivă modernă, actuală. Chiar
dacă s‑a întâmplat în perioada
Greciei Antice, sigur se poate re‑
peta și la o fermă, în Franţa. Nu
am scris această carte pentru
a‑mi regla conturile cu mine în‑
sumi și nici pentru a‑mi descă­
tușa refulările, nici pentru a mă
elibera, ci pentru că am avut plă‑
cerea de a scrie.
De ce nu există descriere în
cartea dumneavoastră?
Pentru că Marthe scria în car‑
netul său din închisoare și, prin
urmare, ea este cea care vorbește
în text. Întrucât scrie acest carnet
pentru fratele ei, nu avea motive
pentru a povesti detalii. Nu este
necesar să folosească detalii, pen‑
tru că ei au împărtășit multe expe‑
rienţe trăind amândoi la fermă.
Descrierea nu mi se pare utilă
pentru evoluţia firului narativ. Nu
sunt un scriitor descriptiv, ci unul
care vrea să lase mesajul să treacă
și să ajungă la cititor, dincolo de
artificiile artistice.
Ce mai reprezintă literatura
astăzi? Înspre ce direcţie se în‑
dreaptă?
Literatura este dirijată spre ori‑
ce direcţie, pe care fiecare carte o
instalează. În Franţa există tendin­
ţa autoficţiunii, în sensul apariţiei
volumul Gottland. Acest lucru de‑
monstrează că, pe cei pasionaţi de
arta reportajului literar, probleme‑
le de natură practică nu îi împie‑
dică să surprindă subiectul cu
maximă acurateţe.
Școala de reportaj din Polonia,
documentarea minuţioasă, ipos­
tazele în care jurnaliștii devin cu
ușurinţă scriitori, statutul repor­
tajului polonez, apreciat atât în
spaţiul de origine, cât și peste gra‑
niţe, reprezintă doar câteva dintre
FILIT 2014
povestioarelor foarte personale
prin care se relatează credinţele
intime. Spre exemplu, anul acesta
a fost publicată proză scurtă pe
teme istorice, precum și volume
presărate cu limbaj vulgar. Întru‑
cât societatea franceză traversea‑
ză o criză importantă, literatura va
exprima această realitate marcată
de proasta dispoziţie, de îndoiala
profundă asupra valorilor. Litera‑
tura reprezintă provocare, iar au‑
torii mărturisesc experienţe din
lumea sau spaţiul în care au trăit.
Care este cel mai important
lucru pe care l‑aţi aflat dintr‑o
carte?
Să merg până la capăt și să nu
abandonez nimic din ceea ce
m‑am apucat. Sunt câteva cărţi
care mi‑au dat curaj și energie.
Cu ce personaj literar aţi
dori să vă întâlniţi pentru a‑i
adresa o întrebare?
Nu vreau să mă întâlnesc cu
niciun personaj literar, întrucât le
întâlnesc în momentul în care ci‑
tesc. În momentul în care citesc o
carte, deja este o întâlnire, nu una
fizică, într‑adevăr, dar una la fel de
importantă ca cea fizică. Dar, ipo‑
tetic vorbind, aș vrea să o cunosc
pe Antigona.
Exprimaţi în trei cuvinte ex‑
perienţa FILIT.
Călduros, ambiţios, deschis.
A consemnat Ema Iordache
piesele de rezistenţă ale acestui
gen de scriere. Concluzia dialogu‑
lui la care au participat cei doi re‑
porteri polonezi a fost aceea că
toate elementele menţionate sunt
importante pentru a asigura con‑
tinuitatea reportajului, fără ca
acesta să sufere metamorfoze im‑
puse de noile tendinţe literare sau
jurnalistice.
A consemnat
Roxana Maria Găină
octombrie 2014
FILIT 2014 | 9
Małgorzata Rejmer:
„Dacă nu aş fi venit în România,
aş fi pierdut o experienţă foarte preţioasă”
M
ałgorzata Rejmer, autoarea volumelor Toxemie și București. Praf și sânge, a venit la Iași, în cadrul FILIT, pentru a
ne vorbi despre reportajul polonez. Cu acest prilej, ne‑a povestit despre traiul ei în București, despre filme
românești, despre viaţă și viitor. Prima dată a ajuns în România cu ajutorul unei burse, pentru a scrie câteva
reportaje despre capitala noastră, unde a locuit o scurtă perioadă de timp. A început să îi placă Bucureștiul abia
după ce a ajuns acasă, în Varșovia, motiv pentru care s‑a întors să scrie o carte.
Care sunt primele lucruri pe care
le‑ai văzut când ai ajuns în București?
Am venit aici cu trenul și am coborât
în Gara de Nord. Primul lucru pe care
l‑am observat a fost multitudinea de blo‑
curi specifice comunismului: clădiri
mari, înalte și gri. De asemenea, am vă‑
zut un copil fără adăpost, care era depen‑
dent de droguri și inhala vapori de pre‑
nadez dintr‑o pungă de plastic. Apoi, am
mai observat și diferenţele atât de evi‑
dente dintre oamenii săraci și cei bogaţi.
Acest lucru nu este atât de vizibil în Po‑
lonia, pe cât este în București, unde, dacă
ești bogat, te poţi „detașa” ușor de cei
săraci. Românii bogaţi evită să intre în
contact cu cei săraci și se izolează de ei
prin faptul că au propria mașină, merg la
restaurante scumpe, în cluburi, nu folo‑
sesc transportul în comun și se plimbă
nestingheriţi pe Calea Dorobanţilor.
Ce ţi se pare fascinant la București?
La început, totul mi se părea haotic,
iar afară era foarte cald, fiindcă era vară.
Îmi amintesc deseori de momentele în
care stăteam în Piaţa „Sfântul Gheor‑
ghe”, un loc care îmi plăcea datorită mo‑
zaicului arhitectural. În stânga era Casa
Poporului, în dreapta se afla Piaţa Uni‑
versităţii, în faţa mea era Lupoaica, iar în
spatele meu se situa Pasajul Latin. Era
un contrast puternic între clădiri comu‑
niste, mahalale și clădiri elegante, cu in‑
fluenţe bizantine. Îmi plăcea această di‑
versitate a Bucureștiului dar, mai ales,
eram fascinată de istoria lui. Mă gân‑
deam uneori că în acest oraș regăsesc și
elemente de acasă, din Varșovia. Spre
exemplu, toate acele panouri publicitare,
care sunt reprezentative pentru capita‑
lism, au fost plasate haotic, aproape la
întâmplare, „ascunzând” cumva frumu‑
seţea clădirilor.
„Societatea civilă poate
salva ceea ce i‑a mai rămas
României”
Știu că teza ta de doctorat e despre
cinematografia românească. De ce ai
ales acest subiect?
Când am început să lucrez la teza de
doctorat am citit foarte multe cărţi des‑
pre istoria României și am rămas uimită
când am realizat cât de diferit a fost co‑
munismul românesc de cel polonez.
Sunt impresionată de modul în care în
filmele românești sunt redate povești
universal valabile. Situaţii similare celor
regăsite în aceste filme sunt întâlnite și
în ţări precum Polonia sau Argentina.
Spre exemplu, problema migraţiei este
ilustrată atât de bine în filmele româ‑
nești, încât spectatorul înţelege că nu
doar România se confruntă cu această
greutate, ci aceasta reprezintă un feno‑
men prezent în multe ţări ale lumii. De
nr. 187
asemenea, mi‑a plăcut faptul că dialogu‑
rile filmelor nu sunt complexe și poţi în‑
ţelege foarte ușor psihologia personaje‑
lor. Deși din punct de vedere tehnic
filmele nu sunt perfecte, scenariile și
personajele sunt foarte bune.
Ce impact a avut asupra ta timpul
petrecut în România?
În primul rând, am înţeles ceva ce
era destul de evident, și anume faptul că
noi, oamenii, suntem mereu rezultatul
istoriei, dar și al timpului în care trăim, al
prezentului. Pentru mine, toate conver‑
saţiile pe care le‑am purtat aici cu oame‑
nii în vârstă, faptul că i‑am cunoscut și
am aflat ce s‑a întâmplat în anii ’60 sau
’70 a fost extraordinar. Am văzut cum
toate deciziile pe care ei le‑au luat erau
influenţate de regimul politic și am înţe‑
les lupta lor cu comunismul pentru a‑și
recăpăta demnitatea și libertatea. În al
doilea rând, m‑am confruntat cu sărăcia
extremă și mi‑a fost greu să accept că nu
pot să fac nimic pentru a scăpa din
această situaţie. A fost și mai complicat
pentru mine, fiindcă a fost prima dată
când m‑am confruntat cu așa ceva. În
plus, în România calitatea serviciilor so‑
ciale lasă mult de dorit, motiv pentru
care sărăcia reprezintă o problemă atât
de mare. Cred că dacă nu aș fi venit în
România, aș fi pierdut o experienţă foar‑
te preţioasă.
Ce crezi că îi lipsește societăţii ro‑
mânești pentru a‑și asigura un viitor
mai bun? „Îmi este frică de lucrurile bună. Când m‑am întors din București,
am plecat în Taiwan pentru o scrută pe‑
Mai întâi de toate, România are ne‑ pe care nu le pot controla” rioadă de timp. Când eram acolo, ea
voie de o nouă generaţie formată din ti‑
neri educaţi, capabili să înfrângă siste‑ Te‑ai gândit vreodată să te muţi în m‑a sunat și mi‑a spus că are leucemie,
mul corupt actual. O conducere care are România? așa că m‑am întors imediat acasă. Pen‑
transparenţă decizională și este corectă, Nu, fiindcă nu vreau să mă stabilesc tru a‑i fi aproape, am început să fac vo‑
într‑un anumit loc, ci voi continua să călă‑ luntariat la spital, la secţia bolnavilor
este și educată. Le sugerez tinerilor să
călătorească, să studieze peste graniţe, toresc. Am stat aici aproape doi ani, ur‑ de leucemie. Această boală destabili‑
dar să se întoarcă în România ca să încu‑ mează să locuiesc în Albania un an, apoi zează sistemul imunitar, așa că trebuia
aș vrea să stau în Bosnia, după care voi să port un echipament special, o mască,
rajeze aici progresul societăţii prin prac‑
să îmi dezinfectez mâinile și să trec
tici democratice. Spre exemplu, în toate petrece ceva mai mult timp în Asia. Acum,
aceste proteste legate de Roșia Montană când cineva mă întreabă unde locuiesc, eu prin două uși securizate ca să ajung la
s‑a văzut că se poate să le demonstrezi îi răspund că în Varșovia, deși nu sunt si‑ pacienţi. De fiecare dată când treceam
de acele uși, simţeam că trec graniţa
politicienilor că românii au o voce pu‑ gură de acest lucru. Faptul că putem călă‑
ternică și au tot dreptul să fie respectaţi. tori atât a schimbat modul în care oamenii dintre două lumi: cea a oamenilor sănă‑
Poate că sună idealist, dar așa văd eu lu‑ își trăiesc viaţa. Am întâlnit persoane care toși și cea a oamenilor bolnavi. Vor‑
beam cu pacienţii, iar unii dintre ei
crurile. s‑au mutat din Europa în Asia, deoarece
erau conștienţi că pot muri oricând. Ști‑
viaţa este mai ieftină acolo.
am, de asemenea, că și prietena mea ar
Deci noua generaţie reprezintă, de
fapt, speranţa noastră... Care este cea mai mare frică a ta? putea muri și că ar trebui să fiu pregăti‑
tă pentru un astfel de sfârșit, dar mi‑a
Da, eu mereu le spun tinerilor că ei Atunci când ai un obiectiv stabilit, fri‑
ca este o povară care te paralizează și te fost greu să accept acest lucru. În urma
pot schimba multe. Atunci când am vor‑ unui transplant, ea și‑a revenit și e să‑
bit cu tinerii din București, ei aveau im‑ împiedică să îţi atingi scopurile. Îmi este
frică de lucrurile pe care nu le pot contro‑ nătoasă acum, dar nu o să uit niciodată
presia că între politicieni și restul socie‑ prin ce am trecut alături de ea. M‑am
tăţii române este ridicat un zid de la, precum situaţia în care cineva drag de
acasă s‑ar putea îmbolnăvi. simţit neputincioasă în faţa bolii ei și în
nepătruns. Protestatarii de la Roșia același timp mă gândeam la cât de rar
Montană au demonstrat însă că acest mă bucur doar pentru simplul fapt că
zid nici nu există, ci e imaginar, că siste‑ Povestește‑mi o întâmplare care
ţi‑a marcat existenţa. sunt sănătoasă.
mul poate fi sancţionat și că societatea
civilă poate salva ceea ce i‑a mai rămas Cel mai tare m‑a marcat boala de A consemnat
României. care a suferit prietena mea cea mai Roxana‑Maria Găină
www.revistatimpul.ro
10 | 
Serile FILIT,
amprenta Iaşului literar
D
Lodge, Arriaga, Müller,
Cărtărescu, Manea în faţa
publicului
Seara de 1 octombrie l‑a adus pe sce‑
na Teatrului Naţional pe David Lodge,
unul dintre clasicii în viaţă ai literaturii
britanice. Scriitorul a purtat un dialog
axat pe literatură cu decanul Facultăţii de
Litere, profesorul universitar Codrin Liviu
Cuţitaru. Dialogul a început cu rememo‑
rarea unei invitaţii la cină pe care profe‑
sorul Cuţitaru a primit‑o când se afla în
Marea Britanie, ocazie cu care discuţia
dintre gazde a devenit ușor tensionată
atunci când a fost atins un subiect poli‑
tic. Invitatul român a reușit detensiona‑
rea situaţiei apelând la un pasaj dintr‑un
roman scris de David Lodge. Povestea,
care a stârnit amuzamentul sălii, a con‑
stituit și introducerea în atmosfera cărţi‑
lor scriitorului britanic, care a mărturisit
că tot ceea ce se găsește între copertele
acestora reprezintă, în bună măsură, ex‑
perienţe de viaţă adunate de‑a lungul
mai multor călătorii. Făcând o paralelă
între două personaje din cunoscutele ro‑
mane, Henry James și Herbert George
Wells, Codrin Liviu Cuţitaru a remarcat
că scriitorul se situează undeva la mijloc,
între personajele lui.
În cea de a doua seară, invitatul aș‑
teptat a fost Guillermo Arriaga, intervie‑
vat de către Marius Chivu. Scriitor, sce‑
narist și regizor, Guillermo Arriaga s‑a
aflat în România pentru prima dată și a
declarat că pe viitor are în plan să înveţe
limba română. Vorbind despre cărţile
sale, și el a recunoscut că majoritatea
acestora sunt inspirate din propria viaţă.
A călătorit foarte mult și, din acest mo‑
tiv, a învăţat să scrie oriunde, în tren, în
avion, în mașină. Nu a lăsat deoparte
www.revistatimpul.ro
e‑a lungul celor cinci zile de Festival, Serile FILIT au fost evenimente
permanente și au avut loc la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”. I‑am putut
vedea pe scena din Sala Mare pe David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta
Müller, Mircea Cărtărescu și Norman Manea. Fiecare seară s‑a încheiat cu câte
un concert, oamenii plecând acasă mai împăcaţi și mai plini de viaţa cărţilor.
nici problema dragostei: „De la două
săptămâni de când m‑am născut, m‑am
îndrăgostit de femei, dar sunt foarte ruși‑
nos”, a explicat scriitorul. Ridicându‑se
în picioare și apropiindu‑se de marginea
scenei, Guillermo Arriaga a scos telefo‑
nul pentru a obţine o fotografie cu publi‑
cul, spunând că și‑a imaginat că în sală
nu vor fi mai mult de 20 de persoane.
După cum a subliniat, obsesia lui este
natura umană, deși trăiește într‑o ţară
care neagă natura. Cunoscut ca regizor
al filmului The Burning Plan și Amores
perros, Arriaga a spus că a creat filme
pentru ca lumea să vorbească după, în
liniște, despre probleme legate de reli‑
gie, politică sau sexualitate. Înainte de a
pleca, invitatul și‑a exprimat și o dorinţă:
„Aș vrea ca voi să fiţi noii mei prieteni
din copilărie”.
Laureată a premiului Nobel, Herta
Müller a fost invitata celei de‑a treia seri
FILIT. Cei care au pășit pe scenă alături
de ea au fost scriitorul Ion Vianu și Ernest
Wichner. Pentru început, Herta Müller a
citit câteva fragmente din cartea sa As‑
tăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine
însămi: „Numai cinci pagini citesc, că mi‑e
frică să nu greșesc”. Dialogul ce a urmat a
fost axat în întregime pe operele scriitoarei
și pe crunta perioadă comunistă. Herta
Müller își scrie cărţile din Germania, in‑
spiraţia ei fiind mereu legată de lagăr și
pornind de la tot ce s‑a întâmplat cu pro‑
pria ei mamă. S‑a vorbit și despre o altă
carte ce‑i aparţine, Omul este un mare fa‑
zan pe lume. Așa cum a specificat scrii‑
toarea, titlul este o adevărată metaforă, iar
cartea e una dintre cărţile scrise în limba
română tocmai pentru că sensul acesteia
se regăsește doar în această limbă. Potri‑
vit Hertei Müller, fazanul este o pasăre
care nu știe să zboare și, din acest motiv,
reprezintă prada perfectă pentru cineva
care nu știe să vâneze. „Ești un fazan dacă
nu‑ţi trăiești viaţa”, a conchis laureata
premiului Nobel.
„Cât de fain este Mircea
Cărtărescu”
Nominalizat la premiul Nobel în anul
2014 pentru cartea sa Orbitor, Mircea
Cărtărescu a umplut sala Teatrului Naţio‑
nal timp de două ore, în seara de 4 oc­
tombrie. Interlocutorul său a fost Cezar
Paul‑Bădescu, care a anunţat dintru în­
ceput că „ţelul lui în această seară este
să demonstreze cât de fain este Mircea
Cărtărescu”. Întrebat ce anume îi oferă li‑
teratura, scriitorul a considerat întreba‑
rea foarte ciudată, spunând că e ca și cum
l‑ar întreba cineva ce înseamnă pentru el
aerul: „În felul meu, am simţit că asta va
rămâne din mine în cele din urmă. Litera‑
tura este lucrul fără de care nu îmi pot
imagina propria viaţă. Literatura este un
organ al corpului meu”. A adăugat că fie‑
care scriitor scrie pentru bucuria minţii,
el considerându‑se un autor de nișă, în‑
trucât toate romanele sale sunt, de fapt,
jurnale. Întrebat dacă în acel moment
este fericit, scriitorul și‑a exprimat recu‑
noștinţa pentru invitaţia de a participa
la FILIT și a mărturisit că și‑ar dori să
facă parte din public: „Tare mult aș vrea
să stau acum în public și să privesc ce
se întâmplă”. Dialogul s‑a încheiat cu bi‑
ne‑cunoscutul ches­tionar al lui Proust, iar
după ce a răspuns, Cărtărescu a tras
FILIT 2014
concluzia serii: „Trebuie să credem în noi
înainte să credem în ceilalţi”.
Ultima seară a Festivalului i‑a apar‑
ţinut scriitorului Norman Manea. Discu‑
ţia a fost moderată de Carmen Mușat,
care l‑a chestionat atât pe Norman Manea,
cât și pe invitatul special al scriitoru‑
lui, Edward Hirsch. „Sunt preocupat de
individ, în general refuz să vorbesc în
termeni colectivi. Pot spune că poporul
român este un popor hedonist”, s‑a ra­
portat Norman Manea la tema adusă în
discuţie. A amintit de faptul că și‑ar dori
pentru România ca O scrisoare pierdută
să nu mai rămână actuală. A mărturisit
că niciodată nu a vrut să plece din Ro‑
mânia, dar a ajuns să trăiască și să scrie
în America. Și‑a propus, apoi, să nu se
mai întoarcă, însă a revenit. De aici și
întrebarea, adresată atât sieși, cât și pu‑
blicului: „Cine se joacă cu mine?”. A în‑
ceput să scrie de mic, după cum explică,
iar din basmele lui Creangă a pornit lu‑
crul „cu ajutorul căruia mă plimb prin
lume acum”, și anume scrisul. Cel mai
mare șoc pe care l‑a trăit a fost „depose‑
sia” de limbă. „Tocmai în momentul în
care aș fi putut să vorbesc liber, am
plonjat în capitala căreia eu îi zic capi­
tala DADA, a exilaţilor”, a închis discu‑
ţia scriitorul.
Serile FILIT și‑au pus, cu siguranţă,
amprenta pe fiecare om care a participat
la dezbateri, de la voluntari până la sim­
plii spectatori. Serile FILIT au îmbogăţit
orașul prin lecturi, răspunsuri și lecţii în‑
văţate.
A consemnat Cezara‑Maria Enea
octombrie 2014
FILIT 2014 | 11
Nora Iuga: „Creierul meu
îmi este cel mai bun prieten”
M
omentele petrecute alături de Nora Iuga
scot în faţă un om vivace, care iubește
viaţa, un suflet tânăr, fără riduri. Ion
Barbu, în colecţia de fotografii adunate
sub numele de „sticle pentru inimă, minte
și literatură”, aduce publicului o Nora încrezătoare și sensibilă, cu
ochii mari, îndreptaţi spre nou.
„Am vrut să fiu un tigru cu o floare”?…
Da, da, e dintr‑un vers: „Am vrut și eu
să fiu un tigru cu o floare‑n gură”.
Îmi imaginam că aveţi gheruţele
întinse.
Eu nu sunt cu gheruţele întinse de‑
cât atunci când cineva îmi face o nedrep‑
tate. Nimic nu mă scoate din fire mai tare
decât atunci când mă simt nedreptăţită.
Am avut parte de lucruri din astea multe,
în viaţa mea, de ordin literar.
V‑am întâmpinat liniștită și blândă.
M‑am întâlnit cu floarea, se pare.
Nu știam că evoc asta în fotografie.
Am avut niște realizări pe care cei din
jur, în ţara mea, nu vor să le recunoască.
Eram o scriitoare extrem de apreciată în
România în momentul în care am înce‑
put să circul în Occident. Asta se întâm‑
pla în anul 2000, după ce luasem deja
cinci premii ale Uniunii Scriitorilor și
tradusesem deja treizeci și trei de scrii‑
tori mari din ţările de limbă germană,
printre care trei premianţi Nobel, deci
urcasem foarte sus în ierarhia valorilor
literare. Am plecat în Germania și am
avut un succes extraordinar. La ora ac‑
tuală, eu am totuși treisprezece cărţi pu‑
blicate în străinătate, ceea ce nu este
puţin lucru, dintre care șapte sunt cărţi
de poezie și antologie. Poezia se publică
foarte greu. Vin în ţară și, dintr‑odată,
toată lumea tace din gură. Nu mi se mai
citesc cărţile, nu mai am cronici. Am
fost extraordinar de fericită că m‑au in‑
vitat la FILIT!
Ce se întâmplă?
Nu știu, practic, care este argumen‑
tul hotărâtor ca să ţi se recunoască valoa‑
rea sau nu în această ţară. Se întâmplă,
poate, pentru că am altă retorică, scriu
puţin mai altfel, culmea, într‑un anume
gen care este apreciat în străinătate foar‑
te tare. La noi sunt foarte mulţi reticenţi.
Eu sunt pentru formă, experiment, inova‑
ţie. Am văzut, într‑adevăr, în ultima vre‑
me, poete extraordinare. Au venit acum
cu niște volume care au să spargă gura
târgului. Una este Miruna Vlada, care are
o carte absolut superbă, apărută la Cartea
Românească, și alta este Adela Greceanu,
care adoptă o cu totul și cu totul altă re‑
torică. M‑a înnebunit. Se schimbă para‑
digma la tineri și mă bucur.
Volumul Blogstory a fost primit altfel?
Blogstory aproape că n‑a fost vându‑
tă! A scris o cronică, mi se pare, Daniel
Cristea‑Enache. N‑am văzut nici la Jur‑
nalul berlinez, decât ceva așa, prin nu
știu ce reviste de provincie.
nr. 187
Ar trebui să învăţăm să ne aducem
scriitorii aproape.
Este foarte curios că, atunci când am
lansări de carte, moderatorii sunt nume
mari. Sunt câţiva la care ţin foarte mult și
pe care îi apreciez.
Români?
Da. În primul rând este Bianca
Burţa‑Cernat, care într‑adevăr simt că mă
înţelege. Apoi, Daniel Cristea‑Enache,
care este nelipsit când îmi apare ceva, știe
să analizeze și personalitatea mea, dar și
contextul timpului în care am apărut.
„Îmi plac cărţile japoneze”
Aţi tradus multe dintre textele
Aglajei Veteranyi. Cum v‑aţi cunoscut?
Vai, Doamne! Am iubit‑o foarte mult
pe Aglaja… Și ea m‑a iubit pe mine, pentru
că eu am descoperit‑o pentru România.
Nimeni nu‑i știa numele aici. Eu fiind în
Austria, la un moment dat, la un congres,
în Carinthia, am dat peste o revistă. Am
deschis‑o și m‑a frapat numele: Veteranyi.
O fi italiancă? Am început să citesc texte‑
le. Am înnebunit, pentru că ea scria ca
nimeni altul, cu umor, cu un simţ plastic
al imaginii atât de neașteptat, cu îmbinări
uluitoare de metafore, de cuvinte. Scria
asemenea unui copil ce abia descoperă
lumea. După ce termin cele două coloane
de text, văd jos: Aglaja Veteranyi, născută
în București, într‑o familie de circari. Ime‑
diat am tradus‑o, am venit în ţară. La Ro‑
mânia literară a fost primită foarte bine.
A venit în ţară și ea, ne‑am împrietenit. I‑a
plăcut mult Cimitirul vesel de la Săpânţa.
Din nefericire, când a împlinit 40 de ani
s‑a sinucis. Se întâmplase ceva cu psihi‑
cul ei, fără îndoială. A avut o tulburare
foarte gravă. Spunea că ia foc, nu mai
vede, îi ard ochii.
Scria sau vă povestea aceste trăiri?
Mi‑a povestit prietenul ei. Era dispe‑
rată să nu îi apară ridurile. Nu dormea
noaptea, se uita în oglindă și‑i spunea:
„Uite, mi‑a mai apărut un rid!”
A dispărut înainte de a avea „o mie
de riduri”.
Într‑o noapte, nu a mai găsit‑o în pat.
S‑a trezit să meargă la baie. A început să o
caute prin curte. Nu era. S‑a gândit să o
caute pe malul lacului Zürich, îi plăcea să
se plimbe pe acolo. A văzut‑o culcată pe
mal, cu poliţiști în jurul ei.
Pare un scenariu dintr‑o carte de‑a
lui Theorin.
Cum îţi plac ţie cărţile nordice, mie
îmi plac cele japoneze, de Yasunari
Kawabata, Kōbō Abe, Yukio Mishima.
Mai păstraţi tabloul regelui Mihai
pe perete?
Vai, Regele e cu zece ani mai mare
decât mine, cred că și acum mi‑a rămas
în inimă. Și fetele Reginei erau frumoase,
nu ca ea, ce‑i drept. Mie‑mi plăcea Mări‑
oara mai mult, era mai blondă. Și Ileana
era drăguţă. În Zânele din Valea Cerbu‑
lui este vorba de ele. Când era adoles‑
cent, Carol avea ceva din Mihai. Seamă‑
nă, la prima vedere.
Ce iubiţi?
Creierul meu îmi este cel mai bun
prieten. Și, bineînţeles, îl iubesc pe băia‑
tul meu… Scrisul, de ce nu? Numai că
scrisul ţine foarte tare de creier, nu ţine
numai de suflet sau de instinct.
„Nu ştiu de ce poetul
se axează pe tristeţe,
pe disperare”
Când v‑a lovit inspiraţia?
M‑a speriat, nu știam ce e aia. Aveam
12 ani, la Sibiu. Probabil odată cu intrarea
în pubertate, care a fost foarte violentă la
mine, plus că era primăvară, care știi că ne
tulbură foarte tare, se produce un feno‑
men fizic în noi, cum sunt fluxurile când e
lună plină, ca o maree, este tulburarea
limfelor. Am trăit, ca toţi copiii care intră
în pubertate, o schimbare, o senzaţie total
necunoscută de imensă plenitudine ne‑
motivată. Mai târziu mi‑am dat seama că
eram îndrăgostită pentru prima dată, dar
fără să știu de ce, fără obiect. Sentimen‑
tul este aproape corporal. Poezia merge
mână‑n mână cu iubirea. Există etape de
creaţie, însă.
Durerea este creatoare și ea.
Din păcate. Nu pot să‑mi explic.
M‑am gândit foarte mult. Nu știu de ce
toţi poeţii scriu mult mai ușor despre su‑
ferinţă decât despre fericire, pentru că
bucuria trebuie să fie la fel de mare, cel
puţin la fel de mare. Bucuria este o frene‑
zie care‑ţi ia minţile câteodată: trăiești,
naști. Nu înţeleg de ce nu ne mișcă așa
cum ne mișcă o pierdere. Beethoven a
scris Odă bucuriei, după versurile lui
Schiller, care a scris Odă bucuriei ca
poet. Înseamnă că este bucurie sădită în
fiecare fiinţă. Frunzele, florile, iarba simt
durerea cu aceeași intensitate. Nu știu de
ce poetul se axează pe tristeţe, pe dispe‑
rare.
Are frica vreo legătură? Unele lu‑
cruri pier după ce sunt concretizate.
Tu ai impresia că avem un fel de pre‑
moniţie?
Sunt sigură.
Așa am și eu. Și sunt sigură că noi plă‑
tim și primim răsplată. Dacă trecem prin‑
tr‑o perioadă de mare suferinţă și durere,
ni se dă apoi darul pentru acel lucru. La
fel este și invers. Mă enervează îngrozitor
că nouă ni se pare normal să fim bucuroși.
Dialectica spune că totul în lumea asta
are două feţe: un bine și un rău. Nu știu
dacă putem conștientiza întotdeauna, că
tot am intrat într‑o discuţie cvasifilosofi‑
că. Dacă am înţelege aceste lucruri, poate
că nu am mai fi atât de disperaţi, atât de
fricoși faţă de moarte.
Vă este frică de moarte?
Pe măsură ce înaintezi în vârstă și
moartea se apropie vertiginos, e o lege a
firii. Nu. Se atenuează frica de moarte, în‑
cepi să te împaci cu ideea. Probabil va
veni brusc. Mamei i s‑a întâmplat așa, am
găsit‑o în fotoliu, într‑o dimineaţă.
A consemnat
Ana‑Maria Ungureanu
www.revistatimpul.ro
12 | 
Norman
Manea
O
ctombrie, cu o oră mai târziu de „ora opt”. Norman Manea
zâmbește prietenos. La prima vedere, greutatea anilor de
viaţă pare că s‑a pierdut în albul părului. Nu i s‑au citit
povești când era mic, nu a trăit ca într‑una. A descoperit
minunea literaturii odată cu basmele lui Creangă. Citind, se
deconecta de limbajul mizer de afară, de răutatea vremii.
Aţi fost condamnat, demult, să uitaţi
de cuvântul „acasă”. Cum priviţi întoar‑
cerea în România acum?
România se schimbă. Are o evoluţie, ca
de obicei, complicată. Am găsit interesantă
viaţa culturală. Activitatea editorială e dina‑
mică, revistele sunt foarte bune, spre deose‑
bire de presa cotidiană care este mizerabilă.
Eu sunt, cum se spunea, „în două luntri”, sunt
și aici, și acolo, nu pot să mă concentrez sufi‑
cient la ce se întâmplă aici. Acasă, acasă,
cum am mai spus, dar mă repet, nu mai e ni‑
căieri cu adevărat, dar sigur că sunt lucruri
care mă mai interesează.
Aţi îndrăznit, în tinereţe, să vă proiec‑
taţi o imagine a vieţii de acum?
Nici nu‑mi trecea prin cap. Singurul lu‑
cru, într‑un mod hazliu, care mă predestina
într‑un fel, era că aveam un nume foarte ciu‑
dat. Numele de Norman, în vremea mea,
cred că era un nume unic în România. Nu am
reușit să‑i aflu rădăcinile.
Vă citea dădaca Maria povești?
Maria nu‑mi citea povești când eram
mic, dar mă îngrijea cu adoraţie. Mi‑a rămas
în minte ca o fiinţă absolut extraordinară,
așa cum îi spunea și numele, un fel de zână.
Ea a făcut enorm de multe, nu numai pentru
mine. Destinul ei s‑a terminat tragic, dramatic.
Am mai văzut‑o de câteva ori în București,
când eram student. Era un om surpat.
Atât de mult o afectase regimul?
Da. Deși ea s‑a atașat în mod sincer și
onest de regim, pentru că fusese o fată săra‑
că. Nu avusese ce pierde prin instaurarea
proletariatului, era ea însăși o proletară. Nu
bănuia că malaxorul ăsta al puterii, pentru
care nici ea, nici soţul ei nu erau potriviţi, îi
va strivi pe amândoi.
Totuși, retorica Partidului Comunist
era extrem de atractivă, cu o viziune ex‑
traordinară.
Dogma Partidului era foarte stimulantă
și atașantă pentru oamenii care suferiseră
într‑o formă sau alta. Noi suferiserăm din
motive de etnie, ea suferise din motive de să‑
răcie. Dintr‑o dată se promitea marea cu sa‑
rea și firește că cei care nu aveau o viziune
istorică și un scepticism din punctul ăsta de
vedere faţă de orice ideal care nu se potriveș‑
te structurii fundamental imperfecte a omu‑
lui aderau. Și noi am aderat, parţial și ea.
După deportare, mai ales, totul părea că o să
se dezvolte formidabil. După ce a trecut răz‑
boiul, a fost un moment în care toată popula‑
ţia, într‑un fel toată Europa, a respirat, în
sfârșit, ușurată că s‑a terminat calvarul, că va
începe ceva mult mai bun. Unele lucruri au
început în Europa de Vest, Europa de Est a
intrat într‑o perioadă foarte opresivă.
www.revistatimpul.ro
FILIT 2014
Care au fost primele semne că realita‑
tea este alta?
Dacă nu erai prost și dacă nu urmăreai o
carieră politică, era destul de ușor. Nu era
nevoie de o genialitate aparte ca să‑ţi dai
seama de contradicţiile dintre ceea ce se
spunea și ceea ce era în jurul tău. De aseme‑
nea, realizai ușor că nu ai voie să vorbești
despre asta. Dacă era un sistem care accepta
critica și deci într‑un fel puteai să‑ţi exprimi,
chiar ca aderent la sistem sau nu, o poziţie
critică și o încercare de îmbunătăţire a situa‑
ţiei, ar fi fost, poate, mai bine. Dar nu se pu‑
tea, sistemul era asupritor, în felul său totali‑
tar. Statul îţi dădea salariile, statul ţi le lua
dacă nu erai cuminte.
„Dacă partidul îţi dădea
anumite privilegii,
putea la fel să ţi le şi ia”
Întâlnesc mulţi oameni nostalgici
după acele vremuri…
Da, pentru unii oameni, după ani, dece‑
nii de obișnuinţă cu sistemul și după o
anumită rutină care a intrat în cotidian,
azi, privind înapoi, le se pare mai comodă
situaţia, mai ales pentru că noul capitalism
a pătruns cu deosebire în ţările din Est cu
o faţă foarte crâncenă și cinică. Nu mai
spun că cei care au prins imediat frâiele
necesare au devenit repede promotorii,
pentru că zeul atotputernic devenise, și
este și în momentul actual, banul. Dacă ai
bani, ai totală libertate. Dacă partidul îţi
dădea anumite privilegii, putea la fel să ţi
le și ia. Trebuia mereu să dovedești că ești
un soldat eficient și cuminte. S‑a instalat
această plutocraţie a banului, și oamenii
obișnuiţi (nu mă refer la activiștii de par‑
tid, care au pierdut evident puterea, câr‑
ma) își văd acum irosită biografia. Au sufe‑
rit patru decenii, în sfârșit a răsărit soarele,
dar nu pentru ei. Soţia mea a fost de câteva
ori în România. S‑a întors cutremurată, că
a văzut la magazine de pâine niște oameni
cerșind care nu arătau deloc a cerșetori,
oameni care au pierdut probabil mai tot.
N‑are cine să‑i ajute.
Se pare că nici pentru ei nu a răsărit
soarele zilelor bune.
Situaţia nu e paradisiacă nici acum, sunt
tensiuni sociale. Și în Vest sunt. Nu există o
experienţă a democraţiei după atâtea dece‑
nii de dictatură de dreapta și de stânga. Ceea
ce se întâmplă acum în Vest este, și asta refe‑
rindu‑ne tot la problema asta a banilor, obse‑
sia aurului de la egipteni. Din vechime până
acum, nu a încetat să fascineze omul. Și nu
mă refer doar la aurul ca aur, dar moneda, ba‑
nul este fascinaţia puterii.
octombrie 2014
FILIT 2014 | 13
„Suntem un popor hedonist,
noi nu am avut sfinţi, avem poeţi”
„Pentru ca sistemul
social să funcţioneze,
este nevoie de
competiţie, liberă şi
oricât de dură”
Practic, acesta reprezintă
altă frânghie.
Există o observaţie a lui
Marx, care nu a fost un profet
foarte bun în ceea ce privește so‑
cietatea comunistă și dictatura
proletariatului, dar a fost un
foarte atent cercetător al capita‑
lismului: în evoluţia acestuia
poate să vină o fază în care, prin
concentrarea financiară în mari‑
le corporaţii, acestea din urmă
să capete o asemenea putere, în‑
cât guvernele să devină depen‑
dente de puterea bănească a lor.
În biblioteci, opera lui, Capita‑
lul, își are încă o anume valabili‑
tate, deși el nu a apucat faza asta
modernă, electronizată a capita‑
lismului. Dacă ne uităm la ale‑
geri în ţările democrate, inclusiv
în România, vedem că ele de‑
pind foarte mult de puterea fi‑
nanciară. Ai nevoie de timp la
televiziune pe care să‑l cum‑
peri, de afișe, de tot procesul de
manipulare a electoratului, care
costă bani. Cine are bani mai
mulţi poate să influenţeze mai
puternic opinia alegătorilor. În
Europa există un soi de capita‑
lism social‑democrat: există re‑
ţele de sprijinire a celor săraci,
asistenţă medicală, asistenţă în
ceea ce privește învăţământul.
În America nu, predomină pro‑
prietatea privată, competiţia
privată. Statul are un rol gene‑
ric, în tratatele internaţionale, în
războaie. Pentru ca sistemul so‑
cial să funcţioneze, este nevoie
de competiţie, liberă și oricât de
dură. Așa se asigură un anumit
progres economic și cultural.
Cel care câștigă competiţia tre‑
buie să se îngrijească de cel care
pierde, să nu cadă prea jos, or,
dacă asta se întâmplă, sistemul
se dezechilibrează și nu mai func­
ţionează foarte bine. Ce s‑a în‑
tâmplat în ultimele decenii este
că tot mai dură și mai dură a de‑
venit competiţia, iar învingăto‑
rului nu‑i pasă deloc de învins.
Vorbim în România de o
discrepanţă între cele două
categorii de oameni.
Tot mai puternică, tot mai
neplăcută, mai distrugătoare. E
acest contrast extrem de puter‑
nic, evidenţiat mai mult poate
decât în alte părţi.
Prin ce simboluri româ‑
nești motivaţi tinerii?
Folclorul românesc este su‑
perbisim. Sculpturile porţilor
românești, ţesăturile, poezia fol‑
clorică sunt o expresie de cel
mai înalt nivel al creativităţii. E
un popor hedonist, noi nu am
avut sfinţi, avem poeţi. Dar nici
nr. 187
poeţii nu sunt sfinţi, sunt oa‑
meni. Asta este și bine, și rău. La
noi a fost dominant mereu un
soi de estetism în defavoarea
moralităţii, considerată neim‑
portantă. Firește că acest lucru
s‑a întâmplat în toată literatura,
dar aici este mai puternic pentru
că are influenţele acestea ma­
halagești‑balcanice. În Franţa,
Villon, poetul, a fost un tâlhar,
dar a scris o poezie minunată.
Consider că poezia e mai scum‑
pă, e pentru partea întunecată a
lumii. Partea imorală și parţial
monstruoasă pune o pecete ruși‑
noasă asupra poeziei și a întregii
creaţii. România e o ţară în gene‑
ral oportunistă, lumea e mai pre‑
ocupată să se adapteze și să se
bucure de ceea ce poate oferi
viaţa. Au existat totuși mereu fi‑
guri extraordinare de gânditori
care au promovat o moralitate și
un ideal naţional cu totul stima‑
bil. Aici am descoperit cartea.
Care a fost cea dintâi?
Când m‑am întors din de‑
portare mi s‑a dăruit o carte de
basme de Ion Creangă. M‑aţi în‑
trebat de povești. Perioada de
lagăr nu a fost cu povești. În
casa părintească nu a fost o
atenţie spre partea aceasta, mai
onirică. Odată cu această carte a
fost primul impuls legat de lite‑
ratură, un fel de păcat al plăcerii
literare. Am avut o revelaţie ex‑
traordinară, pentru că intram în‑
tr‑un univers lingvistic, altul de‑
cât cel de pe străzi. Aici am
descoperit literatura, aici am în‑
ceput să scriu, aici am văzut
pentru prima oară marea, care
m‑a bucurat enorm, aici am avut
primele prietenii și iubiri. Sunt
lucruri greu de uitat, îmi vin în
minte momente întunecate, care
sunt, de asemenea, greu de uitat.
„Nu poţi să consideri
că victimele care au
trecut prin
experienţele astea
dure sunt dintr‑odată
îngeri”
Poate fi considerat lagărul
un pedagog?
Orice ni se întâmplă poate
fi considerat un pedagog, dacă
avem ochii și mintea deschise.
Exilul, care este o experienţă
veche, poate fi considerat o fun‑
damentală experienţă didacti‑
că. Te pune într‑o situaţie extre‑
mă, te dislocă și te păgubește.
Îţi ia limba, îţi ia stabilitatea, îţi
ia familiaritatea cu locul, cu oa‑
menii și te aruncă în necunos‑
cut. Asta e o experienţă dras­
tică pentru oricine, mai ales
pentru cineva foarte tânăr. Exi‑
lul oferă mari șanse. Te obligă să
te reevaluezi, să te compari cu
o altă civilizaţie dintr‑un alt loc.
E și o altă experienţă, firește,
lingvistică și spirituală. Până și
lagărul e o experienţă, deși una
extremă. Eu l‑am numit în car‑
tea mea iniţiere, nu una din cele
mai fericite, ce‑i drept, dar este
o iniţiere care, retrospectiv, te
tre­zește la aspecte ale realită‑
ţii tenebroase. Ce vezi în lagăr:
dezumanizare. Sunt situaţii ex‑
treme, ești redus la instinctele
fundamentale de supravieţuire.
Cei care te oprimă sunt dezu‑
manizaţi, dar și cei oprimaţi se
dezumanizează inevitabil prin
aceste experienţe. Nu poţi să
consideri că victimele care au
trecut prin experienţele astea
dure sunt dintr‑odată îngeri.
Trebuie să avem acest scepti‑
cism, cred, faţă de semenii noș‑
tri, în același timp înţelegere
faţă de ceea ce li se întâmplă și
ni se întâmplă.
Cum puneţi viaţă în condei?
Eu sunt un cal bătrân, evi‑
dent că am scris întotdeauna de
mână. Era la București o doam‑
nă în vârstă care îmi dactilogra‑
fia textele. Când am ajuns în
America, nu mai exista o doam‑
nă care să‑mi dactilografieze, nu
știa nimeni românește.
Aţi continuat să scrieţi de
mână?
Am cumpărat o mașină de
scris electrică, după aceea una
care putea să șteargă un rând.
Apoi a apărut nebunia asta cu
computerul. Îl utilizez ca pe un
fel de mașină de scris, mai mult,
pentru că nu am abilitatea pe
care o au tinerii de astăzi, de a
mai umbla foarte ușor. Scriu la
computer, recitesc, corectez și
reintroduc corecturile. Acum am
terminat o carte pe care, după ce
am scris‑o la computer, am sim‑
ţit nevoia să o rescriu de mână în
întregime. Va trebui acum, din
nou, să o repun în computer.
Pentru generaţia voastră, lucru‑
rile sunt clare. Au apărut aceste
facilităţi, e greu să le eviţi. Asi‑
gură o mai rapidă redactare, de
exemplu. Nu e un sistem abso‑
lut, dar merge spre o simplifica‑
re a scrisului. Numai timpul va
arăta dacă efectul e pozitiv sau
nu.
Cu ce ochi vedeţi intelectu‑
alitatea din România?
O văd cum am văzut‑o din‑
totdeauna: foarte talentată și nu
foarte morală.
„La ora actuală, este
o enormă manipulare
mass‑media, care
domină totul,
inclusiv cartea”
Marin Mălaicu‑Hondrari,
la una din întâlnirile Alecart,
în cadrul FILIT, spunea că „am
ajuns atât de rău, încât mă
www.revistatimpul.ro
bucură orice om care intră în‑
tr‑o librărie”.
E un proces general, să știi.
E un proces de o inevitabilă vul‑
garizare, care s‑a produs prin
democraţie. Lumea este mult
mai obosită și angrenată într‑un
sistem practic. A fost întotdea­
una. Într‑un fel, literatura și‑a
pierdut întâietatea. A existat me­
reu un spirit al moralităţii, va
exista… Nu pot să‑mi închipui că
dintr‑odată a dispărut acest po‑
tenţial. Sunt sigur că există în
generaţia voastră. La ora actua‑
lă, este o enormă manipulare
mass‑media, care domină totul,
inclusiv cartea.
Cu ce gânduri încurajaţi
ediţiile viitoare ale FILIT‑ului?
E o manifestare de anvergu‑
ră, ceea ce arată dintr‑odată că
România poate să facă și lucruri
extrem de bune, moderne, răs‑
punzând unei solicitări, să zi‑
cem, internaţionale aproape… și
nu aproape, chiar așa. Aș zice că
trebuie să fie pentru politicienii
noștri un exemplu de „uite ce fac
nenorociţii ăștia de scriitori și
intelectuali” și să facă și ei ceva
care să nu fie legat numai de pă‑
lăvrăgeală, de corupţie, de inte‑
rese personale, extrem de egois‑
te și penibile. E o bucurie să vezi
că s‑a organizat așa.
A consemnat
Ana‑Maria Ungureanu
14 |  FILIT 2014

Magda Cârneci: „Mi se pare că începem

să asistăm la o întoarcere discretă a poetului în societate”

De ce aţi folosit pseudonimul Magda­
lena Ghica?
Când am debutat voiam, ca orice tâ‑
năr, să mă separ de autoritatea politică a
tatălui meu. Atunci am ales un pseudonim
care să mă ascundă cumva și acesta a fost
Magdalena Ghica. L‑am purtat până la fi‑
nalul anului 1989. Atunci, din cauza revo‑
luţiei și din cauza faptului că am fost im‑
plicată în lumea politică a momentului, mi
s‑a părut dificil să apar cu două nume, în‑
trucât înainte de revoluţie existase o scri‑
soare de protest asumată de șaptespreze‑
ce scriitori și semnasem cu numele meu,
Magda Cârneci. Am considerat că ar fi
onest să continui cu același nume, să exis‑
te un fel de coerenţă între gesturile și acţi‑
unile mele.
M
agda Cârneci este pariziană prin adopţie. Revine în
România cu drag şi mai ales acum, când la Iaşi s‑a adunat
spuma literaturii române şi internaţionale. Copilăria
i‑a fost marcată de cărţile tatălui de la Bacău, iar cărţile
ei transmit fervoarea nonconformismului psihologic.
Scrierile dumneavoastră reflectă
locurile prin care aţi călătorit?
Se poate spune așa, dar nu cu precizie,
pentru că nu am excelat niciodată cu locul
prin care am trecut, dar pot să presupun
că Bucureștiul a însemnat o experienţă
importantă pentru mine, apoi timp de
zece ani am locuit la Paris, iar aceasta a
însemnat, din nou, o altă schimbare de loc
și de spaţiu și contează foarte mult atât
experienţa noastră senzorială, cât și cea
psihică. Fiecare spaţiu are influenţă asu‑
pra noastră, care se simte finalmente în
scriitură. De pildă, aș zice că, în perioada
mea românească, spaţiul m‑a marcat în‑
tr‑o manieră sensibilă, emoţională, intuiti‑
vă, senzorială, în timp ce perioada mea
„prizonieră” (din cauza culturii franceze,
care este mai raţională, mai intelectuală și
din cauza orașului Paris, care este foarte
diferit de București) e marcată de faptul
că ceea ce am scris a fost modelat de o di‑
mensiune mai strictă, mai reţinută, mai
severă a ambianţei.
Care sunt mândriile dumneavoastră?
Mândrie nu în sens de vanitate, ci în
sensul lucrurilor bune pe care le‑am făcut…
Cred că sunt fericită de câteva lucruri pe
care le‑am iniţiat și am câteva exemple de
instituţii care rezistă. În 2006 am ajuns di‑
rectoarea Institutului Cultural Francofon
„Benjamin Fondane”, care a creat Premiul
Fondane pentru literatură şi care se oferă
anual unor scriitori care scriu în franceză,
dar nu sunt francezi. Acest premiu se de‑
cernează și astăzi. Spre mulţumirea mea,
este acordat unor scriitori cu bun renume.
La Paris, la Institutul Cultural Român, am
instituit două rezidenţe de creaţie care re‑
zistă și acum, unde oamenii de cultură ro‑
mână pot să aibă experienţe literare și cul‑
turale pentru o lună, două.
Ce vă place mai mult, poezia sau
proza?
Mă consider mai mult un spirit poetic
datorită filogeniei mele, provenind dintr‑o
familie de poeţi. Îmi place mai mult să
scriu poezie, dar consider că a scrie proză
e deja un act de maturitate și consider că
fiecare poet trebuie să încerce și acest tip
de discurs. Toţi optzeciștii au trecut la
proză și este o formă mai analitică de ra‑
portare la realitate. E vorba, practic, de a
propune o imagine mai concretă pentru
spiritul chimic, întrucât trăim, de 25 de
ani, o epocă mai puţin sensibilă la poezie,
care, din cauza marii bulversări sociale,
este o epocă ce are nevoie de un discurs
analitic; dar asta nu înseamnă că poezia
dispare. Mi se pare că începem să asis‑
tăm la o întoarcere discretă a poetului în
societate.
Cum aţi reacţionat când aţi primit
invitaţia la FILIT?
Am simţit bucurie. Nu am mai fost la
Iași de aproape douăzeci de ani. De Iași
mă leagă multe vizite din tinereţe, când
veneam la Cenaclul literar și participam la
o viaţă intensă și, mai ales, m‑a atras ideea
de a mă revedea cu colegii mei literaţi, de
care am fost departe aproape un deceniu.
Sunt fericită că am văzut mulţi scriitori pe
care nu îi întâlnisem niciodată, dar am
apelat și la ei, că mai ușor te întâlnești la
Iași decât bucureștean cu bucureștean la
București. E o șansă pentru noi să partici‑
păm la o fervoare culturală comună.
A consemnat Diana Mihai

Fabio Stassi: „Trebuie să existe o complicitate

între scriitor şi cititor, în aşa fel încât gustul să fie educat”

F
abio Stassi, scriitor italian, de origine siciliană, autorul cărţii Ultimul dans al
lui Charlot, a fost prezent la FILIT. Este superstiţios, pasionat de literatură și
are o afecţiune imensă faţă de poveștile oamenilor. Pentru că familia sa și‑a
regăsit povestea în filmele lui Charlie Chaplin, Fabio a decis să scrie
povestea lui Charlot.

Ai venit în România pentru un festi‑
val de literatură. Îmi poţi spune cum
te‑a format pe tine literatura?
Literatura mi‑a salvat viaţa. De două‑
zeci de ani călătoresc aproape cinci ore
zilnic în tren, pentru că sunt navetist.
Dacă nu aș fi avut cărţi, probabil că aș fi
înnebunit. Am iubit dintotdeauna literatu‑
ra. Am început citind cărţi de aventură și
de călătorii, cărţi care mi‑au format o păre‑
re asupra lumii. Pentru mine, hărţile geo‑
grafice erau desenate cu nume de scrii‑
tori. Fiecare scriitor era precum o insulă
pe care trebuia să o vizitez, precum un
tren pe care trebuia să îl prind, precum o
barcă în care trebuia să urc. Pentru mine
cititul a fost mereu un mod de a călători.
Știu că lucrezi ca bibliotecar. Având
acest serviciu și această mare pasiune
pentru citit, pentru literatură, probabil
că ai citit foarte multe cărţi. Îmi poţi
spune dacă tu crezi că există cărţi
proaste, care nu trebuie citite?
Nu, nu cred asta. Eu cred că este sufi‑
cient să ai entuziasmul pentru lectură, de‑
oarece entuziasmul este contagios, ca o
răceală, și se transmite prin intermediul
pasiunii. Eu îmi amintesc, mai mult decât
cărţile pe care le‑am citit, persoanele care
mi le‑au recomandat, prietenii, pentru că
în fiecare carte există o afecţiune, o poves‑
te a persoanei care ţi‑a pus cartea în mâini.
Sunt de părere că se poate citi totul, cred
că literatura bună e un pact de anticonfor‑
mism cu cititorul. Cititorul este inteligent
și trebuie să respecte scriitorul. Trebuie să
existe o complicitate între scriitor și citi‑
tor, în așa fel încât gustul să fie educat.
Așadar cine citește mult înţelege imediat
cartea pe care o are în mâini.
Care e cartea ta preferată? Cea pe
care ai citit‑o de cele mai multe ori…
Este o carte de Elias Canetti, care se
numește Limba salvată. El, de când era
copil, a auzit multe limbi în jurul său, ca și
mine de altfel, care sunt crescut într‑o fa‑
milie în care toţi aveau sânge mixt: o bu­
nică argentiniană, un bunic tunisian, un
străbunic albanez, o străbunică din Cata‑
lonia, și am regăsit în acea carte multe lu‑
cruri frumoase. Apoi, Bătrânul și marea
de Hemingway, pentru că o recitesc de fie‑
care dată când ceva merge prost, mă face
să îmi treacă tristeţea. Mai este o carte ita‑
liană, care nu cred că este cunoscută în
România, Conversaţie în siciliană, de Elio
Vittorini, un scriitor sicilian, pentru că eu
sunt sicilian, și este cartea pe care am ci‑
tit‑o când aveam șaisprezece ani. După ce
am citit această carte m‑am gândit că și eu
aș vrea să învăţ să scriu.
În meseria de scriitor imaginaţia
este unul dintre cele mai importante in‑
strumente. Îmi poţi spune ce te inspiră?
Eu scriu în tren, așadar mă inspiră
mișcarea, faptul de a nu sta pe loc este
foarte important pentru mine, pentru că
nu stau într‑un singur loc când scriu. Scri‑
sul e un mod de a nu sta. Imaginaţia este
ceva în continuă mișcare, care nu poate fi
închisă. Așadar totul este important. Câte‑
odată mă inspiră mâinile unei persoane,
mâinile ascund povești incredibile. Mă
mult, petreci mult timp în tren, la servi‑
interesează de asemenea și poveștile din ciu, departe de familie. În cartea Ulti-
priviri, unele fiind la vedere, altele fiind
mul dans al lui Charlot este ascunsă
ascunse… scrisoarea ta pentru fiica ta?
Da. Am trei copii și o nepoată. Da, e
Am auzit mulţi scriitori spunând că
ascunsă scrisoarea mea. Din fericire, eu
fiecare roman scris de ei este ca și copi‑
am început să public atunci când copiii
lul lor. Tu ai o carte preferată din cele
erau deja mari și este bine, deoarece, cât
pe care le‑ai scris?
au fost mici, am fost alături de ei. Acum au
Nu toate cărţile sunt la fel. Aceasta
crescut. Unul locuiește în Elveţia, unul la
despre Charlot este foarte importantă Roma și fata e încă acasă. Așadar e un pic
pentru mine, întrucât a fost tradusă în diferit. Am crezut mereu în transmiterea
străinătate. valorilor din generaţie în generaţie. Pro‑
vin dintr‑o familie numeroasă și am vrut o
Să facem o paralelă între tine și familie numeroasă. Este scrisoarea mea
Charlot. În carte, Charlot îi scrie o scri‑ pentru copiii mei, dar cred că o vor înţele‑
soare fiului său de doar nouă ani, atunci ge abia peste câţiva ani, când eu voi fi mai
când a simţit că va muri curând, regre‑ bătrân.
tând faptul că nu va mai putea petrece
mult timp alături de el. Tu călătorești A consemnat Silvia Alexandra Nistor

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

FILIT 2014 | 15
Radu Aldulescu: „Marea literatură vrea să imite viaţa,
dar viaţa nu prea e cu final fericit”
Cum aţi început să scrieţi? Care a
fost acel declic?
Am început să scriu în copilărie. La un
moment dat am scris într‑un cenaclu șco‑
lar de vreo două ori. Asta se întâmpla pe la
treisprezece ani, iar la șaisprezece ani am
scris o poveste pe care un tip de acolo
mi‑a publicat‑o în revista Amfiteatru. Ti‑
pul trăiește și azi, bate spre nouăzeci de
ani și se ocupă cu aceeași treabă cu care
se ocupa și pe vremea când avea patruzeci
de ani, adică îndrumă elevii spre literatu‑
ră. Tudor Opriș se numește. Eu l‑am revă‑
zut acum după atâta vreme și mi se pare
că arată neschimbat.
Se pare că literatura îl ţine viu, îl
păstrează.
Probabil că da, pentru că este un lucru
pe care îmi vine greu să‑l cred, că timpul a
trecut pe lângă el atâţia ani. M‑aș gândi la
chestia asta, că literatura îl ţine viu… În
fine, revenind la publicaţie, asta se întâm‑
pla în februarie 1973. Atunci am dat startul,
după care am făcut altceva, dar am revenit
după o vreme. La treizeci de ani am început
să scriu primul roman.
Îmi permit să compar generaţia ti‑
nerilor de astăzi cu un pumn de nisip
aruncat într‑o bibliotecă. Cel mai pro‑
babil, și prefer să o spun ca pe o îndoială
decât ca pe o certitudine, este ca 75% să
aibă o cădere liberă. Dar ce ne facem cu
restul de 25%? Se mai poate vorbi despre
o următoare elită de scriitori?
Poate și mai puţin de 25%, dar numai
Dumnezeu știe. Depinde de generaţiile
acestea. Scriitorii se nasc și proliferează cu
Cezar Paul‑Bădescu: „Îţi fabrici amintirile
şi ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat aievea”
Mai păstraţi vii imagini din copilă‑
rie? Care sunt cele mai reprezentative?
Da, păstrez, cu atât mai mult, cu cât am
scris. Am scris despre ele în cartea Tinere‑
ţile lui Daniel Abagiu, care este compusă în
mare parte din amintirile mele din copilă‑
rie și din adolescenţă. E adevărat, e un efect
pervers al scrisului, pentru că nu scrii reali‑
tate unu la unu. Pe de altă parte, un scriitor
combină lucrurile, inventează, aduce întot‑
deauna îmbunătăţiri poveștii reale. Deci, se
joacă cu experienţele pe care le are. Cam
așa funcţionează lucrurile și în cazul litera‑
turii. Îţi contrafaci, îţi fabrici amintirile și
ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat
aievea. Nu vreau să par că plâng cu capul
pe umărul cuiva, dar nu am avut o copilărie
foarte roz. Nu am fost un copil fericit din
nr. 187
S
criitorul Radu Aldulescu a venit la Iași deghizat. Și, culmea, a
venit deghizat în el. În omul simplu, cu un bun‑simţ debordant și
cu o șapcă bleumarin. S‑a arătat drept omul pe care cititorii
romanelor sale, probabil, l‑ar fi confundat cu o altfel de persoană.
În ciuda pesimistului de dincolo de copertă, el este chiar un om
optimist. Optimist că scriitura va răzbi într‑o zi, nu azi.
voia lui Dumnezeu. Nu există școli sau fa‑ posibilitatea de a‑și rupe gâtul foarte urât
cultăţi de scriitori. Au existat cândva, dar și să fie eliminat din cârd. Iar în comunitate
au eșuat. Deci, scriitorii se formează altfel avem exemple multiple.
decât se formează inginerii, medicii sau oa‑
menii de știinţă. Dar credeţi că documentarea poate părea că era asta tehnologică le îngreunea‑
fisura această originalitate? ză apariţia. Deși, uite, am surpriza să‑i regă‑
Dumneavoastră după ce tipar v‑aţi Depinde. Depinde de cât de mari sunt
sesc pe unii aici, la târgul acesta de carte.
format? originalitatea și talentul scriitorului.
M‑am format cu marea literatură rusă,
O spunem noi, dar o spun și alţii:
americană, anglo‑saxonă, cu clasicii, cu Aud în jurul meu, adeseori, că odată suntem un popor de oameni veseli și op‑
premodernii, modernii și postmodernii.
cu tehnologia avansăm în inteligenţă. Se timiști, suntem un popor latin, până la
pare că în secolul XXl la modă este ca urmă. Însă, la capitolul literatură, după
Pentru mine, trăsătura fundamenta‑ experienţa dumneavoastră de mai bine
inteligenţa să fie mobilă și purtată în
lă pe care trebuie să o aibă un scriitor de treizeci de ani de scris, ce fir epic cre‑
buzunare. Și atunci mă opresc din a mă
este originalitatea. Și consider că repre‑ deţi că se vinde mai bine? Încă mai sunt
zintă o adevărată putere. Pentru că, să întreba pe mine însămi și vă întreb pe
dumneavoastră: cum și cât va mai răzbi oamenii topiţi după poveștile cu final
fii un arbore care stă sub același vânt cu fericit?
milioane de alţi oameni ca tine și crengi‑ literatura, acum, când cartea nu mai e
le tale să se clatine totuși diferit, este o un „trend”? Peste tot, marea majoritate a scriitori‑
putere. Dar este cu adevărat cea defini‑ Asta, iarăși, e o discuţie permanentă și lor au fost înnebuniţi după poveștile cu
torie? destul de vastă. Nu pot să dau eu o decizie, happy‑end. Dar asta face o industrie. Po‑
dar speranţa și marea mea nădejde este ca veștile cu happy‑end constituie o industrie.
Este fundamentală, o mare putere, la Marea literatură vrea să imite viaţa, dar
fel cum ai spus, dar este și un mare risc pe literatura să răzbească, deși se pare că s‑au
înrăutăţit condiţiile ce îi veneau în ajutor. viaţa nu prea e cu final fericit, pentru că se
care fiecare și‑l asumă după cum îl taie ca‑ termină cu o moarte. Happy‑end‑ul e doar
pul, și anume să ieși din rând. Deci, să fii Avem televiziune, avem internet, avem atâ‑
un element de iluzionare și un fel de artifi‑
profund original este și un risc. Oamenii tea lucruri care dau să înlocuiască literatu‑
cialitate care nu face casă bună cu marea
sunt făcuţi să trăiască între ei, se iau unii ra, dar totuși, în alte părţi mai ales, există
literatură.
după alţii, iar în momentul în care unul iese scriitori contemporani mari. La noi mai
din rând și vrea să fie original, își asumă puţin, majoritatea întârzie să apară. S‑ar A consemnat Cristieana Puravu
E
ste un scriitor căruia experienţa de jurnalist îi prinde nu bine, ci foarte Există vreo evoluţie și schimbare în
presa românească? Aș dori să îmi răs‑
bine. Scrie de parcă ar face combinaţii chimice din cuvinte, iar pundeţi acoperind perioada dintre 1996,
articolele sale reprezintă puncte de vedere sincere asupra realităţii când aţi devenit redactor al revistei Di-
lema Veche, și până astăzi, când știu că
actuale din ţară și nu numai. Cezar Paul‑Bădescu face presă sinceră și lucraţi la Adevărul, unde sunteţi direc‑
torul departamentului de cultură.
scrie literatură cu imaginaţia unui nostalgic incurabil. Spune că nu Presa s‑a degradat foarte mult și la asta
a fost un copil prea fericit, dar poate că și de aici își trag vlaga unii scriitori. a contribuit și criza: când se taie fondurile,
apar tot felul de aberaţii în sistem. Iar cul‑
tura, în opinia celor care fac presă în Româ‑
nia, e un lucru inutil, un moft. Prin urmare,
simplul fapt că mă gândeam, în mod sigur, Unul dintre volumele dumneavoas‑ ne putem dispensa de el, de ea. E greșit și
că părinţii mei m‑au adoptat și eu nu sunt tră îl are în vedere pe Mihai Eminescu. nu o spun numai eu, dar publicaţiile adevă‑
copilul lor. Asta spune că eram un copil ne‑ De ce Mihai Eminescu și nu alt poet? rate din străinătate nu tratează cultura ca
fericit și credeam că nefericirea mea se tra‑ Hai să îţi spun povestea acestui volum. pe un moft. Ei și‑au dat seama că este ceva
ge din faptul că eu credeam că nu sunt co‑ Eu am lucrat multă vreme, acum câţiva ani, important pe care nu trebuie să‑l arunci la
pilul lor și îmi făceam tot felul de scenarii. la revista Dilema veche, care, după cum știi, gunoi. În al doilea rând, o altă aberaţie năs‑
funcţionează într‑un fel anume, adică face cută de criză este felul în care este tratat
Ce ar trebui să știm nou despre omul numere tematice. La un moment dat, am jurnalistul. Jurnalistul a fost transformat în
Cezar Paul‑Bădescu? Care sunt valorile propus tema Eminescu la Dilema. Ce am „negru pe plantaţie”. Presa scrisă a fost re‑
lansată cu adevărat de către Evenimentul
lui? dorit eu a fost nu o discuţie despre poetul
zilei, care a început prin a „vinde știri” cu
În primul rând, am oroare să fac rău Eminescu, despre persoana lui, despre ope‑
sau să aduc suferinţă celor din jur. De asta ra lui, ci o discuţie despre mitologia creată găini violate, care nasc pui vii. Acesta a fost
începutul presei românești libere. Mulţi
am oroare: suferinţa fizică sau morală, psi‑ în jurul lui Eminescu. Despre faptul că,
hică. Pentru că am trecut și eu pe acolo și de‑a lungul timpului, Eminescu a fost ane‑ dintre jurnaliștii din zilele noastre spun că
au fost formaţi la „școala Cristoiu”, aceasta
știu ce dramatic e să suferi. Pe de altă parte, xat la tot felul de mișcări politice și s‑au fo‑
fiind informal o școală, din timpurile de în‑
una din valorile mele este sinceritatea. Pe losit de el. S‑au folosit de el și legionarii,
ceput ale Evenimentului zilei. Din păcate,
ea o „predic” și în ceea ce scriu, și în relaţii‑ s‑au folosit de el și comuniștii, mai târziu;
asta i‑a format, iar ei, formaţi astfel, tot așa
le cu ceilalţi și de asta am și foarte puţini fiecare lua câte o bucată din el: legionarii
știu să facă presă.
prieteni: pentru că nu sunt interesat decât veneau cu Doina, comuniștii veneau cu
de relaţiile în care comunicăm cu adevărat, partea din Împărat și proletar și îl făceau Pentru a încheia, exprimaţi în trei
nu ne facem că am comunicat. Prin urmare, pe Eminescu drept port‑stindardul cauzei cuvinte experienţa FILIT.
cam acestea sunt lucrurile după care mă lor, ideologiei lor. Adică tot festivismul
Fantastic, bucurie, prietenie.
ghidez în viaţă: să nu provoc suferinţă și în ăsta, de multe ori clișeizat, te împiedică să
relaţiile cu ceilalţi să fiu sincer. ajungi la poezia lui reală. A consemnat Ema Iordache
www.revistatimpul.ro
16 |  FILIT 2014

O zi cu Herta Müller
C
el mai așteptat invitat la Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere (FILIT) de anul acesta
a fost de departe Herta Müller. Spun asta reamintindu‑mi sala Teatrului Naţional arhiplină sau
conferinţa de presă de la Muzeul Literaturii Române. Sunt lucruri la care ne așteptam încă de
anul trecut, de la prima ediţie, când, din motive de sănătate, laureata premiului Nobel pentru Literatură
nu a mai făcut deplasarea la Iași. Am regretat atunci că nu am avut ocazia s‑o ascultăm pe scriitoarea
de origine română stabilită în Germania și să vedem cum privește ţara în care s‑a născut, după ce a trecut prin multe
momente care au avut un impact puternic asupra omului Herta Müller. S‑a întâmplat însă anul acesta.

cred că trebuie să fac, eu nu sunt actriţă.

Ceea ce fac acum (n.r. – participarea la
conferinţa de presă) nu are legătură cu
meseria mea. Acum joc un rol, nu sunt
scriitoare aici”, a subliniat Herta Müller.
Întrebată dacă celebritatea poate fi cople‑
șitoare, scriitoarea a spus: „Eu nu știu dacă

A
nul acesta mi‑am luat revanșa. Am
avut ocazia de a petrece aproape o
zi cu cea pentru care România nu
este o ţară oarecare, întrucât are foarte
mult de‑a face cu propria ei biografie.
„M‑am îndepărtat de România pentru că
asta trebuia. Eu, când am plecat din Ro‑
mânia, trei ani de zile a fost Ceaușescu în
putere și n‑am putut să vin, am avut ame‑
ninţări cu moartea, și în Occident, în Ber‑
lin, așa că m‑am debarasat și nici nu mi‑a
venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis
că ăștia m‑au dat afară și acum am trântit
și eu ușa.”
Vineri, 3 octombrie 2014
Ziua cea mare, în care aveam s‑o în‑
tâlnesc pe Herta Müller. Înainte de a ple‑
ca de acasă, m‑am înarmat cu trei cărţi
din propria bibliotecă (Regele se‑nclină și
ucide, Animalul inimii și Astăzi mai bine
nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi) cu gân‑
dul de a obţine măcar un autograf, cu toa‑
te că auzisem că nu le va oferi astfel de
delicii celor care îi citesc cărţile.
Ora 13.00, Muzeul Literaturii
Române Iaşi
Conferinţă de presă cu laureata pre‑
miului Nobel pentru Literatură din 2009.
Jurnaliștii și echipa FILIT o așteptau cu
nerăbdare. Prima constatare: a fost punc‑
tuală. La ora 13.00 a început conferinţa de
presă. Am fost anunţaţi de la început că
avem la dispoziţie 30 de minute și că fie‑
care jurnalist are dreptul la o singură în‑
trebare. Aveam în faţa noastră o persoană
mică, firavă, emotivă, sensibilă și atentă la
tot ce se întâmpla și spunea. „Eu fac ce
sunt celebră. Ce e aceea? Celebritatea
este doar o noţiune, «ceva». Cred că aș fi
tricotată dacă m‑aș lăsa copleșită de un
așa «ceva». Celebre sunt lucrurile care
sunt în afara mea, care se întâmplă ca re‑
acţie la ceea ce am făcut eu. Deci, de fapt,
eu nu sunt, dacă puneţi cuvântul acela
straniu, celebră. Celebre sunt cărţile sau
alte lucruri legate de mine, dar nu mă
simt eu celebră, nu e la adresa mea. Dar,
câteodată, trebuie să suport această idee
greșită, de aceea sunt și aici, acum, atâţia
oameni. Asta mi se întâmplă des, înainte
de asta nu mi s‑a întâmplat, și am fost
aceeași persoană. Deci, cred că sunt ace‑
eași persoană care am fost înainte și nu
am niciun motiv să mă schimb.”
Cum arată viaţa de zi cu zi a unei lau‑
reate a premiului Nobel a fost o curiozita‑
te generală pe care însă mi‑am satisfă‑
cut‑o: „Mie nu‑mi stă tot timpul în minte
că am un premiu, nici nu‑mi amintesc de
așa ceva. Am o viaţă normală și mă ocup
de toate cele cu care vă ocupaţi și dum‑
neavoastră și orice om care își face viaţa
zilnică. Și de ce să‑mi amintesc așa ceva,
că n‑are tangenţă cu nimic?! Dacă scriu,
am aceleași probleme pe care le‑am avut
și‑nainte. Trebuie să lucrez și‑mi dau si‑
linţa să iasă bine. Am același risc să gre‑
șesc, am același noroc să reușesc, pot
avea ghinion, să nu‑mi reușească”.
Cele 30 de minute au trecut fără să
ne dăm seama, iar toată lumea era mul­
ţumită la final, inclusiv Herta Müller. „Ce
bine că s‑a terminat. Am avut mari emo‑
ţii. Pe mine mă doare capul când trebuie
să particip la astfel de discuţii. Bine că s‑a
terminat cu bine”, a mărturisit autoarea
celor apropiaţi. După o astfel de întâlnire
eram bucuros că sunt contemporan cu
astfel de momente și m‑am îndreptat
spre Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”,
unde trebuia să pregătim seara în care
Herta Müller avea să se întâlnească cu
publicul.
Teatrul Naţional Iaşi, Seara
FILIT cu Herta
Cu o oră și jumătate înainte, publicul
deja e prezent în faţa clădirii. În interior
totul era verificat și pus la punct. Trei
echipe de voluntari la intrare care să ghi‑
deze publicul, alte două echipe se ocupau
de distribuirea locurilor, pe scenă pahare‑
le cu apă își așteptau invitaţii, iar la cabi‑
ne totul era aranjat.
La ora 19.20 a ajuns mașina cu cei trei
invitaţi (Herta Müller, Ion Vianu și Ernest
Wichner). Intrarea s‑a făcut prin spatele
clădirii, pentru a se evita mulţimea care
aștepta. Emoţionat, am salutat întreaga
echipă și i‑am condus pe cei trei spre ca‑
bină. Între timp, am făcut un anunţ către
întreaga sală, că la ora 20.00 se închid uși‑
le. La ora 20.10 urma să fim în direct pe
TVR 2.
M‑am întors la cabină și am reluat pe
scurt programul din acea seară cu cei trei
invitaţi. Herta Müller chiar avea emoţii.
Ţinea în mână hârtiile de pe care urma să
citească un fragment din Astăzi mai bine
nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi și câte‑
va colaje. „Sper să nu mă încurc”, le‑a
spus celor din cabină. Le‑am arătat pe
unde vor intra în sală după ce vor fi pre‑
zentaţi. Iniţial, scriitoarea trebuia să intre
singură pe scenă, urmată de ceilalţi doi
invitaţi. Dintr‑o dată, totul s‑a schimbat:
„Eu nu intru singură. Îmi este frică. O să
intrăm toţi trei”. Așa a și fost. Aplauze la
scenă deschisă, iar toţi ochii celor peste
700 de persoane din sală erau îndreptaţi
spre scenă.
Au fost câteva mărturisiri care m‑au
mișcat, ca aceasta: „Când eram deprima‑
tă, ieșeam pe stradă și îmi impuneam să
număr aluniţele oamenilor, sau bastoane‑
le, sau femeile gravide. Număram ore în‑
tregi ca să‑mi ţin mintea ocupată”.
Copilăria Hertei Müller
„Am avut o copilărie tristă, din cauza
mamei care, întoarsă după cinci ani din‑
tr‑un lagăr de deportare, a fost tristă tot
restul vieţii ei. Mânca în fugă și avea o
obsesie a cartofilor, care fuseseră o mân‑
care de lux în lagăr. A trebuit să învăţ să
cojesc cartofii cu coajă foarte subţire și,
dacă nu reușeam, mama se enerva și mă
bătea”, a povestit scriitoarea.
După o oră și jumătate, întâlnirea s‑a
terminat cu o sală în picioare, aplaudând.
Ce a fost mai greu a trecut. Toată lumea
era degajată în culise. După câteva minu‑
te de respiro, am intrat în cabina invitaţi‑
lor, le‑am spus cum s‑a văzut din sală dis‑
cuţia și am obţinut și autograful mult
dorit. Cu sau fără autograf, tot eram mul‑
ţumit pentru că ieșise așa cum ne‑am plă‑
nuit și am primit felicitări chiar și de la
Herta Müller. Am condus invitaţii tot spre
ieșirea din spate a Teatrului, ne‑am mul‑
ţumit reciproc și ne‑am strâns mâna.
A fost o experienţă inedită alături de
o persoană simplă, căreia nu‑i place să fie
privită altfel decât un om care duce o viaţă
ca noi toţi. A fost Herta Müller cea firavă
și cu emoţii, cu griji, cu dorinţe, neîmpli‑
niri, împliniri, cu o vestimentaţie neagră
deja celebră, la fel ca și rujul roșu.
A consemnat Andrei Giurgia

www.revistatimpul.ro octombrie 2014