VIVECA STEN

Seria: Crimele din Åre

Volumul 1

ASCUNSĂ ÎN ZĂPADĂ
Original: Offermakaren [Hidden in Snow] (2020)

Traducere din limba suedeză de:

ROXANA BRÎNCEANU

virtual-project.eu

2023
 PROLOG

Zăpada formează o pătură solidă, dură, când Sebbe Granlund intră în

parcarea pentru personal de la VM6, telescaunul din punctul central al
stațiunii de schi unde lucrează el pe durata sezonului.
Sunt douăzeci de grade sub zero, însă frigul se simte mult mai puternic.
Vârfurile copacilor sunt încărcate de brumă înghețată, iar muntele
cunoscut sub numele Åreskutan abia se zărește prin pulberea zăpezii.
Luminile electrice puternice creează un peisaj în alb și negru, cu umbre
prelungi pe zăpada albă.
Sezonul de iarnă în Åre e abia la început.
E o distanță scurtă de parcurs pe jos până la VM6, dar căldura
acumulată în mașină dispare în câteva secunde. În răstimpul scurs până
când descuie stația, firișoarele de păr din nasul lui Sebbe îngheață. E puțin
trecut de ora nouă; stațiunea se deschide la nouă și jumătate, așa că totul
trebuie să fie gata până atunci. Ca de obicei, telescaunul a început să
funcționeze încă de la începutul lui decembrie, dar până acum puțini
schiori se aventurează pe pârtie.
Apasă pe butonul verde ca să pună mașinăria în mișcare. Un zgomot
puternic sfâșie liniștea; VM6 începe să se miște. Este una dintre instalațiile
mai vechi de telescaun, cu locuri pentru câte șase persoane. Scaun după
scaun alunecă prin fața ochilor lui.
Sebbe își scoate telefonul și aruncă o privire pe Snapchat. Scaunele sunt
acoperite de zăpadă după ninsoarea din timpul nopții. Ar trebui să iasă și
să le curețe, dar gerul îl ține în interior. Oricum, în prima jumătate de oră
acest amănunt nu prea are importanță. Soarele se ridică doar după zece
fără un sfert, iar până atunci nu vor fi prea mulți oameni prin jur.
Ridică privirea. O umbră i-a atras atenția, o siluetă neașteptată pe unul
dintre scaune, ca și când cineva ar fi coborât de pe vârf.
Întinde gâtul, încearcă să vadă, dar afară e încă întuneric.
Scaunul se apropie de platforma de îmbarcare. Pare că într-adevăr o
persoană este pe jumătate întinsă în colțul îndepărtat, dar e ceva ciudat la
ea. Stă într-o poziție contorsionată, prăbușită.
 Silueta întunecată nu se clintește, cu toate că scaunul aproape a ajuns.
Sebbe acționează instinctiv, apasă pe butonul de oprire și se repede
afară. Scaunul se oprește brusc, legănându-se la câțiva metri distanță.
Mișcările bruște fac silueta să alunece și mai mult în jos.
Sebbe rămâne pe loc în timp ce creierul lui procesează ceea ce vede.
Arată ca un manechin și totuși nu e așa ceva. Are trăsături omenești,
dar orice semn de viață a dispărut. Sprâncenele și genele sunt încărcate de
cristale de zăpadă, iar chipul e încremenit într-o grimasă înghețată.
Pielea e alb-albăstrie, buzele strânse de ger.
Scaunul se leagănă, iar trupul alunecă și aterizează în zăpadă la
picioarele lui Sebbe.
Se holbează cu gura căscată la cadavrul înghețat.
— Rahat, șoptește el. Nu tu…
 1.

Luni, 9 decembrie 2019

Hanna Ahlander nu reușește să evite zloata de pe trotuare în timp ce se

târăște cu greu de la metrou la apartamentul ei din Solna. Umezeala i se
strecoară prin încălțăminte până la șosete și ea înjură în surdină.
Cureaua poșetei îi taie umărul și ea o mută pe cealaltă parte.
Încearcă să nu se mai gândească la discuția avută în acea după-amiază cu
șeful ei, Manfred Lidwall, dar spusele lui continuă să-i răsune în minte:
dificultăți în a lucra cu ceilalți, insubordonare, lipsă de disciplină.
Manfred nu poate s-o sufere. I-a dat de înțeles cât se poate de limpede
acest lucru.
Dacă nu își va căuta din proprie inițiativă un post în altă parte, el are să
facă tot ce-i stă în puteri ca să pună capăt contractului ei.
A fost trimisă acasă ca să reflecteze. Nu mai vrea s-o vadă până în ianuarie,
după Crăciun și Anul Nou.
I se strânge inima la gândul că nu va mai putea face parte din
Poliția Orășenească din Stockholm, o slujbă care îi place, în ciuda a tot ce
s-a întâmplat.
Asfaltul udat de ploaie pare să absoarbă lumina; lumea e zugrăvită în
nuanțe de negru și gri. În câteva săptămâni vine Crăciunul. Ar trebui să fie
zăpadă și temperaturi de îngheț, fulgi moi de zăpadă plutind ușor în jos.
În schimb, cerul plânge.
Nu că ar conta – atmosfera Crăciunului e ultimul lucru care să ocupe
mintea Hannei. În ultimele câteva săptămâni nu i-a stat capul la turtă dulce
sau lumânări de Advent.
Picăturile grele îi lipesc părul de frunte. Lasă capul în jos încercând să-și
protejeze fața, dar ploaia i se scurge pe sub gulerul hainei, făcând-o să se
înfioare. Grăbește pasul, disperată să ajungă acasă, și se clatină atunci când
face un pas greșit. Și-a petrecut ultimele ore într-un bar, dând pe gât vodcă
neagră, rotind în cap aceleași gânduri.
De ce nu și-a putut ține gura? De ce n-a putut să facă ce face toată lumea
și să se conformeze?
Ar fi putut lăsa baltă problema investigației făcute de mântuială și pe
biata Josefin, omorâtă în bătaie de bărbatul ei.
Care se întâmpla să fie polițist.
Dacă ar fi închis ochii, dacă și-ar fi văzut de treaba ei, n-ar fi ajuns într-o
asemenea situație.
Colegii ei au strâns rândurile, iar ea nu mai face parte din comunitate.
Aproape a ajuns. Împarte apartamentul cu trei camere de la etajul patru
cu Christian. La fereastră se vede lumină, ceea ce înseamnă că el e acasă.
Tânjește ca el s-o țină în brațe, dar nu știe dacă i-ar putea povesti ce s-a
întâmplat – că Poliția Orășenească și șeful ei vor să scape de ea cu orice
preț.
Cum să fie în stare s-o rostească cu voce tare?
Rușinea o inundă.
Manfred i-a spus că nu mai suportă nici să se uite la ea.
Sunt o mulțime de lucruri pe care n-a fost în stare să i le împărtășească
lui Christian în ultimele șase luni, și tot nu poate îndura să o facă. Nu în
seara asta. Altă dată.
Acum vrea doar să intre, să-și mai toarne o vodcă și să se cufunde într-o
baie fierbinte. Să uite de lume, să înceteze să se gândească la tot ceea ce a
mers prost.
Ochii i se umplu de lacrimi, dar le îndepărtează mânioasă.
Se va preface că totul este perfect normal, cel puțin încă un timp, până
va reuși să digere situația. Se poate gândi mâine la viitor.
Cu un oftat, împinge ușa principală și urcă scările. Ezită în fața ușii
apartamentului, își șterge repede o lacrimă care reușise să-i scape.
Bagă cheia în broască și o rotește.
 2.

Când intră, primul lucru pe care îl vede Hanna în hol este un geamantan
negru pe roți.
Lasă poșeta pe covor și își scoate haina udă. Se întreabă dacă au
musafiri, apoi își dă seama că e al lui Christian, cel pe care îl folosește când
pleacă pentru câteva zile.
— Bună! strigă. Am venit.
Își aruncă pantofii din picioare și se duce în bucătăria unită cu livingul.
Ca de obicei, toate suprafețele sunt impecabil de curate. Tocmai au
terminat de renovat, iar Christian a cheltuit mult timp și efort să aleagă
culorile și materialele. A fost ideea lui; Hanna ar fi putut trăi foarte bine în
vechiul decor încă un timp. Oricum, trebuie să recunoască, arată bine.
Blatul de granit cenușiu se asortează perfect cu dulapurile din bucătărie, iar
parchetul de lemn îngrozitor de scump aduce o notă extra-specială.
Cu excepția faptului că partenerul ei, agent imobiliar, pare să fi aranjat
casa pentru una dintre vizionările lui.
Hanna caută ceva de băut. Nu au vodcă, dar găsește o sticlă de vin roșu
și își toarnă un pahar mare. Lacrimile îi inundă gâtul, dar le înghite. Nu mai
vrea să plângă din cauza serviciului. Acum nu mai poate schimba nimic.
Apoi își surprinde reflexia în ușa de sticlă a cuptorului. Arată groaznic.
Părul ud îi stă complet pleoștit pe cap; rimelul i s-a scurs. De regulă nu
folosește mult machiaj, dar astăzi și-ar fi dorit să fi dat măcar puțin luciu pe
buzele crăpate.
Ia vinul în baie și se spală pe față, apoi deschide robinetul să umple cada
cu apă fierbinte. Trage aer în piept, apoi se îndreaptă spre dormitor să-l
salute pe Christian.
Tot ce vrea este o îmbrățișare.
El stă întins pe cearșaful liliachiu, complet îmbrăcat, ocupat cu telefonul.
Ridică privirea când intră ea. Chiar dacă sunt împreună de cinci ani, ea nu
se poate împiedica să reacționeze la cât de bine arată.
Simte o gâdilătură în stomac, ca întotdeauna.
Christian îndeplinește toate cerințele masculine. Are un maxilar
puternic, păr des, castaniu-deschis, și un farmec copilăresc pe care știe
exact cum să-l exploateze. Este agent imobiliar de top și își iubește munca,
bucurându-se de fiecare nouă vânzare. Ambiția lui pe termen lung este să-și
deschidă propria agenție. Pofta lui de viață e molipsitoare; când e cu el,
pentru Hanna viitorul pare întotdeauna mai luminos.
Cu toate că nu vrea să vorbească despre ziua ei groaznică, tânjește după
mângâierea pe care i-o poate aduce el. I-ar plăcea să se ghemuiască în
brațele lui și să plângă, să-i simtă căldura trupului, să-l audă spunându-i că
totul o să se rezolve.
Că totul o să fie bine.
Christian se ridică de pe pat, cu telefonul încă în mână, dar nu o atinge.
Nu o îmbrățișează, nu întinde mâna să-i mângâie obrazul. Și nici nu spune
vreun cuvânt despre ochii ei roșii și umflați sau despre faptul că arată ca un
șobolan înecat.
Ceva nu e în regulă.
Își dă seama că e nervos. Are maxilarul încordat; pare să-și adune curaj
înainte să deschidă gura.
— Trebuie să vorbim, spune direct. Nu merge.
Durează un moment până să proceseze cuvintele. Nu înțelege, încearcă
să-i interpreteze expresia, dar chipul lui e închis, imposibil de citit.
— Ce vrei să spui?
— Noi doi. Nu merge.
În mintea ei nu e niciun gând rațional. Își simte limba groasă și informă;
refuză să coopereze. Se holbează la paharul din mâna ei și panica îi umple
pieptul ca un aluat lipicios.
— Ce spui? reușește în cele din urmă să îngaime.
— Tu și cu mine – nu mai putem fi împreună.
— De ce nu?
Stupidă întrebare.
— Pentru că e imposibil de trăit cu tine, o informează el.
Hanna încă se străduiește să înțeleagă ce i se spune. Trebuie să accepte
că un timp lucrurile n-au mers prea bine între ei, dar toate cuplurile se mai
ceartă uneori, pur și simplu așa se întâmplă.
El sigur își dă seama de asta, nu?
Recunoaște că solicitările de la serviciu și-au spus cuvântul în ultima
vreme, știe că și-a adus acasă furia provocată de felul nedrept în care a fost
tratată. A fost posomorâtă și arțăgoasă serile, sau s-a dus pur și simplu
direct la culcare, dar n-a fost chiar atât de rău.
Sau a fost?
— E imposibil de trăit cu mine?
— Ne facem nefericiți unul pe altul, zice el, ieșind pe lângă ea în hol.
Hanna se ia după el.
— Așa e cel mai bine, continuă el.
Are un ton obosit, dar cel puțin e mai bine decât răceala tăioasă de la
începutul conversației. Se îndreaptă spre geamantan. Dintr-odată, Hanna
simte că urăște acel geamantan.
— Cum adică „așa e cel mai bine”?
Repetă cele spuse de el, de parcă ar fi incapabilă să formuleze
independent o propoziție. Chiar stă acolo rostind asemenea tâmpenii?
Christian oftează.
— În ultima vreme nu facem decât să ne certăm. N-am mai făcut sex de
luni de zile. N-are rost să continuăm. Tu ești nefericită, la fel și eu. Ne-ar fi
mai bine unul fără celălalt. E trist, dar asta e.
Hanna e copleșită de un sentiment puternic de irealitate. Apartamentul
arată la fel ca întotdeauna. Hainele lor groase atârnă în cuier; încălțămintea
e aliniată. Exact așa era și dimineață, când a plecat, înainte ca la serviciu să
se prăbușească totul.
Oare și viața ei personală se năruie? Toate în aceeași zi?
Îl privește pe Christian cum își trece mâna prin părul castaniu deschis,
părul pe care ea l-a mângâiat de atâtea ori după ce făcuseră dragoste. Locul
lor este împreună, el ar trebui să știe asta.
Dacă el pleacă, ea nu va mai avea pe nimeni. Va fi complet singură.
Nu pleca! țipă în mintea ei. Mă pot schimba!
— Te iubesc, șoptește ea.
Christian înlemnește. O umbră îi trece peste chip, o mișcare aproape
imperceptibilă, dar Hanna o vede. Înțelege, chiar dacă el nu spune o vorbă.
— Ai cunoscut pe altcineva.
El ezită, apoi încuviințează din cap fără să se uite la ea.
La fel de bine ar fi putut să-i dea un pumn în față. În decursul celor cinci
ani împreună, Christian spunea adesea că orice poate fi iertat, cu excepția
infidelității. Ei n-aveau să fie niciodată genul de oameni care să se ascundă
unul de celălalt. Iubirea lor era puternică și onestă.
— O să stau o săptămână la un prieten; asta o să-ți dea timp să te muți,
spune el, trăgând mânerul geamantanului.
— Să mă mut?
Hanna se uită încet în jur, privirea îi cade pe frumoasa canapea de piele
pe care Christian o cumpărase de la o expoziție. Fotoliul tapițat cu catifea
de lângă fereastra mare cu vedere spre lacul Råsunda, unde îi place ei să
stea, cu picioarele strânse sub ea. Pledul de lână împăturit pe brațul lui a
fost un cadou de la Christian.
Clipește, dându-și seama că apartamentul este proprietatea lui Christian.
Abia îl cumpărase când se cunoscuseră. Ea locuia într-un apartament
neîngrijit, subînchiriat încă de când devenise polițistă.
Alegerea de a se muta cu el fusese foarte simplă.
Fusese căminul lor, dar acum el intenționa s-o arunce în stradă, pur și
simplu.
Hanna își îndreptă umerii.
— Nu poți să-mi faci așa ceva.
Glasul îi tremură; urăște faptul că nu se poate controla.
— Unde o să stau?
Christian are măcar decența să arate jenat.
— Nu vreau scandal, Hanna, mormăie. Ăsta e apartamentul meu. Eu sunt
singurul care a plătit aproape toate facturile.
Da, pentru că tu câștigi cu mult mai mult decât mine. Știe că ar fi inutil
să spună ceva, deși amândoi au fost de acord cu aranjamentul.
Salariul unui polițist nu e prea mare.
Telefonul lui Christian sună. Respinge apelul, dar nu înainte ca Hanna să
vadă numele de pe ecran.
Valérie. Ea nu cunoaște pe nimeni pe nume Valérie. Oricum, ce fel de
nume e ăsta?
Dintr-odată înțelege.
— Te duci la ea. Acolo o să stai până mă mut eu.
Christian ezită o fracțiune de secundă prea mult.
— Da, se răstește, întorcându-i spatele.
S-a întors cu spatele la ea? Asta e ultima picătură.
Christian pleacă, înainte ca ei să fi încheiat discuția. A aruncat bomba și
nu poate pierde cinci nenorocite de minute ca s-o asculte și pe ea.
— Uită-te la mine! țipă Hanna. Măcar ai putea să te uiți la mine!
Când Christian se întoarce spre ea, brațul drept al Hannei se mișcă de la
sine.
Îi aruncă vinul roșu drept în față. O cascadă de picături sângerii se
scurge de pe fruntea lui pe obraji. Pete mari și întunecate apar pe haine.
Ea îl privește cu gura căscată. Ce-a făcut?
— Nebuna dracului! mârâie Christian.
Se șterge pe față cu o mână, ceea ce nu ajută deloc.
— Ai grijă să pleci până duminică, cel mai târziu. Vreau cheile înapoi!
Trântește ușa, iar Hanna cade în genunchi. E atât de șocată că nu poate
nici să plângă. Îi e greu să și respire.
Apoi aude plescăitul apei revărsându-se din cadă.
 3.

Marți, 10 decembrie

Când inspectorul Daniel Lindskog se pregătește să-și înceapă ziua, Ida

și copilul dorm tun sub pilota verde de pe patul dublu. Ida stă întinsă pe o
parte, cu părul ei negru, lung și încurcat întins peste pernă. Alice doarme pe
spate, sforăind ușor, cu gura pe jumătate deschisă.
Daniel se oprește lângă pătuț, privindu-și fiica. Dragostea pentru Alice a
deschis în inima lui un loc despre care nici nu știa că există. Când îi atinge
degețelele mici se întâmplă ceva. Devine o persoană diferită, un om care ar
înfrunta orice pericol pentru copilul lui.
Timp de treizeci și șase de ani a trăit fără să înțeleagă ce înseamnă
iubirea necondiționată. Nu există ceva ce n-ar face pentru ea.
Totuși, nu poate nega că somnul ei profund din această dimineață e o
ușurare. Alice s-a trezit de multe ori în timpul nopții și, chiar dacă locuiesc
într-un apartament spațios cu trei camere, e imposibil să scapi de plânsul
disperat al unui bebeluș cu colici. După câteva luni cu toții sunt epuizați.
Când intră la duș, Daniel simte că are praf în ochi și plumb în corp. Apa
fierbinte nu e suficientă ca să-l pună în mișcare; abia șocul produs de
răsucirea robinetului de apă rece ca gheața îl trezește complet.
Își trage pe el blugii și optează pentru un pulover gros de lână, albastru-
închis, peste cămașă. Ca inspector nu i se cere să poarte uniformă, dar
hainele groase sunt necesare în această perioadă a anului. Nu știi niciodată
când ar putea fi nevoie să ieși în frig.
Din acest motiv, de câțiva ani poartă barbă; îi protejează bărbia.
De asemenea, i se pare că arată bine, cu toate că nu ar spune asta cu voce
tare.
Sare peste micul dejun ca să evite s-o deranjeze pe Alice. Își poate lua o
cană de cafea la secția de poliție, iar lui nu i-a fost niciodată prea foame
dimineața. E mai bine s-o lase pe Alice să doarmă, pentru că asta înseamnă
că și Ida poate să doarmă. Ei încă i se mai pare dificilă adaptarea. Să devii
mamă e copleșitor, iar ea se simte puțin nesigură în acest rol. Faptul că
Daniel nu e acasă în timpul zilei nu ajută deloc.
Cu toate că nu obișnuiau să se certe, în ultima vreme au avut câteva
scandaluri serioase din cauza unor probleme aparent minore.
Daniel se simte adesea vinovat. Nu plănuiseră să aibă un copil, cel puțin
nu când erau împreună doar de șase luni. Când a apărut Alice abia dacă
apucaseră să se cunoască îndeajuns unul pe celălalt.
Ida pomenise despre avort, dar Daniel fusese copleșit de bucurie la
gândul că va fi tată. Își dorea asta de ani buni.
Ida e cu zece ani mai tânără. Era un instructor de schi minunat, într-o
etapă complet diferită a vieții ei, atunci când se cunoscuseră într-o sâmbătă
la Bygget, cel mai popular club de noapte din Åre. Amintirea încă îi mai
înmoaie genunchii. Era atât de plină de viață, atât de frumoasă, încât nu-și
putea lua ochii de la ea. Dansaseră toată noaptea, apoi mersese acasă cu ea.
Fusese dragoste la prima vedere, mai puternică decât orice altceva îi
fusese dat să trăiască mai înainte.
Ida îl însuflețise și pe el, luându-l în excursii nebunești cu snowmobilul
și la picnicuri pe munte. Ea crescuse în zonă și cunoștea practic pe toată
lumea. El locuia în Åre de doi ani deja, dar abia alături de Ida ajunsese în
sfârșit să se simtă acasă.
Un copil cu ea ar fi fost ceva fantastic; asta fusese prima lui reacție
atunci când ea îi arătase testul de sarcină cu cele două linii albastre. El și-o
dorea atât de mult încât îi prezentase viitorul lor împreună în culori
frumoase.
Acum, când ea e permanent epuizată, vinovăția începe să-și facă loc în
mintea lui.
Daniel se strecoară în tăcere afară din apartament și coboară în fugă
scările până la ieșire. Curăță meticulos ferestrele automobilului; parbrizul e
acoperit cu un strat gros de cristale de gheață, iar pe capotă sunt zece
centimetri de zăpadă. Petrece aproape zece minute curățând totul, sfârșind
prin a transpira.
Locuiește la o distanță confortabilă de secția de poliție; vara nu-i ia mai
mult de cincisprezece minute ca să ajungă acolo pe jos, dar azi temperatura
e de minus nouăsprezece grade Celsius și e întuneric beznă. În curând
trebuie să se întâlnească cu un coleg. Anton Lundgren. Se duc la școala din
Duved ca să le vorbească elevilor. Să ofere informații și să încurajeze
cooperarea este o parte importantă a muncii de polițist în zonele rurale.
Lucrează adesea cu Anton, un localnic vesel și deschis. Când Daniel se
grăbește seara înapoi acasă la Ida și Alice, Anton se duce de obicei la unul
dintre nenumăratele lui antrenamente cu greutăți.
Secția de poliție din Åre e mică, cu doar trei investigatori și agenți de
poliție atunci când personalul e complet. Daniel aparține oficial de
Östersund, dar petrece trei zile pe săptămână în Åre.
Pornește mașina, întrebându-se dacă o fi fost multă activitate în sat peste
noapte. Probabil că nu. Joi o să fie mai rău, în ajunul serbării de Sfânta
Lucia, când puștilor le place să petreacă. Însă atâta timp cât e vorba doar de
adolescenții locali, de obicei nu apar probleme; turiștii sunt cei care-i țin
colegii ocupați. Sezonul încă nu a început, dar în curând o să fie o mulțime
de bătăi în baruri, certuri la coadă la taxiuri, oameni care caută necazuri în
restaurantele cu hamburgeri. Condusul sub influența alcoolului și, de multe
ori, furtul de echipamente de schi fac și ele parte din viața de zi cu zi.
Ninge puternic când Daniel pleacă din parcare, puțin după ora șapte,
îndreptându-se spre secția de poliție din Åre.
 4.

Un sunet pătrunzător și insistent o trezește pe Hanna.

Îi ia câteva secunde să-și dea seama că zgomotul groaznic vine de la
telefon. Bâjbâie după el pe noptieră și efortul îi provoacă fulgere albe prin
creier.
Îi vin în minte vagi amintiri despre cantități mari de alcool; s-a târât în
pat cu o sticlă din care a băut până și-a pierdut cunoștința.
În cele din urmă zgomotul încetează, iar Hanna cade la foc pe pernă.
Apoi zarva reîncepe. Întinde mâna și în sfârșit reușește să focalizeze
telefonul.
— Alo, cârâie ea.
— Te-am trezit? întreabă veselă sora ei mai mare, Lydia.
Lydia e mai în vârstă cu zece ani. E un avocat de succes, are doi copii
incredibil de bine educați și e căsătorită cu un bărbat și el de succes, care
lucrează în finanțe și câștigă dezgustător de mulți bani.
Hanna își iubește sora, dar nu prea suportă să fie în preajma ei.
Lydia îi amintește neîncetat de tot ceea ce așteptau părinții lor de la ele.
Exact genul de așteptări la nivelul cărora Hanna nu va reuși niciodată să se
ridice.
— Știi cât e ceasul? continuă Lydia.
Ea se trezește devreme în fiecare dimineață, în casa ei mare de pe insula
Lidingö. Hanna se chiorăște la ecran. E unsprezece. N-are importanță. Nu
are un serviciu la care să se ducă.
Christian a părăsit-o.
Șocul o lovește din nou și stomacul i se strânge.
Totul o doare.
— M-am îmbolnăvit de ceva, reușește să rostească.
E adevărat, într-un fel chiar e bolnavă. Acolo unde ar trebui să-i fie
inima e un gol imens, dureros.
Nu-și poate înăbuși un suspin.
Lydia poate că are energie și succes, dar nu e surdă sau insensibilă. Își
dă imediat seama că nu e în regulă ceva.
— Ce s-a întâmplat?
 — Nimic.
Hanna nu intenționa să povestească nimănui nimic. E obișnuită să stea
pe picioarele ei. În orice caz situația ei e o nimica toată în comparație cu
ceea ce trăiesc femeile abuzate și vulnerabile pe care le întâlnește în cadrul
serviciului.
Dar e foarte supărată. Se simte mizerabil, ca și cum ar fi ratat complet
absolut tot. Dacă i-ar spune surorii ei adevărul, totul ar deveni o realitate
mult prea dureroasă.
— Ce s-a întâmplat? întreabă din nou Lydia.
Hanna izbucnește în lacrimi.
— Hanna?
— Christian m-a părăsit, îngaimă în cele din urmă. Și mi-am pierdut
slujba. Șeful a țipat ieri la mine, mi-a zis să-mi găsesc altceva de făcut.
Totul se revarsă. Nasul îi curge pe pilota bleu-deschis. Se șterge la ochi,
dar lacrimile continuă să cadă.
— Trebuie să mă mut din apartament până duminică.
Încearcă să se șteargă la ochi cu un colț de cearșaf, dar nu e de prea
mare ajutor.
Lydia trage aer în piept.
— Unde e Christian?
— La noua lui iubită, Valérie.
Nici măcar Lydia nu-și mai găsește cuvintele.
— Of, zice în cele din urmă. Nemernicul!
Hanna plânge și mai tare.
— O să se rezolve cumva, o asigură Lydia după un timp.
Glasul i s-a îmblânzit; acum sună mai mult ca sora mare care îi citea
Hannei când erau mici și mai puțin ca femeia puternică intervievată de
revistele de afaceri.
— O să fii bine, draga mea. Sunt convinsă de asta, adaugă.
— Ce-o să mă fac? șoptește Hanna. Cum o să-mi câștig traiul?
La celălalt capăt al convorbirii cineva bate la ușă și se aude o voce
masculină profundă care șoptește câteva cuvinte.
— Scuze, am o întâlnire, o informează Lydia pe Hanna.
Tonul eficient, ușor stresat, revine.
— Te sun mai târziu. Lasă-mă să mă gândesc puțin.
— Nu-i spune mamei, o roagă Hanna. Promite-mi.
 Rolurile în familia lor s-au stabilit cu mult timp în urmă. Lydia e cea care
muncește din greu, fiica realizată, cu care părinții se laudă prietenilor din
Spania, în timp ce Hanna a venit pe lume mai târziu, iar ei preferă să nu
pomenească de ea. Ea i-a dezamăgit întotdeauna. Stilul ei de viață boem și
cariera aleasă i-au făcut pe mama și tatăl ei ultraburghezi să le stea în gât
vinul roșu.
Singurul lucru pe care mama ei l-a aprobat a fost relația
Hannei cu Christian.
Iar acum s-a terminat.
Hanna lasă telefonul jos și-și trage pilota peste cap. Trădarea lui
Christian e de neînțeles. Cum a putut să-i facă așa ceva, după cinci ani
petrecuți împreună?
Ideea că el s-a mutat la noua lui iubită înrăutățește situația.
Ieri-dimineață, Hanna și Christian s-au trezit în același pat. Acum el a
plecat pentru totdeauna.
În plus, ea nu are unde altundeva să stea. Piața imobiliară din
Stockholm e o junglă. Nu există spații de închiriat disponibile, doar
apartamente de vânzare, care costă milioane. Bani pe care ea nu-i are și nici
nu-i va avea vreodată.
Nu poate împrumuta de la părinți. Chiar și gândul de a-i suna și de a le
spune ce s-a întâmplat e de nesuportat.
Ei o numesc „mica noastră greșeală”. În opinia lor, ea n-a fost niciodată
în stare să facă ceva bine.
Nu a reușit să se țină de Christian, iar la treizeci și patru de ani nu-și
poate permite un loc al ei.
Ce să facă? Unde să se ducă?
 5.

Lydia sună o oră mai târziu, așa cum a promis.

Hanna e tot în pat. Într-un târziu a încetat să plângă și fixează apatic
tavanul. Ar trebui să facă un duș, să ia un calmant pentru durerea de cap, să
încerce să mănânce ceva.
E incapabilă să-și miște vreun mușchi.
— Bun, uite ce-o să facem, spune Lydia blând, ca și cum ar vorbi cu un
copil. Te duci la casa noastră din Åre și te odihnești câteva săptămâni.
— Åre? mormăie Hanna.
Ea și sora ei își petreceau acolo toate vacanțele de iarnă cu părinții lor,
dar Hanna nu s-a mai dus acolo de când a terminat liceul, cu toate că
întotdeauna i-a plăcut să schieze.
Unele amintiri încă mai dor.
Lydia conțină vioi:
— Între timp, eu o să analizez poziția ta legală în legătură cu
apartamentul. Christian nu te poate da pur și simplu afară, nu-i permit eu.
Există o legislație guvernamentală privind coabitarea și împărțirea
locuinței. De asemenea, o să stau de vorbă și cu angajatorul tău.
Lydia face ca totul să pară atât de simplu.
— Noi am fost în Åre weekendul trecut, dar în douăzeci și șase o să
plecăm în croaziera aia de care ți-am vorbit. Casa o să fie goală cel puțin
până la sfârșitul lui ianuarie.
Lydia și soțul ei, Richard, au construit cu câțiva ani în urmă o casă mare
lângă Åre, într-o zonă numită Sadeln. Hanna nu a fost niciodată acolo, dar
Lydia i-a arătat mândră poze cu decorul elegant. Probabil numai canapeaua
costa mai mult decât câștiga Hanna în trei luni.
— O să fie perfect, declară Lydia cu fermitate.
Hanna se îndoiește că va fi așa, dar nu are altă opțiune. Nu are unde să
se ducă, nu are nici serviciu. Nici prea mulți bani nu are.
— Ți-am rezervat un bilet de avion.
Lydia nu așteaptă răspunsul Hannei.
— Zborul e la trei jumătate azi după-masă. De asemenea, ai un loc
rezervat în autobuzul de transfer de la Aeroportul Östersund, care oprește în
Åre Björnen. E un drum de zece minute pe jos de acolo până la casă. Sau
poți să iei un taxi.
Dinamismul surorii ei o face pe Hanna să se simtă și mai neajutorată.
Cum ar putea să plece, când ea nu e în stare nici măcar să facă un duș și să
se îmbrace, darămite să mai ia și avionul până la Åre?
Nici măcar nu are energia să fie recunoscătoare. E un efort doar să țină
telefonul. Mâna îi tremură, deși stă întinsă.
— Apropo, o să te ia un taxi la două fără un sfert. Ai check-inul făcut
deja.
— Nu-mi permit un taxi până la Arlanda, obiectează Hanna.
Odată pusă în mișcare, Lydia e ca un tăvălug. Atitudinea ei cum că totul
poate fi reparat e copleșitoare. E ca și cum ar avea o listă în minte și pur și
simplu bifează un punct după altul. Ca și când a face ceva ajută
întotdeauna.
— E preplătit, nu-ți face griji, spune ea, apoi lasă să-i scape un mic oftat
satisfăcut: Așa că, uite, situația e sub control.
Nimic nu e sub control, dar Hanna nu are nici puterea, nici abilitatea să-i
explice de ce. Și nici nu e capabilă să-i reziste Lydiei.
— Mulțumesc, șoptește obosită.
— E multă mâncare în frigider, servește-te cu ce vrei. Ești binevenită și
să folosești echipamentul nostru de schi, avem atâtea lucruri în plus încât
ne-am putea deschide propriul centru de închirieri.
Lydia râde puțin de gluma ei.
— Sună-mă când ajungi acolo ca să știu că ești bine. Trebuie să plec, mă
întâlnesc cu un client important la biroul lui și nu pot să întârzii. Vine
Crăciunul, totul trebuie să fie gata înainte de Sărbători. Știi cum e.
Încheie convorbirea, iar Hanna se chinuie să prelucreze în minte ceea ce
tocmai s-a întâmplat.
Lydia o trimite la Åre să-și lingă rănile. Totul e organizat, Hanna nu
trebuie decât să se îmbrace și să-și facă bagajele. Taxiul o să sosească în
curând.
Åre.
Vede în fața ochilor Åreskutan, la fel de limpede ca și cum ar sta la
poalele munților maiestuoși. Lydia nu s-ar fi gândit să-și ridice casa de
vacanță a visurilor ei altundeva decât în munții din Jämtland. Și Hanna a
iubit mereu locul, însă îi amintește prea mult de copilărie, în special de anii
în care rămăsese singură cu părinții după ce Lydia plecase de acasă.
Acum însă nu are de ales. Dacă nu se duce la Åre, nu are unde altundeva
să meargă. Nu vrea să-și sune prietenii și să le ceară ajutorul – toți sunt
ocupați cu viețile lor, în special înainte de Crăciun. Îi e prea jenă. Nu ar fi în
stare să explice ce se petrece.
Se ghemuiește în poziție fetală. Dorul intens de Christian o face să se
simtă ca și cum s-ar sparge bucăți.
Trezirea de dimineață alături de el. Siguranța vieții alături de o altă
persoană.
Să fii parte dintr-un cuplu.
Încă îi mai poate simți mirosul pe perna de lângă ea.
Dacă ar putea da timpul înapoi, să fie din nou totul bine…
 6.

Ușa cabinetului în care Amanda Halvorssen trebuie să-și facă evaluarea

cu consilierul Lasse Sandahl este închisă. Lasse este șeful
Catedrei de Economie de la Liceul Jämtland, unde Amanda învață în
ultimul an.
Probabil a fost reținut; întâlnirea era pentru ora patru. Ea speră să nu
întârzie. Școala e în Järpen, iar autobuzul cu care trebuie să se întoarcă
acasă în Åre pleacă la cinci fără douăzeci.
Amanda a împlinit optsprezece ani în septembrie, deci nu e necesar să fie
prezent un părinte. Este pentru prima dată când vine neînsoțită și este un
lucru bun. Mama e dificilă, cu veșnicele ei comentarii privind progresul
Amandei. Își bagă nasul peste tot, vrea mereu să știe unde se duce, cu cine
își petrece timpul, de parcă nu ar înțelege că fiica ei e majoră și e capabilă
să ia propriile decizii.
Din cauza asta, Amanda nu i-a spus despre Viktor.
Știe exact ce ar zice mama ei dacă ar afla despre noul ei iubit. Viktor, cu
reputația lui proastă, categoric nu ar fi apreciat acasă la ei.
Amanda se așază pe o băncuță de lângă peretele vopsit în alb al
coridorului și își scoate telefonul. Își verifică aspectul în oglinda ecranului.
Părul ei de curând vopsit negru, lung până la umeri, arată frumos. Ca
întotdeauna, a folosit din plin rimel negru și rujul roșu-închis pe care l-a
cumpărat în urmă cu câteva zile. A fost puțin cam scump, dar nu-i pasă.
Deschide Snapchat și derulează alene. Ebba, prietena ei cea mai bună, i-
a trimis câteva poze și un mesaj, chiar dacă s-au văzut cu mai puțin de un
sfert de oră în urmă.
Unde naiba e Lasse?
E singură pe coridor, majoritatea celor aproape patru sute de elevi și-au
încheiat deja ziua. Amandei îi e foame și vrea să se ducă acasă. În plus,
îngheață; în această perioadă a anului e frig înăuntru. Când temperatura
scade sub minus douăzeci, e greu să păstrezi căldura în clădirea mare a
școlii.
Aude pași pe scări, apoi Lasse își face apariția. Poartă blugi și pulover,
chiar dacă are cel puțin treizeci și cinci de ani.
— Scuze că am întârziat, spune cu răsuflarea tăiată. M-au reținut în
biroul directorului.
— Nicio problemă, mormăie Amanda.
Lasse descuie ușa și intră primul în încăperea cu draperii verzi. În centru
se află o masă rotundă, înconjurată de trei scaune tapițate cu negru. Amanda
se așază în fața lui Lasse, nu prea aproape.
— Așadar, Amanda, începe el. Cum ți se pare că au mers lucrurile
semestrul ăsta? O să-ți dai examenul de absolvire în primăvară. În curând n-
o să mai ai de-a face zilnic cu mine și cu ceilalți profesori.
Îi zâmbește exagerat și, din nou, pe Amanda o izbește cât de galbeni
sunt dinții lui. Îi zâmbește și ea drept răspuns, ca să-i mențină buna-
dispoziție.
— Bine, presupun, răspunde cu o ridicare din umeri.
Notele ei sunt destul de bune; nu poate fi împinsă să studieze și seara, cu
toate că știe că ar trebui.
Lasse scotocește prin servieta lui uzată și scoate un teanc de hârtii.
— Cum crezi că te-ai descurcat la testul național de engleză de vineri?
întreabă.
Amanda râcâie oja de culoare închisă care a început să se ciobească pe
unghia degetului mare. I se pare greu să se concentreze asupra întrebărilor,
chiar dacă știe că ar fi important. A stat trează noaptea trecută ore în șir,
gândindu-se ce să facă.
Gândurile i se învălmășeau în cap, dar ea nu putea găsi un răspuns. Știe
că ar trebui să discute cu un adult despre ce s-a întâmplat, dar totul e atât de
complicat…
— Amanda?
Vocea lui Lasse o aduce înapoi la realitate.
— Poftim?
— În ultima vreme ești neatentă. Ai vrea să vorbim despre ceva anume?
Ironia întrebării o uluiește pe Amanda.
El este ultima persoană căreia i s-ar confesa.
Înainte ca ea să aibă timp să reacționeze, Lasse își mută scaunul o idee
mai aproape. Se întinde și își pune mâna peste a ei.
— Sunt aici ca să te ajut.
Mâna zăbovește un pic prea mult. Ea îi simte pe piele palma asudată
înainte să se retragă.
— Sunt bine, îl asigură. Cred că am lucrat prea multe ore în loc să învăț.
Face o tentativă discretă de a se lăsa pe spate, mărind distanța dintre ei.
— Strâng bani pentru cadourile de Crăciun, adaugă.
— Înțeleg, zice Lasse frunzărindu-și notițele. Dar și absențele tale sunt
un motiv de îngrijorare. Nu-i un fleac.
Lui Lasse i-ar plăcea foarte mult să fie văzut ca un prieten, în pofida
vârstei. Folosește expresii care sună stupid venind din gura lui.
— Am răcit, minte Amanda. De fapt, răceală după răceală. Sunt sigură
că în semestrul următor o să fie mai bine.
Lasse trece în revistă ce au spus diferiți profesori în timp ce
Amanda se străduiește să arate ca și când ar asculta, ca și când i-ar păsa.
La început, când Lasse devenise consilierul clasei lor, ea se gândise că e
arătos și de treabă. Multora dintre colegele ei le plăcea stilul lui lejer, ca de
flirt, felul în care făcea fiecare persoană să se simtă întrucâtva specială. El
nu era ca alți profesori.
Continuă să-și râcâie unghia; acum abia dacă rămăsese o urmă de ojă.
Într-un târziu se termină. S-a făcut puțin peste patru și jumătate; o să
trebuiască să alerge ca să prindă autobuzul.
Când se ridică în picioare, Lasse se apropie de ea și îi pune brațul pe
după umeri. Nu-l poate îndepărta fără să facă mare caz.
— Sper să vii la mine dacă simți nevoia să vorbești, zice el.
Mi-ar părea foarte rău dacă nu ai face-o.
Ea nu-și poate da seama dacă e o simplă invitație sau altceva, ceva ce ar
putea să o coste.
Izul de țigări stătute și cafea din respirația lui umple spațiul dintre ei.
Amanda aprobă din cap, surâde țeapăn și se uită spre ușă. Nu există
ferestre; nimeni nu poate vedea înăuntru.
Nu-și dorește decât să iasă cât mai repede.
 7.

E șase și jumătate când autobuzul aeroportului o lasă pe Hanna în

Björnen, în centru.
În Stockholm pământul era curat; aici este toiul iernii.
Totul e alb.
Hanna a călătorit până la Åre ca un zombie, concentrându-se să pună un
picior în fața celuilalt și să nu rostească niciun cuvânt dacă nu era esențial.
Și totuși, se simte epuizată, de parcă ar fi alergat un maraton. O doare inima
din cauza regretelor și se urăște pe sine pentru că și-a făcut viața un
asemenea dezastru.
GPS-ul de pe telefon o conduce dincolo de centrul compact al orașului,
cu clădirile de apartamente, telefericele și birourile de închiriat echipament
de schi. Traversează un pod, trece pe lângă arena de schi fond și se
îndreaptă către cartierul nou numit Sadeln.
Zăpada îi scârțâie sub picioare; în rest, tăcerea pare cumva ireală.
Ninsoarea estompează orice sunet și lumea e învăluită într-o pătură albă.
Frigul îi amorțește degetele de la mâini și de la picioare.
După zece minute ajunge la intrarea în complex. Ziduri din gresie
mărginesc drumul și vede cuvântul Sadeln înscris cu litere lucioase de
aramă.
Locul pare în același timp scump și inaccesibil, de parcă numai cei cu
afaceri prospere ar fi bineveniți; oricine altcineva nu are motive să se
deranjeze.
Urcă un deal abrupt și inspiră adânc când ajunge în vârf.
E impresionant și atât de… mare.
Casele sunt răspândite pe pantele largi, pădurea pare să se întindă la
infinit. În pofida întunericului, Hanna poate să vadă arhitectura modernă în
spirit tradițional, acoperișuri mari cu gazon, terase generoase și ferestre
imense. Loturile și construcțiile sunt mult mai mari decât în Björnen; aici e
spațiu, peisaj întins la infinit.
Dedesubt, lacul Åre hibernează înghețat.
Seamănă puțin cu un oraș fantomă, dar Hanna știe că o să se trezească
în curând, când va începe cu adevărat sezonul. Tăcerea e aproape tangibilă,
casele sunt întunecate și goale, cu draperiile trase. Din loc în loc, sfeșnicele
cu lumânări de Advent din ferestre și luminile exterioare nu pot alunga
pustietatea acelui loc, unde nu se vede niciun suflet.
Hanna înaintează cu rucsacul și trolerul ei. Lydia a spus zece minute, dar
ea deja probabil că merge de cel puțin cincisprezece.
Ar fi trebuit să ia un taxi, dar n-a vrut să cheltuiască mai mult decât era
necesar. Nu acum, când viitorul e atât de nesigur.
Când șeful ei, Manfred Lidwall, a chemat-o ieri în biroul lui și a insistat
să închidă ușa, ea a știut ce avea să urmeze.
Fusese mult timp furioasă și dezamăgită, protestase și se opusese din
răsputeri, pentru că nimeni nu făcea nimic. Și totuși, nu-i venise să creadă
că tot ea era cea pedepsită. Continuase să spere că cineva de la nivelurile
superioare va redeschide investigația și se va asigura că Niklas Konradsson,
colegul lor, va plăti pentru ceea ce făcuse. Omorâse o femeie în bătaie.
Numele ei era Josefin, dar nimănui nu-i păsa de ea. Strânseseră cu toții
rândurile în jurul lui Niklas.
Iar acum Hanna intrase în colimator, acuzată de insubordonare și lipsă
de spirit de echipă.
Manfred nici măcar nu-i ceruse să ia loc. Stătuse acolo pur și simplu, cu
brațele încrucișate și o expresie ostilă pe chip. Tonul lui fusese de gheață
atunci când îi spusese să-și caute un post în afara Poliției Orășenești, căci
altfel el o să se asigure că avea să fie transferată într-un loc unde cariera ei
practic se va încheia.
Ridicase câteva probleme. Cât de sătul era de flagranta ei lipsă de
respect, faptul că era foarte aproape de a fi acuzată de conduită
neprofesională. Niciunul dintre colegii ei nu mai voia să lucreze cu ea.
Răbufnirea de săptămâna trecută, când îl acuzase că ar fi incompetent și
corupt, fusese ultima picătură.
Hanna nu crezuse că un ofițer superior avea voie să se exprime așa cum
o făcuse Manfred. Probabil nu ar fi îndrăznit dacă nu ar fi fost singuri în
încăpere, dar, fiind doar ei doi acolo, el își permitea luxul unui atac la
persoană.
Hanna încercase să-și spună că el era un dobitoc, dar n-avea cum să
scape de sentimentul de rușine și jenă.
N-o mai voiau.
Fusese, mai mult sau mai puțin, dată afară.
 Înaintează pe drum, pe unde zăpada este bătătorită. Nu există trotuare,
doar grămezi de zăpadă pe ambele părți. Se oprește să se orienteze și își dă
seama că locuința Lydiei trebuie să se afle la vreo sută de metri în față.
Aproape că îi cade falca.
E o clădire uriașă, masivă, înaltă, din lemn, cu două aripi. Se află în
vârful dealului, fără vecini care să poată vedea înăuntru. Niște ferestre
colosale cu șprosuri frumoase oferă o perspectivă panoramică asupra
peisajului, în timp ce luminile de pe fațadă creează un fel de halou care
sporește impresia de exclusivitate.
Lydia nu glumise spunând că nu se dăduseră înapoi de la nicio cheltuială.
Hanna își imaginase o cabană obișnuită, dar acea combinație de sticlă și
lemn întunecat are puține în comun cu normele munților suedezi. Aduce
mai mult a cabană montană din Aspen, Colorado, sau cu un chalet măreț
din Alpii Elvețieni.
În Suedia, oamenii preferă să fie modești în loc să-și etaleze banii și
avuția, dar proprietatea Lydiei face exact opusul.
Zgomotul unui motor întrerupe liniștea.
Hanna abia observă luminile farurilor înainte ca un SUV de culoare
închisă să se năpustească de după curba drumului îngust. Își amintește vag
de semnul de treizeci de kilometri pe oră de la intrare, dar categoric
vehiculul ăsta nu respectă limita de viteză.
Preț de-o clipă rămâne pe loc, încremenită. Șoferul merge mult prea
repede, capota înaltă apare în fața ei, neplăcut de aproape.
O s-o lovească.
Instinctul se trezește și ea se azvârle în cel mai apropiat morman de
zăpadă. Din fericire, e destul de moale, iar ea se afundă, stârnind un nor de
zăpadă.
Mașina trece la o distanță de numai câțiva centimetri. E un noroc chior
că a reușit să-și miște picioarele înainte ca roțile să fulgere pe lângă ea.
Hanna zace pe spate, cu inima bubuind. Îi e teamă să verifice dacă-ași
poate mișca toate membrele; oare a scăpat neaccidentată?
Se ridică, șovăind. Nu pare să-și fi rupt nimic, cu toate că s-a lovit la
șold când s-a aruncat în lateral.
Se uită după SUV, care deja a dispărut. Șoferul trebuia s-o fi văzut și,
totuși, nu a oprit să vadă dacă e teafără.
Idiotul!
 Era un bărbat la volan? Greu de spus, totul s-a petrecut atât de repede.
Nu a reținut nici modelul, nici numărul de înmatriculare, doar că vehiculul
era la fel de negru ca noaptea care o înconjoară din nou.
Clar era un nebun; aproape că a călcat-o.
Ar fi putut muri.
E atât de șocată, încât impulsul ei imediat e să rămână exact acolo unde
se află. Ar putea adormi acolo pe pământ; măcar atunci n-ar mai trebui să se
descurce cu tot ceea ce s-a întâmplat.
Totul e prea mult. E acoperită de zăpadă, i-a intrat chiar și prin haină și a
început să se topească. Nu-și mai simte degetele de la picioare.
Lui Christian i-ar părea rău dacă ar fi găsită acolo de dimineață.
Scutură din cap și se chinuie să se ridice în picioare. Se curăță de cea
mai mare parte din zăpadă, își ia geamantanul și urcă împleticit ultimii
metri până la casă.
Intrarea principală e în spate, dincolo de accesul separat pentru schi,
probabil ca să nu strice aspectul.
Bâjbâie codul pe încuietoarea ultramodernă. Tremură atât de violent că
abia mai poate sta nemișcată.
Niciodată nu s-a simțit atât de mică, atât de abandonată. Ideea că a
părăsit-o Christian îi bubuie undeva în adâncurile minții.
În cele din urmă reușește să deschidă ușa. Mirosul casei de lemn o
învăluie imediat, ca amintirea unui lucru reconfortant din copilărie:
trosnetul unui foc, ciocolată caldă cu frișcă, ea stând pe genunchii surorii ei
mai mari în timp ce Lydia îi citește o poveste.
Ușurarea de a se afla la căldură aproape că o face să izbucnească în
lacrimi.
 8.

Miercuri, 11 decembrie

S-a făcut deja douăsprezece când Hanna se ridică din pat și se duce în
bucătărie în pijamaua ei veche.
Nu e nimic rău la camerele de oaspeți ale Lydiei. Sunt patru la parter,
dintre care trei au paturi duble generoase. Hanna a ales-o pe cea din colțul
de est, decorată în tonuri de roșu-închis, maro și portocaliu, cu o vedere
uluitoare spre lac.
În ciuda patului confortabil, a dormit prost, trezindu-se de câteva ori ca
să descopere că plânsese în somn.
Își târșâie picioarele spre automatul Nespresso și apasă butonul pentru
cafea extra-strong. În frigider găsește pâine și o mulțime de mâncare. E
plin cu carne, pește și legume; sunt chiar și melci cu scorțișoară făcuți în
casă, marmeladă, caviar Kalles și alte paste tartinabile cu date de expirare
îndepărtate. Pe raftul de sus se găsește o cutie cu ouă. Sigur că au ouă, deși
se presupune că n-ar trebui să locuiască nimeni acolo.
Lydia i-a spus că locul este bine aprovizionat. Hanna nu poate decât să
zâmbească cu gândul la sora sa cea super-organizată.
Își face două sandvișuri, apoi se trântește la masă și dă drumul la
televizor ca să rupă tăcerea. Se uită prin ferestrele ce se înalță de la podea la
tavan. Cerul e înnorat și ninsoarea cade lent. Sus deasupra piscului
Renfjället un nimb luminos abia vizibil indică locul unde s-a ascuns soarele.
Lacul Åre se întinde jos în vale, conectând versanții munților.
Urmărește lacul cu privirea până când linia acestuia se curbează înspre
Duved. Dincolo de munți este Norvegia, la mai puțin de șaizeci și cinci de
kilometri distanță.
Se silește să înghită un sandviș și pe celălalt îl aruncă la gunoi, își bea
cafeaua, dar nimic nu îi diminuează durerea de cap. Sticla de vin roșu pe
care a eliberat-o din pivnița Lydiei ieri-seară când a sosit stă goală pe blat.
Hanna știe destule despre vin ca să bănuiască prețul; probabil a costat cel
puțin două sute de coroane.
 Își mai face o cană de cafea, apoi ia telefonul și începe să se uite la
pozele vechi cu Christian. După un timp ajunge la una făcută vara trecută,
când au fost în vizită la părinții ei la Guadalmina, în
Spania. Aveau de zeci de ani o casă acolo.
A făcut o mulțime de poze în timpul sejurului, în special pe terasă, unde
după-amiaza le plăcea să se bucure de un pahar.
Aproape în toate pozele Christian purta o cămașă albă, cu mânecile
suflecate. În fundal, Mediterana era albastră, la fel ca ochii lui, iar soarele îi
transforma în aur părul castaniu-deschis.
Tatăl ei și Christian jucau în fiecare dimineață o partidă de golf și Hanna
suspecta că uneori Christian îl lăsa să câștige.
Evidenta încântare a părinților ei față de „ginere” aproape că o făcea să
ignore faptul că preferau să se intereseze de el mai mult decât de ea.
Niciunul dintre foștii ei iubiți nu reușise să aducă acea expresie de
satisfacție pe chipul mamei ei.
Nici ea nu reușise asta vreodată, la drept vorbind.
Christian reprezintă ceva ce mama și tatăl ei adoră. A crescut într-una
dintre cele mai renumite suburbii din Stockholm, are o diplomă și părinți
care încă mai trăiesc într-o casă frumoasă. Similaritățile cu propriul ei
mediu sunt ridicole.
Numai că Hanna nu s-a simțit niciodată acasă în acel mediu. A fost
întotdeauna nelalocul ei.
Nu s-a încadrat niciodată în peisaj, spre deosebire de drăguța și populara
Lydia, care întotdeauna obținea note mari și avea un șir de iubiți bine-
crescuți care veneau politicoși să se întâlnească cu ea.
Abia atunci când l-a cunoscut pe Christian s-a simțit Hanna specială. De
asemenea, s-a bucurat și de reacția părinților ei, când în sfârșit a venit
acasă cu un bărbat corespunzător pretențiilor lor.
A fost așa de plăcut să se simtă… suficient de bună în ochii lor. Măcar o
dată.
Vede un iepure țopăind prin grădină, singur. Urmele lui clare întrerup
așternutul de zăpadă, labele mari dinapoi perfect plasate înaintea celor din
față.
Pare la fel de singur și abandonat precum se simte și ea.
 9.

Amanda și Ebba stau în fața școlii și fumează. Cerul e cenușiu și e un

ger cumplit. Ebba face tot posibilul să se bucure de țigară, chiar dacă banca
pe care stau i-a transformat fesele în blocuri de gheață.
Simte cum nicotină i se răspândește în trup.
Aerul e încărcat de fulgi ușori, ca niște pene.
— E al dracului de greșit, rostește Amanda după ce trage cu putere din
țigară. Cum pizda mă-sii pot să facă așa ceva cuiva de vârsta noastră?
Ebba se uită la prietena ei. Nu e pentru prima oară când discută pe tema
asta. Amanda i-a spus că se gândește să facă publică întreaga întâmplare. Să
povestească tot, așa cum a fost, pentru ca toată lumea să cunoască adevărul.
Ochii îi ard sub căciula roșie, asortată cu fularele pe care le-au cumpărat
împreună.
Ebba n-a mai văzut-o niciodată pe Amanda atât de stresată, ceea ce o
îngrijorează. Își dă seama că nu e corect să păstreze tăcerea, dar nu-și poate
stăpâni teama de posibilele consecințe.
Ce-o să se întâmple dacă iese totul la iveală?
— Nu crezi că ar trebui să vorbești cu mama ta? sugerează.
— S-ar înfuria. Știu exact ce ar spune.
Amanda aruncă mucul de țigară și calcă pe el, apăsat, până nu mai
rămân pe zăpadă decât niște fragmente cafenii.
— Dar tatăl tău? riscă Ebba.
Amanda pufnește.
— Doar îl știi cum e. Dacă există cel mai mic risc să-i fie afectată
cariera politică, va face tot ce-i stă în puteri să fie păstrată tăcerea.
Când Amanda e pornită, e greu să te înțelegi cu ea. Are un temperament
mult mai înverșunat decât Ebba. Întotdeauna ea e cea care reacționează la
nedreptăți sau îi contrazice pe profesori. Amandei nu-i pasă ce cred
oamenii. Ea face lucruri pe care Ebba n-ar îndrăzni să le facă și e capabilă
să vorbească pe șleau despre orice.
Amanda nu stă trează noaptea făcându-și griji, cum face Ebba.
— N-o să scape cu asta, spune Amanda făcând un gest de măturare cu o
mână.
Ebba simte mânia care radiază dinspre prietena ei.
— Trebuie să intrăm, zice. Ora de matematică începe în trei minute.
Smucește din cap spre intrarea în clădirea de un galben pal a școlii. Pe
firma de deasupra ușii scrie „JÄMTLANDS GYMNASIUM!” Ebba s-a
întrebat mereu ce caută acolo semnul exclamării.
Se ridică în picioare, simțind un nod greu în stomac. O îngrijorează
reacția părinților ei dacă ar afla cu ce se ocupă ea și Amanda.
Își dorește să nu se fi băgat; ar fi trebuit să spună nu, chiar de la început.
— Ce ai de gând să faci? întreabă.
Amanda nu-i răspunde.
 10.

Apa are exact temperatura potrivită, iar Daniel o așază cu mare grijă pe
Alice în cădiță.
Ea se zbate puțin, așa cum face întotdeauna la început, apoi se relaxează
mulțumită, cu spatele sprijinit pe mâna lui stângă.
El stă în genunchi pe podeaua albă, lângă cădița roz pentru bebeluși,
așezată în mijlocul căzii dușului. Este momentul lor fermecat. Întotdeauna
încearcă să ajungă acasă suficient de devreme ca să-și îmbăieze fiica.
Unul dintre marile avantaje ale poziției sale e orarul regulat.
Sunt puține investigații privind infracțiuni majore. Uneori și-ar dori un ritm
mai alert, dar nu duce dorul fostei sale slujbe de la secția Narcotice din
Göteborg, cu încercările demoralizatoare de a rezolva mult prea multe
cazuri paralele și sentimentul că fiecare infracțiune pe care o rezolvă este
imediat urmată de încă două, cu nesfârșitele războaie și împușcături dintre
bande.
La urma urmei, el e din Norrland; a crescut în Sundsvall. Atmosfera din
Åre este o amintire binevenită a originilor sale. A fost atras în sud de
spiritul marelui oraș Göteborg, dar și-a dat seama repede că existau o
mulțime de părți negative.
O săpunește pe Alice, care gângurește fericită. Părul ei moale și blond e
ca o mătase sub palma lui. Îi clătește căpșorul. Termină prin a-i curăța
buricul cu vârful degetului arătător.
Și-ar dori ca mama lui, Francesca, să fi avut șansa s-o cunoască pe
Alice. Au trecut zece ani de la accidentul de mașină, iar el a învățat să
trăiască cu durerea absenței mamei. Înainte să se nască Alice, puteau trece
zile sau chiar săptămâni fără ca el să se gândească la mama lui.
Acum e în gândurile lui aproape în fiecare zi.
Avea doar douăzeci și șase de ani când a murit ea. Mama lui încă locuia
în Sundsvall, iar o banală ieșire ca să cumpere lapte a devenit ultimul lucru
pe care îl făcuse. Șoferul fugise de la locul accidentului. Cazul a rămas
nerezolvat, o rană care nu se vindecă. Daniel, care se mutase deja la
Göteborg, alergase acasă cu mintea în ceață, pentru organizarea funeraliilor.
Nu s-a obosit să-l informeze pe tatăl lui. De ce i-ar fi păsat lui că
Francesca a murit, când practic nu manifestase niciun interes față de ea cât
timp trăise? O convinsese să se mute din Italia în Suedia, apoi o părăsise
după numai câțiva ani, când Daniel era mic. Francescăi îi fusese rușine să
se întoarcă în Italia ca mamă singură, așa că rămăsese în Suedia.
Daniel nu ține legătura cu partea italiană a familiei, iar contactul cu tatăl
său suedez este minim. Acum acesta s-a recăsătorit și locuiește în Umeå.
Are alți doi copii, o fată și un băiat. Daniel i-a întâlnit doar de câteva ori, în
timpul rarelor vizite care au încetat cu totul pe când el avea vreo zece ani.
Sentimentul că a fost abandonat persistă încă în el, ca o rană profundă,
infectată. A jurat mereu că el nu va fi un astfel de tată.
El n-o va abandona niciodată pe Alice, indiferent ce s-ar întâmpla.
Nici ea nu se va teme vreodată de el, așa cum propria lui mamă se temea
de tatăl ei, acel bunic temperamental pe care Daniel nu l-a cunoscut.
A crescut cu povești despre izbucnirile de furie ale bunicului.
Francesca îi povestea despre cum, când tatăl ei exploda, restul familiei
trebuia să se ascundă până se calma el. Ea vorbea pe un ton lejer, dar
probabil fusese o tensiune considerabilă. Nu putea să fi fost prea distractiv
să crești cu un bărbat care își domina căminul prin comportament plin de
furie.
Daniel își promisese că nu-și va revărsa propriul temperament vulcanic,
pe care uneori se străduia să-l controleze, asupra lui Alice.
— Cum a fost azi la serviciu?
Ida stă în ușă, cu părul proaspăt uscat. Pare fericită. Daniel a plecat mai
devreme și a ajuns acasă pe la ora patru, ceea ce i-a dat ei timp să tragă un
pui de somn, apoi au pus câteva decorațiuni de Crăciun în bucătărie.
Arată din nou ca înainte, atrăgătoarea instructoare de schi pe care a
întâlnit-o la Bygget cu puțin peste un an în urmă, nu ca proaspăta mamă
extenuată.
El ridică din umeri.
— Bine. Am avut câteva discuții online cu Umeå. Mâine e Östersund, ca
de obicei.
Teoretic, el face parte din echipa pentru crime majore din
Östersund, dar șeful lui e fericit că el lucrează trei zile pe săptămână în Åre.
Asta înseamnă că petrece mai mult timp în mașină, dar aranjamentul îi
convine. Îi dă șansa să prindă rădăcini în Åre; acolo e locul lui acum, cu Ida
și Alice.
 Fetele lui.
Își ridică fiica și o înfășoară în prosopul mare pe care i-l întinde Ida.
— Ce zici de lasagna la cină? zice el. Cu sos de roșii făcut în casă?
Lui Daniel îi place să gătească; întotdeauna s-a bucurat să-și petreacă
timpul în bucătărie. Glumește adesea despre moștenirea lui italiană, despre
pasiunea pentru paste și parmezan.
— Sună bine, răspunde Ida cu un zâmbet, întinzându-se s-o ia pe Alice.
Hai la mama, iubire, gângurește-mi!
Daniel o sărută pe frunte.
În clipa aceea, cu Alice dăruindu-i cel mai frumos surâs fără dinți, abia
dacă-și mai amintește de ce s-au certat de atâtea ori în ultima vreme.
 11.

Joi, 12 decembrie

Amanda stă în fața oglinzii din camera Ebbei, încercând să ia o decizie.

Să poarte bluza galbenă tricotată de la H&M sau cea roșie, pe care a
cumpărat-o online? E ajunul Sfintei Lucia, iar roșul se potrivește mai bine
cu tema de Crăciun, dar cea galbenă îi face sânii să arate mai frumos.
Se examinează critic din toate unghiurile, se încruntă privindu-și fundul
și, în cele din urmă, se hotărăște: galben.
Ebba e deja în baie, se fardează. În fundal se aude ultimul album Avicii.
O voce de bărbat cântă „SOS” și Amanda schițează câteva mișcări de dans,
zâmbindu-și în oglindă. Nu-i rău. E rost de petrecere, iar ea chiar așteaptă
cu nerăbdare seara.
Se gândește la Viktor și zâmbetul i se lățește.
Se văd de ceva timp, dar în secret. El n-o să mai lovească niciodată pe
nimeni, în special nu pe ea. Viktor a fost deschis în legătură cu trecutul lui;
jură că totul a fost un accident, iar Amanda îl crede.
În plus, sărută fantastic; îi ia mintea de la orice altceva. Acum are nevoie
de el. Nu poate să se gândească întruna la ceea ce s-a întâmplat săptămâna
trecută. Și-a promis s-o lase baltă, cel puțin pentru câteva ore; încă se mai
simte murdară, își dorește să nu fi acceptat banii.
Dacă și-ar permite, ar da înapoi fiecare coroană.
Buna-dispoziție începe să i se risipească. Amanda își îndreaptă hotărâtă
bluza, alungă gândurile negre și i se alătură Ebbei în baie. Prietena ei e
ocupată cu rimelul, având un pahar mare de gin tonic alături de chiuvetă.
Amanda ridică paharul și ia câteva înghițituri mari. Întunericul cedează
și căldura i se împrăștie în corp. Așa e mai bine.
În seara asta este vorba doar de distracție. Mai bea puțin.
Părinții și fratele mai mic al Ebbei au plecat la o aniversare în
Stockholm; vor lipsi de acasă tot weekendul. Amanda se întreabă dacă știu
despre petrecere. Probabil că nu, dar nu e problema ei.
Ebba face semn din cap spre pahar.
 — Mai lasă-mi și mie. În curând o să vină ceilalți.
Toți termină liceul în primăvară; este ultima lor petrecere de
Sfânta Lucia împreună. Amanda s-a săturat de învățat, dar îi plac prietenii.
În decursul ultimului an ei au fost cei care au reținut-o în școală; fără ei cel
mai probabil ar fi renunțat, în pofida insistentelor mamei ei, care ține morțis
ca ea să-și continue studiile.
— Fă-mi loc, spune zâmbind, înghesuindu-se lângă Ebba în fața oglinzii.
Își dă pe spate părul negru-corb și ia un dermatograf la fel de negru, pe
care îl aplică cu mare grijă.
— Wille a trimis un mesaj că aduce multă băutură, spune Ebba
verificându-și machiajul de pe pleoape, apoi mai întinde puțin la colțul unui
ochi.
— Frumos.
Sunt în aceeași clasă cu Wille încă din școala primară. Toți trei au
crescut în sat. Wille e cel care are cele mai bune contacte. Nu ar fi dificil să
facă rost de băutură, dar el întotdeauna găsește marfa bună la gust și relativ
ieftină. Mackan aduce bere și țigări, la fel și Viktor. Amândoi au frați mai
mari, care sunt fericiți să cumpere mai mult sau mai puțin din orice, pentru
o mică taxă.
Amanda simte un mic fior în stomac gândindu-se la Viktor.
Telefonul Ebbei țiuie. Îl ridică astfel încât Amanda să poată citi mesajul:

Am ajuns! Cu drag, Mama

PS: Fără petreceri cât lipsim noi!

— N-o să se supere când o să afle că ai avut musafiri? întreabă

Amanda, continuând să se fardeze.
Ebba rânjește și își trage în jos bluza neagră. Ar trebui să fie cu un umăr
gol, dar se tot ridică.
— E-n regulă, zice. Nu se întorc până duminică seara; am destul timp să
fac curățenie.
Termină ginul tonic și îi face Amandei cu ochiul.
Dincolo de fereastră e întuneric beznă. A nins toată după-amiaza.
Amanda își mai aplică un strat de rimel.
În seara asta o să se distreze foarte bine. Refuză să-și facă griji sau să se
teamă; asta poate aștepta până mâine.
În momentul ăsta ea vrea SĂ PETREACĂ!
 12.

Hanna zace pe canapeaua din living. E aproape șapte și jumătate seara.

S-a târât acolo cu o altă sticlă de vin; de ieri după-masă n-a făcut mare lucru
în afară de a bea și a dormi, torturându-se cu gânduri despre ce ar fi trebuit
să spună sau să facă pentru a-l convinge pe Christian să rămână cu ea.
Când ajunsese acasă luni, crezuse că dezastrul de la serviciu era cel mai
rău lucru care i s-ar putea întâmpla.
Sunetul telefonului o face să tresară.
Vreme de o clipă speră că e Christian, că s-a răzgândit, că și-a dat seama
că pe ea o iubește. Ar putea da timpul înapoi, s-ar preface că ultima
săptămână nu a existat.
Apoi își amintește cum a lăsat ea apartamentul.
Se uită pe ecran și vede numărul mamei ei. Nu vrea să vorbească cu
nimeni, cu atât mai puțin cu mama ei. Să-i fi spus Lydia despre Christian,
deși a promis să n-o facă?
— Alo? zice cu un glas răgușit.
— Draga mea, rostește Ulla cu acel ton care anunță că Hanna a dat-o din
nou în bară.
Hanna se simte imediat vinovată și scormonește prin memorie. De data
asta ce a mai uitat?
— Când veniți de Anul Nou? întreabă mama ei. Mi-ai promis că îmi
trimiți detalii despre zbor.
Hanna a uitat cu totul că ea și Christian trebuiau să plece pe
30, urmând să sărbătorească Anul Nou în Guadalmina.
De-a lungul anilor a încercat să evite Spania cât de mult posibil; vizitele
acolo deveniseră suportabile abia atunci când începuse să o însoțească
Christian. Farmecul lui îi făcea pe mama și pe tatăl ei să renunțe la aluziile
constante cum că ea ar trebui să părăsească poliția și să-și ia o slujbă bine
plătită, cu un statut academic superior, ceva cu care ei să se poată lăuda
prietenilor, ai căror copii erau avocați, economiști sau doctori.
— Când aterizați? continuă mama ei. Presupun că o să închinați o
mașină, eu și tata n-o să putem face pe șoferii pentru voi.
Râde, ca să îndepărteze înțepătura din cuvinte. Hanna aude în fundal
cicadele. Cel mai probabil Ulla stă pe terasă, înconjurată de lămâii plantați
în ghivece mari de teracotă.
— N-ai idee câte invitații am avut pentru următoarele săptămâni. Ador
festivitățile de Crăciun!
Coboară puțin glasul, ca și cum ar avea ceva extraordinar de împărtășit.
Vocea ei sună mereu puțin sufocată, ca o fetiță entuziasmată, într-un fel pe
care toată lumea – mai puțin Hanna – îl consideră încântător. Continuă, cu
mândrie evidentă:
— Îți poți imagina? Am fost invitați la petrecerea de Crăciun a
primarului, pe 23! O să fie toată lumea acolo, va trebui să-mi cumpăr o
rochie nouă!
Hanna se simte ușor îngrețoșată. Nu știe ce ar fi mai rău: să-i spună
mamei ei că a părăsit-o Christian sau să se ducă în Spania fără el pe post de
barieră protectoare?
În niciun caz nu poate să admită că a fost „încurajată” să renunțe la
slujba din Stockholm. Singura ei consolare este că Lydia nu pare să-i fi spus
nimic mamei.
— Lucrez, minte ea, încercând să sune ca o persoană trează.
Vorbim mâine.
Ignorând protestele Ullei, închide telefonul.
Nodul familiar e acolo, în gât. Nu vrea să se întoarcă la amintirile din
copilărie, dar asta se întâmplă oricum.
Mama ei avea patruzeci și unu de ani și tatăl ei cincizeci și doi când s-a
născut ea. Nu-și doriseră decât un copil, iar Lydia le îndeplinise toate
așteptările. Reprezentau trioul familial perfect până când, zece ani mai
târziu, Hanna le ruinase viața idilică.
Hanna crescuse cu povestea sarcinii dificile a mamei ei; o auzea mereu
în copilărie. Cât de mult se îngrășase mama ei și cum aproape că murise la
naștere, cum în primele câteva luni Hanna nu făcuse decât să plângă,
epuizându-i pe toți.
După ce o născuse pe Lydia, Ulla își recăpătase ușor silueta. A
două oară a fost cu totul altceva.
Hanna încă și-o amintește pe mama ei urcându-se pe cântarul din baie în
fiecare dimineață și seară. Încă mai aude nesfârșitul șir de întrebări: Arăt
mai slabă în rochia asta? Ce culoare mă face să arăt mai subțire? Mi se
vede burta în fusta asta nouă?
 Hanna o asigura constant că e cea mai frumoasă mămică din întreaga
lume, dar nu era de folos. Își petrecuse copilăria consolând-o și admirând-o
pe mama ei, pentru a compensa răul pe care era convinsă că ea îl provocase.
Era vina ei că mami își pierduse frumusețea.
Hanna nici măcar nu are un cântar; a jurat să nu-și cumpere vreodată
unul. Nu vrea să se gândească la greutatea ei, preferă să se îmbrace în
pulovere lălâi și haine largi, chiar dacă e suplă de la natură.
Își îngroapă fața în pernă și închide ochii. Tot ce și-a dorit a fost să-și
facă mama fericită, astfel ca ea s-o iubească la fel de mult cum o iubea pe
Lydia.
Sora ei i-a spus că poate sta în Åre cel puțin o lună. Va trebui să
inventeze niște scuze ca să nu se ducă în Spania. Nu se poate prezenta acolo
singură. În niciun caz n-ar fi capabilă să facă față dezamăgirii provocate
părinților ei de despărțirea de Christian.
Ultima dată când au fost în Guadalmina, mama ei ridicase subiectul
căsătoriei, făcând comentariu după comentariu, amintindu-i Hannei că avea
treizeci și patru de ani; e bine să nu mai aștepte mult ca să aibă copii. Ea
refuzase întotdeauna s-o ajute pe Hanna financiar, dar ar fi fost fericită să
plătească pentru o nuntă uriașă.
Christian ar fi un tată fantastic!
Mama ei îi repetase asta de mai multe ori, într-un mod care se
presupunea că ar fi amuzant. În schimb, pentru Hanna, cuvintele ei erau ca
o lamă care tăia în carne vie.
Amintirea îi aduce lacrimi în ochi.
Ulla avea perfectă dreptate. Christian va fi un tată minunat, dar nu pentru
copiii Hannei.
 13.

Muzica bubuie în fiecare cameră, petrecerea e în toi. Amanda stă pe

canapea, fumând o țigară. Se întreabă cum o să le explice
Ebba toate astea părinților ei când se vor întoarce. Ea n-ar îndrăzni
niciodată să invite prieteni la ea dacă mama și tata ar fi plecați.
Mama ar înnebuni, chiar dacă nu s-ar produce nicio pagubă.
Aude un hohot de râs din bucătărie. Pare a fi Viktor. Se ridică și se
îndreaptă într-acolo; are chef să danseze și să-și facă de cap.
Viktor și Wille stau rezemați de chiuvetă. Trebuie să fi băut zdravăn în
ultima oră; abia se pot ține pe picioare. Se uită la ea cu ochi încețoșați,
făcând glume de bețivi. Pe masă sunt câteva doze de bere turtite și podeaua
e lipicioasă de la băutura vărsată.
Băieții sunt cufundați în conversația lor; nu sunt interesați de ea.
Amanda e furioasă. E pe punctul să plece, când Viktor se întinde s-o
oprească.
Amanda îi scutură mâna. Și ea e beată, dar nu într-atât încât să se apropie
de el când se poartă așa.
Se încruntă când îl vede prinzându-se de un scaun ca să nu cadă.
— Pentru Dumnezeu, ești beat! se răstește ea, trăgând în jos bluza
galbenă care i s-a ridicat peste burtă.
— Pen’ zeu, eși bat, o imită el, cu toate că amestecă vorbele atât de rău
că abia poate termina propoziția.
O apucă de braț și o trage mai aproape. E surprinzător de puternic, în
ciuda stării în care se află.
— Ce s-a-ntâmplat?
Amanda se răsucește atunci când Viktor încearcă s-o sărute.
— Haide, chiar îmi place de tine.
Lui i se pare că sună romantic; nu-și dă seama că țipă. Ea își întoarce
capul, dar asta nu-l oprește; continuă să încerce să-i aplice un sărut umed pe
ureche.
Strânsoarea lui e prea puternică, obrazul ei e apăsat pe pieptul lui, abia
mai poate respira.
Încearcă să scape din mâinile lui, dar el nu-i dă drumul. O
strânge și mai tare, căutându-i fesele cu o mână.
— Încetează!
Amanda se zbate să se elibereze:
— Vorbesc serios, Viktor!
— Nu e interesată, spune Wille, apoi râgâie răsunător.
În cele din urmă Viktor îi dă drumul.
— Scuze, zice cu o înălțare din umeri, ca și când nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Amanda îi aruncă o privire nimicitoare, apoi se întoarce în living să
găsească pe altcineva cu care să stea de vorbă.
Viktor e un idiot nenorocit. Dacă are de gând să se poarte așa, ea nu mai
vrea să fie cu el.
 14.

Petrecerea a scăpat de sub control. A trecut bine de miezul nopții. Pe

canapea e o arsură și întreaga casă duhnește a fum de țigară. O pereche
face Dumnezeu știe ce la un capăt al canapelei.
Amanda stă singură pe trepte. Nu așa își imaginase ea seara asta. Ebba a
dispărut, iar de Viktor puțin îi pasă. Dacă vrea să se poarte ca un cretin,
atunci e doar vina lui. Ea nu intenționează să alerge după el, cerșind să fie
împreună.
Urcă la etaj s-o caute pe Ebba. Se aud gemete puternice din dormitorul
mare, camera părinților Ebbei.
Pare să fie Mackan, cel mai popular băiat din clasă. Amanda presupune
că aleasa din seara asta e Emily. A umblat după el tot semestrul, iar mai
devreme era destul de beată.
Amanda caută în camera Ebbei. E goală, la fel ca a fratelui ei.
Se duce în baie și o găsește pe Ebba pe jos, cu spatele la peretele cu faianță
albastră, stând cu capul sprijinit pe genunchi. Părul castaniu îi acoperă fața.
Se simte un miros puternic de vomă și pe scaunul de toaletă e o pată
urâtă, maro-roșcat.
Biata Ebba…
— Ești bine? întreabă, îngenunchind lângă prietena ei.
— Nu, șoptește Ebba. Sunt beată.
Se aruncă din nou spre toaletă. Când vomită, stropi de vomă i se lipesc în
păr, dar ea nu pare să observe. Se prăbușește pe podea, scâncind.
— Nu crezi că ar trebui să te duci să te întinzi? sugerează Amanda,
mângâind-o pe Ebba pe spate.
— Imediat. Am nevoie să mă odihnesc puțin.
Lacrimile încep să curgă.
— Mackan e cu Emily, mormăie. Îl urăsc.
Amanda oftează. Cum poate Ebba să se îndrăgostească de Mackan, când
el e așa un dobitoc? Știe că poate avea orice fată vrea și profită din plin de
asta. Cel puțin jumătate dintre fetele din clasa lor sunt disperate să fie cu el.
Ca la un semn, zgomote puternice se aud dinspre dormitor.
Dintr-odată, Amanda își dă seama că s-a săturat.
 Știe că ar trebui să stea s-o consoleze pe Ebba, s-o ajute să ajungă în pat
și să înceapă să curețe mizeria. În schimb, se ridică în picioare. S-a săturat
de colegii beți și de mirosul de bere și vomă. A așteptat atât de mult seara
asta, dar nimic nu e așa cum ar fi trebuit.
Nu se poate împiedica să nu se gândească, așa cum a făcut toată
săptămâna de când și-a dat seama ce se petrece, cât de îngrozitor este.
Colegii ei băuți i se par dintr-odată copilăroși și naivi; ei habar n-au.
Nu-și poate ține în frâu gândurile negre, iar situația e înrăutățită de
faptul că frica ei se amestecă acum cu furia pe Viktor. De ce trebuie să se
poarte execrabil tocmai în seara asta, dintre toate serile?
Ar vrea să se ducă acasă și să doarmă în patul ei, să încerce să găsească
o soluție pentru întreaga încurcătură oribilă.
Chiar i-ar plăcea să-i poată spune totul mamei ei. Să primească o
îmbrățișare mare, s-o audă pe mama ei spunându-i că totul va fi bine. Însă
știe exact ce ar spune mama dacă ar afla adevărul.
Dacă ar afla ce făcea Amanda împreună cu Ebba.
— Uite ce e, eu plec acum, zice. O să te ajut să faci curat în weekend.
Apropo, mi s-a luat de Viktor. În seara asta s-a făcut pulbere.
Ebba încuviințează încet.
— Mmm, mormăie, cu ochii fixați în podea.
— Ne vedem mâine, zice Amanda.
Asta e puțin cam exagerat; e aproape ora unu dimineața. Peste șase ore
și jumătate trebuie să fie la școală pentru procesiunea de Sfânta Lucia. Și
Ebba, și Amanda participă. Speră ca Ebba să reușească să se trezească
înainte să înceapă, altfel profesorul de muzică va înnebuni. Au repetat
cântecele și colindele de Crăciun încă din octombrie.
Amanda coboară în hol și își caută geaca prin grămada de haine de pe
podea. Își trage căciula și ghetele – afară e ger.
Rămâne un moment cu mâna sprijinită pe clanță. Afară ninge cu fulgi
mari care se răsucesc în vânt. La această oră autobuzele nu mai circulă și o
să-i ia patruzeci de minute să ajungă acasă pe jos.
Cea mai rapidă rută ar fi pe E14, dar nu e tocmai sigură; mașinile merg
cu viteză pe acolo.
Oare să se răzgândească și să rămână peste noapte?
Se uită spre bucătărie. Îl vede pe Wille prin ușă, dar nu e nici urmă de
Viktor. Muzica e la fel de tare ca înainte, deși nimeni nu mai dansează.
Fumul de țigări se amestecă cu un miros de altceva, ceva mai dulceag.
Apare Viktor, împleticindu-se în drum spre baia de la parter. E
așa de grăbit că nu se mai ostenește să închidă ușa. Amanda aude șuvoiul
de urină lovind vasul, fără îndoială stropind în jur.
Dobitocul dracului!
Se strâmbă și se întoarce.
Îl aude pe Viktor ieșind, dar îl ignoră. Nici măcar nu vrea să se uite la el.
— Pleci? strigă el.
Amanda nu răspunde.
Deodată apare în fața ei, blocând ușa.
— Hai, Amanda…
Încearcă s-o sărute, dar de data asta ea e pregătită.
— Nu mă atinge!
A avut la dispoziție câteva ore ca să repare lucrurile între ei, dar el a ales
să stea cu Wille și să bea. Ce-i drept, acum pare puțin mai treaz.
— Ce-i cu tine în seara asta?
Viktor pare iritat când ea se întoarce.
— De ce ești așa de nesuferită?
— Pe bune? se răstește Amanda.
El mai face o încercare s-o cuprindă în brațe și ea îl împinge.
Nu intenționa să folosească atâta forță, dar e mai puternică decât credea el,
iar Viktor e beat și nepregătit. Își pierde echilibrul și se lovește de perete.
Aterizează greoi pe pardoseala de gresie și înjură cu glas tare.
Amanda se holbează la el. Pare furios; chipul îi e contorsionat de mânie.
Ea nu știe dacă să-i spună Îmi pare rău sau Numai tu ești de vină.
Gura i se usucă de stres.
Viktor se ridică împleticit pe picioare, mijind ochii.
— Ce dracu’ crezi că faci? Cățea!
Tonul lui o înspăimântă. Viktor nu i-a mai vorbit niciodată așa. Pentru
prima dată se întreabă dacă ceea ce i-a făcut acelei fete din Umeå a fost cu
adevărat un accident.
Dacă e capabil să o facă din nou…
Când vine spre ea, ea nu știe dacă urmează să o lovească sau să o sărute.
Amanda smucește ușa și fuge afară în noapte. Viktor strigă după ea, dar
ea continuă să alerge.
 15.

Vineri, 13 decembrie

În dormitor e întuneric atunci când ceasul o trezește pe Lena

Halvorssen.
Bâjbâie pe noptieră și îl oprește. E ora șase în dimineața Sfintei
Lucia. E dificil să-și pună corpul în mișcare, dar copiii trebuie să meargă la
școală și primul pacient e programat la opt și un sfert.
Harald încă doarme. Îl zguduie ușor, dar el doar mormăie. Țepii din
barbă sunt acum mai mult suri decât negri și bărbia dublă se vede clar,
sprijinită peste pilotă.
Lena oftează și își coboară picioarele pe marginea patului.
Ludde apare într-o secundă, dând din coadă. Se apleacă și mângâie
labradorul negru înainte să-și pună halatul. E timpul să-i trezească pe
gemeni. Mimi și Kalle încă mai împart aceeași cameră, cu toate că au nouă
ani. Planul este ca unul dintre ei să preia camera Amandei când ea va pleca
de acasă. Termină liceul în primăvară și, dat fiind cât s-au certat ea și Lena
în ultimul an, asta o să se întâmple destul de curând.
Lena se oprește în ușa camerei gemenilor. Sunt așa de dulci, cu obrajii
lor rumeni, dormind profund! Au paturile aranjate în formă de L și părul
blond ciufulit se ridică de pe fiecare pernă. Kalle e cel calm; e timid și
prudent, un mic gânditor. Mimi e mai îndrăzneață; mai întâi vorbește și
apoi gândește. Ea pune la cale năzdrăvăniile. Kalle se ia după ea.
Lena și-ar dori să-i poată păstra la vârsta aceea. Nu vrea ca ei să crească
și să se transforme în adolescenți nemulțumiți. Avea doar douăzeci și trei
de ani când s-a născut Amanda, nu avea experiență ca mamă și nu i-a fost
ușor. Cum o să se descurce cu doi copii puberi în același timp, cu hormonii
explodând în toate direcțiile?
Aruncă o privire spre camera Amandei. Fiica ei mai mare stă întotdeauna
infinit de mult în baie. Oare ar trebui s-o trezească pe ea prima? Nu, nu
poate face față acelei bătălii fără să bea mai întâi o cafea. O să fie o luptă s-
o trezească după petrecerea de la Ebba. Lena nu a auzit-o venind, dar
probabil că asta s-a întâmplat destul de târziu. A dormit numai câteva ore; e
îndoielnic că o să reușească să-și revină.
Lena nu-și face iluzii că petrecerea de Sfânta Lucia a fost fără alcool.
Deși face doar un duș rapid, e deja șase și jumătate când e gata. Îi
scutură pe Mimi și pe Kalle. Și Harald ar trebui să se scoale, dar el încă
zace în pat, ca un cadavru. Probabil ședința consiliului s-a prelungit până
târziu ieri-seară; nici pe el nu la auzit întorcându-se acasă.
Trage aer în piept înainte să deschidă ușa Amandei. Apasă pe clanță și
trage cu ochiul înăuntru, strigând „Amanda” cu glas slab. Când nu se aude
nicio reacție, deschide ușa larg.
Camera e goală, patul neatins.
Simte brusc un val de furie. Pentru numele lui Dumnezeu! Dacă avea de
gând să doarmă la prietena ei, trebuia să-i trimită un mesaj; așa e
înțelegerea. Nu are voie să-și petreacă noaptea în altă parte – nici măcar la
Ebba – fără să îi anunțe.
Lena coboară în dormitor să-l trezească pe Harald.
— Amanda nu e acasă, spune ea, fără nicio încercare de a-și ascunde
iritarea din glas.
— Ce?
Harald se holbează inexpresiv la ea, încă pe jumătate adormit.
Se saltă într-un cot și pilota în dungi alunecă, dezvelindu-i părul cenușiu de
pe piept.
— Amanda, repetă Lena. Probabil a rămas la Ebba fără să ne spună. Mă
înnebunește când face asta.
Se așază pe marginea patului și ia telefonul ca să-i trimită un mesaj
furios fiicei ei.
Harald o mângâie blând pe mână. El e pacifistul familiei, dar tot el e cel
care o lasă pe Lena să se ocupe de probleme când copiii depășesc limitele.
Ludde a venit după ea și se uită cu jind la pat. Îi e strict interzis să sară
pe el.
— Calmează-te, zice Harald. E Sfânta Lucia, știi cum se întâmplă.
Probabil a adormit la Ebba înainte să apuce să ne anunțe.
Sunt convins că o să se ducă direct la școală.
Cuvintele lui Harald îi domolesc Lenei frustrarea. Se pricepe la asta, știe
cum să-i liniștească pe cei din jur. De asta e atât de eficient ca președinte al
consiliului, în ciuda unei coaliții politice fragile.
 Îi face pe oameni să se simtă în siguranță.
— Bănuiesc că ai dreptate, zice ea, trimițând un mesaj mai drăguț decât
intenționase:

Ai rămas peste noapte la Ebba? Nu uita de procesiunea de Sfânta Lucia!

Harald o trage spre el și ea își sprijină capul pe umărul lui. Are pielea
caldă după somn; corpul lui miroase frumos, chiar dacă încă nu a făcut duș.
— Are doar optsprezece ani, spune el. Nu-ți amintești cum eram la
vârsta asta?
Într-adevăr, își amintește. Ea și Harald erau în aceeași clasă la liceu; se
cunoșteau dintotdeauna, cu toate că nu s-au cuplat decât în primăvara de
după absolvire.
Îi zâmbește reținut; Harald are efectul ăsta asupra ei. El e aproape
întotdeauna bine dispus. Ea reacționează exagerat, ca de obicei. De asta se
ceartă atât de mult cu Amanda. Uneori nici ea nu poate înțelege ce anume o
împinge; pur și simplu nu se poate abține. Cu gemenii, lucrurile stau diferit.
Cu ei are mult mai multă răbdare, chiar dacă își iubește în mod egal cei trei
copii.
— Hai sus, zice. În bucătărie avem cafea și brioșe de Sfânta
Lucia. Și turtă dulce.
Fața lui Harald se luminează. Adoră prăjiturile și turta dulce, în special
făcute de ea.
Lena lasă telefonul jos. O să încerce s-o sune pe Amanda mai târziu în
cursul dimineții, între doi pacienți.
De ce trebuie să-și facă mereu atâtea griji?
 16.

Lena tocmai a terminat de tratat spatele unei persoane care avea mare
nevoie de terapie naprapatică. Are o fereastră de cincisprezece minute
înainte de următorul pacient, ceea ce i-ar fi suficient ca să aerisească
încăperea, să șteargă patul cu dezinfectant și să bea o ceașcă de cafea
neagră, dacă se grăbește puțin.
Scoate telefonul să vadă dacă a căutat-o Amanda.
Nimic. Niciun mesaj nou.
Fixează ecranul gol. E vremea prânzului. Serbarea de Sfânta Lucia de la
școală probabil s-a terminat demult. Chiar dacă Amanda are ore, ar fi avut
destule ocazii să-i răspundă.
Lena tastează încă un mesaj:

Voiam doar să știu dacă e totul bine. Cu drag, Mama

Apasă pe „send”.
Constanta neliniște maternă, care nu dispare practic niciodată, o roade.
Pe Harald asta îl face să zâmbească. Amanda are optsprezece ani, e oficial
adult. Poate să facă ce-i place, spune el.
E timpul ca Lena să lase de la ea.
Nu atâta timp cât locuiește cu noi, îi replică ea de fiecare dată.
Cât timp Amanda locuiește sub acoperișul ei, Lena vrea să știe unde e
fiica ei.
Stă cu telefonul în mână, incapabilă să-și explice de ce se simte atât de
nelalocul ei. Åre este un loc sigur, un loc bun în care să crești. Cele mai
frecvente infracțiuni sunt cele din trafic și turiștii beți care se iau la bătaie
după ce au petrecut prea mult.
Dar lucrurile pot să meargă prost. Accidente de mașină se pot întâmpla
oriunde, chiar și în locurile liniștite. Cu toată zăpada care a căzut azi-
noapte, vizibilitatea e probabil redusă. Dacă Amanda s-a întors acasă târziu,
ar fi putut fi lovită de un vehicul.
Imaginea corpului inconștient zăcând într-un șanț îi fulgeră
Lenei prin minte.
 — Încetează, murmură pentru sine.
Ar putea să-l sune pe Harald, să afle dacă Amanda nu l-a contactat
cumva pe el. Uneori face asta când știe că Lena e pe picior de război.
Selectează numărul lui, dar apelul intră direct în căsuța vocală. Fără
îndoială e într-o ședință, ca de obicei.
Nu avusese intenția s-o sune pe Amanda, dar o face oricum, cu toate că
fata detestă ca Lena să încerce să dea de ea în timpul orelor de școală.
Telefonul sună îndelung, dar fără răspuns.
Probabil e în clasă. Sau poate nu se ostenește să răspundă; poate a
adormit tun acasă la Ebba. Există o explicație simplă.
Lena aude o bătaie și o femeie bagă capul pe ușă. E Cia, una dintre
pacientele ei obișnuite, care are o problemă la umăr și urmează un
tratament cu ultrasunete.
— Pot să intru? întreabă Cia.
— Bineînțeles.
Lena lasă telefonul deoparte.
— Mă bucur să te văd.
Trupul îi tremură de neliniște, dar se silește să zâmbească.
Totul e bine. Trebuie să fie.
 17.

Harald Halvorssen închide agenda cu un pocnet ușor. Stă în spatele

biroului; șeful Finanțelor tocmai a părăsit încăperea după o revizuire a
bugetului.
Veștile nu sunt bune. Sunt mult prea multe necesități și banii nu ajung.
Coaliția politică a celor patru partide este formată din indivizi cu voință
puternică, fiecare trăgând în propria direcție.
Situația nu e nouă în Åre. Ultimele câteva mandate s-au confruntat cu
diverse forme de dificultăți politice. În mod tradițional, partidul de centru
din care face el parte este dominat, cu întreruperi ocazionale, de majoritatea
roșu-verde. Acum depinde de ultimul partid ridicat la putere, Pentru
Bunăstarea Jämtlandului de Vest, care promovează probleme locale și
echilibrează balanța puterii.
Va trebui cumva să-i facă pe toți să înțeleagă că vor fi în continuare
necesare reducerile de fonduri. Åre se dezvoltă cum puține alte comunități
rurale o fac, dar procentul impozitelor este deja destul de ridicat.
Se lasă pe spate în scaun și își împreunează degetele pe ceafă.
Burta îi iese în afară. Munca îi ocupă mult timp și nu mai apucă să facă
mișcare așa cum obișnuia. Acum nu ar mai reuși să încheie cursa de schi
fond de la Vasaloppet în șase ore, ca pe vremuri.
Privirea îi cade pe fotografia înrămată de pe birou: întreaga familie pe
Åreskutan. A fost făcută de Paștele trecut, sub soarele strălucind puternic,
așa cum se întâmplă adesea în aprilie. Mâncaseră prânzul la pachet.
Gemenii erau entuziasmați și abia puteau sta locului; chiar și Amanda
zâmbea spre obiectivul camerei.
Harald oftează. Nu înțelege de ce ea și Lena se ceartă atât de mult. De
obicei, Lena spune ce gândește atunci când se supără, iar
Amanda reacționează trântind ușile și țipând. El încearcă pe cât posibil să
facă pe mediatorul, dar uneori e ca pe un teren minat:
orice ar face, deranjează pe cineva. E mai ușor să se descurce cu opoziția în
camera consiliului decât să-și facă soția și fiica să cadă de acord.
Telefonul îi bâzâie; e un mesaj de la Lena.
 Nu reușesc să dau de Amanda, pe tine te-a contactat?

Harald se uită la ceas. E cinci fără un sfert. Când a trecut ziua?

Răspunde repede:

Nu.

În câteva secunde vine un alt mesaj:

N-a luat legătura cu noi! Crezi că s-a întâmplat ceva?

Harald oftează din nou. Lena se agită prea ușor. Nu e pentru prima dată
când Amanda ignoră mesajele mamei ei. În sinea lui, o înțelege întrucâtva;
Lena poate fi prea sâcâitoare. Vrea să știe întotdeauna exact unde sunt
copiii, altfel devine stresată și începe să-și imagineze catastrofe.
E pe punctul să răspundă în cuvinte liniștitoare când cineva bate la ușă.
Mira Bergfors este mâna lui dreaptă. Părul ei lung și negru sclipește sub
luminile din tavan, încadrându-i trăsăturile fine.
Harald se consideră norocos să aibă o asistentă personală atât de
frumoasă. Are treizeci și unu de ani, e căsătorită și are o fiică de trei ani pe
nume Leah.
— Ești un om liber, îl informează cu un surâs. Următoarea întâlnire a
fost amânată, deci poți să te duci acasă.
Harald scapă arareori de la birou înainte de șase și jumătate sau șapte; e
un lux rar întâlnit. E vineri și e Sfânta Lucia, dar el ar fi avut o întâlnire
programată la ora cinci.
— Excelent, zice, întorcându-i zâmbetul Mirei.
— Mă gândeam să plec și eu.
Se întoarce, iar Harald nu se poate împiedica să nu-i admire fesele bine
conturate în blugii negri care îi vin ca o a doua piele.
Știe cum e să mângâi corpul acela catifelat.
Brusc își dă seama că sunt la serviciu. Adoptă repede o expresie neutră
și ridică o mână în semn de la revedere.
— Weekend plăcut, spune.
Începe un mesaj pentru Lena, apoi se răzgândește și o sună. Ea răspunde
imediat, cu glas agitat.
— Încă n-am nicio veste de la Amanda! I-am dat mesaje și am sunat-o
de câteva ori!
— Ai vorbit cu Ebba? Poate s-a întors la ea după școală, propune Harald
încercând s-o calmeze.
— Am încercat mai devreme, dar n-a răspuns.
Harald se uită pe fereastră. Ninsoarea a încetat și o semilună palidă
sclipește pe cerul întunecat.
— O să trec pe la Ebba în drum spre casă să verific, spune. Oricum mă
pregăteam să plec.
— În regulă.
Lena pare să se simtă puțin mai bine.
— Uite ce e, nu te îngrijora prea tare.
— Dar dacă i s-a întâmplat ceva? zice Lena. Ceva rău?
 18.

La secția de poliție din Åre începe să se simtă apropierea weekendului.

Daniel stă în biroul personalului împreună cu doi polițiști locali, Anton și
Raffe. Nu sunt tocmai prieteni, dar se înțeleg bine. A devenit un obicei să
bea o cafea împreună în fiecare vineri, înainte să plece acasă.
A fost o săptămână liniștită; se vede că sezonul propriu-zis încă nu a
început. Oricum, Daniel abia așteaptă câteva zile libere. Se întreabă dacă
Alice e destul de mare pentru o excursie. Ar putea merge pe schiuri până la
mina Fröå, cu ea legată bine pe o sanie, și să ia prânzul la cafeneaua de
acolo.
Anton e pe val, povestindu-le despre noul saxofon alto pe care speră să
și-l cumpere; în timpul liber cântă într-o trupă de jazz. Îl întrerupe centrul
de comunicații districtuale, care are sediul în Umeå.
Anton preia apelul, în timp ce Raffe frunzărește o revistă lăsată pe masă.
Numele lui complet este Rafael Herrera; ai lui au venit din Chile ca
refugiați, în anii ’70. A crescut în Strömsund și a făcut snowboarding.
Chiar a participat la competiții de nivel național în echipa de juniori.
El și Anton sunt staționați în Åre de considerabil mai mult timp decât
Daniel, cu toate că Daniel este singurul care chiar locuiește în oraș. Anton
are un apartament în Duved, iar Raffe stă în Kall, satul cu biserică, pentru
că de acolo se trage prietena lui.
Anton pune receptorul jos și se întoarce spre colegii lui.
— Se pare că o fată din Åre a dispărut de ieri-seară. S-a dus la o
petrecere de Sfânta Lucia, iar de atunci nu se mai știe nimic de ea. Nu a
venit azi la școală.
— Câți ani are? întreabă Raffe, scărpinându-și urechea.
La fel ca Daniel, are o barbă scurtă, dar a lui Raffe e aproape neagră în
timp ce a lui Daniel e mai deschisă la culoare, cu nuanțe de roșcat.
— A împlinit optsprezece în septembrie. Mama ei a sunat.
— Cum o cheamă? întreabă Daniel.
Anton se uită pe notițe.
— Amanda Halvorssen. Merge la liceul din Järpen și locuiește în Åre,
pe Pilgrimsvägen.
 — Unde a avut loc petrecerea?
— La cinci minute de aici, pe Trollvägen.
— O fi la o prietenă, zice Raffe căscând. Și a uitat s-o sune pe maică-sa.
Probabil Raffe are dreptate, se gândește Daniel. Majoritatea
adolescenților dați dispăruți sunt găsiți pur și simplu acasă la un prieten. La
vârsta aceea puștanii nu gândesc, nu-și controlează bine impulsurile, lobul
frontal nu le e complet dezvoltat, iar capacitatea de a analiza consecințele
lasă de dorit în multe feluri.
Își amintește cum era pe vremea când stătea în Sundsvall, petrecerile la
care se îmbăta prea rău și adormea pe podeaua cuiva. Mama lui singură îl
aștepta acasă, bolnavă de grijă, dar asta nu-l oprea să repete isprava.
Ia un fursec cu ghimbir de pe tava din mijlocul mesei. Capacul sclipește
în lumina șfeșnicului roșu de Advent de pe pervaz.
— Părinții ei i-au sunat pe toți cunoscuții, îi informează Anton. N-a mai
văzut-o nimeni de aseară.
Daniel se uită pe fereastră. Soarele a apus de câteva ore, iar afară sunt cel
puțin minus douăzeci de grade.
Forțele naturii nu trebuie subestimate.
— Se pare că mama ei e tare îngrijorată, adaugă Anton.
Daniel se încruntă. În oraș nu ar investiga după o perioadă atât de scurtă
decât dacă ar avea un motiv să suspecteze că s-a comis o crimă. Regula e să
aștepte cel puțin douăzeci și patru de ore, dar lui nu-i place ceea ce tocmai
a auzit.
Puștii petrecăreți și minus douăzeci de grade nu sunt o combinație bună.
Își termină cafeaua și se ridică în picioare.
— Cred că ar trebui să mergem să stăm de vorbă cu familia, spune. Doar
ca să fim siguri.
Anton se ridică și el.
— Vin cu tine.
Anton a crescut în Åre și cunoaște toate pericolele vremii, știe cât de
neînsemnată este o ființă umană în comparație cu vânturile aspre ale naturii
și cu temperaturile de îngheț.
Undeva este o adolescentă care nu are haine călduroase și ar putea muri
înghețată în câteva ore.
 19.

Ultimul mesaj de la Lydia luminează ecranul telefonului din mâna

Hannei.

Cum te simți acum?

Hanna stă pe canapeaua largă acoperită cu catifea maro-deschis din

living, cu o pătură pe genunchi. E încă în pijama; azi nu s-a putut hotărî să
se îmbrace. Nici energie să gătească n-a găsit; și-a mai făcut niște
sandvișuri și a deschis încă o sticlă de vin roșu.
După discuția de ieri-seară cu mama ei a adormit greu.
Parfumul bolului cu zambile albe îi ajunge la nări. Nu înțelege prea bine
de ce o irită atât de mult decorațiunile de sezon: toate sfeșnicele de Advent
din lemn de culoare închisă, merele roșii care înconjoară lumânările groase
din lămpile așezate cu gust pe podea. Ramuri mirosind a brad sunt
împrăștiate pe verandă și stele albe atârnă practic la fiecare fereastră,
răspândindu-și strălucirea caldă.
E ceva tipic pentru Lydia să-și decoreze de Crăciun întreaga casă, chiar
dacă familia a petrecut acolo doar un weekend în decembrie și vor fi plecați
în croazieră până mult după Anul Nou.
Ce-i drept, probabil n-a făcut-o ea personal. Anul trecut a angajat o firmă
să-i cumpere și să-i împodobească bradul. Totul era gata când familia a
ajuns de la Stockholm, în 22 decembrie.
Hanna oftează. N-ar trebui să fie atât de negativistă, Lydia are intenții
bune. Doar că poate fi puțin… sufocantă. Uriașa energie a surorii ei o face
pe Hanna să se simtă mică și nelalocul ei, cu toate că Lydia a fost adesea
unicul ei refugiu și sprijin. Fără Lydia ca tampon între Hanna și mama lor,
viața ar fi fost insuportabilă în copilărie și adolescență.
Sunt bine, îi răspunde. Întotdeauna ține să răspundă imediat la mesajele
surorii ei; altfel ar urma alte trei, în succesiune rapidă.
Lydia nu e genul care să renunțe de la prima piedică.
Ia telecomanda ca să vadă ce e nou pe Netflix. Ultimul lucru pe care ar
vrea să-l vadă ar fi un film optimist în care la final fata cade în brațele
băiatului, în acordurile unei muzici siropoase. Nu e interesată nici de
filmele polițiste, sunt prea aproape de realitate. Nu ar putea suporta să i se
reamintească acum de profesia ei.
E singurul lucru care și-a dorit să devină. Polițistă.
Înainte să-și dea seama de asta, viitorul era neclar, de neînțeles. După
absolvirea liceului pierduse vremea cu slujbe ocazionale, în general în
diverse baruri din Europa. Petrecuse mult mai mult decât ar fi trebuit,
demonstrând exact lipsa de caracter de care o acuza mama ei.
În timp ce Lydia trecea prin facultatea de Drept și își asigura un post de
avocat asociat la o firmă juridică de prestigiu, Hanna își perfecționa rolul
de soră mică și inutilă, incapabilă să se adune și să se pregătească pentru o
carieră.
Strânge paharul în mână. Știe exact ce anume îi dăduse o nouă direcție în
viață.
Violul din Barcelona.
Încă mai poate vedea pivnița înghesuită, pereții neuniformi din piatră
gri, mirosul dezgustător de igrasie și mucegai. Podeaua de pământ care îi
zgâria pielea de pe spate când greutatea proprietarului barului o apăsa cu
brutalitate. Încă mai simțea degetele scârboase ale lui Miguel pe corp,
sentimentul de neputință când încerca în zadar să-l respingă, să-l facă să se
oprească.
El era șeful ei și era considerabil mai în vârstă. Ea avea doar douăzeci și
doi de ani, era tânără și naivă.
Mai târziu, când se întorsese acasă în Suedia și rănile fizice i se
vindecaseră, furia ei și toate celelalte emoții avuseseră nevoie de o supapă.
Intrarea în poliție îi oferise oportunitatea unei replici:
să se ridice și să le arate acelor ticăloși că nu pot trata o femeie oricum vor
ei.
De fiecare dată când aresta un pește sau un violator, tăișul durerii din
interiorul ei se tocea câte puțin.
Telefonul bâzâie din nou. Se uită pe ecran și tresare.
Ce dracu’?
E Christian. Asta înseamnă că s-a întors în apartament și a descoperit ce
a făcut ea înainte să plece.
Hanna roșește amintindu-și cum a turnat vinul lui roșu scump în
chiuvetă. Îl cumpărase de la o licitație și îl păstra pentru ziua în care avea
să-și permită propria lui cramă.
În același timp, o încearcă un sentiment de satisfacție. Să-i fie învățătură
de minte!
Se întreabă dacă și-a verificat și garderoba.
Într-un fel își dă seama că nu fusese întru totul rațional să-i taie cravatele
sau să toarne ketchup peste costumele de firmă, dar imediat după ce ieșise
el ea căutase orbește un mod de a se răzbuna. Trebuia să facă ceva concret.
Lacrimile încetaseră să mai curgă atunci când se apucase meticulos să-i
distrugă prețioasele haine.
Nu și-ar fi imaginat vreodată că va ajunge să facă așa ceva.
Hanna nu intenționează să răspundă la apelul lui Christian.
Pune telefonul pe silențios și îl lasă alături. Ar trebui să mănânce ceva, dar
nu îi e foame.
Se uită în direcția bucătăriei, aflată în celălalt capăt al casei, întregul etaj
superior e open-space, cu livingul, biblioteca, bucătăria și sufrageria
curgând ireproșabil una în cealaltă. Ea n-a fost niciodată interesată în mod
deosebit de designul interior; asta era pasiunea lui Christian. Oricum, până
și ea își dă seama că tonurile blânde de gri, bej și ciocolatiu creează o
armonie de bun-gust. Fiecare mic mâner de alamă a fost atent ales.
Frumoasele lustre din coarne de ren se asortează cu peisajul montan
înconjurător și cu fauna lui.
Numai Hanna iese în evidență, ca un nas roșu pe chipul unui clovn. Ea
este detaliul care supără, o piesă de la IKEA care s-a rătăcit și a ajuns în
Nordiska Galleriet.
Întinde mâna și atinge un sfeșnic, simțind metalul rece sub degete.
Casa nu seamănă deloc cu cabana cu mobilă din lemn de brad și paturi
suprapuse pe care o închiriau părinții lor în periferiile din Åre când Hanna
era mică. Locul ăsta a fost proiectat pentru familia perfectă a Lydiei, pentru
cine confortabile în fața unui foc de lemne, adulții savurând un pahar de vin
la masă în timp ce copii se uită la televizorul de la parter. Toată lumea se
poate bucura de mediul montan, relaxându-se după solicitantele lor slujbe
din oraș.
Situația e îmbunătățită de faptul că aici e posibil și să-și petreacă timpul
cu alte familii de succes din Stockholm, din același cartier, care, la rândul
lor, și-au construit case în Åre.
Nu există niciun pericol să calce în afara cercului lor social.
 Paharul Hannei e gol. La fel și sticla. Se duce în bucătărie să ia alta.
Lydia a spus că poate lua ce vrea, dar ea nu se poate împiedica să nu se
simtă vinovată.
Deschide dulapul cu vinuri, apoi îl închide la loc. Trebuie s-o lase mai
moale.
Se întreabă ce se va întâmpla când Christian va descoperi că i-a turnat
muștar în pantofii italienești. Ea nu face nimic pe jumătate, el ar trebui să
știe deja asta.
 20.

Ebba zace pe patul nefăcut. Ar trebui să înceapă să facă curățenie după

petrecere. Bucătăria e un dezastru și livingul încă duhnește a fum. În loc de
asta ea se uită în tavan, urmărind cu privirea o crăpătură abia vizibilă.
Harald a fost acolo cu câteva minute în urmă, punând întrebări despre
Amanda. Era vizibil îngrijorat.
Ebba a crezut că s-a dus acasă pe Pilgrimsvägen, fiindcă nu a rămas la ea
peste noapte, dar se pare că de aseară n-a mai văzut-o nimeni.
Neliniștea lui Harald a înspăimântat-o pe Ebba.
Dacă într-adevăr i s-a întâmplat ceva?
De ce ar fi dispărut, pur și simplu?
Ebba nu i-a spus nimic despre Viktor. Oare ar fi trebuit?
Știe că Amanda nu le-a spus părinților despre el, din cauza reputației lui.
Amanda o asigurase pe Ebba că Viktor s-a schimbat categoric; ceea ce s-a
petrecut în Umeå a fost un accident. El a jurat că situația cu fata aia nu a
fost nimic altceva decât o neînțelegere.
Amanda l-a crezut.
Ebba ia telefonul și își dă seama că de aproape douăzeci și patru de ore
nu a primit nici măcar un mesaj de la Amanda. De obicei țin legătura
continuu.
Verifică pe Instagram dacă Amanda a fost activă de ieri, dar nu e nimic.
Ultima postare este poza pe care a încărcat-o chiar înainte de începutul
petrecerii. Stau una lângă alta cu paharele ridicate spre cameră, cu buzele
făcute „cioc de rață” și obrajii lipiți.
Distracție, scrisese Amanda, urmat de un șir de emoji-uri prostești.
Unde să se fi dus?
Ebba încearcă să-și alunge teama. Tremură și trage pilota peste ea. Se
chinuie să-și amintească ce s-a întâmplat în baie, ce i-a spus
Amanda înainte să plece de la petrecere.
Totul e destul de neclar. Își aduce aminte numai fragmente din ultimele
ore dinainte să adoarmă.
Și-o amintește pe Amanda îngenuncheată lângă ea, pe când vomita în
toaletă. După aia totul e vid. O clipă… Amanda era cumva supărată pe
Viktor?
Oare e posibil să aibă legătură cu el?
Ebba habar n-are la ce oră a plecat el. Dar cu siguranță Viktor nu i-ar
face rău Amandei… Sau?
Sentimentul de vinovăție sapă adânc în piept. Dacă nu s-ar fi îmbătat atât
de rău, poate că ar fi putut-o convinge pe Amanda să rămână și totul ar fi în
regulă acum.
Are nevoie de mama ei, dar dacă ar suna-o și i-ar spune ce s-a întâmplat
ar trebui să-i spună și despre petrecere, și nu îndrăznește să facă asta.
Îi trimite încă un mesaj Amandei.
E îngrozită că nu va primi răspuns.
 21.

Când Harald oprește în fața casei din lemn vopsit în roșu a familiei,
primul lucru pe care îl vede este mașina poliției parcată pe alee.
Pentru o clipă nu vrea să coboare din mașină; e mai ușor să rămână
acolo, în întuneric.
Închide ochii, își sprijină fruntea pe volan și o nevoie puternică de a
demara în trombă i se răspândește prin corp. Nu e pregătit să audă ceva
îngrijorător despre Amanda. E și așa destul de rău că nu era acasă la Ebba.
Minutele trec. În cele din urmă rațiunea preia controlul și
Harald își îndreaptă spatele și oprește motorul. Pe scurtul drum până la
casă încearcă să se adune. Nu are motiv să cedeze nervos.
Poliția s-ar putea afla acolo din cu totul alt motiv.
Mâinile îi tremură când deschide ușa de la intrare, care nu e încuiată.
Ludde vine alergând, dar Harald nici nu-l bagă în seamă.
Lena e în living, așezată în fața a doi polițiști. Gemenii nu se văd.
Cele mai cumplite temeri ale lui Harald sunt pe cale să fie confirmate.
— Ce s-a întâmplat?
Rostește răstit întrebarea, fără să se poată stăpâni. Face câțiva pași rapizi
spre cei doi străini, holbându-se la ei.
— E…?
Nu poate termina propoziția. Stă îmbrăcat în hainele groase de iarnă,
așteptând un răspuns. Îi e cald și îi e frig în același timp, în jurul ghetelor
lui se formează o băltoacă de zăpadă topită.
— Amanda…?
În cameră nu e suficient aer.
— Eu i-am chemat, spune Lena ridicându-se în picioare.
Durează câteva secunde înainte ca Harald să fie capabil să vorbească.
— Așadar… e teafără?
Fața Lenei se schimonosește.
— N-a apărut încă. N-am mai putut aștepta, așa că am sunat la numărul
de urgență.
Unul dintre bărbați se ridică și se prezintă: Daniel Lindskog de la poliția
din Åre. Colegul lui blond este Anton Lundgren.
 Daniel îi sugerează lui Harald să se dezbrace de haină și să li se alăture
la o discuție. Pare să dețină perfect controlul, nu e îngrijorat deloc.
Harald se simte amorțit. Se străduiește să găsească o urmă de calm
interior, dar e prea mult, nu e în stare. Când i-a văzut pe polițiști în livingul
lui a fost sigur că au venit să-i informeze pe el și Lena că Amanda a murit.
Observă pe măsuța de cafea o poză cu fiica lui. E o fotografie veche,
dinainte de a-și vopsi părul negru. Are încă nuanța ei naturală, șaten-
deschis, similară cu a Lenei. Are o expresie puțin îmbufnată, ca și cum nu
ar fi vrut să fie fotografiată, dar cel puțin se uită direct în obiectivul care i-a
surprins și pistruii și obrajii încă rotunjiți. Împinge bărbia înainte, ceea ce
denotă o oarecare sfidare. Seamănă atât de mult cu mama ei… De asta se
ceartă tot timpul.
Fiica lui iubită.
Harald strânge puternic brațele fotoliului.
Daniel Lindskog pune o întrebare după alta. Are păr castaniu și o barbă
scurtă, frumos aranjată. Seamănă puțin cu prințul Carl
Philip, deși e mai înalt.
— Amanda a mai lipsit de acasă? întreabă Anton Lundgren.
Sau a dat vreun semn că nu este fericită aici?
Lena scutură din cap ca și cum întrebarea ar fi absurdă. Răspunde cu
glas ascuțit:
— Ce vă face să credeți că a fugit? Nu înțelegeți, i s-a întâmplat ceva
îngrozitor! Amanda n-ar pleca niciodată de acasă fără să vorbească mai
întâi cu noi!
— N-am spus asta, rostește Daniel liniștitor. Dar trebuie să punem
anumite întrebări ca să ne facem o idee clară despre ce se petrece. Trebuie
să ne facem o imagine despre fiica voastră și comportamentul ei obișnuit.
Lena aprobă din cap, cu ochii sclipind de lacrimi reținute.
— Cum mergeau lucrurile între voi când ați vorbit ultima dată? continuă
Daniel. V-ați… certat înainte să plece Amanda la petrecere?
Obrajii Lenei se înroșesc.
— Nu… nu tocmai. Nu ne-am certat. Mă înțeleg bine cu fiica mea.
Harald se întreabă dacă ar trebui să menționeze atmosfera tensionată
dintre ele, dar hotărăște să n-o facă.
— E posibil să-și fi petrecut noaptea la o prietenă fără să vă anunțe?
— L-am contactat pe dirigintele ei și pe toți cei din clasă, spune
Lena, desfăcând larg brațele. O oră am stat la telefon, am sunat la toți
cunoscuții. N-a văzut-o nimeni.
— Bine, spune Daniel și notează ceva. Cum se numește dirigintele?
— Lasse Sandahl. El s-a ocupat de clasa Amandei pe tot parcursul
liceului.
— Tocmai am fost s-o văd pe cea mai bună prietenă a ei, Ebba, spune
Harald și le povestește despre vizita lui în Trollvägen.
Până să termine, ochii Lenei se măresc de teamă.
— Trebuie să faceți ceva! Dacă a fost lovită de o mașină aseară în drum
spre casă? Ar putea să zacă într-un morman de zăpadă lângă drum!
E chiar mai frig decât ieri. Harald nu poate să nu se uite pe fereastra care
dă în grădină. Bezna e de nepătruns. E imposibil să vezi brazii acoperiți de
zăpadă din spatele casei.
— Dumnezeule, murmură Lena, de ce nu ne-a dat un telefon să ne ceară
s-o luăm? Doar să fi sunat…
Expresia lui Anton e încărcată de compătimire.
— Fiica voastră folosește vreun dispozitiv de urmărire, gen
Find My iPhone?
Lena clatină din cap.
— Nimic la care să avem acces. A refuzat să ne dea codul.
Harald se întoarce spre Daniel.
— N-ar trebui să sunați la Persoane Dispărute? Nu e practica standard să
fie implicați în situații de genul ăsta? Îl cunosc pe Bosse Lundh, cel care
conduce biroul local.
Cei doi polițiști schimbă o privire.
— O să facem tot posibilul s-o găsim pe Amanda, zice Daniel ridicându-
se în picioare.
Anton închide carnetul și îi urmează exemplul.
Harald vede că Daniel ține în mână o bluză roz. Să fie a
Amandei? Asta înseamnă că o să aducă și câini de căutare?
— Vă contactăm imediat ce avem informații, continuă Daniel.
— Plecați deja?
Lena se holbează confuză la cei doi bărbați. Ludde se apropie și își pune
botul în poala ei, ca și când și-ar fi dat seama că e supărată.
— Vom organiza totul de la secție, explică Daniel. Dar, așa cum
spuneam, ținem legătura.
Îi dă Lenei o carte de vizită cu emblema poliției.
— Aici e numărul, mă puteți suna oricând.
Îi pune consolator mâna pe braț:
— Cele mai multe persoane care dispar vin înapoi într-o zi, cel mult trei.
Harald vrea să spună ceva, dar Lena i-o ia înainte.
— Dar cei care nu vin? șoptește.
 Când deschide ochii, Amanda zace sub o pătură subțire pe o saltea. Se
uită de jur-împrejur și vede pereți din lemn nerindeluit și o ușă. Într-un
colț se află o sobă din steatită. Probabil e o cabană de munte.
E în pragul panicii. E complet singură și habar n-are unde se află.
Cum a ajuns acolo?
Amintiri vagi despre legănat, despre răsuciri și cotituri, îi revin în minte.
A fost legată, întinsă pe spate, incapabilă să-și miște brațele sau
picioarele.
Își amintește vântul suflându-i în față ca și când ar fi stat pe o sanie
trasă de un snowmobil mergând cu viteză maximă.
Se ridică ezitant în picioare și încearcă să se orienteze. Cabana e
compusă dintr-o singură încăpere. În afară de paturile lipite de perete nu
mai există decât o masă uzată din plastic și două scaune din plastic. Pe
pervazul ferestrei sunt împrăștiate câteva reviste de benzi desenate.
Tremură și își dă seama că i-au dispărut hainele. Nu mai poartă nimic
în afară de sutien și chiloți.
I-a luat totul, inclusiv ghetele.
Amanda caută ceva să pună pe ea, dar singurele materiale textile din
cameră sunt pătura și saltelele pătate de pe paturi.
Încearcă ușa – e încuiată. Dincolo de fereastră, care e parțial acoperită
de o bară, e întuneric beznă. Mijește ochii și i se pare că distinge mormane
uriașe de zăpadă.
Se află undeva la munte? Unde naiba se află?
În sobă arde un foc. Se ghemuiește pe jos și întinde mâinile spre
căldură.
Habar n-are unde se află sau cum o să scape. Ușa e încuiată și, chiar
dacă ar reuși să deschidă ușa sau fereastra, nu îndrăznește să iasă îngerul
aspru fără haine.
I-a dispărut și telefonul.
Nu-și poate retine lacrimile. Nimeni n-o poate auzi plângând.
— Mami, șoptește. Ajută-mă!
 22.

Daniel se așază pe scaunul pasagerului și îl lasă pe Anton să conducă.

Când întoarce mașina ca să se îndrepte înapoi spre secție, privește afară, pe
geam.
Se gândește din nou: majoritatea adolescenților dispăruți reapar după o
zi. Totuși, mama Amandei susține ferm că fata nu ar pleca vreodată de
capul ei.
Principala îngrijorare a lui Daniel este că fata ar fi putut avea un
accident. În momentul ăsta nu există nicio dovadă a unei crime. Dar e pe
deplin conștient că Amanda ar putea muri înghețată dacă era cumva beată
și s-a întins pe zăpadă să se odihnească.
Majoritatea oamenilor nu înțeleg cât de mult se pot apropia de moarte
dacă poartă haine nepotrivite în condiții de frig extrem. A
văzut fete bălăbănindu-se spre casă pe tocuri înalte în plină noapte, uneori
îndreptându-se într-o direcție complet greșită, cale de mai mult de opt
kilometri, pe o potecă. Mult prea mulți oameni vin în Åre cu trenul, se
cazează, apoi iau un taxi direct spre vreun bar, iar la sfârșitul nopții habar
n-au încotro merg sau cât de departe trebuie să ajungă.
Dacă Amanda a pornit pe jos spre casă prin întuneric și era îndeajuns de
beată încât să adoarmă afară, lucrurile ar fi putut lua o întorsătură foarte
urâtă.
Se gândește în treacăt la posibilitatea ca fata să se fi sinucis, apoi alungă
ideea. Nimic din cele spuse de părinții ei nu pare a indica în acea direcție.
Anton semnalizează dreapta ca să intre pe Kurortsvägen, unde se află
relativ noua secție de poliție. Este găzduită de aceeași clădire cu
dispensarul, una nouă și modernă, dar proiectul n-a fost bine gândit. Ar fi
foarte ușor să blochezi toate intrările și ieșirile, sabotând o desfășurare a
poliției în caz de urgență. Dar ăsta e un lucru despre care nu se vorbește.
Telefonul lui Daniel țiuie. E operatorul de telefonie pe care l-a contactat
în drum spre familia Halvorssen. Mobilul Amandei nu a mai fost folosit de
la ora unu în acea dimineață.
Ăsta nu-i un semn bun.
— Avem nevoie de un câine de căutare, spune Anton când parchează
mașina. Să-l chemăm pe Jarmo?
Jarmo Mäkinen, un localnic din Järpen, e singurul din zonă care lucrează
cu câini. Toți ceilalți care i-ar putea ajuta au sediul în Östersund, la o oră și
un sfert de mers cu mașina, iar Daniel nu e deloc sigur că își pot permite să
aștepte atât.
— Bună idee, zice. Roagă-l să ne întâlnim pe Trollvägen cât de repede
posibil. Sună și la firmele de taximetrie, află dacă a văzut cineva ceva.
Taximetriștii din Åre le sunt adesea de ajutor. An de an, aceștia au o
contribuție imensă la siguranța publică, adunând schiorii beți care se
împleticesc spre casă în miez de noapte.
Anton încuviințează din cap și își desface centura de siguranță. Se
opresc scurt la secție ca să-și planifice următoarele mișcări.
Daniel vrea să-și informeze superiorii din Östersund în legătură cu situația.
Uneori sunt necesare elicoptere pentru căutări pe rază largă; ar putea fi
nevoie și de echipe de salvamontiști.
Momentan, planul este să trimită o mașină de patrulă să verifice în zonă
și pe drumul dintre casa Amandei și Trollvägen, unde a avut loc petrecerea.
Nu există multe trasee posibile, iar dacă fata a adormit în nămeți ar trebui să
o poată depista.
Nu vrea să se gândească în ce stare ar fi găsită.
De asemenea, vrea să stea de vorbă cu Ebba, cea mai bună prietenă a
Amandei, să vadă ce are ea de spus.
E aproape șase și jumătate. O să dureze ceva până să se poată întoarce
acasă la Ida și Alice. În seara asta, pentru prima dată de când s-a născut ea,
nu-și va îmbăia fiica.
Scoate telefonul și îi trimite Idei un mesaj scurt:

Trebuie să lucrez până târziu, n-am ce să fac. Îmi pare rău.

 23.

Urmările petrecerii sunt extrem de evidente pentru Daniel și Anton când

intră în casa Ebbei. Țigările și băutura n-au fost singurele substanțe din
meniu; izul de canabis plutește în aerul închis.
Daniel nu e surprins. Traficul de droguri este cea mai recentă activitate
infracțională majoră din zonă, iar numărul problemelor provocate de
droguri a sporit semnificativ în ultimii ani. Nu cu mult timp în urmă,
alcoolul era cea mai mare grijă, dar acum puștii de cincisprezece ani
fumează iarbă în timp ce se joacă pe calculator.
Ebba stă în hol, ronțăindu-și o șuviță de păr. Rimelul i s-a întins pe față;
pare obosită și mahmură.
Când Daniel se uită în spatele ei în bucătărie, înțelege de ce.
Peste tot sunt doze de bere și sticle goale. Recunoaște o marcă de vodcă
rusească. Pe vremuri, toată lumea cumpăra alcool de contrabandă, dar acum
nu mai e necesar pentru că există băutură ușor de obținut pe bani mărunți,
sau frați mai mari care sunt dispuși să achiziționeze pentru adolescenți.
Puștii de azi au mult mai mulți bani decât cei din generația lui.
— Putem sta de vorbă? întreabă el în timp ce Anton se îndepărtează ca
să răspundă la telefon.
Ebba îi conduce în bucătărie, curățând un capăt al mesei ca să se poată
așeza. Ea stă pe marginea unui scaun, cu brațele strânse la piept. Lui Daniel
îi pare rău pentru ea. Cuvintele aspre despre alcool și consum de droguri
pot aștepta. Acum e nevoie să afle cât mai multe posibil despre Amanda,
despre ce s-a întâmplat la petrecere înainte ca fata să fi dispărut.
— Părinții tăi sunt acasă? începe el.
— Sunt plecați la Stockholm.
Chipul fetei exprimă vinovăție.
— E neapărată nevoie să afle despre petrecere? întreabă ea stins.
— Vom vedea. Acum cel mai important este să o găsim pe prietena ta.
— A plecat pur și simplu, mormăie Ebba.
— De ce?
— Nu știu.
— E posibil să se fi întâmplat ceva care s-o determine să plece?
 Ebba ridică din umeri.
— Nu-mi amintesc. Ar trebui să-l întrebați pe Viktor, el s-ar putea să
știe.
Anton li se alătură, cu telefonul încă lipit de ureche.
— Una dintre patrule a găsit un fular pe marginea E14, chiar lângă
refugiul dinaintea telescaunului VM8.
Întinde telefonul spre Ebba și îi arată poza unui fular roșu împletit,
zăcând în zăpadă.
— Îl recunoști?
Ebba încuviințează.
— E al Amandei. Am și eu unul exact la fel.
Dispare în hol și se întoarce cu un fular roz-aprins cu model identic.
— Le-am cumpărat împreună, la ofertă, de la H&M.
Glasul îi sună nesigur când continuă:
— Ce caută acolo?
Ar putea exista nenumărate explicații, dar Daniel nu vrea să treacă acum
prin ele. Oricum, descoperirea reprezintă, evident, un pas înainte. E un
semn că Amanda se îndrepta spre casă. Distanța dintre Trollvägen și
Pilgrimsvägen, unde locuiește familia Halvorssen, e de puțin peste cinci
kilometri, o plimbare pe jos noaptea n-ar trebui să dureze mai mult de
patruzeci de minute. Refugiul cu pricina se află cam la jumătatea drumului.
— Pe care parte a drumului era? întreabă Daniel.
— L-au găsit pe partea de sud.
Asta sugerează că Amanda mergea în aceeași direcție cu traficul – poate
spera să facă autostopul? Era o decizie proastă; drumul principal nu are
trotuar. Nu există spațiu pentru pietoni, iar într-o noapte întunecoasă cu
ninsoare această alegere ar fi putut fi letală. Oricum, se pare că Amanda a
apucat-o pe E14 și și-a pierdut fularul, apoi a dispărut fără urmă.
— Zi-i lui Jarmo să se ducă direct acolo, să nu mai vină aici, spune
Daniel.
— E deja pe drum.
Anton se uită în jur, prin bucătărie, iar Daniel își dă seama că și el trage
aceleași concluzii privind petrecerea. Anton e cu cinci ani mai tânăr decât
Daniel, dar destul de experimentat.
Se întoarce spre Ebba.
— Ai pomenit de un băiat pe nume Viktor… De ce tocmai el?
 Ebba pare să regrete că a rostit numele lui Viktor.
— Sunt împreună, mormăie nesigură. Mă rog… aproape.
— Ce vrei să spui?
— Ies împreună, dar nu e tocmai… oficial.
— De ce nu?
Buzele Ebbei tremură.
— Amanda nu vrea asta.
Daniel o studiază atent. A învățat că uneori e mai bine să taci până
vorbește cealaltă persoană, dar Ebba nu-i întâlnește privirea și e clar că nu
dorește să intre în detalii.
— Lucrurile mergeau bine între ei? întreabă Daniel.
— Cred că s-au certat, răspunde Ebba cu voce stinsă.
— Ce fel de ceartă?
— Cred că era furioasă pe el când a plecat, dar nu-mi amintesc cu
adevărat. Eram prea beată.
Își ascunde fața în mâini.
— Îmi pare atât de rău, spune ea și începe să plângă.
 24.

Sâmbătă, 14 decembrie

E doar șase și cinci minute când Hanna deschide ochii. Pentru prima
dată de când a ajuns în Åre se trezește devreme din proprie inițiativă.
Afară e întuneric beznă și, timp de câteva secunde, nu-și amintește unde
se află. Apoi totul năvălește peste ea. Zace în uriașul pat dublu dintr-o
cameră de oaspeți a Lydiei. Seara trecută s-a abținut de la vin, așa că nu e
nici mahmură, nici somnoroasă.
Aprinde veioza de lângă pat, deschide laptopul și navighează o vreme pe
net. Încearcă să evite pagina de Facebook a lui Christian, dar fără succes. El
obișnuiește să facă regulat actualizări și să încarce poze, etalându-și viața
fericită: un pahar de vin la apus, o bere pe pista de schi. Alteori publică
fotografii frumoase cu apartamentele atrăgătoare pe care le vinde.
În dimineața aceea Hanna nu vede nimic nou. N-a mai postat de câteva
zile. Ah – ba da. Și-a schimbat statusul. Mai înainte era „Într-o relație cu
Hanna Ahlander”.
Acum este într-o relație cu Valérie Ohlin.
Pe Hanna o cuprinde frigul.
Se holbează câteva minute la ecran, înfigându-și unghiile în palmă ca să
se împiedice să plângă. El nu merită asta. Christian nu e diferit de toți
ceilalți idioți. A mințit și a fost infidel, și-a făcut de cap pe la spatele ei cu
această Valérie.
Nu se gândește la nimeni altcineva, doar la el însuși.
Lacrimile ard în spatele pleoapelor. Se silește să-i închidă profilul. Se
uită la starea vremii în regiune, revenind fără chef la navigat.
Ajunge pe o pagină de grup numită Știri din Åre. Cineva a postat o
fotografie a unei fete cu păr negru, aflată pe la sfârșitul adolescenței. Textul
însoțitor îi atrage atenție Hannei:
Ați văzut-o pe Amanda?
Continuă să citească și află că fata a dispărut vineri dimineața foarte
devreme. Fularul ei a fost găsit pe marginea drumului E14, nu departe de
VM8. Orice informație ar putea fi utilă.
Postarea a fost făcută de o femeie, Lena Halvorssen.
Când Hanna verifică profilul Lenei, vede aceeași poză și aceeași
întrebare. Dintr-odată, observă asemănarea și își dă seama care e legătura
dintre cele două: sunt mamă și fiică.
Cât de trist! Speră ca fata dispărută să nu fie doar o altă tânără căzută
victimă unui bărbat brutal.
Amintirea Josefinei nu e niciodată prea departe. Hanna s-a gândit luni în
șir la ea. Trupul ei a fost găsit acasă, cu răni grave la cap. Lisa, care avea
doar cinci ani, și-a pierdut mama. Tatăl ei cel violent, Niklas Konradsson,
lucra la Narcotice, cu trei etaje deasupra Hannei, în aceeași clădire.
Membrii Poliției Orășenești nu au vrut să-și trimită colegul la
închisoare, așa că toată mizeria a fost măturată sub preș. Versiunea oficială
a fost că Josefin a alunecat în baie și s-a lovit cu capul de marginea căzii.
Examinarea legistului nu a valorat nici cât hârtia pe care era scrisă, iar
verdictul a fost cel de moarte accidentală.
Singura persoană care a îndrăznit să pună la îndoială derularea
investigației a fost Hanna. S-a luptat să fie redeschis cazul și moartea
Josefinei să fie investigată corect. Și-a exprimat opinia că polițiștii
însărcinați cu ancheta ar trebui să se declare vinovați de conduită
neprofesională. Presupunerea că Josefin ar fi murit ca urmare a unui
accident era clar o fabulație. De ce nu cercetase nimeni comportamentul lui
Niklas față de soția lui? De ce a fost acceptată pur și simplu versiunea lui
asupra evenimentelor?
Șeful ei se săturase însă de plângerile ei și o acuzase că e dificil să
lucreze cu ea.
Încă o mai doare.
Hanna revine la pagina de grup. Întrebarea a fost postată cu doar câteva
ore în urmă, dar deja există multe comentarii, de la diverse persoane care-și
arată sprijinul.
În timp ce le parcurge apare o actualizare, de data asta de la
Persoane Dispărute. Cei care vor să ajute la căutarea Amandei sunt rugați să
se adune în piața orașului la ora opt dimineața; cu cât mai mulți cu atât mai
bine.
Hanna se uită la ceas: ora șapte. N-a mai ieșit din casă de marți, când a
ajuns acolo. A băut vin, a plâns și l-a jelit pe Christian.
Lydia i-a spus că poate folosi Mitsubishi-ul din garaj.
Hanna are cunoștințe de căutătoare profesionistă, știe cum trebuie să
cauți o persoană dispărută.
I-ar plăcea să fie de ajutor.
Nu a reușit să facă dreptate pentru Josefin, dar poate va reuși să
contribuie la găsirea Amandei.
Și poate că se va simți mai bine dacă se va gândi la altceva.
 25.

Când Daniel sosește în piață, puțin după ora opt, vreo douăzeci de
persoane îmbrăcate cu haine călduroase s-au adunat deja. Îi recunoaște pe
câțiva și îi salută din cap, dar evită să se lase atras în conversații.
Nu a fost ideea lui Daniel să contacteze biroul Persoane Dispărute,
părinții Amandei i-au sunat. El nu are nimic împotriva organizației, dată
fiind excelenta lor bază de voluntari și faptul că de multe ori în trecut s-au
dovedit utili. Dar, întrucât au atât de puține date concrete, ar fi preferat ca
poliția să fi avut mai întâi timp să avanseze cu investigația.
În sfârșit, de-acum e prea târziu să mai schimbe lucrurile.
Poliția a luat deja decizia să emită o cerere de informații despre
Amanda, ieri-seară, după descoperirea fularului. Fotografia și descrierea ei
sunt acum pe pagina poliției.
Oare ar fi trebuit să apeleze imediat la Persoane Dispărute?
Imposibil de răspuns.
Daniel cască lung; a stat treaz aproape toată noaptea. S-a zvârcolit câteva
ore în timp ce Ida și Alice dormeau. Adrenalina compensează pe moment
lipsa de somn, însă e doar o chestiune de timp până ce corpul său își va cere
dreptul la odihnă.
Anton se apropie de el venind dinspre parcarea de pe Stationsvägen.
Aduce cafea în două pahare de carton și îi dă unul lui Daniel.
— Arăți ca dracu’, observă el.
Daniel nu se ostenește să răspundă; nici Anton nu arată mai bine. Soarbe
recunoscător din cafeaua neagră și fierbinte, simțindu-i căldura cum i se
răspândește în corp.
— Östersund a mai trimis două echipe de câini, îl informează
Anton. E și Jarmo aici, așteaptă în parcare.
Un bărbat la vreo cincizeci de ani, purtând o căciulă de lână și ducând în
mână un megafon albastru, urcă treptele clădirii negre care adăpostește un
restaurant deasupra magazinului Stadium.
— Bună dimineața! strigă acesta. Puțină atenție, vă rog!
Bosse Lundh e un om de afaceri din zonă pe care Daniel îl cunoaște
superficial. Deține unul dintre hotelurile mici și câteva benzinării. Partenera
lui, Annika, stă lângă el; are cam aceeași vârstă și e îmbrăcată într-o geacă
matlasată, verde-închis, cu gulerul ridicat acoperindu-i parțial fața. Are o
expresie serioasă pe chip.
Devine imediat evident că Lundh este obișnuit să organizeze lucrurile.
Rapid și eficient, împarte voluntarii pe echipe. Le dă diferite sarcini și
numerele de telefon la care să sune dacă găsesc ceva relevant. Alte ajutoare
de la Persoane Dispărute distribuie hărți și poze ale Amandei înainte să-i
trimită pe căutători la treabă.
După o ultimă reamintire a faptului că toată lumea trebuie să revină în
piață să raporteze între orele unsprezece și douăsprezece, Lundh coboară
treptele și vine lângă Daniel și Anton. Annika îl urmează îndeaproape.
— Tristă poveste, zice el.
Moțul de pe căciulă sare în sus și în jos când clatină din cap.
— Sper să o găsim curând.
Partenera lui înclină din cap în semn de încuviințare.
— E greu să-ți imaginezi ceva mai rău decât dispariția unui copil, spune
ea. Cu toate că ai noștri sunt mari de-acum…
Lundh îi pune brațul pe după umeri.
— Cum suportă părinții? întreabă.
Daniel le-a cerut insistent soților Halvorssen să nu participe la căutare. E
mai bine ca ei să stea acasă, în cazul în care Amanda ar încerca să ia
legătura cu ei. Exact în clipa aceea însă îl vede pe Harald Halvorssen
intrând în piață. Parchează mașina neglijent, coboară și se uită agitat
împrejur.
Daniel nu-l poate învinovăți că și-a făcut apariția. El însuși n-a devenit
tată decât de puțină vreme, dar știe că nimic nu l-ar putea face să stea acasă
dacă i s-ar întâmpla ceva lui Alice.
Halvorssen o ia la fugă, vrând să prindă din urmă ultima echipă de
căutare. Are haina descheiată și capul descoperit. Labradorul negru al
familiei tropăie în spatele lui.
— Bietul de el, rostește Lundh compătimitor. Trebuie să fie groaznic.
Anton mototolește paharul gol de cafea.
— Nu știam că ești implicat la Persoane Dispărute, spune.
Lundh ridică din umeri, ca și cum nu ar vrea să-i fie recunoscute
eforturile.
 — Fiecare face ce poate… Unul dintre avantajele traiului într-o localitate
mică e că încercăm să ne sprijinim unul pe celălalt.
Când biroul Persoane Dispărute a făcut apel la voluntari localnici, mi-a fost
imposibil să refuz.
Îl privește în ochi pe Anton:
— Când crești aici, știi ce înseamnă să ai grijă de vecini. Și tu ai fi făcut
la fel dacă n-ai fi fost deja polițist, nu-i așa?
Anton îl aprobă fără să ezite. Are o mulțime de rude în regiune și e
strâns legat de dealurile și munții din Jämtland.
Lundh ridică mâna în semn de rămas-bun.
— E timpul să plecăm la căutat, spune, apoi pornește în direcția parcării
hotelului Åregården.
Daniel rămâne pe loc, revizuind în minte situația, chiar dacă din seara
trecută nu a mai apărut nimic nou. Telefonul Amandei tot nu a fost folosit și
nu există nicio pistă de interes pe linia fierbinte deschisă de Östersund.
Cea mai probabilă explicație ar fi că fata a fost luată de o mașină în
apropierea locului unde și-a pierdut fularul. Faptul că fularul a fost găsit
într-un refugiu sprijină teoria. Nu e ceva neobișnuit pe acolo ca puștii să
facă autostopul noaptea târziu.
Problema constă în implicațiile unui asemenea scenariu. Dacă
Amanda ar fi plecat cu cineva cunoscut, ar fi ajuns acasă în siguranță. Au
trecut însă treizeci de ore de când a fost văzută ultima oară.
Devine din ce în ce mai dificil de eliminat suspiciunea de crimă, dar
întrebarea e: ce fel de crimă? Ar putea fi o fugă de la locul unui accident
rutier. Dacă Amanda a fost lovită fatal de un vehicul, atunci e posibil ca
șoferul să fi luat trupul, cu gândul să-l arunce într-un loc unde să nu fie
găsit.
Altă posibilitate, la fel de înfiorătoare, ar fi ca ea să fi fost răpită de o
persoană care vrea s-o exploateze sau să-i facă rău.
Daniel are experiența unor cazuri de femei răpite din motive legate de
sex, dar ipoteza asta pare mai puțin probabilă. Ar prefera să considere că
acest gen de fărădelege e specifică orașelor mari, nu unui mediu montan
idilic; desigur, e o presupunere naivă. Crime serioase există oriunde.
Încă mai speră ca voluntarii de la Persoane Dispărute sau colegii lui să
reușească să dea de urma Amandei.
Timpul se scurge, dar încă nu e prea târziu să fie găsită în viață.
 26.

Parul pe care Hanna îl înfige cu atenție în zăpada groasă se scufundă

adânc, fără să întâmpine rezistență. Îl scoate, face câțiva pași și repetă
manevra. Știe că un trup fără viață poate fi acoperit rapid de o ninsoare
grea, devenind invizibil în foarte scurt timp.
Vremea din ultimele zile nu ușurează cu nimic căutarea. Înaintarea e
dificilă, iar ea a făcut în mod repetat pași greșiți și acum are zăpadă în
ghete.
S-a alăturat unui grup care caută la sud de E14, dincolo de locul în care a
fost găsit fularul Amandei. Zona se întinde între drumul principal și lac.
Åre nu e foarte mare, dar, într-o astfel de situație, când fiecare palmă de loc
trebuie examinată, orășelul e mai întins decât s-ar putea crede. De
asemenea, există surprinzător de puține clădiri; terenul este în mare parte
spațiu public sau privat neconstruit. Hanna a petrecut multe vacanțe de
iarnă în Åre în decursul anilor, dar nu și-a dat seama cât de repede apare
sălbăticia dincolo de centrul orașului.
Căutarea e un proces laborios. Sunt șapte în echipă, de vârste diferite,
înaintând lent pe un front larg.
Soarele a răsărit, dar cerul a rămas posomorât și cenușiu. Lumina abia
dacă răzbate prin stratul gros de nori. Din loc în loc, ramurile dezgolite ale
mestecenilor subțiri se zăresc de sub zăpadă, ca un desen filigranat în tuș
peste peisajul înghețat. Brazii le țin companie; crengile de la baza lor
mătură pământul, îngreunate de nea.
Li s-a dat tuturor o descriere a Amandei, dar Hanna știe că nu le va fi de
prea mare ajutor. Fata purta o geacă neagră, o bluză galbenă și blugi negri.
O geacă roșie sau portocalie ar fi fost mai ușor de reperat, dar ce adolescent
ar purta așa ceva?
Privește atent pământul, încercând să depisteze orice amănunt
neobișnuit, vreo formă care nu-și are locul acolo, dar totul dispare sub
pătura albă care păcălește ochiul și distorsionează proporțiile.
— E cam macabru, spune tânăra cea mai apropiată de Hanna.
Åre un glas subțire, de fetiță, deși pare cam de aceeași vârstă cu Hanna.
Poartă o pufoaică matlasată cafeniu-închis pe care e evident că o are de
ceva vreme.
— Ai mai făcut asta? continuă ea.
— De câteva ori, mormăie Hanna.
— Imaginează-ți că dai cu parul în corpul ei…
Hanna nu prea știe cum să răspundă la asta.
— Mă cheamă Karoline, apropo, dar toată lumea îmi spune
Karro.
— Hanna.
Nu prea are chef de conversație și își îndreaptă atenția către lac.
Categoric, Amanda nu s-a înecat. La asemenea temperaturi, lacul e probabil
înghețat până aproape de fund. În anotimpul ăsta este folosit în principal
pentru curse pe gheață și snowmobile.
Hanna își aduce aminte de o seară de iarnă, pe când avea zece sau
unsprezece ani. Stătuse pe snowmobil în spatele tatălui ei, cuprinzându-i
talia cu brațele, și ieșiseră pe gheață. Viteza era îmbătătoare, iar el râdea,
amuzat de entuziasmul ei. Ei îi plăcea să fie doar ei doi, să scape de privirea
critică a mamei.
Ce se întâmplase după aceea? Nu-și amintea decât sentimentul de a fi
fericită. Era una dintre puținele amintiri frumoase din vizitele ei la Åre.
— Ești din Stockholm?
Karro pare decisă să înceapă o conversație.
— E așa de vizibil?
Karro râde.
— Åre nu e foarte mare, iar pe tine nu te-am mai văzut pe-aici.
În plus, n-ai idee câți se mută acum aici din Stockholm, dorindu-și să
evadeze din marele oraș. Unde stai?
— În Sadeln, în casa surorii mele.
— Ce meserie ai?
Hanna ezită. N-are niciun chef să-i spună lui Karro despre situația ei,
dar, în același timp nu ar vrea să pară neprietenoasă.
— Sunt polițistă.
— La fel ca fratele meu! exclamă Karro. O să ocupi un post aici în Åre?
Hanna clatină din cap.
— Deocamdată nu lucrez.
Expresia lui Karro exprimă deschis curiozitatea.
 — Surmenaj?
— Nu tocmai…
Hanna nu vrea să intre în amănunte.
— Toată lumea suferă de surmenaj, spune Karro pe un ton egal, de parcă
ar comenta despre vreme. Nimeni nu mai face față ritmului ăsta nebunesc.
Peste tot sunt reduceri de personal. Eu lucrez la o grădiniță. Constantele
sugestii idioate ale politicienilor despre cum să economisim bani ne
înnebunesc.
— Mmm…
Hanna decide să n-o corecteze pe Karro. Mai bine s-o creadă surmenată
de muncă decât să descopere că a fost concediată.
Gândul ăsta îi face stomacul să se întoarcă pe dos.
Hanna se concentrează asupra căutării, fixându-și privirea la câțiva metri
în fața picioarelor și încercând să-și stabilească un ritm constant. Înfige
parul în zăpadă în același timp în care pune jos piciorul drept. N-au ieșit de
mult, dar Hanna îngheață, în ciuda hainelor împrumutate din garderoba
bogată a Lydiei: salopetă termică groasă și bocanci.
— Cunoști familia Halversson? întreabă Karro după un timp.
— Nu.
— În cazul ăsta, cu atât mai frumos din partea ta că vrei să ajuți.
Hanna mormăie ceva neinteligibil.
— Am văzut postarea mamei pe Facebook și m-am hotărât imediat să
particip, continuă Karro. Într-un loc așa de mic trebuie să avem grijă unii de
alții. Fiica mea cea mare e la școala generală cu fratele și sora Amandei.
Märta știe cu precizie cine e fata.
Karro continuă să pălăvrăgească, aparent nederanjată de răspunsurile
monosilabice ale Hannei. E drăguță, dezarmantă.
Hanna ridică privirea spre E14. Sunt afară de o oră și jumătate, dar nu au
ajuns prea departe. Dacă Amanda a plecat pe jos pe
E14, pare improbabil să fi cotit într-acolo ca să se lupte cu nămeții adânci și
să aleagă alt drum spre casă.
Hanna devine din ce în ce mai convinsă că își pierd timpul, dar nu vrea
să critice pe față inițiativa celor de la Persoane Dispărute. Uneori e mai bine
să taci și să respecți ordinele; e ceva ce a învățat din greșelile ei din
ultimele luni.
— Știi că e politician? întrerupe Karro gândurile Hannei. De fapt, e șeful
consiliului local.
— Cine?
— Tatăl Amandei, Harald Halvorssen.
— Așa e.
Hanna habar n-avea cu ce se ocupă părinții fetei.
— Presupun că face tot ce-i stă în puteri, dar…
Karro face o pauză, lăsând-o pe Hanna să tragă propriile concluzii,
înainte să adauge:
— Nu e foarte popular.
Hanna ezită să se amestece în bârfa despre părinții Amandei, nu i se pare
corect, totuși nu se poate abține să nu pună întrebarea evidentă:
— În ce sens?
Karro se oprește. Ridică mâna dreaptă și își freacă degetul mare de
celelalte degete, deși gestul pierde ceva din semnificație în interiorul
mănușilor groase, cu un deget, pe care le poartă.
— Povestea aia cu campionatul mondial de iarna trecută.
— Campionatul mondial?
Hanna se simte aiurea, habar n-are despre ce vorbește Karro.
Mă rog, evident că știe despre campionatul mondial de coborâre, care a
avut loc recent în Åre, dar cam asta e tot.
— Calculele au fost complet greșite, o lămurește Karro. Mulți oameni
au pierdut bani grei. Urma să fie un festival uriaș, hotelurile să fie pline,
toată lumea să aibă ocazia să câștige mulți bani din diferitele evenimente.
În schimb, toată agitația din jurul campionatului mondial a alungat turiștii
obișnuiți, așa că majoritatea afacerilor au ieșit în pierdere. În plus, vremea
a fost de rahat.
Karro pare supărată, cu toate că vrea mai degrabă să-și împărtășească
sentimentele și nu să vorbească de rău anumiți indivizi.
Hanna nu știe ce i-ar putea răspunde, așa că păstrează tăcerea.
Pornesc din nou, înfigându-și parii în zăpada adâncă.
— Am mai auzit și că ar putea fi amestecat iubitul ei, spune subit Karro.
Hanna se întoarce să se uite la ea.
— Cine?
— Îl cheamă Viktor Landahl. E la aceeași școală cu Amanda, într-o
clasă paralelă. Familia lui locuiește în Björnänge.
— Și de ce ar fi el în spatele dispariției?
 Hanna își aude asprimea din voce, dar Karro nu pare să o remarce.
Coboară glasul, cu o expresie conspirativă în ochi.
— Îl cunoaște fratele mai mic al iubitului meu. Se pare că
Viktor e cam… băiat rău, dacă înțelegi ce vreau să zic.
Obrajii ei sunt roz din cauza gerului.
— Și-a bătut fosta prietenă. Familia lui e din Umeå, deci pe aici nu e
foarte multă lume care să știe asta. S-au mutat aici imediat după ce s-a
întâmplat asta, el avea doar cincisprezece ani pe vremea aia. Mă crezi sau
nu, dar nici măcar n-a fost amendat sau predat serviciilor sociale! A primit
doar un fel de atenționare.
— Un avertisment, spune Hanna.
Pur și simplu îi scapă. Avertismentul se folosește în cazul delincvenților
minori aflați la prima abatere, despre care se consideră că pot obține
ajutorul și sprijinul de care au nevoie în cadrul propriei familii. Dacă
individul recidivează în următoarele șase luni, avertismentul este retras și
cazul ajunge la tribunal. În caz contrar, infracțiunea îi e ștearsă din dosar.
— Dacă aș fi fost polițist, pe ăsta l-aș fi arestat imediat, zice Karro.
Hanna nu comentează. Karro are intenții bune și face doar conversație.
Karro împinge parul în jos cu forță.
— Au spus că o singură dată nu contează…
— Poliția știe despre iubitul ăsta și trecutul lui? întreabă Hanna.
I-ai spus despre el fratelui tău?
Karro izbucnește în râs.
— Lui Anton? N-ar avea rost.
— De ce nu?
— Sunt educatoare la grădiniță. Nu știu nimic despre munca de polițist.
— Mie mi se pare important ce spui tu.
Karro pare stânjenită.
— Probabil nu sunt decât bârfe.
Au ajuns într-o zonă plată, cu zăpadă neatinsă, și echipa se răsfiră.
Hanna se scufundă până la genunchi la fiecare pas. De aici, cu mașina nu
sunt decât cinci minute până în piața centrală din Åre, dar locul pare
dezolant și pustiu.
Așadar, există un iubit cu un trecut de abuz. Ar putea fi el implicat?
Hanna n-ar fi surprinsă dacă în spatele dispariției Amandei s-ar ascunde o
crimă.
 În nouăzeci la sută din cazurile de violență împotriva femeilor, vinovatul
este cineva apropiat victimei.
 27.

Văzând mașina de poliție care oprește în fața casei, Lena Halvorssen are
o reacție de panică pură. Un bâzâit îi invadează urechile, de parcă în capul
ei s-ar fi mutat un roi de albine. Tremură și pielea îi devine lipicioasă de
transpirație.
Sunt aceiași doi polițiști, cei din ziua precedentă.
Cel cu barbă se uită la casă și clatină din cap, celălalt spune ceva și
încuie mașina. Apoi pornesc spre intrare, cu expresii grave.
Au venit să-i spună Lenei că Amanda e moartă. O știe; instinctul unei
mame nu greșește niciodată.
Dumnezeule, cu ce a greșit ca să merite să fie pedepsită în felul ăsta?
Se aude soneria, dar ea nu se mișcă. Apoi aude vocea profundă a lui
Daniel Lindskog din hol.
— E cineva acasă?
Lena ar vrea să-i strige Pleacă!, dar știe că glasul i se va frânge.
— Putem intra?
Paralizia corzilor vocale cedează, în sfârșit, iar Lena reușește să
rostească, cu glas răgușit:
— Sigur că da.
Lena nu e în stare să se ridice în picioare când Daniel și colegul lui,
Anton, intră în bucătărie. Se prinde de marginea mesei ca să nu leșine,
împingând forțat întrebarea printre buzele care abia se mișcă:
— E moartă, nu-i așa?
Privirea surprinsă a lui Daniel îi oferă răspunsul.
— Nu. Sau, mai precis, nu știm. Am pus în circulație descrierea ei și
încă mai căutăm.
Ușurarea e atât de mare încât Lena se clatină în scaun. Daniel îi
înconjoară repede umerii cu brațul ca să o susțină. Contactul fizic o readuce
la realitate. Își îngroapă fața în ambele mâini și începe să plângă.
— Să-ți aduc niște apă? întreabă Daniel.
Fără să-i aștepte răspunsul, găsește un pahar și îl umple. Lena bea cu
înghițituri mici, luptându-se să-și recapete controlul.
 Daniel se așază în fața ei, lăsându-i timp să-și revină.
— Căutarea continuă, o asigură el. Am adus personal suplimentar din
Östersund, iar cei de la Persoane Dispărute o caută și ei – am văzut că soțul
tău li s-a alăturat. Trebuie să stăm de vorbă, e în regulă?
Lena aprobă și pune paharul jos. Mâna îi tremură atât de mult încât
paharul zăngăne pe suprafața mesei, dar cel puțin nu-l răstoarnă.
Daniel se apleacă în față și cotul lui atinge o îndoitură a mesei, rezultată
în urma izbirii cu un vas de fontă când Amanda își pierduse cumpătul.
Fusese trimisă în camera ei drept pedeapsă. Acum, însă, Lena ar da orice ca
ea să fie acolo, făcând o criză.
Lacrimile încă mai curg.
De ce se certau așa de mult? Nici măcar nu-și poate aduce aminte. În
schimb, o revede în minte pe Amanda în camera gemenilor, citindu-le o
poveste cu atâta entuziasm încât o transformă într-un adevărat spectacol.
Când Lena spală vasele, Amanda se strecoară în spatele ei surprinzând-o cu
o îmbrățișare. Se ghemuiește pe canapea cu capul în poala Lenei, uitându-
se la televizor, torcând ca o pisică și vrând ca mama ei s-o maseze pe spate,
așa cum făcea când Amanda era mică.
— Trebuie să înțelegem mai multe despre fiica voastră și obiceiurile ei,
continuă Daniel. E posibil să fi fost văzută pe E14 vineri dimineața la
primele ore. Cineva a sunat la linia fierbinte și a spus că a văzut un pieton
pe șosea și o mașină de culoare închisă care a oprit în dreptul refugiului
unde a fost găsit fularul.
Mintea Lenei funcționează cu încetinitorul.
— Poftim? face ea, ștergându-și ochii cu dosul palmei.
— Știi cumva dacă Amanda are vreun dușman? Cineva care s-o fi
urmărit când a plecat de la petrecere?
— Mi se pare greu de crezut.
Lena întoarce ideea pe toate fețele; i se pare complet bizară.
— De ce să vrea cineva să-i facă rău? E doar un copil!
— Cercetăm orice posibilitate.
Expresia lui Daniel e impenetrabilă.
— Are prieteni mulți? întreabă Anton, așezându-se pe scaun lângă
colegul lui.
— Da. E foarte populară.
Lena își amintește de zâmbetul ironic pe care îl afișa adesea când pleca
spre școală, de parcă ar fi vrut să dea de înțeles că prefera să se ducă acolo
decât să stea acasă, și toate acele momente când Lena căuta cuvintele
potrivite să le spună înainte ca fata să iasă din casă. De obicei nu reușea să
găsească altceva decât Să ai o zi bună.
— E fericită în clasa ei, e un grup de copii buni, iar ea și Ebba sunt
prietene de când erau mici. Amanda e o prezență foarte plăcută, are o
mulțime de idei și e creativă. A fost întotdeauna gata să-și ajute prietenii.
— Intenționăm să vorbim cu dirigintele ei, cel pe care l-ai menționat
ieri, o informează Daniel. Îl plăcea?
Lena se gândește un moment. Amanda părea foarte încântată de Lasse în
primul an de liceu, dar de atunci vorbise despre el din ce în ce mai puțin.
— Așa cred.
Daniel încuviințează din cap.
— Iubitul ei, Viktor – ce ne poți spune despre el?
Lena pare nedumerită.
— Cine?
— Viktor Landahl. Ebba spune că sunt împreună.
— Nu știu nimic despre asta, recunoaște Lena. N-a fost niciodată aici.
Daniel își mângâie barba.
— Ar mai putea fi implicat cineva?
— Nu știu.
— Ne întrebăm dacă ar fi posibil ca Amanda să fi aranjat să se
întâlnească cu cineva după petrecere, fără să vă spună ție sau
Ebbei, explică Anton. Dacă a plecat cumva cu un băiat și lucrurile au mers
prost.
Lena privește în gol. Ei au atâtea întrebări și ea nu are răspunsuri.
Obrajii îi ard de rușine; e o mamă rea, știe atât de puține despre viața
sentimentală a fiicei ei… Ar fi trebuit să supravegheze lucrurile, dar viața
de zi cu zi o înghițise cu totul: serviciul, gemenii, toate activitățile pe care
trebuie să le desfășoare…
Zilele au trecut pur și simplu pe lângă ea. Nu a avut timp să se oprească
și să reflecteze.
— Amanda e activă online? întreabă Daniel. E posibil să fi cunoscut pe
cineva în felul ăsta?
Amanda era mereu conectată, mereu online. De câte ori Lena îi bătea la
ușă și intra în camera ei, laptopul era deschis, dar îl închidea în clipa în care
își vedea mama. Lena nu are idee cu cine discuta Amanda pe internet. E
imposibil să ai asemenea control asupra unei persoane de optsprezece ani.
— Nu vă pot răspunde la asta.
— Dar financiar? zice Anton. A avut în ultima vreme mulți bani de
cheltuială?
Dacă stă să se gândească… răspunsul e da, a avut. Anul trecut
Amanda rar le-a mai cerut bani pentru haine și farduri.
Brusc, Lena își dă seama de implicațiile întrebării.
— Vreți să spuneți că ar fi putut cunoaște un bărbat mult mai în vârstă?
— Trebuie să explorăm orice direcție, replică Daniel.
— Nu e ceva neobișnuit ca bărbații mai în vârstă să contacteze fete
tinere pe diferite forumuri online, adaugă Anton.
— Nu mi-o imaginez pe Amanda făcând așa ceva, șoptește Lena.
Nu-și poate impune să se gândească la motivele din spatele bunăstării
sporite a Amandei. Nu vrea să speculeze. În ultimele douăsprezece luni,
fiica ei a devenit tot mai reticentă. Când Lena îi punea întrebări, Amanda
aproape că se răstea la ea, cerându-i să-și vadă de treabă. Lena își spusese
că era doar o fază, că o să treacă.
— Cum ți-ai descrie fiica? zice Daniel. În ce măsură are abilitatea de a
anticipa consecințele acțiunilor ei? E matură pentru vârsta ei?
Lena își scarpină încheietura.
— Presupun că e la fel ca majoritatea adolescenților, spune ea, cu toate
că adesea i s-a plâns lui Harald că Amanda nu-și asumă suficiente
responsabilități în casă; dar nu le poate spune asta, ar fi o trădare.
Se hotărăște la un compromis:
— Nu e iresponsabilă. N-ar face niciodată ceva stupid sau ilegal. Are
grijă de fratele ei și de sora mai mică.
— Credeți că ar fi urcat în mașina unui necunoscut dacă acesta s-ar fi
oferit s-o ducă unde voia să ajungă?
Anton își ia întruna notițe, de parcă fiecare cuvânt ar fi semnificativ.
Lena nu e sigură. Există autobuze, dar în weekend încetează să mai
circule destul de devreme. De obicei, adolescenții merg pe jos sau pe
biciclete, dar uneori mai fac și autostopul. Ea a luat de multe ori copii care
se plimbau pe șosea cu degetul mare ridicat.
Locuiesc într-un orășel sigur; ei nu i-a fost niciodată frică să ia un
autostopist.
 — E posibil, spune.
Daniel îi face semn lui Anton și se ridică.
— Am vrea să vedem camera Amandei, spune. Va trebui să-i luăm și
calculatorul, dacă ești de acord.
— Bineînțeles.
Lena se ridică în picioare, simțind că propriul corp nu-i mai aparține. În
fața ușii Amandei are o senzație bizară; pentru o fracțiune de secundă, e
convinsă că fiica ei e acolo, întinsă pe pat, și că toate astea nu sunt decât o
imensă neînțelegere.
Apoi deschide ușa camerei goale și își amintește cât de real este
coșmarul.
Ambii polițiști o urmează înăuntru. Lena vede ce văd și ei: o cameră
dezordonată, cu un pat, un birou de la IKEA și un fotoliu vechi, albastru,
lângă fereastră. La picioarele patului nefăcut zace o grămadă de haine.
Lena ar vrea să se ducă acolo și să atingă hainele, să-și îngroape nasul în
ele ca să se asigure că nu a uitat mirosul fiicei ei.
Pe panoul de deasupra biroului sunt fotografii ale Amandei și ale
prietenilor ei. Într-una este Amanda în bikini galbeni pe malul lacului Åre,
alături de o poză aproape identică a Ebbei. Într-un șir de poze de la o cabină
automată Amanda se strâmbă în diferite feluri. Poza atârnă puțin oblic.
Anton a găsit laptopul Amandei pe fotoliu, sub un pulover de lână gri. Îl
deschide, iar fața bronzată a Amandei râde la ei. Screensaver-ul este o poză
cu ea și cu gemenii.
— Știi cumva parola?
Lena clatină din cap. Amanda nu i-ar dezvălui niciodată o asemenea
informație.
— Are și un iPad?
— Nu, doar laptopul și telefonul.
După ce ies din cameră, Daniel se oprește în pragul ușii.
— Dacă îți vine în minte cineva cu care să fi fost în legătură
Amanda, poate cineva din afara cercului ei obișnuit, trebuie să ne
contactezi imediat.
Lena aprobă. Vrea cu adevărat să-i ajute, dar nu îi vine să rostească decât
una și aceeași întrebare, repetată iar și iar în mintea ei:
De ce n-o puteți găsi?
 28.

Familia Landahl locuiește pe Jämtgårdsvägen într-o casă veche de lemn,

oarecum izolată, fără vecini în apropiere. Când parchează pe alee, Daniel
vede lămpi festive aprinse la intrare. El și Anton au venit să-l vadă pe
Viktor, iubitul secret al Amandei.
E posibil ca acesta să fie una dintre ultimele persoane care au văzut-o.
Când se deschide ușa sunt întâmpinați de sunetul muzicii de
Crăciun și de aroma de vin fiert și turtă dulce. O femeie de vreo cincizeci
de ani, purtând un șorț peste o bluză cu sclipici, stă în prag cu un zâmbet
larg pe față.
Zâmbetul dispare atunci când Daniel îi arată legitimația de polițist.
— Ah… Așteptam pe altcineva. Avem o petrecere peste puțin timp.
— N-o să dureze mult. Trebuie să vorbim cu Viktor Landahl; presupun
că sunteți mama lui?
Femeia încuviințează.
— Maria Landahl.
Pare îngrijorată.
— De ce îl căutați pe Viktor? Ce s-a întâmplat?
Mâinile îi flutură nervoase peste șorț.
— Am vrea doar să schimbăm câteva cuvinte cu el, spune Anton. E
vorba despre colega lui de liceu Amanda Halvorssen. Sunt convins că știți,
a dispărut vineri dimineața foarte devreme.
Maria Landahl trage scurt aer în piept.
— Groaznic! Îmi pare tare rău pentru părinții ei.
Se duce la baza scării și strigă:
— Viktor, poți să cobori, te rog?
După aproximativ un minut, un băiat în hanorac negru coboară alene
scările. E desculț și nu face nicio tentativă să se grăbească. Blugii zdrențuiți
îi sunt rupți în genunchi.
Daniel a cerut colegilor o cercetare a trecutului lui, dar nu a găsit nimic
interesant.
— Acești doi polițiști vor să stea de vorbă cu tine, îi explică mama lui.
Își netezește părul și se uită nervoasă pe fereastră. Dacă e îngrijorată să
nu fie o mașină de poliție pe alee, poate sta liniștită — au venit într-un
vehicul fără însemne.
— Putem discuta undeva între patru ochi? întreabă Daniel.
Maria se uită spre ușa de la intrare.
— Musafirii noștri vor sosi curând și presupun că nu vreți să fiți
deranjați. Puteți merge sus?
Își mușcă buzele și se uită la ceas.
— Pot să fiu de față?
Daniel clatină din cap.
— Mă tem că nu, ar fi de preferat să vorbim doar cu Viktor. La urma
urmei, are optsprezece ani.
Maria nu insistă; le mai aruncă o ultimă privire îngrijorată înainte să
dispară în bucătărie.
Daniel și Anton îl urmează pe Viktor pe scări într-o încăpere spațioasă,
cu o canapea de colț de culoare gri. Pe perete e montat un televizor mare cu
ecran plat, cu un film oprit în mijlocul unei scene cu doi oameni scunzi care
urcă un munte. E Stăpânul inelelor, Daniel a văzut trilogia de câteva ori.
Pe măsuța de cafea se află o pungă de chipsuri pe jumătate goală și o
doză de Fanta, iar firmiturile sunt împrăștiate pe podea și pe perne.
Viktor se instalează în colț, cât mai departe posibil de cei doi polițiști.
— Despre ce e vorba? rostește el, ridicându-și picioarele pe măsuță.
— Avem câteva întrebări în legătură cu una dintre colegele tale de clasă,
Amanda Halvorssen, începe Daniel.
— Nu suntem colegi de clasă.
— Dar e într-o clasă paralelă, nu? spune Anton.
Viktor aprobă din cap, apoi cască, expunându-și dinții negri.
Pare la fel de lent și de mahmur ca și Ebba în seara precedentă.
— Amanda a dispărut.
— Aha, știu.
— Ai fost la petrecerea Ebbei când a dispărut. Amanda a vorbit cu tine
înainte să plece?
— Eu n-am făcut nimic.
Replica lui vine puțin cam prea repede.
— N-am spus că ai făcut ceva, îl asigură Anton. Vrem doar să știm ce s-
a întâmplat înainte ca ea să plece de la petrecere.
— Corect.
 — Ne poți povesti despre seara respectivă? îl îmboldește Daniel.
— Am stat împreună, știți. Am vorbit prostii.
Își trece mâna prin părul negru care îi atârnă pe frunte.
— Am stat în bucătărie, am băut niște bere. Puțin mai târziu am văzut-o
îmbrăcându-se și plecând.
— Ce oră era?
— Nu-mi amintesc, dar era destul de târziu. Categoric după miezul
nopții. Unu, poate.
— A spus unde se duce?
— Nu.
— Părea schimbată în vreun fel?
— Nu.
— Știi cumva dacă avea vreun motiv să se teamă de ceva?
— Nu.
Viktor răspunde monoton, fără să pară cu adevărat interesat de discuție.
Se afundă și mai mult în perne și își scoate telefonul din buzunarul de la
spate, verificându-i ecranul.
— V-ați certat?
Tonul lui Daniel e de-acum mai tăios.
Viktor se încruntă.
— A fost doar o tachinare.
— Ebba ne-a spus că voi doi sunteți împreună și că v-ați certat în cursul
serii.
Viktor se întinde după doza de Fanta și soarbe câteva înghițituri mari,
rămânând cu urme portocalii la colțurile gurii.
— Așa a fost? insistă Daniel.
— Era destul de supărată pe mine înainte să plece. Spunea că sunt prea
beat.
— Și erai?
Viktor zâmbește vag. Pune telefonul pe masă. Pe carcasă este imaginea
unui șarpe încolăcit, pe un fundal negru.
— Eram praștie.
Acum e rândul lui Daniel să se încrunte.
— Asta e tot ce ai de spus?
Viktor are măcar bunul simț să pară jenat. Ridică telefonul și îi verifică
din nou ecranul. Au trecut mai puțin de treizeci de secunde de când l-a lăsat
jos; mișcarea e clar compulsivă.
— Vorbim despre iubita ta, subliniază Daniel.
— Nu e iubita mea. Doar ne petrecem timpul împreună uneori.
Atitudinea letargică a băiatului îl enervează pe Daniel. De ce nu înțelege
gravitatea situației? Prietena lui ar putea fi moartă, în timp ce el zace pe
canapea îmbuibându-se cu chipsuri. Și Daniel a avut câțiva ani aiuriți în
adolescență, dar cel puțin își folosea creierul.
Apoi observă pupilele dilatate ale lui Viktor și dintr-odată totul capătă
sens. A luat ceva. Asta explică faptul că băiatul abia dacă a avut vreo
reacție la vestea că Amanda a dispărut; e în lumea lui.
Daniel adulmecă aerul, dar nu poate detecta niciun iz de canabis. Simte
un ghimpe de furie.
— Ascultă-mă, rahat mic! strigă izbind cu palma în masă cu o asemenea
forță încât Viktor tresare. Avem nevoie de ajutorul tău!
Anton îi aruncă o privire plină de semnificații. Daniel inspiră adânc de
câteva ori, încercând să se calmeze. Foarte rar își pierde cumpătul în timpul
serviciului.
Viktor se holbează furios la el.
— V-am spus deja: nu știu ce s-a întâmplat!
Anton intervine înainte ca Daniel să poată răspunde:
— Ce ai făcut după ce a plecat Amanda de la petrecere?
Tonul lui e considerabil mai blând decât al colegului său.
— Am adormit la Ebba. De la ea m-am dus direct la școală de
dimineață. Era și Wille acolo.
— Nu ți s-a părut ciudat faptul că Amanda nu a apărut la școală?
— Nu.
Viktor ridică din umeri.
— Am crezut pur și simplu că era acasă și doarme, ca toți ceilalți. Nici
eu nu mă simțeam prea bine. M-am dus acasă imediat după procesiunea de
Sfânta Lucia. N-am putut rezista să mai stau la ore. Wille a făcut la fel.
— Dar azi ce ai făcut?
— Nu mare lucru. Doar am stat aici și m-am uitat la filme.
Daniel se simte mai mult decât frustrat. Puștiul ăsta dus cu pluta nu le e
de niciun ajutor. Ar trebui să discute cu mama lui, să-i spună ce face fiul ei,
dar acum au alte lucruri mai importante de care să se ocupe.
Își pune cartea de vizită pe măsuță.
 — Dacă îți vine în minte ceva, orice ne-ar putea ajuta să o găsim pe
Amanda, trebuie să ne suni.
Viktor se întinde deja după telecomandă.
— Sigur că da, mormăie el și apasă pe buton.
 29.

Întâlnirea se desfășoară în sala de ședințe de la secția de poliție din Åre.

Încăperea e mobilată cu o masă ovală și zece scaune.
Scaunele sunt tapițate cu roșu, în timp ce tot restul e alb, inclusiv pereții și
tăblia mesei.
Tabla albă aproape că se pierde pe fundal.
Daniel stă la un capăt al mesei, cu Anton și Raffe lângă el.
Tocmai au luat legătura cu Östersund, de unde alți câțiva polițiști participă
la o ședință online, pe Zoom.
Inspectorul-șef Birgitta Grip, conducătoarea Departamentului Crime
Majore și șefa lui Daniel, apare pe ecran și deschide ședința. Urmează să
iasă la pensie peste câțiva ani, dar implicarea ei nu e cu nimic diminuată. Ea
a fost responsabilă pentru numirea lui Daniel. S-au cunoscut în Göteborg,
pe când el lucra la ceea ce pe atunci se numea Brigada Narcotice, condusă
de Grip. În cele din urmă, ea s-a mutat în nord, la Östersund, unde
copilărise. Cinci ani mai târziu, când Daniel a vrut să scape din Göteborg,
ea l-a luat în echipa ei.
Ascultă atent cum Daniel face rezumatul situației.
Cei de la Persoane Dispărute nu au găsit-o pe Amanda, nici vreun indiciu
care ar putea explica dispariția ei. Nu există nimic care să sugereze urme de
violență sau încăierare lângă refugiul unde a fost găsit fularul și nici vreun
semn de accident de circulație. Prietenul Amandei, Viktor, nu a contribuit
cu prea multe.
— Fularul din refugiu este ultimul indiciu de la care putem pleca, trage
el concluzia. În consecință, cel mai probabil scenariu este că ea fie a urcat
de bunăvoie într-o mașină, fie a fost obligată să urce, împotriva voinței ei.
Menționează persoana care sunase să declare că a observat un vehicul
oprit pe E14; din nefericire, aceasta nu și-a putut aminti nici marca, nici
numărul de înmatriculare, ci doar că mașina era mare și de culoare închisă,
probabil un SUV negru.
— De ce nu a contactat-o Amanda pe mama ei sau pe tatăl ei, dacă a
plecat de bunăvoie cu cineva? întreabă Raffe.
— Poate era supărată pe părinții ei și voia să-i pedepsească, replică
Anton. N-ar fi primul caz de acest fel.
Faptul că telefonul Amandei nu a mai fost folosit după dispariția ei este
un motiv de îngrijorare. Cercetările indică faptul că majoritatea
adolescenților își accesează telefonul aproximativ la fiecare cinci minute.
Poate că l-a pierdut? Dar ar fi putut împrumuta oricând telefonul
altcuiva.
Fiecare ipoteză conduce la noi întrebări fără răspuns. Daniel își
stăpânește un căscat; chiar are nevoie să meargă acasă să doarmă puțin.
Birgitta Grip își drege glasul. Părul ei cărunt e tuns scurt, iar înfățișarea
pare că îi subliniază abordarea obiectivă.
— Există ceva ce ar putea sugera o răpire? întreabă ea. Eventual din
motive financiare?
Daniel clatină din cap. Nu s-a primit nicio cerere de răscumpărare. În
plus, acest fel de răpiri sunt extrem de rare în Suedia. Ideea că cineva ar
ține-o pe Amanda prizonieră pentru a stoarce bani de la Harald și Lena
Halvorssen pare trasă de păr.
— Părinții nu sunt deosebit de înstăriți, răspunde el. Se pare că tatăl este
președintele consiliului local, dar cred că are capital mai degrabă politic
decât financiar. Din câte știu eu, nu au alte surse semnificative de venituri
și nimeni nu le-a cerut bani.
— Ar putea fi vorba de motive politice? propune Grip.
— Mulți oameni au fost furioși din pricina felului în care consiliul a
gestionat campionatul mondial de iarna trecută, confirmă Anton. Totuși, mi
se pare greu de crezut că cineva s-ar putea răzbuna răpind-o pe fiica lui
Halvorssen acum, după aproape un an.
Se scarpină la ceafa pe sub tricoul bleumarin, expunându-și mușchii
bine definiți. E scund, dar bine făcut; sportul e una dintre pasiunile lui,
alături de muzică.
— Bun, să lăsăm deoparte ipoteza asta pentru moment.
Grip își notează ceva, apoi continuă:
— Dacă fata a urcat de bunăvoie în mașină, atunci e probabil să-l fi
cunoscut pe șofer. Hai să ne concentrăm pe asta. Să începem cu cercul de
prieteni și cu cei care au fost la petrecere, să vedem dacă vreunul dintre ei
are în trecut vreun act de violență sau altă infracțiune. Verificați la școală și
aflați dacă lucra pe undeva part-time. Începeți cu esențialul.
Daniel încuviințează. E timpul să se apuce de treabă. Căutarea unei fete
de optsprezece ani dispărute s-a transformat, de-acum, într-o investigație
criminală.
— Presupunând că a fost luată de o mașină – există camere de
supraveghere pe drumul ăla? întreabă Grip.
Dacă s-ar fi aflat în Anglia sau în Elveția ar fi fost camere peste tot. În
Suedia se folosesc însă doar camere pentru detectarea vitezei. Șansele ca un
răpitor să conducă atât de repede încât să riște să fie depistat sunt minime;
desigur, trebuie să verifice.
— O să contactăm Kiruna, își asigură Daniel șefa.
Unitatea care emite amenzi pentru depășirea vitezei legale are sediul în
Kiruna. Daniel îi face semn lui Anton, care dă din cap și își freacă fruntea.
Pare să-i fie cald, deși poartă doar un tricou, îmbrăcămintea lui obișnuită,
indiferent de anotimp.
— O să verific și la benzinării, se oferă Raffe. Majoritatea au camere de
supraveghere. Merită să aflăm dacă cineva din cercul de cunoscuți ai
Amandei a fost surprins pe cameră.
Grip aprobă.
Daniel se întreabă cum o să reușească să facă tot ce trebuie.
Sarcini ar fi cu duiumul, dar resursele lor sunt limitate. Chiar și cu Anton și
Raffe, lipsa de personal e o problemă acută. În acest moment sunt trei
posturi libere la Departamentul Crime Majore din Östersund, iar în Åre
situația personalului e la fel de gravă. Faptul că au pierdut câțiva
investigatori experimentați în ultimii ani, din cauza mult criticatei
reorganizări a serviciilor de poliție din 2015, nu prea le-a fost de ajutor.
Privirea îi cade pe ceasul de pe perete. E două fără cinci.
Amanda lipsește de aproximativ treizeci și șase de ore.
Frustrarea îl face să-și strângă pumnii sub masă. Fiecare oră care trece e
critică.
 Amanda zace pe pat, cu ochii fixați pe strălucirea ultimilor bușteni care
ard.
Acum nu mai are nimic cu care să facă focul.
Îngheață de frig.
A folosit deja tot ce a putut găsi: revistele vechi de benzi desenate, ba
chiar și covorul deșirat. Nu îndrăznește să arunce saltelele în sobă; se
teme că sunt prea inflamabile și întreaga cabană ar putea lua foc. E prea
mare riscul.
Cât timp a stat închisă aici?
Imposibil de spus, știe doar că foamea i-a trecut. Totuși, îi e sete.
De ce se află acolo? De ce nu a venit nimeni s-o salveze?
Curând strălucirea focului se va stinge și flacăra va muri. Atunci va
rămâne singură în întuneric.
Se teme mai mult de întuneric decât de frig.
Cu ultimele puteri se târăște la fereastră. Afară totul e negru și pustiu;
nu se vede niciun suflet. Ar trebui să încerce să iasă pe acolo?
E inutil – desculță și fără haine, ar muri înghețată în câteva ore.
Nici măcar nu știe dacă ar fi în stare să se strecoare pe sub drugul care
blochează fereastra.
Găsește pe masă o furculiță ruginită și își zgârie numele pe rama
ferestrei, imediat lângă geam.
Ar vrea să scrie mai mult: că e singură și încuiată aici și că are nevoie
de ajutor, dar nu are suficientă energie. Se târăște înapoi în pat și se
ghemuiește sub pătura subțire și sub salteaua de pe patul de sus, pe care a
tras-o ca să se încălzească mai mult. Nu mai există nimic altceva.
Mami, se gândește din nou, întrebându-se dacă o caută.
Cu siguranță cineva a început deja s-o caute, nu-i așa? Probabil au
trecut multe ore de când a dispărut.
Sau și asta e o iluzie?
Nu mai știe ce e vis și ce e realitate.
Nu vrea să moară așa.
Singură.
 30.

Când parchează Mitsubishi-ul Lydiei pe aleea din spatele casei, Hanna

încă e înghețată după căutarea alături de voluntarii de la Persoane
Dispărute.
Scurtul răstimp petrecut în mașină nu a reușit să o încălzească, iar ea nu
e obișnuită cu frigul. Acolo sus, frigul pătrunde până în oase, îți îngheață
corpul din interior. E periculos, dacă nu ai haine potrivite.
Descuie ușa și se duce țintă în bucătărie, scoate cacao, lapte și zahăr.
Corpul ei tânjește după ceva dulce și reconfortant; o ceașcă de ciocolată
caldă ar fi exact ce îi trebuie.
Stă lângă aragaz și amestecă, iar aroma emanată îi evocă o altă
bucătărie, dintr-o altă casă din Åre, cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
Casa pe care părinții, în copilăria ei, o închiriau pe timpul vacanței din
februarie.
O vede pe mama ei amestecând cu telul cacao, lapte și zahăr într-o
cratiță. Hanna stă la masă, așteptând. Câți ani avea? Opt, poate nouă?
În mijlocul mesei e o farfurie cu melci cu scorțișoară abia scoși din
cuptor. Miros încântător, dar Hanna nu îndrăznește să ia niciunul fără să i se
dea voie. Ea și tata au fost să schieze; e fericită și bine dispusă. El i-a spus
că are talent și că e mai bună decât era Lydia la vârsta ei.
Lauda o face să se simtă mândră. Se simte matură și deșteaptă, așa cum
stă acolo sprijinindu-și bărbia în mâini.
Totul se schimbă când varsă ciocolată pe noul și scumpul ei costum de
schi. Stomacul i se contractă. Se teme că a făcut ceva greșit; mami i-a spus
să aibă grijă. Nu se clintește, nici măcar cât să șteargă pata.
Fața mamei se întunecă imediat ce vede ce s-a întâmplat. Oftează în felul
acela special, care ucide într-o secundă orice atmosferă. Apoi nu mai spune
un cuvânt întreaga seară, ca și cum totul ar fi distrus.
Tata nu îi ia Hannei apărarea. Lasă sentimentele mamei să distrugă ziua
lor specială, așa cum permite întotdeauna schimbărilor ei de dispoziție să le
dicteze viața familială.
Hanna toarnă ciocolata într-o cană și pune cratița în chiuvetă cu atâta
forță încât micul rest de lichid rămas sare din recipient și o împroașcă.
Tatăl ei nu s-a opus niciodată mamei. Când o să afle despre situația cu
Christian, Ulla o să vorbească la nesfârșit doar despre asta, Hanna o să
cedeze nervos, iar tatăl ei n-o să facă nimic să împiedice asta.
Nu mai suportă să se gândească la părinții ei. În momentul ăsta, ei
probabil se relaxează lângă piscină, savurând primul pahar de rosé al zilei.
Hanna se silește să se gândească la altceva în timp ce soarbe din
ciocolată. După căutare, Karro o întrebase dacă n-ar vrea să meargă la o
cafea. Părea drăguță, genul de persoană care vrea ca toată lumea să se simtă
bine. Hanna își amintește ce i-a spus Karro despre Amanda, tatăl ei și
prietenul ei.
Când au revenit în piață să dea raportul, Karro i l-a arătat pe
Harald Halvorssen. Stătea alături de câinele lui, vorbind cu doi bărbați.
Avea o expresie chinuită pe chip.
Hanna se deplasează la masă și deschide laptopul. Vrea să afle mai
multe despre Harald și familia lui. Poate că asta o să-i risipească propriile
gânduri negre. Caută numele pe Google, ceea ce îi aduce câteva imagini. În
fiecare dintre ele Harald zâmbește; are ochii izbitor de albaștri. Numele de
familie sună norvegian. Corect, tatăl lui era din Trondheim, dar Harald a
crescut în Järpen cu mama lui suedeză și un frate mai mic.
Hanna citește tot ce poate găsi.
A fost membru al Partidului de Centru întreaga lui viață de adult, a fost
activ în federațiile locale de tineret și a trăit mereu în Jämtland, cu excepția
celor câțiva ani în care a studiat economia la Universitatea din Umeå. S-a
căsătorit cu Lena, iubita lui din copilărie. Amanda este cea mai mare din
trei copii. Harald a practicat schi fond – chiar a participat într-o vreme la
concursuri – și, desigur, deține un snowmobil, ca toată lumea din această
parte a țării.
Ciocolata a încălzit-o pe Hanna. Dezghețându-se, degetele de la mâini și
de la picioare încep s-o doară. Se strâmbă de durere când picioarele îi revin
la viață și își masează tălpile ca să ușureze agonia.
Nu mai găsește nimic despre Harald Halvorssen, așa că se hotărăște să
caute despre Campionatul Mondial de coborâre din Åre. Ecranul e imediat
umplut de titluri noi. Evenimentul a fost evident controversat, așa cum a
spus Karro. A fost din plin criticat ulterior, iar unele afaceri locale chiar au
solicitat compensații financiare din partea consiliului.
 Hanna își termină ciocolata și se uită afară pe fereastră. Deja se lasă
întunericul, Renfjället abia dacă se mai vede, iar Åreskutan e învăluit în
nori. Soarele apune la două și douăzeci; cele cinci ore ale zilei trec repede.
Online nu găsește nimic interesant despre familia Halvorssen, dar Karro
a pomenit de un prieten, Viktor Landahl. Nu pare cine știe ce găselniță. E
neobișnuit ca un tânăr să comită o crimă majoră, cum ar fi răpirea sau
omuciderea, dar se mai întâmplă.
Din nou, se gândește la biata Josefin.
Hanna nu se poate împiedica să nu se întrebe dacă polițiștii anchetatori
știu despre trecutul lui Viktor; e o informație pe care ar trebui s-o aibă.
Dacă a primit într-adevăr un avertisment, ar trebui să fie la dosar. E
rezonabil de presupus că poliția locală a descoperit deja asta și l-a interogat
pe băiat.
Doar dacă nu cumva Viktor are timpul de partea lui. Un avertisment e
șters din cazier după trei ani; dacă are noroc, tocmai a dispărut. Karro a
spus că avea cincisprezece ani când s-a întâmplat.
Hanna clatină din cap. Nu e responsabilitatea ei să fie la curent cu asta.
Aranjează pielea cenușie de oaie pe spătarul scaunului. Blana moale și
creață o încălzește și o face să se simtă confortabil; degetele de la mâini și
picioare au revenit aproape la normal, dar i-a luat aproape o oră ca să
ajungă în acel stadiu. Dacă Amanda e afară, nu mai există șanse să fie
găsită în viață.
 31.

Ida îl scutură pe Daniel de umăr.

— Trezește-te, dragule.
El nu vrea, întregul corp îl doare din cauza lipsei de somn, dar în cele din
urmă deschide ochii. Ida îi întinde telefonul.
— E de la serviciu, spune, părând îngrijorată. Au încercat să dea de ține
de câteva ori.
Creierul lui Daniel nu funcționează corect.
— Cât e ceasul? mormăie.
— Aproape șapte seara.
Asta înseamnă că a dormit trei ore. Când a ajuns acasă era atât de epuizat
încât s-a dus țintă în dormitor și s-a prăbușit pe pat lângă Alice, care sforăia
mulțumită.
Își dă seama că ea nu mai e acolo și încearcă să-și alunge toropeala
clipind. Ia telefonul de la Ida.
— Bine.
Daniel sună înapoi și îi răspunde Anton. Acesta a dormit acasă noaptea
trecută și s-a odihnit, așa că a preluat sarcinile de la secție după plecarea lui
Daniel.
— Trebuie să vii aici, zice el imediat. Am descoperit ceva interesant.
— Ce anume?
O voce spune câteva cuvinte în fundal.
— Vino cât poți de repede.
Apelul se încheie și Daniel rămâne cu telefonul în mână. Când ridică
ochii, Ida e încă acolo, părând neliniștită. Ea nu e obișnuită cu acel gen de
activitate; niciodată de când s-a mutat Daniel în Åre un a mai existat o
investigație ca asta.
În Göteborg lucrurile stăteau altfel, bineînțeles. Uneori, un caz urgent
avea prioritate față de orice altceva. Aici însă, se obișnuise ca el să lucreze
altfel, într-un mediu mai calm.
Nu i-a spus Idei că îl pândea un pericol considerabil urmărind un caz
grav de omucidere în sud. În timpul celor optsprezece luni cât fuseseră
împreună, ajunsese acasă să ia cina cu ea aproape în fiecare seară.
 — Trebuie să plec.
— Te întorci la serviciu?
Ida își mângâie șuvița lungă care îi atârnă peste un umăr.
Daniel ridică mâinile, cu palmele în față.
— Îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec.
— Dar ai fost plecat toată noaptea.
— E o urgență. A dispărut o fată de optsprezece ani.
Ea dă din cap și face un pas spre el ca să-l mângâie pe obraz.
— Înțeleg. E îngrozitor.
Trage aer în piept și expiră pe nas.
— Mi-e cam rușine să spun asta când tu ești sub așa o presiune, dar nu e
ușor să fiu tot timpul singură cu Alice. Mă înnebunește când plânge și tot
plânge și tu nu ești aici. Nu știu dacă pot să fac asta de una singură.
Ochii Idei se umplu de lacrimi.
Daniel nu se poate împiedica să nu se simtă stresat. Ultimul lucru pe care
îl vrea e s-o supere, dar ea trebuie să înțeleagă gravitatea situației.
— Uite, promit că lucrurile o să se îmbunătățească. O să te ajut mai mult
pe viitor. Imediat ce se termină cazul ăsta.
Nu are nevoie de un scandal. El se inflamează ușor când se ceartă și
acum nu are timp pentru așa ceva. Știe din tristele experiențe anterioare ce
se întâmplă când își pierde controlul.
Nenorocitul lui de temperament i-a provocat o grămadă de probleme.
Moștenirea strămoșilor italieni, în special a bunicului matern, e mult prea
aproape de suprafață.
O trage pe Ida lângă el și o sărută pe frunte. Inițial trupul ei e rigid; apoi
se relaxează.
— Sper sincer să o găsiți, murmură ea cu capul îngropat la pieptul lui.
Știi că era în primul an de liceu când Sara era în ultimul?
Sara e sora mai mică a Idei; studiază în Sundsvall ca să devină coafeză,
la fel ca mama lor, Elizabeth. Elizabeth deține acum un salon în Järpen.
Un țipăt pătrunzător spintecă aerul dinspre living, unde Alice dormea în
leagănul ei. E momentul în care apar de obicei colicile, dar în fiecare seară
ei speră să nu se întâmple.
Ida se uită la Daniel, cu ochii plini de căldură și blândețe.
— Am eu grijă de Alice, zice. Tu du-te.
 32.

Când Daniel ajunge în fața secției de poliție cu mașina lui, o Kia

Sportage gri-argintiu, parcarea e aproape plină. Vântul îi smulge portiera
din mână imediat ce o deschide, iar el se luptă cu viscolul până la intrarea
principală.
Anton vine spre el pe coridor. Pare stresat și poartă mănuși de plastic, ca
și când tocmai ar fi manipulat niște probe.
Pulsul lui Daniel accelerează.
— Vino cu mine, spune Anton fără să se oprească.
Sala mare de ședințe a fost transformată temporar în centru de
operațiuni. Poze ale Amandei sunt înșirate pe tablă, alături de una a
refugiului unde i-a fost găsit fularul. Totuși, altceva îi atrage atenția lui
Daniel.
Pe masă sunt așezate câteva obiecte de îmbrăcăminte. O jachetă
matlasată neagră, cu glugă, o pereche de pantaloni de culoare închisă,
șosete albe. Ghete UGG maro-deschis, o bluză decoltată de un galben viu.
Înțelege imediat ce înseamnă.
— Ați găsit hainele Amandei!
Anton încuviințează și trage un scaun.
— Am avut un noroc incredibil, spune el, legănându-se ușor pe loc și
strălucind de entuziasm.
Daniel se așază pe scaunul din fața colegului lui.
— Ce s-a întâmplat?
— Un tip din zonă ne-a sunat acum o oră. Era pe munte cu snowmobilul,
în ciuda vremii proaste. Înainta pe drumul de la nord de Ullådalen când a
observat o pungă de plastic înghesuită într-o crăpătură în stâncă. S-a gândit
că ar putea fi resturi de mâncare și nu voia să le împrăștie animalele, așa că
a oprit și a luat punga cu intenția s-o arunce la gunoi când ajungea acasă. S-
a întâmplat s-o deschidă și a găsit hainele.
Anton are dreptate, e un noroc de necrezut. Exact de asta au ei nevoie
acum.
Daniel își pune o pereche de mănuși de plastic și ridică blugii, ca să-i
vadă mai de aproape.
 — De unde a știut că are legătură cu dispariția Amandei?
— A văzut apelul postat de biroul Persoane Dispărute pe Facebook, cu
descrierea Amandei. Bluza galbenă l-a făcut să ne anunțe.
Biroul Persoane Dispărute.
Inițial, Daniel n-a fost prea încântat de amestecul lor, dar acum le e
recunoscător. Organizația are o arie de implicare cu care poliția oficială nu
poate concura. De asemenea, e mulțumit că, atunci când a dispărut,
Amanda purta o bluză galben viu, atât de ușor de recunoscut.
Examinează atent fiecare obiect. Nimic nu pare să fi fost smuls, ceea ce
înseamnă că probabil hainele nu au fost scoase cu forța.
Nu lipsește nici măcar un nasture.
— Vreun semn de violență? întreabă. Vreo urmă de sânge?
Anton scutură din cap.
— Dar spermă?
Cu toate că nu știu dacă în spatele posibilei răpiri se află un bărbat sau o
femeie, statistic ar fi mai probabil să fie un bărbat.
Din totalul crimelor care pun o viață în pericol, optzeci și cinci la sută sunt
comise de bărbați.
— Nimic vizibil cu ochiul liber, dar nu putem fi siguri până nu verifică
legiștii totul.
Absența sângelui și spermei e un lucru bun; înseamnă că, în cel mai bun
caz, fata nu a fost rănită.
Daniel se uită atent la haine. Lipsește ceva.
— Nu văd chiloții și sutienul, nu erau acolo?
— Nu.
Gândul că făptașul a dezbrăcat-o pe fată aproape complet e înfiorător.
— În ce fel de pungă erau toate astea?
— O pungă de cumpărături, de plastic, obișnuită, răspunde
Anton. O trimitem legiștilor, ar putea avea amprente sau ADN.
Daniel gândește cu voce tare:
— De ce ar încerca cineva să-i ascundă hainele? Ce înseamnă asta?
Raffe tocmai a intrat în sală.
— Măcar avem dovada că nu a fugit de acasă. În niciun caz fata nu le-ar
fi ascuns într-un loc atât de ciudat.
Daniel încuviințează.
— Vreun semn despre telefonul ei?
 — Nu.
— Probabil locul unde au fost găsite hainele e important, cugetă Daniel.
Cine ar ascunde ceva pe un drum pentru snowmobile?
— Cineva care se află pe munte și merge cu snowmobilul? sugerează
Anton.
— Așadar, cineva obișnuit cu muntele.
Anton aprobă din cap.
— Un localnic, continuă Daniel. Cine altcineva ar mai putea fi?
— Dacă e așa, e groaznic!
Anton pare afectat personal de ideea asta. El e un patriot local feroce,
care n-ar pune piciorul de bunăvoie într-un oraș mare.
— Mă întreb dacă făptașul nu a aruncat-o undeva pe Amanda și a scăpat
de pungă pe drumul de întoarcere, spune Raffe. El, sau ea, a vrut probabil să
scape de pungă înainte să ajungă acasă, ca să reducă riscul de a fi
descoperit.
— Sună rezonabil, zice Anton.
— În acest caz, el sau ea trebuie să aibă o familie; altfel acest lucru ar fi
irelevant, contrează Daniel.
Ocolește masa ca să studieze hainele dintr-un unghi diferit.
Sunt de mărime mică. Amanda nu e prea înaltă, are doar un metru șaizeci și
cinci. Nu ar avea nicio șansă împotriva unui adult, în special a unui bărbat.
— Dacă presupunem că răpitorul e bărbat… de ce a luat totul cu
excepția lenjeriei intime?
— Dacă e închisă într-un loc izolat numai în sutien și chiloți, nu poate
fugi, subliniază Anton. Ar muri înghețată în mai puțin de o oră.
Daniel aprobă. Nu mai e obosit, are mintea limpede și ascuțită.
— Ar putea fi ținută prizonieră într-un loc accesibil doar cu
snowmobilul? speculează. Dacă da, ar trebui să o căutăm pe munte.
Se uită pe fereastră. Încă ninge, iar peste noapte temperatura urmează să
scadă.
Dacă Amanda se află undeva într-o cabană, îi așteaptă o sarcină
colosală. Ar putea fi oriunde între Åre și granița cu Norvegia, sau chiar mai
departe. Zona e vastă, imposibil de cercetat pe timpul nopții.
Încearcă să-și imagineze scena, silit să accepte logica ținerii victimei
într-o cabană izolată pe munte unde nimeni nu poate s-o găsească sau s-o
audă țipând.
Făptașul folosește natura drept gardian.
Amanda este cu totul la mila răpitorului ei.
 33.

Daniel stă la birou, încercând să planifice o operațiune de căutare pentru

a doua zi de dimineață. Vremea e prea rea ca să înceapă din timpul nopții;
va trebui să aștepte până se luminează și să spere că vântul va înceta.
E opt și jumătate seara când sună telefonul.
— Lindskog.
— Salut, Daniel, spune Bosse Lundh, coordonatorul de la Persoane
Dispărute. Cum merge treaba?
— Facem tot posibilul.
— Păcat că nu am reușit să dăm de Amanda de dimineață, continuă
Bosse. Chiar speram să găsim ceva indicii care să vă ajute.
— Mda…
Daniel n-are timp de conversații de complezență. Echipa urmează să se
reunească în scurt timp, de îndată ce Anton va face rost de o hartă a
muntelui, dar nu ar vrea să fie nepoliticos. Bosse e sincer interesat, e o forță
reală, care face multe pentru regiune.
— Am avut foarte mulți voluntari, spune Bosse cu căldură în glas. Peste
cincizeci de oameni care au căutat pe afară prin ger.
Asta înseamnă spirit de comunitate. Faptul că toată lumea vrea să ajute mă
face foarte mândru.
Anton bagă capul pe ușă și-i face semn că e gata.
— Dorești ceva anume?
Daniel se străduiește să nu pară că îl expediază.
— Ah, da… Am luat legătura cu organizația soră din Trondheim; de asta
am sunat. Ar vrea și ei să se implice, dacă ne pot fi de ajutor.
Daniel se gândește o clipă. Nu sunt mai mult de o sută șaizeci de
kilometri între Åre și Trondheim. Se hotărâseră ca pentru început să se
concentreze pe zona Ullådalen, dar ar putea foarte bine să fie nevoie să
extindă căutarea către graniță.
— E bine de știut. O să revin în legătură cu asta.
Bosse oftează.
— E greu să ne gândim la altceva decât la Amanda și la bieții ei părinți.
Ați mai descoperit ceva nou?
 Lui Daniel îi vin în minte hainele Amandei, întinse pe masă.
— Nu pot să intru în amănunte, dar am găsit câteva articole de
îmbrăcăminte.
— Serios? Cu siguranță e un semn bun. Înseamnă că e încă în viață!
— Să sperăm. Aș aprecia dacă deocamdată ai ține asta pentru tine.
— Bineînțeles. Unde le-ați găsit?
— Mă tem că nu-ți pot spune asta.
— Înțeleg. Dacă aveți nevoie de cineva care să caute prin zona unde ați
găsit hainele, anunță-mă.
Daniel ia în considerare ideea. Încă nu au terminat de planificat căutarea;
nu are rost ca voluntarii de la Persoane Dispărute să fie desfășurați
prematur.
— Las-o așa deocamdată, spune el. Trebuie să mai lucrăm puțin înainte
să decidem unde să continuăm căutările. Ținem legătura.
— Multă lume vrea să ajute, îl asigură Bosse. Doar spune o vorbă și noi
adunăm trupele!
— Mulțumesc, zice Daniel cu sinceritate. Apreciem implicarea voastră,
dar avem nevoie de puțin timp.
Sprijinul e acolo, dar el nu e sigur dacă poate să riște să trimită civili pe
teren dificil și pe vreme rea.
Ultimul lucru de care are acum nevoie este să dispară și mai mulți
oameni în munți.
 34.

Anton a găsit o hartă mare cu traseele pentru snowmobile dintre Duved

și Åre. E prinsă pe peretele sălii de ședințe, iar Daniel stă proțăpit în fața
ei, cercetând zona din jurul Ullådalen.
Se află la vest de Åreskutan, în spatele muntelui, cum ar veni.
E o destinație preferată pentru schiorii de cros, în special primăvara, când
vremea e mai blândă și serile sunt luminoase.
Își imaginează peisajul vălurit, având la mijloc lacul acum înghețat.
Valea e ușor rotunjită, având culmi joase și vaste întinderi albe care
sclipesc în razele soarelui. Din loc în loc sunt pâlcuri de mesteceni pufoși
scuturați de vânturi; mai sus, copacii dispar, lăsând loc tufișurilor negre și
scunde, care abia se zăresc de sub crusta zăpezii. De jur-împrejur sunt
răspândite cabane pentru vânătoare și pescuit acoperite cu zăpadă, vopsite
în culori pe care zecile de ani le-au șters. Uneori, doar coșurile de fum se
mai văd dintre nămeții adânci. Un snowmobil este un mijloc de transport
esențial.
Ullådalen este una dintre cele mai frumoase regiuni din ținutul Åre, dar
acum trebuie să o considere drept o posibilă scenă a crimei.
Raffe li se alătură, ducând o foaie mare de hârtie sub un braț.
Și-a legat părul negru lung până la umeri într-o coadă de cal și are mânecile
cămășii suflecate până la coate.
— Asta e harta proprietăților, primită de la Registrul Terenurilor, pentru
regiunea dintre Storlien și Järpen.
O ridică: e o aglomerare pestriță de puncte, linii și pătrățele care indică
diferite clădiri.
Arată precum schița unui război între colonii de furnici.
Daniel se așază și își sprijină bărbia în mâini.
— De unde începem? întreabă Anton, de parcă i-ar fi citit gândurile lui
Daniel.
Raffe întinde harta pe masă și pune câte o cană murdară de cafea în
fiecare colț ca s-o împiedice să se strângă la loc.
— Așadar, presupunem că făptașul s-a deplasat cu un snowmobil și
bănuim că Amanda este ținută prizonieră într-o cabană pe munte, spune
Anton. Ar trebui să reușim să comparăm registrul deținătorilor de
snowmobile cu lista deținătorilor de proprietăți din zona asta.
— O grămadă de oameni din Åre au snowmobil, îl întrerupe
Raffe.
Daniel ridică mâna.
— Lasă-l să termine.
— Posibil, dar tot vorbim de un număr limitat, continuă
Anton. Și numai o parte dintre aceștia dețin terenuri în afara zonelor
populate.
Ia un pix și desenează un cerc mare, cu Ullådalen în centru.
Daniel înțelege.
Zona de căutare e mai restrânsă decât pare, deoarece cabana nu poate fi
aproape de un drum circulat, căci altfel făptașul nu ar fi folosit un
snowmobil. De asemenea, acesta locuiește probabil pe o rază rezonabilă în
jurul cabanei; în caz contrar, i-ar fi prea departe să călătorească dus și
întors.
Ar trebui să fie capabili să restrângă chiar mai mult căutarea
concentrându-se în zona de la vest de Åreskutan, întrucât hainele
Amandei au fost găsite în Ullådalen.
Anton își încrucișează brațele.
— Dar chioșcurile cu cafea din Ullådalen? Trebuie să vorbim cu
personalul, să verificăm dacă au văzut ceva.
Anton a crescut în Åre, deci cunoaște locul ca pe propriul buzunar.
— La ce te gândești? întreabă Daniel.
— Cabana de schi Tväråstugan, pentru început. Apoi mai e cafeneaua
Lillåstugan. Am putea să vorbim și cu personalul de la hotelul Buustamon
Fjällgård, doar ca să fim siguri.
Face o cruce pe hartă lângă refugiul Tväråstugan. E departe în vale, la
nord de teleschiul Ullådalen și fără acces de pe șosea. Daniel își amintește
că a schiat pe acolo de câteva ori, primăvara. E o poziție uluitoare, cu
propria lui cascadă la poalele muntelui Åreskutan.
Anton marchează Lillåstugan cu altă cruce. Se află mai aproape de
Tegefjäll și de E14, deasupra punctului numit Ångarna. Nici acolo nu există
drumuri de acces, dar e mai ușor să ajungi. În final, adaugă o cruce și
pentru Buustamon, lângă Rödkullen.
 Apoi se duce la harta de pe perete, cea care arată traseele pentru
snowmobile. Marchează aceleași trei puncte, apoi trasează un cerc mare nu
foarte departe de Tväråstugan.
— Aici a fost găsită punga cu haine, zice.
Acum totul devine mai clar.
Traseul trece prin partea de nord din Ullådalen. Hainele
Amandei au fost ascunse la sud de drum, diagonal spre est față de centrul
de conferințe Tväråstugan.
Daniel poate să respire ușurat. Este un punct de plecare pentru căutările
lor. Ar putea întâlni oameni care să dețină informații vitale.
Oare vor avea noroc?
— Trebuie să apelăm la salvamontiști, spune el. Și la un elicopter cu
cameră de vedere termală.
— Dar cei de la Persoane Dispărute? întreabă Raffe.
— Cred că mai mult ne-ar încurca, comentează Anton.
Daniel se gândește la recenta discuție cu Bosse Lundh.
— Deocamdată îi lăsăm deoparte.
Bosse va trebui să înțeleagă, cel puțin așa speră Daniel. Una e să ai niște
civili care caută de-a lungul șoselei E14 și în apropierea zonelor populate,
dar cu totul altceva e să-i trimiți pe munte la temperaturi de îngheț.
Se uită afară pe fereastră la ninsoarea viscolită.
— A verificat cineva prognoza meteo pentru următoarele douăsprezece
ore?
Raffe încuviințează din cap.
— Nu e grozavă. Vânturi puternice și minus douăzeci, la fel ca ieri. Și
va continua să ningă.
Așadar, condiții dificile pentru elicopter, dar n-au de ales; nu-și pot
permite să aștepte.
— Începem căutările de cum se luminează.
 Amanda nu mai îngheață de frig.
Corpul i-a amorțit. Chiar și tremuratul intermitent a încetat.
Acum mușchii sunt leneși, ca și cum ar aparține altcuiva.
Inima îi bate încet; respiră superficial.
Amanda zace pe saltea, visând.
Îi vede pe mama și pe tata în fața ei, cu Mimi și Kalle. Se întinde să-i
îmbrățișeze, dar de fiecare dată ei dispar ca niște umbre.
Nu poate atinge pe nimeni.
— Îmbrățișează-mă, șoptește, cuprinzându-și fratele cu brațele, dar el
alunecă la fel ca ceilalți.
Îl vede pe Ludde, dar nu-l poate auzi lătrând.
Oare de ce i-a fost atât de frig mai devreme? Nu-și poate aduce aminte;
știe doar că nu-i mai e frig.
Nu e ușor să respire, dar nu se teme, îi e doar foarte, foarte somn.
Dă la o parte pătura și cealaltă saltea; nu mai are nevoie de ele.
Pentru prima dată de când s-a trezit în cabană îi e cald.
Tot ce vrea este să doarmă.
 35.

Duminică, 15 decembrie

Zgomotul ușii de la intrare, deschisă și închisă cu un scurt pocnet, o

trezește pe Hanna. E abia ora șapte dimineața.
Azi-noapte a adormit iarăși greu; a zăcut trează ore în șir gândindu-se la
zdrobitoarea trădare a lui Christian.
Acum e pe deplin trează și pulsul îi galopează. E cineva în casă. Aude
pași care se opresc după câteva secunde, apoi continuă.
Ceva nu e în regulă.
Hanna își ține răsuflarea. E puțin probabil ca un hoț să aibă codul de
acces de la ușa principală, dar tot nu se simte în largul ei.
Își pune un halat și urcă desculță scările spre hol.
Când ajunge pe ultima treaptă aude o lovitură, apoi un țipăt.
O femeie cu păr negru, pomeți înalți și ochi oblici stă în fața dulapului
cu produse de curățenie. Pe podea se află un aspirator răsturnat, alături de
furtunul care seamănă cu un șarpe zvârcolindu-se.
Hanna și femeia se holbează una la alta. Hanna se dezmeticește prima.
— Cine ești?
— Îmi pare rău!
Femeia pare să intre în panică văzând câteva bidoane de detergent
răsturnate în dulap. Unuia i s-a desfăcut capacul și lichidul gros se scurge
pe gresie. Imaginea pare s-o înspăimânte.
Hanna îi atinge brațul cu blândețe.
— E-n regulă. Nu-ți face griji. Putem curăța.
Femeia începe să plângă. Frica ei este cu totul disproporționată – oricine
poate să răstoarne un aspirator sau să verse niște detergent.
— Sigur e în regulă, repetă Hanna. Cum te cheamă?
Când femeia nu răspunde la întrebarea pusă în suedeză, încearcă în
engleză.
— Zuhra, spune femeia fără să se uite la Hanna.
Buza de jos încă îi tremură.
 — Îmi pare rău!
Hanna aduce o rolă de șervețele din bucătărie, curăță mizeria și aruncă
hârtia folosită la gunoi.
Zuhra pare tot îngrozită.
— Vrei o cafea? întreabă Hanna, rămânând la engleză.
Când Zuhra nu răspunde, Hanna o conduce în bucătărie și o așază la
masă. Introduce repede o capsulă în espressor și îi prepară o cafea.
— Lapte?
Zuhra scutură din cap.
Hanna se așază pe scaun în fața ei. Pare foarte tânără, nu are mai mult de
optsprezece sau nouăsprezece ani.
— De unde ești?
— Uzbekistan.
— Ești de mult în Suedia?
Zuhra face un gest imposibil de interpretat. Pare încă speriată.
— Nu ai de ce să-ți faci griji, o asigură Hanna. A fost un accident, nu s-a
întâmplat nimic rău.
Tăcere. Zuhra își pipăie ceașca cu degetele. Unghiile ei sunt foarte
scurte și roase, buza nu s-a oprit din tremurat. Stă aproape imobilă, ca și
cum nu ar fi sigură că are voie să se miște.
— Nimeni acasă, izbucnește ea în cele din urmă. Fac curat la două
săptămâni, casa goală.
Acum totul are sens. Hanna încearcă să-i explice că sora ei i-a
împrumutat locuința pe neașteptate și probabil a uitat să-i informeze pe
angajatorii Zuhrei că Hanna va sta acolo câteva săptămâni.
Hanna nu e surprinsă că Lydia are o menajeră. E tipic pentru ea să se
asigure că locul arată impecabil, indiferent dacă familia e sau nu acolo. Însă
nu-și poate da seama de ce Zuhra e așa de agitată. Să fie oare un
aranjament plătit direct, muncă la negru adică? E greu de crezut că Lydia ar
face așa ceva. Este un avocat bine cunoscut; reputația ei valorează mult mai
mult decât câteva sute economisite la costurile cu curățenia.
Zuhra și-a terminat cafeaua.
— Fac curat acum? zice, ridicându-se puțin prea repede.
— Bineînțeles. N-o să-ți stau în drum.
Singurul răspuns e o înclinare nervoasă din cap. E greu de spus dacă
Zuhra înțelege. Se duce repede la dulapul cu detergenți și Hanna o aude
asamblând aspiratorul.
Când se duce la duș, Hanna nu-și poate alunga senzația neplăcută.
Expresia îngrozită din ochii Zuhrei, modul în care se ferește de parcă s-ar
teme să nu fie lovită.
Reacția fetei o face pe Hanna să se gândească la alte femei pe care le-a
întâlnit de parcursul muncii ei în poliție.
Femei speriate, abuzate de partenerii lor.
 36.

Ulterior, Daniel își va aminti mereu unde se afla când a primit vestea.
Echipa s-a adunat în sala de ședințe ca să organizeze căutarea.
Doi salvamontiști sunt de față, alături de o femeie de la Voluntarii
Apărării Zonale, cu părul cărunt strâns la spate într-o coadă de cal. Raffe,
Anton și Daniel stau în capul mesei.
Harta folosită seara trecută este întinsă în fața lor.
Östersund participă prin Zoom. Birgitta Grip stă în dreapta ecranului. Pe
fața ei ridată se citește clar îngrijorarea, în timp ce ascultă informațiile.
Gravitatea situației rezultă limpede din tonul întâlnirii. Nimeni nu
întrerupe și glumele sarcastice folosite uneori pentru înviorarea atmosferei
se remarcă prin absență.
Toată lumea este total concentrată și discută despre cea mai bună
abordare.
Lucrează de peste o oră. Întâlnirea urmează să se încheie curând, la nouă
și jumătate, imediat ce se face suficientă lumină afară ca să înceapă
căutarea. Au la dispoziție două elicoptere cu camere termale, plus un număr
important de snowmobile. S-a decis ca Anton și Raffe să se alăture echipei
de căutare, iar Daniel să rămână la secție.
Prognoza meteo e oarecum de partea lor. Încă mai ninge și vântul bate
cu putere pe Åreskutan, dar viteza lui a scăzut suficient încât să permită
elicopterelor să zboare.
Daniel speră cu disperare să fi ales zona corectă. E treaz de la ora șase și
a băut deja trei cești de cafea. Noaptea trecută a dormit cinci ore; Ida și
Alice dormeau profund amândouă și când ajunsese el acasă și când plecase.
— Ați reușit să vorbiți cu personalul de la Tväråstugan? întreabă
Birgitta, după ce a ascultat atent rezumatul lui Daniel.
— Pista asta a fost o fundătură, replică Anton. Locul a fost închis de
Sfânta Lucia.
La fel a fost și la Lillåstugan, care nu se deschide până în 26 decembrie.
Mai târziu în cursul zilei vor discuta cu cei de la
Buustamon, dar au stat puțin de vorbă cu șeful de sală, care nu a văzut
nimic neobișnuit.
 Tocmai parcurg detaliile finale, când Daniel vede o femeie în haine civile
intrând în sala de ședințe din Östersund. Întrerupe discret, bătând-o pe
Birgitta pe umăr, apoi poartă o discuție în șoaptă.
Maxilarul încordat al Birgittei nu prevestește ceva bun. Vești proaste, își
dă seama Daniel.
Ce se petrece?
Birgitta se întoarce spre cameră. Oftează greu și își trece o mână peste
frunte.
— Dispeceratul tocmai a primit un apel de urgență în zona voastră, își
informează ea colegii din Åre. Operatorul unui telescaun a găsit un cadavru
în VM6. Trebuie să vă duceți imediat acolo.
Daniel se ridică atât de repede încât își răstoarnă scaunul.
Trebuie să fie Amanda; cine altcineva ar putea să fie?
 37.

Drumul de la secția de poliție de pe Kurortsvägen până la telescaunul de

pe Kabinebanvägen este de numai câteva minute; totuși călătoria pare să
dureze o eternitate. Mintea lui Daniel e plină de întrebări; Anton conduce
cât îndrăznește de repede pe suprafața înșelătoare a străzii.
De ce ar fi găsită Amanda într-un loc atât de ciudat? Ar putea fi
altcineva? Dacă da, cine?
Cel care sunase la dispecerat era un băiat, dar era atât de șocat încât le
fusese imposibil să poarte o discuție inteligibilă. Repeta mereu că e un mort
în telescaun.
Ștergătoarele de parbriz muncesc din greu când intră în parcare; îi
urmează două mașini de poliție. Daniel deschide portiera și începe să
alerge prin zăpadă pe panta spre stația mare și roșie a telescaunului VM6.
Observă scena printr-o perdea de zăpadă viscolită.
Telescaunul nu se mișcă, dar unul dintre scaune este oprit în punctul de
întoarcere. Dedesubt e un fel de grămadă.
Îi așteaptă un tânăr cu brațele strânse în jurul corpului, ca și cum ar fi pe
punctul să-și piardă controlul. În ciuda frigului, nu poartă nici căciulă, nici
mănuși. Geaca lui de un roșu vesel, purtând emblema SkiStar, pare
nepotrivită în acele circumstanțe.
Nu reacționează la apropierea lor, ridicând privirea numai când Daniel
ajunge chiar în fața lui.
— Poliția, îl informează Daniel cu răsuflarea tăiată. Tu ai sunat în
legătură cu un cadavru în telescaun?
Băiatul aprobă din cap. Flutură din mână spre platformă, dar evită cu
grijă să privească în acea direcție.
— Acolo.
Are părul acoperit de zăpadă și buzele vinete de frig.
— Du-te înăuntru și încălzește-te, zice Daniel.
Băiatul pare să ezite, apoi se îndreaptă spre ușă, cu pași șovăitori.
În acel moment Anton ajunge și el la fața locului, însoțit de doi polițiști
în uniformă.
Cu coada ochiului, Daniel observă câțiva schiori urmărindu-i curioși. N-
o să dureze mult până să afle jumătate din oraș ce s-a întâmplat. Mass
media o să aibă o zi pe cinste, după cum știe prea bine din experiențele
precedente.
— Înconjurați zona, strigă la colegii lui. Asigurați-vă că nicio persoană
neautorizată nu se apropie prea mult.
Se strecoară pe sub bariera de oțel care înconjoară zona de așteptare și
se îndreaptă spre platformă.
Soarele abia s-a ridicat, umbrele sunt încă lungi.
Nu poate să vadă decât o porțiune de spate gol. Trupul e întors cu fața
spre deal. Contururile sunt greu de distins, dar vede o talie subțire, șolduri
rotunjite. Apoi remarcă sutienul și chiloții. Durează câteva secunde;
îmbrăcămintea este atât de deschisă la culoare încât se confundă cu fulgii
moi care încep să acopere trupul.
Mai face câțiva pași ca să poată vedea fața. Amanda zace acolo, cu
obrazul sprijinit pe beton.
Rahat.
Chiar dacă era pregătit, tot îl șochează să-i recunoască fața lipsită de
viață în zăpadă. Până acum nu o văzuse decât în poze, zâmbind sau râzând
fotografului, strâmbându-se, radiind energie, totul în culori.
Acum are în față o imagine în alb-negru.
Amanda s-a transformat în carcasa înghețată a unei persoane, o păpușă
de gheață care nu va mai zâmbi niciodată părinților, frățiorului și surioarei
ei.
În ciuda tuturor eforturilor depuse, nu au reușit s-o salveze.
Sunetul sirenelor sparge liniștea. În depărtare, un polițist încearcă să
alunge schiorii curioși. Un tânăr scoate telefonul și începe să filmeze, dar
primește o mustrare tăioasă.
Daniel se lasă pe vine lângă fata moartă.
Ochii Amandei sunt închiși, fața liniștită. Trupul e ușor ghemuit.
Probabil e moartă de ceva timp – nu e nevoie de un medic legist ca să-i
spună asta.
Cristale de gheață sclipesc pe pielea ei.
Daniel se ridică. Cu o jumătate de oră în urmă planificau o căutare,
sperând s-o găsească pe Amanda în viață, înainte de a fi prea târziu.
Dovada eșecului lor zace în fața lui.
Acum e timpul să înceapă să caute cu totul altceva.
Un criminal.
 38.

Cu Anton alături, Daniel parchează în fața casei albe de cărămidă a

familiei Halvorssen. Cât a durat drumul, a încercat să găsească cea mai
bună cale de a le da vestea tragică, deși nu prea mai are importanță. Părinții
vor fi devastați, oricât de delicat le-ar da vestea.
Își desface centura, dorindu-și să se termine totul cât mai repede. Nu se
poate obișnui cu acest gen de situații; este, fără îndoială, cel mai urât aspect
al meseriei lui.
Va sta treaz toată noaptea, întrebându-se dacă ar fi putut face lucrurile
altfel, dacă ar fi putut face mai mult ca s-o găsească pe
Amanda la timp.
A trecut doar o jumătate de oră de când au stabilit că ea este victima.
Legistul și echipa de investigații sunt pe drum și întreaga zonă din jurul
VM6 a fost înconjurată cu cordoane. Daniel a vrut să anunțe familia cât mai
repede posibil; nu-și poate permite riscul ca ei să afle veștile din presă.
Cel puțin speră că îi poate scuti de acest șoc.
— Hai s-o facem, zice Anton. N-are rost să tragem de timp.
Niciunul dintre ei nu scoate o vorbă pe scurtul drum până la ușa casei.
La rândul său, Anton arată de parcă și-ar dori să fie în altă parte. Și-a înfipt
ambele mâini adânc în buzunare, de parcă nu ar ști ce să facă cu ele.
Daniel apăsă butonul soneriei. Îi e frig. De ce trebuie să fie atât de al
dracului de frig tot timpul?
În cele din urmă, Harald deschide ușa. Are fața pământie și e
nebărbierit.
— Putem intra? zice Daniel. Trebuie să vorbim cu tine și cu soția ta.
Lena coboară scările alergând, cu ochii roșii și umflați de plâns. Se
așază la masa din bucătărie, Lena stând cât mai aproape posibil de soțul ei.
Strânge în mâini o bucată de șervețel de hârtie și își șterge în mod repetat
lacrimile care îi curg pe obraz.
Daniel își caută cuvintele potrivite; oare chiar există așa ceva?
Nu mai poate amâna mult.
— Mă tem că avem vești proaste.
Ochii Lenei se măresc, iar Harald strânge cu ambele mâini marginea
mesei.
— Am primit un apel de dimineață. Amanda a fost găsită la telescaunul
VM6.
Daniel trage aer în piept:
— Îmi pare foarte rău, dar fiica voastră e moartă.
La început Lena rămâne absolut imobilă, ca și cum nu ar fi auzit cu
adevărat ce a spus el. Apoi scoate un sunet ciudat, cum Daniel nu a mai
auzit până atunci: un țipăt animalic, gutural, un urlet disperat venit din
adâncul trupului ei.
Harald nu se clintește. Stă cu ochii închiși, în timp ce vaierul Lenei
crește în intensitate, umplând încăperea.
În cele din urmă, glasul i se stinge, iar ea se prăbușește, ascunzându-și
fața în mâini.
Ceasul din bucătărie ticăie zgomotos în liniștea care se așterne.
— Cum s-a întâmplat? întreabă Harald încet, fără să se uite la Daniel.
Cum a murit fiica mea?
— Pentru moment nu avem răspunsul. Încă nu s-a stabilit cauza morții.
Harald strânge pumnii.
— Cum arăta? Era… rănită?
— Arăta perfect normal, îl asigură Daniel.
Nu menționează faptul că Amanda purta doar sutien și chiloți.
Informația asta poate să mai aștepte.
— Putem… putem s-o vedem?
— Bineînțeles, dar va fi trimisă direct la Umeå pentru autopsie, iar apoi
sperăm să vă putem spune cauza morții.
— O s-o tăiați? șoptește Lena.
Își acoperă gura cu mâinile și degetele îi tremură.
— În astfel de circumstanțe trebuie să facem autopsia, spune Anton.
— Nu vreau să-mi tăiați fata.
— Îmi pare foarte rău.
Daniel își adună puterile pentru următoarea întrebare. Părinții Amandei
sunt și așa traumatizați; următoarea parte a discuției n-o să-i facă să se
simtă mai bine.
Își oferă câteva secunde în plus, plimbându-și degetul mare pe suprafața
mesei. Poartă cicatricile unei vieți de familie – cercuri de la cănile fierbinți,
o urmă de arsură de la un chibrit scăpat, zgârieturi adânci acolo unde cineva
a tăiat mâncarea fără un fund de sprijin.
— Avem motive să bănuim că în spatele morții Amandei este o crimă.
Am vrea să vă punem câteva întrebări, dacă e în regulă.
Lena nu-i ia în seamă; suspină neajutorat, îndepărtând totul din jurul ei.
Numai Harald reacționează:
— Ce vreți să spuneți?
— Credem că Amanda a fost răpită și, probabil, ținută prizonieră într-o
cabană pe munte în perioada dintre dispariția ei și descoperirea trupului în
această dimineață.
Harald se cutremură puțin.
— De ce ar face cineva așa ceva?
— Despre asta trebuie să vorbim.
Daniel se apleacă în față.
— În ultima vreme a urmărit-o cineva pe fiica voastră? V-a spus că nu s-
ar simți în largul ei în prezența cuiva?
— Nu. Nu, din câte știu eu.
— Știi dacă se temea cumva de cineva? întreabă Anton.
— Nu cred.
— A primit vreun mesaj neplăcut, de exemplu pe Instagram sau
altundeva pe rețelele de socializare?
Harald pare complet nedumerit.
— Nu înțeleg de ce i-ar face cineva așa ceva tocmai ei.
Vocea i se frânge.
— Nouă…
Se uită la Lena, care și-a acoperit din nou fața cu palmele. Suferința o
învăluie complet.
— Aveți vreun dușman? insistă Daniel. Poate un conflict vechi care s-a
aprins din nou? Uneori suntem nevoiți să săpăm în trecut, chiar dacă pare
puțin probabil.
Harald doar clatină din cap.
— Este esențial să aflăm dacă există oameni în jurul Amandei care ar
putea fi responsabili de răpirea ei.
— Nu are decât optsprezece ani! exclamă Harald. Cine să vrea să-i facă
rău?
E dureros să-l audă pe Harald referindu-se la fiica lui la prezent. Daniel
nu-și poate imagina agonia pierderii unui copil. Cu ochii minții o vede pe
Alice. Dacă i s-ar întâmpla ceva, nu știe cum și-ar putea continua viața.
— Îmi dau seama că e dificil. Nu vă mai reținem mult.
Intenționează să întrebe despre implicarea politică a lui
Harald. Amenințările la adresa politicienilor locali sunt o problemă în
creștere.
— Ar putea fi greu să-mi răspunzi acum, dar mă întreb dacă există
persoane care ar vrea să ajungă la tine prin fiica ta.
Harald e deja palid, dar orice urmă de culoare rămasă i se șterge de pe
față.
— Crezi că Amanda a fost omorâtă pentru că cineva voia să se răzbune
pe mine?
— Ești politician, spune Daniel blând. În arena politică pot exista…
dispute. Ai dușmani?
Harald se prăbușește în scaun.
— Nu, din câte știu.
— Ai primit cumva scrisori de amenințare sau mesaje în timpul
serviciului? Vreun telefon de la un număr necunoscut în cursul nopții?
— Nu.
— Dar după campionatul mondial de la începutul anului? întreabă
Anton. Au avut loc reacții puternice atunci? Lucrurile s-au cam încins, din
câte îmi amintesc.
Altă clătinare din cap.
— Ca politician, te obișnuiești cu ideea că nu tuturor le plac măsurile pe
care ești nevoit să le iei, spune Harald cu glasul încordat. Uneori trebuie să
faci alegeri dificile.
Tace pentru câteva secunde, apoi continuă:
— Campionatul mondial a fost pentru mulți o dezamăgire, dar nu-mi pot
imagina că adversarii mei politici s-ar putea lega de fiica mea…
Vocea i se stinge auzind sunet de glasuri vesele pe scară. Gemenii, Mimi
și Kalle, năvălesc în bucătărie în pijamale în dungi.
Seamănă uluitor de mult, aceleași nasuri drepte și trupuri subțiri. Nu prea
seamănă cu sora lor mai mare; Amanda moștenise aspectul Lenei.
Pălăvrăgeala încetează imediat ce o văd pe mama lor. Rămân
încremeniți, ca și cum cineva ar fi aruncat o vrajă asupra lor, și o expresie
circumspectă le apare în ochi.
În ei sclipește teama.
 Se uită de la Lena la Harald, apoi la cei doi necunoscuți. Kalle face un
pas mai aproape de sora lui, care îl cuprinde cu brațul într-un gest protector.
Daniel știe din experiență că viețile lor nu vor mai fi niciodată la fel. Ca
polițist, a fost martor la multe tragedii familiale; va exista un înainte și un
după moartea Amandei.
Lena desface brațele și amândoi se reped spre ea.
— Amanda a murit, se forțează ea să rostească. Sora voastră mai mare
nu mai e.
 39.

Când se așază la masa din bucătărie și deschide laptopul.

Hanna nu găsește informații noi despre Amanda pe pagina de
Facebook pentru Persoane Dispărute. Există însă multe comentarii de
susținere din partea rezidenților din Åre și a altor localnici.
Karro, fata pe care a cunoscut-o în timpul căutării și cu care a făcut
schimb de numere de telefon, le-a scris câteva rânduri compătimitoare
părinților Amandei, însoțite de un șir de inimioare.
Zuhra tocmai a plecat, aruncând o ultimă privire neliniștită petei de pe
podea unde se vărsase detergentul. Hanna a asigurat-o de mai multe ori că e
în regulă, că nu va trebui să plătească vreun ban și că nu o va pâri șefului
ei. Timp de cinci ore fata s-a învârtit prin casă ca o tornadă, iar acum întreg
locul strălucește și miroase a lămâie.
Constată, dezamăgită, că nu mai sunt planificate alte căutări.
Chiar dacă eforturile de ieri au fost zadarnice, Hannei i-ar fi plăcut să ia
parte la o nouă activitate care să-i distragă atenția de la chinul propriei vieți
personale din Stockholm.
I-ar fi plăcut să se implice în investigație ca polițist în exercițiul
funcțiunii. Orice ar fi fost mai bine decât să stea acolo fără să facă nimic,
gândindu-se iar și iar la ceea ce se întâmplase.
Sau oare chiar Åre o face să se simtă atât de sfârșită?
Se ridică și se îndreaptă spre ușile care dau spre terasă. Ninge, așa cum
a nins mai tot timpul cât a stat aici. Ar trebui să curețe măcar grosul zăpezii
de pe terasă.
Prin fulgii care cad poate să vadă casele din vecini, cu ornamentele
pentru Crăciun clipind în întuneric. Este a treia duminică din Advent, dar ea
nu s-a ostenit să aprindă vreuna dintre lumânările din ghirlandă.
În sinea ei știe că Åre propriu-zis n-a fost niciodată problema.
La fel ca Lydiei, și ei îi plăcea să vină acolo, să vadă cerul liber și
crestele munților acoperite de zăpadă. Cunoaște împrejurimile și a schiat pe
toate pantele. Åreskutan e ca o a doua casă pentru ea.
Și totuși n-a vrut niciodată să revină.
A reușit să evite dealurile și munții din Jämtland timp de cincisprezece
ani. Acum e aici și amintirile dureroase din copilărie se ridică la suprafață,
așa cum se temea.
Sună telefonul: Lydia. E o ușurare să fie întreruptă, să poată să împingă
la o parte gândurile sumbre.
— Ai auzit ce s-a întâmplat?
Lydia pare agitată, în contrast cu comportamentul ei de obicei controlat.
— Nu.
Hanna se întoarce la masă.
— Tocmai s-a aflat, am primit o alertă pe telefon.
— Ce anume tocmai s-a aflat?
— Fata moartă din Åre.
Hanna înțepenește.
— Au găsit-o?
— Deci știi despre asta?
Hanna evită să-i explice în detaliu despre cei de la Persoane
Dispărute și căutarea de ieri.
— Știu că a dispărut o fată din zonă.
În timp ce vorbește deschide, pagina unuia dintre ziarele de seară și
vede imediat titlul:

Fată găsită moartă în Åre

O fotografie încețoșată făcută de la distanță, probabil cu un telefon, arată

un trup zăcând pe pământ sub un telescaun imobil.
E instalația VM6, Hanna recunoaște locul.
Se înfioară.
— E groaznic! rostește Lydia. O tânără ucisă, tocmai în Åre!
— E sigură știrea? A fost ucisă?
Lydia e surprinsă de întrebare.
— Presupun că da, altfel… de ce ar fi găsit-o moartă, fără haine?
Hanna citește în diagonală articolul de pe ecran. Aparent, Amanda purta
doar sutien și chiloți când a fost găsită. Sunt mai multe detalii despre
dispariția ei și eforturile făcute în ultimele câteva zile pentru a o găsi.
E incredibil că ziarul a obținut deja atât de multe amănunte. Hanna își
poate închipui ce părere au despre asta polițiștii însărcinați cu ancheta.
— Voiam doar să mă asigur că ești bine, continuă Lydia. Că ai grijă de
tine.
— Am, o liniștește Hanna.
Lydia tot pare îngrijorată.
— Ai trecut prin multe în ultimele zile… Cum te simți, de fapt?
Hanna se lasă pe spate în scaun și se gândește.
De fapt, se simte ceva mai bine. A trecut aproape o săptămână, iar șocul
din primele zile s-a atenuat. Încă e dezamăgită amarnic de Christian, dar nu
mai tânjește după el ca înainte, când simțea că o durea întreg corpul.
Cu toate astea, durerea de a fi dată afară din Poliția Orășenească e la fel
de acută.
— Am început să trec peste ce-i mai rău, spune ea.
— Promiți?
— Promit.
Mai stau puțin de vorbă, apoi Lydia e pe punctul să pună capăt apelului,
când Hanna își amintește de Zuhra.
— Apropo, a venit o fată de dimineață să facă curat în casă.
— Grozav.
— Cum se numește firma de curățenie cu care lucrezi? întreabă
Hanna.
— De ce? A spart ceva?
E tipic pentru Lydia să tragă concluzii pripite.
— Nu.
Hanna optează pentru o minciună nevinovată:
— Și-a uitat căciula, voiam doar să-i sun să le spun.
— A, e-n regulă, spune Lydia, aparent ușurată. Va trebui să verific. Am
semnat un contract când s-a terminat construcția casei, dar nu-mi amintesc
numele firmei.
Oare ar trebui să-i pomenească Lydiei despre cât de înfricoșată și
intimidată păruse Zuhra? A fost însă doar o impresie trecătoare, nu avea
nimic concret de la care să pornească. Totuși, nu putea scăpa de senzația că
ceva nu era în regulă.
Oricum, n-avea rost să aducă vorba despre asta cu Lydia.
— Nu-i important, dar dacă ai cum să verifici, poate îmi poți trimite
numele firmei.
Convorbirea se încheie, iar Hanna rămâne cu telefonul în mână. Vestea
despre moartea Amandei e groaznică. Își dorește să fi putut fi mai mult de
ajutor.
Oare investigatorii au verificat trecutul prietenului ei? Oare să ia legătura
cu Karro, s-o roage să vorbească cu fratele ei, doar așa, ca să fie sigură?
 40.

Niște tocinei de cartofi și o omletă cu sfeclă comandată în fugă la

restaurantul Wersens din centrul orașului le oferă lui Daniel și
Anton un moment de respiro.
Au nevoie să-și încarce bateriile; e abia douăsprezece și jumătate, dar
deja se simt epuizați după vizita la familia Halvorssen. Daniel aruncă
mâncarea în gură fără să-i simtă gustul.
Când revin la secție, îi întâmpină o atmosferă încordată. Nimeni nu a
scăpat neafectat; moartea unei tinere e greu de acceptat.
Raffe și doi legiști, care tocmai s-au întors de la VM6, sunt așezați în
jurul mesei atunci când Daniel și Anton intră în sala de ședințe. Daniel îi
știe din vedere pe legiști, dar nu-și poate aminti numele lor.
Ylva Labba, medicul patolog, e și ea prezentă. Părul ei negru e strâns cu
o panglică la ceafă, dar pare ciufulit, de parcă tocmai și-ar fi scos căciula. E
un noroc că Ylva e aici. În mod normal sediul ei este în Umeå, dar s-a
întâmplat să vină în Östersund în weekend. Când a aflat despre găsirea fetei,
s-a hotărât să vină în Åre.
Se va întoarce curând în orașul ei ca să facă autopsia trupului
Amandei, dar le-a promis un scurt raport preliminar înainte de a pleca.
Daniel se așază în fața ei. Până atunci nu s-au întâlnit decât pe video;
genul de cazuri care să necesite prezența ei la fața locului fuseseră rare în
Åre, cel puțin de când lucra el acolo.
E îmbrăcată călduros, cu pulover de lână și pantaloni vătuiți, îndesați în
bocanci solizi. Fularul de la gâtul ei are culorile steagului Sami.
— Așadar, ce părere ai? începe Daniel. Când a murit?
Ylva scoate o pereche de ochelari și îi așază cu grijă pe nas, apoi
deschide agenda groasă neagră din fața ei.
— Sunt sigură că știți ce se întâmplă cu cadavrele în condiții de frig,
spune. Practic, e ca și cum ar opri timpul.
— Totuși, ai risca o presupunere? întreabă Anton.
Arată foarte obosit, iar Daniel bănuiește că amândoi se gândesc la
același lucru. Dacă ar fi început mai devreme căutarea, oare ar fi reușit s-o
găsească pe Amanda în viață? Știe că e inutil să continue așa, dar nu se
poate abține. Dezamăgirea și eșecul îi aleargă prin vene.
Ylva își roade pixul.
— Nu avem prea multe date de la care să plecăm, spune ea după o clipă.
Nu există semne de livor mortis care să ne ajute și nici vreo urmă de
descompunere. În circumstanțe normale, un corp ajunge țeapăn ca o
scândură după opt până la douăsprezece ore, dar la asemenea temperaturi
devine mai complicat. Întrebarea este dacă trupul a înțepenit din cauza
frigului sau e vorba de rigor mortis instalat după deces.
— Cât timp crezi că ar fi putut supraviețui, presupunând că a stat afară
pe vremea asta? întreabă Raffe.
— Depinde de mai mulți factori, inclusiv starea ei generală de sănătate,
stratul de grăsime subcutanată și, bineînțeles, hainele cu care era îmbrăcată.
Daniel revede în minte corpul înghețat al Amandei. Nu purta aproape
nimic și era relativ slabă și mignonă.
— Ce se întâmplă de fapt? zice Raffe. Dacă nu te superi că întreb.
— Bineînțeles că nu. Temperatura normală a corpului e de aproximativ
treizeci și șapte de grade, dar la treizeci și trei situația e deja gravă.
Persoana în cauză devine apatică, inima bate neregulat, respirația este
superficială. Dacă temperatura scade și mai mult este afectată tensiunea și
se instalează confuzia. Sub treizeci de grade respirația devine tot mai
dificilă, iar inima bate atât de încet încât în plămâni ar putea ajunge fluid.
De obicei, în acest stadiu persoana este inconștientă; în cele din urmă inima
se oprește. Când temperatura corpului ajunge la nouăsprezece – douăzeci
de grade, încetează orice activitate cerebrală și persoana este în moarte
clinică.
Ylva vorbește foarte limpede și obiectiv, dar ceea ce le spune nu îi ajută
deloc.
— Poți să ne spui ceva despre când a murit? o presează Daniel.
N-ar vrea ca ea să se întoarcă la Umeå fără să le dea ceva concret cu care
să lucreze.
— Aș zice că au trecut cel puțin douăsprezece ore, răspunde
Ylva în cele din urmă. Deocamdată nu mă pot exprima mai precis.
Amanda a dispărut între orele unu și două în dimineața de vineri. Au
trecut aproximativ cincizeci și cinci de ore între acel moment și
descoperirea cadavrului. Așadar, măcar o parte din acest răstimp a fost în
viață.
Unde a fost?
Probabil pe munte, în cabana pe care intenționau s-o caute de dimineață.
— Dar cauza morții? Vreo presupunere?
— Sper că înțelegeți că nu i-am făcut decât o inspecție vizuală.
— Absolut, replică Anton repede.
— Există urme pe gât și pe partea superioară a brațelor, dar niciun alt
semn de forță aplicată din exterior. Nu sunt zgârieturi, contuzii sau alte răni.
— Strangulare? zice Daniel.
— Așa ar părea.
— Dar nu poți afirma că asta a fost cauza morții?
— În momentul de față, nu.
Daniel se simte și mai rău digerând observațiile Ylvei.
Întrucât sunt atât de puține semne de violență exterioară, este posibil ca
Amanda să-l fi însoțit de bunăvoie pe ucigașul ei, ceea ce sugerează că
acesta sau aceasta era cineva de care fata nu se temea.
Cineva deja cunoscut. Un localnic.
 41.

Câte întâlniri online au avut cu cei din Östersund în ultimele zile? Daniel
le-a pierdut șirul; se pregătește să discute din nou cu colegii lui.
Ylva Labba și cei doi legiști au plecat.
Daniel se freacă la ochi înainte să facă legătura. Tehnologia
comunicațiilor moderne face viața mai ușoară în multe privințe, dar lui tot i
se pare straniu că resursele sunt atât de centralizate încât majoritatea
ședințelor au loc acum prin intermediul unui ecran.
La oraș, faptul că ai la îndemână toate cele trebuincioase pare firesc, dar
în zonele rurale este diferit. Ideea de a spori eficiența prin reunirea forțelor
poate părea bună, dar în realitate e greu să te descurci când scena crimei se
află în Åre, ofițerii superiori în Östersund, iar centrul regional de
comunicații, cunoscut sub acronimul LKC, este în Umeå.
În plus, ceva din contactul personal se pierde atunci când discuțiile se
poartă online. E mai greu să remarci micile semnale, o scurtă privire
indicând aprobare, o mișcare critică a capului, tot atâtea indicii tăcute pe
care colegii le trădează în cursul unei întâlniri.
Ușa se deschide în spatele lui.
— Gata?
Anton și-a luat încă o cană de cafea, iar Raffe e imediat în spatele lui.
— Mai dați-mi o clipă, replică Daniel.
Telefonul țiuie, dar el ignoră mesajul. Altceva îi ocupă acum mintea.
— Cum a ajuns cadavrul în telescaun?
Anton se întoarce să se uite la el.
— Poftim?
— Cum a dus-o ucigașul pe Amanda la telescaun?
Anton lasă cafeaua jos și se așază.
— Care-i teoria ta?
— Probabil a fost depusă acolo în timpul nopții.
— Operatorul spune că a descoperit trupul când a pornit motorul, de
dimineață, exclamă Raffe.
Acesta a rămas să-l interogheze pe băiat, în timp ce Daniel și
Anton au plecat să-i anunțe pe părinții Amandei.
 Tânărul Sebbe se străduia să se adune în urma șocului; se pare că era cu
un an înaintea Amandei la liceu și o recunoscuse de la prima privire. De
îndată ce-și revenea aveau să discute din nou cu el, dar Raffe reușise să
obțină câteva detalii.
— Mi-a spus că Amanda era deja pe jumătate întinsă când scaunul
cobora.
— În acest caz, ucigașul a pus-o acolo, cel mai probabil, în zona de
întoarcere de la capătul de sus, spune Daniel.
Nu se putea întâmpla în altă parte. Daniel a schiat de multe ori în acea
zonă. Telescaunul se ridică mult deasupra solului. Imediat după întoarcere,
scaunele se află la câțiva metri în aer.
— Stați o clipă…
Îi răsare în minte imaginea unei clădiri mici, aflată la capătul de sus al
telescaunului.
— SkiStar are personal și la capătul de îmbarcare, și la capătul de
debarcare, nu-i așa, pentru cazul în care oamenii nu pot să coboare
neajutați. Există întotdeauna un angajat care verifică și capătul de sus, nu?
Anton încuviințează.
— Trebuie să găsim persoana respectivă, cât mai curând posibil.
Daniel își îndreaptă atenția către monitorul mare folosit pentru
comunicații online. E timpul să înceapă întâlnirea cu nou formata forță de
operațiuni, adunată special pentru acest caz. Conform manualului, un astfel
de grup trebuie să fie alcătuit din aproximativ douăzeci și cinci de oameni,
dar niciodată nu sunt atât de mulți. Nu există nicio șansă ca resursele lor să
se extindă într-atât.
Birgitta Grip își face apariția pe ecran, alături de doi polițiști din
Östersund.
— Știrea a ajuns deja în presă, începe ea. Cu fotografia victimei și toate
amănuntele.
Tonul ei indică iritare, cu toate că știe prea bine că, în ziua de azi, e
practic imposibil să împiedici astfel de mediatizare. Persoanele private nu
au niciun scrupul să filmeze și să încarce materiale pe rețelele de
socializare atunci când se întâmplă o tragedie. Există destule povești despre
accidente în trafic când trecătorii au filmat fără rușine haosul în loc să ajute
victimele.
— Am înconjurat zona cât am putut de repede, protestează
Anton.
— Vom convoca o conferință de presă după-amiază, continuă
Birgitta. O să mai discutăm despre asta.
Lipsa ei de entuziasm e palpabilă. Conferințele de presă nu sunt vreo
bucurie a muncii de polițist.
— Daniel, cum stăm?
Face tot posibilul să rezume cursul evenimentelor de după descoperirea
trupului Amandei. Speră ca Ylva Labba și echipa de legiști să descopere un
indiciu vital, care să-i conducă la făptaș, dar știe că nu e cazul să se bazeze
pe asta. Cel puțin, Ylva a promis să se apuce imediat de autopsie; nu vor fi
nevoiți să aștepte la rând, cum era întotdeauna cazul în Göteborg.
— Verificăm cu cine a avut contact Amanda înainte de a dispărea. Tot nu
i-am găsit telefonul, dar cei de la IT au laptopul ei și lucrează la acces.
Hainele au fost trimise la laborator și căutăm potențiali martori care să se fi
aflat în apropiere de instalația VM6 în ultimele douăzeci și patru de ore.
Alcătuirea unei imagini coerente despre lumea Amandei este o sarcină
care consumă timp. Este un soi de puzzle format din piese mici, care trebuie
asamblat astfel încât viața decedatei să fie reconstruită. De asemenea,
trebuie să stabilească cursul evenimentelor care au dus la moartea ei și să
înțeleagă întregul lanț de la răpirea ei până la momentul în care a fost găsit
cadavrul.
Daniel își modifică poziția în scaun. Pentru moment nu au o ipoteză
sustenabilă. Nu există un motiv sau vreun suspect. Prietenul Amandei,
Viktor, are alibi.
Grip privește întrebător spre Daniel.
Acesta e conștient că ea cunoaște circumstanțele relocării lui din
Göteborg în Åre. A fost nevoit să plece pentru că ultimul caz de omucidere
pe care îl investigase îl adusese prea aproape de o bandă periculoasă de
motocicliști. Pericolul pentru siguranța personală fusese extrem de stresant;
niciodată nu ajunsese atât de aproape de surmenaj.
Ea știe, de asemenea, că avea coșmaruri și probleme cu somnul atunci
când se alăturase secției ei, dar de când cu mutarea în Jämtland el și-a
regăsit echilibrul. În ultimii câțiva ani se vindecase.
Se simțea din nou acasă.
— Ai să te descurci? întreabă ea, trecând direct la miezul problemei.
Daniel ar vrea să-i poată spune da; orice altceva ar însemna o înfrângere.
Dar nu e vorba numai despre el. Adevărul este că nu au resurse suficiente.
În urmă cu cinci ani, personalul secției de poliție din Åre era alcătuit din
paisprezece persoane. Acum sunt doar zece, o reducere de aproape treizeci
la sută. Din cele zece posturi, în prezent sunt ocupate numai șapte. Situația
e la fel de proastă și la departamentul Crime Majore din Östersund, unde
trei din zece posturi sunt în prezent libere.
În același timp, ar fi nefiresc ca Birgitta Grip să dea cazul unui alt
membru al echipei din Östersund. Daniel s-a mutat în Åre pentru că voia să
ducă o viață diferită, să facă parte din comunitate. Nu vrea să dea înapoi de
îndată ce situația se complică. Nutrește un sentiment de apartenență la acest
loc și înțelege temerile localnicilor.
Crima trebuie soluționată cât de repede posibil, dar volumul de muncă
va fi uriaș. Habar n-are cum și dacă o să-și mai găsească timp pentru Alice
și Ida în zilele următoare.
— Bineînțeles, o asigură el pe Birgitta. Nu e nicio problemă.
Anton și Raffe înclină aprobator din cap. Chiar dacă sediul lor este în
Åre, iar teoretic cazul ține de jurisdicția departamentului Crime Majore din
Östersund, nu încape îndoială că ei fac parte din echipa însărcinată cu acel
caz.
— OK, zice Brigitta. În cazul ăsta, urcă-te în mașină și vino aici pentru
conferința de presă. Va începe la două.
Glumește?
Chiar vrea ca el să conducă o oră dus și o oră întors doar ca să participe
la o conferință de presă, când fiecare minut contează? O
să treacă toată ziua până o să se întoarcă.
Daniel se holbează la șefa lui.
— E nevoie de mine aici.
— Dacă ai să conduci investigațiile preliminare, atunci va trebui să ieși
în față. Mai trebuie și să vorbești cu procurorul; cazul a fost preluat de
Ahlqvist.
Daniel a mai lucrat cu Tobias Ahlqvist. Este un procuror conștiincios, nu
e genul care să se pripească. Oricum, e mai bine să fii în aceeași barcă cu
procurorul de la început, decât să-l contactezi din mers la mijlocul
investigației, când s-a identificat deja un suspect.
Expresia Birgittei îi dă limpede de înțeles că nu e loc de discuții.
Daniel oftează în sinea lui.
 — O să fiu acolo.
Nu se poate abține să nu întrebe acru:
— Cine o să-mi facă treaba cât lipsesc?
Ecranul a devenit negru. Östersund a încheiat convorbirea și s-a
deconectat de Åre.
Daniel își stăpânește cu greu o înjurătură.
— Ai grijă cum conduci, rânjește Anton.
 42.

Daniel are nevoie de o oră și șaisprezece minute ca să parcurgă drumul

acoperit de gheață dintre Åre și Östersund. Din când în când rămâne blocat
în spatele câte unui camion care parcă se deplasează cu încetinitorul. De
fiecare dată e tentat să depășească, dar se păstrează în limitele de viteză.
Dacă îl prinde vreun radar, nu prea poate să pretindă c-a fost o situație de
urgență.
Imediat ce se urcă în mașină o sună pe Ida. Pare obosită; probabil o ține
pe Alice în brațe. Daniel îi poate auzi gânguritul blând în fundal și aproape
că poate simți mirosul de bebeluș al fiicei lui.
Abia dacă a văzut-o de vineri încoace. N-a făcut decât să-și lipească
buzele de fruntea ei adormită înainte să plece din nou.
Ida nu-și ascunde dezamăgirea când îi spune că aproape cu siguranță va
întârzia și în seara asta. Nu știe cât o să țină conferința de presă și trebuie
să se întâlnească cu procurorul ca să treacă în revistă cazul.
— Îmi pare rău, spune el și încheie convorbirea, copleșit de sentimente
de vinovăție.
La sosirea în Östersund străzile sunt pustii. Sediul poliției se află în
partea de est a centrului orașului, pe Fyrvallavägen, într-o clădire galben-
pal care găzduiește și vama, SOS Alarm – operatorul serviciului pentru
apeluri de urgență – și departamentul de pompieri.
Conferința de presă urmează să aibă loc la etajul al doilea. Daniel ajunge
cu cincisprezece minute înainte de ora începerii și se duce să-și întâlnească
șefa, care se schimbă în uniformă. Tocmai își pune haina când el bate la
ușă.
Birgitta Grip nu e deloc impresionată de blugii și puloverul lui gros.
— Arăți de parcă ai veni direct de pe munte.
Daniel încearcă să-și netezească părul cu o mână. Nu i-a trecut prin
minte să-și schimbe hainele. În Göteborg participa rar la conferințele de
presă; de acestea se ocupau departamentul de comunicații și ofițerii
superiori.
Oricum nu se simțea în largul lui, iar comentariul Birgittei nu-i e deloc
de ajutor.
— Vino cu mine, îi cere ea, conducându-l pe un coridor îngust spre o ușă
închisă, maro.
Din spatele ei se aude zumzet slab de conversații.
Tobias Ahlqvist își face apariția însoțit de Ulrika Berge, ofițerul de
presă. Poartă un sacou violet-închis, cu pantaloni negri și cizme ale căror
tocuri înalte răsună pe podea.
Îl salută pe Daniel și își îndeasă părul blond, tuns scurt, pe după urechi.
— Am primit foarte multe întrebări, spune ea. Inclusiv de la presa din
străinătate. O tânără găsită moartă și aproape dezbrăcată într-un telescaun –
e o poveste picantă. Telefonul sună încontinuu și interesul publicului e
foarte ridicat.
Daniel e rareori agitat, dar acum transpiră. Își păstrează puloverul pe el;
nu vrea să stea în fața camerelor de filmat cu pete întunecate de sudoare sub
braț.
Ce-i drept, n-ar vrea deloc să stea acolo. Discuțiile cu presa nu-s punctul
lui forte. Nu e o chestiune de timiditate; pur și simplu nu-i place să fie în
centrul atenției, nu i-au plăcut niciodată luminile rampei.
Tobias își verifică telefonul. Poartă un sacou gri de tweed și pare perfect
calm.
— Vorbim după? i se adresează el lui Daniel.
Sună ca o întrebare, dar e mai degrabă un ordin.
— Directoarea de marketing de la SkiStar a sunat cu puțin timp în urmă,
spune Ulrika. O preocupă pozele cu instalația VM6 care apar în presă. Ne
cere să ținem reporterii la distanță.
Daniel aprobă, cu toate că îi vine greu să se concentreze.
Birgitta se uită la ceas.
— Bun, hai s-o facem.
Deschide ușa și intră în sală. Daniel îi lasă pe Ulrika și pe
Tobias să treacă înaintea lui, mai degrabă mânat de instinctul de conservare
decât din politețe.
Sentimentul că e aruncat în gura lupilor este copleșitor.
Birgitta ocupă scaunul din mijloc de la masa dreptunghiulară de pe
podium. Ulrika și Tobias se așază de o parte a ei, iar Daniel de cealaltă.
Ține ochii în pământ cât mai mult posibil, iar când în cele din urmă e nevoit
să ridice privirea se pomenește că are în față vreo zece figuri necunoscute.
Posturile SVT ȘI TV4 au adus camere de filmat. Mici clipiri roșii indică
faptul că se transmite în direct.
Birgitta rezumă situația, apoi îl prezintă pe Tobias drept procurorul
însărcinat cu cazul și pe Daniel ca șef al investigațiilor preliminare. După
aceea îi invită pe cei prezenți să le pună întrebări.
O femeie tânără, cu ochii machiați puternic, ridică imediat mâna. E de la
un tabloid.
— Aveți suspecți? întreabă cu o voce acută, puțin stridentă.
Birgitta tocmai a explicat de ce în acel stadiu nu au niciun suspect. Fără
să-și schimbe expresia, aceasta replică sec:
— Pentru moment, nu. E prea devreme. Desigur, vă vom ține la curent
cu desfășurarea evenimentelor.
— Când credeți că veți avea un suspect? insistă ziarista.
— Deocamdată nu putem spune, dar este vorba despre o investigație
serioasă și acordăm prioritate cazului.
Femeia nu pare mulțumită de răspunsul primit. Mâzgălește ceva în
carnețel cu asemenea forță încât vârful creionului se rupe.
Birgitta face semn unui bărbat în sacou albastru, de la un ziar matinal.
— Poliția a fost criticată pentru că nu a găsit victima mai devreme, deși
se știa de dispariția ei cu câteva zile înainte ca trupul să fie descoperit. Cum
comentați asta?
Birgitta se uită la Daniel. El nu e pregătit să dea un răspuns, dar se
apleacă oricum spre microfon. Își simte gura uscată ca praful. La început nu
poate scoate niciun cuvânt. E nevoit să-și dreagă glasul, ceea ce prin
microfon sună nefiresc de tare.
Cineva chicotește.
— Am avut de căutat pe o arie foarte extinsă, explică el. Atât ninsorile
grele, cât și gerul puternic, au făcut căutarea deosebit de dificilă.
Sună de parcă s-ar scuza. Se înroșește puternic la față, dar n-are ce să
facă.
Birgitta intervine și îl salvează… pentru moment.
— Căutarea s-a desfășurat în conformitate cu rutina obișnuită în astfel
de situații. Avem totală încredere în eforturile depuse la fața locului. Este
esențial să avem mare grijă în astfel de condiții meteo.
Glasul ei calm și experimentat transmite mesajul mult mai eficient.
Daniel simte cum transpirația i se prelinge de pe ceafa pe șira spinării.
 În spatele sălii flutură o mână.
— Se pare că s-a lăsat în seama părinților fetei să-i contacteze pe cei de
la Persoane Dispărute; de ce nu a apelat poliția la ei de la bun început?
întreabă indignat jurnalistul.
Daniel nu înțelege unde vrea să ajungă. Poliția nu a ignorat biroul
Persoane Dispărute, doar că mai întâi trebuia analizată situația. Felul în care
o spune tipul sună de parcă ar fi vinovați de o greșeală gravă.
— Ar fi putut reprezenta o diferență? continuă bărbatul. Ați fi putut-o
găsi pe fată în viață dacă cei de la Persoane Dispărute s-ar fi implicat de la
bun început?
Daniel ridică ochii înspre tavan și oftează. E o întrebare imposibilă;
omul ăsta încearcă să-l acuze de moartea Amandei? Se apleacă din nou în
față.
— E minunat să privești lucrurile retrospectiv.
Încearcă să nu pară defensiv și aruncă o privire la ceas.
Cât are să mai dureze?
— O să închideți regiunea Åre? întreabă un bărbat de la un canal de
televiziune național.
— Nu avem în plan să facem asta, răspunde Birgitta.
Reporterul nu se lasă.
— Ce siguranță au familiile să sărbătorească Crăciunul în Åre când
acolo umblă liber un criminal?
Birgitta s-a săturat.
— Nu comentez, se răstește ea.
După câteva scurte cuvinte de încheiere, se ridică în picioare.
Conferința de presă s-a terminat, în sfârșit.
Daniel îi urmează pe ceilalți pe ușa laterală, leoarcă de transpirație.
 43.

Mimi și Kalle se uită la televizor în living. La cină au fost răsfățați cu

pizza, apoi s-au instalat în fața noii versiuni a Regelui Leu, care este desenul
lor animat preferat. Lena îi poate auzi din bucătărie cum râd la replicile
nostime. Copiii au capacitatea de a se detașa de seriozitatea unei situații.
Știu că sora lor mai mare nu mai este, dar acum sunt absorbiți de film.
Lena nu poate nici să mănânce și nici să se uite la televizor. Se plimbă
dintr-o cameră în cealaltă, aranjând fața de masă roșie de
Crăciun de pe masa din bucătărie, culegând câteva frunze ofilite de
poinsettia, luând un pahar din dulapul de deasupra chiuvetei.
Apoi se oprește, întrebându-se de ce are paharul în mână. Durează niște
minute până să-și aducă aminte că voia să-l umple cu apă.
De ce? Nu-i e sete.
O animă frica și o panică înăbușită; nu poate sta locului. Are nevoie de
toate puterile să se adune în fața copiilor, când de fapt simte că-i vine să
urle incontrolabil.
Harald nu e acasă, a plecat cu mașina în urmă cu câteva ore.
— Am nevoie de aer curat, a spus el, zdrăngănind cheile mașinii. Nu pot
să stau pur și simplu aici.
Lena nu știe dacă asta e de bine sau de rău, dacă ar prefera să-l știe
lângă ea sau e mai bine ca el să fie în altă parte. Când el nu e acolo se simte
supărată și abandonată. Când este, nu poate suporta să-și vadă propria
suferință reflectată în ochii lui.
Când pleacă din bucătărie, Ludde o însoțește ca o umbră.
Chiar și el pare să fi înțeles că nu e în regulă ceva. Sunetul ghearelor lui pe
parchetul de lemn o urmează pe scări, până în dormitor.
Cu gesturi mecanice, înfoaie perna și îndreaptă pătura roz. Apoi o strânge
și o aruncă pe jos.
Ce mai contează că pătura e întinsă și curată când Amanda n-o să se mai
întoarcă niciodată?
Lena se duce în camera fiicei ei. Se ghemuiește pe pat, își îngroapă fața
într-una dintre bluzele Amandei și inspiră mirosul care încă se mai simte
acolo.
Au trecut trei zile de când a văzut-o pe Amanda pentru ultima oară, cu
toate că atunci nu-și dădea seama. Durerea e acută și intensă. Se simte de
parcă i-ar fi înfipt cineva un cuțit în inimă.
Ludde își pune ambele labe din față pe pat. Lena îl lasă să sară și să se
întindă lângă ea. În mod normal nu-i dau voie să urce în pat, dar nu mai
contează. El dă de câteva ori din coadă, apoi își lasă capul pe umărul ei.
Ea îi simte căldura corpului și lacrimile îi cad pe blana lui moale.
 44.

Ebba zace pe patul dublu din camera părinților ei, cu pilota ridicată până
la bărbie. Vrea cu disperare să-și vadă mama. Ea și tatăl Ebbei sunt pe
drumul de întoarcere din Stockholm.
Ebba a vorbit de câteva ori cu ei de când s-a răspândit vestea despre
moartea Amandei, dar nu e același lucru cu a-i avea acasă.
Vestea s-a împrăștiat rapid pe rețelele de socializare în cursul zilei. Au
curs mesaje de la colegi de clasă și de la ceilalți din școală. Toată lumea
știe că Ebba și Amanda au fost prietene bune. Își imaginează că ea ar fi
capabilă să le furnizeze toate detaliile.
Ea nu a răspuns nici măcar la un mesaj.
Telefonul bâzâie. Numele de pe ecran o face să se simtă și mai rău. E
Lasse, dirigintele lor.
Oare o să se înfurie dacă nu vorbește cu el?
Își dă seama că ar trebui să-i răspundă, dar nu se simte în stare s-o facă.
Se uită la ecran până când el anulează apelul.
Lasse cel Scârbos: așa îi spunea Amanda.
Ebba împinge telefonul sub pernă, ca să nu fie nevoită să-l vadă.
Televizorul e pornit și cu sonorul dat tare; liniștea e prea dificil de
suportat. Atunci năvălesc gândurile despre Amanda. Nu poate accepta ideea
că prietena ei e moartă, că nu se vor mai vedea niciodată.
Au început știrile de seară. Brusc își dă seama că se vorbește despre
crimă. Pe ecran apare o fotografie a Amandei, stând în soare pe malul unui
lac.
Ebbei i se oprește respirația. A fost acolo în acea zi. Chiar ea i-a făcut
poza, cu telefonul, vara trecută, când au fost să înoate în lac.
Când Amanda încă trăia.
Toate sunetele se sting. Fiecare respirație e un chin, devenită dureroasă
și superficială. Nu-i ajunge aerul.
Simte o presiune crescândă în piept, ca și cum nu ar primi oxigen.
Plămânii îi ard.
Ebba își lovește repetat pieptul în partea stângă într-un efort de a-și face
inima să continue să bată; e convinsă că o să moară, la fel ca Amanda.
 Într-un târziu respirația revine la normal.
Atacul de panică a luat sfârșit.
Când deschide ochii, Ebba vede la televizor imagini de la o conferință de
presă. Două femei și doi bărbați stau la o masă pe un podium. Îl recunoaște
pe unul dintre ei: e Daniel, polițistul care a fost acolo vineri.
Se uită la fața lui, transformând-o într-un punct focal, apoi se străduiește
să împiedice panica s-o copleșească din nou.
Mâinile încă îi tremură.
Își îngroapă capul în pernă și își dorește din nou ca mama ei să fie
acolo. Are nevoie să-i audă glasul, să-i spună Ebbei că totul va fi bine.
Dacă și-ar putea aduna curajul să-i spună mamei ei ce s-a întâmplat…
Pare ireal că au trecut numai câteva zile de când ea și Amanda au stat de
vorbă în timpul recreației.
Iar amintirea acelei discuții de pe banca din fața școlii, la o pauză de
țigară, încă o bântuie, însă acum ea se află exact în situația în care era
Amanda, întrebându-se ce e de făcut.
Nu are pe nimeni cu care să poată vorbi.
 45.

Hanna stă întinsă pe canapeaua din living, cu o carte asupra căreia nu se

poate concentra. Este despre mișcarea #MeToo din New York. Ea a ales-o
de pe raft, dar nu a reușit să treacă de cincisprezece pagini, deși e o temă
care o interesează, iar titlul în cauză a fost mult timp în topul vânzărilor.
Știrile despre descoperirea trupului Amandei se insinuează în gândurile ei.
E șase și jumătate. N-are niciun chef să-și gătească ceva pentru cină. În
timp ce se întinde spre telecomandă ca să pornească televizorul, telefonul
piuie.

Mulțumesc pentru discuția de ieri. Ies împreună cu niște prietene la

Supper în seara asta, vrei să vii și tu? Karro

Hannei îi ia câteva secunde să-și dea seama cine e Karro, fata pe care a
cunoscut-o în timpul căutării alături de cei de la Persoane Dispărute.
Ce e Supper?
O căutare rapidă pe Google îi aduce răspunsul: e un restaurant cunoscut
din centrul Åre, cu un scor bun pe Trip Advisor. Pagina principală etalează
poze atrăgătoare cu mâncare sud-americană, în culori vii.
Reacția instinctivă e să refuze. E drăguț din partea lui Karro să întrebe,
dar deocamdată nu poate face față unor conversații cu oameni străini.
Apoi i se pare că aude vocea surorii ei: Nu poți să stai acasă și să jelești
după Christian. Nu merită.
Nu, chiar nu merită. Pentru prima dată de când a ajuns în Åre,
Hanna e mai mult furioasă decât supărată.
Nu i-a răspuns la mesajul despre hainele distruse, iar el n-a mai trimis
altul. Nu regretă nimic – la urma urmei, o merita din plin după ceea ce
făcuse. Cum a putut să aibă o relație clandestină?
Încă nu concepea faptul că o mințise în asemenea hal.
Privirea îi e atrasă de coperta cărții, cu titlul imprimat în roșu: A spus ea.
Cu siguranță, în lume există o mulțime de bărbați ticăloși.
De fapt, de ce s-a îndrăgostit ea de Christian?
Își trage o pernă în poală și se instalează în colțul canapelei.
Sincer, nu era deloc genul ei; e prea moale, prea pedant pentru gusturile ei.
Prima dată când s-au întâlnit, la o petrecere organizată de una dintre
puținele ei prietene din copilărie, i s-a părut cumsecade și manierat. Hanna i
l-a descris Lydiei drept visul oricărei soacre.
Și totuși, s-a lăsat fermecată de insistența lui, atunci când i-a apărut la
ușă cu trandafiri și șampanie. S-a simțit flatată că nu s-a dat bătut, chiar
dacă în mod normal ar fi considerat drept exagerat acest gen de
comportament, apropiat de hărțuire.
Nu se mai întâlnise niciodată cu cineva atât de arătos, cineva care să se
potrivească atât de perfect tiparelor părinților ei. Poate că asta îl făcuse mai
interesant?
Mama ei îi disprețuise mereu pe foștii prieteni ai Hannei, deși nu prea
obișnuia să-i aducă acasă. Obosise să i se tot spună că, la fel ca ea, nici
aceștia nu erau suficient de buni.
Viața cu Christian era atât de ușoară, încât Hanna și-a permis pur și
simplu să se lase purtată de val. Era minunat ca, măcar o dată, să vadă fața
mamei ei luminându-se atunci când i-l prezentase pe noul ei iubit. Prezența
lui făcuse suportabile excursiile în Spania și chinuitoarele cine în familie.
Cu el alături, devenea ea însăși o fiică de succes.
Până acum n-a vrut să recunoască niciodată că, alături de el, devenise
altcineva, o Hanna pe care nu o recunoștea cu adevărat.
Și iat-o acum, cu inima frântă de un bărbat cu care probabil nici n-ar fi
trebuit să fie.
Recitește mesajul lui Karro; ideea o tentează. Dacă ar ieși cu ea, ar mai
putea pune câteva întrebări despre prietenul Amandei.
Viktor, care-i venea mereu în minte, obsesiv.
Înainte să se răzgândească, acceptă invitația, iar Karro îi răspunde
imediat:

Grozav. Ne vedem acolo, la opt și jumătate.

 46.

Clădirea maro-închis a consiliului din Järpen e tăcută și pustie atunci

când Harald intră în parcare. Descuie ușa principală și ia liftul până în
biroul lui de la etajul al treilea.
Aprinde lampa de pe birou, apoi scoate o sticlă de vodcă din sertarul de
jos. Stă acolo de ani întregi. El nu bea niciodată la serviciu, dar a primit-o
cadou și a lăsat-o pur și simplu în sertar.
Aduce un pahar din bucătăria personalului. Își toarnă o cantitate
generoasă și o dă peste cap cu ochii închiși.
Alcoolul e călduț și îi arde gâtul.
Lui Harald nu-i plac băuturile tari, dar simte căldura răspândindu-i-se
prin corp. Mușchii tensionați se relaxează. Imediat își dorește mai mult,
dar rezistă tentației. Trebuie să rămână suficient de treaz încât să conducă
înapoi spre casă. Nu se poate urca beat la volan; după atâția ani în politică,
ideea asta a devenit parte din ADN-ul lui.
Însă nu-i vine să se ducă acasă. Nu poate să se prefacă față de
Mimi și Kalle, nu suportă să vadă disperarea Lenei.
Strălucirea blândă a lămpii cade pe fotografia de familie, cu
Amanda în mijloc. Minunata lui fiică, pe care de atâtea ori a ținut-o în brațe
și a hrănit-o și a legănat-o ca să adoarmă. Când era mică o purta într-un
marsupiu. Încă simte greutatea trupușorului ei, vede expresia ochilor
albastru-închis atunci când îi întâlneau pe ai lui, își amintește primul ei
surâs.
Să devii tată la vârsta de douăzeci și trei de ani e o experiență ireală, dar
el a iubit-o pe Amanda din prima secundă. Ar fi murit pentru ea.
Acum… ea e cea care a murit.
Copilul lui frumos nu-i va mai zâmbi niciodată.
Îl podidesc lacrimile. Harald se întinde după sticlă, dar cu un imens efort
de voință reușește să-și retragă mâna. Se prăbușește în scaun cu inima
bubuindu-i, scăpată de sub control.
Își apasă palmele una de cealaltă în dreptul feței, atât de puternic încât
mușchii țipă de durere.
Acea durere este mai bună decât cea din piept.
 Abia când mâinile și încheieturile încep să tremure de efort își lasă
brațele încet pe birou. Fruntea îi e umedă de transpirație.
Respiră greu și scoate o batistă să-și șteargă fața.
Telefonul țiuie. Încă un mesaj exprimând condoleanțe. Cuvintele sunt
urmate de un șir de inimioare roșii și emoji-uri „de regret”.
Mesajele au sosit toată ziua, din toate direcțiile posibile. Chiar și cei mai
înverșunați adversari politici l-au contactat să-și exprime compătimirea.
Åre nu e foarte mare și el este o figură cunoscută.
Ne gândim la tine, i-au scris. Spune-ne dacă putem face ceva.
Suntem alături de tine și de familia ta.
Harald pune telefonul în buzunar. Inimioarele și emoji-urile nu-l pot
ajuta să treacă peste asta.
După câteva secunde îl scoate din nou. E disperat s-o vadă pe
Mira; ea e singura care-l poate alina acum. Ezită, apoi scrie:

Sunt la birou, poți să vii?

Fixează ecranul. Tensiunea e de nesuportat. Minutele trec.

Apoi apar trei puncte; cineva răspunde.

Nu e posibil.

Răspunsul negativ îl face să-i vină să plângă. Încearcă din nou:

Te rog.

Când ecranul rămâne inert, face o ultimă tentativă:

Am nevoie de tine.

Răspunsul vine imediat:

Nu pot veni. Nu-mi scrie mesaje la ora asta.

Harald strânge tare telefonul. Apoi se întinde spre sticla de vodcă.

 47.

Prin vântul care o împinge din spate, Hanna găsește drumul spre
restaurantul unde urmează să o întâlnească pe Karro. Speră ca plugurile de
zăpadă să-și facă datoria înainte ca ea să se întoarcă la casa Lydiei; ninge
atât de des încât abia își poate vedea mâna în fața ochilor.
Supper este o cabană veche de vânătoare, vopsită în roșu, situată între
piața orașului și gară. Când deschide ușa, Hanna e întâmpinată de o
atmosferă festivă și zumzet de conversație. Locul e aglomerat, chiar dacă e
duminică.
— Bună, i se adresează o fată cu coadă de cal, care pare să fie șefa de
sală.
Zâmbește călduros:
— Aveți o masă rezervată?
Hanna își dă seama că nu știe pe numele cui e făcută rezervarea, dar
apare Karro. Nici urmă de căciula și geaca roasă din timpul căutării. Părul
de culoarea mierii îi e ondulat și înfoiat frumos; poartă o bluză cu imprimeu
leopard, cu decolteu generos.
— E cu noi, zice Karro, conducând-o pe Hanna pe scări până la o masă
dintr-un colț unde stau deja alte două fete.
Malin are părul lung, cu șuvițe blonde și poartă o bluză lucioasă.
Mâinile lui Jenny sunt încărcate de inele, ca adaos la bluza neagră cu guler
barcă și mâneci largi.
Hanna, care poartă blugii ei obișnuiți și o cămașă albă, se simte imediat
prost îmbrăcată.
— Să înceapă petrecerea! strigă Karro, făcându-i semn chelneriței.
Hanna a ajuns acolo cu mașina. Nu-și poate permite un taxi și nu vrea
să cheltuie prea mult pe băutură. Ar putea însă să se descurce cu un pahar,
dacă mai târziu se va mulțumi cu apă.
— Patru mojito, decide Karro.
Chelnerița brunetă preia comanda cu un surâs pe buze; are tendința să
spună „fantastic” cu o frecvență inutilă. Hanna numără de patru ori înainte
să plece.
— Fă-le tari, adaugă Karro făcându-i cu ochiul.
 Hanna se uită în jur.
E un restaurant mare, cu loc din belșug, pentru multă lume.
Etajul e împărțit în două zone: un bar lung, cu suficient spațiu în jur, iar de
cealaltă parte o masă lungă cu scaune înalte. În spatele mesei se află
bucătăria, unde bucătarii pot fi văzuți pregătind mâncarea.
Locul e gălăgios și aglomerat, cu muzică sud-americană în fundal.
Hanna reușește să zâmbească și încearcă să intre în dispoziție de
petrecere. Christian n-o să-i distrugă seara asta.
Chelnerița revine cu cocktailurile. Paie, gheață și frunze de mentă de un
verde viu decorează paharele înalte.
— De obicei lăsăm bucătăria să decidă meniul, o informează
Karro pe Hanna. Ei știu ce e mai bun în fiecare seară.
Hanna dă din cap, ca și cum ideea ar fi excelentă.
Speră doar să nu fie prea scump.
Ciocnesc paharele, iar mojito-ul este la fel de delicios precum arată.
Umerii Hannei se mai relaxează un pic. O să-și facă mâine griji în privința
notei de plată; fetele astea nu par genul care s-o ia razna. Are nevoie de așa
ceva.
Karro povestește pe larg cum s-au cunoscut ea și Hanna în timpul
căutării Amandei. Face să sune de parcă totul ar fi fost o aventură.
— E cumplit, spune Malin, oftând și scuturându-și părul. Greu de crezut
că se poate întâmpla așa ceva într-un loc că Åre.
Chelnerița se întoarce cu o altă tavă și începe să aranjeze mâncarea.
Tacos cu creveți, ceviche și știuleți de porumb copt. Arată minunat. Hanna
se întinde după niște cartofi dulci prăjiți, pudrați cu parmezan. Miros și
arată uimitor, așa că se mai servește cu câțiva.
Jenny se apleacă peste masă. Are un ruj de o nuanță plăcută, roz-închis,
dar buza de sus prea umflată i se pare Hannei nenaturală. Nu se poate
împiedica să nu se întrebe dacă Jenny nu și-a făcut cumva vreo operație
estetică. E ceva frecvent la Stockholm, însă ar fi crezut că moda asta ține de
orașele mari.
— Sper sincer să găsească persoana care a făcut-o, zice Jenny.
Aproape că mi-e frică să mai ies din casă.
Karro o îmboldește ușor pe Hanna.
— Tu ești polițistă – care-i teoria ta?
Hanna se simte jenată. Își dorește să nu fi pomenit Karro de profesia ei;
n-are chef să explice circumstanțele curente.
— Cine crezi că a omorât-o pe Amanda? insistă Karro.
Hanna ridică farfuria cu creveți și o trece din mână în mână, căutând să
le distragă, dar nu are succes.
— Eu sunt aici doar pentru câteva săptămâni, spune scuzându-se.
— Cu ce te ocupi în Stockholm?
Malin habar n-are cât de dureroasă e întrebarea asta. Hannei i se pune un
nod în gât; se preface că are un acces de tuse și își ascunde fața în șervețel.
— Ia niște apă, zice Karro.
Hanna bea recunoscătoare și speră ca ele să schimbe subiectul, dar
Malin insistă.
— La ce lucrezi?
— Mă ocup de… abuzurile domestice, răspunde Hanna încet.
Folosește prezentul, chiar dacă, de fapt, nu mai e dorită acolo.
E prea dificil să folosească trecutul.
— Uau, face Jenny. Sună dur.
Hanna încearcă să găsească un răspuns potrivit. Adevărul poate distruge
și cea mai grozavă atmosferă, a mai văzut asta cu alte ocazii.
De-a lungul celor șapte ani petrecuți la Poliția Orășenească a văzut
multe lucruri, de la hărțuire sexuală la viol sau cazuri de violență severă în
cadrul unei căsnicii. Nu poate vorbi despre sfâșietoarea moarte a lui
Josefin; chiar și gândul îi provoacă panică.
Nu este ceva despre care să discuți la un pahar, într-un bar aglomerat. Se
hotărăște asupra unui compromis.
— Departamentul meu lucrează cu femeile abuzate, genul ăsta de
lucruri, spune ea cu un zâmbet fals. E mult prea deprimant pentru o seară ca
asta.
— Eu n-aș putea suporta ca prietenul meu să mă lovească, spune ferm
Karro. Aș pleca imediat.
Hanna e recunoscătoare pentru declarația lui Karro, chiar dacă ea
probabil n-ar înțelege cât de dificil este să ieși dintr-o astfel de relație.
Majoritatea femeilor nu pleacă de prima dată când au parte de violență, cu
toate că ar trebui. Rămân, se autoconving că e doar o excepție. Când se
întâmplă din nou, găsesc noi motive să rămână. O fac din nou și din nou,
până ajung să fie atât de speriate încât nu mai pot judeca limpede.
Însă nu e momentul potrivit pentru o astfel de predică.
 Malin revine la subiectul morții Amandei.
— Bieții părinți! Trebuie să fie insuportabil să-ți pierzi fiica în felul ăsta.
Hanna încuviințează. Statisticile sugerează că vinovat ar putea fi
prietenul fetei. A căutat prilejul să pomenească de Viktor, și iată-l. Malin și
Jenny sunt ocupate să schimbe farfurii cu mâncare, în timp ce Karro tocmai
a ridicat cuțitul și furculița. Hanna profită de ocazie.
— Iubitul de care mi-ai vorbit ieri, cel care și-a bătut fosta prietenă, îi
spune încet lui Karro. Viktor Landahl. I-ai dat informația fratelui tău?
Karro clatină din cap.
— Nu crezi că ar trebui să-i spui? Ar putea fi important.
Dintr-odată, Karro pare foarte preocupată de mâncare.
— Știu și eu… rostește ea, evaziv.
Celelalte fete nu le ascultă, dar Karro nu pare să fie în largul ei, de parcă
ar regreta că i-a spus ceva Hannei.
— Nu pot să-mi bag nasul în treburile lui Anton. M-aș simți…
stupid.
Hanna își dă seama că ar trebui să renunțe la subiect și încuviințează din
cap. Oricum nu e treaba ei.
Ridică din umeri, ca să arate că n-are importanță. A fost drăguț din
partea lui Karro s-o invite, cu toate că abia se cunosc. Drept mulțumire, ar
putea cel puțin să dea dovadă de bun-simț.
— Skål! spune ea ridicând paharul. Mulțumesc că m-ați invitat.
 48.

Dormitorul e cufundat în întuneric când Daniel se strecoară în încăpere,

la ora unsprezece seara. Probabil Alice a adormit demult și Ida la fel; stă
întinsă pe partea ei de pat, în cămașa de noapte bleu-pal.
Daniel e extenuat, dar se oprește o clipă lângă leagănul bebelușului. Stă
pe spate, sforăind încet. Ține pleoapele micuțe închise și mâinile se
odihnesc pe pătura roz, cu degetele curbate ușor într-un reflex de prindere.
Inima i se strânge la gândul că i s-ar putea întâmpla ceva.
Cum o să fie el în stare să-și protejeze fiica atunci când va crește? Mai
mult ca oricine, e mult prea conștient de tot ce i se poate întâmpla unei
tinere. Răul nu face excepție pentru copiii polițiștilor.
După o ultimă privire la fetița adormită, se duce pe partea lui de pat. E
obosit după încordarea din timpul zilei. Cu puțin noroc ar putea prinde
șase-șapte ore de somn, dacă Alice va avea o noapte bună.
Se dezbracă fără să aprindă lumina și se strecoară în pat. Ida se întoarce
spre el în întuneric.
— Te-a văzut mama la televizor, îi spune încet, ca să n-o trezească pe
Alice.
— Mmm.
— De ce nu mi-ai spus?
— N-am avut timp.
— N-ai avut timp?
— Nu mă așteptam să fie și televiziunea acolo, spune el evaziv.
Conferința de presă e ultimul lucru despre care vrea să vorbească.
— Mama e foarte supărată, continuă Ida. Zice că nu s-a mai întâmplat
niciodată în comunitatea noastră ceva atât de îngrozitor.
Mama Idei, Elizabeth, telefonează aproape în fiecare zi și are opinii în
privința majorității lucrurilor, în special despre cum trebuie îngrijită Alice.
— E prea speriată ca să mai iasă din casă, adaugă Ida.
Daniel nu are energia să discute la ora aceea despre soacra lui.
Încearcă să pună capăt conversației.
— Exagerează, zice căscând forțat. Noapte bună, iubito.
— I s-a părut de la televizor că erai încordat și nervos.
 Ida îl freacă pe spate.
— A fost greu?
Daniel nu are nevoie să i se aducă aminte de contribuția lui. A
revăzut-o ulterior și încă se simte jenat. A părut un amator. De ce a insistat
Birgitta Grip să-l târâie până acolo? Data viitoare n-au decât să se descurce
singuri.
— Am nevoie să dorm. Trebuie să mă trezesc înainte de șase.
— Bine. Voiam doar să stăm de vorbă.
Reproșul tăcut plutește în aer.
— Abia dacă ai mai trecut pe acasă de vineri.
Daniel știe că nu e ușor pentru Ida să ducă singură povara, dar tot și-ar
dori ca ea să aibă puțină înțelegere pentru situația lui. A
fost o zi lungă, plină de frustrări.
Sperase până în ultimul moment că aveau s-o găsească pe
Amanda în viață. Dezamăgirea dimineții îl roade.
— M-am gândit că poate vrei să vorbești despre… Cum te simți? zice
Ida în șoaptă, aranjându-și pătura.
Daniel întinde brațul și o trage spre el, lipindu-și nasul de ceafa ei.
— Îmi pare rău. Sunt doar obosit.
Ea miroase frumos, părul proaspăt spălat îi umple nările cu aromă de
mere. Cămașa de noapte i s-a ridicat; îi poate simți coapsa fierbinte lipită de
a lui.
Dintr-odată nu mai e deloc la fel de obosit cum era adineauri.
Se întorc cu fața unul la altul, apoi își plimbă ușor degetele pe clavicula
ei și în jos pe sânii minunați, voluptuoși. Abia dacă a avut voie să-i atingă
în ultimele luni.
Ida se mișcă, îndepărtându-se puțin de el.
— Alice s-ar putea trezi.
— Doarme tun.
N-au mai făcut sex de o veșnicie, de când s-a născut Alice. Îl cuprinde
un dor intens de a fi aproape de Ida, de a se mișca în interiorul căldurii ei.
Să facă dragoste pasional, ca la început, înainte ca ea să rămână însărcinată
și Alice să vină pe lume.
Dorința lui crește. Caută buzele Idei, își apasă corpul de al ei.
— Ești atât de frumoasă, îi șoptește în ureche.
Inițial, Ida opune rezistență, dar apoi se înmoaie și îi răspunde la sărut.
 — Credeam că ești obosit, îl tachinează ea.
Degetele ei coboară pe piept și își continuă călătoria senzuală.
Daniel închide ochii și dorința îi umple fiecare celulă din corp.
— Nu chiar atât de obosit, răspunde și o sărută din nou.
 49.

Hannei îi e greu să se liniștească după seara de la Supper. Zace pe spate

fără somn în camera de oaspeți a Lydiei, cu brațele ridicate deasupra
capului.
Mâncarea a fost excelentă și seara plăcută, dar totul a fost alarmant de
scump, deși ea s-a mulțumit cu un singur cocktail. Din fericire, nota nu a
fost împărțită egal, ci fiecare și-a plătit partea.
Nu vrea să se gândească cât de puțini bani are în bancă sau cum o să facă
rost de bani pentru un nou apartament. Din ianuarie se pare că nu va mai
avea serviciu și nici unde să locuiască.
Cu siguranță n-ar vrea să împrumute de la Lydia, care deja a fost mai
mult decât generoasă, și nici nu se pune problema să ceară ajutorul
părinților.
Pereții de lemn trosnesc din când în când; în rest e o tăcere absolută.
În puternic contrast cu metropola, liniștea de aici aduce pace în suflet.
Cartierul Sadeln e mai liniștit decât centrul orașului, pentru că grădinile
sunt mari și casele mai îndepărtate unele de altele. În plus, aici seara și pe
timpul nopții nu e trafic aproape deloc.
O să dormi bine la munte, așa spunea întotdeauna tatăl Hannei când o
învelea, în copilărie.
Zâmbește amintirii și se întoarce pe o parte. Nu-și aduce aminte ca
mama ei să-i fi citit vreodată povești, întotdeauna fie Lydia, fie tatăl ei erau
cei ce făceau asta; cu siguranță, uneori venea și mama.
Se bucură că a mers la Supper în seara asta. I-a făcut bine să iasă din
casă, să întâlnească oameni noi. Fetele au fost interlocutoare plăcute; i-a
venit ușor să se alăture conversației și să uite de necazurile ei timp de
câteva ore. Singurul lucru ciudat a fost ezitarea lui Karro de a-i spune
fratelui ei despre prietenul Amandei. Poate că există în relația frate-soră
anumite reguli nescrise de care Hanna nu știe.
Ce s-ar întâmpla dacă Hanna i-ar contacta pe investigatori?
Doar ca să se asigure că ei știu despre trecutul lui Viktor…
Karro nu e căsătorită, așa că ea și fratele ei Anton ar trebui să aibă
același nume de familie. În Åre un poate exista mai mult de un polițist pe
nume Anton Lundgren.
Nu e nevoie să afle Karro.
Hanna își aranjează perna și trage pilota mai sus. Trebuie să doarmă
puțin, e foarte târziu.
Poate că e o prostie să se amestece într-un caz care nu are nimic de-a
face cu ea. Exact din cauza acestui gen de comportament nu o mai vrea
Poliția Orășenească.
Dar dacă nimeni dintre cei implicați în investigație nu știe ce a făcut
băiatul?
 50.

Luni, 16 decembrie

Când Lena deschide ochii, casa e tăcută. Se uită amețită la ceas: e șase
fără zece dimineața.
Zace pe patul Amandei, complet îmbrăcată. A adormit, probabil. Ludde
a plecat.
Lena se ridică și își dă pe spate părul ciufulit. Străbate holul în vârful
picioarelor ca să se uite la gemeni; amândoi dorm profund.
Se duce apoi în bucătărie, tremurând, și își toarnă un pahar cu apă. Jos,
toate luminile sunt aprinse; probabil Harald a uitat să le stingă.
Dintr-odată, Ludde începe să latre frenetic în hol. Lena se grăbește să
vadă ce nu e în regulă și încearcă să-l calmeze.
— Ssst, ce e?
Pune mâna pe capul lui mătăsos, dar el o scutură și se duce la ușă.
— Liniște, Ludde!
Fiind un câine de vânătoare bine dresat, de obicei ascultă comenzile fără
să clipească. Acum stă rigid, lătrând la ușă.
Aproape că urlă.
Lena îl apucă de zgardă.
— Liniște! spune cât poate de sever fără să ridice vocea. O să trezești pe
toată lumea!
Ludde încetează să mai latre, dar începe să mârâie pe un ton jos.
Lena încearcă să vadă prin sticla mată a ușii.
— E cineva acolo?
E Amanda?
Gândul o face să deschidă brusc ușa și aerul înghețat năvălește în
interior. Vârtejuri de zăpadă pătrund în hol, căzând pe covor.
Privește afară, în beznă. Nu vede pe nimeni. E doar vântul, suflând atât
de tare încât îndoaie vârfurile copacilor în unghiuri nefirești.
Realitatea o izbește din plin.
Amanda e moartă.
 Se clatină. Pieptul o doare și suferința o cuprinde din nou.
Ludde mârâie iar, solicitându-i atenția. Ar putea fi un străin în grădină?
Cineva care le vrea răul?
Își trage o pereche de ghete pe picioarele goale și îmbracă un palton,
apoi iese pe verandă. Strânge din ochi, scrutând întunericul.
Ludde o urmează. Latră din nou, trecând pe lângă ea.
Lena vede urme de pași în zăpadă. Cineva a venit până la ușa din față,
apoi s-a întors și a plecat pe același drum. Nu se poate să fi fost cu prea
mult timp în urmă; altfel, ninsoarea ar fi acoperit urmele.
Cine a fost acolo? La o asemenea oră?
Lena se prinde de balustradă și coboară treptele. Urmărește pașii până la
poartă; dispar pe stradă, dincolo de ea.
În niciuna dintre casele din vecini nu sunt aprinse luminile; toată lumea
doarme.
Poarta e închisă, așa cum ar trebui să fie, dar evident a fost deschisă;
semicercul este vizibil pe zăpadă.
Lena continuă să se uite atent, deși nu e nimic de văzut acolo.
Fulgi albi se rotesc în lumina felinarelor stradale, mici cristale ascuțite
căzând neîntrerupt din cerul negru.
Începe să tremure incontrolabil.
— Hai, Ludde.
Se întoarce spre casă, dar câinele refuză s-o urmeze. Stă în continuare
lângă poartă, cu urechile ciulite și nasul îndreptat spre urmele de pași.
— Te rog, Ludde. Trebuie să intrăm în casă. E prea frig afară.
Câinele nu se clintește. Lena cedează.
Uneori îl lasă afară în grădină când trebuie să-și facă nevoile dimineața.
Poate să zgârie la ușă când vrea să intre înapoi; n-ar trebui să-i ia mai mult
de zece minute.
Face o ultimă încercare.
— Hai, Ludde.
Apoi se întoarce grăbită la căldură și închide ușa.
 51.

Când se trezește, Harald e încă așezat pe scaunul de la biroul lui; se

simte înțepenit și ruginit. Și-a petrecut întreaga noapte în clădirea
consiliului, iar acum e șapte fără douăzeci, iar dincolo de fereastră e încă
întuneric.
Privirea îi cade pe sticla goală din fața lui. Nu-și amintește să-i fi golit
conținutul.
Cum a putut să fie atât de prost?
Se freacă la ochi, încercând să-și readucă trupul la viață. E
timpul să meargă acasă, dar nu știe dacă e în stare să conducă.
Lena o să fie îngrijorată. Cu puțin noroc, va ajunge înainte să se
trezească ea, caz în care nu va fi nevoit să explice că s-a dus la birou și a
băut până la amorțire, în miez de noapte.
Harald se duce la baie și își stropește fața cu apă rece. Oglinda e
neiertătoare: arată îngrozitor. E palid, cu ochii înfundați în orbite și țepi de
barbă căruntă. Greața vine fără avertisment. Abia reușește să se aplece
peste toaletă înainte ca stomacul să i se întoarcă pe dos.
Vomită până nu mai poate elimina decât fiere galben-cenușie.
Când termină, își clătește gura cu apă rece ca gheața și se întoarce
împleticit în birou să-și ia haina. În ultima clipă își amintește de sticla de
vodcă; n-o poate lăsa pe masă, s-o vadă colegii lui.
Afară, mașina lui e acoperită de zăpadă și vântul urlă. Reușește să
îndepărteze zăpada de pe capotă și curăță parbrizul înainte de a urca și de a
porni motorul. Scaunul e rece ca gheața și fiecare respirație îi aduce un
junghi în piept.
Mută schimbătorul de viteze în marșarier, dar zăbovește cu mâna pe
volan.
Oare e bine să conducă? Ar trece un test de alcoolemie?
Dincolo de parcare strada e pustie. La acea oră a dimineții nu există
trafic. Știe atât de bine drumul de la Järpen acasă încât mașina aproape că
merge singură; practic, e drumul parcurs zilnic timp de ani în șir.
Sunt numai douăzeci de minute până la Pilgrimsvägen.
 Își promite că o să conducă încet și atent. Nu-și mai pot permite alte
dezastre în familie. În plus, își dorește cu disperare un duș lung și fierbinte
și un somn bun în propriul pat.
Ignorând glasul rațiunii, iese din parcare, apoi se îndreaptă spre E14.
 52.

Lena moțăie pe canapeaua din camera de zi. S-a întins acolo ca să-l
poată auzi pe Ludde la ușă, când va vrea să intre.
Când se trezește, la șapte și jumătate, e încă întuneric. A trecut mai mult
de o oră, de ce nu a trezit-o Ludde?
Se duce grăbită la ușa din față să-l caute. Unde s-o fi dus? Crezuse că o
să se întoarcă în câteva minute; e mult prea frig ca să stea pe-afară.
Cum a putut să adoarmă fără să-i dea drumul înăuntru? Nu mai e ea
însăși; e încă în șoc după moartea Amandei.
— Ludde! strigă cu voce blândă. Hai la mama! Hai la mama, dragule.
Așteaptă, strigă din nou, dar nici urmă de câine.
O cuprinde teama. Ludde vine întotdeauna când îl cheamă.
— Ludde! Vocea îi e mult mai puternică de data asta. Ludde!
E la fel de întuneric și liniște ca mai devreme.
Își pune din nou ghetele și paltonul și coboară în grădină. A
continuat să ningă, abia dacă se mai văd urmele pe care le-a descoperit mai
devreme, iar semicercul desenat de deschiderea porții aproape a dispărut și
el.
Ninsoarea s-a mai răzlețit, dar vântul e aspru și rece.
— Ludde!
Numele îi iese ca un scâncet speriat.
— Ludde, unde ești?
Iese în stradă și se uită în jur, apoi se întoarce în grădină. În cele din
urmă îl găsește.
Ludde zace întins pe o parte lângă peretele garajului. Blana îi e acoperită
de zăpadă și nu se mișcă.
Lena aleargă la el.
— Ludde!
Când o vede, câinele încearcă să ridice capul, dar cu prea puțin succes.
Nici măcar nu latră; doar scheaună când își vede stăpâna.
Lena e nevoită să-l care și să-l târâie înapoi la căldura casei. Cântărește
aproape treizeci de kilograme; e nevoie de mult efort ca să aducă trupul
inert în hol. Se prăbușesc împreună dincolo de ușă.
 Lena se ridică și vede ochii opaci ai lui Ludde. Pupilele sunt cât niște
vârfuri de ac și balele îi curg cum nu l-a mai văzut vreodată.
Mucusul alb se scurge pe podea. Respiră rapid și inegal și e scuturat de
spasme intermitente.
— Ce ți s-a întâmplat? plânge Lena.
Îi pipăie cu mâna picioarele, burta, dar nu găsește nimic care să explice
starea în care e. Din câte își poate da seama, câinele nu e rănit; nu
sângerează. E ca și cum toată puterea s-ar fi scurs din el.
…În timp ce ea dormea.
Disprețul de sine îi umflă pieptul, dar nu are timp să-și plângă de milă.
Trebuie să-l trezească pe Harald, să aibă grijă de gemeni cât se duce ea cu
Ludde la veterinar.
Urcă scările în fugă, deschide ușa, dar dormitorul e gol. Patul e neatins;
pătura roz e tot pe podea, unde a aruncat-o ea ieri.
Era sigură că Harald încă doarme. Nu se poate să fi dispărut și el…
Lena strânge mânerul ușii, încercând să nu intre în panică.
Acum cel mai important e să ajungă repede la un veterinar.
Unde îi e telefonul?
Când l-a folosit ultima oară? Probabil noaptea trecută, dar nu e în
buzunarul blugilor. Să fie în camera Amandei? Aleargă în camera fiicei ei,
caută prin pat, îl găsește printre așternuturile mototolite.
De obicei se duc la un veterinar cumsecade din Undersåker.
Formează febril numărul și sună în timp ce coboară din nou scara ca să
îngenuncheze lângă Ludde.
Te rog, te rog… să fie cineva la clinică, chiar dacă e așa devreme!
Telefonul sună, dar nu răspunde nimeni. În cele din urmă apelul se
încheie. Lena se uită la telefon, încearcă din nou. De data asta îi răspunde
robotul. După o scurtă ezitare, descrie cât poate mai bine simptomele lui
Ludde. Îi roagă să o sune imediat ce primesc mesajul. Îi e greu să
vorbească; lacrimile curg și glasul îi e încărcat de emoție.
Ludde scâncește chinuit. Respiră greu, de parcă ar fi pe moarte.
Gândul e insuportabil de dureros.
Nu și Ludde…
 53.

Daniel s-a întors la secție la șase și jumătate dimineața. Acum stă la

birou, încercând să se pună la curent cu rapoartele diverselor interogări care
au avut loc ieri.
Echipa a început să-i ia la întrebări pe cei care au participat la petrecerea
Ebbei. Operatoarea de la stația din vârf a telescaunului VM6 a fost și ea
interogată, dar nu a văzut nimic suspect. Nici măcar nu a observat-o pe
Amanda pe scaun atunci când a pornit motorul, dimineața. Cei de la
departamentul tehnic tot mai încearcă să acceseze calculatorul Amandei, iar
un coleg din Östersund verifică finanțele familiei și folosirea cardurilor de
debit și credit.
De asemenea, verifică dacă telefonul Amandei s-a conectat la vreuna sau
mai multe dintre antenele de telefonie mobilă din zonă, dar de obicei
durează câteva zile până să poată obțină această informație.
Anton intră și se așază.
— Tocmai am primit un telefon ciudat.
— Da?
— Era o femeie care s-a prezentat drept investigator la Poliția
Orășenească din Stockholm. O cheamă Hanna Ahlander și se ocupă de
violența domestică. A spus că are niște informații despre Amanda sau, mai
degrabă, despre prietenul ei, Viktor.
Daniel se încruntă.
— De ce s-ar interesa Stockholm de cazul nostru?
— Se pare că ea se află aici din motive personale și a aflat ceva ce
consideră că ar trebui să știm. Pentru că a lucrat în domeniu, am rugat-o să
vină aici. M-am gândit că e mai bine să auzim pe viu ce are să ne spună.
Anton se freacă la ochi. Trebuie să fie la fel de obosit ca Daniel după
activitățile de peste weekend. Cu toate astea, el nu are un bebeluș care să-l
trezească în timpul nopții. Anton e necăsătorit și locuiește singur. În cei trei
ani de când se cunosc nu a pomenit niciodată de vreo prietenă sau iubită.
— Va ajunge aici în curând, adaugă el.
Daniel încă se mai gândește la descoperirile preliminarii ale
Ylvei Labba. Nu a văzut semne de abuz sexual, ceea ce înseamnă că sunt
alte motive în spatele răpirii Amandei. Se ridică în picioare.
— Vino cu mine în sala de ședințe.
O nouă trecere în revistă a informațiilor l-ar ajuta să gândească mai
limpede. Practic, întregul panou e acoperit de fotografii, poze noi făcute din
unghiuri diferite.
Daniel studiază clișeele cu detalii ale trupului Amandei. Silueta palidă e
acoperită cu un strat subțire de zăpadă. E ghemuită, ca și cum ar fi făcut o
ultimă tentativă de a se încălzi înainte să moară.
— De ce te-au luat? mormăie el.
Asta e marea întrebare.
Anton fixează o poză care s-a desfăcut la un colț.
— Oare să fie vorba de un șantaj? se întreabă. Vreun fel de răzbunare? O
pedeapsă?
Atât de multe posibilități!
— Hai să ne uităm la modus operandi. De ce a fost trupul găsit în
telescaun?
Acesta e cel mai bizar aspect al cazului. De ce a abandonat ucigașul
cadavrul Amandei tocmai pe bancheta unui telescaun?
— Un avertisment? sugerează Daniel.
Se așază și își prinde mâinile la ceafă, cu coatele în afară.
— Cum adică?
Daniel nu știe. Continuă să speculeze, gândind cu voce tare:
— Era prea frig ca s-o îngroape și trebuia s-o pună undeva.
— Ar fi putut s-o lase pur și simplu pe munte. N-ar fi fost găsită decât la
primăvară, când începe dezghețul.
— Poate s-a temut să nu descoperim cabana în care credem că a ținut-o
ascunsă.
Anton scutură din cap.
— Cu un snowmobil bun ar fi putut s-o arunce la kilometri distanță în
direcția greșită.
— Se temea să nu lase urme?
— Nici asta nu e. Urmele ar fi dispărut în câteva ore, la cum a nins în
ultimele zile.
Cei doi continuă să examineze diferite posibilități. Daniel își înfundă
mâinile adânc în buzunare și patrulează înainte și înapoi în timp ce
vorbește. Când se oprește, dă cu ochii de Amanda cea zâmbitoare și
bronzată din fotografia împrumutată din camera ei.
Contrastul cu imaginea trupului ei înghețat e brutal.
— Știi ceva, cred că ucigașul a vrut s-o găsim, spune în cele din urmă.
Plasarea cadavrului în telescaun înseamnă că nu exista posibilitatea s-o
ratăm.
Anton aprobă din cap.
— Dar de ce? continuă Daniel. Ca să se laude cu ce a făcut?
Ca să-și demonstreze puterea asupra Amandei, și când era vie, și acum,
când e moartă?
Anton desface brațele.
— Nu sunt expert în crime violente împotriva femeilor. Conversația asta
trebuie s-o porți cu alții.
— Ca de exemplu… cu cine?
— Ce zici de femeia din Stockholm, Hanna Ahlander? Pare să fie
domeniul ei.
După o scurtă tăcere, Anton rostește lent:
— Dar dacă nu a intenționat să o ucidă și a vrut să înapoieze trupul? Sau
a sperat ca operațiunile poliției să înceteze după ce era găsită?
Să fie asta o explicație?
Daniel își reia mersul.
Ar putea fi atât de simplu, atât de tragic?
Cheia misterului e la Amanda. Ucigașul nu a răpit o fată oarecare. Ea e
cea pe care o voia.
 54.

Senzația că e pe cale să intre cu bună știință în bucluc o însoțește pe

Hanna tot drumul spre secția de poliție din Åre.
A regretat încă din secunda în care a format numărul lui Anton
Lundgren, dar el a răspuns imediat și n-a mai putut să renunțe la apel, așa
că i-a spus cum o cheamă și a explicat de ce voia să-i vorbească.
Faptul că el i-a cerut să vină la secție nu face decât să-i sporească
ezitarea.
Așteaptă la recepție, din ce în ce mai nervoasă cu fiecare secundă care
trece.
Își face apariția un bărbat tânăr, cam de vârsta ei. Are părul blond și des,
aranjat cu gel, iar tricoul albastru-închis îi pune în evidență mușchii. Pare
atletic și în formă, ca o reclamă în carne și oase pentru poliția de la munte.
— Hanna? întreabă el.
Hanna înclină din cap și îi strânge mâna întinsă. Anton nu-i seamănă
prea mult lui Karro, dar cei doi frați au ceva în comun în expresia deschisă
și caldă. Ar trebui să-i spună că a cunoscut-o pe sora lui? Nu, mai bine nu;
așa e mai profesional. În plus, Karro i-a spus că nu dorea să discute despre
Viktor cu fratele ei.
— Pe aici, zice el, folosindu-și legitimația ca să treacă de ușa închisă
care duce spre partea principală a secției.
Pe stânga e un oficiu, iar pe dreapta o serie de birouri.
— Cafea?
Fără să aștepte răspuns, Anton se oprește la automatul de cafea și umple
două căni, înainte să-și continue drumul spre sala de ședințe de la capătul
coridorului.
Hanna intră și încremenește pe loc.
Unul dintre pereți e practic acoperit de fotografii ale Amandei, de la
poze cu ea zâmbind spre cameră până la detalii ale cadavrului în locul unde
a fost descoperit.
La masă stă un bărbat trecut de treizeci de ani. Are trăsături simetrice și
o barbă brun-roșcată, frumos aranjată. Are o privire inteligentă, dar pare
extenuat. Părul îi e puțin dezordonat.
 — Inspectorul Daniel Lindskog, de la Departamentul Crime
Majore din Östersund, îl prezintă Anton. El conduce ancheta.
Strângerea de mână a lui Daniel e fermă. O privește cercetător pe Hanna,
de parcă credibilitatea ei ar fi încă nedovedită. E considerabil mai serios
decât colegul lui mai tânăr, iar Hanna e acut conștientă de coada ei de cal
neglijentă și de lipsa machiajului. De dimineață doar și-a îmbrăcat blugii și
puloverul aruncat pe podea lângă pat.
O vor lua, oare, în serios?
— Am înțeles că ai ceva să ne spui, zice Daniel.
Hanna își drege glasul, fără să se simtă în largul ei. Nu vrea să repete
greșelile care au condus la catastrofa din Stockholm.
— Sâmbătă am făcut parte dintr-o echipă care a participat la căutarea
organizată de cei de la Persoane Dispărute, începe ea. Am auzit atunci ceva
ce cred că ar trebui să știți.
Rezumă informațiile despre Viktor Landahl, adolescentul care își bătuse
fosta prietenă când avea cincisprezece ani și, din cauza vârstei, scăpase
doar cu un avertisment.
— Poate că știați deja asta, dar am vrut să mă asigur, pentru că genul
ăsta de avertisment se șterge după trei ani dacă infractorul este minor. Dacă
a fost deja scos de la dosar, atunci nu l-ați găsi într-o anchetă oficială.
Tace, privind în jos la unghiile ei nevopsite, și își dorește să fie în altă
parte.
— E ceva ușor de ratat, adaugă. Ceva similar mi s-a întâmplat și mie în
Stockholm, de asta am luat legătura cu voi.
Daniel Lindskog înclină din cap într-un fel despre care Hanna ar vrea să
creadă că este încurajator.
— Se pare că ne-a scăpat, spune el. Am stat de vorbă cu Viktor,
bineînțeles, dar asta e ceva nou pentru mine. E într-adevăr nevoie să îl
cercetăm mai atent.
Acum, expresia lui exprimă apreciere.
— Evident, ar fi trebuit să gestionăm mai bine lucrurile. Mulțumim.
Hanna simte un val de ușurare. A luat decizia corectă. Problema este că
nu mai are curajul să se încreadă în instinctele ei. Șeful ei din Stockholm a
făcut-o să se îndoiască de sine ca niciodată în trecut.
— Cum e viața în Stockholm? întreabă Anton. Ești la Poliția
Orășenească, nu?
 Deschide o cutie de turtă dulce de pe masă, ia două bucăți și aruncă una
în gură.
Hanna spera să evite întrebarea. Trăgând de timp, ia cafeaua și soarbe
din ea cât mai lent posibil. Nu le poate spune adevărul, dar nici nu vrea să
mintă.
— Am avut sediul în zona urbană Stockholm, spune în final.
Am lucrat la cazuri de violență domestică, genul ăsta de lucruri.
— Ai plecat din poliție?
Hanna optează pentru o minciună nevinovată.
— Îmi regândesc opțiunile.
Ceea ce e adevărat, strict teoretic.
— Aveam nevoie de o schimbare, adaugă repede. Sora mea are o casă în
Sadeln și m-a lăsat să stau acolo cât timp mă gândesc la următorul pas.
Din nou, perfect adevărat.
— Când te întorci la muncă? întreabă Anton.
— Rămâne de văzut.
Observă o sclipire de interes în ochii lui.
— Genul ăsta de infracțiuni lasă urme, mormăie ea fără să intre în
detalii.
Speră că ei au să tragă propriile concluzii. Nu e un secret că polițiștii
care investighează acte de violență împotriva femeilor și copiilor suferă
adesea de epuizare nervoasă sau ajung să urască bărbații.
Daniel arată spre peretele cu fotografii.
— Ce părere ai despre cazul ăsta? Ai avea ceva de spus despre făptaș?
Åre ochii căprui și pătrunzători.
Deși Hanna s-a specializat în acel domeniu pe parcursul carierei și, de
asemenea, a urmat cursuri de psihologie ca să-și sporească gradul de
înțelegere, nu e nici psiholog calificat, nici profiler.
— E dificil să vin cu ceva de la mine, zice ea ezitant. Presupun că voi
căutați un bărbat, având în vedere statisticile.
Cifrele spun propria lor poveste; nu e nevoie să le-o repete ea.
Anton și Daniel sunt probabil conștienți că aproape nouăzeci la sută din cei
condamnați pentru crime violente sunt bărbați. Folosirea violenței e strâns
legată de sexul masculin.
Studiază câteva secunde fotografiile.
Corpul pe jumătate dezbrăcat al Amandei este expus în prim-plan, iar
Hanna simte o izbucnire de furie. Să nu-i lase pe ticăloși să scape
nepedepsiți: asta a fost mereu forța ei călăuzitoare. De fiecare dată când un
criminal era închis datorită eforturilor ei, ea simțea că îi dă încă o lovitură
lui Miguel, proprietarul barului din Barcelona, cel a cărui respirație urât
mirositoare și duhoare corporală nu le va putea uita niciodată.
Fiecare verdict de vinovăție a fost un pas spre plata datoriei care încă o
mai apasă, chiar dacă ea a fost doar o victimă nevinovată.
— E ușor de căutat un motiv sexual, spune ea. De fapt, însă, cazurile de
violență sexuală simt de obicei despre putere și dominare. Când bărbații se
folosesc de violență în relațiile apropiate, de exemplu prin umilință sexuală
sau abuz fizic, aproape întotdeauna făptașul vrea să-și afirme poziția lui de
putere. Vrea să arate că deține controlul total asupra partenerei. Ideea
greșită de control și de exprimare a puterii are prea puțin de-a face cu
impulsul sexual.
Cei doi bărbați o ascultă cu atenție.
Hanna începe să se simtă mulțumită că le-a atras atenția. Nu e un polițist
prost; știe despre ce vorbește. În acel context, este profesionistă și e în
siguranță.
— Faptul că prietenul Amandei are o istorie de violență îndreptată
asupra prietenelor lui îl face să fie o persoană de interes.
Se întoarce spre Anton:
— Știți cumva dacă s-au certat în noaptea în care a dispărut?
E posibil ca ea să se fi despărțit de el? Ăsta ar putea fi un motiv destul de
bun.
Anton aprobă încet.
— Prietena ei Ebba ne-a povestit că Viktor și Amanda s-au certat la
petrecere. Se pare că Viktor era destul de beat.
Daniel își sprijină bărbia în mâini.
— Ne întrebăm dacă nu cumva Amanda a murit din greșeală.
— Poți explica? întreabă Hanna.
— Nu suntem siguri că intenția a fost ca ea să moară. Bănuim că e
posibil ca lucrurile să fi mers prost pur și simplu.
— Bineînțeles… de asta a așezat-o în telescaun! exclamă Hanna.
Pentru că voia s-o aducă înapoi.
Daniel pare surprins. Se uită la Anton.
— Ați discutat deja problema asta?
 Anton clatină din cap.
Mintea Hannei gonește.
— Nu trebuie subestimate sentimentele de vinovăție și teamă care
urmează unui atac, spune ea. Mulți criminali regretă ceea ce au făcut, iar în
acel moment sunt capabili de onestitate și decență. Problema este că tiparul
de comportament criminal este prea puternic. După scurt timp, revin iar la
el. Parametrii a ceea ce este acceptabil se extind treptat și, în cele din urmă,
violența devine ceva normal. Ceea ce inițial era de neînchipuit pare a fi
rezonabil, sau cel puțin posibil.
— Continuă, o îndeamnă Daniel cu interes.
— Dacă prietenul ei este ucigașul, se poate foarte bine să-și fi regretat
faptele. Când a murit prietena lui e posibil să fi simțit rușine, o nevoie de a-
și ispăși păcatele. Să dea înapoi trupul a fost un mod de a îndrepta lucrurile.
Atât cât se poate.
Se oprește ca să le permită să pună întrebări, dar, fiindcă niciunul nu
vorbește, continuă:
— Amanda trebuia să fie descoperită în telescaun. Dacă ar fi lăsat-o
afară exista riscul ca trupul să dispară sub zăpadă și să nu mai fie găsită
decât la primăvară.
Hanna se duce la o fotografie care arată clar instalația VM6. E
făcută dinspre sud.
— VM6 este cel mai central teleferic din întreaga stațiune. Este evident
că voia ca ea să fie găsită, altfel de ce ar fi pus-o tocmai acolo?
Arată spre structura solidă din metal, la cablurile de oțel care susțin
scaunele.
— E de presupus că a lăsat-o acolo înainte ca instalația să fie pornită de
dimineață. Peste noapte, scaunele sunt strânse la punctul de îmbarcare și nu
e niciun paznic. Nu ar fi greu de ajuns acolo de pe partea cealaltă a muntelui
cu un snowmobil, ca să o așeze pe unul dintre scaune – unul unde spătarul
scaunului să obtureze vederea dinspre vale astfel încât nimeni să nu poată
vedea ce face.
Daniel se uită atent la ea.
— Repetă, te rog.
Oare a spus vreo prostie? Hanna nu înțelege de ce Daniel reacționează
atât de puternic.
— Poftim?
 — Ceea ce ai spus adineauri… mai spune o dată.
Hanna caută prin memorie.
— Faptul că spătarul scaunului blochează vederea dinspre vale?
— Exact!
Daniel sare în picioare și scaunul zgârie podeaua.
— Noi am presupus că trupul a fost așezat pe scaun la vârf, explică el.
Operatorul de la bază declară că a văzut-o pe Amanda abia când scaunul a
coborât spre stația de la poale. În consecință, am presupus că trupul a fost
plasat acolo, în stația din vârful muntelui. Stând de vorbă cu fata care
lucrează la stația de sus, ea a afirmat că nu-l văzuse.
Își trece o mână prin păr.
— Ai dreptate, desigur. Cadavrul a fost așezat în scaun la punctul de
îmbarcare, apoi a parcurs un circuit întreg înainte să se întoarcă jos.
— Cred că făptașul a presupus că o să fie găsită înainte ca telescaunul să
înceapă să urce, zice Hanna.
Anton ridică degetul mare în sus.
— Te putem angaja? întreabă cu un zâmbet larg. E clar că ne-ar prinde
bine cineva ca tine.
Oare vorbește serios? Hanna are senzația că el se întreabă dacă s-ar
potrivi în echipa lor.
Daniel se uită la ceas.
— Mulțumim pentru timpul acordat, spune. Ne-ai fost de mare ajutor.
Hanna înclină din cap.
— Cu plăcere.
— Te conduc, se oferă Anton.
Daniel dispare pe coridor, înainte ca Hanna să mai poată spune ceva.
 55.

Hanna stă în mașină, cu motorul pornit. E puțin copleșită după întâlnirea

cu Anton și Daniel, dar și… fericită.
În sfârșit, s-a simțit din nou ca un polițist adevărat, iar Daniel și Anton
s-au uitat la ea cu respect; au avut o discuție așa cum se cuvine. Contribuția
ei a fost valoroasă și s-au arătat interesați să-i asculte părerile.
I-a fost dor să vadă că spusele ei sunt luate în serios. Abia acum își dă
seama cât de mult i-a lipsit și cât a durut-o să știe că ea nu contează.
După întâlnire s-a mai întâmplat ceva.
În drum spre ieșire, Anton a întrebat-o dacă ar fi interesată să lucreze în
Åre, dacă într-adevăr nu avea intenția să se mai întoarcă la Stockholm. Ce
părere ar avea despre un post temporar acolo?
Să lucreze în Åre? Ideea nu-i trecuse niciodată prin minte. O acaparase
cu totul gândul că Manfred Lidwall nu mai voia să dea ochii cu ea vreodată
și că, din punctul de vedere al Poliției Orășenești, nu mai era nevoie de ea.
Și-a auzit propriul glas rostind mult prea repede: „Da!”
Anton i-a explicat că decizia nu ține de el, dar că va purta o discuție
serioasă cu Daniel.
— Deocamdată nu am nimic altceva de făcut, a reușit să îngaime,
înveselind atmosfera.
Încă îi vine greu să proceseze vestea bună: faptul că cineva ar putea să
aibă nevoie de ea.
Bagă în viteză și iese din parcare, îndreptându-se spre E14 și casa din
Sadeln.
Spre final, viața ei profesională din Stockholm fusese o tortură.
Misiunile dispăruseră una după alta și, în cele din urmă, ajunsese să se
simtă ca o paria, un outsider nedorit. Ar fi putut la fel de bine să se plimbe
cu eticheta „Necurat” lipită pe frunte.
Câțiva colegi îi oferiseră sprijinul, dar nimeni nu era cu adevărat pregătit
să-i ia apărarea sau să arate că este de partea ei.
În schimb, o sfătuiseră să nu-și bată capul, să treacă peste. Nu avea niciun
rost să fie o persoană dificilă, oricum șefii aveau întotdeauna dreptate.
Cazul era închis, iar ei aveau noi provocări cărora să le facă față.
 Sfaturile astea nu reușiseră decât să înrăutățească lucrurile.
Hanna nu mai vrea să se gândească la asta. Urăște faptul că soțul
Josefinei, Niklas Konradsson, a scăpat basma curată, dar acum nu mai poate
face nimic în sensul ăsta. Lupta pentru Josefin a costat-o un loc de muncă;
nu mai are nimic de câștigat dacă se gândește la asta acum.
Dintr-un motiv oarecare, își amintește de Zuhra, cât de speriată părea
ieri, atunci când vărsase detergentul lichid. Afișa o expresie care sugera că
se temea să nu fie lovită. Oricum, asta nu însemna neapărat ceva anume.
Cel mai probabil Hanna e marcată de anii petrecuți în lupta cu violența
domestică.
Se oprește la supermarket să cumpere lapte și pâine. Magazinul de
băuturi este exact alături. Poate ar trebui să cumpere o sticlă sau două, ca să
completeze stocul de vinuri al Lydiei?
Decide să n-o facă. Ultimul cui în coșciugul slujbei ei a fost ziua în care
și-a revărsat furia asupra șefului. Începând de atunci, s-a consolat cu câteva
pahare de vin în fiecare seară, timp de câteva săptămâni. E timpul să se
oprească.
Lydia o sună chiar după ce ea intră pe E14. Ca de obicei, trece direct la
subiect.
— Am vești bune. Am vorbit cu Manfred Lidwall.
Chiar și pomenirea numelui lui ucide optimismul pe care
Hanna l-a resimțit după întâlnirea de dimineață.
— Nu a fost foarte cooperant.
În termenii Lydiei, asta a însemnat că a trebuit să-i forțeze mâna. Însă
asta e specialitatea ei.
— Cum a mers?
— Păi…
Nu se grăbește, dar pare mulțumită.
— Ești binevenită să candidezi pentru orice alt post în poliție.
Câtă vreme te gândești, vei fi în concediu plătit, așa că nu trebuie să te
streseze luarea unei decizii. Cel mai important, vei avea recomandări
excelente.
— Mulțumesc! exclamă Hanna. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc…
Se simte de parcă cineva i-ar fi ridicat o povară grea de pe umeri; într-o
secundă e cu zece kilograme mai ușoară. Nu mai trebuie să-și facă griji din
cauza banilor, iar cariera ei nu este în pericol.
 — N-a fost chiar așa de greu. Pur și simplu am subliniat câteva principii
din legea muncii.
Lydia aproape că râde.
— S-ar putea să fi întrebat cum ar arăta dacă ar afla presa că poliția
preferă să se descotorosească de o polițistă tânără decât să-și recunoască
propriile greșeli – în special când conflictul implică un coleg căruia i s-a
încredințat custodia unui copil mic, în pofida faptului că a fost suspectat de
uciderea soției lui. De asemenea, mi-am pus întrebarea ce ar crede
sindicatul despre unele comentarii făcute de superiorul tău în ceea ce te
privește.
Hanna fluieră admirativ.
— Ai spus asta? Pe bune?
Hanna nu se aștepta ca sora ei mai mare să recurgă la șantaj ca să obțină
ceea ce voia, de dragul Hannei. O copleșește un val de recunoștință.
— Am lansat doar o aluzie, îi replică Lydia. A părut destul de dornic să
nu se afle, în special despre felul în care s-a purtat cu tine.
— Ești uimitoare, spune Hanna, cu glasul gâtuit de lacrimi.
Lydia a salvat-o, iar întrebarea lui Anton îi dă noi speranțe, chiar dacă nu
i s-a promis nimic concret.
Poate că există un alt loc de muncă, unul unde să fie dorită?
Poate că nu e terminată ca polițist, în ciuda a tot ce s-a întâmplat?
 56.

Mirosul greu de mâncare prăjită plutește în aer atunci când

Anton și Daniel intră în restaurant să ia prânzul. La Broken sunt cei mai
buni burgeri din oraș. Daniel comandă o Coca-Cola la bar și cel mai mare
meniu existent. Moare de foame; micul dejun a constat doar într-o cafea și
câteva fursecuri cu ghimbir.
Aleg o masă într-un colț și își atacă încântați mâncarea.
— Ce zici de Hanna? întreabă Anton după ce au terminat de mâncat și
au trecut la cafele.
— De ce?
— Mi s-a părut foarte isteață. Are un trecut interesant și îmi place că
gândește neconvențional.
Daniel se șterge la gură cu un șervețel.
— În plus, arată bine, continuă Anton. Sau cel puțin ar putea să arate,
dacă s-ar aranja puțin.
Daniel se abține să comenteze înfățișarea Hannei.
— Avem nevoie de cineva ca Hanna, la câte posturi neocupate sunt. Ar fi
bine dacă am putea-o împrumuta un timp.
Aici Daniel nu-l poate contrazice pe Anton. Din cele zece posturi de la
Crime Majore din Östersund, în prezent sunt ocupate doar șapte. Din acest
motiv, Anton și Raffe au fost cooptați în echipa care investighează uciderea
Amandei. Amândoi au sediul în Åre și teoretic se ocupă de așa-numitele
infracțiuni de volum: furturi, distrugere de bunuri, atacuri și așa mai
departe.
— În plus, ar fi bine să avem o femeie la bord, nu crezi?
Anton îi face cu ochiul.
— Echipa e compusă acum aproape numai din bărbați.
Din nou, are dreptate. Sunt doar două femei, în afară de
Birgitta Grip. Hanna Ahlander ar fi un adaos interesant. De asemenea, s-ar
putea să-i mai scuture, în sensul bun.
Daniel își termină cafeaua tocmai când un grup mare intră în restaurant,
aducând un val de aer rece care răzbate până în colțul unde stau el și Anton.
Anton e hotărât să nu cedeze.
 — Mă gândesc că ar trebui să întrebăm dacă putem obține un transfer
temporar pentru ea, chiar dacă Östersund va trebui să-i plătească salariul.
Hanna e deja aici, ar putea începe imediat și ar spori eficacitatea echipei
operative.
Daniel se uită la el. Colegul lui parcă ar duce o campanie de vânzări.
— De unde știi că ar putea începe imediat?
— Când am condus-o afară am întrebat-o dacă ar fi interesată să lucreze
în Åre. A părut atrasă de idee, a zis că momentan nu are nimic altceva de
făcut.
Să aducă pe cineva nou în echipă e pur și simplu o idee bună.
De fapt, au nevoie de mai mult de o persoană; cazul Amandei le consumă
toate resursele și sunt sub presiune din cauza interesului acordat de public
și de mass media.
— Doar știi cât de greu se mișcă lucrurile în instituția asta, mormăie
Daniel pe un ton sumbru.
— Cine nu cere nu primește, vine replica lui Anton, care se lasă pe spate
și se bate mulțumit pe burtă. Ce rău se poate întâmpla dacă îi sugerezi lui
Grip? Sun-o și roag-o să vorbească cu șeful
Hannei din Stockholm. Tipii de la Resurse Umane ar trebui să poată găsi o
scurtătură și să aranjeze o plasare temporară la noi. Nu cred că ar fi prima
dată când e nevoie să fie inventivi.
— O să mă gândesc la asta.
Daniel schimbă subiectul. După-amiază urmează să meargă în vizită la
liceul Amandei din Järpen, să stea de vorbă cu personalul de acolo.
— Va trebui să vorbim din nou cu prietenul Amandei, spune el.
În lumina informațiilor pe care ni le-a dat Hanna…
— Absolut. La ora asta ar trebui să fie la școală.
— OK, hai să mergem.
Profesorii ar putea să aibă ceva de spus despre relația lui
Viktor cu Amanda, se gândește Daniel în drum spre mașină. Cu siguranță,
Viktor va avea câteva explicații de dat.
 57.

Când Daniel și Anton ajung la liceu, steagul național e coborât în bernă.

Dincolo de intrarea principală domnește o atmosferă sumbră.
Din foaier se intră în cantină, ai cărei pereți sunt decorați cu diplomele și
premiile obținute de elevi. Grupuri mici de copii stau de vorbă pe șoptite. O
fată stă retrasă într-un colț, plângând cu fața ascunsă în mâini.
Pe un mic podium este așezată o fotografie a Amandei, cu o lumânare
aprinsă alături.
Recepționera îi conduce într-o sală cu draperii din catifea verde, apoi
pleacă să-l cheme pe Lasse Sandahl, consilierul Amandei.
Ușa se deschide și apare un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, în
blugi și un pulover cu guler în V. Are un aer tineresc, în pofida părului care
începe să se rărească.
Îi salută cu o strângere fermă de mână și toți trei iau loc.
— Am înțeles că erai dirigintele Amandei Halvorssen, începe
Daniel.
— Da.
Lasse oftează din greu.
— E așa o tragedie, imposibil de înțeles. Mă tot aștept să o văd apărând
pe coridor.
— Cât timp ai fost dirigintele ei?
Daniel își scoate carnetul și apasă pe butonul pixului de câteva ori până
reușește să-l facă să coopereze.
— De când a venit în școală.
— Cât de bine ai zice că o cunoșteai?
— Destul de bine, având în vedere cât de mulți elevi avem de consiliat.
Eu lucrez cu toți cei care studiază economia; în total sunt optsprezece.
— Cum ai descrie-o pe Amanda? întreabă Anton.
Lasse se gândește un timp.
— Amanda era o fată drăguță și o prietenă loială. Era inteligentă, cu
capul pe umeri. Avea de asemenea un simț acut al binelui și răului; se certa
adesea în clasă și nu se temea de o dispută mai aprinsă. Era pasionată de
sociologie.
 Tace. Pare sincer mișcat de soarta Amandei, iar când continuă glasul îi e
tremurat.
— Nu-mi vine să cred că nu mai e. Era genul de persoană pe care o
remarci imediat; gândea cu propriul cap. Multe fete de vârsta ei nu vor să
iasă în evidență, dar Amanda susținea până la capăt orice idee în care
credea.
— Știi cumva dacă a avut vreo problemă la școală? întreabă
Anton. Vreun dușman?
Lasse scutură din cap.
— Întotdeauna am considerat-o pe Amanda o fată populară.
Avea mulți prieteni, ea și Ebba aveau un grup mai mare, iar clasa ca întreg
se înțelegea bine. Am auzit că au avut o petrecere de
Sfânta Lucia la Ebba, joi.
Pe coridor se aude zgomot când trece un grup de elevi. Chiar și de la
distanță, tonul supărat al conversațiilor lor nu poate fi greșit interpretat.
— Dar Viktor, prietenul ei? zice Daniel. Ești și consilierul lui?
— Nu, el urmează programul de tehnologie a automobilelor.
— Dar știi cine e?
— Da.
— Cum e Viktor, ca om?
— Ce vrei să spui?
— Pare să aibă o reputație proastă, clarifică Anton.
Lasse ezită.
— Nu pot să comentez pe tema asta.
— Dar cu siguranță ai o părere, nu-i așa?
Lasse își schimbă poziția pe scaun și privirea îi alunecă spre fereastră.
— Poate fi puțin mai… instabil, admite el.
— Continuă, îl îmboldește Daniel.
— Nu știu dacă pot să vorbesc despre un elev dacă nu sunt consilierul
lui…
Daniel îi zâmbește liniștitor.
— O să rămână între noi.
Lasse dă din cap, își umezește buzele.
— A avut loc un incident anul trecut. Viktor s-a luat la bătaie cu alt elev.
Și-a pierdut cumpătul și a rupt ușa de la o cabină de toaletă. Ar fi trebuit să
facem raport, bineînțeles, dar părinții lui au plătit paguba și l-au convins pe
director să închidă ochii.
Lasse Sandahl nu pare să împărtășească punctul de vedere al șefului său
asupra acestui aspect.
— Se pare că Viktor a fost ultima persoană care a văzut-o pe
Amanda înainte să dispară, spune Daniel.
— Așa am auzit și eu.
— Ai vreo idee?
— E dificil. Adică… Nu vreau să pară că îl acuz pe unul dintre elevii
noștri de o crimă serioasă…
Lasse își trece mâna prin păr și încheie, de parcă deja ar fi spus prea
mult:
— Cred că sunt încă în stare de șoc, ca oricine altcineva din liceu. Ceea
ce s-a întâmplat e de neînțeles.
Închide ochii și inspiră adânc pe nas.
— Nu pot să concep faptul că Amanda a fost ucisă.
 58.

Acidul lactic face coapsele să-i ardă. Hanna se apropie de sfârșitul pistei
de schi fond bine luminate din Björnen, nu departe de casa Lydiei.
Se bucură de pace și de liniște, de senzația de a fi singură în peisajul
acoperit de zăpadă. Pista urmează un curs elegant prin pădure, într-un cerc
larg, cu o mlaștină înghețată în centru. Alunecă în tăcere prin catedrala
brazilor înalți. Ninsoarea a încetat, iar zona e ferită de vânturile din munți.
Nu-i lipsește condiția fizică, dar în ultimii ani s-a concentrat mai mult pe
coborâre. Oricum, memoria mușchilor s-a deșteptat, chiar dacă coapsele îi
protestează după ce a parcurs aproape cincisprezece kilometri. Ritmul e
dictat de respirația ei regulată și de bătăile egale ale inimii.
Creierul se poate odihni în timp ce trupul lucrează.
Ultima porțiune este în pantă descendentă. În mod normal îi place viteza,
dar în seara aceasta e mai prudentă. Așa se produc accidentele. Schiurile
pentru fond sunt subțiri și instabile și pot fi dificil de controlat.
Coboară cu schiurile orientate spre interior ca să se asigure că nu cade.
Când ajunge la capătul pistei e complet epuizată.
În depărtare, un câine latră scurt.
Ceva în interiorul ei s-a detensionat. Vizita la secția de poliție i-a dat
forțe proaspete. Pentru prima dată de când a sosit aici a simțit nevoia să iasă
și să facă mișcare.
Sudoarea îi curge pe spate; se îndreaptă spre casă cu schiurile pe umăr. E
un drum de cincisprezece minute și, măcar acum, frigul îi pare binevenit.
Răsuflarea îi iese pe gură într-un abur dens.
De îndată ce ajunge acasă face un duș lung și fierbinte, lăsând apa să
curgă din plin și profitând la maximum de gelul de duș scump al Lydiei,
apoi folosește cu generozitate loțiunea de corp chiar mai scumpă, una pe
care ea nu și-ar permite-o. Apoi îmbracă pantalonii de casă și o bluză de
catifea, se duce în bucătărie și deschide calculatorul.
Lydia i-a trimis numele și adresa firmei de curățenie. Hanna aproape c-a
uitat de îngrijorările ei legate de incidentul din ziua precedentă cu Zuhra,
dar acum își aduce aminte totul.
A mai văzut și înainte astfel de priviri înspăimântate; recunoaște postura
speriată.
Caută numele, Fjällstäd AB, ca să afle mai multe despre angajatorul
Zuhrei. Firma pare să fie una dintre cele mai mari din Åre.
Se uită pe un website care oferă detalii despre poziția financiară și bilanțul
anual, incluzând profitul, cifra de afaceri și impozitele plătite pe ultimii
cinci ani.
Fjällstäd AB are douăzeci de angajați și o cifră de afaceri totală de
douăzeci și două de milioane. Anul trecut au avut un profit de aproape trei
milioane de coroane. Hanna face un calcul rapid.
Asta înseamnă o marjă de profit de puțin peste treisprezece la sută. Nu-i
rău.
Trece la informațiile despre președinte și consiliul de administrație.
Numele nu-i spun nimic. Toți cei cinci membri sunt bărbați albi, la fel și
președintele. Toți au între patruzeci și șaizeci de ani, cu excepția
președintelui, care are aproape șaptezeci. Faptul că activitatea de curățenie
pare să fie îndeplinită în principal de femei, la fel și rolurile administrative,
nu pare a se reflecta asupra compoziției consiliului de administrație.
Hanna găsește iritantă profilarea pe vârste și genuri, dar nu există vreo
diferență față de multe alte afaceri suedeze. Femeile fac munca, iar bărbații
ocupă pozițiile de conducere și iau deciziile.
Hanna e obișnuită cu acest tipar.
Revede în minte fața neliniștită a Zuhrei. Hanna nu a găsit nimic care să
sugereze ceva în neregulă la angajatorul ei. Oare ar putea să se teamă de
violența vreunui iubit sau a unui bărbat căsătorit? I-ar plăcea s-o întâlnească
din nou pe Zuhra și s-o întrebe direct. Există ajutor disponibil pentru
femeile vulnerabile.
Se lasă pe spate și își prinde mâinile la ceafă.
Întâlnirea de dimineață de la secția de poliție e prima sclipire de lumină
după mult timp. Sugestia lui Anton, de a veni să lucreze în Åre, a venit ca
un fulger din senin.
Cu cât se gândește mai mult, cu atât e mai interesată.
Anton i-a spus limpede că Daniel este cel care va decide. El conduce
investigația, care ține de autoritatea Departamentului Crime Majore din
Östersund. Dacă există cineva care să tragă sforile, el e. Anton are sediul în
Åre și de obicei lucrează cu alt gen de infracțiuni. Nu are un cuvânt de spus
în ceea ce privește problemele de personal.
 Mânată de un impuls subit, caută pe Google „Daniel Lindskog”, curioasă
dintr-odată în privința omului care ar avea puterea, eventual, de a-i readuce
viața pe făgașul normal.
Nu găsește pe nimeni care să semene cu bărbatul pe care l-a întâlnit mai
devreme. Nici măcar pe Facebook nu pare să fie prezent.
Încearcă din nou, căutând „Daniel Lindskog + ofițer de poliție”, iar de
data asta apar câteva linkuri, în general spre articole din cotidianul
Göteborgs Posten, unde numele lui e menționat în legătură cu diverse
anchete.
Într-unul dintre acestea se vorbește despre un caz de omucidere în care a
fost implicată o bandă de motocicliști dintr-o suburbie pentru persoane
defavorizate din Göteborg. Un bărbat a fost găsit în pădure, omorât brutal în
bătaie. Hanna își amintește cazul; a atras relativ multă atenție cu trei sau
patru ani în urmă.
Judecând după articole, Daniel a petrecut ceva timp în
Göteborg; categoric e un polițist experimentat.
Hanna nu poate să nu se întrebe ce caută în Åre un ofițer cu trecutul lui.
La munte sunt mult mai obișnuite situații de tipul condus sub influența
alcoolului sau norvegienii beți turtă care se iau la bătaie, infracțiuni care nu
se prea potrivesc cu nivelul de competență al lui Daniel. Dar poate și-a
dorit un alt fel de viață? Mulți se mută aici pentru că s-au săturat de oraș.
Mai citește un timp, apoi închide pagina și se întinde.
Acum câteva zile se considera lipsită de orice valoare și era convinsă că
i s-a încheiat cariera. Nimeni nu va mai vrea s-o angajeze din nou, având în
vedere că Manfred Lidwall ținea morțiș s-o dea afară din Poliția
Orășenească. Întâlnirea neplanificată cu Daniel și Anton ar putea însemna
un nou viitor, unul la care nu a îndrăznit să viseze.
Și-ar da și sufletul pentru o nouă șansă.
 59.

Ludde zace într-un sac de plastic negru în garaj. Lena stă de mult timp la
masa din bucătărie, fixând pur și simplu un punct de pe perete. Ultimele ore
au fost ca o ceață. Casa e pustie. Harald i-a luat pe Mimi și pe Kalle la
supermarket, să cumpere de mâncare.
Suferința și durerea sunt atât de intense, încât se simte străină în propriul
ei corp, ca și cum acesta ar aparține altcuiva.
Dragul de Ludde, cu ochii lui mari, cafenii… A fost cu ei de când avea
nouă săptămâni și era cel mai dulce cățeluș imaginabil, un mic ghemotoc
blănos din dragoste pură pe care toată familia îl iubea.
Amanda îl adora pe Ludde.
Acum au murit amândoi, în doar câteva zile.
Lena nu înțelege ce s-a întâmplat; Ludde avea doar patru ani.
Cum poate un câine sănătos și vioi să moară în doar câteva ore?
Era acolo, cald și viu, stând lipit de ea, părând să-i ofere alinare când
sufletul ei se făcea bucăți. Ultima noapte a plâns în blana lui mătăsoasă și
și-a încălzit mâinile reci ca gheața pe labele lui moi.
Acum zace în garaj, la fel de țeapăn ca Amanda când au găsit-o în
telescaun.
Gândul este atât de dureros, încât Lena e incapabilă să mai stea drept.
Alunecă pe podeaua bucătăriei și se ghemuiește în poziție fetală, gemând
și legănându-se înainte și înapoi. Cu obrazul sprijinit de scândurile reci,
respirația îi devine rapidă și superficială; gâfâie cu gura deschisă, la fel cum
obișnuia Ludde uneori să facă.
Harald nici măcar nu a ajuns acasă la timp.
Când a intrat pe ușă era deja prea târziu. Ea stătea pe podea cu capul lui
Ludde sprijinit pe genunchi, rugându-se de el să nu se dea bătut, deși era
deja mort.
Ar fi putut sta acolo ore în șir dacă Harald n-ar fi convins-o să se ridice
și să se ducă în bucătărie. El adusese sacul de plastic și îl dusese pe Ludde
în garaj, ca să nu-l vadă gemenii când aveau să se trezească.
Ei încă nu știu că a murit. Harald le-a spus că Ludde e la spital.
E imposibil să le spună adevărul; Mimi și Kalle nu mai pot suporta încă
o pierdere, atât de curând după moartea Amandei.
Amanda.
Lena geme. Fiica ei este încă la morga din Umeå, unde medicul legist îi
taie felii trupul mort.
Încă nu li s-a permis să o vadă.
Ar face orice să dea timpul înapoi, să mai vorbească o ultimă dată cu
Amanda, să-i poată spune cât de mult o iubește, să-i explice că toate
certurile recente nu înseamnă nimic.
Regretă atât de mult toată enervarea inutilă pe care a exprimat-o fără să
se gândească…
Dacă și-ar fi putut da seama că timpul se scurge, ar fi fost atât de multe
lucruri pe care le-ar fi făcut altfel…
Lena suspină. Parchetul de lemn de sub obrazul ei e ud, dar nu se poate
opri.
— Amanda, șoptește pentru sine. Amanda dragă… Întoarce-te la noi!
 60.

Masa din sala de ședințe e acoperită de documente.

Daniel stă cu o cană de cafea în mână, încercând să facă o recapitulare în
minte. E obosit și demoralizat. Nu s-a găsit nimic remarcabil în finanțele
familiei, iar banca i-a informat că de joi cardul de debit al Amandei nu a
mai fost folosit. Telefonul lipsește în continuare, chiar și după o căutare
suplimentară în lungul E14. Încă mai așteaptă vești de la compania de
telefoane și încercările specialiștilor IT de a intra în calculatorul Amandei
întârzie să dea rezultate. Unii dintre membrii departamentului sunt acasă,
îngrijindu-și copiii bolnavi, așa că ar putea dura încă niște zile.
Daniel oftează și soarbe din cafeaua rece.
Nu au reușit încă să dea de Viktor Landahl. Intenționaseră să stea de
vorbă cu el după discuția cu consilierul Amandei, dar Viktor nu era la
școală și nimeni din familie nu era acasă la el. Vor încerca din nou mâine.
Între timp, și-au contactat colegii din Umeå pentru a obține mai multe
detalii despre evenimentele care i-au adus lui Viktor avertismentul șters cu
numai câteva luni în urmă din dosarul lui. Într-adevăr, fusese vinovat de
atac.
După părerea lui Daniel, doar norocul îi permisese lui Viktor să evite
consecințele pe care probabil le merita. Dacă ar fi fost doar cu puțini ani
mai mare ar fi primit o pedeapsă mult mai aspră.
De asemenea, îi verificaseră din nou alibiul și ajunseseră la concluzia că
niciunul dintre prietenii lor nu putea să jure că Viktor mai era acasă la Ebba
după ce Amanda plecase de la petrecere.
Wille, prietenul pe care Viktor îl menționase în mod special, era atât de
beat încât nu putea confirma nimic. Ebba spunea același lucru, că nu- și
poate aminti. Îi interogaseră pe toți cei prezenți la petrecere și nimeni nu
era sută la sută sigur unde se aflase Viktor între miezul nopții și ora trei în
dimineața zilei de vineri. Poate că, de fapt, Amanda nu fusese convinsă să
urce în mașina cuiva. Poate că însuși Viktor o ajunsese din urmă pe E14 și
lucrurile scăpaseră de sub control.
Daniel se scarpină la ceafă.
Îl așteaptă pe Anton. Urmează să-și petreacă următoarea oră încercând
să-i identifice pe proprietarii de cabane din Ullådalen care dețin și un
snowmobil. Planul este să stabilească indivizii care ar fi putut avea
posibilitatea să transporte trupul Amandei la instalația VM6. Teoria că ea a
fost ținută captivă într-o cabană de pe munte este, deocamdată, cea mai
plauzibilă variantă. De asemenea, vrea să verifice dacă Viktor are vreo
legătură cu Ullådalen.
Se așază și compară listele de la registrul imobiliar și de la autoritatea
automobilelor. Numărul de proprietari de teren este foarte mic în
comparație cu cel al proprietarilor de snowmobile înmatriculate în Åre. La
începutul anului erau puțin peste 5.000, din care 3.600 folosite curent.
Ancheta de-a lungul acestei piste se anunță foarte laborioasă.
Până la sosirea lui Anton, Daniel și-a făcut deja o listă cu cei care au
cabană, dar nu posedă și un snowmobil. Sunt șase bărbați și două femei, în
ordine alfabetică:

Bergstrand, Göran
Björk, Stefan
Grönvall, Arne
Mäkinen, Pentti
Nilsson, Carl-Johan
Pettersson, Torgils
Pihl, Anna-Britta
Risberg, Annika

— Ea e cumva un soi de magnat imobiliar în Ullådalen? întreabă Daniel,

arătând spre ultimul nume, care a apărut de câteva ori.
Anton clatină din cap.
— Familia locuiește de ani întregi în regiune. Probabil a moștenit
cabana de la tatăl ei; a murit cu ceva timp în urmă.
Daniel pune hârtia deoparte și se concentrează pe foile scoase la
imprimantă pe care le-a adus Anton: conțin numele și adresele celor care au
o casă în Ullådalen, dar sunt și înregistrați ca proprietari de snowmobile.
Sunt o mulțime, probabil din cauză că nu e posibil să ajungi la o cabană din
Ullådalen fără snowmobil. Optzeci la sută sunt bărbați și majoritatea, dar
nu toți, aparțin comunității locale. Trebuie să se ducă să-i viziteze pe acei
bărbați. Exclud femeile, pentru că ei cred că sunt în căutarea unui criminal
bărbat.
 Și Hanna s-a exprimat în favoarea aceleiași ipoteze, își amintește
Daniel. Statisticile sprijină ipoteza ca ucigașul să fie un bărbat.
Daniel parcurge adresele și mormăie, ca pentru sine. O să înceapă cu cei
care locuiesc în apropiere; deținătorii de proprietăți mai îndepărtate vor
trebui să aștepte. De asemenea, trebuie să verifice numele în propriul lor
sistem, să vadă dacă nu are cineva cazier.
Decide să transfere această sarcină celor de la Östersund, care fac deja
cercetări asupra tuturor celor din cercul de prieteni ai Amandei.
Telefonul sună; în vreme ce Anton e plecat să mai aducă documente. E
Bosse Lundh.
— Cum merge? întreabă Bosse, pe un ton amical.
Daniel profită de ocazie ca să se ridice și să-și întindă coloana.
— Îi dăm înainte. Sunt o mulțime de lucruri de făcut la început.
— Înțeleg.
Schimbă amabilități timp de câteva minute, apoi Bosse își drege glasul.
— Păi… motivul pentru care am sunat e conferința de presă care a fost
ieri la TV.
Daniel se strâmbă; ar prefera să uite întreaga afacere.
— Am auzit că unii dintre ziariști se întrebau dacă poliția n-ar trebui să
colaboreze mai strâns cu cei de la Persoane Dispărute, continuă Bosse.
Chiar nu înțeleg întrebarea asta. Am fost contactați de familie și am început
căutările sâmbătă dimineața. Mie mi s-a părut că am lucrat foarte bine
împreună.
Face o pauză.
— Nu eu sunt cel care a vorbit cu presa. Am vrut să știți asta.
Daniel apreciază spusele lui Bosse. S-a simțit sub presiune atunci când îl
chestionase reporterul.
— N-am crezut că ai fost tu, dar îți mulțumesc pentru informație.
— Dacă putem face ceva, anunță-mă, spune Bosse, punând capăt
convorbirii.
Daniel revine la liste.
— Recunoști vreunul dintre numele astea? întreabă el atunci când se
întoarce Anton.
Colegul lui studiază listele, alege numele cunoscute, dar nimic nu
declanșează vreo alarmă. Este exact ceea ce Daniel nu vrea să audă.
Continuă să citească.
 — Ar fi de folos să fim mai mulți, zice Anton după un timp, oftând. Te-
ai mai gândit la Hanna Ahlander? De ce nu-i propui lui Grip să vadă dacă
Poliția Orășenească nu i-ar permite o detașare temporară la noi?
Daniel ridică ochii. Din nou Hanna Ahlander. Categoric l-a impresionat
pe Anton și, trebuie să recunoască, lui însuși i s-a părut a fi competentă și
experimentată. De asemenea, părea să se simtă bine în pielea ei; i-ar plăcea
să lucreze cu ea.
Cine nu cere nu primește, după cum i-a subliniat pe bună dreptate Anton
în timpul prânzului. Daniel ia telefonul și îl cântărește în mână. Oare să
sune?
De ce nu?
Apelează numărul Birgittei Grip înainte să aibă timp să se răzgândească.
 61.

Hanna navighează alene pe net în semiîntunericul din bucătărie. Pagina

cu informații despre firma de curățenie e încă deschisă, dar ea citește acum
despre uciderea Amandei. Tabloidele au dedicat multe pagini cazului; sunt
pline de speculații și de zeci de comentarii.
E o poveste suculentă, o momeală ideală.
În cele din urmă decide că s-a săturat și împinge laptopul deoparte. Nu
mai suportă să citească despre biata fată.
E aproape șase și jumătate. Se uită spre fereastra înaltă. Vântul s-a
potolit. Își dă părul pe spate și se îndreaptă spre ușa care dă spre terasă.
Valea se întinde la umbra muntelui Renfjället. Norii s-au împrăștiat în
sfârșit, dezvăluind un cer plin de stele, milioane de mici puncte albe
sclipind spre pământ.
Are multe amintiri despre acest loc, atât fericite cât și triste.
Majoritatea sunt din perioada de după plecarea Lydiei, când numai ea și
părinții ei mai veneau în Åre în vacanța de iarnă.
Cele mai frumoase clipe erau când se ducea să schieze cu tatăl ei, când
erau numai ei doi pe telescaun sau în cafenea. Îl revede cu ochii minții. El a
vrut dintotdeauna să păstreze pacea în casă; nu putea suporta conflictele în
familie. Îi displăceau vocile ridicate și scenele dramatice, ceea ce însemna
că mama ei obținea întotdeauna ce voia.
Era fercheș ca un star de la Hollywood, dar îi lipsea tăria morală să-și
pună copilul înaintea soției.
Destul de ciudat, ea e mai puțin supărată pe el decât pe mama ei; să fie
oare din cauză că e așa de bătrân? Are optzeci și șase de ani acum, mai
bătrân cu unsprezece ani decât Ulla, și a devenit o umbră tăcută a celui de
odinioară. Niciodată n-a avut prea multe de spus, dar în prezent abia dacă
mai vorbește. Doar dă din cap și e de acord cu ce spune Ulla.
Posibil să fie în primele faze ale demenței, dar nu contează. Tatăl care a
rănit-o atât de profund pe Hanna nu mai este. Nu poate fi furioasă pe cineva
care nu mai există.
Hanna privește în beznă.
Casa pe care o închiriau mereu nu e foarte departe de instalația VM6. N-
a vrut să se ducă s-o vadă; are destule pe cap în momentul ăsta.
De pe acoperiș alunecă puțină zăpadă. Aterizează cu o bufnitură pe alee,
o mică grămadă albă lângă cea mult mai mare lăsată în urmă de plugul de
zăpadă.
Până acum, Hanna nu s-a întors în Åre ca adult. De-a lungul anilor Lydia
a invitat-o de multe ori să li se alăture, dar Hanna a refuzat întotdeauna. Și
totuși, nu a încetat niciodată să iubească munții; legăturile ei cu natura au
fost mereu strânse. În ciuda lungii sale absențe, încă se mai simte acasă
acolo.
Își sprijină fruntea pe geamul rece și închide ochii. Oare ar putea locul
în care schiase în copilărie să-i aducă un nou viitor?
Nu știe dacă să îndrăznească să creadă în șansa unei detașări în Åre. Să
fie oare un nou castel de nisip care se va nărui?
 62.

Daniel nu-și poate explica de ce e în drum spre Hanna Ahlander seara la

acea oră.
Birgitta Grip a crezut că glumește atunci când i-a sugerat să-i ofere
Hannei o detașare temporară, cu efect imediat.
„Nu așa merg lucrurile!” s-a răstit ea. Există proceduri, a continuat apoi
să-i explice, care trebuie urmate, anumite protocoale de respectat, plus
obstacolele din procesul de angajare care apar întotdeauna când se transferă
personal între diferite regiuni ale forțelor de poliție.
Daniel s-a ținut tare pe poziție, fiind el însuși surprins de forța
raționamentului său. A insistat că se va ajunge aproape de punctul în care
nu-și vor mai putea îndeplini datoria dacă nu se vor folosi de un agent
foarte competent, care întâmplător se află în zonă, mai ales că Hanna
Ahlander a afirmat că e pregătită să se implice imediat. Resursele de care
dispun, după cum Birgitta știe prea bine, sunt deja exploatate la maximum.
Echipa de operațiuni are nevoie de tot ajutorul pe care-l poate obține.
A verificat cât a putut de bine referințele Hannei și a subliniat că
experiența ei în cazurile de abuz domestic la Stockholm le-ar fi în mod
deosebit utilă.
În cele din urmă Birgitta a cedat și i-a promis să ia în calcul posibilitatea,
dat fiind faptul că Daniel a insistat pentru Hanna și își asuma personal
responsabilitatea pentru implicarea ei în investigarea uciderii Amandei
Halvorssen.
— E urgent, i-a spus Daniel în încheierea convorbirii. Vreau s-o aduc
aici cât de curând posibil.
Au căzut de acord să discute a doua zi.
Daniel a întâlnit-o pe Hanna o singură dată, dar i-a fost de-ajuns pentru a
recunoaște un bun polițist. E îngrijorător că sunt atât de puține femei în
echipă. A învățat că multe femei au un mod aparte de a privi lucrurile; se
concentrează pe aspecte diferite. Grupurile mixte lucrează mai bine, acesta
este adevărul, iar experiența Hannei face ca ea să fie perfectă pentru acest
caz.
Conduce prin centrul Björnenului și intră în Sadeln de pe
Fröåvägen. Mașina coboară panta, trecând de un șir de clădiri cu trei etaje,
îmbrăcate în lemn, care nu se aflau acolo anul trecut.
Alt produs al boom-ului din construcții.
Intră pe Västra Sadelviksvägen, căutând adresa Hannei, și își dă seama
că acea casă imensă de pe drum trebuie să fie locul corect.
Uau! Îi e greu să-și reprime un fluierat.
Trei secunde mai târziu parchează pe alee. Nu se ostenește să încuie
mașina. Când Hanna deschide ușa de la intrare, îi poate citi surpriza în
ochi. Poartă pantaloni de catifea și o bluză decolorată cu emblema unui
liceu.
— Bună.
Daniel aproape că își dorește să nu fi venit. Probabil a fost o idee
proastă.
Tremură din cauza gerului aspru.
— Ai timp să stăm puțin de vorbă?
— Ăă… sigur. Intră.
Se retrage și deschide larg ușa.
— M-ai luat prin surprindere.
Daniel pătrunde în holul care duce în livingul open-space, cu bibliotecă
și sufragerie. Forma ovală a camerei oferă o vedere panoramică asupra
lacului.
Numai parterul trebuie să aibă cam o sută cincizeci de metri pătrați.
— La naiba, ce loc! exclamă. Câți oameni locuiesc aici?
— Doar sora mea și familia ei.
Hanna pare puțin stânjenită. Se duce în bucătăria cu dulapuri de lemn gri
și o insulă de marmură.
— Vrei să bei ceva? Cafea, vin, o bere?
— O cafea ar fi bună.
În timp ce Hanna prepară două căni la un automat Nespresso.
Daniel se uită de jur-împrejur. Casa ar face cu ușurință cinste paginilor
oricărei reviste de design interior.
— Mi-ar fi frică să ating ceva, zice. Ai voie să stai pe canapea?
Hanna își dă ochii peste cap.
— Nu trebuie decât să fii atent. Nu e chiar stilul meu, sinceră să fiu.
Se așază la masă. Daniel toarnă o picătură de lapte în cana lui.
Cel mai bine ar fi să treacă direct la subiect, așa cum a făcut și în discuția
cu Birgitta Grip.
— Anton a spus că ai fi interesată să lucrezi aici.
Hanna aprobă cu entuziasm.
— Nu eram sigură că vorbește serios când a zis asta.
Daniel își pune un braț pe spătarul scaunului de lângă el.
— Am vorbit cu șefa mea, Birgitta Grip, care conduce Departamentul
Crime Majore din Östersund. Avem trei posturi neocupate în echipă și chiar
avem nevoie de ajutor, în special în ancheta privind moartea Amandei.
— Eu pot să încep imediat.
Daniel are senzația că Hanna nu vrea să pară insistentă, dar entuziasmul
ei nu poate fi ascuns. Ochii îi sclipesc în lumina lustrei din coarne de cerb
de pe tavan.
— Vreau să spun… continuă ea. Pe moment nu am nimic de făcut și a
devenit oarecum plictisitor doar să pierd vremea pe aici.
Când ești polițist, ești polițist.
Întoarce capul pentru o secundă, iar când se uită din nou la el privirea îi e
directă și încrezătoare.
— Un caz ca al Amandei trebuie rezolvat cât mai repede posibil. Trebuie
să fie extrem de apăsător pentru familia ei. Aș fi fericită să vă ajut.
— Am discutat posibilitatea unei detașări temporare cu efect imediat.
— Serios?
Hanna e atât de încântată încât își varsă cafeaua. Se ridică repede și ia o
cârpă să șteargă masa.
— Scuze, mormăie când se așază la loc.
— E-n regulă, o asigură Daniel. Sper să am vești peste câteva zile.
Înțeleg că ești interesată, dacă îi convingem pe cei de la Poliția
Orășenească să aprobe?
— Absolut.
Se lasă o scurtă tăcere. Hanna trasează un cerc mic pe masă cu degetul
arătător. Tocmai când Daniel e pe punctul să se ridice să plece, ea trage aer
în piept.
— Înainte să pleci, pot să te întreb ceva complet diferit? E vorba despre
o firmă din Åre. Dacă tot ești aici.
— Bineînțeles.
Ea își aduce laptopul, îl pornește și deschide o pagină cu o analiză de
afaceri de pe un site financiar. În titlu scrie Fjällstäd AB.
 — Îți e cunoscută compania asta?
— E o firmă de curățenie din Åre. Sunt destul de puține.
— Știi ceva despre clienții lor?
— Presupun că îi includ pe câțiva dintre vecinii tăi. Casele astea noi de
vacanță au creat o cerere considerabilă pentru servicii de curățenie. Casele
sunt adesea închiriate când nu le folosesc proprietarii, așa că e multă
activitate în sezonul de iarnă.
— Înțeleg.
Hanna deschide altă pagină cu pozele a cinci bărbați de vârstă mijlocie.
Daniel își dă seama că sunt probabil conducerea Fjällstäd AB.
— Îl recunoști pe vreunul?
Daniel se uită la ecran. Majoritatea numelor sunt familiare, dar nu toate.
Anton ar putea ști mai bine.
— Dar președintele?
Hanna indică numele de sus, Arvid Gustafsson.
Numele nu-i spune nimic lui Daniel.
— Tipul ăsta locuiește în Duved, spune ea, indicând rândul de dedesubt.
Anders Matsson. Conduce un supermarket ICA. Fredrik Bergfors deține o
firmă de construcții; el a construit casele multora dintre vecinii de aici din
Sadeln.
Al doilea nume de jos este și el familiar.
— Ăsta e Bosse Lundh. E organizatorul local pentru Persoane Dispărute
– ei au ajutat în weekend la căutarea Amandei.
— De asta mi s-a părut cunoscut, spune Hanna înclinând din cap.
— E un antreprenor local, explică Daniel.
Ultimul nume de pe listă nu-i este cunoscut.
— De ce întrebi?
Hanna zâmbește.
— Sora mea folosește firma asta. M-a rugat să verific ceva, asta e tot.
Mulțumesc pentru ajutor.
Închide laptopul, apoi face un gest spre bucătărie.
— Mai vrei o cafea? Sau ceva de mâncare? Eu n-am mâncat încă.
E tentant. Lui Daniel i-ar plăcea să rămână, analizează ideea, dar s-ar
putea interpreta greșit.
Întâlnirea din acea seară i-a întărit impresia pe care și-a făcut-o de
dimineață: ea este o polițistă serioasă, care știe despre ce vorbește. Sunt
multe lucruri pe care ar vrea să le discute cu ea, dar asta va trebui să aștepte
până mai târziu. La secție.
— Trebuie să plec, spune el. Mulțumesc oricum. Luăm legătura imediat
ce aflu ce se întâmplă. Șefa mea o să-l contacteze pe șeful tău din
Stockholm.
Fața Hannei se întunecă pentru o secundă, apoi redevine normală.
— Bineînțeles.
— Dacă-mi poți trimite niște recomandări, ar fi grozav, spune el
ridicându-se în picioare.
 63.

Marți, 17 decembrie

Sunetul gânguritului blând îl trezește pe Daniel.

Într-o fracțiune de secundă intră în alertă; are un somn superficial, cu
toate că aseară s-a prăbușit în pat imediat ce a ajuns acasă.
Ida nici nu se clintește când el coboară din pat și își ia ușor fiica în
brațe. Îi pregătește un biberon și o duce în living. Ida încă o mai alăptează
la sân, dar Alice primește adeseori lapte praf, atunci când o hrănește
Daniel.
Se așază pe canapea, sprijinindu-i capul în îndoitura brațului.
Părul pufos abia dacă îi acoperă scalpul, pe care fontanelele sunt vag
vizibile.
De fiecare dată când își vede copilul i se pare un miracol. Încă nu-i vine
să creadă că ea există, că el și Ida au creat această nouă persoană micuță.
Aude sunetul de sucțiune scos de gura lui Alice pe tetină. Ea se
concentrează numai și numai pe un singur lucru.
Gândurile lui rătăcesc la chipurile trase al lui Harald și al
Lenei, la suferința care le-a supt obrajii în câteva zile. Daniel nu știe cum e
să pierzi un copil, dar îi e familiară durerea pierderii.
Din nou, simte că i se frânge inima la gândul că mama lui.
Francesca, nu a avut ocazia să o cunoască pe Alice înainte de a muri. Caută
constant pe fața fiicei lui o urmă de asemănare între ele, dar Alice are ochi
albaștri, nu căprui. Cel puțin el și Ida au ales
Francesca drept al doilea nume pentru Alice.
Daniel se întreabă adesea cum ar fi reacționat mama lui în fața lui Alice.
Cel mai probabil și-ar fi adorat nepoata, i-ar fi plăcut să fie bunică. Știe că
în secret ea regreta că nu a avut decât un singur copil.
Ce ar fi zis despre Ida?
E aproape cinci dimineața când o culcă din nou pe Alice. Ea adoarme
imediat. Pleoapele îi tremură, apoi pufăie mulțumită.
Ar trebui să se întoarcă în pat, dar își trage un scaun și mai stă puțin,
ținând mâna micuță a lui Alice într-a sa.
 64.

Ce e de făcut în legătură cu școala, atunci când copiii tăi tocmai și-au

pierdut sora mai mare?
Harald nu știe răspunsul. Nimic din viață nu l-a pregătit pentru un astfel
de moment. Ieri li s-a permis să stea acasă, dar mai devreme sau mai târziu
viața va trebui să-și reia un curs relativ normal.
E disperat să regăsească o anumită rutină. A reușit să se ridice din pat,
să-și îmbrace copiii și să coboare în bucătărie, pe pilot automat. Acum stă
în picioare, cu o cană de cafea în mână, în timp ce Mimi și Kalle își plimbă
micul dejun prin farfurii.
Niciunul nu spune niciun cuvânt, iar ciorovăielile obișnuite au încetat,
de parcă cineva ar fi apăsat pe un întrerupător invizibil.
Harald își aduce aminte cât de iritat era de larma care umplea mereu
casa: ciondănelile nesfârșite între copii, piuitul continuu al telefoanelor și
tabletelor. Acum tăcerea îl roade. Nici măcar sunetul ghearelor lui Ludde pe
podea nu se mai aude. Harald încă nu înțelege ce s-a întâmplat. Ludde era
un câine tânăr, iar duminică fusese perfect sănătos și vioi.
Abia dacă o mai vede pe Lena. Soția sa s-a prăbușit. Când medicul de
familie a venit ieri seara să le aducă niște somnifere, ea s-a năpustit asupra
lor. De atunci doarme profund, permițându-și un soi de evadare din
realitate, cel puțin una temporară.
Harald ar vrea să evadeze și el, dar nu știe unde să se ducă.
Tânjește după Mira; ar vrea să plângă în brațele ei, să îndepărteze pentru un
timp oroarea.
Aroma cafelei îi face rău; golește cana în chiuvetă.
Kalle soarbe puțin din laptele cu ciocolată, apoi lasă jos paharul cu mare
atenție, ca și cum s-ar teme să nu tulbure atmosfera.
Ceasul din bucătărie arată șapte și jumătate, ora la care gemenii pleacă
de obicei la școală.
Rutine, gândește Harald. Cel mai bine e să păstrăm rutinele.
— Vă duc eu la școală azi, se oferă.
Mimi îl privește neliniștită. Încă nu și-a terminat sandvișul cu brânză.
 — Mami nu vine la masă? întreabă ea, cu glas scăzut.
— Mami doarme.
Glasul lui Harald reușește să sune aproape normal.
— Probabil o să mănânce ceva când o să se trezească.
— Pot să-i fac un sandviș, zice Kalle.
— Mai bine s-o lăsăm să se odihnească atât cât are nevoie. Duceți-vă și
luați-vă lucrurile.
— Chiar trebuie să mergem la școală? întreabă Mimi.
Buza de jos îi tremură și pielea de sub ochi e aproape transparentă din
cauza lipsei de somn. A plâns mult noaptea trecută.
Harald se așază pe scaun lângă ea și o îmbrățișează. Ar vrea și el să
plângă și să se încuie în dormitor ca Lena, dar dacă face asta cine va mai
ține familia unită?
Adânc, în sinea lui, și-ar dori să se ocupe altcineva de toate, să
stabilească ce e bine și ce e rău. Să explice clar lucrurile, pentru ca el să nu
mai fie nevoit să ia toate deciziile.
Nu e religios, dar dacă ar fi l-ar întreba pe Dumnezeu: Cum poți să fii
așa de crud? Cum ai putut permite ca fiica noastră să fie ucisă, apoi să ne
iei și câinele de lângă noi?
— Hai să uităm de școală, șoptește în părul lui Mimi, care încă are un
miros dulce, de bebeluș. V-ar plăcea să stați acasă și să vă uitați la un film?
Putem să facem popcorn și să mâncăm bomboane.
Mimi încuviințează, la fel și Kalle.
— Serios, putem face asta? se miră Mimi.
— Bineînțeles că puteți.
Harald strânge pumnii ca să nu-și piardă autocontrolul. Trebuie să fie
puternic în fața copiilor. Trebuie să treacă prin asta.
Noaptea trecută abia dacă a dormit; a zăcut treaz, cu o mie de întrebări
învârtindu-i-se în cap.
Telefonul îi vibrează în buzunar. Speră să fie Mira; ea e singura pe care
ar vrea s-o vadă acum. I-a trimis un mesaj mai devreme, întrebând-o dacă s-
ar putea întâlni în afara biroului. Nu se poate apuca de lucru. Dacă ar trebui
să se confrunte cu compătimirea colegilor ar ceda.
— Tati s-ar putea să lipsească pentru câteva ore, spune. Vă descurcați
sau vreți s-o chem pe bunica?
Mimi clatină din cap.
 — Ne descurcăm.
Harald scoate telefonul și se uită pe ecran. I-a răspuns Mira.

La 11, locul obișnuit?

Pentru o clipă, greutatea i se ridică de pe umeri. Ea chiar este acolo

pentru el.
 65.

Hanna stă la masă, cu o cană de cafea și un sandviș cu marmeladă drept

mic dejun. S-a trezit devreme și afară e încă întuneric.
Ar fi fantastic dacă ar putea obține un post nou aici. Daniel probabil nu
înțelege cât de fericită ar face-o; abia dacă a putut dormi de entuziasm.
Însuși faptul că a venit la ea acasă înseamnă enorm.
Oscilează între optimism și teama că nu se va rezolva nimic. Dar, dacă el
nu vorbea serios, cu siguranță nu ar fi trecut pe acolo, nu-i așa?
Mușcă din sandviș. Cel mai mult o îngrijorează că șefa lui Daniel ar
putea să stea de vorbă cu șeful Hannei, Manfred Lidwall, care o urăște.
Lydia i-a spus că acesta a promis să-i dea referințe bune, dar oare poate
avea încredere în el? Dacă Manfred își încalcă înțelegerea cu Lydia, totul s-
a terminat. Acum, când Daniel i-a cerut să-i trimită recomandări, trebuie să
găsească pe altcineva care să fie de partea ei.
Își trece în revistă colegii din departament. O singură persoană a încercat
s-o sprijine când a explodat rahatul: Astrid Ståhl, un inspector cu experiență
care se apropie de pensie.
Astrid nu se teme de Lidwall. Ar fi de acord să-și pună pielea la bătaie
pentru Hanna?
Să-l mintă pe Daniel?
Nu să-l mintă, se corectează Hanna. Doar să-i ofere o versiune diferită a
evenimentelor.
Își masează ceafa cu o mână, în timp ce întoarce problema pe toate
fețele.
Tot ce trebuie să facă Astrid este să răspundă la telefonul lui
Daniel și să spună lucruri pozitive despre activitatea Hannei în
Stockholm. Să-i explice că Hanna a plecat pentru că era surmenată,
extenuată de genul de infracțiuni cu care a lucrat atât de mult timp.
Ceea ce, la drept vorbind, nu e prea departe de adevăr.
A epuizat-o șirul nesfârșit de femei abuzate și bărbați violenți, de copii
care suferă în relații de familie distructive. Cu siguranță, asta a contribuit la
reacția ei atât de puternică la cazul lui Josefin. Dar rolul exact pe care cazul
acesta l-a jucat în plecarea ei din departament nu e nevoie să fie pomenit,
măcar nu deocamdată.
Hanna se uită la ceas: e opt și jumătate. Astrid ar trebui să fie deja la
serviciu.
Să îndrăznească s-o sune?
Nu are de ales; trebuie să se protejeze.
Formează numărul lui Astrid și inspiră adânc când ea răspunde imediat.
Hanna își adună curajul și îi explică situația.
— Sigur că-i poți spune să mă contacteze, zice Astrid. O să-ți înalț
osanale, n-ai de ce să te temi. Ești un polițist bun, să nu uiți asta niciodată.
Hanna nu știe cum să-i mulțumească.
— E foarte amabil din partea ta, Astrid.
— Măcar atâta pot să fac. Felul cum te-a tratat Manfred e absolut jenant.
Spune-i lui Daniel că mă poate suna oricând.
Susținerea fără rezerve a lui Astrid o face pe Hanna să creadă din nou în
omenie. Încheie apelul cu o senzație de căldură în stomac. Există oameni
cărora le pasă de ea, care prețuiesc competența ei. Chiar și gândurile negre
în legătură cu Christian s-au mai risipit.
 66.

Telefonul lui Daniel țiuie în buzunarul de la spate exact când acesta se

pregătește să-și ia cea de-a treia cafea a zilei, la secția de poliție. Tocmai a
încheiat o convorbire cu Astrid Ståhl, persoana cu referințele despre Hanna
din cadrul Poliției Orășenești din Stockholm. Hanna i-a trimis de dimineață
datele de contact ale lui Astrid, iar colega ei nu a avut decât lucruri pozitive
de spus despre ea.
Scoate telefonul: e un mesaj de la Ylva Labba, medicul legist.

Am încheiat autopsia. Sună-mă.

Îi anunță pe ceilalți și se îndreaptă spre sala de ședințe. Raffe și

Anton i se alătură la masa ovală. Daniel introduce linkul de contact, iar fața
Ylvei apare pe ecran. Încă mai poartă echipamentul de protecție, ca și când
de-abia ar fi ieșit din sala de autopsie. Și-a scos, totuși, mănușile de latex
și s-a așezat la birou.
— Ați fost rapizi, zice.
— Ce vești ne dai?
— Am lucrat aseară până târziu, apoi am verificat din nou câteva lucruri
de dimineață. Încă nu m-am apucat să scriu raportul, dar cred că am o
imagine clară despre ce s-a întâmplat.
Daniel e atât de nerăbdător încât aproape bate darabana cu degetele.
— E așa cum am bănuit de la început: fata a murit înghețată.
Corpul e în mare parte intact, cu excepția câtorva degerături, ceea ce e
perfect normal în asemenea circumstanțe. Observațiile asuprea inimii și
plămânilor susțin ipoteza. Bineînțeles că am trimis câteva mostre pentru
examenul toxicologic, dar sunt destul de sigură că vor ieși negative.
Face o pauză ca să le permită să pună întrebări și ridică un creion în
mâna dreaptă.
— Am găsit însă alte câteva lucruri interesante, inclusiv mici particule de
piele sub câteva unghii, de unde sperăm că vom obține ADN-ul făptașului.
Există și urme pe gâtul fetei, contuzii care indică faptul că s-a aplicat o
presiune. Are vânătăi și în partea superioară a brațelor.
 Dincolo de fereastră vântul s-a întețit din nou. Noaptea a fost destul de
calmă, dar acum mestecenii subțiri se leagănă și se îndoaie aproape până la
punctul de rupere. În Åre, o furtună poate apărea și crește la forța maximă
în mai puțin de o oră.
— Așadar, care sunt concluziile? întreabă Daniel.
— Cred că făptașul a ținut-o strâns. La început ea s-a zbătut, ceea ce
explică vânătăile de pe brațe. La un moment dat a început s-o stranguleze,
de unde urmele de pe gât. Probabil purta mănuși, pentru că nu am găsit
nicio amprentă de unghii pe piele.
— Asta înseamnă că vom căuta o persoană cu suficientă forță fizică încât
s-o poată supune pentru un timp? presupune Anton.
Ylva aprobă.
Daniel se gândește la Viktor, în hanoracul lui negru. Înălțime medie,
umeri largi. Amanda nu i-ar fi pus probleme.
— Violența nu a fost suficientă pentru a-i provoca moartea, continuă
Ylva. De exemplu, nu există semne evidente de stază, un blocaj care să
împiedice fluxul sanguin. Nici laringele nu a fost grav afectat. Posibil să-și
fi pierdut cunoștința doar pentru o perioadă.
— Ai idee cât de lungă? întreabă Daniel. Ne poți spune dacă era
inconștientă când a înghețat?
— Adică dacă și-a revenit și și-a dat seama că a fost răpită, înainte să
moară?
— Ceva de genul ăsta, da.
Daniel speră ca răspunsul să fie nu. Urăște gândul că Amanda și-ar fi
revenit, amețită și pe jumătate goală, într-un loc necunoscut de pe munte,
înainte să moară, că a fost suficient de conștientă ca să-și dea seama ce se
va întâmpla când se va face tot mai frig și nu avea cum să scape.
Teama de moarte trebuie să fi fost oribilă.
— Nu vă pot spune asta, replică Ylva.
Daniel citește în ochii ei că a înțeles exact de ce întreabă.
Încheie apelul și ecranul se întunecă. Daniel scoate telefonul; a primit un
mesaj nou, pe care îl citește cu mare interes.
Șoferul unui utilaj de întreținere a zăpezii de la SkiStar a contactat
poliția. A lucrat până târziu sâmbătă seara, cu doar câteva ore înainte ca
trupul Amandei să fie găsit în telescaun.
Crede că a văzut pe cineva conducând un snowmobil pe pistă, la acea
oră.
— Trebuie să plecăm imediat, îi spune Daniel lui Anton.
 67.

Harald se îndreaptă spre Undersåker. Are întâlnire cu Mira în campingul

Vällistegården, un loc în care e puțin probabil să-i vadă cineva.
Într-o comunitate mică precum Åre, toată lumea cunoaște pe toată
lumea; trebuie să fie atent.
Nu se vede țipenie de om când intră în parcare și oprește motorul. E
devreme, ceea ce probabil că e un lucru bun. E o ușurare să evadeze de
acasă; i-ar prinde bine câteva minute de unul singur.
Acolo totul îi amintește de Amanda. Aerul e atât de încărcat de durere
încât îi simte apăsarea pe umeri. E paralizant.
Harald se lasă pe spate în scaunul șoferului.
Își dorește să aibă tăria morală să stea departe de Mira, dar acum nu
există altcineva de care să aibă nevoie mai mult. Numai după prezența ei
tânjește, numai ea îi poate aduce alinare.
S-a îndrăgostit de ea când i-a luat primul interviu pentru ocuparea
postului. Era o asistentă personală minunată și și-a intrat repede în rolul de
mâna lui dreaptă. Au devenit apropiați, așa cum se întâmplă cu oamenii
care au astfel de relații de muncă.
Nu s-a putut abține să nu spere la mai mult, dar a fost atent să n-o arate.
În schimb, a făcut tot posibilul să-i câștige simpatia și încrederea. A
încercat să fie un șef înțelegător, a susținut-o și i-a permis mereu să-și
stabilească propriul program. Dacă avea nevoie să plece devreme din cauza
fiicei ei nu a comentat niciodată.
Cu cât au ajuns să se cunoască mai bine, cu atât Harald și-a dat seama
cât de singură se simțea ea în căsnicie.
Soțul Mirei, Fredrik, era devotat trup și suflet firmei lui, iar ea simțea
din plin acest lucru. Relația lor suferea fiindcă el nu era niciodată acasă, iar
Mira avea impresia că ea venea mereu pe locul al doilea.
Într-o seară, la birou, când ea și Harald erau singuri, a cedat nervos.
Harald alinat-o și a ascultat-o ore în șir plângând pe umărul lui.
Apoi a sărutat-o și totul s-a schimbat.
Ea l-a transformat, l-a întinerit cu zece ani și l-a umplut de energie. Era
fericit până la extaz, chiar dacă era nevoit s-o mintă pe Lena și să inventeze
pretexte ca să obțină timp pentru Mira. Ea era ultimul lucru la care se
gândea când adormea și primul când se trezea.
Apoi Mirei i s-a făcut teamă.
A început să aducă vorba despre legămintele căsătoriei și gelozia lui
Fredrik, îngrozită că el ar fi putut afla ce făcea ea.
În cele din urmă, a pus capăt relației.
În luna care a urmat despărțirii lor, Harald a făcut o serie de tentative
inutile de a o convinge să se răzgândească. Nu se simțise niciodată atât de
viu ca în cele șase luni cât fuseseră împreună.
Minunata, fermecătoarea Mira, cu părul ei negru mătăsos și pistruii abia
perceptibili de pe un obraz…
El și Lena erau tineri când s-au cunoscut; el nu prea fusese cu alte femei
înainte să se căsătorească și să se nască iubita lor
Amanda. Anii au trecut, au venit pe lume gemenii, viața a mers înainte.
Relația lor a devenit una de parteneriat, de prietenie, de responsabilitate
împărtășită pentru cămin și copii. Nu erau nefericiți, dragostea nu s-a stins,
doar că nu mai erau… îndrăgostiți.
Harald uitase ce înseamnă avântul amețitor al dragostei atunci când a
apărut Mira în viața lui. Avea patruzeci de ani atunci când a înțeles cum
putea fi pasiunea dintre un bărbat și o femeie.
Aude zgomotul unui automobil și apare Toyota ei albă. Numai atât și e
de ajuns să-l umple de dorință.
Pentru o clipă, realitatea dispare. Excitația îi curge prin vene, își simte
gura uscată.
Nu mai există nimic în afară de Mira.
 68.

Daniel și Anton sunt în drum spre Rödkullen, unde SkiStar își ține
utilajele într-un garaj imens.
Îngrijirea pistelor este o sarcină constantă, continuă. Imediat ce se opresc
instalațiile prin cablu, îngrijitorii își încep munca. Stau adesea afară până la
două noaptea, mai ales când ninge atât de des ca în ultimele săptămâni.
Uneori trebuie să iasă din nou pe teren la ora șase, înainte de repornirea
instalațiilor.
Cel care a contactat poliția se numește Tor Marklund.
— Trebuie să fie din Skellefteå, observă Anton, în timp ce se îndreaptă
spre vest. Toată lumea din Skellefteå are numele de familie Marklund.
Daniel înalță o sprânceană.
— Doar n-ai vreo prejudecată?
— E adevărat, insistă Anton. Toți cei născuți acolo știu asta.
Daniel nu are niciun contraargument.
Tor îi așteaptă în parcarea din Rödkullen. Daniel îl depistează de îndată
ce iese de pe șosea: un bărbat înalt, ușor adus de spate, cu căciulă de lână și
geacă roșie purtând însemnele SkiStar. Stă cu picioarele depărtate, în
spațiul dintre vehicule și zona de schi.
— Ești Tor? întreabă Daniel.
— Da.
Accentul de Skellefteå al lui Tor este evident, chiar și dintr-un singur
cuvânt. Anton îi dă lui Daniel un ghiont plin de înțeles.
— Putem intra în cabană, spune Tor arătând spre o clădire de lemn
scundă, vopsită în cafeniu și situată alături de Rautjoxa, restaurantul local.
Cabana se compune dintr-o singură încăpere, cu o masă pătrată și câteva
scaune. De-a lungul unui perete se află o tejghea, câteva rafturi și un
automat de cafea Melitta. Pe plita încinsă e o cană cu un conținut negru ca
noaptea.
— Cafea? întreabă Tor, turnându-și o ceașcă.
— Tocmai am băut, mulțumesc, replică Anton repede.
Daniel acceptă o ceașcă având un miros îngrijorător de amar.
— Așadar… începe Tor. Nu știu dacă am făcut bine să vă contactez, dar
partenera mea a zis că ar trebui să o fac.
— Spune-ne, te rog, ce ai văzut, suntem recunoscători pentru orice
informație, îl asigură Daniel.
— Duminică dimineața, la primele ore ale zilei, eram afară cu utilajul.
Era târziu și eu tocmai îmi terminam schimbul. Era trecut de două, fusesem
la treabă toată noaptea din cauza ninsorii grele.
Tor scoate o cutiuță cu tutun de mestecat și își înghesuie o doză sub
buza de sus.
— Tocmai terminasem în vârf la Stjärnbacken când am văzut un
snowmobil trecând în viteză, mai jos de mine. Nu am putut să aud nimic
pentru că motorul meu face zgomot, dar am văzut razele farurilor când s-a
apropiat.
— De unde venea? întreabă Anton. Din ce direcție?
Tor își aranjează ghemotocul de tutun și se încruntă, ca și când ar face
un efort să își amintească.
— Venea dinspre vest. Era pe drumul de acces la pista numărul 47, cea
care începe în Rodkullen și se termină la telescaunul Hummel.
Daniel încearcă să-și aducă aminte cum arată harta pistelor. În regiunea
Åre există vreo sută de trasee, dacă se iau în calcul
Duved și Björnen.
— Ne poți spune unde te aflai exact? zice. Cât mai precis posibil.
— Să mă gândesc…
Tor nu se grăbește. Își aranjează căciula, se scarpină după o ureche.
— Eram chiar sub stația de sus a lui VM6, cam la o sută de metri de
drum. Utilajul era îndreptat oblic spre munte, așa că farurile băteau în sus.
— Așadar, cel aflat pe snowmobil nu putea să te vadă.
— Cred că nu.
— Ce s-a întâmplat mai departe?
— Snowmobilul a cotit și s-a îndreptat spre Stjärnbacken. Părea să
meargă spre stația de îmbarcare de la VM6, dar a dispărut printre copaci,
așa că n-am putut vedea mai mult.
— Ți-a atras atenția ceva ciudat, în mod special? întreabă
Daniel.
— Era foarte târziu, cum am spus. La ora aia numai noi și tunarii mai
suntem pe acolo.
— Tunarii?
 Lui Daniel termenul nu-i e cunoscut.
— Cei care se îngrijesc de tunurile care produc zăpada artificială. Unele
tunuri sunt automate, dar altele trebuie pornite și oprite manual. Au nevoie
și de o oarecare întreținere, curățare și așa mai departe.
Tor face totul să sune ca și cum ar fi explicația cea mai evidentă din
lume.
— Din noiembrie până în februarie se produce zăpadă artificială cât să
dureze până la sfârșitul sezonului, adaugă el. Stratul de zăpadă de pe piste
trebuie să aibă tot timpul o grosime de cel puțin cincizeci de centimetri.
— Înțeleg, spune Daniel, păstrând tăcerea asupra faptului că nu știe
nimic despre zăpada artificială. Așadar snowmobilul ți-a atras atenția?
— Ideea e că tunarii lucrează întotdeauna în perechi. Nu au voie să iasă
singuri, din motive de siguranță și de sănătate. De asta am bănuit că era un
snowmobil particular, care nu avea niciun motiv să se afle acolo.
Tor ia o gură din cafea și se strâmbă.
— Adevărată otravă pentru vulpi, zice.
— Ții minte cum arăta snowmobilul? întreabă Daniel.
— Asta-i partea ciudată. Era prea închis la culoare ca să aparțină de
SkiStar. Nu vă pot spune culoarea exactă, dar bănuiesc că era negru, pentru
că era dificil de distins în întuneric.
— Snowmobilele voastre cum arată?
— Au dungi portocalii pe un fond alb. Ideea e să fie cât mai vizibile,
chiar și pe vreme rea. Șoferii poartă, la rândul lor, îmbrăcăminte ușor de
văzut, impermeabile galben-neon. În plus, toate snowmobilele noastre au
echipament suplimentar; de exemplu, fiecare are un steguleț pe ghidon.
Daniel e impresionat: spiritul de observație a lui Tor e perfect.
— Acum mă gândesc că poate ar fi trebuit să reacționez mai repede,
continuă Tor, dar mi-am zis că poate sunt niște puștani care-și fac de cap
ori se întorc acasă de la vreo petrecere. Adolescenții o iau uneori pe
scurtătură peste piste, iar noi nu prea avem ce să le facem.
Se uită în jos la mâinile lui mari. O fărâmă de tutun i s-a lipit pe degetul
arătător, pătându-i vârful cu maroniu.
— Când am văzut la televizor știrile despre biata fată, am început să-mi
pun întrebări. I-am spus partenerei mele, iar ea a zis că ar trebui să vă
contactez.
— Mă bucur că ai făcut-o, replică Daniel. Ai idee ce marcă de
snowmobil era?
Tor se încruntă.
— SkiStar folosește în general Lynx, cu toate că sunt și câteva
Ski-Doo. Ăsta era o marcă diferită; posibil să fi fost Yamaha, dar nu pot fi
sigur. Cum ziceam, era foarte închis la culoare și se mișca destul de repede.
Doar că… am avut senzația că nu e ceva în regulă. Nu prea pot să explic de
ce.
Daniel se simte neașteptat de mulțumit că Tor s-a dovedit cu adevărat un
tip din Skellefteå, unul care să cunoască intuitiv diferențele dintre
snowmobile. El, unul, n-ar fi în stare să le deosebească.
— Ar fi putut fi un Polaris, adaugă Tor. Dar e numai o bănuială.
Lynx este una dintre mărcile principale de snowmobile, ca și
Ski-Doo. Yamaha e un producător mai mic, dar foarte popular.
Probabil sunt sute de astfel de modele în zonă, dar informația tot le este
utilă.
Anton are o altă întrebare.
— Se întâmplă cumva să fi reținut numărul de înmatriculare?
Tor scutură din cap.
— Îmi pare rău. Eram prea departe.
— Dar ești sigur că se îndrepta spre VM6?
— Da. Am putut să văd în întuneric luminile farurilor mișcându-se peste
zăpadă când s-a întors spre vale. N-aveam cum să le ratez.
— Îți mai aduci aminte și altceva? întreabă Daniel. Chiar și cel mai mic
detaliu ar putea fi important.
Tor se uită pe fereastră la teleschiul care urcă spre stația de pe muntele
Rödkullen. Imaginea e aproape hipnotică; barele alunecă regulat înainte, se
rotesc, apoi dispar, într-un ritm constant.
— De fapt, ar mai fi ceva. Sunt aproape sigur că tracta o sanie.
Mi s-a părut că o văd în lumina farurilor posterioare când a coborât panta;
ceva părea să alunece în spatele lui.
Daniel și Anton schimbă o privire.
— Mulțumim foarte mult, spune Daniel. Dacă îți mai vine ceva în minte,
nu ezita să ne contactezi.
E imposibil să fie o coincidență faptul că un snowmobil era afară la așa
o oră târzie în apropiere de instalația VM6, cu doar câteva ore înainte ca
Amanda să fie găsită în telescaun. În plus, mutarea unui cadavru nu ar fi
fost deloc o problemă cu ajutorul unei sănii. Iar snowmobilul venea dinspre
vest.
Ullådalen se află la vest.
 69.

Harald observă că Mira se uită cu atenție în jur înainte să coboare din

mașină. Și-a tras căciula pe frunte și poartă ochelari de soare, deși e
decembrie.
Când se așază lângă el, Harald nu se mai poate controla. O
trage spre el și o sărută cu atâta pasiune încât nu-și dă seama că ea opune
rezistență.
Își vine în fire abia când ea țipă „Oprește-te!” și îl împinge.
Umerii lui Harald se pleoștesc.
— Îmi pare rău, mormăie. Aveam nevoie să…
Nu poate explica; habar n-are ce să spună, așa că pur și simplu desface
brațele într-un gest tăcut de scuze.
Ochii Mirei sunt plini de compasiune. Îi ia mâna și îi mângâie dosul
palmei, o atingere ușoară ca o pană. Căldura degetelor ei se răspândește
prin trupul lui.
— Îmi pare tare rău pentru Amanda, spune Mira cu glas frânt.
E groaznic.
Harald nu poate vorbi despre fiica lui moartă. Acum tot ce vrea e să o
atingă pe Mira, să-i simtă corpul moale lângă al lui. Să uite de tot, fie și
numai pentru câteva minute. Încearcă din nou s-o sărute, dar ea îl respinge.
— Nu face asta.
— Te rog, Mira…
Ea se retrage puțin înspre portieră și o umbră îi trece peste față.
— S-a terminat între noi. Doar știi asta.
— Am nevoie de tine.
Harald nu-și poate reprima un geamăt.
— Nu pot trece prin asta singur. Mă înec.
Își apasă pumnul pe gură ca să se împiedice să-și piardă controlul
complet.
— S-a terminat, repetă Mira.
Cum poate să fie așa, după tot ce s-a întâmplat? Harald e devastat, are
nevoie de ea, ea trebuie să înțeleagă, nu se poate altfel.
Dar vocea Mirei e plată și neutră atunci când continuă:
 — Ceea ce am făcut noi nu a fost cinstit față de familia ta sau de a mea.
Am căzut de acord că așa e.
Tace, se uită în jos la verigheta și la inelul ei de logodnă, cu diamantul
lui scânteietor.
— Cu atât mai puțin acum. Tu trebuie să te gândești la Lena și la
gemeni, au nevoie de tine mai mult ca oricând.
Harald e în pragul lacrimilor. Lena încă dormea când a plecat de acasă.
Și-a dat seama deja că nu sunt capabili să se sprijine unul pe celălalt într-o
asemenea situație. Ia mâna Mirei și o strânge. Nu vrea să se roage, dar nu
se poate abține, când ea stă atât de aproape de el.
— Doar acum, pentru ultima dată, o imploră el.
Ea își smulge mâna și își pune mănușile.
— Îmi pare rău, murmură el.
Mira scoate un gloss roz din geantă, ca și când ar vrea să-i ofere lui
posibilitatea să se adune.
— Să nu-mi mai trimiți niciodată mesaje duminică seara, zice.
Tonul e blând, dar mesajul transmis e limpede precum cristalul.
Harald uitase că-i trimisese acele mesaje atunci când febra vodcii
preluase controlul. Acum îi e și mai rușine.
— A trebuit să inventez o poveste despre niște treburi urgente ale
consiliului, dar nu sunt sigură că Fredrik m-a crezut.
Mira aruncă glossul înapoi în geantă. Ochii îi sunt plini de îngrijorare.
— Cred că știe ce am făcut, Harald. Ar fi trebuit să vezi cum s-a uitat la
mine. Știe că ne vedeam și în afara serviciului.
— E imposibil, am fost foarte atenți.
— Fredrik are o mulțime de prieteni și cunoștințe pe aici. Oricine putea
să ne vadă și să-i spună…
Mira își mușcă buza:
— Știi cum e el. Fredrik nu e genul de om care să ierte ușor.
Harald l-a întâlnit de câteva ori, atât social cât și legat de serviciu.
Fredrik e un bărbat înalt, cu o fire serioasă și o expresie mereu posomorâtă,
total opus soției sale micuțe și vioaie. Este un antreprenor de succes, care
și-a construit singur propria afacere prin muncă grea. Boomul proprietăților
din Åre a creat mari oportunități pentru oamenii de afaceri; investiția
SkiStar a dat avânt întregului loc. Mulți au fost tentați să-și cumpere o casă
de vacanță luxoasă, iar soțul Mirei a fost unul dintre cei implicați în
proiectul Sadeln.
— Nu mă mai căuta în afara orelor de serviciu.
În glasul ei blând se simte teamă atunci când adaugă:
— Promite-mi.
Harald se uită la profilul ei frumos, nasul drept care îi definește fața,
genele lungi și întunecate. Ochii îi sunt fixați într-un punct îndepărtat, de
parcă s-ar întreba deja ce ar face Fredrik dacă adevărul ar ieși la iveală.
Harald e gata să facă orice pentru a fi cu ea.
— Te iubesc, rostește răgușit.
Când se întoarce spre el, chipul Mirei exprimă milă, nu dorință.
— Ești încă în șoc. Nu știi ce vorbești.
Harald privește fix înainte, prin parbriz. Ninsoarea a încetat, în jurul lor
totul e alb, cu excepția crengilor zimțate ale copacilor, negre pe cerul
acoperit. Campingul e pustiu, dezolant, nici urmă de agitația vie din timpul
verii.
Nici măcar urme în zăpadă nu sunt.
Mira strânge buzele și se pare că a luat o decizie. Deschide portiera din
dreapta și aerul rece ca gheața năvălește în interior. Mângâie ușor
genunchiul lui Harald cu mâna stângă.
— Du-te acasă, la Lena. E cel mai bun lucru pe care îl poți face.
Apoi coboară din mașină și trântește portiera.
Harald închide ochii. Îi e greu să proceseze ceea ce tocmai i-a spus ea.
Fiica lui a fost ucisă, el se află în cea mai dificilă situație din viața lui, iar
Mira la părăsit, pur și simplu.
Când ridică ochii, mașina ei deja dă cu spatele. Nici măcar nu se uită la
el când întoarce. În câteva secunde, Toyota a dispărut.
Harald își cuprinde strâns cu brațele partea superioară a corpului. Se
leagănă înainte și înapoi în scaun, indiferent la lumea din jurul lui.
Totul doare.
 70.

Harald a petrecut ore în șir în mașină.

După ce a plecat Mira, a stat pur și simplu acolo, până când, într-un
târziu, frigul l-a împins să pornească motorul și să părăsească parcarea
campingului. A condus spre granița cu Norvegia, fără să aibă o idee clară
încotro merge. A ajuns în Storlien, la aproape optzeci de kilometri de casă.
În iarna aceasta Storlien este un șantier; se construiește un imens mall,
chiar la graniță. Ca președinte al consiliului, Harald a sprijinit proiectul.
Este o investiție importantă pentru regiune. În plus, e mai bine ca
norvegienii să-și facă de acolo cumpărăturile, în loc să provoace probleme
în traficul din Åre cu automobilele lor Tesla.
Astăzi însă abia dacă aruncă o privire atunci când trece pe lângă
construcțiile pe jumătate terminate și utilajele zgomotoase.
Apoi întoarce mașina și pornește înapoi spre casă. Gânduri despre moartea
Amandei și plecarea Mirei îi pulsează prin minte ca niște răni sângerânde.
Când ajunge la periferiile din Åre e deja întuneric. Curând urmează să
treacă pe lângă Ängarna, un cartier aflat la doar cinci minute spre vest de
centrul orașului.
Cartierul în care locuiește Mira.
Simte un junghi de durere în piept. S-a oprit acolo de câteva ori ca să
lase documente sau vreun act pe care îl semnase. Se află în partea opusă a
orașului, dar nu foarte departe de casa lui.
Ar trebui să fie acasă, lângă copiii lui; a lipsit deja prea mult timp.
Iese însă de pe E14 și se îndreaptă spre casa Mirei, aflată pe o colină, cu
vedere frumoasă asupra lacului. E o clădire mare, din lemn roșu, cu
streșinile și ramele ferestrelor vopsite în alb.
O casă pe măsura unui maestru constructor.
Intră pe strada Mirei și înaintează încet pe lângă proprietate, căutând un
semn de viață. Nu pare să fie nimeni acasă. Nu sunt mașini pe alee, iar
Toyota albă a Mirei nu se află acolo.
E la serviciu, desigur. În timp ce el stătea în camping, prăbușit, ea s-a
dus la birou de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Când ajunge la capătul străzii face o pauză, apoi se întoarce.
Oprește lângă cutia de scrisori și se holbează prostește la casa
impresionantă de pe deal. Acolo își petrece ea fiecare noapte, alături de
soțul ei, Fredrik, bărbatul pe care refuză să-l părăsească. Sau, mai exact, nu
îndrăznește să-l părăsească.
Harald a pierdut-o, iar viața lui e o ruină.
Respiră chinuit. Vede în zăpada de pe alee urme de roți, probabil de la
SUV-ul lui Fredrik. L-a văzut de mai multe ori, când venea să o ia pe Mira
de la serviciu.
Îl izbește un gând nou. Dacă Fredrik a aflat despre aventura lui
Harald cu Mira… dacă știe că ea îl înșală…
Poliția l-a întrebat dacă are dușmani, iar Harald a răspuns că nu, din câte
știe el. Fredrik e singura persoană care ar fi avut un motiv real să-i facă rău
lui și familiei lui.
I se usucă gura.
Ar săvârși Fredrik ceva atât de îngrozitor ca uciderea Amandei?
Ca să-l pedepsească pe Harald?
…Reținutul, taciturnul Fredrik, cel care iubește Jämtlandul și adesea
pleacă pe munte cu snowmobilul în căutarea păcii și liniștii.
Oricât s-ar gândi, Harald ajunge la aceeași concluzie. Nu există nimeni
altcineva care să-i dorească răul atât de mult.
 71.

Nervozitatea o scoate pe Hanna din casă. Nu mai poate sta între patru
pereți, cu toate gândurile care i se învârt prin cap.
Nu face altceva decât să aștepte telefonul lui Daniel.
Toată ziua minutele au părut să se târască, iar ea a stat făcându-și griji că
Manfred Lidwall a vorbit-o de rău.
Ia mașina Lydiei și conduce până în oraș. Are nevoie să fie printre
oameni, să facă ceva, altfel o să o ia razna. Oare ar fi bine să verifice la
firma pentru care lucrează Zuhra? Când a deschis laptopul de dimineață,
pagina pe care i-o arătase ieri-seară lui Daniel era încă pe ecran. Biroul se
află pe Årevägen, nu poate fi departe.
A hotărât să se încreadă în instinctele ei. După atâția ani în
Poliția Orășenească și având multă experiență cu femeile vulnerabile,
poate simți când ceva nu e în regulă.
Găsește surprinzător de ușor un loc de parcare. Lasă mașina peste drum
de hotelul Åregården și privește în jur, în lumina slabă a după-amiezii.
Atmosfera de sărbători e irezistibilă. Magazinele din jurul pieței au în
vitrine frumoase decorațiuni festive, luminând atrăgător.
Fiecare copac este decorat cu șiruri de luminițe albe care se reflectă în
chiciura de pe ramuri, făcând-o să strălucească.
Fulgii sclipitori de zăpadă creează o atmosferă copleșitoare de
Crăciun, de parcă Walt Disney însuși ar fi trecut pe acolo, presărând
întregul oraș cu sclipici.
Ninsoarea a încetat, dar e atât de frig încât zăpada înghețată scrâșnește
sub pașii Hannei.
Ajunge pe Årevägen la numărul 100B, care se dovedește a fi o clădire cu
trei etaje zugrăvită în cafeniu, situată puțin mai la deal. În spate găsește
intrarea. Numele firmei, Fjällstäd AB, este imprimat pe o plăcuță îngustă de
metal deasupra ușii.
Nu e încuiat. Hanna pătrunde într-un hol întunecat, cu linoleum pe jos și
un preș uzat la ușă. Există un cuier într-un colț, cu o singură haină.
— Bună ziua? rostește ea ezitant.
 Înaintează și constată că holul dă într-o încăpere mai mare, auster
mobilată. Lângă fereastră se află o masă și un calculator.
Câteva poze cu peisaje montane sunt atârnate pe pereți. Pe o laterală a
încăperii sunt aliniate găleți și echipament de curățenie, cu un șir de
mânere de mop în poziție de drepți.
Pe masă sunt împrăștiate grămezi de hârtii.
În spatele Hannei se deschide o ușă și dintr-o baie apare o femeie
brunetă cu ochelari. Poartă un pulover împletit și blugi și ține în mână un
telefon. Un ecuson cu nume arată că o cheamă Linda.
Se uită surprinsă la Hanna, care caută repede ceva de spus.
— A, bună, grozav! Mă întrebam unde e toată lumea, e tot ce reușește să
găsească de spus.
— Aveți programare?
Linda pare puțin suspicioasă.
Hanna face câțiva pași înapoi.
— Nu chiar.
Åre nevoie de un pretext credibil pentru vizita sa.
— Mă numesc Hanna Ahlander. Aici e biroul Fjällstäd AB?
— Da.
Linda se așază la masă și își scoate ochelarii rotunzi.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Una dintre menajerele de la voi a fost ieri la mine și a uitat ceva. Îmi
puteți da numărul ei de telefon ca să o sun?
Linda scutură din cap.
— Mă tem că nu putem oferi datele de contact ale angajaților noștri.
— Înțeleg.
Hanna își trece un deget pe sub guler. În cameră e cald, iar ea transpiră
deja pe sub haina matlasată. Nu știe numele de familie al Zuhrei, ca să-i
poată căuta singură numărul. Oricum, nu-și poate înlătura senzația că e
important să dea de ea.
— Îi pot transmite eu un mesaj dacă doriți, se oferă Linda.
Hanna ezită. Evident, Zuhra nu a uitat nimic la ea, așa că de ce-ar căuta-
o?
— Nu contează. O poate lua data viitoare când vine.
— Cum doriți.
Linda își pune ochelarii la loc și arată spăsită spre calculator.
 — Trebuie să…
N-ar fi putut spune mai clar că e cazul ca Hanna să plece.
— Mulțumesc oricum, zice Hanna.
Mulțumesc pentru nimic.
Se oprește în ușă:
— Transmiteți-i salutări Zuhrei, e foarte pricepută.
Linda ridică ochii.
— Cui?
— Zuhra. Menajera mea.
— Nu avem nicio angajată cu numele ăsta.
— Poftim?
— Suntem o firmă mică. Cunosc pe toată lumea.
— Dar a fost ieri la mine acasă.
— Probabil e vorba de altă firmă.
Lydia greșește rareori, dar Linda nu are niciun motiv s-o mintă pe
Hanna.
— Există și alte firme de curățenie în zonă, cu un nume asemănător?
întreabă Hanna, doar ca să se asigure.
— Sunt câteva firme în Åre, sunt sigură că le puteți găsi online.
Hannei nu-i rămâne altceva de făcut decât să plece. Ceva nu e în regulă,
dar nu știe ce anume să facă. Decide s-o lase baltă deocamdată și să discute
cu Zuhra data viitoare când vine.
Traversează piața și se îndreaptă spre mașină, când aude o voce
feminină strigând-o pe nume.
— Hanna! Bună!
Întorcându-se, o vede pe Karro coborând dealul dinspre gară.
— Mulțumesc pentru aseară, spune, îmbrățișând-o pe Hanna.
Mă bucur mult că ai venit, probabil e cam pustiu acolo sus, în Sadeln.
— Nu chiar, replică Hanna. Mi-a prins bine să ies puțin.
— Ce te aduce azi în oraș?
Hanna nu-i poate spune adevărul; senzația că își bagă nasul unde nu-i
fierbe oala persistă.
— Am ieșit la o cafea.
Arată spre cea mai apropiată cafenea.
— Ai timp să vii cu mine?
— Minunat, eu tocmai mi-am terminat ziua.
 Au noroc, una dintre puținele mese e liberă. Aroma minunată a cafelei
proaspăt râșnite umple aerul. Hanna comandă și plătește pentru amândouă,
în semn de mulțumire pentru invitația la Supper a lui Karro.
Nu trece mult până când discuția ajunge la Amanda. Hanna se hotărăște
să nu-i spună că a discutat cu fratele lui Karro despre
Viktor. De asemenea, păstrează tăcerea în legătură cu posibila detașare
temporară în Åre; nu vrea să cobească.
Cafeaua e la fel de delicioasă precum promitea aroma.
Karro se apleacă peste masă, cu ochii mari.
— Trebuie să-ți spun ceva, având în vedere că ești polițistă. Ia ghici ce
am auzit ieri?
Vorbește pe un ton încântat, ca și cum ar împărtăși o bârfă bună.
— Amanda avea, se pare, o aventură cu dirigintele ei de la școală. Tipul
e de două ori mai în vârstă decât ea!
— Poftim?
Hanna nu e sigură că a auzit corect.
— Îți poți imagina? Am auzit de la vecina mea Pia, care e profesoară
suplinitoare la liceul Amandei.
Hanna nu știe ce să creadă.
— Cât de urât sună asta! continuă Karro. Un profesor să se încurce cu o
adolescentă! Dezgustător! Dar poate că asta explică unele lucruri…
Coboară glasul pentru ca oamenii de la mesele alăturate să nu audă:
— Dacă are o legătură cu moartea Amandei? Se cutremură: Ai mai
întâlnit așa ceva, pe când lucrai în Stockholm?
Hanna clatină din cap.
— Știi cumva cum îl cheamă pe diriginte?
— Nu, dar nu poate fi foarte dificil de aflat.
Hanna ezită. Câtă bază se poate pune pe o astfel de informație?
Duminică părea foarte probabil ca prietenul Amandei să fie în spatele
dispariției ei; acum se pare că bârfele s-au îndreptat asupra unui profesor.
Karro pare să știe tot despre toată lumea, dar fără o dovadă concretă nu sunt
decât speculații.
Cu toate astea, dacă e adevărat, ar fi o pistă importantă de urmat.
— I-ai spus asta fratelui tău? Ar putea merita să-i pomenești.
— Anton?
Karro desface brațele și zâmbește.
 — El nu mă ascultă niciodată.
Hanna se gândește o clipă. I-ar plăcea să discute despre asta cu
Anton sau Daniel, dar nu prea îi poate contacta din nou până nu o vor căuta
ei în legătură cu postul; nu-i poate deranja pentru o bârfă pe care a auzit-o
în oraș. Ultimul lucru pe care și-l dorește e ca aceștia s-o considere
neprofesionistă.
În același timp, afirmația lui Karro ar trebui luată în seamă.
Știe exact cum ar conduce un interviu cu consilierul Amandei, dacă ar
avea ocazia.
Bagă mâna în buzunar și pipăie metalul rece al telefonului, vrând cu
disperare să o sune Daniel. Nimic nu-și dorește mai mult decât să i se ofere
un post în Åre și să înceapă să lucreze iar în poliție.
 72.

Când Harald ajunge acasă, mult mai târziu decât de obicei, nu e nici
urmă de Lena.
Mimi și Kalle stau în fața televizorului, exact acolo unde i-a lăsat.
Bucătăria stă mărturie că și-au făcut ei singuri sandvișuri:
o felie unsuroasă de brânză a fost uitată pe blat, lângă un pachet de unt
înmuiat și o cutie de lapte pe jumătate goală. Peste tot sunt firimituri.
Gemenii abia dacă îi remarcă prezența.
— Unde e mami? strigă el.
— Doarme, răspunde Mimi, fără să-și ia ochii de pe ecran.
Harald se apucă să facă ordine în bucătărie, când sună telefonul. La
început nu vrea să răspundă; dacă e vreun ziarist? La cel de-al treilea apel,
instinctul de a ridica receptorul este prea puternic ca să i se mai opună.
— Alo?
— Bună ziua, sunt Alina Nilsson, medicul veterinar din
Undersåker.
— Da?
— Cred că soția dumneavoastră mi-a lăsat ieri un mesaj despre câinele
dumneavoastră.
Harald încearcă să se gândească. Lena a spus că a sunat la clinica
veterinară când l-a găsit pe Ludde.
— Am verificat simptomele pe care le-a menționat, continuă veterinarul.
Mie mi se pare că ar putea fi o intoxicație severă cu nicotină.
— Ce?
Harald nu e sigur că a auzit corect. Împinge ușor ușa livingului, ca să
reducă zgomotul provenit de la televizor.
— Știți cumva dacă ar fi putut înghiți vreun muc de țigară sau tutun?
Veterinarul face o pauză.
— Nu vreau să vă îngrijorați, dar dacă nu a vomitat și nu i s-a
îmbunătățit starea, trebuie să-l aduceți aici. Nicotină în doze mari este
foarte periculoasă pentru animale. Dacă a înghițit gumă de mestecat cu
nicotină, ar putea suferi și de o intoxicație cu xylitol.
— Ludde a murit, spune Harald, pe un ton plat.
 — A murit?
— A murit ieri.
— Îmi pare rău să aud asta.
În glasul femeii se simte o compasiune reală.
— În cazul ăsta, trebuie să fi consumat dintr-odată o cantitate
semnificativă.
Harald a încremenit cu telefonul în mână.
— Poate o țigară electronică? reia veterinarul. În cartuș e mult lichid cu
nicotină, echivalentul a cel puțin două țigări obișnuite.
Dacă Ludde a găsit pe undeva un pachet de cartușe, s-ar putea explica ce s-
a întâmplat. Din nefericire, am mai văzut astfel de cazuri.
Acum nu mai contează, gândește Harald. Ludde e mort. Amanda e
moartă.
Pentru că el nu spune nimic, veterinarul continuă:
— Ați vrea să facem autopsia câinelui ca să aflăm cum a murit?
Ar putea fi util de știut, măcar pentru asigurare.
Trupul lui Ludde e încă în garaj. Harald nu prea s-a mai gândit la el în
ultimele douăzeci și patru de ore. Ia stai, ce spunea veterinarul despre cauza
morții?
— Ce înțelegeți prin intoxicație? întreabă.
Urmează o scurtă tăcere.
— Simptomele pe care mi le-a descris doamna la telefon indică o
intoxicație gravă cu nicotină, repetă Alina Nilsson.
Nu pare să-și dea seama că vorbește cu tatăl fetei ucise despre care s-a
scris în toate ziarele. Glasul ei nu are nota de compasiune atât de evidentă la
toți ceilalți care i se adresează.
Harald încearcă să proceseze noua informație.
— Cum s-ar fi putut întâmpla asta?
— Nu e ceva neobișnuit.
— Dar noi nu fumăm. Nimeni din familie nu fumează și nici nu prizează
tutun.
— O!
Doctorița e vizibil surprinsă.
— Asta e ciudat. Dat fiind cât de repede a murit, trebuie să fi ingerat o
cantitate mare de nicotină. N-ar fi fost de-ajuns să ronțăie un muc de țigară
găsit întâmplător pe stradă.
 Se întrerupe, gândindu-se.
— În acest caz, ar trebui să vă întrebați dacă a fost într-adevăr un
accident.
Harald își aduce aminte cum a ajuns acasă dimineața și l-a găsit pe
Ludde zăcând neajutorat pe podea, cu bale albe la bot.
Când își dă seama ce vrea să spună veterinarul, simte că îl apucă
amețeala și se sprijină de blatul din bucătărie.
— Spuneți că ne-a otrăvit cineva în mod intenționat câinele?
— Nu pot fi sigură, dar nu putem elimina posibilitatea.
Harald încheie convorbirea și rămâne încremenit locului. Nu i-a trecut
deloc prin minte că Ludde nu ar fi murit din cauze naturale. Pur și simplu a
luat lucrurile ca atare și a blestemat soarta care a îngăduit să se întâmple
asta la numai o zi după ce fiica lui fusese găsită moartă.
Acum se pare că cineva i-a omorât intenționat și câinele.
Ideea îl îngrozește.
Nu se poate abține să nu se uite pe fereastră, de parcă ucigașul ar pândi
în întuneric.
Se duce în hol și încuie ușa principală, cu toate că de obicei nu fac asta
în timpul zilei.
Apoi se prăbușește la masa din bucătărie, cu aceleași gânduri pe care le
avea și mai devreme, în fața casei Mirei. Există o singură persoană care i-ar
putea dori atât de mult răul.
 73.

Seara târziu, când Daniel ajunge în fața casei familiei Landahl, felinarele
nu sunt aprinse. Însă la câteva ferestre e lumină. Se pare că de data asta e
cineva acasă.
De cealaltă parte a lacului, vârful Renfjället abia se vede prin ceața
zăpezii. Norii învăluie muntele tăcut.
Ușile garajului dublu sunt închise. Înăuntru ar trebui să se afle un
snowmobil Yamaha, înregistrat pe numele tatălui lui Viktor.
Daniel a verificat din nou lista proprietarilor de snowmobile, după discuția
cu Tor Marklund. Imediat ce i s-a confirmat marca și modelul, a decis să
vină direct aici.
Este de înțeles presupunerea că Viktor are acces la vehicul, chiar dacă nu
are permis de conducere pentru snowmobil. Carnetul auto și l-a obținut la o
săptămână după ce a împlinit optsprezece ani.
Informațiile pe care i le-a furnizat Hanna despre trecutul lui Viktor au
fost de mare ajutor. Cu cât Daniel află mai multe despre băiat, cu atât
devine mai suspicios.
Conform celor de la liceu, Viktor nu a dat pe la școală în ultima
săptămână.
Daniel își încuie mașina și înaintează pe aleea curățată de zăpadă.
Respirația lui formează norișori de fum alb în aerul rece ca gheața.
Temperatura e de minus șaptesprezece grade și o chiciură albă, dantelată
acoperă cutia verde de scrisori.
Viktor deschide ușa, purtând același hanorac ca data trecută.
Daniel îi studiază pupilele; pare să fie treaz.
— Iar tu, mormăie Viktor.
— Pot să intru? Mai am câteva întrebări.
Viktor se retrage și îl lasă să intre în hol, care este cu mult mai puțin
ordonat decât sâmbătă, când părinții așteptau musafiri. Pe podea sunt
aruncate ghete și pantofi, pe un șir de cârlige de pe perete stau îngrămădite
în dezordine mai multe jachete și haine.
Familia Landahl e numeroasă. Viktor are doi frați mai mici și o soră mai
mare, care încă mai locuiește cu ai săi. S-au mutat aici când a început
Viktor liceul, probabil ca să evite bârfele și privirile încruntate ale altor
părinți și vecini, care ar fi putut ști despre presupusul atac care i-a atras lui
Viktor avertismentul.
— Ești singur acasă?
— Da.
Exact asta a sperat Daniel și acesta e motivul principal pentru care a
preferat să vină acolo, în loc să-l cheme pe Viktor la secție. Într-o asemenea
situație e mult mai ușor fără prezența părinților. Nu e nimic greșit în
această abordare; Viktor are optsprezece ani și poate fi interogat singur.
Celălalt motiv ar fi că nu a vrut să-i dea lui Viktor posibilitatea sa se
pregătească.
— Mergem în bucătărie? sugerează Daniel.
— Bine.
Se așază la o masă ovală, în fața unei ferestre mari cu vedere spre lac. Pe
pervaz s-a așternut puțină zăpadă, iar luminile de pe tavan se reflectă în
sticla ferestrei.
Suportul de vase e încărcat cu farfurii și pahare murdare, un pachet de
șuncă și o tigaie unsuroasă.
— Un prânz întârziat? face Daniel.
Viktor ridică din umeri.
— O să fac curat înainte să vină mama.
Începe să-și roadă o pieliță de la degetul mare; pielea pare înroșită și
dureroasă.
— Știi că iubita ta a fost ucisă?
Nu are rost să îndulcească adevărul. De data asta Viktor nu obiectează la
cuvântul iubită.
— Mhm.
— Ce părere ai despre asta?
Viktor se uită la el pe sub breton. Are o față relativ colțuroasă, cu
sprâncene groase. Părul de lungime medie îi atârnă în față, dându-i un aer
nonșalant. Fără îndoială, colegii îl consideră un tip cool.
— E… dificil.
Se leagănă înainte și înapoi pe scaun; nu poate sta locului. Un genunchi
saltă în timp ce bate cu piciorul în podea.
— În astfel de cazuri, de cele mai multe ori făptașul e cineva pe care
victima îl cunoștea bine, explică Daniel. Cineva din cercul ei apropiat. Se
întâmplă extrem de rar ca o tânără să fie ucisă de un necunoscut.
Lasă cuvintele să fie înțelese, sperând la o reacție. Așteaptă până când
Viktor ridică privirea.
— În trecut te-ai mai purtat violent cu fetele. Ai fost găsit vinovat de
agresiune fizică.
Riguros vorbind este o exagerare, dar afirmația lui are exact efectul pe
care îl vrea Daniel.
Viktor inspiră adânc.
— De unde știi asta?
— Chiar crezi că nu am putut afla că ai atacat o fată în Umeå?
— A fost o neînțelegere! N-am vrut să-i fac rău.
— Serios? Avea doar cincisprezece ani. Ai bătut-o atât de rău încât a
ajuns în spital cu maxilarul fracturat. A trebuit să trăiască săptămâni în șir
numai cu lichide băute printr-un pai.
— Nu așa s-a întâmplat! strigă Viktor.
— Conform detaliilor cazului, ai fost atât de furios încât ți-ai pierdut
cumpătul cu totul.
Viktor încearcă să protesteze, dar Daniel refuză să se lase întrerupt. A
studiat fiecare amănunt al anchetei și își aduce foarte bine aminte
descrierea faptelor: o excursie într-o seară frumoasă de vară târzie, care a
mers foarte prost. Rezultatul: o rană serioasă și un tânăr care ar fi fost
pedepsit mult mai aspru, dacă nu ar fi avut vârsta respectivă… și un avocat
bun.
Daniel e surprins că a scăpat doar cu un avertisment. Ridică mâna ca să-l
facă pe Viktor să tacă.
— Ți-ai pierdut cumpătul, ai țipat și i-ai înjurat pe toți cei de față.
Prietena ta a fost înspăimântată. Prietenii au încercat să te calmeze, dar nu i-
ai luat în seamă și ai început să o lovești.
— Ascultă-mă!
Viktor se ridică în picioare și izbește cu pumnul în masă.
— Eram al dracului de beat, recunosc asta, dar n-am vrut în niciun caz
să-i fac rău Fridei. Am lovit-o în față din greșeală când am aruncat cu o
sticlă de bere plină, pentru că eram furios. S-a nimerit să fie în drum, nu a
fost ceva intenționat.
Are fața roșie și respiră cu gura întredeschisă; o picătură de salivă i-a
rămas atârnată în colțul gurii.
 Daniel înfruntă privirea mânioasă a lui Viktor. Să fie asta adevărata lui
personalitate? Băiatul letargic pe care l-a văzut sâmbătă a dispărut.
Dacă e așa, atunci explicația pentru dispariția Amandei se află chiar
acolo, în fața lui.
— Am lovit-o pe Frida din greșeală, șuieră Viktor posomorât.
Nici nu mai știu de câte ori mi-am cerut iertare pentru asta.
Daniel se ridică, astfel încât să fie față în față.
— La fel ai făcut și cu Amanda?
— Despre ce vorbești?
— Ți-ai pierdut cumpătul și ai atacat-o, la fel ca pe Frida? Numai că de
data asta iubita ta a murit…
— Nu spune asta.
Daniel se apleacă.
— Să-ți spun ce cred eu că s-a întâmplat joi seară. Ai urmărit-o pe
Amanda când a plecat de la petrecerea Ebbei. Cred că v-ați luat la ceartă,
iar ca urmare tu ai ajuns s-o ascunzi undeva în Ullådalen, pentru că n-ai
știut ce să faci. Apoi te-ai răzgândit și i-ai pus cadavrul în telescaunul
VM6, ca să fie găsită. Ai folosit snowmobilul tatălui tău ca s-o transporți.
Avem un martor care te-a văzut conducând un snowmobil în toiul nopții.
Asta e o exagerare, desigur. Tor Marklund nu l-a identificat pe Viktor,
dar Daniel e dispus să-și asume acest risc. E hotărât să pună presiune pe
băiat, chiar dacă va avea zile grele din cauza asta mai târziu.
Viktor pare panicat.
— Nu e adevărat! se bâlbâie. N-am ucis-o eu!
Daniel continuă:
— Știi ce am aflat de la prietenii voștri de la petrecere?
Își încrucișează brațele și bifează mental declarațiile pe care le-au
adunat în ultimele zile:
— Există martori care te-au văzut certându-te cu Amanda seara târziu,
imediat înainte ca ea să plece. Ai încercat s-o oprești, apucând-o de braț. Ea
te-a împins și ai căzut. Ai țipat și ai înjurat-o, iar ea a fugit afară. După asta
nu mai poate să confirme nimeni unde te aflai. L-ai menționat pe prietenul
tău Wille, dar el adormise, nu știe dacă erai acolo sau nu.
— N-am fost eu.
— Nimeni nu-ți susține povestea. Nimeni.
Fața lui Viktor și-a pierdut toată culoarea.
 — N-am făcut nimic!
Daniel aude zgomotul unei mașini intrând pe alee. Își schimbă tonul.
Până atunci a făcut pe polițistul rău, intrând în el cât de dur posibil. Acum
încearcă o abordare mai blândă. Vrea ca Viktor să se simtă în siguranță, atât
de în siguranță încât să-și adune curajul și să mărturisească.
— Recunoaște că te-ai înfuriat când Amanda n-a făcut cum ai zis tu.
Când a plecat de la petrecere, chiar dacă tu ai vrut să rămână.
— N-am fost eu.
— Știm că tu ai omorât-o pe Amanda.
Daniel ocolește masa și se oprește lângă Viktor.
— Nu ai alibi și ai fost deja condamnat pentru agresarea fostei tale
iubite.
Prin fereastră vede o siluetă îndreptându-se spre ușa principală.
— Spune-mi ce s-a petrecut în seara aia, rostește încurajator. Îți promit
eu că asta o să te facă să te simți mult mai bine.
— N-am fost eu, șoptește Viktor. Nu eu am făcut-o.
 74.

Daniel nu se poate dezbăra de senzația de eșec nici măcar atunci când

ajunge înapoi la secția de poliție. E aproape ora șapte seara, coridoarele
sunt cufundate în întuneric și toată lumea a plecat acasă. Se așază la birou
și aprinde lampa.
A fost atât de aproape să obțină o mărturisire de la Viktor și totuși nu a
reușit să-l înfrângă. Data viitoare o să-l aducă la secție și va avea loc un
interogatoriu adevărat, dar elementul-surpriză va fi pierdut.
Problema este insuficiența probelor. Daniel e cât se poate de conștient că
argumentația lui are lacune. Snowmobilul familiei, dosarul lui Viktor,
alibiul nesatisfăcător – toate sunt numai dovezi circumstanțiale.
S-ar putea să nu fie suficient ca să-l aresteze pe Viktor. Aproape că poate
auzi vocea lui Tobias Ahlqvist solicitând probe solide, în special pentru că
băiatul este atât de tânăr. Întotdeauna e dificil când vine vorba de privarea
de libertate a cuiva sub douăzeci de ani.
Scaunul trosnește când se lasă pe spate. Își împletește degetele la ceafa
și încearcă să gândească.
Prima regulă a unei investigații criminalistice este să nu te agăți prea
devreme de o ipoteză anume sau de un suspect. Toate ușile trebuie să
rămână deschise.
Mai ușor de spus decât de făcut atunci când atât de multe lucruri indică o
persoană anume: un tânăr apropiat victimei.
Dar dacă nu Viktor este vinovatul, atunci cine e?
Echipa sa e ocupată să verifice persoanele care dețin proprietăți în
Ullådalen, snowmobilele înregistrate în zonă, ADN-ul ucigașului din
particulele de piele de sub unghiile Amandei și orice urmă posibilă de pe
hainele ei.
Dacă au noroc, dovezile legiștilor vor contrazice declarația lui
Viktor atât de convingător, încât el va ceda și va mărturisi.
Încă nu au ajuns acolo, sunt încă departe.
Stomacul îi protestează. Ar trebui să meargă acasă, dar mai întâi trebuie
să-și limpezească mintea.
În camera personalului găsește într-un bol o banană pătată și o jumătate
de cutie de lapte în frigider, abia cât să-i ajungă de un pahar.
Sprijinit de blat, mănâncă fructul și înghite laptele.
Viktor e temperamental; e un alt factor care îi denotă vinovăția. E mai
mult decât o părere a lui Daniel, dar el ar trebui să știe câte ceva despre
instabilitate, dată fiind propria lui dificultate de a-și păstra uneori calmul.
Daniel nu a fost niciodată pe deplin capabil să-și stăpânească
temperamentul. Când inima bate puternic și furia se acumulează, nu se
poate abține, de parcă furia ar avea nevoie cu orice preț de o supapă.
Cuvintele mânioase încep să curgă cu un unic scop: să-i rănească pe ceilalți.
Cei pe care îi iubește cel mai mult sunt cel mai adesea în bătaia focului, așa
cum a constatat mama lui cu mult prea multe ocazii.
Încă se mai simte profund rușinat de izbucnirea sa din seara examenului
de la sfârșitul școlii. Era ceva în legătură cu costumul — nici măcar nu-și
aduce aminte care era problema, dar s-a sfârșit prin sfâșierea șepcii de elev
în fața Francescăi, care era îngrozită. În ziua următoare el a fost singurul
care a apărut cu capul descoperit, după ce ea și-a petrecut jumătate de
noapte încercând să-i repare șapca.
Poate că din cauza asta îl suspectează pe Viktor. Un puști obișnuit poate
să-și piardă cumpătul până în punctul în care face ceva de neconceput.
În acele clipe devine exploziv și imprevizibil.
Daniel nu are nicio dificultate să și-l imagineze pe Viktor în postura de
ucigaș. Recunoaște toate semnele. Nu i-a luat mult să-i provoace băiatului
o izbucnire de furie; cu prea mult alcool în organism, cine știe de ce ar fi
capabil Viktor.
Dacă s-a certat cu Amanda la petrecere, s-ar fi putut întâmpla orice.
 75.

Lena zace în pat, ghemuită sub pătura roz. E întuneric și draperiile sunt
trase.
Lacrimile i se scurg pe față și pe pernă. Nu se ostenește să le șteargă,
chiar dacă fața de pernă e umedă și rece.
Nu se mai potrivește în corpul ei. Totul o doare, pielea o înțeapă și o
chinuie, de parcă șocul ar fi făcut-o să se strângă. Mușchii îi sunt atât de
încordați încât tremură și îi este imposibil să se relaxeze.
Dacă ar putea să evadeze pentru totdeauna în somn, să se ascundă în
binecuvântata uitare!
Să nu se mai trezească niciodată.
De ce a trebuit să moară Amanda? De ce n-a murit ea în locul ei?
Amanda avea doar optsprezece ani; avea toată viața înainte.
Nu e cinstit.
Lena nu știe unde sunt Harald și gemenii. Habar n-are cât timp a trecut
de când a urcat împleticit scările și s-a prăbușit în pat.
Lumea s-a făcut neagră.
Cum ar putea să mai dea ochii cu rudele și prietenii? Mulți au luat
legătura cu ea când a dispărut Amanda, dorind să stea de vorbă, să-i
împărtășească neliniștea.
Acum, când e prea târziu, ea e incapabilă să le primească suferința și
compătimirea. Pierderea unui copil e imposibil de împărtășit.
Îi e frig, în ciuda păturii de lână.
Harald a intrat în dormitor de câteva ori, i-a spus să se ridice și să facă
un duș, să coboare să mănânce ceva. Gemenii au nevoie de ea. El are
nevoie de ea. Nu se poate închide în sine așa, pur și simplu.
El nu înțelege.
Nu e din cauză că nu vrea să se exprime; e vorba că pur și simplu nu are
idee cum s-o facă. Nu-și mai amintește cum să-și facă trupul să se miște,
cum să formuleze propoziții cu gura.
Amanda e moartă.
Ludde e mort.
Cum să mai funcționeze o ființă umană după așa ceva?
Lena nu are niciun răspuns.
 76.

E timpul să meargă acasă. Daniel cască, dar tensiunea din corp nu

slăbește; din nou, e prea târziu ca să-i mai facă baie lui Alice sau măcar să o
vadă trează.
Vede în fața ochilor fața ei micuță, se gândește la timpul prețios pe care
îl petrece de obicei cu ea și simte cum o iubire imensă îi umple inima.
Apoi se gândește la trupul înghețat al Amandei și știe de ce este încă la
serviciu.
Cum să meargă acasă la fiica lui când Harald și Lena n-o vor mai vedea
niciodată pe a lor?
Își promite că va fi mult mai atent cu Ida și Alice imediat ce se va
încheia ancheta. Poate o va surprinde pe Ida cu o cină romantică, dacă o va
putea convinge pe mama ei să aibă grijă de Alice câteva ore.
Tocmai când se pregătește să închidă, îi sună telefonul. E Birgitta Grip;
speră că aceasta are vești bune. Are nevoie de un impuls pozitiv după
întâlnirea nereușită cu Viktor. N-a mai vorbit cu șefa lui de aseară, de când
a vizitat-o pe Hanna, deși i-a trimis un e-mail care rezuma conversația
avută de dimineață cu Astrid Ståhl pentru recomandarea Hannei.
— Lindskog.
Birgitta nu e genul de persoană care să-și piardă timpul în conversații de
complezență. La telefon sună întotdeauna de parcă ar gâfâi, de parcă ar fi pe
drum.
— Am luat legătura cu Poliția Orășenească din Stockholm și am aranjat
o detașare temporară pentru Hanna Ahlander. Ne-o vor împrumuta inițial
pentru trei luni, pe bugetul nostru.
Birgitta a reușit! Un zâmbet larg apare pe fața lui Daniel.
— Minunat! Cred că va fi un membru de valoare al echipei.
— Am văzut e-mailul tău, categoric are referințe sclipitoare.
Nu încape îndoială că Astrid Ståhl o prețuia mult pe Hanna, ca polițistă
și colegă.
— Da, Ståhl face parte din secția unde a lucrat Hanna și chiar a lăudat-o
mult.
— Grozav. Contactează-i pe cei de la Resurse Umane cu toate detaliile
ca să înceapă să se ocupe de hârtii.
Birgitta face o pauză.
— E pe răspunderea ta, Daniel, nu uita.
Convorbirea se încheie și Daniel o sună imediat pe Hanna.
— Am reușit! Tocmai am primit liber de la Östersund să te luăm la noi,
cel puțin pentru următoarele trei luni. Cei de la Resurse
Umane se vor ocupa de formalități.
— Serios? exclamă Hanna. Abia dacă îndrăzneam să cred că o să se
întâmple!
— Suntem gata să trecem la treabă.
— Abia aștept să lucrez cu voi!
Entuziasmul Hannei e molipsitor. Cu cât vine mai repede în echipă, cu
atât mai bine. Cu siguranță nu are importanță că documentele nu sunt încă
finalizate.
— Poți să începi de mâine, dacă vrei. Presupun că ai un card ca să poți
accesa toate sistemele și bazele noastre de date.
— Am. La ce oră să fiu acolo?
— La opt dimineața ar fi bine. Avem o ședință cu Östersund la șapte și
un sfert; după aia pot să te prezint găștii și să te pun la curent.
Daniel știe că ar trebui să închidă, dar ezită. Are mintea plină de gânduri
contradictorii, după conversația cu Viktor. I-ar plăcea să-i împărtășească
impresiile sale Hannei, dacă tot e cu ea în telefon.
— Ai timp acum să discutăm despre un aspect al investigației?
— Bineînțeles, despre ce e vorba?
Îi povestește despre cele două întâlniri pe care le-a avut cu
Viktor și ce i-au spus colegii acestuia despre petrecere. Tânărul și-a
susținut nevinovăția, indiferent cât de mult l-a presat Daniel care înțelege
că a depășit limita în încercarea lui de a obține o mărturisire, dar îl
interesează părerea Hannei. Oare se află pe o pistă greșită, concentrându-se
asupra lui Viktor ca principal suspect?
— O mulțime de lucruri sugerează că ar fi vinovat, încheie el.
Dar, dacă e așa, n-ar fi trebuit oare să mărturisească?
— Hmm…
Hanna nu spune nimic timp de câteva secunde.
— Mă frapează un lucru: nu ai spus tu că era foarte beat la petrecere?
— Am spus.
 Aproape că o aude cum se încruntă.
— Asta nu se potrivește. E nevoie de o prezență de spirit considerabilă
ca să duci la îndeplinire seria de fapte pe care le-ai descris. Să aplici
presiune pe gâtul victimei astfel încât să-și piardă cunoștința, apoi să te
descurci cu urmările: s-o transporți pe Amanda cât e inconștientă, apoi s-o
ascunzi…
Hanna tace din nou.
— Ar fi putut Viktor să facă asta în starea în care, aparent, se afla?
Întrebarea sună aproape retoric.
— Înțeleg, sunt multe elemente care sugerează că e vinovat, continuă ea,
dar, pe de altă parte, se pare că era prea beat ca să-și dea seama exact ce
avea de făcut.
Daniel nu a gândit lucrurile din acel unghi. Dimpotrivă, a considerat
alcoolul un potențial declanșator pentru comportamentul lui Viktor. Asta,
laolaltă cu temperamentul lui vulcanic, pe care nu-l poate stăpâni.
Hanna l-a făcut să-și dea seama că exact cantitatea de alcool consumată
de Viktor la petrecere ar putea, paradoxal, să fie privită ca un fel de alibi.
Era prea beat ca s-o atace și s-o răpească pe Amanda.
Din nou, Daniel e impresionat de abilitatea Hannei de a analiza situația.
— Consider că e nevoie să fii într-o oarecare măsură treaz ca să ai
asemenea sânge rece, adaugă ea.
— Deci ne-am întors de unde am plecat, zice Daniel posomorât.
— Nu neapărat, dar nu m-aș opri asupra lui Viktor până nu avem
dovezile legiștilor.
Hanna se oprește, apoi scoate un mic sunet ca și cum ar avea altceva în
minte.
— Te mai gândești la ceva? o îndeamnă Daniel.
— Dirigintele Amandei… L-ați interogat?
Probabil se referă la Lasse Sandahl, profesorul cu care s-au întâlnit ieri.
— De ce?
— Azi după-amiază eram la o cafea cu o prietenă…
Ezită, ca și cum nu ar fi sigură dacă e cazul să continue.
— S-ar putea să nu fie decât o bârfă, dar ea a menționat niște zvonuri în
legătură cu individul, cum că ar fi… interesat de fetele tinere. Chiar a
pretins că el ar fi avut o aventură cu Amanda.
Daniel nu-și amintește de nimic necorespunzător la Sandahl, dar cu
siguranță o informație ca asta trebuie luată în seamă.
— Se pare că va fi nevoie să-l verificăm, adaugă Hanna.
— O să ne ocupăm de el de dimineață, o asigură Daniel.
Încheie apelul și își caută notițele de la întâlnirea cu Lasse Sandahl. Le
revede cu atenție, în cazul în care ar exista ceva care să sprijine ceea ce
tocmai i-a spus Hanna.
Se aude alerta de la e-mail: a venit o informare anonimă. Daniel parcurge
mesajul și lasă să-i scape un fluierat ușor.
— Iisuse, șoptește.
Se pare că Harald Halvorssen ar avea o aventură extraconjugală cu
asistenta lui, Mira Bergfors.
Sursa anonimă pretinde că soțul Mirei ar fi putut să vrea să se răzbune pe
Harald.
 77.

Miercuri, 18 decembrie

Parcarea secției de poliție e abia pe jumătate ocupată atunci când ajunge

Hanna, la ora opt în dimineața de miercuri. Stomacul îi e un ghem de
emoții. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu-i vine să creadă că e în
drum spre noua ei slujbă. Că ei o vor cu adevărat.
Îi trimite o mulțumire tăcută Lydiei, care l-a determinat pe
Manfred Lidwall să-i dea o recomandare pentru ca relocarea să poată avea
loc.
Lydia a salvat-o. Ieri seara, în al nouălea cer, i-a trimis un mesaj surorii
ei și i-a povestit ce s-a întâmplat.
Astrid Ståhl și-a pus și ea obrazul, își reamintește Hanna. Există oameni
cărora le pasă de ea, va trebui să-și amintească de asta când va avea o zi
proastă.
Daniel așteaptă deja la recepție, iar zâmbetul lui cald o face să se simtă
mai bine. Deschide ușa cu cardul lui și o conduce în zona pe care o vizitase
luni.
— Ăsta e biroul tău, spune el intrând într-o încăpere aflată mai departe
pe coridor.
Un card de acces o așteaptă pe masă.
Biroul e mic, dar priveliștea frumoasă spre lac îi ridică rapid moralul. De
data asta nu o să meargă nimic prost, își promite ea.
Catastrofa de la Stockholm n-o să se mai repete. O să fie modestă, o să
asculte și o să se încadreze în echipă.
Daniel o prezintă unui coleg nou, Rafael.
— Spune-mi Raffe, spune brunetul cu barbă, zâmbind plăcut. E
grozav că ai putut să începi lucrul așa de repede.
— Pe aici, spune Daniel, îndreptându-se spre sala de ședințe unde se află
afișate fotografiile Amandei.
Hanna aude o voce în spatele ei.
— Hei, bine ai venit!
 Se întoarce și îl vede pe Anton.
— Mulțumesc, mă bucur că sunt aici.
— Suntem mulțumiți că te avem alături, urmează el, făcându-i cu ochiul.
Doar ca să știi, acum e prea târziu să te mai răzgândești.
Toți patru se așază la masă. Daniel o pune la curent cu întâlnirea cu cei
din Östersund.
— Lucrurile stau puțin altfel aici, în sălbăticie, începe el cu un zâmbet
pieziș. Distanțele sunt mult mai mari, așa că adesea ne folosim de legături
video. Suntem răsfirați peste tot și a călători ca să ne întâlnim față în față ar
consuma prea mult timp.
Imediat ce discuția prinde avânt, Hanna se simte în largul ei.
Observă că Daniel dă tonul, iar ceilalți ascultă cu atenție când vorbește el.
Nu încape îndoială cine conduce ancheta.
Daniel reia raportul asupra situației curente și a ultimelor informații
apărute. Tehnicienii de la IT încă mai lucrează la calculatorul Amandei.
Câțiva deținători de proprietăți din Ullådalen au fost contactați, dar încă
rămâne de cercetat o listă lungă. Până acum nu a apărut nimic util. Hainele
Amandei și particulele de piele găsite sub unghiile ei au fost trimise la
Centrul Național de Medicină Legală pentru analiză.
Hanna nu e surprinsă să afle că va dura săptămâni până să primească
rezultatele; timpul de așteptare la Centru e imposibil de lung.
Daniel schimbă subiectul.
— Hanna mi-a spus că există zvonuri că Amanda ar fi avut o aventură cu
dirigintele ei, Lasse Sandahl, profesorul pe care l-am întâlnit luni.
Anton își freacă bărbia.
— Va trebui să cercetăm asta. Bravo, Hanna!
Hanna se simte jenată de lauda lui; sora lui e cea care merită laudele.
Oricum, se bucură că ceilalți o iau în serios.
— Apropo de aventuri, continuă Daniel, aseară am primit un mesaj
interesant: un pont anonim care ne sugerează că ar trebui s-o cercetăm pe
asistenta lui Harald Halvorssen, Mira Bergfors. Sau mai degrabă pe soțul ei,
Fredrik. Se pare că Mira și Harald ar fi avut o relație.
Daniel își adună hârtiile.
— Mă gândeam să stau puțin de vorbă cu Bergfors.
Se uită la Hanna.
— Vrei să vii? Putem să trecem și pe la Lasse Sandahl.
 Hanna se uită nesigură de la Daniel la Anton. Dacă cei doi lucrează de
obicei împreună, nu ar vrea să se amestece. Din fericire.
Anton pare mulțumit de sugestie.
— Excelent, eu și Raffe putem să continuăm cu lista proprietarilor din
Ullådalen.
Întâlnirea se termină. Hanna își ia haina și îl urmează pe Daniel în
garajul subteran. E emoționată și nerăbdătoare, dar își promite că va sta
liniștită în cursul interogatoriului.
De data asta nu va mai călca pe nimeni pe bătături.
 78.

Să sune la poliție ca să le spună de Ludde?

Harald stă pe întuneric în bucătărie, cu coatele pe masă. Mai e o oră până
la răsăritul soarelui. S-a trezit neobișnuit de devreme, după ce se zvârcolise
toată noaptea. Somnul venise în reprize scurte; se trezise în mod repetat
simțindu-și gâtul blocat de lacrimi, cu durerea pentru Amanda apăsându-l
ca o piatră pe piept.
De la discuția cu veterinarul s-a tot gândit la moartea lui
Ludde. Să fi fost într-adevăr otrăvit? Dacă da, ce ar putea face poliția? L-au
întrebat dacă are dușmani, dacă îi vine în minte cineva care să fi avut ceva
împotriva lui sau a familiei lui.
Singura persoană care îi vine în minte este Fredrik Bergfors.
Harald se gândește din nou la ideea asta.
Se teme deja că Fredrik e responsabil de moartea Amandei. Ar putea tot
el să-i fi otrăvit și câinele, ca să-l pedepsească pe Harald pentru aventura cu
Mira?
Ea era îngrozită că el ar putea afla de relația lor; Harald îi simțise ieri
teama în glas.
Se ridică și se plimbă de colo-colo. Firimiturile de la sandvișurile
copiilor îi scrâșnesc sub tălpi.
Nu are cu cine să vorbească. Lena continuă să se ascundă în pat; abia
dacă a văzut-o în ultimele zile. Noaptea trecută a dormit în camera de
oaspeți, nu a putut suporta să intre în dormitorul lor, unde aerul închis este
ca un zid dens de disperare.
Crăciunițele roșii de pe pervazul ferestrei se ofilesc, dar Harald nu se
deranjează să le ude. Se apleacă peste chiuvetă și încearcă să gândească,
sprijinindu-și fruntea de ușa rece a dulapului.
Fredrik e puternic și în formă. Dacă își amintește bine, a fost vânător de
munte, adică un soldat de elită, antrenat să folosească violența.
Harald scoate un pahar și lasă apa să curgă la robinet. Umple paharul cu
apă rece ca gheața și bea încet. Își amintește că Mira i-a spus că Fredrik își
iubește familia mai mult ca orice, că ar face orice de dragul lor.
Asta înseamnă oare că e gata să se răzbune cu orice preț?
 Harald nu vrea să creadă asta, dar Amanda a fost ucisă și
Ludde otrăvit. E nevoie de un anume fel de mânie ca să duci la bun sfârșit
astfel de acțiuni.
Cine altcineva ar putea fi?
Ori de câte ori răsucește gândul în minte, ajunge la aceeași concluzie.
Nimeni altcineva nu i-ar putea vrea răul, nu în asemenea măsură.
Încrederea în oameni pe care Harald a avut-o în decursul vieții zace
acum în țăndări. Citise despre oameni care au făcut lucruri îngrozitoare, dar
nu-și imaginase niciodată că ar putea cădea el însuși victimă acestora.
 79.

Puțin după ora nouă, Hanna și Daniel ajung în Sadeln, unde Fredrik
Bergfors inspectează unul dintre șantierele lui.
Cerul se înroșește deja spre est atunci când parchează lângă o casă
aproape terminată de pe Bjömhyllan. Poziția e de prim rang, cu vedere
neobstrucționată spre lac. Se află la numai o aruncătură de băț de pista
numită Hermelinbacken și are un adevărat centru de încărcare-descărcare a
schiurilor.
Pe drum sunt înșirate dube și camioane. Când Hanna și
Daniel pătrund înăuntru, își dau seama de ce. Locul fierbe de activitate
febrilă și un roi de meșteri duc afară plăci de lemn sau aruncă molozul într-
un container imens din curte. Locul încă mai seamănă cu un șantier, dar
probabil nu pentru mult timp.
Fredrik Bergfors stă în ușa balconului, discutând în engleză cu un bărbat
care pare a fi șeful de echipă.
Se încruntă când îl vede pe Daniel, care ridică insigna de polițist.
— Avem câteva întrebări, putem sta de vorbă între patru ochi undeva?
Bergfors arată spre una dintre camere, în care se află o măsuță de plastic
și patru scaune.
— Aici.
— Ocupat? remarcă Daniel, înclinând din cap în direcția muncitorilor.
Bergfors aprobă din cap fără urmă de zâmbet.
— Mâine vin reprezentanții consiliului pentru inspecția finală. Toată
lumea vrea să fie gata până de Crăciun, așa că decembrie e o lună
aglomerată.
Se așază în ceea ce pare că va fi dormitorul principal. O altă ușă duce
într-o baie separată, luxoasă.
Hanna se întreabă cum o să înceapă Daniel. Știe cum ar conduce ea
discuția, dar nu vrea să preia inițiativa; o îngrozește ideea de a fi
considerată băgăreață încă din prima zi.
— Cum spuneam, avem câteva întrebări în legătură cu uciderea
Amandei Halvorssen.
Expresia lui Bergfors nu se schimbă.
 — Cât de bine cunoști familia Halvorssen?
— Soția mea lucrează cu Harald, e asistenta lui personală. N-aș putea
spune că i-aș cunoaște familia.
— De când lucrează pentru el?
— De puțin peste trei ani.
— Ai zice că se înțeleg?
— Presupun că da.
Daniel dă din cap și mâzgălește ceva în carnețel.
— Unde ai fost în noaptea de 12 decembrie și dimineața de 13
decembrie la primele ore?
— Eram acasă, dormeam.
— Poate confirma cineva?
— Soția mea, Mira. Era lângă mine.
— La ce oră v-ați culcat?
Acum Bergfors pare prudent.
— Destul de târziu, cred. În perioada asta sunt multe de făcut.
Flutură din mână spre restul casei.
O voce de bărbat strigă ceva în poloneză, apoi se aude o bufnitură.
— Cât de târziu? intervine Hanna.
Nu se poate abține, cu toate că intenționa să-l lase pe Daniel să pună
întrebările.
Bergfors ridică din umeri.
— Nu-mi amintesc.
— Înainte sau după miezul nopții?
— Posibil să fi fost după douăsprezece.
— Soția ta era trează când te-ai băgat în pat?
— Nu, dormea.
— Așadar nu poate confirma ora la care ai venit în dormitor.
Bergfors își trage scaunul puțin în spate și picioarele scârțâie puternic pe
podeaua de lemn. E un bărbat masiv și scaunul pliant pare prea mic pentru
el. Abia încape pe șezutul din plastic murdar.
— Despre ce e vorba? întreabă, scoțând o țigară electronică. Nu am
nimic de spus despre Harald. E șeful soției mele.
Tonul lui dezvăluie mai mult decât își dă el seama. E rece ca gheața.
— Am auzit că nu ar fi doar atât, spune Daniel calm.
— Ce vrei să spui?
 — Avem o sursă care pretinde că soția ta ar avea o relație cu
Harald.
Cu siguranță, Daniel e adeptul abordării directe. Hanna a observat că nu
pare îngrijorat că ar putea răni sentimentele cuiva. În același timp însă,
tactica îi este familiară. Uneori e mai bine să intri în problemele dificile
chiar de la început. Șocându-l pe cel interogat, îl poți determina să lase
garda jos. E mai greu să minți când ești luat prin surprindere.
Maxilarul lui Bergfors e rigid atunci când răspunde.
— Nu știu nimic despre asta.
— Nu?
Tăcere. Daniel pare perfect în largul lui.
— Dacă soția ta are o relație cu Harald Halvorssen, atunci presupun că
nu-ți e prea drag…
Niciun cuvânt nu trece de buzele lui Bergfors.
— E ușor să pierzi imaginea de ansamblu în asemenea circumstanțe,
continuă Daniel. Să începi să te gândești la răzbunare…
Hanna se apleacă în față.
— De unde ai zgârietura aia pe bărbie?
Bergfors își atinge fața.
— Mă jucam cu fiica mea seara trecută și m-a zgâriat din greșeală.
— Un copil de trei ani poate face o asemenea rană? întreabă
Daniel, perfect sincronizat, de parcă el și Hanna ar fi repetat dinainte
întrebările.
Altă ridicare din umeri. Iritarea se vede clar în fiecare linie a corpului lui
Bergfors.
Daniel adoptă o tactică diferită.
— Ai folosit snowmobilul în weekend?
Pe drum i-a povestit Hannei că Bergfors e înregistrat ca deținător al unui
snowmobil.
— În noaptea dintre sâmbătă și duminică, de exemplu? adaugă.
Bergfors sare în picioare, răsturnând scaunul.
— Nu știu de ce sunteți aici, dar eu chiar nu am timp pentru asta!
— Dacă preferi să ne însoțești la secție ca să continuăm discuția, eu sunt
de acord, zice Daniel.
— În cazul ăsta va trebui să mă convocați împreună cu avocatul meu, se
răstește Bergfors.
 Hanna surprinde privirea lui Daniel când Bergfors iese pe ușă.
Ea mai are o mulțime de întrebări.
Nu a terminat cu Fredrik Bergfors – nici pe departe.
 80.

Când Hanna deschide ușa liceului din Järpen, e recreație. Daniel o

urmează îndeaproape, cu telefonul lipit de ureche.
După ce au discutat cu Fredrik Bergfors au decis să se ducă direct la
școală, ca să stea de vorbă cu Lasse Sandahl. Hanna înțelege că Bergfors va
trebui să mai aștepte, până când vor avea mai multe pe care să se bazeze.
Antipatia lui față de Harald Halvorssen nu poate fi interpretată greșit.
Faptul că soția lui și Harald au o relație ar putea fi un motiv puternic. Pe
de altă parte, nimic altceva nu îl leagă de crimă, chiar dacă deține un
snowmobil și modelul de SUV pe care martorul l-a văzut la refugiul de
unde dispăruse Amanda.
Se uită de jur-împrejurul holului de la intrare. Peste tot sunt grupuri de
adolescenți, aparent împărțiți în aceleași bisericuțe ca pe vremea când era
Hanna la liceu. Elita e în centru: băieții populari și fetele drăguțe, atent
machiate. Tocilarii sunt ceva mai departe, hainele și ochelarii identificându-
i drept membri ai tribului. O fată stă singură lângă fereastră, cu nasul într-o
carte. E îmbrăcată în negru și din aerul ei reiese clar că ar vrea să fie lăsată
în pace.
Hannei îi aduce aminte de ea însăși.
Un îngrijitor îi conduce într-o clasă goală, în timp ce altcineva pleacă să-
l caute pe Lasse Sandahl. Încăperea e deprimantă, cu lambriuri din lemn
cenușiu până la jumătatea peretelui și scaune cenușii. Chiar și parchetul e
cenușiu.
Hanna se duce la fereastră și se uită afară în curtea acoperită de zăpadă.
Seamănă cu o parcare: prea multe mașini și nu suficientă verdeață.
Afară e la fel de cenușiu ca înăuntru.
Sandahl apare după câteva minute. E lat în umeri, dar începe să facă
burtă. Li se întâmplă deseori celor care au făcut mult sport în tinerețe, dar s-
au resemnat cu o viață mai sedentară pe măsură ce au înaintat în vârstă.
Daniel o prezintă pe Hanna, apoi se așază la una dintre mesele
dreptunghiulare la care stau de obicei elevii.
— Mulțumesc că ți-ai făcut timp să vorbești iar cu noi, spune Daniel.
Mai avem câteva întrebări în legătură cu Amanda.
 Sandahl aprobă; Hanna îl studiază cu atenție. Arată foarte plăcut și pare
a fi genul de persoană căreia îi e ușor să comunice cu elevii și părinții.
Daniel i-a spus deja că mama Amandei îl considera cumsecade.
Să fie oare deplasate suspiciunile lor? Tot ce au este o bârfă. În același
timp însă, orice nu este în regulă trebuie cercetat.
Au discutat pe drum procedura și Daniel a sugerat că Hanna ar trebui să
preia conducerea discuției. Spre ușurarea ei, i-a lăudat contribuția în
conversația cu Bergfors, întrebările precise când răspunsurile lui nu erau
adecvate.
— Ne poți spune mai multe despre relația ta cu Amanda? începe ea.
Sandahl dă din cap. Lasă impresia unui om care vrea să se facă plăcut.
— Comunicam bine, eram foarte deschiși unul cu celălalt. Sper că și ea
considera la fel.
— Despre ce ați vorbit ultima dată când ai văzut-o?
— Am avut o sesiune de consiliere săptămâna trecută, cu câteva zile
înainte de dispariția ei. Am trecut prin mai multe subiecte, am comentat
notele ei. Chestiunile obișnuite.
Ridică din umeri.
— A existat ceva neobișnuit? întreabă Daniel.
— Nu chiar. Nu, din câte îmi amintesc.
— Amanda părea să fie îngrijorată de ceva? încearcă Hanna.
Sandahl se scarpină pe gât, lăsând o urmă roșie.
— De fapt, în ultimele săptămâni părea să aibă dificultăți de concentrare,
recunoaște el.
— Dar absențele? E totul în regulă aici?
— Acum, că ai pomenit… Am ridicat problema în cursul întâlnirii, faptul
că începuse să lipsească de la școală mai mult decât de obicei. Ea a spus că
o să încerce să îmbunătățească situația.
— A explicat de ce absenta?
Sandahl își trage o mânecă în jos. Coatele puloverului lui gri cu guler în
V sunt roase și umflate.
— Ceva în legătură cu slujba ei, din câte îmi amintesc.
— Slujba ei?
Hanna are sentimentul că informația este nouă și pentru
Daniel.
— Unde lucra? întreabă.
 — Nu știu. N-am vorbit despre asta.
Sandahl își scarpină o tâmplă. Părul blond e pieptănat cu atenție, astfel
încât să ascundă un început de chelie.
— N-a trecut nicio săptămână de când ne-am întâlnit.
Glasul îi e sufocat:
— A fost marțea trecută.
Reușește să afișeze un zâmbet trist, care pare cumva să îi rămână blocat
la colțurile buzelor.
— Povestește-ne despre relațiile tale familiale, spune Hanna schimbând
subiectul.
Sandahl se încruntă.
— De ce?
Hanna surâde încurajator.
— Avem nevoie de niște informații generale. Ești căsătorit sau locuiești
cu cineva?
— Nu.
— Ai o prietenă?
— Momentan, nu.
— Dar ieși la întâlniri?
— Da. Da, ies.
Sandahl își mormăie răspunsurile, ca și cum nu ar fi sigur încotro se
îndreaptă discuția.
— Ce vârstă avea ultima ta iubită?
— Poftim?
Hanna încearcă să sune cu totul obiectivă.
— Am auzit că îți plac fetele tinere. Inclusiv elevele.
Sandahl își freacă lobul urechii.
— Niciodată n-aș…
— Niciodată… ce? Nu te-ai combina cu una dintre elevele tale?
Ochii îi aleargă în toate părțile, ceea ce le spune tot ce trebuie să știe. A
încercat cu Amanda. Poate că nu a mers până la capăt, dar a fost destul încât
să nu se simtă în largul lui.
Vechiul dispreț o năpădește iar. Nenorociții de bărbați care profită de
poziția lor de putere asupra femeilor mai tinere – îi găsești peste tot.
— I-ai făcut avansuri Amandei?
Își asprește intenționat tonul.
 — Ai profitat de ea?
— Ce? Nu, categoric nu!
— Dacă ne minți, vom afla, îl avertizează Daniel.
— Jur că nu am avut nimic de-a face cu moartea ei! Nu i-am făcut nimic!
Lasse Sandahl își linge buzele.
— Ai atins-o?
Hanna intră tare în el, dar asta e și ideea. Ea și Daniel au căzut de acord
să-l preseze pe Sandahl cât de mult posibil.
— Nu asta s-a întâmplat.
Se uită în pământ:
— Faceți să pară ceva murdar.
Chiar este murdar.
— Ai o singură șansă să ne spui ce s-a petrecut între voi. O singură
șansă.
Sandahl fixează un punct de pe perete.
— Nu m-am culcat cu ea.
Hanna așteaptă să continue.
— Am vrut doar să-i ofer sprijinul meu. În cazul în care avea nevoie de
un adult la care să apeleze.
— Ai încercat s-o săruți?
— Da.
Vocea abia i se aude.
— Când?
Întrebarea lui Daniel e ca plesnetul unui bici.
— La petrecerea de Noaptea Valpurgiilor, în primăvară. Băusem prea
mult.
De parcă asta ar fi o scuză.
— Cum a reacționat Amanda?
— N-a fost interesată. A plecat. Asta-i tot, jur. Am regretat imediat.
Hanna îl țintuiește cu privirea.
— Unde ai fost în noaptea dintre 12 și 13 decembrie, când a dispărut
Amanda?
— Acasă, în apartamentul meu.
— Poate confirma cineva?
— Nu, locuiesc singur, v-am spus deja.
— Ai mașină? întreabă Daniel.
— Da.
 — Ce marcă e?
— Volvo.
— Culoare?
— Albastru-închis.
Daniel înclină din cap, un gest exagerat menit să fie văzut de Sandahl,
care pare în pragul lacrimilor.
— Nu i-am făcut niciun rău Amandei, șoptește.
 81.

Cât timp stă în dormitorul întunecos, Lena se simte de parcă s-ar afla
într-un cocon unde nimeni nu poate ajunge la ea.
Nu vrea să fie trează; tot ce dorește e să zacă sub pătură și să nu se mai
ridice niciodată, dar în cele din urmă nevoile trupului o trag afară din pat.
Alunecă precum o umbră în baie, se așază pe toaletă și face ceea ce
trebuie să facă.
Mirosul acid de transpirație uscată îi ajunge la nări. Știe că ar trebui să
facă un duș și să-și spele părul, dar rămâne așezată, fără să se miște.
Poate să mai aștepte. E prea mult efort; nu are energia necesară.
Abia reușește să tragă apa.
Sunetul televizorului din living și murmurul slab al vocilor gemenilor
răzbate prin ușa de la baie. E ca o lume diferită, una care nu mai are
legătură cu ea.
Vocea lui Harald nu se aude. Ei nu-i pasă. Noaptea trecută a dormit
probabil în camera de oaspeți; nu l-a mai văzut de ieri seară.
Nu contează.
La un anumit nivel conștientizează că Mimi și Kalle au nevoie de ea, că
ar trebui să se adune, dar nu are idee cum s-o facă.
De unde o să găsească puterea să continue să fie mama lor?
Tot ce a considerat de la sine înțeles, viața care i-a aparținut atât de mulți
ani, nu mai există. Viața alături de o familie gălăgioasă, copiii și prietenii
lor, un vârtej constant de activități și vorbărie. Să-i spele, să le gătească, să-
i ducă în diverse locuri…
Totul a dispărut.
S-a considerat dintotdeauna o persoană capabilă, cineva care se poate
descurca atât cu succesul, cât și cu piedicile. Acum a fost pusă la încercare,
iar ceea ce credea ea s-a dovedit a fi o iluzie. E slabă și plăpândă, o creatură
jalnică, neadecvată.
Lena se așază din nou, legănându-se înainte și înapoi pe scaunul de
toaletă.
Tot ce a rămas din ea e o cochilie goală, o siluetă de carton atât de turtită
de durere încât nu mai conține nimic.
 După un timp își trece limba peste dinți, simțind depunerile aspre, și se
întinde după periuța de dinți.
Apoi își lasă mâna să cadă.
De ce să se ostenească să se mai spele pe dinți când existența ei nu mai
are niciun înțeles?
Îi aude pe gemeni râzând în living.
Ei sunt mici; o să treacă peste durere, o să-și construiască o nouă viață
din care amintirea Amandei se va șterge pe măsură ce vor crește.
Ei nu s-au spart într-un milion de bucățele, așa ca Lena.
Ea știe că nu va mai putea fi niciodată întreagă.
Se ridică și se prinde de marginea chiuvetei ca să nu cadă.
Apoi se strecoară înapoi în dormitor și închide ușa, ca să nu mai fie nevoită
să-i audă pe copiii de jos.
 82.

Pe drumul de întoarcere spre Åre, Daniel și Hanna se opresc să ia

prânzul la Hållandsgården. El e foarte mulțumit să o aibă în echipă;
interviul cu Sandahl a demonstrat clar câtă experiență are.
Se pare că vor lucra bine împreună.
În timp ce înfulecă chiftele cu dulceață de merișoare, piure de cartofi și
sos, Daniel îi povestește ce știe despre locul respectiv. Este un centru
creștin situat chiar pe drumul de pelerinaj al Sfântului Olav, care urmează
apele repezi ale râului Indal. Se presupune că Sfânta Birgitta a trecut pe
acolo în secolul al XIV-lea.
Simte cum tensiunea dimineții începe să scadă pe măsură ce îi turuie
discursul turistic.
— E frumos, spune Hanna, făcând semn din cap spre împrejurimi. Cu
toții avem nevoie din când în când de un refugiu spiritual.
Au ales o masă lângă fereastră și vorbesc sporadic în timp ce mănâncă.
Abia când farfuriile se golesc și au în față cafelele conversația revine la
caz.
— Va trebui să luăm mostre și de la Bergfors și de la Sandahl, spune
Hanna. Să le comparăm ADN-ul cu particulele de piele găsite sub unghiile
Amandei.
— Crezi că Bergfors ar fi de acord?
Hanna desface mâinile. Daniel a remarcat deja că limbajul ei corporal
este destul de animat.
— Probabil că nu, recunoaște ea.
— El categoric are un motiv credibil. A părut supărat când am pomenit
de aventura soției lui.
— Și Sandahl ar putea avea un motiv, subliniază Hanna. E posibil ca
Amanda să-l fi amenințat că îl pârăște directorului școlii.
— La șase luni după tentativă?
— Nu avem decât cuvântul lui Sandahl în sensul ăsta. Posibil să se fi
întâmplat ceva în timpul ultimei întâlniri de consiliere. Dacă a mai făcut și
altceva care s-o supere? Dacă ea a zis că îi spune directorului sau părinților
ei?
 Hanna răsucește în mâini ceașca de cafea.
— Probabil a știut despre petrecerea Ebbei, fiindcă a fost invitată toată
clasa. Poate a așteptat afară, sperând să aibă ocazia să rezolve lucrurile cu
Amanda.
— Vrei să zici că a stat afară toată seara, sperând ca ea să iasă de una
singură?
Lui Daniel i se pare prea puțin probabil.
Martorul care sunase la poliție văzuse o mașină de culoare închisă
oprind la refugiul unde fusese găsit fularul Amandei. Se presupune că ea
urcase de bunăvoie în mașină, cel mai probabil pentru că îl cunoștea pe
șofer.
Nu pot exclude posibilitatea ca Sandahl să fi fost șoferul.
Același lucru este valabil și pentru Fredrik Bergfors. Viktor de
asemenea ar fi putut face rost de o mașină, tatăl său e înregistrat ca posesor
al unui SUV de culoare închisă.
— Crezi că Sandahl se potrivește profilului unui ucigaș tipic?
— Cum arată un ucigaș tipic? se întreabă Hanna retoric.
— În orice caz, mi-ar plăcea să verificăm mașinile lui Sandahl și
Bergfors și să căutăm ADN-ul Amandei, spune Daniel, perfect conștient că
procurorul, Tobias Ahlqvist, nu ar permite așa ceva fără o dovadă mai
serioasă – deja păruse sceptic la ultima întâlnire.
Un autobuz alb oprește afară și descarcă vreo douăzeci de vizitatori.
Dispar în direcția celei mai apropiate biserici din lemn.
Hanna își termină cafeaua și pune ceașca pe tavă.
— Trebuie să vorbim cu Mira Bergfors și cu Harald Halvorssen. Ce-ar fi
să facem asta înainte să ne întoarcem la secție? Chiar mi-ar plăcea să aud ce
are Harald de spus despre Fredrik Bergfors.
 83.

Când ajung Hanna și Daniel, casa familiei Halvorssen e în întuneric, cu

excepția unei singure ferestre. În timp ce sună, Hanna aproape că simte
suferința care apasă căminul familiei.
Harald deschide ușa. Se uită nedumerit la Daniel și se prinde de tocul
ușii. Nu e decât ora două după-amiază, dar mirosul de băutură din respirația
lui e greu de confundat.
Daniel o prezintă pe Hanna drept noua lui colegă.
— Putem intra?
Se întoarce spre Hanna.
— Au un câine, nu ești alergică, nu-i așa?
— Ludde a murit.
Glasul lui Harald se frânge și ochii i se umplu de lacrimi.
— A murit alaltăieri.
Hanna îi pune o mână pe braț.
— Îmi pare rău.
Harald pare că vrea să spună ceva, apoi se răzgândește. Îi conduce în
bucătărie; peste tot sunt vase murdare.
— Copiii sunt la școală? întreabă Hanna.
Harald clatină din cap.
— I-a luat mama pentru câteva ore. I-am lăsat să nu meargă la școală
săptămâna asta.
Hanna se apleacă. S-a tot gândit la comentariul lui Lasse
Sandahl privitor la slujba Amandei. La dosar nu există nicio informație
despre un loc de muncă și Daniel evident nu știa nici el. De asemenea, se
gândește că e bine să înceapă cu altceva decât presupusa relație cu Mira
Bergfors.
— Pot să întreb unde lucra Amanda? Am vrea să vorbim cu șeful ei.
Harald pare surprins.
— Nu lucra. Noi n-am fost de acord să lucreze pe timpul școlii; ne-am
gândit că ar fi mai bine să se concentreze asupra studiilor.
Își șterge nasul cu dosul mâinii.
— O lăsam să-și cheltuiască alocația cum voia. Am considerat că e de-
ajuns, plus banii pe care îi câștiga peste vară la chioșcul de înghețată.
Hanna nu înțelege. Sandahl le-a spus că Amanda punea lipsa de
concentrare pe seama slujbei. Acum tatăl insistă că ea nu lucra.
Ce se petrece? Poate să știe mama ei mai mult?
— Lena e acasă?
Daniel e pe fază.
Harald arată spre tavan.
— Nu se simte prea bine. Se… odihnește.
— În regulă.
Hanna și Daniel schimbă o privire, un acord tacit de a trece la motivul
adevărat al vizitei lor.
— Probabil e mai bine dacă discutăm următoarea problemă numai cu
tine, zice Daniel.
Harald nu reacționează.
— Am primit un pont anonim despre tine și asistenta ta.
— Mira?
Harald devine dintr-odată circumspect.
— Sursa noastră pretinde că voi doi aveți o relație.
Hanna remarcă faptul că Daniel are un ton mult mai prietenos decât când
au vorbit cu Sandahl și Bergfors; acum nu are intenția să provoace o
înfruntare.
Harald clipește de câteva ori.
— Ne întrebam dacă soțul ei ar fi putut afla, continuă Daniel.
Când am stat data trecută de vorbă ai spus că nu ai dușmani, dar dacă asta e
adevărat, lucrurile se schimbă.
Harald își sprijină fruntea într-o mână.
— E adevărat, rostește slab. Dar s-a terminat cu ceva timp în urmă. Lena
nu știe nimic. Să nu-i spuneți, n-o să poată face față acum.
Hanna decide să treacă direct la ipoteza lor.
— Ar putea Fredrik Bergfors să caute răzbunare? Să-ți atace familia?
Chipul lui Harald își pierde culoarea.
— Și eu mi-am pus aceeași întrebare. Ieri am aflat că ne-a murit câinele;
a fost otrăvit cu nicotină. A sunat veterinarul. Se pare că a fost omorât
intenționat.
— Și crezi că a fost Fredrik?
— Nu știu. Cine altcineva să fi fost?
 Hanna încearcă să prindă privirea lui Harald, dar fără succes.
El își strânge ambii pumni în poală.
— Trebuie să faceți ceva, îi imploră. Nu se poate să scape nepedepsit.
 84.

Câteva ore mai târziu, Hanna e în drum spre casă. E obosită după toate
câte s-au întâmplat, dar și ușurată. Simte că ziua a trecut cu folos, iar
Daniel a părut mulțumit de contribuția ei.
Nodul pe care-l simțea în gât de atâta timp a dispărut.
Lydia o sună când ea e încă la volan.
— Felicitări pentru noua slujbă! zice sora ei. E o veste minunată, o
meriți din plin, după tot ce ai îndurat.
Hanna îi povestește despre prima zi și despre noul ei șef, Daniel
Lindskog, care a făcut eforturi serioase ca să-i aranjeze detașarea
temporară, după prima întâlnire de luni, când Anton a întrebat-o dacă i-ar
plăcea să lucreze în Åre.
— Totul s-a întâmplat foarte repede, încheie ea și își poate auzi fericirea
în glas. Dar e fantastic!
E minunat să lucreze într-un mediu în care colegii au încredere în ea.
Lydia își drege glasul.
— Problema e…
Sună serios.
— Despre altceva trebuie să vorbim. Am discutat cu Christian despre
apartament, i-am spus că nu-l poate lua pur și simplu.
Inima Hannei se oprește. Nu vrea să se gândească la Christian — nu azi,
când totul merge așa de bine.
— Îți dai seama că e furios rău, nu?
Hanna însăși e furioasă rău, dar nu e cazul să atragă atenția.
— Da.
— Susține că i-ai distrus în mod deliberat costumele și pantofii, haine
care valorează câteva mii.
Hanna își mușcă interiorul obrazului. Asta a fost cu doar o săptămână în
urmă? Pare ceva dintr-o altă viață. Își dorește ca Lydia să nu fi aflat.
— Ai făcut asta, Hanna?
— Ce să fac?
— Nu începe. Ai tăiat costumele italienești ale lui Christian?
— Poate.
 În lumina rece a zilei, privind în urmă, pare de neînțeles că a putut să
facă așa ceva. Hanna nu s-ar fi crezut niciodată capabilă de asta, și totuși a
stat acolo mânuind foarfeca.
Nu regretă, dar știe că a fost un act de răzbunare nebunesc, greșit.
— A mai spus și că i-ai turnat muștar în pantofi. Din câte am înțeles,
sunt complet distruși. E adevărat?
— Da, mormăie Hanna.
— Pentru Dumnezeu, ce-a fost în mintea ta?
— Nu știu. Eram foarte furioasă și supărată.
Simte din nou o izbucnire de furie, amintindu-și cum a părăsit-o
Christian, așa, pur și simplu.
— Zice că o să te reclame la poliție.
— Poftim?
Hanna nu-și poate crede urechilor. Christian a înșelat-o, a trădat-o, iar
acum o amenință cu poliția? Ce fel de om e?
— Am încercat să cad la pace cu el, continuă Lydia. Se pare că deja a
vorbit cu un avocat și intenționează să te acuze de distrugere din culpă. Ai
putea primi o condamnare cu suspendare sau o amendă. Înțelegi cât e de
serios?
— Știu ce înseamnă distrugere din culpă, mulțumesc.
Să-l ia dracu’ pe Christian.
— Ce-ai zis?
— Nimic.
Lydia oftează în urechea ei. Sună exact ca mama lor.
— După cum văd eu lucrurile, singura ta șansă e să-l suni și să-ți ceri
scuze convingător. S-ar putea îmbuna.
Hanna pur și simplu nu se poate umili într-atât. I se zbârlește părul doar
gândindu-se la această posibilitate. Nu mai vrea să-l vadă vreodată pe
Christian, nici nu vrea să vorbească cu el.
Nici nu se pune problema să-i ceară iertare.
— Nu pot să fac asta, își informează sora, cu buzele amorțite.
— Știu cine e avocatul lui. E experimentat și alunecos când vine vorba
de legi. Nu te poți pune cu el.
Lydia pare sătulă și Hanna n-o poate condamna. Cine poate suporta să
curețe tot timpul după prostiile surorii mai mici?
Tocmai a ieșit de pe E14 și se îndreaptă spre Sadeln, urcând pe drumul
îngust cu serpentine strânse care-i aduce aminte de Alpi.
— Trebuie să rezolvi situația cu Christian.
Tonul Lydiei e aspru.
— Dacă își pune în practică amenințarea, Poliția Orășenească s-ar putea
să se gândească mai bine în privința înțelegerii cu Östersund. Și atunci ce-o
să se întâmple cu noua ta slujbă?
Hanna conduce puțin cam prea repede când ajunge în Björnen în centru.
Trece de recepția teleschiului SkiStar, care se va deschide în weekend.
Roțile din spate derapează când virează spre Sadeln.
Se gândește să-l sune pe Christian.
Fiecare fibră din ființa ei țipă nu.
— Nu pot să-mi cer scuze față de el, șoptește. Nu mă pune să fac asta.
Lydia oftează din nou.
— Știu ce simți, dar nu ai de ales. Cu cât mai repede, cu atât mai bine,
înainte să apuce să contacteze poliția.
 85.

La ora șapte și jumătate Hanna stă deja de mult timp în bucătărie,

încercând să își facă un pic de curaj ca să-l sune pe Christian.
Nu poate amâna, chiar dacă gândul îi face rău.
De ce ar trebui să-și ceară ea scuze, când el e cel care s-a purtat ca un
ticălos?
Dorința de a-și turna un pahar de vin e aproape irezistibilă.
Are nevoie de o băutură, de ceva care să-i amorțească gândurile, s-o apere
de umilință.
Numai instinctul de autoapărare o oprește; alege în schimb un pahar de
Coca-Cola. Să bea acum alcool ar fi o mare greșeală. Dacă e să suporte o
discuție cu Christian, trebuie să fie trează, el ar observa după vocea ei că a
băut.
În plus, nu se poate prezenta de dimineață la serviciu mahmură.
Cele două aplice de pe peretele bucătăriei răspândesc o lumină blândă,
aurie. Becurile din tavan sunt stinse. Se uită la pozele cu Christian din
telefonul ei. Știe că ar trebui să le șteargă, dar nu are puterea să o facă.
Își amintește de toate ocaziile când el îi critica purtarea după o cină
împreună. Când voia să știe de ce nu face eforturi să fie mai sociabilă, „mai
amuzantă”, după cum se exprima el. Chiar e nevoie să fie mereu așa de
serioasă?
După o zi lungă de muncă, după ce făcea cunoștință cu încă o femeie
bătută și învinețită care încerca să-și protejeze partenerul violent, nu-i
venea prea ușor să treacă la o dispoziție de petrecere.
N-a fost niciodată pricepută să se schimbe la ordin.
Era imposibil să-i explice toate astea lui Christian. Tăcea, promitea să se
străduiască mai mult data viitoare. În final, nu mai știa ce e bine și ce e rău.
Privind în urmă, îi e rușine că a fost așa docilă, chiar dacă din punctul de
vedere al lui Christian nu a fost niciodată îndeajuns.
Hanna se gândește la Daniel și la cât de bine au lucrat împreună la
interogatoriile din cursul zilei. Oare el și-ar critica la fel partenera? Probabil
că nu; fără îndoială el ar înțelege-o. Abia dacă-l cunoaște, dar pare genul
acela de persoană.
 Nu se poate abține să nu se întrebe dacă are o relație. Bineînțeles că are,
toți bărbații cumsecade de vârsta lui și-au găsit deja sufletul pereche.
Telefonul țiuie.

L-ai sunat pe Christian? Cum a mers?

Lydia i-a oferit Hannei mai mult ajutor decât ar fi putut pretinde, dar în
același timp poate fi și incredibil de insensibilă. În lumea Lydiei, iei o
decizie, o duci la îndeplinire și treci mai departe.
Dacă ar fi așa de ușor…
Hanna îi trimite repede un răspuns spunând că tocmai se pregătea să-l
sune; apoi își strânge picioarele sub ea. Scaunele tapițate cu alb sunt
aproape ca niște fotolii, largi și confortabile, cu brațe generoase.
Aduce numărul lui Christian pe ecranul telefonului și se uită lung la el.
Probabil este încă la agenție, încheindu-și ziua de muncă. E miercuri,
așa că e puțin probabil să aibă o vizionare în seara asta; zilele de luni și
marți sunt cele mai aglomerate.
Oare ar putea să-și ceară scuze printr-un SMS?
Ar putea face față unui text, n-ar fi la fel de chinuitor ca un apel
telefonic. Dar Lydia a spus că Hanna ar trebui să vorbească cu el dacă vrea
să-l convingă să nu se ducă la poliție. El a contactat deja un avocat
binecunoscut, așa că probabil e furios.
Hanna tot nu simte niciun regret pentru fapta ei. Știa exact cât de mult
își iubea costumele și pantofii italienești, din acel motiv a făcut-o. Voia ca
el să se simtă la fel de distrus și supărat cum era și ea.
Nu poate recunoaște asta, n-ar face decât să înrăutățească lucrurile.
Revine la laptop; își permite să navigheze pe net timp de câteva minute
ca să-și pună gândurile în ordine.
Când pune jos telefonul răstoarnă paharul de Cola. Curge de pe masă pe
podea, formând o băltoacă mare, exact ca ziua trecută, când Zuhra a vărsat
din greșeală detergentul în hol.
Cu toate câte s-au întâmplat, Hanna nu a avut timp să se gândească la
vizita de ieri la firma de curățenie. E ciudat că femeia care lucra acolo nu o
cunoștea pe Zuhra. Asta înseamnă că probabil lucrează în altă parte, dar
unde?
Curăță mizeria, apoi caută pe Google firmele de curățenie din
Åre. Ar fi posibil s-o găsească pe Zuhra.
Își promite să-l sune pe Christian în cel mult o jumătate de oră.
Știe că trebuie să-l contacteze, dar nu-i e deloc ușor.
 86.

Daniel e la birou, parcurgând rezumatele discuțiilor purtate de Raffe,

Anton și unul dintre investigatorii din Östersund cu proprietarii de cabane
din Ullådalen.
Aceleași întrebări, aceleași răspunsuri nesemnificative, repetate iar și
iar. Puțini au ieșit cu snowmobilele în weekend, pentru că vremea a fost
neprielnică. Și mai puțini au observat ceva neobișnuit în zonă în ultimele
zile. Niciunul nu a văzut un snowmobil de culoare închisă la miezul nopții.
Daniel își mișcă de câteva ori capul dintr-o parte în alta. E
târziu și i-a înțepenit gâtul. Ar trebui să meargă acasă, dar încă nu a
terminat. Dacă i-a scăpat un detaliu esențial?
Cu puțin timp în urmă a vorbit cu procurorul despre Fredrik
Bergfors. Vrea un mandat de percheziție, dar Ahlqvist insistă să obțină mai
multe dovezi.
Nu e pentru prima dată când Daniel se ceartă cu un procuror, dar în seara
asta răbdarea i-a ajuns la limită. Aproape că a dat cu telefonul de perete
când a încheiat convorbirea.
Sună mobilul: Ida, fără îndoială ca să-l întrebe dacă vine acasă.
— Bună, dragă, zice strecurând o notă veselă în glas.
— Unde ești?
Pare agitată. Alice plânge în fundal.
— La serviciu, bineînțeles.
— Știi cât e ora? Aproape opt jumătate!
Așa de târziu?
— Scuză-mă. Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.
— Nu puteai să mă anunți că o să întârzii? Pregătisem cina…
Ar fi trebuit să-i dea de știre. Nu intenționase să se cufunde astfel în
muncă.
— Iartă-mă, iubire! Chiar nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.
— Serios, Daniel…
Neplăcerea din glasul Idei nu poate fi greșit înțeleasă.
— Ai ratat din nou baia lui Alice. Iar acum nu vrea să adoarmă; doar țipă
întruna.
 — Vin acasă cât pot de repede, o asigură Daniel. Vreau doar să termin de
citit rapoartele astea.
 87.

Joi, 19 decembrie

Se spune că ora lupilor cade cu precizie între lăsarea nopții și ivirea

zorilor. Când Hanna deschide ochii, noaptea e pe sfârșite.
A dormit prost, cu perioade scurte de somn superficial. Corpul îi e încă
lipicios de transpirația ultimului coșmar.
Se simte ușurată că s-a trezit, dar sentimentul dezastrului încă persistă.
În vis se ducea să-l vadă pe Christian și era întâmpinată cu dispreț când
încerca să se scuze. Apoi apărea Daniel, vădit iritat, întrebând-o de ce nu
spusese nimic despre faptul că fusese dată afară din Poliția Orășenească.
Seara trecută nu a fost în stare să-l sune pe Christian. Nu poate scăpa de
anxietatea provocată de această situație. Cum de-și imaginase că era posibil
să i se ofere o nouă oportunitate?
El o să se ducă la poliție și totul va fi ruinat. Nu i se va permite să-și
păstreze noua slujbă; nimeni nu vrea o colegă acuzată de distrugerea
proprietății.
Trage pilota și închide ochii. Exact atunci, vântul urlă la colțul casei, ca
și cum natura însăși ar fi de acord că situația ei e disperată. Se uită spre
fereastră; storurile sunt coborâte doar până la jumătate. Afară e furtună.
Rafalele aruncă zăpadă înspre geam, lăsând dâre înghețate.
Ce o să facă?
Cade la loc pe pernă, se gândește la Daniel, știe că i-ar plăcea să lucreze
cu el pe termen lung, dacă i s-ar oferi ocazia. El o ia în serios, o ascultă, iar
asta o face să simtă din nou că-și face meseria de polițist.
Și mai e ceva la el care îi permite să se relaxeze: să stea tăcută în
prezența lui nu o stresează.
Hanna nu vrea să-și riște slujba doar pentru că nu e în stare să-l
contacteze pe Christian. Trebuie s-o facă azi.
Casa trosnește sumbru în furtună.
•
În ciuda stresului, se pare că a adormit din nou, pentru că data următoare
când Hanna se uită la ceas e aproape șapte. Furtuna s-a mai potolit puțin.
Cu toate că încă bate vântul, brazii înalți de dincolo de fereastra
dormitorului nu se mai leagănă ca niște suflete chinuite.
Zgomotul unei mașini care se apropie o face să arunce o privire pe drum.
Un Golf gri-închis a oprit în fața unei case cu un acoperiș cu iarbă, de modă
veche. O siluetă într-o pufoaică matlasată, înfoiată, coboară de pe locul
pasagerului și deschide portbagajul. E dificil de văzut prin întuneric și
viscol, dar se pare că adună echipament pentru curățenie. Coboară și
șoferul, se îndreaptă spre casă și descuie ușa.
Hanna își lipește fața de fereastră. Să fie Zuhra cea care cară totul pe
alee?
Dispare în interior, iar Golful pleacă.
Hanna reacționează instinctiv. Își pune blugii și un pulover, aleargă în
hol și își ia ghetele și haina, apoi deschide ușa și iese afară, în furtună.
 88.

Când Hanna traversează strada, gerul e ca un zid de gheață.

Plugurile de zăpadă încă nu au ajuns acolo sus, așa că se vede nevoită să
înoate prin zăpada groasă. Cealaltă casă se află puțin mai jos decât a Lydiei
și are parterul construit în interiorul dealului.
Hanna alunecă pe panta înghețată care duce la ușa principală.
Bate la ușă, dar nu-i răspunde nimeni. Încearcă din nou, dar nu e decât
tăcere.
Ciudat, a văzut-o pe Zuhra cu doar câteva minute în urmă; în plus,
luminile sunt aprinse. După puțin timp apasă pe clanță și constată că ușa e
descuiată. Ezită, apoi intră într-un hol pavat cu gresie. Pe peretele opus se
înșiră cuiere pentru echipamentul de schi, iar dedesubt e o bancă acoperită
cu blană de oaie deschisă la culoare.
— Alo?
Niciun răspuns.
Hanna vrea mult să stea de vorbă cu Zuhra. Reacția înspăimântată a
fetei, duminică, i-a trezit un anume fel de amintiri. Hanna a mai văzut acea
privire și înainte, pe chipurile femeilor abuzate, întâlnite atât de des la
Stockholm. Teama constantă de a fi pedepsite e vizibilă, nesiguranța de a nu
ști ce e bine și ce e rău, indiferent ce ar face, pentru că e imposibil de prezis
ce toane va avea abuzatorul. Când o asemenea nesiguranță se instalează, e
imposibil să te mai ascunzi.
Încearcă din nou.
— Bună!
Unde să se fi dus fata? Nu avea cum să dispară atât de repede; în plus,
ușa nu era încuiată.
Hanna își scoate ghetele și se uită după colț într-un living mare cu
canapea și fotolii de culoare gri-bej. Sufrageria adiacentă are loc pentru
zece persoane. Locul pare să fie de închiriat; Hanna nu observă niciun
obiect personal, cum ar fi fotografii sau ornamente.
Aude un fel de hârșâit de la parter. Acolo o fi Zuhra?
Hanna își dă subit seama că a intrat neinvitată în casa unui necunoscut.
Dacă jos e altcineva decât Zuhra, o să-i fie dificil să-și explice prezența. Ar
putea fi chiar acuzată de intrare prin efracție.
Nu-și poate permite alte necazuri.
Totuși, continuă.
Nimeni n-ar trebui să fie așa de speriat cum părea Zuhra.
Hanna coboară scările și strigă din nou: „Bună!?” în zadar.
Ajunge într-o cameră mare, cu televizor. La fiecare capăt al parterului se
află câte un dormitor și dintr-unul dintre ele se poate auzi zgomotul
aspiratorului. Acolo trebuie să fie Zuhra.
Hanna urmează zgomotul. Zuhra stă cu capul plecat și dă cu aspiratorul
pe lângă plintă cu o expresie de mare concentrare întipărită pe față.
— Scuză-mă, rostește Hanna cu voce tare.
Când Zuhra nu reacționează, o bate ușor pe umăr. Zuhra se răsucește
brusc, cu gura pe jumătate deschisă și cu teroare în ochi.
Are nevoie de câteva secunde ca s-o recunoască pe Hanna. Umerii i se
lasă în jos și trage aer adânc în piept. Teama lasă loc unei expresii
nedumerite.
— Bună, spune Hanna, încercând să pară liniștitoare. Îți amintești de
mine? Ne-am întâlnit sâmbăta trecută, când ai făcut curat la sora mea.
Zuhra dă din cap. Evident, e încă în gardă; strânge cu putere tubul de
metal al aspiratorului. E greu de vorbit peste zgomot.
— Poți opri chestia aia? întreabă Hanna.
Fără să vorbească, Zuhra se apleacă și apasă pe buton.
Schimbă priviri, în tăcerea ce s-a lăsat brusc. Hanna nu s-a gândit
dinainte ce să-i spună, dar știe că trebuie să-și aleagă cu grijă cuvintele.
Vrea s-o convingă pe Zuhra să se deschidă. Dacă fata e într-o situație
primejdioasă, are nevoie de ajutor.
— Ai timp să stăm de vorbă?
Zuhra clatină din cap, iar părul negru îi cade pe față.
— Trebuie să muncesc, răspunde ea, cu ochii plecați.
— Doar cinci minute. Te rog.
Zuhra se uită spre ușă, iar Hanna îi vede fața din profil. O vânătaie
întunecată îi acoperă obrazul drept. A văzut de prea multe ori astfel de
vânătăi și știe ce înseamnă. Cineva a lovit-o pe Zuhra peste față, cu putere.
Hanna aproape că poate vedea urma lăsată de palma deschisă.
E semnalul de alarmă pe care-l presimțise.
Hanna se așază pe patul dublu, care așteaptă să fie refăcut. Bate cu
palma salteaua lângă ea, încurajând-o pe Zuhra să i se alăture.
— Nu durează mult. Vreau doar să-ți pun câteva întrebări.
Ezitant, Zuhra se așază pe marginea patului.
— Ești bine? întreabă Hanna ezitant, arătând spre urma neagră de pe
obrazul fetei.
Văzută de aproape, e limpede că vânătaia e relativ recentă; contuzia încă
nu a început să devină vânătă sau galbenă.
— Te-a lovit cineva?
Zuhra își atinge obrazul.
— Nu e nimic.
— Se poartă cineva rău cu tine? Mie poți să-mi spui, rostește Hanna cu
blândețe.
Ar trebui să adauge oare că e polițistă?
Problema e că implicarea poliției ar putea fi considerată și mai
înspăimântătoare. În multe țări, poliția nu e un refugiu pentru femeile
abuzate, iar dacă permisul de ședere al Zuhrei nu e în ordine, un polițist e
ultima persoană cu care aceasta ar vrea să stea de vorbă. Ar putea-o bloca
complet.
Zuhra nu-i răspunde, dar ochii i se umplu de lacrimi.
Hanna se uită la mâinile ei. Nu poartă verighetă, așa că probabil cel care
a lovit-o nu e soțul ei.
— A fost prietenul tău?
Zuhra scutură din cap.
— Poți să vorbești cu șeful tău despre ce s-a întâmplat?
Zuhra pare și mai îngrozită.
— Nu vorbi cu șef, șoptește. Te rog. Șeful o să fie foarte supărat.
Sare în picioare, apucă aspiratorul și îl pornește, întorcându-se cu
spatele la Hanna. E limpede că vrea ca Hanna să plece.
— Trebuie să lucrez, mormăie.
Toate instinctele Hannei îi spun că e serios în neregulă ceva. Zuhra e însă
prea speriată ca să i se confeseze.
De-a lungul anilor Hanna a condus destule interogatorii cu victime ale
violenței domestice. Știe cât este de important să le arăți înțelegere și
empatie, pentru că majoritatea femeilor se simt profund rușinate pentru că
s-au lăsat abuzate. În același timp însă, trebuie să fii direct, să exprimi
foarte clar că purtarea abuzatorului e inacceptabilă. Prin întrebări limpezi și
directe e uneori posibil să înlături barierele care le determină pe femei să
păstreze tăcerea asupra adevărului.
Încearcă din nou.
— Cine te-a lovit? întreabă ea, atent. Mie poți să-mi spui, sunt de partea
ta.
Adesea e o ușurare pentru victime să vorbească despre abuz, dar Zuhra
nu pare să facă parte din respectiva categorie. Își continuă curățenia fără să
se uite la Hanna.
— Ai un telefon mobil?
Zuhra scutură din cap.
— Acum pleacă. Șeful foarte furios când am vorbit cu… altă fată.
Care altă fată?
— Cine era?
Zuhra nu răspunde.
— Cu cine ai vorbit?
Nimic.
Hanna nu vrea să renunțe. Se uită în jur prin cameră, căutând ceva pe
care să scrie. În sertarul noptierei găsește un pix și un bon vechi de la
băcănie. Își mâzgălește numărul de telefon.
— Uite: poți să mă suni oricând ai nevoie de ajutor. Chiar și la miezul
nopții, dacă e necesar.
Zuhra ia hârtia și o îndeasă în buzunarul de la blugi. Ochii îi sclipesc de
lacrimi nevărsate.
— Pleacă, insistă ea. Te rog.
 89.

Daniel e în drum spre sala de ședințe, pentru o conferință cu colegii din

Östersund. E obosit și prost-dispus. Ida n-a fost deloc mulțumită când a
ajuns în sfârșit acasă ieri-seară. Alice s-a trezit plângând de câteva ori în
cursul nopții. Are o mulțime de mesaje necitite, cu toate că ieri a lucrat
până târziu și azi a venit devreme.
Dă greș, pe toate fronturile.
Anton și Raffe sunt deja așezați în jurul mesei, dar nici urmă de Hanna.
Aceasta apare alergând, cu o grămadă mare de hârtii sub braț, exact în
momentul în care el face legătura.
— Scuze pentru întârziere, spune ea, cu obrajii roșii. N-a sunat ceasul.
Are părul ciufulit și o privire spăsită; își trage un scaun alături de Anton.
Birgitta Grip și alți doi colegi apar pe ecran. Procurorul nu e acolo, dar
Daniel nici nu se așteptase să fie.
— Bun venit în echipă, îi urează călduros Birgitta Hannei, înainte de a-i
da cuvântul lui Daniel.
El îi rezumă interviurile cu Lasse Sandahl și Fredrik Bergfors, la fel și
părerile lui Harald Halvorssen despre câinele otrăvit. Anton dă raportul
despre proprietarii de cabane cu care a vorbit ieri: nimic nou aici. Diverse
persoane au sunat în urma apelului pentru informații, dar niciuna nu a oferit
ceva demn de atenție. Câțiva din cercul de prieteni ai Amandei au cazier,
dar nu pentru infracțiuni care să-i facă suspecți în acest caz; în general, e
vorba de conducerea snowmobilului fără permis sau furtul unei motorete.
Cuvintele zboară de la unii la alții.
Fredrik Bergfors e luat în considerare drept posibil făptaș. Nu poate fi
ignorat faptul că are un motiv clar. Deține un SUV și un snowmobil, are
experiență în condusul snowmobilului, călătorind adesea prin munți. Un
fost partener de afaceri care a intrat la un moment dat într-o dispută legală
cu Bergfors și-a exprimat părerea că acesta ar fi ranchiunos.
De asemenea, posedă fizicul potrivit ca să manevreze cadavrul Amandei.
Prietenul Amandei este încă pe tabloul cu suspecți. Cu siguranță Viktor e
suficient de puternic ca să o doboare pe Amanda și s-o care după ce a rămas
inconștientă. Trecutul lui violent, dar și statisticile îl pun într-o lumină
nefavorabilă. Daniel l-a văzut pierzându-și controlul și există martori de la
petrecere care i-au descris cearta cu Amanda, chiar înainte ca ea să plece de
la casa Ebbei.
Daniel face tot posibilul să rămână cu mintea deschisă. Este esențial să
nu se fixeze pe o teorie prea devreme în cursul anchetei.
— Ce altceva mai știm despre Sandahl? întreabă Birgitta. Acum, după ce
a recunoscut că i-a făcut avansuri Amandei, trebuie să-l privim și pe el
drept suspect.
Daniel se întoarce spre Anton.
— Verifică dacă are cazier și vezi dacă el sau Bergfors au vreo legătură
cu Ullådalen.
Anton încuviințează și își notează.
Își împart sarcinile zilei. Mira Bergfors trebuie interogată cât mai repede
posibil, întrucât soțul ei a indicat-o drept alibi pentru noaptea în care a
dispărut Amanda. De asemenea, trebuie să audă ce are ea de spus despre
relația cu Harald.
— Nu ar fi bine să vedem ce e cu slujba Amandei? zice Hanna.
E ciudat că tatăl ei spune un lucru, iar dirigintele susține altceva.
Daniel aproape că uitase de anomalia asta.
— Poate l-a mințit pe Sandahl, a inventat ceva care să-i justifice notele
proaste, sugerează el.
Hanna încuviințează.
— Posibil. Am putea să vorbim din nou cu prietena ei cea mai bună. Ea
ar putea să știe lucruri pe care Amanda le ascundea de părinți. Mă pot
ocupa eu de asta.
— OK, bună idee, zice Daniel, apoi se răzgândește.
Pare de bun simț să lucreze cu Hanna în primele ei zile în noul post, dar
mai întâi ar avea câteva lucruri de tăcut.
— De fapt, hai să mergem împreună. Plecăm peste o oră; începem la
Ebba, apoi mergem la Mira Bergfors după prânz.
 90.

Ebba e singură acasă când sună soneria. Părinții sunt la serviciu, iar
fratele ei mai mic la școală. Ea zace în pat, pierzând vremea pe net, ceea ce
a făcut aproape tot timpul în ultimele câteva zile.
Îi lipsește energia.
Nu a mai fost la școală din ziua în care a dispărut Amanda și habar n-are
dacă va fi vreodată în stare să se întoarcă. Nu poate face față privirilor
întrebătoare ale celorlalți; toată lumea știe că ea și Amanda au fost de mici
cele mai bune prietene. Au dulapurile alăturate. De câte ori nu au stat acolo
prostindu-se, bârfind despre băieți și plângându-se de profesori?
Cum ar putea să-și deschidă dulapul, știind că Amanda nu-l va mai
deschide niciodată pe al ei?
Soneria sună din nou. Ebba se târăște în jos pe scări. E polițistul ăla –
Daniel nustiucum – și o femeie cu o căciulă de lână de culoare gri-verzui.
Inima-i stă în loc.
Viktor i-a trimis un SMS și i-a spus că Daniel a fost marți la el,
hărțuindu-l și acuzându-l într-un mod nebunesc.
— Bună, Ebba.
Daniel pare agreabil de data asta, dar Ebba nu are încredere în el.
— Putem intra?
Ea nu găsește niciun motiv serios să refuze și le dă drumul în hol; ei își
scot hainele.
— Ne putem așeza undeva? întreabă Daniel.
Ebba îi conduce în bucătărie. Femeia se prezintă drept Hanna.
— Cum te simți? întreabă ea.
Glasul ei e mult mai cald decât al lui Daniel, iar ochii Ebbei se umplu de
lacrimi.
— Nu prea grozav, mormăie.
— Te înțeleg. Nu e ușor să-ți pierzi cea mai bună prietenă.
Hanna se ridică și-i aduce un șervețel de hârtie din suportul de deasupra
chiuvetei. Ebba își suflă nasul și încearcă să-și stăvilească lacrimile, să-și
recâștige stăpânirea de sine.
— Ai putere să stăm puțin de vorbă?
 Ebba aprobă din cap.
— Am auzit că Amanda avea o slujbă și asta îi afecta performanța
școlară. Știi ceva despre asta?
Întrebarea e cu totul neașteptată. Ebba nu știe ce să zică.
Faptul că ea și Amanda mai lucrau din când în când câteva ore și erau
plătite cu banii jos era secretul lor. Nu știa nimeni, iar plata era bună;
primeau o sută de coroane pe oră la fiecare tură, ceea ce le permitea să-și
cumpere haine și farduri, genul de lucruri pe care bursele lor nu prea le
acopereau.
— Poftim?
Daniel intervine.
— Se pare că Amanda avea o slujbă part-time. Trebuie să știm mai
multe despre asta și speram că tu ne poți ajuta.
Ține ochii fixați asupra ei. Ce să le răspundă?
Ebba nu e proastă. Să admită în fața poliției că ea și Amanda munceau la
negru nu e cel mai inteligent lucru, dar ea nu știe cât de multe au aflat ei
deja. Sigur știu ceva, altfel de ce ar fi venit tocmai la ea?
Își roade unghia degetului mare, amintindu-și cât de agitată era Amanda
ultima dată când au discutat despre asta.
Lucraseră pentru Linda timp de două sezoane. Era aranjamentul perfect,
ușor de ținut secret. Când aveau nevoie de bani, o contactau pur și simplu
pe Messenger. Imediat ce terminau treaba, banii le intrau în cont.
— Ebba!
Vocea lui Daniel capătă o intonație mai severă.
— Dacă știi ceva despre slujba Amandei, va trebui să ne spui.
E important.
Ebba începe din nou să plângă. Vrea să-i ajute, vrea cu adevărat.
Dar îi e prea frică.
 91.

Zuhra trebuie să termine în curând curățenia în casa vecină, dacă Hanna

a calculat corect.
Stă în mașină pe aleea casei sale, pe jumătate ascunsă în spatele unui
morman imens de zăpadă lăsat în urmă de pluguri. Imediat după vizita la
Ebba i-a spus lui Daniel că urmează să îi vină un instalator și că trebuie să
dea o fugă până acasă.
Speră că Golful gri-închis va veni s-o recupereze pe Zahra, același care a
adus-o. Pe o astfel de vreme nu poate pleca pe jos, mai ales cărând singură
echipamentul de curățenie. Dacă Hanna ar obține numărul de înmatriculare
al Golfului, ar putea să facă unele cercetări.
Din acest motiv a plecat pentru o oră, cu toate că ar trebui să se
concentreze în totalitate pe cazul Amandei.
Sunt prea multe lucruri care nu par în regulă. Recunoaște toate semnele
unei femei aflată sub control coercitiv. Faptul că Zuhra nu are telefon mobil
este de asemenea suspect.
Hanna e din ce în ce mai convinsă că observațiile ei au legătură cu
traficul de persoane. Conform ultimelor rapoarte ale ONU, aceasta e una
dintre cele mai profitabile activități infracționale din Europa, cu o cifră de
afaceri de miliarde de coroane. Majoritatea oamenilor cred că femeile
vulnerabile care ajung în Suedia sunt silite să se prostitueze sau să
cerșească pe străzi, dar o treime dintre ele ajung în diverse forme de sclavie
modernă, în situația de a munci fără plată sau drepturi. Atât bărbați, cât și
femei sunt atrași în țară cu promisiuni de slujbe bine plătite care le vor
permite să trimită bani acasă, la familiile lor. Când sosesc, însă, se
dovedește că munca implică zile lungi de trudă cu remunerație mică sau
inexistentă. Li se mai spune că le datorează traficanților bani pentru
cheltuielile de transport. Rezultatul e un cerc vicios, fără scăpare. Dacă sunt
implicate și amenințări sau violență, atunci au necazuri serioase.
Hanna se uită pe cadranul de la bord: sunt minus nouăsprezece grade.
Degetele de la mâini și picioare i-au înghețat și ea se foiește pe scaun ca
să-și pună sângele în mișcare.
E aproape ora prânzului; în curând va trebui să se întoarcă la secție să se
întâlnească cu Daniel înaintea vizitei la Mira Bergfors.
Revede în minte discuția cu Ebba. Evident, fata minte despre slujba cu
jumătate de normă a Amandei. Știe mult mai multe decât e dispusă să
împărtășească, dar ceva o reține.
Trebuie să existe o cale să-i câștige încrederea Ebbei, să o convingă să le
spună tot ce știe.
Zgomotul înfundat al unui motor o readuce pe Hanna în prezent. Razele
a două faruri sfâșie perdeaua de ninsoare. Hanna se uită prin parbriz și vede
Golful gri-închis coborând dealul spre casa unde face Zuhra curățenie.
Mașina oprește, iar șoferul claxonează de câteva ori. Hanna nu-și dă
seama dacă la volan e un bărbat sau o femeie; e prea departe, iar persoana
poartă o haină cu glugă.
Se deschide ușa din față și Zuhra își face apariția, cu un mop și o
găleată într-o mână și un aspirator în cealaltă. Deschide portbagajul,
depozitează echipamentul și urcă pe locul din dreapta.
Între timp, șoferul coboară și încuie ușa casei. Evident, Zuhrei nu i se
încredințează cheile, ceea ce spune mult despre situația ei precară. Ea nu e
nimic altceva decât o marionetă, transportată dintr-un loc în altul ca să
curețe în casele de vacanță ale bogătașilor.
Golful dă înapoi, întoarce și se îndreaptă spre est.
Plăcuța de înmatriculare e clar vizibilă înainte ca mașina să dispară.
 92.

Se face aproape ora unu când Hanna și Daniel ajung la casa familiei
Bergfors. Se întâmplă ca Mira să-și fi luat o zi liberă ca să-și îngrijească
copilul bolnav, ceea ce îi scutește de un drum la birourile consiliului
orașului Järpen.
Daniel e la volan. Hanna a lăsat deoparte, deocamdată, preocuparea
pentru Zuhra. Și-a notat numărul de înmatriculare al
Golfului și urmează să se uite prin baza de date, imediat ce va avea
posibilitatea. Acum însă trebuie să se concentreze asupra Amandei.
Mira le deschide ușa. Poartă blugi, un pulover și nici urmă de machiaj.
Are ochii roșii și umflați, dar tot e foarte frumoasă, cu părul ei negru și
des, căzut pe umeri. Fără îndoială, pare și mai mignonă alături de soțul ei
cel înalt și lat în umeri.
Un copil mic, care nu pare a fi în niciun caz bolnav, vine în fugă. Daniel
explică de ce se află acolo și apoi se așază în livingul decorat cu gust în
vederea Crăciunului. Pe perete e un tablou cu un sfânt, iar la ferestre
ghivece cu crini albi, de interior.
Casa îi amintește Hannei de cea a Lydiei, cu planul său open-space și
ferestrele mari cu vedere spre lac. Însă decorul nu este chiar atât de elegant.
Peste tot sunt jucării, iar Hanna e destul de sigură că au cumpărat canapelele
de la IKEA.
Brusc, în cameră intră o pisică birmaneză elegantă. Mira zâmbește slab
când i se freacă de picioare. Pisica toarce zgomotos și îi sare în poală.
— Trebuie să vorbim despre relația ta cu Harald Halvorssen, începe
Daniel.
Mira înțepenește.
— Harald e șeful meu.
— Avem motive să credem că este mai mult decât atât.
Mira se uită la fiica ei, care e absorbită de construcția unui turn din piese
Lego roșii și albastre.
— Ne poți vorbi despre relația voastră? continuă Daniel. Este foarte
important să fii cinstită cu noi.
— Am avut o aventură, dar s-a încheiat, răspunde Mira încet.
 — Când s-a încheiat?
— Acum mai mult de o lună. Eu i-am pus capăt.
Înghite în sec.
— Nu era cinstit față de Fredrik.
— El știe despre aventura voastră? întreabă Hanna.
— Da.
— Și cum a reacționat?
Mira privește în pământ și mângâie pisica cu degetele subțiri.
— Nu foarte bine.
— Ce a făcut Fredrik când a aflat că ai o relație cu Harald
Halvorssen?
Mira se foiește. La început pisica pare deranjată; apoi sare jos și se
fofilează în direcția bucătăriei.
— A… a fost foarte furios.
— Te-a lovit?
Mira își îndreaptă umerii.
— Fredrik nu m-a lovit niciodată. Nu e genul acela de om.
În glasul Mirei e o patimă, ca și cum și-ar apăra soțul, dar
Hanna are o puternică senzație că le ascunde ceva.
Există mulți bărbați care nu ar apela niciodată la violență… până în ziua
în care o fac. În anumite circumstanțe, în special dacă e implicat și alcoolul,
barierele cad. Chiar și o persoană stăpânită ca Fredrik Bergfors poate
încălca limita dacă se simte suficient de provocat.
Dar poate că el nu și-a lovit soția. Poate s-a răzbunat pe altcineva.
Daniel își drege glasul.
— Soțul tău declară că a fost acasă în noaptea dintre 12 și 13
decembrie. Poți confirma?
Mira pare confuză; apoi își dă seama ce îi cer. Mâna îi zboară la gură.
— Absolut, spune, dând din cap. A fost aici toată noaptea.
— V-ați culcat în același timp? întreabă Hanna.
— Nu-mi amintesc.
— De ce nu?
— De obicei eu mă culc pe la zece; de multe ori Fredrik mai rămâne să
lucreze.
— Asta a făcut pe 12 decembrie?
— Cred că nu.
 — Poți confirma cu adevărat că a fost în pat toată noaptea? o presează
Daniel.
Obrajii Mirei se înroșesc.
— Da.
— Cum?
— Aș fi observat dacă nu venea.
Hanna se uită fix la ea, dar Mira nu se lasă intimidată. Îi întoarce privirea
și îi oferă soțului ei alibiul necesar.
— A fost aici, rostește ea, cu fermitate.
Hanna decide să schimbe subiectul.
— L-ai descrie pe Fredrik drept coleric?
Mira clatină din cap.
— E un om calm.
— Ce se întâmplă când își pierde cumpătul?
Întrebarea o lasă pe Mira nedumerită. Înghite în sec de câteva ori,
căutându-și cuvintele potrivite.
— Chiar nu știu.
— Cu siguranță se mai înfurie uneori. Strigă, aruncă cu lucruri?
— Nu…
Hanna o așteaptă să continue, dar Mira nu mai spune nimic.
— Se pare că cineva a otrăvit câinele familiei Halvorssen, o informează
Daniel. Știai asta?
Mira își îndeasă mâinile în buzunarele puloverului.
— Ludde a murit?
Daniel încuviințează.
— Ar putea să-l fi otrăvit soțul tău?
— Fredrik n-ar face niciodată așa ceva!
Mira e foarte palidă, cu pete roșii pe obraji.
— El nu e așa.
— Îți dai seama că soțul tău are un motiv să-i facă rău lui
Harald Halvorssen și familiei lui? zice Hanna. Este esențial să ne spui
adevărul.
Mira ridică bărbia și o privește pe Hanna direct în ochi.
— Fredrik nu i-ar fi făcut niciodată nimic Amandei. A fost cu mine în
noaptea aia.
 93.

Când Lena se trezește, primul lucru pe care îl vede este cutia cu

somnifere de pe noptieră. Flaconul cu tranchilizante stă alături.
Contemplă medicamentele cu ochii atât de umflați de plâns încât
pleoapele îi pulsează, însă acea durere nu e nimic, în comparație cu agonia
pierderii Amandei.
O sfâșie din interior.
Se întinde spre cutie și o cântărește în mână. Cuvântul Imovane de pe
etichetă nu-i spune mare lucru.
Medicul de familie i-a dat pastilele cu o zi în urmă. Se presupunea că-i
vor fi de ajuns pentru câteva săptămâni. Una singură, luată la culcare, ar
trebui s-o ajute să doarmă. În timpul zilei poate lua tranchilizante care s-o
ajute să facă față.
O să începem cu astea, i-a spus el, mângâindu-i blând mâna.
Și pe urmă?
Dacă o să mai ai probleme cu somnul, pot să-ți prescriu mai multe, dar
astea sunt destul de puternice. Nu vreau să-ți dau prea multe, pot crea
dependență.
De parcă ar mai conta…
Amanda e moartă, ce poate fi mai rău?
Doctorul i-a spus că va avea nevoie de medicamente în timpul perioadei
dificile dinaintea înmormântării.
Gândul că frumoasa ei fiică o să zacă în pământul rece și umed e de
nesuportat.
Lena strânge cutia cu putere, încercând să alunge imaginea
Amandei zăcând într-un coșciug întunecat.
După un timp, deschide cutia și scoate folia conținând unsprezece
pastile. Se presupune că ar trebui s-o ajute să adoarmă încă unsprezece
nopți.
Se întinde spre flaconul cu tranchilizante și varsă conținutul în palmă:
șaptesprezece pastile.
Pune cutia și flaconul înapoi pe noptieră, alături de paharul cu apă
călduță.
 Trage pătura peste ea. Unsprezece plus șaptesprezece fac douăzeci și
opt. Le poate lua pe toate din câteva înghițituri.
Ar trebui să fie suficient ca s-o facă să doarmă la nesfârșit.
Gândul îi aduce puțină alinare.
 94.

Seara, când ajunge acasă, Hanna e obosită. A petrecut ore în șir citind
despre anchetă, asigurându-se că e la curent cu toate aspectele ei. Împreună
cu Daniel și Anton au discutat îndelung despre Mira și Fredrik Bergfors. Pe
la ora șapte s-a săturat.
Ar trebui să-și gătească ceva de cină, dar se mulțumește să pună în
funcțiune fierbătorul, pentru un ceai. Apoi deschide calculatorul, găsește pe
site-ul autorităților lista vehiculelor înmatriculate și introduce numărul
Golfului. S-a întrebat toată după-amiaza cine o aducea și o prelua pe Zuhra
de la muncă, dar nu a vrut să se folosească de calculatorul poliției pentru
căutare.
Informația apare în câteva secunde pe ecran. Proprietarul înregistrat se
numește Kristina Risberg și adresa ei este Albins väg nr. 11, în Undersåker.
Hanna accesează Google Maps și accesează „street view”. E o casă
parțial separată. Nu trebuie decât să se ducă până acolo și să vadă dacă
Golful este parcat în față; apoi poate merge mai departe, să afle în ce este
implicată Zuhra.
Fierbătorul se oprește de la sine și ea își prepară o cană mare de ceai cu
lapte și zahăr, înainte de a se întoarce la calculator, pentru a încerca să facă
rezumatul a ceea ce știe până acum.
Zuhra a avut o reacție intensă atunci când Hanna a întrebat-o dacă nu
poate vorbi cu șeful ei. Femeia de la biroul firmei
Fjällstäd a negat că ar avea pe cineva cu numele Zuhra printre angajați.
Lydia i-a confirmat însă că lucrează cu Fjällstäd; toate facturile vin de la ei.
Nimic din poveste n-are sens.
Hanna introduce din nou „Fjällstäd” în motorul de căutare și deschide
pagina cu situația financiară a firmei. Profiturile au crescut constant din
2016. Ultima dată nu s-a gândit să verifice asta.
Acum îi sare în ochi faptul că anul precedent, 2015, a fost anul cu cel
mai mare număr de imigranți care au intrat în țară, din cauza războiului
civil din Siria. Suedia a primit mai mulți imigranți decât orice altă țară din
Europa. Fiecărui district municipal i s-a solicitat să cazeze un anumit
procent, iar ea știe că mulți au venit în Åre. Unul dintre hoteluri,
Continental Inn, a fost transformat în centru pentru refugiați atunci când
situația a devenit critică.
Ar putea să fie o pură întâmplare că influxul de imigranți și profiturile
sporite ale firmei Fjällstäd coincid?
Poate că așa a început totul. Firma de curățenie i-a recrutat pe nou-
veniți, pentru că statul subvenționa angajarea lor pentru a crea locuri de
muncă necalificată pentru cei care vorbeau puțin sau deloc limba suedeză și
nu aveau educație. Treptat, imigranții au început să se stabilizeze, s-au
mutat în alte zone și au găsit alte posturi, mai bine plătite. Fără îndoială, în
acel stadiu Fjällstäd aflase deja cât de profitabilă poate fi forța de muncă
ieftină.
De acolo nu ar mai fi fost decât un mic pas până la exploatarea
sistemului, folosind persoane fără permis de muncă, aduse în țară prin
trafic.
Hanna caută informații despre numeroșii refugiați aflați în
Suedia fără documente. Aceștia se încadrează în două categorii:
cei ale căror solicitări de permise de rezidență au fost refuzate, și prin
urmare au devenit rezidenți ilegali, și cei care ar trebui să fie deportați dar
nu pot fi, deoarece sistemele legislative ale țărilor lor nu îndeplinesc
criteriile de repatriere. Descoperă astfel că aproape cincizeci de mii de
refugiați ajunși în 2015 în Suedia au depus cerere de azil și au fost
respinși. Mai puțin de jumătate au părăsit de bunăvoie țara.
Asta înseamnă că în urma crizei refugiaților există peste douăzeci și
cinci de mii de indivizi care trăiesc clandestin aici. Pe lângă ei, în fiecare an
vin alții, disperați, în căutarea unei noi țări, dar sunt refuzați. Website-ul
Agenției pentru Migrație a Suediei pune la dispoziție o listă cu cele mai
obișnuite zece țări de origine ale imigranților din Suedia. Zuhra vine din
Uzbekistan, care se află pe locul patru în acest top.
Hanna se uită la ceas: e șapte și jumătate. Nu e prea târziu să meargă la
adresa din Undersåker. Ia cheile mașinii și își îmbracă haina. E încă obosită
după ziua lungă de muncă, dar imaginea vânătăii de pe obrazul Zuhrei nu-i
dă pace.
•
Hanna face mai puțin de zece minute pe E14 până la intersecția cu
drumul spre Undersåker. Îl urmează, lăsând GPS-ul de pe telefon să-i arate
calea. Metoda funcționează… oarecum; trece de școala din Stamgärde când
își dă seama că a mers prea departe și trebuie să se întoarcă o porțiune de
drum.
Acolo, pe dreapta, se află Albins väg. După trei sute de metri vede
numărul 11; îl recunoaște din imaginea de pe Google Street View. E o casă
cu pereții din lemn roșu, cu vedere spre lac, așa cum sunt multe construcții
din zonă. Pare spațioasă; fațada e proaspăt vopsită, cu streșini albe.
Remarcă un leagăn în grădină, ceea ce sugerează că acolo locuiesc copii
mici.
Parchează ceva mai departe pe stradă și coboară din mașină, nevrând să
atragă prea mult atenția. Apropiindu-se, vede numai o mașină roșie pe alee.
Există un garaj, dar ușile sunt închise, așa că nu are cum să știe dacă
înăuntru se află sau nu un Golf gri-închis.
Continuă să meargă până dă de două cutii de scrisori, pe un stâlp la
capătul aleii. Se uită în prima: e goală. În a doua găsește câteva plicuri
adresate Kristinei Risberg, ceea ce înseamnă că ea probabil nu e acasă.
Poate o conduce pe Zuhra în altă parte?
Hanna se uită la casele din jur. Într-una dintre ele luminile sunt aprinse la
parter și poate vedea o bucătărie cu desene pe pereți. Probabil acolo
locuiește familia cu copii, cei care deja și-au golit cutia de scrisori.
Presupune că mașina roșie este a lor.
Se uită în jur; nu se vede nimeni.
Se apleacă puțin și aleargă spre casa alăturată, cea cufundată în
întuneric. Cele două uși de intrare nu sunt una lângă alta, ci la capete opuse.
De aici nu poate fi văzută.
Simte un val de adrenalină când urcă tiptil scările și încearcă clanța. E
încuiat, bineînțeles, dar nu are mult de căutat până să descopere o cheie de
rezervă sub un ghiveci de flori gol. La țară întotdeauna există o cheie de
rezervă ușor accesibilă; își amintește asta din copilărie.
E o nebunie totală să intre în casa altei persoane fără să i se dea voie, dar
dacă tot e acolo…
Tentația e prea mare.
Descuie ușa și se strecoară înăuntru, aruncând o ultimă privire în
direcția străzii.
 95.

Durează câteva secunde pentru ca ochii Hannei să se adapteze la

întunericul din hol, dar după aceea e capabilă să se orienteze și avansează
până într-un living larg, situat alături de o bucătărie mult mai compactă.
Acolo e ușor de văzut; câteva sfeșnice cu lumânări de Advent împrăștie o
strălucire blândă.
Bucătăria în sine e curată și ordonată, fără vase murdare împrăștiate.
Kristina Risberg pare a fi genul care se mândrește cu o casă bine
întreținută.
Judecând după hainele de exterior din hol, locuiește singură; nu există
încălțăminte care să pară că ar aparține unui soț sau unor copii.
Hanna nu știe exact ce caută, dar ridică un teanc de reviste și ziare care
au fost lăsate la vedere. Ar fi bine să poată găsi vreun document care să
confirme o legătură cu firma de curățenie.
Sau cu munca la negru.
La parter nu e nimic. Se uită în sus la scări și decide să riște.
Pășește tăcut până pe un mic palier, cu ușa deschisă a unui dormitor. Patul
e strâns și camera este la fel de curată și ordonată ca bucătăria.
Hanna deschide cu atenție sertarele noptierei, dar conțin numai nimicuri:
pixuri și ață dentară.
Revine pe palier. Mai sunt două uși; una duce în baie, cealaltă e închisă.
Când o împinge, se pomenește într-un mic birou. Lângă fereastră se
găsește o măsuță cu un calculator. Se apropie și imediat vede acte cu
antetul Fjällstäd.
Bingo.
Mișcă mouse-ul și ecranul se luminează, dar calculatorul îi cere o parolă
pe care ea n-o are. Nu are niciun rost să încerce să ghicească; ar putea fi
orice. Răsfoiește documentele, care conțin coloane lungi de cifre, apoi
scoate telefonul și fotografiază tot.
Dintr-odată, Hanna aude zgomotul unui motor. Încremenește, apoi se
uită pe fereastra mică. Două fascicule de faruri intră pe alee. Nu-și dă
seama dacă aparțin Golfului gri-închis.
 Se lipește de perete, cu creierul lucrându-i la viteză maximă.
Dacă se va deschide ușa de la intrare, va trebui să se ascundă până când se
va putea furișa afară. Nu-și poate permite să fie prinsă, în niciun caz. Cum
a putut să fie atât de proastă, să intre într-o casă fără permisiune?
Inima îi bubuie din ce în ce mai tare când mașina oprește. Poate are
noroc și aparține familiei vecine. Poate au două mașini?
Își ține respirația.
O portieră se trântește și vede un bărbat înalt, în salopetă, îndreptându-
se spre cealaltă ușă. O voce de copil strigă:
— Tati!
Ușurarea îi moaie genunchii și urechile îi țiuie de încordare.
Trebuie să iasă de acolo, chiar acum.
Coboară în fugă scările și se năpustește afară pe ușă, cu pulsul încă
galopând. Se ghemuiește din nou și fuge spre mașina ei, la adăpostul
întunericului. Exact când iese din grădină o altă pereche de faruri apare în
depărtare, pe stradă. Hanna se ascunde după un copac; apare un Golf.
Încetinește și intră pe alee.
Coboară o femeie care se îndreaptă spre ușa de la intrare.
Kristina Risberg? Hanna o urmărește intrând în casă.
Abia când se așază în propria ei mașină îndrăznește să respire din nou.
 96.

Când Harald deschide ochii, sticla de coniac aflată în fața lui pe masa
din bucătărie e pe jumătate goală. Probabil a adormit după ce i-a culcat pe
copii.
Brațul pe care și-a sprijinit capul i-a amorțit.
Lena încă se mai ascunde în dormitor cu somniferele ei. Ultima dată
când a verificat-o Harald, era ghemuită în poziție fetală, cu ochii închiși.
Camera mirosea a aer stătut și mucegai.
Sună telefonul; probabil asta l-a trezit.
Răspunde și trupul îi e străbătut de un fior când își dă seama cine e.
Vocea moale a Mirei declanșează imediat un uragan de emoții cu care el
pur și simplu nu se poate descurca.
— Ce vrei?
— Voiam doar… să văd ce mai faci?
— De ce?
Îi poate auzi răsuflarea întretăiată la celălalt capăt al firului. O
cunoaște suficient de bine ca să înțeleagă că e supărată.
— Harald, te rog. Trebuie să-ți dai seama că încă țin la tine.
Harald nu are intenția să se complacă în tentativa Mirei de a se preface
că el e important pentru ea.
— Nu asta ai spus data trecută.
— Lucrurile sunt mai complicate acum.
Se înșală. Lucrurile nu sunt deloc complicate. Ea nu îl vrea, iar soțul ei
este posibil s-o fi ucis pe Amanda.
— Trebuie să-ți spun ceva, continuă Mira.
Glasul ei e pe cale să se frângă.
— E vorba de Fredrik. A fost poliția aici, a pus întrebări…
— Și?
Mira e în rahat. Ce are asta de-a face cu el?
— Mă tem că nu am timp pentru așa ceva.
E pe punctul să închidă când Mira strigă:
— Trebuie să mă asculți!
— De ce?
 Bucătăria este nefiresc de tăcută. Harald se uită țintă la steaua de Advent
din fereastră; Lena era mereu nevoită să se urce pe un scaun ca să o atârne
acolo.
Într-o altă viață.
— Fredrik mi-a spus că a fost acasă la tine luni dimineața, când era
foarte furios. Ți-a găsit câinele afară.
Acum vocea ei sună înfundat.
— A vrut să se răzbune, așa că s-a descărcat pe Ludde. Câinele s-a
zbătut și l-a zgâriat, dar Fredrik e puternic și era înnebunit de furie…
Harald, el l-a otrăvit pe Ludde.
Vocea Mirei ricoșează din timpanele lui Harald; apoi ating creierul și
atunci întreaga lor semnificație îl izbește.
Înainte ca Mira să poată continua, Harald închide. Nu are nevoie să audă
mai mult.
Lasă telefonul jos, strânge și desface pumnii de câteva ori. I-a rămas atât
de puțin din vechea lui viață… Numai pierdere și durere de neșters.
Dacă Fredrik este responsabil de moartea Amandei, atunci va trebui să
plătească.
 97.

Apartamentul e întunecat și tăcut când Daniel deschide ușa de la intrare.

E aproape zece; probabil că Ida doarme. Nu intenționa să stea atât de
târziu, dar a rămas blocat la secție, înotând printre rapoarte și e-mailuri.
Încearcă să țină pasul cu toate, dar progresul este mult prea lent. E ca și
cum ai căra apa cu ciurul: nu ajungi nicăieri.
Frustrarea îl face nervos.
Viața cu un copil mic este mult mai dificilă decât și-ar fi închipuit. E
conștient că acum Ida duce greul și că el ar trebui să încerce să facă mai
mult, dar are senzația că toată lumea trage constant de el, în toate direcțiile.
Nu a mâncat, așa că se duce tiptil în bucătărie. Poate a mai rămas ceva?
Dar frigiderul e aproape gol, cu excepția unei cutii cu ouă, lângă o doză de
bere slab alcoolizată. Așadar, ouă cu pâine prăjită.
Un zgomot în spatele lui îl face să se întoarcă.
Ida stă în cadrul ușii. Și-a pus halatul peste cămașa de noapte, are părul
ciufulit și mici încrețituri pe obraz din cauza pernei.
— Îmi pare rău că te-am trezit, spune Daniel, scoțând tigaia și turnând în
ea o lingură de ulei de rapiță.
Când se încinge suficient, sparge două ouă în tigaie.
— Cum merge cazul? întreabă Ida.
Spre ușurarea lui Daniel, nu pare nici furioasă, nici dezamăgită; e doar
obosită.
— Bine.
Și el e obosit. Amanda îi ocupă toate gândurile și toate orele în care e
treaz.
— Sper că ai grijă de tine, zice Ida cu blândețe.
Daniel întoarce omleta pe cealaltă parte.
— Sunt bine. Nu-ți face griji pentru mine.
Când sunt gata ouăle, le pune pe două felii de pâine prăjită, apoi adaugă
ketchup și piper înainte să se așeze la masă. Deschide doza de bere și
începe să-și mănânce cina.
Ida se așază în fața lui.
— Nu poți lucra așa, de dimineața până seara. Dacă te doboară
surmenarea?
— Nu cred că e vreun pericol, mormăie el cu gura plină. Ți-am zis, sunt
bine.
— Mă tem să nu ți se întâmple ceva.
— Nu te teme.
Ida se apleacă peste masă și își pune mâna peste a lui.
— Nu există nimeni care să preia o parte din sarcinile tale?
Ultimul lucru pe care l-ar dori Daniel este ca un coleg să intre în pielea
lui. A asigurat-o pe Birgitta Grip că se poate descurca cu investigația, în
special acum, când are resurse în plus, adică pe Hanna.
— Asta e slujba mea, dragă.
Ochii Idei se umplu de lacrimi.
— Gândește-te la Alice! Dacă ți s-ar întâmpla ceva, ea nu m-ar mai avea
decât pe mine!
Asta lovește direct la țintă. Daniel nu e sigur dacă reacția lui se
datorează vinovăției sau iritării. De ce trebuie oare să fie atât de dramatică?
— Pentru Dumnezeu, Ida, sunt polițist!
Tonul lui e prea tăios. Regretă din secunda în care îi ies cuvintele pe
gură, dar sclipirea de furie din ochii Idei îi spune că e prea târziu.
— Cum poți fi așa de egoist? De noi nu-ți mai pasă?
— Bineînțeles că-mi pasă. Iartă-mă, n-am vrut să par insensibil.
Speră ca ea să-i accepte scuzele, să înceteze cearta și să meargă la
culcare. Tânjește să se întindă și să închidă ochii. E extenuat și știe că nu-i
poate oferi acel sprijin nuanțat de care are nevoie Ida.
Ea e încă încărcată de hormoni; Alice nu are decât trei luni.
Au mai avut și înainte genul acesta de ceartă și niciodată nu s-a terminat
bine. Aproape că își dorește ca Ida să fi continuat să doarmă. În seara asta
nu vrea să poarte această discuție. Se concentrează pe mâncare, sperând ca
ea să se calmeze.
Din nefericire, Ida îi interpretează greșit tăcerea.
— Ascultă-mă! se răstește. Acum ai o familie. O fiică. Nu mai poți trăi
așa cum erai obișnuit!
Ăsta este ultimul lucru pe care îl face, iar ea ar trebui să știe, dar
cuvintele ei îl rănesc.
Ceea ce, fără îndoială, a fost intenția ei.
Anii petrecuți în Göteborg l-au format; mult timp, munca a fost
prioritatea lui numărul unu. Și salvarea lui, după moartea
Francescăi. Uneori duce dorul acelor zile, când nu trebuia să se gândească
decât la sine, când nu era nimeni altcineva în peisaj.
Cu toate astea, Ida și Alice înseamnă totul pentru el.
— Mama a zis că o să reacționezi așa, adaugă Ida. A zis că n-o să mă
asculți.
— Ai vorbit despre mine cu mama ta?
Ideea că Ida s-a plâns mamei ei îi sporește frustrarea.
— Cu cine altcineva să vorbesc? Nu e ca și cum tu ai fi prin preajmă.
Sincer, el nu ar vrea să-și piardă cumpătul; n-ar fi deloc bine, în seara
asta nu-și poate permite un scandal.
Pune cu grijă cuțitul și furculița pe farfurie și își termină berea. Inspiră
adânc de câteva ori, încercând să-și recâștige calmul interior.
— Singurul lucru la care te gândești e munca ta.
Tonul tăios e prea mult pentru el.
— O fată a fost ucisă, Ida. Chiar crezi că e momentul să ne certăm pe
tema asta?
— Cum poate să fie mai important decât mine și Alice?
— Nu este.
Lacrimi de furie se scurg pe obrajii Idei. Și le șterge repede.
— Nu ai niciodată timp pentru noi, de parcă n-am mai conta.
Daniel e atât de sătul să se simtă vinovat! Face tot ce poate; niciodată nu
a încetat să încerce. Ea de ce nu poate vedea asta?
— Hai să ne culcăm. Te rog, Ida.
— Și când o să vorbim? Nu ești niciodată acasă.
— Mâine. O să încerc să mă întorc devreme, promit.
Se ridică și curăță masa.
— Chiar trebuie să dorm puțin. Mă trezesc devreme, adaugă.
— Tu cum crezi că mă simt eu, singură aici cu Alice, știind că ție nu-ți
pasă de noi?
Pe fața Idei se citește amărăciunea.
— Mama a avut mereu dreptate în privința ta. Ești complet obsedat de
propria-ți persoană. Ar fi trebuit să-mi dau seama că n-o să fii niciodată un
tată bun.
Asta e cireașa de pe tort. Nu-și mai poate stăpâni furia; pur și simplu îi
inundă corpul și îl subjugă complet.
 — Taci dracului din gură! strigă, apucând farfuria și aruncând-o în
perete cu toată puterea.
Ecourile loviturii răsună în bucătărie. Ca într-o filmare cu încetinitorul,
farfuria se sparge în mii de bucățele și porțelanul alb plouă pe podea. Peste
tot sunt cioburi.
Ida se holbează la el cu gura căscată.
— Ți-ai pierdut mințile?
Daniel nu poate explica ce s-a întâmplat. Totul se întunecă.
Inevitabil, Alice se trezește și începe să urle.
Iese în hol, își înșfacă haina și dispare în noapte.
 98.

Vineri, 20 decembrie

În zori, Harald cedează. E imposibil să doarmă. Gândul la

Fredrik îl ține treaz.
El trebuie să fie vinovatul.
Ar fi fost cazul să-și dea seama mai devreme. Mira îl atenționase
dintotdeauna că Fredrik poate fi gelos și răzbunător; nu e genul de om pe
care l-ai vrea ca dușman. I-a spus cât de furios a fost soțul ei când a aflat
despre relația lor.
Harald își amintește o dimineață din urmă cu câteva luni, când stăteau în
pat după o noapte petrecută împreună în cabana de pe munte pe care o
închiriase. Era un deliciu rar să se trezească alături de ea. Făcuseră dragoste
încet și cu blândețe în lumina zorilor. Ea își sprijinise capul pe brațul lui și
căldura trupului ei se răspândise în al lui.
Cumva începuseră să vorbească despre Fredrik. Mira se temea că el va
afla ce se întâmplă.
Fredrik nu iartă niciodată o nedreptate, spusese ea, cu un fior care
indica ceva mai întunecat decât posibilitatea obișnuită de a-i purta
ranchiună. Și nu uită niciodată.
Harald se ridică de pe patul din camera de oaspeți. Își simte corpul greu
și îl dor încheieturile. Combinația dintre somnul prea puțin și băutura la
care a recurs ieri îi induce o durere de cap oribilă.
Face un efort să se îmbrace, dar cămașa miroase urât. Se duce în
dormitor să-și ia una curată; camera e în beznă și abia distinge silueta
tăcută a Lenei sub pătură. După câteva secunde, ochii i se obișnuiesc cu
întunericul și o vede zăcând pe o parte cu ochii închiși.
S-a deconectat total de viața de zi cu zi.
Ar trebui s-o trezească, s-o oblige să facă un duș și să mănânce ceva, dar
nu are energie. Își ia haine curate și se îndreaptă spre baie.
Stă sub duș când reacțiile emoționale îl prind din urmă. Fiica lui e
moartă, și e vina lui. Dacă nu ar fi început aventura cu Mira.
Fredrik nu s-ar fi răzbunat.
Lacrimile îi curg pe obraji, amestecate cu apa fierbinte.
Suspină tăcut, corpul i se cutremură. În cele din urmă, e nevoit să se
prindă de mânerul dușului ca să stea drept.
Nu e de folos. Alunecă în poziție ghemuită, lăsându-se copleșit de
suspine.
Într-un târziu, plânsul încetează. Se ridică în picioare, crește temperatura
apei și o lasă să-i curgă pe față. Îi opărește pielea și baia se umple de aburi.
Fredrik nu poate să scape nepedepsit.
Harald se agață de acest gând.
Orice s-ar întâmpla, Fredrik trebuie pedepsit.
 99.

Daniel e în vestiarul secției de poliție, spălându-se pe dinți. A apucat să

doarmă câteva ore sub o pătură în camera de odihnă și tocmai a încercat să-
și alunge oboseala stropindu-și fața cu apă rece ca gheața.
Rușinea nu e ușor de spălat.
Își regretă profund răbufnirea, dar nu are idee cum să se disculpe sau să
repare lucrurile. I-a trimis un mesaj Idei, rugând-o să-l ierte, dar i se pare și
jalnic, și nepotrivit. Nu poate suporta ideea s-o sune, n-a trecut destul timp.
Poate ar trebui să stea departe o vreme, să-i dea posibilitatea să treacă
peste ce s-a întâmplat?
Clătește și scuipă și se pregătește să-și înceapă ziua. Are inima grea; a
trecut o zi întreagă în care nu a văzut-o pe Alice și totul e numai din vina
lui.
Dacă și-ar putea stăpâni temperamentul! Izbucnirile de furie din tinerețe
sunt una, dar acum e adult și ar trebui să se controleze.
Alice nu va trebui niciodată să se teamă de certurile de acasă.
Asta și-a promis Daniel când s-a născut ea; totuși, seara trecută s-a
întâmplat. Fiica lui are numai trei luni și el deja a cedat complet.
Se întreabă dacă bunicul lui simțea aceeași profundă rușine când își
pierdea controlul.
Daniel a auzit oameni spunând că e bine să-ți lași furia să se dezlănțuie,
să-ți eliberezi toate emoțiile, ca să poți merge înainte.
Habar n-au ce spun.
E îngrozitor să fii atât de furios încât să nu-ți poți aminti ce i-ai spus
celuilalt, mai ales când e o persoană pe care o iubești.
În mod normal, e un om calm, chiar reținut. Nu e posibil să lucrezi ca
polițist dacă nu-ți poți stăpâni temperamentul. Pot trece luni întregi fără ca
furia lui să se reverse, dar când se întâmplă, totul se întunecă. Devine o
persoană diferită, una pe care el nu o recunoaște și nici nu o place.
Oprește robinetul și se șterge la gură cu câteva șervețele de hârtie,
frecându-se atât de tare încât îl doare buza de sus.
Abia dacă își mai amintește ce i-a strigat Idei. Își amintește doar
sentimentul copleșitor că nu mai suporta să stea în aceeași încăpere cu ea.
Nici măcar o secundă.
Știe că și-a dat seama că trebuie să plece de acolo înainte să facă ceva și
mai rău.
Se apleacă peste chiuvetă și își fixează cu dezgust reflexia din oglindă.
Nu o să ajungă precum bunicul lui.
Sau precum tatăl lui.
Ușa se deschide și intră Anton, ducându-și rucsacul cu echipamentul
sportiv într-o mână și cutia saxofonului în cealaltă. A
venit cu o oră mai devreme și pricepe imediat ce se petrece. Hainele de ieri,
într-o grămadă mototolită pe bancă, periuța de dinți pe marginea
chiuvetei… Are suficient tact ca să nu comenteze aspectul răvășit al lui
Daniel.
— Totul în regulă acasă? întreabă.
Daniel se înțelege bine cu Anton; uneori ies împreună la câte o bere. Dar
situația cu Ida e prea personală. Abia dacă își poate explica sieși izbucnirea
de seara trecută, cu atât mai puțin unui coleg.
Ridică din umeri și reușește să zâmbească.
— Ne vedem la ședință, zice, dispărând în toaletă.
 100.

Kalle stă la masa din bucătărie, mestecându-și fără chef sandvișul. Mimi
are în față un pahar cu lapte, neatins.
— Când se întoarce Ludde acasă? întreabă.
Harald înghite în sec. Încă nu a reușit să le spună că a murit câinele.
— Curând, spune, turnându-și o ceașcă de cafea.
— De ce nu mai vine mami cu noi la micul dejun? vrea să afle
Kalle.
Își împinge scaunul, picioarele zgârie podeaua, apoi se apleacă pe spate
într-un unghi periculos, gata să se răstoarne.
— Nu face așa! strigă Harald.
Fața lui Kalle se strâmbă.
— Îmi pare rău, mormăie băiatul, în pragul lacrimilor.
— Nu, mie îmi pare rău. N-am vrut să țip, m-am temut să nu cazi și să te
lovești.
Pune ceașca jos și se lasă pe vine lângă fiul lui.
— Mami doarme, spune pe un ton mai blând.
— Întotdeauna doarme, subliniază Mimi.
Copiii au dreptate. Lena nu și-a mai arătat fața de câteva zile.
A renunțat la toate îndatoririle ei. Harald simte o urmă de iritare; nu se
poate ocupa singur de familie.
— Știți ceva, de ce nu vă duceți voi doi sus s-o treziți?
Poate Lena s-ar lăsa convinsă să se ridice dacă gemenii ar îmbrățișa-o; o
aducere aminte că mai are doi copii care au nevoie de ea.
Face semn în direcția scărilor.
— Duceți-vă și întrebați-o pe mami dacă nu i-ar plăcea să mănânce
ceva.
Gemenii ies alergând din bucătărie. Le aude pașii pe scări, scârțâitul
balamalelor când se deschide ușa de la dormitor. Își termină cafeaua și
începe să încarce vasele în mașina de spălat.
Kalle reapare în pragul ușii.
— Mami nu se trezește.
Harald se oprește cu o farfurie în mână.
 — Cum adică?
— Doar stă acolo.
A trecut mai puțin de o oră de când a văzut-o Harald pe Lena; probabil
somniferele își fac încă efectul.
— Mai încearcă, scutur-o puțin, îi spune fiului lui.
Nu pomenește de medicamente; copiii nu trebuie să știe asta.
Kalle urcă scările înapoi și Harald continuă să facă curat.
Ceva îl face să se oprească. O suspiciune pe care nici măcar nu vrea s-o
recunoască.
Părăsește bucătăria și urcă scările cu pași mari. Intră în dormitor, îi vede
pe Mimi și pe Kalle stând la capul patului, trăgând de Lena.
Scuturându-i trupul lipsit de viață.
Ea nu reacționează în niciun fel, mușchii îi sunt complet moi.
Are fața extrem de palidă.
Mimi se uită la tatăl ei cu ochi înspăimântați.
— A murit și mami?
 101.

Pare că ninge și viscolește de-o veșnicie.

Daniel tânjește după o zi cu soare, câteva ore sus, pe Åreskutan, zăpada
sclipind plină de viață și piscurile întinzându-se în toate direcțiile ca niște
căpățâni de zahăr. În schimb, stă în sala de ședințe cu ferestrele acoperite
de chiciură. Începe să se lase seara; dimineața a dispărut într-o ceață de
interogatorii și întâlniri pe video.
Mai mult, Birgitta Grip a pus la cale o conferință de presă după-amiază
și insistă să participe și Daniel. A refuzat să-i asculte obiecțiile, chiar dacă
el a fost aproape să o înjure.
Imaginile de pe pereți cu trupul Amandei se uită acuzator la el.
Își sprijină capul în mâini.
Cum o să afle cine a omorât-o? Au trecut mai mult de cinci zile de când
a fost găsită moartă. Are senzația că aleargă după o mie de baloane, fără să
aibă ideea care este cel corect.
Raffe și Anton au identificat vreo zece proprietari din Ullådalen care ar
putea prezenta interes. Lui Daniel i-ar plăcea să percheziționeze fiecare
cabană, dar nu pot obține mandat fără o suspiciune rezonabilă că s-a comis
o crimă. Pentru asta, investigația ar trebui să indice un anume individ. Este
o situație paradoxală.
Au continuat să-l verifice pe Fredrik Bergfors, dar nu au reușit să
stabilească o legătură între el și Ullådalen. De asemenea, omul are un alibi,
pentru că Mira continuă să susțină că soțul ei a fost alături de ea în noaptea
respectivă.
De dimineață Daniel l-a interogat din nou pe prietenul Amandei, dar nu a
apărut nimic nou. De data asta Viktor a avut cu el un avocat. Daniel n-a fost
surprins.
Anton a cercetat trecutul lui Lasse Sandahl. Nu are cazier și nu deține
snowmobil. Jură că nu a mai atins-o pe Amanda după incidentul din
Noaptea Valpurgiilor. Au vorbit cu directorul liceului, care a fost luat prin
surprindere de informația că Sandahl a făcut avansuri unei eleve. Nu au
existat niciodată până atunci plângeri împotriva lui.
Daniel își dorește să fi avut dovezi mai bune. Tocmai a trimis un e-mail
la Centrul Național de Medicină Legală și a solicitat să se examineze cu
prioritate particulele de piele găsite sub unghiile Amandei. Le-ar fi mult mai
ușor să progreseze dacă ar avea o analiză completă a ADN-ului respectiv.
Hanna intră cu o cană de cafea în mână. Încă de dimineață au lucrat
separat. Hanna a încercat să dea de Ebba, sperând să o convingă să lase
garda jos și să le spună despre slujba Amandei, iar Daniel a fost prins cu
interogatorii și întâlniri video.
— O dimineață grea? remarcă ea.
— E așa de evident?
— Arăți cam rău.
— Sunt frustrat că treaba merge atât de încet. În pus, Grip vrea să mă
duc după-amiază la Östersund pentru altă conferință de presă.
Daniel oftează. Numai rostirea cuvintelor și îi face inima să-l doară. Nu
pomenește de dificultățile de acasă. La urma urmelor, el și Hanna abia dacă
se cunosc. Face tot posibilul să se concentreze asupra muncii.
— Hai să mai revedem o dată cursul evenimentelor, sugerează
Hanna, așezându-se în fața lui. Uneori prinde bine să raționezi cu voce tare.
Daniel trece din nou în revistă ipotezele lor.
Amanda pleacă de la petrecere și merge pe E14, unde o ia cineva într-o
mașină de culoare închisă. Probabil este o persoană pe care o cunoaște,
altfel ar fi puțin probabil ca ea să se urce în vehicul.
Se iscă o ceartă, bărbatul o strânge pe Amanda de gât, iar ea își pierde
cunoștința. El o duce într-o cabană din Ullådalen, ea fiind probabil încă
inconștientă, și o ascunde acolo. Amanda rămâne acolo timp de două zile,
timp în care moare înghețată. Făptașul intră în panică și decide să înapoieze
trupul. Îl așază pe telescaunul VM6, unde este găsit de operator duminică
dimineață.
— Amanda îl cunoștea pe Fredrik Bergfors? întreabă Hanna. Dacă
presupunem că vinovatul e el și nu Viktor sau Sandahl…
— Nu știu, dar poate i-a recunoscut figura și s-a simțit în siguranță.
Hanna bea ultimul rest de cafea.
— Aș vrea să am acces la telefonul ei. Ne-ar fi de mare ajutor dacă i-am
putea citi SMS-urile. Adolescenții își trimit mereu mesaje unii altora; poate
a avut timp să scrie cuiva înainte să fie răpită.
Lui Daniel îi vine o idee. Nu au telefonul Amandei, dar poate există o
altă cale de a-i accesa mesajele. Au luat un calculator Mac din camera ei; el
are unul la fel acasă și e conectat la telefon. Toate mesajele personale ajung
și în memoria calculatorului, la fel ca pe telefon. Dacă Amanda a făcut
același lucru, ar putea reuși să vadă cu cine a luat legătura.
Tehnicienii ar trebui să termine cât de curând cu calculatorul; dacă tot se
duce la Östersund, ar putea verifica. De asemenea, intenționează să stea de
vorbă cu procurorul față în față. E disperat să percheziționeze casa familiei
Bergfors.
Se uită la ceas și își dă seama că e timpul să plece.
— Trebuie să fug, spune, ridicându-se în picioare. Vorbim mai târziu.
 102.

Când intră în parcarea sediului poliției din Östersund, Daniel primește

un mesaj neașteptat care îl informează că s-a amânat conferința de presă.
Birgitta Grip a trebuit să ia parte la o întâlnire urgentă în Stockholm, care
are prioritate.
Ușurarea e imensă. Rămâne în mașină și tensiunea îi părăsește corpul.
Chiar avea nevoie să-i meargă ceva bine azi.
Deocamdată, orice altceva e un dezastru.
Se îndreaptă spre departamentul tehnic, dornic să afle starea
calculatorului Amandei înainte de a se întâlni cu procurorul.
Markus Larsson, tehnicianul care se ocupă de caz, se află la etajul de
deasupra biroului pe care îl folosește Daniel când lucrează în Östersund.
Are căștile pe urechi și nu observă că are companie decât atunci când
Daniel îl bate pe umăr. Are în față trei monitoare mari și degetele i se
mișcă fără încetare pe tastatură. Pe podea zace un ghem de cabluri negre.
— Salut, Daniel, mă bucur să te văd.
— Cum merge cu calculatorul Amandei Halvorssen?
Markus face semn din cap spre un Mac în carcasă argintie situat pe o
masă în spatele lui.
— E aproape gata, urma să te sun în după-amiaza asta. Scuze pentru
întârziere.
Daniel își trage un scaun.
— Ne putem uita?
Markus ia Mac-ul și desface capacul. Cu siguranță nu îndeplinește
așteptările lui Daniel pentru un expert în calculatoare; nu e introvertit sau
supraponderal și nici nu poartă hanorace negre cu glugă. Practic, arată
perfect normal; e un tip slab, la vreo treizeci de ani, cu ochelari cu ramă
neagră și cămașă albă.
— Ce vrei să vezi prima dată?
— Mă întrebam dacă are telefonul legat la calculator, ceea ce ne-ar da
acces la mesajele ei text.
Markus deschide aplicația de mesagerie.
— Da, uite.
 Daniel contemplă lista; nimic nu i se pare suspect.
— Dar e-mailurile?
Markus aduce în față e-mailurile Amandei, dar nici ele nu oferă prea
multe informații.
— Poți accesa alte forme de comunicare? întreabă Daniel. Facebook,
Instagram, Snapchat?
Markus intră pe Facebook cu ajutorul unei parole salvate.
Amanda nu era tocmai un utilizator avid; are postări puține, la distanță de
săptămâni sau chiar luni. Ultima activitate datează de când și-a schimbat
poza de profil cu un selfie făcut lângă lac, la apus. Arată fericită, are ochii
fixați pe orizont și lumina blândă de august îi oferă o sclipire aurie.
E sfâșietor să te gândești că ea nu mai există, că nu va avea niciodată
mai mult de optsprezece ani.
Daniel nu se poate împiedica să o vadă pe Alice cu ochii minții.
— Să încercăm pe Messenger? sugerează Markus. Multe instituții
educaționale îl folosesc pentru a permite elevilor să comunice între ei. Și
unii angajatori fac asta, fiindcă tinerii nu țin întotdeauna pasul cu e-
mailurile.
Judecând după mulțimea de mesaje nedeschise din căsuța
Amandei, fata aparținea acelei categorii.
— Bună idee.
Markus deschide o nouă fereastră conținând câteva mesaje.
Unul dintre expeditori îi atrage atenția lui Daniel: o femeie pe nume Linda
lua legătura cu Amanda.
Nu-și amintește de vreo Linda printre prietenii și cunoștințele
Amandei.
— Ne putem uita la asta? spune, indicând.
Se pare că Amanda lucra la o firmă de curățenie. Linda îi trimisese
adrese, ore și instrucțiuni. De mai multe ori este menționat și numele
Ebbei.
Daniel se scarpină la ceafă. Harald a insistat că fiica lui nu avea o slujbă
part-time, iar Ebba a spus că nu știa nimic despre așa ceva.
Ceva nu e în regulă.
— Ce putem afla despre Linda asta?
Markus accesează pagina de profil a expeditoarei, care este remarcabil
de anonimă. Fotografia e făcută în contre-jour, fața subiectului imposibil de
distins. Nu există detalii personale sau poze.
— Dubios, zice Markus.
Se încruntă, face câteva clicuri, apoi ridică din umeri.
— Ăsta nu e un profil normal. A fost creat strict pentru Messenger.
— E ceva obișnuit?
— Se mai întâmplă, dar asta ne spune ceva despre Linda. Nu vrea să fie
văzută sau urmărită.
— Crezi că Linda este numele ei adevărat?
— Habar n-am.
De ce n-ar vrea un angajator să-și posteze imaginea? Probabil pentru că
e vorba despre muncă la negru. Indiferent de motiv, trebuie verificat.
Dacă știe cineva despre slujba Amandei, aceea e Ebba.
A venit timpul să afle adevărul de la ea.
 103.

Hanna e în noul ei birou, încercând să ajungă la zi cu informațiile citind

diferite rapoarte.
Gândurile ei se tot întorc la Zuhra, chiar dacă încearcă să se concentreze
asupra Amandei.
Are acum dovada că firma de curățenie este implicată în ceva dubios. De
ce ar nega femeia de la birou că știe ceva despre Zuhra, când Kristina
Risberg o duce la diverse case unde face curat?
În casa Kristinei se găseau documente cu antetul Fjällstäd, ceea ce
categoric indică o legătură.
Hanna nu regretă că a intrat în casă, dar e conștientă de riscuri și asta o
face să se simtă nelalocul ei. Dacă se află, și-ar putea pierde slujba din Åre.
E aproape patru după-amiază când sună Daniel. Secția e pustie; e vineri
și Anton tocmai a plecat.
— Cum merge la Östersund?
— Cred că e posibil să fi descoperit ceva interesant.
— Zi.
— Pe Messenger-ul Amandei există corespondență în legătură cu munca
ei. Lucra într-adevăr part-time pentru o firmă de curățenie; bănuiesc că
lucra ilegal.
Hanna se îndreaptă puțin.
— Știi cumva numele firmei?
— Nu, dar contactul Amandei își spune Linda, deși evident poate fi un
nume inventat.
Femeia din biroul Fjällstäd se numea Linda. Să fie o coincidență? Poate
fi o legătură cu situația vulnerabilă a Zuhrei?
Înainte să poată vorbi, Daniel continuă:
— Ai putea să stai de vorbă cu Ebba și să afli ce știe ea?
Hanna a sunat-o pe Ebba de mai multe ori în cursul zilei și i-a lăsat
mesaje, dar nu a primit răspuns.
— Nicio problemă, mă duc chiar acum.
În timp ce vorbește, caută pe Google „Linda” și „Fjällstäd”, dar nu
există potriviri.
 — Grozav, zice Daniel. Nu sunt sigur când mă întorc. Trebuie să mă văd
cu Tobias Ahlqvist, procurorul, dar întârzie la tribunal, așa că mai stau pe
aici să-l aștept.
Hanna nu e sigură ce ar trebui să facă; să-i spună despre propria ei
investigație? Problema e că are foarte puține lucruri concrete. Tot ce poate
să spună este că o tânără imigrantă prezintă semne atât de abuz, cât și de
exploatare.
Intuiția personală și instinctul de polițist nu reprezintă substitute pentru
dovezile solide.
A examinat documentele fotografiate în biroul Kristinei Risberg; desigur,
nu poate dezvălui în ce mod le-a obținut. Nu vrea să riște să piardă
încrederea lui Daniel, când totul pare să meargă atât de bine.
— Vorbim mai târziu, îi spune, încheind convorbirea.
Își ia haina și pornește spre Ebba. Când pleacă de la secție își dă seama
că a trecut mult timp fără să fi făcut vreo tentativă de a-l contacta pe
Christian. I-a promis Lydiei s-o sune în acea seară la șapte, ca să stea pe
îndelete de vorbă. Prima întrebare a Lydiei va fi despre cum au mers
lucrurile cu Christian.
Hanna decide să-l sune imediat după vizita la Ebba.
Inima ei frântă nu mai doare atât de tare, dar gândul în sine de a-și cere
scuze încă îi face rău.
— Blestematul de Christian, mormăie, îndreptându-se spre mașină.
 104.

De data asta îi deschide mama Ebbei, Sanna Nyrén. Seamănă mult cu

fiica ei: micuță și slabă și cu păr castaniu-deschis tuns scurt. Are o expresie
tulburată pe chip când o invită pe Hanna înăuntru.
— Teribilă vestea despre Lena, zice.
— Poftim?
— N-ai auzit ce s-a întâmplat?
Când Hanna clatină din cap, Sanna coboară glasul, de parcă tragica
realitate ar fi prea mult pentru ea.
— E la terapie intensivă. A încercat să se sinucidă azi-noapte.
Îmi pare așa de rău pentru Harald și gemeni!
Hanna își înghite nodul din gât. Habar n-avea. Încă o lovitură în familie,
în urma morții Amandei. Probabil că Harald și bieții copii sunt devastați.
O însoțește pe Sanna în living. Ebba stă ghemuită pe canapea, învelită
cu o pătură gri. Pare mică, disperată și nefericită. Sanna se așază alături de
ea, oferindu-i Hannei fotoliul.
— Bună, Ebba, începe Hanna. Am încercat să dau de tine toată ziua. Mai
am câteva întrebări despre slujba Amandei, cea despre care am vorbit ieri.
Face tot posibilul să pară blândă și abordabilă.
— Ne-ar fi de mare folos dacă ne-ai spune tot ce știi.
Ebba pare că și-ar dori să se afle în altă parte, la mare distanță.
— Am aflat că Amanda lucra pentru o femeie pe nume Linda, continuă
Hanna. Știai asta? Ai lucrat și tu pentru ea?
Sanna mângâie părul fiicei ei.
— Dacă știi ceva, trebuie să vorbești, rostește ea încurajator. Cel mai
important este ca poliția să găsească persoana care a omorât-o pe Amanda.
Ebba își împletește degetele. Când, într-un târziu, vorbește, vocea îi
tremură.
— Amândouă am lucrat pentru Linda.
— Ce anume implica munca asta?
— Făceam curat în case din Björnen și Sadeln. Era un secret, de asta n-
am îndrăznit să spun mai devreme.
Ebba se uită la mama ei.
 — Îmi pare rău că nu ți-am spus. Știam că, dacă spuneam poliției, tu și
tata ați fi aflat și v-ați fi supărat.
Sanna o ia pe Ebba de mână.
— E-n regulă. E bine că acum ești sinceră.
Se întoarce spre Hanna.
— Nu am vrut ca Ebba să lucreze în timpul școlii. Ne-am gândit că e
mai bine să se concentreze pe studii și note.
Hanna apreciază sprijinul Sannei; nu e acum momentul să-și
pedepsească fiica.
— În plus era… neoficial, continuă Ebba. Nu aveam voie să spunem
nimic, nimănui. Tatăl Amandei e politician, el insistă mereu ca totul să fie
perfect în regulă. Îi zicea mereu mamei ei că nu-și pot permite să apară în
ziare fiindcă au evitat să plătească impozit sau altceva care să-i dăuneze în
carieră.
— Înțeleg, zice Hanna.
Nu e surprinsă să afle că atât Ebba, cât și Amanda sunt implicate, nici că
totul se petrecea fără știrea părinților.
— Îmi poți povesti cum funcționa?
— Lucram doar la câteva săptămâni odată, ca să câștigăm niște bani în
plus.
— Linda asta… Care e numele ei de familie?
— N-am întâlnit-o niciodată. Comunicam doar pe Messenger.
Ebba se șterge la nas.
— Și aspectele practice? Plată, adrese, chei de la case?
Cu siguranță, Ebba trebuie s-o fi întâlnit pe misterioasa Linda cel puțin
de câteva ori.
— De obicei Amanda lua cheile și echipamentul de curățenie pentru că
ea are… avea… permis de conducere.
Greșeala involuntară îi face Ebbei vocea să se frângă. Durează câteva
secunde înainte să fie în stare să continue:
— Eu încă nu am dat examenul, dar Amanda putea să împrumute
mașina mamei ei, pentru că Lena merge pe jos la serviciu. Biroul Lindei se
află în oraș, așa că Amanda oprea acolo înainte să vină să mă ia pe mine.
— Știi numele firmei de curățenie?
Ebba scutură din cap, ceea ce este dezamăgitor. Oricum, faptul că biroul
Lindei se află în oraș indică spre Fjällstäd.
 — Cum ați ajuns voi două să lucrați pentru Linda? întreabă
Hanna, încrucișându-și picioarele ca să stea mai confortabil pe fotoliul jos.
— Avem o prietenă care a mai făcut asta, Alva.
Pe chipul Ebbei e ceva mai multă culoare, e o ușurare să-și ia în sfârșit
o greutate de pe suflet.
— Ea a terminat liceul anul trecut și s-a dus la facultate în
Umeå. Ne-a întrebat dacă am vrea să preluăm noi. Era un mod foarte bun de
a face bani.
Îi aruncă o privire Sannei, ca pentru a se asigura că mama ei nu e
supărată.
— Ai putea să ne arăți câteva dintre casele unde ați făcut curat?
propune Hanna. Atunci am putea vorbi cu proprietarii, să aflăm numele
firmei.
— Cred că da. Multe se află în Sadeln.
Trebuie să fie Fjällstäd.
Sanna mângâie ușor obrazul fiicei ei.
— Asta e tot?
Ebba strânge din buze. Are un început de herpes într-un colț al gurii, o
bășică albicioasă pe cale să se spargă.
— Nu chiar, șoptește.
Hanna așteaptă cu răbdare. Nu vrea ca fata să se închidă din nou în sine.
— S-a întâmplat ceva cu o săptămână înainte ca Amanda să…
dispară.
Ebba trage de mâneca bluzei roz pal, care îi acoperă încheieturile
degetelor.
— Nu te grăbi, îi spune Hanna. Încearcă să-ți amintești cât de multe
poți.
Ebba își dă de pe frunte părul castaniu-deschis.
— Amanda trebuia să facă curățenie într-o casă din Sadeln.
Trebuia să fiu și eu acolo, dar aveam niște dureri mari de la ciclu, așa că
am rămas acasă.
Se apropie un pic de mama ei.
— Când a ajuns Amanda, acolo era deja încă o fată. O străină.
Amanda credea că era venită din Uzbekistan. Vorbea engleza, dar foarte
prost. Fusese o neînțelegere privitor la cine trebuia să lucreze acolo în acea
zi.
 Hanna își ține respirația.
— Amanda și-a dat seama că nu e în regulă ceva. Fata era foarte
nefericită și avea o mulțime de vânătăi, de parcă ar fi fost bătută, în cele din
urmă, Amanda a convins-o să vorbească.
Ebba își strânge pătura pe umeri, înfiorată.
— Amanda era exact genul ăsta de persoană: oamenii aveau încredere în
ea. Simțeai că poți să-i spui orice.
— Cum o chema pe fata aia?
— Nu sunt sigură, suna oarecum ca Zara.
Ar fi putut fi Zuhra.
— Ce i-a spus Amandei?
Hanna încearcă să-și ascundă entuziasmul.
— Că ea era… ca un soi de sclavă. Muncea tot timpul, dar abia dacă i se
plătea ceva. Se pare că sunt trei fete de vârsta noastră în aceeași situație. Nu
voiau decât să se întoarcă acasă, dar nu puteau, fiindcă datorau mulți bani
pentru drumul în Suedia.
— Cui îi datorau bani?
— Nu știu.
— Linda le forța pe fete să lucreze așa de mult?
Ebba încuviințează, apoi dintr-odată pare nesigură.
— Mai era cineva implicat, un bărbat. Amanda a vorbit cu
Linda, i-a spus că nu se poate s-o trateze așa pe fata aia, dar Linda a spus că
n-a fost ideea ei. A pretins că șeful ei decide totul și că se înfurie rău dacă
se plânge cineva.
Creierul Hannei spumegă. E ceva cu adevărat serios la mijloc: o întreagă
operațiune de trafic de persoane în Åre. Posibil ca Amanda să fi nimerit în
mijlocul unei activități criminale periculoase.
— Știi cumva dacă tinerele acelea erau forțate și să se prostitueze?
întreabă Hanna.
Ebba și mama ei par îngrozite.
— Nu știu, spune Ebba. Numai Amanda s-a întâlnit cu ea.
— Avea idee cine ar putea fi șeful? Cineva din zonă?
— Nu cred.
Hanna își ia notițe febril.
— A mai spus și altceva? Aș fi foarte recunoscătoare pentru orice ți-ai
aminti, chiar și cel mai mic detaliu.
 Ebba își roade unghia și buza îi tremură.
— Amanda…
Ezită.
— Amanda a spus că trebuie să o ajute pe fată și pe prietenele ei. Nu
putea să uite, vorbea tot timpul despre asta. La un moment dat a spus că o să
dea un telefon anonim la poliție, să le dea un pont.
Desface neajutorată brațele.
— Dar nu cred că a mai apucat…
 105.

Coridorul spitalului din Östersund unde Harald așteaptă pe o băncuță e

zugrăvit într-o nuanță dubioasă de maro-rozaliu. A așteptat ore în șir, cât
medicii și infirmierele s-au ocupat de Lena.
E tot inconștientă.
Luminile tuburilor fluorescente din tavan se reflectă pe linoleumul de pe
podea. Dintr-un salon se aude un sunet intermitent, în timp ce becul roșu de
deasupra ușii se aprinde, cerând atenție.
Diverși oameni intră și ies constant din salonul Lenei. El a văzut cum au
fost aduse aparate, au fost scoase suporturi de perfuzii, dar nimeni nu s-a
așezat lângă el să-i explice ce se petrece.
Copiii sunt în Åre. Mama lui Harald i-a luat cam la aceeași oră la care a
luat-o ambulanța pe Lena. El s-a dus la spital cu mașina proprie.
Fixează peretele opus, fără să vadă cu adevărat tabloul cu flori colorate.
Îi sună telefonul, dar nu răspunde. Încă este atât de șocat încât nici nu poate
întoarce paginile ziarului, cu atât mai puțin să poarte o conversație.
Își îngroapă fața în mâini.
Dacă s-ar fi străduit mai mult să vadă de Lena, s-o întrebe cum se simte!
De ce nu a intrat în dormitor să încerce să vorbească cu ea? De ce a lăsat-o
să zacă acolo, oră după oră, fără să discute măcar cu doctorul care i-a
prescris somniferele?
Ce-o să se întâmple cu Mimi și Kalle dacă își vor pierde și mama?
Ușa se deschide și iese o femeie. Se uită de jur-împrejur, îl depistează pe
Harald și vine la el. Ecusonul îl informează că este un medic superior.
— Cum vă simțiți? întreabă.
Harald nu știe ce să spună. Întreaga situație e ireală.
— Soția dumneavoastră încă nu s-a trezit. I-am făcut spălături stomacale
și i-am dat cărbune care să neutralizeze medicamentele ingerate. Problema
este că nu știm exact când a luat pastilele, așa că nu putem ști sigur cum va
reacționa.
Își afundă mâinile în buzunarele halatului.
— E bine că ați adus ambalajele, continuă ea. Ne e de mare ajutor.
 — Ea cum se simte?
Harald nu-și recunoaște propria voce. Sună spart și sugrumat; coardele
vocale refuză să coopereze. Își drege glasul și încearcă din nou:
— Pot s-o văd?
— Puteți, dar trebuie să fiți pregătit pentru faptul că înfățișarea ei ar
putea fi… alarmantă. Are câțiva electrozi atașați de corp ca să-i putem
monitoriza respirația. E pe oxigen și i-am pus și o perfuzie.
Face o pauză.
— Dar starea ei este stabilă.
Harald încearcă să-și traducă limbajul medical. Ce înseamnă asta de
fapt? Poți fi stabil chiar dacă ești pe moarte?
— O să se facă bine? reușește cumva să întrebe.
— E prea devreme ca să putem spune.
— Există riscul unor afecțiuni la creier?
La ultimele cuvinte se bâlbâie.
— Îmi pare rău, dar nici aici nu pot răspunde până nu se trezește.
Harald e copleșit de oboseală. Se lipește cu ceafa de perete și închide
ochii pentru câteva secunde. Pleoapele îi sunt imposibil de grele.
— Poate ar fi bine să mergeți o vreme acasă, să încercați să vă odihniți
puțin.
— Locuiesc în Åre.
— Înțeleg. E un drum lung.
Doctorița se uită la ceas; fără îndoială, trebuie să treacă la următorul
pacient. Partea de jos a bluzei verzi e pătată într-un roșu ruginiu.
— Sunt sigură că vă putem găsi un loc în care să vă odihniți dacă vreți
să rămâneți în spital peste noapte. Cred că va trece ceva timp până să se
trezească soția dumneavoastră.
Harald citește printre rânduri, aude cuvintele pe care ea nu vrea să le
rostească cu voce tare.
Dacă se trezește soția dumneavoastră.
Îi vede în minte pe Mimi și Kalle. Tocmai și-au pierdut sora iubită; o să-
și piardă și mama?
Lena zace inconștientă în acel salon, iar el a dezamăgit-o în cel mai rău
mod imaginabil. Lena, mama copiilor lui, femeia care i-a fost alături încă de
la terminarea școlii.
Dacă și-ar fi dat seama ce consecințe va avea aventura lui cu
Mira…
Simte o arsură în spatele frunții, un punct unic de ură distilată față de
bărbatul care a provocat atâta suferință familiei lui. Se disprețuiește pentru
ceea ce a făcut, dar pe Fredrik îl urăște și mai mult.
Dacă nu ar fi fost acțiunile distructive ale lui Fredrik, Lena nu ar fi
încercat niciodată să se sinucidă.
Gândul că acel bărbat umblă liber, bucurându-se de viață, îi întoarce lui
Harald stomacul pe dos.
Doctorița are o expresie înțelegătoare. În lumina fluorescentă puternică,
Harald observă ridurile fine din jurul ochilor ei.
— Vreți să vă ajut să găsiți un loc unde să vă odihniți? întreabă ea,
punându-i blând o mână pe umăr.
Harald o scutură și se ridică în picioare atât de brusc, încât doctorița face
câțiva pași în spate.
— Trebuie să ajung acasă, mormăie el.
Știe că sună nepoliticos, dar nu are energia să-și ceară scuze.
Se îndreaptă spre ascensor și se duce direct în parcare.
Strânge în mână cheile mașinii cu atâta putere că îi taie pielea, dar
durerea îl ajută să se concentreze.
Gemenii pot rămâne peste noapte la mama lui.
Fredrik nu numai că a ucis-o pe fiica mai mare a lui Harald și pe câinele
iubit al familiei; a împins-o și pe Lena în pragul morții.
De câte sacrificii mai e nevoie înainte ca Fredrik să fie oprit?
 106.

Când Hanna își parchează mașina la câteva sute de metri distanță de

casa de la numărul 11 de pe Albins väg, la ferestre sunt aprinse luminile. E
ora cinci și jumătate. Se îndrepta spre casă după discuția cu Ebba, când se
răzgândise. În loc să cotească spre Björnen, continuase să meargă spre
Undersåker și locuința Kristinei Risberg.
Poate că e o nebunie să acționeze din nou de capul ei, dar e convinsă că a
dat de ceva.
Pe drum l-a sunat pe Daniel și i-a raportat despre discuția cu
Ebba. A menționat că există o femeie pe nume Linda în biroul firmei
Fjällstäd; e clar că respectiva companie trebuie investigată în continuare. Ea
și Daniel s-au înțeles să se întâlnească la secție de dimineață la prima oră.
Încă nu i-a povestit despre Kristina Risberg și Zuhra, dar speră să
găsească în următoarele ore ceva care să le lege de anchetă, o dovadă
solidă, care să nu se bazeze pe pătrunderea ei ilegală în casa lui Risberg.
Mușcă din măr. Gândurile îi zboară scurt la Christian; ar fi cazul să-l
sune acum. Nu o poate face. O s-o facă mai târziu, înainte să stea de vorbă
cu Lydia, cum s-au înțeles.
Se apucă să-și revadă notițele despre Fjällstäd. La suprafață pare o
companie legitimă. Situațiile financiare anuale nu ar fi disponibile online
dacă nu ar îndeplini prevederile legale. Oricum, Ebba a confirmat că unele
dintre persoanele de la curățenie sunt plătite la negru, iar Hanna a văzut-o
pe Zuhra adusă la case diferite. Teama pe care Hanna o citit-o în ochii ei era
cât se poate de reală: Zuhra era îngrozită.
Ebba a mai spus că Amanda i se plânsese Lindei, dar Linda dăduse vina
pe șeful ei, bărbatul misterios. Ceea ce înseamnă că există un superior în
organizație, care știe că Zuhra i-a dezvăluit Amandei situația ei
defavorizată.
Asta sporește hotărârea Hannei: toți nenorociții ăștia de bărbați care
exploatează femei vulnerabile!
Probabil că Zuhra a fost pedepsită pentru că i s-a destăinuit
Amandei. De asta nu a mai îndrăznit să-i spună Hannei adevărul, atunci
când ea s-a oferit s-o ajute.
 Hanna se uită afară la ninsoarea viscolită, punând laolaltă piesele puzzle-
ului. E atât de frig în interiorul mașinii încât respirația ei e vizibilă.
Pornește motorul, direcționează căldura spre picioare și o ridică la
maximum. Nu trebuie să-i fie prea frig, căci altfel și-ar pierde concentrarea.
Riscul ca activitatea ilegală a firmei Fjällstäd să fie dezvăluită este,
probabil, destul de scăzut. Mulțimea de case de vacanță și proprietăți de
închiriat creează o piață excelentă pentru oricine are acces la muncitori
ilegali. Nimeni nu va reacționa atunci când există un flux constant de
chiriași noi, sau când proprietarii își folosesc casele din stațiune doar
pentru câteva săptămâni pe sezon.
Dacă apare cineva în timp ce menajera lucrează, nu există niciun pericol
real. Hanna a văzut cu ochii ei că Zuhra era prea speriată ca să-i vorbească.
Refugiații sau imigranții fără documente nu pot nici să protesteze, nici să
facă apel la autorități.
E o schemă cinică, dar nu mai puțin rafinată.
Latura legală a companiei este accesibilă autorităților, pentru impozitare,
și funcționează ca fațadă pentru clienți. Între timp însă, se desfășoară o
operațiune paralelă, unde forța de muncă prost plătită este exploatată,
pentru a se câștiga mai mulți bani. În plus, se folosesc și de adolescente,
fără îndoială în perioadele de vârf, când personalul obișnuit nu poate face
față.
Hanna nu poate să nu se întrebe dacă întreaga echipă de conducere este
implicată sau dacă responsabile sunt anumite persoane din umbră. Mulți
membri ai comitetelor de administrație din firmele mici nu cunosc cu
adevărat pulsul afacerii; adesea, aceștia sunt cooptați dintre prieteni și
cunoștințe, în schimbul unui onorariu decent; de ce ar încerca ei să
cerceteze finanțele?
Sistemul e etanș, până când apare cineva ca Hanna și începe să pună
întrebările nepotrivite.
 107.

E deja ora șase și treizeci și cinci atunci când Kristina Risberg iese din
casă și pornește Golful gri-închis. Hanna aproape și-a pierdut speranța; era
pe punctul să pornească spre casă și s-o sune pe Lydia, conform înțelegerii.
Acum însă adrenalina îi aleargă prin vene.
Cu puțin noroc, e posibil ca Risberg să o conducă mai adânc în rețeaua
încurcată, poate chiar până la șeful cel mare. Vrea sincer s-o ajute pe Zuhra
și să-i trimită pe ticăloși după gratii. Conform spuselor Ebbei mai sunt două
fete din Uzbekistan în aceeași situație.
Mizeria asta trebuie să înceteze.
O urmărește pe Risberg, păstrând distanța, astfel încât femeia să nu-și
dea seama că are o codiță. Golful trece prin centrul Björnenului și se
îndreaptă spre cartierul Copperhill.
Risberg oprește în fața unei case maro-închis. Înăuntru luminile sunt
aprinse și, dintr-odată, Zuhra apare la fereastra largă.
Chiar și de la distanță, Hanna poate vedea cât de obosită e. Stă adusă de
spate; mișcările îi sunt lente. Dacă a început lucrul la fel de devreme ca ieri,
înseamnă că muncește de la șapte dimineața; aproape de douăsprezece ore.
Hanna și-ar dori să se repeadă și s-o ia pe Zuhra de acolo, dar nu poate
face asta, pentru că ar însemna să rateze șansa de a afla cine e la conducere.
Se silește să rămână acolo unde e și ridică telefonul, pregătindu-se să facă
fotografii.
Zuhra își scoate echipamentul și se urcă în mașină, care pleacă imediat.
Hanna o urmărește. Golful semnalizează stânga atunci când se apropie de
E14 și intră pe autostradă.
Se întoarce Risberg acasă în Undersåker? Nu, trece de intersecție și
continuă spre Järpen.
Hanna e recunoscătoare întunericului care face ca lui Risberg să-i fie mai
dificil să-și dea seama că în spatele ei a fost tot timpul aceeași mașină.
După douăzeci de minute ajung în Järpen; să fie asta destinația finală?
Golful încetinește și face stânga pe Skansvägen, apoi dreapta pe
Skogsvägen. Pentru Hanna e tot mai greu să păstreze distanța.
 Încordarea o face să transpire în haina ei călduroasă.
Trec pe lângă un șir de case de lemn cu un singur nivel și, în sfârșit,
Golful intră pe Hjortronstigen. E o fundătură; Hanna observă semnul în
ultima clipă și reușește să frâneze înainte să treacă de colț.
Oprește imediat motorul, pentru ca farurile să nu fie vizibile, apoi se
mută pe scaunul din dreapta și încearcă să vadă ce se petrece.
Golful a oprit în fața unui bloc cu patru etaje. Pare dărăpănat; pe pereți
sunt graffitiuri, iar becul de deasupra ușii e spart.
La câteva ferestre storurile sunt lăsate, de parcă nu ar mai locui nimeni
acolo.
Zuhra coboară din mașină, de data asta fără echipamentul de curățenie.
Hanna se uită la ceas: e șapte și un sfert. Zuhra dispare în clădire și ușa se
închide în urma ei.
Golful dă înapoi și trece de mașina Hannei, la fel ca mai devreme. Speră
că Risberg nu a observat-o.
După câteva minute, când e sigură că Risberg a plecat, coboară din
mașină, se grăbește spre clădire și încearcă ușa.
Nu e încuiat.
Se pomenește într-un hol de intrare zugrăvit în gri, care e la fel de
părăginit ca exteriorul. Și aici sunt graffitiuri pe pereți și câteva mucuri de
țigări pe jos. Caută în zadar o listă cu numele locatarilor.
La parter sunt două apartamente, așa că e rezonabil să presupună că e la
fel la fiecare etaj. Zuhra ar putea locui în oricare dintre ele. Cum s-o
găsească?
Hanna se chinuie să vadă plăcuțele cu nume de pe cele două uși. Niciuna
nu pare să aparțină unei persoane din Uzbekistan; pe de altă parte însă,
oricine ar fi în spatele operațiunii nu i-ar fi permis Zuhrei să închirieze
apartamentul pe propriul nume.
Își lipește urechea de prima ușă și ascultă, în căutare de sunete care ar
putea oferi un indiciu. Televizorul e pornit, pare a fi o emisiune de știri. În
spatele celei de-a doua uși e doar liniște; poate că acolo nu locuiește
nimeni.
Hanna încearcă la următorul etaj. După una dintre uși se aude un copil
plângând, iar în celălalt apartament o ceartă zgomotoasă.
Urcă scările și i se pare că aude o voce de bărbat vorbindu-i cuiva, care
răspunde încet în engleză. Înaintează tiptil și își lipește urechea de ușă.
 E o femeie care plânge?
Vocea bărbatului se aude din ce în ce mai tare și mai aproape.
Hanna dă înapoi și urcă scara. Brusc, ușa se deschide și
Hanna abia are timp să se retragă din raza vizuală. Observă un bărbat alb de
vârstă mijlocie. Coboară scările în grabă și ușa apartamentului se trântește
în urma lui.
Acum suspinele dinăuntru se aud clar.
Hanna e aproape sigură că recunoaște vocea Zuhrei. Oare ar fi bine s-o
contacteze acum, sau să-l urmărească pe bărbatul care a plecat în grabă?
Știe unde s-o găsească pe Zuhra.
Pașii bărbatului încă mai răsună pe scară.
Hanna se repede după el.
 108.

A trecut ceva timp până când Daniel a reușit să se întoarcă în Åre.

Discuția cu procurorul s-a lungit la nesfârșit, fără să ducă la o decizie
concretă. Tobias Ahlqvist insistă să se obțină probe mai convingătoare
înainte să autorizeze o percheziție în casa lui Fredrik Bergfors.
Informațiile de la Hanna privind slujba part time a Amandei și Ebbei
este interesantă. Indică o nouă pistă care trebuie urmată. Hanna a făcut o
treabă bună determinând-o pe Ebba să i se confeseze.
Tocmai a trecut de fabrica de ciocolată și e în drum spre părinții
Amandei, chiar dacă e aproape șapte și jumătate. Poate va afla ceva nou
despre misterioasa Linda când aceștia au să afle despre slujba secretă a
Amandei.
Daniel parchează în stradă. Casa e cufundată în întuneric, cu excepția
unei mari stele de Advent care strălucește în fereastra bucătăriei. Sună la
sonerie și așteaptă. Sună din nou.
Când e pe punctul să plece, Harald deschide ușa. Daniel abia dacă îl mai
recunoaște. Au trecut doar câteva zile, dar Harald pare mai bătrân cu câțiva
ani. Are fața cenușie, obrajii trași și nebărbieriți.
— Ce vrei? mormăie acesta.
— Trebuie să stăm de vorbă, pot să intru?
Harald pare extrem de epuizat, dar încuviințează din cap și se dă la o
parte.
Copiii mai mici nu par să fie acasă. Când Daniel aruncă o privire în
bucătărie, vede pe masă o sticlă de vodcă și un pahar pe jumătate plin.
— Lena e acasă? Mi-ar plăcea să vorbesc cu amândoi.
Harald clatină din cap.
— E în spital în Östersund. A… a luat o supradoză azi-noapte.
Somnifere.
Asta explică de ce Harald e o ruină.
— Cum se simte?
— E în comă. Doctorii nu pot să spună dacă o să se mai trezească…
Glasul i se stinge și închide scurt ochii, adăugând:
— … sau dacă o să-i fie afectat creierul.
 Abia reușește să termine propoziția.
— Îmi pare foarte rău. Trebuie să fie incredibil de greu pentru tine. Sper
sincer ca Lena să-și revină.
Daniel ezită; oare Harald o să fie în stare să se descurce cu întrebările, în
starea în care este?
— Nu durează mult. Vreau să știi că facem tot ce putem ca să-l găsim pe
ucigașul Amandei.
Îi povestește rapid lui Harald ce au aflat de pe Messenger, despre faptul
că Amanda făcea curat pentru o femeie pe nume Linda și era plătită la
negru.
Știe Harald cine ar putea fi această Linda?
Harald clatină din cap.
— De ce ar face Amanda așa ceva? Știe exact ce cred eu despre genul
ăsta de lucruri. Eu sunt implicat în politică, așa ceva e de neconceput în
familia noastră.
Cu aceste cuvinte, devine clar de ce Amanda și-a ținut slujba secretă.
Daniel se abține să-i arate asta. Îi mulțumește în schimb lui Harald și e pe
punctul să plece, când Harald îi blochează drumul.
— Cum merge cu Bergfors?
Daniel e luat prin surprindere de tonul încărcat de răutate.
— A fost arestat? adaugă Harald.
— Investigația continuă, răspunde Daniel evaziv. Trebuie să verificăm o
mulțime de lucruri înainte să ajungem în stadiul ăsta.
— El trebuie să fie!
— E prea devreme să tragem concluzia asta.
— Fredrik l-a otrăvit pe Ludde!
Acum Harald strigă. Daniel ezită, neștiind ce să creadă.
— Ești sigur?
— Mi-a spus Mira ieri.
Ciudat; au întrebat-o despre câine și ea a insistat că soțul ei nu ar face
niciodată așa ceva. Dacă a mințit atunci, e posibil oare să fi mințit și în
legătură cu alibiul lui Fredrik?
Nu vrea să-i pomenească de o asemenea posibilitate lui Harald, care e
deja extrem de nervos.
— Lasă-ne să ne facem meseria, îi spune el, încurajator. O să cercetăm
și, imediat ce vom ști mai multe, te anunțăm.
 Vrea să pună mâna amical pe brațul lui Harald, dar se răzgândește când
îl privește pe bărbat în ochi. E deopotrivă beat și furios; gestul ar putea fi
interpretat greșit.
— Poți să suni pe cineva? zice. Ca să nu trebuiască să stai singur?
Expresia lui Harald se înăsprește și îi întoarce spatele lui
Daniel.
— Ieși și lasă-mă-n pace, mormăie peste umăr.
 109.

Prin fereastra ușii, Hanna vede două lumini roșii dispărând pe

Hjortronstigen. Aleargă la mașina ei, pornește motorul și face o întoarcere
care aproape o scoate de pe carosabil. Coboară pe Skogsvägen cât de repede
îndrăznește.
Unde a dispărut?
Se uită în toate direcțiile, încercând să depisteze celălalt vehicul. În
depărtare întrezărește cu greu o mașină de culoare închisă; el să fie oare?
Gonește pe șoseaua înzăpezită, cu gândurile vârtej în minte.
Abia dacă l-a văzut pe bărbatul care a plecat din apartament, dar era ceva
familiar la el. Își răscolește memoria, dar își dă seama că e nevoie să se
concentreze la condus. Acum ninge mai des; vremea s-a deteriorat
semnificativ în ultima oră. Ștergătoarele de parbriz lucrează la viteză
maximă, dar vizibilitatea e tot slabă.
Ajunge la intersecția dintre Skogsvägen și Skansvägen și se uită
disperată în jur.
A luat-o pe Skansvägen? Dacă da, înseamnă asta că se întoarce în Åre?
Înjură tare, știind că are numai câteva secunde la dispoziție. Trebuie să ia o
decizie înainte ca el să dispară și ea să piardă orice șansă de a-l prinde din
urmă.
Skansvägen. Luminile de pe podul peste râu dezvăluie o mașină
singuratică îndreptându-se spre Åre.
El trebuie să fie.
Hanna intră pe pod, sperând că a luat decizia corectă.
Vizibilitatea e acum îngrozitoare. Zăpada se rotește în fața farurilor, ca o
negură care ascunde asfaltul. La o curbă pierde complet din vedere cealaltă
mașină, apoi cele două lumini de poziție apar în față, în întuneric.
Se roagă în tăcere să fie aceeași mașină.
Conduce mult prea repede; are probleme să țină pasul cu el. Tensiunea o
înfioară.
Iluminatul stradal se termină.
Acum nu se mai poate baza decât pe propriile ei faruri, care îi oferă o
vizibilitate insuficientă prin ninsoare.
 Drumul cotește din nou și din ceața zăpezii apare un camion. Farurile
lui o amețesc; abia dacă vede unde se termină drumul și unde începe
șanțul.
Ar trebui să încetinească, dar nu îndrăznește, de teamă să nu piardă urma
celeilalte mașini.
Când camionul trece pe lângă ea, întreaga mașină se zguduie în siajul
lui. Pentru o clipă, roțile din spate derapează, iar Hanna țipă.
Apoi pneurile iau din nou contact cu suprafața și Hanna recapătă
controlul.
Mâinile îi tremură; transpirația i se adună pe frunte și i se scurge pe
tâmple. Se aude pe sine cum gâfâie.
Încă mai vede luminile de poziție ale celuilalt automobil, două puncte
slabe în depărtare. Nu trebuie să-l piardă din vedere.
Acum se află pe o porțiune de drum drept.
Hanna merge cu optzeci de kilometri pe oră, adică la limita de viteză
legală, dar luminile din față se estompează; celălalt se îndepărtează. Strânge
volanul atât de tare încât o dor mâinile. Încearcă să accelereze, dar e
îngrozită să nu piardă din nou controlul.
Au trecut de Hålland; de aici înainte drumul nu mai e deloc drept. Dintr-
odată, Hanna devine conștientă de lumina puternică din oglinda
retrovizoare.
E mult prea aproape.
Se concentrează să nu piardă mașina din față, dar cea din spatele ei pare
să accelereze.
Se apropie din ce în ce mai mult, deși condițiile de drum sunt atât de
proaste încât șoferul ar trebui să păstreze distanța.
Hanna nu are de ales decât să meargă mai repede.
Luminile din oglindă o orbesc. Ce naiba face? E letal să se apropie atât
de mult pe o astfel de vreme; dacă nu încetinește, o s-o lovească din spate.
Din nou apasă pe pedala de accelerație.
Indicatorul urcă la optzeci și cinci, nouăzeci și cinci, o sută. Mașina se
leagănă alarmant în rafalele de vânt care biciuiesc zăpada de pe parbriz.
Mijește ochii, mutându-și atenția de la oglinda retrovizoare la drumul
din față și înapoi.
Pulsul îi galopează, încordarea e de nesuportat.
Din senin apare un viraj.
 În aceeași clipă, mașina se zguduie când ceva se izbește de bara de
protecție din spate.
Luminile din oglindă au dispărut.
Ce dracu’ face idiotul ăsta? gândește Hanna, cu o fracțiune de secundă
înainte ca mașina să salte violent. Ca în reluare, vede cum capota înaintează
într-o direcție complet diferită de a șoselei.
Apoi un copac se repede spre ea și, panicată, încearcă să smucească
volanul într-o parte.
 110.

Fredrik trebuie să plătească pentru ce a făcut.

După plecarea lui Daniel, Harald rămâne așezat în bucătăria
întunecoasă.
Ura pe care o simte față de Fredrik șterge orice alt gând. Cum poate el să
umble liber, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? O să-și continue viața ca
de obicei, în timp ce viața lui Harald e ruinată? Poliția nu va face nimic;
Daniel i-a confirmat asta.
Harald își imaginează casa Mirei și a lui Fredrik. Clădirea mare, din
lemn roșu, impresionantă, în care ei și-au pus tot sufletul. Locul în care
dorm în siguranță noaptea, alături de mica Leah.
Fiica lor trăiește, în timp ce a lui e moartă. Acum o urăște pe
Mira la fel de mult ca pe soțul ei.
Fredrik ar trebui să ardă în Iad pentru crimele lui.
Harald clipește; brusc, știe ce trebuie să facă.
Dintr-odată, totul îi este perfect clar.
Lemnul arde repede; cu câțiva litri de benzină, casa lor va fi în flăcări în
câteva secunde. Mai ales acum, când frigul face ca focul să fie mai dificil de
stins, iar ninsoarea provoacă probleme mașinilor de pompieri.
Harald încearcă să-și dea seama de câtă benzină ar fi nevoie. Calculul îl
face să se simtă mai bine; deja vede în fața ochilor scena haotică, aude
trosnetul flăcărilor lacome.
Toate sentimentele pe care a încercat să le suprime răzbat la suprafață.
De ce să fie el singurul care suferă?
După câteva minute se ridică în picioare și își încalță ghetele. Nu se mai
ostenește să-și îmbrace haina; iese și deschide ușa garajului. Pe masa de
lucru din colț găsește canistra de rezervă pe care de obicei o ține umplută
cu benzină.
O ridică și îi verifică greutatea. E plină, așa cum ar trebui să fie. Ca să
fie sigur, controlează conținutul. Când pune capacul verde la loc, câteva
picături cad din întâmplare pe pantalonii lui.
Mirosul îi aduce o stranie senzație de calm. Îi dă noi puteri și îl face să
vadă scântei dansând, limbi de foc lingând pereții căminului lui Fredrik și
al Mirei, până nu mai rămâne nimic, doar lemn carbonizat și cenușă.
Harald înșurubează atent capacul și pune canistra în portbagaj
E aproape opt și jumătate. Decide să mai aștepte câteva ore, până
adoarme toată lumea. Poate să parcheze pe E14 și să parcurgă pe jos ultima
bucată de drum. N-o să-l observe nimeni. Afară sunt aproape minus
douăzeci și cinci de grade; când e așa de frig oamenii stau în case. În plus,
ninge puternic, ceea ce îl face și mai invizibil.
Va fi atât de ușor să toarne benzină pe pereții din bușteni uscați și să o
aprindă cu bricheta!
Imaginea micuței Leah îi apare în minte, dar o înlătură. Singurul lucru
care îl ține acum pe picioare este speranța că Fredrik va plăti pentru crima
lui.
Nu poate îngădui unui gând la copilul Mirei să-l oprească.
Îi datorează asta propriei lui fiice.
 111.

Când Hanna își revine, împrejur e întuneric beznă. Airbagul s-a umflat,
ea îngheață de frig și fruntea îi pulsează de durere.
Îi ia câteva secunde să-și dea seama unde se află.
Apoi își amintește: urmărirea nebunească pe E14, mașina din spatele ei
care s-a apropiat prea mult, impactul care a făcut-o să piardă controlul
asupra propriului vehicul.
Întoarce capul cu grijă, ca să-și dea seama dacă e rănită la gât.
Mușchii cooperează; totul pare să fie în regulă, cu excepția durerii de
deasupra ochilor.
Când își atinge ușor pielea, o doare și mai rău. Duce degetele la buze și
simte gust de sânge.
Panica îi inundă corpul. E blocată în mașină și nicăieri nu se vede vreo
lumină. Nicio casă, niciun suflet în jur.
Unde se află?
Conducea prin pădure înainte să fie împinsă de pe șosea. Totul s-a
petrecut atât de repede încât nu-și poate aminti unde anume era; știe doar
că cealaltă mașină era mult prea aproape și a lovit-o din spate.
Dacă șoferul a lovit-o intenționat, înseamnă că a urmărit-o tot drumul de
la blocul Zuhrei.
Ideea e înspăimântătoare, cu toate că ar fi trebuit să-și dea seama;
oamenii care o exploatează pe Zuhra sunt lipsiți de milă.
E ger și îi clănțăne dinții. Frigul i-a pătruns până în oase; respirația
superficială se transformă în aburi albi. Probabil a fost inconștientă multă
vreme, fiindcă toată căldura i-a ieșit din corp.
Trebuie să scape de acolo.
Hanna întoarce cheia în contact. Motorul pornește – slavă Domnului! –
dar roțile se învârt în gol. Încearcă să treacă în marșarier, dar nu rezolvă
nimic.
Farurile luminează împrejurimile. Brazii înalți formează ziduri
întunecate în toate direcțiile; mai departe poate să vadă o stâncă mare.
Copacii sunt apropiați unul de altul, dar cumva a reușit să se strecoare
printre trunchiuri și să oprească mașina înainte de a se izbi de ceva. Bara
din față se află la mai puțin de un metru de un brad imens.
Faptul că a supraviețuit e practic un miracol.
Când își dă seama cât de aproape de moarte a fost, întregul trup începe
să-i tremure.
Dacă ar fi lovit copacul, probabil că impactul ar fi ucis-o. În situația de
față nu s-a ales decât cu o tăietură pe frunte. E posibil să fi suferit și o
contuzie; se simte amețită. Îi e puțin greață și îi vine greu să se
concentreze.
Dinții nu se opresc din clănțănit, are degetele reci ca gheața și practic
nu-și mai simte picioarele.
Trebuie să-l sune pe Daniel, să trimită după ajutor.
Scotocește prin buzunar după telefon, dar nu reușește să-l găsească. L-a
scos când a urcat în mașină? Adesea îl pune pe scaunul din dreapta pentru
că e ilegal să ții telefonul în mână când conduci.
Se străduiește să-și aducă aminte, dar totul e în ceață. Tot ce își dorește
este să se întindă și să doarmă.
Pleoapele îi sunt grele, greața se agravează. Se simte atât de rău încât
deschide portiera să vomite. Stomacul i se întoarce pe dos și se golește în
zăpadă.
Cel puțin asta o trezește.
Categoric nu trebuie să adoarmă în mașină. Dacă nu iese de acolo, ar
putea să moară înghețată peste noapte.
La fel ca Amanda.
Hanna se silește să-și caute meticulos telefonul, lăsând motorul pornit.
Aprinde lumina în interior și caută pe podea, pe lângă pedale, în caz că ar fi
zburat de pe scaun când ea a călcat frâna.
Trebuie să fie în mașină; e imposibil să-l fi scăpat când fugea din clădire.
Nu se poate să aibă asemenea ghinion!
Se apleacă cum poate mai bine, dar nu găsește nimic. Dacă nu e pe jos,
atunci poate a alunecat pe laterala scaunului? Caută cât poate de adânc între
cele două scaune din față – nimic.
Lacrimi de frustrare îi umplu ochii. Cum a putut să fie atât de proastă
încât să nu-i spună lui Daniel ce avea de gând să facă?
Nimeni nu știe unde se află.
Dacă ar fi trimis măcar un SMS!
Greața sporește iar. E atât de obosită! Dorința de a dormi e aproape
irezistibilă. Își ciupește palma, se forțează să se concentreze.
Să fi fost telefonul aruncat în sens invers, să fi ajuns sub bancheta din
spate?
Nu vrea să iasă în gerul mușcător, așa că se cațără peste scaune.
Îngenunchează, pipăind cu vârfurile degetelor pe covorașele de cauciuc,
șoptind „Te rog, te rog”.
Deodată simte ceva solid. Trebuie să fie telefonul.
Ușurarea e copleșitoare. Îl extrage cu atenție de sub scaunul pasagerului.
Te rog, să nu se fi spart!
Hanna apasă pe ecran și acesta se luminează.
Apoi se stinge la loc.
Mai apasă o dată, dar nu se întâmplă nimic. Știe că bateria nu era
consumată când a plecat de acasă; ar fi trebuit să fi rămas cel puțin
jumătate.
Apoi înțelege. E un iPhone; bateriile lor nu rezistă la frigul extrem.
Temperatura din interiorul mașinii a coborât atât de mult că telefonul s-a
închis. N-o să funcționeze decât încălzit.
Îndeasă telefonul sub pulover, în sutien. Metalul e rece ca gheața, dar își
spune că ăsta e un lucru bun – are nevoie să stea trează până obține ajutor.
Motorul poate merge un timp, dar nu știe cât de mult va trece până să
moară bateria. E ora nouă și douăzeci seara.
Se strecoară cu grijă înapoi pe scaunul șoferului și se instalează cât
poate de comod. Încearcă să ignore durerea care îi cuprinde capul ca o cască
din metal cu țepi pe interior.
E pe punctul să stingă plafoniera când totul se întunecă.
Hanna icnește.
Întoarce de mai multe ori cheia, dar nu se întâmplă nimic. În cele din
urmă se vede nevoită să accepte că mașina n-o să mai pornească.
Cât de departe poate să fie de drumul principal?
Nu prea departe, chiar dacă pare să fi străbătut o oarecare distanță prin
pădure. Poate ar putea merge pe jos până la E14, să încerce să facă
autostopul?
Gândul de a se aventura afară în noaptea geroasă, fără telefon sau
lanternă, îi provoacă fiori reci. Cum o să-și găsească drumul până la șosea,
chiar dacă sunt numai câteva sute de metri? Și cum o să se facă vizibilă
pentru șoferii care trec pe acolo? Există riscul să o accidenteze.
 Alternativă – să stea în mașină în temperatura care scade – nu e cu mult
mai bună.
Poate există o lanternă în mașină?
Deschide torpedoul și scotocește. Când se apleacă, durerea care îi
fulgeră prin cap este atât de intensă încât țipă tare.
Torpedoul nu conține decât hârtii și un răzuitor de gheață de rezervă.
Dacă rămâne acolo, cu siguranță va adormi. Deja își simte brațele și
picioarele tot mai grele și se luptă să nu o copleșească oboseala. Nu vrea să
moară înghețată, singură în pădure.
Să plece pe jos înseamnă, de asemenea, să-și riște viața. Ar putea foarte
ușor să se îndrepte în direcția greșită, să ajungă să rătăcească din ce în ce
mai adânc în pădure.
Își scoate telefonul, încearcă să-l pornească, dar nu obține decât un ecran
negru.
Încă o dată se blesteamă că nu l-a anunțat pe Daniel ce are de gând să
facă.
De ce trebuie oare întotdeauna să facă totul de capul ei? Și-ar fi putut
împărtăși suspiciunile în legătură cu Kristina Risberg, să anunțe că
intenționează s-o țină sub supraveghere pentru câteva ore.
Acum e prea târziu. Nimeni nu are habar unde s-a dus.
Trebuie să ia o decizie. Fără îndoială este mai bine să încerce să ajungă
pe drumul principal decât să rămână locului, în mașină; ar putea trece ore
până s-o găsească cineva.
Bezna o înconjoară când deschide portiera și pornește.
 112.

Chelnerul tocmai a așezat o pizza proaspătă în fața lui Daniel.

A căutat refugiu într-unul dintre cele mai populare restaurante italienești
din Åre, Prima Pasta; are nevoie de un răgaz, după încercările și
frământările zilei.
După ce mănâncă are de gând să se ducă acasă și să repare lucrurile cu
Ida. Tânjește să le vadă pe ea și pe Alice; are o nevoie aproape fizică să
simtă obrazul mic și cald al fiicei sale lipit de al lui.
Dar mai întâi trebuie să-și adune gândurile. Vestea că Lena Halvorssen a
încercat să se sinucidă e tulburătoare. Din punct de vedere pur logic, Daniel
își dă seama că nu e vina lui, dar disperarea din ochii lui Harald îl chinuie.
Se pare că tragediile acestei familii nu se mai sfârșesc.
Taie pizza și aroma de sos de roșii, mozzarella și salam îi oferă o
consolare la un nivel profund primitiv. Îl face să se gândească la mama lui.
Ea ar fi înțeles de ce în momentul de față se consideră un ratat.
Gândurile îi revin la Amanda. Devine din ce în ce mai convins că slujba
secretă de menajeră are legătură cu moartea ei. Ar putea să existe o relație
între companie și Fredrik Bergfors? E posibil; Bergfors este responsabil cu
multe dintre casele nou construite. Imediat ce se încheie construcția,
proprietarii au nevoie de servicii de curățenie.
Se pot face bani în oricare stadiu.
După spusele lui Harald, Mira i-ar fi declarat că Fredrik e în spatele
morții câinelui. Tot mai multe dovezi indică în direcția lui Fredrik Bergfors,
cu toate că Daniel încă nu e pregătit să renunțe la suspiciunile lui în privința
lui Viktor Landahl, sau a consilierului Amandei.
Își amintește lista consiliului de conducere al companiei, pe care i-a
arătat-o Hanna seara trecută. Numele lui Fredrik era acolo, nu?
Tocmai vrea să ia telefonul să verifice, când îl simte vibrând în buzunar.
Pentru o secundă e tentat să termine de mâncat înainte să citească mesajul,
dar simțul datoriei prevalează.
Mesajul este de la un număr necunoscut.

Scuze pentru deranj, dar cred că de curând ai început să lucrezi cu sora

mea mai mică, Hanna Ahlander. Ne înțeleseserăm să vorbim la ora șapte în
seara asta, dar am sunat de mai multe ori și ea nu-mi răspunde. Nu-i stă
deloc în fire. Voiam să fiu sigură că totul e în ordine.

E semnat de cineva pe nume Lydia.

Daniel se uită la ceas. Nouă și zece.
O sună pe Hanna, dar nimerește direct căsuța vocală. Încearcă iar, cu
același rezultat.
Ultima dată a vorbit cu ea pe la cinci și jumătate. Tocmai plecase de la
Ebba și părea că se îndreaptă spre casă, în Sadeln.
Asta a fost cu aproape patru ore în urmă.
Unde e, dacă nu s-a dus acasă?
Sora ei nu și-ar fi dat osteneala să-i afle numărul de telefon și să-l
contacteze dacă nu ar fi fost îngrijorată.
Daniel se uită afară pe fereastră. Vremea e tot oribilă. Ninge viscolit și
vântul bate mai tare. Steagurile din piață se zbat haotic în furtuna puternică.
Ar vrea să se întoarcă acasă la Ida și Alice, dar mesajul Lydiei îl
îngrijorează.
Trimite un răspuns rapid, comunicându-i Lydiei că va încerca să dea de
Hanna. Apoi se ridică în picioare, privind cu regret la pizza caldă. Își taie o
bucată mare să o ia cu el, apoi se duce să plătească.
 113.

Vântul îi biciuiește fața și Hannei îi e greu să înainteze. Zăpada se

afundă sub picioarele ei la fiecare pas; parcă înoată prin ea.
Acum înțelege de ce mașina nu se mișca; e mult prea multă zăpadă moale
pentru ca roțile să aibă cât de cât tracțiune.
Strânge umerii în bătaia rafalelor înghețate și încearcă să meargă pe
urmele lăsate de roțile mașinii. Logic vorbind, ar trebui s-o conducă la
șosea.
Problema e că împrejur e complet beznă și ea abia dacă vede ceva.
Teama de a se rătăci e tot mai puternică la fiecare pas.
Faptul că știe unde se află mașina o face să se simtă puțin mai bine.
Poate oricând să se întoarcă acolo, dacă nu găsește drumul, însă Mitsubishi-
ul dispare din vedere alarmant de repede. Cu cât se uită mai mult prin
noapte, cu atât e mai nesigură că merge în direcția bună.
A petrecut destul timp în munți și știe cât de greu e să-ți păstrezi sângele
rece în întuneric și viscol. E ușor să faci o cotitură greșită; din cauza asta,
pe vreme rea, oamenii se rătăcesc și mor.
Are buzele amorțite, frigul îi mușcă obrajii.
Hanna își trage fularul mai sus, dar asta nu o ajută. Fularul e acoperit cu
un strat subțire de gheață de la umezeala respirației ei care îngheață.
Se așteaptă să i se obișnuiască ochii cu întunericul, dar tot nu poate
vedea suficient de bine. Cum nu poartă ceas, pentru că de obicei se bazează
pe telefon ca să afle ora, nu are idee de cât timp merge.
Cu fiecare minut ce trece devine tot mai înspăimântată că înaintează în
direcția greșită, afundându-se tot mai adânc în pădure.
Ar trebui să apară destul de repede o mașină. E14 este un drum
important; trebuie să existe trafic, chiar dacă e seara târziu.
Åre nevoie de un singur vehicul; lumina farurilor ar îndrepta-o în direcția
corectă.
Nu-și poate reține lacrimile; îi îngheață pe gene.
Cade în genunchi, cercetând dacă mai e încă pe urmele lăsate de roți. E
doar un metru și ceva între fața ei și sol, dar e greu să-și dea seama. Întinde
mâna să pipăie dacă zăpada e bătătorită. Îi e atât de frig încât tremură, dar e
minunat să se poată opri puțin.
Hanna se hotărăște să se întindă, să se ghemuiască pe o parte. Își poate
permite o odihnă de aproximativ un minut; apoi va continua.
Tentativa de a se ridica în picioare nu are succes. Nu are suficientă forță;
are nevoie de ceva mai multă odihnă.
Durerea din cap slăbește când închide ochii. Zăpada e moale și
primitoare sub picioarele ei. Îi înconjoară trupul ca niște perne minunate, o
ispitește să se ghemuiască mai departe în îmbrățișarea ei.
Partea din creierul ei care încă mai funcționează îi spune că trebuie să
reziste.
Nu poate să rămână acolo în pădure și categoric nu îndrăznește să se
întindă. Trebuie să ajungă pe E14 și să ceară ajutor. Curând fața și degetele
o să-i înghețe.
Fie asta, fie va adormi în zăpadă și nu se va mai trezi niciodată.
— O să continui să merg, mormăie pentru sine. Cât de curând.
Mai întâi am nevoie de puțină odihnă…
 114.

E14 e pustiu când Harald se îndreaptă spre casa familiei Bergfors,

strângând în mâini volanul.
Pe la jumătatea drumului, inima îi bubuie cu atâta putere că e nevoit să
oprească la un refugiu.
Aer, are nevoie de aer.
Transpiră abundent și adrenalina îl inundă; apasă pe butonul care
coboară geamul. Aerul înghețat se revarsă înăuntru. Inspiră adânc de câteva
ori și presiunea din piept scade.
Simte dintr-odată dorința de o țigară, cu toate că nu a mai fumat de peste
zece ani.
Farurile unui camion care se apropie luminează șoseaua. Harald își vede
propria față în oglinda retrovizoare și percepe adâncimea imensă a
suferinței din ochii lui. A luat o decizie și știe că este cea corectă. Poliția
nu are să facă nimic în legătură cu ucigașul fiicei sale; și-a dat seama de
asta după vizita lui Daniel.
Atunci s-a hotărât.
Bagă mașina în viteză și pornește.
Părăsește drumul principal și parchează la câteva sute de metri de
proprietatea lui Fredrik și a Mirei. Vântul îl izbește în față de cum coboară
din mașină. Furtuna nu dă vreun semn că ar urma să slăbească. E mulțumit
că bate vântul; o să ațâțe flăcările, iar focul o să se răspândească mai
repede.
Vremea e de partea lui.
Se uită de jur-împrejur înainte să deschidă portbagajul ca să ia canistra
cu benzină. Nu se vede niciun suflet; e singur în beznă.
Strada care duce la casă e pustie și Harald începe să urce panta.
Sufletul lui e complet gol, și-a blocat toate emoțiile. Mai devreme a fost
furios, dar acum e calm și concentrat.
Are un singur scop în minte, și anume să-l pedepsească pe cel care i-a
distrus viața.
 115.

O rafală puternică îl lovește pe Daniel când iese din restaurant, făcând

copacii să urle. Se grăbește spre mașină și pornește spre Sadeln, ca să
verifice dacă Hanna e acasă.
Probabil că este. Poate a adormit cu telefonul oprit. Totul e bine.
În același timp, nu poate ignora mesajul de la sora ei. Neliniștea acesteia
e molipsitoare.
Când intră pe strada Hannei vede că în casă e întuneric. Intră pe alee;
Mitsubishi-ul pe care l-a văzut ultima dată nu e acolo. Ca să fie sigur,
coboară din mașină și bate la ușă.
Aici sus vântul e și mai puternic. Funiile de la steagurile vecinilor se
zbat cu zgomot; par a fi pe punctul de a se rupe. Gerul îi îngheață ceafa și
mușchii feței i se contractă involuntar.
Bate de mai multe ori la ușă, dar nu primește răspuns. Ocolește până în
spate și încearcă să se uite înăuntru pe ferestrele de la dormitoare. Să se fi
culcat Hanna?
Se folosește de lanterna de la telefon; camerele sunt goale.
Se întoarce în mașină. Unde ar putea să fie? Dacă ar fi la un bar cu vreun
prieten, cu siguranță și-ar fi sunat sora, sau cel puțin i-ar fi răspuns la
telefon.
Când sună telefonul, Daniel răspunde imediat, sperând să fie
Hanna, însă e centrul regional de comunicații.
— Da?
— Tocmai am aflat că o colegă a voastră a fost implicată într-un accident
de mașină, îl informează o voce nefamiliară. O cheamă
Hanna Ahlander, cred că ține de sediul din Åre?
Stomacul lui Daniel se strânge.
— Ce s-a întâmplat?
— Se pare că a ieșit de pe E14 între Järpen și Åre. A sunat cineva, iar
când a ajuns acolo patrula de poliție a găsit-o în zăpadă, la mică distanță de
drum.
Daniel sprijină telefonul între bărbie și umăr și pornește motorul; nu
mai vrea să piardă timp. Își înlătură cât de mult poate din minte gândurile la
Ida și Alice.
— E rănită grav?
— Nu pot spune, dar ambulanța e pe drum. Ea a pronunțat numele tău.
— Unde e acum?
Nervozitatea îl face să sune repezit.
— Mă tem că nu știu.
Când ajunge la E14, Daniel ignoră semnalul în roșu și alb; calcă pe
accelerație și intră pe șosea cu o asemenea viteză încât roțile din spate
derapează.
Fulgii din lumina farurilor se rotesc la fel de repede ca și gândurile lui.
Hanna e un polițist cu experiență; știe să conducă în siguranță.
Ce căuta oare pe drumul dintre Järpen și Åre atât de târziu?
Brazii întunecați zboară pe lângă el când mărește viteza. Dacă a fost un
accident serios, ar putea fi grav rănită.
Neliniștea îi sporește cu fiecare minut.
Daniel strânge din dinți și conduce cât poate de repede.
 116.

Harald nu vede nicio lumină în interiorul casei atunci când ajunge la

gardul ce împrejmuiește curtea.
Lasă jos canistra și se uită la fațada întunecată. Probabil că familia
doarme.
Înăuntru se află ucigașul fiicei sale și motivul tentativei de sinucidere a
soției lui. Fredrik a trebuit să-și descarce ura chiar și asupra câinelui lor.
Trupul fără viață al lui Ludde încă zace în garaj, învelit într-un sac.
Cât de jos se poate coborî un om?
Mâna i se strânge pe bricheta din buzunar.
Fredrik nu va mai avea niciodată posibilitatea să facă vreun rău familiei
lui Harald.
Totul o să ardă din temelii.
Harald se uită de jur-împrejur ca să se asigure că e tot singur, apoi duce
canistra în spatele casei. Încet și metodic, deșurubează capacul și începe să
stropească cu benzină pereții vopsiți în roșu. Mirosul e puternic și ochii i se
umplu de lacrimi. Clipește des și, în final, nu mai știe dacă plânge din
cauza vaporilor sau a suferinței.
Când termină, o parte substanțială a fațadei e udă, inclusiv cei patru
stâlpi ai verandei.
Face un pas în spate și se uită la etaj.
O voce slabă spune că ar trebui să le trezească pe Mira și pe micuța
Leah, să le dea o șansă să iasă înainte să ia totul foc.
Dar apoi se gândește la Amanda.
Fiicei lui nu i s-a dat nicio șansă. Trupul ei lipsit de viață, pe jumătate
dezbrăcat, a fost aruncat într-un teleferic, ca să-l vadă toată lumea.
A fost lăsată să moară înghețată, singură în noaptea de iarnă.
Și totuși, el stă acolo cu bricheta în buzunar, incapabil să o scoată.
El nu e așa, el nu e un ucigaș.
Apoi îl vede cu ochii minții pe Fredrik, ucigașul fiicei lui, și strânge și
mai tare bricheta în pumn.
 117.

Locul unde s-a întâmplat accidentul nu poate fi ratat. Pe E14

sunt parcate câteva mașini de poliție, iar mașina de tractare a ajuns și ea la
fața locului. Pulsul luminilor albastre nu prevestește nimic bun.
Daniel vede urme de roți dispărând în pădurea întunecoasă.
Gândul că Hanna s-ar fi putut izbi de un copac îi face rău.
Sare din mașină și aleargă spre o polițistă pe care o recunoaște.
— Am aflat de accident, ce s-a întâmplat cu cea de la volan?
— A dus-o ambulanța la Östersund.
— Cum era?
Colega lui clatină din cap.
— Greu de spus. Era inconștientă, foarte rece, și avea fața acoperită de
sânge.
— Dar trăiește?
— Păi, atunci trăia.
•
O oră mai târziu, când Daniel ajunge acolo, străzile din
Östersund sunt pustii. Străbate în goană orașul, parchează într-o zonă
interzisă din fața spitalului și aleargă spre intrarea de la urgențe.
Acolo un șir de oameni așteaptă la recepție. Scoate legitimația de poliție
și își face loc în față, ignorând privirile curioase.
— Hanna Ahlander, gâfâie către asistenta care stă în spatele unui ecran
protector din sticlă. A fost adusă cu ambulanța după un accident de mașină
pe El4.
— Să văd…
Lui Daniel îi vine greu să stea liniștit.
— Unde e? Cum se simte?
Asistenta ridică din sprâncene.
— Calmați-vă, vă rog, spune tăios. Nu sunteți singurul care are nevoie
de ajutorul meu.
Se uită la monitor un timp care pare o eternitate.
— Doctorul e la ea, îl informează în cele din urmă pe Daniel.
— Ce înseamnă asta?
 A văzut destule corpuri făcute praf după accidente grave și se teme de ce
e mai rău.
— O să aibă nevoie de operație?
— Așezați-vă acolo și așteptați. O să vină imediat cineva.
El nu se poate abține să nu ridice glasul:
— Nu-mi puteți spune în ce stare e?
— Mă tem că nu.
Daniel e extrem de frustrat. Ar vrea să țipe din răsputeri, dar reușește să
se stăpânească.
— Măcar spuneți-mi dacă e rănită grav!
— Cum spuneam, trebuie să luați loc și să așteptați.
Asistenta își îndreaptă atenția către persoana care stă în spatele lui
Daniel.
— Următorul!
 118.

Harald stă prăbușit pe scaunul șoferului, cu capul sprijinit de volan și

obrajii uzi de lacrimi.
N-a fost în stare să facă nici măcar acel simplu lucru – să-l pedepsească
pe ucigașul fiicei sale. În clipa decisivă nu a fost capabil să dea foc casei,
cu toate că îi stropise pereții cu benzină.
E atât de pierdut în disperarea lui încât trece un timp până să-și dea
seama că îi vibrează telefonul în buzunar. Răspunde cu o voce pe punctul de
a de frânge.
— Sunteți Harald Halvorssen? întreabă o femeie. Vă sun de la spitalul
din Östersund; mă tem că am vești proaste.
— Vești proaste?
— Îmi pare foarte rău, dar soția dumneavoastră a decedat acum câteva
minute. Evoluția ei părea promițătoare, apoi a suferit un stop cardiac. Am
făcut tot ce a fost posibil, dar nu am putut să o salvăm. Condoleanțe.
Harald se holbează câteva secunde la telefon înainte să încheie
convorbirea.
Când îl pune la loc în buzunar, degetele ating bricheta. Cu mâna
tremurând o scoate și o ridică în fața ochilor. O aprinde, lăsând flacăra să
ardă câteva secunde; apoi coboară din mașină și urcă înapoi dealul spre
casa lui Fredrik.
Ninsoarea s-a așternut în ciuda vântului puternic. După mai multe
săptămâni, stratul de nori s-a subțiat, în sfârșit. Harald ridică ochii la bolta
înaltă a cerului, apoi cade în genunchi în zăpadă, adunându-și puterile. Casa
încă mai duhnește a benzină.
Ferește bricheta cu o mână și o aprinde din nou. Flacăra e puternică,
înconjurată de un halou roșu-portocaliu. Lumina ei îi aduce o alinare
stranie; e frumoasă pe fundalul zăpezii albe în noaptea întunecată.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
O zicală primitivă în care Harald nu a crezut niciodată. Până acum.
Acum e de la sine înțeleasă.
 119.

Lui Daniel i se pare că așteaptă de o veșnicie atunci când apare un

asistent.
— Sunteți cu Hanna Ahlander?
— Da.
— A fost transferată de la urgență în salon.
Asta e bine sau rău? Daniel nu se ostenește să întrebe. Se grăbește pe
coridoarele pustii cu pereți goi și lumini puternice. N-a observat niciodată
cât de mare e spitalul. Se rătăcește, caută în zadar în jur pe cineva să
întrebe. În cele din urmă o ia înapoi și descoperă că mai devreme ar fi
trebuit s-o ia la stânga în loc să meargă înainte.
Într-un final ajunge la corpul saloanelor și deschide ușa. O
asistentă căruntă, de vreo cincizeci de ani, stă la birou.
— O caut pe Hanna Ahlander.
— Sunteți rudă apropiată?
Daniel minte și spune că da. Ca să fie și mai sigur, arată legitimația de
poliție.
— E în salonul șapte.
— Cum se simte?
Infirmiera bagă o mână în buzunar.
— A suferit o contuzie serioasă și are câteva răni de la degerături, dar
doctorii nu cred că va avea probleme pe termen lung. A avut și o tăietură
urâtă pe frunte pentru care a fost nevoie de copci. Din nefericire, va rămâne
cu o cicatrice.
Ușurarea inundă trupul lui Daniel.
— E conștientă?
— I s-au administrat analgezice, așa că probabil doarme, dar puteți intra
dacă doriți.
Daniel îi mulțumește pentru informații. Împinge ușor ușa de la salonul
Hannei, aflat în semiîntuneric. E o singură lampă la capul patului și un
stativ de perfuzii alături.
Hanna zace pe spate cu ochii închiși. Pe cap are un bandaj mare și alb. E
foarte palidă și obrajii au urme de degerături.
 Daniel se așază pe scaunul de lângă pat. Ar vrea s-o ia de mână, dar
decide să n-o facă.
Hanna deschide brusc ochii și se uită la el. Vede mirare, apoi bucurie.
— Bună, șoptește ea. Ce faci aici?
E minunat că se simte suficient de bine ca să vorbească.
— Tu cum te simți, Hanna?
Ea încearcă să zâmbească, dar cu un succes limitat.
— Nu credeam că o să scap…
Vocea i se stinge.
— Ce s-a întâmplat? Ești în stare să-mi povestești?
Hanna clipește de câteva ori ca și cum ar încerca să-și aducă aminte
cursul evenimentelor. O undă de teamă îi trece peste chip.
— Cineva m-a scos de pe drum.
— Adică… intenționat?
Ea încuviințează.
— Mașina a venit din spate. Era mult prea aproape și a intrat în spatele
meu. Am pierdut controlul.
Puțin câte puțin, Daniel obține de la ea întreaga poveste. Îi relatează
despre Kristina Risberg și Zuhra. La final, fața îi e cenușie de epuizare.
— Bărbatul pe care l-am zărit ieșind din apartamentul Zuhrei…
cred că era…
Vorbește atât de încet încât Daniel abia o poate auzi. Se apleacă și își
apropie urechea de gura ei.
— Bosse Lundh.
Asta nu are niciun sens pentru Daniel. Bosse Lundh de la Persoane
Dispărute?
Ochii Hannei se închid.
— Odihnește-te puțin, zice el încet.
Câteva minute mai târziu ea a adormit.
Daniel rămâne pe loc, încercând să proceseze ceea ce i-a spus
Hanna. Zuhra și Amanda au lucrat amândouă pentru Fjällstäd.
Printr-o întâmplare, Zuhra a ajuns acasă la Hanna și instinctul de polițist al
Hannei i-a spus că nu era ceva în regulă.
S-a apropiat prea mult, la fel ca Amanda.
Totul se leagă.
Dintr-odată, Daniel își dă seama cât e de obosit. E foarte târziu; trebuie
să se întoarcă în Åre. Când o să ajungă acasă va fi trecut de trei dimineața.
Se uită la silueta adormită a Hannei. Genele ei negre ies în evidență pe
pielea palidă; părul îi e răsfirat pe pernă.
Îi mângâie brațul cu blândețe, apoi părăsește tiptil camera.
 120.

Sâmbătă, 21 decembrie

Când se trezește în camera de odihnă de la secție, pe la ora opt, corpul

lui Daniel e îngreunat de lipsa de somn, dar încărcat de adrenalină. A
dormit doar câteva ore. Când a ajuns în Åre era trecut de trei; la acea oră nu
se putea întoarce acasă la Ida, cu toate că intenționa să-și ceară iertare, să
îndrepte lucrurile.
Viața lui e vraiște acum.
După un duș scurt, se îmbracă cu hainele de ieri și sună la spital.
Hanna e bine, date fiind circumstanțele. A avut o noapte liniștită. Va mai
rămâne acolo încă douăzeci și patru de ore, pentru monitorizarea rănilor de
la degerături.
Îi roagă să-i spună că a sunat, apoi deschide calculatorul și caută
informații despre consiliul de administrație al firmei de curățenie numită
Fjällstäd AB. Se uită atent la lista membrilor și totul îi devine clar.
Aleargă în sala de ședințe și ia harta Ullådalenului și lista cu numele
deținătorilor de proprietăți. Apoi îi trimite un mesaj lui Anton, rugându-l să
cerceteze câteva lucruri, urmând să se întâlnească la secție peste câteva ore.
După ce termină, coboară în garaj unde cele două snowmobile sunt
parcate pe remorcile lor. Leagă o remorcă de o mașină de poliție fără
însemne și iese afară, în dimineața geroasă de iarnă.
Când parchează lângă cafeneaua din Ullådalen încă nu s-a luminat de
ziuă. Nu mai sunt alte vehicule în jur; locul e pustiu.
Coboară snowmobilul de pe remorcă, își pune casca și pornește
motorul. Fasciculul farurilor spintecă întunericul; pornește în viteză peste
peisajul alb, mișcându-se cu ușurință pe suprafața înghețată. Traversează
lacul și continuă spre vest, înspre munte, înainte să vireze spre Holmtjärn.
Singurul zgomot care tulbură tăcerea inospitalieră este cel al propriului
său motor. Sperie un iepure care și-a îmbrăcat abia de curând blana de
iarnă. Animalul alb o ia la goană și dispare pe o pantă.
Daniel se oprește să se orienteze.
 Aerul e limpede, cerul fără nori. E o ușurare să scape de zăpada viscolită
și vânturile reci care i-au chinuit toată luna decembrie.
Scoate harta și studiază amplasamentul proprietăților. Ar trebui să existe
între cincisprezece și douăzeci de cabane mai mici, fără a lua în calcul
cabana de vânătoare a prințului Carl.
Cerul începe să se lumineze la răsărit, peste Rödkullen.
Daniel își întoarce fața spre lumină și se gândește la Hanna. Ea a fost
cea care a descoperit legătura cu Kristina Risberg, antreprenoarea care le
transporta pe femei la casele unde trebuiau să facă curat.
Când parcurseseră lista proprietarilor din Ullådalen, exista acolo o altă
persoană cu același nume de familie: Annika Risberg. Conform spuselor lui
Anton, familia Risberg se numără printre cei mai mari proprietari de
terenuri din zonă.
Partenera de viață a lui Bosse Lundh este Annika Risberg, sora Kristinei
Risberg.
Nu poate fi o coincidență.
Ucigașul a venit pe snowmobil din Ullådalen, dacă e să-l creadă pe Tor
Marklund.
Daniel găsește pe hartă cabana familiei Risberg și pornește din nou
snowmobilul. O să-i ia cam zece minute să ajungă acolo.
Soarele se ridică peste munte, primele raze sclipesc pe zăpadă.
•
Cabana din bușteni cafenii și cu acoperiș din metal ondulat ruginit e
înconjurată de mesteceni scunzi, de munte. Pe o latură are un horn subțire,
iar pe acoperiș două panouri solare. Locul e mic, nu are cu mult peste zece
metri pătrați.
Daniel se oprește la ușă. Ocolește exteriorul, se uită printr-o fereastră pe
jumătate acoperită. Abia dacă distinge conturul unui mobilier spartan: un
pat de campanie cu două saltele pătate, o măsuță, două scaune și o sobă.
A nins mult de la dispariția Amandei, dar încă e posibil să se vadă că a
fost cineva acolo în ultima săptămână.
Ca să se asigure, Daniel s-a oprit și la alte cabane de pe drum; toate erau
înzăpezite.
Nu se grăbește, examinează împrejurimile. În mintea lui nu mai există
nicio îndoială. Cărarea care duce la ușă a fost curățată de curând; e ușor de
observat diferența dintre grosimea straturilor de zăpadă. Fotografiază totul
cu telefonul.
Se întoarce la fereastră, se uită spre sobă. O movilă mică de cenușă în
partea din față sugerează că a fost folosită recent. Tot lemnul din încăpere a
dispărut.
Niciun proprietar de cabană cu experiență nu ar lăsa locul așa.
Pe pervaz e scris ceva, chiar lângă geam. Își lipește nasul de sticlă și
mijește ochii. În final își dă seama că cineva a reușit să scrijelească un
singur cuvânt:
Amanda
E tot ce are Daniel nevoie. Acesta e locul unde Amanda și-a găsit
moartea.
Momentul e deopotrivă tragic și eliberator.
Se întoarce la snowmobil, gata să străbată din nou întinderea albă și
sclipitoare a muntelui.
 121.

Anton așteaptă în sala de ședințe și ridică din sprâncene atunci când

Daniel apare în costumul de snowmobil și cu casca sub braț.
— Cum a mers? întreabă Daniel, începând să-și dezbrace costumul.
— Am printat tot ce mi-ai cerut.
Anton așază pe masă trei documente.
— Asta este de la impozite, spune, indicând prima foaie.
În partea de sus se află numele Annikăi Risberg, detaliile personale și
adresa, urmate de numele persoanei care îi este partener de viață: Bosse
Lundh.
Anton trece mai departe.
— Asta e de la registrul snowmobilelor. Bosse Lundh are un snowmobil
Yamaha negru.
Ultimul document este de la autoritatea de înmatriculare a automobilelor
și arată că Bosse Lundh deține, de asemenea, un SUV Volkswagen negru.
— Cred că l-am prins, spune Daniel rar.
Îi povestește lui Anton despre cabana din Ullådalen.
— Dacă ADN-ul lui Lundh se potrivește cu particulele de piele găsite
sub unghiile Amandei, e terminat. Cu siguranță ADN-ul Amandei va fi
găsit în mașina lui și în cabană, poate și pe sania de snowmobil pe care a
folosit-o să-i transporte cadavrul la telescaun.
— Iisuse, face Anton scărpinându-se pe ceafă. Cine s-ar fi gândit? A fost
acolo și a căutat-o! Ce ticălos!
Daniel își trage un scaun și se așază. Mai au încă mult de lucru până să
poată dovedi fără urmă de îndoială că Bosse Lundh a omorât-o pe Amanda.
Încă nu-i pot exonera oficial pe ceilalți suspecți – Lasse Sandahl, Fredrik
Bergfors și Viktor Landahl –, nu înainte de încheierea investigațiilor
legiștilor.
Însă Daniel e convins că Lundh e vinovatul.
Probabil tot el e responsabil și pentru accidentul Hannei; ei i s-a părut că
mașina care a împins-o de pe drum era de culoare închisă.
Mult prea mulți oameni i-au căzut victimă lui Bosse Lundh.
Daniel se apucă să enumere pașii pe care trebuie să-i facă în următoarele
douăzeci și patru de ore. Bosse Lundh și Annika
Risberg vor fi arestați, împreună cu Kristina Risberg și încă neidentificată
Linda. Mașina și snowmobilul lui Lundh vor fi confiscate, iar o echipă de
legiști va fi trimisă la cabana din Ullådalen.
Speră să se găsească urme de vopsea de pe mașina Hannei pe bara din
față a SUV-ului lui Lundh.
Lucrează metodic, punct cu punct.
Trebuie să percheziționeze birourile firmei Fjällstäd, plus apartamentul
din Hiortronstigen, unde se presupune că mai sunt găzduite încă două femei
uzbece. Trebuie chemate Serviciile Sociale, să se îngrijească de ele, și
trebuie informată agenția pentru migrație. Mai departe, un expert în fraudă
financiară trebuie să analizeze contabilitatea firmei de curățenie.
De data asta, Daniel nu se îndoiește că procurorul va fi gata să aprobe
toate măsurile necesare.
— Apropo, ai auzit de incendiu? zice Anton.
— Poftim?
— A fost un incendiu la casa lui Fredrik Bergfors aseară.
Daniel se holbează la el.
— Ce s-a întâmplat?
— A început la miezul nopții. Aparent s-a întins incredibil de repede,
conform raportului de azi-dimineață al pompierilor. Toată casa a fost
distrusă. Se crede că a fost vorba de o acțiune deliberată.
— Incendiere, cugetă Daniel.
Se gândește imediat la conversația cu Harald Halvorssen. Să fi luat
acesta problema în propriile mâini? Daniel se simte subit vinovat – ar fi
trebuit să-și dea seama. El a fost cel care i-a spus lui Harald că Bergfors era
suspect din cauza aventurii lui Harald cu Mira.
— Și familia?
— N-a fost nimeni rănit, dar asta din pur noroc. Se pare că soții s-au
certat rău în seara respectivă. Mira și-a luat fiica și s-a dus la părinții ei, iar
Fredrik a dormit la birou. Altfel, probabil ar fi murit cu toții.
Daniel dă drumul aerului din plămâni.
Dacă Harald e responsabil de incendiu, e încă o tragedie, dar cel puțin nu
a mai murit nimeni.
— Să se ducă cineva să stea de vorbă cu Harald Halvorssen.
Anton îl privește întrebător.
 — M-am dus ieri la el. Era beat și instabil și a avut niște lucruri urâte de
spus despre Fredrik Bergfors. Nimeni nu are un motiv mai puternic decât
Harald.
Anton dă gânditor din cap.
— Mă ocup, spune el luându-și telefonul.
Într-un apel scurt cere ca Halvorssen să fie adus la secție.
Daniel închide ochii, încercând să găsească energie proaspătă.
Ar vrea s-o sune pe Ida, dar va trebui să aștepte. Va trebui să se
mulțumească din nou cu un SMS, pentru că e momentul pentru o conferință
video cu Birgitta Grip și Tobias Ahlqvist. Urmează să pună la punct un plan
pentru restul zilei și să meargă înainte.
Privirea îi cade pe fotografia de pe perete a Amandei. E pentru prima
dată când se poate uita la ea fără sentimentul că a dezamăgit-o.
Apasă pe butonul care deschide întâlnirea.
E timpul să se pună în mișcare.
 122.

Când ajunge acasă la Bosse Lundh și Annika Risberg, însoțit de Anton

și de o echipă de polițiști, Daniel vede în bucătărie două siluete.
Cuplul ia cina în liniște. Pe masă e o sticlă de vin și fiecare are câte un
pahar plin în față. Trei lumânări pâlpâie în ghirlanda de Advent, scena fiind
încadrată de perdelele roșii de Crăciun din ferestre.
Arată ca oricare altă familie suedeză într-o seară de sâmbătă din
decembrie.
Daniel își dorește să fie acasă, stând la masa din bucătărie cu
Ida și Alice.
Își aranjează vesta anti-glonț, care îl strânge sub braț. Regulamentul
impune ca toți cei prezenți să fie echipați la fel. Își verifică automat arma
de serviciu, care este exact acolo unde trebuie să fie.
E aproape șase și jumătate.
În același moment, ceilalți colegi ai lor desfășoară o acțiune similară
împotriva Kristinei Risberg și a Lindei Eden, femeia de la biroul firmei de
curățenie.
Pașii lor se afundă în zăpada pufoasă când se furișează spre casă.
Daniel îi dă semnalul lui Anton, apoi le face semn din cap celorlalți. E
timpul.
În timp ce el și Anton rămân să aștepte afară, ușa e deschisă brusc și doi
polițiști pătrund în casă cu pistoalele ridicate.
Aude un țipăt de femeie, urmat de un zgomot de sticlă spartă.
Apoi tăcere.
Când intră Daniel, Bosse Lundh e în picioare, holbându-se la bărbații
care îi pun cătușele. Annika Risberg stă încă pe scaun, cu fața albă ca varul.
Daniel se apropie de Lundh.
— Ești arestat pentru uciderea Amandei Halvorssen, tentativa de ucidere
a Hannei Ahlander și exploatare de ființe umane, anunță el.
Anton se ocupă de Annika Risberg.
Lundh clipește confuz, ca și când nu ar înțelege ce se petrece.
Gura i se deschide și se închide, dar nu se aude nimic.
 Daniel nu se poate abține. Îl apucă pe Lundh de braț și aproape scuipă
cuvintele:
— Cum dracu’ ai putut să te prefaci că o cauți pe Amanda, când ai știut
tot timpul unde era? Ai lăsat-o să moară de frig, singură în cabană! Avea
doar optsprezece ani!
Risberg trage repezit aer în piept.
— Ce-ai făcut?! țipă ea.
— A fost un accident, răspunde Lundh, răgușit. Aveam nevoie de timp
de gândire, iar când m-am întors era prea târziu s-o mai salvez. Nu m-am
gândit că o să consume așa de repede toate lemnele de foc.
Daniel se uită la el cu dispreț. Doi legiști intră în casă. Se dă la o parte și
le permite colegilor în uniformă să-i conducă pe Lundh și pe Risberg la
mașinile de poliție care îi așteaptă.
Luminile albastre intermitente au atras deja atenția vecinilor.
Nu există niciun sentiment de triumf. Moartea Amandei e o tragedie, iar
consecințele sunt oribile din toate punctele de vedere. Ar trebui să fie
încântat de mărturisirea lui Lundh, dar e prea obosit. Tensiunea ultimelor
câteva zile își spune cuvântul, epuizarea în urma lipsei de somn îi pulsează
prin corp și nu știe în ce stadiu este propria lui relație.
Până la urmă, e conștient că a eșuat.
Amanda și-a pierdut viața.
 123.

Daniel stă în fața apartamentului său, cu cheile în mână. Creierul îi e

îmbâcsit de oboseală.
După arestarea lui Bosse Lundh și a Annikăi Risberg, echipa a început
percheziția în casa lor și la cabana din Ullådalen. Serviciile Sociale se
ocupă de cele trei fete din Uzbekistan. Kristina Risberg a recunoscut deja că
Lundh a fost cel care a lovit automobilul Hannei. I-au observat mașina și
au bănuit că îi urmărea cineva. A reușit s-o îndepărteze pe Hanna, pentru ca
Lundh să poată ajunge în spatele ei și s-o forțeze să iasă de pe șosea.
Kristina a insistat că au vrut pur și simplu s-o sperie.
Dacă au intenționat sau nu să o omoare rămâne de investigat.
Daniel se uită la buchetul de flori din mână. S-a oprit la o benzinărie și a
cumpărat trandafiri roșii înveliți în celofan. E ceva jalnic la un bărbat care
vine acasă cu flori nu tocmai proaspete, cumpărate de la benzinărie, dar nu
s-a putut gândi la ceva mai bun.
E disperat să le vadă pe fete.
Descuie ușa și intră. Apartamentul e tăcut; televizorul e oprit și nu cântă
muzica. Bucătăria e întunecată, dar din living se zărește o lumină slabă.
— Bună?
Își scoate haina și pantofii și intră tiptil în cameră. Ida stă pe canapea,
hrănind-o pe Alice. Micuța se sprijină de mama ei, care susține copila cu
brațul drept. Daniel nu poate să vadă decât un cap pufos.
E total terminat.
Ce fel de om fuge și își abandonează partenera – proaspătă mamă – și
bebelușul, timp de zile în șir?
Un val de rușine îi inundă trupul.
Asta e familia lui. Sarcina lui e să aibă grijă de ele.
Se apropie de canapea, cade în genunchi în fața soției și a fiicei sale și
șoptește:
— Îmi pare rău.
 Amanda regretă decizia ei precipitată aproape imediat ce părăsește casa
Ebbei. E un frig cumplit; începe să tremure imediat ce pleacă spre E14.
Nemernicul de Viktor! De ce a trebuit să se îmbete atât de rău? Ea abia
aștepta seara asta și el a stricat totul.
Ajunge la drumul principal și se îndreaptă spre est. Nu e tocmai
inteligent să meargă pe E14, dar la acea oră a nopții nu e prea mult trafic.
Speră ca cineva să se oprească și să se ofere s-o ia, căci e al dracului de
frig.
Se apropie un SUV negru și Amanda ridică degetul mare ca să-i indice
șoferului că vrea să fie luată. Mașina încetinește, trage pe dreapta în
refugiul din față. Amanda o ia la fugă. Geamul coboară.
— Mergi în direcția mea?
Amanda zâmbește cu recunoștință și deschide portiera să urce, îl
recunoaște imediat pe bărbatul de la volan: îl cheamă Bosse. Tatăl ei îl
cunoaște.
El se uită la ea, aparent surprins.
— Amanda Halvorssen?
Ea încuviințează din cap.
— Mulțumesc că ați oprit, e groaznic de frig afară!
După o scurtă pauză, adaugă:
— Locuiesc pe Pilgrimsvägen.
Își dă seama că i-a căzut fularul, dar nu vrea să-i ceară lui Bosse să
întoarcă. O să vină înapoi de dimineață să vadă dacă îl mai poate găsi.
— Ai fost la o petrecere? întreabă Bosse.
Amanda încuviințează.
— La prietena mea Ebba.
Începe să-i fie somn. În mașină e cald și ea a băut prea mult.
Bosse continuă să conducă, fără să cotească pe strada Amandei.
— Scuze, zice ea arătând. Eu locuiesc acolo.
— Știu. Dar trebuie să stăm de vorbă despre ceva.
Amanda clipește nedumerită. Despre ce anume?
— Parcă soarta ar fi aranjat astfel încât să putem sta de vorbă, adaugă
Bosse.
Amanda tot nu înțelege.
— Dacă mă lăsați să cobor, pot să merg pe jos de aici, propune ea.
 Bosse iese de pe E14 și o ia pe un drum îngust, prin pădure.
Amanda își spune că nu e cazul să se sperie.
— Trebuie să ajung acasă, insistă ea, încercând să pară calmă.
Bosse nu pare să audă. Nu oprește mașina decât după ce au străbătut o
distanță oarecare prin pădure. Sunetul scos de centura lui de siguranță
desfăcându-se îi provoacă neliniște Amandei.
Se întoarce cu fața spre ea. Expresia prietenoasă a dispărut, înlocuită de
ceva mult mai întunecat.
— Se pare că ai stat de vorbă cu una dintre fetele mele.
La început, Amanda nu-și dă seama despre ce vorbește. Apoi înțelege și
inima i se strânge.
— Vă referiți la Zuhra?
— Spune o mulțime de prostii, n-ai vrea să asculți toate chestiile pe care
le inventează ea.
Adevărul îi devine limpede Amandei.
A crezut că omul care o exploata pe Zuhra era un porc, un bandit; nu și-
ar fi imaginat niciodată că ar putea fi cineva ca Bosse. El e un tip obișnuit,
puțin mai în vârstă decât tatăl ei, cu aceeași burtă de bere și haine jalnice.
L-a întâlnit de multe ori la băcănie.
Își amintește cât de înspăimântată era Zuhra când în cele din urmă i s-a
destăinuit Amandei în legătură cu viața pe care o ducea. Avea vânătăi mari
pe brațe și lacrimile i se scurgeau pe obraji.
Amanda i-a promis să o ajute. Și-a petrecut toată săptămâna încercând
să-și dea seama ce ar trebui să facă.
Se uită șocată la Bosse.
— Dumneavoastră ați lovit-o?
Buzele lui Bosse sunt strânse într-o linie subțire.
— Ar fi trebuit să tacă dracului din gură.
Când Amanda se uită în ochii reci ai lui Bosse, înțelege de ce era Zuhra
atât de îngrozită. Aruncă o privire spre portieră, dar Bosse e cu un pas
înaintea ei.
— Sunt încuiate. Acum ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenție. Nu spui
niciun cuvânt despre Zuhra, nimănui. Ai înțeles?
Amanda încearcă să-și înghită frica. Dă din cap.
— Dacă măcar pomenești despre existența ei chiar și unei singure
persoane, am s-o pedepsesc. Mă auzi? Nu tu o să plătești prețul că nu ți-ai
ținut gura, ci ea, și o să fie mult mai rău decât orice a pățit până acum.
Amanda dă iarăși din cap.
Îi izvorăsc lacrimi din ochi, dar nu îndrăznește să ridice mâna să le
șteargă. Urăște faptul că îi este atât de frică de el.
Nu vrea să cedeze.
Nu vrea să devină o victimă, ca Zuhra.
Acum Bosse pare mai calm.
— Bun, spune cu un zâmbet care îi face Amandei să i se zbârlească
părul pe brațe. E bine că am avut discuția asta. Mă bucur că te-am văzut
mergând pe drum.
Se întoarce să-și pună centura la loc, evident mulțumit de sine.
Amanda îl urăște pentru asta aproape la fel de mult cum urăște ceea ce
îi face Zuhrei.
Cum poate Bosse să-și folosească forța fizică asupra cuiva atât de
vulnerabil? Zuhra e un imigrant ilegal într-o țară străină unde abia dacă
poate vorbi limba. Are optsprezece ani; ar trebui să fie la școală, ca
Amanda, nu să fie forțată să curețe douăsprezece ore pe zi.
Amanda simte o izbucnire subită de furie care o face să uite de orice
altceva.
Alcoolul pe care l-a consumat îi dă curaj în plus.
Bosse e un nemernic.
Nu-i poate spune el ce să facă. Nu are de gând să-i facă pe plac. O să
iasă din mașina aia și el n-o poate opri. Începe să tragă de mânerul
portierei, țipând din răsputeri:
— Dă-mi drumul, idiot nenorocit!
Cum portiera nu se deschide, îl lovește în umăr cât poate de tare.
— O să-i spun tatei! O să-i spun totul!
Bosse reacționează mult mai repede decât ar fi crezut Amanda că e
posibil. Abia are timp să simtă surpriza când el se aruncă asupra ei și o
apucă de partea de sus a brațelor. La început nu se poate mișca, apoi
reușește să-și elibereze o mână și să-l zgârie pe frunte, la rădăcina
părului.
Dintr-odată mâinile lui o apucă de gât.
Strânge, iar ea nu mai poate respira.
— O să faci cum spun eu! șuieră el.
Amanda încearcă disperată să-i îndepărteze degetele. Se răsucește și își
smucește corpul într-o tentativă de a se elibera, dar Bosse e mult prea
puternic.
Nu are nicio șansă.
El e atât de aproape încât îi poate vedea ochii larg deschiși și o
picătură de salivă la un colț al gurii.
Apoi oxigenul i se termină și totul devine negru.
 124.

Duminică, 22 decembrie

Lumina soarelui dansează pe gheața lacului Åre când ambulanța care o

transportă pe Hanna ajunge la intersecția spre Björnen. Stjärnbacken și
Hummelbranten se pot vedea sus, deasupra satului, două piste bine definite
urmând panta muntelui. Toate instalațiile prin cablu sunt în funcțiune și
siluetele micuțe ale schiorilor entuziasmați alunecă în jos pe pârtie.
Åreskutan e la fel de maiestuos ca de obicei; stația din vârf se profilează
pe cerul senin.
Hanna stă pe bancheta din spate. Încă e obosită și slăbită, dar foarte
fericită să iasă din spital.
Mașina începe să urce dealul spre Björnen. În curba cea mai strânsă, o
cascadă înghețată atârnă pe stâncă. Apa gri-verzuie a fost oprită de gerul
intens, ca și cum timpul s-ar fi oprit pentru o clipă. Strat după strat de
gheață scânteiază în soare.
Brazii îngreunați de zăpadă creează un peisaj feeric, prin care mașina își
continuă drumul spre Sadeln.
Hanna își strânge și mai mult haina în jurul corpului.
Oare a făcut un lucru bun investigând-o de capul ei pe
Kristina Risberg? Nu poate să nu se întrebe. Și-a promis că va sta cuminte
la noua ei slujbă; în schimb, a făcut exact opusul.
Oare ei o să o mai vrea?
Așa i s-a părut când a discutat cu Daniel. El i-a povestit despre arestări
și despre mărturisirea lui Lundh. A sunat de dimineață să vadă cum se
simte, înainte de a fi externată.
Fără cercetările Hannei nu ar fi descoperit niciodată legătura.
Daniel a subliniat de mai multe ori acest aspect, iar ea e disperată să-l
creadă. Nu vrea să-și piardă șansa de a lucra cu el în viitor.
Își aduce aminte cât de în siguranță s-a simțit când el a ajuns la spital și
a stat lângă patul ei.
Se pare că și problema cu Christian s-a rezolvat.
 Lydia a sunat mai devreme și a spus că i-a povestit ea ce s-a întâmplat și
de ce Hanna nu l-a putut contacta. Auzind despre accident, toată furia lui s-
a risipit. Nu mai avea de gând s-o reclame la poliție.
Hanna se poate relaxa.
Când mașina intră în Sadeln și oprește în fața casei, o vede pe sora ei în
ușă. Lydia a insistat să se întoarcă și s-o întâmpine, cu toate că va pleca
peste scurt timp într-o croazieră cu familia. Ca de obicei, nu a acceptat un
refuz. A declarat ferm că Hanna nu se poate întoarce într-o casă goală după
accidentul de mașină. Va sta până a doua zi; a cumpărat mâncare pentru
Crăciun și orice altceva ar putea avea Hanna nevoie.
Ochii Hannei se umplu de lacrimi văzând-o pe Lydia. Situația cu părinții
ei e așa cum e, dar Lydia este acolo pentru ea.
Peste două zile e Ajunul Crăciunului. Hanna aproape c-a uitat.
•
Östersunds-Posten, 7 iulie 2020
Astăzi a fost dat verdictul în cazul operațiunii de trafic de persoane
descoperite în Åre pe timpul iernii. Bo Lundh, Annika Risberg, Kristina
Risberg și Linda Eden au fost condamnați pentru exploatarea a trei tinere
din Uzbekistan care au fost ademenite în Suedia sub pretexte false.
Situația a ieșit la lumină după ce Amanda Halvorssen, o fată în vârstă de
optsprezece ani, a dispărut în circumstanțe misterioase anul trecut, în
noaptea dinaintea sărbătorii de Sfânta Lucia.
După o anchetă extinsă, Bo Lundh a fost acuzat de mai multe crime
grave, printre care tentativa de ucidere a unei polițiste, după ce a urmărit
mașina acesteia cu viteză și a forțat-o să iasă de pe carosabil.
Bo Lundh a fost condamnat la șaisprezece ani de închisoare pentru
omucidere, tentativă de omucidere și exploatare de ființe umane. Partenera
sa, Annika Risberg, a primit patru ani de închisoare. Kristina Risberg a fost
condamnată la opt ani, iar Linda Eden la doi ani și șase luni.
Tatăl Amandei Halvorssen, fost președinte al consiliului local, a refuzat
să comenteze. El însuși a primit de curând o sentință cu suspendare pentru
incendiere, în urma morții tragice a fiicei lui.
Toți acuzații și-au semnalat intenția de a face apel.
virtual-project.eu