ALEX

MICHAELIDES

FURIA
Traducere din limba engleză şi note
DANA- LIGIA !LIN

LITERA
Bucureşti
 Pentru Uma

~0or; âv0pcimq:, 6aiµwv

,,Caracterul o.m ulul este destinul său."
Heraclit
 PROLOG
Să nu începi niciodată o carte vorbind despre starea vremii.
Cine a zis asta? Nu-mi aduc minte - vreun scriitor celebru, presupun.
Oricine o fi fost, are dreptate. Starea vremii e plictisitoare. Nimeni nu vrea să
citească despre vreme, mai ales în Anglia, unde avem parte din belşug de vreme
urâtă. Oamenii vor să citească despre oameni - şi, în general, sar peste paragrafele
cu descrieri, din câte ştiu eu.
Evitarea subiectului „starea vremii" este un sfat bun, pe care acum îl ignor pe
riscul meu. O excepţie care confirmă regula, sper. Nu vă faceţi griji, povestea mea
nu se desfăşoară în Anglia, aşa că nu vorbesc aici despre ploaie. La ploaie pun
piciorul în prag: nici o carte n-ar trebui să înceapă vreodată cu ploaia. Fără
excepţii.
Vorbesc despre vânt. Vântul care se învârtejeşte în jurul insulelor greceşti. Un
vânt grecesc sălbatic, imprevizibil. Un vânt care te scoate din minţi.
Vântul era sălbatic în noaptea aceea, noaptea crimei. Era feroce, furios - ·dădea
buzna printre copaci, se năpustea pe cărări, şuiera, se jeluia, smulgea toate
celelalte sunete şi o lua la goană cu ele.
Leo era afară când a auzit împuşcăturile. Era în patru labe în spatele casei,
vomitând în grădina de legume. Nu era beat, doar drogat. (Mea culpa, mă tem.
Nu mai fumase niciodată marijuana. Probabil n-ar _fi trebuit să-i dau.) După un
moment de. trăire aproape extatică - aparent implicând o viziune supranaturală -,
i s-a făc.ut greaţă şi a început să vomite.
Tocmai atunci s-a năpustit vântul, aruncând sunetul drept spre el: bang, bang,
bang. Trei împuşcături una după alta.
Leo s-a ridicat greoi şi a pornit cum a putut spre împuşcături, îndepărtându-se
de casă pe cărare, prin livada de măslini, spre ruine.
Şi acolo, în luminiş, lăţit pe pământ ... era un trup.
Trupul zăcea într-o baltă tot mai mare de sânge, înconjurat de semicercul de
coloane de marmură în ruină care-l umbreau parţial. Leo s-a apropiat cu băgare
de seamă să-i privească faţa. Apoi s-a dat înapoi clătinându-se pe picioare, cu faţa
schimonosită de groază, şi a deschis gura ca să urle.
Am sosit în acel moment, împreună cu ceilalţi - la timp ca să aud începutul
urletului lui Leo, înainte ca vântul să-i înşface sunetul de pe buze şi să fugă cu el,
dispărând în întuneric.
Am rămas încremeniţi, într-o tăcere deplină. A fost un moment înfiorător, ca
scena culminantă dintr-o tragedie grecească.
Însă tragedia nu s-a încheiat acolo.
Nu era decât începutul.
 ACTUL I
,.Asta-i cea mai tristă poveste pe care am auzit-o vreodată."
Ford Madox Ford, Povestea unei pasiuni
 I
Aceasta este povestea unei crime.
Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste,
nu -i aşa? Cel mai trist fel de poveste de dragoste - despre sfârşitul iubirii; moartea
iubirii.
Bănuiesc, aşadar, că am avut dreptate prima dată.
Aţi putea crede că o ştiţi. Probabil aţi citit despre ea în momenhtl respectiv -
ziarele de scandal au adorat-o, dacă vă amintiţi: ., INSULA CRIMEI" a fost un titlu
frecvent. Deloc surprinzător, de fapt, deoarece avea ingredientele perfecte pentru a
stârni senzaţie în presă: o fostă vedetă de cinema retrasă din societate, o insulă
privată grecească pe care vântul a rupt-o de lume ... şi, desigur, o crimă.
S-au scris o grămadă de tâmpenii despre noaptea aceea. Tot soiul de teorii
aiurite despre ceea ce se poate să se fi întâmplat sau să nu se fi întâmplat. M-am
ferit de toate. Nu mă interesa să citesc speculaţii prost informate despre ceea ce se
poate să se fi întâmplat pe i nsu lă.
Ştiu ce s-a întâmplat. Eram acolo.
Cine sunt eu? Pă i , sunt cel care spune această poveste - sunt şi unul dintre
personajele ei.
Eram şapte prinşi în capcană pe insulă .
Unul dintre noi era ucigaş.
Dar înainte să vă apucaţi de pariat cine a făcut- o, simt că este datoria mea să vă
informez că aici nu-i vorba despre ,,cine a făcut-o". Mulţumită Agathei Christie,
ştim cu toţii cum trebuie să se desfăşoare acest soi de poveste: o crimă urmată de
o investigaţie tenace, o rezolvare ingenioasă - şi apoi, cu puţin noroc, o
întorsătură surprinzătoare la sfârşit. Aici este vorba despre oameni în carne şi
oase, într-un loc real. Dimpotrivă, este o poveste despre „de ce a făcut -o" - un
studiu al caracterului, o examinare a personalităţilor noastre şi a motivelor pentru
care facem ceea ce facem.
Ceea ce urmează este încercarea mea sinceră, din toată inima, de a reconstitui
evenimentele acelei nopţi cumplite - crima însăşi şi tot ce a dus la ea. Promit să
vă înfăţişez adevărul curat, go l-goluţ - sau cât de aproape de el pot să ajung. Tot ce
am făcut, am spus şi ain gândit noi.
„Dar cum?", vă aud întrebând. ,.Cum e posibil?" Cum aş putea să ştiu totul? Nu
doar fiecare acţiune, tot ce s-a spus şi s-a făcut - ci tot ce nu s-a făcut, nu s-a spus,
toate gândurile din minţile noastre?
În cea mai mare parte mă bazez pe discuţiile dintre noi, înainte de crimă şi după
aceea - adică dintre cei care am supravieţuit. Cât despre victimă, cred că-mi veţi
acorda licenţă poetică în p rivinţa vieţii sale interioare. Dat fiind că sunt
dramaturg de meserie, poate că sunt mai calificat decât majoritatea pentru această
sarcină anume.
Povestea se bazează şi pe însemnările mele - făcute atât înainte, cât şi după
crimă . Aici se impune o mică explicaţie . De câţiva ani încoace ob i şnu iesc să-mi
fac însem_nări. Nu le-aş zice „jurnal intim", nu sunt aşa de structurate. Doar o
consemnare a gândurilor, ideilor, visurilor, a unor frânturi de conversaţii pe care
Ie prind din zbor, a observaţiilor mele despre lume. Carnetele nu sunt ceva
deosebit, doar nişte Moleskine banale cu copertă neagră. Am acum al ături,
deschis, carnetul relevant din acel an - şi nu încape îndoială că-I voi consulta pe
măsură ce înaintăm .
 Fac toate aceste precizăriastfel încât, dacă la vreun moment dat vă voi duce pe o
pistă greşită, .să înţelegeţi că este din întâmplare, nu dinadins: pur şi simplu
uneori distorsionez cu stângăcie evenimentele ca să se alinieze punctului meu de
vedere. Un risc profesional, poate, când cineva spune o poveste în care se
întâmplă să joace un rol mărunt.
Cu toate acestea, voi face tot ce-mi stă în puteri ca să nu deturnez prea des
naraţiunea . Dar sper că-mi veţi trece cu vederea câte o digresiune pe ici, pe colo.
Şi înainte să mă acuzaţi că am un stil labirintic, daţi-mi voie să vă amintesc că e o
poveste adevărată - iar în viaţa reală în felul acesta comunicăm, nu-i aşa?
Împrăştiat. Sărim înainte şi înapoi în timp; uneori încetinim şi dăm detalii; alteori
derulăn1 „pe repede înainte", redactăm pe parcurs, reducând la minimum
imperfecţiunile şi amplificând cât mai mult elementele pozitive. Suntem cu toţii
povestitori nedemni de încredere ai propriei n0astre vieţi.
Ciudat, simt că tu şi cu mine ar trebui să stăm pe două scaune de bar, chiar
acum, când îţi spun toate aceste lucruri - ca doi vechi prieteni, bând împreună.
„Asta-i o poveste pentru oricine a iubit vreodată", zic, făcând să alunece spre
tine un pahar - unul mare, o să ai nevok de el.
Îţi cer să nu mă întrerupi prea mult, cel puţin nu la început. Vor fi multe ocazii
de dezbatere după aceea . Deocamdată, te rog să asculţi politicos ce am de zis - aşa
cum i-ai îngădui unui prieten să spună o anecdotă cam lungă.
E vremea să cunoaştem distribuţia suspecţilor - în ordinea importanţei. Prin
urmare, deocamdată trebuie să-mi calc pe inimă şi să rămân în afara scenei. O să
mă aţin prin culise, aşteptând semnalul de intrare.
Hai să începem, aşa cum se cuvine, cu vedeta.
Hai să începem cu Lana.
 2
Lana Farrar era o vedetă de cinema.
Lana era o mare vedetă . Devenise vedetă când era foarte tânără, pe când
statutul de vedetă încă mai însemna ceva - înainte ca oricine care e conectat la
internet să poată deveni celebru.
Nu încape îndoială că mulţi dintre voi îl cunoaşteţi numele sau i-aţi văzut
filmele. A făcut prea multe ca să le înşir aici. Dacă semănaţi cât de cât cu mine,
unul sau două vă sunt foarte dragi.
În ciuda faptului că s-a retras din activitate cu un deceniu înainte să înceapă
povestea noastră, fa ima Lanei a dăinuit - şi, fără îndoială, mult după ce eu voi fi
mort şi dat uitării, ca ş i cum nici n-aş fi existat, lumea îşi va aminti de Lana
Farrar, şi pe drept cuvânt. Aşa cum a scris Shakespeare despre Cleopatra, şi-a
câştigat „locul în poveste".
Lana a fost descoperită când avea nouăsprezece ani de Otto Krantz, faimosu l
producător de 1a Hollywood, câştigător de Oscaruri, cu care mai târziu s-a şi
·rnăritat. Până la moartea sa prematură, Otto şi -a dedicat energia şi influenţa
considerabilă ca să promoveze cariera Lanei - a conceput filrne întregi care să- i
pună în valoare talentul. Însă Lana era sortită să devi nă vedetă, cu sau fără Otto.
Asta nu se datora numai feţei ei fără ,cusur, cu frumuseţea pură, luminoasă a
unui înger botticellian - acei ochi de un albastru nesfârşit - sau felului în care
vorbea sau celebrului ei zâmbet. Nu, Lana avea o altă calitate, ceva intangibil, ceva
de se1nizeiţă; ceva mitic, magic - te făcea s-o priveşti la nesfârşit, obsesiv. În
prezenţa unei astfel de frumuseţi nu-ţi doreai decât să contempli.
În tinereţe, Lana a făcut o mulţi me de filme care, ca să fiu sincer, lăsau cumva
impresia de noroi aruncat pe perete, ca să vezi dacă se lipeşte. Dacă valoarea
comediilor romantice era destul de modestă, după părerea mea, şi nici un thriller
n-a fost memorabil, producătorii au dat de filonul de aur când Lana a jucat în
prima sa tragedie. A interpretat-o pe Ofelia într-o adaptare modernă a lui Hamlet
şi a fost nominalizată pentru prima dată la Oscar. De atunci încoace, să sufere cu
nobleţe a devenit specialitatea Lanei. Puteţi să le ziceţi „filme siropoase" sau
„melodramatice", dar Lana a fost exceilentă în rolul fiecărei eroine romantice
bătute de soartă, de la Anna Karenlna la Ioana d'Arc. Niciodată nu rămânea cu
iubitul; rareori scăpa cu viaţă - şi noi o iubeam pentru a.sta.
După cum vă puteţi închipui, Lana le-a adus multor oameni o mulţime de bani.
Când avea treizeci şi cinci de ani, într-o perioadă altfel catastrofală din punct de
vedere financiar pentru Paramount, profiturile unuia dintre cele mai mari succese
ale ei au ţinut studioul pe linia de plutire. De aceea branşa a fost traversată de o
undă de şoc atunci când Lana a anunţat brusc că se retrage din activitate - în
culmea celebrităţii şi frun1useţii, la frageda vârstă de patruzeci de ani.
Motivul hotărârii ei era un mister şi u r ma să rămână astfel, deoarece Lana n-a
dat nici o explicaţie - nici atunci, nici ulterior. N-a vorbit niciodată în public
despre asta.
Totuşi, mie mi-a spus - într-o noapte de iarnă, la Londra, pe când sorbeam
whisky lângă foc, privind cum fulgii plutesc prin faţa ferestrei. Mi-a spus toată
povestea, iar eu i-am spus de ...
La naiba. Iar încep - mă -strecor iar în naraţiune . Se pare că, în ciuda celor mai
bune i ntenţii, nu izbutesc să mă ţin departe de povestea Lanei. Poate că ar trebui
să-mi recunosc înfrângerea, să accept faptul că suntem împletiţi inseparabil, ea şi
cu mine, înnodaţi ca un ghem de sfoară încâlcită, imposibil de deosebit sau de
desfăcut?
Totuşi, chiar dacă este adevărat, prietenia noastră a apărut mai târziu. În acest
punct al poveştii nu ne cunoşteam. În acele zile locuiam la Londra împreună cu
Barbara West. Iar Lana, desigur, era la Los Angeles.
Lana era californiană, născută şi crescută acolo. Acolo locuia, acolo muncea,
acolo turna majoritatea filmelor. Totuşi, când s-a retras din activitate a hotărât să
plece din Los Angeles ca să ia totul de la capăt.
Dar unde să se ducă?
Este celebră vorba lui Tennessee Williams că n-ai unde să te duci când te retragi
din lumea filmului - doar dacă nu te duci pe Lună.
Lana nu s-a dus pe Lună, ci în Anglia. S-a mutat la Londra cu Leo, fiul ei încă
mic. A cumpărat ditamai căsoiul de şase etaje în Mayfair. N-avea de gând să stea
prea mult, cu siguranţă nu pentru totde~una: voia doar să încerce un nou stil de
trai cât se dumirea ce să facă cu restul vieţii ei.
Problema era că, fără o carieră acaparatoare care s-o definească, Lana a ajuns la
concluzia neplăcută că nu ştia cine este şi nici ce voia să facă mai departe. Se
simţea pierdută, mi-a spus.
Acelora dintre noi care-şi amintesc filmele Lanei Farrar le vine greu să şi-o
imagineze „pierdută". Pe ecran a s_uferit mult, dar a făcut-o cu stoicism, tărie inte-
rioară ş i un curaj nemaipomenit. Îşi înfrunta soarta fără şovăială şi murea
luptând. Era tot ce ţi-ai putea dori de la o eroină.
În viaţa reală, Lana nici că putea să fie mai diferită de imaginea de pe ecran.
După ce o cunoşteai bine începeai să zăreşti altă persoană ascunsă sub faţadă: mai
fragilă şi complicată, cu mult mai pttţină încredere în sine. Majoritatea oamenilor
n-au întâlnit-o niciodată pe această a doua Lana, însă pe 1năsură ce povestea se
desfăşoară trebuie s-o urmărim cu atenţie. Pentru că ea deţine toate tainele.
De-a lungul anilor m-am străduit din răsputeri să înţeleg această discrepanţă, în
lipsa unui cuvânt m~i potrivit, dintre sinele public şi cel intim ale Lan-ei. Şt_iu că
Lana s-a străduit şi ea. Mai ales la început, când abia se mutase la Londra.
Din fericire, soarta i-a scos în cale un englez, un om de afaceri chipeş, un pic
mai tânăr decât ea, pe nume Jason Miller, de care s-a îndrăgostit.
Dacă a fost realmente mâna sorţîi sau doar o abatere convenabilă a atenţiei - o
cale de a amâna, poate că la nesfârşit, toate acele dileme existenţiale spinoase
despre sine şi viitorul său - rămâne de discutat. În mintea mea, cel puţin.
Oricum, Lana şi Jason s-au căsătorit, iar Londra a devenit căminul ei
permanent.

Lanei îi plăcea Londra. Îi plăcea, în mare parte, deoarece acolo oamenii aveau
tendinţa s-o lase în pace. Englezilor nu le stă în fire să acosteze pe stradă vedetele
de cinema, oricât de faimoase, cerându-le selfie-uri ş i autografe. Aşa că de cele
mai multe ori Lana putea să umble prin oraş netulburată.
Umbla mult. Lanei îi plăcea să meargă pe jos - când vremea o permitea.
Ah, vremea urâtă! La fel ca toţi cei care petrec un timp mai îndelungat în Marea
Britanie, Lana s-a ales cu o preocupare nesănătoasă faţă de climat Cu trecerea
anilor, a devenit o permanentă sursă de frustrare. Îi plăcea Londra, însă, după
aproape zece ani petrecuţi acolo, în mintea ei oraşul şi vre1nea urâtă au devenit
sinonime. Erau legate indisolubil: Londra egal umed, egal ploaie, egal cenuşiu.
Acel an fusese deosebit de mohorât. Era aproape de Paşte şi încă nu apăruse nici
un semn de primăvară. În momentul respectiv ameninţa să plouă.
Pe când rătăcea prin Soho, Lana a aruncat o privire spre cerul care se întuneca.
Aşa cum se aştepta, a simţit un strop de ploaie pe faţă, apoi altul pe mână. ,,La
naiba I", şi-a zis. Era mai bine să se întoarcă acum, înainte să toarne cu găleata .
S-a întors pe urmele paşilor săi - ş i ale gândurilor. Ceva o sâcâia, dar nu ştia ce
anume. De câteva zile era neliniştită. Se simţea agitată, tulburată, ca şi cum ar fi
fost urmărită şi încerca să scape - înainta pe străzile înguste cu ochii în pământ,
vrând să se descotorosească de ceea ce se ţinea de ea ca o umbră. Dar ce era?
 .,Gândeşte-te", şi-a spus . .,Dezleagă problema."
S-a apucat să~şi treacă viaţa în revistă, căutând nemulţumiri .sau griji flagrante.
Să fi fost căsnicia ei? Puţin probabil. Jason era stresat de munca lui, dar asta nu
era o noutate; relaţia lor traversa o fază bună în acel moment. Problema nu era
acolo. Atunci unde? La fiul ei, Leo? Să fi fost discuţia de zilele trecute? Nu fusese
decât o conversaţie amicală despre viitorul lui, nu-i aşa?
Sau era mult mai complicat?
Alt strop i-a abătut atenţia. Mânioasă , a fulgerat norii cu privirea. Nu era de
mirare că nu poate gândi cum trebuie. Dacă ar fi putut să vadă cerul... să vadă
soarele...
Pe când se îndrepta spre casă, mintea ei continua să se joace cu ideea de a scăpa
de vremea urâtă. Cel puţin în privinţa asta se putea face ceva.
Cum ar fi fost să schimbe decorul? În weekendul următor era Paştele. Puteau .să
facă o excursie spontană în căutarea soarelui.
De ce nu în Grecia, pentru câteva zile? Pe insulă?
Chiar, de ce nu? Avea să le facă bine - lui Jason, lui Leo şi în special ei înseşi.
Putea să-i invite şi pe Kate şi Elliot, ş i-a zis. ,,Da, ar fi distractiv." A zâmbit. Mirajul
soarelui şi al cerului albastru i-a luminat pe loc starea de spirit.
A scos din buzunar telefonul.
Avea s-o sune imediat pe Kate.
 3
Kate era în toiul repetiţiei.
Avea premiera peste o săptămână şi ceva, la Old Vie, într-o montare nouă şi
aşteptată cu nerăbdare a lui Agamemnon, tragedia lui Eschil. Kate juca rolul
Clitemnestrei.
Era prima repetiţie in sală, şi nu mergea bine. Kate încă avea probleme cu
personajul - .mai exact, cu replicile, ceea ce, în această fază târzie, nu era semn
bun.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Kate, a răcnit regizorul, Gordon, cu accentul
lui tunător de Glasgow. Avem premiera peste zece zilei N -ai putea, fir-ar să fie, să
te pui cu burta pe blestemata de carte şi să înveţi replicile?
Kate era la fel de exasperată.
- Ştiu replicile, Gordon. Nu asta-i problema.
- Atunci care e? Fii bună şi luminează-mă, scumpa. Însă Gordon era sarcastic.
Continuaţii a strigat fără să aştepte un răspuns.
Între noi fie vorba - entre nous, cum zicea Barbara West - , nu-l învinuiesc pe
Gordon că şi-a ieşit din fire.
Vezi tu, în ciuda imensului talent al lui Kate - şi avea talent cu carul, să nu ne
înşel ăm în privinţa asta - era haotică; neglijentă; cu toane; de obicei întârzia; era
adesea pusă pe harţă; nu întotdeauna trează; de asemenea, era strălucîtoare,
carismatică, amuzantă - şi avea un instinct neabătut al adevărului, atât pe scenă,
cât şi în afara ei. Toate astea combinate însemnau - aşa cum descoperise bietul
Gordon - că e un coşmar teribil să lucrezi cu ea.
Ah ... dar nu-i cinstit, nu-i aşa? Să-mi strecor judecata despre Kate pe sub radar,
cum s-ar zice, ca şi cum n-ai observa. Sunt şmecher, nu? Am promis s·ă fiu
obiectiv pe cât posibil şi să te las să-ţi formezi singur o opinie. Trebuie să-mi
respect promisiunea. De acum înainte mă voi strădui să - mi ţin părerile pentru
rnine.
Mă voi limita la fapte:
Kate Crosby era o actri ţă britanică . A crescut la Londra, într-o familie din clasa
muncitoare, la sud de Tamisa, cu toate că îndelungatele studii de actorie ~i de
dicţie îi şterseseră de mult orice urmă de accent. Kate vorbea cu ceea ce se numea
„accentul BBC", foarte rafinat şi greu de identificat, cu toate că, trebuie s-o
spunem, vocabularul ei rămăsese la fel de lumesc. Era dinadins provocatoare, cu
un strop de „precupeaţă din ptaţa de peşţe", cum a zis Barbara West. .,Obscenă"
este cuvântul pe care l-aş folosi.
Era o poveste celebră despre cum l-a întâlnit Kate pe regele Charles pe când era
încă prinţul de Wales, la un dineu de binefacere sub patronajul lui. Kate l-a
întrebat cât de departe erau toaletele, adăugând că era aşa de disperată, că, dacă n-
avea încotro, putea să se uşureze şi-n chiuvetă. Se pare că Charles s-a prăpădit de
râs, fermecat de-a binelea. Nu încape îndoială că titlul onorific pe care avea să-l
capete Kate ulterioT şi l-a asigurat în acel moment.
Kate avea aproape cincizeci de ani când începe povestea noastră . Sau poate mai
mult - e greu de ştiut exact. La fel ca în cazul multor actori, data naşterii era o
sărbătoare care putea fi 1nutată. În orice caz, nu- şi arăta vârsta. Era pl ăcut s-o
priveşti , pe atât de brună pe cât era Lana de blondă - ochi negri, păr negru. În
felul ei, Kate nu era cu nimic mai puţin atrăgătoare decât prietena sa americancă.
Spre deosebire de Lana, se machia din belşug, cu mult dermatograf şi câteva
straturi de rimel negru care-i accentuau ochii mari. Rimelul nu era dat jos
niciodată, din câte ştiam eu; cred că pur şi simplu mai adăuga un strat în fiecare
zi.
Întreaga înfăţişare a lui Kate era mai „:actoricească" decât a Lanei - o droaie de
bijuterii, lanţuri, brăţări, eşarfe, cizme, paltoane largi. Era ca şi cum ar fi făcut tot
ce-i stătea în puteri ca să fie observată. În acest timp, Lana, care în multe privinţe
era cu adevărat extraordinară, se îmbrăca foarte simplu, ca şi cum i s-ar fi părut de
prost-gust să atragă o atenţie exagerată asupra sa.
Kate era o personalitate spectacu loasă, ieşită din comun, cu o energie neobosită.
Bea şi fuma fără încetare. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, presupun,
Lana şi Kate se deosebeau radical. Recunosc, afecţiunea dintre ele a fost
întotdeauna un n1ister pentru mine. Deşt păreau să aibă atât de puţine în comun,
erau cele mai bune prietene, şi nu de azi, de ieri.
De fapt, dintre toate poveştile de dragoste întreţesute în această naraţiune,
relaţia dintre Lana şi Kate a fost cea mai veche, a durat cel mai mult şi poate că a
fost cea mai tristă.
Cum au ajuns să se împrietenească două persoane atât de diferite?
Bănuiesc că tinereţea a avut mult de-a face cu asta. Rareori prietenii pe care ni-i
facem la începutul vieţii adulte sunt genul de oameni pe care-i căutăm mai târziu.
Gândului că-i ştim de mult i se asociază o anume nostalgie, dacă vreţi; o
îngăduinţă; un „bilet de favoare" în vieţile noastre.
Kate şi Lana se cunoscuseră cu treizeci de ani înainte, pe un platou de filmare.
Un film independent turnat la Londra: o adaptare a romanului lui Henry James
Vllrsta ingrată. Vanessa Redgrave avea rolul.principal, doamna Brook, iar Lana era
fiica ei, ingenua, Nanda Brookenham. Kate avea rolul secundar comic al verişoarei
din Italia, Aggie. Kate o făcea pe Lana să râdă şi în faţa aparatului de filmat., şi
dincolo de el, şi în timpul filmărilor din vară, cele două tinere s-au împrietenit.
Kate i-a prezentat Lanei viaţa de noapte a Londrei; curând ieşeau împreună în
fiecare seară, distrându-se gălăgios, şi a·păreau la filmare mahmure, ba uneori,
după cum o ştiu pe Kate, încă bete.
Când te împrieteneşti cu cineva e ca atunci când te îndrăgosteşti, nu-i aşa? Iar
Kate a fost prima prietenă apropiată a Lanei. Prima ei aliată în viaţă.
Unde rămăsesem? Iertaţi-mă, constat că e greu să menţii o naraţiune liniară.
Trebuie să fac eforturi s-o stăpânesc, altfel nu mai ajung niciodată la insulă, ca să
nu mai vorbim de crimă.
Repetiţia lui Kate, asta era.
Ei bine, a mers mai departe târâş-grăpiş. Se tot poticnea prin monologuri, însă
nu din pricină că nu ştia textul. Îl ştia. Atâta doar câ nu era în largul ei în rol - se
simţea pierdută.
Clitemnestra este un personaj emblematic. Arhetipul femeii fatale. Şi-a ucis
soţul şi pe amanta acestuia. Un monstru - sau o victimă, depinde cum priveşti
lucrurile. Ce mană cerească pentru o actrităl Un rol pe care să-l abordezi cu mare
entuziasm. Oricum, aşa s-ar crede. Însă j;cul lui Kate rămânea fără vigoare. Nu
părea capabilă să-şi aprindă focul grecesc lăuntric. Trebuia să se vâre cumva în
pielea, în inima şi în mintea personajului; să descopere elementul minuscul de
legătură care să-i permită să se identifice cu el. Pentru Kate, interpretarea unui rol
era un proces confuz, magic. Dar în acest moment nu era nici o magie -
doar confuzie.
Au continuat împleticit până la final. Kate şi-a luat un aer curajos, dar se simţea
ca naiba. S lavă Domnului, urmau câteva zile libere până la Paşte, înainte de
repetiţiile cu toate mijloacele tehnice şi cu costume. Câteva zile ca să se adune, să
se gândească mal bine - şi să se roage.
La sfârşitul repetiţiei, Gordon a anunţat că, după Paşte, toţi trebuiau să ştie
textul ca pe apă.
- Sau nu mai răspund de faptele mele. E clar?
Se adresa întregii distribuţii, dar toţi ştiau că se referă la Kate.
Kate i-a zâmbit cu gura până la urechi şi s-a prefăcut că-i dă un pupic pe obraz.
 - Gordon, scumpete. Nu-ţi face griji, totul e sub control. Jur.
Gordon şi-a dat ochii peste cap, deloc convins.

Kate s-a dus în cabină să-şi ia lucrurile. Încă nu terminase mutarea în cabina
vedetei, c1şa că era harababură: genţi pe jumătate despachetate, cosmeticale şi
haine peste tot.
Primul lucru pe care-l făcea Kate În orice cabină era să aprindă o lumânare cu
aromă de iasomie, pe care o cumpăra întotdeauna ca să-i aducă noroc şi ca să
alunge mirosul acela înăbuşitor de aer stătut, lemn vechi, mochetă uzată,
cărămidă aparentă umedă - ca să nu mai vorbim de ţigările pe care le fu1na pe
ascuns pe fereastră.
După ce a aprins lumânarea, a scormonit prin geantă şi a scos un flacon cu
pastile. A scuturat în palmă un Xanax. Nu voia o pastilă întreagă, doar un pic,
o fărâmă, cât să-i domolească neliniştea . A rupt-o în două, ~poi a muşcat un sfert
şi a lăsat bucata de pastilă amară să se dizolve pe limbă. Ii plăcea gustul rău al
medicamentului: era o confirmare că-şi făcea efectul.
A aruncat o privire pe fereastră. Ploua. Nu părea o ploaie încăpăţânată, era
posibil să se însenineze curând. Putea să se plimbe pe malul fluviului. O plimbare
i-ar fi priit. Avea nevoie să-şi limpezească gândurile. I se învârteau atâtea prin
minte, că se simţea de-a dreptul ameţită ... O aşteptau atâtea lucruri la care să
reflecteze, atâtea griji - dar nu putea să le facă faţă în clipa asta.
Poate că o băutură ar ajuta, şi-a zis. A deschis micul frigider şi a scos o sticlă de
vin alb.
Şi- a turnat într-un pahar şi s-a cocoţat pe măsuţa de toaletă. Şi şi-a aprins o
ţigară, cu totul împotriva regulamentului teatrului, dar ce mama dracului - după
cum arătau lucrurile, era ultima oară când juca în acest teatru, sau în oricare
altul, dacă-i pe aşa.
A aruncat scenariului o privire plină de ură. Scenariul s-a încruntat la rândul
lui de pe măsuţă. A întins mâna şi l-a întors cu faţa în jos. Ce dezastrul Cum îş i
putuse închipui că Agamemnon era o idee bună? Trebuie să fi fost drogată când
acceptase rolul. S-a înfiorat, vizualizând cronicile muşcătoare. Autoarea rubricii de
teatru de la Times o ura deja; avea să se distreze de minune sfâşiind-o . La fel şi
ticălosul ăla de la Evening Standard.
în acel moment a început să-i sune telefonul - o abatere binevenită de la
gândurile negre. L-a luat şi s-a uitat la ecran. Era Lana.
A răspuns:
- Hei. Eşti bine?
- O să fiu, a zis Lana. Mi-am dat seama că ceea ce ne trebuie tuturor e un pic de
soare. Vii şi tu?
- Poftim ?
- Pe insulă, de Paşte? a continuat Lana ca. şi când n-ar fi auzit-o. Să nu zici nu.
N-o să fim decât noi. Tu, eu, Jason şi Leo. Şi Agathi, desigur ... Nu ştiu dacă o să-l
invit pe Elliot, în ultima vreme mă calcă pe nervi. Ei bine, ce zici?
Kate s-a prefăcut că se gândeşte. A azvârlit mucul ţigării afară, în ploaie.
- Îmi cumpăr imediat biletul de avion.
 4
Insula Lanei era un dar. Un cadou din dragoste.
l-o oferise Otto la nuntă. Un cadou extrem de extravagant, nu-i vorbă, dar tipic
pentru Otto, care părea să fi fost mare figură.
Se afla în Grecia, în sudul Mării Egee, într-un grup răsfirat de insule numite
Ciclade. De cele faimoase aţi auzit - Mykonos şi Santorini -, însă majoritatea sunt
nelocuite şi nelocuibile. Câteva sunt proprietate privată, ca aceea pe care Otto a
cumpărat-o pentru Lana.
N-a costat atât de mult cum aţi putea crede. Mai mult decât şi-ar putea imagina
majoritatea oamenilor obişnuiţi, fireşte, însă pentru o insulă avusese un preţ
moderat, iar întreţinerea nu era foarte cost isitoare.
În primul rând, era mică - doar vreo optzeci de hectare, practic o stâncă . Şi,
dacă ne gândim că noii proprietari erau un producător de filme de la Hollywood şi
muza lui, Otto şi Lana aveau o gospodărie foarte modestă. N-au angajat decât un
om cu normă întreagă, un îngrijitor care era el însuşi o poveste, o anecdotă pe
care Otto, care savura idiosincraziile grecilor, o istorisea oricui stătea să-l asculte.
Şi trebuie să spunem că acolo, departe de Grecia continentală, insularii puteau fi
tare excentrici.
Cea mai apropiată insulă locuită era Mykonos, la douăzeci de minute cu barca.
Aşa că, fireşte, acolo s-a dus Otto să caute un îngrijitor pentru insula Lanei. Însă
găsirea omului s-a dovedit a fi.mai difici lă decât se aşteptase. Se părea că nimeni
nu era dispus să locuiască pe i nsulă, nici măcar pentru salariul generos oferit.
Nu era doar faptul că îngrijitorul trebuia să ducă o viaţă izol ată. Mai era şi o
legendă potrivit căreia insula ar fi fost bântuită încă din vremea romanilor. Se
credea că poartă ghinion să pui piciorul pe ea, darămite să l ocuieşti acolo. Teribil
de superstiţioşi, mykonienii ăştia.
Până la urmă, nu s-a găsit decât un doritor pentru acel post: Nikos, un pescar
tânăr.
Nikos avea în jur de douăzeci ş i cinci de ani şi rămăsese văduv de curând. Era
tăcut şi mereu posomorât. După Lana, suferea de o depresie gravă . Tot ce-şi dorea,
i-a spus el lui Otto, era să fie singur.
Deşi Nikos de-abia ştia să scrie şi să citească şi vorbea o engleză stricată, el şi
Otto au izbutit să se înţeleagă, adesea prin gesturi complicate ale mâinilor. Nu s-a
încheiat nici un contract, o strângere de mână fiind de ajuns.
De atunci încoace, Nikos a trăit singur pe insulă, ca îngrijitor al proprietăţii şi
grădinar neoficial. La început n-a fost cine ştie ce grădină . Abia după doi ani s-a
apucat să cultive legume, însă când a făcut-o, roadele n-au întârziat să apară.
În anul următor, Otto, inspir.at de eforturile lui Nikos, a comandat de la Atena
o mică livadă: aduşi cu elicopterul, atârnaţi de funii, pomii - meri, perl, piersici şi
cireşi - au fost plantaţi într-o grădină :împrejmuită cu zid. Şi lor le-a mers de
minune. Totul părea să înflorească pe această insulă a iubirii.
Sună minunat, nu-i aşa? Idilic, ştiu. Chiar şi acum mi-e greu să n-o idealizez.
Nimeni nu vrea realitatea; cu toţii ne dorim un basm, şi aşa le părea celor din
afară povestea Lanei. O viaţă fermecată. Însă dacă am învăţat ceva, este că rareori
lucrurile sunt aşa cum par.
Într-o seară, după câţiva ani, Lana mi-a spus adevărul despre ea ş i Otto; căsnicia
lor ca din basme nu era chiar aşa de grozavă cum se credea. Poate că-i inevitabil;
pe lângă personalitatea impresionantă a lui Otto, pe l ângă generozitatea, ambiţia
şi hotărârea lui neabătută existau şi unele trăsături 1nai puţin atrăgătoare. În
primul rând, era mult mai în vârstă decât Lana şi avea faţă de ea o atitudine
paternă, chiar patriarhală . Îi controla acţiunile, îi dicta ce să. mănânce şi cum să se
îmbrace, îi critica mereu orice alegere, o submina, o hărţuia - iar când se îmbăta
devenea abuziv emoţional şi chiar fizic.
Nu mă pot în1piedica să nu mă gândesc că, dacă ar fi rămas împreună mai mult
timp, în cele din urmă Lana s-ar fi maturizat şi ar fi vrut mai multă independenţă .
Oare într-o bună zi l-ar fi părăsit?
Nu vom şti n iciodată. La doar câţiva ani după căsătorie, într-o primăvară, Otto
a suferit un atac de cord fatal în aeroportul din Los Angeles. S.e ducea să se vadă
cu Lana pe insulă, să se odihnească, la ordinul doctorului. Din nefericire, n-a mal
ajuns la destinaţie.
După moartea lui Otto, Lana n-a mai călcat pe insul ă vreo câţiva ani.
Amintirile şi asocierile erau prea supărătoare. Însă, cu trecerea timpului, gândurile
triste s-au estompat, iar în memorie i-au devenit mai pregnante clipele plăcute pe
care le împărtăşi seră. Aşa că s-a hotărât să se întoarcă.
De atunci a început să meargă acolo de două ori pe an, uneori mai des. Mai ales
după ce s-a mutat în Anglia şi a apărut nevoia de a fugi de vremea urâtă.
*
Înainte să continuăm trebuie să vă spun despre ruine. Joacă un rol important în
povestea noastră, după cum veţi vedea.
Ruinele erau locul meu preferat de pe insulă. Un semicerc de coloane de
marmură sparte, roase de intemperii, într-un luminiş înconjurat de măslini. Un
loc evocator, uşor de impregnat cu magie. Adesea mă aşezam pe o piatră şi,
respirând calm, ascultam tăcerea.
Acelea erau rămăşiţele unui complex străvechi de vile care aparţinuse unei
familii romane bogate. Nu supravieţuiseră trecerii timpului decât acele coloane
sparte, care, li se spusese Lanei şi lui Otto, adăpostiseră un mic amfiteatru folosit
pentru spectacole private.
O poveste frumoasă, chiar dacă un pic trasă de păr, cred eu. Bănuiam că fusese
i nventată de un agent imobiliar prea zelos, sperând să stârnească interesul Lanei.
Dacă aşa a fost, a dat rezultate. Lana a fost fermecată, şi de atunci încolo a
denumit ruinele „teatrul".
O vreme, ea şi Otto au înviat această tradiţie antică: în serile de vară prezentau
acolo scheciuri şi n1ici piese scrise şi jucate de ei şi de oaspeţii lor. O practică,
sl avă Domnului, abandonată cu mult înainte ca eu să ajung pe insulă . Perspectiva
unor spectacole de amatori date de vedete de cinema care vin în vizită este, sincer,
mai mult decât pot să suport.
În afa ră de ruine, pe insulă mai erau numai două clădiri, ambele destul de
recente: căsuţa îngrijitorului, unde locuia Nikos, • Şi casa principală.
Situată în mijlocul insulei, casa era o monstruozitate din gresie veche de peste o
sută de ani. Avea pereţi galben-pal, acoperiş de teracotă roşie şi obloane verzi.
Otto şi Lana au făcut adăugiri, au extins-o, au renovat zonele mai părăginite . Au
construit o piscină, o casă de oaspeţi în grăd i nă şi u n dig de piatră pe cea mai
acces ibilă p l ajă, unde îşi ţineau barca cu motor.
E greu de spus cât de frumoasă este insula - era? M ă descurc greu cu timpurile:
prezent sau trecut? Ştiu unde-aş fi dacă aş avea un strop de noroc. Aş da orice să
fiu iarăşi acolo, chiar în clipa asta.
Îrhi pot imagina totul incredibil de clar. Dacă închid ochii mă regăsesc pe terasa
casei, cu o băutură rece în mână, admirând priveliştea. Terenul e destul de neted,
aşa că poţi vedea până departe: dincolo de măslini, până la plaje şi golfurile cu apa
de un turcoaz limpede. Când e liniştită, marea e albastră şi aproape transluci dă, ca
sticla. Dar, ca majoritatea lucrurilor din viaţă, nu are o singură stare. Atunci când
se stârneşte vântul, şi o face adesea, val urile învolburate şi curenţii stârnesc tot
nisipul de pe fund, făcând apa tulbure, întunecată şi pericul oasă.
Vântul e o pacoste pentru acea parte a lumii. O loveşte în tot timpul anului; nu
continuu, nu cu aceeaşi intensitate, însă din când în când se înfurie şi se
năpusteşte peste apă, izbind insulele. Bunica lui Agathi numea vântul din Marea
Egee to menos, care înseamnă „furia".
Apropo, insula are şi ea un nume.
I s-a zis Aura, după zeiţa grecească a „aerului dimineţii" sau a ,,adierii". Un
nume frumos, care contrazicea ferocitatea vântului şi a zeiţei înseşi.
Aura era o zeitate minoră, o nimfă, o vânătoriţă din suita lui Artemis. Nu-i prea
plăceau bărbaţii şi îi măcelărea ca să se distreze. Când a născut doi băieţi, pe unul
l-a mâncat înainte ca Artemis să-l ducă pe al doilea la adăpost.
Aşa vorbeau localnicii despre vânt, fiindcă veni vorba: ca despre o creatură
monstruoasă şi devoratoare. Nu-i deloc surprinzător, aşadar, că a ajuns să fie
personificat de Aura în miturile şi poveştile lor.
Am fost destul de norocos ca să nu simt niciodată vântul acela pe pielea mea.
M-am dus pe insulă câţiva ani de-a rândul, şi întotdeauna m-am bucurat de o
vreme neobişnuit de cuminte - adesea ratând furtuna cu o zi sau două.
Nu şi în acel an. În acel an, furia mi-a venit de hac.
 5
Până la urmă, Lana m-a invitat pe insul ă, în ciuda faptu lui că-i spusese lui Kate
că o calc pe nervi.
Apropo, eu sunt EUiot, în cazul în care n-aţi ghicit.
Iar Lana o spusese doar în gl umă. Aşa era relaţia noastră, jucăuşă şi lejeră, ca
bulele dintr-o cupă de Bollinger.
Nu că mi s-ar fi oferit şampanie, sau măcar cava, în avionul spre Grecia. Spre
deosebire de Lana şi familia ei, care că l ătoreau spre insulă în felul în care Lana
mergea peste tot, cu un avion privat. Muritorii de rând ca mine apelau la curse de
linie, sau, cum se întâmplă de cele mai multe ori în zilele astea, din păcate, la low-
costuri.
Aşa că aici, la un ghişeu de îmbarcare cât se poate de banal de la Aeroportul
Gatwick, intru eu în poveste. După cum ştiţi, am aşteptat cu nerăbdare să mă
prezint. Acum putem, în sfârşit, să facem cunoştinţă.
Sper că nu te voi dezamăgi. Îmi place să cred că sunt considerat o companie
acceptabilă - destul de amuzant, destul de sincer, binevoitor, chiar profund
uneori, adică, după ce ţi- am oferit câteva pahare.
Am patruzeci de ani, cu un an mai mult sau mai puţin. Mi se spune că par mai
tânăr. Asta ţi ne, fără îndoială, de hotărârea cu care refuz maturizarea, ca să nu
mai vorbesc de îmbătrânire. Pe dinăuntru încă mă simt copil. Nu toată lumea se
simte aşa?
Sunt de înălţime medie, poate un pic mal înalt. Sunt suplu, dar nu aşa de slab
ca pe vremuri. Nu mă mai vedeam dacă mă întorceam în profil. Asta avea mult
de-a face cu ţigările, desigur. Acum mi-a.m recăpătat controlul, doar din când în
când un pic de marijuana şi foarte rar o ţigară, dar între douăzeci şi treizeci de ani,
Dumnezeule mare, fumam ca un şarpe. Trăiam doar cu fum ş i cafea. Eram
costeliv, agitat, crispat şi anxios, Ce bucurie trebuie să fi fost pentru cei din juri
Acum m-am potolit, din fericire.
Ăsta-i singurul lucru bun pe care-l pot spune despre înaintarea în vârstă. În
sfârşit, mă potolesc.
Am ochii negri şi părul negru, ca tată.I meu. Înfăţişare obişnuită, aş zice. Unii
m-au descris ca arătos, însă nu mă consider deloc aşa, cu excepţia situaţiilor când
am parte de o lumină favorabilă.
Barbara West obişnuia să spună că cele mai importante două lucruri în viaţă
sunt iluminarea şi alegerea momentului potrivit. Avea dreptate. Dacă lumina e
prea tare, nu-mi văd decât defectele. De exemplu, îmi urăsc profilul, felul în care
părul mi se iţeşte la spate într-un unghi ciudat şi bărbia mică. E întotdeauna un
şoc nepl ăcut când mă văd într-o oglindă laterală din cabina de probă a unui
magazin universal, cu părul meu rebel, nasul mare şi fără falcă. Nu arăt a vedetă
de cinema, hai să zicem aşa . Spre deosebire de ceilalţi din poveste.
N-am crescut la Londra. Cu cât vorbesc mai puţin despre copilăria mea, cu atât
mai bine. Hai să expediem asta în cât mai puţine vorbe, bine? Ce-ar fi s-o fac în
trei?
A fost întuneric. Nu mai e nimic de adăugat.
Tata era o brută; mama trăgea la măsea . Împreună, trăiau înconjuraţi de jeg,
mizerie şi urâţenie - ca doi copii beţi care se cio rovăiesc într-un şanţ.
Să nu vă pară rău pentru mine; asta nu-i o litanie a suferinţelor pe care le-am
îndurat, ci o simp lă constatare. E o poves.te destul de famili ară, bănuiesc. La fel ca
p.rea mulţi copii, am avut parte de o creştere caracterizată de lungi perioade de
părăsire şi neglijare fizică şi emoţională . Rareori am fost atins sau s-a jucat cineva.
cu mine, mama aproape că nu m-a ţinut în braţe - şi singurele dăţi când tata a
pus mâna pe mine au fost la mânie.
Asta mi-e mai greu să iert. Nu violenţa fizică, înţelegeţi, pe care am învăţat
curând s-o accept ca parte a vieţii, ci lîpsa atingerii - şi repercusiunile pe care a
trebuit să le înfrunt mai târziu, ca adult. Din cauza asta, nu doar că nu sunt
obişnuit să fiu atins de cineva, dar până şi ideea mă sperie, ceea ce face ca relaţiile
intime, emoţionale sau fizice, să fie extrem de dificile.
Abia aşteptam să plec de acasă. Părinţii erau nişte străini; părea de neconceput
până şi să fiu înrudit cu ei. Mă simţeam un străin, un extraterestru, adoptat de o
formă de viaţă inferioară - n-aveam de ales, trebuia să fug şi să găsesc alte
exemplare din specia mea.
Dacă sună arogant, fie-mi cu iertare. Dar când petreci ani în şir naufragiat pe
insula pustie a copilăriei, prins în capcană cu nişte părinţi nervoşi, beţivi, veşnic
batjocoritori, plini de dispreţ, care nu te 'încurajează niciodată, care te agresează şi
te ponegresc, râd de tine pentru că îţi place să înveţi şi iubeşti artele, care
ridiculizează orice este cât de puţin sensibil, emoţional sau intelectual. .. atunci
creşti un pic furios, un pic irascibil şi gata să te aperi.
Creşti hotărât să-ţi aperi dreptul de a fi - ce anume, mai exact? Diferit? O
persoană? Un ciudat?
În cazul în care tu, cel care mă ascultă, eşti tânăr, hai să-ţi dau ceva de care să te
agăţi : nu dispera dacă eşti diferit. Pentru că însăşi acea diferenţă, la început aşa de
umilitoare şi dureroasă, provocând o ruşine imensă, va deveni într-o bună zi o
sursă de onoare şi mândrie.
Realitatea este că în prezent mă mândresc că sunt diferit: slavă Domnului că
sunt aşa. Chiar şi când eram copil, plin de scârbă faţă de mine, simţeam că există
o altă lume. O lume mai luminoasă - dincolo de întuneric, luminată de
proiectoare.
La ce mă refer? La teatru, desigur. Gândiţi-vă la acel moment în care sala se
întunecă, cortina sclipeşte, publicul îşi drege glasul, se aşază mai bine, simte
furnicături de nerăbdare. Este pur şi simplu magie; creează mai multă dependenţă
decât orice drog am încercat. Am ştiut de la o vârstă fragedă - am întrezărit în
excursiile cu şcoala la spectacole de la Roya! Shakespeare Company, la Teatrul
Naţional sau la matinee în West End - că trebuie să aparţin acestei lumi.
Am înţeles la fel de limpede şi că, dacă voiam să fiu acceptat de această lume,
dacă voiam să-mi aflu locul în ea, trebuia să mă schimb.
Pur şi simplu, cine eram nu era destul. Trebuia să devin altcineva.
Pare absurd acum, când scriu, chiar dureros, dar pe atunci credeam asta cu
toată fiinţa mea. Credeam că trebuia să- mi schimb totul: numele, înfăţişarea,
ţinuta, felul în care vorbesc, despre ce vorbesc, ce gândesc. Ca să fac parte din
această minunată lume nouă trebuia să devin altă persoană - una mai bună.
Şi în cele din urmă, într-o bună zi, am reuşit.
Mă rog, aproape: rămâneau câteva urme din Elliot cel vechi, ca o urmă de sânge
pe o podea de lemn. Pata roşu-deschis nu se duce oricât de mult ai freca -o.
*
Apropo, numele meu întreg este Elliot Chase.
Mă măgulesc cu gândul că numele meu s-ar putea să nu vă fie cu totul
necunoscut dacă frecventaţi teatrele. Dacă numele nu vă spune nimic, poate că aţi
auzit de piesa mea - sau aţi văzut-o? Nefericirea ca virtute a avut mare succes de
ambele părţi ale Atlanticului. S-a jucat pe Broadway un an şi jumătate, a câştigat
câteva pretnU. Ba chiar am fost nomi nalizat la un premiu Tony, adaug cu
modestie.
Nu-i rău pentru prima piesă a unui dramaturg, ha?
Sigur, au fost şi inevitabilele comentarii zeflemiste, muşcătoare, şi diversele
poveşti răutăcioase, răspândite de un număr surprinzător de mare de confraţi mai
vârstnici, deja consacraţi, invidioşi pe succesul de critică şi comercial imediat al
acestui tânăr; mă acuzau de tot soiul de lucruri urâte, de la plagiat până la furt de-
a dreptul. Presupun că e de înţeles. Sunt o ţintă uşoară, mai ales că timp de mulţi
ani, până la moartea ei, am trăit cu Barbara West, romanciera.
Spre deosebire de mine, Barbara n-are nevoie de prezentare. Probabil ai învăţat
despre ea la şcoală. Povestirile ei sunt întotdeauna în programă, cu toate că, după
părerea mea nepopulară, calităţile literare i-au fost mult supraapreciate.
Diferenţa de vârstă dintre noi era considerabilă, iar când ne-am cunoscut,
sănătatea Barbarei era deja în declin. Am stat cu ea până la sfârşit.
N-am iubit-o, dacă vă întrebaţi. Relaţia noastră era mai mult redproc
avantajoasă decât romantică. Îi eram însoţitor, servitor, şofer, mediator, sac de
box. La un moment dat i-am cerut să se 1nărite cu mine, însă a refuzat. N-a
acceptat nici parteneriatul civil. Aşa că nu eram iubiţi sau parteneri: nu eram nici
măcar prieteni - oricum, nu spre sfârşit.
Totuşi, Barbara mi-a l ăsat prin testament casa. Conacul ăla putred din Holland
Park. Era enorm ş i hidos, şi nu-mi puteam permite să-l întreţin - aşa că l-an1
vândut, iar cu banii ă ia am trăit bine câţiva ani.
Ce nu mi-a lăsat au fost drepturîle de .autor ale vreunuia dintre bestsellerele ei,
care mi-ar fi dat s iguranţă financiară pe toată viaţa. Le-a împărţit între diferite
organizaţii filantropice şi nişte veri îndepărtaţi din Nova Scotia pe care nu-i
cunoştea aproape deloc.
Decizia de a mă dezmosteni'
a fost ultimul ei act ranchiunos într-o relatie.
dominată de cruzimi meschine. N-am putut s-o iert pentru asta. De aceea am
scris piesa bazată pe viaţa noastră comună. Un act de răzbunare, aţi putea spune.
Nu sunt coleric. Când mă supăr nu n1ă apucă pandaliile; mă aşez fără zgomot,
foarte liniştit, înarmat cu stilou şi hârtie şi îmi plănuiesc răzbunarea cu o precizie
glacială. Iar cu piesa aceea am smuls vălul înşelătoriei de pe relaţia noastră şi am
arătat-o pe Barbara aşa cum era, o băbătie înfumu rată şi ridicolă.
Între noi fie vorba, recunosc, am fost mai încântat de furia indignată pe care a
stârnit-o printre admiratorii devotaţi ai Barbarei din întreaga lume decât de succe-
sul comercial.
Mă rog, poate că nu-i chiar adevărat.
N-o să uit niciodată seara premierei clin West End. Lana erc1 la braţul meu, ca
parteneră. Un moment am simţit cum. trebuie să fie când eşti celebru. Bliţurile
aparatelor de fotografiat, ovaţiile frenetice, publicul aplaudând în picioare. A fost
seara cea mai frumoasă din viaţa mea. Îmi revine adesea în memorie, aducându-
mi un zâmbet pe chip.
*
Pare un moment numai bun ca să închei această digresiune. Hai să ne
întoarcem la povestea principală, la mine şi la Kate şi la călătoria noastră din
Londra cea ploioasă în Grecia cea înso rită.
 6
Am zărit-o pe Kate la Aeroportul Gatwick înainte ca ea să mă vadă. Până şi la
ora aceea matinală arăta splendid, chiar dacă un pic ciufulită.
l-a căzut un pic faţa când m-a observat la ghi şeul de îmbarcare. Prefăcându-se
că nu mă vede, s-a dus la capătul cozii, dar mi-am fluturat mâna şi am strigat-o
tare - de destule ori ca oamenii din jur să se răsucească. Nemaiavând încotro, a
ridicat privirea şi m-a salutat cu prefăcută surprindere şi cu un zâmbet la fel de
fa ls.
A venit lângă mine la ghişeu, zâmbind în continuare.
- Elliot, bună. Nu te-am văzut.
- Zău? Ciudat. Eu te-am văzut din prima. Am zâmbit larg. Bună dimineaţa! Ce
coincidenţă, să dau de tine aici!
- Luăm acelaşi avion?
- Aşa :se pare. Putem să stăm unul lângă celă la lt ş i să bârfim un pic.
- Nu pot. Kate a ridicat scenariul la piept ca pe un scut. Trebuie să lucrez la
replici. l-am promis lui Gordon.
- Nici o problemă, o să te ajut să le :înveţi. Putem lucra pe tot dn1mul până
acolo. Acum dă-mi paşaportul .
Ştiam amândoi că n-avea încotro: dacă refuza să stea lângă mine, weekendul
începea într-o notă proastă. Aşa că mi-a înmânat paşaportul cu acel aşi zâmbet
neclintit. Am făcut formalităţile împ reună.
De îndată ce am decolat şi avionul a ajuns deasupra norilor, a devenit evident
că n-avea de gând să exerseze replicile. A îndesat scenariul în geantă.
- Te superi dacă n-o facem? Am o durere de cap teribilă.
- Mahmureală?
- Întotdeauna.
Am râs.
- Ştiu un leac pentru asta. Un strop de vodcă.
Kate a clătinat din cap.
- La ora asta m-ar tufli de-a binelea.
- Aiurea, o să te trezească. Ca un pumn în faţă.
Fără să-i iau în seamă protestele, i-am cerut unui steward două pahare cu
gheaţă - gheaţa era singurul lucru gratis în avionul acela - şi, cu toate că mi-a
aruncat o privire ciudată, Kate n-a refuzat. Apoi am scos sticluţele de vodcă pe
care le ascunsesem în geantă . La cât de puţin variate sunt băuturile oferite în
prezent de liniile aetiene, ca să nu mai vorbim că te costă o avere, m i se pare mai
convenabil s~ călătoresc cu proviziile proprii.
Dacă asta sugerează o desfrânare incurabilă, vă asigur că sticlele erau micuţe. Şi
apoi, dacă eu şi Kate eram siliţi să petrecem împreună restul acestei călătorii
lungi, probabil că ne era de folos amândurora un anestezic.
Am turnat nişte vodcă în cele două pahare de plastic. L-am ridicat pe al meu.
- În cinstea unui weekend distractivi Noroci
- Până la fund. Kate a dat peste cap paharul şi s-a strâmbat. Îîîh!
-Asta o să -ţi alunge mahmureala. Acum spune-mi de Agamemnon. Cum merge?
S-a silit să zâmbească.
- Oh. Chiar bine. Grozav.
- Aşa e? Bine.
- De ce? Kate a renunţat la zâmbet şi m-a privit bănuitoare. Ce-ai auzit?
- Nimic. Absolut n imic.
 - Elliot, ciripeşte I
Am şovă it.
- Nu-i decât un zvon, atâta tot... că tu şi Gordon nu vă .înţelegeţi de minune.
- Ce? Asta-i o tâmpenie.
- Aşa mă gândeam şi eu.
- Un mare rahat. Kate a desfăcut altă sticluţă de vodcă şi şi-a umplut la loc
paharul. Gordon şi cu mine ne înţelegem perfect.
A dat peste cap băutura.
- Sunt uşurat să aud asta. Abia aştept premiera. Lana şi cum mine vom fi acolo,
în rândul întâi, aclamându-te.
l-am zâmbit.
Kate nu mi-a răspuns la zâmbet. S-a uitat o clipă la mine - o pnv1re
neprietenoasă, fără un cuvânt. M-am grăbit să umplu pauza stânjenitoare cu o
anecdotă despre un prieten comun care trece printr-un divorţ de o violenţă
absurdă, cu ameninţări cu moartea şi piratarea e-mailului şi tot soiul de sminteli.
O poveste lungă, co1nplicată, pe care .a m exagerat-o pentru efectul comic.
Tot timpul în care am vorbit, Kate m-a scrutat cu o expresie împietrită. După
toate aparenţele, n-o amuzam nici eu, nici povestea.
Pe când o priveam în ochi i-am citit gândurile fără dificultate: .,Doamne, aş vrea
să tacă odată. Îşi închipuie că e aşa de al dracului de amuzant, aşa de spiritual - se
crede Noel Coward. Dar nu-i. Nu-i decât o nenorocită de panara ... "
Kate nu prea mă plăcea, după cum poate că aţi ghicit. Hai să zicem doar că era
imună la tipul meu special de farmec. Credea că- şi ascunde bine antipatia, dar, la
fel ca majoritatea actriţelor, în special cele care cultivă o aură de mister, era
incredibil de uşor de citit.
Am cunoscut-o pe Kate cu mult înainte s-o fi întâlnit pe Lana. Kate era una
dintre preferatele Barbarei West, atât pe scenă, cât şl în afara ei, invitată des în
casa din Holland Park la celebrele serate, numite eufemistic „dineuri", în realitate
petreceri desfrânate cu sute de invitaţi, la care putea să participe oricine.
Kate mă intimida chiar şi atunci. Eram tulburat când venea spre mine, lăsând în
urmă scrum de ţigară şi stropi de băutură, mă lua de braţ şi mă ducea deoparte,
mă ducea pe căi greşite, mă făcea să râd cu maimuţărirea necruţătoare a celorlalţi
invitaţi. Simţeam că s.e aliază cu mine socotindu-mă un outsider, la fel ca ea. ,,Nu
sunt ca ceilalţi, scumpete'', părea să spună. .,Nu te lăsa păcălit de vocalele de
cristal, nu mi-s vreo doamnă."
Ţinea neapărat să ştiu că e o impostoare în aceeaşi măsură ca mine - singura
diferenţă fiind că mie îmi era ruşine de trecutul meu, nu de prezent. Spre
deosebire de Kate, doream cu disperare să mă lepăd de vechea mea piele, să-mi
intru perfect în rolul actual şi să mă asortez cu ceilalţi musafiri. Incluzându-mă în
toate glumele, clipirile cu subînţeles şi ap:arteurile ei, Kate îmi dădea de ştire că nu
izbutisem.
Sincer să fiu, cu toate că mă feresc s-o critic pe Lana, pentru că nu mi-a dat
niciodată vreun motiv - aşa că asta nu-i chiar o critică -, râdeam mai des
împreună cu Kate. Kate căuta mereu un prilej de glumă, era pontoasă şi ironică.
În vreme ce Lana - ei bine, Lana era extrem de directă, întotdeauna sinceră, de o
seriozitate deconcertantă uneori. Fetele astea două erau ca uleiul şi apa.
Sau poate că era doar o diferenţă culturală? Toţi americanii pe care i-am
cunoscut tindeau să fie sinceri, aproape brutali. E un lucru care-mi trezeşte
respectul, văd o anume puritate în sinceritatea asta. (,,Zgârie un yankeu şi dai de
un puritan", zicea Barbara West. ,,Nu uita că au trecut toţi Atlanticul pe afurisita
de Mayflower. ") Spre deosebire de noi, britanicii, adică - patologic de politicoşi,
aproape slugarnici, întotdeauna de acord cu tine când sunteţi faţă în faţă, doar ca
să te bârfească necruţător în clipa în care te întorci cu spatele.
Kate şi cu mine eram făpturi mult mai asemănătoare; dacă n-ar fi fost Lana,
poate că ne-am fi împrietenit până la urmă. Este singurul lucru pe care pot să i-l
reproşez Lanei: că s-a aşezat fără să vrea între mine şi Kate. Ei bine, de îndată ce
Lana şicu mine am devenit mai apropiaţi, Kate a început să mă considere o
ameninţare . O vedeam în ochii ei - o nouă ostilitate, o luptă pentru atenţia Lanei.
Indiferent ce simţea faţă de mine, Kate îmi părea fascinantă şi evident
talentată - dar şi compl icată şi instabilă. Mă făcea să mă simt stingher, sau poate
că prudent e un cuvânt mal potrivit - aşa cum te simţi în preajma unei pisici
imprevizibile, cu toane, în stare să te zgârie din senin. Nu cred că poţi fi cu
adevărat prieten cu cineva care te sperie. Cum poţi să fii tu însuţi? Dacă ţi-e frică,
nu poţi fi autentic.
Şi da, mi-era frică de Kate. Iar senzaţia nu era neîntemeiată, după cum s-a
dovedit.
Ah. Am dezvăluit asta prea curând? Se poate.
Dar iată, am spus-o. Trebuie s-o las aşa cum a căzut.
*
Am aterizat la aeroportul din Mykonos - denumirea pompoasă pentru o pistă
de aterizare şi atât, ceea ce făcea ca totul să pară şi mai ex_otic. Apoi am luat un
taxi până în vechiul port din Mykonos, de u nde o şalupă urma să ne ducă până pe
insulă.
Pe la sfârşitul după-amiezii am ajuns în port. Era ca în cărţile poştale: bărci de
pescuit alb cu albastru, năvoade încâlcite ca nişte gheme de lână; se auzea scâr-
ţâitu l parâmelor ş i scândurilor, iar briza aducea un iz slab de petrol. Dinspre
cafenelele ticsite de pe mal veneau pălăvrăgeli şi râsete şi m irosuri puternice de
cafea grecească şi sepie prăjită. Totul era aşa de viu, aşa de minunat, încât o parte
din mine nu s-ar mai fi dat dusă de acolo .
Desti naţia mea - sau ar trebui să zic destinul? - era însă altundeva. Aşa că am
urcat greoi la bordul şalupei în urma lui Kate.
Ne-am început că l ătoria pe apă . Cerul devenea violet, tot mai închis cu fiecare
secundă.
Curând s-a arătat în faţă insula, o masă de pământ care se întuneca. Era
aproape ameninţătoare în lumina amurgului. Frumuseţea ei austeră mă u1nplea
întotdeauna de ceva înrudit cu veneraţia .
a -o" , m1-am
11 It
•• zis. ,, A
ura."
 7
Pe când Kate şi cu ·m ine ne apropia1n de insulă, altă barcă cu motor tocmai
pleca.
Era condusă de Babis, un bărbat scund, bronzat, chel, de vreo şaizeci de ani,
îmbrăcat elegant. Era proprietarul restaurantului Yialos din Mykonos - şi,
conform unui acord care dura de decenii, încheiat cu Otto, livra periodic
alimentele de pe lista pe care i-o dicta la telefon Agathi; de asemenea, aranja
curăţarea şi aerisirea casei. Mă bucuram că nu mă întâlnisem cu el, deoarece mi
se părea plicticos şi snob.
Când a ajuns în dreptul nostru, Babis a încetinit şi a dat un întreg spectacol,
înclinându-se adânc şi ceremonios spre Kate. În partea din spate a bărcii şedeau
trei femei de serviciu vârstnice, lângă un morman de coşuri goale. Pe când se
ploconea, în spatele lui cele trei femei s-au uitat una la alta cu feţe împietrite.
„Bag mâna-n foc că-l detestă", mi-am zis. Mă pregăteam să-i împărtăşesc
gândul lui Kate, însă privind-o mi-am dat seama că era mai bine să-mi ţin gura.
Nici măcar nu-l observase pe Babis. Se uita drept înainte, spre insulă, foarte
încruntată. Devenise tot mai mohorâtă pe măsură ce ne apropiam. Era limpede că
are ceva pe suflet. Mă întrebam ce putea fi.
După debarcare ne-am cărat bagajele într-o tăcere prudentă în susul aleii lungi.
În capăt ne aştepta casa. Luminată toată , ca un far înconjurat de întunecime.
Lana şi Leo ne-au întâmpinat călduros. A fost desfăcută o sticlă de şampanie şi,
în afară
de Leo, fiecare a băut un pahar. Lana ne-a întrebat dacă vrem să
despachetăm şi să ne spălăm înainte de cină.
Am cerut camera în care stăteam întotdeauna - în casa principală, alături de a
Lanei. Kate a cerut casa de oaspeţi, acolo unde dormise aşa de bine vara trecută.
Lana a dat din .cap spre Leo.
- Dragule, vrei s-o ajuţi pe Kate la bagaje?
Leo, mereu politicos, era deja în picioare, însă Kate a refuzat.
- E în ordine, scumpete. N-am nevoie de ajutor. Sunt zdravănă. Mă descurc.
Doar să-mi termin băutura.
În clipa aceea a intrat Jason, cu ochii la telefon şi fruntea încreţită de
preocupare. A dat să-i spună ceva Lanei, dar văzând-o pe Kate s-a oprit. Pe mine
nu m-a observat.
- A, tu eşti. Jason i-a oferit lui Kate un zâmbet care părea un pic forţat. N-am
ştiut că vii.
- Iată-măi
- Dragule, ţi-am spus că am invitat-o p_e Kate, a zis Lana. Ai uitat, asta-i tot.
- Cine mai e aici? a oftat Jason. Fir-ar să fie, Lana, ţi-am spus, am de lucru I
- N-o să te deranjeze nimeni, îţi promit.
- Câtă vreme nu l-ai invitat pe imbecilul ăla de Elliot.
- Bună, Jason, am zis din spatele lui. Şi eu mă bucur să te văd.
Jason a fost surprins şi a avut bunul-simţ să arate stânjenit. Kate se prăpădea de
râs. Lana a râs şi ea. La fel şi Agathi.
Cu toţii am râs - în afară de Jason.
Şi am ajuns la Jason.
Aş face bine să recunosc că mi-e imposibil să fiu obiectiv când scriu despre el.
Desigur, o să fac tot ce-mi stă în puteri, dar nu-i uşor. E de ajuns să spun că nu-i
preferatul meu. Ceea ce este un fel foarte englezesc de a spune că nu-l pot suferi.
 Jason era un tip ciudat. Şi nu înţeleg prin asta amuzant1 . Era chipeş - bine
făcut, cu maxilare puternice, ochi de un albastru deschis, părul negru. Dar
purtarea lui era pentru mine o veşnică enigmă. Nu-mi dădeam seama dacă era
dinadins caustic - ăsta-i un cuvânt politicos - sau dacă, pur şi simplu, nu-şi dădea
seama de efectul pe care-l avea duritatea Ilui asupra celorlalţi. Din păcate, bănuiesc
că e prima variantă.
Pe Agathi o irita vizibil felul în care i se adresa, pe un ton superior, ca unei
servitoare, când ea era mult mai mult de atât. Îl fu lgera cu privirea: .,Am fost aici
înaintea ta", ţipau ochii ei, ,,şi o să fiu aici după tine."
Însă Agathi îşi cumpănea cu mare grijă reacţiile. Nu l-a ponegrit niciodată pe
Jason în faţa Lanei, care rămânea oarbă la toate defectele lui. Lana se încăpăţâna
să vadă binele în oricine, chiar şi în cei mai răi dintre oameni.
- Bine, a zis Kate. Mă duc să despachetez. Ne vedem la cină.
A dat pe gât restul de şampanie, apoi, cu geanta pe umăr, a ieşit din bucătărie.
*
Îngreunată de bagaje, Kate a coborât treptele înguste spre nivelul inferior.
Casa de oaspeţiera dincolo de piscin a din marmură verde, înconjurată de
chiparoşi. Otto o proiectase ca să se încadreze în arhitectura originală a casei
principale.
Kate o prefera deoarece îi oferea intimitate, posibilitatea de a se retrage departe
de tumulh1l din cas~.
A intrat şi şi-a lăsat bagajele pe podea. S-a gândit să despacheteze, însă era prea
mare efortul. Şi- a tras sufletul.
Brusc, a simţit că-i vine să pl ângă . Toată ziua fusese copleşită de emoţii, iar
acum, văzându-i pe Lana şi Leo împreună - aşa de fericiţi unul cu altul, o
afecţiune aşa de simplă, de intimă -, o năpădise un val de tristeţe amestecată cu
invidie.
De ce oare? De ce o podideau lacrimile când Leo îşi prindea mama de mână,
când îi atingea umărul sau îi dădea un pupic dulce pe obraz? Pentru că ea însăşi se
si mţea aşa de disperat de si ngură?
Nu, asta era o aiureală. Era mai mult de atât, şi o ştia.
Era faptul că se afla acolo, pe insulă - asta o irita. Că se afla acolo, ştiind ce
venise să facă. Era o greşeală? O idee proastă? Posibil... probabil.
,,Acum e prea târziu" 1 şi- a zis. ,, Haide, Katie, vino -ţi în fire."
Avea nevoie de ceva care să-i domolească nervii. Ce adusese cu ea? Klonopin?
Xanax? Şi-a amintit de micul cadou pe care şi-l lăsase 1a ultima vizită pe insulă . Să
mai fie oare acolo?
S-a dus repede la bibli otecă şi şi-a plimbat degetele pe cotoarele volumelor. A
găsit cartea galbenă, jerpelită, pe care o căuta:
Porţile percepţiei, a lui Aldous Huxley.
A luat-o de pe raft. S-a deschis la pagina potrivită, dând la iveală o punguţă
turtită cu cocaină . Ochii i s-au luminat. ,.Bingo!"
Cu un zâmbet larg, Kate a deşertat cocaina pe noptieră. Apoi a luat cardul de
credit şi s-a apucat s-o împa rtă.

l În original funny, care înseamnă atât „amuzant/distractiv", cât şi „ciudat/straniu"

 8
În bucătărie, Agathi se folosea de un cuţitaş ascuţit ca să cureţe cu pricepere o
doradă. A vărsat în chiuvetă măruntaiele de un cenuşiu mâlos. Sângele roşu­
închis s-a amestecat cu apa când a spălat burta golită. •
Aproape că simţea mâinile bunlcă- sii muncind prin intermediul mâinilor ei;
spiritul bunicii călăuzindu-i degetele pe când făcea această mişcare atât de bine
cunoscută . Se gândise la yiayia toată după-amiaza - în mintea ei, bătrâna era
nedespărţită de această parte a lumii. Amândouă aveau o uşoară sălbăticie, o undă
de vrajă. Se zvonea că bunica ei fusese vrăjitoare, iar Agathi îi simţea prezenţa. O
simţea în lumina soarelui ş i în vuietul mării - şi în golirea de maţe a unui peşte.
A închis robinetul, a şters dorada cu un prosop de hârtie şi a pus-o pe o farfurie
lângă celelalte.
Agathi avea patruzeci şi cinci de ani. Cu faţa aspră, ochii negri, pomeţii ascuţiţi,
arăta foarte elenic, după părerea mea. O fen1eie arătoasă, care rareori îşi dădea
osteneala să se machieze. Avea întotdeauna părul pieptănat pe spate şi prins în
agrafe. O înfăţişare severă, poate - însă Agathi avea foarte puţină vanitate şi încă
şi mai puţin timp liber, pe care nu şi-l irosea pe frivolităţi. Lăsa asta în seama
altora.
S-a uitat la peşti. Erau mărişori. ,,Trei ar trebui să fie destul", s-a gândit. Însă
avea s-o întrebe pe Lana, pentru orice eventualitate.
~
,,Lana pare mai fericită", si-a
, zis. ,,Bine."
In ultima vreme Lana fusese într-o dispoziţie ciudată. Distantă, inaccesibilă. Era
clar că o supără ceva. Agathi avea destulă minte cât să nu întrebe. Era discreţia
întruchipată şi niciodată nu-şi spunea părerea dacă nu i se cerea - chiar şi atunci,
doar sili tă.
Agathi era singurul membru al familiei care observase recenta schimbare a
Lanei. Ceilalţi - cei doi bărbaţi din casă - nu prea stăteau să se gândească la starea
ei de spirit. În ochii lui Agathi, egoismul lui Leo putea fi iertat sub motivul
tinereţii. Îi era mai greu să-i găsească scuze lui Jason.
Agathi spera din tot sufletul că Lana. avea să petreacă pe insulă câteva zile
plăcute şi odihnitoare. N-avea nici un motiv să creadă că nu va fi aşa.
Până acun1 avuseseră noroc de vreme bună. Nici un semn de vânt supărător.
Marea fusese de un calm perfect în cursul traversării. Aproape că nu se vedea nici
o unduire pe suprafaţa ei.
Doar la sosire apăruseră unele probleme de natură logistică. Agathi era o
menajera fonnidabilă şi făcea totul să meargă ca pe roate, însă astăzi era în
întârziere. Când ajunseseră, îl găsiseră pe Babis în bucătărie, cu alimentele
nedespachetate, şi femeile de serviciu încă lucrau de zor, spălând duşumelele şi
făcând paturile. Babis era vizibil jenat şi se tot scuza. Lana fusese amabilă, fireşte,
asumându-şi vina pentru că-şi anunţase sosirea în ultimul moment. Îi mulţumise
fiecărei femei de serviciu în parte, iar bătrânele, înn1ărmurite de emoţie, îi
răspunseseră cu zâmbete radioase. Lana şi Leo se duseseră să înoate, iar Jason se
retrăsese bosumflat în biroul lui, înarmat cu laptopul şi telefonul.
Agathi rămăsese singură cu Babis - ceea ce era neplăcut, desigur. Dar îi ţinuse
piept. Ce nemernic încrezut era omul ăla I Cu Lana, era linguşitor, ploconindu-se,
practic târându-se pe podea. Şi în acelaşi timp se răţoia la angajaţii lui în greceşte,
tiranic şi dispreţuitor, de parcă ar fi fost nişte gunoaie.
Pe Agathi o ura cel mai tare. Pentru el, ea avea să fie întotdeauna chelneriţa din
restaurantul lui. N-a iertat-o niciodată pentru cele întâmplate în vara aceea -
prima dată când Otto şi Lana veniseră să ia prânzul la Yialos, căutând o bonă, şi
soarta hotărâse ca Agathi să servească la masa lor. Lana a îndrăgit-o imediat pe
Agathi. Au angajat-o pe loc şi le-a devenit indispensabilă. Cârid şi-au încheiat
vizita a întrebat-o dacă vrea să meargă cu ei ca bonă la Los Angeles. Ea a zis „da"
fără o clipă de gândire.
Ai putea crede că atracţia Hollywoodului a fost ceea ce a făcut-o pe Agathi să se
învoiască aşa de iute, dar ai greşi. Puţin îi păsa unde se duce, câtă vreme era cu
Lana. Îo acele zile era cu totul vrăjită de Lana. S-ar fi dus la Tombuctu dacă i-ar fi
cerut-o Lana.
Aşa că Agathi s-a mutat la Los Angeles cu familia, şi apoi la Londra. Şi, când Leo
a crescut, a avansat de la bonă la bucătăreasă, menajeră, asistentă şi - oare se
măgulea singură aici? - confidenta şi cea mai bună prietenă a Lanei. Poate că asta
sărea un pic peste cal; dar nu mult. În sensul practic, de zi cu zi, Agathi era mai
aproape de ea ca oricine.
Singură în bucătărie cu Babis, Agathi şi-a acordat plăcerea răutăcioasă de a
parcurge încet, cu migală, lista lungă de a.li.mente, articol cu articol, insistând ca el
să verifice dacă le adusese pe toate. Lui i se părea o tortură, după cum o vădeau
suspinele grele şi bătăile din picior. Când Agathi a hotărât că-l chinuise destul, i-a
dat voie să plece, apoi s-a apucat să aranjeze proviziile în dulapuri şi să p lănuiască
următoarele mese.
Pe când îşi turna o ceaşcă de ceai s-a deschis uşa din spate.
Nikos stătea în umbra intrării ţinând într-o mână un pumnal şi un cârlig care
arăta fioros. În cealaltă mână avea un sac cu arici-de-mare negri, uzi.
Agathi l-a fulgţrat cu privirea.
- Ce vrei? a zis în greacă.
- Uite. Nik.os i-a întins aricii-de-mare. Pentru ea.
- Oh, a făcut Agathi luând sacul.
- Ştii cum · să-i cureţi?
- Ştiu.
Nikos a mai zăbovit un _pic. Părea că încearcă să se uite peste umărul ei, să vadă
cine ar mai putea fi în bucătărie.
Agathi s-a încruntat.
- Mai vrei ceva? Cum el a clătinat din cap, i-a spus ritos: Atunci am treabă.
l-a închis cu hotărâre uşa în faţă, apoi a aruncat pe blat sacul cu arici-de-mare.
S-a uitat un moment la ei. Mâncaţi cruzi, erau o delicatesă locală, şi Lana se dădea
în vânt după ei. Nikos fusese amabil, da, iar pe Agathi n-o deranja eforhtl
suplimentar ca să-i pregătească. Însă gestul lui o deranja. Ceva îi stârnea
neliniştea.
Era ceva ciudat, şi-a zis, în felul în care o privea pe Lana. Agathi observase asta
mai devreme, când Nikos venise să-i întâmpine la debarcader. Lana nu băgase de
seamă .
Lui Agathi însă nu-i plăcuse absolut ddoc.
 9
Nikos s-a îndepărtat de uşa din spate.
l se părea straniu, după luni întregi de singurătate, să fie iar în preajma unor
oameni.
Din mai multe puncte de vedere era aproape o invazie - ca şi cum insula lui ar fi
fost asediată. Insula lui. Ce absurd, s-o considere astfel! Dar nu se putea abţine.
Nikos ducea o viaţă solitară pe Aura de aproape douăzeci şi cinci de ani. Practic,
era independent, vâna şi cultiva orice-i făcea trebuinţă. Avea o grădină de legume
în spatele casei, nişte găini - şi o grămadă de peşti în mare. În ultima vreme nu se
ducea la Mykonos decât pentru lucrurile esenţiale, cum ar fi tutun, bere, uzo. De
sex se putea lipsi.
Când i se mai întâmpla să se simtă însingurat, să aibă nevoie de o prezenţă
umană - de alte voci şi râsete - se ducea la cârciuma frecventată de localnici . Era
în cealaltă parte a oraşului faţă de portul din Mykonos, departe de miliardari şi de
iahturile lo.r. Acolo bea o bere aşezat singur la bar. Nu vorbea, dar asculta, atent la
bârfele locale. Ceilalţi clienţi, în afară de salutul cu o înclinare a capului, îl lăsau
de obicei în pace. Simţiseră că acum Nikos e altfel - deceniile de izolare îl
transformaseră într-un străin.
Îi asculta pe bătrânii aşezaţi la măsuţele lor, cu jocul de table şi păhăruţele de
uzo, cum vorbeau despre Lana. Mulţi dintre ei şi-l aminteau pe Otto, şi Lanei îi
ziceau, folosind o expresie desuetă în greacă, .,sirena ecranului". Erau fascinaţi de
această vedetă americană retrasă care deţinea insula bântuită - o proprietate care,
trebuie spus, îi adusese prea puţină fericire şi multă suferinţă.
- Insula aia e blestemată, a zis cineva. Ţineţi minte ce vă spun. O să se întâmple
iar. N-o să treacă mult tiinp, şi soţul ăsta nou o să dispară la fel ca cel ăla l t.
- N-are nici un sfanţ, a zis altcineva, norocul lui că-l ţine nevasta.
- Las' că are de unde, a bombănit altul. Ce n - aş da să mă ţină şi a mea aşa!
Asta a stârnit râsete.
Cât era de adevărat în privinţa lui Jason, Nikos nu ştia şi nu-i păsa . Îi înţelegea
situaţia penibilă. Cine s-ar fi putut măsura cu averea Lanei? Tot ce putea să-i ofere
Nikos erau mâinile lui goale. Dar cel puţin era un bărbat adevărat - nu unul fals,
.ca Jason.
îi antipatizase de 1a prima vedere. Îşi amintea prima dată când Jason venise pe
Aura, prostdispus, în costum şi cu ochelari de soare, inspectând insula cu aer de
proprietar.
Nikos continuase să-l studieze cu atenţie timp de câţiva ani, adesea când Jason
habar n-avea că e observat. Trăsese concluzia că era un impostor. De exemplu,
ultimul lui „hobby", să pretindă că e vânător, era cea mai mare bătaie de joc de
până acum. Nikos îşi stăpânea cu greu râsul când îl vedea pe Jason n1ânuind
puştile cu atâta stângăcie, ţintind aşa de prost şi totuşi plin de înfumurare, ca un
băiat umflat în pene care se dă drept bărbat.
Oricum, nu reuşea să împuşte decât nişte păsărele amărâte care nu meritau
efortul lui Agathi de a le jumuli. Ca să nu mal vorbim de risipa de gloanţe.
Un astfel de bărbat n-o merita pe Lana.
Ea era singura a cărei prezenţ.ă nu-l deranja pe Nikos. La urma urmei, era insula
ei. Locul ei era acolo; prindea viaţă acolo. Întotdeauna la venire era palidă ca o
moartă, avea nevoie disperată de soare. Apoi, în câteva zile, vraja insulei îşi făcea
efectul - înota în marea ei, îi mânca peştii şi roadele pământului. Şi se deschidea
ca o floare. Cel mai frumos lucru pe care-l văzuse în viaţa lui. O amintire viscerală
că natura - chiar dacă este magnifică :şi hrănitoare - nu-i acel aşi lucru cu o
femeie.
Nikos nici nu-şi mai amintea ultima dată când fusese atins. Ca să nu n1ai
vorbim de sărutat.
Stătuse singur prea mult timp. Uneorn se întreba dacă nu cumva e pe cale să
înnebunească. Cei din cârciumă ziceau că vântul te scoate din minţi. Însă nu era
vântul.
Era singurătatea.
Dacă părăsea Aura, unde s-ar fi putu1t duce? Nu mai suporta prezenţa altora
prea multă vreme. Singura alegere era marea - să trăiască pe o barcă, navigând
printre insule. Însă n-avea o barcă destul de mare şi nu-şi putea permite una.
Nu, trebuia să se resemneze cu gândul că n-avea să părăsească insula decât
mort. ŞI probabil nici măcar atunci. La urma urmei, ar fi trecut câteva luni până
să-i fie descoperit cadavrul. Până atunci, după toate probabilităţile, avea să fie
sfâşiat, mâncat, devorat de celelalte vieţuitoare de pe insulă - ca gândacul ăla
mort din faţa uşii bucătăriei, dezmembrat şi cărat de acolo de un şir lung de
furnici harnice.
În ultimul timp, mintea părea să i se învârtă în jurul morţii. Moartea era peste
tot pe Aura, o ştia prea bine.
*
Pe când se îndepărta de casă pe scurtătura dintre copaci, Nikos a văzut ceva care
l-a făcut să încremenească.
Un cuib de viespi uriaş.
S-a holbat la el. Era mare, cel mai mare pe care-l văzuse vreodată . Se afla la
poalele unui măslin, într-un gol dintre rădăcini. O masă teribil ă de viespi
învârtejindu-se ca o trâmbă de fum negru care se umflă şi se răsuceşte. Într-un fel,
era frumos.
Ar fi fost o sminteală să se atingă de un cuib de mărimea asta. Şi apoi, nu voia
să-l distrugă. Nu era cinstit să omoare viespile. Aveau tot atâta drept ca oricine să
se afle acolo. De fapt, erau o binecuvântare, întrucât mâncau ţânţarii. Dacă
proprietarii prindeau de veste, aveau să-i ceară să le nimicească, aşa că era mai
bine să păstreze secretul.
Ce trebuia să facă, a hotărât, era să călăuzească viespile departe de casa
principală - trăgând nădejde să nu fie înţepat în timpul ăsta. Soluţia era să pună o
momeală lângă căsuţa lui, carne tocată de vită sau un iepure jupuit. Viespile se
dau in vânt după carnea de iepure.
În acel moment, un pleoscăit l-a făcut să se oprească. S-a uitat printre copaci şi
a zărit-o pe Kate, care tocmai sărise în piscină.
A rămas acolo, nevăzut în întuneric, privind-o cum înoată.
După o vreme, Kate a părut că simte o prezenţă străină. Încetând să se mai
mişte, s-a uitat în jur, încercând să vadă dincolo de luminile din jurul bazinului.
- Cine e? Cine-i acolo?
Nikos se pregătea să meargă mai departe, însă a auzit paşi în întuneric. Pe trepte
a apărut Jason, care s-a dus la marginea piscinei şi a privit-o lung pe Kate, care era
în apă. Faţa îi era lipsită de expresie, ca o mască.
Kate a înotat până la el şi i-a zâmbit.
- Ar trebui să sari înăuntru, apa e minunată.
Jason nu i-a răspuns la zâmbet.
- Ce faci alei?
- Ce vrei să zici?
- Ştii ce vreau să zic. De ce eşti aici?
Kate a râs.
- E evident că nu te bucuri prea tare să mă vezi.
- Nu mă bucur.
- Asta nu-i preafrumos.
- Kate...
 Ea a scos limba şi s-a scufundat cu un pleoscă it. S-a îndepărtat pe sub apă,
punând capăt discuţiei.
Jason s-a răsucit pe călcâie şi a pornit înapoi spre casă.
Nikos a şovăit un moment, cugetând la ceea ce tocmai văzuse. A dat să plece,
dar brusc a avut o senzaţie stranie care l-a făcut să încremenească.
Nu era singur. Mai era acolo cineva, în întuneric, privind-o pe Kate.
Nikos s-a uitat în jur cu ochii mijiţi, încercând să des luşească ceva prin beznă .
N-a văzut pe nimeni. A ascultat foarte atent, dar nu era decât tăcerea. Totuşi,
putea să jure că cineva se ascundea acolo.
A şovăit o clipă . Apoi, simţindu -se tulburat, s-a întors şi a pornit repede spre
casa lui.
 10
După ce am făcut un duş m-am dus cu două pahare cu şampanie în dormitorul
Lanei. Era singură. Şedea la măsuţa de toaletă în halat de baie . ., E şi mai frumoasă
fără machiaj", mi-am zis.
Stăteam la taclale de câteva minute când uşa s-a trântit de perete şi Jason a dat
buzna în încăpere . Văzându-mă, a rămas pe loc.
- Oh. Eşti aici. Pe cine bârfiţi?
Lana a zâmbit.
- Pe nimeni dintre cunoscuţii tăi.
- Câtă vreme nu-i vorba de mine...
- De ce? am zis. Te simţi cu musca pe căciulă?
Mi-a aruncat o privire duşmănoasă.
- Ce mama dracului vrea să însemne asta?
Lana a râs, dar îmi dădeam seama că e iritată.
- Jason. Glumeşte.
- Ei bine, tipul nu-i amuzant. Cu un efort herculean să se arate spiritual, a
adăugat: Niciodată.
Am zâmbit.
- Din fericire, mii de iubitori de teatru din întreaga lume nu sunt de acord cu
tine.
- Aha! a făcut, fără să zâmbească Ia rândul lui.
Se părea că bunăvoinţa lui Jason faţă de mine secase cu totul; cel mai bun lucru
la care puteam să sper era să rămână politicos şi să nu devină violent de-a binelea.
Era gelos pentru că-i ofeream Lanei ceva ce el nu putea să înţeleagă şi era
incapabil să furnizeze. Ce anume? Pă i , în lipsa unui cuvânt mai potrivit, hai să-i
zicem prietenie. Jason nu putea concepe o lume în care un bărbat şi o femeie sunt
prieteni atât de apropiaţi.
Cu toate că Lana şi cu mine nu eram doar prieteni - eram suflete gemene.
Însă Jason nu putea să priceapă nici asta.
- Elliot a avut o idee grozavă, a zis Lana. Hal să cinăm mâine în Mykoncs. Ce
zici?
Jason s-a strâmbat.
- Nu, mulţumesc.
- De ce nu? O să fie distractiv.
- Unde? Numai să nu spui Yialos.
- De ce nu?
- Of, pentru numele lui Dumnezeul a izbucnit Jason. La Yialos e complicat.
Credeam că am venit aici ca să ne relaxăm.
Nu m -am putut abţine să nu intervin.
- Oh, haide, Jason . Gândeşte-te ce bună e mâncarea la Yialos. Să te lingi pe
degete.
Nu m-a băgat în seamă. Dar nu s-a mai împotrivit, ştiind că nu prea are de ales.
- Mi-e totuna. Trebuie să fac un duş.
-Am prins aluzia. Gata, plec, ne vedem la parter.
Am ieşit şi am închis uşa, apoi - în mod normal n-aş recunoaşte asta, dar, cum
e vorba de tine, o să fiu sincer - mi-am lipit urechea de tăblie. N-ai fi făcut la fel?
Era clar c-o să vorbească despre mine. Eram curios să aud ce comenta Jason pe la
spatele meu .
Discuţia lor răzbătea stins p rin uşă, dar se auzea.
 Lana părea enervată.
- Nu pricep de ce nu poţi să fii politicos cu el.
- Pentru că e mereu În dormitorul tău, de-aia.
- E unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.
- E îndrăgostit de tine.
- Ba nu.
- Sigur că e. Altfel de ce n-a mai avut nici o iubită după baba aia pe care a
omorât-o?
O pauză.
- Asta nu-i amuzant, Jason.
- Cine a zis că glumesc?
- Dragule, voiai ceva? Sau ai venit doar ca să începi o ceartă?
A trecut un răstimp în care Jason s-a mai potolit. A continuat pe un ton mai
blând.
- Trebuie să discutăm.
- Bine. Dar lasă-l în pace pe Elliot. Vorbesc s.erios.
- Bi]."le. Jason şi-a coborât glasul, aşa că a trebuit să-mi apăs tare urechea pe uşă
ca să-i prind vorbele. Nu-i nimic important .... Am nevoie să semnezi ceva.
- Acum? Nu poate să aştepte?
- Vreau să trimit în seara asta. Nu durează decât o secundă.
Lana a tăcut un pic.
- Credeam că nu-i important.
- Nu-i.
- Atunci de ce aşa zor?
- Nici un zor.
- Atunci o să citesc mâine documentul.
- Nu-i nevoie să - l citeşti, a zis Jason. Doar mut nişte lucruri de colo-colo. O să•-
ţi spun esenţa.
- Tot trebuie să-l citesc. Hai să i-l trimitem prin e-mail lui Rupert, să arunce o
privire, şi semnez mai târziu. Ce zici?
- Las-o baltă!
Jason părea furios.
N-a explicat - însă n-aveam nevoie de explicaţie. Chiar şi de la câţiva metri,
prin tăblia solidă de stejar, ştiam exact ce clocea. Îmi dădeam seama din şovăiala
lui şi din schimbarea din voce că simpla _pomenire a avocatului ei îi tăiase cheful.
Îşi dăduse seama că mica lui maşinaţie, orice o fi fost, n-avea să. funcţioneze.
- E în ordine. Nu contează. Poate să aştepte.
- Eşti sigur?
- Da. Nici o grijă. Mă duc să fac un duş.
Auzind asta, m-am îndepărtat de uşă. Îmi puteam imagina ce urma să se
petreacă mai departe.
Mi l-am imaginat pe Jason intrând în baie - şi în clipa în care a rămas singur şi­
a lepădat masca zâmbitoare. S-a privit în oglindă. Disperarea i se citea în ochi. Fu-
sese o greşeală să-i vorbească aşa Lane!? s-a întrebat. Îi stârnise bănuielile?
Ar fi trebuit să aştepte până ce Lana se amorţea cu câteva pahare, apoi să- i pună
în faţă hârtiile şi s-o îndemne să semneze. ,,Da, de fapt încă ar putea să meargă."
N-ar fi fost rău să încerce mai târziu, după cină , când ea avea să fie mai
destinsă. Trebuia să-i tot umple paharul. Să se poarte şi mai tandru. După cum o
cunoştea pe Lana, era foarte posibil să se răzgândească şi să se ofere ea însăşi să
semneze hârtiile - ca să- i facă lui pe plac. Îi stătea în fire să se poarte astfel.
Da, planul încă nu se dusese pe apa sâmbetei. ,,Respiră", şi-a zis, ,.respiră şi
păstrează-ţi calmul."
A dat drumul la duş. Prea fierbinte, apa i-a izbit faţa, pielea, opărindu-l.
Ce uşurare să simtă acea durere, o binevenită abatere a atenţiei de la toate
gândurile... de la tot ce trebuia să facă ... de la tot ce-l aştepta.
A închis ochii şi a primit cu bucurie apa clocotită.
 11
Puţin mai târziu, Kate a intrat în bucătărie gâfâind, un pic drogată . Nădăjduia
că ceilalţi n-o să observe.
S-a cocoţat pe un taburet şi s-a uitat la Lana şi Agathi, care pregăteau cina. Lana
făcea o salată verde cu frunzele picante de rucola care creşteau din belşug pe
insulă . Agathl i-a arătat Lanei farfu ria cu doradele pe care le curăţase.
- Cred că sunt destule, nu?
Lana a încuviinţat din cap.
- Trei ajung pentru toţi.
Kate a luat o sticlă cu vin şi a turnat în pahare pentru ea ş i Lana.
Curând li s~a alăturat Leo, proaspăt ieşit de la duş. Era îmbujorat, şi din părul
ud îi şiroia apă pe tricou.
Avea acum şaptesprezece ani, aproape optsprezece. Arăta ca o versiune
masculină mai tânără a Lanei - ca un tânăr zeu grec. Fiul adolescent al Afroditei -
cum îl cliema? - Eros.
Arăta aşa cum trebuie să fi arătat Eros. Păr blond, ochi albaştri, atletic şi suplu.
Şi blând ca mama lui.
Lana i-a aruncat o privire.
- Dragule, usucă-ţi părul. O să răceşti.
- Se usucă într-o clipă. Afară cică e umiditate zero. Ai nevoie de ajutor?
- Poţi să pui tu m~sa?
- Unde mâncăm? Inăuntru sau afară?
- Ce zici de afară? Mulţumesc.
Kate l-a privit cu admiraţie.
- Eşti un superb, Leo. Când te-ai făcut aşa de chipeş? Vrei nişte vin?
Leo a clătinat din cap în vreme ce lua şervetele de masă.
- Nu beau.
- Hai, atunci, şezi aici şi spune-ne. Kate a bătut cu palma în taburetul de lângă
ea şi i-a făcut semn să vină . Cine-i noroc.oasa? Cum o cheamă?
- Pe cine?
- Pe iubita ta.
- N-am iubită.
- Dar trebuie să ai pe cineva. Haide, spune-ne. Cum o cheamă?
Leo arăta îngrozitor de ruşinat. A mormăit ceva neinteligibil şi a tulit-o din
bucătărie.
- Care-i problema? Uluită, Kate s-a răsucit spre Lana. Să nu-mi spui că n-are pe
nimeni! Nu se poate. E superb.
- Asta-i părerea ta.
- Păi, chiar este. Ar trebui să şi -o tragă nebuneşte la vârsta lui. Care-i problema?
Îţi faci griji că e un pic... ? A tăcut şi i-a aruncat Lane! o privire cu înţeles . Ştii tu.
- Nu ştiu. Lana i~a zâmbit întrebător. Ce?
- Păi, cum să zic... ataşat.. .
- Ataşat? De cine?
- De cine? Kate a izbucnit în râs.
- De tine, iubito.
- De mine? Lana părea sincer surprinsă . Nu cred că Leo e ataşat în mod special
de mine.
Kate şi-a dat ochii peste cap.
- Lana. Leo e vrăjit de tine. Întotdeauna a fost.
 Lana a îndepărtat ideea cu un gest.
- Dacă este, o să-i treacă când creşte . O să-mi pară rău când o să se întâmple
asta.
- Crezi că ar putea să fie gay?
Lana a ridicat din umeri.
- Habar n-am, Kate. Şi ce dacă este?
- Poate că ar trebui să-l întreb. Kate a zâmbit şi şi-a mai turnat un pahar,
entuziasmându-se treptat. Într-un stil de „soră mai mare", ştii? O să vorbesc cu el
în locul tău.
Lana a clătinat din cap.
- Te rog, nu face asta.
- De ce nu?
- Nu cred că eşti genul de soră mai mare.
Kate a rumegat afirmaţia prietenei sale.
- Nu, nici eu nu cred că sunt.
Au râs amândouă.
Chiar atunci am întrat în bucătărie.
- Ce-i aşa de distractiv? am vrut să ştiu.
- N-are importanţă, a spus Kate, încă râzând, apoi a ridicat paharul spre Lana.
Noroc!

S-a râs mult în seara aceea. Eram o ceată veselă - n-ai fi bănuit că era ultima
noastră reuniune.
Poate că te întrebi ce s-ar putea întâmpla în câteva ore, ce ar putea s-o ia razna
aşa de rău ca să se ajungă la crimă? E greu de spus. Poate cineva să identifice cu
precizie momentul în care iubirea se preface în ură? Toate au un sfârşit, ştiu asta .
Mai a.Ies fericirea. Mai ales iubirea.
Iartă-mă, am devenit teribil de cinic. Eram aşa de idealist în tinereţe - chiar
romantic. Credeam că iubirea durează o veşnicie. Acum nu mai cred. Acum nu
mai ştiu sigur decât un lucru: prima jumătate a vieţii este egoism pur; a doua
jumătate, doar suferinţă.
Îngăduie-mă un moment, te rog. Lasă-mă să zăbovesc acolo şi să mă bucur de
această ultimă amintire fericită .
Am cinat afară, sub stele. Stăteam sub pergolă, la lumina lumânărilor,
înconjuraţi de iasomia căţărătoare ·cu parfumul ei dulce.
Am început cu aricii-de-mare pregătiţi puţin mai devreme de Agathi. Mâncaţi
cruzi, cu o ţâşnitură de lămâie, nu m-am prăpădit niciodată după ei, însă dacă
închizi ochii şi înghiţi repede, te poţi preface că sunt stridii. Apoi doradă la grătar
şi felii de friptură, diferite salate şi legume cu usturoi - şi capodopera, specialitatea
lui Agathi, cartofii prăjiţi în baie de ulei.
Kate nu prea avea poftă de mâncare, aşa că am mâncat eu cât doi, umplându-
ml cu vârf farfuria. Am lăudat iscusinţa lui Agathi, având grijă să evidenţiez cu
tact şi eforturile Lanei. Dar salatele ei sănătoase nu se puteau compara cu cartofii
ăia păcătoşi, crescuţi în păn1ântul roşu al Aurei, aurii şi mustind de ulei. A fost o
masă perfectă, cina cea de taină.
După aceea ne-am aşezat în jurul vetrei. .Am pălăvrăgit cu Lana în vreme ce Leo
juca o partidă de table cu Jason.
Dintr-odată, Kate a cerut cristalul, iar Agathi s-a dus în casă să-l aducă .
Trebuie să-ţi spun de cristal. Avea Llln statut aproape mitic în familie. Un
dispozitiv rudimentar de ghicit care îi ap.arţinuse bunicii lui Agathi şi despre care
se credea că are calităţi magice.
Era un pandantiv - un cristal alb aproape opac în forma unui con de pin, prins
pe un lănţişor de argint. Ţineai lănţişorul în mâna dreaptă, atârnat peste palma
-stângă, şi puneai o întrebare, formulând-o aşa încât să se poată răspunde cu „da"
sau „nu".
Cristalul răspundea mişcându-se. Dacă mişcarea era de pendulare, în linie
dreaptă, răspunsul era „nu". Dacă se rotea, răspunsul era „da". Absurd în
simplitatea lui, dar cu o tendinţă tul burătoare să dea rezultate corecte. Oamenii îl
consultau pentru planurile şi acţiunile lor - .,Să accept această slujbă?", ,,Să mă
mut la New York?", ,,Să mă mărit cu acest bărbat?" Majoritatea spuneau
ulterior - după luni, uneori ani - că previziunea cristalului s-a adeverit.
Kate credea din tot sufletul în magia cristalului, tu acea naivitate copilărească
pe care o manifesta uneori. Nutrea convingerea că era un oracol grecesc în toată
puterea cuvântului.
L-am consultat pe rând în seara aceea, punându-i întrebările noastre secrete.
Jason nu era interesat. Şi-a ieşit din fire când Leo l-a bătut la table şi, cu o falcă în
cer şi una în pământ, s-a repezit ca o furtună înapoi în casă.
După ce am rămas între noi, atmosfera a devenit ma.i prietenoasă. Mi-am rulat
un joint. Lana nu fuma niciodată marijuana, dar în seara asta a încălcat o regulă
capitală şi a tras un fum; la fel şi Kate.
Leo şi-a adus chitara şi a cântat împreună cu Lana o compoziţie de-a lui. Era o
piesă frumoasă, iar vocile lor calde se completau reciproc. Însă Lana era drogată }i
tot uita cuvintele. Apoi a ap1Jcat-o chicotitul, chestie care mie şi lui Kate ne-a
părut foarte nostimă - spre marea iritare a lui Leo.
Cât de enervanţi trebuie să-i fi părut puştiului serios de şaptesprezece ani I În
ochii lui eram nişte adu lţi proşti, drogaţi, care se purtau ca nişte adolescenţi. Nu
ne mai puteam opri din râs, ne agăţam unul ele altul, ne legănam înainte şi înapoi
hohotind.
Mă bucur că am această amintire. Noi trei râzând. Mă bucur că e nepângărită.
E greu de crezut că peste douăzeci şi patru de ore unul dintre noi avea să fie
mort.
 12
Înainte să-ţi povestesc despre crimă, am o întrebare pentru tine.
Ce vine mai întâi, caracterul sau soarta?
Asta-i întrebarea principală în orice tragedie. Ce are prioritate, liberul-arbitru
sau destinul? Cumplitele evenimente de a doua zi au fost inevitabile, dictate de un
zeu răuvoitor? Suntem osândiţi, sau e nădejde de scăpare?
Întrebarea asta m-a obsedat de-a lungul anilor. Caracterul sau soarta? Ce crezi?
O să-ţi spun ce cred eu. După ce am chibzuit îndelung, cred că sunt unul şi
acelaşi lucru.
Dar nu trebuie să mă crezi pe mine. Filosoful grec Heraclit a spus:
.,Caracterul este soarta."
Şi dacă Heraclit are dreptate, atunci tragedia care ne aştepta peste câteva ore a
fost o consecinţă directă a caracterelor noastre. Corect? Aşadar, dacă cine eşti
determină ce ţi se întâmplă, atunci întrebarea reală devine:
Ce determină cii1e eşti?
Ce îţi determină caracterul?
Răspunsul, mi se pare, este că întreaga mea personalitate - valorile şi concepţiile
mele despre modul în care poţi să progresezi, să ai succes, să fii fericit - îşi are
rădăcinile în lumea plină de umbre, uitată, a copilăriei mele, unde caracterul mi-a
fost făurit de toate lucrurile la care am învăţat să mă conformez ori să mă opun.
Mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama de asta. În tinereţe am refuzat să mă
gândesc la copilărie sau, de altfel, la caracterul meu.
Poate că nu-i surprinzător. Terapeuta mi-a spt1s odată că toţi copiii traumatizaţi
tind, chiar şi ajunşi la maturitate, să s.e concentreze exclusiv pe lumea exterioară .
Un fel de hipervigilenţă, presupun. Privim fn afară, nu înăuntru, cercetăm lumea
ca s:ă vedem semnele de primejdie - suntem în siguranţă, sau nu? Î.n copilărie
suntem atât de îngroziţi că am putea stârni mânie, de exemplu, sau dispreţ, încât
acum, ca adulţi, dacă observăm că interlocutorul Îşj stăpâneşte un căscat sau are o
expresie plictisită ori iritată, si1nţim o dezintegrare lăuntrică înspăimântătoare,
orib il ă, ca o ţesătură roasă care este sfâş i ată, şi ne dublăm instantaneu eforturile
de a câştiga simpatia celorla lţi.
Adevărata tragedie este, desigur, faptul că, dacă privim mereu în afară, dacă ne
concentrăm atât de intens asupra trăirilor celuilalt, pierdem legătura cu ale
noastre. E ca şi cum ne-am trăi întreaga viaţă prefăcându-ne că suntem noi
înşine, ca nişte impostori care se dau drept noi, în loc să simţim că acesta sunt cu
adevărat eu, acesta sunt.
Iată de ce în ultimul timp fac eforturi sistematice de a mă plasa în centrul
expenen,tei.• N u: ., E.1 se d'1st reaza.
• - '" , c1:• 11 Eu ma- d'1st rez ?" N u: ., Le place de mine.
• , .. ,.
ci: ,,Îmi place de ei?"
Aşadar, în spiritul acesta, pun întrebarea: ,,Îmi place de tine?"
Sigur că-mi place. Eşti cam tăcut, dar te pricepi grozav să asculţi. Şi tuturor ne
plac oamenii care se pricep să asculte, nu-i aşa? Dumnezeu ştie că ne petrecem
întreaga viaţă nefiind auziţi.

Am început să fac terapie pe la treizeci şi cinci de ani, când am simţit că mă

îndepărtasem suficient de trecut ca să pot să -l explorez fără riscuri; să-l privesc pe
furiş printre degetele mâlnii. Am ales terapia de grup nu doar pentru că era mai
ieftină, ci, sincer, pentru că îmi place să mă uit la oameni. Am fost al naibii de
singur toată viaţa; îmi place să fiu în preajma semenilor mei şi să-i văd
interacţionând - într-un spaţiu sigur, mă grăbesc să adaug.
Pe terapeuta mea o chema Mariana. Avea ochi negri scrutători, părul negru
lung, ondulat - cred că era grecoaică sau pe jumă tate grecoaică. Era înţe leaptă şi,
de cele mai multe ori, foarte blândă. Însă putea să fie şi brutală.
Îmi amintesc că odată a zis ceva înspăimântător - m-a dat peste cap pentru
mult timp. Privind înapoi, cred că mi-a schimbat întreaga viaţă .
- Când suntem tineri, a spus Mariana, şi speriaţi - când suntem ruşinaţi şi
umiliţi - se întâmplă ceva. Timpul se opreşte. Încremeneşte în acel moment. O
versiune a noastră este prinsă în capcană la acea vârstă, pentru totdeauna.
- Prinsă în capcană unde? a întrebat Uz, o membră a grupului.
- Prinsă în capcană aici, a zis Mariana bătându-se cu degetul în tâmplă. În
m.intea ta se ascunde un copil speriat; încă nu e în siguranţă, încă e neauzit şi
neiubit. Cu cât iei mai curând legătura cu acel copil şi înveţi să comunici cu el, cu
atât mai armon ioasă o .s ă-ţi fie viaţa.
Probabil aveam un aer sceptic, pentru că Mariana a îndreptat spre mine lovitura
de graţie:
- La urma urmei, pentru asta te-a crescut, nu-i aşa, Elliot? Un trup puternic de
adult, ca să a.i grijă de el şi de interesele lui? Să-l îngrijeşti, să-l aperi? Rostul tău
era s ă- l eliberezi, dar ai ajuns temnicerul lui.
Ciudată chestie. Să auzi un adevăr pe care l-ai ştiut di.ntotdeauna în adâncul
tău, dar nu 1-a.i pus n iciodată în cuvinte. Şi apo·i, într-o bună zi, vine cineva şi ţi-l
spune: ,,Asta-i viaţa ta - iat-o, aruncă o privire". Dacă-l auzi sau nu, depinde de
tine.
Însă eu am auzit. Tare şi limpede.
,,Un copil îngrozit prins în capcană în mintea mea. Un copil care nu se dă dus. "
Dintr-odată, totul avea sens. Toate sentimentele neplăcute pe ca.re le aveam pe
stradă sau în societate, când trebuia să contrazic pe cineva ori să mă afirm, greaţa
care-mi ră scolea stomacul, teama să m ă uit în ochii interlocutorului - astea n-
aveau nimic de-a face cu mine, nimic de-a face cu prezentul. Erau sentimente
vechi strămutate în timp. Îi aparţinuseră odinioară unui băieţel îngrozitor de
speriat, supus atacurilor şi incapabil să se apere.
Crezusem c~ l-am l ăsat în urmă de m ult. Crezusem că eu îmi cârmuiesc viaţa.
Dar greşeam . Incă eram cârmuit de un copil -speriat. Un copil care nu cunoştea
d i ferenţa dintre prezent şi trecut - ş i , ca un că l ător în timp i nconştient, se
împleticea veşnic între ele.
Mariana avea dreptate: trebuia să-mi scot copilul din cap - şi să mi-l aşez în
poală.
Aşa era mult mai sigur pentru amândoi.
Caracterul este soarta. Ţine n1inte asta pentru mai târziu.
Nu uita nici de copil.
Şi nu mă refer doar la copilul din mine, ci la copilul din tine.
- Ştiu că vă cer mult dacă vă cer să vă iubiţi pe voi înşivă , obişnuia să spună
Mariana. Dar a învăţa să-1 iubiţi, sau măca r să vă fie milă de copilul care aţi fost
cândva este un pas mare în direcţia cea bună.
Ai putea râde de asta. Ai putea să-ţi dai ochii peste cap. Ai putea crede că - i un
îndemn tipic californian, îngăduitor cu sine, plin de autocompătimire. Ai putea
spune că eşti alcătuit dintr-un aliaj mai dur. Poate că aşa e. Însă dă-mi voie să-ţi
spun ceva, amice: autoironia nu-i decât o apărare împotriva durerii. Dacă râzi de
tine însuţi, cum te-ai putea lua vreodată în serios? Cum ai putea să simţi toate
experienţele prin care ai trecut?
După ce l-am văzut pe copilul din mine an1 început să-i văd pe copiii din alţi
oameni - cu toţii îmbrăcaţi ca adulţii, jucând rolul de adulţi. Însă acum ştiam
cum să trec dincolo de spectacol şi să-i văd pe copiii speriaţi de dedesubt. Ş i când
te gândeşti la cineva ca la un copil e imposibil să si mţi u ră. Apare mila şi. ..
,,Mare ipocrit mai eşti, Elliot. Un afurisit de mincinos."
 Asta ar zice Lana în clipa asta dacă mi s-ar uita peste umăr, citind ce scriu. Ar
râde şi mi-ar contrazice aiurelile:
,,Cum rămâne cu Jason?", ar spune. ,.Unde-i mila ta faţă de el?"
Bine punctat! Unde-i mila mea faţă de Jason?
Am fost nedrept? L-am prezentat într-o lumină falsă? Am strâmbat adevăru l,
făcându-l dinadins nesuferit?
Se poate. Bănuiesc că empatia mea faţă de Jason va fi veşnic limitată. Nu pot să
văd dincolo de acţiunile lui urâte. Nu pot vedea în inima lui - toate suferinţele pe
care le-a îndurat în copilărie: lucrurile rele, înjosirile, cruzimile care l-au făcut să
creadă că singurul mod în care poţi avea succes în viaţă este să fii egoist,
necruţător, mincinos şi infidel.
Asta credea Jason că înseamnă să fii bărbat. Însă Jason nu era bărbat.
Nu era decât un copil care se juca de-a prefăcătoria.
Şi copiii n-ar trebui să se joace cu arme de foc.
 13
Bang, bang, bang.
M-am trezit speriat. Ce mama naibii era zgomotul ăsta?
Păreau împuşcături. Cât era ceasul? M-am uitat. Zece dimineaţa.
Altă împuşcătură.
Neliniştit, m-am ridicat în capul oaselor. Apoi l-am auzit pe Jason afară,
înjurând enervat pentru că ratase încă o pasăre.
Era Jason la vânătoare, atâta tot.
M-am trântit la loc cu un geamăt. ,,Of, Doamne, ce fel de a te trezi", mi-am
spus.
Şi aşa am ajuns la ziua crimei.
Ce pot să spun despre acea zi cumplită? Sincer, dacă aş fi ştiut cum avea să se
termine, nu m-aş mai fi dat jos din pat. Aşa însă, trebuie să mărturisesc că am
dormit buştean, netulburat de vise urâte, de vreo prevestire a ceea ce mă aştepta .
Întotdeauna dormeam bine pe Aura. Jnsula era atât de liniştită, atât de paşnică,
fără beţivani sau camioane de gunoi care să -ţi tulbure somnul. Nu, pentru asta a
fost nevoie de Jason cu o puşcă .
Când m-am dat jos din pat, dalele reci de piatră mi-au trezit tălpile . M-am dus
la fereastră şi am tras în lături perdelele . Lumina soarelui s-a revărsat înăuntru .
M-am uitat la cerul senin, la şiruri l e ordonate de pini înalţi, la măslinii albastru
cu argintiu, la florile roz de primăvară şi la nori-i de fluturi galbeni. Am ascultat o
vreme un cor de cicade şi ciripitul păsărelelor, trăgând în piept mirosurile
puternice de pământ, nisip şi mare. Era splendid. Nu mi-am putut stăpâni un
zâmbet.
Cum insula îmi -Stimula întotdeauna inspiraţia, am hotărât să lucrez un pic
înainte s.ă cobor. M-am aşezat la birou, mi-am deschis carnetul şi m-am apucat să
aştern câteva idei pentru drama pe care o scriam.
Apoi am făcut un duş rapid şi m-am dus la parter. Aroma tare a cafelei m-a
atras în bucătărie, unde am găsit pe sobă o cafetieră umplută de curând. Mi-am
turnat într-o ceaşcă.
Nici urmă de ceilalţi. M-am întrebat pe unde or fi.
Apoi, privind pe fereastră, i-am văzut afară pe Leo şi Lana. Munceau de zor în
grădină.
Ajutat de Nikos, Leo săpa o parcel ă într-un vechi strat de flori. Nikos făcea cea
mai mare parte a muncii, cu haina leoarcă de transpiraţie. Lana stătea pe vine în
apropiere, culegând roşii cherry într-un coş de nuiele.
Mi-am umplut iar ceaşca cu cafea şi m-am dus la ei.
Am ieşit din casă şi am coborât treptele inegale până la nivelul inferior. Pe când
treceam pe lângă zidul livezii m-am uitat la şirurile de piersici şi meri. Aveau pe
crengi flori albe şi roz, şi printre rădăcini creşteau floricele galbene.
Se părea că primăvara, care încă nu ajunsese în Anglia, era în plină floare pe
Aura.
- Bună dimineaţa! am zis când am ajuns la Leo şi Lana.
- Elliot, dragule. lată ceva dulce cu care să-ţi începi ziua, mi-a spus ea vârându-
mi între buze o roşioară.
- Nu-s eu destul de dulce? am chicotit cu gura plină.
- Aproape. Nu chiar.
-Mmm .
 Roşia era într-adevăr dulce, delicioasă. Am mai luat una din coşu l Lanei.
- Ce se întâmplă aici?
- Facem o nouă grădină de legume. Noul nostru proiect.
- Dar ce are cea veche?
- Asta-i pentru Leo. Are nevoie de parcela lui. Acum e vegan, ştii, rrii-a explicat
amuzată.
- Ah, am făcut zâmbind la rândul meu. Ai pomenit de asta, da.
- O să cultivăm totul.
Leo gesticula plin de entuziasm spre pământul săpat.
- Aproape totul, l-a corectat surâzătoare mama lui.
- Kale şi conopidă, broccoli, spanac, morcovi şi ridichi ... ce altceva?
- Cartofi, a zis Lana. Ca să nu-i mai furăm pe-ai lui Nikos. Apropo, cei de
aseară au fost delicioşi. Mulţumesc .
Asta i-a spus-o lui Nikos, zâmbind. El a respins complimentul cu un gest
stingherit.
- E loc pentru un pic de marijuana? am întrebat.
- Nu, a spus Leo clătLnând din cap. Nu cred.
Lana mi-a făcut semn cu ochiul.
- Vedem noi.
Am aruncat o privire spre casa de oaspeţi.
- Unde-i cucoana?
- Încă doanne.
- Şi Jason?
Răspunsul, o împuşcătură puternică, a venit înainte ca Lana să poată răspunde .
Şi apoi alta, chiar din spatele casei.
Am sărit ca ars.
- Fir-ar să fie!
- Scuze, a zis Lana. E Jason.
- În1puşcă oameni?
- Doar porumbei, până acun1.
- Asta-i crimă, s-a strâmbat Leo. E un act de violenţă. E dezgustător şi
insultător. E scârbos.
Vocea Lanei a căpătat o nuanţă răbdătoare, dar încordată, dându-mi de înţeles
că mai avuseseră această discuţie.
- Ei bine, dragule, ştiu asta, dar lui îi place. Pe deasupra, mâncăm tot ce
împuşcă, aşa că nu se face risipă.
- Eu nu mănânc. Aş prefera să mor de foame.
Lana i-a atins braţul aruncându-i o privire rugătoare şi a schimbat cu
înţelepciune subiectul.
- Leo, poţi să faci o minune şi să trezeşti morţii? Aminteşte-i lui Kate că a ei a
fost ideea cu picnicul, bine? Agathl a muncit aşa de mult pentru asta! A gătit toată
dimineaţa.
Leo a oftat şi şi-a înfipt hârleţul în pământ. Nu părea încântat de însărcinare.
- Nikos, a zis, terminăm mai târziu, bine?
Grădinarul a încuviinţat.
În vreme ce Lana îmi arăta unde vor fi puşi bulbii, am aruncat o privire peste
umărul ei. Nikos se oprise un moment să-ş i tragă sufletul şi-şi ştergea fruntea de
sudoare.
Cât de bătrân era Nikos? m-am întrebat. Probabil că nu împlinise cincizeci de
ani, dar părul lui cândva negru ca pana corbului era presărat cu alb, faţa îi era
arsă de soare şi cu riduri adânci.
Era un tip bizar. Nu vorbea direct decât cu Agathi şi Lana, uneori şi cu Leo. Nu-
mi adresa niciodată cuvântul, cu toate că vizitasem insula de mai multe ori. Părea
că se teme de mine cumva, ca şi cum aş fi fost nedomesticit.
Pe când mă uitam la el, n -am putut să nu observ că o privea ţintă pe Lana cu o
expresie stranie, foarte intensă şi cu totul inconştientă.
 Se uita la ea adorator, cu fascinaţie, având pe buze un zâmbet abia schiţat. Părea
mai tânăr, aproape un băieţandru .
.,Dumnezeule marei", mi-am zis . .,E îndrăgostit de ea."
Nu ştiu de ce eram surprins. Era perfect logic, dacă stai să te gândeşti. Pune-te
în locul lui, închipuie-ţi că eşti împotmolit pe o insulă tot anul, lipsit de orice
companie, masculină sau feminină, şi la câteva luhi odată marea îţi aruncă pe
ţărm o zeiţă . Sigur că era îndrăgostit de ea.
Cu toţii eram. Toţi - Otto, Agathi, eu, Jason. Jum,ătate din lume. Până şi Kate i-
a căzut în mreje la un moment dat. Iar a,c um era şi Nikos. N-avea nici o şansă în
faţa farmecelor Lanei, bietul de el. Era vrăjit, ca noi, ceilalţi.
După cum ştii însă, vrăjile nu durează veşnic. Într-o bună zi, vraja se stinge,
farmecul se sfârşeşte; iluzia încetează.
Şi nu mai rămâne absolut nimic.
 14
Pe Kate a trezit-o cineva care bubuia în uşă.
S-a frecat la ochi, dezorientată. l-a trebuit un moment ca să-şi dea seama unde
se afla - pe insulă, în casa de oaspeţi. Capul îi zvâcnea. Alt bubuit în uşă a făcut-o
să geamă.
- ÎnceteazJ, pentru numele lui Dumnezeul a strigat. Cine e?
- Leo. Trezeşte-tel
- Pleacă de-aici I
- E trecut de unsprezece. Scoală-te, ai întârziat la picnic.
- Care picnic?
Leo a râs.
- Nu-ţi aduci aminte? A fost ideea ta. Mama zice să te grăbeşti.
Kate habar n-avea despre ce era vorba.
Şi apoi, vag, înceţoşat, a început să-ş-i amintească - planuri supraexcitate, clocite
aseară, la beţie, să facă un picnic pe plajă. În clipa asta, gândul la mâncare o
îngreţoşa fizic.
Leo a bubuit iar.
Kate şi-a ieşit din fire .
- Lasă-mă dracului un minut!
- De câte minute ai nevoie?
- Cinci sute de mii.
- Ai cinci. Apoi plecăm fără tine.
- Du-te, acum. Pleacă, te rog.
Leo a oftat din greu. Paşii lui s-au îndepărtat.
Cu o în j urătură mormă ită printre dinţi, Kate s-a ridkat în şezut, aruncându-şi
obosită picioarele peste marginea patului. Avea capul greu şi era ameţită. Ce mai,
se simţea ca naiba! Ultima parte a serii era în ceaţă. Spusese ceva ce nu trebuia?
Făcuse vreo gafă? Era tipic pentru ea să se dea de gol la beţie . Asta nu trebuia să se
întâmple. Trebuia să rămână concentrată.
,,Tâmpito", şi-a zis, .,fii mai atentă . "
A făcut un duş rapid ca să se trezească . O durea capul, dar n-avea nici un
paracetamol. Aşa că a luat în loc de asta o jumătate de Xanax. N-avea nimic cu
care să- l facă să al.unece pe gât, în afară de resturile dintr-o sticlă de şampanie de
aseară . Simţindu-se mizerabil, şi-a vârât între buze o ţigară. Apoi a înhăţat
ochelarii de soare şi, gândindu-se mai bine, scenariul de Ja Agamemnon.
Astfel înarmată, Kate a ieşit din casă.

Pe când mergea spre plajă, a trec.u t pe lângă căsuţa lui Nikos.

Clădirea era în deplină armonie cu împ,rejurimile. Constr uită din piatră şi lemn,
avea în faţa uşii un cactus verde uriaş ce acoperea în parte un perete. Nişte cactuşi
imenşi se înşirau şi de-a lungul potecii. Pe alt perete .creştea iederă, într-o
încâlceală de frunze şi tulpini. Un ham.ac vechi de sfoară era atârnat între doi
măslini noduroşi, încovoiaţi.
Kate a încetinit pasul şi s-a uitat la casă. Ceva îi atrăsese atenţia . Ce era?
Mirosul, sau acel sunet? Ce era acel zgomot?
Un zumzet puternic, ca de stup - însă mirosul nu era de miere. Era o. duhoare
dezgustătoare, insidioasă - aşa de oribilă, că mâna i-a zburat în sus ca să -i astupe
nările. Puţea a carne stricată; carne putredă, descompunându-se în soare.
Apoi a văzut de unde veneau - şi sunetul, şi duhoarea.
 Un nor negru de viespi zumzăia în jurul unei buturugi. Pe buturugă era ce mai
rămăsese din trupul însângerat al unui animal mic. Un iepure, poate. Era plin de
furnici şi viespi care se încăierau pe el, devorându-l.
Cuprinsă de greaţă, a dat să plece, când a observat pe cineva privind-o de la
fereastră.
Nikos, la bustul gol, se uita drept la ea. Fără expresie, sfredelind-o cu ochii lui
albastri.
Înfiorată, Kate a plecat mai departe fără să se mai uite înapoi.
 15
Leo ne-a sfătuit să n-o mai aşteptăm pe Kate, aşa că am pornit spre plajă fără
ea. Lana mergea un pic mai în faţă, încărcată cu prosoape. Leo şi cu mine o
urmam cărând coşul de picnic greu, fiecare de câte o toartă.
Dintre cele câteva plaje de pe Aura, aceasta era preferata mea. Era cea mai mică;
Agathi îi zicea to diamandi, ,.diamantul", şi era o bijuterie, o plajă perfectă în
1niniatură.
Nisipul era moale, gros şi alb ca zahărul. Pinii creşteau până aproape de apă,
lăsând să cadă pe nisip un covor frumos de ace verzi care scârţâiau sub tălpi.
Marea era limpede ca cristalul acolo unde era puţin adâncă; mai departe devenea
verde, acvamarin, turcoaz şi, în fine, de un albastru profund, întunecat.
Cu mulţi ani înainte, Otto pusese să se construiască o plută de lemn un pic mai
în larg - o platformă înălţată care sălta pe valuri şi pe care ajungeai cu ajutorul
unei scări de frânghie. Adesea înotam p.ână la plută ţinându-mi capul deasupra
apei, cu o carte între dinţi; mă căţăram pe ea şi citeam stând lungit la soare.
În dimineaţa aceea am pus coşul de picnic la umbra unui copac, apoi eu şi Lana
ne-am dus să înotăm. Temperatura apei era înviorătoare, dar nu prea rece pentru
această perioadă a anului. Când Lana a luat-o spre plută, m-am grăbit s-o urmez.
Singur pe plajă, Leo a desfăcut capacul coşului şi s-a uitat înăuntru.
Era, într-adevăr, un ospăţ pregătit de Agathi - legume coapte umplute cu orez şi
carne tocată, sarmale în foi de viţă, mai multe feluri de brânzeturi locale,
sendvişuri cu somon afumat, cantalupi şi cireşe.
În afară de fructe, nu era nimic vegan pentru Leo. A scotocit abătut prin coş -
până ce a găsit pe fund, înfăşurat în folie alimentară pe care scria „L", un mic vraf
de sendviş.uri cu roşii şi castraveţi pe pâine neagră, fără unt.
„Nu prea apetisant", şi-a zis. Evident, un atac pasiv-agresiv al lui Agathi la
cerinţele lui alimentare. Dar mai bine decât nimic, aşa că a luat un sendviş.
Apoi s-a aşezat la umbra unui pin. Şi-a mâncat prânzul citind din Munca
actorului cu sine fnsuşi. Adevărul este că-l cam plictisea. Stanislavski se dovedea
mult mai greoi decât se aşteptase el, însă era hotărât să persevereze.
Lana încă nu ştia , dar Leo tocmai trimisese cereri de înscriere la câteva şcoli de
teatru din Marea Britanie şi S.tatele Unite. Spera că ea n-o s-ă se supere; pe de altă
parte, dată fiind discuţia pe care o purtaseră deunăzi la Londra, nu era prea sigur.
Avea de gând să abordeze subiectul în weekend.
„Dacă o să am vreo şansă", şi-a zis, ,.ţinând seama că Elliot şi Kate îi
monopolizează fiecare secundă."
Brusc, o împuşcătură îndepărtată i-a abătut atenţia. Apoi alta.
Leo _s-a încruntat. Bietele păsări, să piară numai pentru distracţia psihopatului
ăluia! Gândul 11 înfuria aşa de tare, încât se temea c-o să ia măsuri drastice.
Poate că ar trebui. ..
Poate că era vremea să ia poziţie, să pună piciorul în prag.
Nimic excesiv - ceva· subtil, dar eficient. Dar ce?
Răspunsul i-a venit imediat.
.,Armele."
Şi dacă Jason descoperea că armele îi dispăruseră - şi nimeni nu ştia unde sunt?
Aveau să-i sară capacele. Avea să-şi iasă din minţi.
11 Da 1 asta e", şi-a spus zâmbind . .,Când ne întoarcem în casă o să ascund armele

undeva unde n-o să le găsească niciodată. Să-i fie învăţătură de minte."

 Mulţumit de hotărâre, şi-a terminat sendvişul, apoi a lipăit prin nisip înapoi la
coş, după cireşe.
 16
Jason era singur la ruine. Se dusese acolo cu puşca să facă exerciţii de tragere.
Ţinta era o conservă. Stătea în echilibru pe una dintre coloanele dărâmate şi
până în clipa aceea rămăsese neatinsă.
Se bucura să fie singur. Chiar şi în momentele bune, pălăvrăgeala stupidă a
prietenilor lanei îl enerva. Iar acum, când avea atâtea pe cap, era aproape
insuportabilă.
Tocmai atunci o păsăruică, un porumbel gulerat, a poposit pe una dintre
coloanele sparte. Părea să nu-şi dea seama că e cineva acolo. Jason şi-a încleştat
mâinile pe puşcă. ,,Bine", şi- a zis. ,,Concentrează- te."
A ţintit cu atenţie şi. ..
- Jason.
Cu atenţia abătută, a tras - dar pe alăh1ri. Pasărea a zburat nevătămată. El s-a
răsucit furios.
- Am în mâini o puşcă, pentru numele lui Dumnezeul Nu te furişa aşa!
Kate a zâmbit.
- N-o să mă împuşti pe mine, iubire.
- Nu paria pe asta. Jason a privit peste umărul ei. Unde-s ceilalţi?
- Tocmai am plecat de pe plajă. Ceila.lţi sunt în casă, fac duş. Nu m-a văzut
nimeni, dacă asta vrei să întrebi.
- Ce faci? De ce eşti aici?
- M-a invitat Lana, a spus Kate ridicând din umeri.
- Ar fi trebuit să refuzi.
- N-am vrut să refuz. Voiam s-o văd.
- De ce?
- E prietena mea.
- Oare?
- Da. Pari să uiţi asta uneori. Kate s-a aşezat pe o placă de marmură de pe jos şi
şi-a aprins o ţigară. Trebuie să vorbim, a zis peste câteva clipe.
- Despre ce?
- Despre Lana.
- Nu vreau să vorbesc despre Lana.
- Ştie, Jason.
- Poftim? Uimit, a îngăimat: I-ai spus?
Kate a clătinat din cap.
- Nu. Dar ştie. Îmi dau seama.
Jason a cercetat o secundă faţa lui Kate. Spre uşurarea lui, a hotărât că vorbise
în dodii. Ca de obicei, era melodramatică .
- E doar imaginaţia ta.
- Ba nu.
În tăcerea care se lăsase, Jason şi-a făcut de lucru cu puşca din mână. Când a
vorbit din nou, vocea avea alt ton, unul bănuitor.
- Ai face bine să nu spui nimic, Kate. Vorbesc serios.
- E o ameninţare? Kate a aruncat ţigara şi a strivit-o cu piciorul. Dragule, ce
romantici
Jason s-a uitat în ochii ei negri strălucitori, care aveau o expresie rănită.
Aspectul lor sugera că băuse, dar nu era beată, nu aşa cum fusese în ajun.
De asemenea, îşi vedea chipul oglindit în ochii lui Kate. Faţa lui nefericită. Oare
s-a gândit preţ de o clipă să lase garda jos? Oare aproape a căzut în genunchi, şi-a
îngropat capul în poala lui Kate - şi şi-a lepădat povara de pe piept, spunându-i
adevărul despre încurcătura groaznică în care se afla? Mărturisindu-i că jongleria
cu banii altora se prăbuşise, că toate mingile îi căzuseră printre degete, că avea
nevoie de o uriaşă infuzie de fonduri, bani pe care el nu-i avea, dar, în mod
crucial, îi avea Lana - şi că fără ei era aproape sigur că va ajunge la puşcărie?
Gândul că urma să fie închis ca o pasăre în colivie i-a înteţit bătăile inimii. Ar fi
făcut orice ca să împiedice asta. Era speriat ca un băieţel, voia să plângă până-i
secau lacrimile. A reuşit să se abţină însă.
În loc de asta, a rezemat puşca de o coloană, s-a aplecat, a cuprins-o pe Kate de
talie şi a tras-o în picioare.
S-a înclinat în faţă şi a sărutat-o pe buze.
- Nu face asta, a şoptit ea. N-o face.
A încercat să se desprindă, însă el a strâns-o mai tare şi a sărutat-o din nou.
De data asta, Kate l-a lăsat.
Pe când se sărutau, Jason a avut o senzaţie - un soi de al şaselea simţ, poate? -
că erau observaţi.
,,E Nikos? Se uită la noi?"
S-a tras în spate şi s-a uitat în jur. Dar nu era nimeni. Doar copacii şi pământul.
Şi soarele, de.sigur - alb, strălucitor, orbindu-l cu văpaia lui.
 17
Vremea a început să se schimbe aproape imediat.
Soarele a dispărut după un nor, scăldându-ne într-o penumbră mohorâtă. Iar
briza, care- şi luase avânt toată ·ziua, la început o şoaptă şi acum un vaier, s-a
năpustit furibund dinspre mare, năvălind peste pământ, zguduind tufe şi arbuşti,
făcând frunzele ţepoase aJe cactuşilor să zdrăngănească şi crengile să se legene şi
să scârţâie .
Conform tradiţiei, plănuiam să ne aventurăm până la Mykonos, ca să cinăm la
restaurantul Yialos. Deşi Agathi ne-a avertizat să n-o facem, din pricina vântului,
am hotărât să mergem totuşi. Jason a susţinut că ieşise cu barca cu motor pe o
vreme şi mal rea ca asta. Cu toate astea, mă simţeam un pic tulburat, aşa că,
înainte să pornim prin seara întunecată şi vântoasă, m-am gândit să trag o duşcă
zdravănă ca să-mi fac curaj .
M-am dus în living să cercetez băuturile din bufet, cu toate că termenul „bufet"
era o minimalizare.
Barul acela avea orice ţi -ar fi trebuit: shakere, linguri, teluri şi tot soiul de
accesorii , băuturi scumpe şi mixere, lăn1âi verzi, lămâi galbene, măsline, un
frigider pentru vin şi un mic congelator pentru gheaţă . Cu aşa nişte ingrediente
perfecte, cum să rezist ispitei de a-mi face un martini?
Trebuie să spun că am idei stricte despre cum se prepară un martini. În mod
discutabil, prefer vodca, nu ginul. Trebuie să fie rece ca gheaţa ş i extrem de sec.
Vermutul îşi are originea la Milano, şl, potrivit unei glume faimoase de-ale lui
Noel Coward, un martini are voie să se apropie de vermut numai cât înclini
paharul în direcţia genera l ă a Italiei. Sunt de acord, şi am avut grijă să pun doar
un strop sau doi, pentru un susur de vermut şi nin1ic mai mult. Din fericire,
acesta er.a un vermut excelent - franţuzesc, nu italienesc - şi ţinut la frigider, aşa
cum se cuvine.
Apoi am desfăcut o sticlă de vodcă. Am azvârlit nişte gheaţă în shaker şi m -am
pus pe treabă. Peste câteva clipe am turnat lichidul alb rece, gros într-un păhărel
triunghiular. Am înfipt o ţepuşă de argint într-o măsl ină şi am pus-o uşurel în
margine, apoi am ridicat băutura în l umină şi am admirat-o.
Era într-adevăr martiniul perfect, m-am felicitat singur. Îl duceam la buze când
m-am oprit, cu atenţia abătută de o privelişte foarte ciudată.
În spatele meu, reflectat în oglinda de pe uşa barului, l-am văzut pe Leb, care se
furişa pe lângă uşa livingului cu braţele pline de arme.
Am pus jos pal1arul şi m-am dus la uşă . M-am uitat afară.
Leo a cărat armele pân ă la capătul culoarului, unde se afla o ladă mare. de lemn
chiar lângă uşa bucătăriei. A des<;:his-o cu o mână, apoi a pus cu grijă armele
înăuntru. Le mânuia cu neplăcere, ca şi cum ar fi mirosit urât. A închis capacul.
A stat acolo o vreme, privindu-şi isprava. Părea mulţumit. Apoi a plecat în pas
săltat, fluierând în surdină .
După un moment de ezitare, am ieşit din living şi am mers pe culoar ca să mă
uit la ce numea Jason „magazia de arme". Era o cămăruţă inutilă din apropierea
uş i i din spate; înainte fusese un fel de vestiar pentru încălţări pline de noroi şi
umbrele, fiind rareori folosită în acest climat uscat. Jason o golise, montase rastele
pentru puşti şi-şi depozitase acolo accesoriile de vânătoare. Avea patru arme de
foc: o carabină, o puşcă semiautomată şi două pistoale.
Toate rastelele erau goaJe.
 Am început să râd pe înfundate. Lui Jason n-avea să-i placă asta deloc. Avea să-i
sară ţandăra. Oricât aş fi savurat ideea, ştiam că nu pot lăsa lucrurile aşa . Oare
trebuia să-i spun Lanei? Am hotărât să rumeg dilema în timp ce-mi beam
cocktailul.
M-am întors în living la martiniul meu perfect. Am descoperit însă că se
încălzise, pierzându-şi toată savoarea.
Era o decepţie, ce mai încoace şi-ncolo .
 18
Pe drum spre restaurant, atmosfera de la bord era încordată .
Încruntat, cu o expresie încăpăţânată, Jason încerca să cârmească barca printre
valurile mari şi negre. Lana era tăcută şi nu părea fericită. M-am întrebat dacă se
certaseră . Kate, care şedea alături de Lana, arăta şi ea morocănoasă, fumând ţigară
de la ţigară cu ochii aţintiţi la valuri.
Eu eram singurul binedispus. Deja dădusem pe gât două martiniuri şi aşteptam
cu mare nerăbdare cina. Ca să nu călătorim într-o tăcere ja l nică, m-am răsucit
spre Leo, care şedea lângă mine. A trebuit să st rig ca să mă fac auzit peste
zgomotul vânhtlui.
- Aşadar, Leo. Ce-am auzit, că vrei să fii actor?
Leo mi-a aruncat o privire surprinsă.
- Cine ţi-a spus?
- Mama ta, fireşte. Adevărul e că nu mă miră .
- Nu? a zis el bănuitor. De ce?
- Păi, ştii vorba veche. I-am făcut cu ochiul. ,. Aşchia nu sare departe de
trunchi."
Am râs, dar Leo s-a încruntat.
- E o gl umă? Nu pricep.
Mi-a aruncat o privire suspicioasă, apoi s-a întors să se uite la insula care
stră lucea în depărtare.
- Aproape am ajuns, am zis. Superb, nu-i aşa?
„Superb" este cuvântul potrivit. Sosirea la Mykonos seara este o experienţă
încântătoare, aproape halucinantă. Când te apropii, insula scânteiază de luminiţe
albe, îngăduindu-ţi să vezi clădirile văruite impecabil care se ridică şi coboară pe
arcuirile dealurilor.
Yialos înseamnă „malul apei". Nume potrivit, restaurantul fiind pe dig. Am
debarcat la pontonul privat. Am fost uşurat să cobor de pe barca legănătoare şi să
păşesc pe uscat. Am pornit cu toţii pe trepte spre restaurant.
Era un loc pitoresc; de-a lungul ţărmului se înşi rau mese cu feţe de masă de in,
albe, luminate de felinare atârnate în crengile măslinilor. Se auzeau valurile lovind
digul de p i atră.
De cum ne-a văzut, Babis s-a repezit la noi şi a pocnit din degete spre turma de
chelneri, toţi cu mănuşi şi papion şi jachete sclipitor de albe. Oamenii de la mese
s-au în_tors spre noi şi s-au uitat lung. L-am simţit pe Leo foindu-se lângă mine;
deşi ar fi trebuit să se obişnuiască, nu-i plăcea să atragă atenţia - cine l-ar putea
învinui?-, iar în seara asta chiar n-avea cum să scape.
Yialos era un restaurant de fiţe, cu preţuri exagerate, care servea o clientelă
sofisticată şi foarte î nstărită. Cu toate acestea, neaşteptata apariţie a Lanei de pe
apă, ca naşterea unei Afrodite moderne, îi pusese pe toţi pe jar. Atât ospătarii, cât
şi clienţii se holbau la ea încremeniţi .
În seara aceea, Lana era- l uminoasă, cu diamante sclipindu-i în păr, la urechi şi
în jurul gât ului. Purta o rochie albă, simplă , dar scumpă, perfect ajustată pe trup,
care o făcea să scânteieze ca o creatură de basm. Nu puteai să nu te minunezi de
spectacol, într-adevăr. Apoi, ca să pună capac, un băieţel de şapte-opt ani s-a dus
la ea şovăielnic. Fusese trimis de părinţi. Bă i atul i-a întins sfios şerveţelul şi a
rugat-o să-i dea un autograf.
Lana a zâmbit ş i s-a supus cu graţie, semnându-se pe şerveţel cu stiloul lui
Babis. Apoi s-a aplecat ş i a pupat obrăjorul băiatului. El s-a înroşit ca racul. Tot
restaurantul a izbucnit spontan în aplauze încântate.
În tot acest timp, Kate stătuse în picioare l ângă mine. O simţeam tot mai
iritată. Furia radia din ea ca fierbinţeala trupului.
Este ceva ce ar trebui să ştiţi despre Kate: era colerică, lucru bine cunoscut de
colegii din teatru, tare, cu toţii, fuseseră la un moment dat ţinta unuia dintre
accesele ei de mânie. Odată stârnită, furia ei era înspăimântătoare, incandescentă
.şi incendiară - până se stingea de la sine. Apoi, pe Kate o cuprindeau remuşcările
şi dorea cu disperare să dreagă răul făcut, ceea ce, din nefericire, nu era
întotdeauna posibil.
În acele momente o simţeam tot mai turbată. Îmi dădeam seama că accesul de
furie o orbea. Când i-am prins privirea, părea gata să facă moarte de om.
În cele din urmă a spus tare, într-o şoaptă teatra l ă care n-a scăpat nimănui.
- Nu vrea nimeni autograful meu? Bine. Atunci vă bag undeva pe toţi.
Babis părea îngrozit. Hotărând la iuţeală că fusese o glumă, a scos un hohot de
r.âs răsunător şi ne-a condus la masa nbastră. Se gudura în aşa un hal pe lângă
Lana, încât mai avea puţin până să se rostogolească la picioarele ei.
La masă, Kate a făcut un întreg spectacol trăgându-şi singură scaunul şi
aşezându-se înainte ca un chelner să apuce s-o ajute.
- Nu, mersi, amice, i-a spus acestuia. N-am nevoie de ajutor. Nici un tratament
special pentru mine. Nu sunt vedetă de cinema. Doar o persoană obişnuită.
Şi Lana a refuzat să fie aj utată când s-a aşezat pe scaun. A zâmbit.
- Şi eu sunt o persoană, Kate.
- Nu, nu eşti. Kate şi-a aprins o ţigară şi a scos un oftat lung, teatral. Of,
Doamnei Nu te scârbeşte niciodată?
- Ce să mă scârbească?
- Asta, a zis Kate arătând spre celelalte mese. Nu poţi să cinezi fără cinci sute de
oameni care aplaudă?
Lana a deschis meniul şi a început să-l studieze.
- Nici vorbă de cinci sute. Doar câteva tnese. S-au bucurat. Nu m-a costat mult
să le fac pe plac.
- Ei bine, m-a costat pe mine.
- Zău? Lana a ridicat privirea. Zâmbetul îi şovăia. Te-a costat chiar aşa de mult,
Kate?
Fără s-o bage în seamă, prietena ei s-a răsucit spre Babis.
- Am nevoie de o băutură. Şampanie?
- Desigur. Babis s-a înclinat şi a privit-o pe Lana. Şi pentru doamna?
Lana n-a răspuns; a părut că nu-l aude. Se uita în continuare la Kate cu o
expresie ciudată, nedumerită.
Leo a înghiontit-o uşor.
- Mamă? Putem comanda, te rog?
- Da, a zis Jason. Pentru numele lui Dumnezeu, hai să termjnăm odată
mascarada asta.
- Staţi o cli pă, am intervenit înălţându-mi privirea din meniu. Încă nu ştiu ce
vreau. Ador să comand în restaurantele greceşti, voi nu? Vreau tot - toate cele
şaptezeci şi cinci de feluri.
Asta a făcut-o pe Lana. să zâmbească şi să-şi vină în fire . A comandat pentru toţi
cei de la masă .
Trebuie spus că una dintre cele mai adorabile calităţi ale ei era felul în care
comanda la restaurante - excesiv de ,generos, de obicei mult prea mult; şi
întotdeauna insista să plătească nota, ceea ce, după părerea mea, o făcea să fie
gazda perfectă. A ales câteva sosuri şi salate, calamari şi homari prinşi de localnici,
chiftele şi piure de cartofi, precum şi specialitatea casei, un biban-de-mare uri aş,
copt în crustă de sare fierbinte, pe care a spart-o Babis la masă: deopotrivă
spectaculos şi delicios.
După ce a luat comanda, Babis s-a ploconit adânc şi le-a ordonat chelnerilor să
ne aducă mâncarea şi băuturile. A apărut şampania, câte un pahar pentru fiecare,
în afară
de Leo.
- Aş vrea să ţin un toast, am spus .ridicând paharul. Pentru Lana. Ca să-i
mulţumesc pentru incredibila generozitate şi pentru ...
Kate a fornăit, dându-şi ochii peste cap .
- Nu particip la spectacolul ăsta.
- Scuze? M-am încruntat. Nu pricep.
- Pune-ţi mintea la contribuţie. Kate a dat pe gât şampania, apoi a adăugat:
Petreci de minune, nu? Te distrezi?
Am descoperit surprins că eu eram ţinta sarcasmului ei. Când am privit-o în
ochi, am văzut furie arzătoare.
Se părea că nimerisem fără să vreau în linia el de tragere. O privire rapidă spre
Lana mi-a spus că şi ea observase. l-am zâmbit liniştitor, ca să arăt că mă pot
descurca singur, apoi m-am răsucit la loc spre Kate.
- Da, mă distrez, mulţumesc. Mă simt minunat.
- Oh, bine. Kate şi-a aprins o ţigară. Îţi place spectacolul?
- Foarte mult. După un început greoi, ia un avânt grozav. Abia aştept să văd
finalul. Bag mâna-n foc că ai plănuit ceva cu adevărat spectaculos.
- O să fac tot ce-mi stă în puteri. Eşti un public perfect. Cu un zâ1nbet
ameninţător, Kate a continuat: Întotdeauna veghezi - nu-i aşa, Elliot?
Întotdeauna unelteşti. Ce se petrece în m.intea ta îngustă? Hmm? Ce intrigi pui la
cale?
Nu ştiam de ce mă ataca în felul ăsta. Mă îndoiam c-o ştia ea însăşi. N-avea
nici un motiv să fie supărată pe mine, mi-am zis - probabil mă folosea drept sac
de box închipuindu-şi că n-o să ripostez. Ei bine, .se înşela . Dacă am învăţat un
lucru, acela este că trebuie să-ţi aperi drepturile.
„Nimănui nu-i place un preş", spunea Barbara West. ,,Lumea doar îşi şterge
picioarele pe el." Şi, Dumnezeu e martor, Barbara m-a căkatîn picioare ani în şir.
E o lecţie pe care am învăţat-o pe pielea mea.
- În seara asta eşti tare prostdispusă, Kate, am zis sorbind din şampanie. Ce se
întâmplă? De ce eşti hotărâtă să strici atmosfera?
- Chiar vrei să-ţi răspund? Pot, dacă doreşti.
- Kate, a spus Lana cu voce joasă. Încetează! Imediat.
Cele două femei s-au m ăsurat din priviri. Ochii Lanei spuneau că se săturase.
Spre surpdnderea mea, intervenţia a dat roade; fără chef, Kate a bătut în retragere.
Apoi a făcut o m i şcare bruscă - şi o fracţiune de secundă m-am gândit că era pe
cale să se repeadă peste masă la mine sau la Lana, sau să comită un gest la fel de
nebunesc, însă n-a făcut-o.
S-a ridicat cu o smucitură, nesigură pe picioare.
- Mă ... trebuie să merg la baie.
- Te duci să-ţi pudrezi nasul ? am întrebat.
Fără să răspundă, a plecat mânioasă .
M-am uitat la Lana.
- Ce naiba a apucat-o?
- Nu ştiu. E beată, a zis Lana ridicând din umeri.
- Nu-i numai asta. Nu-ţi face grijii Presimt că o să se întoarcă de la baie într-o
dispoziţie mult mai bună.
Greşeam. Kate s-a întors la masă într-o dispoziţie mult mai proastă. Era clar
drogată, agitată, cu chef de ceartă - nu doar .c u mine, putea fi oricare dintre noi.
Leo şi Jason şi-au ţinut cu înţelepciune capetele aplecate şi au mâncat repede.
Voiau să plece cât mai repede cu putinţă. Dar felurile continuau să vină, păreau că
nu se mai sfârşesc, aşa că m-am concentrat pe mâncare.
Bănuiesc că am fost singurul care a savurat cina. Lana doar ciugulea din
farfurie. Kate nu s-a atins de nimic - doar a fumat şi a băut, aruncând priviri
răuvoitoare în jurul mesei. După o lungă tăcere stânjenitoare, Lana a încercat să-i
abaţ_ă atenţia cu un compliment.
- Irni place eşarfa pe care o porţi. E o nuanţă superbă de roşu.
 - E un şal.
Kate l-a aruncat dispreţuitoare peste umăr, apoi a spus o poveste lungă, afectată,
despre şalul pe care i-l făcuse o orfană din Bangladesh drept mulţumire că o
ţinuse la şcoală.
- Nu-i în vogă, aşa că ştiu că nu te-ai atinge de el, dar eu îl ador.
- De fapt, cred că e foarte frumos. Lana a întins mâna şi a pipăit marginea. Ce
lucru delicat! E foarte talentată.
- Ce e mai importante că e deşteaptă . O să se facă doctoriţă .
- Mul ţumită ţie. Eşti minunată, Kate.
Această încercare de a o domoli pe Kate era ca măgulirea unui copil ţâfnos -
„Oh, ce deştept eşti, bravo" - , un gest stângaci al Lanei. Dar îmi dădeam seama că
schimbarea bruscă a lui Kate o tulburase. Pe noi toţi, de altfel.
Dacă ar trebui să aleg un moment din acel weekend în care totul a mers prost, a
fost acela, la restaurant. Cumva, am trecut peste un hotar vag şi am navigat dintr-
un loc normal într-un teritoriu neexplorat: într-un ţinut neprietenos, întunecat,
din care nu te puteai întoarce în siguranţă.
Tot timpul cât am stat acolo am auzit vântul jeluindu-se pe apă . Se tot înteţea;
feţele de masă fluturau, lumânările se stingeau. Sub noi, valuri mari şi negre se
loveau cu putere de dig.
„Am face bine să p lecăm curând", mi-am zis. ,,Altfel o să avem probleme la
întoarcere."
Am prins cu mâna dreaptă şervetul alb de in şi l-am legănat peste marginea
zidului, deasupra apei. Mi-am desfăcut degetele şi i-am dat drumul. ..
Vântul mi l-a smuls din mână. Şervetul a dansat o clipă pe cerul nopţii.
Apoj a fost înghiţit de întuneric.
 19
Aşa cum prevăzuse Agathi, vântul a fost mai aprig la întoarcere.
Barca se clătina peste valuri negre uriaşe în vreme ce vântul ne împroşca cu
spumă sărată. Drumul părea că nu se mai sfârşeşte. Când am ajuns în casă, în
sfârşit, eram zdruncinaţi şi uzi leoarcă.
Mereu amabil, Leo ne-a adus tuturor prosoape. Pe când ne ştergeam, Jason a
făcut o incercare slabă de a pune capăt serii. Un gest preventiv, s-ar putea spune.
Sincer, ar fi trebuit să aibă mai mul tă minte. Orice încercare de-a o „ţine în frâu"
pe Kate, de-a o trimite la culcare ca pe un copil neascultător, era sortită eşecului.
Kate nu era genul de persoană care să poată fi ţinută în frâu.
- E destul pentru seara asta, ce credeţi? a zis Jason. Sunt frânt.
- Nu încă, i-a replicat Kate. Mai beau c.eva înainte de culcare.
- N-ai băut destul?
- Nu. Drumul ăl a cu barca m-a trezit de-a binelea. Mai am nevoie de un pahar.
- Bună idee, am zis. Şi eu. Porţie dublă din ce-o fi, vă rog.
Am ieşit prin uşile de sticlă pe verandă. Era un loc pe care-l foloseam adesea,
mai ales că zidul de piatră din jur oferea protecţie contra vântului: avea canapele,
măsuţe de cafea, o vatră şi un grătar. A1n făcut focul şi mi-am aprins la flacără
capătul ţigării cu marijuana, pe care o rulasem sperând să repet distracţia din
seara trecută. Dar vai, cât de departe părea acum. Ca în altă viaţă .
Leo m-a urmat afară. A făcut seinn cu capul spre ţigară.
- Pot să trag un fum?
Am fost un pic surprins de cerere. El nu bea alcool şi credeam că nu e de acord
cu marijuana. Am chibzuit.
- Hmm. Presupun că eşti destul de mare.
- Am aproape optsprezece ani. Toţi prietenii mei fumează marijuana. Nu-i mare
scofală.
- Să nu-i spui mamei tale. Când i-am dat ţigara am făcut semn cu capul spre
Kate, în living. În locul tău, n-aş sta prin preajmă. În afară de cazul în care te ispi-
teşte un loc în apropierea ringului.
Leo a încuviinţat din cap. A dus ţigara la buze şi a tras adânc în piept. A ţinut
un moment fumu l în plămâni, după care i-a dat drumul încet, reuşind să nu
tuşească, ceea ce m-a impresionat. Mi-a înapoiat ţigara.
Apoi., fără să mai zică nimic, s-a răsucit pe călcâie şi a coborât treptele de piatră,
îndepărtându-se de casă .
„Un băiat deştept", mi-an1 zis. Să înfrunţi furtuna era infinit mai sigur decât să
faci faţă stării de spirit a lui Kate în acel moment.
- Ai grijă, am strigat după el. Vântul se înteţeşte!
Leo n-a răspuns. Doar şi- a continuat drumul.
 20
Leo se îndrepta spre mare ca să se uite la valuri, în vreme ce vântul ataca
ţărmul. A luat-o pe cărarea şerpuită până pe plajă.
Drogul îşi făcea acum efectul. S i mţurile îi erau mai ascuţite. O furnicătură
delicioasă. Cu toate că respingea alcoolul - la urma urmei, îşi petrecuse copilăria
observându-i cele mai rele efecte asupra prietenilor mamei sale -, devenise curios
în privinţa 1narijuanei. Profesorul lui de teatru de la şcoală, Jeff, faţă de care Leo
avea o adm iraţie profundă, zicea că drogul le este prielnic actorilor:
- Descuie încăperi din minte. Marijuana deschide uşile unor încăperi care
trebuie să fie explorate.
Asta suna fascinant - creativ şi inspirator. Leo nu încercase pur şi simplu pentru
că nu i se ivise ocazia. Minţise când spus.ese că toţi prietenii lui se drogau. Leo n-
avea prea mulţi prieteni, iar cei pe care-i avea erau la fel de responsabili şi
respectau legile la fel de mult ca el. Eu eram singurul depravat din viaţa lui.
1, Unchiul Elliot cel păcătos." Un tip cumsecade, mereu dornic să-ţi facă un
serviciu.
Din păcate, ceea ce simţea Leo în clipa aceea, după ce trăsese un fum, nu putea
fi descris ca revel aţie . Era binedtspus şi îi plăcea senzaţia vântului care i se repezea
printre degete şi prin păr. Dar nimic altceva, n im ic profund sau spiritual.
Şi-a scos pantofii şi i-a lăsat pe nisip, apoi a început să meargă desculţ prin
valurile rostogolite pe ţărm, cu vântul şuierându -i în urechi.
Tot mergând, a pierdut noţiunea timpu lui - părea că a dispărut, ca şi cum l-ar fi
suflat furtuna. Se sin1ţea ciudat de liniştit; împăcat cu vântul şi cu valurile care
învolburau apa.
Apoi, dintr-odată, un nor negru a ajuns în dreptul lunii şi a zăbovit acolo. Totul
fusese aruncat în beznă, ca şi cum luminile ar fi fost stinse.
Leo a simţit ceva în spate. O pereche de ochi în ceafă - şi o senzaţie stranie care
i se târa pe gât în sus, făcându- l să se cutremure.
S-a răsucit, dar n-a văzut pe nimeni. Numai plaja pustie şi copacii negri
tremurând în vânt. Nu era nimeni acolo. A dat să se întoarcă la loc - când l-a
văzut.
Era chiar la marginea plajei dinspre uscat, în umbra copacilor. Ce era? Nu părea
cu totul omenesc. S-a uitat atent, încercând să înţeleagă ce vedea. Era un soi de
animal? Picioarele erau de capră, sau aşa ceva - dar avea o postură verticală. Iar pe
cap ... erau coarne?
Leo şi-a amintit de stafia legendară a i.nsulei. Asta să fie oare? Sau era ceva mai
sinistru? Ceva rău ... un soi de diavol?
În clipa aceea a avut .o presimţire înspăimântătoare. Ştia, cu o siguranţă deplină,
că foarte, foarte curând era pe cale să se întâmple un lucru groaznic, ceva cumplit
şi mortal, pe care n-avea cum să-l împiedice.
,,Termină. Eşti drogat şi paranoic", şi-a zis. ,,Asta-i tot."
A închis ochii şi i-a frecat, încercând să şteargă ceea ce văzuse . Apoi, slavă
Domnului, vântul i-a venit în ajutor, suflând norii din faţa lunii. Lumina s-a
revărsat asupra scenei ca un reflector, topind pe loc fantezia tânărului.
S-a dovedit că nu erau decât ni~te crengi încâlcite prin frunziş. Imaginaţia
exagerată a lui Leo unise punctele între ele şi alcătuise un diavol. Nu era adevărat,
doar o iluzie a luminii. Ş i totuşi, se speriase îngrozitor.
În clipa următoare şi-a încleştat mâinile pe burtă. A gemut.
Brusc, îi era rău.
 21
În vreme ce noi eram la restaurant, Agathi curăţase cei doi porumbei amărâţi pe
care Jason îi împuşcase după-amiază.
Se aşezase la masa din bucătărie şi începuse munca înceată, răbdătoare, de
jumulire a păsărilor. Făcea asta din copilărie, când bunica îi arătase cum să
procedeze. La început nu voise să înveţe - părea neplăcut, chiar respingător.
„Nu fi prostuţă, copilă", a zis bunjca, luând mâinile lui Agathi şi apăsându-le pe
pasăre . .,Nu-i plăcut, moale sub degete?"
Avea dreptate, aşa era - şi pe când smulgea penele şi savura senzaţia, mişcarea
ritmică, alinată de amintirea lui yiayia, Agathi a intrat într-o transă de meditaţie,
ascultând vântul. Vântul acela era ca urgia lui Dumnezeu. Apărut din senin, ca un
fulger pe cerul fără nori. Fără nici un avertisment. ,,Furia", aşa îi spunea bunica.
Şi avea dreptate.
Agathi şi-a amintit cum bătrâna privea furtuni le pe fereastra bucătăriei. Bătea
din palme încântată, aplauda în vreme ce crengile erau smulse din copaci şi
azvârlite prin aer. În copilărie Agathi credea că bunica era cumva răspunzătoare de
furtunile violente; că ea le che1na cu o vrajă, cu una dintre fierturile misterioase
care făceau bulbuci pe sobă.
Dintr-odată, ochii lui Agathi s-au umplut de lacrimi. Îi era cumplit de dor de
ea - ar fi dat orice ca să fie iar cu bătrâna vrăjitoare, să se cuibărească în braţele
acelea osoase.
.,Încetează ", şi-a zis. ,.Nu te mai gândi atâta la trecut."
Ce-o apucase? Ş i -a regăsit stăpânirea de sine şi şi-a şters lacrimile din ochi,
lăsând pe obraji puf şi urme de pene. Era obosită, şi-a zis, asta era tot. După ce a
terminat de jumulit păsările, şi-a făcut un ceai şi s-a dus la etaj să se culce.
Voia să adoarmă înainte ca familia să se întoarcă de la restaurant. Anii de
experienţă îi ascuţiseră flerul, iar acum s im ţea că pluteşte ceva în aer. Dacă urma
să se petreacă o dramă, nu voia să aibă nimic de-a face cu asta.
Până la urmă, Agathi a adormit de cum a pus capul pe pernă. Ceaiul de mentă a
rămas pe noptieră, neatins.

Nu ştia prea bine ce o trezise.

La început, adormită, a devenit conştientă de nişte voci la parter - voci
înăbuşite care s-au ridicat într-o ceartă. Apoi a visat că Jason b căuta pe Lana,
strigând-o.
Brusc, Agathi şi-a dat seama că nu era vis. Era real.
- Lana! a strigatJason.
Agathi a deschis ochii, trezindu-se pe loc. A ascultat atent, însă n-a mai auzit
strigăte. Doar tăcere.
S-a dat jos din pat, s-a furişat până la uşă ş.ia întredeschis-o. S-a uitat afară.
Într-adevăr, la capătul coridorului l-a văzut pe Jason. leşea din dormitorul
Lanei.
Apoi Kate a urcat pe scară . Ea şi Jason au vorbit cu voci joase, de-abia auzite.
Agathi a ciulit urechile.
- N-o găsesc pe Lana, a zis Jason. Sunt îngrijorat.
- Cum rămâne cu mine?
- N-ai avut parte de destulă atenţie pentru o seară? Jason i-a aruncat lui Kate o
privire încărcată de dispreţ. Du-te la culcare ...
 A încercat să treacă de ea şi .s-au încăierat un moment. El a azvârlit-o deoparte
poate cu prea multă forţă decât avusese de-gând. Kate s-a dezechilibrat şi s-a
încleştat de balustradă.
- Eşti penibilă, a zis Jason.
Agathi a închis uşa fără zgomot. A stat acolo o vreme, simţindu- se neliniştită.
Instinctul o îmboldea să-şi pună capotul şi să plece în căutarea Lanei. Şi totuşi o
reţinea ceva. Era mai bine să nu se amestece. ,.Culcă-te la loc", şi-a zis.
De-a lungul anilor mai fuseseră astfel de scene dramatice, adesea impii.când-o
pe Kate, şi întotdeauna se rezolvau prieteneşte a doua zi dimineaţă. Fără îndoială,
lui Kate avea să-i treacă beţia, avea să-şi ceară scuze pentru orice o fi făcut. Lana
avea s-o ierte.
Totul avea să continue ca înainte.
,.Da", şi-a zis Agathi căscând . .,Du-te la culcare şi gata."
S-a întins în pat şi a încercat să adoarmă. Însă vântuJ tot izbea obloanele de zid,
împiedicând-o să adoarmă profund.
În cele din urmă s-a dat jos din pat şi a închis obloanele. După asta a dormit
buştean vreo oră - poate mai n1ult -, până ce somnul i-a fost întrerupt iarăşi.
Obloanele se izbeau de zid:
Bang, bang, bang.
Când a deschis ochii şi-a dat seama că nu puteau să fie obloanele, întrucât le
închisese. l-a trebuit o clipă ca să priceapă ce auzise.
Erau împuşcături.
Inima îi galopa când s-a repezit afară din dormitor, a coborât la parter şi a ieşit
în fugă pe uşa din spate.
Deşi vântul era aprig, aproape că nu l-a băgat în seamă. A auzit paşi în
apropiere, tălpi goale izbind pământul, dar nu s-a uitat în jur. S-a concentrat pe
fugă, gonind în direcţia sunetului.
Trebuia să ajungă acolo, trebuia să-şi demonstreze că era doar o închipuire, că se
însela, ~ nu se întâmplase nimic groaznic.
În cele din urmă a ajuns la lun1inişul de dincolo de crângul de măslini, unde se
aflau ruinele.
Pe pământ era un trup.
Trupul unei femei - într-o baltă de sânge. Faţa era în umbră. Trei găuri de
gloanţe pe pieptul rochiei. Un şal roşu-închis pe umeri; un roşu care se înnegrea,
înmuiat în sânge.
Leo ajunsese acolo puţin înaintea lui Agathi. S-a uitat la corp, ca şi cum ar fi
avut nevoie să se asigure cine era, apoi a scos un ţipăt oribil, sugrumat.
Apoi am ajuns eu - odată cu Jason. M-am dus repede şi am îngenuncheat lângă
trup, i-am prins încheietura mâinii, căutând cu disperare pulsul. Era greu - Leo
îmi stătea în cale, ţinând-o în braţe; nu voia să-i dea drumul. Era plin de sânge, cu
faţa îngropată în părul ei, agăţat de ea, hohotind. Oricât m-am străduit, n-am
putut s-o dezlipesc din braţele lui.
Jason a încercat să preia controlul. Dar părea pierdut şi speriat.
- Ce s-a întâmplat? Ce mama dracului s- a întamplat...? Elliot?
- S-a dus, am zis clătinând din cap. S-a dus.
- Ce?
- E moartă. Am lăsat să cadă încheietura mâinii fără vl agă şi, luptându-mă cu
lacrimile, am murmurat: Lana e moartă.
 ACTUL II
,,Fiecare ucigaş este probabil vechiul prieten al cuiva."
Agatha Christie, Misterioasa afacere de la Styles
 I
Încă nu-mi vine să cred că Lana nu mai este.
Chiar şi acum, după tot acest timp, nu pare adevărat. Uneori mă gândesc că,
dacă aş închide ochii, aş putea să întind mâna şi s-o ating ca şi cum ar sta lângă
mine. Însă Lana nu-i aici. E în altă galaxie, la ani -lumină, tot mai departe cu
fiecare secundă.
Am citit undeva că iadul a fost întotdeauna prezentat greşit. Nu-i un abis cu
vâlvătăi în care osândiţii îndură cazne înfiorătoare. De fapt, iadul nu-i decât o
absenţă, o izgonire din preajma lui Dumnezeu. Să fii îndepărtat de El este iadul în
sine. Aşadar, sunt în iad. Condamnat să trăiesc veşnic într-un loc pustiu - departe
de strălucirea Lan.ei, departe de lumina ei.
Ş.tiu, ştiu, trebuie să încetez cu această autocompătimire siropoasă . Nu-i
fo loseşte nimănui, şi Lan.ei cel mai puţin. De mine îmi pare rău, de acest
nenorocit care trebuie să trăiască fără ea.
Într-un fel, desigur, încă o am. Lana trăieşte, imortalizată în filmele ei; veşnic
tânără, veşnic frun1oasă - în vreme ce noi, muritorii, suntem tot mai bătrâni, mai
urâţi şi mai trişti pe zi ce trece. Însă asta-i diferenţa dintre lumea plană şi cea
tridimensională, nu?
Aşa cum există acum Lana, păstrată pe celuloid, poate fi doar privită . Nu atinsă.
Nu ţinută în braţe. Nu sărutată.
Aşadar, se pare că Barbara West a avut dreptate până la urmă (deşi în cu totul
alt sens decât cel la care se gândea) când mi-a spus răutăcios într-o zi:
- Dragule, sper că nu te îndrăgosteşti dle Lana Farrar. Pur şi simplu, actorii nu-s
în stare să iubească . Ai face mult mai bine să-ţi atârni pe perete o poză cu ea şi să­
ţi faci laba privind-o.
Chestie destul de amuzantă, am o fotografie a Lanei aici, pe birou, în vreme ce
scriu. E un vechi portret pentru un casting, o poză decolorată, cu marginile
răsucite. A fost făcută cu câţiva ani înainte s-o cunosc pe Lana. Înainte să-i
'distrug viaţa, ca şi pe a mea .
Dar nu, nu-i cinstit.
Viaţa mea era deja distrusă.
 2
Bine, trebuie să-ţi spun ceva.
Înainte să merg mai departe, 1nainte să dezvălui cine a săvârş it omorul - şi,
lucru mai important, de ce - , am de făcut o mărturisire .
Este despre Lana.
Aş putea vorbi la nesfârşit despre ea. Aş putea să-ţi spun ce mult am iubit-o. Aş
putea să evoc amintiri despre prietenia noastră, să te delectez cu poveşti şi anec-
dote. Aş putea să-i transpun Viaţa în legendă, să zugrăvesc un tablou măgu litor al
artistei, idealizând-o până peste poate.
Aşa însă ţi- aş aduce un deserviciu, şi nu doar ţi e, ci şi Lanei.
Ceea ce trebuie, dacă am curajul s-o fac, este un portret „cu negi cu tot", ca
acela pe care se spune că l-a comandat Oliver Cromwell. Ceea ce trebuie este
adevărul.
Şi adevărul este că, oricât de mult am iubit-o, Lana nu era chiar persoana care
credeam că este. Se pare că le ascundea multe lucruri apropiaţilor ei. Chiar şi mie.
Dar hai să n-o judecăm prea aspru pentru asta. Cu toţii avem secrete faţă de
prietenii noştri, nu-i aşa? Ştiu că eu am.
Ceea ce mă aduce la mărturisire.
Crede-mă, nu-i uşor. Detest să-ţi trag preşul de sub picioare în felul acesta. Nu-
ţi cer decât să mă asculţi până la capăt. Aici, în barul imaginar din mintea mea,
unde stăm de vorbă, o să -ţi comand încă o băutură şi-o să-ţi spun să te ţii bine. O
să n1a.l iau şi eu una - nu un martini perfect, ca od.Jnioară ; doar o duşcă de vodcă
la iuţeală, o chestie ieftină care te arde pe gât. Am nevoie de asta ca să - mi
potolească nervii.
De ce sunt neliniştit? Sună ridicol, ştiu, însă, după ce ţi-am spus povestea mea
şi am petrecut atâta timp împreună, constat că sunt tot mai ataşat de tine. Nu
vreau să te pierd sau să te fac să-ţi strici părerea despre mine.
Nu când mai am aşa de multe de spus.
Chestia e că la începutul poveştii ţi-am promis că voi spune doar adevăru l. Însă
privind înapoi la ce-am scris îmi dau seama că se poate să te fi indus în eroare în
privinţa câtorva detalii, pe ici, pe colo.
Nu ţi-am spus cu adevărat minciuni, te asigur - e un păcat prin omisiune, atâta
tot.
Nu ţi-am spus decât adevărul.
Numai că nu în întregime.
Am făcut-o dintr-un motiv onorabil: dorinţa de a-mi proteja prietena, de a nu-i
trăda încrederea. Dar aşa n-o să înţelegi niciodată ce s-a petrecut pe insulă.
Pri.n urmare, trebuie să îndrept greşeala. Trebuie să-ţi spun lucruri pe care e
nevoie să le ştii, să umplu anumite goluri. Trebuie să dezvălui toate secretele
Lanei.
Şi pe ale mele, la drept vorbind.
Asta-i problema cu sinceritatea. E o sabie cu două tăişuri; de aceea mă tem aşa
de tare s-o iau în mână .
Începem.
În primul rând, trebuie să mă întorc în timp.
Îţi aminteşti când ţi- am prezentat-o pe Lana, pe strada din Londra?
Hai să ne întoarcem acolo pentru o clipă. Hai să revenim la acea zi mizerabilă
din Soho şi la ploaia care i-a trezit Lanei ideea spontană de a fugi pentru câteva
zile în însorita Grecie.
Prima mea omisiune, şi cea mai gravă, este că te-am lăsat să-ţi închipui că, de
îndată ce a luat această hotărâre, Lana a sunat-o pe Kate la O ld Vie ca s-o invite·
pe insulă.
De fapt, au trecut douăzeci şi patru de ore până ca Lana să dea acel telefon.
Douăzeci şi patru de ore în care, după cum vei vedea, s-au petrecut o mulţime
de lucruri.
 3
Lana mergea pe Greek Street, o denumire cum nu se poate mai potrivită, când i-
a venit ideea să se ducă pe insulă. Dar în clipa în care şi-a scos telefonul ca s-o
sune pe Kate şi s-o invite, ploaia măruntă de până atunci s-a transformat în
potop.
A pus telefonul la loc în buzunar şi s-a grăbit să se întoarcă acasă.
Nu era nimeni înăuntru când a intrat. S-a şters cât de bine a putut. Avea să facă
o baie, a hotărât, după ce bea un ceai.
Era un obicei pe care-l luase după mutarea la Londra. În climatul acela umed şi
sumbru era perfect logic să te tratezi cu nenumărate ceşti cu ceai reconfortant. Şi­
a preparat un Earl Grey şi s-a aşezat pe bancheta de la fereastră, uitându-se cum
afară turna cu găleata.
Mintea i s-a întors la subiectul care nu-i dădea pace. Era hotărâtă să rezolve
problema. Dacă o analiza din toate unghiurile, era sigură că răspunsul avea să ia să
la iveală.
Din nou l-a răsărit în minte Leo. De ce? Oare neliniştea asta avea de-a face cu
el? Cu acea discuţie neplăcută pe care o avuseseră îri urmă cu câteva zile chiar
acolo, în bucătărie?

- Mamă, trebuie să-ţi spun ceva, a zis Leo.

Lana s-a crispat.
- Spune.
Nu ştia la ce să se aştepte - vreo mărturisire tipică de adolescent despre
sexualitate, dependenţă sau religie? Nici una dintre aceste posibilităţi n-o deranja.
Aveau s-o scoată la capăt Îlnpreună, ca de fiecare dată. Îl sprijinise mereu sută la
sută în orice făcea .
- Vreau să fiu actor.
Lana a rămas cu gura căscată. N-o şocau doar vorbele care ieşiseră din gura lui
Leo - la care nu se aşteptase - , ci şi propria-i reacţie, care a fost imediat şi violent
ostilă. Brusc, s-a înfuriat.
- Ce mama dracului spui acolo?
Leo o privea fără nici o expresie. Nu ştia cum să răspundă . Părea că o să-l
podidească lacrimile. De acolo, discuţia a luat-o razna. Reacţia Lanei îl surprinsese
şi-l rănise; n-a ezitat să-i spună că era o mamă „toxică", lucru peste puterea lui de
înţeie-gere.
Lana a încercat să-i explice că era datoria ei de părinte să -l îndrume pe o cale
cât mai bună. Alegând actoria ar fi irosit toate avantajele şi şansele care-i fuseseră
oferite. Avea o educaţie extraordinară, o inteligenţă ascuţită şi o aptitudine
înnăscută pentru învăţare, precum şi relaţiile marnei - unii dintre cei mai
influenţi oameni din lume erau în agenda ei telefonică, putea să-i sune oricând.
N-ar fi fost o idee mult mai bună să meargă la facultate - acolo, în Marea
Britanie, sau în A1nerica - şi să obţină o calificare mai solidă? Anul trecut îşi
exprimase interesul faţă de drepturile o,mului - cu s igu ranţă aşa ceva i s-ar fi
potrivit mai bine. Sau medicina? Sau psihologia, sau filosofia? Orice ... numai nu
actor.
Lana se agăţa de un fir de pai şi o ştia.
O ştia şi Leo. l-a aruncat o privire rece, plină de dispreţ.
- Cât de ipocrită poţi să fiii Tu eşti actriţă . Iar tata lucra şi el în branşă.
 - Leo, tatăl tău era producă.tor. Om de afaceri. Dacă ai zice că vrei să te muţi ia
Los Angeles şi să lucrezi în domeniul producţiei de film, ar fi cu totul altceva...
- Nu, zău? Ai ţopăi de fericire?
- N-aş ţopăi de fericire, dar aş fi mai bucuroasă.
- Nu pot să cred că spui asta ...
Leo şi-a dat ochii peste cap. Respira greu. Clocotea de furie, Lana îşi dădea
seama. Nevrând ca situaţia să scape de sub control, şi-a coborât vocea şi a încercat
să- l împace.
- Dragule, ascultă-măi Ce s-a întâmplat cu mine nu se întâmplă de obicei. Am
fost incredibil de norocoasă. Ştii câţi actori şomeri sunt în Los Angeles? Şansele
tale sunt de una la un milion. Una la zece milioane.
- A, m-am prins. Nu sunt destul de talentat? Asta crezi?
Lana mai avea puţin până să-şi piardă răbdarea .
- Leo. N-am nici cea mai mită idee dacă eşti sau nu talentat. Până în clipa asta
n-ai arătat nici un interes faţă de actorie. N-ai jucat niciodată într-o piesă de
teatru.
- O piesă de teatru? Leo a clipit, perplex. Ce-are de-a face cu asta?
Lana aproape a izbucnit în râs.
- Păi, are mult de-a face, îmi închipui. ..
- Nu mă interesează piesele! Cine a pomenit de piese? Vreau să fiu vedetă de
cinema, ca tine .
.,Of, Doamnei", ş-i-a zis Lana. E un dezastru."
11

Ajunsă în pragul disperării, a hotărât să-mi ceară sfatul. M-a sunat de îndată ce
a rămas singură. Îmi amintesc ce încordată şi neliniştită părea la telefon .
Retrospectiv, probabil ar fi trebuit să mă arăt mai înţelegător. Îmi dădeam seama
de ce Lana era dezamăgită. Ca s-o c:itez pe Barbara West, 0 actriţă este ceva mai
11

mult decât o femeie. Un actor, ceva mai puţin decât un bărbat".

A1n avut inspiraţia să mă gândesc că nu era o vorbă de duh care să i se pară
amuzantă în clipa aceea.
- Ei bine, Leo şi-a găsit chemarea. Asta-i bine. Ar trebui să fii mulţumită.
- Nu fi ironic.
- Nu sunt. Nu de asta are nevoie lumea acum? De încă un actor?
- Vedetă de cinema, m-a corectat Lana cu jale.
- Scuze, vedetă de cinema. Am chicotit. Lana, iubito, dacă Leo vrea să fie vedetă
de cinema, l asă-l. O să fie bine.
- Cum poţi să zici asta?
- E fiul tău, nu?
- Ce legătură are?
Am căutat analogia potrivită.
- Păi, nu cumperi un cal fără să te uiţi la dinţii iepei, nu?
- Ce mai înseamnă şi asta? E o glumă? Nu pricep.
- Înseamnă că orice agent din Londra şi Los Angeles o să se facă luntre şi punte
ca să pună mâna pe el după ce află al cui fiu este. Oricum, am continuat înainte
ca ea să poată protesta, are şaptesprezece ani. O să se răzgândească în vreo douăzeci
şi cinci de minute.
- Nu. Nu Leo. El nu-i aşa .
- Ei bine, oricum n-o să moară de foame. Nu cu miliardele lui Otto la bancă .
Vocea Lanei s-a încordat.
- Nu miliarde. Asta-i o tâmpenie, Elliot. Iar banii pe care i-a pu·s deoparte Otto
pentru el n-au nin1ic de-a face cu asta.
A pus capăt convorbirii în scurt timp, iar în următoarele zile s-a purtat cu
răceală. Îmi dădeam seama că nimerisem un punct nevralgic.
Nu voia ca Leo să depindă de moştenirea lui. Lana credea că munca este
importantă, din tot soiul de m.otive. Ani în şir se definise exclusiv prin muncă,
obţinând din asta o imensă satisfacţie: stimă de sine, un sentiment al utilităţii pe
acest pământ - ca să nu mai vorbim de averea pe care a făcut-o pentru ea însăşi şi
pentru a lţii.
Într-o zi, Leo avea să-i moştenească averea, precum şi banii tată l ui lui. Avea să
fie extrem de bogat. Dar nu înainte să moară ea.
Gândurile Lanei se tot întorceau la ultimul lucru pe tare i-l spusese Leo -
săgeata pe care i-o aruncase pe când ieşea din bucătărie. Fusese ca un cuţit înfipt
între coaste.
Leo s-a oprit la uşă şi i-a aruncat o privire piezişă .
- De ce ai făcut-o?
- Ce anume?
- Ai renunţat la actorie. De ce te-ai retras?
- Ţi-am spus. Lana a zâmbit. Voiam o viaţă adevărată, nu una simul ată.
- Asta nu înseamnă n imic.
- Înseamnă că acum sunt mai fericită.
- li duci dond, a zis Leo.
Nu era întrebare, ci afirmaţie.
- Nu, nici vorbă, a spus ea zâmbind în continuare. Absolut deloc.
- Mincinoaso!
Leo i-a întors spatele şi a plecat. Zâmbetul Lanei s-a stins .
.,Mincinoaso!"
Leo avea dreptate. Era o mincinoasă. Îşi minţea fiul - ş i pe ea însăşi.
În sfârşit, înţelegea de ce discuţia cu Leo o deranjase atât de mult. Acesta era
secretul care o urmărise prin Sobo. Până la urmă reuş i se s-o prindă.
,,Chiar îi duc dorul", şi-a zis. ,,Sigur că-i duc dorul. Îi duc dorul în fiecare zi."
Ca o ironie a sorţii, Leo n-avea habar că din cauza lui se retrăsese Lana din
activitate. Nu i-o spusese niciodată. Doar câtorva aprop i aţi le-a mărturisit de ce a
renunţat. Eu mă număram printre ei.
Când a murit Otto, Leo avea şase ani. Şi toată lumea Lanei s-a prăbuşit. Însă
trebuia să meargă mai departe, de dragul băiatu l ui. Aşa eă s-a pus iar pe picioare
în singurul fel pe care-l ştia: prin muncă . S-a aruncat în muncă . Deşi cariera ei
mergea din succes în succes - şi a făcut !Unul dintre cele mai bune filme ale sale,
Preaiubita, care în cele din urmă i-a adus un Oscar -, Lana nu era fericită. Avea
impresia oribilă că o dă în bară ca părinte. Aşa cum o dăduse în bară mama ei.
Ştia că se află în poziţia privilegiată în care n-avea nevoie să muncească. Şi
atunci de ce să nu se retragă din activitate şi să se dedice creşterii singurului său
copil?· De ce să nu-l pună pe el mai presus de toate - aşa cum ea nu fusese
niciodată pusă mai presus de toate?
Aşa că asta a făcut. S-a retras.
Sună neserios? Ca şi cum Lana ar fi luat hotărâri vitale dând cu banul? Te asigur
că n-a fost aşa . Bănuiesc că a chibzuit ani în şir. Moartea bruscă, neaşteptată, a lui
Otto i-a forţat mâna. Nu trebuie decât să te uiţi acum la Leo ca să vezi că pariul ei
a fost câştigător. Da, Leo era un adolescent câteodată cu toane, dar binevoitor,
inteligent, blând şi responsabil. Îi păsa de ceilalţi şi de planeta pe care trăi a.
Lana era mândră de felul în care evoluase. Fără îndoial ă, asta se datora faptului
că ea îşi alesese priorităţile corect. Spre deosebire de Kate, care era nemăritată, fără
copii, împleticindu-se dintr-o rel aţie dezastruoasă, autodistructivă, în alta.
S-a gândit o clipă la prietena ei. În zilele astea făcea repetiţii la Agamemnon, la
O ld Vie. Kate era la apogeul carierei, cu o imensă împlinire profesională, încă
distribuită în roluri principale. Lana era invidioasă? Poate că da.
Însă nu exista cale de întoarcere. Cum ar fi fost să se reapuce de actorie?
Arătând mai bătrână, si mţindu-se n1ai bătrână, expunându-se comparaţiilor
defavorabile cu sinele său mai tânăr? Orice fel de revenire ar fi implicat un
compromis - şi probabil s-ar fi sfâr.şit în decepţie. Un eşec total sau chiar o
producţie mediocră ar fi distrus-o.
Nu, Lana alesese - şi fusese răsp lătită cu un fiu fericit, stabil mintal şi
emoţional; cu un soţ pe care-l iubea; cu o căsnicie care mergea bine. Toate astea
contau enorm .
.,Da", şi-a zis. ,,Nu mai e nimic de adăugat, gata."
Părea de-a dreptul poetic ca după o viaţă aşa de febrilă ş i agitată să ajungă aici,
bând tihnită ceai şi privind ploaia. Lana Farrar era o doamnă de vâ rstă mijlocie,
mamă şi într-o bună zi, spera ea, bunică.
Se simţea împăcată. Neliniştea aceea oribilă o părăsise. ,,Asta înseamnă să fii
mu lţumit. Totul e perfect exact aşa cum este."
A fost deosebit de crud din partea sorţii să aleagă anume acel moment - tocmai
când Lana ajunsese la această epifanie în p rivinţa vieţii sale - ca să intre 1n
încăpere Agathi. ..
Şi lumea Lanei s-a sfărâmat.
 4
Ziua lui Agathi începuse fără evenimente deosebite.
Marţea era întotdeauna foarte ocupată; era ziua în care ieşea cu treburi în oraş.
Îi plăcea asta, să se plimbe, să meargă de colo-colo prin Mayfair cu o listă lungă de
cumpărături.
Când plecase de acasă, de dimineaţă, părea o zi minunată de umblat pe-afară.
Soarele strălucea şi cerul era senin. Mai târziu a prins-o ploaia, dar, spre deosebire
de patroana ei, fusese destul de prevăzătoare ca să-şi ia umbrela.
Agathi s-a dus la farmacie cu o reţetă _pentru Lana, apoi la curăţătoria locală,
condusă de Sid, un bărbat de vreo şaizeci de ani despre care se ştia că-i sare uşor
ţandăra. Totuşi, cu Agathi, spre deosebire de restul clienţilor, era amabil datorită
asocierii cu Lana, pe care o adora.
Sid i-a zâmbit radios lui Agathi când a intrat şi i-a făcut semn să vină la tejghea.
- Scuză-mă, dragă, i-a spus clientei care urma la rând. O s-o servesc întâi pe
această doamnă. Se grăbeşte - lucrează pentru Lana Farrar, ştii.
Agathi a trecut jenată pe lângă clienţii de la coadă, însă nici unul n-a îndrăznit
să protesteze.
Sid a arătat spre hainele de pe suport învelite în saci de plastic.
- Poftim, hainele Majestăţii Sale. Puse frumos Ja adăpost, în caz că se schimbă
vremea. De altfel, vine ploaia.
- Crezi? Mie îmi pare o zi frumoasă.
Sid s-a încruntat. Nu-i plăcea să fie contrazis.
- Nu. Ascultă-mă pe minei O să toarne cu găleata într-o jumătate de oră.
Agathi a încuviinţat. A plătit pentru haine şi a dat să plece, când Sid a oprit-o
brusc.
- Aşteaptă o clipă! Aproape că uitasem. Nu prea mai am ţinere de minte. Stai
aş-a ... A deschis un sertăraş. A scos cu grijă o bijuterie scânteietoare, un cercel, pe
care l-a împins pe tejghea. Era agăţat de costumul domnului Farrar, acolo era. Sub
rever.
,,E domnul Miller, nu Farrar", şi-a zis Agathi, însă nu l-a corectat pe Sid.
S-a u.itat la cercelul de argint, o semilună micuţă de care atârna un lănţişor cu
trei diamante.
l-a n1ulţumit, a Juat cercelul şi a plecat.
Pe când mergea spre casă, s-a întrebat dacă să-i spună sau nu Lanei. Ce dilemă
stupidă; aşa de măruntă, aşa de banală. Şi totuşi. ..
Ce s-ar fi întâmplat dacă arunca cercelul într-un coş de gunoi acolo, pe stradă?
Sau dacă-l punea în sertarul noptierei, lângă cristalul bunicii, şi-l dădea uitării ?
Dacă nu-i pomenea niciodată Lanei de el? Dacă-şi ţinea gura?
Ei bine, eu n-aş sta acum aici, vorbind cu tine, nu? Totul ar fi diferit. Ceea ce
mă face să cred că adevărata eroină a poveştii - poate eroina negativă? - este
Agathi. Pentru că acţiunile ei şi hotărârea pe care era pe cale s-o ia au determinat
soarta noastră, a tuturor. N-avea habar că ţine în palmă viaţa şi moartea.
Tocmai atunci s-a pornit ploaia.
Agathi a deschis umbrela şi s-a grăbit să se întoarcă acasă. Scutura stropii de
ploaie de pe hainele învelite în plastic şi bodogănea enervată în greceşte când a
intrat în bucătărie.
Lana a zâmbit.
- Şi pe tine te-a prins ploaia? Pe mine da, m-a udat până la piele.
 Fără să răspundă, Agathi a aşezat hainele de la curăţătorie pe spătarul unui
scaun. Avea un aer nefericit.
Lana i-a aruncat o privire.
- Eşti bine?
- Poftim? Oh, sunt bine.
- Ce e? Vreo proble1nă?
- Nu. Agathi a ridicat din umeri . Nu-i nimic. Nimic. Doar... asta.
A scos din buzunar cercelul.
- Ce-i?
Agathi s-a apropiat de Lana. Şi-a descleştat pumnul. A scos la iveală cercelul.
- L-a găsit patronul curăţătoriei. Era agăţat de haina lui Jason, sub rever. S-a
gândit că trebuie să fie al tău.
Agathi nu se uita la Lana în vreme ce spunea asta. Nici Lana nu s-a uitat la ea.
- Să văd.
Lana a întins mâna.
Agathi a lăsat cercelul să-i cadă în palmă. Lana s-a prefăcut că se uită la el.
- Nu-1ni dau sean1a. Schiţând un căscat, ca şi cum discuţia ar fi plictisit-o, a zis:
O să verific mai încolo.
- Pot să verific eu, a spus Agathi repede. Dă-1ni-l înapoi.
A întins mâna. ..
,,Lana, dă-i- 1 înapoi. Dă-i lui Agathi cercelul - las-o să- l ia şi să- l ducă unde ştie,
să-l ehmine din viaţa ta. Scoate-ţi-! din minte, Lana. Uită de el, gândeşte-te la
altceva, ia telefonul, sună-mă - hai să ieşim la cină sau la o plimbare, să vedem
un film - şi atunci va fi evitată această cumplită tragedie ... "
În loc să-i înapoieze lui Agathi cercelul, Lana şi-a închis degetele peste el.
Şi soarta i-a fost pecetluită.
Nu doar soarta ei. Ce făceam eu exact în acel 1noment? Prânzeam cu un
prieten? Sau vizitam o galerie de artă, sau citeam o carte? N-aveam nici o idee că
întreag-a mea viaţă deraiase.
N-aveau nici Jason, care transpira de zor în biroul lui, nici Leo, care se lăsa
cuprins de emoţii la curst.11 de teatru, nici Kate, care-şi uita replicile la repetiţie.
Nici unul dintre noi n-avea nici cea mal mică idee că se petrecuse ceva atât de
monstruos, rescriindu-ne toate destinele, punând în mişcare o serie de
evenimente care aveau să se încheie peste patru zile cu o crimă.
Aici a început.
Aici a început numărătoarea inversă.
 5
Reacţia Lanei a fost extremă. Crede-mă, nu exagerez deloc.
Poţi înţelege numai dacă o cunoşti. Şi de-acum o cunoşti, nu? Un pic, în orice
caz. Aşa că ceea ce se va întâmpla în continuare s-ar putea să nu te surprindă.
La început şi-a păstrat calmul - s-a dus în dormîtor şi s-a aşezat la măsuţa de
toaletă. S-a uitat lung la cercelul din mână . Nu era al ei, îşi dăduse seama dintr-o
privire. Totuşi, i se părea că-l mai văzuse undeva. Dar unde?
„Nu înseamnă nimic;', şi-a zis. .,S-a întâmplat la curăţătorie. O confuzie. Las-o
baltă."
Şi totuşi nu era în stare. Ştia că e iraţională şi paranoică, ·însă nu putea să nu se
mai gândească la asta. Vezi tu, pentru ea cercelul însemna mult mai mult. Un
semn rău de care se temuse.
Viaţa îi mai fusese distrusă o dată, când murise Otto. Lana nu crezuse c-o să-şi
revină vreodată sau c-o să găsească iubirea. Aşa că, atunci când l-a întâlnit pe
Jason, a fost ca şi când i s-ar mai fi dat o şansă. Aproape că nu-i venea să creadă.
Se simţea în siguranţă şi fericită - şi iubită.
Era profund romantică. Aşa fusese încă de când era mică; încă din acea
copilărie rece, goală, blestemată cu o mamă pe care o durea în cot dacă fiică-sa
trăia sau murea. Micuţa Lana îşi umplea golul cu visuri romantice, viziuni de
basm despre evadare şi celebritate şi, cel mai important, iubire.
- Tot ce mi-am dorit vreodată a fost iubirea, mi-a recunoscut odată ridicând din
umeri. Tot restul a fost pur şi simplu ... întâmplător.
Lana l-a iubit pe Otto - însă nu era fnd:răgostită de el. La moartea lui, a fost ca şi
cum ar fi pierdut un tată, nu un iubit. Ceea ce simţea faţă de Jason era o pasiune
fizică incredibil de intensă şi excitantă. Cu el şi-a îngăduit să fie din nou o
fetişcană, o adolescentă, îndrăgostită până peste urechi, beată de poftă trupească.
Totul se întâmplase foarte repede. Acum Kate le făcea cunoştinţă, în momentul
următor se îndreptau spre altar.
Cum aş vrea s-o fi înşfăcat de umerii în acea primă seară - cea în care l-a
cunoscut pe Jason - şi s-o fi zgâlţâit! )ncetează", i-aş fi zis. ,,Revino la realitate.
Nu-l preface pe străinul ăsta pe care nu-l cunoşti într-un prinţ din basme. Uită-te
mai bine la el, nu vezi că nu-i adevărat? Nu te lăsa amăgită de ochii strălucitori,
de zâmbetul prea nerăbdător, de râsul fa ls. Nu vezi că- i doar spectacol? Nu-i vezi
mintea disperată, mercenară?"
Nu i-am spus nimic din toate astea. Şi dacă aş fi făcut-o, mă îndoiesc că ar fi
auzit vreo vorbă. Iubirea, se pare, e pe cât de oarbă, pe atât de surdă.
Acum, pe când şedea la măsuţa de toaletă, cu ochii ţintă la cercel, Lana a
început să simtă 0. ameţeală ciudată - ca şi cum ar fi stat pe marginea unei faleze,
privind cum pământul se fărâmiţează în faţa ei, căzând, căzând, strivindu-se de
stânci in marea care urlă dedesubt. Totul cădea - tot, întreaga ei viaţă, se
rostogolea în valuri.
Jason avea o amantă? Era cu putinţă? N-o mai dorea pe ea? Căsătoria lor era o
farsă? Era ea nedorită?
Neiubită?
Exact în acest moment, se cuvine s-o spun, Lana şi-a ieşit din minţi. S-a
dezlănţuit şi a început să tremure din toate încheieh1rile. S-a apucat apoi să
scotocească frenetic prin toate lucrurile lui Jason - prin sertare, dulapuri,
costume, buzunare, lenjerie, şosete, căutând ceva ascuns, orice fel de indiciu.
Aproape că au lăsat-o puterile când s-a dus să caute în sacul cu hainele murdare
din baie1 convinsă că va găsi prezervative. Dar nu - nimic. Şi nu era nimic nici pe
departe suspect ori sinistru în biroul lui - nici un extras de la cardul de credit, nici
o factură acuzatoare. Nici urmă de al doilea cercel. Nimic. Ştia că se înnebuneşte
singură. Trebuia să-şi scoată bănuielile din cap dacă voia să rămână întreagă la
minte.
,,Jason te iubeşte", şi-a zis, ,, tu îl iubeşti şi ai încredere în el. Linişteşte-te."
Nu se putea linişti însă . Din nou s-a trezit învârtindu-se prin casă - din nou s-a
simţit urmărită de ceva imposibil de aflat.
A aruncat o privire pe fereastră. Ploaia se oprise.
Şi- a luat pardesiul şi a ieşit.
 6
Lana s-a plimbat cam o oră. A străbătut cu hotărâre distanţa până la Tamisa
concentrându-se pe senzaţia fizică a mersului şi încercând să nu se gândească , să
nu-şi lase mintea s-o ia razna.
În drum spre fluviu a trecut pe lângă o staţie de autobuz - şi a văzut un afiş pe
panoul publicitar. S-a oprit. S-a uitat la el. Chipul lui Kate i-a întors privirea, în
alb-negru, stropit cu sânge roşu, având dedesubt titlul piesei : AGAMEMNON.
,, Kate", şi-a zis. Kate avea s-o sfătuiască. Kate ştia cu siguranţă ce era de făcut.
În mod aproape reflex, a făcut semn unui taxi negru care trecea. Maşina a tras
la trotuar în scrâşnet de pneurî. l-a spus şoferulu i prin geamul coborât:
- La Old Vie, vă ro-g.
Simţea cum se linişteşte în vreme ce taxiul gonea pe pod spre teatrul aflat pe
malul sudic. Vedea deja în minte cum vor râde amândouă de asta - cum Kate îi va
spune să nu fie prostuţă, să nu-şi imagineze ceea ce nu este; îi va spune că e
absurd, că Jason îi este devotat. Dintr-odată a năpădit-o un val de afecţiune
pentru Kate, cea mai veche şi mai dragă prietenă a ei. ,, Doamne, îţi mulţumesc
pentru Kate!"
Sau bat câmpii? Oare Lana bănuia în secret ceva? Altfel de ce să gonească aşa
spre teatru? O să-ţi spun un secret: după decenii petrecute în lumea modei, atât
în calitate de clientă, cât şi ca model, Lana căpătase o memorie fotografică pentru
haine şi bijuterii. Mi-e greu să cred că, deşi cercelul îi părea cunoscut, nu reuşea
să - şi amintească unde-l mai văzuse - sau la cine. Poate că greşesc. Dar nu cred că
vom afla vreodată cu siguranţă.
Până să ajungă la Old Vie, Lana se potolise, convinsă că totul era doar în mintea
ei; că era pur şi simplu paranoică .
A bătut în gemuleţul uşii de la intrarea artiştilor şi i-a oferit bătrânului din
gheretă zâmbetul ei celebru.
Faţa lui s-a luminat când a recunoscut-o.
- Bună ziua. O căutaţi pe domnişoara Crosby, nu-i aşa?
- Ba da.
- În clipa asta e la repetiţie. Vă deschid. Bărbatu l a coborât vocea, confidenţial:
Chiar dacă nu sunteţi pe listă.
Lana a zâmbit din nou.
- Mulţumesc. O s-o aştept în cabină, dacă e în ordine.
- Foarte bine, domnişoară.
Omul a apăsat pe un buton.
Cu un bâzâit puternic, uşa de la intrarea artiştilor s-a descuiat. Lana a şovăit o
clipă , apoi a deschis-o şi a intrat.
 7
Lana a mers pe coridorul îngust, neaerisit pân ă a ajuns la cabina vedetei.
A bătut la uşă . Neprimind răspuns, a deschis-o prudentă . Încăperea era goa lă. A
intrat şi a închis uşa.
Nu era o cameră mare. Avea o canapea jerpelită lângă un perete, o baie
îngustă - practic o cabină de duş - şi o masă de toaletă mare, bine luminată. În
mod tipic pentru Kate, era harababură, cu genţi pe jumătate despachetate şi haine
peste tot.
Lana a tras aer în piept. Apoi, în sfârşit, a hotărât să nu se mai ascundă după
deget şi a început să caute repede ş i metodic printre lucrurile lui Kate. Chiar şi
când făcea asta, Lana rămânea disociată mintal de acţiunile sale. Rămânea calmă
.şi detaşată, ca şi cum mâinile i-ar fi acţionat de capul lor. Degetele scormoneau
prin genţi şi cutii din propria voinţă. N-aveau nimic de-a face cu ea.
În orice caz, căutarea n-a dat nici un rezultat.
,,Ce uşurare!", şi-a zi,s. ,,S lavă Domnului!"
Sigur că n-a găsit nimic: nu era nimic de găsit. Totul era în ordine. Imaginaţia i-o
luase razna.
Apoi a observat geanta mare, neagră, cu produse de machiaj aşezată pe masa de
toaletă . A încremenit. Cum de n-o văzuse:? Era chiar acolo.
Lana a întins mâna cu degete tremurătoare . A tras fermoarul... a deschis-o ...
Şi acolo,-în geantă ... era un cercel în fo rmă de sc::mi l ună, scânteind spre ea.
A sco:5 din buzunar celă lalt cercel. I-a comparat, dar nu era nevoie. Era evident
că sunt identici.
Uşa cabinei s-a deschis brusc în spatele ei.
- Lana?
A lăsat să cadă un cercel înapoi în geanta de machiaj. Pumnul i s-a strâns în
jurul celuilalt. S-a răsucit repede.
Kate a intrat zâmbind.
- Bună, iubito. Oh, la dracu' - n-am făcut vreun plan, nu? Mai sunt câteva ore
până să pot pleca. Azi e un dezastru în toată regula. L-aş ucide bucuroasă pe
Gordon.
- Nu, Kate, nici un plan. Eram doar în trecere pe la teatru. M-am gândit să te
salut.
- Totul e în regulă? Kate a măsurat-o îngrijorată cu privirea. Lana, nu arăţi bine.
Vrei un pic de apă? Haide, aşază-te ...
- Nu, mersi. Ştii, nu mă simt prea bine. Am mers prea mult pe jos. Acum ... ar
trebui să plec.
- Eşti sigură? Să-ţi chem un taxi?
- Mă descurc.
- Sigur?
- Sunt bine. Te sun mai încolo.
Până să apuce Kate să protesteze, Lana a ieşit în grabă din cabină .
Nu s-a oprit până nu a ajuns în fata teatrului. Inima îi bubuia în piept. Avea
senzaţia că o să-i explodeze capul. li era greu să respire. Se simţea cuprinsă de
A '

panică; trebuia să ajungă acasă.

A văzut un taxi care trecea şi i-a făcut semn. Pe când îşi flutura mâna şi-a dat
seama că încă are cercelul în pumn.
Şi-a desfăcut degetele şi s-a uitat.
Cercelul săpase atât de adânc în palmă, încât îi dăduse sângele.
 8
Lana s-a întors în Mayfair în stare de şoc.
Durerea fizică din palmă, unde cercelul îi săpase în carne, era singura senzaţie.
Se concentra pe ea, o simţea pulsând, zvâcnind.
Când ajungea acasă, o ştia, trebuia să- şi înfrunte soţu l. Habar n-avea ce să
spună sau cum s-o spună, aşa că a hotărât să păstreze tăcerea deocamdată. Mai
mult ca sigur Jason avea să observe că era supărată, dar avea să se străduiască din
răsputeri să ascundă adevărata amploare a furiei.
Totuşi, în mod tipic pentru Jason, n-a sesizat nimic în neregulă când s-a întors
în sfârşit acasă în seara aceea. Era preocupat de propriile probleme - purta o
discuţie tensionată la telefon când a intrat în bucătărie, unde Lana pregătea două
cotlete pentru cină.
Lana se minuna cât de ascuţite îi erau simţurile . Totul părea aşa de viu -
mirosul cotletelor, sfârâiala, senzaţia cuţitu l ui în mână pe când tăia legume
pentru salată -, ca şi cum creierul şi- ar fi încetinit activitatea. Nu putea să facă
faţă decât la acel moment. Nu îndrăznea să se gândească la viitor. Dacă ar fi făcut­
o, s-ar fi năruit pe podeaua bucătăriei.
A izbutit să se stăpânească, şi seara a trecut cam ca oricare alta. La vreo două ore
după cină s-au dus la etaj. Sub privirea Lanei, Jason s-a dezbrăcat şi s-a vârât în
aşternuh1ri. Curând a adormit.
Însă Lana era complet trează.
S-a dat jos clln pat. S-a aplecat peste Jason, privindu-l.
Nu ştia ce să facă. Trebuia să-l înfrunte. Dar cum? Ce putea să spună? Că-l
bănuia de o aventură cu cea mai bună prietenă a ei? Pe ce bază? Un cercel? Era
ridicol. Probabil că Jason ar fi râs - şi i-ar fi dat o explicaţie perfect nevinovată.
Dacă ăsta ar fi fost un film, ca una dintre acele comedH romantice uşurele pe
care le făcea ea, s-ar fi dovedit că Jason se întâlnise în secret cu Kate ca să-l ajute
să aleagă un cadou de ziua Lanei - sau poate un cadou de aniversare a
căsătoriei? - şi, cumva, într-un moment care ar fi stârnit amuzamentul publicului,
cercelul lui Kate se agăţase de reverul lui.
Poftim, o explicaţie cu totul nevinovată.
Şi imposibil de .crezut. În timp ce-l privea pe Jason dormind, Lana a început să
accepte adevărul. Adevărul era că ştia de o vreme că există ceva - un sentiment
anume - între Kate şi Jason. Poate că fusese acolo dintotdeauna, de la bun
început. Din prima clipă?
Vezi tu, Kate l-a cunoscut prima pe Jason. Chiar au ieşit de câteva ori împreună .
În seara în care l-a întâlnit Lana, era acolo ca partenerul lui Kate.
Îţi poţi imagina ce s-a întâmplat - în clipa în care Jason a văţ:ut-o pe Lana, la fel
ca mulţi alţii înaintea lui, a fost vrăjit; şi de atunci încolo n-a mai avut ochi decât
pentru ea. Kate s-a dat deoparte, îndatoritoare. Totul s-a rezolvat foarte amical.
Kate i-a dat Lanei binecuvântarea şi a asigurat-o că nu-i nici o supărare; nu fusese
nimic serios între ei.
Totuşi, Lana se simţise vinovată. Poate că vinovăţia a fost ceea ce a orbit-o.
Poate că de aceea a tot ignorat bănuiala sâcâitoare că, în ciuda tuturor protestelor
ei, ochii Iul Kate zăboveau mereu asupra lui Jason şi îi făcea complimente ciudate,
neaşteptate, sau flirta cu el după ce bea vreo două pahare şi încerca să- l facă să
râdă. Totul era acolo, tot ce trebuia să ştie Lana, chiar în fata ei.
-Inchisese ochii. '
Însă acum avea ochii deschişi.
 S-a îmbrăcat repede şi s-a repezit afară din dormitor. A străbătut pe pipăite
culoarul întunecat şi s-a urcat _pe terasa de pe acoperiş, unde ţinea ascunse un
pachet de ţigări şi o brichetă, ferite de intemperii într-o cutie de tablă. Practic se
lăsase de fumat. Dar acum avea nevoie de o ţigară.
A deschis cutia şi a scos pachetul. Mâinile îi tremurau când şi- a aprins o ţigară.
A tras adânc fumul în piept, încercând să se linistească.
În vreme ce fuma, privea peste acoperişuri la ' luminile Londrei şi la stelele care
străl uceau deasupra .
Apoi s-a uitat l ung la pavajul de dedesubt. A aruncat cu un bobârnac mucul
peste margine, 1ar jarul roşu a dispărut în beznă.
A simţit brusc dorinţa să - l urmeze .
.,Ar fi aşa de uşor", şi-a zis. Doar doi paşi şi ar fi trecut peste margine, trupul i-
ar fi zburat prin aer ş i s-ar fi izbit de pavaji. Totul s-ar fi terminat.
Ce uşurare ar fi fost. N-ar mai fi trebuit să înfrunte ororile care o aşteptau -
durerea, trădarea, umili nţa. Nu voia să .simtă nimic din toate astea.
A făcut un pas mic spre margine. Apoi încă µnul ...
A stat chiar la marginea acoperişul.ui. ,,Încă un pas şi gata ... da, da, fă -o ... " A
ridicat piciorul.. . Moment în care a sunat telefonul.
O mică abatere a atenţiei, însă destul ca s-o scoată din transă. S-a îndepărtat de
margine, trăgându-şi sufletul.
A scos telefonul şi s-a uitat la el. Era un mesaj. Gh iceşte de la cine?
De la subsemnatul fireşte . .,Ai chef să bei ceva?''
Lana a şovăit. Apoi, în fine, a făcut lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă din
prima clipă.
A venit să mă vadă.
 9
Aici începe povestea mea.
Dacă eu aş fi eroul poveşti i , nu Lana, aş începe chiar aici - cu Lana bătând la
uşa mea la unsprezece şi jumătate noaptea.
Acesta a fost evenimentul meu declanşator, cum i se spune în tehnica
dramatică. Fiecare personaj are unul - poate fi ceva ieşit din comun şi violent, ca o
tornadă care te trimite învârtejit în a l tă lume, sau banal, ca un prieten care îţi
răsare în prag pe neaşteptate într-o seară.
Ştii, eu folosesc adesea structura teatrală ca să-mi descriu viaţa. Mi se pare de
mare ajutor. Ai fi surprins să afli cât de des se aplică aceleaşi reguli.
Am învăţat să structurez o poveste într-o ucenicie dură: ani în şir de scriere
obsesivă a unei piese de rahat după alta, o linie de producţie de drame imposibil
de pus în scenă, fiecare mai proastă decât cea dinainte - construcţie nefirească,
dialoguri stupide nesfârşite, foaie după foaie de personaje inerte, fără noimă, care
nu fac nimic - până când, încet şi dureros, am învăţat meseria.
Dacă ne gândim că trăiam cu o scriitoare celebră în toată lumea, s-ar putea
crede că Barbara West ar fi fost persoana potrivită ca mentor. Vă înch ipuiţi că mi-
a dat vreun pont de folos sau frânturi de încurajare? Nu, niciodată. Atitudinea ei
impl icită, trebuie spus, era lipsită de bllnăvoi nţă . N-a făcut decât întâmpl ător un
comentariu despre munca mea - după ce a citit o scenetă pe care o scrisesem:
,,Îîîh, dialogurile sunt de tot rahatul". Mi-a dat-o înapoi. ,,Oamenii reali nu
vorbesc aşa."
Nu i-am mai arătat niciodată ceva.
În mbd ironic, cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodată a fost o carte pe
care am găsit-o în biblioteca Barbarei. Un volum vechi, necunoscut, publicat la
începutul anilor '40. Tehnicile scrierii de piese de teatru, de domnul Valentine Levy.
Am citit-o într-o dimineaţă de primăvară , aşezat la masa din bucătărie. Pe când
citeam mi s-a aprins un bec - în sfârşit, lucrurile aveau sens. În sfârşit, cineva
explica arta povestirii în cuvinte pe care le puteam pricepe.
Atât teatrul, cât şi realitatea, zicea domnul Levy, se rezumă la trei cuvinte:
motivaţie, intenţie şi scop.
Fiecare personaj are un scop - să zicem că vrea să fie bogat. Şi- l atinge punând în
aplicare o intenţie, de pildă muncind sârguincios, căsătorindu- se cu fiica şefului
sau jefuind o bancă . Până acum e simplu. Ultima componentă este cea mai
importantă, şi, fără ea, personajele sunt bidimensionale.
Trebuie să întrebăm ,,de ce?".
„De ce?" nu este o întrebare pe care tindem s-o punem prea des. Nu-i o
întrebare la care e uşor să răspunzi - este nevoie de conştiinţă de sine şi
sinceritate. Însă, dacă vrem să ne înţelegem vreodată pe noi înşine sau pe alţi
oameni - reali sau fictivi - trebuie să ne cercetăm motivaţia cu toată sârguinţa
unui Valentine Levy.
De ce vrem ceva? Care este motivul nostru?
După părerea domnului Levy, nu exis tă decât un răspuns: "Motivaţia noastră
este să alungăm durerea".
Poftim. Atât de simplu, şi totuşi atât de profund.
Motivaţia noastră este întotdeauna durerea.
E evident, zău aşa. Cu toţii încercăm să scăpăm de durere şi să fim fericiţi. Şi tot
ce facem ca să atingem acest scop - intenţiile noastre -, asta-i materia poveştii.
Asta-i arta povestirii. Aşa funcţionează.
 Aşadar, dacă ne gândim la clipa în care Lana a apărut în apartamentul meu,
puteţi vedea că motivaţia mea era durerea. Pe Lana o durea aşa de tare în seara
aceea, încât mi-a provocat suferinţă simpla ei vedere. Încercarea nechibzuită de a-i
alina suferinţa - ş-i pe a mea - mi-a fost intenţia. Iar scopul meu? S-o ajut pe
Lana, desigur. Am izbutit? Ei bine, aici, din nefericire, teatrul se deosebeşte de
realitate.
În viaţa reală, lucrurile nu ies tocmai cum al plănuit.

Când a ajuns acasă la mine, Lana era într-un hal fără de hal. De-abia se putea
stăpâni , şi n-a trebuit mult - doar două pahare - ca să se deschidă ecluza şi a_poi
să se prăbuşească de-a binelea.
Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. N -o mai văzusem pe Lana pierzându-şi
controlul. N-o să spun că n-a fost groaznic; însă e întotdeauna tulburător să fii în
preajma unei e1noţii scăpate din frâu, nu-i aşa? Mai ales când este vorba despre o
persoană pe care o iubeşti.
Ne-am dus în living - o încăpere mică, ticsită cu cărţi, o bibliotecă mare pe un
perete întreg. Ne-am aşezat pe două fotol:ii de l ângă fereastră. Aril început cu mar-
tiniuri, dar curând Lana dădea pe gât vodcă simplă dintr-un pahar.
Povestea ei era confuză şi incoerentă - venea pe bucăţi, în fragmente
dezmembrate, uneori imposibil de desluşit printre lacrimi. După ce a vărsat tot ce
avea pe suflet, mi-a cerut părerea: credeam că e posibil ca Jason şi Kate să aibă o
relatie?
Am' ş.ovăit, nedorind să răspund. Ezitarea mea vorbea mai convingător decât
orice cuvinte.
- Nu stiu.
M-am' ferit să mă uit în ochii ei.
Lana mi-a aruncat o privire consternată .
- Dumnezeule mare, Elliotl Eşti un actor aşa de nepriceput! S-a lăsat pe
spătarul fotoliului, vlăguită de această confirmare a celor mai mari temeri ale sale.
De câtă vreme ştii? De ce nu mi-ai spus?
- Pentru că nu ştiu sigur. E doar o impresie... Şi, Lana, nu-i treaba mea să spun
ceva.
- De ce nu? Îmi eşti prieten, nu? Singurul meu prieten. Şi-a şters lacrimile din
ochi. Nu crezi că l-a pus acolo Kate dinadins, nu? Cercelul? Ca să-l găsesc eu?
- Ce? Glumeşti? Sigur că nu.
- De ce nu? E exact genul de lucru pe care l-ar face ea.
- Sincer să fiu, nu cred că o duce capul până acolo. Nu cred că vreunul din ei
este prea luminat la minte. Sau bun la suflet.
La.na a ridicat din umeri.
- Nu ştiu.
- Eu ştiu. Devenind tot maJ convingător, am desfăcut altă sticlă de vodcă şi ne-
am umplut iar paharele . .,Iubirea nu-i cu-adevărat iubire / de se preschimbă şi
altcum răsună"I, am declamat. Iubirea nu înseamnă aventuri şi minciuni şi
fofilări.
Lana n-a răspuns. Am încercat din nou, pentru că era important.
- Ascultă-măi Iubirea înseamnă respect reciproc şi loialitate - şi prietenie. Aşa,
ca între noi. I-am luat mâna şi am ţinut-o în timp ce vorbeam mai departe:
Nătărăii ăştia doi sunt prea superficiali şi egoişti ca să ştie ce e iubirea . Orice or
avea, sau or crede că au, 11-0 să dureze. Aia nu-i iubire. O să crape la cea mai mică
presiune. O să se sfărâme.
Lana n-a zis nimic. Privea în gol, nefericită. Am simţit că nu pot să ajung la ea.
Era insuportabil s-o văd aşa. Dintr-odată, m-am înfuriat.
- Ce-ar fi să iau o bâtă de baseball şi să-l bat de să-i sune apa în cap?
Nu glumeam decât pe jumătate.
Lana a izbutit să arate o umbră de zâmbet.
- Da, te rog.
- Spune-mi ce vrei, orice, şi o să fac.
 A ridicat fruntea ş i s-a uitat la mine cu ochii înroşiţi.
- Îmi vreau viaţa înapoi.
- Bine. Atunci trebuie să-i înfrunţi. O să te ajut. Dar trebuie să faci tu asta.
Pentru sănătatea ta mintală. Ca să nu n1a i vorbesc de respectul de sine.
- Sâ-i înfrunt? Cum s-o fac?
- Invită-i pe insul ă.
- Poftim? a exclamat ea surprinsă . În Grecia? De ce?
- Pentru că n-ar avea unde să fugă . Vor fi prinşi în capcană. Ce loc ar fi mai bun
pentru o discuţie? Pentru _o confruntare?
Lana a chibzuit un pic. In cele cUn urmă a dat din cap aprobator.
- Bine. O s-o fac.
- O să-i înfrunţi?
-Da.
- Pe insulă?
Lana a încuviinţat.
- Da. Apoi mi-a aruncat brusc o privire speriată. Dar; Elliot, după ce-i înfrunt...
ce urmează?
- Păi ... I-am surâs. Asta depinde de tine, nu-i aşa?

~ Sonetul XVI, în William Shakespeare, Sonete, traducere de Gheorghe Tomozei, Editura

Porto-franco, Galaţi, 1991, p. 126
 10
A doua zi eram în bucătări a Lanei, bând şampanie.
Ea vorbea la telefon cu Kate. Eu o urmăream cu atenţie.
- Vii? Pe insulă - de Paşte ?
Eram impresionat. Lana dădea un spectacol fără cusur, cu minime repetiţii, fără
nici o urmă din supărarea de aseară. Arăta şi suna binedispusă, cu inima uşoară .
- N-o să fim decât noi. Tu, eu, Jason şi Leo. Şi Agathi, desigur. .. Nu ştiu dacă o
să- l invit pe Elliot - în ultima vreme mă calcă pe nervi. Ei bine, ce zici?
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am scos limba. Lana a râs, apoi şi-a întors atenţia
spre Kate.
- Ei bine, ce zici?
Ne-am ţinut amândoi răsuflarea.
Lana a dat drumul aerului din piept şi a zâmbit.
- Grozavi Grozavi Bine. Pa.
A încheiat convorbirea.
- Vine.
- Bravo! am zis aplaudând.
Lana a făcut o mică plecăciune.
- Îţi mu l ţumesc.
Am ridicat paharul.
- Se ridică cortina. Ş i astfel începe.
 11
În zilele următoare, pentru Lana viaţa a continuat să aibă o notă teatrală.
Avea impresia că participă la o improvizaţie extinsă - rămânând „în pielea
personajului" de dimineaţa până seara, prefăcându-se că e altcineva.
Cu excepţia faptu lui că persoana care se prefăcea că este era ea însăşi.
„Răsuflare adâncă, umerii în jos, zâmbet larg" - asta era mantra pe care Otto o
învăţase s-o recite înainte de o audiţie. Acum îi prindea tare bine.
Se purta ca şi cum ar fi fost cea de acum câteva zile. Se purta ca şi cum n-ar fi
avut inima frântă - ca şi când n-ar fi fost disperată şi pli nă de durere.
Mă gândesc adesea că viaţa nu-i decât un spectacol. Nimic din toate astea nu-i
real. E doar o prefăcătorie. Abia când cineva sau ceva iubit moare ne trezim din
piesă şi vedem cât de artificială e realitatea asta construită în care locuim.
Ne dăm seama dintr-odată că viaţa nu-i veşnică; nu există viitor - şi nimic din
ce facem nu contează . Şi, nefericiţi, urlăm şi ţipăm şi blestemăm cerul până ce, la
un moment dat, facem inevitabilul: mâncăm, ne îmbrăcăm şi ne spălăm pe dinţi.
Continuăm mişcările ca de marionetă ale vieţii, oricât de straniu ar părea. Apoi,
încetul cu încetul, iluzia se înstăpâneşte iar - până ce uităm că suntem actori într-
o piesă.
Până ce ne loveşte următoarea tragedie - ca să ne trezească.
Şi după ce t-ocmai fusese trezită, Lana era hiperconştientă de cât de teatrale erau
toate relaţiile ei - cât de fragil şi fals îi era fiecare zâmbet, cât de prost juca. Slavă
Domnului, nimeni nu părea să observe.
Cel mai tare o durea să constate cât de uşor era să-l amăgească pe Jason. Fusese
sigură că el o să-i simtă chinul, c-o să-şi dea seama cât de greu îi venea să-l atingă
în treacăt ori să-i adreseze cuvântul. Să-l privească în ochi era ceva îngrozitor.
Toate sentimentele ei erau la vedere, ar fi fost imposibil ca Jason să nu le perceapă.
Şi totuşi n-a văzut nimic. ,,A fost întotdeauna aşa?", s-a întrebat Lana. ,,Aşa de
insensibil? Probabil mă crede proastă. Probabil n-are nici un strop de
conştiinţă ... "
Exista însă şi a l tă posibilitate pe care trebuia s-o recunoască: poate că Jason n-
avea nimic pe conştiinţă pentru că era nevinovat?
Nu ştiu sigur asta - dar bănuiam că, pe când făcea bagajele pentru călătoria pe
insulă, Lana a început să se gândească la orele petrecute la mine acasă ca la un vis
urât. Isteria, lacrimile, jurămintele de răzbunare - nimic nu era adevărat, doar
psihoză stârnită de vodcă .
Asta era real, acum, hainele din mâna ei, hainele pe care le alesese şi le
cumpărase pentru bărbatul iubit. E oare posibil ca Lana să fi simţit cum aluneca
înapoi în neştiinţă?
,,Negare" este cuvântul pe care l-aş folosi.
Trebuie să-şi fi dat seama de asta, pentru că m-a ocolit în următoarele zile. Mi-a
ignorat apelurile şi a rămas monosilabică în mesaje. Înţelegeam ce se petrece.
Nu uita, eram atât de apropiaţi, Lana ,şi cu mine, încât puteam să-i citesc
gândurile.
Sigur că o irita că- mi spusese de trădare; vorbind despre ea o adusese în
realitate. Iar acum, după ce-mi turnase în cap toate bănuielile şi -suferinţele ei,
avea de gând să le lase acolo, în apartamentul meu.
Voia să uite toh1l.
Ce bine, atunci, că eram prezent, mereu gata să-i aduc aminte.
 12
Din clipa în care am ajuns pe Aura am simţit că Lana mă ocolea.
Era prietenoasă, desigur, dar în purtarea ei exista o anumită distanţă. O răceală.
Invizibilă pentru ceilalţi, însă eu o P:rcepeam.
Am urcat să-mi desfac bagajele. lmi plăcea tare mult camera aceea. Avea un
tapet verde decolorat, mobilă din lemn de pin, un pat cu patru stâlpi. Mirosea a
lemn vechi, a piatră şi a rufărie curată . De-a lungul anilor mi-o apropriasem:
lăsam dinadins în urmă părţi din mine - cărţi preferate pe rafturi, loţiunea după
bărbierit, loţiunea de protecţie solară, ochelarii pentru înot şi mai multe costume
de baie - care mă aşteptau credincioase.
Pe când despachetam m-am întrebat care ar trebui să fie mişcarea mea
următoare. Am hotărât că soluţia cea mai bună era s-o înfrunt pe Lana şi să-i
amintesc de ce ne aflam acolo. Am exersat un mic discurs care s-o scoată din
negare ·şi s-o aducă înapoi în realitate.
Toată seara am încercat să vorbesc cu ea, dar n-am putut s-o prind singură.
Eram convins că încerca să mă evite. Am privit-o cu atenţie în timpul cinei,
încercând să-i citesc gândurile.
Nu puteam să nu mă minunez: era aceeaşi femeie care cu doar trei zile înainte
fusese isterică pe canapeaua mea. Acum mânuia cu îndemânare un cuţit şi nu-l
înfigea în inima soţu l ui netrebnic, ci îi servea altă felie de friptură cu un zâmbet
aşa de convingător, aşa de sincer, cu o expresie aşa de destinsă şi fericită, că până
ş1 eu am fost păcălit.
Capacitatea de negare a Lanei era pur şi simplu uluitoare, mi-am zis. După toate
probabilităţile, dacă nu interveneam, avea să treacă prin săptămâna aceea de
vacanţă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nitnic.
Pe de altă parte, Kate părea să facă tot ce-i stătea în puteri ca să fie
provocatoare. Era -Şi mai puţin discretă decât de obicei.
Chestia cu cristalul, de exemplu. După cină, când ne adunaserăm afară în jurul
vetrei, Kate a sărit ca arsă cu o cerere bruscă .
- Cristalul lui Agathi. Unde e?
Lana a şovăi t.
- Sunt sigură că Agathi a adormit. Nu poate să ră mână pe altă dată?
- Nu. E teribil de urgent. O să-l iau pe furiş din camera ei. N-o trezesc.
- N-o să-l găseşti. Probabil e prin fundul vreunui sertar.
Asta era o minciună . Lana ştia foarte bine că acel cristal nu era niciodată
departe de Agathi; întotdeauna pe noptieră, alături, când dormea.
- Agathi e încă trează, a spus Leo făcând semn cu capul spre casă. Are lumina
aprinsă.
Kate a năvălit înăuntru, un pic nesigură pe picioare, dar în mod dar foarte
hotărâtă . S-a întors peste câteva minute ţinând în mână, triumfătoare, cristall!l.
- L-am luat.
S-a aşezat lângă vatră, cu chipul luminat de flăcări, şi a început să legene
cristalul deasupra palmei stângi, făcându-l să scânteieze în lumina focului. Buzele
ei se mişcau în vreme ce punea fără sunet o întrebare.
Am bănuit ce întreba Kate. Fără îndoială, o variantă a Lui „O s-o părăsească
pentru mine?" sau: ,,Ar trebui să termin relaţia cu el?"
Incredibil, nu? Atâta cruzime - să-şi etaleze fără pic de jenă rel aţia cu Jason în
faţa Lanei. Ce prostie din partea ei să se simtă aşa de sigură , mai presus de orice
bănuială!
 Sau sunt nedrept? Oare Kate era doar _prea beată ca să-şi filtreze ,gândurile - nu-
şi dădea seama ce spunea, c~t de aproape era de dezvăluirea secretului său?
Sau era numai un spectacol pentru Jason, ca o amenintare voalată? Un
avertisment că ajunsese la capătul răbdării? În cazul ăsta, se 'străduia degeaba.
Jason nu era deloc afectat. Părea să - l preocupe mai mult faptul că Leo îl bătea la
table.
Kate a privit cum cristalul zvâcnea în aer. A început să se legene înainte şi
înapoi, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, ca un metronom, într-o linie clară,
dreaptă.
Răspunsul la întrebarea ei era un „nu" hotărât.
Chipul lui Kate s-a adumbrit. Părea îndurerată. A prins cristalul în pumn şi i-a
oprit legănarea, apoi i l-a azvârlit lui Leo.
- Uite, încearcă şi tu.
Băiatul a ridicat privirea de la jocul de table, clătinând din cap.
- Nu. Nu mă mai interesează. Mi-am dat seama cum merge.
- Zău? Cl,ll'Îl anume?
- Tu eşti. Nici măcar nu ştii că o faci. Mâna ta îl face să se mişte aşa cum vrei.
- Nu, iubitule, a spus Kate oftând. Te înşeli. Altfel, aş fi primit alt răspuns .
*
Care era întrebarea pe care i-o pusese Kate cristalului?
M-am întrebat adesea de-a lungul anilor. M-am întrebat ce efect a avut asta
asupra următoarelor douăzeci şi patru de ore. Şi asupra tuturor lucrurilor rele .pe
care le-a făcut Kate.
Oare tot ce s-a întâmplat a fost la porunca cristalului? Oare Kate s-a supus pur
şi simplu hotărârii lui - indiferent la ce ducea?
Chiar dacă a făcut asta, nu cred că avea vreo idee cum se va sfâ rşi. De unde să
ştie?
Lucrurile au mers mult mai departe decât şi-ar fi putut închipui vreodată oricare
dintre noi.
 13
N.- am avut ocaz.ia să vorbesc singur cu Lana până a doua zi dimineaţă.
Tocmai ajunseserăm pe mica plajă cu coşul de picnic. Am aşezat pe jos
p.rosoapele şi păturile şi am aşteptat ca Leo să se îndepărteze puţin.
- Lana, am zis cu voce joasă. Putem sta un pic de vorbă?
- Mai târziu, m-a expediat ea. Mă duc să înot.
Am privit-o cum se duce la marginea apei. M-am încruntat. Nu-mj rămânea
decât s-o urmez.
Apa era netedă ca sticla. Lana a înotat până la plută. Am luat-o după ea.
Când am ajuns la plută, m-am căţărat pe scara de frânghie şi m -am trântit pe
spate să-mi recapăt suflul.
Lana era în formă mai bună decât mine, aproape că nu gâfâia. Şedea cu
genunchii la piept, privind în zare.
- Te fereşti de mine, am zis când mi-am revenit în cele din urmă.
- Zău?
- Da. De ce?
O clipă Lana n-a răspuns. A ridicat din umeri.
- Nu ghiceşti?
- Nu, dacă nu-mi spui. Nu-s clarvăzător.
Am hotărât că o puteam manevra cel mai bine făcând pe prostul. Aşa că i-am
aruncat o privire nevinovată şi am aşteptat.
Într-un târziu a rupt tăcerea.
- În noaptea aceea, în apartamentul tău ...
-Da.
- Am vorbit multe.
- Ştiu că aşa am făcut, am zis ridicând din umeri. Iar acum te fereşti de mine.
Ce-ar trebui să înţeleg?
- Trebuie să aflu ceva. Lana m -a studiat cu atentie un moment. De ce faci asta?
- Ce anume? Că încerc să te ajut? Am privit-~ drept în ochi. Îţi sunt prieten,
Lana. Te iubesc.
S-a uitat la mine cu sprâncenele înălţate, ca şi cum nu mă credea.
Am simţit un fulger de iritare. Nu-i aiurea? În toţi acei ani, n ici un cuvânt
aspru, nici o neînţelegere, o prietenie în care ne adoram reciproc, fără nici un
confljct, până ce mă amestecasem în problemele din căsnicia ei.
„Nici o faptă bună nu scapă nepedepsită", m-am gândit. Cine a spus asta? Avea
mare dreptate.
Eram într-o poziţie delicată. O ştiam. Nu trebuia s-o presez prea tare. Riscam s-
o pierd. Dar nu mă puteam stăpâni.
- Îmi pare rău. Nu pot suporta să stau deoparte şi să văd cum eşti maltratată.
Nu-i în ordine să-i laşi să se poarte aşa cu tine. Cum păstra tăcerea, m-am
încruntat. Lana! Răspunde-mi, pentru numele lui Dumnezeu .
Fără să scoată o vorbă, s-a ridicat în picioare şi a plonjat de pe plută. A dispărut
~ ~

1n apa.

După picnic ne-am întors acasă. Însă Lana n-a intrat.

A zăbovit pe verandă, purtându-se ca :ş i cum urcatul treptelor ar fi obosit-o şi
avea nevoie să-şi tragă sufletul. Dar eu nu m -am lăsat păcălit. Se uita la Kate, care
se îndepărta de casa de oaspeţi spre crângul de măslini - spre ruine.
Mi-am dat seama la ce se gândea Lana. Am scos un căscat prefăcut.
 - Mă duc să fac un duş . Ne vedem mai încolo.
Lana n-a răspuns. Am intrat în living, apoi m-am oprit chiar lângă uşă . Am stat
acolo un mon1ent, după care am ieşit iar. Şi Lana plecase. Întocmai aşa cum mă
aşteptam, cobora treptele spre nivelul inferior.
Am urmat-o - păstrând distanţa, ca să nu mă vadă. N~ar fi trebuit să-mi fac
griji; nu s-a uitat niciodată în spate. Nici Kate n-a întors capul pe când mergea
printre copaci, fără să aibă habar că era urmărită nu de unul, ci de doi oameni.
Când a ajuns în luminiş, Lana s-a ascuns după un copac. Am rămas un pic mai
în spate, la o distanţă sigură. Priveam amândoi scena care se petrecea la ruine.
Jason şi Kate au vorbit o vreme. Apoi Jason a lăsat din mâ-nă puşca şi s-a
apropiat de Kate. Au început să se sărute.
Ce ciudat trebuie să fi fost pentru Lana să- i vadă sărutându-se! Mi-am imaginat
cum i s-a prăbuşit tot sistemul de apărare în clipa aceea, cum negarea, amăgirea,
proiectarea furiei asupra mea s-au prefăcut în praf. Cum poţi să negi ceea ce este
drept în faţa ta?
Deodată, picioarele Lane! au cedat. S-a prăbuşit pe pământ. A căzut în patru
labe în ţărână. Părea că a îngenuncheat în rugăciune, însă plângea. Era o privelişte
jalnică . O compătimeam din toată inima. Dar ar fi necinstit să nu recunosc că o
parte din mine era uşurată. Pentru că, dacă Lana avea nevoie de mai multe dovezi
decât un cercel, atunci soarta tocmai i le oferise.
Jason a simţit ochii Lanei aţintiţi asupra lui. A ridkat privirea, însă era orbit de
soare şin-a văzut- o.
Cu paşi nesiguri, dar iuţi, Lana a luat-o spre casă prin crângul de măslini. Am
urmat-o.
Aveam un sentiment neplăcut legat de ce intenţiona să facă în continuare.
 14
Lana a dat ocol casei. A intrat pe uşa din spate.
A mers repede pe coridor şi a intrat în camera de arme a lui Jason. El luase
două, aşa că mai erau două în rastel.
Lana a întins mâna şi a luat un pistol.
A străbătut coridorul până în living, unde a ieşit prin u şile de sticlă pe verandă.
Postată lângă zidul scund, se uita în jos.
Jason venea spre casă ţinând doi porumbei morţi. Lana a ridicat încet pistolul ş i
l-a aţintit drept spre el.
Avea de gând să-l omoare pe Jason? Sau doar să -l sperie?
Nu ştiu cât de conştientă era de ceea ce făcea. Era epuizată psihic, complet
destabilizată. Poate că un instinct de supravieţuire vechi, primitiv, pusese
stăpânire pe ea - nevoia de a simţi în mână o armă? Dacă ar fi avut la îndemână
un topor, poate că l-ar fi luat, asemenea Clitemnestrei. Aşa, ţinea între degete un
pistol.
,,Haide", am zis în gând. ,,Fă- ol Apasă pe trăgacii Împuşcă-l..."
Tocmai atunci a apărut Leo, care se îndrepta spre piscină. Lana a lăsat imediat
în jos pistolul, ascunzându-l la spate.
Leo a ridicat privirea şi, văzându-şi man1a 1 i-a făcut un semn afectuos. Lana s-a
silit să zâmbească şi a fluturat şi ea mâna.
Trezită din transă, s-a răsucit pe călcâie şi s-a întors repede în casă. Ajunsă pe
coridor, nu s-a oprit la camera armelor să lase pistolul, ci s-a dus în grabă la etaj.

În dormitor, Lana s-a aşezat la măsuţa de toaletă. S-a privit lung în oglindă - cu
pistolul 'În mână. Imaginea din faţa ei a speriat-o teribil.
Peste câteva clipe, auzind că se deschide uşa, a aruncat pistolul în sertar. S-a
uitat în oglindă şi a văzut-o pe Agathi intrând zâmbitoare.
- Bună. Ai nevoie de ceva?
- Nu.
- Vreo idee pentru cină?
- Nu. Poate că o să ieşim în oraş. Nu mă pot gândi acum ... O să fac o baie.
- Ţi-o pregătesc eu.
- Mă descurc.
Agathi a dat aprobator din cap. A privit-o pe Laria un moment. Nu-i stătea în
fire să - şi spună părerea cân_d nu-i era cerută, însă era pe cale să facă o excepţie.
- Lana, eşti... eşti bine? Imi pare că nu. Neprimind răspuns, a adăugat: Puten1
pleca imediat, dacă vrei. Agathi i-a zâmbit încurajator. Lasă-mă să te duc acasă .
- Acasă? Lana părea nedumerită. Unde-i asta?
- La Londra, desigur.
Lana a clătinat din cap.
- Londra nu-i acasă.
- Atunci unde?
- Nu ştiu . Nu ştiu unde să mă duc. Nu ştiu ce să fac .
S-a dus în baie şi a deschis robinetele ca să umple cada.
Când s-a întors în dormitor, peste câteva minute, Agathi nu mai era acolo. Dar
lăsase în urmă ceva.
Pandantivul de cristal era acolo, pe măsuţa de toaletă, scânteind în soare.
Lana l-a ridicat. S-a uitat la el. Nu credea în 1nagie, dar nu mai ştia în ce să
creadă . A legănat pandantivul deasupra palmei.
 S-a uitat la el mişcând buzele - în vreme ce murmura o întrebare.
Aproape imediat cristalul a început să tresară, să zvâcnească, să danseze în aer.
O mică mişcare circulară care a tot crescut, deasupra palmei sale întinse, mai
largă şi mai îna ltă ... un cerc, o răsucire în aer.

Afară, o frunză răzleaţă s-a m.işcat pe pământ.

În clipa următoare a fost ridicată în aer de o forţă nevăzută, care o făcea să se
răsucească. Cercul s-a tot mărit, s-a lărgit, mai sus şi mai sus ... în vreme ce vântul
sufla din ce în ce mai tare ...
Şi a început furia.
 15
Furia era un nume potrivit, mi-am zis, dată fiind starea de spirit a lui Kate.
În tot timpul cinei la Yialos căutase cearta cu lumânarea. Acum, înapoi în casă,
părea hotărâtă să se ia de cineva.
Mi-am zis că era mai bine să mă feresc din calea ei, aşa că am rămas afară,
lângă uşile de sticlă, fumând ţigara cu marijuana. Din acest punct de observaţie
ferit am putut urmări drama care se desfăşura în living.
Kate îşi turna altă porţie mare de whisky. Jason s-a dus la ea cu mişcări stângace
şi i-a vorbit cu voce scăzută.
- Ai băut destul.
- Ăsta-i pentru tine. Kate a împins în direcţia lui paharul plin cu whisky. Ia-l!
El a clătinat din cap.
- Nu. Nu-l vreau.
- De ce nu? Haide, bea-11
-Nu.
- Cred că ar trebui să mergem cu toţii la culcare, a zis Lana cu hotărâre.
A privit-o fix pe Kate un moment; cea mai clară privire de avertizare pe care am
văzut-o vreodată . Şi pentru o clipă Kate a părut c-o să bată în retragere.
O.ar nu. Kate a acceptat provocarea. Şi-a smuls şalul, l-a răsucit prin aer ca pe
muleta toreadorului şi l-a azvârlit pe spătarul canapelei.
Apoi a dus la gură paharul de whisky şi l-a golit dintr-o suflare.
Lana avea o expresie indescifrabilă, dar îmi dădeam seama că e furioasă.
- Jason, mergem sus? Sunt obosită.
Kate a întins mâna şi l-a înşfăcat de braţ.
- Nu, Jason. Stai aici.
- Kate...
- Vorbesc serios. Nu pleca. O să-ţi pară rău dacă pleci.
- Îmi asum riscul.
Jason i-a îndepărtat mâna de pe braţul său - o mişcare nechibzuită, mi-am zis.
Ştiam că asta o s-o înfurie. Am avut dreptate.
- Te bag în mă-ta, a şuierat ea.
Jason a părut surprins. Nu se aşteptase la acest nivel de furie. Aproape că l-am
compătimit.
Acum înţekgeam. Furia o trădase pe Kate: toată această şaradă era pentru fason,
nu pentru mine sau Lana. Asupra lui Jason se revărsa furia ei.
Lana a înţeles şi ea. Avea instinctul extraordinar al unui mare actor. Ştia că ăsta
era semnalul de a-şi spune replica şi, ca întotdeauna, a rostit-o cu reţinere:
- Jason. Hotărăşte-te, te rog.
- Poftim?
- Trebuie să alegi. Lana a arătat cu capul spre Kate fără să-şi ia ochii de la soţul
ei. Eu sau ea.
- Despre ce vorbeşti?
- Ştii al naibii de bine despre ce vorbesc.
S-a l ăsat un moment de tăcere. Faţa lui Jason era o imagine de neuitat - ca
atunci când vezi cu încetinitorul un a':_cident de maşi nă. Prins între aceste do.uă
femei, n-avea nici o şansă de scăpare . In afară de cazul în care izbutea cumva să
împiedice deznodământul.
Ceea ce a făcut în clipa aceea a fost extrem de gră i tor. Barbara West mi-a
dezvăluit cândva un vechi truc scriitoricesc: dai valoare unei anumite persoane
 sau unui obiect prezentându-le la alegere cu o a doua variantă. La ce eşti pregătit
să renunţi pentru un lucru ne spune totu.1 despre valoarea pe care i-o atribui.
Jason avea aici o alegere clară, între Kate ş·i Lana. Eram pe cale să descoperim -
dacă aveam vreo îndoială - pe care o preţuia mai mult.
Barbarei i-ar fi plăcut grozav asta, mi-am zis. Exact genul de situaţie pe care s-o
fure şi s-o pună într-o carte.
Gândul la Barbara m-a făcut să zâmbesc - ceea ce a fost o greşeală, mi-am dat
seama văzând că Jason se holba la mine cu o expresie furioasă.
- Ce mama dracu.lui? Crezi că e amuzant, ticălos nenorocit ce eşti?
- Eu? Am râs. Cred că sunt cea mai mică dintre problemele tale, amice.
La asta, Jason şi-a ieşit din fire. S-a năpustit la mine şi m-a înşfăcat de gât. M-a
lipit de perete şi a ridicat pumnul ca şi cum avea de gând să mă pocnească în faţă .
- Încetează! Încetează! Kate îl lovea cu pumnii în spate. Lasă-l în pace! Jason ...
În cele din urmă mi-a dat drumul. Mi-am tras sufletul şi mi-am îndreptat
.gulerul cu toată demnitatea pe care am p1Utut s-o adun.
- Acum te simţi mai bine?
Jason n-a răspuns . M-a fulgerat cu privirea . .Apoi, amintindu -şi priorităţile, s-a
răsucit ca s-o implore pe Lana,
- Lana. Ascultă...
Însă Lana nu era acolo. Plecase.
 16
Nikos era în căsuţa lui, aşezat pe un fotoliu de lângă şemineu. Bea uzo şi asculta
vuietul vântului.
Îi plăcea să asculte vântul în toate toanele lui. În seara asta era furios. În alte
seri gemea ca un bătrân cuprins de durere sau se jeluia ca un copilaş rătăcit în
vijelie. Uneori, Nikos putea să se convingă singur că afară era o fată care plângea
de mama focului, pierdută în furtună. Ieşea din casă şi se uita atent în beznă, dar
era întotdeauna vântul, jucându-i feste.
Şi-a turnat iar nişte uzo. Era cherchelit, cu mintea la fel de ceţoasă ca băutura
din pahar. S-a lăsat pe spate în fotoliu şi s-a gândit la Lana. Şi-a imaginat cum ar
fi fost ca ea să locuiască acolo, pe Aura, cu el. Asta era una dintre fanteziile lui
preferate.
Era sigur că Lana ar fi fost fericită acolo. Întotdeauna prindea viaţă pe insulă -
era ca şi cum o lumină ar fi strălucit dinăuntrul ei în dipa în care cobora din
barcă. Pe deasupra, I-ar fi salvat de singurătate. Ar fi fost ca ploaia căzând pe
pământul pârjolit; o gură de apă rece care să-i aline buzele uscate, sărate.
A închis ochii, alunecând într-un v.is erotic. Şi-a închipuit că se trezeşte
dimineaţa în pat cu Lana - ea era cu faţa spre el, cu pletele aurii împrăştiate pe
pernă ... ce moale îi era părul, ce dulce 1i era mirosul, ca florile de portocal ... l-ar fi
luat în braţe trupul catifelat, şi-ar fi frecat nasul de gâtul ei, i-ar fi sărutat pielea.
Şi-ar fi apăsat gura pe buzele ei...
Excitat, pe jun1ătate beat, pe jumătate adormit, a crezut că visează când a
deschis ochii... şi ea era acolo.
Lana.
Nikos a clipit. S-a îndreptat de s.pate, dintr-odată complet treaz.
Lana stătea acolo, în uşă. Era acolo în realitate, nu .în închipuirea lui. Era
superbă, îmbrăcată complet în alb. Arăta ca o zeiţă. Însă o zeiţă tristă. Una
speriată.
- Nikos, a şoptit Lana. Am nevoie de ajutorul tău.
 17
Jason, Kate şi cu mine rămăseserăm în living. Am aşteptat să văd cine vorbeşte
primul. A fost Kate, părând înfrântă.
- Jason. Putem să vorbim?
În vocea ei era un gol. Furia Îi trecuse, focul se stinsese - nu mai rămânea decât
cenuşa.

- Jason?
Jason s-a uitat prin ea. Era o privire de gheaţă, mi-am zis. Ca şi când Kate n-ar fi
existat. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din încăpere.
Dintr-odată, Kate arăta ca o copili ţă, gata să izbucnească în plâns. Fără voie, mi-
a fost milă de ea.
- Vrei să bei ceva?
A clătinat scurt din cap.
- Nu.
- Îţi pregătesc un pahar, oricum.
M-am dus la bufetul cu băuturi şi am pregătit două pahare. Am pălăvrăgit
despre vreme, ca să-i dau lui Kate timp să-şi vină în fire. Dar îmi dădeam seama
că nu mă ascultă.
Am ţinut paharul în faţa ei vreo douăzeci de secunde până să-l vadă.
- Mul ţumesc.
A luat paharul şi l-a pus pe masă, cu gândul în altă parte. A întins mâna spre
ţigări.
Mi-am masat gâtul. Mă durea acolo unde mă înşfăcase Jason. M-am încruntat.
- Ar fi trebuit să vii să stăm de vorbă, Kate. Aş fi putut să te lămuresc. Aş fi putut
să te previn.
- Să mă previi? Despre ce?
- El n-o s-o părăsească pe Lana pentru tine. Nu-ţi face iluzii.
- Nu-mi fac iluzii.
Kate a bătut violent în masă cu ţigara, după care a pus-o în gură şi a aprins-o.
- Cred că-ţi faci.
- Habar n-ai.
A fumat o vreme - am observat că-i tremură mâQa. Apoi a strivit brusc ţigara în
scrumieră şi s-a răsucit spre mine cu o scânteie din vechea furie:
- Întrebarea este ce treabă ai tu cu asta. De ce eşti aşa de interesat de căsnicia
Lanei? Chiar dacă se despart, ea n-o să se mărite cu tine.
Kate glumea. Văzând însă fu lgerarea de durere din ochii mei, a tras brusc aer în
piept.
- Oh, Dumnezeule marei Asta ai tu _în cap? Chiar crezi. .. că tu şi Lana ... ?
Nu şi - a putut sfârşi vorba, pentru că a copleşit- o râsul. Un râs răutăcios,
batjocoritor.
Am aşteptat până s-a potolit. Apoi am spus cu răceală:
- Încerc să ajut. Asta-i tot.
- Nu, nu, nu încerci. Kate a clătinat din cap. Pe mine nu mă duci de nas cu
aerele tale de Machiavelli. Dar până la urmă o să capeţi ce meriţi. O să vezi.
N-am băgat-o în seamă. Era1n hotărât s-o fac să mă asculte. Era important.
- Vorbesc serios, Kate. Nu-l pune pe Jason într-o situaţie în care trebuie să
a leagă între voi. O să-ţi pară rău.
- Du-te dracul ui!
 "insă ocara ei era lipsită de convingere - era clar că nu se putea gândi la Jason. Se
uita la uşă.
În cele din urmă, luând brusc o decizie, s-a ridicat şi a ieşit în grabă.

Rămas singur în living, am încercat să-mi imaginez ce ar putea să se întâmple

mai departe.
Evident, Kate plecase să -l caute pe Jason. Dar pe Jason nu-l interesa Kate -
tocmai arătase asta foarte clar.
Prioritatea lui era Lana. Va încerca s-o recâştige. O va alina; o va asigura că nu
este nimic între el şi Kate. Va minţi, va susţine că e nevinovat şi va jura că n-a
înşelat-o niciodată.
Iar Lana? Ce va face ea? Asta era întrebarea-cheie. Totul depindea de ea.
Am încercat să vizualizez scena. Unde se aflau? Pe plajă, poate? Nu, într-un
cadru mai romantic, la ruine - o întâlnire sub clar de lună printre coloanele
străvechi. Aveam o idee despre cum intenţiona Lana să-şi joace cartea. Că veni
vorba, eram sigur că o văzusem jucând un rol asemănător într-un film. Avea să fie
stoică şi plină de abnegaţie - ce mod 1nai bun de a declanşa cele mai nobile
sentimente ale eroului ? Simţul onoarei ş i datoriei?
La început l-ar fi întâmpinat pe Jason cu răceală, apoi ar fi lăsat încetul cu
încetul reţinerea să se topească. Nu l-ar fi mustrat. Nu, s-ar fi învinovăţit pe sine,
luptând cu lacrimile în timp ce vorbea; se· pricepea la asta.
În cele din urmă avea să se uite la Jason cu privirea ei specială, cea pe care o
păstra pentru prim-planuri: deschizându-şi larg ochii imenşi , hipnotici,
vulnerabilă, plină de durere şi totuşi grozav de curajoasă - o şarlatanie, după
Barbara West, însă una extren1 de eficientă.
Cât ai bate din palme, Jason avea să fie vrăjit, luat pe sus de spectacolul dat de
Lana. Căzut în genunchi, ar fi implorat iertare, jurând să se schimbe - şi chiar ar fi
gândit asta. Kate avea să se topească pe fundalul minţii lui. Sfârşit.
Preţ de o clipă m-am gândit să dau fuga să -i găsesc - şi să încerc să intervin.
Dar m.1. Trebuia să am încredere în Lana.
La urma urmei, era foarte posibil să-mi ofere o surpriză.
 18
- Ei bine? a zis Lana. O s-o faci?
Nikos se holba la ea uluit. Nu-i venea să creadă ce auzise. Nu reuşea să dea
crezare vorbelor care tocmai ieşiseră din gura Lanei - sau să înţeleagă ceea ce
tocmai îi ceruse să facă .
Simţea că nu-i în stare să răspundă, aşa că n-a făcut-o .
- Ce vrei în schimb? a întrebat ea.
Din nou, nici un răspuns.
Lana şi-a dus mâinile la ceafă şi şi-a desfăcut colierul de diamante. I-a întins
mormanul scânteietor de pietre încolăcit în palmă.
- la-I. Vinde-l. Cumpără-ţi ce vrei. Citindu-i gândurile aşa cum numai ea putea,
a adău~at: O barcă. Asta-i ceea ce-ţi doreşti, nu-i aşa? Cu asta poţi să cumperi o
barcă . Intrucât bărbatul nu deschidea gura, s-a încruntat. Te simţi jignit? Nu fi. E
un schimb cinstit. Spune-mi ce vrei ca să faci ce ţi-am cerut.
El n-o asculta. Nu se putea gândi decât la frumuseţea zeiţei din faţa lui. Până
să- şi dea seama, cuvintele îi ieşiseră din gură.
- Sărută-mă.
Lana s-a uitat la el ca şi cum n-ar fi auzit.
- Poftim?
Nikos n-a răspuns.
Nedumerită, 1-a căutat privirea.
- Nu pricep. Asta vrei? Ăsta -i preţul tău?
El n-a vorbit şi nu s-a clintit. Doar a stat acolo.
Într-un târziu, ea a înaintat cu un pas mic. Feţele le erau la depărtare de câţiva
centimetri. În timp ce se priveau, Lana şi-a dat seama că nu-i observase niciodată
ochii. Erau deosebit de frumoşi, emanând o lumină albastră limpede. I-a răsărit în
cap un gând nebunesc: .,Ar fi trebuit să rnă mărit cu Nikos. Atunci aş fi putut să
trăiesc aici şi aş fi fost fericită".
S-a aplecat în faţă şi şi-a apăsat buzele pe gura lui.
Pe când se sărutau, Nikos, care era uscat ca iasca pe dinăuntru, s-a aprins - şi a
fost mistuit. Nu mai simţise în viaţa lui aşa ceva. N-avea să mai fie niciodată
acelaşi, o ştia.
- O s-o fac, a şoptit printre sărutări. O să fac ceea ce vrei.

Lana a ieşit din căsuţa lui Nikos şi a luat-o pe cărare spre crângul de măslini.
Peste câteva 1riinute a pătruns în luminişul care găzduia ruinele.
Rămăşiţele construcţiei străvechi erau apărate de furia vântului de măslinii deşi
care le înconjurau. Lana s-a aşezat o clipă pe o coloană spartă. A închis ochii şi a
stat acolo, adâncită în gânduri.
Dintr-odată, în tufele din spatele ei o crenguţă a trosnit sub tălpi.
A deschis ochii şi a întors capul să vadă. cine este.
Au răsunat trei împuşcături.
Peste câteva clipe, Lana zăcea pe pământ, într-o ba ltă de sânge.
 19
Leo a ajuns primul în luminiş. L-a urmat Agathi, apoi am apărut eu şi cu Jason.
Când ne-am strâns în jurul trupului Lanei, timpul a părut să stea în loc. Ne
ţi nea suspendaţi, în vreme ce totul în jurul nostru se mişca. Vântul se învârtejea şi
urla, copacii se legănau pe când noi stăteam neclintiţi, îngheţaţi, captivi într-o
stare atemporală, incapabili să gândim sau să simţim.
N-a durat decât câteva secunde, dar a părut o veşnicie - până ce s-a ivit Kate şi
a rupt vraja. Părea dezorientată şi confuză. Expresia i s-a schimbat de la confuzie
la neîncredere şi apoi la oroare.
- Ce s-a întâmplat? tot bâiguia. Dumnezeule mare ...
Cumva, sosirea ei ne-a îmboldit să acţionăm. Am îngenuncheat lângă Leo.
- Trebuie s-o culcăm pe pământ. Leo? Trebuie să-i dai drumul. ..
Leo o legăna în braţe, plângând în hohote. Am încercat să-l înduplec:
- Haide, Leo, te rog ...
- Las-o jos, Leo! a zis Jason.
Pierzându-şi răbdarea, a făcut o mişcare bruscă spre el.
Leo a reacţionat ca şi curo l-ar fi muşc.at un şarpe. A început să urle, şi faţa lui
mânjită de sânge era o privelişte înfiorătoare .
- Pleacă de lângă ea! Pleacă!
Surprins, celălalt s-a tras înapoi.
- Doar pune-o pe pământ, pentru numele lui Dumnezeul
l-am aruncat lul Jason o privire exasperată.
- Mă descurc eu cu el. Cheamă o ambulanţă!
Jason a început să-şi caute prin butunar telefonul. L-a găsit, l-a deblocat şi l-a
vârât în mâna lui Agathi.
- Sună la Mykonos. Spune că avem nevoie de o ambulanţă şi de poliţie. Trebuie
să vină acum I
Agathi a dat din cap buimăcită .
- Da, da ...
- Mă duc să iau o puşcă . Staţi aici. Nu vă mişcaţi.
A pornit în goană spre casă. Kate a ezitat puţin, apoi a fugit după el.
Agathi şi cu mine am reuşit să-l facem pe Leo să lase din braţe trupul Lanei. Am
întins-o cu grijă pe pământ. Leo a ridicat privirea, cu ochii holbaţi. A vorbit cu
vocea gâtuită .
-Armele.
- Ce?
Însă Leo se ridicase deja - şi o rupsese la fugă după ceilalţi.
 20
Kate a intrat repede în casă. S-a uitat în jur, însă Jason nu era nicăieri.
- Jason, a şoptit. Jason ...
În acel moment, bărbatul a ieşit din camera armelor. S-a uitat lung la ea cu o
expresie derutată, stranie.
- Au dispărut.
- Poftim? a întrebat ea nedumerită .
- Armele. Nu-s acolo.
- Ce vrei să zici? Unde sunt?
- Habar n-am, fir-ar să fie. Le-a luat cineva.
S-au auzit paşi la capătul coridorului. Au ridicat amândoi privirea.
Leo rămăsese pe loc, uitându-se la ei. Oferea o privelişte groaznică - plin de
sânge, cu hainele în neorânduială, îndurerat la culme. Părea că şi-a pierdut
minţile.
- Armele, a zis Leo. Eu ...
Jason s-a încordat.
- Ce?
- Le-am mutat. Le-am ascuns. Era o glumă , eu ...
Însă Jason se repezise deja la el. L-a înşfăcat de umeri şi a început să r.ăcnească:
- Unde sunt? Spune-mi!
- Jason, dă- i drumuii a intervenit Kate.
- Unde-s armele?
- Dă-i drumuii
Jason l-a eliberat şi Leo s-a prăbuşit pe podea, lângă perete, plângând,
strângându-şi genunchii la piept.
- E moartă! a ţipat. Nu-ţi pasă nici un pic?
Şi- a acoperit faţa cu mâinile. Kate s-a dus la el şi l-a luat în braţe.
- Şşt, şşt, dragule! Te rog, spune-ne. Unde-s armele?
Leo a ridicat o mână şi a arătat spre lada de lemn.
- Înăuntru .
Jason s-a năpustit spre ladă. A smucit capacul.
S-a încruntat.
- E o glu mă?
- Ce?
Tânărul s-a ridicat. S-a dus acolo. S-a uitat înăuntru .
Lada era goală.
Leo era uluit.
- Dar... le-am pus acolo.
- Când?
- Înainte de cină. Cineva le-a mutat.
- Cine? De ce să facă asta?
Kate s-a încruntat. Îi venise o idee.
- Unde-i Nikos?
- Sunt aici, a zis o voce din spatele lor.
S-au răsucit. Nikos stătea în uşă. Avea o puşcă în mână.
După o mică pauză, Jason a rostit cu prudenţă:
- Lana a fost împuşcată.
Nikos a dat din cap.
- Da, ştiu.
 Jason a aruncat o privire spre arma din mâna grădinarului.
- De unde o ai?
- E puşca mea.
- Eşti sigur? Toate armele mele lipsesc.
Nikos a ridicat din umeri.
- Ea mea.
Jason a întins mâna.
- Păi, ai face bine să mi-o dai,
Nikos a clătinat din cap - un „nu" hotărât. Jason a hotărât să nu-l preseze. În
schimb, a zis încet şi apăsat:
- Trebuie să cercetăm insula. Pricepi? E aici un intrus. E înarmat şi periculos.
Trebuie să-l găsim.
Apoi am intrat eu - aducătorul de veşti proaste. Nu ştiam cum s-o spun, aşa că
am spus-o şi gata.
- Agathi a vorbit cu cei de la poliţia din Mykonos.
Jason a ridicat privirea.
- Şi? Când vin aici?
- Nu vin.
- Ce?
- Nu vin. Din pricina vântului. Nu pot să ajungă cu barca.
Kate s-a holbat la mine. Faţa i s-a crispat.
- Dar nu se poate... Trebuie să...
- Au zis că furtuna o să se potolească până în zori... Vor î.ncerca atunci.
- Dar... asta înseamnă peste cinci ore.
- Ştiu, am zis. Până atunci trebuie să ne descurcăm singuri.
 21
S-a stabilit ca Jason, Nikos şi cu mine să scotocim insula căutând intrusul. Le-
am spus că e pierdere de timp.
- E o prostie. Chiar credeţi că a ajuns cineva pe mal pe vremea asta? E
imposibili
- te altă variantă ar fi?
Jason m-a fulgerat cu privirea.
- E cineva aici şi o să-l găsim. Acum mişcaţi-vă.
Şi aşa, înarmaţi cu lanterne cu baterii, ne-am aventurat în noapte.
Am început să cercetăm cărarea d in crângul de măslini, luminând cu
lanternele. Printre copacii deşi nu se zăreau decât pânze de păianjen şi cuiburi de
păsări.
Pe când mergeam, Jason se tot uita la puşca din mâna lui Nikos. Era clar că n-
avea încredere în el. Sincer să fiu, eu n-aveam încredere în nici unul dacă avea o
puşcă - îi supravegheam la fel de atent cum se supravegheau între ei.
Când am ajuns pe coastă am început să cercetăm plajele. Era o sarcină grea sub
atacurile necontenite ale vântului. Furia era stăruitoare, ne şfichiuia feţele , ne
azvârlea nisip în nas şi în gură; ne urla în urechi, ne îmbrâncea, dezechilibrându-
ne, ori de câte ori prindea ocazia. Însă am continuat, şi ne-a trebuit un pic mai
mult de o oră ca să parcurgem cărarea care şerpuia p.e marginea insulei,
ridicându-se şi coborând de-a lungul ţă rmului.
În sfârşit, am ajuns în partea de nord: o faleză abruptă căzând în apa de
dedesubt - unde oricui i-ar fi fost imposibil să amareze o barcă; şi n-aveai unde să
te ascunzi printre stâncile golaşe.
Până la urmă, ce spusesem eu mai devreme le-a fost clar ~i celorla lţi. Nu era
nici o barcă, nici un intrus. Nu mai era nimeni altcineva pe insulă.
Nimeni, În afară de noi şase.
 22
Poate că
acesta e un moment bun în care să facem un popas şi să evalu ăm
situaţia înainte să mergem mai departe.
Cunosc convenţiile acestui gen literar. Ştiu ce trebuie să se întâmple în
continuare. Ştiu ce aştepţi. O anchetă criminalistică, un deznodământ, o
întorsătură de situaţie .
Aşa se presupune că trebuie să se petreacă lucrurile. Dar, aşa cum te-am
avertizat de la bun început, avem de-a face cu un caz ieşit din comun.
Prin urmare, înainte ca povestea noastră să se abată cu totul de la secvenţa
familiară a evenimentelor, hai să vedem cum s-ar putea desfăşura o naraţiune
alternativă.
Hai să ne imaginăm o clipă un detectiv - o versiune grecească a belgianului
Agathei Christie, poate? Apare pe insulă peste câteva ore, după ce vântul s-a
domolit.
E un bărbat mai în vârstă, care coboară cu grijă din barca poliţiei, asistat de un
agent de rang inferior. E înalt şi slab, cu părul sur şi mustăcioară subţire, tunsă
îngrijit. Are ochii negri şi pătrunzători.
- Sunt inspectorul Mavropoulos de la po liţia din Mykonos, spune cu accent
greces.c puternic.
Numele lui, ne explică Agathi, înseamnă „mierlă" - mesagera morţii.
Inspectorul, care seamănă cu o pasăre de pradă, se aşază în capul mesei cUn
bucătărie. După ce el şi agenţii îşi beau ceşcuţele de cafea grecească, devorând
biscuiţii dulci pe care Agathi i-a făcut să apară ca prin farmec, ancheta poate
începe.
Mavropoulos îşi scutură câteva firimituri din mustaţă şi cere să ne prezentăm pe
rând ca să ne interogheze.
În timpul acestor discuţii stabileşte rapid faptele.
Ruinele unde a fost descoperit cadavrul Lanei sunt la nici douăsprezece minute
distanţă de casă - pe cărare, prin crângul de măslini. Crima a fost săvârşită la
miezul nopţii, când s-au auzit împuşcăturile. Cadavrul a fost descoperit curând
după aceea.
Dat fiind că Leo a fost primul care a apărut în luminiş, el este primul chemat la
interogatoriu.
- Bă i ete, îi spune inspectorul cu blândeţe, îmi pare foarte rău pentru pierderea
ta. Mă tem că trebuie să-ţi cer să laşi jalea deoparte un moment şi să-mi răspunzi
la întrebări cât de clar poţi. Unde te aflai când ai auzit împuşcăturile?
Leo răspunde că tocmai vomita - în grădina de legume proaspăt săpată, la care
lucrau el şi Nikos. Inspectorul presupune că tânărului îi era rău de la alcool - şi
Leo nu-l contrazice, gândindu-se că poate marijuana este încă ilegală în Grecia.
Înduioşat de suferinţa cumplită a băiatului, inspectorul nu-l presează, îl lasă să
plece după câteva întrebări.
Următorul la rând este Jason. Reacţiile lui îi par lui Mavropoulos evazive, chiar
stranii. Jason susţine că la miezul nopţii se afla în partea opusă a insulei, pe faleză .
Când i se cere să dea o explicaţie, declară că o căuta pe Lana, întrucât n-o găsise
nicăieri în casă. Faleza pare un loc ciudat în care s-o caute, dar inspectorul nu face
nici un comentariu - pe moment.
Pur şi simplu notează că Jason n-are alibi.
Nici Kate, singură în casa de oaspeţi. Nici Agathi, dormind în patul ei. Nici
Nikos, aţipit în cabană.
 Şi unde eram eu? vei întreba. Trăgeam la măsea în living, însă trebuie să mă
crezi pe cuvânt. De fapt, n ici unul dintre noi nu poate să dovedească unde se afla.
Ceea ce înseamnă că oricare dintre noi şase ar fi putut să comită crima.
Dar de ce?
De ce s-o ucidă unul dintre noi pe Lana? Toţi o iubeam.
Cel puţin, eu o iubeam. Deşi nu sunt sigur că inspectorul Mavropoulos înţelege
deplin conceptul de suflete-pereche, mă străduiesc cât pot mai bine să-i explic că n-
aveam nici un motiv s-o omor pe Lana.
Ceea ce nu-i cu totul adevărat.
De exemplu, nu-i spun că Lana îmi lăsase o avere în testamentul său.
De unde ştiu? Ea mi-a spus, pe când aranjam vânzarea casei din Holland Park
pe care mi-o lăsase Barbara West. Lana m-a întrebat de ce vreau s-o vând, iar eu i-
am explicat că, în afară de faptu l că uram casa şi toate amintirile din ea, aveam
nevoie de bani. Aveam nevoie de ceva din care să tră i esţ - altfel aş fi ajuns în
stradă. Glumeam, însă Lana părea serioasă. Mi-a spus că n-o să îngăduie să se
întâmple asta, că va avea întotdeauna grijă de mine; şi mi-a lăsat prin testament
şapte milioane de lire sterline.
Generozitatea ei m-a uluit şi m-a mişcat profund . Probabil regretându-şi
i ndiscreţia, Lana mi-a cerut să urt ce-mi promisese - şi, mai ales, nu cumva să-i
spun ceva lui Jason. Imp l icaţia nerostită ,era că Jason s-ar fi înfuriat. Sigur că s-ar
fi înfuriat, de vreme ce era lacom, meschin, lipsit de generozitate. De fapt, opusul
Lanei şi al meu.
Faptul că ştiam de această moşten i re nu-mi schimba câtuşi de puţin
sentimentele. Cu siguranţ.ă nu plănuisem uciderea Lanei, dacă asta crezi.
Dar poţi să crezi ce vrei - asta-i partea distractivă a unei cărţi poliţiste, nu-i aşa?
Poţi paria pe oricare cal ai chef.
În locul tău, mi- aş pune banii pe Jason .
Ştim cu toţii ce disperat era, ce mare nevoie avea de bani. N -a recunoscut-o în
faţa lui Mavropoulos, însă aerul de vinovăţie pluteşte ît1 jurul Iul ca fumul de
ţigară . Orice inspector de poliţie priceput ar trebui să-l adulmece şi să devină
bănuitor.
lar Kate? Ei bine, ea n-avea un mobil de ordin financiar - în cazul ei ar fi un
crime passio11nell , nu-i aşa? Dar rămâne întrebarea: oare chiar ar ucide-o pe Lana
ca să-i fure bărbatul? Nu sunt convins de asta.
Nu sunt convins nici că Agathi e o suspectă demnă de luat în seamă . Şi ea avea
să capete o moştenire, ca mine - şi, la fel ca mine, era foarte loială . Nu există
vreun motiv să credem că i-ar fi făcut vreun rău Lanei. O iubea pe Lana, poate
chiar un pic prea mult.
Cine mai rămânea?
Nu-l iau serios în considerare pe Leo. Dar tu? Oare un fiu şi-ar ucide mama
adorată numa.i din cauză că nu-l lasă să se ducă la şcoala de teatru? Cu toate că,
să fim sinceri, sunt oameni care au săvârşit omoruri din motive mult mai puţin
stringente. Iar dacă ar ieşi la iveală că Leo e făptaşul, asta ar oferi o surpriză
suficient de şocantă; un sfârşit spectaculos al poveştii noastre.
Un cititor mai versat, care se visează detectiv, poate că l-ar alege pe Nikos -
dubios de la bun început, tot mai obsedat de Lana, retras şi excentric.
Sau Nikos e un suspect prea evident? Ne-am confrunta cu aplicarea poncifului
.,majordomul a făcut-o"i în decorul unei insule greceşti ?
Atunci cine mai rămânea?
Nu mai era posibilă decât o soluţie. Un truc pe care Agatha Christie însăşi l-a
folosit uneori. Un personaj din afară, al cărui nume nu e pe lista celor şase
suspecţi. Cineva care a debarcat clandestin pe insulă, în ciuda vremii rele, înarmat
cu o puşcă şi cu dori nţa de a ucide. Cineva din trecutul Lanei?
Era posibil? Da. Probabil? Nu.
Hai totuşi să nu respingem această idee - nu până ce inspectorul Mavropoulos
ajunge la o concluzie şi ne cere să ne adunăm ca să ne prezinte numele făptaşului.
 Inspectorul ne reuneşte în livingul casei principale - sau la ruine, dacă are chef
de un moment teatral. Şase scaune, aşezate în şir, în faţa coloanelor.
Privim cum Mavropoulos se plimbă încolo şi încoace, conducându-ne prin
anchetă, prin toate meandrele gândirii sale. în cele din urmă, deduce că, spre
imensa surprindere a tuturor, ucigaşul este ...
Ei bine, doar până aici pot merge pentru moment.

Toate cele de mai sus s-ar fi putut întâmpla dacă povestea ar fi fost scrisă de o
mână mai fermă decât a mea - de pana impl acabilă, fermă, a Agathei Christie.
Însă mâna mea nu-i fermă. E s l abă şi extrem de schimbătoare, la fel ca mine.
Dezorganizată şi sentimentală. Nu-ţi poţi imagina trăsături mai nepotrivite
pentru un autor de cărţi poliţiste. Slavă Domnului că sunt doar un diletant, n-aş
putea să-mi câştig din asta pâinea cea de itoate zilele.
Adevărul este că nimic nu s-a petrecut aşa cum am descris mai sus.
N-a fost nici un inspector Mavropoulos, nici o anchetă, nimic atât de ordonat,
metodic sau sigur. Când au venit în cele din urmă poliţiştii era deja zi, ş i
identitatea ucigaşului era cunoscută.
Se dezlănţuise deja iadul.
Ce s-a întâmplat, aşadar? Îngăduie-mi să-ţi umplu la loc paharul şi o să- ţi spun.
Adevărul, se zice, e adesea mai ciudat ca ficţiunea.

1 În limba franceză în original

i The butler did it - expresie care descrie o rezolvare stereotipă sau forţată a misterului dintr-o
carte
 ACTUL III
„Nu-i nefiresc faptul că cei mai buni scriitori sunt mincinoşi. O parte
importantă din meşteşugul lor este să mintă sau să inventeze, şi vor minţi la beţie,
sau pe ei înşişi, sau pe străini."
Ernest Hemingway
 I
În acest punct, presupun că, la fel ca amărâtul ăl a silit să suporte povestea
ciudată a Bătrânului Marinar2, te întrebi în ce mama naibii te-ai vârât când ai
acceptat să-mi asculţi povestea.
Tare mi-e teamă că devine şi mai ciudată.
Mi-aş dori să ştiu ce crezi despre mine 'În clipa asta. Eşti un pic fermecat, chiar
fascinat, aşa cum fusese Lana? Sau, asemenea lui Kate, crezi că sunt enervant,
cabotin, nu-mi refuz nimic?
Există un grăunte de adevăr în toate cele de mai sus. Însă ne place ca problemele
morale să rămână simple, nu? Bun/rău, nevinovat/vinovat. Asta merge în
ficţiune; viaţa reală nu-i aşa de bine defini tă. Oamenii sunt făpturi complicate, cu
nuanţe de lumină şi întuneric prezente în noi toţi.
Dacă sună ca şi cum aş încerca să mă justific, te asigur că nu-i aşa . Sunt foarte
conştient că atunci când o să auzi restul poveştii s-ar putea să nu fii de acord cu
faptele mele. Nu-i nimic. Nu-ţi caut aprobarea.
Ceea ce caut - nu, ceea ce pretind - este fnţelegerea ta.
Altfel, povestea mea n-o să-ţi ajungă niciodată la ini mă. Va rămâne un thriller
de doi bani pe care .ii putea să-l iei din aeroport, să-l devorezi pe plajă - doar ca
să- l arunci pe undeva şi să u iţi de el până ajungi acasă . Nu voj îngădui ca viaţa
mea să fie redusă la macul atură . A, nu.
Dacă e să înţelegi vreunul dintre evenimentele incredibile care urmează, trebuie
să -ţi explic câteva lucruri despre mine, unele pe care nu ţi le-am putut dezvălui
când ne-am cunoscut. De ce nu? Presupu n că am vrut să mă cunoşti un pic mai
bine. An1 sperat că atunci ai putea să-m i ierţi unele dintre trăsăturile mai puţi n
atrăgătoare.
Acum însă, pur şi simplu nu-mi mai pot înăbuşi această dorinţă de a scăpa de
povară. N-aş putea să mă opresc nici dacă aş vrea. La fel ca Bătrânul Marinar,
trebuie să - mi descarc sufletul.
Trebuie să te avertizez, paginile următoare sunt aproape de nesuportat. Mie
însumi îmi vine foarte greu să scriu mai ,departe. Dacă ai crezut că uciderea Lanei
reprezintă punctul culminant al acestei poveşti sordide, te-ai înşelat grav.
Adevărata oroare abia urmează să se arate.

Din nou trebuie să dau ceasul înapoi. De această dată nu la strada din Soho,
Londra, ci mult, mult mai departe.
O să-ţi povestesc despre Lana şi mine - despre prietenia noastră, aşa ciudată şi
extraordinară cum a fost. Îrisă acesta este doar vârful aisbergului, ca să fiu sincer.
Relaţia mea cu Lana a început cu mult timp înainte să ne fi întâlnit.
A început pe când eram altcineva.

i Referire la Btllada bătrclnului marinar, poem de Samuel Taylor Coleridge

 2
Ce ciudat, ori de câte ori romancierul Christopher Isherwood scria despre sinele
său mai tânăr, fo losea persoana a treia.
Scria despre „el", un puşti pe nume „Christopher".
De ce? După toate probabilităţile, pentru că-i permitea accesul la empatia faţă
de sine. E mult mai uşor să empatizezi cu alţii, nu-i aşa? Dacă zăreşti pe stradă un
băieţel speriat, agresat, umilit, dispreţuit, simţi pe loc simpatie faţă de el.
În cazul propriei copilări i e greu să vezi aşa de limpede. Percepţia ne este
înceţoşată de nevoia de a ne conforma, de a justifica şi de a ierta. Uneori este
nevoie de cineva din afară, imparţial, cum ar fi un terapeut bun, care să ne ajute
să vedem adevărul - că în copilărie am fost singuri ş i speriaţi într-un loc
înspăimântător, şi nimeni nu ne-a văzut durerea.
Pe atunci nu puteam să recunoaştem asta. Era prea înspăimântător, aşa că o
măturam sub un preş enorm, sperând că o să d i spară. Însă n-a dispărut. A rămas
acolo, zăbovind veşnic, ca deşeurile radioactive.
E vremea să ridici preşul şi să te uiţi atent, nu crezi? Cu toate că, pentru
siguranţă, o să împrumut tehnica lui Christopher Tsherwood.
Ceea ce urmează e povestea puştiului, nu a mea.
*
Primii ani ai puştiu l ui n-au fost fericiţi.
Pentru pă ri nţii lui, apariţia copilului fusese; fără îndoială, o neplăcere. Un
experirnent ratat pe care nu aveau de gând să -l repete. l-au dat mâncare şi
adăpost, dar aproape nin1ic altceva - doar, din când în când, lecţii de beţie şi
brutalitate.
Acasă era rău . La şcoal ă era şi mai rău. Puştiu1 nu era popular. Nu era sportiv,
nici cool, nici deştept. Era timid şi retras şi singuratic. Singurii colegi care vorbeau
cu el în mod regulat erau bătăuşii, o gaşcă de patru băieţi răi din clasa lui. l-a
poreclit „neanderthalienii".
Neanderthalienii îl aşteptau în fiecare dimineaţă la poarta şcolii şi-i goleau
buzunarele, îi luau banii pentru prânz, îl îmbrânceau, îi puneau piedică şi îi jucau
alte feste. Le plăcea în mod deosebit să-i şuteze mingi de fotbal în cap, încercând
să-l doboare, în vreme ce-l acopereau de ocări precum „aschimodie" şi „monstru",
sau mai rău.
Iar când era cu faţa la pământ întotdeauna se auzea în spate un cor de râsete.
Râsete ascuţite de copii. Batjocoritoare şi răutăcioase.
Am citit undeva că râsul este rău la origine - pentru că are nevoie de un obiect
al ridicolului, o ţintă, un bufon. Un tiran nu glumeşte niciodată pe seama lui, nu-
i aşa?
Căpetenia neanderthalienilor era un mare farsor pe nume Paul. Era popular în
acel fel în care pot să fie copiii răutăcioşi. Era un mucalit, un glumeţ. Stătea în
fundul clasei şi îşi bătea joc şi de profesori, şi de elevi.
Dovedind o cunoaştere precoce a armelor psihologice, Paul a hotărât că nici
unul dintre colegi n-avea voie să vorbească cu puştiul. A decretat că era un
lepros - prea dezgustător, prea grosolan, prea urât mirositor şi prea al dracului de
ciudat ca să i se vorbească, să fie recunoscut sau atins. Trebuia să fie ocolit cu orice
preţ.
De atunci încolo, fetele se distrau luâ.nd-o la goană, cu izbucniri de chicoteli
aţâţate şi ţipete, dacă puştiul se apropia de ele pe terenul de joacă. Băieţii se
strâmbau şi se opinteau să vomite dacă treceau pe lângă el pe scară. Bileţele crude,
în care îi urau să păţească tot felul de grozăvii, îi erau lăsate pe pupitru. Şi
întotdeauna în spate se auzeau acele râsete ascuţite, batjocoritoare.
Din când în când apăreau întreruperi ale acelei suferinţe .
Când avea doisprezece ani a jucat pentru prima dată într-un spectacol de teatru.
La şcoală s-a pus în scenă o piesă americană celebră, Oraşu! nostru de Thornton
Wilder. Pare o alegere ciudată pentru un gimnaziu din afara Londrei, însă
profesoara de teatru, Cassandra, venea din Statele Unite. Probabil îi era dor de
casă când a hotărât să monteze la Basildon, în Essex, această scrisoare de dragoste
pentru America târguşoarelor.
Puştiului îi plăcea de. Cassandra. Avea o faţă cabalină prietenoasă şi purta un
colier cu mărgele de chihlimbar care aveau prinse în ele gâze preistorice. I-a oferit
puştiului unele dintre momentele cele mai apropiate de fericire pe care le trăise el
vreodată .
L-a distribuit (fără pic de ironie) în rolul lui Simon Stimson, un dirijor de cor
cinic, beţiv, care până la urmă se spânzură. Puştiul a fost încântat de rol. Angoasă
existenţială, sarcasm, disperare - n-avea habar ce înseamnă literal replicile lui, dar
crede-mă, a prins esenţa. În seara premierei, puştiul a trăit pentru prima dată
experienţa aplauzelor. Nu mai simţise niciodată aşa ceva - era ca un val de
afecţiune, de iubire care inunda scena, potopindu-l. A închis ochii şi a savurat
momentul.
Apoi a deschis ochii - şi i-a văzut pe Paul şi ceilalţi neanderthalieni aşezaţi pe
rândul din fund, râzând, schimonosindu-se şi făcând gesturi obscene. Expresiile
lor răzbunătoare i-au spus că o să plătească acest scurt moment de fericire.
N-a avut mult de aşteptat. A doua zi dimineaţă a fost târât în vestiarul băieţilor.
I s-a spus că o să fie pedepsit pentru că s-a dat mare. Că s-a crezut special.
Un neanderthalian ţinea de şase la uşă, ;;isigurându-se că nu-i deranjează
nimeni. Ceilalţi doi l-au silit să îngenuncheze şi l-au ţinut acolo, lângă pisoarul
împuţit.
Paul a băgat mâna în dulapul său . A scos-o cu un gest graţios de magician, dând
la iveală
o cutie mare cu lapte.
- O am de câteva săptămâni, a spus, am ţinut-o la clocit - pentru o ocazie
specială.
A desfăcut un pic cutia, adulmecând cu grijă - apoi a făcut o mutră dezgustată,
ca si
- Pregăteşte-te, a zis Paul.
.
' cum îi venea să verse. Ceilalti b ăieti
. chicoteau nerăbdători.
Dădea să răstoarne cutia cu fundul în sus pe capul puştiu lui când, dintr-odată,
i-a venit o idee mai bună.
l·a întins cutia.
- Fă-0 tu!
Puşti ul a clătinat din cap, străduindu-se să nu plângă.
- Nu. Te rog ... nu, te rog...
- E pedeapsa ta. Fă-ol
- Nu...
- Fă-o!
Aş vrea să pot spune că puştiu l s-a împotrivit. Însă n-a făcut-o. A luat cutia
care-i .era îndesată în mâini.
Şi încet, ceremonios, sub supravegherea lui Paul, şi-a turnat pe cap conţinutul.
Laptele stricat, albicios, vâscos; verzuliu, o mâzgă împuţită, i-a alunecat pe faţă
acoperindu-i ochii, umplându-i gura. I-a venit să vomite.
Îi auzea pe băieţi râzând, ţipând. Hohotele lor dezlănţuite erau aproape la fel de
crude ca pedeapsa însăşi.
„Nimic nu poate fi mai rău decât asta", şi-a zis. Ruşinea, umilinţa, furia care
clocotea în el - nimic n-ar fi putut să fie aşa de rău.
Se înşela, desigur. Mai avea cale lungă de bătut spre infern.
Pe când scriu asta nu pot să nu mă revolt. Chiar dacă e prea târziu, şi chiar dacă
nu-s decât eu, mă bucur că cineva empatizează în fine cu el. Nilneni altcineva n-a
făcut-o - şi cel mai puţin el însuşi .
Vezi tu, Heraclit avea dreptate: caracterul este destinul. Alţii , care au avut copilării
mai bune, crescuţi să se respecte şi să-şi apere drephuile, poate că s-ar fi îm-
potrivit, sau, cel puţin, ar fi alertat autorităţile. Din nefericire, în cazul acestui
copil, ori de câte ori încasa o chel făneal ă sin1ţea că o merită.
După asta a început să chiulească. Bântuia singur prin oraş, pierdea vremea la
centrul comercial sau intra pe furiş la cinematograf.
Şi acolo, în întuneric, a văzut-o prima oară pe Lana Farrar.
Era mai mare decât el doar cu câţiva ani, abia ieşită din ado lescenţă . Rula unul
dintre primele filme ale Lanei, un rateu de la începuturi - Întâlnire cu o vedetă, o
comedie romantică deloc amuzantă despre o vedetă de cinema care se
îndrăgosteşte de un paparazzo, jucat de un actor destul de bătrân ca să- i fie tată .
Pu~tiul nu băga în seamă toate glumele .sexiste şi situaţiile comice trase de păr.
N-o vedea decât pe ea. Faţa aceea, p roiectată sus pe ecran, la înălţimea de zece
metri, era cea mai frumoasă faţă pe care o văzuse vreodată. Aşa cum a descoperit
fiecare cineast care a lucrat cu ea, Lana nu avea unghiuri proaste; doar planuri
perfecte - chipul unei zeiţe greceşti.
În momentul acela a aruncat o vrajă asupra puştiului, care nu şi-a mai revenit.
Se tot întorcea la cinematograf. Doar ca s-o vadă, să se uite la ea. A văzut fiecare
film al ei - şi Dumnezeu ştie că le scotea pe bandă rulantă în acele zile de început.
Prea puţin îi păsa de calitatea lor variabilă. Le viziona fericit pe toate, iar şi iar.
Puştiul era la capătul puterilor când a întâlnit-o pe Lana. Era aproape de
disperare. Iar ea i-a dat frumuseţe . I-a dat bucurie. Poate că nu era mare lucru, dar
era destul ca să-l sprijine, să-l ţină în viaţă .
Şedea singur în mijlocul să lii de cinematograf, pe rândul 15, şi se uita în
întuneric la Lana.
Nimeni nu putea să vadă, dar pe faţă avea un zâmbet larg.
 3
Nimic nu durează veşnic. Nici măcar o copilărie nefericită.
Anii au trecut şi copilul a crescut. Pe când se înălţa, valurile de hormoni
p.rovocau creşteri bruşte în tot soiul de locuri speciale.
Nevoia de a se rade a fost ceva care l-a chinuit luni în şir. Privea cu tristeţe
barba care începea să-i acopere obrazul, vag conştient că primul bărbierit e un soi
de vechi ritual masculin de iniţiere - un moment de legătură între tată şi fiu, de
trecere în lumea bărbaţilor. Gândul de a împărtăşi acest ritual cu tată l său îl făcea
să-i fie rău fizic.
Hotărât să evite o situaţie jenantă, s-a dus pe furiş la prăvălia de cartier şi şi-a
cumpărat lame şi spumă de ras, pe care le-a ascuns ca pe nişte reviste pornografice
în sertarul de lângă pat. Şi-a îngăduit să-i pună tatălui o întrebare. Avea impresia
că e destul de nevinovată.
- Cum de nu te tai? a zis, chipurile în treacăt. Când te razi, vreau să zic - te
asiguri că lama nu-i prea ascuţită?
Tatăl i-a aruncat o privire dispreţuitoare.
- Lama tocită te taie, idiotule, nu cea ascuţită .
Asta a pus capăt discuţiei lor. Aşa că, fără vreun alt ajutor în acele vremuri de
dinaintea internetului, puştiul a dus pe furiş în baie spuma şi lamele. Prin
încercări şi eşecuri sângeroase a învăţat singur să fie bărbat.
A plecat de acasă curând după asta. A fugit la câteva zile după ce împlinise
şaptesprezece ani.
S-a dus la Londra, ca Dick WhittingtonQ, căutând faimă şi bogăţie.
Puştiul voia să fie actor. A presupus că tot ce trebuia să facă este să se ducă la
una dintre audiţiile anunţate pe ultimele pagini din The Stage, la care se putea
prezenta oricine, şi avea să fie descoperit şi catapultat la statutul de vedetă. N-a
mers chiar aşa.
Uşor de văzut de ce, privind în urmă. Nu numai că nu era un actor foarte bun -
prea timid şi lipsit de naturaleţe -, dar nici nu era destul de arătos ca să iasă în
evidenţă din mulţime. Avea un aer de haimana, tot mai neîngrijit pe zi ce trece.
Nu că ar fi putut să vadă asta pe atunci. Dacă ar fi putut, poate că şi-ar fi călcat
pe mândrie, s-ar fi dus acasă cu coada între picioare - şi ar fi avut parte de mult
mai puţină suferinţă.
Aşa însă, şi-a format convingerea că succesul era la prin1a cotitură . Nu trebuia
decât să mai strângă din dinţi o vreme şi gata.
Din nefericire, curând s-a isprăvit bruma de bani pe care o avea . Rămas fără un
sfanţ, a fost izgonit din căminul pentru tineri din King's Cross, unde găsise
adăpost.
Situaţia lui s-a înrăutăţit foarte repede.
N-ai crede asta, acum e modern şi curat - peste tot oţel sclipitor şi cărămidă
aparentă - însă pe atunci, Dumnezeule mare, King's Cross era un cartier dur. Un
loc dubios, plin de primejdii, cu o lume interl opă desprinsă din Dickens, populată
de furnizori de droguri, prostituate şi copii ai străzii.
Mă cutremur acum când mă gândesc fa puştiul acela atât prost echipat pentru
supravieţuire. Era sărac lipit pământu l ui şi dormea pe băncile din parcuri - până
ce a avut un pic de noroc, în timpul unei furtuni, şi s-a refugiat în Cimitirul
Euston.
A intrat în cimitir căţărându-se pe zid, în căutarea unui refugiu. A descoperit pe
o latură a bisericii un buncăr subteran destul de mare ca să poată sta culcaţi
comod doi-trei oameni. Mă rog, cât de comod îţi poate fi într-o criptă goală,
pentru că asta era. Însă oferea un pic de protecţie. Pentru puşti a fost o mică
minune.
Echilibrul lui psihic era deja zdruncinat. Era flămând, speriat, paranoic - şi tot
tnai rupt de lume. Se simţea murdar, ca şi cum ar fi duhnit - şi probabil aşa era - ,
şi nu-i plăcea să se apropie de oameni.
Însă era disperat, aşa că a făcut pentru bani unele lucruri pe care...
Nu, nu mă pot hotărî să scriu despre asta.
Îmi pare rău, nu vreau să fac pe sfiosul. Sunt sigur că ai câteva lucruri pe care
preferi să nu mi le spui. Cu toţii avem un schelet, două în dulap, ca să zic aşa. Ei
bine, ăsta e scheletul meu.
Prima dată când a făcut-o s-a simţit cu totul desprins de realitate şi şi-a şters
totul din minte, ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva.
A doua oa.ră a fost mult mai rău, aşa că a închis ochii şi s-a gândit Ia nebuna
care trăi a pe treptele bisericii, zbierând la trecători să se azvârle în braţele lui Isuş.
Şi -a hnaginat că se aruncă el însuşi în braţele lui Isus şi e mântuit. Dar, cumva,
mântuirea părea să fie tare departe.
Copleşit şi speriat, a stat treaz până dimineaţa în gara Euston, cu mâinile
încleştate pe un pahar cu cafea. Încercând să nu gândească, încercând să nu
simtă.
A stat acolo în tot timpul orei de vârf - un copil de pripas deprimat, ignorat de
marea de navetişti. A numărat minutele până când se deschideau cârciumile şi
putea să-şi cumpere ceva de băut.
În cele din urmă, cârciuma sordidă de peste drum şi-a deschis uşile, oferind
refugiu celor pierduţi şi descurajaţi.
Puştiul a intrat şi s-a aşezat la bar. A pl ătit cu bani gheaţă o vodc.ă - era prima
dată când punea gura pe vodcă, de fapt. A dat-o pe gât, strâmbându-se când l-a
ars pe beregată.
Apoi a auzit o voce răguşită la capătul tejghelei:
- Ce caută un lucruşor drăguţ ca tine într-o bombă ca asta?
Dacă stă să se gândească, a fost primul şi ultimul compliment pe care i 1-a făcut
ea vreodată.
Puşti.ul a ridicat privirea, şi acolo era Barbara West. O fe1neie mai în vârstă,
ridată, cu părul vopsit roşu, cu prea mult rimel. Avea cei mai negri şi mai
pătrunzători ochi pe care-i văzuse el vreodată; străpungători, strălucitori şi
înspăimântători.
Barbara a râs - un râs aparte, un hohot gutural. Izbucnea uşor în râs, a
descoperit el, mai ales la propriile-i glume. Într-o bună zi avea să- i urască râsul,
dar în ziua aceea îi era doar indiferent. A ridicat din umeri şi a lovit cu paharul gol
în tejghea ca răspuns la întrebarea ei.
- A ce arată?
Barbara a priceput aluzia şi a făcut semn cu capul spre barman.
- Mai dă-i unul, Mike. Şi mie, dacă tot faci asta. Porţii duble.
Barbara intrase în cârciumă direct de la o sesiune de autografe în librăria
Waterstones de alături - pentru că era alcoolică. Caracterul este destinul; şi dacă
Barbara n-ar fi avut nevoie de un gin tonic la unsprezece dimineaţa , ea şi puştiul
nu s-ar fi întâlnit niciodată. Aparţineau unor lumi diferite. Şi până la urmă
destinul i-a împins să-şi facă numai rău unul altuia.
Au fnai băut două pahare. Barbara nu şi-a dezlipit ochii de el, cântărindu-l. Îi
pl ăcea ce vedea. După încă o duşcă înainte de plecare, a cheinat un taxi. L-a luat
pe puşti acasă la ea.
Trebuia să fie doar pentru o noapte. Însă o noapte a dus la alta, şi încă una - şi
el n-a mai plecat.
Oa, Barbara West s-a folosit de el, a profitat de acest copil disperat când era Ia
ananghie. Era o prădătoare în toată puterea cuvântului, chiar dacă, spre deosebire
de alcoolism, îşi ascundea bine această trăsătură. Era una dintre cele mai sinistre
fiinţe din câte am întâlnit vreodată. Mi-,e groază să mă gândesc ce ar fi făcut cu
viaţa ei dacă n-ar fi avut talent la scrierea de romane.
Dar să nu-l subestimăm pe puşti. Înţelegea perfect în ce se bagă. Ştia ce vrea
Barbara şi era bucuros să-i ofere. Şi până la urmă a ieşit în câştig. În schimbul
serviciilor sale a primit nu doar un acoperi ş deasupra capului, ci şi educaţie, de
care avea la fel de mare nevoie.
În acea casă din Holland Park a avut acces la o b ibliotecă particulară. O lume
pli nă de cărţi.
- Pot să cites.c una? a zis, privindu-le cu veneraţie.
Barbara a părut surprinsă de cererea lui. Poate că se îndoia că ştie să citească.
- Alege ce vrei, a zis ridicând din umeri.
El a luat la întâmplare o carte de pe raft: Timpuri grele.
- Oh, câââh, Dickens, s-a strâmbat ea. Aşa d.e sentimental. Totuşi, presupun că
trebuie să începi de undeva.
Însă puştiulu i Dickens nu i s-a părut sentimental, ci amuzant şi profund. Aşa că
a citit după aceea David Copperfield; şi odată cu p lăcerea i-a sporit şi pofta de
lectură, nu doar pentru Dickens, ci pentru orice găsea pe raftu.rile Barbarei,
ajungând să devoreze toate cărţile marilor autori care îi cădeau în mâini.
Fiecare zi petrecută în acea casă însemna instruire - nu doar de la cărţile ei, ci ş i
de la Barbara însăşi şi de la cercul în ,care se mişca ea, salonul literar pe care îl
ţinea în living.
Pe măsură ce era expus la o parte tot mai mare a vieţii ei, puştiul ţinea larg
deschişi ochii şi urechile. Încerca să absqarbă cât de mult putea din conversaţiile
musafirilor ei; îl interesa nu doar ce spuneau toţi acei oameni sofisticaţi, ci şi felul
în care se exprimau. Memora fraze şi păreri şi gesturi şi le exersa când era singur,.
în faţa oglinzii, probându-le ca pe nişte veşminte incomode în care era hotărât să
"1ncapa. -
Să nu uităm că puştiu l se visa actor. Şi, la drept vorbind, acesta era singurul său
rol, pe care l-a repetat neobosit şi meticulos de-a lungul anilor - până ce l-a şlefuit
deplin.
Apoi, într-o bună zi, privindu-se în og l indă, n-a mai văzut nici urmă din puşti.
Altcineva îi întorcea privirea.
Dar cine era această nouă persoană? Prilnul lucru pe care trebuia să- l facă era
să- i găsească un nume. A furat unul dintr-o p iesă de pe raftul Barbarei, O căsnicie
l iniştită a lui Noel Coward.
Barbarei i s-a părut foarte amuzant, desigur. Dar, în ciuda tuturor ironiilor, s-a
prins în joc. Prefera acest nou nume, zicea, pentru că era mai putin hidos decât
cel real. Între noi fie vorba, cred că ideea pur şi simplu îi stârnea lat~ra perversă.
În seara aceea, cu o sticlă de şampanie, a fost botezat Elliot Chase.
Mă născusem.
Şi apoi, cu o sincronizare perfectă, a apă rut Lana.

~ Negustor englez, primar al Londrei (c. 1354-1423) şi erou al unei legende populare puse în
scenă frecvent în spectacolele de pantomimă
 4
Am uitat multe lucruri în viaţa mea de beţie. Nenumărate nume şi feţe, locuri
în care am fost au căzut într-un gol din mintea mea. Dar ceva ce n-o să uit până
mor - mi-e întipărit pe vecie în minte, gravat pe inimă - este momentul în care
am întâlnit-o pe Lana Farrar.
Barbara West şi cu mine ne duseserăm s-o vedem pe Kate la premiera unei
piese. Era Hedda Gabier într-o nouă traducere la National Theatre. Cu toate că
spectacolul era, după umila mea părere, o şuşanea cu pretenţii, a fost primit cu
aclamatii si trâmbitat ca un triumf.
' ' '
Barbara a acceptat cu greu să participe la petrecerea de după spectacol. Orice
şovăială din partea ei era pură aiureală, crede-mă. Dacă se dădeau băutură şi de-
ale gurii pe gratis, Barbara era întotdeauna prima acolo. Mai ales la o petrecere a
actorilor cu fumuri, care aveau să stea la coadă ca să-i spună cât de mult îi
influenţaseră operele ei şi , în general, s-o pupe în fund. Adora asta, după cum îţi
poţi închipui.
Oricum, mă plictiseam crunt lângă ea. Ascunzându-mi un căscat, îmi plimbam
alene privirea peste o ceată pestriţă de actori şi tipi care visau să fie actori,
producători, jurnalişti şi aşa mai departe.
Dintr-odată am observat în celălalt capăt al încăperii un grup mare de
admiratori şi linge-blide, strânşi în jurul cuiva - o femeie, judecând după cât am
putut zări prin mulţimea care se înghiontea. M-am străduit să văd cine este, însă
faţa ei era mereu acoperită de trupurile care roiau împrejur. În cele din urmă
cineva s-a mişcat, a apărut o deschizătură. - şi i-am văzut pentru o clipă chipul.
Nu-mi venea să cred. Era chiar ea? Imposibili
Am întins gâtul ca să văd mai bine, dar nu era nevoie. Era Lana.
Entuziasmat, m-am răsucit să-i dau un ghiont Barbarei. Ea tocmai îi ţinea o
prelegere unui dramaturg cu un aer nefericit, explicându-i de ce nu avea succes
comercial.
- Barbara?
Mi-a respins întreruperea cu o fluturare a mâinii.
- Vorbesc, Elliot.
- Acolo. Uite. E Lana Farrar.
- Şi ce-i cu asta? a mormăit ea.
- Păi , o cunoşti, nu-i aşa?
- Ne-am întâlnit o dată sau de două ori.
- Prezintă-măi
- Nici vorbă.
- Haide. Te rog.
M-am uitat la ea plin de speranţă .
Zâmbea. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să refuze o cerere făcută din tot
sufletul.
- Nici gând, scumpete.
- De ce?
- Nu-i treaba ta să ştii de ce. Du-te şi adu-mi încă un pahar.
- Ia-ti singură afurisitul de pahar.
Într-~n act de revoltă neobişnuit, am părăsit-o. Ştiam c-o să fie furioasă şi mai
târziu o să mă facă să pl ătesc, dar nu-mi păsa.
Am traversat sala, ducându-mă drept spre Lana.
 Timpul a părut că încetineşte
pe când mă apropiam de ea. Aveam senzaţia că
mă despărţisem de realitate, intrând într-o stare în care simţurile îmi erau
intensificate. Probabil mi-am croit drum prin mulţime; nu-mi amintesc. Nu
vedeam pe nimeni, doar pe ea.
M-am pomenit acolo, în cercul interior, uitându -mă fascinat la Lana, care
asculta politicos ce spunea un bărbat. Când mi-a aruncat o privire, am rostit:
- Te iubesc.
Acestea au fost primele vorbe pe care i le-am spus Lanei Farrar.
Surprinşi, cei din jur au izbucnit în râs.
Slavă Domnului, şi Lana a râs.
- Şi eu te iubesc.
Şi aşa a început. Am vorbit toată seara - ceea ce înseamnă că am izbutit să
contracarez întreruperile rivalilor. Am făcut-o să râdă, glumind pe seama
spectacolului prea încărcat pe care tocmai fuseserăm sHiţi să-l suportăm. Am l ăsat
să-mi scape mărturisirea că aveam o prietenă tomună, pe Kate; o descoperire care
a făcut- o pe Lana ·să se destindă vizibil în tovărăşia mea.
Totuşi, n-aveam o sarcină uşoară. Trebuia s~o conving pe Lana că nu sunt vreun
ciud.it, vreun admirator obsedat sau posibil hărţuitor. Trebuia s-o conving că îi
sunt egal, cel puţin în planul intelectual, dacă nu în cel al celebrităţii sau averii.
Doream cu disperare s-o impresionez. Aveam nevoie să mă placă. De ce? Ca să fiu
sincer, nu cred că ştiam nici eu. Vag, în subconştient, voiam s-o păstrez. Chiar şi
pe atunci, se pare, nu puteam suporta să -1 dau drumul.
A fost prudentă la început, dar receptivă la ce spunean1. Trebuie să recunosc că
nu sunt sclipitor nici în cele mai bune 1nomente - îţi pot scoate o vorbă de duh,
însă numai dacă îmi dai trei zile ca s-o scriu. De data asta, timiditatea n-a izbutit
.să mă copleşească.
Dimpotrivă, eram încrezător, lucid, cu rotiţele unse cu cantitatea potrivită de
vin, şi m-an1 trezit perorând inteligent, amuzant, chiar spiritual, despre mai multe
subiecte.
De exemplu, am vorbit în cunoştinţă de cauză despre teatru, despre piesele care
se jucau în acel moment şi cele care aveau să vină, şi i-am recomandat Lanei două
spectacole mai puţin populare, spunându-i că meritau să fie văzute. Şi i-am
sugerat nişte expoziţii şi galerii de care n u auzise. Cu alte cuvinte, am jucat perfect
convingător rolul pe care mi-l do.risem întotdeauna: cel al unui om de lume plin
de încredere, rafinat, cu minte ascuţită.. Acesta era bărbatul pe care-l vedeam
reflectat în ochii Lanei. În ochii ei, în seara aceea, am strălucit.
Până la urmă, Barbara West s-a dat bătută şi ni s-a alăturat, numai zâmbet,
salutând-o pe Lana ca pe o veche prietenă. Lana a fost foarte politicoasă cu Bar-
bara, dar am simţit, spre satisfacţia mea, că n-o plăcea .
Când Barbara s-a dus la toaletă, lăsându-ne singuri, Lana a profitat de ocazie ca
să se intereseze de relaţia noastră .
- Formaţi un cuplu?
Trebuie să mărturisesc că am fost un pic evaziv. Am zis că eram „partenerul"
Barbarei şi cam atât.
Am înţeles de ce a întrebat Lana.
Vezi tu, când ne-am cunoscut era nemăritată, Jason încă nu apăruse în peisaj.
Bănuiam că Lana voia doar să ştie că era „în siguranţă" cu mine, stabilind că
eram proprietatea altcuiva - şi, prin urmare, era mai puţin probabil s-o atac sau să
fac vreo miş·care bruscă. Îmi închipui că avea parte de multe din astea.
Până la sfârşitul serii am hotărât să ne revedem duminică pentru o plimbare de-
a lungul Tamisei. Când Barbara nu era atentă, i-am cerut Lanei numărul de
telefon.
Şi, spre marea mea bucurie, mi l-a dat.

Când am -plecat cu Barbara de la petrecere în seara aceea, nu puteam să-mi şterg

zâmbetul de pe faţă. Mi se părea că păşesc pe nori.
În schimb, Barbara era într-o dispoziţie groaznică.
 - Ce spectacol de rahat! "ii dau trei săptămâni până să fie scos de pe afiş .
- Oh, nu ştiu. Am aruncat o privire spre afişul cu Kate ca Hedda Gabier, ţinând
un pistol, şi am zâmbit. Eu m-am distrat pe cinste.
Barbara mi-a aruncat o privire otrăvită.
- Da, ştiu. Am văzut.
N-a mai zis nimic - pe moment.
Barbara a aşteptat mult timp .să mă facă să plătesc pentru comportamentul
insolent din seara aceea. Dar până la urmă m-a făcut să plătesc, aşa cum o să vezi.
O, da. M-a făcut să pl ătesc scump.
 5
Mi-e greu să scriu despre prietenia mea cu Lana.
Sunt prea multe de spus. Cum aş putea să descriu într-o serie de viniete bine
alese procesul lent şi complicat de formare a acelei legături de încredere şi
afecţiune?
Poate că ar trebui să aleg un singur moment din anii petrecuţi împreună, aşa
cum ai alege o carte din pachet într-un truc de magie, ca să-ţi dau o idee despre
ceea ce a fost. De ce nu?
În cazul ăsta, aleg prima noastră plimbare împreună - o după-amiază de
duminică spre sfârşihtl lunii mai. Explică totul; despre ce s-a întâmplat ulterior,
vreau să zic. Şi explică şi cum doi oameni care erau atât de apropiaţi în toate
privinţele au putut, până la urm.ă, să se înţeleagă cu totul greşit unul pe celălalt.

M-am dus la întâlnire, stabilită în South Bank, cu un trandafir roşu pe care-l

cumpărasem de la o tarabă din dreptul staţiei.
Mi-am dat seama pe loc, după expresia Lanei când i-am oferit trandafirul, că nu
fusese o idee bună.
- Sper că nu înseamnă că pornim pe picior greşit, mi-a spus.
- Care picior este? am zis prosteşte. Stângul sau dreptul?
Lana a zâmbit şi a lăsat lucrurile aşa. Dar nu se terminase.
Am mers o vreme, apoi ne-am aşezat în faţa unei cârciumi, pe o bancă de pe
mal. Ţineam fiecare un pahar cu vin.
Am stat tăcuţi minute în şir. Lana se juca cu trandafirul. În cele din urmă a
vorbit.
- Barbara ştie că eşti aici?
- Barbara? Am clătinat din cap. Te asigur că o interesează prea puţin ce fac eu.
De ce?
Lana a ridicat din umeri.
- Eram doar curioasă.
- Te temeai c-o să vină şi ea? am spus râzând. Crezi că Barbara ne spionează
acum de după tufele alea? Cu binoclu şi puşcă? N-aş zice că nu-i în stare.
Lana a râs. Râsul ei, atât de cunoscut din filme, m-a făcut să zâmbesc cu toată
faţa.
- Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Mă ai doar pentru tine.
Asta a căzut prost. Amintirea mă face să mă crispez şi acum.
Lana a zâmbit, dar n-a răspuns. S-a jucat o vreme cu trandafirul. Apoi l-a ridicat
.şi şi-a înclinat capul ca să se uite în acelaşi timp la trandafir şi la mine.
- Şi asta? Ce înseamnă?
- Nimic. Nu-i decât un trandafir.
- Barbara ştie că mi-ai cumpărat un trandafir?
Am râs.
- Sigur că nu. Nu înseamnă nimic. E doar o floare. Îmi pare rău că te-a făcut să
te simţi stingherită.
- Nu-i asta. O clipă s-a uitat în altă parte, apoi a zis: N-are importanţă.
Mergem?
Ne-am băut vinul şi am plecat de la cârciu1nă.
Ne-am continuat plimbarea pe malul Tamisei. La un moment dat, Lana mi-a
aruncat o privire, apoi a spus foarte încet:
- Nu-ţi pot da ceea ce vrei. Nu-ţi pot da ceea ce cauţi .
 Am încercat să-mi ascund neliniştea după un zâmbet.
- Ceea ce caut? Te referi la prietenie? Nu caut nimic.
Lana a surâs.
- Ba da, cauţi, Elliot. Cauţi iubire. Oricine poate să vadă asta.
Cu obrajii învăpăiaţi de ruşine, mi-am ferit privirea.
Lana a schimbat vorba cu tact. Ne apropiam de sfârşitul plimbării.
Şi asta a fost tot: cu cea mai uşoară dintre atingeri mi-a dat de ştire ferm şi
politicos că nu mă considera un pos;ibil iubit. Mă repartizase pe tărâmul
prieteniei.
Sau, cel puţin, aşa am crezut atunci. Uitându -m ă în urmă, nu mai sunt atât de
sigur. Mare parte din interpretarea pe care o dădeam acelui moment era
influenţată de trecutul meu, de cine credeam că sunt şi de lentilele distorsionate
prin care priveam lumea. Eram pe deplin convins de indezirabilitatea mea - dacă
ăsta este măcar un cuvânt. Aşa mă simţisem încă din copilărie. Urât, neatrăgător.
Nedorit.
Ce-ar fi fost dacă aş fi lăsat jos acel bagaj emoţional obsedant pe care ţineam
morţiş să-l car după mine?
Ce-ar fi fost dacă aş fi ascultat cu adevă.rat ce spunea Lana?
Ei bine, poate că aş fi descoperit că vorbele ei aveau prea puţin de-a face cu mine
şi totul de-a face cu ea.
Cu avantajul retrospectivei, pot să aud ce spunea de fapt. Spunea că e tristă, că e
pierdută; şi că e singură - altfel n-ar fi stat acolo cu mine, practic un străin, într-o
după-amiază de duminică. Când m-a acuzat că vreau iubire, ceea ce voia cu
adevărat să spună e că voiam să fiu salvat. ,,Nu te pot salva, Elliot", încerca să-mi
transmită. ,,Nu când am nievoie eu însămi să fiu salvată. "
Dacă mi-aş fi dat seama de asta atunci, dacă n-aş fi fost atât de orb, de temător,
dacă aş fi avut mai mult curaj, ei bine, poate că aş fi acţionat cu totul altfel.
Şi poate că această poveste ar fi avut un sfârşit mai fericit.
 6
De atunci încolo am început s-o însoţesc pe Lana în plimbările ei prin Londra.
Hoină ream ore în şir .şi petreceam multe după-amiezi fericite pe poduri, de-a
lungul canalelor sau prin parcuri, descoperind cârciumi vechi şi ciudate cuibărite
în oraş, în jurul lui şi uneori chiar în subteran.
Mă gândesc adesea la acele plimbări. La toate lucrurile despre care vorbeam - şi
despre care nu vorbeam. La toate lucrurile care erau ocolite, ignorate, respinse. La
lucrurile pe care nu le-am observat.
Ţi -am spus mai devreme că Lana vedea întotdeauna ce e mai bun în tine,
făcându - te să accepţi provocarea şi să încerci să fii acea persoană: să te întrupezi
în cea mai bună versiune a ta. Ei bine, era adevărat şi în ceea ce-o privea. Lana
încerca să fie aşa cum voiam eu să fie, văd asta acum. Fiecare dădea un spectacol
pentru celă l a lt. Mă întristează teribil să scriu asta. Uneori privesc înapoi şi mă
întreb dacă nu cumva totul a fost doar un spectacol.
Dar nu, nu-i cinstit. A fost destul de real. Eram atât de asemănători în adâncul
nostru. În felul ei, Lana fugea de trecut la fel de mult ca mine - sau, ca s-o spun
mai puţin poetic, era la fel de dată peste cap. Nu asta ne-a adus în1preună, în
primul rând? Nu asta ne-a legat? Faptul că eram amândoi atât de p ierduţi?
Pe atunci nu puteam vedea nimic din toate astea. Atotştiinţa mea e cu totuJ
retrospectivă. Acum stau aici, ştiind ce ştiu, ş i încerc să întrezăresc sfârşitul în
început, punând la un loc toate indiciile şi semnele ascunse care mi-au scăpat
când eram tânăr şi îndrăgostit şi fascinat.
Adevărul este că nu voiam s-o văd pe femeia tristă, rănită care mergea alături de
mine. Persoana chinuită, speriată . Eram mult mai interesat de spectacol şi de
masca pe care o purta. Mijeam un pic ochii când mă uitam la ea, ca să nu văd
crăpăturile din mască.
Uneori, pe când ne plimbam, o întrebam pe Lana despre filmele ei vechi. Îşi
arăta dispreţul atât de vehement, încât recunosc că mă simţeam jignit: erau nişte
filme pe care le îndrăgeam şi le-aş fi revăzut oricând cu bucurie.
- Ai adus bucurie multor oamenj. Inclusiv mie. Ar trebui să fi i mândră de asta.
Lana a ridicat din umeri.
- A1n nişte îndoieli.
- Eu nu. Eram un admirator.
N-am mers mai departe. Nu voiam s-o fac să se simtă stânjenită. Nu voiam să
dezvălui cât de mare era ... ce anume? Hai să fim îngăduitori; să nu-i zicem
obsesie. Hai să-i zicem iubire, pentru că asta era.
Astfel, treptat, am devenit prieteni. Dar chiar am fost vreodată doar prieteni?
Nu-s aşa de sigur.
Nici măcar un bărbat atât de - mă trudesc să găsesc adjective nevinovate -
neameninţător, nebărbătos, timid ca mi·ne nu-i imun la frumuseţe . La dorinţă.
Nu era oare o tensiune nerecunoscută între noi chiar şi atunci? Ceva foarte subtil,
o înfiorare ca un funigel; o şoaptă erotică. Însă era acolo, atârnând ca o pânză de
păianjen în jurul nostru.

Cu cât deveneam mai apropiaţi, cu atât petreceam mai puţin timp pe afară. Cel
mai mult stăteam acasă la ea, acel conac cu şase etaje din Mayfair.
Doamne, ce dor mi-e de casa aceea! Doar mirosul, care te întâmpina de cum
păşeai pe uşă. Mă opream în holul mare, închideam ochii şi îl trăgeam în piept, îl
sorbeam. Mirosul e atât de evocator, nu-li aşa? Seamănă cu gustul: ambele simţuri
sunt maşini ale timpului care te duc - mai presus de controlul tău, chiar
împotriva voinţei - undeva în trecut.
În prezent, dacă adulmec o suprafaţă <le lemn lustruit sau de piatră rece sunt
transpus imediat în acea casă, cu aroma ei de marmură veneţiană rece, stejar
întunecat, crini, liliac, beţişoare parfumate cu santal - şi simt un val de satisfacţie,
o străl ucire caldă în inimă. Dacă aş putea pune în sticluţe acel miros şi l-aş vinde,
aş strânge o căruţă de bani.
Am devenit o prezenţă permanentă acolo. Mă simţeam parte din fa1nilie. Era un
sentiment neobişnuit, dar minunat. Sunetul chitarei acustice Ia care exersa Leo în
camera lui; mirosurile îmbietoare venind din bucătărie, unde Agathi îşi făcea
vrăjile; şi, în living, Lana şi cu mine, vorbind sau jucând cărţi sau table.
„Ce banal", te aud zicând. ,,Ce nesofisticat." Se poate, nu neg. Aprecierea vieţii
casnice este o trăsătură bri tanică aparte . .Să nu spuneţi niciodată că locuinţa unui
englez nu-i castelul lui. Tot ce-ml doream era să fiu în siguranţă între acele zidu ri,
al ături de Lana - cu podul rabatabil ridicat şi ferecat.
Toată viaţa tânjisem după iubire, orice o fi însemnând ea. Tânjisen1 după altă
fiinţă care să mă vadă, să mă accepte, căreia să - i pese de mine. Dar când eram
tânăr îmi pierdeam tot timpul cu aceasta persoană falsă care voiam să fiu, acest
sine neadevărat. Pur şi simplu nu eram în stare să mă angajez într-o rel aţie, nu
lăsam niciodată pe cineva să se apropie destul de mult. Jucam permanent teatru,
şi dovezile de afecţiune pe care le primeam. păreau ciudat de nesatisfăcătoare. Erau
pentru spectacol, nu pentru mine.
Astea sunt cercurile de foc prin care sar cei vătămaţi : vrem cu disperare să avem
parte de iubire, însă când ne este oferită n-o putem simţi. Asta din pricină că n-
avem nevoie de iubire pentru o creaţie artificia l ă, o mască. Ceea ce ne trebuie cu
orice preţ este iubirea pentru singurul lucru pe care nu-l vo:m a răta nici odată
cuiva: copilul urât şi detestat dinăuntru.
Însă cu Lana era altfel. l-am arătat copilul.
Sau, eel puţin, am lasat-o să-i arunce o privire.
 7
Terapeuta mea cita uneori o replică faimoasă din Vrăjitorul din Oz.
Ştii fragmentu l. Când Sperie-Ciori, în faţa Pădurii Bântuite, întunecată şi
înspăimântătoare, zice:
„Desigur, nu ştiu, dar gândesc că o să se facă mai întuneric înainte să se facă
lumină . "
Mariana o folosea ca n1etaforă pentru procesul de vindecare. Avea dreptate:
lucrurile chiar devin mai întunecate înainte să devi nă mai luminoase; înai nte de
zorii terapeutici.
Ca un aparteu, îmi place să cred că în viaţă fiecare corespunde unuia dintre
personajele din Vrăjitorul din Oz. O avem pe Dorothy Gale, un copil rătăcit,
căutând un loc în care să se simtă -acasă; o Sperietoare de Ciori nevrotică, nesigură
pe sine, căutând validare intelectuală; un Leu tiranic, în realitate un laş, mai
speriat decât oricine altcineva. Şi Omul de Tinichea, fără inimă.
Ani în şir am crezut că sunt un Om de Tinichea. Am crezut că-mi lipseşte ceva
vital: o inimă; sau capacitatea de a iubi. Iubirea era pe lume, undeva, dincolo de
mine, în întuneric. Mi-am petrecut viaţa bâjbâind după ea - până ce am întâlnit-o
pe Lana. Ea mi-a arătat că aveam deja o inimă . Atâta doar că nu ştiam cum s-o
fo losesc.
Dar atunci, dacă nu eram Omul de Tinichea ... cine eram?
Mi-am dat seama consternat că trebuie să fiu însuşi Vrăjitorul
din Oz. Eram o
iluzie - o scamatorie făcută de un individ speriat care se ghemuieşte în spatele
unei cortine.
Cine eşti? mă întreb. Pune-ţi sincer această întrebare, şi s-ar putea ca răspunsul
să te surprindă . Dar vei fi sincer, oare?
Asta-i adevărata întrebare, cred eu.
,,În mintea ta se ascunde un copil speriat, încă nesigur; încă neauzit şi neiubit."
Viaţa mi s-a schimbat pentru totdeauna în seara în care am auzit-o pe Mariana
rostind aceste cuvinte.
Ani în şir am pretins că n-am avut copil ărie. O ştersesem din amintire - sau am
crezut că am făcut-o - şi pierdusem din vedere copilul. Până în acea seară ceţoasă,
tipic l ondoneză, de ianuarie, când Mariana mi l-a găsit.
După şedinţa de terapie am făcut o plimbare l ungă. Se lăsase un frig amarnic,
cerul era alb şi norii atârnau greu. Părea că va ninge. Am parcurs pe jos tot
drumul din Primrose Hill până la casa Lanei din Mayfair. Aveam nevoie să-mi
consum energia nervoa-s ă . Aveam nevoie să n1ă gândesc la mine şi la copilul prins
în capcană în capul meu .
Mi-l închipuiam mic şi speriat, tremurând, l ăsat de izbelişte, nedezvoltat,
subnutrit - legat în lanţuri în temniţa minţii mele. Pe când mergeam, tot soiul de
amintiri au început să se întoarcă. Toate acele nedreptăţi, cruzimile pe care le
uitasetn dinadins, toate chinurile pe care le-a îndurat.
l-am făcut pe Ioc un jurământ. O promisiune, un angajament, spune-i cun1
vrei. De acum încolo aveam să-l ascult, aveam să-l îngrijesc. Nu era urât sau prost
sau netrebnic. Sau neiubit. Era iubit, pentru numele lui Dumnezeu - eu îl iubeam.
Făgăduiam să fiu părintele de care avea nevoie - prea târziu, e drept, dar mai
bine mai târziu detât niciodată. Şi de această dată aveam să -l cresc cum se cuvine.
M-am uitat în jos - şi iată - l pe băieţel mergând lângă mine. Se trudea să ţină
pasul, aşa că am încetinit.
 Am întins mâna şi am prins-o pe a lui.
- E bine, am şoptit. Acum totul e în ordine. Sunt aici. Eşti în siguranţă, îţi jur.
Am ajuns la conacul Lanei dârdâind, tocmai când se pornise n insoarea. Era
si ngură acasă. Ani stat lângă foc bând whisky şi privind cum se aşterne zăpada. I-
am spus despre - n u ştiu care e cuvântul potrivit - epifania mea, să -i zicem?
Am avut nevoie de ceva timp ca să- i explic totul. Mă luptam cu teama că n-o să
mă pot face înţeles, însă n-ar fi trebuit să mă îngrijorez. În vreme ce Lana asculta
şi afară cădeau fulgii, a fost prima dată când am văzut-o plângând.
Am plâns amândoi în seara aceea. l-am spus toate secretele mele - aproape
toate - şi Lana mi le-a spus. pe ale eL Toate secretele întunecate de care ne
ruşinam, toate ororile despre care credeam că trebuie să fie ţinute ascunse - toate
s-au rostogolit afară fără ruşine, fă ră judecată, fără stinghereală. Între noi era doar
deschidere, doar adevăr.
Părea cea dintâi conversaţie reală de când mă ştiam. E greu de descris - pentru
prima dată mă simţeam viu. Nu jucam un rol, înţeleg i , nu mă prefăceam, nu si-
mulan1, nu eram aproape viu... ci pur şi simplu trăiam.
Asta a fost şi prima dată când am zărit- o în fugă pe cea la ltă Lana - persoana
secretă pe care o ţinea ascunsă de lume şi pe care nu voisem s-o găsesc . Acum am
descoperit-o, în toată vulnerabilitatea ei dezgolită, pe când auzeam adevăru l
despre copilăria sa: despre acea copilă singu ratică, tristă, care a trebuit să îndure
lucruri groaznice. Am auzit adevărul despre Otto şi anii înspăimântăto ri ai
căsniciei lor. Se părea că nu fusese decât unul din lungul şir al bărbaţilor care s-au
purtat urât cu ea.
Mi-am jurat că voi fi diferit. Voi fi excepţia. O voi proteja pe Lana, o voi preţui ,
o voi iubi. N-o voi trăda niciodată. N-o voi dezamăgi niciodată.
M-am întins spre cealaltă parte a canapelei şi i-am strâns mâna.
- Te iubesc, am zis.
- Şi eu te iubesc.
Cuvintele noastre au plutit în aer ea fumul.
M-am aplecat în faţă fără să-i dau drumul la mână şi, încet, foarte încet,
privind-o în ochi, m-a111 tras aproape, mai aproape ... până ce chipurile ni s-au
întâlnit.
Buzele mele erau lipite de ale ei.
Am sărutat-o blând.
A fost cel mai dulce săru t din viaţa mea. Atât de nevinovat, atât de tandru - atât
de plin de iubire.

În următoarele zile mi-am petrecut mult timp gândindu-mă la acel sărut şi la

semnificaţia lui. Părea o recunoaştere finală a tensiunii de lungă durată dintre noi,
împlinirea unei vechi promisiuni nerostite.
În ce mă priveşte, reprezenta, aşa cum poate că ar fi spus domnul Valentine
Levy, atingerea unui scop de n1are preţ. Şi care era acest scop?
Să fiu iubit, desigur. În fine, mă simţeam iubit.
Lana şi cu mine eram sortiţi să fim împreună . Acum m i-era dar. Era mai
profund decât orice îmi închipuisem vreodată .
Acesta era destinul meu.
 8
O să-ţi spun ceva ce n-am mai spus nimănui.
Aveam de gând să-i cer Lanei să se mărite cu mine.
Acum înţelegeam că într-acolo ne îndreptaserăm în tot acest timp; vântul ne
purtase încet, dar sigur pe tărâmul romantic. Nu aveam parte de vâlvătăile
pasiunii, care, apropo, se sting la fel de repede pe cât se aprind, ci de jarul acela
care arde lent, constant, însemnând afecţiune adevărată, profundă şi respect
reciproc. Asta e ceea ce durează. Asta-i iubirea.
Petreceam împ reună aproape fiecare clipă din zi. Pasul următor mi se pă rea
logic: trebuia să plec din casa Barbarei West şi să mă mut la Lana. Să ne căsătorim
şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Ce-i rău în asta? Dacă ai avea un copil, ţi -ai dori să trăiască într-o lume a
frumuseţii, a prosperităţii , a siguranţei . Să fie fericit, ocrotit - şi iubit. De ce să nu
mi-o doresc şi pentru mine? Aş fi fost un soţ buri.
Că veni vorba de soţi, am vă:fut multe fotografii de-ale lui Otto, şi nici el nu era
rupt din soare, crede-mă.
Da, continui să susţin asta. În ciuda discrepanţei'dintre înfăţişările şi conturile
noastre bancare, Lana şi cu mine alcătu iam o pereche grozavă . Poate că nu sexy
sau stră l ucitoare, ca ea -Şi Jason. Dar mai puţin stingheră şi mai mulţumită .
Ca doi copii, nespus de fericiţi.
*
Am hotărât săprocedez oficial - cum ai face într-un film de modă veche. Mi se
părea potrivit să fac o declaraţie romantică prin care să- mi mărturi sesc
sentimentele, să spun povestea unei prietenii care s-a transformat în iubire, genul
ăsta de lucruri. Mi-am repetat micul discurs, care se încheia cu o cerere în
căsătorie.
Ba chiar am cumpărat un inel - unul ieftin, ce-i drept, o verigă de argint s i mplă.
Era tot ce-mi puteam permite. I ntenţionam să-l înlocuiesc cu ceva mai valoros
într-o bună zi, când avea să-mi vină apa la moară. Dar, cu toate că era doar
recuzită, un simbol al afecţiunii mele, inelul era la fel de semnificativ sau
important ca orice insu l ă pe care i-ar fi putut-o cumpăra Otto.
Într-o seară de vineri, cu inelul de logodnă în buzunar, m-am dus să mă
întâlnesc cu Lana la un vernisaj în South Bank.
Planul meu era s-o duc pe acoperiş, sub stele, ş i s-o cer în căsătorie deasupra
Tamisei. Ce fundal putea să fie mai potrivit, date fiind plimbările noastre de-a
lungul fluviului?
Când am ajuns la gc!lerie, Lana nu era acolo. Era doar Kate, la bar, înconjurată
de admiratori.
- Bună, a zis, aruncându-mi o privire ciudată. N-am ştiut că vii. Unde-i Lana?
- Tocmai voiam să-ţi pun aceeaşi întrebare.
- Întârzie, ca de obicei. Kate a arătat spre bărbatu l înalt care stătea l ângă ea şi a
zis: Ţi-l prezint pe tipul meu. Nu-i frumos de pică? Jason, el e Elliot.
Tocmai atunci a sosit Lana. A venit la noi şi a făcut cunoştinţă cu Jason. Pe
urmă ... ei bine, ştiţi restul.
În seara aceea, Lana s-a purtat cu totul altfel decât îi stătea în fire. Era grămadă
pe Jason, flirtând cu neruşinare . S-a aruncat în braţele lui. Cu mine a fost foarte
ciudată, distantă şi cu nasul pe sus. Mi-a respins toate încercările de a-i vorbi -
era ca şi cum n-aş fi existat.
 Am plecat năuc, tot răsucind între degete inelul dur şi rece din buzunar. M-am
pon1enit că cedez sentimentului bine cunoscut de disperare în faţa inevitabilului.
Îl auzeam pe copil suspinând în capul meu: .,Sigur, sigur că nu te-a vrut. Se
jenează cu tine. Nu eşti destul de bun pentru ea, nu vezi? Îi pare rău că te-a
sărutat. Iar în seara asta ţi-a arătat unde ţi-e locul."
Corect, mi-am zis. Poate că era adevărat. Poate că nu avusesem niciodată vreo
.şansă cu Lana. Spre deosebire de Jason, nu eram un seducător versat. În afară de
băbătii, se pare.
Temnicerul meu mă aştepta când m-am întors acasă. Scrisese toată seara şi
acum se relaxa în living cu un pahar mare de scotch.
- Ei bine, cum a fost? Barbara şi-a umplut iar paharul. Spune-mi toate bârfele.
Vreau un raport complet.
- Nici o bârfă . Foarte plictisitor.
- Ei, haide. Ceva trebuie să se fi întâmplat. Am muncit din greu toată ziua,
câştigându-ne pâinea cea de toate zilele. Cei puţi n mă poţi distra un pic înainte de
culcare.
N-aveam chef să-i fac pe plac şi am rămas monosilabic. Barbara îmi simţea
nefericirea. Şi, ca un adevărat prădător, nu s-a putut abţine să nu-mi sară la
beregată.
- Care-i necazul, dragă?
S-a uitat cu atenţie la mine.
- N-am n imic.
- Eşti foarte tăcut. E vreo problemă?
- Nu.
- Eşti sigur? Povesteşte-mi. Ce e?
- N-ai înţelege.
- Oh, pariez că pot să ghicesc.
Dintr-odată, Barbara a izbucnit în râs plină de satisfacţie, ca un drac de copil
îneântat de o farsă răutăcioasă .
Mă simţeam inexplicabil de neliniştit.
- Ce-i aşa de amuzant?
- E doar o glumă. N-ai înţelege.
Aveam destu l ă minte ca să nu reacţionez. Î?cerca să mă provoace, dar n-avea
rost să mă las prins într-o ceartă cu Barbara. Invăţasem din experienţa amară că
nu poţi niciodată să învingi într-o dispută cu un narcisist. Nu merge aşa . Singura
ta victorie e să pleci.
- Mă duc la culcare.
- Aşteaptă I a zis şi a dat pe gât băutura. Ajută -mă să merg la etaj.
Urca greu treptele, deoarece începuse deja să folosească bastonul. Cu un braţ se
sprijinea de mine, iar cu mâna cealaltă se ţinea de balustradă.
- Apropo, a zis pe la jumătatea scării . M-am văzut azi cu amica ta. Lana. Am
luat ceaiul şi am stat la un taifas pe cinste.
- Zău? N-avea nici un sens, m-am gândit. Nu erau prietene. Unde a fost asta?
- Acasă la Lana fireşte. Cogeamite palatul! N-aveam habar că eşti aşa de
ambiţi os, scumpete. Nu trebuie să ţinteşti prea sus. Adu -ţi aminte ce-a păţit Icar.
- Icar? Am râs. Ce tot spui acolo? Câte pahare ai băut?
Barbara a rânjit, arătându-şi dinţii.
- Oh, ai dreptate să fii speriat. Şi eu aş fi, în locul tău . A trebuit să- i pun capăt,
vezi tu.
Am ajuns pe palier. Barbara mi-a l ăsat braţul, iar eu i-am dat înapoi bastonul.
Am încercat să par amuzat.
- Capăt la ce?
- Ţie, scumpete. A trebuit s-o lămuresc pe biata fată. Nu-i potrivită pentru tine.
Puţini sunt.
Cuprins de groază, m -am holbat la ea.
- Barbara. Ce-ai făcut?
 Ea a râs, încântată de suferinţa mea. 'in vre1ne ce. vorbea lovea cu bastonul în
scândurile podelei, subliniind cadenţa. Era clar că savurează fiecare cuvinţel.
- I-an1 spus totul despre tine. I-am spus cum te cheamă de fapt. I-am spus ce
erai când te-am găsit. l-am spus că am pus să fii urmărit, că ştiu cu ce te îndelet-
niceşti după - amiezile şi în restul timpului. I-am spus că eşti periculos, un
mincinos, un sociopat - şi că ai pus ochii pe banii ei, la fel cum i-ai pus pe ai mei.
I-am spus că te-am prins recent umblând la medicamentele mele, nu doar o dată,
ci de două ori. I-am zis: ,,Dacă o să mi se întâmple ceva în viitorul apropiat, nu
trebuie să fii surprinsă". Barbara a izbit cu bastonul în podea, râzând în hohote.
Biata fată a fost î11grozită. Ştii ce-a zis? ,,Dacă toate astea sunt adevărate, cum poţi
suporta să stai în aceeaşi casă cu el?"
Am vorbit cu o voce joasă, plată, fără expresie. Mă simţeam ciudat de obosit.
- Şi ce i-ai răspuns?
Barbara s-a îndreptat de spate şi şi-a luat un aer demn.
- Pur şi simplu i-am amintit că sunt scriitoare. ,,îl ţin în p reajmă nu din milă
sau afecţiune, ci ca să- l studiez, ca pe un obiect resp i ngător, dar fascinant. Aşa
cum ar ţine cineva o reptilă în terariu."
A râs şi a bubuit în podea de câteva ori, ca şi cuin şi-ar fi aplaudat vorba de duh.
N-am zis nimic.
Dar dă-mi voie să-ţi spun, în clipa aceea o uram pe Barbara. O uram cumplit.
Îmi venea s-o omor.
,,Ar fi aşa de uşor să -i trag un şut în baston şi s-o dezechilibrez", m-am gândit.
Apoi cea mai fină atingere ar fi făcut-o să se dea de-a berbeleacul pe scară ... cu
trupul bufnind pe trepte, una câte una, până jos ... până ce i se frâng<'!a gâtul, cu o
trosnitură, pe podeaua de marmură.
 9
Ar fi de înţeles dacă ai crede că, după toate porcăriile cu care i-a împuiat
urechile Barbara West, Lana n-a mai vrut să audă de m ine. Unele prietenii s-au
stricat din motive mai banale.
Slavă Domnului, Lana nu era venită cu ultima ploaie. Îmi imaginez cum a
reacţionat la asasinarea caracterului meu, la acea încercare crudă de a mă
discredita în ochii ei şi de a ne distruge prietenia.
- Barbara, majoritatea lucrurilor pe care le-ai spus despre Elliot nu-s adevărate .
Pe celelalte le ştiam deja. E prietenul meu. Şi îl iubesc. Acum ieşi din casa mea.
Oricum, aşa îmi place să zugrăvesc tab.loul. Adevărul este că după asta a apărut
o răceală clară între Lana şi mine.
A agravat-o faph1I că n-am vorbit niciodată despre episodul cu pricina. Nici
măcar o dată . Nu aveam decât cuvântul Barbarei că purtaseră acel dialog. Îţi vine
să crezi? Lana nu l-a pomenit niciodată. M-am gândit adesea să-l aduc în discuţie;
n-am făcut-o, dar uram ideea că existau secrete între noi, subiecte care trebuiau
evitate, în condiţiile în care împărtăşeam atât de multe.
Din fericire , Barbara West a murit curând după aceea. Nu încape îndoială că
universul a răsuflat uşurat la dtspariţia ei - eu cu si guranţă am făcut-o . Aproape
imediat Lana a început din nou să-mi telefoneze şi ne-am reluat prietenia. Părea
că hotărâse să îngroape vorbele otrăvite aJe Barbarei odată cu vrăjitoarea bătrână.
Însă atunci era deja prea târziu pentru mine şi Lana. Prea târziu pentru „noi".
Pentru că, vezi tu, Jason şi Lana porn iseră deja în ,,idila lor furtunoasă", cum au
descris-o cu răsuflarea tăiată cei de la Daily Mail. Peste câteva luni s-au căsătorit.
Aşezat în capelă, asistând la cununie, eram extrem de conştient că nu sunt
singurul invitat care are inima zdrobită.
Kate şedea chiar l ângă mine, înlăcrimată şi chercheli tă zdravăn. Eram
impresionat că lăsase ruş i nea deoparte - în veritabilul stil Kate - şi decisese să
participe la nuntă cu fruntea sus, deşi îşi pierduse în mod umilitor iubitul, luat de
cea mai bună prietenă .
Poate că n-ar fi trebuit să vină . Poate că ceea ce ar fi trebuit să facă, pentru
sănătatea ei minta l ă - şi asta e valabil şi pentru mine - , ar fi fost să se retragă şi să
se ţină departe de Lana şi Jason. Dar n-a fost în stare.
Îi iubea prea mult ca să renunţe la vreunul din ei. Ăsta-i adevărul.
Iar după nuntă a încercat să-şi îngroape sentimentele faţă de Jason şi să lase în
urmă tot ce a fost.
Dacă a izbutit sau nu, rămâne sub semnul întrebării.

Aş face bine să mărturi sesc . Ştiam de ceva vreme de rel aţia lui Kate cu Jason.
Am descoperit-o din întâmplare. Era o după-amiază de joi. S-a nimerit să fiu în
Soho pentru o ... mă rog, să-i zicem programare - şi era cam devreme, aşa că mi-
am zis să intru într-o cârciumă să beau ceva rapid.
Când am cotit pe Greek Street, ghici pe cine am văzut ieşind de la Coach &
Horses?
Kate ieşea din cârciumă cam pe furiş, privind în stânga şi în dreapta.
Tocmai dădeam s-o strig când a apărut Jason chiar în tuma ei, dând .aceeaşi
impresie că se furişează.
M-am uitat la ei de vizavi. Ar fi putut să mă vadă, oricare din ei, dacă ar fi
ridicat privirea. Însă n-au făcut- o. Îşi ţineau capetele aplecate şi s-au despărţit fără
să-şi spună o vorbă. Au pornit grăbiţi în direcţii opuse.
 ,,Hei, mi-am zis. Ce se petrece aici?"
Ce purtare ciudată, dar mai ales gră itoarei Îmi spunea ceva ce nu ştiusem: că
Jason şi Kate .se întâlneau fă ră să fie Lana de faţă.
Oare Lana era la curent? Mi-am notat în minte să aprofundez subiectul şi să
văd cum l-aş putea folosi cel mai bine în avantajul meu.
Vezi tu, nu-mi pierdusem speranta. Încă o iubeam pe Lana. Încă mai credeam că
într-o bună zi ne vom căsători. În ~intea mea nu încăpea nici o îndoială. Evident,
ea era măritată acum cu Jason, ceea ce complica lucrurile în oarecare măsură, dar
scopul meu, cum ar spune domnul Levy, rămânea acelaşi.
Când Lana şi Jason s-au căsătorit, am presupus, la fel ca toţi ceilalţi, că n-o să
dureze. Mă gândeam că, după câteva lun i de căsnicie cu un tip anost ca Jason,
Lana o să-şi vină în fire . Avea să se trezească şi să-şi dea seama ce greşea lă
cumplită făcuse - şi o să mă vadă acolo, aşteptând-o . În comparaţie cu Jason,
aveam să pa.r delicat şi rafinat, un Cary Grant dintr-un film vechi - rezemat de
pian, cu ţigara într-o mână şi un martini în cea l a ltă, spiritual, modest, cald,
adorabil - , şi, la fel ca în cazul lui Cary, la final aveam s-o cuceresc.
Spre surprinderea mea însă, căsnicia lor a rezistat. Lună după lună, an după an.
Era o tortură pentru mine. Fără îndo i ală, totul se datora caracterului adorabil al
Lanei. Jason ar fi pus la încercare până şj răbdarea un ui sfânt, şi era clar că Lana e
mai mult decât o sfântă. O martiră, poate?
Prin urmare, în ceea ce mă priveşte, această întâlnire surp rinzătoare cu Kate şi
Jason în Soho a reprezentat nici mai mult, nici mai puţin decât o intervenţie
d ivină .
Trebuia să profit la maximum de ea.

Am hotărât că ar fi o idee bună să încep s-o urmăresc pe Kate.

Ceea ce face să sune totul mal de „capă şi spadă" decât a fost. Nu era nevoie să
fii George SmileyZ ca s-o fi lezi pe Kate Crosby. Nu trecea neobservată, n-o pierdeai
într-o multime, pe când eu mă topeam întotdeauna în fundal.
-In acea 'perioadă Kate apărea într-o montare de succes a piesei Adânca mare
albastră de Rattigan, care se juca la teatrul Prince Edward din Soho. Aşa că n-a
trebuit decât să mă postez în umbră vizavi de intrarea actorilor, aşteptând ca piesa
să se termine ş i Kate să apară şi să dea autografe mu l ţimii de admiratori.
Apoi, când Kate a pornit pe stradă, am urmă rit-o.
N-am avut de mers prea mult, doar de la uşa artiştilor până Ia uşa cârciumil.
Kate a dat colţul şi a intrat pe uşa lateral ă de la - da, al ghicit - Coach & Horses.
Uitându-mă printr-una dintre ferestre le înguste ale localului, l-am văzut pe Jason,
care o aştepta la o masă din colţ cu două pahare de băutură . Kate l-a salutat cu un
sărut lung.
Am fost şocat. Nu atât de revelaţia că erau amanţi - ceea ce, să fim sinceri, avea
în sine un caracter sordid - , ci de incredibila, totala lor lipsă de discreţie. În seara
aceea erau grămadă unul peste altul, tot mai beţi şi mai dezmăţaţi . Erau atât de
orbi la tot ce se întâmpla în jur, încât am s i mţit că nu risc nimic dacă intru în
A • ~
carc1uma.
M-am aşezat la celălalt capăt al barului şi mi-am comandat o vodcă tonic. În
ton cu atmosfera, un moşnegel cânta la pianină refrenul din „If Love Were All" a
lui Noel Coward: ,.Cu cât iubeşti mai mult un bărbat, cred eu / Cu cât ai mai
mul tă încredere / Cu atâte mai sigur c-o să pierzi".
Când au plecat într-un târziu din cârciumă, i-am urmat. I-am privit cum se
sărută prelung pe o străduţă.
Apoi, hotărând că văzusem destul, am sări t într-un taxi şi m-am dus acasă .

z Eroul unor celebre romane de spionaj ale lui John le Cam.i

 10
De atunci mi-am notat amănunţit observaţiile în carnet: toate datele, orele,
locurile întâlnirilor lor clandestine. Am scris totul. Ceva îmi spunea că s-ar putea
dovedi de folos mai târziu.
Adesea, în timpul supravegherii, cugetam la natura exactă a aventurii celor doi,
întrebându-mă cu ce se alegeau din asta (în afară de ceea ce era evident) şi de ce
erau aşa de hotărâţi să meargă pe un drum care, pentru mine, părea sortit
dezastrului.
Uneori aplicam sistemul lui Valentine Levy la relaţia lor, analizând-o din
punctul de vedere al motivaţiei, intenţiei şi scopului. Ca de obicei, motivaţia era
cheia.
Fără îndoială, motivul lui Jason de a începe aventura era legat fie de plictiseală,
fie de atracţia sexuală, fie de egoism. Poate că sunt răutăcios.
Dacă aş fi generos, aş putea zice că lui jason îi era mai uşor să discute cu Kate -
Lana era minunată, însă obiceiul ei de a vedea întotdeauna ce ai mai bun în tine
te obliga să te ridici la înălţimea aceea. În schimb, Kate avea o concepţie mult mai
cinică despre natura umană şi, prin urmare, lui Jason îi era mult mai uşor să i se
confeseze - nu că ar fi fost în întregime si.ncer nici cu ea.
În realitate, cred că adevăratul motiv al infidelităţii lui Jason rezida în partea cea
mai întunecată a firii lui. Îi plăcea să se creadă puternic. Era ambiţios şi agresiv,
nu putea să piardă nici măcar o partidă de table fără să-i sară capacele, pentru
numele lui Dumnezeul
Aşadar, ce se întâmplă când un astfel de bărbat se însoară cu o femeie ca Lana?
O femeie care este infinit mai puternică în toate privinţele? Oare n-ar vrea s-o
pedepsească, s-o strivească, s-o frângă - şi să numească asta iubire? Relaţia cu
Kate era un act de răzbunare din partea lui Jason. Un act de ură, nu de iubire.
Motivul lui Kate era foarte diferit. Îmi aminteşte de ceea ce obişnuia să spună
Barbara West, că trădarea emoţională este mult mai rea decât infidelitatea
sexuală . ,.Trage-i-o altei femeie, e în ordine", zicea. ,,Dar dacă o inviţi la cină, dacă
o ţii de mână, dacă-i mărturiseşti speranţele şi visurile tale - atunci mi-ai tras-o
mie."
Şi exact asta voia Kate de la Jason: conversaţii la cină, plimbări ţinându-se de
mână, o relaţie pasională - pe scurt, o poveste de dragoste. Kate voia ca Jason s~o
părăsească pe Lana şi să fie cu ea. îl tot presa s-o facă.
Jason o tot amâna. Şi cine l-ar putea învinovăţi? Avea mult prea mult de
pierdut.

Într-o seară, târziu, am urmărit-o pe Kate până într-un bar din Chinatown. S-a
întâlnit acolo cu o prietenă, o roşcată pe nume Polly. S-au aşezat lângă fereastră şi
s-au pus pe sporovăit.
Stăteam pe celălalt trotuar, pândind în umbră. Nu trebuia să-mi fac griji că mă
vor vedea, întrucât erau prinse într-o discuţie însufleţită. La un moment dat, pe
chipul lui Kate au început să şiroiască lacrimi.
N-aveam nevoie să pot citi pe buze ca să-mi dau seama ce-şi spuneau. O
cunoşteam bine pe Polly. Era regizoarea secundă a lui Gordon, cu care avea o
relaţie de lungă durată. Toată lumea ştia - în afară de nevasta lui Gordon.
Polly avea multe probleme personale. Dar îmi plăcea de ea. Era din soiul „ce-i în
guşă şi-n căpuşă", aşa că mi-am putut imagina cum a decurs discuţia ei cu Kate.
 Kate i-a mărturisit, fără îndoială sperând să aibă o ascul tătoare plină de
înţelegere. De unde stăteam, nupărea. că aşa stau lucrurile.
- Pune-i capăt, zicea Polly. Pune-i capăt acum.
- Ce?
- Kate. Ascultă-măi Dacă nu-şi părăseşte nevasta acum, n-o s-o facă niciodată.
Povestea o s-o ţină aşa la nesfârşit. Dă-i un ultimatum. Dacă n-o lasă într-o lună,
termini cu e] . Jură-mi.
Bănuiesc că acele vorbe au ajuns s-o obsedeze pe Kate. Pentru că termenu] de o
lună a venit şi a trecut şi ea n-a urmat sfatul lui Polly. Pe măsură ce trecea timpul,
îi era tot mai limpede că se vârâse într-o situaţie fără ieşire. A început s-o mustre
conştiinţa.
Asta n-ar trebui să fie o surpriză. În afară de cazul în care am dat-o în bară
complet, ar trebui să fie cum nu se poate mai clar că, în ciuda multelor ei defecte,
Kate era în esenţă un om bun - cu conştiinţă şi inimă . Şi această trădare
prelungită, de o cruzime odioasă, a celei mai vechi prietene a început s-o chinuie.
SentimentuJ de vinovăţie a ajuns s-o obsedeze, astfel că „limpezirea atmosferei 1',
cum îi zicea ea, a devenit o idee fixă. Voia să pună cărţile pe masă cu Lana şi
Jason, să poarte toţi trei o discuţie sinceră şi deschisă. Lucru pe care, nu mai e
nevoie să- l spun, Jason era hotărât să-l împiedice.
Personal, cred că intenţia lui Kate era naivă, în cel mai bun caz. Dumnezeu ştie
ce-şi închipuia c-o să se întâmpJe. O mărturisire urmată de lacrimi, apoi iertare şi
împăcare? Chiar credea că Lana o să le dea binecuvântarea? Că totul va avea un
sfârşit fericit? Ar fi trebuit să aibă mai multă minte. Viaţa nu merge aşa.
Până la urmă, se pare că şi Kate era romantică . Şi exact asta era ceea ce ea şi
Lana, atât de diferite în toate celelalte privinţe, aveau în comun.
Amândouă credeau în dragoste.
Ceea ce, după cum vei vedea, Ie-a pecetluit soarta.
 11
La cât de i ndiscreţi erau Kate şi Jason, ar fi fost imposibil să fiu singun1l care şti a
de relaţia lor. Lumea teatrală din Londra nu-i mare. Bârfa despre cei doi trebuie să
fi fost în floare.
Cu siguranţă era doar o chestiune de timp până să ajungă la urechile Lanei?
Nu neapărat - deoarece, cu toată celebritatea ei şi plimbările prin cele mai
ascunse colţuri ale Londrei, Lana ducea o viaţă liniştită . Cercul ei social era mic.
Bănuiam că doar cineva din acel cerc ştia adevărul, sau, cel puţin, îl ghicise:
Agathi. Şi ea n-avea să sufle vreo vo rbă.
Nu, cădea pe umerii mei sarcina de a-i da vestea proastă. Dar cum să procedez?
Un lucru era clar: Lana nu trebuia s-o audă din gura mea. Ar fi putut să- mi pună
la îndoială motivele. Ar fi putut să intre la bănuieli şi să refuze să mă creadă. Asta
ar fi fost o catastrofă .
Nu, trebuia să n-am nimic de-a face cu această chestiune dezgustătoare . Doar
atunci aş fi putut să apar ca un cavaler în armură strălucitoare, ca s-o salvez şi s-o
duc de acolo în braţe.
Cumva, trebuia să orchestrez nevăzut, într-un mod imposibil de detectat,
descoperirea relaţiei de către Lana; s-o fac să creadă că a descoperit totul ea însăşi.
Uşor de spus, greu de făcut, ştiu. Dar întotdeauna mi-au plăcut provocările .
Am început cu abordarea cea mai simplă şi mai directă. Am încercat să provoc o
coincidenţă, o întâlnire ;,accidentală" - în care Lana şi cu mine ne-am fi ciocnit
pe neaşteptate de perechea vinovată, prinzându-i pe cei doi în flagrant delict, cum
ar veni.
A urmat o perioadă de comedie sofistt:icată - sau farsă josnică, în funcţie de
gusturile tale - , când m-am străduit s-b duc pe Lana în Soho cu diferite pretexte.
Însă a fost un efort zadarnic şi, în cea mai bună tradiţie a farselor, a dus rapid la o
fundătură.
Explicaţia e foarte simplă: era imposibil s-o duci pe Lana Farrar undeva fără să
iasă în evidenţă. Singura dată când am izbutit s-o ademenesc la Coach & Horses,
tocmai când se termina piesa lui Kate, sosirea Lanei a stârnit o mică răscoală . O
ceată de beţivi voioşi au înconjurat-o imediat, implorând-o să le dea autograf pe
suporturile halbelor. Dacă Jason şi Kate s-ar fi apropiat de cârciumă, ar fi văzut tot
circul cu mult înainte să-i vedem noi pe ei.
Am fost silit să folosesc metode mai îndrăzneţe. Am început să strecor diverse
remarci în conversaţiile noastre, fraze repetate cu grijă pe care speram ca Lana să
le înregistreze şi să-i rămână în minte: .,Nu-i ciudat că Jason şi Kate au exact
acelaşi simţ al umoruluj? Întotdeauna râd împr<::ună".
Sau: .,Mă întreb de ce Kate n-are un iubit, e mult de când n-a mai avut, nu-i
aşa?"
Într-o după-amiază am mustrat-o că nu m-a invitat la prânz la Claridge's -
apoi, când a fost evident că nu pricepea la ce mă refer, mi-am luat un aer confuz
şi am spus că Gordon îi văzuse pe Kate şi Jason mâncând acolo şi presupusesem că
era şi Lana cu ei, însă Gordon trebuie să se fi înşelat.
Lana s-a uitat la rrune cu acei ochi albaştri limpezi, netu lburată, fără umbră de
bănuială, şi a zâmbit.
- N-avea cum să fie Jason. Nu poate suferi Claridge's.
Într-o piesă, toate micile mele aluzii ii-ar fi rămas în minte, creând o patină
sublim i nală de suspiciune pe care n-ar fi avut cum s-o ignore. Însă ceea ce
funcţionează pe scenă se pare că nu funcţionează în viaţa reală.
 Cu toate astea, am perseverat. Sunt foarte perseverent, chiar dacă uneori absurd.
De exemplu, am cumpărat o sticluţă cu p·arfumul folosit de Kate - o aromă florală
distinctivă, cu nuanţe de iasomie şi trandafir. Dacă asta n-o făcea pe Lana să se
gândească la Kate, nimic n-ar fi făcut-o. Păstram sticluţa în buzunar, şi de câte ori
eram acasă la Lana, sub pretextul că merg la baie, dădeam fuga până în spălătorie
ca să .stropesc din belşug cu parfum cămăşile lui Jason.
Rămânea de văzut cât de mult contact direct avea Lana cu rufele lui Jason. Dar
n-ar fi fost rău nici dacă Agathi simţea mirosul şi făcea legătura, mi-am zis.
Într-o seară, când Lana ne-a invitat pe toţi la cină, am furat câteva fire de păr
lungi d·e pe mantoul lui Kate şi le-am pus cu grijă pe haina lui Jason. Am cochetat
cu ideea de a lăsa prezervative în sacul lui cu rufe murdare, însă am renunţat,
părea prea bătător Ia ochi.
Era greu de găsit echilibrul perfect. O aluzie prea subtJlă ar fi trecut neobservată;
dacă era prea apăsată, m-aş fi dat de gol.
Cercelul a fost manevra cea mai potrivită.
Şi atât de simplu de organizat. Habar n -aveam că o să funcţioneze aşa de bine
sau o să provoace acea reacţie. Pur şi simplu i-am propus Lanei să-i facem lui Kate
o vizită-surpriză; am furat din dormitorul lui Kate un cercel pe care ulterior, când
ne-am întors acasă la Lana, I-am agăţat de reverul lui Jason. Lana a făcut restul
singură, cu un pic de ajutor de Ia Agathi - şi de la Sid, patronul curăţătoriei.
Faptul că Lana a reacţionat atât de violent sugerează că nutrea deja unele
bănuieli. Nu crezi?
Atâta doar că nu voia s-o recunoască în sinea ei.
Ei bine, acum n-avea încotro.
 12
Asta ne aduce înapoi la acea seară în care Lana a venit tulburată la mine acasă,
după ce găsise cercelul.
S-a aşezat pe un fotoliu în faţa mea, cu ochii înroşiţi, cu faţa pătată de lacrimi,
plutind în vodcă. Mi-a împărtăşit suspiciunea el că Jason şi Kate erau amanţi. Eu
i-am confirmat temerile, spunând că aveam aceeaşi bănuială.
Mă simţeam triumfător. Planul meu funcţionase . Era greu să-nli ascund
entuziasmul. Însă exaltarea mea n-a avut viaţă lungă.
Când i-am sugerat cu tact să-l părăsească pe Jason, a părut derutată.
- Să-l părăsesc? Cine a spus ceva despre părăs ire?
Era rândul meu să arăt derutat.
- Nu văd ce altă alegere ai.
- Nu-i aşa de simplu, Elliot.
- De ce nu?
S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi, nedumerită, ca şi cum răspunsul ar fi
fost evident.
- Îl i-ubesc, a zis.
Nu-mi venea să cred. Holbându-mă la ea, mi-am dat seama din ce în ce mai
îngrozit că toate eforturile mele fuseseră zadarnice. Lana n-avea să- l părăsească.
,,Îl iubesc."
Aveam o senzaţie oribilă în stomac, de parcă urma să vomit. Îmi pierdusem
timpul. Vorbele Lanei îmi zdrobiseră toate speranţele.
N-avea să-l părăsească .
,,Îl iubesc."
Am strâns pumnul. Nu mai fusese1n niciodată aşa de. furios . Voiam s-o lovesc.
Voiam să-i trag una de să vadă stele verzi. Îlni venea să urlu.
Însă n-am făcut-o. Am dus mai departe conversaţia cu un aer înţelegător.
Singurul semn vizibil al supărării mele era pumnul încleştat pe care îl ţineam într-
o parte. Tot timpul cât am vorbit, mintea îmi gonea nebuneşte .
Acum îmi înţelegeam greşeala. Spre deosebire de soţul ei, era clar că Lana trata
cu toată seriozitatea jurământu l făcut la altar. .,Până ce moartea ne va despărţi."
Poate că avea s-o scoată pe Kate din viaţa ei, dar n-avea de gând să renunţe la
Jason. Avea să- l ierte. Era nevoie de mai mult decât dezvăluirea unei aventuri ca să
pună capăt căsniciei lor.
Dacă voiam să mă descotorosesc de Jason trebuia să merg mult mai departe.
Trebuia să- l distrug.
În cele din urmă, Lana a băut până n-a mai ştiut de ea şi şi-a pierdut cunoştinţa
pe canapeaua mea. M-am dus în bucătărie să -mi fac un ceai - şi să mă gândesc.
Pe când aşteptam să fiarbă apa din ceai nic am visat cu ochii deschişi cum mă
furişez pe la spatele lui Jason cu una dintre armele lui, o îndrept spre el - şi îi zbor
creierii. M-a năpădit un val de excitare, un sentiment straniu, pervers, de
mândrie, aşa cum te simţi când îi ţii piept unui agresor - adică exact ceea ce era
Jason .
Din nefericire, nu era decât o fantezie. N - aş fi mers niciodată până la capăt. N-
aş fi putut scăpa cu faţa curată. Trebuia să mă gândesc la ceva mai inteligent. Dar
ce?
,,Motivaţia noastră este să alungăm durerea", afirma domnul Valentine Levy.
Şi avea dreptate. Trebuia să acţionez, dacă nu voiam ca acea durere cumplită să
mă cllinuie toată viaţa. Crede- mă, pe când stăteam acolo, în bucătărie, la trei
dimineaţa ajunsesem în pragul disperării. !mi vedeam planurile zădărnicite. Eram
înfrânt.
Dar nu - nu cu totul înfrânt.
Pentru că gândul la domnul Levy iscase în mintea mea o asociere. Începutul
unei idei.
11 Dacă asta ar fi o piesă de teatru", mi-am zis brusc, 11ce aş face? Chiar aşa, ce-ar
fi să-m i abordez dilema din perspectiva unel opere dramatice?
D.acă asta ar fi o piesă pe care o scriu, şi acestea ar fi personajele, mi-aş folosi
cunoştinţele despre ele ca să le prevăd acţiunile - şi să le provoc reacţiile. Să le
modelez destinul, fără ca ele să ştie.
N - aş putea în acelaşi fel, în viaţa reală, să silesc să se producă o serie de
evenimente care - fără ca eu să mişc un deget - să se încheie cu moartea lui
Jason? De ce nu?"
Da, era riscant şi putea foarte bine să eşueze - însă acel element de primejdie
este intrinsec teatrului, jocului pe viu, nu -i aşa?
Singura mea şovăială era legată de Lan:a. Nu voiam s-o mint. Dar am hotărât -
şi poţi să mă judeci aspru pentru asta, dacă vrei - că era spre binele ei.
La urma urmei, ce făceam? Nimic altceva decât s-o scot pe femeia pe care o
iubeam din mâinile unui individ necinstit, infidel - şi să- l înlocuiesc cu un bărbat
onest, cumsecade. I-ar fi fost mult mai bine fără el. Ar fi fost cu mine.
M-am aşezat la birou. Am aprins lampa verde. Am scos carnetul din sertarul de
sus. L-am deschis şi l-am răsfoit până la o pagină goală. Am luat un creion, l-am
ascuţit - şi am început să plănuiesc intriga.
Pe când scriam îl simţeam pe Heraclit în spate, privind peste umăru l meu,
încuviinţ.ând. Pentru că, deşi planul meu a luat-o razna aşa de rău, deşi s-a
încheiat cu un astfel de dezastru, trebuie să recunoaştem că în stadiul iniţial, de
concepere a intrigii, era splendid.
Asta e povestea mea, pe scurt. Povestea unui plan splendid, bine-intenţionat,
care s-a încheiat în moarte. Ceea ce este o metaforă foarte bună a vieţii, nu?
Mă rog, a vieţii mele, oricum.
Aşa stau lucrurile. Îmi dau seama că a fost un aparteu lung. Totuşi, e parte
integrantă din pove·stirea mea.
Dar asta nu depinde de mine, nu-i aşa? Ce crezi tu e cee.a ce contează.
Şi tu nu spui nimic, evident. Mă asculţi şi mă judeci în tăcere. Sunt atât de
conştient de judecata ta. Nu vreau să te plictisesc sau să te fac să-ţi pierzi
interesul. Nu după ce mi-ai acordat deja atât de mult din timpul tău .
Ceea ce îmi aminteşte de sfatul pe care li-I dădea Ţennessee Williams celor care
visau să fie dramaturgi:
11 Nu fi plictisitor, puiule", zicea. ,.Fă tot ce trebuie ca lucrurile să meargă mai

departe. Detonează pe scenă o bombă, dacă trebuie. Dar nu fi plictisitor."

Bine, puiule - uite că vine bomba aia.
 13
Hai să ne întoarcem pe insulă - şi în seara crimei.
Imediat după miezul nopţii, la ruine s-au tras trei focuri de armă.
Peste câteva minute am ajuns cu toţii în luminiş. A urmat o scenă haotică, pe
când eu încercam să pipăi pulsul Lanei şi s-o desprind din braţele lui Leo. Jason i-
a dat telefonul său lui Agathi ca să sune la ambulanţă şi la poliţie . Agathi şi cu
1nine am rămas singuri.
Asta ştii deja.
Ce nu ştii e ce s-a petrecut după aceea.
Agathi era şocată. Îi pierise toată culoarea din obraji, ca şi cum ar fi fost în
pragul leşinului. Amintindu - şi de telefonul din mână, l-a ridicat ca să sune la
poliţie.
- Nu, am oprit-o. Nu încă.
- Poftim?
S-a uitat la mine fără nicî o expresie.
- Aşteaptă!
Agathi ţ,area nedumerită - apoi s-a uitat la cadavrul lanei.
Oare s-a gândit o fracţiune de secundă la bunica ei, dorindu-şi s-o aibă alături?
Dorindu-şi ca bătrâna vrăjitoare să închidă ochii şi, legănându-se, să mormăie un
descântec, o vrajă străveche menită s-o întoarcă pe Lana din moarte?
,,Lana, te rog", se ruga în tăcere Agathi, ,,te rog, învie! Te implor, trăieşte ...
trăieşte ... "
Apoi, ca într-un vis sau un coşmar - sau când ai luat droguri care dau
halucinaţii - realitatea a 'început să se distorsioneze la porunca lui Agathi ...
Şi trupul Lanei a început să se mişte ...
 14
Unul dintre membrele Lanei a zvâcnit aproape imperceptibil.
Ochii albaştri s-au deschis.
Şi trupul a început să se ridice în capul oaselor.
Agathi a dat să ţipe. Am prins-o strâns.
- Şşştl am şoptit. Şşştl E în ordine. E în ordine.
Agathi s-a zbătut şi m-a împins cât colo. Părea pe cale să-şi piardă echilibrul,
dar a izbutit să rămână în picioare, clătinându-se, răsuflând greu.
- Agathi, am zis. Ascultă. E în ordine. E un joc. Asta-i tot. O piesă. Jucăm. Vezi?
Încet, temătoare, Agathi şi-a mutat privirea peste umărul meu, la trupul Lanei.
Moarta era acum în picioare, chemând-o la ea s-o îmbrăţişeze.
- Agathi, a rostit o voce pe care crezuse că n-o s-o mai audă niciodată. Draga
mea, vino încoace!
Lana nu era moartă. Judecând după sclipirea din ochi, nu păruse niciodată mai
vie. Agathi era copleşită de emoţie. Ar fi vrut să se repeadă la ea, să plângă de
bucurie şi uşurare, s-o îmbrăţişeze strâns. Dar n-a făcut-o.
În loc de asta, s-a pomenit că o străfulgeră cu o privire mânioasă.
• ....
- Un JOC ~

- Agathi, ascultă ...

- Ce fel de joc?
- Pot să-ţi explic, a zis Lana.
- Nu acum, am intervenit. Nu-i timp. O să explicăm mai târziu. Acum avem
nevoie să te prinzi şi tu în joc.
Ochii lui Agathi s-au umplut de lacrimi. A clătinat din cap, neputând să mai
rabde. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat, dispărând printre. copaci.
- Aşteaptă I a strigat Lana. Agathi...
- Şşşt, taci! am zis. Mă ocup eu de asta. O să vorbesc cu ea.
Lana părea că se îndoieşte. Îmi dădeam seama că hotărârea i se clătina. Am
încercat iarăşi, cu mai multă forţă:
- Lana, te rog, n-o face. O să strici tot. .Lana ...
Fără să mă bage în seamă, a fugit după Agathi în crângul de măslini.
M-am uitat după ea, îngrozit.
Nu ştiu dacă spun asta cu avantajul retrospectivei sau dacă am avut vreo
bănuială atunci, dar exact în clipa aceea planul meu perfect a început s-o ia razna.
Şi totul s-a dus dracului.
 ACTUL IV

,,Adevăr sau iluzie, George: nu vezi deosebirea."

Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?
 I
O regu lă de aur, când spui o poveste, este să amâni orice dezvăluire până în
clipa când e neapărat necesară.
Nimic nu-i mai suspect, după părerea 1nea, decât o explicaţie necerută. Cel mai
bine e să taci, să te abţii de la orice lămurire până ce eşti silit s-o dai.
Acum, se pare, am ajuns la acel punct crucial din poveste.
Îţi datorez o explicaţie, îmi dau seama de asta.
Ţii minte ce-am spus despre Jason ş i Kate în seara aceea, la mine acasă?
„Orice ar avea, sau ar crede că au, o să crape la cea mai mică presiune. O să se
sfărâme."
Ce cale mai bună de a-i pune la încercare, i-am spus Lanei, decât o micuţă
. -:,
cnma.
- Ca una dintre piesele pe care le puneaţi în scenă la ruine, îţi aminteşti? Doar
că un pic mai sângeroasă, asta-i tot.
Lana părea nedumerită.
- Despre ce vorbeşti ?
- Vorbesc despre o piesă. Pentru un public alcătuit din doi oameni, Kate şi
Jason. O crimă în cinci acte.
Am început să-i explic ideea. Am spus că, simulând moartea Lanei şi aruncând
bănuiala asupra lui Jason, vom vedea cun1- se destramă relaţia lui cu Kate.
- Se vor întoarce unul împotriva celuilalt cât ai bate din palme, am zis. Să nu
crezi că n-o vor face. Dacă vrei să pui capăt relaţiei lor, trebuie doar să - i aplici
genul ăsta de presiune timp de câteva ore.
Cei doi amanţi aveau să se sfâşie între ei, fiecare bănuindu- l pe ce lălalt. Iar în
clipa în care începeau să se acuze reciproc, Lana putea să-şi facă apariţia . Avea să
iasă din umbră, întoarsă din m orţi. Avea să stea în faţa lor, stră lucitor de vie -
scoţându -i din minţi de spaimă. Şi nelăsându-le nici o îndoial ă despre ce simţeau
cu adevărat unul pentru altul, despre cât de superficiale şi coruptibile le erau
sentimentele în realitate.
- S-ar termina pe vecie cu rel aţia lor, am zis.
Cu siguranţă, a.sta e ceea ce a convins-o: ideea mea îi oferea prilejul de a pune
capăt rel aţiei lui Jason cu Kate. Poate că spera să-l recucerească pe Jason. Însă mai
avea un motiv ca să accepte, un motiv tai nic care, aşa cum o să vezi, i-a adus prea
puţină bucurie.
Ideea avea o frumoasă simetrie poetică, i-am spus. Ei îi oferea răzbunarea
perfectă, iar pentru mine era provocarea artistică supremă . Desigur, Lana nu ştia
cât de departe aveam de gând să împing spectacolul.
N -am minţit-o. Pur şi simplu am evitat s-o încarc cu o mu l ţime de dezvăluiri
inutile.
În schimb, m-am concentrat pe aspectele concrete legate de punerea în scenă a
dramei noastre.
În timp ce discutam am descoperit povestea împreună.
- înec? am zis.
- Nu, prin împuşcare, a spus Lana zâmbind. Ar fi mult mai bine, am putea să
fo losim armele din casă - şi va fi uşor ca Jason să apară vinovat în ochii l ui Kate.
- Ai dreptate, bună idee.
- Şi ceila lţi? Ar trebui să- i implicăm?
Ştiam că da, într-o anumită măsură. Lana şi cu mine nu puteam duce treaba la
bun sfârşit singuri. Pentru ca iluzia să funcţioneze, nu trebuia să li se permită lui
Jason şi Kate să se apropie prea mult de cadavru. Nu puteam face singur asta.
Aveam nevoie de ajutor.
Iar Leo - isteric, zbierând, poruncindu-le să nu se apropie de mama lui - era o
alegere cum nu se poate mai potrivită.
Mă îngrijora faptul că Leo avea prea puţină experienţă de actorie. Dacă nu se
ridica la înălţimea provocării? Dacă era răpus de trac - poanta e involuntară - şi
dădea totul de gol?
Lana a promis să repete cu el sârguincios până ce juca la perfecţie. Părea să fie o
chestiune de mândrie maternă ca Leo să pri mească rolul. Era ironic, dacă ne
gândim cât de tare dezaproba ideea ca fiul ei să devină actor.
l-am acceptat cererile, cu toate că ave.am îndoieli în privi nţa lui Leo. Ca şi în
privinţa neinfonnării lui Agathi. Însă Lana şi-a impus voinţa în ambele chestiuni.
- Şi Nikos? N-ar trebui .să-i spunem?
- Hai să nu-l amestecăm în asta, am zis. Cu prea mulţi bucătari dă oala-n foc şi
aşa mai departe.
Lana a încuviinţat.
- Bine. Probabil ai dreptate.
Şi aşa am căzut de acord.

După patru zile, pe insulă, cu câteva minute înainte de miezul nopţii, m-am dus
să mă întâlnesc cu Lana la ruine. Aveam la mine o puşcă .
Lana mă aştepta aşezată pe una dintre coloanele sparte.
I-am zâmbit în vreme ce mă apropiam. Ea nu mi-a răspuns la zâmbet.
- Nu eram sigur că o să fii aici, am zis.
- Nici eu nu eram.
- Ei bine?
- Sunt gata.
-În ordine.
Am ridicat puşca şi am îndreptat-o spre cer.
Am tras trei focuri.
Am privit-o pe Lana cum îşi pune pe ea sângele fals şi machiajul pentru
spectacol. Rănile de glonţ erau din latex, sângeroase şi convingătoare - cel puţin
noaptea. Nu eram sigur cât de bine vor arăta la lumina zilei.
Efectele speciale erau ale ei, procurate de un machior cu care lucrase la mai
multe filme. I-a spus că avea nevoie de ele pentru un spectacol privat - o descriere
potrivi tă a micti noastre piese, mi-am zis.
Lana s-a lungit pe pământ în balta de sânge fals . Apoi am scos din buzunarul de
la spate şalul roşu al lui Kate şi i l-am pus pe umeri.
- Asta pentru ce e? a întrebat Lana.
- Doar o u ltimă tuşă. Acum încearcă să nu te mişti. Stai neclintită. Lasă-ţi
membrele să se fleşcă iască.
- Ştiu cum să fac pe moarta, Elliot. Am mai făcut asta.
Se auzeau deja ceilalţi, aşa că m-am ascuns în spatele coloanei. Am vârât puşca
într-o tufă de rozmarin.
După vreo două minute m-am arătat - purtându-mă ca şi cum tocmai aş fi
ajuns acolo, gâfâind şi năucit.
Mai departe mi-am unnat instinctul dramatic. Văzând cum Lana zăcea acolo
într-o baltă de sânge, cu Leo isteric alături , mi-a fost uşor să mă las antrenat în
spectacol. De fapt, părea surprinzător de real.
Acum îmi dau seama că exact atunci gândirea m i-a luat-o pe un drum greşit. N-
am p revăzut cât de real avea să pară. Eram aşa de prins de meandrele intrigii, că
nu m-am gândit cât de tare îi va afecta emoţional pe toţi. Şi că, prin urmare,
aveau să reacţioneze în feluri foarte imprevizibile.
Ai putea zice că am uitat regula fundamentală: personajul face intriga.
Şi am pl ătit pentn1 asta.
 2
Lana a rupt-o la fugă prin crângul de măslini, căutând-o pe Agathi.
Trebuia s-o găsească. Trebuia s-o li niştească înainte să strice totul.
Fusese o greşeală să-i ascundă planul. Însă Lana simţea că n-avusese de ales. Cu
siguranţă Agathi ar fi refuzat să participe şi ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri ca s-
o convingă să se răz.gândească . Acum îşi dorea să-i fi spus.
O si l uetă mică se zărea printre pomi în depărtare, la capătul cărării... Era
Agathi, intrând grăbită în casă.
Lana a urmat-o repede. La uşa din spate şi-a scos pantofii şi i-a l ăsat afară. S-a
strecurat înăuntru desculţă, în tăcere, pe furiş. S-a uitat în jur.
Agathi nu se vedea nicăieri. Se dusese în camera ei? Sau în bucătărie?
Lana chibzuia în ce d irecţie s-o ia, când nişte paşi apăsaţi care veneau pe coridor
au hotărât în locul ei.
S-a răsuci t şi a urcat repede spre etaj.
Peste câteva clipe, la picioarele scării a apărut Jason. Aproape s-a ciocnit de
Kate, care venea pe uşa din spate.
N-aveau habar că Lana era acolo, în vârful treptelor, uitându-se la ei.
- Au dispărut, a zis Jason.
Kate I-a privit lung.
- Poftim.?
- Armele. Nu-s acolo.
În afara uşii din spate - în culise - l-am înghiontit pe Leo s.ă intre pe scenă .
- Du-te, am şoptit. E rândul tău.
Leo a alergat înăuntru şi le-a mărturisit celor doi că ascunsese armele.
Faptul că nu erau în lada în care le pusese era o surpriză pentru Leo. Hotărâsem
să nu-i spun că le-am mutat; m-am gândit că o să-şi joace mai bine rolul dacă nu
ştie asta.
Oricum, îmi dădeam seama că Leo n-avea nevoie de nici un ajutor. .,Puştiul are
har", mi-am zis. ,,Aşchia nu sare departe de trunchi." Isteria şi durerea pe care le
afiţa erau înspă i mântător de reale. Un tur de forţă.
- E moa,tă! a zbierat Leo. Nici măcar nu-ţi pasă?
Lana, privind de la galerie, şi-a lungit gâtul, încercând să vadă reacţia lui Jason.
Asta era ceea ce aşteptase. Acesta era adevăratul motiv pentru care fusese de
acord cu planul meu. Voia să vadă reacţia lui Jason la moartea ei - să-i pună la în-
cercare iubirea. Voia să vadă dacă inima lui Jason avea să se frângă; sau, cel puţin,
să întrezărească vreo dovadă că el avea inimă. Voia să-l vadă plângând; să-I vadă
jelind-o pe iubita lui Lana.
Ei bine, a văzut. Jason n-a vărsat nicii o lacrimă. Pe când îl privea din capul
scării, Lana a văzut că era furios şi speriat, încercând să nu-şi piardă controlul.
Dar n-avea inima frântă, nu era copleşit de durere. Nu era deloc emoţionat.
,,Nu se sinchiseşte", şi-a zis ea. ,,Îl doare-n cot."
Şi în clipa aceea a simţit că moare pentru a doua oară .
Lacrimile i-au umplut ochii; însă nu lacrimile ei - nu, erau ale unei copiliţe de
demult, care cândva se simţise atât de neiubită. O fată care se ghemuia exact în
aceeaşi poziţie în capul scării, cu mâna încleştată pe balustradă, privind cum
mama ei îşi distra la parter „prietenii", simţindu-se nedorită şi ignorată. Asta
până când prietenii mamei au început să-i observe frumuseţea precoce, şi atunci
au început cu adevărat necazurile.
 De la acele zile sumbre, înspăimântătoare, Lana trecuse prin multe din dorinţa
de .a ajunge în siguranţă, respectată, inatacabilă - şi iubită. Dar acum, în timp ce
se uita din capul scării la Jason, toată acea vrajă de Cenuşăreasă dispăruse ca prin
farmec. Lana s-a pomenit înapoi de unde plecase: o copiliţă chinuită, singură în
beznă.
Şi-a dat seama că i se face rău, aşa că s-a ridicat greoi şi a dat fuga în dormitorul
ei, în baie.
S-a năruit în genunchi în faţa WC-ului şi a vomitat.
 3
Când a ieşit din baie a găsit-o pe Agathi în dormitor, aşteptând-o .
A fost o clipă de tăcere. Cele două femei se uitau una la alta.
Nu trebuia să-şi facă griji că Agathi o să-şi iasă din fire, s-a gândit Lana. Nu era
nici un pericol de explozie emoţională. Agathi părea complet liniştită. Doar ochii
înroşiţi arătau că plânsese de curând.
- AgathL Te rog, lasă-mă să-ţi explic.
Agathi a vorbit cu voce joasă, monotonă.
- Ce-i asta? O gl umă? Un joc?
- Nu. Lana a şovăit înainte să adauge: E mult mai complicat.
- Atunci ce este?
- Pot să-ţi spun, dacă mă laşi. ..
- Cum ai putut să faci asta? Agathi i-a căutat privirea, nevenindu-i să creadă .
Cum ai putut să fii aşa de crudă? M-ai l ăsat să cred că ai murit. Mi-ai frânt
inima...
- Îrni pare rău...
- Nu. Nu-ţi primesc scuzele. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, Lana. Eşti extrem de
egoistă şi nu trăieşti cu picioarele pe pământ. Văd toate astea - şi te iubesc. Pentru
că am crezut că mă iubeşti.
- Dar te iubesc.
- Nu.
Deopotrivă furioasă şi d i spreţuitoare, Agathi şi - a dat ochii peste cap. Lacrimile îi
şiroiau pe obraji.
- Nu eşti în stare. Nu ştii să iubeşti.
Cuvintele ei au îndurerat-o profund pe Lana.
- Sunt egoistă şi nu trăiesc cu picioarele pe pământ? Asta crezi? Poate că ... ai
dreptate. Dar sunt în stare să iubesc. Pe tine te iubesc. S-au privit în ochi un
rnoment, apoi Lana a continuat aproape în şoaptă: Am nevoie de ajutorul tău,
Agathi. Lasă-mă să încerc să-ţi explic. Te rog.
Agathi s-a uitat la ea lung, fără să-i răspundă .
 4
Între timp, am acceptat în si lă să-i însoţesc pe Jason şi Nikos la scotocirea
insulei - căutând un intrus inexistent.
Iritarea îmi creştea cu cât înaintam de-a lungul coastei, zgâlţâiţi de vânt. Eram
epuizat, iar pantofii mei destul de noi erau distruşi de umblahtl prin tufărişuri,
noroi şi nisip. De asemenea, eram nerăbd.ător să mă întorc la Lana - şi la Agathi.
Însă Jason se dovedea enervant de metodic, hotărât să scotocească fiecare metru
pătrat de pământ de pe insulă. Chiar şi ,când am ajuns la faleză - de unde, cum
era de aşteptat, nu se vedea nici o barcă trasă la mal - Jason a refuzat să accepte
înfrângerea. Cred că, într-un fel pervers, se distra, purtându-se ca eroul dintr-un
film prost.
- Să mergem mai departe, a strigat ca să fie auzit peste zgomotul vântului.
- Unde? am strigat la rândul meu. Nu-i nimeni aici, hai să ne întoarcem.
Jason a clătinat din cap.
- Mai întâi trebuie să căutăm prin clădiri. Începând cu locuinţa lui, a spus
luminând cu lanterna faţa lui Nikos.
Nikos l-a fulgerat cu privirea, clipind în lumină. N-a răspuns.
Jason a zâmbit.
- E vreo problemă?
Grecul a clătinat din cap. Nu-şi lua ochii de la el.
- Bine, a zis Jason. Haideţi!
- Eu nu, am spus. Ne vedem acasă.
- Unde te duci?
- Să văd ce fac ceilalţi.
Înainte ca Jason să poată protesta, am plecat.
Pe când mergeam zorit înapoi spre casă, m-am întrebat dacă Lana o îmbunase
pe Agathi. Speram că o potolise şi o convinsese să se prindă în joc.
Pe de altă parte, cunoscând-o pe Agathi, nu eram deloc. încrezător că Lana
reuşise.
Când am intrat în casă pe uşile de sticlă m-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni.
Am profitat ca să mă las pe vine lângă canapeaua lungă şi, băgând mâna dedesubt,
să bâjbâi după armele pe .care le ascunsesem acolo.
Am scos un revolver.
L-am privit un moment, simţindu-i greutatea în palmă. Am cercetat ţeava. Era
goală. Am scos din buzunare gloanţele - furasem câteva din cutia din camera
armelor - şi l-am încărcat cu atenţie.
Nu ştiam multe despre arme. Doar noţiunile de bază, învăţate de la Lan.a atunci
când Jason s-a apucat de vânătoare. Ea învăţase să tragă pe platoul de filmare al
unui western, şi m-a invitat la o şedinţă de antrenament într-o după-amiază, pe
insulă. De fapt, m-am descurcat destul de bine.
Totuşi, 1ni-era frică de această armă pe care o ţineam în mână. Degetele îmi
tremurau un pic când am pus-o în buzunar. Prudent, am ţinut o mână pe ea peste
stofa pantalonilor.
M-am privit în oglindă.
Şi acolo, chiar în spatele meu, era cadavrul plin de sânge al Lanei, privindu-mă
cu ochi injectaţi.
Am tresărit şi m-am întors brusc.
Lana arăta înspăimântător - acoperită de răni de glonţ, sânge uscat şi noroi. O
p.rivelişte nelalocul ei în acest livîng elegant. Am râs.
 - Dumnezeule, m-ai speriat. Ce cauţi aici? Intoarce-te la ruine înainte să te
vadă Jason.
Fără să răspundă, s-a dus să-şi toarne ceva de băut.
- Ai deraiat un pic acolo, iubito. Să fugi aşa după Agathi. Ascultă - mă pe mine,
nimic nu-i mai catastrofal decât ca o actriţă să înceapă să-şi scrie propriul
scenariu. Întotdeauna se sfârşeşte cu lacrimi.
Glumeam, încercând s-o fac să râdă. Dar n-a mers. Lana n ici măcar n-a zâmbit.
- Unde-i toată lumea? am zis. Unde-i Kate?
- În casa de oaspeţi. Cu Leo.
- Bine. Apropo, el a dat un spectacol minunat. Ţi -a moştenit talentul. O să
ajungă departe.
Lana n-a răspuns. A luat de pe masă una dintre ţigăril e lui Kate şi a aprins-o.
Nesiguranţa a pus stăpânire pe mine în timp ce o priveam cum fumează .
- Ai vorbit cu Agathi?
Lana a încuviinţat din cap şi a suflat un fuior lung de fum. M-am încruntat.
- Şi? Ai pus lucrurile la punct cu ea? Ţi-a dat binecuvântarea?
- Nu, nu mi-a dat-o. E foarte supărată.
Am râs.
- Ar fi trebuit să-i spui că a fost ideea mea.
- l-am spus.
- Şi? Ce-a zis?
- Că eşti diabolic.
- Asta-i un pic dramatic. Altceva?
- Că o să te bată Dumnezeu.
- Cred că a făcut-o deja.
- S-a terminat, Elliot, a spus Lana strivind ţigara. A zis că joaca trebuie să
înceteze. Imediat.
Aşadar, asta era, mi-am zis. Am încercat să -mi ascund iritarea.
- Dar nu s-a terminat. Mai avem actul final. Agathi trebuie să aştepte să se lase
cortina.
- Acum se lasă cortina. S-a terminat.
- Cum rămâne cu Jason?
Lana a ridicat din umeri. A şoptit, mai mult pentru ea decât pentru mine:
- Lui Jason nu-i pasă. Crede că sunt moartă - şi nu-i pasă.
Rostise acele cuvinte în culmea nefericirii.
,,În sfârşit", mi-am zis. ,,În sfârşit, Lana s-a trezit. În sfârşit, a văzut lumina."
Aşteptasem acest moment. Acum puteam s-o luăm de la început - pe picior de
egalitate, de data asta. Puteam s-o luăm de la început într-o sinceritate deplină.
- Foarte bine. S-a terminat. Şi acum?
- N-am nici o idee, a spus ea ridicând din umeri.
- Eu am o idee... dacă vrei s-o auzi.
Fără să vrea, s-a uitat la mine cu o urmă de curiozitate.
- Ei bine?
Pă!ea să fie momentul adevărului. Aşa că m-am lansat. _
- Iţi aminteşti de seara în care l-ai cunoscut pe Jason? In South Bank? N-am
vorbit niciodată despre asta.
- Şi?
- Aveam la mine un inel... Aveam de gând să-ţi cer :să te măriţi cu mine.
Lana a ridicat privirea spre mine. Îi vedeam în ochi surprinderea.
Am zâmbit.
- Însă, din nefericire, Jason a ajuns acolo primul. M-am întrebat adeseori ce s-
ar fi întâmplat dacă nu l-ai fi cunoscut în seara aceea.
Lana a privit în al tă parte.
- Nu s-ar fi întâmplat nimic.
Acum era rândul meu să arăt surprins.
- Nimic?
 A dat din umeri.
- Tu şi cu mine eram prieteni, asta-i tot.
- Eram? Am zâmbit. Aveam impresia că încă suntem. Şi mult mai mult de atât -
iar tu o ştii. Brusc, aril simţit cum mă cuprinde furia. De ce nu poţi să recunoşti
sincer, măcar o dată? Te iubesc, Lana. Părăseşte-l. Mărită-te cu mine.
Lana mă privea fix, în tăcere, ca şi cum nu m-ar fi auzit.
- Vorbesc serios. Mărită-te cu mine - şi fii fericită.
Am avut nevoie de tot curajul ca să spun asta. Mi-aril ţinut răsuflarea .
A urmat o tăcere. Reacţia Lanei, când a venit, a fost brutală. A râs. Un râs rece,
dur, ca o palmă peste obraz.
- Şi după aceea ce? a zis. O să mă rostogolesc pe scară, ca Barbara West?
Am avut impresia că am încasat un pumn. M-am holbat la ea, uluit. Mă
si mţeam - ei, de-acum mă cunoşti mai bine ca oricine, îţi poţi închipui cun1 m-
am simţit. N-am cutezat să vorbesc. Mă temeam că aş putea spune ceva de
neiertat, trecând o linie care nu trebuie să fie trecută.
Aşa că n-arn zis nimic. M-am răsucit pe călcâie şi am plecat.
 5
Am ieşit în acelaşi fel în care intrasem. Prin uşile de sticlă, pe verandă.
Am coborât treptele, asaltat de vânt şi de gândurile mele. Nu-mi venea să cred
ce-mi spusese Lana. Gluma aceea răutăcioasă despre Barbara West nu-i stătea
deloc în fire. Nu pricepeam.
Chiar şi acum, când scriu, mă chinui să-i înţeleg cruzimea. Era ceva cu totul
neobişnuit pentru ea; nu puteam crede că Lana, prietena mea, era în stare de aşa
ceva. Dar poate că aş fi crezut-o din partea celeilalte persoane, cea ascunsă; acea
copilă speriată, plină de durere, care pândea sub piele, gata să atace.
Aveam s-o iert, desigur. Trebuia. O iubeam. Chiar dacă uneori putea fi crudă.
Eram pierdut într-un nor de gânduri şi nu l-am văzut pe Jason venind. M-am
ciocnit de el la baza scării.
Jason m-a îmbrâncit.
- Ce mama dracului...?
- Scuze. Te căutam. Ai cercetat casa lui Nikos?
Jason a încuviinţat din cap.
- Nu-i nimic acolo.
- Unde-i acum Nikos?
- La el acasă. I-am spus să aştepte acolo până ajung poliţiştii.
- Bine.
Jason a încercat să treacă pe lângă mine şi să urce treptele. L-am oprit.
- Stai un pic, am zis. Am o veste bună. Agathi tocmai a vorbit cu cei de la
poliţie.
- Şi?
- Vântul s-a potolit. Sunt pe drum încoace.
Pe faţa lui Jason a apărut o expresie de uşurare.
- Oh, slavă Domnului!
- Mergem să- i aşteptăm pe dig?
Jason a dat aprobator din cap.
- Bună idee.
- Ne vedem acolo.
- Stai un pic, a zis privindu-mă bănuitor. Unde te duci?
- Să-i spun lui Kate. Neputând să mă abţin, am întrebat: Poate preferi s-o faci
tu?
- Nu. Du-te tu.
S-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre plajă - şi spre dig.
M-am uitat după el zâmbind în barbă.
Apoi, cu mâna încleştată pe revolverul din buzunar, m-am dus la Kate - ca să ­
mi duc intenţiile la bun sfârşit.
Pe când mă îndreptam spre casa de oaspeţi simţeam o hotărâre sumbră să- mi
continui planul cu orice preţ.
N-o să mint spunând că supărarea mea pe Lana din acei moment n-a fost un
imbold. Dar în nici un caz nu m-aş fi putut opri acum, cu toată împotrivirea
Lanei. Aşa cum nu poţi să opreşti un bolovan pe care l-ai împins Îh jos pe deal
Acum era mai mare decât noi toţi; prinsese avânt. N-aveam încotro, trebuia să
lăsăm drama să se deruleze până la capăt. Ca actriţă, Lana ar fi trebuit să
înţeleagă.
 Când am ajuns aproape de casa de oaspeţi am văzut că se deschide uşa. A ieşit
Leo. M-am ascuns iute după un copac. Am aşteptat până a trecut pe lângă mine,
apoi m-am furişat până la fereastră ş.i m-am uitat înăuntru.
Kate era singură. Arăta într-un hal fără de hal. Speriată, paranoică, supărată.
Fusese o seară grea pentru ea.
Din păcate, situaţia era pe cale să se înrăutăţească .
M-am dus la uşă. Am întins mâna s-o de.schid - apoi, în mod inexplicabil, am
încremenit.
Am rămas nemişcat, paralizat de trac. Erau mulţ.i ani de când nu mai urcasem
pe scenă - şi nu mai avusesem niciodată un rol atât de important. Totul depindea
de felul în care jucam în această scenă cu Kate. Era ultimul truc de magie pe care
trebuia să-l duc la bun sfârşit. Aveam nevoie să fiu sută la sută convingător - tot
ce spuneam şi făceam trebuia să pară cu totul nevinovat şi credibil.
Cu alte cuvinte, trebuia să dau spectacolul vieţii mele.
Mi-am adunat tot curajul şi am bătut tare la uşă.
- Kate? Eu sunt. Trebuie să vorbim.
 6
Văzând că sunt eu, Kate a descuiat uşa. Am deschis,-o şi am intrat.
- Încui-o.
A arătat spre uşă.
M-am supus, trăgând zăvorul.
- Tocmai l-am văzut pe Leo afa ră . I-am spus că ne vedem pe dig.
- Pe dig?
- Poliţiştii sunt pe drum . Ne ducem acolo să-i aşteptăm. Cu toţii.
N-a scos n ici o vorbă. Am privit~o cu atenţie. Avea o mică legănare în m i şcări, o
împleticeală în cuvinte, dar speram că era destul de trează ca să priceapă ce-i
spuneam.
- Kate, m-ai auzit? Vin cei de la poliţie.
- Am auzit. Unde-i Jason? Aţi găsit ceva? Ce s-a întâmplat?
Am clătinat din cap.
- Am scotocit prin toate ungherele insulei.
- Si?
•
- Nimic.
- Nici o barcă?
- Nici o barcă. Nici un intrus. Nu-i nimeni aici în afară de noi.
Informaţi a nu părea s-o surprindă câtuşi de puţin.
- E el. El a omorât-o, a spus.
- Despre cine vorbeşti?
- Despre Nikos, desigur.
- Nu, am clătinat din cap . Nu-i Nikos.
- Ba da, el e. E nebun . Nu trebuie decât să te uiţi la el. E.. .
- E mort.
Kate s-a holbat la mine cu gura căscată .
- Ce?
- Nikos e mort, am repetat încet.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu , nu eram acolo.
M-am ferit s-o privesc în ochi când am zis asta. Am simţit că se uita la mine,
încercând febril să înţeleagă.
- Căutau în partea de nord a insulei, unde e faleza, :şi Nikos a căzut.. . Asta mi-a
povestit Jason. Dar eu nu eram acolo.
- Ce încerci să .. . ? Kate părea speriată. Unde-i Jason?
- E pe dig, cu ceilalţi.
- Mă duc la el, a spus strivindu-şi ţigara.
- Stai. Mai e ceva ce trebuie să afli.
- Poate să aştepte.
- Nu, nu poate.
Fără să mă bage în seamă, s-a dus la uşă. Era. acum sau niciodată .
- El a omorât-o, am zis.
Kate s-a oprit. S-a uitat la mine.
- Ce?
- Jason a 01norât-o pe Lana.
A dat să râdă, dar s-a înecat.
- Eşti nebun.
 - Kate, ascultă-măi Ştiu că nu suntem întotdeauna de acord. Dar suntem
prieteni de mult, şi nu vreau să păţeşti ceva. Trebuie să te previn.
- Să mă previi? În legătură cu ce?
- Asta n-o să fie uşor. Am arătat spre un scaun. Nu vrei să stai jos?
- Du-te dracului!
Am oftat, apoi am vorbit răbdător.
- Bine. Cât de multe ţi-a spus Jason despre situaţia lui financiară?
Kate a fost năucită de întrebare.
- Despre ce?
- Aşadar, nu ştii. Are probleme marJ. Lana a descoperit vreo şaptesprezece
conturi ale firmei, toate pe numele ei, în bănci private din toată lumea. El muta
fondurile clienţilor, folosind-o pe ea ca să spele banii - ca pe o afurisită de
spălătorie.
M-am zbârlit tot de indignare când am spus asta. O vedeam pe Kate asimilând
informaţiil e, cântărindu-le, cântărindu-mă pe mine, încercând să-şi dea seama
dacă să creadă sau nu vreun cuvânt. Trebuie să spun că spectacolul pe care îl
dădean1 era foarte bun - probabil pentru că cea mai mare parte din ce spuneam
era adevărat. Jason era un escroc. Şi nu crezusem nici o clipă că ea nu ştia asta.
- Asta-i o tâmpenie, a zis cu voce slab ă .
Dar n-a protestat mai departe, aşa că m-am simţit încurajat să continui.
- Jason e pe cale să fie prins - dacă n-a fost deja. O să fie pus la popreală pentru
mult timp, îmi închipui. Doar dacă cineva nu-l scoate pe cauţiune. Are nevoie
disperată de bani ...
Kate a râs.
- Crezi că a ucis-o pe Lana pentru bani? Te înşeli , Jason n-ar face asta. N-ar
omorî-o.
- Ştiu că n-ar face -o.
S-a uitat la mine iritată.
- Şi atunci ce tot spui?
Am vorbit rar, cu răbdare, ca unui copil
- Purta şalul tău, Kate.
O mică pauză. S-a holbat la mine.
-Ce?
- De aceea Jason s-a luat după ea până la ruine. Credea că eşti tu.
Mă privea în tăcere. Dintr-odată îi fugise tot sângele din obraji.
- E adevărat, am zis. Jason n-avea de gând s-o împuşte pe Lana. Avea de gând să
te împuşte pe tine.
Kate a clătinat din cap violent.
- Eşti dus cu pluta... eşti dus dracului cu pluta.
- Nu pricepi? O să pună totul în cârca lui Nikos - acum, că s-a asigurat că
Nikos nu se poate apăra. Te-am avertizat să nu-l faci pe Jason să aleagă între voi
două. Lana e prea valoroasă ca să renunţe la ea. În vreme ce tu ... eşti neesenţială.
Când am spus asta am văzut schimbarea din ochii ei. Un fel de recunoaştere
dureroasă - acel cuvânt, ,.neesenţială" , intra în rezonanţă cu ceva ascuns în
adâncul sufletului, o impresie veche, de acum multă vreme - , impresia că nu-i
importantă, că nu-i specială în nici un fel, nu-i iubită .
Şi-a încleştat mâinile pe spătarul scaunului, de parcă ar fi vrut să-l azvârle spre
mine. Însă avea nevoie de el ca să se echilibreze. Se sprijinea de el, arătând ca şi
cum era gata să leşine.
- Trebuie să -l găsesc pe Jason, a şoptit.
- Poftim? N-ai auzit nici o vorbă din ce ţi-am spus?
- Trebuie să-l găsesc.
Dintr-odată hotărâtă, a pornit spre uşă.
I-am tăiat calea.
- Kate, opreşte-te ...
- Dă-te deoparte. Trebuie să merg la el.
 -Aşteaptă. Am vârât mâna în buzunar. Uite ...
Am scos revolverul şi i l-am întins zicând: Ia-l.
Kate a făcut ochii mari.
- De unde-l ai?
- L-am găsit în biroul lui Jason, unde. a ascuns toate armele. la-I, am repetat
îndesându-i-} în mână.
- Nu.
- Ia-l. Poartă-te ca o toantă dacă aşa vrei, dar ia ăsta cu tine. Te rog.
Kate m-a privit un moment, apoi s-a hotărât. A luatrevolventl.
Am zâmbit. M-am dat deoparte şi an1 lăsat-o să treacă.
 7
Kate a ieşit din casa de oaspeţi cu degetele încleştate pe patul armei. A pornit pe
cărare spre coastă, în direcţi a plajei şi a digului, căutându-l pe Jason.
Am aşteptat un moment, apoi am urmat-o.
Eram agitat, aveam palpitaţii, aşa cum ai la o premieră. Mă entuziasma gândul
că făcusem toate astea: scrisesem o dramă, dar nu cu stiloul pe hârtie, pentru
nişte personaje fictive de pe scenă, ci pentru oameni în carne şi oase, într-un loc
real. Toţi jucând într-o piesă din care n-aveau habar că fac parte.
Într-un fel, era Artă. Chiar credeam asta.
Pe când mă apropiam de plajă vedeam că vântul se poto leşte. Curând furia avea
să se stingă de-a binelea, lăsând în urmă o insulă răvăş ită. M-am uitat în jur după
Kate. Era chiar în faţă, mergând peste nisip spre dig, unde aştepta Jason.
Ce avea să se întâmple acum? Ştiam răspunsul. Puteam să-l prezic la fel de sigur
ca şi când l -aş fi scris în carnetul meu. Ceea ce, de fapt, făcusem.
Kate avea să urce treptele de piatră spre dig. Jason avea să vadă arma din mâna
ei. Şi, fiind Jason, avea să i-o ceară.
Întrebarea era dacă , după tot ce-i spusesem lui Kate, după ce-i plantasem în
minte toate acele îndoieli despre el, avea să-i dea arma.
Încă şi mai important: acum că pusesem în mâna lui Kate o armă încărcată .. .
avea ea s-o fo losească?
Curând aveam să ştim răspunsul la întrebarea pe care o formulasem în seara în
care a venit Lana şi eu am stat treaz până în zori, scriind fără oprire. Voi fi în stare
să fac în aşa fel încât Jason să moară fără să apăs eu însumi trăgaciul?
Planul meu avea toate şansele să funcţioneze. Mai ales după ce Kate mi-a dat
fără să ştie apă la moară. În cele mai bune momente era i mprevizibil ă, iar în clipa
asta mai era şi băută şi foarte tulburată. Era foarte probabil să se lase copleşită de
sentimente. Dacă ar fi fost să pariez, aş fi mizat pe asta o sumă deloc
neînsemnată.
Mi-am ocupat poziţia lângă pinii înalţi, la capătul plajei. Destul de aproape ca
să văd bine, dar nu destul de aproape ca să fiu văzut; eram -ascuns bine în umbrele
teatrului meu personal.
Brusc m-a năpădit un atac de panică. Fiecare dramaturg are parte de asta la un
moment dat, ştii; panica din ceasul al unsprezecelea. Teama că povestea n-o să se
închege. ,,Am făcut destul? Oare structura o să reziste?"
E obligatoriu să te abţii să cârpăceşti în această fază târzie. Multe capodopere au
fost distruse de artişti care nu s-au putut abţine să nu facă schimbări de ultimă
oră. Ca şi multe acţiuni criminale, fără îndoială.
Trebuia să am 'incredere în munca pe care o făcusem deja. Nu mai puteam să
controlez ce avea să se întâmple mai departe. Acum era în mâinile actorilor; eu nu
eram decât un spectator.
Aşadar, m-am aşezat comod ca să privesc reprezentaţia.
 8
Kate a traversat plaja spre dig şi a urcat încet treptele de piatră. Jason era singur
pe platformă. Au stat faţă în faţă.
O clipă a fost tăcere. Jason a vorbit primul, privind-o prudent.
- Eşti singură? Unde-s ceilalţi?
Kate n-a răspuns. Se uita doar la el, în vreme ce ochii i se umpleau de lacrilni.
Jason părea nesigur, simţind, fără îndoială, că ceva nu-i în ordine.
- Kate. Eşti bine?
Ea a clătin at din cap. O vreme n-a spus nimic. A arătat spre barca cu motor
amarată sub ei.
- N-am putea să mergem, pur şi simplu? Să plecăm dracului de aici...
- Nu. Curând vor veni poliţiştii. E în ordine.
- Nu, nu-i. Te rog, hai s.ă plecăm acum şi gata ...
- Ce-i asta? Jason se uita la arma din mâna ei. Tonul i s-a înăsprit: De unde
naiba o ai?
- Am găsit-o.
- Unde? Dă-mi-o.
S-a apropiat de ea, întinzând mâna. Iar Kate a făcut un pas mic în spate - o
mişcare involuntară, care însă a deschis între ei un hău .
Jason s-a încruntat.
- Dă -mi arma. Eu ştiu cum s-o folosesc, spre deosebire de tine. Şi apoi: Katie,
haide, eu sunt!
O clipă, Kate a crezut în autoritatea lui. - dar apoi a văzut că mâna lui tremura.
Ş i -a dat seama că Jason era la fel de speriat ca ea.
Jason avea toate motivele să fie speriat. Kate era dezl ănţuită; trebuia s-o
manevreze cumva. Trebuia s-o potolească şi s-o -aducă într-o stare mai raţională.
Trebuia s-o convingă să renunţe la armă.
Aşa că •şi-a asumat un risc calculat.
- Te iubesc, a zis.
Expresia ei încrâncenată i-a demonstrat că această tentativă eşuase.
- Mincinosule!
Şi acea clipă pentru care mă rugasem a venit. O suspendare a neîncrederii, un
soi de alchimie teatra l ă - spune-i cum vrei. În mintea lui Kate, iluzia a devenit
adevăr. În închipuirea ei s-a înscăunat gândul că nu trebuia să a ibă încredere în
Jason. Pentru prima dată de când îl cunoştea, îi era frică de el.
Lucrurile s-au înrăutăţit când Jason a încercat iar, cu mai multă forţă.
- Dă-mi arma, Kate!
- Nu.
- Kate...
- Ai omorât-o?
- Ce? Jason se holba la ea, nevenindu-i să creadă . Ce?
- Ai omorât-o pe Lana? Kate a continuat pe nerăsuflate: Elliot a zis că tu ai
omorât-o ... din greşeală . A zis... că voiai să mă omori pe mine.
- Ce? E dement, a mârâit Jason. Asta-i o minciună.
- Oare?
- Sigur că dai Făcând un pas spre ea, i-a cerut: Dă-mi armai
- Nu. Kate a ridicat revolverul. Op reşte-tel
A aţintit arma spre el. Tremura aşa de tare, că a trebuit s-o ţină cu amândouă
mâinile ca să stea neclintită.
 Jason a mai înaintat un pas.
- Ascultă-mă. Elliot e un mincinos. Stii cât i-a lăsat ea în testament? Milioane.
Gândeşte-te - în cine ai încredere, Kate? În mine sau în el?
Părea atât de necăjit, atât de pătimaş, atât de sincer, încât Kate s-a pomenit că
vrea să aibă încredere în el. Însă era prea t ârziu.
- Nu te apropia de mine, Jason. Vorbesc serios. Stai departe.
- Dă-mi armai Imediat!
- Opreşte-tel Nu te apropiai
Însă el continua să meargă spre ea, pas cu pas.
- Jason, opreşte-tel
Fără s-o asculte, a mai înaintat-puţin. A întins mâna.
- Dă-mi-ol Sunt eu, pentru numele lui Dumnezeu. SuntJason.
Însă nu era el. Nu era Jason, nu mai era - nu era omul pe care îl ştiuse şi-l
iubise. Ca într-un coşmar, se transformase dintr-un iubit într-un monstru.
Apoi a făcut o mişcare bruscă spre ea ...
Ş_i degetul lui Kate a apăsat pe trăgaci. Glonţul a pornit.
Insă şi -a ratat ţinta. Iar Jason se tot apropia ... Kate a tras iar...
Şi iar...
Şi iar.
În cele din urină a nimerit. Jason a căzut şi s-a rostogolit pe treptele digului.
Zăcea acolo, nemişcat ... golindu-se de sânge pe nisip.
*
Mi-aş dori să pot încheia povestea aici.
Un final straşnic, nu-i aşa? Are tot ce trebuie: un bărbat, o femeie, o armă de
foc, o plajă sub clar de lună . Hollywoodul s-ar da în vânt după asta.
Însă nu pot să închei povestea aşa.
De ce nu? Pentru că, din păcate, nu-i adevărat.
Nu-i ceea ce s-a întâmplat. Nu-i decât o plăsmuire a imaginaţiei mele. Este ceea
ce am sperat să se întâmple - este scena pe care am schiţat-o în carnet.
Dar mă tem că nu-i decât ficţiune.
Viaţa reală s-a dovedit a fi cu totul altfel.
 9
În timp ce stăteam acolo, în întuneric., privind cum Kate urca treptele digului,
am avut primul semn nep lăcut că realitatea se abătea de la planurile mele.
Am simţit o împunsătură mică, ascuţită, în spinare. M-am răsucit repede.
Nikos era în spatele meu. Ţinea o puşcă aţintită spre mine, cu care m-a împuns
iar. De data asta mai tare.
Când am văzut că este el m-am simţit mai degrabă iritat decât neliniştit.
- Lasă-mă în pace! Nu aţinti chestia aia afurisită spre mine. Credeam că Jason
ţi-a spus să rămâi acasă.
Nikos nu mi-a luat în seamă vorbele. Se uita la mine bănuitor.
- Găsim pe ceilalţi. Mi-a făcut semn să pornesc. Mergi.
A arătat cu capul către plajă - în direcţia digului, spre Jason şi Kate.
- Nu, am zis repede. Nu acolo. Nu-i o idee bună .
- Mergi! Nikos m-a împuns iar cu puşca. Acum.
- Nu, ascultă. Vin poliţiştii. Trebuie să-i găsim pe Leo şi Agathi. Am continuat
rar şi apăsat, ca să priceapă: Tu şi cu mine mergem înapoi în casă. Şi îi găsim.
Bine?
Am dat să-i indic direcţia cea bună. Însă de cum mi-am mişcat mâna, puşca mi-
a fost înfiptă adânc în piept. A apăsat-o cu putere între coaste. Îmi simţeam inima
bubuind sub ea.
Nikos nu glumea.
A arătat din nou cu capul spre dig.
- Mergi! Acum...
- Bine, am zis, bine. Potoleşte-te.
Văzând că n-am încotro, mi-am acceptat soarta cu un suspin. Ca un copil
bosumflat, am coborât pe plajă.
Am traversat nisipul cu Nikos ţi nându - se aproape, îndesându-mi puşca în spate.
N-avea încredere în mine, şi pe drept cuvânt. Ce prostie, să pândesc în tufişuri,
spionându-i pe Kate şi Jasonl N-arăta deloc bine, şi acum trebuia să scap de la
ananghie dând cu gura - ceea ce n-avea să fie uşor. Va trebui să improvizez, lucru
la care nu eram prea iscusit.
.,Nalba să-l ia", mi-am zis . .,Strtcă totul."
Când am ajuns la treptele digului m-am oprit, cac, nu voiam să merg mai
departe. Am simţit puşca înfiptă în spinare, silindu-mă să urc treaptă cu treaptă ...
până ce am ajuns pe platforma de piatră.
Am dat cu ochii de cei doi.
Am observat că ea încă ţinea revolverul - iar Jason nu părea să protesteze, aşa că
poate mă înşelasem în această privinţă. Kate şi -a plimbat privirea de la mine la
Nikos, cu o expresie de neîncredere amestecată cu dezgust. S-a răsucit spre Jason.
- El a zis că Nikos e mort. A zis că tu l-ai ucis.
- Ce? Jason părea uluit. Ce?
- Elliot a zis că l-ai omorât... aşa cum ai omorât-o pe Lana.
Jason a icnit.
- Ce mama dracului?
Kate s-a întors furioasă spre mine:
- Ce şarpe eşti, Elliotl Ce şarpe nenorocit! Mă tot aştept să sâsâi. De ce nu
sâsâi? Ssssssssssssss ...
- Kate, încetează, te rogi Pot să-ţi explic .. .
 Mă pregăteam s-o iau cu binişorul, când peste umărul lui Jason am văzut pe
cineva pe plajă. Inima mi-a stat în loc. Era Agathi. Venea în grabă spre noi.
Se terminase. Tot castelul meu din cărţi de joc era pe cale să se năruie. Nu-mi
rămânea decât să mă resemnez.
Cât aşteptam ca Agathi să ajungă la noi mi-am îndreptat atenţia spre Kate şi
Jason, care vorbeau despre mine ca şi cum n-aş fi fost acolo.
Ceea ce era derutant, ca să nu zic mai mult.
Auzisem adesea alti scriitori spunând despre personajele lor că „se îndepărtează
'
de ei", se comportă independent, cu „ viaţă proprie". Dispreţuiam această idee, îmi
dădeam ochii pe·ste cap când cineva pretindea asta. Dar acum, spre uimirea mea,
o simţeam eu însurrtl. Voiam să - i întrerup, să zic: .,Nu, nu, nu trebuia să zici asta"
şi: .,Asta n-ar trebui să se întâmple" . Dar se întâmpla. Asta era realitatea, nu o
piesă de teatru . Şi nu mergea aşa cum plănuisem eu.
- Încearcă să-ţi facă o înscenare, a zis Kate. Lana i-a l ăsat milioane de lire. Ştiai
asta?
- Nu. Jason părea furios. N-am ştiut.
Agathi s-a ivit în capul treptelor. S-a uitat la noi cu ochi înspăimântaţi.
- Ce se întâmplă?
- Ştim cine a împuşcat-o pe Lana, a zis Kate.
- Cine?
Agathi părea derutată.
Kate a arătat cu pistolul spre mine.
- Elliot.
 10
Stăteam acolo, pe dig, uitându-ne unii la alţi i. Un moment a fost tăcere . Nu se
auzeau decât vaierul vântului şi valurile care se spărgeau în jurul nostru.
În spatele ochilor lui Agathi vedeam cum se gândeşte de zor la următoarea
mişcare. A vorbit cu prudenţă.
- De ce să facă Elliot asta?
- Banii, a zis Kate. E ruinat, ştiu de la Lana. Mi-a spus că i-a lăsat o avere.
Asta era singura posibilitate la care nu mă gândisem: că eu aş putea să ajung
principalul suspect.
Nu mi-a scăpat ironia situaţiei. M-am străduit să nu las să se vadă nimic, iar
când mi-am recăpătat pe deplin cumpătul le-am oferit o expresie gravă.
- Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Mă fac vinovat de multe lucruri, însă uciderea
Lanei nu se numără printre ele.
I-am aruncat lui Agathi o privire sfidătoare.
,,Haide", am îndemnat-o în gând. ,,Dă totul la iveaJ ă, bag mâna-n foc că arzi de
do!inţa să le spui că nu-i decât o mascaradă."
Insă Agathi a rămas tăcută. Şi brusc mi-a venit un gând plin de speranţă. Oare
Lana reuşise s-o convingă? Oare Agathi se prinsese în joc, până la urmă? Cu
ajutorul ei aş fi putut s-o scot la capăt.
Kate vorbea cu o voce joasă, aţâţată:
- Elliot a ucis-o. Nu poate să scape nepedepsit. Nu poate, nu poate ...
- N-o să scape, a zis Jason. Poliţia ...
- La naiba cu poliţia. O să-i învârtă pe degete. Nu poate să scape nepedepsit,
Jason. Nu-l putem lăsa .
- Despre ce vorbeşti?
- Vorbesc despre drepţate. A omorât-o pe Lana.
- Vrei să-l împuşti ? Dă- i drumul. Chiar te rog, la naiba.
- Vorbesc serios.
- Şi eu.
A fost o scurt.ă pauză . Se ajunsese prea departe, am hotărât. Nu-ml plăcea
încotro o luau lucrurile, mai ales când Kate flutura de zor un revolver încărcat.
S ituaţia putea să scape uşor de sub control.
Aşa încât, călcându- mi pe inimă, m -am simţit obligat să-i pun capăt.
- Doamnelor şi domnilor. Urăsc să stric surpriza, dar mă tem că nu-i adevărat.
Toată seara asta a fost o farsă. Lana nu-i moartă . Nu-i decât o glumă .
Jason m-a privit cu dezgust.
- Eşti dus cu pluta, fârtate.
Aşadar, nu mă credea - ceea ce era, într-un fel, un im.ens compliment.
Am zâmbit.
- Bine. Întreab-o pe Agathi, dacă nu mă crezi. O să-ţi spună.
I-am aruncat ei o privire.
- Haide! Spune-lei
Ag?-thi mi-a întâmpinat privirea fără să clipească.
- Ce să le spun?
M-am încruntat.
- Spune-le adevărul. Spune-le că Lana e vie...
Agathi m-a scuipat în faţă .
- Ucigaşule!
Am tras brusc aer în piept, şocat.
 - Agathi. ..
- Ai omorât-o! Să
te ierte Dumnezeu, a adăugat ea făcându-şi cruce.
Stupefiat şi totodată furios, mi-am şters faţa.
- De-a ce mama dracului te joci? Încetează imediat! Spune-le adevărull
Cum însă ea s-a mulţumit să mă privească obraznic, mi-am stăpânit n1ânia şi
m-am întors spre Jason.
- Vino! Hal să ne întoarcem în casă . O s-o găseşti pe Lana vie şi nevătăma tă ...
dând pe gât vodcă, fumând ţigările lui Kate şi. ..
Jason m-a pocnit în faţă. Pumnul lui m-a nimerit în falcă. Lovitura m-a făcut să
mă împleticesc în spate.
Mi-a trebuit un moment ca să mă echilibrez. Mâna mi s-a ridicat la falca
dureroasă, care zvâcnea. Mă durea rău, mai ales când vorbeam.
- Cred că mi-ai rupt falca ... Rahat!
- De-abia am început, fârtate, a zis el sumbru.
- Pentru numele lui Dumnezeul Am fulgerat-o cu privirea pe Agathi. Acum eşti
fericită? Mulţ.umită? Acum o să-i spui cretinului ăstuia nenorocit că-i doar o
1 ....)
gurna~

Jason m-a pocnit iar. De data asta m-a nimerit în tâmplă, dezechilibrându-mă .
M-am poticnit şi am căzut în patru labe. Mi-a ţâşnit sânge din nas pe piatra
gălbuie. Am icnit, încercând să-mi trag sufletul. Fuse.s em dezechilibrat şi
psihologic, nu doar fizic. Trebuia să mă adaptez rapid la această situaţie care scăpa
de sub control. Îi auzeam vorbind peste capul meu, şi ceea ce-mi ajungea la urechi
era tulburător, ca să nu zic mai mult.
Păreau ciudat de aţâţaţi, ca şi când ar fi fost sub influenţa unui drog.
- Ei bine, a spus Jason. Facem asta? Da sau nu?
- N-avem de ales., a zis Kate. El a ucis-o. E vorba de dreptate.
- Şi ce le spunem poliţiştilor?
- Adevărul. Elliot a împuşcat-o pe Lana ... apoi şi-a tras un gl onţ în cap.
Îşi pierduseră temporar minţile - şi n-am crezut nici o clipa că o vor face cu
adevărat. Totuşi, în ciuda asigurărilor pe care mi le dădeam, spaima mi se insinua
în minte. Trebuia să ies din această situaţie.
M-am ridicat cu greu în picioare. M-am silit să zâmbesc, cu toate că mă durea
falca.
- Bravo! Ce mai spectacol, oameni bunii Aproape că m-aţi păcălit. .. Dar
mascarada asta a durat prea mult. Hai să vă dau un pont. Nu trebuie să prelungiţi
la nes fârşit actul final dacă nu vreţi să vă pierdeţi publicul.
Acestea fiind zise, m-am răsucit să plec...
În clipa următoare am auzit o bufnitură înfundată, apoi o durere paralizantă mi
s-a întins prin şa le. Nikos mă lovise din spate cu patul puştii. M-am prăbuşit cu
un geamăt.
- Ţine- I , a zis Jason. Nu-l lăsa să plece.
Nikos m-a înşfăcat de umeri ş i m-a ţin ut jos, în genunchi. M-am zbătut ca să
mă eliberez.
- Dă-ml dracului drumuii E o nebunie! N-am făcut nimic rău ...
M-au înconjurat. Îi auzeam şoptind deasupra mea.
- D reptate? a zis Jason.
- Dreptate, a repetat Kate.
Panicat de-a binelea, m-am zvârcolit până ce am putut să întorc capul spre
Agathi. l-am cerut ajutorul.
- De ce faci asta? Ai dovedit că ai dreptate, bine? Îmi pare rău, dar acum
încetează.
Însă Agathi nu voia să se uite la mine.
- Dreptate. I-a tradus lui Nikos cuvântul în g reacă : Dikqiosyni.
- Dikaiosyni, a încuviinţat Nikos. Dreptate.
Jason a dat din cap spre arma din mâna lui Kate.
- Ele cel care trebuie să ţină arma. Dă- mi- o.
 Ea i-a întins-o.
- Poftim, ia-o.
- Daţi-mi drumul! Lana e vie ...
M-am luptat să scap, dar Nikos mă ţinea cu o strânsoare de menghină. Am
simţit cum urcă în mine un val de groază.
Jason mi-a îndesat arma între degete şi, cu mâna peste a mea, a ridicat-o până.
la cap. Simţeam cum îmi sfredeleşte tâmpla.
- Apasă pe trăgaci, Elliot, a zis. Asta ţi-e pedeapsa. Apasă pe trăgacii
Mă luptam cu lacrimile.
- Nu, nu ... n-am făcut nimic rău. Te rog ...
- Şşşt.
Jason era acum straniu de blând, chiar tandru.
- Nu te mai preface, mi-a şoptit la ureche. Fă-ol Apasă pe trăgacii
- Nu ... nu... te rog...
- Apasă pe trăgaci, Elliot.
- Nu. Acum suspinam. Te rog... încetează ...
- Atunci o s-o fac eu.
- Nu, a zis Kate. Eu o s-o fac.
Dintr-odată, m-am pomenit că mă uit în ochii ei. Erau imenşi, sălbatici,
înspăimântători.
- Asta-i pentru Lana, a şuierat.
- Nu1 nu...
Înspăimântat cum nu fusesem niciodată, am început să ţip .
O strigam pe Lana, desigur. Habar n-aveam dacă mă putea auzi sau nu, dar
trebuia să mă audă. Trebuia să mă salveze.
- LANA! LANA!
Am simţit degetele lui Kate pe revolver, alunecând peste ale mele - apăsându-mi
degetul pe trăgaci. Şi mi-am dat seama, cu o certitudine absol ută, că senzaţi a
degetelor lui Kate peste ale mele, arma lipită de cap, vântul pe faţă ... erau ultimele
lucruri pe care aveam să le mai simt vreodată .
-LAAANA...
Kate mi-a apăsat degetul pe trăgaci.
-LAN...
Ţipătul meu a fost curmat. Am auzit un clic - şi o bubuitură enormă . Totul s-a
întunecat.
Şi lumea mea a dispărut.
 ACTUL V

,,Ştiu că e rău . Însă n1ai puternică decât conştiinţa mi-e furia."

Euripide, Medeea
 I
Lana s-a deşteptat în întuneric.
Nu ştia unde se află sau câte ceasul. Se simţea ameţită şi derutată.
Pe măsură ce ochii i s-au obişnuit cu întunericul, a desluşit forma unei ferestre
mari cu perdeaua trasă. Pe la margini se vedeau nuanţe de lumină furişându - se de
afară .
,,E dimjneaţă", şi-a zis. ,,Şi sunt pe canapeaua lui Elliot."
În timp ce privea rămăşiţele măcelu l ui din ajun - măsuţa de cafea plină de sticle
de vin şisticle de vodcă golite, tot felu l de pahare, muguri de marijuana
împrăştiaţi, scrumiere din care se revărsau mucuri de jointuri şi ţigări obişnuite -
şi-a amintit. Venise aici aseară, târziu. I-a revenit în minte motivul vizitei -
descoperirea rel aţiei dintre Kate şi Jason - şi a inundat-o durerea.
A rămas un moment neclintită . Se simţea atât de tristă, atât de ostenită, de-a
dreptul zdrobită. Şi-a adunat puterile ca să se scoale. A reuşit să se sprijine de
braţul canapelei şi s-a tras în sus, apoi s-a ridicat şi, clătinându-se, a început să-şi
strângă lucrurile.
Peste câteva clipe a văzut în cealaltă parte a încăperii silueta unui bărbat -
dormind buştean cu faţa pe birou.
,,E Elliot", şi-a zis.
Şi-a croit cu grijă drum prin dezastru. A stat lângă birou. M-a privit un moment
cum dorm.
Evenimentele din cursul nopţii îi reveneau în memorie - şi şi- a amintit că,
atunci când avusese cea mai mare nevoie de un prieten) când era disperată,
depăşită de situaţie ... Elliot Chase fusese acolo - sprijinind-o, ţinându-i capul
deasupra apei.
.,Ele stânca mea", şi-a zis. ,, Fă ră el m-aş îneca."
Brusc, fără să vrea, Lana a zâmbit - amiritindu-•ş i acel plan nebunesc de
răzbunare pe care-l clociserăm împreună în culmea rătăcirii ei.
„Ne-am lăsat duşi de val. Însă am fost duşi de val împreună - tovarăşi la
fărădelegi. Tovarăşi."
Pe când stătea acolo, privindu-mă, a simţit cum o copleşeşte iubirea. A fost ca şi
_c um, în mintea Lanei, ieşean1 dintr-o negură, păşeam afară din ceaţă. Avea
impresia că mă vede limpede pentru prima oară.
,,Arată ca un băieţel."
Mi-a cercetat cu drag faţa . Era o faţă pe care o cunoştea atât de bine, însă
niciodată n-o privise cu atâta atenţie.
Era o faţă palidă, arătând obosită. O faţă tristă. Neiubită.
,,Nu", şi-a zis. ,,Asta nu-i adevărat. E iubit. Eu 11 iubeşc."
Şi apoi, uitându-se cu atenţie la mine în lumina slabă, a avut un moment de
claritate dintre cele care îţi schin1bă viaţa. A înţeles nu numai că mă iubea, ci şi că
mă iubea dintotdeauna . Poate că nu cu pasiunea nebună pe care i-o inspira Jason;
cu ceva mai liniştit, mai durabil - şi mai profund. O iubire mare, o iubire
adevărată, izvorând din respect reciproc şi acte de bun ătate repetate.
Iată, în sfârşit, un bărbat pe care se putea b-aza. Un bărbat în care putea să aibă
încredere. Un bărbat care n-ar fi părăsit-o niciodată, n-ar fi înşelat-o, n -ar fi
minţit-o. I-ar fi dat numai lucrurile de care ea avea cea mai mare nevoie. I-ar fi
dat prietenie, bunătate - ş i iubire.
A simţit brusc nevoia imperioasă să mă trezească - să-mi spună cât de mult mă
iubeşte.
 „O să-l părăsesc pe Jason", era pe cale să spună. ,,Iar tu şi cu mine vom putea să
fim împreună, iubirea mea - şi vom putea să fim fericiţi. Pentru totdeauna ... "
A întins 1nâna să-mi atingă umărul - însă ceva a oprit-o.
Carnetul era pe birou, sub mâna mea dreaptă.
Era deschis, iar filele erau acoperite cu un scris dezordonat. Pătea schiţa unei
piese, poate - sau o scenă dintr-o piesă.
Un cuvânt i-a sărit în ochi: Lana.
S-a uitat mai bine. I-au atras atenţia alte cuvinte - Kate ... fason ... şi armă de foc.
Trebuie să fi fost acea idee nebunească de aseară. ,,Prostul", şi-a zis, ,, trebuie să
fi început s-o scrie înainte să adoarmă. O să-l pun s-o distrugă când se treze.şte."
Presupunea că, la fel ca ea, aveam să mă trezesc mal raţional şi mai înţelept.
A şovăit o clipă, apoi curiozitatea a învins. Cu grijă, să nu mă trezească, a sc.os
carnetul de sub mâna mea. S-a dus la fereastră. L-a ridicat sub fâşiile de lumină şi
a început să citească.
S-a încruntat nedumerită. Nu pricepea ce citeşte. N-avea sens. A dat câteva
pagini înapoi. Apoi alte câteva... În cele din urmă s-a dus până la prima pagină şi
a citit de la capăt.
Când a înţeles în fine ce avea în faţa ochilor, degetele au început să-i tremure. Îi
clănţăneau dinţii . Simţea că-şi pierde stăpânirea de sine - îi venea să urle.

,,Ieşi
de aici", zbiera vocea din ea, ,,ieşi, ieşi, ieşi , ieşi ... "
A luat o hotărâre. Era pe .cale să îndese carnetul în geantă ... dar s-a răzgândit. A
pus carnetul deschis la loc pe birou, strecurându-l sub degetele mele.
Tocmai când începeam să mă mişc, Lana a ieşit în vârful picioarelor din
apartament.
A plecat fără să facă vreun zgomot.
 2
Era dimineaţa devreme când Lana a ieşit împleticindu-se din clădirea mea.
Lumina zilei îi părea copl eşitoare, o orbea, şi şi-a ferit ochii ţinând capul aplecat
în timp ce mergea. Inima îi bubuia în piept, răsuflarea îi era îngroşată şi rapidă.
Simţea că o lasă picioarele. Însă a reuşit să meargă mai departe.
.
Nu stia unde se duce. Nu ştia . decât că trebuie să ajungă cât mai departe de
cuvintele pe care le citise şi de bărbatul care le scrisese.
Pe când mergea a încercat să priceapă ceea ce văzuse în carnet. Părea oribil - şi
prea mult ca să asimileze. Fusese ca şi când s-ar fi uitat în mintea răvăşită a unui
nebun, o privire aruncată în iad.
La început avusese impresia tulburătoare că- şi citeşte propriul jurnal: era plin de
cuvintele ei, ideile ei, expresiile ei, observaţiile despre lume, chiar şi visurile ei.
Toate înregistrate cu fidelitate - şi scrise la persoana fntlii, ca şi cum ea însăşi le-ar
fi aşternut pe hârtie. Era aproape ca un exerciţiu actoricesc, ca şi cum ar fi făcut
obiectul unui studiu, ca şi cum ar fi fost un personaj dintr-o piesă, nu 0 persoană
rea l ă.
Mai rău, şi mai dureros de citit, fusese lungul catalog al întâlnirilor lui Jason cu
Kate, întins pe câteva pagini. Fiecare însemnare conţinea data, locul şi un rezumat
al celor petrecute.
Mai era şi o listă cu titlul Lana - o coloană cu posibile indicii care să fie plantate
în casa ei pentru a o face să-l bănuiască pe Jason de infidelitate.
Pe altă listă, Jason, erau schiţate o varietate de metode prin care se putea
debarasa de el. Însă acea listă fusese tăiată. Evident, nici una dintre metodele
propuse nu se dovedise mulţumitoare .
În cele din urmă, pe ultimele pagini din carnet, scrise şi rescrise, era expus un
complot bizar menit s-o determine pe Kate să-l omoare pe Jason pe insulă. Lucru
chiar mal tulburător, era scris ca piesă de teatru - cu dialog şi indicaţii de regie.
Gândul a făcut-o să se cutremure. I se părea că şi ea îşi ieşise din minţi. Ultima
dată când simţise acest gen de irealitate fusese când a descoperit cercelul.
Cercelul - care, conform carnetului, fusese plantat anume ca să- l găsească ea.
Era cu putinţă? Se chinuia să împace cuvintele pe care le citise cu bărbatul care le
scrisese. Un bărbat pe care crezuse că-l cunoaşte... şi-l iubeşte.
Această trădare era atât de profundă, ,de viscerală, încât părea o rană fizică, o
gaură uriaşă. Nu putea să fie adevărat.
Oare cel mai bun prieten al ei o minţise? O manipulase, o izolase, complotase
pentru a-i distruge căsnicia? Iar acum plănuia o crimă adevărată?
Ştia că trebuia să meargă la poliţie imediat. N-avea de ales. Îmbărbătată de
această hotărâre, a iuţit pasul. Avea să se ducă direct la -secţie şi să le spună ...
Să le spună ce? Despre aiurelile mânioase mâzgălite de un nebun? N-avea să
pară şi ea smintită dacă se lansa în acuzaţii confuze referitoare la manipulări,
infidelităţi, plănuirea unor crime?
Mersul i-a încetinit pe când îşi imagina consecinţele. Povestea avea să se
răspândească aproape imediat, a doua zi urma să fie pe prima pagină a tuturor
fiţuicilor de scandal din lume. Era acolo destul material ca să ţină ziarele ocupate
săptămâni, luni întregi. Nu, nu putea permite asta - pentru binele lui Leo, ca şi al
său. Mersul la poliţie nu era o soluţie .
Şi atunci cum putea să procedeze? Nu mai avea opţiuni.
Paşii i s-au împleticit şi s-au oprit. A rămas nemişcată în mijlocul trotuarului.
Nu ştia ce să facă sau unde să se ducă.
 Strada nu era aglomerată; era prea devreme. Pe lângă ea au trecut câţiva
oameni, cei mai mulţi nebăgând-o în seamă; în afara de un bărbat nerăbdător
care a oftat din greu.
- Haide, dragă, a zis făcându-şi drum pe lângă ea. Dă-te naibii din drum.
Asta a îmboldit-o pe Lana să se mişte, să pună un picior în faţa celuilalt şi să tot
meargă. Nu ştia încotro, aşa că a mers, pur şi simplu, mai departe.
În cele din urmă s-a pomenit la Euston. A intrat în gară şi, sleită de puteri, s-a
lăsat să cadă pe o bancă.
Acesta era al doilea atac psihologic brutal pe care-l suferise în tot atâtea zile.
Primul fusese dezvăluirea_ relaţiei lui Jason cu Kate, care-i stârnise o revărsare de
emoţii, lacrimi şi isterie. Insă lacrimile îi. secaseră - nu mai avea nici una pentru
această a doua trădare. Nu se sim.ţea în stare să plângă sau să simtă ceva. Se
simţea doar epuizată şi năucită. Îi era greu până şi să gândească.
A stat vreo oră pe banca aceea, cu fruntea plecată, în timp ce gara prindea viaţă
în jurul ei. Nimeni n-a observat-o - era invizibilă, încă un .suflet rătăcit, ignorat de
şuvoiul constant al navetiştilor.
Până la urmă a văzut-o cineva. Un bătrân care, la fel ca Lana, n-avea unde să se
ducă. S-a apropiat târşâindu-şi picioarele. Duhnea a băutură .
- Nu fi tristă, scumpete! Nu poate să fie chiar aşa de rău. Apoi, privind-o mai
atent: Auzi, pari cunoscută ... Te ştiu de undeva?
N-a ridicat privirea, n-a răspuns; n-a făcut decât să clatine din cap. În cele din
urmă, bătrânul a renunţat şi s-a îndepărtat agale.
Lana s-a silit să se ridice. A ieşit din gară tocmai când cârciuma de vizavi îşi
deschidea uşile. A ezitat, gândindu-se să intre. Dar s-a hotărât să n-o facă. N-avea
nevoie să se îmbete. Avea nevoie ca mintea să-i fie perfect limpede.
Pe când trecea pe lângă cârciumă s-a pomenit gândindu-se la Barbara West.
Dintr-odată a fost inundată de amintirile pe care se străduise atâta să le uite. Şi­
a amintit tot ce-i spusese Barbara despre Elliot. Că e periculos, că e sărit de pe fix.
Lana refuzase s-o creadă. Susţinuse că Elliot e un bărbat bun, iubitor şi blând.
Se înşelase însă. Barbara nu minţea .
Simţea că, treptat, îi revine concentrarea. A descoperit că gândeşte mai uşor, cu
mai mare fluenţă. Acum ştia care e scopul său. Ştia ce are de făcut. Ura s-o facă,
însă n -avea încotro - trebuia să ştie adevărul.
Aşa că a mers pe jos din Euston până în_ Maida Vale. A urcat până la uşa dm
faţă a unei clădiri victoriene dintr-un şir de case lipite din Little Venice. A stat în
prag cu degetul apăsat pe sonerie până ce în hol s-au auzit paşi mânioşi şi uşa a
fost deschisă cu o smucitură de proprietăreasa furioasă.
- Ce mama dracului...?
Kate arăta groaznic. De-abia reuşise să adoarmă după o noapte în care trăsese la
măsea din greu. Avea părul vâlvoi şi machiajul mânjit. Furia i s-a evaporat când a
văzut-o pe Lana.
- Ce faci aici? Care-i necazul?
Lana a privit-o fix. A spus primul lucru care i-a trecut prin cap:
- Ţi-o pui cu bărbah1-meu?
Kate a tras brusc aer în piept, practic a icnit. Apoi, din aceeaşi răsuflare, a scos
un oftat lung, lent, sonor.
- Of, Doamnei Lana ... s-a terminat. I-am pus capăt. Îmi pare rău... Îmi pare aşa
de rău.
Nu era mult, dar, cumva, acest schimb de adevăruri oferea o mică temelie, o
trambulină de pe care să pornească. Adevărul le-a eliberat - sau, cel puţin, a
deschis un pic uşa. În sfârşit, cele două femei puteau vorbi sincer.
Lana a intrat şi s-a aşezat la masa din bucătăria lui Kate. Au stat acolo ore în şir
şi au vorbit şi au plâns. Erau mai sincere una cu alta decât fuseseră de ani în şir.
Toate neînţelegerile, confuziile, resentimentele, minciunile, bănuielile s-au
rostogolit afară. Kate şi-a mărturisit sentimentele faţă de Jason, pe care le nutrea
de când îl văzuse prima dată. Şi - a îngropat capul în mâini şi a plâns.
 - n iubeam, a zis încet Kate. Şi tu mi l-ai luat, Lana. M-a durut aşa de tare. Am
încercat să mă desprind, am încercat să uit. .. însă n-am putut.
- Aşa că ai încercat să- l iei înapoi? Asta e?
- Am încercat. Kate a ridicat din un1eri. Însă nu mă vrea pe mine. Pe tine te
vrea.
- Banii mel, vrei să zici.
- Nu ştiu . Ştiu că ce-i între noi două e real. E iubire. Poţi să mă ierţi vreodată?
- Pot să încerc, a zis Lana cu voce slabă.
Poate că această împăcare emoţionantă nu-i chiar atât de surpri nzătoare - Lana
şi Kate erau acum mai apropiate ca oricând. La urma urmei, acum erau unite de
un duşman comun.
Eu.
 3
Kate fuma cu înverşunare ţigară de la ţigară în timp ce asculta, nevenindu-i să
creadă, povestea Lanei.
- Fir-ar să fie! a zis cu ochii căscaţi de uimire. Elliot e diabolic.
- Ştiu.
- Ce-o să face1n?
Lana a ridicat din umeri.
- Nu ştiu. Nu pot să gândesc. Nu pot să cred că se întâmplă asta.
- Eu pot, a spus Kate cu un râs sumbru. Ai încredere în mine.
În ciuda uimirii de la început, lui Kate îi venea mult mai uşor să accepte vestea
înşel ăciunii mele. Kate avea de ani întregi o neîncredere instinctivă faţă de mine.
Acum, în sfârşi t, se simţea răzbunată - chiar triumfătoare - şi îndreptăţită să mă
pedepsească.
- Nu-l putem lăsa pe tică losul ăsta să scape basma curată, a zis Kate în vreme ce
strivea ţiga ra. Trebuie să facem ceva.
- Nu ne putem duce la poliţie cu o astfel de poveste.
- Nu, ştiu. Sincer, nu ştiu cât ne-ar lua în serios. Ca să pricepi cât de afurisit de
perversă e chestia asta trebuie să-l cunoşti. Trebuie să ştii ce psihopat este.
- Kate. Crezi că e nebun? Eu aşa cred.
- Sigur că e. Sărit cu totul de pe fix. Kate a turnat whisky în două pahare. Te-am
avertizat acum câţiva ani, îţi aminteşti? Ţi- am spus să n-al încredere în el. Ştiam
că are în adâncul lui ceva ciudat. N-ar fi trebuit să-l laşi să se apropie de tine. Asta
a fost greşeala ta.
După o tăcere prelungită, Lana a spus încet:
- Cred că mi-e w1 pic frică de el.
Kate s-a încruntat.
- Tocmai de aceea nu trebuie să-l lăsăm să câştige. Pricepi? Trebuie să acţionăm.
I-ai spus lui Jason?
- Nu. Nu ţi-am spus decât ţie .
- Trebuie să-i spui.
- Nu încă.
- Şi cum rămâne cu Elliot? Kate s-a uitat la ea curioasă. O să-l înfrunţi?
- Nu. Nu trebuie să afle că ştim. Să nu-l subestimezi, Kate. E periculos.
- Ştiu că e. Şi atunci ce facem?
- Avem o singură variantă.
- Şi anume?
Un timp, Lana a privit-o fără să vorbească. Atunci când a făcut-o, vocea îi era
lipsită de emoţie, nu făcea decât să constate un fapt.
- Trebuie să- l distrugem. Înainte să-l omoare pe Jason.
S-au uitat una la alta. Kate a încuviinţa.t din cap încet.
- De acord. Dar cum?
Au stat un moment în tăcere, rumegând ideea, în vreme ce sorbeau din whisky.
Brusc, Kate a ridicat privirea, cu ochii scânteind.
- Gata, ştiu. Îl batem la propriul lui joc.
- Adică?
- Ne supunem. Îi următn scenariul. Apoi, de îndată ce el crede că totul 1nerge
conform planului ... ne luăm revanşa. Îi scriem un final diferit. Unul la care nu se
aştepta.
După un moment de gândire, Lana a încuviinţat.
 - Bine.
Kate a ridicat paharul pentru un toast.
- Pentru răzbunare!
- Nu, a spus Lana ridicând la rândul ei paharul. Pentru dreptate!
- Da. Dreptate.
Cele două femei au băut solemn pentru succesul spectacolului lor.

Cortina s-a ridicat imediat. De fapt, în acea după-amiază, când, obosit şi

mahmur, am izbutit să ajung acasă la Lana.
- Iubito, am zis. Am venit să văd ce faci. Am fost îngrijorat când m-am trezit şi
am văzut că ai plecat. Şi nu răspunzi la telefon. Eşti bine?
- Sunt bine. Aveam de gând să te trezesc, însă arătai aşa de liniştit...
- Acum mă simt ca naiba. Am băut mult prea mult aseară ... Că veni vorba ... ce
zlci de cui pe cui se scoate?
Lana a încuviinţat din cap.
- De ce nu?
Ne-am dus în bucătărie, unde am desfăcut o sticlă de şampanie. Apoi, cu
blândeţe, am început să- i amintesc Lanei ce discutaserăm seara trecută. Am
îndemnat-o să meargă mai departe cu planul nostru, să-i ademenească pe insulă
pe Kate şi pe Jason.
- Asta dacă t0t mai vrei s-o facem, am zis în treacăt.
Am observat că Lanei îi era greu să se uite la mine, însă am pus asta pe seama
mahmurelii.
S-a silit să- nu zâmbească.
- Nimic nu m-ar putea opri.
- Bine.
Apoi, la propunerea mea, Lana a luat telefonul. A sunat-o pe Kate, care era la
Old Vie.
Kate a răspuns repede.
- Hei. Eşti bine?
- O să fiu. Mi-am dat seama că ceea ce ne trebuie tuturor e un pic de soare. Vii
şi tu?
- Poftim?
Kate părea derutată.
- Pe insulă... de Paşte ? Lana a continuat pe un ton vesel, nelăsând-o să
răspund ă : Să nu zici nu. N-o să filn decât noi. Tu, eu, Jason şi Leo. Şi Agathi,
desigur... Nu ştiu dacă o să-l invit pe Elliot, în ultima vreme mă calcă pe nervi.
Asta a avertizat-o pe Kate că Lana nu era singură; că eram în aceeaşi încăpere.
Kate a priceput. A zâmbit şi s-a prins în joc.
- Îmi cumpăr imediat biletul de avion.
 4
Nu le-au spus celorlalţi despre plan decât atunci când au fost pe i nsulă .
Lana a tot amânat să-i spună lui Agathi, fiind sigură că avea s-o refuze. S-a
dovedit că s-a înşelat în această privinţă - Agathi a fost mai mult decât dornică să
participe la festivităţile din seara aceea.
Lui Leo i-a spus a doua zi, la picnicul de pe plajă. I-a propus să facă o plimbare
împreună .
- Dragule, a zis Lana cu voce scăzută în timp ce mergeau agale de braţ la
marginea apei. E ceva ce trebuie să ştii. În seara asta o să ai bă loc o crimă.
Leo a ascultat uimit în vreme ce mama lui îi explica aspectele practice ale
intrigii. Spre lauda lui, a simţit o fulgerare de nesiguranţă - impresia neplăcută că
planul Lanei era greşit din punct de vedere moral şi că avea să antreneze
consecinţe teribile. Însă a izgonit iute gândul. Ca actor în devenire, ştia că nu
poate s-o refuze. N-avea să i se mai ofere niciodată un astfel de rol. Faptul că Leo
mă detesta l-a ajutat să-şi învingă scrupulele. Şi-a închipuit că aveam să capăt
ceea ce meritam. Poate că avea dreptate.
Totuşi , să- i spună lui Jason a fost mai greu.
Lana a încercat să- l abordeze în acea după-amiază, când s-au întors de la plajă .
S-a furişat până la ruine, unde ştia că era dus la vânătoa.re, însă Jason nu era
singur. Kate era cu el.
Pe când îi privea cum se sărută, Lana a fost cuprinsă de mânie. l-a trebuit o
vreme ca să se potolească. Apoi a înfruntat-o pe Kate - în ba.rcă, în drum sp.re
Yialos.
- Ai spus că s-a terminat, a spus Lana printre dinţi. Între voi doi.
- Poftim? S-a terminat.
- De ce l-ai sărutat?
- La ruine? Elliot se uita la noi - îl vedeam acolo, ascunzându-se. A trebuit să
mă prind în joc. N-am avut încotro.
- Ei bine, ai fost foarte convingătoare. Felicitării
Kate a acceptat mustrarea cu o ridicare din umeri.
- Bine, merit asta. I-a aruncat Lanei o privire prudentă. Când ai de gând să- i
spui lui Jason? Trebuie să-l p.revii.
Lana a clătinat din cap.
- N-o să-i spun.
- Ce? Kate s-a holbat la ea uluită. Dacă nu ştie, n-o să meargă treaba. N-o să-l
pot convinge s-o facă.
- Oh, poţi să fii foarte convingătoare când vrei. Ia-o ca pe o provocare
actoricească.
- Nu poţi să- i faci asta lui Jason. Nu poţi să-l faci să treacă prin aşa ceva.
- Asta-i pedeapsa lui.
- E complet aiureai a exclamat Kate strâmbându-se. Şi eu trebuie să fiu
martoră?
- Da, a spus Lana. Asta-i pedeapsa ta.

Peste câteva ore, Lana stătea la fereastra casei de oaspeţi. O privea pe Kate, care
dădea un spectacol înăuntru - pentru un public alcătuit dintr-un singur spectato.r.
- Jason n-avea de gând s-o împuşte pe Lana, am zis. Avea de gând să te î1npuşte
pe tine.
Kate a clătinat din cap.
 - Eşti dus cu pluta... eşti dus dracului cu pluta.
În această scenă, Kate a trecut prin toată gama emoţiilor - paranoica,
temătoare, furioasă. A fost o reprezentaţie strălucită, chiar dacă a cam sărit calul,
după părerea Lanei.
„Kate exagerează", şi-a zis. ,,Însă el pare convins. Cât e de îngâmfat! Cât e de
vanitos! Dacă ar avea vreun strop de conştiinţă de sine, ar citi-o imediat. Dar se
crede aşa de deştept, crede că e un fel de zeu. Las' c-o să-şi primească lecţia. O să
fie pus cu botul pe labe."
În casa de oaspeţi, am scos revolverul şi l-am îndesat în mâna lui Kate. Apoi am
trimis-o să se întâlnească pe dig cu Jason.
Lana, care pândea în întuneric, a ieşit pe cărare în faţa lui Kate. Ochii li s-au
întâlnit când au făcut schimbul de revolvere.
- Baftă I a zis Lana.
Tăcută, Kate a privit-o o clipă, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a pleecît.
Lana m-a urmat până jos pe plajă. S-a aşezat în întuneric, un pic mai în spate
faţă de locul în care stăteam, şi l-a trimis pe Nikos să mă ameninţe şi să mă mâne
cu puşca pe dig, unde am fost umilit, brutalizat şi bătut.
Lana a privit totul cu ochii albaştri strălucind în beznă, ca o zeiţă răzbunătoare,
crudă, care nu ştie ce-i mila. În vreme ce eu, victima ei, am fost silit ~ă
înge·n unchez implorând îndurare, strigându-i numele ... până ce o împuşcătură m-
a amuţit.
Şi răzbunarea Lanei a fost deplină.
 5
Ţi-am promis o crimă, nu-i aşa? Pariez că nu ţi-ar fi trecut prin cap că eu aş fi
victima.
Ei bine, îmi pare rău că te dezamăgesc - nu eram mort. Doar crezusem că sunt.
Chiar am crezut că -mi venise sorocul. Acea împuşcătură m-a făcut să-mi pierd
cunoştinţa. Speriat de moarte, s-ar putea zice.
M-a trezit un picior care mă îmboldea.
- Trezeşte-l, a zis Kate.
Piciorul lui Nikos m-a lovit iar, de data asta mai tare. Am deschis ochii, şi
lumea a ieşit din ceaţă. Zăceam pe pământ, într-o rână. M-am ridicat în şezut şi
mi-am pipăit uşurel tâmpla - căutând vreun semn de gaură de glonţ.
- Linişteşte-tel a spus Kate. Sunt gloanţe oarbe. E un pistol de recuzită, a
adăugat aruncând arma pe jos.
,,Ah", mi-am zis. ,,Desigur."
Kate era actriţă, nu criminală. Ar fi trebuit să ştiu.
Judecând după expresia lui, Jason era chiar mai surprins decât mine că încă mai
respiram.
- Ce mama drctcului ... ? Se holba la Kate,. nevenindu-i să creadă . Ce se întâmplă?
- Îmi pare rău. Am vrut să-ţi spun. Ea nu m-a lăsat. •
- Cine? Despre ce vorbeşti?
Kate a dat să răspundă, dar a amuţit când a zărit-o pe Lana pe plajă. Jason i-a
urmărit privirea şi a rămas cu gura căscată. Lana venea pe nisip spre dig, ţinându-l
de mână pe Leo. În spatele lor răsărea soarele şi cerul era brăzdat de fâşii roşii.
Mama şi fiul au urcat treptele digului şi li s-au alăturat celorlalţi.
- Lana? a bâiguit Jason. Ce mama dracului...? Ce-i asta ... ?
Fără să-l bage în seamă, Lana a luat mâna lui Kate şi a ţinut-o strâns. S-au uitat
o clipă una la alta.
Apoi s-au răsucit spre mine.
Stăteau în şir cu toţii - ca actorii ieşiţi la rampă. Lana, Kate, Agathi, Nikos, Leo.
Doar Jason rămăsese deoparte, nelalocul Iul, năucit. Până şi eu înţelegeam mai
bine dec.â t el ce se întâmplase.
De fapt, înţelegeam mult prea bine totul.
M-am opintit să mă ridic în picioare şi am bătut din palme, ironic, de trei ori.
Am încercat să vorbesc, însă gura mi s-a umplut de sânge. Am scuipat sângele pe
jos. Am încercat iarăşi - nu era uşor cu falca ruptă . N-am putut scoate decât două
cuvinte:
- De ce?
Ca răspuns, Lana a dat la iveală carnetul meu.
- N-ar treb.ui să laşi chestia asta la vedere. L-a aruncat spre mine cu putere,
lovindu-mă în piept. A1n crezut că eşti altfel, a zis . Am crezut că în1i eşti prieten.
Însă nu eşti. Nu eşti prietenul nimănui. Nu eşti nimic.
N-o recunoşteam. Părea altă persoană. Dură, necruţătoare. Se uita la mine cu
ură - nu există alt cuvânt care să descrie acea privire.
- Lana, te rog...
- Nu te apropia de minei Nu te apropia de familia mea. Dacă te mai văd
vreodată, chem poliţia şi o să ajungi la închisoare. S-a răsucit spre Agathi: Fă- l să
plece dracului de pe insul ă.
S-a răsucit să plece. Jas.on a încercat s-o atingă, dar l-a plesnit peste mână, ca şi
cum ar fi scârbit-o.
 Fără să privească înapoi, Lana a coborât treptele şi s-a îndepărtat singură pe
nisip.

A fost o pauză . Apoi starea de spirit s-a schimbat brusc. Leo a spart tăcerea cu
un hohot de râs ascuţit, cop ilăresc .
Arăta spre mine şi râdea.
- Uite. S-a scăpat pe el. Ce nenorocit I
Kate a râs şi ea şi i-a pus mâna pe braţ. L-a strâns.
- Haide, scumpete. Să mergem.
Au pornit .spre trepte.
- Jocul tău a fost uluitor, a zis Leo. Erai atât de reală. Vreau să fiu şi eu actor.
- Ştiu. Mama ta mi-a spus. Cred că e o idee minunată.
- O să mă înveti?
'
- Pot cu siguranţă să-ţi dau câteva ponturi. Kate a zâmbit. Desigur, cel mai
importante să ai un public bun.
Mi-a aruncat o ultimă privire triumfătoare, apoi s-a întors şi a început să
coboare treptele. Leo a urmat-o. La fel au făcut şi ceilalţi.
În procesiunea care înainta pe n isip, Kate şi Leo erau primii, iar un pic în
spatele lor Nikos o sprijinea cu braţul pe Agathi. Jason se ţinea după ei, cu capul
aplecat, cu pumnii încleştaţi de furie.
Îi auzeam pe Kate şi Leo vorbind în vreme ce se îndepărtau .
- Nu ştiu ce crezi tu, zicea Kate, dar eu cred că merită să sărbătorim. Ce zici de o
sticlă de şampanie foarte scumpă?
- Bună idee. Poate chiar o să beau un pahar.
- Oh, Leo! a exclamat ea dându-i un pupic pe obraz. Mai sunt speranţe în ce te
priveşte I
Vocile lor s-au stins treptat, dar încă mai auzeam râsul copilăresc al lui Leo.
Stârnea ecouri în capul meu.

Dacă aş avea un strop de simţ practic, m-aş opri acum. Ţi-aş plăti băutura şi,
clătinându-mă pe picioare, aş ieşi din acest bar, lăsându-te cu o poveste care
slujeşte drept avertisment şi fără vreo adresă de corespondenţă. Aş pleca la iuţeală
din oraş înainte să spun ceva ce n-ar trebui.
N-am încotro însă : trebuie să continui. Lucrul acesta plutise ameninţător de la
bun început, aruncându-şi umbra peste mine încă din clipa în care m-am aşezat
să-ţi spun povestea.
Vezi tu, portretul meu nu e complet. Încă nu. Mai trebuie să adaug nişte
amănunte. Câteva ultime trăsături de penel ici şi colo ca să- l termin.
Ciudat, am folosit acel cuvânt - ,,portret".
Presupun că e un portret. Dar al cui?
Iniţial am crezut că este un portret al Lanei. Dar acum încep să bănuiesc că e al
meu. Gândul mă înspăimântă, pentru că nu e ceva ce-aş dori să văd.
Totuşi trebuie să-l în fruntăm 'împreună o ultimă oară , tu şi cu mine - ca să
isprăvim această poveste.
Te previn, nu-i o privelişte frumoasă.
 6
Era în zori. Eram singur pe dig.
Aveam dureri cumplite. Nu ştiam ce doare mai tare - şalele, unde mă lovise
Nikos cu puşca, coastele rupte, sau falca pulsând îngrozitor. Strâmbându-mă, am
coborât şontâc - şontâc treptele până pe plajă.
Nu ştiam unde mă duc - n-aveam unde să mă duc. Pur şi simplu înaintam
anevoie pe nisip, lângă linia valurilor.
Am încercat să înţeleg ce se întâmplase.
E destul să spun că planul meu n-a funcţionat aşa cum sperasem. În versiunea
mea, Lana şi cu mine am fi fost acum împreună, în casă, aştepfând să vină poliţia.
Eu aş fi consolat-o, explîcându-i că moartea lui Jason fusese un accident nefericit,
chiar tragic.
„N-am ştiut că lucrurile o s-o ia razna", i-aş fi spus Lanei, luptându-mă cu
lacrimile. .,Că ea chiar o să ia un pistol ş i -o să-l folosească."
I-aş fi spus Lanei că n-o să uit cât voi trăi s·cena groaznică pe care am văzut-o -
Kate împuşcându-l de mai multe ori pe Ja·s on pe plajă, într-un acces sălbatic de
furie, cu mintea întunecată de alcool.
Asta ar fi fost povestea mea, ş i nu m-aş fi abătut de la ea.
Kate ar fi putut spune o poveste diferită de a mea, însă ar fi fost cuvântul meu
împotriva cuvântului ei. Doar atât ar fi ră1nas: cuvinte, amintiri, acuzaţii, sugestii,
toate vorbe-n vânt. Nimic real. Nimic tangibil.
Poliţia şi, mai important, Lana aveau să mă creadă pe mine, nu pe Kate - care,
la urma urmei, tocmai îl omorâse cu sânge-rece pe soţul Lanei.
- Mă simt aşa de vinovat, aş fi zis. Totul e din vina mea ...
- Nu, ar fi răspuns Lana. E vina mea. N-ar fi trebuit să fiu de acord cu ideea asta
nebunească.
- Eu te-am convins - niciodată n-o să mi-o iert, niciodată ...
Şi aşa mai departe, ne-am fi consolat reciproc, asumându-ne vina. Atn fi fost
îndureraţi, dar ne-am fi revenit până la urmă. Am fi fost uniţi - uniţi în vinovăţia
noastră . Am fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Aşa ar fi trebuit să se termine.
Atâta doar că Lana mi-a văzut carnetul. Culmea ghinionului. Arăta rău, îmi dau
seama. Vorbe scrise la supărare, idei scoase din context, fantezii personale pe care
nu trebuia să le vadă nimeni - cu siguranţă, nu Lana.
Dacă m-ar fi trezit chiar atunci, când a dat peste el, dacă m-ar fi înfruntat, aş fi
putut să-i explic totul. Aş fi putut s-o fac să înţeleagă. Însă nu mi-a acordat
această şansă.
De ce nu? Cu siguranţă descoperise în ultimele zile lucruri la fel de rele despre
Kate, şi totuşi a găsit puterea s-o ierte. De ce nu şi pe mine?
Îmi închipui că lui Kate i-a venit ideea. La fel ca mine, întotdeauna avea idei
stră l ucite . Cât trebuie să se fi distrat ele alcătuind scenariul, apoi repetându-şi
rolurile! Cât trebuie să fi râs de mine privindu-mă cum mă dau în spectacol pe
insulă! Lăsându- mă să presupun că eu eram autorul piesei, când nu eram decât
publicul.
Cum putuse Lana să -mi facă asta? NUJ pricepeam unde încăpea atâta cruzime.
Pedeapsa depăşea cu mult delictul. Fusesem umilit, îngrozit, despuiat de orice
strop de demnitate, de umanitate - redus la nimic în afară de mucus ş i lacrimi: la
un puşti care se smiorcăie în praful drumului.
Cam atât despre prietenie. Cam atât despre iubire.
 Cu fiecare pas mă înfuriam tot mai tare. Parcă eram iarăşi la şcoală. Terorizat.
Agresat. Atâta doar că de data asta n-aveam nici o speranţă de evadare. Nu se
întrezărea nici un viitor fericit împreună cu Lana pe cate să-l aştept cu nerăbdare.
Eram prins în capcană pe vecie.
Fără să - mi dau seama, m-am trezit la ruine. Stăteam în cercul de coloane sparte.
Locul arăta straniu şi părăsit în lumina zorilor. Împreună cu zorii veniseră şi
viespile.
Dintr-odată erau pretutindeni, roind prin aerul din jurul meu ca o ceaţă neagră.
Colcăiau pe coloanele de marmură şi pe pământ. Colcăiau pe mâna mea când am
vârât-o în tufa de rozmarin. Colcălau pe puşcă pe când am scos-o.
Am dat să plec, când am văzut ceva care m-a încremenit.
Se spune că vântul te scoate din minţi. Şi asta trebuie să se fi întâmplat cu
m.ine - trebuie să-mi fi pierdut minţile pe moment. Pentru că eram martor la ceva
care nu putea să fie adevărat. Acolo, în faţa mea, pale de vânt se năpusteau din
toate părţile răsucindu-se laolaltă, formând o spirală uriaşă.
? trombă care se înşuruba în văzduh.
In jurul ei, aerul era complet nemişcat. Nici urmă de adiere. Nici o frunză nu se
clintea. Toată violenţa şi furia furtunii erau concentrate aici, în această masă
învârtejită.
Mă holbam la ea fascinat. Pentru că înţelegeam ce este.
Ştiam cu siguranţă absolută că era Aura însăşi. Aceasta era zeiţa, îngro,zitoare,
răzbunătoare şi plină de furie. Ea era vântul.
Şi venise după mine.
De cum am gândit asta, vântul s-a năpustit la mine. Mi-a intrat în gura
deschisă, a coborât în goana pe gâtlej şi mi-a umplut trupul. M-a făcut să mă
întind, să cresc şi să. mă umflu. Plămânii aproape că mi-au explodat. Îmi gonea
prin vene; ml se răsucea în jurul inimii.
Vântul m-a mistuit; şi am devenit una cu el.
Am devenit furia.
 7
Lana a intrat în bucătărie. Ceilalţi au urmat-o, dar aproape că nu le-a observat
prezenţa în timp ce se uita pe fereastră la cerul care se lumina.
Era adâncită în gânduri, dar fără confuzie sau suferinţă. Se simţea ciudat de
liniştită, ca şi cum ar fi avut o noapte odihnitoare şi tocmai se trezise dintr-un
somn adânc. Avea mintea limpede, cum n-o mai avusese de mult.
Ai putea presupune că se gândea la mine, dar ai greşi. Pierisem aproape cu totul
din gândurile ei, de parcă n-aş fi existat niciodată.
Şi odată cu plecarea mea se ma.i limpezise ceva. Toate lucrurile de care se temea
atât de tare Lana - însingurarea, pierderile, remuşcările - nu mai însemnau acum
nimic. Toate relaţiile omeneşti pe care le crezuse atât de necesare pentru fericirea
ei nu însemnau nimic. Vedea în sfârşit adevărul, că era singură şi aşa fusese
întotdeauna.
De ce i se păruse ceva atât de înspăimântător? N-avea nevoie de Kate, nici de
Jason. Avea să-i elibereze pe toţi. Avea să-şi elibereze ostaticii. Avea să-i cumpere
lui Agathi nişte pământ în Grecia, o casă şi o viaţă, în loc să - i ceară să se sacrifice
pentru fricile ei. Lanei nu-i mai era frică. Avea să-l lase pe Leo să - şi trăiască viaţa,
să-şi urmeze visurile. Cine era ea să-l reţină, să se agaţe de el?
Şi Jason? Avea să-l azvârle în stradă . Să se ducă la închisoare, să s.e ducă la
dracu', acum nu mai însemna nimic pentru ea.
De-abia aştepta să plece. Voia să se îndepărteze cât mai mult cu putinţă de
această insulă. Nu voia să mai pună vreodată piciorul pe ea. Avea să plece şi din
Londra. Ştia asta.
Dar unde să se ducă? Să rătăcească prin lume, veşnic pierdută? Nu. Nu mai era
pierdută. Ceaţa se ridicase, drumul era vizibil. Călătoria care o aştepta era clară.
Avea să meargă acasă.
Acasă. La gândul acesta a simţit în inimă o lumină caldă.
Avea să se întoarcă în California, la Los Angeles. în toţi aceşti ani fugise - fugise
de cine era ea, fugise de singurul lucru care îi dădea sens. Acum, în sfârşit, avea
să-şi înfrunte destinul, să-l accepte. Avea să se întoarcă la Hollywood, unde era
locul ei. Şi să-şi reia munca.
Lana se simţea acum atât de puternică, înălţându-se ca Pasărea Phoenix din
cenuşă. Puternică şi netemătoare. Singură, dar nu speriată. N-avea de ce să fie
speriată . Simţea ... ce era acest sentiment? Da, bucurie. Se simţea plină de bucurie.
Nu m-a auzit când am intrat. Venisem pe uşa din spate. Mergând fără zgomot
pe coridor, îi auzeam în bucătărie, :firitisindu-se între ei pentru succesul
spectacolului. Auzeam râsete şi pocnete de dopuri.
Agathi turna şampanie într-un şir de pahare. În primul moment nu m-a zărit,
dar apoi a observat două viespi pe blat. A ridicat privirea.
M-a văzut stând lângă uşă. Mi-a aruncat o privire ciudată, probabil din cauza
viespilor de pe mine.
- Un taxi nautic o să vină aici peste douăzeci de minute, mi-a zis. Du-te să-ţi i.ei
lucrurile.
N-am răspuns. Am rămas pe loc, uitându- mă la Lana.
Lana stătea departe de ceilalţi, la fereastră, privind afară. M-am gândit ce
frumoasă era în această lumină a zorilor. Soarele făcea geamul să stră l ucească în
jurul ei, punându-i un nimb în jurul capului. Părea un înger.
- Lana? am zis cu voce joasă.
 Păream liniştit. Arătam liniştit la su prafaţă. Dar în celula înc uiată a minţii
mele, unde îl ţineam prizonier, îl auzeam pe copil ridicându-se ca un golem,
jeluindu-se, ţipând, bubuind cu pumnii în uşa celulei, urlând de furie.
Din nou agresat; din nou umilit. Şi mai rău, mult mai rău - toate spaimele lui
întunecate, toate lucrurile cumplite despre care îi jurasem că nu sunt adevărate
tocmai îşi primiseră confirmarea din partea singurei persoane pe care a iubit-o
vreodată. Lana îl dăduse în vileag, în cele de urmă, pe copil aşa cum era: nedorit,
neiubit, un impostor. Un monstru.
Îl auzeam cum sparge l acătul, cum ţâşneşte din celulă urlând ca un diavol. Nu
se mai oprea din zbierat - era un răcnet oribil, îngrozitor.
Îmi doream să tacă odată.
Şi apoi mi-am dat seama că nu copilul urla, ci eu.
Lana se răsucise pe călcâie şi se uita la mine alarmată . Ochii i s-au mărit când
am scos de la spate puşca.
Am aţintit-o spre ea.
Înainte să mă poată oprj cineva, am apăsat pe trăgaci.
Am tras de trei ori.

Şi aşa,prietene, se sfârşeşte trista mea poveste despre cum am ajuns s-o ucid pe
Lana Farrar.
 EPILOG
Zilele trecute am avut o vizită.
N-am mulţi vizitatori, ştii. Aşa că a fost plăcut să văd un chip cunoscut.
Era vechea mea terapeută. Mariana.
Venise să - şi vadă un coleg aici, dar şi- a zis să împuşte doi iepuri dintr-un foc,
aşa că a trecut şi pe la mine. Ceea ce a diminuat oarecum complimentul, dar ce
să-i faci. În zilele astea trebuie să mă mulţumesc cu ce capăt.
Mariana arăta bine, dacă ne gândim prin ce trecuse. Soţu l ei a murit acum
câţiva ani şi asta i-a frânt inima. Se pare că s-a prăbuşit de-a binelea. Ştiu cum
este.
- Ce mai faci? am zis.
- Sunt bine. Mariana a zâmbit prudent. Supravieţuiesc . Şi tu? Cum o duci?
Am ridicat din umeri şi am răspuns cu banalităţile obişnuite, că profit la
maximum de ceea ce am, că nimic nu-i veşnic.
- Am timp berechet ca să mă gândesc. Prea mult, poate.
Mariana a încuviinţat din cap.
- Şi cum te descurci cu toate?
Am zâmbit, dar n-am răspuns. Ce-aş fi putut să spun? Cum aş fi putut să încep
măcar să-i spun adevărul?
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, m-a întrebat:
- Te-ai gândit să pui totul pe hârti.e? Tot ce s-a întâmplat pe insulă?
- Nu. Nu pot face asta.
- De ce nu? S-ar putea să te ajute. Să-ţi spui povestea.
- O să mă gândesc la asta.
- Nu pari prea entuziasmat.
- Mariana ... Am zâmbit. Sunt scriitor de meserie, ştii.
- Adică?
- Adică nu scriu decât pentru public. Altfel n-are rost.
A părut amuzată .
- Chiar crezi asta, Elliot? Că n-are rost fără public? I-a venit o idee care a făcut-
o să surâdă: Asta îmi aminteşte de ceva ce a spus Winnicott despre „adevăratu l
sine". Că nu ajungi la el decât prin joc.
M-am entuziasmat brusc, înţelegând greşit la ce se referea.
- Prin punerea în scenă a unei piese? Zău?
- Nu. Tu eşti cel care joacă .
- Ah, am murmurat, pierzându-mi interesul.
- Voia să spună că sinele nostru adevărat apare doar atunci când nu-i nimeni în
faţa căruia să joci - fără public, fără aplauze. Fără aşteptări la înălţin1ea cărora
trebuie să te ridici. Jocul n-are nici un scop practic, presupun, şi nu cere răsplată.
Este el însuşi răsplata.
- Înţel eg.
- Nu-ţi scrie povestea pentru public, Elliot. Ar trebui s-o scrii pentru tine, m-a
sfătuit ea aruncându-mi o privire încurajatoare. S-o scrii peotru copil.
Am zâmbit politicos.
- O să mă gândesc.
Înainte să plece, Mariana a sugerat că s-ar putea să-mi fie de folos o discuţie cu
colegul pe care venise să-l viziteze.
- Ar trebui să- l saluţi măcar. O să-ţi placă de el, sunt sigură. E foarte plăcut să
stai de vorbă cu el. Ar putea fi de ajutor.
 - Poate că o s-o fac. Cu siguranţă mi-ar plăcea să stau de. vorbă cu cineva, am
spus zâmbind.
- Bine. Părea mulţumită. Îl cheamă Theo.
- Theo. E terapeut aici?
- Nu. Mariana a şovăit. O fracţiune de secundă a părut stingherită. E deţinut,
ca tine.

Ca scriitor, de obicei tind să mă abat de la realitate. Să născocesc lucruri şi să

spun poveşti.
Mariana m-a întrebat despre asta la o şedinţă de terapie. Voia să afle de ce îmi
petrec viaţa cu născociri. De ce să scrii? De ce să fii creativ?
Sincer să fiu, am fost surprins că a trebuit să întrebe. Pentru mine, răspunsul
era dureros de evident. Eram creativ din cauză că în copilărie eram nemulţumit de
realitatea pe care trebuia s-o suport. Aşa că în închipuire mi-am creat alta.
Aici se naşte orice creativitate, cred: în dorinţa de evadare.
Având asta în minte, am urmat sfatul Marianei. Dacă îmi scriam povestea,
poate că m-ar fi eliberat Aşa cum m-a sfătuit, n-am scris-o pentru publicare - sau
punere în scenă. Am scris-o pentru mine.
Mă rog, poate că asta nu-i chiar adevărat.
Vezi tu, când m-am aşezat la biroul îngust din celula mea ca sâ scriu, am simţit
o nelinişte stranie, detaşată. Odinioară aş fi ignorat-o - aş fi aprins o ţigară sau aş
mai fi băut o cafea sau o tărie ca ·să-mi abat atenţia.
Dar acum ştiam că neliniştite copilul, nu eu. Mintea lui galopa: era îngrozit de
acest document. Cine l-ar putea citi, descoperind adevărul despre el, şi care ar fi
urmările? r-am spus să nu-şi facă griji - n-o să-l părăsesc. Suntem în asta
împreună, el şi cu mine, până la capăt.
Am luat copilul şi l-am pus cu blândeţe pe patul îngust, lângă mine. I-am spus
să se cuibărească - şi i-am spus o poveste ca să adoarmă.
,.Asta-i o poveste pentru oricine a iubit vreodată", am zis.
Poate că era o poveste de noapte bună cam neobişnuită - dar plină de
întâmplări şi aventuri, cu băieţi buni şi băieţi răi, eroine şi vrăjitoare crude.
Trebuie să spun că sunt tare mândru de ea. E unul dintre cele mai bune lucruri
pe care le-am scris. Cu .siguranţă e cel mai sincer. Şi în atest spirit al sincerităţii,
îngăduie-mi înainte să ne despărţim să-ţi mai spun o ultimă poveste. Despre
mine, Barbara West şi seara în care a murit.
Cred că o vei găsi lămuritoare.

După ce Barbara a căzut pe scară m-am dus repede la ea.

Am cercetat trupul care zăcea la baza scării. După ce am fost sigur că e moartă
am intrat în biroul ei. Înainte să chem ambulanţa voiam să mă asigur că nu lăsase
ceva incriminant. Poate că avea o dovadă scrisă sau fotografică a tuturor lucrurilor
de care mă acuzase?- N-aş fi zis că Barbara nu era în stare să ţină un jurnal secret
în care să -mi consemneze amănunţit fărădekgile.
Am scotocit metodic prin sertarele b.iroului - până când, în cele din urmă, în
partea din spate a sertarului de jos, am dat peste ceva neaşteptat. Şapte carnete
subţiri legate cu un elastic.
Un jurnal intim, mi-am zis deschizându-le. Dar mi-am dat repede seama că
ceea ce ţin în mâini nu-i un jurnal.
Era o piesă de teatru scrisă de mână - de Barbara West.
Era despre mine ~i ea şi viaţa noastră împreună. Era cel mai răutăcios, cel mal
incisiv, cel mai strălucit lucru pe care-l citisem în viaţa mea.
Ce crezi tă am făcut?
Am rupt pagina cu titlul şi mi-am însuşit piesa.
Vezi tu, nu sunt cu adevărat scriitor. N-am talent la nimic, în afară de
minciunL Cu siguranţă nu mă pricep să scriu poveşti.
Hai să recunoaştem, n-am putut nici măcar să plănuiesc o crimă.
 N-am avut niciodată decât o poveste de spus. Iar acum, că am spus-o, nu mă
lasă inima s-o distrug. În schimb, am s-o ţin încuiată până mor. Atunci, dacă
tohtl merge cum am p lănuit, _poate fi publicată postum. Intriga din jurul ei ar
trebui s-o facă bestseller - ceea ce mi-air oferi o imensă satisfacţie, chiar şi din
mormânt.
Acum, fără glumă, dacă citeşti asta, atunci sunt vorbele unui mort. Asta-i
întorsătura finală . Nici eu n-am scăpat cu viaţă. Nimeni nu scapă, până la urmă.
O.ar hai să nu ne gândim prea mult la asta.
Hai mai bine să încheiem aşa cum am î nceput - cu Lana.
Ea e încă aici, să ştii. N-am pierdut-o cu totul. Trăieşte mai departe în mintea
mea.
Când mă simt singur, sau speriat, sau mi-e dor de ea - ceea ce se întâmplă tot
timpul - nu trebuie decât să închid ochii.
Atunci sunt iarăş.i un băieţel în sala de cinematograf, în rânduJ 15.
Şi mă uit la ea, zâmbind, din întuneric.