Fotosinteza este un proces utilizat de către plante și alte organisme prin care

se convertește energia luminoasă în energie chimică ce poate fi eliberată mai târziu pentru a
alimenta activitățile organismelor. Această energie chimică este stocată în molecule de carbohidrați,
cum ar fi zaharurile, care sunt sintetizate din dioxid de carbon și apă – de aici denumirea
de fotosinteză, din grecescul φῶς, phōs, "lumină", și σύνθεσις, synthesis, "a pune împreună".[1][2][3] În
majoritatea cazurilor, oxigenul este eliberat sub formă de produs rezidual. Cele mai
multe plante, alge, și cianobacterii realizează fotosinteză și se numesc organisme fotoautotrofe.
Fotosinteza,este responsabilă în mare măsură pentru producerea și menținerea conținutului de
oxigen din atmosfera Pământului, și furnizează toți compușii organici și majoritatea energiei
necesare pentru viața de pe Pământ.[4]
Deși fotosinteza se realizează diferit de către diferite specii, procesul începe întotdeauna prin
absorbirea energiei din lumină de către niște proteine numite centre de reacție care conțin
pigmenți clorofilieni verzi. În plante, aceste proteine sunt ținute în
interiorul organitelor numite cloroplaste, ce sunt abundente în celulele frunzelor, în timp ce în bacterii
sunt încorporate în membrana plasmatică. În aceste reacții dependente de lumină, o parte din
energie este folosită pentru a îndepărta electroni din substanțe corespunzătoare, precum apa,
producându-se oxigen sub formă de gaz. Hidrogenul eliberat prin ruperea apei este utilizat în
crearea a alți doi compuși ce servesc la stocarea de scurtă durată a energiei, transferul său putând
să realizeze alte reacții: acești compuși sunt forma redusă a nicotinamid adenin dinucleotid
fosfatului (NADPH) și adenozintrifosfatul (ATP), "moneda energetică" a celulelor.
În plante, alge și cianobacterii, stocarea pe termen lung a energiei sub formă de zaharuri este
rezultatul unei serii ulterioare de reacții independente de lumină numită ciclul Calvin; unele bacterii
folosesc mecanisme diferite, cum ar fi ciclul Krebs inversat, pentru a atinge același scop. În ciclul
Calvin, dioxidul de carbon atmosferic este încorporat în compuși organici cu carbon deja existenți,
cum ar fi ribulozo-1,5-difosfatul (RuDP/RuBP).[5] Utilizând ATP-ul și NAPDH-ul produse prin reacțiile
dependente de lumină, compușii rezultați sunt apoi reduși și îndepărtați pentru a forma alți
carbohidrați, precum glucoza.Astfel fotosinteza este un proces anabolic(anabolism).
Primele organisme fotosintetizatoare au evoluat probabil timpuriu în istoria evoluționară a vieții și au
folosit cel mai probabil agenți reducători precum hidrogenul sau acidul sulfhidric, în loc de apă, drept
sursă de electroni.[6] Cianobacteriile au apărut mai târziu; excesul de oxigen pe care l-au produs a
contribuit în mod direct la oxigenarea Pământului,[7] ceea ce a făcut evoluția formelor de viață
complexe posibilă. Astăzi, energia medie capturată prin fotosinteză global este de aproximativ
130 terawatt,[8][9][10] ce reprezintă în jur de opt ori consumul actual de energie de către civilizația
umană.[11] Organismele fotosintetizatoare convertesc, de asemenea, în jur de 100-115 miliarde de
tone (91-104 petagrame) de carbon în biomasă pe an.[12][13]

Apa în fotosinteză[modificare | modificare sursă]

Fără apă, viața plantelor, ca de altfel a tuturor viețuitoarelor pe Terra, este imposibilă. După cum se
știe, globul pământesc este aprovizionat cu apă în mod inegal. Cele mai puține precipitații, inegal
distribuite în cursul anului, cad în deșerturi. Deșerturile se găsesc pe aproape toate continentele,
ocupând suprafețe mai mari sau mai mici, populate cu o floră și o faună specifică. Toate procesele
metabolice depind de cantitatea de apă din țesuturi. Un deficit de apă în țesuturile asimilatoare
influențează direct procesul fotosintezei atât în faza de lumină, cât și în faza de întuneric, provocând
inhibarea acestuia. Deoarece principalul rezultat al pierderilor turgescenței îl constituie închiderea
stomatelor, schimbul de gaze care are loc în fotosinteză, respirație și fotorespirație, este mult
îngreunat. Totuși, și alți factori nonstomatici intervin în reducerea fotosintezei sub influența deficitului
și stresului de apă.
Adaptări ale organismelor[modificare | modificare sursă]
Deși speciile de plante care cresc în ținuturile aride aparțin mai multor familii botanice, ele capătă
mai mult sau mai puțin același aspect. Astfel datorită apei insuficiente, o parte din plantele din
deșerturi și-au pierdut frunzele, care s-au transformat în spini pentru a împiedica transpirația,
asimilația clorofiliană fiind preluată de către tulpinile verzi ce au clorofilă. Tulpinile verzi, asimilatoare,
pot fi sferice, lățite ca niște frunze sau cilindrice și ramificate ca niște candelabre. Deși suculente,
conținând o mare cantitate de apă acumulată de țesutul acvifer, animalele nu se pot atinge de ele
datorită spinilor puternici ce constituie o bună armă de apărare. Și acești spini nu sunt altceva decât
frunzele reduse la nervura principală.Aceste forme de adaptare se întilnesc mai ales la plantele de
deșert, cele din familia Cactaceae numite simplu – cactuși și care sunt caracteristice (cu unele
excepții) deșertului Mexican. Dacă nu chiar toate speciile de plante care trăiesc în locuri secetoase
au imitat, mai mult sau mai puțin, forma cactusului, în schimb toate au păstrat caracteristicile de
bază: stomatele sunt deschise numai noaptea, cuticula frunzelor este groasă și impermeabilă,
plasma celulară se păstrează întotdeauna, indiferent de temperatură, în stare hidratată.
Unele alge produc în anumite condiții hidrogen în loc de oxigen.