PROIECT

CONSULTANȚĂ AGRICOLĂ

NUME/PRENUME: GHITA IONUT

AN/GRUPA: Anul IV, SERIA 1

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICA IN

AGRICULTURA SI DEZVOLTARE RURALA ID
 Consultanta s-a ivit din necesitatea de a asigura asistenţă de specialitate (tehnică,
tehnologică, economică, managerială, juridică sau cu caracter social) sferei agriculturii, în
vederea eficientizării activităţii acesteia. Pentru obţinerea statutului de consultant, mai mult ca în
cazul altor profesii, este nevoie de inalt profesionalism, obţinut prin instrucţie şi experienţă
practică.

Acţiunile consultanţei agricole:

· Actiunile cu caracter corectiv urmăresc ameliorarea unor situaţii ce se inrăutăţesc. De exemplu:

starea de sănătate a unei culturi sau a unui animal, situaţia economică de ansamblu a exploataţiei
agricole, scăderea producţiilor medii etc.

· Acţiunile cu caracter informativ sunt acele actiuni prin care beneficiarul obţine informaţii într-
un domeniu care-i este mai puţin familiar (caracteristicile unor soiuri, rase sau hibrizi,
performanţele unor tipuri noi de maşini sau de substanţe chimice, elementele tehnologice ale
unei activităţi noi, modalităţile de obţinere a unor credite).

· Acţiunile cu caracter progresiv vizează creşterea performanţelor faţă de un nivel de referinţă.

Ele se referă, de exemplu, la asigurarea de asistenţă pentru ameliorarea unor soluri, extinderea
activităţii prin creşterea dimensiunii exploataţiei, creşterea cifrei de afaceri, diversificarea
pieţelor etc.

· Acţiunile cu caracter creativ sunt solicitate pentru crearea unor situaţii noi, cu caracter novator.
Aceste acţiuni au o paletă foarte largă, cum ar fi: infiinţarea unei exploataţii
agricole,retehnologizarea unei activităţi, introducerea unui nou tip de management asistat de
calculator etc.

Obiectivele principale ale consultanţei:

· Desfasora activitati de popularizare a unor noutăţi din domeniul agriculturii si dezvoltarii rurale
· Ofera asistenţă tehnică de specialitate producatorilor agricoli, specialiştilor si altor agenţi
economici.
· Realizeaza fluxului informaţional prin editarea, multiplicarea si distribuirea de reviste, cărţi,
broşuri, pliante, filme si alte materiale audiovizuale privind:
- managementul exploataţiilor agricole;

-legislaţia în agricultură şi industria alimentară;

-prognoze cu caracter economic;

-tehnologia de cultură a plantelor si de creştere a animalelor;

 -utilizarea tractoarelor, maşinilor si instalaţiilor agricole;

-valorificarea raţională si eficientă a produselor agricole;

-elaborarea de proiecte model pentru exploatatiile agricole.

· Iniţiaza cursuri de instruire si perfecţionare destinate producătorilor agricoli sau altor categorii
profesionale din domeniul agriculturii sau tangent acesteia (specialişti agricoli sau agenţi
economici din sfera aprovizionarii si valorificarii produselor agricole etc.)

Atribuţiunea consultantului este depistarea necesităţii schimbării şi identificarea

modalităţilor pentru realizarea ei.

Beneficiarul rămâne răspunzător pentru propria activitate, pe timpul misiunii de

consultanţă, atât în ce priveşte implementarea soluţiei avansate de consultant, cât şi al controlului
efectului acesteia. In unele situaţii, prin inţelegere prealabilă, această responsabilitate este
asumată parţial sau total de catre consultant.

Consultantul îşi îndeplineşte misiunea în condiţii de independenţă, fără a fi subordonat

organizaţional, beneficiarului;

Înţelegerea corectă a rolurilor pe care le indeplineşte fiecare parte (consultant-beneficiar) asigură,

în mare măsură, eficienţa misiunii de consultanţă.

Motivele potenţiale pentru care se apeleză la consultanţă:

· Obţinerea unor cunostinte sau tehnici speciale. De exemplu: diagnosticarea şi combaterea unor
patogeni sau dăunatori, intocmirea unui studiu de fezabilitate sau a unui plan de afaceri pentru
obţinerea unor credite etc. Faptul ca unii manageri sau producători agricoli nu dispun de o serie
de cunoştinte, chiar dacă au o experienţă indelungată in activitatea productiva, nu constituie un
fapt neobişnuit si nu reprezintă neapărat un semn de incompetenţă profesională, întrucât, datorită
ritmului rapid al schimbărilor care se petrec in mediul economic, tehnologic sau social, în care
exploataţiile agricole îşi desfăşoară activitatea, producătorii agricoli nu îi pot, întotdeauna, face
faţă.

· Apelarea la asistenţă specializată intensă, cu caracter temporar. Unii manageri agricoli dispun
de competenţa si experienţa necesară pentru rezolvarea unor probleme majore, dar, datorita lipsei
de timp, sunt obligaţi să apeleze la servicii de consultanta. Exemplu: elaborarea unor planuri
strategice de dezvoltare, actiuni de retehnologizare etc. Consultanţii pot rezolva aceste probleme
la timp si cu mai mult profesionalism.

· Obţinerea unui punct de vedere imparţial. Chiar si cei mai buni manageri pot fi influenţaţi de
implicarea lor personală în propria activitate, pentru „a vedea“ o problema in adevarata ei
lumină, afectând, astfel, fezabilitatea soluţiilor pe care le propun. Consultantul, fiind independent
de client, poate oferi un punct de vedere imparţial, uneori cu caracter original care reprezintă un
avantaj pentru beneficiar.

· Justificarea unor decizii sau acţiuni. Adesea, o parte din managerii agricoli, inaintea demarării
unor acţiuni cu caracter strategic sau cu implicaţii economice majore, apelează la consultanţi,
care analizează conţinutul deciziilor si intocmesc rapoarte ce susţin, dacă este cazul, in faţa
şefilor, acţionarilor sau subalternilor, oportunitatea acestora. De asemenea, in cazul unor decizii
trecute, pot apărea controverse, iar managerii, pentru a se justifica, pot aduce ca argumente
părerile sau rapoartele consultanţilor. Rapoarte ale consultanţilor mai sunt solicitate şi de unele
instituţii bancare sau financiare când se solicită credite sau facilităţi fiscale. In toate situaţiile
menţionate mai sus, rapoartele consultanţilor trebuie sa aibă un caracter imparţial, fără să fie
influenţate, în nici un fel, de conţinutul deciziilor managerilor.

· Necesitatea de a invăţa din consultanţă. In conceptul modern de consultanţă, cea mai

importanta componenta a activităţii consultanţilor este aceea de a invăţa pe oameni sa-si rezolve
problemele cu care se confrunta. Mulţi manageri sau producatori agricoli recurg la consultanţi nu
pentru a găsi o soluţie la o problema anume, ci pentru a-şi insuşi cunoştinte cu caracter special.
Exemple: utilizarea calculatoarelor in procesul de informatizare a managementului exploatatiilor
agricole, interpretarea unor rezultate chimice, studierea comportamentului anormal al animalelor
etc.

Principiile consultanţei

· Competenta profesionala si inalta specializare in activitatea de consultanta. Prin insăsi

continutul si specificul activitatii sale, consultantul trebuie sa deţină o inaltă competenţă şi să fie
un bun profesionist. Aceste calitaţi se dobândesc prin instruire (de regulă universitară si
postuniversitară) şi prin stagii de practica sau instruire specializată. In unele ţări (Marea Britanie,
Olanda etc.), exigenţele privind nivelul profesional al consultantilor sunt foarte ridicate. Astfel,
stagiile de instruire specializată în domeniul consultanţei dureaza 1,5-2 ani. Numai după
parcurgerea acestor stagii, specialiştii agricoli cu diploma si o anumita activitate practică, pot
profesa consultanta în agricultură.

· Consultantul trebuie să dispună de independenţă totală in activitatea sa Prin insăşi definţia sa,
consultanţa constituie o activitate independentă. Aceasta presupune că persoana care indeplineşte
asemenea misiuni să nu aibă nici un fel de legături de dependenţă faţă de beneficiar. Ea trebuie
sa aibă condiţii să îşi formeze opinii proprii si să le exprime in mod deschis fără ca acest aspect
sa-i influenţeze interesele proprii. Pentru a-şi asigura poziţia de independenţă faţă de beneficiar,
consultantul nu trebuie să fie influenţat de opiniile politice ale beneficiarului, să nu aibă interese
economice in structurile organizatorice ale acestuia şi să fie faţă de el, detaşat afectiv.
Consultantul trebuie sa renunţe la misiune dacă nu poate fi obiectiv din motive sentimentale.

· Consultanţa trebuie sa fie, in esenta, o activitate de consiliere, de recomandare, astfel incât,

propunerile sau soluţiile avansate să nu aibă un caracter imperativ pentru beneficiari.
Consultanţii trebuie să aibă statut de consilieri, ei neputându-şi asuma autoritatea ierarhică in
legatură cu deciziile ce urmează a fi luate. Responsabilitatea acestora se extinde asupra calităţii
sfaturilor sau recomandarilor pe care le avansează.

· Confidenţialitatea. Caracterul de confidenţialitate privind conţinutul activităţii, a informaţiilor

la care are acces şi a soluţiilor sau a propunerilor avansate constituie unul din principiile
importante pe care consultantul trebuie sa le respecte. Din aceste considerente, consultanţii au
datoria să nu divulge vreo informaţie despre clienţi şi nici să folosească aceste informaţii pentru
a obţine beneficii sau avantaje. Prin conduita lor, consultanţii trebuie să-i convingă pe beneficiari
să aibă incredere in ei, pentru a avea acces la toate sursele de informatii de care au nevoie pentru
a reuşi in misiunea lor.

· Consultantul, în activitatea sa, trebuie să promoveze noul, precum şi realizările ştiinţifice

importante din domeniul în care-şi desfăşoară activitatea. In momentul când recomandă diferite
soluţii tehnologice (de exemplu, un tratament cu substanţe chimice sau un sortiment nou de
soiuri), consultanţii trebuie să fie la curent cu rezultatele cercetării privind efectele acestora şi
dacă ele au fost încercate în condiţii similare locului în care urmeaza a fi aplicate. Consultanţii au
obligaţia morală de a se informa permanent în legătură cu rezultatele cercetării în domeniul în
care sunt specializaţi.

FRANŢA – CEA MAI MARE FORŢĂ AGRICOLĂ A EUROPEI

Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea

gradului de angajare în agricultură; acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale
Europei de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în
Germania și 1,3% în Regatul Unit.
Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, în special datorită implementării programelor inițiate prin Politica Agricolă
Comună.
Specializarea regională a Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare,iar
produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin denumiri de origine controlată, care
delimitează un teritoriu agricol.
Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a vinurilor
din „noile lumi”;ea figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr,
produse lactate și de carne de vită).
Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre cele mai
dezvoltate industrii agroalimentare din lume.Cu toate acestea, în anii 2000, agricultura franceză
se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu venituri
deosebit de inegale între producători.De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză

Date de referinţă:

– Teren agricol – 29,57 mil. ha (53,75% din suprafaţa totală a ţării).

– Teren arabil – 18,5 mil. ha (33,64% din suprafaţa totală).
– Pajişti – 10,7 mil. ha.
 – Păduri – 23,2 mil. ha.
– Populaţia totală – 61,03 mil.
– Populaţia activă agricolă – 1,14 mil.
– Agricultura Franţei deţine locul I în Europa, fiind reprezentată de cultura cerealelor,
plantelor tehnice, creşterea animalelor şi viticultură.

Structura exploataţiilor agricole

– Agricultura franceză este bazată pe proprietatea privată asupra pământului.

Proprietarului pământului îi revine întreaga responsabilitate cu privire la modul în care îl
foloseşte.
– Cu ocazia recensământului din anul 1988, în Franţa au fost definite patru tipuri de
exploataţii agricole:

Exploataţii agricole de tip industrial

– Au o suprafaţă medie de 120 ha.

– Numărul şi suprafaţa acestora este în continuă creştere (în anul 2000 erau înregistrate
120.000 de exploataţii).
– Majoritatea exploataţiilor mari se întâlnesc în bazinele cerealiere din câmpiile franceze.
– Au forţă de muncă foarte puţină, dar au dotări foarte moderne.

Exploataţii agricole de tip familial

– Au o suprafaţă medie de 45 ha şi sunt în continuă scădere din punct de vedere numeric.

Astfel, în anul 2000 existau 200.000 de exploataţii agricole de tip familial, faţă de 540.000, câte
existau în anul 1988.
– Suprafaţa medie a unei exploataţii a crescut de la 27 ha în 1988 la 45 ha în 2000.
– Se întâlnesc în zonele apropiate marilor aglomerări urbanistice.

Înzestrarea tehnică

– Dotare tehnică de ultimă oră în toate tipurile de exploataţii.

– Fermierul poate, după câţiva ani de folosinţă a unui utilaj agricol, să îl schimbe cu unul
nou, mai performant, fermele care comercializează aceste produse primind, pentru utilajul nou,
utilajul folosit şi diferenţa de bani.

Rolul statului

– În ultimii 30 de ani, agricultura franceză a cunoscut două perioade grele pe care le-a
depăşit cu ajutorul statului:
– în 1974, ca urmare a creşterii preţului materiilor prime;
– după 1984, din cauza scăderii preţurilor produselor agricole.
– Pentru a face faţă concurenţei din Piaţa Agricolă Comună, statul duce o politică de
sprijinire a fermierilor şi acordă prime de compensare exploataţiilor agricole din zonele
defavorizate sau mai puţin fertile.
 Guvernul României, foarte interesat în asocierea fermierilor, ar putea să se inspire din
experienţa franceză, mai ales în ceea ce priveşte facilităţile acordate tinerilor fermieri. În discuţie
se află însă desfăşurarea întregului proces de concentrare a producţiei agricole, sprijinit cu sume
considerabile de guvernele franceze din perioada comasării suprafeţelor agricole.

Sistemul de consultanță agricolă din Franța

Sistemul de consultanță și informare agricolă din Franța are 3 componente:

• camerele agricole
• cooperativele de fermieri
• companiile private de consultanță
Camerele agricole sunt actori-cheie în dezvoltarea economică în zonele rurale din Franța.
Ele au fost înființate în 1924 cu scopul de îmbunătăți situația economică în rural și de a oferi
reprezentativitate agricultorilor, silvicultorilor și comunităților rurale.
Camerele agricole sunt instituții publice și se implică activ în majoritatea sectoarelor
agricole din Franța. Principalele activități desfășurate includ informarea, consultanța, instruirea,
sprijinirea fermierilor prin intermediul grupurilor permanente de lucru (există aproximativ 1800
grupuri permanente).
Camerele agricole în Franța sunt organizate pe 3 niveluri:
1. național/central - Adunarea Permanentă a Camerelor Agricole (APCA)
2. regional - 13 camere agricole regionale
3. județean - 89 camere agricole județene („département”).
APCA este activă încă din 1935 și coordonează activitățile camerelor agricole din Franța.
De asemenea,APCA gestionează o serie de servicii comune la nivel regional și județean precum:
sisteme deinformare, o platformă online dedicată agroturismului și produselor agricole locale
(„Bienvenue àFerme”), un centru de instruire pentru consultanții agricoli („Resolia”). Dintre cei
aproximativ 8 000 de angajați permanenți ai camerelor agricole, 175 sunt angajații APCA21.

Camerele agricole regionale și cele județene oferă servicii de consultanță la nivel local.
Cele mai importante activități ale acestora includ: crearea și dezvoltarea de noi business-uri,
consultanță pentru ferme aflate în dificultate, gestionarea juridică și a activelor pentru ferme.

În principal, camerele agricole din Franța sunt finanțate din fonduri publice și îmbină
diferite surse: 50% dintre acestea provin dintr-o taxă pe terenuri, subvenții provenite de la
Ministerul Agriculturii,contracte cu autoritățile locale (regiuni și județe).

Așa cum arată studiile în domeniul consultanței agricole, camerele agricole au un rol
important în dezvoltarea activității rurale din Franța. Camere contribuie inclusiv la dezvoltarea
agriculturii ecologice și la promovarea produselor agricole locale.
 Agricultura României

Agricultura în România are o valoare de 5% din produsul intern brut și angrenează 30%
populația activă ocupată.

România are o suprafață agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar zece
milioane sunt ocupate cu terenuri arabile. După o evaluare făcută în noiembrie 2008, aproximativ
6,8 milioane de hectare agricole nu sunt lucrate. Valoarea producției agricole din România a fost
de 64,4 miliarde lei în anul 2010. Producția vegetală a fost în valoare de 43,4 miliarde lei
(67,5%), cea animală de 20,4 miliarde lei (31,6%), iar serviciile agricole s-au cifrat la 557,2
milioane lei (0,9%). În anul 2009, valoarea totală a producției agricole a fost de 59,9 miliarde lei
(scădere), și de 66,9 miliarde lei în 2008 (creștere 40%)

În anul 2013, agricultura a adus 18,5 miliarde de euro în economie, acesta fiind cel mai
bun rezultat din istorie.

În anul 2009, România a exportat produse agroalimentare în valoare de 2,1 miliarde de

euro și a importat de 3,4 miliarde de euro. În anul 2010, România a avut un deficit extern de
peste 700 de milioane de euro la importurile și exporturile de produse agricole. În anul 2011,
România a exportat produse agroalimentare în valoare de 2,9 miliarde de euro și a importat de
3,7 miliarde de euro.

Consumul anual de fructe și legume pe cap de locuitor în România este de aproximativ de

70 – 80 de kilograme, în timp ce media europeană atinge 90 – 100 de kilograme.

Agricultura este cel mai vulnerabil sector al economiei românești, aproape 30% din
populație lucrând în acest domeniu. Parcelele mici de pământ și eșecul în adoptarea tehnicilor
moderne în agricultură înseamnă că producția din fiecare an este dependentă de capriciile vremii.

Una dintre marile probleme ale agriculturii românești este evaziunea fiscală, evaluată la
2,5 miliarde euro anual în anul 2011.

Având o suprafață agricolă de 14.741 mii hectare (sau 61,8% din suprafața totală a țării)
în anul 2005, România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală și de Est,deși
zone semnificative din suprafața agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate,
condițiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităților agricole de producție în regiunile de
sud și de vest ale țării.

În iulie 2011, suprafața agricolă a României era de 14,7 milioane de hectare, dintre care
9,4 milioane hectare teren arabil (63,9%), 3,3 milioane hectare pășuni (22,4%), 1,5 milioane
hectare fânețe (10,2%), 218.000 hectare vii (1,5%) și 206.000 hectare livezi și pepiniere (1,4%).

În 2013, suprafața agricolă a României era de 13,9 milioane de hectare, dintre care 8,2
milioane hectare teren arabil.
 Suprafața agricolă a României a scăzut ușor de la un an la altul. Transferul suprafețelor
de teren către sectorul forestier și al construcțiilor a constituit cauza principală a reducerii
suprafețelor agricole în ultimii douăzeci de ani. Reducerea suprafețelor de teren, prin includerea
acestora în zona urbană, reprezintă un fenomen întâlnit în zonele cu productivitate mai mare, în
timp ce schimbarea categoriei de folosință a terenului agricol în cel forestier apare, în special, în
zonele defavorizate. Pădurile acoperă o suprafață importantă, însă se situează încă sub potențial.

Conform I.N.S., în 2006 au fost cultivate 991.000 hectare cu floarea-soarelui, 191.000

hectare cu soia și 110.000 hectare cu rapiță. În anul 2009, România a cultivat cereale pe o
suprafață de 5,3 milioane hectare, în creștere cu 145.000 ha. În anul 2008, la nivel național,
suprafața destinată cerealelor și plantelor tehnice a crescut cu 15% față de anul 2007, de la 5,6
milioane de hectare la 6,6 milioane de hectare.

Suprafața dedicată pomiculturii s-a diminuat după Revoluție.Astfel, suprafața de livezi a

scăzut de la 239,5 mii hectare în anul 1989, la 196 mii de hectare în 2001 și 50 mii de hectare în
2011.

În 2005, din totalul de 4.256.152 exploatațiilor agricole, 4.121.247 utilizau o suprafață

agricolă de 13.906,7 mii ha. Suprafața agricolă medie a unei exploatații agricole din România
este de 3,37 ha. Exploatațiile individuale au, în medie, 2,15 hectare, împărțite în 3,7 parcele, în
timp ce exploatațiile cu personalitate juridică exploatează în medie 269 hectare, divizate în circa
9 parcele.

Recensământul general agricol 2010 arată că în 31.000 de exploatații cu o suprafață

medie puțin peste 190 ha. cu un total de peste 7.000.000 ha, lucrează 111.000 de persoane. De
cealaltă parte, în peste 3.800.000 de exploatații cu suprafața medie de 3,45 ha, cu un total de
peste 8.480.000 ha, lucrează peste 7.000.000 de persoane.

Numărul de exploatații agricole din România a scăzut cu 14% în perioada 2003-2010, la

3,86 milioane, în timp ce în Uniunea Europeană declinul a fost de 20%, la 12,05 milioane.

În anul 2012 România avea 1.048.000 de exploatații subvenționate, din care 978.000 erau
parcele mai mici de 10 hectare fiecare.

Agricultura reprezintă 6% din PIB-ul țării (anul 2007), față de 12,6% în 2004. Circa trei
milioane de români lucrează în agricultură, aproximativ 30% din totalul persoanelor ocupate
(august 2009), comparativ cu doar 4-5 procente în țările occidentale. Agricultura României este
departe de ceea ce se practică în Europa atât ca producție, cât și ca tehnologie. Produsele „made
in România” sunt prezente în cantități mici pe piața externă, în timp ce importurile cresc de la an
la an în perioada interbelică devenind un importator net, pe anumite segmente - exemplele cele
mai concludente sunt carnea, fructele și legumele.

Din punct de vedere al mecanizării, în septembrie 2009 situația se prezintă astfel:

România dispune de o dotare cu tractoare și utilaje agricole printre cele mai slabe din Europa,
încărcătura pe fiecare tractor fiind de aproximativ 54 de hectare, comparativ cu UE, unde media
este de numai 13 hectare. Parcul intern de tractoare se ridică la circa 170.000 de unități, din care
circa 80% sunt îmbătrânite. Spre deosebire de Occident, unde tractoarele sunt considerate vechi
la 3.000-4.000 de ore, în România încărcătura pe tractor ajunge chiar și la peste 12.000 de ore de
utilizare.

Problemele majore ale agriculturii din România sunt: lipsa unor investiții majore în
agricultură (nu atât din cauza lipsei fondurilor de finanțare, ci mai degrabă din dificultatea
accesării acestora), fărâmițarea pământurilor, litigiile legate de proprietate și tehnologia precară.
Produsele românești nu corespund întotdeauna standardelor de calitate ale UE, ceea ce și explică
lipsa prezenței pe piețele externe, în timp ce mărfurile din import au invadat rafturile
magazinelor autohtone.

Dintre companiile străine, au pătruns pe piața românească giganți precum Smithfield

Foods, cu investiții de câteva sute de milioane de euro, Cargill, Bunge, Glencore, Lactalis și
Meggle.

La mijlocul anilor '80, România ajunsese la o producție de 8,5 milioane de tone de grâu
(1988) și 11,9 milioane de tone de porumb (1985), însă după căderea comunismului,
infrastructura agricolă se află în paragină, sistemele de irigații au fost furate sau distruse, parcul
de mașini agricole în mare parte casat, suprafața agricolă fiind extrem de fărâmițată,

Producția de cereale s-a ridicat, în 2006, la 15,1 milioane de tone, din care cea de grâu a
fost de 5,3 milioane tone, iar cea de porumb - de 8,6 milioane tone. Nivelul producției de cereale
a României înregistrat în anul 2007 s-a situat la 7,8 milioane de tone.

Sistemul de consultanță agricolă din România

Consultanța agricolă în România a apărut abia după căderea regimului comunist. Înainte
de 1989,agricultura ca parte a economiei centralizate nu beneficia, practic, de consultanță în
adevăratul sens al cuvântului. Existau doar cursuri de specializare pentru șefii de IAS și CAP
organizate de Direcțiile Județene Agricole și de Casa Agronomului, iar acestea erau de cele mai
multe ori orientate către aspectele tehnice ale producției. După Revoluția din 1989 agricultura
românească a intrat într-un proces de restructurare radicală și abia în 1998 s-au pus bazele
primelor structuri organizatorice specializate în consultanţă agricolă, aflate în subordinea
Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).

Atunci a fost creată Agenția Națională pentru Consultanță Agricolă (ANCA) în cadrul
proiectului finanțat de Comisia Europeană prin fondurile de pre-aderare PHARE, cu scopul de a
asigura servicii de consultanță agricolă fermierilor români.

Conform hotărârii nr. 676/1998 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției

Naționale de Consultanță Agricolă, ANCA se adresa producătorilor agricoli, cu precădere celor
din fermele familiale mici şi mijlocii, precum şi specialiştilor şi altor agenţi economici din
mediul rural.
 ANCA era gândită ca instituție-liant între ceilalți actori din piață care acordau într-o
formă sau alta servicii de consultanţă agricolă, precum institutele şi staţiunile de cercetare,
universitățile de agronomie, formele asociative ale fermierilor, societăţile agricole şi de industrie
alimentară, precum şi firmele de consultanţă agricolă private și avea ca scop organizarea de
acţiuni gratuite de popularizare, consultanţă, asistenţă tehnică, instruire şi pregătire profesională
pentru producătorii agricoli.

La nivel regional, ANCA avea în subordinea sa Oficiile Județene pentru Consultanță

Agricolă (OJCA) în cele 41 de județe ale țării, precum și Casele Agronomului. La rândul lor,
OJCA -urile aveau în structura lor 546 de Centre Locale de Consultanţă Agricolă (CLCA) la
nivel comunal.

Dintre atribuţiile generale ale OJCA, mai importante erau următoarele:

• aplicarea strategiei ANCA la nivel judeţean şi comunal;
• dezvoltarea şi menţinerea legăturii cu Universităţile Agronomice, staţiunile de
cercetare, cu furnizorii de materii prime şi materiale, cu industria de prelucrare;
• realizarea unei baze de date cu informaţii din managementul agricol la nivel de judeţ;
• identificarea nevoilor educaţionale şi de instruire ale fermierilor;
Centrele locale de consultanţă agricolă erau cele care asigurau, la nivel comunal,
implicarea şi participarea fermierilor în activităţi de extensie şi consultanţă, colectau și analizau
datele tehnice şi financiare din sate pentru a fundamenta activităţile de extensie, pregăteau
terenul pentru intervenţia echipelor judeţene de la OJCA, în situaţia în care CLCA nu putea
rezolva unele situaţii complexe.

De asemenea, Casele Agronomului se ocupau de:

• organizarea periodică a unor cursuri de scurtă durată pentru perfecţionarea tehnică şi
economică a specialiştilor şi producătorilor agricoli;
• calificarea postliceală pentru meseriile deficitare;
• atestarea unor persoane fizice în vederea dobândirii calităţii de arendaş;
• organizarea unor activităţi de comerţ pentru produse agroalimentare şi utilaje de profil
agricol;
• sprijinirea activităţilor de comercializare a input-urilor pentru fermieri şi valorificarea
produselor agricole obţinute de către aceştia.
În 2001 sistemul de consultanță agricolă a fost centralizat: OJCA-urile şi CLCA-urile au
trecutîn subordinea consiliilor județene, deși din punct de vedere tehnic și metodologic au rămas
în coordonarea ANCA.

În 2004 aceste instituții au revenit în subordinea ANCA şi a MADR. Începând cu acest

an, ANCA a primit atribuțiuni legate de integrarea în Uniunea Europeană – informarea
fermierilor în legătură cu legislația europeană în domeniul agriculturii, în dezvoltarea de planuri
de afaceri multianuale etc. Începând cu 2007, a inclus cursuri legate de protecția mediului,
bunăstarea animalelor etc.

În 2009 se înființează Camerele Agricole Judeţene (CAJ) prin reorganizarea OJCA-

urilor, care au revenit în subordinea consiliilor județene, iar ANCA a fost din nou decuplată de
oficiile din teritoriu. Camerele agricole urmau să se constituie în urma alegerilor organizate la
nivelul fiecărui colegiu zonal.

În 2010, ca urmare a unei restructurări masive de personal la nivelul MADR, au fost

disponibilizați aproximativ 300 de specialiști din cadrul direcțiilor agricole. ANCA a fost
desființată, iar o parte a personalului și a activității sale au fost preluate de către Ministerul
Agriculturii, mai precis de un nou departament denumit „Consultanță, Extensie și Pregătire
Vocațională”. Principala justificare privind restructurarea a fost de natură financiară, la care se
adaugă faptul că măsurile de sprijin gestionate de către direcțiile agricole nu mai erau
compatibile cu regulile UE.

Legea Camerelor Agricole nr. 283/2010 a suferit mai multe modificări până a fost
adoptată și a preluat modelul francez de organizare, sistem care prevedea organizarea alegerilor
libere pentru alegerea membrilor camerelor agricole. În forma sa finală, legea prevedea ca
fiecare comitet judeţean de iniţiativă pentru alegerea membrilor camerei agricole urma să aibă în
componenţă 7 membri, dintre care numai 3 reprezentanţi ai formelor asociative ale fermierilor.
Puterea decizională era atribuită reprezentanţilor ministeriali. Aceste reforme succesive au avut
loc în contextul nemulțumirilor din ce în ce mai mari ale fermierilor, care solicitau înființarea
unor entități care să le servească cu adevărat interesele, și nu pe cele ale birocrației la nivel
național și județean. Practic, noua lege a preluat doar modelul francez de funcționare, nu și
sistemul de finanțare unde 75% din fonduri provin din zona publică și doar 25% din privat, ceea
ce a determinat o serie de blocaje la nivelul funcționării camerelor agricole.

Procesul de constituire propriu-zisă a acestor Camere Agricole în accepțiunea legii din

2010 a trenat,ceea ce a condus la o nouă schimbare legislativă: O.U.G. nr. 58/2013 acorda
statutul de utilitate publică camerelor agricole, pentru a putea fi finanțate de la bugetul de stat
într-o primă fază, dar apoi îi obliga pe proprietarii de terenuri agricole, pe cei care desfăşoară
activităţi în agricultură, să plătească o cotizaţie prin care să-și poată întreţine activitatea
Camerelor Agricole.

Însă această adeziune financiară a agricultorilor la noile Camere Agricole care ar fi

trebuit să reprezinte un pas în plus în direcția reprezentativității lor în instituțiile de consultanță
agricolă nu s-a produs conform așteptărilor.

Pe plan național s-au înființat Camere Agricole de tip nou, „ale fermierilor” în doar 14
județe. Astfel, în aceste județe există de atunci câte două camere agricole: una care provine din
fosta OJCA și una privată. Din păcate, în acest moment, din lipsă de finanțare, noile camere
private nu desfășoară activități efective de consultanță agricolă.
 In concluzie, construcția unui sistem de consultanță agricolă functional și performant în
România reprezintă o urgență, nu doar din perspectiva nevoilor de dezvoltare ale fermierilor, ci
și din însuși accesul României la viitorele fonduri pentru agricultură post-2020.

Astfel, îmbunătățirea performanțelor (calitative și numerice – număr de fermieri consiliați

/ formați) consultanței agricole în România este unul dintre elementele-cheie pentru
implementarea cu succes a viitorului Plan Național Strategic post-2020. Fermierii au nevoie de
sprijin, în afară de domeniile clasice, și de cunoștințe în domenii foarte noi, esențiale pentru a
respecta regulile, dar și pentru a fructifica oportunitățile viitoarei PAC privind eco-
condiționalitățile, bunăstarea animalelor, energie regenerabilă, Organisme Modificate Genetic,
agricultură de precizie, bioeconomie, IMM-uri în mediul rural. Pe toate acestea este nevoie de
investiții în formarea consultanților din sistemul public de consultanță.

Fermierii sunt relativ confuzi cu privire la sursa la care ar trebui să apeleze pentru
diversele tipuri de consultanță pentru afacerea lor, paleta fiind eterogenă în acest sens – de la
Camere agricole, la consultanța privată și la media. Aceste evaluări a nevoilor fermierilor, atât
din punct de vedere al conținutului de knowhow necesar, cât și al surselor preferate de
consultanță agricolă, trebuie actualizate și construit în funcție de acestea. Pentru a veni în
sprijinul fermierilor, este necesar să se dezvolte un sistem de consultanță integrat într-un
ecosistem regional care să aibă în componență și clustere, universități, centre de informare
institute de cercetare etc.

Mai mult, consultanța trebuie să fie accesibilă la firul ierbii, să fie în proximitatea fizică a
fermierului. În România există 2686 de comune și doar 450 de Centre de Consultanță Agricolă
Locală (care de obicei sunt reprezentate de un singur inginer agronom de la primărie). Problema
resurselor umane în consultanța agricolă nu mai poate fi ignorată: acum un consultant agricol din
sistemul public deservește 12 000-13 000 de fermieri înscriși pe listele APIA.de fermieri.
Experiența statelor europene arată că o proporție optima ar fi de 1 consultant la 65-100 fermieri.

In prezent, la nivelul direcțiilor agricole nu există suficienți consultanți (un consultant

trebuie să asigure consultanță pentru aproximativ 12 000 fermieri), iar fermierii sunt nevoiți să
parcurgă distanțe mari pentru a beneficia de serviciul de consultanță agricolă, motiv pentru care
de multe ori ajung să renunțe la acest serviciu.

Experiența statelor europene relevante pentru România cu privire la consultanța agricolă

– câteva dintre care au fost descrise mai sus – arată că în mod ideal, sistemul public de
consultanță este complementar sistemul privat accesibil fermierilor.

Consolidarea dimensiunii private a consultanței agricole poate să îmbunătățească

calitatea serviciilor prestate către fermieri, atragerea de profesioniști în pozițiile de consultant,
updatarea continuă a expertizei consultanților etc.