CAPITOLUL 7.

DINAMICĂ ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

LECŢIA Nr. 27. DE LA EVOLUŢIA BIOLOGICĂ LA SCHIMBARAE SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

27. DE LA EVOLUŢIA BIOLOGICĂ LA SCHIMBARAE SOCIALĂ

Omul modern, homo sapiens sapiens, a apărut cu circa 150 000 – 200 000 de ani în urmă. Până atunci, strămoşii noştri, hominizii,
au evoluat biologic o perioadă de aproape 10 ori mai mare, trecând prin schimbări extrem de lente, care au constat mai ales în dezvoltarea creierului,
a limbajului şi în perfecţionarea uneltelor. Ca şi noi, hominizii trăiau în grupuri (societăţi) care se schimbau la fel de lent pe urma schimbărilor
biologice a membrilor.
În schimb, societăţile formate din subspecia noastră au dovedit o capacitate de schimbare foarte rapidă, viteza de schimbare a societăţilor
fiind într-o continua creştere. Dacă societăţile primitive au putut să se menţină esenţial neschimbate zeci de mii de ani, unele societăţi antice (precum
cea egipteană) s-a menţinut neschimbată aproape un mileniu, iar societatea actuală tinde să se schimbe radical la intervale de timp măsurate
în decenii. Trăim, de fapt, într-o societate în continuă schimbare. Pentru sociologie, studierea schimbării sociale este una dintre cele mai importante
sarcini de cunoaştere. Pentru o societate de tranziţie cum este România, care se schimbă prin voinţă politică, de calitatea acestei cunoaşteri depinde
rezultatul schimbării.
Odată cu apariţia speciei noastre, a avut loc o modificare foarte importantă: în loc să-şi modifice caracteristicile biologice, omul contemporan
a modificat caracteristicile societăţii. Noi avem aceleaşi caracteristici biologice ca şi primii oameni moderni, în schimb, am dobândit capacitatea
ca în societatea în care trăim să putem modifica trei lucruri: relaţiile cu ceilalţi oameni, produsele societăţii, mediul înconjurător. În lumea animală,
stagnarea evoluţiei biologice duce şi la oprirea evoluţiei societăţii animale. Marea noutate pe care o aduce specia noastră în lumea vie constă
în capacitatea de a înlocui schimbarea biologică, de obicei, principalul instrument de supravieţuire, cu schimbarea socială.
La începuturile societăţii omeneşti, cu circa 100 000 – 150 000 de ani în urmă, schimbarea socială avea aceeaşi funcţie pe care o are
schimbarea biologică. Ea permitea grupurilor umane să se adapteze la resursele şi la presiunile mediului înconjurător. Astfel, pe ţărmul oceanelor
s-au construit bărci, oamenii au învăţat să utilizeze oasele de peşte drept unelte. În stepele populate de mari turme de animale ierbivore oamenii
au dezvoltat tehnologii de vânătoare în grup, de prelucrare a pieilor sau blănurilor, a locuinţelor mobile etc.
Pentru specia umană, trecerea de la supravieţuirea bazată pe evoluţia biologică la supravieţuirea bazată pe schimbarea socială,
pare a fi asigurat atât salvarea speciei umane, dar şi o superioritate excepţională în raport cu alte specii animale. Studiile genetice au arătat că acum
10 000 – 12 000 de ani, strămoşii noştri au trebuit să facă faţă unor schimbări dramatice din mediul înconjurător care au condus la o criză puternică
a speciei.
În aceste condiţii extrem de nefavorabile, populaţia umană s-a redus la câteva grupuri care numărau aproximativ 10 000 de indivizi, localizate
în special în estul Africii. Ei sunt strămoşii genetici ai tuturor oamenilor contemporani. Multe specii de mamifere au dispărut în acea perioadă
şi, probabil, şi unele specii de hominizi, biologic, la fel de dezvoltate, precum Omul de Neanderthal, dar, pe care le presupunem inferioare din punct
de vedere cultural. Utilizând acest excepţional instrument care este schimbarea socială, producţia de relaţii, de tehnologii, de bunuri
şi de comportamente individuale şi de grup (pentru a supravieţui şi a se adapta), grupurile de oameni moderni au populat într-un timp istoric scurt
mai întâi Africa, Asia şi Australia, apoi Europa şi, în final, au colonizat Americile.
În prezent, utilizând schimbarea socială drept principal instrument de relaţionare cu mediul exterior şi cu celelalte specii concurente, oamenii
contemporani au devenit stăpânii absolut stăpâni ai planetei şi au ajuns chiar în situaţia de a-i pune în pericol echilibrele fundamentale ale acesteia.
 28. CONTINUITATE ŞI SCHIMBARE ÎN SOCIETATE
Succesul adaptării la resurse prin intermediul culturii şi civilizaţiei a permis societăţilor nu numai o dinamică foarte ridicată, ci şi o stabilitate
la fel de ridicată. Există societăţi care nu s-au schimbat vreme îndelungată. Până în zilele noastre, în Africa, America Latină, Australia sau Oceania
au supravieţuit societăţi primitive care nu s-au modificat de 10 000 – 15 000 de ani. Altele, însă, s-au schimbat de mai multe ori în decursul câtorva
generaţii sau chiar în decursul unei singure generaţii.
Astfel, în timp relativ scurt, s-a trecut de la maşina de calculat electrică la computerul personal, de la scrisoarea şi telegrama de pe suportul de
hârtie la e-mail şi Internet.
În mai puţin de 50 de ani, România s-a schimbat dintr-o societate capitalistă (aşa cum a fost până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial)
într-o societate comunistă şi, 40 de ani mai târziu, într-o societate democratică şi capitalistă.
Etapele procesului de schimbare
- inovaţia. Este susţinută la început de un grup mic de persoane care se străduiesc să o promoveze în societate.
- acceptarea socială a inovaţiei. Înseamnă că o mare parte a populaţiei să folosească noutate şi să adopte comportamentele necesare
pentru a o folosi. Este cea mai dificilă etapă a schimbării. Multe inovaţii au fost considerate inacceptabile pentru că nu se potriveau cu restul
caracteristicilor societăţii.
Un factor important al succesului este ca această inovaţie să fie acceptată de conducătorii politici ai societăţii. Politica este cheia acceptării
sau respingerii inovaţiei.
Exemplu: Creştinismul, o inovaţie religioasă din Imperiul Roman, a fost adoptat de populaţie pe scară largă doar după ce împăratul
Constantin a decretat-o religie oficială a statului.
În Evul Mediu, breslele meşteşugăreşti europene interziceau orice invenţie. În anul 1641, conducătorii politici ai Japoniei (şhogunii) au interzis
orice contact cu lumea exterioară şi, în consecinţă, au evitat orice transfer de tehnologie în ţară vreme de două secole (până în anul 1853), pentru a
proteja clasa socială a samurailor – războinici profesionişti, mari specialişti în mânuirea armelor albe şi care se opuneau introducerea armelor de foc
ale europenilor.
In România anilor 80, regimul comunist se opunea introducerii calculatorului şi a tehnologiilor bazate pe microelectronică. Inovaţia culturală
este integrată în cultura societăţii care acceptă schimbările sau consecinţele produse prin aplicarea inovaţiei.
Dintre factorii importanţi care produc inovaţii într-o societate, un rol special îl joacă o altă societate. Societăţile umane sunt extrem de diferite
în materie de tehnologie, de bunuri culturale, de religie, de organizare politică. O societate preia aceste noutăţi prin intermediul schimburilor sau
influenţelor reciproce. De exemplu, toate ţările europene au preluat alfabetul perfecţionat de fenicieni de acum 3000 de ani, toate ţările lumii
folosesc astăzi avioane, deşi sunt puţine ţările care produc avioane. Alteori, societăţile mai puternice impun cu forţa schimbările în ţările mai slabe,
fie prin presiune politică, economică, fie direct, prin forţa armelor şi dominaţie administrativă (cum s-a procedat în imperiile coloniale).
Când o cultură înlocuieşte pe scară largă elemente ale unei culturi, datorită caracterului ei dominant, specialiştii denumesc fenomenul
aculturaţie. Atunci când influenţa unei culturi dominante este atât de mare încât distruge ireversibil cultura dominată, avem de-a face cu fenomenul
de asimilaţie, ca în cazul culturii spaniole în America latină care a înlocuit-o pe cea a locuitorilor băştinaşi.
 29. DOUĂ MARI INOVAŢII ALE SOCIETĂŢII ANTICE: AGRICULTURA ŞI ORAŞUL

Avantajele culturii: a permis multiple moduri de adaptare a societăţilor la mediul înconjurător şi faptul că inovaţiile dintr-o cultură
au putut fi transmise sau preluate de alte culturi, lucru care a permis trecerea acestor inovaţii dintr-o cultură în alta.

Agricultura
Este o inovaţie cu consecinţe atât de mari, încât schimbarea socială care i-a urmat a fost denumită „revoluţie neolitică”. A constat în cultura
plantelor şi domesticirea animalelor încă din aşa-numita „semilună roditoare” (văile Nilului, Tigrului, Eufratului şi Indusului) cu circa 8000-9000 de ani
Î.H. Agricultura a fost inventată în mod independent de populaţii diferite, în locuri diferite şi în epoci diferite (China, America de Sud). S-a răspândit
rapid ca urmare a contactelor dintre societăţile umane şi a superiorităţii societăţilor agricole faţă de societăţile neagricole, dar nu a fost adoptată
de toate grupurile umane.
Revoluţia pe care o produce agricultura constă din trecerea de la culegerea mijloacelor de subzistenţă („parazitarea” resurselor naturale
de mediu) la producerea subzistenţei. De la această cotitură evolutivă, societăţile umane se dezvoltă şi se organizează ca societăţi producătoare
de mijloace de existenţă şi de alte tipuri de resurse: culturale, militare etc.
Trecerea la producţia de resurse a creat societăţilor umane un potenţial uriaş, reducând dependenţa de resursele naturale ale mediului,
a creat posibilitatea sedentarizării populaţiei, posibilitatea de hrănire a unor mari grupuri de oameni, care se pot dedica altor ocupaţii (meşteşugărit,
comerţ, religie, armată, administraţie). Agricultura a creat un mare spaţiu de potenţial, utilizat în mod diferit de diferite societăţi. Astfel, există societăţi
agricole care au rămas neschimbate vreme de mii de ani (Africa neagră, Asia Centrală, India, Indonezia, Oceania) şi societăţi care s-au schimbat
masiv, ajungând să fie societăţile post-industriale contemporane.
Oraşul
A fost o inovaţie cu consecinţe la fel de importante ca şi cele ale agriculturii. Săpăturile arheologice au dovedit că în Ierihon (Israel)
şi în Turcia, grupuri mari de oameni au devenit sedentari şi au trăit împreună şi în mod independent înainte de apariţia agriculturii. Aceste prime
aglomerări umane au ridicat probleme de organizare a spaţiului, de arhitectură. Este de remarcat că fiecare dintre ele a adoptat o altă soluţie:
existenţa zidurilor de apărare (la Ierihon) sau spaţii publice şi străzi în celelalte locaţii.
Adevăratele oraşe au apărut cu circa 3500 de ani Î.H., probabil, Uruk (în Mesopotamia) fiind cel mai vechi. Era locuit de oameni
care se ocupau cu meşteşugurile, cu comerţul, cu religia sau cu războiul. Oraşul obţinea hrana prin schimb sau prin impozite de la populaţia din jur
care se ocupa cu agricultura.
Oraşul era rezultatul societăţii stratificate social, cu conducători politici, religioşi şi militari, cu piaţă, cu sisteme de impozite şi cu o administraţie
care le încasează şi le gestionează – care deţine un alfabet şi cunoaşte aritmetică. Linia evolutivă a oraşelor continuă şi astăzi, organizând viaţa unor
populaţii din ce în ce mai mari.
Societăţile moderne sunt din ce în ce mai urbanizate. Majoritatea populaţiei , circa 75-85 % din societăţile dezvoltate ale Europei Occidentale
şi Americii de Nord trăieşte în oraşe. Uneori, mai multe oraşe apropiate se conectează, alcătuind megalopolis-uri (zonă metropolitană) sau megacity
aşa cum este în Japonia (Tokyo cu Yokohama şi Kawasaki – 34 milioane de locuitori, Mexico City şi seul cu câte 22 milioane).Una dintre inovaţiile
strâns legate de apariţia şi dezvoltarea oraşelor a fost statul şi organizarea politică a societăţilor. Oraşele state (iniţial în Irakul de Sud).