NIKOS KAZANTZAKIS

Colectie

Alexis Zorba…2
Capitanul Mihalis…336
Hristos rastignit din nou...933
Ultima ispita a lui Hristos…1364
Saracutul lui Dumnezeu…1869
Raport catre El Greco…2220
Jurnal de calatorie…2743
2
NIKOS KAZANTZAKIS
ALEXIS ZORBA
În româneşte de MARCEL ADERCA
Editura UNIVERS - 1987
(Ediţia a doua)

Prietenului meu Jean Herbert

3
 I

L-am întâlnit pentru prima oară la Pireu.

Coborâsem în port să iau vaporul pentru Creta. Mijeau
zorile. Ploua. Bătea un vânt puternic şi împroşcăturile
valurilor ajungeau până în dreptul micuţei cafenele. Uşile de
sticlă erau închise, în aer plutea o duhoare de corpuri
omeneşti şi mirosea a ceai de salvie. Afară era frig şi pâcla
respiraţiilor aburea geamurile. Vreo cinci-şase marinari, care
făcuseră de gardă toată noaptea, încotoşmănaţi în bluzoanele
lor cafenii din piele de capră, îşi beau cafeaua sau ceaiul de
salvie şi priveau marea prin geamurile întunecate. Peştii,
ameţiţi de izbiturile mării dezlănţuite, îşi găsiseră adăpost în
apele liniştite din adâncuri; aşteptau ca, sus, liniştea să
redevină stăpână. Pescarii, îngrămădiţi în cafenele, aşteptau
şi ei sfârşitul vijeliei, pentru ca peştii, potoliţi, să urce din
nou la suprafaţă spre a muşca din momeală. Porcii de mare,
calcanii se întorceau din expediţiile lor nocturne. Se lumina
de ziuă.
Uşa de sticlă se deschise; un docher bondoc, cu pielea
tăbăcită, fără nimic pe cap, cu picioarele goale, plin de noroi,
îşi făcu apariţia.
— Hei, Kostandi! strigă un bătrân lup de mare vârât într-o
mantie îmblănită de culoare albastră spălăcită. Ce faci,
bătrâne?
Kostandi scuipă.
— Ce vrei să fac? răspunse el ursuz. Bună ziua, crâşmă,
bună seara, casă. Bună ziua, crâşmă, bună seara, casă! Asta
mi-e viaţa. Muncă ioc!
Câţiva se porniră pe râs, alţii clătinară din cap suduind.
— Lumea asta-i închisoare pe viaţă, zise un mustăcios
care-şi făcuse studiile de filosofie la teatrul de păpuşi, da,
4
închisoare pe viaţă, lua-o-ar dracii.
O lumină blândă albastră-verzuie înmuie geamurile
soioase, intră în cafenea, aninându-se de mâini, de nasuri,
de frunţi, şi, sărind pe vatră, aprinse sticlele. Becurile
electrice îşi slăbiră puterea, şi cafegiul, moţăind după această
noapte albă, întinse mâna şi le stinse.
O clipă de tăcere. Toţi ochii se ridicară şi priviră afară ziua
mocirloasă. Se auzeau talazurile care se spărgeau mugind şi,
în cafenea, clipocitul câtorva narghilele.
Bătrânul lup de mare oftă.
— Vorba-i, ce s-o fi întâmplat cu căpitanul Lemoni?
Dumnezeu să-l aibă-n pază!
Şi aruncă o privire încrâncenată spre mare.
— Oh! blestemată făcătoare de văduve! urlă el, muşcându-
şi mustaţa căruntă.
Stăteam într-un colţ, mi-era frig, şi-am mai cerut un ceai
de salvie. M-aş fi culcat să dorm. Mă luptam cu somnul, cu
oboseala şi cu tristeţea apăsătoare a oricărui început de zi.
Priveam prin geamurile aburite portul, care se trezea la
urletul tuturor sirenelor de pe vapoare, la ţipetele surugiilor
şi luntraşilor. Şi tot uitându-mă aşa, o plasă tainică,
plăsmuită din mare, din ploaie şi din plecare, îmi strângea
inima între ochiurile ei strâmte.
Stăteam cu ochii aţintiţi la prora neagră a unui mare
vapor; toată carcasa era încă înecată în beznă. Ploua şi
vedeam cum firele de ploaie leagă cerul cu glodul.
Priveam vaporul negru, umbrele, ploaia şi simţeam cum
mă cuprinde tristeţea. Mă năpădeau amintirile. În aerul
îmbibat de apă, alcătuit din ploaie şi regrete, chipul
prietenului drag căpăta relief. Fusese acum un an? Într-o
altă viaţă? Ieri? Când oare coborâsem în acelaşi port pentru
a-mi lua rămas bun de la el? Aceeaşi ploaie şi în dimineaţa
aceea, mi-aduc aminte, la fel de frig, şi tot în zori. Şi-atunci
îmi simţeam inima la fel de grea.
Să te desparţi pe încetul de nişte fiinţe iubite, câtă
amărăciune! E preferabil să tai în carne vie şi să regăseşti
5
singurătatea, climatul firesc al omului. Şi totuşi, în
dimineaţa aceea ploioasă nu mă puteam desprinde de
prietenul meu. (Mai târziu, mult prea târziu, din păcate, am
înţeles de ce.) Mă urcasem cu el pe vapor şi şedeam în cabina
lui, printre valizele împrăştiate. Mă uitam la el lung, cu
insistenţă, când atenţia îi era concentrată în altă parte, de
parcă aş fi vrut să-mi notez în memorie trăsăturile lui, una
câte una – ochii aceia luminoşi albaştri-verzui, faţa-i
rotundă, de om tânăr, acea expresie fină şi dispreţuitoare şi,
mai presus de toate, mâinile lui aristocratice cu degete
prelungi, subţiri.
O clipă îmi surprinse privirea, însetată şi domoală,
alunecând asupra lui. Se întoarse cu acel aer batjocoritor pe
care şi-l lua când voia să-şi ascundă emoţia. Mă privi,
înţelese. Şi pentru a risipi tristeţea noastră, a amândurora:
— Până când? mă întrebă el, zâmbind, ironic.
— Până când… ce?
— Până când ai să tot morfoleşti hârtia şi-ai să te mânjeşti
cu cerneală? Vino cu mine, scumpe maestre. Acolo, în
Caucaz, mii de oameni din neamul nostru sunt în primejdie.
Să mergem să-i salvăm.
Începu să râdă, ca şi cum şi-ar fi luat în zeflemea nobilul
proiect.
— Poate că n-o să-i putem salva, adăugă el. Dar ne vom
salva pe noi înşine străduindu-ne să-i salvăm pe alţii. Nu
asta predici tu, învăţătorule? „Singurul mod de-a te salva pe
tine însuţi e de-a lupta pentru salvarea celorlalţi…‖ Aşadar,
înainte, maestre, tu, care ştii să predici atât de bine. Hai!
Nu i-am răspuns. Sfânt pământ al Orientului, mamă a
zeilor, munţi falnici în care a răsunat strigătul de protest al
lui Prometeu! Ţintuit ca şi el de aceleaşi stânci, neamul
nostru îşi striga durerea. Se afla încă o dată în primejdie şi-şi
chema fiii în ajutor. Iar eu îl ascultam, pasiv, ca şi cum
durerea n-ar fi fost decât un vis, iar viaţa o tragedie
captivantă, în care dai dovadă de grosolănie şi de naivitate,
dacă te repezi pe scenă să iei parte la acţiune.
6
 Fără să aştepte vreun răspuns, prietenul meu se ridică în
picioare. Vaporul şuiera acum pentru a treia oară. Îmi întinse
mâna, ascunzându-şi din nou emoţia sub masca ironiei.
— La revedere, şoarece de bibliotecă! îmi zise.
Îi tremura glasul. Ştia că e ruşinos să nu-ţi poţi stăpâni
inima. Lacrimi, cuvinte duioase, gesturi dezordonate,
familiarităţi populare, toate acestea! se păreau slăbiciuni
nedemne de un bărbat. Niciodată, noi care ne iubeam atât de
mult, nu schimbaserăm un singur cuvânt cald. Ne
hârjoneam şi ne zgâriam ca nişte fiare. El, omul fin, ironic,
civilizat. Eu, barbarul. El, stăpânindu-se, epuizându-şi cu
uşurinţă toate manifestările sufletului printr-un zâmbet. Eu,
brusc, izbucnind într-un râs nelalocul lui şi sălbatic.
Am încercat, la rândul meu, să-mi ascund tulburarea
printr-un cuvânt aspru, dar mi-a fost ruşine. Nu, nu mi-a
fost ruşine, dar n-am reuşit. I-am strâns mâna. I-o ţineam
strâns, nu-i mai dădeam drumul. S-a uitat la mine mirat.
— Emoţionat? a făcut el schiţând un zâmbet.
— Da, i-am răspuns calm.
— De ce? Ce-am hotărât amândoi? N-am căzut de acord de
ani de zile? Ce spun japonezii, care-ţi plac atât de mult?
Fudoşin! Indiferenţă, calm; chipul – o mască surâzătoare şi
nemişcată. Ce se petrece în dosul măştii, treaba fiecăruia.
— Da, i-am răspuns din nou, în strădania de-a nu mă
compromite lansându-mă într-o frază cât toate zilele.
Nu eram sigur că-mi pot împiedica glasul să tremure.
Gongul răsună la bord, izgonind, din cabină în cabină, pe
vizitatori. Ploua liniştit. Aerul se umplu de patetice cuvinte de
adio, de jurăminte, de sărutări prelungi, de sfaturi rostite în
grabă şi gâfâit. Mama se arunca în braţele fiului, soţia într-
ale soţului, prietenul într-ale prietenului. Ca şi cum se
despărţeau pentru totdeauna. Ca şi cum această scurtă
despărţire le-o amintea pe cealaltă, cea Mare. Şi sunetul atât
de blând al gongului răsună deodată, de la pupă la proră, în
aerul umed, ca un clopot de îngropăciune. Mă înfiorai.
Prietenul se aplecă asupra mea.
7
 — Ascultă, a zis el în şoaptă, ai vreo presimţire funestă?
— Da, am răspuns iarăşi.
— Crezi în astfel de baliverne?
— Nu, am răspuns cu toată convingerea.
— Atunci?
Nu era vorba de niciun „atunci‖. Nu credeam, dar mi-era
teamă.
Prietenul îşi puse încet mâna stângă pe genunchiul meu,
cum obişnuia s-o facă în clipa cea mai cordială a discuţiilor
noastre. Îl îndemnam să ia cine ştie ce hotărâre, el opunea
rezistenţă, refuza, pentru ca până la urmă să cedeze, şi
atunci îmi atingea genunchiul, ca şi cum mi-ar fi spus: „Am
să-ţi fac pe voie, din prietenie…‖
Pleoapele i se bătură de două-trei ori. Mă fixă din nou.
Înţelese că sunt îndurerat şi ezită să folosească armele
noastre preferate: râsul, zâmbetul, ironia…
— Bine, zise el. Dă-mi mâna. Dacă vreunul dintre noi s-ar
afla în primejdie de moarte…
Se opri, de parcă i-ar fi fost ruşine. Noi care, de ani de zile,
luam în derâdere asemenea „incursiuni‖ metafizice şi viram
în acelaşi sac: vegetarieni, amatori de spiritism, teozofi şi
ectoplasme…
— Atunci? am întrebat, căznindu-mă să ghicesc.
— S-o luăm ca pe-un joc, vrei? zise el în grabă, spre a ieşi
din periculoasa frază în care se lansase. Dacă vreunul dintre
noi s-ar găsi în primejdie de moarte, să se gândească la
celălalt destul de intens pentru a-l preveni oriunde s-ar afla…
De acord?
Încercă să râdă, dar buzele lui, parcă îngheţate, rămaseră
ţepene.
— De acord, am zis.
Prietenul meu, temându-se că şi-a manifestat prea mult
tulburarea, s-a grăbit să adauge:
— Nu cred defel, se-nţelege, în astfel de comunicări aeriene
ale sufletelor…
— Nu face nimic, am şoptit. Fie…
8
 — Ei bine! atunci, fie. Ne prindem. De acord?
— De acord, am răspuns din nou.
Au fost ultimele noastre cuvinte. Ne-am strâns mâinile fără
o vorbă, degetele ni se împreunară, arzătoare, se despărţiră
brusc, şi-am plecat în pas grăbit fără să mă întorc, de parcă
aş fi fost urmărit. Mi-a venit o dată să întorc capul şi să-mi
văd prietenul pentru ultima oară, dar m-am stăpânit. „Nu te
întoarce! mi-am poruncit, mergi înainte!‖
Sufletul omului, înglodat în carne, e încă în stare brută,
imperfectă. El e incapabil, cu însuşirile lui insuficient
dezvoltate, să presimtă în mod limpede şi sigur. Dacă ar fi
capabil, cât de diferită ar fi fost această despărţire.
Se lumina tot mai mult de ziuă. Cele două dimineţi se
contopeau. Vedeam mai limpede acum chipul drag al
prietenului meu, rămas în ploaie, nemişcat, mâhnit, în
ambianţa portului. Uşa cafenelei se deschise, marea vuia, un
marinar intră înăuntru, rotofei, cu picioarele crăcănate, cu
mustăţile pleoştite. Nişte glasuri răsunară voioase:
— Salut, căpitane Lemoni!
M-am ghemuit într-un colţ, căznindu-mă să mă concentrez
din nou. Dar chipul prietenului meu se dizolvase în ploaie.
Se lumina tot mai mult, căpitanul Lemoni îşi scoase
mătăniile de chihlimbar şi începu să le numere, morocănos şi
taciturn. Mă luptam să nu văd, să nu aud, ca să mai reţin un
pic vedenia care se pulveriza. Să mai retrăiesc furia ce m-a
cuprins atunci, furie şi ruşine totodată, când prietenul meu
m-a făcut „şoarece de bibliotecă‖. Mi-amintesc că de atunci
în acest cuvânt s-a întrupat dezgustul meu pentru existenţa
pe care-o duceam. Eu, care iubeam atât de mult viaţa, cum
de mă putusem lăsa înglodat, de-atâta amar de vreme, în tot
acest talmeş-balmeş de terfeloage şi foi înnegrite! În acea zi a
despărţirii, prietenul meu m-a ajutat să văd limpede. M-am
simţit uşurat. Cunoscând de-aci înainte numele slăbiciunii
mele, voi fi în stare, poate, s-o înving mai uşor. Nu mai era
stingheră şi imaterială; intrase într-un cuvânt, se întrupase
în el, şi mi-era uşor să dau lupta cu ea.
9
 Cuvântul îşi croise desigur drum în mine, pe nesimţite, şi
am căutat, de-atunci, un pretext pentru a da dracului toate
hârţoagele şi-a mă avânta în acţiune. Mi-era silă să port pe
blazonul meu acest jalnic rozător. Şi iată că acum o lună am
găsit prilejul mult dorit. Am închiriat pe-un ţărm al Cretei,
dinspre Marea Libiei, o veche mină de lignit părăsită, şi acum
porneam într-acolo să trăiesc laolaltă cu oamenii simpli,
muncitori, ţărani, departe de orice şoareci de bibliotecă.
M-am pregătit de plecare, foarte emoţionat, ca şi cum
această călătorie avea în ea un sens oarecum tainic. Eram
hotărât să-mi schimb viaţa. „Până acum, suflete, îmi
spuneam, nu vedeai decât umbra şi te desfătai cu ea; acum
am să te duc în miezul vieţii.‖
Eram, în sfârşit, gata. În ajunul plecării, cotrobăind prin
hârtii, am dat de-un manuscris neterminat. L-am luat şi l-am
privit, şovăind. De doi ani, în străfundurile făpturii mele
fremăta o mare dorinţă, o sămânţă: Buddha. Îl simţeam tot
timpul în măruntaie cum mă mistuie, cum s-o coace.
Creştea, se zvârcolea, începuse să mă lovească cu picioarele
în piept ca să iasă afară. Acum nu mai aveam curajul să-l
resping. Nu mai puteam s-o fac. Era prea târziu pentru un
asemenea avort spiritual.
Deodată, în timp ce ţineam manuscrisul în mână,
nehotărât, zâmbetul prietenului meu, plin de şiroaie şi de
tandreţe, se ivi în aer. „Îl voi lua! am spus înţepat. Îl voi lua,
degeaba zâmbeşti!‖ L-am învelit cu grijă, ca pe-un bebeluş în
scutece, şi l-am luat cu mine.
Se auzi glasul căpitanului Lemoni, grav şi răguşit. Am
ciulit urechile. Vorbea de spiriduşii care se căţăraseră în
timpul furtunii pe catargele caicului său, şi le lingeau.
— Sunt moi şi lipicioşi, spunea el, şi când îi atingi, îţi iau
mâinile foc. Mi-am răsucit mustăţile o dată, şi toată noaptea
am sclipit ca un drac. Şi, cum vă spuneam, apa dăduse
năvală pe vas. Încărcătura se înmuiase, devenise grea şi
vasul începuse să se aplece într-o parte. Eram pierdut. Dar
lui Dumnezeu, bunul, i s-a făcut milă de mine şi mi-a trimis
10
un fulger zdravăn care a aruncat în aer tambuchiurile şi,
odată cu ele, tot cărbunele. Marea era numai cărbune de jur
împrejur, dar vasul era mai uşor; şi-atunci s-a îndreptat.
Uite-aşa se face c-am scăpat şi de data asta.
Am scos din buzunar micul meu Dante, „tovarăşul de
călătorie‖. Mi-am aprins pipa, m-am rezemat de perete şi mi-
am luat o poziţie comodă. Dorinţa mi-a stat o clipă în
cumpănă: de unde să încep? De la smoala încinsă a
Infernului, de la flacăra răcoritoare a Purgatoriului, sau să
mă avânt de-a dreptul pe treapta cea mai înaltă a Speranţei
omeneşti? Eram liber să aleg. Ţineam în mână minuscula
ediţie Danie, îmi savuram libertatea. Versurile pe care urma
să le aleg, acum, cu noaptea-n cap, aveau să imprime ritmul
întregii zile.
M-am aplecat asupra densei viziuni spre a lua o hotărâre,
dar n-am avut răgazul. Deodată, neliniştit, am ridicat capul.
Nu ştiu cum dar am avut senzaţia că două găuri mi se cască
în creştetul capului; m-am întors brusc şi m-am uitat înapoi
prin uşa de sticlă. Speranţa dementă de a-mi revedea
prietenul m-a străfulgerat pentru o clipă.
Eram gata să accept minunea. Dar minunea nu s-a
petrecut. Un necunoscut, cam la vreo şaizeci de ani, înalt de
statură, uscăţiv, cu nişte ochi holbaţi, îşi lipise nasul de
geam şi se uita la mine. Ţinea subsuoară o bocceluţă turtită.
Ce m-a impresionat mai mult la el au fost ochii – trişti,
neliniştiţi, batjocoritori şi plini de ardoare. Cel puţin, aşa mi
s-au părut mie.
De cum ni s-au încrucişat privirile – parcă! s-ar fi
confirmat ideea că eu sunt cel pe care-l caută – necunoscutul
a întins hotărât mâna şi a deschis uşa. A trecut printre mese
cu un pas vioi şi elastic şi s-a oprit în faţa mea.
— La drum? m-a întrebat el. Încotro?
— În Creta. De ce?
— Mă iei cu tine?
Mă uitai la el cu atenţie. Obraji scofâlciţi, fălci puternice,
pomeţi proeminenţi, un păr cărunt şi buclat, nişte ochi
11
scăpărători.
— De ce? Ce să fac cu tine?
Ridică din umeri.
— De ce! De ce! făcu el dispreţuitor. Oare nu se poate face
nimic fără „de ce‖? Uite-aşa, de plăcere. Ia-mă, hai să zicem,
ca bucătar. Ştiu să fac nişte supe!
Mă pufni râsul. Comportarea şi vorba lui hotărâtă îmi
plăceau. Supele aşijderea. N-ar fi rău, mă gândeam, să iau
cu mine namila asta deşelată pe îndepărtatul ţărm
singuratic. Supe, taifasuri. Avea aerul că vânturase ţări şi
mări, un fel de Sindbad Marinarul… Mi-a plăcut.
— La ce te gândeşti? făcu el bălăngănindu-şi scăfârlia. Şi
tu eşti dintr-ăia care se tot socotesc: s-o fac, să n-o fac… Ei?
Cam aşa ceva, nu? Hai, hotărăşte-te, curaj!
Stătea aplecat asupra mea, un lungan cât toate zilele, şi
mă obosea să tot ridic capul pentru a-i vorbi. Am închis
cartea.
— Stai jos, i-am spus. Iei un ceai?
S-a aşezat, punându-şi cu mare atenţie bocceaua pe
scaunul de alături.
— Un ceai? făcu el dispreţuitor. Jupâne, un rom!
Îşi bău romul sorbind câte-un pic, păstrându-l îndelung în
gură pentru a-l savura, apoi lăsându-l încet să-i alunece pe
gât şi să-i încălzească măruntaiele. „Senzual, mi-am zis,
cunoscător rafinat…‖
— Ce meserie ai? l-am întrebat.
— Toate meseriile: ale de se fac cu piciorul, cu mâna, cu
capul, toate. Atâta ar mai lipsi, să stea omul şi să aleagă.
— Unde-ai lucrat în ultima vreme?
— Într-o mină. Sunt un miner bun, să ştii. Mă pricep În
metale, ştiu să găsesc filoane, să deschid galerii, să cobor în
puţuri, nu mi-e frică. Lucram bine, eram şef de echipă, n-
aveam de ce mă plânge. Da‘ vezi că şi-a vârât dracu coada.
Sâmbăta trecută, seara, eram puţin cam cherchelit şi,
niciuna, nici două, m-am repezit la patron, care venise
tocmai în ziua aceea în inspecţie, şi i-am tras o mamă de
12
bătaie…
— O mamă de bătaie? De ce? Ce-ţi făcuse?
— Mie? nimic! Absolut nimic, pe onoarea mea! Îl vedeam
pe om pentru prima oară la faţă. Ba ne împărţise şi nişte
ţigări, amărâtul.
— Şi atunci?
— Oh! pui şi tu nişte întrebări! Aşa mi-a venit mie. Ştii
povestea cu morăriţa? Ce, curul morăriţei ştie carte? Curul
morăriţei, asta-i raţiunea omenească.
Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a
părut însă a fi cea mai uimitoare, şi mi-a plăcut. M-am uitat
la noul meu tovarăş cu un deosebit interes. Faţa îi era plină
de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii şi ploi. O altă
faţă, câţiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeaşi impresie de
lemn muncit şi chinuit: cea a lui Panait Istrati.
— Şi ce ai acolo în boccea? Mâncare? veşminte? scule?
Tovarăşul meu ridică din umeri şi râse.
— Îmi pari un om cu multă judecată, fie-mi îngăduit s-o
spun, zise el.
Mângâie bocceaua cu degetele lui lungi şi aspre.
— Nu, adăugă el. E un santuri1.
— Un santuri? Cânţi la santuri?
— Când sunt la ananghie, dau o raită prin cârciumi
cântând la santuri. Nişte vechi cântece kleftice din
Macedonia. Şi după aia strâng cheta, uite, cu şapca asta,
care se umple de parale.
— Cum te cheamă?
— Alexis Zorba. Mi se mai spune şi Lopată-de-brutărie, în
bătaie de joc, fiindcă-s lung şi am un cap turtit ca o plăcintă.
Dar oamenii-s liberi să spuie tot ce poftesc! Mi se mai spune
şi „Passa Tempo‖, pentru că într-o vreme vindeam seminţe de
dovleac. Mi se mai spune şi Mana Viţei: pe oriunde mă duc,
pare-se că fac ravagii. Mai am şi alte porecle, dar asta pentru
altă dată…

1 Instrument cu coarde.
13
 — Şi cum ai învăţat să cânţi la santuri?
— Aveam douăzeci de ani. La o serbare dată-n satul meu,
de-acolo, de la poalele Olimpului, am auzit pentru prima oară
cântându-se din santuri. Am simţit că mi se taie răsuflarea.
Trei zile la rând n-am putut să bag nimic în gură. „Ce-i cu
tine?‖ mă întrebă taică-meu într-o seară. „Vreau să cânt şi eu
la santuri!‖ „Nu ţi-e ruşine? Ce eşti tu, ţigan nomad? Să
ajungi lăutar?‖ „Vreau să cânt şi eu la santuri!‖ Aveam ceva
bani deoparte, să mă însor când mi-o veni sorocul. Un puşti
încă, vezi bine, un smintit. Îmi ardea sângele în vine, voiam
să mă însor, vai de capul meu! Aşadar, dau totul până la
ultimul ban şi-mi cumpăr un santuri. Iaca, ăsta de colea. O
întind cu el, ajung la Salonic şi mă apuc să-l caut pe-un
turc, Retsep Efendi, un cunoscător, un maestru la santuri.
Mă arunc la picioarele lui. „Ce doreşti, tinere ghiaur?‖ mă
întrebă el. „Vreau să-nvăţ a cânta la santuri.‖ „Bun, şi de ce
mi te-arunci la picioare?‖ „Pentru că n-am bani să-ţi plătesc!‖
„Şi zi aşa, ţi-a intrat în cap să cânţi la santuri?‖ „Da.‖ „Bine,
rămâi atunci, băieţaş, n-am nevoie să fiu plătit!‖ Am rămas la
el un an să studiez, trebuie să fie mort la ora asta. Dacă
Dumnezeu lasă să intre câini în raiul lui, poate să-i deschidă
uşa şi lui Retsep Efendi. De când am învăţat să cânt la
santuri, sunt alt om. Când sunt amărât sau când mă aflu la
ananghie, cânt la santuri şi mă simt mai uşor. În timp ce
cânt, poate să mi se vorbească mult şi bine, n-aud nimic, şi
chiar dacă aud, nu pot să scot o vorbă. Oricât aş vrea, n-am
ce-i face, nu pot şi pace!
— Şi de ce, Zorba?
— Eh! Pasiunea!
Se deschise uşa. Vuietul mării răbufni din nou în cafenea;
aveam picioarele şi mâinile îngheţate. M-am vârât şi mai tare
în colţul meu şi m-am învelit cu pardesiul; trăiam o voluptate
deplină.
„Unde să mai plec? mă gândeam. Stau bine aici. De-ar
putea dura acest minut ani întregi.‖
Mă uitai la straniul personaj din faţa mea. Avea ochii
14
aţintiţi asupră-mi, nişte ochi mici, rotunzi, negri ca tăciunele,
cu vinişoare roşii în partea albă. Simţeam cum mă străpung
şi mă scormonesc cu nesaţ.
— Ei? făcui eu. Şi după aia?
Zorba îşi ridică din nou umerii osoşi.
— Lasă asta, zise el. Îmi dai o ţigară?
I-am dat. A scos din vestă un amnar, un fitil şi şi-a aprins-
o. Ochii! se închiseră pe jumătate, satisfăcuţi.
— Ai fost însurat?
— Sunt bărbat, făcu el, enervat. Sunt bărbat, adică orb. Şi
eu am căzut în capcană, ca tot omul. M-am însurat. Am
călcat cu stângul. Am devenit cap de familie. Am clădit o
casă. Am avut copii. Belele. Noroc de santuri, fie
binecuvântat!
— Cântai acasă să mai alungi necazurile? Aşa-i?
— O, dragul meu! Se vede că nu cânţi la niciun
instrument! Ce vorbe-s astea? Acasă ai griji, nevastă, plozi.
Ce mănânci? Ce pui pe tine? Ce te mai aşteaptă? Iadul! Nu,
nu, pentru santuri trebuie să ai chef, trebuie să fii pur. Dacă
nevastă-mea mă bârâie la cap, cum vrei să mai am chef să
cânt la santuri? Încearcă să cânţi când copiilor le e foame şi
chiţăie. Ca să cânţi la santuri trebuie să-ţi fie capul la
santuri, şi nu în altă parte, înţelegi?
Înţelegeam că Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de
atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă
gură lacomă, un suflet mare în stare brută.
Sensul cuvintelor artă, dragoste, frumuseţe, puritate,
pasiune – acest muncitor mi-l lămurea prin cele mai simple
cuvinte omeneşti.
Mă uitam la mâinile lui care ştiau să se slujească de
cazma şi de santuri – pline de bătături şi crăpate, deformate
şi nervoase. Cu mare băgare de seamă şi gingăşie, de parcă
ar fi dezbrăcat o femeie, ele desfăcură bocceaua şi scoaseră
dinăuntru un vechi santuri lustruit de ani, cu o sumedenie
de coarde, cu podoabe de aramă şi de fildeş şi cu un ciucure
de mătase roşie. Degetele butucănoase îl mângâiau de la un
15
cap la altul, încet, cu pasiune, de parcă ar fi mângâiat o
femeie. Apoi, îl înveliră din nou, cum înveleşti un trup iubit,
să nu răcească.
— Iată santuri-ul meu! şopti el în timp ce-l punea cu
precauţie pe scaun.
Marinarii ciocneau acum paharele, râzând cu gura până la
urechi. Bătrânul îl bătu amical pe spate pe căpitanul Lemoni.
— Ai tras o spaimă zdravănă, ehe, căpitane Lemoni, spune
drept! Numai Dumnezeu ştie câte lumânări i-ai făgăduit
Sfântului Nicolae!
Căpitanul îşi încreţi sprâncenele stufoase.
— Jur pe apa mării, băieţi, când am văzut moartea cu
ochii, nu m-am gândit nici la Sfânta Fecioară, nici la Sfântul
Nicolae! M-am întors spre Salamina, m-am gândit la nevastă-
mea şi am strigat: „Ah! scumpa mea Katherina, dac-aş putea
să fiu în patul tău!‖
O dată mai mult, marinarii izbucniră în hohote de râs, iar
căpitanul Lemoni râse şi el.
— Zău aşa, ciudat animal mai e şi omul ăsta! făcu el. Îl are
pe Arhanghelul Morţii cu paloşul deasupra capului, dar cu
mintea e acolo, taman acolo, şi nu în altă parte! Pfui! Lua-l-ar
dracu de porc!
Bătu din palme.
— Jupâne, strigă el, adu de băut la toată lumea!
Zorba asculta, cu urechile-i mari ciulite. Se întoarse, se
uită la marinari, apoi la mine.
— Unde acolo? întrebă el. Ce tot povesteşte ăla?
Dar deodată pricepu şi tresări.
— Bravo, amice! făcu el admirativ. Marinarii ăştia cunosc
taina. Pentru că se luptă zi şi noapte cu moartea, se vede
treaba.
Îşi agită în aer laba uriaşă.
— Bun! zise el, asta-i altă poveste. Să ne-ntoarcem la a
noastră: rămân sau plec? Hotărăşte.
— Zorba, am zis, şi-abia m-am ţinut să nu-i sar în braţe,
Zorba, de acord! Vii cu mine. Am lignit în Creta, îi vei
16
supraveghea pe muncitori. Seara o să ne întindem amândoi
pe nisip – n-am pe lume nici nevastă, nici copii, nici măcar
un câine –, o să mâncăm şi o să bem împreună. După aceea,
tu ai să cânţi la santuri…
— …Dacă o să-mi vină cheful, pricepi, dacă o să-mi vină
cheful. Să muncesc pentru tine, asta da, cât pofteşti. Sunt
omul tău. Dar cu santuri-ul, asta-i altă mâncare de peşte. E-
un animal sălbatic, are nevoie de libertate. Dacă o să-mi vină
cheful, o să cânt, cânt şi din gură. Şi-o să joc zeimbekiko,
hasapiko, pendozali – da‘ ţi-o spun verde, numai dacă-mi
vine cheful. Socoteala dreaptă e frăţie curată. Dacă mă
sileşti, s-a isprăvit. În treburi de felul ăsta, e bine s-o ştii,
sunt bărbat.
— Bărbat? Ce vrei să spui?
— Ei, cum ar veni, liber!
— Jupâne, am strigat, încă un rom!
— Două romuri! strigă Zorba, Şi pentru tine unul, să
putem ciocni. Ceaiul de salvie şi romul nu fac casă bună.
Trebuie să bei şi tu un rom, ca să pecetluim înţelegerea
dintre noi.
Ciocnirăm păhărelele. Se luminase acum bine de ziuă.
Vaporul şuieră. Hamalul care-mi dusese geamantanele pe
vapor îmi făcu semn.
— Dumnezeu cu noi, am spus sculându-mă. Să mergem!
— …şi Necuratul! completă calm Zorba.
Se aplecă, îşi luă santuri-ul subsuoară, deschise uşa şi ieşi
primul.

17
 II

Mare, blândeţe de toamnă, insule scăldate în lumină,

pânza diafană a unei ploi fine acoperind nemuritoarea
goliciune a Greciei. Ferice de omul, gândeam, căruia îi e dat,
înainte de moarte, să plutească pe apele Mării Egee.
Nenumărate sunt bucuriile acestei lumi – femeile, fructele,
ideile. Dar să străbaţi o mare ca asta, pe-o toamnă blândă,
şoptind numele fiecărei insule, cred că nu există bucurie care
să cufunde mai mult sufletul omului în paradis. Nicăieri
altundeva nu treci atât de senin, nici atât de uşor, de la
realitate la vis. Fruntariile se îngustează şi din catargele celui
mai ponosit vapor se avântă năvalnic ramuri şi ciorchini. S-
ar spune că aici, în Grecia, minunea e floarea de neînlăturat
a necesităţii.
Pe la amiază, ploaia se oprise, soarele sfâşie norii şi se
înfăţişă blând, duios, proaspăt spălat, mângâind cu razele lui
apele şi meleagurile îndrăgite. Stăteam la proră şi, până în
depărtatul zărilor, mă lăsam îmbătat de minune.
Pe vapor – grecii, pehlivani fără pereche, cu priviri lacome,
cu gândul la tot felul de gheşefturi, meschine discuţii politice
şi certuri, un pian dezacordat, muieri sclifosite, cinstite şi
veninoase. Domnea o atmosferă de mizerie provincială. Îţi
venea să apuci vaporul de cele două capete, să-l deşerţi în
mare, să-l scuturi bine-bine, ca să te-asiguri că au căzut
înăuntru toate scârnăviile care-l pângăreau – oameni,
şobolani, ploşniţe – şi apoi să-l aşezi din nou pe apă,
proaspăt curăţat şi gol.
Dar, din când în când, mă cuprindea mila. O milă budistă,
rece ca o concluzie de silogism metafizic. Milă nu numai de
oameni, ci de lumea întreagă, care luptă, strigă, plânge,
speră şi nu vede că totul nu e decât o fantasmagorie a
18
Neantului. Milă de greci şi de vapor, şi de mare, şi de mine, şi
de mina de lignit, şi de manuscrisul Buddha, de toate aceste
zădărnicii alcătuite din umbră şi lumină, care se zbat pe
neaşteptate, infestând aerul curat.
Mă uitam la Zorba, descompus, palid ca ceara, care şedea
pe-un colac de frânghii la prora. Mirosea a lămâie, îşi lungea
ditamai urechea şi-i asculta pe pasageri ciorovăindu-se unul
pentru rege, altul pentru Venizelos. Dădea din tărtăcuţă şi
scuipa.
— Toane vechi! bombăni el dispreţuitor. Mă mir că nu le e
ruşine!
— Ce vrea să însemne asta: toane vechi, Zorba?
— Păi toate astea: regi, democraţii, deputaţi. Ce bâlci!
În conştiinţa lui Zorba evenimentele contemporane nu mai
era decât nişte vechituri, într-atât, în sinea lui, le depăşise.
Fără îndoială că, în mintea lui, telegraf, vapor cu aburi, drum
de fier, morală curentă, patrie, religie apăreau, fireşte, ca
nişte vechi puşti ruginite. Sufletul lui înainta mult mai iute
decât lumea.
Frânghiile scrâşneau pe catarge, malurile dansau, femeile
se îngălbeniseră mai tare ca lămâile. Depuseseră armele –
farduri, corsaje, ace de păr, piepteni. Aveau buzele palide,
unghiile vinete. Bătrânele palavragioaice năpârleau, penele
de împrumut cădeau – panglici, gene false, aluniţe de
frumuseţe, smtien – şi când le vedeai gata să verse, te încerca
scârba şi-o nespusă milă.
Zorba, la rândul lui, se făcu galben, după aceea verde,
ochii sclipitori i se întunecară. Abia pe înserat privirea lui
începu să prindă iar viaţă. Întinse mâna şi-mi arătă doi
delfini care săreau, luându-se la întrecere cu vaporul.
— Delfini! făcu el, vesel.
Băgai de seamă atunci pentru prima oară că arătătorul de
la mâna stângă îi este retezat aproape la jumătate. Am
tresărit, oarecum tulburat.
— Ce s-a întâmplat cu degetul tău, Zorba? am strigat.
— Nimic! a răspuns el, şifonat că nu m-am bucurat
19
îndeajuns la vederea delfinilor.
— Ţi l-a tăiat vreo maşină? am stăruit eu.
— Ce maşină! L-am tăiat cu mâna mea.
— Cu mâna ta? De ce?
— Nu poţi tu să pricepi una ca asta, jupâne! a zis el dând
din umeri. Ţi-am mai spus că am făcut toate meseriile. Aşa
că odată am fost şi olar. Îmi iubeam meseria ca un zănatic.
Ştii ce-i aia să iei un bulgăre de lut şi să faci din el tot ce-ţi
trece prin cap? Frrr! dai drumul la roată, şi lutul se
învârteşte ca un nebun, în timp ce tu stai deasupra lui şi zici:
am să fac un ulcior, am să fac o strachină, am să fac o
lampă, şi orice poftesc, fir-ar să fie! Asta se cheamă să fii
bărbat: Libertate!
Uitase că e pe mare, nu mai muşca din lămâie, ochii! se
limpeziră iar.
— Ei şi atunci? am întrebat. Ce-i cu degetul?
— Da, iată: mă supăra la învârtit. Se vâra exact acolo unde
nu trebuia, îmi strica socotelile. Până când, într-o bună zi,
am pus mâna pe toporişcă…
— Şi nu te-a durut?
— Cum să nu mă doară? Că nu-s butuc, sunt om, se-
nţelege că m-a durut. Da‘ cum ţi-am spus, mă supăra, şi-
atunci l-am tăiat.
Soarele coborî spre asfinţit, marea se linişti un pic, norii se
risipiră. Luceafărul sclipi. Priveam marea, priveam cerul,
începui să visez… Să iubeşti astfel, să apuci toporişca, să tai,
şi să te doară… Dar mi-am ţinut emoţia într-ascuns.
— Prost sistem, Zorba! am spus eu zâmbind. Asta mi-
aminteşte povestea din Legenda aurită. Într-o zi, un ascet a
văzut o femeie care l-a tulburat. Atunci, a luat securea…
— Idiotul! mă întrerupse Zorba, ghicind ce aveam să spun.
Să tai aşa ceva! Tâmpitul! Dar treaba aia nu-i niciodată o
piedică.
— Şi încă cum! am insistat eu, e chiar o piedică mare de
tot.
— Piedică la ce?
20
 — La intrarea în împărăţia cerurilor.
Zorba se uită la mine pieziş, cu un aer batjocoritor.
— Ba-i tocmai, zise el, idiotul dracului, cheia raiului!
Înălţă capul, mă privi cu atenţie, că şi cum ar fi vrut să-şi
dea seama ce părere am eu despre lucrurile astea: viaţă
viitoare, împărăţia cerurilor, femei şi preoţi. Dar se pare că n-
a ghicit mare lucru şi îşi bălăngăni precaut capul lui mare,
încărunţit.
— Schilozii nu intră în rai! zise el, şi nu mai scoase o
vorbă.

Am plecat în cabina mea să mă lungesc, am luat o carte;

Buddha continua să-mi stăpânească gândurile. Am citit
Dialogul dintre Buddha şt Cioban, care, în ultimii ani, îmi
umplea sufletul de linişte şi siguranţă.

CIOBANUL — Masa mi-e gata, am muls oile. La uşa colibei

mele zăvorul e tras, focul arde în vatră. Iar tu, tu poţi trimite
oricâtă ploaie, cerule!
BUDDHA — Eu nu mai am nevoie nici de hrană, nici de
lapte. Vânturile sunt coliba mea, focul mi s-a stins. Iar tu, tu
poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
CIOBANUL — Eu am boi, am vaci, am păşunile străbunilor
mei şi un taur care-mi fecundează vacile. Iar ta, tu poţi trimite
oricât ploaie, cerule!
BUDDHA — Eu n-am nici boi, nici vaci. Eu n-am păşuni. Eu
n-am nimic. Nu mă tem de nimic. Iar tu, tu poţi trimite oricât
ploaie, cerule!
CIOBANUL — Eu am o ciobăniţi supusă şi credincioasă. De
ani şi ani de zile ea e muierea mea; sunt fericit să mă joc
noaptea cu ea. Iar tu, tu poţi trimite oricâtă ploaie, cerule!
BUDDHA — Eu am un suflet supus şi liber. De ani şi ani de
zile îl exersez şi-l învăţ să se joace cu mine. Iar tu, tu poţi
trimite oricât ploaie, cerule!

Cele două glasuri încă mai vorbeau când m-a furat

21
somnul. Vântul se pornise din nou şi valurile se iubeau de
hubloul gros de sticlă. Pluteam ca un nor de fum între somn
şi veghe. O furtună violentă izbucni, păşunile se năruiră,
boii, vacile, taurul fură înghiţiţi. Vântul smulse acoperişul
colibei, focul se stinse; muierea ţipă şi se prăbuşi moartă în
noroi. Şi ciobanul începu să se tânguie; urla, nu înţelegeam
ce spune, dar urla, iar eu mă cufundam tot mai adânc în
somn, lunecând ca un peşte în mare.
Când m-am trezit, în zori, nobila insulă se întindea Ic
dreapta noastră, mândră şi sălbatică. Munţii trandafirii
surâdeau îndărătul negurilor sub razele soarelui de toamnă.
În jurul nostru, marea de culoarea indigoului clocotea, tot
neliniştită.
Zorba, învelit într-o pătură cafenie, privea nesăţios Creta.
Privirea lui trecea în zbor de la munte la câmpie, apoi de-a
lungul ţărmului, explora, de parcă toate aceste pământuri şi
ape i-ar fi fost familiare şi s-ar fi bucurat să le mai străbată o
dată în gând.
M-am apropiat şi i-am atins umărul.
— Desigur că nu vii pentru prima oară în Creta, Zorba! am
spus. Te uiţi la ea ca la o veche prietenă.
Zorba căscă întocmai ca unul care se plictiseşte. L-am
simţit, n-avea deloc chef de vorbă.
Am zâmbit.
— N-ai chef de vorbă, Zorba?
— Nu-i vorba de chef, jupâne, răspunse el, dar îmi vine
greu s-o fac.
— Îţi vine greu? De ce?
N-a răspuns imediat. Şi-a mai plimbat o dată încet privirea
de-a lungul ţărmului. Dormise pe punte, şi din părul lui
cărunt şi cârlionţat se prelingea roua. Toate cutele adânci,
bărbia şi gâtul lui erau luminate până în fund de soarele care
se înălţa.
În cele din urmă, buzele-i groase, răsfrânte, ca de ţap, se
mişcară.
— Dimineaţa mi-e greu să deschid gura. Tare greu, să-mi
22
fie cu iertare.
Tăcu, aţintindu-şi din nou ochii mici şi rotunzi asupra
Cretei.
Clopotul sună pentru micul dejun. Feţe răvăşite, galben-
verzui, începură să-şi facă apariţia din cabine. Femei cu
cocul desfăcut se târau, împleticindu-se, de la o masă la alta.
Miroseau a borâtură şi a apă de colonie şi aveau o privire
tulbure, îngrozită şi nătângă.
Zorba, aşezat în faţa mea, îşi sorbea cu voluptate cafeaua.
Îşi ungea pâinea cu unt şi miere şi mânca. Treptat, faţa i se
lumină, i se domoli, gura i se îmblânzi. Mă uitam la el pe
furiş în timp ce ieşea pe încetul din braţele lui Morfeu şi ochii
îi sclipeau tot mai mult.
Îşi aprinse o ţigară, trase fumul cu nesaţ, şi din nările lui
păroase ţâşniră nori de fum albastru. Îşi îndoi piciorul drept
sub el, aşezându-se comod după tipicul oriental. Acum putea
să vorbească.
— Dacă e prima oară când vin în Creta? începu el…
(închise ochii pe jumătate şi privi în depărtare, prin hublou,
muntele Ida, care se estompa în spatele nostru.) Nu, nu e
prima oară. În 1896 eram un bărbat în toată firea. Mustaţa şi
părul încă îşi mai aveau culoarea lor adevărată, erau negre
ca pana corbului. Aveam în gură treizeci şi doi de dinţi şi
când mă îmbătăm, înfulecam mai întâi gustările şi, după aia,
farfuria. Dar taman atunci a dat dracu să izbucnească o
revoltă în Creta. Pe vremea aia făceam pe negustorul
ambulant în Macedonia. Mergeam din sat în sat, vindeam
mărunţişuri, şi, în loc de bani, ceream brânză, lână, unt,
iepuri, mălai; mai apoi, le vindeam pe toate astea şi câştigam
îndoit. Noaptea, în orice sat ajungeam pe înserat, ştiam la ce
casă să poposesc. În fiecare sat e câte-o văduvă inimoasă. Îi
dădeam fie un mosorel, fie un pieptene sau o basma neagră,
din pricina răposatului, şi mă culcam cu ea. Nu era scump!
Nu-i scump, jupâne, traiul bun. Numai că, aşa cum îţi
spuneam, iată că oamenii din Creta pun din nou mâna pe
arme. „Ei, drăcia dracului! mi-am zis eu. Creta asta n-o să ne
23
dea pace niciodată?‖ Am dat deoparte mosorelele şi pieptenii,
am pus mâna pe-o flintă, m-am vârât şi eu printre rebeli şi-
am pornit-o spre Creta.
Zorba tăcu. Treceam acum pe lângă un mic golf rotund,
nisipos, liniştit. Valurile îl scăldau blând, fără să se spargă,
mulţumindu-se să depună o spumă uşoară de-a lungul
plajei. Norii se risipiseră, soarele strălucea şi Creta cea aprigă
zâmbea, domolită.
Zorba se întoarse şi-mi aruncă o privire ironică.
— Îţi închipui acu, jupâne, c-o să m-apuc să-ţi înşir câte
capete de turci am tăiat şi câte urechi de turci am pus în
spirt – ăsta-i obiceiul în Creta… N-o să spun nimic! Mi-e
ciudă, mi-e ruşine. Ce-i toată furia asta? îmi spun acu, când
sunt ceva mai puţin smintit, ce-i toată furia asta? Te repezi la
un om care nu ţi-a făcut nimic, îl muşti, îi tai nasu‘, îi smulgi
urechile, îi spinteci burta şi toate astea chemându-l pe
Dumnezeu într-ajutor. Cu alte cuvinte, îl pofteşti şi pe el să
taie nasuri şi urechi şi să spintece burţi. Numai că pe vremea
aceea, vezi tu, îmi clocotea sângele-n vine. N-am stat să
despic firu-n patru. Ca să judeci drept şi cinstit, trebuie să fii
potolit, să se-adune anii şi să n-ai dinţi. Când nu mai ai
dinţi, îţi vine uşor să zici: „E ruşine, fraţilor, nu muşcaţi!‖ Da‘
când mai ai treizeci şi doi de dinţi în gură… E-o fiară
crâncenă, omul, când e tânăr; da, jupâne, o fiară crâncenă
care mănâncă oameni!
Îşi clatină capul încoace şi încolo.
— Mănâncă el şi carne de miel, şi păsări, şi porci, da‘ până
nu mănâncă carne de om, nu, nu e sătul.
Şi adăugă, strivindu-şi ţigara în farfurioara ceştii de cafea:
— Nu, nu e sătul. Tu, înţelepciunea pământului, ce zici de
treaba asta?
Dar fără să aştepte răspuns:
— Ce poţi să zici tu? făcu el, cântărindu-mă din priviri…
După cum bănui, măria-ta n-a ştiut niciodată ce-i foamea, n-
a ucis niciodată, n-a furat niciodată, nu s-a culcat niciodată
cu muierea altuia. Ce poţi să ştii tu, aşadar, ce e pe lumea
24
asta? Creier de om nevinovat, carne care nu ştie ce-i
soarele… şopti el cu un vădit dispreţ.
Iar mie, mie mi-a fost ruşine de mâinile-mi delicate, de
faţa-mi palidă şi de viaţa mea, neîmproşcată cu sânge şi
noroi.
— Fie! făcu Zorba, trecându-şi mâna grea pe deasupra
mesei, de parcă ar fi şters-o cu un burete. Fie! Aş voi totuşi
să te întreb ceva. Trebuie c-ai răsfoit sumedenie de cărţi,
poate că ştii…
— Spune, Zorba, despre ce e vorba?
— E ciudat, jupâne… Tare ciudat, mă pune în încurcătură.
Toate mârşăviile astea, toate jafurile şi măcelurile astea pe
care le-am făptuit noi, rebelii, l-au adus pe prinţul George în
Creta. Libertatea!
Mă privi cu nişte ochi holbaţi, uluiţi.
— E-o taină, şopti el, o mare taină! Cum ar veni, pentru ca
libertatea să se înstăpânească în lumea asta, e nevoie de
astfel de crime, de astfel de mârşăvii? Dacă m-aş apuca acu
să-ţi înşir toate porcăriile şi toate omorurile care s-au făptuit,
ţi s-ar ridica părul măciucă-n cap. Şi totuşi, urmarea tuturor
ăstora, care-a fost? Libertatea! În loc să ne pârjolească
trăsnindu-ne din înaltul cerului, Dumnezeu ne dă libertatea!
Nu mai pricep nimic!
Se uită la mine de parcă ar fi cerut ajutor. Se simţea, era o
problemă care-l frământase mult de tot şi nu-i putea da de
rost.
— Tu înţelegi, jupâne? întrebă el îngrozit.
Ce să înţeleg? Ce să-i spun? Sau ceea ce numim noi
Dumnezeu nu există; sau ceea ce numim crime şi nelegiuiri e
necesar luptei şi eliberării omenirii…
Mă străduiam să găsesc pentru Zorba o altă expresie, mai
simplă.
— Cum se face că o floare încolţeşte şi creşte din bălegar şi
gunoaie? Presupune, Zorba, că omul e bălegarul şi gunoaiele,
iar floarea e libertatea.
— Da‘ sămânţa? făcu Zorba izbind cu pumnul în masă. Ca
25
o floare să-ncolţească trebuie o sămânţă. Cine-a pus o
sămânţă ca asta în măruntaiele noastre puturoase? Şi de ce
sămânţa asta nu dă flori din bunătate şi cinste? Şi-i trebuie
sânge şi gunoaie?
Dădui din cap.
— Nu ştiu, am zis.
— Cine ştie?
— Nimeni.
— Păi atunci, strigă Zorba, deznădăjduit, aruncând în
jurul lui priviri sălbatice, ce-am nevoie de vapoare, de maşini
şi de gulere tari?
Vreo doi-trei pasageri brutalizaţi de mare şi care îşi beau
cafeaua la masa vecină se treziră la viaţă. Adulmecară o
gâlceavă şi ciuliră urechile.
Faptul îl dezgustă pe Zorba. Coborî vocea:
— Dă-o încolo, zise el. Când mă gândesc la asta, îmi vine
să sparg tot ce am la îndemână, un scaun, sau o lampă, sau
capul meu de pereţi. Şi după aia, ce-am câştigat? Lua-m-ar
dracu! Plătesc oalele sparte sau mă duc la spiţer să-mi pună
bandaje la cap. Şi dacă bunul Dumnezeu există, ei! atunci e
şi mai rău: s-a zis cu mine! Trebuie că mă priveşte cu coada
ochiului din înaltul cerului şi se perpeleşte.
A dat din mână brusc, oa şi cum ar fi izgonit o muscă
enervantă.
— În sfârşit, făcu el plictisit. Asta voiam să-ţi spun: cum a
sosit vaporul regal împodobit peste tot cu steaguri şi au
început să se tragă salve de tun şi cum a pus prinţul piciorul
pe pământul Cretei… Ai văzut vreodată un popor întreg
nebun de fericire că-şi află libertatea? Nu? Ei atunci,
sărmanul meu jupân, te-ai născut orb şi orb ai să mori. Eu,
chiar dac-ar fi să trăiesc o mie de ani, chiar dacă n-ar mai
rămâne din mine decât o halcă de carne vie, ce-am văzut în
ziua ceea n-am să uit o viaţă. Şi dacă fiecare om ar putea să-
şi aleagă raiul în cer, potrivit cu gusturile lui – şi-aşa ar
trebui: asta numesc eu rai –, i-aş spune bunului Dumnezeu
„Doamne, raiul meu să fie o Cretă împodobită cu mirt şi
26
steaguri şi să dăinuie secole în şir clipa în care prinţul
George a pus piciorul pe pământul Cretei. Mi-e de-ajuns.‖
Zorba tăcu din nou. Îşi răsuci mustaţa, îşi umplu ochi un
pahar cu apă de la gheaţă şi-l dădu pe gât dintr-odată.
— Ce s-a petrecut în Creta, Zorba? Povesteşte!
— N-o să mă apuc acu să îndrug verzi şi uscate! zise Zorba
enervat. Dragul meu, un lucru îţi spun: că lumea asta e-o
taină şi că omul nu e decât o mare brută. O mare brută şi-un
mare Dumnezeu. Un ticălos de rebel, venit din Macedonia, cu
mine, pe nume Yorga, un tip uns cu toate alifiile, un porc
infect, ce mai, ei bine, plângea. „De ce plângi, mă Yorga,
blestematule? i-am zis, da‘ şi mie-mi curgeau lacrimile gârlă.
De ce plângi, bă, porcule?‖ Şi unde nu mi se aruncă de gât şi
începe să mă pupe, miorlăind oa un copil. După care,
zgârciobul ăsta fără pereche, scoate punga de bani, îşi
deşartă în poală monede de aur şparlite de la turci şi începe
să le zvârle în aer cu amândouă mâinile. Pricepi, jupâne,
asta-i libertatea!
M-am ridicat şi am urcat pe punte, spre a mă lăsa biciuit
de aspra adiere a mării.
„Asta-i libertatea, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni
grămadă monedele de aur şi, deodată, să-ţi învingi pasiunea
şi să-ţi azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi
de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu
cumva e şi asta tot o formă de sclavie? Să te sacrifici pentru
o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât
stăpânul se plasează mai la înălţime, cu-atât funia sclavului
se lungeşte? Ar putea atunci să se zbenguie şi să zburde pe-o
arenă mai încăpătoare şi să moară fără a da de funie. Asta se
numeşte aşadar libertate?‖
La sfârşitul după-amiezii am acostat la ţărmul nostru
nisipos. Un nisip alb, extrem de fin, nişte leandri încă în
floare, nişte smochini, nişte roşcovi şi, mai departe, la
dreapta, un deluşor scund şi cenuşiu, fără un copac, ce
semăna cu chipul unei femei lungite pe spate. Şi pe sub
bărbia ei, pe gâtul ei, treceau filoanele cafenii ale lignitului.
27
 Sufla un vânt de toamnă, nori scămoşaţi treceau domol şi
îndulceau pământul acoperindu-se de umbră. Alţii se
profilau ameninţători. Soarele se acoperea şi se descoperea,
iar faţa pământului se întuneca şi se lumina ca un chip viu
şi frământat.
M-am oprit o clipă pe nisip şi am privit. Sfânta singurătate
se întindea în faţa mea, tristă, fascinată, ca pustiul. Poemul
budist urcă din pământ şi mi se strecură până în fundul
sufletului: „Când oare mă voi retrage, în sfârşit, în pustietate,
singur, fără tovarăşi, fără bucurie şi fără tristeţe, cu unica
sfântă certitudine că totul nu e decât un vis? Când, cu
zdrenţele mele – fără dorinţe –, mă voi retrage voios în
creierul munţilor? Când, văzând că trupul meu nu e decât
boală şi crimă, bătrâneţe şi moarte – liber, fără teamă, plin
de bucurie –, mă voi retrage în pădure? Când? Când? Când?‖
Zorba se apropie, cu santuri-ul subsuoară.
— Iată lignitul! am spus eu, să-mi ascund emoţia.
Şi-am întins mâna spre dealul cu chip de femeie.
Dar Zorba şi-a încruntat sprâncenele fără să se întoarcă.
— Mai târziu, nu e momentul, jupâne, a zis el. Mai întâi
trebuie să se oprească pământul. Încă se mai mişcă, fir-ar să
fie, se mişcă, parşivul, ca puntea unui vapor. Hai degrabă în
sat.
Şi-o porni înainte cu paşi mari.
Doi băieţaşi cu picioarele goale, bronzaţi ca nişte pui de
felahi, veniră în fuga mare şi apucară geamantanele. Un
vameş borţos cu ochi albaştri pufăia din narghilea în baraca
ce îndeplinea rolul de vamă. Se uită la noi cu coada ochiului,
aruncă o privire nepăsătoare asupra geamantanelor şi se
răsuci o clipă pe scaun cu intenţia de-a se ridica parcă. Dar
n-a avut curajul s-o facă. A ridicat încet ciubucul narghilelei:
— Bine aţi venit! zise el cu voce adormită.
Unul dintre băieţi se apropie de mine. Clipi din ochii lui
negri ca două măsline:
— Nu e cretan! făcu el pe-un ton de zeflemea. Un puturos,
ce mai tura-vura!
28
 — Cretanii nu sunt puturoşi?
— Sunt… sunt şi ei… răspunse micuţul cretan, dar altfel…
— E departe satul?
— Ah, de unde! la o aruncătură de praştie! Uite, în dosul
grădinilor, în văgăună. Un sat frumos, boierule. O regiune
unde curge lapte şi miere: roşcove, fasole, năut, untdelemn,
vin. Şi colo, în nisip, cresc castraveţi, şi ăi mai timpurii
pepeni galbeni din Creta. Vântul din Africa îi umflă, boierule.
Dacă te culci într-o grădină de zarzavat, îi auzi cum pârâie,
crr! crr! şi cum se îngroaşă în timpul nopţii.
Zorba mergea înainte niţeluş oblic. Mai era încă ameţit.
— Curaj, Zorba! i-am strigat. Am ieşit din încurcătură,
nicio grijă!
Grăbeam pasul. Pământul era plin de nisip şi de scoici.
Din loc în loc, câte-o tamarişcă, câte-un smochin sălbatic,
câte-o tufă de trestie, de captalan-amar. Era zăpuşeală. Norii
se lăsau din ce în ee mai jos, vântul se potoli.
Treceam pe lângă un smochin uriaş cu trunchiul
îngemănat, răsucit în formă de spirală, care începea să se
scorojească de bătrâneţe. Unul dintre băieţaşi se opri. Îmi
indică, cu o mişcare a bărbiei, bătrânul arbore.
— Smochinul Dom‘şoarei! zise el.
Am tresărit. Pe-acest pământ al Cretei, fiecare piatră,
fiecare copac îşi are tragica poveste.
— Al Dom‘şoarei? De ce-i zice aşa?
— Pe vremea lui bunicu-meu, fata unui grangur s-a
îndrăgostit de-un ciobănaş. Da‘ taică-su s-a-mpotrivit;
dom‘şoara plângea, urla, se ruga, da‘ bătrânul o ţinea pe-a
lui! Şi iaca într-o seară ăi doi tineri se făcură nevăzuţi. I-au
căutat o zi, două, trei, o săptămână, nimic! Dar au început să
pută, şi-atunci s-au luat după miros şi i-au găsit sub
smochinul ăsta, putreziţi şi înlănţuiţi. Pricepi? I-au găsit
după miros.
Copilul izbucni în râs. Se auzea freamătul satului. Nişte
câini se porniră să latre, câteva femei se văicăreau, cocoşii
vesteau schimbarea vremii. În aer plutea miros de drojdie,
29
răspândit de cazanele în care se distila rachiul.
— Uite satul! strigară cei doi copii luându-şi avânt.
Îndată ce înconjurarăm colina de nisip, cătunul ne apăru
în faţa ochilor, cocoţat pe povârnişul văgăunii. Case scunde
cu ceardacuri, spoite cu var, lipite una de alta; şi cum
ferestrele deschise formau pete negre, semănau cu nişte
cranii albicite înfipte între stânci.
M-am apropiat de Zorba.
— Fii atent, Zorba, l-am sfătuit pe şoptite, poartă-te cum
trebuie, acum când intrăm în sat. Să n-aibă nimeni nicio
bănuială, Zorba! Să arătăm ca nişte oameni de afaceri
serioşi: eu, patronul, iar tu, şeful de echipă. Cretanii, află de
la mine, nu ştiu de glumă. De cum au pus ochii pe tine,
dibăcesc îndată dacă scârţâie ceva, şi porecla e gata. Nu mai
scapi de ea orice-ai face. Eşti ca un câine cu tinicheaua de
coadă.
Zorba îşi prinse mustaţa în palmă şi se scufundă într-o
adâncă meditaţie.
— Ascultă, jupâne, zise el în cele din urmă, dacă se află
vreo văduvă în comună, n-are de ce să-ţi fie teamă, dacă
nu…
În clipa aceea, la intrarea în sat, o cerşetoare numai
zdrenţe din cap până-n picioare veni în fuga mare cu mâna
întinsă. Oacheşă, împuţită foc, cu o mustăcioară neagră şi
stufoasă.
— Ei, cumetre! îi strigă ea lui Zorba, ei, cumetre! ai suflet?
Zorba se opri.
— Am, răspunse el serios.
— Atunci dă-mi cinci drahme!
Zorba scoase din buzunar un portofel de piele ponosit.
— Poftim! zise el.
Şi un zâmbet îi înflori pe buzele încă amare. Se întoarse:
— După cum văd, zise el, nu-i scump pe-aici: cinci drahme
sufletul.
Câinii din sat se năpustiră asupra noastră, femeile se
aplecară pe marginea cerdacurilor, copiii se luară laie după
30
noi zbierând. Unii lătrau, alţii claxonau cu maşinile, alţii ne-o
luau înainte privindu-ne cu ochi mari, extaziaţi.
Ajunserăm în piaţa satului: doi plopi albi uriaşi,
înconjuraţi de nişte butuci grosolan ciopliţi, care slujeau
drept bănci; în faţă, cafeneaua, având deasupra o imensă
firmă decolorată: „Cafenea-Măcelărie Pudoarea‖.
— De ce râzi, jupâne? întrebă Zorba.
Dar n-am apucat să-i răspund. Din uşa cafenelei-
măcelărie ţâşniră vreo cinci-şase coloşi în nădragi albaştri şi
cu cingătoare roşie.
— Bine-aţi venit, prieteni! strigară ei. Binevoiţi şi intraţi să
beţi un rachiu. E încă fierbinte, acu‘ scos din cazan.
Zorba plescăi.
— Ce zici, jupâne?
Se întoarse spre mine şi-mi făcu cu ochiul.
— Bem unu?
Băurăm unul, care ne arse măruntaiele. Cafegiul-măcelar,
un bătrân voinic, bine conservat şi sprinten, ne aduse nişte
scaune.
Am întrebat unde am putea locui.
— Duceţi-vă la madam Hortense, strigă careva.
— O franţuzoaică? făcui mirat.
— Vine din celălalt capăt al lumii. Şi-a trăit viaţa, şi-a
făcut de cap cam peste tot, şi când a îmbătrânit, a tras la mal
aici, unde a deschis un han.
— Vinde şi bomboane! se repezi un copil.
— Se dă cu făină şi cu vopsele! strigă un altul. Are o
panglică în jurul gâtului. Are şi-un papagal.
— Văduvă? întrebă Zorba. E văduvă?
Nimeni nu-i răspunse.
— Văduvă? mai întrebă o dată, lăsându-i gura apă.
Cafegiul îşi apucă strâns barba deasă şi căruntă.
— Câte fire de păr ţin în mână, prietene? Câte? Ei bine,
după atâţi bărbaţi e văduvă. Te-ai lămurit?
— M-am lămurit, răspunse Zorba, lingându-se pe buze.
— Te poate lăsa văduv şi pe tine.
31
 — Ia seama, prietene! strigă un bătrân, în hohotele de râs
ale tuturor.
Cafegiul îşi făcu din nou apariţia, aducând pe-o tavă al
doilea rând de trataţii: pâine de orz, brânză de capră, pere.
— Hai, daţi-le pace! strigă el. Să n-aud de nicio madam! La
mine-o să doarmă.
— O să-i iau la mine, Kondomanolio! zise moşul. N-am
copii, am casă mare, e loc berechet.
— Ba să-mi fie cu iertare, moş Anagnosti, strigă cafegiul
aplecându-se la urechea moşului. Eu am zis ăl dintâi.
— N-ai decât să-l iei pe celălalt, zise moş Anagnosti, eu îl
iau pe bătrân.
— Care bătrân? făcu Zorba, adânc jignit.
— Nu ne despărţim, zisei eu, şi-i făcui semn lui Zorba să
nu se enerveze. Nu ne despărţim. O să mergem la madam
Hortense…

— Bine-aţi venit! Bine-aţi venit!

O femeiuşcă scurtă şi bondoacă, durdulie, cu un păr
decolorat, ca inul, îşi făcu apariţia sub plopi, legănându-se
pe picioarele-i strâmbe, cu braţele întinse. O aluniţă zbârlită
de câteva fire ca părul de porc îi împodobea bărbia. Purta o
panglică de catifea roşie în jurul gâtului şi obrajii ofiliţi îi
erau tencuiţi cu pudră mov. O şuviţă de păr zglobie îi juca pe
frunte, făcând-o să semene cu Sarah Bernhardt, bătrână, în
Vulturul.
— Încântat de cunoştinţă, madam Hortense! am răspuns
eu pregătindu-mă să-i sărut mâna, cuprins de-o spontană
bună dispoziţie.
Viaţa mi-apăru deodată ca un basm, ca o comedie de
Shakespeare, să zicem Furtuna. Abia debarcasem, udaţi din
cap până-n picioare după naufragiul imaginar. Exploram
tocmai uluitoarele ţărmuri şi îi salutam solemn pe locuitorii
din partea locului. Această madam Hortense îmi apărea ca o
regină a insulei, un fel de focă blonda şi lucitoare, care
eşuase, pe jumătate descompusă, parfumată şi mustăcioasă,
32
pe această plajă de nisip. În spatele ei, cu multiplele-i capete
jegoase, ciufulite şi pline de voie bună, Caliban, poporul,
care-o privea cu mândrie şi dispreţ.
Zorba, prinţul travestit, o privea la rândul lui admirativ, cu
ochi zgâiţi, ca pe-o veche tovarăşă, bătrână fregată ce s-a
luptat pe mări îndepărtate, rând pe rând victorioasă şi
învinsă, cu sabordurile năruite, cu catargele fărâmate, cu
pânzele sfâşiate – şi care acum, brăzdată de crăpăturile pe
care şi le călăfătuia cu cremă şi pudră, se retrăsese pe
această coastă şi aştepta. Îl aştepta, evident, pe Zorba,
căpitanul cu mii de cicatrice pe obraz. Şi aveam plăcerea să-i
văd pe aceşti doi actori întâlnindu-se, în sfârşit, în acest
decor cretan, montat şi pictat cu tuşe groase de penel.
— Două paturi, madam Hortense! spusei eu închinându-
mă în faţa bătrânei actriţe a dragostei. Două paturi fără
ploşniţe…
— Fără ploşniţe, vai de mine, fără ploşniţe! strigă ea,
aruncându-mi o lungă privire provocatoare.
— Ba sunt! Ba sunt! strigară rânjind gurile lui Caliban.
— Ba nu sunt! Ba nu sunt! insistă ea lovind pietrişul cu
un picioruş dolofan, îmbrăcat într-un ciorap gros azuriu.
Purta nişte vechi pantofi de bal scâlciaţi, împodobiţi cochet
cu o mică fundă de mătase.
— Hu! Hu! lua-te-ar dracu, prima donna! se mai auzi o
dată hohotul lui Caliban.
Dar madam Hortense, plină de demnitate, o şi luase din
loc, deschizându-ne drumul. Mirosea a pudră şi a săpun de
proastă calitate.
Zorba păşea în urma ei, sorbind-o din priviri
— Ia, jupâne, ia uite, mi se destăinui el. Cum se mai
leagănă, păcătoasa: plaf! plaf!, ca oile alea care au coada
numai grăsime!
Căzură vreo două-trei picături mari de ploaie, cerul se
întunecă. Fulgere albastre săgetară muntele. Fetiţe, înfofolite
în micile lor glugi albe din lână de capră, mânau degrabă din
islaz capra şi oaia familiei. Femeile, ghemuite în faţa vetrei,
33
aprindeau focul de seară.
Zorba îşi muşca nervos mustaţa, neputându-se opri să
contemple bucile madamei, ce se legănau.
— Hm! şopti el deodată într-un oftat. Ticăloasa asta de
viaţă, nu e niciodată lipsită de surprize.

34
 III

Nişte vechi cabine de baie, lipite una de alta, alcătuiau

micul hotel al doamnei Hortense. Prima cabină era prăvălia.
Găseai aici bomboane, ţigări, alune americane, fitiluri de
lampă, abecedare, lumânări şi smirnă. Alte patru cabine, în
şir, constituiau dormitoarele. În spate, în curte, se afla
bucătăria, spălătoria, poiata de păsări şi coteţele cu iepuri de
casă. Jur împrejur, plantaţi în nisipul fin, nişte bambuşi
stufoşi şi câţiva cactuşi. Toată această alcătuire exalta un
miros de mare, de găinaţ şi de urină. Dar în răstimpuri, când
trecea madam Hortense, aerul îşi schimba mirosul ca şi cum
ti s-ar fi deşertat sub nas un lighean de coafor.
După ce ne-a făcut paturile, ne-am culcat şi am tras un
pui de somn până dimineaţa. Nu mi-aduc aminte ce-am
visat, dar, când m-am trezit, eram uşor şi vesel ca după o
baie în mare.
Era duminică, muncitorii urmau să vină a doua zi din
satele învecinate pentru a începe lucrul la mină. Aveam deci
răgazul să dau o raită în ziua aceea, spre a vedea pe ce
meleaguri mă aruncase soarta. Abia se crăpa de ziuă când
am zbughit-o afară. Am lăsat în urmă grădinile, am luat-o
de-a lungul ţărmului, am făcut degrabă cunoştinţă cu apa,
cu pământul, cu acrul din partea locului, am cules plante
sălbatice, şi palmele mi s-au impregnat cu miros de cimbru,
salvie şi izmă.
M-am urcat pe un deluşor şi am privit. Un peisaj auster de
granit şi de calcar foarte dur. Roşcovi în tonuri întunecate,
măslini argintii, smochini şi viţă de vie. În vâlcele adăpostite,
grădini de portocali, de lumii şi de moşmoni; în apropierea
ţărmului, grădinile de zarzavat La sud, marea încă
zbuciumată, de necuprins, ce venea mugind dinspre coastele
35
Africii, se avânta muşcând din pământul Cretei. Foarte
aproape, un mic ostrov, nisipos, de-un roz virginal sub
lumina primelor raze de soare.
Acest peisaj cretan se asemăna, îmi făcea impresia, cu o
proză de bună calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de înflorituri
inutile, viguros şi reţinut. Exprima esenţialul cu mijloacele
cele mai simple. Nu-i ardea de şagă, refuza să utilizeze cel
mai mic artificiu. Spunea ce avea de spus cu o virilă
austeritate. Dar printre rândurile-i severe se desluşea o
sensibilitate şi o gingăşie neaşteptate; în vâlcele adăpostite,
lămâii şi portocalii îşi răspândeau mireasma, iar mai departe,
marea nesfârşită emana o inepuizabilă poezie.
— Creta, am rostit în şoaptă, Creta… şi-am simţit cum îmi
bate inima.
Am coborât deluşorul şi-am apucat-o pe malul apei. Nişte
fete tinere cărora le turuia gura îşi făcură apariţia, cu
basmale albe ca zăpada, cu cizmuliţe înalte, galbene, cu
poalele rochiţelor suflecate; se duceau să asculte slujba la
mănăstirea care se zărea în depărtare, orbitor de albă, la
marginea mării.
M-am oprit locului. Cum dădură cu ochii de mine, le
încremeni râsul pe buze. Din cap până în picioare, trupul li
se puse în poziţie de apărare şi degetele li se închirciră
nervoase de corsajele strânse pe talie. Sângele lor se afla în
stare de alarmă. Pe toate aceste coaste ale Cretei, îndreptate
spre Africa, piraţii au făcut, secole de-a rândul, neaşteptate
incursiuni, răpind oile, femeile, copiii. Le legau fedeleş cu
centurile lor roşii, le azvârleau în calele corăbiilor şi ridicau
ancora pentru a le duce la Alger, la Alexandria sau la Beirut
să le vândă. Secole de-a rândul, pe acest ţărm brăzdat de
flamuri îndoliate, marea a răsunat de bocete. Mă uitam cum
se apropie cumplitele fete, lipite una de alta, formând parcă o
barieră de netrecut. Mişcări sigure, indispensabile secolelor
trecute, şi care revin azi fără temei, urmând ritmul unei
necesităţi dispărute.
Dar când fetele au ajuns în dreptul meu, m-am dat la o
36
parte calm şi am zâmbit. Şi pe loc, ca şi cum ar fi simţit
dintr-odată că primejdia a trecut de veacuri, trezindu-se
brusc în epoca noastră de securitate, chipurile li se luminară,
linia de bătaie în rânduri strânse se rări, şi toate odată îmi
urară bun-sosit cu glasuri voioase şi cristaline. În clipa
aceea, clopotele îndepărtatei mănăstiri, fericite, zglobii,
umplură văzduhul cu sunetul lor triumfal.
Soarele urcase binişor, cerul era senin. M-am vârât între
stânci, cuibărit ca un pescăruş într-o nişă, şi am privit
marea. Îmi simţeam trupul plin de vigoare, proaspăt, supus.
Iar sufletul, urmărind valul, devenea val, supunându-se şi el,
fără să mai reziste, ritmului mării.
Puţin câte puţin, simţeam inima unflându-mi-se. Glasuri
obscure urcau în mine, poruncitoare şi rugătoare. Ştiam cine
cheamă. De cum rămâneam singur o clipă, urla în mine,
stăpânită de presimţiri îngrozitoare, de temeri nebuneşti, de
emoţii, aşteptând de la mine eliberarea.
Am deschis degrabă volumul Dante, „tovarăşul meu de
drum‖, ca să nu-l mai aud şi să anihilez astfel cumplitul
demon. Îl răsfoiam, citeam un vers de-aici, o terţină de-acolo,
îmi reaminteam întregul cânt, şi din paginile înflăcărate se
iveau urgisiţii urlând. Mai încolo, câteva suflete rănite se
chinuiau să urce un munte înalt, prăpăstios. Şi mai departe,
pe pajişti de smarald, hălăduiau sufletele preafericiţilor,
aidoma unor licurici sclipitori. Mergeam încoace şi încolo
prin cumplitul edificiu al destinului, circulam în voie prin
Infern, prin Purgatoriu, prin Paradis, ca la mine acasă.
Sufeream, nădăjduiam sau gustam fericirea deplină,
lăsându-mă purtat pe aripile minunatelor stihuri.
La un moment dat, am închis cartea şi mi-am aruncat
ochii spre larg. Un pescăruş, cu burta lipită de-un val, se
înălţa şi cobora odată cu el, savurând, fericit, marea
voluptate de-a fi purtat în neştire. Un puşti bronzat se ivi pe
malul apei, cu picioarele goale şi fredonând cântece de
dragoste. Poate că înţelegea câtă durere e în ele, căci glasul
începu să-i răguşească la fel ca unui cocoş tânăr.
37
 Ani şi ani de zile, veacuri de-a rândul, versurile lui Dante
au fost cântate astfel în ţara poetului. Şi aşa cum cântecul de
dragoste îi pregăteşte pe băieţi şi pe fete pentru dragoste,
înflăcăratele versuri florentine li pregăteau pe efebii italieni
pentru lupta de eliberare. Toţi, din generaţie în generaţie, îşi
contopeau sufletul cu cel al poetului, preschimbându-şi robia
în libertate.
Am auzit un hohot de râs în spatele meu. M-am prăvălit
dintr-odată de pe culmile danteşti, m-am întors şi am dat cu
ochii de Zorba, care se afla în picioare în spatele meu şi
râdea cu gura până la urechi.
— Ce-s purtările astea, jupâne? strigă el. Te caut de ore
întregi, dar unde să te dibuiesc?
Văzând însă că tac, nemişcat, adăugă:
— E trecut de amiază, găina e gata friptă; o să se facă
scrum, sărăcuţa! Pricepi?
— Pricep, dar nu mi-e foame.
— Nu ţi-e foame! făcu Zorba, lovindu-şi coapsele. Da‘ n-ai
băgat nimic în gură de azi-dimineaţă. Trebuie să-i porţi de
grijă şi trupului, să ai milă de el. Dă-i de mâncare, jupâne,
dă-i de mâncare, el e măgăruşul nostru, pricepi? Dacă nu-l
hrăneşti, o să te lase baltă în mijlocul drumului.
De ani de zile dispreţuiam plăcerile trupeşti şi. dacă s-ar fi
putut, aş fi mâncat pe furiş, cu senzaţia că făptuiesc o treabă
ruşinoasă. Dar, ca să nu-l mai aud pe Zorba bombănind, am
zis:
— Bine, vin.
Am pornit-o spre sat. Orele petrecute printre stânci
trecuseră ca nişte ore de dragoste, iute ca fulgerul. Simţeam
încă asupra mea răsuflarea încinsă a poetului florentin.
— Te gândeai la lignit? întrebă Zorba cu oarecare şovăială.
— La ce altceva ai vrea să mă gândesc? răspunsei
zâmbind. Mâine începem lucrul Trebuia să fac socoteli.
Zorba mă privi cu coada ochiului şi tăcu. Îmi dădeam din
nou seama că mă cântăreşte, că nu ştie încă ce să creadă
sau să nu creadă despre mine.
38
 — Şi rezultatul acestor socoteli? mă mai întrebă el,
înaintând precaut.
— În trei luni trebuie să extragem zece tone de lignit pe zi
ca să acoperim cheltuielile.
Zorba se mai uită o dată la mine, de data aceasta, însă, cu
îngrijorare.
— Şi de ce dracu a trebuit să vii pe malul mării ca să faci
socoteli? Să-mi fie cu iertare, jupâne, dacă te întreb, dar nu-
mi intră-n cap. Eu, când mă lupt cu cifrele, m-aş vârî în
gaură de şarpe, să nu văd nimic. Dacă ridic ochii şi văd
marea, sau un pom, sau o muiere, chiar una bătrână, păi s-a
dus dracului! toate socotelile şi păcătoasele astea de cifre îşi
iau zborul de-ai zice c-au prins aripi…
— E vina ta, Zorba! făcui eu ca să-l sâcâi. N-ai forţa să-ţi
concentrezi gândurile.
— Nu ştiu, jupâne. Depinde. Sunt cazuri când nici
Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat.
Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un
migdal. „Ei, moşule, am zis eu, sădeşti un migdal?‘ Da‘ el,
aşa povârnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: „Eu, fiule, mă
port de parcă n-o să mor niciodată‖. Şi i-am răspuns: „Eu mă
port de parcă aş muri în fiece clipă‖. Care din noi doi avea
dreptate, jupâne?
Mă privi triumfător.
— Aici să te văd, zise el.
Am tăcut. Două poteci la fel de aride şi de cutezătoare duc
pe culme. A acţiona ca şi cum moartea n-ar exista, a acţiona
cu gândul în fiecare clipă la moarte, poate că e acelaşi lucru.
Dar în momentul când Zorba mi-a pus întrebarea nu ştiam
asta.
— Ei, făcu Zorba în zeflemea. Nu-ţi face sânge rău, jupâne,
n-ai pe unde scoate cămaşa. Să vorbim de altceva. Mie, în
clipa asta, mi-e gândul la mâncare, la găină, la pilaful
presărat cu scorţişoară, şi din creier îmi ies aburi ca din
pilaf. Să mâncăm mai întâi şi-om vedea după aceea. Fiecare
lucru la vremea lui. Acu‘ în faţa noastră e pilaful, aşadar
39
gândul trebuie să ne fie la pilaf. Mâine o să fie lignitul în faţa
noastră, aşadar gândul o să ne fie la lignit. Niciun lucru făcut
pe jumătate, pricepi?
Intram în sat. Femeile şedeau în prag şi sporovăiau;
moşnegii, sprijiniţi în ciomege, tăceau. Sub un rodiu doldora
de fructe o băbuţă sfrijită îşi curăţa nepotul de păduchi.
În faţa cafenelei stătea un moşneag drept ca bradul, cu o
figură aspră şi concentrată, cu nasul coroiat, cu un aspect de
mare boier; era Mavrandoni, bătrânul satului, care ne
închiriase mina de lignit. Trecuse în ajun; pe la madam
Hortense ca să ne ducă la el acasă.
— Ne crapă obrazul de ruşine, spusese el, că aţi tras la
han, de parcă nu s-ar găsi nimeni în sat care să vă
primească.
Avea o mutră gravă, rostea cuvintele măsurat. Am refuzat.
S-a simţit jignit, dar n-a stăruit.
— Eu unul mi-am făcut datoria, a zis în timp ce pleca;
sunteţi liberi.
Nu mult după aceea, nea trimis două calupuri de brânză,
un coş cu rodii, un ulcior cu stafide şi smochine şi o
damigeană de rachiu.
— Plecăciune din partea căpitanului Mavrandoni! zise
servitorul în timp ce descărca proviziile de pe măgar; daru-i
mic, făcu el, da‘ inima-i mare.
Îl salutarăm pe mai-marele satului cu o avalanşă de vorbe
cordiale.
— Să trăiţi ani mulţi! zise el, punându-şi mâna pe piept.
Şi nu mai scoase o vorbă.
— Nu-i prea place să vorbească, şopti Zorba: e-un om
posac.
— Mândru, zisei eu, îmi place.
Iată că sosirăm. Nările lui Zorba fremătau bucuroase.
Madam Hortense, de cum ne zări în prag, scoase un strigăt şi
intră îndărăt în bucătărie.
Zorba întinse masa în curte, sub bolta desfrunzită. Tăie
felii mari de pâine, aduse vin, puse farfuriile şi tacâmurile. Se
40
întoarse spre mine, mă privi şmechereşte şi făcu un gest spre
masă: pusese trei tacâmuri!
— Pricepi, jupâne? îmi şopti el.
— Pricep, răspunsei, pricep, bătrân desfrânat ce eşti.
— Găina bătrână face supa bună, zise el lingându-şi
buzele. Mai ştiu şi eu câte ceva.
Alerga, sprinten, din ochi îi scăpărau scântei şi fredona
vechi cântece de dragoste.
— Asta-i viaţa, jupâne, viaţa bună. Iată, în clipa asta mă
port de parcă ar fi să mor pe loc. Şi mă grăbesc să nu dau
ortul popii până nu mănânc găina.
— La masă! porunci madam Hortense.
Ridică oala de pe foc şi o puse în faţa noastră. Dar rămase
cu gura căscată: observase cele trei tacâmuri.
Stacojie până-n vârful urechilor de plăcere, se uită la
Zorba şi clipi din ochişorii ei acidulaţi, albaştri ca cicoarea.
— Are pe dracu-n ea, îmi zise Zorba în şoaptă.
Apoi, cu o politeţe extremă, se întoarse spre doamna:
— Frumoasă nimfă a valurilor, zise el, suntem nişte
naufragiaţi zvârliţi de mare în regatul său. Binevoieşte să iei
masa cu noi, sirena mea!
Bătrâna cântăreaţă deschise larg braţele şi le aduse înapoi,
de parcă ar fi vrut să ne cuprindă în ele pe amândoi, se
legănă graţios, îl atinse uşor pe Zorba, apoi pe mine, şi alergă
gângurind în camera ei. Puţin după aceea, îşi făcu din nou
apariţia, vioaie şi în pas legănat, îmbrăcată în toaleta ei
numărul unu: o rochie veche de catifea verde, jerpelită toată,
garnisită cu şireturi galbene, roase. Corsajul îi rămăsese cu
generozitate desfăcut şi-şi prinsese cu un ac, în decolteu, un
trandafir de pânză cu petalele desfoiate. Ţinea în mână
colivia papagalului, pe care-o atârnă de boltă.
O aşezarăm la mijloc, Zorba la dreapta, eu la stingă ei.
Ne-am repezit cu toţii La mâncare. S-a scurs o bună
bucată de vreme fără ca vreunul să sufle un cuvânt. Se
hrănea animalul din noi, se adăpa cu vin, alimentele se
transformau repede în sânge, lumea se înfrumuseţa, femeia
41
de lângă noi întinerea cu fiecare clipă şi ridurile! se ştergeau.
Papagalul atârnat în faţa noastră, într-un costumaş verde cu
vestă galbenă, se apleca să ne privească şi ni se părea când
întruchiparea unui omuleţ vrăjit, când a sufletului bătrânei
cântăreţe în toaletă verde cu galben. Iar deasupra capetelor
noastre bolta desfrunzită se acoperi deodată cu ciorchini
mari de struguri negri.
Zorba îşi roti ochii-n cap şi-şi desfăcu larg braţele, vrând
parcă să îmbrăţişeze întreaga lume.
— Ce se-ntâmplă, jupâne? strigă el uluit. Bei un păhărel
de vin şi iată că lumea o ia razna. La urma urmelor, ce e şi
viaţa asta, jupâne! Zău aşa, ăştia ce-atârnă deasupra
capului, struguri să fie, îngeri să fie, nu-mi dau seama. Sau
nu e absolut nimic, şi nimic nu există, nici găina, nici sirena,
nici Creta? Vorbeşte, jupâne, vorbeşte altfel simt că-mi pierd
minţile!
Lui Zorba începea să i se dezlege limba. Terminase cu
găina şi o privea pe madam Hortense cu lăcomie. Ochii! se
lipiseră de ea, urcau, coborau, se furişau în pieptul umflat,
pe care-l pipăiau ca nişte mâini. Ochişorii bunei noastre
doamne străluceau şi ei: îi plăcea vinul şi dăduse ceva
pahare pe gât. Iar neastâmpăratul demon al vinului o
readusese în epoca frumoaselor zile de odinioară. Redevenind
duioasă, hazlie, expansivă, se ridică, zăvorî uşa ce da în
afară, ca să n-o vadă sătenii – „barbarii‖, cum îi numea ea –
îşi aprinse o ţigară,. şi din năsucul ei ridicat în vânt „à la
française‖ începură să iasă rotocoale de fum.
În asemenea momente, toate porţile femeii se deschid,
santinelele aţipesc, şi-un cuvânt potrivit e la fel de puternic
ca aurul sau ca dragostea. Mi-am aprins aşadar pipa şi am
rostit cuvântul potrivit.
— Madam Hortense, mi-o aminteşti pe Sarah Bernhardt…
când era tânără. Nu mă aşteptam să găsesc în acest loc
sălbatic atâta eleganţă, atâta graţie, atâta frumuseţe şi
politeţe. Care Shakespeare te-a trimis aşadar aici, printre
barbari?
42
 — Shakespeare? făcu ea zgâindu-şi ochişorii spălăciţi.
Care Shakespeare?
Gândul ei îşi luă zborul, rapid, spre teatrele pe care le
văzuse, dădu într-o clipă o raită prin barurile de la Paris şi
până la Beirut, de acolo pe toată întinderea coastei Anatoliei,
şi, brusc, îşi aminti: era la Alexandria, o sală mare cu lustre,
fotolii de catifea, bărbaţi şi femei, spinări goale, parfumuri,
flori. Deodată, cortina se ridică şi un negru teribil îşi făcu
apariţia…
— Care Shakespeare? făcu ea din nou, mândră că până la
urmă şi-a amintit; cel care se mai cheamă şi Othello?
— El, el. Care Shakespeare, nobilă doamnă, te-a aruncat
pe aceste stânci sălbatice?
Se uită în jurul ei. Uşile erau închise, papagalul dormea,
iepurii de casă făceau dragoste, eram singuri. Emoţionată,
începu să-şi deschidă inima, cum deschizi un vechi sipet plin
de mirodenii, de scrisorele de dragoste îngălbenite, de toalete
străvechi…
Vorbea greceşte ca vai de lume, stâlcea cuvintele, încurca
silabele. Cu toate acestea, o înţelegeam perfect, şi uneori abia
izbuteam să ne ţinem râsul, alteori – trăseserăm şi noi
binişor la măsea – ni se umpleau ochii de lacrimi.
— Ei bine (cam asta e ceea ce ne-a povestit bătrâna sirenă
în curtea-i parfumată), ei bine, eu, cea care vă vorbesc, n-am
fost cântăreaţă de cabaret, nu! Am fost o artistă renumită.
Purtam combinezoane de mătase cu dantelă veritabilă.
Numai că dragostea…
Oftă din rărunchi, îşi mai aprinse o ţigară de la ţigara lui
Zorba.
— Eram îndrăgostită de-un amiral. Creta se afla în plină
revoluţie şi flotele marilor puteri îşi aruncaseră ancora în
portul Suda. Câteva zile mai târziu, mi-am aruncat ţi eu
ancora acolo. Ah! ce măreţie! Să-i fi văzut pe cei patru
amirali: englez, francez, italian şi rus, cu fireturi de aur de
sus până jos, cu pantofi de lac şi cu pene la chipiu. Ca nişte
cocoşi. Cocoşi graşi, între optzeci şi o sulă de kile fiecare. Şi
43
ce bărbi! buclate, mătăsoase, brune, blonde, cărunte,
castanii, şi ce frumos miroseau! Fiecare îşi avea parfumul lui,
numai aşa îi puteam deosebi noaptea. Anglia mirosea a apă
de colonie, Franţa a violete, Rusia a mosc şi Italia, ah! Italia
se înnebunea după ambră. Ce bărbi, Dumnezeule, ce bărbi!
Adeseori, ne adunam pe vasul-amiral şi vorbeam de
revoluţie. Toate uniformele erau descheiate la nasturi, eu n-
aveam pe mine decât o cămăşuţă de mătase care se lipea de
corp pentru că mi-o udau cu şampanie. Era vară, înţelegi?
Vorbeam deci de revoluţie, discuţii serioase, iar eu îi apucam
de bărbi şi îi imploram să nu-i bombardeze pe bieţii cretani.
Îi vedeam cu binoclul, pe-o stâncă, lângă Canea. Mici, mici
de tot, ca nişte furnici, în nădragi albaştri şi cu cizme
galbene. Urlau, urlau, şi aveau un steag…
Trestiile care formau îngrăditura curţii se mişcară. Bătrâna
combatantă se opri, îngrozită. Între frunze sclipiră nişte ochi
răutăcioşi. Copiii din sat adulmecaseră zaiafetul nostru şi ne
spionau.
Cântăreaţa încercă să se ridice, dar nu izbuti: prea mult
mâncase şi băuse, se aşeză din nou, lac de sudoare. Zorba
ridică de jos o piatră: copiii se împrăştiară chirăind.
— Continuă, frumoasa mea, continuă, comoara mea! făcu
Zorba, apropiindu-şi ceva mai mult scaunul.
— Îi spuneam aşadar amiralului italian, cu care îmi
permiteam mai multe libertăţi, îi spuneam, trăgându-l de
barbă: „Dragul meu Canavaro – aşa îl chema –, micuţul meu
Canavaro, să nu faci bum! bum!, să nu faci bum! bum!‖ De
câte ori eu, cea care vă vorbesc, nu i-am salvat pe cretani de
la moarte! De câte ori tunurile nu erau gata să tragă, iar eu îl
apucam de barbă pe amiral şi-l opream să facă bum! bum!
Dar ţi-ai găsit recunoştinţă! În loc de decoraţie…
Era mâhnită, madam Hortense, de ingratitudinea
oamenilor. Lovi în masă cu pumnuleţul ei moale şi zbârcit.
Iar Zorba, întinzându-şi mâna expertă spre genunchii
depărtaţi, îi atinse, cuprins de-un simulacru de emoţie şi
strigă:
44
 — Bubulina2 mea, te rog, să nu faci bum! bum!
— Jos labele! făcu preabuna noastră doamnă cotcodăcind.
Drept cine mă iei, amice?
Şi-i aruncă o privire languroasă.
— Există un Dumnezeu, zicea bătrânul pehlivan, nu te
amăgi, Bubulina mea. Aici suntem, draga mea, nu-ţi fie
teamă!
Bătrâna sirenă ridică spre cor ochişorii ei albaştri
acidulaţi; îşi văzu papagalul cel verde dormind în colivie.
— Canavaro, micuţul meu Canavaro! gânguri ea
drăgăstoasă.
Papagalul, recunoscându-i vocea, deschise ochii, se prinse
cu ghearele de gratiile coliviei şi se apucă să strige cu un glas
răguşit, de om care se îneacă:
— Canavaro! Canavaro!
— Prezent! strigă Zorba punând din nou mâna pe
genunchii care slujiseră atât de mult, de parcă ar fi vrut să-i
ia în stăpânire.
Bătrâna cântăreaţă se frământă pe scaun şi-şi deschise
din nou guriţa încreţită.
— Am luptat şi eu, piept la piept, vitejeşte… Dar au venit
zilele negre. Creta a fost eliberată, flotele au primit ordin să
plece. „Şi eu, ce mă fac? am strigat apucând cele patru bărbi.
Unde mă lăsaţi? M-am obişnuit cu măreţia, m-am obişnuit
tu şampania şi cu puii fripţi, m-am obişnuit cu drăguţii de
marinari care mă salutau cu mâna la beretă. Ce mă fac, de
patru ori văduvă, domnilor amirali?‖ Ei făceau haz. Ah!
bărbaţii! M-au umplut de lire englezeşti, de lire italiene, de
ruble şi de napoleoni. I-am vârât prin ciorapi, prin corsaj,
prin pantofi. În ultima seară, cum plângeam şi urlam,
amiralilor li s-a făcut milă de mine. Au umplut cada de baie
cu şampanie, m-au aruncat înăuntru – eram foarte familiari,
vă daţi seama – şi după aia au băut toată şampania în
cinstea mea, şi s-au îmbătat. Apoi, au stins luminile…

2 Eroină din timpul războiului de independenţă al Greciei (1821—1828).

45
Dimineaţa am simţit toate mirosurile suprapuse: violete, apă
de colonie, mosc şi ambră. Cele patru mari puteri – Anglia,
Franţa, Rusia şi Italia – le ţineam aici, în poală, şi le jucam
aşa, uite-aşa!
Madam Hortense, desfăcând micuţele-i braţe durdulii, le
mişcă de jos în sus, ca şi cum ar fi săltat un bebeluş în
poală.
— Aşa, uite-aşa! uite-aşa! Când s-a luminat de ziuă, au
pus să se tragă salve de tun, nu vă mint, zău, pe cinstea
mea. şi o barcă albă cu douăsprezece rame m-a luat să mă
ducă pe uscat.
Şi-a scos batista şi a început să plângă, nemângâiată.
— Bubulina mea, strigă Zorba înflăcărat, închide ochii…
închide ochii, comoara mea. Eu sunt Canavaro!
— Jos labele, îţi spun! scheună din nou preabuna noastră
doamnă, fandosindu-se. Ia te uită la el! Unde sunt epoleţii de
aur, tricornul, barba parfumată? Ah! Ah!
Strânse uşurel mâna lui Zorba şi se porni iar pe plâns.
Se răcorise. Am tăcut cu toţii o clipă. Marea, în dosul
trestiilor, ofta, în sfârşit, liniştită şi duioasă. Vântul se potoli,
soarele asfinţi. Doi corbi de seară trecură pe deasupra
noastră şi aripile lor fâlfâiră ca şi cum ar fi sfâşiat o ţesătură
de mătase, să zicem cămaşa de mătase a unei cântăreţe.
Asfinţitul se lăsa ca o pulbere de aur, presărând întreaga
curte. Bucla nebunatică a doamnei Hortense se aprinse şi
fâlfâi în adierea de seară de parcă ar fi vrut să-şi ia zborul
spre a da foc capetelor învecinate. Pieptul ei pe jumătate
dezvelit, genunchii depărtaţi, umflaţi de vârstă, zbârciturile
gâtului, pantofii scâlciaţi se acoperiră cu aur.
Pe bătrâna noastră sirenă o trecu un fior. Închizând pe
jumătate ochişorii înroşiţi de lacrimi şi de vin, se uita când la
mine, când la Zorba, care, cu buzele uscate, stătea cu ochii
pironiţi pe pieptul ei. Se întunecase binişor. Ne privea pe
amândoi cu un aer interogativ, căznindu-se să-şi dea seama
care din noi e Canavaro.
— Bubulina mea, o alinta pătimaş Zorba, proptindu-şi
46
genunchiul de genunchiul ei, nu există Dumnezeu, nu există
Diavol, n-avea teamă. Ridică-ţi căpşorul, sprijină-ţi obrazul
de mânuţă şi zi-ne un cântec. Trăiască viaţa, ducă-se pe
pustii moartea!…
Zorba se aprinsese. În timp ce cu mâna stângă îşi răsucea
mustaţa, mâna dreaptă i se plimba pe cântăreaţa ameţită.
Vorbea cu răsuflarea întretăiată şi ochii! se înmuiaseră. Fără
îndoială, nu mai avea în faţa lui o bătrână stafidită şi
sulemenită foc, ci întreaga „gintă muierească‖, cum obişnuia
să numească femeia. Individualitatea dispărea, chipul se
estompa. Tânără sau decrepită, frumoasă sau urâtă, nu mai
erau acum decât variante lipsite de importanţă. Îndărătul
fiecărei femei se înălţa sever, sacru, plin de mister, chipul
Afroditei.
Acosta era chipul pe care-l vedea Zorba, lui îi vorbea, pe el
îl dorea; madam Hortense nu era decât o mască vremelnică şi
transparentă, pe care Zorba o sfâşia pentru a săruta buzele
eterne.
— Ridică-ţi gâtul alb de nea, comoara mea, îşi reluă el
glasul implorator şi gâfâit, ridică-ţi gâtul alb de nea şi cântă-
ne ceva!
Bătrâna cântăreaţă îşi propti obrazul de mâna-i dolofană,
crăpată de leşie, privirea îi deveni languroasă. Scoase un
ţipăt jalnic şi sălbatic şi începu cântecul ei preferat, de mii de
ori cântat, privindu-l pe Zorba – de fapt îl şi alesese – cu nişte
ochi leşinaţi, pe jumătate stinşi:

Pe al vieţii mele fir

De ce te-am întâlnit…

Zorba sări în picioare, se duse să-şi ia santuri-ul, se aşeză

turceşte, scoase instrumentul din husă, îl sprijini de
genunchi şi-şi întinse labele groase.
— Ohe! Ohe! zbieră el, ia un cuţit şi omoară-mă, Bubulina
mea!
Când începu să se lase întunericul, să sclipească pe boltă
47
luceafărul, să se înalţe, seducător şi complice, glasul santuri-
ului, madam Hortense, ghiftuită de găină şi orez, de alune
prăjite şi de vin, se prăvăli greoaie pe umărul lui Zorba şi
oftă. Se frecă uşor de şoldurile-i ciolănoase, căscă şi mai oftă
o dată.
Zorba îmi făcu un semn, şoptindu-mi:
— Are pe dracu-n ea, jupâne, du-te!

48
 IV

Se iviră zorile, deschisei ochii şi-l văzui în faţa mea pe

Zorba, stând cu picioarele îndoite la extremitatea patului
său; fuma, cufundat într-o adâncă meditaţie. Ochii lui mici şi
rotunzi priveau ţintă gemuleţul, căruia primele licăriri îi
dădeau o nuanţă alburiu-lăptoasă. Avea ochii buhăiţi, gâtul
lui gol şi descărnat, anormal de lung, stătea întins ca gâtul
unei păsări de pradă.
În ajun mă retrăsesem devreme şi-l lăsasem singur cu
bătrâna sirenă.
— Mă duc, spusesem, distracţie plăcută, Zorba, şi curaj,
voinicule!
— La revedere, jupâne, răspunsese Zorba. Lasă-ne să
punem treburile la punct, bună seara, jupâne, somn uşor!
Aparent, le puseseră bine la punct, căci, în somn, mi s-a
părut că aud uguituri înăbuşite şi, la un moment dat, nişte
zguduituri în camera alăturată. Apoi am adormit la loc. Mult
după miezul nopţii, Zorba a intrat desculţ şi s-a lungit pe
patul lui, încetişor, să nu mă trezească.
Acum, când se crăpa de ziuă, stătea acolo, cu ochii
pierduţi în depărtare, spre lumină, cu o privire încă stinsă. Îl
simţeai cufundat într-o uşoară toropeală; tâmplele nu i se
eliberaseră încă de somn. Calm, pasiv, se lăsa pradă unui
curent de penumbră densă ca mierea. Universul se scurgea,
pământuri, ape, gânduri, fiinţe, spre o mare îndepărtată, şi
Zorba se scurgea odată cu ele, fără vreo împotrivire, fără să
întrebe, fericit.
Satul începea să se trezească – rumoare confuză de cocoşi,
de porci, de măgari, de oameni. Am vrut să sar din pat, să
strig: „Ei, Zorba, azi avem de lucru!‖, dar încercam eu însumi
o mare mulţumire de-a mă lăsa pradă astfel, fără cuvinte,
49
fără gesturi, îndoielilor, rumenelor insinuări ale zorilor. În
aceste minute magice, viaţa întreagă pare uşoară ca un fulg.
Ca un nor, nestatornic şi flasc, pământul se plămădeşte şi se
replămădeşte la adierea vântului.
L-am văzut pe Zorba fumând, mi-a venit şi mie pofta să
fumez, am întins mâna şi mi-am luat pipa. O priveam cu
emoţie. Era o groasă şi preţioasă pipă englezească, un dar pe
care mi-l făcuse prietenul meu – cel cu ochi verzi-cenuşii şi
cu degete prelungi – cu mulţi ani în urmă, în străinătate,
într-o amiază. Îşi terminase studiile şi pleca chiar în seara
aceea în Grecia. „Dă-o încolo de ţigară, îmi spusese el; o
aprinzi, o fumezi până la jumătate şi o lepezi ca pe-o târfă. E-
o ruşine. Însoară-te cu pipa, asta e-o soţie credincioasă.
Când o să te întorci acasă, o s-o găseşti întotdeauna acolo,
aşteptându-te neclintită. O s-o aprinzi, o să priveşti fumul
înălţându-se în aer, şi-o să-ţi aduci aminte de mine!‖
Era într-o amiază, ieşeam dintr-un muzeu din Berlin unde
se dusese să-şi ia rămas bun de la scumpul lui Războinic de
Rembrandt, cu cască de bronz, cu faţa suptă, cu o privire
îndurerată şi voluntară. „Dacă o să săvârşesc vreodată în
viaţă o faptă demnă de-un bărbat, şopti el cu ochii la
războinicul neîndurător şi deznădăjduit, lui o să i-o datorez.‖
Ne aflam în curtea muzeului, rezemaţi de-o coloană. În faţa
noastră, o statuie de bronz – o amazoană goală călărind cu o
graţie de nespus pe-un cal sălbatic. O păsărică cenuşie, o
codobatură, se aşeză o clipă pe capul amazoanei, se întoarse
spre noi, îşi scutură coada prin scurte mişcări vioaie, fluieră
de două-trei ori cu un aer batjocoritor şi-şi luă zborul.
M-au trecut fiorii şi m-am uitat la prietenul meu.
— Ai auzit pasărea? l-am întrebat. Făcea impresia că ne
spune ceva.
Prietenul meu zâmbi.
— „E-o pasăre, las-o să cânte, e-o pasăre, las-o să spună‖,
răspunse el citând un vers din baladele noastre populare.
Cum se face că în clipa asta, la revărsatul zorilor, pe
această coastă a Cretei, această amintire mi-a revenit în
50
memorie cu acest vers funebru, umplându-mi sufletul de
amărăciune?
Mi-am umplut încet pipa şi am aprins-o. Totul are un sens
ascuns în lumea asta, gândeam. Oameni, animale, pomi,
stele, toate nu sunt decât nişte ieroglife; ferice de cel care
începe să le descifreze şi să ghicească ce spun, dar vai de el.
Când le vede, nu le înţelege. Crede că sunt oameni, animale,
pomi, stele. Abia după ani şi ani de zile, prea târziu, le
descoperă adevărata semnificaţie.
Războinicul cu cască de bronz, prietenul meu rezemat de
coloană, lumina opacă a acelei amiezi, codobatura şi cele ce
ne-a spus piuind, versul cântecului funebru, toate acestea,
gândeam eu acum, s-ar putea să aibă un sens ascuns, dar
care?
Urmăream din priviri fumul care se răsucea şi se
desrăsucea în lumina clar-obscură, împrăştiindu-se domol.
Sufletul mi se împletea cu acest fum şi se pierdea încet în
rotocoale albăstrii. A trecut aşa o bună bucată de timp şi am
simţit, fără intervenţia logicii, cu o negrăită certitudine,
zămislirea, înflorirea şi dispariţia lumii. Ca şi cum m-aş fi
cufundat din nou, de data aceasta însă fără cuvintele
înşelătoare şi jocurile acrobatice şi insolente ale spiritului, în
Buddha. Fumul acesta constituie esenţa învăţăturii lui,
spiralele acestea pieritoare e viaţa care năzuieşte, calmă,
senină şi fericită, spre nirvana azurie. Nu meditam, nu
căutam nimic, n-aveam nicio îndoială. Trăiam o certitudine.

Am oftat uşor. Readus parcă din acest oftat în clipa

prezentă, am privit în jurul meu şi am zărit jalnica baracă de
scânduri şi, agăţată de perete, o oglinjoară pe care tocmai
atunci se anină, împroşcând scântei, prima rază de soare. În
faţa mea, pe celălalt pat, Zorba stătea cu spatele la mine şi
fuma. Dintr-odată mi-a apărut în minte, cu toate micile-i
păţanii tragi-comice, ziua din ajun. Miros de violete răsuflate
– de violete, de colonie, de mosc şi de ambră; un papagal, o
făptură aproape omenească preschimbată în papagal, care
51
bătea din aripi în colivia lui de sârmă chemând un vechi
amant; şi o bătrână fregată, unica supravieţuitoare a unei
întregi flote, care istorisea străvechi lupte navale…
Zorba îmi auzi oftatul, dădu din cap şi se întoarse spre
mine.
— Nu ne-am purtat cum se cuvine, şopti el, nu ne-am
purtat cum se cuvine, jupâne. Ai făcut haz pe socoteala ei, eu
la fel, şi şi-a dat seama, sărmana! Şi ai plecat fără să-i faci
măcar avansuri, de parcă ar fi o babă de-o mie de ani, ce
ruşine! Nu e politicos, jupâne, nu aşa se poartă un bărbat,
dă-mi voie să-ţi spun! E-o muiere, la urma urmelor, nu? O
făptură slabă, plângăreaţă. Noroc că am rămas eu s-o
mângâi.
— Ce tot îndrugi, Zorba, am spus eu râzând, crezi serios
că toate femeile n-au gândul decât la asta?
— Da, n-au gândul decât la asta. Crede-mă, jupâne. Eu
unul, care am văzut şi-am făcut câte-n lună şi-n stele, am,
cum s-ar zice, oareşcare experienţă. Muierii nu-i stă gândul
la altceva, e-o făptură bolnavă, cum îţi spun, smiorcăită.
Dacă nu-i spui c-o iubeşti şi c-o doreşti, începe să plângă.
Poate să zică nu, se poate să nu-i placi, să-i faci greaţă, asta-
i altă chestie. Da‘ cei care-o văd trebuie s-o dorească. Asta
vrea, sărmana, aşa că poţi să-i faci plăcerea. Aveam o
bunică, trebuie să fi numărat optzeci de ani. Un adevărat
roman povestea acestei bătrâne… Dar mă rog, asta-i altă
căciulă… Trebuie aşadar să fi numărat vreo optzeci de ani, şi
în faţa casei noastre locuia o fată rumenă ca o floare.
Krystalo îi zicea. În fiece sâmbătă seară, noi, bobocii satului,
mergeam să bem un păhărel, şi vinul ne dispunea. Ne
puneam câte-un fir de busuioc după ureche, un văr de-al
meu îşi lua chitara şi-o porneam să-i facem o serenadă. Ce
înflăcărare! Ce pasiune! Mugeam ca nişte bivoli. Toţi o voiam,
şi în fiece sâmbătă seară o porneam în cârd pentru ca ea să
aleagă pe unul dintre noi. Ei bine! Mă crezi, jupâne? E-aici o
taină năucitoare, are muierea în ea o rană care nu se-nchide
niciodată. Toate rănile se-nchid, asta, nu te uita la ce stă
52
scris în terfeloagele tale, nu se-nchide niciodată. Ce dacă
muierea are optzeci de ani? Rana tot deschisă rămâne. Aşa
că, în fiece sâmbătă, bătrâna îşi trăgea patul în faţa ferestrei,
îşi lua pe furiş oglinjoara, şi pune-te de-ţi piaptănă cele
câteva fire de păr rămase, şi fă-ţi cărarea… Se uita în jurul ei
într-ascuns, de teamă să nu fie văzută; dacă se apropia
careva, se ghemuia uşurel ca o mironosiţă şi se făcea că
doarme. Da‘ cum să doarmă? Ea aştepta serenada. La optzeci
de ani! Vezi, jupâne, azi, când mă gândesc, îmi dau lacrimile.
Da‘ pe vremea aia nu eram decât un zăbăuc, nu pricepeam şi
făceam haz. Într-o bună zi m-am înfuriat pe ea. Mă ocăra că
alerg după fete, şi-atunci i-am zis-o pe şleau: „De ce-ţi freci
buzele cu frunză de nuc în fiece sâmbătă şi-ţi faci cărare?
Gândeşti poate că pentru tine facem serenada? Nu, pe
Krystalo o vrem. Tu, tu miroşi a mort!‖ Să mă crezi, jupâne!
În ziua aceea, când am văzut două lacrimi mari pe obrajii
bunică-mi, am înţeles pentru prima oară ce e aia o muiere.
S-a ghemuit în colţişorul ei ca un câine şi-i tremura bărbia.
„Krystalo! am urlat eu apropiindu-mă de ea ca să audă mai
bine. Krystalo!‖ Tinereţea e-o fiară sălbatică, inumană şi care
nu înţelege. Bunică-mea şi-a ridicat braţele descărnate la cer
şi mi-a strigat: „Te blestem din tot sufletul‖. Din ziua aceea, a
luat-o pe povârniş în jos, s-a ofilit şi peste două luni era pe
moarte. Pe când era în agonie, m-a zărit. Gâfâia ca o broască
ţestoasă şi a întins mâna uscată să mă înhaţe: „Tu m-ai
omorât, Alexis, tu m-ai omorât, blestematule. Blestemul să
cadă asupra ta, să înduri şi tu ce-am îndurat eu!‖
Zorba zâmbi.
— Ah! Nu s-ar putea spune că nu m-a ajuns blestemul
bătrânei, zise el mângâindu-şi mustaţa. Am şaizeci şi cinci de
ani, cred, da‘ şi dac-aş trăi o sută, tot n-o să fiu mai înţelept.
Şi-atunci o să port o oglinjoară în buzunar şi-o să alerg după
ginta muierească.
Zâmbi din nou, aruncă ţigara pe ferestruică şi se lungi.
— Am o grămadă de cusururi, zise el, da‘ din ăsta o să mi
se tragă moartea!
53
 Sări din pat.
— Ajunge, destul cu vorbăria. Azi avem treabă!
Se îmbrăcă într-o secundă, îşi puse pantofii şi ieşi.
Cu capul în piept, rumegam vorbele lui Zorba şi deodată
îmi veni în minte un oraş îndepărtat troienit de zăpadă. Mă
oprisem să privesc, într-o expoziţie cu operele lui Rodin, o
uriaşă mână de bronz, Mâna lui Dumnezeu. Palma era pe
jumătate închisă şi în această palmă, extatici, înlănţuiţi,
luptau şi se contopeau un bărbat şi o femeie.
O fată se apropie şi se opri alături de mine. Tulburată şi
ea, privea neliniştitoarea şi eterna înlănţuire a bărbatului şi a
femeii. Era zvelţi, bine îmbrăcată, cu un păr bogat, auriu,
bărbie voluntară, buze ţuguiate. Avea ceva hotărât şi viril. Şi
eu, care detest să angajez discuţii frivole, nu ştiu ce m-a
îmboldit. M-am întors spre ca.
— La ce vă gândiţi? o întrebai.
— Dacă am putea scăpa! şopti ea înciudată.
— Pentru a te duce unde? Mâna lui Dumnezeu e
pretutindeni. Nicio scăpare. Vă pare rău?
— S-ar putea ca dragostea să fie bucuria cea mai
puternică pe-acest pământ. E posibil. Dar acum, când văd
această mână de bronz, aş vrea să scap.
— Preferaţi libertatea?
— Da.
— Dar dacă numai supunându-te mâinii de bronz eşti
liber? Dar dacă cuvântul „Dumnezeu‖ n-are înţelesul comod
pe care i-l dă mulţimea?
Mă privi, tulburată. Avea nişte ochi cenuşii metalici, nişte
buze uscate şi amare.
— Nu înţeleg, zise ea, şi se îndepărtă, parcă înfricoşată.
Se făcu nevăzută. De atunci mi-a ieşit complet din minte.
Cu toate acestea, trăia desigur în mine, sub lespedea
pieptului meu – şi azi, pe-acest tărâm pustiu, iat-o ieşind din
străfundul făpturii mele, palidă şi tânguitoare.
Da, nu m-am purtat cum se cuvine, Zorba avea dreptate.
Putea fi un bun pretext acea mână de bronz, prima luare de
54
contact era izbutită, primele dulci cuvinte pornite de pe buze,
şi-am fi putut, încet-încet, fără a ne da seama niciunul nici
celălalt, să ne înlănţuim şi să ne unim cu toată seninătatea
în palma lui Dumnezeu. Numai că eu mă avântasem brusc
de la pământ spre cer, şi femeia, înfricoşată, o luase la fugă.
Bătrânul cocoş cântă în curtea doamnei Hortense. Ziua
intra acum, luminoasă, pe ferestruică. M-am ridicat dintr-un
salt.
Muncitorii începeau să sosească cu cazmalele, răngile şi
târnăcoapele lor. Îl auzeam pe Zorba dând porunci. Se
dăruise imediat muncii; simţeai în el omul care ştie să
poruncească şi îndrăgeşte munca de răspundere.
Am scos capul pe ferestruică şi i-am văzut în picioare, un
lungan cât toate zilele în mijlocul a vreo treizeci de oameni
slabi, duri, arşi de soare, subţiri în talie. Mâna! se întindea
autoritară, vorbele erau scurte şi precise. La un moment dat,
l-a apucat de guler pe-un tinerel care mormăia şi înainta
şovăind.
— Ai ceva de spus? îi strigă el. Spune-o tare! Nu-mi plac
mormăielile. Ca să munceşti trebuie să fii voios. Dacă nu eşti
aşa, cară-te la cârciumă.
În clipa aceea îşi făcu apariţia madam Hortense, despletită,
cu obrajii buhăiţi, nefardată, cu o imensă cămaşă soioasă pe
ea şi târând un fel de lungi papuci scâlciaţi. Tuşi o dată, o
tuse răguşită de bătrână cântăreaţă, ca un răcnet, se opri şi-l
privi pe Zorba cu mândrie. Ochii! se împăienjeniră. Mai tuşi o
dată s-o audă Zorba şi se apropie de el legănându-se şi dând
din poponeaţă. De-un fir de păr a ţinut să nu-l atingă cu
mâneca ei largă. Dar el nu s-a învrednicit să-i arunce nici
măcar o privire. A luat de la un muncitor o bucată de pâine
de orz şi un pumn de măsline.
— Să mergem, băieţi, strigă el, închinaţi-vă!
Şi pornind cu paşi mari, duse cu el echipa în linie dreaptă
spre munte.

N-am să descriu aici lucrul la mină. Pentru asta e nevoie

55
de răbdare, şi eu n-am aşa ceva. Construiserăm din stuf, din
răchită şi din bidoane de benzină o baracă la marginea mării.
Când se crăpa de ziuă, Zorba se trezea, înşfăca hârleţul, se
ducea la mină înaintea muncitorilor, săpa o galerie, o
părăsea, găsea un filon de lignit strălucitor ca păcura şi
dansa de bucurie. Dar, câteva zile mai târziu, filonul se
pierdea, Zorba se arunca la pământ şi, zvâcnind din mâini şi
din picioare dădea cerului cu tifla.
Îşi luase munca în serios. Nici nu-mi mai cerea sfatul. Din
primele zile, toată grija şi toată răspunderea trecuseră din
mâinile mele într-ale sale. Lui îi revenea sarcina să hotărască
şi să înfăptuiască. Mie, să plătesc oalele sparte – ceea ce, de
altfel, nu-mi displăcea defel – căci, îmi dădeam bine seama,
aceste luni aveau să fie, în viaţa mea, printre cele mai
fericite. Îmi făcusem bine socoteala: aveam conştiinţa că-mi
cumpăr fericirea cu destul de putină cheltuială.
Bunicul meu din partea mamei, care locuia într-un
târguşor din Creta, îşi lua în fiecare seară felinarul şi dădea o
raită prin localitate, să vadă dacă n-a sosit din întâmplare
vreun străin. Îl lua la el, îi dădea din belşug să bea şi să
mănânce, apoi se aşeza pe divan, îşi aprindea ciubucul, se
întorcea spre oaspete – pentru care sosise clipa să se achite –
şi! se adresa poruncitor:
— Povesteşte!
— Ce să povestesc, nea Mustoyori?
— Ce eşti, cine eşti, de unde vii, ce oraşe şi ce sate au
văzut ochii tăi, tot, tot, povesteşte tot. Hai, vorbeşte!
Şi oaspetele începea să povestească, alandala, lucruri
adevărate şi minciuni, în vreme ce bunicul meu îşi fuma
ciubucul, îl asculta şi călătorea cu el, stând tacticos pe
divan. Iar dacă oaspetele îi era pe plac, îi spunea:
— Ai să rămâi şi mâine, nu pleci. Mai ai încă lucruri de
povestit.
Bunicul meu n-a ieşit niciodată din târguşorul lui. Nu s-a
dus nici măcar până la Candia sau până la Canea… Să mă
duc acolo ca să fac ce? zicea el. Sunt caneloţi şi candioţi care
56
trec pe-aici, Candia şi Canea vin ele la mine. N-am nevoie să
mă duc acolo!‖
Eu perpetuez acum pe-acest ţărm cretan apucăturile
bunicului meu. Şi eu am găsit un oaspete, ca şi cum l-aş fi
căutat cu lumânarea. Nu-l las să plece. Mă costă mult mai
mult decât o masă, dar merită. În fiecare scară, îl aştept
după lucru, îl pun să se aşeze în faţa mea, mâncăm, vine
clipa când trebuie să plătească şi îi spun: „Povesteşte!‖ Îmi
fumez pipa şi-l ascult. A explorat în lung şi-n lat pământul,
acest oaspete, a explorat mult şi bine sufletul omenesc, nu
mă mai satur ascultându-l.
— Povesteşte, Zorba, povesteşte!
De cum deschide gura, întreaga Macedonie mi se
dezvăluie, se desfăşoară în spaţiul îngust dintre Zorba şi
mine, cu munţii ei, cu pădurile şi puhoaiele ei, cu comitagiii
ei, cu femeile ei aprige în muncă şi cu bărbaţii ei zdraveni şi
duri. Şi muntele Athos cu cele douăzeci şi una de mănăstiri,
arsenalele şi trântorii ei cu fundul măre.
Zorba îşi scutură gulerul după ce-şi tei mină poveştile cu
călugări şi spune în hohote de râs: „Să te ferească
Dumnezeu, jupâne, de partea dinapoi a catârilor şi de partea
dinainte a călugărilor!‖
În fiecare seară, Zorba mă plimbă de-a lungul şi de-a latul
Greciei, Bulgariei şi Constantinopolului, închid ochii şi văd. A
străbătut Balcanii, întortocheaţi şi accidentaţi, a observat
totul cu ochişorii lui de şoim, pe care-i holbează în fiecare
clipă, uluit. Lucrurile cu care noi ceilalţi ne-am obişnuit şi pe
lângă care trecem nepăsători capătă în ochii lui Zorba
proporţiile unor redutabile enigme. Vede trecând o femeie şi
se opreşte năucit.
— Ce taină e asta? întreabă el. Ce e o muiere, şi de ce ne
suceşte astfel capul? Ce-o mai fi şi asta, zi-mi un pic?
Se întreabă cu aceeaşi uimire în faţa unui bărbat, a unui
pom înflorit, a unui pahar cu apă rece. Zorba vede în fiecare
zi toate lucrurile pentru prima oară.
Ieri şedeam amândoi în faţa barăcii. Bând un pahar de vin,
57
s-a întors spre mine alarmat:
— Ce-o mai fi şi apa asta roşie, jupâne? Ia zi!!! Unui butuc
îi cresc ramuri, încep să-i atârne un soi de ciucuri acri, şi
timpul trece, soarele-i coace, devin dulci ca mierea şi atunci
le zicem struguri; îi stoarcem, scoatem o zeamă pe care-o
punem în butoaie, fermentează de una singură, o scoatem de
Sfântul Gheorghe-Băutorul, şi s-a făcut vin! Ce minune o mai
fi şi asta? Dai pe gât zeama ceea roşie şi vezi cum îţi creşte
sufletul, cum nu mai încape în vechiul trup şi-i gata să se ia
la trântă cu Dumnezeu. Ce-o mai fi şi asta, jupâne? Ia zi!
Nu spuneam nimic. Ascultându-l pe Zorba, simţeam
reînnoindu-se virginitatea lumii. Toate lucrurile cotidiene şi
decolorate recăpătau strălucirea pe care-o avuseseră în
prima zi, când ieşiseră din mâna lui Dumnezeu. Apa, femeia,
steaua, pâinea reveneau la tainicul izvor primitiv, şi vârtejul
divin se declanşa din nou în văzduh.
Iată de ce în fiecare seară, întins pe plajă, îl aşteptam pe
Zorba cu nerăbdare. Plin de noroi, mânjit de cărbune, ieşea
din măruntaiele pământului ca un şobolan uriaş, cu mersul
lui tărăgănat şi deşelat. De departe ghiceam cum a mers
treaba în ziua aceea: după poziţia corpului, după cum îşi
ţinea capul, în piept sau ridicat, după cum îşi bălăngănea
braţele lungi.
La început, mă duceam cu el; îi studiam pe muncitori. Mă
străduiam să merg pe-un drum nou, să mă interesez de
treburi practice, să cunosc, să îndrăgesc materialul uman
care-mi picase în mână, să încerc bucuria de-atâta vreme
jinduită de-a nu mai avea de-a face cu cuvinte, ci cu oameni
în carne şi oase. Şi-mi făceam planuri romantice – dacă
extracţia de lignit va merge bine – să organizez un fel de
comună în care vom mânca împreună aceeaşi mâncare şi
vom purta aceleaşi veşminte, ca nişte fraţi. Făuream în
mintea mea un nou ordin religios, germenii unei vieţi noi…
Dar nu eram încă hotărât să-i împărtăşesc lui Zorba aceste
planuri. Enervat, mă vedea foindu-mă printre lucrători,
întrebând, intervenind şi luând regulat partea muncitorului.
58
 Zorba îşi încreţea buzele.
— Jupâne, îmi zicea el, ce-ar fi să mai dai o raită pe-afară?
E-un soare, o minune!
Dar eu, în primele zile, stăruiam, nu plecam. Puneam
întrebări, stăteam la taifas, cunoşteam viaţa fiecărui
muncitor: câţi copii are de hrănit, câte surori de măritat, câţi
părinţi bătrâni şi neputincioşi; grijile, metehnele,
frământările lor.
— Nu scormoni aşa în viaţa fiecăruia, jupâne, îmi spunea
Zorba încruntat. C-o să ţi se înmoaie inima, o să-i iubeşti
mai mult decât trebuie şi decât e în folosul muncii noastre. O
să le treci cu vederea orice… Şi atunci, vai de capul lor de
asemenea, să ştii de la mine. Când patronul e sever,
muncitorii se tem de el, îl respectă şi-şi văd de treabă. Când
patronul e slab, îl iau în băşcălie şi se culcă pe-o ureche.
Pricepi?
Într-altă seară, după terminarea lucrului, şi-a azvârlit
cazmaua în faţa barăcii şi mira strigat scos din fire:
— Ştii ce te rog, jupâne, nu te mai amesteca deloc. Ce
construiesc eu, vii tu şi dărâmi. Ce mai sunt şi balivernele
astea pe care le îndrugai azi? Socialism şi alte bazaconii! Ce
eşti tu: duhovnic sau capitalist? Ai de ales.
Dar cum să aleg? Eram mistuit de dorinţa naivă de-a uni
cele două lucruri, de-a găsi sinteza prin care ireductibilele
opoziţii ar putea fraterniza, spre a dobândi în acelaşi timp
viaţa terestră şi împărăţia cerurilor. E o poveste care dura de
ani de zile, de la cea mai fragedă vârstă. Încă de pe băncile
şcolii, împreuna cu prietenii mei cei mai apropiaţi,
puseserăm bazele unei „Fraternităţi Amicale‖, acesta e
numele pe care i-o dădusem, şi făcuserăm jurământul,
închişi cu cheia în camera mea, că ne vom închina întreaga
viaţă luptei împotriva nedreptăţii. Lacrimi imense ne curgeau
din ochi în clipa când, cu mâna pe inimă, rosteam
jurământul.
Idealuri puerile! Totuşi, vai de cel care râde la auzul lor!
Când văd ce-au ajuns membrii „Fraternităţii Amicale‖ –
59
medici şarlatani, avocăţei, băcani, politicieni perfizi, ziarişti
de mâna a doua – mi se rupe inima. E aspru şi dur, pare-se,
climatul pe acest pământ, seminţele cele mai preţioase nu
încolţesc sau sunt năpădite de mărăcini şi urzici. Eu, îmi dau
bine seama azi, tot necumpătat am rămas. Bogdaproste! sunt
oricând gata să mă avânt în expediţii donquijoteşti. Duminica
ne găteam amândoi ca nişte flăcăi de însurat: ne bărbieream,
ne puneam câte-o cămaşă albă curată şi-o porneam, spre
sfârşitul după-amiezii, la madam Hortense. În fiecare
duminică tăia pentru noi câte-o găină şi ne puneam din nou
toţi trei pe mâncare şi pe băutură; după care Zorba îşi
întindea labele lungi pe sânul ospitalier al preabunei
doamne, luându-l în stăpânire. Când ne întorceam, noaptea
târziu, pe malul nostru, viaţa ni se părea simplă şi plină de
bune intenţii, bătrână, dar foarte plăcută şi primitoare, la fel
ca madam Hortense.
Într-una dintre aceste duminici, întorşi de la îmbelşugatele
noastre chiolhanuri, m-am hotărât să-i vorbesc şi să-i
împărtăşesc lui Zorba planurile mele. M-a ascultat cu gura
căscată, căznindu-se să-şi păstreze răbdarea. Doar din când
în când dădea din groasa-i scăfârlie cu enervare. De la
primele cuvinte s-a trezit din băutură, mintea i s-a limpezit.
Când am isprăvit, şi-a smuls nervos vreo două-trei fire de
mustaţa.
— Să-mi fie îngăduit, jupâne, zise el, pare-mi-se că n-ai un
creier prea vârtos, curată piftie. Câţi ani ai?
— Treizeci şi cinci.
— Ei! atunci nu se mai îndeasă niciodată.
După care a izbucnit în râs. M-am simţit jignit.
— Tu nu crezi în om? i-am strigat.
— Nu te supăra, jupâne. Nu, nu cred în nimic. Dac-aş
crede în om, ar însemna să cred şi-n Dumnezeu, să cred şi-n
Diavol. Şi-ar fi mare dandana. Lucrurile s-ar încurca atunci,
jupâne, şi mi-ar căşuna o groază de belele.
Tăcu, îşi scoase basca, se scarpină în cap cu frenezie, se
trase din nou de mustaţă de parcă s-ar fi hotărât s-o smulgă.
60
Voia să spună ceva, dar se abţinea. Mă privi cu coada
ochiului, mă mai privi o dată, şi se hotărî.
— Omul e-o brută! strigă el lovind furios pietricelele cu
ciomagul. O mare brută. Măria-ta nu ştie, după cât se pare
totul a fost uşor pentru tine, dar întreabă-mă pe mine. O
brută, m-auzi? Eşti rău cu el: te respectă şi-ţi ştie de frică.
Eşti bun cu el: îţi scoate ochii. Păstrează distanţa, jupâne, nu
le da oamenilor prea mult nas, nu te-apuca să le spui că
sunt toţi egali, că avem toţi aceleaşi drepturi. De îndată îţi
vor călca în picioare drepturile tale, îţi vor fura pâinea şi te
vor lăsa să crapi de foame. Păstrează distanţa, jupâne, în
interesul tău o spun!
— Tu nu crezi aşadar în nimic? am strigat exasperat.
— Nu, nu cred în nimic, de câte ori să-ţi mai spun? Nu
cred în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că
Zorba ar fi mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi
el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub
stăpânirea mea, singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte
năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui
mistui. Toţi ceilalţi îţi spun, nişte năluci. Când o să mor eu,
totul o să moară, întreaga lume zorbească se va nărui!
— Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic.
— N-am ce-i face, jupâne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpuşă;
sunt Zorba, vorbesc ca Zorba.
N-am mai scos o vorbă. Simţeam cuvintele lui Zorba ca pe
nişte lovituri de bici. Îl admiram că e capabil de atâta tărie,
că-i poate dispreţui în asemenea hal pe oameni şi în acelaşi
timp ca are o asemenea poftă să trăiască şi să lucreze cu ei.
Eu, sau aş fi devenit un ascet; sau i-aş fi împodobit pe
oameni cu pene false spre a-i putea suporta.
Zorba se întoarse şi se uită la mine. La lumina stelelor i-
am desluşit gura lăţită de-un zâmbet până la urechi.
— Te-am jignit, jupâne? zise el oprindu-se brusc.
Ajunseserăm la baracă. Zorba mă privi cu duioşie şi
teamă.
N-am răspuns. Simţeam că mintea mea era de acord cu
61
Zorba, dar inima mea rezista, voia să se înalte, să evadeze
din brută, să-şi croiască un drum.
— Nu mi-e somn astă-seară, Zorba, am zis. Du-te şi te
culcă.
Stelele scăpărau, marea ofta şi lingea prundişul de scoici,
un licurici îşi aprinse micul felinar erotic de sub burtă. Din
părul nopţii roua curgea şiroaie.
M-am întors cu faţa-n jos, m-am cufundat în tăcere, fără
să mă gândesc la nimic. M-am contopit pe deplin cu noaptea
şi cu marea, îmi simţeam sufletul ca un licurici care, cu
micul său felinar de aur verde aprins, s-a aşezat pe pământul
jilav şi negru şi aşteaptă.
Stelele călătoreau, orele treceau – şi, când m-am ridicat,
gravasem în mine definitiv, fără să înţeleg cum, dubla
sarcină pe care-o aveam de îndeplinit pe acest ţărm:
Să scap de Buddha, să mă descotorosesc prin cuvinte de
toate preocupările mele de ordin metafizic, eliberându-mi
sufletul de-o spaima zadarnică;
Să stabilesc, din clipa aceea, un contact profund şi direct
cu oamenii.
„Poate, îmi ziceam, încă nu e timpul pierdut.‖

62
 V

„Moş Anagnosti, bătrânul satului, vă salută şi vă întreabă

dacă aţi binevoi să vă daţi osteneala de-a veni până la el
acasă să luaţi o gustare. Jugănarul va trece azi prin sat să
castreze porcii; kyra Marulia, consoarta moşului, va frige
pentru domniile-voastre nişte «fudulii». Îi veţi ura şi
nepoţelului lor Minas la mulţi ani, pentru că e ziua lui.‖
E o mare bucurie să intri în casa unor ţărani din Creta.
Tot ce te înconjoară e patriarhal: vatra, lampa de petrol,
ploştile înşiruite de-a lungul peretelui, o masă, câteva scaune
şi, cum intri, pe stânga, într-o firidă, ulciorul cu apă
proaspătă. De grindă stau spânzurate şiruri de gutui, de
rodii şi de plante aromatice: salvie, izmă, rozmarin, cimbru.
În fund, trei-patru trepte de lemn duc pe-un fel de estradă,
unde se află patul cu picioare înalte şi, deasupra, sfintele
icoane cu candela neîntrerupt aprinsă. Casa îţi pare goală şi
cu toate acestea posedă tot ce e strict necesar, atât de puţine
lucruri îi sunt de trebuinţă omului adevărat.
Ziua era magnifică, soarele de toamnă extrem de blând.
Ne-am aşezat în faţa casei, în grădiniţă, sub un măslin
încărcat de fructe. Printre frunzele argintate marea sclipea în
depărtare, liniştită, hieratică. Nori diafani treceau pe
deasupra noastră. Ei acopereau soarele, îl lăsau descoperit:
să fi jurat că pământul, când vesel, când trist, respiră.
În fundul grădiniţei, într-un ţarc îngust, porcul jugănit
chirăia de durere, asurzindu-ne. Dinspre vatră ne venea
fumul „fuduliilor‖ care se frigeau pe jeratic.
Vorbeam despre lucruri veşnice: cereale, viţă de vie, ploaie.
Eram siliţi să urlăm: bătrânul notabil nu auzea bine. Era,
spunea el, foarte fudul de-o ureche. Viaţa acestui bătrân
cretan fusese lineară şi liniştită ca cea a unui copac dintr-o
63
văgăună ferită de vânturi. Se născuse, crescuse, se însurase.
Avusese copii şi nepoţi. Câţiva muriseră, alţii trăiau:
posteritatea era asigurată.
Bătrânul cretan îşi aminti de vremurile apuse, când turcii
tăiau şi spânzurau, de vorbele lui taică-su, de minunile care
se petreceau pe vremea aceea pentru că oamenii trăiau cu
frica lui Dumnezeu şi aveau o credinţă.
— Iaca, eu care vă vorbesc, eu, moş Anagnosti, m-am
născut dintr-o minune. Da, dintr-o minune. Şi când o să vă
povestesc cum, o să vă cruciţi şi-o să spuneţi: „Doamne
miluieşte!‖ şi-o să vă duceţi la mănăstirea Preacuratei să
aprindeţi o lumânare.
Îşi făcu semnul crucii şi începu sfătos, cu glasul lui blând:
— Pe vremea ceea, aşadar, trăia în satul nostru o turcoaică
bogată – blestemul pe capul ei! Într-o bună zi, iacăt-o cu
burta la gură, afurisita. Când îi veni sorocul, o aşezară într-
un jilţ, unde se pomi să mugească ca o vacă vreme de trei zile
şi trei nopţi. Da‘ copilaşul nu ieşea neam. O prietenă de-a ei –
blestemul şi pe capul ei! – o sfătui aşa: „Tzafer Hanum, ar
trebui s-o chemi pe Maica Meire într-ajutor!‖ Maica Meire,
aşa o numesc turcii pe Maica Precistă. „S-o chem pe-aia?
zbieră căţeaua de Tzafer, pe-aia? Mai bine crăp!‖ Da‘ durerile
erau tare păcătoase. Mai trecu aşa o zi şi-o noapte, mugea
întruna, da‘ nu năştea nicicum. Ce să facă? Nu mai putea
răbda durerile. Se-apucă să strige: „Maică Meire! Maică
Meire!‖ A strigat ea frumuşel aşa cât au ţinut-o puterile,
numai că durerile n-o lăsau defel şi copilul tot nu ieşea. „Nu
te-nţelege, îi zise atunci prietena ei, se vede că nu ştie
turceşte. Cheam-o pe numele creştinesc.‖ „Fecioară a
ghiaurilor! strigă atunci căţeaua, fecioară a ghiaurilor! De
pomană, durerile sporeau. N-o strigi cum trebuie, Tzafer
Hanum, îi zise iar prietena, n-o strigi cum trebuie şi de-aia
nu vine.‖ Atunci, căţeaua asta păgână, văzând primejdia,
strigă cât o ţinură puterile: „Maică Precistă!‖ Şi, ca la un
semn, iată copilul ţâşnindu-i din mădulare ca un ţipar. Asta
se petrecea într-o duminică, şi duminica ce-a urmat maică-
64
mea era tot la fel, în durerile facerii. Îi era rău şi ei, sărăcuţa,
o durea, mugea, biata maică-mea. Striga: „Maică Precistă!
Maică Precistă!‖ dar uşurarea n-o vedea venindu-i defel.
Taică-meu şedea pe jos în mijlocul bătăturii, şi era atât de
cătrănit, că nu-i venea nici să bea, nici să mănânce. Era
înciudat pe Maica Precistă. „Data trecută, vezi dumneata,
căţeaua aia de Tzafer a chemat-o şi a dat iute fuga s-o
uşureze. Iar acu…‖ A patra zi, taică-meu a simţit că nu mai
poate. Niciuna, nici două, îşi ia ciomagul şi iată-l pornit spre
mănăstirea Sfintei Fecioare Sugrumate. Să ne vină într-
ajutor! Ajunge acolo, intră în biserică fără măcar să-şi facă
semnul crucii, atât de mâniat era, închide uşa după el cu
zăvorul şi se opreşte în faţa icoanei: „Ia zi, Maică Precistă, s-
apucă el să strige, e vorba de nevastă-mea, Krinio, o ştii, că-ţi
aduce untdelemn în fiecare sâmbătă seară şi-ţi aprinde
candelele, nevastă-mea Krinio e în durerile facerii de trei zile
şi trei nopţi şi te cheamă; n-ai urechi s-o auzi? Se vede
treaba c-ai surzit de n-o auzi. Bun înţeles, dacă era vorba de-
o căţea ca Tzafer, o lepădătură turcească, dădeai iute fuga s-
o scapi. Da‘ pentru nevastă-mea, o creştină, ai surzit, n-o
auzi! Ei bine, dacă n-ai fi Maica Precistă, ţi-aş arăta eu, uite,
cu bâta asta!‖ După care, fără nicio închinăciune, i-a întors
spatele să iasă. Da‘ în aceeaşi clipă icoana a început să
scârţâie cu putere, de ziceai că se rupe-n bucăţele. Aşa
scârţâie icoanele când fac minuni, află dacă n-o ştiai. Taică-
meu a priceput îndată, aşa că s-a întors, a îngenuncheat şi s-
a închinat: „Am păcătuit, Maică Precistă, a strigat el, tot ce-
am zis mai înainte ducă-se pe pustii! Nici n-a ajuns bine în
sat c-a şi aflat vestea cea bună: „Să fie într-un ceas bun,
Kostandi, a născut nevastă-ta, e băiat‖. Eu eram ăla, moş
Anagnosti. Da‘ m-am născut puţin fudul de-o ureche. Taică-
meu, vezi dumneata, săvârşise păcatul de-a fi făcut-o pe
Maica Precistă surdă. „Aha, aşa carevasăzică? trebuie c-a zis
Maica Precistă. Ei bine! stai tu niţeluş, o să ţi-l fac pe fiu-tău
surd, să te saturi să mai blestemi!
Şi moş Anagnosti se închină.
65
 — Da‘ tot e bine, zise el, că putea să mă facă orb, sau
tâmpit, sau cocoşat, sau şi mai rău – ferească Dumnezeu! –
putea să mă facă fată. Tot e bine, fie-i numele lăudat!
Umplu paharele:
— Să ne-ajute Domnul! zise el ridicându-l pe-al său.
— În sănătatea dumitale, moşule, să trăieşti o sută de ani,
s-apuci să-ţi vezi strănepoţii!
Bătrânul îl dădu pe gât dintr-odată, ştergându-şi
mustăţile.
— Nu, fiule, zise el, e de-ajuns. Mi-am văzut nepoţii, mi-
ajunge! Să nu cerem prea mult. Mi-a sunat ceasul. Iată-mă
bătrân, prieteni, cu şalele deşertate, nu mai pot, nu că n-aş
avea chef, da‘ nu mai pot să fac copii; şi-atunci la ce bun să
trăieşti?
Umplu din nou paharele, scoase de la brâu nişte nuci şi
smochine uscate învelite în frunze de laur şi ni le împărţi.
— Tot ce-am avut am dat copiilor, zise el. Am rămas
săraci, da, săraci, dar puţin îmi pasă. Mare e Dumnezeu!
— Mare e Dumnezeu, moş Anagnosti, zise Zorba la
urechea bătrânului, mare e Dumnezeu… da‘ noi, noi suntem
mititei!
Bătrânul notabil îşi încruntă sprâncenele.
— S-avem iertare, nu-l ocărî aşa, prietene, zise el cu
asprime. Nu-l ocărî! Şi el se bizuie pe noi, sărmanul!
În clipa aceea, tăcută, supusă, maica Anagnosti aduse pe-
o strachină de lut „fuduliile‖ porcului şi o stacană groasă de
aramă plină cu vin. Puse totul pe masă, rămase în picioare,
încrucişă mâinile la piept şi lăsă ochii în jos.
Mi-era silă să pun gura pe asemenea gustări, dar, pe de
altă parte, mi-era ruşine să refuz. Zorba mă privi cu coada
ochiului, zâmbind ironic.
— E carnea a mai gustoasă, jupâne, mă asigură el. Nu face
nazuri.
Moş Anagnosti schiţă un zâmbet.
— Adevărat, adevărat, încearcă şi-ai să vezi. Zici că-i
creier! Când prinţul George a trecut pe la mănăstire, colo
66
sus, în munţi, călugării au pregătit o masă regească cu carne
pentru toată lumea. Pentru prinţ nu era decât o farfurie cu
ciorbă. Prinţul a pus mâna pe lingură şi a început s-o învârte
prin ciorbă: „Fasole? întrebă el mirat. Fasole albă?‖
„Mănâncă, măria-ta, îi zise bătrânul egumen, mănâncă şi-om
vorbi după aceea.‖ Prinţul a gustat o lingură, două, trei, a
golit farfuria şi s-a lins pe buze. „Ce e minunea asta? a
întrebat. Grozavă fasole! parc-ar fi creier!‖ „Nu-i fasole,
măria-ta, făcu egumenul, nu-i fasole. Am claponit toţi cocoşii
din împrejurimi!‖
Râzând, bătrânul vârî furculiţa într-una dintre „fuduliile‖
porcului.
— Mâncare de prinţ! zise el. Deschide gura.
O deschisei şi el îmi vârî bucata în gură.
Umplu din nou paharele şi băurăm în sănătatea nepotului
său. Bunicului îi străluceau ochii.
— Ce-ai vrea să ajungă nepotul dumitale, moş Anagnosti?
l-am întrebat eu. Spune, se cade să-i facem urări.
— Ce-aş putea să vreau, fiule? Ei, s-o apuce pe calea cea
bună, să fie om aşa cum trebuie, un bun cap de familie, să
aibă şi el copii şi nepoţi, şi unul dintre copii să-mi semene.
Pentru ca bătrânii, uitându-se la el, să zică: „Ia uite ce bine
seamănă cu moş Anagnosti! Fie-i ţărâna uşoară, c-a fost om
de treabă.‖ Marulia, făcu el fără să se uite la nevastă-sa,
Marulia, mai adu o stacană de vin!
În clipa aceea, împinsă cu putere, portiţa ţarcului se
deschise şi porcul dădu buzna în grădiniţă, grohăind.
— Îl doare, bietul animal… făcu Zorba milos.
— Se-nţelege că-l doare! strigă bătrânul cretan râzând.
Dacă ţi s-ar face şi ţie la fel, nu te-ar durea?
Zorba bătu în lemn.
— Înghite-ţi limba, surd bătrân! şopti el, înspăimântat.
Porcul se vântura încolo şi încoace prin faţa noastră şi ne
privea furios.
— Pe cinstea mea, parc-ar înţelege că! le mâncăm! zise iar
moş Anagnosti, în vervă după stropul de vin pe care-l băuse.
67
 În vreme ce noi, calmi, satisfăcuţi, mâncam ca nişte
canibali, bând vin roşu, şi priveam, printre ramurile argintate
ale măslinului, marea colorată toată acum, la asfinţit, în
nuanţe trandafirii
Când, după lăsarea întunericului, am părăsit casa
veteranului din sat, Zorba, şi el în vervă, avea chef de vorbă.
— Ce vorbeam alaltăieri, jupâne? făcu el. Voiai să luminezi
poporul, cum ziceai, să-i deschizi ochii! Ei, iaca! încearcă să-i
deschizi pe-ai lui moş Anagnosti! Ai văzut cum stătea
nevastă-sa în faţa lui. şi aştepta poruncile, că un câine care
face sluj? Apucă-te acum şi învaţă-l că e-o cruzime să stai
colo şi să mănânci o bucată din carnea porcului în vreme ce
porcul e viu şi geme în faţa ta, sau că muierea are aceleaşi
drepturi cu bărbatul. Ce-o să câştige un amărât ca moş
Anagnosti din toate palavrele tale lămuritoare? Ai să-i
pricinuieşti numai belele. Şi maica Anagnosti ce-o să câştige
din asta? O să se işte gâlceavă, găina o să vrea să devină
cocoş, şi toată ziulica n-o să facă altceva decât să se ia la
harţă… Lasă oamenii în pace, jupâne, nu le deschide ochii.
Dac-o să le deschizi ochii, ce-o să vadă? Mizeria în care
trăiesc! Lasă-i încolo să viseze mai departe!
Tăcu pentru o clipă, se scărpină în cap. Reflecta:
— Afară numai dacă, făcu el în cele din urmă, afară numai
dacă…
— Ce? Hai să vedem.
— Afară numai dacă, când ar deschide ochii, le-ai putea
arăta o lume mai bună decât lumea de bezne în care trăiesc
acum. Ai aşa ceva?
Nu ştiam. Ştiam bine ce s-ar nărui, nu ştiam însă ce se va
construi pe aceste ruine. Asta nimeni n-o poate şti cu
certitudine, gândeam eu. Lumea veche e palpabilă, solidă, o
trăim şi ne luptăm cu ea în fiecare clipă, ea există. Lumea
viitorului nu s-a născut încă, ea e insesizabilă, fluidă, făcută
din lumina din care sunt ţesute visele, e-un nor bătut de
vânturi năprasnice – dragostea, ura, imaginaţia, întâmplarea,
Dumnezeu… Nici cel mai mare profet nu poate oferi
68
oamenilor decât o lozincă, şi, cu cât această lozincă va fi mai
imprecisă, cu atât profetul va fi mai mare.
Zorba mă privea cu un surâs batjocoritor. M-am înfuriat.
— Am, i-am răspuns ţâfnos.
— Ai? Spune, să vedem!
— Nu pot să-ţi spun, n-ai înţelege.
— Eh! pentru că n-ai! făcu Zorba dând din cap. Crezi că-s
unul dintre ăia pe care-i duci de nas, jupâne? Cine ţi-a spus-
o te-a păcălit. Sunt la fel de neînvăţat ca moş Anagnosti, dar
nu-s la fel de prost, ah! nu! Şi-apoi, dacă n-aş pricepe eu,
cum ai vrea să priceapă ei, moşneagul ăsta mititel şi
deşteapta de nevastă-sa? Şi toţi Anagnoştii din lume? Să
vadă, cu alte cuvinte, noi bezne? Atunci lasă-le pe alea vechi;
cu astea-s deprinşi. Au scos-o la capăt cu ele până acu, nu
găseşti? Trăiesc, şi trăiesc bine, fac copii şi chiar nepoţi.
Dumnezeu îi face surzi, orbi şi ei strigă: „Lăudat fie Domnul!‖
Se simt bine în mizerie. Aşa că lasă-i şi taci din gură.
Am tăcut. Treceam prin faţa grădinii văduvei. Zorba se opri
o clipă, oftă, dar nu spuse nimic. Trebuie să fi plouat pe
undeva. Un miros de pământ, plin de prospeţime, înmiresma
aerul. Se iviră primele stele. Luna nouă strălucea, gingaşă,
galben-verzuie, cerul îşi revărsa dulceaţa.
„Omul ăsta, gândeam eu, n-a fost la şcoală şi creierul lui
nu s-a deformat. A fost supus la toate încercările, i s-a
deschis mintea, i s-a lărgit inima, fără a-şi pierde cutezanţa
primitivă. Toate problemele complicate, de nesoluţionat
pentru noi, el le rezolvă printr-o lovitură de sabie, ca
Alexandru cel Mare, compatriotul său. E foarte greu ca el să
alunece, pentru că se sprijină în întregime, din cap până în
picioare, de pământ. Sălbaticii din Africa adoră şarpele
pentru că stă cu tot corpul lipit de pământ şi află în felul
acesta toate tainele lumii. Le află cu burta, cu coada, cu
capul. O atinge, se amestecă, se contopeşte cu mama. La fel
şi Zorba. Noi, oamenii instruiţi, nu suntem decât nişte păsări
smintite ale văzduhului.‖
Stelele se înmulţeau. Crâncene, dispreţuitoare, aspre, fără
69
pic de milă pentru oameni.
Nu mai vorbeam. Priveam amândoi cerul cu groază,
vedeam în fiecare clipă alte stele aprinzându-se la răsărit şi
întinzându-se pârjolul.
Ajunserăm la baracă. N-aveam niciun chef de mâncare şi
mă aşezai pe-o stâncă la marginea mării. Zorba aprinse focul,
mâncă, fu cât pe-aci să vină lângă mine, dar se răzgândi, se
culcă în patul lui şi adormi.
Marea era împietrită. Nemişcată sub tirul stelelor;
pământul tăcea şi el. Niciun câine nu lătra, nicio pasăre de
noapte nu se jelea. O linişte totală, perfidă, primejdioasă,
încropită din mii de urlete, atât de îndepărtate sau atât de
profunde în noi că nu se auzeau. Percepeam numai
freamătul sângelui meu zvâcnindu-mi în tâmple şi în venele
de la gât.
„Melodia tigrului!‖ mi-a trecut prin minte şi m-am înfiorat.
În Indii, când se lasă întunericul, se intonează încet o
melodie dureroasă şi monotonă, un cântec sălbatic şi
tărăgănat, ca un îndepărtat căscat de fiară – melodia tigrului.
Sufletul omului se revarsă de atâta fremătătoare aşteptare.
Şi în timp ce gândul mă purta la teribila melodie, golul din
piept a început treptat să mi se umple. Urechile mi se
trezeau, tăcerea devenea strigăt. Ai fi zis că sufletul, plămădit
şi el din aceeaşi melodie, evada din trup pentru a asculta.
M-am aplecat, mi-am umplut palma cu apă de mare şi mi-
am muiat fruntea şi tâmplele. M-am simţit răcorit, în
străfundul făpturii mele răsunau strigăte ameninţătoare,
confuze, neliniştite – tigrul se afla în mine şi răgea.
Şi, deodată, am auzit limpede glasul.
— Buddha! Buddha! strigai, ridicându-mă dintr-un salt.
Am pornit-o cu pas grăbit, pe malul apei, de parcă voiam
să mă văd scăpat. De-un timp încoace, când sunt singur în
noapte şi domneşte liniştea, îi aud glasul – trist la început,
tânguitor ca un bocet; încet-încet, se enervează, mârâie,
porunceşte. Îl simt în piept dând din picioare ca un făt căruia
i-a venit sorocul.
70
 Trebuie să fi fost miezul nopţii. Nori negri se îngrămădiseră
pe cer, picături mari îmi cădeau pe mâini. Dar nu le dădeam
nicio atenţie. Eram cufundat într-o atmosferă dogoritoare,
simţeam la dreapta şi la stânga, la tâmple, două inele de foc.
A sosit clipa, gândeam tremurând, roata budistă mă trage
după ea, a sosit clipa să mă eliberez de minunata povară.
M-am întors repede în baracă şi am aprins lămpiţa. Zorba,
izbit de lumină, clipi de câteva ori, deschise ochii, se uită la
mine cum mă aplec asupra hârtiei şi scriu. Mormăi ceva ce
n-am înţeles, se întoarse brusc cu faţa la perete şi dormi mai
departe.
Scriam foarte repede, eram grăbit. Buddha în întregime era
în mine, îl simţeam desfăşurându-se din cugetul meu ca o
panglică albastră acoperită de semne. Se desfăşura repede şi
mă grăbeam să-l ajung din urmă. Scriam, totul devenise
uşor, extrem de simplu. Nu scriam, copiam.
O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă,
din renunţare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din
harem, caleaşca de aur, cele trei întâlniri fatale cu bătrânul,
cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii.
Pământul se acoperea cu flori galbene, cerşetorii şi regii
îmbrăcau veşminte galbene, pietrele, lemnul, trupurile îşi
pierdeau greutatea. Sufletele deveneau duh, deveneau spirit,
spiritul se spulbera. Degetele obosiră, dar nu voiam, nu
puteam să mă opresc. Viziunea trecea repede, alerga; trebuia
s-o ajung din urmă.
Dimineaţa, Zorba m-a găsit dormind cu capul pe
manuscris.

71
 VI

Soarele se ridicase de doua suliţe când m-am trezit. Mâna

dreaptă mi-era anchilozată de cât scrisesem şi nu puteam să-
mi lipesc degetele. Furtuna budistă se abătuse asupra mea,
lăsându-mă sleit şi golit.
M-am aplecat să adun paginile împrăştiate pe jos. N-aveam
nici pofta, nici forţa să le privesc. Ca şi cum toată această
aprigă inspiraţie n-ar fi fost decât un vis pe care nu voiam
să-l văd prizonierul cuvintelor, degradat de ele.
Ploua în ziua aceea, liniştit, alene. Zorba aprinsese focul
înainte de plecare, şi-am stat toată ziua cu picioarele
ghemuite, cu mâinile întinse deasupra focului, fără să bag
nimic în gură, nemişcat, ascultând şiroitul blând al celei
dintâi ploi.
Nu mă gândeam la nimic. Creierul meu, făcut ghem ca o
cârtiţă într-un sol desfundat, se relaxa. Auzeam mişcările
uşoare, freamătul, scrâşnetele pământului, şi ploaia care
şiroia, şi seminţele care se umflau. Simţeam cerul şi
pământul împerechindu-se ca în epocile primitive, când se
uneau ca un bărbat şi o femeie şi făceau copii. În faţa mea,
de-a lungul ţărmului, auzeam marea mugind şi lipăind ca o
fiară care scoate limba şi se adapă.
Eram fericit, ştiam. Câtă vreme trăim o fericire, o simţim
cu greutate. Abia după ce a trecut şi când privim în urmă,
simţim deodată – uneori cu mirare – cât de fericiţi am fost.
Numai că eu, pe această coastă a Cretei, trăiam fericirea şi
eram conştient că sunt fericit.
O mare albastră ca cerneala, vastă, întinzându-se până la
ţărmul african. Adeseori sufla un vânt foarte fierbinte,
dinspre sud, livas, venit din îndepărtatele nisipuri încinse.
Dimineaţa, marea îşi răspândea mireasma ca un harbuz; la
72
amiază fumega, încremenită, cu uşoare vălurele ca nişte sâni
abia schiţaţi. Seara, ofta, de culoarea trandafirului, a vinului,
a pătlăgelei vinete, albastru-închis.
Mă amuzam, după-amiaza, umplându-mi palma cu nisip
fin auriu, pe care-l simţeam alunecându-mi şi scurgându-mi-
se, cald şi moale, printre degete. Mâna, o clepsidră de unde
viaţa se scurge şi se pierde. Se pierde, şi eu privesc marea, îl
aud pe Zorba şi-mi simt tâmplele plesnind de fericire.
Mi-amintesc că într-o zi, nepoţica mea Alka, o fetiţă de
patru ani, în clipa când ne uitam, în ajunul Anului Nou, la o
vitrină cu jucării, s-a întors spre mine şi mi-a spus această
frază uimitoare: „Nene Căpcăunule, aşa-s de mulţumită, că
mi-au crescut coarne!‖ Am rămas trăsnit. Ce miracol
extraordinar e viaţa şi cum toate făpturile, când îşi înfig
adânc rădăcinile, se contopesc şi se confundă! Căci mi-am
amintit deodată capul lui Buddha în lemn de abanos pe care-
l văzusem într-un muzeu îndepărtat. Buddha se eliberase şi
era invadat de-o bucurie supremă, după o agonie de şapte
ani. Venele frunţii, la dreapta şi la stânga, erau atât de
umflate, că ţâşniseră din piele afară şi deveniseră două
coarne viguroase răsucite ca două arcuri de oţel.
Spre sfârşitul după-amiezii ploaia încetase, cerul
redevenise pur. Mi-era foame, mă bucuram că mi-e foame,
căci trebuia să pice Zorba care să aprindă focul şi să înceapă
ceremonia zilnică a gătitului.
— Încă o poveste fără sfârşit, şi asta! spunea adeseori
Zorba, punând tigaia pe foc. Nu numai muierea – arză-o-ar
focu‘ – e-o poveste fără sfârşit, mai e şi crăpelniţa.
Pe acest ţărm am simţit pentru prima oară savoarea
mâncării. Seara, Zorba aprindea focul între două pietre şi
pregătea masa; ne puneam pe mâncare şi pe băutură,
discuţia se însufleţea; am înţeles, în sfârşit, că mâncatul este
şi o funcţie spirituală şi că pâinea, carnea, vinul sunt
materiile prime ale spiritului.
Înainte de-a apuca să mănânce şi să bea, seara, după
oboseala lucrului, Zorba era lipsit complet de vioiciune;
73
vorbele-i erau de om ursuz, trebuia să! le smulgi cu cleştele.
Avea gesturi dizgraţioase, de om obosit. De cum îndopa însă,
cum spunea el, maşina cu cărbune, întreaga uzină toropită şi
istovită a trupului său prindea iarăşi viaţă, îşi lua avânt şi
începea să lucreze. Ochii îi scăpărau în cap, memoria se
revărsa năvalnică, prindea aripi la picioare, dansa.
— Spune-mi ce iese din ce mănânci, ca să-ţi spun cine
eşti. La unii se transformă în osânză şi în scârnă, la alţii în
muncă şi voie bună, iar la alţii, cum am auzit spunându-se,
în Dumnezeu. Aşa că-s trei soiuri de oameni. Eu unul nu-s
nici din ăi mai răi, nici din ăi mai buni. Între astea două. Ce
mănânc eu se transformă în muncă şi voie bună. Nu-i chiar
aşa rău!
Mă privi ironic şi începu să râdă.
— Tu, jupâne, zise el, ce mănânci cred că te căzneşti să
transformi în Dumnezeu. Dar nu izbuteşti, şi-asta te chinuie.
Ţi se întâmplă cum i s-a întâmplat corbului.
— Ce! s-a întâmplat corbului, Zorba?
— El, vezi tu, înainte vreme mergea cinstit, cum se cuvine,
ca un corb, ce mai. Da‘ într-o zi şi-a băgat în cap să umble
umflându-se în pene, ca o potârniche. De-atunci, sărmanul,
şi-a uitat mersul de-a binelea, nu mai ştie ce-i cu el, şi
şchioapătă.

Am ridicat capul. Am auzit pasul lui Zorba care se întorcea

din galerie. Scurt timp după aceea l-am zărit apropiindu-se,
cu o mutră plouată, încruntat, bălăngănindu-şi braţele lungi,
dezarticulate.
— ‘seara, jupâne! zise el din vârful buzelor.
— Salutare, bătrâne. Cum a mers treaba azi?
Niciun răspuns.
— Să aprind focul, zise el, să fac ceva de mâncare.
A luat un braţ de uscături dintr-un ungher, a ieşit afară, a
aşezat artistic crăcile mănunchi între două pietre şi le-a dat
foc. A pus deasupra oala de pământ, a turnat apă în ea, a
aruncat înăuntru ceapă, roşii, orez, şi-a început bucătăreala.
74
Eu, în vremea asta, am întins un ştergar pe masa rotundă şi
joasă, am tăiat felii groase de pâine şi am umplut cu vin, din
damigeană, tigva împodobită cu desene pe care moş
Anagnosti ne-o dăruise în primele zile.
Zorba se aşezase în genunchi în faţa oalei, se uita la foc,
cu ochii holbaţi, şi nu scotea o vorbă.
— Ai copii, Zorba? l-am întrebat brusc.
S-a întors spre mine.
— De ce mă întrebi? Am o fată.
— Măritată?
Zorba a pufnit în râs.
— De ce râzi, Zorba?
— Ce întrebare mai e şi asta? zise el. Se-nţelege, măritată.
Nu e tâmpită. Lucram într-o mină de cupru, la Pravitsa, în
Calchidia. Într-o bună zi, primesc o scrisoare de la frate-meu
Iannis. Adevărat, am uitat să-ţi spun că am un frate,
gospodar, om cu judecată, bisericos, cămătar, prefăcut, aşa
cum scrie la carte, stâlpul societăţii. E băcan la Salonic.
„Frate Alexis, îmi scria el, fie-ta Frosso a luat-o pe-o cale
greşită, ţi-a făcut numele de râs. Are un gagic, a făcut un
copil cu el, s-a zis cu faima noastră. O să mă duc în sat s-o
strâng de gât.‖
— Şi tu ce-ai făcut, Zorba?
Zorba a ridicat din umeri.
— Pff! muierile! am zis, şi-am rupt scrisoarea.
A amestecat orezul, a pus sare şi a rânjit.
— Da‘ stai numai, să vezi nostimada. După două luni,
primesc de la nepricopsitul de frate-meu o a doua scrisoare:
„Sănătate şi voie bună, dragă frate Alexis! scria idiotul.
Suntem iar la mare cinste, acu poţi sta cu fruntea sus,
bărbatul în chestiune s-a însurat cu Frosso!‖
Zorba s-a întors şi m-a privit. La lumina ţigării, îi vedeam
ochii lucind. A mai ridicat o dată din umeri.
— Pff! bărbaţii! făcu el cu vădit dispreţ.
Şi îndată după aceea:
— Ce poţi să te-aştepţi de la nişte muieri? zise el. Să
75
toarne copii cu primul venit. Ce poţi să te-aştepţi de la nişte
bărbaţi? Să cadă-n cursă. Ia aminte, jupâne!
Luă oala de pe foc şi ne apucarăm să mâncăm. Îl chinuia
un gând. Mă privea, deschidea gura, o închidea la loc. La
lumina lămpii de gaz îi vedeam limpede ochii contrariaţi şi
îngrijoraţi.
N-am mai putut.
— Zorba, i-am zis, tu ai ceva să-mi spui, spune. Ai ceva pe
suflet, mărturiseşte!
Zorba tăcea. Luă o pietricică de pe jos şi-o azvârli cu
putere afară, pe uşa deschisă.
— Lasă pietrele, vorbeşte!
Zorba îşi lungi gâtul brăzdat de riduri.
— Ai încredere în mine, jupâne? întrebă el neliniştit,
uitându-se în ochii mei.
— Da, Zorba, am răspuns. Orice-ai face, tu nu te poţi
înşela. Chiar dacă ai vrea, tot n-ai putea. Eşti ca un leu, să
spunem, sau ca un lupi Animalele astea nu se poartă
niciodată ca oile sau ca măgarii, nu se abat niciodată de pe
făgaşul firii lor. La fel şi tu: eşti Zorba până-n vârful
unghiilor.
Zorba dădu din cap.
— Da‘ nu mai ştiu unde naiba o să ducă! zise el.
— Ştiu eu, nu-ţi fie teamă. Dă-i înainte!
— Mai spune o dată, jupâne, să prind curaj! strigă el.
— Dă-i înainte!
Ochii lui Zorba scăpărară.
— Acu pot să-ţi vorbesc; zise el. De câteva zile mi se-nvârte
un plan grozav în cap, o idee năstruşnică. S-o înfăptuim?
— Mai întrebi? De aceea am şi venit aici: să înfăptuim idei.
Zorba îşi întinse gâtul, privindu-mă cu bucurie şi teamă.
— Vorbeşte limpede, jupâne! strigă el Nu pentru cărbune
am venit?
— Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie
intrigaţi. Ca să ne ia drept nişte înţelepţi antreprenori şi să
nu ne primească cu ouă clocite. Pricepi, Zorba?
76
 Zorba rămase cu gura căscată. Se străduia să înţeleagă,
nu-i venea să creadă într-o atare fericire. Deodată, pricepu.
Se repezi la mine şi mă apucă de umeri.
— Dansezi? mă întrebă el cu pasiune. Dansezi?
— Nu.
— Nu?
Lăsă braţele să! se bălăngăne, uimit.
— Bine, zise el după o clipă. O să dansez eu atunci,
jupâne. Aşază-te mai încolo, să nu te izbesc. Ohe! Ohe!
Sări dintr-un salt afară din baracă, zvârli pantofii, hazna,
vesta, îşi sumese pantalonii până la genunchi şi începu să
danseze. Faţa lui, încă mânjită de cărbune, era neagră ca
tuciul. Ochii, albi, îi luceau în cap.
Se avântă în vârtejul dansului, bătând din palme, sărind,
făcând piruete în aer, prăvălindu-se la pământ cu genunchii
îndoiţi, ţâşnind din nou în sus cu picioarele strânse, ca şi
cum ar fi fost din gumilastic. La un moment dat, sări atât de
sus, de parcă ar fi voit să înfrângă legile de fier ale naturii şi
să-şi ia zborul. Simţeai în trupul acela măcinat de vreme un
suflet care luptă să târască după el carnea şi să se avânte cu
ea în beznă, ca un meteor. Îşi azvârlea trupul care recădea la
pământ, neputincios să se menţină prea multă vreme în aer,
îl azvârlea din nou, fără milă, ceva mai sus de data aceasta,
dar recădea iarăşi, bietul de el, gâfâind.
Zorba încruntă sprâncenele, pe faţa lui se citea o gravitate
îngrijorătoare. Nu mai scotea niciun chiuit. Cu fălcile
strânse, se căznea să atingă imposibilul.
— Zorba! Zorba! i-am strigat. Ajunge!
Mi-era teamă că, deodată, trupu-i bătrân nu va rezista la
atâta ardoare, se va rupe în bucăţele şi se va împrăştia.
Puteam să strig mult şi bine. Cum aţi fi vrut ca Zorba să
audă nişte strigăte de pe pământ? Nu mai era om, era
pasăre.
Urmăream cu uşoară îngrijorare dansul sălbatic şi
deznădăjduit. Când eram copil, imaginaţia mea nu cunoştea
graniţe şi le povesteam prietenilor mei adevărate grozăvii în
77
care credeam şi eu, la rândul meu.
— Cum a murit bunicul tău? mă întrebară într-o zi micii
mei colegi de la şcoala comunală.
M-am apucat, pe loc, să făuresc un mit; şi pe măsură ce-l
făuream, credeam în el:
— Bunicul meu purta ghete de cauciuc. Într-o bună zi,
când barba i-a albit de tot, a sărit de pe acoperişul casei. Dar
când a atins pământul, a ţâşnit ca un balon şi s-a înălţat mai
sus decât casa, mai sus, tot mai sus, şi-a pierit în nori. Aşa a
murit bunicul meu.
Din ziua în care am născocit acest mit, ori de câte ori mă
duceam la bisericuţa Sfântul Minas şi vedeam, în partea de
jos a iconostasului, înălţarea lui Hristos, întindeam mâna şi
le spuneam camarazilor mei:
— Uite, uite-l pe bunicul meu cu ghete de cauciuc.
În seara aceea, după ani şi ani, văzându-l pe Zorba cum
sare în aer, am retrăit visul acela de copil cu spaimă, de
parcă m-aş fi temut să nu-l văd pe Zorba pierind în nori.
— Zorba, Zorba! i-am strigat. Ajunge!
Zorba se ghemuise acum la pământ, cu respiraţia tăiată.
Chipul îi strălucea, fericit. Părul cărunt! se lipise de frunte şi
sudoarea îi curgea pe obraji şi pe bărbie, amestecată cu praf.
M-am aplecat spre el, îngrijorat.
— M-a uşurat, zise el după un scurt răgaz, parcă mi s-ar fi
luat sânge. Acu pot să vorbesc.
A intrat înapoi în baracă, s-a aşezat în faţa sobei şi m-a
privit, cu faţa luminoasă.
— Ce te-a apucat să dansezi?
— Ce voiai să fac, jupâne? Simţeam că mă înăbuşă
bucuria, trebuia să mă descarc. Dar cum? În vorbe? Pff!
— Ce bucurie?
I se întunecă faţa. Buza începu să-i tremure.
— Cum ce bucurie? Aşadar, tot ce-ai spus adineauri ai
spus aşa, în vânt fără să pricepi nici tu? N-am venit aici
pentru cărbune, spuneai. Aşa ai spus, nu? Am venit să
treacă vremea. Zvârlim praf în ochii oamenilor, să nu ne ia de
78
ţicniţi şi să arunce cu ouă clocite în noi! Dar pe noi, când om,
fi singuri şi nu ne-o vedea nimeni, o să ne umfle râsul! Pe
cinstea mea, asta voiam şi eu, dar nu pricepeam prea bine.
De nu ştiu câte ori m-am tot gândit la cărbune, la tuşa
Bubulina, la tine… un talmeş-balmeş. Când străpungeam o
galerie, ziceam: „Cărbune, asta vreau!‖ Şi, din cap până-n
picioare, eram numai cărbune. Da‘ după aia, odată treaba
terminată, când mă zbenguiam cu scroafa aia bătrână, tot
lignitul şi toţi patronii din lume puteau să se spânzure cu
panglicuţa de la gâtul ei; şi Zorba cu ei. Îmi pierdusem capul.
Când, la urmă, rămâneam de unul singur şi n-aveam nimic
de făcut, mă gândeam la tine, jupâne, şi simţeam că mi se
rupe inima. Mă apăsa o greutate pe suflet: „E ruşine, Zorba,
zbieram eu, e ruşine să-ţi baţi joc de bietul om şi să-i toci
paralele. Câtă vreme o să mai fii un ticălos? Sunt şi-aşa
destui pe lumea asta!‖. Îţi spun drept, jupâne, îmi pierdusem
capul. Diavolul mă trăgea într-o parte, bunul Dumnezeu în
cealaltă; şi între ei doi, la mijloc, mă simţeam sfâşiat Acu,
jupâne, ai vorbit cum trebuie şi văd limpede. Am priceput!
Ne-am înţeles. Acu îi dăm drumul! Câte parale mai ai? Dă
tot, păpăm capitalul!
Zorba îşi şterse sudoarea şi căută în jurul lui. Resturile
mâncării mai erau încă răspândite pe mescioară, întinse
mâna lui uriaşă.
— Cu îngăduinţa ta, jupâne, zise el. Nu m-am săturat.
Luă un codru de pline, o ceapă şi un pumn de măsline.
Mânca lacom; îşi turna direct în gură, fără să atingă tigva
cu buzele, vinul ce gâlgâia. Zorba plescăi satisfăcut.
— Mi-a venit inima la loc, zise el.
Şi-mi făcu cu ochiul.
— De ce nu râd, jupâne? întrebă el. Ce te uiţi aşa la mine?
Asta-s eu. E în mine un diavol care strigă, şi eu fac ce zice el.
De câte ori sunt gata să mă înăbuş, strigă: „Dansează!‖, şi eu
dansez. Şi asta mă uşurează! Odată, când mi-a murit
Dimitraki, micuţul, în Calchidia, tot aşa m-am ridicat şi-am
dansat. Rudele, prietenii, când m-au văzut dansând în faţa
79
cadavrului, s-au repezit să mă oprească. „A înnebunit Zorba!
strigau ei. A înnebunit Zorba!‖ Da‘ eu, dacă nu dansam în
clipa aia, înnebuneam de durere. Pentru că era primul meu
fecior, avea trei ani, şi nu puteam să îndur moartea lui.
Pricepi ce-ţi spun, jupâne, sau vorbesc la pereţi?
— Pricep, Zorba, pricep, nu vorbeşti la pereţi.
— Altă dată, tot aşa… Eram în Rusia, lângă Novorosisk,
pentru că am fost şi-acolo, tot pentru nişte mine. De aramă,
de data asta. Învăţasem şi eu acolo cinci-şase cuvinte
ruseşti, atât cât îmi trebuia să-mi pot face treaba: „Nu, da,
pâine, apă, te iubesc, vino încoa’, câte parale?” Legasem
prietenie cu un rus, bolşevic înfocat. Ne duceam în fiece
seară într-o tavernă din port, goleam câteva bune clondiraşe
de vodcă şi prindeam chef. De cum începeam să ne
înveselim, simţeam că ni se deschid inimile. El ţinea să-mi
povestească cu de-amănuntul tot ce! se întâmplase în timpul
revoluţiei, eu, pe de altă parte, ţineam să-l pun la curent cu
isprăvile mele. Ne îmbătăm laolaltă, vezi tu, eram cum s-ar
zice fraţi cu gesturile, de bine de rău, ne-am pus de acord. El
vorbea cel dintâi. Când nu mai înţelegeam, îi strigam: Stop!
Atunci se ridica să danseze. Pricepi, jupâne? Să danseze ce
voia să-mi spună. Şi eu, acelaşi lucru. Tot ce nu puteam
spune cu gura, spuneam cu picioarele, cu mâinile, cu burta
sau prin strigăte sălbatice: Hai! Hai! Hop-la! Ohe! Rusul a
început: cum au pus mâna pe arme, cum s-a înteţit războiul,
cum au sosit la Novorosisk. Când nu mai înţelegeam ce-mi
spune, ridicam mâna şi strigam: Stop! îndată rusul ţâşnea, şi
ţine-te! pune-te pe dansat! Dansa ca un apucat. Iar eu mă
uitam la mâinile, la picioarele, la pieptul, la ochii lui, şi
înţelegeam tot: cum au intrat în Novorosisk şi i-au căsăpit pe
boieri, cum au jefuit dughenele, cum au intrat prin case şi-
au răpit muierile. La început se văicăreau, putorile, se
zgâriau pe ele, îi zgâriau pe ceilalţi, da‘, încet-încet, se
îmblânzeau, închideau ochii şi scheunau de plăcere. Muieri,
deh… Ei, şi după aia venea rândul meu. De la primele
cuvinte, se vede treaba că era niţeluş astupat la cap şi că nu-
80
i funcţiona creierul prea grozav, rusul striga: Stop! Eu, atâta
aşteptam. Ţâşti în picioare, dădeam deoparte scaunele şi
mesele şi mă puneam pe dansat. Ah! dragul meu! Au decăzut
rău oamenii, puah! Şi-au lăsat trupurile să amuţească şi nu
mai vorbesc decât cu gura. Da‘ ce-ai vrea tu să zică gura? Ce
poate ea să zică? Dac-ai fi fost acolo să vezi cum mă asculta,
din cap până-n picioare, rusul, şi cum înţelegea totul! Îi
descriam, dansând, necazurile pe care le-am avut, drumurile
pe care le-am făcut, de câte ori m-am însurat, meseriile pe
care le-am învăţat: muncitor la cariera de piatră, miner,
negustor ambulant, olar, comitagiu, cântăreţ la santuri,
vânzător de passatempo, potcovar şi contrabandist; cum m-
au vârât în închisoare, cum am evadat, cum am ajuns în
Rusia. Tot înţelegea, tot, aşa astupat la cap cum era.
Vorbeam cu picioarele, cu mâinile, şi cu părul, şi cu hainele.
Şi briceagul care-mi atârna la cingătoare, şi el vorbea. Când
am isprăvit, prostănacul m-a strâns în braţe, m-a pupat, am
umplut iarăşi paharele cu vodcă, am plâns şi am râs, unul în
braţele celuilalt. Când se crăpa de ziuă, ne despărţeam şi
plecam la culcare bălăngănindu-ne. Şi seara ne întâlneam
din nou. Îţi vine a râde? Nu mă crezi, jupâne? Ce ţi-oi fi
zicând: ce aiureli mai înşiră şi Sindbad Marinarul ăsta? Să
vorbeşti dansând, e oare cu putinţă? Şi cu toate astea, aş
putea să bag mâna-n foc că aşa trebuie să-şi vorbească zeii şi
diavolii. Dar văd că ţi-e somn. Eşti foarte delicat, nu rezişti.
Hai, du-te să faci nani şi-om mai vorbi mâine. Am un plan,
un plan măreţ; o să-ţi vorbesc mâine despre el. Eu mai fumez
o ţigară, poate chiar să-mi vâr capul în mare. M-am aprins,
trebuie să mă sting. Noapte bună!

Nu puteam să adorm. Mi-am ratat viaţa, gândeam. Dacă

aş putea să iau un burete şi să şterg tot ce-am învăţat, tot
ce-am văzut şi am auzit, şi apoi să intru în şcoala lui Zorba şi
să încep cu marele, cu adevăratul alfabet! Cât de diferită ar fi
calea pe care aş apuca-o! Mi-aş exersa perfect cele cinci
simţuri, pielea întreagă, pentru a se desfăta şi a înţelege. Aş
81
învăţa să alerg, să lupt, să înot, să călăresc, să canotez, să
şofez, să trag cu arma. Mi-aş umple sufletul cu came. Mi-aş
umple carnea cu suflet. I-aş împăca în mine, în sfârşit, pe
aceşti doi duşmani de veacuri…
Lungit în pat, mă gândeam la viaţa care mi se iroseşte
zadarnic. Prin uşa deschisă, îl zăream nedesluşit, la lumina
stelelor, pe Zorba ghemuit, ca o pasăre de noapte, pe-o
stâncă. Îl invidiam. El e cel care a găsit adevărul, gândeam,
asta e calea cea bună!
În alte epoci primitive şi creatoare, Zorba ar fi fost şef de
trib, ar fi mers în frunte, deschizând drum cu toporişca. Sau
ar fi fost un trubadur vestit, vizitând castelele, şi toată lumea
i-ar fi sorbit cuvintele cu sufletul la gură, seniori, slujitori şi
nobile doamne… în epoca noastră ingrată dă târcoale,
flămând, în jurul ţarcului, ca un lup, sau decade într-atât
încât devine bufonul unui şoarece de bibliotecă oarecare.
Deodată, văzui că Zorba se ridică în picioare. Se dezbrăcă,
îşi azvârli ţoalele pe plajă şi se aruncă în mare. Îi zăream
când şi când, la lumina slabă a lunii abia ivite, scăfârlia
enormă ivindu-se la suprafaţă şi dispărând din nou. Din
când în când, trăgea câte-un chiot, lătra, necheza, imita
cântecul cocoşului – sufletul lui, în această noapte pustie, îşi
întorcea faţa spre animale.
Încet, pe nesimţite, m-a furat somnul. A doua zi, în zori,
Zorba, zâmbitor, odihnit, veni să mă tragă de picioare.
— Scoală-te, jupâne, zise el, să-ţi împărtăşesc planul.
Asculţi?
— Ascult.
S-a aşezat pe jos turceşte şi a început să-mi explice cum ar
instala el un teleferic din vârful muntelui până la ţărm; am
coborî în felul acesta lemnul de care avem nevoie pentru
galerii şi am putea vinde restul ca lemn de construcţie. Ne
hotărâserăm să arendăm o pădure de pini aparţinând
mănăstirii, dar transportul era costisitor şi nu se găseau
catâri. Zorba imaginase aşadar deschiderea unui şantier
pentru construirea unui teleferic cu cabluri groase, piloni şi
82
scripeţi.
— De acord? m-a întrebat el când a terminat ce-a avut de
spus. Iscăleşti?,
— Iscălesc, Zorba, de acord!
Mi-a aprins focul în sobă, a pus ibricul pe foc, mi-a făcut
cafeaua, mi-a aruncat o pătură pe picioare să nu răcesc şi a
plecat satisfăcut.
— Azi, zise el, săpăm o nouă galerie. Am dat de-un filon!
Curat diamant negru!
Am deschis manuscrisul Buddha şi m-am înfundat în
propriile mele galerii. Am lucrat cât a fost ziua de lungă şi, pe
măsură ce înaintam, mă simţeam eliberat, încercam o emoţie
complexă – uşurare, trufie şi silă. Dar mă lăsam furat de
muncă, pentru că ştiam; din clipa când voi isprăvi, sigila şi
lega manuscrisul, voi fi un om liber.
Mi-era foame. Am mâncat câteva stafide, câteva migdale şi
o felie de pâine. Îl aşteptam pe Zorba să se întoarcă, purtător
al tuturor bunurilor care fac bucurie omului – un râs
sănătos, o vorbă bună, o mâncare gustoasă.
Pe seară şi-a făcut apariţia. A pregătit masa, am mâncat,
dar gândul lui rătăcea aiurea. S-a aşezat în genunchi, a înfipt
nişte beţişoare în pământ, a întins o sfoară, a agăţat de-un
scripete minuscul un chibrit, căznindu-se să găsească
înclinaţia pe care s-o dea firului pentru ca nu cumva să se
prăbuşească totul.
— Dacă înclinaţia e mai mare decât trebuie, îmi explică el,
ne-am dus pe copcă. Dacă e mai mică decât trebuie,
aşijderea. Trebuie găsită înclinaţia la fix. Şi pentru asta,
jupâne, trebuie vin şi schepsis.
— Vin avem berechet, dar schepsis…
Zorba pufni în râs.
— Nu eşti băiat prost, jupâne, zise el privindu-mă cu
duioşie.
S-a aşezat să se odihnească şi a aprins o ţigară. Era iarăşi
bine dispus şi! se dezlegă limba.
— Dacă ar izbuti chestia asta cu telefericul, zise el, am
83
aduce la vale toată pădurea, am deschide o uzină, am face
scânduri, stâlpi, bârne, am strânge bani cu toptanul, după
aia am pune în lucru un vaporaş, ne-am lua catrafusele, şi-
am colinda lumea în lung şi-n lat!
Lui Zorba îi luciră ochii în cap, potopiţi de femei
îndepărtate, de oraşe, de reclame luminoase, de clădiri
uriaşe, de maşini, de vapoare.
— Mi-a albit păru-n cap, jupâne, şi dinţii au început să mi
se clatine, nu mai am timp de pierdut. Tu, tu eşti tânăr, mai
poţi aştepta. Eu nu pot. Pe cinstea mea, cu cât îmbătrânesc
mai mult, cu atât devin mai sălbatic! Să nu vină careva să-mi
spună mie că bătrâneţea îl înmoaie pe om şi că-i potoleşte
fierbinţeala. Nici că, văzând moartea, acesta întinde gâtul şi-i
zice: „Taie-mi capul, dacă ai poftă, să urc la cer!‖ Eu unul, cu
cât trece vremea, cu atât sunt mai răzvrătit. Nu mă dau
bătut, vreau să cuceresc lumea!
Se ridică, luă santuri-ul agăţat în perete.
— Vino niţeluş încoa‘, diavole, zise el. Ce tot faci acolo, pe
perete, fără să scoţi o vorbă? Ia cântă un pic!
Nu mă săturam văzând cu câtă băgare de seamă, cu câtă
duioşie scotea Zorba santuri-ul din cârpele cu care-l învelise.
Parcă ar fi curăţat o smochină, ar fi dezbrăcat o femeie.
Puse santuri-ul pe genunchi, se aplecă asupră-i, îi
mângâie uşor corzile – să fi jurat că-l consultă asupra
melodiei pe care avea s-o cânte, că-l roagă să se trezească,
că-l ia cu duhul blândeţii spre a veni să ţină tovărăşie
sufletului său chinuit, obosit de singurătate. Începu un
cântec: nu mergea, îl abandonă, începu un altul; corzile
scârţâiau de parcă le-ar fi durut, de parcă n-ar fi vrut. Zorba
se rezemă de perete, ştergându-şi sudoarea, care începuse
deodată să! se prelingă pe frunte.
— Nu vrea… şopti el, uitându-se cu stăruinţă la santuri,
nu vrea.
Îl înveli din nou cu mare atenţie, ca pe-o fiară de care se
temea să nu fie muşcat, se ridică încet şi-l agăţă în perete.
— Nu vrea… mai şopti el o dată, nu vrea… Nu trebuie
84
forţat.
Se aşeză din nou pe jos, vârî câteva castane în jar, umplu
paharele cu vin. Trase o duşcă, mai trase una, coji o castană
şi mi-o întinse.
— Tu înţelegi ceva din treaba asta, jupâne? mă întrebă el.
Eu, nu. Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul
pe care-l bem, pământul pe care păşim… toate, toate,
jupâne.
Ridică paharul:
— În sănătatea ta!
Îl goli şi-l umplu din nou.
— Parşivă e viaţa asta! şopti el. Parşivă! E şi ea la fel ca
tuşa Bubulina.
Mă pufni râsul.
— Ascultă ce-ţi spun, jupâne, n-o lua în glumă. Viaţa e ca
tuşa Bubulina. E bătrână, hai? Ei bine, cu toate astea, nu-i
lipsită de atracţie. Cunoaşte ea anumite trucuri care te fac s-
o iei razna. Dacă închizi ochii, zici că ai în braţe o fată de
douăzeci de ani. Douăzeci de ani, nu mai mult, ţi-o jur,
prietene, dacă eşti în formă şi ai stins lumina. Ai să-mi spui
că e pe jumătate fleşcăită, că a dus o viaţă desfrânată, că a
chefuit cu amirali, cu marinari, cu soldaţi, cu ţărani, cu
actori de bâlci, cu popi, cu pescari, cu jandarmi, cu
învăţători, cu duhovnici, cu judecători de pace. Ei şi ce? Ce-i
cu asta? Uită repede, târâtura; nu-şi mai aminteşte de
niciunul dintre iubiţii ei, şi redevine, nu-i glumă ce-ţi spun, o
porumbiţă nevinovată, o gâsculiţă naivă, un porumbel, şi
roşeşte, te rog să mă crezi, roşeşte şi tremură ca şi cum ar
face-o prima oară. E-o taină muierea, jupâne! Poate să pice
de-o mie de ori, de-o mie de ori se va ridica de jos fecioară. Şi
de ce, o să mă întrebi? Ei bine, pentru că nu-şi aminteşte.
— Îşi aminteşte papagalul, Zorba, spusei eu ca să-l
tachinez. Strigă întruna un nume care nu-i al tău. Nu-ţi vine
să turbezi auzindu-l pe papagal cum strigă: „Canavaro!
Canavaro! în clipa când eşti cu ea în al nouălea cer? N-ai
avea chef să-l apuci de gât şi să-l sugrumi? În definitiv, ar fi
85
timpul să-l înveţi să strige: „Zorba! Zorba!‖
— Vai, vai, vai! că demodat mai eşti! strigă Zorba
astupându-şi urechile cu labele lui groase. De ce să-l
sugrum? Îmi place la nebunie să-l aud strigând numele pe
care-l spuseşi. Noaptea, îl atârnă deasupra patului, putoarea,
şi nici n-apucă bine să ne vadă intrând în tratative, pentru
că are nişte ochi, pungaşul, care străpung întunericul, că-l şi
auzi strigând: „Canavaro! Canavaro!‖ În clipa aia, ţi-o jur,
jupâne, da‘ cum să pricepi tu, care eşti stricat de aceste
preasfinte terfeloage, una ca asta! ţi-o jur, simt că am pantofi
de lac în picioare, pene la pălărie şi-o barbă moale ca
mătasea care miroase a ambră. Buon giorno! Buona sera!
Mangiate macaroni? Devin cu-adevărat Canavaro. Urc pe
puntea vasului-amiral ciuruit de mii de găuri, şi dă-i
drumu… foc la cazane! Începe canonada!
Zorba izbucni în hohote de râs. Clipi cu ochiul stâng şi mă
privi.
— Să-mi fie cu iertare, jupâne, zise el, da‘ eu semăn cu
bunicu-meu, căpitanul Alexis, Domnul să-l aibă-n pază! La
vârsta de o sută de ani, se aşeza seara în faţa porţii să tragă
cu coada ochiului la fetişcanele care se duceau la fântână.
Vederea îi slăbise, abia mai desluşea lucrurile. Aşa că le
striga pe fete: Ia spune, care eşti tu? – Lenio, fiica lui
Mastrandoni! – Vino un pic aci să pun mâna pe tine! Vino,
hai, nu-ţi fie teamă!‖ Fata abia îşi ţinea râsul şi se apropia.
Bunicu-meu ridica atunci mâna până-n dreptul obrazului
fetei şi-l atingea domol, duios, lacom. Şi-i curgeau lacrimile.
„De ce plângi, bunicule?‖ l-am întrebat o dată. „Ei, gândeşti
că n-am de ce să plâng, fiule, când eu sunt gata să mor şi las
în urma mea atâtea fete frumoase?‖
Zorba oftă.
— Ah! sărmane bunic, zise el, ce bine te-nţeleg! Mi se
întâmplă deseori să-mi spun: „Ah! porcărie! Dacă măcar toate
fetele frumoase ar putea muri odată cu mine!‖ Dar putorile
astea o să trăiască, o să trăiască bine, bărbaţii o să le ia în
braţe, o să le pupe, şi Zorba n-o să fie decât praf, ca să aibă
86
ele pe ce să calce!!
Scoase câteva castane din jar şi le coji. Ciocnirăm
paharele. Stăturăm acolo îndelung, bând şi mestecând
tacticos, ca doi iepuri mari, şi auzeam afară marea vuind.

87
 VII

Am rămas amândoi tăcuţi lângă soba de tuci până

noaptea târziu. Simţeam din nou ce lucru simplu şi
cumpătat e fericirea: un păhărel de vin, o castană, o amărâtă
de sobă, freamătul mării. Atât şi nimic mai mult. Şi, pentru a
simţi că în asta constă fericirea, nu trebuie decât o inimă
simplă şi cumpătată.
— De câte ori ai fost însurat, Zorba? am întrebat.
Eram amândoi uşor ameţiţi, nu că am fi băut prea mult,
cât din pricina acelei mari fericiri cu neputinţă de exprimat
care dăinuia în noi. Nu eram decât două mici insecte
efemere, bine cramponate de scoarţa pământului, şi-o
simţeam până în adâncul sufletului, fiecare în felul lui.
Găsiserăm un colţişor plăcut, la marginea mării, îndărătul
stufului, scândurilor şi bidoanelor goale, ghemuindu-ne unul
lângă celălalt, în faţa noastră se aflau lucruri plăcute şi de-
ale mâncării, iar în noi seninătatea, afecţiunea şi siguranţa.
Zorba nu mă auzi. Cine ştie pe ce oceane, unde glasul meu
nu-l putea ajunge, îl purta gândul! Întinzând braţul, l-am
atins cu vârful degetelor:
— De câte ori ai fost însurat, Zorba? l-am întrebat din nou.
Tresări. De data asta auzise şi, făcând o mişcare cu laba
lui groasă:
— Oh! răspunse el, ce ţi-a venit acum? La urma urmei,
sunt bărbat. Am făcut şi eu Marea Prostie. Aşa numesc eu
însurătoarea. Să mă ierte toţi oamenii căsătoriţi. Am făcut
aşadar Marea Prostie, m-am însurat.
— Bun, dar de câte ori?
Zorba se scărpină nervos pe gât. Reflectă o clipă.
— De câte ori? făcu el în cele din urmă. Cinstit, o dată, o
dată pentru totdeauna. Pe jumătate cinstit, de două ori
88
Nelegiuit, de o mie, de două mii, de trei mii de ori! Cum ai
vrea să ţiu socoteala?
— Povesteşte un pic, Zorba! Mâine e duminică, ne
bărbierim, ne punem hainele de sărbătoare şi mergem la tuşa
Bubulina. N-avem nicio treabă, aşa că ne putem culca mai
târziu în seară asta. Povesteşte!
— Ce să povestesc? Astea nu-s lucruri de povestit, jupâne!
Căsătoriile consfinţite prin lege n-au niciun gust, mâncare
fără sare. Ce să povestesc? Că îmbrăţişarea n-are niciun haz
când te privesc sfinţii de pe icoane şi-ţi dau binecuvântarea?
La noi în sat e-o vorbă: „Numai carnea furată are gust‖.
Nevasta, asta nu-i came furată. Acu, căsătoriile nelegiuite,
cum să le mai ţii minte? Cocoşii parcă ţin socoteală? Spune
şi tu! Cu toate astea, când eram tânăr, aveam trăsnaia să iau
câte-o şuviţă de păr de la fiecare muiere cu care mă culcam.
Pe-atunci purtam totdeauna foarfecele la mine. Şi când mă
duceam la biserică aveam foarfecele în buzunar! Bărbaţi
suntem, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, aşa-i?
Aveam dar o adevărată colecţie de şuviţe: negre, blonde,
castanii, uneori şi cu fire albe. Atâtea am strâns că am
umplut cu ele o pernă. Da, o pernă, şi-o puneam sub cap să
dorm; da‘ numai iama, vara mă încingea. Apoi, după câtăva
vreme, mi s-a făcut greaţă: a început să pută, aşa că i-am dat
foc.
Pe Zorba îl pufni râsul:
— Era, cum s-ar zice, registrul meu de socoteli, jupâne,
spuse el. Şi-a pierit în flăcări. Eram sătul până-n gât.
Credeam că n-o să mai ţină, dar când am văzut că nu se
isprăveşte, am aruncat foarfecele.
— Şi căsătoriile pe jumătate cinstite, Zorba?
— Ei! Astea, ce să zic, nu-s lipsite de farmec, răspunse el
rânjind. Ah! muierile slave! Ce libertate! Niciun fel de „Unde-
ai fost? De ce-ai întârziat? Unde-ai dormit?‖ Nu te întreabă
nimic şi nu le întrebi nimic. Libertate, ce mai încolo-încoace!
Întinse mâna, apucă paharul, îl goli, coji o castană.
Mesteca în timp ce vorbea.
89
 — Era una care se numea Sofinka, alta Nuşa. Pe Sofinka
am cunoscut-o într-un târg mărişor de lângă Novorosisk. Era
iarnă, zăpadă multă, mă duceam să caut de lucru într-o
mină şi, trecând prin satul acela, m-am oprit. Era zi de târg
şi, din toate satele învecinate, muieri şi bărbaţi porniseră la
drum să cumpere şi să vândă. O foamete cumplită, un frig de
crăpau pietrele, oamenii vindeau tot ce aveau, până şi
icoanele de pe pereţi, să poată cumpăra pâine. Mă învârteam
şi eu prin târg, când zării o ţărăncuţă sărind dintr-o şaretă,
un drac de fată, înaltă de doi metri, cu nişte ochi albaştri ca
marea şi cu nişte şolduri… o mânzoaică!… Am rămas cu
gura căscată. „Ei, sărmane Zorba, mi-am zis, eşti pierdut!‖
M-am luat pe urmele paşilor ei. Şi o sorbeam din ochi… nu
era chip să mă potolesc! Trebuia să-i vezi bucile, care se
legănau ca nişte clopote de Paşti. „Unde-ai pornit să cauţi
mine, prăpăditule! îmi ziceam. Ai greşit drumu‘, om
nehotărât ce eşti! Iată adevărata mină: vâră-te în ea şi
străpunge galerii!‖ Fata se opreşte, se tocmeşte, cumpără o
grămăjoară de lemne, o ridică – ce braţe, Dumnezeule
Doamne! – şi-o zvârle în şaretă. Cumpără puţină pâine şi
vreo cinci-şase peşti afumaţi. „Câte parale? întreabă ea –
Atât…‖ îşi desface cercelul de aur să plătească. Cum n-avea
bani, trebuia să-i dea cercelul. Atunci, am simţit că mă
loveşte damblaua. Să laşi o muiere să-şi dea cerceii,
podoabele, săpunul de toaletă, sticluţa de parfum… Dacă-şi
dă toate astea, lumea e pierdută! E ca şi cum ai smulge
penele unui păun. Ai avea inimă să smulgi penele unui
păun? În ruptul capului! Nu, nu, câtă vreme Zorba e-n viaţă,
mi-am zis, aşa ceva n-o să se întâmple. Mi-am desfăcut
punga şi am plătit. Era pe vremea când rublele ajunseseră
nişte petice de hârtie. Cu o sută de drahme cumpărai un
catâr, şi cu zece, o muiere. Plătesc dar. Codana se întoarce şi
mă măsoară cu coada ochiului. Îmi ia mâna să mi-o sărute.
Da‘ eu mi-o trag înapoi. Cum adică, mă lua drept un
moşneag? „Spasiva! Spasiva!” mi-a strigat; asta înseamnă:
Mulţumesc! Mulţumesc! Şi iacăt-o dintr-un salt în şaretă;
90
apucă hăţurile şi ridică biciul. „Zorba, mi-am zis atunci, ia
seama, băieţaş, că-ţi scapă de sub nas!‖ Dintr-o săritură am
fost în şaretă lângă ea. Fata n-a zis nimic. Nici nu s-a întors
să se uite la mine. Un bici calului, şi iată-ne plecaţi. Pe drum
a priceput că vreau să-mi fie muiere. Bălmăjeam şi eu trei
cuvinte pe ruseşte, dar pentru treburi de-acest fel nu-i nevoie
de vorbă multă. Ne vorbeam cu ochii, cu mâinile, cu
genunchii. Pe scurt, ajungem în sat şi ne oprim în faţa unei
izbe. Coborâm. Cu o lovitură de umăr, fata deschide poarta şi
intrăm. Descărcăm lemnele în curte, luăm peştii şi pâinea şi
intrăm în cameră. Se afla acolo o bătrânică aşezată lângă
vatra stinsă. Dârdâia. Era înfofolită în nişte saci, cârpe, piei
de oaie, dar dârdâia. Era un frig din ăla de crăpau pietrele,
pe cinstea mea! M-am aplecat, am vârât un braţ zdravăn de
lemne în vatră şi-am aprins focul. Bătrânica se uita la mine
zâmbind. Îi spusese fiică-sa ceva, dar n-am priceput o boabă.
Am aprins focul, bătrâna s-a încălzit şi a început să prindă
un pic de viaţă. Între timp, fata punea masa. Aduce un strop
de vodcă, şi-l bem. Aprinde samovarul, face ceaiul, mâncăm,
dându-i şi bătrânei partea ei. După asta, face iute patul,
pune albituri curate, aprinde candela din faţa icoanei Sfintei
Fecioare şi-şi face de trei ori semnul crucii. Apoi mă cheamă
printr-un gest; îngenunchem în faţa băbuţei şi îi pupăm
mâna. Ea îşi pune mâinile scheletice deasupra capetelor
noastre, murmurând ceva. Se vede treaba că ne dădea
binecuvântarea. „Spasiva! Spasiva!‖ am răcnit eu, şi, dintr-
un salt, iată-mă-n pat cu fetişcana.
Zorba se opri. Înălţă capul şi privi în depărtare, în direcţia
mării.
— O chema Sofinka… zise el nu mult după aceea şi se
cufundă din nou în tăcere.
— Atunci? am întrebat eu nerăbdător, atunci?
— Niciun fel de „atunci‖! Ce obicei ai, jupâne, cu „atunci‖-
urile şi cu „de ce‖-urile astea! Sunt lucruri care nu se
povestesc, vezi bine! Muierea e-un izvor proaspăt; te apleci, îi
vezi chipul şi bei, şi bei, până-ţi pârâie oasele. După aia vine
91
un altul, care moare şi el de sete; se apleacă, îi vede chipul şi
bea. Şi după aia altul… Muierea e-un izvor, te-asigur.
— Şi după aceea ai plecat?
— Ce-ai fi vrut să fac? E-un izvor, nu spusei? şi eu sunt
un trecător: mi-am văzut de drum. Am rămas cu ea trei luni.
Dar la capătul celor trei luni mi-am adus aminte că plecasem
în căutarea unei mine. „Sofinka, i-am zis într-o dimineaţă, eu
am o treabă, trebuie să plec. – Bine, zise Sofinka, du-te. Te-
aştept o lună şi, dacă nu te-ntorci după o lună, sunt liberă.
Şi tu la fel, Dumnezeu să te-ajute!‖ Şi-am plecat.
— Şi după o lună te-ai întors…
— Că prost mai eşti, jupâne, să-mi fie cu iertare? strigă
Zorba. Cum să mă-ntorc? Da‘ ce, te lasă putorile-n pace?
Zece zile după aia, în Kuban, am întâlnit-o pe Nuşa.
— Povesteşte! Povesteşte!
— Altă dată, jupâne. Nu şade bine să le amestecăm,
sărmanele! În sănătatea Sofinkăi!
Dădu vinul pe gât dintr-o mişcare. Apoi rezemându-se de
perete:
— Bun, zise el, să-ţi spun atunci şi de Nuşa. În seara asta
mi-e capul doldora de Rusia. Hai să-l deşertăm! Fă-te-
ncoace!
Îşi şterse mustaţa şi aţâţă jarul.
— Pe Nuşa, aşadar, cum îţi spuneam, am cunoscut-o într-
un sat din Kuban. Era vară. Munţi de pepeni, verzi şi
galbeni; mă aplecam, luam unul şi nimeni nu zicea nimic.
Îl tăiam în două şi-mi viram botul înăuntru. Totul din
belşug acolo, în Rusia, jupâne, totul cu grămada; alegi şi iei!
şi nu numai pepeni galbeni şi pepeni verzi, dar Şi peşti, şi
unt, şi muieri. Trecând, vezi un pepene verde, îl iei. Vezi o
muiere, o iei şi pe ea. Nu ca aici în Grecia, unde, cum ai
şterpelit cea mai mică coajă de pepene, te târăşte pe la
tribunale, şi cum te-ai atins de-o muiere, frate-su scoate
cuţitul şi te ciopârţeşte. Puah! oameni meschini, nişte zgârie-
brânză… Să-ţi pui laţul de gât şi mai multe nu! şleahtă de
păduchioşi! Du-te, mă rog, puţintel în Rusia să vezi ce-
92
nseamnă aia nobleţe! Treceam aşa, dar prin Kuban şi văd o
muiere într-o grădină de zarzavat.‘ Mi-a plăcut. Trebuie să
ştii, jupâne, că muierea slavă nu e ca grecoaicele astea
hrăpăreţe care-şi vând dragostea cu linguriţa şi fac totul ca
să te ducă de nas şi să te-nşele la cântar. Muierea slavă,
jupâne, îţi mai dă şi pe deasupra. Că-i vorba de somn, de
dragoste sau de mâncare, e aproape ca animalele şi ca
pământul: e darnică, îţi dă cu amin două mâinile, nu e ca
grecoaicele astea cârcotaşe? O întreb: „Cum te cheamă?‖ Cu
muierile, vezi tu, începusem s-o rup binişor pe ruseşte.
„Nuşa, şi pe tine? – Alexis. Îmi placi, Nuşa!‖ Mă priveşte cu
atenţie, cum te uiţi la un cal pe care vrei să-l cumperi. „Nu-
mi pari un terchea-berchea nici tu, ce să zic? Ai dinţi
zdraveni, mustăţi stufoase, eşti lat în spate, ai braţe tari. Îmi
placi.‖ Mai multe nu ne-am spus, şi nici nu era nevoie. Cât ai
bate din palme, om căzut la învoială. Chiar în seara aia
aveam să mă duc la ea în haine de sărbătoare. „Ai şi-o şubă
îmblănită? mă întrebă Nuşa. – Am, da‘ pe căldura asta… – N-
are a face. Ad-o cu tine, e arătoasă.‖ Seara mă înţolesc
aşadar ca un ginerică, pun şuba pe braţ, iau cu mine şi
bastonul cu măciulie de argint pe care-l aveam, şi iată-mă
plecat. Era o casă mare ţărăneasca, cu mai multe curţi, vaci,
teascuri, focuri aprinse în curte, cu ceaunuri puse pe foc. „Ce
fierbe aici? întreb eu. – Must de pepene verde. – Şi aici? –
Must de pepene galben.‖ „Ce ţară, îmi zic eu în gândul meu,
auzi dumneata! must de pepene verde şi de pepene galben;
asta-i Ţara Făgăduinţei! Halal de tine, Zorba, ai picat cum
trebuie, ca un şoarece într-un calup de brânză.‖ Urc scara, o
scară uriaşă de lemn, care scârţâia. În capul scării, tatăl şi
mama Nuşei. Purtau un fel de nădragi verzi şi o cingătoare
cu ciucuri: oameni de vază, ce mai. Desfac amândoi braţele şi
trage-i o pupătură pe-un obraz, şi încă o pupătură pe celălalt
obraz. Eram numai un scuipat pe toată faţa. Îmi vorbeau
foarte iute şi nu înţelegeam prea bine, da‘ după mutră îmi
dădeam seama că-mi vor binele. Intru în sală şi ce-mi văd
ochii? Mese puse, încărcate ca nişte corăbii cu pânze. Toată
93
lumea era în picioare: rubedenii, muieri şi bărbaţi, şi în faţă,
Nuşa, boită, dichisită, şi cu pieptul scos în afară ca un vârf
de proră. Sclipitoare de-atâta frumuseţe şi tinereţe. Purta un
tulpan roşu în jurul capului şi-şi brodase în dreptul inimii o
seceră şi-un ciocan. „Cum, Zorba, băftosule, am zis în sinea
mea, pentru tine e carnea asta? Trupul ăsta o să-l ţii tu astă-
seară în braţe?‖ Ne-am pus cu toţii pe mâncare şi pe
băutură, muierile ca şi bărbaţii. Mâncam ca nişte porci,
înghiţeam vinul ca nişte butoaie fără fund. „Şi popa? l-am
întrebat eu pe tatăl Nuşei, care şedea lângă mine şi care nu
mai avea mult până să plesnească, atâta băgase în el. Unde e
popa care să ne dea binecuvântarea? – Nu-i niciun popă, îmi
răspunse el împroşcându-mă cu salivă, nu-i niciun popă.
Religia e opiu pentru popor.‖ Apoi se ridică în picioare
umflându-şi pieptul, îşi dădu drumul la cingătoarea cea roşie
şi ridică mâna să se facă tăcere. Ţinea în sus paharul, plin-
ochi, şi mă privea ţintă. După aia începu să vorbească, să
vorbească; mi-a ţinut un discurs, vorba aia, pe cinste! Ce
spunea? Dumnezeu ştie! Mă săturasem de-atâta stat în
picioare, şi-apoi începusem să mă ciupesc şi eu un pic. Mă
aşed la loc pe scaun şi-mi lipesc genunchiul de cel al Nuşei,
care era în dreapta mea. Nu mai isprăvea de vorbit bătrânul
şi era lac de sudoare. Atunci se repeziră cu toţii la el şi-l
strânseră în braţe doar-doar l-or face să tacă. Nuşa îmi făcu
semn: „Hai, zii şi tu ceva!‖ Mă ridic aşadar la rândul meu şi
ţin un discurs, jumate ruseşte, jumate greceşte. Ce
spuneam? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă ştiu. Mi-aduc
aminte doar că, la sfârşit, m-am avântat în nişte cântece
kleftice. Am început fără nicio noimă să răcnesc:

Klefţii s-au urcat pe munte

Ca să fure nişte cai!
Cai, vezi bine, n-au găsit
Şi-au răpit-o atunci pe Nuşa!

Se-nţelege, jupâne, o mai aduceam niţeluş din condei, să

94
se potrivească cu împrejurarea.

Şi s-au dus, şi s-au tot dus…

(aloeu, maică, cum s-au dus!)

Ah! Nuşa mea,

Ah! Nuşa mea,
Văleu!

Şi zbierând „Văleu!‖, mă reped la Nuşa şi-o sărut. Era

taman ce trebuia. Ca şi cum aş fi dat semnalul pe care-l
aşteptau, şi atâta aşteptau, câţiva vlăjgani voinici cu barbă
roşie se repeziră şi stinseră lumina. Putorile de muieri se
porniră să schelălăie, chipurile că le-ar fi teamă. Apoi,
deodată, pe întuneric, începură să se audă chirăituri scurte.
Se gâdilau, se hârjoneau. Ce s-a petrecut, jupâne, numai
Dumnezeu a ştiut. Da‘ cred că nici el n-a ştiut, altfel ne-ar fi
trăsnit pe toţi. Bărbaţi şi muieri, claie peste grămadă, se
tăvăleau pe jos. Eu unul m-am apucat s-o caut pe Nuşa, da‘
a fost cu neputinţă s-o găsesc! Am găsit pe alta şi mi-am
făcut treaba cu ea. În zori mă scol să plec cu nevastă-mea.
Era încă întuneric şi nu vedeam bine. Pun mâna pe-un
picior, trag de el: nu era al Nuşei. Pun mâna pe alt picior: nici
ăla nu era! Trag de-un altul: nici ăla nu era! Trag de-un altul,
şi încă de-unul şi, până la urmă, după mult chin, dau de
piciorul Nuşei, trag de el, o eliberez de sub vreo două-trei
dihănii care-o striviseră, sărmana, şi-o trezesc: „Nuşa, îi zic,
să mergem! – Nu-ţi uita şuba! îmi răspunde ea. Să mergem!‖
Şi-am plecat.
— Atunci? am întrebat din nou, văzând că Zorba nu mai
spune nimic.
— Iar cu „atunci‖ urile tale? făcu Zorba enervat.
Oftă.
— Şase luni am trăit cu ea. De-atunci, ţi-o jur, nu mă mai
tem de nimic. Da‘ de nimic, dacă-ţi spun! De nimic afară de
un singur lucru: ca Diavolul sau Dumnezeu să nu-mi şteargă
95
cele şase luni din amintire. Pricepi?
Zorba închise ochii. Părea foarte mişcat. Era pentru prima
oară că-l vedeam atât de tulburat din pricina unei amintiri
îndepărtate.
— Ai iubit-o, aşadar, atât de mult pe-această Nuşa? am
întrebat după câteva clipe.
Zorba deschise ochii.
— Tu eşti tânăr, jupâne, zise el, eşti tânăr, nu poţi să
pricepi. Când o să ai şi tu părul alb, o să mai vorbim de
această veşnică poveste.
— Care veşnică poveste?
— Muierea, Doamne iartă-mă! Da‘ de câte ori trebuie să ţi-
o mai spun? Muierea e-o poveste fără sfârşit. Deocamdată tu
eşti ca unul dintre cocoşii ăia tineri care calcă găinile în doi
timpi şi trei mişcări şi-apoi se umflă-n pene, se urcă pe
grămada de gunoi şi încep să chirăie şi să se fudulească. Nu
la găină se uită, ci la creasta lor. Aşa că ce pot ei să înţeleagă
din dragoste? Absolut nimic.
Scuipă pe jos dispreţuitor. Apoi, întoarse capul; nu mai
voia să mă vadă.
— Atunci, Zorba? am întrebat iarăşi. Şi Nuşa?
Zorba, cu privirea pierdută în depărtări, către mare:
— Într-o seară, răspunse el, întorcându-mă acasă, n-am
mai găsit-o. O ştersese cu un militar chipeş care sosise în sat
de câteva zile. S-a isprăvit! Am simţit că mi se rupe inima-n
două. Dar s-a lipit foarte iute la loc, ticăloasa. Ai văzut
desigur pânze din acelea peticite cu bucăţi roşii, galbene,
negre, cusute cu sfoară groasă şi pe care nu le mai rup nici
ăle mai grozave furtuni? Aşa e şi inima mea. Mii şi mii de
găuri, mii şi mii de bucăţele: nu se mai teme de nimic!
— Şi nu ţi-a fost ciudă pe Nuşa, Zorba?
— De ce să-mi fie ciudă? Poţi să zici ce-oi vrea, muierea e
altceva, nu-i făptură omenească. De ce să-mi fie ciudă pe ea?
Muierea e ceva de neînţeles, şi toate legile statului şi ale
religiei greşesc. N-ar trebui să trateze muierea aşa cum o
tratează, nu! Sunt prea aspre, jupâne, prea nedrepte! Dac-ar
96
fi să fac eu legile, nu le-aş face la fel pentru bărbaţi şi pentru
muieri. Zece, o sută, o mie de porunci pentru bărbat.
Bărbatu-i bărbat, vorba aia, poate să le îndure. Dar niciuna
pentru muiere. Pentru că, de câte ori să ţi-o repet, jupâne?
muierea e-o făptură slabă. În sănătatea Nuşei, jupâne! În
sănătatea muierii! Şi ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune,
nouă, bărbaţilor!
Dădu paharul pe gât, ridică braţul şi-l lăsă brusc să cadă,
de parcă ar fi ţinut o secure.
— Să ne dea înţelepciune, repetă el, sau să ne facă o
operaţie. Altfel, te rog să mă crezi: s-a zis cu noi!

97
 VIII

Azi ploua încet, cerul se uneşte cu pământul neînchipuit

de gingaş. Mi-aduc aminte de-un basorelief indian, în piatră
cenuşiu-închisă: bărbatul îşi are braţele aruncate în jurul
femeii şi se uneşte cu ea atât de blând şi cu atâta resemnare
încât ai impresia, trupurile fiind linse şi aproape roase de
vreme, că vezi două insecte strâns înlănţuite, peste care a
început să cadă o ploaie fină, absorbită cu voluptate şi în
tihnă de pământ.
Stau în cabană. Privesc cerul întunecându-se şi marea
căpătând un luciu de cenuşă verde. De la un capăt la altul al
plajei niciun om, nicio pânză, nicio pasăre. Doar mirosul
pământului intrând pe fereastra deschisă.
M-am ridicat şi am întins mâna în ploaie ca un cerşetor.
Mi-a venit deodată să plâng. O tristeţe, nu pentru mine, nu
din mine, mai adânci, mai obscură, urca din pământul
înmuiat. O panică de care trebuie să fie cuprins animalul
care paşte liniştit şi care deodată, fără să vadă nimic,
adulmecă în jurul lui, în aer, că e blocat şi nu poate scăpa.
Era cât pe-aci să trag un ţipăt, ştiind că asta m-ar fi
uşurat, dar mi-a fost ruşine.
Cerul se lăsa tot mai jos. Priveam pe fereastră; inima îmi
tremura încet.
Cât de voluptuoase şi încărcate de tristeţe sunt aceste ore
de ploaie fină! În minte ţi se redeşteaptă toate amintirile
amare, îngropate în suflet – despărţiri de prieteni, zâmbete de
femei care s-au stins, speranţe ce şi-au pierdut aripile ca
nişte fluturi din care n-a rămas decât viermele. Şi acest
vierme s-a aşezat pe frunzele sufletului meu şi le roade.
Puţin câte puţin, din ploaia şi pământul jilav prinse iarăşi
contur amintirea prietenului meu, exilat acolo, în Caucaz.
98
Am pus mâna pe toc, m-am aplecat asupra hârtiei şi m-am
apucat să stau de vorbă cu el, pentru a sfâşia plasa stropilor
de ploaie şi a putea respira.

„Scumpul meu, îţi scriu de pe un ţărm singuratic al Cretei,

unde am convenit, Soarta şi cu mine, să rămân câteva luni
pentru a mă juca: a mă juca de-a capitalistul, de-a
proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri. Dacă
jocul îmi reuşeşte, voi spune că n-a fost un joc, ci am luat o
mare hotărâre, aceea de a-mi schimba viaţa.
Ţi-aminteşti, la plecare m-ai făcut «şoarece de bibliotecă».
Atunci, de ciudă, am luat hotărârea să las încolo hârţoagele
pentru un timp – sau pentru totdeauna? – şi să mă avânt în
acţiune. Am închiriat un deluşor care conţine lignit, am
angajat muncitori, am cumpărat hârleţe, lopeţi, lămpi cu
acetilenă, coşuri, roabe, am străpuns galerii şi mă vâr în ele.
Aşa, ca să te fac să turbezi. Şi din şoarece de bibliotecă, tot
săpând şi făcând galerii în pământ, am devenit cârtiţă. Sper
că vei aproba metamorfoza.
Bucuriile mele aci sunt mari, pentru că sunt foarte simple,
alcătuite din elemente veşnice: aer curat, soare, mare, pâine
din făină de grâu. Seara, aşezat turceşte în faţa mea, un
extraordinar Sindbad Marinarul vorbeşte; vorbeşte şi lumea
devine mai surprinzătoare. Uneori, când vorba nu-i mai e de
ajuns, se ridică dintr-un salt şi dansează. Şi când nici dansul
nu-i e de ajuns, îşi pune santuri-ul pe genunchi şi începe să
cânte.
Câteodată e-un cântec sălbatic, şi simţi că te înăbuşi,
pentru că-ţi dai deodată seama că viaţa e searbădă şi mizeră,
nedemnă de om. Câteodată e-un cântec dureros, şi simţi că
viaţa trece şi se scurge ca nisipul printre degete, şi că nu
există scăpare.
Inima mi se zbate de la un capăt la altul al pieptului, ca o
suveică. Ea ţese aceste câteva luni pe care le voi petrece în
Creta, şi – să mă ierte Dumnezeu! – cred că sunt fericit.
Confucius are o vorbă: «Mulţi caută fericirea mai presus de
99
om; alţii, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.»
Adevărat. Există aşadar tot atâtea fericiri câte soluri de
oameni sunt. Astfel se înfăţişează, scumpul meu discipol şi
maestru, fericirea mea de azi: o măsor o dată, şi încă o dată,
neliniştit, spre a şti la ce dimensiuni mă aflu. Pentru că,
după cum bine ştii, dimensiunile omului nu sunt
întotdeauna aceleaşi.
Oamenii văzuţi din singurătatea mea, de aici, nu-mi apar
ca nişte furnici, ci dimpotrivă, ca nişte monştri uriaşi, ca
nişte dinozauri şi pterodactili trăind într-o atmosferă
saturată de acid carbonic şi de dens putregai cosmogonic. O
junglă de neînţeles, absurdă şi jalnică. Noţiunile de «patrie» şi
de «rasă» pe care le îndrăgeşti, noţiunile de «superpatrie» şi de
«umanitate» – care m-au sedus, dobândesc aceeaşi valoare în
vijelia atotputernică a distrugerii. Simţim că ne-am ridicat
spre a rosti câteva silabe şi câteodată nici măcar silabe,
sunete dezarticulate, un «a»! un «u»! – după care ne
sfărâmăm. Şi ideile cele mai înalte, chiar dacă le despicăm
burta, vedem că sunt, în ele, nişte păpuşi umplute cu tărâţe,
şi, pitit în tărâţe, găsim un arc de tinichea.
Ştii bine că aceste crude reflecţii, departe de-a mă face să
dau înapoi, sunt, dimpotrivă, nişte surcele indispensabile
flăcării mele interioare. Pentru că, aşa cum spune maestrul
meu Buddha, «am văzut». Şi pentru că am văzut şi m-am
înţeles dintr-o ochire cu nevăzutul director de scenă, plin de
bună dispoziţie şi de fantezie, pot de-aci înainte să-mi joc
până la capăt, cu coerenţă şi fără descurajare adică, rolul ce-
mi revine pe pământ. Căci, văzând, înseamnă că am
colaborat şi eu la opera pe care-o joc pe scena lui Dumnezeu.
Aşa se face că plimbându-mi privirea pe scena universală,
te văd acolo, în bârlogurile legendare ale Caucazului, jucând,
la rândul tău, rolul ce-ţi revine; te străduieşti să salvezi
câteva mii de suflete din neamul nostru aflate în primejdie de
moarte. Un pseudo-Prometeu, dar care trebuie să îndure un
adevărat martiriu dând lupta contra forţelor întunecate:
foamea, frigul, boala, moartea. Numai că tu, uneori, orgolios
100
cum eşti, te bucuri probabil de faptul că forţele întunecate
sunt atât de numeroase şi de invincibile; căci, în felul acesta,
proiectul tău, fiind aproape lipsit da speranţă, devine mai
eroic, şi sufletul tău dobândeşte o măreţie mai tragică.
Consideri, desigur, această viaţă pe care-o duci drept o
fericire. Şi pentru că aşa o consideri, aşa este. Ţi-ai croit, şi
tu, fericirea după dimensiunile tale; şi dimensiunile tale
acum – slavă Domnului! – le depăşesc pe-ale mele. Un bun
învăţător nu doreşte o răsplată mai strălucită ca aceasta: să
formeze un elev care să-l depăşească.
În ce mă priveşte, uit adeseori, ponegresc, mă rătăcesc,
credinţa mea e-un mozaic de necredinţe; îmi vine uneori
pofta să fac un schimb: să primesc o clipită şi să-mi dau
toată viaţa. În vreme ce tu, tu ţii ferm cârma şi nu uiţi, chiar
în cele mai dulci clipe muritoare, încotro ţi-ai îndreptat nava.
Ţi-aduci aminte de ziua aceea când treceam amândoi prin
Italia, pentru a ajunge în Grecia? Hotărâserăm să ne ducem
în regiunea Pontului, pe-atunci în primejdie, ţi-aduci aminte?
Într-un orăşel am coborât din tren în mare grabă – n-aveam
decât o oră până la sosirea trenului următor. Am intrat într-o
grădină mare stufoasă din apropierea gării: copaci cu frunze
late, banani, trestii în mohorâte culori metalice, albine
agăţate de-o cracă înflorită care tremura, fericită că le vede
sugând.
Păşeam muţi, în extaz, ca într-un vis. Deodată, la o
cotitură a aleii înflorite, două fete care mergeau citind şi-au
făcut apariţia. Nu mai mi-aduc aminte dacă erau frumoase
sau urâte. Mi-aduc aminte doar că una era blondă, alta
brună, şi că purtau amândouă rochii primăvăratice.
Şi cu îndrăzneala pe care-o ai în vis, ne-am apropiat de ele
şi le-ai spus râzând: «Oricare ar fi cartea pe care-o citiţi, hai
să discutăm despre ea». Citeau Gorki. Atunci, la mare
repezeală, căci eram grăbiţi, ne-am apucat să vorbim despre
viaţă, despre mizerie, despre revolta sufletului, despre
dragoste…
N-am să uit niciodată bucuria şi necazul nostru. Eram
101
deja, noi şi cele două tinere necunoscute, vechi prieteni,
vechi îndrăgostiţi, responsabili faţă de sufletele şi faţă de
trupul lor, ne grăbeam: peste câteva minute aveam să le
părăsim pentru totdeauna. În aerul ce fremăta simţeai
răpirea prin seducţie şi moartea.
Trenul a sosit, a fluierat. Am tresărit ca treziţi din somn.
Ne-am dat mina. Cum să uiţi intimitatea şi disperarea cu
care ne-am strâns mâinile, cele zece degete care nu voiau să
se despartă? Una dintre fete era foarte palidă, cealaltă râdea
şi tremura.
Mi-aduc aminte că ţi-am spus atunci: «Iată adevărul.
Grecia, patrie, datorie, iată cuvinte care nu spun nimic.» Iar
tu mi-ai răspuns: «Grecia, patrie, datorie, într-adevăr, nu
spun nimic, dar pentru acest nimic am pornit de bunăvoie să
ne dăm viaţa».
Dar pentru ce îţi scriu toate acestea? Ca să-ţi spun că n-
am uitat nimic din tot ce-am trăit împreună. Şi pentru a avea
prilejul să exprim ceea ce niciodată, din pricina bunului sau
prostului obicei pe care l-am deprins să ne stăpânim, nu pot
dezvălui când suntem împreună.
Acum, când nu te afli în faţa mea, când nu-mi vezi chipul
şi nu risc să-ţi par caraghios, Îţi declar că te iubesc mult.‖

Am terminat scrisoarea. Mai schimbasem o vorbă cu

prietenul meu şi mă simţeam uşurat. L-am strigat pe Zorba.
Ghemuit sub o stâncă să nu-l ude ploaia, îşi încerca
telefericul.
— Vino, Zorba, l-am strigat. Ridică-te şi hai să facem o
plimbare prin sat.
— Eşti bine dispus, jupâne. Plouă. N-ai vrea să te duci
singur?
— Exact, şi nu vreau să-mi pierd buna dispoziţie. Dacă
suntem împreună, nu risc nimic. Vino.
Râse.
— Sunt fericit, zise el, că ai nevoie de mine. Să mergem!
Îşi îmbrăcă scurta de lână cu glugă ţuguiată, specific
102
cretan a, pe care i-o dăruisem, şi-o pornirăm pe drum,
bălăcindu-ne prin noroaie.
Ploua. Piscurile munţilor erau ascunse; nicio adiere;
pietrele luceau. Micul munte cu lignit era acoperit de ceaţă.
Să fi jurat că o amărăciune omenească învăluie chipul de
femeie al colinei, ca şi cum acesta ar fi dispărut sub ploaie.
— Inima omului suferă când plouă, zise Zorba, nu trebuie
să-i purtăm pică!
Se aplecă la picioarele unui gard de mărăcini şi culese
primele narcise sălbatice. Le privi o bună bucată de timp, nu
se mai sătura privindu-le, de parcă vedea narcise pentru
prima oară; le mirosi închizând ochii, oftă şi mi le dărui.
— Dac-am şti, jupâne, zise el, ce spun pietrele, florile,
ploaia! Poate că ele cheamă, poate că ne cheamă, şi noi n-
auzim. Când se vor destupa urechile oamenilor? Când vom
avea ochii deschişi să vedem? Când vom deschide braţele să
îmbrăţişăm totul, pietrele, florile, ploaia, oamenii? Ce zici de
asta, jupâne? Şi terfeloagele tale, ele ce zic?
— Să le ia dracu, am zis, slujindu-mă de expresia preferată
a lui Zorba, să le ia dracu!
Zorba mă luă de braţ.
— Să-ţi spun acu o idee care mi-a venit, jupâne, da‘ să nu
fie cu supărare: adună-ţi grămadă toate terfeloagele şi dă-le
foc. După asta, cine ştie, nu eşti prost de felul tău, eşti om de
treabă, poate mai iese ceva din tine!
„Are dreptate, are dreptate! striga cu glas în mine, are
dreptate, dar nu pot!‖
Zorba şovăi, reflectă. Apoi, după o clipă:
— Eu… pricep eu ceva şi… zise el.
— Ce anume? Spune!
— Nu ştiu exact. Mi se pare, aşa, că pricep ceva. De când
încerc să rostesc acel ceva, se duce totul de râpă. Într-o zi,
când oi fi în formă, o să ţi-l dansez.
Ploaia se înteţi. Sosirăm în sat. Fetiţele aduceau oile de la
păscut, plugarii deshămaseră boii, părăsind ogorul pe
jumătate lucrat, femeile alergau după plozi pe uliţe. O panică
103
sprintenă pusese stăpânire pe sat la căderea ploii torenţiale.
Femeile scoteau strigăte ascuţite şi le râdeau ochii în cap; din
bărbile stufoase, din mustăţile răsucite ale bărbaţilor picurau
stropi mari de ploaie. O mireasmă aspră urca din pământ,
din pietre şi din iarbă.
Muraţi până la oase, am dat amândoi năvală în cafeneaua-
măcelărie „Pudoarea‖. Era plină de oameni, unii jucau cărţi,
alţii discutau cu glas tare, de parcă îşi vorbeau de pe un
munte pe altul. La o măsuţă din fund, pe-o bancă de lemn,
tronau mai marii satului: moş Anagnosti, în cămaşa lui albă
cu mâneci largi; Mavrandoni, tăcut, sever, fumându-şi
narghileaua, cu ochii ţintiţi în pământ; învăţătorul, între
două vârste, uscăţiv, impunător, sprijinit în toiagul lui gros şi
ascultând cu un zâmbet binevoitor un colos cu plete care
tocmai sosise din Candia şi istorisea minunăţiile marelui
oraş. Cafegiul, în picioare după tejghea, asculta şi râdea,
supraveghindu-şi ibricele cu cafea aliniate pe foc.
De cum dădu cu ochii de noi, moş Anagnosti se ridică în
picioare:
— Aveţi bunătatea să veniţi aci, dragi compatrioţi, zise el.
Sfakianonikoli e pe cale de-a ne istorisi tot ce-a văzut şi-a
auzit la Candia; e tare hazliu, veniţi aci.
Se întoarse spre cafegiu.
— Două rachiuri, Manolaki! zise el.
Ne aşezarăm. Ciobanul sălbatic, văzând ni? te străini, se
chirci şi nu mai scoase o vorbă.
— Şi atunci, ai fost şi la teatru, căpitan Nikoli? îl întrebă
învăţătorul ca să-l facă să vorbească. Cum ţi s-a părut?
Sfakianonikoli întinse mâna-i groasă, apucă paharul cu
vin, îl dădu pe gât dintr-o mişcare şi prinse curaj:
— Şi de ce să nu fi fost, strigă el. Am fost, vezi bine.
Auzeam întruna: „Kotopuli3 în sus, Kotopuli în jos‖. Aşa că,
într-o seară, mi-am făcut semnul crucii şi-am zis: mă duc
acolo, pe cinstea mea, mă duc şi eu s-o văd.

3 Actriţă celebră în Grecia.

104
 — Şi ce-ai văzut, voinicule? întrebă moş Anagnosti. Spune,
hai!
— Nimic. N-am văzut nimic, asta mi-e crucea. Auzi pe unu
şi pe altu‘ vorbind de teatru şi-ţi închipui că-i cine ştie ce
grozăvie. Ba nicidecum. Păcat de banii pe care i-am dat. E-un
soi de cafenea mare-mare, şi rotundă, ca o stână, plină de
zici că crapă de oameni, de scaune şi de sfeşnice. Nu mă
simţeam în apele mele, nici de văzut nu vedeam bine, că mi
se împăienjeniseră ochii. „Aolică, Doamne! mi-am zis, aici
sigur mă deoache careva. Ia s-o întind eu.‖ În clipa aia, o
demoazelă sprintenă ca o codobatură se apropie de mine şi
mă ia de mână. „Ia zi, tu, i-am strigat, unde mă duci,
muiere?‖ Da‘ ea nici n-auzea ce-i ziceam, m-a tras ea ce m-a
tras, şi după aia s-a întors spre mine şi-a zis: „Stai jos!‖ Am
stat. Erau oameni peste tot: în faţă, în spate, la dreapta, la
stânga, în tavan. Aici mă înăbuş, pe cinstea mea, gândeam,
crăp dracului, nu-i pic de aer! Mă întorc spre cel de lângă
mine: „Pe unde ies, prietene, permandonele4? – Iaca, pe-
acolo‖, face el, şi-mi arată o perdea. Şi chiar aşa a fost! Mai
întâi s-a auzit un clopot, s-a ridicat perdeaua şi iat-o pe
Kotopuli. Da‘ în loc de Kotopuli era o muiere, o muiere ca
toate muierile, ce mai! Şi care a început să umble şi să se
fandosească încolo şi-ncoace. Ba se ducea, ba venea, până s-
au săturat oamenii, au început să bată din palme, şi muierea
şi-a luat tălpăşiţa.
Ţăranii se prăpădeau de râs. Sfakianonikoli se simţi jignit
şi se încruntă. Se întoarse spre uşă.
— Plouă! zise el ca să schimbe vorba.
Toate privirile se întoarseră odată cu a lui. Chiar în clipa
aceea, cu fustă neagră suflecată până la genunchi, cu părul
răsfirat pe umeri, o femeie trecea alergând. Voinică,
unduioasă, cu rochia lipită de corp, vădind un trup
provocator şi robust.
Am tresărit. Ce fiară sălbatică mai e şi asta? gândeam eu.

4 Stâlcire a cuvântului primadone.

105
Îmi părea suplă, primejdioasă, o mâncătoare de bărbaţi.
Femeia întoarse o clipă capul şi aruncă pe furiş o privire
scăpărătoare în interiorul cafenelei.
— Maică Precistă! şopti un tinerel cu câteva fire de barbă,
care stătea lângă fereastră.
— Blestemul pe capul tău, fâşneaţo! zise Manolakas,
pândarul, roşind. Focul pe care-l aprinzi nu ştii să-l stingi.
Tinerelul aflat lângă fereastră se porni să fredoneze, domol
la început, şovăitor; încet-încet, glasul! se înăspri:

Perna văduvei miros de gutui are.

Mi-a ajuns şi mie în nări şi nu mai pot dormi.

— Gura! strigă Mavrandoni fluturând în aer ţeava

narghilelei.
Tinerelul tăcu chitic. Un moşneag se aplecă asupra lui
Manolakas, pândarul.
— Uite-l pe unchi-tu ce se mai burzuluieşte, zise el cu glas
şoptit. Ar tăia-o-n bucăţele, nefericita, dacă i-ar sta în puteri!
Dumnezeu s-o ocrotească!
— Ei, bade Andruli, făcu Manolakas, după cum văd, te ţii
şi tu agăţat de fusta văduvei. Nu ţi-e ruşine, coşcogea
ţârcovnic?
— De ce să-mi fie? Ţi-o repet: Dumnezeu s-o ocrotească. N-
ai văzut cumva ce copii vin pe lume în satul nostru de câtăva
vreme? Frumoşi de zici că-s îngeri. Poţi să-mi spui de ce? Ei
bine, mulţumită văduvei! E cum s-ar zice iubita întregului
sat: stingi lumina şi-ţi închipui că nu-i nevastă-ta cea pe
care-o ţii în braţe, ci văduva. De-aia, vezi tu, trânteşte satul
nostru copii aşa frumoşi.
Badea Andruli tăcu o clipă; apoi:
— Ferice de ăl de-o strânge-n braţe! şopti el. Ah! dragul
meu, dac-aş avea douăzeci de ani ca Pavli, feciorul lui
Mavrandoni!
— Acu îl vedem venind! zise careva râzând.
Se întoarseră spre uşă. Ploua cu găleata. Apa gâlgâia pe
106
pietricele; în răstimpuri, cerul era brăzdat de fulgere. Zorba,
înmărmurit de trecerea văduvei, simţi că nu mai poate şi-mi
făcu semn:
— Nu mai plouă, jupâne, zise el. să mergem!
În uşă se ivi un flăcău tare tânăr, cu picioarele goale, cu
părul zburlit, cu nişte ochi mari, buimaci. În felul acesta îl
înfăţişează pictorii de icoane pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu
nişte ochi măriţi la culme de foame şi rugăciune.
— Salutare, Mimitho! strigară unii în râs.
Fiecare sat îşi are nerodul lui, şi, dacă n-are, născoceşte
unul, să treacă timpul. Mimitho era nerodul satului.
— Prieteni, strigă cu glasul lui gângav şi subţirel, prieteni,
văduva Surmelina şi-a pierdut oaia. Pentru cine-o găseşte,
cinci litri de vin răsplată!
— Şterge-o! strigă bătrânul Mavrandoni, şterge-o!
Mimitho, îngrozit, se ghemui într-un colţ, lângă uşă.
— Stai jos, Mimitho, vino să bei un rachiu, să te mai
încălzeşti! zise moş Anagnosti înduioşat. Ce-ar ajunge satul
nostru fără nerodul lui?
Un tânăr bolnăvicios, cu nişte ochi albaştri spălăciţi, apăru
în prag, gâfâind, cu părul, din care picura ploaia, lipit pe
frunte.
— Salutare, Pavli! strigă Manolakas, salutare, vere! Intră.
Mavrandoni se întoarse, se uită la fiu-său, încruntă
sprâncenele.
„Fiu-meu să fie ăsta? îşi zise el. Neisprăvitu‘ ăsta? Cu cine
dracu o fi semănând? Îmi vine să-l apuc de gât, să-l ridic în
sus şi să dau cu el de pământ cum faci cu o caracatiţă!‖
Zorba stătea ca pe jeratic. Văduva îi aprinsese minţile şi
simţea că nu mai poate să rămână între cei patru pereţi.
— Să mergem, jupâne, să mergem, îmi şoptea el la fiece
clipă, o să crăpăm aici!
I se părea că norii s-au risipit şi să soarele a reapărut.
Se întoarse spre cafegiu:
— Ce-i cu văduva asta? întrebă el chipurile cu nepăsare.
— O iapă, răspunse Kondomanolio.
107
 Puse un deget pe buze şi-l arătă din ochi pe Mavrandoni,
care stătea din nou cu privirea pironită în pământ.
— O iapă, repetă el, să nu vorbim de ea, ca să nu cădem în
păcat.
Mavrandoni se sculă în picioare şi înfăşură ţeava în jurul
gâtului narghilelei.
— Vă rog să mă iertaţi, zise el. Am plecat acasă. Vino,
Pavli, hai cu mine!
Îl luă pe fiu-său şi amândoi dispărură de îndată în ploaie.
Manolakas se ridică şi se luă după ei.
Kondomanolio se instală pe scaunul lui Mavrandoni.
— Bietul Mavrandoni, o să crape de amărăciune, zise el în
şoaptă, să nu fie auzit la mesele învecinate. O mare pacoste a
dat pe capul lui. Ieri l-am auzit pe Pavli cu urechile mele
spunându-i: „Dacă nu mă ia de bărbat, mă omor!‖ Da‘ ca,
putoarea, nu-l vrea. „Mucosul!‖ aşa-i zice.
— Să mergem, repetă Zorba, care, auzind vorbindu-se de
văduvă, se aprindea din ce în ce.
Cocoşii se porniră să cânte; ploaia se potoli un pic.
— Să mergem! spusei eu ridicându-mă.
Mimitho ţâşni din colţul lui şi se luă pe urma paşilor
noştri.
Pietricelele luceau, porţile udate de ploaie deveniseră toate
negre la culoare, băbuţele ieşeau cu coşurile să adune melci.
Mimitho se apropie de mine şi-mi atinse braţul cu mâna:
— Dă-mi o ţigară, jupâne, zise el, o să-ţi poarte noroc În
dragoste.
I-am dat o ţigară. Întinse mâna-i slabă, arsă de soare.
— Dă-mi şi-un foc!
I-am dat şi-un foc; trase fumul până-n fundul plămânilor,
îl dădu afară pe nări şi închise ochii pe jumătate.
— Fericit ca un paşă! şopti el.
— Unde te duci?
— În grădina văduvei. A zis că-mi dă să mănânc, dacă dau
de ştire cu oaia.
Mergeam cu pas grăbit. Norii se mai răzleţiseră puţin,
108
soarele se ivi pe boltă. Tot satul surâdea, proaspăt spălat.
— Îţi place văduva, Mimitho? întrebă Zorba lăsându-i gura
apă.
Mimitho râse gâlgâit:
— De ce nu mi-ar place? Nu-s şi eu ieşit tot dintr-o cloacă?
— Dintr-o cloacă? făcui eu mirat. Ce vrei să spui,
Mimitho?
— Ei, dintr-o burtă de femeie.
Am rămas năucit. Numai un Shakespeare, gândeam, ar fi
putut, în clipele lui cele mai creatoare, să găsească o expresie
de-un realism atât de crud pentru a zugrăvi obscura şi
respingătoarea taină a procreării.
Mă uitam la Mimitho. Avea nişte ochi mari, goi, niţeluş
zbanghii
— Cum îţi treci zilele, Mimitho?
— Cum vrei să mi le trec? Ca un paşă. Dimineaţa mă scol,
mănânc o bucată de pâine şi după aia mă pun pe treabă, fac
corvezi, oriunde, orice. Fac servicii, car gunoi, strâng bălegar
de cal şi pescuiesc cu prăjina. Cu casa stau la mătuşă-mea,
ţaţa Lenio, bocitoarea. Gândesc c-o cunoaşteţi, toată lumea o
cunoaşte. A fost trasă-n poză. Pe seară mă întorc acasă,
mănânc un blid de ciorbă şi beau un strop de vin. Dacă nu e
vin, beau apă, apa lui Dumnezeu bunul, pe săturate, de fac o
burtă cât o tobă. După aia, noapte bună!
— Şi nu te însori, Mimitho?
— Eu? Ce-am căpiat? Ce vorbeşti, amice? Să-mi iau
beleaua pe cap? Muierii îi trebuie pantofi! De unde să-i iau?
Iaca, eu umblu cu picioarele goale.
— N-ai ghete?
— Cum să n-am? Alea pe care mătuşă-mea Lenio le-a tras
din picioare unui ins care-a murit acu un an. Da‘ le încalţ
numai de Paşti, când mă duc la biserică şi mă stric de râs
uitându-mă la popi. După aia le descalţ, le atârn pe după gât
şi mă întorc acasă.
— Care e lucrul care-ţi place cel mai mult pe lume,
Mimitho?
109
 — Întâi şi-ntâi, pâinea. Ah, că tare-mi mai place! Caldă,
proaspătă, când se fărâmă cu zgomot între dinţi, mai ales
pâinea din făină de grâu! După aia, vinul. După aia, somnul.
— Şi femeile?
— Pff! Să mănânci, să bei şi să te culci, zis. Tot restul,
belele!
— Şi văduva?
— Las-o în plata Domnului, e tot ce poţi să faci mai bine!
Vade retro Satanas!
Scuipă de trei ori şi-şi făcu semnul crucii.
— Ştii să citeşti?
— Defel! Când eram mic, m-au târât cu forţa la şcoală, dar
m-am îmbolnăvit numaidecât de tifos, şi-am rămas tâmpit.
Aşa am scăpat!
Zorba se săturase de întrebările mele; nu-i era gândul
decât la văduvă.
— Jupâne… îmi zise el luându-mă de braţ.
Se întoarse spre Mimitho:
— Ia-o înainte! îi porunci el, avem ceva de vorbit.
Coborî glasul, părea emoţionat:
— Jupâne, zise el, acu să te văd. Să nu faci de râs ginta
bărbătească! Diavolul, sau bunul Dumnezeu îţi trimite porţia
asta grozavă; ai dinţi în gură, aşa că n-o refuza! Întinde mâna
şi ia-o! De ce ne-a dat Ziditorul mâini? Ca să luăm! Aşadar,
ia. Muieri, am văzut cu duiumul în viaţa mea. Da‘ văduva
asta rupe inima târgului, blestemata!
— N-am nevoie de belele, am răspuns enervat.
Eram nervos pentru că în forul meu intim jinduisem şi eu
după acest trup atotputernic, care-mi trecuse pe dinainte ca
o sălbăticiune în perioada rutului.
— N-ai nevoie de belele? făcu Zorba năucit, dar de ce-ai
nevoie atunci?
N-am răspuns.
— Viaţa e-o belea, continuă Zorba; moartea, nu. Viaţa, ştii
tu ce vra să zică asta? Să-ţi desfaci cureaua şi că cauţi
gâlceavă.
110
 Nu spuneam nimic. Ştiam că Zorba are dreptate, ştiam,
dar îmi lipsea curajul. Viaţa mea apucase pe-un drum greşit
şi contactul meu cu oamenii nu mai era decât, un monolog
interior. Decăzusem până într-atât, încât dacă aş fi avut de
ales între a mă îndrăgosti de-o femeie sau a citi o carte bună
despre dragoste, alegeam cartea.
— Nu mai face socoteli, jupâne, continuă Zorba, lasă-n
colo cifrele, fă praf nenorocita aia de balanţă, închide
dugheana, îţi spun eu. Acum ai prilejul să-ţi mântui sau să-ţi
osândeşti sufletul. Ascultă, jupâne, ia două-trei livre, dar
livre de aur, alea de hârtie nu bat la ochi, înnoadă-le într-o
batistă şi trimite-le văduvei prin Mimitho. Învaţă-l ce trebuie
să spună: „Patronul minei îţi trimite salutări şi această
batistuţă. E-un lucru mic, a spus el, dar dragostea e mare. A
mai spus să nu-ţi faci sânge rău din pricina oii; dacă s-a
pierdut, nu te necăji, îl ai pe el, nu-ţi fie teamă! Te-a văzut
trecând prin faţa cafenelei şi de-atunci nu se gândeşte decât
la tine.‖ Iată! Apoi, în aceeaşi seară, baţi la uşa ei. Trebuie să
baţi fierul cât e cald. Îi spui că ai rătăcit drumul, că te-a
apucat noaptea şi că ai avea nevoie de-un felinar. Sau că ţi s-
a făcut deodată rău şi că ai vrea un pahar cu apă. Sau şi mai
bine: cumperi o oaie, i-o duci şi spui: „Uite, frumoasa mea,
iată oaia pe care ai pierdut-o, am găsit-o!‖ Şi te rog să mă
crezi, jupâne, văduva te va răsplăti şi vei intra – ah! ce n-aş
da să fiu şi eu pe calul tău! – vei intra călare în rai. Alt rai
decât ăsta, dragul meu, te-asigur, nu există. N-asculta ce zic
popii, alt rai nu există!
Se vede că ne apropiam de grădina văduvei, căci Mimitho
oftă şi se porni, cu glasul lui bâlbâit, să-şi cânte durerea:

Trebuie vin pentru castane şi miere pentru nuci

Pentru, un fecior o fecioară şi pentru o fecioară un fecior.

Zorba grăbi pasul. Nările îi fremătau. Se opri, trase cu

putere aer în piept şi se uită la mine:
— Ei? făcu el nerăbdător.
111
 — Să plecăm! am răspuns tăios şi-am pornit-o în pas
grăbit.
Zorba dădu din cap şi răcni ceva ce n-am auzit.
Când am ajuns la baracă, s-a aşezat, cu braţele
încrucişate, şi-a pun santuri-ul pe genunchi şi a plecat
capul, cufundat în meditare. S-ar fi zis că asculta
nenumărate cântece şi că încerca să aleagă unul, cel mai
frumos, sau cel mai deznădăjduit. În sfârşit, alese unul şi
intonă o melodie tânguitoare. Din când în când, mă privea cu
coada ochiului. Simţeam că tot ce nu putea sau nu
îndrăznea să-mi spună prin cuvinte, exprima cu santuri-ul.
Că mi-am ratat viaţa, că văduva şi cu mine suntem două
insecte care nu trăiesc decât o secundă sub soare, apoi crapă
pentru totdeauna.
Zorba se ridică dintr-un salt. Îşi dădu deodată seama că se
oboseşte de pomană. Se sprijini de perete, aprinse o ţigară;
apoi, după o clipă:
— Jupâne, zise el, am să-ţi împărtăşesc ceva ce mi-a spus
un hogea într-o zi la Salonic; chiar dacă nu slujeşte la nimic.
Pe vremea aceea eram negustor ambulant în Macedonia.
Mergeam din sat în sat să vând mosoare de aţă, ace, vieţile
sfinţilor, smirnă, piper. Aveam un glas, adevărată
privighetoare. Şi trebuie să ştii că muierile se lasă cucerite şi
de glas. (Da‘ de ce nu se lasă putorile astea cucerite!)
Dumnezeu ştie ce se-ntâmplă prin măruntaiele lor! Poţi să fii
nasol, şchiop, cocoşat, dacă ai un glas dulce şi ştii să cânţi,
le suceşti capul. Făceam negoţ ambulant şi în Salonic şi
treceam chiar şi prin cartierele turceşti. Şi, după cât se pare,
glasul meu o vrăjise într-aşa hal pe-o musulmană bogată, că
nu mai ştia ce-i somnul. Atunci, l-a chemat pe-un bătrân
hogea şi l-a umplut mâna cu parale. „Aman5, i-a zis ea,
spune-i negustorului ghiaur să vină la mine, aman! Trebuie
să-l văd! Simt că nu mai pot!‖ Hogea veni la mine: „Ascultă,
tinere ghiaur, mi-a zis el, vino cu mine. – Nu vin, i-am

5 Interjecţie exprimând o rugăminte.

112
răspuns. Unde vrei să mă duci? – E o fată de paşă, ca o apă
proaspătă, care te-aşteaptă în camera ei, tinere ghiaur, vino!‖
Dar eu ştiam că tinerii creştini sunt ucişi, seara, în cartierele
turceşti. „Nu, nu vin, am zis. – Nu ţi-e teamă aşadar de
Dumnezeu, ghiaurule? – De ce să-mi fie teamă? – Pentru că,
tinere ghiaur, cel care se poate culca cu o femeie şi n-o face,
săvârşeşte un mare păcat. Când o femeie te cheamă să
împărţi culcuşul cu ea, tinere, şi nu te duci, sufletul tău e
pierdut! Femeia aceea va ofta în ziua marii judecăţi a lui
Dumnezeu, şi oftatul acela, oricine-ai fi tu, şi oricâte fapte
bune ai fi săvârşit, te va prăvăli în iad!‖
Zorba oftă.
— Şi iadul există, zise el, voi merge în iad, şi asta-i pricina.
Nu pentru că am furat, am ucis sau m-am culcat cu muierile
altora. Nu, nu! Asta nu-i nimic. Bunul Dumnezeu iartă toate
astea. Dar voi merge în iad pentru că, în noaptea aceea, o
muiere mă aştepta în patul ei şi nu m-am dus…
Se ridică, aprinse focul, se apucă să facă mâncare. Se uită
la mine cu coada ochiului şi zâmbi batjocoritor:
— Nu există surd mai rău decât cel care nu vrea să audă!
şopti el.
Şi, aplecându-se, începu să sufle cu îndârjire în lemnul
umed.

113
 IX

Zilele se micşorau, lumina scădea cu repeziciune, inima

devenea tot mai temătoare cu fiecare după-amiază. Eram
cuprinşi de groaza primitivă a strămoşilor, care vedeau
soarele stingându-se, în timpul lunilor de iarnă, un pic mai
devreme în fiecare seară. „Mâine se va stinge de tot‖, gândeau
ei, disperaţi, şi-şi petreceau toată noaptea pe înălţimi
tremurând.
Zorba resimţea această nelinişte mai profund şi mai
primitiv decât mine. Pentru a scăpa de ea, nu ieşea din
galeriile subterane decât atunci când stelele scăpărau pe cer.
Găsise un bun filon de lignit, fără multă cenuşă, puţin
umed, bogat în calorii, şi era mulţumit. Căci, instantaneu,
câştigul suferea în imaginaţia lui transformări miraculoase –
devenea călătorii, femei şi noi aventuri. Aştepta cu nerăbdare
ziua când va câştiga mult, când aripile îi vor fi destul de mari
– aripile, aşa numea el banii – spre a-şi putea lua zborul. De
aceea petrecea nopţi întregi experimentându-şi minusculul
teleferic, căutând înclinarea potrivită, pentru ca buştenii să
coboare domol, zicea el, ca transportaţi de îngeri.
Într-o bună zi, luă o foaie lungă de hârtie, creioane
colorate şi desenă muntele, pădurea, telefericul şi buştenii
coborând suspendaţi de cablu, fiecare din aceştia înzestraţi
cu două aripi mari albastre ca azurul. În micul golf rotunjit,
desenă câteva vaporaşe negre cu marinari verzi ca nişte
papagali şi câteva şlepuri transportând buşteni galbeni.
Patru călugări erau postaţi în cele patru colţuri, şi din gurile
lor îşi luau zborul panglici roz, pe care se afla scris cu litere
mari, negre: „O, Doamne, că mare eşti şi minunate sunt
faptele tale!‖
De câteva zile, Zorba aprindea focul în grabă, pregătea
114
masa, mâncam şi o zbughea pe drumul care ducea în sat.
După cât va timp, se întorcea încruntat.
— Unde ai mai fost, Zorba? îl întrebam.
— Lasă asta, jupâne, zicea el, şi schimba vorba.
Într-o scară, întorcându-se, mă întrebă înspăimântat:
— Există Dumnezeu, da sau nu? Ce părere ai, jupâne? Şi
dacă există – totul e cu putinţă – cum ţi-l închipui?
Am ridicat din umeri fără să răspund.
— Eu, să nu râzi, jupâne, mi-l închipui pe Dumnezeu ca
pe mine. Doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche.
Şi pe deasupra, nemuritor. Şade în tihnă pe blăniţe moi de
miel, şi baraca lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de benzină,
ca a noastră, ci din nori. În mâna dreaptă ine, nu o spadă
sau un cântar – astea-s unelte pentru măcelari şi băcani –
ţine un burete gros îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. La
dreapta lui e Raiul, la stânga e Iadul. Când un suflet,
sărăcuţul, vine la el, gol-goluţ, că şi-a pierdut trupul,
tremurând, Dumnezeu îl priveşte, zâmbind în barbă, dar
făcând pe muma-pădurii: „Vino aici, îi zice, îngroşându-şi
glasul, vino aici, blestematule!‖ Şi începe interogatoriul.
Sufletul se aruncă la picioarele lui Dumnezeu. „Iertare! strigă
el, iartă-mă!‖ Şi iată-l apucându-se să-şi înşire păcatele. E-
un şir lung şi nu se mai isprăveşte. Dumnezeu e sătul de ele
până-n gât. Cască de plictiseală. „Ia mai taci din gură, strigă
el, că mi-ai împuiat capul!‖ Şi fap! odată cu buretele şi şterge
toate păcatele. „Cară-te, şterge-o, marş în Rai! îi zice. Petre,
las-o să intre şi pe ea, biata fată!‖ Pentru că, trebuie să ştii,
jupâne, Dumnezeu e-un mare senior, şi nobleţe asta
înseamnă: să ierţi!
În seara aceea, mi-aduc aminte, în timp ce Zorba îmi
turuia aceste profunde baliverne, râdeam. Dar această
„nobleţe‖ a lui Dumnezeu, compătimitoare, generoasă şi
atotputernică, prindea viaţă şi se cocea în mine.
Într-altă seară, când ploua şi ne ghemuiserăm în baraca
noastră, îndeletnicindu-ne cu prăjirea castanelor în sobă,
Zorba întoarse ochii spre mine şi mă privi o bună bucată de
115
timp, ca şi cum ar fi vrut să lămurească cine ştie ce mare
taină. Tină la urmă, nu s-a mai putut ţine.
— Aş vrea să ştiu, jupâne, zise el, ce-oi fi găsit la mine. Ce
aştepţi ca să mă apuci de urechi şi să mă zvârli afară? Ţi-am
mai spus că mi se zice „Mana viţei‖ pentru că peste tot pe
unde trec nu las piatră pe piatră… Afacerea ta o să se ducă
de râpă. Dă-mă afară, îţi spun!
— Îmi placi, am răspuns. Nu întreba mai mult.
— Nu pricepi aşadar, jupâne, că creierul meu n-are
greutate? Creier oi fi având eu mai mult sau mai puţin, dar
greutatea care trebuie, cu siguranţă, nu! Iaca, ai să înţelegi:
uite, în prezent, zile şi nopţi întregi, văduva nu-mi lasă un
pic de răgaz. Nu pentru mine, nu, ţi-o jur. Eu, e lucru sigur,
n-am s-o ating niciodată. Nu e de nasul meu, lua-o-ar dracu!
Dar nici nu vreau să fie pierdută pentru toată lumea. Nu
vreau să se culce singură. Ar fi păcat, jupâne, asta nu pot să
îndur… Şi atunci, dau târcoale noaptea în jurul grădinii ei.
Ştii de ce? Să văd dacă vreunul se culcă cu ea şi să mă
liniştesc!
Mă pufni râsul.
— Nu râde, jupâne! Dacă o muiere se culcă singură-
singurică, e vina noastră, a bărbaţilor. Toţi va trebui să dăm
socoteală în ziua judecăţii de apoi. Dumnezeu iartă toate
păcatele, după cum ţi-am zis, e cu buretele în mână, dar
păcatul ăsta nu-l iartă. Vai de bărbatul care se poate culca
cu o muiere şi care n-o face, jupâne! Vai de muierea care se
poate culca cu un bărbat şi care n-o face! Aminteşte-ţi ce
spunea hogea.
Tăcu pentru o clipă şi, brusc:
— Când moare un om, se poate întoarce pe pământ sub
altă formă? întrebă el.
— Nu cred, Zorba.
— Nici eu. Dar dacă ar putea, atunci oamenii ăştia de
care-ţi vorbesc, cei care au refuzat să servească, să le zicem
dezertori ai dragostei, s-ar întoarce pe pământ, ştii cum? În
chip de catâri!
116
 Tăcu din nou şi reflectă. Deodată îi sclipiră ochii în cap.
— Cine ştie, zise el, excitat de găselniţă, poate că toţi
catârii pe care-i vedem azi în lume sunt oamenii aceia,
molâii, care în timpul vieţii au fost bărbaţi şi muieri fără să
fie cu adevărat astfel, şi pentru asta au ajuns catâri. Tot
pentru asta zvârlă întruna din picioare. Ce părere ai despre
asta, jupâne?
— Că creierul tău are cu siguranţă o greutate mai mică
decât trebuie, Zorba, am răspuns eu râzând. Scoală-te, ia
santuri-ul.
— Nici un fel de santuri în seara asta, jupâne, să nu te
superi. Vorbesc, vorbesc, spun tot felul de prostii, da‘ ştii de
ce? Pentru că am griji mari. Belele mari. Noua galerie, mi-e
teamă că-mi face figura. Şi tu, tu-mi vorbeşti de santuri…
După care, scoase castanele din cenuşă, îmi dădu câteva,
şi umplu paharele cu rachiu.
— Să ne-ajute Dumnezeu! zisei eu ciocnind paharele.
— Să ne-ajute Dumnezeu, repetă Zorba, dacă vrei… Dar
până acu n-a dat nicio dovadă.
Dădu pe gât dintr-o mişcare focul lichid şi se întinse pe
pat.
— Mâine, zise el, va trebui să am multă putere. Voi avea de
luptat cu mii de draci. Noapte bună!

A doua zi, cu noaptea-n cap, Zorba a intrat adânc în mină.

Înaintaseră mult cu galeria în filonul cel bun, apa picura din
tavan, muncitorii se bălăceau în mocirla neagră.
Zorba adusese, cu două zile înainte, buşteni, să întărească
galeria. Dar era îngrijorat. Trunchiurile copacilor nu erau cât
ar fi trebuit de groase şi, cu instinctul lui nemaipomenit,
care-l ajuta să simtă ce se întâmplă în acel labirint subteran
de parcă era vorba de propriul lui trup, ştia că lemnăria nu e
sigură; auzea, încă slabe, scârţâieli imperceptibile pentru
alţii, ca şi cum armătura tavanului ar fi gemut sub apăsarea
unei greutăţi.
Mai era ceva care sporea în ziua aceea îngrijorarea lui
117
Zorba: în clipa când se pregătea să intre în galerie, popa din
sat, părintele Ştefan, trecea pe catârul lui îndreptându-se în
mare grabă spre mănăstirea vecină pentru a da ultima
împărtăşanie unei călugăriţe care-şi dădea sufletul. Zorba
avu din fericire timp, mai înainte ca popa să-i adreseze
cuvântul, să scuipe de trei ori pe jos.
— Bună ziua, părinte! răspunse el din vârful buzelor la
salutul popii.
Şi, cu un glas ceva mai coborât:
— Afuriseşte-mă! şopti el.
Simţi totuşi că aceste vrăji nu sunt suficiente şi se
înfundă, nervos, în noua galerie.
Un miros greu de lignit şi de acetilenă. Muncitorii se şi
apucaseră să consolideze stâlpii de susţinere ai galeriei Zorba
le spuse bună ziua, brusc, încruntat; îşi suflecă mânecile şi
se puse pe treabă.
Vreo zece muncitori străpungeau filonul cu târnăcoapele,
adunau grămadă cărbunele la picioarele lor, alţii îl luau cu
lopata, şi cu ajutorul unor roabe mici, îl transportau afară.
Deodată, Zorba se opri, făcu semn muncitorilor să facă la
fel şi ciuli urechea. Aşa cum călăreţul se confundă cu calul
său, face una cu el, aşa cum căpitanul se contopeşte cu
vasul lui, Zorba făcea una cu mina; simţea galeria
ramificându-se ca nişte vene în carnea lui, şi ceea ce masa
întunecată a cărbunelui nu putea să simtă, Zorba simţea cu
o conştientă luciditate omenească. Ciulindu-şi urechea mare
şi păroasă, pândea. Tocmai atunci am sosit şi eu. Ca şi cum
aş fi avut o presimţire, ca şi cum o mână m-ar fi împins, mă
trezisem brusc din somn. Mă îmbrăcasem în mare grabă şi o
zbughisem afară, fără să ştiu de ce eram atât de grăbit şi nici
încotro aveam să merg; dar corpul meu, fără şovăire, o
apucasem pe drumul ce ducea la mină. Sosisem chiar în
clipa când Zorba, neliniştit, ciulea urechea să asculte.
— Nimic… zise el după o clipă, mi s-a părut… La treabă,
copii!
Se întoarse, dădu cu ochii de mine, îşi ţuguie buzele:
118
 — Ce cauţi pe-aici cu noaptea-n cap, jupâne?
Se apropie de mine:
— Ce-ar fi să urci să iei puţin aer, jupâne? îmi şopti el. Vii
tu altă dată să-ţi faci plimbărica pe-aici.
— Ce se întâmplă, Zorba?
— Nimic… scorneli de-ale mele. Am văzut un popă azi-
dimineaţă cu noaptea-n cap. Du-te!
— Dacă ar fi vreun pericol, n-ar fi ruşine să plec?
— Ba da, răspunse Zorba.
— Tu ai pleca?
— Nu.
— Atunci?
— Măsurile pe care le iau pentru Zorba, făcu el, enervat,
nu sunt aceleaşi ca pentru alţii. Dar dac-ai priceput că ar fi
ruşine să pleci, nu pleca. Rămâi. Pagubă-n ciuperci!
Îşi luă barosul, se ridică pe vârful picioarelor şi începu să
fixeze în piroane scheletul de scânduri al acoperişului. Am
luat lampa de acetilenă agăţată de-un stâlp şi mă învârteam
prin mocirlă, uitându-mă la filonul cafeniu-închis care
strălucea. Păduri nesfârşite au fost înghiţite, s-au scurs anii
cu milioanele, pământul s-a macerat, şi-a transformat
odraslele. Copacii au devenit lignit, lignitul cărbune şi a venit
Zorba…
Am agăţat lampa la loc şi m-am uitat, la Zorba cum
lucrează. Muncea din tot sufletul; nu mai avea nimic altceva
în cap, se contopise cu pământul, cu târnăcopul, cu
cărbunele. Făcea corp comun cu barosul şi cu cuiele, pentru
a lupta contra lemnului. Suferea odată cu acoperişul galeriei
care se încovoia. Lupta cu tot muntele pentru a-i smulge
cărbunele fie prin vicleşug, fie cu forţa. Zorba simţea materia
cu o infailibilă siguranţă şi-o lovea fără greş acolo unde era
mai slabă şi putea fi îngenuncheată. Şi, aşa cum îl vedeam în
clipa aceea, mânjit, plin de praf, având curat numai albul
ochilor care-i sclipea, mi se părea că s-a camuflat în cărbune,
că a devenit cărbune, pentru a se putea mai uşor apropia de
inamic şi a pătrunde în liniile lui de apărare.
119
 — Dă-i înainte, bravul meu Zorba! am strigat cuprins de-o
admiraţie naivă.
Dar el nici n-a catadicsit să se întoarcă. Cum ar fi putut să
stea de vorbă în clipa aceea cu un şoarece de bibliotecă, care,
în loc de târnăcop, ţinea în mână un toc prăpădit? Era
ocupat, nu găsea de cuviinţă să vorbească. „Nu-mi vorbi
când lucrez, mi-a spus într-o seară, aş putea să mă fărâm. –
Să te fărâmi, Zorba, de ce? – Iar îmi vii cu «de ce» urile tale!
Ca un ţânc. Cum să-ţi explic? Sunt cufundat până peste cap
în muncă, încordat, ţeapăn, din vârful degetelor de la
picioare până-n creştetul capului, lipit de piatră, sau de
cărbune, sau de santuri. Dacă mă atingi atunci brusc, dacă-
mi vorbeşti şi mă întorc, pot să dau greş. Asta e.‖
M-am uitat la ceas: ora zece.
— E timpul să mâncaţi ceva, prieteni, am zis. Aţi depăşit
ora.
Muncitorii îşi aruncară degrabă uneltele într-un colţ, îşi
şterseră faţa de sudoare, pregătindu-se să iasă din galerie.
Zorba, cufundat în muncă, nu auzise. Chiar dacă ar fi auzit,
tot nu s-ar fi mişcat. Ciulea din nou urechea, neliniştit.
— Staţi, le-am zis muncitorilor, o ţigară!
Scotoceam prin buzunare; în jurul meu muncitorii
aşteptau.
Deodată, Zorba tresări. Lipi urechea de peretele galeriei. La
lumina acetilenei i-am zărit gura convulsiv deschisă.
— Ce te-a apucat, Zorba? am strigat.
Dar în clipa aceea, parcă întregul tavan al galeriei ar fi
fremătat deasupra noastră.
— Căraţi-vă! a strigat Zorba cu glas spart. Căraţi-vă!
Am dat buzna spre ieşire; dar n-am ajuns la prima
şarpantă, că un al doilea pârâit, mai puternic, ne-a răsunat
deasupra capetelor. Zorba, în timpul ăsta, ridica un trunchi
masiv de copac pentru a propti o şarpantă care ceda. Dacă
izbutea s-o facă destul de iute, poate mai reţinea câteva
secunde tavanul şi ne dădea răgazul să ne salvăm.
— Căraţi-vă! se auzi din nou glasul lui Zorba, înăbuşit de
120
data aceasta, ca ieşit din măruntaiele pământului.
Toţi, cu laşitatea care pune adeseori stăpânire pe oameni
în momentele critice, ne-am năpustit afară, fără să ne
gândim la Zorba. Dar după câteva secunde mi-am revenit şi
m-am repezit spre el.
— Zorba! am strigat. Zorba!
Mi s-a părut însă că strigasem, mi-am dat ulterior seama
că din gura mea nu ieşise niciun strigăt. Spaima îmi
sugrumase glasul.
Mi-a fost ruşine.
M-am dat un pas îndărăt şi am întins braţele. Zorba
isprăvise cu consolidarea masivei proptele; lunecând prin
mocirlă, făcu un salt spre ieşire. În semiobscuritate, antrenat
de elanul său, s-a izbit de mine. Fără să vrem, am căzut unul
în braţele celuilalt.
— S-o ştergem! urlă el cu glasul sugrumat. S-o ştergem!
Am luat-o la goană şi am ieşit la lumină. Muncitorii,
adunaţi la intrare, pândeau fără un cuvânt, livizi.
S-a auzit un al treilea trosnet, mai puternic, ca de copac
doborât de furtună. Deodată, un muget formidabil, vuind ca
un uruit de tunet, muntele se zgudui şi galeria se prăbuşi.
— Doamne miluieşte! şoptiră muncitorii închinându-se.
— V-aţi lăsat târnăcoapele înăuntru? strigă Zorba mânios.
Muncitorii tăceau mâlc.
— De ce nu le-aţi luat? strigă din nou, furios. Ei, vitejilor,
aţi făcut în pantaloni! Păcat de unelte!
— Nu e momentul să ne îngrijim de târnăcoape, Zorba, m-
am vârât eu în vorbă. Să fim bucuroşi că toţi oamenii au
scăpat teferi! Meriţi să aprindem pentru tine o lumânare
barosană, Zorba, mulţumită ţie suntem cu toţii în viaţă.
— Mi-e foame! făcu Zorba. Povestea asta mi-a deschis
pofta de mâncare.
Apucă desaga cu mâncarea de dimineaţă aşezată pe o
piatră, o desfăcu, scoase pâine, măsline, ceapă, un cartof
fiert, o mică ploscă cu vin.
— Hai, să mâncăm ceva, băieţi! zise el cu gura plină.
121
 Înfuleca cu poftă, în grabă, de parcă şi-ar fi pierdut brusc
forţele şi-ar fi vrut să şi le refacă din plin.
Mânca încovoiat, tăcut; apucă plosca, dădu capul pe spate
şi turnă vinul gâlgâind în gâtlejul uscat.
Muncitorii îşi recăpătară şi ei curajul, îşi desfăcură
traistele şi se apucară să mănânce. Se aşezaseră cu toţii, cu
picioarele încrucişate, în jurul lui Zorba; şi mâncau uitându-
se la el. Ar fi vrut să! se arunce la picioare, să-i sărute
mâinile, dar îl ştiau impulsiv şi ciudat şi niciunul dintre ei nu
cuteză să înceapă.
La sfârşit, Michelis, cel mai în vârstă, care avea nişte
mustăţi groase cenuşii, îşi luă inima-n dinţi şi glăsui:
— Dacă nu erai aici, meştere Alexis, copiii noştri ai fi fost
orfani la ora asta.
— Gata! făcu Zorba cu gura plină, şi nimeni nu mai
îndrăzni să scoată o vorbă.

122
 X

„Cine oare a creat acest labirint al nesiguranţei, acest

templu al trufiei, acest ulcior cu păcate, acest ogor semănat
cu mii de vicleşuguri, această poartă a iadului, acest coş plin
până la refuz de şiretlicuri, această otravă care aduce cu
mierea, acest lanţ care-i ţine pe muritori înlănţuiţi de
pământ: femeia?‖
Copiam, încet, în linişte, acest cânt budist, stând pe jos,
lângă soba aprinsă. Mă înverşunam, îngrămădind vrajă lângă
vrajă, să izgonesc din conştiinţa mea un trup muiat de
ploaie, legănându-şi şoldurile care, în toate aceste nopţi de
iarnă, îmi trecea întruna pe dinainte în aerul umed. Nu ştiu
cum se face că, îndată după prăbuşirea galeriei, când a fost
cât pe-aci ca viaţa să mi se curme brusc, văduva a început
să-mi clocotească în sânge; mă chema ca o fiară sălbatică,
poruncitoare, plină de imputare.
— Vino, vino! striga ea. Viaţa nu e decât un fulger. Vino
repede, vino, vino, până nu e prea târziu!
Ştiam prea bine că era Mara, duhul Necuratului, sub
aparenţele unui trup de femeie cu coapse vânjoase. Luptam.
Mă apucasem să scriu cuvântul „Buddha‖, precum sălbaticii
în grotele lor scrijeleau cu piatra ascuţită sau zugrăveau în
roşu şi alb crâncenele fiare care le dădeau târcoale, hămesite.
Se străduiau, şi ei scrijelindu-le, zugrăvindu-le, să le
ţintuiască în stâncă; dacă n-ar fi făcut-o, fiarele s-ar fi
năpustit asupra lor.
Din ziua când era cât pe-aci să fiu strivit, văduva trecea
prin aerul încins al singurătăţii mele şi-mi făcea semn
legănându-şi voluptos şoldurile. În timpul zilei mă ţineam
tare, conştiinţa mi-era trează, izbuteam s-o izgonesc. Scriam
în ce fel Ispititorul se înfăţişa lui Buddha, cum se îmbrăca în
123
femeie, cum îşi apăsa de genunchii ascetului sânii tari, în
sfârşit, cum Buddha a văzut primejdia, a proclamat
mobilizarea întregii lui făpturi şi l-a pus pe Necurat pe fugă.
Şi izbuteam, la rândul meu, să-l pun pe fugă.
Cu fiecare frază pe care o scriam, mă simţeam uşurat,
prindeam curaj, îl simţeam pe Necurat retrăgându-se, izgonit
de vraja atotputernică, cuvântul. Luptam, în timpul zilei, din
toate puterile, dar, în timpul nopţii, conştiinţa mea depunea
armele, porţile interioare se deschideau şi văduva îşi făcea
intrarea.
Dimineaţa, mă trezeam vlăguit şi înfrânt, şi războiul
reîncepea. Uneori ridicam capul… era sfârşitul după-amiezii;
lumina, prigonită, se făcea nevăzută, întunericul se năpustea
brusc asupra mea. Zilele se micşorau. Crăciunul bătea la
uşă, mă luptam cu îndârjire şi-mi spuneam: „Nu sunt singur.
O mare forţă, lumina, luptă şi ea, când biruită, când
biruitoare, fără să dispere. Lupt şi nădăjduiesc odată cu ea!‖
Mi se părea, şi asta îmi dădea curaj, că luptând contra
văduvei mă supun unui mare ritm universal. Trupul,
gândeam cu, e cel pe care materia cea vicleană l-a ales
pentru a micşora încet şi a stinge flacăra liberă ce se înalţă în
mine. Îmi spuneam: „Divină e forţa nepieritoare care
transformă materia în spirit. Fiecare om are în el o părticică
din această divină viitoare şi de aceea izbuteşte să
transforme pâinea, apa şi carnea în gândire şi în acţiune.
Zorba are dreptate: Spune-mi ce faci din ceea ce mănânci ca
să-ţi spun cine eşti!‖
Mă căzneam aşadar, cu durere, să transform această
violentă dorinţă carnală în Buddha.
— La ce te gândeşti? Nu-ţi sunt boii acasă, jupâne, îmi
zise, într-o seară, în ajunul Crăciunului, Zorba, care bănuia
cu ce fel de demon dau lupta.
Mă făcui că nu aud. Dar Zorba nu se lăsa cu una cu două.
— Eşti tânăr, jupâne, zise el.
Şi deodată glasul lui căpătă un timbru amar, de om
enervat:
124
 — Eşti tânăr, eşti voinic, mănânci bine, bei bine, tragi în
piept aerul mării care înzdrăveneşte, aduni forţe, ca să faci
cu ele ce? Ca să te culci de unul singur. Păcat de Dumnezeu!
Hai, du-te chiar în seara asta, nu pierde timpul, totul e
simplu în lumea asta, jupâne. De câte ori eu ţi-o spun? Nu
mai complica totul!
Aveam, deschis în faţa mea, manuscrisul, Buddha şi-l
răsfoiam; ascultam cuvintele lui Zorba şi ştiam că ele deschid
o cale sigură. Odată cu ele mai era şi spiritul Marei, vicleanul
codoş, care se făcea auzit.
Îl ascultam fără să scot o vorbă, hotărât să rezist, răsfoind
tacticos manuscrisul, şi fluieram ca să-mi ascund
tulburarea. Dar Zorba, văzând că tac din gură, izbucni:
— Suntem în noaptea de Crăciun, dragul meu, grăbeşte-te,
du-te s-o găseşti înainte de pleacă la biserică. În noaptea
asta se naşte Hristos, jupâne, fă şi tu o minune!
M-am ridicat iritat:
— Termină, Zorba, am zis eu. Fiecare îşi urmează calea lui.
Omul, află de la mine, e ca pomul. Te-ai supărat vreodată pe
smochin că nu face cireşi? Aşa că taci din gură! E aproape de
miezul nopţii, hai şi noi la biserică să vedem cum se naşte
Iisus Hristos.
Zorba îşi înfundă până la urechi căciula lui groasă de
iarnă:
— Mă rog! zise el plictisit, să mergem! Dar ţin să-ţi aduc la
cunoştinţă că bunul Dumnezeu ar fi mult mai mulţumit dacă
te-ai duce în seara asta la văduvă, ca arhanghelul Gavril.
Dacă bunul Dumnezeu ar fi urmat aceeaşi cale ca tine,
jupâne, nu s-ar mai fi dus niciodată la Maria, şi Hristos nu s-
ar mai fi născut nicicând. Dacă m-ai întreba ce cale urmează
bunul Dumnezeu, ţi-aş spune: cea care duce la Maria. Maria
e văduva.
Tăcu şi aşteptă în zadar răspunsul. Deschise uşa cu
putere şi ieşirăm; cu vârful bastonului izbea nerăbdător
pietricelele.
— Da, da, repetă el cu îndărătnicie, Maria e văduva!
125
 — Hai, mergi înainte! zisei eu. Nu striga!
Mergeam cu paşi mari în noaptea de iarnă, cerul era de-o
puritate extraordinară, stelele sclipeau, mari, mult coborâte,
ca nişte bulgări de foc suspendaţi în aer. Noaptea mugea, în
timp ce înaintam de-a lungul apei, ca o uriaşă fiară neagră
întinsă la marginea mării.
„Începând din seara asta, îmi ziceam, lumina, pe care
iarna o încolţise, începe să-şi redobândească superioritatea.
Ca şi cum s-ar naşte în noaptea asta odată cu fiul lui
Dumnezeu.‖
Toţi sătenii se îngrămădiseră în biserica înmiresmată şi
caldă ca un stup. În faţă, bărbaţii; în spate, cu mâinile
împreunate, femeile. Popa Ştefan, mătăhălos, adus la
disperare de cele patruzeci de zile de post, îmbrăcat în
patrafirul greu de aur, alerga de colo-colo, cu paşi mari,
cădelniţa, cânta cât îl ţinea gura, grăbit să-l vadă pe Hristos
născut şi să ajungă acasă pentru a se arunca asupra supei
grase, a cârnaţilor şi a afumăturilor…
Dacă s-ar fi spus: „Azi se naşte lumina‖, ideea n-ar fi ajuns
la inima omului; n-ar ti devenit legendă şi n-ar fi cucerit
lumea. N-ar fi exprimat decât un fenomen fizic normal şi nu
ne-ar fi răvăşit imaginaţia, vreau să spun sufletul. Dar
lumina care se naşte în miez de iarnă a devenit copil, copilul
a devenit Dumnezeu, şi iată că de douăzeci de veacuri
sufletul nostru îl ţine la sân şi-l alăptează…
Puţin după miezul nopţii, ceremonia religioasă luă sfârşit.
Hristos se născuse. Sătenii alergau degrabă acasă,
înfometaţi, voioşi, hotărâţi să-i tragă un chef şi să simtă
până-n cele mai adânci măruntaie taina încarnării. Burta e
baza cea mai solidă: pâine, vin şi carne înainte de orice;
numai din pâine, vin şi carne poate fi zămislit Dumnezeu.
Stelele sclipeau, mari ca nişte îngeri, deasupra albei cupole
a bisericii. Calea lactee, ca un fluviu, curgea de la un capăt la
altul al cerului. O stea verde scăpăra deasupra noastră ca un
smarald. Am oftat, tulburat.
Zorba s-a întors spre mine;
126
 — Tu crezi asta, jupâne, că Dumnezeu s-a făcut om şi că
s-a născut în statul? Crezi sau puţin îţi pasă?
— E greu de răspuns, Zorba, am zis eu. Nu pot să spun că
am această credinţă, nici nu pot să spun că nu cred. Dar tu?
— Nici eu, zău aşa, nu ştiu ce să mai cred. Când eram
ţânc, nu credeam defel în basmele cu zâne ale bunicii şi, cu
toate astea, tremuram de emoţie, râdeam, plângeam, ca şi
cum aş fi crezut. Când au început să-mi dea târcoale, am
întors spatele la toate aceste poveşti, ba chiar făceam haz pe
seama lor. Iată însă că acum la bătrâneţe, m-am ramolit,
jupâne, iar am început să cred… îndrăcită maşinărie mai e şi
omu‘ ăsta!
O luaserăm pe drumul care ducea la madam Hortence şi
lungeam pasul ca nişte cai lihniţi de foame care adulmecă
mirosul grajdului.
— Mari şmecheri şi Părinţii Bisericii! făcu Zorba. Te-apucă
de burtă; şi-atunci, cum să le scapi? Timp de patruzeci de
zile, zic ei, n-ai să mănânci carne, n-ai să bei vin: post. De
ce? Ca să ţi se scurgă balele după carne şi după vin. Ah!
pehlivanii, cunosc toate şmecheriile!
Iuţind şi mai mult pasul:
— Grăbeşte-te, jupâne, zise el, curcanul trebuie să fie gata!
Când intrarăm în cămăruţa preabunei noastre doamne cu
patul ei mare ademenitor, masa era acoperită cu un ştergar
alb, curcanul fumega, cu picioarele în sus, depărtate; sobiţa
aprinsă răspândea o căldură foarte plăcută.
Madam Hortense îşi ondulase părul şi purta un capot roz
decolora lung, cu nişte mâneci uriaşe şi. cu dantele
scămoşate. O panglică lată de două degete, galben-canar în
seara aceea, îi înfăşură strâns gâtul încreţit. Îşi dăduse pe la
subsuori cu apă de flori de portocal.
„Cât de perfect potrivite sunt toate pe-acest pământ!
gândeam eu. Ce bine se potriveşte pământul cu sufletul
omului! Iat-o pe această bătrână cântăreaţă care a dus o
viaţă deşucheată; acum, eşuată pe-acest ţărm singuratic,
concentrează în această cameră mizeră întreaga sfânta
127
solicitudine şi căldură a femeii.‖
Mâncarea, servită din belşug şi pregătită cu grijă, duduitul
focului în sobă, trupul înfrumuseţat, împodobit, mireasma
florilor de portocal, toate aceste mici plăceri corporale atât de
omeneşti, cât de simplu şi de repede se preschimbă într-o
mare bucurie a sufletului!
Deodată, mi se umplură ochii de lacrimi. Am simţit că, în
seara aceea solemnă, acolo, la marginea mării pustii, nu sunt
singur cuc. O făptură feminină mă întâmpină, plină de
devotament, de gingăşie şi răbdare: era mama, sora, femeia.
Şi eu, care îmi închipuiam că n-am nevoie de nimic, am
simţit deodată că am nevoie de tot.
Zorba trebuie să fi simţit şi el acea blândă emoţie, căci,
abia intraţi, s-a repezit s-o strângă în braţe pe cântăreaţa
împopoţonată:
— S-a născut Hristos! a strigat el. Te salut, femeie!
S-a întors spre mine râzând:
— Ce ţi-e şi cu muierea, creatura asta şireată! Până şi pe
bunul Dumnezeu a reuşit să-l îmbrobodească!
Ne-am aşezat la masă, ne-am repezit la mâncare, am băut
vin; ne simţeam trupurile satisfăcute şi inima sălta în noi de
bucurie. Zorba se entuziasmă din nou.
— Mănâncă şi bea, îmi striga la fiecare clipă, mănâncă şi
bea, jupâne, veseleşte-te. Cântă şi tu, prietene, cântă ca
păstorii: „Slavă Celui de sus!…‖ S-a născut Hristos, nu-i o
treabă de colea. Cântă cu putere, pentru ca bunul Dumnezeu
să te-audă şi să triumfe.
Îşi regăsise buna dispoziţie, îşi dăduse drumul.
— S-a născut Hristos, dragul meu şoarece de bibliotecă,
iubitul meu înţelept. Nu căuta nod în papură: s-a născut, nu
s-a născut? Dragul meu, s-a născut, nu fi prost! Dacă te uiţi
cu lupa la apa pe care-o bei – mi-a spus un inginer – ai să
vezi că apa e plină de viermi, mici-mici de tot, care nu se văd
cu ochiul liber. O să vezi viermii şi n-o să mai bei. N-o să mai
bei şi-o să crăpi de sete. Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca
viermişorii să dispară pe dată, să poţi bea şi să te răcoreşti!
128
 Se întoarse spre matroana noastră bălţată şi, ridicând
paharul plin:
— Eh, zise el, scumpă Bubulina, bătrâna mea tovarăşă de
luptă, am să beau acest pahar în sănătatea ta! în viaţa mea
am văzut capete de proră o sumedenie: stau pironite în
partea din faţă a vasului, cu sânii ţanţoşi, şi au obrajii şi
buzele boite ca para focului. Au străbătut toate mările, au
intrat în toate porturile, şi când vaporul a putrezit, debarcă
pe pământul sigur şi stau rezemate până la sfârşitul zilelor
lor de zidul unei cârciumi de pescari unde vin căpitanii să
bea. Bubulina mea, în seara asta, văzându-te pe acest ţărm,
acum, după ce-am mâncat şi am băut bine, şi mi s-au
deschis ochii, mi-apari ca un cap de proră al unui mare
vapor. Iar eu, puicuţa mea, sunt ultimul tău port, sunt
cârciuma în care vin căpitanii să bea. Vino, reazemă-te de
mine, coboară pânzele! Beau acest pahar de vin, sirena mea,
în sănătatea ta!
Madam Hortense, emoţionată, tulburată, se porni pe plâns
şi se sprijini de umărul lui Zorba.
— Să vezi acu, îmi suflă Zorba la ureche, cu discursul ăsta
frumos al meu o să am neplăceri. Putoarea n-o să mă lase să
plec în seara asta. Da‘ ce să-i fac, mi se rupe inima de ele,
sărăcuţele, da, mi-e milă de ele! S-a născut Hristos! îi strigă
el sirenei cu putere. În sănătatea noastră!
Îşi petrecu braţul sub cel al preabunei doamne şi goliră
amândoi vinul dintr-odată, cu braţele înlănţuite, privindu-se
extaziaţi.
Zorile nu mai aveau mult până să se ivească când am
părăsit de unul singur cămăruţa caldă cu pat mare şi-am
pornit-o înapoi spre casă. Tot satul prăznuise, şi acum
dormea, cu uşile şi ferestrele închise, sub stelele mari de
iarnă.
Era frig, marea mugea, luceafărul stătea suspendat la
răsărit, jucăuş şi zglobiu. Mergeam de-a lungul ţărmului,
hârjonindu-mă cu valurile: ele se repezeau la mine să mă
ude, eu mă feream; eram fericit şi-mi spuneam: „Iată
129
adevărata fericire: să n-ai nicio ambiţie şi să lucrezi pe
deşelate, ca şi cum toate ambiţiile te-ar încerca. Să trăieşti
departe de oameni, să n-ai nevoie de ei şi să-i iubeşti. Să fie
Crăciunul şi, după ce-ai băut şi ai mâncat bine, să te vezi
scăpat de toate capcanele, să ai deasupra capului bolta
înstelată, pământul la stânga, marca la dreapta; şi, deodată,
să-ţi dai seama că, în sufletul tău, viaţa a săvârşit ultima ei
minune: că a devenit un basm cu zâne.‖
Zilele treceau. Mergeam cu nasu-n vânt, făceam pe
viteazul, dar în străfundul inimii mă simţeam trist. În
această săptămână de sărbători mă copleşiseră amintirile,
umplându-mi pieptul cu acordurile unei muzici îndepărtate
şi cu chipuri dragi. O dată mai mult îmi dam seama cât de
adevărată e străvechea legendă: inima omului e o groapă
plină de sânge; pe marginile acestei gropi cei ce ţi-au fost
dragi şi au murit stau lungiţi pe burtă să bea din sânge şi să
reînvie; şi cu cât mai dragi îţi sunt, cu atât mai mult sânge îţi
vor bea.
Ajunul Anului Nou. Un grup de prichindei din sat, purtând
cu ei un mare vapor de hârtie, veniră până în dreptul barăcii
noastre şi se porniră, cu glasurile lor piţigăiate şi voioase, să
cânte kalande6: Sfântul Vasile sosise din orăşelul lui de
baştină, Cesareea. Se afla acolo, în faţa acestei mici plaje
cretane de culoarea indigoului. Se sprijinea în toiag, toiagul
se acoperea îndată de frunze şi flori, şi cântecul de Anul Nou
începea să răsune: „Să-ţi fie casa, stăpâne, plină de grâu, de
ulei şi de vin; consoarta, ca o coloană de marmură, să fie
sprijin acoperişului casei tale; iar feciorii tăi să elibereze
Constantinopolul, oraşul domnitorilor noştri! La mulţi ani
creştini!‖
Zorba asculta vrăjit; apucase tamburina copiilor şi-o izbea
frenetic.
Eu priveam, ascultam, fără să scot o vorbă. Simţeam cum
mi se desprinde din inimă o nouă filă, un alt an. Încă un pas

6 Colinde de Anul Nou.

130
spre groapa cea neagră.
— Ce-i cu tine, jupâne? întrebă Zorba, care cânta de zor cu
băieţii şi bătea în tamburină. Ce-i cu tine, băieţaş? Eşti
pământiu la faţă, ai îmbătrânit, jupâne. Eu unul, într-o zi ca
asta, mă simt iar copilandru, renasc, ca Hristos. Nu se naşte
şi el în fiecare an? Şi eu la fel.
M-am lungit pe pat şi am închis ochii. În seara aceea mi-
era inima încrâncenată şi n-aveam chef de vorbă.
Nu puteam să adorm. Ca şi cum aş fi avut, în seara aceea,
de dat socoteală pentru faptele mele, întreaga-mi viaţă mi se
depăna pe dinainte, cu iuţeală, dezlânată, nesigură, ca un
vis, şi-o priveam disperat. Ca un nor pufos, bătut de
vânturile din tării, viaţa mea lua forme diverse, se desfăcea,
se realcătuia. Se metamorfoza – lebădă, câine, diavol,
scorpion, maimuţă – şi norul se destrăma şi se împrăştia fără
încetare, plin de curcubeie şi de vânt.
Se lumină de ziuă. Stăteam cu ochii închişi; mă străduiam
să-mi concentrez dorinţa arzătoare, să rup crusta creierului
şi să pătrund în întunecatul şi primejdiosul canal pe unde
fiecare frântură omenească se amestecă cu marele ocean.
Eram grăbit să sfâşii vălul spre a vedea ce-mi va aduce noul
an…
— Bună ziua, jupâne, la mulţi ani!
Glasul lui Zorba mă readuse cu brutalitate pe pământ.
Deschisei ochii şi avui răgazul să-l văd pe Zorba aruncând pe
pragul barăcii o rodie uriaşă. Proaspetele rubine ţâşniră până
în patul în care mă aflam, strânsei câteva, le mâncai şi-mi
răcorii astfel gâtlejul.
— Fac pentru amândoi urarea să câştigăm din gros şi să
fim răpiţi de fete frumoase! strigă Zorba plin de voie bună.
Se spălă, se bărbieri, îşi puse hainele lui cele mai frumoase
– pantaloni verzi de postav, haină de dimie groasă cafenie şi o
scurtă făcută dintr-o piele de capră pe jumătate roasă. Puse
şi căciula rusească de astrahan, îşi răsuci mustaţa şi:
— Jupâne, zise el, mă duc să-mi fac apariţia la biserică, ca
reprezentant al Companiei. N-ar fi în interesul minei să ne ia
131
drept francmasoni. N-am ce pierde, nu? Şi apoi, mai trece
vremea.
Se aplecă şi-mi făcu cu ochiul.
— Poate dau cu ochii şi de văduvă, şopti el.
Dumnezeu, interesele Companiei şi văduva formau un
amestec armonios în mintea lui Zorba. L-am auzit
îndepărtându-se cu paşi uşori şi am sărit din pat. Vraja era
spulberată, sufletul mi-era din nou prizonier trupului.

M-am îmbrăcat şi am luat-o pe malul mării. Mergeam

repede şi eram vesel, ca şi cum aş fi scăpat de-o primejdie
sau de-un păcat. Dorinţa indiscretă din zori de-a iscodi şi a
intui viitorul mai înainte de-a se fi iscat mi-a apărut deodată
drept un sacrilegiu.
Mi-am amintit de-o dimineaţă în care am descoperit
gogoaşa unui vierme de mătase în scorbura unui copac în
clipa când fluturele sfărâma învelişul şi se pregătea să iasă.
Am aşteptat o bună bucată de timp, dar prea întârzia să iasă,
şi eram grăbit. Enervat, m-am aplecat şi am început să-l
încălzesc cu răsuflarea mea. Îl încălzeam, nerăbdător, şi
minunea a început să se înfiripe sub ochii mei, într-un ritm
mai rapid decât al naturii. Învelişul s-a desfăcut, fluturele a
ieşit târându-se, şi n-am să uit niciodată dezgustul de care
am fost cuprins atunci: aripile îi erau încă lipite şi se chinuia
zbătându-se cu tot trupuşorul lui să şi le desfacă. Aplecat
asupra lui, îl ajutam cu răsuflarea mea. În zadar. O
răbdătoare maturaţie era necesară, şi desfacerea aripilor
trebuia să se facă încet, la soare; acum era prea târziu.
Răsuflarea mea obligase fluturele să se ivească, mototolit,
înainte de soroc. Se zbătea, disperat, şi, după câteva
secunde, mi-a murit în palmă.
Cred că acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care-
o am pe conştiinţă. Pentru că, azi înţeleg foarte bine, forţarea
marilor legi e un păcat de moarte. În treburi din acestea nu
trebuie să ne grăbim, să fim nerăbdători, ci să urmăm cu
încredere ritmul veşnic.
132
 M-am aşezat pe-o stâncă pentru a asimila în linişte deplină
acest gând de Anul Nou. Ah! dacă acel fluturaş ar putea să-
mi zboare mereu pe dinainte şi să-mi indice calea!

133
 XI

M-am ridicat voios de parca aş fi primit un dar. Vântul

era rece, cerul limpede şi marea strălucea.
Am apucat-o pe drumul oare ducea în sat. Slujba era
probabil pe sfârşite. În timp ce înaintam, mă întrebam cu o
tulburare absurdă care va fi prima persoană – fastă? nefastă?
– pe care-o voi întâlni în acest început de an. Dacă ar fi putut
să fie un copilaş, îmi spuneam, cu braţele încărcate de jucării
primite de Anul Nou; sau un bătrân viguros în cămaşa lui
albă cu mâneci largi brodate, mulţumit şi mândru că şi-a
făcut, plin de curaj, datoria pe acest pământ! Cu cât
înaintam şi mă apropiam de sat, cu atât sporea această
absurdă frământare.
Simţii deodată că mi se înmoaie genunchii: pe drumul ce
ducea în sat, sub măslini, mergând în pas legănat,
îmbujorată toată, cu basmaua-i neagră pe cap, zveltă şi
suplă, văduva îşi făcu apariţia.
Mersul ei unduios era într-adevăr cel al unei tigroaice
negre şi mi s-a părut că împrăştie în aer o aspră mireasmă
de mosc. Dac-aş putea să fug! gândeam. Simţeam că fiara
aceea aţâţată nu ştie ce-i mila şi că singura victorie posibilă
asupra ei era fuga. Dar cum să fug? Văduva se apropia. Mi se
părea că pietricelele scrâşnesc ca la trecerea unei armate. Mă
zări, îşi smuci capul, broboada îi alunecă şi părul! se ivi,
sclipitor, negru ca smoala. Îmi aruncă o privire languroasă şi
zâmbi. O blândeţe sălbatică i se citea în ochi. Îşi trase grăbită
broboada la loc, ruşinată parcă de-a fi lăsat la vedere
profunda taină a femeii – părul.
Aş fi vrut să-i vorbesc, să-i urez „la mulţi ani‖, dar mi-era
gâtul uscat, ca în ziua când s-a prăbuşit galeria şi mi-a fost
viaţa în primejdie. Stuful care-i împrejmuia grădina se mişcă,
134
soarele de iarnă se abătu asupra lămâilor de aur şi a
portocalilor cu frunzişul întunecat. Întreaga grădină străluci
ca un paradis.
Văduva s-a oprit, a întins mâna, a împins violent poarta şi
a deschis-o. În clipa aceea am trecut prin faţa ei. S-a întors şi
mi-a aruncat o privire cu un joc al sprâncenelor.
A lăsat poarta deschisă şi a dispărut în dosul măslinilor,
legănându-şi şoldurile.
Să treci pragul, să închizi poarta, să dai fuga după ea, s-o
apuci de mijloc şi, fără un cuvânt, s-o duci spre patul ei cel
mare, iată ce se cheamă a acţiona ca un bărbat! Asta ar fi
făcut bunicul meu, şi nădăjduiesc că nepotul meu o să facă
la fel. Eu am rămas pironit în loc, drămuind şi reflectând…
„Într-o altă viaţă, am şoptit, zâmbind cu amărăciune, într-
o altă viaţă am să mă port mai bine!‖
M-am înfundat în văgăuna împădurită şi mă apăsa o
greutate pe inimă, de parcă aş fi săvârşit un păcat de moarte.
Rătăceam încolo şi încoace, mi-era frig, dârdâiam. Degeaba
încercam să alung din minte unduirea, zâmbetul, ochii,
pieptul văduvei, ele reveneau fără încetare şi simţeam că mă
înăbuş.
Pomii încă n-aveau frunze, dar mugurii începuseră să se
umfle şi plesneau, plini de sevă. În fiecare mugur se simţea
prezenţa tinerelor mlădiţe, a florilor, a fructelor viitoare,
aflate la pândă, concentrate şi gata să ţâşnească spre
lumină. Sub scoarţa uscată, pe tăcute, pe furiş, zi şi noapte,
se urzea în miezul iernii marele miracol al primăverii.
Deodată, am scos un chiot de veselie. În faţa mea, într-o
râpă adăpostită, un migdal plin de îndrăzneală înflorise în
miezul iernii, deschizând drum tuturor copacilor şi vestind
primăvara.
Am simţit o mare uşurare. Am respirat adânc mireasma
uşor piperată, am părăsit drumul şi m-am pitit sub ramurile
înflorite.
Am stat acolo o bună bucată de timp, fără să mă gândesc
la nimic, eliberat de orice grijă, fericit. Şedeam, de-a pururi,
135
sub un pom al raiului.
Deodată, un glas sălbatic mă azvârli din nou pe pământ.
— Ce faci în gaura aia, jupâne? Te caut de nu ştiu când.
Mai e olecuţă până la amiază, haidem!
— Unde?
— Unde? Mai întrebi? La maica Purceluş de lapte, auzi
vorbă! Nu ţi-e foame? Purcelul de lapte a fost scos din cuptor!
Un miros, dragul meu… de-ţi lasă gura apă. Haidem!
M-am ridicat şi am mângâiat trunchiul aspru al migdalului
plin de mister care ştiuse să înfăptuiască acea minune
înflorită. Zorba mergea înainte, sprinten, plin de ardoare şi
înfometat. Nevoile fundamentale ale omului – hrană,
băutură, femeie, dans – rămâneau încă inepuizabile şi
proaspete în trupul lui voinic şi nesăţios.
Ţinea în mână un obiect învelit în hârtie roz şi legat cu
sfoară aurie.
— Un dar? am întrebat zâmbind.
Zorba a început să râdă, străduindu-se să-şi ascundă
emoţia.
— Ei, ca s-o răsfăţ un pic, sărmana! zise el fără să se
întoarcă. O să-şi aducă aminte de vremurile bune de
odinioară… E-o muiere, ţi-am mai spus, o făptură aşadar
care se tânguie întruna.
— O fotografie?
— Ai să vezi… ai să vezi, nu te pripi. Făcut de mâna mea.
Hai mai repede!
Soarele de amiază bucura mădularele. Marea se încălzea şi
ea la soare, fericită. În depărtare, insuliţa pustie, învăluită
într-o pânză subţire de ceaţă, părea că s-a ridicat deasupra
mării şi că pluteşte.
Ne apropiam de sat. Zorba veni lângă mine şi, cu glas
scăzut:
— Ştii, jupâne, zise el, persoana în chestie a fost la
biserică. Clăteam în picioare, lângă ţârcovnic, când deodată
văd sfintele icoane luminându-se. Hristos, Sfânta Fecioară,
cei doisprezece apostoli, totul strălucea… „Ce-o fi! mi-am zis,
136
făcându-mi semnul crucii. Soarele?‖ Mă întorc era văduva.
— Destulă vorbărie, Zorba, ajunge! ani zis eu grăbind
pasul.
Dar Zorba alergă în urma mea:
— Am văzut-o de-aproape, jupâne. Are o aluniţă pe obraz!
Să-ţi ia minţile, şi alta nu! Încă o taină, aluniţa pe obrajii
muierilor!
Îşi holbă ochii, cu o mutră de om uimit.
— Spune, ai mai văzut aşa ceva, jupâne? Pielea e întinsă-
întinsă şi, dintr-odată, un punct negru. Ei bine, de-ajuns ca
să-ţi ia minţile! Tu pricepi ceva din treaba asta, jupâne? Ce
spun terfeloagele tale?
— Dă-le dracului de terfeloage!
Zorba pufni în râs, pe deplin mulţumit.
— Aha, zise el, iată, începi să înţelegi.
Trecurăm iute prin faţa cafenelei, fără să ne oprim.
Preabuna noastră doamnă pregătise la cuptor un purcel de
lapte şi ne aştepta în prag.
Îşi petrecuse din nou în jurul gâtului aceeaşi panglică
galben-canar şi, astfel, cu pudră de două degete pe faţă, cu
un strat gros stacojiu pe buze, arăta înfiorător. Cum dădu cu
ochii de noi, toată carnea i se puse în mişcare, înveselită,
ochişorii îi jucară sprinţari şi se fixară asupra mustăţii
răsucite a lui Zorba.
De îndată ce uşa dinspre stradă se închise, Zorba o apucă
de mijloc.
— La mulţi ani, Bubulina mea! îi zise el. Iată ce ţi-am
adus! şi-o sărută pe gâtul durduliu şi încreţit
Bătrâna sirenă se înfioră ca o femeie uşor gâdilată, dar nu-
şi pierdu cumpătul. Era cu ochii pironiţi pe cadou. Îl luă în
mână, desfăcu sfoara aurie, privi şi scoase un ţipăt.
M-am aplecat să văd: pe-un carton gros, smintitul de
Zorba pictase în patru culori – galben, castaniu, cenuşiu şi
negru – patru mari cuirasate pavoazate plutind pe-o mare
indigo. În faţa cuirasatelor, lungită pe valuri, albă în
întregime, goală-puşcă, cu părul despletit, cu pieptul ţanţoş,
137
cu o coadă de peşte în spirală şi o panglicuţă galbenă la gât,
plutea o sirenă, madam Hortense. Ea ţinea patru frânghii
trăgând cele patru cuirasate ce arborau pavilioanele engleze,
rus, francez şi italian. În fiecare colţ al tabloului atârna câte-
o barbă – una blondă, una castanie, una cenuşie şi una
neagră.
Bătrâna cântăreaţă pricepu imediat.
— Eu! zise ca, indicând sirena cu mândrie.
Şi oftă.
— Ah-la-la! făcu ea, am fost şi eu o mare putere, cândva.
Desprinse din perete oglinjoara rotundă pe care-o avea
deasupra patului, lângă colivia papagalului, şi agăţă în locul
ei opera lui Zorba. Sub fardul gros probabil că faţa îi pălise.
Zorba, în vremea asta, se strecurase în bucătărie. Îi era
foame. Aduse tava cu purcelul de lapte, îşi puse în faţă o
sticlă de vin şi umplu cele trei pahare.
— Haideţi la masă! strigă el, bătând din palme. Să începem
cu principalul, burta. După aia, preabuna mea, om coborî
mai jos!
Dar atmosfera era tulburată de suspinele bătrânei noastre
sirene. Îşi avea şi ea, la fiecare început de an, mica ei
Judecată de apoi, îşi drămuia probabil şi ea viaţa şi găsea că
şi-a irosit-o. În scăfârlia aceea de femeie decăzută, marile
oraşe, bărbaţii, rochiile de mătase, sticlele de şampanie,
bărbile parfumate se sculau, pare-se, din mormintele inimii
sale şi urlau.
— Nu mi-e foame deloc, şopti ea pe-un ton de alintare. Nu
mi-e foame… deloc… deloc.
Îngenunche în faţa sobiţei şi aţâţă jarul: pe obrajii ei
fleşcăiţi se reflectă lumina focului. O şuviţă de păr îi alunecă
pe frunte, atinse uşor flacăra şi în cameră se răspândi un
miros greţos de păr pârlit.
— Nu mi-e foame… mai şopti ea o dată, văzând că n-o
băgăm în seamă.
Zorba strânse nervos pumnul. Rămase o clipă nehotărât.
Putea s-o lase să bombăne cât pofteşte, în timp ce noi ne
138
înfruptam pe rupte din purceluşul fript. Dar mai putea să
îngenunche în faţa ei, s-o ia în braţe şi, cu o vorbă duioasă,
s-o îmbuneze. Mă uitam la el şi vedeam succedându-se valuri
contradictorii pe expresia mobilă a feţei lui tăbăcite.
Deodată, o încremenire a figurii. Luase o hotărâre. Se lăsă
pe vine şi-o apucă pe sirenă de genunchi:
— Dacă nu mănânci, puiculiţa mea, rosti el cu glas
sfâşietor, e sfârşitul lumii. Fie-ţi milă, dragoste, şi mănâncă
picioruşul ăsta de purcel!
Şi-i vârî în gură picioruşul crocant şi îmbibat de unt.
O luă în braţe, o ridică şi-o instala cu blândeţe pe scaun,
între noi doi.
— Mănâncă, zise el, mănâncă, comoara mea, pentru ca
Sfântul Vasile să vină în satul nostru! Altfel ştii, nu vine. Se
întoarce înapoi în ţara lui, în Cesareea. Şi ia cu el hârtia şi
cerneala, darurile de Anul Nou, jucăriile copiilor, până şi
purceluşul ăsta şi, pe-aci ţi-e drumul! Aşa că, puişorul meu,
deschide guriţa şi mănâncă!
Întinse două degete şi-o gâdilă la subsuoară. Bătrâna
sirenă chicoti, îşi şterse ochişorii înroşiţi şi începu să mestece
încet picioruşul crocant…
În clipa aceea, două pisici în călduri se apucară să urle pe
acoperiş, deasupra capelelor noastre. Urlau cu o înverşunare
indescriptibilă, cu glasuri când ascuţite, când baritonale,
pline de ameninţare. Brusc, le auzirăm rostogolindu-se şi
sfâşiindu-se cu încrâncenare.
— Miau, miau… îl auzii şi pe Zorba, făcându-i cu ochiul
bătrânei sirene.
Ea zâmbi şi-i strânse mâna pe furiş sub masă. Gâtlejul i se
descleştă şi începu să mănânce voioasă.
Razele soarelui, la asfinţit, intrară pe ferestruică şi se
aşezară pe picioarele preabunei noastre doamne. Sticla era
goală. Mângâindu-şi mustăţile de motan sălbatic, răsucite în
sus, Zorba se apropiase de madam Hortense. Aceasta,
chircită, cu capul între umeri, simţea asupra ei, înfiorată,
calda răsuflare duhnind a vin.
139
 — Ce-o mai fi şi taina asta, jupâne? făcu Zorba
întorcându-se spre mine. Totul e pe de-a-ndoaselea la mine.
Când eram puşti arătam pare-se ca un bătrânel: eram greoi,
vorbeam puţin, aveam o voce groasă de moşulică. Oamenii
ziceau că-s leit bunicu-meu! Dar cu cât mă făceam mai mare
cu-atât eram mai aiurit La douăzeci de ani m-am apucat de
trăsnăi, dar nu prea mari, ca toţi oamenii la vârsta asta. La
patruzeci de ani am început să mă simt în plină tinereţe, şi
atunci am făcut ăle mai mari năzbâtii. Iar acu, la şaizeci de
ani – şaizeci şi cinci, jupâne, dar asta rămâne între noi – iar
acu, c-am pornit pe şaizeci, pe cinstea mea, lumea a devenit
prea mică pentru mine! Cum vine asta, jupâne?
Ridică paharul şi, întorcându-se grav spre madam
Hortense a lui:
— În sănătatea ta, Bubulina mea, zise el solemn. Îţi urez
ca în anul care vine să-ţi crească dinţi, nişte sprâncene
grozave, lungi şi subţiri, şi să ai iarăşi o piele catifelată ca
piersica! Să poţi da dracului porcăriile astea de panglicuţe! Îţi
urez să ai parte de-o nouă revoluţie în Creta şi cele patru
mari puteri să se întoarcă, dragă Bubulina, cu flota lor, şi
fiecare flotă să-şi aibă amiralul el, şi fiecare amiral barba lui
cârlionţată şi parfumată. Iar tu, sirena mea, să te mai iveşti o
dată din valuri cântându-ţi minunata melodie.
Spunând acestea, îşi puse laba groasă pe sânii căzuţi şi
fleşcăiţi ai preabunei doamne.
Zorba luase din nou foc, glasul i se înăsprise de poftă. Mă
pufni râsul. Odată, la cinema, văzusem un paşă turc
zbenguindu-se într-un cabaret parizian. Ţinea pe genunchi o
midinetă blondă şi, când se încingea, ciucurele fesului său
începea să se ridice încet, se oprea în poziţie orizontală, şi,
luându-şi deodată avânt, se ridica ţeapăn în aer.
— De ce râzi, jupâne? mă întrebă Zorba.
Dar preabuna doamnă era încă cu gândul la vorbele lui
Zorba.
— Ah! făcu ea, se poate aşa ceva, dragul meu Zorba?
Tinereţea se duce… nu se mai întoarce.
140
 Zorba se apropie şi mai mult, cele două scaune se
atinseră.
— Ascultă! puicuţa mea, zise el, încercând să desfacă al
treilea nasture – hotărâtor, acesta – al corsajului doamnei
Hortense. Ascultă ce dar grozav o să-ţi fac: există acum un
doctor care face minuni. Are el un leac, nişte picături sau
prafuri, nu ştiu prea bine, şi ai din nou douăzeci de ani, ăl
mult douăzeci şi cinci. Nu plânge, dulceaţa mea, îţi comand
eu leacul din Europa…
Bătrâna noastră sirenă tresări. Pielea lucioasă şi roşietică
a craniului ei străluci între firele de păr răzleţe, şi petrecu
dolofanele-i braţe în jurul gâtului lui Zorba.
— Dacă-s picături, scumpeteo, gânguri ea frecându-se de
Zorba ca o pisică, dacă-s picături, să-mi comanzi o
damigeană. Şi dacă-s prafuri…
— Un sac plin, făcu Zorba descheind al treilea nasture.
Pisicile, care amuţiseră o clipă, începură din nou să urle.
Una dintre voci se tânguia şi implora, cealaltă era nervoasă,
ameninţătoare…
Preabuna noastră doamnă căscă şi ochii îi deveniră
languroşi.
— Le-auzi, lighioanele astea scârboase? n-au pic de
ruşine… şopti ea, aşezându-se pe genunchii lui Zorba.
Se lăsă în braţele lui şi oftă. Băuse cam mult şi ochii i se
împăienjeniseră.
— La ce te gândeşti, pisicuţa mea? făcu Zorba, apucându-i
sânul cu toată mâna.
— Alexandria… murmură smiorcăindu-se sirena călătoare,
Alexandria… Beirut… Constantinopol… turci, arabi,
şerbeturi, sandale aurite, fesuri roşii…
Îi mai trase un oftat.
— Când Ali-bei rămânea noaptea cu mine – ce mustăţi, ce
sprâncene, ce braţe! – chema cântăreţii din tamburină şi
flaut, le arunca bani pe fereastră şi-mi cântau în curte până-
n zori. Şi vecinele crăpau de ciudă; le-auzeai spunând: „Ali-
bei e şi-n noaptea asta cu dama…‖ După aia, la
141
Constantinopol, Suleiman-paşa nu mă lăsa să ies la plimbare
vinerea. Îi era teamă să nu mă vadă sultanul pe când se
ducea la moschee şi, uluit de frumuseţea mea, să nu mă
răpească. Dimineaţa, când ieşea de la mine, punea trei negri
la uşa mea, să nu se apropie niciun bărbat… Ah! micuţul
meu Suleiman!
Scoase din corsaj o batistă mare în carouri şi-o strânse cu
dinţii, gâfâind ca o broască ţestoasă.
Zorba se descotorosi de ea depunând-o pe scaunul de
alături şi se ridică iritat. Măsură în lung şi-n lat camera de
vreo două-trei ori, gâfâind la rândul lui; camera îi păru dintr-
odată prea strâmtă, îşi luă bâta, se repezi în curte, rezemă
scara de zid şi-l văzui urcând furios treptele două câte două.
— Pe cine vrei să iei la bătaie, Zorba? am strigat eu. Pe
Suleiman-paşa?
— Scârbele astea de pisici, urlă el, nu vor deloc să-mi dea
pace!
Şi, dintr-un salt, fu pe acoperiş.
Madam Hortense, beată, cu părul vâlvoi, închisese acum
ochii de-atâtea ori sărutaţi. Somnul o luase şi-o dusese cu el
în marile oraşe ale Orientului – în grădini închise, în
haremuri obscure, la vreun paşă îndrăgostit. O ajuta să
străbată mările şi se visă pescuind. Zvârlise patru undiţe şi
prinsese patru mari cuirasate.
Scăldată, răcorită de apa mării, bătrâna sirenă zâmbea în
somn, fericită.
Zorba intră înăuntru bălăngănindu-şi bâta.
— Doarme? făcu el văzând-o. Doarme, putoarea?
— Da, îi răspunsei, a răpit-o Voronoff, cel ce-i întinereşte
pe bătrâni, adică somnul, Zorba-paşa. Acum, are douăzeci de
ani şi se plimbă la Alexandria, la Beirut…
— S-o ia dracu de jigodie bătrână! bombăni Zorba, şi
scuipă pe podea. Ia te uită cum zâmbeşte! Hai să plecăm,
jupâne!
Îşi trase căciula pe ochi şi deschise uşa.
— Să mâncăm ca nişte porci, am zis eu, şi după aia să
142
plecăm lăsând-o singură? Nu se face!
— Nu e singură, se răsti Zorba, e cu Suleiman-paşa, nu
vezi? E în al noulea cer, păcătoasa! Hai, să mergem!
Ieşirăm în aerul rece. Luna plutea pe cerul senin.
— Ah! muierile! făcu Zorba dezgustat. Puah! Dar nu e vina
lor, e vina noastră, a noastră, a descreieraţilor, a zvăpăiaţilor,
a celor de teapa lui Suleiman şi a lui Zorba!
Şi după o clipă:
— Şi nici măcar a noastră, adăugă el furios, e vina unuia
singur, a marelui Descreierat, a marelui Zvăpăiat, a lui
Suleiman-paşa cel Mare… ştii tu care!
— Dacă există, am răspuns eu; dar dacă nu există?
— Atunci ne-am dus pe copcă!
Înaintam de mai multă vreme cu paşi mari, fără să
scoatem o vorbă. Zorba rumega desigur gânduri cumplite,
căci, la fiecare moment, izbea pietricelele cu ciomagul şi
scuipa.
Deodată se întoarse spre mine:
— Bunicu-meu – fie-i ţărâna uşoară! – zise, el unul se
pricepea la muieri. Îi plăceau mult, nefericitul, şi numai el
ştia câte pătimise din pricina lor. Îmi spunea: „Micul meu
Alexis, odată cu binecuvântarea mea, am să-ţi dau un sfat:
să nu te-ncrezi în muieri. Când bunul Dumnezeu a vrut s-o
facă pe muiere dintr-o coastă a lui Adam, Diavolul s-a
prefăcut în şarpe şi, la momentul potrivit, a sărit şi-a
şterpelit coasta. S-a repezit bunul Dumnezeu la el, dar
Diavolul i-a alunecat printre degete şi nu i-a lăsat decât
coarnele. «În lipsa furcii, a zis bunul Dumnezeu, o bună
gospodină toarce şi cu o lingură. Ei bine, eu o s-o fac pe
femeie din coarne de drac!» Şi aşa a făcut-o, spre nefericirea
noastră, micul meu Alexis! Aşadar, când atingi o muiere, ori
în ce loc, coamele de drac sunt cele pe care le pipăi. Să nu te-
ncrezi, băieţaş! Tot muierea o cea care-a furat merele din rai
şi le-a vârât în sân. Şi-acu‘ se vântură cu ele fudulindu-se.
Ciumă! Dacă te-nfrupţi din merele astea, nefericitule, s-a zis
cu tine. Dacă nu te-nfrupţi din ele, tot aia e. Ce sfat să-ţi
143
dau, copilaş? Fă cum ţi-o place!‖ Iată ce mi-a spus răposatu‘
bunică-meu, dar cu asta nu m-am făcut mai deştept. Am
apucat-o pe acelaşi drum ca el şi iaca unde-am ajuns!
Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător.
Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi
aer, aţi găsi dintr-odată lumea schimbată. Că drumurile ar
deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de
căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea.
Că aţi avea mâinile, obrazul, gâtul fosforescente ca o burtă de
licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta
atârnată pe piept.
Mergeam în pas vioi, tăcuţi. Ameţiţi de clarul de lună,
ameţiţi de vin, aveam impresia că nici nu atingem pământul
cu picioarele. În urma noastră, în satul adormit, câinii se
cocoţaseră pe acoperişuri şi lătrau jalnic cu ochii ţintă la
lună. Ne încerca pofta, fără motiv, să întindem gâtul şi să ne
pornim şi noi pe urlat…
Treceam acum prin faţa grădinii văduvei. Zorba se opri.
Vinul, mâncarea bună, luna! se urcaseră la cap. Întinse gâtul
şi, cu glasul lui gros de catâr, se apucă să răcnească un
distih indecent, pe care, în exaltarea lui, Îl improvizase pe
loc:

Că drag mi-e trupul tău frumos, de la mijloc şi de mai jos!

Primeşte în el ţiparul viu şi dintr-un foc mi-l face sos!

— Tot un corn de drac şi-asta! zise el. Să mergem, jupâne!

Se crăpa de ziuă când am ajuns la baracă. Mă azvârlii pe
pat, istovit. Zorba se spălă, aprinse sobiţa şi făcu cafeaua. Se
aşeză pe vine în faţa uşii, aprinse o ţigară şi se apucă să
fumeze calm, cu spinarea dreaptă, nemişcat şi privind
marea. Avea o figură gravă şi concentrată. Semăna cu o
pictură japoneză care-mi plăcea: un ascet stând la pământ
cu picioarele încrucişate, învelit într-o mantie lungă
portocalie; chipul îi luceşte, ca tăiat din lemn tare dăltuit cu
fineţe, înnegrit de ploi; cu gâtul întins, zâmbitor, senin,
144
priveşte drept înainte noaptea întunecoasă…
Mă uitam la Zorba luminat de lună şi admiram cu câtă
cutezanţă, cu câtă simplitate se adapta lumii, modul în care
trupul şi sufletul lui alcătuiau un tot armonios, şi cum toate
lucrurile, femeile, pâinea, apa, carnea, somnul se uneau
voioase cu carnea lui şi deveneau Zorba. Nicicând nu mai
întâlnisem o atât de amicală înţelegere între om şi univers.
Luna cobora acum spre asfinţit, perfect rotundă, verzuie.
Un calm de nedescris puse stăpânire pe mare.
Zorba zvârli ţigara, întinse braţul, scotoci într-un coş,
scoase nişte sfoară, nişte bobine, nişte surcele, aprinse
lampa de gaz şi se mai apucă o dată să facă proba
telefericului. Aplecat asupra jucăriei lui primitive, era
cufundat în calcule fără îndoială dificile, căci în fiecare clipă
se scărpina furios în cap şi-i trăgea câte-o înjurătură.
Deodată, simţi că nu mai poate. Îi dădu un picior şi
telefericul se nărui.

145
 XII

M-a luat somnul, când m-am trezit, Zorba plecase. Era

frig, n-aveam niciun chef să mă scol din pat. Am întins braţul
spre o mică etajeră de deasupra mea şi am scos o carte care-
mi plăcea şi pe care-o luasem cu mine: poemele lui Mallarmé.
Am citit tacticos, la întâmplare, am închis cartea, am
redeschis-o, am dat-o deoparte. În ziua aceea, totul aici îmi
apărea, pentru prima oară, lipsit de vlagă, de miros, de
savoare şi de substanţă omenească. Cuvinte albăstrii
decolorate, goale, aninate în aer. O apă distilată absolut
pură, fără microbi, dar şi fără substanţe nutritive. Fără viaţă.
Aşa cum, în religiile care şi-au pierdut suflul creator, zeii
ajung să nu mai fie decât motive poetice sau simple podoabe
menite să decoreze singurătatea omenească şi pereţii, la fel şi
această poezie. Aspiraţia înfocată a sufletului doldora de
pământ şi seminţe a devenit un impecabil joc intelectual, o
arhitectură aeriană, savantă şi complicată.
Am redeschis cartea şi m-am apucat să citesc. De ce,
vreme de-atâţia ani, poemele acestea m-au emoţionat? Poezie
pură! Viaţa devenită un joc lucid, transparent, lipsită până şi
de povara unui strop de sânge. Elementul uman e încărcat
de dorinţă, tulbure, impur – dragostea, trupul, ţipătul; să fie
sublimat aşadar în idee abstractă şi, în furnalul înalt al
spiritului, din alchimie în alchimie, să se imaterializeze şi să
se pulverizeze!
Toate acele lucruri care mă fascinaseră atât de mult
odinioară îmi apărură, în dimineaţa aceea, nişte simple
acrobaţii şarlataneşti! Întotdeauna, în perioada de declin a
oricărei civilizaţii, acesta e modul în care se desăvârşeşte,
prin jocuri de prestidigitaţie, pline de măiestrie – poezie pură,
muzică pură, gândire pură – spaima omului. Ultimul om –
146
care s-a eliberat de orice credinţă şi orice iluzie, care nu mai
aşteaptă nimic, nu se mai teme de nimic – vede lutul din care
e plămădit redus la spirit, şi spiritul nu mai are unde să-şi
înfigă rădăcinile spre a sorbi şi a se hrăni. Ultimul om e golit;
nici tu sămânţă, nici tu excremente, nici tu sânge. Toate
lucrurile au devenit cuvinte, toate cuvintele jonglerii
muzicale. Ultimul om merge încă şi mai departe: se aşază la
capătul singurătăţii lui şi descompune muzica în mute
ecuaţii matematice.
Am tresărit. „Buddha e ultimul om! am strigat în sinea
mea. Acesta e sensul lui tainic şi înspăimântător. Buddha e
sufletul «pur» care s-a deşertat; în el e neantul, el e Neantul.
Deşertaţi-vă măruntaiele, deşertaţi-vă cugetul, deşertaţi-vă
inima! strigă el. Oriunde pune piciorul, apa nu mai ţâşneşte,
niciun fir de iarbă nu mai creşte, niciun copil nu se mai
naşte. Trebuie să-l împresor, gândeam eu, mobilizând
cuvinte vrăjitoreşti, apelând la cadenţe magice şi făcându-i o
vrajă spre a-l izgoni din măruntaiele mele! Trebuie să azvârl
asupra lui plasa imaginilor, spre a-l înşfăca şi a mă elibera!‖
A scrie Buddha înceta, în sfârşit, să mai fie un joc literar.
Era o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva unei mari forţe de
distrugere ce stătea la pândă în mine, un duel cu marele Nu
care-mi mistuia inima, de rezultatul acelui duel atârnând
mântuirea sufletului meu.
Sprinten, hotărât, am luat manuscrisul. Aflasem ţinta,
ştiam acum unde să lovesc! Buddha e ultimul om. Noi, noi
nu suntem decât la început; nici n-am mâncat, nici n-am
băut, nici n-am iubit îndeajuns, n-am apucat încă să trăim.
Ni s-a ivit mult prea de timpuriu acest delicat moşneag aflat
la capătul puterilor. S-o ia degrabă din loc!
M-am apucat voios de scris. Nu, nu scriam. Nu mai era
vorba de scris: era un adevărat război, o vânătoare
nemiloasă, un asediu şi o vrăjitorie, pentru a determina fiara
să iasă din bârlogul ei! Asta e într-adevăr incantaţie magică.
Nebuloase forţe de omucidere stau pitite în măruntaiele
noastre, porniri funeste de-a ucide, de-a distruge, de-a urî,
147
de-a necinsti. Atunci, cu fluierul ei bând, apare arta şi ne
eliberează.
Am scris, am iscodit şi am luptat cât a fost ziua de lungă.
Seara eram istovit, dar simţeam că am progresat şi că am
pus stăpânire pe câteva din posturile înaintate ale
inamicului. Eram grăbit acum să-l văd venind pe Zorba,
pentru a mânca, a dormi, a căpăta forţe noi şi a reîncepe
lupta odată cu revărsatul zorilor.
Se înnoptase de-a binelea când s-a întors Zorba. Avea o
înfăţişare luminoasă. „A găsit, şi el a găsit!‖ mi-am zis eu, şi-
am aşteptat.
Cu câteva zile în urmă, începând să mi se facă lehamite, îi
spusesem mânios:
— Banii sunt pe isprăvite, Zorba. Fă repede ce trebuie
făcut! Să instalăm telefericul: dacă nu reuşim cu cărbunele,
să ne-apucăm de pădure. Altfel suntem în aer.
Zorba se scărpinase în cap:
— Banii sunt pe isprăvite, jupâne? a întrebat el. E jale!
— S-a isprăvit, am păpat totul, Zorba. Descurcă-te! Cum
merg experienţele cu telefericul? Tot nimic?
Zorba lăsase capul în jos fără să răspundă. Se simţise
ruşinat în seara aceea. „Teleferic afurisit, mormăise el, îţi vin
eu de hac!‖ Şi astă-seară se întorcea cu figura luminoasă.
— Am găsit, jupâne! strigă el de departe. Am găsit
înclinarea care trebuie. Mi-aluneca printre degete, nu voia să
se lase prinsă, scârba, dar am pus mâna pe ea!
— Atunci grăbeşte-te să-i dai drumul, Zorba! De ce ai
nevoie?
— Mâine, cu noaptea-n cap, trebuie să mă duc la oraş să
cumpăr materialul necesar: cablu gros de oţel, scripeţi,
cuzineţi, cuie, cârlige… Mă întorc cât ai bate din palme!
Aprinse focul în grabă, pregăti masa; mâncarăm şi băurăm
cu o poftă grozavă. Lucraserăm bine şi unul şi altul în ziua
aceea.
A doua zi de dimineaţă l-am întovărăşit pe Zorba până în
sat. Tăifăsuiam ca nişte oameni cu scaun la cap şi simt
148
practic despre exploatarea lignitului. La o coborâre Zorba s-a
izbit de-o piatră, care-o porni de-a dura la vale. S-a oprit
locului, cuprins de uimire, ca şi cum ar fi asistat pentru
prima oară în viaţă la un asemenea spectacol surprinzător.
S-a întors spre mine, m-a privit şi am desluşit în privirea lui
o uşoară spaimă.
— Ai băgat de seamă, jupâne? îmi zise el în cele din urmă:
la coborâre pietrele dobândesc suflet.
N-am spus nimic, dar eram foarte bucuros. „În felul
acesta, gândeam eu, marii vizionari şi marii poeţi văd toate
lucrurile pentru prima oară. În fiecare dimineaţă ei au în faţa
ochilor o lume nouă creată de ei înşişi.‖
Universul constituia pentru Zorba, ca pentru primii
oameni, o viziune copleşitoare şi compactă; astrele îi treceau
pe deasupra capului, valurile mării! se spărgeau de tâmple,
trăia, fără intervenţia deformantă a raţiunii, existenţa
pământului, a apei; a animalelor şi a lui Dumnezeu.
Madam Hortense fusese înştiinţată şi ne aştepta în poartă,
boită, călăfătuită cu pudră, îngrijorată. Era pavoazată ca o
sală de bal sâmbătă seara. Catârul se afla în faţa porţii;
Zorba îi sări în spinare şi apucă hăţurile.
Bătrâna noastră sirenă se apropie timid şi-şi puse mânuţa
dolofană pe pieptul animalului, ca şi cum ar fi vrut să
împiedice plecarea iubitului.
— Zorba… gânguri ea, ridicându-se pe vârful picioarelor,
Zorba…
Zorba întoarse capul în altă parte. Giugiulelile astea în
mijlocul drumului nu erau pe gustul lui. Biata femeie întâlni
privirea lui Zorba şi se îngrozi. Dar continua să proptească
cu mâna, plină de duioasă rugă, pieptul animalului:
— Ce pofteşti? făcu Zorba enervai
— Zorba, îl imploră ea pe şoptite, să fii cuminte… Să nu
mă uiţi, Zorba, să fii cuminte…
Zorba smuci hăţurile, fără să-i răspundă. Catârul o luă din
loc.
— Drum bun, Zorba! am strigat. Trei zile, ai auzit? Nu mai
149
mult!
Se întoarse şi-mi făcu semn cu mâna, cu mâna lui uriaşă.
Bătrâna sirenă plângea, lacrimile croindu-şi dâre adânci în
stratul de pudră.
— Dacă am spus o vorbă, jupâne, e vorbă! strigă Zorba. La
revedere!
Şi dispăru după măslini. Madam Hortense plângea şi se
uita cum luceşte şi se stinge treptat, prin frunzişul argintiu,
vesela învelitoare roşie pe care-o aşternuse, sărmana, pentru
ca iubitul ei să şadă pe moale. După o clipă dispăru şi ea.
Madam Hortense privi în jurul ei: lumea devenise pustie.

N-am luat-o înapoi spre plajă; mi-am îndreptat paşii spre

munte. În clipa când s-o pornesc pe cărare în sus, am auzit o
trompetă. Factorul poştal îşi vestea sosirea în sat.
— Patroane! îmi strigă el agitându-şi mâna.
Se apropie şi-mi dădu un teanc de ziare, reviste literare şi
două scrisori. Pe una dintre ele am vârât-o imediat în
buzunar, ca s-o citesc seara, la ora când ziua e pe sfârşite şi
când cugetul se domoleşte. Ştiam de la cine e scrisoarea şi
voiam, pentru a o face să dăinuiască mai mult, să amân
bucuria.
Cealaltă scrisoare, am recunoscut-o după scrisul repezit şi
hotărât şi după timbrele exotice. Venea din Africa, de pe un
munte sălbatic de lângă Tanganica, trimisă de unul dintre
foştii mei colegi de şcoală: Karaianis. Un tânăr ciudat,
impulsiv, oacheş, cu nişte dinţi foarte albi. Unul dintre canini
îi stătea mai în afară, ca la mistreţi. Nu vorbea niciodată:
striga. Nu discuta: se lua la harţă. Îşi părăsise de foarte tânăr
patria, Creta, unde fusese profesor de teologie în anteriu. I-a
făcut curte uneia dintre elevele sale şi-au fost surprinşi într-o
zi, pe câmp, sărutându-se; au fost huliţi. În aceeaşi zi,
tânărul profesor s-a răspopit şi a luat vaporul. S-a dus în
Africa, la un unchi al său, s-a avântat cu trup şi suflet în
muncă, a deschis o fabrică de funii şi a câştigat o mulţime de
parale. Din când în când îmi scria şi mă invita să stau la el
150
şase luni. Ori de câte ori deschideam câte-o scrisoare de-a
lui, şi mai înainte chiar de-a o citi, simţeam năpustindu-se,
din filele întotdeauna numeroase şi cusute cu aţă, un vifor
aprig care-mi zbârlea părul. Luam regulat hotărârea să plec
în Africa să-l văd, şi nu plecam niciodată.
M-am aşezat pe-o piatră, ceva mai încolo de cărare, am
desfăcut plicul şi am început să citesc:

„Când oare, stridie lipită de stânca grecească, ai să

catadicseşti să vii? Şi tu, ca toţi ceilalţi greci, ai devenit un
stâlp de cafenea. Te-ai afundat în cafenele la fel ca în cărţile,
deprinderile şi faimoasele tale ideologii. Azi e duminică, n-am
nimic de făcut; stau acasă, în casa mea, şi mă gândesc la
tine. Soarele e încins ca un cuptor. Nicio picătură de ploaie.
Aici, când plouă, în aprilie, măi, iunie, e-un adevărat potop.
Sunt singur cuc şi-mi pare bine. Sunt destui greci pe-aici,
dar îi ocolesc. Mă dezgustă, căci, scumpi metropolitani, lua-
v-ar dracu, până şi aici negaţi trimis lepra voastră, patimile
voastre politice. Politica, iată pacostea grecului. Mai e şi jocul
de cărţi, apoi incultura şi poftele trupeşti.
Îi urăsc pe europeni; iată de ce hălăduiesc pe-aici, prin
coclaurii Vassambei. Îi urăsc pe europeni, dar, mai mult
decât pe toţi ceilalţi, îi urăsc pe greci şi tot ce e grecesc. Cât
oi trăi nu mai pun piciorul în Grecia voastră. Aici o să-mi
putrezească oasele; am şi pus să-mi sape mormântul, în faţa
colibei, pe-un munte pustiu. Am aşezat cu mâna mea piatra
funerară, pe care am gravat cu litere mari: AICI ODIHNEŞTE
UN GREC CARE-I URĂŞTE PE GRECI.
Mă umflă râsul, scuip, blestem, plâng, când mă gândesc la
Grecia. Ca să nu-i mai văd pe greci şi tot ce e grecesc, mi-am
părăsit pentru totdeauna patria. Am venit aici, mi-am adus
cu mine soarta – nu soarta m-a adus pe mine: omul face ce
vrea! – mi-am adus cu mine soarta, am muncit şi muncesc ca
un negru. A curs de pe mine şi continuă să curgă şiroaie de
sudoare. Mă lupt cu pământul, cu vântul, cu ploaia, cu
lucrătorii, negri şi roşii.
151
 Nu cunosc nicio bucurie. Ba da, una singură să muncesc.
Cu trupul şi cu mintea, dar mai ales cu trupul, îmi place să
obosesc, să transpir, să aud cum îmi pârâie oasele. Jumătate
din banii pe care-i câştig îi fac praf, îi risipesc, unde şi cum
îmi place. Nu sunt sclavul banului: banul e sclavul meu. Eu,
şi consider că e o laudă, sunt sclavul muncii. Dobor copaci:
am un contract cu englezii. Fabric funii; acum plantez şi
bumbac. Aseară, printre negrii mei, două triburi – Vayai şi
Vanguoni – s-au luat la harţă pentru o femeie: pentru o
târâtură. Amorul propriu, mă-nţelegi. La fel ca la voi, o,
grecilor! Înjurături, mardeală, ciomăgeală, a curs sânge.
Femeile au alergat în plină noapte şi m-au trezit din somn
chelălăind, să mă duc să le fac dreptate. M-am enervat, le-
am trimis pe toate la dracu, apoi la poliţia engleză. Numai că
ele au rămas toată noaptea în faţa uşii mele, urlând.
Dimineaţa am ieşit şi m-am dus să le fac dreptate.
Mâine, luni, de cum s-o lumina, am să mă caţăr pe munţii
Vassamba, cu păduri dese, cu izvoare proaspete, cu vegetaţie
veşnică. Ei, grecoteiule, când ai să te rupi odată de acest
modern Babilon, de «prostituata ce se lăfăie pe întinsele ape,
cu care toţi regii şi-au făcut mendrele»: Europa? Când ai de
gând să vii, să urcăm împreună munţii aceştia pustii şi
neprihăniţi?
Am un copil cu o negresă: o fată. Pe mamă am izgonit-o:
îmi punea coarne în public, ziua-n amiaza mare, sub fiecare
pom înverzit. Mi s-a făcut lehamite şi am dat-o pe uşă afară.
Dar pe fetiţă am păstrat-o; are doi ani. Umblă, a început să
vorbească şi o învăţ greceşte: prima frază pe care am învăţat-
o să spună e: «Te scuip în faţă, Grecie împuţită!»
Îmi seamănă, hoţomana. Numai nasul mare, turtit, e de la
maică-sa. O iubesc, dar aşa cum îţi iubeşti pisica sau clinele.
Vino şi tu. Să faci un băiat cu o vassambeză şi într-o bună zi
să-i căsătorim‖

Am lăsat scrisoarea deschisă pe genunchi. Din nou am

simţit izbucnind în mine dorinţa arzătoare de a pleca. Nu din
152
nevoia de a pleca. Mă simţeam bine pe acest ţărm cretan,
eram în largul meu, fericit şi liber. Nu duceam lipsă de nimic.
Dar o dorinţă arzătoare m-a ros de când mă ştiu: să văd şi să
ating cât mai mult pământ şi cât mai multă mare cu putinţă
până o fi să închid ochii.
M-am ridicat, mi-am schimbat părerea şi, în loc să
escaladez muntele, am coborât grăbit spre plajă. Simţeam în
buzunarul de la piept al hainei cealaltă scrisoare, şi n-am
mai rezistat „A durat destul, mi-am zis, senzaţia
premergătoare bucuriei, atât de dulce şi de îngrijorătoare.‖
Ajuns la baracă, am aprins focul, mi-am făcut un ceai, am
mâncat pâine cu unt şi miere şi câteva portocale.
M-am dezbrăcat, m-am lungit în pat şi am deschis
scrisoarea:

„Îl salut pe maestrul şi pe discipolul meu neofit!

Am aici de lucru cu ghiotura, o muncă grea, slavă
«Domnului» – pun cuvântul primejdios între ghilimele (ca pe-
o fiară în cuşcă), ca să nu te enervezi de cum deschizi
scrisoarea. Aşadar, o muncă grea, slavă «Domnului»! O
jumătate de milion de greci se află în primejdie în Rusia de
sud şi în Caucaz. Mulţi dintre ei nu vorbesc decât turca sau
rusa, dar inima lor vorbeşte limba greacă cu fanatism. Sunt
sânge din sângele nostru. E de-ajuns să-i vezi – felul în care
le sclipesc ochii, sfredelitori şi hrăpăreţi, modul în care
zâmbesc, cu maliţie şi senzualitate, şi în care au izbutit să
devină patroni, aici, pe acest pământ rusesc de necuprins, şi
să-i pună pe mujici în slujba lor – ca să-ţi dai seama că sunt
nişte veritabili descendenţi ai preascumpului tău Ulise. Aşa
că-i iubim şi nu-i lăsăm să piară.
Căci îi pândeşte primejdia să piară. Au pierdut tot ce
aveau, sunt înfometaţi şi goi. Pe de o parte, sunt urmăriţi de
trupe; pe de altă parte, de kurzi. Refugiaţi veniţi de
pretutindeni se înghesuie în câteva oraşe din Georgia şi
Armenia. Niciun fel de alimente, de veşminte sau
medicamente. Se adună în porturi şi scrutează orizontul cu
153
groază, să vadă dacă nu cumva sosesc vapoare greceşti să-i
ia şi să-i ducă în patria-mumă, Grecia. O porţiune a
neamului nostru, adică o porţiune a sufletului nostru, se află
în panică.
Dacă-i lăsăm în plata Domnului vor pieri. E nevoie de
multă dragoste şi înţelegere, de entuziasm şi spirit practic –
cele două calităţi care-ţi plac atât de mult când le vezi reunite
– pentru a izbuti să-i salvăm şi să-i transplantăm pe
pământul nostru, acolo unde va fi cel mai în folosul
neamului nostru – sus, la graniţa cu Macedonia, mai
departe, la graniţa cu Tracia. Numai aşa vor fi salvaţi sute de
mii de greci, salvându-ne şi noi odată cu ei. Căci, din clipa în
care am ajuns aici, am trasat un cerc, după cum m-ai
învăţat, cerc pe care l-am numit: «datoria mea». Am zis: «Dacă
salvez tot acest cerc, sunt salvat; dacă nu-l salvez, sunt
pierdut». Numai că în acest cerc se află cei cinci sute de mii
de greci.
Străbat oraşe şi sate, îi adun pe greci, redactez rapoarte şi
telegrame, mă străduiesc să-i hotărăsc pe mandarinii noştri
de la Atena să trimită vapoare, hrană, veşminte,
medicamente şi să transporte aceste creaturi în Grecia. Dacă
a lupta cu râvnă şi tenacitate este o fericire, sunt fericit. Nu
ştiu dacă, aşa cum spui, mi-am croit fericirea pe măsura
mea; să dea Dumnezeu, căci ar însemna că sunt de talie
înaltă. Prefer totuşi să-mi întind măsura până la graniţele
cele mai îndepărtate ale Greciei, care sunt şi limitele fericirii
mele. Dar, destul cu teoriile! Tu, în schimb, stai lungit pe
plaja ta cretană, asculţi marea şi santuri-ul, tu ai timp, eu
nu. Activitatea mă mistuie, şi asta mă bucură. Acţiunea, altă
salvare nu există.
Subiectul meditaţiilor mele este acum foarte simplu, dintr-
o bucată, îmi spun: aceşti locuitori ai Pontului şi Caucazului,
aceşti ţărani din Kars, aceşti mari şi mici negustori din Tiflis,
din Batum, din Novorosisk, din Rostov, din Odesa, din
Crimeea, sunt de-ai noştri, sânge din sângele nostru: pentru
ei – ca şi pentru noi – capitala Greciei e Constantinopolul.
154
Avem cu toţii acelaşi conducător. Tu îl numeşti Ulise, alţii
Constantin Paleologul, nu cel care a fost ucis la porţile
Bizanţului, ci celălalt, cel din legendă, cel prefăcut în
marmură, care aşteaptă, în picioare, îngerul libertăţii. Eu, cu
îngăduinţa ta, pe-acest conducător al neamului nostru, îl
numesc Akritas7. Cuvântul acesta îmi place mai mult, e mai
sobru şi mai războinic. De cum îl aud, îl simt în mine
ridicându-se, înarmat până-n dinţi, pe veşnicul elen, care
luptă fără răgaz, în provinciile de graniţă, la frontieră. La
toate frontierele: naţionale, intelectuale, spirituale. Şi dacă
adăugăm Dighenis, realizăm o descriere şi mai temeinică a
neamului nostru, această minunată sinteză dintre Orient şi
Occident.
Mă aflu în prezent la Kars, unde am venit să-i strâng pe
grecii din toate satele învecinate. Chiar în ziua când am sosit,
kurzii puseseră mâna, în împrejurimile Kars-ului, pe doi
greci, un popă şi un învăţător, şi-i potcoviseră ca pe nişte
catâri. Îngroziţi, mai-marii satului s-au refugiat în casa unde
am fost cazat. Auzim, tot mal aproape, tunurile kurzilor care
se apropie. Toţi stau cu ochii aţintiţi asupra mea, ca şi cum
eu, de unul singur, aş avea forţa să-i salvez.
Îmi făcusem socoteala să plec mâine la Tiflis, dar acum, în
faţa primejdiei, mi-e ruşine să-mi iau tălpăşiţa. Rămân
aşadar. Nu susţin că nu mi-e frică; mi-e frică dar mi-e
ruşine. Războinicul lui Rembrandt, Războinicul meu, n-ar fi
făcut acelaşi lucru? Ar fi rămas; rămân aşadar şi eu. Dacă
intră kurzii în oraş, e firesc şi drept să fiu cel dintâi pe care
să-l potcovească. Cu siguranţă că nu te aşteptai, învăţătorul
meu, ca elevul tău să aibă acest sfârşit de catâr.
După o nesfârşită discuţie specific grecească, am hotărât
să ne adunăm cu toţii astă-seară, cu catârii, caii, boii, oile,
femeile şi copiii lor, şi în zori, laolaltă, s-o pornim la drum
spre miazănoapte. Voi merge în frunte ca berbecul, călăuză a

7Dighenis Akritas, erou legendar al unei epopei greceşti (Dighenis –

aparţinând a două neamuri : grec şi oriental).
155
turmei.
Patriarhală emigrare a unui popor de-a lungul lanţurilor
muntoase şi al câmpiilor cu nume legendare! Iar eu voi fi un
fel de Moise – Pseudo-Moise – conducând poporul ales spre
Ţara Făgăduinţei, aşa cum numesc naivii aceştia Grecia. Ar fi
trebuit, desigur, pentru a fi la înălţimea misiunii mele
mozaice şi spre a nu te face de râs, să înlătur elegantele mele
jambiere, obiect al zeflemelelor tale, şi să-mi înfăşor
picioarele cu fâşii din piele de oaie. Să mai am şi-o barbă
lungă, vijelioasă şi unsuroasă, şi, ce e mai important: două
coarne. Dar să-mi fie cu iertare, n-am să-ţi fac această
plăcere. Mi-e mai uşor să-mi schimb sufletul decât
veşmântul. Port jambiere, mi-e faţa netedă ca un cotor de
varză şi nu m-am însurat.
Scumpe maestre, sper că vei primi această scrisoare, care
poate că e ultima. Nimeni n-o ştie. N-am încredere în forţele
tainice care, pretind unii, îi apără pe oameni. Cred în forţele
oarbe care lovesc în dreapta şi în stânga, fără răutate, fără
scop, şi ucid pe oricine se află în raza lor de acţiune. Dacă
părăsesc pământul (spun «părăsesc» ca să nu te înspăimânt
pe tine şi nici pe mine, folosind cuvântul propriu), aşadar,
deci părăsesc pământul, să fii sănătos, să fii fericit, scumpe
maestre! Mi-e ruşine s-o spun, dar sunt nevoit, iartă-mă: şi
eu te-am iubit mult.‖

Şi dedesubt, cu creionul, scris în grabă, următorul post-

scriptum:

„P.S. – înţelegerea pe care am stabilit-o pe vapor, în ziua

plecării mele, n-am uitat-o. Dacă va trebui să «părăsesc»
pământul, te voi preveni, s-o ştii, oriunde te-ai afla; nu-ţi fie
teamă.‖

156
 XIII

Trei zile, patru zile, cinci zile se scurseră: Zorba nu se

întorcea.
A şasea zi, am primit din Candia o scrisoare pe mai multe
pagini, o adevărată peltea. Era scrisă pe hârtie roz
parfumată, cu o inimă străpunsă de-o săgeată într-un colţ.
Am păstrat-o cu grijă şi o transcriu păstrând expresiile
radicale răspândite ici-colo. N-am făcut decât să-i îndrept
fermecătoarele greşeli de ortografie. Zorba ţinea tocul ca pe-o
cazma, lovind cu putere; iată de ce, în câteva locuri, hârtia
era găurită sau împroşcată cu cerneală.

„Dragă jupâne, Domnule capitalist!

Am luat tocul mai întâi ca să te întreb dacă o duci bine cu
sănătatea şi al doilea ca să-ţi spun că şi noi, bogdaproste, o
ducem bine.
Cât despre mine, e mult de când am băgat de scamă că n-
am venit pe lume cal sau bou. Numai dobitoacele trăiesc ca
să mănânce. Ca să scap de-o atare învinuire, îmi fac de lucru
zi şi noapte, îmi pun în joc agoniseala pentru o idee, răstorn
proverbele şi zic: «Nu da cioara din mână pe vrabia de pe
gard».
Mulţi sunt patrioţi, că nu-i costă nimic. Eu unul nu-s
patriot, chiar dacă asta îmi pricinuieşte neajunsuri. Mulţi
cred în rai şi sunt siguri că o să-şi ducă măgarul pe
mănoasele-i păşuni. Eu unul n-am măgar, şi sunt liber; nu
mă tem de iad, unde mi-ar crăpa măgarul; dar nici nu-mi
pun nădejdea în rai, unde s-ar ghiftui cu trifoi. Nu sunt
învăţat, nu mă pricep să le zic aşa cum trebuie, dar tu,
jupâne, mă-nţelegi.
Multora le e teamă de zădărnicia lucrurilor; eu n-am
157
nevoie să chibzuiesc. Nu mă bucur de cele bune şi nu mă
amărăsc de cele rele. Mi-ar fi totuna dacă aş afla că grecii au
pus mâna pe Constantinopol sau turcii pe Atena.
Dacă după cele ce înşirui gândeşti că m-am ramolit, scrie-
mi. Intru prin prăvăliile din Candia să cumpăr cablu pentru
teleferic şi mă umflă râsul.
«Ce găseşti de râs, amice?» mă întreabă unii. Cum să fac
să le explic? Râd pentru că, în clipa când întind mâna să văd
dacă sârma e bună, deodată îmi trece prin cap: ce e omul? de
ce-a fost adus pe lume? la ce slujeşte?… La nimic, după
mintea mea. Toate-s o apă şi-un pământ: dacă am muiere ori
dacă n-am, dacă-s cinstit ori necinstit, dacă-s paşă ori
hamal. Numai dacă-s viu ori mort, acolo e-o deosebire. Dacă
Diavolul sau Dumnezeu mă cheamă – ce să fac, pentru mine
e totuna – să crăp, o să devin un hoit puturos, o să-i împut
pe oameni şi-o să fie siliţi să mă îngroape la patru metri
adâncime ca să nu se înăbuşe.
Fiindcă veni vorba, jupâne, o să te întreb un lucru de care
mi-e teamă – singurul – şi de care nu-i chip să scap nici zi,
nici noapte: mi-e frică, jupâne, de bătrâneţe, ferească-ne
cerul! Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge.
Dar bătrâneţea e-o ruşine.
Găsesc că-i tare ruşinos să recunosc că-s bătrân şi fac tot
ce pot ca să nu priceapă nimeni c-am îmbătrânit: ţopăi, joc,
mă dor şalele, dar joc mai departe. Beau, îmi vine ameţeală,
totul se învârte, dar nu mă clintesc, de parcă totul ar fi în
ordine. Mă trec năduşelile, mă arunc în mare, răcesc, îmi
vine să tuşesc, guh! guh! ca să mă uşurez, dar mi-e ruşine,
jupâne, înghit tuşea în mine – m-ai auzit vreodată tuşind?
Niciodată! Şi nu doar atunci, cum s-ar putea crede, când
sunt alţii de faţă, dar şi când sunt singur. Mi-e ruşine de
Zorba, jupâne. Mi-e ruşine de el!
Într-o zi, la muntele Athos – că şi-acolo am fost, mai bine
îmi frângeam un picior! – am cunoscut un călugăr, părintele
Lavrentio, de fel din Chios. Asta, vai de capul lui, credea că
are un diavol în el, şi-i dăduse şi-un nume: îi zicea Hogea.
158
«Hogea vrea să mănânce carne în Vinerea mare», zbiera bietul
Lavrentio şi se izbea cu capul de pragul bisericii. «Hogea vrea
să se culce cu o muiere, Hogea vrea să-l răpună pe egumen.
Hogea, Hogea, nu eu!» Şi se izbea întruna cu fruntea de
piatră.
Şi eu, jupâne, tot aşa, am un diavol în mine, şi-l cheamă
Zorba. Zorba dinăuntru nu vrea să îmbătrânească, nu, el n-a
îmbătrânit, n-o să îmbătrânească niciodată. E mâncău, are
un păr negru ca pana corbului, treizeci şi doi de dinţi (32 la
număr) şi-o garoafă roşie după ureche. Dar Zorba dinafară s-
a scorojit, pârlitul de el, i-au ieşit peri albi, s-a zbârcit, s-a
sfrijit, îi cad dinţii, şi urechea lui cât toate zilele s-a umplut
de firele albe ale bătrâneţii, de păr lung ca de măgar.
Ce-i de făcut, jupâne? Până când or să se tot ia cei doi
Zorba la trântă? Care-o să izbândească până la urmă? Dacă
crăp în scurtă vreme, e-n regulă, n-am nicio grijă. Dar dacă
mai trăiesc mult, s-a zis cu mine. S-a zis cu mine, jupâne, că
vine o zi când o să înceapă batjocura.
O să-mi pierd libertatea; noră-mea şi fie-mea o să mă pună
să văd de-un mormoloc, de-un monstru afurisit, plodul lor,
să nu se ardă, să nu cadă, să nu facă pe el. Şi dacă face, o să
mă pună să-l curăţ! Puah!
Şi pe tine, şi pe tine te paşte ruşinea asta, jupâne. Cu toate
că eşti tânăr, ia seama! Ascultă ce-ţi spun, mergi pe acelaşi
drum ca mine. Că altă scăpare nu e, decât să străpungem
munţii, să scoatem din ei cărbune, aramă, fier, calamină, să
câştigăm gologani, ca neamurile să ne respecte, ca prietenii
să ne lingă cizmele, ca burghejii să-şi scoată pălăriile în faţa
noastră. Dacă nu izbutim, jupâne, mai bine crăpăm, mai
bine ne mănâncă lupii şi urşii, sau orice altă dihanie ne iese
înainte. Că de-aia a lăsat Dumnezeu pe pământ fiarele: să-i
înfulece pe ăi de teapa noastră, ca să nu ajungă de
batjocură.‖

În locul acela Zorba desenase cu creioane colorate un om

înalt, costeliv, alergând sub nişte pomi verzi, urmărit de
159
şapte lupi roşii, şi dedesubt, scris cu litere groase: „Zorba şi
cele şapte păcate capitale‖.
Şi continua:

„După scrisoarea asta, ai să pricepi ce om necăjit sunt.

Numai când stau de vorbă cu tine gândesc că mai scap un
pic de ipohondrie. Că şi tu eşti ca mine, dar n-o ştii. Şi tu ai
un diavol în tine, dar încă nu ştii cum îl cheamă, şi, fiindcă
nu ştii, te înăbuşi. Botează-l, jupâne, şi uşurează-te!
Spuneam aşadar cât sunt de necăjit Toată deşteptăciunea
mea văd limpede că-i prostie toată ziua şi nimic altceva. Cu
toate astea, mi se întâmplă zile întregi să am idei de om
mare, şi dac-aş putea atunci să duc la înfăptuire tot ce
porunceşte Zorba dinăuntru, lumea ar rămâne cu gura
căscată!
De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau
drumul hăţurilor când ajung la povârnişul cel mai
primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi
coborâşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mâna
pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupâne, am azvârlit
de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi,
muncitorii, deraielilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu
dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi
noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte:
atâta pagubă dacă-mi frâng gâtul. Ce-am de pierdut? Nimic
Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frâng!
Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cât putem!
În clipa asta, parcă te văd cum faci haz pe socoteala mea,
jupâne, dar eu îţi scriu prostiile mele, sau, dacă vrei,
gândurile sau slăbiciunile mele – care e deosebirea între
acestea trei, zău aşa, nu văd – stau şi-ţi scriu; iar tu poţi să
râzi cât pofteşti. Şi eu râd la gândul că tu râzi – şi uite-aşa pe
pământ râsul nu conteneşte niciodată. Fiecare om are câte-o
nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai
niciuna.
Aşa că, vezi bine, eu aici, la Candia, îmi chibzuiesc
160
nebunia şi-ţi scriu totul cu de-amănuntul, pentru că, vezi tu,
vreau să-ţi cer un sfat. Eşti încă tânăr, jupâne, e-adevărat.
Dar i-ai citit pe vechii înţelepţi şi ai devenit, să-mi fie cu
iertare, o ţâră moşneguţ; aşa că am nevoie de sfatul tău.
Aşadar, eu unul gândesc că fiecare om are un miros al lui:
nu-l desluşim pentru că mirosurile se amestecă şi nu ştim
care e al tău, care e al meu… Ce pricepem e că-i vorba de-o
putoare şi că asta se cheamă «omenire», vreau să zic: putoare
omenească. Sunt unii care-o adulmecă de parc-ar fi
levănţică. Pe mine mă face să vărs. Dar, lăsăm, asta-i altă
mâncare de peşte.
Voiam mai ales să zic, şi iar era să scap hăţurile, că
şmecherele astea de muieri au nasul fin, precum căţelele, şi
că-i simt degrabă pe bărbatul care le doreşte şi pe cel care nu
le doreşte. Din pricina asta, în orice oraş am pus piciorul, şi
acu chiar, aşa bătrân cum sunt, şi pocit ca o maimuţă, şi
înţolit ca vai de lume, tot s-au găsit două trei muieri să alerge
după mine. Vezi tu, mi-adulmecă urma, potăile. Domnul să
le aibă în pază!
Aşadar, în prima zi când am ajuns cu bine la Candia ora
seară, în amurg. Am alergat degrabă la prăvălii, dar totul era
închis. Am tras la un han, i-am dat de mâncare catârului,
am mâncat şi eu, m-am spălat, m-am curăţat, am aprins o
ţigară, şi-am ieşit să dau o raită. Nu cunoşteam o pisică în
tot oraşul şi nimeni nu mă cunoştea, eram liber. Puteam să
fluier pe stradă, să râd, să vorbesc de unul singur. Am
cumpărat nişte seminţe; ronţăiam, scuipam, umblam lela.
Era vremea când se aprind felinarele pe străzi. Bărbaţii îşi
luau gustărica, femeile se întorceau acasă, aerul duhnea a
pudră, a săpun de toaletă, a frigărui, a rachiu de anason. Îmi
ziceam: «Ia spune, Zorba băieţaş, cât mai ai de trăit şi cât o
să-ţi mai freamăte nările? Că multă vreme să tragi aer pe nas
nu ţi-a mai rămas puişor, haide, respiră cu putere!»
Iartă ce-mi spuneam în timp ce mă învârteam prin piaţa
mare pe care-o cunoşti. Deodată, aud nişte chiuituri,
dansuri, sunete de tobă şi cântece. Ciulesc urechile şi-o
161
pornesc degrabă spre partea de unde venea zgomotul. Era un
şantan. Atâta aşteptam, intru înăuntru. Mă aşed la o
măsuţă, în faţă de tot. De ce m-aş fi sfiit? Cum am mal spus,
niciun suflet nu mă cunoştea, libertate deplină!
O gloabă cât toate zilele ţopăia pe scenă; îşi tot da fustele
ba în sus, ba în jos, dar n-aveam treabă cu ea. Comand o
sticlă de bere, şi numai ce văd o puicuţă că se aşez lângă
mine, drăguţică, brunetă, boită foc.
— «Îmi dai voie bunicule?» face ea hlizindu-se.
Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Aveam un chef
nebun să-i sucesc gâtul secăturii! Dar m-am stăpânit, mi-a
fost milă de ea, şi-am chemat chelnerul.
— «Şampanie!»
(Să-mi fie cu iertare, jupâne! am cheltuit din banii tăi, dar
prea era mare batjocura, trebuia salvată onoarea, a ta şi a
mea deopotrivă, trebuia s-o pun cu botul pe labe în faţa
noastră pe mucoasa asta! Trebuia neapărat. Ştiu prea bine
că nu m-ai fi lăsat aşa, baltă, fără apărare, în asemenea
clipe. Aşadar, şampanie, chelner!)
Aduce şampania, comand şi nişte prăjituri, şi pe urmă iar
şampanie. Trece un tip cu iasomie, cumpăr tot coşul şi-l
deşert în poala neisprăvitei care cutezase să ne ia în
batjocură.
Am băut de ne-am rupt, dar ţi-o jur, jupâne, n-am atins-o
nici cu un deget Ştiu cum vine treaba. Când eram tânăr,
primul lucru pe care-l făceam era să pun mâna. Acu că-s
bătrân, primul lucru pe care-l fac e să cheltuiesc, să fac pe
galantonul, să arunc banii cu toptanul. Muierile-s nebune
după aşa ceva, se dau în vânt după asta, putorile, şi poţi tu
să fii şi ghebos, poţi să fii o căzătură boşoroagă, pocit ca
dracu, uită tot. Nu mai văd nimic, târâturile, nimic altceva
decât mâna din care se scurg bănişorii ca dintr-un coş
găurit. Ziceam dar că am cheltuit o groază de bani,
Dumnezeu să te binecuvânteze şi să-ţi dea însutit, jupâne, şi
fetişcana nu se mai dădea dusă. Se apropia binişor, şi-şi
lipea genunchiul mititel de gionatele mele barosane. Eu, sloi
162
de gheaţă, dar pe dinăuntru fierbea fierea-n mine. Asta le
face pe muieri să-şi piardă capul, e bine s-o ştii pentru cazul
când ţi se va înfăţişa vreodată prilejul: să simtă că arzi pe
dinăuntru, dar că nu le-atingi, ferit-a sfântu‘, nici cu un
deget.
Ca s-o scurtez, trecu şi miezul nopţii. Luminile se stinseră
una câte una, şantanul îşi închidea porţile. Am scos hârtiile
de-o mie purcoi şi-am plătit, lăsând chelnerului un bacşiş
gras. Micuţa se agăţă de braţul meu.
— «Cum te cheamă?» m-a întrebat ea cu un glas leşinat.
— «Bunicul!» i-am răspuns eu înţepat.
Micuţa îmi trase o ciupitură zdravănă.
— «Vino, mi-a zis în şoaptă, vino…»
I-am luat mânuţa, am strâns-o cu tâlc şi i-am răspuns!
— «Hai, puişor…»
Aveam un glas spart.
Restul trebuie că-l bănuieşti. Şi după aia ne-a luat
somnul. M-am trezit, cred, pe la amiază. Mă uit în jurul meu
şi ce văd? O odăiţă drăguţă foarte curată, fotolii, o chiuvetă,
săpunuri, sticluţe mai mari şi mai mici, oglinzi mai mari şi
mai mici, rochii bălţate agăţate de perete şi o sumedenie de
fotografii: marinari, ofiţeri, căpitani de vas, jandarmi,
dansatoare, muieri având drept unic veşmânt două
săndăluţe în picioare. Şi, lângă mine, în pat, caldă,
parfumată, ciufulită, fetişcana.
«Ah! Zorba, mi-am zis eu pe şoptite închizând ochii, ai
intrat de viu în rai. Locul e bun, nu te mişca de-aici!»
Ţi-am mai spus-o şi altă dată, jupâne, fiecare cu raiul lui.
Pentru tine, raiul va fi ticsit de cărţi şi de mari damigene de
cerneală. Pentru altul, va fi plin cu butoaie de vin, de rom, de
coniac. Pentru altul, cu teancuri de lire sterline. Pentru mine
raiul înseamnă asta: o odăiţă parfumată cu rochii bălţate,
săpunuri de toaletă, un pat foarte lat cu arcuri şi, lângă
mine, o muiere.
Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat. N-am scos nasul
afară de a fost ziulica de mare. Ca să mă duc unde? Ca să fac
163
ce? Gândeşte-te! Stăteam bine acolo. Am făcut o comandă la
cel mai bun han şi ni s-a adus o tavă cu de-ale gurii, numai
lucruri întăritoare: icre negre, cotlete, peşte, citronade, cataif.
Am mai făcut dragoste o dată şi iar i-am tras la aghioase. Ne-
am trezit pe înserat, ne-am îmbrăcat şi am pornit-o de braţ la
şantan, unde lucrează fata.
Ca să nu întind vorba şi să nu te ameţesc cu-atâtea
cuvinte, îţi spun doar că programul ăsta continuă. Dar nu-ţi
face sânge rău, mă ocup şi de treburile noastre. Din când în
când intru să-i trag câte-o ocheadă prin prăvălii. O să
cumpăr cablul şi tot ce trebuie, fii pe pace. Cu o zi mai
devreme, sau cu o săptămână, chiar cu o lună mai târziu,
nu-i totuna? Cum s-ar zice, graba strică treaba. Aşa că nu fi
prea grăbit. În interesul tău, aştept să mi se destupe
urechile, să mă dezmeticesc, ca să nu-mi pună nimeni cioc.
Cablul trebuie să fie a-ntâia, altminteri dracu ne-a luat.
Aşadar, o ţâră de răbdare, jupâne, ai încredere în mine.
Şi, mai ales, nu-mi purta de grijă cât priveşte sănătatea.
Aventurile îmi fac bine. În câteva zile am devenit un tânăr de
douăzeci de ani. Simt în mine o atare putere, te asigur, că n-
ar fi de mirare să-mi crească dinţi noi. Şalele mă supărau ele
un pic, acum sunt sănătos tun. În fiecare dimineaţă mă uit
în oglindă şi mă prinde mirarea că încă nu mi s-a înnegrit
părul ca smoala.
Dar o să te întrebi de ce-ţi scriu toate astea. Pentru că tu
eşti pentru mine ca un fel de duhovnic şi nu mi-e ruşine să-ţi
mărturisesc toate păcatele. Şi ştii pentru ce? După cum îmi
pare, că fac ceva de bine sau de rău, tu unul nu te
sinchiseşti nici cât negru sub unghie. Stai, ca şi bunul
Dumnezeu, cu un burete muiat în apă, şi flap! flop! că-i bun,
că-i rău, ştergi totul. Asta mă îmboldeşte să nu-ţi ascund
nimic. Aşadar, ascultă!
În capul meu e-o adevărată brambureală şi simt că-s gata
s-o iau razna. Te rog, cum primeşti scrisoarea asta, pune
mâna pe toc şi scrie-mi. Până o să primesc un răspuns, o să
stau ca pe jeratic. Gândesc că-s destul de mulţi anişori de
164
când nu mai figurez în registrul bunului Dumnezeu. Nici în
cel al Diavolului, de altfel. Numai în registrul tău figurez, aşa
că n-am pe altcineva căruia să mă adresez în afară de măria-
ta; pleacă aşadar urechea la ce-am să-ţi spun. Iată ce se
întâmplă:
Ieri era praznic într-un sat, lângă Candia; să mă ia dracu
dacă ştiu praznicul cărui sfânt Lola – aşa e, am uitat să ţi-o
prezint: o cheamă Lola – îmi zice:
«— Bunicuţule (îmi zice din nou bunic, dar acu ca un fel de
alintare), bunicuţule, aş vrea să merg şi eu la praznic.»
«— Du-te bunicuţo, i-am zis, du-te.»
«— Dar vreau să merg cu tine.»
«— Nu pot să merg, am treabă. Du-te singură.»
«— Bine, atunci nu mă duc nici eu.»
Am holbat ochii.
«— Nu te duci? De ce?»
«— Dacă vii cu mine, mă duc. Dacă nu vii, nu mă duc.»
«— Dar pentru ce? Nu eşti o persoană liberă?»
«— Nu, nu sunt.»
«— Nu vrei să fii liberă?»
«— Nu!»
Pe cinstea mea, am simţit că-mi pierd minţile.
«— Nu vrei să fii liberă?» am strigat.
«— Nu, nu vreau! nu vreau! nu vreau!»
Jupâne, îţi scriu din camera Lolei, pe hârtia Lolei; pentru
numele lui Dumnezeu, ia seama, rogu-te. Eu unul gândesc
că numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească.
Muierea nu vrea să fie liberă. Aşadar, muierea e făptură
omenească?
Te implor, răspunde-mi numaidecât. Te îmbrăţişez din
toată inima, bunul meu patron.
Eu, Alexis Zorba.‖

După ce am isprăvit de citit scrisoarea lui Zorba, am

rămas o bună bucată de vreme nehotărât. Nu ştiam dacă
trebuie să mă supăr, să râd sau să-l admir pe acest om
165
primitiv care, spărgând coaja vieţii – logică, morală,
onestitate – atinge substanţa. Toate micile virtuţi, atât de
folositoare, îi lipsesc. Nu i-a mai rămas decât o virtute
incomodă, dificilă şi primejdioasă, care-l împinge irezistibil
spre limita extremă, spre prăpastie.
Acest muncitor ignorant, când scrie, rupe peniţele în graba
lui plină de nerăbdare. La fel ca pe oamenii care şi-au
lepădat primii pielea de maimuţă, sau pe marii filosofi,
problemele fundamentale îl domină. Le vede ca pe nişte
necesităţi imediate şi urgente. Asemenea copilului, vede toate
lucrurile pentru prima oară. Fără încetare, se miră şi
întreabă. Totul îi pare miraculos şi, în fiecare dimineaţă,
când deschide ochii şi vede pomii, marea, pietrele, o pasăre,
rămâne cu gura căscată.
„Ce e minunea asta? strigă el. Ce sunt toate aceste taine
care poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?‖
Mi-aduc aminte că într-o zi, pe când ne îndreptam spre
sat, am întâlnit un moş călare pe-un catâr. Zorba şi-a holbat
ochii lui rotunzi uitându-se la animal. Atât de mari trebuie să
fi fost flacăra şi intensitatea privirii sale, că ţăranul a strigat
înspăimântat:
— Pentru Dumnezeu, să nu-l deochi!
Şi-şi făcu semnul crucii.
M-am întors spre Zorba:
— Ce i-ai făcut bătrânului de-a strigat aşa? l-am întrebat.
— Eu? Nu i-am făcut nimic! M-am uitat la catâr, atâta tot!
Pe tine, jupâne, nu te miră?
— Ce anume?
— Ei bine, că există catâri pe lume.
Altă dată, în timp ce citeam, lungit pe plajă, Zorba s-a
aşezat în faţa mea, şi-a pus santuri-ul pe genunchi şi a
început să-i strunească coardele. Am ridicat ochii şi m-am
uitat la el. Încet-încet chipul lui căpătă o altă înfăţişare, o
bucurie sălbatică puse stăpânire pe el, îşi clătină gâtul lung
plin de zbârcituri şi se porni să cânte.
Arii macedonene, cântece kleftice, urlete sălbatice, o
166
revenire a glasului omenesc la timpurile preistorice, când
urletul era o înaltă sinteză condensând tot ceea ce numim
astăzi: muzică, poezie şi gândire. „Ah! Ah!‖ urla Zorba din
străfundul rărunchilor şi tot învelişul subţire pe care-l
numim civilizaţie se crăpa, dând frâu liber fiarei nemuritoare,
zeului păros, înfricoşătoarei gorile.
Lignit, profit şi pierdere, madam Hortense şi proiecte de
viitor, totul dispărea. Urletul lua cu el totul, nu mai aveam
nevoie de nimic. Nemişcaţi şi unul şi altul pe această coastă
solitară a Cretei, purtam pe umerii noştri toată amărăciunea
şi dulceaţa vieţii; nu mai exista nici amărăciune, nici
dulceaţă, soarele se deplasa, noaptea se lăsa, Ursa-Mare
dănţuia în jurul axei nemişcate a cerului, luna se înălţa şi
privea înspăimântată la cele două gângănii care cântau pe
nisip şi nu se temeau de nimeni.
— Ei, dragul meu, omul e o fiară sălbatică, făcu deodată
Zorba, surescitat din pricina cântatului, dă-le încolo de
terfeloage, nu ţi-e ruşine? Omul e o fiară sălbatică, şi fiarele
nu citesc.
Tăcu o clipă şi începu să râdă
— Ştii, zise el, cum l-a făurit bunul Dumnezeu pe om? Ştii
care sunt primele cuvinte pe care acest animal care e omul
le-a adresat lui Dumnezeu?
— Nu. De unde vrei să ştiu? N-am fost acolo.
— Eu am fost! strigă Zorba, şi ochii îi luceau în cap.
— Să auzim atunci!
Pe jumătate extaziat, pe jumătate în zeflemea, se porni să
făurească fabuloasa povestire a creării omului:
— Ei bine, ascultă, jupâne! într-o dimineaţă, bunul
Dumnezeu s-a trezit cătrănit de tot. „Ce soi de Dumnezeu oi
mai fi şi eu? N-am nici măcar un om care să mă tămâieze
sau să jure pe numele meu şi să mai treacă vremea! M-am
săturat să tot trăiesc de unul singur ca o cucuvea bătrână!‖
Scuipă în palme, îşi suflecă mânecile, îşi pune ochelarii, ia
un bulgăre de pământ, scuipă deasupra, să-l facă lut moale,
îl frământă bine, aşa cum se cuvine, plămădeşte din el un
167
omuleţ şi-l pune la soare. După şapte zile, îl scoate de-acolo.
Era copt. Bunul Dumnezeu se uită la el şi-l pufneşte râsul
„Să mă ia dracu, zise el, dacă ăsta nu e-un porc aşezat pe
labele din spate! Nu-i defel ce-am vrut eu să fac. Am sfeclit-
o!‖ îl apucă de pielea gâtului şi-i arde un picior. „Hai, cară-te!
întinde-o! N-ai decât să faci alţi purceluşi acum, al tău e
pământul. Dă-i drumul! Un, doi, înainte marş!‖ Dar, să-mi fie
cu iertare, nu era defel un porc. Purta o pălărie moale, o
haină aruncată într-o doară pe umeri, un pantalon cu dungă
şi nişte papuci cu ciucuri roşii. Şi mai avea la cingătoare –
Diavolul trebuie că! l-a dat, cu siguranţă – un pumnal bine
ascuţit pe care stătea scris: „Te aranjez eu!‖ Era omul. Bunul
Dumnezeu i-a întins mâna să i-o sărute, dar omul şi-a
răsucit mustaţa şi a zis: „Hai, moşulică, dă-te la o parte, că
vreau să trec!‖
Zorba s-a oprit văzând că mă tăvălesc de râs. S-a
burzuluit.
— Nu râde, făcu el, aşa s-a întâmplat!
— Dar de unde ştii?
— Aşa simt eu, şi aşa aş fi făcut şi eu în locul lui Adam.
Îmi pun capul că Adam n-a făcut altfel. Şi nu te mai încrede
în tot ce povestesc terfeloagele tale, pe mine trebuie să mă
crezi!
Şi-a întins laba uriaşă fără să mai aştepte vreun răspuns
şi a cântat mai departe din santuri.

Continuam să ţin în mână scrisoarea parfumată a lui

Zorba cu inima străpunsă de-o săgeată şi retrăiam toate
acele zile, bogate în substanţă omenească, petrecute în
preajma lui. Alături de el timpul dobândise o nouă savoare.
Nu mai era o succesiune matematică de evenimente, nici, în
mine, o problemă filosofică de nesoluţionat. Era nisip cald,
cernut cu fineţe, şi-l simţeam scurgându-mi-se tandru
printre degete.
— Binecuvântat fie Zorba! am şoptit eu, căci a ştiut să dea
o formă dragă şi caldă noţiunilor abstracte care dârdâiau în
168
minte. Când nu e aici, încep din nou să tremur.
Am luat o foaie de hârtie, am chemat un muncitor şi om
trimis o telegramă urgentă:
„Întoarce-te numaidecât‖.

169
 XIV

Sâmbăta după-amiaza, 1 martie, stăteam rezemat de-o

stâncă cu faţa la mare şi scriam. În ziua aceea văzusem
prima rândunică, eram vesel, exorcismul contra lui Buddha
se aşternea fără nicio piedică pe hârtie, lupta pe care-o
duceam împotriva lui se potolise, nu mai eram grăbit şi mă
simţeam sigur de eliberare.
Deodată, am auzit paşi pe pietriş. Am ridicat capul şi am
zărit-o, venind val-vârtej de-a lungul ţărmului, pavoazată ca
o fregată, înfierbântată, gâfâind, pe bătrâna noastră sirenă.
Părea îngrijorată.
— E vreo scrisoare? a strigat ea cu spaimă.
— Da! am răspuns eu râzând, şi m-am ridicat să-i ies în
întâmpinare. Îţi trimite multe salutări, se gândeşte la tine zi
şi noapte, zice că nu mai poate nici să mănânce, nici să
doarmă şi că nu suportă despărţirea.
— Asta-i tot ce zice? a întrebat nefericita cu sufletul la
gură.
Mi s-a făcut milă de ea. Am scos scrisoarea din buzunar şi
m-am făcut că citesc. Bătrâna sirenă deschidea gura ştirbă,
clipea din ochişori şi asculta, gâfâind.
Mă prefăceam că citesc, şi pentru că mă încurcam, făceam
ca şi cum aş fi descifrat greu scrisul: „Ieri, jupâne, m-am dus
să iau masa într-un birt. Mi-era foame. Am văzut intrând o
tânără persoană de toată frumuseţea, o adevărată zeiţă,
Doamne Dumnezeule! Ce mult semăna cu Bubulina mea! Şi,
deodată, ochii au început să-mi curgă ca nişte fântâni, mi s-a
pus un nod în gât, n-am mai putut să înghit nimic! M-am
ridicat, am plătit şi am plecat. Pasiunea m-a cuprins cu-atâta
putere, jupâne, încât eu, care mă gândesc la sfinţi din joi în
paşti, am dat fuga la biserica Sfântului Minas să aprind o
170
lumânare. «Sfinte Minas, am zis în rugăciunea mea, fă să
primesc veşti bune de la îngerul pe care-l iubesc. Fă ca în
curând aripile noastre să fie reunite!» ―
— Hi! Hi! Hi! făcu madam Hortense, al cărei chip se lumină
de bucurie.
— De ce râzi, draga mea? am întrebat-o oprindu-mă ca să-
mi trag sufletul şi să combin noi minciuni. De ce râzi? Mie
îmi vine să plâng.
— Dacă ai şti… dacă ai şti… cotcodăci ea pufnind în râs.
— Ce anume?
— Aripile… aşa le zice el picioarelor, ticălosul. Aşa le zice
când suntem numai noi doi. Aripile noastre să fie reunite,
zice acolo… hi! hi! hi!
— Dar ascultă urmarea, draga mea, ai să rămâi cu gura
căscată…
Am întors foaia şi m-am făcut din nou că citesc:
„Azi am trecut prin faţa dughenii unui frizer. În clipa
aceea, bărbierul deşerta afară un lighean plin cu apă
săpunită. Toată strada mirosea. M-a purtat din nou gândul
la Bubulina mea şi m-am pornit pe plâns. Nu mai pot
rămâne departe de ea, jupâne. Simt că înnebunesc. Iaca, m-
am apucat să fac şi poezii. Alaltăieri n-am putut dormi şi i-
am făcut o poezioară. Te rog să i-o citeşti, ca să vadă cât de
mult sufăr:

Ah! de ne-am putea întâlni pe-o potecă, tu şi eu,

Pe-o potecă îndeajuns de lată să poată cuprinde întreaga
noastră durere!
De-aş fi tăiat în bucăţele sau ciopârţit mărunt,
Şi atunci tot către tine oasele-mi sfărâmate ar căta să
alerge!”

Madam Hortense, cu ochii melancolici şi pe jumătate

închişi, asculta, fericită, numai urechi. Îşi scosese chiar de la
gât panglicuţa, care-o strângea, acordând libertate ridurilor.
Tăcea, surâzătoare. Simţeai că spiritul ei pluteşte, voios,
171
fericit, foarte departe, la voia întâmplării.
Martie, iarbă proaspătă, floricele roşii, galbene, violet, ape
cristaline pe care cârduri de lebede albe şi negre se împreună
cântând. Albe femelele, negri masculii cu ciocurile purpurii
întredeschise. Murenele albastre se iveau sclipitoare din apă
şi se uneau cu mari şerpi galbeni. Maci am Hortense avea din
nou paisprezece ani, dansa pe covoare orientale la
Alexandria, Beirut, Smirna, Constantinopol, şi apoi în Creta
pe parchetele cernite ale vapoarelor… Nu-şi mai aducea
foarte bine aminte. Totul se amesteca, pieptul i se umfla,
ţărmurile trosneau.
Şi deodată, în timp ce ea dansa, marea se acoperi de
vapoare cu prore de aur, cu pupe acoperite de corturi
multicolore, cu flamuri de mătase. Din ele coborau paşale cu
ciucuri de aur ţâşnind din fesurile lor roşii, bei bătrâni
înstăriţi veniţi în pelerinaj, cu mâinile pline de bogate ofrande
şi feciori de bei spâni şi melancolici. Coborau din ele amirali
cu tricornurile lor strălucitoare şi marinari cu gulerele albe
ca zăpada şi cu pantaloni largi fâlfâitori. Coborau din ele
tineri cretani cu nădragi bufanţi din pânza albastră ca cerul,
cu cizme galbene!, cu o batistă neagră în jurul capului.
Cobora din ele şi Zorba, uriaş, jigărit de amor, cu un inel
gros de logodnă în deget, cu o coroană de flori de portocal pe
chica lui căruntă…
Dintre toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse în decursul vieţii ei
aventuroase nu lipsea niciunul, nici măcar bătrânul luntraş,
ştirb şi cocoşat, care-o plimbase într-o seară în largul
Constantinopolului. Noaptea se lăsase, şi nimeni nu-i vedea.
Toţi, coborau cu toţii, în timp ce, în spatele lor, murenele,
şerpii şi lebedele se împreunau.
Coborau şi îi ieşeau în întâmpinare, toţi grămadă, ca şerpii
în călduri primăvara, care se lipesc mănunchi, în poziţie
verticală, şuierând. Şi, în centrul grămezii, albă din cap
până-n picioare, goală, lac de sudoare, cu buzele
întredeschise pe dinţişorii ascuţiţi, nemişcată, nesăţioasă, cu
sânii ţanţoşi, şuiera o madam Hortense de paisprezece, de
172
douăzeci, de treizeci, de patruzeci, de şaizeci de ani.
Nimic nu se pierduse, niciun amant nu era mort în pieptu-
i fleşcăit înviau cu toţii, în poziţie de drepţi. Ca şi cum
madam Hortense ar fi fost o fregată înaltă cu trei catarge, iar
toţi iubiţii ei – lucra femeia de patruzeci şi cinci de ani – se
căţărau pe ea, pe cale, pe borduri, pe hobane, în timp ce ea
plutea, ultragăurită, ultracălăfătuită, spre ultimul port
îndelung cu ardoare dorit: măritişul. Şi Zorba căpăta mii de
chipuri: turceşti, occidentale, armeneşti, arabe, greceşti, şi,
strângându-l la piept, madam Hortense strângea întreaga
sfântă şi nesfârşită procesiune…
Bătrâna sirenă realiză deodată că m-am oprit; viziunea ei
se întrerupse brusc; îşi ridică pleoapele împovărate:
— Nu mai zice nimic altceva? şopti ea cu ton de imputare,
lingându-şi pofticios buzele.
— Ce vrei mai mult, madam Hortense? Nu vezi? Toată
scrisoarea nu vorbeşte decât de tine. Iată, priveşte, patra file.
Şi mai e şi o inimă, uite, aci, în colţ. Zorba zice că a desenat-
o cu mâna lui. Priveşte, dragostea o străbate dintr-o parte
într-alta. Şi dedesubt, priveşte, doi porumbei care se
giugiulesc, şi, pe aripile lor, cu litere micuţe invizibile, două
nume înlănţuite sunt scrise cu cerneală roşie: Hortense-
Zorba.
Nu erau niciun fel de porumbei, niciun fel de inscripţie,
dar ochişorii bătrânei sirene erau plini de lacrimi şi vedeau
tot ce pofteau.
— Nimic altceva? Nimic altceva? mai întrebă ea o dată,
nemulţumită.
Toate astea erau bune şi frumoase – aripile, apele săpunite
ale bărbierului, porumbeii – vorbe ca atâtea altele, vorbe în
vânt Dar creierul ei practic de femeie căuta ceva mai concret,
mai sigur. De câte ori, în decursul vieţii ci, nu auzise
asemenea vorbe frumoase! Şi ce folos a tras de pe urma lor?
După atâţia ani de muncă grea, se trezise singură-singurică,
în mijlocul drumului.
— Nimic altceva? mai şopti ea o dată cu imputare. Nimic
173
altceva?
Mă privi în ochi ca o căprioară încolţită. Mi-a fost milă de
ea.
— Mai zice ceva foarte, foarte important, madam Hortense,
am spus, eu. De aceea am lăsat-o la sfârşit.
— Să auzim… făcu ea sfârşită.
— Scrie că, de cum s-o întoarce, ţi se va arunca la picioare
să te roage, cu lacrimi în ochi, să-l iei de bărbat. Nu mai
poate răbda. Vrea să te facă soţioara lui, madam Hortense
Zorba, ca să nu vă mai despărţiţi niciodată.
De data asta, ochişorii acidulaţi se porniră pe plâns de-a
binelea. Asta era marca bucurie, portul atât de mult dorit,
ăsta era regretul întregii sale vieţi! Să-şi găsească tihna, să se
lungească pe-un pat cinstit, nimic altceva!
Îşi acoperi ochii cu palmele.
— Bine, zise ea, cu condescendenţa unei doamne din
înalta societate, accept. Dar scrie-i, dacă eşti bun, că aci, în
sat, nu se găsesc coroniţe cu flori de lămâiţă. Trebuie să le
aducă el din Candia. Să mai aducă şi două lumânări albe cu
panglici roz şi nişte drajeuri cu migdale de soi. După aia, să-
mi cumpere o rochie de mireasă, albă, nişte ciorapi de
mătase şi pantofiori de satin. Cearşafuri sunt, scrie-i să nu
aducă. Avem şi-un pat.
Pusese la punct lista comenzilor, îl şi transformase pe
soţul ei în comisionar. Se ridică în picioare, luând deodată o
înfăţişare demnă de femeie măritată.
— Am să-ţi fac o propunere, ceva serios, zise ea, apoi se
opri, emoţionată.
— Spune, madam Hortense, sunt la ordinele tale.
— Zorba şi cu mine ţinem mult la tine. Eşti un om darnic
şi n-o să ne faci de ruşine. Vrei să ne fii martor?
M-a trecut un fior. Aveam odinioară acasă, la părinţi, o
servitoare bătrână, Diamandula, trecută de şaizeci de ani; o
fată bătrână, pe jumătate nebună din pricina fecioriei,
nervoasă, sfrijită, fără piept şi mustăcioasă. Îi căzuse cu
tronc Mitso, băiatul de prăvălie al băcanului din cartier, un
174
ţăran tânăr jegos, bine hrănit şi spân.
— Când mă iei de nevastă? îl întreba ea în fiecare
duminică. Însoară-te cu mine! Cum poţi să rabzi, ia spune?
Eu una nu mai pot!
— Nici tu, îi răspundea băcanul ironic, care o linişteşte ca
să-şi asigure clientela, nici eu, draga mea Diamandula, dar
mai ai un pic de răbdare. Mai rabdă până îmi creşte şi mie
mustaţa…
Anii treceau în felul acesta şi bătrâna Diamandula răbda.
Nervii! se potoliră, durerile de cap o mai lăsară, buzele-i
amare ce nu cunoşteau sărutul începură să zâmbească.
Spăla cu mai multă grijă rufăria, spărgea mai puţine farfurii
şi nu mai lăsa mâncarea să se ardă.
— Vrei să ne fii martor, domnişorule? mă întrebă ea într-o
seară pe furiş.
Povestea aceea mă întristase tare mult; iată de ce, auzind-
o pe madam Hortense rostind din nou aceleaşi cuvinte, m-a
trecut un fior.
— Sunt de acord, am răspuns. E o cinste pentru mine,
madam Hortense.
S-a sculat în picioare, şi-a aranjat buclele care-i ieşeau din
pălărioara pe care-o purta şi şi-a lins buzele.
— Noapte bună, prietene, zise ea. Noapte bună şi să ni se
întoarcă degrabă!
O vedeam cum se îndepărtează, legănându-se, îndoindu-şi
bătrâna talie cu fandoseli de fetişcană. Bucuria îi dădea
aripi, şi vechii ei pantofiori scâlciaţi lăsau în nisip găurele
adânci.
Nu trecu bine de promontoriu că pe plajă se auziră nişte
urlete stridente şi nişte bocete.
M-am ridicat şi am alergat degrabă. Acolo, pe promontoriul
opus, nişte femei boceau de parcă s-ar fi aflat la căpătâiul
unui mort. M-am căţărat pe-o stâncă şi m-am uitat să văd ce
se întâmplă. Din sat, bărbaţi şi femei veneau alergând, iar în
spatele lor clinii lătrau. Vreo doi-trei călăreţi mergeau înainte
ridicând un nor gros de praf.
175
 „S-a întâmplat o nenorocire‖, mi-am zis, şi-am coborât în
grabă spre promontoriu.
Zgomotul devenea tot mai intens. În razele soarelui care
asfinţea, doi-trei nori trandafirii de primăvară stăteau
nemişcaţi pe bolta cerească. Smochinul Dom‘şoarei se
acoperise de frunze verzi tinere.
Madam Hortense se întorcea din drum, despletită, gâfâind,
cu unul dintre pantofiori lipsă. Îl ţinea în mâna şi alerga
plângând.
— Dumnezeule Doamne… Dumnezeule Doamne… îmi
strigă ea.
S-a poticnit şi era gata să cadă peste mine. Am ţinut-o cu
mâna.
— De ce plângi, mă rog? Ce s-a întâmplat?
Şi am ajutat-o să-şi încalţe pantoful scâlciat.
— Mi-e frică… mi-e frică…
— De ce?
— De moarte.
Adulmecase în aer mirosul morţii, şi groaza pusese
stăpânire pe ea.
Am apucat-o de braţul fleşcăit, dar bătrânul trup rezista şi
tremura.
— Nu vreau… nu vreau… urla ea.
Se temea, nefericita, să se apropie de-o regiune în care
moartea îşi făcuse apariţia. Caron nu trebuia s-o vadă şi să-
şi amintească de ea… Ca toţi bătrânii, biata noastră sirenă se
străduia să se ascundă în iarba pământului căpătând
culoarea-i verde, să se ascundă în pământ căpătând
culoarea-i cafeniu-închisă, numai să n-o poată dibui Caron.
Cu capul vârât între umerii ei graşi şi cocârjaţi, tremura ca
varga.
Se târî lângă un măslin şi îşi întinse mantoul peticit
— Înveleşte-mă, prietene, zise ea, înveleşte-mă şi du-te să
vezi.
— Ţi-e frig?
— Mi-e frig, înveleşte-mă.
176
 Am învelit-o cu cât mai multă îndemânare, în aşa fel încât
să facă una cu pământul, şi am plecat.
Mă apropiam de promontoriu şi desluşeam acum limpede
cântecele funebre. Mimitho trecu prin faţa mea alergând.
— Ce s-a întâmplat, Mimitho? am strigat.
— S-a înecat! S-a înecat! mi-a răspuns el fără să se
oprească.
— Cine?
— Pavli, feciorul lui Mavrandoni.
— De ce?
— Văduva…
Cuvântul rămase pironit în aer. Din umbra serii se iscă
trupul primejdios şi mlădios al văduvei.
Ajunsesem în dreptul stâncilor unde se adunase tot satul.
Bărbaţii stăteau tăcuţi, cu capetele descoperite, femeile, cu
broboadele zvârlite pe umeri, îşi strângeau părul din cap
scoţând urlete ascuţite. Livid şi umflat, un trup zăcea pe
pietre. Bătrânul Mavrandoni stătea aplecat deasupra lui,
nemişcat şi-l privea. Cu mâna dreaptă stătea sprijinit în
toiag. Cu mâna stângă îşi apucase barba căruntă şi
cârlionţată.
— Blestemul asupra capului tău, criminalo! se auzi
deodată un glas pătrunzător. Te face el bunul Dumnezeu s-o
plăteşti!
O femeie se ridică dintr-un salt şi se întoarse spre bărbaţi:
— Cum, nu se află adică niciun bărbat printre voi să-i
sucească gâtul pe genunchi ca unui miel? Puah! adunătură
de fricoşi!
Şi scuipă înspre bărbaţii care-o priveau fără să scoată o
vorbă.
Kondomanolio, cafegiul, ripostă:
— Nu se cade să ne batjocoreşti, Delikaterina, strigă el, nu
se cade, sunt oameni de nădejde în satul nostru şi ai să vezi!
Nu m-am putut reţine.
— E ruşinos, prieteni! am strigat cu. Ce vină are femeia
asta? Aşa a fost să fie. Voi nu vă temeţi de Dumnezeu?
177
 Dar n-a răspuns nimeni.
Manolakas, vărul înecatului, îşi încovoie trupul uriaşa
ridică în braţe cadavrul şi apucă cel dintâi drumul satului.
Femeile scheunau, se zgâriau, îşi smulgeau părul. Când
văzură că trupul mortului a fost luat, gata să fie dus, se
repeziră să se agaţe de el Dar bătrânul Mavrandorni, ridicând
ameninţător toiagul, le îndepărtă şi se aşeză în fruntea
cortegiului. Ele îl urmară atunci intonând tradiţionalele
bocete. În urmă, tăcuţi, veneau bărbaţii.
Se făcură nevăzuţi în lumina asfinţitului. Se auzi din nou
paşnica răsuflare a mării. M-am uitat în jurul meu.
Rămăsesem singur.
„Mă voi întoarce acasă, mi-am zis. Încă o zi care şi-a avut
partea ei apreciabilă de amărăciune!‖
Am apucat-o pe potecă, visător. Îi admiram pe aceşti
oameni, atât de strâns, atât de intim legaţi în durerile
omeneşti: madam Hortense, Zorba, văduva fi lividul Pavli
care se aruncase curajos în mare să-şi înece durerea. Şi
Delikaterina, care urla să fie sugrumată văduva ca un miel,
şi Mavrandoni, care refula să plângă sau chiar să vorbească
în faţa celorlalţi. Numai eu eram neputincios şi raţional, mie
nu-mi fierbea sângele în vine, nici nu iubeam, nici nu uram
cu pasiune. Doream şi acum să potrivesc lucrurile, aruncând
totul, cu laşitate, în spinarea soartei.
În lumina amurgului am desluşit figura lui moş.
Anagnosti, care mai era acolo, aşezat pe-o piatră. Stătea cu
bărbia sprijinită în toiagul lui cel lung şi privea marea.
L-am strigat, nu m-a auzit. M-am apropiat, m-a văzut şi a
clătinat din cap:
— Biată omenire şopti el. O tinereţe prăpădită! Numai că
nepricopsitul n-a putut să îndure durerea, s-a aruncat în apă
şi s-a înecat. Iată-l scăpat.
— Scăpat?
— Scăpat, fiul meu, scăpat. Ce pricopseală ar fi putut să
facă din viaţa lui? Dacă se însura cu văduva, gâlceava n-ar fi
întârziat să se ivească şi poate chiar necinstea. E ca o
178
mânzoaică, dezmăţata. Cum vede un bărbat începe să
necheze. Şi dacă nu se însura cu ea, ar fi fost amărăciunea
vieţii lui întregi, i s-ar fi învârtit tot timpul în cap gândul că a
lăsat să-i scape o mare fericire! Prăpastie în faţă, hău în
spate.
— Nu vorbi aşa, moş Anagnosti, înseamnă să-l descurajezi
pe oricine te-ar asculta.
— Haida-de! nu-ţi fie teamă. Nu m-aude nimeni. Şi dacă
m-ar auzi, nu mi-ar da crezare. Iaca, a fost cândva om mai
norocos ca mine? Am avut pământ, vii, măslini şi o casă cu
două caturi, am fost bogat. Am avut parte de-o nevastă bună
şi supusă, care mi-a făcut numai feciori. N-am văzut-o o dată
ridicând ochii să mă privească în faţă, şi feciorii mei sunt toţi
oameni de nădejde, capi de familie. Nu mă pot plânge, am
avut parte şi de nepoţi. E tot ce mi-am dorit. Mi-am înfipt
adânc rădăcinile. Şi eu toate astea, dac-ar fi s-o iau de la
capăt, mi-aş atârna un pietroi de gât ca Pavli şi m-aş azvârli
în mare. Viaţa e grea, e grea şi pentru ăi de au noroc,
păcătoasa!
— Dar ce-ţi lipseşte, moş Anagnosti? De ce te plângi?
— Nu-mi lipseşte nimic; ţi-am zis! Dar pofteşte numai să
întrebi inima omului!
Tăcu o clipă, privi din nou marea care începea să se
întunece.
— Ei, Pavli, bine-ai făcut! strigă el fluturând toiagul în aer.
Lasă muierile să urle, că-s muieri, vorba aia, puţintele la
minte. Iată-te scăpat, Pavli, şi tătâne-to o ştie prea bine, de-
aia n-a scos un oftat.
Îşi plimbă privirea pe tot cerul şi peste munţii care
începeau să se adumbrească.
— Iaca noaptea, zise el, să ne întoarcem.
Deodată se opri locului, părând că regretă toate vorbele ce-
i scăpaseră, de parcă ar fi trădat cine ştie ce mare taină, pe
care încerca acum s-o redobândească.
Îşi puse mâna uscăţivă pe umărul meu.
— Eşti tânăr, îmi zise el zâmbind, nu asculta ce spun
179
bătrânii. Dacă lumea ar pleca urechea la spusele bătrânilor,
s-ar duce iute de râpă. Dacă îţi iese vreo văduvă în cale, dă
buzna peste ea! Însoară-te, fă copii, nu şovăi. Necazurile-s
pentru tinerii voinici!

Am ajuns pe plaja mea, am aprins focul şi mi-am făcut

ceaiul de seară. Eram istovit, mi-era foame, m-am apucat să
mănânc cu lăcomie, dăruindu-mă cu totul acestei fericiri
animalice.
Deodată, Mimitho îşi vârî căpşorul teşit pe ferestruică, se
uită la mine cum mănânc, ghemuit lângă focul din sobă, şi
zâmbi ironic.
— Pe cine cauţi, Mimitho?
— Jupâne, ţi-am adus ceva din partea văduvei… Un coş de
portocale. A zis că-s ultimele din grădina ei.
— Din partea văduvei? făcui eu tulburat. Şi de ce mi le
trimite?
— Pentru vorba bună pe care ai spus-o astă-seară
oamenilor din sat, a zis ea.
— Care vorbă bună?
— Eu de unde să ştiu? Spun şi eu ce mi-a zis ea, asta-i tot!
Deşertă coşul cu portocale pe pat. Toată baraca era numai
o mireasmă.
— Să-i spui că-i mulţumesc pentru darul ei şi să se
păzească! Să se păzească, să nu se arate în sat, mă auzi? Să
stea la ea acasă, câtva timp, până ce se uită nenorocirea! Ai
priceput, Mimitho?
— Asta-i tot, jupâne?
— Asta-i tot, du-te.
Mimitho îmi făcu cu ochiul.
— Asta-i tot?
— Cară-te!
Plecă. Am curăţat o portocală, zemoasă, dulce ca mierea.
M-am lungit, am adormit, şi toată noaptea m-am plimbat pe
sub portocali; adia un vânt cald, pieptu-mi gol se umfla larg
şi aveam un fir de busuioc după ureche. Eram un tânăr
180
ţăran de douăzeci de ani, mă învârteam de colo până colo
prin grădina de portocali şi aşteptam, fluierând. Pe cine
aşteptam, nu ştiu, dar îmi simţeam inima gata să plesnească
de bucurie. Îmi răsuceam mustăţile şi auzeam, toată
noaptea, îndărătul portocalilor, cum oftează marea ca o
femeie.

181
 XV

Sufla în ziua aceea un vânt aspru din sud, fierbinte, venit

de dincolo de mare, din deşerturile Africii. Nori de nisip fin se
învolburau în aer, pătrunzând în gât şi în plămâni. Dinţii îţi
scrâşneau, ochii îţi ardeau, trebuia să închizi bine uşile şi
ferestrele ca să poţi mânca o bucată de pâine care să nu fie
presărată cu nisip.
Era o vreme apăsătoare. Mă simţeam cuprins şi eu. În
acele zile chinuitoare în care urcă seva, de mahmureala
primăverii. O oboseală, o nelinişte în piept, o furnicare în tot
corpul, dorinţa – dorinţă sau aducere-aminte? – unei simple
şi mari fericiri.
Am pornit-o pe poteca stâncoasă a muntelui. Îmi veni
deodată pofta să mă duc la mica cetate minoiană care se
ivise din pământ după trei sau patru mii de ani, şi se desfăta
din nou sub razele binefăcătoare ale soarelui din Creta. Poate
că, îmi ziceam, după un marş de trei-patru ore, oboseala îmi
va atenua mahmureala de primăvară.
Stânci cenuşii şi golaşe, o luminoasă goliciune, muntele
aspru şi pustiu, aşa cum îmi place mie. O cucuvea, orbită de
lumina intensă, cu ochii ei galbeni perfect rotunzi, stătea
cocoţată pe-o stâncă, gravă, fermecătoare, plină de mister.
Păşeam domol, dar pasărea se sperie, îşi luă zborul fără
zgomot printre stânci şi se făcu nevăzută.
În aer plutea miros de cimbrişor. Primele flori galbene şi
gingaşe de drobiţă îşi deschideau petalele între spini.
Când am ajuns la ruinele micii cetăţi, am încremenit.
Trebuie să fi fost ora amiezii, lumina cădea perpendicular şi
inunda dărâmăturile. În vechile oraşe aflate în ruină există o
oră primejdioasă. Văzduhul e plin de chirăituri şi duhuri. E
de-ajuns să trosnească o creangă, să lunece o şopârlă, să
182
treacă un nor proiectându-şi umbra – ca să intri în panică.
Fiecare petic de pământ pe care calci e un mormânt, şi morţii
se tânguie.
Încet-încet, ochiul se deprindea cu lumina orbitoare.
Printre pietre desluşeam acum mâna omului: două străzi late
pavate cu dale lucitoare. La dreapta şi la stânga, nişte
stradele înguste, întortocheate. În mijloc, o piaţă circulară,
agora, şi chiar alături, într-un spirit de condescendenţă cu
totul democratic, palatul regelui, cu un dublu şir de coloane,
cu scări late de piatră şi numeroase acareturi.
În inima cetăţii, unde pietrele caldarâmului sunt cel mai
mult tocite de picioarele oamenilor, se înălţa probabil
sanctuarul; Marea Zeiţă se afla acolo, cu sâni năvalnici,
depărtaţi, cu braţele încolăcite de şerpi.
Pretutindeni dughene şi magherniţe minuscule – prese de
ulei, covălii, tâmplării, ateliere de olărie. Un furnicar cu
dibăcie ticluit, bine adăpostit, bine amenajat, ale cărui
furnici au pierit de mii de ani. Într-o magherniţă, un meşter
sculpta o amforă dintr-o piatră cu vinişoare, dar n-avusese
timp s-o isprăvească: dalta îl căzuse din mâini şi o regăseai,
cu mii de ani mai târziu, lângă opera neterminată.
Veşnicele, zadarnicele, stupidele întrebări: „De ce? La ce
bun?‖ revin încă o dată să-ţi otrăvească sufletul. Această
amforă neterminată pe care pălise, în timp ce se înălţa
voioasă şi sigură, înflăcărarea artistului mă umplea de
amărăciune.
Deodată, un ciobănaş, bronzat de soare, cu genunchii
înnegriţi, cu o năframă mărginită de franjuri înfăşurată în
jurul părului său buclat, răsări pe-o piatră de lângă palatul
năruit.
— Ei, prietene! strigă el spre mine.
Voiam să rămân singur. M-am făcut că nu aud. Dar
ciobănaşul pufni într-un râs zeflemitor.
— Ei, te faci că nu auzi! Ei, prietene! ai ceva ţigări? Dă-mi
şi mie una; aci, în pustiul ăsta, mi-e cam lehamite.
Rosti cuvântul „lehamite‖ cu atâta patetism că mi-a fost
183
milă de el.
N-aveam ţigări, voiam să-i dau bani. Dar ciobănaşul se
burzului.
— Dă-i dracu de bani! strigă el. Ce să fac eu cu ei? De
lehamite mă plâng, ţi-am zis, dă-mi o ţigară!
— N-am aşa ceva, făcui eu deznădăjduit, n-am aşa ceva!
— N-ai aşa ceva! strigă, scos din fire, ciobănaşul, izbind cu
sete în pământ cu botăul. N-ai aşa ceva! Şi atunci, ce-ai în
buzunare? Că-s umflate doldora.
— O carte, o batistă, hârtie, un creion şi un briceag,
răspunsei eu scoţând unul câte unul toate obiectele pe care
le aveam în buzunar. Vrei briceagul?
— Am şi eu unul. Am de toate; pâine, brânză, măsline, un
cuţit, o sulă, piele de bocanci şi o ploscă cu apă, de ţoale, de
toate! Dar n-am ţigări: e ca şi cum n-aş avea nimic! Şi tu ce
cauţi aici între dărâmături?
— Privesc antichităţile.
— Şi ce pricepi din ele?
— Nimic.
— Nimic, nici eu. Aia au murit, noi trăim. Hai, du-te!
Să fi jurat că e duhul acelor locuri care mă izgonea.
— Mă duc, am zis eu, docil.
Am luat-o înapoi degrabă pe potecă, niţeluş înspăimântat.
Am întors capul pentru o clipă şi l-am zărit pe ciobănaşul
căruia îi era lehamite tot în picioare pe piatră. Părul lui
buclat scăpase de sub năframa neagră şi flutura în vântul de
sud. De la frunte până la picioare era numai un şuvoi de
lumină. Mi se părea că am în faţa mea statuia de bronz a
unui efeb. Îşi petrecuse acum botăul de-a latul umerilor şi
fluiera.
— Am şi eu unul. Am de toate: pâine, brânză, măscoastă.
Din când în când, îmi treceau pe deasupra adieri calde şi
parfumuri venite din grădinile apropiate. Pământul
înmiresma, marea râdea, cerul era albastru, sclipitor ca
oţelul.
Iarna ne închirceşte trupul şi sufletul, dar iată venind
184
căldura care ne dilată pieptul. În timp ce înaintam, am auzit
deodată nişte ţipete răguşite în aer. Am ridicat ochii şi am
asistat la minunatul spectacol care întotdeauna, din
copilărie, a avut darul să mă răscolească: cocorii, rânduiţi ca
o armată în ordine de bătaie, înapoindu-se din ţările calde şi,
cum spune legenda, purtând rândunelele pe aripi şi în
scobiturile adânci ale trupurilor lor ciolănoase.
Ritmul infailibil al anului, roata în veşnică mişcare a lumii,
cele patru feţe ale pământului care, una după alta, sunt
luminate de soare, viaţa care se duce, toate acestea mă
umpleau iarăşi de-o nelinişte chinuitoare. Răsuna din nou în
mine, odată cu ţipătul cocorilor, înfiorătorul avertisment că
viaţa asta e unică pentru om, că nu există alta, şi că tot ce
constituie prilej de bucurie numai aci putem dobândi. Că n-o
să ne mai fie dat, în vecii vecilor, niciun alt prilej.
O conştiinţă care aude această înştiinţare nemiloasă – şi în
acelaşi timp plină de atâta compasiune – ia hotărârea să-şi
înfrângă meschinăriile şi slăbiciunile, să învingă lenea,
marile speranţe deşarte, şi să se cramponeze, în întregime,
de fiecare din secundele care aleargă fără întoarcere.
Pilde măreţe îţi vin în minte şi-ţi dai seama limpede că nu
eşti decât un om pierdut, că viaţa se consumă în bucurii
mărunte, în necazuri mărunte şi în vorbe lipsite de miez. Ai
avea poftă să strigi: „Ce ruşine‖! muşcându-ţi buzele.
Cocorii au trecut pe cer, au pierit spre nord, dar continuă
să, mi se jeluie cu glasul lor răguşit şi să-mi zboare fără
răgaz de la o tâmplă la alta.
Am ajuns la marginea mării. Mergeam foarte aproape pe
mal cu paşi grăbiţi. Cât de neliniştitor e să mergi de unul
singur pe malul mării! Fiecare val, fiecare pasăre te cheamă
şi-ţi aminteşte ce datorie ai. Când mergi întovărăşit de alţii,
mai râzi, mai tăifăsuieşti, şi zgomotul acesta te împiedică să
auzi ce spun valurile şi păsările. S-ar putea, de altminteri, să
nu spună nimic. Se uită la tine cum treci, învăluit de
trăncăneală, şi tac chitic.
M-am întins pe pietriş şi am închis ochii.
185
 „Ce este aşadar sufletul, gândeam eu, şi ce corespondenţă
tainică există între el şi mare, nori, miresme? Ca şi cum
sufletul n-ar fi, şi el, decât mare, nor şi mireasmă…‖
M-am ridicat, am pornit-o iar la drum, de parcă aş fi luat o
hotărâre. Care anume? Nu ştiam.
Deodată, am auzit un glas În spate:
— Unde te duci, patroane? La mănăstire?
M-am întors. Un bătrân viguros, scundac, fără toiag, eu o
năframă neagră răsucită în jurul părului său alb, îşi agita
mâna spre mine zâmbind. În urma lui mergea o femeie
bătrâna, şi mai în spate fiica lor, oacheşă şi cu nişte ochi
sălbatici, cu o basma albă pe cap.
— La mănăstire? întrebă din nou bătrânul.
Şi dintr-odată mi-am dat seama că luasem hotărârea să
mă duc într-acolo. De luni de zile voiam să merg la mica
mănăstire de călugăriţe înălţată pe malul mării, fără a mă
putea vreodată hotărî. În seara aceea trupul meu luase brusc
hotărârea.
— Da, am răspuns, mă duc la mănăstire să ascult
imnurile închinate Sfintei Fecioare.
— Mila ei să coboare asupră-ţi!
Grăbi pasul şi mă ajunse din urmă.
— Tu eşti Societatea, cum îi zice, pentru cărbune?
— Eu sunt.
— Atunci să te-ajute Preacurata să ai câştig bun! Că mult
bine faci satului, mai câştigă şi capii familiilor sărace o pâine
de pe urma ta. Fii binecuvântat!
Şi, după câteva clipe, bătrânul şiret, care trebuie să fi ştiut
că afacerile nu merg prea bine, adăugă aceste cuvinte de
mângâiere:
— Şi chiar dacă nu-ţi aduce cine ştie ce, fiule, nu te amărî,
lasă! Tot în câştig eşti, pentru că sufletul tău va merge drept
în rai…
— Asta doresc şi eu, moşulică.
— Eu unul n-am multă ştiinţă de carte, dar odată am auzit
la biserică ceva ce-a zis Hristos. Mi s-a întipărit în minte şi
186
nu mai uit: „Vinde, a zis el, vinde tot ce ai, ca să cumperi
Perla cea Mare‖. Perla asta Mare e mântuirea sufletului, fiul
meu. Tu, patroane, eşti pe calea cea bună pentru Perla cea
Mare.
Perla cea Mare! De câte ori n-a strălucit ea în cugetul meu,
în plină beznă, asemenea unei lacrimi uriaşe?
Am pornit-o la drum, cei doi bărbaţi înainte, femeile, cu
mâinile împreunate, în urmă. Din când în când rosteam câte-
o frază: „Florile de măslini o să mai ţină? O să cadă oare
ploaia, să se umfle bobul de orz?‖ Ne era probabil foame la
amândoi, pentru că aduceam întruna vorba de mâncare, şi
nu voiam să schimbăm subiectul.
— Şi care e mâncarea care-ţi place cel mai mult, moşulică?
— Toate, toate, fiule. E mare păcat să zici asta-i bună,
asta-i rea!
— De ce? Nu poţi să alegi?
— Nu, vezi bine, nu se cade.
— De ce?
— Pentru că există oameni înfometaţi.
Am tăcut, ruşinat. Nicicând sufletul meu n-a putut atinge
un asemenea grad de nobleţe şi de compasiune.
Micul clopot al mănăstirii răsună, voios, poznaş, ca un râs
de femeie.
Bătrânul îşi făcu semnul crucii.
— Să ne-ajute Sfânta Fecioară Înjunghiată! şopti el. Că
preasfânta a primit o lovitură de cuţit în beregată şi-i curge
sânge. Pe vremea piraţilor…
Şi unde mi se apucă bătrânul să ticluiască o poveste cu
patimile Sfintei Fecioare, ca şi cum ar fi fost vorba de-o
femeie adevărată, de-o tânără refugiată persecutată, pe care
păgânii au înjunghiat-o şi care, plângând, ar fi venit din
Orient cu pruncul ei.
— O dată pe an îi curge sânge cald adevărat din rană,
continuă bătrânul Mi-aduc aminte că o dată, de ziua
praznicului ei, pe vremea aia nu-mi dăduse încă mustaţa, au
coborât oamenii din toate satele să se închine Preacuratei.
187
Era în 15 august. Noi, bărbaţii, ne lungiserăm în curte şi
dormeam. Femeile; înăuntru. Odată o aud în somn pe
Fecioară cum strigă. Mă scol degrabă, dau fuga la icoana ei,
îi pun mâna la beregată, şi ce-mi fu dat să văd? Degetele îmi
erau pline de sânge…
Bătrânul se închină, se întoarse şi se uită la femei.
— Haideţi, muierilor! strigă el. Curaj, că ajungem!
Cu un glas mai coborât:
— Nu eram încă însurat. Mă arunc cu faţa în jos, mă
închin în faţa preasfântei şi mă hotărăsc să întorc spatele
lumii ăsteia de minciuni şi să mă fac călugăr…
Începu să râdă.
— De ce râzi, moşule?
— Că am şi de ce râde, fiule! Taman în ziua aceea, de
praznic, Necuratul şi-a pus pe el ţoale de muiere şi s-a
proţăpit în faţa mea. Era ea!
Şi, fără să se întoarcă, îndoindu-şi degetul mare către
spate, o desemnă pe băbuţa care ne urma tăcută.
— Nu te uita că acu a ajuns în halul ăsta, zise el. Pe
vremea aceea era o fetişcană zglobie ca un peşte. „Frumoasa
cu sprâncene multe‖, aşa-i zicea, şi era îndreptăţită porecla,
ochioasa! Acu, eh, vai de. capul nostru! Unde-i mai sunt
sprâncenele? Au căzut toate una câte una!
În clipa aceea, în spatele nostru, băbuţa scoase un mârâit
înăbuşit, ca de câine arţăgos ţinut în lanţ. Dar nu rosti o
vorbă.
— Colo, iaca mănăstirea! făcu bătrânul întinzând braţul.
La malul mării, înfiptă între două stânci mari, micuţa
mănăstire strălucea, albă ca neaua. În centru, bolta bisericii
proaspăt văruită, mică şi perfect rotundă, ca un sân de
femeie. În jurul bisericii, vreo cinci-şase chilii cu uşi albastre;
în curte, trei chiparoşi înalţi şi, de-a lungul gardului, câţiva
uriaşi smochini sălbatici înfloriţi.
Grăbirăm pasul. Psalmodieri melodioase ne ajunseră la
urechi prin fereastra deschisă a bisericii, aerul sărat se
parfumă cu tămâie. Poarta exterioară, sub formă de boltă
188
semicirculară, era larg deschisă spre curtea extrem de
curată, înmiresmată, presărată cu dale negre şi albe. La
dreapta şi la stânga, de-a lungul pereţilor, şiruri de ghivece
cu rosmarin, maghiran şi busuioc.
Câtă seninătate! Ce desfătare! Soarele cobora acum spre
asfinţit şi pereţii albi, văruiţi, căpătară o nuanţă trandafirie.
Bisericuţa, caldă, slab luminată, mirosea a ceară. Bărbaţi
şi femei se mişcau în fum de tămâie, şi cinci-şase maici,
strâns înfăşurate în rasele lor negre, cântau cu duioase
glasuri piţigăiate: „Doamne atotputernice‖. În fiece clipă
îngenuncheau şi foşnetul poalelor se auzea ca un fâlfâit de
aripi.
De mulţi ani nu mai auzisem imnurile închinate Fecioarei.
În timpul revoltei din prima tinerele, treceam prin faţa
bisericilor plin de dispreţ şi de mânie. Cu vremea m-am
îmblânzit. Mă duceam chiar, când şi când la anumite
sărbători solemne: Crăciunul, ajunul marilor sărbători,
Învierea, şi mă bucuram să văd cum reînvie copilul din mine.
Fiorul mistic de odinioară decăzuse în plăcere estetică.
Sălbaticii cred că un instrument muzical, când nu mai
slujeşte riturilor religioase, îşi pierde forţa divină şi emite
atunci sunete armonioase. Tot aşa, religia se degradase în
mine: devenise artă.
M-am aşezat într-un colţ şi m-am sprijinit de strana
lucioasă, pe care mâinile dreptcredincioşilor o făcuseră
netedă ca fildeşul. Ascultam, vrăjit, venind din adâncurile
timpului, melopeele bizantine: „Slavă ţie! Înălţime ce nu
poate fi cuprinsă de cuget omenesc. Slavă ţie! Adâncime
ascunsă până şi privirii îngerilor… Slavă ţie! Mireasă
nenuntită, o, Trandafir neofilit…‖
Şi iar mătănii ale maicilor, cu fruntea la pământ, şi din
nou foşnetul raselor precum fâlfâitul aripilor.
Minutele treceau, aidoma îngerilor cu aripi mirosind a
smirnă, în mâini cu boboci de crin şi slăvind frumuseţea
Mariei. Soarele apunea, se lăsa asfinţitul, pufos şi azuriu.
Nu-mi amintesc cum am ajuns în curte, unde am rămas
189
singur cu bătrâna Maică Stareţă şi cu două tinere măicuţe,
sub cel mai înalt dintre chiparoşi. O tânără novice mi s-a
înfăţişat cu linguriţa de dulceaţă, apa rece şi cafeaua, şi
conversaţia paşnică a început.
Am vorbit despre minunile Sfintei fecioare, despre lignit,
despre găini care, acum, primăvara, încep să ouă, despre
sora Eudoxia, atinsă de ducă-se pe pustii. Se prăbuşea pe
lespezile bisericii şi se zbătea ca un peşte, făcea spume la
gură, hulea şi-şi rupea veşmintele de pe ea.
— Are treizeci şi cinci de ani, adăugă Maica Stareţă cu un
oftat, vârstă blestemată, ceasuri grele! S-o ajute Preasfânta
Fecioară înjunghiată şi se va lecui. În zece-cincisprezece ani
se lecuieşte.
— Zece-cincisprezece ani… am şoptit cu îngrozit.
— Ce sunt zece-cincisprezece ani? zise Maica Stareţă cu
severitate. Gândeşte-te la veşnicie!
N-am răspuns nimic. Ştiam că veşnicia e fiecare din
minutele care frec. Am sărutat mâna stareţei, o mână albă şi
grasă, mirosind a tămâie, şi am plecat.
Era noapte. Doi-trei corbi se întorceau grăbiţi, la cuiburile
lor; cucuvelele ieşeau din scorburile copacilor să mănânce;
melcii, omizii viermuşorii, şoarecii de pădure ieşeau din
pământ ca să-i mănânce cucuvelele.
Şarpele misterios care-şi muşcă coada mă închise în cercul
lui pământul îşi zămisleşte şi-şi mistuie în felul acesta
progeniturile; apoi aduce altele pe lume şi le mistuie la fel.
Priveam în jurul meu. Se făcuse întuneric. Ultimii săteni
plecaseră, singurătate deplină, nu mă vedea nimeni. M-am
descălţat, mi-am vârât picioarele în mare, m-am dat de-a
dura pe nisip. Simţeam nevoia să ating cu corpul gol pietrele,
apa, aerul. Cuvântul rostit de Maica Stareţă, „veşnicie‖, mă
adusese la disperare; îl simţeam prăvălindu-se asupra mea
ca un lasou cu care sunt prinşi caii sălbatici. Am făcut un
salt să scap. Simţeam nevoia să ating, fără nimic pe mine,
pieptiş, pământul şi marca, şi să simt cu certitudine că
aceste lucruri vremelnice şi atât de dragi există.
190
 „Tu singur, Pământule, exişti! am strigat în forul meu
interior. Şi eu sunt ultimul tău prunc, sug la pieptul tău şi
nu dau drumul sfârcului. Nu mă laşi să trăiesc decât un
singur minut, dar minutul devine mamelă şi sug.‖
M-a trecut un fior. Ca şi cum m-aş fi expus primejdiei să
fiu azvârlit în acest cuvânt antropofag: „veşnicie‖. Mi-
aminteam de câte ori, altădată – când? şi anul trecut! – mă
aplecam cu înflăcărare deasupra lui, cu ochii închişi şi cu
braţele întinse, cu dorinţa de-a mă azvârli în el.
Când eram în clasa întâi, la şcoala comunală, aveam ca
lectură, în partea a doua a abecedarului, un basm:
Un copilaş căzuse într-un puţ. Acolo dăduse de-o cetate
minunată cu grădini înflorite, un lac de miere, un munte de
orez cu lapte şi jucării de toate culorile. Pe măsură ce
buchiseam, fiecare silabă făcea să mă afund tot mai mult în
basm. Şi într-o zi, la amiază, întorcându-mă de la şcoală, am
venit alergând acasă, m-am aplecat pe marginea puţului din
curte, sub umbrarul: de viţă şi-am început să privesc,
fascinat, suprafaţa netedă şi neagră a apei. Mi s-a părut de
îndată că văd oraşul minunat, case şi străzi, copiii, şi-un
umbrar de viţă încărcat de struguri. Am simţit că nu mai
rezist. Mi-am lăsat capul să atârne, am întins braţele, lovind
în acelaşi timp pământul cu picioarele, ca să-mi dau vânt şi
să cad. Dar, în clipa aceea, m-a zărit mama. A tras un ţipăt,
a venit în fuga mare şi a sosit la timp ca să mă poată prinde
de curea…
Copil fiind, era cât pe-aci să cad în puţ. Om mare, era cât
pe-aci să cad în cuvântul „veşnicie‖, şi în multe alte cuvinte:
„dragoste‖, „speranţă‖, „patrie‖, „Dumnezeu‖. La fiecare cu
vânt de „păşit, aveam impresia că am scăpat de-un pericol şi
că am înaintat un pas. Dar nu. Nu făceam decât să schimb
cuvântul, şi asta numeam eu eliberare. Şi iată-mă de doi ani
încheiaţi suspendat deasupra cuvântului „Buddha‖.
Dar am sentimentul puternic că, mulţumită lui Zorba,
Buddha va fi ultimul puţ, ultimul cuvânt-prăpastie, şi că voi
fi, în sfârşit, eliberat pentru totdeauna. Pentru totdeauna?
191
Aşa spuneam de fiecare dată.
M-am ridicat dintr-un salt. Eram fericit până, în vârful
unghiilor. M-am dezbrăcat şi m-am avântat în mare. Valurile
zburdau zglobii, zburdam şi eu cu ele. Când, în cele din
urmă, obosit, am ieşit din apă, m-am lăsat uscat de vântul
nopţii, apoi am pornit-o la drum cu paşi mari, uşori, cu
senzaţia că am scăpat de-o mare primejdie şi că am înhăţat
mai strâns ca niciodată mamela Pământului.

192
 XVI

De cum am zărit plaja cu lignit, m-am oprit brusc: era

lumină în baracă.
„Zorba trebuie să se fi întors!‖ m-am gândit plin de voioşie.
Era cât pe-aci s-o iau la fugă, dar m-am reţinut.
„Trebuie să-mi ascund bucuria, mi-am zis. Trebuie să fac o
mutră de om supărat şi să încep prin a-l ocărî. L-am trimis
acolo pentru treburi urgente, şi el a aruncat banii pe
fereastră, s-a înhăitat cu cântăreţe şi a întârziat
douăsprezece zile. Trebuie să arborez o mutră de om furios,
trebuie…‖
Am pornit-o iar la drum cu pasul rar, să-mi dau răgazul
de-a mă înfuria. Mă căzneam să fiu enervat, încruntam
sprâncenele, strângeam pumnii, făceam toate gesturile
omului mânios spre a mă înfuria, dar de pomană.
Dimpotrivă, cu cât distanţa se micşora, cu atât bucuria mea
sporea.
M-am apropiat în vârful picioarelor şi m-am uitat pe
ferestruica luminată. Zorba stătea în genunchi pe jos,
aprinsese sobiţa şi făcea cafea.
Mi s-a muiat inima şi am strigat:
— Zorba!
Uşa s-a deschis dintr-odată. Zorba, cu picioarele goale,
fără cămaşă, a ţâşnit afară. Şi-a lungit gâtul în întuneric, m-
a zărit, a desfăcut braţele, dar s-a reţinut îndată şi le-a lăsat
în jos.
— Bucuros de revedere, jupâne! a zis el cu un ton
şovăielnic, nemişcat în faţa mea şi cu mutra alungită.
Mă căzneam să fac pe supăratul:
— Bucuros că ţi-ai dat osteneala să te întorci, am zis eu,
ironic. Nu te apropia, miroşi a săpun de toaletă.
193
 — Ah! dac-ai şti cum m-am spălat, cu toate astea, jupâne,
a mormăit el. M-am frecat, mi-am râcâit nenorocita asta de
piele păcătoasă înainte de-a mă înfăţişa înaintea ta! Iaca, de-
o oră mă tot curăţ. Numai că mirosul ăsta afurisit… Dar, cu
toate astea, ce poate face? Nu-i prima oară, va trebui vrând-
nevrând să dispară.
— Să intrăm, am zis eu, gata să pufnesc în râs.
Am intrat. Baraca mirosea a parfum, a pudră, a săpun, a
femeie.
— Ia spune, fleacurile astea ce sunt, ai? am întrebat eu pe-
un ton ascuţit văzând, aliniate pe-o ladă, poşete, săpunele,
ciorapi, o umbreluţă roşie şi o sticluţă mică de parfum.
— Daruri… a mormăit Zorba cu capul plecat.
— Daruri? am făcut eu, forţându-mă să mi se simtă furia
în glas. Daruri?
— Daruri, jupâne, nu te supăra, pentru biata Bubulina. Se
apropie Paştele, sărmana…
Am mai izbutit o dată să-mi stăpânesc pofta de râs.
— Ce e mai important nu i-ai adus… am zis eu.
— Ce?
— Ei, pirostriile!
I-am relatat atunci farsa pe care i-o jucasem sirenei
îndrăgostite.
Zorba s-a scărpinat în cap şi a reflectat o clipă.
— N-ai făcut bine, jupâne, a zis el în cele din urmă, n-ai
făcut bine, să-mi fie cu iertare. Glume ca astea, jupâne…
Muierea e-o făptură slabă, delicată, de câte ori trebuie să ţi-o
spun? Un vas de porţelan trebuie mânuit cu mare băgare de
seamă.
M-am simţit ruşinat. Şi eu regretasem, dar era prea târziu.
Am schimbat vorba.
— Şi cablul? am întrebat. Uneltele?
— Am adus tot, tot, nu te amărî! „Strachina e întreagă şi
câinele sătul.‖ Teleferic, Lola, Bubulina, jupâne – totul e în
regulă!
A scos ibricul de pe foc, mi-a umplut ceaşca, mi-a dat din
194
colacii cu susan pe care-i adusese şi halva cu miere, după
care ştia că mă dau în vini.
— Ţi-am adus în dar o cutie mare de halva! mi-a zis el cu
duioşie. Nu te-am uitat. Uite, am luat şi-un săculeţ de alune
pentru papagal. N-am uitat pe nimeni Vezi dar că nu mi-am
pierdut capul, jupâne!
Am mâncat colaci şi halva, am băut cafeaua, stând pe jos.
Zorba sorbea la rândul lui din cafea, fuma, se uita la mine şi
ochii lui mă fascinau ca aceia ai unui şarpe.
— Ai rezolvat problema care te chinuia, bătrâne ticălos? l-
am întrebat îndulcindu-mi glasul.
— Care problemă, jupâne?
— Dacă femeia e sau nu făptură omenească.
— Oh! s-a isprăvit cu asta! a răspuns Zorba făcând o
mişcare cu laba-i groasă. E făptură omenească şi ea, o
făptură omenească ca şi noi – încă mai dihai! Când îţi vede
portofelul o apucă ameţeala, se lipeşte de tine, îşi pierde
libertatea şi e încântată să şi-o piardă, pentru că, vezi tu, în
buzunarul de la spate e portofelul care străluceşte. Dar după
aia iute-iute… Las-o baltă, jupâne!
Se ridică şi aruncă ţigara pe fereastră.
— Acu să vorbim ca nişte bărbaţi, zise el. Iată că se
apropie Săptămâna Patimilor, cablu avem, a sosit timpul să
urcăm la mănăstire, să-i găsim pe burtă-verzi ăia şi să
semnăm actele pentru pădure… Înainte de apucă să vadă
telefericul şi le vine mintea la cap, pricepi? Timpul trece,
jupâne, nu e cazul să ne lăsăm pe tânjeală, acum mai trebuie
să şi recoltăm ceva, trebuie ca vapoarele să înceapă să
încarce, pentru a compensa cheltuielile… Drumul la Candia
a costat o grămadă. Diavolul, mă-nţelegi…
S-a oprit. Mi-a fost milă de el. Era ca un copil care, făcând
năzbâtii şi nemaiştiind cum să le dreagă, tremură din tot
sufletul lui micuţ.
„Nu ţi-e ruşine, mi-am strigat mie însumi, laşi să tremure
de spaimă un suflet ca acesta? Ridică-te, unde-ai să mai
găseşti vreodată un al doilea Zorba? Ridică-te, ia buretele şi
195
şterge tot!‖
— Zorba, am izbucnit cu, lasă Diavolul, n-avem treabă cu
el! Ce-a fost a fost. Ia santuri-ul!
Desfăcu braţele ca şi cum ar fi vrut din nou să mă
îmbrăţişeze. Dar le aduse la loc, şovăind încă.
Dintr-o săritură fu la perete. Se ridică în vârful picioarelor
şi luă din cui santuri-ul. În clipa când s-a apropiat de lumina
lămpii cu gaz, i-am văzut părul: era negru ca smoala.
— Ia spune, puşlama, am strigat eu, ce e cu părul ăsta în
capul tău? De unde l-ai scos?
Pe Zorba l-a pufnit râsul.
— L-am cănit, jupâne, nu te mira, l-am cănit, trădătorul…
— De ce?
— Din amor-propriu, se-nţelege! Într-o zi, mă plimbam cu
Lola, ţinând-o de braţ. Adică nu tocmai – uite, numai aşa, cu
vârful degetelor! Şi iată că un puşti spurcat, un, mucos, o
stârpitură. acolo, se apucă să ne ia în batjocură. „Hei,
moşulică, numai ce-l aud că strigă, lepădătura dracului, hei!
moşulică, unde-ai plecat cu nepoţica?‖ Lola, pricepi tu, s-a
simţit ruşinată, şi eu la fel. Şi ca să nu mai păţească vreo
ruşine din pricina mea, m-am dus chiar în seara aia la frizer
să-mi cănească chica.
Am început să râd. Zorba m-a privit cu gravitate.
— Găseşti că-i lucru de şagă, jupâne? Cu toate astea, iaca,
să vezi, năzdrăvănia dracului, ce soi de făpturi suntem. Din
ziua aceea m-am simţit alt om. Să fi jurat, şi-mi venea şi mie
unul să cred, că am părul negru de-adevărat – vezi tu, uităm
uşor ce nu ne vine la socoteală – şi ţi-o jur, m-am simţit mai
în putere. Lola a băgat şi ea de seamă. Şi un junghi pe care-l
aveam aci în şale, ţi-aminteşti? s-a dus, nu-l mai am! Nu-ţi
vine-a crede. Lucrurile astea, vezi tu, nu stau scrise în
terfeloagele tale…
Avu un râs ironic, dar se căi îndată:
— Să-mi fie cu iertare, jupâne, a zis el. Eu, singura carte
pe care-am citit-o în viaţa mea e Sindbad Marinarul, şi folosul
pe care l-am tras de pe urma ei…
196
 Şi-a desprins santuri-ul din cui, l-a dezvelit încet, cu
duioşie.
— Hai afară, zise el. Aci, între patru pereţi, santuri-ul nu e
la largul lui. E-o fiară sălbatică, arc nevoie de spaţiu.
Am ieşit afară. Stelele scăpărau ca nişte amnare. Calea
lactee curgea de la un capăt la altul al cerului. Marea
clocotea.
Ne-am aşezat pe pietre. Valurile ne lingeau tălpile
picioarelor.
— Când ţi-e de jale, trebuie să-ţi veseleşti inima, zise
Zorba. Păi cum adică? Ce-şi închipuie ea, c-o să ne dăm
bătuţi? Hai încoa, santuri-ule!
— Un cântec macedonean, din regiunea ta, Zorba, am zis
eu.
— Un cântec cretan, din regiunea ta! a făcut Zorba. Am să-
ţi cânt un cuplet pe care l-am învăţat la Candia, şi, de când îl
ştiu, viaţa mea e alta.
A reflectat o clipă:
— Nu, nu e alta, a zis el, dar acum pricep că am avut
dreptate.
Şi-a pus degetele butucănoase pe santuri şi a întins gâtul.
Vocea lui sălbatică, aspră, dureroasă, a prins aripi:

Când ai luat o hotărâre, n-avea teamă, înainte!

Dă bici tinereţii tale, n-o cruţa!

Grijile se risipiră, necazurile mărunte îşi luară zborul,

sufletul îşi atingea propriile sale culmi. Lola, lignitul,
telefericul, „veşnicia‖, micile şi marile belele, toate deveneau
un fum albastru care se risipea în aer, lăsând în urmă doar o
pasăre de oţel, sufletul omului care cântă.
— Ţi le fac cadou pe toate, Zorba! am strigat eu când
mândra cântare a luat sfârşit; tot ce-ai făcut, socoteşte-l un
dar din partea mea – cântăreaţa, părul cănit, banii pe care i-
ai cheltuit, totul, totul! Cântă mai departe!
Şi-a întins din nou gâtul uscăţiv:
197
 Haide, dă-i înainte, întâmplă-se ce-o vrea!
Sau loveşti în bară, sau vei câştiga!

Vreo zece muncitori care dormeau lângă mină auziră

cântecele. Se treziră, coborâră tiptil şi se aciuiră în jurul
nostru. Îşi ascultară cântecul preferat şi simţeau că-i furnică
în picioare.
Şi deodată, incapabili să mai rabde mult, se iviră din
întuneric, pe jumătate goi, ciufuliţi, cu nădragii lor bufanţi,
se orânduiră roată în jurul lui Zorba şi al santuri-ului şi se
apucară să încingă un joc pe pietre.
Emoţionat, îi priveam mut:
―Iată, gândeam eu, adevăratul filon pe care-l căutam. N-am
nevoie de altul.‖

A doua zi, cu noaptea-n cap, galeriile răsunau de loviturile

târnăcoapelor şi de strigătele lui Zorba. Muncitorii lucrau cu
frenezie. Numai Zorba îi putea însufleţi în felul acesta. Cu el,
munca devenea licoare, cântec, dragoste, şi se îmbătau.
Pământul căpăta viaţă în mâinile lor. Pietrele, cărbunele,
lemnul, muncitorii adoptau ritmul lui, un război izbucnea în
galerii, sub lumina albă a acetilenei, şi Zorba păşea în frunte,
luptând corp la corp. Dădea câte-un nume fiecărei galerii şi
fiecărui filon, dădea chip forţelor lipsite de înfăţişare şi, prin
asta, le venea greu să-i scape.
— Când ştiu, spunea el, că asta e galeria Canavaro (aşa
botezase prima galerie), sunt liniştit. O cunosc după nume,
nu-i mai dă mâna să-mi joace vreo festă. Nici „Stareţei‖, nici
„Picioarelor strâmbe‖, nici „Pişăcioasei‖. Le ştiu pe toate, cum
zic, pe fiecare după numele ei.
Mă strecurasem în ziua aceea în galerie fără să mă
observe.
— Hai, băieţi! Hai, băieţi! le striga el muncitorilor, cum
avea obiceiul când era cuprins de înflăcărare. Înainte, flăcăi,
al nostru e muntele! Suntem bărbaţi, ce dracu! fiare
198
sălbatice, bunul Dumnezeu ne vede şi intră spaima-n el. Voi,
cretani, eu, macedonean, al nostru e muntele, că n-o fi el mai
dihai ca noi! Am răzbit noi Turcia, ehei, şi-o să ne temem acu
de-un prăpădit de munte? înainte!
Careva veni alergând spre Zorba. La lumina acetilenei, am
desluşit mutriţa lui Mimitho.
— Zorba, făcu el cu glasul lui bolborosit, Zorba…
Dar acesta, întorcându-se, dădu cu ochii de Mimitho şi
înţelese. Îşi ridică mâna uriaşă:
— Cară-te! strigă el. Întinde-o!
— Viu din partea doamnei… dădu să spună idiotul.
— Cară-te, am zis! Avem treabă!
Mimitho îşi luă picioarele la spinare. Zorba scuipă,
exasperat.
— Ziua e pentru muncă, zise el. Ziua e bărbat. Noaptea e
pentru benchetuială. Noaptea e muiere. Să nu le amestecăm!
În clipa aceea am făcut un pas înainte.
— Prieteni, am zis, e amiază, e timpul să încetaţi lucrul ca
să luaţi masa.
Zorba se întoarse; mă văzu şi se încruntă.
— Cu îngăduinţa ta, jupâne, zise el, lasă-ne. Du-te tu să
iei masa. Am pierdut douăsprezece zile, trebuie să le
recuperăm. Poftă bună!
Am ieşit din galerie şi am coborât spre mare. Am deschis
cartea pe care-o ţineam în mână. Mi-era foame, am uitat de
foame. „Meditaţia e şi ea o mină, mi-am zis… Dă-i drumul!‖
şi m-am cufundat în marile galerii ale creierului.
O carte neliniştitoare despre munţii acoperiţi de zăpadă ai
Tibetului, despre misterioasele mănăstiri, despre călugării
taciturni în rase galbene, care, concentrându-şi voinţa, silesc
eterul să capete forma dorinţelor lor.
Culmi ameţitoare, un văzduh populat de duhuri.
Freamătul zadarnic al. lumii nu ajunge până acolo, sus.
Marele ascet îşi ia discipolii, băieţi între şaisprezece şi
optsprezece ani, şi-i conduce în miez de noapte până la un
lac îngheţat al muntelui. Se dezbracă, sparg gheaţa, îşi
199
înmoaie veşmintele în apa îngheţată, le reîmbracă şi aşteaptă
să se usuce pe ei. Le înmoaie din nou şi le usucă în acelaşi
fel, asta de şapte ori. După care se întorc la mănăstire pentru
slujba de dimineaţă.
Se urcă pe un vârf, la cinci-şase mii de metri înălţime. Se
aşază calmi, respiră adânc, regulat, goi până la brâu, şi nu le
e frig. Ţin în palme un pocal cu apă îngheţată, se uită la el,
se concentrează; îşi proiectează forţa asupra apei îngheţate şi
apa începe să clocotească. Apoi îşi fac ceaiul.
Marele ascet îşi adună în jurul lui discipolii şi le zice:
„Vai de cel care nu poartă în el izvorul fericirii!
Vai de cel care vrea să placă altora!
Vai de cel care nu simte că viaţa de aici şi cea de dincolo
nu e decât una!‖
―Se lăsase întunericul, nu mai vedeam bine să citesc. Am
închis cartea şi am privit marea. „Trebuie, mi-am zis, trebuie
să mă eliberez de toate nălucile… Vai de cel, îmi strigam
singur, care nu se poate elibera de Buddha, de zei, de patrii,
de idei!‖
Marea devenise dintr-odată neagră. Secera lunii cobora
iute spre asfinţit în depărtare, în grădini, câinii urlau a
pagubă şi toată albia puhoiului lătra.
Zorba îşi făcu apariţia, mânjit, plin de noroi; cămaşa îi
atârna, zdrenţuită.
Se aşeză pe vine lângă mine.
— A mers bine azi, zise el satisfăcut, am făcut treabă
bună.
Auzeam cuvintele lui Zorba fără a le putea dibăci înţelesul.
Eram cu gândul încă la îndepărtatele şi misterioasele stânci
abrupte.
— La ce te gândeşti, jupâne? Eşti cu mintea pe cine ştie
unde.
Mi-am adunat gândurile şi m-am întors spre el. Mi-am
privit tovarăşul şi am dat din cap.
— Zorba, am răspuns eu, tu îţi închipui că eşti un
formidabil Sindbad Marinarul, şi fad pe grozavul pentru că ai
200
străbătut lumea în lung şi-n lat. Şi n-ai văzut nimic, nimic,
nimic, nimic, prăpăditule! Nici eu, de altfel. Lumea e mult
mai vastă decât ne închipuim noi. Călătorim, străbatem mări
şi ţări, şi încă n-am trecut cu vârful nasului nici de pragul
casei noastre.
Zorba îşi ţuguie buzele, dar nu zise nimic. Se mărgini să
mormăie, ca un câine credincios când îl loveşti.
— Există munţi, am continuat eu, foarte înalţi, uriaşi,
acoperiţi de mănăstiri. Şi în aceste mănăstiri trăiesc călugări
în rase galbene. Ei stau, cu picioarele încrucişate, o lună,
două luni, şase luni, şi nu se gândesc decât la un singur şi
unic lucru. Unul singur, pricepi? Nu două, unul! Nu se
gândesc, ca noi, la femeie şi la lignit, sau la cărţi şi la lignit:
îşi concentrează mintea asupra unuia şi aceluiaşi lucru, şi
săvârşesc minuni. Aşa se petrec minunile. Ai văzut, Zorba,
când pui o lupă la soare şi aduni toate razele într-un singur
punct? Curând punctul acela ia foc. De ce? pentru că forţa
soarelui nu se mai risipeşte, ea e adunată în întregime
asupra unui singur punct. La fel şi mintea omului.
Săvârşeşti minuni concentrându-ţi mintea asupra unuia şi
aceluiaşi lucru. Pricepi, Zorba?
Zorba gâfâia. O clipă, se scutură de parcă ar fi vrut s-o ia
la goană. Dar se stăpâni.
— Zi-i mai departe, mormăi el cu un glas strangulat.
Dar se ridică deodată, dintr-o săritură, în picioare.
— Taci! Taci! strigă el. De ce-mi spui toate astea, jupâne?
De ce-mi otrăveşti sufletul? Mi-era bine aici, de ce mă
hărţuieşti? Mi-era foame, şi bunul Dumnezeu şi Diavolul (să
plesnesc dacă fac vreo deosebire) mi-a azvârlit un os, pe care-
l ling. Şi dădeam din coadă strigând: „Mulţumesc!
Mulţumesc!‖ Acu…
Izbi cu piciorul în pământ, îmi întoarse spatele, făcu o
mişcare ca şi cum s-ar fi îndreptat spre baracă, dar tot mai
fierbea. Se opri în loc.
— Pff! Grozav os… zbieră el. O scârbă de cântăreaţă
bătrână! O veche baracă împuţită!
201
 Apucă un pumn de pietre şi le aruncă în mare.
— Dar cine e ăla, strigă el, cine e ăla care ne azvârle
oasele?
Aşteptă un pic, dar, văzând că nu vine niciun răspuns, se
enervă.
— Nu spui nimic, jupâne? strigă el. Dacă-l ştii, spune-mi-l,
să-i cunosc şi eu numele, şi n-avea grijă, că ţi-l aranjez eu
să-i treacă pofta! Dar aşa, la întâmplare, pe unde s-o apuc?
îmi frâng gâtul.
— Mi-e foame, am zis. Ocupă-te de masă. Să mâncăm mai
întâi!
— Nu poate să treacă nicio seară fără să mâncăm, jupâne?
Eu aveam un unchi care era călugăr şi în zilele săptămânii
nu băga în gură nimic, decât apă şi sare. Duminica şi de
marile sărbători adăuga un pic de păsat. Ei bine, a trăit o
sută douăzeci de ani.
— A trăit o sută douăzeci de ani, Zorba, pentru că avea o
credinţă. Îşi găsise Dumnezeul, n-avea nicio grijă. Dar noi,
Zorba, n-avem un Dumnezeu care să ne hrănească, aşa că.
aprinde focul, mai avem câteva dorade. Fă o fiertură groasă,
cu multă ceapă şi cu piper, cum ne place nouă. După aia
vom vedea.
— Ce vom vedea? făcu Zorba turbat de mânie. Când om fi
cu burta plină, o să uităm de toate celea.
— Asta şi vreau! În asta constă valoarea hranei, Zorba.
Hai, du-te, fă-ne o fiertură de peşte, dragul meu, că altfel ne
crapă capul!
Dar Zorba nu se mişca. Stătea pe loc, neclintit, şi mă
privea.
— Ascultă, jupâne, făcu el, ştiu eu ce planuri ai. Iaca,
adineauri, în timp ce-mi vorbeai, am avut ca o străfulgerare,
am văzut!
— Şi ce planuri am, Zorba? am întrebat eu intrigat.
— Vrei să înalţi o mănăstire, asta-i! o mănăstire în care să
pui, în loc de călugări, nişte şoareci de biblioteca de felul
măriei-tale, care să-şi treacă timpul mâzgălind zi şi noapte.
202
Şi după aia, ca la sfinţii care se văd pe icoane, să vă iasă pe
gură panglici tipărite. Ei, aşa-i c-am ghicit?
Am lăsat capul în jos, mâhnit. Vechi vise de tinereţe, aripi
largi ce şi-au pierdut penele, dorinţe naive, generoase,
nobile… să înălţăm o comunitate spirituală, să ne închidem
în ea vreo zece camarazi – muzicieni, pictori, poeţi… – să
lucrăm cât e ziua de lungă, să nu ne întâlnim decât seara, să
mâncăm, să cântăm împreună, să citim, să punem marile
întrebări, să năruim vechile răspunsuri. Redactasem până şi
regulamentul comunităţii. Găsisem şi clădirea, la Sfântul-
Ioan-Vânătorul, într-un defileu al Hymettei…
— Am ghicit! făcu Zorba, foarte mulţumit văzându-mă că
tac. Ei bine, atunci am să-ţi cer o favoare, sfinte Egumen: în
mănăstirea aceea să mă iei portar, ca să fac contrabandă şi
să las înăuntru când şi când anumite lucruri ciudate:
niscaiva muieri, mandoline, damigene cu rachiu, purceluşi
fripţi… Şi astea toate ca să nu-ţi iroseşti viaţa numai cu
fleacuri!
Râse şi se îndreptă vioi spre baracă. Am dat fuga după el.
A curăţat peştii fără să-şi descleşteze dinţii. Eu am adus
lemne, am aprins focul. Când fiertura a fost gata, ne-am luat
lingurile şi ne-am apucat să mâncăm direct din oală.
Nu scoteam o vorbă niciunul, nici altul. Nu băgaserăm
nimic în gură toată ziua şi înfulecam amândoi cu lăcomie.
Am băut vin şi ne-am recăpătat voioşia. Zorba deschise gura:
— Ar fi nostim, jupâne. s-o vedem venind acum pe madam
Bubulina! Numai ea lipseşte. Şi cu toate astea, vrei să ştii
ceva, între noi fie vorba, jupâne, mi-a fost dor de ea, pe
cinstea mea!
— Nu mai întrebi acum cine îţi azvârle osul ăsta?
— Ce te sinchiseşti atâta de treaba asta, jupâne? Un
purice într-un car cu fân. Apucă osul şi nu te mai gândi la
mâna care-l zvârle. E bun la gust? Are şi-o ţâră de carne pe
el? Asta-i chestia. Tot restul…
— Hrana şi-a săvârşit minunea! am zis eu bătându-l pe
umăr. Trupul înfometat s-a liniştit? S-a liniştit atunci şi
203
sufletul care întreba. Adu santuri-ul!
Dar în clipa când Zorba se ridică, se auziră paşi mărunţi şi
grăbiţi pe pietre. Nările păroase ale lui Zorba începură să
palpite.
— Vorbeşti de lup şi lupul la uşă! zise el şoptit, lovindu-şi
coapsele. Uite-o! Căţeaua a adulmecat în aer miros de Zorba
şi se prezintă.
— Eu am plecat, am zis ridicându-mă. Mă plictiseşte. Mă
duc să dau o raită. Descurcaţi-vă!
— Noapte bună, jupâne!
— Şi nu uita, Zorba! I-ai făgăduit măritişul, nu mă face de
mincinos.
Zorba oftă.
— Încă o însurătoare, jupâne? Sunt sătul până-n gât!
Mirosul săpunului de toaletă se apropia.
— Curaj, Zorba!
Am ieşit degrabă. O şi auzeam afară pe bătrâna sirenă
gâfâind.

204
 XVII

A doua zi, în zori, glasul lui Zorba mă trezi din somn.

— Ce te-a apucat să strigi aşa cu noaptea-n cap?
— Asta nu-i treabă serioasă, jupâne, zise el umplându-şi
traista cu merinde. Am adus doi catâri, scoală-te, trebuie să
ne ducem la mănăstire să semnăm hârtiile, ca să punem pe
roate telefericul. De-un singur lucru se teme leul: de
păduche. Ne mănâncă păduchii, jupâne!
— De ce-o faci păduche pe biata Bubulina? zisei eu
râzând.
Dar Zorba se făcu că nu aude.
— Haide, zise el, până nu se înalţă soarele prea sus.
Doream din toată inima să fac o plimbare în munţi, să
simt miros de pin. Am încălecat pe dobitoace şi am început
urcuşul. Ne-am oprit niţeluş la mină, unde Zorba a dat
instrucţiuni muncitorilor: să-i facă săpături „Stareţei‖, să-i
facă un şanţ „Pişăcioasei‖ pentru evacuarea apei, să-l cureţe
pe „Canavaro‖.
Ziua strălucea ca un diamant cu ape frumoase. Pe măsură
ce urcam, sufletul se înălţa şi. el, se purifica. Simţeam, o
dată mai mult, influenţa pe care o are asupra sufletului aerul
curat, respiraţia uşoară, orizontul nemărginit. Să fi jurat că
sufletul e, şi el, un animal cu plămâni şi nări, că are nevoie
de mult oxigen şi că se înăbuşă în praf şi printre prea
numeroase răsuflări.
Soarele urcase. binişor când am intrat în pădurea de pini.
Aerul avea aici miros de miere. Vântul sufla pe deasupra
noastră, şopocăind ca marea.
Zorba era atent, pe parcurs, la înclinarea muntelui. În
gând, înfigea stâlpi din loc în loc, ridica ochii şi vedea deja
cablul lucind la soare şi coborând drept până la ţărm.
205
Agăţate de cablu, trunchiurile doborâte lunecau, ţiuind, ca
nişte săgeţi.
Îşi freca mâinile.
— Straşnică afacere! zicea el. O afacere de aur. O să
adunăm biştarii cu lopata şi-o să facem ce-am zis!
Mă uitai la el uimit.
— Ei, te faci c-ai uitat! înainte de ne construim mănăstirea
plecăm pe muntele ăl mare. Cum spuneai că-i zice? Teba?
— Tibet, Zorba, Tibet… Dar numai noi doi, atât. Locul
acela nu suportă femei.
— Dar cine-ţi vorbeşte de muieri? Şi, dacă-i vorba, sunt
tare folositoare, sărăcuţele, nu le vorbi de rău; tare folositoare
când bărbatul n-are o treabă bărbătească de făcut: să
extragă cărbune, să ia oraşe cu asalt, să stea de vorbă cu
bunul Dumnezeu. Ce-i rămâne de făcut în cazuri de-astea ca
să nu crape? Bea vin, joacă zaruri, mângâie muierile. Şi
aşteaptă… Aşteaptă să-i vină vremea – dacă vine.
Tăcu o clipă.
— Dacă vine! repetă el iritat. Că s-ar putea prea bine să nu
vină niciodată.
Şi o clipă mai târziu:
— Treaba asta nu mai poate să ţină mult aşa, jupâne, zise
el; una din două: sau pământul trebuie să se îngusteze, sau
eu să mă lăţesc. Altminteri, s-a zis cu mine!
Un călugăr îşi făcu apariţia între brazi, roşcat, gălbejit la
faţă, cu mânecile suflecate, cu o tichie rotundă de dimie în
cap. Ţinea în mână o nuieluşă de fier cu care izbea pământul
şi mergea cu paşi rari. Când ne-a văzut, s-a oprit şi a ridicat
nuieluşa.
— Unde mergeţi, voinicilor? a întrebat el.
— La mănăstire, a răspuns Zorba. Mergem să ne
închinăm.
— Faceţi cale-ntoarsă, creştini! a strigat călugărul, în timp
ce ochii lui albaştri spălăciţi se congestionară. Faceţi cale-
ntoarsă, că de bine vi-o spun! Nu livada Preacuratei, ci
grădina Satanei e mănăstirea. Sărăcie, umilinţă, curăţenie,
206
cununa călugărească, cum s-ar zice! Hi! Hi! Hi! Plecaţi, vă
spun. Bani, trufie, fecioraşi! Iată sfânta lor Treime.
— E nostim individul ăsta, jupâne, îmi şopti Zorba
încântat.
Se aplecă spre el:
— Cum te numeşti, frate călugăr? întrebă el. Şi ce vânt te-
aduce?
— Mă numesc Zaharia. Mi-am făcut bocceaua şi am
plecat. Am plecat, am plecat, că nu se mai putea! Fii bun de-
mi spune care ţi-e numele.
— Canavaro.
— Nu se mai putea, frate Canavaro. Cât e noaptea de
lungă Hristos se tânguie şi nu mă lasă să dorm. Şi eu mă
tângui odată cu el, şi atunci Egumenul – focurile iadului să-l
arză! – m-a chemat azi-dimineaţă cu noaptea-n cap: „Ei,
Zaharia, numai ce-mi spune, n-ai de gând să-i laşi pe fraţi să
doarmă? Am să te izgonesc.‖ „Eu nu-i las să doarmă, zic, eu
sau Hristos? El e cel care se tânguie!‖ Atunci şi-a ridicat
cârja, anticristul, şi, iaca, priveşte!
Îşi scoase tichia, lăsând la vedere o rană cu sânge închegat
în păr.
— Atunci mi-am scuturat praful de pe încălţări şi am
plecat.
— Hai cu noi înapoi la mănăstire, zise Zorba, te împac eu
cu Egumenul. Vino, o să ne ţii tovărăşie şi-o să ne arăţi
drumul. Cerul te-a trimis.
Călugărul medită o clipă. Ochii îi luciră.
— Ce-mi daţi? zise el în cele din urmă.
— Ce vrei?
— Un kil de morun sărat şi-o sticlă de coniac.
Zorba se aplecă şi se uită la el:
— Nu cumva, din întâmplare, ai vreun diavol în tine,
Zaharia? zise el.
Călugărul avu o tresărire.
— Cum ai ghicit? întrebă el uluit.
— Viu de la muntele Athos, răspunse Zorba, şi mai ştiu şi
207
eu câte ceva în privinţa asta!
Călugărul lăsă capul în jos. Abia! se auzea glasul.
— Da, răspunse el, am unul.
— Şi vrea morun şi coniac, aşa-i?
— Da, blestemat fie el de trei ori!
— Bine, de acord! Poate că şi fumează?
Zorba îi aruncă o ţigară, pe care călugărul o prinse cu
lăcomie.
— Fumează, fumează, lovi-l-ar ciuma! zise el.
Scoase din buzunar un amnar cu fitil, îşi aprinse ţigara şi
trase fumul adânc în piept.
— Lăudat fie Hristos! zise el.
Ridică nuieluşa de fier, făcu cale-ntoarsă şi deschise
drumul.
— Şi cum se cheamă diavolul din tine? întrebă Zorba
făcându-mi cu ochiul.
— Iosif! răspunse călugărul fără să se întoarcă.
Tovărăşia acelui călugăr pe jumătate nebun nu-mi plăcea
defel. Un creier infirm, ca şi un trup infirm, îmi provoacă
milă şi dezgust totodată. Dar n-am spus nimic, l-am lăsat pe
Zorba să facă după capul lui.
Aerul curat ne-a deschis pofta de mâncare. Ne-am, instalat
sub un pin uriaş şi am desfăcut traista. Călugărul s-a
aplecat cu lăcomie, scotocindu-i din ochi conţinutul.
— Ei, ei! strigă Zorba, nu te linge pe buze dinainte,
Zaharia! E Lunea Mare azi. Noi suntem francmasoni, aşa că o
să mâncăm un pic de carne, un puişor, Dumnezeu să ne
ierte! Dar avem şi nişte halva şi măsline pentru sfinţia ta,
poftim!!
Călugărul îşi mângâie barba jegoasă.
— Eu, zise el cu pocăinţă, eu, Zaharia, postesc; o să
mănânc măsline cu pâine şi-o să beau apă proaspătă… Dar!
Iosif, că-i diavol, o să mănânce o bucăţică de carne, fraţilor; îi
place tare mult carnea de pui şi-o să bea vin din plosca
voastră, blestematul!
Îşi făcu semnul crucii, înfulecă pe nerăsuflate pâinea
208
măslinele, halvaua, se şterse la gură cu dosul mâinii, bău
apă, apoi îşi mai făcu o dată semnul crucii ca unul ce-a!
isprăvit de mâncat.
— Acu, zise el, e rândul lui Iosif, de trei ori blestemat…
Şi se repezi la pui.
— Mănâncă, blestematule! mormăi el mânios, înfulecând
bucăţi mari, mănâncă!
— Bravo, călugăre! făcu Zorba entuziasmat. Ai un arc cu
două coarde, după cum văd!
Şi întorcându-se spre mine:
— Cum ţi se pare, jupâne?
— Îţi seamănă, am răspuns eu râzând.
Zorba îi întinse călugărului plosca de vin:
— Iosif, trage-i o duşcă!
— Bea, blestematule, făcu călugărul, care apucă plosca şi-
şi lipi gura de ea.
Soarele frigea tare, ne-am vârât ceva mai la umbră.
Călugărul duhnea a sudoare acră şi a tămâie. Se lichefia în
bătaia soarelui şi Zorba îl trase la umbră să nu împută prea
tare aerul.
— Ce ţi-a venit să te faci călugăr? îl întrebă Zorba, care
mâncase zdravăn şi simţea nevoia să sporovăiască.
Călugărul avu un rânjet.
— Gândeşti poate că de sfinţenie? Vezi-ţi de treabă! De
mizerie, frate, de mizerie. Cum n-aveam ce mânca, ce mi-am
zis: n-ai decât să intri la mănăstire şi nu mai crăpi de foame!
— Şi eşti mulţumit?
— Numele Domnului fie lăudat. Oftez adesea, dar nu lua
în seamă. Nu după pământ oftez; pe ăsta mă… vorba aia, să
mă scuzi, în fiecare zi. După cer oftez eu. Spun snoave, fac
tumbe, călugării se prăpădesc de râs când mă văd. Zic că-s
stăpânit de duhul rău şi mă blestemă. Dar eu unul îmi zic
aşa: „Nu e cu putinţă. Că lui Dumnezeu îi place gluma, e
lucru sigur. Intră, paiaţă, intră, puişorule! o să-mi zică într-o
bună zi. Vino încoa‘ să mai râd şi eu un pic!‖ Uite-aşa, vezi
tu, o să intru şi eu în rai, ca măscărici.
209
 — Dragul meu, cred că ai capul bine proptit pe umeri! zise
Zorba ridicându-se. Hai, să nu ne-apuce noaptea!
Din nou, călugărul deschise drumul. În timp ce urcam
muntele, mi se părea că urcă în mine peisaje psihice, trecând
de la preocupări mărunte la altele mai înalte, de la comode
adevăruri campestre la teorii abrupte.
Deodată, călugărul se opri.
— Maica Precistă a Răzbunării! zise el arătându-ne o
capelă micuţă cu o cupolă rotundă, graţioasă.
Bătu o mătanie şi se închină.
Am descălecat şi am intrat în capela răcoroasă. Într-un
ungher, o străveche icoană înnegrită de fum, plină de
inscripţii: plăcuţe subţiri de argint pe care erau grosolan
gravate picioare, mâini, ochi, inimi… O candelă de argint
ardea, neistovită, în faţa icoanei.
M-am apropiat tăcut: o fioroasă madonă războinică, cu un
gât ţeapăn, cu o uitătură severă şi îngrijorată de fecioară, în
mână nu cu pruncul divin, ci cu o suliţă lungă şi dreaptă.
— Vai de cel ce se atinge de mănăstire! zise călugărul
îngrozit. Se năpusteşte asupra lui şi-l străpunge cu suliţa. Pe
vremuri, au venit algerienii şi-au dat foc mănăstirii. Dar stai
numai să vezi ce-au păţit, păgânii: în clipa când au trecut
prin faţa capelei ăsteia, Sfânta Fecioară a ţâşnit din icoană şi
s-a repezit afară. Şi unde mi s-a pus să lovească cu suliţa în
stânga şi-n dreapta; pe toţi i-a căsăpit. Bunicu-meu îşi mai
amintea de oasele lor răsfirate prin toată pădurea. De pe
vremea aceea! s-a dat numele de Maica Precistă a
Răzbunării. Mai înainte îi zicea a Îndurării.
— Şi de ce nu şi-a săvârşit ea minunea înainte de-a i se da
foc mănăstirii, frate Zaharia? întrebă Zorba.
— Voia Atotputernicului! răspunse călugărul, închinându-
se de trei ori.
— Halal Atotputernic! mormăi Zorba urcând în şa. La
drum!
Nu după multă vreme, pe un podiş, se ivi, înconjurată de
stânci şi pini, mănăstirea Sfintei Fecioare. Senină,
210
zâmbitoare, departe de lume, în căuşul acestei înalte
trecători inundate de verdeaţă, armonizând profund nobleţea
înălţimii cu blândeţea câmpiei, mănăstirea aceasta mi se
înfăţişa drept un minunat refugiu ales pentru reculegerea
omului.
„Aici, gândeam eu, un suflet curat şi blând ar putea face
ca extazul religios să fie pe măsura omului. Nici vreo culme
abruptă şi supraomenească, nici vreo câmpie voluptuoasă şi
leneşă, ci exact ce trebuie pentru ca sufletul să se înalţe fără
să-şi piardă blândeţea umană. O asemenea privelişte, îmi
spuneam eu, nu plămădeşte nici eroi, nici porci. Plămădeşte
oameni.‖
Aici s-ar potrivi perfect un graţios templu al Greciei antice
sau o gingaşă moschee musulmană. Dumnezeu trebuie să
coboare aci într-un simplu veşmânt omenesc. Probabil că
merge desculţ prin iarba primăvăratică şi stă liniştit la taifas
cu oamenii.
— Ce minune, câtă singurătate, câtă fericire! am şoptit.
Am descălecat, am intrat pe poarta boltită, am urcat la
vorbitor, unde ni s-a adus tava tradiţională cu rachiu,
dulceaţă şi cafea. Fratele arhondar şi-a făcut apariţia,
călugării s-au strâns roată în jurul nostru, am început să
vorbim. Ochi iscoditori, buze nesăţioase, bărbi, mustăţi,
subsuori mirosind a ţap.
— Un ziar n-aţi adus? a întrebat un călugăr neliniştit.
— Un ziar? am făcut cu mirat. Ce să faceţi cu el aici?
— Un ziar, frate, să vedem ce se mai întâmplă în lume!
săriră cu gura vreo doi-trei călugări indignaţi.
Agăţaţi cu mâinile de balustrada balconului, croncăneau
ca nişte ciori. Vorbeau de Anglia, de Rusia, de Venizelos, de
rege, cu patimă. Lumea se lepădase de ei; ei, însă, nu se
lepădaseră de lume. Mintea le era doldora de metropole, de
prăvălii, de femei, de ziare…
Un călugăr rotofei şi păros s-a sculat în picioare trăgând
zgomotos acrul pe nas.
— Vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis el, să-mi spui ce părere ai
211
şi tu. Mă duc s-o aduc.
A pornit-o, cu mâinile-i scurte şi păroase pe burtă,
târşâindu-şi papucii de pânză, şi a dispărut în dosul uşii.
Călugării rânjiră pizmaşi.
— Părintele Dometios, a zis fratele ospitalier, o să-şi aducă
iarăşi maica de lut. Necuratul a îngropat-o anume pentru el
în pământ şi într-o zi, când Dometios săpa în grădină, a dat
de ea. A adus-o în chilia lui şi de-atunci, bietul om, nu mai
ştie ce-i odihna. Nu mai e mult să-şi piardă şi minţile.
Zorba s-a ridicat. Simţea că se înăbuşă.
— Am venit să-l vedem pe sfântul Egumen, a zis el, şi să
semnăm nişte acte.
— Sfântul Egumen nu-i aci, a răspuns fratele arhondar, a
plecat azi-dimineaţă în sat. Trebuie să ai răbdare.
Părintele Dometios îşi făcu din nou apariţia, cu mâinile
întinse şi unite, de parcă ar fi adus sfântul potir.
— Iată! a zis el întredeschizându-şi mâinile cu multă
băgare de seamă.
M-am apropiat. O statuetă micuţă de Tanagra surâdea,
cochetă, pe jumătate goală, în palmele durdulii ale
călugărului. Cu singura-i mână pe care o mai avea, îşi
sprijinea capul.
— Şi-arată capul, a zis Dometios, vrea să zică că are
înăuntru o piatră preţioasă, poate un diamant, sau o perlă.
Ce crezi?
— Eu cred, s-a băgat în vorbă un călugăr veninos, că o
doare capul.
Dar rotofeiul Dometios, cu nişte buze lăsate ca de ţap, mă
privea şi aştepta nerăbdător.
— Eu aş zice s-o sparg, ca să văd, a zis el. Nu mai pot să
închid un ochi… Dacă e înăuntru un diamant?
Mă uitam la graţioasa fecioară cu sâni mici şi tari, exilată
aci printre mirosurile de tămâie şi zeii crucificaţi care
afuriseau carnea, râsul şi sărutul.
Ah! dacă aş fi putut s-o salvez!
Zorba a luat statueta de lut, a pipăit firavul trup de femeie,
212
degetele lui s-au oprit fremătătoare pe sânii ascuţiţi şi
pietroşi.
— Dar tu nu vezi, frate călugăr, că e Necuratul? El în
persoană, nu mai încape vorbă. Nicio grijă, îl cunosc eu bine,
blestematul. Uite-aici la sânul ei, părinte Dometios, rotund,
pietros, fraged. Asta-i sânul Necuratului, mai ştiu şi eu câte
ceva!
Un călugăr tinerel apăru în prag. Soarele îi lumina părul
bălai şi chipul oval şi pufos.
Călugărul cu limba de viperă îi făcu cu ochiul fratelui
arhondar. Avură amândoi un zâmbet ironic.
— Părinte Dometios, au zis ei, ţi-a venit novicele, Gavril.
Călugărul a apucat degrabă fecioara de lut şi s-a îndreptat
spre uşă, rostogolindu-se ca un butoi. Frumuşelul novice
mergea înainte, tăcut, cu pas legănat. Au dispărut amândoi
de-a lungul coridorului dărăpănat.
I-am făcut un semn lui Zorba şi am ieşit afară. Era un aer
călduţ foarte plăcut În mijlocul curţii, un portocal înflorit îşi
răspândea mireasma. Lângă el, dintr-un antic cap de berbec
din marmură, apa curgea şopotind. Mi-am vârât capul
dedesubt şi m-am răcorit.
— Ia spune, ce fel de indivizi sunt ăştia? făcu Zorba
dezgustat. Bărbaţi nu, muieri nu, catâri te pomeneşti. Puah!
să-i ia dracu!
Şi-a vârât şi el capul sub apa rece şi a izbucnit în râs.
— Puah! să-i ia dracu! a mai spus o dată. Au cu toţii un
diavol în ei. Unul vrea o muiere, altul un morun, altul parale,
altul ziare… adunătură de nătăfleţi! De ce n-or fi venind în
mijlocul oamenilor, să se sature de toate astea şi să-şi cureţe
creierii?
Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe bancă sub portocalul
înflorit.
— Eu, a zis el, când am poftă de ceva, ştii ce fac? Mă îndop
până mi se face greaţă, ca să mi se facă lehamite şi să nu-mi
mai fie gândul acolo. Sau să mă gândesc la lucrul acela cu
dezgust. Când eram puşti, mă înnebuneam după cireşi. Nu
213
prea aveam bani, nu puteam să cumpăr multe odată, aşa că,
după ce le mâncăm, aveam poftă să mănânc altele. Zi şi
noapte, numai la cireşi mi-era gândul, îmi curgeau balele
după ele, un adevărat chin! Dar într-o bună zi m-am înfuriat,
sau mi-a fost ruşine, nu ştiu bine. Am simţit că cireşile fac ce
vor din mine şi că sunt un caraghios. Atunci, ce-am făcut?
M-am sculat noaptea tiptil, am scotocit în buzunarele lui
taică-meu, am găsit o megidie8 de argint, ani umflat-o, şi
dimineaţa cu noaptea-n cap m-am dus la unu cu fructe. Am
cumpărat un coş întreg de cireşe, m-am instalat într-un şanţ
şi m-am pus pe mâncat. Am vârât şi-am tot vârât în mine la
cireşi până m-am umflat. Nu mult după aia, mi-a fost rău la
stomac şi am vărsat. Am vărsat, am vărsat până m-au luat
toţi dracii, jupâne, dar din ziua aceea s-a isprăvit cu cireşele.
Nu le mai puteam suferi. Eram eliberat. Mă uitam la ele şi
spuneam: nu mai am nevoie de voi! Acelaşi lucru l-am făcut
mai târziu cu vinul şi cu tutunul. Beau şi-acu, fumez şi-acu.
Dar când vreau, hap! am tăiat-o. Nu mă las stăpânit de
patimă. Cu patria, acelaşi lucru. Am avut chef, m-am vârât
până-n gât, am vărsat şi mi s-a făcut lehamite.
— Dar cu femeile? am întrebat eu.
— O să le vină şi lor rândul, puterile, o să le vină! Dar
când oi avea şaptezeci de ani.
S-a gândit o clipă, i s-a părut puţin.
— Optzeci, s-a corectat el. Îţi vine-a râde, jupâne, dar, mă
rog, poţi să râzi cât pofteşti! Aşa se eliberează omul, ascultă
bine ce-ţi spun, aşa se eliberează: îndopându-se cu toate
până peste cap, nu făcându-se ascet. Dragul meu, cum vrei
să te lepezi de diavol dacă nu devii tu însuţi un drac şi
jumătate?
Dometios, gâfâind, apăru în curte, urmat de tânărul
călugăr bălai.
— Parcă-i un înger mânios, a şoptit Zorba, admirându-i
sălbăticia şi graţia de efeb.

8 Monedă turcească.
214
 S-au apropiat de scara de piatră care ducea la chiliile
superioare. Dometios s-a întors, s-a uitat la tânărul călugăr
şi i-a zis ceva. Acesta a dat din cap că nu. Dar îndată s-a
înclinat supus. L-a apucat de mijloc pe bătrân şi au urcat
încet scara.
— Te-ai prins? m-a întrebat Zorba. Te-ai prins? Sodoma şi
Gomora!
Doi călugări au scos nasul afară. Şi-au făcut cu ochiul, au
şuşotit ceva şi au început să râdă.
— Câtă răutate! a mormăit Zorba. Lupii nu se mănâncă
între ei, dar călugării da! Uite-i cum se muşcă unul pe altul.
— Unul pe altul, am spus eu râzând.
— Dragul meu, aci e acelaşi lucru ca peste tot, nu-ţi
frămînta creierii! Nişte catâri, pe cinstea mea, jupâne! Poţi să
zici, după cum ţi-e pofta, Gavril sau Gabriela, Dometios sau
Dometia. Să plecăm, jupâne, să semnăm actele degrabă şi să
plecăm. Aici, pe cinstea mea, ajungi să-ţi fie scârbă şi de
bărbaţi şi de muieri.
Cu un glas coborât:
— Am şi un plan… a adăugat el.
— Iar vreo năzbâtie, Zorba. Găseşti că n-ai făcut destule?
Hai, să-ţi aud planul.
Zorba ridică din umeri:
— C-oi fi prost să ţi-l spun, jupâne! Tu, să nu fie cu
supărare, eşti un băiat de treabă, grijuliu cu oricine. Dacă
găseşti iarna un purice lângă plapumă, îl vâri dedesubt să nu
răcească. Cum să înţelegi tu un bandit înrăit ca mine? Eu,
dacă găsesc un purice, ţac! îl strivesc. Dacă găsesc o oaie,
hap! îi tai gâtul, o pun la frigare şi-o înfulec cu tovarăşii. Ai
să-mi zici: nu e oaia ta! Recunosc. Dar lasă-mă, frăţioare, s-o
mănânc mai întâi, şi ne-om explica după aia, om vorbi în
toată liniştea despre ce-i „al tău‖ şi ce-i „al meu‖. Ai să
vorbeşti cât ţi-o fi pofta, în timp ce eu o să mă scobesc în
dinţi cu un chibrit.
În curte răsunară hohotele lui de râs. Zaharia îşi făcu
apariţia, îngrozit. Puse un deget la buze şi se apropie în
215
vârful picioarelor.
— Şşşt! făcu el, nu râdeţi! Uite, colo sus, în dosul
ferestruicii deschise, lucrează episcopul. E biblioteca. Scrie.
Scrie cât e ziulica de mare, sfinţia-ta, nu strigaţi!
— A, taman cu tine voiam să dau ochii, frate Iosif! făcu
Zorba, luându-l pe călugăr de braţ. Hai la tine în chilie, avem
de vorbit un pic.
Şi, întorcându-se spre mine:
— Tu, în vremea asta, zise el, du-te să vizitezi biserica şi să
te uiţi la vechile icoane. Eu îl aştept pe Egumen, trebuie să
pice dintr-o clipă într-alta. Şi, mai ales, nu te băga, să nu faci
vreo boroboaţă! Lasă-mă pe mine, am eu planul meu.
Mi se aplecă la ureche:
— O să avem pădurea la jumătate preţ… să nu scoţi o
vorbă!
Şi-o porni în grabă, de braţ cu călugărul cel smintit.

216
 XVIII

Am trecut pragul bisericii şi m-am afundat în clar-

obscurul răcoros şi parfumat.
Biserica era goală. Candelabrele de bronz luceau slab,
iconostasul migălit cu fineţe ocupa tot fundalul, înfăţişând o
boltă aurită plină cu ciorchini. Pereţii, de sus până jos,
acoperiţi de fresce pe jumătate şterse: înfricoşători asceţi
scheletici. Părinţii Bisericii, îndelungile patimi ale lui Hristos,
îngeri zdraveni şi sălbatici, cu părul strâns în late panglici
decolorate.
Sus de tot, pe boltă, Sfânta Fecioară, cu braţele întinse, a
rugă. Lumina pâlpâitoare a unei candele de argint masiv,
care ardea în faţa ei îi lingea molcom şi îi mângâia
frământatul chip prelung. Nu-i voi uita niciodată ochii
îndureraţi, gura ţuguiată şi rotunjită, bărbia puternică şi
voluntară. Iată, îmi spuneam eu, Mama pe deplin satisfăcută,
pe deplin fericită, chiar în cea mai chinuitoare durere a ei,
conştientă că din măruntaiele ei pieritoare a ieşit ceva
nemuritor.
Când am trecut din nou pragul bisericii, soarele apunea.
M-am aşezat sub portocal, fericit Domul se coloră în roz, ca
în zori. Călugării, retraşi în chiliile lor, se odihneau. Noaptea
asta nu vor dormi, trebuiau să capete puteri. Hristos va
începe, în seara asta, să urce Golgota, şi călugării aveau s-o
urce odată cu el. Două scroafe negre cu ţâţe trandafirii
moţăiau, întinse sub un roşcov. Porumbeii, pe acoperişuri, se
împerecheau.
Până când, gândeam eu, voi putea trăi şi simţi această
dulceaţă a pământului, a cerului, a tăcerii şi a parfumului de
portocal înflorit? O icoană a sfântului Bachus, pe care-o
privisem în biserică, îmi umpluse inima de bucurie. Tot ce
217
mă emoţionează mai profund: unitatea în dorinţă, coerenţa
în străduinţă, mi se înfăţişă din nou pe dinaintea ochilor.
Binecuvântată fie acea graţioasă iconiţă a efebului creştin cu
păr buclat atârnându-i în jurul frunţii ca nişte ciorchini
negri. Dionisos, frumosul zeu al vinului şi al extazului, şi
sfântul Bachus se amestecau în mine, căpătau acelaşi chip.
Sub frunzele de viţă şi sub rasa de călugăr zvâcnea acelaşi
trup fremătător, pârguit de soare – Grecia.
Zorba se înapoie.
— A sosit Egumenul, mi-a strecurat el în grabă, am vorbit
niţeluş, se lasă greu: nu vrea să cedeze pădurea pe-o nimica
toată, zice; cere mai mult, canalia, da-i vin eu de hac.
— De ce se lasă greu? Nu eram înţeleşi?
— Nu te-amesteca, jupâne, te implor! se rugă Zorba. Strici
totul. Parcă te-aud vorbind de vechea înţelegere, care e
înmormântată! Nu te încrunta, e înmormântată, dacă-ţi zic!
O să avem pădurea la jumătate preţ.
— Dar ce mai cloceşti, Zorba?
— Nu te priveşte, treaba mea. O să ung osia şi-o să
meargă, te-ai prins?
— Dar de ce? Nu înţeleg.
— Pentru că am cheltuit mai mult decât trebuia la Candia,
uite de-aia! Pentru că Lola mi-a păpat, adică ţi-a păpat o
groază de biştari. Crezi c-am uitat? Fiecare cu amorul lui
propriu, ce-ţi închipui? Nu-mi place să mi se păteze cinstea!
Am cheltuit, plătesc. Am făcut socoteala: Lola a costat şapte
mii de drahme, le virez asupra pădurii. Egumenul,
mănăstirea, Maica Precistă vor plăti pentru Lola. Asta mi-e
planul, îţi place?
— Absolut deloc. Cu ce e răspunzătoare Maica Precistă de
cheltuielile tale nechibzuite?
— E răspunzătoare, chiar mai mult decât răspunzătoare.
Ea, ea şi-a zămislit fiul: pe bunul Dumnezeu. Bunul
Dumnezeu m-a făcut pe mine, Zorba, şi mi-a dat daraverile
pe care le ştii. Daraverile astea blestemate, ele mă fac să-mi
pierd capul şi să-mi deschid punga de câte ori dau cu nasul
218
de-o muiere. Pricepi? Aşa că Preasfânta născătoare de
Dumnezeu e răspunzătoare, chiar mai mult decât
răspunzătoare. Să plătească!
— Nu-mi place, Zorba.
— Asta-i altă căciulă, jupâne. Să salvăm mai întâi cele
şapte miişoare, şi-om vorbi după aia. „Dă-mi un pup,
iubitule, după aceea îţi voi fi iar mătuşă…‖ Cunoşti cântecul?
Bondocul frate arhondar îşi făcu apariţia.
— Aveţi bunăvoinţa şi intraţi, zise el cu glas mieros,
ecleziastic, masa e servită.
Am coborât în sala de mese, o sală mare cu bănci şi mese
lungi, înguste. Un miros de ulei rânced şi de acreală plutea
în aer. În fund, o frescă veche înfăţişa Cina cea de taină. Cei
unsprezece apostoli credincioşi, îngrămădiţi ca oile în jurul
lui Hristos, şi, în faţă, cu spatele la privitor, de unul singur,
roşcovanul cu fruntea cocârjată, cu nasul acvilin, Iuda, oaia
cea râioasă. Şi Hristos cu ochii numai la el.
Fratele arhondar se aşeză, eu în dreapta, Zorba în stânga
lui.
— Suntem în postul Paştelui, zise el, şi-o să ne iertaţi: nici
untdelemn, nici vin, cu toate că sunteţi călători. Fiţi
bineveniţi!
Ne închinarăm; ne-am servit în tăcere cu măsline, ceapă
verde, linte proaspătă şi halva. Mestecam toţi trei încet, ca
nişte iepuri.
— Aşa e viaţa la noi aici, zise fratele arhondar, o răstignire,
un post. Răbdare, însă, fraţilor, răbdare, veni-va şi învierea
cu Mielul Domnului, veni-va împărăţia Cerurilor.
Am tuşit. Zorba m-a călcat pe picior ca un fel de: „Tacă-ţi
gura!‖
— L-am văzut pe fratele Zaharia… a zis Zorba, ca să
schimbe vorba.
Fratele arhondar a avut o tresărire.
— Ţi-a zis cumva ceva, blestematul? a întrebat el
îngrijorat. Are în el şapte diavoli, nu-i da ascultare! Are un
suflet murdar şi nu vede pretutindeni decât murdărie.
219
 Clopotul sună, lugubru, priveghiul. Fratele arhondar îşi
făcu cruce şi se ridică.
— Eu mă duc, zise el. Încep Patimile Domnului, ne ducem
să purtăm crucea odată cu el. În seara asta vă puteţi odihni,
sunteţi obosiţi de drum. Dar mâine la utrenie…
— Puşlamale! mormăi Zorba între dinţi de cum ieşi
călugărul. Puşlamale – mincinoşi! catâri! catâri!!
— Ce-i cu tine, Zorba? Ţi-a spus ceva Zaharia?
— Lasă, jupâne, n-avea grijă, dacă nu vor să iscălească, o
să vadă ei cu cine au de-a face!
Am intrat în chilia pregătită pentru noi. Într-un colţ, ‗ o
icoană a Sfintei Fecioare cu obrazul lipit de cel al fiului ei şi
cu ochii plini de lacrimi.
Zorba dădu din cap.
— Ştii de ce plânge, jupâne?
— Nu.
— Pentru că vede. Eu, dac-aş fi pictor de icoane, aş
zugrăvi-o pe Maica Precistă fără ochi, fără urechi, fără nas.
Pentru că mi-e milă de ea.
Ne-am întins amândoi pe culcuşurile tari. Grinzile aveau
miros de chiparos; pe fereastra deschisă intra blânda
răsuflare a primăverii încărcată de parfumul florilor. În
răstimpuri, funebrele melodii veneau din curte ca nişte rafale
de vânt. O privighetoare s-a pornit să cânte lângă fereastră
şi, numaidecât, puţin mai departe, încă una, şi încă una.
Noaptea se revărsa de dragoste.
Nu puteam adormi. Cântul privighetorii se amesteca cu
tânguirile lui Christ şi mă străduiam, printre portocalii
înfloriţi, să urc, şi eu, Golgota, călăuzindu-mă după stropii
mari de sânge. În noaptea primăvăratică şi albastră vedeam
sudoarea rece a lui Hristos curgându-i şiroaie pe tot trupul
palid şi sfârşit. Îi vedeam mâinile întinzându-i-se,
tremurătoare, de parcă cerea îndurare, de parcă cerşea.
Oamenii sărmani din Galileea veneau grăbiţi în urma lor şi
strigau „Osana! Osana!‖ Avea ramuri de palmier în mână şi-
şi întindeau mantiile sub paşii lui. El îi privea pe cei pe care-i
220
iubea, dar niciunul dintre ei nu-i bănuia disperarea. El
singur ştia că merge la moarte. Sub licărul stelelor,
plângând, în taină, îi mângâia biata inimă omenească
încolţită de spaimă:
„Precum bobul de grâu, inimă, trebuie şi tu să intri în
pământ şi să mori. Nu-ţi fie teamă. Altminteri, cum ai putea
ajunge spic? Cum i-ai putea hrăni pe oamenii care mor de
foame?‖
Dar, în pieptul lui, inima de om tremura, fremăta şi nu
voia să moară…
În curând, în jurul mănăstirii, pădurea răsună toată le
trilurile privighetorilor ce se înălţau din frunzişul umed,
plămădite din dragoste şi patimă. Şi, laolaltă cu ele, biata
inimă omenească tremura, plângea, se tânguia.
Încet-încet, fără să bag de seamă, odată cu Patimile Lui
Hristos, cu cântul privighetorii, am intrat în lumea viselor
aşa cum intră pare-se sufletul în rai.
N-am apucat să dorm o oră că m-am trezit brusc,
înspăimântat.
— Zorba, am strigat eu, ai auzit? Un foc de revolver!
Dar Zorba şedea deja în capul oaselor pe pat şi fuma.
— Nu-ţi face sânge rău, jupâne, zise el, căznindu-se să-şi
stăpânească furia; lasă-i să-şi încheie socotelile.
Se auziră strigăte pe coridor, zgomot de papuci târşiţi, de
uşi care se deschideau şi se închideau şi, de departe,
geamătul unui rănit.
Am sărit din pat şi am deschis uşa. Un moşneag uscăţiv se
ivi în faţa mea. Întinse braţul ca pentru a-mi bara drumul.
Purta o tichie albă ascuţită şi o cămaşă de noapte care-i
ajungea până la genunchi.
— Cine eşti?
— Episcopul… răspunse el, şi glasul îi tremura.
Cât pe-aci să pufnesc în râs. Un episcop? Unde îi erau
podoabele: patrafirul de aur, mitra, cârja, falsele pietre
preţioase multicolore?… Era pentru prima oară când vedeam
un episcop în cămaşă de noapte.
221
 — Ce e cu focul ăsta de revolver, preasfinţia-ta?
— Nu ştiu, nu ştiu… se bâlbâi el, împingându-mă uşurel
în cameră.
Din patul lui, Zorba izbucni în râs.
— Ţi-e frică, părinte? făcu el. Intră, hai, sărmane bătrân.
Noi nu suntem călugări, nu-ţi fie frică.
— Zorba, i-am zis în şoaptă, vorbeşte cu mai mult respect,
e episcopul.
— Dragul meu, în cămaşă de noapte nimeni nu-i episcop!
Intră, am zis!
Se ridică, îl luă de braţ, îl băgă înăuntru şi închise uşa.
Scoase din traista lui o sticlă de rom şi umplu un păhărel.
— Bea, moşule, făcu el, asta îţi dă curaj.
Bătrânul pirpiriu goli paharul şi simţi că-i vine inima La
loc. Se aşeză pe patul meu şi se rezemă de perete.
— Preasfinţia-ta, am zis eu, ce era cu focul acela de
revolver?
— Nu ştiu, fiule… Am lucrat până la miezul nopţii şi mă
dusesem să mă culc, când ani auzit, alături, în chilia
părintelui Dometios…
— Ah! ah! făcu Zurba pufnind în râs. Ai avut perfectă
dreptate, Zaharia.
Episcopul lăsă capul în jos.
— Trebuie să fi fost vreun hoţ, mormăi el.
Pe coridor, vânzoleala încetase, mănăstirea era cufundată
din nou în tăcere. Cu ochii lui blânzi îngroziţi, episcopul mă
privi cu un aer implorator.
— Ţi-e somn, fiule? mă întrebă el.
Îl simţeam, n-ar fi vrut să plece şi să rămână singur în
chilia lui. Îi era frică.
— Nu, am răspuns, nu mi-e somn, rămâi.
Ne-am apucat să vorbim. Zorba, sprijinit de pernă, îşi
răsucea o ţigară.
— Pari un tânăr cultivat, mi se adresă bătrânelul. Aci nu
găsesc pe nimeni cu care să stau de vorbă. Am trei teorii
care-mi îndulcesc viaţa. Aş vrea să ţi te împărtăşesc, fiule.
222
 Nu aşteptă răspunsul meu şi începu:
— Prima mea teorie este asta: formele florilor influenţează
asupra culorilor lor; culoarea lor influenţează asupra
proprietăţilor lor. Aşa se face că fiecare floare are o acţiune
diferită asupra corpului omenesc şi, prin urmare, asupra
sufletului. Iată de ce trebuie să luăm bine seama când
trecem printr-o poiană înflorită.
Tăcu de parcă mi-ar fi aşteptat părerea. Îl vedeam parcă pe
moşulică hoinărind prin poiana înflorită, privind pe jos, cu
un tainic fior, florile, forma, culoarea lor. Bietul bătrân era
probabil cutremurat de-o teamă mistică: primăvara, poiana
se popula în ochii lui cu îngeri şi diavoli de toate culorile.
— Iată acum cea de-a doua teorie: orice idee care posedă o
reală influenţă posedă şi o reală existenţă. Există ca atare.
Nu circulă nevăzută în aer. Posedă un corp real – ochi, o
gură, picioare, burtă. E bărbat sau femeie, îi urmăreşte pe
bărbaţi şi pe femei. Iată de ce stă scris în Evanghelie: „Şi
Cuvântul s-a întrupat…‖
M-a privit din nou cu nelinişte.
— A treia teorie, zise el grăbit, neputându-mi suporta
tăcerea, e aceasta: există veşnicie până şi în viaţa noastră
vremelnică, dar ne e foarte greu s-o descoperim singuri.
Grijile de fiecare zi ne tulbură. Doar câţiva, făpturile alese,
izbutesc să trăiască veşnicia până şi în viaţa lor vremelnică.
Iar pentru că ceilalţi s-ar duce de râpă, Dumnezeu a avut
milă de ei şi le-a trimis religia astfel că norodul poate trăi şi
el veşnicia.
Terminase şi era vădit uşurat de-a fi putut vorbi. Ridică
spre mine ochii lui mici lipsiţi de gene şi mă privi zâmbind.
Ca şi cum ar fi spus: „Iată, îţi dau tot ce am, primeşte!‖ M-am
simţit profund mişcat văzându-l pe acest bătrânel oferindu-
mi astfel, de bunăvoie, unuia pe care abia îl cunoscuse,
roadele întregii sale vieţi.
Avea lacrimi în ochi.
— Ce părere rai despre teoriile mele? mă întrebă el luându-
mi mâna între palmele sale şi uitându-se la mine.
223
 De parcă răspunsul meu avea să-i dezvăluie dacă viaţa îi
slujise sau nu la ceva.
Ştiam să dincolo de adevăr există o datorie mult mai
importantă, mult mai omenească.
— Aceste teorii pot mântui multe suflete, am răspuns eu.
Episcopul s-a luminat la faţă. Era justificarea întregii sale
vieţi.
— Mulţumesc, fiule, şopti el strângându-mi mâna cu
duioşie.
Zorba sări atunci din colţul lui:
— Eu am o a patra teorie! strigă el.
L-am privit îngrijorat. Episcopul s-a întors spre el:
— Vorbeşte, fiule, binecuvântată fie-ţi ideea! Care teorie?
— Că doi şi cu doi fac patru! făcu Zorba cu toată
seriozitatea.
Episcopul îl privi uluit.
— Şi o a cincea teorie, iubitul meu, continui Zorba: că doi
şi cu doi nu fac patru. Alege-o pe cea care-ţi convine!
— Nu înţeleg, se bâlbâi episcopul uitându-se la mine
interogativ.
— Nici eu! făcu Zorba pufnind în râs.
M-am întors spre bătrânelul descumpănit şi am schimbat
vorba:
— Căror studii vă dedicaţi aci, la mănăstire? am întrebat.
— Copiez vechi manuscrise ale mănăstirii, fiule, şi, zilele
acestea, culeg toate epitetele cu care Biserica noastră a
împodobit-o pe Sfânta Fecioară.
A oftat.
— Am îmbătrânit, zise el, nu mai pot să fac nimic altceva.
Îmi uşurez sufletul făcând inventarul tuturor acestor
podoabe ale Fecioarei şi uit mizeriile lumii.
Se rezemă cu coatele de pernă, închise ochii şi începu să
murmure, ca unul ce aiurează:
— „Trandafir ce nu se ofileşte, Pământ rodnic, Viţă-de-vie,
Fântână, Izvor făcător de minuni, Scară ce urcă la Cer,
Fregată, Cheie a Raiului, Auroră, Candelă veşnică, Stâlp
224
arzător, Turn neclintit, Fortăreaţă de neînvins, Mângâiere,
Bucurie, Lumină a orbilor, Mamă a orfanilor, Masă, Hrană,
Pace, Seninătate, Lapte şi miere…‖
— Aiurează moşulică… făcu Zorba în şoaptă. Să-l acopăr
cu ceva să nu răcească…
Se sculă, azvârli pe el o pătură şi-i ridică perna.
— Există şaptezeci şi şapte de soiuri de nebunie, cum am
auzit, făcu el, ăsta e al şaptezeci şi optulea.
Se lumina de ziuă. Se auzea toaca. M-am aplecat pe
ferestruică. În primele raze ale zorilor am zărit un călugăr
uscăţiv, cu un văl lung şi negru pe cap, dând ocol cărţii cu
paşi rari şi lovind cu un ciocănel o stinghie lungă de lemn
neînchipuit de melodioasă. Plină de blândeţe, de armonie şi
de chemare, toaca se revărsa în acrul matinal. Privighetoarea
amuţise şi, în copaci, primele păsărele începeau să
ciripească.
Ascultam, fermecat, duioasa şi sugestiva melodie a toacei.
Iată cum, chiar în descompunere, gândeam eu, ritmul unei
vieţi înalte îşi poate păstra intactă forma exterioară,
impunătoare şi plină de nobleţe! Sufletul îşi ia zborul, dar
lasă neatins locaşul pe care, veacuri de-a rândul, asemenea
unei scoici, l-a modelat, vast, complicat, spre a-l putea locui
în voie.
Astfel de scoici golite, îmi spuneam eu, sunt minunatele
catedrale pe care le întâlnim în marile oraşe zgomotoase şi
păgâne. Nişte monştri preistorici din care n-a rămas decât
scheletul, ros de ploi şi de soare.
Cineva a bătut în uşa chiliei noastre. Glasul graseiat al
fratelui arhondar s-a făcut auzit:
— Hai, sculaţi-vă pentru utrenie, fraţilor!
Zorba făcu un salt
— Ce-a fost focul ăla de revolver? strigă el, scos din fire.
Aşteptă puţin. Linişte. Călugărul trebuie să fi fost tot în
dosul uşii, căci! se auzea respiraţia grea. Zorba lovi cu
piciorul în podea.
— Ce-a fost focul ăla de revolver? a mai întrebat o dată,
225
mânios.
S-au auzit paşi care se îndepărtau în grabă. Dintr-un salt,
Zorba a fost la uşă şi a deschis-o.
— Adunătură de imbecili! făcu el, şi trase un scuipat spre
călugărul care-o luase la sănătoasa. Popi, călugări, maici,
epitropi, ţârcovnici, vă scuip pe toţi între sprâncene!
— Să plecăm, am zis eu, aici miroase a sânge.
— Dac-ar fi numai sânge! mormăi Zorba. Tu du-te la
utrenie, jupâne, dacă ai poftă. Eu o să scotocesc pe aici,
poate descopăr ceva.
— Să plecăm! am spus din nou, dezgustat, iar tu, fă-mi
plăcerea şi nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala.
— Ba chiar acolo vreau să mi-l vâr! strigă Zorba.
Reflectă o secundă şi zâmbi ironic:
— Diavolul ne face un serviciu pe cinste! zise el. Cred că a
potrivit lucrurile aşa cum trebuie. Ştii, jupâne, cât poate să
coste mănăstirea acest foc de revolver? Şapte miişoare!
Coborârăm în curte. Parfum de pomi înfloriţi, dimineaţă
blândă, fericire paradisiacă. Zaharia ne pândeau. Veni în
fugă şi-i apucă pe Zorba de braţ.
— Frate Canavaro, şopti el tremurând, vino, să plecăm!
— Cea fost focul ăla de revolver? L-a ucis pe careva? Hai,
călugărule, vorbeşte sau te strâng de gât!
Călugărului îi tremura bărbia. Se uită jur împrejur. Curtea
era pustie, chiliile zăvorite; din biserica deschisa melodia se
revărsa în valuri.
— Veniţi cu mine amândoi, şopti el. Sodoma şi Gomora!
Strecurându-ne de-a lungul zidurilor, am străbătut curtea
şi am ieşit în grădină. La vreo sută de metri de mănăstire se
afla cimitirul. Am intrat înăuntru.
Am păşit peste morminte, Zaharia a împins uşiţa capelei,
unde am intrat după el. În mijloc, pe-o rogojină, era întins un
corp, învelit într-o rasă călugărească. O lumânare îi ardea la
căpătâi, alta la picioare.
M-am aplecat asupra mortului.
— Micul călugăr! am şoptit eu înfiorat. Micul călugăr bălai
226
al părintelui Dometios.!
Pe uşa altarului strălucea chipul arhanghelului Mihail, cu
aripile întinse, cu spada scoasă, cu sandale roşii în picioare.
— Arhanghele Mihail! strigă călugărul, aruncă-ţi focul şi
flăcările, pârjoleşte-i pe toţii Arhanghele Mihail, Loveşte odată
cu piciorul, ieşi afară din icoană! Ridică-ţi spada şi loveşte!
N-ai auzit focul de revolver?
— Cine l-a ucis? Cine? Dometios? Vorbeşte, bărbos
spurcat!
Călugărul scăpă din mâinile lui Zorba şi se aruncă cu faţa
în jos la picioarele arhanghelului. Rămase o bună bucată de
timp nemişcat, cu capul ridicat, cu ochii ieşiţi din orbite, cai
gura deschisă, – de parcă, ar fi pândit ceva.
Deodată, se ridică în picioare voios.
— O să le dau foc! declară el cu hotărâre. Arhanghelul a
mişcat, l-am văzut, mi-a făcut un semn!
S-a apropiat de icoană şi şi-a lipit buzele, groase de spada
arhanghelului.
— Lăudat fie Domnul! zise el, m-am uşurat.
Zorba l-a apucat din nou pe călugăr de braţ.
— Vino aici, Zaharia, zise el, hai să faci ce-ţi cu spune eu.
Şi întorcându-se spre mine:
— Dă-mi banii, jupâne, semnez cu actele. Aici sunt toţi
lupi, tu eşti un miel, or să te înghită. Lasă-mă pe mine. N-
avea grijă, îi am în mână pe toţi burtă-verzii. La prânz plecăm
cu pădurea în buzunar. Hai, Zaharia, dragul meu!
Se strecurară pe furiş spre mănăstire. Eu m-am dus să fac
o plimbare pe sub pini.
Soarele urcase binişor, roua scânteia pe suprafaţa
frunzelor. O mierlă îşi luă zborul în faţa mea, se cocoţă pe-o
cracă de păr sălbatic, dădu din coadă, deschise ciocul, mă
privi şi fluieră de vreo două-trei ori cu un aer batjocoritor.
Printre pini îi zăream în curte pe călugări ieşind rânduri-
rânduri, încovoiaţi, cu văluri negre pe umeri. Slujba se
terminase, se îndreptau acum spre sala de mese.
„Ce păcat, îmi spuneam, că o atare austeritate şi o atare
227
nobleţe sunt în prezent golite de suflet!‖
Eram obosit, dormisem prost, m-am lungit pe iarbă.
Violetele sălbatice, drobiţa, rozmarinul, salvia îşi răspândeau
mireasma. Insectele bâzâiau, înfometate, se vârau înăuntrul
florilor ca nişte piraţi şi sugeau mierea. În depărtare, munţii
străluceau, străvezii, senini, ca o boare mişcătoare în lumina
arzătoare a soarelui.
Am închis ochii, liniştit. M-am simţit cuprins de-o bucurie
discretă, misterioasă – de parcă toată acea minune verde care
mă învăluia ar fi fost raiul, de parcă toată acea prospeţime,
acea uşurătate, acea sobră beţie ar fi fost Dumnezeu.
Dumnezeu îşi schimbă chipul în fiece clipă. Ferice de cel ce-l
poate recunoaşte sub fiecare din aceste măşti! O dată e un
pahar cu apă rece; altă dată e un fiu care-ţi sare pe
genunchi, sau o femeie seducătoare, sau pur şi simplu o
mică plimbare matinală.
Încet-încet în jurul meu, fără să-şi schimbe forma, totul
devenea vis. Eram fericit. Nu mai deosebeai pământul de rai.
O floare de câmp cu o picătură groasă de miere în mijloc, aşa
mi se înfăţişa viaţa. Şi sufletul meu, o albină sălbatică ce-şi
strânge prada.
Pe neaşteptate, am fost smuls cu violenţă din această
beatitudine. Am auzit în spate paşi şi şuşoteli. În aceeaşi
clipă un glas voios:
— Mergem, jupâne!
Zorba stătea în faţa mea şi ochii lui mici aveau în ei o
sclipire diabolică.
— Plecăm? făcui eu uşurat. S-a isprăvit toiul?
— Totul! făcu Zorba, bătându-se peste buzunarul de la
piept al hainei. O am aici, pădurea. Să fie într-un ceas bun!
Şi iată cele şapte miare pe care ni le-a păpat Lola!
Scoase din buzunarul interior un teanc de bancnote.
— Ia-le, zise el, îmi achit datoriile, nu-mi mai e ruşine în
faţa ta. Sunt aici înăuntru şi ciorapii, şi poşetele, şi
parfumurile, şi umbrela Bubulinei. Chiar şi alunele
papagalului! Şi halvaua pe care ţi-am adus-o, pe deasupra!
228
 — Ţi-i fac cadou, Zorba, am zis eu, du-te şi aprinde o
lumânare cât tine de mare în cinstea Sfintei Fecioare pe care
ai batjocorit-o.
Zorba s-a întors. Fratele Zaharia înainta în rasa lui
călugărească înverzită şi împuţită şi cu ghetele scâlciate.
Trăgea cei doi catâri de căpăstru.
Zorba îi aruncă teancul de bancnote.
— Îi împărţim, frate Iosif, zise el. Să cumperi o sută de
kilograme de morun şi să mănânci, sărmanul de tine, să
mănânci până ţi-o plesni burta. Pân-o să verşi şi-o să fii
eliberat! Vino-ncoa, desfă palma.
Călugărul înşfacă bancnotele soioase şi le vârî la piept.
— O să cumpăr gaz, zise el.
Zorba coborî glasul şi se aplecă la urechea călugărului:
— Trebuie s-o faci noaptea, când toată lumea doarme şi
când suflă tare vântul, îl povăţui el. Să stropeşti pereţii în
toate cele patru colţuri. N-ai decât să înmoi zdrenţe, cârpe,
câlţi, ce-oi găsi, în gaz, şi să le dai foc. Ai priceput?
Călugărul tremura.
— Ce tremuri aşa, dragul meu? Nu arhanghelul ţi-a dat
porunca? Aşadar gaz, mult gaz!… Şi să fii sănătos!
Ne-am urcat în şa. Am aruncat o ultimă privire mănăstirii.
— Ai aflat ceva, Zorba? am întrebat.
— Cu focul de revolver? Nu-ţi pune la inimă, jupâne,
ascultă-mă pe mine. Are dreptate Zaharia: Sodoma şi
Gomora! Dometios l-a ucis pe micul şi frumosul călugăr.
Asta-i!
— Dometios? Pentru ce?
— Nu răscoli prea mult, jupâne, ţi-o spun, că nu-i decât
murdărie şi împuţiciune.
Se întoarse cu faţa spre mănăstire. Călugării ieşeau din
sala de mese, cu capetele plecate, cu mâinile la piept, şi se
duceau să se închidă în chiliile lor.
— Blestemul vostru asupra mea, sfinţi Părinţi! strigă ei.

229
 XIX

Prima persoana pe care am întâlnit-o când am descălecat

pe plaja noastră, cu toate că înnoptase, a fost Bubulina,
ghemuită în faţa barăcii. După ce-am aprins lampa şi am
văzut-o la faţă, m-am îngrozit.
— Ce e cu dumneata, madam Hortense? Eşti bolnavă?
Din clipa când în mintea ei încolţise marea speranţă,
măritişul, bătrâna noastră sirena îşi pierduse tot
inexplicabilul şi îndoielnicul ei farmec. Se străduia să şteargă
tot trecutul şi să zvârle cât colo penele ţipătoare cu care se
împopoţonase despuind paşale, bei, amirali. Unica ei
năzuinţă era acum să devină o cioară serioasă şi
respectabilă. O femeie cinstită. Nu se mai farda, nu se mai
aranja, se neglija complet.
Zorba nu scotea o vorbă. Îşi răsucea nervos mustaţa
proaspăt cănită. Se aplecă, aprinse sobiţa şi puso apă la fiert
pentru cafea.
— Om crud ce eşti! răsună deodată glasul spart al bătrânei
cântăreţe.
Zorba ridică capul, se uită la ea. Ochii! se îmblânziră. Îi era
peste putinţă să audă o femeie adresându-i-se cu glas
sfâşietor fără a fi răscolit până-n adâncuri. S-ar fi putut
îneca într-o lacrimă de femeie.
N-a spus nimic, a pus cafeaua şi zahărul şi a început să
amestece.
— De ce mă faci să tânjesc atâta până să mă iei de
nevastă? gânguri bătrâna sirenă. Nici nu mai îndrăznesc să
mă arăt în sat. Sunt dezonorată! dezonorată! Am să mă
omor!
M-am lungit, obosit, în patul meu. Cu coatele sprijinite în
pernă, savuram comica şi sfâşietoarea scenă.
230
 — De ce n-ai adus cununiile?
Zorba simţi mâna durdulie a Bubulinei tremurând pe
genunchiul său. Era, acest genunchi, ultima palmă de
pământ statornic de care se crampona această făptură de mii
de ori naufragiată.
Ai fi zis că Zorba înţelegea şi că i se înmuia inima. Dar, nici
de data asta, nu zise nimic. Turnă cafeaua în trei ceşcuţe.
— De ce n-ai adus cununiile, scumpul meu? repetă ea cu
glasul tremurat.
— Nu erau frumoase la Candia, răspunse Zorba scurt.
Oferi fiecăruia ceşcuţa şi se ghemui într-un colţ.
— Am scris la Atena să ne trimită de-alea frumoase,
continuă el. Am comandat şi nişte lumânări albe, şi drajeuri
de şocolată cu migdale prăjite.
Pe măsură ce vorbea, imaginaţia îi lua foc. Îi sclipeau ochii
şi, precum poetul în clipa înflăcărată a creaţiei, Zorba opera
la nişte înălţimi unde ficţiunea şi adevărul se amestecă şi se
recunosc surori. Ghemuit astfel, se odihnea. Sorbi zgomotos
din ceaşcă şi îşi aprinse o a doua ţigară – fusese o zi bună,
avea pădurea în buzunar, îşi plătise datoriile şi era mulţumit.
Îşi luă avânt:
— Trebuie să avem o nuntă de pomină, micuţă Bubulina.
Să vezi ce rochie de mireasă ţi-am comandat! De-aia am stat
aşa de mult la Candia, dragostea mea. Am chemat două mari
croitorese din Atena şi le-am zis: „Femeia cu care mă însor n-
are asemănare nici în Orient, nici în Occident! A fost regina
celor patru mari puteri, dar azi e văduvă, marile puteri au
răposat, şi ea consimte să mă accepte drept soţ. Vreau
aşadar ca rochia ei de mireasă să n-aibă nici ea asemănare:
numai din mătase, perle şi stele de aur!‖ Cele două croitorese
au sărit în sus: „Dar va fi prea frumoasă! Toţi invitaţii la
nuntă vor fi orbiţi! – Să le fie de bine! am zis, ce-mi pasă?
Aleasa inimii mele să fie mulţumită!‖
Rezemată de perete, madam Hortense era numai urechi.
Un zâmbet larg, cărnos, i se întipărise pe mutriţa fleşcăită şi
boţită, şi panglica roz de la gât nu mai avea mult până să se
231
rupă.
— Vreau să-ţi spun ceva la ureche, şopti ea aruncându-i
lui Zorba o ocheadă leşinată.
Zorba îmi făcu cu ochiul şi se aplecă.
— Ţi-am adus ceva, astă-seară, îi şopti viitoarea soţie,
vârându-şi limbuţă în urechea mare şi păroasă.
Şi scoase din sân o batistă înnodată într-un colţ pe care i-o
întinse lui Zorba.
Acesta apucă cu două degete batistuţa şi-o puse pe
genunchiul său drept, apoi, întorcându-se spre uşă, privi
marea.
— Nu desfaci nodul, Zorba? zise ea. Văd că nu eşti deloc
grăbit!
— Lasă-mă întâi să-mi beau cafeaua şi să-mi fumez ţigara,
răspunse el. L-am şi desfăcut, ştiu ce e înăuntru
— Desfă nodul, desfă nodul! se rugă sirena.
— Să-mi fumez întâi ţigara, am zis!
Şi-mi aruncă o privire plină de dojană, ele parcă mi-ar fi
spus: „Tu eşti vinovat de tot buclucul ăsta!‖
Fuma tacticos şi dădea fumul pe nas privind marea.
— Mâine o să avem siroco, zise el. S-a schimbat vremea.
Pomii se vor umfla, sânii fetelor aşijderea, n-or să mai încapă
în corsaje. Ticăloasa de primăvară, ce mai, născocirea
Diavolului!
Tăcu. Apoi, după câteva clipe:
— Tot ce e bun în lumea asta e născocit de Diavol: muierile
frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e
mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe
călugări, posturile, ceaiul de muşeţel şi muierile urâte, pfui!
Spunând acestea, îi aruncă o privire crâncenă bătrânei
sirene, care-l asculta, ghemuită într-un colţ.
— Zorba! Zorba! îl implora ea în fiece clipă.
Dar acosta îşi mai aprinse o ţigară şi continuă să
contemple marea.
— Primăvara, zise el, e domnia Necuratului. Se desfac
curelele, se descheie corsajele, bătrânele oftează… Ei, madam
232
Bubulina, jos labele!
— Zorba! Zorba!… se rugă din nou biata femeie.
Se aplecă, luă batista şi-o vârî în mâna lui Zorba.
Acesta azvârli atunci ţigara, apucă nodul şi-l desfăcu.
Ţinea acum mâna deschisă şi privea.
— Ce e asta, Bubulina? făcu el dezgustat.
— Inele, ineluşe, comoara mea. Verighete, şopti bătrâna
sirenă tremurând. Martor avem, noaptea e frumoasă, bunul
Dumnezeu ne priveşte… Să ne logodim, Zorba, iubitule!
Zorba se uita când la mine, când la madam Hortense, când
la verighete. O mulţime de diavoli se luptau în el şi,
deocamdată, niciunul nu-l biruise. Nefericita îl privea cu
groază.
— Zorba, iubitule! Zorba, iubitule!… gângurea ea;
Mă ridicasem în capul oaselor şi aşteptam. Dintre toate
căile deschise în faţa lui, pe care-o va alege Zorba?
Îşi clătină deodată capul. Hotărârea era luată. Se lumină la
faţă. Bătu din palme şi se ridică dintr-un salt.
— Să ieşim afară! strigă el. Să mergem sub stele, să ne
vadă bunul Dumnezeu! Jupâne, ia verighetele; ştii să ţii
isonul?
— Nu, răspunsei amuzat. Dar o să meargă!
Sărisem deja jos din pat şi-o ajutam pe bătrâna sirenă să
se ridice.
— Ştiu eu. Am uitat să-ţi spun că am fost şi ţârcovnic; îl
însoţeam pe popă la nunţi, la botezuri, la înmormântări, şi-
am învăţat cântările pe dinafară. Vino, Bubulina mea, hai,
puişorule, vino-ncoa, fregata mea franceză, aşază-te la
dreapta mea!
Dintre toţi diavolii lui Zorba, tot diavolul năzdrăvan şi
inimos ieşise până la urmă biruitor. Lui Zorba! s-a făcut milă
de bătrâna cântăreaţă, a simţit că i se rupe inima când i-a
văzut privirea ofilită fixată asupra lui cu atâta nespusă
îngrijorare.
„La naiba, a şoptit el hotărându-se, mai pot să fac o
bucurie gintei muiereşti, haide!‖
233
 A pornit vijelios pe plajă, a luat-o de braţ pe madam
Hortense, mi-a dat verighetele, s-a întors cu faţa spre mare şi
a început să cânte popeşte:
— „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru în vecii
vecilor, amin!‖
S-a întors spre mine:
— Fii atent, jupâne. Când m-oi auzi strigând: „Ohe! Ohe!‖
ne pui verighetele.
Începu din nou să cânte cu vocea-i groasă de măgar:
— „Pentru robul lui Dumnezeu, Alexis, şi pentru roaba lui
Dumnezeu, Hortense, uniţi unul cu altul şi pentru mântuirea
lor, Domnului să ne rugăm!‖
— Kyrie eleison! Kyrie eleison!9 fredonam eu, abia
stăpânindu-mi râsul şi lacrimile.
— Mai sunt şi alte versete, zise Zorba, dar să mă ia dracu
dacă le ţiu minte! Să intrăm dar în miezul chestiunii.
Execută o săritură de peşte şi strigă:
— Ohe! Ohe! întinzând spre mine laba-i groasă.
— Întinde şi tu mânuşiţa, aleasă a inimii mele, îi zise el
logodnicei.
Mâna durdulie, roasă de leşie, se întinse tremurând.
I-am petrecut inelul în deget, în timp ce Zorba,
nemaiîncăpându-şi în piele, striga ca un derviş:
— „Robul lui Dumnezeu, Alexis, s-a logodit cu roaba lui
Dumnezeu, Hortense, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al
Sfântului Duh, amin! Roaba lui Dumnezeu, Hortense, s-a
logodit cu robul lui Dumnezeu, Alexis…‖ Asta e, s-a isprăvit!
Vino aici, puişor, să-ţi dau primul sărut cinstit din viaţa ta!
Dar madam Hortense se prăvălise la pământ. Îi cuprinsese
picioarele lui Zorba şi plângea. Zorba clătină din cap cu milă:
— Bietele muieri! şopti el.
Madam Hortense se ridică, îşi scutură fusta şi desfăcu
braţele.
— Ei, ei! se burzului Zorba. Suntem în Marţea Mare, fii

9 Doamne miluieşte ! Doamne miluieşte!

234
cuminte! E postul Paştelui!
— Zorba, iubitule… şopti ea, leşinată.
— Răbdare, scumpo, aşteaptă să vină Paştile, o să
mâncăm came. Şi-o să ciocnim ouă roşii. Acum e timpul să
te întorci acasă. Ce-or să zică oamenii dacă le văd hoinărind
la ora asta?
Bubulina îl imploră din priviri.
— Nu, nu! făcu Zorba. De Paşti! Hai cu noi, jupâne.
Mi se aplecă la ureche:
— Nu ne lăsa singuri, pentru numele lui Dumnezeu! şopti
el. Nu-s deloc în formă.
O luarăm pe drumul ce ducea în sat. Cerul scăpăra,
mirosul mării ne învăluia, păsările de noapte chirăiau.
Bătrâna sirenă, atârnată de braţul lui Zorba, se lăsa târâtă,
fericită şi melancolică.
Intrase, în sfârşit, în portul atât de mult visat. Toată viaţa
cântase, chefuise, le luase în bătaie de joc pe femeile cinstite,
dar nu fusese niciodată fericită. Când trecea, parfumată,
boită din belşug, în toalete ţipătoare, pe străzile Alexandriei,
Beirutului, Constantinopolului, şi vedea câte-o femeie
alăptându-şi pruncul, pieptul îi furnica, se umfla, sfârcurile i
se îmbăţoşau, tânjind, la rândul lor, după o guriţă de copil.
„Să mă mărit, să mă mărit, să am un copil…‖ şi-a spus,
oftând, de-a lungul întregii sale vieţi. Dar nu şi-a destăinuit
niciodată durerea, nimănui. Iar acum, slavă Domnului! puţin
cam târziu, dar mai bine aşa decât niciodată: intra răvăşită,
lovită de valuri, în portul mult visat.
Ridica când şi când ochii şi se uita într-ascuns la lunganul
deşirat care mergea alături de ea. „Nu e un paşă bogat, îşi
spunea ea, cu fes şi cu ciucure de aur, nu e un chipeş fecior
de bey, dar e mai bun decât nimic, slavă Domnului! Va fi
soţul meu, soţul meu de-adevărat.‖
Zorba o simţea agăţată de el şi o trăgea, grăbit să ajungă
în sat şi să scape de ea. Nefericita se poticnea în pietre, să-şi
smulgă unghiile de la picioare şi alta nu, bătăturile o dureau,
dar nu crâcnea. De ce să vorbească? De ce să se plângă?
235
Totul era bine, la urma urmei!
Trecurăm de smochinul Dom‘şoarei şi de grădina văduvei.
Se zăreau primele case din sat. Ne oprirăm.
— Noapte bună, comoara mea, făcu bătrâna sirenă, calină,
ridicându-se în vârful picioarelor ca să ajungă la buzele
logodnicului ei.
Dar Zorba nu se apleca.
— Să mă arunc la picioarele tale şi să ţi le sărut, dragostea
mea? făcu femeia, gata să se lase la pământ.
— Nu! nu! protestă Zorba, mişcat, luând-o în braţe. Eu
sunt cel care trebuie să-ţi sărut picioarele, inimioara mea,
eu, dar mi-e lene. Noapte bună!
Ne-am despărţit de ea şi am pornit-o tăcuţi înapoi trăgând
până-n fundul plămânilor aerul înmiresmat. Zorba s-a întors
deodată spre mine;
— Ce e cazul să facem, jupâne? să râdem? să plângem?
Dă-mi un sfat.
N-am răspuns. Aveam, la rândul meu, un nod în gât şi nu-
i ştiam pricina: hohot de plâns? rânjet?
— Jupâne, făcu deodată Zorba, cum se numea pramatia
aia de zeu din vechime care nu lăsa nicio muiere să se vaite?
Mi-a ajuns mie pe la urechi ceva despre treaba asta. Şi el,
pare-mi-se, îşi cănea barba, îşi tatua braţele cu inimi, săgeţi
şi sirene; se travestea, şi devenea taur, lebădă, berbec,
măgar. Ia zi, cum îl chema?
— Cred că te referi la Zeus. Cum ţi-ai adus aminte de el?
— Fie-i ţărâna uşoară! zise Zorba, ridicând braţele la cer. A
trecut prin încercări grele ăsta! Că multe trebuie să fi
îndurat! Un mare martir, cu-adevărat, te rog să mă crezi,
jupâne, ştiu eu ce spun! Tu înghiţi acolo tot ce spun
terfeloagele tale. Dar ăi de le scriu sunt nişte caraghioşi! Ce
ştiu ei despre muieri şi despre ăi de-aleargă după muieri?
Nişte încuiaţi!
— De ce nu te-apuci tu să scrii, Zorba, ca să ne explici
toate tainele lumii? am întrebat rânjind.
— De ce? Pentru bunul motiv că eu trăiesc toate tainele
236
astea de care vorbeşti tu şi că n-am timp să le scriu. Ba e
război, ba-s muierile, ba vinul, ba santuri-ul când să mai pui
mâna şi pe flecarul ăsta de toc? Şi uite-aşa se face că treaba
a încăput pe mâinile unor şoareci de bibliotecă. Toţi ăi de
trăiesc tainele, vezi tu, n-au timp să scrie, şi toţi ăi de au
timp, nu trăiesc tainele. Pricepi?
— Să revenim la oile noastre! Şi Zeus?
— Ah! bietul de el! făcu Zorba cu un oftat. Numai eu ştiu
câte-a îndurat. Îi plăceau muierile, se-nţelege, dar nu aşa
cum credeţi voi ăştia, şoarecii de bibliotecă! Nici vorbă! Le
compătimea. Pricepea durerea fiecăreia, se jertfea pentru ele.
Când zărea în cine ştie ce provincie împuţită vreo fată
bătrână ofilindu-se de poftă şi părere de rău, sau vreo
muieruşcă drăguţă – zău aşa, chiar dacă nu era drăguţă,
chiar dacă era un monstru – care nu-şi găsea odihna fiindcă
ducea lipsă de bărbat, îşi făcea semnul crucii, inimă de aur,
ce mai, îşi schimba hainele, lua înfăţişarea pe care muierea o
avea în minte şi intra în odaie. Uneori, n-avea niciun chef de
asemenea giugiuleli. Adeseori chiar era vlăguit, şi nu-i greu
de priceput: cum să facă faţă atâtor capre, bietul ţap! Dar de
câte ori nu-i era lene! nu era omul în apele lui şi pace; ai
văzut vreodată un ţap după ce-a călcat câteva capre? Îi curg
balele, are ochii tulburi şi urduroşi, icneşte, abia se mai ţine
pe picioare. Ei bine, în starea asta jalnică era de multe ori şi
bietul Zeus! Când se crăpa de ziuă, se întorcea la el acasă
zicând: „Ah, Doamne Dumnezeule! Când o să pot şi eu odată
să mă culc şi să dorm pe săturate? Simt că nu mă mai ţin
picioarele!‖ Şi-şi ştergea întruna balele. Dar iată că deodată
auzi un geamăt: jos, pe pământ, o muiere azvârlise lucrurile
de pe ea, ieşise pe terasă aproape goală şi scosese un oftat.
De îndată, pe bunul meu Zeus îl cuprindea mila: „Mizeria
dracului, iar trebuie să cobor pe pământ! numai ce-l auzeai
gemând. E-o muiere care se tânguie, trebuie să mă duc s-o
mângâi!‖ Azi aşa, mâine aşa, până ce l-au uscat de tot
muierile. Şi-a paradit şalele, a început să verse, a paralizat şi
a murit. Atunci a venit Hristos, urmaşul lui. Văzând în ce
237
stare jalnică a ajuns bătrânul, a strigat: „Feriţi-vă de muieri!‖
Admiram agerimea de spirit a lui Zorba şi mă tăvăleam de
râs.
— Poţi să râzi mult şi bine, jupâne! Dar dacă Dumnezeu-
Diavolul o face aşa încât să fie meargă bine afacerile – nu văd
cum, dar în sfârşit – ştii ce prăvălie deschid? O Agenţie de
căsătorii! Toate bietele muieri care nu şi-au putut dibui un
soţ or să vină la mine: fetele bătrâne, pocitele, cele cu
picioarele strâmbe, zbanghiile, şontoroagele, cocoşatele, iar
eu o să le primesc într-un salonaş cu o grămadă de poze pe
pereţi înfăţişând băieţi care mai de care mai chipeşi, şi-o să
le zic: „Alegeţi-l, dragele mele, pe cel care vă place, alegeţi-l, şi
eu voi face demersurile să vă devină soţ‖. După aia, dau eu
de-un voinic să semene cât de cât cu ăla, îl înţolesc ca-n
poză, îi dau parale şi-i zic: „Strada cutare, numărul cutare,
dai fuga la Cutare şi-o giugiuleşti. Fără mutre, eu plătesc. Te
culci cu ea. Îi înşiri toate drăgălăşeniile pe care bărbaţii le
spun muierilor şi pe care ea, biata creatură, nu le-a auzit
niciodată. Jură-i că te însori cu ea. Dă-i un pic de plăcere,
nefericitei, din acea plăcere pe care şi caprele o cunosc, până
şi broaştele ţestoase, şi urechelniţele.‖ Şi dacă s-ar ivi cumva
vreo mârţoagă bătrână în genul Bubulinei noastre, pe care
nimeni, nici pentru tot aurul din lume, n-ar primi s-o
consoleze, ei bine, mi-aş face semnul crucii şi mi-aş lua eu
sarcina, eu, directorul Agenţiei. I-ai auzi atunci pe toţi
nătăfleţii zicând: „Ia uite la el! Boşorog stricat! Dar n-are ochi
să vadă, nici nas să miroasă? – Ba da, şleahtă de gugumani,
am ochi! Ba da, oameni fără inimă, am nas! dar mai am şi-o
inimă şi mi-e milă de ea! Şi când ai inimă, poţi să ai toate
nasurile şi toţi ochii din lume, n-ajută la nimic!‖ Iar când oi
ajunge şi eu neputincios de tot de-atâta zbenguială, şi-oi da
ortul popii, Sfântul Petru, cel ce ţine cheile, o să-mi deschidă
porţile raiului: „Intră, sărmane Zorba, o să-mi zică, întră,
Zorba, mare martir, vino să te aşezi alături de confratele tău
Zeus! Odihneşte-te, viteazul meu, ai trudit pe pământ de-ai
dat în brânci, primeşte binecuvântarea mea!‖
238
 Zorba vorbea. Fantezia lui întindea curse în care se
prindea singur. Începea, încet-încet, să creadă în propriile
scorneli, amuzat şi emoţionat. În clipa când trecurăm prin
faţa smochinului Dom‘şoarei oftă şi ridică mâna de parcă ar
fi depus un jurământ:
— Nicio grijă, Bubulina mea, bătrână luntre putredă şi
maltratată! Nicio grijă, te voi alina! Cele patru mari puteri te-
au părăsit, tinereţea te-a părăsit, bunul Dumnezeu te-a
părăsit, eu, Zorba, n-o să te părăsesc!
Trecuse de miezul nopţii când am ajuns pe plaja noastră.
Începu să bată vântul. De-acolo, din Africa, venea vântul cald
de miazăzi care umfla pomii, viile, sânii Cretei, întreaga
insulă, scăldată în mare, primea înfiorată adierea călduţă a
vântului care împingea în sus seva. Zeus, Zorba şi vântul de
miazăzi se contopeau şi desluşeam, foarte precis, în noapte,
un chip grav de bărbat cu barbă neagră, cu păr negru uleios,
cave se aplecă cu buzele roşii şi calde asupra doamnei
Hortense, Pământul.

239
 XX

De cum ajunserăm, ne culcarăm, Zorba îşi frecă mâinile

cu satisfacţie.
— A fost o zi bună, jupâne! O zi plină, ce mai! Ia gândeşte
un pic: azi-dimineaţă am fost la dracu-n praznic, la
mănăstire, şi l-am vârât pe Egumen în cofă – n-are decât să
ne afurisească! După aia, am coborât, am găsit-o pe madam
Bubulina, ne-am logodit. Poftim, iaca inelul! Aur de prima
calitate. Îi mai rămăsese două lire englezeşti, zicea ea, dintre
cele pe care i le dăduse amiralul englez la sfârşitul veacului
trecut. Le păstra pentru înmormântare, dar a preferat să le
dea bijutierului să facă inele. Taină de nepătruns omul ăsta!
— Culcă-te, Zorba, am zis. Linişteşte-te! De-ajuns pentru
azi. Mâine avem o ceremonie solemnă: înfigem primul stâlp al
telefericului. I-am trimis vorbă părintelui Ştefan să vină.
— Bine-ai făcut, jupâne, bine gândit! Să vină popa cioc-de-
ţap, să vină şi dregătorii satului; o să împărţim şi lumânările,
să le aprindă. Una, alta, face impresie: ne consolidează
afacerea. Nu te uita ce fac eu; eu am un Dumnezeu al meu şi
un Diavol al meu. Dar oamenii…
Pufni în râs. Nu putea să doarmă, creierul lui era în
fierbere.
— Iaca, răposatul bunicu-meu, zise el după o clipă, fie-i
ţărâna uşoară! Era un destrăbălat, şi el, ca mine; şi cu toate
astea, şnapanul s-a dus la Sfântul Mormânt şi a devenit
hagiu, Dumnezeu ştie cu ce scop! Când s-a înapoiat în sat,
unul dintre cumetrii săi, un hoţ de capre, care nu făcuse
nimic bun în viaţa lui, i-a zis: „Ei, cumetre, mi-ai adus şi mie
o bucată din Sfânta Cruce a Mormântului? – Se putea să nu-
ţi aduc? a zis bunicu-meu viclean. Cum era să te uit taman
pe tine? Vino diseară la mine, ia-l şi pe popă să-şi dea
240
binecuvântarea şi ţi-o dau. Adu şi un purceluş fript şi nişte
vin, să cinstim treaba cum se cuvine.‖ Seara bunicu-meu se
întoarce acasă. Taie din uşa lui roasă toată de carii o
bucăţică de lemn, nu mai mare decât un bob de orez, o
înveleşte într-un ghemotoc de câlţi, toarnă deasupra o
picătură de ulei şi aşteaptă. Nu după multă vreme, iată-l şi
pe cumătru venind cu popa, cu purceluşul şi cu vinul. Popa
îşi pune patrafirul şi-şi dă binecuvântarea. Are loc înmânarea
preţioasei bucăţele de lemn, după care se reped cu toţii la
purcel. Ei bine, poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, jupâne!
Cumătrul s-a ploconit în faţa bucăţelei de uşă, după aia şi-a
legat-o de gât şi din ziua aceea a fost alt om. S-a schimbat de
nu-l mai cunoşteai. A apucat calea munţilor, s-a unit cu
armatolii şi cu klefţii, a dat foc satelor turceşti. Alerga,
neînfricat, prin noianul împuşcăturilor. De ce s-ar fi temut?
Purta o bucată din Sfânta Cruce la el, nu-l putea atinge
glontele.
Zorba izbucni în hohote de râs.
— Ideea e totul, zise el. Ai credinţă? Atunci o aşchie de uşă
ponosită devine moaşte sfinte. N-ai credinţă? Toată Sfânta
Cruce nu-i decât o uşă ponosită.
Îl admiram pe acest om, al cărui creier funcţiona cu atâta
siguranţă şi îndrăzneală şi al cărui suflet, în orice loc l-ai fi
atins, scăpăra scântei.
— Ai fost vreodată în război, Zorba?
— Parcă mai ştiu? răspunse el încruntându-se. Nu-mi
aduc aminte. Care război?
— Mă rog, vreau să spun, te-ai luptat pentru patrie?
— Ce-ar fi să schimbi vorba? Prostii trecute, prostii uitate.
— Tu numeşti asta prostii, Zorba? Nu ţi-e ruşine? Aşa
vorbeşti tu despre patrie?
Zorba ridică capul şi se uită la mine. Stăteam lungit în pat
şi deasupra mea ardea lampa cu gaz. Mă privi o bună bucată
de timp cu asprime, apoi, apucându-şi mustăţile cu toată
mâna:
— Eşti un naiv şi un pedant, jupâne, să-mi fie cu iertare,
241
zise el în cele din urmă. Tot cerţi spun eu, degeaba îţi spun.
— Cum aşa? protestai cu. Înţeleg foarte bine, Zorba!
— Da, înţelegi cu capul. Zici: „Asta-i drept, asta nu-i drept;
asta-i aşa sau asta nu-i aşa; ai dreptate sau n-ai dreptate‖.
Dar cu asta ce-am făcut? Eu, în timp ce vorbeşti tu, mă uit la
mâinile, la pieptul tău. Ei bine, ce fac ele? Rămân mute. Nu
spun nimic. Parcă n-ar avea nicio picătură de sânge în ele. Şi
atunci, cu ce vrei să înţelegi? Cu capul? Pff!
— Hai, vorbeşte limpede, Zorba, nu încerca să te eschivezi!
m-am răstii eu ca să-l aţâţ. Cred că nu-ţi stă prea mult la
inimă patria, pungăşule!
Se înfurie şi izbi cu pumnul în perele de făcu să zbârnâie
bidoanele de tinichea.
— Eu, aşa cum mă vezi, vociferă el, am brodat cu fire de
păr din capul meu biserica Sfânta Sofia pe-o bucată de pânză
şi-am purtat-o asupra mea, legată de gât, la piept, ca
talisman. Aşa cum mă vezi, dragul meu, cu labele astea
groase am brodat-o, şi cu păr din chica asta, care era pe
vremea aceea neagră ca smoala. Eu, ăsta care-ţi vorbesc, am
colindat cu Paolo Melas10 prin toţi-coclaurii Macedoniei – un
voinic zdravăn, un găligan mai înalt decât baraca, aşa
arătam – cu fustanelă, fes roşu în cap, cu podoabe de argint,
cu talismane, cu un iatagan, cu cartuşiere şi pistoale la brâu.
Eram acoperit cu zale de fier, de argint, cu tot felul de cuie, şi
când păşeam, zdrăngănea totul pe mine de ziceai că trece o
armie! Iată, priveşte… priveşte!
Îşi desfăcu cămaşa şi-şi dădu jos pantalonii.
— Adu încoa lampa! porunci el.
Am apropiat lampa de trupul uscăţiv şi bronzat: cicatrice
adânci, urme de gloanţe, tăieturi de sabie, un ciur în toată
puterea cuvântului.
— Priveşte acu în partea ailaltă!
Se întoarse şi-mi arătă spinarea.
— Vezi, pe spate nici cea mai mică zgârietură. Pricepi? Acu

10 Ofiţer grec care s-a distins în luptele cu comitagii bulgari.

242
poţi să iei lampa. Prostii! urlă el furios. O ruşine! Dragul
meu, când o să devină omul cu-adevărat om? Îmbrăcăm
pantaloni, ne punem gulere scrobite, pălării în cap, dar tot
măgari suntem, lupi, vulpi, porci. Croiţi, vezi dumneata,
după chipul şi asemănarea Domnului! Cine? Noi? Să mori de
râs!
Părea că amintiri înspăimântătoare îi vin în minte şi-l aduc
tot mai mult la disperare; bolborosea printre dinţii şubrezi şi
găunoşi cuvinte de neînţeles.
Se ridică, luă sticla de apă, bău cu înghiţituri rare; după
care, răcorit, se linişti un pic.
— Oriunde mă atingi, zise el, urlu. Sunt tot numai o rană
şi-o umflătură, şi tu-mi vorbeşti de muieri! Eu, când am
simţit că sunt un bărbat cu-adevărat, nici n-am mai întors
capul să mă uit la ele. Le-atingeam un minut, aşa, în treacăt,
ca un cocoş, şi-o tuleam. „Şirete împuţite, îmi ziceam, vor să-
mi sugă toată vlaga, puah! Ducă-se pe pustii!‖ Aşa că am
luat arma în mâini şi pe-aci ţi-e drumul! Am intrat în
rezistenţă ca luptător. Într-o bună zi, pe înserat, intru într-
un sat bulgăresc şi mă pitesc într-un staul de vite, chiar în
casa popii, el însuşi un crâncen comitagiu, o fiară setoasă de
sânge. Noaptea, îşi lepăda anteriul, se îmbrăca în cioban, se
înarma şi intra în satele greceşti. Dimineaţa, se întorcea
înainte de ivirea zorilor, şiroind de sânge şi noroi, şi se ducea
să slujească liturghia. Cu câteva zile înainte de sosirea mea,
omorâse un învăţător grec în pat, în timp ce dormea. Aşa că
intru în staulul popii, mă întind pe bălegar, în dosul boilor, şi
aştept. Pe seară, iacătă-l pe popa meu intrând să dea de
mâncare la vite. Mă năpustesc asupra lui, îl înjunghii ca pe-o
oaie, îi tai urechile şi le vâr în buzunar. Făceam colecţie de
urechi bulgăreşti, pricepi; aşa că iau urechile popii şi o şterg.
Câteva zile mai târziu, intru în acelaşi sat, ziua-n amiaza
mare, chipurile ca negustor ambulant. Îmi lăsasem armele
sus în munţi şi coborâsem să cumpăr pâine, sare şi cizme
pentru camarazi. În faţa unei case zăresc cinci ţânci
îmbrăcaţi în negru, cu picioarele goale, care se ţineau de
243
mână şi cerşeau. Trei fetiţe şi doi băieţaşi. Al mai mare cred
că n-avea mai mult de zece ani, ăl mai mic era încă bebeluş.
A mai mare dintre fete îl ţinea în braţe, îl săruta şi-l mângâia
să nu plângă. Nu ştiu cum, vrea inspiraţie divină se vede
treaba, mi-a dat prin cap să mă apropiu de ei.
„Ai cui sunteţi voi, copilaşi?‖ îi întreb pe bulgăreşte.
Al mai mare dintre băieţi înălţă căpşorul:
„Al popii pe care l-au înjunghiat zilele trecute în staul‖,
răspunse el.
M-au podidit lacrimile. Pământul a început să se rotească
ca o moară de vânt. M-am rezemat de perete şi nu s-a mai
rotit.
„Apropiaţi-vă, copii, zic cu, veniţi lângă mine.‖
Scot punga de la brâu; era plină de lire turceşti şi de
megidii. Îngenunchez şi-o deşert toată pe jos.
„Ia, luaţi, strig eu, luaţi! luaţi!‖
Copiii se aruncă la pământ şi încep să adune lirele şi
megidiile.
„Sunt pentru voi, sunt pentru voi! strigam eu. Luaţi totul!‖
După aia le-am lăsat coşul cu ce fleacuri mai aveam prin
el:
„Şi astea toate-s pentru voi, luaţi-le!‖
Şi dispar degrabă. Ies din sat, desfac cămaşa, o smulg de
la gât pe Sfânta Sofia pe care-o brodasem, o rup în bucăţele,
o zvârl în aer şi-o iau la goană. Mai gonesc şi-acu…
Zorba se rezemă de perete şi se întoarse spre mine:
— Aşa m-am eliberat, zise el.
— Eliberat de patrie?
— Da, de patrie, răspunse el cu un glas hotărât şi calm.
Şi după o clipă:
— Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec
prin ciur. Cu cât trece vremea, cu-atât e sita mai deasă.
Lepăd tot ce-i rău în mine. Cum să-ţi spun? Mă eliberez,
devin bărbat.
Ochii lui Zorba străluceau, râdea satisfăcut cu gura până
la urechi.
244
 După o clipă de tăcere a reînceput. Simţea inima
revărsându-i-se, nu-i putea porunci:
— A fost o vreme când ziceam: ăsta-i turc, ăsta-i bulgar,
ăsta-i grec. Am săvârşit lucruri de ţi se ridică părul măciucă,
jupâne. Am înjunghiat, am jefuit, am dat foc satelor, am
siluit muieri, am nimicit familii întregi. Pentru ce? Pe motiv
că-s bulgari, că-s turci Fuah! lua-te-ar dracu de ticălos, îmi
spun. adeseori în sinea mea ocărându-mă. Lua-te-ar dracu
de idiot! Acu îmi zic aşa: ăsta-i om de treabă, ăsta-i un
nemernic. Că-i bulgar, că-i grec, nu fac deosebirea. E om
bun? E om rău? E tot ce întreb azi. Şi chiar întrebarea asta,
acu că îmbătrânesc, ţi-o jur pe bucata de pâine pe care-o
mănânc, îmi pare că încep să n-o mai pun. Dragul meu, că-s
buni sau răi, îi plâng pe toţi. Când văd un bărbat, chiar când
mă fac că nu-mi pasă, se rupe inima-n mine. Iaca, îmi zic, şi
nefericitul ăsta mănâncă, bea, iubeşte, se teme; şi el are un
Dumnezeu al lui şi un Diavol al lui, şi el o să-şi pună într-o
bună zi mâinile pe piept şi-o să fie vârât ţeapăn în pământ,
şi-o să-l mănânce viermii. Ei, sărmanul! Toţi suntem fraţi.
Toţi, carne pentru viermi! Şi dacă-i o muiere, ah! atunci, te-
asigur, îmi vine să urlu. Măria-ta mă sâcâie la tot momentul
că-mi sunt dragi muierile. Cum să nu-mi fie dragi, omule?
Că-s făpturi slabe, care nu ştiu ce fac şi care se dăruie fără
nicio împotrivire numai ce le apuci de-un sân. Altă dată,
intru tot aşa într-un sat bulgăresc. Un grec, mai-marele
satului, care mă văzuse, un ticălos, mă denunţă, şi încep să
împresoare casa în care locuiam. Mă urc pe terasă, mă
strecor de pe-un acoperiş pe altul; era lună plină, sar din
terasă în terasă ca o pisică. Dar îmi dibăcesc umbra, se
caţără pe acoperiş şi deschid focul. Atunci, ce fac? Mă arunc
într-o curte. Acolo, o bulgăroaică culcată, în cămaşă de
noapte. Mă vede, deschide gura să ţipe, dar eu întind braţul
şoptindu-i: „Fie-ţi milă! Fie-ţi milă! Nu ţipa!‖ şi-o apuc de
sân. Muierea păleşte, o lasă puterile: „Intră, îmi zise ea
încetişor, intră, să nu ne vadă…‖ Intru, ea mă ţine strâns de
mână: „Eşti grec?‖ mă întreabă. „Da, grec, să nu mă
245
denunţi.‖ O apuc de mijloc, ea nu zice nimic. M-am culcat cu
ea şi-mi tremura inima de duioşie: „Iată, îmi ziceam, iată,
Zorba, afurisitule, asta înseamnă muiere, asta înseamnă
făptură omenească! Ce neam e? Bulgăroaică? Grecoaică?
Papuaşă? Totuna-i, băieţaş! E-o făptură omenească, o
făptură omenească care are o gură, sâni, care iubeşte. Nu ţi-
e ruşine să ucizi? Ticălosule!‖ Iată ce-mi spuneam în timp ce
eram cu ea, la căldura trupului ei. Dar patria nu-mi dădea
pace. Am plecat de dimineaţă cu hainele pe care mi le-a dat
bulgăroaica, care era văduvă. A scos din cufăr hainele
răposatului, mi le-a dat şi mi-a cuprins genunchii cu braţele
rugându-mă să mă întorc. Da, da, m-am întors, noaptea
următoare. Eram patriot, pricepi, o fiară sălbatică, m-am
întors cu un bidon de gaz şi-am dat foc satului. Trebuie să fi
ars şi ea, nefericita.
O chema Ludmila.
Zorba oftă. Îşi aprinse o ţigară, trase două-trei fumuri şi-o
azvârli.
— Patria, spui… Dai crezare tuturor balivernelor din
terfeloagele tale! Mie trebuie să-mi dai crezare. Câtă vreme
vor fi lupte, omul va rămâne o fiară, o fiară crâncenă… Eu
însă, slavă Domnului! sunt eliberat, s-a isprăvit! Dar tu?
N-am răspuns. Îl invidiam pe omul care se afla acolo, în
faţa mea, şi care trăise cu-adevărat – luptând, ucigând,
îmbrăţişând – tot ceea ce eu mă străduiam să aflu cu
ajutorul hârtiei şi al cernelii. Toate problemele pe care eu mă
sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic şi pironit în
scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munţilor, sub
cerul liber, cu sabia în mână.
Am închis ochii, nemângâiat.
— Dormi, jupâne? făcu Zorba necăjit. Şi eu, dobitocul, care
stau şi-mi bat gura!
S-a lungit, mormăind şi, puţin după aceea, l-am auzit
sforăind.
N-am putut să închid ochii toată noaptea. O privighetoare
care se auzea pentru prima oară în seara aceea umplu
246
singurătatea noastră cu o tristeţe neîndurătoare şi simţii
deodată că-mi curg lacrimile.
Mă înăbuşeam, în zori m-am sculat şi, din uşă, am
contemplat marea şi pământul. Mi se părea că lumea se
schimbase într-o noapte. În faţa mea, pe nisip, o mică tufă de
scaieţi, ieri încă prăpădită şi mohorâtă, se acoperise de
minuscule floricele albe. În aer plutea un îndepărtat şi suav
parfum de lămâi şi portocali înfloriţi. Am înaintat, am făcut
câţiva paşi. Nu mă mai săturam de minunea veşnic reînnoită.
Deodată, am auzit în spate un strigăt voios. M-am întors.
Gol până la brâu, Zorba se sculase, se repezise şi el la uşă şi
privea, emoţionat, noua primăvară.
— Ce e asta? exclamă el, uimit. Minunea asta, jupâne,
albastrul care se mişcă acolo, cum se cheamă? Mare? Mare?
Şi ăsta cu şorţ verde înflorat? Pământ? Cine e artistul care le-
a făcut? Pe cinstea mea, jupâne, e prima oară că văd asta.
I se umeziseră ochii.
— Ei! Zorba, i-am strigat, ai înnebunit?
— De ce râzi? Nu vezi? E-o vrăjitorie pe undeva, jupâne.
O zbughi afară, Şi-ncepu să ţopăie, se dădu de-a dura prin
iarbă, ca un mânz de primăvară.
Soarele îşi făcu apariţia. Am întins palmele să se
încălzească. Crengile înmugureau, piepturile se umflau,
sufletul înflorea şi el ca un copac; simţeai că sufletul şi
corpul sunt plămădite din aceeaşi substanţă.
Zorba se ridicase, cu părul plin de rouă şi de pământ.
— Iute, jupâne! îmi strigă el, să ne îmbrăcăm, să facem
fercheşi. Azi e sfeştania. Popa şi dregătorii satului se vor
grăbi să vină. Dacă ne-ar vedea tăvălindu-ne prin iarbă, ce
ruşine pentru Societate! Haide, să scoatem gulerele scrobite
şi cravatele! Să scoatem măştile de oameni serioşi! Nu face
nimic dacă n-ai cap; pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită
un scuipat.
Ne îmbrăcarăm, muncitorii sosiră, dregătorii satului îşi
făcură apariţia.
— Fii cuminte, jupâne, ţine-ţi râsul, nu trebuie să ne
247
facem, zău aşa, de batjocură.
În faţă mergea popa Ştefan în anteriu-i jegos cu buzunare
adânci. La sfeştanii, înmormântări, căsătorii, botezuri,
arunca în aceste hăuri, una peste alta, tot ce! se oferea:
stafide, colaci, brânzoaice, castraveţi, chifteluţe de carne,
drajeuri, iar seara, baba Papadia, consoarta lui, îşi punea
ochelarii pe nas şi descâlcea totul ronţăind.
În spatele popii, dregătorii Kondomanolio, cafegiul, om
umblat, căci se dusese până la Canea şi-l văzuse pe prinţul
George; moş Anagnosti, în cămaşa lui cu mâneci largi albă ca
zăpada, calm şi zâmbitor. Grav, solemn, învăţătorul cu
reteveiul lui; şi, ultimul, cu mersul lui tacticos şi apăsat,
înainta Mavrandoni. Purta o năframă neagră pe cap, o
cămaşă neagră, cizme negre. Salută din vârful buzelor,
amarnic şi fioros, şi se ţinu deoparte, cu spatele la mare.
— În numele Domnului nostru Iisus Hristos! rosti Zorba
cu un ton solemn.
Porni în fruntea cortegiului şi toţi îl urmară într-o
reculegere religioasă.
Amintiri seculare ale unor sărbători magice se trezeau în
acele piepturi ţărăneşti. Stăteau toţi cu ochii aţintiţi asupra
popii de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă înfruntând şi
izgonind puteri invizibile. Cu mii şi mii de ani în urmă,
vrăjitorul ridica braţele, stropea aerul cu sfeştocul,
bolborosea cuvinte tainice şi atotputernice, iar duhurile rele
se făceau nevăzute, în timp ce, ivite din ape, din pământ, din
aer, duhurile binefăcătoare dădeau fuga în ajutorul omului.
Sosirăm în dreptul gropii săpate lângă mare, sortită să
primească primul stâlp al telefericului. Muncitorii ridicară un
mare trunchi de pin şi-l înfipseră în groapă. Popa Ştefan îşi
puse patrafirul, apucă sfeştocul şi se porni, cu ochii la stâlp,
să-şi cânte ruga:
— „Aşază-l, Doamne, pe-o stâncă tare, pentru ca nici
vântul, nici apa să nu-l poată clinti… Amin!‖
— Amin! vociferă Zorba închinându-se.
— Amin! mormăiră notabilii.
248
 — Amin! făcură muncitorii, ultimii.
— Dumnezeu să vă binecuvânteze munca şi să vă dea
bunurile lui Abraham şi ale lui Isaac! făcu urarea popa
Ştefan, şi Zorba îi vârî în mână o bancnotă.
— Doamne ajută! rosti popa mulţumit.
Ne-am întors la baracă şi Zorba a oferit câte-un pahar cu
vin şi gustări de post – calcan prăjit, calmari fripţi, fasole
bătută, măsline. După care, oficialităţile s-au întors acasă
alene, de-a lungul ţărmului. Ceremonia magică luase sfârşit.
— Am scos-o bine la capăt! făcu Zorba frecându-şi mâinile.
Se dezbrăcă, îşi puse hainele de lucru şi luă cazmaua.
— Haideţi, băieţi! le strigă el muncitorilor, să ne facem
cruce şi înainte!
Cât a fost ziua de lungă, Zorba n-a ridicat capul. A muncit
cu frenezie. Din cincizeci în cincizeci de metri, muncitorii
săpau gropi şi înfigeau stâlpi, îndreptându-se în linie dreaptă
spre vârful muntelui. Zorba măsura, calcula, dădea ordine.
N-a mâncat, n-a fumat, nu şi-a tras sufletul toată ziua. Era
cufundat în muncă.
— Pentru că se face treaba pe jumătate, îmi spunea el
uneori, că-şi spun oamenii oful pe jumătate, că-s păcătoşi
sau cinstiţi pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnică în
care e acum. Mergi până la capăt, loveşte cu putere, nu-ţi fie
teamă, şi vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de-o sută de ori
mai scârbă de-o jumătate de drac decât de-un drac şi
jumătate!
Seara, când s-a întors de la lucru, s-a culcat pe nisip,
zdrobit de oboseală.
— O să dorm aici, zise el, până s-o face ziuă şi-om lua
treaba de la capăt. O să alcătuiesc şi nişte echipe de noapte.
— Dar de ce atâta grabă, Zorba?
Şovăi o clipă.
— De ce? Ei bine, ca să văd dacă am calculat bine
înclinarea. Dac-am sfeclit-o, suntem pierduţi, jupâne. Cu cât
o s-o ştiu mai iute, cu-atât mai bine.
Mâncă zorit, cu lăcomie, şi, nu mult după aceea, ţărmul
249
răsună de sforăiturile lui. În ce mă priveşte, am mai stat o
mulţime să urmăresc stelele pe cer. Îl vedeam întreg,
mişcându-se încet, cu toate constelaţiile lui – şi ţeasta
capului meu, ca o cupolă de observator astronomic, se mişca,
şi ea, în acelaşi timp cu stelele. „Priveşte mersul astrelor ca şi
cum te-ai roti odată cu ele…‖ Această frază a lui Marc-
Aureliu îmi umplu sufletul de armonie.

250
 XXI

Era prima zi de Paşti. Zorba se făcuse fercheş. Îşi pusese

nişte ciorapi groşi de lână, de culoarea pătlăgelei vinete, pe
care i-i tricotase, spunea el, una dintre cumetrele lui
macedonene. Se foia încolo şi încoace, nerăbdător, pe-un
dâmb de lângă plajă. Punea mâna streaşină la ochi, pe
deasupra sprâncenelor stufoase, şi pândea, colo, spre sat.
— Întârzie, bătrâna otarie, întârzie, putoarea, întârzie,
flamura zdrenţuită…
Un fluturaş nou-născut îşi luă zborul şi dădu să se aşeze
pe mustaţa lui Zorba. Dar, gâdilat, acesta pufni pe nări şi
fluturaşul fâlfâi domol, pierzându-se în lumină.
O aşteptam pe madam Hortense în ziua aceea să
sărbătorim Paştele cu ea. Pregătiserăm un miel la frigare,
întinseserăm o faţă albă de masă pe nisip, vopsiserăm ouă.
Luaserăm hotărârea, jumătate în glumă, jumătate
emoţionaţi, să-i facem în ziua aceea o primire de gală. Pe
plaja ceea solitară, sirena noastră durdulie, parfumată; uşor
stafidită, exercita asupra noastră o ciudată atracţie. Când nu
era cu noi, lipsea ceva – un miros de colonie, o pată roşie, o
legănare icnită, ca de raţă, un glas răguşit şi doi ochi
acidulaţi şi spălăciţi.
Tăiaserăm aşadar câteva crengi de mirt şi de dafin şi
înălţaserăm un arc de triumf pe sub care trebuia să treacă.
Deasupra arcului înfipseserăm patru drapele – englez,
francez, italian, rusesc – şi la mijloc, mai sus, o lungă pânză
albă cu dungi albastre. Evident că n-aveam tun, dar
hotărâserăm să ne urcăm pe movilă şi să tragem o salvă cu
nişte puşti împrumutate, de îndată ce otaria noastră îşi va
face legănătoarea-i apariţie pe ţărm. Spre a-i reînvia pe acea
plajă solitară măreţia de odinioară, pentru ca şi ea, nefericita,
251
să se amăgească o clipă şi să-şi închipuie că a redevenit
femeie tânără, rumenă, cu sâni pietroşi, cu pantofiori de lac
şi ciorapi de mătase. Ce preţ ar avea, nu-i aşa, Învierea
Mântuitorului, dacă n-ar da semnalul reînvierii în noi a
tinereţii şi a bucuriei? Dacă n-ar ajuta unei bătrâne cocote
să-şi regăsească cei douăzeci de ani ai el?
— Întârzie, hoaşca bătrână, întârzie, putoarea, întârzie,
flamura zdrenţuită… bombănea la fiece clipă Zorba,
ridicându-şi ciorapii de culoarea pătlăgelei vinete care-i
cădeau.
— Vino şi te-aşază, Zorba! Vino să fumezi o ţigară la
umbra roşcovului. Trebuie să se ivească dintr-o clipă într-
alta.
Aruncă o ultimă privire plină de speranţă drumului
dinspre sat şi veni să se aşeze sub roşcov. Se apropia amiaza,
era cald. În depărtare se auzeau, voioase, zglobii, clopotele de
Paşti. Când şi când, vântul aducea cu el sunetele lirei
cretane, întregul sat fremăta ca un stup de primăvară.
Zorba dădu din cap.
— S-a isprăvit, s-a dus vremea când sufletul meu învia de
fiecare sărbătoare a Paştilor odată cu Hristos, s-a isprăvit!
zise el. Acu numai carnea din mine învie. Natural, se găseşte
câte unul să plătească un rând, şi încă un rând; numai ce-
aud: ia bucăţica asta, mai ia-o şi pe-asta, şi mă îndop cu
crăpelniţă mai multă, mai gustoasă, care nu devine toată
murdărie. Mai rămâne câte ceva, mai scapă câte ceva, care
devine haz, dansuri, cântece, ciondăneală – şi cam asta
numesc eu înviere.
Se sculă în picioare, privi în zare, se încruntă:
— Un puştan care vine alergând, zise el, i-o porni în
întâmpinarea mesagerului.
Băieţelul, ridicându-se în vârful picioarelor, şopti ceva la
urechea lui Zorba, oare sări furios.
— Bolnavă? urlă el. Bolnavă? Cară-te de-aci că-ţi rup
gâtul!
Şi întorcându-se spre mine:
252
 — Jupâne, mă reped până în sat să văd ce-a păţit bătrâna
otarie… Un pic de răbdare. Dă-mi două ouă roşii, să ciocnesc
cu ea. Mă întorc!
Vârî ouăle roşii în buzunar, îşi ridică ciorapii de culoarea
pătlăgelei vinete şi plecă.
Am coborât dâmbul şi m-am lungit pe pietrele reci. Adia
un vânt slab, marea făcea vălurele, doi pescăruşi se aşezară
pe ele şi începură să se legene, cu guşa umflată, însoţind cu
voluptate ritmul mării.
Bănuiam, cu invidie, marea satisfacţie cu care îşi înmoaie
burţile în apa răcoroasă. În timp ce mă uitam la pescăruşi,
gândeam: „Iată calea de urmat, să găseşti ritmul cel mare şi
să-l urmezi, încrezător‖.
După o oră Zorba îşi făcu apariţia, mângâindu-şi mustăţile
cu un aer satisfăcut.
— A răcit, săraca. O nimica toată. În ultimele zile, cât a
ţinut Săptămâna Mare, cât e ea de franţuzoaică, s-a dus la
denii, în cinstea mea, zicea. Şi a răcit. Aşa că i-am pus nişte
ventuze, am frecţionaţi-o cu ulei de candelă, i-am dat un
păhărel cu rom şi mâine o să fie sănătoasă tun. Ei,
mârţoaga, e nostimă în felul ei: s-o fi auzit cum mai gângurea
ca o porumbiţă în timp ce-o frecţionam, o gâdila chipurile!
Ne-am aşezat la masă şi Zorba a umplut paharele.
— În sănătatea ei! s-o ia dracu cât mai târziu cu putinţă!
zise el cu duioşie.
Mâncam şi beam de-o bună bucată de timp fără să
scoatem o vorbă. Vântul ne aducea, ca un bâzâit de albine,
sunetele îndepărtate şi pasionate ale lirei. Hristos învia şi pe
terase, mielul pascal şi colacii de Paşti se transformau în
cântece de dragoste.
După ce a mâncat şi a băut bine, Zorba a ciulit imensa-i
ureche păroasă:
— Lira… a şoptit el, se joacă în sat!
S-a ridicat brusc. I se urcase vinul la cap.
— La spune, ce stăm noi doi aici singuri cuc? strigă el. Hai
la joc! Ţie nu ţi-e milă de miel? Cum adică, îl laşi să se ducă
253
pe apa sâmbetei! Hai, vino! să se transforme în joc şi cântec!
Zorba a înviat!
— Potoleşte-te, Zorba, zănaticul, ce, ai înnebunit?
— Pe cinstea mea, nu de mine-i vorba, jupâne, dar mi-e
ciudă pentru miel, mi-e ciudă pentru ouăle roşii, pentru
colacii de Paşti şi pentru brânza cu smântână! Ţi-o jur, dacă
n-aş fi mâncat decât pâine cu măsline, aş fi zis: „Ei, hai la
culcare! Ce nevoie am să petrec?‖ Nu-s decât nişte măsline şi
pâine, nu-i aşa? ce te poţi aştepta de la ele? Dar e păcat, te
asigur, să-ţi baţi joc de-un chiolhan ca cel de azi! Hai să
prăznuim Învierea, jupâne!
— N-am chef azi. Du-te tu, joacă şi pentru mine!
Zorba mă apucă de braţ şi mă ridică:
— Hristos a înviat, băieţaş! Ah! de ce n-am cu anii tăi! Să
mă avânt cel dintâi în toate! în muncă, în vin, în dragoste, şi
să n-am teamă nici de Diavol, nici de Dumnezeu. Iată ce
înseamnă tinereţea!
— Vorbeşte mielul din tine, Zorba! A devenit sălbatic, s-a
transformat în lup!
— Dragul meu, mielul s-a transformat în Zorba. Zorba e
cel care-ţi vorbeşte, te-asigur! Ascultă-mă! O să mă blestemi
după aia. Eu sunt Sindbad Marinarul. Nu că am străbătut
lumea în lung şi-n lat, nu, nicidecum! Dar am jefuit, am ucis,
am minţit, m-am culcat cu o grămadă de muieri, am încălcat
toate poruncile. Câte-s la număr? Zece? Ah! aş fi vrut să fie
douăzeci, cincizeci, o sută, şi să le încalc pe toate! Şi cu toate
astea, dacă există un Dumnezeu, n-am teamă nici atâtea să
mă înfăţişez înaintea lui, în ziua sorocită. Nu ştiu cum să-ţi
explic ca să pricepi. Toate astea, după mine, n-au nicio
importanţă. Catadicseşte bunul Dumnezeu să-şi bată capul
cu nişte rime şi să le ţină socoteală? Şi să se supere, să tune
şi să fulgere, să-şi facă inimă rea că ai făcut un pas greşit şi
ai nimerit peste muierea viermelui de-alături? Sau că ai
mâncat o bucată de carne în Vinerea Mare? Puah! Fugiţi de-
acolo, popi umflaţi de ciorbă!
— Bine, Zorba, am zis eu, ca să-l scot din sărite, bine,
254
Dumnezeu nu te întreabă ce-ai mâncat, dar ce-ai făcut?
— Ei bine, află de la mine că nici asta nu întreabă. Şi de
unde ştii tu una ca asta, mă Zorba, cizmă neinstruită ce eşti?
o să mă întrebi. Uite că ştiu, sunt sigur de asta, pentru că
eu, dacă aş fi avut doi feciori, unul cuminte, la locul lui,
econom, cucernic, şi altul puşlama, mâncău, curvar, tâlhar,
i-aş fi primit pe amândoi la masa mea, poţi să fii sigur, dar
nu ştiu de ce, mai la inimă mi-ar fi stat cel de-al doilea. Poate
fiindcă-mi seamănă? Dar cine îţi spune că eu nu semăn mai
mult cu bunul Dumnezeu decât popa Ştefan, care-şi petrece
zilele şi nopţile bătând mătănii şi adunând parale? Bunul
Dumnezeu prăznuieşte, după aia, făptuieşte nedreptăţi, face
dragoste, munceşte, îi plac lucrurile imposibile, la fel ca mie.
Mănâncă ce-i place, ia muierea pe care-o vrea. Vezi trecând o
muiere frumoasă de pică, îţi saltă inima-n piept, şi hop! se
cască pământul şi o înghite. Unde s-a dus? Cine a luat-o?
Dacă e una cuminte, se spune: a luat-o Dumnezeu. Dacă e-o
stricată, se spune: a luat-o Diavolul. Dar eu, jupâne, ţi-o
spun şi ţi-o repet: ce mi-e Dumnezeu, ce mi-e Diavolul,
totuna!
Am tăcut, muşcându-mi buzele de parcă aş fi vrut să
împiedic cuvintele să iasă. Cuvintele şi un strigăt puternic.
Un strigăt care să exprime ce? Blestem, bucurie, deznădejde
sau eliberare? Nu ştiam.
Zorba îşi luă ciomagul, îşi puse mândru căciula puţin într-
o parte, mă privi cu nespusă milă, şi avu o uşoară mişcare a
buzelor, de parcă ar fi vrut să adauge ceva. Dar nu zise nimic
şi se îndreptă cu paşi repezi, cu capul sus, spre sat.
Îi vedeam, în lumina după-amiezii în declin, mişcându-se
pe pietre, umbra uriaşă ce legăna ciomagul. Toată plaja, la
trecerea lui Zorba, prindea viaţă. Destul de multă vreme, am
stat cu urechea aţintită, pândindu-i paşii care se pierdeau
treptat. Deodată, în clipa în care m-am simţit singur, m-am
ridicat dintr-un salt. De ce? Să mă duc unde? Nu ştiam.
Mintea mea nu luase nicio hotărâre. Trupul era cel care se
ridicase brusc. El, el singur era cel care lua o hotărâre fără
255
să-mi ceară părerea.
— Înainte! zise el cu putere, ca şi cum ar fi dat o poruncă.
Am pornit spre sat cu un pas hotărât şi grăbit. Din, când
în gând, mă opream şi respiram primăvara. Pământul
mirosea a romaniţă, şi pe măsură ce mă apropiam de grădini,
parfumul de lămâi, de portocali şi de dafini înfloriţi mă
întâmpina în văluri. La apus, luceafărul de seară ţopăia plin
de voioşie.
„Mare, muiere, vin, muncă îndârjită!‖ Cuvintele lui Zorba
îmi veneau, fără să vreau, pe buze în timp ce mergeam.
„Mare, muiere, vin, muncă îndârjită! Să mă avânt cu capul
înainte în muncă, în vin, în dragoste, să n-am teamă nici de
Diavol, nici de Dumnezeu… iată ce înseamnă tinereţea!‖ Mi le
spuneam şi mi le repetam ca şi cum aş fi vrut să-mi dau
curaj, şi continuam să înaintez.
Deodată, ne-am oprit brusc, de parcă aş fi ajuns unde
voiam. Unde? Am privit: mă aflam în faţa grădinii văduvei. În
dosul îngrăditurii de stuf şi smochini un glas dulce de femeie
fredona. M-am apropiat, am dat frunzişul deoparte. Sub un
portocal se afla o femeie îmbrăcată în negru, cu piept bogat,
care tăia crengi înflorite şi cânta. În lumina asfinţitului i-am
zărit pieptul lucitor pe jumătate dezvelit.
Mi s-a tăiat respiraţia. „E o fiară sălbatică, mi-am zis, o
fiară sălbatică, şi o ştie. Ce biete creaturi, nebune,
extravagante, lipsite de rezistenţă sunt bărbaţii în faţa ei! La
fel ca anumite insecte – călugăriţa, lăcusta, păianjenul – şi
ea, ghiftuită şi nesăţioasă, trebuie, să-şi devoreze masculii în
zori.‖
Văduva îmi simţise oare prezenţa? Se întrerupse brusc din
cântat şi se întoarse. Într-o străfulgerare, privirile ni se
încrucişară. Am simţit că mi se înmoaie genunchii ca şi cum,
în dosul stufului, aş fi zărit o tigroaică.
— Cine e acolo? făcu ea cu glasul sugrumat.
Îşi trase broboada, acoperindu-şi pieptul. Se întunecă la
faţă.
Era cât pe-aci să plec. Dar cuvintele lui Zorba îmi umplură
256
dintr-odată sufletul. Mi-am recăpătat puterile. „Mare, muiere,
vin…‖
— Eu sunt, am răspuns. Eu sunt, deschide-mi!
Nici nu mi-au ieşit bine vorbele pe gură, că m-a cuprins
groaza. Am fost din nou gata s-o iau la fugă, dar m-am
stăpânit, ruşinat.
— Cine eu?
Făcu un pas, încet, prudent, înăbuşit; îşi lungi gâtul,
închise ochii pe jumătate să desluşească mai bine, şi mai
făcu un pas, aplecat înainte, la pândă.
Deodată chipul i se lumină. Scoase vârful limbi şi îşi linse
buzele.
— Patronul? zise ea cu un glas blând.
Mai înaintă un pas, ghemuită, gata să sară.
— Patronul? mai întrebă o dată, surd.
— Da.
— Vino!

Se luminase binişor. Zorba se întorsese şi fuma, aşezat în

faţa barăcii, privind marea. Părea că mă aşteaptă.
De cum îmi făcui apariţia, ridică capul şi mă fixă. Nările îi
fremătară ca unui ogar. Întinse gâtul, aspiră adânc, mă
adulmecă. Şi dintr-odată chipul! se lumină de parcă ar fi
putut să adulmece în mine mirosul văduvei.
Se ridică încet, zâmbi cu gura până la urechi şi întinse
braţele:
— Binecuvântarea mea! făcu el.
M-am culcat, am închis ochii. Auzeam răsuflarea liniştită a
mării, în ritm legănat, şi mă simţeam urcând şi coborând pe
suprafaţa ei ca un pescăruş. Astfel, legănat domol, am
adormit şi am avut un vis: se făcea că un soi de negresă
uriaşă stă pe vine; mi se părea că e un vechi templu ciclopic
de granit negru. Mă învârteam înspăimântat în jurul ei, ca să
găsesc intrarea. Nu eram mai mare decât degetul ei mic de la
picior. Deodată, în timp ce-i ocoleam călcâiul, am zărit o
poartă neagră, asemenea unei grote. Se auzi o voce groasă
257
care poruncea: „Intră!‖
Şi am intrat.
Pe la amiază m-am trezit. Soarele, intrat pe fereastră,
inunda cearşafurile şi izbea cu atâta forţă într-o oglindă
agăţată de perete încât părea c-o s-o fărâme în mii de
bucăţele.
Visul cu negresa uriaşă mi-a venit din nou în minte, marea
fremăta, am închis ochii şi mi s-a părut că sunt fericit. Îmi
simţeam trupul uşor şi satisfăcut, ca un animal care se linge
pe buze, întins la soare, după ce şi-a devorat prada. Mintea,
ca un trup şi ea, mi se odihnea, ghiftuită. Se părea că, la
întrebările sfâşietoare care o frământau, găsise un răspuns
minunat de simplu.
Toată bucuria nopţii trecute se revărsa din străfundul
fiinţei mele, se ramifica şi uda din belşug lutul din care sunt
plămădit. Lungit astfel, cu ochii închişi, mi se părea că aud
cum pârâie şi mi se lăţeşte fiinţa. În noaptea asta, pentru
prima oară, simţisem cu limpezime că sufletul e şi el carne,
mai mobilă, poate, mai diafană, mai liberă, dar carne. Şi că,
la rândul ei, carnea e suflet, niţeluş somnolentă, istovită de
lungi drumuri, supraîncărcată de grele moşteniri.
Am simţit o umbră aplecată asupra mea. Am deschis ochii:
Zorba stătea în prag şi mă privea, mulţumit.
— Nu te trezi, băieţaş! nu te trezi… îmi zise el blând, cu o
gingăşie maternă. Şi azi e sărbătoare, dormi!
— Am dormit destul, zisei eu ridicându-mă.
— Am să-ţi fac un gălbenuş frecat cu zahăr, rosti Zorba
zâmbind, e întremător.
Fără să-i răspund, am dat fuga pe plajă, m-am azvârlit în
mare şi m-am uscat la soare. Dar simţeam încă un parfum
dulce şi stăruitor în nări, pe buze, în vârful degetelor. Mirosul
apei de flori de portocal, sau al uleiului de dafin, cu care
femeile din Creta îşi ung părul.
Văduva tăiase în ajun un braţ de flori de portocal pentru a
le aduce astă-seară lui Hristos, la ora când sătenii joacă sub
plopii albi din piaţă şi când biserica e pustie. Iconostasul de
258
deasupra patului ei era încărcat cu flori de lămâi şi, între
flori, se ivea chipul Fecioarei îndurerate, cu ochi mari,
migdalaţi.
Zorba veni să-mi pună alături ceaşca cu gălbenuşul de ou,
două portocale mari şi un cozonăcel de Paşti. Mă servea
tăcut, fericit, cum îşi îngrijeşte o mamă fiul întors de pe front.
Mă privi cu un aer mângâietor şi plecă.
— Mă duc să înfig câţiva stâlpi, zise el.
Mestecam tacticos la soare şi simţeam o profundă fericire
fizică, de parcă aş fi plutit pe-o mare răcoroasă şi verde. Nu
îngăduiam minţii să acapareze această bucurie carnală spre
a o măcina între roţile ei şi a o face gând. Îmi lăsam tot
trupul să exulte din cap până-n picioare, ca un animal. Doar
uneori, extaziat, priveam în jurul meu, în interiorul meu,
minunea lumii: „Ce se petrece? îmi spuneam. Cum e cu
putinţă ca lumea să fie atât de perfect adaptată picioarelor,
mâinilor, pântecului nostru?‖ Şi din nou închideam ochii şi
tăceam.
Deodată, m-am ridicat, am intrat în baracă, am luat
manuscrisul Buddha şi l-am deschis. Ajunsesem la sfârşit.
Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna şi
poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ,
apă, foc, aer, duh – să se dizolve.
Nu mai aveam nevoie de acest chip al spaimei mele, îl
depăşisem, îmi încheiasem îndatorirea faţă de Buddha – am
ridicat la rândul meu mâna şi i-am poruncit lui Buddha să
se dizolve în mine.
Cât mai în grabă, cu ajutorul atotputernicelor exorcisme,
cuvintele, i-am pustiit trupul, sufletul, şpriţul. Am aşternut
pe hârtie, neîndurător, ultimele cuvinte, am dat un ultim
strigăt şi mi-am scris numele cu un creion mare roşu. Era
gata.
Am luat o sfoară groasă şi am legat solid manuscrisul,
încercam o bucurie stranie, ca şi cum aş fi legat mâinile şi
picioarele unui duşman nemilos, sau ca sălbaticii când îşi
leagă fedeleş morţii dragi ca să nu poată ieşi din morminte şi
259
să se transforme în strigoi.
O fetiţă, cu picioarele goale, sosi alergând. Purta o rochie
galbenă şi ţinea, strâns în mână, un ou roşu.
Se opri şi mă privi, înspăimântată.
— Ce este? am întrebat-o zâmbind, ca să-i dau curaj. Vrei
ceva?
Ea se smiorcăii şi-mi răspunse cu un glăscior gâfâit
— M-a trimis doamna să-ţi spun să vii. E în pat. Tu eşti
Zorba?
— Bine, vin.
I-am vârât un ou roşu în cealaltă mânuţă; a strâns palma
şi a luat-o la fugă.
M-am ridicat şi-am pornit-o la drum. Freamătul satului se
apropia încet-încet: blânde sunete de liră, chiote, focuri de
armă, cântece voioase. Când am ajuns în piaţă, flăcăi şi fete
se adunaseră sub plopii cu frunzişul proaspăt şi se pregăteau
să încingă jocul. Bătrânii se aşezaseră jur împrejur, pe bănci,
cu bărbia sprijinită în ciomag, şi priveau. Băbuţele stăteau în
picioare, mai în spate. În mijlocul dansatorilor trona faimosul
cântăreţ din liră, Fanurio, cu un trandafir timpuriu după
ureche. Cu mâna stângă îi ţinea lira aşezată pe genunchi, cu
mâna dreaptă îşi încerca arcuşul cu zurgălăi stridenţi.
— Hristos a înviat! am strigat în trecere.
— Adevărat a înviat! a răspuns un murmur voios.
Am aruncat o scurtă privire. Flăcăi vânjoşi, traşi ca prin
inel, purtau nădragi bufanţi şi o năframă pe cap, ai cărei
ciucuri atârnau pe frunte şi pe tâmple ca nişte şuviţe
buclate. Fetele, cu salbe de aur în junii gâtului, cu basmale
albe brodate, cu ochii plecaţi, fremătau de nerăbdare.
— Nu binevoieşti să rămâi cu noi, patroane? întrebară
câteva glasuri.
Dar trecusem deja de ei.
Madam Hortense stătea culcată în patul ei mare, singura
mobilă ce-i rămăsese credincioasă. Îi ardeau obrajii de febră
şi tuşea.
Cum mă văzu, oftă trist:
260
 — Şi Zorba, prietene, şi Zorba?…
— N-a putut. Din ziua când ai căzut la pat bolnavă s-a
îmbolnăvit şi el. Stă cu fotografia ta în mână şi-o priveşte
oftând.
— Mai spune, mai spune… şopti biata sirenă închizând
ochii fericită.
— M-a trimis să te întreb dacă doreşti ceva. O să vină el
însuşi diseară, mi-a zis, cu toate că abia se târăşte. Nu mai
poate îndura să te ştie departe de el.
— Spune, spune, mai spune…
— A primit o telegramă din Atena. Rochia de mireasă e
gata, şi cununiile, au fost încărcate pe vas, sosesc… şi
lumânările albe legate cu fundă roz…
— Mai departe, mai departe…
A doborât-o somnul, respira altfel; a început să aiureze.
Camera duhnea a apă de colonie, amoniac şi sudoare. Pe
fereastra deschisă intra mirosul acru al găinaţului şi al urinei
de iepure din curte.
M-am ridicat şi am ieşit uşurel din cameră. La poartă am
dat de Mimitho. Purta, în ziua aceea, cizme şi nădragi noi-
nouţi. Îşi pusese la ureche un fir de busuioc.
— Mimitho, i-am zis, dă fuga în satul Kalo şi cheamă
doctorul!
Mimitho îşi scosese deja cizmele ca să nu le strice pe drum
şi le ţinea strâns subsuoară.
— Caută-l pe doctor, transmite-i salutări din partea mea,
spune-i să încalece iapa şi să vină degrabă. Madam Hortense
e grav bolnava, să-i spui. A răcit, sărmana, are fierbinţeală, e
pe moarte. Aşa să-i spui. Fuga!
— Hop! Hop! Am întins-o.
A scuipat în palme, şi le-a lovit vesel una de alta, dar nu s-
a clintit. Se uita la mine zâmbăreţ.
— Şterge-o, am zis!
Stătea mai departe pironit. Mi-a făcut cu ochiul şi a zâmbit
satanic.
— Jupâne, a zis el, ţi-am adus acasă o sticlă cu apă de
261
flori de portocal, în dar.
S-a oprit o clipă. Aştepta să-l întreb cine mi-a trimis-o, dar
eu tăceam.
— Ei, nu mă întrebi de la cine e, jupâne? s-a bâlbâit el. Ca
să-ţi dai pe păr, a zis ea, să miroşi frumos!
— Şterge-o, iute! Tacă-ţi gura!
A râs, a scuipat din nou în palme:
— Hop! Hop! a mai strigat o dată. Hristos a înviat!
Şi s-a făcut nevăzut.

262
 XXII

Pe sub plopi, jocul de Paşti era în toi. Era condus de-un

efeb voinic, oacheş, de vreo douăzeci de ani, ai cărui obraji
acoperiţi de puf nu ştiau încă ce e briciul. În deschizătura
cămăşii pieptul lui făcea o pată neagră, acoperit pe de-a
întregul de păr creţ. Avea capul dat pe spate, picioarele îi
sfârâiau pe pământ ca nişte aripi; când şi când, arunca câte-
o ocheadă vreunei fetişcane, şi albul ochilor săi lucea,
nemişcat, neliniştitor, pe faţa-i tuciurie.
Eram vrăjit şi înfricoşat. Mă întorceam de la madam
Hortense. Chemasem o femeie să aibă grijă de ea şi acum mă
duceam, liniştit, să-i văd pe creştini jucând. M-am apropiat
de moş Anagnosti şi m-am aşezat lângă el pe bancă.
— Cine e voinicul ăsta care conduce jocul? l-am întrebat la
ureche.
Moş Anagnosti a început să râdă.
— E-un drac împieliţat, ştrengarul! a zis el admirativ. Ei
bine! e Sifakas, ciobanul. Tot anul păzeşte turmele pe munte
şi doar de Paşti coboară să dea ochi cu oamenii şi să joace.
A oftat.
— Ah! să am eu tinereţea lui! şopti el, să am eu tinereţea
lui, pe cinstea mea, aş lua cu asalt Constantinopolul.
Flăcăul dădu din cap, trase un chiot, behăit, inuman, ca
un berbec în perioada rutului.
— Cântă, Fanurio! strigă el, cântă să moară Moartea!
Moartea murea în fiece clipă, renăscând în fiece clipă, ca şi
viaţa. De mii şi mii de ani, flăcăi şi fete joacă sub copacii cu
frunziş proaspăt – plopi, brazi, stejari, platani ţi palmieri
zvelţi – şi vor juca încă mii şi mii de ani, cu chipul mistuit de
dorinţă. Chipurile se schimbă, de istovesc, se întorc în
pământ; dar se ivesc altele, care le iau locul. Nu e decât un
263
singur dansator cu nenumărate măşti, nemuritor, şi care are
întotdeauna douăzeci de ani.
Flăcăul ridică mâna să-şi răsucească mustăţile, dar n-avea
aşa ceva.
— Cântă! mai strigă el o dată, cântă, Fanurio, băieţaş, că
altfel plesnesc!
Cântăreţul din liră îşi agită braţul, lira răsună, zurgălăii se
încinseră şi flăcăul făcu o săritură, îşi lovi de trei ori
picioarele în aer, la înălţimea unui bărbat, şi atinse cu vârful
cizmelor năframa albă de pe capul vecinului său, pândarul
Manolakas.
— Bravo, Sifakas! se auziră strigăte, iar fetele se înfiorară
şi lăsară ochii în pământ.
Dar flăcăul, fără o vorbă, fără a privi pe nimeni, crâncen şi
disciplinat, se sprijinea acum cu mâna stângă, de şalele-i
zvelte şi robuste şi juca, cu ochii timid aţintiţi în jos.
Brusc, jocul se întrerupse; bătrânul ţârcovnic, Andiulio,
venea în fugă, cu braţele la cer.
— Văduva! Văduva! Văduva! striga el.
Pândarul Manolakas se repezi primul, oprind jocul. Din
piaţă se vedea în jos, biserica, tot împodobită cu mirt şi dafin.
Dansatorii se opriră, aprinşi la faţă, bătrânii se ridicară de pe
bănci. Fanurio îşi culcă lira pe genunchi, îşi scoase de la
ureche trandafirul şi-l mirosi.
— Unde, bade Andrulio? strigară ei fierbând toţi de furie.
Unde e?
— În biserică, colo, a intrat acu, blestemata; cu un buchet
de flori de lămâi în braţe.
— Haideţi, flăcăi! strigă pândarul năpustindu-se primul.
În clipa aceea, văduva apăru în pragul bisericii cu o basma
neagră pe cap. Se închină.
— Mizerabilo! Ticăloaso! Ucigaşo! se auzi strigându-se în
piaţă. Mai are neobrăzarea să se arate! Ea care a necinstit
satul!
Unii se repeziră spre biserică în urma pândarului, alţii, de
sus, începură să arunce cu pietre în ca. Unul dintre proiectile
264
o izbi în umăr. Ea dădu un ţipăt, îşi acoperi faţa cu mâinile şi
se repezi, aplecată înainte, pentru a încerca să fugă. Dar
flăcăii ajunseseră deja la poarta bisericii şi Manolakas
scosese cuţitul.
Văduva se dădu înapoi ţipând, se îndoi până la jumătate şi
alergă împleticindu-se să se adăpostească în biserică. Dar
acolo, în prag, se afla bătrânul Mavrandoni, cu braţele
încrucişate, sprijinite de cadrul uşii.
Văduva făcu un salt la stânga şi cuprinse cu braţele
înaltul chiparos din curte. O piatră şuieră În aer, îi atinse
capul şi îi smulse broboada. Părul! se desfăcu şi! se rostogoli
pe umeri.
— Pentru Dumnezeu! Pentru Dumnezeu! strigă ea,
strângând cu putere chiparosul.
Aşezate în şir, sus, în piaţă, fetele îşi muşcau năframele
albe şi priveau cu nesaţ. Bătrânele, cu mâinile prinse de
gard, chelălăiau.
— Omorâţi-o, hai! Omorâţi-o!
Doi flăcăi se năpustiră asupra ei, o prinseră, îi sfâşiară
bluza, lăsând la vedere sânu-i sclipitor, alb ca zăpada.
Sângele îi şiroia acum din vârful capului pe frunte, pe obraji
şi pe gât.
— Pentru Dumnezeu! Pentru Dumnezeu! striga ea gâfâind.
Sângele care curgea, pieptul care strălucea excitară flăcăii.
Cuţitele fură scoase de la brâu.
— Staţi! strigă Manolakas. E a mea!
Mavrandoni, aflat tot în pragul bisericii, ridică mâna.
Se opriră cu toţii.
— Manolakas, zise el cu voce gravă, sângele vărului tău
cere răzbunare. Ajută-l să-şi găsească pacea!
O zbughii de lângă gardul de care mă agăţasem,
repezindu-mă spre biserică; mă împiedicai de-o piatră căzui
cât eram de lung.
În clipa aceea trecu şi Sifakas. Se aplecă, mă apucă de
spate cum sunt apucate pisicile şi mă ridică în picioare.
— Ce cauţi aici, filfizonule? făcu el. Şterge-o!
265
 — Ţie nu ţi-e milă de ea, Sifakas? îi zisei. Fie-ţi milă de ea!
Munteanul, crâncen, pufni în râs.
— Nu-s muiere să-mi fie milă! zise el. Sunt bărbat!
Şi, dintr-un salt, fu în curtea bisericii, unde l-am urmat.
Văduva era acum înconjurată de toţi. Linişte apăsătoare.
Nu se auzea decât gâfâiala înăbuşită a victimei.
Manolakas se închină, făcu un pas înainte şi ridică cuţitul;
hoaştele îşi traseră năframele şi-şi acoperiră faţa.
Văduva ridică ochii, văzu cuţitul deasupra ei, mugi ca o
viţea. Se prăvăli la picioarele chiparosului şi-şi vârî capul
între umeri. Părul! se răsfiră pe jos, îl lucea gâtul scăpărător.
— Împlinească-se dreptatea Celui-de-sus! strigă bătrânul
Mavrandoni, închinându-se la rândul lui.
Dar chiar în clipa aceea, o voce groasă răsună în spatele
nostru:
— Jos cuţitul, ucigaşule!
Se întoarseră cu toţii, năuciţi. Manolakas ridică fruntea:
Zorba stătea în faţa lui, bălăngănindu-şi braţele, furios.
Strigă:
— Ia spuneţi, nu vă e ruşine? Mare vitejie! Un sat întreg ca
să ucidă o muiere! Faceţi de râs toată Creta, luaţi seama!
— Vezi-ţi de-ale tale, Zorba! Nu te băga în treburile
noastre! răcni Mavrandoni.
Şi, întorcându-se către nepotu-său:
— Manolakas, zise el, în numele lui Hristos şi-al Sfintei
Fecioare, loveşte!
Manolakas făcu o săritură. O înşfăcă pe văduvă, o aruncă
la pământ, îi puse genunchiul în piept şi ridică cuţitul. Dar
cât ai clipi, Zorba apucase braţul lui Manolakas şi, cu
batista-i uriaşă înfăşurată în jurul mâinii, se căznea să-i
smulgă cuţitul.
Văduva se ridică în genunchi, căutând în jurul ei pe unde
s-o ia la fugă, dar sătenii baraseră poarta şi făcuseră cerc în
jurul curţii şi pe bănci; când o văzură că încearcă să scape,
făcură un pas înainte şi cercul se îngustă.
Între timp, Zorba lupta pe înfundate, sprinten, hotărât, cu
266
sânge rece. În picioare, lângă poartă, urmăream lupta,
îngrozit. Chipul lui Manolakas se învineţea de furie. Sifakas
şi un alt uriaş se apropiară să-i dea o mină de ajutor: Dar
Manolakas, furios îşi roti ochii:
— Înapoi! înapoi! urlă el, să nu se apropie unul!
Se repezi din nou cu furie asupra lui Zorba şi-i dădu o
lovitură cu capul, ca taurul.
Zorba îşi muşcă buzele fără să crâcnească. Strângea ca
într-o menghină braţul drept al pândarului şi se pleca la
dreapta şi la stânga să pareze loviturile de cap. Furios la
culme, Manolakas se repezi, apucă cu dinţii urechea lui
Zorba şi trase cu toată puterea. Sângele începu să curgă.
— Zorba! strigai eu înspăimântat, repezindu-mă să-l
salvez.
— La o parte, jupâne! îmi strigă el. Nu te băga!
Strânse pumnul şi-l izbi vârtos pe Manolakas în burtă.
Dintr-odată, fiara sălbatică dădu drumul la strânsoare. I
se descleştară dinţii, eliberară urechea pe jumătate
desprinsă, şi faţa-i vânătă deveni lividă. Cu o lovitură
neaşteptată, Zorba îl culcă la pământ; îi smulse cuţitul şi-l
rupse în două.
Îşi tampona cu batista urechea însângerată; îşi şterse faţa
şiroind de sudoare şi-şi mânji tot obrazul cu sânge. Se ridică,
aruncă o privire în jurul lui; avea ochii umflaţi şi injectaţi. Îi
strigă văduvei:
— Ridică-te, hai cu mine!
Şi se îndreptă spre poartă.
Văduva se sculă în picioare; îşi încordă toate puterile, îşi
luă avânt să se repeadă înainte. Dar nu avu răgazul. Ca un
şoim, bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra ei. O azvârli la
pământ, îşi înfăşură de trei ori lungile-i plete negre în jurul
braţului şi, cu o singură lovitură de cuţit, îi reteză capul.
— Al meu să fie păcatul! urlă el şi zvârli capul victimei pe
pragul bisericii.
După care se închină.
Zorba se întoarse. Mânios, îşi smulse un smoc de păr din
267
mustaţă. M-am apropiat de el şi l-am luat de braţ. S-a
aplecat, m-a privit ţintă. Două lacrimi groase îi atârnau la
marginea pleoapelor.
— Să mergem, jupâne! zise el cu glasul sugrumat.
În seara aceea, Zorba n-a vrut să bage nimic în gură.
„Am un nod în gât, a spus el, nu trece nimic.‖ îşi spălă
urechea cu apă rece, înmuie o bucată de vată în rachiu şi-şi
puse un pansament. Aşezat pe saltea, cu capul în mâini,
stătea pe gânduri.
Întins pe jos, stăteam rezemat de perete şi simţeam
lacrimile curgându-mi, domoale şi calde, pe obraji. Creierul
nu-mi funcţiona; nu mă gândeam la nimic. Eram parcă
stăpânit de-o profundă mâhnire de copil, plângeam.
Deodată, Zorba ridică capul, izbucni. Începu să strige,
continuând cu glas tare crâncenul său monolog interior?
— Ţi-o spun, jupâne, tot ce se petrece în lumea asta e
nedrept, nedrept, nedrept! Eu, râma, melcul Zorba, nu
semnez! De ce trebuie ca tinerii să moară, iar boşorogul să
rămână? De ce sunt copilaşi care mor? Eu am avut un
băieţel, micuţul Dimitri, pe care l-am pierdut la trei ani, şi
niciodată, niciodată, m-auzi, n-o să i-o iert bunului
Dumnezeu! În ziua când oi muri, dacă o să aibă îndrăzneala
să dea ochii cu mine, şi dacă într-adevăr e Dumnezeu, n-o
să-i vină bine! Da!, da, o să-i crape obrazul de ruşine în faţa
mea, melcul Zorba!
Avu o strâmbătură, ca de durere. Sângele începu iar să-i
curgă din rană. Îşi muşcă buzele să nu răcnească.
— Stai, Zorba! zisei eu, să-ţi schimb pansamentul.
I-am spălat din nou urechea cu rachiu, am luat apa de
flori de portocal pe care mi-o trimisese văduva şi pe care-o
găsisem pe pat, şi-am îmbibat bucata de vată.
— Apă de flori de portocal? făcu Zorba, aspirând-o cu
nesaţ. Toarnă-mi pe păr, aşa, foarte bine! Şi în palmă vars-o
toată, hai!!
Se trezise la viaţă! Îl priveam buimăcit.
— Parc-aş intra în grădina văduvei, zise el.
268
 Şi începu iar să se vaite.
— De câţi ani a fost nevoie, mormăi el, de câţi ani, ca
pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el şi-
ţi spuneai: „Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe,
pământ şi să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu
copii, draci împieliţaţi!‖ În vreme ce acu…
Sări în picioare. Ochii! se umplură de lacrimi…
— Nu pot, jupâne, zise el, trebuie să umblu, trebuie să urc
şi să cobor muntele de două-trei ori ca să obosesc, să mă
liniştesc un pic… Biata văduvă! mă-ncearcă pofta să trag un
bocet!
O zbughi afară, o apucă spre munte şi se topi în beznă.
M-am lungit în pat, am stins lampa şi m-am apucat o dată
mai mult, după păcătosul şi inumanul meu obicei, să
tălmăcesc realitatea, să-i extrag sângele, carnea, oasele, s-o
reduc la idee abstractă, s-o leg de legi generale, până ce
ajung la oribila concluzie că ceea ce s-a întâmplat era
necesar. Mai mult chiar, că era util armoniei universale.
Ajungeam, în sfârşit, la acea ultimă şi mârşavă consolare: că
aşa era drept să se întâmple, cum s-a întâmplat
Măcelărirea văduvei pătrunse în creierul meu, acest stup
în care de câţiva ani orice otravă se preschimbă în miere, şi-l
răvăşi. Dar filosofia mea puse de îndată stăpânire pe-acest
înfiorător avertisment, îl învălui în imagini, în artificii, şi-l
făcu inofensiv. Aşa cum albinele îl învelesc în ceară pe
bărzăunul lacom venit să le prade mierea.
La capătul câtorva ore, văduva se odihnea în memoria
mea, calmă, zâmbitoare, preschimbată în simbol. O şi
învelisem sufleteşte în ceară, nu mai putea să provoace în
mine panică şi să-mi prade creierul. Înfiorătoarea întâmplare
a unei zile se lărgea, se întindea în timp şi spaţiu, se
identifica cu marile civilizaţii dispărute, civilizaţiile se
identificau cu destinul pământului, pământul cu destinul
universului – astfel că, revenind la văduvă, găseam că e
supusă legilor fundamentale, reconciliată cu ucigaşii ei,
imobilă şi senină.
269
 Timpul îşi regăsise în mine adevăratul sens: văduva
murise cu mii de ani în urmă, în epoca civilizaţiei egeene, iar
fecioarele din Cnosos, cu păr buclat, muriseră azi-dimineaţă,
la marginea acestei mări surâzătoare.
Somnul puse stăpânire pe mine aşa cum într-o zi, cu
siguranţă – nimic nu e mai sigur –, o va face moartea, şi m-
am cufundat alene în beznă. Nu ştiu nici când s-a întors
Zorba, nici măcar dacă s-a întors. Dimineaţa l-am găsit pe
munte, strigând, tunând şi fulgerând contra muncitorilor.
Nimic din ceea ce făcuseră nu-i plăcea. Dădu afară trei
muncitori care-l înfruntară, apucă el însuşi cazmaua şi se
apucă să deschidă calea pe care-o trasase pentru stâlpi
printre scaieţi şi stând. Urcă muntele, găsi nişte tăietori de
lemne care doborau pini şi se porni iar să tune şi să fulgere.
Unul dintre ei pufni în râs şi mormăi ceva. Zorba îl luă de
piept.
Seara coborî sleit de puteri, zdrenţuit, şi se aşeză lângă
mine pe plajă. Îi venea greu şi să deschidă gura; când, în
sfârşit, o deschidea, o făcea ca să vorbească despre lemnul
de construcţie, despre cabluri şi lignit, ca un antreprenor
hrăpăreţ, grăbit să pustiască locul, să obţină un profit cât
mai mare şi să plece.
La un moment dat, în starea de consolare la care
ajunsesem, fui cât pe-aci să-i vorbesc de văduvă; Zorba îi
întinse laba groasă şi-mi închise gura.
— Taci! zise el cu glas înăbuşit.
Am tăcut, ruşinat. Iată un bărbat în adevăratul înţeles al
cuvântului, îmi spuneam, invidios pe durerea lui Zorba. Un
bărbat cu sânge cald şi oase zdravene, care, când suferă,
lasă să-i curgă lacrimi groase pe obraz; când e fericit, nu-şi
alterează bucuria trecând-o prin sita fină a metafizicii.
Trei-patru zile trecură în felul acesta. Zorba muncea din
răsputeri, fără să sufle o vorbă, fără să mănânce, fără să bea.
Se topea văzând cu ochii. Într-o seară i-am spus că Bubulina
e tot bolnavă, că medicul nu venise, că, aiurează rostindu-i
numele.
270
 A strâns pumnii.
— Bine, a zis el.
A doua zi, în zori, a plecat în sat şi s-a înapoiat imediat.
— Ai văzut-o? l-am întrebat. Cum îi merge?
— N-are nimic, a zis el, o să moară.
Şi se îndreptă cu paşi mari spre munte.
În aceeaşi seară, fără să bage nimic în gură, şi-a luat
ciomagul şi a ieşit.
— Unde te duci, Zorba? am întrebat. În sat?
— Nu. Plec să dau o raită şi mă întorc.
A pornit-o spre sat cu paşi mari, hotărâţi.
Eram obosit, m-am culcat. M-am apucat din nou să trec,
cu mintea, în revistă tot pământul, înfiripare de amintiri,
dureri reînviate, gândul meu pluti deasupra celor mai
îndepărtate idei şi veni să se aşeze în sfârşit asupra lui
Zorba.
„Dacă se întâlneşte cumva, în drum, cu Manolakas, îmi
spuneam, uriaşul ăsta cretan, furios la culme, se va năpusti
din casă, văicărindu-se. Îi era ruşine să se arate în sat şi nu
încetează să dea asigurări că, dacă pune laba pe Zorba, – «îl
sfâşie ca pe-o sardea». Şi ieri, în miez de noapte, un muncitor
l-a văzut dând târcoale, înarmat, în jurul barăcii. Dacă se
întâlnesc cumva în seara asta, iese un măcel.‖
M-am ridicat dintr-un salt, m-am îmbrăcat şi am pornit în
goană pe drumul ce duce în sat. Noaptea blândă, umedă,
mirosea a micsandră sălbatică. După o clipă, în întuneric, l-
am zărit pe Zorba, care înainta încet, ca un om obosit. Când
şi când se oprea, se uita la stele, asculta; apoi pornea repede
mai departe şi îi auzeam ciomagul pe pietre.
Se apropia de grădina văduvei. Aerul mirosea a floare de
lămâi şi a caprifoi. În clipa aceea, printre portocalii din
grădină, ţâşni, ca un limpede susur de izvor, cântecul
sfâşietor al privighetorii. Cânta, cânta în beznă, şi simţeai că
ţi se taie respiraţia. Zorba se opri brusc, sufocat şi el de atâta
gingăşie.
Deodată, stuful ce forma îngrăditura se mişca; frunzele lui
271
tăioase sunară ca nişte lame de oţel.
— Ho, cumetre! se auzi o voce groasă, crâncenă, ho!
afurisitule, în sfârşit, am dat de tine!
Am îngheţat. Recunoscusem vocea.
Zorba făcu un pas, ridică ciomagul şi se opri din nou. La
licărul stelelor, îi distingeam fiecare mişcare.
Dintr-un salt, un voinic cât toate zilele ţâşni în afara
îngrăditurii.
— Cine-i acolo? strigă Zorba întinzând gâtul.
— Eu, Manolakas.
— Vezi-ţi de drum, ia-o din loc!
— M-ai necinstit, Zorba!
— Nu cu te-am necinstit, Manolakas, ia-o din loc, îţi spun.
Eşti un tip voinic, dar aşa a vrut norocul, care-i orb, nu ştii?
— Noroc sau nenoroc, orb sau nu, făcu Manolakas
(auzeam cum îi scrâşnesc dinţii), eu unul ţin să-mi spăl
ruşinea. Chiar în seara asta. Ai un cuţit?
— Nu, răspunse Zorba, n-am decât o bâtă.
— Du-te şi ia-ţi cuţitul. Te-aştept aici. Du-te!
Zorba nu se mişca.
— Ţi-e frică? şuieră glasul zeflemitor al lui Manolakas. Du-
te când îţi spun!
— Ce să fac cu cuţitul, măi omule? zise Zorba care
începuse să se înfierbânte. Ce să fac cu el, ia spune? Ţi-aduci
aminte, la biserică, tu aveai cuţit şi eu n-aveam nimic, aşa-i?
Şi cu toate astea, pare-se c-am scos-o bine la capăt.
Manolakas zbieră:
— Îţi mai baţi şi joc de mine, pe deasupra, hai? Ai ales
bine prilejul, pentru că eu sunt înarmat şi tu nu. Adu-ţi
cuţitul, macedonean împuţit, să ne încercăm puterile.
— Zvârle cuţitul, zvârl şi eu bâta, şi ni le încercăm!
răspunse Zorba, cu glasul tremurat de mânie. Hai, să te
vedem, cretan împuţit!!
Zorba ridică braţul, zvârli ciomagul, îl auzii căzând în
trestii.
— Zvârle cuţitul! strigă din nou Zorba.
272
 În vârful picioarelor, încetişor, mă apropiasem. La lumina
stelelor, avui răgazul să zăresc sclipirea cuţitului zvârlit de el
în trestii.
Zorba scuipă în mâini.
— Haide! strigă el sărind să-şi ia avânt.
Dar mai înainte ca cei doi voinici să apuce să se ia la
bătaie, mă aruncai între ei.
— Staţi! am strigat. Vino aici, Manolakas, vino şi tu Zorba.
Nu vă e ruşine?
Cei doi adversari se apropiară cu paşi lenţi. Am apucat
mâna dreaptă a fiecăruia dintre ei.
— Daţi mâna! am spus. Sunteţi amândoi băieţi buni şi
curajoşi, împăcaţi-vă.
— M-a necinstit… zise Manolakas dând să-şi tragă mâna.
— Un om ca tine nu poate fi necinstit atât de uşor, căpitan
Manolakas! zisei eu. Tot satul ştie cât eşti de viteaz. Nu te
gândi la ce s-a întâmplat zilele trecute la biserică. A fost
ceasul cel rău. E-un fapt trecut, s-a isprăvit! Şi-apoi, nu uita,
Zorba e un străin, un macedonean, şi e o mare ruşine pentru
noi, cretanii, să ridicăm mâna la un oaspete venit pe insula
noastră… Hai, dă-i mâna, asta înseamnă vitejie, şi să
mergem la baracă, să ciocnim un pahar de vin şi să prăjim
un metru de cârnaţi pentru a întări prietenia, căpitan
Manolakas!
Îl luai pe Manolakas de mijloc şi-l trăsei mai la o parte.
— E bătrân, bietul om, îi şoptii la ureche; unul tânăr şi
voinic ca tine să se măsoare cu el, nu face!
Manolakas se domoli.
— Fie, făcu el, să-ţi fac ţie plăcerea!
Înaintă un pas spre Zorba şi îi întinse laba groasă şi
greoaie:
— Hai, cumetre Zorba, zise el, lucru săvârşit, lucru uitat,
bate laba!
— Mi-ai halit urechea, zise Zorba, să-ţi fie de bine, iaca, îţi
dau mâna!
Îşi strânseră mâinile îndelung, cu putere. Şi le strângeau
273
din ce în ce mai tare şi se priveau în ochi. Mi-a fost teamă că
iar se iau la bătaie.
— Strângi tare, zise Zorba, eşti un tip solid, Manolakas!
— Şi tu strângi tare, strânge şi mai tare, dacă poţi!
— Gata! strigai eu. Hai să bem pentru prietenie.
M-am aşezat la mijloc, cu Zorba la dreapta, cu Manolakas
la stânga, şi ne-am întors pe plaja noastră.
— Avem o recoltă pe cinste anul ăsta… zisei eu, să schimb
vorba. A plouat mult
Dar niciunul dintre ei n-a comentat reflecţia. Simţeau încă
o greutate pe inimă. Toată speranţa mi-era de-aci înainte în
vin. Sosirăm la baracă.
— Fii binevenit sub acoperişul nostru, căpitan Manolakas!
zisei eu. Zorba, prăjeşte nişte cârnaţi şi adu ceva de băut.
Manolakas se aşeză în faţa barăcii pe o piatră. Zorba luă
un braţ de uscături, prăji cârnaţii şi umplu trei pahare.
— În sănătatea voastră! am zis eu ridicând paharul, în
sănătatea ta, căpitan Manolakas! în sănătatea ta, Zorba!
Ciocniţi!
Ciocniră, Manolakas vărsă câteva picături de vin pe jos:
— Să-mi curgă sângele ca vinul ăsta, zise el solemn, – să-
mi curgă sângele ca vinul ăsta, dacă oi ridica mâna asupra
ta, Zorba!
— Să-mi curgă, şi mie, sângele ca vinul ăsta, rosti Zorba,
vărsând la rândul lui câteva picături pe jos, dacă n-am şi
uitat urechea pe care mi-ai halit-o, Manolakas!

274
 XXIII

La revărsatul zorilor, Zorba se ridică în capul oaselor în

pat şi mă trezi:
— Dormi, jupâne?
— Ce se întâmplă, Zorba?
— Am avut un vis. Un vis năstruşnic. Cred că nu peste
multă vreme o să fac o călătorie. Ascultă, să mori de râs. Se
făcea că aici în port e un vapor mare cât un oraş. Şuiera,
gata de plecare. Şi eu veneam în fugă din sat să nu-l scap, şi
ţineam un papagal în mână. Sosesc, mă urc pe vapor, dar
căpitanul aleargă degrabă. „Biletul! îmi strigă el. — Câte
parale? întreb eu scoţând un pumn de bani din buzunar. —
O mie de drahme. — Spune-mi, te rog, nu se poate cu opt
sute? îi zic eu. — Nu, o mie. — N-am decât opt sute, ia-le. —
O mie, niciun ban mai puţin! Altfel, şterge-o degrabă!‖
Atunci mi-a sărit muştarul: „Ascultă, căpitane, îi zic, în
interesul tău, ia cele opt sute de drahme pe care ţi le dau,
altminteri mă trezesc, vai de capul tău, şi pierzi tot!‖
Zorba pufni în râs:
— Curioasă maşinărie şi omul ăsta! zise el uimit îl îndopi
cu pâine, cu vin, cu peşte, cu ridichi de lună, şi din asta ies
oftaturi, râsete şi visuri. O uzină! Cred că în capul nostru e
un cinema sonor şi vorbitor.
Deodată, Zorba sări din pat
— Dar de ce papagalul? strigă el îngrijorat. Ce-o fi
însemnând asta, papagalul pe care-l duceam cu mine? Ah!
Teamă mi-e că…
Nici n-apucă să-şi termine vorba. Un sol, scurt, bondoc şi
roşcovan, un drac şi jumătate intră abia trăgându-şi
sufletul.!
— Pentru Dumnezeu! biata madam Hortense ţipă să vină
275
doctorul! E gata să moară, zice, da, să moară, şi-o s-o aveţi
pe suflet.
Mi-a fost ruşine. În toată agitaţia în care ne aruncase
văduva, uitasem cu desăvârşire de bătrâna noastră prietenă.
— Îi e rău, sărmana, continuă roşcovanul cu mâncărime la
limbă, tuşeşte aşa de tare că! se zguduie tot hanul! Da, da,
domnilor, ca o tuse de măgar! guh! guh! de se scutură tot
satul!
— Nu-i de râs, mă răstii eu la el, tacă-ţi gura!
Am luat o bucată de hârtie şi am scris.
— Iute, du scrisoarea asta doctorului şi să nu plec! de-a
colo până nu-l vezi cu ochii tăi că s-a urcat pe mârţoagă. Ai
priceput? Fuga!
Apucă scrisoarea, o vârî la brâu şi dispăru.
Zorba se şi sculase. Se îmbrăcă în grabă, fără să scoată o
vorbă.
— Aşteaptă, viu cu tine, i-am zis.
— Sunt grăbit, a răspuns el, şi a pornit-o.
Puţin mai târziu, am apucat-o şi eu pe drumul ce ducea în
sat Grădina văduvei îşi răspândea mireasma pustie. Mimitho
şedea în faţă, ghemuit, fioros, ca un câine bătut. Se jigărise,
ochii îi intraseră adânc în orbite şi ardeau. Se întoarse, mă
zări şi luă o piatră de jos.
— Ce faci aici, Mimitho? am întrebat, aruncând o privire
mâhnită asupra grădinii.
Amintirea a două braţe calde şi vânjoase mă năpădi…
Parfumul florii de lămâi şi al uleiului de dafin plutea în aer.
Zăream într-o lumină crepusculară frumoşii ochi negri ai
văduvei, aprinşi de dorinţă, şi dinţii ei frecaţi cu frunze de
nuc, sclipitori, ascuţiţi şi albi ca zăpada.
— De ce mă întrebi asta? bombăni Mimitho. Du-te, Vezi-ţi
de treburile tale.
— Vrei o ţigară?
— Nu mai fumez. Sunteţi toţi nişte ticăloşi. Toţi! Toţi! Toţi!
Tăcu, gâfâind, căutând pare-se cuvinte pe care nu le
găsea.
276
 — Ticăloşi… mizerabili… mincinoşi… ucigaşi…
Ca şi cum ar fi găsit cuvântul pe care-l căuta, păru uşurat,
lovi din palme.
— Ucigaşi! ucigaşi! ucigaşi! strigă el cu glas ascuţit, şi
izbucni în râs.
Am simţit o strângere de inimă.
— Ai dreptate, Mimitho, ai dreptate, şoptii eu
îndepărtându-mă cu paşi grăbiţi.
La intrarea în sat dădui cu ochii de moş Anagnosti, aplecat
asupra ciomagului, privind cu luare-aminte, cu un zâmbet
până la urechi, doi fluturi galbeni care se urmăreau în iarba
primăvăratică. Acum că era bătrân şi nu-l mai tulbura grija
ogorului, a femeii sau a copiilor, avea răgazul să-şi preumble
asupra lumii o privire dezinteresată. Îmi zări umbra pe
pământ şi ridică capul.
— Ce vânt te-aduce dar atât de dimineaţă? mă întrebă el.
Trebuie să fi citit însă pe chipul meu îngrijorarea, şi fără să
aştepte răspuns:
— Du-te degrabă, fiule, zise el. Nu ştiu dacă o mai găseşti
în viaţă… Ei, nefericita!
Patul lat, care slujise atât de mult, tovarăşul cel mai
credincios al doamnei Hortense, fusese tras în mijlocul
camerei, pe care-o umplea în întregime. Deasupra ei stătea
aplecat, visător şi îngrijorat, devotatul consilier particular, cu
aripa-i verde, ciuful galben, ochiul rotund şi răutăcios,
papagalul. Se uita în jos la stăpâna lui întinsă şi gemând şi-
şi răsucea căpşorul aproape omenesc niţel într-o parte ca să
asculte.
Nu, nu, nu erau veselele chicoteli de dragoste pe care le
cunoştea atât de bine, nici duioasele gângureli de porumbiţă,
nici râsetele celei care se gâdilă. Picăturile de sudoare rece
care se prelingeau pe chipul stăpânei lui, părul încâlcit,
nespălat, necoafat, lipit de tâmple, răsucelile acelea
convulsive în pat, papagalul le vedea pentru prima oară, şi
era îngrijorat. Voia să strige: „Canavaro! Canavaro dar
sunetele nu-i ieşeau din gâtlej.
277
 Nefericita lui stăpână gemea, braţele-i ofilite şi fleşcăite
ridicau şi lăsau în jos cearşaful; se sufoca. Fără fard,
buhăită, mirosea a sudoare acră şi a carne care începe să se
descompună. Pantofiorii ei scâlciaţi, deformaţi, stăteau cu
vârfurile ieşite de sub pat, şi ţi se rupea inima văzându-i.
Pantofiorii aceştia te îndurerau mai mult chiar decât stăpâna
lor.
Zorba, aşezat la căpătâiul bolnavei, se uita la cei doi
pantofiori şi nu-şi putea lua ochii de la ei. Strângea buzele ca
să-şi poată stăpâni lacrimile. Am intrat, m-am aşezat în
spatele lui, dar nu m-a auzit.
Nefericita respira greu, se sufoca. Zorba scoase din cui o
pălărie cu trandafiri artificiali să-i facă vânt. Îşi mişca laba
groasă foarte iute şi neîndemânatic, de parcă ar fi suflat
peste nişte cărbuni umezi ca să-i aprindă.
Ea deschise ochii, înspăimântată, privi în jurul ei. Totul
era înecat în beznă, nu distingea pe nimeni, nici pe Zorba,
care ţinea în mână pălăria înflorată.
Totul era înspăimântător şi sumbru în jurul ei; aburi
albăstrii urcau din pământ şi luau forme diferite, deveneau
guri schimonosite, labe cu gheare, aripi negre.
Îşi înfipse unghiile în perna pătată de lacrimi, salivă ţi
sudoare şi strigă din toate puterile:
— Nu vreau să mor! Nu vreau!
Dar cele două bocitoare ale satului mirosiseră deja cum
stau lucrurile şi se înfiinţaseră. Se strecurară în cameră şi se
aşezară pe jos, rezemate de perete.
Papagalul, cu ochiul lui rotund, le zări; se înfurie, îşi lungi
gâtul şi strigă: „Canav…‖, dar Zorba, enervat, întinse mâna
spre colivie şi pasărea tăcu chitic.
Din nou răsună urletul de disperare:
— Nu vreau să mor! Nu vreau!
Doi tineri spâni şi bronzaţi îşi vârâră nasul pe uşă, se
uitară atent la bolnavă, schimbară între ei, satisfăcuţi, un
semn de tacită înţelegere şi se făcură nevăzuţi.
Îndată după aceea, se auziră în curte cotcodăceli
278
înspăimântate şi fâlfâit de aripi; careva fugărea găinile.
Prima bocitoare, baba Malamatenia, se întoarse spre
tovarăşa ei:
— Îi văzuşi, tuşă Lenio, îi văzuşi? Sunt grăbiţi, hămesiţii, o
să le sucească gâtul găinilor şi-o să le înfulece. Toţi derbedeii
din sat s-au adunat în curte, şi-acu îi vezi că dau iama!
Apoi, întorcându-se spre patul muribundei:
— Mori, draga maichii, grăbeşte-te, şopti ea nerăbdătoare,
grăbeşte-te, să mai apucăm şi noi câte ceva.
— Dacă-i vorba şi-i vorba, zise tuşa Lenio, ţuguindu-şi
guriţa ştirbă, dacă-i vorba şi-i vorba, maică Malamatenia,
apăi bine fac… „Vrei să mănânci, ciupeşte; vrei să ai, fură!‖
mă povăţuia răposata maică-mea. Să-i dăm mai iute cu
bocitul, să punem şi noi mâna pe-un pumn de orez, pe-o ţâră
de zahăr, pe-o cratiţă, şi-om pomeni-o. Nu tu copii, nu tu
părinţi, şi-atunci, cine să mănânce găinile şi iepurii? Cine să-
i bea vinul? Cui să-i rămână toate mosoarele, pieptenii şi
bomboanele? He! pe cinstea mea, maică Malamatenia, să mă
ierte Dumnezeu, da‘ parcă îmi vine să pun mâna pe ce-oi
putea!
— Aşteaptă, soro, nu te grăbi aşa! făcu baba Malamatenia,
apucându-şi tovarăşa de braţ. Şi eu, zău aşa, gândesc
deopotrivă, da‘ las-o mai întâi să-şi dea sufletul.
În vremea asta, muribunda scotocea nervoasă sub pernă.
Simţind primejdia, scosese din cufăr crucifixul din os alb,
strălucitor, şi-l luase cu ea în pat. De ani şi ani de zile, îl
uitase cu desăvârşire printre bluzele ferfeniţite şi zdrenţele de
catifea, în fundul cufărului, ca şi cum Hristos ar fi fost o
doctorie pe care n-o iei decât în caz de boală grea. Câtă
vreme duci o viaţă bună, mănânci, bei şi iubeşti, nu serveşte
la nimic.
Găsi până la urmă crucifixul, pe dibuite, şi-l strânse la
pieptul muiat de sudoare.
— Micuţul meu Iisus, scumpul meu Iisus… şopti ea
pătimaşă, strângându-şi la piept ultimul iubit.
Papagalul o auzi. Simţi tonul vocii schimbat, îşi aminti
279
nopţile albe de odinioară şi înălţă capul voios:
— Canavaro! Canavaro! strigă el cu glas răguşit, ca un
cocoş care cheamă soarele.
Zorba, de data asta, nu mai făcu nicio mişcare să închidă
pliscul papagalului. Se uită la femeia care plângea şi-şi
îmbrăţişa Dumnezeul crucificat, în timp ce o blândeţe
neînchipuită i se aşternea pe faţa vlăguită.
Se deschise uşa şi moş Anagnosti intră încetişor, cu
căciula în mână. Se apropie de bolnavă, se înclină,
îngenunche:
— Iartă-mă, buna mea doamnă, îi zise el, şi Dumnezeu te
va ierta. Iartă-mă dacă vreodată ţi-am zis vreo vorbă aspră.
Oameni suntem.
Dar buna doamnă stătea acum lungită, împăcată,
cufundată într-o nespusă fericire şi nu-l auzea pe moş
Anagnosti. Toate amărăciunile ei erau înlăturate, jalnica
bătrâneţe, batjocurile, vorbele usturătoare, serile mohorâte
când se aşeza în pragul pustiu al uşii ei şi tricota ciorapi
ţărăneşti ca o cumătră oarecare, această pariziancă elegantă,
această cochetă irezistibilă, care jucase în poală cele patru
mari puteri şi fusese salutată de patru mari escadre!
Marea e albastră ca cerul, valurile spumegă, fortăreţele
plutitoare se clatină, drapele de toate culorile pocnesc în vânt
pe catarge. Se simte miros de potârniche la frigare şi de
rândunică de mare pe grătar, se aduc fructe de la gheaţă în
vase de cristal şlefuit şi dopul de şampanie sare până în
tavanul de fier al cuirasatului.
Bărbi negre, castanii, cărunte, blonde, patru soiuri de
parfum, colonie, violete, mosc, ambră, uşile cabinei metalice
se închid, draperiile grele se lasă, luminile se aprind. Madam
Hortense închide ochii. Toată viaţa ei de dragoste, toată viaţa
ea de zbucium, ah! Doamne, n-a durat decât o secundă…
Trece de pe un genunchi pe altul, strânge în braţe tunici
brodate cu fir de aur, îşi vâră degetele prin stufoase bărbi
parfumate. De numele lor nu-şi mai aduce aminte. Ca şi
papagalul ei, nu-şi aminteşte decât de Canavaro, pentru că
280
era cel mai tânăr şi pentru că numele lui era singurul pe care
pasărea îl putea rosti. Celelalte erau complicate, dificile, şi s-
au pierdut.
Madam Hortense oftă din rărunchi şi strânse crucifixul cu
patimă.
— Canavaro, micuţul meu Canavaro… şoptea ea în delir,
strivindu-l de sânii ei fleşcăiţi.
— Începe să nu mai ştie ce spune, şopti ţaţa Lenio. Trebuie
că şi-a văzut îngerul păzitor şi s-a înfricoşat… Să ne
desfacem broboadele, să ne apropiem.
— Tu nu te temi de Cel-de-sus? făcu tuşa Malamatenia.
Ce-ai vrea, să începem cu bocitul cât e încă în viaţă?
— Hei! tuşă Malamatenia, mormăi pe înfundate ţaţa Lenio,
în loc să-ţi fie gândul la cuferele şi ţoalele ei, la mărfurile din
dugheană, la găini şi iepuri, te-apuci să mă bârâi că trebuie
să-şi dea mai întâi sufletul. Fură cine apucă!
Acestea zise, se sculă în picioare, şi cealaltă veni după ea
mânioasă. Îşi deznodară basmalele negre, îşi despletiră rarele
fire de păr alb şi se prinseră de marginea patului. Ţaţa Lenio
dădu cea dintâi semnalul, scoţând un ţipăt lung, ascuţit, să
te treacă fiorii şi mai multe nu:
— Iiiii!
Zorba se repezi, le apucă pe cele două hoaşte de păr şi le
împinse cât colo.
— Tacă-vă fleanca, mori stricate! strigă el. Nu vedeţi că
mai trăieşte?
— Hodorogul! bombăni ţaţa Malamatenia, legându-şi
înapoi broboada. De unde ne-a mai picat şi pisălogul ăsta?
Madam Hortense, bătrâna sirenă atât de încercată, auzi
ţipătul strident; blânda viziune se spulberă, vasul-amiral fu
înghiţit de valuri; fripturile, şampania, bărbile parfumate
dispărură şi recăzu în patul ei cel de pe urmă, împuţit, la
capătul lumii. Dădu să se ridice, de parcă ar fi vrut să scape,
dar se prăbuşi la loc şi începu din nou să strige, blând, pe-
un ton plângăreţ:
— Nu vreau să mor! Nu vreau…
281
 Zorba se aplecă asupra ei, îi atinse cu palma groasă şi
aspră fruntea încinsă şi-i desprinse părul de pe faţă; ochii lui
de pasăre se umplură de lacrimi:
— Taci, taci, draga mea, şopti el; sunt aici, eu, Zorba, nu-ţi
fie teamă!
Şi iată că dintr-odată viziunea se ivi iarăşi, ca un fluture
uriaş de culoarea mării, acoperind tot patul. Muribunda
apucă mâna groasă a lui Zorba, îşi întinse braţul alene şi-l
petrecu pe după gâtul aplecat. Buzele! se mişcară:
— Canavaro, micuţul meu Canavaro…
Crucifixul se rostogoli de pe pernă, căzu jos şi se sfărâmă.
Un glas de bărbat răsună în curte:
— Ei! camarade, hai, pune găina, apa e-n clocot!
Mă aşezasem într-un colţ al camerei şi, din când în când,
mă podideau lacrimile. Asta e viaţa, îmi spuneam, pestriţă,
incoerentă, nepăsătoare, perversă. Nemiloasă. Aceşti ţărani
primitivi din Creta o împresoară pe bătrâna cântăreaţă venită
de la celălalt capăt al pământului şi o privesc murind cu o
bucurie sălbatică, de parcă n-ar fi, şi ea, o făptură
omenească. Ca şi cum o mare pasăre exotică şi multicoloră
ar fi căzut, cu aripile frânte, pe ţărmul lor şi s-ar fi adunat în
jurul ei s-o privească. Un păun bătrân, o bătrână pisică de
angora, o otarie bolnavă…
Zorba îşi eliberă încet gâtul de braţul doamnei Hortense.
Se ridică, palid. Se şterse la ochi cu dosul mânii. Se uită la
bolnavă, dar nu desluşea nimic. Nu vedea. Se şterse din nou
la ochi şi-o văzu atunci dând din picioarele moi şi umflate şi
schimonosindu-şi gura cu spaimă. Se scutură o dată, de
două ori, cearşafurile alunecară pe jos şi se înfăţişă privirilor
pe jumătate goală, lac de sudoare, umflată, galben-verzuie.
Dădu un ţipăt scurt, ascuţit, strident, ca de pasăre gâtuită,
apoi rămase nemişcată, cu ochii mari deschişi, îngroziţi şi
sticloşi.
Papagalul sări în partea de jos a coliviei, se agăţă cu
ghearele de bare, privi, şi-l văzu pe Zorba întinzând laba
groasă spre stăpâna lui şi, cu o nespusă gingăşie,
282
închizându-i pleoapele.
— Iute, o mână de-ajutor, hai, voi de colo, a crăpat!
scheunară bocitoarele năpustindu-se spre pat.
Dădură un răcnet prelung, legănându-şi bustul înainte şi
înapoi, strângând pumnii şi lovindu-şi pieptul. Încet-încet,
această lugubră şi monotonă oscilaţie le provoca o uşoară
stare de hipnoză, dureri străvechi le năpădeau ca o otravă,
coaja inimii crăpa şi bocetul ţâşnea
— „Şi mi-a rupt firul vieţii, şi m-a dat pradă morţii…‖
Zorba ieşi în curte. Îi venea să plângă, dar se ruşina s-o
facă în faţa femeilor. Mi-aduc aminte că într-o zi îmi spusese:
„Nu mi-e ruşine să plâng, nu, dar numai în faţa bărbaţilor.
Noi bărbaţii formăm un fel de gaşcă, nu-i aşa? Nu-i ruşine.
Dar de faţă cu muierile trebuie să te arăţi totdeauna viteaz.
Altfel, dacă ne-apucăm şi noi că miorlăim, ce-o să se aleagă
de nefericitele astea! Are să vie sfârşitul lumii.‖
O spălară cu vin, baba care se îngrijea de pregătirea
morţilor deschise cufărul, scoase rufărie curată, o schimbă şi
deşertă pe ea o sticluţă cu apă de colonie. Din grădinile
învecinate sosiră muştele necrofile care-şi depuseră ouăle în
nările, în jurul ochilor şi la colţurile buzelor ei.
Soarele cobora spre asfinţit. Cerul, la apus, era extrem de
blând. Norişorii roşii, ca nişte fulgi, tiviţi cu aur, pluteau
alene în violetul întunecat al serii, transformându-se fără
încetare – vapoare, lebede, monştri fantastici încropiţi din
vată şi din mătase scămoşată. Printre trestiile din curte se
zărea sclipind în depărtare marea zbuciumată.
Doi corbi bine hrăniţi îşi luară zborul de pe ramurile unui
smochin şi se apucară să măsoare în lung şi-n lat lespezile
din curte. Zorba se înfurie, puse mâna pe-o piatră şi îi goni.
În celălalt capăt ăl curţii, borfaşii satului încinseseră un
chef la toartă. Scoseseră masa cea mare din bucătărie,
scotociseră pretutindeni şi găsiseră pâine, farfurii, tacâmuri,
aduseseră din pivniţă o damigeana cu vin, puseseră la fiert
câteva găini, şi acum, veseli, flămânzi, mâncau şi beau,
ciocnind paharele.
283
 — Să fie de sufletul răposatei! Fie-i ţărâna uşoară!
— Şi toate dragostele ei, băieţi, să se facă îngeri, să-i ducă
sufletul la cer!
— Ia staţi numai, uitaţi-vă o ţâră la moş Zorba, zise
Manolakas, zvârle cu pietre în corbi! A rămas văduv, să-l
chemăm la un pahar de vin în amintirea gagicii lui! Hei,
căpitan Zorba, hei, consătene!
Zorba se întoarse. Văzu masa pusă, găinile aburind în
farfurii, vinul lucind în pahare, pe flăcăii zdraveni, pârliţi de
soare, cu năframe în jurul capului, plini de nepăsare şi
plesnind de tinereţe.
— Zorba! Zorba! şopti el, ţine-te bine. Acu să te văd!
Se apropie, bău un pahar de vin, apoi încă unul, şi încă
unul, pe nerăsuflate, şi mâncă o pulpă de găină. I se vorbea,
nu răspundea. Mânca şi bea de zor, cu lăcomie, vârând în
gură ditamai bucăţile, cu gesturi largi, pe tăcute. Îşi arunca
privirea spre odaia în care-i zăcea, ţeapănă, bătrâna prietenă,
şi asculta bocetul care-i ajungea la urechi pe fereastra
deschisă. Din când în când, cântul funebru se întrerupea şi
se auzeau ţipete, niscaiva ciorovăieli, scârţâitul uşilor de la
dulap ce se deschideau şi se închideau, tropăieli apăsate şi
repezite, ca de oameni care se luptă. Şi din nou bocetul
monoton, sfâşietor, tărăgănat, ca un bâzâit de albină.
Bocitoarele se foiau de colo-colo prin camera moartei şi-şi
intonau cântul scotocind cu frenezie. Deschiseră un
dulăpior, în care găsiră vreo cinci-şase linguriţe, un pic de
zahăr, o cutie de cafea şi alta de rahat. Ţaţa Lenio se repezi,
înhăţă cafeaua şi rahatul, tuşa Malamatenia – zahărul şi
linguriţele. Sări, apucă să ia şi două bucăţi de rahat, le băgă
în gură şi, prin pasta îndulcită, bocetul ieşi de data aceasta
înăbuşit, gâtuit:
— „Ia-ţi, femeie, ziua bună, de la soare, de la lună…‖
Două babe se furişară în cameră, se năpustiră asupra
cufărului, îşi vârâră mâinile în el, înhăţară câteva batistuţe,
două-trei şervete, trei perechi de ciorapi, o jartieră, şi le
vârâră în sân, se întoarseră spre moartă şi se închinară.
284
 Tuşa Malamatenia le văzu pe babe jefuind cufărul şi se
mânie.
— Zi tu mai departe, soro, zi mai departe, vin acuşica! îi
strigă ţaţei Leftio şi-şi vârî la rândul ei, mai întâi capul, în
cufăr.
Câteva boarfe de mătase zdrenţuite, o rochie mov închis
decolorată, nişte săndăluţe roşii străvechi, un evantai rupt, o
umbrelă roşie nou-nouţă şi, la fund de tot, un vechi tricorn
de amiral. Un dar primit cândva. Când era singură, şi-l
punea pe cap, în faţa oglinzii, şi, gravă, melancolică, se
admira.
Careva se apropie de uşă. Bătrânele se retraseră, ţaţa
Lenio se prinse din nou de patul răposatei şi începu să se
bată cu pumnul în piept strigând:
— „C-ai pornit o cale lungă‖
Zorba intră, se uită la moarta care zăcea liniştită,
împăcată, lividă, acoperită de muşte, cu mâinile încrucişate
pe piept, cu panglicuţa de catifea în jurul gâtului.
„Un pumn de ţărână, gândi el, un pumn de ţărână căruia
îi era foame, care râdea, îmbrăţişa. Un bulgăre de lut care
plângea. Şi acum? Cine naiba ne-aduce pe lume şi cine naiba
ne ia?‖
Scuipă şi se aşeză.
Afară, în curte, tinerii să şi pregătiseră să încingă jocul.
Iscusitul cântăreţ din liră, Fanurio, sosi şi el; dădură
deoparte masa, bidoanele de gaz, hârdăul, coşul de rufe,
făcură loc şi începură să joace.
Notabilităţile satului îşi făcură apariţia, moş Anagnosti cu
lunga-i bâtă îndoită şi în cămaşa-i largă de culoare albă;
Kondomanolio, rotofei şi jegos; învăţătorul, cu un penar gros
de tablă la brâu şi cu un plaivas verde după ureche.
Bătrânul Mavrandoni lipsea. Luase calea codrilor, ca unul
aflat în afara legilor.
— Mi se bucură ochii că vă văd, copii! făcu moş Anagnosti
ridicând mâna. Mă bucur tare când văd că vă veseliţi!
Mâncaţi şi beţi, Domnul să vă binecuvânteze! dar nu ţipaţi
285
aşa. Nu se cade. Mortul aude, aude, ştiţi bine!
Kondomanolio dădu lămuriri:
— Am venit să facem inventarul bunurilor răposatei, ca să
le împărţim săracilor satului. Aţi mâncat şi aţi băut pe
săturate, ajunge! N-o să faceţi acu jaf din toate,
neisprăviţilor, că altminteri… luaţi seama! zise el agitându-şi
ciomagul ameninţător.
În spatele celor trei notabili se iviră vreo zece femei
despletite, desculţe, în zdrenţe. Fiecare din ele avea câte-un
sac gol sub braţ şi câte-o paporniţă în spinare. Se apropiară
tiptil, pas cu pas, fără să scoată o vorbă.
Moş Anagnosti se întoarse, dădu cu ochii de ele şi izbucni:
— Hei! smolitelor, înapoi! Ce? Aţi venit să daţi năvală? Aci
va să fie trecute toate lucruşoarele, unul câte unul, pe hârtie,
şi după aia împărţite cu socoteală şi după dreptate, între ăi
săraci. Înapoi, am zis!
Învăţătorul scoase de la brâu penaru-i lung de tablă,
despături o foaie mare de hârtie şi se îndreptă spre mica
dugheană să înceapă inventarul.
Dar în clipa aceea se auzi un zgomot asurzitor – ca de cutii
de tablă izbite, ca de mosoare date de-a dura, ca de ceşti
lovite şi sfărâmate. Şi în bucătărie o larmă uriaşă de crătiţi,
farfurii, furculiţe.
Bătrânul Kondomanolio dădu să se repeadă cu ciomagul
ridicat. Dar de unde s-o apuci? Babe, bărbaţi, copii ţâşneau
pe uşă ca glonţul, săreau pe fereastră, peste gard, îşi dădeau
drumul de pe terasă, ducând fiecare cu el ce-apucase să
şterpelească: oale, crătiţi, saltele, iepuri… Unii smulseseră
din ţâţâni uşi şi ferestre şi le cărau în spinare. Până şi
Mimitho se făcuse stăpân pe cei doi pantofiori ai răposatei,
legându-i cu o sfoară pe care şi-o petrecuse după gât – să fi
jurat că madam Hortense e dusă în cârcă şi că nu i se văd
decât pantofiorii…
Învăţătorul îşi încruntă sprâncenele, vârî penarul înapoi la
brâu, împături la loc foaia de hârtie rămasă albă şi, fără o
vorbă, cu o vădită expresie de demnitate jignită, trecu pragul
286
şi plecă.
Bietul moş Anagnosti urla, implora, îşi agita toiagul
ameninţător:
— E ruşine, oameni buni, mare ruşine, vă aude mortul!
— Să dau o fugă să chem popa? întrebă Mimitho.
— Ce popă, dobitocule? se răsti Kondomanolio furios. Era
din Francia; n-ai văzut cum îşi făcea cruce? Cu patru degete,
nelegiuita! Haidem, s-o îngropăm degrabă, până nu începe să
miroasă şi să împută satul!
— A început să colcăie viermii pe ea, ia uite, asta mi-e
crucea! făcu Mimitho închinându-se.
Moş Anagnosti îşi clătină capul lui cu trăsături fine de
sătean de viţă veche.
— Te prinde mirarea, smintitule? Adevăru-i că omul e plin
de viermi de când se naşte, dar nu-i vedem. Când bagă ei de
seamă că începi să puţi, odată ies din găurile lor – albi, albi
ca ăi din brânză!
Primele stele se iviră şi rămăseseră agăţate în aer,
pâlpâind, ca nişte clopoţei de argint. Noaptea întreagă era
plină de clinchetul lor.
Zorba desprinse colivia papagalului din cârligul de
deasupra patului răposatei. Pasărea orfană se ghemuise într-
un colţ, înspăimântată. Se holbase de tot şi nu putea să
înţeleagă. Îşi vârî capul sub aripi şi se chirci.
Când Zorba scoase colivia, papagalul îşi veni în fire. Voi să
vorbească, dar Zorba întinse mâna spre el.
— Taci din gură, îi şopti el cu glas mângâietor, taci din
gură, vino cu mine.
Zorba se aplecă şi privi moarta. O privi îndelung, cu un
nod în gât. Schiţă mişcarea de-a se apleca şi a o săruta, dar
se reţinu.
— Hai, Dumnezeu s-o ierte! şopti el.
Apucă colivia şi ieşi în curte. Mă zări şi se apropie de mine.
— Să mergem… îmi zise el încet, luându-mă de braţ.
Părea calm, dar îi tremurau buzele.
— Aici ajungem cu toţii… spusei eu ca să-l consolez.
287
 — Grozavă mângâiere! şuieră el, sarcastic. Să mergem.
— Aşteaptă, zisei, trebuie, s-o ridice. Să vedem şi noi… Te
mai ţin puterile?
— Mă mai ţin, răspunse el cu glas înăbuşit.
Puse colivia jos şi-şi încrucişă braţele.
Din camera mortuară ieşiră, cu capetele descoperite, moş
Anagnosti şi Kondomanolio, care se închinară. În urma lor,
patru dintre dansatori, cu trandafirul de aprilie tot după
ureche, veseli, pe jumătate beţi, ţineau fiecare de câte-un colţ
uşa pe care era întinsă moarta. În spate urmau cântăreţul
din liră cu instrumentul lui, vreo doisprezece oameni uşor
afumaţi care continuau să molfăie şi cinci-şase femei în
mână ba cu câte-o cratiţă, ba cu câte-un scaun. Mimitho
venea ultimul cu pantofiorii scâlciaţi pe după gât.
— Ucigaşi! Ucigaşi! Ucigaşi! striga el, hazos nevoie mare.
Bătea un vânt cald şi umed, şi marea se stârni. Cântăreţul
din liră ridică arcuşul – plin de prospeţime, de voioşie,
sarcastic, glasul lui ţâşni în noaptea caldă:
— „De ce, o, soare blând, te-arăţi aşa grăbit să
asfinţeşti?…‖
— Hai! zise Zorba. S-a isprăvit…

288
 XXIV

Mergeam, tăcuţi, pe uliţele înguste din sat. Casele cu

luminile stinse erau ca nişte pete negre; undeva lătra un
câine, ofta un bou. Când şi când ne ajungeau la urechi, pe
aripile vântului, clinchetul vesel al clopoţeilor lirei, ţâşnind ca
nişte şuvoaie zvăpăiate.
— Zorba, zisă eu, să rup tăcerea apăsătoare, ce vânt e
ăsta? Din sud?
Dar Zorba mergea în faţa mea, ţinând colivia papagalului
ca pe-un felinar, şi nu-mi răspunsa Când ajunserăm pe
plajă, se întoarse.
— Ţi-e foame, jupâne? întrebă el.
— Nu, nu mi-e foame, Zorba.
— Ţi-e somn?
— Nu.
— Nici mie. Să ne-aşezăm un pic pe pietre. Vreau să te
întreb ceva.
Eram amândoi obosiţi, dar nu voiam să dormim. Nu voiam
să pierdem otrava acelei zile. Somnul ne apărea ca o fugă în
momentul primejdiei, şi ne era ruşine să mergem la culcare.
Ne-am aşezat pe malul mării Zorba şi-a pus colivia între
genunchi şi a rămas o bună bucată de timp tăcut O
neliniştitoare constelaţie se ivi de după munte, monstru cu
mai mulţi ochi, cu coada în spirală. Câte-o stea se
desprindea în răstimpuri şi cădea.
Zorba privi cerul extaziat, cu gura deschisă, ca şi cum îl
vedea pentru prima oară.
— Ce s-o fi petrecând oare acolo sus? şopti el.
O clipă mai târziu se hotărî să vorbească.
— Poţi să-mi spui, jupâne, făcu el, şi glasul îi răsună
solemn, emoţionat, în noaptea caldă, poţi să-mi spui ce
289
înseamnă toate lucrurile astea? Cine le-a făcut? De ce le-a
făcut? Şi mai ales (glasul lui Zorba vibră de mânie şi de
teamă): de ce murim?
— Nu ştiu, Zorba! răspunsei, ruşinat de parcă m-ar fi
întrebat lucrul cel mai simplu, cel mai indispensabil, şi pe
care mi-era cu neputinţă să-l explic.
— Nu ştii! făcu Zorba, şi ochii i se rotunjiră, aşa cum i se
rotunjiseră în noaptea când îi mărturisisem că nu ştiu să
dansez.
Rămase tăcut o clipă şi, deodată, izbucni:
— Păi atunci, toate terfeloagele alea împuţite pe care le
citeşti, la ce-ţi folosesc, hai? De ce le citeşti? Şi dacă nu
vorbesc despre asta, despre ce vorbesc?
— Vorbesc despre nedumerirea omului care nu poate
răspunde la ce întrebi tu, Zorba.
— Mă doare-n cot de nedumerirea lor! strigă el exasperat,
izbind cu piciorul în pământ.
Papagalul, la acest strigăt, tresări pe neaşteptate.
— Canavaro! Canavaro! chirăi el ca un strigăt de ajutor.
— Fleoanca! făcu Zorba, dând cu pumnul în colivie.
Se întoarse spre mine:
— Eu vreau să-mi spui de unde venim şi unde mergem.
De-atâţia ani de când tot buchiseşti la terfeloagele alea,
gândesc c-oi fi tescuit vreo două-trei mii de kile de hârtie, şi
cu ce zeamă te-ai ales?
Era atâta spaimă în glasul lui că mi s-a tăiat respiraţia.
Ah! ce n-aş fi dat să-i pot răspunde!
Aveam sentimentul profund că piscul cel mai înalt pe care-
l poate atinge omul nu e nici Cunoaşterea, nici Virtutea, nici
Bunătatea, nici Izbânda. Ci altceva, mult mai mare, mult mai
eroic şi mai deznădăjduit: Groaza sfântă.
— Nu răspunzi? făcu Zorba cu teamă.
Încercai să-l fac pe tovarăşul meu să înţeleagă ce este
Groaza sfântă:
— Noi suntem nişte viermişori, Zorba, nişte viermişori
mici, mici de tot, pe frunza îngustă a unui pom uriaş.
290
Această frunză îngustă e Pământul nostru. Celelalte frunze
sunt stelele pe care le vezi mişcându-se noaptea. Umblăm pe
frunzişoara noastră cercetând-o cu teamă. O mirosim –
miroase frumos sau urât. O gustăm – e bună de mâncat. O
lovim – ea răsună şi strigă ca o făptură vie. Unii oameni, cei
mai cutezători, ajung până la capătul frunzei. De acolo, ne
aplecăm, cu ochii mari deschişi, cu urechile ciulite, spre vid.
Ne înfiorăm. Bănuim sub noi înfricoşătoarea prăpastie,
auzim de departe foşnetul altor frunze ale pomului uriaş,
simţim cum urcă seva de la rădăcina pomului şi ne creşte
inima. Aplecaţi astfel deasupra prăpastiei, cu tot corpul, cu
tot sufletul, tremurăm de groază. Din clipa aceea începe…
M-am oprit. Voiam să spun: din clipa aceea începe poezia,
dar Zorba n-ar fi înţeles. Am tăcut.
— Ce începe? se auzi glasul neliniştit al lui Zorba. De ce
te-ai oprit?
— …începe marea primejdie, Zorba. Pe unii îi apucă
ameţeala şi aiurează, altora le e frică, se chinuie să găsească
un răspuns care să le întărească sufletul, şi zic: „Dumnezeu‖.
Alţii, la capătul frunzei, privesc prăpastia, liniştiţi, curajoşi,
şi zic: „Îmi place‖.
Zorba reflectă îndelung. Se străduia din răsputeri să
înţeleagă.
— Eu, zise el în cele din urmă, privesc în fiecare clipă
moartea în faţă. Mă uit la ea, şi nu mi-e fiică. Cu toate astea
niciodată, dar niciodată nu zic,. Îmi place‖. Nu, nu-mi place
defel! Nu sunt de acord!
Tăcu, dar curând izbucni din nou:
— Nu, nu sunt eu ăla să întind gâtul în faţa Morţii, ca o
oaie, şi să-i zic: „Taie-mi capul, ca să merg degrabă în rai!‖
Îl ascultam pe Zorba, nedumerit. Ce înţelept se străduia
oare să-i înveţe pe discipolii săi să facă de bunăvoie ce
ordonă legea? Să zică „da‖ necesităţii, să transforme
inevitabilul în voinţă liber consimţită? – aceasta e, poate,
singura cale a omului spre eliberare. E jalnică, dar nu există
alta.
291
 Şi revolta, atunci? Mândra tresărire donquijetească a
omului pentru a birui Necesitatea, pentru a supune legea
exterioară legii interioare a sufletului său, pentru a nega tot
ce există şi a crea, după legile dictate de inima lui, care sunt
potrivnice legilor inumane ale naturii, o lume nouă – mai
pură, mai morală, mai bună?
Zorba se uită la mine, văzu că nu mai aveam nimic să-i
spun, apucă încet colivia ca să nu se trezească papagalul, o
puse la cap şi se lungi.
— Noapte bună, jupâne! zise el. Ajunge.
Bătea un vânt puternic de la miazăzi, venit de jos; din
Africa, pârguind legumele, fructele şi piepturile Cretei.
Simţeam cum îmi mângâie fruntea, buzele, gâtul şi, ca un
fruct, creierul îmi pârâia şi se umfla.
Nu puteam, nu voiam să dorm. Nu mă gândeam la nimic.
Simţeam numai, în noaptea aceea caldă, cum ceva, cineva,
se coace în mine. Trăiam limpede surprinzătorul spectacol:
simţeam cum mă schimb. Ceea ce de obicei se petrece în cele
mal tainice unghere ale măruntaielor noastre, se petrecea de
data aceasta pe faţă, deschis, în faţa ochilor. Ciucit pe vine la
malul mării, priveam minunea.
Stelele păliră, cerul începu să se învăpăieze, şi pe acel
fundal de lumină, ca desenaţi fin cu peniţa, se iviră munţii,
copacii, pescăruşii.
Se lumină de ziuă.

Trecură câteva zile. Spicele se copseseră şi-şi aplecau

capetele doldora de boabe. Pe ramurile măslinilor fierăstraiele
greierilor despicau aerul, insecte scânteietoare bâzâiau în
lumina arzătoare. Un abur se ridica din mare.
Zorba, tăcut, pleca cu noaptea în cap pe munte. Instalarea
telefericului era pe sfârşite. Stâlpii fură înfipţi, cablul întins şi
scripeţii agăţaţi. Zorba se întorcea de la lucru la căderea
nopţii, frânt de oboseală. Aprindea focul, pregătea masa şi
mâncăm. Evitam amândoi redeşteptarea groaznicilor demoni
interni: dragostea, moartea, spaima. Nu aduceam vorba nici
292
despre văduvă, nici despre madam Hortense, nici despre
Dumnezeu. Tăcuţi, priveam în depărtare marea.
În faţa tăcerii lui Zorba, eternele şi zadarnicele glasuri se
trezeau în mine. Din nou îmi simţeam pieptul potopit de
groază. Ce e lumea asta? mă întrebam, care e scopul ei şi în
ce măsură vieţile noastre vremelnice pot năzui să-l atingă?
Scopul omului e să prefacă materia în bucurie, pretinde
Zorba; s-o prefacă în spirit, zic alţii; ceea ce, pe alt plan,
înseamnă acelaşi lucru. Dar pentru ce? În vederea cărui
lucru? Şi când trupul se spulberă, rămâne ceva din ceea ce
numisem suflet? Sau nu rămâne nimic din el, şi nepotolita
noastră sete de nemurire provine nu de acolo că suntem
nemuritori, ci din faptul că, în scurtul răstimp în care
respirăm, ne aflăm în slujba a ceva de esenţă veşnică?
Într-o zi, m-am trezit şi mi-am făcut toaleta. Să fi jurat că
şi pământul s-a trezit şi-şi face toaleta. Strălucea, plin de
prospeţime. Am pornit-o pe drumul ce ducea în sat La
stânga, marea de culoarea indigoului era nemişcată. La
dreapta, în depărtare, ca o armată cu suliţe de aur, lanurile
de grâu. Am trecut de smochinul Dom‘şoarei, plin de frunze
verzi şi de smochine mititele, am străbătut în mare grabă,
fără să întorc capul, grădina văduvei şi am intrat în sat.
Acum, micul han era părăsit, pustiu. Lipseau uşi, lipseau
ferestre; în curte, câinii intrau şi ieşeau În voie, odăile erau
goale. În camera mortuară nu mai exista nici pat, nici cufăr,
nici scaune. Nu mai rămăsese decât, într-un colţ. un papuc
zdrenţăros, scâlciat, cu un ciucure roşu. Credincios, păstra
încă forma piciorului stăpânei lui. Jalnicul papuc, mai
compătimitor decât sufletul omului, nu dăduse încă uitării
piciorul atât de drag şi de brutalizat.
M-am înapoiat târziu. Zorba aprinsese focul şi se pregătea
să facă mâncarea. De cum a ridicat capul, a priceput de
unde veneam. Şi-a încruntat sprâncenele. După atâtea zile
de tăcere, şi-a deszăvorât inima, în seara aceea, şi a vorbit:
— Toate amărăciunile, jupâne, zise el ca şi cum ar fi vrut
să se justifice, îmi frâng inima în două. Dar ea, sfârtecată,
293
ciuruită toată, se lipeşte îndată la loc şi nu se mai vede rana.
Sunt, din cap până-n picioare, numai o rană cicatrizată, de-
aia ţin piept.
— Prea repede ai uitat-o, Zorba, pe biata Bubulina, am
rostit eu cu glas devenit, fără voia mea, brutal.
Lui Zorba i-a sărit muştarul, a ridicat tonul:
— Cale nouă, a strigat el, proiecte noi! Am încetat să-mi
mai amintesc ce s-a întâmplat ieri, am încetat să mă mai
întreb ce-o să fie mâine. Ce se întâmplă azi, în clipa de faţă,
asta mi-e grija. Îmi zic „Ce faci în clipa asta, Zorba? – Dorm. –
Apăi dormi zdravăn! – Ce faci în clipa asta, Zorba? –
Muncesc. – Apăi, munceşte zdravăn! – Ce faci în clipa asta,
Zorba? – Ţin în braţe o muiere. – Apăi ţine-o zdravăn, Zorba,
uită tot restul, nu mai există nimic altceva pe lume, nimic
decât ca şi cu tine, dă-i bătaie!‖
Şi după o clipă:
— Niciun Canavaro n-o făcut-o pe Bubulina noastră să
cunoască o atare plăcere ca mine, ăsta care-ţi vorbeşte,
zdrenţărosul, bătrânul Zorba. De ce? o să mă întrebi. Pentru
că toţi Canavaro din lume, chiar în clipa când o ţineau în
braţe, erau cu gândul la flota lor, la Creta, la regele lor, la
tresele sau la nevasta lor. Dar eu uitam totul, totul, şi ea,
putoarea, îşi da bine scama – şi află de la mine,
preaînvăţatule, pentru muiere nu există plăcere mai mare.
Adevărata muiere, ascultă bine, să-ţi fie de învăţătură, se
bucură mai mult de plăcerea pe care-o dă decât de plăcerea
pe care-o are de la bărbat.
Se aplecă să mai bage un lemn în sobă şi tăcu.
Mă uitam la el şi mi se umplea inima de bucurie. Simţeam
întreaga bogăţie, simplitate, profunda valoare umană a
acestor clipe, petrecute aici pe plaja pustie. Şi masa noastră
de fiecare seară era ca acelea ale marinarilor debarcaţi pe-un
ţărm pustiu – cu peşti, stridii – mai gustoase decât orice alte
bucate şi fără asemănare în ce priveşte hrana sufletului
omenesc. Aici, la capătul lumii, eram şi noi ca doi
naufragiaţi.
294
 — Poimâine e inaugurarea telefericului, zise Zorba
continuându-şi ideea. Nu mai calc pe pământ, sunt aerian,
îmi simt scripeţii pe umeri!
— Ţi-aminteşti, Zorba, am zis, cu ce momeală ai încercat,
în cafeneaua din Pireu, să mă prinzi în plasă? Că ştii
chipurile să faci nişte supe grozave – şi într-adevăr asta-i
mâncarea care-mi place cel mai mult. Cum de-ai ghicit?
Zorba a dat din cap cu oarecare dispreţ:
— Nu ştiu, jupâne! Mi-a venit şi mie aşa. Când te-am văzut
şezând în colţul cafenelei, liniştit, rezervat şi aplecat peste o
cărţulie aurită pe margini – nu ştiu, mi-am zis că trebuie să-
ţi placă supele. Mi-a venit şi mie aşa, cum îţi spun, nu
încerca să pricepi!
Tăcu, ciulind urechile.
— Taci, zise el, vine cineva!
Se auziră paşi grăbiţi şi gâfâială de om care aleargă.
Deodată, în lumina flăcării, se ivi în faţa noastră un călugăr
cu rasa sfâşiată, cu capul gol, cu barba pârlită şi o jumătate
de mustaţă. Răspândea un puternic miros de gaz.
— Ei! bine-ai venit, părinte Zaharia! strigă Zorba. Ce te-a
adus în halul ăsta?
Călugărul se prăvăli la pământ, lângă foc. Îi tremura
bărbia.
Zorba se aplecă şi-i făcu cu ochiul.
— Da, răspunse călugărul.
— Bravo, călugăre! strigă el. Acu intri la sigur în rai, nu-ţi
mai scapă, şi cu un bidon de gaz în mână.
— Amin! mormăi călugărul închinându-se.
— Cum s-a întâmplat? Când? Povesteşte!
— L-am văzut pe arhanghelul Mihail, frate Canavaro. Mi-a
dat poruncă. Ascultă numai. Eram singur în bucătărie, cu
uşa închisă, şi curăţăm nişte fasole verde. Fraţii erau la
vecernie, linişte peste tot Auzeam păsărelele cântând şi mi se
părea că-s îngeri. Eram liniştit, pregătisem totul şi aşteptam.
Cumpărasem un bidon de gaz şi-l pitisem în capela din
cimitir, sub Sfânta Masă, ca arhanghelul Mihail să-l
295
binecuvânteze. Aşadar, ieri după-masă curăţăm nişte fasole
verde, îmi umbla raiul prin cap şi-mi ziceam: „Iisuse
Hristoase, fă aşa incât să fiu şi eu vrednic de împărăţia
cerurilor, şi-oi fi gata să curăţ la zarzavaturi o veşnicie în
bucătăriile raiului!‖ Iată la ce mi-era gândul, şi-mi curgeau
lacrimile pe obraji. Când, deodată, am auzit fâlfâit de aripi
deasupra mea. Am priceput numaidecât. Mi-am plecat capul
tremurând. Atunci am auzit un glas: „Zaharia, ridică-ţi ochii,
nu-ţi fie teamă!‖ Dar eu tremuram şi-am căzut la pământ.
„Ridică-ţi ochii, Zaharia!‖ s-a auzit din nou glasul. Am ridicat
ochii şi-am văzut: uşa se deschisese şi în prag stătea
arhanghelul Mihail, aşa cum e zugrăvit pe uşa altarului,
întocmai; cu aripi negre, sandale roşii şi căscă de aur. Doar
că în loc de suliţă ţinea în mână o făclie aprinsă! „Ziua bună,
Zaharia! îmi zice. – Sunt robul lui Dumnezeu, îi răspund,
porunceşte! – Ia făclia aprinsă şi Domnul să te-ajute!‖ Am
întins mâna şi-am simţit că-mi arde palma. Dar arhanghelul
pierise. N-am văzut fa deschizătura uşii, decât o dâră de foc
pe cer, ca o stea căzătoare.
Călugărul îşi şterse sudoarea de pe faţă. Devenise livid. Îi
clănţăneau dinţii de parcă avea fierbinţeală.
— Şi atunci? făcu Zorba. Curaj, călugăre!
— În clipa aia fraţii ieşeau de la vecernie şi intrau în sala
de mese. În trecere, Egumenul îmi dădu un picior, ca unui
câine. Fraţii pufniră în râs. Eu, nimic. De când trecuse
arhanghelul era în aer un miros de pucioasă, dar nimeni nu
băga de seamă. Se aşezară la masă. „Zaharia, îmi zice fratele
ospătar, nu vii să mănânci‖ Eu, buzele lipite. „Pâinea
îngerilor îi e de-ajuns!‖ zice Dometios, sodomitul. Fraţii se
pun iarăşi pe râs. Atunci mă ridic şi-o pornesc spre cimitir.
Mă arunc cu faţa în jos la picioarele arhanghelului. Ore în şir
i-am simţit pe gât piciorul greu. Timpul a trecut ca un fulger.
Aşa or să treacă orele şi veacurile în rai. S-a făcut miezul
nopţii. Era o linişte ca de mormânt. Călugării se duseseră la
culcare. M-am ridicat. Mi-am făcut cruce şi am sărutat
piciorul arhanghelului. „Facă-se voia ta!‖ am zis. Am apucat
296
bidonul de gaz şi l-am destupat. Rasa mi-era ticsită de cârpe.
Am ieşit afară. Era o noapte ca de smoală. Luna încă nu se
ivise. Mănăstirea era neagră ca iadul. Am intrat în curte, am
ridicat scara, am ajuns la camera Egumenului, am stropit cu
gaz uşa, ferestrele, pereţii. Am dat fuga la chilia lui Dometios.
De-acolo am început să inund chiliile şi cerdacul lung de
lemn – aşa cum m-ai învăţat. După aia am intrat în biserică,
am aprins o lumânare de la candela lui Hristos şi-am dat foc.
Călugărul, cu respiraţia tăiată, tăcu. Ochii i se umplură de
văpăi.
— Domnul fie lăudat, răcni el închinându-se. Domnul fie
lăudat! Dintr-odată mănăstirea a fost învăluită în flăcări
„Focurile iadului să vă mistuie!‖ am urlat şi-am luat-o la
sănătoasa. Fugeam de rupeam pământul şi auzeam clopotele
sunând şi călugării urlând… S-a făcut ziuă. M-am ascuns În
pădure. Dârdâiam. Soarele s-a înălţat şi-i auzeam pe călugări
scotocind prin mărăcini să dea de mine. Dar bunul
Dumnezeu zvârlise o negură asupra mea şi nu mă vedeau. Pe
la asfinţit am auzit un glas: „Coboară până la mare, fugi! –
Arhanghele, călăuzeşte-mă!‖ am strigat şi iată-mă iarăşi pe
drum. Nu ştiam încotro merg, arhanghelul îmi îndruma paşii,
când sub formă de fulger, când sub formă de pasăre neagră
în pomi, sau chiar de potecă ce coboară. Eu alergam cât mă
ţineau puterile în urma lui, cu toată credinţa. Şi iaca, mare-i
fu bunătatea! te-am găsit, dragă Canavaro. Asta mi-e
scăparea.
Zorba nu zicea nimic, dar pe tot chipul lui se aşternuse un
zâmbet larg, carnal, tăcut, pornind de la colţurile gurii până
la urechile-i de măgar pline de păr.
Mâncarea era gata, o luă de pe foc.
— Zaharia, întrebă el, ce-nseamnă aia „pâinea îngerilor ―?
— Duhul, răspunse călugărul închinându-se.
— Duhul? cu alte cuvinte, vânt? Asta nu hrăneşte, dragul
meu, vino să mănânci ciorbă de peşte şi-o bucată de carne,
să prinzi puteri. Ai lucrat bine; aşadar, mănâncă!
— Nu mi-e foame, zise călugărul.
297
 — Lui Zaharia nu-i e foame, dar lui Iosif? Nici lui Iosif nu-i
e foame?
— Iosif, zise călugărul cu glas şoptit, de parcă cine ştie ce
mare taină ar fi dezvăluit, Iosif, blestematul, a ars. Domnul
fie lăudat!
— A ars! strigă Zorba în hohote de râs. Cum? Când? L-ai
văzut?
— Frate Canavaro, a ars în clipa când am aprins
lumânarea de la candela lui Hristos. L-am văzut cu ochii mei
ieşindu-mi din gură, ca o panglică neagră cu litere de foc.
Flacăra lumânării s-a aplecat asupra ei, a răsucit-o ca pe-un
şarpe şi a făcut-o scrum. Ce uşurare! Îmi pare că am şi intrat
în rai!
Se ridică din colţul focului unde stătea ghemuit
— Plec să mă culc la marginea mării, aşa am primit
poruncă.
Făcu câţiva paşi pe malul apei şi pieri în noapte.
— Răspunzi de el, Zorba, am zis; dacă-l găsesc călugării, e
pierdut.
— N-o să-l găsească, n-ai grijă, jupâne. Mă pricep la
şiretlicuri de soiul ăsta. Mâine cu noaptea-n cap îl
bărbieresc, îi dau haine omeneşti şi-l îmbrac. Nu-ţi face
sânge rău, mai mare daraua decât ocaua. Ciorba e bună?
Mănâncă cu poftă pâinea oamenilor şi nu te zbuciuma.
Zorba mâncă cu poftă, bău şi-şi şterse mustaţa. Avea
acum chef de vorbă.
— Ai văzut, zise el, diavolul din el a murit. Şi iată-l gol,
complet gol, nefericitul, s-a zis cu el! Acu e ca toţi ceilalţi.
Reflectă o clipă şi deodată:
— Gândeşti, jupâne, că diavolul ăsta era…
— Desigur, răspunsei. Ideea de-a da foc mănăstirii pusese
stăpânire pe el, i-a dat foc şi s-a potolit. Ideea aceea voia să
mănânce carne, să bea vin, să se coacă, să devină acţiune.
Celălalt Zaharia n-avea nevoie nici de carne, nici de vin. El s-
a copt postind.
Zorba suci şi răsuci ideea asta în capul lui.
298
 — Se-nţelege! cred că ai dreptate, jupâne, îmi pare că am
vreo cinci-şase diavoli în mine!
— Cu toţii avem, Zorba, nu te teme. Şi cu cât avem mai
mulţi, cu atât mai bine. E de-ajuns să năzuiască toţi spre
acelaşi scop pe căi diferite.
Cuvintele acestea îl tulburară pe Zorba. Îşi sprijini capul
lui mare între genunchi şi medită.
— Care scop? întrebă el în cele din urmă ridicând ochii.
— Nu ştiu, Zorba, mă întrebi lucruri foarte grele, cum să-ţi
explic?
— Spune-o simplu, să pricep. Eu până în prezent mi-am
lăsat diavolii liberi să facă ce vor, şi s-o apuc pe calea care le
place – de-aia unii mă ţin de necinstit, alţii de cinstit, alţii de
smintit, alţii de înţelept ca Solomon. Eu sunt toate astea şi
încă multe altele, o adevărată salată orientală. Aşa că
lămureşte-mă dacă poţi, care scop?
— Cred, Zorba, dar s-ar putea să mă înşel, că există trei
soiuri de oameni: cei care-şi fixează drept scop să-şi trăiască
viaţa, cum zic ei, să mănânce, să bea, să iubească, să se
îmbogăţească, să devină celebri. Apoi, cei care-şi fixează
drept scop nu propria lor existenţă, ci aceea a tuturor
oamenilor. Aceştia simt că toţi oamenii sunt o apă şi-un
pământ şi se străduiesc să-i lumineze, să-i iubească atât cât
pot şi să le facă bine. În sfârşit, sunt cei al căror scop e să
trăiască viaţa întregului univers: toţi, oameni, animale,
plante, astre, suntem făuriţi din aceeaşi plămadă, nu
alcătuim decât aceeaşi substanţă, care duce aceeaşi luptă
crâncenă. Care luptă! De-a transforma materia în spirit.
Zorba se scărpina în cap:
— Sunt tare de cap, nu pricep aşa lesne… Ah! jupâne, dac-
ai putea să dansezi lot ce spui, ca să pricep!
Îmi muşcam buzele, consternat. Toate aceste gânduri
deznădăjduite, dacă le-aş fi putut dansa! Dar eram incapabil
s-o fac, îmi irosisem viaţa.
— Sau dac-ai putea, jupâne, să-mi spui toate astea ca un
basm. Cum făcea Hussein Aga. Era un turc bătrân, vecin cu
299
noi. Tare bătrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur
cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le
spăla, el îşi gătea şi curăţa podeaua. Seara venea la noi. Se
aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi
Acest Hussein Aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe
genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, ca şi cum m-ar fi
binecuvântat: ―Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva.
Eşti prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare.
Ascultă-mă, fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte
caturi ale cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-l
pot cuprinde. Dar inima omului îl cuprinde. Aşa încât, ia
seama, Alexis, să nu răneşti niciodată inima omului!‖
Îl ascultam pe Zorba în tăcere. Dacă aş putea, gândeam,
să nu deschid gura decât atunci când ideea abstractă ar
ajunge pe treapta ei cea mai înaltă – când ar deveni basm!
Dar la aşa ceva numai un mare poet poate năzui, sau un
popor, după veacuri întregi de surdă dospire.
Zorba se sculă în picioare.
— Mă duc să văd ce face artificierul nostru, şi să arunc o
pătură pe el, să nu răcească. O să iau şi-o foarfecă, s-ar
putea să-mi slujească.
Înarmat cu aceste obiecte, plecă, râzând, de-a lungul
ţărmului. Luna se ivise, răspândind pe pământ o culoare
lividă, bolnăvicioasă.
Rămas de unul singur lângă focul stins, mă gândeam la
vorbele lui Zorba – bogate ca sens şi răspândind un cald
miros de ţărână. Simţeai că izvorăsc din străfundul
măruntaielor sale şi mai păstrează căldura făpturii umane.
Vorbele mele erau de hârtie. Ele izvorau. din cap, abia
împroşcate ca un strop de sânge. Şi dacă aveau vreo valoare,
acelui strop de sânge o datorau.
Lungit pe burtă, scormoneam în cenuşa caldă, când
deodată Zorba se înapoie, bălăbănindu-şi braţele, uluit.
— Jupâne, păstrează-ţi cumpătul.
Dintr-un salt am fost în picioare.
— A murit călugărul, zise el.
300
 — A murit?
— L-am găsit lungit pe stâncă. Era luminat de lună. Am
îngenuncheat ţi-am început. să-i tal barba şi restul de
mustaţă. Tăiam, tăiam, dar el nu mişca ioc. Cuprins de
avânt, i-am tăiat şi părul din cap, de l-am lăsat chilug.
Trebuie că i-am scos un kil de păr. Şi când l-am văzut aşa,
tuns ca o oaie, m-a pufnit râsul. „Ei, signor Zaharia, i-am
strigat zgâlţâindu-l, trezeşte-te să vezi minunea Sfintei
Fecioare!‘‘ Ţi-ai găsit! Nu mişca neam. Îl mai zgâlţâi o dată,
nimic! N-o fi dat ortul popii, zău aşa, bietul de el, mi-am zis.
Îi desfac rasa, îl deschei la piept, îi pun mâna pe inimă:
niciun tac-tac! Nimic! Se oprise maşina.
Pe măsură ce vorbea, voia bună punea stăpânire pe Zorba.
Moartea îl tulburase o clipită, dar a pus-o degrabă în banca
ei.
— Şi-acu‘ ce-i de făcut, jupâne? Eu zic să-i dăm foc. Cine
va ridica gazul de gaz va peri, nu zise aşa Scriptura? Şi vezi
bine, cu ţoalele-i scorţoase de jeg şi muiate în gaz pe
deasupra, o să ia foc ca Iuda în Joia Mare.
— Fă ce pofteşti, am zis, stingherit.
Zorba se cufundă într-o profundă meditaţie.
— E încurcată treaba, făcu el în cele din urmă, tare
încurcată… Dacă-i dau foc, ţoalele o să-i ardă ca o făclie, dar
el, Meţtd, nu e decât pielea şi osul! Slăbănog cum e, o să
treacă o groază până se face cenuşă. N-are pic de grăsime pe
el să ajute focul.
Clătinând din cap, adăugă:
— Dacă bunul Dumnezeu ar exista, nu crezi că ar fi
prevăzut toate astea şi l-ar fi făcut mai rotofei, cu mai multă
grăsime, să ne scoată din încurcătură? Ce crezi?
— Nu mă băga în povestea asta, îţi zic. Fă ce vrei, dar
repede.
— Cel mai bine ar fi să iasă o minune din toată treaba
asta! Ar trebui ca fraţii călugări să creadă că bunul
Dumnezeu în persoană s-a făcut frizer şi că, după ce l-a ras,
l-a ucis ca să-l pedepsească pentru stricăciunile pricinuite
301
mănăstirii.
Se scărpină în cap:
— Dar ce minune? Ce minune? Aici să te văd, Zorba!
Cornul lunii, pe punctul de-a asfinţi, era acum la marginea
orizontului, aur şi purpură, ca o bucată de metal înroşit în
foc.
Obosit, am plecat să mă culc. Când m-am trezit în zori, l-
am văzut lângă mine pe Zorba făcând cafeaua. Era palid şi
avea ochii injectaţi şi bulbucaţi, ca după o noapte nedormită.
Dar buzele-i groase de ţap zâmbeau maliţios.
— N-am închis ochii toată noaptea, jupâne, am avut
treabă.
— Ce treabă, descreieratule?
— Am ticluit minunea.
Râse şi duse un deget la buze.
— Nu-ţi spun! Mâine e inaugurarea telefericului. Borţoşii
vor veni să-şi dea binecuvântarea şi atunci se va afla noua
minune săvârşită de Maica Precistă a Răzbunării.
Servi cafeaua.
— Dragul meu, aş fi bun de egumen, continuă el. Dac-aş
deschide o mănăstire, mă prind pe orice că le-aş sili pe toate
celelalte să-şi închidă porţile şi le-aş lua toţi clienţii. Ai chef
de lacrimi? Un mic burete muiat în dosul icoanelor şi toţi
sfinţii s-ar porni pe plâns. De tunete? Aş vârî sub Sfânta
Masă un mecanism cu pocnitoare. De strigoi? Doi dintre
călugării mei de încredere ar colinda noaptea pe acoperişurile
mănăstirii, înveliţi în cearşafuri. Şi în fiecare an aş pregăti
pentru praznicul Preasfântei o liotă de şontorogi, de orbi şi de
paralitici care să-şi redobândească lumina ochilor şi să-şi
îndrepte astfel picioarele încât să înceapă a ţopăi. Ce găseşti
de râs, jupâne? Un unchi de-al meu găsise un catâr bătrân
ce trăgea să moară, îl lepădaseră în creierul muntelui să
crape acolo. Şi l-a luat cu el. În fiecare dimineaţă îl ducea să
pască şi, seara, îl aducea acasă. „Ei, bade Haralambos, i-
auzeai pe oamenii din sat, ce-ai de gând să faci cu hodoroaga
asta de catâr? — Îmi slujeşte ca fabrică de bălegar!‖
302
răspundea unchiu-meu. Ei bine, mie, jupâne, mănăstirea mi-
ar sluji ca fabrică de minuni.

303
 XXV

Acel ajun de mai nu-l voi uita cât voi trăi. Telefericul era
gata, stâlpii, cablul şi scripeţii străluceau în razele soarelui
de dimineaţă. Trunchiuri groase de pin stăteau îngrămădite
în vârful muntelui şi muncitorii aşteptau sus clipa când să le
prindă de cablu şi să le dea drumul spre mare.
Un steag mare grecesc flutura în vârful stâlpului de
pornire, pe culmea muntelui, şi-un altul în vârful stâlpului
de sosire, pe coastă. În faţa barăcii, Zorba instalase un
butoiaş de vin. Alături, un muncitor frigea un miel gras.
După sfeştanie şi inaugurare, oaspeţii urmau să ciocnească
câte un pahar de vin spre a ne face urările de belşug.
Zorba scosese din cui colivia papagalului, aşezând-o pe-o
stâncă înaltă de lângă primul stâlp.
— E ca şi cum aş vedea-o pe stăpâna lui, şopti el privindu-
l cu duioşie.
Scoase din buzunar şi-i dădu un pumn de alune
americane.
Era în straie de sărbătoare, cămaşă albă cu gulerul
răsfrânt, haină verde, pantalon gri şi frumoasele-i ghete cu
clastic. Îşi cănise, în plus, mustaţa, care începea să se
decoloreze.
Dădu fuga să-i întâmpine, ca un mare senior alţi seniori,
pe dregătorii satului care soseau, explicându-le ce e ăla un
teleferic, ce folos va trage ţinutul de pe urma lui şi cum
Maica Precistă îi luminase mintea pentru această desăvârşită
înfăptuire.
— E-o lucrare însemnată, zicea el. Trebuie găsită
înclinarea bună – o ştiinţă întreagă! Mi-am stors creierii luni
şi luni de zile, dar nimic. Pentru marile lucrări nu-i de-ajuns
mintea omului, trebuie să dăm crezare că-i necesar sprijinul
304
Cerului. Atunci, Preasfânta Fecioară a văzut cum mă
chinuiesc şi i s-a făcut milă de mine: bietul Zorba, şi-o fi zis,
e-un om de treabă, face asta pentru binele satului, am să-l
ajut un pic. Şi… minune!
Zorba se opri şi se închină de trei ori.
— Minune! într-o noapte, în somn, mi s-a înfăţişat o femeie
în negru – era Maica Predată. Ţinea în mână o cale ferată
aeriană atâtica, nu mai mult „Zorba îmi zice ea, ţi-am adus
macheta. Uite, ia-te după înclinarea asta şi primeşte
binecuvântarea mea!‖ Şi cu-asta se făcu nevăzută. Mă trezesc
brusc din somn. Dau fugă unde-mi făceam probele, şi ce
văd? Sfoara luase singură înclinarea cea bună! şi mirosea a
tămâie, probă că mâna Sfintei Fecioare o atinsese!
Kondomanolio deschise gura să pună o întrebare, când, pe
poteca plină de pietre, se iviră cinci călugări călare pe catâri.
Un al şaselea, purtând o cruce mare de lemn pe umăr, alerga
în faţa lor strigând. Ce anume striga? Nu ne puteam da încă
scama.
Se auzeau psalmodieri, călugării dădeau din mâini, se
închinau, pietrele scăpărau scântei.
Călugărul care mergea pe jos ajunse în apropierea noastră,
ud leoarcă de sudoare. Ridică sus de tot crucea.
— Creştini, minune! strigă el. Creştini, minune! Fraţii o
aduc pe Sfânta Fecioară Maria. Îngenuncheaţi şi slăviţi-o!
Sătenii veniră degrabă extrem de emoţionaţi – notabili şi
muncitori – făcură roată în jurul călugărului închinându-se.
Eu unul stăteam deoparte. Zorba îmi aruncă o privire rapidă
şi scânteietoare.
— Apropie-te şi tu, jupâne, îmi zise el; să auzi ce minune a
săvârşit Preasfânta Fecioară!
Călugărul, grăbit, gâfâind, începu să povestească:
— Îngenuncheaţi, creştini, ascultaţi minunea
dumnezeiască! Ascultaţi-o, creştini! Necuratul a pus
stăpânire pe sufletul blestematului ăla de Zaharia, şi
alaltăieri l-a îmboldit să stropească sfânta mănăstire cu gaz.
În miez de noapte am văzut flăcări. Ne-am sculat în mare
305
grabă. Stăreţia, ceardacul, chiliile ardeau de zor. Am tras
clopotele strigând: „Ajutor, Maică Precistă a Răzbunării!‖ şi
ne-am repezit cu ulcioarele şi găleţile. În zori, focul era stins.
Ne-am dus la capela unde domneşte icoana-i făcătoare de
minuni şi am căzut în genunchi, strigând: „Fecioară a
Răzbunării, ridică-ţi suliţa şi loveşte-l pe vinovat!‖ Apoi ne-
am adunat în curte şi am constatat lipsa lui Zaharia, Iuda.
Strigam: „El a dat foc, el!‖ Şi-am pornit în căutarea lui. Am
cotrobăit toată ziua, nimic; toată noaptea, nimic. Dar iată că
azi, când s-a crăpat de ziuă, ne-am mai dus o dată la capelă,
şi ce ne-a fost dat să vedem, fraţilor? Minunea minunilor!
Zaharia zăcea mort la picioarele sfintei icoane şi suliţa
Fecioarei avea încă în vârf o picătură mare de sânge!
— Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă de noi! şoptiră ţăranii
îngroziţi.
— Şi încă un lucru de spaimă! continuă călugărul
înghiţindu-şi saliva: Când ne-am aplecat să-l ridicăm pe
blestematul de Zaharia, am rămas cu gura căscată: Maica
Precistă îi răsese păr, mustaţă şi barbă – ca unui popă
catolic!
Abia ţinându-mi râsul, m-am întors spre Zorba.
— Pungaşule! i-am şoptit.
Dar el se uita la călugăr cu ochii holbaţi şi, plin da
gravitate, se închina la nesfârşit, semn al celei mai depline
uimiri.
— Că mare eşti, Doamne! Mare eşti, Doamne, şi mare ţi-e
puterea! şoptea el.
În clipa aceea sosiră ceilalţi călugări şi descălecară. Fratele
arhondar ţinea icoana în braţe. Se căţără pe-o stâncă şi cu
toţii, îmbulzindu-se, alergară să se închine în faţa Fecioarei
făcătoare de minuni. În spate, Dometios grăsanul, cu o tavă
în mână, strângea banii şi stropea cu apă de trandafiri
frunţile aspre ale ţăranilor. Trei călugări se aţineau în jurul
lui, cu mâinile lor păroase, aşezate una peste alta pe burţile
revărsate, transpirând din belşug şi intonând imnuri
religioase.
306
 — Vom da o raită prin satele din Creta, zise grăsanul de
Dometios, spre a da prilej credincioşilor să se închine în faţa
Preasfântei şi să-şi aducă ofranda. Ne trebuie bani, mulţi
bani ca să restaurăm sfânta mănăstire…
— Burtă-verzii! mormăi Zorba, mai ies şi-n câştig până la
urmă.
Se apropie de Egumen:
— Sfinte Egumen, totul e gata pentru ceremonie. Fie ca
Maica Precistă să ne binecuvânteze opera!
Soarele urcase binişor, nici cea mai slabă adiere de vânt,
era foarte cald. Călugării se aşezară în jurul stâlpului cu
drapel. Îşi şterseră frunţile cu mânecile largi ale anteriului şi
începură să intoneze rugăciunea pentru „temeliile casei‖:
„Doamne, Doamne, înalţă această unealtă pe-o stâncă
tare, pentru ca nici vântul, nici ploaia să n-o poată nărui…‖
Înmuiară sfeştocul în căldăruşa de aramă şi stropiră
lucruri şi oameni, stâlpul, cablul, scripeţii, pe Zorba şi pe
mine, apoi pe ţărani, pe muncitori şi marea.
După aceea, cu băgare de seamă, de parcă ar fi fost vorba
de-o femeie bolnavă, ridicară icoana, o aşezară lângă papagal
şi făcură cerc în jurul ei. De cealaltă parte se plasară
notabilităţile şi, în mijloc, Zorba. Eu mă retrăsesem lângă
mare, şi aşteptam.
Proba urma să fie făcută cu trei copaci: o sfântă treime. I
se adăugă totuşi un al patrulea în semn de recunoştinţă faţă
de Maica Precistă a Răzbunării.
Călugări, săteni, muncitori se închinară.
— În numele Sfintei Treimi şi a Fecioarei! şoptiră ei.
Dintr-o săritură, Zorba se afla lângă primul stâlp. Trase de
sfoară şi coborî drapelul. Era semnalul pe care-l aşteptau
muncitorii sus pe munte. Toţi cei de faţă se dădură înapoi şi-
şi îndreptară privirile spre vârful muntelui.
— În numele Tatălui! strigă Egumenul.
Cu neputinţă de descris ce s-a petrecut atunci. Catastrofa
se dezlănţui ca trăsnetul. Cei prezenţi abia avură timp să se
salveze. Întregul teleferic se clătină. Pinul pe care muncitorii
307
îl agăţaseră de cablu se avântă cu o impetuozitate diabolică.
Scăpărară scântei, bucăţi mari de lemn fură proiectate în
aer, iar când ajunse jos, câteva secunde mai târziu, nu mai
rămăsese din el decât un ciot pe jumătate ars.
Zorba îmi aruncă o privire de câine bătut. Călugării şi
sătenii se traseră înapoi cu prudenţă. Catârii care erau legaţi
se porniră să zvârle din picioare. Dometios grăsanul se
gârbovi gâfâind.
— Doamne, fie-ţi milă de mine! şopti el înspăimântat.
Zorba ridică braţul.
— Nu e nimic, dădu el asigurări. Aşa e întotdeauna eu
primul buştean. Acum maşina se va roda, priviţi!
Înălţă drapelul, dădu din nou semnalul şi o zbughi.
— Şi-al Fiului! strigă Egumenul cu un glas oarecum
tremurat
Se dădu drumul celui de-al doilea buştean. Stâlpii
tremurară, lemnul îşi luă avânt. Sălta ca un delfin, se
năpustea drept spre noi. Dar nu apucă să ajungă prea
departe că se pulveriză la jumătatea muntelui.
— Lua-o-ar dracu! bombăni Zorba muşcându-şi mustaţa.
Nu e încă pusă la punct înclinarea asta blestemată!
Făcu un salt spre stâlp şi, cu un gest de furie, coborî
drapelul pentru a treia plecare. Călugării, pitiţi în dosul
catârilor, se închinară. Notabilii aşteptau, cu un picior în aer,
gata s-o ia la fugă.
— Şi-al Sfântului Duh! bolborosi Egumenul suflecându-şi
anteriul.
Al treilea buştean era uriaş. Nici nu i se dădu bine drumul
că un zgomot îngrozitor se făcu auzit.
— Pe burtă, nenorociţilor! urlă Zorba spălând putina.
Călugării se aruncară la pământ, sătenii o luară la picior.
Buşteanul făcu un salt, căzu din nou pe cablu, zvârli jerbe
de scântei şi, mai înainte de-a fi avut timpul să vedem ceva,
depăşi muntele şi ţărmul, pierind, într-o ţâşnire de spumă, în
largul mării.
Stâlpii vibrau îngrijorător. Mulţi dintre ei se înclinaseră.
308
Catârii îşi rupseră frânghiile cu care erau priponiţi şi-o luară
la sănătoasa.
— Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigă Zorba enervat peste
măsură. Acum maşina e rodată, înainte!
Înălţă drapelul încă o dată. Simţeai că e deznădăjduit şi
grăbit să vadă sfârşită odată toată treaba.
— Şi-al Maicii Preciste a Răzbunării! bâigui Egumenul
luând-o la goană.
Al patrulea buştean îşi luă avânt. Un „trosc!‖ înfiorător se
auzi răsunând, un al doilea „trosc!‖, şi toţi stâlpii, unul după
altul, se năruiră ca un castel de cărţi de joc.
— Doamne, miluieşte! scheunară muncitorii, ţăranii şi
călugării, fugind care încotro.
O aşchie îl răni pe Dometios în coapsă. Alta era cât pe-aci
să-i scoată ochiul Egumenului. Sătenii dispăruseră. Numai
Sfânta Fecioară rămăsese neclintită pe piatră, cu suliţa în
mână şi privindu-i pe oameni cu ochii ei severi. Lângă ea, cu
penele-i verzi zbârlite toate, bietul papagal dârdâia, mai mult
mort decât viu.
Călugării o apucară pe Maica Precistă strângând-o în
braţe, îl ridicară pe Dometios care gemea de durere, îşi
adunară catârii, urcară în şa şi bătură în retragere.
Muncitorul cu frigarea îşi părăsise, în spaima lui, oaia, gata-
gata să se ardă.
— Oaia se face scurm! strigă Zorba plin de îngrijorare,
alergând degrabă s-o răsucească.
M-am aşezat lângă el. Nu măi era nimeni pe ţărm,
rămăseserăm singuri. Se întoarse spre mine şi îmi aruncă o
privire nesigură, şovăitoare. Nu ştia cum voi primi catastrofa,
nici cum se va sfârşi această aventură.
Luă un cuţit, se aplecă din nou peste oaie, tăie o bucată
din ea, o gustă, luă repede animalul de pe foc şi-l rezemă în
picioare, înfipt în frigare cum era, de-un copac.
— Tocmai bună, zise el: tocmai bună, jupâne! Vrei o
bucăţică?
— Adu şi vinul, şi pâinea, răspunsei; mi-e foame.
309
 Zorba se repezi sprinten, rostogoli butoiaşul lângă oaie,
aduse o pâine albă rotundă şi două pahare.
Apucarăm fiecare câte un cuţit, tăiarăm două hălci mari de
carne, felii groase de pâine şi ne puserăm lacomi pe mâncat.
— Vezi ce bună e, jupâne? Se topeşte-n gură! Pe-aici, vezi
tu, nu există păşuni grase, animalele pasc iarbă uscată, de-
aia au carnea aşa de gustoasă. O carne pe cinste ca asta n-
am mai mâncat decât o singură dată. Mi-aduc aminte, era pe
vremea când îmi brodasem din fire de păr o Sfântă Sofia pe
care-o purtam drept talisman. Ţi-am mai povestit, e-o
întâmplare veche!
— Povesteşte, povesteşte!
— Întâmplări de demult, cum îţi spun, jupâne! Toane de
grec, toane de nebun!
— Hai, povesteşte, Zorba, că-mi place!
— Aşadar, în seara aia bulgarii ne încercuiseră. Îi vedeam
de jur împrejurul nostru pe clina muntelui aprinzând focuri.
Ca să vâre spaima în noi, se apucaseră să bată din talgere şi
să urle ca lupii. Trebuie să fi fost cam la trei sute. Noi eram
douăzeci şi opt, plus căpitanul Ruvas – fie-i ţărâna uşoară,
dac-a murit, straşnic băiat! – şeful nostru. „Ei! Zorba, numai
ce-mi zicea, pune oaia la frigare! – E mult mai gustoasă friptă
în groapă, căpitane, zic eu. – Fă-o cum vrei, dar iute, că ne e
foame!‖ Săpăm o groapă, îndesăm în ea pielea oii, punem
deasupra un strat bun de cărbuni aprinşi, ne scoatem pâinea
din raniţe şi ne aşezăm în jurul focului. „Poate că-i ultima pe
care-o mâncăm! face căpitanul Ruvas. Îi e cuiva frică pe-
aici?‖ Pufnim cu toţii în râs şi nimeni nu catadicseşte să
răspundă. Apucăm plosca. „În sănătatea ta, căpitane!‖ Îi
trage o duşcă, îi mai trage una, scoatem oaia din groapă. Ah!
dragul meu, ce oaie, jupâne! Când mă gândesc, îmi lasă gura
apă şi-acu! Bomboană fondantă, rahatul ăl mai gustos! Ne
repezim cu toţii hămesiţi. „N-am mâncat de când mă ştiu o
carne aşa de gustoasă! zice căpitanul. Să ne-ajute Cel-de-
Sus!‖ Şi iată-l dând pe gât paharul dintr-o mişcare, el care
nu bea niciodată. „Ziceţi-i un cântec kleflic, copii! dă el
310
poruncă. Ai de colo urlă ca lupii: noi, să cântăm ca oamenii.
Să cântăm Dimos Bătrânul. Înfulecăm la repezeală, îi mai
tragem o duşcă. Cântecul se înalţă, creşte, făcând să răsune
ecoul văgăunilor: M-am gârbovit, flăcăi, de patruzeci de ani de
când sunt kleft… O veselie năvalnică. „Hei, hei! câtă voie
bună! zice căpitanul. De-ar ţine numai! Ia vezi, Alexis, uită-te
un pic la spinarea oii… Ce ne prevesteşte?‖ M-apuc să desfac
cu briceagul spinarea oii şi mă apropii de foc să văd mai
bine. „Nu văd morminte, căpitane, strig eu. Nu văd morţi. O
scoatem noi la capăt şi de data asta! – Să te-audă Domnul,
zice şeful nostru, proaspăt însurat. să ajung măcar să fac un
fecior, şi după aia, fie ce-o fi!
Zorba tăie o bucată groasă din jurul rinichilor:
— Era bună oaia aceea, zise el, dar nici asta, drăguţule,
nu-i mai prejos!
— Serveşte băutură, Zorba, zic eu. Umple paharele ochi şi
să le dăm pe gât!
După ce-am ciocnit, ne-am savurat vinul, un delicios vin
cretan, purpuriu ca sângele de iepure. A-l bea însemna a te
împărtăşi cu sângele pământului. Simţeai cum devii
căpcăun! Vinele plesneau de putere, inima de bunătate.
Mielul se preschimba în leu. Uitai josniciile vieţii, cadrele
înguste plesneau. Unit cu oameni, cu animalele, cu
Dumnezeu, simţeai cum te contopeşti cu universul.
— Să vedem şi noi ce ne prezice spinarea oii, făcui eu. Hai,
Zorba, dă-i drumul!
Roase cu grijă spinarea, o scobi cu cuţitul, o apropie de
lumină şi privi cu atenţie.
— E în regulă, zise el. O să trăim o mic de ani, jupâne, o
inimă de oţel!
Se aplecă, o mai examina o dată.
— Văd o călătorie, zise el, o lungă călătorie. Văd, la capătul
călătoriei, o casă mare cu multe uşi. Trebuie să fie capitala
vreunui regat, jupâne, sau poate mănăstirea unde o să fiu
portar şi unde o să fac contrabandă., cum spuneam.
— Umple paharele, Zorba, şi lasă profeţiile. Îţi spun eu ce
311
înseamnă casa asta mare cu multe uşi: e pământul cu
mormintele, Zorba. Acesta e capătul călătoriei. În sănătatea
ta, pehlivane!
— În sănătatea ta, jupâne! Se spune că norocul e orb. Nu
ştie încotro o apucă, se izbeşte de trecători, şi cel pe care
cade îl numim băftos. Ducă-se pe pustii aşa noroc! Nouă nu
ne trebuie aşa ceva, jupâne, aşa-i?
— Nu ne trebuie, Zorba, în sănătatea ta!
Beam şi mâncăm rămăşiţele oii. Lumea devenea mai
uşoară, marea râdea, pământul se clătina ca puntea unui
vapor, doi pescăruşi mergeau pe pietre, tăifăsuind ca nişte
oameni.
M-am ridicat în picioare.
— Hai, Zorba, am strigat eu, învaţă-mă să dansez!
Zorba sări în sus, chipul îi strălucea.
— Să dansezi, jupâne? făcu el. Să dansezi? Hai! Vino!
— Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai
— Pentru început am să te învăţ zeimbekiko. Un dans
sălbatic, războinic; îl dansam înainte de luptă.
Şi-a scos pantofii, ciorapii de culoarea pătlăgelei vinete, n-
a păstrat pe el decât cămaşa. Dar tot se sufoca, a scos-o şi pe
ea.
— Uită-te la picioarele mele, jupâne, îmi porunci el, fii
atent!
Întinse piciorul, atinse uşurel pământul, îl întinse şi pe
celălalt; paşii se amestecară violent, cu voioşie, şi pământul
răsună.
Mă apucă de umăr.
— Hai, băieţaş, zise el, acum amândoi!
Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu
gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele
greoaie prind aripi.
— Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătând din palme pentru
a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hârţoage
şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi
dansezi şi-mi înveţi limba, câte n-o să ne putem spune?
312
 Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
— Jupâne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am
iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe
lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le
dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! înainte,
hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mâinile îi deveniră aripi. Cum se
avânta, drept, deasupra pământului, pe acel fundal de cer şi
mare, semăna cu un bătrân arhanghel revoltat. Căci dansul
acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi
revoltă. Să fi jurat că strigă: „Ce poţi să-mi faci,
Atotputernice? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori.
Omoară-mă, atâta pagubă. Mi-am vărsat oful, am spus tot
ce-am avut de spus; am avut răgazul să dansez şi nu mai am
nevoie de tine!‖
Privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oară
strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Îi
admiram rezistenţa, vioiciunea, mândria. Pe pietrele acelea,
paşii lui Zorba, năvalnici şi iscusiţi, gravau istoria demonică
a omului.
Se opri, se uită la telefericul năruit într-un şir de
mormane. Soarele cobora spre asfinţit, umbrele se alungeau.
Zorba holbă ochii de parcă şi-ar fi amintit deodată ceva. Se
întoarse spre mine şi, cu un gest care-i era far miliar, Îşi
astupă gura cu palma.
— Vai, vai, vai! jupâne, făcu el, ai văzut ce scântei scoate
dumnealui?
Ne-a pufnit râsul pe amândoi.
Zorba se repezi la mine, mă luă în braţe şi începu să mă
sărute.
— Şi tu faci haz? îmi strigă el tandru. Şi tu faci haz,
jupâne? Bravo, băieţaş!
Tăvălindu-se de râs, ne-am zbenguit îndelung ţopăind pe
pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiţi pe
pietriş, am adormit înlănţuiţi.

313
 Când s-a crăpat de ziuă, m-am sculat şi am pornit
degrabă, de-a lungul apei, spre sat; îmi sălta inima în piept.
Rareori în viaţă mai simţisem o atare bucurie. Nu era
propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată
voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei
justificări. Pierdusem de data aceasta toţi banii, muncitori,
teleferic, vagonete; construisem un mic port pentru a exporta
cărbunele, şi acum n-aveam nimic de exportat. Totul era
pierdut.
Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată
de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi
morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi
ţopăiam odată cu ea.
Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la
încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de
valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic –
unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol – se năpusteşte să ne
doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e
învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul
adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus.
Calamitatea exterioară se transformă. Într-o supremă şi
aspră mulţumire.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:
„Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de
zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului
micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a
dura. Dar cu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în
faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi-i făceam în necaz
vântului strigându-i: «N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi
deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!» ―
La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să
se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească
necesităţii puternice şi oarbe.
Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut,
strigam., N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschid uşa,
n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!‖
314
 Soarele nu se ridicase încă deasupra munţilor, culorile
jucau pe cer şi pe întinsul mării; albastre, verzi, trandafirii şi
sidefii; dincoace, în măslini, păsărelele se trezeau şi ciripeau
îmbătate de lumină.
Mergeam de-a lungul apei pentru a-mi lua rămas bun de
la acest ţărm solitar, spre a mi se întipări în conştiinţă şi a-l
duce cu mine.
Cunoscusem multe bucurii pe această coastă, traiul cu
Zorba îmi lărgise inima; unele dintre vorbele lui îmi
liniştiseră sufletul. Omul acesta, cu instinctul lui infailibil, cu
privirea lui primitivă de vultur, o apuca pe scurtături sigure
şi ajungea, fără a-şi pierde suflul, la efortul maxim – dincolo
de efort.
Un grup trecu, bărbaţi şi femei, purtând coşuri pline şi
clondire mari de vin. Se duceau în grădini să prăznuiască
ziua de! Mai. Un glas de fată se înălţă ca o ţâşnitură de apă şi
cântă. O fetiţă, cu pieptul de timpuriu umflat, trecu prin faţa
mea, gâfâind, şi se refugie pe-un pietroi înalt. Un bărbat cu
barbă neagră o urmărea, livid şi iritat.
— Dă-te jos, dă-te jos, îi striga el cu un glas răguşit.
Dar micuţa, cu obrajii îmbujoraţi, ridică braţele, le
încrucişă deasupra capului şi, legănându-şi încet corpul pe
de-a-ntregul jilav, îşi continuă cântecul:

Spune-mi-o glumind, spune-mi-o făcând fasoane,

Spune-mi că nu mă iubeşti, şi-ţi declar că nici nu-mi pasă.

— Dă-te jos, dă-te jos… îi strigă bărbatul ca barbă şi glasul

lui răguşit implora şi ameninţa.
Deodată, sărind, o apucă de picior, o strânse puternic, şi
fata, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest gest brutal pentru
a se uşura, izbucni în lacrimi.
Mergeam cu pas vioi. Toate aceste bucurii îmi zgândăreau
inima. Bătrâna sirenă răsărea în cugetul meu, grasă şi
parfumată, sătulă de sărutări, întinsă sub pământ. Trebuie
să se fi umflat, să se fi înverzit deja, pielea o fi început să-i
315
crape, umorile trebuie să! se fi scurs, viermii făcându-şi
apariţia.
Mi-am scuturat capul cu scârbă. Uneori pământul devine
străveziu şi-l zărim limpede pe marele stăpân, Viermele,
lucrând zi şi noapte în atelierele-i subterane. Dar ne grăbim
să întoarcem privirea, căci omul poate îndura orice, numai
vederea minusculului vierme alb, nu.
La intrarea în sat m-am întâlnit cu poştaşul, care se
pregătea să ducă trompeta la gură.
— O scrisoare, patroane! mi se adresă el întinzându-mi un
plic albastru.
Am tresărit vesel, recunoscând scrisul fin. Am străbătut
satul în grabă, am intrat în pădurea de măslini fi am deschis
scrisoarea cu nerăbdare. Era scurtă şi grăbită, am citit-o
dintr-o suflare:

„Am atins graniţele Georgiei, am scăpat de kurzi, totul

merge bine. Ştiu, în sfârşit, ce înseamnă fericirea. Sentinţa
veche cât lumea: fericirea înseamnă a-ţi face datoria, şi cu
cât datoria e mai dificilă cu atât e mai mare fericirea, abia
acum o pot înţelege, căci o trăiesc.
În câteva zile, aceste creaturi hăituite şi muribunde se vor
găsi la Batum şi am primit chiar o telegramă: – «Primele
vapoare sunt pe drum!»
Mii şi mii de greci inteligenţi şi harnici, cu nevestele lor late
în şolduri şi cu copiii lor cu ochi de foc vor fi, în curând
transplantaţi în Macedonia şi în Tracia. Vom fac o infuzie de
sânge proaspăt şi viteaz în vinele bătrâne ale Greciei.
Am obosit un pic, mărturisesc, dar ce importanţă are? Am
luptat, maestre, am învins, sunt fericit.‖

Am ascuns scrisoarea şi am grăbit pasul, eram fericit şi

eu. Am apucat-o pe cărarea abruptă a muntelui, frecând
între degete un fir aromat de cimbrişor înflorit. Era aproape
de amiază; neagră ca smoala, umbra se îngrămădea la
picioarele mele, un erete plana la mare înălţime, bătând atât
316
de repede din aripi încât părea nemişcat. O potârniche auzi
zgomotul paşilor mei, ţâşni din mărăcini şi zborul ei metalic
zbârnâi în văzduh.
Eram fericit. Dacă aş fi putut, aş fi cântat ca să mă uşurez,
dar nu izbuteam să scot decât nişte strigăte nearticulate. „Ce
te-a apucat? mă întrebam eu însumi, luându-mă în derâdere.
Erai oare atât de patriot fără s-o ştii? Sau îţi iubeşti atât de
mult prietenul? Nu ţi-e ruşine? Stăpâneşte-te, linişteşte-te.‖
Dar eu, în al nouălea cer de bucurie, continuam să urmez
cărarea chelălăind. Răsună un zgomot de zurgălăi, caprele
negre, cafenii, cenuşii îşi făcură apariţia pe stânci, şiroind de
soare. În faţă, cu gâtul ţeapăn, mergea ţapul. Mirosul lui
împuţea aerul.
Un cioban sări pe-o stâncă şi mă chemă şuierând în
degete:
— Ei, prietene! Unde te duci? După cine alergi?
— Am treabă, răspunsei continuând urcuşul.
— Opreşte-te, vino să bei o ţâră de lapte să te răcoreşti!
mai strigă ciobanul, sărind din stâncă în stâncă.
— Am treabă, strigai din nou; nu voiam, vorbind, să-mi
retez bucuria.
— Ei! îmi dispreţuieşti laptele! făcu ciobanul atins în
amorul propriu. Atunci, drum bun, atâta pagubă!
Vârî degetele în gură, îşi fluieră turma şi, nu mult după
aceea, cu toţii – capre, câini şi ciobani – dispărură în dosul
stâncilor.
Am ajuns curând în vârful muntelui. Numaidecât, de parcă
această culme mi-ar fi fost ţinta, m-am liniştit. M-am lungit
pe-o stâncă, la umbră, şi am privit în depărtare câmpia şi
marea. Respiram adânc, aerul mirosea a salvie şi a
cimbrişor.
M-am ridicat, am cules un braţ de salvie, mi-am făcut din
ea căpătâi şi m-am culcat. Eram obosit, am închis ochii.
Pentru o clipă, spiritul meu şi-a luat zborul, într-acolo,
spre înalte podişuri acoperite de zăpadă, mă căzneam să-mi
imaginez turma de bărbaţi, de femei, de vite îndreptându-se
317
spre nord şi pe prietenul meu mergând în frunte, ca un
berbec-cap-de-rând. Dar foarte iute creierul mi s-a înceţoşat
şi-am simţit o poftă irezistibilă de a dormi.
Voiam să rezist, să nu mă cufund în somn, am deschis
ochii. Un corb s-a aşezat în faţa mea pe stâncă, chiar în
vârful muntelui. Penele lui negre-albăstrii luceau în soare şi
îi distingeam limpede ciocul mare şi galben. M-am enervat,
corbul ăsta mi se părea de prost augur; am luat o piatră şi
am aruncat-o în el. Pasărea şi-a desfăcut, calm, domol,
aripile.
Am închis din nou ochii, nemaiputând rezista, şi dintr-
odată, fulgerător, m-a furat somnul.
Nu cred să fi dormit mai mult de câteva secunde, când am
dat un ţipăt şi m-am ridicat dintr-un salt. Corbul trecea în
clipa aceea deasupra capului meu. M-am rezemat,
tremurând tot, cu coatele de stâncă. Un vis violent, ca o
lovitură de sabie, îmi fulgerase spiritul.
Se făcea că mă aflu la Atena, mergând pe strada Hermes,
de unul singur. Soarele dogorea, strada era pustie, prăvăliile
închise, singurătate deplină. În timp ce treceam prin faţa
bisericii Kapnikareea, îl văzui venind în grabă, dinspre Piaţa
Constituţiei, pe prietenul meu, palid la faţă şi cu respiraţia
tăiată; venea în urma unui bărbat foarte înalt, foarte slab,
care mergea cu paşi uriaşi. Prietenul meu era îmbrăcat în
uniforma lui solemnă de diplomat; mă zări şi-mi strigă de
departe, gâfâind:
— Ei, maestre, ce mai faci? Nu te-am mai văzut de-un
veac; vino în seara asta să stăm de vorbă.
— Unde? am strigat la rândul meu cât am putut de tare,
ca şi cum prietenul meu ar fi fost la cine ştie ce depărtare şi
trebuia să strig din toate puterile ca să mă audă.
— În Piaţa Concordiei, astă-seară, la ora şase. La
cafeneaua „Fântâna Raiului‘‘.
— Bine, am răspuns, voi veni.
— Aşa spui tu, făcu el pe-un ton de imputare, aşa spui tu,
dar de venit nu vii.
318
 — Vin sigur! am strigat. Dă-mi mâna!
— Sunt grăbit
— De ce eşti grăbit? Dă-mi mâna.
A întins braţul care, deodată, s-a desprins din umăr şi s-a
îndreptat, plutind prin aer, să-mi apuce mâna.
Înspăimântat de această atingere de gheaţă, am dat un
strigăt şi m-am trezit brusc.
M-am pomenit atunci cu corbul plutind deasupra capului
meu. Simţeam pe buze gust de venin.
M-am întors spre răsărit, mi-am aţintit privirea în zare, de
parcă aş fi vrut să străpung distanţa şi să văd… Prietenul
meu, eram sigur de asta, se afla în primejdie. I-am strigat de
trei ori numele:
— Stavridaki! Stavridaki! Stavridaki!
Ca şi cum aş fi vrut să-i dau curaj. Dar glasul mi se pierdu
la câţiva paşi depărtare şi se topi în văzduh.
Am pornit înapoi. Coboram muntele val-vârtej, încercând,
prin oboseală, să înlătur durerea. Creierul meu îşi dădea
zadarnic silinţa să adune misterioasele mesaje care izbutesc
uneori să străpungă trupul şi să ajungă la suflet, în
străfundul fiinţei mele, o certitudine primitivă mai profundă
decât raţiunea, pe de-a-ntregul animală, se umplea de
groază. Aceeaşi certitudine pe care o au anumite animale,
oile, şoarecii, înainte de cutremur. Se trezi în mine sufletul
celor dintâi oameni, aşa cum era el înainte de-a se desprinde
cu totul de univers, pe când simţea încă direct, fără
intervenţia deformată a raţiunii, adevărul
— E în primejdie! în primejdie… şopteam. Va muri. Poate
că nici el n-o ştie încă. Dar eu o ştiu, sunt sigur de asta…
Coboram muntele alergând, m-am împiedicat de nişte
pietre adunate grămadă şi m-am prăvălit de-a dura,
antrenând în cădere pietrişul. M-am ridicat, cu mâinile şi
picioarele zdrelite, acoperite de zgârieturi. Cămaşa mi se
rupsese, dar mă simţeam oarecum uşurat.
„Va muri, va muri!‖ îmi spuneam, şi simţeam un nod în
gât.
319
 Omul, nefericitul de el, a înălţat în jurul prăpăditei sale
existenţe o fortăreaţă înaltă, de necucerit, pretinde el, e locul
în care se refugiază şi se străduie să aducă un pic de ordine
şi de securitate. Un dram de fericire. Totul aci trebuie să
urmeze căile bătătorite, sacrosancta rutină, să se supună
unor legi simple şi sigure. În această împrejmuire întărită
contra incursiunilor violente ale misterului se târăsc,
atotputernice, micile certitudini cu mii de labe. Nu există
decât un singur duşman colosal, temut şi urât de moarte:
Marea Certitudine. Numai că această Mare Certitudine sărise
acum zidurile şi se năpustise asupra sufletului meu.
Când am ajuns pe plajă, am respirat o clipă uşurat… Toate
aceste mesaje, gândeam, sunt iscate de propria noastră
nelinişte, căpătând în timpul somnului strălucitoarea
podoabă a simbolului. Dar noi suntem cei care le făurim…‖
M-am mai liniştit. Raţiunea a înstăpânit iarăşi ordinea în
sufletul meu, a tăiat aripile ciudatului liliac, l-a ciopârţit, l-a
ciopârţit, până a făcut din el un şoricel obişnuit.
Când am ajuns la baracă, zâmbeam de câtă naivitate
putusem să dau dovadă; mi-era ruşine cât de iute spiritul
meu se putea lăsa cuprins de panică. Recădeam în lealitatea
rutinieră, mi-era foame, mi-era sete, mă simţeam istovit şi
rănile provocate de pietre mă usturau. Dar, mai ales,
simţeam o mare uşurare: înfiorătorul duşman care
escaladase zidurile fusese oprit într-a doua linie de apărare a
sufletului meu.

320
 XXVI

Se sfârşise. Zorba strânse cablul, uneltele, vagonetele,

fierăraia, lemnul de construcţie, şi le adună grămadă pe plajă
aşteptând caiacul să vină să le ia.
— Ţi le dăruiesc, Zorba, am zis eu, sunt ale tale, noroc
bun!
Zorba înghiţi în sec de parcă ar fi vrut să-şi stăpânească
plânsul.
— Ne despărţim? întrebă el în şoaptă. Unde-ai să te duci,
stăpâne?
— Plec în străinătate, Zorba; capra din mine mai are multe
hârţoage de ronţăit.
— Tot nu ţi-a venit mintea la cap, jupâne?
— Ba da, Zorba, mulţumită ţie, dar merg pe acelaşi drum
ca tine, am să fac cu cărţile ce-ai făcut tu cu cireşele: o să
înghit la hârtie până o să mi se facă greaţă, o să vomit şi-o să
mă eliberez.
— Şi eu, eu ce mă fac, jupâne, fără tovărăşia ta?
— Nu-ţi face inimă rea, Zorba, ne mai întâlnim noi, şi, cine
ştie, puterea omului e uriaşă! Vom înfăptui într-o bună zi
marele nostru proiect; vom construi o mănăstire, a noastră,
fără Dumnezeu şi fără Diavol, cu oameni liberi; iar tu, Zorba,
vei sta la poartă, cu cheile în mână, ca Sfântul Petru, să
deschizi şi să închizi…
Zorba, stând pe jos, cu spatele rezemat de baracă, îşi
umplea la nesfârşit paharul, bea şi nu spunea nimic.
Se lăsase întunericul, isprăviserăm de mâncat şi stăteam
pentru ultima oară la taclale, sorbind vinul din pahare. A
doua zi, devreme în zori, urma să ne despărţim.
— Da, da… făcea Zorba, trăgându-se de mustaţă şi dând
vinul pe gât. Da, da…
321
 Cerul era puzderie de stele, noaptea şiroia albastră
deasupra noastră; în noi, inima căuta tămăduitoare, dar se
stăpânea.
„Ia-ţi rămas bun de la el pentru totdeauna, îmi spuneam,
uită-te bine la el, niciodată, niciodată ochii tăi n-or să-l mai
vadă pe Zorba!‖
Cât pe-aci să mă arunc la pieptul lui bătrân şi să plâng în
hohote, dar mi-a fost ruşine. Am încercat să rid ca să-mi
ascund emoţia, dar n-am izbutit. Mi se pusese un nod în gât.
Mă uitam la Zorba cum îşi întinde gâtul lui de pasăre
răpitoare şi cum bea în tăcere. Mă uitam la el şi mi se
împăienjeneau ochii; ce este aşadar această crâncenă taină,
viaţa? Oamenii se întâlnesc şi se despart ca nişte frunze
gonite de vânt; în zadar se osteneşte privirea să păstreze
chipul, trupul, gesturile făpturii iubite; în câţiva ani nu-ţi
mai aminteşti dacă avea ochi albaştri sau negri.
„Din bronz, din oţel ar trebui să fie plămădit sufletul
omului, strigam în mine însumi, nu din vânt!‖
Zorba bea, îşi ţinea capul – capul lui mare – drept,
nemişcat. S-ar fi zis că ascultă în noapte paşi care se apropie
sau paşi care se îndepărtează în străfundul fiinţei lui.
— La ce te gândeşti, Zorba?
— La ce vrei să mă gândesc, jupâne? La nimic. La nimic,
dacă-ţi spun! Nu mă gândesc la nimic.
Şi după o clipă, umplându-şi din nou paharul:
— În sănătatea ta, jupâne!
Ciocnirăm. Simţeam amândoi că o atât de amară tristeţe
nu mai poate dăinui mult. Trebuia să izbucnim în lacrimi,
sau să ne îmbătăm, sau să începem a dansa nebuneşte.
— Cânta, Zorba! l-am îndemnat.
— Santuri-ul, ţi-am mai spus-o, jupâne, santuri-ul cere un
suflet bucuros. Am să cânt peste o lună, peste două, peste
doi ani, mai ştiu şi eu? Am să cânt atunci cum se despart
două făpturi pentru totdeauna.
— Pentru totdeauna! am strigat înspăimântat.
Repetam în sinea mea acest cuvânt fără leac, dar nu mă
322
aşteptam să-l aud rostit. M-am îngrozit
— Pentru totdeauna! a repetat Zorba, înghiţindu-şi saliva
cu greutate. Da, pentru totdeauna. Ce-mi tot îndrugi tu
acolo, c-o să ne mai întâlnim, c-o să mai clădim o mănăstire,
astea-s mângâieri nevrednice; nu le primesc! N-am nevoie de
ele! Cum adică? Suntem niscaiva muieruşti ca să avem
nevoie de mângâieri? Da, pentru totdeauna!
— Poate că o să rămân cu tine, aici… am zis, înfricoşat de
duioşia sălbatică a lui Zorba. Poate chiar c-o să merg cu tine,
sunt liber!
Zorba dădu din cap:
— Nu, nu eşti liber, a zis el. Funia cu care eşti legat e-un
pic mai lungă ca a celorlalţi. Asta-i tot. Tu, jupâne, ai o
sfoară lungă, te duci, vii, crezi că eşti liber, dar nu tai sfoara.
Şi câtă vreme nu tai sfoara…
— O voi tăia într-o bună zi! am spus cu sfidare, căci
cuvintele lui Zorba atinseseră în mine o rană deschisă şi mă
dureau.
— Grea treabă, jupâne, foarte grea. Pentru asta trebuie
olecuţă de nebunie; de nebunie, pricepi? Să pui totul la
bătaie! Numai că tu, tu ai un creier zdravăn, şi ăsta o să-ţi
vină de hac. Creierul e-un băcan, el ţine registre, am plătit
atât, am încasat atât, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un
mic băcan prevăzător; el nu pune totul la bătaie, păstrează
întotdeauna rezerve. Asta nu taie sfoara, nu! o ţine strâns în
mână, canalia. Dacă-i scapă, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu
el! Dar dacă nu tai sfoara, fii bun şi spune-mi, ce gust mai
are viaţa? Gust de muşeţel, de muşeţel searbăd! Nu de rom,
care te face să vezi lumea de-a-ndărătelea!
Tăcu, îşi turnă de băut, dar îşi schimbă părerea.
— Iartă-mă, jupâne, zise el, sunt un bădăran. Cuvintele mi
se lipesc de dinţi ca glodul de tălpi. Nu mă pricep la fraze
meşteşugite şi la politeţuri. Nu mă pricep. Dar tu, tu înţelegi.
Goli paharul şi se uită la mine.
— Tu înţelegi! strigă el, ca stăpânit brusc de mânie, tu
înţelegi, şi-asta o să te ducă la pierzanie! Dacă n-ai înţelege,
323
ai fi fericit. Ce-ţi lipseşte? Eşti tânăr, deştept, ai parale,
sănătate, eşti om de treabă, nu-ţi lipseşte nimic, paştele şi
dumnezeii! Nimic afară de-un lucru, nebunia. Şi când
lipseşte asta, jupâne…
Îţi clătină scăfârlia enormă şi tăcu din nou.
Din puţin s-a ţinut să nu mă podidească lacrimile. Tot ce
spunea Zorba era adevărat. Copil fiind, eram plin de elanuri
nebuneşti, de dorinţe care-l depăşesc pe om, iar lumea era
prea strâmtă pentru mine.
Încet-încet, cu timpul, am devenit mai înţelept. Fixam
limite, separam posibilul de imposibil, omenescul de
dumnezeiesc, ţineam strâns zmeul să nu-mi scape.
O mare stea căzătoare trase o dâră pe cer; Zorba tresări,
holbă ochii, ca unul care vede pentru prima oară o stea
căzătoare.
— Ai văzut steaua? făcu el.
— Da.
Am tăcut amândoi.
Deodată, Zorba şi-a întins cât a putut gâtul slab, şi-a
umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi
îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din
măruntaiele lui Zorba a ţâşnit un vechi cântec turcesc
tânguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima
pământului s-a sfâşiat, prea dulcea otravă orientală s-a
răspândit; am simţit putrezind în mine toate firele care mă
mai legau de virtute şi de speranţă.

Iki kâkâik bir tepende otiyor;

Otme de, kiklik, benim dertim yeliyor, aman! aman!

Deşert, nisip cu bob mărunt cât vezi cu ochii, aerul

vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tâmplele s-au deschis,
sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă
bucurie pentru faptul că niciun strigăt nu-i răspunde. Mi s-
au umplut ochii de lacrimi.

324
 Două potârnichi cântau pe-un deal;
Nil cânta, potârniche, mi-e de-ajuns jalea mea, aman!
aman!

Zorba se opri din cântat; printr-un gest scurt îşi şterse cu

degetul sudoarea de pe frunte. Se apucă şi privi ţintă în
pământ.
— Ce cântec turcesc e ăsta, Zorba? am întrebat după o
bună bucată de timp.
— Al cămilarului. E cântecul cămilarului în deşert Sunt
ani şi ani de când mi s-a şters din minte. Şi astă-seară…
Înălţă capul şi mă privi, glasul îi era uscat, gâtuit
— Jupâne, zise el, e vremea să mergi la culcare. Mâine te
scoli cu noaptea-n cap să pleci la Candia, să prinzi vaporul.
Noapte bună!
— Nu mi-e somn, am răspuns. Am să rămân cu tine. E
ultima seară pe care-o petrecem împreună.
— Păi tocmai de-aia trebuie s-o isprăvim iute, strigă el, şi
întoarse paharul gol, semn că nu mai voia să bea. Iac-aşa,
cum o retează adevăraţii bărbaţi cu tutunul, cu vinul sau cu
jocul de cărţi, vitejeşte. Taică-meu, trebuie s-o ştii, era viteaz
ca nimeni altul. Nu te uita la mine, eu nu-s decât un laş, nu-
i ajung nici la degetul cel mic. Era unul dintre grecii ăia de
odinioară. Când îţi strângea mina, îţi fărâma oasele. Eu unul
vorbesc când şi când, în vreme ce taică-meu răcnea, necheza
şi cânta. Rar îi ieşea pe gură vorbă cu-adevărat omenească.
Ei bine, nu era patimă să n-o aibă, dar o lichida dintr-o
lovitură. De pildă, fuma ca un turc. Într-o bună dimineaţă se
scoală şi se duce la munca câmpului. Soseşte, se propteşte în
gardul de nuiele şi vâră plin de nerăbdare mâna la brâu să-şi
ia punguţa de tutun şi să răsucească o ţigară înainte de-a
începe lucrul. Trage punguţa… era goală; uitase s-o umple
acasă. A făcut spume la gură de mânie, a răcnit şi, deodată,
făcând un salt, a luat-o la goană spre sat. Era, vezi tu,
stăpânit de patimă. Dar iată că brusc, în timp ce alerga –
omul e-o taină, cum îţi spun – se opreşte în loc, ruşinat,
325
apucă punguţa de tutun şi-o sfâşie cu dinţii în mii de
bucăţele. O calcă în picioare, îi trage un scuipat: „Târâtură!
târâtură! zbiera el, târfa dracului!‖ Şi începând din clipa aia,
până a închis ochii, n-a mai pus o ţigară în gură. Iac-aşa fac
bărbaţii adevăraţi, jupâne, noapte bună!
S-a ridicat în picioare, a străbătut plaja cu paşi mari. N-a
întors o dată capul. A ajuns în partea cea mai îndepărtată a
coastei şi s-a lungit pe-o stâncă.
N-am mai dat ochii cu el. Înainte de cântatul cocoşului
omul cu catârul şi-a făcut apariţia. Am încălecat şi am
plecat. Bănuiesc, dar se poate să mă înşel, că s-a pitit în
dimineaţa aceea pe undeva, să mă vadă când plec, căci nu
mai era pe stâncă, dar n-a dat fuga să înşire obişnuitele
cuvinte de bun rămas, să ne înduioşăm şi să ne smiorcăim,
să fâlfâim mâini şi batiste, şi să ne facem jurăminte.
Despărţirea a fost lichidată dintr-o lovitură.
La Candia mi s-a înmânat o telegramă. Am luat-o şi am
privit-o îndelung, cu mâna tremurând. Ştiam ce veste mi-
aduce; vedeam cu o certitudine înspăimântătoare câte
cuvinte conţine, câte litere.
Îmi venea grozav s-o rup fără a o desface. De ce s-o mai
citesc, dacă ştiam? Dar n-avem, din păcate, încredere în
sufletul nostru. Raţiunea, acest băcan, îşi bate joc de suflet
aşa cum ne batem noi joc de babele care fac farmece sau de
vrăjitoare. Am desfăcut aşadar telegrama. Era din Tiflis. O
clipă literele îmi jucară prin faţa ochilor; nu desluşeam nimic.
Dar puţin câte puţin se opriră în loc şi am putut să citesc:

Ieri după-amiază, în urma unei pneumonii, Stavridaki a

murit.

Cinci ani s-au scurs, cinci ani interminabili şi înfiorători,

ani în care timpul s-a avântat nestăvilit. Graniţele geografice
au intrat într-un adevărat iureş, statele se umflau şi se
micşorau ca nişte armonici. Un timp oarecare, Zorba şi cu
mine am fost luaţi de vijelie; când şi când, în primii trei ani,
326
primeam câte-o ilustrată de la el cu câteva cuvinte.
Una de pe muntele Athos – înfăţişând-o pe Sfânta
Fecioară, Păzitoarea Porţii, cu ochii ei mari şi trişti, cu bărbia
ei energică şi voluntară. În partea de jos a imaginii, Zorba îmi
scria cu pana-i apăsată şi groasă care rupea hârtia: „Aici nu-i
rost de nicio afacere, jupâne. Aici până şi purecii sunt
potcoviţi de călugări. O să-mi iau valea!‖ După câteva zile,
altă ilustrată: „Nu pot să colind mănăstirile cu papagalul în
mână ca un saltimbanc; l-am dăruit unui călugăr ciudat care
şi-a învăţat mierla să cânte Doamne miluieşte. Cântă ca un
călugăr sadea, individa. Să vezi şi să nu crezi! Aşa c-o să-l
înveţe să cânte şi pe bietul nostru papagal. Ah! multe a mai
văzut şi ştrengarul ăsta în viaţă! Şi-acu, iată-l devenit
călugărul Papagal! Te îmbrăţişez prieteneşte. Călugărul
Alexios, sfântul anahoret.‖
După vreo şase-şapte luni, am primit o ilustrată din
România înfăţişând o femeie planturoasă, decoltată: „Mai
trăiesc, mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puţurile de
petrol, sunt murdar, put ca un şobolan din canalul de
scurgere. Dar ce-are a face! Se află aici din belşug tot ce
inima şi burta îşi poate dori. Un adevărat rai pentru nişte
bătrâni pehlivani ca mine. Mă înţelegi, jupâne: trai bun, găini
şi puiculiţe pe deasupra, slavă Domnului! Te îmbrăţişez
prieteneşte, Alexis Zorba, şobolan din canalul de scurgere.‖
Trecură doi ani, am primit o nouă scrisoare; din Serbia de
data aceasta: „Tot mai trăiesc, e-un frig de crapă pietrele, aşa
că am fost silit să mă însor. Uită-te alături să-i vezi mutra, o
mândreţe de muiere. Are burta niţeluş umflată pentru că, mă
rog, îmi pregăteşte un mic Zorba. Eu, ăla de lângă ea, sunt în
costumul pe care mi l-ai dăruit tu, şi verigheta pe care-o vezi
în degetul meu e cea de la biata Bubulina, ce să-i faci, fie-i
ţărâna uşoară! Pe-asta o cheamă Liuba. Paltonul cu blană de
vulpe pe care-l port e din zestrea muierii. Mi-a mai adus o
iapă şi şapte porci dintr-o rasă, o bazaconie. Şi doi copii de la
primul soţ, căci am uitat să-ţi spun, e văduvă. Am găsit într-
un munte, aproape de-aici, o carieră de piatră albă. Am mai
327
îmbrobodit un capitalist. Huzuresc ca un paşă. Te îmbrăţişez
prieteneşte. Alexis Zorbietch, ex-văduv.‖
Pe dos, fotografia lui Zorba, înfloritor, îmbrăcat ca un
ginerică, cu căciula lui de blană, cu un bastonaş de fante şi
cu un palton lung nou-nouţ. Atârnată de braţul lui, o slavă
drăguţă de douăzeci şi cinci de ani cel mult, o mânzoaică
sălbatică cu şolduri generoase, provocatoare, îndrăzneaţă, cu
cizme înalte în picioare şi înzestrată cu nişte sâni doldora.
Dedesubt, aceleaşi litere groase, parcă cioplite, ale lui Zorba:
„Eu, Zorba, şi povestea fără de sfârşit, muierea; de data
asta se cheamă Liuba‖.
În toţi aceşti ani călătoream prin ţări străine. Aveam şi eu
povestea mea fără de sfârşit. Dar ea n-avea nici sâni doldora,
nici palton pe care să mi-l dăruiască, nici porci.
Într-o bună zi, la Berlin, am primit o telegramă: „Găsit
piatră verde grozavă, vino degrabă. Zorba.‖
Era în perioada foametei cumplite din Germania. Marca se
devalorizase în aşa hal încât pentru a cumpăra cel mai mic
lucru – un timbru poştal – erai nevoit să cari milioanele cu
valiza. Foamete, frig, haine rupte, pantofi scâlciaţi, dolofanii
obraji germani păliseră. Sufla vântul şi, ca nişte frunze,
oamenii cădeau pe străzi din picioare. Bebeluşilor li se dădea
să mestece o bucată de cauciuc ca să nu mai plângă. În
timpul nopţii poliţia păzea podurile peste fluviu pentru ca
mamele să nu se arunce în apă împreună cu copiii, să pună
capăt chinului.
Era iarnă, ningea. În camera lipită de-a mea, un profesor
neamţ, orientalist, se căznea, pentru a se încălzi, să recopieze
câteva poeme vechi chinezeşti sau vreo cugetare a lui
Confucius, cu ajutorul unui lung penel, după tipicul dificil
folosit în Extremul Orient. Vârful penelului, cotul ridicat şi
inima savantului formau un triunghi.
— După câteva minute, îmi spunea el satisfăcut, îmi curge
sudoarea pe la subsuori, şi în felul acesta mă încălzesc.
În toiul unor asemenea zile de amărăciune am primit eu
telegrama lui Zorba. La început m-am supărat în timp ce
328
milioane de oameni se umileau şi se încovoiau pentru că n-
aveau nici măcar o bucată de pâine cu care să-şi ţină
sufletul, eu primeam telegrame prin care eram poftit să
străbat mii de kilometri spre a vedea o piatră verde frumoasă!
Dă-o dracului de frumuseţe! am strigat în sinea mea, căci n-
are inimă şi nu se sinchiseşte de suferinţa omenească.
Dar în curând m-am îngrozit: odată furia potolită, am
băgat de seamă cu dezgust că la această chemare inumană a
lui Zorba răspundea în mine o altă chemare inumană. Eram
sălaşul unei păsări care bă tea din aripi să-şi ia zborul.
Şi totuşi nu mi-am luat zborul. N-am dat ascultare
urletului divin şi crâncen care urca în mine, n-am întreprins
niciun fel de acţiune generoasă şi nechibzuită. Ara ascultat
glasul moderat, rece, omenesc, al logicii. Am pus deci mâna
pe toc şi i-am scris lui Zorba pentru a-i da explicaţii.
Şi el mi-a răspuns:
„Eşti, fără supărare, jupâne, un şoarece de bibliotecă.
Puteai şi tu, prăpăditule, să vezi o dată în viaţă o piatră verde
pe cinste şi n-ai văzut-o. Mi s-a întâmplat, zău aşa, când n-
aveam de lucru, să-mi pun întrebarea: «O fi existând sau n-o
fi existând iadul?» Dar ieri, când am primit scrisoarea ta, am
zis: «Există sigur un iad pentru şoareci de bibliotecă ca tine.»‖
De-atunci nu mi-a mai scris. Din nou, evenimente
groaznice ne-au despărţit, lumea a continuat să se clatine ca
un rănit, ca un om beat, prietenii şi probleme personale au
fost înghiţite.
Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet
mare admiram cu toţii acţiunile pline de mândrie şi
siguranţă, ce făceau abstracţie de judecată, ale acestui om
neinstruit. Culmi spirituale pentru care ne trebuiau ani şi
ani de luptă acerbă spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un
salt. Spuneam atunci: „Zorba e un suflet mare‖. Sau trecea
dincolo de aceste culmi, şi atunci spuneam: „Zorba e un
nebun‖.
În felul acesta trecea timpul, otrăvit de amintiri. Cealaltă
umbră, cea a prietenului meu, mă apăsa şi ea pe suflet; nu
329
mă părăsea – căci nu voiam eu s-o părăsesc.
Dar despre această umbră nu vorbeam nimănui.
Conversam cu ca într-ascuns şi, mulţumită ei, mă împăcăm
cu moartea. Era puntea mea secretă spre tărâmul de dincolo.
Când sufletul prietenului meu o trecea îl simţeam istovit şi
palid; nu mai avea puterea să-mi strângă nuna.
Mă gândeam uneori cu spaimă – poate că prietenul meu n-
a avut răgazul pe pământ să sublimeze în libertate robia
trupului său, să-şi plăsmuiască şi să-şi oţelească sufletul,
pentru a nu fi, în clipa supremă, cuprins de panica morţii şi
nimicit. Poate, gândeam cu, n-a avut răgazul să imortalizeze
ceea ce era în el imortalizabil.
Dar când şi când prindea puteri – sau poate că mi-l
aduceam eu deodată în memorie cu duioşie mai intensă? –,
venea atunci întinerit şi pretenţios, şi-i auzeam chiar, mi se
părea mie, paşii pe scări.
În iarna aceea am făcut, de imul singur, un pelerinaj în
munţii înalţi ai Engindinei, unde, cândva, prietenul meu şi
cu mine, împreună cu o femeie pe care o iubeam amândoi,
petrecuserăm ore încântătoare.
Am luat o cameră în acelaşi hotel la care trăsesem şi
atunci. Dormeam. Razele lunii intrau şuvoaie prin fereastra
deschisă, simţeam cum îmi pătrund în cugetul adormit
munţii, brazii acoperiţi de nea şi blinda noapte albastră.
Eram cuprins de-o încântare nespusă, ca şi cum somnul
ar fi fost o mare adâncă, liniştită şi străvezie, iar eu aş fi stat
lungit în poala ei, nemişcat şi fericit; eram atât de sensibil
încât o barcă lunecând pe suprafaţa apei, la mii de metri
deasupra mea mi-ar fi crestat trupul.
Deodată, o umbră se aplecă. asupra mea. Am priceput cine
era. Glasul ei a răsunat plin de mustrare:
— Dormi?
Am răspuns pe acelaşi ton:
— Te laşi aşteptat; sunt luni şi luni de zile de când n-am
mai auzit sunetul glasului tău. Pe unde-ai colindat?
— Sunt tot timpul lângă tine, dar tu eşti cel care mă dai
330
uitării. N-am întotdeauna forţa să te chem şi tu încerci să mă
părăseşti. Clarul de lună, bine, şi pomii acoperiţi de nea, şi
viaţa pe pământ; dar, te implor, nu mă uita!
— Na te uit niciodată, ştii bine. În primele zile când m-ai
părăsit, străbăteam munţi sălbatici, îmi istoveam trupul,
treceau nopţi întregi fără să închid ochii, cu gândul la tino.
Am compus chiar câteva poeme ca să nu mă înăbuş. Dar
erau nişte poezii prăpădite care nu-mi alinau durerea. Una
dintre ele începea aşa:

În timp ce păşeai alături de moarte, admiram statura,

Supleţea voastră a amândurora pe poteca povârnită.
Ca doi camarazi care se trezesc în zori şi-o pornesc la drum.

Şi într-un alt poem, tot neterminat, îţi strigam:

Încleştează-ţi fălcile, iubitul meu, să nu-şi ia zborul sufletul!

Îmi zâmbi amar. Îşi aplecă faţa spre mine şi m-am

cutremurat văzându-i paloarea.
Mă privi îndelung cu scobiturile orbitelor în care nu mai
existau ochi. Doar două cocoloaşe de lut.
— La ce te gândeşti? am şoptit. De ce nu vorbeşti?
Glasul îi răsună din nou ca un oftat îndepărtat:
— Ah! ce rămâne dintr-un suflet pentru care lumea era
prea strâmtă! Câteva versuri ale altuia, răzleţe şi schiloade,
nici măcar un catren întreg! Rătăcesc pe pământ, îi vizitez pe
cei care mi-erau dragi, dar inima lor s-a închis. Pe unde să
intru? Cum să mă reînsufleţesc? Dau ocol ca un dulău în
jurul unei case cu uşile închise. Ah! dac-aş putea trăi liber,
fără să mă agăţ, ca un înecat, pe trupurile voastre calde şi
însufleţite!
Lacrimile îi ţâşniră din orbite; cocoloaşele de lut deveniră
noroi.
Dar în curând glasul i se întări:
— Cea mai mare plăcere pe care mi-ai făcut-o, zise el, a
331
fost odată, de ziua mea, la Zürich, ţi-aminteşti? când şi
ridicat paharul şi-ai băut în sănătatea mea. Ţi-aduci aminte?
mai era o persoană cu noi…
— Mi-aduc aminte, am răspuns, era cea pe care-o
numeam doamna noastră…
Am tăcut amândoi. Câte veacuri se scurseseră de-atunci!
Zürich, afară ningea, flori pe masă, eram trei.
— La ce te gândeşti, dragă maestre? întrebă umbra cu o
uşoară ironie.
— La o mulţime de lucruri, la tot…
— Eu mă gândesc la ultimele tale cuvinte; ai ridicat
paharul şi-ai rostit aceste vorbe, cu glas tremurat: „Prietene,
când erai bebeluş, bătrânul tău bunic te ţinea pe unul dintre
genunchi, iar pe celălalt punea lira cretană şi cânta cântece
de palicar. Beau astă-seară în sănătatea ta: fie ca soarta să
facă în aşa fel încât să stai totdeauna în felul acesta pe
genunchii lui Dumnezeu!‖ Domnul ţi-a Împlinit foarte iute
ruga!
— Ce importanţă are? am strigat. Dragostea e mai tare ca
moartea.
A zâmbit amar, dar n-a zis nimic. Simţeam cum! se topeşte
trupul în beznă, cum devine plâns, suspin şi zeflemea.
Zile întregi mi-a rămas gustul morţii pe buze. Dar m-am
simţit uşurat. Moartea intrase în viaţa mea sub forma unui
chip cunoscut şi drag, ca un prieten venit să ne ia şi care
aşteaptă într-un colţ, fără nerăbdare, să ne isprăvim treaba.
Dar umbra lui Zorba, geloasă, îmi dădea întruna târcoale.
Într-o noapte, eram singur acasă, la marginea mării, în
insula Egina. Mă simţeam fericit; fereastra dinspre mare era
larg deschisă, lumina lunii pătrundea în cameră, marea
suspina, fericită şi ea; trupul meu, voluptuos, obosit de prea
mult înot, dormea adânc.
Şi iată că în toiul unei asemenea fericiri, către dimineaţă,
Zorba îmi apăru în vis. Nu mi-aduc aminte ce-a zis, nici de ce
venise. Dar când m-am trezit, inima îmi bătea să-mi spargă
pieptul şi alta nu; fără să ştiu de ce, mi se umplură ochii de
332
lacrimi. O dorinţă irezistibilă m-a cuprins îndată să
reconstitui viaţa pe care-o duseserăm amândoi pe coasta
cretană, să forţez memoria pentru a-şi aminti, pentru a
aduna toate cuvintele, strigătele, gesturile, râsetele,
plânsetele, dansurile lui Zorba, pentru a le salva.
Atât de violentă era acea dorinţă încât mi-a fost teamă să
nu fie un semn că pe undeva, pe pământ, în zilele acelea,
Zorba îşi trăieşte ultimele clipe. Căci îmi simţeam sufletul
atât de mult legat de-al lui încât îmi părea cu neputinţă ca
unul dintre noi să moară fără ca celălalt să nu fie zguduit şi
să nu urle de durere.
Am şovăit o clipă să grupez toate amintirile lăsate de Zorba
şi să le formulez în cuvinte. O teamă copilărească m-a
cuprins. Îmi spuneam: „Dacă o lac, înseamnă că Zorba e cu
adevărat în primejdie de moarte. Trebuie să rezist mâinii care
mi-o forţează pe-a mea.‖
Am rezistat două zile, trei zile, o săptămână. M-am avântat
în alte scrieri, am plecat în excursii, am citit mult. Cu astfel
de stratageme mă străduiam să înşel prezenţa nevăzută. Dar
cugetul meu întreg se concentra cu o apăsătoare îngrijorare
asupra lui Zorba.
Într-o bună zi stăteam pe terasa casei mele, deasupra
mării. Era pe la amiază, soarele frigea şi priveam în faţa mea
coastele golaşe şi graţioase Sile Salaminei. Deodată, îmboldit
de-o mână invizibilă, am luat hârtie, m-am lungit pe lespezile
încinse ale terasei şi m-am apucat să relatez faptele şi
gesturile lui Zorba.
Scriam cu înfocare, reînviam în grabă trecutul, încercam
să mi-l amintesc şi să-l reînviu pe Zorba din cap până-n
picioare. De parcă, dacă ar fi dispărut, răspunderea ar fi
căzut asupra mea; lucram zi şi noapte pentru a-i fixa,
neştirbită, înfăţişarea.
Lucram ca vrăjitorii triburilor sălbatice din Africa care îl
desenează pe pereţii grotelor pe Strămoşul care le-a apărut în
vis, căznindu-se să-l redea cât mai fidel cu putinţă, pentru ca
sufletul Strămoşului să-şi poată recunoaşte trupul şi să
333
reintre în el.
În câteva săptămâni legenda lui Zorba a fost terminată.
În ziua aceea stăteam tot aşa, la sfârşitul după-amiezii, pe
terasă şi priveam marea. Ţineam manuscrisul terminat pe
genunchi. Mă simţeam bucuros şi uşurat, ca de-o greutate
de care am scăpat Eram ca o femeie care-a născut şi care-şi
ţine pruncul în braţe.
Soarele, roşu ca focul, asfinţea în dosul munţilor
Peloponezului. Sula, o ţărăncuţă care-mi aducea poşta din
oraş, urcă pe terasă. Îmi întinse o scrisoare şi plecă alergând.
Am înţeles. Cel puţin mi se părea că am înţeles, căci,
deschizând scrisoarea şi citind-o, nu m-am ridicat să urlu, n-
am fost cuprins de groază. Eram sigur. Exact în clipa când
stăteam cu manuscrisul terminat pe genunchi şi priveam
asfinţitul soarelui, ştiam că voi primi această scrisoare.
Calm, fără nicio grabă, am citit-o. Mi-era trimisă dintr-un
sat din apropiere de Skopije, din Serbia, şi era redactată într-
o germană ca vai de lume. Am tradus-o.
„Sunt învăţătorul din sat şi vă scriu pentru a vă anunţa
trista veste că Alexis Zorba, care stăpânea aici o carieră de
piatră albă, a murit duminica trecută, la ora şase după-
amiază. Pe patul de moarte m-a chemat şi mi-a zis: «Vino
aici, învăţătorule; am un prieten în Grecia; după ce-oi muri,
scrie-i că până în ultima clipă am fost cu mintea întreagă şi
că m-am gândit la el, că nu regret nimic din ce-am făcut, să
fie sănătos şi că nu-i timpul pierdut să-şi bage minţile în cap.
Ascultă bine aici. Dacă o veni vreun popă să mă spovedească
şi să-mi dea sfânta împărtăşanie, spune-i s-o şteargă
degrabă şi să mă blesteme! Am făcut în viaţă o groază de
lucruri, şi găsesc că tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar
trebui să trăiască o mie de ani. Noapte bună! Au fost ultimele
lui cuvinte. Îndată după aceea, s-a ridicat în capul oaselor, a
dat pătura deoparte şi a vrut să se dea jos din pat. Ne-am
repezit să-l oprim, Liuba, nevastă-sa, eu şi câţiva vecini mai
zdraveni. Dar ne-a dat brusc la o parte, a sărit din pat şi s-a
dus până la fereastră. Acolo, s-a agăţat de cercevea, a privit
334
în depărtare spre munţi, a holbat ochii şi a început să râdă,
apoi să necheze ca un cal. Aşa, în picioare, cu unghiile vârâte
în cerceveaua ferestrei, şi-a dat sufletul. Nevastă-sa, Liuba,
mi-a încredinţat sarcina să vă scriu că vă salută, că
răposatul îi vorbea adeseori de dumneavoastră şi că a dat
poruncă să vi se dea santuri-ul, drept amintire, după
moartea lui. Văduva vă roagă aşadar, când veţi avea prilejul
să treceţi pe la noi prin sat, să aveţi bunăvoinţa de-a veni să
înnoptaţi la ea iar dimineaţa, la plecare, să luaţi santuri-ul.‖

Sfârşit

335
336
 NIKOS KAZANTZAKIS

Căpitanul Mihalis
(Libertate sau Moarte)
Traducere din neogreacă și note de
Ion Diaconescu

337
 Prolog

Când am început, acum, la bătrânețe, să scriu Căpitanul Mihalis,

scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte,
priveliștea lumii așa cum au creat-o ochii mei de copil. Și când spun
priveliștea lumii vreau să spun priveliștea Cretei. Nu știu ce se
întâmpla, în epoca aceea, la alți copii ai Greciei eliberate, dar copiii
Cretei respirau un aer tragic în eroicii și martiricii ani ai căpitanului
Mihalis, când turcii încă ne călcau pământurile și în același timp
începeau să se audă apropiindu-se aripile însângerate ale Libertății.
În acel moment critic de tranziție, plin de freamăt și speranțe, copiii
Cretei ajungeau repede bărbați; grijile neadormite ale celor mari din
jurul lor, pentru patrie, pentru libertate, pentru Dumnezeul care-i
ocrotește pe creștini, pentru Dumnezeul care ridică sabia Lui să
alunge turcii, umbreau bucuriile și tristețile obișnuite ale copilului.
De foarte devreme, trăind fiecare clipă ca și cum stătea să
izbucnească o înfruntare, presimțiserăm că în lumea asta se luptă
două forțe mari – creștinul și turcul, Binele și Răul, Libertatea și
Tirania – și că viața nu este un joc, este o luptă. Și încă acest fapt: că
va veni o zi în care va Trebui să intrăm și noi în luptă.
De foarte mici, luaserăm hotărârea ca – după cum ne-a fost scris,
fiindcă ne-am născut cretani – acest Trebuie să cârmuiască viața
noastră.
Din clipa în care mintea noastră a început să se trezească, vedeam
creștinii și turcii cum se privesc ca niște tauri și cum își răsucesc
furioși mustățile; vedeam nizamii11 cum iau înarmați drumurile și
cum creștinii își zăvorăsc porțile blestemând; îi ascultam pe bătrâni

11 Soldații turci din armata regulată, permanentă.

338
vorbind despre înjunghieri, fapte de vitejie și războaie, despre
libertate și Grecia, și priveam cu mândrie cum coboară din munți,
cu pantalonii lor bufanți, cu cizmele lor albe, cu mânerul negru
vârât la brâu, bătrânii căpitani, ca niște fiare blânde, și cum umblă
pe ulițele strâmte din Megalo Kastro12.
Dumnezeul nostru luase înfățișarea și statura unui luptător bătrân;
purta și El pantaloni bufanți, ținea și El un pumnal și umbla în jurul
Fortăreței; cei mari nu-l vedeau, dar nouă, când ne întorceam de la
învățătoare, chiar la amiază, ni se întâmpla ca-n unele zile să
deslușim cum armele Lui luceau prin întunecatele mahalale turcești.
Când venea Săptămâna Mare, inima ni se tulbura; în imaginația
noastră de copii Patimile lui Hristos se asemuiau cu patimile Cretei
și în noaptea Sâmbetei Mari, înapoia umerilor lui Hristos, vedeam
cum înviază și Creta, iar în Vinerea Mare, pentru noi, nu Maria
Magdalena se arunca la picioarele Celui Răstignit și ștergea cu părul
ei sângele sfânt, ci însăși Creta însângerată, care jelea și îl ruga să
învieze și ea o dată cu El.
Copiii Cretei trăiau, în anii aceia, adânc, mut primejdia, își
strângeau pumnii mici și așteptau să crească, să înțeleagă bine ce
noimă aveau toate acelea – războaie, măceluri, libertate, Grecia – și
să intre și ei, urmând pe tatăl lor și pe bunicul lor, în luptă.
Înconjurați de asemenea flăcări treceau anii copilăriei noastre.
Megalo Kastro nu era, în epoca aceea, o adunătură de case, prăvălii
și străzi strâmte, înghesuite pe un țărm al Cretei bătut fără-ncetare
de valurile unei mări furioase; iar sufletele care locuiau acolo nu
erau o turmă rebelă de bărbați, femei și copii cu una sau mai multe
căpetenii care își risipeau toată forța în grijile zilnice pentru pâine,
copil, femeie. O rânduială nescrisă, de nestrămutat, îi cârmuia;
nimeni nu înălța capul răzvrătit împotriva legii aspre de deasupra

12 În traducere, Marea Fortăreață, construită de venețieni în timpul stăpânirii lor

în Creta. Azi, orașul Herakleion (Iraklion) sau Candia, cum mai este numit.
339
lui. Întreaga cetate era o fortăreață, fiecare suflet era și el o fortăreață
veșnic asediată și aveau drept căpitan un sfânt, pe Sfântul Mina,
ocrotitorul Marii Fortărețe. Toată ziua stătea neclintit în icoana lui,
în biserica lui micuță, călare pe un cal sur, și ținea dreaptă o suliță
roșie. Cu barbă neagră, scurtă, ars de soare, cu privire sălbatică.
Încărcat cu ofrande de argint: mâini, ochi, picioare, inimi, pe care
castrioții le atârnaseră la sărbătoarea lui, cerându-i să-i
însănătoșească. Rămânea neclintit toată ziua și se prefăcea că era,
chipurile, numai pictură – vopsea și scândură; dar, îndată ce cădea
noaptea și creștinii se adunau pe la casele lor și luminile se stingeau
una câte una, lovea dintr-odată, îndepărta ofrandele de argint și
vopselurile, dădea pinteni calului și făcea o plimbare prin
mahalalele grecești. Ieșea în patrulare. Pentru castrioți, adică, el nu
era numai sfânt; era căpitanul lor. Îi spuneau căpitanul Mina și se
duceau și-i aprindeau o lumânare, îl priveau mult timp, și cine știe
cu ce-l vor fi supărat, de întârzia să elibereze Creta.
Mulți care au citit Căpitanul Mihalis cred că asemenea copii –
asemenea bărbăței, cum spunem în Creta – n-au existat niciodată,
nici bărbați atât de vânjoși, atât de tari la suflet, care să iubească
viața cu atâta ardoare și să înfrunte cu atâta dispreț moartea. Cum
să creadă cei necredincioși ce minuni poate să nască credința? Ei
uită că sufletul omului devine atotputernic când este vrăjit de o idee
măreață. Te înspăimânți când, după amare încercări, înțelegi că în
noi există o forță care poate să întreacă forța omului; te înspăimânți
fiindcă, din clipa în care vei înțelege că există forța aceasta, n-ai să
mai poți să găsești justificări pentru faptele tale neînsemnate sau
lașe, pentru viața ta irosită, aruncând vina pe alții; mai știi și că tu,
nu norocul, nu soarta, nici oamenii din jurul tău, ci numai tu porți,
orice ai face, orice ai fi, întreaga răspundere. Și te rușinezi atunci că
râzi, te rușinezi că îți bați joc dacă un suflet înflăcărat caută
imposibilul.

340
Înțelegi bine de-acum că aceasta este valoarea omului: să caute
imposibilul și să știe că-l caută; și să fie sigur că-l va ajunge, pentru
că știe că, dacă nu se va descuraja, dacă nu va asculta de logică, ci își
va ține firea cu dinții și va merge înainte cu credință, cu
încăpățânare, vânând imposibilul, atunci se va înfăptui minunea pe
care niciodată mintea de rând, neînaripată, nu ar putea s-o
ghicească: imposibilul devine posibil.
Dacă neamul grecesc s-a salvat până astăzi, dacă a supraviețuit
după atâția dușmani – externi și interni, înainte de toate interni –,
după atâtea veacuri de nefericire, robie și foame, aceasta se
datorează nu logicii – amintiți-vă de cei trei negustorași care au
fondat Societatea Prietenilor, amintiți-vă de acel ’2V, ci minunii.
Scânteii neadormite care arde în măruntaiele Greciei.
Binecuvântată fie scânteia aceasta care sfidează sfaturile cuminți ale
logicii și care, ori de câte ori Neamul ajunge pe buza Prăpastiei,
aprinde tot sufletul și aduce minunea. Minunilor le datorează
Grecia viața ei.
„Patrie, patrie – oftează Makryiânnis13, n-ai avut noroc de oameni
să te cârmuiască! Numai Dumnezeu< te cârmuiește și te păzește
încă!” Într-adevăr, numai Dumnezeu, numai scânteia, în clipa în
care aceasta este în primejdie să se stingă într-un colț al Greciei,
țâșnește în altul și se face vâlvătaie.
Astăzi a țâșnit în Cipru. Vorbind despre Creta și despre căpitanul
Mihalis, cum ar putea cineva să nu-și aducă aminte, cu o durere de
nedescris, dar și cu mândrie, de minunea greacă iarăși înnoită
dinaintea noastră – Ciprul și viteazul Akritas14? Să fie sănătoasă

13 Este vorba de societatea Eteria și de anul 1821, anul revoluției anti- otomane în
urma căreia, prin Declarația de independență de la 25 martie, Grecia a devenit un
stat liber.
14 Aluzie la eroul poemului de sorginte populară din literatura bizantină Digenis
Akritas. Viteazul Digenis Akritas a devenit un simbol al sacrificiului pentru
341
această eroică insulă domnească; lumea despre care, în anii aceștia
postbelici ai descompunerii, am crezut că putrezise are încă suflete
care luptă și înalță capul împotriva ipocriziei, împotriva nedreptății
și împotriva nerușinării. Ciprul nu este un mărunțiș, o simplă insulă
la marginea Mării Mediterane, ci a ajuns centrul hărăzit de soartă să
se judece în el valoarea morală a omului de astăzi.
Iarăși cei cuminți, cei puțin credincioși dau sfaturi cumpătate,
foarte< raționale15: cum poate, spun ei, o scânteie de lumină să se
înfrunte cu atâta întuneric atotputernic? însă bărbatul adevărat nu
deznădăjduiește; el știe că în lumea asta necinstită, nestatornică
trăiesc, fie și în puține piepturi, câteva principii fundamentale, fiice
ale omului, pe care el le-a plăsmuit cu sudoare, sânge și lacrimi și
care sunt nemuritoare; cele mai multe s-au născut în Grecia; două
sunt cele mai mândre: libertatea și demnitatea omului.
Există în lumea asta o lege tainică – dacă nu ar fi existat, lumea ar fi
pierit de mii de ani –, dură și inviolabilă: răul întotdeauna triumfa la
început, dar la sfârșit este învins. Tu fii convins că e nevoie de luptă
multă și de sudoare multă ca omul să-și răscumpere dreptatea – și
pentru libertate se plătește cel mai scump; nu e dată pe degeaba nici
de om, nici de Dumnezeu; ea merge din țară în țară, unde o cheamă,
din inimă în inimă, neadormită, nesupusă, fără compromis. Acum
au chemat-o în Cipru și o vedem cum pășește cu avânt și mers sigur
pe pământurile cipriote însângerate.
Creta îi trimite veste, glasul ei spintecă marea, trece prin Dodecanez
și îi strigă:
— Destul, soră! La fel am fost răstignită și eu și am suferit și am
văzut învierea. La fel o s-o vezi și tu!

apărarea hotarelor patriei. Numele Akritas este derivat din substantivul akre -
hotar, graniță, margine, iar Digenis amintește că era născut dintr-un nobil
musulman și o creștină, adică din două neamuri (dyo — doi, genos — neam).
15 Ironie evidentă la adresa celor care se dau înțelepți în domeniul poli
342
„Destinul ne ține pe noi, grecii, spune iarăși Makryiânnis, totdeauna
puțini< din vechime până acum, toate fiarele se căznesc să ne
mănânce și nu pot; mănâncă din noi și rămâne chiar numai
cheagul.16 Acest cheag eu îl numesc scânteie. E scânteia care arde
nemuritoare în măruntaiele Greciei.
Aceasta este taina Greciei; precum pasărea din poveste arde, se face
cenușă și din cenușă țâșnește reîntinerită. Așadar, neamul acesta nu
va muri niciodată? Nu poate să-l piardă de pe fața pământului nici
chiar dihonia? Nu, nu poate; sigur există în el ceva neașteptat,
reînnoirea, dumnezeirea cea adevărată; și aveau dreptate ochii
noștri de copii să asemuiască Patimile lui Hristos cu patimile Cretei,
cum, sunt sigur, astăzi copiii Ciprului asemuiesc Patimile lui
Hristos cu patimile Ciprului și așteaptă cu credință neclintită și ei,
ca și noi atunci, învierea. Dar, până o să vină învierea, neamul
nostru va rămâne răstignit și va striga.
Amintiți-vă evanghelia apocrifa care menționează că iubitul ucenic
Ioan stătea sub Cruce și-L privea cu ochii înlăcrimați pe Mântuitorul
răstignit. Vedea limpede chipul lui Iisus cum se sfâșie de durere;
dar încet-încet chipul a dispărut, și dintr-odată Ioan a fost cuprins
de groază: pe Cruce nu mai vedea chipul lui Hristos, ci mii de
chipuri – bărbați, femei și copii – răstignite. Și apoi, într-o clipă,
toate au dispărut; nu a mai rămas pe stânca pustie decât Crucea, și
pe Cruce un Strigăt răstignit.
Astăzi Strigătul acesta răstignit, plin de durere și înviere, este
Grecia.17

ticii sau în orice alt domeniu.

17 În ultima parte a prologului Kazantzakis se arată solidar cu ciprioții în lupta
lor pentru eliberare, dar face aluzie și la situația politică a Greciei sfâșiate de
războiul civil după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
343
 I
Căpitanul Mihalis scrâșni din dinți, cum obișnuia atunci când îl
călărea mânia; dintre buze i se ivi caninul drept și străluci printre
mustățile lui negre. Bine îl porecliseră în Megalo Kastro „căpitanul
Kâpros” 1; la mânie, cu ochii lui rotunzi, nespus de întunecoși, cu
grumazul scurt și dârz, cu forța lui grea ca un os gros și caninul ieșit
în afară, semăna într-adevăr c-un mistreț care a văzut oameni și s-a
proptit pe picioarele dinapoi ca să se repeadă spre ei.
Mototoli scrisoarea pe care o ținea în mână și o vârî la brâul său lat
de bumbac și mătase. O silabisea de-atâta timp și se căznea să-i
găsească un înțeles< „Nu va veni, înțelese el, nici de Pastele acesta,
nu-l vor vedea nici anul ăsta nemângâiata lui mamă și nefericita lui
soră, pentru că, zice, studiază încă< Ce dracu’ studiază? Tot mai
studiază? Nu spune că n-are obraz să se întoarcă în Creta fiindcă s-a
însurat c-o ovreică1819! A spurcat sângele, frate Kostaros, odorul de
fiu-tău! E, și de-ai trăi! Să mi ți-l prinzi de gleznă și să-l agăți de-a-
ndoaselea la grinzi, ca pe-un burdufT
Se ridică. Era un ditai zdrahonul, capul lui ajungea până la tavanul
prăvăliei. Din avânt i se dezlegă tulpanul negru cu ciucuri care-i
ținea strâns părul țepos; îl apucă, îl răsuci și-l legă bine în jurul
capului său cu oase mari; apoi făcu un salt și se opri în ușă să ia aer.
Haritos, ucenicul, se ghemui în dosul unui colac de funie
marinărească; era un copil de țăran, cu înfățișare sălbatică,
negricios, cu ochi sprinteni, speriați, ca năuc; privi chiorâș în jurul
lui pânzele de corabie, mușamalele, vopselurile, catranurile,
lanțurile groase, ancorele de fier, toată zestrea și sculele corăbiei;
dar de spaimă nu-l vedea decât pe stăpânul lui, care stătea acum în

18 În gr. ho kdpros - Mistrețul; în continuare vom reda cuvântul numai în traducere.

19 În Creta denumirea ovreu pentru evreu este obișnuita, curentă, așadar nu e
peiorativă. Cu atât mai mult în limbajul lui Kazantzakis, care a avut o simpatie
deosebită pentru poporul evreu.
344
prag umplând toată ușa și privea furios afară, spre port; era unchiul
lui, însă îl numea stăpân și se temea de el.
— Nu mi-era de ajuns beleaua din seara asta, murmură căpitanul
Mihalis. Ce-o vrea de la mine câinele ăsta, de-mi trimite vorbă să
poftesc, zice, astă-seară în singurătatea lui? Mai am acum și grija
nepotului! M-a pus mama lui să-i scriu, i-am scris. De n-ar mai
apuca să vină aici vreodată!
Privi în stânga lui spre port – caiacele, bărcile, marea. Până departe
vuia cheiul; negustori, marinari, barcagii, hamali umblau încoace și-
ncolo printre butoaiele de ulei, de vin, printre grămezile de roșcove
și strigau, blestemau, încărcau, descărcau căruțe; se grăbeau să-și
termine treburile înainte să apună soarele și să se închidă poarta
fortăreței. Marea fierbea surd, portul mirosea a chitre putrezite, a
roșcovă, vin și ulei; două-trei malteze de vârstă mijlocie, boite cu
mistria, stând în picioare pe dig, trăncăneau răgușit și îi făceau
semne unui barcaz pântecos, maltez, care sosea încărcat cu pește.
Soarele cobora să apună, se ducea și această ultimă zi a lui martie;
sufla un vântișor ascuțit dinspre miazănoapte, Megalo Kastro
tremura de frig, proprietarii de prăvălii își frecau mâinile, băteau
din picioare, unii beau ceai de salvie, alții rom, să se încălzească.
Departe, vârful muntelui Strumbulas se zărea presărat cu zăpadă,
dincolo de el străjuia Psiloritis1, albastru-închis, și luceau, ca niște
panglici albe, împrăștiate, zăpezile înțepenite prin văile adânci,
ferite de vânt; dar deasupra cerul strălucea limpede, sclipitor ca
oțelul.
Căpitanul Mihalis își pironise ochii asupra marelui Kules2021, un
turn larg, robust, în dreapta cum se intră în port, împodobit cu leul
de marmură înaripat al Veneției. Tot Megalo Kastro era înconjurat

20 Munte în Creta care se vede și din Megalo Kastro.

21 Gr. koules, din turc. kule - turn de apărare; construcții existente și pe teritoriul
României, mai ales în Oltenia, încorporate în stilul arhitectonic oltenesc.
345
de ziduri cu metereze, legate prin turnuri pe care le zidiseră în
epoca venețiană raialele creștine și pe care le udaseră cu sângele lor
venețienii, turcii, grecii. Ici și colo se zăreau încă, înțepeniți
deasupra lor, când leii de piatră ai Veneției, care strângeau în
gheare Evanghelia, când baltagele turcești înfipte în donjoane în
sângeroasa zi de toamnă în care, după ani și ani de asediu Iară
speranță, turcii au cucerit Megalo Kastro. Acum, peste tot, printre
pietrele dărâmate, încolțesc bălării, smochini sălbatici, urzici și
caperi.
Căpitanul Mihalis plecă ochii și prinse cu privirea poalele marelui
Kules; vinele de la tâmple i se umflară, oftă. La temelia turnului,
acolo unde bate valul, se afla beciul blestemat în care pieriseră
generații și generații de căpetenii creștine, legate cu lanțuri la mâini
și la picioare. Nu poate, adică, trupul, oricât de puternic ar fi, să
ducă sufletul cretanului, nu poate< „Sunt supărat pe Dumnezeu că
nu ne-a făcut trupuri de oțel nouă, cretanilor, să putem să durăm o
sută, două sute, trei sute de ani, cât să eliberăm Creta; și apoi să ne
facem praf și pulbere.”
Se înteți din nou mânia înlăuntrul lui, îi veni iarăși în minte nepotul
înstrăinat, occidentalizat:
— Studiază, zice, ce dracu’ studiază? O să ajungă și ăsta ca unchiu-
său Títyros, învățător! Un vântură-vânt, un nătărău cu ochelari.
Bun, bun e porcul nostru, dar a ieșit prăpădit! 1 Ptiu!
Aruncă scuipatul departe și puțin lipsi să nu intre vizavi în prăvălia
lui kir Dimitrós, negustorul de mirodenii.
— Ce s-a ales de tine, neîngenuncheat neam al lui Mihalis
Voinicul2223, mâncătorul de turci!

22 Zicală grecească.
23 În orig. Delis— cel plin de viață, viteaz, voinic, năprasnic, foarte curajos, din
turc. deli. Un alt sens este acela de nebun, zurliu, țicnit. Vezi și arh. rom. deliu. În
armata turcă deliii erau un corp de călăreți de elită. Un astfel de corp de călăreți a
346
Fiorosul său bunic, Mihalis Voinicul, tresări înlăuntrul lui, parcă
viu, clocotind de viață. Cum să moară el, cât timp încă mai avea fii
și nepoți! Din când în când bătrânii își mai aminteau de el cum
străbătea țărmurile cretane și cum punea streașină la ochi mâna lui
mare, să vadă-n zare, chipurile, dacă acolo unde cerul se unește cu
marea se iveau corăbiile moscovite. Își punea strâmb fesul, mergea
încoace și-ncolo pe digul de-aici, din Megalo Kastro, se rezema de
acest Kules blestemat și cânta drept sub nasul turcimii: „Moscova
coboară!” Avea, se spune, plete lungi și barbă, purta cizme înalte pe
care le lega de cingătoare și niciodată nu și le scotea din picioare.
Purta și o cămașă lungă, neagră, pentru că și Creta înrobită era
îndoliată, și umbla în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, cu
arcul vechi al bunicului său petrecut pe umăr și cu tolba-n spate,
plină de săgeți.
— Aceștia au fost bărbați, mormăi căpitanul Mihalis încruntând
sprâncenele, aceștia au fost bărbați strașnici, nu noi, piticii! La fel și
femeile lor, ba încă mai fiare; ah, păcat, s-a stricat, a decăzut, se duce
dracului omenirea!
Se deschise în măruntaiele lui ferestruica amintirilor și, în spatele
bunicului, scheletică, cruntă, cu unghiile lungi, pline de noroi, apăru
bunica lui. Aceasta, când a ajuns la adânci bătrâneți, și-a părăsit
curtea plină ochi de copii, nepoți și strănepoți și s-a înfundat într-o
peșteră adâncă deasupra satului în care s-a născut, la poalele
muntelui Psiloritis.
Douăzeci de ani a rămas vârâtă acolo; o nepoată de-a ei, măritată în
sat, îi ducea în fiecare dimineață un codru de pâine de orz și
măsline și o ulcică de vin – apă avea din belșug în peșteră; iar la
fiecare Paști, două ouă roșii, să-și amintească de Domnul Hristos. Și
bătrâna urca în fiecare dimineață, se aciua la intrarea în peșteră, cu

înființat și Mihai Viteazul.

347
părul ei lung, cu unghiile mari, zdrențăroasă, albă ca o fantasmă, își
ațintea privirea către soarele care răsărea și își clătina îndelung într-
acolo mâinile ei ca trestia, ca și cum l-ar fi binecuvântat, ca și cum l-
ar fi blestemat; și se vâra iarăși în tunelul muntelui. Douăzeci de ani
zăvorâtă. Dar într-o dimineață n-o mai văzură apărând, înțeleseră, îl
luară pe preotul satului, coborâră cu făclii aprinse, o găsiră
încremenită, ghemuită într-o mică groapă ca o cristelniță, cu mâinile
cruce și fruntea înțepenită între genunchi.
Căpitanul Mihalis clătină din cap, își dezlipi ochii de la beciul acela,
cei morți se cufundară din nou înlăuntrul său.
În prăvălioara de vizavi, kir Dimitrós, mahmur, cu ochii umflați,
așezat turcește pe o canapeluță strâmtă, ținea o apărătoare de muște
din păr de cal, o scutura leneș în dreapta și-n stânga și alunga
muștele de pe săculeții cu garoafe, nucșoară, sacâz de Chios,
scorțișoară, înșirați în jur, și de pe sticluțele cu ulei de dafin și de
mirt. Palid, uscat ca o tărtăcuță, totdeauna fără chef. Când se
scărpina, când căsca, când închidea ochii și îl lua somnul. Încă nu
ațipise și i se păru că de vizavi căpitanul Mihalis se întoarce și-l
privește; ridică așadar apărătoarea de muște ca să-i spună bună
seara, dar vecinul cel falnic întoarse capul în altă parte, și kir
Dimitrós începu iarăși să caște.
Căpitanul Mihalis vârî mâna lui mare la brâul lat, înfășurat de
multe ori în jurul mijlocului, găsi scrisoarea mototolită, o scoase și o
făcu bucăți.
— Nu ne era de-ajuns un învățător care ne face neamul de râs, îl
mai avem acum și pe ăsta! Fiul cui? Al tău, frate Kostaros, care-ai
apucat făclia și-ai pus foc pulberăriei și-ai aruncat în aer mănăstirea
Arkadi, sfinții, Hristoșii, călugării, creștinii și turcii!
Ventuzos, faimosul cântăreț din liră, cobora grăbit în port, înfășurat
în palton; comandase pentru taverna lui un butoi de vin de Kfsamos
și se ducea să-l preia; dar, de cum îl văzu de departe pe căpitanul

348
Mihalis cu tulpanul coborât până la sprâncene, înțelese și se
întoarse.
— Astă-seară iarăși are balaurul ceva necazuri, murmură el. Mai
bine să schimb drumul.
Soarele se așeză de-acum pe stâncile de pe culmea muntelui
Strumbulas, drumurile se umbriră, minaretele se făcură din albe
trandafirii, iar în port negustorii, meșterii, lucrătorii, barcagiii, câinii
de la corăbii obosiseră să tot strige și să latre din zorii zilei și lumea
se potolea. Căpitanul Mihalis își scoase tabachera de la brâu și
răsuci o țigară; încet-încet i se potoli mânia; își mângâie barba
bogată, neagră ca pana corbului, zâmbi și îi apăru iarăși strălucitor,
alb ca neaua, caninul.
— Să fie sănătos băiatul meu, Thras{ki al meu, murmură. El o să ne
scoată față curată. El o să-i pună foc unchiului său Títyros, el o să-i
pună foc și nepotului ăstuia preaînvățat, care nu s-a rușinat să
amestece sângele nostru cu zgârciobii. El o să ia în mâini steagul
neamului nostru!
Zise asta și deodată viața i se păru frumoasă, iar Dumnezeu, drept;
căpitanul Mihalis nu mai era supărat pe El.
Un turc, un bătrânel spân, curat și zdrențăros, cu saboți, se apropie
șovăitor, ridică ochii înspăimântați și se uită la căpitanul Mihalis.
Acesta se aplecă, îl văzu și clătină din cap;
— Ce vrei, Aliag{s? întrebă el tăios.
Era vecinul lui, nu-l înghițea deloc, îi era scârbă de el, un melc, și
femeie, și bărbat, nici bărbat, nici femeie, turcul ședea la asfințitul
soarelui cu vecinele lui grecoaice, împletea ciorapi și îndruga vorbe
muierești.
— Stăpâne, murmură bătrânelul, mă trimite Nourís-bei. Multe
salutări, zice, și să-i faci, zice, plăcerea să poftești astă-seară la
conacul lui.
— Bine, mi-a mai trimis vorbă și prin slujitorul lui, arapul. Pleacă!

349
— Este, zice, musai.
— Pleacă, îți spun!
Îi era silă să audă glasul lui de bărbat castrat, muieresc. Aliag{s își
înghiți limba, o luă de-a lungul zidului tremurând și dispăru.
— Ce să caut eu în casă de turc? Ce vrea de la mine câinele ăla? De
ce nu vine el? Nu mă duc!
Se întoarse.
— Haritos, strigă el, du-te acasă să-mi pui șaua pe iapă!
Dintr-odată, simți nevoia să călărească, să facă o plimbare, să se
liniștească. Bunicul, bunica, nepotul, Nourís-bei< Să facă o
plimbare pe iapa lui, să se descotorosească de ei!
Dar, în clipa în care întinse mâna să ia din cui cheia de la prăvălie ca
să închidă, din capătul drumului se auzi un nechezat proaspăt,
voios; căpitanul Mihalis cunoscu nechezatul și se întoarse: negru-
măsliniu, lucitor, suplu, apăru și înaintă țanțoș, ieșind aburi din el,
armăsarul cel nobil. Dolofan, desculț, un pui de turc îl ținea bine de
căpăstru, îl trăgea domol și-l plimba, fără șa, în sus și-n jos prin
Megalo Kastro, să răsufle potolit. Va fi venit de departe, în galop, iar
botul, pieptul și șalele îi spumegau.
Dar puterea nu i se domolise încă și scutura, sforăind, grumazul
înspumat și coama udă leoarcă, iar din când în când se ridica, lovea
caldarâmul cu picioarele lui subțiri din față și necheza.
— Trece armăsarul lui Nourís-bei, fiți atenți, băieți! se auzi un glas
de dincolo, din frizeria lui kir Paraskevâs syriotul1.
Cinci-șase clienți nebărbieriți și unul cu săpun pe față săriră afară pe
ușă. Se opriră cu gura căscată, cu gâtul întins și-l admirau.
— Pe sufletul meu, făcu un vlăjgan cu barbă cârlionțată ca de țap. Pe
sufletul meu, dacă mi-ar spune cineva: „Vrei calul lui Nourís-bei,
sau pe cadâna lui? Alege!”, aș alege calul.
— Mintea ta cea neroadă! îl întrerupse, proaspăt bărbierit, Iânnaros

350
zugravul, căruia îi spuneau și Phourogatos2425, pentru că avea
niște mustăți țepoase, zbârlite. Cadâna Eminé e vestită, măi. E
frumoasă cățeaua, se zice, și de numai douăzeci de ani, și sălbatică.
Alege-o, amărâtule, să se bucure și coapsele tale!
— Ba mai bine am calul, îți zic, repetă cel cu barbă de țap. Nu mă
spurc eu!
— Nici calul, bre patriotule, nici cadâna, îndrăzni cu glăsciorul lui
subțire și sior26 Paraskevâs, care sărise și el afară cu foarfecă în
mână. Nici calul, nici cadâna. Sunt belele!
Cel cu barbă de țap se întoarse:
— Ei, răhățel de Syros, spuse el, știi tu, belea e toată viața, numai
moartea e huzur. Eu îți vreau binele, nu ne spune nouă, cretanilor,
asemenea vorbe, poate te înțelegem greșit și te îngropăm de viu<
Sărmanul syriot se înfiora. Dulce la vorbă, om blând, nici chiar el
nu-și amintea cum ajunsese tocmai în Creta, să bărbierească niște
fiare. Ori de câte ori apărea un cretan de la munte în pragul frizeriei
lui, syriotul sărea ca ars și îl privea cu spaimă. De unde să înceapă?
Ăsta va fi având luni întregi de când nu s-a bărbierit și nu s-a spălat,
ani buni de când nu și-a tăiat părul. Scutura șervetele, înhăța
foarfecă, se învârtea în jurul scaunului pe care ședea cretanul și-și
admira chipul în oglindă – ca un berbec din fruntea turmei îi părea
clientul ăsta nemaipomenit, ca Sfântul Mămas, căpetenia bacilor, pe
care cândva sior Paraskevâs îl văzuse într-o icoană, și era tot numai
păr, ocale de barbă, mustăți și plete, că zece frizeri nu l-ar fi dat
gata.
Foarfecă lui sior Paraskevâs se făcea mică deodată, cum să se pună
cu asemenea păr de porc, cu atâta pacoste de păr! Ofta syriotul cel

24 Originar din Syros, insulă din Arhipelagul Cicladelor, în Marea Egee.

25 În gr. gdtos - motan, deci porecla ar însemna „motan zbârlit".
26 Pronunția cretană a cuvântului italian signore- domn, intrat în limba greacă din
Creta probabil pe vremea stăpânirii venețiene.
351
firav, se hotăra în cele din urmă și începea să-l săpunească, în
numele lui Dumnezeu.
— De viu? spuse el și se trase înapoi speriat. De ce, bre, să mă
îngropați de viu?
— Pentru că noi pe cei care îndrugă asemenea vorbe știi cum îi
numim?
— Cum, te rog?
— Mortăciuni!
Syriotul înghiți în sec, se făcu că n-a auzit și intră.
Stephanís, fostul căpitan al Frumoasei, pe care au scufundat-o turcii
în timpul revoluției din 1878, tocmai trecea pe-acolo șchiopătând;
un obuz de pe corabia turcească pe care o scufundase îi strivise
genunchiul. Și de-atunci tot izbea cu bastonul lui în pământ și
umbla șontâc-șontâc prin părțile portului. Avea două bastoane;
unul drept, lumânare, îl purta când treburile Cretei mergeau bine, și
un toiag gros, strâmb, când treburile o luau razna și în văzduh
mirosea a praf de pușcă. Astăzi purta toiagul cel strâmb și mergea.
Auzi vorbă, se opri.
— Nu vă certați, bre voinicilor, spuse el, că toate se aranjează.
— Ia să vedem, căpitane Stephanís, dumneata ce-ai vrea?
— Să călăresc armăsarul lui Nourís, bre nerozilor, și s-o am în spate
pe cadâna Eminé ca Sfântul Gheorghe!
— Și eu!
— Și eu!
— Și eu, căpitane Stephanís! strigară cretanii, bărbieriți și
nebărbieriți, izbucnind în hohote de râs. Să te-audă Dumnezeu!
Căpitanul Mihalis își întoarse ochii și privi țintă; calul trecea acum
pe dinaintea lui: năzuros, neastâmpărat, cu grumazul zvelt,
mlădios, ca o lebădă neagră. Se întoarse și calul, îl văzu pe căpitanul
Mihalis, ochiul i se zbătu, ca și cum l-ar fi cunoscut, se opri brusc o
clipă și necheză. Căpitanul Mihalis făcu un pas și, neputându-se

352
stăpâni, mai făcu apoi încă unul. Se apropie de cal, dădu să-l atingă
cu palma, să-i simtă căldura trupului, să-și umple mâna de spumă.
Puiul de turc îl văzu și se opri.
Căpitanul Mihalis își trecu palma lui grea peste pieptul lat, umed,
cu salba de pietre albastre și cu semiluna de fildeș; îi mângâie lacom
grumazul, nările, fruntea, își vârî mâna prin coama jilavă, o trecu
apoi cu nesaț, cu patimă, pe spinare, pe coapse, o coborî peste burta
aburindă, nu se mai sătura; de parcă palma aceea voia să mănânce
tot calul.
Iar mândra, grațioasa sălbăticiune își apleca grumazul și se bucura,
nesătulă și ea, de preameșteșugita mângâiere a bărbatului, întoarse
ochiul său mare, catifelat, îl privi, îi mângâie cu nările capul plecat
și necheză suflând peste părul bărbatului calda lui răsuflare. Și
deodată, ca să se joace, luă cu vârful botului tulpanul negru al
căpitanului Mihalis, îl ridică sus de tot, îl scutură în aer și nu mai
voia să i-l dea. Ochiul lui de cal privea pe furiș, jucăuș, la bărbatul
cu barba neagră din fața lui, iar acesta simțea că i se topește inima;
niciodată ochiul lui n-a privit cu atâta mândrie un om. Începu să-i
vorbească mângâietor, domol, și calul își plecă grumazul, ca și cum
ar fi vrut să asculte, și se freca, alintat, de umerii bărbatului;
căpitanul Mihalis întinse iute mâna, smulse din buzele calului
tulpanul și și-l înfășură, plin de spumă cum era, în jurul capului;
apoi se întoarse, îi făcu semn puiului de turc că a terminat cu
mângâierile și că poate să plece.
— O să mă duc, murmură căpitanul Mihalis, încă urmărind cu
privirea calul, care înainta acum până la intrarea în port. O să mă
duc!
Luase hotărârea dintr-odată și se întoarse să închidă prăvălia și să
pornească la drum spre conacul lui Nourís-bei.
Dar căpitanul Stephanís, care-l zărise cum mângâie cu asemenea
dorință înfocată calul, se opri în fața lui sprijinindu-se în toiagul său

353
cel strâmb și-i spuse bună seara. Nu se temea el de bărbatul acesta
arțăgos, căci tot bărbat era și el, vestit luptător pe mare; în fiecare
revoltă, în 1854, în 1866, în 1878, de câte ori nu spărsese blocada
turcească cu Frumoasa lui și nu debarcase în porturi mărginașe,
sălbatice hrană și muniții pentru creștinătate! Iar când i-au
bombardat și i-au scufundat corabia, sângele îi șiroia din
genunchiul rănit, dar tot a ajuns înotând în golful Sfânta Pelaghia, și
ținea deasupra valurilor, în dinți, scrisoarea pe care Comitetul din
Athena i-o trimitea faimosului căpitan Korakas, comandantul din
Mesară. A dat înapoi, e adevărat, a fost mutilat, a sărăcit, s-au
ferfenițit hainele pe el, își țâra încă, mereu cârpite, cizmele
căpitănești, hoinărea toată ziua prin port și admira, deși i se frigea
inima, caiacele străine și se bucura să miroasă catranul și să audă
strigăte și saluturi de bun venit și ancorele cum se prind de stâncile
tari din adâncuri. I s-a secătuit trupul, i s-a golit buzunarul, șalvarii i
s-au rupt și i s-au găurit în multe locuri, dar sufletul îi era neînfrânt
în piept, precum gorgona1 corăbiei.
Se sprijini așadar în toiagul său strâmb, stătu cu îndrăzneală
înaintea căpitanului Mihalis și-i vorbi:
— Ei, căpitane Mihalis, ți-a ajuns la ureche discuția din frizerie?
Dacă ar fi, chipurile, să alegi fie calul lui Nourís-bei, fie pe cadâna
Eminé, ce-ai alege?
— Nu-mi plac discuțiile nerușinate, făcu căpitanul Mihalis și se
retrase în prăvălia lui, fără să se întoarcă să-l mai privească pe
scăpătatul proprietar de corabie.
Dar marinarul cel încăpățânat nu se dădu bătut; se prefăcu că n-a
auzit și îl prinse din urmă:
— Nourís-bei a adus-o, se zice, de la Constantinopol și este, se zice,
cercheză, foarte frumoasă, sălbatică, din acelea care mănâncă
oameni. De la arăpoaica creștină, doica ei, pe care a adus-o cu ea,

354
vecinele mele, Necăjitele2728, află ce se-ntâmplă în dosul obloanelor
beiului, iar ele, la rându-le, fie-le limbuță sănătoasă, spun mai
departe<
— Căpitane Stephanís, făcu iarăși căpitanul Mihalis furios, nu-mi
plac discuțiile nerușinate, îți spun!
Dar asprul marinar se încăpățână, nu, n-o să-i taie lui vorba. Nu s-a
temut el de ditamai flota turcească și-o să se teamă de ăsta? Vrea, nu
vrea, o să le asculte pe toate.
— Căpitane Mihalis, făcu el, Nourís-bei e fratele tău de cruce, să nu
uiți asta. Așadar e drept să știi ce se întâmplă în casa ta< Se zice că
beiul, jivina asta înfricoșătoare, șade la picioarele ei, îmblânzit, și-o
soarbe din ochi, iar ea îi lipește pe gât țigara ei aprinsă și
cotcodăcește. Și când amintirea o duce în patria ei – corturile,
mirosul de bălegar și de lapte, nechezatul cailor – o cuprinde, se
zice, furia și sparge ceștile de porțelan, varsă parfumurile, o bate pe
arăpoaică<
Căpitanul Mihalis apucă cheia din cui mârâind ca un câine
ciobănesc care mușcă și-l dădu la o parte cu mâna lui mare pe
bătrânul lup de mare, să plece din pragul ușii ca să-nchidă prăvălia.
Dar marinarul nu mai putea, chiar de-ar fi vrut, să-și țină limba; era
mai bine să nu se fi încurcat în discuții c-o asemenea fiară, dar uite
că s-a încurcat, așa că dă-i drept în moalele capului și ce-o ieși! își
luă deci inima-n dinți și își sfârși repede vorba:
— Cadâna, se zice, e geloasă pe calul lui Nourís-bei. Alaltăieri,
noaptea, când beiul voia s-o îmbrățișeze, ea i s-a împotrivit: „întâi

27 Multe corăbii aveau pictat în față, la proră, chipul Meduzei, înfiorătorul

monstru din mitologia greacă ucis de Perseus în timp ce dormea. Egida zeiței
Athena era împodobită cu chipul Meduzei.
28 În orig. Phoukaropoules, formație lexicală din phoukaras — sărac, amărât, necăjit,
vrednic de milă și poulos - pui, pasăre, fiu, fiică. în trad. ad litteram - Păsărelele
Necăjite sau Fetele Necăjite.
355
să-mi faci o plăcere, i-a spus.
— Orice vrei, doamna mea, toate sunt ale tale.
— Să-ți aduci în curte calul, să aprinzi lampa ca să văd și să-l
înjunghii în fața mea!” Beiul a oftat, a plecat capul și s-a dus de s-a
încuiat în odaia lui; și toată noaptea îl auzeau cum umblă încolo și-
ncoace și cum mugește. Ți-o spun, ca să știi. Ți-a trimis vorbă, se
zice, să te duci acasă la el. Are nevoie de tine, nu refuza, mi-a spus-o
Aliag{s. Așa că e bine să știi că cei doi sunt la cuțite.
Kir Stephanís își frecă mâinile noduroase, mulțumit c-a avut curaj să
vorbească până la capăt fără să se poticnească de teamă.
— Astea le știu, căpitane Mihalis, astea le mărturisesc. De-i adevăr,
de-s minciuni, asta fie s-o vadă Necăjitele!
Căpitanul Mihalis dădu una de se zgâlțâi ușa și închise. Apoi își
vârî cheia la brâu și se întoarse spre marinarul schilodit:
— Voi, marinarii, spuse el cu dispreț, nu respectați femeile
oamenilor.
Și dădu să plece.
— Cum să-nțelegeți voi, căpitanii de pe uscat! i-o întoarse bătăios și
Stephanís, chicotind. În baligă călcați, baligă scoateți pe gură! spuse
el și o coti repede, șontâc-șontâc, ca și cum dintr-odată frica ar fi pus
stăpânire pe el.
Căpitanul Mihalis își lăsă în jos pe frunte tulpanul cel negru și
ciucurii îi acoperiră ochii. Nu voia sa vadă pe nimeni, nu voia să-l
vadă nimeni, și porni, grav, neliniștit, spre mahalaua turcească.
Soarele apunea de-acum, răsunară trompetele, nizamii luară cheile
și încuiară de două ori cele patru porți ale fortăreței; nimeni, până
avea să răsară din nou soarele, nu mai putea să scoată nasul afară
din Megalo Kastro și nici să intre; îi țineau zăvorâți toată noaptea pe
turci și pe creștini laolaltă.
Încet-încet cădea întunericul și acoperea ulicioarele. Nicio femeie nu
se mai vedea pe drum, în case se aprindeau lămpile și se așternea

356
masa. Cei mai cuminți gospodari se întorceau grăbiți la casele lor să
mănânce, cei mai pătimași se opreau la taverne să bea pe-ndelete.
Megalo Kastro, cufundat în întuneric, era înfometat și se așeza să
cineze.
Era ceasul la care cele trei surori gemene, Necăjitele, stăteau în
dosul porții lor, în picioare, una lipită de alta; făcuseră trei găuri sus
în poartă, își lipeau nasul acolo, îi urmăreau pe trecători și brodau
cusururile și calitățile fiecăruia. Tustrele erau fete bătrâne, aveau
din naștere părul, sprâncenele și genele albe ca neaua și ochii roșii
ca rubinul, precum ai iepurelui de casă. Ziua nu ieșeau niciodată
din casă; nu puteau, se zice, să vadă bine la lumina soarelui și
așteptau cu nerăbdare să se însereze, să stea în dosul celor trei
găurele și să caște gura la lumea care trecea pe drum. Rele limbi,
înveninate, prin găurelele pe unde priveau lumea nu le scăpa nici
musca, drumul era umblat, casa lor – pe colț, acolo unde se sfârșea
mahalaua turcească și începeau casele creștinilor. Pe toți îi vedeau,
și îi lipeau fiecăruia și o poreclă, de care nu mai scăpa toată viața; tot
ele îl porecliseră și pe căpitanul Mihalis „Mistreț”. Ele îl porecliseră
și pe fratele acestuia, învățătorul, Títyros, pentru că o dată, când
tatăl lui i-a adus din sat o brânză mare, fiul cărturar i-a strigat: „Ce
brânză e asta, tată?” Necăjitele au prins de veste și l-au botezat
Ti’tyros29.
Toată ziua găteau într-un colț al casei slab luminat, spălau, coseau,
dereticau, nicio grijă în plus nu le împovăra. Scăpaseră de bărbat și
de necazurile pricinuite de copii, iar Dumnezeu le-a trimis și un
frate bun, de aur, pe kir Aristotelis spițerul. Muncea sărmanul, făcea
prafuri și alifii de dimineața până seara, neînsurat și el, cu gleznele
umflate de atâta stat în picioare, palid, răbdător, tăcut, și le căra
dimineața și seara surorilor lui sacul plin cu de toate. Când era încă

29 În gr. pronumele interogativ ti - ce? și substantivul tyros - brânză, de unde

Títyros.
357
tânăr, îi pețeau din când în când și câte-o fată drăguță, cu zestre, de
neam bun; adică ar fi fost un ginere foarte distins kir Aristotelis,
spițeria lui se afla în inima orașului Megalo Kastro, în piață, plină
de sticle și sticluțe, parfumuri și săpunuri înmiresmate, iar la fiecare
apus de soare se adunau acolo învățători și doctori și dezlegau și
legau marile chestiuni ale lumii< însă melancolicul și ofilitul kir
Aristotelis doar asculta, nu vorbea, îi privea cu ochișorii lui albaștri,
obosiți, și tot dădea din capul lui pleșuv, ca și cum ar fi spus
fiecăruia: „Ai dreptate< Ai dreptate<” De fapt, se gândea că viața
lui s-a scurs degeaba pe pământul ăsta. Voia adică să se însoare și el,
nu pentru că îi era gândul la femei – ferească Dumnezeu!, nu, ci
pentru că voia un fiu, ca să-i lase spițeria< Dar cum să-și
părăsească surorile? După datină, trebuiau să se mărite întâi ele.
Anii treceau, părul se albea, dinții se cariau, spatele se cocoșa, iar
obrajii tari și roșii ai lui kir Aristotelis se vlăguiau și se veștejeau.
Acum era deja prea târziu, îmbătrânise. Viața i s-a dus fără rost și s-
a luat de mastică; dar nu de aceea pe care o beau unii, ci de aceea
care se mestecă. Mesteca așadar și rumega toată ziua spițerul, iar
seara îi asculta cu atenție pe învățători și pe doctori cum discută
despre libera voință și nemurirea sufletului și dacă astrele sunt
locuite, iar el tot clătina din capul pleșuv și își spunea în sinea lui:
„Și de m-aș mai însura acum, un fiu tot n-o să fac< un fiu tot n-o să
fac< un fiu tot n-o să fac<” Ținea pisălogul în mână, stând în
picioare la tejgheaua lui, își mesteca sacâzul și strivea în piuliță
doftoricalele lui, încet, plictisit.
Așadar astăzi Necăjitele își luaseră posturile în primire devreme,
fremătând; era frig, părul li se zburlise, mâinile și picioarele ca
trestia le înlemniseră, și totuși stăteau neînfricate în picioare și
așteptau. Ceva mirosiseră ele astă-seară, ciudat foarte, așa că își
lipiră ochișorii lor rubinii de cele trei găuri și-i țintuiră drept încolo,
spre poarta verde, arcuită a lui Nourís-bei.

358
— Fiți cu ochii-n patru, spuse cea mijlocie, Aglaia30, se pregătește
ceva acolo, înăuntru. Amintiți-vă de cele ce ni le-a încredințat
alaltăieri arăpoaica!
— Astă-seară beiul furios a venit pe jos din satul lui, făcu Thalia. L-
am văzut eu. A dat o dată cu piciorul, a deschis ușa și s-au auzit
imediat strigăte și plânsete. Iar și-o fi bătut slugile.
— Ce-o să aleagă? Calul? Pe Eminé? N-aș vrea să fiu în locul lui,
râse prostește Phrosyni.
Dar, pe când șușoteau cele trei Grații, deodată li se păru că s-a
întunecat drumul și săriră înapoi. Se uitară una la alta:
— Căpitanul Mihalis! murmurară și își lipiră iarăși ochii de găuri.
Neliniștit, cu barba lui creață și neagră ca pana corbului, cu șalvarii
lui de postav, cu cizmele negre, încet, cu pas ușor, trecea bărbatul
cel uriaș, și ciucurii de la tulpan îi acopereau sprâncenele. Mergea
pe lângă zid și, cu mâna întinsă la brâul lat, acoperea, vârât adânc,
cuțitul cu mâner negru.
Trecu foarte aproape de poarta de unde îl pândeau, se întoarse o
clipă, de parcă simțea cei șase ochi asupra lui, și în înserare albeața
ochilor săi fulgeră. Surorile se cutremurară ca trei ramuri și li se tăie
suflarea. Dar bărbatul cel falnic trecu mai departe încet și se opri
brusc în fața porții verzi; aruncă o privire iute – pustiu, nu trecea
nimeni, străbătu aleea strâmtă și, c-un brânci, deschise poarta lui
Nourís-bei și intră.
Cele trei gemene scoaseră un strigăt:
— Doamne miluiește! spuse Aglaia făcându-și cruce. Ați văzut cum
a intrat? Ca un pirat.
— Ce caută la bei căpitanul Mistreț? Aici e ceva necurat. Pun
prinsoare, o să vrea să-i vândă calul<
— Sau pe Emine<

30 Cele trei fete bătrâne poartă numele celor trei Charites (Grații): Aglaia,
Euphrosyne și Thalia.
359
Și cele trei Grații, Aglaia, Thalia și Phrosyni, începură iarăși să se
hlizească.
Căpitanul Mihalis păși cu piciorul drept peste prag și-și roti privirea
în jur. Îl văzu pe arap, în dosul porții, cum îl așteaptă. Un bătrân, un
rob slăbănog, Nourís-bei îl moștenise de la tatăl său, stătea ascuns,
ghemuit ca un câine în dosul porții, toată ziua, iar noaptea până la
miezul nopții, îi era frică să închidă ochii să doarmă, pentru că
mereu avea același vis: că îl bătea stăpânul său. Nu mai îndura de
ani mulți să fie bătut, sărea de pe rogojina lui, ochii bătrâni îi
lăcrimau, se încolăcea din nou la poartă și aștepta să se lumineze de
ziuă.
Cum îl văzu pe căpitanul Mihalis, dădu să se ridice, îi trosniră
oasele, oftă, suferea; căpitanul Mihalis îl atinse ușor cu vârful
degetului pe umăr, iar bătrânul se grămădi jos la loc și îl lăsă să
treacă. Inaintă încet printre ghivecele mari cu trandafiri și garoafe
de India. O fi fost vreun lămâi înflorit pe undeva, căci văzduhul
mirosea plăcut a floare de lămâi, iar pământul, proaspăt udat,
mirosea și el a bălegar și a plante aromatice. În fundul grădinii,
unde strălucea, în penumbră, vechea casă boierească, într-o colivie o
potârniche ciripea încă. Dincolo de obloanele înalte, luminate, se
auziră râsete de femeie.
Cu capul plecat, căpitanul Mihalis respira cu greață aerul turcesc.
„Ce caut eu aici, înăuntru? se gândi el. Miroase a turcime!”
Se opri și privi în urma lui. Avea timp, nu l-a văzut nimeni, numai
arapul. Încă avea timp să plece! Harftos va fi înșăuat deja iapa, o să
călărească, o să alerge dând o raită prin piață, pe la cele Trei Arcade,
să se destindă. Dar se rușină:
— O să se spună că mi-a fost frică, murmură el. Mergi înainte,
căpitane Mihalis!
Înaintă, hotărât acum, cu pas iute. Apăru ușa dinăuntru – era
deschisă. Un felinar mare, aprins atârna de boiandrug, cu sticlă

360
verde și roșie. Sub el stătea, îmbrăcat în roșu și verde, Nourís-bei.
Auzise poarta, recunoscuse călcătura și ieșise să-i spună bun venit
musafirului său.
Fercheș, grăsuț, lat în spete; fața rotundă ca o lună plină, ochii negri,
migdalați și mustățile dese, cănite cu vopsea neagră aruncau în
lumina felinarului licăriri albastre, ca oțelul. Avea beiul acesta o
calmă frumusețe orientală, semăna cu leii aceia cu fețe ca luna pe
care în vremurile trecute cadânele îi țeseau în scumpele covoare
persane. Purta șalvari de postav albastru, dar brâul lui era roșu-
aprins, și alb ca neaua saricul care-i strângea părul creț. Își pusese
mosc la subsuori și mirosea ca o fiară înfuriată primăvara.
Făcu un pas și întinse mâna cu degete groase, scurte.
— Iartă-mă, căpitane Mihalis, că te aduc acasă la mine, dar era
nevoie, spuse el. O să vezi tu singur.
Căpitanul Mihalis mormăi și, Iară să vorbească, îl urmă pe bei în
salonul bărbaților. O clipă, ca și cum mintea lui bănui deodată ceva
rău, se opri brusc în prag și aruncă o privire fugară înăuntru;
nimeni. Lampa mare din fața canapelei era aprinsă, pe un mare
talger de bronz ardeau cărbuni; aerul cald mirosea a coajă de lămâie
arsă. Pe o masă rotundă, în colț, o sticlă de porțelan cu gâtul lung,
plină, și două pahare, iar alături gustări.
Se așezară pe o canapeluță, unul lângă celălalt, căpitanul Mihalis în
dreptul ferestrei închise care dădea în grădină. Nourís-bei își scoase
tabachera de la brâu, neagră, de fier, cu o semilună de sidef în
mijloc; o deschise și i-o dădu prietenului său să-și răsucească o
țigară.
Căpitanul Mihalis o luă, răsuci o țigară, răsuci și Nourís-bei și
fumară. Mult timp rămaseră tăcuți. Beiul înghițea în sec; nu știa de
unde să înceapă, cum să spună, să n-o ia razna și să se înfurie
musafirul său, căci știa că acesta nu suferea nicio muscă să-i calce pe
sabie, iar ceea ce avea să-i spună astă-seară era greu.

361
— Să bem un rachiu, căpitane Mihalis? se descătușă în cele din
urmă. E de chitră, l-am comandat de dragul tău.
— Ce ai să-mi spui, Nourís-bei? făcu căpitanul Mihalis și acoperi cu
palma cele două pahare.
Nu voia să bea.
Beiul tuși, apăsă tare țigara în cenușa de pe talger, iar fața lui, așa
cum se aplecă deasupra cărbunilor aprinși, se făcu roșie ca arama.
— Am să-ți vorbesc cu toată îndrăzneala, spuse el, să nu mi-o iei în
nume de rău, căpitane Mihalis.
Aștepta ca grecul ăsta posac să-i spună un cuvânt, să-i dea curaj, dar
el tăcea. Beiul se ridică, se duse până la ușă, își desfăcu cămașa sus,
la gât și se așeză din nou. Deodată simți că papucii pe care îi purta îl
strâng, așa că se descălță în ascuns, își sprijini tălpile goale jos, pe
pământ și se răcori.
Se întoarse spre prietenul tăcut; acum era hotărât. Ridică mâna să-și
răsucească mustața, dar o lăsă jos îndată, nu cumva s-o ia în nume
de rău arțăgosul căpitan.
— Fratele tău, Manoúsakas, spuse el și oftă, fratele tău,
Manotisakas, căpitane Mihalis, își bate joc de Turcia. S-a îmbătat
iarăși alaltăieri, în 25 Martie31, a ridicat un măgar pe umeri și l-a
dus în geamie să se închine. Uite, acum vin din sat, toți ai mei s-au
tulburat, s-au înarmat și ai tăi, o să se întâmple un mare necaz. Îți
spun, căpitane Mihalis, să nu-ți fie apoi cu supărare. Aveam datoria
să ți-o spun, aveai și dumneata datoria s-o asculți. Fă ce te
luminează Dumnezeu.
— Pune să bem, zise căpitanul Mihalis.
Beiul umplu paharele și mirosi peste tot a chitră.
— În sănătatea ta, Nourís-bei, ciocnesc pentru tine!
— Și eu ciocnesc pentru tine! răspunse beiul liniștit, privindu-l în

31 Ziua națională a Greciei.

362
ochi.
Căpitanul Mihalis se ridică și își dădu la o parte ciucurii de la
tulpanul de pe cap.
— Asta ai vrut să-mi spui, Nourís-bei? făcu el. Pentru asta m-ai
chemat?
— Dacă crezi în Dumnezeu, spuse beiul și-l prinse ușor de brâu, nu
pleca. Asta e o scânteie, dar poate să ia foc, să aprindă tot satul
nostru. Poruncește-i fratelui tău să nu facă de rușine devletul
nostru. Suntem din același sat, din același pământ. Așază-te să
lămurim treaba asta.
— Fratele meu e mai mare decât mine, are șaizeci de ani, spuse
căpitanul Mihalis. Are copii și nepoți și destulă minte. E întru totul
liber, face ce vrea – cuvântul meu nu are trecere.
— Ești căpitanul satului, cuvântul tău e luat de bun.
— Scump lucru e cuvântul, Nourís-bei, și greu îmi iese pe gură.
Beiul își mușcă buzele, dar se stăpâni. Privi la căpitanul Mihalis,
care se ridicase deja și-și pironise ochii spre ușă să plece. „Sălbatic
neam e ghiaurul ăsta, se gândi el, sucit, iar neamul meu are socoteli
vechi cu el; nu fratele lui, Kostaros – smoală pe oasele lui! – l-a
înjunghiat pe o piatră pe tatăl meu? Eu eram încă prea mic, am avut
răbdare să mă coc, ca să mă răzbun. Dar n-am mai apucat, a fost
omorât la Arkadi32 blestematul, a sărit în aer. Iar fiul lui era încă
prunc, ar fi fost o rușine să-l omor, așteptam să mai crească, dar,
când a făcut mustață, mi-a scăpat și el, se zice că s-a dus în Apus să
studieze< Când s-o întoarce? Sângele tatălui meu strigă!”
Se ridică și se opri în fața ușii. Măruntaiele îi fierbeau de mânie, nu
știa încotro s-o ia. Se întoarse. Încâlcită, țepoasă și stufoasă, barba
căpitanului Mihalis lucea în lumina blândă a lămpii. Făcuse
jurământ, se zice, să n-o taie până ce nu va fi eliberată Creta. Ochii

32 Mănăstirea Arkadi, distrusă de turci în revoluția cretană antiotomană din 1866.

363
lui Nourís-bei fulgerară, numai batjocură. Să aștepte ghiaurul, dacă
nu se plictisește; până la genunchi, până la pământ o să-i râurească
barba, o să facă rădăcini și-o să intre în pământ, dar Creta, nu,
libertate n-o să vadă! Scump am plătit-o cu sângele nostru; și
Megalo Kastro acesta, douăzeci și cinci de ani am tot fost omorâți în
fața zidurilor ăstora venețiene, iar acum, că a căzut în ghearele
noastre, nu-l lăsăm și nu ne lasă nici el, a ajuns carne din carnea
noastră.
Oftă. Își aminti de tatăl său, își aminti de toți musulmanii omorâți în
jurul întăriturilor acestui Megalo Kastro; între el și căpitanul Mihalis
se rostogolea un râu de sânge.
— Nu sufla ca un burduf, Nourís-bei, spuse căpitanul Mihalis și
întinse mâna să-l dea la o parte ca să iasă pe ușă. Nu te tot umfla și
dezumfla. Ce-mi ceri tu nu se poate.
Nourís-bei era bărbat puternic, își potoli mânia.
— Nu pleca așa, căpitane Mihalis, spuse îndulcindu-și glasul. Nu
pleca așa cu furie, ca și cum ne-am fi certat. Dacă ți-a picat rău, îmi
iau cuvântul înapoi. N-am spus nimic, n-ai auzit nici dumneata
nimic. Nu suntem prieteni? Te-am chemat să bem un rachiu, să
ciugulim o gustărică, e potârniche, din satul nostru, am adus-o
acum, uite, din sat, și-am zis s-o mâncăm împreună, să ne amintim
de cele de demult, căpitane Mihalis. Când eram copii. Când ne
jucam împreună, în vremurile bune, în satul nostru.
Tăie un copan din potârniche și i-l întinse căpitanului Mihalis.
— Nu mănânc, noi suntem în Postul Mare, răspunse el.
Nourís-bei își lovi mâinile, se întristă.
— Pe Mahomed, zise el, dacă știam, îți luam icre negre!
Umplu paharele:
— În sănătatea ta, căpitane Mihalis, spuse el, ridicând paharul. Mă
bucur că ai primit să calci în casa mea și să bei împreună cu mine un
rachiu. Uite, așa să se verse sângele meu, căpitane Mihalis, dacă-ți

364
vreau răul!
Spuse și vărsă două picături de rachiu de chitră pe jos.
Căpitanul Mihalis își descreți fruntea. Se așeză din nou pe canapea,
lângă fereastră.
— ’ Nici eu nu-ți vreau răul, Nourís-bei, dar cinstit e să ne măsurăm
cuvintele, spuse și își goli paharul.
Tăcură iarăși. Beiul nădușise; se ridică și deschise fereastra.
O mică fântână arteziană, afară, în grădină, se auzi cum clipocește
răcoroasă, veselă; pătrunse înăuntru mireasma de trandafiri și flori
de lămâi; sus, în camera femeilor se auziră iarăși râsete.
Cei doi bărbați tăceau. Nourís-bei se chinuia să găsească de unde să
înnoade la loc discuția, iar căpitanul Mihalis asculta cu atenție apa și
râsetele, trăgea în piept mirosul din grădină și inima lui începuse
iarăși să fiarbă. „Asta-i Creta, râsete și miresme și să bei rachiu cu
turcul?” se gândi el și lovi o dată de închise fereastra.
— Iartă-mă, căpitane Mihalis, am deschis-o fără să te întreb, spuse
Nourís-bei foarte întristat și umplu iarăși paharele de rachiu.
Căpitanul Mihalis se întoarse și îl privi pe turc. Se născuseră în
același sat, unul bei, toate pământurile grase erau ale lui, iar celălalt
raia. Tatăl său, căpitanul Síphakas, stăpânea doar pietrele. Nu avea,
pe vremea aceea, libertatea să umble călare, mergea pe măgărușul
lui, iar când îl vedea pe Hanialis, dușmanul creștinilor, tatăl acestui
Nourís, bătrânul Síphakas trebuia să descalece, ca să treacă
stăpânul. Dar, la un asfințit de soare, căpitanul Síphakas era cu chef
și nu descălecă, așa că Hanialis ridică biciul și umplu de sânge capul
nesupus. Bătrânul nu crâcni, își împietri inima și așteptă; „Hristos
nu-i albanez, se gândi el, e creștin ortodox, o să vină ziua să-mi facă
dreptate!” N-a trecut niciun an și a izbucnit revoluția din 1866, iar
fiul său cel mai mare, Kostaros, îl întâlni într-o noapte, afară din
Megalo Kastro, pe sângerosul Hanialis și-l înjunghie ca pe un miel
pe o piatră, la Arcada din Pendevis. Iar acum poftim, fiul ăsta al lui

365
a venit și s-a întronat în Megalo Kastro, în conacul acesta mândru,
cu grădini și fântâni arteziene și cu obloane, și mânca și bea și
îmbrățișa, și la fiecare asfințit de soare, în zilele frumoase, se
repezea călare pe calul său încolo și-ncoace prin mahalalele grecești
și la Trei Arcade, de săreau scântei din caldarâmuri.
Își scoase tabachera, răsuci o țigară și nările i se umplură de fum. Îl
ura, îl iubea, îi era silă de turcaletul ăsta de lângă el? De multe ori s-
a întrebat, dar tot nu putea să se hotărască. Iar când se întâmpla să
se întâlnească cei doi pe străduțele strâmte din Megalo Kastro sau
călare afară, pe ogoare, căpitanul Mihalis se uita la fața fină și veselă
a lui Nourís-bei, îi creștea inima și nu mai știa dacă voia să-l ucidă
ori să se îmbrățișeze cu el ca doi vechi prieteni care se regăsesc.
Copii mici fiind, se jucau împreună prin ogrăzile din satul lor, se
întreceau la alergat, se luau la trântă, se aruncau unul pe altul jos,
râdeau, se băteau, se împăcau din nou. Și într-un amurg, bărbați în
toată firea de-acum, se întâlniră, călare amândoi, dincolo de conacul
lui Nourís-bei, tocmai la Arcada din Pendevis, la un ceas depărtare
de Megalo Kastro. Mult timp merseră unul lângă altul, tăcuți.
Posomorâți amândoi, înverșunați amândoi; zilele acelea iarăși
fuseseră omorâți turci și creștini, Creta lua foc din nou, raialele se
răsculau iarăși.
Înaintau tăcuți. Se iviră vestitele ziduri venețiene, roșii ca para
focului de la soarele împurpurat care apunea.
„Câinele, se gândi căpitanul Mihalis, nu mai îndur să-l văd cum se
plimbă călare prin mahalalele grecești și încearcă femeile!”
„Nu-l mai îndur pe ghiaurul ăsta, se gândi și Nourís-bei; de câte ori
se îmbată, iese de la el din curte călare și face de rușine Turcia. Anul
trecut m-a apucat de mijloc, m-a ridicat ca pe un burduf și m-a
aruncat pe țigla prăvăliei lui. S-a adunat lumea, au pus scara să
cobor, m-am făcut de râs.“
Atunci, lui Nourís-bei i se urcase sângele-n obraji. S-a întors furios

366
către căpitanul Mihalis și i-a strigat:
— Ei, căpitane Mihalis, trebuie ori să te omor eu, ori să mă omori tu!
Amândoi nu încăpem în Megalo Kastro!
— După pofta ta, Nourís-bei. Vrei să descalec să ne încăierăm?
Nourís-bei nu răspunse. Întors cum era, îl privea pe grecul de lângă
el și ochii i se umplură de admirație pentru viteazul acela. „Ce
bărbat, se gândea el, ce mândrie, ce voinicie! Nu spune niciodată un
cuvânt de prisos, nu se laudă, nu se pune cu cei mai slabi decât el,
nu-i viclean. Nu se închină nici lui Charon< Ferice de omul care are
un asemenea dușman.“
În sfârșit, deschise gura:
— Nu te grăbi, căpitane Mihalis, e păcat mare< îmi iau cuvântul
înapoi. Da, pe credința mea, nici Mahomed al nostru, nici Hristos al
vostru nu vor asta. Bun viteaz ești, bun, cred, cum sunt și eu, cred.
Vino să ne amestecăm sângele altfel.
— Altfel?
— Să ne facem frați de cruce.
Căpitanul Mihalis dădu pinteni iepei și o luă înainte. I se umflă
inima și i se puse nod în gât; mult timp nu auzi decât sângele care-i
zvâcnea în vâna groasă de la gât. Încet-încet sângele i se potoli,
mintea i se limpezi; o ciudată tulburare puse stăpânire pe el, poate
și bucurie, să-și amestece sângele cu puiul ăsta de bei răsfățat și
astfel să nu mai poată să-l omoare. Să alunge ispita care, de fiecare
dată când îl vedea, îi punea cuțitul în mână. O mândrie era și
bărbatul acesta, deși era turc, o mândrie era în Megalo Kastro, nu-i
găsea cusur – era sincer, darnic, frumos, bun la inimă, bărbat cu
toate ale lui, blestemat fie el!
Trase de frâul iepei și se opri, iar Nourís-bei dădu pinteni calului și
alergă lângă el.
— Să mergem! spuse căpitanul Mihalis fără să se uite să-l vadă.
Se întoarseră tăcuți la conacul beiului. Intrară în curte. Un slujitor

367
alergă, luă calul și iapa și se retrase spre grajd. Beiul bătu din palme
și îndată apăru o slujnică bătrână, care se închină până la pământ.
— Taie un cocoș, pe cel mare, moțat, porunci beiul. Scoate din vinul
vechi, așterne și două paturi. Pune cearșafurile de in și mătase.
Astă-seară o să mâncăm și-o să dormim la conac, du-te și zăvorăște
porțile!
Rămaseră singuri. Îngenuncheară unul în fața celuilalt, sub măslinul
scorburos care încă mai înfrunzea și era încărcat de floare, în
mijlocul curții. Soarele scăpătase, Luceafărul de seară, mare, voios,
se rostogolea printre frunzele măslinului.
Nourís-bei se ridică, ieși afară, desprinse cupa de bronz de la
fântână, unde era atârnată ca să bea trecătorii și să binecuvânteze
numele lui Hanialfs, care a zidit-o. Luă cupa, intră la loc și se așeză
din nou jos, pe pământ, turcește.
— În numele lui Mahomed și al lui Hristos, spuse el și scoase cuțitul
de la brâu.
Căpitanul Mihalis își suflecă mâneca dreaptă de la cămașă; apăru,
ars de soare, vânjos, brațul lui musculos. Nourís-bei, cu vârful
subțire al cuțitului, se aplecă și crestă o vână groasă care răsări
dinăuntrul cărnii. Țâșni sângele, negru, cald. Puse cupa dedesubt și
o umplu de un deget, iar apoi, desfășurându-și saricul alb, legă
strâns brațul crestat.
— E rândul tău, căpitane Mihalis, spuse el.
— În numele lui Hristos și al lui Mahomed, spuse căpitanul Mihalis.
Scoase și el cuțitul și crestă brațul grăsuț, pufos al beiului. Se scurse
și sângele acestuia în cupă. Își scoase apoi și căpitanul Mihalis
tulpanul cel negru și înfășură bine brațul beiului.
Puseră cupa între ei și încet, tăcuți, începură să amestece cu cuțitele
amândoi.
Se înserase bine, fumul urca din vatra conacului, slujitorii mâncau
în bordei. Cei doi bărbați își șterseră cuțitele în păr și le puseră iarăși

368
la brâu.
Nourís-bei luă cupa și o ridică; glasul lui se auzi grav, solemn, ca un
jurământ:
— Beau în sănătatea ta, căpitane Mihalis, frate de cruce! Jurământ
fac, da, pe Mahomed, n-am să te vatăm niciodată, nici cu cuvântul,
nici cu fapta, nici în război, nici în vremuri bune. Cinstită,
voinicească încredere pentru încredere! Eu am greci destui, ai și tu
turci destui, răzbună-te!
Spuse, duse cupa la buze și începu să bea încet, înghițitură cu
înghițitură, sângele amestecat. Bău jumătate, își șterse buzele și îi
întinse căpitanului Mihalis cupa.
Acesta o luă și el:
— Beau în sănătatea ta, Nourís-bei, frate de cruce! Jurământ fac, da,
pe Hristos, n-am să te vatăm niciodată, nici cu cuvântul, nici cu
fapta, nici în război, nici în vremuri bune. Cinstită, voinicească
încredere pentru încredere! Am turci destui, ai și tu creștini destui,
răzbună-te!
Și bău sângele dintr-o înghițitură, până la fund.
Acum căpitanul Mihalis deschise fereastra și își aruncă țigara, care
căzu într-un ghiveci cu garoafe de India, ca o steluță roșie, și se
stinse în pământul gras, udat de curând.
Se ridică. Chipul i se întunecase. Beiul se înspăimântă. Se ridică și el.
— Căpitane Mihalis, zise el, nu vreau să ieși pe ușa casei mele
mâniat. Nu uita, suntem frați de cruce, sângele nostru s-a amestecat.
— Nu uit. De aceea unul din noi doi încă mai trăiește.
Îi trecu prin minte toată seara aceea petrecută la conac, sub măslin,
vinul vechi, somnul adânc în cearșafuri de in și mătase<
Luă sticla, își umplu paharul și bău. Apoi îl umplu iar și bău.
Se așeză.
— N-ai pe-aici, prin casa ta vreun măscărici? spuse el. Vreun
caraghios? Cheamă-l să sară, să cânte la tobă, să tărăgăneze o

369
amanea, altfel o să crăp.
Nourís-bei se bucură. Bun drum a luat mânia, o să cadă în rachiu și-
o să se înece, ducă-se!
Tânjea în adâncul inimii lui să facă astă-seară pentru fratele lui de
cruce un lucru mare, ceva nemaiauzit, care să depășească prietenia
și dragostea, ca să se îmblânzească puțin și să se bucure bărbatul
ăsta mohorât, nemilos. Își frământă mintea, urcă și cobori prin casă,
căută peste tot ceva ce să-i dăruiască fratelui său de cruce. Vechi
podoabe de aur din casetă, arme suflate în argint de pe pereți, stofe
și mătăsuri, cămări pline – ce să-i dea? Deodată gândul îi zbură la ce
se afla dincolo de obloane, cel mai scump giuvaier al lui, și zâmbi.
Nourís se întoarse spre oaspetele lui:
— De dragul tău, frate de cruce, o să fac astă-seară un lucru pe care
un turc nu l-ar face niciodată decât pentru fratele lui.
Căpitanul Mihalis se întoarse, îl privi, dar nu vorbi, doar își umplu
din nou paharul de rachiu.
Nourís se ridică și se apropie de ușa joasă care dădea spre camera
femeilor.
— Maria! strigă el.
Apăru rostogolindu-se pe scară o bătrână arăpoaică, stafidită, fără
dinți, subțire ca o roșcovă, cu o cruciuliță de aur la gât.
— Spune-i stăpânei tale să-și ia buzuki și să poftească.
Uimită, îngrozită, arăpoaica ridică ochii urduroși și îl privi.
— Du-te! îi strigă el și-o alungă.
Căpitanul Mihalis lăsă jos paharul, pe care tocmai voia să-l ducă la
buze, și se întoarse spre Nourís.
— Ce-nseamnă asta? făcu el cu mânie.
— De dragul tău, frate de cruce. Am încredere.
— Aici nu-ncape hatâr. E rușine pentru bărbăția ta, e rușine și
pentru femeia ta să se arate dinaintea unui bărbat străin, e rușine și
pentru mine să ridic ochii s-o văd.

370
Nourís șovăi:
— Am încredere, spuse iarăși.
Deja se căia, dar se rușina să dea înapoi.
Se ridică, puse o pernă de puf pe canapeluța din colț și o alta la
perete, ca să se rezeme pe moale cadâna. Căpitanul Mihalis se sculă
și micșoră din lumina lămpii. În cameră se răspândi o lumină
blândă. Scoase de la brâu un șirag de mătănii de mărgean negru și
începu, nervos, să se joace, cu ochii-n pământ.
Se auziră glasuri de femei sus, în odaie, strigăte, pași grăbiți, uși se
deschiseră și se-nchiseră, dintr-o țeavă curse apă, și apoi tăcere.
Mult timp.
Căpitanul Mihalis ridică ochii. „N-o să vină cățeaua, se gândi el. E
sălbatică, cercheză, refuză. Mai bine. De o mie de ori mai bine. Ce
demon mă ține să nu plec? O să plec!”
Dar, în clipa în care dădu să se ridice, scara trosni. Treptele gemură
una câte una, se auziră clinchete vesele de lănțișoare și brățări.
Nourís-bei se repezi, deschise ușița joasă, își duse palma la piept, la
buze, la frunte, salută.
— Bine-ai venit, cadână Eminé, spuse cu tandrețe, bine< bine<
În tocul ușii, în penumbră, străluci o fată, și ea cu fața rotundă ca
luna, ca și Nourís, plinuță, pufoasă, cu ochi mari, migdalați, cu
obrajii, buzele, sprâncenele, genele sulemenite, cu unghiile și
palmele spoite cu cârmâz; ținea în brațe ca pe un prunc un mic
buzuki lucitor.
Întinse piciorușul ei grațios în papuc de atlaz roșu, întinse gâtul,
zări umbra bărbatului lângă fereastră, se prefăcu speriată și scoase
un strigăt subțire.
— Nu te rușina, doamna mea, făcu Nourís și o luă de subsuoară. E
fratele meu de cruce – de câte ori ți-am pomenit de chipul lui
frumos? E căpitanul Mihalis. Amândoi avem inima grea astă-seară,
hai, fa-ne plăcerea să ne cânți la buzuki și să ne glăsuiești o melodie

371
din patria ta, ca să ne alini. Pentru asta te-am rugat să cobori,
doamna mea.
Căpitanul Mihalis asculta, cu ochii pironiți în pământ. Adunase în
mână șiragul de mătănii și-l strângea mai să le spargă. Multe auzise
despre frumusețea acestei cercheze, despre sălbăticia ei, despre
cântecul ei, care uneori, în miez de noapte, la bairam, țâșnea dincolo
de obloanele groase și răscolea mahalaua; și se adunau de-a valma
turci și creștini pătimași prin întuneric, pe la colț de stradă, s-o
asculte. Oftau toți ca vițelușii, iar Nourís îi zărea de sus, de după
obloane, ținea în mână sânul lui Eminé și se mândrea ca și cum ar fi
ținut lumea.
Căpitanul Mihalis simți, după mirosul greu de mosc care se întețea,
că se urnise cadâna și se apropia de colțul pe care i-l aranjase beiul.
Trecu pe dinaintea lui și îl măsură cu ochi scânteietori, în aceeași
clipită ridică ochii și căpitanul Mihalis. Privirile li se întâlniră, dar și
le despărțiră îndată, încărcate de mânie.
Cadâna se așeză pe pernele de puf și își încrucișa picioarele.
— Ce întuneric! făcu ea râzând.
Nourís-bei se ridică și înălță fitilul lămpii. Lumina se revărsă în
cameră și luciră obrajii, mâinile și tălpile arcuite ale cerchezei, boite
cu cârmâz.
Căpitanul Mihalis săltă ochii și o privi pe furiș, dar îndată îi coborî
la loc în pământ și în mâna lui două mărgele din șiragul de mătănii
se făcură fărâme.
— Bună seara, căpitane Mihalis, spuse turcoaica, fremătându-i
nările.
Glasul ieși răgușit din gâtlejul bărbatului:
— Bună seara, cadână Eminé. Și iartă-mă.
Cadâna râse. Departe în patria ei, femeile, cu fața descoperită, cu
picioarele desfăcute călare pe cai, luptă alături de bărbați. Acolo
departe, bărbații se satură de femei și femeile de bărbați. Dar au

372
luat-o de mică, tatăl ei a vândut-o unui pașă bătrân din
Constantinopol și apoi a venit și a furat-o beiul acesta cretan și n-a
apucat Eminé să trăiască cu bărbați și să se sature de răsuflarea lor.
Și-i fremătau acum nările, ca ale unei fiare înfometate. Toată ziua
ședea cu picioarele încrucișate în dosul obloanelor, se uita la turcii
sau creștinii mândri care treceau și o durea pieptul. Iar când ieșea la
plimbare, înfășurată strâns în vălul ei tot numai mătase, și în urma
ei mergea bătrâna arăpoaică, doica ei, îi plăcea să treacă pe la
cafenelele pline de bărbați sau să coboare în portul cu hamali și
barcagii neobrăzați sau să se amestece pe la porțile fortăreței cu
țăranii care intrau nebărbieriți, nespălați, nădușiți – și cercheza tot
trăgea aer în nările ei subțiri și nu se mai sătura de duhoarea de
bărbat.
— Dar gloata, îi spuse într-o zi bătrânei doici, dar gloata, măi Maria,
dacă n-ar puți, nici nu m-aș întoarce să-i văd!
— Pe cine, copila mea?
— Pe bărbați. Tu cum ai izbutit, când erai tânără?
— Eu credeam în Hristos, copilă, spuse bătrâna arăpoaică și oftă.
I se zbăteau și astă-seară nările, întoarse spre căpitanul Mihalis.
Privea și tăcea. De câte ori nu-i vorbise beiul, și cu ce admirație,
despre bărbatul acesta care se găsea acum în fața ei! Câte nu auzise
despre isprăvile lui, despre bețiile lui, despre sălbăticia lui, că nu
vrea să poarte sau să asculte discuții despre femei! Iar acum iată-l,
în fața ei, însuși bărbatul ei i l-a adus și îi fremătau nările lacome și
se căznea să soarbă aerul dintre ei.
— Eminé, doamna mea, spuse Nourís-bei, cântă-ne, te rog, un
cântec cerchez, să uităm de chinurile lumii. Suntem doi bărbați aici,
fie-ți milă de noi.
Cadâna ciripi ca o potârniche. Își sprijini buzuki pe genunchi, lovi
câteva corzi cu sunete ascuțite și își înălță gâtul.
— Ce-o să ne cânți, doamna mea? întrebă fericit beiul.

373
— Ce vreau eu, răspunse.
Buzuki prinse viață, se mișcă în penumbră ca o fiară și văluri aerul.
Casa mai întâi se cutremură, apoi se nărui, tâmplele căpitanului
Mihalis trosniră. Ce luptă era aceasta, ce asalt, ce bucurie în mâinile
lui, în gâtlejul, în rărunchii lui! Munții se micșorară, câmpul se
înroși de oștirile turcești, căpitanul Mihalis se repezi asupra lor
călare pe armăsarul negru al lui Nourts, în urma lui mii de cretani
cu tulpane negre, în fața lui nimeni. Satele țipau, ardeau, ca niște
chiparoși erau doborâte și se prăbușeau minaretele, sângele urca
până sub burta calului său. Privea în jur; asta nu era Creta, astea nu
erau întăriturile Marii Fortărețe și nici marea și nici casele ei; asta nu
era geamie; intrase, călare pe armă. Arul lui Nourís, în „Sfânta
Sofia”! Descălecă, își făcu cruce, înălță capul spre cupola atârnată de
cer, și se ridicaseră, parcă, clopotele din mormintele lor și de limbile
lor era atârnat bătrânul paracliser al Sfântului Mina,
Moúrtzouphlos, dar un Moúrtzouphlos uriaș, de patruzeci de coți,
și le bătea și le trăgea pe rând, mugea, se legăna împreună cu ele, ca
un clopot el însuși.
Căpitanul Mihalis își strânse tâmplele în pumni și deodată lumea se
opri, îi reapărură Creta și Megalo Kastro și conacul beiului și beiul,
care o privea pe Eminé și ofta, și bea< Mintea i se goli și intră din
nou în închisoarea ei – gâtlejul cerchezei tăcuse.
Mult timp nu vorbi niciunul. În cele din urmă Eminé se mișcă
ușurel și mângâie buzuki de pe genunchi.
— E un vechi cântec cerchez, spuse ea. Îl cântă bărbații când se
aruncă pe cai și pornesc la luptă.
No uns se sculă. Genunchii îi tremurau ușor, se apropie de femeia
lui și ridică paharul plin:
— În sănătatea ta, Eminé! spuse el. Trei lucruri am auzit de la
muezinul nostru, trei lucruri iubea Mahomed – fie mila lui
Dumnezeu cu el!: miresmele, femeile și cântecul; tu, Eminé, le ai pe

374
toate trei. Să-mi trăiești o mie de ani! O mie și chiar două mii!
Goli paharul dintr-o înghițitură, plescăi și se întoarse către căpitanul
Mihalis:
— Bea, frate de cruce, și dumneata în sănătatea ei! zise el și-i umplu
paharul.
Dar căpitanul Mihalis vârî două degete în paharul plin ochi, le
desfăcu dintr-odată, paharul trosni, se făcu bucăți și rachiul se vărsă
pe masă.
— Ajunge! mormăi el înăbușit și privirea i se încețoșă.
Eminé scoase un strigăt. Ridicată pe sofa, holba ochii și privea la
căpitanul Mihalis. Niciodată nu văzuse o asemenea forță în mâinile
vreunui om. Se întoarse către bărbatul ei rugătoare:
— Tu poți, Nourís-bei? întrebă ea cu suflarea tăiată. Poți? Poți?
Nourís se îngălbeni. Își adună toată puterea în mâna dreaptă, dădu
să vâre și el două degete în celălalt pahar, să le desfacă, dar îl tăie o
sudoare rece și îi fu frică. Se rușină de femeia lui și îi aruncă o
privire sălbatică și întunecată căpitanului Mihalis. „Iarăși m-a făcut
de râs, se gândi el, în fața femeii mele, nu mai îndur!”
O apucă pe Eminé de braț și o zgâlțâi furios.
— Urcă în odaia ta! îi strigă el.
— Poți? făcu ea din nou, și-i ardeau obrajii. Poți? Poți?
— Urcă în odaia ta! îi porunci iarăși beiul, după care apucă buzuki
și-l făcu bucăți izbindu-l de perete.
Cercheza râse sec, a dispreț:
— Asta văd că poți, să spargi buzuki, de asta ești în stare, Nourís!
Alunecă de pe sofa și trecu foarte aproape de căpitanul Mihalis,
atingându-i cu haina vârful mâinii. Aerul se umplu iarăși cu miros
de mosc. Căpitanul Mihalis simți că mâna îi ia foc.
Zâmbitoare, pășind sprintenă, făcu în jurul lui Nourís un ocol, apoi
încă unul, trufașă, privindu-l disprețuitor pe furiș și râzând; apoi o
luă deodată către scară și dispăru.

375
Cei doi bărbați rămaseră drepți în mijlocul camerei, față-n față.
Beiul își răsucea mustățile și pieptul i se zbătea răscolit; căpitanul
Mihalis își mușca buzele, neclintit, întunecat ca noaptea, și-l privea.
Amândoi aveau o mână pe mâner cuțitelor care îi se iveau de la
brâu.
În cele din urmă Nourís întredeschise buzele plin de amărăciune:
— Căpitane Mihalis, pleacă! șuieră el.
— Nourís-bei, o să plec atunci când vreau eu, răspunse acesta. Ia
paharul rămas întreg și cinstește-mă.
Beiul strânse mânerul cuțitului, aruncă o privire către lampă, îi veni
să se repeadă și s-o stingă, să rămână pe întuneric și să se încaiere –
și să ia Charon pe cine-o vrea. O clipită inima i se zbătu nehotărâtă.
— Ia paharul rămas întreg și cinstește-mă, stărui cu calm căpitanul
Mihalis. Altfel nu plec.
Nourís se întoarse către masă și făcu un pas. Picioarele îi erau grele
ca plumbul și ajunse la masă nădușit. Tare grea părea sticla, umplu
ochi paharul, dar mâna îi tremura și rachiul se vărsă peste resturile
de potârniche.
— Bea, spuse el și-i arătă paharul.
— Să mi-l dai în mână, făcu căpitanul Mihalis.
Beiul icni, apucă paharul și îl înțepeni în mâna căpitanului Mihalis.
Iar acesta, înnegurat, ridică paharul plin:
— În sănătatea ta, Nourís-bei, spuse el. O să-ți fac hatârul și o să-i
poruncesc fratelui meu să nu-și mai bată joc de Turcia.
Spuse, își muie vârful buzelor în rachiu, își strânse tulpanul negru
pe cap și păși peste prag.
Felinarul arunca acum în grădina întunecată fâșii verzi și roșii de
lumină, și căpitanul Mihalis înaintă către poartă liniștit, încet, fără
să privească în urmă.
Se întunecase bine de-acum. Megalo Kastro cinase deja, picotea, îi
era frig, își închidea una câte una ferestrele, își făcea cruce, se

376
pregătea de culcare. Câțiva noptatici rătăceau încă pe străduțe,
câțiva îndrăgostiți dădeau târcoale pe sub ferestrele închise, din
când în când din câte un bordei luminat se auzea murmur de
glasuri; lucrau de noapte.
Necăjitele înghețaseră de frig tot așteptând în picioare în dosul
porții lor, căpitanul Mihalis întârzia să apară. Se lăsă întunericul
adânc, veni fratele lor, tăcut și fură chef, ca-ntotdeauna, așternură
masa și schimbară câteva cuvinte – ce să gătească ele mâine, că nu
mai au cărbuni, nici ulei, nici gaz; ar trebui să se îngrijească de astea
kir Aristotelis. Vorbiră, așternură masa, o strânseră, își pregătiră
ceaiul de mușețel, de seară, pentru digestie, își puseră cămașa de
noapte lungă până la tălpi, își făcură cruce – dar mintea și gândul le
erau doar la poarta cea verde.
Căpitanul Mihalis o apucă pe cel mai lung drum spre casă. Simțea
că astă-seară nu putea să încapă între patru pereți, inima i se umfla
înlăuntru, îi dădea pe dinafară. Nu încăpea nici în trupul lui, nici în
casa lui. Deodată și Megalo Kastro se strâmtă, nu-l mai încăpea. Pe
drum și casele, ulicioarele, oamenii îl înăbușeau. Înainta cu pași
mari, strângea din dinți, de-ai fi crezut că-l hăituia cineva. Intră pe
Strada Mare, pustie; câteva felinare cu gaz aruncau străluciri
roșietice, palide pe caldarâm. Trecu prin bazar, o ospătărie turcească
era încă deschisă, o cafenea, două-trei taverne. Cineva îl strigă și i se
păru că e glasul căpitanului Polyxinghis, așa că iuți pasul și scăpă.
Ajunse la Poarta pașei33, la fântâna arteziană venețiană de
marmură, cu lei. Ridică ochii, văzu Platanul Mare, cel blestemat, se
apropie și, cum nu trecea nimeni, își făcu cruce.
— Dumnezeu să vă sfințească oasele, murmură el. La bună vedere,
părinți!
De generații și generații, aici, în acest platan stufos, îi spânzurau

33 Reședința pașei, palatul administrativ al guvernatorului turc.

377
pașalele pe creștinii care se răzvrăteau; funiile cu lațurile gata erau
atârnate mereu, iarna și vara, petrecute peste cele mai groase
ramuri.
— Jur pe credința mea creștină, într-o noapte am să mă scol, am să
iau toporul și am să te pun la pământ, blestemat să fii!
Murmură și privi cu mânie bătrânul platan, ca și cum ar fi fost un
turc.
Porni mai departe, intră pe o străduță strâmtă, lungă și întunecoasă
și ieși la Trei Arcade. Nici țipenie de om. Își descheie cămașa, care îl
înăbușea. Luă o gură de aer și se uită în zare. Departe, spre nord,
lucea și mugea marea, în jurul lui se conturau în văzduh munții
albaștri-negricioși, Iouhtas, Selena, Psiloritis, iar deasupra, sus pe
cer, ardeau stelele. Umbla încolo și-ncoace, repede, suflând
puternic, ca un armăsar. Ajunse până la întăritura care înconjura
Megalo Kastro. În față, pe o colină singuratică, se zăreau câteva
colibe; era Meskiniă, satul leproșilor. Mai jos, deasupra mării, o altă
colină, „Cele Șapte Baltage”; de acolo, înainte cu două sute de ani și
mai bine, se năpustiseră turcii și cuceriseră Megalo Kastro; de-
atunci, încă sunt înfipte în pământ șapte dintre baltagele lor.
Departe se întrezărea în văzduh, ridicându-se din mare ca o broască
țestoasă, insula pustie, Dia.
În urma lui se auziră vorbe de femeie și un foșnet ușor de mătase.
Un turc bătrân apăru brusc, ținând, cocârjat, un felinar mare, aprins.
După el veneau două cadâne cu văluri negre, cu umbrelele
deschise, tăifăsuind și râzând pițigăiat. Noaptea mirosi a mosc.
Căpitanul Mihalis tresări:
— Toți dracii se țin după mine, mormăi el și întoarse capul în
cealaltă parte, spre mare, să nu vadă cadânele. Toți dracii, dar n-o să
le meargă.
Deodată îl prinse graba să se întoarcă acasă. Dar nu voia să vadă pe
nimeni. O să-i audă pașii de departe, o să tușească, o să înțeleagă și

378
o să se ascundă. El o să dea un picior porții să se deschidă și o să fie
singur-singurel. Nici femeie, nici copii, nici câini. Singur-singurel!
Și atunci o să ia o hotărâre.
Femeia lui, Katerina, și fiica lui, Rinió, ședeau aplecate sub lampă și
așteptau. În spatele lor, pe o canapea îngustă și lungă cât tot
peretele, aproape de fereastra dinspre curte, era locul unde ședea
totdeauna căpitanul Mihalis, și nimeni altcineva. Chiar și când
lipsea, o umbră grea ședea aici și nici femeia, nici fata nu
îndrăzneau să se apropie; credeau că se ating de trupul lui și se
trăgeau înapoi înfiorându-se.
Mama împletea ciorapi și lumina lămpii cădea pieziș pe părul ei
castaniu pieptănat lins, pe sprânceana mândră, pe obrazul tare,
luminând până la jumătate gura amărâtă și bărbia lată, plină de
voință. Avea o ciudată drăgălășenie femeia aceasta – drăgălășenie și
forță și încăpățânare. De copilă, era strălucitoare, curajoasă, o
adevărată fată de căpitan; c-un fiu nu fusese învrednicit tatăl ei,
căpitanul Thrasyvulos Ruvas, iar această Katerina luase ifosul și
harismele unui băiat. Dar s-a măritat și a căzut în gheare de leu; în
primii ani bătea din picior, se împotrivea; dar încet-încet lăsase
capul în jos. Căpitanul Mihalis era acesta, cine putea să se lupte cu
el? Puterea și încăpățânarea ei se domoliseră, și se îndulcise.
Împletea, împletea și se gândea. Toată viața ei îi trecea pe dinainte și
se scurgea și fugea ca apa< Din când în când ridica ochii și privea;
sus, de-a lungul celor patru pereți, erau rânduiți în rame largi, negre
toți eroii din 1821, fiare neîmblânzite, mustăcioși aprigi; în mijloc –
în dreptul unui luptător – pâlpâia o candelă mică de argint<
Kira Katerina clătina din cap, tăcută. Toată viața, și în casa tatălui ei,
și în casa bărbatului ei, și-o petrecuse între arme. Când era încă
nemăritată, în răscoala din 1866, a încins și ea cartușiera, a luat și ea
pușca și a luptat să nu calce turcul în satul lor. Copilandră încă, într-
o altă revoluție, rupea filele registrelor vechi pe care i le aduceau

379
călugării de la mănăstire și înfășură în ele, împreună cu alte
fetișcane, cartușe. Bine mai știa kira Katerina mirosul prafului de
pușcă și îi plăcea; totuși, grea era pentru femeie o asemenea viață, și
din când în când o cuprindea într-ascuns mâhnirea.
Se opri din împletitul ciorapului, ridică iarăși ochii și privi deasupra
canapelei, unde era atârnată o litografie mare și veche: „Samson
târât și batjocorit de filisteni”. Îl vedeai pe nesupusul voinic în
mijloc, legat de mâini și de picioare cu funii, cu curele, cu lanțuri, iar
înaintea și în urma lui zdrahoni ieșiți din munți îl târau și-l
îmbrânceau, și alții îl împungeau cu țepușe și râdeau; iar sus, într-
un turn, de la o ferestruică cu zăbrele, apărea zâmbitoare,
preașireată, cu pieptul dezgolit, o femeie, Dalila, și hohotea de râs.
Kira Katerina își plimbă privirea de jur împrejur, prin toată casa, ca
și cum ar fi văzut toate acestea pentru prima oară, și oftă. Și se
aplecă iarăși asupra ciorapului, tăcută.
Fata ei, o copilă până-n cincisprezece ani, grăsuță, bine legată, cu
sprâncene dese, unite, ca ale tatălui ei, ridică ochii de pe dantela pe
care o împletea și mângâie motanul suplu cu chip de sălbăticiune
care ședea încolăcit la picioarele ei.
— De ce oftezi, mamă? întrebă ea. La ce te gândești?
— La ce să mă gândesc? răspunse mama. La viața mea. Și la tine,
sărmana, care ai căzut în ghearele unei fiare. Mă gândesc și la cea
nebotezată încă, i-am dat iarăși ceva de somn să adoarmă, să nu mai
plângă; că iar îl apucă furia pe tatăl tău. Numai Thras{ki îi e pe plac,
fiindcă îi seamănă.
Ridică ochii în tavan și trase cu urechea.
— A adormit, spuse ea. S-a liniștit de-acum, a dat Domnul.
Și peste puțin timp:
— Același, leit taică-său, spuse ea. L-ai văzut cum se supără? Cum
își încruntă sprâncenele? Cum își bate prietenii? Cât de aspru se uită
la femei?

380
Rinió nu vorbi. Se temea de tatăl ei, dar îl iubea și îl admira. Tot ce
făcea el i se părea că făcea bine, iar ea, de-ar fi fost bărbat, la fel ar fi
făcut. Și ea ar fi îngăduit să vadă doar fiul, iar fetele să se vâre
înăuntru îndată ce ar fi auzit că se deschide poarta și că intră. Din
ziua în care a împlinit doisprezece ani și i s-a ridicat sânul, tatăl său
i-a interzis să se mai înfățișeze dinaintea lui. De trei ani nu-l mai
văzuse, totdeauna vârâtă în bucătărie sau sus în camera ei, cât era el
acasă. Fata îi cunoștea călcătura de departe și îndată se ascundea; îl
recunoștea și motanul și alerga înaintea ei cu coada între picioare.
Așa trebuia, avea dreptate tatăl; nu putea Rinió să-și lămurească de
ce, dar era sigură că tatăl ei avea dreptate.
La fel simțea și mama, dar n-o mărturisea. Același lucru l-ar fi făcut
și ea, ceea ce făcea bărbatul ei, ceea ce făcea tatăl ei. Câți ani au
trecut fără s-o fi văzut și bătrânul căpitan Ruvas, tatăl ei? Să fi tot
avut douăzeci de ani, încă nemăritată, când într-o noapte nizamii îl
împresurară în casă pe bătrânul căpitan. Omorî câți putu, dar erau
mulți, îl prinseră, îl coborâră în curte și se pregăteau să-l ia la
Megalo Kastro, să-l ducă la pașa. Și atunci se arătă cu mama ei și
Katerina și-l văzu. Era sfâșiat, curgea sângele pe el, și ridică mâna:
„Rămâneți sănătoase! le strigă el. Nu vă întristați, măi femeilor! Fiți
sănătoase, faceți-mi colivele după datină, mor pentru libertate, nu
plângeți! Să-ți jucăm la nuntă, Katerina! Și fa un băiat să-l botezi
Thrâso, ca pe mine!”
L-au dus la Megalo Kastro, l-au așezat la poarta pașei în față, sub
Platanul Mare. A venit un bărbier turc, a luat briciul și l-a jupuit.
Câinele de Mustafa-pașa și-a făcut din pielea lui o pungă pentru
tutun.
Toate acestea treceau astă-seară prin mintea kirei Katerina; împletea
ciorapul și ofta. Bine trăise cu căpitanul Mihalis, nu avea nicio
mâhnire, era viteaz, cinstit, prețuit, bărbat cu greutate, nu se uita
după alte femei, nu juca cărți, nu era zgârcit. Se îmbăta numai de

381
două ori pe an, ca să-și verse năduful. Doar era bărbat, asta nu
supăra. Alții fac lucruri mai rele, el se îmbăta. Totuși, anul acesta
viața s-a îngreunat prea tare, pe fetița care s-a născut anul trecut,
cam pe vremea asta, căpitanul Mihalis nu voia s-o vadă în ochi. „Nu
vreau s-o văd, nu vreau s-o aud!” îi striga în fiecare dimineață când
deschidea ușa să plece la prăvălia lui. „De unde naiba a luat ochii
ăia albaștri?”
Nimeni din neamul lui nu avusese ochii albaștri, dar pruncul acesta
așa-i avea. De unde naiba îi luase? De parcă ar fi intrat un lucru
spurcat în casa lui și i-ar fi pângărit sângele. Asta căpitanul Mihalis
nu putea să îndure.
Nefericita mamă își înghițea lacrimile și tăcea. Ce să-i spună? Avea
răbdare. Cădea în genunchi înaintea icoanei mari din casa ei, la
Arhanghelul Mihail, cu aripile de aur, cu sabia care scânteia ca o
flacără și cu un suflet abia născut pe care îl ținea în mână, speriat,
înfășat, ca un pruncușor. Cădea în genunchi și îl ruga – nu era
acesta păzitorul casei ei? – să-i vorbească bărbatului ei, să coboare
într-o noapte în visul lui, să-l dojenească, să-i îmblânzească un pic
inima<
Toată ziua lipsea, fiind la prăvălie, îi trimitea prin Haritos, ucenicul,
mâncarea, și mama lăsa liber pruncul să țipe și să plângă și-l așeza
pe genunchii ei. Dar când se însera îi dădea un somnifer, să nu mai
sufle până a doua zi dimineața.
Sus în odaie se auzi Thras{ki, care visa și striga. Mama zâmbi:
— Nu are liniște nici în somn bietul, spuse ea. Mereu visează că
vânează, bate, e în fruntea unei armate, omoară turci< Când o să
crească, o să facă ceea ce visează acum. Ca și tatăl său, ca și bunicul
său< Ah, chinurile Cretei, nu se mai sfârșesc<
Tăcură. Rinió privi pe fereastră în noapte; sufla încă un vânt de
miazănoapte și un oblon scârțâia. Dintr-o casă, în depărtare, se auzi
o tânără măritată de curând cum își leagănă în cântec copilul. Rinió

382
închise ochii. Trăgea cu urechea, și pieptul îi fremăta.
— Întârzie astă-seară, întârzie< spuse peste puțin, ca să schimbe
firul gândurilor.
— I-a trimis vorbă Nourís, se zice< Ce vrea de la el câinele?
Rinió râse:
— Iarăși o să-l prindă tata de brâul lui cel roșu și-o să-l arunce pe
casă! spuse mândrindu-se.
Mama clătină din cap:
— Da, dar o să prindă apoi și el zece creștini, să se răzbune, îți zic,
chinurile Cretei nu se mai sfârșesc.
— Cât timp trăiește tata, nu mă tem!
— La fel spuneam și eu despre tatăl meu. Dar într-o noapte<
Tăcu. Cumătrul – așa botezaseră motanul – sări în poala lui
Rinió și ciuli urechile spre poartă. Femeile își ațintiră și ele urechea.
Rinió adună repede-repede ațele, dantelele, forfecuța. Motanul
dispăruse deja în bucătărie.
— Vine< spuse fata.
Se auzi acum tușitul sec în fața porții.
— Uite-l!
Mama se ridică.
— Mă duc să încălzesc mâncarea, zise ea. Când intră, nu vrea să
vadă pe nimeni, de-aia a tușit.
Zgâlțâi poarta și o deschise. Căpitanul Mihalis păși peste prag și
puse drugul, străbătu curtea, intră în casă și se uită, nimeni. Aruncă
tulpanul, își scoase pieptarul înflorat, era lac de nădușeală. Se așeză
la locul lui în colțul canapelei, lângă fereastra care dădea spre mica
grădiniță din curte. Își scoase batista de la brâu, își șterse sudoarea
de pe frunte, de pe gât, de pe piept și deschise fereastra să ia aer.
Le auzea pe cele două femei în bucătărie cum aprind focul și cum îi
încălzesc mâncarea. O clipă i se păru că țipă pruncul și dintr-odată i
se înfierbântă sângele. Ciuli urechea și ascultă cu atenție: liniște.

383
Scoase tabachera, răsuci o țigară, luă amnarul și o aprinse. Dar gura
îi era amară, otravă și aruncă țigara pe fereastră.
Apăru femeia cu farfuria de mâncare și dădu să i-o așeze pe masă.
Dar căpitanul Mihalis, fără să ridice capul, spuse:
— Nu mi-e foame, ia farfuria!
Femeia nu scoase o vorbă, luă iarăși farfuria și dispăru.
O tăcere grea se lăsă peste casă. Căpitanul Mihalis se ridică, își puse
iarăși pieptarul, își înfășură de două ori tulpanul negru pe cap și
porni spre ușă. Își cântări gândul, se opri brusc și aruncă repede o
privire în jur. Luptătorii de la 1821 străluceau de jur împrejur pe
pereți, cu armele, cu cartușierele, cu pistoalele lor; mustățile lor erau
răsucite ca niște frânghii, părul le cădea pe umeri<
Mult timp căpitanul Mihalis uită de el; îi privea și-i saluta unul câte
unul; nu știa bine istoriile lor, unde au luptat, ce isprăvi au făcut, de
unde vin – erau rumelioți, moraiți, insulari, cretani. Dar nici nu-l
interesa. Numai un lucru știa el: că toți aceștia s-au luptat cu turcul,
și asta îi era de ajuns. Toate celelalte sunt treabă de învățători.
În fața unuia dintre luptători ardea o candelă mică, de parcă ar fi
fost o icoană. Iar celui care intra și-l întreba de ce, îi răspundea sec:
— E sfântul Karaiskos34, și-i tăia vorba.
Acesta fusese căpitanul bunicului său, Mihalis cel Voinic. Într-o
noapte, pe când grecii se baricadaseră la Phâleros, aproape de
Athena, și turcii își ridicaseră corturile în fața lor, bunicul s-a
îmbătat. Comandantul dăduse ordin să nu se miște nimeni din
adăpostul lui până la ziuă, când vor sosi alți căpitani. Creștinii erau
puțini, adică, iar turcii erau cu miile. Dar bunicul său s-a îmbătat
împreună cu alți cretani – cine putea să-i potolească? Se repeziră
afară din adăposturile lor, intrară în corturile turcilor și începură
împușcăturile< Creștinii și turcii se încăierară înainte de ceasul

34 Georgios Karaiskăkis, vestit luptător pentru eliberarea Cretei de sub stăpânirea

turcească.
384
stabilit și Karaiskăkis fu omorât.
— L-a nenorocit, l-a nenorocit< murmură căpitanul Mihalis. Nu
face nimic. Și bunicul meu a fost omorât. Toți o să fim omorâți.
Ieși în curte; fântâna, vița-de-vie de deasupra, jgheabul de lângă
fântână, ghivecele din jur, toate îl apăsau. Se apropie de grajdul mic
de la marginea curții. Iapa albă lucea în penumbră; ciuli urechile, se
întoarse, își văzu stăpânul și necheză bucuroasă. Căpitanul Mihalis
se apropie. Îi mângâie cu mișcări domoale, largi ale palmei gâtul,
burta, crupele< Caldă vietate, afectuoasă, gata totdeauna, oriunde
i-ar fi poruncit. Mândră și ascultătoare. Niciodată nu i-a stricat
plăcerea, o să fie cu el mereu, ca și trupul lui, până la moarte.
Își ținu mult timp palma cufundată în coama sură, bogată. Simțea
cum intră adânc în trupul lui căldura animalului, cum se unește cu
căldura lui, om și cal se făceau una. Simți apoi deodată cum pe
grumazul său gros răsare o coamă, cum forța lui crește și e-n stare
să sară peste zidul casei, peste întăriturile cetății Megalo Kastro și să
se repeadă nechezând pe câmpul gras, călcat de turc, către conacul
lui Nourís-bei.
O forță năvalnică se ridica din pământ și din trupul cald al iepei, îi
cuprinse tălpile și i se ridică până-n genunchi, la coapse, la rărunchi,
și se umfla, gata să-i spargă pieptul. O forță din pământ și din
animal, sălbatică.
Făcu un salt și păși peste prag:
— Haritos! strigă el.
Apăru femeia:
— Doarme, zise ea.
— Trezește-l!
Răsuci iarăși o țigară, în picioare, și aștepta. Fuma, și nu-și mai
simțea gura otrăvită. Privea fumul cum urcă des din nările lui și
aștepta liniștit.
Apăru Haritos, abia trezit din somn, frecându-se la ochi. Ciufulit,

385
dezbrăcat, desculț, un copil vioi de vreo doisprezece ani.
Nepot al lui, fiul fratelui său, Fanurios, păstorul. Venise din satul
lui, trimis de tatăl său să învețe carte, chipurile. Dar căpitanul
Mihalis era scârbit de învățătură. „Un domnișor, carevasăzică, o să
te fac? Sau învățător? Nu vezi în ce hal a ajuns unchiul tău Títyros,
învățătorul? Cum îl iau peste picior țâncii de școlari? O să-ți strici
ochii, sărmane, o să-ți pui ochelari, o s-ajungi de râs. Stai la prăvălie
și, când o să mai crești și-o să ți se coacă mintea, o să pun eu
garanție pentru tine, să-ți deschizi prăvălia ta, să te faci om.” I-a
spus-o și lui Fanurios. „Fă-l ce vrei tu, i-a răspuns acesta. Carnea e a
ta, oasele sunt ale mele, bate-l să scoți om din el!”
Căpitanul Mihalis îl înșfacă de grumaz și îl zgâlțâi să se trezească:
— Du-te la jgheab, să te speli, să te trezești, îi spuse. Și vino să-ți dau
poruncă.
Flarâtos ieși în curte, scoase apă din fântână, se spălă, își pieptănă
cu unghiile părul răvășit. Apoi se întoarse la unchiul său.
— M-am trezit, spuse.
Căpitanul Mihalis îl prinse de umăr:
— Să te duci la cele cinci case, știi tu care, și să bați în porți. Să iei o
piatră și să bați în ele până ți-or deschide. Ai înțeles?
— Am înțeles.
— La Ventuzos, la Phourogatos, la Kaiambăs, la Bertodóulos și la
moschee, unde șade Efendina.
— Efendina Baligă?
— Efendina Baligă. Și să le spui așa: „Salutări de la unchiul meu,
căpitanul Mihalis. Mâine este sâmbătă, zice. Duminică, dis-de-
dimineață, să poftiți la el acasă”. Ai înțeles?
— Am înțeles.
— Du-te!
O strigă pe nevastă-sa:
— Taie trei găini, pregătește mezelicuri, frământă pâine. Și

386
aranjează pivnița, pune masa rotundă, scaunele, paharele.
Femeia dădu să vorbească, să-i spună „E Postul Mare, nu ți-e frică
de Dumnezeu?”, dar el ridică mâna, iar femeia tăcu, intră în casă și
oftă.
— Iarăși o s-avem praznic, blestemată fie-mi soarta, îi spuse ea lui
Rinió, care, stând în picioare la țeavă, spăla farfuriile. Să tăiem, zice,
trei găini, să aranjăm pivnița.
Se auzi scara scârțâind. Căpitanul Mihalis urca să se culce.
— Ce-a pățit? N-au trecut încă cele șase luni, făcu Rinió, dar
înlăuntru inima îi săltă de bucurie.
Îi plăcea să fie zarvă-n casă, să fie într-un du-te-vino tăvile cu
gustări, să șadă bărbații în pivniță, la temeliile casei, și să bea.
— I s-a înnegrit iar inima, înainte de vreme, murmură mama. S-a
trezit iarăși demonul în el.
Își făcu cruce:
— Iartă-mă, Doamne, zise ea. Spun blesteme, dar nu mai îndur!
Acum calcă în picioare și Postul Mare. Nu-i mai e frică nici de
Dumnezeu!
Se gândi, supărată, la Arhanghelul Mihail, de deasupra
iconostasului: „Câte mătănii nu i-am făcut, se gândi ea, câte
rugăciuni? Cu ce ulei nu i-am potolit setea, cu ce ceară nu l-am
hrănit? Degeaba. S-a făcut și acesta una cu el!”
— O, de-aș fi fost bărbat! murmură Rinió. Zău, la fel aș fi făcut și eu.
Aș avea și eu cinci-șase caraghioși și, când mi s-ar înnegri inima, i-aș
coborî în pivniță, i-aș îmbăta, i-aș pune să glăsuiască, să cânte la
ceteră, să joace – și m-aș ostoi. Asta înseamnă să fii bărbat.

387
 II
Înăbușitor era Megalo Kastro astă-seară, plin de o zăpușeală
primăvăratică. Puțin înainte de miezul nopții se lăsă vântișorul
înțepător de la miazănoapte și se ridică un vânt cald, umed care
umfla mugurii pomilor. Pornea din Africa, străbătea Marea Libiei,
răscolea Câmpia Mesara, de la Tymbâki și Kali Limenes35 până la
Sfânta Varvara, lăsa în urma lui vestitele podgorii străvechi, călărea
zidurile fortăreței, intra prin crăpăturile ușilor și prin pervazele
ferestrelor și cădea asupra femeilor ca un bărbat și asupra bărbaților
ca o femeie, și nu-i lăsa să doarmă. Cu pași înceți, năzuros, într-o
noapte de aprilie cuceri Creta.
Chiar și pașa din Megalo Kastro, deși era bătrân, hârb, simți o
aprindere ațâțătoare, sări din somn, bătu din palme și apăru arapul
lui, Suleiman.
— Deschide fereastra, Suleiman, că mă înăbuș< Ce-i zăduful ăsta?
Ce vânt e ăsta, bre Suleiman?
— Vine din Africa, pașa-efendi; e fierbinte, dar nu ne face rău, nu te
teme. Noi, cretanii, îl numim vântul castraveților, pentru că face să
crească castraveții.
— Vântul castraveților, chiar e adevărat, blestemat să fie. Ia du-te s-
o chemi pe roaba Fatume, să poftească aici, c-o doresc. Și adu-mi și-
o bărdacă de apă de la bazin și evantaiul să-mi fac vânt< Măi, Creta
asta o să mă mănânce!
Tot atunci, mitropolitul din Megalo Kastro, deși avea optzeci de ani,
c-un râu de barbă albă pe piept și temător de Dumnezeu, se aprinse
și el, aruncă pătura deoparte, se sculă și se sprijini de fereastra
palatului episcopal să ia aer. Liniște, casele dormeau întunecate-
beznă, în curtea mitropoliei înflorise bătrânul lămâi și lumea se
umplea de miresme, iar deasupra, în tării, ardeau o puzderie de

35 În trad., Limanurile Frumoase.

388
candele dinaintea tronului lui Dumnezeu< Mitropolitul se cufundă
cu înfiorare în cerul înstelat, trupul său greoi și uriaș atârnă ca un
meteor în văzduhul înnoptat, în adânca tăcere a lui Dumnezeu – și
apoi coborî iarăși pe pământ și se pomeni din nou că se sprijină,
potolit, de pervazul ferestrei. Mitropolitul își făcu cruce, adierea
caldă de primăvară fu alungată, bătrânul își simțea tot trupul răcorit
și ușor și se întoarse la loc în așternutul lui, să cadă iarăși, fără păcat,
în brațele lui Dumnezeu.
Căpitanul Mihalis aruncă deoparte cearșafurile și, înfuriat, se ridică
în capul oaselor pe așternuturi. Va fi fost trecut de miezul nopții;
apucă urciorul de lângă el, îl înțepeni între buze și bău două-trei
înghițituri bune ca să se trezească și să alunge visul nerușinat care-l
chinuise toată noaptea; dar acesta încă se încolăcea în jurul lui și se
lipea de el ca o femeie și nu voia să-l lase:
— Blestemat fie somnul, mormăi el. Blestemat fie. El le deschide
dracilor să intre.
Sări ca ars, coborî scara desculț, ieși în curte, scoase apă din fântână
și își afundă capul în găleată, să se stingă. Dar în gură îi stăruia un
gust dulceag și între sprâncene furia. Se întoarse, se așeză în capul
oaselor pe pat și deschise ferestruica de lângă el; întuneric beznă.
Trase cu urechea; Megalo Kastro era cufundat în somn, nu-i auzeai
răsuflarea. Bătea o adiere ciudată, caldă, care mirosea a apă și a lut,
și jos, în curte, frunzele viței foșniră.
Căpitanul Mihalis își rezemă spatele de perete și începu să fumeze;
nu voia să se predea din nou somnului viclean, nu mai avea
încredere în el. Fuma, se uita în față, la iconostas, la Arhanghelul
Mihail, ocrotitorul neamului său, Mihalis cel Voinic al cerului, cu
tolba de săgeți în spate. În dreapta icoanei lui, atârnate în cruce,
luceau pistoalele de argint ale strămoșilor; în stânga lui, cinstitele
cununi de la nuntă, făcute din ceară în chip de flori de lămâi.
Din camera de-alături se auzi o clipă femeia lui, kira Katerina,

389
oftând; sus, în pod, chițăi un șoarece și deodată, fără zgomot, într-
ascuns, motanul prinse să urce scara. Apoi tăcere adâncă și casa se
cufundă din nou în somn.

Fuma căpitanul Mihalis, mânia nu-i pleca încă dintre sprâncene, nici
rușinea; cu privirea pironită în ferestruică, aștepta, posomorât, să se
reverse zorii.
Dar zorii întârziau; era încă noapte adâncă și vântul cel ațâțător
sufla neîmpiedicat, intra în case, trecu și peste patul lat al fecioriei,
cu baldachin dantelat, unde dormeau, una lângă alta, liniștite,
neclintite, în cămășile lor de noapte albe ca neaua, cu mâinile cruce,
cele trei Fete Necăjite. Din când în când Aglaia își desfăcea prin
somn brațele ofilite, nemângâiate și chicotea, ca și cum ar fi gâdilat-
o cineva; dar repede se întorcea la cumințenie și se potolea. Și
dormitorul cel încăpător, foarte curat, cu cele trei lăzi mari,
înflorate, unde era îngrămădită zestrea lor, mirosea a gutuie
putrezită.
Era trecut de miezul nopții, și învățătorul Títyros, fratele căpitanului
Mihalis, ședea la măsuța lui; ca și cum încă mai sufla vântulețul de
martie de la miazănoapte, își aruncase în spinare paltonul, să nu-i
fie frig. Aplecat pe o carte groasă, studia despre Marea Revoluție
din 1821, cu mintea uluită – ce mâncătorii între frați, ce furturi și
trădări, și, în același timp, de la aceiași luptători, ce mari erau
isprăvile acelea ale neamului nostru, voinicia, dragostea de libertate,
minunata mândrie! Din când în când Títyros își scotea și-și ștergea
ochelarii, credea că aceștia îi greșeau și-i încețoșau literele și nu mai
vedea; dar de fapt îi lăcrimau ochii, și ceasurile treceau și vânturile
se schimbau, și începea aprilie, mitropoliții și pașalele se tulburau, și
numai Títyros, aplecat, tremura de frig și-și ștergea mereu ochelarii.
În afară de Títyros și de Fetele Necăjite, toți ceilalți din Megalo
Kastro erau cuprinși de un fior în adierea călduță din noaptea aceea;

390
cele care dormeau singure aruncau cearșafurile de pe ele, nu știau
ce au, simțeau că se înăbușă; iar cele măritate întindeau brațele prin
somn și își căutau bărbatul; și mai mult decât toate, în căsuța ei
sărăcăcioasă, proaspăt văruită, aproape de port, Garouphaliă; căci
era măritată de curând, se cununase duminica trecută cu Kaiambfs,
vânzătorul de mărunțișuri, voinicul; iar acum petreceau, cum
spunea Ventuzos, luna de miere. Thras{ki le fusese naș, și în
primele zile nu se mai dezlipeau unul de altul. Prea mult tânjise
Garouphaliă bucuria aceasta, și acum ochii ei erau înrobiți de marea
și nesperata plăcere.
Era cât pe-aci să-i treacă timpul, începuse să se ofilească, într-
adevăr, ca o garoafă neudată. Și, pe neașteptate, iată-ți-l pe
Kaiambrs; zeul care plăsmuiește ginerii, el l-a trimis, întorcea pe dos
satul în fiecare sâmbătă cu cântecul lui. Ginerele nu era din Megalo
Kastro; se născuse dincolo de munții Sphakiă, dar plecase înainte cu
trei ani și nu era chip să se mai întoarcă în munții săi. Când murise,
tatăl său le lăsase celor doi fii o turmă de oi, dar frații s-au certat la
împărțeală, care să ia berbecul înaintaș necastrat. L-au pus așadar în
mijlocul ogrăzii, să se lupte, și, care-l pune jos pe celălalt, acela să-l
primească. Dar în luptă li se înfierbântă sângele prea tare și uitară că
erau frați, traseră cuțitele și Kaiambfs își omorî fratele, iar apoi
părăsi îndată turma, berbecul înaintaș, plecă unde văzu cu ochii și
se pripăși în Megalo Kastro. Sărac, fără slujbă, cu mantaua lui
ciobănească, cu cizmele lui rupte, cu un fir de busuioc la ureche,
umbla prin taverne și cânta. Ferice de el, într-o zi căpitanul Mihalis
îl văzu în taverna lui Ventuzos, trase cu urechea la cântecul lui, îi
plăcu și îl chemă. „Nu ți-e rușine, zise el, ditamai voinicul, să umbli
să cânți ca un măscărici? Vino și o să-ți dau cu garanție o sumă de
bani să trăiești și să te descurci ca oamenii.” Îi dădu niște bani, iar
Kaiambfs își cumpără un măgăruș, umplu două coșuri cu
mărunțișuri și începu să străbată satele și să-și crăinicească, cu

391
glasul lui de privighetoare, mărunțișurile – mosoare, piepteni,
lumânări, săpunuri parfumate, oglinjoare< Numai un lucru îi cerea
pentru plată căpitanul Mihalis: când îl va chema, cam la șase luni, să
vină; și să nu plece decât atunci când va ridica el mâna lui mare și-l
va alunga.
Într-o zi, în satul de frunte Krousona, o văzu pe Garouphaliă la
fântână; îi făcu cu ochiul, întrebă sătenii – casă cinstită, tatăl ei
gospodar bun, o ceru, o luă; și duminica trecută i-a cununat, urcat
pe un scaun, Thras{ki; pentru că el, căpitanul Mihalis, nici nu
cununa, nici nu boteza. Întâi, zicea el, să fie eliberată Creta.
Și acum, încuiați în căsuța lor, își petreceau fericiți luna de miere.
Din când în când, Kaiambfs se duce și dă de mâncare măgărușului
său; din când în când, Garouphaliă se duce și pregătește câte ceva
pentru pofta lui Kaiambfs; și apoi iar se culcă și se iubesc, și bunul
Hristos îi privește cu coada ochiului, din icoană, uneori ridică mâna
dreaptă, zâmbește și îi binecuvântează, mulțumit. Numai așa o să se
umple de copii leagănele din Creta, iar pistolul va trece pe rând din
mână-n mână, de la părinte la fiu – și numai așa, datorită acestei
luni de iubire, poate că o să vină în sfârșit o zi în care Creta va fi
eliberată.
Vântul cald de primăvară se întinse și dincolo de Megalo Kastro,
cuprinse și satul spurcat al leproșilor, Meskiniă, din fața zidurilor
venețiene. Într-un bordei, rostogoliți pe jos, un bărbat și o femeie,
căsătoriți și ei de curând, se îmbrățișau cu foc. Degetele bărbatului
erau mâncate de boală și curgea din ele o murdărie galbenă, iar
femeia nu avea nas; începuse să-i putrezească demult, și în zilele
acelea, când era să se mărite, îi căzuse. Dar tânăra căsătorită, vrăjită
de plăcere, suspina și își acoperise fața c-un prosop alb; iar ginerele
o ținea în brațe și se lupta să facă un fiu, să nu dispară niciodată
lepra din lume.
În cealaltă parte a orașului Megalo Kastro, aproape de Poarta Nouă,

392
la ceasul în care se îmbrățișau leproșii, Barbai{nnis, cu mânecile
suflecate, ud leoarcă de nădușeală, ținând în mână un felinar cu ulei
ca să lumineze, se întorcea acasă poticnindu-se pe străzile strâmte
și-și blestema soarta, care nu-l lăsa liniștit să se bucure și el de
singurul lucru ce-i mai rămăsese pe lume după moartea nevestei lui:
somnul. Din zorii zilei umblă pe străduțe și le dă de băut
castrioților, iarna salep, să se încălzească, vara șerbet, să se
răcorească. Se lungește să doarmă? Taman atunci, ba o vecină, ba o
rudă naște, și aleargă, sărmane Barbai{nnis, s-o ajuți să nască!
Pentru că Barbai{nnis făcea și pe moașa, învățase meșteșugul de la
răposatul tată-său, care era potcovar și ajuta să fete iepele și
măgărițele oamenilor; Barbai{nnis aducea meșteșugul tatălui său de
la iepe și măgărițe la femei. Și astă-seară a ajutat-o pe Pelaghiă,
nepoata lui, să nască, și a văzut mare caznă, trei ore s-a chinuit, dar
l-a scos zdravăn, negru ca tăciunele și băiat.
Și pe când mergea așa și vorbea singur și-și blestema soarta, auzi în
urma lui galop de cal; dar nu era un cal ca aceia pe care-i știm, care
mănâncă orz, nechează și fac baligi; Barbai{nnis îl cunoscu după
pas, care îi era ușor, ca și cum potcoavele i-ar fi fost înfășurate în
bumbac, și după mirosul sfânt de tămâie care se revărsă în văzduh.
Înțelese, nu era prima oară; se lipi de zid, își făcu cruce și așteptă.
Galopul sprinten, avântat, se apropia, iar mireasma se întețea.
— Amintește-ți de mine, Doamne, murmură el. Sfinte Mina, seara
bună!
Ridică ochii cu evlavie și privi; de la capătul străzii se văzu, în
întuneric, cum strălucește, călare pe murgul său cu frâu de aur, cu
sulița roșie sprijinită pe umăr, cu barba lui căruntă, scurtă și creață,
cu platoșa din plasă de argint, viteazul cel bătrân, ocrotitor al
orașului Megalo Kastro, Sfântul Mina. Își făcea și astă-seară rondul.
La fiecare miez de noapte, la ceasul în care cetatea este pierdută în
somn, Sfântul Mina coboară fără zgomot din icoana sa, ia la rând

393
zidurile, trece prin mahalalele grecești, dacă au uitat vreo poartă
deschisă o zăvorăște, dacă vreun creștin e bolnav și fereastra lui e
luminată se oprește și roagă pe Dumnezeu să-l însănătoșească.
Ochiul omului nu are puterea să-l vadă; numai câinii încep să dea
din coadă, iar dintre oameni numai doi în tot orașul îl văd:
Barbai{nnis acesta și Efendina Baligă, hogea cel smintit. Iar după ce
își sfârșește rondul, în zori, se întoarce la loc în icoana sa și nimeni
n-ar bănui ce taine se petrec toată noaptea, dacă paracliserul
Moúrtzouphlos n-ar găsi dimineața, când se duce să aranjeze
biserica, calul Sfântului Mina nădușit.
Barbai{nnis se uită la sfânt cum se îndepărtează și cum se topește în
întuneric și-și făcu cruce.
— Iarăși l-am văzut astă-seară, mare e harul lui, o să-mi meargă
bine treburile, murmură el.
Scoase din sân un covrig cu must, pe care i-l dăruiseră, plată pentru
osteneala lui, la sorocul Pelaghiei, și începu să-l mestece mulțumit.
Ajunse în sfârșit la coșmelia lui și stinse felinarul.
Căpitanul Mihalis fuma, gândurile îi zburau de colo-colo și se
învârtea ca o sfârlează, precum cărăbușul, și cântărea cele ce-a văzut
și-a pățit, cele ce-a iubit și cele de care i-a fost scârbă în viața lui –
satul său, tatăl său, casa sa, oamenii, turcii și creștinii, o luă de la
Gambousa până la Toplos, o mănăstire era toată Creta, o străbătea
sărind din munte în munte, din revoluție în revoluție, dar nicăieri,
blestemate fie ele, gândurile astea nu voiau să se oprească și umblau
mereu și se roteau în jurul unei nerușinate guri roșii și nu voiau să
mai plece de-acolo.
Căpitanul Mihalis se ridică înfuriat și-l privi cu sălbăticie pe
Arhanghelul Mihail, ca și cum i-ar fi poruncit să se scoale, să mai
lase huzurul lui din iconostas și să pună rânduială în lume. Apoi se
întoarse și văzu prin ferestruică cerul întunecat:
— S-a luminat de ziuă de-acum! îi strigă el. S-a luminat de ziuă, să

394
văd cum o s-o scot la capăt!
Coborî, ieși în curte, își cufundă iarăși capul în găleată și se mai
liniști un pic; apoi se ghemui pe prag și așteptă.
Căpitanul Mihalis se lupta ca un taur cu străfundul sufletului său,
dar și Nourís-bei umblase de colo-colo toată noaptea prin salonul
bărbaților, ieșise în grădină să ia aer, intrase la loc în casă, fumase
țigară după țigară, băuse rachiu după rachiu și gemea. Își ridica
ochii mereu către obloane; cercheza se încuiase astă-seară și nu-l
lăsă să se apropie de ea.
— Nu te mai vreau! îi striga de dincolo prin gaura cheii. Te-ai făcut
de rușine, Nourís-bei, nu mai ești demn de mine!
Nici ea nu putea să-nchidă un ochi; apărea la fereastră, pe jumătate
goală, întindea brațele ei de cercheză spre mahalalele grecești, se
uita atentă, vedea în întuneric sprâncenele, barba, mâinile mari ale
căpitanului Mihalis și necheza ca o iapă.
— Are dreptate, are dreptate femeia, murmura Nourís și deodată îl
podidi plânsul. O să ajung și eu ca Efendina, o să mă cheme și pe
mine ghiaurul, ori de câte ori o să petreacă, să-i fac pe măscăriciul.
Dimineață arapul îl găsi pe stăpânul său dormind încolăcit pe prag,
beat criță; mustățile, pieptul, șalvarii erau plini de vomă, de rachiu
și de resturi de țigări.
La ceasul în care Nourís-bei îl pomenea în minte, Efendina dormea
cu fața-n sus și zâmbea fericit. Primise de cu seară înștiințarea,
petrecere, adică, iarăși, opt zile fără griji, o să mănânce friptură de
porc și cârnați până o să crape, o să bea vin până s-o îmbăta turtă,
opt zile o să scape de sărăcie – blestemată fie ea!, iar cât despre
sfințenie – blestemată fie și ea! închise ochii, își mângâie bărbuța
blondă și adormi. Și ce să vezi, în ceasul în care îl pomenea Nourís-
bei, Efendina avu un vis: se făcea că se deschide ușa și intră în odaie
un porc bine spălat, bine hrănit, c-un fes pe cap, ca un turc; iar la gât
îi atârna un cuțit drept amuletă.

395
Îndată ce-l văzu pe Efendina, se opri smirnă, făcu o temenea, luă
cuțitul și și-l înfipse în beregată. Apoi se rostogoli jos, Efendina se
aplecă – și ce să vadă? era fript bine, înfășurat în frunze de lămâi, și
mirosea frumos. Efendina scoase un chiot de bucurie și se trezi, cu
gura plină de salivă.
În timp ce jos pe pământ bieții oameni se aprindeau și se potoleau,
se chinuiau și se îmbrățișau, bolta cerului se rotea, stelele se mutau
dintr-un loc în altul și, dintr-odată, de pe vârfurile munților Lasithi,
licări și sună în văzduh ca un clopoțel Luceafărul de dimineață. În
curtea căpitanului Mihalis cocoșul cel pintenat deschise ochiul său
rotund, privi la ce se întâmpla sus pe cer, bătu din aripi, își umflă
pieptul și începu să țipe. Iar vizavi, din curtea lui Krasoghiórghis,
țăranul bogătan, vânjosul lui măgar de Cipru adulmecă aerul cu
nările, mirosea a iarbă proaspătă, înrourată și a măgăriță cretană,
ridică țeapăn coada și începu să ragă.
Megalo Kastro se trezea. De la un capăt la altul al drumului, de la
fântâna lui Idomenéas până la brutăria lui Touloupanâs, mahalaua
căpitanului Mihalis începu să-și întindă oasele și să prindă viață. Iar
prima și cea dintâi kira Mastrapadena36 își dezlegă bărbatul, om
sfânt, clopotarul, de la piciorul patului, unde îl lega în fiecare seară,
pentru că era geloasă; să nu se ducă, chipurile – îi știa ea pe bărbați!,
și, coborând pe-ascuns, s-o găsească jos în bucătărie pe dolofana
servitoare Anezina, cu țâțele cât ugerul vacii. Așadar îl lega în
fiecare seară de piciorul patului și îl dezlega doar uneori noaptea,
când o trezea să se ducă să-și facă nevoile; dar sfoara rămânea
legată de glezna lui, iar Mastrapadena o ținea strâns de la celălalt
capăt, să nu se-ntâmple să-i scape dumnealui și s-o apuce pe
drumul cel rău.
Căpitanul Polyxinghis se întorsese de ceva timp, după o noapte de

36 Sufixul -ena în lb. greacă indică o legătură matrimonială; Mastrapadena, soția

lui Mastrapăs, Krasoghiorghena, soția lui Krasoghiorghis etc.
396
drăgosteli, frânt de oboseală și mirosind frumos; kir Dimitrós căsca
lângă femeia lui, kira Pinelopi, care iarăși nu era în apele ei:
aruncase la o parte cearșafurile și bodogănea, pentru că avea
patruzeci și cinci de ani, și trupul ei când i se aprindea și ardea,
când i se potolea și-o lua tremuratul; în ceasul acesta, la revărsatul
zorilor, se aprinsese și ardea. Sări din pat, aruncă o privire piezișă,
dușmănoasă spre kir Dimitrós, care căsca, se duse la fereastră și-și
sprijini sânii de pervaz, să se răcorească.
Cerul se lumina, sub streașină casei păsărelele ciripitoare se
treziseră, iar vizavi, la casa lui Krasoghiórghis, mierla, în colivia ei,
începuse deja treaba și șuiera.
— Bine o duce Krasoghiorghena, murmură kira Pinelopi și oftă. O fi
el un țărănoi, Krasoghiórghis, dar e în culmea puterii încă, zdravăn
și nu strică niciodată plăcerea femeii lui.
Își aținti urechea; din casa de vizavi se auzi un sforăit ca de bivol:
Krasoghiórghis, întins cu fața-n sus, sforăia, gras, descheiat la piept,
cu stomacul îngreunat; mustățile îi miroseau a vin și a ceapă, iar
răsuflarea lui avea un damf greu, ca o pivniță. Lângă el, femeiușcă
lui cea tinerică, Katinitsa, fiica lui Barbai{nnis, petrecăreață, bine
hrănită, bine băută, dormea încă și zâmbea și gângurea, pentru că
visa că era logodită și se plimba într-o grădină închisă și-l ținea pe
logodnicul ei de mână, iar el o ținea cu mâna de mijloc. Și nu era
Krasoghiórghis, grăsanul, ci un voinic subțirel, elegant, cu mustața
țepoasă, răsucită, cu păr lung, negru ca pana corbului, cu pistoale
de argint la brâu, iar răsuflarea îi mirosea a scorțișoară. Leit cu cel
din portretul pe care-l admira ori de câte ori se ducea la căpităneasa
kira Katerina; și dedesubt scria: Athan{sios Di{kos. O ținea așadar
de mijloc și somnul se întindea deasupra ei ca o viță-de-vie
agățătoare, încărcată de struguri negri, și se plimba cu frumosul ei și
zâmbea și gângurea ca o porumbiță.
Dar făcu dracul ce făcu și prin somn Krasoghiórghis o auzi, își

397
adună puterile și deschise ochii:
— De ce te lingi pe buze, bre femeie, și gângurești dis-de-
dimineață? îi zise el. Sau nu cumva faci dragoste? Dă-mi și mie!
Dar ea, înfuriată, îi întoarse spatele:
— Nu mă trezi, zise ea. Lasă-mă. Pic de somn!
Și închise ochii, căznindu-se să-l găsească din nou în întuneric pe
logodnicul ei.
Din cuptorul lui Touloupanăs se înălțau primele rotocoale de fum
des, alb-albăstriu; bătrânul brutar se trezise, trist ca-ntotdeauna și
tăcut, și începu, singur-singurel, să se lupte cu cuptom 1 ca să-și uite
amarul. Dar cum să-l uite, când avea un singur lui mult iubit, un
flăcău de douăzeci de ani, bălai, frumos, și-avea grijă să nu-l ningă
și să nu-l plouă, bine îmbrăcat, hrănit ca un iiiuraș; dar într-o zi,
sunt trei ani de-atunci, s-a umflat, fața i s-a umplut de bube,
vârfurile degetelor au început să i se smulgă, i au căzut unghiile, iar
acum începuseră să-i putrezească și buzele. Tatăl și mama lui nu
voiau să-l ducă la Meskinid, cum să se despartă de fiul lor, că
altceva nu aveau, și îl țineau închis în camera lui, să nu se întâmple
să-l vadă vreun ochi de om. Așadar, cum să se bucure de somn
bătrânul Touloupanas, cum să deschidă gura să vorbească? Se
apleca asupra coveții și frământa, băga pâinea în cuptor, o scotea,
umbla pe drumuri, vindea covrigi și plăcintă cu spanac, se omora cu
treaba ca să uite. Dar cum să uite, când, în fiecare dimineață în care
se ducea la unicul lui fiu, vedea că mereu i se jumuleau și-i picau jos
pe podea și pe cearșafuri bucăți de carne.
Bătrânul Touloupanâs se lupta cu cuptorul și ofta; o clipă, ridică
ochii, văzu la fereastra de vizavi lumina aprinsă încă și clătină cu
mâhnire din cap:
— Nefericită franțuzoaică, murmură el. Suferi și tu, sărmano. Nu,
sufletul omului nu află odihnă<
Și într-adevăr, lumina nu se stinsese toată noaptea, nu închisese un

398
ochi nefericita franțuzoaică: tușea, scuipa, ofta; o adusese de la Paris
doctorul Kasapâkis, era soția lui, și o răsădise aici, în târgul acesta
turcesc, la marginea lumii. La început doar ofta, apoi începuse să
tușească, iar acum în ultimul timp, se zice, ia ligheanul și scuipă
sânge. Iar doctorul, se pare, nu o mai dorește, s-a încârduit cu
slujnica lui, o iapă din satul Arkalo.
— Unde e trenul de care-mi spuneai că trece prin fața casei noastre?
i s-a plâns franțuzoaica în primele zile. Nu-mi spuneai așa la Paris?
Iar bădăranul de medic a râs:
— Aici, în Megalo Kastro, noi numim tren măgarii, i-a răspuns el.
Căpitanul Mihalis, în picioare, în mijlocul curții sale, tăcut, neclintit,
aștepta ca cerul să se hotărască de-acum să se lumineze; și, îndată ce
auzi cocoșul din curte, ridică ochii; cerul începuse să se facă alb-
albăstriu. Sări sus pe prag, urcă în camera lui, se îmbrăcă în grabă,
își înfășură de multe ori, strâns, brâul lat peste mijloc, își vârî la
brâu cuțitul cu mâner negru, luă sticluța cu ulei care atârna la
iconostas, umplu candela care începuse să pâlpâie și se uită la
Arhanghelul Mihail, ocrotitorul său:
— Mă duc, îi zise el. Ce-am avut să ne spunem ne-am spus. Mă duc,
așadar. Să ai grijă de casă!
Coborî în curte, deschise poarta, puse șaua pe iapă, sări pe ea, porni
către Poarta Lazaretului. Se lumina. Nizamii luară cheile și porniră
să deschidă cele patru porți ale orașului. Casele erau încuiate încă,
dar câteva hornuri scoteau fum, Barbai{nnis ieșise deja pe poartă și-
și crăinicea dis-de-dimineață prin mahalale salepul cald, gros,
presărat cu ienibahar. Căpitanul Mihalis dădu pinteni iepei, trecu
repede pe lângă Platanul Mare, mâncătorul de creștini, înconjură
piața, ajunse la cele Trei Arcade, se opri o clipă și privi în jur.
Munții, de jur împrejur, se împurpurau; chiar în fața lui, Muntele
Rău, numai stâncă, în dosul lui – Psiloritis, mare căpetenie, calm, cu
capul nins; în dreapta lui, capul balaurului pietrificat cu picioarele

399
în sus, Iouhtas. Departe, marea era albă ca laptele și o străbăteau
ușoare brazde albastre-verzui; luntriile de pescuit malteze ieșiseră
deja în larg, negre, cu pânzele lor roșii. Soarele, cu discul său aprins,
prevestitor de vânturi, apăru din val; iapa se întoarse, îl văzu, ochii
îi străluciră, înălță grumazul și necheză să-i spună bună ziua.
Sună trompeta, fu înălțat steagul turcesc în vârful prăjinii lui și
poarta de fier se deschise scârțâind. Țăranii care așteptau afară de la
revărsatul zorilor năvăliră îndată înăuntru, toți deodată,
îmbulzindu-se unul peste altul, cu măgarii și catârii lor încărcați cu
lemne și cărbuni, cu burdufuri de vin și ulei, cu coșuri de legume și
fructe și cu vase de bronz cu miere. Ca să intre în târg trebuiau să
străbată tunelul întunecos care cuprindea de-a latul tot zidul
venețian; răsunau acolo, înăuntru, sub bolta de piatră, strigăte,
înjurături, răgete și tropăit de animale și de oameni; tot gâtlejul
acela subteran, întunecat, plin de vuiet, mugea.
Căpitanul Mihalis își croi drum prin gloata zgomotoasă, ieși la
câmp, coborî pe țărm, lăsă în urmă Megalo Kastro și o luă de-a
lungul țărmului. În stânga lui, marea; soarele coborî și se agăță la
pieptul iepei, ca o amuletă de aur.
— În numele lui Hristos și-al Arhanghelului Mihail, murmură
căpitanul Mihalis.
Se întoarse spre răsărit și își făcu cruce.
Megalo Kastro se umpluse de soare; primele îl primiră minaretele,
apoi turla albastră de la Sfântul Mina și acoperișurile caselor, apoi
imediat coborî și se revărsă peste străduțele umede; copilele îi
deschideau ferestrele să intre, iar bătrânele ieșeau în curți să se
încălzească. Își făceau cruce, slăveau pe Dumnezeu că a trecut
martie cel crunt, care dușmănește bătrânețea, blestemat de
Dumnezeu, și-acum o să-și mai dezmorțească și ele oasele. Să fie
sănătos aprilie, Sfântul Gheorghe.
Prin toate porțile orașului năvăliră dis-de-dimineață măgărușii

400
cretani, zvelți, numai voie bună, cu coada ridicată, și răgeau
vestindu-le castrioților că a sosit primăvara.
Kira Pinelopi își întinse mădularele în curte, căscă tare și oasele îi
trosniră; de vârstă mijlocie, o bărbie cât două la un loc, coapse late,
mânca și mistuia bine, spăla, făcea curățenie, îl hrănea și îl țesăla ca
pe un cal pe kir Dimitrós, bărbatul ei, și se căznea în fiecare seară să-
l învioreze; nu avea copii și iubea motanii, canarii și câmpurile
înflorite primăvara. Astăzi, dis-de-dimineață, o ciudată furnicătură
îi străbătu șira spinării, și dacă ar fi avut coadă, dacă nu ar fi fost
om, și-ar fi ridicat și ea coada și ar fi răgit, să le vestească kirei
Katerina, Krasoghiorghenei, Mastrapadenei, doctoriței, tuturor
vecinelor cum că ce mai stau, să se scoale o dată, să le bată soarele,
să ragă toate împreună, să se rostogolească pe câmpii: a venit
primăvara! Astăzi n-o încăpeau cei patru pereți, găti repede și o
trimise pe slujnicuța ei să bată vizavi în poarta kirei Katerina,
căpităneasa:
— Salutări, zice, de la stăpâna mea, kira Pinelopi a lui Dimitrós, și,
dacă ai plăcerea, zice, să ne luăm mâncare și să mergem afară pe
câmpuri să mâncăm. S-a făcut vreme frumoasă, zice.
Dar cum să-și lase kira căpităneasa casa, unde aveau să se
năpustească mâine, din zorii zilei, cei cinci căpcăuni! Aranja găinile,
pe una fiartă, pe alta umplută cu semințe de pin, pe moțata friptă,
ca gustare.
— Nu putem, să-i spui stăpânei tale. Nu putem astăzi, și să ne ierte.
Dar, dacă are plăcerea, să poftească după-amiază cu lucrul ei de
mână, o să vină și vecinele, o să vină și Aliag{s, să ne veselim. Adică
astăzi o să lipsească toată ziua căpitanul Mihalis, să nu se teamă.
Kira Pinelopi se strâmbă, o trimise pe slujnicuța ei la celelalte
vecine: la Mastrapadena, la Krasoghiorghena, la sora lui
Polyxinghis; dar una îl aștepta, chipurile, pe popa Manolis să-i facă
sfeștanie, cealaltă avea, chipurile, o durere de cap și amețeli, iar sora

401
lui Polyxinghis frământa prescuri pentru vecernie și picioarele i se
umflaseră, așa că nu putea să se miște.
— Să vă duceți pe pustii, mortăciunilor! mormăi kira Pinelopi
mâniată. Nu deschideți, fa, ochii să vedeți? Sau nu cumva îi aveți
doar pentru spilcuială? Hai, fa Maroulió, du-te și la doctoriță, la
Masela, chiar dacă e franțuzoaică, ea înțelege ce înseamnă
primăvara. O să vină!
Nu o chema Masela, o chema Marsela, dar kira Pinelopi îi zicea
Masela ca să înțeleagă ce spune. Așa o să-i zicem și noi, fiindcă a
luat un cretan. Făcea haz de ea pentru că vorbea stâlcit grecește și
tot amintea de un oraș mare pe care-l numea Paris, mai mândru,
chipurile, și decât Megalo Kastro, iar printre străduțele lui trecea un
râu lat, și femeile se duceau și ele la cafenele și vorbeau fără sfială
cu bărbații și își arătau picioarele mai sus de gleznă. Povești, ai să
zici, dar le spune într-un chip plăcut afurisita de franțuzoaică, și să
vezi că le crede până și ea, pentru că de multe ori am prins-o că-i
lăcrimează ochii. Și ce trage cu procopsitul de bărbatu-său,
preaexcelența sa, ptiu, ducă-se pe pustii! Că nu i-a fost rușine să se
încurce cu o țărancă din Arkalo< Să vină sărmana pe câmpuri, să
mergem până la Sfânta Irina cu multe ape, să se înveselească.
Dar slujnicuța se întoarse cu ochii-n pământ:
— Nu poate, zice, nu poate. Toată noaptea a tușit, n-a dormit, zice.
În altă zi, și s-o ierți.
Kira Pinelopi se înfurie; luă la rând mahalaua; s-o cheme pe
Kolyv{kena, Doamne ferește! Bărbatul ei este gropar, deie
Dumnezeu să n-am nevoie de el, iar ea e o apucată, are vedenii, toți
morții trec pe la perna ei; așa-i trebuie, pentru că bărbatul ei cică îi
dezbracă și se-mbracă el, îmbracă și pe femeia lui și pe copiii lui, iar
morții rămân goi pușcă în pământ pe-o așa umezeală și se mânie, și
au dreptate< Așa că pe Kolyv{kena n-o vrea. Să trimită iarăși la
sucita de Arhondoula, cum să primească grația ei să se plimbe,

402
pizmașa, cu kira Pinelopi! Că tatăl ei a fost dragoman, chipurile, la
Constantinopol, și juca, se zice, preferans cu patriarhul, iar acum, că
i-a murit, ia de la patriarhie în fiecare an pensie un săculeț cu lire de
aur și mănâncă icre negre cu lingura! Să mănânce până i s-o apleca!
Să-i facă vizite mitropolitul și pașa! Când era tânără, unul îi mirosea
și altul îi puțea, era cu nasul pe sus; acum să fiarbă-n zeama ei, c-a
rămas fată bătrână! Așa-i trebuie! Așa-i trebuie și fratelui ei,
surdomutul! Păcatele părinților< Pentru că, știi, o dată duceau la
Constantinopol un creștin să-l spânzure, fiindcă, chipurile, se
omorâse un turcalet; iar tatăl lor, dragomanul – smoală pe oasele
lui! –, știa adevărul: nu creștinul îl omorâse, ci un altul, un bei; dar
cum să deschidă gura lașul de dragoman să vorbească! I-a fost frică,
a tăcut; așa că și unicul lui fiu s-a născut mut! Nu, n-o să ieși la
plimbare cu kira Arhondoula, nu, chiar de-ar dori ea!
Porni cu gândul de la poarta mare a încrezutei și merse mai departe.
„S-o chem pe Vanghelió? Dar cum să vină și asta, că are grabă mare,
își pregătește zestrea; cică de Paști asta o să se cunune cu învățătorul
Tâtyros< Cum dracu’ l-a ales, sărmana? Un gălbejit, un sfrijit cu
ochelari< Și să spui că-l iubește? Dar sărăcia, blestemată fie ea<
Tot avutul ei i l-a risipit în lux și-n petreceri neisprăvitul cel chipeș
de frate-său, care purta ceas de aur!”
Kira Pinelopi se tot gândi, se răzgândi și-și puse-n gând ceva; se
cățără pe jgheab, rupse un mănunchi de frunze din vița-de-vie, intră
în bucătărie, înfășură mâncarea în frunzele de viță, puse într-un
coșuleț și pâine, măsline, câteva portocale, o ulcică cu vin, o
spirtieră, cafea și zahăr, furculițe și cuțite și un șervet și ieși în curte.
— Vino după mine, fa Maroulió, îi zise ea slujnicuței, că nu avem
nevoie de ele!
Încuie poarta și porni spre port. Grasă, cu coapse late, le simțea,
acum când pășea, cum se clătinau în lături și se legănau, ca niște oi
grase de Capadocia pe care le aduseseră în ultima vreme în Creta.

403
Se rușina biata de ea să le simtă cum se clătinau așa în urma ei – dar
ce să facă? „De la Dumnezeu sunt și șuncile, spunea ea și se
mângâia; tot e bine că nu mi s-au umflat și mie picioarele precum
kirei Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis – nu doar cu numele, ci cu
adevărat! Eu sunt încă sprintenă, încă îmi diriguiesc grăsimile, le
duc eu, nu mă duc ele pe mine, zece tinerele pun jos, zece flăcăi nu
mă dau gata, bine-mi spun toți: fâșneața!”
Mișcându-se țanțoșă, străbătu Strada Mare, lume multă, negustori,
meșteri, țărani. „Ce strigăte, ce certuri, ce mutre necioplite, de
măgari, au castrioții ăștia!” se gândi kira Pinelopi și strâmbă din
buze. Adică ea era din Rethymnos și se mândrea. Cei din Hania
sunt pentru arme, cei din Rethymnos – pentru învățătură, iar cei din
Megalo Kastro – pentru pahar; în fiecare seară, când se opreau din
treburile lor, se așezau toți prin taverne și beau, și mâncau ardei iuți
și frigărui, și duhneau a vin, a rachiu, a carne; pe când cei din
Rethymnos se disting prin domolul lor mers nobil, prin saluturile
adânci, prin ceremoniile boierești! Din tot Megalo Kastro numai
Dimitrós al ei se distinge, dar și el, blestematul, un bleg! Ce nu-i face
noaptea să-l învioreze! „Toate ostenelile mele sunt în zadar< Ehei,
de-ar fi fost el din Rethymnos!”
Oftă și porni, iar de-acum se apropia de port. „Va fi șezând iar și-și
va fi clătinând apărătoarea de muște, se gândi ea. Numai la asta e
bun.“
Dar kir Dimitrós obosise să-și tot scuture de dimineață apărătoarea
de muște, iar acum răsfoia un registru mare, unde scria cu două
feluri de cerneală – cu roșie cărnurile, cu violetă toate celelalte – tot
ce mânca în fiecare zi. Era așadar cufundat în studiu, citea bucatele
gătite, le mesteca din nou, îi lăsa gura apă< Ajunsese deja la
ultimele zile, silabisea încet, cu jind, ca și cum ar fi mestecat. „Anul
1889, martie 20: bob proaspăt cu anghinare și ceapă verde. Ulei din
belșug. Reușită. Martie 21: dovlecei la cuptor cu usturoi. Mi i-a ars

404
afurisitul de Touloupanâs.“
O copilită apăru în pragul prăvăliei:
— Kir Dimitrós, m-a trimis stăpâna mea, doamna Hristopliâkena,
să-mi dai, zice, cinci drame de mastic de Chios, să facă dulceață.
Dar kir Dimitrós Pitsokolos era plictisit; își ridică încet ochii de pe
registru și îi îndreptă spre raft:
— Știu eu ce vrei, fetițo, știu. Dar tocmai acolo suuus!
Și își tărăgănă glasul cât putu mai mult, ca să arate că mast icul se
afla la capătul lumii.
Copilita plecă și kir Dimitrós se cufundă iarăși în studiu: „Martie 25,
ziua Bunei Vestiri, dezlegare la vin și pește. Cod fiert cu lămâie; cod
cu pătrunjel, iahnie; cod prăjit cu usturoi; salată de castraveți. Foarte
gustos”.
Dar se plictisi să tot studieze și să stea aplecat, așa că luă iarăși
apărătoarea de muște și oftă: „Eu, fiul vestitului căpitan Pitsokolos,
unde-am ajuns! Bunicul meu ținea un vas incendiator și dădea foc
fregatelor turcești, tatăl meu ținea pușca și omora turcii, iar eu țin o
apărătoare de muște și omor muștele< Vai de mutra mea!”
murmură el și dădu cu tifla mutrei lui blânde, moleșite. Și, îndată
ce-i veni în minte tatăl lui, prăvălioara parcă se strâmtă, nu-l mai
încăpea, întinse brațele, atinse în dreapta și-n stânga pereții și îi veni
să dea una ca Samson, să-i doboare, ca să se lărgească lumea, să nu
se înăbușe kir Dimitrós Pitsokolos.
Dar tocmai în clipa în care se pregătea să dărâme pereții,
prăvălioara se întunecă. În prag străjuia, ca un turn, foarte înaltă,
foarte grasă, gâfâind, kira Pinelopi. Cum o văzu, kir Dimitrós lăsă
mutra-n jos. „Ce dracu’ mai vrea de la mine? Nu e de ajuns
noaptea? De unde găsește atâta chef, păcătoasa? Parcă i-au pus ulei
de terebentină pe buci. Afurisite mai sunt rethymniotele!”
— Bine ai venit! spuse tare și deschise în grabă registrul.
— Ridică-te, bre Dimitrós! îi strigă femeia. Ridică-te să ieșim la

405
câmp, să mai scapi de mucegai, bietul de tine, să ți se-ncălzească
oscioarele! Aici, înăuntru, o să te umpli de noroi ca broasca! Mișcă-
te, de! Am adus și mâncărică; niște bucate care-ți plac<
Plecă gâtul și îi șopti la ureche:
— Pătlăgele vinete cu piper din belșug< Să vezi ce bine o să-ți facă,
mai ales afară, pe câmp!
Kir Dimitrós se îngrozi:
— Nu merg, strigă el, nu merg! și se prinse de tejgheaua lui.
— Vino, Dimitrâkis dragă, vino, te rog, și n-o să-ți fac nimic!
Dar el scutura tare apărătoarea de muște, ca și cum kira Pinelopi ar
fi fost o muscă, o muscă de carne, și voia s-o scoată afară din
prăvălie.
— Nu merg! strigă el din nou. Am treabă multă astăzi, nu vezi? Fac
socotelile, ce datorez, ce mi se datorează, să văd cum stăm. Du-te
singură, te rog.
— Hai să mergem, bre Maroulió! o apucă kira Pinelopi pe slujnicuța
ei de grumaz. Tu ești vecina mea și bărbatul meu! Să mergem să
mâncăm împreună la soare!
Spuse și-și întoarse cu dispreț spre Dimitrós coapsele mari,
neastâmpărate, și porni înapoi către casă.
— Blestemată să-mi fie soarta, murmura și mergea. Eu trebuia să
iau un flăcău voinic, mâncăcios, băutor, focos și vânjos, care să-mi
facă o duzină de copii, să mă potolesc! Și trebuia să trăiesc în
Rethymno, unde trăiesc boierii, ci nu cu măgarii ăștia de castrioți!
Vorbea singură și mergea furioasă. Îi era foame deja, vedea cum se
înalță soarele, îi fremătau nările și mirosea iarba proaspătă; o
apucase de grumaz pe copilandra Maroulió și o țâra după ea
arțăgoasă. Iar aceasta, gâfâind, țâra coșul încărcat, îi scăpau
pantofiorii scâlciați, îi dădu jos, îi puse deasupra pătlăgelelor și
alerga desculță în urma stăpânei sale.
În fața bisericii Sfântul Mina, kira Pinelopi se opri și își făcu cruce:

406
— Sfinte Mina, murmură ea, tu cunoști dorința mea, ajută-mă!
Se auziră strigăte și hohote de râs, ulița strâmtă se umplu de copii,
bătuse clopotul, alergau către școală, iar kirei Pinelopi îi tresăltă
inima și se opri să admire mulțimea de puștani: „Ehei, oftă ea, de-ar
fi toți aceștia ai mei! Chiar dacă n-ar fi toți cu Dimitrós, Doamne
iartă-mă!”
O clipă i se încețoșară ochii și îi trecură prin minte o grămadă de
bărbați, voinici pe care-i văzuse pe străduțe și prin sate și în visele
ei. „Dumnezeu să mă ierte, dar avea dreptate, cred, desfrânata de
femeie a lui Barbai{nnis< Cu câți bărbați n-a făcut ea copii! Numai
Dumnezeu știe cu cine a făcut-o și pe vecina mea Katinitsa lui
Krasoghiórghis. Iar Barbai{nnis, cât e el de bătut în cap, începuse să
intre la bănuială, vedea coarnele, le atingea, le pipăia cu mâinile lui
– dar ce să facă? Numai o dată, când s-a îmbolnăvit greu, a strigat-o
pe femeia lui: „Măi femeie, i-a zis el, pe Dumnezeul în care crezi,
spune-mi adevărul. Toți copiii pe care-i avem sunt ai mei?” Dar
Barbaiânnena tăcea. „Spune-mi adevărul, măi femeie. Nu te teme,
eu mor, vezi bine!” – „Și dacă nu mori?” îi răspunse scroafa. „Dacă
nu mori?”
Kira Pinelopi zâmbi când își aduse aminte de asta și se dădu la o
parte să treacă mulțimea de școlari. Îl ochi pe Thras{ki, fiul vecinei
ei, căpităneasa:
— Thras{ki! Thras{ki! strigă ea și căuta în coș să-i dea o portocală.
Dar de unde s-audă Thras{ki! Acesta îi prinsese pe după umeri pe
cei doi copii vecini, în dreapta pe Manolios al lui Mastrap{s, în
stânga pe Andrfkos al lui Krasoghiórghis, și mergeau și vorbeau și
râdeau în hohote. Nu se săturau să spună și să tot repete cum au
împrăștiat cu o zi înainte alice pe pragul clasei, în timp ce Títyros se
întorsese cu spatele și începuse să-i învețe cântecul pe care urmau
să-l cânte duminică în drumeția lor: „A venit iar primăvara, florile
au și sosit<” Au început toți să cânte zbierând, iar Títyros avea și el

407
chef și ridică bagheta:
— Să mergem în curte, copii, toți împreună, să-l cântăm. Poimâine,
când o să trecem pe la Trei Arcade, să nu ne facem de rușine<
înainte!
O luă înainte, țanțoș, dar în clipa în care păși pe prag cu avânt
alunecă pe alice și căzu ca un burduf, iar ochelarii i se făcură
țăndări.
— Crezi că și-a rupt oasele? întrebă Andrfkos, îngrijorat.
Dar Thras{ki îl liniști:
— Și le-a rupt, îți zic, și le-a rupt. N-ai auzit un trosc? Oasele lui
erau.
— Și ai văzut cum a strigat au! spuse și Manolios și-și freca mâinile
de bucurie. Sigur și-a rupt coastele, că nu mai putea să se ridice.
Striga au! au! și-și căuta ochelarii.
— Așa am scăpat de drumeție și-o să ne facem și noi treaba noastră
de care am vorbit. Suntem înțeleși?
— Înțeleși! strigară cei doi tovarăși.
Apăru un câine, iar ei apucară pietre și-l luară la goană.
La moschee, aproape de biserica Sfântul Mina, auziră strigăte și
certuri și se opriră.
— Hamide-mula o să-l bată pe Efendina, spuse Thras{ki. Stați să
facem haz.
Se ridicară în vârful picioarelor, să privească prin fereastra cu grilaj
de la drum; în fața lor se întindea curtea mare cu iarbă, iar în mijloc,
mormântul sfântului acoperit cu fâșii multicolore, zdrențuite.
Alături de mormânt, bătrâna mamă, despletită, desculță, cu nas
ascuțit, cu o mână îl ținea de ceafa pe fiul ei, iar în cealaltă învârtea
o vergea și-l amenința:
— Nu ți-e frică, măi, de Dumnezeu? îi striga ea. Vrei să te duci iarăși
la grec să-ți dea să mănânci porc, să bei vin și să te pângărești? O să
te-nchid, nerodule, o să te rup în bătaie, n-o să te duci!

408
Efendina se lupta să scape din ghearele mamei lui; șuiera, țipa, ca și
cum l-ar fi strâns de gât.
— N-o să te duci! striga ea și-l zgâlțâia, n-o să te duci! Uiți de
batjocura pe care o pățești ori de câte ori te duci? După ce te trezești
din beție, te căiești, te pui pe plâns, arunci saricul, îți dezvelești
chelia, o mânjești cu baligă și umbli pe străzi și răgi ca un măgar<
Iar grecii aruncă după tine cu coji de lămâie și te strigă Efendina,
Efendina Baligă! Nu ți-e rușine de sfântul acesta, de strămoșul tău?
Țipa, blestema din răsputeri și-i arăta mormântul cu zdrențe
pestrițe.
— Zi și noapte mă gândesc la el! strigă Efendina și ridică brațele. Îți
jur, mamă, zi și noapte mă gândesc la el!
— Atunci de ce te pângărești?
— Nu vrei să ajung sfânt? Sfânt ca bunicul meu? Cum naiba vrei să
ajung sfânt dacă nu păcătuiesc? Dacă n-aș cădea în păcat, m-aș căi?
Aș plânge? Aș striga pe Dumnezeu? Le-aș arăta oamenilor chelia?
Nu! Atunci cum aș ajunge sfânt?
Hamide-mula rămase cu gura căscată; privea când pe fiul ei, când
mormântul și tăcea; nu cumva are dreptate smintitul de liu-său, nu
cumva e adevărat ce-a auzit despre sfinții din vechime și despre
sfântul acesta, bunicul ei? Că a fost, se zice, bun de frânghie și de
țeapă toată viața lui, și numai când a ajuns hodorog bătrân și s-a
lăsat de vin, carne și femei a dat-o pe sfințenie? Și s-a urcat în
minaretul de la Sfânta Ecaterina și nu voia să mai coboare, nici să
mănânce, nici să bea, doar plângea și se bătea cu pumnii în piept și
striga pe Dumnezeu; a urlat șapte zile și șapte nopți, apoi a scos un
strigăt mare, încât s-a înfiorat Megalo Kastro și s-a umplut cerul de
corbi. Dumnezeu s-a milostivit de el și i-a trimis să-l mănânce, să nu
se chinuie< Nu cumva alta este calea să ajungi sfânt?
Hamide-mula se văzu încurcată, nu știa, să-l rupă în bătaie pe
odorul ei sau să se aciueze într-un colț al curții și să se încălzească la

409
soare, pentru că tremura de frig. Sprijini vergeaua de mormânt, își
descleștă unghiile din gâtul lui Efendina, întinse mâna și dădu cu
tifla.
— Uite, fa ce naiba vrei: mănâncă, bea, crapă, și pe urmă freacă-ți
chelia cu baligă!
Spuse și, scârbită, se trase într-un colț al curții, la soare.
— Păcat! făcu Andrikos. Nu l-a bătut.
— Lasă, că o să ți-l aranjeze mâine tatăl meu, făcu Thras{ki.
Le dădu un brânci prietenilor lui.
— Să mergem, spuse el, iar mâine la asfințit, fie ce-o fi! O să trec să
vă iau. Să aveți cu voi și praștiile, iar eu o să iau și-o frânghie.
— Și eu o vergea, spuse Andrikos.
— Și eu un par, spuse Manolios.
— O să-l luăm și pe Nicolas al lui Phourogatos, are brațe vânjoase.
— Dar dacă se întâmplă și ne vede tatăl ei? făcu Manolios și se opri.
— Pf, ce dacă ne vede? făcu Thras{ki cu dispreț. Poate el să ne bată?
Nu-i cretan, e din Syra.
— Dar o s-o putem ridica? făcu Andrikos. O să fie cam de o sută de
ocale. Și dacă se pune pe țipat?
Thras{ki se încruntă:
— Ascultă ce-ți spun, Andrikos, zise el. În treburile astea se pune
inimă. Nu ai? Ia-o la picior și-o să găsesc pe altul.
— Eu? spuse Andrikos atins. Inima mea e ca un munte.
— Mâine o să vedem, spuse Thras{ki și grăbi pasul.
De-acum, se apropiau de școală.
— Acum tăceți! porunci Thras{ki. Să nu se-ntâmple să vă iasă vreo
vorbă din gură, sărmanilor! Mâine tata o să se-mbete, o să fiu liber,
iar voi s-o ștergeți, să spuneți că vă duceți la vecernie, și să vă dea
mamele voastre câte un bănuț să aprindeți lumânare. Ca să luăm
năut.
— Ca s-o tratăm, propuse Manolios.

410
— Ce s-o tratăm, măi? spuse Thras{ki. Ca să-l mâncăm.
În ceasul acela, cu tulpanul tras peste sprâncene, căpitanul Mihalis
trecea pe lângă Muntele Rău. În stânga lui clocotea marea, în
dreapta lui stâncă, stâncă de fier, sălbaticul munte, pustiu,
blestemat, și orice creștin care trece pe lângă el își face cruce și
blestemă Turcia, pentru că, dacă sapi, în orice groapă, în orice
peșteră, vei găsi oase de-ale creștinilor omorâți.
Căpitanul Mihalis își făcu cruce; pe stâncile acestea, cu zece ani în
urmă, un frate al lui, Hristophis, a fost omorât împreună cu cei doi
fii ai săi; după câteva zile, urmând corbii, ai lor găsiră cele trei
trupuri într-o văgăună, unul peste altul, iar limbile le lipseau,
pentru că, fiind seară la ceasul în care trecuseră pe-acolo, cei trei, cu
chef, cântaseră cântecul Moscovei. În ziua aceea, adică, îl botezase
pe Thras{ki al lui și se întorceau, frate și nepoți, băuți și veseli; se
uitau pe mare, departe și chemau Moscova, iar turcii i-au pândit, i-
au omorât mișelește și le-au tăiat limba.
— Creta mea singuratică! murmură căpitanul Mihalis și dădu
pinteni iepei. De câte generații strigi, sărmana de tine, și cine te
aude! Chiar și Dumnezeu numai după amenințări vrea să-și facă
minunea, și tot după amenințări, puternicii pământului. Ia, măi, din
nou pușca, ea e Moscova ta, altceva nu ai!
Oftă și se uită încet de la mare spre câmp și de la câmp spre munți,
iar ochii îi erau încețoșați de lacrimi; îi fremătară nările, pietrele
cretane miroseau a cimbrișor și a salvie.
— Cât de frumoasă e Creta, murmură el, cât de frumoasă! Ehei, de-
aș fi vultur, s-o admir pe toată din piscul văzduhului!
Și într-adevăr, un vultur, de-ar trece la crucea amiezii pe deasupra,
s-ar bucura nespus de frumusețea ei – cum unduiește drept, bine
legat, ars de soare trupul ei, cum strălucesc țărmurile ei, când albe
nisipoase, când dure, atârnate de cer, roșii ca sângele. S-ar bucura și
de satele, metocurile/mănăstirile, bisericile singuratice și albe

411
printre negrele stânci de fier sau înfipte adânc în pământ; și de cele
trei orașe mult chinuite, cucerite de turci, cu zidurile lor venețiene,
cu bisericile lor făcute moschei – Hania, Rethymnos, Megalo Kastro.
La fel ar vedea-o, de deasupra vulturului, și Dumnezeu, dacă de
generații și generații n-ar fi uitat-o și n-ar fi predat-o cu toată
suflarea ei în mâinile turcului.
Nu cu toată suflarea, fiindcă cretanii se împotriveau, dădeau jugul
jos, nu acceptau să-și pună pecetea lor sub pecetea lui Dumnezeu. E
nedrept, ridicau ei capul spre cer și strigau, e nedrept! Și se căzneau,
ca buni creștini, să îndrepte această nedreptate divină de
nesuportat. „Luptător este și Dumnezeu”, cugetau ei, „uneori va fi
luptând în altă parte, în altă oaste, împotriva altor turci, să-l strigăm
s-audă”.
Sunt popoare și oameni care cheamă pe Dumnezeu cu rugăciune și
lacrimi, sau cu răbdare și așteptare cuminte, sau cu blesteme;
cretanii, cu pușca. Stau în fața porții Lui și tună din pușcă să audă.
„Răzvrătire!” urlă sultanul, care aude primul împușcăturile și
trimite înfuriat pașale, nizami și țepușe. „Obrăznicie!” strigă
apusenii* și dezleagă cuirasatele lor de oțel ca să se arunce asupra
micii bărcuțe care se luptă cu moartea între Europa, Asia și Africa.
„Răbdare, prudență, nu mă scăldați în sânge!” se roagă sărmana
mamă Grecia și tremură. „Libertate sau Moarte!” răspund cretanii și
izbesc tunător în poarta Domnului.37
La început, în fiecare generație, dar mai apoi, după Marea
Revoluție, și mai departe, neliniștea a crescut, mânia și-a iuțit pasul;
inima Cretei îndura disprețul, nedreptatea, suferința, se umfla,
dădea pe dinafară, în mințile ei stătea nestrămutată, neclintită
dorința de libertate și se repezea să mănânce îngrozitoarea fiară care
o ținea în gheare. Își sfâșia propria-i carne, își ardea satele, își

37 În orig., i Franki - francii, prin care sunt numiți toți locuitorii din Europa
occidentală.
412
distrugea măslinii și viile, îngrămădea, din câmpiile pleșuve ale
Cretei până la pragul lui Dumnezeu, cadavrele; și cădea din nou,
numai sânge, în ghearele fiarei. A sărit în aer o dată cu mănăstirea
Arkadi în 1866, s-a ridicat din nou în 1878, dar a căzut iarăși, a
îndurat din nou nedreptatea și suferința, iar acum, la începutul lui
1889, inima Cretei a început să dea pe dinafară. Prin sate creștinii își
puneau fesul de-a-ndoaselea, îi mâncau palmele, scrutau zările spre
miazănoapte, către Grecia, și chiar mai departe, către Moscova, se
trezeau și furnicau în ei strămoșii, nu-i mai încăpeau casa și satul și
cumințenia, își pierdeau somnul, puneau în fiecare duminică pe
învățător sau pe preot sau pe ceteraș să le povestească sau să le
cânte chinurile Cretei, ca să se întețească în ei mânia și să ia o
hotărâre. Mai ales ori de câte ori venea primăvara, adică împreună
cu pământurile împrospătate, care se încălzeau și fremătau, și
împreună cu vietățile, care de prea multă forță nerisipită se
înăbușeau, se înfuria și inima cretanului, iar turcul știa asta și
trimitea firmane și nizami s-o potolească.
Inima căpitanului Mihalis se umflă și ea, nu mai îndura suferința
Cretei, înfipse pintenii în burta iepei, trecu de Muntele Rău, intră în
pământurile roșii, în Câmpurile Roșii, străbătu cu privirea țărmul
rotund cu nisip mărunt și deodată i se făcu foame. Descălecă la
hanul văduvei și îndată sosi hangița, o văduvă arătoasă,
petrecăreață, trupeșă și cu pielea fină; mirosea a ceapă proaspătă și
a chimen. Căpitanul Mihalis întoarse capul în altă parte, nu-i
plăceau femeile fâșnețe, ușuraticele, așa că privi drumul dinaintea
lui și marea.
— Bine ai venit, căpitane Mihalis, ca zăpada! făcu văduva și
privirea-i jucă ademenitor. Dacă nu postești, am iepure cu stufat, cu
ceapă proaspătă și chimen.
Se aplecă să-i apropie un scaun și i se văzu pufoasă, umbroasă,
furca sânului primitor.

413
— Mănâncă puțină carne, căpitane Mihalis, spuse și iarăși îi jucă
privirea. Ești călător, nu-i socotit păcat.
Dar căpitanul Mihalis se înfurie. I se făcu silă de femeie și de
mâncare și de bărbatul căruia îi este foame.
— Nu vreau nimic, spuse el. Nu mi-e foame!
Sări pe iapă și porni iar la drum.
Ieși din munte și dădu în câmp; iarbă liniștitoare, primitoare,
zumzet de albine, ciripit de rândunele care se întorceau cu încredere
în Creta, la cuiburile lor de anul trecut; astăzi, în prima zi de aprilie,
Creta strălucea, ai putea crede, fericită sub soarele blând de
primăvară< Dar căpitanul Mihalis nu vedea nimic; alerga. Unde se
ducea? Sau unde porni astăzi în zori? Pe cine urmărea? Cine îl
urmărea? Un nor îi umbrea mintea; țărmul scăldat în soare se
încețoșă, drumul se rostogoli ca un râu, iar în depărtare muntele
Lasithi scoase aburi și se destrămă ca un fum. Doi țărani bătrâni,
care treceau pe măgărușii lor, își duseră o palmă la piept și salutară:
— Mulți ani, căpitane Mihalis!
Dar el nu-i băgă-n seamă, nu le răspunse la salut. În gând dădea
târcoale conacului lui Nourís, mergea de ici-colo și măsura, ca un
hoț, zidul înalt, socotea cum și pe unde să sară și să intre – iar apoi
totul i se încețoșă în minte căpitanului și nu știa, după ce va sări în
grădină și va intra, încotro avea s-o ia<
O sudoare rece îi scăldă fruntea, puse mâna la brâu și găsi mânerul
cuțitului.
— Are dreptate câinele, murmură el, unul din noi doi trebuie să
piară.
Și pe când strângea cuțitul și încăleca în minte zidul înalt și se
strecura în grădină, printre ghivece, iar felinarul cu sticlă roșie și
verde era încă aprins, auzi de deasupra lui, din dosul obloanelor,
râsete. Sudoarea i se rostogoli deodată în broboane de pe frunte, de
pe gât și de la subsuori. Mintea îi străfulgera și își aduse aminte: nu

414
a călcat în casa asta ca să omoare, un demon nou intrase în el,
nechemat, care nu semăna cu demonii neamului său – acesta era
vesel, neobrăzat, mirosea a mosc, iar chipul lui – ce rușine! – era
chip de femeie.
— Nu ți-e rușine, căpitane Mihalis! mugi el. Aici ai ajuns?
Îi văzu pe străbunii săi cum ridică pietrele de mormânt să-l
afurisească și să-l blesteme, și se întoarse, strângând pumnul:
— Ei, străbunilor, intrați în pământ. Eu trăiesc, eu dau comandă, nu
strigați!
Își șterse fruntea cu basmaua de pe cap și își reveni; se învârtoșară
iarăși munții, străluciră țărmurile, se întări sub picioarele lui râul și
se făcu din nou drum. Își aminti acum pentru ce ieșise pe Poarta
Lazaretului și încotro mergea: în ajun îi dăduse beiului cuvântul
său, trebuia să și-l țină – mergea să-l găsească pe fratele său
Manoúsakas, la Sfântul-Ioan.
Cu ani în urmă soarta a suflat și l-a aruncat pe Manoúsakas, ca pe o
sămânță, în sătucul acesta, vârât între grădini, la un ceas de satul
fruntaș Petrokephalos, de unde se trăgea neamul lor. S-a prins, a
făcut rădăcini, a crescut stufos; iar acum, în mijlocul satului, ca un
stejar, își întinde crengile și ramurile, copii și nepoți, și nutrește
pământurile.
Într-o zi de neuitat – era 14 septembrie 1866, pe când Manoúsakas
umbla cu voinicii lui și urmărea turcii, călcă în Sfântul-Ioan și găsi
într-o casă de gospodari o fată care-și smulgea părul și bocea. Uite-
acum, îl înjunghiaseră în prag pe bărbatul ei, era de curând
măritată, și îl învinuia pe Dumnezeu – nu e drept, nu e creștin,
iubește turcii. Manoúsakas să fi avut patruzeci de ani, văduv de doi
ani, o văzu pe mica văduvă și inima i se înduioșă. Îi puse pe voinicii
lui să se așeze în curte și să mănânce, iar el intră în casă, mirosind a
praf de pușcă, cu părul lung, creț, sălbatic. Văduva, cum îl văzu, se
înspăimântă.

415
— Preasfântă Fecioară! țipă ea și-și vârî fața în șorț.
Dar el își îndulci chipul cât putu și se apropie de ea.
— Plângi, doamna mea, plângi cât poți, să te ușurezi, face el. Am
avut și eu o femeie și mi-au omorât-o câinii de turci, și eu am urlat,
mi-am vărsat toate lacrimile și m-am ușurat.
Se aciuă alături de ea, o privea cum se bate-n piept și cum plânge și
aștepta. O privea, și inima îi tremura de dorință; ah, de-ar putea s-o
apuce și s-o strângă în brațe! Așa, cu gâtul dezgolit cum era, aprinsă
de bocet, nădușită și mirosind, Manoúsakas nu mai simțise
niciodată o dorință atât de arzătoare pentru vreo femeie. Își întinse
mâna cu duioșie, binișor, pe umărul ei.
— Ajunge de-acum, îi spuse el cu tandrețe, ajunge. O să-ți strici
ochii, doamna mea. Nu ți-e milă de ei? Că mai frumoși decât ai tăi,
pe suflețelul meu, n-a făcut lumea. Și n-ai să crezi, am cutreierat
lumea, eu, care sunt îngenuncheat înaintea ta, căpitanul
Manoúsakas mi-e numele. Nu vreau să mă laud, dar de la Kisamos
până la Sitia, dacă-ntrebi, o să-ți spună cine sunt.
Tăcu. Se temu să nu-i scape vreun cuvânt de prisos și să se
înspăimânte văduva. Dar nu îndură; se apropie încă puțin, se
aplecă, începu cu glas scăzut, legănat să-i povestească cele ce-a
văzut și-a pătimit, câte-au rămas văduve și-n revoluția aceasta, câți
orfani, câte lacrimi se varsă, râu, de la o margine la alta a Cretei.
Astea să le vadă și domnia ei să se mângâie. Astea sunt chinurile
Cretei. Iar cine s-a născut cretan trebuie s-o știe și să nu cârtească.
Încet-încet văduva săltă capul. Râvnea să asculte chinurile lumii și
suferința i se mângâia. Își șterse ochii, suspină și prinse și ea să
vorbească. Spuse că i-au înjunghiat bărbatul și arătă sângele încă
proaspăt pe prag; nu voia să-l spele, ca să-l vadă, să-și amintească
de el și să plângă.
Iar el îi atinse ușor când umărul, când părul, când genunchiul, și-i
spunea:

416
— Bine faci, doamna mea, și eu făceam la fel pentru răposata mea.
Au omorât-o în curtea mea, din răzbunare, pentru că avea, ziceau,
bărbat răzvrătit. S-a umplut curtea de sânge, dar au venit ploile, l-
au spălat, s-au albit iarăși pietrele<
Oftă și se aplecă asupra văduvei:
— Cică la fel ca piatra este și sufletul omului, doamna mea. Încet-
încet sângele se spală, toate se uită.
Și îndată ce-o văzu pe văduvă că se sperie la asemenea cuvinte,
scoase de pe el măntăluța caldă, mirosind a praf de pușcă, și i-o
aruncă pe umeri.
— E frig, îi zise el. Să nu răcești<
Iar femeia tresări înfiorându-se și rușinându-se, ca și cum ar fi căzut
peste ea un bărbat; dădu s-o arunce de pe umeri, dar se temu să nu-l
jignească, așa că se aplecă sub măntăluță și simțea, la început cu
spaimă, apoi încet-încet cu o dulce tulburare, mirosul cald de bărbat
cum iese din haina de lână și cum coboară moale, pe furiș, și îi
cuprinde trupul. De la umeri, pe șira spinării, în rărunchi, în
pântece< își aminti de bărbatul ei, de primele lui îmbrățișări, de
brațele lui, cum coborau încet-încet, rugătoare, pe trupul ei, în
prima noapte< într-adevăr, așa, cu gâtul dezgolit cum era, îi era
frig, iar acum se încălzi și se mângâie puțin. Simțea deasupra ei
răsuflarea tăiată, gâfâită a bărbatului. O blândă, dulce milă puse
stăpânire pe ea și se întoarse:
— Nu am ce să-ți pun pe masă să mănânci, spuse. Ți-o fi foame, vii
de la război. Dar câinii de turci mi-au prădat totul.
— Nu vreau să mănânc, doamna mea, răspunse el. Dumnezeu nu
mi-ar ierta-o! Cum să mănânc, când și dumitale ți-e foame? Sau o să
prinzi curaj să mâncăm împreună, sau, pe Dumnezeul în care cred,
o să mor și eu de foame împreună cu tine.
Se sperie că i-a scăpat un cuvânt prea greu și tuși, căci nu știa cum
să le dreagă.

417
— Să mă ierți, c-o să-ți vorbesc cu toată îndrăzneala. Dar ce să-ți
spun? Cum s-o spun? Că n-o să mă crezi!
Oftă iarăși. Prinse să-și facă o țigară, dar o lăsă la o parte, prea se
încurcase și nu știa ce să facă. Văduva ridică genele ei lungi,
înrourate și îl privi; dădu să-l întrebe, dar îi fu frică, dori să asculte,
dar se rușina.
— E o rușine, începu din nou Manoúsakas, dar nu îndur, am să-ți
mărturisesc cinstit tot adevărul și, pentru numele lui Dumnezeu, să
nu mi-o iei în nume de rău! Dacă spun minciuni, Dumnezeu s-
arunce trăsnetul să mă ardă! îndată ce-am intrat și te-am văzut cum
plângi, mi s-a înfipt un cuțit în inimă. Doamna mea, adevăr îți
grăiesc, m-am pierdut. Nu am văzut în lume niciodată asemenea
frumusețe! Am gânduri bune, nu te speria, nu te ridica să pleci, uite,
nu te ating, însă ascultă cuvântul pe care o să ți-l spun: bărbatul tău,
iertat fie, a murit, asta e. Nevasta mea, iertată fie, a murit, asta e. Am
rămas singuri-singurei pe lume, vino sub acoperișul meu.
Mica văduvă scoase un strigăt, se făcu ghem, se strânse într-un colț
și dinții îi clănțăneau; dârdâia de frig. Iar Manoúsakas se ridică, se
duse până la ușă, ca s-o lase pe femeie singură o clipă, să-și revină.
Își privi voinicii, care erau întinși în curte, își desfăcuseră traistele și
mâncau. Se uită dincolo de curte la ogoarele grase și la măslinii
roditori și la cele două-trei mori de vânt care se învârteau încet-încet
și scârțâiau.
— Aici o să prind rădăcini, murmură el cu hotărâre. Pământurile
astea sunt bune, roditoare, îmi plac. Bună e și văduva, grăsuță,
roditoare, o să facă copii robuști, îmi place. Aici o să prind rădăcini!
Pe soarele cel veșnic care este deasupra mea, nu, nu plec!
Când se întoarse s-o vadă pe văduva tinerică, o găsi cu bluza
încheiată, cu părul aranjat, își mușcase buzele să se înroșească. Și nu
aruncase măntăluța călduroasă de pe ea.
— Căpitane Manoúsakas, spuse jucându-și ochii alintător, să mă

418
ierți, nu fac cinste cuvintele pe care mi le-ai spus. Și chiar adevărat
să fie, e mare păcat. Sângele răposatului e cald încă pe pragul<
Manoúsakas oftă. Se duse și se întoarse încolo și-ncoace de două-trei
ori.
— De-aș avea o bucată de pâine și o înghițitură de vin, spuse în cele
din urmă schimbând vorba! Și de-ai vrea, doamna mea, să-mi coși
un nasture care atârnă să cadă de la minteanul meu.
Văduva nu vorbi. I se făcu milă de bărbat și se ridică. Găsi acul,
trecu ață prin el și căpitanul îngenunche dinaintea ei. Își șterse ochii
ca să vadă și începu să coasă nasturele. Și în timp ce cosea simțea
dinăuntrul minteanului inima lui Manoúsakas cum bate tare și cum
tremură, iar pe genunchiul ei, răsuflarea bărbătească, iute,
arzătoare.
Se rușină, îl cusu în grabă și se ridică, apoi deschise dulapul; a spus
minciuni, nu-i prădaseră totul turcii, scoase o față de masă țesută, o
întinse pe masă, albă ca neaua, și se lumină casa; apoi intră la vatră,
aprinse focul și se porni să gătească<
Iar Manoúsakas aprinse o țigară, luă un scaun și se așeză în prag, ca
stăpânul casei; privea afară, dar urechile lui erau ațintite în casă; o
auzea pe femeie cum se duce, cum vine, sprintenă, cum aprinde
focul, cum pregătește prânzul, cum iese afară, cum pune tacâmuri și
farfurii, cum așază masa< Auzea și inima lui se bucura; niciodată
n-a simțit atâta încântare, atâta foame, atâta răbdare. Știa de-acum,
era sigur: văduva asta tinerică, ispititoare, care acum îi gătește și cu
care o să șadă să mănânce împreună, după ce-o să treacă lunile cât
să-și jelească mortul, o să împartă cu el toată viața mâncarea și
patul.
Iată cum o luă Manoúsakas pe Hristini{ și se înrădăcină în sătucul
ei; se dovedi rodnică în copii, îi făcu doi câte doi prunci și curtea lui
se umplu; cu câteva zile în urmă venise și un nepot, primul său
nepot, și de bucurie se îmbătă, ridică un măgar pe umeri și îl duse,

419
la o oră depărtare, în geamia din satul mare, să se închine.
— Bine a făcut, murmură căpitanul Mihalis. La fel aș fi făcut și eu, la
fel și chiar mai rău. Dar mi-am dat cuvântul și trebuie să-l dojenesc,
chiar dacă e mai mare decât mine. Eu sunt căpitanul satului.
Se arătă de departe Petrokephalos, în coasta muntelui, iar jos, în
vâlcea, între pajiști, Sfântul Ioan, sătucul lui Hristini{. Dădu un
pinten puternic iepei, și ea recunoscu satul, necheză și începu să
alerge mâncând pământul.
Poarta lui Manoúsakas era deschisă; căpitanul Mihalis plecă capul,
trecu călare și se opri în curte:
— Frate Manoúsakas! strigă el.
Înăuntru se afla întreaga familie, în jurul mesei mari și joase, și
mâncau. Manoúsakas era rezemat de perete și-și agățase biciul
lângă el; în fața lui stătea cu picioarele încrucișate femeia, Hristini{,
veselă, mulțumită; se îngrășase puțin, i se lăsaseră sânii, fiindcă
alăptase copii, dar fața îi lucea încă, trandafir înflorit.
Manoúsakas auzi glasul fratelui său, sări ca ars și ieși în curte:
— Bine-ai venit, frate! spuse întinzând mâna lui mare. Masa e
întinsă, te iubește soacră-ta, descalecă.
— Mă grăbesc, făcu căpitanul Mihalis. Închide ușa, am de vorbit cu
tine.
— Aduci veste bună? Rea?
— Cum o iei. Închide ușa, îți spun.
Manoúsakas închise ușa dinăuntru, ca să nu audă fiii și fiicele, și se
apropie de fratele său.
— Ascultă ce-ți spun, frate Manoúsakas, dacă nu duci vinul, nu-l
mai bea.
Fața lui Manoúsakas se întunecă.
— De ce-mi spui asta?
— Iar măgarii, nu i-a făcut Dumnezeu ca să călărească oamenii, ci
oamenii să-i călărească pe ei. Ai înțeles?

420
— Am înțeles. S-a supărat fratele tău de cruce, Nourís-bei, și te-a
trimis să mă cerți. Te-ai supărat și dumneata, căpitane Mihalis?
— Nu m-am supărat și nu-mi spune mie cuvinte cu dus și-ntors, îmi
știi inima. Dar nu e spre folosul creștinilor, n-a venit încă timpul să
ridicăm steagul!
Manoúsakas se înfuriase:
— Când te îmbeți dumneata și cânți cântecul Moscovei și intri în
cafenelele turcești și iei beii și-i arunci pe acoperișuri, nu te gândești
la creștini? Și-mi vii acum în curte și-mi faci pe învățătorul?
Se aplecă, luă o piatră, o trânti de pământ și prinse frâul iepei.
— Ce ai de spus, Mihalis? Am dreptate? Nu-mi face mie pe Sfântul
Onufrie!
Căpitanul Mihalis tăcea. Ce să spună? Avea dreptate Manoúsakas;
când se îmbăta și el, nu ținea socoteală nici de Creta, nici de
creștinătate. La naiba cumințenia! încăleca pe iapa lui și toată lumea
i se părea mică, de nimic, o coajă de nucă, și se ducea încolo și-
ncoace călare și voia s-o facă fărâme cu potcoava iepei, să se ducă
dracului!
— Nu-mi răspunzi, zise peste puțin Manoúsakas, văzându-l pe
fratele său cum încruntă sprâncenele și cum privește spre munte.
Nu-mi răspunzi, dar ai grijă, știu eu ce-ți toarce mintea. Ia
hotărârea, ești viteaz și înțelegi, ia hotărârea, îți spun, asta e soarta
Cretei. Lasă-mă să mă răzbun și eu, iar apoi să se scufunde lumea!
La bairamul lor am să iau în spate un catâr și am să-l duc în geamie
să se închine, în tovărășie cu măgarii. Chiar de mă vor omorî.
— Nu-mi pasă c-o să te omoare, numai că o să se scufunde Creta.
— Măi, n-avea tu grijă, că nu se scufundă ea, nu te teme. Noi,
oamenii, ne scufundăm, nu ea, fiara nemuritoare.
Tăcu o clipă și oftă înciudat.
— Frate, spuse peste puțin, adevăr îți grăiesc, mă înăbuș aici, în
satul ăsta, nu-nțelegi? Tot timpul nu-nțeleg nici eu, dar când beau

421
vin mi se înseninează mintea, mi se aprinde inima, ca și a ta – nu
pot să intru în Constantinopol, să-l omor pe sultan, lasă-mă deci
aici, în sătucul meu, să mă fudulesc și eu, să-mi treacă supărarea.
Căpitanul Mihalis trase frâul și întoarse iapa spre poartă.
— Cântărește cuvântul pe care ți l-am spus, frate Manoúsakas, zise
el, cântărește-l bine, când o să rămâi singur, și fa ce te luminează
Dumnezeu. Ce e în folosul Cretei. Altceva nu am să-ți spun. Rămâi
sănătos!
— Descalecă să mănânci, nu te grăbi. Ce demon te gonește? Rămâi
în casa mea astă-seară, e mare, slavă Ție, Doamne, te încape. Să-ți
vezi și nepoții și pe Hristini{. Și pe primul meu nepot. O să-i pun
numele Leftheris38, ca să vadă libertatea.
— Salutările mele tuturor, mă grăbesc.
— Și n-o să te repezi tu în sat să-l vezi pe tata, că-i bătrân?
— Nu am timp, mă grăbesc, îți spun. Mâine dis-de-dimineață am
treabă. Rămâi sănătos!
— Încăpățânat mai ești, cap neînduplecat. Ce spui, aia faci, chiar de-
ar fi să piară lumea. Mergi cu bine!
Căpitanul Mihalis își aplecă trupul în șa, ieși pe poartă și se repezi
spre câmp. Era mulțumit; Manoúsakas i-a vorbit bine, bărbătește, i
s-a împotrivit cum se cuvine și, dacă căpitanului Mihalis nu i-ar fi
fost silă de purtările sentimentale, și-ar fi deschis brațele să-l
îmbrățișeze. Foc la tunuri! Ai dreptate, Manoúsakas, ține-o drept cu
credința ta, diavole, și ce-o fi să iasă!
Alerga fulger pe iapa lui, se întoarse în Megalo Kastro și inima îi
sălta de bucurie, pentru că și-a încercat iarăși neamul și l-a găsit pe
placul său.
Amiaza trecuse de-acum, soarele începuse să scapete spre apus.
Vecinele, de cum aflară că are să lipsească astăzi toată ziua

38 De la adj. deftheros - liber.

422
căpitanul Mihalis, se adunară în curtea lui cu lucrul de mână, cu
furcile de tors, cu buruienile lor să le curețe – kira Pinelopi,
Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis, Katinitsa Krasoghiorghena,
Mastrapadena, și toate aveau chef, în seara asta de sâmbătă;
săptămâna aceasta se sfârșea, mâine odihnă, mâncare bună, taifas
din belșug, să fie sănătos Dumnezeu că a făcut duminicile.
— Ai aflat, dragă Aretousa, veștile triste? începu pe un ton de
cântec Katinitsa. Ieri-noapte în mahalaua de-alături iarăși s-au auzit
strigăte și plânsete din casa lui Phourogatos. Iarăși îl bătea nevasta.
— Păcat de mustățile lui, cum de nu le are Dimitrós al meu! făcu
kira Pinelopi. Ia să le vezi, te-apucă groaza, așa răsucite cum le are
și cum stau în sus boite în negru.
— Nu fac schimb? Să-i dea nevestei lui mustățile și să-și pună el
fusta ei, spuse Mastrapadena, care toată noaptea-și ținea bărbatul
legat de piciorul patului.
Kira Hrisănthi râse:
— Alaltăieri, la miezul nopții, striga iarăși, ridica mahalaua în
picioare cu țipetele lui. Trecea frate-meu și l-a auzit, iar a doua zi l-a
întâlnit: „Bre frate Phourogatos, face el, de ce-o lași pe nevastă-ta să
te bată? Nu ridici mâna s-o faci plăcintă. Ne faci de batjocură pe toți
bărbații; nu ți-e rușine?” Iar el ce credeți că i-a răspuns? „Mi-e
rușine, căpitane Polyxinghis, mi-e rușine, dar îmi placeee!”
Vecinele izbucniră în râs. Rinió se ridică, aduse tratația, cafea,
dulceață, covrigei cu susan. Iar în timpul tratației, iată-ți-l că apare
în prag vecinul Aliag{s, cu ciorapul și andrelele lui și cu șalul verde,
pe care i-l dăruise Rinió, pe umeri. Spân, niciun fir de păr pe el,
curățel, strălucea cămașa lui uzată, cârpită în mii de locuri,
străluceau și piciorușele lui subțiri în niște saboți.
Kira Katerina îl întâmpină politicos:
— Bine ai venit, bre vecine Aliag{s, spuse ea. Poftește să iei o
cafeluță.

423
— Acum am băut, îți mulțumesc, răspunse Aliag{s, făcând câte o
temenea fiecărei vecine. Am muiat în ea și-un covrigei, am luat și-o
dulceață de vișine, să fii sănătoasă, căpităneasă dragă!
— Ei, nu face nimic, Aliag{s, lumina multă nu dăunează, ia să ne ții
companie! strigară într-un glas vecinele, care-i știau și mândria, și
sărăcia.
Nici cafea, nici covrig, nici dulceață, nimic nu avea sărmanul.
Răbdase de foame toată viața lui, altă grijă n-avea decât mâncarea;
vorbea numai despre mâncare și-i curgea saliva. Iar vecinele, ca să
facă haz, începură îndată taifasul lui drag.
— Și ce mâncare ai gătit la amiază, Aliag{s? întrebă prima Katinitsa,
tachinându-l, și trase cu ochiul către vecine. Ești pasionat,
Dumnezeu știe și asta, vei fi având și lapte de pasăre.
Aliag{s zâmbi mulțumit. Înghiți în sec, își legă cutia cu iglițe la
mijloc și începu bătrânelul cel înfometat să povestească cu nesaț ce
fraged a fost astăzi puiul, cum a găsit bame și l-a garnisit și ce salată
a născocit și cum l-a rumenit în cuptor< Vorbea, vorbea, înghițea în
sec și ofta.
Iar vecinele, ținându-și râsul, îl întrebau și-l dojeneau:
— Numai cărnuri și salate o să mănânci, Aliag{s? O să-ți strici
sănătatea. Să mănânci din când în când și niscai verdețuri, carnea
multă cică dăunează.
— O să-ți dau eu astă-seară o farfurie de verdețuri, vecine, spuse
Mastrapadena. Să vezi cum o să ți se răcorească mațele, că prea le-
ndeși cu carne și mirodenii și le faci cârnați!
— Și eu o să-ți dau puțină pâine de grâu, am copt astăzi, spuse kira
Katerina. Franzela albă pe care o mănânci o să-ți îngreuneze
stomacul.
— Și de caviar mult omul se scârbește, vecine, sări atunci și kira
Pinelopi. Să-ți dau eu o farfurioară de măsline strivite, să vezi, sunt
amare și deschid pofta.

424
Așa trăia mândrul bătrânel, cu asemenea milostenii făcute din inimă
cu dibăcie, înțelenit cum era în mahalaua grecească. La rândul lor,
așa își petreceau după-amiezile și vecinele. După ce, de-acum, îl
aranjară pe Aliag{s să mănânce și astă-seară, începură o lungă
discuție despre ogoare în timpul primăverii, despre bărbați, care
sunt desfrânați și cărora nu le place, oftă Mastrapadena, decât
carnea de furat, iar Katinitsa se plânse că bărbatul ei mănâncă mult
și sforăie și n-o lasă să doarmă<
În acest timp Moúrtzouphlos, necioplitul paracliser bondoc, urcat în
clopotnița bisericii Sfântul Mina, își făcuse palma pâlnie la ureche și
ascultase cu atenție orașul Megalo Kastro, care zumzăia ca un stup
de albine. Moúrtzouphlos deslușea strigătele sălbatice ale
coropcarilor care-și vesteau mărfurile, loviturile de ciocan din
fierării, bătrânii cerșetori care cântau întristător, bătând în porți,
câinii care lătrau, caii care nechezau, clopoțeii de la caprele și oile
care intrau, sâmbătă seara, în Megalo Kastro ca să fie tăiate.
Și dintr-odată, în timp ce asculta strigătele și vuietul, se mânie.
— Taci39, să vorbesc și eu! mormăi și apucă limbile de la cele trei
clopote care atârnau deasupra lui. De șaptezeci și cinci de ani vă tot
ascult, m-am săturat!
Rar dacă deschidea Moúrtzouphlos gura să vorbească. Ce să spună?
Ce avea el de spus spunea cu cele trei clopote ale lui; erau guri,
aveau limbi, strigau. În ascuns, fără să mărturisească nimănui taina,
le botezase și le dăduse nume: cel din mijloc, cel mai mare, era
„Sfântul Mina”, ocrotitorul și căpitanul orașului Megalo Kastro; în
dreapta lui era „Libertatea”, în stânga lui, „Moartea". Primul
izbucnea totdeauna, grav, căpitănesc, glasul Sfântului Mina; și
îndată, jucăușă, veselă, ca o apă răcoroasă, sărea Libertatea; iar
ultima venea, înceată, șchiopătând, Moartea. Aceste trei glasuri

39 Moúrtzouphlos se adresează orașului Megalo Kastro, cel plin de zarvă.

425
ieșeau din măruntaiele bătrânului paracliser, din măruntaiele
Cretei, vesteau fără teamă, deasupra caselor creștine și deasupra
mahalalelor turcești și a Porții pașei, năduful și dorința arzătoare a
raialei1.
Sufletul cu trei glasuri al lui Moúrtzouphlos, numai argint și bronz,
izbucnea triumfător și încuraja Megalo Kastro cel oropsit de turci.
La cele patru sărbători mari de peste an – Crăciunul, Pastele, a
Sfântului Mina la 11 noiembrie și, mai presus de toate, a Sfântului
Gheorghe, la care era sărbătorit regele grec4041< În mintea
împodobită cu lauri a lui Moúrtzouphlos intra Sfântul Gheorghe,
mergea prin Creta, călare pe un cal alb, cu fustanelă și vestă, cu
centură și pistoale de argint, și purta țaruhi42 cu panglici roșii. Iar
pe crupele calului său ducea o mică prințesă, Libertatea. El era
prințul Athenei și în fiecare an, la 23 aprilie, se oprea în Megalo
Kastro, și Moúrtzouphlos, agățat de cele trei clopote în dans, îl
vedea primul cum urcă de la port și-i spunea bun venit trăgând,
vrăjit, cele trei clopote, pe Sfântul Mina, Libertatea și Moartea.
Dar astă-seară Moúrtzouphlos nu avea chef deloc. Într-o zi la fel ca
asta, tot pe întâi aprilie, acum șaptezeci și cinci de ani – când au
trecut! –, se născuse el; și simți deodată, astă-seară pentru prima
dată, că a îmbătrânit și că o să moară fără să vadă eliberarea
Cretei< Vasăzică, în acea sfântă zi, altul va bate clopotele? Așa ceva
sufletul lui Moúrtzouphlos nu putea îndura< „Măi, chiar de mă va
fi luat dracul, eu în ziua aceea tot am s-alerg prin noroiul iadului și-
am să vin să mă agăț de clopote și-am să încep tărăboiul!”
O sudoare rece îi acoperi pielea aspră și încrețită a frunții; o s-apuce
oare ziua aceea? N-o s-o apuce? Îi tremurau mâinile și începu să

40 Adică dorința supușilor de a se elibera de sub stăpânirea turcească.

41 De Sfântul Gheorghe era sărbătorită și onomastica regelui George I al Greciei
(1836-1913).
42 Un fel de opinci; această încălțăminte făcea parte din portul tradițional grecesc.
426
bată, cu triste presimțiri astă-seară, clopotele pentru vecernie.
Și pe când vorbeau în curtea căpitanului Mihalis despre femei și
bărbați, iar Aliag{s deschidea gura să le spună grecoaicelor ce zice
și Mahomed, se auzi clopotul vecerniei; deodată toate femeile
împăturiră cusăturile, lăsară treburile, își făcură cruce și se ridicară
să meargă la casele lor. În fiecare casă sâmbătă seara aprindeau
focul să încălzească apă ca să se îmbăieze, iar slujnicuțele, desculțe,
îmbujorate, spălau pragurile, măturau curțile presărate cu pietriș și
udau garoafele de India.
— Iar bătrânele coborau de la iconostas cădelnița și tămâiau casa,
pomenind morții, cu ochii pe jumătate închiși, murmurând.
În clipa în care bătea primul dangăt de clopot, popa Manolis intra în
casă gâfâind. De dimineață umbla cu sfințirile de ziua întâi, se
ducea pe la fiecare casă și, după un rachiu, prăda de pe farfurie
tratațiile și le arunca claie peste grămadă în buzunarele adânci de la
anteriu, iar acum era ud leoarcă de nădușeală, dar cu chef.
— Ei, preoteasă! strigă el bătând din palme.
Veselă, trupeșă, știrbă, târându-și pantofii scâlciați, preoteasa alergă
din bucătărie. Trebuie să fi fost frumoasă și bine făcută în tinerețile
ei, și o mică aluniță ca un bob de piper pe care o avea în bărbie îl
zăpăcise la vremea aceea pe popă; dar acum alunița ajunsese o
excrescență de carne și se umpluse de păr; totuși, privirea preotesei
scânteia toată numai șiretlic și lăcomie; se uită la buzunarele pline
ochi ale popii.
— Bine-ai venit, bătrâne, zise ea. Să te golesc?
În mijlocul curții, părintele Manolis ridică mâinile lui păroase:
— Golește-mă, zise el. Adu ligheanul.
Preoteasa aduse un lighean mare de lut și începu să golească
buzunarele nesătule, care se întindeau, foarte largi, de la brâul popii
până la glezne.
Scotea, tot scotea preoteasa și îngrămădea în lighean tratațiile: rahat,

427
chiftele, castraveciori, fistic, curmale, plăcintă cu nucă, moșmoane,
năut, plăcintă cu urdă<
— Auzi-l pe blestematul de Moúrtzouphlos, m-a asurzit, fă repede,
preoteasă!
Ligheanul se umplu.
— Te-ai golit, bătrâne, spuse preoteasa îmbrățișând cu lăcomie
ligheanul de pe genunchii ei. La mai multe, cu sănătate.
Ușurat, popa porni cu pas mare și se duse spre biserică la vecernie.
În timpul acesta kira Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis, se întorsese
acasă, își aruncase pe umerii plinuți și încovoiați frumosul șal de
mătase brodat, aranjase într-un coșuleț două prescuri mici, o sticluță
de vin și una de ulei, și în clipa în care popa Manolis trecu, cu rasa
suflecată, în fugă, ea păși afară și porni, cu pas greu, spre biserică.
Foarte sprintenă și strălucitoare fusese în tinerețe, dar acum se
îngreunase, ochii i se încețoșaseră, iar din buza de sus, din bărbie și
din obraji îi răsăriseră fire lungi de păr măgăresc.
— Să-ți ajute Sfântul Mina, kira Hrys{nthi! o salută popa aruncând
o privire lacomă în coșuleț.
Dar kira Hrys{nthi gâfâia de multă grăsime, picioarele îi erau
umflate și greoaie, țepene și încheieturile, la cei șaptezeci și doi de
ani ai ei, și avea mintea în altă parte.
— Sfinte Mina, vorbea ea singură, încet, vezi, în fiecare sâmbătă
seara îți aduc prescura ta, vinișorul tău, uleiașul tău, fa-mi și tu
bucuria pe care de atâția ani ți-o cer: să mor înainte de fratele meu.
El este larg la mână și dacă trăiește o să-mi facă o înmormântare
frumoasă și o să-mi aducă chiar și sfeșnicele frumoase<
Sfeșnicele frumoase le aduseseră de curând, de la Constantinopol,
epitropii bisericii Sfântul Mina, strălucitoare, argintate, cu cristale
multicolore și cu panglici negre de mătase; le luau numai la
înmormântările bogate. Nemăritată, nesărutată, rău îmbătrânită,
kira Hrys{nthi nu avea acum altă cerere de la viață – doar o

428
înmormântare cu sfeșnicele frumoase. Când era încă tânără, îl ruga
pe Sfântul Mina să-i trimită un mire bun, frumos, gospodar, darnic;
apoi, după ce a văzut și a chibzuit bine, îl ruga pe Sfântul Mina să
ajute să meargă bine treburile fratelui ei, căpitanul Polyxinghis, care
atunci când nu era revoluție și rămânea fără ocupație deschidea o
prăvălie la Poarta Haniei și cumpăra de la țărani vin, ulei, stafide,
chitre, roșcove, iar apoi le revindea negustorilor cu ridicata, marilor
măgari, cum îi numea, și își umplea punga cu megidii și cu
napoleoni de aur.
— Ajută, Sfinte Mina, să meargă bine treburile fratelui meu, binele
pe care ți-l vreau eu, să nu-ți lipsească nici ție niciodată prescura,
lumânarea, vinul și uleiul – tot ce-i trebuie unui sfânt; să avem și noi
să mâncăm bine; mâncarea bună din belșug este, și ea, cică, precum
bărbatul, precum copiii, o mare mângâiere pentru om. Chiar dacă
Aliag{s spune: „Eu nu vreau să mă îngraș și să mă fac untură
pentru viermi<” Ei, sărmane Aliag{s, robul lui Dumnezeu postește
pentru că nu are ce să mănânce.
Urcă panta spre biserica Sfântul Mina, trecu de fântâna lui
Idomenéas și se opri.
— Ne e bine, slavă Ție, Doamne, murmură ea. Alții o duc și mai rău.
Toată viața ei și-o stricase pentru falnicul său frate; îl spăla, îl
cârpea, îl aranja, îi gătea și-l privea cu mândrie – ce voinicie, ce
boierie, era muieratic, ce-i drept, dar femeile sunt făcute pentru
bărbați, să-i fie de bine! Era una cu el, se născuseră în aceeași zi,
gemeni, dar ea a îmbătrânit de timpuriu, s-a îngrășat prea mult, nu-i
nimic, el să fie tânăr și sprinten, e același lucru, adică mă bucur și eu
împreună cu el, fac pe berbantul împreună cu el, umblu și eu
noaptea și mă bucur de lume, chiar dacă dorm singură-singurică.
Ori de câte ori se întoarce de la berbantlâcurile lui, la revărsatul
zorilor, kira Hrys{nthi sare bucuroasă din somn, îi scoate cizmele, îi
încălzește apă să se spele, îi face o cafeluță, foarte amară, să se

429
învioreze, și îndată ce se apropie de el îi miroase pe-ascuns, cu o
dorință înfocată, la mustață și la păr, miresmele grele pe care i le-au
lăsat femeile. Așa a putut și nefericita kira Hrys{nthi să se bucure pe
lumea asta de dragoste.
Dar acum, în ultima vreme, fiindcă a îmbătrânit prea mult și
picioarele i s-au umflat prea tare și au venit și sfeșnicele frumoase,
un singur lucru mai cerea de la Sfântul Mina și îi ducea, în fiecare
sâmbătă seara, ca să se pună bine cu el, darul; îi cerea i, i harul lui
să-i dea să moară înainte de fratele ei, ca acesta să-i. Ulucă sfeșnicele
frumoase.
Kira Hrys{nthi vorbea singură, dădea bună seara în dreapta și n
stânga, suia caldarâmul anevoie și înainta încet, oprindu-se la
fiecare colț, ca după un alai de înmormântare bogată, spre biserică.
La celălalt capăt al orașului Megalo Kastro, la Poarta Haniei, I ratele
ei, de cum auzi clopotul vecerniei, își făcu cruce peste pieptar și
jiletcă, în grabă, ca și cum ar fi cântat la mandolină, și sari sprinten
să-și închidă prăvălia.
Era un bărbat frumos, subțirel, cu privire jucăușă. Cu fața de
culoarea alunei, îmbrăcat întotdeauna ca un flăcău de douăzeci de
ani, cu pantaloni bufanți de postav, cu pieptar și jiletcă brodate, cu
un brâu lat de mătase și ghete de aba de care poartă fanfaronii,
creștini și turci, despicate pe la mijloc de sus până jos, ai șireturi
roșii petrecute, ca să se vadă în mers pulpa tare, bărbătească. Își legă
fesul pe cap, întinse voinicește ciucurele pe umărul stâng și porni la
drum, călcând din piatră-n piatră, sprinten, spre cel mai bun
bărbier, sior Paraskevăs; în fiecare sâmbătă seara mergea să se
bărbierească.
Căpitanul Polyxinghis înainta către frizerie și din când în e ând se
oprea să le spună bună seara prietenilor lui prăvăliași, zicea și câte-o
glumă, bea și câte un rachiu și pornea iarăși, cu fesul tot mai strâmb,
în pas ușor. Se bucura că-și simte trupul vânjos, că toate măruntaiele

430
lui lucrau ceas; se bucura că-și simțea și mintea fără griji. O dată i s-
a întâmplat să citească într-o cărțulie un cuvânt care-i făcuse mare
impresie: l-au întrebat, se zice, într-o zi pe Kanâris43 cum a putut să
facă atâtea fapte brave; iar amiralul a răspuns: „Pentru că
totdeauna, măi copii, îmi spuneam: (’onstandf, o să mori!” Din ziua
aceea căpitanul Polyxinghis își punea fesul pe-o ureche și, fie la
război, fie la petrecere, dădea năvală înainte, murmura
„Polyxinghis, o să mori!” și pornea mereu primul. Și pusese
meșterii, iar aceștia i-au făcut, din piatră și marmură, în cimitir, un
mormânt spațios, care era ca un baldachin subteran, cu galerie de
jur împrejur și pernuțe, cu o măsuță joasă în mijloc, cu un dulap
adânc în perete, unde se găseau totdeauna o sticlă plină și pahare de
rachiu. Pentru că, atunci când îi venea căpitanului Polyxinghis
cheful, umplea un coș cu gustări, lua doi-trei prieteni apropiați,
coborau în mormânt și începeau să bea încet și să vorbească despre
lupte, despre femei și despre moarte.
Căpitanul Polyxinghis mergea înainte și tâmplele i se înălțaseră ca
două aripi roșii; se întâmpla ca astă-seară să fie dulce asfințitul,
liniște, nu se mișca nicio frunză, trandafirul de aprilie mirosea
frumos prin curțile caselor și stropiseră caldarâmul, iar pământul
era înmiresmat. Și nu era de ajuns bucuria aceasta; ci peste puțin
timp sior Paraskevâs avea să-l săpunească, să-l bărbierească, să-l
stropească pe păr cu levănțică bună și-avea să iasă de nerecunoscut
din frizerie, un flăcău de douăzeci de ani, și s-o iă pe străduțele
strâmte, întunecate, ca să vadă ce-i mai fac cumetrii și drăguțele.
Oftă:
— Ei, dacă există Dumnezeu, să facă minunea! Acum o vreau! Sunt
în floarea tinereții, acum vreau minunea! În urmă cu câțiva ani eram
prea tânăr, nu aveam minte, cum să-nțeleg ce-nseamnă femeia și

43 Constantinos Kanâris (1793/1795-1877), amiral și politician grec care, in

tinerețe, a luptat pentru eliberarea Greciei de sub stăpânirea turcească.
431
vinul și războiul! Peste câțiva ani o să-mi pierd puterile, în plus,
cum o să mă mai bucur de lume fără dinți și fără șale? O să privesc
la femei și-o să spun ca vulpea din poveste despre struguri< Sfinte
Gheorghe, cred că dintre toți sfinții tu mă înțelegi mai bine. Te
admir totdeauna în icoane, călare pe cal, iar pe crupele lui ai și-o
femeie. Sfinte Gheorghe, tizule, ajută-mă și n-avea grijă, am să-mi
mișc și eu picioarele!
Spuse, își ridică fesul pe frunte și intră pe Strada Mare.
Strada Mare era unul din cele două drumuri principale din orașul
Megalo Kastro; pornea de la Poarta Haniei, din vest, și ducea la
Poarta Lazaretului, unde erau piața mare, cele Trei Arcade și
grădina pașei – un chioșc de lemn într-un pâlc de pomi prăfuiți,
unde, în fiecare vineri, cântau nizamii. Celălalt drum principal se
întretăia cu primul. Pornea de la Poarta Nouă, spre sud, și cobora
până la port; la răscruce era piața, inima orașului. Pe Strada Mare se
aflau cizmăriile, sticlăriile, prăvăliile negustorilor, cafenelele
grecești, spițeriile. Prăvăliile, fiind lipite una de alta, întrețineau
taifas subțire, proprietarii, calfele și ucenicii făceau glume, se
înghionteau, bârfeau și izbucneau în râsete, și vai de Efendina, dacă
trecea, sau de vreun cocoșat, ori sașiu, șchiop ori smintit. Cizmarii
băteau toți deodată în calapoadele lor, ucenicii fluierau și toți
aruncau cu coji de lămâi și tomate stricate.
În fiecare sâmbătă seara cheful se aprindea, iar astă-seară Strada
Mare vuia iarăși, clopotele vecerniei o răscoliseră; s-a sfârșit, slavă
Ție, Doamne, și săptămâna asta, ucenicii și băieții de prăvălie își
scoteau șorțurile și se aplecau, afară pe trotuar, la stăpânii lor,
turnându-le apă să se spele. Aceștia se spălau și se scuturau, își
răsuceau mustățile, scoteau scaunele afară să se așeze și își
comandau cafeluța lor mult dorită și narghileaua. Peste puțin avea
să apară din piață și arăpoaica Rouheni, un munte de carne neagră,
lucitoare, c-un șirag de pietre mari, albastre la gât, din acelea care se

432
pun la cai, și cu sânii care-i atârnau până la pântece. Râdea
totdeauna veselă, cu ochii jucăuși, dinții îi străluceau și ținea,
aranjată bine pe cap, o tavă de plăcintă cu susan. Iar de la fântâna
lui Idomenéas, iată-ți-l, avea să apară și Touloupanâs, mereu tăcut și
trist, cu câte o tavă în fiecare mână, pe una plăcintă cu spanac, pe
alta covrigi cu susan și scorțișoară. Aceasta nu mai era Strada Mare,
era o casă mare boierească, în care se aducea tratația.
Căpitanul Polyxinghis se opri o clipă și admiră strada grecească –
prăvălii încărcate, mărfuri din belșug, niciun turc, aerul neîmbâcsit,
creștinii glumeau și râdeau, clopotul bătea, rai este acesta, se gândi
el, nimic nu-i lipsește, doar steagul cu cruce, dar o să vină și el, o să
vină fără altul, noi, cretanii, o să-l aducem!
Zise și porni mai departe, spunând bună seara în dreapta și-n
stânga și înaintând spre frizerie.
Umbrele crescură, muezinul urcase acum în minaret să cheme
credincioșii pentru rugăciunea de seară; dar înainte de-a lua avânt
să-și înalțe glasul spre cer se opri o clipă, își aranjă saricul verde pe
care îl purta pe cap și se uită în jos, în jurul lui, la lume.
— Allah, Allah, murmură el, oricât bine ar face omul, nu ar putea
niciodată să răsplătească cei doi ochi pe care i i-ai dat să privească
lumea!
Se aplecă prin grilajul minaretului și se bucură văzând cum se
întinde jos, multicolor, zgomotos, Megalo Kastro, cu minaretele lui
albe, cu geamiile lui boltite, cu steagurile Profetului, cu grădini – și
oftă copleșit de multă încântare.
— Pe toate le are binecuvântatul Megalo Kastro, pe toate, pe toate!
Femei și voinici frumoși ca Nourís, încât, când îl văd că se repede
călare pe armăsarul său negru, parcă am iarăși douăzeci de ani<
Are și băieți albi, pufoși ca franzelele, care tărăgănează amaneaua la
apus prin cafenele, de ți se zăpăcește mintea – și nu știi unde să
mergi să slăvești pe Dumnezeu, la geamie sau la cafenele. Chiar și

433
duhoarea lui, pe Mahomed, îmi place; când intru pe Poarta
Lazaretului și răsuflu adânc și miros baliga pe care o leapădă
măgărușii noștri cretani, inima mi se face grădină, de-ai crede că e
îngrășată cu băligar< Iar eu nu dau duhoarea asta din Megalo
Kastro nici pe toate parfumurile din lume. De parcă mi-aș mirosi
subsuoara, pentru toți miroase urât, dar mie îmi place!
Spuse, răsuflă adânc, își puse mâinile la urechi și deodată glasul său
țâșni egal, limpede, ieșit din măruntaiele lui, plin de pasiune,
dragoste și poruncă. Ce dulceață era aceea și ce forță și cum întrecea
glasul acesta al muezinului toate clopotele lui Moúrtzouphlos! Urca
spre soare cu ciocul în sus, sfâșia cerul, striga pe Dumnezeu – și
dintr-odată cădea în Megalo Kastro ca o privighetoare; ai fi crezut
că L-a băut pe Dumnezeu întreg și s-a îmbătat.
La ceasul în care muezinul saluta cu rugăciune și îl pizmuia pe
Nourís-bei, acesta se întorcea posomorât de la conacul său, unde se
dusese să-și liniștească mintea; dar pe fața lui și pe gât și pe pieptul
dezgolit era întipărită rușinea și îl ardea. Calul său scosese spume
galbene și nu era nici el în apele lui astăzi, cădea surd în genunchi și
se poticnea. Marea se împurpurase, fierbea și se legăna fără să sufle
deloc vântul. Trecu râul Iophyros, viile scoseseră primele frunze,
migdalii înfloriseră deja, smochinii miroseau frumos.
— Nimic, nimic, mormăi Nourís-bei, nimic nu poate să mă mângâie.
Blestemate fie marea și pomii și soarele!
Îi apăru iarăși dinainte căpitanul Mihalis, cum desfăcuse cele două
degete în pahar, auzi iar cum trosnea sticla, iar Eminé atârna
deasupra lui, aprinsă de dorință.
— Ptiu mie! strigă el tare. De s-ar deschide pământul să mă înghită!
De vreme ce nu ești cel mai bun bărbat într-un ținut, de ce să-ți mai
dorești viața? Ducă-se dracului!
Îi tot venea în minte noaptea trecută, ce tristețe fusese aceea, ce beție
de rachiu, cum se îngrămădise pe prag beat criță, în vărsătură!

434
Totuși își amintea: acum îl luase somnul, și ce strigăt sălbatic fusese
acela, ce plânset! Dimineața, când a apărut harapul și-l spăla, visul
s-a făcut fum și s-a risipit, însă în inimă i-a rămas înfipt un cuțit.
Trecea acum pe lângă cimitirul turcesc, mormintele, pietrele
funerare drepte, cu litere încâlcite, cu saricurile de marmură
colorate, ca un popor de marmură, care se ridicase din pământuri și
se căznea să se dezlipească, să se repeadă afară din morminte, să se
întoarcă în Megalo Kastro.
Căută cu privirea să deslușească în colțul dinspre mare, între doi
chiparoși, mormântul tatălui său; dar îndată ce-l găsi tâmplele îi
trosniră; parcă se mișca saricul de marmură, parcă se lăsa pe spate,
cum obișnuia să-l poarte sângerosul Hanialăs când se mânia. Totul
se învârtea, ameți și calul se poticni și se îndreptă spre mormânt, iar
beiul se apucă de coama lui, să nu se prăbușească. Trăgea de frâu cu
turbare, iar mândrul armăsar se ridică în două picioare sforăind
furios; întâia oară s-a poticnit, întâia oară în atâția ani, semn rău!
Beiul scoase un strigăt, dădu să descalece ca să intre și să se închine
la mormântul tatălui său, dar se temu de mort. Deodată mintea i se
limpezi și își aminti foarte clar visul din noaptea t recută: tatăl său
stătea deasupra pernei lui, zdrențăros, plin tot de noroi, desculț; el,
care nu catadicsea să calce cu picioarele goale pe pământ! Ridicase
mâna scheletică, neagră ca tăciunele:
— De câți ani dau ocol conacului tău singuratic? îi strigă el. Din
1866, numără, sunt douăzeci și trei de ani! Aveam încredere că fiul
meu, singurul meu fiu, o să mă aibă zi și noapte în minte și-o să-și
ascută cuțitul să mă răzbune< Dau ocol acum conacului tău
singuratic, dar nu aud decât hohote de râs, buzukia și amanele. Și
pe mine mă lași să umblu pe ulicioare și pe câmpuri rușinat. Pentru
ce facem fii? Ca să ne răzbune. Iar tu nu te-ai rușinat, te-ai făcut
frate de cruce cu fratele ucigașului meu! Și i-o arăți descoperită, fără
văl, pe femeia ta. Să piei o dată, ghiaurule!

435
Cum auzi ocara grea, pe Nourís îl apucă mânia și dădu să strige:
„Ei, bătrâne, chiar o să mă stăpânești și din mormânt? Ajunge de-
acum!”, dar cuvintele se înghesuiră încurcându-se și-i înecară
gâtlejul. Dădu pinteni calului și, când soarele nu apusese încă, intră
prin Poarta Haniei și se repezi spre mahalalele grecești.
Căpitanul Mihalis intra în ceasul acela prin celălalt capăt al orașului
Megalo Kastro, prin Poarta Lazaretului. Își zorise iapa, căci cobora
soarele și se temea că nu va apuca deschisă poarta fortăreței. Desluși
de departe cum se ridică leproșii; toată ziua îngrămădiți în dreapta
și-n stânga porții fortăreței, în praf și în baligă, întindeau mâinile lor
ciunge și cerșeau; la apusul soarelui corvoada se sfârșea, se ridicau,
se rânduiau unul în urma altuia și porneau la drum spre Meskiniă,
satul leproșilor. În față mergea astă-seară perechea de curând
căsătorită, care se îmbrățișa ieri-noapte cu atâta dorință; nu se
întorceau să se privească unul pe altul, ci se grăbeau. Călătoreau toți
tăcuți, cu obrajii mâncați, fără nasuri, fără urechi, unii orbi, alții ai fi
zis că râdeau, pentru că nu aveau buze și li se vedeau dinții; alergau
toți grăbiți, de parcă era a Doua Venire, auziseră trâmbița îngerului,
săriseră din pământ și, din grabă, nu voiau să aștepte toate
trupurile.
Căpitanul Mihalis întoarse capul în altă parte. Îi era silă să vadă
boala. „Numai oamenii zdraveni trebuie să trăiască, se gândi el. La
ce folosesc ăstia?”

Dădu pinteni iepei și trecu prin poarta fortăreței, chiar în clipa în

care nizamii păzitori ai porții sunau din trâmbiță spre soarele care
apunea, iar steagul turcesc cobora.

436
 III
Grea a fost noaptea aceasta, neclintită, înăbușitor aerul, rău, i dormit
căpitanul Mihalis. Neliniștitoare a fost zăpușeala, în miuneric
frunzele crude ieșite de curând se închirceau cu trislețe. Castrioții și
castriotele deschideau ferestrele, ieșeau pe tei. Isc și își descheiau
cămășile să răsufle mai ușor. Câteva bătrâne .111 presimțit
nenorocirea, au ieșit și ședeau pe praguri, dar nu deschideau gura
să-și dezvăluie gândul; se temeau să nu le audă Ursitoarea orașului
Megalo Kastro – blestemată fie ea! – și să pună în faptă, cine știe,
ceea ce nu fusese hotărât încă bine-bine.
Așadar tot șușoteau între ele și se căzneau să schimbe mereu vorba,
să se liniștească, dar imediat discuția se întorcea la îngrijorarea lor
ascunsă, nemărturisită:
— Îți amintești și ultima dată. O frunză nu se clătina<
— Taci!
— Și nu auzi un vuiet sub picioare?
— Taci!
Și se încuiau iarăși înăuntru și așteptau, ca mângâiere, soarele să
apară.
Înfășurat într-un nor rar, arămiu, posomorât, încruntat, soaiele se
ridică din dosul munților Lasithi. Luară foc minaretele, se
împurpură marea, iar Moúrtzouphlos bătu iar cele trei clopote;
mahalalele grecești se foiră, prinseră să se deschidă porțile și să
apară îmbrăcați de duminică, bine spălați, cu cămăși scrobite,
gospodarii: bărbatul, nevasta, mai în urmă soacra și înainte,
rânduiți, copiii, băieții cu batistuța albă împăturită în mână, fetițele
cu panglicuța în chip de fundă în păr.
Mergeau să se închine voinicului căpitan cu tâmple cărunte, îl
orașului Megalo Kastro, Sfântul Mina, călărețul. Să-l asculte și pe
mitropolit, care astăzi va rosti o cuvântare, să ia și anafură din mâna
lui. Adică astăzi e duminică, negoț nu-i, prăvăliile sunt închise,
437
doarme o zi marele negustor Satana; așadar să asculte cuvântul lui
Dumnezeu, nu costă nimic, nu pierd nimic, iar mâine dis-de-
dimineață – iarăși metrul, cântarul, târguiala, și cum se mănâncă
unul pe altul! Șase zile ale diavolului, una a lui Dumnezeu, aprinde
lumânare ambilor ca să fii liniștit.
Biserica strălucea precum cerul, mirosea frumos a ceară și tămâie,
era călduță și vuia ca un stup de albine plin de îngeri, sfinți și
oameni. Nu-i încăpea pe toți creștinii, mulți stăteau în pronaos, alții,
în curtea dimprejurul ei. Mitropolitul, gras, uriaș la trup, cu barba
albă ca neaua, cu odăjdii aurite, cu mitra împărătească, stătea pe
tronul său, ca o fiară teribilă născută în cer, care a coborât pe
pământul acesta să-i cerceteze și să-i înfricoșeze pe oameni.
Popa Manolis se oprise la Ușile împărătești, schimbat la față,
îmbrăcat în aur, și cânta tremurat Evanghelia zilei, când Kaiambis
deschise poarta, să pornească și el cu nevasta lui la biserică.
Duminica trecută fusese cununia lor și, așa cum era obiceiul, azi,
după opt zile, îmbrăcați în ginere și mireasă, noua pereche trebuia
să meargă să se închine căpeteniei locului, Sfântul Mina, și să aducă
în dar o pâine mare, frământată cu scorțișoară, mastică și zahăr.
Căsuța lor era aproape de port, acolo unde începe mahalaua
ovreiască, pe străduțele strâmte și întortocheate pe care le bate
crivățul și le arde sărătura mării. Garouphaliă își luă bărbatul de
braț, se sprijini de el și înaintau încet, mândri, și salutau amândoi
din adâncul sufletului natura îmbrăcată în haină de sărbătoare.
Cum mai străluceau și miroseau drumurile împodobite cu mirt,
cum râdeau pietrele, cum se înveșmântase ca de nuntă pământul pe
neașteptate și câțiva ciulini din gardul unei grădini scoseseră flori
albe< Acesta să fie Megalo Kastro, cel oropsit de turci, acestea să fie
străduțele strâmte din mahalaua săracă și duhorile gunoaielor, și-
aceasta să fie marea Cretei, despre care se spune că e sălbatică și nu
iubește oamenii? Garouphaliă ridică pe-ascuns ochii plini de dorință

438
și-și privi bărbatul: „Doamne, ce tot îndrugă popii? Asta-i raiul, alt
rai, Doamne, să nu-mi dai!”
Ajunseseră acum în piață, coteau s-o ia spre biserică; Kaiambis se
întoarse, își privi nevasta și se tulbură; deodată i se păru că lumea se
scufundase și că nu mai rămânea în haos decât ființa asta de lângă
el, călduță, înmiresmată, înfășurată în cămășuțe frumos mirositoare,
cu combinezoane și fuste, cu nasturi și șiraguri de mărgele, a cărei
gură avea mireasma unei dulci călduri omenești< Era cam fără chef
de alaltăieri seară, primise înștiințarea să poftească la căpitanul
Mihalis, așadar aveau să treacă opt zile până să-și îmbrățișeze iarăși
nevasta, și i se aprinse sângele. Se opri în mijlocul pieței; ce-i pasă
lui, sălbaticul sfakiot, de Sfântul Mina și de obiceiurile locului? Și
pentru ce să-și risipească timpul prin biserici, în loc să se întoarcă
repede acasă – sunt căsătoriți de curând, Dumnezeu iartă< îi mai
rămânea puțin timp, fiara de căpitanul Mihalis va fi coborât deja în
pivniță și-l va fi așteptând – o strânse de braț pe femeia lui și îi făcu
cu ochiul.
— Nu ne întoarcem la căsuța noastră, bre femeie? face el și
răsuflarea i se tăiase de dorință aprinsă.
Femeia se îmbujoră și genele i se îngreunară.
— Cum poftești, Iannâkis dragă, murmură ea și lăsă ochii-n jos.
Luară drumul înapoi, ca și cum erau hăituiți; imediat trecură prin
piață, pe lângă Platan, pe lângă Poarta pașei, intrară pe străduțele
strâmte și ajunseră la port. Kaiambfs dădu una, deschise (toarta,
intrară, puseră zăvorul și săriră în pat.
În acest timp, de la revărsatul zorilor, căpitanul Mihalis coborâse în
pivniță și ședea. În dreapta lui, pe doi drugi groși, trei butoaie de
vin, în stânga lui încă două vase mari de pământ, unul cu ulei și
celălalt cu grâu. Deasupra capului, atârnate de grinzi, șiraguri,
smochine, rodii, gutui, pepeni galbeni de iarnă, precum canarii, cu
dungi verzi; pe perete, mănunchiuri de sovârv, salvie și măghiran

439
pentru ceaiuri. Pivnița mirosea a vin și a gutui; peste puțin aveau să
fie aduse găinile fierte, caracatițele și cârnații și mirosurile aveau să
se schimbe.
Ședea pe un scaun înalt și-și rezemase de perete capul greu, strâns
legat cu tulpanul negru. Își pironise ochii pe ușa din fața lui și nu
vedea nimic, nu se gândea la nimic, neclintit; numai din când în
când strângea cu mâna ca-ntr-un clește marginea mesei joase și
lemnul se îndoia.
Mintea îi era neclintită, grea, ca o fiară oarbă încremenită, dar inima
îi clocotea; viața i se supusese, nimic nu-i lipsea: era bărbat puternic,
bine însurat, gospodar, lumea ținea seama de el; fiul îi semăna, așa
că nu se temea de moarte; îndată ce va muri, fiul său îi va lua locul.
O aluniță pe care o avea la gât o avea și băiatul lui, sprâncenele lui
erau dese și țepoase ca ale sale, iar ochii ca ochii săi, mici, rotunzi și
negri ca mura. Atunci, ce naiba avea inima lui de mugea? Nu putea
să se bucure, să râdă, să rostească și el o glumă sau o vorbă bună, să
se mângâie. Totdeauna zăvorât în sine, posac și mohorât. Într-o
seară când venise să-și petreacă timpul în casa lor fratele nevestei
lui, Manol{kis cel bun la inimă, croitorul, și a spus ceva și a râs,
căpitanul Mihalis s-a încruntat, și bietul Manol{kis a înlemnit, ședea
ca pe jăratic de-acum, iar peste puțin s-a ridicat și a plecat. Atunci
căpitanul s-a întors spre fiul său:
— Nu i-ar fi rușine, a spus el cu dispreț, nu i-ar fi rușine. A râs!
„Când va fi eliberată Creta, se gândea el uneori, va fi eliberată și
inima mea. Când va fi eliberată Creta, voi râde și eu.” Și totuși, nu
după multă vreme, avusese un vis foarte vesel – se făcea că fusese
eliberată Creta, băteau clopotele, străzile erau așternute cu ramuri
de mirt și dafin, în port ancorase o corabie albă, iar prințul Athenei
sărea pe chei, se apleca și săruta pământul Cretei. Și el, căpitanul
Mihalis, stătea pe chei și ținea pe o tavă de argint cheile orașului
Megalo Kastro, să le predea prințului. Stătea acolo cu tava, vedea,

440
era eliberată Creta, era eliberată – dar inima lui nu se ușura. „Ce
naiba am! mormăi el furios. Ce naiba-mi lipsește? O să crăp!”
Sângele îi fierbea, fruntea i se umflă, ochii i se înroșiră. Urca, cobora,
se scufunda în el Creta. Nu era insulă, era o fiară care zăcea pe
întinsul mării; era Gorgona, sora lui Alexandru cel Mare, care bocea
și lovea tare și învolbura marea< Și pe când căpitanul Mihalis îi
asculta bocetul, mintea i se mută în alt loc, Creta își schimbă chipul;
un platan prindea rădăcini în el și creștea stufos, îi mânca
măruntaiele, iar de crengile lui atârnau ca niște clopote strămoși
bătrâni, desculți, vineții, și-și mușcau limba, și sufla un vânt
puternic< Și în timp ce căpitanul Mihalis întindea brațele să fi se
închine, toate dispărură, mintea i se goli și nu mai rămase decât un
felinar cu geamuri roșii și verzi, iar pe jos, Nourís și rachiul de
chitră și potârnichea friptă – și dintr-odată un râs cotcodăcit și două
sprâncene de cercheză.
Căpitanul Mihalis sări ca ars și lovi tare cu pumnul în perete, de se
clătină casa. Își pironi ochii în ușa joasă și, înfuriat, începu deodată
să înjure pentru că măscăricii întârziau.
În vreme ce căpitanul Mihalis lovea cu pumnul în perete, din cele
patru margini ale orașului Megalo Kastro porniseră deja măscăricii.
Primul, Ventuzos, cârciumarul, se sculă, dis-de-dimineață, își făcu
cruce, se opri în fața iconostasului cu candela neadormită și rugă pe
ocrotitoarea lui, pe Preasfânta Fecioară Ampeliotissa1, să-i dea
putere să reziste. Pornea la o luptă grea, opt zile avea să țină, dintr-o
duminică până-n cealaltă duminică, și opt nopți, și dacă nu-l ajuta
Preasfânta lui Fecioară era pierdut. Îl pusese, cu ani în urmă, pe
Nicodim călugărul să-i picteze o Preasfântă Fecioară nu cum o
făceau pictorii, mamă, doică, ci cum o văzuse el, chipurile, în vis: o
femeie precum culegătoarea de struguri în august, voinică, cu buze
groase, cu basma cretană albă pe cap și ținând în brațele ei, culcat,
un ciorchine mare, ca prunc. Călugărul s-a împotrivit la început,

441
asta, zicea el, nu se poate, cărțile sfinte nu scriu asta, este păcat;
trebuie să țină în brațele ei pe Hristos, nu un ciorchine de struguri.
Dar Ventuzos i-a dat pe deasupra o sticlă de rachiu și două ocale de
cod, și călugărul s-a îmbunat îndată, și-a făcut cruce, a luat
pensulele și a făcut-o pe Preasfânta Fecioară Staphylomâna4445.
Și-acum Ventuzos stă dinaintea ei desculț, în izmene, și se roagă:
— Stăpână Ampeliotissa, care ocrotești tavernele și pe cârciumari, te
las sănătoasă. Mă duc, cobor în pivnița căpitanului Mihalis, înțelegi
dumneata ce înseamnă asta, ajutor! Eu, știi bine, am dat parale, cod
și rachiu ca să te facă, ajută-mă dar! Ajută-mă să rezist să nu mă
îmbăt și să nu încep iarăși să vomit și să murdăresc pereții. Și
luminează, Fecioara mea, fiara asta neîmblânzită, pe căpitanul
Mihalis, să ne slobozească repede. Mult e opt zile și opt nopți,
Preasfântă Fecioară, mult e, aman!
Se spălă, se îmbrăcă, își luă cetera de la iconostas, ieși în curte, își
salută nevasta, pe Marousio, și pe cele două fete și le porunci să
vină la fiecare două zile să afle ce se întâmplă. Le lăsă parale pentru
toată săptămâna să cumpere de mâncare, îi spuse fetei mari, care
știa bine carte pentru că era învățătoare, să-i scrie ceva pe-o bucată
de hârtie, puse hârtia în buzunar, privi în jurul casei, ca și cum și-ar
fi luat adio de la ea, își făcu cruce și porni.
Trecu întâi pe la tavernă, scoase hârtia și o înfipse în ușă, s-o vadă
lumea: „Proprietarul este silit să lipsească timp de opt zile cu
treburi”. Apoi se liniști puțin și porni grăbit spre casa căpitanului
Mihalis; a întârziat, n-o să-i facă observație balaurul, dar o să-și
încrunte sprâncenele – și e de ajuns.
Trecând pe lângă casa fratelui său mai vârstnic, marele negustor,
iuți pasul.

44 Ocrotitoarea viței-de-vie și a podgoriilor. Termen format, în tradiția

populară, de la subst. to ampeli - vie, podgorie; în gr. v. be dmpelos, -ou - viță-de-vie.
45 In trad., Mama strugurilor.
442
— Să nu mă vadă, o să înțeleagă unde mă duc și iarăși o să am
ceartă cu el – să nu se-amestece în treburile altora măgarul ăsta
mare!
Își frecă nasul mare cât o vânătă, care în fiecare lună i se lungea tot
mai mult, mai să-i intre în gură.
— Să nu se amestece-n treburile altora, murmură el din nou, n-o să-
mi bage el mințile-n cap! Dar l-am aranjat și eu bine deunăzi. Nu
știu ce dracu’ pățisem, că mă împleticeam și mă loveam de ziduri, și
iată-ți-l pe gospodarul nostru cel zdravăn că iese din casa lui
boierească. Cum mă văzu lăsă capu-n jos. „Măi, Manolis,
blestematule, îmi face el, nu te-ai săturat încă să tot bei, să bei, să
bei?” M-am proptit și eu bine în zid și am deschis gurița: „Măi,
mare negustor, îi fac eu, nu te-ai săturat încă și dumneata tot să nu
bei, să nu bei, să nu bei?” Doi-trei care treceau atunci pe-acolo,
oameni vor fi fost sigur, se opriră și izbucniră în râs. Și măgarul cel
mare a plecat cu coada-ntre picioare!
Vorbea singur Ventuzos și mergea: – Voia lui Dumnezeu a fost,
pentru că m-am născut în Vinerea Mare și a fost și tatăl meu popă,
să mă fi făcut și eu popă, că mulți copii are cică dracul, poate într-o
zi chiar și episcop. Dar cum să mă înghesui cu la școală, cum să
intru eu în jug! De mic cântam la ceteră, de ascultau și pietrele și
horeau; unde era petrecere și bucurie, hop și eu la mijloc, mă lipeam
de ceată și nu mă mai dădeam dus, de-aia și cucuvelele alea de Fete
Necăjite m-au numit Ventuzos. Încet-încet m-am obișnuit și să le
trag la măsea, nu mai puteam să trăiesc fără mireasma vinului;
atunci am deschis și eu tavernă. Am comandat și-o Preasfântă
Fecioară a mea, care să mi se poI tivească, pe care nimeni altul în
creștinătate să n-o aibă, să o (hem să vină, să nu alerge ici și colo
pentru grijile altora și să mă lase pe mine în ceasul în care am
nevoie de ea. E numai a mea, și n-o împrumut nici unui încornorat.
Mi-a cerut-o anul trecut cel ce-și bate joc de Dumnezeu, căpitanul

443
Polyxinghis, să comande, zicea, și el una la fel. Dar eu cum să i-o
dau! „Tu dai iapa ta, căpitane Polyxinghis? îi fac eu. Nu. Ei, atunci
nici eu pe Preasfânta Fecioară a mea!”
Pe când vorbea singur și tot mergea, dintr-odată, într-un colț, în fața
fântânii lui Idomenéas, iată-ți-l că dă nas în nas cu Phourogatos și
Bertodóulos, care se îndreptau și ei gâfâind spre casa balaurului.
Atât de tare se grăbeau ei toți, că era cât pe-aci, ciocnindu-se, să se
spargă cetera lui Ventuzos, iar pălăria lui Bertodóulos să se
rostogolească jos.
— Măi, Ventuzos, făcu Phourogatos, ce te grăbești să intri în gura
leului? Stai să răsucim o țigară, să ne facem curaj.
Se așezară pe parapetul de marmură al fântânii și își scoaseră
tabacherele. Phourogatos trona la mijloc, uriaș, îngreunat de
bătrânețe, cu picioarele lui lungi, de care, când se ridica să joace,
sălta de bucurie pământul Cretei; dacă i-ar lipsi picioarele, nu i-ar
mai da niciun om bună ziua, căci cine-i dă bună ziua bărbatului pe
care-l bate nevasta? Avea sprâncene late și țepoase, drepte, și
semăna leit c-un motan grăbit. Se aplecă spre prietenul său
Bertodóulos cu duioșie, îi potrivi pe umeri pelerina, care i se
desfăcuse în ciocnire, și îi așeză pălăria tare de pâslă pe părul lung,
încărunțit.
Era un bătrânel curat, vesel, cu înfățișare subțire, nobilă, cu bărbie
ascuțită, rasă proaspăt și cu doi perciuni groși, presărați cu pomadă
neagră. Era primul bărbat în Megalo Kastro, poate și în toată Creta,
care nu s-a temut de Dumnezeu și nici de oameni și și-a ras mustața.
La început cretanii îl luară drept spân sadea și nu se supărară; dar
când aflară că o rădea se făcură foc: asta, ziceau ei, nu se face, strică
rânduiala lumii, încurcă femeile cu bărbații – și unii aruncau cu
pietre și cu coji de lămâi în el, iar alții, cei mai mintoși, nu-i mai
dădeau bună ziua.
— Asemenea mascarade nu îngăduie cretanii! i-o trânti în față într-o

444
zi Barbai{nnis, răsucindu-și mustățile. Aici, în Creta, măi
Bertodóulos, sunt două feluri de oameni, nu trei. Bărbați sau femei.
Pe ăia și bărbat, și femeie nu-i îngăduim.
Și într-o duminică, la beție, în timp ce Bertodóulos trecea pe la Trei
Arcade cu chitara lui, mândru, cu pas ușor, Phourogatos îl înșfacă și
voia, de față cu toată lumea, să-i dea jos pantalonii, să vadă, zicea el,
dacă este Bertodóulos sau Bertodoulina, să se liniștească; dar
interveniră câțiva inși treziți din beție, iar Phourogatos se căi, îl
apucă plânsul, îl luă pe Bertodóulos în brațe și îl strângea, îl
dezmierda și-l săruta, iar acesta strigă:
— O să crăp, boierule, lasă-mă!
Și dădea din picioare și țipa. Iar de atunci, cei doi se legară prieteni
nedespărțiți.
Norocul lui că nu era cretan, norocul lui că era din Zâkynthos,
conte, zicea, și nu-și mai amintea nici el cum picase în Megalo
Kastro, în mijlocul unor oameni sălbatici, și le făcea pe învățătorul,
să-i învețe, zicea el, chitara. Și nu-l chema Bertodóulos, îl chema
conte de Mantzavino, dar pentru că tremura de frig și iarna, și vara
și ieșea afară înfășurat mereu într-o pelerină largă, înverzită, și
fiindcă era zgribulit și crăcănat și vorbea ciudat și spunea glume și
mai era și fricos, cretanii l-au botezat Bertodóulos46 – țși i s-a
potrivit.
Dar cu fiecare an lecțiile se împuținau – ce să facă cu chitara
castrioții? Și vocile lor de măgari nu se potriveau cu canțonetele
zakynthiene – iar sărmanul Bertodóulos murea de foame, umbla
prin cafenele, istorisea cu mult har despre viața sa, despre măre-
iile trecute, despre prințese și cântările în grup și prăjiturile cu
migdale din Zâkynthos, își lua chitara pe genunchi și cânta încet
vreo melodie veche, iar cafegiul era darnic și-l trata c-o cafeluță și

46 în gr. bertodoulos - viclean și descurcăreț.

445
un pesmet, uneori c-o bucățică de rahat, alteori c-o dulceață și tin
pahar de apă și astfel contele își amăgea foamea. Uneori cerea
îngăduința să înfășoare bucățica de rahat într-o hârtie curată și-l lua
cu el, căci se încurcase cu bătrâna proprietăreasă a asei, o văduvă
urâtă, și nu-l lăsa inima să mănânce și să se lângă pe buze de unul
singur, mai ales că sărmana de ea se-nnebunea după lucum, pentru
că n-avea nevoie de dinți ca să-l mestece.
„Bun e ăsta pentru pivniță”, se gândi într-o zi căpitanul Mihalis,
care îl ascultase cum broda adevăruri și minciuni în cafeneaua lui
Trialonis.
În ziua aceea vorbea despre Zâkynthos, floarea Levantului, unde
piciorul turcului n-a călcat niciodată, unde, se zice, s-a născut acel
„Te cunosc după tăișul<”47. Îi strigă:
— Ascultă ce-ți spun, kir Bertodóulos. Te-ai născut boier, e o rușine
pentru un oraș ca Megalo Kastro să nu poată să te hrănească. Așa că
eu am să-ți asigur un venit lunar, să nu suferi. Dar în schimb ai să
vii ori de câte ori am să te chem în pivnița mea.
— Cu bucurie, boierule, răspunse contele și i se înclină cu pălăria
până la pământ. Servul tău, preavesdte căpitan Mihalis!
Phourogatos îl înfașă ca pe prunc pe bătrânel, iar el se hlizi
mulțumit, de parcă l-ar fi gâdilat.
— Fă-ți curaj, Bertodóulos, spuse Ventuzos. În mare furtună intrăm,
aprigă< în pivnița asta s-a născut „Te cunosc după tăișul”.
— Nu-ți face griji, sior Ventuzos, mi-am luat măsuri, de bine, de
rău. Poftim! spuse cu mândrie și scoase de sub pelerină o bocceluță
pe care o ținea la subsuoară.

47 Primul vers din imnul național al Greciei, compus în 1823 de Dio- nysios
Solomos, născut în Zâkynthos în 1798 și mort în 1857 în Kerkyra. Poezia sa Ymnos
eis tin Elejiherian — Imn Libertății, transpusă pe muzică de N. Mântzaros, devine în
1865 imnul național al Greciei. Primele două versuri: „Te cunosc după tăișul /
Spadei tale în avânt...44
446
— Ce ai acolo, sior Bertodóulos? întrebă Ventuzos pipăind
bocceluța.
— Hainele mele, să mă schimb, răspunse bătrânelul cel îngrijit și
roși.
— Ei, ajunge de-acum, făcu Phourogatos, aruncând mucul de țigară.
Ne-am tras răsuflarea, să mergem, băieți, jos în Labirint. Să mergem
și să ne-ajute Dumnezeu!
Se prinseră de mâini, Bertodóulos la mijloc, și porniră spre poarta
căpitanului Mihalis.
Cei trei înaintau cu bărbăție, dar aproape de biserica Sfântul Mina,
în fața geamiei Sfânta Ecaterina, ultimul invitat, Efendina, se căznea,
dar tot nu reușea să treacă de pe un trotuar pe celălalt și să intre în
mahalaua căpitanului Mihalis.
Era de vârstă mijlocie, cu bărbiță bălaie, tunsă scurt, cu ochi
spălăciți, bulbucați și năuciți, capul înfășurat de mai multe ori c-un
saric lat, alb ca neaua – era giulgiul său și îl purtase toată viața pe
cap, gata în orice clipă să se-nfășoare în el și să intre în Rai. Se
dusese, cu ani în urmă, la Mekka, și din acele sfinte zile, greu de
suportat din pricina arșiței, setei, duhorii, nebuniei divine, se
zdruncinase la cap. Mintea i se umpluse de flăcări și spaime. Se
întorsese în Megalo Kastro și se făcuse hogea la geamie, unde fusese
îngropat un strămoș al său. Într-o vreme veneau câțiva copii de
turci să-i învețe carte, și când îi bătea el, când îl băteau ei, până ce
într-o zi Braimaki, nepotul lui Nourís-bei, i-a spart capul, și școala a
luat sfârșit.
Moscheea era alături de biserica Sfântul Mina, cu o curte lungă și
spațioasă, așternută cu iarbă; în fund, trei cămăruțe dărăpănate, iar
în mijlocul curții, mormântul sfântului – un sicriu de lemn cu o
placă de marmură dreaptă având un saric verde în vârf și litere de
aur spălăcite de ploi și de soare. În jurul sicriului, bănci lungi și
scăunele unde ședeau credincioșii în fiecare vineri, îl priveau pe

447
sfânt și tăifâsuiau, își fumau ciubucul, beau cafele pe care le fierbea
mama lui Efendina, Hamide-mula, descântătoarea; saricul era scobit
pe dinăuntru și credincioșii îi aruncau bănuți de metal și mici
ofrande, ca să-i ajute sfântul în treburile lor, în lumea asta și în
cealaltă. Ei nu cereau, precum creștinii, multe lucruri: doar mâncare
bună, femei bune, inimă bună, și în lumea asta, și în cealaltă. Atât, și
aruncau ofrande sfântului ca să mijlocească pentru ei.
În fiecare dimineață, la ceasul în care ieșea soarele, Efendina ședea
cu picioarele îndoite sub el în curte, alături de strămoșul său, pe
pământ, iar pe genunchi avea un Coran mare, se clătina în față și-n
spate, până când îl apuca amețeala, și tot citea psalmodiind și
plângea; și uneori, când era frig, sărea în sus, întindea brațele,
înclina capul pe un umăr și dansa ca dervișii, fluiera, scuipa, bătea
din picioare și se încălzea. La amiază, când îl strângea foamea, își
lua avânt și alerga ca scos din minți de la un capăt la altul al curții,
se smiorcăia și sufla ca un burduf, ud leoarcă de nădușeală, și nu
purta decât saricul și niște izmene din pânză de sac. Treceau vecinii,
îl priveau prin grilajul ferestruicii de la drum și unii râdeau, alții se
înduioșau și-i strigau: „Pentru numele lui Dumnezeu, Efendina, ce-
ai pățit, cine te-a pus pe fugă?” „înalț văpăi, vecine, răspundea el
fără să se oprească, înalț văpăi!”
Când scăpa de bătrâna lui mamă și ieșea afară, copiii de greci îl
fugăreau și aruncau cu pietre după el, iar el alerga speriat și se
căznea să treacă de pe un trotuar pe celălalt, dar nu putea. Drumul
îi părea un râu, se repezea să-l treacă, dar i se tăiau puterile și se i
răgea înapoi îngrozindu-se, pentru că nu știa să înoate. Ori de câte
ori căpitanul Mihalis se punea pe petrecere, îl chema pe Efendina, să
aibă, desigur, și un măscărici turc; iar Efendina primea cu teamă și
dorință arzătoare înștiințarea, număra lunile din când în când, tot
așteptând să treacă mai repede și să vină iarăși Haritos la moschee,
să-i șoptească pe-ascuns la ureche: „Salutări de la unchiul meu,

448
căpitanul Mihalis, și să poftești, zice, în pivniță.
Tot timpul poftea la carne de porc, pâine albă, cârnați și vin. 1) ar
vin Profetul nu-l lăsa să bea; carne de porc nu-l lăsa să mănânce;
femeie iarăși nu voia să vadă-n ochi, îl apuca tremuratul, și într-o zi
când l-a atins o benghaziană și s-a prefăcut că-l urmărea, el s-a
rostogolit pe jos și scotea spume. Doar o bucurie îi mai rămăsese, o
bucurie păcătoasă, dar foarte îmbietoare – să-l cheme la fiecare șase
luni căpitanul Mihalis și să-l pună să bea vin, să mănânce friptură
de porc, să-și umple pântecele, cât pentru încă șase luni.
— Fă-mă să-ți știu de frică, pe credința mea, căpitane Mihalis! îi
zicea el. Pune-mi cuțitul la gât: „ia de mănâncă porc!”, strigă-mi, „ia
de bea vin, altfel o să te înjunghii!”. Silește-mă, căpitane Mihalis, ca
să nu fac păcat de bunăvoie.
Mânca așadar și bea, și rostea toate înjurăturile pe care le adunase
șase luni în gâtlej și pe care Profetul nu-l lăsa să le scoată. Și dădea
la iveală apoi tot ce știa despre „Vecinul1” său – așa îl numea el pe
Sfântul Mina. Un zid îi despărțea, și-l auzea ieșind toată noaptea
călare din biserica lui, și pe Efendina îl apuca groaza, se vâra sub
plapumă, iar dimineața fura uleiul din candela strămoșului său și
umplea într-ascuns candela Sfântului Mina.
Opt și cu opt, șaisprezece zile pe an, Efendina mănâncă și bea și
înjură în pivnița căpitanului Mihalis, ca un bărbat adevărat, mintea
îi merge ceas, nu mai înalță văpăi și e-n stare să treacă de pe un
trotuar pe celălalt fără frică. Dar zilele bune se duc ca fulgerul, se
duce și nefericitul Efendina din pivniță, și începe iarăși sfințenia și
mucenicia.
Toată noaptea nu a putut să doarmă de bucurie; în zorii încețoșați
se ridică, străbătu curtea desculț, deschise încet poarta, să nu-l audă
mama lui, și se repezi afară. O porni pe lângă zidurile bisericii
Sfântul Mina, trecu pe lângă școala grecească și ajunse la geamia
Sfânta Ecaterina. Se opri. O sudoare rece îl scaldă peste tot, acum

449
trebuia să treacă pe trotuarul din față ca s-o ia spre casa căpitanului
Mihalis. Întinse piciorul, dar îndată îl trase înapoi și începu să
tremure; acesta din fața lui nu era drum, era un râu adânc, care
rostogolea pietre și lemne și curgea înspumat printre cele două
trotuare.
Efendina se rezemă de zid, își șterse sudoarea și privi în sus și-n jos
drumul.
— Oare nu trece nimeni, n-o să treacă nimeni, turc sau creștin, sau
ovrei, să-i fie milă de mine?
Cu limba scoasă, gâfâind, Efendina aștepta. Vizavi, pe celălalt
trotuar, vinul, friptura de porc, cârnații; suflete drag, ia-ți, băiete,
curaj, fa un salt și treci!
Își luă iarăși avânt, dar cum se apleca și vedea drumul se trăgea
înapoi și se lipea iarăși de zid.
Deasupra lui minaretul geamiei Sfânta Ecaterina strălucea alb ca
zăpada, soarele cuprinsese acoperișurile și cuptorul lui
Touloupanâs scotea fum; în casa din față o găină făcuse oul și
cotcodăcea. Din biserica Sfântul Mina se auzeau dulci, adormitoare
psalmodii.
— Măi, chiar n-o să treacă niciun creștin să se ducă la bisei ică, să i
se facă milă și de mine? Chiar n-o să treacă? A rămas pustie lumea?
Ce-nseamnă pustiul ăsta? Sunt pierdut!
Deodată îl cuprinse groaza, nu vedea pe nimeni și se puse pe M i
igat:
— Ei, creștini, ajutor!
Poarta din față se deschise; bogată poartă, cu grilaj greu de bronz;
apăru kir Harilaos Liondarăkis, zaraful cel zgârcit. Un pitic cu
fundul ca un ghem, înalt de un cot, cu barbă și mustață.. Ilbatice, cu
degete scurte, păroase, cu pantofi cu trei rânduri de pingele, cu un
paltonaș cafeniu, iar în mână ținea un baston cu mâner de argint
care înfățișa un cap de leu. Era, adică, dintr-un mare neam venețian,

450
care s-a grecizat, kir Harilaos Liondarăkis; iar pe flamura lor erau
pictați străbunii și pe turnul lor, încrustat un leu.
Ieșea să meargă la biserică; când îl văzu pe Efendina, începu sa râdă
cu răutate; se bucura să vadă nebuni, leproși, orbi, săraci, nefericiți;
așa se mângâia și el de statura lui.
— Efendina! îi strigă el. Curaj, sărmanule, fa un salt!
— Nu crezi în Dumnezeu, kir Harilaos? strigă nefericitul. Apropie-
te, pe cerul care stă deasupra noastră, și dă-mi mâna, ajută-mă să
trec. Vreau să mă duc la căpitanul Mihalis și nu pot.
O slujnică cu buze pline, cu fața neagră, posomorâtă apăru în
poartă; kir Harilaos o dorea cu foc, și noaptea punea un scăunel,
urca în iatacul ei și se chinuia să facă ce fac bărbații; iar ea se amuza,
îl lăsa și izbucnea în râs. „Să sorbi, stăpâne, un ou pe /i în fiecare
dimineață pe nemâncate, îl sfătui ea într-o noapte. Soarbe-l și
Dumnezeu să-ți ajute!” înecatul se prinde până și de părul lui, așa
că piticania începu să soarbă în fiecare dimineață un ou ca să se
întărească!
— Stăpâne, ai uitat să-ți sorbi oul. Acum l-a făcut găina, spuse
lemeia cea isteață și-i trânti în mână oul.
Kir Harilaos Liondarăkis scoase bricegașul, găuri oul într-un capăt,
îl găuri și în celălalt, își aplecă pe spate gâtul scurt și gros și îl sorbi.
— Ajutor, kir Harilaos, dacă crezi în Dumnezeu! strigă din nou
Efendina.
Piticania râse:
— O să mănânci iarăși carne de porc, amărâtule! O să te spurci, nu
te duce!
— Măi, nu crezi în Dumnezeu? întinde-mi mâna, trece-mă!
— O să bei și vin, Efendina, și-o să te spurci! continuă piticania
jucându-se cu bastonul.
— Măi, și dracul de mă ia, eu tot o să mă duc! Altă bucurie pe lumea
asta nu am și eu, sărmanul de mine. Mare răsplată o să-ți agonisești,

451
întinde-mi bastonul, kir Harilaos, ca să mă prind.
Dumnezeu se milostivi de Efendina și apăru deodată din colț un
bătrânel spân cu saboți; va fi venit de la Grădini, căci avea în mână
un coșuleț cu buruieni.
— Aliag{s, strigă el, Aliag{s, dumneata ești un om bun, musulman
credincios, sunt ape multe înaintea mea, focuri multe, trece-mă!
Fără să scoată o vorbă, bătrânelul bun la inimă îl luă pe Efendina de
mână, îl trecu încet, cu grijă, îl lăsă pe trotuarul de vizavi și se
întoarse să-i vorbească, dar se răzgândi. Ce să-i spună? Așa că își
strânse coșulețul la subsuoară și se depărtă. „Ce să-i spun? se gândi
el. Milostiv este Allah, milostiv și atotputernic; poate să prefacă, la
noi în gură, carnea de porc în carne de oaie și vinul în apă. El face ce
vrea. Mănâncă și bea, măi, Efendina, și pune-ți nădejdea în
Dumnezeu.”
Când Efendina ajunse gâfâind la casa căpitanului Mihalis, toți
invitații coborâseră deja în peștera leului. Haritos se tot ducea și
venea din bucătărie în pivniță și căra gustările. Nările lui Efendina
fremătară pofticioase, sub pământ se auzi cum ciocnesc paharele,
mirosea a cârnați, iar Efendina se sprijini de stâlpul porții să nu
leșine. În clipa aceea auzi înlăuntrul său, sălbatic, glasul Profetului:
„Vrei să-ți vinzi sufletul, măi, Efendina Baligă – așa îl numea
totdeauna Profetul, vrei să-ți vinzi sufletul pentru o îmbucătură de
friptură de porc? Amintește-ți de Mekka, de vuietul, de pustiul, de
cămilele, de tămâia, de piatra neagră pe care am călcat și m-am
urcat la cer< Amintește-ți de strămoșul tău care s-a rugat șapte zile
și șapte nopți în minaret, fără pâine, fără apă, postitor întru toate; și
toți câinii din Megalo Kastro se speriaseră și urlau împreună cu el;
iar acum, să-l vezi, șade într-o peșteră adâncă de pilaf.
) e dinaintea lui trece un râu de lapte și pe fiecare genunchi îi șade i.
Tic o fată preafeciorelnică și un băiat preafeciorelnic, și îi schimbi<
Te tragi din neam de sfinți, nu uita asta! Efendina Baligă, în i t asul

452
acesta intri în iad, dar poarta e încă deschisă, pleacă!”
Bietul Efendina asculta cu groază glasul lui Mahomed și se uita ba
către poartă, ba către ușița pivniței de unde urca mirosul tic cârnați.
Și, pe când gândul lui bătea acum când într-o parte, când în cealaltă,
kira Katerina apăru în curte și-l văzu:
— Aici ești încă, Efendina? zise ea. Coboară repede, ca să nu-ți
găsești beleaua.
— Au coborât gustările, kira Katerina?
— Au coborât, hai repede!
„E voia lui Dumnezeu, murmură Efendina. Dumnezeu mi-a uimis-o
pe kira Katerina, nu pot să mă-mpotrivesc, e mare pătat. Cu
Dumnezeu o să mă pun eu? Allah, Allah, numai un hatâr îți cer:
lasă-mă să fac toate păcatele, să mă bucur și eu, sărmanul, de lumea
de sus, iar apoi, cu o jumătate de oră înainte să mor, dă-mi timp să
mă pocăiesc! O jumătate de oră nu ajunge? Ajunge. Atâta îți cer.”
Făcu un salt, împinse ușița și intră.
Pe un scaun înalt, în fața ușii, ședea în fum de țigară, grav,
posomorât, cu sprâncenele încruntate, cu gârbaciul atârnat de un
cui deasupra capului, căpitanul Mihalis. În dreapta și-n stânga, pe
două bănci lungi, cei patru invitați; de o parte Ventuzos și
Kaiambis, de cealaltă Phourogatos și Bertodóulos. Pe o masă înaltă
scoteau aburi gustările și roșu-negru ca sângele scânteia vinul în
cupe mari.
Ventuzos își înfipsese drept cetera pe genunchi, își lipise o ureche
de ea, învârtea de cheițe și o acorda; Bertodóulos, înfășurat în
pelerina sa, sub acoperirea lui Phourogatos, molfăia de /. Or,
înfrigurat, dar fericit; iar Kaiambis, tăcut, mânca și bea, dar inima și
gândul îi erau la nevastă-sa.
Căpitanul Mihalis își turna, bea, apoi își umplea din nou cupa, dar
vinul nu-i aducea nicio bucurie, îl scârbea; de fiecare dată când
ducea cupa la gură, buzele i se întorceau și nu voiau, dar răsturna

453
cu sila vinul în măruntaie, ca să înece demonii în el. Nici femeia, nici
războiul, nici Dumnezeu nu-i potolea; demonii lui se temeau numai
de vin, și dă-i și bea, ori de câte ori îi simțea că i se urcă la cap.
Glasuri sălbatice erau demonii aceștia, cele mai multe nu erau
glasuri omenești, ci ai fi crezut că sunt fiare și mugeau în el, iar din
când în când obloanele se deschideau și dădeau buzna cei mai
îndepărtați strămoși – tigrul, lupul, mistrețul și, în urma lor,
străbunii aceia păroși din peșterile muntelui Psilorxtis.
Dar acum, prima oară, un demon nou se ivi brusc în el; acesta nu
mugea, nu amenința, nu râdea; răsuflările lui nu duhneau, ci
miroseau a mosc. Pentru prima dată căpitanul Mihalis se
înspăimântă; și dă-i, își tot umplea cupa și tot bea<
Cum se deschise ușa și apăru Efendina, înălță capul. Efendina își
freca mâinile năucit și clătina piciorul întins, dar nu îndrăznea să
calce pe treaptă să coboare și cuvintele i se încurcau, voia să spună:
„Bine v-am găsit, căpitani”, dar nu putea, behăia.
Căpitanul Mihalis întinse mâna și-i arătă un scaun scund în fața lui.
— Așază-te!
— Ce vrei să cânt, căpitane Mihalis? făcu Ventuzos, fără să-și
dezlipească urechea de pe ceteră.
Phourogatos se ridicase deja și dădea la o parte scaunele, să facă loc.
Se grăbeau. Iar lui tălpile îi luaseră foc și îl furnicau. La alții vinul se
preface în cântec sau în glume sau în plânset sau în beție
îndelungată; la matahala asta lungană, Phourogatos, vinul se făcea
dans. Bea, dansa și se trezea; nu se trezea, ci beția îi preschimba
ființa, se prefăcea într-o dorință îndrăzneață și zadarnică de a-i da
trupului aripi, de a-l face să învingă legile neclintite și de a se răsuci
veșnic în văzduh. Dar nu putea; Phourogatos cădea din nou pe
pământ și începea iarăși să bea ca să prindă avânt.
Căpitanul Mihalis își întoarse încet ochii și îi măsură unul câte unul
pe cei cinci tovarăși. Nici cântecul, nici dansul și nici cetera nu

454
puteau astăzi să-i ușureze inima. Ochii i se opriră pe Efendina.
— Stăpâne! strigă acesta înspăimântat. Nu-mi cere să fac tumbe și să
încep să-l în jur pe Profet. Întâi amenință-mă, pune-mă să mănânc și
să beau cu sila, ca să-mi fac curaj!
Dar Bertodóulos, care mâncase și băuse și prinsese puteri, își
învinse frica:
— Preavestite căpitan Mihalis, începu cu glasul lui tărăgănat și
melodios, să vă istorisesc eu, ca să vă treacă timpul, o poveste veche
și faimoasă din Veneția? Am văzut-o cu ochii mei jucată pe o scenă,
și de-atunci inima mea nu mai are liniște. De câte i n i n-am uitat
amărăciunile vieții mele pentru că purtam în minte pe prințesa
Desdemona, ucisă pe nedrept!
— Pe cine? făcu căpitanul Mihalis și-și încruntă sprâncenele.
— Pe Desdemona, bre căpitane, prințesa Veneției – n-ați auzii de
ea? –, pe care a iubit-o un harap, voinic, zdravăn, dar o gelozea, și
din prea multă dragoste a omorât-o. A luat o batistă<
Căpitanul Mihalis întinse mâna ca să astupe gura obraznică.
— În fața mea, Bertodóulos, nu se pălăvrăgește despre femei, zise el.
— Așadar? făcu Ventuzos, ținând în aer arcușul cu perechi de
clopoței șoimeșd.
— Cântă ce dracu’ vrei tu! răspunse căpitanul Mihalis și-și sprijini
capul greu de zid.
Kaiambis își goli paharul și își șterse buzele, iar Phourogatos, cu
ochii pironiți pe ceteră, ridicase deja piciorul drept, ușor ca o
aripă<
Dar nu apucă; deodată se cutremură casa, temeliile trosniră, iar
Bertodóulos se prinse de butoiul din spatele lui ca să nu cadă.
Cutuile, rodiile, pepenii agățați de grinzi se clătinau în dreapta și-n
stânga și se loveau cu putere de tavan.
— Cutremur! strigă Ventuzos și sări ca ars.
Phourogatos întinsese deja mâna spre ușă; gândul lui Kaiambis se

455
duse imediat spre port: intra într-o colibă sărăcăcioasă și o căuta pe
Garouphaliă. Iar Efendina căzuse cu fața la pământ și bocea
sfâșietor.
Sus în curte se auziră vuiet, alergături și femei care țipau.
— Pentru numele lui Dumnezeu! se smiorcăi Phourogatos. Să
deschidem ușa și să fugim!
Dar căpitanul Mihalis desprinse gârbaciul de deasupra capului.
— Nu vă e rușine? strigă el.
— De ce să ne fie rușine? îndrăzni Phourogatos să răspundă. Ăsta e
cutremur, căpitane Mihalis, nu-i om, să-l trântești la pământ.
Și, cum spuse, izbucni, adânc din măruntaiele pământului, un tunet
surd prelung, ca un muget de taur. Întreg Megalo Kastro se clătina
încolo și-ncoace, iar clopotele bisericii Sfântul Mina începură să bată
singure-singurele.
— Sfinte Dionysie, ajută-mă, eu sunt contele Mantzavinos! țipă
Bertodóulos și-și acoperi capul cu pelerina.
Căpitanul Mihalis jucă biciul în aer.
— Nimeni nu se mișcă! strigă el. Ridicați-l pe Efendina de jos și
așezați-l pe butoi!
Apoi dădu una și îl dezveli pe Bertodóulos.
— E doar un cutremur, Bertodóulos, o nimica toată. Înseamnă că e
vie Creta și se mișcă. Într-o zi, o s-o vedeți cum se lipește de Grecia!
Dintr-odată prinsese chef și vorbi. Era copil mic când venise marele
cutremur care a dărâmat jumătate din satul lor; femei și bărbați se
zăpăciseră, strigau și plângeau și se năpusteau afară din case; numai
tatăl său, căpitanul Síphakas, liniștit, tăcut, își proptise spatele și
mâinile lui mari în stâlpii porții și în buiandrug și susținea colțurile,
până au trecut femeia și copiii și cele două perechi de boi și iapa lui
sură, iar apoi, c-un salt, a sărit dincolo, și poarta s-a prăbușit. De
atunci căpitanul Mihalis scăpase de frica de cutremur; știa că
bărbatul cel bun poate să-l pună jos și pe acesta. Umplu paharele,

456
băură și le veni inima la loc.
Dar sus, afară, vecinele ieșiseră din curți, își smulgeau părul și
strigau. Chiar și Arhondoiila, îngâmfata și acra fată bătrână, sărise
în drum, cu fratele ei surdomut în brațe, și se amestecase și ea cu
vecinele, se făcuse una cu ele, vorbea și țipa, ca și cum n-ar fi fost de
neam mare.
În ceasul acela, în biserică, mitropolitul tocmai rostea o cuvântare.
La început vorbise despre Dumnezeu, dar cuvântul său se abătu
repede de la calea lui, părăsi cerul și coborî în Creta. Stătea în
picioare, pe tronul său încrustat cu aur, și glasul lui greu urca spre
boltă, unde era pictat, crunt, Stăpânul EIristos, iar de acolo lua
putere, cobora și răsuna biserica. Creștinii se înghesuiau unul în
altul, ca și cum într-adevăr Stăpânul Hristos era acela care le arunca
de sus, de pe boltă glasul Său, și plecau capul înfiorându-se.
— Copiii mei, spunea bătrânul părinte, acesta este Postul Mire, se
apropie Patimile lui Hristos, o teamă trebuie să pună M.ipânire pe
om și acesta să nu aibă mintea decât la sângele care .1 lost vărsat pe
Cruce. Totuși, Dumnezeu să mă ierte, vorbesc despre Patimile lui
Hristos, dar am în minte Creta.
Ridică brațele către bolta cerului, unde strălucea și veghea, mlășurat
în mantia precum curcubeul, Hristos.
— Până când, Doamne? strigă el. Câte generații și generații, Ale mii
de cretani au ridicat, ca și mine, brațele spre cer strigând: Până când,
Doamne, până când? Nu suntem pietre și lemne, I)(iamne, avem
suflet, ne-ai dat suflet, suntem oameni, până când va curge sângele
Cretei? Toată marea, de la țărmul cretan până l. I Helespont și
Constantinopol, s-a înroșit!
Și în timp ce bătrânul părinte ridica ochii și privea bolta bisericii,
tăcând o clipă ca și cum aștepta răspuns, se cutremură luată
biserica, policandrele se clătinau încolo și-ncoace și se auziră
clopotele bătând fără să le fi atins mână de om.

457
— Cutremur! Cutremur!
Izbucniră strigăte, femeile se rostogoliră de la locul lor, se repeziră
toți la uși, călcându-se unii pe alții, ca să fugă. Mitropolitul nu putea
să se miște de spaimă, înlemnise. Se uita încă la Hristos și ochii lui
se căscaseră mari. Moúrtzouphlos alergă, îl luă de după mijloc, îl
coborî de pe tron și-l scoase pe una din ușile laterale în curtea
Mitropoliei.
— Preasfințite! îi spunea el și-l bătea mângâietor pe umeri.
Preasfințite, nu te teme, e cutremur, o să treacă.
— Am păcătuit, Dumnezeul meu! murmura mitropolitul și ochii i se
umpluseră de lacrimi. Am păcătuit! Eu sunt vinovat. În loc să
vorbesc despre Patimile Tale, am vorbit despre Creta.
În ziua aceea căpitanul Polyxinghis – soarta fusese așa – trecea prin
mahalaua turcească. Ieșise la plimbare, în timp ce creștinii erau la
Sfânta Liturghie. Ras, cu multă lavandă în păr, pășea cu fesul pus
fercheș într-o parte, cizmele îi scârțâiau atingând pământul și simțea
în tot trupul o adâncă fericire. Era ca un armăsar în plină putere, ca
un taur lucitor rătăcind pe pajiști primăvara. Inima lui, pântecele,
rărunchii, toate măruntaiele lui lucrau fără poticnire, își îndeplinea
fiecare datoria sa, fără să supere pe cel de-alături, și toate împreună,
ascultătoare, potrivite unele cu altele, voioase, îl alcătuiau pe
căpitanul Polyxinghis.
— Măi, ce păcat și nedrept este, murmura el, că nu durează
tinerețea omului o mie de ani! Nu cumva Dumnezeu s-a temut să
nu-i luăm tronul și încet-încet, prin viclenie, ne dezarmează – ne
scoate dinții, ne înțepenește genunchii, ne rupe rărunchii, ne
încețoșează ochii, și ne curg pe nări și pe buze muci și bale? Nu-mi
pasă de moarte, nu-mi pasă, pe suflețelul meu, să mă lovească o
dată pentru totdeauna glonțul. Dar destrămarea asta înceată, nu, n-
o îndur!
Cuvântul încă îi era atârnat de buze când întreaga mahala turcească

458
se clătină, ușile se stricară, se auziră glasuri subțiri de cadâne și
tropăit de saboți prin curți. Iar Rouheni, uriașa arăpoaică, apăru
chiar în clipa aceea din colțul străzii și scoase un strigăt:
— Aman, doamne!
Tava i se zgâlțâi pe cap și plăcintele cu susan se împrăștiară în
țărână și în baligile de pe drum.
Căpitanul Polyxinghis desfăcu picioarele ca să nu-și piardă
echilibrul, să nu cadă, și își propti palma în zid – tot soarta lui făcu
și asta – alături de poarta lui Nourís.
— Cutremur! murmură el și broboane mici de sudoare îi acoperiră
fața.
Pe toate putea să le înfrunte – boala, războiul, femeia, dar
cutremurul, cum să te lupți cu el, cum să-l vezi, de unde să-l apuci?
Căpitanul Polyxinghis păli. Se întoarse, văzu că stătea în fața porții
verzi a lui Nourís-bei, auzi dinăuntru glasuri subțiri și își aținti
urechea. Aștepta. Oare o să se deschidă pământul să înghită toți
oamenii, sau a fost doar o zgâlțâitură și a trecut? întregul Megalo
Kastro părea amuțit, năucit, aștepta; până și câinii, care începuseră
mai înainte să urle, stăteau cu coada-ntre picioare, cu părul zburlit,
cu gâtul întins și așteptau. Văzduhul se îngălbeni, lumina se
încețoșă, și acum un vuiet ciudat, ca o șuierătură, se auzi sub
pământ< Și într-o clipită casele se zgâlțâiră iarăși puternic,
minaretele se clătinară ca niște chiparoși, zidul de care se proptise
căpitanul Polyxinghis se crăpă și se auzi mm se rostogolesc și se
sparg geamuri și farfurii și lămpi din casa lui Nourís-bei.
Dintr-odată, poarta verde, arcuită se deschise și cadâna Eminé .. N i
în drum descoperită, nepieptănată, desculță, țipând, apoi i îi/. U
grămadă în mijlocul drumului, leșinată. În urma ei alerga, ținând în
mână papucii roșii cu toc ai stăpânei, arăpoaica creși mă.
Îngenunche plecată asupra ei, o strigă, dar aceasta zăcea întinsă cu
capul răsturnat pe pietre, albă ca ceara.

459
Privirea căpitanului Polyxinghis străluci ca un fulger.
— Cadâna Eminé! murmură el.
Se dezlipi de zid și se apropie, iar fața lui palidă se înroși îni i o
clipită. De ani de zile dorise cu ardoare s-o vadă pe sălbatica
cercheză și acum, fie binecuvântat cutremurul, iat-o dinaintea lui,
descoperită, nepieptănată, desculță, cum o voia el.
Se aplecă asupra ei cu nesaț, dar arăpoaica sări mâniată și-l împinse
într-o parte:
— Este cadâna lui Nourís-bei, nu te-apropia! spuse amenințând.
Și se căznea să-i desfășoare stăpânei baticul de la gât și să-i acopere
fața.
— Dacă nu-i dau să miroasă lavandă o să moară, nefericim! spuse
căpitanul Polyxinghis și scoase din buzunărașul pieptarului o
sticluță cu apă de flori pe care o ținea totdeauna cu el, ca să miroasă
frumos calea pe care trecea.
O deschise, îngenunche alături și o puse sub nările cerchezei.
Acum pământul se liniștise, prin curți strigătele încetaseră, orașului
Megalo Kastro îi venea inima la loc; prinseră curaj și câinii și
începură să latre iarăși și să amenințe cutremurul.
Cercheză răsuflă adânc, deschise ochii, văzu deasupra ei un bărbat
necunoscut, scoase un strigăt și-și acoperi gura, cu mâinile una
peste alta.
— Pleacă! îi făcu arăpoaica bărbatului. Pleacă, dacă ții la viața ta.
Acuș o s-apară Nourís-bei.
Dar căpitanul Polyxinghis se uita la ochii aceia cerchezi – și cum să
deosebească viața de moarte? Sălbatici erau la început și plini de
mânie ochii ei negri, lucitori; dar încet-încet, cum simțea deasupra ei
răsuflarea istovită a viteazului și mirosul lui bărbătesc, cercheza se
îndulcise, ochii i se făcuseră catifelați și pleoapele începură să i se
îngreuneze.
Cercheza se întoarse spre slujnica ei:

460
— Cine este ghiaurul?
— Căpitanul Polyxinghis, doamna mea, răspunse el. Slujitorul tău.
Ține parfumul, să-ți amintești de mine.
Dar cercheza îi aruncă parfumul drept în față, se ridică și ochii ei se
înfuriară iarăși.
— Plec! făcu căpitanul Polyxinghis și oftă. Nu te-nfuria.
Și-atunci cercheza chicoti batjocoritor:
— Te temi? făcu ea.
— Eu? De cine?
— De Nourís-bei.
— De-acum numai de tine mă tem pe lume, doamna mea. Dacă-mi
spui în clipa asta să mă omor, pe bărbăția mea, mă omor, chiar de
nu te-aș atinge niciodată!
Dar, cum spuse asta, se îngrozi și își luă cuvântul înapoi.
— Dacă există Dumnezeu, într-o zi o să te ating, cadână Eminé,
spuse încăpățânându-se. Într-o zi o să te ating, și de-ar pieri lumea!
Cercheza întoarse ochii pieziși, grei, fără zâmbet, și îl privi. Ca și
cum îl cântărea. Ca și cum voia să-l cumpere și-l cântărea. Iar
căpitanul Polyxinghis stătea neclintit, cu mâna dreaptă sprijinită la
brâul său de mătase, și aștepta.
— Dumnezeului meu, spuse în sfârșit cercheza și, fără să se
grăbească, își acoperi fața cu baticul străveziu de la gât,
Dumnezeului meu îi este scârbă de greci.
— Dumnezeul meu, răspunse bărbatul, iubește cerchezele și este
atotputernic.
Auzi vorbe și se întoarse. Doi turci se iveau de după colțul de
dincolo, porțile se deschideau. Arăpoaica o apucă pe stăpâna ei de
mijloc și se repeziră în casă. În urma lor bubui poarta cea verde.
Căpitanul Polyxinghis vru să plece, dar i se tăiaseră genunchii.
— Sunt pierdut< sunt pierdut< murmură el. Niciodată n-am
sărutat, n-am chefuit, n-am atins o femeie. Unde este un foc, să mă

461
arunc în el să mă răcoresc?
Se uită în jur, se zăpăcise. Străduțele se schimbară, fețele oamenilor
se schimbară, Megalo Kastro unduia sub picioarele lui, ca o pânză
împestrițată cu multe culori, care avea pictate pe ea case și minarete
și metereze și mări<
Înaintă pășind pe pânza împestrițată. Cu greu își găsi casa, iar când
intră, sora lui, greoaie, foarte grasă, îi căzu în brațe, striga despre
cutremur, îi tremura carnea pe ea și țipa ca s-audă o vorbă bună din
gura fratelui ei.
Dar acesta o dădu la o parte și își aruncă fesul pe canapea. Nu-l
încăpea casa.
— Lasă-mă liniștit! strigă el și ieși în curte.
Rupse o garoafa de India și o strivi între degete.
Kira Hrys{nthi, de cum auzi cuvântul acesta, scoase un strigăt
sfâșietor și începu să se bată cu capul de perete.
— Mie-mi spui asta, Iorgâki? țipa ea. Mie, care m-am făcut pământ
să mă calci, care nu m-am măritat, n-am făcut copii, nu mi s-a-
ndulcit și mie buza de sărut fie și o singură zi, ca să nu te las singur
și să te slujesc? Ce ți-am făcut? De ce mă dai la o parte? De ce-mi
spui asemenea vorbe grele, nu ți-e milă de mine? Eu pe altul nu am
în lume decât pe tine, Iorgâki, iar acum<
Și începu să se lovească iarăși de perete, și părul i se umplu de
sânge. Privea printre lacrimi și printre șuvițele de păr despletit, să
vadă dacă fratele ei se va mișca din curte și va veni s-o ia în brațe, s-
o mângâie și să-i spună c-o iubește, să-l ierte, și că alt om decât ea
nu are pe lume<
Dar el ședea în curte și privea afară. Și-atunci, dacă văzu și văzu,
kira Hrys{nthi luă hotărârea: scoase un strigăt ascuțit și se
îngrămădi pe prag leșinată.
Căpitanul Polyxinghis se întoarse, plictisit. Se aplecă, o ridică și o
întinse pe canapea. Ea nu se mișcă, înlemnită. Apoi intră în

462
bucătărie, aduse sticla cu oțet și-i stropi tâmplele, îi aruncă și-n nări,
o făcu leoarcă.
Kira Hrys{nthi nu mai îndură, îi curgea oțetul pe gât și în sân, așa
că deschise ochii. Îl văzu pe fratele ei deasupra, i se păru trist,
neliniștit și se bucură. Întinse brațele ei groase, de fecioară, și îl
îmbrățișă.
— Iorgâki, Iorgâki, murmura și se lipea de el și râdea și plângea și
nu voia să-l lase. Mă iubești, Iorgâki. Spune-mi o vorbă bună<
El mișcă buzele plictisit:
— Vrei să-ți fac o cafeluță, să-ți revii? îi zise.
Kira Hrys{nthi își desfăcu bluza dintr-o mișcare, simțea că se
înăbușă.
— Nu-mi răspunzi la ce te-ntreb! strigă ea. Ah, sunt pierdută,
sărmana de mine!
Și dădu să leșine iarăși, dar fratele i-o luă înainte:
— Te iubesc, Hrys{nthi, zise el. Ridică-te.
Chipul surorii lui se lumină într-o clipită, își încheie bluza, sări
imediat, mergea de ici-colo sprintenă ca la douăzeci de ani, se
pieptănă, se aranjă, își dădu cu parfum, privea într-ascuns pe frate-
său și nu se sătura de el: „Eh, dacă n-aș fi sora lui, se gândea în sinea
ei, ce copii aș face cu el!”
Se făcu roșie ca focul și se rușină. „Mergi înapoia mea, Satană!”
murmură ea, apoi intră în casă, puse doi, trei cărbuni în cățuia de
bronz și începu să-și facă cruce și să tămâieze.
În acest timp petrecerea se încinsese jos în pivniță. După-amiază,
Rinió se aplecă și aruncă o privire lacomă prin lucarnă, să vadă în ce
ape se scaldă măscăricii tatălui ei.
Phourogatos își aruncase cizmele, fiindcă îl ardeau tălpile, și dansa
singur, ca apucat, beat criță; în săriturile lui mari se ciocnea cu capul
de tavan, îi curgea deja sânge pe urechi și pe gât, dar dansa fericit.
Efendina lăsase rușinea la o parte și își scosese saricul și-i strălucea

463
chelia, cum stătea sprijinit de butoiul din mijloc; aplecat peste
Kaiambis, îi lipea de jur împrejurul frunții frunze de anghinare. Mai
rămăseseră câteva ouă în strachina de lut și Ventuzos se căznea, din
lăudăroșenie, să le mănânce cu coajă cu tot; îi stăteau în gât, iar ochii
i se bulbucaseră, tot sforțându-se să înghită cojile. Bietul
Bertodóulos se oprise într-un colț, în dosul chiupurilor, își crăcănase
picioarele subțiri, își ridicase pelerina ca să nu se murdărească, își
vâra cu grijă degetul în gură și vărsa. Și din când în când se întorcea
spre tovarășii săi și se înclina până la pământ.
— Iertați-mă, preavestiți căpitani, spunea cu vocea lui melodioasă,
iertați-mă<
Rinió se bucură să-i vadă pe toți acești oameni de nimic cum se
înjosesc ca să-i facă pe plac tatălui ei și-l căută cu privirea, în fundul
pivniței, pe căpitanul Mihalis.
Cu capul drept, tăcut, el se sprijinea de zid și avea ochii pironiți în
gol. Vinul nu-l atinsese; nu era beat, nici nu vorbea, nici nu se
bucura; numai buza de sus i se ridica din când în când și-i
străluceau dinții, între mustăți și barba neagră ca pana corbului.
Rinió zâmbi. Îi plăcu tatăl ei, admira sălbăticia lui, tăcerea lui,
mândria. „Dacă aș fi bărbat, se gândi ea, așa aș fi. Dacă-mi iau
bărbat, așa îl vreau!”
Soarele prinse să coboare, Creta stătea iarăși bine pe picioarele ei,
Megalo Kastro uită că ședea deasupra unei prăpăstii și se înroși,
proaspăt și fericit, sub razele blânde ale soarelui.
Piața celor Trei Arcade se umplu de lume, cum după ploaie
furnicile apăreau la soare, bărbați și femei ieșiră să vadă și să-i vadă
alții, scăpaseră de o mare primejdie, o clipă se deschisese
mormântul sub picioarele lor, dar se închisese la loc, slavă Ție,
Doamne, încă trăiesc, încă văd lumea cea de sus și au ieșit cu familia
să se plimbe. Se salutau când cu pălăriile, când cu strângeri cordiale
de mâini, o dragoste neașteptată îi uni astă-seară pe toți și se uitau

464
unii la alții cu duioșie. Se plimbau încolo și-ncoace, deschideau ochii
mari și priveau până departe marea, ca și cum n-ar fi văzut-o
niciodată. Un caprifoi înflorise la chioșcul pașei, în mijlocul pieței, și
toți se opreau să-l miroasă, amețiți de atâta încântare.
— Ce e ăsta, bre?
— Caprifoi.
— Amintește-ți de mine, Doamne!
Încet-încet, de-atâta du-te-vino, oboseau, se așezau în cafeneaua cea
mare a lui Leonidas Babâlaros, băteau din palme, veneau băieții,
încinși la mijloc și desculți, și le comandau vișinate și sifoane,
mâncau prăjiturele de post și covrigi cu must, treceau și copii de
turci cu semințe prăjite și iasomie. Apărea și Rouheni, arăpoaica,
iapa neagră, lucitoare, cu mărgele albastre la gât, cu sânii lungi, ca
niște săculeți fleșcăiți; curățase plăcintele cu susan de baligile în care
i le trântise cutremurul și acum, mândră, toată numai voioșie,
înainta, iar soarele care apunea îi bătea-n dinții lați, albi ca neaua, și-
n ochii jucăuși, plini de șiretenie< „Ce fericire e aceasta? se
gândeau castrioții. Ce rai e acesta? Uite-o și pe Rouheni cu
plăcintele ei cu susan!”
De pe străduțele vecine tot apărea lume, cele Trei Arcade se
împodobeau cu rochii noi, soarele alunecase în dosul vârfului
Stroumboulas și lăsase în urma lui o lumină violetă, răcoroasă, iar
fețele oamenilor se îndulceau.
Pe care castriot l-ai căuta și nu l-ai găsi, la apusul acesta de soare,
îmbrăcat de sărbătoare, la cele Trei Arcade? Pe care castriotă mai
răsărită, să nu șadă în cafeneaua lui Leonidas Babâlaros, să nu
mestece semințe de dovleac prăjite și să nu-și facă vânt cu
apărătoarea ei de muște și să nu bârfească lumea?
Uite-l pe Títyros cu logodnica lui, Vanghelió, iar în mijloc, kira
Hrys{nthi, frumos pieptănată, bine pudrată, purtându-se ca o fată
mare. Alungase răul, a plâns, a strigat, a leșinat, iar acum, ușurată,

465
se găsea cu nepoata ei și cu viitorul ei nepot la plimbare pe la cele
Trei Arcade. Se uita pieziș și hoțește la Vanghelió și zâmbea
mulțumită: „Eu sunt mai bună, mai frumoasă, am de unde să m-
apuce bărbatul. Dar asta e piele și os, sărmana, Títyros nu va găsi
carne să-și sature mâna. Dar de ce-aș vrea eu măritiș? îl am pe
fratele meu, n-am nevoie de nimeni!”
Trecu singur-singurel, ciupit de vărsat, pășind încet, și directorul
școlii primare, Pâteros. Acesta adusese în Megalo Kastro noua
pedagogie, cunoașterea practică; ținea un bici mic și lovea peste
urechile copiilor până țâșnea sânge; avea o fată de măritat, pe
Annika, dar n-o lăsa să iasă din casă, nu voia s-audă de ginere,
asemenea mascarade, zicea el, eu nu vreau în casa mea. Cocoș nu
avea la găinile lui, iar când vedea că pisica din casă se urcă pe
acoperiș și urlă cu patimă și adună în jurul ei cotoii din mahala, își
ieșea din minți, lua pietre, urca pe acoperiș și-i lovea cu pietre.
„Blestemată fie natura, murmura, ea aduce imoralitatea în
societate!” Acum trecea și el pe la Trei Arcade, dar nu se opri;
privea ca un taur peste tot, să vadă dacă era vreun elev la plimbare,
să ia a doua zi biciul și să-i rupă urechile. Títyros se opri, își scoase
cu teamă pălăria și-l salută.
Apărură și doctorul cu Marsela. El, cu o pălărie tare pe care a adus-
o de la Paris, cu baston și mănuși negre, gras, mulțumit, afectat. Ea,
greu fardată, nefericita, învelită în pudră ca să-și ascundă halul fără
de hal, iar buzele și le vopsise cu ruj. Castriotele se uitau chiorâș la
ea și întorceau capul în altă parte. Ce mascaradă mai e și asta, bre,
ce primadonă! Așa-i trebuie doctorașului. Să-și fi luat pantofi din
țara lui.
Două berze rămăseseră în Megalo Kastro și-și făcuseră cuib pe o
geamie mică și frumoasă, veche biserică bizantină, lângă cele Trei
Arcade. În ceasul în care trecu doctorul cu soția lui, perechea de
berze se întorcea de la râul Karteros, dincolo de Muntele Rău, unde

466
zburau în fiecare dimineață să vâneze. Sfinte păsări, toamna, în
fiecare an, își lăsau cuibul pe cupola geamiei și porneau spre sud, la
Mekka, să se închine, iar primăvara se întorceau în patrie, hagii.
Trecură acum pe deasupra celor Trei Arcade, zburând lin, una lângă
cealaltă, sătule, tăcute, cu picioarele lipite de pântecele lor alb ca
neaua, și nici nu se aplecară să vadă mulțimea neroadă de oameni
care vuia și sporovăia dedesubtul lor.
Marea se întunecă, pieri, de nu se mai vedea în larg insula Dia. Se
stârni un vântișor de uscat și cârlionții femeilor se unduiră,
închiseră evantaiele, iar un grup de pescari maltezi trecu prin piață,
cu armonica; purtau cercei în urechi și-și dezgoliseră piepturile late,
păroase, înnegrite de soarele mării. Trecură cântând cu glasuri
răgușite, fără să se întoarcă să vadă castriotele, și înaintară către
port, unde, întinse printre grămezile de frânghii și coșurile de pește,
îi așteptau maltezele.
În văzduhul care se întuneca, tinerii prinseră curaj și începură iarăși
să facă plimbări, se apropiau de fete și le priveau cu nesaț, iar o
adiere caldă și senzuală le strălumina chipurile. De o parte munții,
de cealaltă marea cretană; și deasupra un cer albastru, tot numai
puf; iar pe capul fiecărui holtei dansa cu mii de piruete Luceafărul
de seară.
În timpul în care castrioții și castriotele se adunau la Trei Arcade,
Thras{ki și cei trei prieteni ai lui porneau la Grădină; Grădina era
un parc nesfârșit, ruinat, la marginea orașului Megalo Kastro, plin
de nopali și de urzici. Thras{ki avea o sfoară înfășurată la brâu,
Manolios al lui Mastrap{s – un par, Andrfkos al lui Krasoghiórghis
– o vergea și Nicolas al lui Phourogatos – un fluier.
— Dacă vedem că apare tatăl ei, explică el, o să fluier, și fugim care
încotro!

467
— Zici că Pervola48 e la poartă? întrebă Andrfkos.
Pe fata lui sior Paraskevăs nu o chema Pervola, dar puștii ăștia o
botezaseră așa, fiindcă era trecută și grasă și totdeauna râdea.
— În fiecare duminică stă la poartă și are panglici în păr, adeveri
Thras{ki. Dă-mi fluierul tău, Nicolas. O să fluier când să ne repezim
la ea.
Veni la Nicolas și îi luă fluierul.
— Ia tu sfoara, zise el. Nu sunt eu căpitanul? Eu o să țin și fluierul.
Să mergem!
Casele erau peste tot sărace și se răreau. În mahalaua asta
mărginașă ședeau amestecați turci și armeni, oameni săraci; armenii
pisau cafea în pive mari de piatră și o vindeau, turcii erau hamali și
pălmași. De-acum se apropiau de Grădină.
Cei patru prieteni, care până acum alergaseră, încetiniră pasul și o
luară pe lângă zid, unul în urma altuia, iar în față Thras{ki cu
fluierul. Deodată Thras{ki se opri; în fața casei ei, împodobită cu o
panglică roșie făcută fundă în părul ei blond, grasă, trecută, Pervola
stătea și mesteca mastic, blândă și veselă.
Thras{ki se întoarse către tovarășii săi:
— Aveți grijă, uite-o! spuse cu glas înăbușit. Toți împreună! Eu o să
fluier și-o să mă reped la ea primul. Acum, că nu trece nimeni!
Înaintară încă puțin. Fata cea masivă stătea acum dreaptă dinaintea
lor, toată înflorită, neclintită. Întorsese capul în cealaltă parte și
privea pe zidul de vizavi două pisici care se luptau în focul
amorului și urlau.
Cei patru țânci răpitori de femei se apropiaseră de-acum și își țineau
răsuflarea, lipiți de zid. Thras{ki se uită pe drum în sus și-n jos,
nimeni. Luă fluierul între buze, fluieră și se repezi asupra
Ictei. Din urma lui ceilalți trei se repeziră și ei urlând ca niște pisici.

48 în gr., to perivoli înseamnă grădină, livadă. Copiii o porecliseră pe fata lui kir
Paraskevăs Pervola.
468
Thras{ki o înșfacă dintr-o parte, Nicolas din cealaltă parte,
Andrfkos de picioare, iar Manolios îi astupă gura să nu strige, și toți
împreună, răsuflând din greu, gâfâind, pentru că era foarte grea, o
ridicară și nu știau ce să facă cu ea.
— În Grădină! porunci Thras{ki. Țineți-o bine, să nu ne scape.
Înainte!
Se repeziră prin poarta părăginită, făcură câțiva pași, nu se
depărtară prea mult și o aruncară pe iarbă. Apoi se opriră toți în
jurul ei și o priveau. Funda roșie i se dezlegase și părul i se
revărsase pe umeri; fusta i se ridicase peste genunchi. Pieptul,
țuguiat, înfuriat, îi fremăta în dosul bluzei străvezii. La început fata
se înspăimântase; apoi, când îi văzu pe cei care o răpiseră, începu să
se gâdile și să chicotească; acum, întinsă pe iarbă, cu ochii jucăuși pe
jumătate închiși, îi privea și aștepta.
— Ce să facem cu ea acum? întrebă Nicolas, care o măsura cu
atenție de sus până jos pe Pervola, întinsă, și nu știa ce hotărâre să
ia.
— S-o scuipăm! propuse Manolios.
Spuse, și toți începură să scuipe pe rând. Dar nu se ușurau, nu asta
trebuia. Se opriră descurajați și o priveau. Altceva, altceva trebuiau
să-i facă, dar ce?
— S-o batem! spuse Andrfkos, și ridică vergeaua pe care o ținea în
mână.
Se repeziră toți asupra ei și începură s-o bată, cu vergeaua, cu lunia,
iar Nikolas cel vânjos, cu pumnii. Fata, îngrozită acum, se puse pe
strigăte.
— S-o călcăm în picioare! propuse Thras{ki. S-o călcăm în picioare
să nu strige.
— Și parul? făcu Manolios scoțând de la cingătoare parul gros.
— O să vedem și de el, spuse Thras{ki. S-o călcăm în picioare întâi!
Călcară toți pe ea, îi săreau pe spate și pe burtă, iar ea se răsucea în

469
iarbă, se ridica să fugă, dar cădea, și cei patru tot pe ea, o trânteau
iarăși jos și o călcau în picioare.
Asudaseră de-acum, obosiți să tot scuipe, să bată, să lovească cu
picioarele. Se opriră iarăși, se uitau la fată și nu știau ce alt chin să
mai născocească, voind să-și ușureze inima. Credeau că dacă o
răpesc și o trântesc pe jos o să simtă o mare bucurie, și de o lună tot
plănuiau răpirea; iar acum, când o aveau întinsă în fața lor, nu
simțeau nicio mulțumire. Cei patru se aplecară și o priviră cu ură.
— Trebuia să avem un briceag, spuse Thras{ki, un cuțit, s-o tăiem,
să-i vedem sângele. Asta este!
— S-o mușc eu? propuse Nicolas. O să-i scot o fâșie de carne.
— Toți împreună! strigă Thras{ki mulțumit.
— Nu, unul câte unul! propuse Manolios.
— Nu, toți împreună! porunci din nou Thras{ki.
Acum copila se înspăimântă foarte tare, se zbătu să scape și se puse
iar pe țipete.
— Să o legăm întâi! strigă Andrikos. Să nu ne scape!
Nicolas desfășură sfoara și se repeziră toți asupra fetei s-o lege.
Scoase și Manolios parul. Dar nu apucară. De la poarta prăbușită se
auzi un glas ascuțit și mâniat:
— Copii netrebnici!
Se întoarseră. Sior Paraskevâs stătea în poarta Grădinii, pe jumătate
gol, cu o coadă de mătură în mână. Istovit de tuns și de bărbierit
atâția cretani ieri, sâmbătă seara, astăzi dormise toată ziua ca să
prindă puteri pentru săptămâna următoare. Niciodată foarfecă nu i
se păruse atât de neputincioasă, niciodată briciurile atât de tocite ca
aici, pe insula asta diavolească. Dormea așadar adânc syriotul, să se
întărească. Dar deodată auzi prin somn strigătele fiicei lui, sări ca
ars, doar cu izmenele pe el, luă coada de mătură și se repezi în
drum.
— Copii netrebnici! strigă el îngroșându-și glasul cât putea.

470
Săltă coada de mătură, dar se opri brusc, căci îl deslușise printre cei
patru copii nesăbuiți pe băiatul căpitanului Mihalis.
— Oho, o să-mi găsesc beleaua, murmură el. Ai grijă, sărmane
Paraskevâs.
Și, fără să se miște, îi amenință săltând și coborând mătura în aer.
— Să mergem, spuse Thras{ki, adunând în urma lui ceata. Urmați-
mă!
Se întoarse spre Paraskevâs:
— Ei, kir Paraskevâs, spuse el, pleacă din poartă, să trecem. Și
azvârle coada de mătură.
— Poftiți! spuse syriotul și azvârli coada de mătură.
— Înainte, băieți! zise Thras{ki și fluieră. E syriot, nu vă temeți!
Cei patru pirați trecură pe dinaintea lui Paraskevâs cu capul sus.
— Altădată, spuse Thras{ki uitându-se furios la fata care sărea și se
scutura de țărână, altădată trebuie să avem cu noi un cuțit!

471
 IV
Cu câtă dibăcie a orânduit Dumnezeu lumea de sus! Șase zile pe
săptămână cele bune și de folos, iar în a șaptea zi, Dumnezeu,
mâncare bună și odihnă. Luni se revărsară zorii și totul își reluă
cursul obișnuit, castrioții, ieri frumos împodobiți, temători de
Dumnezeu, uitară cutremurul și pe Dumnezeu și se aruncară iarăși
cu sârg în afaceri49 – mănâncă-mă tu sau te mănânc eu!
Răsări soarele, nizamii luară cheile mari, deschiseră cele trei porți de
pe uscat și năvăliră înăuntru, răcnind, țăranii cu măgarii și catârii
încărcați; se deschise și poarta portului, coborâră hamalii, barcagiii,
negustorii și pe chei izbucni iarăși zarva omenească. În piață
strigătele îți asurzeau urechile, fierăriile de-alături începură deja
bătăile, iar crainicul se opri în mijlocul străzii și, cu vocea lui dogită,
vesti că în ceasul acela la măcelăria lui Ismail au înjunghiat un vițel,
carnea lui e fragedă, ca lucumul, și cine vrea să ia să se grăbească.
Pe Strada Mare cizmăriile deschiseră obloanele, stăpânii se așezară
pe scaunele lor înalte, luară cosoarele și tăiau pieile, iar calfele și
ucenicii scoaseră afară băncile și uneltele și se așternură pe treabă.
Își aruncau mereu privirile în sus și-n jos pe drum, să vadă dacă nu
cumva apărea vreun însemnat de Dumnezeu sau vreun nebun, să-l
ia în tărbacă și să le treacă timpul.
Primul se văzu venind, șontâc-șontâc, căpitanul Stephanís,
sprijinindu-se în toiagul său cel strâmb; aflase că în ajun sosise de la
Syra caiacul prietenului său, căpitanul Iakumis, și se ducea să-l
întâlnească, să afle ce se mai întâmplă dincolo, în Grecia, ce lace
regele și ce spune despre Unire. În Syra se afla Comitetul (’retan, a
cărui grijă era zi și noapte la Creta: aduna bani, cumpăra puști, praf

49 În orig., sto pâre dose — în acel „ia-dă“, construcție simetrică ax fde me gia tha se fdo
— mănâncă-mă tu sau te mănânc eu!, imagine plastică a luptei pentru existența
de zi cu zi.
472
de pușcă și gloanțe și aștepta; nu se poate, ziceau ei, Creta se va
răscula iarăși. Căpitanul Stephanís mergea așadar șontâc-șontâc să-l
îmbrățișeze pe prietenul său, să se așeze într-o i. Ivernă și să afle ce
se-ntâmplă-n lume.
Un cizmar fluieră, dând semnalul. Apoi toți ceilalți ridicară ochii și
priviră împreună cu el, dar îndată strâmbară din nas: cum să se
pună cu lupul ăsta de mare, când deunăzi bătrânul ăsta s-a repezit
la un ucenic care s-a uitat la el și-a râs, rupându-l în bătaie?
— Netrebnicule, urla el, de mine, măi, îți bați tu joc? Știi tu, măi,
unde am rămas eu șchiop, cum, când și de ce? întreabă să afli,
mucosule!
Și dă-i cu toiagul său cel strâmb. Stăpânul nu s-a ridicat să-și apere
ucenicul, ci a strigat de sus:
— Ai dreptate, căpitane Stephanís, tu ești Miaoulis50 al Cretei,
croiește-l!
Așadar cizmarii șezură nemișcați, nu scoaseră un sunet și îl lăsară
pe căpitanul Stephanís să treacă.
— Rău mezelic ne-a ieșit în cale dis-de-dimineață, măi băieți, spuse
o calfa, îndată ce căpitanul dispăru spre port. Rău mezelic, îți sparge
dinții!
Și pe când vorbea, iată că apare pe neașteptate kir Harilaos, piticul,
cu bastonul său, cu mustățile răsucite, vopsite în negru, cu două sau
trei rânduri de pingele la cizme. Cu picioarele strâmbe, cu
genunchii crăcănați, lovea cu bastonul în caldarâm, înainta curajos
printre cizmari, iar stăpânii duceau palma la piept ca să-i dea bună
ziua.
Castrioții simțeau respect și teamă ori de câte ori trecea prin fața lor
kir Harilaos, ca și cum nu era om, ci ceva între om și spiriduș, ca și
cum piticania aceea ieșea din povești, iar copiii se opreau și-l

50 Vestit luptător grec în revoluția antiotomană din 1821.

473
priveau cu spaimă. Pentru ei ăsta era un spiriduș care păzea sub
pământ aurul, chivernisea puteri tainice, întunecate, iar ochiul lui
era rău și dacă te privea mult timp te îngălbeneai și te ofileai, ca și
când te-ar fi mușcat o viperă. Unii povesteau că într-o zi, în grădina
Arhondoulei, a privit un lămâi înfrunzit și într-o clipită frunzele s-
au răsucit și s-au ofilit.
Așadar cizmarii plecară capul, tăcuți, și-l lăsară să treacă.
— Rău începe ziua, măi băieți, n-o să râdem astăzi! zise iarăși calfa.
Unde-i Efendina, unde-i Barbai{nnis? Au pierit?
— Vorbești de lup și lupul e la ușă, sări unul de vizavi. Uite-l pe
Barbai{nnis!
Toți ridicară capul bucuroși și se uitară. Ținând în mâna dreaptă
urciorul de bronz, iar în mâna stângă coșul cu gheață, Barbai{nnis
cobora de la piață, cântându-și răgușit șerbetul, descoperit, cu capul
țuguiat și cu mutră amărâtă.
Într-o clipită fiecare își luă rolul în primire; se pregăteau să înceapă
să latre și să ragă, ca să acopere vocea lui Barbai{nnis; apoi vor
începe să arunce în el cu coji de lămâie și după aceea îl vor lua la
tachinat și unul o să întrebe: „Măi femeie, toți copiii pe care-i am în
casă sunt ai mei? Mărturisește adevărul, că mor, măi femeie!” Iar alt
cizmar, de pe celălalt trotuar, cu glas subțire de femeie, va
răspunde: „Și dacă nu mori, Barbai{nnis?” Și toată Strada Mare s-ar
zgudui din nou de râsete. Dar calfa se ridică în picioare, ca să-l audă
toți:
— Bre băieți, zise el, haideți astăzi să-i jucăm o festă nouă: să nu
scoatem o vorbă, să treacă și să ne facem că nu-l vedem. O să
rămână cu gura căscată, o să se zăpăcească și noi o să izbucnim în
râsete. Înțeleși?
— Înțeleși! răspunseră toți cizmarii. Niciun cuvânt!
Barbai{nnis se tot apropia, striga, privea în dreapta și-n stânga
cizmăriile, apoi se opri brusc o clipă și așteptă. Ce-i nenorocirea

474
asta? Doamne, miluiește-mă! Nimeni nu ridică ochii să-l vadă,
nimeni nu deschide gura să-l huiduie? Așadar, pân-acolo a ajuns?
Fie că trece un câine, un măgar sau Barbai{nnis, totuna e?
— Ziceți ceva, măi băieți, o să crăp! Eu sunt Barbai{nnis, unde-s
cojile de lămâie?
Liniște. Toți aplecați, tăcuți, băteau pieile, ceruiau sforile, găureau
cu sulele, coseau. Barbai{nnis se îngrozi și se frecă la ochi
întrebându-se dacă nu cumva visează. Sprijini pe pământ urciorul și
coșul cu gheață.
— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă el. Dacă credeți în Hristos,
vorbiți-mi, măi băieți, o să mă înnebuniți. Mascarada
. Ista pe care mi-o faceți n-o mai îndur! Unde sunt, măi, cojile de
lămâie?
Dar un ochi nu se ridică, un glas nu se auzi și Barbai{nnis începu cu
rugămințile:
— Fie-vă milă de mine, măi, băieți. Sunt mort și nu mă vedeți?
Trăiesc, nu trăiesc? Spune-ți-mi o vorbă să-mi revin!
Nimic. Morți.
Abia atunci pe Barbai{nnis îl cuprinse groaza.
— Asta-i o vrăjitorie, murmură el. S-a stricat rânduiala lumii, s-a
năpustit moartea, ori cizmarii sunt morți, ori eu. Picioare dragi,
ajutați-mă!
Spuse, înhăță urciorul și coșul și o luă la sănătoasa.
Abia atunci cizmarii izbucniră în hohote de râs, stăpânii coborâră de
pe scaunele lor înalte și de atâta râs se țineau cu mâinile de burtă.
— Înainte, Barbai{nnis! strigau ei. Înainte! înainte!
Și toată Strada Mare vui.
Râsetele ajunseră până la Mitropolie. Mitropolitul se ridică în capul
oaselor în așternutul unde zăcea răcit; Moúrtzouphlos îi pusese
ventuze, iar acum îl frecționa cu rachiu.
— Ce e vuietul ăsta? întrebă el și-și aținti urechea. Pare-se că s-a

475
iscat furtună. Sau nu cumva este iarăși cutremur?
— Or fi cizmarii, preasfinte, o trece iarăși vreun nefericit și I or
huidui, răspunse Moúrtzouphlos cu mânie. Nu le-ar fi rușine!
Lumea piere și ei hohotesc de râs. Ne-au întrerupt vorba afurisiții,
preasfințite.
Mitropolitul îi vorbea despre Rusia, despre Kiev, unde fusese mulți
ani arhimandrit, îi povestea despre zăpezi și despre turlele de aur
de pe biserici și despre o mănăstire subterană, plină de sfinți.
— Cât timp există Rusia, spunea el, nu te teme, Moúrtzouphlos. Va
trăi și va împărăți ortodoxia, acolo s-a adăpostit Hristos. L-am văzut
eu o dată cu ochii mei, Moúrtzouphlos, în miezul iernii, la ceasul
când se însera. Înota prin zăpadă, purta o piele de vacă, cizme înalte
și mănuși groase și bătea la rând în porți, dar nimeni nu-i deschidea.
L-am văzut de la fereastră, m-am repezit pe scară și i-am deschis
ușa – Hristoase! am strigat. Dar se făcuse nevăzut.
Moúrtzouphlos își făcu cruce:
— Eu nu l-am văzut niciodată, spuse cu mâhnire.
— Dacă o să te duci în Rusia, o să-l vezi, răspunse mitropolitul și se
întoarse cu fața la perete.
Picotea.
Dar astăzi și pașa se trezise mahmur. De trei zile nu era în apele lui;
deodată, din senin, simțise că a îmbătrânit, pentru că deunăzi, la
Trei Arcade, pe când ședea și își fuma ciubucul în chioșcul lui și
asculta nizamii cum cântă la trompete și la tobe, în mijlocul
mulțimii de greci care se adunaseră s-asculte, pusese ochii pe o fată
cu păr bogat, cu buze pline, și o râvnise. Așa că s-a întors spre seizul
lui, Suleiman arapul:
— Cine este, măi, grecoaica de-acolo cu păr roșcat?
— Îți place, pașa-efendi? Nu e castriotă, e din Krousona, satul acela
sălbatic. Duminica trecută s-a cununat cu Kaiambfs coropcarul,
cântărețul ăla bun, l-ai ascultat. Las-o să se ducă la dracu’!

476
— Pare cinstită, rea vreme să aibă!
— Cinstită, pașa-efendi, cinstită, iar bărbatul ei este sfakiot.
„Cinstită, cinstită, murmură pașa, clătinându-și capul pleșuv.
E cinstită, sigur, fiindcă am îmbătrânit eu. Ducă-se de-acum! La ce-ți
mai trebuie viața dacă nu mai poți să faci nedreptatea, dacă nu mai
poți să omori pe cine vrei, să săruți pe cine vrei? Ce pașă sunt eu?
La dracu’ cu mine! Unde-s vremurile când eram în alte ținuturi
grecești și-l trimiteam pe gealatul meu purtând într-o batistă un măr
pentru mireasă și un glonț pentru ginere, și-i anunțam să aleagă?
Cum să aleagă glonțul! Alegeau mărul, și în aceeași seară, plânsă,
împodobită, ia-mă târâș, că eu nu vreau, cum îmi plac mie femeile,
venea mireasa și se așeza pe genunchii mei< Dar acum am
îmbătrânit, a îmbătrânit și dovletul, iar aici suntem în Creta,
blestemată fie ea!”
Se întoarse către arap:
— Ce zici și tu, Suleiman?
Și îi făcu cu ochiul.
— Fă-te că n-ai văzut-o, pașa-efendi. Aici suntem în Creta, o să ne
găsim beleaua. Nu ofta. Să-ți aduc armeanca?
Armeanca Marousia era vestită în Megalo Kastro, îi scoseseră și-un
cântec. Bărbatul ei era o matahală de armean cu oase groase, care-și
avea prăvălia în piață și toată ziua, aplecat pe o piuă adâncă de
piatră, pisa cafea, și mirosea frumos lumea. Demult ce-a pisat,
brațele i se făcuseră precum coapsele și cu pisălogul de neridicat
putea să dărâme un zid. Nevasta lui era fată de armean, măruntă,
născută sâmbăta, urâtă, cu fundul scurt, numai coapse, își freca
fundul călcând și scotea o duhoare înțepătoare, ca o sălbăticiune
înfuriată. Zurliii din cele mai îndepărtate mahalale îi luau mirosul și
porneau, pe seară, spre bordeiul ei aproape de Grădină. Ea ședea în
prag, cu bluza pe jumătate desfăcută, cu puf des pe obraji, cu o
ușoară mustăcioară asudată, cu ochii întredeschiși, neclintită, și

477
zâmbea. Iar când se înnopta și bărbatul ei dormea istovit, deschidea
ea atelierul și vindea sărutul cu cântarul. În cămăruța de-alături
armeanul sforăia, iar ea lăsa dinadins ușa deschisă, pentru că îi
plăcea mult, în ceasul în care îmbrățișa bărbați străini – turci,
creștini, armeni, ovrei –, să-l simtă alături pe bărbatul ei și să se
înfioare de teamă.
Ori de câte ori era necăjit pașa, ori de câte ori îl certa vizirul, arapul
mergea și i-o aducea pe armeanca asta și-ntr-o clipită uita de
necazuri și de viziri.
— Să ți-o aduc pe armeancă? întrebă din nou Suleiman.
— Nu vreau, măi, femei, mormăi pașa și scuipă cu dezgust,
împuțitele! Mi s-a făcut lehamite de ele. De șaizeci, de șaptezeci de
ani altă treabă nu fac. Am oftat fiindcă văd că am îmbătrânit și că a
îmbătrânit și Turcia – ne ducem dracului și eu, și ea< Cum o
cheamă?
— Garouphaliă. 1
— Ducă-se dracului soiul rău! Vestește-l pe Barbai{nnis salepgiul,
să vină diseară la conac să mă facă să râd. Prea grea mi-e inima,
măi, Suleiman< Să vină și Efendina.
Răsturnă ciubucul, îl lovi de-o piatră și îl goli. „Azi împărat, mâine
cerșetor, murmură el încet, să nu-l audă arapul. Allah să mă scoată
mincinos, dar văd că Turcia începe să ajungă cerșetor<”
— Umple-mi ciubucul, aprinde-l și taci!
Trecu un călăreț. Cu barbă neagră, sălbatic, c-o cealma trasă până pe
sprâncene. Dădu bice iepei, trecu fulger și dispăru prin Poarta
Lazaretului, spre câmpuri.
— Cine-i ghiaurul ăsta, arapule? întrebă pașa, cu gura căscată.
Multe ne face, mi se pare, fanfaronul. Unde l-am mai văzut?
Arapul își ațintise ochii la călărețul care trecuse prin poarta cetății și
galopa în jurul zidurilor.
— Unde ți-e mintea, măi? făcu pașa și-și ridică ciubucul. Nu auzi

478
când te-ntreb?
— Întrebi cine e, pașa-efendi? Dar nu-ți amintești că anul trecut l-ai
chemat la conac să-l cerți, pentru că l-a aruncat pe Nourís-bei pe
acoperiș? Nu a deschis gura să-ți dea socoteală, dar în clipa în care a
plecat a apucat zăbrelele scării și era cât pe-aci să le smulgă cu totul.
— Căpitanul Mihalis! făcu pașa.
Tăcu o clipă gânditor și peste puțin zise:
— Ascultă, Suleiman, într-o zi o să te pun aici la Trei Arcade, de față
cu toată lumea, turci și greci, să te lupți cu el și să-l trântești jos, să
scăpăm< Auzi?
Arapul privi spre mare și albeața ochilor lui se făcuse galbenă cu
vinișoare roșii. Nu răspunse.
Pașa făcu semn cu mâna, trompetele tăcură și se ridică să plece. Se
întoarse iarăși spre seizul său:
— Dacă ți-e frică de el, de ghiaur, măi arapule, să știi că suntem
pierduți.
După aceea nu mai vorbi. Dar mintea îi stătea de trei zile la femeia
cu păr roșcat și la Turcia decăzută. Iar astăzi, luni în zori, sări din
somn speriat. Avusese un vis urât: în mijlocul pieței două fiare se
luptau ca turbate: căpitanul Mihalis și Suleiman arapul; goi
amândoi, goi pușcă, unși cu grăsime; nu ținea fiecare decât un
baltag; întregul Megalo Kastro se adunase în jur; în partea soarelui,
creștinii; în cealaltă parte, la umbră, turcii, în picioare, și priveau.
Nimeni nu vorbea. Toți se uitau cu gura căscată, galbeni ca ceara.
Iar el ședea cu picioarele încrucișate, sub un cort roșu, și inima îi
tremura ca o frunză de trestie, fiindcă se făcea că înlăuntrul lui
apăruse un crainic, umbla pe la toate măruntaiele și striga: „Dacă îl
pune jos căpitanul Mihalis, gata, s-a scufundat Turcia; dacă îl pune
jos arapul Suleiman, gata, s-a scufundat creștinătatea!”
Se luptau, se luptau cei doi, mugeau, se scufunda pământul unde
călcau, iar gropile se umpleau de sânge. Întregul Megalo Kastro

479
răsuna de tunete. Soarele asfințise, turci și creștini se afundară în
întuneric, iar pașa nu mai deslușea decât două fiare care mugeau și
se rostogoleau și se ridicau din nou și le atârnau cărnurile ciopârțite
cu baltagul< Și deodată pașei i se făcu frică. „Allah, Allah,
murmură el, ăsta e un vis, o să scot un strigăt să mă trezesc. Să nu le
văd sfârșitul!”
Scoase un strigăt și se trezi. Iar acum ședea în capul oaselor, Iară
chef, mahmur, în așternutul său gros, bine umplut cu lână, și căzuse
pe gânduri. Bătu din palme și apăru Suleiman.
— Du-te să-mi aduci pe căpitanul Mihalis! zise el.
Nu știa de ce-l cheamă. „Să vină să-l văd, poate că-mi spune un
cuvânt de prisos, să mă înfurii, și-atunci hotărăsc, se gândi el. Nu
poate el să se poarte obraznic unde stăpânesc eu, sunt pașa! Și să mi
se plimbe cu iapa la ceasul în care eu ascult muzică!”
— Pe căpitanul Mihalis? făcu arapul și se scărpină în cap. 1) ar el,
pașa-efendi, aflu că a coborât în pivnița casei lui, cu caraghioșii lui,
și bea<
— Și ce dacă bea? Să se cărăbănească să vină!
Arapul era încă nehotărât. Coborî glasul:
— Pașa-efendi, vrei să rostogolești Creta în sânge? Ai primit
poruncă de la Constantinopol?
Pașa își prinse capul chelios între palme, căci îi venise o amețeală.
— De ce-mi spui asta? făcu el.
— Pentru că dacă-mi răspunde „Nu vin!”, ce-o să-i faci? O să-i
trimiți iarăși nizamii și-o să-l rupă iarăși în bătaie< Nu e om, mai
ales când bea, e cutremur. Anul trecut când s-a îmbătat nu a prins
poarta portului și a vrut s-o trântească jos? Dacă pui iarăși să-l
omoare prin viclenie, a luat foc Creta! Lasă-l dracului, pașa-efendi!
— Lasă-l dracului pe unul pentru că e voinic, las-o dracului pe alta
pentru că-i cinstită – ce pașă mai sunt eu?
Cântări mult timp. „Dacă ia foc iarăși blestemata de insulă, dă-i cu

480
oști noi din Răsărit și cu tunuri și cu țepe și cu pașale noi, iar după
aceea vor interveni iarăși apusenii – blestemați fie și ei. Și nu-mi
pasă, dar o să-mi găsesc eu beleaua.”
— Du-te să-mi faci o cafea cu mult caimac și umple-mi și ciubucul,
arap netrebnic! spuse în cele din urmă, trăgându-și de mustață cu
mânie.
— Și căpitanul Mihalis? făcu arapul.
— Lasă-l dracului.
În ceasul în care pașa vorbea de el, căpitanul Mihalis privea cum
intră prin lucarnă lumina zilei. Cealmaua i se rostogolise pe umăr și
fruntea îi strălucea, scăldată în lumină și bronz; barba, mustața și
părul lui aruncau sclipiri, iar ochiul său, rotund și negru ca
tăciunele, era țintuit în lucarnă, nemișcat. Toată noaptea nu
dormise, privea, asculta, bea și ori de câte ori inima i se răzvrătea
scotea un strigăt răgușit, sălbatic, iar inima i se chircea la loc și
tăcea. „Ce dracu’ am? spunea și tot repeta în minte. E în zadar vinul
pe care-l arunc în mine, pe-o gaură intră și pe cealaltă iese.”
Nu se îmbăta; avea o mândrie ascunsă pe care vinul nu putea să i-o
răpună. Se ridica din când în când, mergea încolo și-ncoace prin
pivniță, nu se clătina, se așeza din nou. Îi era scârbă de cei care beau
vin și se împleticeau și se bâlbâiau sau scoteau la iveală lucrurile lor
murdare sau se puneau pe plâns.
Se întoarse spre Bertodóulos:
— Ce-a fost cu demona aia – cum i-ai spus? îl întrebă deodată.
— Desdemona, căpitane, prințesa Veneției, cu părul ei auriu ca
mierea, cu cozile înfășurate de trei ori în jurul capului, ca o coroană
regală, și-avea și-o aluniță pe obraz<
Nu era sigur de pieptănătura și nici de alunița Desdemonei, dar tare
mult îi plăceau alunițele pe obraz și cozile legate sus.
— Mai departe!
— Păi, să nu pălăvrăgim, căpitane, prințesa asta gingașă – ce ți-e și

481
cu sufletul omului – a iubit un arap bătrân, o matahală, cu niște
picioare! Dar să stăm strâmb și să judecăm drept, om viteaz. Și cum
crezi că l-a iubit? Pentru că hârbul ăsta s-a așezat într-o noapte și i-a
făcut capul calendar cu viața lui. Și atât s-a amărât fata, atât a durut-
o de el pentru cele ce-a văzut și-a pățit, încât a apucat-o plânsul și a
căzut în brațele lui< „Arăpașul meu, i-a spus ea, nu te întrista, eu o
să te mângâi. Eu o să-ți aduc iar râsul pe buze.“
Bertodóulos se opri, își umplu cupa și oftă.
— Mai departe! porunci iarăși căpitanul Mihalis.
— Să mă ierți, căpitane, le-am făcut varză, spuse Bertodóulos și se
scărpină-n capul său țuguiat ca să-și amintească< S-au întâmplat
lucruri ciudate, spuse el în cele din urmă. Nu se mai găsesc în
Veneția, au mers într-o călătorie în Cipru, s-au căsătorit, cred, și a
intrat între ei un ofițer alb cu galoane de aur. Iar apoi< m-am
zăpăcit iarăși, e vorba de o batistă<
— Batistă? Ai început să te bâlbâi, Bertodóulos.
— Nu, nu, nu mă bâlbâi, preavestite căpitan. Batistă, batistă
adevărată. Dar va fi fost otrăvită, vrăjită – știu și eu ce să spun?
Arapul și-a ieșit din minți de gelozie și într-o noapte – ah, noaptea
aceea nu-mi dă pace – i-a pus batista pe gură Desdemonei îl apucă
plânsul, își scoase batistuța, își șterse ochii și fruntea și strigă dintr-
odată:
— <și a înăbușit-o!
Beți, cei patru, care întinseseră gâtul în jurul lui și-l ascultau,
izbucniră în râs. Dar căpitanul se înfurie:
— Tăceți! le strigă el.
Se întoarse către Bertodóulos:
— Nu ești tu vinovat, sunt vinovat eu, că te-am întrebat.
Își sprijini capul greoi de perete și închise ochii: „Are dreptate
arăpașul, se gândi el, bine-a făcut”.
În acest timp chefliii din jurul lui uitaseră deja de durerile altora.

482
— Nu plânge, dragă Bertodoulâki, zise Phourogatos. Toate sunt
povești, și numai noi suntem adevărați. Haide, Ventuzos, cântă la
ceteră, mă mănâncă picioarele, vreau să dansez!
Cetera cu clopoței șoimești se îmbătase și ea și sălta pe genunchii lui
Ventuzos ca o femeie vioaie, ca una măritată de curând, iar
Kaiambfs o privea și ofta, își sprijini în palmă capul amețit de
băutură și tărăgănă o amanea.
Cu frunze de anghinare lipite în jurul cheliei, cu burta plină de vin
și carne de porc, Efendina bătea din palme și ținea isonul și deodată
sări și îl prinse pe Phourogatos de umăr fără grijă, la naiba cu
sfințenia!
— Fă-te creștin, măi Efendina, îl ruga Phourogatos. Fă-te creștin ca
să intri în rai călare pe un porc!
— Nu pot, măi băieți, răspundea el întristându-se, nu pot și să mă
iertați. Turc m-am născut, turc o să mor.
Mâncaseră ouăle cu coajă, iar căpitanul Mihalis sparse c-o lovitură
de pumn oala de lut și le-o împărți tovarășilor lui s-o mănânce.
Bertodóulos se îngrozi, luă bucata pe care i-o dădu și se cațără, cu
răsuflarea tăiată, pe un butoi. Aplecat, cu ochii holbați, privea jos la
cretani cum mușcă din oală, cum taie dintr-o bucată, cum o mestecă,
să fi se facă în gură pietricică și țărână, și cum o înghit hohotind de
râs.
De trei feluri sunt oamenii, începea încet-încet să-nțeleagă
Bertodóulos al nostru: cei care mănâncă ouă fără coajă, cei care le
mănâncă cu coajă cu tot și cei care, după ce le mănâncă cu coajă cu
tot, mănâncă și oala în care le fierb; oamenii aceștia din urmă se
numesc cretani< „Vai de tine, conte Mantzavfnos, ce cauți aici,
înăuntru?” se gândea el și se uita spre ușă.
Către revărsatul zorilor toți predaseră armele; unii, rostogoliți direct
pe pământ, sforăiau, alții, cu fruntea sprijinită de chiupuri, gemeau
cu burțile îngreunate și se căzneau să verse; Bertodóulos, după ce

483
vărsă și se goli, găsi apă și se spălă, își vârî căpșorul între pliurile
pelerinei, se târî într-un colț și adormi, ca o pasăre plouată cu capul
ascuns între aripi.
Numai căpitanul Mihalis, cu capul drept, bând și trezindu-se din
beție, ținea ochii deschiși și privea prin lucarnă ziua care se ivea.
Și îndată ce lumina căzu în pivniță și se iviră resturile de mâncare și
vinul vărsat și vărsăturile, căpitanul Mihalis se întoarse și se uită, ca
și cum îi vedea pentru prima oară, la cei cinci măscărici fără suflare.
Deodată inima îi tresări supărată și aținti urechea. O auzea în curte
pe femeia lui, care se trezise și scotea apă din fântână, auzea cocoșii
din mahala, care cântau, pe fața pământului se isca zarva de la
oamenii și animalele care se trezeau, iar mai de departe izbucnea
învolburat și venea drept asupra lui mugetul mării. Iapa necheză în
curte; Haritos urma să-i ducă acum găleata cu apă rece și traista cu
grăunțe; proaspăt ca apa de izvor, nechezatul urcă gâlgâind în
văzduh; pieptul căpitanului Mihalis se răcori. „Mi se pare că de-
acum numai cu caii pot să fiu prieten, murmură el. Ei, și de-ar avea
Creta fiare, lupi și mistreți< Oamenii îmi par prea neputincioși,
prea caraghioși.1’
Se ridică, se întinse și oasele îi trosniră. Dădu câte o lovitură de
picior fiecărui tovarăș, luă un vas de vin și-i stropi.
— Înainte! le strigă el. Ridicați-vă. Apucați-vă de treabă!
Bețivăneala ținu toată ziua aceea și noaptea următoare, din când în
când șuiera gârbaciul, când vreunul se moleșea, Haritos urca și
cobora cu gustări noi, se îndopau, înfrățiți, Efendina cu Bertodóulos
și se dezmierdau și se mirau că trăiau de atâția ani în același oraș,
dar numai acum s-au cunoscut și s-au iubit.
— O să te învăț chitara, îi spunea Bertodóulos. Să cânți și să-ți uiți
necazurile, să cânți și să fii în stare să treci trotuarele.
— Iar eu o să te învăț să înalți văpăi, Bertodoulâki dragă, să te
răcorești, îi spunea Efendina.

484
Contele se obișnuise cu răsuflările cretanilor, i se întețise cheful, îi
iubea pe toți și-i îmbrățișa. Numai dinaintea căpitanului Mihalis
stătea nehotărât și voia să rostească și câte-o glumă jucăușul
zakyntiot, dar în ultima clipă șovăia, nu-i ieșea din gâtlej.
Se întoarse și îi vorbi lui Ventuzos:
— Noi, sior Ventuzos – ai prins de veste?, nu suntem oameni,
suntem artiști.
— Artiști? Ce dracu’ mai sunt și ăștia?
— Uite, un fel de îngeri. Adică nu cu desăvârșire, dar pe-aproape.
Ca să înțelegi: mai întâi sunt animalele; uite, măgarii, catârii și cele
asemenea; după aceea oamenii; și apoi, mai sus, artiștii, iar după
aceea, mai sus, îngerii. Noi, dragă Ventuzos, suntem artiști.
— Și?
— Păi, când o fi să mori, să nu uiți să-ți iei cetera cu tine în
mormânt. O să-mi iau și eu chitara. Ehei, numai de-am muri
împreună, Ventuzos, Ventuzaki dragă! La ceteră și la chitară, știi,
cântă și îngerii, și-o să înălțăm îndată, la poarta raiului, cântări
Marelui Maestru, pe care gloata ce nu pricepe nimic din muzică îl
numește Dumnezeu. Eu canțonete, tu mantinade51, până ce o s-
apară Marele Maestru să ne cânte din castaniete și să ne pună în
corul cel nemuritor.
Ventuzos râse:
— Cam multe spui, Bertodoulâki dragă, zise el. Cum adică o să
cântăm dumneata la chitară și eu la ceteră, fără mâini, fără degete?
Pentru că ai văzut, desigur, ce ajung mâinile și degetele în pământ.
— Taci, amărâtule, că mi s-a zbârlit părul! făcu contele și se înfășură
în pelerina lui tremurând de frig. Dar zici că și mâinile care cântă la
chitară<?
— Toate, toate, nefericitule, toate!

51 Cântec popular din Creta, asemănător baladelor noastre populare. Se cânta cu

acompaniament de liră și lăută.
485
— Păi hai să bem cât încă mai avem mâini și gât! strigă Phourogatos
umplând paharele. Și femeile, măi, Ventuzos! Viermi și ele?
— Toate< toate<
— Chiar dacă-s frumoase ca soarele?
— Să fie! Ce zici și domnia ta, căpitane Mihalis?
Dar acesta își încruntă sprâncenele cu mânie:
— Tu, Ventuzos, să vorbești cu mâinile, zise el. Iar tu, Phourogatos,
cu picioarele. Limbă nu aveți.
— La poruncile tale, căpitane Mihalis.
Phourogatos sări imediat, altceva nici nu voia! Ventuzos își propti
cetera pe genunchiul drept, își sprijini și Kaiambis obrazul în’palmă
și se porniră dansul și cântecul.
Ziua se scurse repede, lumea dispăru sus, întreaga viață se adună în
această pivniță, veni amiaza, trecu, asfinți soarele, se lăsă greu
noaptea, aprinseră în mijlocul mesei și pe butoaie lumânările de
spermanțet, și spre zori măscăricii se rostogoliră iarăși la pământ,
istoviți și galbeni ca șofranul. Murdăriseră iarăși ungherele și
pereții, hainele lor erau numai pete de vin și de grăsime de porc, iar
gurile și părul lor duhneau.
Posomorât deasupra lor, neclintit, veghea căpitanul Mihalis, și își
întorsese în zori fața către lucarnă, să nu-i vadă. Nu se gândea la
nimic, simțea numai, de două zile și două nopți, că i se prăbușesc
măruntaiele și că nu găsesc fund de prăpastie să se așeze. În zorii
zilei de marți, așa cum stătea cu capul sprijinit de perete, îl luă o
clipă somnul, o clipă, nu mai mult, dar fu de ijuns ca să vină
demonul. La început i se păru că a intrat într-un nor răcoros de
primăvară, numai adiere și picături de ploaie. Moleșit de căldură,
de vin, de durere, înainta, și norul îl îmbrățișa, îl lua și îl ridica de
subsuori, cobora pe burta și pe coapsele lui, se înfășură în jurul lui și
îl mângâia. Dar încet-încet norul se preschimbă, se închegă, luă
chip, se întări – la început două buze de femeie și după aceea de sus

486
se iviră deodată doi ochi sălbatici, strălucitori, numai râs și
batjocură, obraznici. Iar apoi văzu cum apar dintr-odată din
întuneric două tălpi vopsite și două mâini albe ca neaua; buzele se
mișcară și se auzi un glas limpede ca apa: „Căpitane Mihalis<
Căpitane Mihalis<”
Căpitanul Mihalis sări ca ars și se desprinse din vis cu asemenea
avânt, încât masa se răsturnă și se prăbușiră paharele, farfuriile,
lumânările și tabacherele care erau pe ea; cei cinci adormiți săriră și
ei, lumina zilei inundase pivnița; se întoarseră și zăriră cum
căpitanul Mihalis ia gârbaciul de pe perete și se repede asupra lor.
— Afară! Afară! striga ieșit din minți. Afară!
Întinse brațul și deschise ușa:
— Afară!
Kaiambfs făcu primul un salt, păși prin ușiță, ieși în curte și se
repezi la poartă să plece. Astăzi e marți dimineața, a scăpat repede,
Garuphaliă sigur dormea încă, așa că prinse aripi la picioare și se
repezi către port.
Ceilalți patru, unul în urma altuia, împleticindu-se, ținându-se de
perete, ieșiră și ei din pivniță și, îndată ce apărură la lumina zilei, se
văzură și fețele lor galbene-verzui, desfigurate, mânjite rău de
mâncăruri, vin și vărsături. Încă nu se treziseră hine de tot, priveau
mahmuri curtea, fântâna, vița-de-vie agățătoare, poarta și nu știau
încotro s-o ia< Primul mergea Phourogatos, cu mustața pleoștită,
zdrobit, fără chef, și se căznea să-și adune și să-și încingă brâul, dar
acesta îi scăpa mereu și se țâra pe jos și-l călca Ventuzos, care venea
în urma lui cu cetera pe umăr. Mai în urmă Efendina, cu o mână își
ținea izmenele de pânză, pentru că i se rupsese brăcinarul, iar cu
cealaltă se lupta, deznădăjduit, să-i întoarcă pe tovarășii săi.
— Stați, măi neghiobilor, unde vă duceți? Glumește, măi, căpitanul,
acum o să ne cheme. Numărați, dacă credeți în Dumnezeu: marți,
miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Încă șase zile!

487
În mintea lui nu încăpea o asemenea nedreptate, să-i slobozească
așa de repede, tocmai când gâtlejul lor începea să se bucure. Păcatul
are haz doar atunci când te afunzi în el cu totul, până la gât, și te
saturi de el și te scârbești de el și începi să te căiești. Păcatul trebuie
să fie un munte de carne de porc, să te vâri înăuntru, o baltă de vin,
să intri să înoți, ci nu doar o gustărică!
Număra și iar număra zilele pe degete:
— Marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică< păcat, sunt
atâtea zile pierdute! Nu, asta nu se poate, căpitane Mihalis, să nu ne
faci asemenea nedreptate, cheamă-ne să ne întoarcem!
I se păru că-l strigă cineva și că-l atinge o mână. Poate era căpitanul
Mihalis. Se întoarse bucuros; era Bertodóulos, smiorcăindu-se,
poticnindu-se, îl prinsese de mânecă:
— Efendina dragă, zise el, mi-am uitat bocceluța, mergi tu să mi-o
aduci?
Dar Phourogatos ajunsese la poartă. Brâul i se țâra încă desfăcut, iar
mâinile și picioarele i se îngreunaseră, ca și cum i s-ar fi umflat, și
nu le stăpânea.
— Mă duc s-o pun pe nevastă-mea să mă frecționeze, zise el. Să fie
într-un ceas bun, băieți! Am scăpat ieftin!
— Unde te duci, unde mă lași, Phourogatos? țipa Bertodóulos. Stai!
— Vino, Bertodoulâki dragă, sprijină-mă să te sprijin, făcu
Phourogatos și-l cuprinse cu mâna.
Maestrul se prinse de brâul atârnat:
— Mi-am uitat bocceluța, spuse rugător. Mergi tu să mi-o aduci?
Dar Phourogatos se făcu că n-a auzit. Soarele coborâse pe străduțe,
se auzi glasul lui Barbai{nnis, care-și vestea salepul, iar țăranii
strigau: „Lemne bune!” și-și înghionteau măgărușii. Treceau acum
pe lângă cuptorul lui Touloupanăs și se opriră. Două tăvi la gura
cuptorului scoteau aburi, pline de covrigei cu susan.
Bertodóulos se uită la covrigii cu susan și se opri brusc.

488
Phourogatos băgă mâna în buzunărașul de la pieptar, scoase un
bănuț și luă un covrig.
— Mănâncă! îi spuse tovarășul lui. Eu nu vreau.
Îi veni în minte leprosul și i se făcu greață.
În acest timp, cu fruntea însângerată de la frunzele de anghinare,
Efendina se vârî pe furiș în moschee, ca să nu prindă de veste mama
lui și să se aștearnă cu bătaia pe el.
Ventuzos, cu cetera pe umăr, intră în casă cu suflarea tăiată, galben
ca ceara, nevasta lui alergă și-l prinse de subsuori, iar apoi veniră și
cele două fete și-l întinseră pe canapea. Îl frecționară cu ulei din
candela Preasfintei Fecioare Ampeliotissa, îl tămâiară cu suflet bun,
aruncară peste el păturile pe care le-aveau, pentru că tremura de
frig, și o chemară pe vecina lor, baba Phlamburiârena, să vină să-i
pună ventuze.
În timpul acesta căpitanul Mihalis își pusese șaua pe iapă, își luase
cuțitul cu mâner negru și îl vârâse la brâu, iar nevasta lui apăru în
curte să-i vorbească, să-l întrebe unde se duce, rugându-l să-i fie
milă de casa lui, dar, îndată ce-i zări chipul, femeii i se tăie glasul.
Căpitanul Mihalis se întoarse și o văzu.
— Ce vrei? făcu el cu voce răgușită, aspră.
— Să-ți fac o cafea? spuse femeia.
— Mă duc s-o beau la cafenea, răspunse el. Intră în casă!
Kira Katerina se întoarse în bucătărie, speriată; Rinió aprinsese focul
și gătea.
— Pleacă, spuse mama, a pus șaua pe iapă. Iarăși o să se ia la harță
în mahalalele turcești< E o fiară, o fiară, nu poate fi îmblânzit.
Rinió râse:
— Iarăși o să intre călare în cafenelele turcești! spuse mândrindu-se.
Tăcură amândouă și ațintiră urechea; se auzea acum iapa care ieșea
pe poartă lovind cu copita și necheza în drum.
— Dumnezeu să-și pună mâna asupra lui! murmură ea și-și făcu

489
cruce.
— Ai văzut cum au rupt-o din loc măscăricii? făcu Rinió și râdea. Îi
vedeam pe fereastră: unul în urma altuia, țipând, târându-se, plini
de unsoare, plini de vin, ca niște șoareci scăldați în ulei. Și tata treaz,
sălbatic, stătea cu gârbaciul în mână și-l răsucea în aer! De ce oftezi,
mamă? Ai vrea să-l ai de bărbat pe Ventuzos sau pe Bertodóulos?
Ferice de tine, mamă, zic eu!
— Poți să fii bărbat cuminte și gospodar bun fără să fii caraghios.
— Se poate, se poate, răspunse Rinió țuguindu-și buzele. Dar nu-mi
plac gospodarii și nici caraghioșii. Îmi plac căpitanii.
Căpitanul Polyxinghis trecea pe la fântâna lui Idomenéas, iar în
urma lui mergea Aliag{s c-un coș greu în spate; se ducea dis-de-
dimineață la nepoata lui, Vanghelió, cu daruri de nuntă. De două
zile nu era în apele lui căpitanul nostru, ai fi putut crede că-i
zdruncinase mintea cutremurul. Umbla pe străduțe, nu mânca, nu
bea, doar fuma și din când în când ofta ca un bivol bolnav. Umbla
în sus și-n jos pe ulicioare, dar plimbarea îl scotea mereu în fața
aceleiași porți verzi. Se oprea brusc, măsura în sus zidurile înalte, se
ridica pe vârfuri, de parcă ar fi vrut să-și ia avânt să le sară, și iarăși
se îndepărta, umbla ce umbla și iar se întorcea.
Ca să nu-i ia mirosul vecinele – de Fetele Necăjite, limbile acelea
rele, se temea –, intra și ieșea dintr-o arămărie turcească din mahala
și cumpăra când o tavă, când un lighean și un ibric, când căni și oale
și cești de cafea. La început nu știa ce să facă cu ele, apoi se gândi că
se mărită nepoata sa, așa că umplu un coș de arămărie, i-l încărcă în
spinare lui Aliag{s și porni spre mahalaua căpitanului Mihalis,
unde era casa nepoatei Vanghelió.
Și acolo, cum ocolea fântâna lui Idomenéas, iată-ți-l pe căpitanul
Mihalis călare pe iapa lui, cu gârbaciul petrecut la încheietură și cu
ciucurii de la cealma acoperindu-i ochii.
Căpitanul Polyxinghis se opri nedumerit. Știa că de duminică

490
dimineața începuse iarăși săptămâna lui bahică, iar acum iată, de-
abia era marți, și încetase deja, încălecase pe iapă și sigur se ducea
iarăși prin mahalalele turcești, să intre în gura puștii. Căpitanul
Polyxinghis clătină din cap: „într-o zi, se gândi el, va plăti cu capul
pentru îndrăzneala lui și în Megalo Kastro se va prăbuși un stâlp al
creștinătății. Dar cine poate să-l strunească? Nici Dumnezeu, nici
diavolul. De bărbatul care nu se teme de moarte, se zice, până și
Dumnezeu se teme!”
Căpitanul Mihalis se apropia. Îl ochi pe căpitanul Polyxinghis și
dădu pinteni iepei; nu voia să schimbe vorbe cu el. Zurliul ăsta îi
întărâta nervii cu râsetele și glumele și viața voioasă pe care o
ducea. Era dintre oamenii care fluieră și cântă în fiecare dimineață
când se trezesc, și căpitanului Mihalis îi era scârbă de aceștia.
Deveneau prieteni de nădejde numai la învălmășeală, ori de câte ori
creștinii se răzvrăteau și se luau la luptă cu turcii; pentru că erau
căpitani amândoi și simțeau că multe suflete atârnă de gâtul lor. Dar
când se linișteau vremurile, se purtau îndată ca unii din două sate
diferite. „Prea e mistreț, se gândea căpitanul Polyxinghis, nu-mi
place!” „E prea ușuratic, se gândea căpitanul Mihalis, nu-mi place
de el!” Iar acum, când îl zări, dădu pinteni iepei, să treacă pe lângă
el fără să vorbească.
Dar căpitanul Polyxinghis îi văzu fața prea întunecată și se temu să
nu-și pună vreun rău în minte și să-și găsească creștinii beleaua, așa
că își călcă pe inimă și înaintă:
— Încotro cu binele dis-de-dimineață, căpitane Mihalis? făcu el și
întinse brațele, ca și cum voia să-i ațină calea.
— Dă-te la o parte, căpitane Polyxinghis, să nu te calce iapa! se răsti
căpitanul Mihalis și ochiul îi jucă, numai întuneric.
Dar căpitanul Polyxinghis stătea cu brațele întinse în mijlocul
drumului și nu se mișca.
— Pentru numele lui Hristos, frate, zise el, nu-ți risipi puterea. Ești

491
un stâlp al creștinătății, Creta are nevoie de tine, nu-ți hotărăști tu
viața, o hotărăște ea, se poate să aibă nevoie de tine în curând.
Dar căpitanul Mihalis nu se scârbise niciodată de căpitanul acesta
atât de mult, cât în clipa asta; pentru că în ajun, când Phourogatos a
scăpat un moment din pivniță și s-a dus în curte la poartă să ia aer,
a apărut vecina Krasoghiorghena, a schimbat o vorbă cu ea și a aflat
de noul dezmăț al căpitanului Polyxinghis în mahalaua turcească. S-
a întors în pivniță și i-a suflat-o căpitanului Mihalis, iar acesta a
răcnit când a auzit, dar a îndurat-o și s-a făcut că nu-i lucrează
urechea. Însă i s-a înfipt în inimă un cuțit.
Acum nu mai îndură; se aplecă pe iapă și buzele îi fremătară de
mânie.
— Du-te dumneata să amețești femeile, și pe mine lasă-mă să-mi bat
capul prin cafenelele turcești!
Căpitanul Polyxinghis se făcu roșu ca racul.
— Când nu-i război, spuse cu îndărătnicie, amețesc cadânele. Când
e război, omor agalele. Asta-nseamnă să fii bărbat.
Se întoarse către Aliag{s:
— Mergi înainte, du-te la Vanghelió să te despovărezi! spuse el și-l
alungă.
Făcu un pas și își sprijini palma de gâtul cald al iepei.
— Căpitane Mihalis, spuse coborând glasul, dacă ești creștin, spune,
ce ai cu mine? Astăzi nu-mi place ochiul tău; mă țintuiești de parcă
aș fi turc.
— Dă-te la o parte, îți spun, să nu te calce iapa! se răsti din nou
căpitanul Mihalis și întoarse capul în altă parte.
— Ce ai cu mine? întrebă iar căpitanul Polyxinghis. De ce întorci
capul?
— Dă-te la o parte să nu te calce iapa! mormăi pentru a treia oară
căpitanul Mihalis.
— Nu poate omul să vorbească cu tine, nu are de unde să te apuce!

492
— Așa-mi place mie, căpitane Cadână! se răsti cu tot năduful
căpitanul Mihalis și dădu pinteni iepei.
Aceasta sări, cu picioarele dinainte ridicate drept, și era cât pe-aci
să-l trântească jos pe căpitanul Polyxinghis.
— Ce să-ți fac, că ești creștin și viteaz< murmură căpitanul
Polyxinghis mușcându-și mustața. Altfel, aș ști eu, împielițatule, de
unde să te-apuc!
Scuipă de trei ori ca și cum ar fi vrut să descânte întâlnirea cea rea și
porni spre casa nepoatei sale.
Vanghelió ședea la războiul de țesut și țesea. Termina de-acum
ultimele valuri de pânză, din fir dublu, care aveau să se prefacă în
izmene trainice pentru mire și în cămăși de noapte pentru mireasă.
Vâra printre ițe suveica, cu mână iute și nervoasă, se grăbea, căci
nunta se apropia, o vedea cum se năpustește asupra ei ca o fiară
păroasă, întunecată, plină de noroi; speriată, Vanghelió se strângea
toată, un ghem țepos, ca un arici. Scârboasă fiară i se părea nunta, o
jumătate de îmbucătură ginerele, cu ochelarii lui, cu glasul lui
moale de popă și cu blânilețea lui de oaie grețoasă. Așadar pentru
pipernicitul ăsta s-a născut ea, de dragul lui a mâncat atâția ani, a
băut, s-a hrănit, și-a lăsat părul lung până la genunchi, i-au crescut
sânii, i s-au lățit șoldurile? Pentru Títyros? „Mărită-te cu el, îi
împuiase capul unchiul ei Polyxinghis. Spune da, Vanghelió,
plapumă e bărbatul și te acoperă.11 Unde este Dumnezeu? Să
despice glasul ei cele șapte ceruri și să-i strige: Nu-l vreau! Nu-l
vreau! De mulți ani vedea ea în somn un flăcău cu o mantie de
postav aruncată pe umeri, subțirel la mijloc, certăreț, care iubește
vinul și femeile și cuțitele și care să risipească voinicește banii – leit
fratele ei Diamandis! De câte ori, aprinzând candela mică la icoanele
pe care i le lăsaseră moștenire părinții ei, nu i-a rugat pe Sfântul
Nicolae, care înzestrează orfanele, și pe Sfântul Fanurios, care
dezvăluie ginerii, să-i trimită un bărbat care să-i semene fratelui ei!

493
Fratelui ei, nu unchiului ei Polyxinghis, scund și gras și flecar, nu
căpitanului Mihalis, a cărui răsuflare miroase a pucioasă și la care,
când trece, până și câinii din mahala se chircesc. Leit Diamandis îl
voia, leit fratele ei, fercheș – statură de chiparos, tras prin inel, piept
ca un meterez. Altfel, să rămână nemăritată, de mii de ori mai bine,
să trăiască, să îmbătrânească împreună cu fratele ei, să nu se însoare
nici el, căci o femeie le-ar strica toată tandrețea, să moară și să-i
îngroape împreună, iar pe mormântul lor să sădească doi chiparoși,
unul bărbat, lumânare, și unul femeie, cu ramuri înflorite, iar
rădăcinile lor să se unească sub pământ.
Dar uite că unchiul ei Polyxinghis o ținea una și bună: să-l ia pe
fratele căpitanului Mihalis, pe Títyros, să intre, chipurile, într-un
neam mare și să aibă un om care s-o hrănească. Pentru că de-acum
Diamandis i-a mâncat măslinii și via pe care i-o lăsaseră părinții în
partea ei de zestre și-i mai rămăsese numai căsuța asta pustie,
singura ei zestre, și tot ce mai era prin ea. În câteva luni are s-o
mănânce și-are s-o bea și pe-asta mâncăul ei de frățior. Și-atunci?
„Polyxinghis e vinovat de toate, țesea și murmura cârtind
Vanghelió. El le-a gătit pe toate, el m-a pus și am spus da. Dar
Dumnezeu e drept, El să-l judece. Iar dacă nu e drept, trăsnet este
suspinul fetei nemăritate, să cadă asupra lui să-l ardă.”
Căpitanul Polyxinghis împinse poarta și intră, apoi se întoarse către
Aliag{s, care îl aștepta afară încărcat, și îi făcu semn să intre să se
despovăreze.
— Mergi cu bine, Aliag{s, și să-ți jucăm la nuntă! îi spuse cu voioșie
și scoase de-i aruncă o megidie52.
Acesta o apucă din zbor, o strânse bine în mână, ca și cum ar fi fost
o pasăre, să nu-i scape, și se aplecă să sărute mâna cea darnică. Dar
căpitanul Polyxinghis își trase mâinile și râse:

52 Monedă turcească, la început de aur, care valora cât o liră turcească, iar mai
târziu de argint, valorând cât a cincea parte dintr-o liră.
494
— Nu sunt popă și nici imam, Aliag{s, mergi cu bine!
Inaintă în curte; câinele sări din colțul său o clipă, adulmecă aerul,
cunoscu cine a intrat și se încolăci din nou jos.
Prin ușa deschisă de la mijloc căpitanul Polyxinghis văzu războiul
de țesut cum stă întins ca o fregată înarmată, ca o fiară blândă de
casă, cu picioarele, cu sulurile, cu vătalele, spetele, pieptenii, urzelile
și ițele lui.
Vanghelió se întoarse, îl văzu pe unchiul ei și își puse toată puterea
să surâdă ca să-l primească bine, dar buzele, nasul și bărbia ei
picurau otravă. Era totdeauna galbenă, zgârcită la vorbă, acră; parc-
ar fi ros-o o mâhnire ascunsă și nu putea, de ani de zile, s-o ia de pe
ea. Se topea mereu, se îngălbenea și pieptul i se zbârcea.
Îl zări, în urma unchiului ei, pe Aliag{s cu coșul și înțelese.
— Ai intrat la cheltuieli pentru mine, unchiule Iorghis, spuse ea și
aruncă o privire hrăpăreață în coș.
Dădu cu ochii de arămărie și o clipă i se lumină fața.
— O dată se căsătorește omul, piară totul, zise căpitanul
Polyxinghis și râse, ca să-și îmbuneze nepoata. Se spune, Vanghelió,
că bucurie mai mare nu există.
— Se spune< făcu Vanghelió și tăcu.
Căpitanul Polyxinghis se așeză pe canapeluță, își scoase fesul,
fiindcă asudase, și îl puse pe fereastră. Vanghelió îngenunche și
începu să scoată din coș, unul câte unul, și să rânduiască jos
obiectele lucitoare de aramă trebuincioase în casă – se umplu casa
de tăvi și oale, de ibrice și lighenașe. Și pe când Vanghelió se apleca
asupra lor, pentru o clipă fața ei îngălbenită se învioră și se înroși.
— Să fii sănătos, unchiule, spuse cu jumătate de gură. Tu mi-ai lost
tată.
— O spui cu jumătate de gură, Vanghelió. Te măriți și tu, copilă, ești
gata să plângi. Ia ridică ochii să te văd< Haide, râzi, scoate un
strigăt să te ușurezi! Cele logodite, când țes ultimele valuri de

495
pânză, cântă de se clatină casa. Se clatină toată mahalaua, de parc-ar
fi cutremur. Asta-nseamnă logodna, adică! Dar tu parc-ai țese un
lințoliu.
Vanghelió sări în picioare. Cuvintele acestea ale unchiului ei cel
petrecăreț o înfuriară. Îi veni în minte logodnicul – pentru gălbejitul
ăla să cânte ea? Otrava i se vărsă iarăși în gură și dădu să vorbească,
dar se răzgândi. Ce să spună? Ducă-se de-acum! Dacă ești
norocoasă, de ce să strigi? Scăpare nu există. Taci, așadar!
Dar căpitanul Polyxinghis nu putea să priceapă mâhnirea asta mută
a nepoatei sale. Ziua nunții se apropia, cununia urma să fie de Paști
și mai înainte trebuia să lămurească socotelile cu ea. Simțea că, din
ziua în care o logodise, nepoata sa îl privește cu ochi plini de mânie
și supărare. Trebuie, înainte de-a se mărita, să afle câte sudori îl
trecuseră pe el până ca mirele să spună da. Până în ultima clipă
acesta refuzase. Așadar, într-o zi căpitanul Polyxinghis și-a deschis
cutia, a luat cinci fișicuri de lire de aur și i le-a dat. „Ia, învățătorule,
aceste o sută de lire peste zestre, și nimeni să nu afle, nici căpitanul
Mihalis, nici mireasa, nici sora mea. Ți-o auresc pe nepoata mea și
ți-o dau.” Și așa l-a dat gata. Iar acum, poftim, kira mireasă strâmbă
din nas, ca și cum ar bea chinină, iar mirele nu-i convine, căci ar
vrea un prinț!
Vanghelió ieși din bucătărie cu tava cu cafea, un pahar de apă
răcoritoare și o linguriță de dulceață de vișine. Puse tava pe un
scaun, dinaintea unchiului ei.
— Ascultă să-ți spun, Vanghelió, făcu el și se întoarse către poartă.
Încă n-a venit Diamandis? Iarăși umblă toată noaptea bețivanul?
— Tânăr e, răspunse Vanghelió cu mândrie, frumos e. Bine face!
— Bine face, ai? El te-a distrus, Vanghelió.
— Să-i fie de bine! El m-a distrus? Păi dacă nu era el, eu m-aș fi
omorât! Ce să fac cu viața? Și s-o știi, unchiule: dacă acum plec
grumazul și intru în jugul pe care mi l-ai pregătit, o fac pentru că, fie

496
și măritată, n-o să mă despart de fratele meu. Altfel, ducă-se la
dracu’ Títyros!
Căpitanul Polyxinghis sorbi din paharul de apă și își stăpâni mânia;
mestecă mult timp vișina, ca să nu întindă mâna lui mare, să-și
apuce nepoata de păr și s-o trântească de perete.
— Lucruri de rușine! făcu el în cele din urmă, răsucindu-și mustața.
E fratele tău, nu ibovnicul tău, lasă-l să se însoare și el, să-și facă
casă, să-și adune mintea de prin taverne.
Vanghelió sări de pe scaun. I se aprinsese obrazul.
— De n-ar fi scris Dumnezeu un asemenea lucru! strigă ea. Iar dacă
l-a scris, să-l șteargă!
— Ce-ai pățit, bre Vanghelió? făcu căpitanul Polyxinghis speriat. Îl
iubești mai mult decât pe bărbatul tău? Ce-nseamnă purtările astea
rușinoase? Și eu, care m-am ostenit atâta<
— M-ai vândut pentru o bucată de pâine, unchiule Iorghis! șuieră
Vanghelió strângând din dinți.
Căpitanul Polyxinghis nu se mai stăpâni și cuvintele îi scăpară
necuviincioase, nemiloase. Nu mai apucă să le țină în frâu și
izbucni:
— O bucată de pâine puțin ți se pare, prințesa mea? E bine și-așa, să
spui! Pe Dumnezeul tău, ce să gelozească un mire la tine? Tinerețile
tale, frumusețea sau bogățiile? Ai treizeci și cinci de ani, te-ai stafidit
atâția ani nemăritată, ai îmbătrânit, ți-a crescut mustață, iar țeasta
aia goală de frate-tău te-a vândut, ai rămas în pielea goală. Cine să
se uite la tine și să te dorească, nenorocim? L-a orbit Dumnezeu pe
Títyros și a spus da!
Vanghelió își vârî fața în palme și începu să plângă încet,
deznădăjduit. Căpitanului Polyxinghis i se strânse inima și se
despică pământul să-l înghită. Cum a răbdat să rostească asemenea
cuvinte? Ce să facă acum? Cum s-o liniștească pe nefericită?
Întinse mâna spre părul aspru, nemângâiat al fetei bătrâne:

497
— Taci, taci, nu plânge, Vanghelió, cu puterea lui Dumnezeu acum
toate o să meargă bine< S-a găsit un om bun care te vrea, o să vezi,
o să ți se umple și-o să-ți roșească obrajii, o să întinerești. Și când, cu
bine, o să faci copii<
— Pf! Niște Tityrâkia53! făcu Vanghelió și își șterse cu furie
lacrimile din gene.
— Nu vor fi doar Tityrâkia, vor avea și sângele nostru. Poate că fiii
tăi o să semene cu frate-tău<
Vanghelió se înfioră. Sângele i se adună și se revărsă în sânii ei
ofiliți.
— Taci! spuse ea cu groază.
Căpitanul Polyxinghis se ridică și se întinse să-și mângâie nepoata,
dar imediat trase mâna înapoi.
— O să mai vorbim în altă zi, Vanghelió, zise el. Plec, să n-apară
cumva bețivul, n-am chef să-l văd.
Își legă fesul dichisit, dădu să iasă, dar în clipa aceea se auzi o
lovitură de picior puternică, iar poarta se zgâlțâi și se deschise:
drept în mijlocul pragului, gâfâind, mahmur, c-un fir ofilit de
busuioc la o ureche, c-o țigară la cealaltă, cu mantaua de postav
aruncată pe umăr, apăru fratele. Încruntă sprâncenele, îl văzu în
casă pe unchiul său și țuguie buzele: „Iarăși a venit să ne pețească,
lua-l-ar dracuT Dădu una, își trase căciula pe ceafa, străbătu curtea
împleticindu-se și intră. Dar nu zărise arămăria întinsă pe jos și
începu s-o calce în picioare, să înjure și să se împiedice.
Căpitanul Polyxinghis întoarse capul în altă parte, îi era scârbă să-l
vadă.
— Bărbații beau vin, dar nu se îmbată, spuse el jignitor. Ia pildă de
la mine. Bărbații vânează femei, dar nu se fac de râs. La pildă tot de
la mine.

53 Adică progeniturile lui Tityros. Vanghelió vorbește cu dispreț, de vreme ce nu-

1 plăcea pe viitorul ei soț.
498
Dar Diamandâs, care nu-l înghițea pe unchiul său și știa unde-l
doare să-l lovească, chicoti batjocoritor. Limba nu-i lucra bine, se
bâlbâia, dar izbuti:
— Bărbații, răspunse el, beau vin, nu se îmbată, și apoi nu se duc în
pătuțul lor să facă nani-nani, ci încalecă pe iapă și se duc nu în
mahalalele turcești, la cadâne, ci în cafenelele turcești, la agale. Ia
pildă, unchiule, de la căpitanul Mihalis!
Cuvântul îl lovi drept în inimă pe căpitanul Polyxinghis al nostru,
pentru că, simțea, avea dreptate bețivanul.
— Du-te la dracu’! strigă el și porni spre ușă. Om stricat, care-ai
catadicsit să mănânci zestrea surorii tale pe vin, pe femei, pe
lănțișoare și ceasuri! Și de-ai ști măcar să citești ora! Dar nici de asta
nu ești vrednic, destrăbălatule!
Diamandis urlă, sări peste tăvi și ibrice, ca să ajungă la unchiul lui,
dar se împiedică și se prăvăli pe jos.
Căpitanul Polyxinghis râse cu dispreț.
— Să te bucuri de frățiorul tău, Vanghelió, spuse și ieși.
— Să dea Dumnezeu să mă bucur de el până o să mor, unchiule! se
apără Vanghelió și îl ridică în brațe pe Diamandis din arămărie, îl
puse pe canapea, îi aduse o pernă să se rezeme și-l mângâie încet, cu
tandrețe, ca să-și revină.
La amiază Thras{ki se întoarse fericit de la școală.
— Mamă! strigă el aruncând în aer căciula roșie pe care i-o împletise
sora lui. Mamă, scântei scoate pe caldarâm iapa lui tata! L-am văzut
cum trece pe Strada Mare și cum se ridică negustorii și cizmarii să-l
admire. „Vine din mahalalele turcești”, a spus unul. – „Se duce în
mahalalele turcești”, a spus un altul. Eu m-am oprit, mi-am scos
căciula și l-am salutat, dar cum să mă vadă el! Îți spun, țâșneau
scântei din caldarâm!
— A venit sior Paraskevâs și s-a plâns la mine, spuse mama, care se
îngrozi văzând că băiatul e așa de mândru de tatăl lui. Te-ai dus,

499
zice, cu prietenii tăi să-i răpești fata< Nu ți-e rușine?
Thras{ki râse.
— De ce-ai făcut asta?
Curajos, băiatul ridică din umeri.
— Așa ne-a venit. Astăzi era cât pe-aci să-i facem la fel și lui Títyros.
Ne înțeleseserăm să ne ascundem după ușă, în clipa în care intră, și
să ținem o sfoară cu laț, ca să i-o petrecem în jurul gâtului. Așa se
prind caii sălbatici, chiar el ne-a spus asta deunăzi. Iar noi suntem,
chipurile, vânători de cai, și el, calul.
Mama scoase un țipăt:
— Ticăloșilor! Dar ce v-a făcut omul ăsta sfânt? De ce vreți să-l
omorâți?
— Noi? Noi îl iubim, dar vrem să ne jucăm. N-am fi tras sfoara,
doar l-am fi speriat, să vedem ce-are să facă.
Spuse, își desfăcu de la brâu sfoara de rufe și o agăță la loc în cui,
lângă jgheab. Strânse pumnii și încruntă sprâncenele, ca tatăl lui:
— În ultima clipă, prietenilor mei li s-a făcut frică. Erau mulți, și s-
au găsit și fricoși. Nu face nimic, altădată o să-i aleg, puțini și buni,
sau poate chiar eu singur.
Bătu cineva la poartă și apăru Aliag{s.
— Pentru numele lui Dumnezeu, căpităneasă, zise el, iarăși a
înnebunit Efendina, a intrat în mahalaua grecească și vine acasă la
tine. Încuie poarta, să nu-i deschizi!
Nu-și sfârșise cuvântul, și Efendina năvăli în curte urlând. Kirei
Katerina i se îndureră inima de cum îl văzu. Era de nerecunoscut,
nefericitul; hainele sfâșiate, se vedea sacul pe care-l purta ca izmene
și ochii i se umflaseră, roșii ca racul, de plâns. Își aruncase saricul și-
i duhnea chelia, mânjită cu baligă groasă. Îngenunche în mijlocul
curții și începu tânguirea:
— M-am pângărit, striga el, m-am pângărit! Am mâncat carne de
porc, am băut vin, am spus vorbe rele. Oameni, iertați-mă, ca să se

500
îndure și Dumnezeu să mă ierte! Kiră căpităneasă, dacă te-o întreba
Dumnezeu, spune-l că m-a pus căpitanul Mihalis cu de-a sila.
Se târî pe genunchi, ca să ajungă să-i apuce mâna și să i-o sărute.
— Fie-ți milă de mine, kiră căpităneasă, am ieșit să-mi vestesc
durerea și rușinea, și încep de la tine. Pe urmă o să mă duc la poarta
pașei să strig și după aceea o să iau la rând casele turcești< Să-mi
vadă toți chelia, să-mi afle toți păcatul, să mă scuipe toți. Dar în tine
îmi pun nădejdea. Dacă te-o întreba Dumnezeu, spune-l că m-a pus
căpitanul Mihalis cu de-a sila.
Thras{ki îl privea și râdea. Deja luase iarăși pe-ascuns sfoara de rufe
și-i făcea laț. Rinió apăru din bucătărie, îl văzu pe Efendina și
începu și ea să râdă, dar kira Katerina simți cum îi lăcrimează ochii.
— Ridică-te, Efendina, spuse ea cu glas dulce. Ridică-te, și-o să fac
ce-mi spui. O să-i mărturisesc eu lui Dumnezeu că l-am văzut cu
ochii mei pe căpitanul Mihalis cum te pune cu de-a sila<
Fața lui Efendina se lumină:
— Să fii sănătoasă, căpităneasă. Și-acum îți cer un hatâr: scuipă-mă.
— Nu, nu fac asta, Efendina. Ridică-te și mergi în pacea lui
Dumnezeu.54
— Scuipă-mă, altfel nu plec.
Se întoarse către Aliag{s:
— Apoi o să mă scuipi dumneata, Aliag{s, musulmane credincios.
După aceea, tot Megalo Kastro. Înainte să fug de la moschee,
strămoșul meu s-a scular din mormânt și m-a scuipat primul.
Scuipă-mă, căpităneasă, scuipă-mă, dacă crezi în Dumnezeu!
Căpităneasa întoarse capul în altă parte.
— Nu pot, zise ea, nu vreau, mergi cu bine!
— Nu plec, murmură el. Pe Mahomed, nu plec dacă nu mă scuipi.
Căpităneasa se mânie:

54 în orig., pigene sta efid kala tou Theou - mergi în cele șapte bunătăți ale lui
Dumnezeu, expresie populară cu sensul pe care l-am redat în traducere.
501
— O să fac ce vreau eu, nu ce vrei tu, Efendina! spuse ea și intră în
bucătărie.
— Îngenuncheat aici pe pietre o să mă apuce zorii zilei, dar nu plec!
strigă Efendina lovindu-și fruntea de pietre.
Și începu iarăși tânguirea, urla în mijlocul curții ca un câine.
Thras{ki făcu semn către sora lui, iar aceasta înțelese, veni și se opri
lângă el, în spatele lui Efendina. Și în timp ce el se bătea în piept și
urla, privind înăuntru spre bucătărie, Thras{ki aruncă lațul, îl
nimeri și-l apucă de gât. Prinse și Rinió de capătul sforii și traseră.
Efendina scoase un strigăt înăbușit și căzu pe spate. Fața i se
învinețise deja, iar ochii mai că-i ieșiseră din cap. Se căznea să
dezlege lațul, să nu se sufoce, dar mâinile îi înțepeniseră de spaimă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, copii, o să-l sufocați, sărmanul!
strigă Aliag{s.
Căpităneasa auzi strigătul și alergă repede din bucătărie. Apucă
sfoara din mâinile băiatului ei, slăbi lațul și îl împinse pe Efendina
spre poartă.
— Pleacă, nefericitule, spuse ea, pleacă. Eu îți vreau binele.
Îi dădu una, îl aruncă în drum și încuie poarta.
Thras{ki și Rinió izbucniră în hohote de râs:
— Iată cum se prind caii, mamă, spuse Thras{ki și agăță sfoara l. I
loc lângă jgheab. Acum nu-mi mai scapă Títyros!
Călare pe iapa lui, cu gârbaciul petrecut la încheietură, căpii. Inul
Mihalis se repezise spre mahalalele turcești. Vinul mult nu-i
tulburase mintea; genunchii lui strângeau puternic greabănul icpei
și pe mâini, în palme, la încheieturi și pe degete simțea că i se
încolăcește, gata să se desfășoare și să izbucnească, o forță de
neîndurat; aceasta, mai mult decât vinul, îl înăbușea și nu știa cum
s-o împrăștie ca să se ușureze.
Gonea. Nu deslușea bine oamenii care treceau, casele i se păreau că
se micșoraseră și drumurile că se îngustaseră și nu-l încăpeau.

502
Fetele Necăjite auziră cum tropotește un cal, săriră să se uite prin
găurile porții și înțeleseră imediat că e căpitanul Mihalis, ilar soarele
era puternic și nu putură să-i deslușească fața și să vadă ce gânduri
are.
— Ce-o fi pățit Mistrețul ziua în amiaza mare? făcu Aglaia. S-o fi
îmbătat?
— Bre, aici se pregătește ceva, făcu Thalia, jucându-și nările ca și
cum voia să miroasă aerul. De ce-o umbla de alaltăieri căpitanul
Polyxinghis prin mahalaua noastră? L-am văzut eu la cutremur,
când Eminé fugise afară și făcea pe leșinată. Doar s-a întâmplat să
treacă, sau chiar le fripseseră? Și-a amețit-o dumnealui< Iar din
ziua aceea, parcă are miere mahalaua noastră, nu se mai dezlipește
de ea. Și-acum iată-ți-l și pe căpitanul Mistreț< Măi, parcă scoate
parfum de mosc împielițata, cățeaua, și-au mirosit-o câinii ăștia doi
necastrați din mahalalele de dincolo. Fiți cu ochii-n patru, bre
fetelor, spre poarta cea verde!
— Taci, taci! făcu Phrosyni. Auzi cum nechează calul lui Nourís-bei!
Nestăpânit, tânguitor, în conacul turcesc se auzi armăsarul cel ațâțat
cum cheamă iapa care tocmai trecea.
— Bre, asta este Eminé care nechează, făcu Thalia chicotind.
Dar îndată limba i se lipi de gâtlej, cele două surori ale ei scoaseră
un țipăt: ațâțată și ea, îndată ce auzi nechezatul armăsarului, iapa
sări pe picioarele dinapoi și se răsuci, ca și cum ar fi dansat, dreaptă
ca o lumânare.
— Se duce, e mort căpitanul Mihalis! strigară cele trei gemene.
Dar el, cu genunchii de oțel înțepeniți în greabănul iepei, se apucă
de coamă, se lipi de fiara înfuriată, se făcu un trup cu ea, o ținea tare
sub puterea lui, îi dădu pinteni, și aceasta, simțindu-și stăpânul cel
aprig deasupra ei, lăsă capul jos și se urni.
— Blestemată să fii, înfocato! murmură el lovind-o cu pumnul în
cap.

503
Ieși către mare, lăsă iapa să alerge slobodă de-a lungul meterezelor,
își umplu pieptul de aerul mării, umblă încolo și-ncoace ca să-i
treacă năduful, să i se potolească mintea, și se opri sus pe un tăpșan
înverzit. Privi spre largul mării, cum strălucește în soare
învolburată, violetă și cum se pierde încolo, spre miazănoapte, către
Grecia< Oftă.
— Cu tine am ce am, Doamne, cu tine, nu cu oamenii!
Dădu pinteni iepei și porni la drum. Ori de câte ori se gândea la
Creta părăsită de toți, se lua la trântă cu Dumnezeu și un blestem
greu i se împletea pe vârful limbii. Nu se plângea lui Dumnezeu, se
mânia pe El; nu-i cerea milă, îi cerea socoteală.
Un norișor negru, mic ca un burduf plin și tunător, apăru dinspre
apus și urca și se lățea încet-încet și înnegrea cerul, iar soarele se
posomorî. O adiere jilavă, slabă, suflă dinspre mare pe fața
întunecată a căpitanului Mihalis. Își ridică ochii spre cer.
— Nu pot să mă pun cu tine, Doamne, murmură printre dinți. O să
mă pun cu oamenii!
Dădu pinteni iepei, trecu fulger pe Strada Mare, creștinii alergau să-
l vadă, apoi ajunse la Poarta Haniei, unde era marea cafenea
turcească a agalelor de seamă. La fiecare revoluție, în cafeneaua
aceasta se țineau mari sfaturi, de aici porneau turcaleții cu cuțitele-n
dinți, la fiecare măcel. În chindiile de vară, când se domolea arșița
soarelui și se răcoreau trotuarele și mirosea pământul, în cafeneaua
aceasta se întronau, pe o bancă înaltă, cei mai frumoși fii de turci, să
îngâne amanele; iar cei mai iscusiți povestitori veneau, iarna, în
cafeneaua aceasta să facă agalele să râdă. Aici se afla, cum era
obiceiul, și muezinul, se uita la fiii de turci, asculta amanelele și se
zăpăcea; nu știa, raiul lui Mahomed este acesta, sau cafenea? Nimic
nu lipsea, nici tutunul bun penmi narghilele, nici aerul răcoros din
grădini.
Era deja trecut de amiază, agalele prânziseră și se așezaseră, i îi

504
picioarele îndoite sub ei, pe rogojinile cafenelei, comandaseră
narghilelele și, cu ochii pe jumătate închiși, picotind în tihnă, își
orbeau cafelele, fericiți.
Toate le veniseră din belșug. De generații strămoșii lor împărțiseră
Creta și luaseră în partea lor carnea, adică viile, măslinii, ogoarele,
iar grecilor le lăsaseră oasele. Din când în când 11 eștinii ridicau
capul, dar se năpusteau peste ei nizamii din Analolia, și raialele
intrau din nou în jug. Cadânele erau frumoase și fiecare agă putea
să aibă câte îl ținea punga; frumoși erau și i opiii de turci, și costa
puțin să-i hrănești bine, făceau carne puloasă, albă ca zăpada.
Mahomed al lor era înfocat și el, bun turi. Ilet, iubea ce iubeau și
agalele, nu i-a silit să ajungă sfinți, el nu finea o cruce ca să-i cheme
să se închine; în buzunar avea totdcauna o sticluță de parfum, o
oglinjoară și un pieptene; el nu ri a – bucurie pentru musulmani!
— Dumnezeu, era om; iar moarlea, pentru credincioși, nu era
vierme și putregai, ci era o poartă verde, pe care, când se deschidea,
intrai într-o grădină adâncă, nemuritoare<
Nourís-bei apăru proaspăt bărbierit, frumos ca un leu, iar mustața
lui subțire, muiată în vopsea neagră, lucea ca fierul; era m îi os și
fără chef, salută cu temenele, tăcut, în dreapta și-n stânga i se duse
să se întroneze singur-singurel, în fund, lângă tejgheaua i. Ifegiului.
Din ziua în care calul i s-a poticnit în cimitir și tatăl său a ieșit din
mormânt, zdrențăros și însângerat, Nourís-bei n-a mai putut să se
bucure de somn, nici de mâncare, nici de vorba de om. Sângele
tatălui său cerea răzbunare, fiii, frații, nepoții ucigașului trăiau și
stăpâneau încă, se însurau, nășteau, petreceau, r obrăzniceau – iar
unul din ei n-a dus oare deunăzi în geamia din satul său un măgar
să se închine? Până când să mai îndure mima lui toate aceste
nerușinări? Până când să-l mai lase pe tatăl hi să umble desculț prin
Hades? A venit timpul să ia o hotăi. Fre, dacă e bărbat.
— Pregătește-mi narghileaua, Husein, îi porunci el cafegiului. Și nu

505
lăsa pe nimeni să se apropie de mine.
Se auziră tunete îndepărtate, surde și agalele își întoarseră fața spre
ușă. Cerul se acoperise acum, fulgere galbene, palide se aprindeau
și se stingeau, văzduhul trosnea ca o țesătură de mătase sfâșiată.
— E zăpușeală, spuse un agă.
— O să plouă, spuse un altul. O să facă bine semănăturilor.
— Și măslinilor, și migdalilor, să crească, spuse un altul și ieși până
la ușă să cerceteze cerul.
Dar, de cum se opri în prag, înainte de-a apuca să pună palma
streașină, se trase înapoi înspăimântat; căpitanul Mihalis, călare, se
ivi la intrarea cafenelei. Se aplecă, văzu agalele șezând tihnite și
fumându-și încet narghilelele, și sângele-i năpădi-n cap, iar lumea
se clătină. Dădu pinteni iepei și aceasta își scutură grumazul, se
ridică pe picioarele din față și se repezi în cafenea; nu era prima
dată pentru ea, știa ciudățeniile stăpânului, și se repezi înăuntru,
doborî câteva scaune care-i stăteau în cale, răsturnă o măsuță și
ceștile care se găseau pe ea căzură și se făcură țăndări; ajunse apoi
până la tejghea, unde ședea, în fața jăraticului, cafegiul și punea pe
foc și scotea ibricele de cafea; iar acolo se opri.
Cafeneaua răcni, agalele aruncară la o parte țevile de la narghilele și
se ridicară. Cei mai îndrăzneți își pipăiră în grabă brâiele după
cuțite, iar bătrânii întinseră mâinile și strigară:
— Mergi cu bine, căpitane Mihalis, nu ne ațâța!
Dar el, liniștit, grav, juca gârbaciul în aer.
— Afară! Afară! strigă el. Vreau să-mi beau cafeaua singur!
Muezinul, deși era bătrân, nu îndură și sări de pe rogojina unde
ședea turcește.
— N-o să-ți mai faci cheful anul ăsta, căpitane Mihalis! urlă el. Nu
poți tu să ne batjocorești în fiecare an, n-o să ieși viu de data asta de-
aici, dinăuntru, nelegiuitule!
Unui turcalet îngâmfat îi păru rău de bătrânul muezin și înaintă.

506
Scoase de la brâu un cuțit lat cu două tăișuri și se repezi la călăreț,
dar căpitanul Mihalis se aplecă, îl apucă de încheietură, îl strânse și
brațul tânărului turcalet se ofili, predă cuțitul. Căpitanul Mihalis îl
înfipse la șaua iepei lui și ridică iarăși gârbaciul:
— Afară! Afară! mugi. Afară!
— Allah! Allah! strigau bătrânii și nu știau ce să facă – să trimită
ceauși la pașa ca să scoată nizamii în ajutor, sau să-și pololească
mânia, să-i facă loc să se ducă de la ei, ca să nu fie rostogolită-n
sânge Creta?
Nourís-bei nu se mișcase; își fuma narghileaua și plecase capul, dar
cu coada ochiului lua la rând cafeneaua, iar apoi toate dispăreau și
nu vedea decât pieptul nădușit și burta iepei și cizmele negre ale
căpitanului Mihalis, țepene, înfipte în scări. Afară începură să cadă,
mari, grele, primele picături de ploaie; imediat răbufni un tunet
puternic și geamurile ușii se zguduiră. Muezinul se puse pe strigăte.
— Dacă credeți în Mahomed, lăsați-mă să-l spintec ca pe-o sardea!
Dar doi-trei bătrâni îl prinseră de mijloc și de subsuori și-l scoaseră
afară.
Nourís-bei plecă și mai adânc capul, fuma neîntrerupt și sufla fumul
pe nări. „A venit ceasul, se gândea, acesta este ceasul, i-am dat
tatălui meu cuvântul, căutam o pricină, iat-o! A venit fratele
ucigașului, tata mi l-a adus și a intrat în gura puștii mele. Lovește!”
Își ațâța și își înfuria inima, o amenința, o certa să ia o hotărâre:
„Ridică-te, măi! Sus, lovește! Nu cumva te terni?” îi luau foc
mâinile, îi ardeau. Ridică ochii și îl văzu pe căpitanul Mihalis
privindu-l. Înfășură țeava pe gâtul narghilelei și se sculă încet,
plictisit. Coborî de pe rogojină și înșfacă frâul iepei. Apoi se întoarse
către cafegiu, care se vârâse în dosul tejghelei:
— Husein, zise el, dă-i o cafea căpitanului Mihalis. Eu fac cinste.
Întinse mâna poruncitor și le făcu semn flăcăilor care stăteau în
jurul iepei să plece.

507
— Nourís-bei, zise căpitanul Mihalis, vreau să beau cafeaua singur.
Nu vreau tovărășii. Să rămână goală cafeneaua!
— Nu-mi faci și mie un hatâr? Un mic hatâr, căpitane Mihalis?
spuse Nourís căznindu-se să-și îndulcească fața. Hatârul ăsta ți-l cer
și eu, să nu mă jignești!
Saricul alb i se rostogoli de pe cap, îl apucă, îl scutură, și aerul
mirosi a mosc; într-o clipită nările căpitanului Mihalis fremătară
înfuriate și vinele de la gât i se umflară.
Parfumul de mosc intră în măruntaiele lui ca un cuțit; mintea i se
tulbură – noaptea aceea și rachiul de chitre, friptura de potârniche,
râsul sus la obloane, scara care trosni, și deodată, în pragul ușii, un
trup care se mișcă, și lumea se umplu de miros de mosc< Și el, ăsta,
Nourís< Dintre sprâncenele căpitanului Mihalis țâșniră scântei. Îl
împinse la o parte pe Nourís, dădu pinteni iepei, de era cât pe-aci
să-l răstoarne, și înaintă până în mijlocul cafenelei:
— Afară! Afară! strigă iarăși scos din minți. Goliți cafeneaua!
Nourís-bei își legă strâns saricul în jurul capului și își mușcă tare
buzele, de țâșni sânge. Agalele coborâseră de pe canapele și îl
înconjurară. Două-trei cuțite scoase, ascunse în dosul ușii, așteptau.
Câțiva bătrâni, cei mai cuminți, se strecuraseră deja pe ușă și
plecaseră. Cafeneaua se golea.
Nourís-bei se rușină:
— Plecați voi, le spuse cu voce înceată agalelor. E beat, nu-l ațâțați.
Dar eu o să rămân, să nu facă ce vrea și să nu ne facem de rușine.
Agalele se opriră brusc; Selim-aga, care, neclintit și tăcut până
atunci, își fuma narghileaua și privea, se ridică. Cea mai limpede
minte a Turciei, bătrân care avea toate harurile: bogat, mintos, cu
mulți fii, de neam mare; frumos și în tinerețile lui, și la bătrânețe.
Făcu semn agalelor:
— Mergeți, spuse el domol și poruncitor. Nu e de folos să fie
rostogolită-n sânge Creta. Va veni ceasul, îl văd deja scris în

508
catastifele lui Allah, va veni ceasul și grecul ăsta o să plătească. Văd
deja capul lui înfipt deasupra Porții pașei. Aveți răbdare, să
mergem!
Și o luă înainte, porni cu pas încet, iar în urma lui, agalele.
Cafeneaua se goli.
Căpitanul Mihalis își răsuci mustața, se uită în liniște la Nourís,
zâmbi și i se ivi iarăși caninul. O clipă, inima parcă i se bucură. Se
întoarse către cafegiu, care scotea acum nasul dindărătul tejghelei:
— Ei, Husein, pune ibricul pe foc și fa-mi o cafea. Fără zahăr!

509
 V
Furtuna izbucnise deja. Cerul coborî, Megalo Kastro urcă, era cât
pe-aci să se împreuneze. Apele atârnânde între cer și oraș cădeau,
străzile se făceau șuvoaie, lumea se întunecă. Din când în când
fulgerele loveau ca niște săbii minaretele înalte, și jos, pe Strada
Mare, acum se aprindea, acum se stingea, dură, neclintită, fața
căpitanului Mihalis, care se întorcea acasă, iar pieptul alb, lat al
iepei strălucea ud leoarcă.
A fost o răpăială vijelioasă, n-a durat nici jumătate de ceas. Suflă un
vânt de munte, norii fură despicați, în dosul lor apăru cerul
albastru-închis, peste orașul ud se revărsară piezișe, răcoroase
razele soarelui. Caldarâmurile râseră, pe acoperișurile plouate
vrăbiile își scuturară aripile, tot Megalo Kastro străluci proaspăt
spălat, întinerit, iar din curți se răspândi mirosul de caprifoi bătut
de ploaie, de măghiran și de busuioc.
Căpitanul Mihalis dădu una, deschise poarta, femeia lui, tăcută, luă
iapa de frâu, iar el urcă în odaie și așeză cuțitul turcaletului la
iconostas, în fața icoanei Arhanghelului Mihail. De mânie, de
nădușeală, de ploaie, scotea aburi tot; femeia îi aduse albituri curate
și se schimbă, trupul i se răcori, se întinse în așternut, închise
pleoapele și într-o clipită, în liniște, îl luă somnul.
Astfel dormea el și se odihnea; dar în seara aceea castrioții, turci și
creștini, se adunară devreme la casele lor, bărbații se prinseră în
discuții șoptite, iar femeile, așezate într-un colț, ascultau, oftau și nu
vorbeau. „Așadar Creta părăsită de toți nu putea să șadă liniștită,
iarăși o să avem măceluri și o să ne lăsăm casele? se gândeau ele. Și
unde să ne ducem? Iarăși cu pruncii, cu copăile și cu boccelele în
spinare!” Cei mai mintoși dintre creștini și cei care aveau prăvălii și
podgorii blestemau bețiile și lăudăroșeniile căpitanului Mihalis,
care târau după ele atâta lume, iar alții, cei mai viteji, erau mândri
de noua batjocorire adusă Turciei.
510
Și turcii se adunaseră, unii la moschei, alții la conacul lui Nourís-bei,
înjurau și amenințau și nu știau cum să spele rușinea. Muezinul le
ațâța inimile, bătrânii mai cuminți le stingeau, iar Nourís-bei ședea
gânditor în colț și nu vorbea. În cele din urmă, obosiră să tot strige
și să-i înjunghie în mintea lor pe creștini, și aleseră trei turci de
seamă să se ducă ziua următoare la pașa, să bată din picior și să le
pună o dată frâu grecilor. Pașă este el, sau calup de halva? Cât timp
e de când n-a mai spânzurat în Platan și n-a mai tras în țeapă
creștini? Așadar ghiaurii și-au luat nasul la purtare și, Dumnezeu să
mă scoată mincinos, repede o să intre călare în geamie îndrăcitul de
căpitan Mihalis și-o să ne arunce afară cu gârbaciul! Trebuia să
spânzure și să tragă în țeapă, fie și fără pricină, ca să vadă raialele și
să șadă în cuibul lor. Asta înseamnă Turcia! Dar el se pune bine cu
grecii, vrea dreptate, zice nătângul, joacă arșice cu mitropolitul,
beau mastică, mănâncă baclavale, se întâlnesc seara și pun lucrurile
la cale împreună!
În ziua următoare, dis-de-dimineață, cei trei turci de seamă porniră
spre conacul pașei și urechile le vuiau încă de poruncile astea
crunte. În mijloc mergea muezinul, ca un cocoș uscat și cu ochii
holbați, în dreapta lui, Selim-aga, în stânga, Nourís-bei, gânditor.
Mergeau legănat, în pasul lor, nu vorbeau unul cu altul, torcea
fiecare în minte ce să spună și cum s-o spună acum, când se duc la
pașa. Selim-aga scotea pe an mii de ocale de ulei, de grâu, de
migdale, de stafide și voia liniște, muezinul ținea în sân, lipit de
piele, Coranul care îl ardea, iar Nourís-bei ținea capul plecat și nu
știa ce să spună și ce vrea. În noaptea asta iarăși i-a apărut în somn
tatăl lui, zdrențăros încă și plin de noroi, și i-a vârât cuțitul lui
scump cu mâner negru sub pernă; dimineața Nourís-bei a ridicat
perna să-l găsească, însă nu l-a găsit. Inima i s-a frânt. „Nu are
încredere în mine bătrânul, se gândi el. Mi l-a luat înapoi, se teme să
nu-l fac de rușine.”

511
Pașa ședea turcește pe canapeaua mare, grav și posomorât, și
aștepta. Iarăși belele, câinii și pisicile s-au înfuriat, ghiaurii vor,
chipurile, libertate – la dracu’ cu ei! –, musulmanii vor, nici mai
mult, nici mai puțin, să-l pună iarăși să înjunghie toți ghiaurii – la
dracu’ și cu ei! Bună este, ghiaurilor, de la Dumnezeu este robia,
bune sunt și raialele, agalelor, fiindcă muncesc pământul, fac negoț,
plătesc haraciul – cine înjunghie găina care face ouă de aur?
Apăru arapul:
— Pașa-efendi, au venit.
— Să poftească! răspunse pașa răsuflând greu.
Intrară unul în urma altuia, făcură temenelele și se așezară turcește
pe canapeaua lungă, tăcuți.
— Ascult, făcu pașa plictisit.
Primul deschise gura – o gură adâncă, lungă, ascuțită ca a unui
câine, care îi ajungea până la urechi – muezinul. Osos, vlăjgan, cu
obrajii scobiți, cu o bărbuță rară, albă-gălbuie, cu o aluniță păroasă,
lată ca un tăun deasupra, între sprâncene, ca și cum ar fi fost al
treilea ochi. Vorbea și tot vorbea, auzindu-și glasul se înfuria, făcea
spume, scotea din sân Coranul, începu să se clatine și să citească.
Citea, citea, iar pașa ameți și ridică ciubucul.
— Hogea-efendi, zise el, am amețit. Pe credința ta, spune pe scurt,
să-nțeleg. Eu sunt oriental, adică greoi la minte. Într-un cuvânt, ce
vrei?
— Măcel! răspunse muezinul și i se zburli părul din aluniță.
Pașa oftă și se întoarse către Selim-aga.
— Și dumneata, Selim-aga, zise el, măcel și dumneata?
— Liniște, pașa-efendi, răspunse bătrânul gospodar. Nu măcel,
liniște! Rodnică vreme este anul acesta, în martie a plouat din
belșug, semănăturile s-au înzdrăvenit, măslinii au legat, o să avem
recoltă bună și ulei bun anul acesta, slăvit fie Dumnezeu. Liniște
așadar, pașa-efendi, asta e Creta, o fiară mare, să n-o trezim,

512
mănâncă oameni! Că a intrat un nebun în cafeneaua noastră – cu ce
supără? Era beat, să închidem ochii, asta cere interesul nostru. Dacă
o s-o ținem pe încăpățânare, una ție și una mie, suntem pierduți.
Încăpățânarea scoate ochi, pașa-efendi! Deschide-ți catastifele, scrie-
l pe ghiaur, căpitan Mihalis e numele lui, și o să-i vină și lui ceasul,
pașă ești, sabie ai, tai capete.
Se întoarse către muezin:
— Asta-i părerea mea, hogea-efendi, zise el, și să mă ierți.
Dumneata n-ai porni și podgorii și nu știi truda pământului și a
omului. Dar întreabă-mă și pe mine. Întreabă și pomii și
semănăturile. Vor revoluție? Nu, nu vor!
— Nu întreb pomii și semănăturile și oamenii mugi muezinul,
lovind cu palma în Coran. Îl întreb pe Allah!
Scoase iarăși din sân Coranul și îl deschise, dar pașa întinse mâna.
— Coranul spune ceea ce are în minte cel care-l citește, zise el și
căscă. Ai în minte măcelul? Deschizi Coranul, măcel spune și
Coranul. Dacă o să-l deschidă Selim-aga, o să găsească un alt
cuvânt, al lui Dumnezeu și acesta: liniște. De la Dumnezeu sunt
amândouă, așa că taci!
Se întoarse către Nourís-bei:
— Iar dumneata, Nourís-bei? întrebă el. Măcel? Liniște? Ce spune
Coranul tău?
Nourís-bei își frecă cu mâna pulpa păroasă de două-trei ori, cât să
găsească ce răspuns să dea. Își cântărea părerea mult timp. Prea
mult a durat răbdarea Turciei, prea mult s-a obrăznicit grecul, e
timpul să lovească drept în moalele capului! Dar nu voia, desigur,
nici măcel, el nu era un vărsător de sânge, și nici hogea, ca să
citească din Coran și să ia foc<
— Așadar? întrebă pașa, plictisit că acesta întârzia să-și spună
părerea. Te întreb: dumneata vrei liniște, Nourís-bei, sau măcel?
— S-a pierdut drumul drept, pașa-efendi? făcu Nourís-bei

513
căznindu-se să înșele încă puțin timpul.
— Nu s-a pierdut, măi copile, dar am luat-o noi strâmb și nu-l
găsim. L-ai găsit domnia ta?
— Așa mi se pare, că l-am găsit, pașa-efendi.
— Ai binecuvântarea mea! Vorbește așadar și îndreaptă-ne.
— Nici liniște, nici măcel. Cel care este vinovat, acela să plătească!
— Căpitanul Mihalis? făcu pașa. Pe el îl ai în minte?
— Dă-mi libertatea, pașa-efendi, să nu-ți mărturisesc pe cine am în
minte. Ești pașă, dacă te amesteci, Creta o să alerge la arme și iarăși
o să înoate vițelul în sânge. Lasă-mă pe mine să răzbun Turcia. Cine
este vinovatul o s-o afli repede.
— O să-l omori?
— O să-l omor și nimeni n-o să afle cine e ucigașul. Ai încredere în
mine.
Muezinul sări în mijloc înfuriat:
— Nu e unul singur vinovatul, sunt mii, toți caută țeapă. Asta
înseamnă liniște, altă liniște grecul nu știe. Taie-i capul dacă vrei să
tacă.
Mintea lui Selim-aga se umplu iarăși de pomi și de podgorii. Se
ridică și începu și el să strige; dar clopot era glasul muezinului, cum
să se înțeleagă? Se încleștară cu brațele, iar Nourís-bei interveni să-i
despartă. Pașa se strânse pe canapea, îl zăpăciseră turcii aceștia din
Creta: toți aveau dreptate, toți erau nedrepți, unde să se-așeze el
acum să chibzuiască liniștit?55 Picotea deja, n-a dormit bine aseară,
a băut prea mult, a mâncat prea mult, așa că se grăbea să-i alunge.
Scutură din cap să se trezească și strigă:
— Măi, căpetenii sunteți voi, nu vă e rușine? Jos mâinile! Ai
dreptate, Nourís-bei, acesta este drumul cămilei, cel drept. Fă deci
ce te-o lumina Allah, îți dau libertatea!

55 în orig., expresia pou na catbisei tora ajtis na xepsachnizei - unde să se așeze el acum să
mănânce carnea de pe os?
514
Selim-aga își adună de jos saricul alb, care îi căzuse, și se întoarse
către Nourís-bei:
— Ca să ai binecuvântarea mea, Nourís-bei, spuse el rugător, mergi
cu calm, omoară cu băgare de seamă, să nu-i înfurii pe greci<
Liniște!
— Eu nu-mi calc hotărârea! răcni muezinul. O să vorbesc la geamie,
o să răzvrătesc Turcia!
Dar pașa se învioră acum și ridică pumnul:
— Hogea, în Megalo Kastro eu comand! strigă el. Pe barba
Profetului, o să-ți pun botniță, așa cum li se pune câinilor care
mușcă, să taci! Orice-ar fi, eu nu fac măcel, și scoate-ți din minte
lucrul ăsta, dacă nu am firman de la Constantinopol!
Se ridică, se încruntă, îl dureau șalele, și căscă iarăși:
— Mergeți, am treabă. Fă ce-am vorbit, Nourís-bei, dar cuminte.
Cuminte, măi, copile, pentru că ăștia sunt greci, blestemați fie ei!
Dacă nu ne-ar fi ieșit ăștia în cale, acum Turcia ar fi mân cat lumea!
Bătu din palme și apăru arapul:
— Condu beii, zise pașa.
În timpul în care se petrecea întâlnirea aceasta și turcii luau
hotărârea, alte trei calpace de seamă, grecești acestea, porneau și ele,
în pasul lor, către Mitropolie. Precum niște fregate grele, anevoios
de mânuit care, ca să se miște, au nevoie de macarale puternice,
vânt mult, efort mult, fără de care nu se clintesc: Hagis{was,
căpitanul Eli{s și bătrânul Mavroudis, poreclit Hrysobourboulas56.
Primul, palid, bâlbâit, cu o bărbuță încărunțită și ascuțită,
îngălbenită de țigară, crăcănat. Școlit în Apus, s-a dus să studieze
medicina și s-a întors mirosind a nebun; se lipise de el toana să
plătească lucrători ca să sape unde se aflau ruine antice, și pe
țărmurile pustii, și chiar în peșterile muntelui Psiloritis. Tot săpa și

56 Cărăbușul de Aur.
515
găsea mâini și picioare de marmură și plăci cu scrieri de neînțeles și
păpuși de lut. Pe toate le căra la Mitropolie, umpluse o cameră
mare, nu mai încăpeau, și apoi începu să le întindă în curtea
bisericii. Creștinii murmurau, nu puteau, chipurile, femeile și fetele
lor să meargă la biserică și să vadă în curte demoni antici nerușinați,
goliciune, să se scrântească. Bine îl sfătuiau pe bătrânul Hagis{was,
nu-ți trimite fiul în Francia, o să-și strice mintea, și poftim acum, s-a
întors c-o sapă, scurmă, scurmă și caută purceaua de aur cu nouă
purcei, dar unde s-o găsească! Și-a cheltuit averea ca să plătească
muncitori și-acum umblă cu haine zdrențuite și cu pantofi scâlciați,
aiurează singur pe drum și peste puțin, o să vă amintiți de asta, o
să-nceapă s-arunce cu pietre. Dar hai, că mitropolitul îl ia în serios,
îi dăduse și-o strană în biserică, alături de el, și lui îi dădea, înainte
de toți, anafura în fiecare duminică.
Ori de câte ori creștinii se găseau la-ncurcătură, îl trimiteau pe el la
Mitropolie și la pașa să vorbească, iar când se-ntâmplă să ancoreze
în port cuirasate apusene, el se duce și tratează cu apusenii, și
vorbește și tot vorbește și nimeni nu înțelege dacă s-a scrântit
sărmanul sau nu cumva vorbește limbi străine.
Căpitanul Eli{s era, la rândul lui, o veche rămășiță de la 1821, i. I o
bucățică din turnurile de pe piscurile munților, crăpate, năpădite de
buruieni, fără uși și ferestre, cu meterezele prăbușite.
I ’rupul său ciuruit de gloanțe, scund, pătrat, cu șolduri
ieșite în Ilară și ciolănos, iar la glasul lui sălbatic, tunător, și bună
ziua de-ți spunea, te cuprindea groaza. Un pașă turc îi scosese
ochiul drept c-o furculiță, dar Comitetul Național de la Athena i-a
trimis un ochi de sticlă, primul ochi de sticlă care debarca în Creta,
iar căpitanul Eli{s îl purta, și cu acesta te privea când nu te plăcea;
dar în momentele solemne îl scotea, îl păstra într-un pahar cu apă și
se prezenta la pașa sau la mitropolit c-un singur ochi, ca să le
amintească, zicea el, de 1821. Așadar astăzi ceilalți doi fruntași îl
516
puseseră la mijloc, se sprijinea greoi în bastonul lui și se ducea la
Mitropolie c-un singur ochi.

Al treilea, bătrânul Mavroudis, zis Cărăbușul de Aur, zgârcit, ursuz,

rău, acru, neînsurat, răbda de foame și-i părea rău dacă mânca,
tremura de frig și-i părea rău dacă-și cumpăra o haină, aruncase pe
drumuri cinci văduve și orfani care aveau datorii la ei, aduna,
aduna lirele, viile și ogoarele, casele, caiacele, și când unii îi
spuneau: „De ce nu mănânci? ” – „Ce să mănânc? răspundea el. De
unde să mănânc? Nu sunt ale mele, toate astea sunt. De națiunii, nu
m-ating de ele.“
Într-o zi, înainte cu unsprezece ani, în revoluția din 1878, \ a dus la
Mitropolie și ținea în mână o hârtie cu peceți.
— Preasfințite, spuse el, ia această hârtie. Fac averea mea danie
primăriei din Megalo Kastro. Revoluția, desigur, înseamnă i
heltuială multă, cere bani, așa că vinde ce am și cumpără arme.
— Și tu cum o să trăiești, Mavroudis? îi face mitropolitul cu lacrimi
în ochi.
— Ce-ți pasă de mine, preasfințite? O să bat la porți să cerșesc.
Mitropolitul îl sili și îi făcu un venit lunar. Dar el începu iarăși cu
caliciile lui – nu mânca, nu bea, nu se îmbrăca, împrumuta cu
dobândă grea, începu iarăși să aducă la sapă de lemn văduve și
orfani, strângea o nouă avere, îmbătrâni, c-un picior era în groapă
de-acum, făcu testament și lăsă din nou națiunii luată averea sa.
Îmbătrânise, dar mintea lui era secure, și în ceaairile grele tăia în
dreapta și-n stânga și deschidea drum. Așadar i reștinii îl trimiteau
totdeauna pe zgârcitul ăsta să-i apere.
Mitropolitul, așezat pe o canapeluță moale din reședința episcopală,
aștepta. În fața lui, pe un analog din lemn de chiparos care înfățișa
un porumbel cu aripi larg deschise, se odihnea o Evanghelie;
deasupra, trei litografii mari: în dreapta patriarhul

517
Constandnopolului, în stânga țarul și în mijloc Sfânta Sophia.
Soarele intra printr-un vitraliu și lumina în nuanțe albastre și violete
peretele din față, încărcat cu portrete de mitropoliți și episcopi vii și
morți, cu bărbi ninse sau negre ca pana-corbului, cu mitre și
engolpioane și lănțuguri și cârje arhierești. Unii erau smeriți, plini
de bunătate și pletoși, ca niște berbeci netunși; alții, fiare cu ochi
înțepători, cu guri late, cu grumaz rigid, și țineau cârja strâns,
amenințător, ca pe-o bâtă. În mijloc se afla și mitropolitul nostru de
astăzi, de pe vremea când era tânăr, arhimandrit la Kiev; ce voinicie,
ce înfățișare boierească, ce forță! Nările lui deschise miroseau lumea
și nu se săturau de ea; zdrahonul acesta era făcut de Dumnezeu să
ajungă conducător de seamă, sau profet, sau un nemaipomenit
fustangiu și petrecăreț; dar l-a ademenit Hristos, i-a spus câteva
cuvinte, i s-au părut mai dulci și decât mierea, și încet-încet l-a
abătut de la drum și l-a făcut mitropolit.
Aruncă o privire, își văzu tinerețile și oftă:
— Am îmbătrânit, murmură el. Ca iarba m-am veștejit, de-acum se
apropie ziua în care o să stau dinaintea înfricoșătorului tribunal, cu
mâinile goale. Câți mitropoliți ai Cretei se vor înfățișa la Judecătorul
Suprem și vor ține în mâini uneltele martiriului – cuțite, baltage,
funii, țepe –, iar eu, cu mâinile goale! Doamne, învrednicește-mă să
mărturisesc despre harul Tău și despre nefericita fiică a Ta, Creta!
Intră Moúrtzouphlos și făcu o plecăciune:
— Au venit căpeteniile, preasfințite, spuse el. Așteaptă.
— Să poftească. Și pregătește tava mare de argint, să-i tratezi. Că
sunt căpetenii.
Moúrtzouphlos se opri brusc în prag, iar mitropolitul îl privi uimit:
— Vrei ceva, Moúrtzouphlos? Spune.
— Mă iertați, preasfințite, spuse făcând iarăși o plecăciune. Mă
iertați pentru ce-am făcut?
Mitropolitul zâmbi:

518
— Nu te necăji, Moúrtzouphlos, spuse el. Cel Răstignit o să te ierte,
ai încredere în mila Lui!
— Mare e păcatul meu<
— Dar mare este și mila Lui. Haide acum, du-te!
Cele trei căpetenii pășiră pragul, sărutară mâna mitropolitului, se
așezară pe canapea, își scoaseră șiragurile de mătănii și aștepi. Iu să
vorbească mitropolitul primul.
— A venit vara deja, copiii mei, spuse el privind afară pe fereastră.
Ce zile plăcute sunt acestea, ce soare, ce bucurie de la 1) umnezeu!
Primăvară. Sfântul Gheorghe. Cum merg semănăI urile anul ăsta,
moș Mavroudis?
— Slavă Domnului, răspunse el.
— Semănăturile merg bine, făcu căpitanul Eli{s. Oamenii lui merg
bine. Mie-mi plac vitejiile, dar când e nevoie de ele. Altlel sunt
nebunii.
— Cei vechi spuneau< începu Hagis{was, dar căpitanul Eli{s
întinse cu furie mâna și-i tăie avântul.
— Lasă-i pe cei vechi, Hagis{was, ăștia s-au dus, au crăpat. I) espre
cei vii să vorbim. În ceasul acesta, continuă căpitanul Eli{s, iței mari
agale au întrunire cu pașa. Doar Dumnezeu știe ce pregătesc iarăși
câinii. S-avem grijă. Ce zici și dumneata, preasfințite?
— Am aflat și eu de noile isprăvi ale căpitanului Mihalis, spuse
mitropolitul. Păcat de viteazul acesta, păcat de omul acesta. Vinul o
să-l mănânce.
— O să ne mănânce, îl corectă căpitanul Eli{s. O să ne mănânce,
preasfințite. Trebuie să-i strângem curelele. Altfel<
— Pentru numele lui Dumnezeu, fără revoluție! făcu Hagis{was.
Avem încă multă treabă în Creta, slăvite fie pământurile ei, că
ascund mari comori, statui, inscripții, palate regale, iar revoluția
cum să ne lase să săpăm! Așa că trebuie<
— Lasă-i pe cei vechi, am zis! îl luă la rost căpitanul Eli{s. I) ucă-se

519
la dracu, să ne lase liniștiți! Spune, Mavroudis, mie mi s-a tocit
mintea, sărmana, a ta e baltag și taie. Taie așadar!
Moș Cărăbuș de Aur zâmbi ușor, mulțumit.
— Cu îngăduința ta, preasfințite< zise el.
— Ce-ai urzit, binecuvântatule, de zâmbești? făcu mitropolitul.
Mintea ta e ca femeia, naște pentru binele creștinătății.
— Zis și făcut, răspunse moș Mavroudfs. Să te ridici chiar în clipa
asta, preasfințite, să te duci să-l găsești pe pașa. E om bun, om al
tihnei, un oriental. Nu-i plac poticnelile. Înșiră-i câte adevăruri și
minciuni te va lumina Dumnezeu, adoarme-l, spune-i să ne ierte că
era beat căpitanul Mihalis și că o să-l certăm și n-o să mai facă. Du-i
și vreun cadou, vreo tabacheră frumoasă, să zicem, vreun bob mare
de chihlimbar pentru ciubucul lui. Are Mitropolia lucruri de
chilipir, pentru ceasurile grele le are, dă-i. E câine, aruncă-i un os să-
l lingă, să nu latre. Iar vestitul nostru luptător de-aici o să-i
vorbească el căpitanului Mihalis – și, Dumnezeu să-și pună mâna
Lui!
— Bate cât vrei în poarta surdului! făcu bătrânul căpitan clătinând
capul lui rănit peste tot de sabie. El nu ia seama la vorbe, e zid. Dar
o să-i vorbesc, sunt bătrân, carabină din 1821, poate că-mi ascultă
cuvântul< Totuși, preasfințite, cred că bine spune istețul tău
sfetnic, fă-ți cruce, ia-ți cârja arhierească și du-te la pașa. Dar iute,
înainte de-a se adânci rana.
Veni tava – cafea, covrigei, dulceață. Căpeteniile tăcură o clipă, pe
fereastră intra mireasma lămâiului înflorit; intră și o albină, dădu
ocol celor patru capete, văzu că nu erau pomi înfloriți și plecă. Se
auzeau acum cele trei căpetenii care-și sorbeau cu zgomot cafeaua și
plescăiau mulțumiți. Corvoada asta națională fusese repede
rezolvată, găsiseră imediat ce anume trebuia făcut, veniseră la timp
cafeaua cu mult caimac și covrigeii cu susan, iar Hagis{was ceru
îngăduința de la mitropolit și răsuci o țigară. Răsuciră și ceilalți doi,

520
închiseră pe jumătate ochii, și fumul urca precum tămâia, se făcea
inele și îi acoperea pe patriarh, pe țar și pe Sfânta Sophia.
Mitropolitul întinse mâna și deschise un sertar de lângă el.
— Copiii mei, spuse el, o să vă arăt o icoană ciudată, nu vă
scandalizați. Îl știți pe Moúrtzouphlos al nostru, el a pictat-o. Este
temător de Dumnezeu, dar smintit, vede lucruri pe care noi nu le
vedem, nu pentru că nu există, ci pentru că Dumnezeu ne-a pus
ochelari la ochi, cum punem la caii înhămați la fântâna cu roată.
Astfel, calul nu-și împrăștie mintea în dreapta și-n stânga, ci o ține
numai la munca lui. Dar cine știe pentru ce scopuri ascunse a scos
Dumnezeu ochelarii de la cei cu vedenii.
Trase sertarul, scoase o icoană înfășurată într-un prosop alb de in, o
dezveli și le-o înmână celor trei căpetenii.
Căpitanul Eli{s o luă, o puse pe genunchi și își aținti ochiul asupra
ei:
— Este Răstignirea, spuse el. Răstignirea, dar nu deslușesc bine.
Se aplecă și Mavroudis, privi și scoase un strigăt:
— Dumnezeu să mă ierte! făcu el. Îmi zboară ochii, sau nu cumva<
— Minunat! strigă Hagis{was, care scosese din buzunar o lupă și
cerceta icoana. Mare idee! Sănătate mâinilor tale, Mourt/. Ouphlos!
Asta este Răstignirea! Pe cinstea mea, vă spun, dacă aș fi episcop, aș
pune icoana aceasta la catapeteasma bisericii.
Mitropolitul zâmbi cu amărăciune și clătină blând din capul lui de
leu.
— Dar nu este răstignit Hristos< făcu bătrânul Mavroudis. Iartă-
mă, Doamne, e o femeie încinsă cu o cartușieră și cu pistoale de
argint.
— Este Creta< E Creta< făcu mitropolitul și glasul i se-ntunecă.
Crucea e înfiptă în grămezi de cranii și de oase, cerul dea-supra e
plin de nori negri și un fulger, pe fundal, în dreapta, luminează o
mănăstire. Priviți clopotnița ei, moara de vânt în față, turla ei,

521
zidurile legate cu turnuri de jur împrejur – este Arkadi57. Iar Creta,
pironită pe cruce, cu basma neagră, mamă oemângâiată, fiindcă
sângele îi curge peste oasele copiilor ei. Sub cruce stau doi căpitani,
în dreapta și-n stânga, unul bătrân i unul tânăr, cu fes pe cap<
— Din gură îi iese o panglică scrisă, spuse bătrânul Mavroudfs,
strigă<
— Ce strigă? întrebă căpitanul Eli{s și se aplecă, dar nu putea să
deslușească.
Hagis{was mișcă încet lupa și citi:
— „Eli, Eli, lama sabahtani< “58
— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit! explică
mitropolitul.
Mult timp nu vorbi niciunul. Aplecați tuspatru asupra acestei noi
Răstigniri, priveau și oftau. În cele din urmă bătrânul Mavroudfs
deschise gura.
— Dar nu este păcat, preasfințite? zise el. Creta, ca Hristos?<
— Este< este< răspunse oftând mitropolitul. Dar<
— Ce dar?
— Dar merită< murmură mitropolitul privind Creta.
Ce bine o zugrăvise Moiirtzouphlos! Ce durere era aceasta de pe
fața ei – obrajii i se topiseră, ochii îi lăcrimau, mari, afundați, negri
ca abanosul. Și buzele ei slabe, întredeschise, zbârcite, le auzeai cum
suspină. Picioarele ei luceau goale, numai sânge, iar la poalele crucii
se aflau aruncate două cizme albe-gălbui.
Pe neașteptate, cu o mișcare bruscă, ca și cum ar fi luat o mare

57 Veche și faimoasă mănăstire din Creta. Sub stăreția lui Gavriil Ma- nn.ikis a
fost unul din centrele revoluției antiotomane din 1866. Atacată de iurci cu 15 000
de ostași și 30 de tunuri, a fost distrusă în mod barbar U ') noiembrie 1866. Au
fost măcelăriți 864 de cretani — bărbați, femei și i npii iar 114 au fost luați
prizonieri.
58 Evanghelia după Matei, 27, 46; Marcu, 15, 34.
522
hotărâre, căpitanul Eli{s își aruncă fesul negru, apucă icoana, își lipi
buzele pe ea, și nu le mai dezlipea; iar pieptul său lat fremăta umflat
de tulburare. Aștepta și moș Mavroudâs, aștepta, și nu mai răbdă,
smulse icoana din mâinile bătrânului luptător, lacrimile îi țâșniră
din ochi, căzu asupra ei, și o săruta și plângea< Elagisâwas își
șterse ochii, se ridică și privi afară pe fereastră lămâiul înflorit.
Mitropolitul luă icoana și își făcu cruce:
— Ne închinăm Patimilor tale< murmură el și sărută picioarele
însângerate ale Cretei.
Și deodată cei patru izbucniră în plâns, fără să se poată stăpâni.
Primul își reveni mitropolitul. Înfășură la loc icoana în prosopul alb,
o ascunse în fundul sertarului, își puse toată puterea și se ridică.
— Mergeți cu binecuvântarea mea, și Dumnezeu să-și pună mâna
Lui.
— Întâi să punem noi mâna, preasfințite, spuse căpitanul Eli{s.
Dacă Dumnezeu nu vede mâna omului, n-o pune nici El pe-a Sa,
țineți minte asta!
— Just, just, căpitane Eli{s. Mă duc de-acum să vorbesc cu pașa. Să
dea Dumnezeu să-l găsesc în apele lui!
Se aplecară, sărutară mâna albă, grăsuță a mitropolitului, iar
căpitanul Eli{s își luă bastonul de la ușă și porni înainte. Ieșiră în
curte și căpitanul clătină din cap. Văzu curtea așternută cu mâini și
picioare de marmură, capete sparte și plăci cu înscrisuri de
neînțeles.

— Vechituri, bombăni el furios, vechituri!

Hagis{was se aplecă și începu să citească pe pietre.
— Să mergem, îi zise căpitanul Eli{s bătrânului său tovarăș. Lasă-l
pe el, nebunia e de șaptezeci și șapte de feluri< Mă duc să-l găsesc
pe căpitanul Mihalis. Iar dumneata ai prieteni turci, cel puțin pe
Selim-aga, du-te să vorbești cu ei. Să nu izbucnească revoluția

523
înainte de vreme, pentru numele lui Dumnezeu! Multe greșeli a
făcut Creta, e de-ajuns!
Dar la poarta Mitropoliei stătea Barbai{nnis și-i aștepta; pusese jos
coșul cu paiele în care era învelită gheața și urciorul de bronz plin
cu șerbet de roșcove și miere. La răstimpuri, când trecea cineva,
striga și își vestea marfa: „Rece, rece cu gheață – și cine-l bea
îngheață!”, iar apoi tăcea iarăși și aștepta.
Era un bătrânel – venise pe lume la șapte luni – bondoc, e un cap
slab și turtit, cu ochișori rotunzi, cenușii și sprinteni, i un gât lung ca
de barză, plin de crețuri și unsoare, avea o voce pătrunzătoare și
țipătoare care le spărgea urechile oamenilor. Și iurcii, și creștinii îl
luau drept smintit, pentru că Barbai{nnis nu se temea nici de turci,
nici de creștini și spunea deschis ce-avea în minte, înjura, blestema
când pe Hristos, când pe Mahomed, i. Ind pe sultan. Într-o zi de
Paști, cu ani înainte, s-a oprit în fața sângerosului Mustafa-pașa, i-a
pus șerbet și multă gheață să bea s. I se răcorească, iar apoi înnebuni
și începu să-i plângă pe creșlinii morți la Arkadi și să tot salte, ca și
cum s-ar fi ars. Pașa și domnii din jurul lui își fumau ciubucurile, în
chioșc, la Trei Arcade, și făceau haz de el. Lumea auzi planșetele, se
adunară turci și creștini, Barbai{nnis se înfuria tot mai tare, se
aplecă, apucă o trestie de pe jos și începu să lovească furios prin aer,
să se apropie de pașa, să holbeze ochii la el și să-l amenințe.
Deodată scoase un țipăt ascuțit și începu să cânte: „O, sabia mea
șuierătoare și tăioasă< spintecă-l pe turc<”
Creștinii și turcii se zăpăciră, nu știau ce să facă, cum să se poarte, se
uitau la pașa ca să ia de la el modelul purtării. De unde, deodată,
pașa bătu din palme și izbucni într-un râs zgomotos, fiindcă i se
păru foarte caraghios să-l vadă pe scrântitul acela ținând o trestioară
în mână și amenințând Turcia.
— Aferim, căpitane Barbai{nnis, îi strigă el, vino-aici!
Îl văzură pe pașa, se conformară și domnii, izbucniră și ei în hohote

524
de râs, izbucni și gloata, iar Barbai{nnis dansa întruna și cânta și
plângea.
— Ajunge, de-acum! îi strigă pașa. Ne-ai omorât pe toți, ai nimicit
Turcia. Vino, îți spun, apropie-te, ești un viteaz nebun și-mi placi. O
să-ți dăruiesc o sabie adevărată și-o să-ți atârn în piept o mare și
aleasă decorație, o palmă deschisă, pecetea lui Mahomed al nostru.
Și ascultă aici: îți dau libertatea, la fiecare Paști, să încingi sabia, să
atârni decorația și să te plimbi prin Megalo Kastro de la Poarta
Haniei până la Poarta Lazaretului, de la Poarta Nouă până la port,
ca pașa. Și în ziua aceea ai libertatea să spui ce-ți trece prin cap, să
înjuri cât vrei și pe cine vrei – ești nebun, vorbele tale nu plătesc
tribut. Am ani mulți, măi Barbai{nnis, de când n-am mai râs ca
astăzi, și-ți datorez recunoștință.
Din ziua aceea Barbai{nnis prinse curaj, din ziua aceea îl luară și
turcii la o gustare; îl lăsau să spună ce-i trecea prin minte și
izbucneau în hohote de râs. Așa a ajuns Barbai{nnis să fie singurul
om liber în Megalo Kastro. Mai ales când se apropia învălmășeala,
primul o mirosea Barbai{nnis, străbătea cafenelele turcești și tot ce
creștinii aveau în minte, dar nu îndrăzneau să spună pe față el
vestea cu șerbetul său vara, cu salepul său iarna, și răzbuna
creștinătatea. Uneori, când întrecea măsura, mânca și câte o palmă
peste ceafa, turcii aruncau în el și cu câte o coajă de lămâie sau c-o
roșie stricată, dar Barbai{nnis se ștergea repede și limbuță lui
ascuțită o lua de la capăt.
De ieri i-a mirosit a praf de pușcă în aer, văzu și cele trei căpetenii
intrând dis-de-dimineață la Mitropolie gânditori, intră și el la
bănuieli și se opri să aștepte la poarta reședinței episcopale. I rebuia
să știe ce se-ntâmplă, se apropia Pastele, să-și pună sabia și
decorația de tinichea și să se răzbune la Trei Arcade, în ceasul în
care pașa și domnii aveau să asculte muzică. Să se ușureze și
sărmanele raiale, care vor să-și spună oful, dar le apucă frica.

525
Așadar, cum văzu că apar căpeteniile, luă coșul cu gheață, își puse
urciorul la subsuoară și se apropie:
— Să fie într-un ceas bun, căpetenii ale neamului, spuse el. Stați să
vă tratez c-un șerbet ca să vă răcoriți. S-a-ncălzit vremea.
— Lasă-ne în pace, Barbai{nnis, făcu căpitanul Eli{s. N-avem nevoie
de șerbetul tău.
— Nu te-nfuria, căpitane Eli{s, că nu mi-e frică de tine, știi bine. Eu
sunt nebun și nu mă tem nici de pașa, nici de sultan. Voi toți,
cărturarii și căpitanii, vă scăpați pe voi, dar Barbai{nnis are sabie și
firman și nebunie și nu se teme să spună ce-are în minte.
— Îți vreau binele, Barbai{nnis, spuse moș Cărăbuș de Aur și coborî
glasul. Pune-ți frâu la limbă, n-a sosit vremea.
— Când o să sosească? făcu Barbai{nnis, coborând și el glasul.
Vreau să știu.
Căpitanul Eli{s ridică bastonul. Barbai{nnis își înșfacă uneltele și o
luă la fugă.
Mitropolitul își petrecu pe după gât engolpionul de aur, care
înfățișa, pe smalțul multicolor, Răstignirea pe una din fețe, învierea
pe cealaltă, apoi puse în buzunar o tabacheră veche de argint din
faimoasele ateliere ale orașului Ioannina, pe care i-o dăruise
prietenul său, mitropolitul de Ioannina, înșfacă paterița și porni pe
jos, cu diaconul în urma sa, spre reședința pașei.
În acest timp pe pașa îl luase somnul, trântit pe spate în pernele
moi, și visa că se plimbă prin grădinile patriei sale, la Brusa, și
pomii își întindeau crengile deasupra lui, unele pline de floare,
altele pline de rod, iar pașa își fuma ciubucul și înainta și-și spunea
în minte că acesta pare să fie raiul și din clipă în clipă are s-apară
Mahomed, cu oglinjoara și pieptenele și sticluța lui de parfum la
brâul lat, roșu, să-i spună bun venit.
Dar în timp ce se retrăgea într-un colț al grădinii – ce să vadă? în
fața lui un măslin uriaș sfâșiat, fără frunze, fără floare, buștean

526
trăsnit de fulger, iar de crengile lui atârnau fructe ciudate – puști și
cartușiere și hangere și basmale negre< „Ce-nseamnă blestematul
ăsta de măslin, care nu face măsline, ci numai arme?” strigă pașa cu
groază și sări înapoi să intre în grădina cu flori și fructe< Dar
aceasta dispăruse, iar de jur împrejurul său pașa nu mai văzu decât
ținuturi sălbatice fără pomi, numai stâncă, și în dosul fiecărei stânci
puști și pistoale de argint.
— Creta! Creta! scoase un strigăt pașa și sări ca ars.
În aceeași clipă Suleiman arapul deschidea ușa.
— Pașa-efendi, zise el, a sosit popa cel mare al grecilor, urcă scările!
— Măi Suleiman, urât vis am avut, făcu pașa ștergându-și sudoarea
rece de pe frunte.
— Să-i spun taurului de popă să ia calea-ntoarsă și să plece?
Pașa se gândi o clipă:
— Nu, să poftească, Suleiman. Imamii ăștia ai ghiaurilor sunt buni
dezlegători de vise, o să mi-l tălmăcească și pe-al meu. Să vină!
Mitropolitul intră, începură saluturile, se întâlneau cele mai de
seamă căpetenii din orașul Megalo Kastro, una a Turciei, cealaltă a
creștinătății. Erau ca doi bătrâni regi în orașul acesta, iar regatele lor
se întindeau încurcate unul în celălalt, mahalale turcești și grecești
amestecate, cruce și semilună lipite, și acum se înțelegeau și
petreceau bine, acum îi apuca furtuna cretană, cum se spune, un fel
de turbare, și se repezeau și-și înfigeau dinții unul în ceafa celuilalt
și sfâșiau o bucată de carne și-o mâncau.
Se așezară unul lângă altul, pe canapeaua moale, pașa își aprinse
ciubucul, mitropolitul scoase șiragul aghioritic de mătănii din coral
negru și începu să atingă boabele una câte una și să se gândească de
unde să înceapă discuția. Pe fereastra deschisă în fața lor se vedeau
în stânga închisoarea, în dreapta bătrânul Platan cu frunze noi, iar
dacă te-ai fi aplecat ai fi văzut lângă Platan vestita arteziană
venețiană cu leii de marmură. Sufla o adiere caldă.

527
Pașa căscă și începu primul.
— A venit vremea frumoasă, mitropolite-efendi, zise el; Allah, cum
trece timpul, parcă-i o roată care se-nvârtește, se-nvârtește, ne
învârtim și noi cu ea< Vine iarna și spui: „Tremur de frig!” și n-
apuci s-o spui bine, că vine soarele și zici: „Arșiță, o să crăp!” Și
până să spui, încep iarăși tunetele și ploile și îmbraci din nou
mantaua< Ce spune religia ta despre toate tainele acestea?
Dar, înainte de-a apuca mitropolitul să dea un răspuns, pașa, pe
care îl rodea cariul, întrebă:
— Crezi în vise, mitropolite-efendi? De unde vin? Cine ni le trimite?
— Unele sunt de la Dumnezeu, altele de la diavol, răspunse
mitropolitul.
— Și poți să le deosebești dumneata? Care sunt de la Dumnezeu,
care sunt de la diavol?
— Sigur vei fi avut un vis, pașa-efendi. Încă îți șade pe pleoape, îl
văd.
— Am avut. Am avut, sigur, de-aia te întreb.
— Bun și binecuvântat fie, pașa-efendi, ia spune să-l aud.
— Înțelegi din vise?
— Câteodată Dumnezeu îmi dă lumânare și înțeleg. Așadar?
Pașa oftă, povesti visul, împodobi cam mult măslinul, spuse că,
chipurile, avea agățate de ramuri și capete tăiate. N-a văzut capete
tăiate, dar o spuse ca să-l facă pe ghiaurul popă să se îngrozească.
Mitropolitul lăsă în jos, gânditor, capul său de leu. Se căznea să
găsească în visul acesta pretextul ca să înceapă discuția pe care o
voia.
— De la diavol? întrebă pașa neliniștit.
— De la Dumnezeu, răspunse mitropolitul. Dar cum să ți-l
tălmăcesc, pașa-efendi, că se poate să te și superi.
— Eu să mă supăr? Dar nu știi că adevăratul musulman nu se
supără niciodată? Pentru că știe că ceea ce se întâmplă în lume este

528
scris și nimeni nu poate să șteargă. Dacă sultanul trimite în ceasul
acesta un firman și cere capul meu, se poate să mă întristez, sigur o
să mă întristez, dar n-o să mă supăr. A fost scris. Pot eu să pun
mâna pe catastifele lui Dumnezeu? Spune așadar fără teamă,
mitropolite-efendi, dar ferește-te de minciuni. Tot adevărul!
Mult timp, mitropolitul își adună gândurile:
— Grădina pe care ai văzut-o în visul tău, spuse în cele din urmă,
este inima omului bun. Grădina este inima ta, pașa-efendi, și se
deschide noaptea și tu intri în ea și te plimbi. Aceea pe care ai văzut-
o în somn, aceea era firea ta: să te plimbi în liniște, pașnic, pe sub
pomii înfloriți, în ținutul în care te-ai născut, în Brusa< Grădina
înflorită este inima ta, dar uite că ți-a fost scris să ajungi pașă și să te
trimită în Creta<
Pașa oftă.
— Ce să-ți spun, mitropolite-efendi, într-adevăr parc-ai fi înlăuntrul
meu și înțelegi. Ia să vedem mai departe!
— Ținutul care apare, pașa-efendi, nu e un loc de neînțeles.
Măslinul plin de arme pe care l-ai văzut este Creta. Ai intrat sub
pomul trăsnit și ți s-a întunecat chipul. Aici începe să se înfurie
soarta ta< Dar păcat mare că te-ai trezit și nu știi ce-a urmat. Poate
Dumnezeu, de-aici și mai departe, să-ți fi scris că te lasă liber să faci
ce vrei. Și păcat, o răsplată atârnă la gâtul tău!
— Ei, de-ar fi după cum spui tu, mitropolite-efendi, făcu bunul
oriental, astăzi creștinii și turcii ar trăi ca frații, grecii să muncească,
turcii să mănânce, să petreacă toți o viață fericită.
— Prin mâna ta trece totul! făcu mitropolitul, care găsi pretextul pe
care-l căuta. În puterea ta stă să aduci dragostea pe insulă, iar
Dumnezeu ți-a trimis pe deasupra, la timp, visul. Deseori
Dumnezeu vorbește prin vise<
— Lămurește-mă, mitropolite-efendi, nu înțeleg.
— Vei fi auzit că creștinii și turcii din Megalo Kastro încep iarăși să

529
se înfurie, pentru că, chipurile, un călăreț beat a intrat în cafeneaua
turcească.
— Și puțin lucru ți se pare? A făcut de rușine Turcia ghiaurul! zise
pașa și privirea i se învioră.
— Nu se face de rușine așa ușor Turcia, ditamai sultanul, pașa-
efendi! spuse mitropolitul îndulcindu-și glasul. Dar să-l lăsăm pe
bețivan. M-ai întrebat despre vis, despre vis vreau să-ți vorbesc.
Cred că Dumnezeu m-a luminat și-o să ți-l dezleg. Totuși, dacă
iarăși nu vrei<
— Vreau, pe rabi1! făcu pașa și atinse rugător genunchiul
mitropolitului. Spune, pe credința ta.
— S-au deschis cele șapte ceruri, a coborât Dumnezeu în visul tău,
pașa-efendi, și ți-a arătat calea.
— Care cale?
— Pe care o vrei. Două sunt, una verde și una roșie. Le văd clar cum
se desfășoară în visul tău. Poți s-o alegi pe care vrei.
— Nu pe care o vreau, protestă pașa, ci pe care mi-a scris-o
Dumnezeu!
— Dar se poate, îți spun, ca Dumnezeu să-ți fi scris că te lasă liber să
alegi. Poți să iei calea roșie și să începi să înjunghii și să spânzuri și
să pui foc Cretei, dar poți să iei și calea verde, și toate vor fi miere și
lapte, turcii și creștinii se vor împăca iarăși, iar lumea va
binecuvânta numele tău< Alege!
Spuse și, înainte să-i dea timp pașei să-și adune gândurile, scoase
din buzunar tabachera cea scumpă.
— Ai gust, pașa-efendi, spuse el cu glas dulce, te pricepi la
chilipiruri. Ăsta e meșteșug de Ioannina, artă fină, are încrustat pe o
parte un vultur cu două capete și pe cealaltă o semilună< (! hiar
ceea ce cauți: musulmanii și creștinii să trăiască frățește. Demult
timp, pentru că-ți știu inima, am voit să ți-o fac cadou, și acum a
venit ceasul. Să fie cu noroc!

530
Spuse și puse în mâna pașei tabachera de argint.
— Pe Allah, voi, grecii, sunteți un neam nemuritor, spuse pașa.
Idmirând darul. Când cu miere, când cu oțet, prindeți toate muștele.
Se aplecă și mângâie cu vârfurile degetelor lui grase tabachera de
argint.
— Ei, mitropolite-efendi, spuse el încet, de-ai ști ce dulci plăceri îmi
aduce în minte tabachera asta de Ioannina! Prima mea femeie, să
aibă parte de bine în Hades, unde se află, preaImmoasă precum kira
Phrosyni5960, era și ea din Ioannina.
Oftă:
— Ce este lumea asta, mitropolite-efendi, ce-nseamnă moartea, ce-
nseamnă viața și necazul în dragoste? Dar de unde să-nțelegi
dumneata, care n-ai cunoscut niciodată femei!
Tăcură. Mitropolitul tot mișca din șiragul său de mătănii și privea
afară pe fereastră bătrânul Platan, care își clătina încet frunzele, pe
întinsul cerului de un albastru-închis. Deschise în cele din urmă
gura, ca să coboare discuția pe pământ.
— Bun o să fie grâul, pașa-efendi, spuse el, și privi iarăși pe
fereastră, departe, spre lanurile care înverzeau pe câmp.
Pașa sări din dulcile sale amintiri, coborî și el din nou în Megalo
Kastro și îl văzu pe mitropolit, cu purtările lui grecești nepotrivite.
— Și orzul, mitropolite-efendi, spuse el și oftă.
Mitropolitul se ridică. Se ridică și pașa și îi întinse mâna.
— Mergi cu bine, mitropolite-efendi, zise el. Suntem oameni
temători de Dumnezeu amândoi. Bine le-am aranjat, bine am
împărțit Creta, tu ai grijă de un flanc, am și eu grijă de celălalt, ține-i
pe creștini, îi țin și eu pe turci!
. Tăcu o clipă. Un ultim cuvânt îi mai stătea încă pe limbă. Tuși, se

59 Aici învățătorul, profetul musulmanilor, adică Mahomed.

60 Femeie din Epir, faimoasă pentru frumusețea și inteligența ei. în I HO 1 a fost
înecată în lacul din Ioannina, la porunca lui Ali-pașa.
531
scărpină în cap și luă în sfârșit hotărârea:
— Cimbalele sunt de împrumut la nuntă, zise el. Și, dacă o s-auzi de
un omor zilele astea, fă-te că n-auzi.
— Omor, pașa-efendi? făcu mitropolitul și îl privi neliniștit pe
bătrânul turcalet cu ochii lui grei, orientali. Omor? Pentru numele
lui Dumnezeu!
— Ei, se poate ca vreun turc beat să omoare vreun viteaz grec, toate
se-ntâmplă, iar nebunii nu lipsesc de pe lume. Dar tu, mitropolite,
să faci, îți zic, pe surdul< Cum am făcut și noi pe chiorâi și nu l-am
văzut pe grecul care a intrat călare în cafeneaua turcească și ne-a
batjocorit. Faceți și voi pe surzii, mitropolite-efendi, eu vă vreau
binele.
Pe mitropolit îl cuprinse furia, dar se făcu că n-a înțeles.
— Dumnezeu este mare, spuse. El hotărăște și sultani, și pașale.
— Și mitropoliți, efendi, spuse bătrânul oriental și buzele lui de țap
zâmbiră cu șiretenie.
Și cu acestea, înainte de-a ajunge să se ia la harță, cele două i
ăpetenii mai de seamă din Megalo Kastro se despărțiră.
Zilele treceau una după alta, era mijlocul lui aprilie, unii pomi se
încărcaseră de floare, alții legau deja rod, Megalo Kastro dormita
sub soarele primăvăratic. Între întăriturile lui, oamenii se ațâțau, se
despărțeau în două cete furioase, și fiecare avea Dumnezeul ei, iar
toți, dumnezei și oameni, își ascuțeau pumnalele să se omoare – și
nu vedeau marea răcoroasă care mirosea ca o piersică, nici soarele
care înflorea în fiecare dimineață ca o floarea-soalelui, nici stelele
nopții.
Căpitanul Mihalis se întoarse la prăvălia sa, serios și tăcut. Pentru
prima oară petrecerea nu-i ușurase inima; după beția lui cu vin s-a
sculat mai nemângâiat decât după cele dinainte și mai întărâtat. Nu
mai punea vin în gură, mânca o îmbucătură de pâine și se ridica de
la masă, de zile-n șir nu mai deschisese gura în casă și nu i se mai

532
auzise glasul. Nu voia să doarmă; stând în (apul oaselor în
așternutul său, fuma și privea pe ferestruica îngustă noaptea. Ținea
ochii deschiși, fiindcă știa că dacă îl ia somnul se vor năpusti iarăși
asupra lui visele, să-l facă de rușine. Nu visele; numai unul era
visul, numai unul era demonul care cădea asupra lui în fiecare
noapte și-l făcea de rușine< Oare vinul nu putea să înece demonul
acesta? Nici rușinea nu putea?
„Numai sângele< numai sângele< numai sângele.. Se gândea el și
tot privea prin ferestruica îngustă noaptea.
Nourís-bei nu avea somn nici el. Nu-i era de-ajuns grija de .1 și ține
cuvântul, de a spăla rușinea de pe Turcia și de a-și răzbuna tatăl, ci
mai avea și grija femeii lui. Din ziua în care căpitanul Mihalis a
călcat în casa lui, Eminé nu și-a mai deschis brațele să-l cuprindă.
„Te-a făcut de rușine, îi spunea cu încăpățânare, lovind din papucul
ei cu toc înalt prin odaie. Te-a făcut de rușine căpitanul Mihalis, o să
te fac de rușine și eu. Așa lacem noi, cerchezele!”
Ca să i se împrăștie gândurile, Nourís-bei se dusese la conacul lui,
să-l aranjeze. Vremea se încălzea, cadâna lui avea să vină, iici, în
mijlocul grădinilor cu fântâni susurătoare, ca în fiecare an, să-și
petreacă vara; iar Dumnezeu este mare, poate că o să i se
îmblânzească mintea în fântânile și grădinile acelea și-o să se
împace din nou. Și dă-i, puse meșterii să vopsească ușile și ferestrele
și să facă chioșcuri la umbra copacilor și porunci să i se aducă de la
Smirna canari și de la Alexandria papagali, ca să-și petreacă timpul
cu ei Eminé. „Și de piatră să fie inima ei, se gândea el, și de piatră să
fie, că tot se va muia.“
Dar ea, în dosul obloanelor de la micul balcon care dădea spre
drum, întinsă pe pernele moi, bea șerbeturi, mesteca mastică și se
uita la trecători; greci și turci, nu-i deosebea, toți erau bărbați.
— Bre Maria, îi spunea ea bătrânei sale doici, ce-i aia turc sau
creștin, ori ovreu sau unul care vorbește păsărește? Bărbații sunt de

533
două feluri: bătrâni sau tineri, bărbi albe, bărbi negre. Mie îmi plac
bărbile negre!
În fiecare zi, de cum scăpăta soarele și străduțele se întunecau,
trecea și iarăși se-ntorcea un grec, cu fes elegant, cu cizme de voinic,
și arunca priviri pătimașe în sus, spre balconul cu obloane.
— Cine este grecul ăsta pe care-l văd, bre Maria? o întrebă într-o zi
Eminé pe arăpoaică. L-am văzut ca-ntr-un vis.
— El e cel care te-a trezit din leșin la cutremur, stăpâna mea, îi
răspunse doica. Căpitanul Polyxinghis pe numele său.
— E frumos, pe suflețelul meu, pare puternic și desfrânat, se
leagănă, se mlădiază, iar cizmele-i scârțâie. Și-ascultă cum oftează
sărmanul, ca un vițel.
Eminé râdea, tot mesteca mastică, tot bea șerbeturi și-l dorea cu
înfocare, ascunsă în dosul zăbrelelor. Închidea pe jumătate ochii ei
cu gene lungi și zâmbea mulțumită. „Ce vreau, aia fac, se gândea ea.
Vreau, îl urc în așternutul meu, vreau, îl las să umble încolo și-
ncoace pe străduțe ca un câine. Nu sunt femeie? Ce vreau, aia fac!”
Într-o noapte, nu era nici țipenie de om, se apropia miezul nopții,
iar căpitanul Polyxinghis se opri sub balconul cu obloane. De sus
picura lumina lunii, mirosea plăcut a caprifoi și iasomie și în
grădina lui Nourís cânta îndrăgostită, deznădăjduită
privighetoarea; iar dincolo de port se auzea marea, care suspina și
ea și își lovea sânii în metereze.
Eminé nu putea nici ea să doarmă, îi era cald, își aruncase de pe ea
cămașa de noapte și, îndată ce se aplecă, desluși în lumina lunii cum
un bărbat se sprijină de stâlpul porții, fără suflare. Îl recunoscu într-
o clipită. Râse și se întoarse spre negresa care dormea iepurește,
înghesuită într-un colț.
— Sărmanul, spuse ea chicotind. Vino să-l vezi. A leșinat, cred, și-
mi vine să cobor să-l trezesc din leșin, cum m-a trezit și el pe mine.
Ce zici și tu, Maria? Nourís e departe, la conac.

534
Maria holbă ochii.
— Eminé, copila mea, e mare păcat!
— Pentru tine, o privi tăios în față cadâna. Pentru tine, care ești
creștină. Dar eu sunt musulmană, am alt dumnezeu și altă lege. Tu
mănânci porc și nu te pângărești, dar dacă muști vreun bărbat te
pângărești. La noi, e invers: cu porc ne pângărim, cu bărbat străin
nu ne pângărim. Du-te să-i spui să poftească sus.
— Eminé, copila mea! țipă deznădăjduită arăpoaica.
— Du-te întâi să vezi dacă doarme arapul de la poartă.
— Doarme, spuse Maria oftând. Doarme, l-am auzit cum sforăie.
— Câinele e legat? Du-te, minte de găină, nu tremura. Ce să-ți spun!
Doar pentru asta, sărmano, a făcut Dumnezeu bărbații și femeile<
Și-apoi, ce lună e astă-seară, ce aer cald, s-a deschis și iasomia, a
înnebunit și privighetoarea – du-te, îți zic, și spune-i să poftească
sus. Eu de multe ori m-am gândit la asta: iarna poate femeia să fie
cinstită, dar vara< E legat câinele, îți zic?
— Legat, stăpână, răspunse Maria și izbucni în plâns.
Eminé se aplecă și văzu pe căpitanul Polyxinghis că stă încă acolo și
se uită-n sus la fereastra luminată. „De Nourís m-am scârbit, pe
căpitanul Mihalis unde să-l găsesc? E bun și ăsta!” I, uă oglinjoara și
pieptenele, își aranjă repede părul, își vărsă parfum de mosc la
subsuori și îi dădu un brânci doicii:
— Du-te, îți spun!
Arăpoaica își prinse capul între mâini și se avântă pe scară.
Eminé vărsă și restul de parfum în sân și pe pântec, se ridică și mută
opaițul în dosul ușii. „Altul am vrut eu, murmură ea, dar ăla e
sălbatic, trufaș, nu se apropie. Nu-i nimic, e bun și ăsta!”
Își aținti urechea; auzi poarta cum se deschise încet și cum latră
câinele, dar îndată se potoli, apoi se auziră pași în curte, în sala
bărbaților, pe scări< Se sprijini de perne, dădu să-și pună cămașa
de noapte, dar se răzgândi și lăsă lumina lunii să-i cadă

535
neîmpiedicată pe sâni și pe pântecele ei negricios de cercheză.
Scârțâiră cizmele pe verandă, mirosul de bărbat se răspândi în aer,
iar nările lui Eminé fremătară. Scoase limba, își linse de două-trei ori
buzele ca șarpele și apoi închise ochii pe jumătate, nemișcată, și
aștepta.
Căpitanul Polyxinghis stătea acum în prag; printre genele lungi ea îl
privea; iar el, ca și când ar fi orbit, își puse palma la ochi și inima îi
tremura. Cercheză se legănă, în lumina lunii, întinse brațele și se
întinse; într-o clipită, ca și cum acesta ar fi fost semnul pe care-l
aștepta, căpitanul Polyxinghis făcu un salt și stinse opaițul.
De-acum aprilie se apropia de sfârșit și creștinii intrară, cu teamă, în
Săptămâna Mare. Nu era, în toată creștinătatea, popor care să simtă
atât de adânc, atât de sângeros, atât de ale sale Patimile lui Hristos,
cât în timpul acela cretanii. Pentru că, în inima lor, Hristos și Creta
se uneau, una erau patimile amândurora, doar că pe Hristos îl
răstigneau ovreii, iar Creta o răstigneau turcii. Încet-încet, cu cât
înaintau, zi cu zi, Patimile lui Hristos, creștinii din Creta, aprinși de
veghe, de post și de durerea lui Dumnezeu, simțeau furia și
supărarea cum cresc și cum le crapă inima. Îi priveau pe sub
pleoape cu ochi sălbatici pe turci și cu greu se stăpâneau să nu-i
treacă prin cuțit pe puținii ovrei – tinichigii și zarafi – care,
înghesuiți în mahalaua ovreiască, aproape de port, se zăvorau
devreme în sfintele seri primejdioase ale Săptămânii Mari.
Anul acesta aerul din Megalo Kastro era încă și mai greu, plin de
amenințare, pentru că alături de creștinii aprinși turcii nu-și
mistuiseră încă jignirea pe care le-a adus-o căpitanul Mihalis și-și
petreceau noaptea pe lângă biserica Sfântul Mina, în timpul în care
creștinii îl jeleau pe Hristos, și înjurau sau cântau amaneaua, ca să
batjocorească creștinătatea. Ceas de ceas creștinii așteptau, pe cine,
când, unde o să lovească agalele. În fiecare zi când Dumnezeu
aducea zorii zilei așteptau să izbucnească nenorocirea, iar aceasta

536
lucra mereu într-ascuns și mereu creștea.
Și astfel, în miresme de flori, în privegheri și în spaime trei ură
Lunea Mare, Marțea Mare, Miercurea Mare; dulci, senine seri,
violetele înfloriseră în toate curțile și fetele o să le taie poimâine, în
Vinerea Mare, ca jertfa pentru Epitaf, și împreună cu de florile de
liliac și ultimii trandafiri de aprilie.
Îndată ce apunea soarele, creștinii își închideau prăvăliile, se
întorceau pe la casele lor, mâncau în grabă umilele mâncăruri de
post – bob fiert, lăptuci, anghinare crude, icre sărate, măsline, supă
de susan – și se plimbau de ici-colo prin curte, își aținteau urechea și
așteptau. Încet, trist, în întunericul blând, se auzea clopotul de l. I
biserica Sfântul Mina și creștinii își făceau cruce, deschideau porțile
și de pe toate ulicioarele strâmte din Megalo Kastro, încovoiați,
vorbind puțin, mergeau toți să vadă ce se întâmplă astă-seară, (um o
să sufere iarăși Dumnezeu în mâinile oamenilor.
Cu cât înaintau Patimile, se înfuria și inima cretanilor; iar de-acum,
în Joia Mare, după ce începură cele douăsprezece Evanghelii și, pe
rând, mitropolitul, popa Manolis și diaconul citeau cu glas
plângăreț, tărăgănat cum l-a trădat Iuda pe Hristos și cum au
început să-l bată, să-l huiduiască și să-l târască prin țăi. Mă
nelegiuiții agareni1, se înălță bocet în biserică și plângeau toți
cretanii, cu pantalonii lor bufanți, gâfâind în urma lui Hrislos,
intrau și ieșeau de la Ana la Caiafa și la Pilat, de la Omer V ryonis61
la Mustafa-pașa și la sultan, și cereau dreptate.
Ca și cum ar fi stat pe jăratic, ascultară primele șase Evanghelii, dar
se grăbeau și, furioși, se repeziră deodată în curtea bici icii, unde
mai devreme fusese înălțat un Iuda făcut din zdrențe, paie și
vopseluri. Se năpustiră asupra lui, unii cu pumnalele, alții (îi
lumânări aprinse, îl străpungeau și-i puneau foc, iar în jur i opiii

61 Cei de altă credință decât creștină, în special arabii și turcii; prin • ci

rusie, agarinos înseamnă și barbar, om dur și crud.
537
dansau urlând. Se ușurară, se potoliră puțin și intrară la loc în
biserică să asculte celelalte Evanghelii.
Thras{ki aștepta să ardă de tot Iuda, dansă și urlă și el cu cilalți
copii împrejurul trădătorului care ardea, iar apoi își luă tovarășii –
se înțeleseseră dinainte, ținea fiecare câte o sticlă de gaz furată de pe
la casele lor și un ghemotoc de zdrențe – și alergară spre mahalaua
ovreiască. Înainte, căpetenie, mergea Thras{ki, iar alături de el,
colegul său Levis, copil de ovreu, care încet-încet, printre copiii de
greci, se făcuse una cu ei, căci nu voia să i se spună fiu al lui
Avraam și nebotezat, și de aceea, ori de câte ori era să urzească vreo
treabă murdară împotriva ovreilor, el era primul și cel mai bun.
Casele erau întunecate beznă, străzile, pustii; puștii alergau, câteva
sticle se destupaseră și se vărsau, iar drumurile miroseau a gaz pe
unde treceau ei. Peste puțin timp se auzi cum lovește marea în
stânci, valurile se rostogoleau furioase și voiau să dărâme
meterezele venețiene; de-acum se apropiau de mahalaua ovreiască.
Thras{ki întinse mâna și se opriră. Roiră în jurul lui să aranjeze cum
să pună foc. Erau șapte. Thras{ki le împărți chibrituri, scoaseră
sticlele, desfașurară zdrențele și le muiară în gaz; trei aveau să pună
foc caselor din dreapta, ceilalți trei, caselor din stânga. Thras{ki le
arătă cum să îndese zdrențele sub ușă, iar dacă găsesc fereastră
deschisă, să le arunce cu putere înăuntru.
— Iar eu, spuse muind zdrențele pe care le ținea în mână, o să merg
să pun foc preotului lor, hahamul. E prietenul tatălui meu, bun om,
sărmanul.
Case joase, case sărăcăcioase, unele din pământ și piatră fără
mortar, altele din tinichele pentru gaz. Numai casa hahamului era
puțin mai mare, cu fereastră la drum și un mic balconaș de lemn.
Hahamul, un bătrânel blând, cu o bărbuță albă-roșcată, cu două
cosițe în părți, cocoșat, palid, purta o scufie rotundă de catifea
violetă. Trăia singur-singurel în casa părăginită, femeia lui,

538
Salonikiă, murise cu ani în urmă, copiii lui se împrăștiaseră, câinele
îi murise, un canar pe care-l avea și care-i ținea de urât a găsit într-o
zi colivia deschisă și a scăpat – l-a urmărit pe terasă, dar a apărut un
cotoi din vecini și l-a mâncat –, și a rămas astfel la bătrânețe singur-
singurel cu Iehova. Doar ei doi urcau și coborau scările, tăifasuiau și
se certau în casă. Chiar și astă-seară bătrânul nu putea să doarmă,
avea lumina aprinsă și Vechiul Testament în față și citea cu glas
murmurător, adormitor, străvechiul sinaxar ovreiesc. Prin ce chinuri
a trecut neamul său, ce nemilos meșter fierar a fost în pustiu
Dumnezeul acesta care mergea înainte, ca un rug de foc, și-l
conducea! Ce suflete aspre, prăbușite din cer erau marii profeți, cum
se sprijineau de munte, cum mâncau cărbuni aprinși, cum urcau,
într-un car de foc, în al șaptelea cer! Iar când a venit ultimul, profet
neocrotit, fiul Mariei, și a urcat pe Golgota – blestemată zi! – și a fost
răstignit, cum a primit, chiuind, neamul acesta cu suflet învârtoșat,
pe capul lui și pe capetele copiilor lui, sângele Celui Nevinovat! De
câte veacuri îl răstignesc, în fiecare an, în zilele acestea de
primăvară, în toate bisericile, și se reînnoiește ura pentru neamul
ovreiesc! își ridică ochii obosiți din Biblie, privi în zare pe fereastră,
în noapte, și oftă: „La ceasul acesta, se gândi el, îl ard pe luda în
curtea bisericii Sfântul Mina< O clipă i se păru că aude glasuri
încete de copii și alergături, dar el avea mintea cufundată în gânduri
mari și se aplecă iarăși, afundându-se în Testamentul greu al
Dumnezeului său.
Cei șapte puști se împrăștiaseră în dreapta și-n stânga pe la casele
umile, aruncau în grabă pe la ziduri zdrențele aprinse și alergau în
lături veseli, dar totodată îngroziți. Însă focul, negăsind ce să
mistuie, se stingea repede și în aer, înăbușit, nu rămânea decât
mirosul urât de gaz.
Thras{ki se întoarse, nu văzu nicio flacără, ci numai fum și înjură.
— La naiba cu voi, prostănacilor! Nici foc, măi, nu sunteți în stare să

539
puneți. Uitați-vă la mine!
Se adunară toți în jurul lui să ia aminte; stăteau acum în fața casei
hahamului.
— Cui i-a mai rămas gaz? spuse Thras{ki. Să mi-l dea!
Manolios al lui Mastrap{s și Andrikos al lui Krasoghiórghis îi
întinseră sticlele lor golite pe jumătate; Thras{ki le apucă, udă ușa și
puse două zdrențe muiate în gaz dedesubt. Deodată flăcările, roșii,
albăstrii la vedere, urcară și linseră domol cele două foi ale ușii
mâncate de cari. Cufundă o altă zdreanță în gaz, îi dădu foc și o
aruncă sus prin fereastra deschisă.
— Valea! strigă Levis. Să mergem la fântână să ne spălăm, să nu
mirosim a gaz și să ne prindă de veste.
Puștii o luară la sănătoasa și se pierdură în întunericul nopții,
izbucnind în râs.
Dar Thras{ki voia să vadă, să se întețească focul, să se facă scrum
casa ovreiască. „Ce-nseamnă, spunea în gând, să faci ovrei din
zdrențe și paie și să-i arzi. Trebuie să arzi ovrei vii dacă vrei să ai
binecuvântarea lui Hristos!” Se apropie să verse pe ușa aprinsă și
restul de gaz, dar i se tăie brusc avântul și se lipi de zid. Prin
fereastra deschisă se auzi un strigăt puternic și îl văzu pe bătrânul
rabin cum se repede pe balcon, cum dă din mâini și cum strigă:
— Foc! Foc! Ajutor, vecinilor!
Se aplecă, văzu că arde ușa, se zăpăci și începu să-și smulgă barba,
să bată din palme și să strige:
— Ajutor! Ajutor!
Dar căsuțele din jurul lui erau întunecate beznă, toți vecinii erau
cufundați în somn, nu apăru niciunul. Hahamul se repezi jos,
descuie ușa care ardea și ieși în drum. Se zăpăcise; în loc să alerge să
bată la uși, privea, prostit, cum flăcările ling lemnul.
Lui Thrasaki i se făcu milă, se repezi de la zid, luă la rând ușile și
începu să bată și să strige:

540
— Foc! Foc!
Se apropie de haham:
— Bătrâne, zise el, mă întorceam de la biserică și am auzit strigăte.
Taci, taci, nu plânge. Uite că vin vecinii!
Și într-adevăr, ușițele se deschideau și ovreii apăreau în lumina
lunii, cu izmenele și scufiile lor, îngroziți, abia treziți din somn.’
Văzură că arde ușa hahamului, apucară găleți, scoaseră apă din
fântâni și se repezeau și stropeau ușa. Urcară în odaie, iar hahamul
alerga în urma lor, luă Vechiul Testament în brațe și coborî din nou
în curte. Thras{ki alerga cu vecinii, căra și el apă și stingea; obosise
și asudase, dar era vesel. Iar când de-acum flăcările se potoliră și
vecinii intrară la loc în case, Thras{ki luă mâna hahamului:
— Noapte bună, părinte, zise el, dormi liniștit acum. Focul s-a stins!
Hahamul întinse mâna și îl mângâie pe copil pe păr.
— Bucură-se de tine părinții tăi, copilul meu, zise el. Tu m-ai salvat.
Ce dar să-ți fac, nu am nimic, sunt sărac.
Se gândi o clipă:
— Stai, spuse, ceva tot am.
În colțul curții înflorea un trandafir mare, care se deslușea în lumina
lunii, alb ca neaua. Bătrânul îl rupse și-l dădu lui Thras{ki:
— Ia trandafirul acesta, zise el, miroase-l și să-ți amintești, copilul
meu, de fapta bună pe care ai făcut-o astă-seară. Miroase și ea ca
trandafirul!
A doua zi, în Vinerea Mare, clopotele băteau mai trist, din zorii zilei.
Hristos era întins pe Epitaf, în mijlocul bisericii, ușile erau deschise
și creștinii intrau și ieșeau să se închine. Vreo zece
lemeiuști, îngenuncheate în jur, priveau pe Hristos cum zace mort,
între violete, flori de lămâi și trandafiri. Își ștergeau ochii, inima li se
topea și îl plângeau ca și cum ar fi fost fiul lor; pe voinicul acesta
bun, stâlp al orașului Megalo Kastro, îl omorâseră turcii.
Barbai{nnis intră și el să se închine. Se aplecă, sărută picioarele

541
însângerate, luă un pumn de tămâie s-o aprindă când se va
îmbolnăvi, iar apoi se opri, privi bine-bine la Hristos și clătină din
cap:
— Blestemați fie turcii, murmură el, călăii!
Ieși, iar în curte îl văzu pe Moúrtzouphlos, istovit de post și
privegheri, și în jurul lui pe Dimitrós Pitsokalos, Kaiambis,
Venluzos și sior Paraskevăs, bărbierul; toți se aplecau și îl ascultau
cu atenție pe Moúrtzouphlos, care vorbea. Ieri, pașa a trimis prin
arapul său un iepure peșcheș mitropolitului; dar mitropolitul s-a
mâniat, nu vreau, zice, peșcheșul lui, și i l-a trimis înapoi. „Noi
postim, l-a înștiințat, ovreii au omorât pe Hristos, ținem doliu. “
— Nu trebuia să i-l înapoieze, făcu Paraskevăs. A fost o jignire.
— Nu trebuia să i-l trimită, făcu Kaiambis. A fost o jignire. Nu știa,
câinele, că noi suntem în Săptămâna Mare?
— Astea nu sunt lucruri cuminți, spuse Dimitrós și oftă. O să ne
punem acum cu pașa? Lovește piatra oul? Se duce dracului oul.
Lovește oul piatra? Se duce dracului tot oul! Asta zic eu!
Ventuzos deschise și el gura să-și spună părerea, dar n-apucă. Se
repezi asupra lor Barbai{nnis:
— Ați aflat, măi băieți, veștile triste? le strigă el și-și ștergea ochii.
— Care, măi, Barbai{nnis?
— L-au omorât pe căpitanul Manolis!
— Care căpitan Manolis? făcură toți și săriră ca arși.
— Pe Hristos, măi băieți, pe Hristos. Turcii! răspunse Barbai{nnis și
ochii îi lăcrimau.
Ventuzos și Kaiambfs se priviră năuciți. Într-adevăr, un căpitan era
și Hristos, ca și căpitanul Korakas sau căpitanul Eli{s sau bătrânul
Daskaloiânnis. Lupta și el pentru libertate, purta și el cizme și
pantaloni bufanți și basma neagră, precum cretanii.
Se întoarseră și îl văzură pe mitropolit cum coboară pe treptele
reședinței sale. Încet-încet, aplecat, ca și cum ar fi cărat pe umăr

542
crucea.
Se dădură în lături ca să treacă și, cum trecu, ridicară ochii și îl
priviră. Ce era cu furia aceea și cu chipul palid și cu barba care-i
vălurea?
— De ce-a ajuns așa de crunt? întrebă Paraskevâs. I-a pierit dulceața
feței și buzele-i picură otravă. Ce-a pățit?
— Se răstignește< se răstignește< spuse Ventuzos. Nu înțelegi tu,
de unde să-nțelegi, tu ești syriot.
Trecu mitropolitul, cu acoperământul negru pe camilafcă, și intră în
biserică. Se sălbăticise, într-adevăr, în zilele acelea, ochii lui cei
blânzi luaseră foc, puteai spune că e postul, puteai spune că e
priveghiul, dar mai mult suferința lui Hristos, care era reînnoită în
fiecare an și nu avea sfârșit. Mitropolitul nu putea să îndure
nedreptatea, nu putea să vadă ticăloșii, nelegiuiții, răii cum îl
chinuie și cum îl omoară pe Cel Nevinovat. Inima lui nu îndura să
vadă Creta, cu cunună de spini, cum se chinuie în mâinile turcului
și cum este răstignită<
Astă-seară, la procesiunea Epitafului, ținea în mână paterița și-o
clătina ca pe o lance: „Până când, până când, murmura el și arunca
în dreapta și-n stânga priviri crunte nizamilor care, înșirați pe laturi,
urmau Epitaful, pentru cinstire, cu țevile puștilor întoarse spre
pământ. Când o să vedem, Creta noastră scumpă, și glorioasa ta
înviere? A durat prea mult răstignirea!”
Psalții și copilele cântau tărăgănat bocetul de îngropăciune, femeile
plângeau, bărbații țineau tăcuți lumânările aprinse, dar el, lovindu-
și paterița de caldarâmul din Megalo Kastro, un singur lucru avea
în minte, Creta. „Hristos e Dumnezeu, se gândea el, învie, dar Creta
nu e făcută decât din pământ și din oameni<”
Străbătură Strada Mare, se opriră la răscrucea mare a pieței,
mitropolitul ridică mâna dreaptă și binecuvântă Răsăritul, Apusul,
Nordul și Sudul – cele patru porți ale fortăreței. Ajunseră la I rei

543
Arcade, pe un loc înalt. Se văzu în zare marea lucind, se împleteau
în lumina lunii cele două insulițe, iar în fața lor, în Meskiniă, satul
leproșilor, se legănară pe marginea prăpastiei câteva luminițe
sărăcăcioase.
Își făcuseră și leproșii Epitaful lor, întinseseră și ei pe frunze de
lămâi și laur pe Hristos – dar un Hristos al lor, pe care îl pictase în
anii de demult un călugăr lepros în vârstă de o sută de ani. Lepros îl
înfățișase călugărul acesta și pe Hristos din Meskiniă, boala îi
mâncase degetele și nasul, iar buza de sus începuse și ea să
putrezească. Mitropolitul din acel timp s-a mâniat și l-a chemat pe
călugăr:
— Afurisitule, e mare păcat să-l înfățișezi lepros pe Hristos. Nu ți-a
fost frică de Dumnezeu? De ce ai făcut asta?
— Cum altfel putea Hristos, preasfințite, răspunse călugărul – și se
bâlbâia, pentru că nu avea buze să vorbească, ci numai dinți și
limbă –, cum altfel putea Hristos să-și arate dragostea față de
oameni? A luat asupra lui boala lor<
Pe acest Dumnezeu lepros îl purtau astă-seară leproșii, întins pe
frunze de lămâi și laur. Și când văzură în fața lor, la Trei Arcade,
Epitaful oamenilor sănătoși, își clătinară luminițele deasupra
prăpastiei și salutară.
În toate aceste zile sfinte, căpitanul Mihalis nu călca în biserică. Îl
venera și se închina lui Dumnezeu, dar îi era silă de popi; aștepta
uneori să se golească biserica, să plece anteriele, rochiile și
pantalonii bufanți, să se curețe locul, și-atunci intra și-și aprindea
lumânarea. Dar totdeauna în Joia Mare, dimineața, vrând-nevrând,
intra în biserică pe când erau încă acolo preoții și se împărtășea. Își
făcea cruce, deschidea gura, primea trupul și sângele lui Hristos și
simțea cum îi coboară în măruntaie un foc mare. Dar anul acesta,
prima oară în viața lui, încălecă pe iapă în Joia Mare, de dimineață,
și umblă pe câmpuri; ajunse până la conacul lui Nourís-bei, dar nu

544
se apropie, ci se întoarse, merse către mare să răsufle ușor și nu se
împărtăși. „Cât timp este demonul în mine, spunea el și repeta
posomorât, cât timp este demonul în mine, nu mă împărtășesc!”
Nu există o zi în an mai mare, mai înceată, care se târăște, calcă
încet, se oprește, face un pas înainte și doi înapoi și șovăie să se
însereze, ca Sâmbăta Mare. Hămesiți, creștinii aproape că leșinau
trecând pe lângă cuptoarele care miroseau frumos, și gospodinele,
agitate, aranjau casa, erau aprinse focurile mari și curțile erau
spălate proaspăt, iar inimile, deschise, așteptau. Așteptau să apună
de-acum soarele și să urce din pământuri, miloasă, senină, noaptea
plină de „Hristos a înviat!”.
Din când în când Krasoghiorghena își punea mâna streașină la ochi
și cerceta soarele.
— Măi, tocmai astăzi și-a găsit să nu se miște, afurisitul? murmura
și era să crape de mirosul găinii care fierbea și de plăcinta pe care
acum, iată, o aducea fiul ei, Andríkos, de la cuptorul lui
Touloupanâs.
Kira Pinelopi vopsise ouăle din Joia Mare, izbutise culoarea,
domnea atotputernică în bucătărie și pregătea mâncarea de seară,
iar kir Dimitrós, la poruncile ei, se ducea și venea la cuptor cu tipsii
și tăvi.
— Haide, Dimitrós, îi spunea ea, curaj, flăcăul meu, învie Hristos
astă-seară, vasăzică: astă-seară te vreau, frumosul meu! Auzi? Să nu
se ducă pe pustii atâta carne și atâta plăcintă.
Dădu Dumnezeu și auzi, în sfârșit, glasul Krasoghiorghenei, coborî
soarele și întunericul căzu plin de miresmele Paștelui peste Megalo
Kastro. Mahalalele creștine scoaseră un strigăt vesel, femeile se
porniră să se împodobească, se îmbrăcă, se găti și Vanghelió, și
ședea în curte să-l aștepte pe fratele ei – va veni, nu va veni?, ca să-l
ia să se ducă împreună la biserică. Aceasta era ultima oară când
stăteau singuri de înviere; anul următor o să-l aibă cu ei și pe

545
Tâtyros.
Se apropia miezul nopții, aerul era căldicel și parfumat, creștinii
ieșiră în curți, ca să fie acolo când vor bate clopotele, se mișca de-
acum în mormântul Său Hristos, se ridica și se pregătea să
rostogolească piatra grea de pe mormânt. Toți creștinii stăteau în
vârful picioarelor, cu urechile ațintite, în curți și la ferestre, și
așteptau.
Numai doi în tot Megalo Kastro se abăteau astă-seară și n-aveau
mintea la Dumnezeu; unul, în această sfântă noapte, ține în brațe o
cercheză, iar celălalt, stând în capul oaselor în așternutul lui, pe
întuneric, fumează țigară după țigară și mintea i se repede, ca un
câine care mușcă, pe străduțele înguste și se oprește și latră în fața
unei porți verzi.
Unul ciugulea sărutări, celălalt lătra, în ceasul în care creș(inii,
adunați în curtea bisericii, cu lumânările încă neaprinse, se uitau la
mitropolit, care urcase pe o estradă împodobită cu lauri, îmbrăcat
strălucitor, sub lămâiul înflorit, și deschidea Evanghelia cea grea,
legată în argint. Fețele lor străluceau, sufla un vânt de noapte peste
ei, știau că mare este clipa aceasta, că minunea se apropie domol,
sigur, ca porumbelul, în noaptea adâncă. Și când răsună puternic:
Hristos a înviat din morți! și apăru sfânta lumină și se aprinseră
toate lumânările, înviară toți creștinii împreună cu Hristos, căpitanii
își traseră de la brâu pistoalele de argint, înnebuni de bucurie și
Moúrtzouphlos și începu să tragă triumfător cele trei clopote
deodată, pe Sfântul Mina, Libertatea și Moartea. Vestea în Megalo
Kastro cel oropsit de turci că nu a murit căpitanul Manolis, că nu
moare căpitanul Manolis, că a fost eliberată Creta!
A înviat Hristos, și s-a înseninat mitropolitul, mânia i s-a potolit și
în zori a trimis prin diaconul său, cum cerea obiceiul, peșcheș pașei,
o tipsie cu baclavale și un coșuleț cu ouă roșii și cozonaci.
Megalo Kastro străluci în soarele de Paști – casele, prăvăliile,

546
străduțele strâmte, caldarâmurile – ca și cum ar fi fost un om viu,
creștin, și se întorcea de la biserică și se întindea, bine mâncat,
fericit, să se încălzească la soare la malul mării înspumate.
Barbai{nnis își încinsese sabia lungă, își pusese decorația de
tinichea, se plimba în sus și-n jos și se odihnea, astăzi nu vindea
șerbet. Turci și creștini îi făceau temenele, izbucnind în râs, iar el se
fudulea ca un pașă și răspundea la salut; închinase și vopsise cu
funingine un benghaziot care-l urma ca un arap.
Piticania de Harilaos, cu mustața proaspăt aranjată, mergea cu
trăsura și făcea vizite. Purta pălăria tare de paie pe care o primise de
la Athena, își sprijinea bărbia în bastonul cu cap de leu și se uita cu
răutate și ciudă la oameni și nu le ierta că aceia aveau statură
frumoasă, iar el nu avea.
La chindie, creștinii îmbrăcați de Paști și creștinele se revărsară la
Trei Arcade; sufla vântul, fluturau panglicile de mătase în părul
fetițelor, spre miazănoapte se odihnea, trandafirie, marea, înapoi,
spre miazăzi, se întindeau ogoarele verzi, munții se rumeneau,
măslinii străluceau argintii-fumurii, iar deasupra cerul violet, pufos,
blând foarte îi acoperea pe castrioții ghiftuiți, care ieșiseră la
plimbare să fie văzuți și să digere. Cobora încet-încet asfințitul,
fețele se umbreau și se îmblânzeau, iar Luceafărul de seară răsări
dintr-odată, râzător, triumfător, ca Hristos înviat, deasupra
capetelor oamenilor.
Marți, după Paști, strălucind, flăcău de douăzeci de ani, căpitanul
Polyxinghis își puse la ureche un trandafir roșu din grădina lui
Eminé și ieși pășind săltăreț pe Poarta Haniei. Ce tinerețe deosebită
era aceasta, ce voinicie, cum îi miroseau a mosc în aceste ultime zile
mustățile, subsuorile, pântecele! Și astăzi, când sora lui îl văzu că
umple un coș cu sticle și gustări, că-l încarcă pe Aliag{s și că-l
trimite afară, zâmbi:
— Iarăși petrecere, Iorgâki dragă? îl întrebă ea.

547
Iar el râse:
— Ei, ce să facem, trebuie să ne grăbim. Despre Charon se vorbește
de rău, el nu aduce bucurie!
În fața Porții Haniei, sub un moșmon plin de praf, îl așteptau cei doi
prieteni ai lui, șchiopul Stephanís, cu toiagul său strâmb, și un altul,
palid, cu fața îndurerată, cu o bărbuță bălaie ca mierea, cu ochi
albaștri, îmbrăcat în haine occidentale.
— Bine v-am găsit, băieți, spuse căpitanul Polyxinghis și întinse
mâinile. Căpitane Stephanâs, Hristos a înviat! Preaînvățatule
Idomenéas, lasă de-acum terfeloagele, blestemate fie ele, ieși afară
să te vadă soarele, să-l vezi și tu – cât timp crezi c-o să dureze
bâlciul? Mișcă-te, râzi puțin, Hristos a înviat! Să mergem!
— Mi-ai trimis o scrisorică prin căpitanul Stephanís< începu
Idomenéas.
— Să mergem acum și îți spun după aceea. Hristos a înviat, bre
băieți!
Porniră la drum înainte, era amiază de-acum. Ieșiră dintre
întăriturile orașului, în dreapta se întindea marea de un
albastruînchis, lovea cu furie Creta, se trăgea înapoi, lua din nou
avânt și mugea. În stânga lor, lume verde, milostivă, iarba nouă
mirosea frumos, un măgăruș fătat de curând se tăvălea pe pajiștea
verde, privea cerul trântit pe spate, cu fălcile deschise, ca și cum ar
fi râs. Căpitanul Polyxinghis se opri și se uită la el; deodată, izbucni
în râs.
— Ce-ai pățit de râzi, căpitane? îl întrebară ceilalți.
— Mi-am amintit, bre băieți, când mergeam și eu la școală, că m-a
întrebat într-o zi învățătorul Pateropulos, Dumnezeu să-l ierte: „Ce
este, bre Polyxinghis, măgarul? ” – „Un iepure de o sută de ani,
învățătorule", i-am răspuns eu. Și într-adevăr, pe credința voastră,
priviți-l pe ăsta, nu e ca un iepure de o sută de ani?
Râdeau și mergeau, căpitanul Stephanís șontâc-șontâc și căpitanul

548
Polyxinghis ținându-l de braț pe kir Idomenéas, să nu cadă;
cărturarul era neobișnuit să calce pe pietre și se tot poticnea.
— Curaj, proaspete cumetre, îi spunea căpitanul Polyxinghis.
Ajungem de-acum<
— Cumetre? făcu Stephanís. De unde și până unde?
— Poimâine se cunună nepoata mea. Alt prieten de inimă decât pe
kir Idomenéas nu are ginerele. Se vâră amândoi în ierfeloage, unul
lângă altul, ca șoarecii în brânză, alde Títyros și ei doi, și mestecă<
Așadar să-ți jucăm și ție la nuntă, kir Idomenéas!
Dar acesta clătină din cap și nu scoase o vorbă. O nădușeală rece îi
scăldă fața. Era dintr-un neam de seamă, tatăl lui, vechi boier, om
bun, construise un rezervor mare de apă și făcuse o fântână în fața
casei sale, ca să bea trecătorii, să-și umple și vecinii urcioarele, și-i
dăduse numele fiului său: fântâna lui Idomenéas. Deschisese și o
fereastră în zidul din afară și pusese acolo ceasul mare al casei, ca să
vadă cei care trec ce oră este; iar el însuși, când voia să vadă ora,
ieșea din casă și se uita. Și-a crescut fiul cu învățători și
paraânvățători, în fiecare zi venea un popă apusean și-l învăța limbi
străine, venea și hahamul să-l învețe limba ovreiască.
— Într-o zi, fiul acesta al meu pe care-l vedeți, le spunea bătrânul
boier prietenilor săi, o să elibereze Creta. Pentru că Creta, afiați-o de
la mine, nu va fi eliberată cu pușca, ci cu mintea.
Muri tatăl, crescu fiul, și capul îi era doldora de cerneluri și de litere;
„are șapte limbi”, spuneau vecinele minunându-se și pândeau să-l
vadă cum vorbește și să-i apară cele șapte limbi din gură. Dar el nu
vorbea; încet-încet cădea într-o ciudată melancolie. Nu ieșea din
casa boierească aproape prăbușită, toată ziua citea aplecat, iar
alteori ținea pana în mână ceasuri multe, gândindu-se, și scria. Foi
întregi de hârtie groasă, cu litere mici, iar uneori numai litere mari,
și apoi îndoia foile, le punea în plic și aplica deasupra în ceară o
veche pecete a tatălui său, care o înfățișa pe zeița Athena cu coif,

549
sprijinindu-se într-o lance și aplecându-se peste un mormânt. Și
trimitea prin Doxani{, bătrâna lui doică, scrisorile la poștă. Îi scria
țarului epistole patetice, îi istorisea chinurile Cretei, îi copia cântece
populare cretane despre neamul blond, despre Moscova, îl implora
în numele ortodoxiei să trimită corăbii s-o elibereze. Îi scria
președintelui Republicii Franceze – e rușine, Franța, tu, Mama
drepturilor omului, tu, care-ai luminat și-ai eliberat lumea cea nouă
prin Marea ta Revoluție, să lași în sclavie Creta! îi scria și reginei
Angliei, Victoria, și îi propunea să trimită flota de război, iar el,
Idomenéas, are să mijlocească să fie cedată Marii Britanii Suda. Știa
că acest faimos port era pricina răului; toate marile puteri aveau
ochiul ațintit pe el și, ca să nu-l ia vreuna dintre ele, lăsau încă Creta
în ghearele sultanului. De-ar fi lipsit blestematul ăsta de port, Creta
ar fi fost demult timp în brațele mamei sale.
Așadar, cu puțini ani în urmă, la sărbătoarea națională, la 25 Martie,
kir Idomenéas și-a pus pălăria înaltă și s-a dus la biserică. Și îndată
ce diaconul a citit Evanghelia zilei și a coborât din amvon, a urcat el,
a întins mâinile spre mulțime și a strigat:
— Fraților, ascultați, lumânare de la Dumnezeu, am găsit cum să fie
eliberată patria! Să ne ridicăm toți cretanii, bărbați, femei și copii, și
să ne ducem să aruncăm câte o piatră în Suda. Să se umple golful
ăsta blestemat, să se facă pământ uscat, să nu-l mai râvnească
puternicii lumii. Altfel n-o să vedem libertate. Înainte, fraților,
ridicați-vă, faceți-vă cruce, luați câte o piatră și să mergem!
Moúrtzouphlos urcă în amvon, îl luă cu binele, îl coborî și-l duse
acasă. Din ziua aceea Idomenéas se afundă mai adânc în melancolie.
Nu voia să mai vadă pe nimeni, nu avea timp, scria scrisori și mai
lungi regilor, își extinse corespondența, acum trimitea mesaje și
președintelui Americii, și în plic îi punea hărți, ta să vadă unde se
află exact Creta și ce importanță strategică are și că nu trebuie să
rămână în mâinile turcului. „O, patrie a lui franklin și a lui

550
Washington, scria el, o, țară a libertății, la cealaltă margine a lumii,
dreaptă pe un țărm, Creta întinde mâinile ei înlănțuite și-ți strigă:
Mântuiește-mă!”
Scria, scria kir Idomenéas, și își petrecea viața așteptând răspuns.
Din când în când cobora în curte și o întreba pe bătrâna Doxani{
dacă nu cumva i-a venit vreo scrisoare. Nu, n-a venit; urca iarăși în
camera lui, lua foi noi de hârtie groasă și scria. Și astfel nu avea nici
chef, nici timp să vadă pe cineva; numai în fiecare sâmbătă la amurg
se deschidea poarta și intra cocoșându-se, crăcănat, ștergându-și
ochelarii, fostul său coleg, unicul său prieten, Ti’tyros. „Acum iarăși
o să se ia la harță”, murmura neliniștită Doxani{ și le aducea tava cu
cafea și covrigei. Idomenéas deschidea tabachera de fildeș de la tatăl
său și fumau unul în fața altuia, tăcuți, mult timp. Fiecare se gândea
ce chestiune importantă să mai dezbată în seara aceea. Idomenéas
deschidea o carte, Astronomia, Cateheza, Retorica, Istoria lui
Trikoupis1 sau a lui Kritovoulos6263, sau, în timpul acesta din
urmă, noua carte englezească ce revoltase lumea arătând că omul se
trage din maimuță. I i’tyros căsca gura, asculta, apoi luau amândoi
avânt și se aprindea discuția, bătrâna Doxani{ își punea ochiul în
gaura cheii ca să vadă și, dacă se-ngroașă gluma, să intre să-i
despartă.
Acesta era tainicul prieten de sâmbătă seara; dar din când în când îl
lăsa pe un vechi prieten al său din copilărie, pe căpitanul
l’olyxinghis, să urce scările mâncate de cari și să-l găsească în
camera lui întunecată, plină de terfeloage și hărți și icoane. Erau
vecini, copii, se jucau împreună, înainte încă de a fi fost încredințat
nefericitul copil de boier preoților occidentali și hahamilor. Venea

62 Spyridon Trikoupis (1788-1873), scriitor și om politic grec; a avut un rol

important în revoluția antiotomană din 1821 și în viața politică a Greciei după
eliberarea acesteia.
63 Mihail Kritovoulos (1410-1470), istoric și om politic grec.
551
așadar căpitanul Polyxinghis cu fesul său, cu mustățile răsucite, și
camera cea tristă se umplea de râsete, iar kir Idomenéas îl privea și
se mira văzând la un om atâta nepăsare și atâta chef și atâta
ignoranță. Din când în când, căpitanul Polyxinghis izbutea să-l
scoată afară cu el la o plimbare până la Trei Arcade, dar acolo era
lume multă, așa că plecau și coborau la mare. Iar astăzi, când era
bucuria lui Dumnezeu, primăvară și sărbătoare mare, l-a trimis pe
căpitanul Stephanís c-un bilețel: „Prietene Idomenéas, îți cer o mare
favoare, să poftești cu vestitul nostru căpitan Stephanís, să ne
revedem. E nevoie mare, chestiune de viață și de moarte!” Kir
Idomenéas se înspăimântă și-l urmă pe căpitanul Stephanís.
— De viață și de moarte? îl întrebă neliniștit pe prietenul său, îndată
ce se depărtară de moșmonul prăfuit.
Căpitanul Polyxinghis duse degetul la gură:
— Taci, spuse el, acum o să vezi.
Mergeau de-a lungul țărmului, pe o cărare plină de pietre; îndată
apăru o ogradă mare împrejmuită, iar pe deasupra zidurilor se
iveau cruci negre și chiparoși. Kir Idomenéas se opri brusc, speriat.
— Ce, la cimitir? făcu el.
— Dar unde altundeva? răspunse căpitanul Polyxinghis râzând. Nu
mergem acolo încă din ceasul în care ne-am născut?
Îl luă de braț.
— Nu te speria, Idomenéas dragă, spuse el. Acum o să vezi.
Jefuitorul de morminte Kolyv{s, ars de soare, cu capul gol, sașiu,
stătea în poartă, își pusese mâna streașină la ochi și-i aștepta. Era
slăbănog și necioplit la față, nu credea nici în Dumnezeu, nici în
diavol, de ani în șir gropar, așa că se amesteca cu moartea și vedea
cum putrezeau și duhneau oamenii, bănuia unele taine mari și
privea cu ochii lui sașii, urduroși, fără respect și fără teamă, totul.
Deschidea mormintele, când vedea că puseseră pe mort haine noi, și
îl dezbrăca și le punea pe el, chiar dacă-i veneau când prea strâmte,

552
când prea largi. Dezbrăca și moartele și o îmbrăca pe nevasta lui,
dezbrăca și copiii morți și-i îmbrăca pe copiii săi și nu-i păsa de
nimic. Niciodată, la câte jefuiri de morminte făcuse el, nu a văzut
vreun suflet de mort să-l amenințe, nici vreo stafie să se supere că
îngheață de frig; stafii vedea numai nevasta lui, scrântita, și de aceea
s-a îngălbenit și s-a îmbolnăvit de oftică și în curând – după cum
stau lucrurile – o s-o-ngroape. Zilele acestea a început deja să scuipe
sânge, s-a topit, i-au ieșit oasele în afară. Și de ce? Bine mănâncă,
mereu colivă și prescuri, bine este îmbrăcată, să fie sănătoși ei,
morții, iar cearșafuri are destule din giulgiuri; dar nebuna64 zice că
vede stafii care-i sug sângele.
Kolyv{s privea viii și morții și râdea; numai că proștii de oameni
nu-l plăceau deloc – unora le era silă de el, pentru că, chipurile,
punea mâna pe morți, iar alții, când îl vedeau, schimbau drumul,
pentru că le amintea de Charon. Însă el nu le lua asta în seamă, ci
râdea.
— Unde-o să mi se ducă ei? zicea. Nu scapă de mine. Într-o zi, vor,
nu vor, o să-mi cadă în mâini.
Totuși avea un prieten bun la inimă, care nu se temea nici el de
Charon și cunoștea anumite taine – căpitanul Polyxinghis. Mână
spartă, petrecăreț, inimă cât un munte, căra ori de câte ori îi venea
pofta sticle și gustări în mormântul său și coborau amândoi jos în
pământ și începeau, una ție, una mie, să ciocnească și să bea.
— Cu moartea pe moarte călcând! strigau și se prăpădeau de râs.
Îndată ce Kolyv{s îl văzu pe căpitanul Polyxinghis venind cu
prietenii săi, deschise brațele.
— Măi, lucrați repede, le strigă el, să nu vină cumva vreo
înmormântare pe neașteptate și să ne strice sărbătoarea! Ventuzos e
jos deja, cu cetera lui.

64 în orig., neraidoparmene - apucată de iele, chinuită de năluci.

553
— Unde mergem? spuse iarăși Idomenéas și se temea să inI re pe
poartă.
— Mergem să călcăm moartea în picioare, kir Idomenéas, îl Lunuri
Kolyv{s. Dar ce, o să ne calce numai ea? S-o călcăm și noi!
Treceau printre crucile de lemn și candelele aprinse, pășeau peste
morminte, călcau mușețelul pe care îl așternuse pământul;. I care
parfuma aerul. Înainte mergea Kolyv{s, gospodarul casei, și le
deschidea drum. Deodată, dintr-un mormânt apăru un cap de om;
kir Idomenéas se înspăimântă și scoase un strigăt. Dar Kolyv{s se
întoarse râzând:
— Nu te teme, kir Idomenéas! îi zise el. E Ventuzos.
Ventuzos căpătase deja chef; găsise vinul și gustările, avusese
răbdare, așteptase, așteptase, dar nu mai îndura, așa că se pornise să
guste și să bea. Pe urmă ieși, rupse o margaretă galbenă mare, și-o
petrecu la ureche, se întinse pe banca de piatră din mormânt,
închise ochii și făcea, chipurile, pe mortul, să se obișnuiască. Dar din
când în când învia ca să mai dea pe gât câte-o dușculiță și apoi
murea din nou. Până când auzi pași și vorbe și sări de la locul lui.
Kolyv{s se opri brusc și îl trase la o parte pe căpitanul Polyxinghis.
— De ce l-ai poftit, stăpâne, pe Ventuzos? zise el. O să ne găsim
beleaua, ai s-o pomenești. Treabă-i asta, să se audă cetera în
morminte?
— Cum să mâncăm și să bem în morminte?
— Să mănânci și să bei e altceva. Nu se face tărăboi, nimeni n-o să
prindă de veste. Dar nenorocita de ceteră<
— Am chef, măi Kolyv{s, făcu căpitanul Polyxinghis. Vreau și
cetera cu clopoței șoimești. De câteva zile lumea asta nu mă mai
încape!
Ochii sașii ai groparului străluciră.
— E vorba de femei? zise el. Cearcăne albastre îți încing ochii,
căpitane Polyxinghis, nu mă înșeli tu pe mine!

554
Dar Ventuzos ieșise acum cu totul din mormânt, cu margareta
galbenă la ureche.
— Bine ați venit, domnilor, zise el și limba i se împleticea. Ei, de-aș
fi eu Charon! Uite cum i-aș primi pe sărmanii oameni în Hades: cu
floare la ureche, cu cetera în mână, și-aș fi așternut jos pe pământ
sticle de vin, de rachiu și gustărele. Nu ca domnia lui, cu viermi,
cum i-a căzut la sorți65, blestematul.
Îi dădu mâna șontorogului Stephanís, iar căpitanul Polyxinghis îl
cobora în mormânt pe kir Idomenéas, care se zăpăcise. Ce căuta el
aici? Ce mormânt este ăsta cu masă întinsă? Câte pagini i-ar fi scris
el țarului în ceasurile acestea pierdute, și cu asemenea patos, că i s-
ar fi umplut ochii de lacrimi și ar fi hotărât, în sfârșit, să-i dea un
răspuns înainte de orice<
— Hai, vino, kir Idomenéas, mișcă-te! îi strigă Kolyv{s. Să moară
Charon!
Se așezară pe bancă, înghesuiți tuspatru, destupară sticlele,
întinseră gustările, iar Ventuzos apucă arcușul și răsunară clopoțeii
șoimești.
Kolyv{s se aplecă la urechea lui Ventuzos:
— Încet-încet, dacă crezi în Dumnezeu, Ventuzos, îi zise el. Asta e
cimitir, nu-i taverna ta. Poate să vină vreo văduvă sau vreo mamă<
Ai înțeles?
Șontorogul Stephanâs nu stătea degeaba, umplea paharele,
împărțea găina friptă, bea în sănătatea morților. Își aminti de toți
răposații, ai lui și ai altora, de tatăl său, contrabandist vestit, de
mama sa, care vindea ouă și lăptuci în piață, de toți corăbierii lui
care s-au înecat și de Frumoasa lui care s-a scufundat, și bea, bea în
sănătatea fiecăruia și râdea. Își aminti la urmă și de nepotul său

65 Când și-au împărțit ținuturile peste care să domnească, Zeus și-a rezervat
cerul, iar frații lui, Poseidon și Hades, au tras la sorți. Lui Poseidon i-a căzut
ținutul apelor, iar lui Hades, ținutul subpământean al morților.
555
Thom{s, brutarul, care răcise cu un an în urmă de Lăsata Secului și
murise. Urcase într-o haraba, gol de la brâu în sus, și avea brațele
desfăcute, pironite, cică, de o stâncă; pe piept sprijinise un curcan
îndopat, care-i mânca, chipurile, ficatul. Răspunzător de ireaba asta
fusese nerodul de Títyros: îl pusese să înfățișeze, la Lăsata Secului,
nu știu ce erou66 de demult. Și era un frig îndrăcit, răcise sărmanul
Thom{s, și-n trei zile a dat ortul popii.
— În sănătatea lui Thom{s, măscăriciul, nepotul meu, băieți. Și a
noastră!
Ciocniră toți veseli, vinul gâlgâia pe gâtlejurile lor largi.
Kir Idomenéas se înspăimântă: „Ce-i aici? se gândea el. Am căzut în
groapa cu lei!” La început își uda cu rachiu doar vârful buzelor; dar,
încet-încet, gâtul i se încălzi, ochii începură să-i lucească și obrazul i
se făcu roșu ca trandafirul.
— Deschide gura, fă-mi plăcerea, dacă mă iubești, kir Idomenéas,
deschide-o bine, să văd dacă-i adevărat că ai șapte limbi, îl rugă
Kolyv{s.
Dar în acest timp Ventuzos își ieșise din minți și trăgea cu foc de
arcuș pe corzile ceterei; Kolyvăs îl apucă de braț mânios:
— Mai încet, îți spun, blestematule! O să-mi aprinzi paie-n cap! Ai
orbul găinilor? Asta e cimitir, nu e șantan!
— Haideți, vine sărutarea de pe urmă, băieți. Să bem! făcu
Stephanís și umplu din nou paharele.
Acum kir Idomenéas bea cot la cot cu ceilalți, îi veni cheful și i se
făcu dor de discuții grele, așa că se întoarse către căpitanul
Polyxinghis.
— Ei, Iorgâki, face el, crezi în înviere dumneata? În nemurirea
sufletului?
Dar căpitanul Polyxinghis închisese ochii, iar chipul lui zâmbea în

66 E vorba de Prometeu, pironit de o stâncă în Caucaz, din porunca lui /.cus. Un

vultur trimis de acesta îi ciugulea fără încetare ficatul.
556
penumbră, scăldat în strălucire. Nu-l auzi.
— Lasă-l, kir Idomenéas, zise Kolyvăs. În clipa asta e! este în cele
șapte ceruri.
— Să-ți răspund eu, învățătorule, sări Ventuzos. Aceste taine de care
întrebi, ca să le înțelegi trebuie să fii beat. Ești beat?
— Sunt.
— Atunci ascultă.
Luă cetera și o așeză pe genunchi:
— Vezi această ceteră? Privește bine, una câte una, părțile ei. Uite
corzile, capacul, corpul ei, sânul ei răsucit care se numește corn, uite
cheile cu care se acordează, poftim și arcușul cu clopoțeii.
Șoimești<
— Așadar?
— Așadar, acesta este, ca să știi, trupul omului: picioarele, mâinile,
măruntaiele, capul lui.
Luă arcușul și începu să cânte, când melodii voinicești, sălbatice,
când, numai patimă, amanele adormitoare.
Se opri brusc:
— Ăsta e sufletul omului, zise el. Muzica.
Căpitanul Stephanís se apropie, mestecând cu plăcere, și asculta.
Kolyvăs își răsucea mustața și râdea.
— Așadar? făcu Idomenéas. Ce vrei să spui?
— Încă n-ai pătruns înțelesul, kir Idomenéas, și mai spui că ești
beat! Ia mai bea una, te rog, să ți se deschidă mintea!
Umplu un pahar și îl sili pe Idomenéas să-l dea peste cap.
— Ascultă acum: dacă dau una și fac cetera bucăți, ce se-ntâmplă cu
sunetul ei? Unde se duce muzica? Există muzică fără ceteră?
Și îi privi pe Idomenéas, care rămăsese cu gura căscată, pe Kolyvăs,
care izbucnise în râs, și pe șontorogul Stephanís, care rodea carnea
de pe o aripă de găină.
— Există muzică fără ceteră? întrebă din nou triumfător. Su(let fără

557
picioare, mâini, măruntaie și cap există? Lasă-le dracului așadar, nu
le mai zgândări!
Interveni acum Kolyvăs:
— Cine este ceterașul? Asta să-mi spui mie, Ventuzos, zise el. Cine
ține arcușul și-l atinge de pântecele noastre și de măruntaiele
noastre și cântă? Asta să-mi spui mie. Aici te vreau, racule. Ce zici,
kir Idomenéas, și dumneata? Ai șapte limbi. Scoate una, vorbește.
Cine e ceterașul?
— Dumnezeu, răspunse Idomenéas posomorât.
— Măi, Ventuzos, te-a dat gata! făcu groparul și scuipă îndrăcit
afară din mormânt.
Ei vorbeau despre suflet și nemurire, iar căpitanul Polyxinghis,
rezemat de perete, era în cele șapte ceruri. „Până când, măi,
Polyxinghis, o să trăiești și o să te bucuri de lume? se întreba el.
Vine lumea? Și o să se bucure de dragul tău, măi – ai înțeles? –, s-a
născut la marginea lumii, între oameni sălbatici, a fost hrănită cu
lapte de iapă, s-a făcut foarte frumoasă și a venit în Megalo Kastro,
s-a întins pe canapeaua moale, în balconașul ei, și râde, țipă și
mușcă în brațele tale, Eminé!”
Căpitanul Polyxinghis zâmbește în mormântul său, din când în
când deschide ochii și bea, iar apoi iarăși îi închide și simte din nou
în brațele sale trupul proaspăt, pietros al cerchezei<
De-acum soarele se apropia să apună, coșul se golise, toți prinseseră
chef, iar Idomenéas bătea din palme și cânta fals cu voce subțire
câteva distihuri din vremea de demult, care-i veniseră dintr-odată
în minte. Uitase de țar și de regi și de foile groase scrise, afară cu ele
din mintea ta! Și cânta.
Undeva se auziră dintr-odată strigăte și plânsete, sus pe fața
pământului, o fetiță striga:
— Tată! Tată!
Și alerga printre morminte.

558
Kolyvas își aținti urechea.
— Fata mea, Lenio! făcu el și sări în picioare.
Scoase capul afară și o văzu pe Lenio alergând, sărind peste cruci și
plângând.
— Ce vrei, măi, de strigi? De ce plângi?
— Tată, tată, mama moare!
— Ce spui, măi? Vorbește deslușit!
— A murit! făcu fetița. A murit!
Și își smulgea părul.
Kolyvas se întoarse în mormânt, se aplecă, umplu ochi paharul, îl
dădu pe gât și își șterse mustața. Sări afară, luă sapa, scuipă în
palme și începu să sape. Se întoarse spre fata lui:
— Du-te, că vin și eu! zise el.

559
 VI
Neamul viteaz și cărnos al căpitanului Mihalis se sculă la revărsatul
zorilor din cele patru sate unde prinsese rădăcini din moși strămoși,
Petrokephalos1, Sfântul Ioan, Krousona și Kokkinos l’yrgos6768, și
se porni să meargă la Megalo Kastro, să fie de față când se cunună
Tltyros, cel din urmă fiu. Se întâlniră toți la Petrokephalos, leagănul
neamului lor, unde trăia, în vârstă de o sută de ani, bunicul și tatăl
tuturor, bătrânul căpitan Síphakas, ca să-l pună în frunte și să
pornească. Unii sosiră pe catâri, alții, pe cai așternuți cu velințe roșii,
brodate, încărcați cu plocoane de nuntă – miei și purceluși fripți,
brânzeturi, urdă, burdufuri de vin și ulei, urcioare de miere, săculeți
de stafide și legături de smochine uscate și migdale.
Bătrânul bunic Síphakas apăru în poartă cu veșmântul lui bun de
postav, cu cizme negre, cu basma neagră, cu un toiag lung în mână
și atinse pragul de sus, pragul de jos, stâlpii porții, toată poarta.
Barba i se revărsa și-i acoperea tot pieptul, ochii lui, afundați adânc,
străluceau sub sprâncenele alese, iar din mânecile cămășii albe ca
neaua se iveau cele două brațe groase, uscate, noduroase, ca
trunchiul unui măslin bătrân. Își roti ochii în jur, tot drumul
strălucea plin de fii, nepoți și strănepoți; se bucură.
— De-o mie de ori fiți bine-veniți, măi copii! strigă el deschizându-și
brațele. Sunteți câmpul cu flori și cu verdeața lui!
Se ridică vuiet din toată această mulțime de suflete care ieșiseră din
sămânța lui:
— Bine te-am găsit! Să te bucuri de seminția ta, Bătrâne!
Apărură doi nepoți care-i aduseră bătrâna lui iapă să încalece pe ea.
Unul ținea frâul, celălalt, scara; traseră iapa până la jgheabul din
curte, ca să se urce bătrânul, dar el, râzând, îi dădu la o parte pe

67 Capul de Piatră.
68 Turnul Roșu.
560
nepoți:
— Măi, nu cumva credeți c-am îmbătrânit, de-mi țineți scările?
Apucă iapa de coamă cu mâna lui mare, făcu un salt și se pomeni
călare.
— Sănătate și bucurie, Bătrâne, să trăiești o mie de ani! se auzi iarăși
vuietul.
— Sunt prea mulți o mie de ani, măi copii, răspunse bătrânul
legându-și voinicește cealmaua. Sunt prea mulți, cinci sute sunt de-
ajuns!
Făcuse unsprezece fii și patru fiice; toți fiare. Numai ultimul,
scuturătura boașelor, nu era bun de nimic; era prea slab, prea
pirpiriu, stârpitură. Cum naiba a ieșit un asemenea prăpădit din
rărunchii lui?
— Ce să facem din el? se sfătuia cu femeia lui. De cioban nu e bun,
nu are putere să fure. De plugar nu e bun, nu prinde vlagă să are.
De corăbier nu e bun, are rău de mare, varsă. Nu e bun de nimic!
— E bun de popă, propuse bătrâna, care îl iubea în chip aparte pe
prâslea al ei.
— Popă sau învățător. Popă avem, învățător n-avem în sat, să-l
facem învățător.
Îl trimise la Megalo Kastro să studieze, și așa fiul căpitanului
Síphakas ajunse Títyros.
Bătrânul Síphakas se ușură când îl alungă de lângă el, căci se rușina
să spună că-i fiul său, și rămase în curtea largă cu cele zece fiare ale
lui. Era mândru.
— Când mănâncă fiii mei, spunea el, se clatină casa. „Măi, e
cutremur? ” întreabă călătorii străini. – „Nu, mănâncă fiii lui
Síphakas. “
Dar a venit Charon, s-a oprit în prag, s-a uitat în curtea mare și i s-
au părut prea mulți, prea mulți voinici, așa că și-a cerut partea lui;
pe unii i-a luat vitejește în război, bine pentru el; pe alții, prin

561
viclenie în așternut, fără de folos pentru el! Totuși, au rămas mulți și
i-au făcut nepoți și strănepoți, să fie sănătoși; el a fost unul singur,
lasă o sută în urma lui, iar aceștia iarăși o să lase mii și-o să se
umple Creta. Câți o să mănânce Charon? Câți turcul?
l Ot o să mai rămână aluat, așa că poate să moară liniștit, a
luptat și l-a trântit jos pe Charon.

— În numele Domnului, copii! spuse el ridicând mâna. Să mergem

să-l însurăm pe ultimul fiu.
În fruntea marelui alai de nuntă o luă Bătrânul, căpetenia neamului;
în dreapta și-n stânga lui, un pas mai în urmă, bătrâni de-acum, dar
viguroși, cei doi fii mai mari ai lui, Manoúsakas, vânjosul plugar din
Sfântul Ioan, și Fanurios, hoțomana căpetenie a bacilor.
Acesta din urmă era un cioban sălbatic și posomorât la chip, care
mirosea a brânză și a țap și avea toate pământurile din munții
Lasithi în stăpânirea lui. Când îl apăsa singurătatea muntelui,
cobora din ținuturile lui pleșuve la câmpie, se ducea și găsea taurul
săltăreț al lui Haginicolis în Petrokephalos, legat de un măslin, îl
dezlega și se lupta cu el, să-și istovească puterile. Numai de o fiară
se temea în lume: de femeia lui, Despiniă. Un boț de carne era
aceasta, gălbejită și cu ochi albaștri, să fi suflat spre ea, cădea; dar
cruntul Fanurios tremura de frica ei. Ori de câte ori cobora în sat și
intra în casa lui, să rămână câteva zile și să mai facă un copil, se
purta frumos cu ea și petrecea ca oamenii; voia să bea și nu bea, să
înjure și nu înjura, să scuipe pe perete și nu scuipa, se stăpânea;
aștepta să se înnopteze, să meargă femeia lui să doarmă, și atunci el
se apleca pe fereastră și întindea mâna sa mare; pe cine trecea îl
apuca de grumaz, îl ridica, îl așeza în fața lui și începeau încetișor,
fără să facă tărăboi, să bea. Trecea altul, îl înșfăca și pe acesta de
ceafa, își puneau degetele între pahare ca să nu fie auziți, ciocneau și
beau; când Fanurios îi vedea beți criță, îi prindea iarăși de ceafa și-i

562
cobora în drum și apoi mergea să-și găsească femeia în așternut.
Așa a făcut cu ea șapte copii.
Praful se ridică până la genunchi în drum, iar soarele se încețoșă.
Din când în când bătrânul Síphakas întorcea capul înfierbântat de
arșiță și privea sprinten pe sub sprâncene alaiul său. În urma lui
Manoúsakas și a lui Fanurios, stând ca niște bărbați, unii însurați,
alții încă neînsurați, veneau nepoții; mai în urmă, fără mustață,
necopți, cu puf bălai sau negricios pe obraji, strănepoții; iar la urmă
de tot mulțimea de femei chicotind zgomotos.
Arunca o privire iute în urmă și apoi întorcea iarăși fața către
Megalo Kastro. Nu vorbea, nu râdea, nu se prindea la vorbă cu fiii
săi; inima lui plină, sătulă, întărită bine între măruntaie, nu mai
avea acum nevoie de nimic și de nimeni. De câtva timp, cuvintele
începuseră să sece în el, iar dacă avea vreo grijă ascunsă, pe aceasta
nu putea s-o discute cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu.
Și într-adevăr, gânduri ciudate îi bântuiau mintea, acum în vremea
din urmă. Pentru prima oară bătrânul Síphakas se gândea la
moarte. Se apropia ziua în care se va înfățișa lui Dumnezeu, și
bătrânul căpitan se înfiora. Ca un munte întunecat beznă și-l
închipuia pe Dumnezeu, plin de ape, și lui îi era sete, plin de fiare, și
pe el îl cuprindea teama. Își amintește cum, într-o revoluție,
noaptea, singur-singurel, se apropia de Muntele Rău, dincolo de
Megalo Kastro, unde erau adăpostiți turcii. Înainta încet, încovoiat,
cu un cuțit între dinți; auzea vorbe încete, vedea lumini de țigări
aprinse, zdrăngăneau și sclipeau arme prin întuneric. Căpitanul
Síphakas tremura, tremura și înainta. Un asemenea munte îi părea
și Dumnezeu, cu cât se apropia de moarte.
În acest timp Vanghelió se întorsese de la baia turcească, Rinió o
pieptănase cu pieptenele de fildeș pe care i l-a dăruit cumătrul, kir
Idomenéas, îi punea fard roșu pe obraji să-i acopere paloarea și
pudră pe nas să i-l micșoreze. Ea ședea în fața oglinzii și tăcea. Kira

563
Pinelopi și Krasoghiorghena îi împodobeau patul și îl stropeau cu
miresme și cu apă din flori de lămâi, îngânând încet, ușor amețite
amândouă, cu chef, cântece potrivite ocaziei. Jos în bucătărie, cele
două harnice gospodine, kira Katerina a căpitanului Mihalis și kira
Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis, aranjau gustările, iar Aliag{s umbla
dintr-un loc în altul și căra toate farfuriile, cuțitele și furculițele
mahalalei.
Apăru Diamandis, cu mantaua aruncată voinicește pe umăr, salută
cu jumătate de gură, mahmur și rău dormit, și privea cu ochii grei,
bulbucați casa răscolită. Își țuguiase buzele și se juca nervos cu
lănțugul de la ceas, căci nu-i erau pe plac toate acestea. Petreceau ei
bine și fără mire – ce dracu’ vrea, de le intră în nări țânțarul ăsta cu
ochelari? Urcă scara încet, cu pași greoi. Krasoghiorghena îl văzu și
înțelese; „acum o să-ți arăt eu ție, frumosule”, murmură și se
apropie de el. Știa că numai de fudulie cumpărase ceasul, dar nu
izbutea încă să învețe să citească ora, iar prietenii lui îl tachinau:
„Cât e ora, Diamandfs? Îl îl întrebau, iar el, cuprins de draci, scotea
ceasul și îl punea sub nasul lor: „Ați chiorât, făcea, nu vedeți?”
Așadar Krasoghiorghena se apropie, aprinsă de vinișor:
— Cât e ora, kir Diamandfs? îl întrebă ea năzuroasă.
— A stat, doamna mea, răspunse el clocotind de furie. Nu mai
merge.
Se întoarse, văzu c-o împodobeau pe sora lui și își mușcă buzele:
„împodobesc victima.. Se gândi și dădu să se întoarcă, să coboare.
Dar femeia îi simți privirea asupra ei, se întoarse, îl văzu și ochii i se
umplură de lacrimi.
Kira Pinelopi interveni:
— Împodobim mireasa, kir Diamandfs, zise ea. Nu se face să fie aici,
de față, bărbați.
Craiul își smulse un fir de păr din mustață și îl aruncă pe pat:
— Să fie cu noroc! zise el și coborî pe scară, grav, gâfâind.

564
La asfințit se auziră potcoave de cai și nechezături și ulicioara cea
strâmtă se umplu de călăreți. Sosea bătrânul căpitan Síphakas cu
alaiul său. Porțile duble ale lui Vanghelió se deschiseră și casa se
umplu de mirosuri amestecate de la trupurile asudate ale bărbaților,
de la cărnurile fripte și de la brânzeturi. Bătrânul bunic o ridică în
brațe pe slăbănoaga Vanghelió și o sărută, iar apoi se năpusti asupra
ei toată gloata grea de rubedenii noi și o umplu de sudoare, de
duhoare de țap și de miros de vin. Obrajii miresei se aprinseră și
erau cât pe-aci să sângereze de la bărbile aspre și mustățile care o
înțepară, așa că urcă iarăși în odaie, ca să-și pună la loc fardul roșu
și pudra care i se șterseseră.
Invitații nu încăpeau în cameră; femeile urcară în odaie, altele
intrară în bucătărie și goleau plocoanele. Câțiva bărbați se
răspândiră în curte și casa răsuna de glasuri.
— Nu strigați, măi băieți! făcu căpitanul Polyxinghis, care umbla de
ici-colo și saluta mulțimea nouă de oaspeți. Nu strigați, acesta e
Kastro, nu e munte!
— Nu strigăm, căpitane, răspunse Manoúsakas, nu strigăm, vorbim!
Títyros și cumătrul Idomenéas scăpară repede de îmbrățișări și
salutări și, retrași acum la marginea canapelei, se prinseră într-o
discuție subțire. Títyros explica cu admirație câte obiceiuri vechi de
nuntă trăiesc încă la poporul nostru, nemuritor e neamul grecesc, și
se bucura nu pentru că se însura, ci pentru că se însura ca un antic.
Idomenéas îi răspundea că i-a trimis deunăzi o importantă scrisoare
ultimativă reginei Angliei și că în acele zile, neîntârziat, va avea un
răspuns – și va fi un răspuns bun.
— Să dea Dumnezeu, cumetre, îi spunea emoționat, ca nunta să fie
cu noroc și să fie eliberată Creta!
Căpitanul Mihalis, serios, apăru la poartă, își descoperi capul,
sărută mâna tatălui său, ieși în curte, le strânse mâna fraților și
nepoților săi, se făcu că nu-l vede pe căpitanul Polyxinghis, intră

565
iarăși în casă și se așeză pe canapea, lângă tatăl lui. Bătrânul se
aplecă la ureche:
— Prea firavă mi se pare mireasa, măi, Mihalis.
— Este pe măsura mirelui, răspunse căpitanul Mihalis.
Bătrânul clătină din cap și zâmbi ușor.
— A alunecat tingirea, măi, Mihalis, și și-a găsit capacul69<
Dar taifasul lor se întrerupse; popa Manolis, cu buzunarele lui largi,
și diaconul cu mustața de mistreț și Moúrtzouphlos cu cădelnița de
argint intrară în casă. Toți se ridicară, mireasa coborî din odaie
sulemenită proaspăt, nașul sări de pe canapea ținându-l pe ginere
de mână, Moúrtzouphlos puse cărbuni aprinși în cădelniță și începu
psalmodia. Mireasa ținea capul plecat, în jur, neamul sălbatic, păros,
cu oase groase, numai mustăți și bărbi, stătea în picioare și o privea.
Femeia asta uscată intra în neamul lor, sângele ei se va amesteca cu
al lor – va reuși, nu va reuși încrucișarea? Toți ai lor, păstori și
plugari, știau, de la vietăți, care berbec sau care taur și cu ce oaie sau
vacă aveau să scoată o rasă viguroasă, care să sporească turma.
Femeile știau de la cocoși și găini și de la iepurii de casă, și cercetau
acum neliniștite noua pereche.
— E prea slabă mireasa, nu are piept, cum o să alăpteze?
— Nu-ți face griji, că o să-i coboare laptele. Nu-ți amintești de capra
pe care am avut-o anul trecut, de Mavrouka? Piele și os, nu i se
vedea ugerul, dar a prins în pântece, a fătat și ieșea – n-ai să crezi! –
o oca de lapte la mulsul ei.
— N-are șolduri, unde o să intre copilul? spunea alta.
Și vecina ei o mângâia:
— Nu te neliniști, o să se lărgească. Femeile se lărgesc când se
mărită.
Femeile șușoteau, popa Manolis cânta, începu „Isaia dăn (wiește<”.

69 Zicală grecească, cu înțelesul zicalei românești „Și-a găsit sacul peticul*.

566
Când se sfârșiră rugăciunile și nașul schimbă cununiile, iar
rubedeniile se năpustiră iarăși asupra noii perechi și-i urau să
trăiască și să ajungă la adânci bătrâneți, și când se întinseră mesele
și măselele se porniră să lucreze și gâtlejurile să gâlgâie, e ând se
făcuseră toate acestea, ginerele nu putea să-și amintească. C)
chiciură deasă se așezase peste amintirea lui și numai ca prin ceață
deslușea fețele și glasurile și pe tatăl său, care era întronat pe e
anapea și avea un purceluș fript pe genunchi, iar la dreapta lui
ședea căpitanul Mihalis și la stânga lui căpitanul Polyxinghis< Și-
apoi își mai amintește, tot neclar, că a intrat fratele femeii lui, I)
iamandis, și nu a salutat pe nimeni, avea pălăria lăsată până la ochi
și a mers drept în bucătărie și a început să bea și să înjure. Iar
căpitanul Polyxinghis a sărit de pe canapea, a intrat și s-au auzit
îndată strigăte și certuri și pahare care se spărgeau<
Căpitanul Mihalis scrâșnea din dinți, dădu să se ridice, dar se
răzgândi; se așeză iarăși și sângele-i fierbea; fiica lui, Rinió, se
apropie de el cu tava și îl trată cu o vișinată rece, iar căpitanul
Mihalis hău, i se răcori sângele, se uită la fată cu tandrețe și fața lui
înfuriată se mai îmblânzi puțin. Cândva o mai văzuse pe fata
aceasta – cine să fie oare? Ce de îngrijiri îi mai oferise toată seara,
cum ghicea ce voia el, apă, vin, o gustare, țigări, și alerga și-i
aducea! I i făcu semn nevestei lui, care le împărțea friptură
oaspeților:
— Cine e fata asta frumoasă? o întrebă el arătând cu ochiul spre
Rinió. Cândva am mai văzut-o – dar unde?
Kira Katerina oftă:
— E fata ta< răspunse ea.
Căpitanul Mihalis lăsă capul în jos și nu mai scoase o vorbă.
Căpitanul Polyxinghis se întoarse aprins și toți își pironiră ochii pe
el, dar izbuti să-și schimbe alura și zâmbi:
— E beat, zice, și vă roagă să-l iertați.

567
Spuse și se așeză acum lângă căpitanul Mihalis, ca și cum ar fi vrut
să se pună bine cu el, să uite purtarea nepotului său scandalagiu.
Nările căpitanului Mihalis fremătară cu mânie, prietenul lui mirosea
a mosc și se dădu înapoi. Dar căpitanul Polyxinghis se prinse la
vorbă, căci se căznea să-l îmblânzească. Nu era numai nepotul de
vină. În ultima vreme simțea cum căpitanul Mihalis nu voia să-l mai
vadă în ochi. De ce? Ce i-a făcut? Bău, bău din nou, deveni
sentimental și își destăinui mâhnirea:
— Ce ți-am făcut, căpitane Mihalis, de nu-ți mai place de mine?
— Mai bine să tăcem decât să vorbim, răspunse acesta.
— Ce ți-am făcut, căpitane Mihalis? întrebă din nou. Vreau să știu.
— Miroși a duhoare de turc, răspunse el.
— Ai ghicit ceva? zise căpitanul Polyxinghis și se făcu roșu ca racul.
Căpitanul Mihalis se întoarse, îl privi în ochi și deodată inima îi
urcă până-n gâtlej, gata să-l înăbușe. A înțeles. Luă în mână scaunul
pe care i-l adusese Rinió să-și sprijine picioarele și acesta trosni să se
rupă<
— Am ghicit, răspunse cu dinții strânși.
Iar peste puțin:
— Nu ți-e rușine? Cu o turcoaică?
— O să se creștineze< făcu căpitanul Polyxinghis.
Căpitanul Mihalis sări ca ars și casa se zgudui toată.
— În loc să se creștineze ea, nu mai bine te turcești dumneata, să
scăpăm? murmură el și ieși în curte să ia aer.
Era aproape de revărsatul zorilor; mulțimea de țărani încă mânca și
bea, cei mai înfierbântați o dăduseră pe cântec, unul scoase
cimpoiul din desagă și cânta, alții dansau în curte hora cretană. Cei
doi miri, tăcuți, mohorâți, ședeau pe marginea canapelei și nu se
grăbeau, niciunul, nici celălalt, să urce la patul nupțial așternut cu
flori. Bătrânul bunic închisese ochii; nu dormea, ci doar asculta în
jurul său vuietul de la nepoți, strigătele, cântecele, râsetele și se

568
bucura ca și cum ar fi fost un copac mare, un platan, și ploua, ploua
și primea apa și rădăcinile lui se prindeau fericite.
Căpitanul Mihalis îi făcu semn, cu privirea întunecată, femeii lui:
— Să mergem!
Dumnezeu aduse zorii, soarele se ridică, scăldă curtea nuntașilor – o
găsi plină de oase linse și bucăți uscate de pâine și de zdrahoni care
dormeau afundați în bărbile și în pletele lor țepoase și lungi. Trecu
pe deasupra orașului Megalo Kastro, astăzi, miercuri după Paști, se
deschiseră prăvăliile, meșterii își încingeau șorțurile, mângâie
livezile de măslini și ogoarele și se opri deasupra conacului lui
Nourís-bei; salută ferestrele vopsite proaspăt, iasomia era înflorită,
sosiră astăzi din Alexandria și cei patru papagali, doi cu pene de un
verde-închis, iar cealaltă pereche albastră cu pieptul galben. Îi
poruncise și bătrânului Braimi, orbul cântăreț la tambur, să vină în
fiecare vineri să cânte și să bată tamburul, ca să nu se plictisească
Eminé, cadâna lui. De cincisprezece zile beiul nu intrase în Megalo
Kastro și aranja ca o pasăre îndrăgostită cuibul unde va ședea pe
timpul verii femeia lui iubită. Dorise mult s-o vadă și deunăzi i-a
trimis veste că se va duce la ea, nu poate, chipurile, să mai îndure
despărțirea; dar ea i-a răspuns prin arap că i se pare că este
însărcinată și are grețuri și nu poate să vadă om; casa este încuiată și
numai Hamide-mula vine în fiecare seară și-i face leacuri băbești să-
i treacă durerea. Și să nu vină, dacă o iubește, până o să fie lehuză.
Și nu era de ajuns această mâhnire – să-ți iubești femeia și să stai
cincisprezece zile fără s-o vezi; îl mai înștiință și pașa aseară prin
Suleiman, arapul său, că întârzie să-și țină cuvântul: rușinea nu a
fost spălată și agalele murmură; ceea ce este de făcut să facă mai
repede.
Tatăl său îi apărea acum seară de seară în somn; nu-i vorbea, nici nu
mai stătea deasupra lui, dar trecea desculț, cu zdrențele sale, cu pași
mari, și nici nu se-ntorcea să-l vadă; trecea și asta nu era trecere, ci

569
ca și cum ar fi stat neclintit toată noaptea, cu fața întoarsă în altă
parte.
Și chiar de dimineață, întorcându-se de la nuntă, s-a întâmplat să
treacă prin fața conacului său afurisitul neam care i-a omorât tatăl.
Dădu una, încuie poarta, i se înfuriase inima, urcă în odaie și îl
văzu, din dosul obloanelor, dur, mândru, pe conducătorul centenar
al neamului, iar în urma lui, o armată, sămânța lui.
Iar Manoúsakas, trecând pe la poarta lui, își stăpâni iapa, scoase
pistolul de argint și trase în aer:
— Fac în strachina ta, Nourís-bei! strigă el.
Dar Nourís-bei, în dosul obloanelor, își mușcă buzele și nu
răspunse.
Manoúsakas se întoarse spre cei de lângă el:
— E supărat pe mine, câinele, c-am pus măgarul în geamie să se
închine. Poimâine, la bairamul lor, să nu-mi ziceți mie Manoúsakas,
dacă n-o să-mi pun și porcul!
Nuntașii izbucniră în râs și dispărură în norul de pulbere.
Ochii lui Nourís-bei fură năpădiți de sânge. Coborî din odaie,
umplu o stacană de vin și ieși afară să șadă la poartă și să bea, ca să-
și ostoiască mânia. Dar nu se așeză; întinse gâtul, văzu în fața porții
pământul afânat de cai și de blestemații de catâri. Inaintă, se opri în
mijlocul drumului și se întoarse către soare, unde dispăruseră, în
norul de praf, dușmanii săi. Înclină stacana și picură cinci-șase
înghițituri de vin în țărână:
— Așa să se verse sângele meu, murmură el, dacă nu fac ce mi-am
pus în minte în clipa asta!
Dădu capul pe spate și bău, bău de curgea vinul pe el, și se sătură.
Apoi intră în casă, scoase pistoalele de sub pernă și le umplu; trase
două împușcături, lucrau bine și se bucură. Își scoase din teacă
cuțitul lat cu două tăișuri și îl încercă pe părul de pe mână, tăia ca
briciul. Toată ziua merse de ici-colo prin curte, mai ieșea afară, apoi

570
o lua pe urmele pe care le lăsaseră caii și catârii, sângele-i clocotea,
și se întorcea. Când se lăsă noaptea, înjunghie un iepure de casă, i-l
gătiră cum îi plăcea lui, mâncă bine, rupse un mănunchi de iasomie,
și-o împrăștie pe pernă și adormi. Prima oară, după mult timp, îl luă
un somn adânc, dulce și adormi într-o clipită. Și în noaptea aceea nu
veni tatăl său.
Dimineață se trezi ușurat, avea chef, fluiera. Se treziră și cocoșii în
curtea lui, urcară pe grămezile de bălegar și pe garduri, își umflau
gâtul și salutau soarele; cerul strălucea, în copaci frunzele picurau
lumină, iar fântâna din fața porții cotcodăcea, ca o găină care făcuse
oul. Calul apăru din grajd, văzu lumină și necheză ațâțat, ca și cum
ar fi zărit o iapă; iar Nourís-bei își simți inima cum nechează și ea,
cum dorește fierbinte și cum se bucură și ea de ziua aceea atât de
proaspătă.
Coborî în curte, iar bătrânul său câine, Kartsonis, alergă să-i spună
bun venit și-l lătră cu tandrețe, domol, ca un cățeluș născut de
curând. Intră în grajd, mângâie gâtul, spatele, burta și picioarele
calului până jos la copite, îi porunci unui slujitor să încălzească apă
să-l spele, umplu singur găleata de la fântână, îi duse să bea și îi
încărcă ieslea cu nutreț. Apoi intră în casă și o strigă pe bătrâna lui
slujitoare să-i pregătească gustări și să-i umple o sticlă cu rachiu de
chitre; dar repede – înainte să urce de-o suliță soarele, căci trebuie să
plece numaidecât.
— La Megalo Kastro, bei-efendi? întrebă bătrâna. Mergi s-o aduci pe
stăpâna noastră?
Nu răspunse. Urcă în odaie, își coloră mustața cu vopsea neagră,
îmbrăcă frumosul său veșmânt alb, își puse mosc pe păr și la urechi,
își petrecu pistoalele și cuțitul la brâu, coborî iarăși în curte și se
opri la poartă; strălucea ca soarele.

571
Un turc bătrân trecu purtând o traistă pe umăr. Era Mustafa-babă70,
aduna buruieni, făcea balsamuri pentru răni, vindeca și gălbinarea,
brânca, fierbințeala. Străbătea satele grecești și turcești și vestea:
„Doctor bun, leacuri bune, viață lungă!” Scotea din desagă și
împărțea, după boala pe care-o aveai, poame de cedru, spânz,
strigoaie, pelin, mătrăgună. Sfânt om, vindeca și nu lua niciodată
plată, mânca doar o bucată de pâine, bea doar o înghițitură de apă și
trăia. Îl zări pe Nourís-bei la poartă și de cum îl văzu se opri
înspăimântat și-l privea.
— Ce-ai pățit, Mustafa-babă, de ce mă privești uimit? făcu Nourís-
bei și prinse câinele de ceafă ca să nu se repeadă la el.
Bătrânul făcu o temenea;
— Ești foarte frumos astăzi, Nourís-bei, răspunse admirându-l.
Tăcu puțin:
— Mai mult decât trebuie< adăugă el coborând glasul.
Nourís-bei râse:
— Nu râde, beiule, făcu bătrânul. Omul are niște granițe, e păcat să
treacă peste ele.
— E păcat să fii foarte frumos, foarte bun, foarte cinstit?
— E păcat, beiule, răspunse oftând bătrânul.
— Dar de ce? Nu înțeleg, Mustafa-babă.
— Nici eu, copilul meu, dar așa e legea lui Dumnezeu. Ai grijă,
Nourís-bei!
Își duse iarăși palma la piept, la buze și la frunte:
— Să fii sănătos, beiule, făcu el.
Înaintă câțiva pași și iarăși se opri. Nourís îl privi pieziș, zâmbind.
— Vrei ceva, Mustafa-babă? Hai înăuntru să-ți întindă masa să
mănânci.
— Nu mi-e foame, Nourís-bei, iartă-mă. Numai<

70 Taica Mustafa, Moș Mustafa.

572
— Numai? Spune deschis, Mustafa-babă.
— Un cuvânt aș vrea să-ți zic, dar o să râzi.
— Ești un om sfânt, nu râd. Spune.
— Fă-ți o pată pe față, pune-ți veșmântul de zi cu zi și cizmele
cârpite, dacă ai, scoate pistoalele de argint și împuținează-ți
frumusețea, Nourís-bei!
Beiul izbucni acum în râs, iar pe fața blândă, slabă a bătrânului se
revărsă tristețea.
— Dacă ai deasupra ta pe Dumnezeu, nu râde, Nourís-bei!
murmură el și porni, încovoiat, la drum înainte.
Tocmai treceau două fete creștine de țărani, călare pe măgărușii lor,
îl văzură pe Nourís-bei la poartă râzând cu gâtul lui neted dat pe
spate, râvniră la frumusețea lui, îi aruncară o privire iute, plină de
dorință și îndată coborâră genele și trecură mai departe. Când se
îndepărtară destul demult, prima se întoarse și spuse:
— Frumos mai era câinele!
Cealaltă oftă:
— Ești rea de ochi, fa Pelaghia, o să-l deochi, și n-o să-i meargă bine!
— Frumos mort o să se mai facă câinele< murmură iarăși fata, și
apoi nu mai vorbiră.
Nourís-bei intră pe poartă mândru, calul cu șaua pusă strălucea în
mijlocul curții, iar bătrâna slujitoare agăță la șa desaga cu gustări și
sticla cu rachiu de chitre. Aruncă o privire în jurul său, casa nouă-
nouță strălucea, măslinii, migdalii, rodiii legaseră Iruct, smochinii
scoseseră frunze late de un verde-închis și cei patru papagali se
ciuguleau în colivia lor, sub vița-de-vie agățăloare. Vântul nu sufla
deloc, ziua era nemișcată.
O clipă inima lui Nourís-bei fu cuprinsă de frică. Unde se duce? De
ce să se ducă? Unde lasă toate aceste daruri ale lui I) umnezeu?
Conacul său e rai, nimic nu-i lipsește, femeia lui o să se
îmblânzească, o să vină, și curtea asta o să răsune de râsul ei

573
chicotit< Și o să se coacă rodiile, iar smochinele o să se facă dulci ca
mierea, iar papagalii o să facă ouă ca alunele, pline de aripi galbene,
verzi și trandafirii.
Oftă. Bătrâna slujnică își privi stăpânul; ea îl crescuse, zi de /. I, ceas
de ceas, în mâinile ei a crescut, ea nu s-a mai măritat niciodată, nu a
cunoscut bărbat și nu se căia; pe el îl avea de bărbat și de unic fiu și
de Dumnezeu. Niciodată nu ridica ochii să-l întrebe; orice făcea el
era bine făcut, orice poruncea el era drept și se bucura să se supună.
Altă bucurie nu avea. Dar astăzi i se strânse inima.
— Unde te duci, stăpâne? îl întrebă ea din nou.
Nourís-bei se întoarse uimit:
— Ce-ai pățit, măicuță, de întrebi?
Puse vârful piciorului în scara calului și dintr-un salt se întronă în
șa. Bătrâna își sprijini mâna ofilită de pieptul lucitor al calului.
— Unde te duci, stăpâne? murmură iarăși și tremura.
— Ai grijă de conac, răspunse el și dădu pinteni calului.
— Dumnezeu cu tine, copilul meu< murmură bătrâna privind la
stăpânul ei cum dă din nou pinteni calului și cum se pierde pe sub
măslinii cu ramuri argintii.
I se pusese nodul în gât, dar își întări inima.
— El a băut din apa vie și nu se teme! spuse ea tare și zăvorî poarta.
Manoúsakas urcase după Paști la stânele lui, pe coasta muntelui
Selena. Se întețiseră deja arșițele și începuse tunsul oilor. Mare
sărbătoare era aceasta în munți, și păstorii cu foarfeci mari tundeau
caprele și oile, spuneau glume, își luaseră și femeile la munte,
aprinseseră focuri și încălzeau apă în cazane ca să spele lâna tunsă.
Fiii și ciobănașii lui Manoúsakas săpaseră în afara stânei și
îngropaseră un miel nejupuit, astupaseră groapa, aruncaseră
deasupra jăratic mult și ședeau acum în jur, așteptând să se
rumenească sub pământ carnea.
Manoúsakas prinsese între picioare capul mare al unui berbec,

574
deschidea și închidea foarfecă de oi și-i tăia smoc cu smoc lâna
deasă, unsuroasă. În dreapta lui, douăzeci de oi tunse proaspăt și
încă pe atâtea netunse, iar dinaintea lui, grămadă cu miros greu, se
înălța lâna tunsă. Manoúsakas cânta încet, avea chef, bătea un
vântișor răcoros pe munte, era vreme bună, vitele se înmulțiseră
anul acesta. Lângă stână, în colibă, cei doi fii mai mari ai lui,
Thodorâs și Iannakos, pregăteau brânza, iar în cășăria răcoroasă se
odihneau din belșug, slăvit fie Dumnezeu, brânzeturile și urda. Jos,
în satul Sfântul Ioan, sporeau, în anul acesta roditor, semănăturile și
viile, iar iapa îi fătase o mânzuliță.
Se opri o clipă din tuns și aruncă o privire domoală în jurul său și
jos, pe câmp.
— Măi, pământul e ca o iepuroaică, murmură el. Tot fată, fată, că
altă treabă nu are. Fată vitele, rodesc pomii, nasc femeile< Ei,
Hristini{, nu-mi pui, să ai binecuvântarea mea, un rachiu ca să mă
răcoresc?
Femeia lui, Hristini{, întreținea focul în stână, zdravănă încă și în
puteri, dar se golise, nu mai putea să facă copii, și avea mare
supărare pe Dumnezeu. „Numai peste șaptezeci de ani trebuia să
oprească fabrica să lucreze, vorbea singură și dădea sfaturi lui
Dumnezeu. Ca să ajungă sărmana femeie să facă două duzini de
copii, să se răzbune. Două duzini de copii sunt de ajuns; douăzeci
de băieți și patru fete< Iar în ziua în care-și vede cel dintâi și-ntâi
strănepot să-i vină o amețeală dulce, ca o picoteală, să-și facă cruce
și să moară.“
Oftă.
— Ei, de-aș fi fost eu, Doamne, murmură ea, de-aș fi fost eu,
Doamne, în coasta Ta când ai făcut lumea! Să-ți spun câteva taine pe
care numai noi, femeile, le știm<
Îl auzi pe bărbatul ei strigând-o:
— Numaidecât, Manoúsakas, răspunse ea. Vrei și-o gustărică? Am

575
prăjit ficatul de la miel.
— Adu-l să-l mănânc!
Și pe când mânca și bea și se bucura de lumea din jur, se auziră
galop de cal și pietre care se rostogoleau.
„Ce demon vine pe munte călare?” se întrebă Manoúsakas.
Și, cu îmbucătura încă în gură, se ridică în genunchi și privi peste
zidul de piatră al stânei. Își puse mâna streașină la ochi, era soare
puternic, ochii i se încețoșară, dar desluși un cal negru strălucind în
lumină și pietrele mișcându-se din loc.
— Dumnezeu să mă scoată mincinos, dar cred că e câinele Nourís!
murmură el și sări ca ars, păși spre ieșirea din stână și se opri acolo.
Pe mine mă caută!
C-un salt intră în stână, luă de pe perete traista – femeia lui era încă
îngenuncheată în fața vetrei și întreținea focul, nu-l vedea, scoase
din traistă cuțitul lui scurt, lat și îl vârî la brâu. Își strânse brâul, luă
de jos bâta lui ciobănească de stejar, ieși iarăși și se opri la poarta
stânei.
Călărețul trecuse acum de marele stejar stufos care se înălța într-o
scobitură a coastei. Purta pe cap un saric alb și-i scânteiau în soare
pistoalele de argint. Manoúsakas deslușea acum clar fața rotundă ca
luna și albă ca laptele a lui Nourís, cu mustața vopsită în negru.
— Pe mine mă caută! murmură el din nou. Fie bine-venit, câinele.
Se întoarse și o strigă pe femeia lui:
— Ei, Hristini{, pune masa. Avem un musafir.
— Pe cine? se auzi dinăuntru glasul uimit al femeii.
— Un diavol! răspunse Manoúsakas. Pune masa, îți zic.
Se desprinse de poartă, înaintă spre călăreț și se opri. Nourís îl văzu,
îi făcu semn cu mâna și se auzi glasul lui șuierător, zeflemitor:
— Să fie într-un ceas bun, căpitane Manoúsakas!
— Bine-ai venit, căpitane Nourís-bei. Încotro cu bine?
— La stâna căpitanului Manoúsakas, ai auzit de el? făcu Nourís și

576
râse.

Dinții îi străluciră și i se clătinată fălcile moi.

Ochii lui Manoúsakas scânteiară de mânie, dar se stăpâni.
— Și cine n-a auzit de faptele lui vitejești? răspunse și dădu și el să
râdă, însă numai ce ridică buza de sus, și i se iviră dinții. Chiar
alaltăieri a pus, se zice, un măgar în geamie să se închine.
— Am auzit și eu de asta, sigur. A trecut o pasăre rea și mi-a spus,
și-am venit să văd ce spinare e asta care poate duce un măgar în
cârcă.
— Spinare n-o să vezi, Nourís-bei, scoate-ți asta din minte.
Manoúsakas nu-și arată spinarea.
— Când o să se vadă silit, cred c-o să-și arate și dosul! râse Nourís și
atinse cu biciușca urechile calului.
Mândrul animal sări înfuriat și porni spre Manoúsakas. Acesta nu
se mișcă, dar sângele îi bătea puternic în vinele de la mâini. Se
stăpâni. Nourís venise la el, așa că trebuia să aibă răbdare. Strânse
pumnii și nu se mișcă, însă nu putu să-și țină și limba:
— Nu m-a mușcat un câine care să nu turbeze apoi, Nourís-bei,
spuse el cu glas înăbușit, surd. Ai grijă.
— Fiară sunt și eu, Manoúsakas, răspunse turcul. Dar e rușine să mă
laud, așa că fac.
— Așadar? făcu Manoúsakas lovind în sus cu mâna precum cu o
spadă. De ce te-ai ostenit până-n regatul meu? Ce vrei?
Nourís își prinse mustața, și-o mușcă și tăcu. Manoúsakas îl privea
de pe piatra pe care stătea și tăcea și el. Dar inima le bătea
amândurora cu putere și dădea să le spargă pieptul.
În cele din urmă se auzi glasul beiului:
— Manoúsakas, spuse el liniștit, încet, de simțeai că fiecare cuvânt
era cântărit. Manoúsakas, mare jignire a fost aceea pe care ai adus-o
Turciei. Trebuie să plătești.

577
— Mi-am făcut cheful. Să vină perceptorul să-mi spună ce datorez,
ca să plătesc.
— A venit.
— Dumneata ești?
— Eu! Mă trimite Turcia pe care tu ai batjocorit-o. Mă trimite tatăl
meu din Hades, pe care neamul tău l-a omorât. Am socoteli multe
cu neamul tău, Manoúsakas. Chiar alaltăieri fratele tău a intrat
călare în cafeneaua turcească și a scos afară agalele. Vuiește Megalo
Kastro și cere răzbunare. Nu pot să m-ating de căpitanul Mihalis, e
fratele meu de cruce. O să m-ating de tine.
Manoúsakas se pipăi într-ascuns la brâu și scoase cuțitul.
— Să mergem mai jos, zise el, să nu ne audă femeia. Sunt și copiii
mei în colibă.
Nourís-bei descăleca. Nu era omenește să meargă el călare și
dușmanul său pe jos. Înfășură frâul pe braț.
— Să mergem, spuse el.
Porniră cei doi, calul desprindea pietrele și necheza, neliniștit, în
urma lor.
Muntele era pustiu, deasupra soarele măsura cerul, la ieșirea din
stână deschiseseră de-acum groapa și scoseseră, rumenit, mielul, și
se așezaseră în jurul lui, unii turcește, alții pe burtă, fiii lui
Manoúsakas și ciobănașii, iar măselele lor se făcuseră pietre de
moară și măcinau; plosca cu apă gâlgâia din gură-n gură. Nu se
mișca nimeni pe munte, oile se strânseseră sub stejari, ușurate de
lână, iar lângă ele câinii ciobănești, cu limba scoasă, se întinseseră la
umbră și priveau, uimiți, turma tunsă.
„Le-a lovit boala, se gândeau ei. S-au umplut de râie.“
La vestitul stejar stufos, în scobitură, se opriră. Amândoi aruncară o
privire pe ogor, în jurul trunchiului uriaș.
— E bine aici, spuseră ei, pe amândoi ne prinde locul.
Nourís-bei își luă calul și-l legă mai încolo de un stejar scund, ca să

578
nu vadă. În acest timp, Manoúsakas curăța locul de pietre și de
ramurile uscate căzute la pământ. Nourís-bei se întoarse, văzu și se
bucură.
— Bine ai făcut, zise el. Acum avem loc.
— Avem loc, zise Manoúsakas. Aici putem să facem și-o petrecere,
dacă vrem. Dar putem, dacă vrem, să ne și omorâm. Dumneata ce
zici, căpitane Nourís?
— Să ne omorâm, răspunse acesta liniștit. Să ne omorâm,
Manoúsakas, asta cere cinstea.
— Putem și una, și alta, făcu Manoúsakas.
— Să ne omorâm, spuse din nou, liniștit, Nourís-bei.
— Cum vrei.
Își strânse brâul și își sumese mânecile. Și Nourís își legă strâns
saricul alb în jurul părului său creț, scoase pistoalele de la centură, îl
atârnă pe unul de-o creangă, iar pe celălalt îl ținea încă în mână.
Manoúsakas îl privi.
— Atârnă-l și pe ăsta, zise el. Îmi plac pistoalele tale. Dac-o să te
omor, o să le iau să-mi amintesc de tine.
Nourís-bei ridică trăgaciul. Manoúsakas stătea nemișcat în fața lui.
— Manoúsakas, spuse Nourís-bei, ieri la amiază, când treceai cu
neamul tău pe lângă conacul meu, te-ai oprit, ai scos pistolul, ai tras
în aer și m-ai provocat: „Fac în strachina ta, Nourís-bei!” ai strigat.
Iar eu stau acum în fața ta, măi, Manoúsakas. Să ia Charon pe cine
vrea! și trase cu pistolul pe deasupra capului lui Manoúsakas, în
aer.
Apoi se ridică în vârful picioarelor și atârnă pistolul, scoțând încă
fum, alături de celălalt.
Se opriră unul în fața celuilalt, cu picioarele desfăcute, bine proptite
în pământ, și se priviră. Nu fi se aprinsese încă sângele, așteptau; se
priveau și se căzneau să găsească vorbe grele, ațâțătoare, ca să se
înfurie și să-și facă chef să se omoare.

579
— Ptiu, în barba lui Mahomed al tău! făcu Manoúsakas și scuipă în
aer.
— Ptiu, pe Hristos al tău, bastardul! înjură la rândul său Nourís.
Își înjurară dumnezeii, dar sângele lor tot nu lua foc. Apoi o luară la
rând cu Preasfânta Fecioară și cu rânduielile legate de ea, cu
sultanul și cu grecii, dar nu-și ieșiseră încă din fire cât trebuia ca, să
se omoare. În cele din urmă Manoúsakas găsi și râse cu hohote:
— Ei, drace, măi Nourís!
Dar Nourís se temu de capcană. Își sprijini mâna-n șold și așteptă.
— Ei, drace, șuieră din nou Manoúsakas. Căpitanul Mihalis să te
găsească! Te-a prins de brâu, se zice, și te-a aruncat pe acoperișul
unei case. Așa o să te-apuc și eu!
Spuse și se repezi să-l prindă de mijloc. Dar acesta se feri cu
sprinteneală, scăpă, făcu un salt înapoi și își trase de la brâu cuțitul
cu două tăișuri. Ochii amândurora fură năpădiți de sânge.
— Ghiaurule!
— Câine!
Nourís ridică pumnalul și se repezi, dar Manoúsakas o luă înainte și
își feri trupul, încât beiul fu cât pe-aci să cadă la pământ.
Manoúsakas, îndată ce-i veni bine, dădu una cu capul, cu toată
puterea, și-l izbi în burtă. Nourís era gata să leșine de durere, dar își
întări inima, își adună și el toată puterea și, cum Manoúsakas era
încă aplecat, îi înfipse cuțitul în șale dintr-o parte-n alta. Înfipse
adânc și îi zdrobi oasele. Nourís se aplecă, îl trase afară, sângele îi
țâșni cald și-l împroșcă. Scoase un strigăt de bucurie, linse cu patimă
lama cuțitului, iar buzele și mustața i se mânjiră de sânge.
— Pentru tatăl meu! strigă el. Îmi iau sângele înapoi!
Manoúsakas se sprijini, clătinându-se, de trunchiul copacului.
— Câine, murmură el, m-ai mâncat.
— Ne-am achitat, răspunse Nourís.
Se apropie de el pășind încet, strâmb, ca un leu. Nările îi fremătau și

580
adulmecau carnea proaspăt sfârtecată.
— Vino mai aproape< vino mai aproape< murmura Manoúsakas,
care simțea că-și pierde puterile și că nu mai poate să se repeadă.
Vino mai aproape<
Nourís era ademenit de vocea răgușită, rugătoare și se apropie
încet-încet, cu cuțitul ridicat.
— Încă una, mormăi el apropiindu-se, încă una, ghiaurule, în inimă,
pentru Turcia, pe care ați batjocorit-o tu și căpitanul Mihalis, fratele
tău!
Se apropiase de-acum, mișca și cumpănea cuțitul, să găsească inima
celuilalt și să lovească. Și dintr-odată se repezi fulger. Însă iarăși i-o
luă înainte Manoúsakas, se dădu la o parte, iar cuțitul lovi în
trunchiul copacului și se rupse-n două. Manoúsakas își adună
puterile, se aplecă și-i înfipse adânc între coapse cuțitul cel scurt.
Beiul mugi ca un bivol, dar reuși să-și stăpânească durerea și smulse
din mâna slăbită a lui Manoúsakas cuțitul cel scurt.
— Pentru Turcia! urlă el și i-l înfipse în inimă.
Manoúsakas se prăbuși și se făcu grămadă la poalele stejarului, într-
o clipită îi trecură prin minte femeia lui, Hristini{, copiii lui, stâna,
berbecul tuns pe jumătate, și pe dată o ceață neagră, deasă-deasă îi
acoperi ochii; nu mai vedea nimic, își vârî capul cu fața-n jos într-o
baltă de sânge și se lipi de pământ.
Nourís căzu alături de el. Sângele îi curgea printre picioare și se
făcea băltoacă pe pământ, lângă capul lui Manoúsakas. Îl secera o
durere înțepătoare, insuportabilă. Își prinsese cu amândouă mâinile
boașele rănite și se văita. Privi în jurul său; soarele coborâse,
muntele răsuna de clopoțeii mieilor și se stârnise vântul.
— Allah, Allah, ajută-mă să ajung la armăsar, să încalec! oftă Nourís
și dădu să se ridice.
Se prinse de trunchiul copacului, desprinse pistoalele de argint și le
petrecu la brâu. Se aplecă, luă bâta ciobănească a lui Manoúsakas să

581
se sprijine și îl privi pe muribundul care ridicase gâtlejul și horcăia.
Încercă să-i dea o lovitură cu piciorul, dar îl durea și nu putu. Îl
scuipă.
— Am jurat și-am făcut-o, murmură el, dar m-ai mâncat și tu,
ghiaurule!
Își puse mâna stângă între picioare și răcni.
— Era mai bine să-mi străpungi inima decât bărbăția, blestematule!
Manoúsakas deschise pe jumătate un ochi, încețoșat, roșu ca
sângele. Buzele i se făcuseră vineții, se mișcară ca și cum ar fi vrut să
vorbească, dar nu putură și înlemniră așa, întredeschise.
Cu o mână Nourís își ținea boașele, cu cealaltă se sprijinea în bâta
ciobănească și se târî, urlând de durere, până la stejarul scund unde-
și legase calul. Mândrul animal simți de departe geamătul lui, se
întoarse, îl văzu, înălță grumazul și albeața ochiului său străluci
uimită.
„Ah, ah, măcar să pot încăleca să plec! se gândea beiul. Mustafa-
babă știe buruieni de leac și-o să mă vindece.11
Sângele lăsa o dâră roșie în urma lui. Se întunecase de-acum, când
reuși să ajungă până la cal și căzu pe el istovit. Acesta întinse
grumazul, îl mirosi la ceafa, la păr, la spate pe stăpânul său, apoi
înălță capul isteț și necheză, ca și cum ar fi cerut ajutor.
Nourís dădu să ridice piciorul, ca să calce în scară, dar nu putu; de
durere îi venea leșin. Se prăbuși la pământ și îmbrățișă picioarele
dinainte ale calului; acesta înclină capul și îl privi. Și deodată
înțelese, se aplecă în față, își îndoi picioarele pe pietre și
îngenunche; își privi iarăși stăpânul. Acesta, de cum văzu calul
îngenunchind, căzu cu fața-n jos pe el, îi cuprinse grumazul, ridică
amândouă picioarele și trupul și se cățără în șa. Strângea din dinți
ca să rabde durerea, tot pântecele îi era o rană, nu putea să desfacă
picioarele și călări femeiește.
— Haide, haide, frate, să plecăm, murmură el. Haide, încet-încet!<

582
Și mângâie pe grumaz iubitul animal. Iar acesta, domol, privind în
jos să nu se poticnească, ocolind ca să ferească gropile și pietroaiele,
porni în amurg să coboare de pe munte.
Soarele dispăruse în dosul muntelui, roșu-închis, sângeriu, câteva
femei urcau pe cărare să-și găsească bărbații, iar Nourís, îndată ce le
vedea, strângea din dinți, se îmbărbăta, ținea capul sus și trecea. Dar
sângele-i curgea pe șa și pe burta calului, cu picături mari, și lăsa
urme pe pietre.
Preadulce era ceasul serii, arșița se domolise și se răcorise fața
pământului, iar sus pe cer apărură două-trei stele mari. Într-o
căsuță, la poalele muntelui, se aprinse opaițul și dinăuntru se auzi
un cântec, tare plin de tandrețe, adormitor – o mamă își legăna
pruncul. Nourís închise ochii, nu vedea nimic, asculta numai,
puternice ca niște clopote, micile gângănii ale pământului, care se
trezeau. Înșfăcase strâns coama calului și mergea. Unde mergea?
Acesta știa negreșit, stăpânul avea încredere în el.
Calul se opri în fața porții la conac. Nourís deschise ochii, scoase un
strigăt, iar slujitorii alergară și-l coborâră. Bătrâna îi așternu
canapeaua de jos și îl întinseră; imediat, așternutul, cearșafurile se
umplură de sânge. Nourís făcu un semn cu mâna:
— Mustafa-babă< Mustafa-babă< murmură el și căzu iarăși cu
fața-n sus pe perne.
Noaptea se lăsase de-a binelea când, dându-și duhul de cât alergase,
Mustafa-babă intra în conac, cu desaga de buruieni și balsamuri pe
umăr. Îl dezveli pe bei, slujitorii aduseră opaițe și lumânări, se
aplecă, văzu și clătină din cap.
Nourís închisese iarăși ochii, leșinase. Bătrânul îi puse la nări oțet de
trandafiri, îi frecă tâmplele, iar beiul deschise ochii și îl văzu:
— O să mă însănătoșesc? întrebă el și glasul îi tremura. O să mă
însănătoșesc?
— Ești în mâinile lui Allah, răspunse bătrânul. El o să te

583
însănătoșească.
— Nimeni altul? făcu Nourís îngrozit. Oamenii nu pot? Nu poți tu,
Mustafa-babă?
— Rana e grea, Nourís-bei, și într-un loc rău.
— Asta mă roade, oftă Nourís-bei. Blestemat fie ceasul!
— Nu blestema, spuse bătrânul. Allah a dus cuțitul acolo unde a
vrut.
— De ce? De ce? De ce? murmură beiul cu mâhnire și se uită cu
neliniște la bătrân.
Dar bătrânul nu răspunse; știa el de ce, înțelesese dimineață, când îl
văzuse pe bei stând în prag și strălucind ca soarele.
— Taci, zise el, taci. Nu întreba nimic, dacă vrei să te însănătoșești.
Îi aduseră rachiu, spălă rana, o legă, sângele se opri. Scoase din
traistă un pumn de buruieni și le dădu bătrânei să le fiarbă, ca să
bea rănitul și să-l ia somnul. Alungă slujitorii, desfăcu iarăși traista,
scoase sticluțe și alifii, iar bătrâna, deasupra lui, îl privea și plângea.
— Mustafa-babă, e rănit greu stăpânul? Nu poate să se vindece?
— Poate, poate< murmură bătrânul. Dar ce să facă cu viața?
— Ce să facă cu viața? De ce spui asta, Mustafa-babă?
Acesta privi în jur:
— N-o să mai fie bărbat, spuse el încet.
Acesta scoase un țipăt și-și acoperi fața cu mâinile.
A doua zi soarele începuse să coboare, iar căpitanul Mihalis stătea
în pragul prăvăliei sale și privea spre port. Încărcau și descărnau
iarăși caiace, marea clocotea roșie ca focul. Se uita, dar nu vedea
nimic; ochii îi erau pironiți înăuntrul său, în câteva zile trupul i se
topise și nu mai deschidea gura amară, încleștată. Tur cii treceau și-i
aruncau priviri piezișe, sălbatice, iar mulți prie teni creștini
schimbau drumul, căci simțeau în jurul lui o putere întunecată,
deasupra lui un vânt negru și nu îndrăzneau să se apropie de el; ca
și cum ar fi văzut dintr-odată în fața lor un mort sau un demon.

584
Căpitanul Mihalis își scoase tabachera de la brâu. Nici vinul, nici
plimbarea cu iapa nu-l mai ușurau; numai blestemata ast; i de
țigară. O aprinse, trase din ea o dată, de două ori și apoi scuipă,
mâniat. Îi otrăvea și mai mult gura, o aruncă jos și o călcă cu
piciorul. „Du-te și tu la dracuT murmură el și dădu să intre în
prăvălie și să se așeze în penumbră, până o să se întunece, apoi să
închidă și să plece. Să se ducă dracului și ziua asta!
Dar chiar atunci, iată-ți-l că apare plin de praf, lac de nădușeală, cu
limba amorțită, fiul cel mare al lui Manoúsakas, Thodorís. Se opri
dinaintea unchiului său și-l privi cu gura căscată. Se căznea să
vorbească, dar inima i se umflase și-i tăiase răsuflarea.
Căpitanul Mihalis îi înșfacă brațul și îl zgâlțâi.
— Spune! îi făcu și se aplecă asupra lui.
Se întâmplase o nenorocire, și, într-o clipită, gândul îi zbură la
fratele său, Manoúsakas.
— L-au omorât pe tata, unchiule!
— Cine, măi?
— No uns.
Căpitanul Mihalis zvârli într-o parte brațul nepotului, își vârî un
deget între dinți și-l mușcă. Își simți sângele sărat, cald pe buze.
— Când, măi? Unde? Trage-ți sufletul!
Thodorís răsuflă ușor și istorisi plângând, blestemând, cum l-au
găsit astăzi la amiază, sub stejarul mare, pe tatăl său căzut cu fața-n
jos, scăldat în sânge. Avea două lovituri de cuțit, una în șale,
cealaltă în inimă. Două femei care urcau pe munte ieri, la asfințitul
soarelui, Hagighiorghena cu nora ei, l-au întâlnit pe Nourís, cățărat
pe cal, galben, sleit de puteri, iar pe toată cărarea, pe pietre, era
sânge.
Mult timp căpitanul Mihalis nu vorbi și nu se mișcă. Își pironise
ochii în pământ și-l asculta pe nepotul său, care de-acum tăcuse.
Vedea stejarul stufos în scobitura coastei, iar la poalele lui, un trup

585
uriaș zăcând în sânge. Se sătură să-l tot privească și săltă capul.
— Gata de-acum, zise el, înșfăcându-l pe nepotul său de umăr. Ești
femeie, să plângi? încă nu s-au închis porțile orașului, ai timp să
pleci, să te întorci în sat. Să aștepte, să spui, să nu-l îngroape, că vin
și eu!
Când rămase singur, căpitanul Mihalis intră în prăvălie, îl alungă pe
Haritos, căci nu voia să-l vadă nimeni, apucă scaunul pe care ședea,
îi dădu una, îl făcu bucățele, se grămădi pe un colac de frânghie și-și
luă capul în mâini. Prăvălia dispăru, Megalo Kastro dispăru, și-n
măruntaiele sale, negru, lucitor, numai spini, se înălță un stejar; iar
la poalele lui, sprijinit de el, era fratele său, Manotisakas, dar nu era
mort, nu curgea sânge pe el, ci curgea vin, bătea din palme și cânta:
„Moscova coboară!”
Scutură din cap, se ridică și luă deodată o hotărâre. Închise prăvălia,
vârî cheia la brâu și n-o luă pe Strada Mare, ci se strecură pe
străduțele strâmte. Trecu prin mahalaua grecească, intră în cea
turcească; Fetele Necăjite încă nu se așezaseră în dosul porții, așa că
nu-l văzură; în fața porții verzi se opri. Privirea lui se cățără ca un
șoim pe zidurile înalte, oarbe și se agăță de o fereastră micuță cu
obloane groase< Dar se trase repede înapoi, cu mânie și rușine, ca
și cum s-ar fi murdărit, și se urcă din nou pe zidurile sălbatice. Astă-
seară nu de femei și de obloane îi păsa lui; mintea lui toată era un
șoim, agățat pe capul lui Nourís, și-i înfigea ghearele în ochi și în
creier.
O ciudată, o neomenească bucurie îl vrăji. Mintea i se descătușă
dintr-odată, se înălță, fu răpită într-un alt trup, bărbătesc, care nu
ofta, nu-și lingea buzele, nu mirosea a mosc, ci mirosea a sudoare de
bărbat. Porni la drum, se întoarse acasă la el acum și ochii îi ardeau.
— Manotisakas, fratele meu< Manotisakas, fratele meu< murmura
el și mergea.
Căzu noaptea, apărură stelele, o lună tristă, pe jumătate ciuntită se

586
agăță într-un colț pe cer. În satul Sfântul Ioan porțile erau zăvorâte,
unul câte unul opaițele se stingeau și satul se cufundă în întuneric.
Numai poarta lui Manotisakas era larg deschisă, opaițele aprinse,
iar în mijlocul camerei boierești, întins pe năsălie, trupul stăpânului
casei, spălat cu vin, înfășurat în lințoliu, cu o cruce de ceară pe gură
și cu o iconiță a Domnului Hristos deasupra mâinilor încrucișate pe
piept; două lumânări mari ardeau, una la picioare, cealaltă la cap.
Ochii lui deveniseră sticloși, rămăseseră deschiși, n-au apucat să-i
închidă pleoapele când încă erau calde, iar acum nu se mai
închideau. De dimineață tot intrau și ieșeau rude și prieteni, de
dimineață tot băteau clopotele trist, vesteau sălbaticul omor, și
veneau din Sfântul Ioan, din Petrokephalos, din toate satele
apropiate creștinii, să sărute mortul și să-și ia rămas-bun de la
Manoúsakas.

Nevasta lui, Hristinlă, căzută peste el, plângea cu suspine și-și bătea
pieptul, sosiră și vecinele, văduvele, mamele nemângâiate, orfanele,
văzură durerea altuia, se înteți a lor, își despletiră părul și începură
și ele bocetul. Bătrânul tată, căpitanul Síphakas, coborî pe jos din
Petrokephalos, înarmat ca și când ar fi mers la război, cu pistoalele
de demult, cu pumnalul lung cu mâner alb și flinta grea cu țeavă
lată a tatălui său. Se opri, nemișcat, în prag, îl privi pe fiul său întins
pe năsălie, înaintă, întinse mâna sa mare și strânse mâinile mortului.
— Toate cele bune, Manoúsakas, zise el, dar te-ai grăbit. Era rândul
meu. Mergi cu bine, salută din partea mea lumea de jos. Spune-i că
vin și eu.
Zise și șezu pe prag, jos, mult timp, privind. Apoi se ridică și se
întoarse, tăcut, cu ochii uscați, înapoi în satul său.
Încet-încet bocetul se potoli, obosiră trupurile, se mângâiară și se
liniștiră de osteneală. Iar când se înnoptă de-acum și veni și foamea,
unul câte unul prietenii și rudele se strecurau și plecau, se întorceau

587
pe la casele lor să mănânce și să doarmă, ei erau încă vii și a doua zi
aveau treabă. Durerea altuia totdeauna e străină, poate chiar să-ți
dea o bucurie ascunsă, că nenorocirea l-a lovit pe vecinul, nu pe
tine. Și așa rămaseră în casa lui Manoúsakas numai trei, cei mai de
încredere apropiați ai lui: primul, fratele său, Fanurios, ciobanul. Al
doilea, cumătrul lui, Stratís, un voinic de treizeci și cinci de ani, cu
barba țepoasă și creață, cu mijloc subțirel, cu fruntea lată, un prieten
de ispravă. Un țăran venetic din Kâsamos, l-a întâlnit în urmă cu
cinci ani la bâlciul din Krustallenia, în munții Lasithi, acolo era
soarta lui și-i întinsese o capcană; soarta lui era o fată din Sfântul
Ioan, care dansa, sufletul său o plăcu și o luă. Manoúsakas îi
cunună; apoi, după nouă luni, le boteză și primul odoraș și deveniră
și rude. Al treilea, Patasmos ceterașul; acesta era cam sărac cu duhul
și trăsnit, nouă fii făcuse tatăl său, iar el era ultimul, scuturătura
bătrâneții; sămânța nu mai avea putere și l-a scos neîntreg. Dar avea
mintea ascuțită, om al furiei lui Dumnezeu, nimeni nu se măsura cu
el, când, la bâlci, începeau mantinadele cele iuți. Îți născocea oricând
rime cât ai zice pește, știa cusururile fiecăruia sau oful ascuns și-i
apuca teama și groaza pe bărbați și pe femei când, cu cetera lui pe
genunchi, întronat în mijlocul horei, țintea pe câte unul cu ochii lui
ascuțiți și deschidea gura să-i scoată mantinada. Burlac, flăcău
bătrân, fără griji, unde era bâlci, nuntă, botez, petrecere, hop și el
primul și mai bun. Flăcăii se întreceau care să-l ia să-l găzduiască
acasă la el, ca să se pună bine cu ceterașul și să nu-i scoată cântec. Îl
chema Patasmos, dar îi spuneau și Belzebuth, și Frigăruie, și
căpitanul Sfârlează. Cu o zi înainte venise pentru un botez la Sfântul
Ioan, îl botezau pe cel de-al treilea copil al lui Stratís, dar a avut
parte de-o întâlnire rea, i-a ieșit în cale Charon și s-a oprit; prieten
bun fusese cu Manoúsakas, goliseră butoaie de vin împreună,
înfulecaseră turme de oi împreună, îl iubea și nu-l înțepase
niciodată cu gluma. I-a potrivit deja, încă de alaltăieri, un cântec –

588
cum a luat el în spate măgarul, cum l-a dus în geamie și cum
măgarul a îngenuncheat și a început să bată mătănii și să-și facă
rugăciunea. Iar toți măgarii din sat s-au zăpăcit văzând minunea, s-
au dus toți împreună la hogea și le-a împlinit rânduiala și s-au făcut
musulmani< L-a plăsmuit cu mintea lui, l-a aranjat, și venea acum
în satul Sfântul Ioan să cânte prima dată la botez noul lui cântec, și
să fie acolo prietenul său, Manoúsakas, să asculte și să-și bucure
inima. Iar acum< Se aplecă, privi mortul și oftă:
— Nimic, măi, nu e omul, zise el. O bășică. Se umflă, se umflă și
dintr-odată poc! Se sparge și se duce dracului! Vreau să spun în
Rai< Se corectă el repede, pentru că văzu în fața lui mortul cald
încă și se rușină de el.
Stratís lăsă capul în jos și tăcu. Își scutura batista și alunga muștele
de la nările și buzele lui Manoúsakas. Fanurios se ridică, o prinse de
umăr pe Hristini{, o săltă în picioare și apoi luă la rând și celelalte
bocitoare și le săltă și pe ele.
— Haideți, măi, femeilor, e de ajuns! Mergeți să vă liniștiți,
sărmanelor, și-o să stăm noi trei de priveghi.
Femeile scoaseră un strigăt în cor, dădură să se împotrivească, dar
ciobanul întinse mâna lui mare, le potoli și le închise în casă. Apoi
se întoarse și se așeză la picioarele mortului.
Mult timp cei trei prieteni buni statură cu ochii pironiți pe cel mort,
tăcuți. Fiecare se gândea la altceva: Stratís, la nevasta lui și la catârul
pe care l-a cumpărat deunăzi și care s-a dovedit sălbatic, căci lovește
cu piciorul și-ntr-o zi poate să-i omoare vreun copil; Patasmos
aranja în minte o nouă poezie, tristă, amesicca adevăruri cu
minciuni și înfățișa cum s-a luptat Manoúsakas cu șapte turci la
ariile pietroase și a omorât șase, dar ultimul, un trap, i-a înfipt
cuțitul în inimă; iar lui Fanurios îi era foame și văzuse în cămara
fratelui său, atârnați de tavan, cârnați de porc și-ntr-un colț o
damigeană de rachiu. În ajun I Iristiniă copsese, și pâinea de grâu

589
era încă la gura cuptorului și mirosea frumos<
1 Ui Fanurios îi lăsa gura apă, iar el se tot gândea, așa cum stătea cu
ochii pironiți pe mort, cum să aducă discuția pe ocolite și să
vorbească despre cârnați și despre rachiu.

Va fi fost de-acum miezul nopții, se stârni un vântișor dinspre nord,

se clătinară frunzele lămâiului din curte, cele trei frunți rare
vegheau mortul se răcoriră; acum, că tăcuseră femeile, se auzi
cucuvaia țipând sus, la streașină casei, iar în vecini câinii îl m
irosiseră pe Charon și urlau.
Fanurios simțea că-i chiorăie măruntaiele, îl răzbise foamea. Nu
izbutea să găsească un fel de-a aduce vorba pe ocolite, așa că vorbi
deschis:
— Bre băieți, ce ziceți și domniile voastre? Am ochit destui r oți de
cârnați în cămară și o damigeană de rachiu. Bem una mică pentru
sufletul răposatului?
— De ce să nu bem? făcu Patasmos și își frecă burta, care începuse
să-i chiorăie și lui. Numai morții nu beau. Haide, Fanut ios,
Dumnezeu să-ți dea sănătate, du-te în cămară! Ce zici și dumneata,
Stratís?
— Dar nu-i rușine? făcu acesta. În fața mortului<
— Una mică și numai una o să bem, Stratís. Să ne întărim, măi
băiete, să putem să-l veghem până dimineață. Tot pentru binele lui
o să bem< Du-te, Fanurios, în cămară, te rog.
Dar el înhățase deja lumânarea mare care ardea la picioarele
mortului, se vârâse în cămară și ieșea ținând în mână un șirag de
cârnați și damigeana de rachiu, iar la chimir avea trei stacane de
băut apă. Patasmos își suflecă mânecile, tăie doi-trei coți de cârnați,
ieși în curte, aprinse focul și începu să-i frigă, și imediat mirosi
frumos peste tot.
— Pentru numele lui Dumnezeu, închide ușile, Fanurios, să nu

590
prindă mirosul femeile! făcu Patasmos, aducând pe frunze de lămâi
gustarea plăcut mirositoare.
În acest timp Fanurios umpluse cu rachiu stacanele mari. Intrase în
cămară și Stratís și adusese o pâine ne-ncepută.
Înșfăcară cănile și ciocniră deget lângă deget, să nu facă zgomot.
— Dumnezeu să-i sfințească sufletul< spuse Stratís.
— Ura, băieți, și să ne fie de bine! făcu Patasmos.
— Beți dintr-o sorbitură, până la fund! spuse Fanurios. Damigeana,
măi, Dumnezeu ne-a trimis-o, e plină. Frate Manoúsakas, călătorie
bună!
Băură până la fund tustrei, întinseră mâinile lor mari, prădară
gustarea, iar Fanurios scoase cuțitul păstoresc și împărți în trei
pâinea. Li se deschisese pofta și fripseră și cârnatul rămas, apoi
Fanurios intră iarăși în cămară, aduse o brânză moale și își puse
damigeana pe genunchi, făcea cinste.
— Să bem în sănătatea văduvei, propuse Patasmos. Mi-e milă de ea,
sărmana, o să-i fac o mantinadă.
— În sănătatea ei!
Băură.
— Și în sănătatea căpitanului Mihalis! spuse Stratís. El o să-l
răzbune.
— În sănătatea lui!
— Flaideți, bre băieți, să bem, cum se zice, în sănătatea tuturor
oamenilor pe care-i cunoaștem, făcu Fanurios. Pentru vii, pentru
morți!
Luară la rând rudele, prietenii, părinții morți, vecinii și băură
pentru ei, apoi se agățară de marii luptători ai Cretei, Korakas,
Hagimihâlis, Kriăris, Daskaloiânnis, și băură pentru ei. Și apoi
ajunseră la Arkadi, băură trei cupe mari și în sănătatea ei; după
aceea săriră la 1821, băură în sănătatea lui Kolokotronis, a lui
Karaiskăkis, a lui Miaoulis, a lui Odysseas Andrutsos<

591
Damigeana era aproape goală.
— Să bem și în sănătatea Greciei vechi, propuse Patasmos, care avea
o spoială de învățătură despre ea.
— Stai calm, zise Fanurios.
— Ei, atunci să cântăm<
— Pentru numele lui Dumnezeu, asta chiar e o rușine! se împotrivi
Stratís.
— Încet-încet, murmurat, nu e nimeni să ne audă. Uite, așa.
Și, făcându-se că mânuiește arcușul în aer, începu să cânte încet:
— „Ai uitat totul, dar amintește-ți de un revărsat de ziuă<”
Ceilalți doi reluară refrenul – „haide, haide, amintește-ți de un
revărsat de ziuă!”.
— „< când te sărutam și spuneai, e noapte, să dormim!”
— Asta e, măi, mantinada pe care-ai aranjat-o pentru văduvă? Nu te
temi, măi, de Dumnezeu? făcu Stratís și-i astupă gura. Nu știi
cântările lui Dumnezeu?
— Vrei tropare? Cu plăcere!
Se întoarse către mort, își făcu cruce și începu: „Haideți la sărutarea
de pe urmă<” Și până să-l spună, începură tustrei bocetul, căzură
asupra mortului și-l sărutau și plângeau.
— Frate, frate< mugea Fanurios, căzut cu fața-n jos peste el.
Răsună casa de suspine, se întredeschise o ușă și apăru o femeie cu
capul înfășurat în basma, dar Patasmos îi făcu semn mânios și
femeia dispăru.
Se săturară de plâns, stăteau acum tustrei în picioare dinaintea
mortului și-l priveau. Plânsetul îi ușurase; simțeau tustrei o lorță
proaspătă înlăuntrul lor, reînnoită cu rachiu, cu gustărică, cu
plânset. Fanurios își scuipă în palme:
— Bre băieți, spuse arătând din ochi mortul. Îl sărim?
— De ce să nu-l sărim? strigară într-un glas Stratís și Patasmos.
Își ridicară pantalonii largi să nu-i încurce la picioare, le înlipseră

592
tivul la cingătoare, apucară de năsălie și mutară mortul la ușa
dinspre curte, ca să aibă loc să-și ia avânt.
— Eu primul! spuse Fanurios. Pentru că sunt fratele lui.
Se opri la ușă, bătu din palme, își luă avânt și se repezi. Făcu un salt
înfricoșător până să ajungă la mort, se lovi tare cu capul de grindă,
dar nu-și dădu seama, și căzu în picioare în mijlocul camerei.
— L-am sărit! zise el mândrindu-se. E rândul tău, Stratís!
Își luă avânt și Stratís, cu trupul său chircit și subțire, sări ușor, fără
să atingă mortul, și se opri cumpănindu-se pe vârful picioarelor.
— E rândul tău, Patasmos, zise el.
Dar Patasmos se descurajă. Privea năsălia; unde dracu’ au găsit-o
atât de înaltă?
— Nu sar, spuse înfricoșat.
— Nu ți-e rușine, măi, căpitan Sfârlează? îl luă la rost Fanurios.
Cretan ești tu, sau scarpathiot? Sari!
— Nu sar, îți zic. Eu sunt ceteraș.
— N-ai respect față de mort, ticălosule? E o jignire. Asta e prietenia
pe care ai avut-o pentru Manoúsakas? Sari, chiar de-o fi să mori!
Patasmos se scărpină în capul chelios, își aminti cât îl iubea pe
Manoúsakas și se învoi.
— Bine, o să sar! zise el și începu să strige hop! hop! ca să-și facă
curaj.
Își luă avânt, se repezi, dar, până să ajungă la mort, năsălia i se păru
că se ridicase la tavan și i se tăiară genunchii; i se încurcară
picioarele în năsălie, mortul se răsturnă, se rostogoli pe jos, și se
rostogoli și acesta împreună cu el, grămadă unul peste altul.
— Ne-ai făcut de rușine, zise Fanurios. Hai, șterge-o de-aici!
Îi dădu una și-l aruncă la marginea curții.
— Vino tu, Stratís, ajută-mă!
Adunară mortul de jos, îl înfășurară iarăși în giulgiu, îl înghesuiră
în sicriu și-i înfipseră din nou icoana în mâini.

593
— Haide, frate, că ești mort, nu face nimic, nu te-a durut, spuse
Fanurios și mângâie părul și barba mortului.
Se aplecă, luă damigeana, o scurse – mai avea încă puțin rachiu pe
fund – și băură. Se așezară apoi iarăși în jurul mortului și-l priveau.
Îl priveau și, încet-încet, li se închiseră ochii, își plecară capul în
piept și-i luă somnul.
A doua zi, înainte să urce soarele pe bolta cerului, căpitanul Mihalis
descălecă în curtea lui Manoúsakas. Purta cămașă neagră, basma
neagră, cizme negre, precum Charon. Dădu la o parte femeile, care
căzură asupra lui strigând, intră în casă, se aplecă, sărută mortul și
stătu mult timp privindu-l. De dimineață vecinele aduseseră
mănunchiuri de busuioc, măghiran și izmă și margarete galbene de
pe câmpuri și acoperiseră mortul cu ele.
Căpitanul Mihalis se uita la fratele său, nu scotea o suflare. Parcă și
mortul, cu ochii deschiși, se uita la căpitanul Mihalis. Femeia lui
Manoúsakas, Hristinlă, fiii și fiicele lui și fratele lui, Fanurios, și
Stratís și Patasmos și vecinele stăteau împrejur și îi priveau pe cei
doi frați, care parcă-și făceau semne și vorbeau tăcuți.
Această mistică întâlnire dură mult, iar apoi, ca și cum căpitanul
Mihalis s-ar fi săturat de durere, intră în casă, în bucătărie, apoi ieși
în curte, păși în grajd, atinse boii și iapa fratelui său, apoi urcă în
odaie, văzu patul larg și uneltele lui de lucru și icoanele, iar apoi
privi pe fereastră căsuțele satului, cu bisericuța Sfântul Ioan în
mijloc, iar departe, în față, la poalele muntelui, puternicul sat al
tatălui său, Petrokephalos. Căpitanul Mihalis îl aduna de peste tot
pe fratele său și-l orânduia în minte.
— Să-ți fie bine, Manoúsakas, frate< Să-ți fie bine, Manoúsakas,
frate< murmura el privind, atingând, luându-și rămas-bun de la
lucrurile pe care le iubea cel omorât.
Veni preotul, ridicară mortul, femeile se agățară de sicriu, nu voiau
să-l lase să plece. Flristiniă căzu grămadă la pământ, leșină, și, până

594
s-o ude cu apă și cu esență de flori să-și revină, convoiul mortuar
ieșise deja pe poartă și o luase spre cimitirul înverzit, la ieșirea din
sat.
Veniseră din Petrokephalos și din satele apropiate bărbați înarmați,
femei îmbrobodite în negru, să-și ia rămas-bun de la stâlpul
prăbușit al satului. Nu apăru niciun turc pe-afară în satele din jur în
ziua înmormântării, femeile își smulgeau părul, istoriseau faptele
bune ale celui omorât și nu se mai săturau de povestit. Bătrânul
Síphakas, sprijinindu-se în toiagul său, urma primul, cu ochii uscați,
la căpătâiul mortului. El știa ce vasăzică Charon și că nu se cuvine
omului și nici nu are vreun câștig să se înjosească rugându-se de el.
Acest Charon e un perceptor, un slujitor, și-l trimite sultanul care
șade în cer să ia tributul. Așadar mergea în urmă tăcut,
neînlăcrimat, lovea cu toiagul în pietre și se opri aspru în fața gropii
deschise.
Preotul psalmodie repede-repede ultimele cuvinte de
înmormântare, întinse mâna și dădu binecuvântarea – ai fi crezut că
dădea dezlegare să se risipească trupul, să se întoarcă de unde a
venit, să se facă din nou țărână și apă.
Luă de jos un pumn de țărână și îl aruncă peste el. Coborâră mortul
în groapă, se aplecară deodată toți, luară și ei câte un pumn de
țărână și o aruncară, de parcă-l loveau cu pietre și-l alungau.
Căpitanul Mihalis înaintă un pas și se opri la marginea gropii:
— Mergi cu bine, frate Manoúsakas, spuse el cu glas liniștit, și ochii
îi ardeau, nu puteau să scoată o lacrimă. Mergi cu bine, frate
Manoúsakas, și ascultă ce o să-ți spun: nu veni în somnul meu să
mă superi și să mă înfurii. Îmi știu eu datoria, stai fără grijă.
Tăcu o clipă, se gândi, dar nu găsea nimic altceva și spuse din nou:
— Îmi știu eu datoria, stai fără grijă. Dar ai răbdare!
Deodată inima i se zvârcoli și scoase un strigăt:
— Rămâi cu bine, Manoúsakas!

595
Spuse și, înainte să se sfârșească ceremonia, se întoarse singur-
singurel la casa lui Manoúsakas și încălecă pe iapă. În clipa aceea
apăru la poartă, în fugă, fiul cel mare, Thodorâs.
— Ce ai să-mi poruncești, unchiule? întrebă el și apucă frâul iepei.
Căpitanul Mihalis se aplecă și îl privi.
— Cum să mă răzbun, vreau să spun, făcu fiul.
— Câți ani ai?
— Șaptesprezece!
— Stai în cuibul tău!
Dădu pinteni iepei și o porni pe drumul cel larg spre Megalo
Kastro.

596
 VII
Cu bucuriile și spaimele oamenilor și cu Patimile lui Hristos trecu
aprilie, începu mai, cu zile scăldate în soare, cu strălucitorul său
cortegiu vesel – bostănăriile și cireșele, spicele pârguite și cele
dintâi, primele care lucesc! Se lăsară arșițele, turcii și creștinii
asudau, își ștergeau sudoarea și-și făceau vânt ca să se răcorească,
Nourís zăcea încă în patul lui și gemea, iar Manoúsakas era cuibărit
în inima căpitanului Mihalis și o apăsa în fiece colțișor. Tulburat,
Megalo Kastro fierbea mocnit. Fruntașii creștini se întruneau
noaptea la Mitropolie, să se sfătuiască ce cale vor lua grecii, beii și
hogii porneau ziua în amiaza mare spre conacul pașei, să se
sfătuiască cum să-i mănânce pe greci. Creta atârna iarăși de un fir
de păr.
Cu acestea și cu unele ca acestea se apropia și sfârșitul lui mai, iar
într-una dintre ultimele lui zile, pe 29, în zorii tulburi se auzi
clopotul bătând trist; creștinii săriră din somn, știau ce zi este
aceasta, grea pentru creștinătate, și porniră. În mijlocul bisericii, o
tavă mare cu colivă; în dreapta și-n stânga, două lumânări mari cu
funde negre de crep. Pe pojghița subțire de zahăr cu care era
acoperită coliva însemnaseră cu migdale cojite și cu scorțișoară
numele mortului: CONSTANTINOS PALEOLOGOS. Într-o
asemenea zi funestă, în asemenea zori de zi negri l-au omorât și
agarenii au cucerit Constantinopolul.
Creștinii stăteau în jurul tăvii cu colivă și ascultau slujba. Auzind
dis-de-dimineață clopotele triste, veniseră toți castrioții de vază: cei
trei fruntași, căpitanul Eli{s, Hagis{was și Hrysobourboulas;
împreună cu ei și căpitanul Polyxinghis, kir Harâlaos, piticul, kir
Idomenéas, cărturarul, căpitanul Stephanâs, medicul Kasapâkis și
kir Aristotelis, spițerul. În spatele lor plevușcă grasă, Dimitrós
Pitsokolos, Krasoghiórghis, Mastrap{s, Kaiambis,
Ventuzos, Phourogatos, Bertodóulos și sior Paraskevăs, bărbierul. Și
597
mai în spate încă, plevușcă cea mai slabă din Megalo Kastro, lume
multă.
Chiar și căpitanul Mihalis venise, dar n-a intrat în biserică. Stătea în
fața pronaosului, cu cămașa neagră, cu inima neagră, cu privirea
întunecată. Din ziua în care s-a întors de la înmormântarea fratelui
său, nu mai scotea o vorbă. Sângele îi fierbea mocnit, mintea îi
născocea mii de tertipuri, deschidea mii de gropi, să cadă înăuntru
câinele de Nourís și să-l răzbune pe cel omorât în chip nedrept. Nu-l
mai ținea ca frate de cruce, sângele s-a făcut apă, s-a rupt firul roșu
care-i lega. Totuși, aflase că și el fusese rănit greu și că zăcea pe
moarte la conacul său. Așadar căpitanul Mihalis l-a trimis pe
Aliag{s să intre în conac, să spioneze, să-i tragă de limbă pe
slujitorii lui și să afle: zace într-adevăr în pat, este într-adevăr rănit
greu? Și să vină înapoi să-i spună. Iar Aliag{s, în aceeași zi, s-a
întors cu limba scoasă și i-a adus vestea:
— Într-adevăr, căpitane, e greu rănit, sărmanul.
— Unde, măi? Ai aflat?
— La boașe, căpitane. Fratele tău, se pare, a apucat să-i înfigă cuțitul
între picioare. I-a pus balsam și feșe muiate-n ceară Mustafa-babă,
dar încă-l sfâșie durerea și mugește zi și noapte. L-am auzit și eu,
căpitane, din poartă.
Căpitanul Mihalis se posomorî. Cât timp era bolnav, nu putea să-l
atingă. Trebuia neapărat să aștepte până se va însănătoși. Dar până
când? Se grăbește!
În fiecare noapte se gândea la aceste lucruri, iar astăzi, în zorii zilei,
auzi clopotele bătând trist și se ridică.
— Să mă duc la biserică, zise el. Tâtyros o să țină o cuvântare, se
pare. O să ne facă de râs.
Se îmbrăcă agitat și porni spre biserică. Își coborâse ciucurii
cealmalei peste ochi, nu voia să vadă și să salute pe nimeni. Poate
gălbejitul ăsta, învățătorul, să înțeleagă ce înseamnă luarea

598
Constantinopolului și vitejia și măcelul?
Sprijinit de fereastra pronaosului, privea în biserică tava mare cu
colivă, împrejur norodul, iar în mijloc pe mitropolitul foarte înalt,
îmbrăcat de sus până jos în negru, cu camilafca înfășurată într-un
lung acoperământ tot negru. Biserica era un mormânt boltit,
luminat de lumânări, vuind, un trup uriaș era întins de la o margine
până la cealaltă și cuprindea întreaga biserică, iar un popor bocea
deasupra lui.
Deodată psalmodiile conteniră și mitropolitul se întoarse și îi făcu
semn lui Títyros. Căpitanul Mihalis tresări, își șterse fruntea, care-i
asudase într-o clipită, și deschise ochii mici, rotunzi, privind. Îl văzu
pe fratele său cum urcă într-o strană înaltă, alături de tronul
mitropolitului, și cum scoate din buzunarul de la sacou un
mănunchi de hârtii. Inima căpitanului Mihalis se ghemui și aștepta.
Învățătorul începu să vorbească. La început se bâlbâia, tușea,
tremura și glasul nu i se auzea, dar încet-încet s-a încălzit, gâtlejul i
s-a întărit, turnurile Constantinopolului luară chip în aer, răsunară,
numai tânguire și mânie, clopotele Sfintei Sophia, izbucni în biserică
ultimul asalt scris de soartă< Șanțurile Constantinopolului se
umplură ochi de sânge, un vițel putea să înoate în ele; împăratul
Constând nos făcu semn deasupra tăvii cu colivă, toți îl văzură
aievea, plin de sânge, în fumul de tămâie, și apoi dispăru pe Ușile
împărătești.
Căpitanul Mihalis își șterse ochii, căci i se umeziseră pe neașteptate.
Îl privea pe fratele său. De unde a găsit atâta ardoare Títyros? Cum
încăpea în ochelarii și în pantalonașii aceștia și în cocoașa lui un
suflet așa de mare? Iar când Títyros se întoarse către icoana
Preasfintei Fecioare de la catapeteasmă și întinse mâinile și-i strigă:
„Nu plânge, Sfântă Stăpână, nu plânge, după ani și ani, iarăși va fi
al nostru!”, mitropolitul deschise brațele și Títyros căzu la pieptul
lui și plângeau amândoi. Poporul roi în jurul lor și începu și el

599
cântecul de jale.
Títyros se rezemă de strană, își șterse ochelarii și se întoarse să vadă
dacă, între femeile care stăteau în spatele bărbaților, venise și femeia
lui, Vanghelió, să-l asculte. Dar n-o văzu și se grămădi în strană.
Se sfârși liturghia și căpitanul Mihalis se apropie de fratele său.
— Nu ne-ai făcut de rușine, zise el.
Títyros nu se potolise încă, turcii călcau înlăuntrul său și prădau
Constantinopolul. Se întoarse și se uită la fratele lui, nu auzise.
— Ce-ai spus, Mihalis? întrebă el.
— Nimic! răspunse acesta.
Făcură câțiva pași. Învățătorul era obosit, se întorcea încet, fără
poftă, acasă la el. Căpitanul Mihalis întorcea ochii pe furiș, îl privea
– cum se topise din ziua în care s-a însurat, cum i-a crescut cocoașa,
iar picioarele începuseră să i se strâmbe.
— Cum o duci acasă la tine? spuse coborând glasul.
Títyros nu răspunse imediat, dar auzi ce-l întrebase fratele său și-
ntr-o clipită Constantinopolul dispăru, prăbușindu-se în mintea lui,
iar sfânta flacără se stinse în el.
— Asta nu e viață, Mihalis, răspunse peste puțin timp.
— De ce? Ce-ți fac?
— Nimic. Nu-mi vorbesc, nu mă jignesc, tac. Mă privesc amândoi și
tac. Iar când întorc spatele îi aud cum râd.
— Nu ești stăpân în casa ta? Ce bărbat ești tu? Alungă-l!
— Dacă-l alung, o să plece și ea.
Tăcură amândoi. Ajunseră de-acum în fața casei lui Títyros și
căpitanul Mihalis se opri.
— Sunt înăuntru amândoi? întrebă el.
— Da, nu se despart. N-a vrut el să meargă la biserică, n-a mers nici
ea< Viață e asta, frate Mihalis?
Glasul lui era plin de mâhnire, iar căpitanului Mihalis i se făcu milă.
— Ascultă, învățătorule, o să intru și o să ți-i joc pe-amândoi pe

600
tipsie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, zise învățătorul îngrozit, nu face
asta, sunt pierdut! Mai lasă, ai răbdare, am și eu – și-o să vedem.
— Ce-o să vedem?
— O să vedem< răspunse iarăși acesta și întoarse ochii în altă
parte.
Se apropie de poarta sa și luă ciocanul să bată.
— Ce? Nu ai cheie? făcu uimit căpitanul Mihalis.
— Nu, nu mi-au dat. Să bat, zice, să-mi deschidă.
Căpitanul Mihalis înșfăcă ciocanul din poartă, îi dădu una, îl scoase
și-l aruncă în mijlocul drumului.
— Mâine să aflu că ai cheie! spuse el și porni, pășind apăsat, spre
intrarea portului.
La prăvălia sa îl aștepta căpitanul Polyxinghis. Venise îndată după
slujba de pomenire, să-i vorbească, dar era prea încurcat lucrul pe
care l-ar fi avut de destăinuit și stătea pe scaun ca pe ghimpi. Din
când în când sărea ca ars, ieșea, făcea câțiva pași și se întorcea,
gânditor. Trimise pe Harftos să-i comande o cafea, aprindea și
stingea țigările, torcea și desfira în minte discuția, de unde s-o
înceapă și cum s-o poarte cu căpitanul Mihalis, să nu-l apuce furia.
Îl iubea și-l respecta și nu voia să piardă prietenia lui, ci se străduia
deja s-o întărească chiar mai mult, de aceea a și hotărât să vină
astăzi să-l găsească și să-i vorbească. Își pusese chiar o fâșie de crep
negru la fes, ca să arate că poartă și el doliu pentru uciderea
cuscrului său, Manoúsakas.
— Haide, bre Harftos, dă o fugă până acasă, poate e pe-acolo
unchiul tău, și să-i spui<
N-apucă să termine vorba și apăru în prag căpitanul Mihalis.
Sângele încă-i fierbea de căderea Constantinopolului și de cuvintele
aprinse ale lui Títyros, dar încă și mai mult pentru că nu-i dădeau
fratelui cheie de la poarta casei lui.

601
Îl zări pe matinalul musafir neașteptat și fața i se întunecă, dar nu-i
arătă asta.
— Bună ziua, căpitane Polyxinghis, zise el.
— Bine te-am găsit, căpitane Mihalis.
Căpitanul Mihalis își aruncă cealmaua, își scoase pieptarul și se
așeză. Luă un catastif de pe masă și își făcu vânt cu el. Tăcea.
— Arșiță, făcu căpitanul Polyxinghis, începând să-l apese tăcerea.
Celălalt nu vorbi. Își scoase de la brâu tabachera și porni să-și
răsucească o țigară, încet, plictisit, ca și cum n-ar fi vrut să termine
niciodată. Căpitanul Polyxinghis își aruncă țigara și tuși,
apropiindu-și scaunul.
— Căpitane Mihalis, zise el, am venit să-ți vorbesc.
— Ascult.
— Te implor în numele vechii noastre prietenii, căpitane Mihalis,
ascultă-mă cu răbdare. Trebuie să iau discuția de la început, ca să
înțelegi.
— Ascult, spuse din nou acesta.
— Am încercat și altădată să-ți spun două vorbe, dar tu ai luat foc
imediat și nu m-ai lăsat să sfârșesc. Acum e musai. Ai răbdare, frate,
să asculți.
— Ascult, îți spun. Lasă înfloriturile. Ce ai de spus, spune deschis,
nu broda floricele.
— Haritos, mergi, băiatule, să-mi iei tutun și foiță de țigară, zise
căpitanul Polyxinghis ca să-l alunge pe puștan, care se cățărase pe
un colac de frânghie și-și ciulea urechile lui mari.
Haritos se rostogoli fără chef de pe colacul de frânghie și plecă să-i
facă voia.
— Am venit să-ți vorbesc, căpitane Mihalis< începu Polyxinghis,
dar se opri iarăși.
— Spune, hai.
— Despre Emine<

602
Căpitanul Mihalis sări de pe scaun, se duse până la ușă, privi spre
port, dar nu văzu nimic. Numai un nor negru și fulgere mute care-l
spintecau, iar apoi fumuri, ca și cum ar fi ars Megalo Kastro. Intră
iarăși în casă, cu ochii tulburi, iar glasul îi ieși răgușit, sălbatic din
gâtlejul sugrumat:
— Fără discuții necuviincioase, căpitane Polyxinghis, știi bine că nu-
mi plac. Necazurile din dragoste și vorbele despre femei sunt treaba
ta, nu a mea. Ai venit în prăvălia mea, nu pot să te alung, dar
schimbă vorba.
— Nu e necuviincios ce am să-ți spun, căpitane Mihalis. Nu lua
iarăși foc, lasă-mă să termin. Eminé vrea să se creștineze.
Întâmplător pe tejghea era o migdală uscată, iar căpitanul Mihalis o
luă, o zdrobi între degete și o făcu praf. Gâtlejul i se înăbușea.
— Dacă tu ai fi catolic, ea ar vrea să se catolicizeze. Dacă tu ai fi
iehovist, să se iehovizeze. Măi, vrei să-ți bați joc de botez?
— Vrea să se creștineze și-o s-o iau de nevastă, continuă,
stăpânindu-și mânia, căpitanul Polyxinghis.
— Nevastă?
Dădu una și scoarța groasă a catastifului pe care-l ținea în mână se
făcu bucăți.
— Să fie cu noroc! spuse în cele din urmă cu răutate și scuipă jos, ca
și cum îl apucase scârba.
Căpitanul Polyxinghis își scoase fesul, de parcă i s-ar fi umflat dintr-
odată capul și fesul îl strângea și îl mototoli pe genunchi. Se uită la
căpitanul Mihalis, a cărui față se înverzea, se roșea, se înnegrea, de-
ai fi crezut că crapă. „Oricât ai lovi cu colții, Mistrețule, se gândi el,
n-o să-ți treacă. Să crăpi, dar ce am de spus, vrei, nu vrei, tot o s-
asculți.“
Căpitanul Mihalis se ridică în picioare, ca și cum ar fi vrut să-i
spună musafirului că e timpul să plece. Dar acesta nu se mișcă.
— Am venit să te rog să-mi fi naș, căpitane Mihalis.

603
— Eu?
Își apucă barba în pumn:
— N-o să-mi fac eu barba de rușine, căpitane Polyxinghis! Pune-l
naș pe Efendina Baligă, el ți se potrivește!
Căpitanul Polyxinghis sări ca ars, nu mai putea să-și înfrâneze
mânia. Greu i se păru cuvântul acesta. Își puse fesul pe-o ureche,
apucă scaunul pe care ședea, îl ridică și-l trânti de pământ.
— Ei, ai sărit peste cal, căpitane Mihalis. Ești dumneata bărbat, dar
și noi suntem bărbați. Ai luptat tu, am luptat și noi, ai intrat tu
călare în cafenelele agalelor, am intrat și eu călare în casele lor.
Fudul ești dumneata, fudul și eu. Iar dacă nu râzi niciodată nu-
nseamnă că ești și fiară de neînvins. Și dacă eu râd nu-nseamnă că
sunt măscărici. Iar când îți vorbesc despre femeia pe care am s-o iau,
trebuie să arăți respect.
Căpitanul Polyxinghis tăcu, dar pieptul încă-i clocotea, mânia nu i
se potolise în măruntaie.
Sângele căpitanului Mihalis se răscoli ca o vijelie. Avea ochii pironiți
în ochii căpitanului Polyxinghis și asculta. Nu ridică mâna să-i
astupe gura, ci doar asculta. Și, cu cât asculta, mânia, în loc să-i
crească, se potolea. Cu cât căpitanul Polyxinghis își cântărea
cuvintele și fiecare vorbă a sa ieșea nefericită și rugătoare, cu cât își
apropia scaunul și-l numea frate și-i punea cu grijă înaintea ochilor
fesul cu bentița neagră de crep ca să se dea bine pe lângă el, îi venea
să-l înșface de grumaz, să-l arunce din prăvălia sa și să-i spună
cuvinte grele – muieraticule, destrăbălatule, Amânță turcească! Dar
acum, că îl auzea vorbind cu furie și-l vedea cum se poartă
bărbătește, se trezea în el vechea lui frăție cu căpitanul acesta viteaz,
se trezeau amintirile, cum se repezea și acesta călare în armatele
Turciei și niciodată nu catadicsea să privească înapoia sa dacă-l
urmăreau< Cei doi nu semănau deloc, dar îl admira și se
prinseseră prieteni. „Tu vrei să eliberezi Creta mugind, eu,

604
cântând”, îi spusese Polyxinghis într-o zi râzând. Dar, îndată ce se
sfârșeau luptele, drumurile lor se despărțeau; căpitanul Mihalis se
ținea departe de el și nu-l plăcea; îl numea cap sec, hahaleră și
măscărici. Însă, acum, că-l vedea cum saltă capul în fața lui și cum îl
înfruntă, i se aprinse din nou în minte războiul, se înteți din nou
vechea sa prietenie, întinse mâna și îl prinse cu două degete de
pieptar.
— Căpitane Polyxinghis, spuse el, ești viteaz, știu. Mergi cu bine, nu
vreau să mă pun cu tine.
— Nici eu, căpitane Mihalis, făcu Polyxinghis. Dar uneori nu știu
cum se face că mă scoți din sărite.
— Mergi cu bine, spuse din nou căpitanul Mihalis, și domol, cu tact,
trăgându-l cu două degete de pieptar, îl duse spre ușă.
— Mă alungi? făcu căpitanul Polyxinghis și călcă împotrivă, căci nu
voia să plece.
Un cuvânt greu de rostit îi ardea pe buze.
— Mai am de spus încă un cuvânt, căpitane Mihalis. Un cuvânt,
altfel nu plec.
— Spune, dar repede.
— Eminé m-a trimis, însăși Eminé m-a trimis să te întreb dacă ai,
cumva, bucuria să ne fi naș.
— Însăși E< făcu căpitanul Mihalis și se opri – îi fu scârbă să-i
pronunțe numele.
Acum apucă cu toată mâna pieptarul căpitanului Polyxinghis.
Glasul îi răgușise brusc.
— Ajunge! Ajunge, îți zic. Să nu spui un cuvânt mai mult!
Erau de-acum la ușa prăvăliei.
— Să dea Dumnezeu să te căiești într-o zi, căpitane Mihalis! spuse
căpitanul Polyxinghis ridicând o mână spre cer, care în clipa aceea
era alb ca laptele din pricina vipiei.
În aceeași seară, la ceasul în care castrioții zăvorâseră porțile și

605
cinau, o cadână durdulie, cu mers domol, cu umbrela deschisă,
bătea în poarta lui Nourís. Într-o clipită arăpoaica, ascunsă în dosul
porții, deschise și o luă înăuntru.
— Eminé e încă bolnavă, pesemne, spuseră Fetele Necăjite, care
stăteau înapoia celor trei găurele și pândeau. A venit Hamide-mula
s-o doftoricească.
În acest timp, în curte, credincioasa arăpoaică mergea înainte,
sprintenă astă-seară și bucuroasă. În grădină nu era nimeni,
paznicul porții, arapul, plecase deja din zorii zilei la conac să-l
păzească pe stăpânul său, și felinarul cu sticlă verde și roșie nu era
aprins.
Întuneric, și grădina mirosea a flori și a fructe, iar arăpoaica sărea de
bucurie că stăpâna ei a văzut lumina adevărată, că are să se facă
creștină și are să meargă în rai într-o zi. Iar dacă preamilostivul
Dumnezeu s-ar face că nu vede și ar lăsa-o și pe ea să treacă prin
poartă, ar sluji-o veșnic pe stăpâna ei.
Cadâna își aruncă vălul, feregeaua și umbrela pe canapea și de sub
ascunzătoarea lor apăru căpitanul Polyxinghis.
— Sus este stăpâna și dorește să te vadă, căpitane. Are, se pare, să-ți
spună un lucru să râzi< făcu arăpoaica și se uită nedumerită la
căpitanul Polyxinghis.
Astă-seară nu era în apele lui. În alte seri, de cum arunca de pe el
hainele de cadână, râdea și glumea și îi aducea când o basma de
mătase, când papuci brodați, când o cutie de lucum sau prăjituri ca
niște corăbioare. Dar astă-seară mâinile lui erau goale, iar gura lui
era acră și zăvorâtă.
Urcă încet scara – el, care în celelalte seri sălta și pășea câte două-trei
trepte – și urmă calea pe care i-o deschidea parfumul de mosc, spre
odăița stăpânei. Eminé îi auzi pașii, era întinsă aproape goală pe
canapea, zăpușeală mare, deschisese ferestruica dinspre grădină, să
intre puțină răcoare, și îl aștepta.

606
Era nervoasă astă-seară, se tot răsucea pe perne, acum ofta, acum
râdea, și aștepta. O chinuia un gând – ce răspuns îi va da căpitanul
Mihalis, Mistrețul fioros, iar un altul o făcea să râdă – nenorocirea
care l-a lovit pe Nourís-bei. Venise însuși Mustafa-babă astăzi de
dimineață, cu inima grea, și îi mărturisise: „N-o să mai fie bărbat, se
pare. O să aibă încă mustață și barbă, dacă vrea, și păr, dar bărbat
nu, n-o să mai fie. A fost ciuntit sărmanul. Din Nourís a ajuns
Nourina”. Eminé nu s-a stăpânit și a râs. „Se poate, Mustafa-babă,
ca încet-încet să-și piardă părul și să i se subțieze vocea ca a femeii?
Și să-i atârne țâțe?” „Poate, răspunse bătrânul, care rămase
nedumerit văzând cum râde femeia. Poate, dar femeie nu va fi.”
„Sărmane Nourís-bei, viteazule, muieraticule, leu al Turciei, unde-ai
ajuns! făcu Eminé. Nici bărbat, așadar, nici femeie. Nici nu va
însărcina, nici nu va fi însărcinat. Catâr!” Râse iarăși. Mustafa-babă
o privi și se înspăimântă. Își luă desaga și plecă, și, în timp ce trecea
prin grădină, își scuipă de trei ori în sân.
Căpitanul Polyxinghis stătea acum în fața ei.
— Bine ai venit, căpitanul meu, Luceafărul meu! făcu Eminé și-și
desfăcu înmiresmatele ei brațe asudate. Bine ai venit, bărbatul meu!
Te așteptam astă-seară ca pe un trandafir pe batistă. Am să-ți spun o
veste, să mori de râs.
— Am și eu una, spuse Polyxinghis și se întinse alături de ea.
O îmbrățișă și mirosi sânul ei dezgolit, adânc, mult timp.
Simțea trupul ei cald, înmiresmat, de femeie, cum se topește, cum se
face abur și cum pătrunde în el. Într-o clipită uită grijile și tristețile
toate și lumea dispăru. Dar era prea greoi, prea gras, crăpa femeia
avându-l deasupra ei, iar Eminé îi luă capul în mâini și îl privi cu
hotărâre, dar și cu tandrețe.
— Întâi s-aud vestea ta, zise ea. Când ai intrat, erai posomorât.
Refuză?
Bărbatul se desprinse din brațele femeii, lumea își reluă chipul,

607
reveniră grijile.
— Refuză.
— Blestemat să fie Mistrețul! Și de ce?
— Nu spune. Asta L-a văzut pe Dumnezeu și nu s-a temut de El. A
sfâșiat un registru pe care-l avea pe-acolo și pe urmă m-a înșfăcat de
pieptar să mă scoată afară din prăvălie. Dar m-au apucat și pe mine
dracii și l-am muștruluit bine. Dă-i și el, dă-i și eu, o boabă nu i-am
rămas dator.
— Nu e de ajuns, nu e de ajuns! strigă Eminé lovind tare în podea
cu călcâiul ei vopsit cu cârmâz. Nu, Polyxinghis, nu e de ajuns.
Trebuia să-l omori!
Căpitanul Polyxinghis se înfioră:
— Să-l omor? făcu el.
— Da, da, să-l omori. Asta înseamnă bărbat. Un singur cuvânt greu
de ți se spune, tu nu răspunde cu vorba. Asta fac femeile. Bărbații
omoară!
— Pe căpitanul Mihalis?!
— E Dumnezeu? E o fiară și te temi de ea? Păi nu ți-e rușine?
Își prinse cămășuța, trase o dată și o sfâșie de la gât până la pântece.
Pieptul îi străluci în lumina lămpii, tare, drept, iar nădușeala îi
curgea șiroaie printre sâni.
— Uite, așa, de sus până jos, să-l spintec, Doamne! murmură ea și o
apucă deodată plânsul.
Căpitanul Polyxinghis se sperie, dădu s-o îmbrățișeze, s-o
potolească, dar ea întinse cu putere brațele și nu-l lăsă să se apropie.
Se ghemui într-un colț și se încolăci ca o fiară. Nu mai plângea. Un
râs sec, ascuțit îi zgudui trupul.
— Polyxinghis, zise ea și lovi îndârjită cu pumnul în perete.
Polyxinghis, mi s-a făcut scârbă de Nourís din ziua în care l-am
văzut pe căpitanul Mihalis spărgând cu două degete paharul de
rachiu, iar Nourís nu putea. Ai grijă să nu mă scârbesc și de tine.

608
Vreau ca bărbatul care mă îmbrățișează să nu aibă pereche.
— Nu vreau!
— Nu poți!
— Nu vreau! spuse din nou Polyxinghis și bătu cu piciorul în
podea.
Fața i se înfuriase, iar ochii i se înfigeau în Eminé ca niște cuțite.
— Nu vreau!
Femeia îi văzu furia și se bucură. Un miros greu de bărbat se
revărsă din trupul asudat și mâniat al căpitanului Polyxinghis, iar
nările lui Eminé fremătară vesele.
— Căpitanul meu, zise ea, viteazul meu, bate din picior, mânie-te,
mânie-te, așa îmi placi!
Spuse, și-și desfăcu brațele.
Se afundă la sânul lui Eminé, împreună cu căpitanul Polyxinghis, și
lumea toată; iar când bărbatul se ridică cu ochii obosiți, cu părul ud
leoarcă, era de parc-ar fi apărut dintr-odată cu răsuflarea tăiată din
străfundul unei mări întunecate.
— Dragostea mea, bărbatul meu, viteazul meu< gângurea I mine
și-i mângâia ușor coapsele păroase, liniștită.
Întins, căpitanul Polyxinghis își sprijinea spatele de perete și își
privea femeia, cu ochii întredeschiși, cu adâncă mulțumire. Auzea
vuietul orașului, câinii care lătrau, îndepărtate cântece populare de
dragoste de la noctambulii loviți de iubire și se uita printre gene
cum îl mângâie Eminé. „Nu există altceva în lumea cea de sus,
gândea el, nu există altceva decât femeia<”
Și așa, sărutat și săturat cum era, se bucura că s-a întâmplat să fie
bărbat și că exista femeia aceasta, iar sânul ei, gura ei, pântecele ei se
potriveau desăvârșit, așa le-a făcut Dumnezeu, cu sânul lui, cu gura
lui, cu pântecele lui. Zâmbi mulțumit și îi mângâie femeii lui brațele
tari, ca turnate.
— Eminé, zise el, nu te necăji, o să găsim noi alt naș, și mai bun.

609
Numai să-ți amintești bine de cele câte te-am dăscălit eu despre
credința noastră. Sigur o să te întrebe popa și trebuie să știi să-i dai
răspuns.
— Nu te-ngrijora, bărbate, făcu turcoaica chicotind. De-acum toate
tainele le joc pe degete. Intreabă-mă și-o să vezi.
Râse și căpitanul Polyxinghis:
— Atunci hai să zicem că eu sunt popa Manolis și tu, turcoaica cea
inițiată care a venit să se boteze. Nu râde, adună-ți mintea. Eu o să
te-ntreb și tu o să răspunzi.
— Mi-am adunat mintea, întreabă. Dar lasă-mă să te mângâi, te
supără?
— Nu, nu mă supără. Mângâie-mă și fii atentă la ce te-ntreb: Crezi
în Dumnezeu?
— Cred și mă închin harului Său.
— Unul este Dumnezeu?
— Oho, aici cred că o să mă-ncurc! Unul este, și trei. Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh. Tatăl este un moșneag voinic cu barbă albă și are la
picioarele Sale, și se sprijină pe el, un scaun de nori. Fiul este un
voinic trandafiriu, frumos, cu mustăcioară bălaie ca a ta și cărare în
păr, dar nu poartă fes. Ține în mâini o minge.
— Nu e minge, Eminé, copila mea. E lumea.
— E același lucru. Deasupra lor bate din aripi un porumbel. Din
aceia care fac tumbe.
— Nu e porumbel, Eminé, copila mea, de câte ori să-ți spun? E
Sfântul Duh.
— Noi în țara noastră pe aceștia îi numim porumbei.
— Bine, în sfârșit. Mai departe.
— Par trei, dar nu sunt trei, e unul singur< Nu pricep bine,
Polyxinghis, iartă-mă.
— Pe credința mea, nici eu, Eminé. Dar nu face nimic. E de ajuns să
crezi. Crezi?

610
— Cred, de câte ori să-ți spun?
— Atunci, mai departe. Cine-i Hristos?
— Fiul lui Dumnezeu. Am spus, un voinic frumos. A coborât pe
pământ și s-a răstignit, ca să mântuiască oamenii. Ce-au (acut? Ce i-
au făcut? Ceea ce căuta! Un lucru e sigur, că a fost răstignit, să-i fie
de bine, și în a treia zi a înviat și s-a cățărat iarăși în cer< Le spun
bine?
— Bine, da! Tu ești bună de mitropolit, Eminé. Te rog, scarpină-mă
puțin la gambă, să ai binecuvântarea mea< Deci a înviat, zici?
— Dar am spus, unde ți-era mintea? A înviat, adică, și s-a cățărat în
cer, așa, fără frânghie, fără scară, ca un pehlivan în văzduh< Dar
un lucru iarăși nu pricep, măi Polyxinghis<
— Ia spune și o să ți-l lămuresc eu.
— Nu era Dumnezeu? Atunci cum de a fost răstignit și a murit? O
să spui că doar pentru trei zile. Dar nu e mult și-atât? Trei zile deci
nu a existat Dumnezeu?
— Ba am avut pe Tatăl și pe Sfântul Duh.
— Dar aceștia trei nu am spus că sunt unul? Așa că au fost răstigniți
și au murit împreună tustrei și lumea a rămas trei zile (ară
Dumnezeu. Ce zici și dumneata?
Căpitanul Polyxinghis se scărpină în cap.
— Dracu’ să mă ia dacă înțeleg și eu, Eminé. Ai răbdare, iar mâine o
să-l întreb pe popa Manolis și-o să-ți spun.
Eminé chicoti iarăși:
— Mai ai ceva să mă întrebi, părinte Polyxinghis?
Dar ochii căpitanului se aprinseseră de dorință.
— Astă-seară mintea mea a lucrat prea mult, măi femeie, am amețit.
Ce-ar fi să lăsăm la o parte cele popești, zic eu, și să ne rostogolim în
așternut? Să sting lampa?
— Dar nu mă-ntrebi ce veste am și eu să-ți spun? Ai uitat?
— De unde să-mi amintesc, bre femeie, când tu ai sânul dezgolit și

611
mi se pare că se crapă de ziuă!
Izbucnind în râs, Eminé se aplecă și îi șușoti la ureche.
— Bre, pentru Dumnezeu! strigă căpitanul Polyxinghis și holbă
ochii. Vai, sărmanul!
I se făcu tare milă de nenorocirea bărbatului, o asculta pe Eminé
cum râde și i se strângea inima. Eminé se ridică în așternut, suflă și
stinse lampa.
Dar el, ridicat în capul oaselor încă, se sprijinea de perete cu ochii
holbați și privea în întuneric. Privea și se gândea de ce stă agățată
lumea asta<
Kir Idomenéas se întorcea, după slujba de pomenire, la conacul său
părăginit și mintea îi era departe de Megalo Kastro, în alte timpuri,
în alte locuri, departe, între Europa și Asia, în Constantinopol. Era
luna mai, somnul de dimineață era dulce, fetele lui Frantzis încă
dormeau adânc, și Constantinopolul era pierdut. Constantinos încă
lupta călare la Poarta lui Romanos, era în zorii zilei; l-au înconjurat
agarenii, iar el a strigat: „Nu e niciun creștin să-mi ia capul?” Ochii
lui kir Idomenéas se umplură de lacrimi, se tot poticnea de pietre,
pierdu drumul, se încurcă pe străduțe înfundate, se pomeni în port,
dar văzu marea și se întoarse.
Astăzi era îmbrăcat în negru, își petrecuse o panglică neagră la
pălărie și o alta, mai lată, la braț; purta doliu. Se apropia amiaza,
când ajunse la poarta casei sale și intră. Se așeză la masă, o strigă pe
Doxani{, „astăzi n-o să mănânc nici la amiază, nici seara, postesc”, îi
spuse el și-o alungă. Luă pana și-o foaie mare de hârtie, oftă și
începu să scrie. Astăzi toate literele erau mari și cu cerneală roșie;
căci cu cerneală roșie scriau și împărații Constantinopolului, iar
astăzi însuși Constantinos Paleologos îi scria reginei Angliei,
Victoria:
„Iubita mea verișoară Victoria, sunt patru sute treizeci și șase de ani
de când am fost omorât și stau întins sub pământ și aștept dreptate

612
de la regii creștini din lumea de deasupra. Iubită Victoria, până
când? Până când<?”
Pe kir Idomenéas îl podidi plânsul și două lacrimi mari picurară și
pătară hârtia. Nu mai putea s-o trimită reginei, așa că luă altă foaie
și începu iarăși să scrie cu o mână, iar cu cealaltă își ținea batista și-
și ștergea ochii ca să nu mai picure< Scria, scria și-și tot ștergea
ochii și îi era foame, dar se stăpânea vitejește, ținea doliu și jurase să
nu mănânce, să nu bea, să nu fumeze astăzi toată ziua.
Către amurg veni prietenul său Títyros.
Urâtă zi petrecuse și el, iar inima i se umflase și-l sufoca. După ce s-
a despărțit de căpitanul Mihalis și a pornit spre casă, și-a găsit
femeia și pe fratele ei șezând în curte. Își așternuseră măsuța și-și
beau cafeaua cu lapte de dimineață, mâncau ultimii pesmeți de la
Paști și râdeau. Le spuse bună ziua, ei îl priviră, nu-i vorbiră, iar
femeia lui nu se ridică și nu puse o a treia ceașcă să bea și el o cafea
caldă, după atâta osteneală la biserică, și să se învioreze. Fratele își
privi sora, își făcură cu ochiul și se puseră iarăși pe râsete.
Títyros se închise în camera lui. Nu, asta nu era viață, trebuia să ia
sfârșit. Astăzi, după cuvântarea lui curajoasă pe care a rostit-o în
biserică, a simțit că i se îmbărbătează inima, căci și-a amintit cu câtă
vitejie a luptat Constantinos; va lupta și el; e bărbat, o să-l calce în
picioare, o să-l alunge pe trântorul ăsta și o să rămână stăpân în casa
lui.
— Casa asta e Constantinopolul meu, murmură el, ăsta e agareanul,
iar eu, Constantinos. M-a asediat și vrea să mă strivească și să-mi ia
casa. Dar nu-l las. Nu, n-o să fiu omorât eu, o să-l omor eu pe el.
Dar îndată ce-i scăpă cuvântul „o să-l omor eu pe el!” holbă ochii
îngrozit privind în jur: să nu-l fi auzit cumva. Se apropie de
fereastră și se uită în curte; femeia lui, aplecată pe umărul fratelui ei,
îi vorbea și se prăpădea de râs, iar chipeșul închidea ochii pe
jumătate, încă picotea și căsca și o asculta. Era desculț, cu pieptul

613
gol, nespălat încă, în cămașă de noapte.
Ochii lui Títyros se încețoșară, se retrase de la fereastră să nu vadă și
căzu cu fața-n jos, pe pat. „Asta nu e viață< asta nu e viață<”,
murmură iarăși și-și mușcă buzele ca să nu înceapă să plângă. Dar
dintr-odată sări ca ars. Strânse pumnul, căci își aminti de cuvintele
fratelui său – „ce bărbat sunt eu? mormăi el, o să-l calc în picioare!”.
Spuse și iute-iute, ca și cum s-ar fi temut să nu se răzgândească, se
năpusti pe scară și sări în curte.
— De ce râdeți? strigă el și-i tremura bărbia. Tăceți!
Femeia lui se întoarse, îl privi și-și puse palma la gură ca să nu
izbucnească în râs. Se întoarse și fratele ei, îl privi pieziș și căscă.
— Carevasăzică e interzis râsul, învățătorule? spuse el mahmur.
— Dumitale, leule, nu ți se cade cuvântul, răspunse învățătorul. Aici
eu sunt stăpânul!
Bătu din picior și prinse curaj.
— Și vreau și cheia casei. Stăpânul ține cheile!
— Bre, ce ne spui tu, învățătorule? făcu Diamandis și-și întinse
piciorul pe scaun.
Ocupa toată curtea. Se întoarse către sora lui și i-l arătă cu degetul
mare pe învățător, care stătea în picioare, galben ca ceara, în spatele
lui:
— Poftim. A săltat și musca piciorul din spate și a murdărit toată
lumea.71
Vanghelió nu mai răbdă, își luă palma de la gură și izbucni în
hohote de râs.
— De ce râzi, nerușinato? strigă Títyros ieșit din minți și se repezi
să-i astupe gura soției sale.
Fratele ei crezu c-o s-o lovească, dădu una scaunului cu piciorul și
sări ca ars:

71 Zicală grecească.
614
— Mâinile jos, învățătorule, că te mănânc! mugi el.
Ridică pumnul deasupra capului lui Títyros, iar ochii lui umflați și
roșii îl pironiră cu ură. Învățătorul simți cum îl scaldă o răsuflare
înțepătoare, numai duhoare de țigară și vin, și se făcu mic.
— Pleacă! urlă Diamandis, cu pumnul încă ridicat. Pleacă, să nu te
fac praf, Títyre! Auzi tu, obraz de stăpân el, și mai vrea și cheile
stăpânul nostru< Să dispari, ochelaristule, prăpăditule, cocoșatule,
să nu iau vătraiul să te arunc în stradă!
Spuse, îl apucă de guler, îl zgâlțâi și-l trânti de zid, iar Vanghelió își
dezlegase părul ei lung, luase pieptenele de mireasă, din fildeș, și
începuse să se pieptene. Se pieptăna și privea, asculta și râdea. Îl
admira pe fratele ei, pieptul lui lat, dezgolit, numai păr, brațul lui
puternic, ridicat, statura lui de chiparos, și-l privea cu scârbă pe
bărbatul ei cel neputincios.
Títyros scăpă din mâinile cumnatului său și porni spre poartă, dar
înainte s-o deschidă se întoarse:
— Asta nu e viață, spuse și se uită la femeia lui. Asta nu e viață,
trebuie să ia sfârșit!
— Trebuie să ia sfârșit! strigă și Diamandis, suflând cu furie. Nu
mai pot, Títyre, să te văd cum mi te-ncurci în picioare dimineața, la
amiază și seara. Casa e mică, nu ne încape pe amândoi.
Se întoarse către sora lui:
— Vanghelió, alege! zise el.
Lui Títyros i se tăie răsuflarea, își pironi ochii spre femeia lui și
aștepta. Vanghelió ținea între dinți o panglică verde de mătase și nu
se grăbi să răspundă. Își prinse părul cu mâinile, îl legă sus cu
panglica, iar pletele îi acoperiseră umerii, căzându-i până la
genunchi.
— Nu mă despart eu de fratele meu, chiar de-ar pieri lumea, spuse
ea!
— Și-atunci eu<? făcu Títyros c-un picior ridicat.

615
Vanghelió ridică din umeri. Diamandis râse cu gura până la urechi
și își întinse iarăși piciorul pe scaun.
— Ți-a dat papucii, nenorocitule, zise el. N-ai înțeles? Ia-ți tălpășița,
învățătorule!
Când a deschis poarta, când a ieșit în drum, de ce se învârtea
Megalo Kastro cu el, de ce era cutremur și furtună, Títyros nu poate
să-și amintească< își amintește numai că a luat-o pe ulițe și alerga,
iar doi școlărei, Thras{ki și fiul lui Krasoghiórghis, l-au văzut și s-au
luat după el.
— Se duce să se arunce de pe meterez, zise Thras{ki. Să mergem să
facem haz.
O auzise ieri pe mama lui cum îi spunea tatălui: „Treburile nu merg
bine, strigătele fratelui tău se aud până aici, de parcă l-ar bate
cineva<”, iar tatăl său i-a răspuns: „Dacă treburile nu merg, atunci
să se arunce de pe meterez!”
Și-acum Thras{ki, îndată ce-l văzu că aleargă spre port, îl înșfacă pe
prietenul său de braț și porniră pe urmele lui.
— Se duce să se arunce de pe meterez. Să mergem să facem haz!
Dar acesta, de cum zări marea, se liniști. Merse înainte pe chei, se
așeză pe o stâncă și acolo rămase nemișcat, ceasuri multe, privind
întinsul mării< Până când cei doi puștani se plictisiră.
— N-o să se omoare astăzi, ziseră ei. Degeaba ne-am pierdut timpul.
De-acum le era foame, se făcuse deja amiază și plecară.
Soarele începuse să apună când Títyros coborî de pe stâncă. Rămase
uimit; mânia i se potolise, ochii îi erau uscați și inima liniștită. În
toate aceste ceasuri în care, neclintit, tăcut, privea marea nu se
gândea la nimic; și totuși, în străfundul său, în piept, în rărunchi,
sângele îi fierbea; încet-încet se limpezea și lua – sângele, nu mintea
– o hotărâre. Ce hotărâre? Títyros nu putea încă să deslușească, dar
simțea că luase o hotărâre și de aceea acum, când se ridică de pe
stâncă, era liniștit.

616
— Totul o să meargă bine, murmură el. Eu sunt stăpânul.
Intră pe ulicioarele portului, strâmte, piezișe, trecu prin mahalalele
casiotă, ovreiască, malteză, ajunse în mahalaua lui, iar la conacul lui
Idomenéas se opri. Se uită în sus; fereastra prietenului său era
luminată, probabil aprinsese lampa și scria. „Pesemne că le scrie
iarăși regilor, se gândi el. Păcat de scrisori! Să urc să stau de vorbă
cu el, poate mă mai liniștesc și se liniștește și el.“
Bătu. Veni bătrâna Doxani{ și se bucură de cum îl văzu.
— N-a pus o îmbucătură în gură de azi-dimineață, zise ea.
Îndeamnă-l să mănânce, te rog în numele cununiei tale. Dumnezeu
te-a trimis!
Se bucură și kir Idomenéas că-l vede. Tocmai sfârșise scrisoarea,
scrisese adresa pe plic, își pusese sigiliul, zeița Athena înarmată, iar
a doua zi dimineață scrisoarea avea să plece spre Londra.
— Alții luptă cu pușca, îi spuse prietenului său, arătând cu mândrie
scrisoarea sigilată. Noi doi în Megalo Kastro, și chiar și Hagis{was,
deci noi trei, luptăm cu creierul, noi o să eliberăm Creta.
Învățătorul clătină din cap. El nu credea că prin scrieri, prin scrisori
și prin cioburi vechi de marmură va fi izbăvită Creta. Căzu într-un
fotoliu vechi și găurit, era ostenit, înfometat, fără chef.
— Pe noi cine o să ne izbăvească, Idomenéas? spuse el oftând.
— Cine? Creta, învățătorule, Creta, când o s-o eliberăm noi. Acesta
este drumul fericirii noastre individuale, alt drum nu există.
Luptând să izbăvim Creta, ce crezi că facem? Luptăm să ne izbăvim
sufletul.
Dar învățătorul tot clătina din cap. Își scosese ochelarii, aplecat, căci
se aburiseră de la umezeala mării, și-i ștergea.
Idomenéas se încăpățâna:
— Nu crezi asta? spuse și se ridică înflăcărat. Crezi că există altă
cale să găsim fericirea? De fapt, de ce stau eu să vorbesc cu tine? Ești
însurat de curând, asta înseamnă amețit. Dar amețeala asta dulce

617
de-nceput o să treacă, și atunci o s-ajungi la vorba mea. Fericire
individuală nu există pentru oameni ca noi, află de la mine. Fericiți
noi putem să fim numai când luptăm să-i facem fericiți pe toți.
Tăcu. Luă tabachera să-și răsucească o țigară, dar își aminti că astăzi
ținea doliu și postea, așa că lăsă tabachera jos. Înlăuntrul său se
bucură că a făcut o jertfa pentru mulțime.
— Asta e taina, învățătorule, spuse el, ridicând cu mândrie capul
blând, rămas pleșuv înainte de vreme. Asta e taina. Nimeni n-o știe
în Megalo Kastro în afară de mine. Poate și Hagis{was. Mai târziu o
s-o afli și tu.
Tăcu iarăși, dar inima îi era încă răscolită și îi dădea ghes. Trebuia –
ziua aceasta o cerea, trebuia să vorbească astăzi, să-i spună
prietenului său toată taina. De ani de zile o frământa și o păstra
înlăuntru.
— De ce crezi că le scriu regilor? strigă el. De ce crezi că stau aici, în
conacul ăsta părintesc pe jumătate dărâmat, ca un om pe care l-au
îngropat de viu, și strig? Da, da, m-au îngropat de viu și strig. Nu
eu, Creta. Creta strigă, dar ea nu are gură, eu sunt gura ei. Vei
spune, necredinciosule Toma: „Degeaba strigi, nimeni nu te aude!”
Iar eu îți spun: Niciodată un glas nu dispare, îl vor auzi. Înainte de
ureche a fost glasul. Cum tot striga și striga, s-a născut urechea,
învățătorule! Toți regii ăștia și puternicii lumii cărora le scriu într-o
zi o s-audă. Iar dacă n-o să audă ei, atunci copiii lor și nepoții. Dacă
nici copiii lor și nici nepoții, o s-audă Dumnezeu. Pentru asta există,
știi, Dumnezeu, ce crezi? Ca să audă< Nu zâmbi, învățătorule. Da,
da, știu, toți mă iau de scrântit, merg și aud în urma mea: „Păcat de
scrisori!” Lasă-i să spună. Ce-nțeleg ei din Dumnezeu și din Creta și
din datoria omului? Eu stau în dărăpănăturile astea și strig, iar
Dumnezeu o s-audă într-o zi, o să se aplece din cer, o să vadă Creta,
o să se rușineze că a lăsat-o atâția ani în robie, o să-și ceară iertare de
la mine, Idomenéas, și-ntr-o clipită vor bate ca la Paști clopotele

618
Sfântului Mina și creștinii vor alerga ca scrântiții pe drumuri.
Drumurile vor fi așternute cu crengi de mirt și de laur, iar oamenii
vor roi prin port să-l vadă pe prințul Greciei, care o să debarce, și se
vor săruta și vor striga: „Creta a înviat!
— Adevărat a înviat!”
Își șterse ochii, fiindcă i se umpluseră de lacrimi, și inima i se mai
ușură.
Dar învățătorul avea mintea în altă parte, nu-l încălzea flacăra
prietenului său.
— Până atunci, Idomenéas dragă, tu și cu mine ne vom fi făcut oale
și ulcele, spuse el. N-o să vedem noi învierea asta. O să murim robi.
Idomenéas zâmbi și își privi prietenul cu milă:
— Așadar, încă n-ai înțeles? Dar eu nu am nevoie să văd și să ating
libertatea ca să fiu liber. Chiar și în talmeș-balmeșul robiei sunt
liber. Gust, cu generații înainte, libertatea care o să vină. Și o să mor
liber, pentru că toată viața mea am luptat pentru libertate.
— Nu înțeleg, spuse învățătorul, care avea mintea la femeia lui, la
trântorul de frate-său și la cheia casei lui, pe care o cerea și nu i-o
dădeau.
— O să înțelegi într-o zi, sigur, îi spuse prietenul. Acum ești încă
încurcat în grijile mărunte, iar astea rod sufletul omului. O leoaică e
sufletul, iar astea sunt păduchii ei, dar o să scapi de păduchi! spuse
și râse de ceea ce tocmai descoperise.
Doxani{ apăru în prag. Idomenéas, întors cu spatele, n-o văzu.
Bătrâna îi făcu semn învățătorului despre mâncare. Iar acesta nici că
voia altceva. Toată ziua nu pusese nimic în gură.
— Ursul flămând nu joacă, spuse el. Vorbești despre idei mari, dar
mie mi-e gândul la mâncare. N-am mâncat de dimineață și toată
noaptea am vegheat și-am scris.
— Nici eu n-am mâncat, spuse Idomenéas. Dar ce-i cu asta? Tot un
păduche e și mâncarea.

619
— Dacă lipsește păduchele ăsta, făcu învățătorul râzând, leoaica o
să crape.
Idomenéas bătu din palme și imediat apăru Doxani{, foarte
bucuroasă.
— Învățătorul, zice, e flămând, doică. Pune pe tavă ce avem și adu.
— Cu plăcere! făcu Doxani{ și plecă în fugă.
— O să mâncăm împreună, spuse învățătorul. Eu singur nu
mănânc. Reziști la post, dar trebuie să arăți că reziști și la mâncare,
pentru că eu cred că și postul, traiul rău și ascetismul tot păduchi
sunt!
Cei doi prieteni râseră și astfel, cu jocul și cu râsul și cu gândurile
mari, inima li se mai ușură. Sosi tava plină, iar fața zbârcită, blândă
a bătrânei Doxani{ strălucea. Erau flămânzi amândoi. Soarele
apusese, ziua trecuse, așa că Idomenéas nu-și călca jurământul dacă
mânca și el, ținându-i companie prietenului său. Mâncară așadar cu
poftă, iar butoiul din casă mai avea și puțin vin vechi și băură.
— Pentru libertate!
— Și pentru timp iară câini!
Cei doi prieteni beau și ciocneau.
De-acum se întunecase bine și învățătorul vedea cu groază cum se
apropia ceasul să se întoarcă acasă la el.
— La ce te gândești? îl întrebă prietenul său.
Dar învățătorul nu răspunse.
— Cum e noua ta viață? E ușor de trăit c-o femeie?
Învățătorul se apropie de fereastră.
— S-a înnoptat deja, trebuie să plec.
Trecuse deja luna de miere de când se însurase Títyros, erau
aproape patruzeci de zile de când fusese îngropat Manoúsakas. În
satul cu grădini întinse, Thodorís, primul său fiu, umbla cu inima
neîmpăcată. Mare jignire îi adusese unchiul său, căpitanul Mihalis;
vasăzică îl lua drept un țânc care nu poate încă să mânuiască

620
pumnalul și să omoare un turc? „Câți ani ai?
— Șaptesprezece.
— Stai în cuibul tău!” Șaptesprezece ani i se păreau, adică, lucru
mărunt căpitanului Mihalis? Era bărbat împlinit, putea să se înjuge
cu Roșcovanul, boul lor, și să are ogorul, putea să trântească jos pe
câmp o femeie și să-i însămânțeze un copil, putea chiar să se
încaiere cu Husein, nepotul lui Nourís, tânărul socotit în
Petrokephalos primul viteaz al Turciei, să se lupte cu el corp la corp,
să-l trântească la pământ și să-i înfigă cuțitul în gât. „Câți ani ai?
— Șaptesprezece.
— Stai în cuibul tău!”
— M-a jignit unchiul, mamă, îi spunea el astăzi lui Hristinlă, care,
afundată în veșminte negre, se dusese la mormântul bărbatului ei,
căzuse cu fața la pământ și jelea.
Mâine se vor împlini patruzeci de zile, iar ea mergea în fiecare zi la
mormânt, scormonea pământul cu unghiile și-l striga, apoi cădea cu
fața la pământ și-ncepea bocetul.
— Ești necopt încă, Thodorís, îi răspunse mama. Lasă-l pe unchiul
tău, să-l răzbune el.
— Când? Când, mamă? Mâine se împlinesc patruzeci de zile de la
înmormântarea tatei și noi încă mâncăm, bem, dormim și nu ne
pasă de nimic. Tu nu-l vezi în somn? Ție nu ți se plânge? Pe mine
mă ceartă în fiecare seară.
Își legă basmaua neagră pe cap și privi departe, spre poalele
muntelui, cum strălucește alb, scăldat în soare, satul de frunte,
Petrokephalos, plin de agale turcești și de raiale creștine. Era
înnegrit de soare, cu carne pietroasă, cu genunchi puternici, avea
obrajii presărați c-un puf des, ici-colo cu fire de păr groase, negre și
crețe, iar pieptul îi era deja tot acoperit de păr des. Trăia sus la
munte împreună cu oile și cu berbecii tatălui său. Rar cobora în sat
să vadă oamenii, dar de anul trecut începuse, pare-se, să simtă un

621
alean stând singur-singurel pe munte și cobora în fiecare duminică
și mergea la biserică să vadă femei. Sângele îi fierbea deja. Din ziua
omorului nu mai călcase pe munte; îl lăsase acolo pe celălalt frate al
lui, pe Costandis, să pască oile, iar el purta cizmele, pieptarul și
basmaua tatălui său, îi luase și punga de tutun și baltagul și dădea
târcoale pe la stejarul mare din Sfântul Ioan, satul său, și de acolo
spre Petrokephalos, posomorât și tăcut.
— Plec, mamă, zise el, înșfacă baltagul și se ridică de pe mormânt.
— Elnde, Thodorís, copilul meu?
— La Petrokephalos. N-ai spus că vrei rodii, să pui mâine pe colivă?
Merg să-ți aduc. Are bunicul atârnate de grinzi.
Din brâul său negru se ivea cuțitul tatălui lui, mânjit încă de sânge.
Îl desprinsese el singur din mâinile înlemnite ale tatălui său, în ziua
în care îl găsiseră omorât sub stejarul mare. Mama lui prinsese să-l
spele, dar el n-a lăsat-o, i l-a smuls. „Sângele nu se spală cu apă,
mamă, se spală cu sânge”, i-a spus el și l-a vârât așa cum era, cu
sângele uscat pe el, la brâu. Din ziua aceea nu s-a mai despărțit de
el, iar noaptea îl punea sub pernă și dormea. „Lasă cuțitul, copile, îi
spunea mama. Cât timp îl pui sub pernă, tatăl tău o să-ți vină în
somn să te chinuie.
— Asta vreau, mamă, îi răspundea fiul, să mă chinuie<” își făcea
cruce și vâra cuțitul sub pernă.
Lovea pietrele cu bâta și mergea.
— Cu grijă, Thodorís! îi strigă mama, privindu-l cum urcă
bărbătește muntele și cum mișcă din loc pietrele. Cu grijă, Thodorís,
să ai binecuvântarea mea.
Dar el se abătuse de la drum și dispăruse. Un iepure sări dintr-un
tufiș, Thodorís aruncă bâta după el, îi încurcă picioarele și de la
prima azvârlitură îl aruncă jos, apoi se repezi, îl apucă de picioare, îl
izbi de pietre și-i zdrobi capul.
— O să-l duc peșcheș bunicului, zise el. Îi place mult vânatul, încă

622
are toți cei treizeci și doi de dinți în gură și poate mesteca.
Ținea iepurele de picioare și mergea. Fluiera mulțumit. „Bun semn,
se gândea el. Iepurele aduce noroc, așa o să-l prind și pe Husein să-i
fac țeasta pulbere pe pietre. Dar el nu-i iepure. Întâi o să ne luptăm.
Are putere, câinele! ”
Îl chemase la luptă bărbătească încă de alaltăieri; i-a fluierat, iar
acela s-a rupt de ogorul unde vântura și a venit. „Măi Husein, îi face
el, poimâine se împlinesc patruzeci de zile de când tatăl meu a fost
omorât de unchiul tău Nourís.
— Smoală pe oasele lui!” a spus Husein și a izbucnit în râs. Ochii lui
Thodorís s-au umplut de venin. Tremura de mânie și nu putea să
vorbească. „Ce holbezi ochii la mine, măi ghiaurule? Ce vrei de la
mine, de mă fluieri? Ai orbit? Am treabă, vântur.
— Dacă ești viteaz, vino să ne luptăm!
— Turc să mor, dacă spinarea ta nu mănâncă pământ!
— Spinarea mea, ticălosule?
— Când poftești? Unde?
— În același loc în care a fost omorât tatăl meu, la stejarul mare,
poimâine, când se împlinesc patruzeci de zile. Dis-de-dimineață, să
nu ne prindă de veste.
— Aducem și cuțit?
— Aducem.“
Și s-au despărțit. Husein s-a dus să termine de vânturat, iar
Thodorís s-a întors acasă, s-a așezat turcește pe prag, a scos de la
brâu cuțitul și a dat să-l ascută, dar nu voia să se șteargă sângele,
așa că l-a pus iarăși la brâu. Apoi s-a ridicat și s-a dus și s-a rezemat
de stejarul cel mare.
La intrarea în sat, la fântână, o copilă se făcu roșie ca focul îndată ce-
l văzu; apucase vasul de toarte să-l ridice pe umeri, dar, cum îl văzu
de departe pe Thodorís, se opri și așteptă. Era o fetișcană cu trupul
pietros și plinuț, cu ochii prelungi, migdalați și jucăuși, iar

623
sprâncenele băteau în sus, ca un iatagan; semăna c-o sălbăticiune
care, auzind zarvă în dosul copacilor, își ațintește ochii, urechile,
gâtul și adulmecă.
Thodorís o văzu și el de departe și se făcu și el roșu ca focul.
— Toate-mi merg din plin astăzi, uite-o și pe Phros{ki, murmură el
și îi tresăltă inima.
Se uită în jur, nimeni. Fetele se depărtaseră de fântână cu urcioarele
lor, iar țăranii treierau, vânturau și făceau grămadă grâul pe ariile
lor. În toată lumea, numai Phros{ki, iar pe capul ei, coroană regală,
soarele.
I se tăiară dulce genunchii; înaintea fântânii se opri.
— Să fie într-un ceas bun, zise el tremurându-i glasul.
Plecă ochii; deasupra saboților, gleznele fetei străluceau scăldate în
soare, subțiri.
Fata îl întâmpină cu curaj și zâmbi jucăuș.
— Unde duci iepurele, căpitane Thodorís? zise ea. Te-ai pus cu
iepurii?
— O să mă pun și cu turcii, răspunse tânărul și ridică ochii. Cu
iepurii învăț meșteșugul.
Ochii li se întâlniră o clipită, lovitură de sabie. Dar flăcăul se fâstâci
și-i lăsă în jos.
Fata astupă urciorul cu dopul și privi sprintenă în jurul său; pustiu.
— Nu ți-e sete, Thodorís? zise ea.
— Mi-e sete, Phros{ki, mi-e sete. Dar cine să-mi dea și mie, orfanul,
apă să-mi potolesc setea?
Fata lăsă ochii în jos și nu scoase o vorbă, dar gâtul și urechile i se
înroșiră.
Thodorís coborî glasul:
— Mâine e pomenirea de patruzeci de zile a tatălui meu, zise el. Ai
să vii s-o ajuți pe mama la colivă? O să vină și alte fete din sat.
— O să vin dacă mă lasă mama, spuse fata.

624
Iar peste puțin:
— Și dacă nu mă lasă, tot o să vin, dacă m-ai chemat tu. Unul este
căpitanul Thodorís, nu-i ieșim din voie.
Spuse și râse jucăuș, ca să-și ascundă duioșia. Îl privea și îl sorbea
din ochi, nopți în șir nu închisese un ochi tot gândindu-se la el,
pământ s-ar fi făcut s-o calce, iar acum că-l văzu îl tachina, îl nțâța,
de-ar fi putut l-ar fi zgâriat cu unghiile, să-l facă să sufere.
Thodorís își sprijinise bărbia în toiag, privea în jos și se gândea că a
doua zi avea să se lupte cu Husein.
— Măi Phrosăki, zise el, dacă o să pățesc vreo nenorocire, o să mă
plângi?
— De ce întrebi, Thodorís? făcu fata și se înspăimântă. Pui ceva la
cale?
— Ce mă-ntrebi, Phros{ki? Dă-mi răspuns la ce-ți spun eu: dacă o să
pățesc vreo nenorocire, o să mă plângi?
Atunci fata izbucni:
— Altceva nu am pe lume, murmură ea, și lacrimile-i curgeau pe
obraji. Altceva nu am pe lume, doar pe tine, Thodorís!
— Ei, atunci sigur! strigă tânărul plin de bucurie și ridică bărbia de
pe toiag. Atunci sigur, Phros{ki dragă, află asta: nicio nenorocire n-
o să se atingă de mine!
Apărură două fete cu urcioarele. Phrosăki își șterse iute-iute ochii,
își puse urciorul pe umărul înflorat și se făcu că se uită în altă parte;
dar nu-și putea stăpâni bătaia năvalnică a inimii. Iar Thodorís,
fluierând, porni către sat legănând în aer iepurele omorât.
A doua zi, duminică, după ce se sfârși Sfânta Liturghie și se făcu
pomenirea lui Manoúsakas, popa Grigoris ieși în curte și urcă pe
estradă; alături de el, un ciobănaș cu fața negricioasă ținea tava grea
cu colivă presărată cu un strat gros de zahăr, cu migdale decojite și
boabe de rodii din belșug și cu numele lui Manoúsakas scris cu
scorțișoară. Sătenii treceau unul câte unul, întindeau mâna, popa le

625
umplea pumnul și ei murmurau: „Dumnezeu să-i ierte sufletul” și
se retrăgeau, își vârau fața în pumn și mâncau lacom, iar mustățile li
se umpleau de scorțișoară și de /. Ahăr.
„Când au trecut patruzeci de zile?” „Cum trece timpul, măi!” „Nu
trece timpul, trecem noi”, și tot pomeneau harurile lui Manoúsakas
și cum l-a văzut, chipurile, bătrâna Katerinio, mama vierului, ieri-
noapte că dădea târcoale satului, l-a văzut, zice, și câinele ei și i s-a
zburlit părul, a dat să latre, dar gura i-a rămas căscată și nu poate
încă, zice, s-o închidă.
— S-a făcut vârcolac răposatul, zise un bătrân și-și făcu cruce. L-au
omorât pe când era în putere și se ține încă, nu vrea să moară.
— Cere sânge, spuse un altul. Ce-o face de-atâta timp căpitanul
Mihalis?
Și pe când vorbeau ei astea, iată-ți-l că dă năvală în curte, cu limba
scoasă de-un cot, Kokolios, vierul. Ținea în mâini goarna și tremura.
Popa împărțise de-acum coliva și coborâse de pe estradă.
Ciobănașul, așezat turcește, lingea tava. Popa se apropie de vier, iar
gloata se adună.
— Ei, Kokolios, liniștește-te și vorbește. Iarăși vreo veste rea?
Milostivească-se de noi Dumnezeu!
— L-au găsit pe Husein, nepotul lui Nourís, omorât!
— Unde, măi?
— Sub stejarul mare.
— Cine?
— Dumnezeu știe. Fierbe tot Petrokephalos, porțile au fost încuiate,
creștinii se înarmează. Au întins mortul în curtea geamiei și turcii se
duc înarmați, unul câte unul și toți împreună, și i se închină. Trag cu
pistoalele. Amenință și vor veni, se pare, să ardă satul Sfântul Ioan.
— Ce-am greșit noi, măi?
— Ucigașul e din Sfântul Ioan, se pare. Din neamul lui Manoúsakas.
Îl cer drept jertfa pe Thodorís.

626
— Să meargă unul la văduvă să-i ducă vestea, porunci popa. Iar
Thodorís să plece pe munte. Repede!
Dar Thodorís înhățase deja pușca tatălui său și cele două pistoale de
argint, își umpluse desaga cu gloanțe, praf de pușcă și bucate,
deschisese lada tatălui, îi desfăcuse fundul dublu, găsise steagul
grecesc care era vârât bine acolo, se înfașurase cu el și, grăbit, fără
să-și spele sângele de pe mâini și de pe piept, pornise prin munți. A
trecut pe la stâna lui și i-a dat porunci fratelui său Costandis – și-a
amintit că nu-și luase rămas-bun de la mama lui – și-i spuse să-i dea
de știre că e bine și să-i dea binecuvântarea ei. Puse o roată de
cașcaval în desagă și porni către Selena, cel mai înalt vârf din munții
Lasithi. Acolo avea prieteni păstori, le furase oi de multe ori, îi
furaseră și ei și ajunseseră prieteni buni. „O să mă adăpostesc la
stânele lor, luase hotărârea Thodorís, și dacă o să trimită nizami să
mă vâneze, o să înalț steagul, o să orânduiesc o ceată de luptători, o
să mă pun în fruntea ei și o să strig: Trăiască Unirea!”
Către seară, două agale se opriră în fața porții văduvei Hristini{.
Bătură, nici țipenie! Bătură din nou, de bubui casa, nimeni! Trecu un
turc bătrân – fusese după lemne la munte și se întorcea încărcat.
— Bună să vă fie inima, agalelor, zise el. Pe Thodorís îl căutați? A
zburat puiul. A plecat pe munte!
— Măsoară-ți vorbele, moș Braime. L-ai văzut cu ochii tăi?
— L-am văzut cu ochii mei, pe Mahomed. Gonea pe munte,
ghiaurul, ca o iapă. Mi s-a făcut frică și m-am aruncat la pământ.
Când am ridicat ochii, se făcuse nevăzut.
Agalele înjurară, dădură două lovituri de cuțit în poartă și plecară.
În drumul lor, jos în valea care desparte cele două sate, o întâlniră
pe Katerinio, care îl văzuse pe Manoúsakas ajuns vârcolac; aduna
urzici și sparanghel, își umpluse traista și acum se întorcea
mulțumită să-i gătească fiului ei. Avea și două ouă, se gândea să-i
facă un scrob cu sparanghel.

627
Cele două agale se aruncară asupra ei și o înjunghiară, iar apoi își
șterseră cuțitele de urzicile pe care le adunase femeia și o priviră
cum se scălda în sânge.
— Pe uscăciune, e bună și baba, glăsui unul, cel mai tânăr, și râse.
Se răvășiseră toate satele din apropiere, turcii și creștinii se ridicară
și începură omorurile. Când găseau un creștin omorât în mijlocul
drumului, când un turc îngropat în grădina lui sau aruncat în vreo
fântână seacă. Umblau veștile ca scânteile și puneau foc din sat în
sat. Ajunseră și la Megalo Kastro.
Într-o amiază, Suleiman, arapul pașei, se îmbăta. Nu se îmbătă de la
sine, îl îmbătară agalele și-l porniră prin mahalalele grecești. „Pune-
ți puterile să-l dai gata pe căpitanul Mihalis, îi porunciră. Pune-ți
puterile, Suleiman, omoară-l! Omoară-l, dacă ești bărbat!” Iar el
trase iataganul pe care i-i făcuse cadou anul trecut pașa, la bairam,
și se repezi mugind spre casele grecești. Creștinii îi auziră mugetul,
își adunară copiii de pe drum și zăvorâră porțile.
— Arapul! Arapul! strigau femeile și se zăvorau bine.
Era amiază, creștinii se întorceau pe la casele lor să prânzească și
câți se pomeniră în drumul arapului alergau, băteau în prima poartă
care le ieșea în cale și se vârau înăuntru.
— Iarăși o să ia foc sărmana Cretă! spuneau într-un glas, iar unii
oftau, alții se înfuriau și scoteau de la grinzi, unde erau dosite bine,
și-și curățau flintele ruginite.
În fața fântânii lui Idomenéas arapul se opri. Se aprinsese de la
rachiul băut și de la arșiță, nădușeala îi curgea șiroaie pe frunte, pe
gât, pe picioare, așa că se aplecă și puse capul sub șuvoiul de apă să
se răcorească. Se bălăcea, se răcorea și mugea ca un bivol. Toată
mahalaua tremura. Și, cum stătea aplecat, desluși printre picioare
cum apare departe, din jos, la colțul străzii, căpitanul Mihalis.
Inhăță iataganul, scoase un strigăt și se repezi.
Căpitanul Mihalis îl văzu și se opri brusc. O clipă dădu să se

628
întoarcă, dar se rușină. În dreapta lui se deschise poarta și apăru
despletită Krasoghiorghena.
— Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane Mihalis, ce stai? Intră!
Dar el își scosese batista sa lată de la brâu și își înfășură pumnul.
Poarta din față se clătină. Kira Pinelopi era în dosul ei și trăgea cu
urechea. Își luă inima-n dinți, deschise poarta mai mult și îi apărură
nasul și o parte din gură.
— Vecine! țipă ea. Vecine, intră!
Acum tălpile late ale arapului bubuiau pe pământ și se apropiau.
Poarta căpitanului Mihalis se deschise și kira Katerina sări afară.
— Mihalis, căpitane Mihalis, fie-ți milă de copiii tăi! striga femeia și
alerga să stea alături de el.
Îl văzu pe arap stând în fața bărbatului ei, uriaș; îi luceau dinții,
rânjea, iar ochii i se răsuceau în cap.
— Te mănânc, căpitane ghiaur! mormăi și ridică iataganul.
Căpităneasa se repezi să meargă înaintea bărbatului ei, dar
căpitanul Mihalis izbise deja cu toată forța cu pumnul în pântecele
arapului. Fiara mugi, se prăvăli jos și cuprinse toată strada de-a
latul. Căpitanul Mihalis se aplecă, îi descleștă iataganul dintre
degetele amorțite, călcă peste trupul prăbușit și-atunci se întoarse și-
și văzu femeia.
— Treaba ta e acasă, zise el. Pleacă!
Înainte căpitanul Mihalis, în urma lui femeia, intrară amândoi în
casă. Căpităneasa îi aduse bărbatului cămașă curată să se schimbe,
căci cea pe care o purta era udă leoarcă. Căpitanul Mihalis se
schimbă, trupul i se răcori, privi iataganul tăios și zâmbi pe sub
mustață, pe ascuns, să nu-l vadă.
— Femeie, zise el, dă-i lui Thras{ki iataganul ăsta să-și ascută
creionul cu el.
În aceeași seară doi turcaleți, fiii muezinului, îl bătură la Grădini pe
Bertodóulos cel cumsecade și-i sfâșiară pălăria de paie; puțin lipsi

629
să-i ia și pelerina, dar se puse și el pe țipete și-l lăsară-n pace. A
doua zi de dimineață, muezinul fu găsit legat de Platanul Mare, gol
pușcă, înghețat și vânăt. Îi scoseseră veșmintele și îi lăsaseră numai
barba, ca să se-ncălzească, chipurile. Îi astupaseră gura cu saricul lui
verde, să nu strige. Când îl găsiră dimineața și-l dezlegară și-l
frecționară și-i dădură ceai cald de salvie să bea ca să se încălzească
și să vorbească, arătă că doi creștini, unul cu o mustață mare, ca o
pisică sălbatică, iar celălalt șchiop, l-au luat la miezul nopții, l-au
dezbrăcat, au coborât din platan funia spânzurătorii, l-au legat, au
vrut să-i taie și barba, dar n-aveau foarfecă, l-au scuipat și apoi au
pornit către port.
Pașa se supără rău de tot îndată ce auzi asta. Dădu poruncă să fie
prinși toți șchiopii din Megalo Kastro și-i aruncă în temniță. Îl
căutară și pe căpitanul Stephanís, dar nu-l găsiră. Puse gâzii să-i
rupă în bătaie, le dădură să bea ulei de ricin ca să vorbească, dar toți
șchiopii se purtară vitejește și nu vorbiră. După trei zile pașa se
sătură să-i hrănească și să le dea ulei de ricin – vor fi fost vreo
treizeci – și le dădu drumul.
Pe Suleiman arapul îl aruncase și pe el în fiare; când a aflat de
dezonoarea lui, s-a înfuriat.
— Măi, lepră de arap! urla, îl lovea turbat cu gârbaciul peste față și-i
cresta carnea neagră. Măi, ticălosule, ai făcut de rușine dovletul,
ghiaurule!
Voia să spună și altele, dar îl înăbușea mânia, i se strâmba gura,
lătra și împroșca cu scuipat. Îl aruncă în temniță, îi puse picioarele
în butuci de fier și se liniști.
Trecură două-trei zile; dinspre Africa sufla un vânt de miazăzi, erau
fărâmate sau rămâneau fără acoperiș casele și se ridica un praf
mărunt, fierbinte, le intra în nări, în urechi și-n gură oamenilor.
Megalo Kastro fumega învăpăiat. La amiază, câinii scoteau limba
stând la umbră, oamenii moleșiți gâfâiau, iar unii, nemișcați în

630
prăvăliile lor, își făceau vânt cu niște evantaie de paie sau beau
șerbeturi răcoritoare. Barbai{nnis, în culmea gloriei, alerga prin
arșiță și-și vindea șerbetul cu gheață din belșug. Bătrânelul ăsta
obraznic nu se temea nici de arșiță vara, nici de îngheț iarna; vara
câștigul îl răcorea, iarna câștigul îl încălzea și fie iarnă, fie vară
păstra aceeași temperatură; nici nu-și scotea flanela vara, nici nu-și
punea vestonul iarna.
În pepenării se umflau și trosneau harbujii, iar grădinarii cărau și
stivuiau în piață, la Platanul Mare și la Trei Arcade munți de
harbuji, de pepeni galbeni, de pepeni necopți, de dovlecei dulci. Se
pârguiră și primele boabe de struguri în bătaia soarelui și apărură în
bazar smochinele timpurii dulci-acrișoare. Pământul rodea mereu,
cum să țină zarzavagiii pasul cu el! Stăteau crainici, turci și creștini,
în fața fiecărei grămezi și răgușeau strigând și vindeau, când la
cântar, când din ochi, mânca și sărăcimea. Când se însera și
rămâneau nevândute zarzavaturi și fructe, crainicii băteau din
palme și strigau: „Geaba! Geaba!”72 Se repezeau atunci de peste tot
copiii, bătrânii și bătrânele sărace, care, când apunea soarele, se
adunau în jur, prădau cât putea să ducă fiecare și plecau alergând
cu brațele pline.
Îndată ce apunea soarele, se făcea răcoare, răsufla pământul, duios
se umplea de umbre Megalo Kastro. Gospodarii vărsau apă prin
curți, iar vecinele se adunau când într-o casă, când în alta să stea la
taifas. Astăzi, duminică, se adunaseră în curtea Krasoghiorghenei;
sărbătorea ziua de naștere a primului ei fiu, Andrikos, care lăcuse o
expediție cu Thras{ki s-o fure pe fata lui sior Paraskevăs, pe
Pervola. Krasoghiorghena își lăuda fiul pentru că era fiară
neîmblânzită și la mânie spărgea farfuriile și o bătea pe Iasemia,
slujnica lor. Așadar, de dragul lui făcuse halva din boabe de gris cu

72 Pe degeaba, pe degeaba! (în turcește).

631
multe migdale și își cinstea vecinele. Acestea mestecau mulțumite și
spuneau „să-ți trăiască fiul și să fii învrednicită să-l vezi căpitan în
munte sau căpetenie în țară, și să ia pe Pervola, zise Mastrapadena
râzând, și să-ți umple astă curte în care ședem cu băieți de-alde
Krasoghiórghis și cu fete de-al de Pervola”.
Și pe când ele mestecau cu plăcere și glumeau, iată-ți-o că apare în
prag, cu ochii umflați ca niște ouă, palidă, cu hainele de casă cârpite
și pline de unsori, kira Pinelopi. Îndată ce zări vecinele, o apucară
suspinele și începu să țipe. Se ridicară toate, o luară înăuntru, o
puseră să șadă, iar Krasoghiorghena îi aduse o vișinată să bea, ca să-
și vină-n fire. Iar ea bea, bea și bocea.
— Ce-ai pățit, kira Pinelopi? o întrebară ele. De ce plângi?
Kira Pinelopi, înghițind ultima picătură, țipă:
— Dimitrós< Dimitrós<
— Pentru numele lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit?
— A plecat.
— A plecat? Unde se duce?
— Și-a luat umbrela și a plecat<
— Unde se duce, vecină?
— A luat-o iarăși prin munți<
— Dar de ce? Ce a pățit, kira Pinelopi dragă?
— Ei, necaz< A luat umbrela și a plecat< A mai făcut-o și altădată,
mi-a mai plecat. A luat și atunci umbrela și s-a dus, în revoluția din
’78.
— Oho, rău semn, luați aminte la mine, vecinelor! strigă Hrisânthi,
sora lui Polyxinghis, și-și lovi genunchii. O s-avem iarăși revoluție,
Dumnezeu să m-arate mincinoasă.
— Surdă să fie urechea Necuratului. Nu-l pomeni, vecină!
— Dumnezeu să m-arate mincinoasă, spuse din nou kira Hrisânthi.
Cum miroase șoarecele cutremurul și pleacă? Așa și Dimitrós cu
revoluția. Uite, și-a luat umbrela și se duce<

632
— Și nu are nici parale< se smiorcăia kira Pinelopi. Cine o să-i
gătească să mănânce și cine o să-l spele și-o să-l cârpească și cine o
să-i întindă masa, cine o să-i aștearnă să doarmă? Nu și-a luat decât
umbrela. Ce poate să-i ajute o umbrelă? O să mi se-ntoarcă iarăși cu
pantalonii găuriți!
— Nu te văicări, vecină, făcu Krasoghiorghena. Eu aproape că sunt
scârbită de bărbatul meu, și de vină sunt șuncile de pe el.
Dar nici chip să se mângâie kira Pinelopi! Iar deschidea gura să-
nceapă bocitul, dar i-o luă înainte Krasoghiorghena – aduse o
farfurioară de halva cu migdale din belșug și i-o astupă.
— Ce face căpitanul Mihalis, vecină? întrebă Krasoghiorghena ca să
abată discuția în altă parte. Sunt zile-n șir de când nu-l mai văd.
— E bine, răspunse căpităneasa, bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dar pleacă de-acasă la revărsatul zorilor și se-ntoarce noaptea. Nu-i
chip să-l vezi!
Oftă încet și nu mai vorbi.
Într-adevăr, căpitanul Mihalis era bine, dar nu-și mai găsea locul.
Ca și cum ar fi fost o închisoare, iar el se repezea și rodea gratiile.
Încăleca pe iapă, ieșea în galop pe câmpuri, se ducea spre Arcada
din Pendevis, se apropia de conaccul lui Nourís, îl privea de
departe, dintre măslini și chiparoși, și-i zvâcnea inima de furie.
„Mai stai, mai stai< inimă neroadă, ai răbdare, nu te grăbi.
Așteaptă să se-nsănătoșească<”, murmura el și se întorcea.
În fiecare seară, când se înnopta, Aliag{s venea plin de praf de la
conacul lui Nourís și-i aducea vești:, Astăzi a dat să se ridice, dar l-
au sfâșiat durerile și s-a rostogolit din nou în așternut.
— Astăzi s-a ridicat; arapul lui îl sprijinea și l-a scos în curte; eu
eram la un colț, în dosul jgheabului, și-l vedeam< Pe credința mea,
căpitane, că nu l-am recunoscut. Cum s-a gălbejit ca ceara, cum s-a
topit, unde-i sunt obrajii și fălcile și mustața vopsită! S-a zbârcit tot!
— Astăzi a ieșit singur, fără arap, în curte și a stat în pragul porții.

633
M-a zărit, m-am apropiat să-l salut, dar el mi-a făcut semn să plec,
că nu vrea discuții. Am plecat.
— Astăzi l-a urcat arapul pe cal și a făcut o plimbare; arapul alerga
în urma lui, ca nu cumva să se-ntâmple să-l apuce leșinul și să se
rostogolească din șa< Și să vezi, căpitane, calul mergea încet-încet,
de parcă ar fi înțeles".
În sfârșit, într-o seară, după zile și săptămâni în șir, Aliag{s sosi
gâfâind la prăvălia lui Mihalis. Acesta ședea pe întuneric și-l
aștepta.
— S-a făcut bine, spuse bătrânelul. Mustafa-babă a plecat aseară de
la conac: „Nourís-bei, nu mai ai nevoie de mine, i-a zis. Nu mai ai
nevoie de mine; restul e în mâinile lui Allah!” Și a plecat. La chindie
beiul a încălecat și a ieșit la plimbare, iar acum arapul nu mai alerga
în urma lui.
— Cum e, măi? îmbujorat ca înainte? Vânjos? S-a înzdrăvenit?
— Încă e palid, căpitane, galben ca lămâia. Și trist, nu mai deschide
gura. Nu mănâncă, mi-a spus bătrâna lui doică, nu bea, nu doarme,
numai oftează. Iar deunăzi, fiindcă bătrâna l-a întrebat când o să
vină cadâna Ernine la conac, el s-a ținut de grilajul scării să nu cadă;
l-a apucat leșinul. Se uita la doică, holba ochii, o privea și nu spunea
nimic.
— Multe mai vorbești, Aliag{s. Haide, du-te!
Dar Aliag{s se opri brusc, voia să mai spună și altele, însă șovăia.
— De ce tușești și te scarpini în cap? Mai aduci vreo veste?
Aliag{s coborî glasul.
— Se spune, căpitane< începu el și întrerupse iarăși vorba.
— Spune, măi, de-aia te plătesc.
— Se zice că a fost mutilat sărmanul<
— Ce-nseamnă asta?
Își coborî și mai mult glasul:
— Nu mai este bărbat< și cadâna Eminé a aflat de asta<

634
— Pleacă!
Pe Aliag{s îl cuprinse mâhnirea. Împiedicându-se în colacii de
frânghie și în tinichele, abia găsi ușa prăvăliei și dispăru.
Căpitanul Mihalis sări ca ars.
— Nu se poate! Nu se poate! mormăia el și umbla de ici-colo, în sus
și-n jos prin prăvălie, pe-ntuneric. Asta n-o îndur, nu se poate!
Nu credea că un bărbat poate să pățească o asemenea nenorocire.
— Nu se poate! Nu se poate! spunea el și tot repeta și-și mușca
mustața îngrozit< Și dacă se poate? Dacă e adevărat? Cum poate să
se răzbune pe un asemenea schilodit? Ce răzbunare? Ce mai
înseamnă moartea pentru el de-acum?
Și luă deodată o hotărâre:
— O să mă duc să văd chiar eu și să judec.
Lăsă să treacă încă vreo câteva zile. „Să se întărească mai mult, se
gândea el, să i se lege de tot rana, să revină la puterea lui de-
altădată.” Și într-o duminică încălecă pe iapă și porni către Arcada
din Pendevis. Câmpul era secerat, viile, încărcate de struguri, cerul
ardea deasupra.
— Seceriș, culesul viilor, război< murmura el. Seceriș, culesul
viilor, război, sărmană maică!
Și în gând îmbrățișă cu durere Creta. O iubea ca pe o ființă vie,
caldă, care avea gură și striga, ochi și plângea, și nu era făcută din
pietre și lut și din rădăcini de copaci, ci din mii și mii de strămoși și
mame, care nu mor niciodată, ci trăiesc și se adună în fiecare
duminică la biserici și se răzvrătesc mereu, desfășoară din morminte
un steag uriaș și o pornesc prin munți. Iar aplecate ani în șir peste
steagul acesta, mamele nemuritoare au brodat cu părul lor negru-
abanos sau cărunt sau alb ca neaua cele trei cuvinte nemuritoare:
LIBERTATE SAU MOARTE.
Ochii căpitanului Mihalis se încețoșară. Când era singur-singurel și
se gândea la Creta, nu se rușina să plângă.

635
— Sărmană mamă, murmură iarăși, sărmană mamă<
Trecea acum prin Arcada din Pendevis, soarele stătea să se agațe de
culmea cerului și apăru printre măslini, lucind, conacul beiului.
Căpitanul Mihalis dădu pinteni iepei.
Poarta era deschisă și intră. Descălecă în curte și privi în jur. Câți ani
trecuseră! Aici, în această curte, sub acest măslin scorburos, se
așezaseră turcește amândoi, fierbea sângele-n ei, hotărâseră să se
omoare sau să se înfrățească, și se înfrățiseră. Și acum, după atâția
ani, se întorcea în aceeași curte, de parcă s-ar fi căit Dumnezeu, se
întorcea în aceeași curte ca să se omoare<
Un slujitor veni să-l întâmpine și îl recunoscu.
— Bine ai venit, căpitane Mihalis, zise el.
— Unde e beiul?
— Sus.
— Mergi și spune-i c-am venit și că vreau să-l văd.
Armăsarul lui Nourís mirosi iapa, capul său nobil se ivi în ușa
grajdului și necheză. Iapa se întoarse, îl văzu, dar purta mânz în
pântece și nu-i răspunse.
Slujitorul se întoarse.
— Bine ai venit, căpitane, mi-a poruncit beiul să-ți spun. Dacă ai,
zice, bunăvoința să aștepți să se îmbrace, să se gătească, să te
primească cum se cade< Să iau șaua de pe iapă, căpitane?
— Nu.
Ieși la fântână, luă cana de aramă și bău. Litere turcești erau crestate
de jur împrejurul acestei căni, unde își amestecaseră sângele, iar
Nourís-bei i le lămurise în seara aceea: „Ridică gâtul și bea,
trecătorule, căci și păsările, când beau, ridică gâtul și mulțumesc lui
Dumnezeu”.
Apăru iar slujitorul:
— Dacă ai bunăvoința, căpitane, poftește înăuntru. Beiul șade pe
canapea și te așteaptă.

636
Căpitanul Mihalis își strânse basmaua, acoperi mânerul de os al
cuțitului care se ivea din brâu, își răsuci mustata și intră.
Nourís ședea în cel mai umbros colț al canapelei. Se îmbrăcase și se
gătise ca un ginere, înțelesese cu ce scop s-a ostenit musafirul acesta,
și îi era rușine să apară dinaintea lui secătuit și palid. Își vopsi
mustața în negru, își întinse pomadă roșie pe obraji și își încinse
ochii cu dâră neagră, ca să strălucească mai tare. Apoi își vârî la
brâu, adânc, să nu se vadă, cuțitul cu mâner negru.
— Bine ai venit, căpitane Mihalis, spuse și-i întinse mâna.
Dar acesta își vârâse mâinile adânc la brâu și nu atinse mâna care-i
omorâse fratele. Nourís-bei se retrase și se rezemă de perete rușinat.
Căpitanul Mihalis stătea în picioare, nu se așeza. Se străduia să-l
deslușească în penumbră pe Nourís, să cântărească ce forță îi
rămăsese și, potrivit cu acest fapt, să cântărească și cuvintele pe care
să le rostească.
— Ești grăbit, căpitane Mihalis, de nu te așezi? Te-ai ostenit atât de
mult să vii<
— Dumneata nu poți să te ridici, Nourís-bei? făcu căpitanul Mihalis.
Treaba care mă aduce la conacul tău nu e pentru canapele.
— Știu. De ce mă lovești, căpitane Mihalis? Știu. Dar toate se vor
face, nu te grăbi. Să bem întâi o cafea, să fumăm o țigară, să spunem
o vorbă și apoi ceea ce vrei, dacă vrei asta, se va face, căpitane
Mihalis.
Glasul lui era liniștit, obosit și numai amărăciune.
— Bine, Nourís-bei, dacă vrei, nu mă grăbesc, spuse căpitanul
Mihalis și se așeză în fața lui.
Întinse gâtul să deslușească prin întuneric chipul beiului, dar acesta
se tot înghesuia în colțul retras, în umbră.
— Ai fost rănit, Nourís-bei. Greu, se spune<
— Sunt bine, chiar foarte bine, ca și-altădată, mi-am recăpătat
puterile, căpitane Mihalis, nu te necăji, răspunse încăpățânat beiul.

637
Încă mă țin gleznele.
— Mă bucur, făcu căpitanul Mihalis și tăcu.
Veni cafeaua, răsuciră o țigară, aveau amândoi capul plecat și
tăceau. „A venit să mă omoare, să ia înapoi sângele fratelui său,
torcea liniștit în gând Nourís-bei. Fie bine-venit. E îmbrăcat în
negru, precum Charon. Fie bine-venit. Ce să fac eu cu viața? Pentru
mine de-acum viață și rușine sunt totuna. “
— Bine ai venit! spuse el tare. De zile-n șir te așteptam.
— Am băut cafeaua cu care m-ai cinstit, Nourís-bei, am fumat
țigara, nu mai avem cuvinte să ne spunem. Ridică-te.
— La ordinele tale!
Beiul își puse toată puterea, se ridică, îl duru, dar își mușcă buzele și
nu se văzu. Cu picioarele desfăcute, șchiopătând ușor, înaintă.
Ajunse în pragul dinspre curte, și soarele căzu asupra lui.
Îndată ce căpitanul Mihalis îl văzu la lumină, tresări uimit. Acesta
era Nourís-bei, viteazul, cel cu fața rotundă ca luna plină, leul
Turciei? Obrajii îi erau supți, ochii i se încețoșaseră, gura i se lăsase
în jos, ai fi crezut că plânge neîncetat< Se sulemenise și se boise,
dar în dosul vopselurilor și pomezilor căpitanul Mihalis deslușea
stârvul. Se încruntă. „Cum să mă pun cu schilodul ăsta? E o rușine
pentru mine!” se gândi el și se opri brusc.
— Nourís-bei, zise el, nu cumva încă nu te-ai făcut bine?
— Îți par palid? Schilodit? Ia-o înainte. Să mergem la arie și-o să
vezi!
Înaintă cu picioarele depărtate, șchiopătând. În mijlocul curții se
întoarse. Căpitanul Mihalis nu-l urma. Stătea încă în prag și-l
privea<
Nourís-bei se înfioră: „A înțeles, se gândi el, a înțeles ghiaurul și nu
acceptă<” Se strădui să-și întărească glasul, dar nu izbuti.
— Căpitane Mihalis, spuse cu mâhnire, te așteptam de-atâta timp.
Pe nimeni altul în lume, nici musulman, nici grec, pe nimeni altul

638
nu așteptam, în tot acest timp, decât pe tine. Iar acum, c-ai venit, o
să pleci?
Căpitanul Mihalis tăcea. Cu cât trecea timpul, mila îi creștea, îi
creștea și îi cuprindea tot pieptul.
— De ce mă privești așa? Boala mi-a supt obrajii, dar puterea mi-a
rămas, nu asculta ce spune lumea, căpitane Mihalis, puterea mi-a
rămas ca altădată. Vino, urmează-mă!
Dar căpitanul Mihalis nu se mișcă.
— Vrei să-mi aduc armăsarul să-ncalec, să vezi? Vrei să-mi iau
pistolul să ochesc, să vezi? Pune ținta un inel, o să trag prin el. Vino,
îți zic, să mergem la arie. Acolo o să se vadă bărbații!
Își puse saricul pe-o parte, duse mâna voinicește la brâu și aștepta.
Dar o sudoare rece îi scăldase deja fruntea și șalele îl dureau.
Căpitanul Mihalis îl privi și i se întristă inima.
— Nourís-bei, spuse el liniștit, nu striga, ești obosit. Să mergem
înăuntru.
Lui Nourís-bei i se zdrobi inima. Două lacrimi mari îi țâșniră
deodată din ochi. Se întoarse către poartă, să-și ascundă durerea. „Îi
e milă de mine, îi e milă de mine, se gândi. Acolo am ajuns. Am
ajuns de plâns. Eu, eu, Nourís!”
— Să mergem înăuntru, Nourís-bei, spuse iarăși căpitanul Mihalis.
În altă zi!
Nourís-bei nu se mai ascunse și întoarse ochii înlăcrimați către
musafirul lui cel crunt:
— Căpitane Mihalis, spuse și coborî glasul să nu-l audă slujitorii, ai
venit să mă omori. De ce nu mă omori?
— Să mergem înăuntru, zise din nou acesta. Să mergem înăuntru,
Nourís-bei, o să ne audă.
Se apropie, îl luă pe bei de braț și simți cum tremura tot trupul lui
neputincios. Beiul nu se împotrivi, îl urma șchiopătând mereu și
vorbea și se văicărea:

639
— Ești fratele meu de cruce, amintește-ți, aici, în casa asta
singuratică, ne-am amestecat sângele, alt hatâr nu-ți cer: omoară-
mă!
— Nu mi-o lua în nume de rău, Nourís-bei, în altă zi< răspunse
căpitanul Mihalis.
— Ți-e milă de mine?
Se așezase iarăși în colțul canapelei, în umbră:
— Ți-e milă de mine? întrebă din nou.
Dar căpitanul Mihalis nu răspunse. Nu putea să îndure o asemenea
durere, voia să plece. Nu mai avea treabă în conacul acesta turcesc,
nu mai avea nicio socoteală cu nefericitul acesta. Ce mai e pentru el
moartea?
Se ridică. Soarele scăpăta de-acum.
— Nourís-bei, rămâi sănătos, eu plec.
Nourís-bei nu răspunse. Se ghemuia în colț și tremura de frig. Dintr-
odată, fiori reci îi trecură prin tot trupul și tremură.
— Nourís-bei, spuse din nou căpitanul Mihalis, rămâi sănătos, eu
plec.
Acum glasul beiului se auzi de foarte departe, răgușit,
deznădăjduit:
— Ai dreptate, căpitane Mihalis, ai dreptate. Mergi cu bine!
Drept, neclintit, căpitanul Mihalis îl privea – se gândea la
frumusețea lui, la vitejia, la mândria lui, la scânteile pe care le
arunca pe caldarâm armăsarul lui, la ospitalitatea și mărinimia lui.
— Căpitane Mihalis, se auzi iarăși de departe glasul răgușit. Dacă
am fost și eu cândva voinic, dacă am fost bărbat, vino și dă-mi
mâna. Dacă n-am fost, mergi cu bine.
Căpitanul Mihalis întinse mâna și strânse ușor, să nu-l doară, mâna
ofilită.
— Rămâi sănătos, Nourís-bei, spuse el.
— Cine știe, poate pentru totdeaună, căpitane Mihalis. Poate pentru

640
totdeauna – înțelegi?
— Înțeleg, răspunse acesta și ieși.
Și fiara cea cruntă simți deodată un nod în gât.
Nourís-bei aștepta, chircit în colțul canapelei, neclintit. Trase cu
urechea câteva clipe cum tropotea iapa căpitanului Mihalis pe
pietre, apoi se făcu liniște. Soarele coborî, intră în odaie, polei cu aur
pereții, iar apoi plecă și el și pereții se înnegriră.
Se ridică liniștit de pe canapea, se spălă cu săpun parfumat, își
schimbă hainele, luă o sticluță de levănțică, o vărsă pe el toată și se
pieptănă îndelung. Trecu în grajd, mângâie lacom, tărăgănat, calul
iubit, de la urechile lui ascuțite, frumoase, până la picioarele subțiri,
iar acesta se bucura, înclina capul și grumazul, mângâia duios cu
vârful buzelor capul și gâtul stăpânului său și necheza bucuros.
— Rămâi sănătos, rămâi sănătos, copilul meu, murmură beiul și
ochii i se umpluseră de lacrimi.
Se despărțiră. Urcă în odaie, luă o foaie de hârtie și scrise: „Când o
să mor, vreau să-mi înjunghiați calul pe mormântul meu”. Scrise și
puse dedesubt pecetea lui.
Se așeză turcește în mijlocul odăii, pe vechiul covor oriental, pe care
tatăl său îngenunchea și-și făcea rugăciunea, întors către Mekka, de
șase ori într-o zi și-o noapte. Privi spre fereastra deschisă, cerul era
plin de stele, se iscase un vânt puternic, iar în curte lătra câinele. Un
căruțaș trecea și cânta, undeva departe, își sfâșia pieptul cântând și
chemându-și femeia. Își aminti de Eminé, închise ochii și oftă:
— Lume amăgitoare, murmură el, lume amăgitoare, adio!
Își scoase de la brâu cuțitul cu mâner negru, îl ridică și, cu toată
puterea care-i mai rămăsese, și-l înfipse în inimă.

641
 VIII
A doua zi dis-de-dimineață, de cum se deschise Poarta Hârtiei, intră
vestea cea neagră în oraș: Nourís-bei a fost găsit mort la conacul
său! Vuiau cafenelele turcești. Unii strigau că l-au omorât grecii, alții
că s-a omorât el, muezinul s-a ridicat în geamie și cuvintele i se-
ncurcau în gură, „măcel, ghiaurii, Mahomed”, spumega el, alte
cuvinte n-ai fi putut să deslușești. Iar creștinii își lăsau treburile, se
întâlneau câte doi-trei, vorbeau în taină și se adunau devreme pe la
casele lor, înainte să apună soarele.
Aerul era apăsător, fețele erau toate încruntate, nizamii își
petrecuseră puștile pe umăr și umblau prin împrejurimile orașului
și prin mahalale. Se ridică însuși pașa și merse la înmormântarea lui
Nourís-bei, la cimitir; în urma lui, imamul și muezinul, mai în spate,
gloata vuitoare și agalele înarmate. Îi urma și Suleiman, arapul, îl
scosese pașa din butucii de fier, căci se săturase să-l audă cum
mugește și îl luase cu el. La cimitir slujitorii aduseseră de la conac
mortul, iar în urma lui venea calul speriat, nechezând; deschidea
ochii lui mari, adulmeca aerul, dar nu putea să înțeleagă.
Turcimea roi în jurul mortului, imamul, cu voce subțire, monotonă,
îi citi rugăciunile și-l conduse spre lumea cealaltă, iar muezinul
întinse mâna, desfășură de pe capul mortului saricul alb însângerat
și-l vârî în sân. Se aplecară toți, sărutară mortul, se deschise groapa
lipită de mormântul tatălui și-l înghiți pe bei. Și atunci pașa făcu
semn să aducă deasupra mormântului calul; ținea în mână hârtia lui
Nourís-bei pe care i-o adusese arapul.
— Agale, făcu pașa, aici țin scrisă, pecetluită, ultima dorință a
mortului. Plecați urechea!
Ridică în lumină foaia de hârtie și citi:
„Când o să mor, vreau să-mi înjunghiați calul pe mormântul meu”.
Mulțimea de agale, cum auzi asta, se înfioră. Priviră calul, plecase
capul jos pe mormânt, mirosea țărâna, răsuflând furios, iar coama
642
albăstrie îi atârna până la pământ. Ai fi crezut că-și despletise părul
ca să înceapă bocetul; lovea cu piciorul în mormânt, necheza trist și-
și chema stăpânul îngropat adânc.
— E păcat de Dumnezeu și de oameni! se auziră de peste tot glasuri.
— Păcat, nepăcat, zise pașa, asta vrea mortul. Și mie mi se sfâșie
inima, numai Dumnezeu știe, dar asta e dorința mortului: să-l ia cu
el. La fel aș face și eu! Care dintre voi are inimă să scoată cuțitul și
să-l înjunghie?
Toți înlemniră. Aveau ochii pironiți pe trupul ca turnat, lucitor, care
sclipea în soare gol-goluț, fără șa, li se strângea inima. Nu era nici
grec să-l omori, nici bou, nici miel să-l înjunghii ca să-l mănânci. Era
o podoabă a lumii, o mândrie a orașului Megalo Kastro, veneau
împătimiții din Hania și din Rethymnos să-l admire< Cine
îndrăznea să ridice cuțitul asupra unui asemenea grumaz?
Pașa, mâniat, amărât, răsufla greu.
— Care dintre voi, zic, scoate cuțitul să-l înjunghie? întrebă iarăși și
măsura, una câte una, agalele din jurul său.
Nimeni nu se mișcă. În acest timp, calul se întinsese cu pântecul pe
mormânt și adulmeca furios țărâna, necheza, iar glasul îi era acum
ca de om. Nu necheza, jelea.
Pașa se întoarse către arapul său.
— Arapule, înjunghie-l tu!
Arapul trase cuțitul, făcu un pas, dar i se muiară genunchii și se
sprijini de-o piatră funerară. Apoi mai făcu un pas. Calul se întoarse
și-l văzu și sări imediat, își înălță capul și-l privi, mut. Arapul se
înfricoșă.
— Curaj, măi Suleiman, închide ochii, să nu vezi, și aruncă-te
asupra lui! porunci pașa și era gata să-l apuce plânsul.
Toți stăteau cu ochii pironiți pe arap.
— Dacă o să-l înjunghie, pe oasele tatălui meu, fărâme o să-l lac pe
arap! murmură unul și ochii i se umplură de lacrimi.

643
Arapul ridică jungherul, se mai apropie de cal, începu să-l blesteme
și să-l înjure ca să-și facă curaj, dar brațul îi tremura.
Armăsarul coborî grumazul, adulmecă țărâna și începu iarăși să
necheze și să plângă. Brațul arapului se înmuie.
— Pașa-efendi, spuse răgușit, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva,
pașa-efendi, nu pot!
— Bravo, măi Suleiman! se auziră glasuri și toate piepturile se
ușurară.
— Nu pot, zise din nou arapul.
— Ia-l tu, pașa-efendi! strigară agalele. Ia-l, dacă crezi în Rabbi,
cruță-l!
— Mă tem de mort, făcu pașa și privi cu patimă la vestitul armăsar.
Se apropie, întinse mâna să-l mângâie, dar acesta tresări și începu să
lovească cu copitele și să amenințe; se învârtea pe mormânt, lovea
cu copitele și nu lăsa pe nimeni să se apropie.
— Să mergem, spuse pașa. Să-l lăsăm la mormânt să-și ostoiască
durerea. Are și el suflet, iar apoi, n-aveți grijă, o să-l îmblânzească
foamea. Slujitorul celui mort, arapul, să rămână lângă el, să aibă
grijă. Să-l hrănească, să-l adape și, când va vedea că se îmblânzește,
să mi-l aducă.
Spuse, și agalele o luară înapoi spre oraș, iar pașa mergea înainte
bucuros. Mare este Allah, și bun, și iubește pașalele. De câte ori nu
râvnise el calul acesta! Să-l încalece, să-l strângă între genunchi, să-
și amintească de tinerețile lui< „De mi-ar pune toate femeile din
Megalo Kastro într-o parte și calul acesta în cealaltă parte, ducă-se
dracului femeile, o s-aleg calul. Și acum, darnic ești, Allah, uite, l-ai
omorât pe Nourís-bei și-mi faci cadou mie calul lui!”
Se întoarse către cimitir; armăsarul era încă întins pe mormânt și
necheza.
Soseau de-acum în fața orașului Megalo Kastro, la vechile șanțuri de
război, care ajunseseră acum bostănării și grădini de zarzavaturi.

644
Soarele dădea să apună, împurpură cu razele lui un leu de piatră
înălțat pe zidurile venețiene. Un stol tăcut de corbi, cu pântecele
pline de stârv, se întorceau din raita lor zilnică și se cuibăreau toți în
meterezele găurite. În liniștea chindiei se auzi Megalo Kastro
lătrând, nechezând, strigând, iar în dosul lui, grea, plină de forță,
marea care mugea.
Pașa se opri, adună în jurul său agalele și le vorbi:
— Aveți grijă, agale mari și agale mici, Creta atârnă de un fir de păr.
Nourís, martor mi-e Allah, s-a omorât el singur. Nu-mi faceți steag
de bătaie din el, să-mi răsculați Turcia și să înceapă iarăși tărăboiul!
Un nas nu vreau să fie zgâriat! Pentru că, jur pe Profetul nostru, n-o
să spânzur numai ghiauri în Platan, s-o știți. O să spânzur și
musulmani. Aveți grijă, sărmanilor!
Apoi se întoarse către arapul său:
— Să mergem, Suleiman, spuse și o luă înainte strâmbând din nas.
Muezinul clătină din cap, iar cei mari schimbară priviri iuți, lainice,
dar nu vorbiră. Tare bleg li se părea acest pașă, prea sămânță de
grec, ce căuta-n Creta! Un nas, zice, să nu fie zgâriat – dar fără miei,
măi Karamanlâs73, se face nuntă?
Pașa nu intrase încă pe poarta fortăreței, când muezinul scoase din
sân saricul însângerat al lui Nourís și-l legă drept steag în vârful
toiagului său.
— Măcel, măi băieți, măcel în ghiauri!
Scoase un strigăt și se puse căpetenie cetei de agale.
Jos, la șanțuri, doi creștini bătrâni scoteau apă din fântână și udau
zarzavaturile.
— Uite doi ghiauri, făcu muezinul. Pe ei, vitejilor!
Doi voinici săriră și scoaseră cuțitele.
— Cu binecuvântarea mea! le strigă muezinul?

73 Grec turcofon din Asia Mică, care scria și citea turcește folosind alfabetul
grecesc. Numele unei celebre familii de politicieni greci.
645
Cei doi cuțitari porniră pe cărare, dădură la o parte trestiile și
floarea-soarelui înaltă și ajunseră la fântână. Îi înhățară pe cei doi
bătrânei și îi puseră cu gâtul pe ghizdurile fântânii.
— Aveți grijă, măi băieți, să nu le zgâriați nasul! le strigă de sus
muezinul și izbucni în râs.
Cele două capete se rostogoliră în fântână.
— Înainte, fraților, toți împreună! strigă muezinul.
Ridică toiagul, iar vântul mării sufla și umfla saricul însângerat
. Îi beiului. Se însera de-acum, nizamii paznici la porți luară cheile.
Muezinul îi zări și grăbi pasul; în urma lui pășiră iute și agalele, și
apucară să intre în oraș. Năvăliră în Megalo Kastro urlând.
Creștinii auziră de departe agalele care se întorceau de la în
mormântare, le îngheță sângele-n vine, închiseră iute-iute pră văliile
și atelierele și se grăbiră să se zăvorască prin casele lor.
Muezinul se opri în fața marii cafenele turcești, aproape de Poarta
Haniei, ridică flamura și strigă:
— Allah, Allah, moarte ghiaurilor!
Dar bătrânul Selim-aga și alți gospodari cuminți îl luară pe muezin
în cafenea și-i comandară cafea, rahat și narghilea, să se potolească.
Apoi îl înștiințară pe Efendina să vină, să se așeze pe scaun în
mijlocul cafenelei și să le înceapă iarăși vreo poveste din Halima
despre femei și băieți frumoși și tipsii cu baclavale, ca mintea lui să
se abată de la măceluri și sânge.
Trecură două, trei zile. De la ceas la ceas creștinii tremurau să nu se-
nchidă ziua în amiaza mare porțile fortăreței și să fie prinși în
capcană. Creștinii erau puțini, turcimea era multă, i-ar fi trecut prin
sabie.
În a treia zi, noi vești negre: turcii au intrat în mănăstirea din
Ankârathos și l-au înjunghiat pe starețul Agathânghelos, viteazul
cel pașnic. Noaptea, l-au găsit dormind în pridvor; se dusese la
Thrapsanos să târnosească o biserică, mâncase cam mult, băuse cam

646
mult, și acum dormea greu; i-au tăiat capul fără să-l trezească. Dar
un omor aduce un altul, și în a patra zi, la Zaros, bogatul sat turcesc,
un călugăr, văr cu Agathânghelos, coborî de la Vrondisi, vestita
mănăstire de la poalele muntelui Psiloritis, și omorî pe Babalis,
sângerosul agă, în ceasul în care înjugase la roata fântânii doi
creștini și uda grădina.
Din omor în omor, din sat în sat, scânteile zburau pretutindeni și
Creta lua foc.
Se îngroziră turcii care se aflau prin satele grecești, își încărcau la
repezeală avutul pe măgari și pe catâri, haine, copăi, leagăne,
ustensile de gătit, unelte de muncă, cadânele lor mici, copiii, nepoții,
pruncii în fașă, și intrau în Megalo Kastro să se pună la adăpost. Iar
creștinii, cei mai cuminți, cei mai sperioși, își adunau și ei familiile și
calabalâcul și fugeau în munți.
Pașa se zăpăci. Pentru prima oară se pomenea în talmeș-bal meșul
acesta din Creta, iar el nu era pentru asemenea treburi încurcate.
Oriental potolit din Brusa, iubea huzurul, dulciurile pe lavă și
somnul. Ce dracu’ vor acum cretanii, de se iau la harță? Și chiar în
zilele acestea în care avea să pună stăpânire pe vestitul armăsar al
lui Nourís. Are să-l hrănească cu zahăr, are să-l adape din căușul
mâinilor lui ca să-l obișnuiască, să nu-l trântească jos când are să-l
încalece și să iasă la plimbare pe la Arcade. Și-acum își găsise Creta
să se răscoale, blestemată fie ea! Se zăpăcise. Ba mergea la mitropolit
și-l ruga, „mitropolite-efendi, pune afurisenie, cui omoară un turc să
nu i se topească oasele”, ba ieșea prin satele turcești, „nu plecați,
măi nerozilor, de la casele voastre”, striga și-i ruga, și se jura, „un
nas n-o să fie zgâriat, am dat de știre și o să vină de la
Constantinopol oastea de seimeni să pună rânduială”.
Dar de unde să țină-n frâu răul! În aceeași duminică, altă veste. Un
căpitan, Thodorís, cică, a intrat într-un sat turcesc din munții
Lasithi, ziua-n amiaza mare, și i-a pus foc. S-a copt prea (are răul, iar

647
ghiaurii întreceau orice măsură. Agalele mari se ridicară întărâtate,
înarmate, și merseră la pașa.
— Pașa-efendi, răul s-a-ntețit, ghiaurii s-au făcut prea obraznici, ne
ard satele. Ai aflat ce s-a întâmplat în munții Lasithi?
— Cine e, măi, căpitanul ăsta, Thodorís? Aud prima dată de el, făcu
pașa jucându-se plictisit cu șiragul lui de mătănii.
Un agă din Petrokephalos sări:
— Dracu’ să-l ia de căpitan! Un tinerel necopt! Neam bleslemat.
Tatăl lui e Manoúsakas, care l-a schilodit pe Nourís-bei, unchiul lui
e căpitanul Mihalis Mistrețul. Acum ridică steagul împotriva
noastră și ăla fără mustață. Dacă nu-l prinzi să-l tragi în țeapă la Trei
Arcade, să știi că o să punem și noi foc mahalalelor grecești din
Megalo Kastro. Asta am venit să-ți spunem, pașa-efendi, și apoi
pune-te dumneata bine cu sultanul!
— În numele Profetului, nu faceți un asemenea rău! strigă pașa. Și-
așa mi se clatină capul, diavolilor, și nu-mi stă bine pe umeri.
Sultanul, cum o s-audă asta, o să-mi trimită firman.
— Atunci prinde-l pe Thodorís și trage-l în țeapă. Altfel o să facem
Kastro pământ Madian74.
— Unde e, să-l prind?
— În munții Lasithi. Trimite nizamii.
Trimise nizamii și aceștia răscoliră munții Lasithi. Thodorís află
repede, dădu de veste și se strânseră într-o trecătoare din muntele
Selena mulți tineri puternici; fierbea sângele în ei și nu știau ce să-i
facă să-l potolească.
Thodorís se copsese tot umblând din munte-n munte, vânai de
agalele din Petrokephalos, care juraseră să-l facă fărâme, ca să-l
răzbune pe Husein. Când singur, când cu puținii lui tova răși plini

74 Adică pământ turcesc, așa cum ținutul Palestinei, conform relatării biblice, și-a
luat numele Madian de la fiul cu același nume al lui Avraam, ai cărui urmași au
devenit un popor puternic.
648
de avânt, Thodorís deschidea focul împreună cu ei și, când se vedea
silit, sărea pe stâncile greu de urcat și scăpa. Avea pușca tatălui său,
purta cizmele și hainele lui și basmaua îmbi bată de sudoarea lui, și
simțea că se face una cu vestitul său pă rinte, că îi intră prin haine
bărbăția lui și că-i umple pieptul, coapsele și brațele. Tatăl înviase
parcă, tatăl și fiul erau una, iar Thodorís se cocea și se făcea din zi în
zi bărbat viteaz. Iar cuvântul său prinsese greutate și fapta lui era
totdeauna bine cântărită. Toți tovarășii lui, chiar dacă unii
încărunțiseră în războaie, îl ascultau și i se supuneau.
Se adunară acum în jurul lui, căci erau timpuri grele, îi apăsau
nizamii, și alergară vreo douăzeci de voinici la chemarea sa.
— Turcia vrea să ne bea sângele! strigă Thodon’s, de aceea v-am
trimis veste, fraților! Auziți ce se-ntâmplă? Turcii și creștinii s-au
luat la harță. Din satele noastre a sărit scânteia în Megalo Kastro,
din Megalo Kastro o s-ajungă la Rethymnos, de-acolo la Hania.
Toată Creta o să ia foc. Să nu vă descurajați, să nu credeți că dulăii
de turci vânează doar un ucigaș și că dacă-l vor prinde vor pune
armele jos. Nu, ei vânează toată creștinătatea. O știau strămoșii
noștri și părinții noștri și ridicau flamura li bertății. A venit și timpul
nostru. Înainte de-a pleca, am deschis lada tatălui meu și am luat
flamura lui. Pe ea stă scris: „Libertate sau Moarte”. Trăiască Unirea!
Spuse și desfășură steagul grecesc.
Află pașa și turbă. Se ridică și se duse să-l găsească pe mitropolit.
Nu înțelegea, dar el, marele popă ghiaur, i le va lămuri. Îl luă așadar
pe arap cu el și porni la Mitropolie. Mergea și se înăbușea de furie.
Nu-i ajungea grija Cretei, îi mai aduseră și astăzi, dis-de-dimineață,
o altă veste neagră. Venise cu limba scoasă slujitorul lui Nourís, pe
care-l lăsase la cimitir: „Pașa-efendi, calul .1 murit. A murit pe
mormânt!
— Nu i-ai dat, măi, să mănânce? Nu i-ai dat apă să bea?
— I-am dat, pașa-efendi, i-am dat, dar nu le-atingea. Voia să moară

649
și a murit”.
Soarele se ridicase pe culmea cerului. În minaret, muezinul ridica
gâtul să vestească marile bucurii ale rugăciunii și mila lui
Dumnezeu. Mitropolitul ședea pe o canapea lungă, răsucea șiragul
de mătănii și se prinsese într-o discuție subțire cu preaînvățatul I
lagisâvvas. Își amintise iarăși de anii fericiți ai tinereții sale, de
vremea când era arhimandrit la Kiev, reprezentant al Preasfântului
Mormânt. Falnicul său cap de leu se umplu de Rusia. Ce
binecuvântare de la Dumnezeu era aceea, ce pământuri, ce grâne, ce
unt, ce pești afumați și ce caviar! Și-apoi turlele aurite pe biserici și
icoanele aurite și mărgăritarele, safirele, rubinele de pe Evanghelii!
„Cât timp există Rusia, Hagisâvvas, nu mă tem. Într-o zi ea o să
deschidă gura și o să-nghită Turcia. Și-atunci o să vadă și Creta
libertatea. Altă speranță nu avem.“
Dar Hagisâvvas privea departe pe fereastră și avea mintea în altă
parte. Izbucnise o furtună zilele acelea și Hagisâvvas se găsea pe un
ogor părintesc, la un ceas de Megalo Kastro, aproape de satul Sfânta
Irina< Lumânare de la Dumnezeu, sau nu cumva pricepusem asta
din cărțile vechi pe care le citea. Pământurile acelea, îi intrase lui în
minte, acopereau o faimoasă cetate antică. Și, pe când scurma cu
bastonul său cu vârf de fier într-un șănțuleț făcut de apă, din
pământul moale se rostogoli un obiect lucitor. Se aplecă – și ce să
vadă? Un inel de aur! îl luă, îl curăță repede de pământ și acum îl
adusese să i-l arate mitropolitului: o femeie cu coapse mari era
gravată pe inelul de aur și ținea o secure în mâini, iar un bărbat gol,
zvelt, precum cretanii de astăzi, se înclina în fața ei, ca și cum ar fi
dansat, și deasupra lor, în vârful inelului, se înălța ca o seceră
semiluna.
Îl puse în palma mitropolitului:
— Pentru numele lui Dumnezeu, preasfințite, ascunde-l, nimeni să
nu-l afle! Ce tezaure se vor fi găsind acolo jos, ce relicve de aur! Dar

650
suntem robi, dacă săpăm acum în pământ și le găsim, Turcia o să le-
nșface. Să avem răbdare și, când va fi eliberată Creta, un alt grec să
dezgroape orașul antic și o să primească gloria!
Mitropolitul îl asculta și dădea din cap. Bune și sfinte sunt toate
astea, dar el vede cum atârnă de gâtul său mii de suflete. Ce-l
interesa pe el ce se afla sub pământuri de mii de ani? Asculta, dădea
din cap și aducea din nou vorba despre Creta vie cea plină de răni și
despre Moscova<
Hagis{was înțelese și se simți atins.
— Preasfinția ta așteaptă libertatea de la Moscova, poporul – de la
pușcă, iar eu – de la inelul acesta pe care-l iei în râs, preasfințite<
Moúrtzouphlos deschise ușa:
— Pașa, preasfințite stăpân< zise el.
Hagis{was se ridică și zâmbi.
— S-a zăpăcit cu cretanii Karamanlis ăsta! zise el, sărută mâna
mitropolitului și se strecură pe o ușă lăturalnică, ascunsă în perete.
Și într-adevăr, pașa se zăpăcise cu diavolii aceia de cretani.
— Mitropolite-efendi, spuse el cum intră, nu înțeleg. Cretanii au
ridicat steagul, se pare, și cer libertate< Ce libertate? Nu înțeleg.
Când te supui cuvântului lui Dumnezeu în care crezi și faci ce-ți
poruncește, te plângi că ești rob, ridici steagul împotriva lui
Dumnezeu și ceri libertate? Nu. E, sau nu e sultanul reprezentantul
lui Dumnezeu pe pământ? Ce dracu’ a apucat-o pe Creta asta, de
mi-am găsit și eu beleaua?
— Când te supui Dumnezeului în care crezi așa e, răspunse
mitropolitul. Dar când te supui Dumnezeului în care nu crezi, cum
e, pașa-efendi? Iar cretanii nu cred în sultan. De aceea sunt robi, de
aceea cer libertate.
Pașa își puse mâinile-n cap, nu putea să înțeleagă. Trânti ușa și
plecă. Întors la reședința lui, se așeză la fereastră, luă binoclul și
privi marea. „Când o să apară corăbiile turcești cu nizami, ei o să le

651
lămurească pe toate și-o să pună rânduială”, își zise.
Bătu din palme și apăru arapul:
— Tare apăsată mi-e inima, Suleiman. Du-te să-l găsești și să mi-l
aduci pe Barbai{nnis, să-mi spună o glumă ca să mă liniștesc.
Începuse să se întunece. Auzeai cum se închid prăvăliile, cum își
cheamă mamele copiii să se-adune de pe drumuri, gospodarii se
întorceau pe la casele lor, porțile erau zăvorâte; hamalii turci,
furioși, despuiați, desculți, cu fesul lor pus strâmb, treceau prin
mahalalele creștine, înjurau crunt pe Hristos și elenitatea și scuipau
pe porțile grecilor. În fiecare seară porneau cu avânt de la cafenele
către casa căpitanului Mihalis cinci-șase zdrahoni cu gând să-i
spargă poarta. El l-a omorât pe Nourís, îl văzuseră călare pe iapa lui
intrând în conacul beiului și îndată ce a plecat l-au găsit mort pe bei.
El l-a omorât! Porneau beți de la cafenele să se ducă să-i spargă
poarta, dar când se apropiau, se trezeau din beție, le era frică. Se
opreau brusc, strigau înjurături și blesteme, le trecea mânia și se
întorceau la cafenea.
Căpitanul Mihalis stătea în dosul porții, cu cele două pistoale pline.
Își ținea răsuflarea și aștepta. În fiecare noapte alunga familia, kira
Katerina lua pruncul în brațe, în urma ei, Thras{ki și Rinió, și se
duceau în fiecare seară la altă vecină să doarmă. Și căpitanul
Mihalis rămânea singur-singurel acasă. Dar după câteva zile
Thras{ki se întoarse și căpitanul îi spuse:
— Tu să rămâi cu mine, zise el, să te obișnuiești.
Vegheau amândoi acum, tată și fiu, în dosul porții.
Arapul îl nimeri pe Barbai{nnis acasă la el. Aprinsese foc în curte și
fierbea roșcove într-un cazan.
— Stai, măi, Suleiman, să-mi încing sabia, să merg cu toate ale mele!
Intră în casă, își încinse sabia, își atârnă la gâtul stafidit decorația de
tinichea, dădu să se încalțe, dar se sătură. De unde să șadă acum să-
și lege șireturile! Ieși în curte, răsucindu-și mustața.

652
— De ce mă cheamă pașa, măi, Suleiman? întrebă el. Să iau, bun-
rău, cum o fi, și o sticlă de șerbet cu gheață?
— Ia, și dacă nu-l bea el, îl beau eu.
Intră iarăși în casă, umplu o sticlă cu șerbet, aruncă înăuntru gheață
din belșug și apoi porniră.
— Zici să-mi iau și capul cu mine, arapule? Tremur să nu rămân
fără el.
Arapul ridică din umeri:
— Ia-l, zise, și să mergem!
Pașa încă ședea turcește lângă fereastră și se plângea de soarta lui,
care-l aruncase aici, la mama dracului. „Tron de pașă e ăsta, soartă
blestemată, unde m-ai pus să stau, sau vârf de țeapă?” Și pe când
cerea socoteală sorții lui, iată-ți-l, desculț, cu sabia lui, cu decorația
lui de tinichea, pe Barbai{nnis, care se opri în fața lui și făcu
temenele.
— Pașa-efendi, eu sunt Barbai{nnis, spuse și puse la picioarele lui
sticla de șerbet. „Rece-rece cu gheață – și cel care-l bea îngheață”,
pașa-efendi.
— Măi, Barbai{nnis, zise pașa, greu mi-e apăsată inima. Spune-mi o
glumă să râd. De-aia te-am adus.
— Greu mi-e apăsată și mie inima, pașa-efendi, îi răspunse
bătrânelul, pironind asupra lui ochii săi mici de viperă. Toate
glumele din mine le-a luat dracul și le-a prefăcut în povești cu
balauri, cu țapi, cu țepușe. Dau să râd și mi se-ncleștează falca.
— Spune-mi, dar, pe credința ta, Barbai{nnis, fie și o poveste. Și nu
te gândi că mi se-ncleștează falca.
— Îmi dai libertatea să spun ce-mi trece prin cap, pașa-efendi?
— Orice vrei. Nu ești tu nebun? Atunci ești liber.
— Și n-o să-mi iei capul?
— Ce să fac, măi, cu dovleacul tău? Spune și nu te teme.
— Ascultă, așadar. Dracul a intrat în mine și mă îndeamnă să-ți

653
spun o poveste pe care mi-o spunea bunicul meu, iar bunicul, la
rândul său, o știa de la bunicul lui, și al lui, la rândul său, o știa de la
al aceluia, toți bunicii în lanț până la cucerirea Constantinopolului.
— Așadar? Dar stai să-mi aprind ciubucul, ca să nu ațipesc.
— Așadar, pe vremea când cuvântau animalele cu oamenii și cu
frunzele de viță, un țap a intrat într-o vie și a-nceput să mănânce, să
mănânce, să tot mănânce frunzele de viță< Mânca, mânca, tot
mânca, și pe viță o durea stricăciunea asta – are, știi, și ea suflet,
pașa-efendi, așa că s-a mâniat și i-a strigat: „Mănâncă, mănâncă,
mănâncă, țapule, mănâncă, să prinzi carne și grăsime, să faci
gustarea bună, dar ai grijă, eu o să pun coardele mele să te frigă –
asculți, pașa-efendi? —; să te frigă, și vinul meu să te cânte, și pe
Barbai{nnis al meu să te perpelească în frigare”.
— Pe Barbai{nnis? Pe care Barbai{nnis? Nu înțeleg, zise pașa și
căscă.
— O să înțelegi într-o zi, pașa-efendi.
— Dar tu înțelegi, măi, Barbai{nnis? Uneori nebunii<
Ochii lui Barbai{nnis scânteiară și îl străpunseră pe pașa.
— Eu? De unde să-nțeleg? Dar bunicul meu, într-un an, de Paște,
când înjunghiase un ieduț și băuse o stacană de vin și-i zburase
mintea prin crengi și prin rămurele, mi-a lămurit-o: țapul, adică,
este sultanul, iar frunzele de viță, cică, cretanii, și vița, cică, Creta<
Și Barbai{nnis, cică, nepotul meu.
— Hai sictir, ghiaurule! strigă pașa și întinse mâna să găsească
gârbaciul.
Dar Barbai{nnis se avântase deja pe scări și alerga de-i sfârâiau
tălpile veștejite pe străduțele întunecate. De două ori i s-a împleticit
sabia printre picioare și l-a aruncat la pământ. Dar se ridica și
începea iarăși să alerge. În fața casei lui se opri și își făcu cruce.
— Amintește-ți de mine, Doamne! De unde găsești, măi
Barbai{nnis, atâta curaj și atâta nebunie?

654
În noaptea aceea pașa n-a dormit bine. Vedea mereu în somn țapi,
viță-de-vie și frigări, blestemați fie ghiaurii, de unde le găsesc și cu
ce meșteșug le împletesc și cum te înjunghie c-o ață de bumbac! Dis-
de-dimineață se sculă, luă la rând mahalalele turcești, bătu în porți,
intră în cafenele, intră și în geamie – „Potoliți-vă, măi, băieți, un nas
să nu fie zgâriat, altfel o să ne găsim beleaua! O dată, cică, a fost un
țap<” și începea să povestească și să înflorească povestea ca să
înspăimânte agalele.
Intra și în casele grecilor părăsite de stăpânii lor, pe care puseseră
stăpânire turcaleții refugiați de prin sate. Aceștia smulgeau
obloanele, rupeau mesele și dulapurile și aprindeau focuri în curte,
în odăi, pe terase, multe familii împreună, și găteau<
— Întoarceți-vă, măi, în satele voastre, le striga el. Ce dracu’ v-a
apucat iarăși? Nu mai omorâți ghiauri! Altfel, o să fie vai și-amar de
capul nostru, într-o zi, pe Mahomed! Vai și-amar! „O dată, cică, a
fost un țap<”
Și începea iarăși povestea. Mergea din poartă-n poartă, și mintea îi
era înfiptă într-o frigare și se perpelea și țipa deasupra coardelor de
viță aprinse.
Pentru câteva zile, ca și cum turcii s-ar fi potolit, căpitanul Mihalis
reuși să doarmă în așternutul său. Avu un vis ciudat: se făcea că era
o mare adunare a poporului afară, pe ogoare, în jurul unei arii, iar
în mijlocul ariei, muzicanți, trompete, cimpoaie și surle cântau
imnul național; cântau, cântau, dar nimeni nu putea să-l audă; și-
atunci, parcă, a apărut un flăcău cretan cu o tavă mare, pe care erau
o sticlă de rachiu și pahare de rachiu, și servea; bea poporul și, cum
bea, i se deschideau urechile, i se trezea mintea, în vreme ce răsuna
văzduhul: „Răsărită din oasele sfinte ale grecilor!.. /*75
— Ce va să mai însemne și asta? Nu înțeleg, murmură căpitanul

75 Vers din imnul național al Greciei.

655
Mihalis deschizând ochii. Un Efendina e sufletul nostru când
dormim. Oricum e el smintit de la sine, dar somnul îl înnebunește
de tot.
Numai după un timp, când a plecat în codru și a început lupta, a
înțeles.
Astăzi era duminică, nu ieșise din casă, femeia lui era încă la
biserică împreună cu Rinió și luase și pruncul, să nu țipe. Thras{ki
era la Krasoghiórghis și se juca. Era singur-singurel în casă și-i făcu
plăcere. Merse de ici-colo, cercetă cămara, avea de toate, coborî în
pivniță, butoaiele încă aveau vin, chiupurile – ulei și grâu, la grinzi
– șiraguri de rodii, de gutui, funii de ceapă. Urcă în odaie, și acolo
toate din belșug, gospodărite, plăpumi, pături, velințe; și lăzile erau
pline. Căpitanul Mihalis era mulțumit. Dacă pleacă la munte și
turcii-i calcă casa și o jefuiesc, o să găsească de toate din belșug, n-o
să-i fie rușine. Auzise de la tatăl său că în 1821 bunicul lui, când toți
creștinii se speriaseră și își goleau casele, luau ce apucau și plecau,
pentru că-i urgiseau turcii, nu i-a lăsat pe ai săi să se atingă de
gospodăria lui înfloritoare. „Eu nu vreau să fiu făcut de râs, spunea
el. Plin vreau să-mi găsească turcii conacul! ” Acum nepotul său
torcea în minte cuvântul acela mândru, ședea în cămăruță sub arme
și icoane și fuma. Fuma, și mintea i se umplea de oameni, sate,
munți și fapte vitejești pe care nu le-a făcut și cuvinte pe care nu le-a
rostit, iar
Megalo Kastro se desfășură înaintea ochilor săi, cu străduțele lui și
cu cafenelele turcești, cu bisericile și geamiile lui, și luase foc, ardea,
iar mintea lui era un călăreț care-i semăna leit, cu barbă, cu cizme,
cu basma, și el era cel care pusese foc și spărgea ușile, dărâma
minaretele, intra în casele turcești< Intra într-o casă cu poartă
verde, trecea prin curte, pătrundea în grădină, era și un felinar cu
sticlă verde și roșie, îl spărgea, se întuneca lumea, iar el, prin
întuneric, urca în odaie, nările îi fremătau cu furie, se umpleau de

656
mosc, o cărare înmiresmată i se deschidea dinainte și el o urma<
Iar la capătul miresmei, două tălpi mici care luceau<
Căpitanul Mihalis scoase un muget, înșfacă cuțitul cel mic cu mâner
negru de la iconostas, și-l înfipse în coapsă și îi țâșni sângele. Îl lăsă
să-i curgă; se mai potoli, apoi legă rana și se întinse pe pat. Le auzise
pe femeia și pe fata lui că se întorc de la Sfânta Liturghie și că jos
casa se înviorează. Închise ochii și trase cu urechea.
— Thras{ki nu s-a-ntors încă, spuse mama aprinzând focul.
— Cum să se-ntoarcă! făcu Rinió râzând. Ei încă liturghisesc!
Și într-adevăr, în fiecare duminică Thras{ki și prietenii lui făceau
concurență bisericii celei adevărate și oficiau liturghia în grajdul lui
Krasoghiórghis.
Se duceau dis-de-dimineață să prindă venirea credincioșilor și
stăteau la pândă în poarta bisericii Sfântul Mina și pe la colțuri și,
când vedeau vreun coleg de-al lor apărând în haine de duminică, cu
batista curată în mână, cu bănuțul în batistuță ca să ia de la pangar
lumânarea, tăbărau asupra lui și, când cu binele, când cu sila, uneori
și cu bătaia, îl răpeau și-l duceau în grajd. „Avem biserica noastră, îi
spuneau. Nu ți-e rușine să mergi la una străină?” Legau măgărușul
lui Krasoghiórghis într-un colț, ca să nu-i împiedice, și unul stătea în
prag și făcea pe epitropul, aduna într-o trăistuță bănuții de metal și
dădea, în loc de lumânare, un băț dintr-o cutie de chibrituri fiecărui
creștin. Nicolas, care era cel mai arătos, își punea un coif de hârtie și
o mască pe care o păstraseră de la Lăsatul-secului și se urca și se
fudulea pe samarul măgarului, nemișcat. Din când în când doar
gemea și făcea pe mitropolitul; iar Thras{ki, drept în mijlocul
grajdului, citea din Robinson Crusoe în loc de Evanghelie. Băiatul lui
Krasoghiórghis, Andrfkos, făcea pe diaconul, lua cădelnița casei, o
umplea de cărbuni aprinși și de tămâie și tămâia ieslea măgarului,
măgarul și pe credincioșii care se plecau, își făceau cruce, iar unii,
cei mai fanatici, se așterneau pe mătănii și-și umpleau mâinile și

657
genunchii de baligă. La început cânta numai Thras{ki, apoi cheful
se întețea, se porneau toți să psalmodieze și să cânte ce le venea pe
limbă, amestecat, unul o amanea și altul o mantinadă sau „Hristos a
înviat” sau cântece pe care le învățau la școală: „Acolo sus în munți
e o biserică pustie<" Sculau toată casa cu strigătele lor, de intra în
joc și măgarul, începea și el să ragă. Krasoghiórghis, care în fiecare
sâmbătă bea un pic mai mult și dormea până mai târziu, sărea din
somn, înfuriat, lua bastonul și cobora în grajd. Mitropolit, preot,
diacon, credincioși se împrăștiau de-a valma, unii prin ușa de la
grajd, alții pe fereastră, deschideau poarta, se opreau o clipă, mai
scoteau câteva strigăte, ca și cum ar fi fost și fuga o parte din
liturghie, și apoi se întorceau gâfâind pe la casele lor.
— Duminica următoare, pe ăla care nu vine o să-l rup în bătaie!
striga Thras{ki.
Acesta era totdeauna troparul, și liturghia lua sfârșit.
Căpitanul Mihalis auzea strigătele prin ferestruica lui și desluși
ultimele cuvinte ale fiului său: „O să vă rup în bătaie”. Zâmbi.
— Bravo, măi Thras{ki, așa te vreau, să bați! murmură el. La
început, pe prieteni, ca să ți se obișnuiască mâna, apoi pe dușmanii
tăi, turci, creștini sau pe câinii de apuseni, si-apoi pe cel din tine,
dacă o să-l prinzi că e laș. Asta va să-nsemne un fiu. Tu o să mă
înviezi!
Își aminti de bătrânul stareț al mănăstirii Sfânta Fecioară
Hrysoskalitissa, aflată în Libia. Acesta i-a arătat în cimitirul
mănăstirii mormântul pe care și-l săpase și și-l aranjase singur, iar
pe piatra de mormânt gravase cuvintele: „Ei, moarte, nu mă tem de
tine!” Starețul nu se temea pentru că el credea în Dumnezeu, iar
căpitanul Mihalis nu se temea pentru că el credea în fiul său.
Dădu să se ridice din pat, dar îl înțepa rana. Rămase ridicat în capul
oaselor, se rezemă de perete, își privi armele și icoanele și începu
iarăși să fumeze. Niciodată nu deschisese o carte să citească; îi era

658
silă de literatură, era scârbit de cei învățați și, când izbucnise
revoluția, sfâșia cu bucurie hârțoagele cele vechi de prin mănăstiri și
le făcea cartușe. Se uita la Títyros, fratele său, se uita la Hagis{was,
la kir Idomenéas, și clătina cu dispreț din capul său ars de soare:
„Iată unde l-au adus învățăturile pe om – ochelari, pantalonași,
cocoașă, iar dacă aude pușca face pe el< Ferește-te de învățături,
măi Thras{ki, sunt oftică, să nu te molipsești!”
Și pe când torcea toate acestea și le răsucea în minte, jos se trânti
poarta. Cineva intră în curte și se auziră îndată strigăte și plânsete.
Ciuli urechea și recunoscu glasul bătrânei Mariora, o rudă pe care o
adusese nu demult Títyros din sat, ca s-o ajute pe femeia lui la
curățenie și la gătit. Să aibă și un om de-al său în casă, alinare
pentru el. Scoase capul pe ferestruică. În mijlocul curții, Mariora
țipa și-și smulgea părul.
— Ei, Mariora, ce-i cu strigătele astea? Urcă aici! porunci el.
Bătrâna urcă scara gâfâind. Se opri în fața patului căpitanului
Mihalis și buzele îi tremurau. Vorbea, vorbea, dar nu puteai să-
nțelegi ce spune.
— Nu mai tremura! strigă căpitanul Mihalis. Vorbește limpede!<
Diamandfs, ai spus? Ce dracu’ a pățit?
— A murit! țipă bătrâna. L-am găsit, uite-acum, în patul lui, țeapăn!
Vanghelió țipă, se bate-n piept, îl zgâlțâie, îl îmbrățișează, îl
frecționează cu oțet de trandafiri, dar e țeapăn! A luat otravă, a
murit!
— Otravă? De unde știi asta? Cine ți-a spus?
— E verde tot.
— Du-te!
Se ridică, își spălă rana și o legă. Nu mai simțea durerea.
— Nu vreau țipete! îi spuse el femeii lui, deschizând poarta să plece.
La capătul drumului, aproape de fântâna lui Idomenéas, se afla casa
fratelui său. Găsi poarta deschisă și intră. Sus în odaie se auzeau

659
strigăte și plânsete, Vanghelió se bătea în piept, Títyros era jos pe
canapea, chircit într-un colț, și dinții îi clănțăneau; tremura de frig.
Căpitanul Mihalis se opri în fața lui. Învățătorul ridică ochii, îl văzu,
îi plecă îndată și se ghemui mai adânc pe canapea.
— Învățătorule, spuse căpitanul Mihalis, ridică ochii și ui tă-te la
mine.
Títyros săltă capul. Înapoia ochelarilor, ochii lui clipeau îngroziți.
— Tu l-ai omorât! spuse căpitanul Mihalis coborând glasul. Tu!
— Eu?!
— Da. Dacă l-ar fi omorât un bărbat, l-ar fi omorât cu cuțitul. Dar tu
l-ai omorât prin viclenie, cu otravă.
— Nu mai înduram.
— Bine, de Dumnezeu nu te-ai temut? De mine nu te-ai temut?
Trebuia să-l omori cu cuțitul!
— Nu mai înduram<
— Nu te cert că l-ai omorât, te cert că l-ai omorât ca o femeie, cu
otravă! Să nu cauți scuză!
— Nu mai înduram, spuse din nou învățătorul. Iar altfel nu puteam.
Era mai puternic.
— A bănuit ceva femeia ta?
— Poate< Nu știu, poate< Nu-mi vorbește, iar când urc se repede
la mine și mă îmbrâncește pe scară. Stau aici pe canapea și aștept.
— Ce aștepți?
— Nimic. Aștept.
Căpitanul Mihalis ieși în curte. Bocetul lui Vanghelió se auzea
monoton, neadormit, ca un murmur de apă. Intră din nou în casă.
— Ce aștepți? spuse iarăși.
— Ce-o fi să fie, nu mă mai tem de nimic, făcu Títyros, și dintr-
odată se învioră.
— Numai femeia ta poate să te trădeze.
— Să facă ce vrea. Am făcut și eu ce-am vrut. E rândul ei!

660
— Ridică-te. Nu face nici pe stăncuța, nici pe mortul. Dacă te
denunță, spune adevărul, chiar dacă o să sfârșești în temniță. Dacă
nu te denunță, taci. Taci și nu lăsa mortul să-ți chinuie creierul.
Auzi? Bărbatul bun omoară dintr-o pricină sau alta. Ridică-te, îți zic!
Îl scutură pe fratele său și îl ridică în picioare.
— Să mergem, să pregătim înmormântarea, mai zise.
A doua zi pe la amiază, când veniră să ia mortul, nimeni nu-i văzu
fața. De la cap până la picioare, era acoperit cu flori. Vanghelió își
tăiase toată grădinița, trimiseră și vecinele brațe de rozmarin,
busuioc și trandafiri, îi păru rău de flăcău și doctoriței franțuzoaice,
care în ascuns îl dorea cu foc când îl vedea că trece și că o privește
tainic, îi păru rău și adună și ea toată grădina ei și i-o trimise.
Numai unchiul mortului, căpitanul Polyxinghis, dădu o clipă la o
parte trandafirii, îi privi fața și privi fața mortului, umflată, și o
acoperi îndată, apoi îi aruncă o privire lui Títyros, care stătea vizavi
de el, și chipul i se întunecă.
Vanghelió, de cum văzu că intră popa, coborî din odaie, căzu
asupra mortului, își despleti părul și-l acoperi. Întinse mâinile și nu
lăsă pe nimeni să se apropie de el. Nu plângea, nu jelea, era căzută
deasupra lui liniștită, nemișcată, ca și cum ar fi dormit. Iar când cei
patru ciocli i-l luară nu aduse împotrivire. Se ridică, luă foarfecă, își
tăie părul de la rădăcină, îl împleti, făcu două cozi groase și le
înfășură pe mâinile mortului. Se uita, fără să scoată un strigăt, cum
îl scot din casă, se opri în prag și-i flutură din mână, ca și cum l-ar fi
petrecut la plecare, iar apoi intră în casă. Grămădi hainele fratelui ei
în mijlocul curții și le puse foc, aranjă înăuntru, se spălă, se
împodobi, iar apoi se așeză în curte și privea cu ochii neclintiți cum
ard hainele.
Când, după înmormântare, veni unchiul ei, căpitanul Polyxinghis,
și se așeză alături de ea și-i luă mâna și-o întrebă – cine i-a dat
otrava? bănuiește pe cineva? –, ea îl privi drept în ochi și nu-i

661
răspunse. Doar clătina din cap și-și mușca buzele cu încăpățânare.
În noaptea aceea Títyros nu dormi acasă la el. Se temea. Nici la
fratele lui, se temea. Se duse și se adăposti vizavi, la prietenul său
Idomenéas. Vorbiră despre moarte, iar apoi despre nemurirea
sufletului, și după aceea îi luă somnul și adormiră.
Trecură trei zile. Vanghelió nici nu se întorcea să-l vadă pe Títyros,
care trecea prin casă ca o umbră. Nici nu-l vedea, nici nu-l auzea,
nici nu se înfuria strecurându-se pe lângă el. Se zăvora în odaia
fratelui ei, aprindea candela mică a mortului și umplea paharul de
alături cu apă curată, dacă cumva înseta sufletul lui, să bea. Știa că
sufletul mortului dă ocol casei patruzeci de zile, simțea prin păr, pe
ceafă, pe mâinile veștejite, iar noaptea și pe buze sufletul fratelui
cum dă din aripi și cum se așază, ca un fluture< Și se înfiora, și altă
bucurie în lume nu voia.
Trei zile nu deschise gura, iar ochii îi erau neclintiți și uscați, nici nu
se-mbrăcă în negru, iar panglica cu care își lega părul er. I galbenă.
Veni mătușa ei, kira Hrys{nthi, s-o ia să se ducă într-o căsuță de țară
pe care o aveau aproape de mare, să se liniștească puțin. Dar ea
clătină din cap și se zăvorî iarăși în camera fratelui ei. Nu se ducea
nici la mormânt. Era liniștită, hotărâtă, scotocea mereu prin lada cu
puțina ei zestre, umbla de ici-colo prin casă și aranja lucrurile ca și
cum s-ar fi pregătit pentru o călătorie.
În a treia zi se întoarse către bătrâna Mariora:
— Întinde masa, pune fața de masă albă brodată, farfuriile și
tacâmurile bune și spune-i stăpânului tău că o să mănânc împreună
cu el astă-seară. Și să nu aprinzi lampa. Aprinde cele două lumânări
mari cu care am vegheat mortul.
Învățătorul se îngrozi când auzi asta. Se îngrozi și când văzu
aprinse lumânările mortuare. Se așeză pe marginea scaunului și nu
îndrăznea să ridice ochii să se uite la nevasta lui, care, galbenă ca
ceara, tăcută, țeapănă ca o moartă, ședea în fața lui și mânca doar cu

662
vârful buzelor. Era acoperită cu pudră pe față, de parcă s-ar fi dat cu
var, își pusese veșmintele de mireasă albe ca neaua și flori de ceară
galbene ca lămâia în păr.
Rămaseră mult timp așa, unul în fața celuilalt, fără să schimbe
vreun cuvânt. La răstimpuri Títyros dădea să deschidă gura, dar
cuvintele i se opreau în gâtlej și nu voiau să iasă. Curgea nădușeala
pe el, iar prin fereastra deschisă spre curte vântul de noapte strecura
din când în când adieri și clătina cele două flăcări.
Deodată femeia întinse mâna și picură vinul în cele două pahare,
strop cu strop. Un vin negru ca smoala, înțepător, pe care îl adusese
plocon la nunta lor răposatul Manoúsakas.
Ridică paharul ei și ciocni cu putere, mai să spargă paharul lui
Títyros.
— Beau în sănătatea ta, ucigașule! spuse și glasul îi era greu,
răgușit, ca de bărbat – dar nu duse paharul la buze.
Ieși în curte, însă intră îndată înapoi, urcă și se încuie în camera
fratelui ei. Noaptea nimeni nu auzi nimic. Dar dimineața o găsiră pe
Vanghelió spânzurată de grindă cu sfoara de rufe.
Vestea îl găsi pe căpitanul Polyxinghis în odaia lui Eminé. De-acum
își petrecea ziua și noaptea până-n zori acasă la ea. Văduva era
pregătită să fie botezată, dar aștepta să se mai îmblânzească puțin
Creta, ca să nu-și iasă din minți agalele. Se veselea că se face
creștină, că iese fără văl pe drumuri, că merge la biserică și că vede
oameni, iar ei o văd pe ea. Că o va bate vântul, că o va arde soarele,
că-și pune rochii grecești, bluze și volane și că lumea se bucură de
părul ei negru pana-corbului neacoperit. Hristos era pentru ea o
poartă; o deschidea și ieșea pe drum fără văl.
Și pe când se gândea la toate astea, întinsă în așternut alături de
căpitanul Polyxinghis, și se desfăta în gând cu toate aceste bucurii
grecești, ușa se deschise și intră despletită doica ei, arăpoaica. Se
repezise dis-de-dimineață până la Fetele Necăjite să afle ce se mai

663
întâmpla în oraș, iar acum se întorcea înghițindu-și limba.
— Căpitane, gemu ea, nepoata ta, Vanghelió, s-a spânzurat!
Căpitanul Polyxinghis lăsă mâna lui Eminé și sări ca ars.
— S-a spânzurat? Când? Unde? Cine ți-a spus?
— Fetele Necăjite. Acasă la ea, se pare, ieri-noapte, cu sfoara de rufe.
În acest timp Eminé luase de sub pernă oglinjoara rotundă și-și
privea limba, dinții, sprâncenele<
— Oho, astăzi limba mea nu e destul de roșie, murmură ea. Unde e
sacâzul meu de mastic, măi Maria?
— Și-a părăsit bărbatul și s-a dus după fratele ei< continuă
arăpoaica căutând sacâzul.
„Neamul meu e pe cale să putrezească sub pământ, iar eu încă n-am
copii<”, se gândi căpitanul Polyxinghis și oftă.
Se aplecă, se uită la Eminé, care, întinsă, fără griji, își admira
frumusețea în oglindă, întinse mâna și mângâie pântecele ei
însămânțat.
— Cretan și cerchez o să fie fiul nostru, zise el, cretan și cerchez,
adică nemuritor!
Și, de cum îi spuse asta, ca și cum pentru prima oară s-ar fi gândit la
acest lucru, pieptul i se umplu de încredere. Se ridicase să plece, dar
i se muiară genunchii și căzu iarăși în așternut. Să facă un fiu
sălbatic, altoit cu sânge cerchez, care, înainte să învețe să vorbească,
să știe să încalece pe cal! Pe nepoții lui demult timp îi ștersese din
catastifele neamului său, nu erau buni de nimic. Băiatul, mortăciune
și fanfaron, nepoata, fată bătrână, acră, stearpă, fără ouă în pântece,
fără lapte în sâni; iar alți nepoți nu avea. Neamul pâlpâia să se
stingă. Dar uite, acum, de la cercheza aceasta care stă întinsă și își
admiră în oglindă frumusețea și mestecă sacâz de mastic ca să-i
miroasă frumos gura o să iasă fiul lui, bărbat nemuritor, și n-o să
piară sămânța lui Polyxinghis.
Îi veni din nou în minte vestea pe care i-o adusese arăpoaica și se

664
rușină. Se ridică murmurând, se încinse și își puse fesul.
— Eminé, copila mea, zise el, trebuie să plec.
Eminé își desfăcu brațele goale, se întinse și încheieturile îi trosniră.
— Du-te, spuse ea cu plictis, îl privi cu ochii jucăuși întredeschiși și
căscă.
În acest timp, în cele trei zile trecute de la otrăvirea lui Diamandfs
până la spânzurarea lui Vanghelió, lucrurile se înăspriseră în Creta;
în sate creștinii omorau agalele una după alta, iar turcii din Megalo
Kastro își ieșiseră din minți; omorau pe unul de-al lor în sate, ei
înjunghiau doi în aceeași noapte pe străduțele orașului. De-acum
pașa scăpase frâiele din mâini. Îi rămăsese numai binoclul, și ședea
în seraiul său, la fereastră, și scruta marea, așteptând clipa când
aveau să apară fregatele turcești.
A treia zi, pe neașteptate, ziua-n amiaza mare, se închiseră cele
patru porți ale orașului. Nu puteai nici să intri, nici să ieși. Creștinii
rămaseră prinși în capcană și fu cât pe-aci să n-apuce s-o îngroape
pe Vanghelió. Dar în această treabă avu noroc și reușiră de-o duseră
în fugă la cimitir; în fața Porții Efaniei, Kolyvis lărgise deja
mormântul lui Diamandis, așa că o coborâră pe Vanghelió și o
întinseră alături de el.
În ziua aceea începuse și ramadanul. Turcii posteau toată ziua, nici
pâine, nici apă, nici țigară, dar când se înnopta, îndată ce strălucea
prima stea, se aruncau pe mâncare și băutură. Tobele băteau în fața
conacelor agalelor bogate, apăsător, încet, ca și cum se pornea la
război< Vântul se înăsprise, creștinii tremurau în casele lor, ca nu
cumva dintr-odată, după ce mănâncă și beau, agalele să năvălească
pe drumuri, să trântească la pământ și să rupă porțile grecilor.
În curtea căpitanului Mihalis se adunau în fiecare seară toți vecinii.
Se temeau și căutau adăpost și ocrotire de la sălbaticul viteaz. Era
vară, bărbații se întindeau în curte și pe terasa casei, iar femeile, pe
saltele în odaie. Singur-singurel, căpitanul Mihalis veghea în

665
cămăruța lui, cu armele deasupra capului.
Într-o noapte fruntașii și căpitanii se adunară în taină la mitropolit.
Se duse și căpitanul Mihalis, se duse și corsarul Stephanís, care își
pusese cizmele de căpitan, de parcă ar fi pornit în cursă – își
amintea vechile lui isprăvi, uită că era șchiop, și nu mai șchiopăta.
Mitropolitul, în picioare în mijlocul palatului episcopal, gânditor și
zgârcit la vorbă. Întunecate și mohorâte zile petrecea iarăși Creta,
creștinătatea era în primejdie.
Cărăbușul de Aur își dădu iar cu părerea:
— Să mergi, preasfințite, la Athena, să-l rogi pe rege să ne trimită
hrană și muniții, altfel o să pierim< Dar să mergi tu în persoană,
fața omului e sabie.
Însă mitropolitul clătină din cap:
— Nu-mi las eu oile mele, în ceasul în care a apărut lupul, spuse el.
Să meargă căpitanul Eli{s.
Dar căpitanul Eli{s se mânie:
— Încă mă țin picioarele, preasfințite, n-am îmbătrânit. Încă pot să
dau comandă în război, nu mă duc. Să meargă Hagis{was,
cărturarul.
Spuse și se întoarse către Hagis{was și i se zbăteau sprâncenele,
înfuriate.
— Să nu amestecăm biata Grecie, săraca mamă. O să-și găsească
iarăși beleaua, zise mitropolitul. Să avem încredere în Marile Puteri
și înainte de toate în Rusia ortodoxă.
— Să avem încredere mai bine în micile puteri, ale noastre, spuse
atunci căpitanul Mihalis. Asta zic eu.
— Asta zic și eu, făcu și căpitanul Eli{s. „De ce ai, lupule, gâtul așa
de gros?
— Pentru că îmi fac treburile eu singur.
— Să aruncăm fiecare câte o piatră în golful Suda! sări kir

666
Idomenéas.76
Dar nimeni nu-l ascultă. La miezul nopții se despărțiră, fără să fi
luat o hotărâre.
Cu asemenea spaime treceau zilele și nopțile. Ziua, răzvrătiți și
înfuriați, turcii năvăleau din geamie toți împreună, în turmă, aprinși
de cuvintele muezinului, cu ochii sticloși, ca orbii. Noap tea,
mâncați bine, beți, se adunau în cafenele și luau la rând mahalalele
grecești și trăgeau cu pistoalele în aer ca să-i înspăi minte pe
ghiaurii zăvorâți în case.
În fiecare seară, când se înnopta bine, la ceasul în care agalelc încă
mâncau și beau și drumurile erau pustii, Aliag{s se strecura lipit de
zid și intra în casa căpitanului Mihalis și aducea vești: asta a spus
imamul astăzi la geamie, cuvintele acestea au fost rostite la cafenea,
muezinul cere măcel, iar beiul se opune la acestea – toate doar
hârtie și cerneală1, în fiecare seară, la căpitanul Mihalis și la vecini.
I-ar fi părut rău lui Aliag{s să fie înjunghiate asemenea vecine bune
– unde ar mai fi tăifăsuit el așa de plăcut la fiecare asfințit de soare
și cine i-ar mai fi trimis strachina de mâncare, să trăiască și el și să-și
ducă și el traiul cu firimiturile de prin mahala? Ai fi zis că era un
motan bătrân al mahalalei, liniștit și castrat, care iubea casele ce-l
hrăneau.
Bătu cineva în poartă, ușurel, de trei ori. Intră Aliag{s, foarte trist
astă-seară. Se așeză pe lavița de lângă jgheab și toți vecinii se
adunară în jurul lui.
— Blestemat fie telegraful, zise Aliag{s și oftă. E ca un câine, cu
capul în Creta și cu coada în Constantinopol. Îl prinzi de coadă și
latră, și așa afli răul c-o oră mai devreme.
— Care rău, Aliag{s? Vorbește limpede, ce vrei să spui? făcu
Krasoghiórghis speriat.

76 Zicală grecească.
667
— Pașa a primit astăzi o telegramă că mâine sosește oștirea în
Megalo Kastro! Cu tunuri, se pare, cu cavalerie și cu steagul verde
al Profetului!
— Of, și Dimitrós al meu unde să se vâre ca să nu se încaiere cu
oastea! strigă kira Pinelopi și-și lovi genunchii umflați.
Aliag{s începu să povestească ce bucurie izbucnise prin cafenele și
cum luaseră hotărârea să coboare mâine în port înarmați și să se
închine la steagul Profetului.77
Cu cât vorbea, întristarea i se risipea, ridica grumazul Aliag{s, se
umfla, se umfla, nu mai era bătrânelul umil care se duce și se așază
într-un colț și la care niciun om nu se întoarce ca să-l privească și să-
l pună pe un scaun, ci era în mijlocul adunării, toți se agățau de
gura lui și, cu cât aducea vești mai grozave, cu atât devenea și el
mai grozav și se mândrea. Și acum îi privea pe toți semeț în ochi și
își îngroșa cât putea glasul lui femeiesc. Numai în fața căpitanului
Mihalis stătea încă chitic.
— Să-l chemăm pe căpitanul Mihalis să vedem ce-o să spună, făcu
Mastrapăs și ochii lui blânzi erau plini de spaimă. Eu zic să nu ies
mâine toată ziua.
— Nici eu, zise și kira Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis. Chiar dacă e
vecernie. Dumnezeu să mă ierte!
Intra și ea acum în fiecare noapte sub acoperișul căpitanului
Mihalis, de când fratele ei își petrecea nopțile acasă la Eminé. „În loc
s-o încreștineze pe ea, s-a turcit el, iartă-mă, Doamne!” se gândea,
dar nu scotea o vorbă.
În noaptea aceea vecinii dormiră iepurește, țineau un ochi deschis și
se gândeau la ce vor face, cum să rupă gratiile închisorii și să scape.
Dimineața se auziră trompetele în port, se umplu cheiul de fesuri
roșii și aerul duhni greu a turc. Thras{ki, care fugise de-acasă, se

77 Cu sensul de lucruri fără de folos, de prisos.

668
cățărase pe stânci, la intrarea în port, deschidea cu nesaț ochii și
privea. Acostase un vapor negru și își vărsa măruntaiele, orientali
cu miros greu, cu fețe mâncate de vărsat și de arșița soarelui,
trompete, tobe, tunuri, cai; și la urmă, vuitorul buluc de derviși cu
mantii verzi, cu turbane înalte și albe ca neaua, încinși cu iatagane,
săriră toți pe chei, desfașurară steagul verde al Profetului, îl puseră
la intrarea în port și începură să bată încet-încet din palme în jurul
lui și să danseze.
Thras{ki se apropie. Băteau din palme și porniseră un cântec domol,
încet, ca un bocet, dar pe măsură ce se înfuriau, se iuțea și dansul
lor, se răsuceau acum și se învârtea fiecare în jurul său, mantiile li se
umpleau de aer și se umflau ca niște clopote, ochii lor priveau
chiorâș și se înroșeau, scoteau săbiile și începeau să se lovească
singuri, le curgea sângele și urlau< Dar încet-încet dansul iarăși se
potolea, băgau săbiile în teci, turbanele se legănau liniștite, ostenite,
urletele se prefăcură din nou în cuvinte, iar cuvintele, încet-încet, se
prefăcură iarăși în murmur, dureros și duios, ca un bocet<
Încă aprins, Thras{ki se întoarse acasă la amiază și povesti cu
mândrie cele ce văzuse.
— Ți-a fost frică? îl întrebă tatăl său și-și încruntă sprâncenele.
— Nu mi-a fost frică deloc de nizami.
— Ți-a fost frică de derviși?
— Nici de ei.
— Atunci de cine?
Thras{ki șovăi.
— Spune o dată! făcu tatăl și ridică de bărbie capul plecat al
băiatului.
— De steagul verde, răspunse Thras{ki.
Megalo Kastro se întunecă. În primele zile o tăcere neliniștitoare
apăsă greu, turci și creștini amuțiră. Fruntașii creștini intrau și
ieșeau de la mitropolit, agalele erau când la poarta pașei, când în

669
cazărmile gălăgioase și vorbeau în taină. Un ceas pe zi deschideau
cele trei porți de pe uscat ale orașului și intrau înfuriați,
înspăimântați țăranii turci cu cadânele lor mici și cu tot calabalâcul.
Nu mai încăpeau în geamii și în moschei, spărgeau acum porțile
grecilor, îi goneau pe creștini și puneau stăpânire pe avutul lor.
Mitropolitul îl trimise pe Hagis{was la Athena, îi dădu scrisori, îi
implora pe frații liberi să trimită corăbii să ia și să scape mulțimea
de suflete creștine de cuțitul turcului, pentru că era ascuțit deja.
Într-o seară se adunară devreme toți vecinii în casa căpitanului
Mihalis, să ia o hotărâre. Nu lipsea astă-seară nimeni. Veni chiar și
căpitanul Polyxinghis, și kir Idomenéas și Touloupanâs brutarul, și
groparul Kolyv{s, îmbrăcat în negru, și doctorul Kasapâkis cu
nevasta lui franțuzoaică. Pe Arhondoula, cu fratele ei cel surdomut,
o anunțară, dar nu catadicsi să poftească; ea era sub aripile pașei, nu
avea nevoie de căpitani de-alde Mihalis. Și chiar în aceste zile fratele
ei îl pictase pe pașa în culori de ulei, îl înrămă într-o ramă aurită,
deschise o fereastră pe potrivă în zid, afară spre drum, și-l puse
acolo să-l admire trecătorii. Era leit, identic, nimic nu-i lipsea, nici
alunița pe nas, nici părul de porc din urechi. Unii se îngrozeau să-l
vadă și-o apucau pe alt drum.
Astă-seară vecinii nu se adunară în curte. Intrară în casă toți ca să
nu le fie auzite din drum vorbele. Se așezară în rând pe lângă pereți,
sub eroii de la 1821, kira Katerina aprinse lămpile mari, iar
căpitanul Mihalis, la locul său, pe colțul canapelei, îi privea ca un
taur pe vecinii săi și nu deschidea gura. Nu-i plăceau aceste adunări
și-i era silă să-l simtă la el în casă pe căpitanul Polyxinghis, turco-
cerchezul, se uita cu furie, pieziș, la buzele, ochii și grumazul lucitor
și ghiftuit al acestuia< Toată carnea lui era sătulă de sărut, iar
rărunchii căpitanului Mihalis fremătau de mânie și scârbă. Femeile,
înghesuite în spatele bărbaților lor, stăteau cu ochii plecați și cu
urechile ciulite și așteptau. Sus în odaie se afla Rinió, care legăna pe

670
brațe pruncul, ca să nu plângă, iar Thras{ki ședea și el cu bărbații.
— Șezi aici să asculți, să te obișnuiești, îi spusese tatăl lui. Ești
bărbat.
Tăcerea dura prea mult și stăpânul casei nu deschidea nici el gura.
Căpitanul Polyxinghis nu se mai stăpâni:
— Ce-am venit să facem aici astă-seară toți vecinii? spuse el.
Și se uita cu furie la sora sa, care ținuse morțiș să-l care în casa asta
ca să hotărască, chipurile, toți vecinii împreună cum să scape de
cuțitul turcului. El nu putea să ia o hotărâre fără Eminé, iar ceea ce
hotărau aceștia aici nu-l interesa.
O clipă, îndată ce auzi glasul căpitanului Polyxinghis, căpitanul
Mihalis dădu să ridice capul și să-i spună: „Ce cauți tu aici,
înăuntru, Polyxinghis-bei? Mahalaua ta este acum mahalaua
turcească, casa ta e cea cu poarta verde”, dar se stăpâni, venise în
casa lui și nu era omenește să-l jignească. Tăcu.
Atunci sări Tltyros. Începuse să-și mai vină în fire, cea moartă se tot
risipise în văzduh și dispăruse, și nici măcar o singură dată, nici în
somn, nici pe trezie, nu venise să-l amenințe cel otrăvit; era bine-
mersi mort, nu putea să iasă din mormântul lui. Încet-încet, din ziua
în care Tltyros a comis omorul, a prins curaj, a devenit bărbat, a
încercat și a văzut că e și el bărbat și că poate să omoare. Acum și la
școală bătea din picior, striga, lovea, nu-i mai lăsa pe școlari să-l ia
în râs. Iar astă-seară, dacă văzu că fratele său nu vorbea, vorbi el:
— Ne-am adunat astă-seară noi, vecinii, să luăm o hotărâre, toți
împreună, cum să scăpăm de turc, zise el. Sunt trei căi, cred eu,
dinaintea noastră: ori să rămânem liniștiți la casele noastre, și e
posibil să nu se facă măcel; ori să izbutim să ne strecurăm prin
porțile orașului, și să ne împrăștiem prin sate; ori să așteptăm –
mitropolitul a trimis, se zice, pe Hagis{was la Athena, să vină
corăbiile grecești să ne ia. Așadar, să discutăm, care cale dintre cele
trei e cea mai bună, s-o urmăm, și să ne ajute Dumnezeu!

671
Scaunele scârțâiră, capetele se plecară, toți își cântăreau părerea, dar
fiecare cale avea și calea ei potrivnică, și hotărârea era dificilă.
Primul întrerupse tăcerea doctorul Kasapâkis – țărănoi unsuros,
ciupit de vărsat, care se dusese la Paris să studieze medicina și timp
de trei luni mersese la Facultatea de Drept, crezând că este cea de
medicină, iar după ce a tocat viile și ogoarele tatălui său s-a întors la
Megalo Kastro c-o pălărie Mirabeau și cu fata proprietăresei și a
deschis o spițerie. Acesta, deci, sări acum și vorbi privindu-l de sus
pe Títyros:
— Există și a patra cale, învățătorule: să ne refugiem în consulatele
Marilor Puteri!
— Unde să-ncăpem, doctore? îi răspunse Krasoghiórghis, cu mintea
lui zdravănă, neșcolită. Zici consulat și ți se umple gura, dar și
consulatul ăsta e tot o casă, patru pereți – pe câți ne-ncap? O familie,
două? Și ceilalți?
— Să te duci dumneata, doctore, la consulatul francez să ceri
ocrotire, că ai și femeie franțuzoaică și Dumnezeu nu ți-a dat copii,
zise și Kolyv{s, căruia îi murise nevasta și-i lăsase o turmă de
copilași și nu știa ce să le facă, unde să-i vâre, să nu-i găsească
turcii<
Blestema ceasul și clipa când îl prindea ispita și-o îmbrățișa pe
răposata și-apoi, după nouă luni< „Rea vreme să aibă pentru
fabrică”, murmură el și se uită cu furie la femeile din jurul său.
Mastrap{s cel cumsecade își deschise gura să vorbească, dar o
închise îndată, îi era frică.
— Spune, vecine, îi zise Títyros, ca să-l încurajeze.
— Ce hotărâți voi< răspunse clopotarul și se făcu roșu ca racul.
— Ascultați așadar și părerea mea, făcu Krasoghiórghis și se ridică.
Burtos, mâncău, cam nespălat, astăzi, toată ziua, nădușise de
îngrijorare și-acum trupul lui mirosea greu a duhoare de om.
Krasoghiorghena îl privi cu mândrie. Așa aprins, bărbatul ei îi plăcu

672
mult.
— Ascultăm, Krasoghiórghis, zise Títyros.
— Așadar, după mintea mea, cea mai sigură cale e să fugim ia sate.
De ce să rămânem aici în capcană? Nu e prima oară când ne-au
înjunghiat turcii. Să așteptăm corăbiile? Trăiește, murgule, până-n
mai, să mănânci trifoi78< Nu am eu încredere în Athena. Nu că nu
vrea sărmana. Vrea, dar nu poate, se teme de Turcia, se teme și de
apusean, de câinele ăla de apusean. De câte ori nu s-a scăpat pe ea?
— Dar cum să plecăm, vecine? Asta vreau să-mi zici! făcu Kolyv{s
și răsufla greu. Avem, știi bine, și-o grămadă de copii.
— Nu am încredere în Athena, continuă vecinul, am încredere în
Krasoghiórghis. Lăsați-mă așadar pe mine să iau comanda și, pe
pâinea pe care-o mănânc, o să vă trec pe toți în munți, cu femeile și
cu copiii voștri, cu copăile, așternuturile și oalele de prin casă!
Se iscă murmur, toți își apropiară scaunele de Krasoghiórghis, care
tăcuse acum și privea cu mândrie ce tulburare aduseră cuvintele lui
printre vecini. Dar ce? Îl priveau cu ochi rău, că era gras și neînvățat
și purta cizme cârpite, o să le-arate el acum!
— Ia să vedem planul tău! zise doctorul, jignit că vorba lui n-a prins.
Vorbele gogonate, să-ți spun drept, vecine, nu-mi plac!
— Nici mie, doctore. Doi și cu doi fac patru, ascultă deci. Eu mă am
bine cu nizamii care păzesc Poarta Lazaretului. Cum și de ce? Nu
scormoniți voi treburile. Ceva contrabandă pe care o fac, ceva
damigene de rachiu și pachetele de tutun și cutiile de rahat pe care
li le ofer ca să închidă ochii< Să nu facem poliloghie, o să ung iarăși
roata și-o să ne strecurăm toți afară, fără luptă și fără zarvă!
— Să ne trăiești, Krasoghiórghis! strigă Kolyvăs. Îți încredințez
copiii mei, am încredere în tine!
— Și eu, făcu și Mastrap{s și se întoarse neliniștit să se uite către

78 Zicală grecească.
673
femeia lui, dacă era și ea de acord<
În clipa aceea se auziră trei bătăi ușoare în poartă.
— Aliag{s! zise Tâtyros și se ridică să-i deschidă.
Dar căpitanul Mihalis săltă capul.
— Alungă-l! spuse el.
Títyros deschise poarta.
— Aliag{s, zise el, să ne ierți, astă-seară avem de vorbit de-ale
noastre. Vino mâine.
Dar Aliag{s, lipit de poartă, nu se mișcă din loc.
— Am venit să vă spun să aveți grijă, vecinilor, că agalele pun la
cale un măcel.
— Pentru numele lui Dumnezeu, când?
— Repede, la bairam.
— Hai, intră.
Bătrânelul străbătu curtea și se sprijini de tocul ușii.
— Bună seara, vecinilor! zise cu glas îndrăzneț.
Astă-seară aducea o veste înspăimântătoare și se fudulea. Dar
deodată îl văzu în colțul canapelei pe căpitanul Mihalis și se făcu
mic.
— Iertați-mă, zise el, astă-seară n-o să stau, sunt grăbit. Dar a fost
nevoie să vin. Dacă credeți în Dumnezeu, vecinilor, aveți grijă.
Agalele pun la cale un măcel, la bairam. Și-au împărțit deja
mahalalele. În a noastră o să vină cei mai viteji, pentru că aici e
căpitanul Mihalis.
— Bine, du-te, spuse căpitanul Mihalis ridicând mâna.
Atunci sări Mastrap{s.
— Scormonește ce poți, Aliag{s, și poftește mâine-seară. Mergi cu
bine!
Bătrânelul străbătu iarăși curtea, ieși și porni spre cafenelele
turcești.
— Așadar ne-a ajuns cuțitul la os! spuse căpitanul Polyxinghis și se

674
ridică. Pe mine să mă iertați, am treabă astă-seară. Ce veți hotărî, o
să-mi spună sora mea. Numai asta vă mai zic înainte de-a pleca: eu
o să fug în munți. Asta cere onoarea.
— Bine că ți-ai amintit! mormăi căpitanul Mihalis.
Căpitanul Polyxinghis porni grăbit la drum. Întârziase, Eminé se va
fi întins deja în pat, probabil că mesteca sacâz de mastic, să n-o ia
somnul, și-l aștepta.
Cei rămași se întoarseră spre căpitanul Mihalis, să asculte părerea
lui, iar el simțea acum aerul mai ușor, mai limpede, nu mai mirosea
a mosc și a duhoare de turc, și săltă capul.
— Vecinilor, zise el, toți de-aici suntem bărbați deprinși cu flinta. O
să vină și învățătorul cu noi, și kir Idomenéas, toți!
Bătrânul Touloupanâs ținuse tot timpul ochii plecați, își trosnea
degetele și gândul îi era la fiul lui. Fața lui fusese mâncată de tot –
nu mai avea nici nas, nici urechi, nici buze< Unde să se ducă? Cine-
l va lua împreună cu el? Era destul să-l vezi, și te apuca groaza, iar
dacă-l atingeai, putea să se lipească și de tine boala. Deunăzi iarăși
veniseră zapciii să-l ia și să-l închidă în satul leproșilor, iar biata lui
mamă s-a pus pe strigăte și bătrânul le-a umplut pumnii cu monede
de argint și au plecat<
Fără să vrea, bătrânul Touloupanâs oftă tare și toți se întoarseră.
— Ce ai, vecine, de oftezi? le scăpă și-l întrebară ei.
— Nimic< Ce să am? Nimic< răspunse el și ochii i se porniră ca
niște izvoare.
Și peste puțin:
— Eu nu plec. Unde să mă duc? Cine mă vrea? zise și se ridică.
Nimeni nu întinse mâna să-l oprească. Găsi, împiedicându-se,
singur poarta și dispăru.
— Suntem înțeleși, spuse Títyros. Am ajuns la o concluzie. Ce zici și
dumneata, kir Idomenéas? încă n-ai deschis gura să vorbești.
— Părerea mea o știi, toți o știți, am spus-o și am tot repetat-o. Toate

675
acestea pe care le faceți voi sunt zadarnice! Cât timp există golful
Suda<
— Suntem înțeleși, făcu medicul, ținându-și cu greu râsul, și-și luă
pălăria lui înaltă și țeapănă ca să plece – se apropia de-acum miezul
nopții.
— Doctore, zise căpitanul Mihalis, o să vii și dumneata cu noi în
munți<
— Dar<
— Niciun dar, o să vii. De-asta ești doctor. O să avem răniți.
Doctorul își privi nevasta. Ședea la cealaltă margine a canapelei, nu
înțelegea prea bine ce spuneau, își ținea strâns batistuța la gură și
tușea. Se topise și se gălbejise ca ceara, sărmana. Se săturase să vadă
trenurile Cretei cum trec prin fața porții ei și cum îi murdăresc
pragul. De-acum Parisul ajunsese pentru ea o poveste îndepărtată,
de necrezut, greu de închipuit< „Să urc pe un vapor, pe o barjă, pe
o coajă de nucă, să plec< să plec< să plec<”, se gândea ea și nu
spunea nimic. Mintea ei se făcuse o șuviță de apă care curgea și se
vărsa în mare.
Căpitanul Mihalis se ridică.
— Cele vorbite sunt sfinte, zise el și urcă în cămăruța lui.
Astă-seară vorbise mult, acum voia să rămână singur.
Vecinii răsuflară ușurați, limbile li se dezlegară, interveniră și
femeile, coborî și Rinió, pregăti tava cu rachiu, ceva dulce și cafele.
— Dumnezeu să-și întindă dreapta Sa! se rugă Krasoghiórghis
ridicând paharul. În sănătatea ta, kiră căpităneasă, să te bucuri de ce
iubești, să-ți jucăm la nuntă, Rinió!
Ciocniră și băură toți, Rinió aduse altă sticlă și băură din nou.
Prinseră chef.
— Măi, ce-nseamnă băutura! spuse Krasoghiórghis plescăind din
limbă. Un păhărel de rachiu, un degețel, și îneacă, pe sufletul meu,
toată Turcia! Uite, mă plec și îl văd pe fundul paharului pe sultanul

676
umflat ca un burduf!
— Nu e doar rachiul, e și tovărășia, zise Títyros.
— Ai dreptate, învățătorule, făcu Mastrapăs, a cărui limbă se
dezlegase de la sine o dată cu rachiul. Oamenii sunt precum
clopotele, iar când se potrivesc unul cu altul nu se tem de moarte.
Lucrată fin, urechea clopotarului era plină de sunet, ca scoica mării.
Anul trecut, vara, când s-a dus în satul său, în prima noapte n-a
putut să-nchidă un ochi, pentru că pe muntele din față tălăngile
turmei nu se potriveau una cu alta și-i tulburau sufletul. Se sculă cu
noaptea-n cap, urcă pe munte, găsi turma, potrivi tălăngile și se
întoarse și adormi.
— Ca niște clopoței sunt și oamenii, spuse iarăși. Tălăngi, zurgălăi,
acioaie, clopote, mici și mari, și fiecare are glasul său aparte.
Ferice de turma ai cărei clopoței sunt împerecheați cu mare
meșteșug. Aceea nu se teme de lup.
Dar kir Idomenéas clătină din cap: „Ce caut eu aici înăuntru? se
gândi el. Ce vorbe sunt astea?”
Se ridică și îi Făcu semn lui Títyros:
— Să mergem, cumetre, zise el, o să dormi acasă la mine, să-mi ții
companie.
Astă-seară avea mare nevoie de discuții subțiri, să vorbească iarăși
despre astre și despre nemurirea sufletului. Pentru el, nicio altă
chestiune nu exista pe lume, numai acestea două. Uneori, se mai
ivea încă o chestiune mare, golful Suda. Toate celelalte, o adiere de
vânt.
Se ridicară toți și adunarea se destrămă. Unii, încurajați după atâtea
pahare de rachiu, se întoarseră ca niște viteji pe la casele lor, alții se
întinseră în curte și pe terasa căpitanului Mihalis, iar femeile, pe
saltele în odaie. Era trecut de miezul nopții.
Toată seara Thras{ki ascultase și nu scosese o vorbă, dar în mintea
lui se încrustaseră adânc toți vecinii și toate cuvintele lor, la început

677
pline de spaimă, apoi mai potolite și în sfârșit, de la rachiu, numai
chef. Dar peste toate astea un lucru i se întipări mai adânc în minte:
tatăl lui, care ținea neîncetat, cu mândrie, capul plecat, apoi îl ridica
o clipă și poruncea, iar apoi îl pleca iarăși, ca și cum n-ar fi vrut să
fie una cu capetele flecărețe care se învârteau în jurul lui. Îl privea, îl
privea Thras{ki, și încet-încet, pe nesimțite, devenea și el bărbat.
Școlile se închiseseră, se sculă de dimineață și porni la prăvălie să-l
găsească pe tatăl său. Îi făcu plăcere să respire mirosul lui și începea
să înțeleagă de ce e atât de sălbatic și nu vorbește, nu râde, nu-i plac
oamenii. Într-o zi, când o să-i crească mustața și barba, o să fie și el
la fel. La fel, și nu precum căpitanii Polyxinghis ori Krasoghiórghis
ori Títyros, ci ca tatăl său.
Și pe când torcea și învârtea toate gândurile astea neclare în minte și
mergea și se apropia de-acum de port, auzi înjurături și huiduieli.
Iuți pasul – și ce să vezi? în fața frizeriei lui sior Paraskevâs, adunată
multă turcime, iar la mijloc îl aveau pe sărmanul syriot și-l înjurau,
îl scuipau, își ascuțeau cuțitele să-l înjunghie. Nefericitul, cu cămașa
sfâșiată și plină de sânge, cu fața mânjită de ouă clocite și de roșii
stricate, stătea tremurând și se ruga și implora – o să plece, o să se
întoarcă în Syra și n-o să mai calce niciodată în Creta. Numai, aman,
avea o fată de măritat, să le fie milă de el.
Thras{ki îl văzu, i se îndureră inima și porni să-l găsească pe tatăl
lui. Acesta ședea la masă și-i scria nepotului său înstrăinat,
franțuzit, lui Kosm{s. „Dacă ești bărbat, îi scria el, dacă ai în tine
rușine, părăsește îndată Apusul – ce dracu’ faci acolo departe, de
atâția ani? Părăsește, îți spun, îndată Apusul și să poftești în țara ta.
A venit ceasul, are nevoie de tine. Pentru ce te-ai născut? Pentru ce
te numești cretan? Să poftești îndată, să iei și domnia ta pușca. Află
și aceasta, nepoate.. /1
Și chiar atunci, iată-ți-l că intră aprins Thras{ki:
— Tată, vor să-l înjunghie pe sărmanul Paraskevăs, bărbierul! strigă

678
el. Uite, în fața frizeriei lui. Ridică-te să-l scapi.
Căpitanul Mihalis se sculă, se opri în prag și privi. O ceată de
hamali turci turbați îl înconjuraseră pe Paraskevăs, de unde să
scoată nasul pe drum vreun creștin, căci prăvăliile grecești din jur se
închiseseră și stăpânii dispăruseră. În lumina soarelui căpitanul
Mihalis deslușea cinci-șase cuțite strălucind.
— O să te duci, tată? O să te duci? Nu ți-e frică?
Căpitanul Mihalis se înverzi la față. Mulți erau turcii, era moarte
sigură să te pui cu ei, dar îi fu rușine de băiatul lui. De-ar fi singur,
ar intra în prăvălie, era treaz și nu-i plăceau nebuniile. Dar acum îl
vedea fiul său.
— Nu te duci, tată? Ți-e frică? zise iarăși băiatul.
— O să mă duc, răspunse el și porni către mulțimea de turci.
Călca încet, liniștit, fața lui era blândă, fără mânie și fără teamă.
De cum îl văzură că se apropie, turcii se opriră. Ce caută ghiaurul,
cine se crede el, de nu se teme?
Căpitanul Mihalis ajunse și întinse liniștit mâna, să treacă. Uimiți,
turcii se dădură la o parte, să vadă ce-o să facă. Zdrahonii lăsară
cuțitele jos și așteptau.
Căpitanul Mihalis se apropie de sior Paraskevăs, îl luă de-o ureche
și într-o clipită chipul i se încruntă. Îi răsuci urechea și îi dădu un
brânci:
— Șterge-o acasă! îi spuse poruncitor. Și să nu te mai văd în fața
ochilor!
Paraskevăs își vârî capul între umeri și porni înainte împleticindu-
se, iar în urma lui, căpitanul Mihalis, care-l strângea de ureche.
Turcii se dădură la o parte iarăși, tăcuți, și îi lăsară să treacă.
— Acasă! îi spuse din nou cu mânie căpitanul Mihalis. Repede!
Paraskevăs înaintă grăbit, coti după primul colț și dispăru. Iar turcii
stăteau uimiți și se uitau cu gura căscată la căpitanul Mihalis, care,
cu aceeași încetineală, cu pas liniștit, se întoarse la prăvălia sa.

679
Thras{ki își privi cu admirație tatăl, dădu să-l întrebe ceva, dar tăcu.
Căpitanul Mihalis se așeză iarăși la masă, luă condeiul și se aplecă
să sfârșească scrisoarea. „O clipă am lăsat condeiul, fiindcă s-a-
ntâmplat să am puțină treabă. Află așadar și aceasta, nepoate, că pe
unchiul tău Manoúsakas<”

680
 IX
Începi ziuă, sfârșește-te ziuă79, veni bairamul. Agalele se gătiră ca
niște gineri, se revărsară prin cafenele, puii de turci se întronară pe
pernițe, ridicară galeș gâtul și începură amanelele. Arșiță mare, iar
Barbai{nnis comandase să-i aducă din muntele Psiloritis trei măgari
încărcați cu gheață. Alerga cu urciorul de aramă și le dădea să bea și
răcorea agalele.
Lângă Trei Arcade, în cazarmă, nizamii sunară la revărsatul zorilor
din trompete și traseră focuri de armă spre cer, iar pașa cu escorta
lui merse la Gheni-geamie să se închine. Pe minarete erau încă
aprinse unele deasupra altora șiraguri de candele. La moscheea ei,
Hamide-mula împodobise mormântul sfântului cu rozmarin și
busuioc, iar Efendina, așezat turcește, își legăna trupul înainte și-
napoi și citea cântat din Coran. În jurul sfântului îngenuncheau pe
rogojini bătrâni pelerini, își luaseră și narghilelele, și-acum fumau,
închizând ochii, și ascultau, ca pe un zumzet de albine, preadulce,
îndepărtat, Coranul.
Erau pe deplin fericiți bătrânii aceștia, intraseră parcă, de vii, în Rai.
Nimic nu le lipsea. Pe crăpătura porții și prin grilajul lucarnei
dinspre drum intra vuietul din Megalo Kastro ca un murmur de
apă, iar departe, în dosul zidurilor venețiene, se auzea cum suspină
marea, și bătrâna Hamide-mula, liniștită, desculță, intra și ieșea și le
aducea când câte o bucată de rahat, când cărbuni aprinși pe care-i
punea cu multă duioșie în găvanul narghilelei. Toate narghilelele,
bine înarmate, gângureau, ca niște porumbei, în jurul sfântului<
Dar în ceasul în care toți erau cufundați în privegherea aceasta se
auziră strigăte ascuțite, porțile erau sparte, femeile țipau și răsunau
în văzduh împușcături. Dumnezeiasca fericire dispăru, iar bătrânii

79 Expresie grecească exprimând nerăbdarea în așteptarea unui eveniment mult

dorit.
681
săriră ca arși.
— Măcel! Măcel! se auziră strigăte din curți și de pe terasele caselor.
Efendina lăsă Coranul pe rozmarin și sări să deschidă poarta.
Turcaleți înarmați, cu cuțitele în dinți, alergau urlând, iar brațele și
pieptul le fuseseră deja împroșcate de sângele ghiaurilor. Arapul
pașalei, Suleiman, se repezea înainte, cu pieptul gol, desculț, cu un
burnus galben aruncat pe umeri. Ochii i se rostogoleau în cap,
buzele lui groase îi atârnau făcând spume.
— Măcel! Măcel! mugea el și lovea cu iataganul prin aer.
— Unde vă duceți, fraților? strigă Efendina și scoase capul prin
poartă tremurând.
— Să-l spintec pe necredincios, să-i beau sângele! grohăi arapul.
— Pe cine, măi, Suleiman?
— Pe căpitanul Mihalis!
Efendina se făcu galben ca ceara.
— Nu vă temeți, măi, de Dumnezeu? strigă el.
Dar glasul său se pierdu în mugetul care se înălța din toate curțile
creștinilor și din cerdacurile caselor.
Erau sparte porțile, femeile se cățărau pe terase și chemau pe
Dumnezeu, unele se aruncau de pe acoperișuri cu copiii lor în brațe,
o parte dintre bărbați se împotriveau o clipă, auzeai împușcături de
flinte și lupte, și-apoi un țipăt sfâșietor – și totul se sfârșea.
Căpitanul Mihalis stătea în dosul porții cu pușca-n mână. Își urcase
familia în odaie și-l ținuse aproape numai pe Thras{ki.
— Vino cu mine și ascultă bine ce-o să-ți spun, zise. Dacă ne sparg
poarta și intră turcii, o să vă înjunghii pe toți, să nu cădeți în mâinile
lor, și-ntâi pe tine, Thras{ki. Ai înțeles?
— Am înțeles, tată.
— Suntem înțeleși?
— Înțeleși.
— Să nu le spui nimic. Sunt femei, o să se-nspăimânte.

682
— Nu le spun nimic.
Cei doi bărbați își spuseră ce-aveau de spus și apoi tăcură. În
picioare, în dosul porții, își ațintiseră urechile și ascultau cu atenție
zarva și tropotul de pe drum.
Mulți vecini apucaseră să plece de câteva zile. Întâi și-ntâi cel care
aveau copii. Krasoghiórghis, Mastrap{s și Kolyv{s cu droai. I lui de
prunci; a doua zi, kira Pinelopi și kira Hrys{nthi, sora lui
Polyxinghis, se îmbrăcaseră în cadâne și reușiseră să se strecoare în
mijlocul tărăboiului și să fugă pe câmpuri. Títyros își puse și el
pantalonii bufanți cu brâu roșu ca un turcalet, își înfășură p cap un
saric alb, își vârî ochelarii în sân și ieși pe Poarta Laza retului
împleticindu-se. Touloupanâs rămase cu fiul său. Doi torul înălță
steagul franțuzesc, iar Idomenéas spusese că n-o sa plece și înălță
steagurile Marilor Puteri deasupra fântânii.
— Să aibă îndrăzneala acum să-mi atingă poarta! îi spuse ba trânei
Doxani{, care-și făcea mereu cruce, smulgându-și părul.
— Când o să plecăm și noi, tată? întrebase ieri Thras{ki, care se
grăbea s-o ia pe câmpuri și să fugă-n munți.
— Noi o să rămânem ultimii din toată mahalaua.
— De ce?
— Să-nțelegi tu singur, răspunse tatăl și nu mai vorbi.
Se apropia amiaza. Tot mai răgușit, Megalo Kastro gemea și se
zbătea sub cuțitul turcului. Muezinii urcau în minarete pen tru
rugăciunea de amiază și vesteau mila lui Dumnezeu.
Chiar în clipa aceea, departe, la Grădini, cinci-șase hamali turci
puseră răngile, scoaseră din balamale poarta lui sior Paras kevâs și-
o dărâmară, intrară în casă, o găsiră pe fata lui pe cana pea, o
înșfăcară și o trântiră cu fața-n sus. Alți turcaleți îl scoaseră din
dosul chiupurilor pe bietul bărbier, îl puseră cu gâtul pe prag și-l
înjunghiară. Apoi toți împreună o luară pe sus pe Pervola, plină de
sânge, și plecară.

683
Căpitanul Mihalis ciuli urechile. La capătul drumului, spre fântâna
lui Idomenéas, se auziră împușcături.
— Vin< murmură el și ridică piedica puștii.
Se întoarse și își privi fiul:
— Vin, zise el.
— Vin< făcu și Thras{ki, ridicând și el micul său revolver.
În zilele din urmă, tatăl lui îl învățase să-l umple și să tragă la țintă.
— Nu cred că ți-e teamă< spuse tatăl și se uită cu asprime la băiat.
— De ce să-mi fie teamă? Știu să trag!
Își depărtă picioarele, le propti bine în dalele din curte și aștepta.
Dar dincolo împușcăturile se înmulțeau, se auziră acum lovit un
grele, turcii se opriseră în fața fântânii lui Idomenéas și se repezeau
cu umerii să trântească jos poarta boierească, părăginită.
Kir Idomenéas stătea, de dimineață, aplecat la biroul său și scria
Marilor Puteri:
„O, Puternici ai lumii! în ceasul în care scriu rândurile acestea,
Megalo Kastro este înjunghiat. Răsună văzduhul de împușcături, i
nrcii turbați sparg porțile creștinilor, necinstesc femeile, omoară
bărbații, înșfacă pruncii și le zdrobesc capetele de praguri.
Înalț strigăt, deși nu sunt nimic, doar un om neînsemnat pierdut la
marginea Europei, departe de voi, o, Puternici ai lumii! Dar stă
aproape de mine Dumnezeu, mâniat, umblă încolo și-ncoace prin
odaia pustie de unde vă scriu, se apleacă peste umărul meu și
citește ce vă spun, și nu vorbește, își mușcă buzele și așteaptă să
vadă ce răspuns o să-mi dați. Să știți, altă scrisoare n-o să vă mai
trimit, m-am săturat să strig în pustiu. Dacă nu-mi dați răspuns
acum, am să mă-ntorc spre Dumnezeu, și El<”
Aici kir Idomenéas se opri brusc, auzi împușcăturile și scoase capul
pe fereastră. Văzu ceata de turci cum lovesc să-i dărâme poarta.
— Ce vreți? strigă el. Ați orbit? Nu vedeți străjuind deasupra
fântânii Marile Puteri?

684
Se auziră strigăte și hohote de râs. Șuieră un glonț, îi atinse vârful
urechii și obrazul și făcu fărâme o veche oglindă venețiană de pe
peretele din față.
Idomenéas se vârî înăuntru și duse mâna la ureche – se umpluse de
sânge. Se înfurie. Mânia și mâhnirea puseră deodată stăpânire pe el
– nedreaptă și ticăloasă mai e lumea asta, nedrepți și ticăloși mai
sunt cei puternici, neputincioși și nefericiți cei slabi. Își împrăștie
sângele pe toată palma și o apăsă, ca o pată, pe scrisoarea deschisă
pe care o pregătea pentru Marile Puteri.
— Iată, iată, iată! mormăi el. Așa se sfârșește scrisoarea asta. Sângele
Cretei asupra capetelor voastre și asupra capetelor copiilor voștri și
ale copiilor copiilor voștri, Anglie, Franță, Italie, Austrie, Germanie,
Moscovă!
Acum poarta fusese dărâmată și turcii săriră în curte cu cuți tele în
dinți. O găsiră pe bătrâna Doxani{, care stătea pe pragul ei în ușă și-
și întinsese brațele și nu voia să-i lase să treacă. O loviră, o aruncară
jos, o călcară în picioare și trecură. Găsiră scara și urcară urlând.
Casa boierească, șubrezită pe dinăuntru, se dă tina din temelii.
Idomenéas auzi de la biroul său urletele și picioarele sălbăticiși grele
care urcau. Se ridică. „A venit clipa, se gândi el. Idomenéas, să nu
mă faci de rușine!”
Privi în jur, de parcă ar fi vrut, cu liberă voință, să aleagă în ce fel să
moară. Pe ziduri nu erau atârnate arme, și nici nu avea nevoie de
ele. El nu lupta cu sabia, lupta cu mintea, și sabia lui era pana. Luă
hotărârea.
— Aici este postul meu, murmură el lovind cu pumnul în masă.
Aici lupt, aici am să mor!
Se așeză și luă pana de scris<
Dar cu o singură izbitură de picior, toți împreună, turcii dărâmară
ușa. O clipă se opriră speriați, căci îl găsiră pe Idomenéas liniștit,
aplecat pe o foaie mare de hârtie însângerată.

685
— Ghiaurule, unde ți-ai ascuns bănetul? îi strigară ei.
Idomenéas săltă capul de pe scrisoare.
Aici, răspunse el liniștit și duse degetul la frunte.
Unul râse:
— Măi, capul tău e pușculiță?
— Sparge-o, măi, Braime, să vedem ce are înăuntru! îndemnă altul.
Și, înainte de-a apuca kir Idomenéas să răspundă, cu o singură
lovitură de sabie turcul îi crăpă capul de la frunte până la gâtlej și
creierii i se împrăștiară, vâscoși, numai sânge, pe foaia de hârtie.
Apoi turcii se răspândiră prin casă, o prădară, încărcară în spinare
hainele celui mort, cuverturile, fotoliile, mesele, așternuturile și
porniră la drum.
Când să cotească, pe drum se întâlniră cu Suleiman, arapul, care
alerga cu vreo zece turci desculți spre casa căpitanului Mihalis.
— De unde veniți, măi? îi întrebă el și se opri gâfâind.
— De la fântâna lui Idomenéas.
— Să nu vă duceți la căpitanul Mihalis, nenorociților, că vă beau
sângele. Asta e victima mea, s-o știți!
Se apropie de fântână, se spălă, se răcori, îi era sete și bău ca un
vițel, iar apoi se apropiară, înfierbântați, și tovarășii lui de vitejie și
băură. Unul privi poarta dărâmată și văzu o bătrână stând întinsă
pe dalele din curte, smulgându-și părul și bocind.
— Să mergem s-o înjunghiem? îi spuse tovarășului său, care se
apropie și el, și făceau haz.
— Stai calm, măi, Mustafa. Mi-a amorțit mâna de azi-dimineață.
— Înainte! strigă arapul. Toți împreună!
Spuse, și năvăliră mai departe, încrucișându-și mândri iataganele.
Căpitanul Mihalis auzi de după poartă cum coboară spre el bulucul
și recunoscu strigătele sălbatice ale arapului.
„Ăștia vin la mine.. Se gândi el și îngenunche în dosul jgheabului ca
după un meterez. Îl puse și pe Thras{ki să îngenuncheze lângă el.

686
— Hristos învinge! murmură el și-și făcu cruce.
Se întoarse spre fiul său:
— Curaj, copilul meu! zise el.
Thras{ki îl auzea prima oară pe tatăl lui spunându-i cu tandrețe și
chemându-l „copilul meu”. Se înroși, mulțumit, dar nu vorbi.
Bulucul se apropia în fugă, strigau toți împreună, ca să-și facă curaj.
În fața porții se opriră. Arapul îi adună pe toți în jurul lui și le dădea
comenzi:
— Doi o să stea punându-și spinarea drept scară, unul o să încalece
pe zid și o să sară în curte, iar restul o să spargă poarta, însă
niciunul să nu pună mâna pe căpitanul Mihalis, ăsta-i al meu. M-a
făcut de rușine, o să-l fac și eu de rușine. O să-l târăsc pe fund sub
Platan și-o să-i tai carnea bucățică cu bucățică și-o să adun câinii
casapilor din Megalo Kastro să le mănânce!
Thras{ki auzi amenințările și se uită la tatăl lui. Dar acesta nu
vorbea, ci doar ridicase țeava puștii către zid.
— Ai auzit, tată? întrebă el.
— Taci! murmură printre dinți.
Afară, glasurile se potoliră o clipă. Se auzi un târâit pe zid, apoi un
gâfâit. Cineva se cățăra. Căpitanul Mihalis se ascunse cu totul
înapoia jgheabului, numai țeava puștii lui se deslușea. Cu mâna
stângă, îl înhăță pe Thras{ki și-l ascunse în spatele lui.
Ochiul căpitanului Mihalis, pironit sus, pe coama zidului, sclipi ca
un cărbune aprins.
Deodată, sus pe zid, apăru un cap sălbatic, numai păr. Între dinți
avea un cuțit lat, lucitor. Aruncă o privire lacomă prin curte, nimeni.
Apoi apăru o mână mare înfigându-se în zid și luând avânt.
Căpitanul Mihalis trase piedica puștii și glonțul se înfipse drept
între sprâncene. Într-o clipită mâna mare se muie și se prăbuși, afară
în drum, și un trup greu căzu bubuind.
— Allah! Allah! se auziră afară strigăte și poarta se cutremură.

687
Sus în odaie, ciucită în dosul ferestrei, căpităneasa își alăpta
pruncul, iar Rinió, printre crăpături, privea în curte pe tatăl său și
pe Thras{ki și chiui când văzu capul de turc prăbușindu-se.
— Sănătate mâinilor tale, tată! murmură cu admirație.
— Sărmană Rinió, zise căpităneasa, de un fir de păr atârnă viața
noastră. Știi ce are de gând tatăl tău?
— Dacă intră turcii, el cu mâna lui o să ne înjunghie. Și bine face.
— Tu trebuia să fii bărbat, spuse mama uitându-se speriată la fata
ei. Nu te temi?
— O dată și-odată tot o să murim, mamă. Măcar să murim
bărbătește.
Discuția lor se întrerupse. Ce se întâmpla acolo jos, în drum? Din
nou se auzeau tropăituri, iarăși strigăte, se certau afară.
— Parc-aud glasul lui Efendina! făcu Rinió și crăpă oblonul.
Într-adevăr, Efendina era. Cum îl văzu din geamie pe arapul ieșit
din minți repezindu-se către casa căpitanului Mihalis, lui Efendina
îi amorți inima. Îl iubea pe căpitan, chiar dacă-l silea de două ori pe
an să se pângărească. Tocmai de aceea îl iubea. Ce-ar fi viața lui
Efendina, dacă ar lipsi grecul acesta înfiorător? „Ce altă bucurie am
pe lume, sărmanul de mine? se gândea el.
Mama mea mă bate, castrioții, turci și creștini, aruncă în mine cu coji
de lămâi, bani nu am, femeie nu am, curaj nu am, nimic nu am! Nu
am decât pe căpitanul Mihalis. Șed și număr zilele, număr lunile, la
fiecare șase luni am și eu o bucurie mare, un păcat mare – și cine
știe? Preamilostiv e Dumnezeu, darnic e Dumnezeu, a doua zi după
ce am să mor poate o să mă sfințesc și eu. Și-o să mă pună și pe
mine într-o raclă alături de racla bunicului meu< Să fie sănătos
căpitanul Mihalis. Dacă ar lipsi el, aș mai ajunge eu sfânt?”
Așadar, de cum îl văzu astăzi pe arap repezindu-se către casa
căpitanului Mihalis, lui Efendina îi amorți inima: „Nu, nu, nu-l las
eu să-l înjunghie pe căpitanul Mihalis al meu! Ce boier cumsecade,

688
orice-ar spune unii, ce vin are în butoaie, ce cârnați, ce găini și ce
purceluși de lapte!”
Efendina se înflăcăra. Își suflecă mânecile și se repezi spre casa
căpitanului Mihalis. În avântul lui, uită că drumurile erau râuri
adânci, sări sprinten de pe un trotuar pe celălalt și alergă să-și
salveze prietenul. În Strada Mare, o ceată de turcaleți încărcați de
prăzi îi strigară:
— Unde te duci, măi, Efendina? Cine te hăituiește?
Făcură un șir și-i tăiară calea.
Efendina se opri, gâfâind cu limba scoasă și deznădăjduit. Arapul
va fi ajuns de-acum, va fi spart poarta și-l va fi înjunghiat pe
căpitanul Mihalis.
— Nu aveți, măi, un Dumnezeu deasupra voastră? se smiorcăi el.
Lăsați-mă să trec. Mă grăbesc, măi fraților!
— Cine te gonește, Efendina Baligă? Asta să ne spui ca să treci!
Lui Efendina îi străfulgeră o idee. Privi în urma lui și strigă:
— Sfântul Mina!
Turcaleții izbucniră în râs.
— Ce râdeți, măi, n-aveți frică de Dumnezeu? Nu auziți potcoavele
calului său? L-am văzut cum iese din biserică, l-am văzut! Și mă
urmărește. Nu auziți? Uite-l! Uite-l! Se apropie!
Turcaleții simțiră că li se zburlește părul. Ca și cum ar fi auzit aievea
loviturile de potcoave ale calului. Se apropia un călăreț!
— Uite-l! strigă iarăși Efendina și holbă ochii îngrozit. Uite-l! Uite-l!
Dar turcaleților nu le mai ardea să se-ntoarcă să vadă! O rup seră la
fugă și dispărură.
Cum îi văzu Efendina că fug speriați, încremeni. „Măi, și dacă-i
adevărat? Îl se gândi el cu groază. Altădată, în cealaltă revoluție, nu-
l văzuse oare cum se repede călare și cum îi gonește pe turcii care
voiau să-i calce biserica? îl năpădiră broboane de sudoare rece.
Acum auzea limpede calul care se apropia.

689
— Allah! Allah! strigă el, își suflecă iarăși mânecile și-o luă la fugă,
de-i scăpărau călcâiele.
Alerga, alerga zăpăcit. De cum se apropie de fântâna lui Idomenéas,
îi zări în fața casei căpitanului Mihalis pe arap și pe tovarășii lui
lovind în poartă, s-o spargă. Se repezi asupra lor.
— Păzea, băieți! strigă el. Păzea c-o să ne mănânce! Vine călare!
— Cine, măi, nebunule? urlă arapul.
— Vecinul!
— Care vecin?
— Sfântul Mina, uite-l!
Toți se întoarseră. Clipeau din ochi, dar nu deslușeau nimic.
— Uite-l! Uite-l! striga Efendina și se rezemă de poarta căpitanului
Mihalis, pierit.
Se lipi de poartă, ca și cum ar fi vrut să se ascundă și să treacă
Sfântul Mina fără să-l zărească. Acum apăruse la fântâna lui
Idomenéas, îl vedea limpede, leit cel din icoană: ars de soare, cu
barba sură, pe un cal roib cu șa și frâu de aur. Tot aerul înainte de
fântâna lui Idomenéas se umplu de o barbă sură și un cal roib cu șa
și frâu.
— Uite-l! Uite-l, a apărut! murmura el și bărbia îi clănțănea tare.
— Unde e, măi? Mi s-au încețoșat ochii!
— Nu-l vezi? Uite-l, uite-l! Negru, cu barbă sură, cu o suliță roșie<
Ne-a văzut, se repede asupra noastră!
Făcu un salt, se dezlipi de poartă și o luă către port. În urma lui,
suflând puternic, alergau în goană și turcii. Acum auzeau și ei calul
care o luase la galop, iar arapul, care se întoarse o clipă, desluși
deasupra sa, în văzduh, un călăreț.
— Iuțiți picioarele, măi, băieți! strigă el și burnusul galben îi căzu de
pe umeri, dar ce să se mai oprească să-l adune, gonea acum gol-
goluț.
Cu sufletul la gură, ajunseră în port. Își șterseră nădușeala, se

690
ascunseră la umbră și răsuflau ca niște ogari, cu limba scoasă.
Efendina căzuse cu fața-n jos pe pietre și se zbătea.
Multă vreme nu reușiră să vorbească. În cele din urmă arapul
deschise gura:
— Am scăpat ieftin, spuse el.
Megalo Kastro gemea sub cuțitul turcului. Creștinii ridicau mâinile
spre Dumnezeu și-i strigau, iar mitropolitul își tot făcea cruce, nu
mai îndura să audă cum îi este înjunghiată turma. „Doamne, ajută-
ne”, murmură el și se ridică. Bătu din palme și imediat apăru
Moúrtzouphlos.
— O să mă duc la pașa, zise el, adu-mi veșmântul cel mare.
— O să ieși în drum acum, preasfințite? făcu Moúrtzouphlos. Turcii
înjunghie peste tot, o să merg și eu.
— Mă duc singur, Moúrtzouphlos, ajută-mă să mă îmbrac.
Își îmbrăcă odăjdiile de aur, își puse mitra pe capul său leonin, plin
de noblețe și își luă paterița lui înaltă cu doi șerpi de argint împletiți
în capăt< în numele lui Dumnezeu!
Moúrtzouphlos îl privea și-l admira. Uriaș, maiestuos, barba lui, ca
un râu de cristal, ochii lui, albaștri, numai bunătate și fulger. La fel,
leit mitropolitul, l-ar fi zugrăvit Moúrtzouphlos pe Dumnezeu
Tatăl, îmbrăcat în nori de aur, coborând în Megalo Kastro să pună
capăt măcelului.
Deschise ușa cea mare a Mitropoliei; pe tocul de sus era încrustat în
marmură cu litere mari, negre: „La ușa aceasta l-au spânzurat turcii
pe mitropolitul Cretei în 1821. Veșnica lui pomenire!”
— Veșnica lui pomenire! murmură mitropolitul și păși pragul.
Ochii lui Moúrtzouphlos se umplură de lacrimi.
— Dumnezeu și Sfântul Mina fie cu dumneata, preasfințite! spuse el
și glasul îi tremura.
— Nu te întrista, Moúrtzouphlos. Nu sunt nici primul, nici ultimul,
spuse mitropolitul și-i arătă literele negre pe tocul de sus.

691
Ieși în grădina bisericii, înclină capul, salută trecând prin poarta sa
pe Sfântul Mina și porni hotărât spre poarta pașei.
Moúrtzouphlos îl privea cum se depărtează, cum se rupe de oameni
și cum se duce să se lupte cu Charon și se rușină să-l lase singur-
singurel.
— Aceasta e clipa, Moúrtzouphlos, să arăți dacă ai suflet sau numai
vânt înăuntrul tău, murmură el.
Își făcu cruce și o luă, de departe, pe urma mitropolitului.
Megalo Kastro vuia, creștinii strigau, turcii urlau și râdeau, bocetul
se amesteca cu huiduielile și cu porțile care se prăbușeau.
Mitropolitul înainta, asculta și inima i se sfâșia. „Până când va mai fi
răstignit neamul grecilor? oftă el. Oameni suntem, Hristoase, nu
suntem ca Tine, dumnezei, nu mai îndurăm, adu de-acum
învierea!”
Simțea Megalo Kastro, cu cheiurile lui și cu mahalalele și oamenii
lui, ca trup din trupul lui – și când se prăbușea o poartă sau când o
femeie se bătea-n piept, i se zdrobeau și i se sfâșiau rărunchii.
Din piață apăru o ceată de turci plini de sânge și beți criță. Cum îl
văzură pe mitropolit îmbrăcat în aur, se opriră uluiți.
— Măi, ce-i cu fiara asta? murmurară ei. Unde se duce? La o parte,
măi, nenorociților, să nu ne calce!
Mitropolitul înainta hotărât spre moarte și, cu cât înainta, ochii lui,
plini de durere, de furie și de setea martiriului, nu mai vedeau
nimic. Nici drumuri, nici oameni, nici prăvăliile și casele grecești
din dreapta și din stânga sa. La un singur lucru se gândea:
„Preadulce este să fii omorât ca să-ți mântuiești poporul. Ce spun
Evangheliștii că a suferit Hristos pe cruce? Eli! Eli! înseamnă:
Bucurie! Bucurie! în limba jertfei.” Eli! Eli! striga înlăuntrul său și
mitropolitul și, cu cât se apropia de seraiul pașei, iuțea pasul. Iar în
urma lui, Moúrtzouphlos, ca un câine.
Ajunse la Platanul Mare. Fremăta tot de prospețime și vigoare, iar

692
trunchiul său vărgat ca pielea leopardului era de un verde viu.
Mitropolitul clipi o secundă, orbit, și văzu deasupra lui, ca niște
mere în platan, mii de creștini spânzurați.
Doi nizami, de strajă în fața porții pașei, își încrucișară flintele și-l
opriră, dar alergă Moúrtzouphlos, știa turcește și le vorbi.
Ridicară flintele, mitropolitul trecu, iar acum Moúrtzouphlos
mergea înainte și-i deschidea ușile.
Pașa, cum îl văzu pe mitropolit, se întunecă la față. Se rezemase de
fereastră și asculta cu atenție bocetul din Megalo Kastro. Se
înfuriase și blândul oriental din el, mahmur. Se trezea parcă și
înlăuntrul său setea seculară de sânge grecesc a turcului nesătul.
Însă în același timp îi era rușine, el, pașă, și să nu aibă curajul să
scoată un strigăt și să smulgă hangerele din mâinile agalelor.
Mitropolitul se oprise în prag, umplea toată ușa.
— Nu te temi de Dumnezeu, pașă? strigă el.
— Ce mi te-ai îmbrăcat în aur, popă ghiaur? răspunse el mâniat.
Crezi c-o să mă înspăimânți?
— Nu te temi de Dumnezeu? strigă din nou mitropolitul și ridică
amenințător degetul spre cer. Nu ieși să vezi sângele vărsat? Unde
crezi că se varsă? Pe capul tău!
— Ei, ei, nu striga, mitropolitule. Dinaintea ta stă Platanul!
— Dinaintea mea stă Dumnezeu, nu mă tem.
Pașa se dezlipi de fereastră, păși încolo și-ncoace, se opri în fața
mitropolitului, îl privi și nu știa ce să-i facă. Îl vedea spânzurat de
Platan, așa, cu odăjdiile aurite, cu crucile și mitra lui, dar îi era frică.
„Și totuși, nerușinata asta de gură a grecilor, se gândea el, trebuie,
trebuie s-o astup. Nu mai pot s-o aud!”
Se întoarse către mitropolit:
— Nu mă face să turbez ca un câine! strigă el. Pleacă, îți vreau
binele. Nu mă tem de nimeni!
Mitropolitul îl lăsă pe Dumnezeu, se agăță de sultan:

693
— Bine, zise el, nu te temi de Dumnezeu, dar de sultan nu te temi?
Știi bine, el a ajuns la capătul puterilor cu Creta, vrea liniște, de
aceea te-a și trimis. Iar domnia ta ce-ai făcut? Ai adus măcelul. Și
măcelul o s-aducă revoluția. Și revoluția o s-aducă Moscova< Să
mă ierți, pașa-efendi, dar nu-ți văd capul stând bine pe umeri.
Pașa se muie ca o floare ofilită. Nu-și simțea nici el capul stându-i
tare pe umeri.
— Ce vrei să fac? zise el speriat.
— Trimite nizamii, nu mai trândăvi, să sune din trompete și să
înceteze măcelul! Dă poruncă, amenință! Ești pașă, bate din picior!
Pașa își prinse capul în mâini, ca și cum ar fi vrut să-l în tărească.
— Blestemat fie ceasul în care am pus piciorul pe insula dra cului,
asta a voastră! strigă el în cele din urmă.
Se uită la mitropolit ca și cum i-ar fi cerut ajutor.
— Mitropolite-efendi, zise el, ce stai în prag? Intră, așază-te, să
vedem cum o să se sfârșească treaba asta.
— În timp ce noi vorbim sunt înjunghiați creștini, nu pot să mă așez.
Cheamă nizamii și dă-le ordin. Dacă nu aud trompetele nu mă așez,
nici nu plec.
— Draci sunteți voi, blestemați să fiți, și răi, și buni, toți cretanii!
Ieși pe verandă, furios, i se auziră strigătele și imediat agalele care
soseau în fugă, cu săbii și pinteni.
Mitropolitul, în picioare pe prag, oftă: „Nu m-a socotit Dumnezeu
vrednic să fiu spânzurat și eu la ușa Mitropoliei. Dar nu-i nimic. E
de ajuns că vor fi salvați creștinii.”
Pașa intră iarăși și își șterse fruntea:
— Acum o s-auzi trompetele, zise el, să pleci! M-am săturat, nu mai
vreau să văd pe nimeni! Pământ e ăsta pe care calc, blestemat fie el,
sau praf de pușcă?
Căzu pe canapea și luă șiragul de mătănii de chihlimbar, să se
liniștească puțin. Din când în când arunca o privire piezișă către

694
mitropolit, care stătea tot în picioare în prag și aurea ușa. „Măi,
chipeș bătrân mai e și diavolul ăsta de popă! își spunea admirându-l
în sinea lui. Ehei, de-ar fi fost alte timpuri, de-ar fi lipsit blestemata
asta de Moscovă, ți l-aș fi convertit eu imediat și ți l-aș fi făcut un
șeic puternic!”
În timpul acesta, căpitanul Mihalis se întorcea spre Thras{ki. Era
îngenuncheat alături de tatăl său și asculta cele ce se întâmplau pe
drum, strigătele lui Efendina, înjurăturile arapului, tălpile care
tropoteau, iar acum, liniștea neașteptată care căzuse greu peste toată
mahalaua. Numai din când în când un bocet tărăgănat răzbătea
dinspre fântâna lui Idomenéas.
— Ți-e foame, Thras{ki? îl întrebă el.
— Da, mi s-a făcut foame, tată.
— Du-te să-i spui mamei tale să coboare să gătească. Cred că,
pentru astăzi, ne-am terminat treaba.
Spuse, puse pușca pe banca jgheabului și luă punga de tutun să-și
răsucească o țigară. Auzi iarăși bocetul și degetele lui se opriră.
Ascultă atent:
„Se vede treaba că l-au omorât pe sărmanul Idomenéas, se gândi el,
și-l bocește bătrâna lui doică<”
Clătină din cap: „Bărbat a fost el? Cum să se împotrivească?
Pesemne că s-a pus pe plânsete și l-au înjunghiat ca pe un miel de
Paști<”
Și pe când răsucea țigara și lua amnarul s-o aprindă, în mahala
răsunară trompetele și se auziră pași grei și repezi. Căpitanul
Mihalis se ridică și crăpă poarta. Vreo douăzeci de nizami, cu
puștile pe umăr, treceau în patrulare, iar un crainic mergea înainte
și striga:
— E liniște! E liniște! Ieșiți din casele voastre, creștini, e liniște! E
liniște!
— Acum, după ce au fost măcelăriți creștinii, a trimis iezuitul de

695
pașă nizamii să facă ordine, mormăi căpitanul Mihalis înfuriat. Măi,
nu există Dumnezeu? Sau cumva e albanez? Dar o să-i punem noi
într-o zi șalvari, vrând-nevrând!
A doua zi pașa proclamă: „Ce a fost a fost, așa a fost scris. Acum,
liniște! Un nas să nu mai fie zgâriat! Să fie deschise porțile orașului.
Creștinii castrioți să se întoarcă din sate și să plece și țăranii
musulmani la ogoarele lor. Rebelii care au ieșit în munți să arunce
armele și să se întoarcă la treburile lor. Niciun fir de păr să nu le fie
atins, mult milostiv este sultanul și iartă. Musulmani și creștini, el
vă vrea binele, ascultați cuvântul pașei, pentru că, dacă nu, am aici,
în curtea mea, Platanul și frânghia și săpunul!”
Turcii își șterseră de sânge cuțitele, se întronară iarăși prin cafenele
cu picioarele încrucișate, își fumau narghilelele și, cu ochii pe
jumătate închiși, tolăniți, îi ascultau pe puii de turci, bucălați,
cântând cu voce femeiască amanele. Și creștinii ieșiră din casele lor,
îi adunară pe cei înjunghiați, trimiseră și-l aduseră pe Kolyv{s din
satul lui, luară sape și Moúrtzouphlos, Kaiambis, Ventuzos,
Phourogatos și alții, puternici și miloși, începură să sape gropi mari
în cimitir, în fața Porții Haniei, iar alții în curtea bisericii sinaitice a
Sfântului Matei, aproape de Grădini.
Popa Manolis, gâfâind, cu anteriul suflecat, îi aduna cinci câlt cinci,
le spunea în grabă rugăciunile, îi însoțea până aproape d cer și lua
apoi alți cinci.
Trei zile bărbații îngropară, trei zile femeile spălară praguril și
odăile de sânge și bociră încet, să nu le audă agalele și să fi s
aprindă iarăși sângele; pentru că simțeai încă, ascunsă în privi re. I
și-n călcătura lor, pofta de măcel.
În a patra zi, căpitanul Mihalis îl chemă în cămăruța sa pe băiatul
lui:
— Thras{ki, zise el, a venit vremea să plecăm. Orice-ar spune pașa,
el e un Karamanlis, nu înțelege. Creta, când ia foc, nu se stinge ușor.

696
Ai înțeles?
— Am înțeles, tată, nu se stinge ușor.
— Așa că noi, bărbații, trebuie să scoatem afară din Kastro femeile și
copiii, mâine dis-de-dimineață. Eu înainte, tu în urmă, la mijloc
femeile< Ai înțeles?
— Să-mi iau și pistolul?
— Dar cum altfel, neînarmat? O să mergem la bunicul tău. Du-te să-
i spui maică-tii să se pregătească.
După-amiază, căpitanul Mihalis încălecă pe iapă, ieși pe Poarta
Lazaretului, goni până la hanul văduvei, acolo descălecă, și o chemă
pe văduva petrecăreață. Femeia cea mândră și durdulie sosi
imediat.
— Astă-seară îmi las iapa aici, hrănește-o bine, și mâine-dimineață o
iau. Și să-mi găsești și trei măgăruși.
— O să pleci, căpitane Mihalis? făcu văduva încheindu-și încet,
ispititor, bluzița. Dar nu s-a sfârșit măcelul?
— Abia acum începe, răspunse el și, fără să zăbovească, se întoarse
pe jos, călcând repede, ca să apuce încă deschise porțile orașului.
Era toiul verii, sufla un vânt fierbinte de la miazăzi, pe drum se
ridica praful și te orbea. Căpitanul Mihalis își întorcea fața, spre
dreapta, către mare, să se răcorească puțin. Vedea în zare insula
pustie, Dia, uscată, trandafirie, umflată ca o broască țestoasă care
plutea pe mare. O dată, necăjit, luase o barcă singur, desfăcuse
pânza și apoi, după ore de plutire, ajunsese la insula pustie și
ancorase în micul port al Preasfintei Fecioare. Legase barca și
începuse urcușul. Căldura era grea, pietrele dogoreau, tot văzduhul
fremăta. Doi pescăruși trecură pe deasupra capului său, coborâră,
trecură din nou și scoaseră țipete speriați. Dintre pietre săriră iepuri
sălbatici, se opriră pe picioarele dinapoi și-l priveau< Căpitanul
Mihalis urcă în vârf, scrută în jur – pustiu, insula era o grămadă de
pietre, iar de jur împrejur marea clocotea, adâncă, furioasă, de un

697
violet negricios. Văzduhul era pur, nicio suflare de om nu-l
pângărea.
„Aici mi se potrivea să trăiesc, se gândi el, pe pietrele astea. Mi-e
scârbă de apele dulci și de ierburile verzi și de oameni!”
Iuți pasul, păși pe poarta orașului și intră pe străduțele strâmte.
Câteva cadavre vor fi rămas încă neîngropate, căci mirosea a hoit.
Se pomeni în fața căsuței lui Phourogatos, împinse poarta și intră.
Sărac bordei. Se uită în jur, nimeni.
— Ei, gospodari! strigă el.
Din colț se auzi un glăsuleț subțire, înspăimântat, ca al unei
păsărele. Apoi, încet-încet, din pelerina largă, cu multe pliuri, se ivi
și luci în penumbră capul pleșuv, tot înspăimântat, al lui
Bertodóulos.
— Cine-i acolo? Cine-i? făcu el orbit de frică.
— Nu te teme, kir Bertodóulos. Eu sunt.
Îl recunoscu pe căpitanul Mihalis și îi veni inima la loc.
— Bine-ai venit, viteazul vitejilor! spuse și ridică mâna, ca și cum și-
ar fi scos de pe cap pălărioara, să salute.
— Ești bolnav, kir Bertodóulos? îți clănțăne dinții, ai friguri?
— Nu, căpitane, mi-e frică.
— Nu ți-e rușine?
— Nu, căpitane, nu mi-e rușine.
Se înfășură în pelerină, se sculă în capul oaselor și se rezemă de
perete.
— Sfinte Dionisie, murmură el, unde-am căzut! în groapa leilor.
Își făcu cruce.
— Doamne miluiește, spuse el, cum se poate? Lucrul ăsta nu-ncape
în mintea mea! Un om să ia cuțitul și să înjunghie alt om! Nu
înțeleg! Eu, niciun miel. Ce spun miel? O să crezi, căpitane? Până și
un castravete dacă tai, mi se zburlește pielea.
— Unde e Phourogatos?

698
— Dumnezeu să-l țină sănătos, căpitane. Ce să-ți spun? Inimă de
aur. A venit în toiul măcelului și m-a luat din cămăruța mea. Nu
puteam să calc de teamă, m-a ridicat pe brațele lui, a luat și chitara
pe umăr și am pornit. Pe drum, ce turcaleți erau aceia, căpitane, ce
mustăți, ce gambe! Mi-am înfășurat fața în pelerină, de nu mai
vedeam, și mi-am revenit. M-a adus aici, pe jgheabul de la fântână.
Femeia lui s-a repezit asupra noastră, a văzut chi tara, m-a văzut și
pe mine și au apucat-o dracii: „Uite-acuș o să ne înjunghie, și tu cari
chitare?” M-a luat și pe mine drept chi tară! Dar lui Dumnezeu i-a
fost milă de noi. A doua zi s-a cărăbănit în satul ei și am scăpat.
În acest timp intră Phourogatos.
— Bine-ai venit în sărăcia mea, căpitane, zise el. Știu de ce mă cauți.
Și eu vin de la tine de-acasă. Pentru când?
— Mâine. Cheamă-i și pe Ventuzos și pe Kaiambis, petrecere și
război, fac chemare.
— Toate bune, căpitane – dar ăsta? spuse Phourogatos și arătă spre
Bertodóulos.
Acesta asculta cu ochii holbați. Înțelese ce ziceau cu vorbe
înjumătățite cei doi cretani – despre puști, despre munți și plecări<
Dinții începură iarăși să-i clănțăne.
Căpitanul Mihalis se aplecă și se uită la bătrânelul cel blând, care
acum se învelise până-n creștet și tremura.
— Să-l luăm cu noi, zise el, o gură în plus nu deranjează, e străin.
Contele scoase capul din pelerină, iar cele cinci-șase fire de păr care-
i mai rămăseseră în cap stăteau zburlite.
— În munți?! țipă el. În munți?! Cu puștile?
— Nu, cu femeile și cu copiii. Să le vorbești, să uite, spuse căpitanul
Mihalis și porni spre ușă. La bună vedere!
— Unde ne întâlnim, căpitane? întrebă Phourogatos.
— Pe muntele Selena, mai sus de Petrokephalos, la stâna bătrânului
Síphakas.

699
Porni mai departe și intră pe o ulicioară strâmtă. Barbai{nnis, cu
urciorul de bronz golit, se întorcea acasă obosit și fără chef. Când îl
văzu pe căpitanul Mihalis se opri.
— Căpitane, zise el, mult sânge a curs. Stai să ne sfătuim cum să ne
răzbunăm.
Dar căpitanul Mihalis îl dădu la o parte. Nu-i plăceau nebunii și
smintiții.
La casa cea sărăcăcioasă a căpitanului Stephams se opri. Arțăgosul
proprietar de corabie ședea singur-singurel pe canapeluța sa și
cârpea. Așa viteaz bătrân cum era, învățase toate treburile femeiești,
să coasă, să gătească, să spele rufe, să deretice casa. Își curăța căsuța
în fiecare zi, ca și cum ar fi fost puntea corăbiei, și umplea cu ulei
candela mică a Sfântului Nicolae, chiar dacă acesta nu se ostenise în
ceasul greu să alerge s-o tragă-n sus de pe fundul mării pe Frumoasa
lui.
— Cum să prindă și el, sărmanul, atâtea corăbii care sunt în pericol
pe mări ceas de ceas! Halal de uleiul pe care mi-l mănâncă! spunea
el, și dă-i, îi umplea ochi în fiecare dimineață candeluța.
Ridică ochii de pe ac:
— Bine-ai venit, căpitane Mihalis, spuse el și se ridică. Ce vânt, vânt
nebun, mi te-aduce?
Căpitanul Mihalis îl privi fără să vorbească.
— Am înțeles, zise Stephams. Te pregătești de luptă și cauți ceată cu
simbrie< Dar dacă m-ai înscris și pe mine, șterge-mă.
— Și dumneata, cred, te pregătești de luptă, căpitane Stephams.
Vino cu mine.
— Șterge-mă, îți zic. Eu pe uscat nu sunt bun de nimic. E nevoie de
picioare tari, iar eu sunt Șchiopul. O să mă duc la Syra, să găsesc
Comitetul Cretan și să urc pe-o corabie.
Se întoarse spre icoană:
— Auzi, Sfinte Nicolae? Să nu-mi urzești iarăși vreo treabă

700
murdară, ca data trecută!
— Mergi cu bine, căpitane Stephams. Și dacă nu te mai văd, iartă-
mă și Dumnezeu să te ierte!
Lupul de mare râse:
— La fel mi-a spus deunăzi și Polyxinghis< Măi, nu mor, și nu vă
luați adio de la mine!
Ochii lui de bătrân i se aprinseră. Se uită la căpitanul Mihalis, care
pornea spre poartă:
— Ei, căpitane Mihalis, îi strigă el, se poate? Polyxinghis ți .1 luat-o
înainte! El a apucat deja flamura și a ridicat-o. Se pare i .1 tabăra lui
e în Kasteli, satul acela turcesc puternic. Cu el, se zice, e și micuța lui
cadână.

Căpitanul Mihalis se opri. Fața i se întunecase. Se învârti lumea cu

el și trosni. Înșfacă tare veriga de fier și piroanele eu care era țintuită
poarta, și acestea se slăbiră. Ca și cum s-ar fi prăbușit casa, făcu un
salt să scape, ieși și sări în drum.
— Ei, căpitan Mistreț, ei, drace! Eminé să te găsească! râse sec
șchiopul Stephams și luă iarăși acul.
A doua zi dimineața porniră. Înainte, căpitanul Mihalis, cu
pistoalele și cuțitele vârâte adânc la brâu, iar pe el își aruncase
mantaua de postav. În urma lui, căpităneasa, cu trupul drepi,
neînfricată, cu pruncul în brațe, iar alături de ea, Rinió, cu o boccea
în care avea îmbrăcămintea cea mai scumpă și bijuteriile mamei
sale. Ultimul, întinzându-se ca să pară mai înalt, Thra sâki. Aliag{s,
cu doi măgăruși, pornise demult și va fi ajuns de-acum la Trei
Arcade.
Nizamii stăteau cu fețele posomorâte și păzeau Poarta orașu lui cu
puștile pe umăr. Mulțimea de țărani intra vuitoare, răsuna galeria
de strigăt și răgete. Căpitanul Mihalis despături batista lui mare și
colorată și se făcea că se șterge, ca să-și ascundă fața. Se strecură

701
lipit de zid în gloata de țărani și trecu.
— Pașii mai iuți! le porunci Thras{ki femeilor și trecu și el, fluierând
a nepăsare.
Pe la asfințitul soarelui, intrau în spațiosul conac bătrânesc al
bunicului, căpitanul Síphakas.
Găsiră curtea răscolită, plină de nepoți și nepoate. În zilele în care în
Megalo Kastro era măcel, aici aceștia culegeau și cărau stru gurii în
teascul mare din curte. Iar acum, suflecați până la brâu, flăcăii cei
voinici călcau strugurii, îmbătați de mirosul mustului, cu bărbile și
părul năclăite de boabe și de ciorchini golași.
Nările căpitanului Mihalis fremătară bucuroase. Dulce ca sângele i
se păru mirosul acesta de must.
— Bine v-am găsit, nepoților! strigă el, iar căpităneasa se întoarse și-
și privi uimită bărbatul – căci glasul lui i se păru vesel.
Descălecară în mijlocul curții și imediat apăru bunicul să le spună
bun venit. Își desfăcu brațele bătrâne, uscate, ieșite din mânecile
largi ale cămășii albe.
— Bine-ați venit, măi copii și nepoți! zise el. Mâncați și beți, toate
sunt ale voastre!
— Ți-i încredințez pe nora ta și pe nepotul tău, zise căpitanul
Mihalis. Eu o să merg în munți.
— Mergi cu bine, măi, Mihalis! De mic ai fost curajos. Tot nu ți-ai
băgat mințile-n cap.
— O să mi le bag numai când va fi eliberată Creta.
— Ei, glumi bunicul, atunci să nu fie eliberată niciodată! Când îți
bagi mințile-n cap, că mai trăiești sau nu, totuna e!
Așa glumeau și se înțepau cu vorbele și se răsfâțau tatăl și fiul, cât
timp femeile întinseră masa mare în mijlocul casei. Nurorile
bunicului intrau și ieșeau, la fel și nepoții pe care-i avea de la fiii
morți și vii. Tinda, curțile, odăile, pridvorul erau pline de sămânța
lui, toți de prin satele din jur se ridicaseră în zilele acestea silnice și

702
intraseră sub încăpătorul acoperiș al bătrânului. Împreună cu ei și
măgarii, catârii, boii, câinii, oile, iar astă-seară și iapa căpitanului
Mihalis.
Când auzea tropot pe drum, bunicul ieșea în prag și-i primea pe toți
cu brațele deschise, animale, copii și nepoți. Îndată ce se află de
venirea căpitanului Mihalis, satele din apropiere se adunară. El
ieșise a doua zi călare pe iapă, luase la rând și ațâța satele din
căpitănia sa.
— A curs sânge mult, fraților, în Megalo Kastro! striga el călare în
mijlocul fiecărui sat. Mult sânge, și ține de onoarea noastră să-l
răzbunăm. Sus, toți la arme!
Luă după el satele și urcă pe muntele Selena. Își ridică steagul – o
pânză neagră cu litere roșii: LIBERTATE SAU MOARTE – când
ajunse la stânele tatălui său și trimise doi voinici iuți de picior să
aprindă focuri în vârful muntelui. Nu coborâră decât când zăriră, la
răsărit și la apus, că celelalte piscuri primesc mesajul și iau foc ca să-
l ducă mai departe.
Thodorfs află de la straja lui de venirea unchiului său. Când se
revăzură, îi sărută mâna.
— Bine-ai venit, căpitane Mihalis, zise el și se îmbujoră de bucurie.
Îți predau steagul meu și ceata mea. Fă ce vrei cu noi.
— Măi, Thodorfs, nu ți-am spus să stai în cuibul tău? Dar tu, om
fără mustață, te-ai grăbit și ai ițit capul. Coboară-ți stea gul,
împăturește-l și ascunde-l în sân. Despăturește-l doar cânii o să fiu
omorât eu.
Căpitanii din toată Creta răsăriteană văzură focurile, primir. I știrile
și se adunară la stânele bătrânului Síphakas. Căpitanul Mihalis
trimise pe jos un om la tatăl său și-i ceru dezlegare să în junghie din
oile lui, ca să-i hrănească pe căpitani.
— Tare mult se bucură oile mele c-o să fie hrană pentru căpitani,
răspunse bunicul. Dar de berbecul cel mare, înaintașul, cel negru,

703
luați seama, să nu v-atingeți. Îl țin pentru înmormân tarea mea.
Adormirea Preasfintei Fecioare fu sărbătoare împărătească. În ziua
în care ciobanii ucenici înjunghiară oile, câtă vreme le pregătiră în
frigări, căpitanii ținură sfat în ocolul stânei mari. În semnată zi, iar
astăzi venise și bunicul, urcase pe jos în munte, ca să fie sprijin
adunării neamului.
Erau paisprezece cu toții. Fiecare își avea povestea lui, scrisă și
nescrisă, cei mai bătrâni intraseră deja în legendă, cu pantalonii lor
bufanți, cu pistoalele și cu basmalele lor cretane, în cântec. O aură
de foc, precum cununa de lumină pe care o au sfinții martiri în
icoane, strălucea în jurul capetelor lor albe.
Trei erau, în adunarea aceasta, cei nemuritori. Îi întronaseră pe o
laviță lungă, așternută cu piei de miel. În dreapta și-n stânga lor
ședeau în rând, pe pietroaie, nu aceia mai prejos de ei, ci aceia mai
tineri de șaptezeci de ani.
Pe lavița lungă de la mijloc, bunicul. Un leu de o sută de ani, barba
lui curgea ca un râu și-i acoperea pieptul desfăcut, cu păr des care-i
ascundea rănile închise primite în Marea Revoluție. Sprâncenele
groase, țepoase îi ascundeau ochii și le sălta cu mâna sa mare ca să
poată vedea. Chiar și acum, la adânci bătrâneți, obrajii lui se roșeau
ca focul, iar când se mânia, sângele îi zvâcnea cu putere la tâmple.
Vinele nu i se uscaseră, se revărsau fără poticnire și udau trupul său
de o sută de ani. Acesta era însetat, bea fără saț, încă nu se săturase
de lume. O atingea, o asculta, o privea, o gusta, o mirosea cu o
dorință arzătoare, de parcă ar fi fost de douăzeci de ani. Vedea
oamenii, acum, la bătrânețe, mici-mici, ca și cum ar fi trecut printre
picioarele lui, și-i era milă de ei și-și sprijinea mâna pe capetele lor,
ca să le dea curaj. Nu i-a plăcut deloc să vadă vărsându-se sânge de
om, însă când izbucnea războiul ochii i se încețoșau, uita că turcii
sunt și ei oameni, iar mâna lui nu se mai sătura lovindu-i.
Țăranii îl admirau, ca pe un stejar, și veneau și se așezau sub umbra

704
lui, duminica și la sărbătorile mari, în piața satului. Semăna, acum,
la bătrânețe, cu vechii zei, cei nemuritori. Iar când era să se facă
adunarea bătrânilor, să se sfătuiască cretanii despre moarte și
libertate, îl aduceau întotdeauna și-l întronau în mijloc. Și când
căpitanii se ridicau unul câte unul să vorbească, îl priveau pe el și
prindeau avânt.
L-au întronat așadar și astăzi sus, chiar în mijlocul adunării, pe
bunicul. În dreapta lui veni și se întronă o altă fiară, căpitanul
M{ndakas. Cu barba scurtă, creață, cu ceafa groasă, ciolănos, cu fața
crestată de săbiile turcilor. O ureche îi lipsea, i-o mâncase un turc în
1821. Îi lipseau și două degete de la mâna stângă, în tinerețe i le
mușcase un șarpe veninos și le tăiase chiar el cu baltagul. Acesta se
bucura să vadă sângele turcesc curgând. Ori de câte ori Creta lua
iarăși pușca, își punea înaintea ochilor brațul stâng și se arunca orb
în mijlocul oastei turcești. Cotropea satele turcești, prăda, punea foc
și pleca, înjunghia turcoaicele, dar nu se pângărea cu ele. I-au plăcut
foarte mult femeile, dar cât ținea războiul nu se pângărea. Nici pe
femeia lui nu voia s-o atingă cât timp ținea pușca-n mână. O vedea
de departe venind să-i aducă mâncare sau gloanțe. „Nu te apropia,
afurisito! îi striga el. Pleacă, să nu mă aprinzi. Lasă-le pe o piatră, că
le iau eu, și pleacă!” Dar când se sfârșea războiul, ce chiolhanuri mai
trăgeau, ce cumetrii din sat în sat și ce îmbrățișări!
Însă cu bătrânețile veniră și poticnelile, încheieturile i se umflară,
ochii i se încețoșară, încă se uita la femei și își mușca sec buzele, dar
nu le mai întărâta. „Măi, cum s-au urâțit, în anii din urmă, toate
femeile!” spunea el și ofta. De-acum singura lui bucurie era să se
facă o adunare de căpitani și să se mândrească în mijlocul ei cu
pistoalele lui de argint și să-și arate cu avânt rănile de pe piept.
În stânga bunicului ședea căpitanul Katsirmâs, corsarul. Înali, uscat
ca un catarg de corabie, ras, ars de soare și sașiu. Acesta nu avea
noblețea adâncă a bunicului, nici voinicia falnică a căpița nului

705
M{ndakas; era crunt la privire și necioplit, îmbătrânit strâmb și
necredincios, nu avea încredere decât în bărbatul puternic. Nu
aprindea lumânare nici lui Dumnezeu, nici diavolului; nu mai lui
însuși, cât timp se ținea încă puternic. Dar acum, când a îmbătrânit
și i s-a muiat forța și nu mai putea să spună că iese pe mări și dă
asalturi și nici măcar că iese până-n curtea sa fără să-l doară șalele,
s-a scârbit de el însuși și s-a vârât în satul său în care s-a născut, în
cocioaba părintească, și nu mai voia să-l vadă oamenii. A luat
hotărârea să moară ca o caracatiță, deznădăjduit și singur-singurel.
„Cine nu-i puternic, spunea el, n-are de ce să trăiască. Viața este un
asalt, pe uscat și pe mare, iar cel care nu poate să mânuiască
baltagul sau să le comande celor care mânuiesc baltagul mai bine să
se cărăbănească, să plece!”
Veniră și se așezară în rând pe pietroaie și ceilalți unsprezece
căpitani. Tineri aceștia, de șaptezeci de ani și mai puțin, de tot felul,
unii aspri și scumpi la vorbă, alții veseli și glumeți, bărbați greoi și
uriași ca niște zmei sau mititei și iuți în mișcări ca niște pitici. Erau
oameni înstăriți în satele lor, iar alții erau păstori și miroseau a
sudoare, a duhoare de țap și a cimbrișor, și un stareț de la
mănăstirea Domnul Hristos, cu ochi albaștri și barba ca un râu, și un
învățător din Embaros, șchiop, veștejit, ochiul său nu mai deslușea,
„ce-i cu rămășița asta”, ai fi putut zice, „ce caută puiul ăsta de
iepure de casă în adunarea fiarelor?”. Dar trebuia să-l vezi în război,
te năucea; trebuia să-l vezi la petreceri, cum cântă la liră și cum se
ridică pietrele să joace! Iar când vorbea, ai fi spus: dă-mi, Doamne,
zece urechi să-l ascult! Veni și căpitanul Polyxinghis, binevoitor,
zâmbitor, cu pistoalele lui de argint, cu un șal de mătase legat în
cruce peste pieptul lui mirosind a mosc, cadou de la Eminé. Se așeză
în fața căpitanului Mihalis și privirile lor se întâlniră, dar nu-și
spuseră o vorbă.
Unii propuseră să-l cheme și pe Títyros, care se înflăcărase și el,

706
„atârnase învățătura de gâtul cocoșului”80 și străbătea satele,
vorbea în biserici în fiecare duminică și aprindea inimile< Dar
bunicul se împotrivi: „Nimic n-a făcut la viața lui, numai vorbe.
Căpitănia e grea, zise el. Și-apoi, e încă mic!”
Toți se întoarseră și priviră pe sub gene către bătrânul fruntaș, iar
bunicul se ridică, întinse brațele lui uscate și noduroase, cu mânecile
largi, albe ca zăpada, și vocea lui grea se auzi la poalele muntelui:
— Bine-ați venit, căpitani, în munții mei. Două lucruri are cretanul,
acestea sunt întreaga lui viață – Dumnezeu și pușca. În numele lui
Dumnezeu și al puștii, deschid astăzi adunarea aceasta. Avem să
vorbim iarăși despre Creta. Fiecare să se ridice și să-și spună liber
părerea! Dar întâi cuviosul stareț de la mănăstirea Domnul Hristos
să facă o sfințire!
Starețul își pusese deja patrafirul, se apropie de o piatră scobită care
avea încă apă de ploaie, se aplecă, smulse o tufă de cimbrișor drept
sfeșnic și începu să spună rugăciunile. Se ridicară căpitanii, își
scoaseră fesurile și basmalele și ascultau. Puține dintre cuvintele
bisericii înțelegeau ei – Dumnezeu, izbânzi împotriva barbarilor,
dreptate și milă<, dar nici de acestea nu aveau nevoie. Ei vedeau
cum Creta stă dreaptă în ocolul acesta de la stâna căpitanului
Síphakas, Mama îmbrăcată în negru, desculță, înfometată, plină de
sânge, înălțându-și brațele spre cer și rugându-se<
Își făcură cruce și se așezară. Mult timp nu putu să vorbească
niciunul. Gâtlejul le era șovăitor, cuvântul, tare amărât, nu ieșea.
Dar iarăși bunicul îndrăzni primul și se întoarse către dreapta lui:
— Căpitane M{ndakas, zise el, tu ai mâncat cu lingura praful de
pușcă, două generații și mai bine ai luptat pe uscat, mintea ta, deși a
fost ușuratică, s-a înțelepții o dată cu bătrânețea. Vorbește așadar,
dă-ți părerea.

80 Zicală grecească, despre un lucru căruia nu-i mai dai importanță.

707
— Să vorbească cei mai tineri decât mine, răspunse acesta.
Bunicul se întoarse către stânga lui:
— Și dumneata, căpitane Katsirmâs? Două generații și mai bine ai
luptat pe mare, ai văzut și-ai pățit și dumneata multe, iar părerea ta
are greutate. Vorbește.
— Nu am de spus nimic, răspunse acesta mohorât. Cel care nu are
putere nu are părere. Să vorbească cei mai tineri ca mine.
— Atunci să vorbească cei mai tineri! făcu bunicul și-și în crucișă
mâinile peste pistoale, ca să asculte.
Se ridică starețul mănăstirii Domnul Hristos. Era scund și în desat,
obrajii lui, fruntea, brațele noduroase, gâtul, cele ce se ve deau din
trupul său erau ciopârțite de lovituri de sabie și găurite de gloanțe.
Se întoarse și își pironi ochii pe căpitanul Mihalis:
— Căpitane Mihalis, zise el, cred că la domnia ta, înainte de toți,
este cuvântul. Domnia ta ne-a chemat, ai scăpat din măcel și ai
venit, și îndată ce ai venit ai făcut chemare. Așadar, ce ai să ne spui?
Căpitanul Mihalis se ridică. Fierbea sângele-n el. Se sprijini în țeava
puștii.
— Frați căpitani, zise el, știți bine, eu nu pot să urzesc cuvintele, așa
că o să vorbesc tăios și sec, să mă iertați. Se strânge iarăși ștreangul
să sugrume Creta. Au debarcat nizamii și dervișii, turcii au luat
avânt, i-au înjunghiat pe frații noștri din Megalo Kastro. Nu suntem
miei, sângele celor uciși vuiește, ridicați-vă, căpitani! Libertate sau
Moarte!
Spuse și se așeză.
Capetele căpitanilor se înclinară, se apropiară două câte două, trei
câte trei și se auzi un murmur ușor. Bătrânul Kaban{ros, fruntaș cu
greutate, se ridică și întrerupse murmurul. Mintea lui era așezată,
era cumpătat și scump la vorbă. Când se ridica să vorbească în
adunare, cei înflăcărați și aprinși de mânie își încruntau
sprâncenele, de parcă i-ar fi scăldat o apă rece, iar cei cuminți se

708
înveseleau.

— Pe rege ori omoară-l, ori nu-l amenința! strigă el țintindu-l aspru

cu privirea pe căpitanul Mihalis. Când o să ne băgăm mințile-n cap,
pentru numele lui Dumnezeu? De câte ori n-am pornit cu
amenințările, dar n-am avut puterea să mergem mai departe, să-l
azvârlim pe sultan afară din Creta, la dracu’ – și uitați în ce hal am
ajuns! Pomii și viile și oamenii sunt făcute zob ori de câte ori ni se
urcă fumurile la cap, și luăm, noi, căpitanii, mii de suflete de gâtul
nostru! Iar acum, ce scopuri urmărești, căpitane Mihalis? Să înecăm
iarăși Creta în sânge? Ești bărbat chibzuit, ia spune, înseamnă că ai
adus deja corăbii cu puști, gloanțe și praf de pușcă și făină și
burdufuri și cai și multe tunuri ca să culcăm la pământ fortărețele
dușmane. Înseamnă că te-ai înțeles cu Grecia și cu Moscova și toți,
cu o singură lovitură de măciucă, o să-l facem praf pe sultan.
Lucruri sigure! Spune-ne așadar și nouă taina, căpitane Mihalis, să
ni se-nveselească inima!
Toți se întoarseră spre căpitanul Mihalis, dar acesta nu se ridica să
dea răspuns. Își vârâse mustața-n gură și o mușca. Despre ce taină
pălăvrăgește bătrânul ăsta? Nu avea nicio taină. Nu-l trimitea drept
crainic nici Moscova, nici Grecia, a venit de la sine, l-a trimis Creta,
care șade înlăuntrul lui și strigă și se jelește.
Dar atunci învățătorul, cu mustața lui subțire și albă ca neaua,
scund, palid și plăpând, sări pe pietroiul pe care ședea și limbuță lui
porni ca o vârtelniță:
— Bătrânul Kaban{ros vrea lucruri sigure ca să se urnească și el –
corăbii cu merinde și arme, și să-și trimită și Moscova oștirile ei, să
se stropească de sânge și sărmana Mamă Grecia cu cele trei
fustanele ale ei! Dar când s-a făcut un lucru mare pe lume cu
asemenea siguranță, bătrâne Kaban{ros? Când i-a îndemnat
cumințenia pe oameni să-și părăsească tihna și casele și să fugă-n

709
munți, să caute libertate? Asta înseamnă vitejie: să pornești și să nu
fii sigur. Sufletul omului nu e negustor, căpitane Kaban{ros, e
luptător. Luptători sunt și cretanii, iar nu negustori de mărunțișuri.
Inima cretanului e un vas incendiator care se năpustește și izbește
flota sultanului și-o aruncă-n aer! înainte așadar, în numele lui
Dumnezeu, strig și eu cu căpitanul Mihalis. La arme, fraților! Asta
am avut de spus, căpitani, iar cel care are urechi de auzit să audă!
— Ai binecuvântarea mea, învățătorule, murmură starețul și ridică
mâna dreaptă spre acesta, ca și cum l-ar fi binecuvântat. Ai
binecuvântarea mea! îi spuse tare să-l audă toți. Sufletul omului nu
ține o balanță, nu, nu ține o balanță, ține o sabie, ai dreptate!
— „E mai bună o viață liberă de un ceas decât patruzeci de ani de
sclavie și temniță!”81 își aruncă vorba sa și căpitanul Trialonis din
Gherâpetra.
Era un pitic c-o mustață sălbatică, învățase ceva carte, ajunsese până
la Octoih și știa pe de rost poeziile lui Rigas Ferâios și o broșură a
lui Agathânghelos, iar în bărbăție nu-și avea pereche. Alții spuneau
că se repezea cu atâta îndrăzneală în oastea Turciei pentru că era fiu
de strigoi și nu-l atingea glonțul. Nu se temea de moarte pentru că
purta cu el o bucățică din Cinstita Cruce, dar unii bănuiau că
cinstitul lemn era de fapt chiar inima lui.
Bătrânul Kaban{ros clătină din capul său încărcat de înțelepciune:
— Lira lui Rigas Feraios o să ne mănânce! murmură el.
Acum căpitanii se ridicaseră, răscoliți de atâtea cuvântări și
răspunsuri, tăifasuiau sau vorbeau cu aprindere câte doi, câte trei,
câte cinci, puțini erau cei cuminți, erau mai mulți cei viteji, hotărâți
să joace iarăși totul pentru tot. Căpitanul Katsirmâs, cu ochii lui
sașii, vicleni și vioi, privea pieziș toată mulțimea asta de căpitani
care vălurea în ocolul stânei și vuia ca marea. Căpitanul M{ndakas

81 Citat din Rigas Ferâios (1737-1798), poet, cărturar și revoluționar grec, cinstit
cu numele de „erou al neamului".
710
își amintea de tinerețile sale și ofta: „Ei, ăștia țin în mână condeiul și
hârtia și socotesc! Noi, pe vremea noastră, scoteam un strigăt:
Libertate sau Moarte! și inima ne fremăta și ne aruncam asupra
zidurilor Kastrului, să le dărâmăm. S-a stricat omul, s-a micșorat,
căpitane SIphakas!” Dar bunicul îi privea cu milă pe cei mai tineri
cum roiau în jurul lui și zâmbea: „Toate bune”, se gândea el, „am
încredere< Bătrânii coboară în pământuri, apoi se scoală iarăși din
pământuri, înnoiți. Creta e nemuritoare<” Se ridică:
— Ei, copii, strigă el, asta e adunare de bătrâni, nu sinagogă!
Așezați-vă, să ajungem la un capăt! De o parte căpitanul Kaban{ros,
de cealaltă căpitanul învățător, două drumuri. Ne-am adunat în
munți aici ca să alegem. Alegeți!
Căpitanul Polyxinghis se ridică, își răsuci mustața bălaie mirosind a
mosc, înclină capul și îi salută pe cei trei bătrâni. Își descheiase
cămașa și i se deslușea o mușcătură a lui Eminé, roșie, pe gâtul său
moale. Îi luă la rând cu privirea, încet, pe căpitani, zăbovi o clipă pe
chipul întunecat al căpitanului Mihalis, care stătea aplecat, greu, și
se uită la el ca un taur.
— Frați căpitani, spuse el, căpetenii ale Cretei răsăritene, cine se
ridică să vorbească în fața voastră are datoria să tină balanța fină,
să-și cântărească vorbele. Mi-am cântărit și eu cuvintele, căpitani,
ascultați-mă. Dacă așteptăm, căpitane Kaban{ros, să ancoreze
corăbiile pe care le vrei tu și să-și miște picioarele lui strâmbe ursul1
ca să coboare din nord de dragul nostru, n-o să ne eliberăm
niciodată. Și nici n-o să fim, Dumnezeu să mă ierte, vrednici să ne
eliberăm. Din câte am înțeles în puținii ani de când trăiesc și lupt,
libertatea nu e ca pita, pică pită să te mănânc8283. E o fortăreață, și-
o cucerești cu sabia. Cine primește libertatea din mâini străine este

82 Rusia.
83 Zicală grecească echivalentă cu cea românească: „Pică pară mălăiață în gura lui
nătăfleață“.
711
sclav. Foc în sate așadar, secure în copaci, distrugere, plânsete și
sânge, și să cădem la pământ zdrobiți, și să ne ridicăm iarăși, Creta
să înceapă din nou lupta și bocetul. O sută, două sute, trei sute de
ani, nu știu. Dar într-o zi – alt drum nu există, și nu-i ascultați pe
căpitanii de-alde Kaban{ros, într-o zi, da, pe stăpânul soare care
mistuie84 deasupra noastră, într-o zi vom vedea libertatea!
Căpitanul Polyxinghis își scoase fesul și capul lui bălai scânteia.
Mulți căpitani se însuflețiră și scoaseră un strigăt mare: „Libertate
sau Moarte! ” și săriră ca arși. Căpitanul Mihalis se apropie de
Polyxinghis, își întări inima și îi întinse mâna:
— Căpitane Polyxinghis, zise el, un demon a intrat între noi și vrea
să ne despartă. Dar Creta se află iarăși în primejdie, iată, îți întind
mâna!
— Frate, căpitane Mihalis, răspunse acesta, ți-o întind și eu. Și
demonul să se ducă dracului!
Spuse și începu să râdă. Dar căpitanul Mihalis deja se căia, se
depărtă și fața i se întunecă iarăși.
Adunarea mai dură încă vreo oră. Le socotiseră pe toate, unde și
cum și cine să se întâlnească, să ia trecătorile, să încercuiască satele
turcești, să se adăpostească în mănăstirile de pe înălțimi.
Le aduseră vin, picurară pe pământ, primiră și dădură jurământ.
Cei trei fruntași bătrâni se ridicară de pe lavița lor. Soarele mai avea
o suliță până să apună și adunarea luă sfârșit.
Căpitanii se îmbrățișară așadar și se despărțiră.
În numele lui Dumnezeu! Căpitanii se împrăștiară prin ținu turile
lor, își orânduiau cetele, își coborau sau își dezgropau, bă trâni și
tineri, de la grinzi sau din pământ, armele, puști și carabine și
flintele din 1821, le curățau, pe cele mai părăginite le legau cu sfori,
să nu crape, iar cei mai săraci tăiau ghioage și așteptau să se

84 În orig. verbul aletho - a măcina, a mărunți ceva, a transforma; (metaf.) a mistui.

Aici cu sensul: care-și vede de treaba lui aruncând lumină asupra noastră.
712
ciocnească cu Turcia, să omoare vreun nizam și să-i ia armele.
În curțile mănăstirilor fete și femei sfâșiau manuscrise și re gistre
vechi și înfâșurau cartușe. Călugării pricepuți striveau în piulițe
alifii și balsam pentru răni, iar alții dezveleau turlele bise ricii și
scoteau plumbul pentru gloanțe. Creta era un atelier al li bertății, zi
și noapte. Luna de august îi lumina noaptea, iar soarele sălbatic se
îmblânzise un pic și mângâia drăgăstos Creta lui, care născuse
grâul, orzul, porumbul, strugurii și acum stătea întinsă și aștepta
noile ploi. Primii nori de toamnă apărură deja pe cer, albi și umflați,
sufla un vânt ușor, se împrăștiau și urcau alții care înveleau și
dezveleau fața Cretei.
Mustul fierbea în butoaie – cine va bea vinul, se întrebau cretanii,
cine va frământa pâinea din recolta de anul acesta, cine va țtăi să
apuce Crăciunul? Mamele își priveau fiii cei voinici, femeile, pe
bărbații lor, surorile – frații, îi priveau și îl vedeau în dosul umerilor
lor pe Charon, dar nu vorbeau. Știau asta, sunt cretani, de aceea s-
au născut, ca să moară pentru Creta.
Intrase și Eminé în hora cretană, iar de-acum, cu fața descoperită
precum creștinele, le ajuta și ea pe femei să înfășoare cartușe în
curtea bisericii din Kasteli. Înfășură cartușe, iar mintea ei umbla,
umbla, și nu pentru Creta se îngrijora, nici pentru căpitanul
Polyxinghis, nici pentru Hristoși și sfinți; umbla, umbla și căuta să-l
găsească în munți pe bărbatul sălbatic pe care-l vâna. În câteva
săptămâni, în Ziua Crucii, pe 14 septembrie, avea să fie botezată.
Kira Hrys{nthi, sora lui Polyxinghis, grasă și greoaie în mișcări,
instalată la conacul lui Ali-bei, pe care pusese stăpânire căpitanul,
pregătea deja, aranja, aducea femei și frământau pâine pentru ziua
cea mare în care musulmana avea să se facă creștină.
Șapte căpitani aveau să vină să se pună nași, fiecare cu alaiul său de
viteji de frunte. Avea să vină, se pare, și Títyros să țină o cuvântare.
Aveau să se adune și satele apropiate să vadă cu ochii lor cum e

713
botezată femeia lui Nourís. Li se părea semn bun, ca și cum s-ar
greciza Turcia și ar lua sfârșit chinurile Cretei. Se purtau cu mare
atenție și grijă cu Eminé, îi lăudau frumusețea, numărau zilele și
așteptau. Ea primea toate astea și zâmbea, dar mintea îi era departe,
alerga și striga prin munți, singură-singurică. Numai câteodată,
când o iniția în noua credință kira Hrys{nthi, cumnata ei, își pierdea
cheful, se înfuria cercheza și răspundea colțos.
Într-o seară, fata bătrână, temătoare de Dumnezeu, se așeză pe
canapea și începu iarăși să-i povestească despre viața și minunile
sfinților, despre posturile lor și despre nespălarea și plânsetele și
marea lor răbdare, cum, dacă le dai o palmă, ei întorc și celălalt
obraz, să-l pălmuiești și pe acesta. „Dar, kira Hrys{nthi, răspunse
înțepat neofita, cretanii nu sunt creștini? Cum așadar, când îi
pălmuiește sultanul, ei se împotrivesc și se reped să-i scoată ochii?
— Asta e altceva, copilă, răspunse kira Hrys{nthi încurcată,
altceva< Ce spui tu e Patrie, ce spun eu e Religie – ai înțeles?" Nu
înțelegea nimic cercheza, dar nici nu se amăra. „Eu o să mă botez,
am hotărât, o să mă botez și-o să mă spăl, iar dacă unul care nu-mi
place o să întindă mâna asupra mea o să-i scot ochii. Și Hristos facă
ce-o vrea cu mine, când o să mor, dar cât timp trăiesc eu o să
poruncesc!”
Astă-seară Eminé șade la fereastră și-l așteaptă pe frumosul ei să
vină de la adunarea bătrânilor. Se spălase, se pieptănase, își
înnegrise sprâncenele arcuite și aștepta. Cât ar fi vrut, de-ar fi putut,
să se ducă și ea cu el, să-i vadă pe acei paisprezece căpitani viguroși
cum se cocoață unul lângă altul între stânci, ca niște vulturi! Să-l fi
văzut și pe sălbaticul, asprul căpitan Mihalis, de care când își
amintea, tot pieptul ei sălta cu patimă. Dar de ce, Doamne, să se
gândească la el, ce găsește la el, acesta nu e om, e o fiară,
posomorâtă, urâtă, nu-i place de el! Îl ura, de-ar fi putut i-ar fi tăiat
mâinile, să i se scurgă puterea în pământ! Bine a făcut că l-a ales pe

714
căpitanul Polyxinghis cel blând, cel plin de voie bună, cel dulce la
vorbă< Și totuși, de-ar fi putut să-l vadă, fie și o singură clipă, sus
în munți, pe căpitanul Mihalis!
La acestea se gândea Eminé, sprijinită de fereastră, în acest asfințit
de soare, și-și pironise ochii ei pieziși și vopsiți drept în față, pe
vârful trandafiriu al muntelui Selena. Nourís-bei îi dis păruse cu
totul din minte și din trup, ca și cum acesta n-ar fi trăit niciodată, ca
și cum n-ar fi fost frumos ca un leu, ca și cum nu și-ar fi desfăcut
niciodată brațele să-l cuprindă. Asemenea mării era și trupul ei. A
trecut o corabie, a brăzdat-o o clipă și s-a închis iarăși,
nefeciorelnică. Își mai amintea oare de acel pașă bă trân care o
cumpărase de la tatăl ei? Aceasta era treaba tatălui ci și din asta
trăia, făcea fiice frumoase, le hrănea bine, le creștea și le vindea< își
mai amintea oare de flăcăul fără mustață încă, puiul de cerchez, care
într-o noapte de vară o întâlnise într-o bos tănărie, pe malul râului,
și o trântise între trestii și floarea-soa relui înaltă, iar ea credea că are
s-o înjunghie, dar apoi s-a îmblânzii de la o îmbrățișare, căci puterea
lui o îndulcea, și s-a aplecat dea supra ei și i-a zâmbit. „Cum te
cheamă? a întrebat-o. Pe mine mă cheamă.. Își spusese numele, dar
de unde să și-l mai amin tească! Toți acești bărbați, și alții, și alții,
trecuseră peste ea și dis păruseră. Iar acum venise rândul
căpitanului Polyxinghis, încă trecea peste ea, dar – vai! –, în ceasul
acesta, când stătea să se mă rite cu el, îl simte că se îndepărtează, și
o fregată de corsari, cu trei catarge, cu pânze negre, apărea deja la
orizont<
Kira Hrys{nthi termină curățenia prin casă, veni și se așeză alături
de ea. Nu-i sfârșise ieri sinaxarul Sfântului Ioan din Kalyvftis; se
oprise acolo unde sfântul, istovit de rugăciune și de post, s-a
reîntors după patruzeci de ani la casa părintească și a bătut în
poartă< Mama lui i-a deschis, nu l-a recunoscut și i-a dat o bucată
de pâine uscată. „Nu vreau pâine, sora mea, a spus el. Numai un

715
colț în curtea ta, să mor<”
Eminé se ridică și umbla de ici-colo prin odaie, neliniștită. Ei îi
stătea gândul la bărbați și la mâncăruri și la război, și poftim acum,
fata asta bătrână îi împuia capul cu sfinți<
— Dacă crezi în Dumnezeu, aprinde lampa, mă înăbuș aici!
— Nu te necăji, copilă, zise kira Hrys{nthi. Oriunde ar fi el acum, o
să apară. Poate el să rămână mult timp departe de tine? Uite, mi se
pare că-i aud deja iapa nechezând!
Atât de mult era kira Hrys{nthi una cu fratele ei – ai fi putut crede
că se găseau încă amândoi așezați comod în aceeași traistă în
pântecele mamei ei –, atât de mult era una cu el, încât o privea pe
Eminé cu o dragoste înfiorată, tulbure, ca un bărbat. Iar când îl
vedea pe fratele ei c-o prinde de mijloc și că se închid în camera lor,
kira Hrys{nthi cădea și ea în așternutul ei, fericită și istovită.
Eminé se aplecă pe fereastră și aținti urechea, nechezatul se auzi
iarăși, dar mai departe; se îndepărta. Satul își aprinsese lămpile,
copiii și câinii se adunaseră de pe ulicioare, iar țăranii cinau. Jucăuș,
șiret, Luceafărul se opri o clipă pe vârful muntelui Selena, o privi pe
Eminé la fereastra ei, apoi, făcându-și vânt, se prăvăli.
În ceasul în care Eminé se apleca pe fereastra ei și ofta, căpitanul
Mihalis cobora singur-singurel muntele, către casa tatălui său, și
inima lui bătea mâniată și tare rușinată. „Tu, măi, lupți pentru
libertate – tu, măi, sclavule? striga înăuntrul său. Unele spun buzele
mele, altele fac mâinile mele, altele vrea inima mea! De ce suspini,
căpitane Mihalis, mincinosule, și te bați în piept, chipurile, pentru
Creta? Un alt demon s-a agățat în tine și te stăpânește, nelegiuitule!
Și de-ai muri în război, și de-ai călca în Megalo Kastro, și de-ai
elibera Creta, tot nelegiuit ești, inima ta altele vrea și ți-e gândul în
altă parte.“
Îl trimisese înainte pe primul său viteaz, Thodorís, cu steagul lui, iar
el, singur-singurel, vorbea și cobora. Îl văzuse iarăși pe Polyxinghis,

716
mirosise iarăși pe el blestematul parfum turcesc, moscul, îi deslușea
mușcătura roșie de pe gât – și sângele îi fierbea. „Blestemată fie ea,
murmură el, blestemată fie ea, cățeaua! Câtă vreme trăiește ea, eu o
să fiu un nelegiuit! ” II văzuse pe ginere cum își alege cumetri la
adunare, îl auzise cum face chemare pentru Ziua Crucii, înțelesese
că se apropia să-l cheme și pe el, dar îndată ce-i văzu privirea i se
fileu frică, își înghiți limba și se retrase.
— Nu mai îndur! strigă tare. Asta nu e viață, trebuie să găsesc un
sfârșit!
Spuse, dădu pinteni iepei și se pierdu în întuneric.
Căpitanul Polyxinghis cu Eminé și kira Hrys{nthi erau încă așezați
turcește în fața mesei scunde și cinau când bătu în poartă și intră
Títyros. Căpitanul Polyxinghis rămase uimit.
Din ziua în care nepoții lui, Diamandis și Vanghelió, s-au dus loviți
de-o moarte atât de iute, nu-l mai văzuse în ochi pe învățător. În
prima clipă bănuise că el îl otrăvise pe Diamandis, din gelozie. Dar
îi ieșise repede din minte asta, nu putea un ase menea miel al lui
Dumnezeu să omoare, așa că pusese totul în seama sorții, așa i-a
fost scris lui, și nu mai avea nimic cu învățătorul. Iar acum, când
auzea că umblă ca un apostol prin sate și ține cuvântări și ațâță
inimile, le uită pe toate și se bucură că-l văzu astă-seară cum intră
așa, pe neașteptate, la el în casă.
— Bine-ai venit, învățătorule, zise el și se dădu la o parte ca să-i facă
loc, să se așeze alături de el pe canapea.
Învățătorul dădu bună seara cu chef, se așeză turcește și fața lui fu
luminată de lampă. Căpitanul Polyxinghis îl privi și tresări: acesta e
Títyros? Jumătatea de porție, ochelarii cu șnur, pantalonașii,
cocoșița? în fața lui era alt om!
Și într-adevăr, Títyros devenise alt om. Din ziua în care l-a omorât
pe frumosul său cumnat, s-a schimbat. A prins curaj, a văzut că
toată taina bărbăției nu este să ai trup uriaș și vânjos, ci sufletul tău

717
să aibă voință puternică. O muscă, dacă e hotărâtă, poate să pună
jos un bou nehotărât. Bărbăția stă-n suflet, nu în trup. Din ziua în
care Títyros a înțeles asta, a devenit alt om. Încet-încet, o dată cu
sufletul, i se întărise și trupul; nu mai gâfâia urcând un munte, nu se
mai cocoșa, mânca și cu poftă, bea și vin, obrazul i se înroșise ca
trandafirul. Și lucrul cel mai neașteptat: începuse să dorească înfocat
și să-i placă femeile. Iar acum, în ultima vreme, de când umbla cu
traista-n spate din sat în sat și vorbea despre patrie, își făcuse câțiva
cumetri, ca să aibă unde să tragă seara. Și se întâmplă ca o cumătră
a lui din Kasteli, al cărei gospodar lipsea de-acasă, să iubească
glumele; și într-o seară, cu jocul și cu râsul, fără s-o priceapă
amândoi, se aflară, cumătru și cumătră, îmbrățișați în așternut. Și
de-atunci Títyros trece des prin Kasteli și doarme la cumătră,
Dumnezeu s-o țină sănătoasă!
— Lupți, știu, și dumneata, învățătorule, zise căpitanul Polyxinghis
și-i umplu paharul. Căpitan ești și tu, cărturarule, c-un steag care
are brodat pe el alfabetul.
— În curând o să iau și eu pușca, răspunse învățătorul râzând.
Alfabetul e bun, dar doar ca să deschidă pofta. Friptura e turcul.
Eminé își sprijinise obrazul ei ca un măr în palmă și-l privea. „Asta
e fratele căpitanului Mihalis, se gândea ea, ăsta e învățătorul!< “ și
se căznea să găsească pe chipul lui trăsăturile sălbatice și nemiloase.
Kira Hrys{nthi se ridică și intră în casă; nu putea să-l vadă. Cele
două cadavre se sculară din pământuri și se întinseră dinaintea ei pe
masa cea joasă.
— Ai plăcerea să poftești în Ziua Crucii la botez, învățătorule? zise
căpitanul Polyxinghis. Se botează Eminé și devine Eleni. În aceeași
seară e și nunta.
— Dar chiar pentru asta am venit astă-seară în casa ta, căpitane.
Pentru botez. Săpând în ogorul său din afara satului Kasteli,
bătrânul Mavroli{s a găsit astăzi un chiup uriaș. Mi-a dat de veste

718
să mă duc să-l văd, este, zice, antic. Și într-adevăr. Doar Dumnezeu
știe câte mii de ani o fi având< Pe dinafară e plin de broderii, ca
niște spice de grâu, ca niște caracatițe, nu deslușesc, iar înăuntru, jos
pe fund, am găsit un pumn de bob egiptean, uscat de timpul
îndelungat< Pe sufletul meu, o fi din vremea lui Minos!
— Ce să facem cu el? zise căpitanul Polyxinghis. Nu pricep.
— Nu pricepi, căpitane? Cristelniță! Preotul satului nu știe cum s-o
aranjeze pe neofită. Cum s-o încapă cristelnița bisericii? Și iată,
Dumnezeu a scos din pământ, în ceasul în care aveam nevoie,
chiupul ăsta. Bun semn, căpitane. Dar, pe credința mea, cu asta,
repede o să se-ncreștineze și Constantinopolul!
Spuse și se ridică. Se grăbea. Cumătră lui întinsese masa și-l aștepta.
Căpitanul Polyxinghis râse:
— Măi, mintea ta parcă-i femeie, învățătorule. Și naște. Dumneata ce
spui, Eminé?
Dar ea tăcea. Îl privea pe învățător, și sufletul i se dezlipise de trup
și umbla de ici-colo, departe de Hristoși și de cristelnițe.
Cumătră, într-adevăr, gătise deja, așternuse masa, umpluse și plosca
de vin și-l aștepta pe cumătrul ei. Era o femeie cu trăsături
bărbătești, neispititoare, cu dinți lați, albi ca neaua, și cu o mustață
neagră, deasă. Fața ei lată era ciupită de vărsat și tocmai cusurul
acesta îl făcuse pe învățător să nu reziste< Într-adevăr, ciudată-i
lumea asta, dacă n-ar fi fost ciupită de vărsat nu i s-ar fi aprins
sângele, și învățătorului i-ar fi fost frică mult timp ini. I să cadă în
brațele unei femei<
Títyros dădu bună seara, pruncul botezat de el era în leagăn, iar
celălalt copilaș al ei dormea pe canapeluță. Bărbatul ei era co ropcar
și umbla prin sate. Cumătrul și cumătră erau singuri-sin gurei, regi
în casă. Mâncară iute, goliră plosca, își făcură cruce, acoperiră
icoanele să nu vadă ce se întâmplă și săriră în patul așternut<
„Haide, măi, Tityre, se gândea el singur, s-au dezic gat vrăjile, parc-

719
am fost împiedicat, pe credința mea – iar acum, sănătate ție,
cumătră, frumoasa mea, mii de ani să trăiești!” Și dă-i, era gata să
rupă patul.
Dar dimineață, când se sculă și se ridică de pe canapea și ieși în
curte să se spele, îl văzu pe copilul cumetrei, cam de trei ani, cum
stă într-un colț și trage cu ochiul la el, furios. Títyros se temu ca nu
cumva să fi auzit ceva, ca nu cumva să-i mărturisească ceva tatălui
său când se va întoarce< Se apropie, așadar, și, ca să se dea bine pe
lângă el, scoase din buzunar și-i puse în mână doi bănuți de metal.
Dar băiatul, furios, ridică mâna supărat:
— Toată noaptea ai mușcat-o pe mama și-acum îmi dai bănuți! zise
el și-i aruncă în față.
Își petrecu desaga peste umeri. Îi pusese înăuntru pâine, măsline, o
bucată de brânză și o ploscuță cu vin.
— La bună vedere! îi strigă el cumetrei, care aranja patul răvășit.
— Mergi cu bine, cumetre, răspunse ea.
Și învățătorul porni la drum.
Se adunase lume în piața satului, sub cei trei plopi stufoși. Se
deschideau porțile, ieșeau țăranii desculți, auziseră strigătele și
alergau. Un călugăr sosise pe neașteptate în ceasul acela, cu pieptul
dezgolit, gâfâind, iar de pe picioare îi curgea sânge:
— Fraților, strigă el, mă trimit părinții de la mănăstirea Domnul
Hristos, serdarul Hasan-bei a ieșit din Megalo Kastro și târăște după
el o oaste puternică de nizami și turci din partea locului, au
înconjurat mănăstirea! Ajutor! Unde e căpitanul satului? La arme,
fraților!
Căpitanul se afla în brațele cerchezei, dar auzi hărmălaia și sări.
Însă un căpitan nu putea să iasă afară dezbrăcat, așa că se
înveșmântă repede, își puse cizmele, își petrecu pistoalele la brâu și
alergă către strigăte. Îl înșfacă pe călugăr de braț.
— Nu striga, nu înfricoșa poporul! zise el, îl trase și-l duse acasă la

720
el.
Închise ușa, îi dădu să mănânce și să bea și călugărul își veni în fire.
— Spune acum! îi zise el. Și nu mi te mai smiorcăi. Sunt doar niște
turci, o să le venim de hac!

721
 X
Dumnezeu aduse zorii zilei, piscurile se învăpăiară și lumina se
întinse peste spinările late ale munților. Se revărsă pe coaste, umplu
câmpurile și sclipi pe marea violetă. Străluci trupul chinuit al Cretei.
Dacă s-ar fi îndurat Dumnezeu să se aplece s-o vadă, oricât ar fi El
de Dumnezeu, i-ar fi fost milă de ea. Ar fi văzut cum ard casele,
cum își smulg părul femeile, cum umblă prin munți copiii orfani,
goi și înfometați, cum bărbați sălbatici și neîngenuncheați rătăcesc
prin trecători și pe vârfurile munților, cum înalță un cot de pânză,
cu o cruce brodată pe el și cum pornesc la război. Fără pâine, fără
cartușe, desculți. Numai cu o flintă veche. De câte generații ridică
mâinile spre Dumnezeu și Strigă? Când s-a aplecat Dumnezeu să-i
asculte? A asurzit cerul, Dumnezeu și-a schimbat credința, așadar
întind și ei mâinile spre pușcă acum.
Primele sclipiri ale aurorei îl găsiră pe căpitanul Polyxinghis în
curtea casei lui, pregătindu-se să pornească la luptă. Își înșăua iapa,
trimisese de cu seară un sol la căpitanul Mihalis să-i ducă veștile –
Turcia a încercuit faimoasa mănăstire, să-și ia steagul și să
pornească, Libertate sau Moarte! Vorbele și întrunirile au luat
sfârșit, a venit rândul ei, să vorbească adevărata voce a Cretei,
pușca.
„Ei, căpitane Mihalis, îi trimise scris, ducă-se toate micile noastre
dușmănii, micile noastre supărări, astea ne-au mâncat pe-amândoi.
«De cine te temi? l-au întrebat o dată pe leu. De elefant, de tigru, de
bivol?
— Nu, a răspuns el. De păduche.» Păduchele ne roade, căpitane
Mihalis, pe-amândoi, când îl numim bucurie, când supărare. Dar el
a fost totdeauna păduche. Acum însă i-a venit ceasul; ducă-se la
dracu’. Creta strigă, să ne dăm mâinile, frate!”
Apăru Eminé, se rezemă de tocul ușii și privea. Ochii îi erau încinși
cu cearcăne albăstrii, iar buzele, mușcate. Căpitanul se întoarse, o
722
privi, îi umblau încă prin minte cuvintele mândre pe care i le
trimisese în ajun căpitanului Mihalis și fața lui rămase aspră.
— Unde ți-e mintea? făcu cercheza, stăruitoare. Stau în fața ta și nu
mă vezi.
El tocmai atârna acum o desagă înflorată la șaua iepei. Într-o parte o
umplu cu cartușe, bandaj și balsam pentru răni, în cealaltă parte
puse o pâine, o roată de brânză și o ulcică cu vin. Ce să-i răspundă
femeii care stătea în ușă și-l privea cum pleacă la luptă? Din ceasul
în care, în ajun, i-a scris cuvintele acelea sălbaticului său tovarăș de
luptă, a înțeles, cât niciodată în viața lui, unde trebuie să pună
femeia și unde Creta și care este datoria bărbatului.
— Am să-ți spun o taină, zise cercheza.
Coborî de pe prag și se apropie de el. Mângâie grumazul iepei,
înclină capul, și părul ei, precum coama iepei, se revărsă, îi acoperi
gâtul și aproape că atinse pământul. Toată curtea se umplu de miros
de mosc.
— Taină? făcu el și mâinile-i rămaseră nemișcate în aer.
— Da, și ți-o spun, ca să nu ai după aceea supărare că nu ți-am
spus-o. Din când în când, primesc vești tainice din Megalo Kastro –
agalele, rudele lui Nourís, o să vină, se pare, într-o noapte cu nizami
să calce Kasteli și să mă răpească, iar dacă nu mă-ntorc la credința
mea, să mă înjunghie. Așa că pleacă, du-te la mănăstirea Domnul
Hristos, dar gândește-te și la femeia ta, căpitane Polyxinghis!
El se opri o clipă fără răspuns. Afară, în tot satul, se ridica un vuiet
surd – femeile își luau rămas-bun de la bărbații lor, bătrânele
plângeau, bărbații strigau în urmă „rămâneți sănătoși”. „Rămâneți
sănătoase, măi, nevestelor! ” – și porneau spre piața satului, la cei
trei plopi, în jurul steagului căpitanului Polyxinghis.
— Ai grijă, spuse din nou cercheza, văzând că bărbatul ei tace. O
fortăreață e și femeia, poate fi cucerită.
— O să am grijă de tine, răspunse în sfârșit bărbatul. Rămâi

723
sănătoasă!
O strânse în brațe, simți pe el trupul ei tare și o clipă minte. I i se
tulbură. Chiar de se scufundă lumea, trupul acesta fremătătoi e de
ajuns cât să nu plece niciodată din brațele lui! Femei. I închise ochii,
se ridică puțin pe vârfuri, căută și-i găsi gura. Ge nunchii
căpitanului se muiară, iar măruntaiele i se umplură de miere și de
moarte.
Iapa necheză, căpitanul tresări din amețeală și se sprijini în prag. O
împinse ușor pe femeie, buzele li se depărtară, prinse coa ma iepei
și dintr-o săritură se pomeni sus în șa.
— Rămâi sănătoasă, zise el, și, fără să se mai întoarcă, ieși pe poarta
deschisă și se repezi către piața satului, unde se adunaseră oamenii.
În aceeași zi, într-un dulce revărsat de zori, în curtea mare a
bunicului, în Petrokephalos, înconjurat de primii lui voinici, că
pitanul Mihalis preda în mâinile lui Thodorís steagul său: pânza
neagră cu litere roșii. Alături de el stăteau înarmați cei doi vechi
tovarăși de petrecere, Kaiambis și Phourogatos. Ventuzos plecase
să-și pună familia la adăpost și Bertodóulos, ascuns în spate, cu
femeile, înfășurat strâns în pelerina lui, tremura de frig în răcoarea
dimineții, holba ochii și privea: „Ce-i cu fiarele astea, se gândea el,
unde se duc, de ce se duc, așa, dis-de-dimineață, pe un asemenea
frig?”
Căpitanul Mihalis se întoarse către femeia lui, care stătea în prag, cu
mâinile cruce, și nu vorbea.
— Rămâi sănătoasă, nevastă, zise el.
— Dumnezeu să fie cu tine, căpitane Mihalis! răspunse ea, liniștită.
Dumnezeu să fie cu voi, voinicilor! adăugă, luându-i la rând, cu o
privire serioasă, pe cei mai de seamă voinici ai bărbatului ei.
Apăru și bunicul. Cele dintâi sclipiri ale zorilor îi rumeniră barba.
— Mergeți, copii, cu binecuvântarea mea! strigă el ridicând brațele
grele. Mergeți cu binecuvântarea lui Dumnezeu! Pentru Creta

724
luptați, măi copii, nu e glumă! Ferice de cel care o să moară de
dragul ei!
Tăcu. Iar peste puțin:
— Pe ziua care stă deasupra noastră, zise el, mai bine să mor de
dragul ei decât să trăiesc de dragul ei!
— Asta-nseamnă necaz în dragoste! făcu Kaiambis.
Voinicii râseră și se cutremură curtea. Thras{ki auzi tărăboiul,
presimți că tatăl său pleacă la luptă, sări din așternut și apăru în
prag înfășurat într-o pătură roșie, înflorată. Tatăl lui îl văzu abia
trezit din somn, cum stă între mamă și bunic, și zâmbi:
— Rămâi sănătos, Thras{ki, și să te vedem și pe tine la fel! zise el și
sări pe iapă.
Își făcu cruce:
— În numele lui Dumnezeu!
Steagul porni înainte și satul se goli de bărbații cu pușca pe umăr.
Vestita mănăstire a Domnului Iisus Hristos fusese zidită din timpuri
străvechi, înainte de venețieni, înainte de cucerirea
Constantinopolului, pe când împărații noștri bizantini încă
stăpâneau Răsăritul.
Unii spun că a înălțat-o împăratul Nikiphoros, mare, nemângâiat
suflet, care a fost rătăcit de trupul frumos al unei femei și era cât pe-
aci să se afunde în iad; dar a apucat, în ultima clipă, să se prindă de
marginea prăpastiei și să strige pe Dumnezeu – iar Dumnezeu a
auzit, i s-a făcut milă de el și l-a așezat în Rai, împreună cu ceilalți
păcătoșiți și mult chinuiți împărați ai noștri.
Pusese stăpânire pe lume, a coborât în Creta, i-a distrus pe sarazini,
a doborât Semiluna și a înfipt în satele pârjolite și în fortărețele
prădate, însângerat, steagul lui Hristos. Și într-o zi, spun unii,
trecând prin valea aceasta, s-a înserat, și a zis să doarmă, ca a doua
zi, când Dumnezeu avea să aducă zorii, să pornească la Hândaka,
cum se numea pe atunci Megalo Kastro. Și pe când dormea sub un

725
lămâi, era luna mai, pe cer – lună mare, noaptea cânta cu gâtlejul
unei privighetori, văzu pe Domnul Hristos apărând ostenit de
drumul lung, desculț. Se opri sub lămâi, nu-l zări pe Nikiphoros,
oftă, se întinse pe pământ, la poalele lămâiului, își puse drept pernă
o piatră și spuse: „Am obosit<” Și apoi își încrucișă mâinile, închise
ochii și adormi.
Toată noaptea împăratul simți o dulceață de nespus, o adâncă
fericire. Nu era lună aceasta, nu era privighetoare, nu era somn.
Intrase în Rai.
Nikiphoros se trezi în zori, sfânt e pomul acesta, zise el, unde a
dormit Hristos, și porunci să fie împrejmuit sfântul lămâi cu o
mănăstire. Și așa, spun unii, a fost zidită mănăstirea Domnul
Hristos.
Împărații bizantini au murit, turcii au luat Constantinopolul,
venețienii au cucerit Creta, apoi păgânii au urgisit-o, era dărâmată,
era zidită din nou, iarăși era dărâmată „Domnul Hristos”, și-acum,
asediată de turci, clopotul său bătea jalnic și trimitea vestitori: „Câți
sunteți credincioși, ajutor! Turcii l-au asediat pe Domnul Hristos!”
Starețul se afla înarmat în biserică, iar călugării dezgropară de sub
Sfânta Masă puștile. Starețul îngenunche dinaintea icoanei mari a
lui Hristos, în dreapta, la iconostas.
— Doamne Hristoase, strigă el să-l audă toți, iartă-mă, al meu este
păcatul! Eu sunt vinovat! Eu sunt vinovat! Și-au venit acuma câinii
să se răzbune.
Într-adevăr, el era vinovat. În prima zi a lui septembrie, în prima zi
a anului bisericesc, starețul mănăstirii Domnul Hristos se întorcea
de la Megalo Kastro; se dusese să-și arate căința în fața
mitropolitului, să-i așeze la picioare plocoanele anuale ale
mănăstirii și să cadă dinaintea lui rugându-l să pună mănăstirea sub
ocrotirea sa. Să mijlocească la pașa, ca acesta să nu-i lase iarăși pe
turci s-o calce-n picioare. „De câte ori o s-o ardă? Ajunge de-acum!

726
Am îmbătrânit, preasfințite, rănile mă dor, am amorțit, nu mai pot
s-o apăr!
— Oricât ar fi îmbătrânit Dumnezeu, nu se dă bătut nici de zece
sfinți! îi răspunse râzând mitropolitul. Mergi cu binecuvântarea mea
și nu te-ngrijora!”
Starețul luă binecuvântarea mitropolitului și plecă. Ieși pe Poarta
Lazaretului, călare pe catârul său sur, privea soarele care asfințea,
munții care străluceau albaștri dinaintea lui, ogoarele secerate din
jurul lui, viile culese, măslinii încărcați de rod, marea, și inima sa
prindea aripi. „Frumoasă e lumea asta amăgitoare, murmură el,
frumoasă e Creta și mare e Dumnezeu!”
Merse de-a lungul țărmului, străbătu Câmpurile Roșii, cu
pământurile lor roșcate, se opri la hanul văduvei, bău un rachiu și
porni mai departe. Intra acum în Muntele Rău, își mâna cu multă
grijă catârul pe o cărare de capre, pe marginea prăpastiei. Sufla un
vânticel ușor, starețul privea în stânga sa marea, care începuse să se
întunece. Își făcu cruce, inima i se îndulci și murmură iarăși:
„Frumoasă e lumea asta amăgitoare, frumoasă e Creta.
Dar nu apucă să-și termine cuvântul, că trei turcaleți, ascunși în
dosul stâncilor, se repeziră la el cu cuțitele. Îi întinseseră o cursă și
juraseră să-l omoare. Trăiau încă multe cadâne bătrâne pe care le
lăsase văduve căpitanul ăsta călugăr în revolta din 1866 și tustrei
turcaleții aceștia orfani juraseră ca într-o zi să-l facă bucăți pe
ucigașul părinților lor.
Catârul își pierdu cumpănirea și era cât pe-aci să-l arunce pe stareț
în prăpastie; dar el uită că e bătrân și că are o mie și una de răni, și
apucă de sări jos cu sprinteneala unei pisici sălbatice: „În numele lui
Hristos!” strigă și trase cuțitul.
Cele patru trupuri se încleștară deasupra prăpastiei, ca ieșite din
minți. Scund, lat în spate, cu oase groase, dar iute în mișcări,
starețul lovea în dreapta și-n stânga cu mâna lui mare. I se aprinse

727
sângele, își regăsi tinerețea, se sculară în el toți străbunii care-au
războit Turcia și au fost omorâți, nu era unul cel care lupta, ci erau
toți cretanii, și starețul simțea în brațe, în picioare, în suflet o forță
străveche, din adâncuri, nesfârșită și de nerăpus.
Mult timp, agățați unul de altul, luptau, loveau cu cuțitele, cădeau
toți împreună peste pietre, puneau sprijin muntele, se ridicau tot
încleștați, își schimbau locul strângându-se în brațe, când călcând
încet, când răsucindu-se, de parcă ar fi dansat. Împreună, lipiți
tuspatru, ca o singură fiară cu opt picioare, cu patru capete pline de
mustăți, bărbi și păr; se tot mutau și le șiroia sângele pe stânci;
curgea sângele și pe ei, li se amestecau răsuflările și mugeau
tuspatru, cu gurile strâmbate, pline de spume.
„Ghiaurule, necredinciosule, ucigașule!” urlau cei trei turci și se
căzneau să sfâșie și să mănânce trupul starețului. Iar el striga: „În
numele lui Hristos!” și lovea cu pumnul și le împrăștia dinții pe
pietre.
Se înnoptase de-acum, se întunecă adânc marea, apărură stelele,
neomenoase, liniștite, înalte pe cer. O pasăre de noapte se cocoță pe
o stâncă și îi privea pe cei patru pletoși cum dănțuiest și cum se
omoară și șuieră.
„În numele lui Hristos!” strigă iarăși starețul.
Puse muntele reazem, se desprinse de cele șase mâini și pi cioare și
cu toată puterea îi împinse cu capul, cu brațele, cu pieptul pe cei trei
turcaleți încă strâns încleștați. O clipă îi ni meri, pe marginea
prăpastiei, călcând alături și clătinându-se. Își puse roată forța, le
dădu un alt brânci, mai puternic, aceștia în tinseră mâinile, scoaseră
un strigăt și se prăvăliră din stâncă-n stâncă, până-n mare.
Starețul se sprijini de peretele muntelui și își făcu cruce. Sângele îi
curgea de la cap și de pe piept, își sfâșie rasa, își legă rănile, își strigă
catârul, care fugise și se ascunsese între stânci, și așteptă.
„Dă-mi, Hristoase, putere să ajung până la mănăstire, spuse el, iar

728
apoi fa ce vrei.“
Strânse din dinți, căci îl durea, și încălecă.
„Mare este Dumnezeu”, murmură el și porni către mănăstire.
A doua zi Megalo Kastro vui aflând noua ispravă a starețului,
mâncătorul de turci. Cele trei bătrâne mame, lovite a doua oară de
moarte, își uniră bocetele, o luară înainte, având în urma lor
turcimea, coborâră pe țărmul sălbatic, adunară rămășițele fiilor și le
îngropară acolo, în nisip. Bărbații înfipseră cuțitele răposaților în
mormânt și jurară să aducă cenușa blestematei mănăstiri și s-o
împrăștie pe mormânt. Spuseră și se porniră să-mplinească. Și într-o
dimineață se umplu valea Domnului Hristos de fesuri roșii.
Soarele bătu în Poarta Lazaretului, se deschise, se revărsară noi cete,
unele spre mănăstirea asediată, altele spre Kasteli, puternicul sat
turcesc, pe care-l cuceriseră ghiaurii. Nepoții, frații, prietenii lui
Nourís, având căpetenie pe sălbaticul muezin, înaintau pedestru, ca
scoși din minți. În Megalo Kastro, în dosul ferestrelor închise,
creștinii îi vedeau cum trec în zori, cu pistoalele și pumnalele la
brâu, cum înjură și cum înfig amenințător cuțitele în porțile grecilor.
Prin cele trei găuri de unde priveau lumea, Fetele Necăjite, trezite
devreme, desculțe, stăteau și spionau cum se agită mahalaua
turcească și cum se deschide poarta verde și se revarsă gloata lui
Nourís< Se auziră amenințări și înțeleseră.
— Se duc s-o răpească pe Eminé, cățeaua, înainte de-a se încreștina,
zise Aglaia<
— Se duc să-l omoare pe căpitanul Polyxinghis, răpitorul de Femei!
zise Phrosyni, coborând bucuroasă.
A treia, cea mijlocie, nu vorbea, suspina: „Ah, de-aș fi fost Eminé, se
gândea ea, de-aș fi fost Eminé, să se certe pentru mine turcimea și
creștinătatea!” Dar se auzi sus în odaie tușea lui Aristotelis, se
trezea. Își ridicară poalele cămășilor de noapte și alergară înăuntru
să-i pregătească una apă caldă să se spele, alta haine să se

729
primenească, a treia cafeluța lui de dimineață cu dulceață de
trandafiri.
În același timp, sub același soare, dincolo de mare, și Athena se
trezea. Coborî lumina prin coloanele Parthenonului și inundă încet-
încet câmpul, unde zăcea întinsă și-și răsfira drumurile, abia trezită,
înfășurată încă în aburul dimineții, cetatea faimoasă pentru spiritul
și frumusețea ei. Își întinse mădularele pe pământ și pe marmuri, se
ridică în capul oaselor leneșa și căscă, dar soarele o bătea, o trezea și
se auziră primele glasuri ale dimineții, din gâtlejurile lăptarului,
vânzătorului de ziare, zarzavagiului.
Pe străduțele mărginașe, din școlile părăsite, din magazii și din
pivnițe, unde îi înghesuiseră, apăreau tăcuți cretanii, refugiații, care
nu puteau să doarmă, ședeau jos pe pământ, în rând, și nu vorbeau.
Femeile apăreau și ele, legate cu basmale, tăcute și ele, țineau în
mână cutii de tinichea și străchini, se înșirau una în spatele alteia și
se duceau să stea în fața unei porți deschise, într-o curte cu cazane
mari, și să aștepte ceasuri întregi, până să le vină rândul să ia două
polonice de zeamă cu carne și să plece. La început se rușinau, nu
erau obișnuite să întindă mâna, dar foamea e fiară puternică – și se
obișnuiră.
Mama nemângâiată, Grecia, lua bucățica de la gura ei și i-o dădea
Cretei înfometate. Își desfăceau pungile proprietarii cei zgârciți,
logodnicii își părăseau logodnicele cu acel „rămâi sănătoasă”,
preoții își ridicau mâinile spre Dumnezeu și de pe țărmurile
îndepărtate de ochii lumii porneau spre Creta caiacele încărcate cu
praf de pușcă și gloanțe, cu alimente și fustanele85.
Iar departe, pe nobila insulă cu multe corăbii, Syra, căpitanul
Stephanís străbătea șontâcăind străduțele în pantă ale orașului,
întindea mâna și cerșea.

85 Metonimie pentru soldații greci îmbrăcați în costumul tradițional.

730
— O corabie și pentru mine, creștini, o corabie pentru Creta!
Și a dat Dumnezeu; tocmai în ziua în care cei doi prieteni ai lui
căpitani porneau spre mănăstirea Domnul Hristos sărea și căpitanul
Stephanís în corabia lui, pe care i-o încredințaseră syrioții patrioți,
încărcată cu faină, piei, țesături de bumbac și mu niții. Sufla un
vânticel ușor, umfla pânzele corabiei și o împingea spre Creta. Își
făcu cruce căpitanul Stephanís, luă icoana Sfântului Nicolae, o mută
în față de tot, la proră, se aplecă și o sărută.
— Ai grijă, Sfinte Nicolae, îi spuse încet, aici la proră o să te pun, fii
cu ochii-n patru, să nu zici apoi că ai fost în cală și n-ai văzut.
Iar sfântul mării, cu barba scurtă și creață, îl privea și nu spunea
nimic. Ținea o jucărioară în mâinile lui roase de sare, o corabie cu
omuleți în ea, și zâmbea.
Un norișor mic, ca un caier des de fum, apăru pe cer spre miazăzi, și
se tot umfla și creștea. Iar alții, creți ca lâna oii, alergau în urma lui,
suflă vânt cald de la miazăzi și-i mâna ca un păstor. Până la amiază,
tot cerul se acoperise și primele picături călduțe de toamnă începură
să cadă și să moaie pământul, departe. Se auziră și primele tunete în
cer, deasupra mării.
Căpitanul Stephanís își îndreptă spre apus ochii lui mici și
scânteietori și zâmbi:
— Haide, măi, vântule de miazăzi purtător de ape, cu multe
burdufuri! Fă cerul apă și aruncă-l în mări, soare să nu iasă, nici
lună, întuneric beznă, să ancorez și să descarc repede zestrea Cretei!
Ventuzos auzi și el tunetele pe când urca muntele și săltă capul.
Cerul atârna negru ca smoala deasupra lui și se înspăimântă.
— Oprește-te, cerule, murmură el, cât să ajung la cumătrul meu
Iorgaros. Și-apoi, fa-ți cheful.
Iuți pasul, ca să ajungă în satul de munte Anopoli și să-l roage pe
cumătrul său să-i primească sub acoperișul lui femeia și pe cele
două fete, până o să se liniștească Creta.

731
Întuneric beznă, când ajunse. Bătu în poartă, nimeni! Bătu din nou,
apăru cumătrul cu ochii înroșiți, cu părul răvășit și palid la față, dar,
cum era în umbră, Ventuzos nu băgă de seamă.
— Bine te-am găsit, cumetre Iorgaros, zise el, pot să mân astă-seară
în casa ta?
— Ca la tine acasă! răspunse cumătrul. Bine-ai venit!
Ventuzos intră. Femeia nu se înfățișă, și urechea lui prinse niște
glasuri înăbușite, iar sus în odaie un murmur, și apoi tăcere.
— Și cumătră? întrebă el.
— S-o ierți, cumetre Ventuzos, răspunse Iorgaros, a obosit zilele
astea și s-a îmbolnăvit. Îți trimite salutările ei și bine-ai venit, zice.
Cumătrul puse masa rotundă, joasă, aduse mâncarea și vinul și
aprinse și celălalt opaiț.
— Să mă ierți, cumetre, spuse iarăși, e săracă mâncarea, dar de unde
să știu eu c-o să-mi faci această bucurie astă-seară. Mâine o să-ți tai
o pasăre, cu voia lui Dumnezeu.
Furtuna izbucnise, ploaia bătea în ușă și pe acoperiș, iar în curte
bătrânul smochin își zbătea ramurile.
— Mâine dis-de-dimineață o să plec, cumetre, cu voia Domnului,
răspunse Ventuzos. I-am dat cuvântul meu căpitanului Mihalis, mi-
e rușine să mi-l iau înapoi. Mi-e și teamă. Și am venit astă-seară,
cumetre Iorgaros, să-ți cer o favoare.
— Orice îmi stă-n putință, răspunse Iorgaros și dădu din cap.
— Dacă ai o cameră de prisos să-mi ții aici familia până o să tacă
armele.
Iorgaros, ca și cum i s-ar fi pus un nod în gât, bău o înghițitură de
vin.
— Tocmai s-a golit o cameră, spuse el și lăsă ochii-n jos. Zilele astea
s-a golit o cameră, cumetre Ventuzos, ia-o!
Se ridică, deschise ușa, ieși în curte și se întoarse îndată, ud leoarcă.
— Slăvit fie Dumnezeu, zise el, plouă, o să se moaie pământul, să

732
arăm.
Ridică masa și așternu canapeaua pentru cumătru.
— Dormi, cumetre, zise el, ești de pe drum<
A doua zi de dimineață Iorgaros îi aduse o cană cu lapte, un covrig
de faină de orz uscat și o felie mare de brânză. Cerul își aruncase pe
pământ în timpul nopții toți norii și se curățise. Cocoșii satului se
cocoțaseră pe pridvoare și cântau.
— Să fii sănătos, cumetre, spuse Ventuzos. Cum să-mi plă tesc
datoria pentru favoarea pe care mi-o faci? Numai Dumnezeu poate
să te răsplătească.
— Bine plătește cel Preaputernic, nu-ți face griji, cumetre Ventuzos.
Mergi cu bine!
Se lumina de ziuă. Pietrele luceau, spălate, picăturile de ploaie
sclipeau în pomi, iar Ventuzos porni să coboare de pe munte și
fluiera mulțumit. I-a găsit acoperiș familiei lui, a scăpat de coș mar,
se grăbea acum să se întoarcă la căpitanul Mihalis, la Ka iambăs și la
Phourogatos.
Undeva, la o căsuță din afara satului, se deschise ușa și apăru un
bătrânel. Ventuzos îl recunoscu; era bătrânul Zahariâs, mo șui lui
Iorgaros. Foarte priceput, altoia pomi, vindeca oamenii, iar în
fiecare sâmbătă la asfințitul soarelui lua o strachină de lut, săpun,
foarfecele și briciul, se așeza pe prispa de piatră de la bi serică și
tundea și bărbierea câte capete se înfățișau dinaintea lui. Avea și-o
traistă și i-o umpleau cu pâine, zarzavaturi și stafide; și două sticle
de o oca – una pentru vin, cealaltă pentru ulei. Și când termina
tunsoarea făcea o grămadă de păr și bărbi, le punea foc și se umplea
satul de duhoare.
— Mulți ani, moș Zahariâs! făcu Ventuzos și se opri.
— Bine-ai venit, kir ceteraș! răspunse la salut bătrânelul. Ce face, bre
copile, lumea? încotro se-ndreaptă?
— Nu-ntreba, moșule. La dracu’!

733
— Iar dumneata?
— Și eu cu ea – pot să scap? Am mas astă-seară la cumătrul meu
Iorgaros, am vorbit nițeluș și acum plec!
Bătrânul ridică mâinile spre cer.
— La Iorgaros! murmură el. La Iorgaros? Amintește-ți de mine,
Doamne! înseamnă că de-aia a vestit sărmanul, ieri-seară, să nu vină
nimeni la el acasă pentru bocet.
— Ce tot spui, moșule? Care bocet?
— N-ai băgat de seamă nimic?
— Ce să bag de seamă?
— Băiatul lui a murit ieri-dimineață, a fost omorât, îl aveau în odaie
și-l plângeau – n-ai prins de veste?
Ventuzos își acoperi fața și nu spuse o vorbă.
— Ei, ei! îi strigă bătrânul. Nu începe să bocești, măi, Ventuzos.
Mergi cu bine. Toți o să murim.
Plouase în noaptea aceea și la mănăstirea Domnul Hristos, și s-au
răcorit fețele călugărilor, care, de trei zile și trei nopți, îngenuncheați
la metereze, veghetori, luptau și îi țineau pe turci departe. Treizeci
și doi erau de toți, împreună cu ei și-o ceată de vreo douăzeci de
țărani din împrejurimi, care, în primejdie, se rușinaseră să
părăsească pe Domnul Hristos și să plece. Îndată ce auziră clopotul
trist, urcară femeile și copiii sus pe munte, într-o peșteră întărită de
Dumnezeu, iar ei se închiseră de bunăvoie în mănăstire, chiar de-ar
fi fost să moară, și fiecare cu merindele lui – o oaie sau o capră și o
traistă de pesmeți din faină de orz.
Va fi fost aproape de amiază de-acum, când căpitanul Polyxinghis
ieși din munți cu vitejii lui la trecătoare și zări jos de tot, în văgăună,
mănăstirea. De foarte departe se auzeau puștile și trompetele
turcești și vuietul oamenilor care omorau și erau omorâți. Iar
deasupra cerul era răscolit și norii se mișcau către miazănoapte, și
tovarășii alergau să apuce să ajungă la trecătoare, ca să tragă o salvă

734
și să prindă curaj frații asediați.
Primul ajunse sus la trecătoare, călare pe iapă, căpitanul
Polyxinghis.
— Bine v-am găsit, fraților! strigă el și-și trase pistolul.
Se întoarse către tovarășii săi, care sosiră dintr-odată gâfâind:
— Salutați-i, băieți, dar să nu se ducă gloanțele degeaba. Trageți în
plin!
Spuse și arătă în jurul mănăstirii îngrămădirea de fesuri roșii
blestemate, care semănau cu niște maci. Cincizeci de gloanțe
șuierară în spatele turcimii; unele loviră în stânci și se pierdură,
altele, mai norocoase, intrară să mănânce carne vie de turci; și vreo
douăzeci de trupuri căzură la pământ mugind.
Răsună mănăstirea de un cor de „Bine ați venit, băieți!”, iar bătrânul
Ilarionas, clopotarul cel surd, apucă frânghia și începu să tragă
clopotul sărbătorește.
Dar turcii își ieșiră din minți; ridicară ochii, văzură în negură ceata
de creștini care se răsfirau, înconjurau trecătoarea ca niște zăbrele și
se baricadau în dosul pietroaielor.
— Allah! Allah! urlară ei. Uite și alți ghiauri!
Primele rânduri de turci rămaseră la posturile lor ca să țin. I
încercuirea, iar ceilalți se repeziră spre urcuș. Acum începuse sa
plouă tare, un nor coborî și-i acoperi pe creștini în trecătoare Ploaia
bătea în fețele nizamilor și-i orbea.
— Cu noi este Dumnezeu! strigă căpitanul Polyxinghis. Lo viți în
carne vie!
Încărcară dintr-o singură mișcare puștile și traseră. Se auziră gemete
și blesteme, dar ceața cobora, îi acoperea și pe turci și m zăreau doar
fesurile lor și baionetele lucitoare.
Starețul, îngenuncheat în fața trupei de pușcași, văzând mul țimea
de turci cum se împarte în două, strigă:
— Înainte, fraților, păgânii s-au împărțit! La atac, să spargem

735
încercuirea!
Călugării și țăranii săriră ca arși, clopotarul prinse iarăși frâu ghia și
începu să bată ca ieșit din minți, se rânduiră în curte, cu puștile
ridicate, starețul porni înainte, deschise poarta mare și se revărsară
toți afară chiuind.
O clipă, între două focuri, turcii ezitară. Dădură să năvălească
asupra lor, să-i închidă din nou în mănăstire, dar primiră poruncă și
o luară la fugă înapoi spre vale, însă călugării porniră pe urmele lor.
— Hristos învinge! Hristos învinge! striga starețul.
Uitase iarăși că era bătrân și alerga prin locuri stâncoase, încăleca
stufărișul și leandrii, sărea peste gropi, se oprea o clipă, dădea
semnalul, trăgea și se repezea din nou în urmărire. Mirosul prafului
de pușcă îl îmbătase.
Deodată răsună trompeta și turcii se opriră. Apoi se auziră, în
spatele cetei de călugări, alte trompete.
— Turcii ne-au înconjurat! strigă un călugăr. Am căzut într-o cursă.
Înapoi, sfințite stareț!
— Au intrat în mănăstire! mugi un altul.
Starețul puse pistolul la brâu, trase cuțitul și se repezi, tăcut, înapoi
către poarta deschisă a mănăstirii.
Căpitanul Polyxinghis văzu primejdia și se repezi și el cu vitejii lui.
Ploaia bătea și mai deasă, soarele dispăruse în dosul norilor și
pământul se întunecă de tot. Turci și creștini se luptau acum de-a
valma, de nu se mai știa care-s asediații și care asediatorii.
— Câți sunteți credincioși, urmați-mă! strigă starețul, făcându-și
drum cu cuțitul prin tufișurile dese.
— Curaj, fraților! strigă și căpitanul Polyxinghis, și alerga acum cu
vitejii lui să ajungă la poarta mănăstirii.
Mulți turci pătrunseseră în curte, înaintau spre biserică și aruncau
peste tot câlți și zdrențe, ca să pună foc mănăstirii.
— Câinilor! Câinilor! se auziră deodată două voci sălbatice,

736
răgușite, iar starețul și căpitanul Polyxinghis pășiră pragul într-un
pas și se aruncară asupra lor.
Din urmă sosiră și călugării, îi înconjurară pe turci, îi înghesuiră în
zidul bisericii, căzură asupra lor și îi tăiară bucăți.
Afară lupta se domolea, căpitanul Polyxinghis sări să-și găsească
ceata, și fu închisă iarăși poarta cea mare. De-acum noaptea se lăsa
greu, cerul și pământul se înfașuraseră în ploaie și în nori.
— Se mergem în adăposturile noastre, băieți! strigă căpitanul
Polyxinghis. Și mâine este Dumnezeu!
Creștinii se numărară. Dintre călugări și țăranii vecini, trei morți,
destui răniți, lipsea și Ilarfonas, clopotarul. Din ceata căpitanului
Polyxinghis, doi morți, mulți răniți. Săpară noaptea în trecătoare și
îi coborâră pe cei morți în pământ. Erau doi buni voinici, din Kasteli
amândoi, unchi și nepot. Căpitanul Polyxinghis luă două lemne,
tăie o cruce și o înfipse deasupra mormântului:
— Se duc și ei, jertfe< Și cu noi la fel să fie! murmură el.
Apoi se întoarse către tovarăși:
— Gătiți, bre, copii, ce avem, ca să mâncăm. Încă suntem vii și ne e
foame.
Aprinseră focuri, gătiră, mâncară. Vorbiră despre cei omorâți și
despre cei vii, puseră străji să vegheze, iar ceilalți încrucișară
mâinile și adormiră. A doua zi dis-de-dimineață aveau să-și reia
treaba.
Jos, până la miezul nopții, biserica străluci luminată, călugării
slăveau pe Dumnezeu, care și-a întins mâna și a scăpat mănăstirea
de foc și de moarte. Bătrânul Fotios făcu balsamuri, spălă rănile și
doftorici toată noaptea răniții.
Iar între cele două oștiri creștine, nizamii își îngropau și el morții,
doftoriceau răniții, se gândeau, tăcuți, privind focurili aprinse,
departe, la îndepărtata Anatolie, la femeile și copiii Im și cine avea
să are ogorul, să sape via, să aducă pâine acasă< (), i meni erau și

737
ei, nu câini, chiar dacă așa spuneau creștinii<
Îndată ce începu să se lumineze cerul, turcii și creștinii sării .1 ca
arși, să-și reia osteneala zilei. Doi derviși, unul cu tobe și 1 e lălăit cu
fluierul, începură să alerge în jurul oștirii și să ațâțe 111 zamii.
Călugării își luară și ei posturile, capul starețului era legai, crestături
de la loviturile de sabie, iar rănile nu se potoleau și nit 1 sângele nu
se oprea. Barba albă i se înroșise și picura. Dar în zori
îngenunchease dinaintea ferestruicii de la meterez și ochiul său de
vultur îi țintuia pe păgâni. Ori de câte ori vedea că se ridica un cap,
îi trăgea drept în frunte. „Rea treabă e asta, să omori oa meni, fie ei
și păgâni, se gândea el. Dar nu suntem noi vinovați, ți-o spun
deschis în față, nu suntem noi vinovați. Eliberează-11c, Doamne, să
ne liniștim.”
Sus la trecătoare căpitanul Polyxinghis făcu un tur ca să Ir dea
îndemnuri tovarășilor. Toți se întinseseră deja la pământ și se
baricadaseră în dosul pietroaielor, cu gura puștii întoarsă spre
fesurile roșii ca focul. Dar căpitanul Polyxinghis se rușina să se
aplece și mergea în picioare, drept, de la unul la altul.
— Apleacă-te, căpitane, să nu te ia vreun glonț! îi strigau voinicii
lui.
Gloanțele începuseră să șuiere deja pe deasupra capetelor lor. Dar
căpitanul Polyxinghis râdea:
— Vreau, măi copii, vreau, mă tem și eu, doar Dumnezeu știe, dar
mă rușinez. Căpitănie ai vrut, Polyxinghis, atunci așa-ți trebuie!
— Lasă astea, eu cred că ții în sân lemn sfânt, căpitane, și de-aceea
nu te temi! șuieră un vlăjgan otrăvit la limbă.
Dar căpitanul Polyxinghis se mânie.
— Află, măi Nicolls, că lemnul sfânt e sufletul omului, zise el. Alt
lemn sfânt eu nu știu!
A
În acest timp, jos se aprinsese lupta, nizamii se tot apropiau și

738
mănăstirea era în primejdie.
— Toți în picioare, Hristos învinge! strigă căpitanul Polyxinghis. Pe
ei, măi, copii!
Voinicii săriră de după pietroaie, porniră la drum, bolovanii se
rostogoleau în urma lor, se rostogolea și muntele și cobora
împreună cu ei.
La început lucrară puștile, dar în curând scoaseră pumnalele și se
prinseră de mijloc. Deodată, din mănăstire tăcură puștile. Nu
puteau gloanțele să-i deosebească pe turci de creștini, și starețul îi
alese pe cei mai curajoși ca să iasă afară, să dea asaltul, iar ceilalți să
țină cu putere meterezele.
Creștinii erau puțini, turcii erau mulți, unul la șapte. Starețul și
căpitanul Polyxinghis alergau încolo și-ncoace, însângerați, și își
încurajau tovarășii. Dar și turnurile se prăbușesc, valuri-valuri
cădea asupra lor turcimea, și spre amiază creștinii dădură semne de
istovire. Soarele întârzia să apună, să vină noaptea să-i despartă; și
nici ploaia torențială nu mai veni astăzi să-i orbească pe turci;
preadulce era ziua, lumina dura prea mult, păgânii se apropiau să
cucerească și să prefacă în cenușă mănăstirea. O clipă, în clocotul
măcelului, starețul și căpitanul Polyxinghis se întâlniră. Își ațintiră
ochii unul asupra celuilalt, dar nu vorbiră. Însă fiecare văzu
limpede în ochii celuilalt cum arde mănăstirea.
Pe neașteptate, o salvă tună în trecătoarea văii, creștinii își
întoarseră ochii, văzură apărând steagul negru al căpitanului
Mihalis, iar în urma lui, sărind stâncile, ceata răscolită. Înainte,
călare pe iapa sa, aprig și crunt, cu basmaua neagră pe cap, însuși
căpitanul Mihalis.
— Sănătate, fraților! strigă descărcându-și pistolul.
Se întoarse către turcime:
— Bine v-am găsit, câinilor!
În Megalo Kastro, în ziua aceea și a doua zi soseau neîntrerupt

739
nizamii și turcaleții de prin partea locului, răniți.
— Ce se-ntâmplă, măi, dincolo, la mănăstire? O să mai reziste? Nu
vă e rușine? striga pașa și-și smulgea barba.
— Lucrurile mergeau bine, pașa-efendi, răspundeau răniții, dar
cumplit a căzut asupra noastră căpitanul Mihalis, blestemat fie el<
Răniții se topeau de sete, îl strigară pe Barbai{nnis să le aducă
șerbet să se răcorească. Veni și Efendina să le citească melodios din
Coran, ca să uite de durere. În Platanul Mare se legăna spânzurat
sărmanul Ilarionas, clopotarul cel surd, pe care turcii îl prinsescu
viu deunăzi. Strângea încă în mână un căpătâi din sfoara de l i
clopot. Nu voia s-o lase, turcii o tăiaseră și îi rămăsese în mânu
La Mitropolie, zi și noapte mitropolitul nu se dezbrăca, R tepta. Nu
știa în care ceas al zilei sau al nopții o să năvălea, și i păgânii să-l ia
pentru spânzurătoare și nu voia să-l poarte în alai pe drumuri pe
jumătate gol și desculț. Îl chemase de la sălbatic a mănăstire din
Kudumâs, aflată la Marea Libiei, pe pustniml Pahomios, iar acesta îl
spovedise și-l împărtășea zilnic, să-i Iii sufletul pregătit în orice
clipă să plece. Iar Moúrtzouphlos nu se îndepărta de el, ca un câine
credincios îl urma, dormea în fața camerei lui, pe prag, să nu se-
ntâmple cumva să-l ia pe neaștep tate și să nu poată să-și dea și el
sufletul împreună cu acesta.
Căzu noaptea, Hristos și Mahomed se despărțiră. Creștinii aprinseră
focuri pe creasta muntelui, aprinseră și turcii împrejurul zidurilor
mănăstirești; la mijloc, mănăstirea întunecată ca noap tea. Cei doi
căpitani se întâlniră, vorbiră despre luptă, căzură de acord cum și
de unde să lovească a doua zi în zori și se despărțiră. Fără să
schimbe niciun cuvânt de prietenie. Căpitanul Polyxinghis, așa cum
era încă aprins de luptă, nu catadicsea să spună primul vorbe dulci,
iar căpitanul Mihalis nu catadicsea să asculte.
Căpitanul Mihalis rămase singur lângă foc, își răsuci o țigară și se
afundă în gânduri întunecate. Inima lui nu era, nu, nu era curată.

740
Lupta, omora, în orice ceas era pregătit să moară pentru Creta, dar
gândul nu-i era la Creta. Și când se repezea pe iapă și striga: „Câți
sunteți credincioși!”, el nu credea. Și când se lăsa greu noaptea și se
retrăgea singur-singurel, nu se gândea, ca alte dăți, la libertate,
gândul îi umbla în altă parte și tare se mai rușina de el<
— Rușine, rușine, unde-ai ajuns, căpitane Mihalis! murmura și
scuipa în foc.
Și pe când stătea așa cufundat în gânduri amare, aude în spatele lui
pași ușori și gâfâieli. Se întoarse. Era Ventuzos, care nu era de prea
mare folos în luptă și îl lăsase să-și ducă la adăpost familia în vreun
sat; iar acum se întorcea gâfâind.
— Ce se-ntâmplă, măi, Ventuzos? făcu căpitanul Mihalis și se ridică
în capul oaselor.
Și Ventuzos, care de un timp presimțise ce cariu îl rodea pe
căpitanul Mihalis, se aplecă și-i vorbi la ureche:
— Căpitane< căpitane, pe Emine<
Căpitanul Mihalis tresări, îl apucă de braț pe Ventuzos și îl pironi
jos, lângă el.
— Vorbește încet!
— Turcii au călcat hoțește Kasteli astă-seară< Au luat-o. Căpitanul
Mihalis întinse mâna deasupra focului, să ardă, să-l doară< Mult
timp tăcu. În cele din urmă se întoarse.
— Încotro?
— Către Megalo Kastro.
— Când?
— Astă-seară, la aprinderea opaițelor.
Căpitanul Mihalis sări ca ars:
— Vino cu mine și ține-ți gura.
Dar Ventuzos nu îndură.
— O să-ți părăsești postul? strigă el. Și dacă turcii dau un asalt
noaptea?

741
— Taci!
Alese vreo zece, pe cei mai încercați viteji.
— Urmați-mă! Mergem în recunoaștere!
Apoi se întoarse către ceilalți tovarăși:
— Înainte de revărsatul zorilor o să mă-ntorc. Aveți grijă! Porni
înainte, o luară spre trecătoare și se pierdură în noapte. Se scurseră
două ceasuri, trei. Trecu de miezul nopții. Creștinii, istoviți, puseră
străji și se cufundară în somn. În mănăstire, părinții cei mai bătrâni,
căzuți cu fața-n jos pe lespezile bisericii, rugau pe Dumnezeu să se
plece și să-Și întindă mâna Sa peste mănăstire, iar starețul își legase
rănile cu bandaje și stătea pitit la postul său. Prin ferestruica îngustă
a meterezului deslușea nizamii cum mergeau de ici-colo înaintea
focurilor și auzea zgomot de arme.
„Nu dorm, câinii, nu dorm<” se gândea el. „Lucru necurat pun la
cale<”
Deasupra, cerul era curat ca lacrima, stelele străluceau voioase, o
răcoare înțepătoare cobora de la munte și îi pătrundea pe oameni. O
stea mare cu coadă lungă se prăvăli, și starețul își făcu cruce.
— Cineva de seamă o să piară, murmură el. Dă, Doamne, să nu fie
mănăstirea<
Și pe când avea ochii ridicați spre cer și se ruga, dintr-odată se
auziră trompete și tobe și un vuiet mare: „Allah! Allah!” și valuri
dese, negre ca smoala, se năpustiră spre mănăstire. Și în același timp
alte oști se năpustiră asupra creștinilor adormiți.
Văzduhul se cutremură, turci și creștini se încăieraseră pe creasta
muntelui, iar nizamii sprijiniseră de mănăstire scări ca să se cațere.
Aproape că se luminase de ziuă.
Starețul țipă la călugări:
— Fraților, se duce mănăstirea, ascultați un cuvânt pe care o să vi-l
spun! Se duce mănăstirea, și vinovat sunt eu. Pe mine caută să mă
prindă, să se răzbune. Așa că o să mă duc să mă predau. Rămâneți

742
sănătoși!
— Sfinte stareț, o să te omoare, spuse Fotios, călugărul tămăduitor.
— Dar ce vrei să-mi facă, părinte Fotios? O să mă omoare, desigur!
Dar să scape mănăstirea.
— O să te omoare și mănăstirea tot nu va scăpa. Turcii sunt vicleni,
sfinte stareț!
— Eu să-mi fac datoria, iar ei să facă ce-or vrea. Deasupra este
Dumnezeu, să facă și El ce vrea!
Ridică toiagul stărețesc, legă în vârful lui o pânză albă, apăru pe
ziduri, o flutură și strigă. Un turc din Creta sări imediat:
— Ce vrei, drace de călugăr?
— Cine vă e căpetenia? Mergi și spune-i că starețul se predă, să-l
facă bucățele. Dar să-și dea cuvântul că o să respecte mănăstirea.
Glasul tunător răsună în ambele tabere, trupurile încleștate se
despărțiră, puștile amuțiră brusc și în tăcerea așternută deodată se
auziră pe pridvoarele mănăstirii cocoșii cântând. Se lumina de ziuă.
— Scoate-ți armele, poftește afară și n-o să m-ating de mănăstire! se
auzi glasul lui Hasan-bei, căpetenia.
— Jură! îi strigă starețul și își ridică mâinile spre cer, care de-acum
începuse să se rumenească.
— Jur, da, pe Mahomed!
Starețul coborî de pe zid, călugării îl înconjurară, îl îmbrățișau în
cruce pe umeri și își luau rămas-bun. Se înghesuiră în jurul lui și
ceilalți tovarăși și-i sărutau mâinile.
— Adio, mare mucenice, adio<
Și-l sărutau ca pe un mort.
El se apropie de biserică, căzu cu fața-n jos și sărută pragul.
— Stăpâne Hristoase, murmură el, rămâi sănătos<
Luă la rând cu ochii, în jurul său, curtea, biserica, chiliile, cămările,
staulele. Ridică mâna:
— Rămâneți sănătoase!

743
Cum păși pragul, îl înșfăcară turcii și dispăru. Și într-o clipită
năvăliră asupra porții deschise și se repeziră urlând în mănăstire.
— Foc, măi, băieți! Și-au călcat jurămintele, câinii! strigă căpitanul
Polyxinghis, care avea capul legat fiindcă i-l crăpase un pumnal, și
cu greu își stăpânea durerile.
— Unde e căpitanul Mihalis? strigă iarăși și dădu pinteni iepei spre
mănăstire.
Dar căpitanul Mihalis nu se întorsese încă. Thodorís stegarul intră
căpetenie și toată ceata lui se năpusti asupra turcimii. Mănăstirea
ardea de-acum, iar din trecătoarea văii apăreau alte bulucuri cu
fesuri roșii. Călugării cei mai tineri se suiră pe ziduri, săriră afară, se
uniră cu cele două cete și toți împreună o luară spre munte.
— Unde e căpitanul Mihalis, frate Thodorís? întrebă căpitanul
Polyxinghis când ajunseră la trecătoare.
Fața lui și gâtul și pieptul erau năpădite de sângele care șiroia.
— Nu știu. A plecat noaptea în recunoaștere.
— Ce recunoaștere?
— Nu știu, îți zic!
Creștinii se opriră în trecătoare și priviră jos spre mănăstire. Acum
flăcările scoteau limbi zdravene, care se tot înălțau, iar fumul
acoperise soarele.
Căpitanul Polyxinghis stătea buimăcit, îl năpădise deznădejdea, își
uitase durerea, nu-și mai ștergea sângele și ochii i se încețoșaseră.
— Să mergem, căpitane, îi spuneau voinicii lui. Ai fost rănit. Nu te
mai uita la mănăstire, ea se duce. Așa a vrut Dumnezeu. Noi ne-am
făcut datoria.
— De-ar fi fost căpitanul Mihalis cu noi< murmura el și ofta.
Îl dezlipiră de-acolo cu forța, apucară sprânceana muntelui și
intrară în vale. Căpitanul Polyxinghis cu ai lui porniră spre Kasteli.
Steagul căpitanului Mihalis, către Petrokephalos. Amara veste se
repezise înaintea lor și pe unde trecea se înălța bocet de jale.

744
O strajă care rămăsese în trecătoare să spioneze ce se-ntâmplă jos, în
oastea turcească, ajunse din urmă către amiază ceata căpitanului
Polyxinghis, care mâncase un codru de pâine sub platani, pe
prundișul unui râu secat, și era întins și se odihnea; căpitanul se
culcase la umbră, iar bătrânul călugăr tămăduitor Fotios îi spăla
rana și-i schimba fesele. Zări straja.
— Ce vești, măi, Iakumâs? îi strigă el.
Iakumrs se apropie. Ars de soare, pirpiriu, picioare de lăcustă și
ochi de crevete86. Ochiul ăsta văzuse atâtea omoruri, se bucurase de
atâtea petreceri, lumea se întorsese de atâtea ori pe dos dinaintea
lui, încât de-acum nici nu se mai înspăimânta prea mult și nici nu se
mai bucura prea mult vreodată. „O roată e lumea, spunea el, o roată
și se-nvârte. Nu-mi pasă de nimic!
— Cine o-nvârte, măi, Iakumi’s? îl întrebau unii.
— Când Dumnezeu, când Dracul, răspundea el. S-au înțeles
amândoi. Strică unul, zidește celălalt, nu duc lipsă de muncă.”
— Sănătate, căpitane, zise Iakumi’s îndată ce se apropie. Nu te
necăji, am dat un tur jos, o să urcăm iarăși, nu-ți face griji. Roată e și
se-nvârte.
— Ce face mănăstirea?
— Ce să facă, căpitane? A luat-o dracul<
— Mușcă-ți limba, păcătosule! zise părintele Fotios și-și făcu cruce.
— Vreau să spun, a ajuns ce era înainte să fie zidită. Adică pământ.
— Și câinii?
— L-au pus pe stareț la mijloc și se duc. Să v-amintiți de asta: pungi
pentru tutun o să-i facă pielea. Și era mare sărmanul. O să facă
destule.
Și într-adevăr, în timpul în care straja vorbea așa de necioplit,
nizamii îl împungeau cu țepușele și îl fugăreau către Megalo Kastro

86 Expresie cu înțelesul de ochi fix, privire fixă, dar și de ochi ager, privire
ascuțită.
745
pe starețul mănăstirii Domnul Hristos. Făcuseră un cordon în jurul
lui, să nu-l omoare turcaleții locului, care turbau să se răzbune.
Nizamii aveau poruncă să i-l ducă viu pașei.
Soarele era încă sus, când intrară cu trompete și tobe în Megalo
Kastro. Foarte bucuros, pașa apăruse la balcon să le spună bun
venit. I-l duseră pe stareț și i-l puseră dinainte.
— Pleacă-te, măi, popă ghiaur, închină-te! strigă pașa, văzând că
starețul stătea neclintit în fața lui și-l privea.
Rănile lui, vechi și noi, se deschiseseră iarăși și îi picura sângele,
negru, vârtos, prin barbă, dar privirea îi rămânea netulburată.
Se uită la pașa și la turcaleții din jurul său, care huiduiau, și la cerul
de deasupra lor și la soarele care se ducea să apună. Simțea o
ciudată ușurare, spatele îi furnica, de parcă ar fi scos aripi, iar
bătrânul se cumpănea pe vârfuri ca să-și ia avânt și să fugă.
— Nu te temi? strigă din nou pașa. De ce-ți strălucește fața așa?
Unde crezi că te afli?
— În rai, răspunse starețul.
Pașa își ieși din minți. Nu era prima oară când se poticnea de stânci
de-astea, de cretani, pe care nu putea să le cresteze cuțitul.
— Nu te afli în rai, drac de călugăr! urlă el. Te afli sub Platan!
— E același lucru, spuse starețul.
— În Platan cu ghiaurul! porunci pașa și i se umplu gura de spume.
Se repeziră arapul și cinci-șase nizami împreună cu el, îl înșfăcară
pe stareț, îl târâră grămadă afară din curte, iar înainte alergau
turcaleții locului, huiduind. Se adunase lume și se umplură
drumurile de jur împrejur. Platanul era la câțiva pași de poarta
pașei, lângă arteziana venețiană cu lei de marmură.
În ceasul acela soarele tocmai apunea și Platanul se umpluse de
păsări; se întorceau pe crengile lui să doarmă și ciripeau, toate
împreună, bucuroase.
Aduseră un scaun și îl puseră pe stareț să se așeze, iar apoi chemară

746
un bărbier turc. Acesta sosi cu briciul, foarfecele și cu ligheanul de
aramă. Se uită la stareț și râse.
— Tu ești un bun viteaz, zise el. O să te bărbieresc Iară săpun.
Îl apucă de păr și începu să-i taie barba. Starețul își mușcă buzele, să
nu strige de durere, iar turcii care se adunaseră în jur izbucniră în
râs. În acest timp Suleiman coborâse frânghia din Platan și o
săpunea. Câțiva creștini, ascunși în dosul obloanelor de vizavi, își
țineau răsuflarea și priveau. În clipa aceea sosi și pașa și se întronă
pe un jilț, în fața starețului, ca să facă haz.
Bărbierul terminase să-l radă pe stareț și pe obraji i se vedeau acum
și alte urme vechi de lovituri de sabie care-l făcuseră bucăți pe
bătrânul luptător. Turcul luă foarfecă, îi tăie părul de la rădăcină și
capul îi rămase chilug.
— Măi, popă ghiaur, îi strigă pașa, frânghia a fost săpunită, arapul
așteaptă deasupra ta! Turcește-te, să-ți scapi viața.
Starețul se ridică de pe scaun, cu capul ras, de nerecunoscut, apucă
frânghia din mâinile arapului, făcu laț și și-o petrecu pe după gât.
— Nu răspunzi? mugi pașa și sări ca ars.
— Am răspuns, spuse starețul și-i arătă lațul din jurul gâtului.
— Blestemați să fiți voi! strigă pașa învinețindu-se de răutate.
Blestemați să fiți toți cretanii! Spânzură-l!
Sări singur pe scaun, iar arapul petrecu frânghia pe după un braț
gros al Platanului.
Starețul își făcu cruce, privi în jur, văzu cum îi fac semne în văzduh
strămoșii lui de demult, bătrâni luptători morți, și toți purtau pe
cap, ca Hristos, cununi de spini și își desfăceau brațele și-i spuneau
bun venit.
Starețul strigă bucuros: „Vin!”, împinse cu piciorul scaunul de sub
el și rămase atârnat în aer.
Când căpitanul Mihalis se întoarse la mănăstire, la amiază de-acum,
să se întâlnească cu tovarășii săi și să lupte iarăși, nu mai găsi nici

747
mănăstire, nici tovarăși. Ardea „Domnul Hristos”, turla bisericii se
prăbușise, vechea catapeteasmă, sculptată cu finețe, strălucea,
podoabele, psaltirile, icoanele se făcuseră scrum. Din cămări
curgeau vinurile și uleiurile și fumul greu se ridica în fuioare, căci
nu sufla vântul, și se așeza plutind deasupra văii.
Căpitanul Mihalis își apucă barba furios și privea. Nu putea să-și
dezlipească ochii de la flăcările care lingeau și mistuiau, șuierând,
mănăstirea.
— Nu trebuia să plec< nu trebuia să plec< mormăia el și-și
smulgea barba fir cu fir.
Îi fulgeră prin minte noaptea care trecuse, vânătoarea istovitoare,
tovarășii care picau de oboseală în urma lui, sfârșiți, apoi revărsatul
zorilor, un râu lat secat, și pe pietrișul lui mare și alb vreo douăzeci
de turcaleți care urmăreau înaintea lor o iapă, și pe iapă, acoperită, o
femeie<
Când s-au repezit asupra lor, când s-au încăierat, cum luptau și se
loveau cu pumnalele și mugeau? Un ceas? Două ceasuri? O clipă i
se păruse. Câmpul se învârtea în jurul lui și se strâmta, se făcea o
arie, iar în mijlocul ariei, un roșcov, și sub roșcov o femeie acoperită;
cu capul drept, nemișcată pe iapă, îl aștepta pe cel care avea să
învingă, ca să plece cu el. Își întorsese fața în cealaltă parte, departe
de bărbați, și aștepta.
Și deodată turcii scoaseră un strigăt, săriră afară din arie, aruncară
în urma lor pistoalele și pumnalele și o luară la fugă, sfârtecați, către
Megalo Kastro. Căpitanul Mihalis întoarse capul în cealaltă parte, să
nu vadă femeia care mirosea a mosc și fremăta dinaintea lui, și îi
făcu semn lui Ventuzos:
— Ia femeia asta, ia-o repede și du-o la mătușa mea, Kallio, în satul
Korakies. S-o hrănească, să-i spui, și să-i dea de băut, până mai
vedem ce se-ntâmplă.
— Să n-o duc înapoi în Kasteli? făcu Ventuzos și-i sclipi privirea

748
vicleană. O să crape sărmanul Polyxinghis!
— Să crape!
Strânse în mână frâul iepei și sufletul său șovăi o clipă: dreapta,
stânga, încotro s-o ia? Nu voia, nu putea să aleagă. Dar deodată
scrâșni din dinți, luă hotărârea, dădu pinteni iepei și se repezi spre
mănăstirea Domnul Hristos. Iar acum, cu ochii holbați, stă și
privește flăcările.
— Nu trebuia să plec< nu trebuia să plec< mormăi din nou și-și
smulgea unul câte unul firele din barbă.
Descălecă și luă un pumn de cenușă caldă. Îi venea să-și presare cu
cenușa asta barba, mustața, părul și să-și frece cu turbare fața; dar se
stăpâni. Răsfiră degetele și lăsă cenușa să se verse încet-încet și să se
împrăștie în aer.
— Așa să ardă și să se împrăștie vinovatul! murmură el și sări pe
iapă.
Dădu pinteni, însângeră burta iepei, o porni spre vale și dispăru în
fum.
Acum Creta luase foc deja din toate cele patru colțuri. Munții, văile,
trecătorile răsunau de împușcături și de strigătele sălbatice, iar
oamenii redeveniseră deodată fiare și mugeau, se mușcau și se
omorau. Căpeteniile bătrâne își amintiră de tinerețile lor, o apucară
și ei prin munți, unii se înarmau și intrau în luptă, alții, cei mai
bătrâni, mutilați de vechile răni și de ani, nu puteau să meargă la
oaste, așa că se așezau în bârlogurile noilor căpitani și dădeau
sfaturi. Mestecau în gând și reînviau tacticile vechilor căpetenii,
Korakas, Mastrap{s, Iânnaris, cum stăteau de strajă, cum înșelau și
înconjurau turcimea, cum pătrundeau noaptea în satele turcești.
Căpitanul Elias umbla și el pe bătrânul său catâr, mergea din
munte-n munte și se așeza prin taberele căpitanilor.
— Bătrânețea înseamnă poticneli, măi, copii, spunea el și ofta. Nu
pot să mai lupt cu brațele, lupt cu capul. Până o să cadă și el în

749
pământ, să se facă țărână.
Astăzi coborâse la Vryses87, satul plin de verdeață, numai ape
curgătoare, și ședea sub un platan străvechi și scorburos. Femei,
copii și bătrâni se adunaseră în jurul lui cu gura căscată și ascultau.
— De câte ori a primit platanul ăsta, spunea căpitanul Elias
întinzând brațele neputincioase în sus, spre frunzișul de un verde
proaspăt, de câte ori a primit la umbra lui căpitani de seamă, pe
care-i vedeai și spuneai: „Sunt nemuritori!” Și totuși, au murit și ei,
s-au dus, s-au făcut din nou – cine-ar fi crezut? – pământ al Cretei și
călcăm pe el<
Oftă. Astăzi inima îi era grea. Vestea cea rea: „A ars «Domnul
Hristos»!” zbura și țipa ca un corb, din sat în sat, și ajunsese, puțin
după amiază, și la Vryses. În jurul căpitanului Elias mulți bătrâni
clătinau din cap și murmurau, și multe femei plângeau.
Căpitanul Elias se făcea că nu vede, că nu aude, se căznea să abată
gândurile de la nenorocirea de astăzi, aducând aminte de alte vechi
nenorociri, și mai mari – și începu să vorbească despre mănăstirea
Arkadi.
Iar mănăstirea se înălță parcă din nou în văzduh, se umplu din nou
de călugări și de praf de pușcă, din nou ridică starețul Gavrflis,
peste bărbați, femei și copii, sfântul disc și potirul cu trupul și
sângele lui Hristos. „Câți sunteți credincioși! S-au deschis, fraților,
cerurile deasupra noastră, ferice de cel care a fost omorât pentru
credință și patrie!” Și Constandis Iambudâkis aruncă făclia aprinsă
în magazia cu praf de pușcă<
Pe când vorbea și cretanii urcau și ei parcă spre cer, o dată cu
vâlvătaia, se auziră tropote grăbite de cal pe pietre. Toți se
întoarseră: printre măslini și platani deslușiră, când dispărând, când
ieșind la lumină, un călăreț cu o basma neagră. Era căpitanul

87 În traducere, Izvoarele.
750
Mihalis.
— Căpitanul Mihalis! strigară toți și se cutremurară.
Căpitanul Elias înclină capul greu și scormonea cu vârful toiagului
țărâna.
— Se întoarce singur-singurel! strigă o femeie care-și alăpta pruncul
și, neliniștită, își încheie bluza. Unde sunt bărbații noștri, unde e
bărbatul meu? I-a târât după el, Mistrețul!
— A lăsat, se zice, mănăstirea în primejdie și a plecat. Focul să-l
ardă! făcu o alta și se ridică să plece, să nu-l vadă.
— Nu-i arăta respect, căpitane Elias, spuse un bătrân. În luptă
ostașii nu-și părăsesc așa posturile. Să i le spui verde-n față!
Dumneata ești și mai bătrân, și mai respectat. Noi suntem
neînsemnați, nu putem să scoatem o vorbă în fața lui. Tu poți.
Căpitanul Elias ridică toiagul.
— Ajunge! făcu el cu mânie. N-am nevoie de sfaturile voastre!
— Uite-l! murmurară toți, se mutară de la locurile lor și lărgiră
cercul pe care-l făcuseră în jurul căpitanului Elias.
Apăru căpitanul Mihalis. Nădușeala curgea șiroaie pe el, fața îi era
întunecată ca noaptea, sprâncenele îi coborâseră și-i acopereau
ochii. În soarele de după-amiază, iapa și călărețul scoteau aburi, ca
pietrele încinse de arșiță.
Îl văzu pe căpitanul Elias sub platan și încruntă sprâncenele, căci nu
voia să-l întâlnească, dar acum mai ducă-se, își căi că pe inimă și
descălecă.
— Să fie într-un ceas bun, căpitane Elias! spuse el și întinse mâna.
Bătrânul căpitan se prefăcu că nu a văzut mâna întinsă, se aplecă și
începu iarăși să scurme țărâna.
— Să spunem, într-un ceas bun, căpitane Mihalis, chiar dacă nu
este! răspunse el.
Căpitanul Mihalis simți cum începe să-i clocotească sângele. Ținea
frâul iepei și o clipă dădu să sară pe ea și să plece. El nu era obișnuit

751
să i se arunce înțepături. Privi în jur fețele tuturor: „Va fi ajuns deja
și aici vestea”, se gândi el, și fața lui înfuriată se întunecă și mai
mult. Ridică mâna, smulse câteva frunze din platan și le împrăștie.
— Așa e la război, căpitane Eli{s, zise el, știi bine. Și-n vremea ta, de
câte ori au ars creștinii? Amintește-ți de Arkadi.
— Nu rosti tu numele Arkadi! strigă căpitanul Eli{s și ochii lui, cel
de sticlă și celălalt, aruncară văpăi. La Arkadi am ars, sau mai
degrabă am ajuns dumnezei? Dar la „Domnul Hristos”, și să nu-ți
fie cu supărare<
Nu-și sfârși cuvântul. Se întoarse către femei, copii și bătrâni și le
zise:
— Lăsați-ne singuri, mergeți la casele voastre!
Se ridicară toți murmurând, bătrânii aruncau, trecând, o privire
piezișă spre căpitanul Mihalis, femeile blestemau în ascuns și se
întorceau să nu-l vadă, să nu-l atingă. Dar tânăra mamă care alăpta
nu se sfii și se opri brusc:
— Ce s-a ales de bărbații noștri? făcu ea și-l privi drept în ochi. De
Dumnezeu nu scapi!
— Plecați! strigă căpitanul Eli{s, lăsați vorbele!
Când rămaseră singuri, căpitanul Eli{s se sprijini în toiag, își
încordă puterile și se ridică.
— Căpitane Mihalis, zise el, mi-ai întins mâna când ai sosit, dar eu
nu ți-am întins-o. Astăzi ți-ai făcut de rușine numele.
— Chiar dacă ești mai bătrân decât mine, răspunse căpitanul
Mihalis, chiar dacă ești luptător de la 1821, un lucru-ți spun, și ține-l
minte: cine vorbește cu mine trebuie să-și măsoare cuvintele,
căpitane Eli{s!
— Un lucru-ți spun și eu: astăzi ți-ai făcut de rușine numele,
căpitane Mihalis!
Ochii căpitanului Mihalis se aprinseră de mânie. Dar era bătrân,
bătrân de frunte, rămas de la 1821, supraviețuitor de la Arkadi, nu

752
putea să-l atingă< Mergea încolo și-ncoace pe sub platan, cum
obișnuia, și își mușca mustața.
— De ce-ai plecat noaptea și ai părăsit mănăstirea? Nu răspunzi?
Unde te-ai dus? Nu știai că turcii se tem de tine și că dacă află că ți-
ai părăsit postul imediat pornesc la atac? Și au aflat. Au aflat, câinii,
nu știu cine le-a spus, și mănăstirea a pierit< A pierit, și vinovat
ești tu!
Căpitanul Mihalis simți că-i crapă tâmplele și lăsă capul în jos.
— Nu sunt vinovat eu< murmură el.
— Dar cine? făcu căpitanul Eli{s și se rezemă de trunchiul scorburos
al platanului. Cine?
Căpitanul Mihalis tăcea.
— Unde te-ai dus? De ce-ai plecat? Nu ești vinovat tu – dar cine?
întreba și iar întreba bătrânul.
Căpitanul Mihalis se înroși tot la față.
— Nu mă întreba, căpitane Eli{s, mormăi el. E socoteala mea. Nu
am să dau socoteală nimănui.
— Ai să dai socoteală strămoșilor tăi, strămoșilor mei, tuturor
strămoșilor, care s-au făcut pământ și noi călcăm pe el! Nu ești
cretan? Nu ești una cu pământul Cretei? Ce stai și-mi spui: „Nu am
să dau socoteală nimănui”? Nu ți-e rușine?
Căpitanul Mihalis își înfipse unghiile în trunchiul platanului. Auzea
prima oară un om vorbindu-i atât de curajos și cu asemenea dispreț.
Se sufoca și nu putea să dea un răspuns. Bătrânul avea pesemne
dreptate. Dar căpitanul Mihalis nu se dădea bătut.
— Nu am să dau socoteală nimănui, spuse din nou cu încăpățânare.
Numai mie însumi. Rămâi sănătos, căpitane Eli{s, vreau să stau
singur, să iau o hotărâre!
— Din hotărârea pe care o vei lua o să se vadă cât suflet și ce suflet
ți-a mai rămas, căpitane Mihalis. Du-te cu binecuvântarea și cu
blestemul „Domnului Hristos”, și-ți mai spun una, și caută să ții

753
minte cuvântul meu: căpitane Mihalis, încă ești dator Cretei! înțelegi
ce vreau să spun.
O clipă, căpitanul Eli{s se temu ca nu cumva să-și facă singur seama
și astfel Creta să piardă un asemenea stâlp.
— Înțeleg, răspunse acesta și, fără să mai pună piciorul în scări, se
aruncă în sa.
În loc s-o ia la dreapta, către Petrokephalos, cum avea în gând, o luă
către muntele Selena. Soarele apusese, din pământuri urca noaptea
și-n urmă, în cortegiul ei, nenumărate vietăți mici: gre ieri, șoareci,
viermi jos în pământ, păsări de noapte în văzduh; iar din munte
coborî un vântișor răcoros, și căpitanul Mihalis își desfăcu pieptul
aprins, ca să-l primească înăuntru, să se răcorească.
— Ea e de vină< ea e de vină< ticăloasa! murmură și se opri.
Își scoase basmaua, își șterse nădușeala și răsuflă adânc. Deodată i
se limpezi mintea și înțelese. Înțelese unde mergea și ce căuta; de ce,
în loc s-o ia către Petrokephalos, o luase către muntele Selena.
Bătrânul căpitan Eli{s avea dreptate. Îi veni să se întoarcă, să-i
apuce cinstitele mâini, care luptaseră cu turcii și să i le sărute. Așa
trebuie să-i vorbească un bărbat unui alt bărbat, crunt și tăios!
Trecu un bătrân sprinten, cu traista în spinare și cu un toiag lung.
Ajunse față-n față cu căpitanul Mihalis, dar era noapte și nu-l
recunoscu.
— Ai aflat veștile, cumetre? îi strigă el. A ars mănăstirea Domnul
Hristos!
— Da, a ars, răspunse căpitanul Mihalis și dădu pinteni iepei, să nu
se prindă la vorbă cu el.
— Blestemat fie vinovatul! făcu bătrânul și ridică toiagul.
— Blestemat fie el! răsună glasul căpitanului Mihalis în întuneric.
Micul crai-nou se topi, dispăru, și stelele începură să se
rostogolească în turme pe cer. Steaua polară stătea nemișcată, ca un
păstor, și le mâna din urmă.

754
Dar căpitanul Mihalis nu ridica ochii spre cer. Îi pironise departe, la
poalele muntelui, unde apăruseră cinci-șase luminițe slabe jucând
tremurătoare. Se apropia de satul Korakies.
Casa mătușii lui Kallio era la intrarea în sat. La ora aceea bătrâna va
fi dormind. Toată viața ei se trezise o dată cu cocoșul și adormise o
dată cu găinile. Fusese măritată, făcuse copii, prinsese nepoți și
strănepoți, s-a stafidit, s-a cocoșat, a surzit, dar privirea îi strălucea
încă și Charon uitase de ea.
Căpitanul Mihalis descălecă, se așeză pe o piatră la marginea
drumului, își puse capul între mâini și-l strânse cu putere. Cuvintele
căpitanului Eli{s îl străpungeau ca niște cuțite și îi înjunghiau din
nou inima. „Astăzi ți-ai făcut de rușine numele, căpitane Mihalis!”
spunea și iar spunea, ca să prindă curaj în hotărârea pe care-o urzea
înlăuntru. „Astăzi ți-ai făcut de rușine numele, căpitane Mihalis<!”
Dinții îi luceau în întuneric. Din sat se auzi un câine scheunând
prelung, trist, ca și cum l-ar fi adulmecat în vecinătatea lui pe
Charon.
— Mătușa mea nu are câine în curte, n-o să mă audă nimeni<
nimeni< nimeni< murmură el.
Dar gândul îi era în altă parte, nici la mătușa lui, nici la câine< În
altă parte, și oftă.
Se ridică și se uită spre sat. Puține opaițe mai rămăseseră aprinse, se
stinseră unul câte unul, case și oameni se cufundau în somn. Sări pe
iapă și își făcu cruce:
— În numele lui Dumnezeu< murmură el și porni urcușul spre
Korakies.
Era întuneric beznă, legă iapa de belciugul porții hârbuite și intră în
curte. Știa bine ungherele, în dreapta linul, hârdăul, butoaiele cu
vin; în stânga staulul pentru catârul și măgărușul răposatului său
unchi și grajdul pentru cei doi boi de plug. Acum animalele erau
moarte, viile fuseseră împărțite fiilor și fiicelor, și căpitanul Mihalis

755
deslușea în întuneric dărăpănăturile.
Înaintă, își trecu mâna pe deasupra ușâi, trase încet zăvorul și
deschise. Își ținu răsuflarea și trase cu urechea. Dincolo, pe
canapeluță, se auziră o răsuflare liniștită și un scârțâit ușor, cineva
se mișca prin somn. Inima căpitanului tresări – cine să fie?
Se apropie de canapea pășind tiptil; duse mâna la brâu, apucă
mânerul cuțitului și îi fremătară nările; nu simți niciun parfum, o fi
bătrâna, se gândi el, și inima i se potoli. Se aplecă, desluși părul alb
revărsat pe pernă și un obraz ofilit și palid – și se retrase.
„O fi în camera cea bună, cu iconostas<”, se gândi și inima începu
iarăși să-i tresalte și să-i bată tare, ca marea.
Întinse mâna și împinse ușița. Înăuntru, cămăruța era lumi nată slab
de o candelă mică pe care mătușa o aprindea în fața icoanei
străvechi a Preasfintei Fecioare. Alte două icoane străin ceau în
dreapta și-n stânga ei: Arhanghelul Mihail și martiriul Sfintei
Ecaterina.
Se rezemă de pervazul ușii. În fața lui, pe patul vechi de fin al
mătușii, desluși, sub cearșafuri, un trup întins, văzu părul ne gru ca
abanosul revărsat pe pernă, iar în jur mirosea a mosc.
Ochii i se încețoșară. Respira adânc, gâfâit, nu putea să-și stă
pânească inima. Făcu un salt, se opri în mijlocul camerei și înșfacă
încet mânerul negru. Nu mai respira. Se cumpăni pe vârfuri, se
apropie cu pași ușori, cu viclenie, întinse mâna stângă, aruncă
deoparte cearșaful și apăru sânul ei. Ochiul îi luci o clipită, dar
mintea îi rămase întunecată, toată numai sânge.
Cea adormită suspină și se mișcă; parc-ar fi avut un vis fru mos,
fiindcă buzele ei șoptiră un cuvânt tainic și zâmbi.
Căpitanul Mihalis se aplecă. În lumina candelei cuțitul aruncă o
sclipire sălbatică, sfâșie aerul și-ntr-o clipă se înfipse până la mâner
în sânul cel alb.
Eminé scoase un strigăt, deschise și închise ochii, iar aceștia apucară

756
de-l văzură pe căpitanul Mihalis și-l recunoscură. Uimire, bucurie,
durere, supărare, toate șiroiră și străluciră în această ultimă privire a
ei.
— Oh! mugi bărbatul, i se cutremură tot trupul de durere și trase
repede înapoi cuțitul, ca să nu-i pricinuiască moartea – dar era prea
târziu de-acum, ochii lui Eminé rămăseseră goi.

757
 XI
Bunicul șade sub bătrânul lămâi din curtea sa, ține pe genunchi o
tăbliță și un condei, poarta e deschisă și iscodește dinaintea lui,
gânditor, muntele. Astăzi strălucește proaspăt, încețoșat de negură.
Vântul dinspre miazăzi e jilav, plin de picături răcoritoare, vremea e
înăbușitoare, ploaia se așază, gata să cadă pe pământ. Lumea e
înfrigurată.
— Iarna ne apasă din urmă< murmură el și oftă.
Se gândi la femeile și copiii care au fost izgoniți de turci și s-au
refugiat în peșteri, fără pâine, fără haine, fără bărbat să-i apere. Se
gândi la Creta, care a ridicat iarăși capul ca să rupă lanțurile sclaviei
și nu știe încotro să-și întindă brațele – apusenii, câinii de apuseni,
n-au inimă, sărmana mamă nu are putere, cretanii sunt puțini, și
mai puține puștile, și mai puțină pâinea – cum să reziste? Și mai
vine și Dumnezeu cu iarna Lui, luptă și El, e una cu turcii<
— Ești Creta și ești judecată< murmură bătrânul și închise ochii.
Întreaga Cretă se întindea pe fruntea lui, cu munții, câmpurile și
țărmurile ei, cu măslinii, roșcovii și viile ei, cu satele și cu oamenii ei
și cu sângele< Câte revolte n-a văzut în viața lui! De câte ori au fost
arse casele, au fost distruși pomii, au fost necinstite femeile și-au
suferit martiriul, au fost omorâți bărbații, a refuzat Dumnezeu să se
întoarcă și să vadă Creta! Un om era, o viață avea, și de șapte ori
văzuse Creta revoltându-se, sângerând, căzând<
— Măi, nu există dreptate pe lume, nu există milă, dar nu există nici
Dumnezeu? strigă el și lovi cu pumnul în tăbliță. Sau e surd și nu
aude? Ori aude, dar nu-l este milă?
Însă în clipa aceea apăru din casă nepotul său, Thras{ki, și fața i se
îmblânzi într-o clipă. Ai fi crezut că-i răspundea Dumnezeu toate se
vor sfârși bine, nu striga, bătrâne, uite-l pe nepotul tău!
Thras{ki se prăjise la soare și în câteva luni, aici la munte, se
înzdrăvenise. Cu cât creștea, semăna tot mai mult cu tatăl său ochi,
758
sprâncene, gură, încăpățânare. Se apropie de bunic, îi luă tăblița din
mână și o privi. Se încruntă.
— Iarăși n-ai scris alfabetul, spuse cu asprime.
De o lună se căznea să-l învețe alfabetul. Pe bunicul îl apucase o
mare dorință: să învețe carte, chiar dacă era la adânci bă trâneți, ca
să-și scrie, chipurile, numele. Avea și-un alt scop în minte, dar nu-l
dezvăluia încă nepotului; întâi să învețe alfabetul. Dar întâmpina
greutăți în a ține minte literele, iar mâna lui mare, obișnuită cu sapa
și cu pușca, nu învăța să cresteze pe tăbliță iotele, cârligele și ovalele
pe care i le cerea nepotul. Când rupea condeiul, când spărgea tăblița
și Thras{ki scrâșnea din dinți de nereușita lui. Bunicul lăsă ochii-n
jos.
— Am avut treabă, măi, copile, n-am apucat< murmură el. Nu mă
certa.
— Ce treabă? Ieri toată ziua ai stat pe prag, te-am văzut eu, iar când
trecea cineva te prindeai la vorbă. Țineai tăblița în mână – dar unde
sunt iotele și ovalele? Cum vrei să înveți literele? Așa cum mergi tu,
n-o să înveți niciodată!
— Bre, Thras{ki, copilul meu, nu mă certa, îți zic. Mi-e greu, nu-mi
merge mâna – cum să-ți spun? Dacă vreau să merg spre dreapta,
aceasta o ia strâmb spre stânga, caut să pun puțină forță și se rupe
condeiul< Ai înțeles?
— Am înțeles că n-o să înveți niciodată literele, zise din nou
rhrasâki, clătinând din cap. Dă-mi mâna să ți-o conduc eu. Ia
condeiul.
Dar în sus, pe drum, se auziră pași. Bunicul înălță capul, mulțumit
că a scăpat de iote și de ovale. Trecea un călător străin, palid, istovit
de drum, purta haine apusene, atât de largi încât se încurca în ele,
iar în mână avea o umbrelă veche, legată cu sfoară.
— Să fie într-un ceas bun, patriotule! îi strigă bunicul. Încotro cu
binele? Șezi să te odihnești, să bei și-un rachiu. Străinul se opri și se

759
sprijini în umbrelă. Nu vorbea.
— Unde te duci? întrebă din nou bunicul.
— La plimbare, răspunse acesta.
— La plimbare? făcu bunicul uimit. Dar nu auzi pușca, creștine?
Lumea e întoarsă pe dos – și dumneata ai ieșit la plimbare? N-ai
vrea dumneata să lași umbrela și să iei pușca? Nu ești cretan?
— Cretan.
— Atunci de ce stai? Lasă umbrela!
Trecătorul cercetă cerul înnorat.
— O să plouă, zise el și strânse tare umbrela.
În timpul acesta, Tharasâki cerceta chipul trecătorului. Deodată
scoase un strigăt:
— Dar nu ești cumva kir Dimitrós? Kir Dimitrós Pitsokolos,
vecinul? Kira Pinelopi și-a făcut inimă rea, sărmana, tot căutându-
te.
— Unde este? Unde? făcu el tulburat.
— Știu eu? Cred că umblă prin sate să te găsească<
Începură să cadă picături mari. Dimitrós deschise umbrela și porni
la drum.
— Stai, creștine, să te cinstesc cu un rachiu, îți zic! strigă bunicul.
Unde te duci? Plouă!
— Am umbrelă, răspunse acesta fără să se întoarcă și dispăru.
— Ce-a pățit? Cine-l gonește, bunicule? întrebă Thras{ki.
— Femeia lui, făcu bătrânul de-o sută de ani și râse. Sărmanul a
ajuns la capătul puterilor și a plecat în munți<
Bertodóulos, înfășurat în pelerina lui, cu chitara la subsuoară, apăru
din casă. Mâncase o coajă uscată de pâine de orz muiată în ulei cu
oțet și o felie mare de brânză, băuse apoi o stacană de vin, se
întărise, îi scânteia privirea, iar acum ieși în curte să ia aer.
Înconjurat în casă numai de femei și de copii, se săturase. Le cânta la
chitară să le abată gândurile de la bărbații lor, care luptau cu turcii

760
în munți. Din când în când, atunci când sufla vântul liniștit, se
auzeau deja în văzduh, una după alta, împușcăturile, iar femeile
urcau în pridvoare și ascultau cu atenție; și sufletul li se dezlipea de
ele și mergea departe, în munți, cu bărbații. O singură mângâiere
aveau în singurătatea lor, pe Bertodoulâki ăsta. Cânta la chitară, le
cânta blând, domol, canțonete din Zâkynthos, și sufletul li se mai
potolea un picuț.
— Dumnezeu să te țină sănătos, Bertodoulăki dragă, i .1 spus
deunăzi o tânără căsătorită, Hristinio, fata popii. Ca băi bătui este și
cântecul, o mângâie pe sărmana femeie.
Blândului bătrânel îi crescu inima. „Ca un bărbat este și cân tecul,
iar eu, nătărăul, atâția ani n-am avut habar. De-aș fi avui acum
femeie și copii aș fi fost și eu om.“
— Cum adică? o întrebă el pe tânăra căsătorită, ca să mai stoarcă de
la ea o vorbă bună.
— Ei, cum să-ți deslușesc eu, Bertodoulăki dragă? răspunse ea
râzând șiret. Astea numai noi, femeile, le înțelegem, și nu mă ațâța,
eu îți vreau binele!
Cântărețul se apropie de bunicul și mutrișoara lui slabă zâmbea
puțin batjocoritor.
— Am trecut de alfa, bunicuțule? întrebă el. Am ajuns la beta? Oho,
și prin ce locuri stâncoase trecem!
— Bagă de seamă, Thras{ki, se întoarse bunicul și-i spuse nepotului,
să nu care cumva să se întâmple să te-nșele domnia sa și să-nveți
chitara, ca s-ajungi de râsul lumii. Asta e pentru primadone!
Bertodóulos înghiți în sec, dar nu vorbi; cum să vorbească! Mai
alaltăieri, când se împotrivea, l-a luat bătrânul de subsuori cu o
singură mână și l-a așezat în vârful unui stâlp de piatră, unde țineau
de obicei un ghiveci cu busuioc; a început să strige, femeile au
izbucnit în râs și i-au adus o scară să-l coboare. Așadar înghiți în
sec, se ciuci lângă bătrân, puțin mai în spate, și ascunse chitara în

761
spinare.
— Vino să te-nvăț eu trasul cu pușca, Thras{ki, spuse bunicul. Joc
de bărbați. Adu carabina.
Dar Thras{ki o adusese deja și o sprijinise de poartă.
— Uite-o! Ieri am curățat-o toată ziua, i-am pus praf de pușcă și am
aprins-o, am uns-o, am lustruit-o, strălucește!
— Ai binecuvântarea mea. Tu o s-ajungi mai bun și decât tatăl tău.
De ce holbezi ochii la mine? Așa trebuie, știi doar. Vai de fiu dacă
nu iese mai bun decât părintele său. Lumea ar pieri.
Puse mâna lui mare pe capul nepotului:
— Să ne întreci pe toți, nepoate, zise el. Noi, cretanii, trebuie să știi,
nu suntem ca ceilalți oameni, avem două datorii de împlinit
deodată. În alte părți, ești păstor? Nu ai mintea decât la oi. Ești
plugar? Ai mintea la boi, la ploaie, la semănături. Ești negustor? Ai
mintea la negustorii. Dar cretanul are mintea și la Creta.
— Cretanul are și Creta, adică, zise iarăși. Și ea este marea belea. Oi,
grâu, negustorii, pe toate le dă gata – și bine face. Dar, pe sufletul
meu, pe care o să-l încredințez lui Dumnezeu, merită asta. Dar ce
spun eu? Chiar și viața te rogi să ți-o ia, și ți-o ia, iar tu te bucuri. E
mare belea, îți zic, și ține minte asta! Chitarele și de-alde
Bertodóulos și cântecele și pantalonii ca ai apusenilor și mustățile
rase, ducă-se toate, zic eu! Noi aici avem Creta și ne e de ajuns! Iar
dacă vreau să învăț literele – și-o să le învăț! –, am eu scopul meu.
Într-o zi o să ți-l spun!
Întinse pe genunchi carabina și o mângâie ca pe un lucru viu și
iubit.
— Asta-i bătrâna mea, zise și începu să o încarce încet, cu grijă.
Și după ce o încărcă se întoarse spre nepotul său, care era
îngenuncheat alături de el, și-l privea:
— Elai, ochește acum, zise el. Uite, corbul care șade în vârful
roșcovului, acolo departe, îl vezi? Ei, trântește-l la pământ!

762
Sprijini bătrâna carabină pe umăr și ochi< Bertodóulos închise
ochii și își astupă urechile, să nu audă. Se desluși un sunet înfundat,
poarta fu învăluită în fum și corbul se rostogoli printre frunzele
roșcovului.
Thras{ki sări de bucurie:
— Sănătate mâinilor tale, bunicule! strigă el. L-ai doborât la pământ!
Alergă, luă de jos pasărea omorâtă și o aruncă la picioarele hti
Bertodóulos, să-l înspăimânte.
Sărmanul conte sări ca ars, își strânse chitara și intră în casă, cu
femeile, bombănind.
În casa mare a bunicului se adunaseră nepoții și nurorile, iar
deunăzi fuseseră aduse și familiile celor doi vecini ai căpitanului
Mihalis – Mastrapăs, clopotarul, și grăsanul Krasoghiórghis. Turcii
le călcaseră satele, dar ei apucaseră să-și pună iarăși femeile și copiii
și calabalâcul pe catâri și porniseră la drum înaintea lor. Unde să se
ducă? Unde să găsească adăpost? își amintiră de tatăl căpitanului
Mihalis. „Fortăreață de necucerit e casa lui, ziseră ei, să mergem. E
un om cu suflet mare, n-o să ne alunge.” Așadar au ajuns deunăzi și
s-au oprit aici, la poarta asta. Krasoghiórghis, priceput la lingușiri,
duse mâna la piept și îl salută pe bunicul, care ieșise să le spună bun
venit:
— Bătrâne vultur, îi zise el, eu și Mastrap{s de-aici, clopotarul,
vecini ai fiului tău, căpitanul Mihalis, prigoniți de turci, am venit să
ne adăpostim sub aripile tale. Bătrâne vultur, nu ne alunga!
Bunicul, care nu iubea lingușitorii, dar iubea lingușelile, râse:
— Largi sunt aripile mele, răspunse el, intrați!
Apăru în curte și Bertodóulos și îi salută, cu plecăciuni, pe oaspeți.
— Să fii sănătos, căpitane Síphakas, zise Mastrap{s. Bine spun unii
că e mănăstire casa ta.
Dar bătrânul ridică mâna lui mare:
— Sunteți bine-veniți, spuse aspru, dar cu o înțelegere: amândoi

763
sunteți de pușcă, așa că luați pușca și mergeți unde se află bărbații.
Eu fugari de război și lași nu hrănesc! Femeile și copiii, n-aveți nicio
grijă, îi iau asupra mea.
Și zâmbi:
— Nu vă uitați la sior Bertodóulos, zise el. Acesta e femeie și copil.
Râseră toți. Dar Krasoghiórghis și Mastrap{s făceau fețe-fețe.
— Suntem neștiutori într-ale războiului, moș Síphakas, îndrăzni să
spună Krasoghiórghis. Dacă mergem la război o să pierim.
— Ei, și ce? făcu bunicul. Dacă nu vă duceți, nu tot o să pieriți într-o
zi?
— Cu cât mai târziu, cu atât mai bine, căpitane!
— La naiba cu tine!
Krasoghiórghis se făcu mic:
— Bine, zise el, nu te mânia, moș Síphakas, o să ne ducem, și
Dumnezeu să ne-ajute!
Descărcară catârii, descălecară femeile, veniră și celelalte femei să le
ajute, ocupară pridvorul cel lung, aruncară într-un ungher acoperit
al curții vasele de gătit și totul fu rânduit. Seara mâncară toți
împreună, la masa cea mare, rotundă și joasă. Dar a doua zi dis-de-
dimineață bunicul scoase două puști din pod, le dădu lui
Krasoghiórghis și lui Mastrapăs și-i duse până la marginea satului.
Acolo îi încredință bătrânului său cioban Harídimos:
— Mergi sănătos, Harídimos, să-i duci cărare cu cărare, pe creasta
unde și-a așezat tabăra căpitanul Mihalis. Ai grijă, sunt ageamii
sărmanii, să nu-i arunci în vreun sat turcesc!
Se întoarse către cei doi recruți și întinse mâna lui mare:
— Mergeți cu binecuvântarea lui Dumnezeu, zise el, apucați-vă de
treabă. Sunteți bărbați, ferice de voi! De familiile voastre mă
îngrijesc eu. Să fie într-un ceas bun! Salutați munții din partea mea!
Acum găsise tovărășie și Thras{ki, pe cei doi prieteni credincioși,
Manolios și Andrikos.

764
— Sărmanilor, le spuse el, aici nu-i joc și veselie, să știți. Aici nu
sunt de-alde Títyros și Pervola, aici sunt turci și e care pe care.
— Nu ne temem, zise Andrikos.
— Știți să trageți cu praștia? Știți să încărcați pușca? Știți să ochiți?
— O să învățăm, zise Manolios.
— Eu o să vă învăț, iar apoi o să vă iau în ceata mea. Eu sunt
căpitanul. Când învățați să trageți cu pușca, o să vă pun să jurați.
Acum încă nu se prinde jurământul.
Din ziua următoare îi puse la exerciții. Întâi și-ntâi tăie două j oarde.
— Asta e alfabetul, le spuse el. Să ți se obișnuiască mâna să
lovească. Totul e obișnuință. După ce te obișnuiești să bați, o să bați.
Așa că obișnuiți-vă.
Cuvintele acestea i le spusese într-o zi bunicul și le-a ținut minte, iar
acum le spunea prietenilor săi.
Iar prietenii lui învățară repede alfabetul și trecură la trasul cu
praștia. Thras{ki era mândru ori de câte ori îi lua și pornea cu ei în
expediție. El mergea înainte, cu carabina bunicului. În urma lui, cei
doi voinici fruntași, Manolios și Andrikos, cu praștii. Mai în urmă,
alți cinci-șase gavroși din sat, cu joardele. Se duceau să vâneze turci,
chipurile. Turcii erau ciulinii mari care creșteau în jurul ogoarelor și
la poalele muntelui. Și se întorceau seara. Țineau petrecute pe după
gât, înșirate pe o sfoară, capetele scaieților pe care reușise să-i
doboare fiecare. Câteodată Thras{ki se întorcea c-un corb atârnat la
gât, pe care îl omorâse cu cară bina. Iar corbul acesta era, chipurile,
pașa.
Deseori bunicul ședea pe prag și-și dăscălea nepotul. Îl învăța cum
să încarce pușca, cum s-o sprijine pe umăr și să tragă. Iar acum îi
povestea despre revolta cea mare și despre faptele de vitejie ale
străbunilor.
— Cel mai mare dușman, îi spunea, nu e turcul, n-asculta la alții, nu
e turcul, e Frica, blestemată fie ea! Când eram tânăr neînvățat și-am

765
pornit prima oară la război, ce să-ți mai ascund? Muream de frică.
Dar încet-încet am înțeles.
— Ce-ai înțeles, bunicule? întrebă Thras{ki, care, sprijinit de
genunchii bătrânului, asculta cu râvnă.
— Am înțeles că, atunci când ți-e frică de un lucru, fie că e leu
acesta, fie că e om, fie că e o nălucă, trebuie să cazi asupra lui cu
curaj, și-o să vezi, frica te părăsește îndată, fuge de la tine și se duce
imediat la celălalt. Frica pune stăpânire pe fiară, pe om, pe nălucă și
când fuge, fuge! Asta e toată taina!
Dar pe când tăifăsuiau ei astăzi, bunic și nepot, se auzi vuiet de
pietre rostogolite de pe cărarea muntelui și vreo zece bărbați călare
pe catâri se iviră coborând grăbiți povârnișul. Bunicul se ridică și își
puse mâna streașină la ochi. De-acum stătea să se însereze,
văzduhul era pâclos și nu putu să deslușească. Trecu bătrânul
Mavroudis, vornicul satului.
— Ce vești, căpitane Krâhtis88? – așa îl numea bunicul. Ce-i cu ăștia
care coboară?
— A ancorat, se pare, în portul Sfânta Pelaghiă corabia căpitanului
Stephanís, plină ochi cu muniții și merinde<
Bunicul își făcu cruce.
)
— Sărmană Mamă, murmură el, ești flămândă, dar iei bucățica de la
gura ta și ne-o dai nouă< Și ce-i?
— Și vin acum din tabăra băiatului tău cu catârii, ca să ridice
comoara< Să-i primești bine! Uite-i deja!
— Fie bine-veniți! spuse bunicul și deschise cele două foi ale porții.
Călăreții se apropiară. Înainte mergea, mândru, Ventuzos. „Nu ești
bun pentru luptă, îi spusese căpitanul Mihalis, dar ești ager și
viclean și ai picioare zdravene. Așa că te fac crainic al oastei.” Și așa

88 În traducere, Pristav, Crainic.

766
se pusese acum căpetenie peste cei zece voinici și mergea să
golească corabia lui Stephanís.
— Bine te-am găsit, căpitane Síphakas, salută Ventuzos și descăleca.
Dacă nu ți-e cu supărare, o să mânem astă-seară la conacul tău, și
mâine dis-de-dimineață, dacă vrea Dumnezeu, ajungem la țărm.
— Bine-ați venit, copii. Mâncați, beți, fiindcă v-ați trudit! răspunse
bunicul și le întinse mâna lui mare oaspeților.
Înnegriți de la praful de pușcă, slăbănogiți de foame, voinicii intrară
în curtea cea mare. Femeile alergară, nerăbdătoare, să întrebe
despre bărbații lor, aprinseră focuri, pregătiră mâncarea și așternură
masa rotundă, joasă. Se întunecase, așa că aprinseră lămpile și fețele
aspre, grave se luminară în jurul cinei îmbelșugate. Mâncau ca
fiarele, beau ca bivolii, măselele tocau și casa se umplu de mirosul
înțepător de bărbați. În picioare, în jurul bărbaților, femeile își
țineau răsuflarea și îi serveau vesele pe musafirii cei vânjoși.
Bunicul stătea și el tăcut și-i admira.
După ce mâncară și băură și-și făcură cruce, bunicul le spuse:
— Mergeți acum să dormiți, întindeți-vă în așternuturi trupurile
chinuite – ehei, de-aș mai fi și eu tânăr, să mă chinui și eu! Dar
acum, ia uitați-vă, măi copii, unde-am ajuns! Dorm în fiecare seară
în așternut, mănânc și beau, ca un trântor, dimineața, la amiază și
seara, și nici nu mai arunc gloanțe, nici nu mai aruncă alții în mine.
Așa stare rea nici dușmanului meu nu-i doresc!
— Dumnezeu să ne învrednicească să ajungem și noi în starea asta
rea a ta, căpitane Síphakas! spuse Ventuzos râzând.
— Dumneata, căpitane Ventuzos, făcu bunicul, ești comandant, o să
te culci cel de pe urmă, chiar dacă picotești. Avem de schimbat două
vorbe.
— La ordinele tale, căpitane Síphakas, răspunse Ventuzos,
căznindu-se să se împotrivească somnului și căscatului. Rangul de
comandant pe care mi l-ai dat astă-seară nu se cumpără pe degeaba.

767
Voinicii se întinseră, unul lângă altul, fără să se dezbrace, înarmați,
și până să strângă femeile masa, se clătina deja casa de sforăiturile
lor.
Astă-seară frigul înțepa, femeile aduseră lemne și aprinseră focul în
vatră. Bunicul îl luă pe ceteraș și ședeau acum amândoi lângă foc și
se încălzeau.
Bunicul își pironise ochii în foc și tăcea, dar prin sprâncenele lui
încruntate simțeai cum trecea un gând furios, care-i sâcâin și-i
răvășea mintea. În cele din urmă nu mai îndură:
— Un lucru am să te-ntreb, Ventuzos, spuse coborând gla sul. Un
lucru care-mi sfâșie inima. Dar să-mi răspunzi bărbătește, tot ce știi,
fiindcă eu am suta de ani și nu pot să ascult minciuni.
Ventuzos presimți ce avea să-l întrebe bătrânul și căzu pe gânduri:
— O să-ți spun adevărul, căpitane Síphakas, zise în cele din urmă.
Tot adevărul.
Bunicul coborî încă și mai mult glasul:
— De ce a plecat căpitanul Mihalis în noaptea aceea și a pierit
mănăstirea Domnul Hristos?
Ventuzos scormoni în foc și se ciuci din nou pe scaun.
— Lasă focul, făcu bunicul și-l înșfacă de braț. Unde s-a dus?
Ventuzos șovăi. Dacă i s-ar fi dezlegat limba, ar fi trebuit să
destăinuie totul, totul, și-i era frică.
— Căpitane Síphakas, zise el, nu e taina mea<
— Spune! făcu bătrânul, îl strânse de braț și-l zgâlțâi. Spune și nu mi
le mesteca. De ce a plecat? Unde s-a dus? M-a făcut de rușine. De-
aceea n-are curaj să coboare din munte și să dea ochii cu mine. Se
teme să nu-l întreb. Dar îmi vine, pe sufletul meu, să pornesc într-o
zi – chiar mâine! –, să urc la tabăra lui și să-l chem în fața tuturor!
Iar dacă nu-mi răspunzi astă-seară, Ventuzos, mâine, pe focul
acesta, o să mă duc! Și apoi, dacă are curaj, să-mi mai facă el pe
căpitanul!

768
Stejarul acesta bătrân era în stare să se ducă. Ventuzos se
înspăimântă.
— Nu te mânia, moș Síphakas, zise el. O să ți le scot pe toate la
iveală, ai răbdare.
— Am răbdare, ascult.
— Știi că Nourís-bei avea o cercheză.
— Oho, făcu bunicul și-și lovi pieptul cu pumnul, oho, ce-i cu
nerușinarea asta? O femeie la mijloc!
— Așa e, o femeie, făcu Ventuzos, hotărât de-acum să dezvăluie
totul. Nu vrei adevărul? Acesta este.
— Adevărul îl vreau, sigur. Dar vorbește încet, și somnul are urechi,
să nu ne audă. Așadar?
— O chema Eminé. Căpitanul Mihalis a văzut-o într-o seară la
conacul lui Nourís-bei și s-a zăpăcit. În altă zi a văzut-o căpitanul
Polyxinghis, în ziua cutremurului, și s-a zăpăcit și el. Și dă-i încolo
și-ncoace, nu se mai dezlipea de mahalaua ei, s-a zăpăcit, îți zic. Și
după mult umblet, după mult suspin, a intrat în casa ei, a intrat în
așternutul ei și a hotărât să se cunune cu ea nesăbuitul. Are să se
facă și ea creștină, chipurile< botez și nuntă în aceeași zi, poimâine,
după Ziua Crucii<
— Mai departe< mai departe< Până acum tot nu știu ce caută fiul
meu în toată nerușinarea asta a lui Polyxinghis! Nu pricep.
— Acum o să pricepi. Dumnezeu să mă ierte, dar cred că mai mult
și decât Polyxinghis s-a zăpăcit mintea căpitanului Mihalis de
frumusețea cerchezei. Ei, scroafa! Luminează, soare, ca să strălucesc
eu89< așa era ea de frumoasă.
— Mai departe, repede! Lasă frumusețea, ceterașule! De ce și-a
părăsit postul, asta întreb!
— În noaptea aceea în care lupta la mănăstirea Domnul Hristos i-am

89 Zicală grecească.
769
dus știrea: rudele lui Nourís au năvălit în satul Kasteli și-au răpit-o
pe cercheză! Cine a văzut pe Dumnezeu și nu s-a temut de El! A
sărit pe iapă, noi, cam zece inși, alergam în urma lui, ca să nu-l
lăsăm singur. La revărsatul zorilor i-am ajuns pe turci, în afara
orașului Megalo Kastro, la Muntele Rău. Fiul tău s-a aruncat asupra
lor, singur-singurel, răcnea ca un leu, niciodată n-am văzut
asemenea bărbăție, căpitane Síphakas, sănătate mâinilor tale cu care
ai plăsmuit asemenea fiu< Turcii s-au zăpăcit, au lăsat-o pe femeie
și s-au risipit ca pulberea!
— Ah! mugi bunicul și-și vârî fața în mâinile lui mari. Vasăzică
pentru o femeie și-a părăsit postul, ticălosul! S-a făcut de rușine, am
fost făcut de rușine și eu, păcat de bărbăția lui!
— Fiul tău nici nu s-a-ntors, căpitane Síphakas, nu mai suspina. Pe
oasele tatălui meu, nici nu s-a-ntors s-o vadă pe cercheză!
„Ventuzos, îmi zice el, ia femeia asta și du-o la mătușa mea, l. I
Korakies, s-o hrănească, să-i dea să bea, până o să vedem ce-o sa se-
n tâmple< “
Tăcu, se uită la foc și peste puțin adăugă:
— Ce s-a-ntâmplat o să afli, moș Síphakas, zise el.
Dar bătrânul nu răspunse. Fața lui se făcuse ca ceara. Din tr-odată,
de sub pielea și carnea lui, apăru țeasta de mort.
— Într-o dimineață au găsit-o moartă< Un cuțit în inimă<
murmură Ventuzos.
Bunicul întinse mâna, înșfacă de pe masă ulcica cu vin, o duse la
gură și bău. I se mai învioră inima.
— Cine a omorât-o? întrebă încet și glasul lui parc-ar fi ieșit dintr-o
peșteră adâncă.
Ventuzos lăsă capul în jos. Să spună? Să nu spună? De la o vreme
ajunsese la o bănuială.
— Ea singură se va fi omorât< A luat un cuțit< Așa zice lumea.
— Lasă ce zice lumea. Ce zici tu? Cine a omorât-o?

770
Ventuzos clătină din cap. „Așa deci, moș Síphakas, îmi pui cuțitul la
gât, atunci ascultă:”
— Fiul tău, spuse cu hotărâre. Fiul tău, căpitane Síphakas!
— De ce?
Ventuzos spuse și se ușură. Acum deja toate aveau să iasă oricum la
iveală.
— Era gelos, răspunse el.
Bătrânul se aplecă, aruncă un lemn să întețească focul și căzu adânc
pe gânduri.
— Bine a făcut, spuse în cele din urmă. A început rău, dar a sfârșit
bine. Cariul acesta îl rodea, bine a făcut.
— Nu te gândești la păcat, căpitane Síphakas?
— Unul este păcatul lui, unul singur: că și-a părăsit postul. Dar l-a
plătit și-l plătește, și-ntr-o zi o să scape de datorie. Am încredere în
sângele meu.
— Cu ce i-a greșit femeia?
— La femeie te gândești și tu? La Creta să te gândești, ceterașule.
Dar haide acum, du-te să dormi și ține-ți gura, auzi? O vorbă să nu
sufli! Dacă o să se afle, cei doi căpitani o să se omoare unul pe altul
și asta nu-i spre folosul Cretei. Noapte bună, du-te! Eu o să mai
petrec cu focul puțin.
Zorii zilei îl găsiră pe bunicul încă în fața vetrei. Focul se stinsese,
iar el aplecase capul în piept și adormise. Ventuzos cu haita lui de
lupi mâncaseră deja destui covrigi de orz, băuseră destule stacane
de vin și se așternuseră din nou la drum. Se grăbeau să se ducă să
prade corabia. Când bunicul deschise ochii, toți se făcuseră nevăzuți
și numai mirosul de la țigările lor, de la cizme și de la duhoare mai
stăruia în aer.
Spre amiază, în timp ce femeile scoteau pâinea din cuptor în curte și
bunicul izbutise să zgârie pe tăbliță primele trei litere de tipar, pe A,
pe B și pe G, și i le arăta mândrindu-se nepotului său, apăru la

771
poartă un flăcău străin, cu fustanelă, tuzluci, opinci și un fes cu
canaf lung, răsucit. Pe umăr îi atârna pușca și pe pieptul său lat se
încrucișau benzile de cartușe. Acesta se opri o clipă pe prag ca un
vultur.
— Un arvanit! Un arvanit! strigară femeile, și speriate, și bucuroase.
Bunicul săltă capul de pe tăbliță.
— Bine-ai venit, grecule! strigă el. Poftește înăuntru, pui de vultur!
Arvanitul mișcă picioarele lui lungi, ca turnate, și păși pragul.
Femeile prinseră curaj, se apropiară și admirau firul și suplețea
trupului său.
— Ehei, ferice de mama care l-a făcut! murmură una. Parcă e cretan.
Flăcăul se opri dinaintea bunicului și salută:
— Domnia ta ești moșul căpitan Síphakas, cum te numesc cei de pe-
aici? întrebă el.
— Întreg și leit. Am fost o dată, demult, căpitan. Acum nu mai sunt
decât moș Síphakas. Ce vânt bun te-aduce în sărăcia mea?
— Vin de la corabia căpitanului Stephanís și mă cheamă Mitros,
sunt rumeliot. Am aflat că se războiește Creta și am venit și eu să
lupt împreună cu ea. În Syra, unul sosit din Apus, care zice că e
nepotul dumitale, mi-a dat pentru dumneata scrisoarea asta. Întinde
mâna să ți-o predau nemijlocit, așa am poruncă.
Bunicul întinse mâna și luă scrisoarea. O privi, își trecu palm. I peste
ea, se bucură mult, era de la cel mai iubit nepot al său: cel mai mare
dintre copiii primului său fiu, Kostaros. Pe el l-a ținui prima oară pe
genunchi și el i-a spus prima dată „bunicule”.
— Să fii sănătos, flăcăule, pentru osteneala ce ți-ai dat-o, zise și puse
scrisoarea în sân.
Se uită zâmbind la Thras{ki.
— O s-o dau unui alt nepot al meu, învățat, să mi-o citească, să văd
ce spune. Dar mai pe urmă. Acum, întinderi masa, feme ilor, avem
un musafir de neam mare, grec adevărat, cu fustanelă. Aduceți-i

772
scaunul cel frumos să șadă.
Îi aduseră un scaun vechi care avea încrustat pe spetează vulturul
cu două capete. Bunicul stătea în picioare în mijlocul curții și fața lui
strălucea. Tresălta de bucurie de parcă ar fi pri mit în conacul lui o
musafiră de preț, Grecia. Dac-ar fi fost noapte, ar fi poruncit să
aprindă toate lămpile din casă și făcliile mari de pin, să-i spună bun
venit. Dar era ziua-n amiaza mare, și soarele cretan atârna chiar
deasupra capului rumeliot bălai și cobora mângâind tunica brodată
cu fir de aur și centura de piele eu pistoale și ciorapii albi întinși pe
pulpe< Iar rumeliotul nu voia nici el să șadă. Stătea în picioare
admirând bătrânețea ninsă și plină de vigoare a bunicului. „Ăsta e
un zeu din vechime, se gândea el, nemuritor.”
— Bunicule, zise el luând mâna bătrânului, am auzit și eu, ai trăit ca
un stejar mare, ai trecut prin multe furtuni, ai suferit, te-ai bucurat,
te-ai războit, ai muncit o sută de ani. Cum ți s-a părut viața,
bunicule, în acești o sută de ani?
— Ca un pahar de apă rece, copilul meu, răspunse bătrânul.
— Și încă ți-e sete, bunicule?
Bătrânul ridică brațul și mâneca largă a cămășii căzu, descoperind,
până la umăr, brațul scheletic.
— Afurisit fie acela, spuse cu voce gravă, ca și cum ar fi blestemat,
afurisit fie acela care și-a potolit setea!
Tăcură o clipă. Tinerețea admira bătrânețile, bătrânul admira
tinerețile. Între ei stătea Thras{ki și-i admira pe amândoi. Iar de jur
împrejur, cu mâinile sprijinite de pântece, femeile.
În cele din urmă, bătrânul bunic deschise gura:
— Și ce vești ne aduci, flăcăule, de-acolo de sus, din Grecia? întrebă
el și arătă nordul departe, pe cer. Voi nu mai aveți turcaleți, ferice
de voi!
Oftă, se așeză pe scaun, se așeză și arvanitul pe scaunul sculptat, iar
Thras{ki, alături de bunicul său, se uita cu nesaț la oaspetele evzon.

773
— Nu avem turci, răspunse Mitros, dar avem primari, jandarmi și
deputați. Lasă astea, nu te mai gândi la ele, bătrâne.
Femeile tocmai scoseseră pâinea din cuptor, curtea mirosea a pâine
caldă și rumeliotul fu cât pe-aci să leșine. De dimineață nu mâncase
nimic. Aruncă o privire lacomă spre colacii din faină de orz.
Bătrânul îi prinse privirea și râse.
— Repede, femeilor, să nu leșinăm! strigă el. Aduceți-ne pâine caldă
și brânză și un urcior de vin, să ne întărim oasele!
Se uită prin curte, la șura de paie, la jgheabul fântânii, la poartă, la
teasc, apoi se opri la rumeliot și râse iarăși.
— Știi de ce râd, flăcăule? zise el. Pe sufletul meu, eu cred că
memoria omului când îmbătrânește e ca un cimitir, și pe neașteptate
se ridică pietrele de mormânt și apar morții. Uite, în clipa asta, în
care văd iarăși așa o fustanelă în curtea mea, mi-am amintit că o
dată, în 1866, pe scaunul ăsta pe care șezi tu, și chiar în curtea asta,
ședea răposatul căpitan Liâpis, cu evzonii greci; iar răposata femeia
mea cu răposata soacra mea, bătrâna Malâmo pe nume, scoteau
pâinea din cuptor. Era același anotimp, toamnă, de Sfântul
Gheorghe Băutorul, se limpezeau vinurile și oamenii din sat
deschideau butoaiele și încercau noua recoltă. Și în timpul acesta,
uite-ți-l că apare dintr-odată răposatul Kastânias, un viteaz ca cei
din vechime, care făcea să crape calul în goană. Împreună cu el era
și răposatul Surmelis, vestitul căpitan de pe corabia incendiatoare
Șeitan Pandelis, scufundată apoi. Și îi spun primului meu fiu,
răposatul Kostaros: „în cinstea tinereții tale, Kostaros, adu-ne un
butoiaș cu vin, apucă-l în mâinile tale mari și adu-ni-l aici, în curte,
să-l golim.” Și pe când îi spuneam, iată-ți-l că sosește de la munte
răposatul Hiroghiorghis – la țanc, cumătrul meu, baciul, c-un țap
înjunghiat pe umăr, iar în urma lui, femeia lui, răposata Anghelico,
cea cu ochi negri, cu câte o roată de brânză în fiecare mână. „Iaca și
gustarea! 1’ strigară răposații și izbucniră în râs. Aude râsetele din

774
drum, trecea răposatul înv. I țător Menelaos Kaimaklis – Dumnezeu
să-l ierte! împinp. poarta și intră. „Bine ai venit, dascăle! strigară
răposații. Șezi și scrie, iar noi o să mâncăm și-o să bem! La naiba cu
dăscălia! r.is punse el. Măi, o să mănânc și-o să beau și eu cu voi și-o
să-l chem pe moș Malliaros stihuitorul să ne potrivească un cântec."
Faci un salt, aduce pe răposatul Malliaros cu lira lui, îl aduce și pe i
îi posatul Andrulis Sphakianâkis cu cimpoiul lui, îl aduce și pi
răposatul Purnâras, la care, când deschidea gura să cânte, crăpau
pietrele. Ehei, ce-au mai petrecut răposații, și ce-au ajuns buzeii și
gâtlejurile și mâinile lor mari!
Am sărit ca ars, am luat furtunul pe care-l aveam să umplu
butoaiele și l-am alipit la canaua butoiului. Bre fiare, le-am strigai,
ce tot vreți voi pahare și păhărele? Vițeii beau cu pahare? O să bem
direct din butoi, una ție și-una mie. Pune mâna dumneata, care ești
și cel mai bătrân, căpitane Liâpis! N-am apucat să-i spun, că el a și
înșfăcat țeava, a început să soarbă și bolborosea butoiul precum
narghileaua. Bea, bea răposatul, noi am spus: așa cum merge treaba,
o să golească butoiul. Când am văzut, am sărit să-i dezlipim
furtunul de la gură și apoi l-au luat la rând, unul câte unul, toți
răposații. A venit și rândul meu, slavă Ție, Doamne!
Ei, Doamne, și ce petrecere era aceea! Cum mai mâncau și beau
răposații, cum își umpleau mâinile de brânză. Între timp a fost fript
și țapul și răposatul Liâpis a înșfăcat din nou furtunul. „Noroc, bre
bătrânilor”, se auzi un glas din poartă. Era răposatul popa Nehtâris
împreună cu starețul mănăstirii Preasfânta Născătoare Myrtiotissa.
Amândoi erau beți criță și începură să sară și să danseze în curte și
să cânte vesel slujba de înmormântare, „Haideți să dați ultima
sărutare<”. Și îndată ce spuneau „ultima sărutare”, înșfăcau
furtunul și dă-i, butoiul bolborosea pe fund de-acum, la drojdie<
Ehei, răposații, ce mai râsete, ce mai cântece, cum își băteau joc de
Charon, cum loveau pământul, „loviți, măi, pământul care o să ne

775
mănânce!” strigau și-l băteau cu tălpile lor late, unii cu cizme, alții
desculți, și-și suflecaseră pantalonii, și ce gambe erau acelea, ce
oase, ce păr ca de porc!
Bunicul tăcu, își mângâie barba și căzu pe gânduri. Ochii i se
umpluseră de duioșie și se-nfigeau în văzduh și vedeau năluci.
Tânărul evzon se înfiorase văzându-l pe bătrânul cretan că umple
curtea de răposați. Auzea și tălpile celor morți care loveau
pământul, vedea înspăimântat gambele bărbătești cu păr ca de porc.
Femeile încremeniseră ascultând, iar Thras{ki, bucuros, lovea cu
tălpile lui mici în pământ, îl chema și el la luptă pe Charon și râdea.
Numai sărmanul Bertodóulos, care ieșise să-l admire pe evzon,
îndată ce văzu că sosesc pe neașteptate răposații, se ascunse în casă.
Bunicul deschise iarăși gura. I se încețoșaseră ochii:
— Am început cu râsul, zise el, dar uite că mi-am amintit de toți
morții și m-a cuprins tristețea. Nu tristețea, măi, ci mânia! Da,
mânia. Asta nu e drept, pe toate le-a făcut bune Dumnezeu, dar asta
n-a făcut-o bine, să mă ierte! Sunt bărbați care n-ar trebui să moară.
Cum nu mor munții? Așa și ei. Să stea ca niște coloane pe pământ și
să sprijine cerul< Uite, uite, te calc și eu cu tălpile, pământule,
blestemat să fii tu! Mănâncă-i pe nerozi, fricoși, schilozi,
aschimodiile, mănâncă-i, îndoapă-te. Dar nu pe căpitanul Liâpis,
măi, și pe Kastânias și pe starețul mănăstirii Preasfânta Fecioară
Myrtiotissa și pe primul meu fiu, pe Kostaros!
Bunicul bătea pământul cu tălpile și două lacrimi mari îi țâșniseră
din ochi.
— Ei, bunicule, făcu Thras{ki și-l prinse de mână, e gata masa și
evzonului i-e foame<
Bătrânul se aplecă, își privi nepotul, îi simți palmele micuțe și
răcoroase pe brațul său învăpăiat și se împăcă iarăși cu Dumnezeu.
— Să mă iertați, bre copii, zise el, mi-am amintit de răposați și
mintea mea a luat-o razna< Dar noi încă trăim, drept în bătaia

776
vântului, așa că haideți să ne așezăm la masă!
Spuse, se așeză turcește și trase masa între el și rumeliot. Îl puse și
pe Thras{ki să șadă alături de el.
— Bine-ai venit, patriotule, și fie să ne întâlnim totdeauna cu bine!
spuse și îi umplu strachina cu mâncare.
De-acum, Ventuzos și haita lui de lupi mai aveau puțin până să
ajungă la țărm. Briza mării începea deja să le fluture ciucurii de la
cealmale. Săreau de bucurie că se duceau să prade puști și să încarce
alimente pe catârii lor, ca să hrănească revoluția. Erau ale lor,
pentru ei le trimitea Grecia – dar ce gust ar mai fi avui peșcheșul
dacă l-ar fi primit în liniște și l-ar fi împărțit cu drep tate și
cumințenie? Nu la fel făceau și cu femeile? Ce dulceață ai mai fi
avut nunta dacă n-ar fi fost furatul miresei? Socrii erau înțeleși,
mireasa spălată, pieptănată, împodobită, mesele întinse dar ce gust
mai are carnea dacă nu e de furat? Ginerele se repezea călare, fura
mireasa, ea se făcea că se împotrivește, o punea în șaua catârului și
pleca fulger către casa lui, trăgând cu pușca și ame nințând.
Miaoulis, corabia de pirat a căpitanului Stephanís, izbutise sa înșele,
în întuneric, corăbiile-iscoade ale Turciei, se strecurase și pătrunsese
în micul port singuratic Sfânta Pelaghiă, sub niște stânci uriașe.
Marea era ca laptele, țăranii din satele apropiate încă nu băgaseră de
seamă că la țărmurile lor a ancorat o corabie încărcată, și căpitanul
Stephanís găsi timp să descarce neatins alimentele pe care le căra și
să le rânduiască pe stânci.
Astăzi soarele era domol, tomnatic, pescărușii se învârteau pe
deasupra corăbiei, se aciuau pe stânci și priveau. Căpitanul
Stephanís ieșise pe uscat și tot făcea ture pe pietrișul mare,
șontâcăind. Scoase cu el și pe Sfântul Nicolae, să se încălzească și el,
și îl așezase pe o stâncă, cu fața întoarsă spre corabie, ca să stea la
soare, dar să aibă și grijă.
— Mișcați-vă mâinile mai repede, copii! le strigă el marinarilor săi.

777
Să nu ne ia turcii mirosul. Să nu ne ia mirosul nici creștinii și să se
arunce asupra prăzii. De ei mă tem mai mult. Înainte, în bătaia
vântului, măi copii, că, oriunde or fi ei, voinicii căpitanului Mihalis
tot o s-ajungă!
— Uite-i deja! strigă musul cățărat pe catarg și îi arătă cu mâna pe
cei zece voinici care se apropiau călare pe catâri.
Căpitanul Stephanís se întoarse și îl desluși pe Ventuzos mergând
înainte, căpetenia cetei. Râse.
— Mi-ai ajuns și războinic, Ventuzos! îi strigă el.
— M-a ajuns blestemul, răspunse el, sări de pe catâr și-l îmbrățișa
pe căpitan.
— Ai sosit la timp, frate, zise acesta. Nu mai aveam muniții de-
acum și-a început să ne taie și foamea. Fii de-o mie de ori bine-venit,
căpitane Stephanís!
Dar căpitanul Stephanís se grăbea.
— Ajutați-ne să descărcăm, făcu el, să apuc să ridic pânzele până se
lasă noaptea, am pățit-o o dată, e de-ajuns. Haideți, mișcați mâinile
mai repede. Închipuiți-vă că sunteți la furat, ca să prindeți chef.
Ventuzos îl luă de mână și îl trase deoparte:
— Salutări de la căpitanul Mihalis, îi spuse încet, și dacă ai, zice,
vreun mesaj<
— Ce fel de mesaj? făcu căpitanul Stephanís și se scărpină în cap.
— Să mi-l încredințezi mie, zice, și nimeni, în afară de căpitanul
Mihalis, n-o să-l afle.
Căpitanul Stephanís se aplecă, luă o piatră mare și o aruncă în mare.
Apoi aruncă o alta și tăcea.
— Măi, Ventuzos, prinse el curaj în cele din urmă, ești ceteraș bun,
știu. Dar nu am, iartă-mă, încredere în limbuță ta. Când bei un
pahar mai mult<
Ventuzos oftă:
— Unde să găsesc un pahar mai mult, căpitane Stephanís? zise el.

778
Aici, în locurile astea stâncoase, robul lui Dumnezeu postește,
pentru că n-are ce să mănânce. Nu te teme, așadar!
Căpitanul Stephanís îl privi pe Ventuzos. Îl prăjise soarele, i se
zbârcise trupul, gâtul și obrajii i se subțiaseră, iar privirea lui avea o
altă strălucire acum, care nu era a vinului.
— Atunci destupă-ți bine urechile, Ventuzos, spuse coborând
glasul. Ia cuvintele pe care ți le spun și du-le căpitanului Mihalis –
dar întocmai cum o să ți le spun, auzi? Nici să le ciumpăvești, nici să
le umfli.
— Nicio grijă, căpitane, spune.
— Nu am vești bune să-i trimit, să-i zici. Am bătut la porți mari, am
vorbit cu oameni de frunte, i-am rugat stăruitor să-mi spună
adevărul – au speranță că va fi eliberată Creta, sau toate aceste
osteneli ale noastre se vor duce iarăși de râpă? Unii bălmăjeau, alții
îmi cântau florile dalbe, dar numai unul, cel mai mintos, așa mi s-a
părut mie, mi-a vorbit deschis. Și cine-i acesta! Nepotul căpitanului
Mihalis, să-i spui, Kosm{s, care debarcase în zilele acelea în Syra și
venea din Apus. „Întărește-ți inima, căpitane Stephanís, mi-a spus,
nici acum Creta nu va vedea li bertatea!
— Carevasăzică, degeaba ne vărsăm iarăși sângele? am întrebat.
„Sângele nu se varsă niciodată degeaba”, mi-a răspuns, „N-ai auzit
că libertatea e o sămânță, dar ea nu se udă cu apă ca să se prindă, ci
cu sânge? Așa că trebuie să udăm sămânța și sigili într-o zi o să
răsară planta – dar ziua aceea încă n-a venit.” A scos din buzunar o
scrisoare și mi-a dat-o: „Trimite-o, mi-a zis, cu un om de încredere
bunicului meu, bătrânul Síphakas”. I-am trimis-o deja printr-un
arvanit care a călătorit cu mine. Din seri soarea aceasta căpitanul
Mihalis o să afle restul.
Ventuzos asculta cu capul plecat și scurma furios cu piciorul în
pietrișul de pe țărm. Îndată ce sfârși căpitanul Stephanís, iz bucni:
— Măi, nu există Dumnezeu! făcu el și ochii i se umplură de lacrimi.

779
Nu există! Ce zici și tu, căpitane Stephanís?
— La naiba cu mine – ce să-ți spun? Eu nu știu nici dacă există
Sfântul Nicolae, și tu mă-ntrebi de Dumnezeu! Și Sfântul Nicolae
acum există, acum nu există, asta am înțeles după atâția ani de când
mă lupt cu marea. Așa că las-o baltă și cu Dumnezeu de care
vorbești, că o să vedem.
Marea începu să se întunece, soarele apunea, toată cala corăbiei
fusese golită și pe spinările catârilor se aflau puști, cartușe, piei,
faină, pește sărat, toate bunătățile lui Dumnezeu. Asemenea este și
de asemenea bunătăți e plin raiul cretanului.
— Plumb bun, mâncare bună, băieți, mă duc să vă mai aduc și
altele! strigă căpitanul Stephanís spunându-le la revedere celor zece
corsari.
Dar în clipa în care dădu să sară în corabie își aminti de icoană.
— Bre, era cât pe-aci să-l uit pe Sfântul Nicolae! zise el.
Se întoarse, alergă șontâc-șontâc și-l luă de pe stânci. Îl afundă în
mare ca să se răcorească și apoi îi sărută de două ori mâinile, care
picurau apă sărată.
— Bine le-ai izbutit la venire, căpitane Nicolae, zise el. Haide, să fii
sănătos, să nu mă faci de rușine la întoarcere. Și jur pe mare, îți
făgăduiesc că o să-i pun pe cei de la Sfântul Munte să te
zugrăvească cu pantaloni scurți și cu fes negru și cu o lunetă în
mână, ca pe Miaoulis. Miaoulis și Sfântul Nicolae totuna sunt. Așa o
să fiu mai sigur.
Sări pe corabie, se adunau deja norii pe cer, și țărmul se întunecă.
De pe uscat sufla un vântișor și marea începu să se albească.
Căpitanul Stephanís luă luneta, marea era pustie, și își făcu cruce.
— În numele lui Dumnezeu, zise el, ridicați ancora, băieți! Sfinte
Nicolae, plecăm!
După ce mâncă și bău, iar masa fu strânsă, arvanitul se rezemă de
tocul ușii și adormi. Marea cea rea îi răscolise măruntaiele, cobora

780
pentru prima oară din văgăunile Karpenisiei și urca pe o corabie.
Voinicia lui s-a făcut de râs, i s-a murdărit fustanela, pământul încă i
se clătina sub picioare, ca o punte de corabie, și amețeala îi zdrobea
tâmplele. Numai acum, când se îndopă bine și trase câteva stacane
de vin și când respiră mirosul de baligă din grajdul curții, își reveni,
lumea se întări, sprijini capul de tocul ușii arvanitul și se încredință
somnului. Mâine, dacă totul va fi bine, are să-l ia bătrânul păstor al
bunicului, Harfdimos, să-l conducă spre tabăra căpitanului Mihalis.
Se încredință așadar somnului, fără griji.
Bunicul, de cum auzi sforăitul evzonului, îi făcu semn lui Thras{ki
și merseră să se așeze sub lămâiul cel bătrân, în mijlocul curții.
Femeile nu se mai trudeau cu coptul pâinii, intraseră în casă și se
odihneau după treburi. De când Dumnezeu adusese zorii zilei se
sculaseră și se luptau, când să hrănească vitele în staul, când să le
adape, când cu frământatul și coptul pâinii, când cu gătitul și cu
spălatul rufelor. Fata căpitanului Mihalis, Rinió, se așezase să scrie
niște scrisori și în dreapta ei ședea Krasoghiorghena, în stânga ei,
Mastrapadena, și acum, că avea să plece arvanitul, le dădeau ordine
și sfaturi bărbaților lor, una certa, cealaltă ruga, amândouă oftau și îl
blestemau pe sultan, câinele, care nu lăsa liberă Creta, ca să fi se
întoarcă bărbații, Krasoghiórghis și Mastrap{s<
Curtea era așadar pustie, ceasul acesta era prielnic ca bunicul să
deschidă scrisoarea și să-l pună pe Thras{ki să i-o citească.
Presimțea că are să fie o veste importantă, pentru că rar și doar la
mare ananghie nepotul acesta al lui își amintea de el și-i scria. Dacă-
i scria acum înseamnă că era la mare ananghie. Scoase scrisoarea de
la sân și desfăcu plicul:
— Ai binecuvântarea mea, Thras{ki, zise el, vino și citește, dar încet,
pe silabe, să înțeleg.
Clare și rotunde erau literele, iar Thras{ki citi Iară poticnire:
„Preaiubite bunic, spunea scrisoarea, m-am întors pe pământurile

781
sfinte și s-ar putea ca în curând să vin în Creta și să sărut cinstita și
slăvită ta mână<”
— Și-ăsta e lingușitor, murmură bătrânul clătinând din capul greu,
albit. Și ce scrisoare e asta? Nici „întâi am să întreb ce mai faci”, nici
„și noi o ducem bine cu sănătatea”< Fie, mai departe, Thras{ki<
— „Dar până să mă învrednicesc de o asemenea bucurie, bunicule,
sunt nevoit să-ți scriu scrisoarea aceasta, iar după ce o citești,
trimite-i-o, prin cineva de nădejde, unchiului meu, căpitanul
Mihalis. Știu, a ridicat steagul și luptă iarăși în munți cu turcul. E
bine să afle cum stau lucrurile, ca să nu meargă orbește, și-apoi să
facă ce l-o lumina Dumnezeu.”
— Prea le-nvârte, cred, prea-nfașoară spinul în bumbac90< Haide
să vedem. Dar mai rar, Thras{ki, te rog!
— „Așadar: din Grecia nu există nicio speranță. E neputincioasă
săraca țară grecească, fără flotă, și ce e și mai rău: fără niciun sprijin
din partea apusenilor. Creta e o pradă bună și puternicii pământului
au interesul ca ea să rămână pe farfuria sultanului – după ce va
muri el și se va face împărțirea, fiecare Mare Putere speră că va
cădea Creta în porția ei. Pe când, dacă se va uni cu Grecia, n-o s-o
mai dezlipească nici Dumnezeu, nici dracul.”
— Oho, oftă bunicul, foarte isteț a ieșit nepotul ăsta< Mai departe!
— „Să știi, așadar: și de data asta Creta e condamnată. Numai un
lucru putem să izbutim: să cădem la tocmeli și sultanul să ne dea
privilegii< Și-ăsta e tot un os, dar are și puțină carne. Să-l roadem,
până o să vină și ceasul cel bun!”
— Am ajuns câini, câini înfometați. Ne aruncă numai oase< oftă
iarăși bunicul. Mai departe!
— „Am vorbit cu multe persoane oficiale, și în Apus, și în Grecia,
poimâine plec la Athena, să mă-ntâlnesc cu conducătorii. Dacă va fi

90 Zicală grecească.
782
nevoie, voi veni și în Creta, să salvăm ce mai poate fi salvat. Și de
data asta, vai, penița va învinge sabia. Cei ce mânuiese sabia și-au
făcut datoria, au deschis drumul, dar n-au putut să ajungă până la
capăt. Acum, bunicule, nu te mânia, vor trece la treabă mânuitorii
condeiului< “
— Mâzgălicii! făcu bunicul și scuipă jos, ca și cum i s-ar fi făcut
greață. Ochelariștii, pantalonarii, pălărioșii, surtucarii! Ptiu!
Și scuipă din nou, înfuriat. Se întoarse către Thras{ki:
— Ai terminat? Mai scrie și-altceva?
— Încă un rând, bunicule: „Mă plec și-ți sărut, bunicule, mâna. Dă-
mi binecuvântarea ta! Nepotul tău, Kosm{s”.
Bătrânul se aplecă și ofta din adâncul pieptului. Închise ochii și văzu
Creta dinaintea ochilor, stând în mijlocul curții, îmbrăcată în negru,
deznădăjduită, împroșcată cu stropi mari de sânge. Creta? Nu
cumva a fost Preasfânta Fecioară, care s-a întors de la răstignirea
Fiului ei?
Deschise ochii. Se înserase și începuseră să cadă picături mari de
ploaie. Grăbite, țipând, fetișcanele se întorceau de la ogoare,
trăgând după ele caprele sau oile. Bătrânii, cu măgărușii lor
încărcați de lemne sau vreascuri, vedeau poarta lui moș Síphakas
deschisă, se opreau și-l salutau pe bunicul, „Ce vești, căpitane
Síphakas, ce știi de fiul tău, căpitanul?
— Slavă Domnului, răspundea el, toate merg bine, de-acum se
sfârșesc chinurile Cretei<”
— Thras{ki, se întoarse bunicul către nepotul său, ai aflat o taină,
ești bărbat, să n-o trădezi!
— Nicio grijă, bunicule, nimeni n-o s-o afle. Numai noi doi. Și tatăl
meu, trei.
— Și Dumnezeu, patru, făcu bunicul. E de-ajuns.
Și pe când tăifasuiau așa bunicul și nepotul, apăru în prag Títyros.
Cu toiagul său, cu traista petrecută în spinare, rumen în obraji.

783
Bunicul stătea rezemat la poalele lămâiului, ud leoarcă de ploaie, iar
barba îi sclipea de picăturile care atârnau în ea. Ca un trunchi bătrân
de copac era și el, îl ploua și nu se clătina, îi lucea doar pielea lui
aspră, tăbăcită. O clipă nu-l recunoscu pe fiul său. Acum îi păru mai
gras, mai ars de soare, și nu mai era cocoșat.
— Măi, tu ești, Iannakos? fiâcu bătrânul și întinse gâtul să
deslușească mai bine. Măi, tu te-ai schimbat, slavă Domnului! Nu
mai ești învățător? Intră în casă.
— Nu m-ai recunoscut, tată? făcu mulțumit învățătorul.
— Cum să te recunosc? Jur, se vede treaba că te-ai lăsat de
învățătură și ai făcut grumaz și spate și obraji. Nu-ți spuneam eu?
Literele sunt ca niște lipitori, sunt douăzeci și patru de lipitori și sug
sângele omului. Acum, la bătrânețe, mă căznesc și eu să învăț
afurisitul ăsta de alfabet, ce povârnișuri mai sunt și-astea, ce belele,
dau să sar de la o literă la cealaltă și nu izbutesc ușor, însă eu am
scopul meu. Dar tu?
Títyros zâmbi, luă mâna tatălui său și o sărută.
— Tată, zise el vesel, tu ești de vină că m-am făcut învățător. Îți
amintești<
— Cum să nu-mi amintesc? Crezi c-am dat în mintea copiilor? îmi
amintesc de parc-ar fi fost ieri. Fratele tău Fanurios te-a prins
scotocind prin bucătărie și vârâseși în gură o îmbucătură bună de
carne. Ți-a dat un pumn în spate, carnea ți-a sărit și s-a lipit pe
peretele din față. Cum am văzut, îmi amintesc, te-am prins de ceafă.
„Haide, sărmane Iannakos, ia-ți catrafusele și du-te la oraș să înveți
literele, să te faci învățător. De altceva nu ești bun.” Și așa ai pățit-o.
Adevărat, eu sunt de vină.
Bătrânul îl întoarse la dreapta și la stânga pe Títyros, îi strânse
mâna, îi întoarse buza de jos, cum se face la animale, și-i privi dinții.
Fu mulțumit.
— Pe legea mea, zise el, începe să-mi placă de tine. Nu zic, erai

784
copilul meu, te iubeam – dar cum să-ți spun? Nu te plăceam. Îmi
păreai prea pipernicit, prea afundat în cărți, prea cocoșat. Te-abăteai
de la neamul nostru. Priveam în urma mea: toți strămoșii purtau
ițari și cizme și țineau pușca-n mână, iar dumneata te-ai abătut. Ți-
ai pus haine apusene, purtai ochelari și țineai în mână condeiul. S-a
sfârșit, spuneam, s-a răsuflat sângele, se duce la dracu’< Dar uite,
ai scăpat, te-ai întors și intri pe calea oamenilor, slavă Domnului! Și
n-o să pleci din casa mea, să nu-mi zici mie Síphakas, dacă nu-ți dau
ițari să-mbraci și cizme și să-ți atârn pe umăr o pușcă< Auzi? De ce
râzi?
— Dar ce, ești profet, tată? Sau chiar poți să citești în dosul frunții?
Tocmai pentru asta am venit astă-seară la casa părintească, îți jur!
Ai, cred, destule haine de schimb, ale tale și de la fiii tăi care au fost
omorâți, iar în podul casei s-o mai găsi vreo pușcă. Iată-mă-s, am
venit. O să ardem împreună hainele apusene, așa cum îl ard sătenii
pe Iuda aici, în mijlocul curții, și-o să le port pe cele cretane. O să-mi
atârn pe umăr și-o pușcă și-o să pornesc spre munte. Am și eu
scopul meu.
Bătrânul prinse capul fiului său și-l strânse la piept.
— Ai binecuvântarea mea, zise el. De dragul tău o să-njunghii o
capră, să petrecem astă-seară. Eu te credeam pierdut, bine-ai venit,
măi, Iannakos!
Bătrânul uită amărăciunea de la scrisoarea nepotului său, deschise
lăzile cele vechi, scoase cel mai frumos veșmânt, un pieptar brodat,
ițari de postav, un brâu de in și mătase și un fes negru. Alese și o
pereche de cizme, pentru picioare mai mici, scoase și din pod o
pușcă și le puse pe toate pe o ladă, să se-mbrace mâine băiatul lui ca
un ginere.
În casă era mare bucurie, se zvonise că-l prinseseră turcii pe
învățător, pentru că umbla și ațâța satele, îi întinseseră o cursă și l-
au luat și l-au pus în frigare ca pe un miel de Paști. Dar el, bre, era

785
bine și-l priveau acum cu mândrie cum desface carne de ieduț de pe
oase împreună cu tatăl său și cum bea vinul cu stacana. Cum să se
mai compare cu el Thras{ki! Nu-i mai stătea mintea la mâncare. Se
uita uimit la învățător. Asta e cel căruia îi împrăștiau pietricele în
cale și care cădea cât era de lung, căruia îi desfăceau cursele, lăsând
șoarecii să iasă, de-l apuca groaza?
— Du-te, să dormi Thras{ki, îi zise bunicul. Eu o să rămân cu
unchiul tău să mai tăifâsuim. Și altădată să nu-i mai spui învățător –
auzi? Să-i spui „unchiule Iannakos”!
— Ce s-a-ntâmplat cu nevastă-ta – nu-mi spui? îl întrebă când
rămaseră singuri și se așezară amândoi pe canapeaua joasă și-
ncepură taifasul. S-a omorât, se zice. S-a spânzurat – de ce? Poți să-
mi lămurești și mie? întreb și eu, dar toți se codesc să-mi spună.
— Ei, Dumnezeu s-o ierte, era bolnavă la cap sărmana, a scăpat
acum.
— Bine a făcut, zise bunicul, puternică femeie. Nu-i ușor să-ți iei
singur zilele, îți trebuie curaj. A scăpat, dar ai scăpat, cred, și
dumneata< Și acum, ce scop ai? N-o să te însori din nou? N-o să-mi
faci vreun nepot, cel de pe urmă al meu? Fă-l repede, că puține
pâini mai am de mâncat.
Învățătorul se lumină la față.
— Ce minune mai e și asta, tată? făcu el. Cu cât te apropii de
moarte, cu atât semeni mai mult c-un nemuritor. Uite, ai ghicit și
celălalt scop care m-a adus aproape de tine astă-seară.
— Ia spune, bre Iannakos – nu cumva ți-a căzut cu tronc vreo
fetișcană?
— Da, mi-a căzut cu tronc, și-am venit să iau binecuvântarea ta.
— Care, măi, Sfinte Onufrie? E bună? E zdravănă, voinică, e din
neam mare, din familie bună, cu multe vii și ogoare, are toți cei
treizeci și doi de dinți?
— E bună, răspunse viitorul ginere. Are toți cei treizeci și doi de

786
dinți și-n plus.
— Nu mai mulți, eu îți vreau binele, asta-i rău, poate să te-ncalece. E
lucru pe dos, nu-i place lui Dumnezeu. Treizeci și doi ajung. Da’ ia
să vedem – cine e? De unde se trage?
— Nepoată a căpitanului Elias. O cheamă Pelaghiă. Am venit să iau
binecuvântarea ta.
— Aha! Bravo, Iannakos, ai binecuvântarea mea! Puternică familie,
cu fii, nepoți, vii și ogoare. Și ea te vrea?
— Mă vrea, zice. I-a spus și tatălui ei. „Să-l întrebăm pe bătrân, i-a
răspuns tatăl ei. El e capul neamului/* I-au vorbit amândoi. La
început căpitanul Elias a strâmbat din nas. „Învățător! a zis el. Îl
știu, îmi pare slăbănog, trecut. Dar familia lui e bună. Cu fii și
nepoți, vii și ogoare”, ce-ai spus și dumneata despre familia lui.
„Stați să cântăresc și-o să hotărăsc. ” Dar fetișcana se grăbește. Mai
cu vorbe, mai cu dezmierdări, s-a muiat bătrânul. „Bine, a spus, îți
dau binecuvântarea mea, dar cu o înțelegere, fără discuție: să-și
lepede hainele apusene și să se îmbrace ca un om.“
Bătrânul Síphakas bătu din palme:
— Dumnezeu să te țină sănătos, bătrâne Elias! zise el. Am avut și eu
o suferință mare, dar nu ți-o spuneam. Însă acum, pe foc cu hainele
apusene! Torță-n pantalonii tăi, mâine dis-de-dimineață, în mijlocul
curții!
Învățătorul a dormit bine, lângă lada cu haine de ginere. În somn a
venit Pelaghiă și nu-l mai lăsa inima să se trezească. Dar bunicul
deschidea mereu ochii, nu se lipea somnul de el, privea prin lucarnă
și nu mai avea răbdare până când o să se lumineze de ziuă. A dat
Dumnezeu de-a cântat cocoșul negru, apoi numaidecât și cel alb, se
crăpa de ziuă. Și bătrânul sări ca ars. Îl împinse cu piciorul pe
Títyros.
— Trezește-te, îi zise, hainele sunt pe ladă, să fii sănătos. Și adu-le
jos în curte pe cele apusene. Eu mă duc s-aprind focul.

787
Totdeauna îi fusese silă de apuseni, dar după scrisoarea nepotului
său avea ciudă pe ei. Coborî scara, femeile încă nu se treziseră,
aprinse focul și-apoi se duse de-l trezi pe Thras{ki. Îl puseseră să
doarmă într-o copaie mare, ca într-un leagăn. Îl mișcă și se trezi.
— Trezește-te, Thras{ki, îi zise, vino cu mine-n curte. O să-l ardem
pe Iuda!
Apăru și învățătorul, îmbrăcat din cap până-n picioare ca un cretan.
Îngrămădi în mijlocul curții, una câte una, pantalonii, jiletca, sacoul,
pălăria, pantofii. Le stropiră și cu gaz, să le ia dracul mai repede, și-
apoi bunicul apucă făclia și i-o dădu lui Thras{ki:
— Vino, copilul meu, îi zise. Dă-le tu foc, să se ducă la dracu’! Ne-a
ars Apusul, îl ardem și noi. Foc pentru foc și vânt pentru vânt!
Thras{ki apucă făclia aprinsă și o vârî sub hainele stropite cu gaz.
Într-o clipită luară foc, hainele apusene străluciră, cele trei fețe
sclipiră și ele, iar tălpile bunicului tresăltară, de parcă voiau să
danseze. Priveau tustrei cum ard hainele, și fețele lor se rumeneau
ca trandafirii. Și după ce se stinse focul bătrânul luă un pumn de
cenușă, deschise poarta, se opri în mijlocul drumului, ridică mâna și
o împrăștie în aer.
— Apuseni, făcu el, și glasul său era plin de durere și mânie,
apuseni, la fel să vadă într-o zi ochii copiilor mei și-ai copiilor
copiilor mei arzând și împrăștiindu-se cenușă în văzduh casele
voastre și fabricile voastre și palatele regilor voștri! Cum ne-ați ars,
apusenilor, așa să ardeți și voi!
Spre amiază, Mitros evzonul, nădușit de urcuș, ajunse la tabăra
căpitanului Mihalis. O poiană de munte, înaltă, vreo zece bordeie de
piatră, cam o sută de voinici, iar jos de tot se întindea un câmp
întărit de jur împrejur de munți, îl albeau sătucurile, dintre care
unul-două ardeau. Cum nu bătea vântul, fumul stătea deasupra lor,
ca un nor blând, și le acoperea.
Căpitanul Mihalis, drept în postul de pază, ținea în mâini ocheanul.

788
I-l dăruise un apusean filoelen, care se cățărase cu o lună în urmă
până la tabăra lui și inima nu-l mai lăsa să plece. „Unde să mă duc?
îi spunea căpitanului Mihalis. De ce să cobor iarăși în orașe? Mă
simt bine aici. Nicăieri n-am mâncat pâine mai gustoasă, n-am băut
apă mai nemuritoare și nici n-am văzut greci mai arhaici! Eu n-o să
te strig căpitanul Mihalis, o să te numesc căpitanul Ahile. Pe mine
mă cheamă Enrico.” Purta o pălărie rotundă și înaltă, ca un coif
antic, și avea buzunarele pline de hârtii și creioane. Vorbea grecește
nici prea bine, nici prea rău, se prindea la vorbă cu cretanii, și dă-i
cu creionul, scria întruna. Și cretanii râdeau. „Îi e dator lui Mihalis,
spunea unul.
— Scrie la ziare, zicea altul.
— Bre, patriotule, de ce umbli prin Creta neînarmat? îl întrebau ei.
Unde ți-e pușca?
— Iat-o”, răspundea acesta, și arăta creionul. Avea barbă blondă,
ascuțită, doi dinți din față erau de aur și obrazul îi era trandafiriu. În
creștetul capului îi flutura mereu un smoc de păr, și după ce-au aflat
cretanii că-l cheamă Enrico l-au numit, văzându-i smocul de păr,
Kukuriko.
Într-o zi, pe când voinicii căpitanului Mihalis se încăieraseră cu
oastea turcească, alerga și el cu ei și cobora în câmp, nu avea pușcă,
dar striga: „Pe ei, căpitane Ahile!” și din când în când se oprea și dă-
i cu creionul, scria întruna. Iar când, noapte de-acum, turcii
întoarseră spatele și se cărăbăniră, iar creștinii, încărcați de prăzi,
luau iarăși urcușul, un cretan sălbatic, care-l iubea foarte mult pe
blândul Kukuriko, alergă și-i duse peșcheș un cap de turc pe care-l
ținea în mână. Îl înșfăcase de păr, iar sângele picura și împroșca
pantofii apuseanului. Acesta, de cum îl văzu, scoase un strigăt
ascuțit și leșină. Cretanii râseră, „măi, ăsta e moale ca un pămătuf
de bumbac!” ziseră ei și vărsară peste el o găleată de apă să-și
revină. Sosi și căpitanul Mihalis și-i certă: „Măi, voi credeți că toți

789
oamenii sunt cretani? Nu mai faceți asemenea glume!” Se întoarse
către Phourogatos: „Ia-l de braț, haideți, să fiți sănătoși, ajută-l pe
sărman să urce!
— Cine i-a spus oalei de lut să se amestece cu cazanele de aramă?
Așa-i trebuie! Eu am vrut să-i aduc un peșcheș, dar de unde să-și
dea el seama!" zise cretanul, înșfacă iarăși de păr capul tăiat și porni
înainte, izbucnind în râs.
Din ziua aceea, pe Kukuriko îl luaseră frigurile, era palid, nu mai
putea să pună carne-n gură, avea vise urâte, i se păru greu să mai
trăiască împreună cu grecii aceia antici, așa că hotărî să plece. Într-o
dimineață ploioasă, posomorâtă, se duse și își luă la revedere de la
căpitanul Mihalis.
— Îi admir pe vechii greci, căpitane Ahile, îi spuse el, dar sunt
neciopliți. Eu sunt profesor, adică învățător, om bun, dar de hârtie.
Voi sunteți din carne, nu rezist. Rămâi sănătos! Uite, ia asta să-ți
amintești de mine.
Scoase de la gât cureaua cu ocheanul și i-l petrecu pe după gât
căpitanului Mihalis.
— Ești căpitan, deci trebuie să vezi mai departe decât voinicii tăi.
Și acum căpitanul Mihalis ținea ocheanul acesta și spiona jos în
câmp. În dosul perdelei de fum, în satele arse, i se păru că se mișcau
fesuri turcești, noi trupe tocmai soseau din Megalo Kastro și se
pregăteau să ia cu asalt muntele.
— Nu se mai termină, câinii, murmură el. Și locul e strâmt, iar noi,
puțini. Întârzie și căpitanul Polyxinghis. Întârzie< trebuie să trimit
un alt mesager<
Și pe când lăsa jos ocheanul și se pregătea să se ducă să vadă dacă s-
a întors de la țărm Ventuzos, mesagerul său, iată-ți-l că-i și sare-n
față Mftros evzonul.
— Sănătate și noroc, căpitane, vin de la corabia căpitanului
Stepham’s! zise el, scoase scrisoarea și i-o dădu.

790
Rupse grăbit plicul. Înăuntru erau o scrisoare deschisă și o altă
bucățică de hârtie. Cunoscu literele fiului său și fața lui întunecată
se lumină într-o clipă: „Eu, Thras{ki, îți trimit salutări și-ți scriu
aceste cuvinte ale bunicului: Citește scrisoarea și fa ce te-o lumina
Dumnezeu. Speranță nu avem, și de data asta ne luptăm cu tunetul.
Sfâtuiește-te așadar cu inima ta și ia o hotărâre”.
Își încruntă sprâncenele, ridică buza de sus și i se zări caninul.
— Vai, mormăi el, vai, auzi, să mă sfătuiesc cu inima mea. Lumea o
să sară-n aer.
Despături scrisoarea nepotului său. Înainta silabă cu silabă, sărea de
la un cuvânt la altul, ca și cum ar fi urcat și-ar fi coborât un munte.
Din când în când se oprea, mugea, și apoi lua iarăși avânt. După ce
sfârși, rupse-n bucăți scrisoarea, aprinse un chibrit și-i dădu foc.
— Numai eu s-o știu, nimeni altcineva! zise el și-mprăștie cenușa.
Zgâlțâi cu putere o piatră din stâncă și mâinile i se umplură de
sânge.
— Nu există, zice, nicio speranță! Mama91 e neputincioasă, apusenii
sunt niște măscărici, cretanii, puțini< Măi, nu mă mișc din postul
meu, nu predau eu stânca asta unde m-am aciuat, chiar dacă Mama
e neputincioasă și apusenii sunt măscărici și cretanii, puțini. De-ar fi
să coboare și Dumnezeu să-mi spună: predă-te, nu mă predau!
Luă iarăși ocheanul și spionă jos. Câmpul se înroșea tot mai mult,
de pe văi apăreau deodată noi oști, pașa făcuse jurământ să
prăbușească ceata căpitanului Mihalis din cuibul de vultur unde se
agățase și de unde nu se preda. Încet-încet, obosită, rănită crunt,
Creta se liniștea, răzleț se mai auzea pușca, câțiva încăpățânați își
stăpâneau încă baricadele sus, prin râpe, și nu voiau să se închine.
Sultanul își ieși din minți, îl amenință pe pașa și-i trimise o corabie
plină de lanțuri, să-i prindă, să le pună legături la mâini, la picioare

91 Grecia.
791
și să-i trimită la Constantinopol; altfel, să se ferece ei cu lanțurile
trimise și să poftească la Poartă!
Îndată ce pașa auzi asta, îngheță sângele-n el, simți că nu-i mai stă
bine capul pe umeri și luă hotărârea să părăsească huzurul său din
Megalo Kastro, să se pună în fruntea nizamilor și să pornească spre
sălbaticele tabere ale căpitanului Mihalis, ghiaurul. Mitropolitul află
și trimise răspuns tainic căpitanului Mihalis, „fugi, urcă-te pe un
caiac și pleacă, pașa a jurat distrugerea ta”, dar el se încăpățână,
„nu, nu plec, de gâtul meu atârnă un mare păcat, o mănăstire arde
zi și noapte în inima mea, am greșit, o să plătesc! Chiar dacă pleacă
toți, eu o să rămân aici pe stâncă și-o să-mi pun foc, o să vărs gaz
peste hainele mele și în păr, să ard ca mănăstirea Domnul Hristos!”
Străbătu cu ocheanul, pas cu pas, câmpul, care se înroșise de fesuri,
zărea pe povârnișul muntelui și alte sate creștine arzând, își aținti
urechea – vântul îi aducea sunet de trompete și de tobe și chiote de
derviși.
— Întârzie căpitanul Polyxinghis, murmură iarăși, cercetând una
câte una toate trecătorile din munte. Până la urmă o să vină, mi-a
dat cuvântul său, e război, în război am încredere în el.
Din clipa aceea înfricoșătoare în care a înfipt cuțitul în inima
cerchezei, căpitanul Mihalis simțea renăscând vechea prietenie, îi
veni în minte căpitanul Polyxinghis, acum fără dușmănie, cu calm,
poate și cu milă. Vuiseră satele de bocetul lui, multe zile prietenii îl
ținuseră sub ochi, de teamă să nu se omoare, se îmbrăcase din
creștet până-n tălpi în negru și din ziua aceea alerga oriunde era
luptă și se arunca în turcime, orb, și căuta moartea. Era sigur, turcii
i-o omorâseră, ca să n-o lase să se încreștineze. Și a jurat, turn o să
stivuiască stârvurile turcilor pe mormântul ei.
Căpitanul Mihalis auzi glasuri vesele și tropot de catâri pe pietre.
Sări din stâncă-n stâncă și coborî în poiană. Tocmai soseau Ventuzos
și cei zece voinici încărcați de prăzi. Se năpustiră toți asupra

792
catârilor și-i descărcară, unii aprinseră îndată focuri să gătească,
fiindcă de zile-n șir mâncau numai pâine uscată și râvneau la o
mâncare gătită, iar alții cărau alimentele și le încuiau în coliba de
piatră a căpitanului.
— Slăvită fie Mama! strigă Ventuzos, golindu-și pistolul iu aer.
Slăvită fie îndurerata mamă care flămânzește, dar ne trimite nouă să
mâncăm!
— Ventuzos, strigă căpitanul, nu-ți risipi gloanțele! Poftește aici, am
nevoie de tine.
Ceterașul se apropie, iar căpitanul se aplecă și îi vorbi. El asculta cu
urechea ciulită și se cumpănea în vârful picioarelor, gata să
pornească.
— Ai înțeles, Ventuzos? E mare nevoie. Ai grijă să nu te omoare la
dus. La întoarcere, nu e mare pagubă.
— N-o să ai plăcerea asta, căpitane, făcu Ventuzos râzând. Nici la
întoarcere. Încă mai am, pe Preasfânta Fecioară Ampeliotissa, multe
butoaie de golit, și-o să le golesc.
Spuse și se întoarse spre câmp, să plece. Dar Phourogatos îl pândea
și îl apucă de ițari când trecu.
— Frate Ventuzos, nu cumva l-ai văzut pe prietenul meu
Bertodóulos? Ce se-ntâmplă cu el, sărmanul? Mă crezi? Mă gândesc
mai mult la el decât la nevastă-mea. Curios lucru!
— Trăiește și domnește, nu te-ngrijora. L-am văzut, e la bătrânul
Síphakas. E foarte bine, tot cu femeile, e gata să-și pună fustă,
secătura.
— Unde sunt petrecerile noastre din pivnița căpitanului Mihalis,
măi, Ventuzos? Nu cumva a fost un vis?
Dar Ventuzos făcuse deja aripi, nu mai auzi.
Bătrânul Síphakas, aplecat pe tăbliță, ținea cât putea de ușor
condeiul, să nu-l rupă, și scria una câte una, gâfâind, literele
alfabetului. În zilele acestea din urmă începuse să simtă o ciudată

793
slăbiciune, ca și când puterile i s-ar fi scurs și s-ar fi întors în
pământ. Pălise, nu mai putea să doarmă și genunchii i se muiau.
„Trebuie să mă grăbesc, se gândi el, trebuie să mă grăbesc, să
reușesc.”
Și dă-i, se aplecă pe tăbliță, își puse toate puterile, își struni mâna,
care se împotrivea, și izbuti să înainteze mai departe de iote și să
schițeze acum frumoase, clare toate literele mari.
— De literele mici n-am nevoie, îi spunea învățătorului său,
Thras{ki, care voia să-l arunce în noi necazuri. Îmi fac treaba cu cele
mari.
Bătrânul bunic își avea scopul său, și tocmai îl aștepta pe Thras{ki,
să i-l dezvăluie și lui.
Era trecut de amiază, femeile pregătiseră mâncarea și întinseseră
masa. Dar Thras{ki nu apărea de nicăieri. Din când în când se ivea
kira Katerina, neliniștită, tăcută, și privea spre munte. Unde să se fi
dus? De ce întârzie? Luase carabina cea veche și o Ștersese dis-de-
dimineață împreună cu prietenii lui, Manolis, Andrikos și Haritos.
Întărâtase și vreo zece copii din sat și porniră spre munte. Se
duceau, chipurile, să se joace de-a vânătoarea. Unii țineau în mâini
seceri și praștii, alții, țepușe despicate, iar Andrikos legase la o
jordie lungă un fes vechi al bunicului, cu ciucurii smulși, și mergea
înainte, stegar.
La poalele muntelui, Thras{ki duse două degete la gură și fluieră.
Toată ceata roi în jurul lui:
— Băieți, zise el, v-am explicat ieri ce planuri avem și unde mergem.
Suntem bărbați, e rușine să rămânem cu femeile, asta e revoluție, nu
e glumă, toți bărbații sunt în munți și se luptă cu turcii. Să mergem
și noi să luptăm!
— Să luptăm? strigă Haritos îngrozit.
El credea că se duceau iarăși să se joace la munte, jumătate din ei să
se prefacă turci, iar cealaltă jumătate, creștini și să se vâneze.

794
— Dar ce credeai? Gata cu glumele! făcu Thras{ki. Până acum am
făcut exerciții, ca să ni se obișnuiască mâna să omoare.
— Vorbește clar, bre Thras{ki, făcu Haritos. Mergem să luptăm cu
turci adevărați? Ieri eu am păscut oile toată ziua și n-am auzit. Hai,
spune!
— Ascultă, și dacă te temi întoarce-te, să te ții de fusta mamei tale.
Dincolo de munte e un sat turcesc, Bohos, acolo mergem. Când o să
ajungem în fața lui, unul din noi o să sară să-i provoace pe turculeți
să iasă și să ne încăierăm. Ai înțeles?
— Și dacă ies tații lor?
— Să iasă! răspunse Thras{ki. Am cu mine carabina bunicului meu.
— Toți turcii mari sunt și ei la război, îl liniști Manolios. Nu te teme.
— În sat sunt numai femei și copii, adeveri și Andrikos. Noi n-o să
ne atingem de femei, o să-i provocăm pe turculeți, să iasă la arii și să
ne luptăm.
Harâtos se rușina să arate că-l muiase frica.
— Bine, zise el, să mergem. Dar întâi să ne facem cruce, să fim mai
siguri.
— Bine, zise Thras{ki. Și tatăl meu își face cruce înainte să iasă la
luptă.
Își făcură roți cruce și prinseră să se cațere pe munte.
Venise iarna de-acum, sufla un vânt rece, sus pe vârful Selenei
zăpada proaspătă strălucea. Doi corbi trecură pe deasupra capetelor
copiilor, făcură un ocol, croncăniră ceva între ei și se îndepărtară.
— Trebuia să-l luăm și pe Bertodóulos cu noi! zise Andríkos. Să ne
cânte la chitară, fiindcă n-avem trompetă.
— Ei, strigă Thras{ki, gata cu discuțiile, să intrăm în linie, doi câte
doi! Suntem o oaste, mergem la război!
— Mi-e foame! făcu Manolios al lui Mastrap{s și se prinse de burtă.
— Oho! Am uitat să luăm cu noi provizii de hrană!
Se opriră cu gura căscată, deodată îi secerase foamea pe toți.

795
— Și apă! strigă un altul. Mi-e sete! Am uitat să luăm și apă.
— Să ne întoarcem să luăm! propuseră câțiva și se uitară cu coada
ochiului spre satul lor.
— Nu se-ntoarce nimeni! strigă Thras{ki. E război. O să ne fie
foame, o să ne fie sete, dar o să ne facem c-am mâncat și c-am băut și
că nu avem nevoie. Așa fac vitejii.
— Poate că turcaleții au cu ei pâine și apă, zise stegarul. Și plăcintă
cu carne. Turcilor le place plăcinta cu carne. Îi omorâm și le luăm –
să mergem, băieți!
Ridică prăjina cu fesul bunicului și porniră din nou urcușul. Mulți
voinici ar fi vrut să se rupă de ceată și să se întoarcă, dar Thras{ki
urcă pe o stâncă și niciunul nu putea să-i scape, așa că porniră toți,
doi câte doi, urcușul.
— Dacă nimeresc vreun iepure, le spuse pentru mângâiere, o să-l
omor cu carabina și o să-l frigem în frigare, să petrecem< Cine are
cu el chibrituri?
Holbară toți ochii și se căutară prin buzunare. Niciunul!
— Ei, nu face nimic, zise iarăși Andríkos. Turculeții o să aibă. Să
mergem.
Călcau piatră cu piatră fără să facă zarvă, vorbeau acum încet, li se
părea că intraseră deja în ținutul turcesc, trebuiau să aibă grijă.
Norii coborâseră, acopereau vârful muntelui, și zăpada nu mai
lucea. În depărtare se auziră tunete și văzduhul mirosi a ploaie.
— Ne-am uitat pelerinele! zise Haritos.
— Nu-i nimic, făcură copiii de țărani și râseră. Nu-i nimic, oricum
n-aveam.
— Eu am umbrelă, e păcat să n-o iau, zise Manolios.
— Măi, ăsta al lui Mastrap{s, cu umbrela o să lupți tu?
Și izbucniră toți în râs.
— Încet, băieți, nu strigați, că ne aud turcii! zise Haritos.
Ridică deasupra capului secera, să nu-l plouă. Începuseră primele

796
picături.
Luară avânt și urcau. Mult timp nu vorbiră. Se abătură de la cărare
și se cățărau de-a valma pe povârnișul muntelui. Se grăbeau. Dar nu
după mult începură să gâfâie.
— Să ne oprim puțin, băieți, să răsuflăm. Să nu intrăm obosiți în
război, nu se face așa ceva.
— Să ne oprim! sări atunci Haral{mbis, un băiat sălbatic și
posomorât a cărui voce suna ca a unui cocoș răgușit, iar deasupra
buzei de sus începuse să-i dea un puf negru și des.
Până acum nu deschisese gura să vorbească. Călca gânditor și
tulburat, dar acum izbucni.
— Să ne oprim! strigă el iarăși. Am și eu de spus tuturor un cuvânt.
Stați pe loc!
— Ce vrei? făcu Thras{ki și sări în fața lui – buza de sus îi tremura.
Ai de spus ceva?
— Am.
— Spune!
— Înainte de-a intra în război, să ne alegem căpitan! Iată ce am de
spus. Tinere, să ne alegem căpitan!
— Eu sunt căpitanul! făcu Thras{ki ridicând carabina.
— Cine te-a ales? Așa, tu singur, de capul tău? Câți ani ai?
— Ce-are a face câți ani am? Nu sunt eu fiul căpitanului Mihalis?
— Și ce dacă ești? Căpitănia nu se moștenește. Eu sunt cel mai mare.
— Și ce dacă ești cel mai mare? Eu sunt cel mai tare.
— Tu? Tu? făcu Haral{mbis cu spume la gură. Vino să ne luptăm!
— Vin! făcu Thras{ki și îi încredință stegarului carabina. Las. I și tu
jos secera. Fără vicleșuguri. Dezarmat eu, dezarmat și tu, treabă
cinstită!
Într-o clipită copiii se împărțiră veseli. Ai fi crezut că de atâta timp
numai asta așteptau. Unii îl înconjurară pe Thras{ki, cei mai mulți,
alții, pe Haral{mbis.

797
— Să ne încăierăm toți! propuse stegarul, văzând că cei mai mulți
erau de partea lui.
— Nu! se opuse cu mândrie Thras{ki. Doar noi doi. Voi, ceilalți,
stați departe, în rând. Să nu vă amestecați în luptă. Și cine-l trântește
jos pe celălalt o să fie căpitan. Înțeleși?
— Înțeleși! strigară ambele tabere.
Găsiră un mic loc neted, îl curățară de pietre și apoi se dădură
înapoi, unii în picioare, alții ciuciți pe stânci. Thras{ki își strânse
brâul și înaintă în mijlocul locului de luptă. Haral{mbis scuipă în
palme, scoase un strigăt sălbatic, sări și se opri aproape lipit de
adversarul său. Nasurile lor mai că se atinseră. Calde, gâfâite,
răsuflările lor se amestecară și ochii lor aruncară scântei.
— Pe el, măi Haral{mbis, fă-l bucățele pe castriot!
— Pe el, Thras{ki, să fii sănătos, pui de căpitan! strigau ceilalți și din
ambele tabere se căzneau să-și întărâte căpitanii.
Aceștia stăteau ca niște cocoși, unul în fața celuilalt, și-și încordau
trupul, săltând pe vârfuri, gata să se repeadă. Sângele lor însă nu se
aprinsese încă, așa că se luară la înjurături și blesteme. Haral{mbis
era maestru la înjurat, fiecare cuvânt al lui avea dinți și mușca.
Thras{ki nu le izbutea, se încurca și, cu cât se încurca, se mânia și se
grăbea să-l înșface. Și deodată se înfurie, își ridică buza de sus și i se
văzură dinții. Haral{mbis se aplecă și el, vârî capul între umeri și
începu să împungă. Cu capul plecat, proptindu-se în gambe, se
învârteau pe loc, ca berbecii, și zvârleau în jur cu tălpile pietrele
care-i împiedicau. Se priveau pieziș, nu fi se vedea decât albul
ochilor. Haral{mbis striga și înjura, celălalt tăcea și pândea un
moment în care să-l găsească nepregătit, să-l împungă acolo unde
nu se aștepta și să-l aștearnă la pământ.
Începu să cadă o ploaie deasă, dar niciunul n-o simți, curgea apa
șiroaie din părul lor și de pe grumaz, Haral{mbis țopăia în noroi,
desculț, dar Thras{ki purta cizme și deodată, când își luă avânt să se

798
năpustească, alunecă, Haral{mbis se repezi, îi puse piedică și
Thras{ki se duse cu fața înainte, și-ar fi căzut, dacă nu apuca să se
prindă de-o stâncă.
— Înșelăciune! înșelăciune! urlă stegarul scuturând cu furie fesul
bunicului.
— Să fii sănătos, Haral{mbis, viteazul nostru! răspunseră ceilalți
bătând din palme.
Thras{ki turbă, desprinse din pământ o piatră, dar Haral{mbis
apucă să înșface secera.
— O să-ți tai gâtul, castriot împuțit! răgi el. Lasă pietrele!
— Carabina! urlă și Thras{ki și smulse pușca de pe umărul lui
Andrikos. Gata cu înșelăciunile. O să mă omori sau o să te omor!
— Pentru numele lui Dumnezeu, opriți-vă! strigă Manolios. Am
uitat de turcaleți.
— Să tragem la sorți, propuse Harftos. Și norocosul să fie căpitan.
— Nu cu sorții! strigă acum Haral{mbis. Cel care-i vine de hac
celuilalt!
Se aplecă, învârti secera, o răsuci de două-trei ori în aer și se repezi.
Însă Thras{ki apucă să se baricadeze în dosul unei stânci, sprijini
carabina în umăr și trase, dar glonțul trecu pe deasupra capului lui
Haral{mbis. Și povârnișul muntelui răsună.
— Ți s-a golit rabla de pușcă? râse cu gura până la urechi
Haral{mbis. Acum unde o să mi te duci? Ești mâncat!
Thras{ki azvârli carabina, se-ntoarse și-l văzu pe Andrikos, care-i
întindea secera lui. O apucă și cele două seceri se ciocniră pe
deasupra capetelor lor.
— Înșelăciune! înșelăciune! strigară acum și prietenii lui Haral{mbis
și se repeziră asupra stegarului.
Se înclină prăjina, fesul se rostogoli pe jos, se prinseră de păr toți un
ghem, seceri și țepușe. Mulți căzură, lovindu-se, alții se adăpostiseră
sus, în dosul stâncilor și începură să tragă cu praștiile. Din mâini,

799
picioare, capete începu să curgă sânge. Thras{ki primi o lovitură de
praștie în genunchi și începu să șchioapete. Apucă pușca.
Măi, pușcă rablagită! îi strigă Haral{mbis. Lovește, dacă-ți merge
vechitura!
Thras{ki, tăcut, încărcă pușca și ochi.
Haritos se temu să nu se facă omor. Stătea în spatele prietc nului său
și, în clipa în care Thras{ki coborî piedica, îi dădu una în cot și-i
devie glonțul. Răsunară huiduieli și râsete, iar Thra săki se înfurie.
Se întoarse și îi dădu o palmă lui Haritos.
— Să nu te-amesteci în treburile mele, sunt căpitan, fac ce vreau.
Vreau să-l omor pe Haral{mbis! zise el și începu iarăși să încarce
pușca.
Dar în acest timp, încet-încet, Haral{mbis cu ai lui, ținând pietre
mari în praștiile întinse la frunte, înaintau și urcau să cucerească
adăposturile dușmanului.
Și pe când erau gata să se omoare, se auzi de departe un glas
sălbatic și un vlăjgan coborî vijelios pe costișă, ținându-și
amenințător toiagul în mână.
— Un turc! strigă Manolios. Un turc! Picioare, ajutați-mă!
Dar în clipa în care ridică piciorul s-o șteargă, Thras{ki îl înșfacă de
ceafă.
— Nu ți-e rușine, măi? Și ce dacă e turc? Pe el, băieți, apucați
armele, toți împreună!
Cele două tabere se uniră și se repeziră. În față, unul lângă altul,
Thras{ki și Haral{mbis, și fiecare dorea să se arate mai presus decât
celălalt, să vadă toți care din ei este mai viteaz. Prăștierii pândeau
înapoi, urcară pe stânci, puseră pietre în praștii și le întinseră.
— Măi, zăluzilor, să n-aruncați cu pietre! se auzi iarăși glasul. Nu
sunt, măi, turc. Sunt Harídimos, ciobanul lui moș Síphakas!
Toți se opriră și lăsară mutrele-n jos. Păcat că nu e turc, să-l omoare!
În urma ciobanului răsunară clopoței și zurgălăi și se iviră de sub

800
stânci caprele și oile bunicului.
Harídimos se apropiase acum și îi vedea bine, înarmați,
înfierbântați, osteniți. Izbucni în râs.
— Ce e, măi, cu voi în halul ăsta? Unde vă duceți?
— Mergem să luptăm cu turcii! răspunse Thras{ki. Am luat și
carabina.
Ciobanul se lovi peste șolduri.
— Tremură, Turcie! zise el. Thras{ki a pornit să te stârpească!
— Nu râde, moș Harídimos, răspunse acesta înfuriat, pentru că, pe
legea mea< zise și strânse carabina.
— Înapoi! întoarceți-vă la casele voastre, neisprăviților! se încruntă
acum și ciobanul. Uită-te la ei, auzi, vor să se lupte!
Sosiră câinii ciobănești și săltau în jurul bătrânului cioban, iar din
când în când se uitau la gloata de copii și lătrau.
— Înapoi, fiindcă altfel, pe sufletul meu, o să asmut câinii să vă facă
ciozvârte!
Copiii îi înconjurară pe cei doi căpitani, să ia o hotărâre. Părerile
erau împărțite, unii spuneau să meargă înainte, alții, cei mai
cuminți, să se întoarcă și, într-o altă zi, înarmați mai bine, cu pâine,
cu apă și cu chibrituri, să pornească spre satul turcesc.
Ciobanul îi privea, îi admira și râdea.
— Măi, păcătoșii, murmura el, au haz! Bine se spune că cretanul se
naște cu pușca-n mână. Într-o mână ține pușca, în cealaltă, țâța
mamei lui și suge. Acum țin sfat, să ia o hotărâre, de parc-ar fi
căpitani bătrâni și-au să dea un răspuns sultanului.
— Bre, Thras{ki, strigă el, câți ani ai – nu-mi spui?
— O sută de ani, răspunse el încruntat. O sută de ani, o mie de ani –
ce te interesează?
Ciobanul se bucură mult. La fel era și el când era băiețandru. O dată
a furat și el carabina tatălui său și a pornit, chipurile, să omoare
turci. Iar altădată, când a coborât cu mama lui în portul din

801
Spinalongas, unde se duceau să vândă roșcove, a văzut un caiac, s-a
aciuat pe chei și a început să-l strige pe căpitan.
— Ce vrei, măi, mucosule? apăru căpitanul la proră și-l întrebă.
— Ia-mă cu tine, căpitane!
— Unde vrei să te duci?
— La Constantinopol!
— Ce să faci, măi, la Constantinopol?
— Vreau să-l omor pe sultan!
Căpitanul a izbucnit în râs, corăbierii au sărit din cală, au ascultat
discuția și au început și ei să râdă – sărmanul Haridimâki s-a
înspăimântat și a rupt-o la fugă!
Ciobanul își aminti de copilăriile lui și i se muie inima.
— Veniți, bre, copii, zise el, voiniceii mei, eu o s-o iau înainte cu
câinii și cu oile, urmați-mă. O să spun că astăzi am păscut oile
împreună, ca să nu vă dojenească. Veniți, bre, leișorii mei, de dragul
meu!
Îi luă cu blândețea, inimile li se liniștiră, păstorul scoase din traistă o
pâine pe care o avea la el și o bucată bună de brânză și li le împărți.
Le era foame, împărțiră cu lăcomie brânza și pâinea, „de-am avea și
apă, zău, ne e sete”. Și păstorul scoase ulcica din traistă.
— Nu am apă, bre, copii, e bun și vinul! în sănătatea voastră!
Dădu capul pe spate, bău, apoi întinse gloatei de copii ulcica. Vinul
gâlgâi și se goli ulcica.
— Să mergem acum, făcu ciobanul, i-am omorât pe turci, am ars
satul, am luat robi și roabe copiii, iată-i! și arătă caprele și oile care
coborau, cu clopoțeii și zurgălăii lor<
În acest timp bunicul, neliniștit, străbătuse o bucată bună de drum
spre munte, cu tăblița în mână, și-l striga pe Thras{ki. Când îl văzu
de departe apărând în urma oilor, își desfăcu brațele.
— Bre, Thras{ki, strigă el, ce-ai făcut? Tocmai astăzi, când aveam
nevoie de tine, m-ai părăsit? Vino, am să-ți cer un hatâr.

802
— Să mănânc întâi, bunicule! răspunse Thras{ki și merse drept spre
bucătărie.
Îl durea genunchiul, dar, din mândrie, pășea drept, fără să
șchiopăteze.
Cerul se mai limpezise, ploaia încetase și pâlcuri de nori aurii și
trandafirii pluteau spre apus.
Bunic și nepot se așezară pe pragul porții.
— Astăzi, Thras{ki, zise bătrânul, n-o să mă cerți. Știu lecția ca pe
apă. Privește aici!
Spuse și arătă cu mândrie tăblița plină de litere mari.
— Tot alfabetul! făcu bunicul mândrindu-se. Tot, de la alfa la
omega.
— Bravo, bunicule! Astăzi îți pun zece! Cum ai izbutit așa, deodată?
— Nu mai am timp, Thras{ki, am înfrânt îndărătnicia. Și acum a
venit timpul, ascultă taina mea. Știi de ce am vrut, acum, la
bătrânețe, să învăț literele? Ca să citesc, crezi? Aș! La o sută de ani
câți am, le știu pe toate și nu știu nimic. Altul a fost scopul meu.
— Altul? Care, bunicule?
— Să știu să-mi scriu un lucru, unul singur, Thras{ki, să nu mor
înainte să știu.
— Ce lucru?
— Uite, un cuvânt cretan. Pune mânuța ta peste mâna mea și
condu-o. Invaț-o să scrie aceste trei cuvinte.
Bunicul coborî glasul:
— „Libertate sau Moarte”.
— A! strigă Thras{ki. De-aceea, așadar! Acum am înțeles!
— Încă nu-nțelegi, Thras{ki. Nu te grăbi, și-o să vezi. Dar hai, ia și
călăuzește-mi condeiul.
Thras{ki prinse cu amândouă mâinile mâna țeapănă, noduroasă a
bunicului și începu s-o conducă încet, cu răbdare, și să încrusteze pe
tăbliță cu litere mari de tipar:

803
LIBERTATE SAU MOARTE.

804
 XII
E iarnă, de pe piscurile munților ninși coboară vânturi reci, Creta
tremură de frig. Pe coasta muntelui Selena, aproape de tabăra
căpitanului Mihalis, peștera cea mare se umplu iarăși de femei și
copii. Era o albie de râu străveche, apele secaseră, albia rămăsese
goală și de-acum, la toate revoltele, femeile și copiii se adăposteau
aici ca să scape de cuțitul turcului. În vremea Revoluției celei mari
câinii de agareni le-au aruncat crengi aprinse înăuntru și i-au ars de
vii. Osemintele lor mai lucesc și-acum în penumbra rece și jilavă. Iar
acum, peste vechile oase s-au întins iarăși femei și copii, să-i secere
foamea, frigul, turcul și să se aștearnă încă un strat de oase.
Ziua se târau afară să adune o mână de iarbă și rădăcini și ghindă,
să pască precum vitele; saltă capul și privesc departe, către stânci,
unde stă retras căpitanul Mihalis, ca să prindă curaj. Cât timp
rezistă el, nu se tem< Alaltăieri, s-au cățărat nizamii, erau cât pe-aci
să ajungă la peșteră, bocet și durere s-au înălțat, dar dintr-odată s-a
repezit din cuibul său de vulturi căpitanul Mihalis și s-au luptat
corp la corp, de s-a cutremurat muntele. Noaptea i-a despărțit, apoi
s-a înălțat din nou ziua și muntele a început iarăși să mugească; în
peșteră, femeile au îngenuncheat, unele plângeau, altele chemau pe
Dumnezeu, iar cele mai curajoase căutau cuțite și bâte ca să iasă și
să-i ajute pe bărbați.
Creștinii erau puțini, puțini și sleiți de foame; iar de la câmp tot
mereu urcau oști turcești, pașa turbase și jurase să-i trimită peșcheș
sultanului la Constantinopol, îmbălsămat, într-un sac, capul
căpitanului Mihalis. Pe la ceasurile două după-amiază creștinii
începură să se moaie, văile răsunară de lătrăturile și chiotele vesele
ale nizamilor, iar în peșteri femeile se porniră pe bocet.
Dar pe neașteptate Dumnezeu se milostivi de creștini și interveni:
apăru, dintr-o trecătoare a muntelui, în spatele nizamilor, înaintând,
ceata căpitanului Polyxinghis. Prinse între cele două focuri, fesurile
805
turcești se împrăștiară și unele fuseră culcate la pământ, altele se
îmbulziră iarăși spre câmp. Călare pe iepele lor, cei doi căpitani îi
luară pe turci la goană. Deși răniți amândoi, în iureșul măcelului nu
simțiră. Seara, întorcându-se în adăposturi, își legară rănile – erau
ușoare, căpitanul Mihalis, la umăr, căpitanul Polyxinghis, la o
coapsă. Erau flămânzi amândoi, așa că voinicii căpitanului
Polyxinghis desfacură traistele și scoaseră toate milosteniile lui
Dumnezeu – pâine, măsline, ceapă și vin.
În coliba de piatră, unde flutura steagul negru al căpitanului
Mihalis cu literele lui roșii, cei doi căpitani stăteau astă-seară
turcește pe jos și cinau. Prin găurile din zidul de piatră șuiera vântul
rece, iar afară era vifor și cădea zăpada. Intră o clipă Thodorís, c-un
braț de crengi uscate, i se făcu milă de cei doi răniți, să nu înghețe, și
le aprinse focul; și-apoi îarăși plecă, să-i lase singuri. Urechea lui
prinse ceva, porniseră o discuție grea și n-ar fi vrut să fie nimeni
prin preajmă.
— Să fii sănătos, căpitane Polyxinghis, spunea căpitanul Mihalis,
Dumnezeu te-a trimis. Erau gata să ne ia de-aproape, câinii!
Vorbea și se uita acum la tovarășul său de luptă, cu milă și cu
dragoste. Îmbrăcat în negru, c-o basma neagră înfășurată pe cap,
căpitanul Polyxinghis, îmbătrânit repede, palid, mânca și gândul îi
era departe. Buzele lui, care iubiseră atât de mult glumele și râsul,
acum se lăsaseră în jos cu nespusă amărăciune, iar obrajii roșii,
trandafirii, i se ofiliseră și barba netunsă îi acoperea acum fața,
cândva atât de blândă și de veselă.
— În sănătatea ta, căpitane Polyxinghis, făcu căpitanul Mihalis și
duse ulcica la gură.
— Sănătate să ai dumneata, căpitane Mihalis. Cu mine s-a terminat
de-acum.
Căpitanului Mihalis i se strânse inima. Nu că-i fu milă de femeia pe
care a omorât-o, ea trebuia omorâtă, ca să nu mai fie piedică între

806
bărbați. Din noaptea omorului inima lui se ușurase. Nu se mai
rușina de el însuși când rămânea singur, mintea i se limpezise, lupta
acum întreg, însuflețit, pentru Creta. Dar îi era milă de viteazul ăsta
din fața lui, pe care pierderea unei femei îl ofilise.
— Căpitane Polyxinghis, zise el, am să-ți spun o vorbă și să mă ierți:
e rușine să avem dinaintea noastră Creta înecată în sânge și noi să
ne gândim la o femeie. Pe cinstea mea, îți spun, dac-ar fi fost să se
vâre o femeie piedică și să nu mă lase să-mi fac datoria, aș fi
omorât-o cu mâna asta a mea.
Zise și ridică mâna cu care o omorâse pe cercheză.
— Căpitane Mihalis, tu ești fiară, eu sunt om, răspunse căpitanul
Polyxinghis și lăsă pâinea din mână – i se pusese nodul în gât.
Se întoarse către foc; îl cuprinse deodată frigul și începu să tremure.
Căpitanul Mihalis se apropie și el de foc. O vreme, priviră amândoi
flăcările și tăcură. Intră iarăși Thodorfs, puse din nou lemne pe foc,
îi văzu pe cei doi căpitani adânciți în gânduri și plecă în vârful
picioarelor.
Deodată, se auzi glasul căpitanului Mihalis, surd, înăbușit, ca și
cum ar fi venit de foarte departe:
— Știi cine a omorât-o? întrebă el.
Îi veni așa, deodată, să dea cărțile pe față, cap sau pajură.
Căpitanul Polyxinghis tresări și îl privi, dar nu avea puterea să
întrebe cine. Aștepta.
— Știi cine? se auzi din nou glasul.
— Știi dumneata?
— Da.
Căpitanul Polyxinghis sări ca ars și îl apucă pe căpitanul Mihalis de
braț:
— Cine?
— Nu te grăbi, nu te-nfuria, nu poți nici măcar un fir de păr să-i
atingi. E cineva care-i dincolo de moarte.

807
— Cine?
— Nu te grăbi, îți zic. Întâi am să-ți dezvălui o altă taină, mult mai
amară. Așază-te și ascultă, și apoi o să te rușinezi, da, îți jur, o să te
rușinezi și n-o să te mai gândești la femeia aceea, nici la ucigașul ei,
nici la Polyxinghis!
— Cine? spuse din nou celălalt și privirea-i ardea.
— Am primit o scrisoare, arsă la cele patru colțuri92, de la nepotul
meu Kosm{s. Căpitane Polyxinghis, ostenelile noastre iarăși sunt
zadarnice, sângele nostru iarăși se varsă degeaba, Creta n-o să vadă
nici acum libertatea. Grecia e neputincioasă, apusenii, ticăloși,
sultanul, puternic.
Dar căpitanul Polyxinghis nu asculta și, cum sări să se ridice, se lovi
cu creștetul capului în tavan, de bubui coliba.
— Cine a ucis-o? strigă el din nou. Cine? Toate celelalte, mai târziu.
— Eu, răspunse căpitanul Mihalis și se ridică și el, liniștit, aspru, și-l
privi drept în ochi. Eu, căpitane Polyxinghis!
Căpitanul Polyxinghis se sprijini de pietre, și mintea i se întunecă.
— Nu, nu, spuse în cele din urmă, nu se poate< Tu? Tu?
— Trebuia să te omor pe tine, sau pe ea. M-am gândit la Creta, ești
un căpitan bun, de tine e nevoie în Creta, așa că am omorât-o pe ea.
M-am ușurat. O să te ușurezi și tu. Nu înșfăca pumnalul! Dacă vrei,
putem să blocăm ușa, să stingem opaițul și să ne luptăm aici, în
coliba asta de piatră, până ce murim amândoi. Dar gândește-te la
femeile și la copiii din peșteră, de noi atârnă viața și cinstea lor.
Gândește-te la strămoșii noștri, gândește-te la Creta, și ia o hotărâre.
Căpitanul Polyxinghis se grămădi la pământ și își îngropă fața în
palme. Pieptarul îi tremura, nu putea să-și mai stăpânească
suspinele.
— Când am citit scrisoarea și-am văzut că nu mai există nicio

92 Semn că trebuia s-o distrugă după ce o citește și, totodată, că aducea vești
proaste, triste.
808
speranță, continuă căpitanul Mihalis, fără să dea atenție planșetelor
prietenului său, nu știu, măi, Polyxinghis, ce mi-a venit, ce demon s-
a stârnit înlăuntrul meu, și-n loc să-mi pierd puterile, m-am îndârjit
și am prins curaj. A! Așa deci, Mari Puteri, nu vreți să eliberați
Creta, ptiu vouă, scorpiilor, eu, căpitanul Mihalis, un arici mic din
Creta, n-am nevoie, nu, n-am eu nevoie de voi! Chiar și Dumnezeu
de-ar părăsi Creta, eu tot n-o părăsesc!
Se aplecă și atinse ușor umărul căpitanului Polyxinghis.
— Căpitane, zise el încet, căpitane, nu ți-e rușine?
Dar acesta se săturase de-acum de plâns, ochii i se zvântaseră,
asculta cuvintele ucigașului și, unul câte unul, i se înfigeau în
inimă<
— Din ziua în care am pierdut orice speranță, căpitane Polyxinghis,
continuă căpitanul Mihalis ca și cum ar fi aiurat, cred, pe țărâna asta
pe care călcăm, cred că sunt nemuritor. Cine mai poate să mă
atingă? De unde să mă atingă? Ce putere mai are moartea asupra
mea? Chiar și întreaga Turcie de-ar veni să mă asedieze, urechea
mea nu mai aude. Îmi pare că sunt precum mănăstirea Arkadi, că
hainele mele, părul meu, măruntaiele mele sunt pline de praf de
pușcă, și când o să văd că nu mai există izbăvire am să mă arunc în
aer. Pricepi?
Și într-adevăr, din ziua în care căpitanul Mihalis a omorât-o pe
femeia care se vârâse între el și Creta, și chiar mai mult, din ziua în
care a citit scrisoarea și a văzut că luptă fără speranță, un demon s-a
ridicat înlăuntrul său, numai îndârjire și mândrie< Demon a fost,
Doamne, sau vreun străbun sălbatic de demult? Nu putea să
înțeleagă. Numai acest lucru îl știa bine: orice-ar fi, el nu se va mai
lăsa pradă jurămintelor și văicărelilor, nu se va pune bine nici cu
diavolul, nici cu Dumnezeu sau cu sultanul. Se va arunca în aer, ca
mănăstirea Arkadi.
Căpitanul Polyxinghis se ridică și își strânse tare basmaua neagră pe

809
cap:
— Nu pot să dorm cu tine în aceeași casă, căpitane Mihalis, spuse
privind într-o parte. Nici nu vreau să ne omorâm, cât timp patria
luptă, și nici nu vreau să te părăsesc în primejdie. Dar noi doi avem
socoteli grele, o să ne socotim când o să se liniștească Creta. Pentru
că mi-ai ars inima, căpitane Mihalis.
Spuse și, fără să se întoarcă să se mai uite la ucigaș, ieși din coliba de
piatră și se pierdu împleticindu-se prin zăpadă.
— Ce-or fi făcând acolo sus creștinii?
Femeile se urcaseră pe terase, ca să dea zăpada, să nu se rupă
grinzile din pricina greutății, se uitau în zare, spre munte, și oftau:
ce-or fi făcând acolo sus, Doamne, creștinii? Kira Katerina își
pironise și ea ochii pe muntele încărcat de zăpadă și se gândea la
viteazul ei bărbat<
Astăzi soarele era strălucitor, cerul, senin, iar vântul, rece. Două-trei
vrăbii coborâră în curtea ninsă a bunicului și scurmau și ciuguleau
zăpada. Thras{ki ieșise afară cu o bucată de pâine și se umplu
curtea de vrăbii înfometate.
— Bunicule, bunicule! strigă Thras{ki și-i arăta vrăbiile.
Dar el se strânsese într-un colț lângă vatra aprinsă și privea
neclintit, tăcut, flăcările care lingeau și mistuiau și făceau cenușă
lemnele. De zile-n șir nu mai vorbea, se făcuse tot mai palid și se
cufundase în gânduri întunecate, o mare neliniște pusese stăpânire
pe el.
Thras{ki le fărâmiță vrăbiilor toată pâinea și intră.
În clipa aceea bunicul se ridică. Ceruse să i se aducă de la Kasteli o
cutie de vopsea roșie și o pensulă. Se întoarse și îi făcu semn lui
Thras{ki.
— Ia vopseaua, Thras{ki, și să mergem. Uite-o colea-n colț. Și dă-mi
mie pensula.
— Unde mergem, bunicule?

810
— Acum o să vezi. Numai repede, acum, că nu ninge.
Ieșiră pe poarta de la drum. Bunicul și nepotul se opriră și priviră în
jos satul, nemișcat, mut, învelit în zăpadă< Ce vrajă, ce albe casele,
porțile, pietrele, drumurile, cât de frumos se împodobiseră toate,
lemnele, zdrențele, dărâmăturile, acoperite de zăpada pufoasă,
neatinsă! Thras{ki nu se mai sătura să se uite cum se preschimbase
satul într-o singură noapte.
Bunicul scoase de la brâu un ștergar mare, pestriț și începu să curețe
poarta de zăpadă.
— Du-te în casă, Thras{ki, ia o pânză și curăță și tu.
Lemnul străluci curat. Bunicul se aplecă, scoase capacul cutiei și
cufundă pensula.
— În numele lui Dumnezeu! murmură el.
— Ce-o să faci, bunicule?
— Acum o să vezi!
Ridică pensula și începu să scrie, încet, cu atenție, cu vopsea roșie pe
poartă prima literă: E, apoi L, apoi E93 iarăși<
— A! strigă Thras{ki. Am înțeles.
Bunicul zâmbi:
— Ai înțeles acum de ce m-a apucat toana să învăț literele? făcu el.
Am avut eu scopul meu. O să umplu satul, n-o să las niciun zid, o să
urc și în clopotniță, o să mă duc și la geamie și-o să scriu: Libertate
sau Moarte! Libertate sau Moarte, înainte să mor.
Vorbea și scria cu tușe groase de pensulă cuvintele vrăjite. Și din
când în când lăsa capul pe spate și admira cele scrise. Mintea lui nu
putea încă să încapă, ce taină mai era și asta, să tragă câteva linii și
ovale și din acestea să iasă un glas, ca și cum ar fi gură de om, buze
și gâtlej și suflet și ar striga.
— Dar e adevărat, Thras{ki, îl întreba din când în când pe nepotul

93 Primele trei litere ale cuvântului grecesc eleftheria — libertate.

811
său. E adevărat că semnele astea sunt lucruri vii și vorbesc? Cum se
face că vorbesc? Mare ești, Doamne!
Acum poarta lui striga, iar el zăbovea și-o admira. Asta nu mai era
poartă, era el însuși, căpitanul Síphakas, erau două foi ale inimii lui
care strigau.
— Am scris bine, Thras{ki? întrebă el neliniștit. N-am făcut vreo
greșeală?
— Îți pun nota zece, bunicule, foarte bine! făcu nepotul și râse.
— Ei, atunci să mergem mai departe!
Mai departe, la cotitura drumului, găsiră un zid pe care-l ocolise
zăpada, bunicul afundă iarăși pensula și luă avânt. Scria, scria, apoi
porni mai departe, scria, picăturile de vopsea îi stropeau barba, îi
cădeau pe cizme, îi murdăreau pieptarul, dar el nu le lua în seamă.
O flacără sfântă îl vrăjise. Unde găsea un zid curat, neted, o poartă
mare, se oprea, și dă-i, picta mereu semnele magice. Și zidul care era
înainte mut și fricos acum scotea un strigăt și vestea ardoarea lui
vitejească. Poarta, lemnul cel tăcut, prindea suflet, vorbea, făcea
minuni precum Cinstitul Lemn.
De-acum mâna lui căpătase dibăcia scrisului și zbura. Ajunse în
piața satului. Acolo erau școala, biserica, geamia, iar mai departe,
cafeneaua. Afundă pensula în vopsea și începu de la poarta școlii:
Libertate sau Moarte! Doi bătrâni ieșiră din cafenea:
— Ehei, căpitane Síphakas, când ai învățat literele? Ce scrii? Ce-ai
pățit?
— Îmi iau adio, răspunse bunicul fără să se întoarcă. Vă las un
cuvânt, ultimul, să v-amintiți de mine.
— Ce cuvânt?
— Libertate sau Moarte! strigă Thras{ki.
Bătrânii clătinară din cap și intrară.
— Se duce, bătrânul Síphakas a intrat în anul morții, se apropie
Charon, murmurară ei.

812
Bunicul se opri acum în fața geamiei. Tare curate erau zidurile,
văruite de curând, iar poarta era galbenă.
— Amestecă vopseaua c-un lemn, Thras{ki, spuse bătrânul. Aici o
să-mi pun toate puterile. La fiecare literă o să leg și-o coadă ca
podoabă. Acum o să vezi! Și dă-i, urca și cobora pensula pe poarta
galbenă, cu mai mult meșteșug acum.
Sfârși, obosit.
— Să mergem acasă acum, zise el. Am obosit. În altă zi biserica. O să
iau și-o scară. Vreau să urc în clopotniță, și pentru asta e nevoie de
picioare vânjoase.
— Să nu cazi, bunicule. O să urc și eu.
— Nu, eu, stăruia bătrânul, eu. Să mergem acum!
Găsiră casa plină de femei, ale lor și străine. Se adunase toată
vecinătatea să-l asculte pe bătrânul Kriar{s, stihuitorul, care tocmai
atunci sosise și intra în conacul căpitanului Síphakas. În casa aceasta
găsea mâncarea cea mai bună și din belșug și totdeauna trăgea aici.
Bătrân, barbă lungă despicată în două, ochi albaștri, mâncău,
bețivan, fusese vestit fustangiu în tinerețile sale. Când era încă
băietan fără mustață, păștea vitele în munții lui Mehmet Ali,
aproape de Kasteli, iar apoi, într-o revoluție, luă și el pușca, hăcui
boii și vacile pe care le păștea și le duse peșcheș răzvrătiților. Creta
căzu iarăși în lanțuri, cum să mai calce Kriar{s în Kasteli? Așa că
umbla prin ținuturile rethymniote. Făcea pe căruțașul, pe coțcarul,
pe cobzarul, atingea femeile, mânca bătaie cruntă, și o dată fusese
cât pe-aci ca baciul de pe muntele Psiloritis, Kostandâras, să-l
castreze cu cuțitul cu care-și castra berbecii, fiindcă l-a prins că se
ținea cu fiica sa, Krustallenia. Se poate chiar să-l fi castrat, pentru că
din ziua aceea Kriar{s s-a liniștit, s-a îngrășat, s-a îndulcit, făcea pe
sfântul, a ajuns sfânt și potrivea rime. Mergea din sat în sat, își cânta
rimele și-și umplea traista.
Țăranii stăteau în jurul lui și se minunau cum găsea cuvintele și

813
cum le potrivea și cum făcea ochii să plângă! Reînvia anul 1821, se
ridicau din morminte marii luptători, sărea în aer mănăstirea
Arkadi, bătrânii își luau batistele lor mari, colorate și-și ștergeau
lacrimile.
„Mănăstirea Arkadi încă rezistă și luptă, se gândeau ei, încă arde, o
să dăinuie cât viersul acesta, nemuritoare!94
Cei care-l ascultau deveneau alți oameni, inima lor se lărgea,
zgârciții își scoteau pungile, își deschideau cămările și îi umpleau
traista, de-a valma, cu bob, fasole, năut, castane, dovlecei, pâine<
Iar el vedea cum i se umple traista și fața lui lată, arsă de soare,
râdea toată, mulțumită.
Așadar țărăncile îl văzură și astăzi, străbătea câmpii și munți, sigur
le va fi adus vești de la bărbații lor, așa că porniră pe urma lui. Și
fiecare și toate împreună se apropiară de el, îi prinseră mâna și-l
întrebau. Dar el se grăbea, mergea întins spre casa bătrânului
Si’phakas, căci îi era foame.
În clipa în care intrară bunicul împreună cu Thras{ki, bătrânul
Kriar{s tocmai fusese întronat pe jilțul cel frumos, dinaintea focului,
și se încălzea.
— Bine-ai venit, Rimadoros95! făcu bunicul salutându-și musafirul.
Poetul cântăreț se ridică în fața lui. Se temea și-l respecta pe moș
Síphakas, pentru că era mai bătrân decât el și gospodar darnic și
căpitan vestit.
— Bine te-am găsit, căpitane Síphakas, bătrâne leu al Cretei! De o
vreme-ncoace îți împletesc un cântec, boierule Síphakas, să te fac
nemuritor.
— Lasă să mor întâi, făcu bunicul și chipul i se întunecă.
— Ce vești ne-aduci, bătrâne Kriar{s? sări Mastrapadena, care se
grăbea să afle despre bărbatul ei, ce făcea el acolo sus, pe stânci,

propriu cu o ușoară și prietenească ironie.

95 În traducere, Versificatorul, Poetul. Síphakas îl folosește ca nume
814
neștiutor cum era într-ale războiului. Eu sunt nevasta lui Mastrap{s,
care face clopote.
— Întâi să mănânc, răspunse stihuitorul, să beau și-o dușcă, să-mi
amintesc. Mi-e capul ca un stup de albine, zumzăie de foame.
— Aduceți-i să mănânce! porunci bunicul. Umpleți-i un urcior de
vin. Pântecele poetului n-are fund, tot pui, pui, și nu se umple – ca
și iadul.
Cântărețul râse, îi aduseră o măsuță rotundă, se așeză turcește
dinaintea focului și deschise gura lui ca o fântână. Stând în picioare,
femeile îl admirau cum golește străchinile, cum face curățenie pe
masă, se așeză și bunicul în fața lui, cu barba stropită de vopseaua
roșie, și-l privea. O vreme tăcură toți, ascultând numai dinții și
buzele bătrânului Kriar{s, care clămpăneau întruna, și gâtul care-i
gâlgâia de fiecare dată când apleca urciorul și bea.
Sfârși, își șterse barba, mai bău o dușcă, se întoarse și-l văzu în fața
lui pe bătrânul Síphakas, iar în jur, în picioare, mulțimea de femei
nerăbdătoare.
— Întrebați deci! spuse el și își întinse picioarele spre foc.
Femeile se năpustiră asupra lui, fiecare își avea oful ei, bărbatul,
fratele, fiul – l-ai văzut? N-a fost rănit? Trăiește? Și se agățau toate
de buzele lui. Dar el nu văzuse pe niciunul, cum să se cațere pe o
asemenea zăpadă în munți, ce să caute el în frig, în foame și în
bătaia puștii? Poezia cere siguranță și trai bun, nu l-a văzut pe
niciunul, nici frate, nici bărbat, nici fiu, dar acum, fiindcă avea burta
plină, i se făcu milă de lume, îi părea rău de femei, se întorcea și-i
spunea fiecăreia câte o vorbă bună și femeia pleca împăcată, apoi
venea alta< Iar când de-acum mângâiase toată mulțimea de femei
și se golise casa, se întoarse către bunicul și îi zâmbi:
— Gândește-te la ceva bun și vine, îi zise el. Eu spun un cuvânt bun,
îmi fac datoria. Dumnezeu să-l arate adevărat. Mai departe nu mă
amestec, să-și facă și El datoria.

815
— Tu mângâi oamenii cu minciuni, zise cu asprime bunicul.
— Sunt cântăreț, răspunse bătrânul Kriar{s, așa că merge vestitor de
vești bune, asta e munca mea.
— Acum, fiindcă am rămas numai noi, bărbații, noi doi și nepotul
meu, mărturisește adevărul! Umbli prin orașe și sate, urechea ta
adună toată zarva – ce-ai auzit? Ochiul ți-e ager, nu-ți scapă nicio
pasăre zburătoare – ce-ai văzut? Va fi eliberată Creta, bătrâne
Kriar{s? Voi, poeții, se spune, când rămâneți singuri stați de vorbă
cu Dumnezeu. Ce spune Dumnezeu? O să elibereze de-acum Creta?
Kriar{s lăsă în jos capul lui mare, vorbele i se învălmășiră în piept,
urcară înghesuite în gâtlej și se opri să aleagă cu grijă.
— Moș Síphakas, zise el, suntem singuri, o să-ți dezvălui ceea ce
până acum n-am dezvăluit nimănui. Ai o sută de ani, nu te temi de
adevăr<
— Nu, nu mă tem, zise bunicul.
— Ascultă, așadar. Când s-a născut Hristos, au venit toate
neamurile – albe, negre, galbene – să-i spună bun venit. În ceasul în
care murea, s-au dus iarăși toate neamurile să-și ia adio de la El. S-a
dus și Creta. Îmbrobodită în negru, nemângâiată, cu ochii mari.
Rămase deoparte, ultima. Cum să înainteze ea cu neamurile mari?
Cu Anglia, cu Rusia, cu America? Aștepta să plece toate ca să se
apropie și să se închine și ea la picioarele însângerate. Se însera de-
acum. Toată ziua soarele despicase pietrele. La asfințit se adunară
nori, se întunecă cerul și începură să cadă picături calde, mari, dar
nu erau picături, erau lacrimi.
Dumnezeu a deschis ochii, a deslușit, prin înserare și ploaie, o
femeie îndoliată și a crezut că era Preasfânta Fecioară: „Mamă!” a
strigat. Creta a ridicat capul, un fulger a sfâșiat cerul și fața ei a fost
luminată. „Hristoase al meu! a strigat ea desfacând brațele. Nu sunt
Preasfânta Fecioară, sunt Creta.“
Și-ndată s-a auzit glasul lui Hristos: „Vino!”

816
Creta s-a apropiat tremurând, a îmbrățișat Crucea, a sărutat
picioarele pironite și gura i s-a umplut de sânge. „Hristoase al meu,
a murmurat ea, unde mă lași?”
Și s-a auzit iarăși glasul de pe Cruce: „Nu plânge. Ridică mâna ta
dreaptă și privește!”
Creta a ridicat, în mijlocul fulgerelor, mâna dreaptă – și ce să vadă?
Pe degetul ei cel mai nobil, pe inelar, strălucea un inel de aramă.
„Inel de logodnă, Hristoase al meu? strigă ea și inima îi tremura.
Inel de logodnă, Hristoase al meu, sau lanț de aramă?”
Hristos zâmbi, plecă capul și rosti ceva în șoaptă. Ce-a spus? Creta
n-a auzit. „Inel de logodnă, Hristoase al meu, sau lanț de aramă?”
strigă ea din nou. Nu mai răspunse nimeni. Strigă din nou. Nimeni!
Bătrânul Kriaras tăcu o clipă, apoi zise:
— Creta încă stă în arșița soarelui și în ploi, în întuneric, pustie,
îmbrăcată în negru, singură-singurică, precum o văduvă, și strigă.
Încă, moș Síphakas!
Bătrânul Kriaras oftă. Se uită în urcior, mai avea o înghițitură de
vin, așa că își udă gâtlejul.
— Of, sărmană Cretă< murmură el și se ridică.
Se ridică și bunicul și își strigă nora, pe kira Katerina.
— Umple-i traista, copila mea, zise el. Bine-a lucrat pentru răsplata
lui.
Apoi se întoarse către bătrânul Kriaras:
— Ai încă dinții tari? întrebă el.
— Numai unul îmi lipsește, răspunse poetul și râse. Unul, l-am scos
singur cu cleștele, măseaua de minte.
— Pune-i și două mâini de nuci și migdale, zise bunicul.
Îl însoți până la poartă, de parc-ar fi fost mare boier.
— Mergi cu bine, îi zise el și-i întinse mâna. Și dacă e să mai spui
altcuiva povestea, pune-L pe Hristos – ce-ai să pierzi? – pune-L să
răspundă: „De logodnă!” Ai spus-o chiar tu: gândește-te la ceva bun

817
și vine!
— N-avea grijă, căpitane Síphakas, făcu iscusitul cântăreț. N-avea
grijă, că nu spun eu povestea la fel tuturor. Îmi știu treaba, fiecăruia
potrivit cu puterea lui. Rămâi sănătos!
Drept, pe prag, bunicul îl privi pe cântăreț cum înoată și coboară
prin zăpadă. Thras{ki ținea mâna bunicului și se uita și el la
musafirul acela ciudat, cum se pierde-n zare. Și când dispăru
bătrânul Kriar{s, bunicul se întoarse către nepotul său:
— Tu ai înțeles? îl întrebă el. Hristos, Creta, inelul de logodnă<
— Mie nu-mi plac poveștile, făcu Thras{ki. Am crescut mare.
— Când o să crești și mai mult, o să-ți placă, murmură bunicul și-și
zăvorî gura.
În timpul în care bardul își depăna povestea despre Creta, departe,
în conacul său, pașa își aprindea ciubuc după ciubuc, nu era în
apele lui, de la Constantinopol și de pe muntele Selena veneau vești
rele. În toată Creta căpitanii puseseră apă-n vin, țineau sfaturi,
văzuseră și pricepuseră că i-au părăsit evzonii96 și apusenii și
Moscova, câțiva căpitani se țineau încă pe poziție, dar oricum aveau
să-și plece și ei grumazul, de nevoie.
— Am pus la pământ Creta, vestea sultanul, nu se mai aude o
împușcătură pe insulă, iar privilegiile pe care li le dădusem
cretanilor, din bunătatea mea, le iau înapoi, pentru că și-au călcâi
jurămintele și au ridicat capul împotriva mea.
Totuși, pe vârful muntelui Selena bubuia încă pușca, căpitanul
Mihalis nu se preda, împușcăturile se auzeau până la
Constantinopol și sultanul turba de mânie. Îi trimise un sac pașei
din Creta.
— Pune înăuntru capul căpitanului Mihalis și trimite-mi-l. Altfel să-
l pui pe-al tău!

96 Metonimie pentru Grecia.

818
Și pașa sări ca ars, luă sacul, și-l atârnă de gât și jură:
— Da, pe legea în care cred, carne tocată o să-l fac pe ghiaur. Carne
tocată, și o să-l pun pe bucătarul meu să facă din carnea lui tocată
sarmale, să hrănesc creștinii, întâi și-ntâi, pe mitropolit, stăpânul lor,
pe ghiaurul de popă!
Își încinse sabia, se apropie de fereastră și privi în depărtare
blestemații munți Lasithi. E bine întărit ghiaurul, îl înconjuraseră
din toate părțile cu trupe regulate și cu trupe răzvrătite, îi tăiaseră
pâinea, apa, proviziile de luptă, mânca pâine uscată și murea de
foame – află de starea lor, trimise crainici la căpitanul Mihalis și îi
vesti: „Pleacă, căpitane Mihalis, ia-ți voinicii, plecați înarmați, cu
steagurile voastre, și un fir de păr n-o să v-ating, pe Mahomed!” Și
căpitanul Mihalis îi răspunse prin același crainic: „Cât timp răsuflu,
nu plec. Chiar dacă se închină toată Creta, eu nu mă închin. Și mă
c< în barba Profetului tău!”
— Blestemată fie Creta, blestemați fie cretanii, blestemată fie soarta
mea! murmură pașa și-și aruncă sabia cât colo. Cum să mă cațăr
acum pe munți? A venit iarna de-a binelea, cum să-l vânez pe
îndrăcitul ăsta? O să trimit și alți nizami.
Se apropie de soba cu mangal aprinsă și bătu din palme. Apăru
arapul.
— Adu-mi, măi, Suleiman, castane și un rachiu, iarăși sunt tare
supărat astă-seară – ai văzut ce mi-a vestit sultanul?
Arapul nu vorbi, îi aduse o sticlă de rachiu, îngenunche și vârî pe
rând castanele în jarul din sobă. Pașa se descheie la nasturi și se
întinse pe divan.
— Spune-mi, măi, Suleiman, o vorbă bună, tu știi să legi minciunile,
spune-mi o vorbă bună, chiar de-ar fi și-o minciună. Pe Mahomed,
nu-mi pasă!
Albi ca neaua, lați, dinții arapului sclipiră.
— Pașa-efendi, chiar că am astăzi să-ți spun o veste bună, să ți se

819
facă inima grădină.
— Spune, măi, Suleiman, mincinosule, să ai binecuvântarea mea! A
pus armele jos căpitanul Mihalis?
— Alta, altă veste, pașa-efendi, mai bună. Ai auzit desigur de
Hamide-mula, descântătoarea, care are sfântul îngropat în curtea
ei< Am pus-o astă-seară să dea cu bobii și să-ți ghicească soarta<
S-a așezat turcește în mijlocul curții, a luat un ciur, a scos punga în
care are bobii și i-a aruncat, amestecați cu fel de fel de scoici și
pietricele de pe țărm și cu oscioare de la păsări de noapte. Se aplecă,
suflă deasupra lor, murmură descântecul și deodată scoase un
strigăt, își aruncă vălul și începu să danseze. „Ce-ai văzut, Hamide-
mula, îi strig, ce spun bobii? Vești bune?” Se liniști, se așeză din nou
pe pământ și atinse unul câte unul bobii cu degetul: „Văd un fes
roșu care cuprinde toată Creta, de la Grabasa până la mănăstirea
din Toplos! îl văd pe pașa, uite, melcul ăsta mort, că ia un firman de
la Constantinopol, cu o pecete de aur, cu litere de aur, cu panglici de
aur. Sultanul îi trimite lire, galoane de aur, sau nu cumva i-o trimite
pe fiica sa, să-l facă ginere? Pe sfântul care ne ascultă, nu pot să
deslușesc.
— Vorbește clar, Hamide-mula, îi fac eu. Când o să se întâmple
toate aceste lucruri și minuni? Să mă duc să i le dezvălui pașei, să
iau și eu un bacșiș, să iei și tu, sărmana de tine!” Se aplecă deasupra
bobilor, îi amestecă, îi aruncă, apoi îi mai aruncă o dată. „La al
treilea soroc, îmi răspunse. Du-te să-i spui pașei, să nu se supere<”
Și chiar în clipa în care ai bătut din palme, pașa-efendi, veneam din
curtea lui Hamide-mula, să-ți aduc vestea<
În tot timpul acesta, pașa număra mătăniile lui de chihlimbar și
asculta, asculta, cu gura căscată. I se luminase fața și se odihnea,
închisese ochii și vedea crainicii sultanului cum soseau dintr-odată,
pe uscat și pe mare, la Megalo Kastro și cum vin în urma lor
caravane de cămile încărcate cu zestrea pe care i-o trimitea socrul

820
său – saci și pungi de lire, saci și pungi de smaralde și peruzele, saci
și pungi de mosc și scorțișoară< Și o cadânuță, fata sultanului,
îmbrăcată în mătase, care descăleca de pe o cămilă albă și urca
mlădioasă, legănată, scările de marmură ale seraiului său.
Suleiman închise gura și pașa sări ca ars, de parcă s-ar fi trezit.
Căscă.
— Ai sfârșit deja, măi, Suleiman?
— Am sfârșit, pașa-efendi.
— Atunci du-te și pune ibricul pe foc și fa-mi o cafea cu caimac, să
mă trezesc. S-au copt castanele?
— Nu-i trimitem un bacșiș sărmanei Hamide-mula?
Dar pașa zâmbi:
— Ei, toate ca toate, măi, Suleiman, dar să nu ne avântăm prea tare!
Lasă să se sfârșească primele două soroace!
„Măi, nu e chiar atât de prostănac pe cât credeam.. /97, murmură
arapul strâmbându-se și puse ibricul pe foc.
Ziua era pe sfârșite și, așezat pe jilțul de ierarh, mitropolitul ținea
încă ocheanul și brăzda neliniștit marea învolburată a Cretei. Astăzi
aștepta să vină, cu un vapor care ancora în fiecare săptămână în
Megalo Kastro, crainicul secret pe care i-l trimitea Grecia cu
instrucțiuni, pe ce drum era în folosul neamului s-o pornească în
ceasul acesta greu. Sigur, în munți, căpitanii încă se târguiau cu
turcii, se plecaseră, dar încă nu cădeau la pământ. „Pentru numele
lui Dumnezeu, strigau cei mai înțelepți, să ne călcăm pe inimă, să ne
vârâm din nou armele în teacă, să ne întărim, să se întărească și
sărmana Mamă, și apoi, ani mulți să avem, ridicăm iarăși steagul!
Mâna pe care nu poți s-o tai, fa-te c-o săruți!” 1 „Nu, se împotriveau
cei mai mândri, Libertate sau Moarte!” Iar Grecia, tremurând, când
amenința Turcia, când cădea la picioarele Apusului și-l ruga. Și

97 Zicală grecească.
821
mitropolitul, între două păreri, nu știa pe care s-o aleagă. Mintea lui
îl sfătuia: „Stai cuminte, ai răbdare, pleacă!”, dar inima lui nebună îi
striga: „Libertate sau Moarte!” Însă astăzi, slavă Domnului, vine
crainicul secret din
Grecia. El o să-i arate drumul. Toată ziua mitropolitul cercetase
marea cu ocheanul, dar se lăsase o negură grea, furtună mare, și
vaporul nu apăru.
— Să am răbdare, mâine Dumnezeu o s-aducă iarăși zorii zilei și o
să vină veștile. Ziua asta e pe sfârșite< zise el și cobori în biserică
să-l roage pe Dumnezeu să liniștească marea.
Trecu noaptea, marea se potoli, de pe vapor se văzu Creta. Tocmai
se revărsau zorii. O adiere de cimbrișor cobora din munți și primul
nepot al bătrânului Síphakas, Kosm{s, în picioare la proră, trăgea
adânc în piept mirosul sânului patriei. Stânci sălbatice, din când în
când pomii se înnegreau și în depărtare vârfurile munților se
rumeneau. O zi primăvăratică în miezul iernii, lui Dumnezeu i s-a
făcut milă de păsări și de oameni și a aruncat iarăși soarele peste ei.
Kosm{s întindea gâtul, privea și nu se mai sătura de trupul patriei.
Cum plecase, cu douăzeci de ani în urmă, tânăr, cu puf pe obraji, cu
suflet molatic, și cum revenea acum! Se întoarse. Lângă el, măruntă,
palidă, o fată privea și ea, cu ochi mari, plini de groază, Creta.
— Creta! îi zise tânărul, zâmbi și îi atinse cu tandrețe umărul.
Fata tresări.
— Aici o să-l naști pe fiul nostru, îi zise iarăși tânărul cu voce
domoală. De-acum asta e patria ta, uit-o pe cealaltă< îi spuse din
nou cu dulceață.
— Da, Kosm{s< făcu fata și tăcu iarăși.
Și deodată îl apucă de braț și îl strânse neliniștită, ca și cum ar fi
vrut să se încredințeze că există. Și se însenină puțin.
Creta se tot apropia, cu munții ei, cu livezile de măslini, cu viile ei.
Megalo Kastro, dincolo, se albea în lumina dimineții. Mirosul de

822
cimbrișor creștea. Lumina coborâse din vârfuri pe pieptul muntelui,
acum îi cuprindea poalele, se revărsa liniștit și scălda câmpul.
Pomii începeau să se deslușească unul de altul, în dulceața dimineții
se auziră cocoșii, lumea se trezea.
Bărbatul se aplecă spre fată:
— Te rog, îi zise încet, acum o să intri în casa mea părintească,
întărește-ți inima, să nu-ți fie frică. Gândește-te că sunt mereu lângă
tine. Gândește-te că-l porți în tine pe fiul nostru, nu trebuie să te
temi< Mama mea e o femeie sfântă, o să te iubească. Sora mea,
trebuie să știi<
Tăcu și se încruntă.
— Ce e? făcu fata și-și privi bărbatul neliniștită.
— Când a făcut doisprezece ani, bătrânul a chemat-o: „De-acum n-o
să mai pășești pragul porții, i-a spus. De-acum n-o să mai ieși
dinaintea mea, pleacă!” Și de-atunci, sărmana a fost închisă în casă.
Ședea toată ziua, țesea, broda, își făcea zestrea. Când se întorcea
bătrânul seara, alerga în fundul casei, să se ascundă. Când a făcut
douăzeci de ani, a văzut, de sus, de la fereastră, că trece un tânăr,
apoi că trece din nou și că o privește. A doua zi, la fel, în cealaltă zi,
la fel. Într-o seară, o vecină îi aduse un răvășel, era de la tânăr; și
apoi altul, și altul, o iubea, zicea el, voia să vină într-o noapte să stea
de vorbă, să se cunoască de aproape și apoi să se căsătorească. După
multe răvașe, fetei i se făcu milă de el și, la un asfințit de soare, îl
vesti prin vecină: „Azi, la miezul nopții, o să stau la poartă<”
Kosm{s tăcu. Vâna dintre sprâncene i se umflase și se zbătea. În el
tresăriră iarăși ura, teama și admirația față de bătrân. Creta pieri de
pe mare și în văzduh îi făcu semn umbra cea înfricoșătoare.
— Taci, murmură fata, taci, ajunge!
Și întinse mâna să-i astupe gura.
— Nu, trebuie să știi, răspunse tânărul. Trebuie. La miezul nopții
sora mea a coborât, desculță, încet-încet, ca să nu scârțâie scările.

823
Dar bătrânul veghea, o auzi, se strecură după ea și o urmări pășind
ușor, ca o fiară. Sărmana fată ieși în curte și, în clipa în care întinse
mâna să deschidă poarta, bătrânul se repezi, o apucă de păr, își
înfipse unghiile în ea, o urcă leșinată în camera ei, o încuie și puse
cheia la brâu. Un cuvânt n-a rostit bătrânul. Dar de atunci sora mea
nu și-a mai arătat fața nici la poartă, nici la fereastră. Ani și ani<
Tatăl meu a fost omorât la asediul mănăstirii Arkadi, au trecut mai
bine de douăzeci de ani, dar mintea surorii mele nu s-a mai
limpezit, toată ziua muncește prin casă, spală, gătește, țese și coase
nefericita ei zestre, se înserează, nu doarme, și numai când se
apropie miezul nopții deschide fereastra, se apleacă și, dacă se-
ntâmplă să treacă vreun călător întârziat, îi strigă cu neliniște: „Se
apropie miezul nopții? Se apropie miezul nopții?”
Kosm{s tăcu. Părul bălai, ochii albaștri, dulceața surorii, râsul ei
când era mică< Parcă s-ar fi întins sub picioarele lui o apă neagră,
adâncă, și ar fi privit în ea.
Făcu câțiva pași pe punte, se aplecă în cală, văzu nizamii înghesuiți
unul peste altul, îl izbi duhoarea lor și întoarse capul în altă parte<
„Sărmană Cretă<”, și-și duse mâna la căptușeala sacoului, unde
ascunsese scrisoarea cu veștile secrete<
Se întoarse din nou lângă fată:
— Te rog, îi zise el, acum, că intri în casa mea părintească, să nu-ți
fie frică.
Creta se tot apropia, se mărea, se clătina și venea ca o vioaie și
primejdioasă fiară a mării. Kosm{s vedea acum clar dincolo de
Megalo Kastro, spre sud, vestitul munte cu chip de om, Iouhtas – un
cap enorm, întins cu fața-n sus, deasupra măslinilor și a viilor, cu
fruntea aspră mereu încruntată, cu nasul mare, ascuțit, cu gura lată
și barba plăsmuită din stânci și prăpăstii< Zăcea întins pe spate, ca
un mort, zeu de marmură, albastru-negricios, dur, cu ceafa puțin
ridicată, ai fi putut crede că încă privea și veghea asupra Cretei.

824
„N-a murit uriașul, se gândi deodată Kosm{s, cu ochii pironiți pe
muntele neliniștit. Câtă vreme trăiește și se mișcă înlăuntrul meu, n-
a murit. Câtă vreme trăiesc și mă gândesc la el, nu moare< Ceilalți
îl vor fi uitat, viața lui atârnă de mine. El mă ține, dar și eu îl țin pe
el<”
Simțea că tatăl lui se prinde în măruntaiele sale, că întinde rădăcini,
că nu voia să se despartă de el. În străinătate, adesea își amintea de
el și se îngrozea. Dar niciodată, ca în clipa aceasta, n-a simțit că
mortul se zbate cu atâta forță înlăuntrul său.
„A înțeles, se gândi el, de ce mă întorc în Creta și ce mesaj tainic
aduc< A înțeles, vrea să sară la mine neînchinata căpetenie, să-mi
astupe gura!”
Kosm{s tresări mâniat, de parc-ar fi vrut să se năpustească asupra
tatălui său, dar se întoarse să se uite la fată, să-și îmblânzească
mintea. O văzu șezând pe un colac de frânghie, la proră, și privind
cu ochii ei mari și negri orașul care se tot apropia – zidurile
venețiene, casele joase, minaretele albe< O cuprinse de mijloc, îi
atinse cu mâna pântecele, simți căldura trupului ei, ciudatul miros
de neam străin din suflarea ei, și se născu în el dorința săi batică să-i
dea capul pe spate, peste frânghiile de corabie, și să-o sărute. De doi
ani se bucură de el, dar tot nu se sătura de trupul acesta cald,
gingaș, dintr-o țară îndepărtată, dintr-un neam străin, din străbuni
îndurerați, prigoniți< Simți că înlăuntrul său tatăl lui își înfige
privirea cu ură în cea de alt neam; și dragostea tânărului pentru fată
creștea, își sfida tatăl, o strângea în brațe, o ocrotea și n-o dădea pe
mâna mortului.
— Noemí, îi spuse încet la ureche, Noemí, îți mulțumesc că mi-ai
apărut în cale.
Fata lăsă capul în jos și se strânse la pieptul bărbatului, ca și cum ar
fi vrut să intre, să dispară în el, să nu mai iasă.
Lumina se întețea, din palidă-trandafirie, de dimineață, se făcu de

825
un roșu intens, apoi albă ca neaua, și marea, plină de valuri
înspumate, dansa și primea soarele. Cerul își pierduse puful de
ceață al dimineții și se făcuse ca un oțel albăstriu.
— În fiecare dimineață, spuse fata și oftă, tatăl meu, rabinul,
deschidea fereastra și-l apuca plânsul. „Ce frumusețe e aceasta,
zicea el, ce minune!” Și ce vedea? Hornuri negre și o fâșie de cer
plumburiu și oameni urâți și zdrențăroși care tremurau de frig<
Ce-ar fi spus, Doamne, ce-ar fi spus dacă ar fi văzut Creta!
— Creta mea singuratică< murmură oftând un bătrân în pantaloni
bufanți, prinzându-se de proră, și-și făcu cruce. Creta mea
singuratică! Dac-ai fi fost femeie, ai fi intrat în rai. Dar ești o insulă,
sărmana de tine!
Spuse și trase cu coada ochiului, cu ură, la nizamii care ieșeau din
cală încheindu-se la pantaloni și punându-și armele pe umeri.
— Ehei, oare știți voi unde mergeți, câinilor? murmură el. Ia
numără stârvuri, patriotule! se întoarse și-i spuse lui Kosm{s. Anul
ăsta iarăși o să crească des orzul nostru, slavă Domnului!
— Orzul? făcu Kosm{s uimit.
Bătrânul cu pantaloni bufanți râse în hohote.
— Hoiturile turcești fac băligar bun, doar știi! zise el.
— Aspre mai sunt sufletele astea, silnici bărbați mai sunt și cretanii,
intru în junglă, șușoti fata, își privi bărbatul și îi zâmbi, ca să-și
îndulcească puțin cuvintele. Cred că n-o să ies vie de-aici, murmură
iarăși, atât de încet încât nu se auzi.
Intrau în port. În dreapta străluci, înfipt în stânci, leul de piatră al
Veneției, cu Evanghelia deschisă în gheare. Portul vuia, mirosea a
lămâi putrede, a ulei, a chitre, a roșcove. În spate, marea violetă
clocotea.
Kosm{s sări pe chei, întinse brațul și o prinse pe fată de mână:
— Pășește întâi cu piciorul drept, îi zise încet. Ai dreptate, intri în
sălbăticie, în numele lui Dumnezeu!

826
Păși întâi cu piciorul ei drept și se agăță de brațul bărbatului,
istovită.
— Am obosit, zise ea și o sudoare rece îi îmbrobonă tâmplele.
— Casa e aproape, curaj. Aproape că am ajuns.
Înaintară. Kosm{s privea cu nesaț casele, oamenii, drumurile.
Toate îmbătrâniseră. Părul negru a albit, obrajii s-au scofâlcit,
vopselurile s-au șters, zidurile s-au destrămat, multe s-au prăbușit.
Multe praguri fuseseră năpădite de buruieni. Prinse mâna fetei și o
strânse.
— Asta e patria mea, zise el. Da, din pământul ăsta pe care pășim
sunt eu.
Fata se aplecă, luă de jos puțin pământ și îl zdrobi între degete.
— E cald, zise ea, îmi place.
Își aminti de patria ei îndepărtată, cea înfrigurată.
Intrară pe ulicioarele strâmte. Kosm{s lăsase brațul fetei și o luă
înainte, se grăbea. Inima îi tresălta. O luă la dreapta, drumeagul
coti, și de departe zări poarta părintească, închisă. Sus, fereastra,
închisă. Pe drum nimeni, niciun glas; ca și cum ar fi visat. Se
apropie de poarta arcuită, cu zăvor gros de fier. Genunchii i se
muiară, dar își făcu curaj.
Bătu. Se auziră pași în curte și cineva oftă. Pașii se opriră. Bătu din
nou. Poarta se deschise, apăru o bătrânică, albă ca neaua, topită,
îmbrăcată în negru. Cum văzu musafirul, scoase un strigăt:
— Copilul meu!
Și se sprijini de stâlpul porții, să nu cadă.
Apăru și sora lui, subțire, topită și ea, cu păr cărunt. Ochii ei, plini
de o răutate întunecată și de amărăciune. Sânii ei se săturaseră să
aștepte drepți ani de zile și căzuseră.
Bucurie, lacrimi, mâinile înlănțuiau cu ardoare trupul iubit. Și
deodată, cum mama își strângea în brațe fiul îndelung înstrăinat
care se întorsese acum la sânul ei și-i vorbea de parcă ar fi fost încă

827
prunc și-l alăpta, o văzu pe fată stând la stâlpul porții.
Este<? întrebă mama încet.
— Da, soția mea.
Sora auzi și întoarse capul în altă parte. Mama se aplecă spre fiu.
— De ce ai luat-o? O să se spurce sângele. Ovreică.
— Mamă, zise încet fiul și sărută mâna ofilită, un hatâr îți cer<
— Ești copilul meu, și-mi ceri un hatâr? De-acum atârn toată de tine.
Poruncește.
— Ți-o încredințez pe soția mea, mamă< Iubește-o< Și pe fiul
meu, adăugă și mai încet.
Mama tresări și își privi pe sub gene fiul, îl întreba, îl ruga, în tăcere.
— Da, îi răspunse el. Poartă în pântecele ei pe nepotul tău.
O căldură dulce urcă din pieptul bătrânei pe grumazul și pe obrajii
ei. O bucurie nemărginită îi cuprinse toată făptura. Dar dintr-odată
o spaimă puse stăpânire pe ea:
— Aceluia i-ai cerut îngăduința? zise ea coborând glasul. El știe
asta? El hotărăște, numai de la el să ceri hatârul. De el mă tem!
Vorbea încet, înăbușit, să n-o audă mortul.
— Ce poate să facă? întrebă fiul și inima i se îngrozi deodată.
— De unde să știu, copilul meu? Mai are cumva trup, să știi unde se
află? În clipa asta poate că e în curte și n-o lasă să pășească pragul<
Fiul tresări:
— N-o să-i mai meargă! zise el. Aici nu mai comandă el. Mă duc s-o
aduc!
Străbătu curtea și inima îi bătea cu mânie și teamă. Dintr-odată,
glasul i se înăsprise.
— Hrysoula, zise el, vino!
O luă de mână și o duse la mama lui:
— Mamă, fata ta< zise el.
Fata se aplecă și sărută mâna bătrânei. Apoi se opri iarăși și aștepta.
Mama o privea tăcută. Nasul adus, buzele groase, părul

828
blondroșcat, ochii mari, înfricoșați. Lănțișorul de aur care-i atârna la
gât.
— Te-ai botezat? întrebă bătrâna, fără să-i întindă mâna.
— S-a botezat, răspunse fiul. Iată crucea. A luat și numele tău,
mamă. O chema Noemî, acum o cheamă Hrysoula.
Trase lănțișorul și ridică de la pieptul ei, caldă, o cruciuliță de aur.
— Bine-ai venit, zise mama, și-i atinse c-o ușoară ezitare părul.
Intrară în casă.
Kosm{s cerceta odăile și inima îi era grea. Urca, cobora, mângâia
tăcut ușile, vechile mobile, ceasul greu de perete, pistoalele
strămoșești de argint, alături de icoane.
— Și bunicul? întrebă el.
— Departe, în sat. Are o sută de ani, dar e vânjos. Charon nu-l
atinge. Mereu întreabă de tine.
Cele două femei se așezară pe canapeaua cea lungă, străveche.
Mama își privea fiul, cum crescuse, bărbat împlinit de-acum, și
semăna cu bunicul lui, căpitanul Síphakas; aceeași privire, care
iubește și mângâie tot ce vede, aceeași gură, veselă, dulce la vorbă<
Uneori arunca câte o privire piezișă către fată: „Ce să-i spun? se
gândea ea. Alt neam, alt Dumnezeu a plăsmuit-o pe ea, n-o vreau!”
Iar fata privea curtea pietruită, ghivecele cu busuioc, vița dezbrăcată
de iarnă de deasupra fântânii cu jgheab< Și dincolo de curte, în
dosul viței-de-vie, nesfârșite câmpuri ninse și păduri înghețate și
orașe întunecate și călăreții cazaci cu săbiile trase, spărgând ușile și
prădându-i pe ovrei< Se topea zăpada de la sângele cald, noroiul
se făcea roșu, și turmele, bărbați, femei și copii, scoteau strigăte și
alergau<
Se întoarse și o văzu pe bătrâna care o privea. Dădu să-i zâmbească,
dar nu putu. Ochii i se umplură de lacrimi, iar bătrânei i se făcu
milă de ea.
— La ce te gândești? o întrebă ea. La patria ta? Unde te-ai născut?

829
— Departe, departe< Într-un oraș posomorât, cu fabrici<
— Ce fabrici? Ce fac?
— Tunuri, puști, mașini< Dar tatăl meu<
Voia să spună: nu-și murdărea el mâinile fabricând mașini care să
omoare oameni, a fost rabin< dar apucă să se stăpă nească.
— Tatăl tău – ce? întrebă bătrâna.
— A fost om bun, răspunse fata oftând.
Bătrâna se ridică, ieși în curte, tăie o ramură de busuioc și i-o dădu
fetei.
— La voi crește busuioc? întrebă ea.
— Nu.
— A crescut pe mormântul lui Hristos, spuse bătrâna și tăcu.
În acest timp vestea bună luă la rând porțile, începură să sosească
vecinele vesele, gălăgioase. Se umplu casa. O măsurau pe fata de
ovreu din creștet până-n tălpi, ca pe o ciudată sălbăticiune. O
priveau, se apropiau de ea și își înfoiau nările.
— Ai văzut ce miros scoate? spuse o vecină în taină către alta.
— Miros de ovreică, strâmbă din buze alta. Așa miros ele.
Kosm{s își privea soția cu milă. Îi păru o lebădă rănită într-un cârd
de gâște, rațe și coțofene. Toate întindeau gâtul și o cercetau,
scoteau un strigăt sălbatic, apoi își trăgeau iarăși gâtul înapoi și
tăceau.
Maria aduse tava cu dulceață și cafele. Ofilită, morocănoasă, cu o
panglică lată, neagră la gât, ca să-i ascundă zbârciturile. Coborî
privirea pe Hrysoiila cu dușmănie. Aceasta era mai tânără, mai
frumoasă și-i luase fratele.
Kosm{s se ridică. Primele bucurii trecuseră, nu avea timp de
pierdut.
— Mă duc să fac o plimbare, să salut Kastro< zise el și porni grăbit
spre Mitropolie.
Mitropolitul ședea pe jilțul său episcopal și-l aștepta. Auzise dis-de-

830
dimineață vaporul șuierând în port și își făcuse cruce.
— Dă, Doamne, murmură el, să aducă îndemnuri bune pentru
creștinătate<
Kosm{s străbătea grăbit drumurile și privea cu milă în jur –
îmbătrânise iubitul său oraș, se sfărâma, a început să se prefacă în
pulbere și să se împrăștie în vânt. Cu siguranță un oraș nou va fi
clădit într-o zi peste el, dar nu va mai fi al lui, drumurile se vor
umple din nou de tineri, dar nu va mai fi tinerețea lui< „Iubite
Kastro, se gândea el cu duioșie, iubite Kastro, am îmbătrânit
amândoi<”
Ajunse la biserica Sfântul Mina, păși în curte și salută lămâiul
bătrân, sub ale cărui ramuri înflorite stătea mitropolitul în fiecare an
și învia pe Hristos< Privi în jur emoționat, dar nu avea timp, și urcă
două câte două scările Mitropoliei.
Mitropolitul se ridică neliniștit și nerăbdător.
— Bine-ai venit, Kosm{s, zise el. Dumnezeu te trimite într-un ceas
greu. Ce ne aduci?
Kosm{s sărută mâna mitropolitului:
— Această scrisoare, preasfințite, spuse el și scoase din sân
scrisoarea secretă.
Mitropolitul luă scrisoarea, se sprijini de fereastră și o deschise,
mâinile îi ardeau. O citi la repezeală, apoi o reciti încet-încet. Apoi
rămase ceva vreme cu capul lui greu, nobil plecat în piept. În cele
din urmă se desprinse de fereastră și se grămădi istovit pe canapea.
Își ascunse fața în mâini:
— Creta mea nemângâiată< murmură el. Creta mea nemângâiată<
„Nu există speranță, spunea scrisoarea. Apusenii nu vor să strice
relațiile cu sultanul. Sultanul a prins curaj și vrea să ia înapoi
puținele privilegii pe care fusese silit să le acorde Cretei. Emisarul
pe care l-a trimis a venit cu deplină putere să ardă, să omoare, să
distrugă creștinătatea din Creta. Vârâți-vă așadar iarăși armele în

831
teacă și aveți răbdare, nu aruncați Grecia într-o baltă de sânge. Vrea,
sărmana, vrea, dar nu poate.”
Mitropolitul înălță capul:
— Știi ce spune scrisoarea, Kosm{s? întrebă el.
— Știu, preasfințite.
— Am să trimit un răvaș tuturor căpitanilor, să depună armele. Noi
nu putem să facem nimic de capul nostru. Numai de un singur
căpitan mă tem: de unchiul tău, Mihalis. Nerostuit, sucit suflet, și
neînduplecat. I-am trimis vorbă acum câtva timp să-și ia armele și
steagul și să plece, că n-o să-i fie atins niciun fir de păr, cum i-a jurat
pașa – iar el știi ce mi-a răspuns? „Mă amestec eu, preasfințite, în
slujirea ta? Nu te amesteca așadar nici dumneata în slujirea mea. N-
o să mă închin eu turcului. C) să mă arunc în aer!” Trebuie, Kosm{s,
să te duci să-l vezi, față către față, să-i vorbești.
— O să mă duc, preasfințite, dar nu am speranță. E și el ca și tatăl
meu: o fiară.
Se auziră trompete și tropote grele și nechezături. Mitropolitul se
întoarse îngrijorat spre Kosm{s.
— Nizami, zise el, am venit împreună. I-am luat de la Hania. Au
poruncă să jertfească și să distrugă.
— Creta mea nemângâiată< spuse din nou mitropolitul.
Își ridică mâinile spre cer:
— Până când, strigă el, până când?
Tăcură. Amândoi se gândeau, deznădăjduiți, la Creta.
— Ai stat mulți ani în Apus – ce se-ntâmplă acolo, departe, ce-ai
văzut? Noi aici trăim în pustiu, întrebă în cele din urmă
mitropolitul, ca să-și abată puțin gândul.
— Multe, și bune, și urâte, preasfințite, amestecate< De unde să
încep?
— Cred în Dumnezeu pe-acolo? Asta să-mi spui.
— Cred într-o nouă zeitate, dură și foarte puternică și care într-o zi

832
s-ar putea să ajungă atotputernică.
— Anume care?
— Știința.
— Minte fără suflet, asta înseamnă diavolul.
— Am intrat în înfricoșătoarea zodie a Scorpionului, a diavolului,
preasfințite.
— Ceilalți oameni, poate. Dar nu cretanii. Noi avem un ideal, o
credință mai presus de individ, opusă interesului, toată numai
lacrimi și jertfa. Noi nu am ieșit încă din zodia lui Dumnezeu.
Kosm{s nu vorbi. De ce să vorbească? Ce să spună? Mitropolitul era
bătrân, credea, alt sprijin nu avea. Tăcu.
— Cretanii și rușii, spuse iarăși mitropolitul. Nici rușii n-au ieșit
încă din zodia lui Dumnezeu. Când eram arhimandrit la Kiev, acolo
am înțeles ce-nseamnă credința, ce-nseamnă Dumnezeu și cum
coboară pe pământ și umblă și vorbește cu oamenii. Cât timp există
Rusia, nu mă tem.
Kosm{s se ridică:
— Te las, preasfințite, zise el, să alcătuiești mesajul pentru căpitani.
Nu trebuie să pierdem timp.
— Mergi cu binecuvântarea mea și vino mâine, o să chem fruntașii.
Vorbește-le și tu.
Când, noapte de-acum, se întoarse la casa părintească și urcă în
vechea cameră a tinereții sale, își găsi soția trântită pe pat și
plângând. O luă de mijloc, îi mângâie părul, îi prinse bărbia, îi ridică
fața îndurerată și o privi. Iar ea îi zâmbi:
— Ce ai? Ce ți-au făcut?
— Nimic< nimic< Am obosit.
Își ascunse fața la pieptul lui și tăcu. Și peste puțin:
— Mă priveau toate, mă miroseau, întorceau capul în altă parte și
vorbeau în taină. Și mamei tale i s-a făcut milă de mine. S-a ridicat:
„Doamnele mele, a zis, mergeți cu bine. Suntem obosite. E și mâine

833
o zi”. M-a luat de mână și m-a urcat aici, în camera ta. S-a aplecat și
a dat să mă sărute, dar s-a răzgândit. „Întinde-te, mi-a zis. Să nu le
asculți. Dormi.” Și m-am așezat aici și te așteptam.
Kosm{s se aplecă, îi ridică părul creț de pe ceafă și o sărută. Ea
închise ochii și zâmbi. Luna se înălță în clipa aceea și căzu pe fața ei,
iar Kosm{s se îngrozi văzându-i paloarea. O luă în brațe și o întinse
pe pat.
— Dormi, îi șopti la ureche, dormi, ai obosit.
Îl apucă de mână:
— Singură nu pot. Întinde-te lângă mine.
Se prinse de mijlocul lui, se ghemui la pieptul lui, murmură câteva
cuvinte în limba ei maternă, tandre, și adormi.
Luna urca încet pe cer, mare, tăcută, plină de dulceață. Luna
tinereții lui, nopțile care picurau miere, discuțiile aprinse din toate
nopțile cu prietenii despre marile întrebări fără răspuns – de unde?
și încotro? și de ce? – care-i chinuie pe toți adolescenții lumii.
Luna se revărsase acum pe pat, ca un cearșaf alb. Părul auriu ca
mierea al soției lui, revărsat și el pe pernă, strălucea liniștit, moale,
ca și cum s-ar fi umplut dintr-odată de luminițe. Fața ei luci ca
marmura. Kosm{s întinse mâna s-o mângâie, dar o reținu în aer, de
teamă să n-o trezească. „Cât de mult o iubesc pe femeia asta, nespus
demult, se gândi el. Cât bine mi-a făcut, nu se poate spune. Mi-a
deschis mintea și inima, m-a învățat să iubesc neamurile străine pe
care le uram, să înțeleg ideile străine pe care le combăteam, să simt
că toți oamenii avem aceeași rădăcină. Ce Soartă a luat-o de mână la
acel asfințit de soare și mi-a adus-o?” Clătină din cap și zâmbi: „Nu
există Soartă, zise el. Eu, la asfințitul acela, am apucat-o de mână,
nimeni altul!”
Și își aminti că se aflau într-o librărie dintr-un îndepărtat oraș
nordic și căuta o carte pe care-o iubea, cântece chinezești din timpul
dinastiei Song. Nu le-a găsit și, cum privea întristat afară pe drum, a

834
zărit trecând o fată îmbrăcată cu o bluză portocalie de mătase.
Străluci în lumină o clipă și dispăru. Iar el tresări. Fata îi păru plină
de mister, frumusețe și tristețe; și purta culoarea care-i plăcea mai
mult decât toate.
În clipa aceea, îl fulgeră gândul acesta: „Dacă vreau, alerg în urma
ei și-o fac să fie a mea. Dacă nu vreau, stau aici și-o las să treacă. Ce
vreau, aia fac. Ce vreau?” Și îndată îi mai trecu prin minte ciobanul
acela cretan care nu coborâse niciodată în faimosul, cum își
închipuia el, oraș Megalo Kastro. Auzise numai că acolo era raiul și
că avea toate bunătățile lumii cele mai scumpe: cizme albe cu talpă
dublă, puști și săbii, saci cu bob și butoaie cu batog, și femei care
miroseau a săpun parfumat.
Ani în șir ciobanul urzise în minte raiul acesta, ani în șir îl dorise cu
înfocare, și într-o zi n-a mai răbdat, și-a atârnat cizmele cele vechi pe
umăr, ca să nu le prăpădească de pietre, și a coborât în goană de pe
munte în Megalo Kastro. Alergă, alergă, șapte ceasuri. Pe la
asfințitul soarelui a ajuns la poarta mare a orașului. Acolo, brusc, se
opri. Închipuie-ți că deodată s-a rușinat fiindcă n-a putut să-și
învingă ispita, a bătut cu toiagul său cel greu în prag și a strigat:
„Dacă vreau, intru, dacă nu vreau, nu intru. Nu intru!” Și s-a întors
pe muntele său. „Eu o să intru!” murmură Kosm{s și alergă în urma
fetei. Zărea prin mulțimea de oameni culoarea portocalie și alergă
spre ea. Fata întoarse capul și îl privi înspăimântată. „În clipa în care
treceați, îi zise el, mi-a venit acest gând. Dacă vreau, vă opresc și
devenim prieteni. Dacă nu vreau, vă las să plecați. Și am hotărât că
vreau.
— Sau sunteți nebun, răspunse fata și îl privi mirată, sau vreun
poet.
Dar nu am timp<
— Veniți cu mine să vorbim și luați o hotărâre<
— Nu mai am timp, spuse din nou fata. Plec.

835
— Unde mergeți?
— Plec”, zise din nou fata și glasul îi tremura. Kosm{s o prinse de
braț, neliniștit. „Nu plecați, spuse el cu ardoare, veniți cu mine<”
Se speriase de tonul glasului ei. Spunea „plec” ca și cum ar fi strigat:
„Ajutor!”
Fata îl privi și sprâncenele ei subțiri, împreunate săltară. De parcă în
clipa aceea își cântărea întreaga viață; „vreau”, „nu vreau” – toată
soarta ei se adunase în aceste mici cuvinte omenești. „Vino! îi spuse
din nou Kosm{s.
— Unde?
— Nicăieri.
— Unde? întrebă iarăși ca un copil mic care face pe supăratul.
— Să ne plimbăm puțin împreună, și apoi plecați< Viața e scurtă,
să ne spunem ce-om apuca<" Fata tresări și înălță capul ei auriu ca
mierea. „Să ne spunem ce-om apuca, zise ea. Viața e scurtă, să
mergem!”
Porniră la drum și intrară într-un parc; din auriu-verde, asfințitul se
făcuse violet-deschis și încet-încet se făcea acum negru-albăstriu.
Vorbeau repede, gâfâit, amândoi se grăbeau. Primul vorbi Kosm{s,
ca să-i dea curaj. Îi vorbi despre Creta, înfricoșătoarea lui insulă
iubită, despre tatăl său, balaurul, despre mama sa, sfânta mare
muceniță< Inima fetei se tulbură. „De ce-mi vorbești cu atâta
încredere? îl întrebă neliniștită.
— Pentru că plec, pentru că pleci și tu, și nu avem timp< În alte
epoci oamenii lăsau să treacă ani în șir până să ajungă unde am
ajuns noi doi astă-seară dintr-o singură săritură<”
Se așezară pe o băncuță. „Cum te cheamă? întrebă bărbatul.
— Noemí.
— Spune, Noemí, viața ta pare să fie amară. Ai încredere în mine,
sunt cretan.
— Ce-nseamnă asta, cretan?

836
— Om cald, Noemí.”
Era deja noapte când se ridicară. Inima lui Kosm{s dădea pe
dinafară de supărare și amărăciune. Fata asta mică adunase în ea
toată durerea lumii. Unul câte unul, cuvintele ei dădeau la iveală
frica, ticăloșia, nebunia lumii. El își acoperise fața cu mâinile și
asculta, și parcă vedea aievea – intrară cazacii călări în oraș, năvăliră
în mahalaua ovreiască, sparseră ușile, omorâră bărbații, strânseră
bătrânii, femeile și copiii, tatăl ei, bătrânul rabin, cu barba albă
despicată, trecu în frunte, prin zăpadă< Zile și nopți, zile și nopți
prin zăpadă< Se tot împuținau, mereu rămâneau în dreapta și-n
stânga pe drum, prin zăpadă, femei și copii căzuți și înțepeniți cu
fața-n sus< Noemí izbucni în plâns. Kosm{s o prinse de mijloc.
„Cum ai scăpat?
— Nu știu. Ca-n vis< Nu mă întreba! strigă deodată. Nu mă
întreba! ” Kosm{s îi mângâie părul. „Nu te întreb, îi spuse el, taci<”
Tăcură amândoi, și peste puțin: „Și-acum, întrebă Kosm{s, unde te
duci astă-seară? De ce te grăbești? ” Noemí înălță capul: „Am luat o
hotărâre, murmură ea.
— Ce hotărâre?
— O prietenă mi-a dăruit bluza asta portocalie, m-am spălat, m-am
pieptănat și mă duceam<” Se opri, și apoi zise liniștit: „Să mă
omor. Să scap”. Kosm{s se aplecă și îi sărută mâinile. „Să mergem,
zise el.
— Unde?
— Vino cu mine, Noemí.
— Unde?
— De ce întrebi? Nu ai încredere? Nu știu dacă te iubesc, dar nu te
las. Toți te-au părăsit, eu nu te părăsesc<
Fata lăsă capul în jos. În întunericul parcului, Kosm{s nu putea să-i
deslușească fața. Aștepta tăcut. Simțea că sărmana orfană își întreba
străbunii, ovreii teocrați, cerea răspuns și lua o hotărâre. Dintr-odată

837
Noemí săltă capul și zise liniștită, cu hotărâre: „Să mergem”, și-i
întinse mâna.
Luna dispăruse de-acum și patul se întunecă. Jos, mama și sora
ședeau, tăifasuiau încă, încet, tainic, și Kosm{s auzea vocea mamei
lui, monotonă, liniștită, ca o apă curgătoare în noapte. Un câine lătră
jalnic și apoi tăcu. Din curte veni mirosul de bu suioc, cel de demult,
care-i înmiresmase toată tinerețea. Busuiocul, măghiranul, cuișorul,
iasomia, vechi tovarăși iubiți, Kosm{s răsuflă adânc, și sufletul lui
era precum curtea casei părintești, plin de ghivece, cu o fântână în
mijloc, care avea apă rece.
„Asta mi-e patria, se gândea el, casa asta unde m-am născut, aceasta
e femeia mea<”
Pe când Kosm{s se gândea la toate acestea și simțea mireasma și
răcoarea casei părintești intrându-i în măruntaie, auzi alături
deschizându-se fereastra surorii lui. De-acum bătea spre miezul
nopții. Aținti urechea o vreme, tăcere; și deodată se auziră pași pe
drum, trecea un călător întârziat; și-ntr-o clipită se auzi și un glas
gâfâit, deznădăjduit:
— E trecut de miezul nopții? E trecut de miezul nopții?
Pașii se opriră, dar fereastra se închise îndată cu putere și se așternu
tăcerea. Kosm{s se înfioră.
— Doamne, murmură el, Doamne, ce amărăciune!
Își duse mâna la obraji, îi șiroiau lacrimile.
Nu mai putu să închidă un ochi. Cu pleoapele deschise, aștepta să
se reverse zorii. Și când, în sfârșit, văzu de la fereastră că se albește
cerul, se strecură încet din pat, să nu-și trezească soția, se îmbrăcă,
coborî și se așeză pe canapea, pe locul tatălui său. Ai fi putut crede
că pusese stăpânire pe el încăpățânarea de a-l înfrunta pe cel mort,
de a-l alunga din locul pe care ședea, de pe patul pe care dormea,
din curte și din casă. Să zăvorască ușa, să nu-l mai lase înăuntru ca
să-i facă rău soției lui.

838
Spaime de demult, de care credea că se eliberase în Apus, se treziră
iarăși în el; inima îi era încă o peșteră întunecată, plină de fantasme.
Apăru și sora lui, galbenă, posomorâtă. Îl văzu pe fratele ei șezând
pe locul bătrânului și o clipă se dădu înapoi înspăimântată. Ca și
cum ar fi fost viu și-ar fi venit iarăși și ar fi pus stăpânire pe casă. De
la miezul nopții în care o apucase de păr și nu o lăsase să atingă
bărbat, ura se întețise în ea, l-a urmat pe tatăl ei și în mormânt, o
hrănea și n-o lăsa să moară. Voia să trăiască, să trăiască doar ca să-l
urască și să-l blesteme. În fiecare noapte își deschidea lăzile, privea
zestrea pe care și-o țesuse cu mâinile ei – cămășile de noapte cu
dantelă lată la mâneci, velințele brodate, cearșafurile de mătase și în
– și inima i se sfâșia și striga: „Blestemat fie el! Blestemat fie el!” Din
când în când o cuprindea mânia: să le îngrămădească în mijlocul
curții, să le pună foc și să ardă o dată cu ele. „Giulgiul meu<
murmura ea. Blestemat fie el!” Deschidea dulapurile, vedea hainele
lui și se zburlea părul pe ea, ca o cățea care dă pe neașteptate peste o
piele de lup. Niciodată n-a întins mâna să le atingă. Îi era scârbă de
ele și se temea. I se părea că, dacă le-ar fi atins, ar fi sărit din ele o
scânteie s-o ardă. Se certa cu mama ei pentru că toată viața n-a
ridicat capul împotriva lui. Își iubea fratele, până ieri, ziua în care s-
a întors. Dar când l-a văzut însurat s-a înfuriat. Îi era silă de femeia
lui, așa cum îi era silă de hainele tatălui său. „Maria, îi zicea mama
ei, ai răbdare<
— Blestemată fie răbdarea, i-a răspuns. Spune-mi să iau cuțitul s-o
înjunghii, să n-o mai văd!”
Iar astăzi de dimineață, când coborî și-l auzi pe fratele său
spunându-i bună ziua, nu se mai stăpâni și izbucni în plâns.
Kosm{s o luă în brațe:
— Taci, îi zise el, o să vezi, o să se schimbe viața, o să te bucuri și tu,
surioara mea<
Ea clătină din capul cărunt:

839
— O să-l iau pe Charon să mă bucur, murmură ea, îl împinse pe
fratele său și plecă din cameră.
Kosm{s ieși în curte, să tragă aer curat în piept. Dar deodată
neliniștea puse stăpânire pe el. I se păru că cineva ofta sus în
cameră. Intră în casă și urcă în grabă scările, să-și vadă soția.
Dormea. Piciorul mic cu degete subțiri îi ieșea afară din cearșaf, se
aplecă și i-l sărută. Apoi întinse mâna și mângâie ușor părul
revărsat pe pernă. Din gura întredeschisă urca suflarea ei caldă și
mirosea a garoafa.
Dar deodată, îndată ce se aplecă asupra ei și buzele sale îi atinseră
gura întredeschisă, i se păru că scârțâie scara; și se auziră încet-încet
pași urcând. Erau ai bătrânului, ai mortului, îi recunoscu. Tresări, se
așeză în capul oaselor pe pat și aținti urechea, își ținu răsuflarea.
Scara scârțâi iarăși, pași grei se apropiau. Ajunseseră acum în capul
scării, intrară pe coridorul cel strâmt și sosiră<
— Bătrânul! murmură Kosm{s cu groază, bătrânul!
Și întinse mâna peste soția sa, ca s-o apere.
Pașii se opriră în fața ușii. Inima fiului bătea cu putere și îi părea că
toată casa se clatină.
„Cine este?” dădu să strige, dar glasul îi pierise.
În clipa aceea Noemí sări în sus țipând. Privea spre ușă și sudoarea
îi curgea pe la subsuori. Kosm{s o îmbrățișă.
— Ce ai? o întrebă el încet. Ai auzit ceva?
— Da, da<
— Nu te speria, nu-i nimic<
— Cineva urca scara< Cineva stă în dosul ușii!
— Taci, nu te speria. Ai visat. O să vezi acum, nu-i nimic.
Sări și el. Tremura și el, dar se rușina. Întinse mâna spre ușă și o
deschise brusc. Nimeni. Râse fără poftă, ca să-i dea curaj. Se
apropie, o dezveli și îi sărută genunchii care-i tremurau.
— Nu te speria, îi zise el, aici e casa ta, Noemí<

840
Fata se uită în jur, masa, dulapul, fereastra, iconostasul cu trei
icoane vechi – Nașterea, Răstignirea, Arhanghelul Mihail.
— Da, zise ea, aici e casa mea, aici< O să mă obișnuiesc.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
Kosm{s o văzu că plânge și, deodată, dinlăuntru i se stârni de
neoprit dorința de dragoste. Niciodată n-o dorise atât de mult ca în
clipa aceasta, nici în prima noapte în care a răpit-o, acolo departe, în
sălbatica străinătate. Lăsă ușa deschisă, ca să-i arate că nu se teme
de cei morți, o luă în brațe și o mângâie din tălpi până-n creștet.
Trecu o zi, trecură două, trei. Kosm{s se uita la mama lui, la sora lui.
Ce aveau să-i spună i-au spus, vorbiseră despre casă, despre rude și
despre vecini, despre cel mort, care calcă încă prin casă și-i înăbușă,
despre Creta< Nu le mai rămăsese nimic de spus. Îi unea numai
adânca dragoste, adică tăcerea.
El umbla pe străduțele înguste, vechile cărări de țară ale tinereții
sale. Aici, în această piață, la Trei Arcade, simțise inima lui primele
bătăi de dragoste. Cum a văzut-o pe prima fată pe care a iubit-o,
într-un nor auriu la un asfințit de soare, iar ea ținea un trandafir
galben în mână și el avea pumnul plin de iasomie. Cum mirosea,
înmiresmată, lumea! Și era o seară de vară și fetele nemăritate,
îmbrăcate în roșu, în verde, în albastru, se plimbau în sus și-n jos, cu
sânii tari, cu părul despletit, iar panglicile fluturau în urma lor și
făceau semne< Erau ca niște ambarcațiuni și corvete cu steaguri
care porneau să pună stăpânire pe lume< Și tinerii alergau în urma
lor palizi, plesnind de ciudă, și se făceau că glumesc și râdeau; dar
inima le fremăta. Împreună cu ei alerga și Kosm{s, în vârstă de
șaisprezece ani<
Acum trecu grăbit prin piață, cu ochii pironiți în pământ, să nu
întâlnească vreo matroană grasă și îmbătrânită și să recunoască, cine
știe, după ochi, pe vreuna dintre fetele împodobite cu flamuri din
amurgul de vară al tinereții sale. Își amintea de acel străbun de

841
demult al neamului grecesc, care se întorsese și el pe insula lui și
crăpa de mânie. Casele îi păreau joase, drumurile largi s-au
strâmtat, vechii prieteni îi spuneau o vorbă, două și apoi tăceau. Ei,
care, adolescenți, umblau ca și cum ar fi dat asalturi pe străduțele
strâmte din Megalo Kastro în amurguri, iar nopțile, la lumina lunii,
discutau cu patos despre Dumnezeu, despre patrie și despre soarta
lumii. Acum însă, cum se mai încurcaseră în femei, în copii, în grijile
pentru pâinea de mâine, și cum se mai scufundase armada
adolescenței într-o copaie de casă plină cu apă!
În acest timp, departe, în Petrokephalos, în duminica de astăzi,
bunicul ședea dinaintea vetrei aprinse, îi era frig. Obrajii i se
scofâlciseră, genunchii i se muiau. Privea focul, se gândea la viața
lui, o auzea cum îi curge gâlgâind prin minte, ca un fir de apă
întortocheat și lung.
Și în clipa asta intră un căruțaș:
— Bine-ți merge, moș Síphakas, zise el vesel. Nepotul tău cel mare a
sosit din Apus la Megalo Kastro. A luat, se pare, pana și hârtia și
scrie.
Bunicul tresări:
— Ce scrie, măi? strigă el și ridică toiagul.
Dar căruțașul apucă să fugă.
Bunicul nu mai vorbi. Ca o tainică veste de moarte i se păru venirea
aceasta, „mi-a sosit ceasul”, se gândi el și se ridică.
— Ia pe umăr scara cea mare, Harâdimos, zise el, și să mergem.
— Unde, moș Síphakas?
— Ți-am spus de mii de ori să nu mă-ntrebi. Hai repede!
Harâdimos puse scara pe umăr, iar bunicul mergea înainte.
Luase tinicheaua cu vopsea și pensula și mergea. Se grăbea și din
când în când se poticnea de pietre. Ajunseră în piața satului și
bătrânul arătă spre mica clopotniță văruită a bisericii:
— Sprijin-o de zid! porunci el. Așaz-o bine, să nu cad. Unde e

842
Thras{ki?
— Și-a luat ceata și carabina și dus a fost, moș Síphakas.
— Să aibă binecuvântarea mea. Bine face!
Ciobanul sprijini scara de clopotniță, îi puse două pietre drept
întăritură și o ținea cu amândouă mâinile.
Bătrânul călcă pe prima treaptă și porni să urce, gâfâind. Harídimos
îl privea înspăimântat.
— Amintește-ți de mine, Doamne! murmura el și-și făcea cruce.
Bătrânul se cățărase acum până în vârful scării și ajunsese la brâul
de piatră, la poala clopotniței. Afundă pensula în vopsea, întinse
mâna și începu să scrie, una câte una, uriașe litere de tipar, L, I, B<
inima îi bătea bucuroasă. „Cine-ar fi crezut, se gândea el, c-aș putea
să-mi sfârșesc așa viața! C-o pensulă, c-o tinichea de vopsea și
scriind pe ziduri!” Scrise toate literele mari de tipar, ținea încă
pensula în mână, uită că era pe scară și se trase înapoi, să le vadă
mai bine și să le admire. Dar îndată ce se aplecă pe spate își pierdu
echilibrul, întinse brațele și se prăbuși la pământ.
Harâdimos scoase un strigăt, alergară vecinii și îl ridicară pe bătrân
pe brațe. Îi șiroia sângele pe el, își spărsese capul, dar ținu gura
închisă și nu strigă.
— S-a întors nepotul său cel mare în Creta, le spuse Harídimos
vecinilor. A aflat și, de bucurie, a amețit<
Se cutremură tot satul. De parcă ar fi fost cutremur și ar fi căzut
stâlpul care-l susținea. Veniră bătrânele tămăduitoare, îi puseră
alifii, trimiseră un crainic la Megalo Kastro c-un catâr, să-l aducă pe
Mustafa-babă, el știa toate plantele, era și om bun, doftoricea turci,
creștini și ovrei, Iară să facă deosebire. „Bolnavi sunt toți, sărmanii,
spunea el, bolnavi. Ce-are a face că sunt greci sau ovrei? Toți sunt
bolnavi!”
A doua zi de dimineață veni Mustafa-babă călare pe catâr, își scoase
săculeții, își deschise sticluțele, prinse capul bătrân, spart, în mâinile

843
sale pricepute și moi și începu să-l doftoricească<
În a treia zi bunicul deschise ochii. Privi în jur, o văzu pe nora sa,
kira Katerina, și îi făcu semn:
— Ce se-ntâmplă pe munte? întrebă el. Ce știi de bărbatul tău?
— Nu se predă, răspunse femeia.
— Bine face! zise bătrânul. Pune-mi o pernă la spate, să mă ridic. M-
am săturat să stau întins. Cheamă-l de la stână pe Kostandis, am
nevoie de el.
Închise ochii, obosise.
Apoi, după un ceas, sosi o namilă de cioban, jumătate om, jumătate
țap, își sprijini bărbia în bâta ciobănească, stătu în fața canapeluței,
unde zăcea întins bătrânul, și așteptă. Bunicul avea ochii închiși, nu-
l văzu, îi vuiau urechile, și nici nu-l auzi. Kostandis stătea și aștepta.
„Nu se poate, își spuse în sinea lui, într-o zi tot o să deschidă ochii, o
să mă vadă și-o să-mi spună ce vrea de la mine.“
Se adunară nepoții și nurorile, sosi și Thras{ki cu carabina pe umăr.
Se întorcea iarăși de la munte, unde se jucase de-a războiul cu
prietenii săi. Aștepta să vadă ce se-ntâmplă cu bunicul, ca să-și ia
ceata și, cum toate erau deja pregătite, să atace satui turcesc, să
înfrunte turcimea.
— Trezește-l tu, Thras{ki, că nu te temi de el, îi zise Kostandis.
— Nu mă tem de el, răspunse Thras{ki, dar mi-e milă. Doarme.
Bunicul auzi murmurul și deschise ochii. Kostandis își mișcă
picioarele și se apropie. Bătrânul privi printre gene în jurul său,
văzu mulțimea și se mânie:
— Nu mor, măi, moștenitorilor, strigă el, nu mor încă, plecați! Vino
aici, Kostandis, apleacă-te!
Zdrahonul pletos lăsă capul în jos și ascultă poruncile bătrânului
Síphakas. Acesta vorbea încet, cu răsuflarea tăiată, din când în când
tăcea, îl durea, apoi lua din nou avânt și iar vorbea. După ce sfârși,
întrebă:

844
— Ai înțeles, măi, Kostandis?
— Am înțeles, moș Síphakas, răspunse ciobanul.
— Și apoi, după ce vestești astea prin sate, repede-te până-n Megalo
Kastro, mergi acasă la fiul meu cel mare, știi, la kira noru-mea
Hrysoula. Ia cu tine și doi codri de brânză și un miel bun, să i le
duci peșcheș. A venit, se zice, Kosm{s, nepotul meu cel mare, să-l
vezi cu ochii tăi și să-l atingi cu mâinile tale, auzi? – și să-i spui: „Să
poftești, se pare că moare bunicul tău. Să-ți dea binecuvântarea
lui<” Ai înțeles, măi, Kostandis?
— Am înțeles, moș Síphakas.
— Atunci du-te, valea!
Bătrânul se întoarse să-l vadă, plecase. Auzi numai cuiele ciz melor
lui care călcau afară pe pietre în goană, departe deja.
A doua zi dimineața, dintr-un ghiont, poarta bătrânei Hrysoula se
deschise în ambele părți și o matahală pletoasă cu doi codri de
brânză în desagă și un miel înjunghiat la subsuoară păși pragul și se
opri în mijlocul curții. Se descheiase la pieptul păros, mirosea a
salvie și a țap, puse jos peșcheșul și se sprijini în bâta sa lungă. Trei
femei ședeau pe canapea și-și beau cafeaua; Kosm{s se ridicase și se
pregătea să se ducă la mitropolit. Compuseseră deja și trimiseseră în
munți răvașul. Când îl citiră, căpitanii își plecară capetele oftând.
— Fiindcă Mama vrea asta, răspundeau ei, ne supunem poruncilor
ei.
Dar așteptau încă răspunsul căpitanului Mihalis.
Acesta primise și el scrisoarea mitropolitului, îl chemă pe celălalt
căpitan de pe muntele Selena, pe Polyxinghis, și se certară în coliba
de piatră.
— Eu nu mă predau! arătă clar căpitanul Mihalis.
— Ne roagă Mama, răspunse căpitanul Polyxinghis, să nu ne-o
atârnăm de gât.
— Care Mamă? Nu am încredere în mințile care-o cârmuiesc.

845
— Ai mai multă încredere în mințile tale?
— De ce-ți bați joc? Nu în mințile mele, în inima mea. Ea îmi spune:
să nu te predai, și nu mă predau. Fă și dumneata ce-ți spune inima.
— Fac ce vreau. Mă supun.
— Du-te, cu sănătate și bucurie! Părăsește-mă și tu, și alți tovarăși
m-au părăsit. N-am nevoie de nimeni! Călătorie bună și vânt la
pupă, voinice!
Căpitanul Polyxinghis se opri brusc, nu-l lăsa inima să plece și să-l
părăsească în ceasul morții.
— O să pieri în zadar, căpitane Mihalis, zise el.
— În război niciodată cineva nu piere în zadar! strigă căpitanul
Mihalis. Nu cumva ți-e milă de mine?
— Iubeam și eu un om pe lumea asta și mi l-ai omorât. Nu, nu te
iubesc, căpitane Mihalis, dar nu vreau nici să pieri. Ce dracu’, Creta
are încă nevoie de tine.
— Eu nu mai am nevoie de ea! mormăi el. Du-te, îți zic!
— Nu te gândești la femeia ta? Nu te gândești la Thras{ki?
Căpitanului i se urcă sângele-n cap și i se umflară vinele la gât.
Dacă ții la viața ta, mugi el, pleacă!
Lovi cu piciorul în buturugile și crengile care astupau intrarea în
coliba de piatră, îl îmbrânci pe căpitanul Polyxinghis și-l scoase
afară. Se opri la intrare și îl strigă pe Ventuzos:
— Ventuzos, haide, ia-ți picioarele la spinare, aleargă la Megalo
Kastro și du-te la Mitropolie. Salutări, să-i spui preasfințitului, a
primit scrisoarea ta, să-i spui, a ars-o la cele patru colțuri și ți-o
întoarce: „Nu se predă!”
— La ordinele tale, căpitane Mihalis, zise Ventuzos și vârî
scrisoarea-n sân.
— Mergi repede, și dacă iubești și dumneata viața, Ventuzos, să nu
te mai întorci. Aici e moarte.
— Am copii, căpitane Mihalis, zise Ventuzos și oftă. Am fată de

846
măritat și nevastă și tavernă<
— Așadar nu te-ntoarce, Ventuzos ești, nu am pretenție de la tine, o
să te porți ca o ventuză! Ia-i cu tine și pe Kaiambis și pe
Phourogatos și duceți-vă să-i găsiți și pe Bertodóulos și pe Efendina!
mormăi căpitanul Mihalis și-i întoarse spatele.
Ventuzos porni la drum, coborî spre câmp pe o cărare ascunsă,
alerga și ofta și blestema. Ventuzos ești, o să te porți ca o ventuză<
Cuvintele acestea îi biciuiau spatele și alerga< Intrase deja în oraș
și urca scările Mitropoliei. În timpul acesta Kostandfs pășea în casa
părintească a lui Kosm{s. Acolo, am spus deja, s-a oprit în mijlocul
curții și și-a sprijinit mâna lui mare pe pieptul nădușit salutând:
— Mulți ani dumneavoastră! strigă el și glasul îi era unduios,
pentru că toată viața lui și-o petrecuse cu țapii și cu berbecii. Mulți
ani dumneavoastră! Bine v-am găsit, doamnele mele. Mâncați, cred,
să vă fie de bine!
— Bine-ai venit, Kostandfs! zise mama. Intră în casă. Așază-te să bei
un vin< Ce vești din sat?
— Căpitanul Síphakas, socrul tău, moare, kira Hrysoiila, nu scapă!
Nici dracul nu-l mai scapă! făcu Kostandfs și izbucni în râs. Și vă
trimite, zice, acest peșcheș.
Se duci jos și își sprijini bâta ciobănească pe genunchi.
— Pe Dumnezeu, bine și-a petrecut viața. A mâncat, a băut, a
omorât turci, a umplut curtea de copii și de măgari și de iepe și de
boi, a despădurit munți și i-a făcut ogoare, a sădit viță-de-vie și
măslini, a clădit și-o biserică pentru sufletul său, deci s-a asigurat și
dincolo – ce să mai facă de-acum cu viața? Așa că a ridicat steagul
să plece.
Kosm{s auzi glasurile și coborî din camera sa. Kostandfs se întoarse
și îl cercetă din creștet până-n tălpi:
— Domnia ta vei fi fiind nepotul cel mare al lui moș Síphakas. Sau
fac greșeală?

847
Spuse și întinse gâtul ca să-l privească mai bine. Și apoi se ridică,
întinse mâna lui mare și îl atinse, așa era porunca bunicului.
— Eu sunt, din tălpi până-n creștet, răspunse Kosm{s.
— Ei, așadar, bunicul tău îți poruncește să poftești, zice, dar repede,
să-i închizi ochii. Repede, îți zic, să-l apuci viu. Pe soarele cel veșnic,
cred că pe domnia ta te aștepta de-atâția ani ca să-și încredințeze
sufletul arhanghelului. „Ia cu tine și-un catâr, mi-a zis, să călărească.
Eu, zice, țineam în mână baltagul, fiul meu, pușca, și-acum aflu că
nepotul meu ține pana de scris. Așa că n-o să poată să meargă pe
jos, ia un catâr și adu-l.” Măgarul e la han și așteaptă. Să mergem!
Se întoarse către stăpâna casei:
— Astea sunt veștile, kira Hrysoula. Cât despre vinul de care zici, o
să beau, să nu-ți stric plăcerea.
Bău vinul dintr-o sorbitură, întinse mâna lui mare, înșfacă o felie de
pâine de pe masă și plescăi din limbă mulțumit. Râse.
— Și să vedeți, zise el, cum să vă spun< căpitanul Síphakas a făcut
chemare. De parcă s-ar duce ginere în iad. Nu trec douăzeci și patru
de ceasuri, că mă și cheamă, sunt ciobanul lui, adică, încă de la
nașterea mea, și argatul lui. „Mergi, Kostandfs, îmi zice, ia-ți toiagul
și cațără-te pe munții înalți și cheamă căpitanii cei bătrâni. Stai în
mijlocul fiecărui sat și strigă: – Căpitanul Síphakas, măi, băieți,
moare! Cei care sunteți din vremea lui, cei care ați mers la războaie
împreună cu el și trăiți încă, vă face chemare căpitanul Síphakas,
poftiți la conacul său! Și el nu vrea peșcheșuri, nu vă temeți! întinse
o să-i găsiți mesele, o să vă așezați pe scaune, o să mâncați și-o să
beți, și-apoi căpitanul Síphakas are să vă spună o vorbă. Are să vă
spună o vorbă mare, luați-vă toiegele și veniți!”
— Ce vorbă? făcu Kosm{s, care nu se sătura să-l asculte.
„Numai patriarhii din Vechiul Testament mureau cu o asemenea
măreție”, se gândea și simțea o adâncă mândrie că se trăgea din așa
neam.

848
— Ce vorbă? făcu ciobanul. Dar ce, crezi că eu știu? Am dat să-l
întreb, dar mi-a fost frică să nu ridice toiagul și să-mi spargă capul.
Așa că am tăcut. Am făcut un salt, am luat munții la rând, am intrat
în sate și am început să crăinicesc. Numai trei bătrâni au apărut din
trei sate: căpitanul M{ndakas, căpitanul Katsirmâs și bătrânul
învățător din Emparos, cel șchiop. „Du-te, măi, să-i spui, mi-au
poruncit ei: ține-te bine, căpitane Síphakas, să nu-ți dai încă sufletul,
că venim!” Și-au pus fesurile cu ciucuri lungi și-au început să se
încingă<
Kostandis râse iarăși:
— Hârburi, sărmanii de ei! zise el. Erau înțepeniți tustrei, ciur din
pricina rănilor, nu mai puteau să-și târască picioarele. Trei sute de
ani tustrei împreună. Le curgeau balele, nu mai aveau gene, și-au
luat pistoalele de argint, de ai fi crezut că se duc la război, s-au
adunat în satul Kasteli și au pornit, sprijinindu-se unul pe altul să
nu cadă< Acum, că o să mergem în sat, o să-i vezi, dacă nu crezi.
Se ridică:
— Ei, stăpâne, îi spuse lui Kosm{s, pune-ți și dumneata fesul și să
mergem. Bunicul tău, îți zic, moare – n-auzi? Și vrea să-i închizi
ochii dumneata!
Mama își făcu cruce:
— O să se ducă-n Rai, zise ea cu convingere. A fost om bun.
— Și tata o să se ducă-n Rai, zise Kosm{s. Toți o să ne ducem în Rai,
pentru că toți am suferit în lume.
Sora clătină din cap și chicoti cu răutate:
— Dumnezeu e drept, zise ea.
— Dumnezeu e preamilostiv, făcu mama și se ridică să ia cățuia să
tămâieze.
Kosm{s se întoarse spre soția lui, care coborâse, se ghemuise în
colțul canapelei și asculta tăcută:
— O să vii și tu cu mine, Hrysoula, zise el.

849
Dar Kostandis lovi în pământ cu bâta.
— Pe Dumnezeul tău, ce-ți trebuie femeile! strigă el. E belea. Tu zici
„înainte!”, iar ele spun: „Stai!” Și când iarăși le-apucă vrednicia, dau
să alerge sărmanele, dar gâfâie, și ție ți se face milă de ele. Să le lași
pe drum? E păcat. Să le iei cu tine? E belea. Dar ești stăpân, fa cum
poftești. Eu am spus și-am vorbit.
— Are dreptate Kostandis, zise mama, care apăru cu cățuia. Să n-o
iei, copilul meu, o să obosească.
— Ia-o! făcu sora cu răutate. Ia-o, rezistă.
Noemí se îngrozea să rămână neocrotită într-o asemenea casă. Aerul
era greu, și ar fi vrut să se facă mică-mică, ca o insectă, și să se
ascundă sub vreo tufa de busuioc din curte, să n-o vadă nimeni.
— Merg, zise ea, merg, să văd și eu Creta<
— Du-te și să nu te mai întorci! murmură sora.
Nu putea s-o vadă, își ținea răsuflarea când se apropia de ea, îi
separase paharele și farfuriile, cuțitulj furculița și lingura, ca să nu
pângărească toată casa. Simțea un miros de ovreu în aer, încât ieri,
după ce-a mâncat, i-a venit să verse.
— Rezist, murmură Noemí, rezist<
Și urcă să se pregătească.
Dar, pe când urca, o luă dintr-odată o amețeală și casa se învârti cu
ea. Se sprijini de perete și închise ochii. În toate aceste zile simțea o
greutate, de parcă i s-ar fi preschimbat trupul, parc-ar fi căpătat alt
chip, sângele i se rostogolea și-o ardea.
Cineva o atinse ușor pe umăr. Își văzu soțul stând în fața ei c-un
pahar de apă. Zâmbi, întinse mâna să-l ia, dar se încovoie, se
rostogoli jos domol de tot și leșină. Mama alergă, îi aduse oțet de
trandafiri și îi frecă nările, tâmplele, gâtul.
— A obosit, zise mama cu milă.
— Nu e nimic, șuieră sora. Doar a leșinat. Și eu leșin.
Kosm{s o luă pe brațe și o așeză pe pat. Noemí deschise ochii și o

850
văzu pe mama deasupra ei.
— Iartă-mă, mamă, zise ea, am obosit.
— Dormi, îi zise mama și întinse pentru prima oară mâna să-i
mângâie părul.
Kosm{s se aplecă și își sărută soția pe gât:
— Dormi, Hrysoula, îi zise el. Nu veni cu mine. Ai răbdare, și-o să
mă întorc repede.
Ea clătină din cap și închise ochii.
— Mergi cu bine, îi zise ea.
Kosm{s alergă la Mitropolie și îl găsi pe mitropolit răscolit.
— În clipa asta am primit răspunsul unchiului tău, arvanitul, zise el.
Nu se predă, zice, și să nu ne-amestecăm în treburile lui< Să ai
binecuvântarea lui Hristos, du-te să-l găsești. Spune-i, Creta e în
primejdie și el este pricina. Incovoaie-i capul neîncovoiat. Fă tot ce
poți, copilul meu, este nevoie.
— O să fac tot ce pot, preasfințite, mă duc.
Noenu era în pat, ridicată în capul oaselor, și-l aștepta. Purta acum
cămașa ei galbenă de noapte, părul auriu ca mierea îi cădea creț, în
dezordine, pe umeri, își îmbrățișase genunchii, își sprijinea pe ei
bărbia și se gândea< Ce putere are dragostea, cum a fost răpită și a
picat aici, la marginea lumii, în dormitorul acesta cu icoane, cu
„Răstignirea lui Hristos”, ea, fiica rabinului! „Ah, de n-aș fi văzut
cele ce-am văzut, oftă ea, de-ar fi sufletul meu o hârtie albă nescrisă,
ce fericire!” își aminti de noaptea de ieri, când s-a întins în vechiul
pat de fier, puțin înainte s-o ia somnul. Lăsaseră fereastra deschisă
și intra suflarea nopții, încărcată de mirosul de busuioc și de
măghiran. Nici câine nu lătra, nici pas de om nu auzeai; drumurile
erau cufundate în somn, ușurate de oameni, lumea era luminată
duios de lună. Numai în depărtare se auzea domol, neîncetat un
suspin necontenit. Era marea, dincolo de ziduri, pentru că nu putea
nici ea să doarmă< „Ce dulceață are noaptea la marginea asta de

851
lume, cu ce încredere doarme alături de mine bărbatul pe care-l
iubesc! Iar în măruntaiele mele<”
Kosm{s intră, închise ușa și se așeză aproape de soția lui pe pat. Se
uită la ea cu o tandrețe de negrăit, cu o privire stăruitoare, adâncă,
de parcă și-ar fi luat adio.
— Pleci? îi zise Noemí și-i prinse mâna.
Mâna ei ardea.
— Noemí, ai febră, zise bărbatul, neliniștit.
— Nu, n-am febră, dragul meu. Cred că e căldura neamului meu,
răspunse ea și zâmbi.
Iar peste puțin:
— Mă privești de parcă ți-ai lua rămas-bun<
Dădu să adauge: „pentru totdeauna”, dar se îngrozi. Voia să strige:
„Unde mă lași în casa asta?”, dar se stăpâni.
— O să mă întorc repede, iubito. O să-i închid ochii bunicului<
Ținea încă mâna soției sale și simțea cum inima i se-ndulcește și
viața lui devine foarte simplă. Toate veacurile se strâng și încap într-
o singură clipă mică, în clipa în care ții mâna omului pe care-l
iubești și-o simți caldă, vie, cum se zbate în pumnul tău. Și zici: așa
a fost totdeauna, așa va fi totdeauna, această clipă e veșnicia.
Noemí îl privea, îl privea pe soțul ei și nu vorbea.
— Nu te uita la mine așa! strigă acum Kosm{s. Mă privești de parcă
ți-ai lua rămas-bun pentru totdeauna.
Îi sărută ochii și gura i se umplu de amăreală.
— Și tu mă privești la fel, zise Noemí și-și plecă fața pe pernă.
De jos se auzi glasul mâniat al lui Kostandfs:
— Ei, stăpâne, bunicul tău moare, să mergem! Mama ta ți-a umplut
și traista, să fie sănătoasă. O să mâncăm și-o să bem pe drum, de-o
să ne săturăm! Numai haideți repede, s-a înserat!
Kosm{s se aplecă, sărută pieptul soției lui, cu pioșenie și cu
încredere, cum sărutăm icoanele.

852
— Rămâi sănătoasă, îi zise el.
— Cu bine, murmură soția sa și-i îmbrățișă capul.
Îl ținu câtva timp așa, sprijinit de sânul ei. Ochii ei erau plini de
duioșie, părăsire și spaimă.
— Cu bine< îi zise iarăși.
Kosm{s se apropie s-o sărute, dar ea îi acoperi gura cu mâna:
— Nu, zise ea, nu. Rămâi sănătos!

853
 XIII
Gravă este fața Cretei, preachinuită. Creta are pe chip, într-adevăr,
ceva străvechi, sfânt, amar și mândru, acel ceva pe care-l au mamele
nemângâiate de moartea vitejilor lor fii.
Când ieșiră din Megalo Kastro și intrară în livezile de măslini și în
podgorii, înainte Kosm{s călare și în urmă, mergând pe jos,
Kostandis cu toiagul păstoresc petrecut peste umeri, se apropia deja
înserarea. De jur împrejur unduia câmpul galben-roșcat, ca o blană
de tigru; în urmă se înălța în soare muntele Psiloritis, nins, liniștit,
puternic și bun, ca un bunic; în față, munții Lasithi, netulburați sub
soarele blând de toamnă; în jur, ogoarele arate de curând, unele
negre-cenușii ca scorțișoara, altele negre ca tăciunele. Din când în
când, un pâlc de măslini cu ramuri argintii, un chiparos singuratic,
o vie, chircită, desfrunzită, cu două-trei boabe încă atârnând într-un
ciorchine, uitate<
Kosm{s privea cu nesaț. „Asta e Creta, asta e țărâna care m-a
plăsmuit, asta e mama<”, vorbea singur și inima îi bătea să se
spargă. Când se gândea de departe la Creta, un glas se înălța în el,
aspru, nemilos. Iar atunci lăsa capul în jos și tăcea. „Ce ai făcut
atâția ani aici, unde ești? îl întreba. Nu ți-e rușine! De atâta timp te
înfrunți și te lupți cu vântul, te vlăguiești în vorbe, lași la o parte
carnea și te hrănești cu umbra, n-am nevoie de tine!” Era Creta cea
care-i striga, iar el lăsa capul în jos și tăcea. Acum calcă pe pământul
ei, i se deschid plămânii și primesc mirosul de cimbrișor și de
măslină putredă, nu mai poate să scape de ea, trebuie să-i dea
răspuns. Ce răspuns? Nu a făcut nimic, nu e nimic – mâini sunt
astea, coapse, grumaji, sau cărnuri fără de folos? Face de rușine
neamul neîmblânzit, nesupus.
Și-acum unde se duce? Pân-acolo a ajuns! Să îngroape un balaur al
neamului său și să-l pună pe un altul să se închine. Îi crăpă inima de
rușine și se întoarse către Kostandis, să audă un glas bărbătesc.
854
— Vorbește-mi, Kostandis, despre bunicul, despre căpitanul
Síphakas, zise el. Vino înainte, să te aud.
Îi dădu o țigară, iar Kostandis și-o petrecu după ureche.
— Ce să-ți spun, stăpâne? făcu el. Noi trăim, el moare. Ce n-a
mâncat, ce n-a băut, câtă turcime n-a omorât, Dumnezeu să-l ierte!
Bine, preabine, și-a petrecut viața, ascultă-mă pe mine, nu-l căina.
Când urca la stână făcea două îmbucături dintr-o strachină de urdă,
zvârlea cu ciomagul, omora un iepure și-mi spunea: „Frige-mi-l,
Kostandis!” II frigeam și-l făcea zob, nu rămânea niciun oscior din
el! Mânca, bea răposatul, și trei paturi, se zice, a rupt în noaptea în
care s-a însurat. Nu râde, stăpâne, adevăr îți spun!
Tăcu, își scoase cealmaua de pe cap și își șterse nădușeala de pe fața
lui negricioasă. Râse acum și el.
— Ai auzit cum s-a însurat cu bunica ta? întrebă el.
— Nu, spune, Kostandis!
— Părinții ei nu voiau să i-o dea. Era sărac, chipurile, iar ei erau
gospodari tare înstăriți. El era zurbagiu, pasămite, făcea mereu
răzmerițe, lua pușca fie și pentr-o ciupitură de purice și ieșea-n
codru; iar aceia erau neam cuminte, așezat, niște linge-blide, nu se
potriveau. Bunicul tău a trimis pețitori și l-a pus și pe starețul
mănăstirii Domnul Hristos să vorbească, „nu! nu! răspundeau
socrii, nu-l vrem!
— A! De-ăștia îmi sunteți, făcu bunicul tău, o să vă arăt eu acum,
încornoraților!” Sări într-o noapte pe iapă și intră în satul miresei.
Nu avea cu el decât o tinichea cu gaz și o cutie de chibrituri. Și un
inel de aur pentru logodnă, legat într-un nod al basmalei lui. Intră
în sat și dă-i, de la o margine la alta stropi casele cu gaz: Ei, săteni,
strigă el, săteni, o să vă pun foc!”
Ei îi cunoscură glasul și săriră din așternuturi. Alergară și părinții
miresei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane Síphakas, nu ne lua de

855
gâtul tău!
— Dați-mi-o pe Lenio! strigă el.
— Nu te temi de Dumnezeu?
— Nu-l amestecați pe Dumnezeu în treburile mele. Dați-mi-o pe
Lenio! Uite și inelul de logodnă!
Dezlegă basmaua și desfăcu nodul:
— Alegeți, strigă el – focul, sau logodna?
— Bătu-te-ar Dumnezeu, împieiițatule! zise tatăl miresei.
— Focul, sau logodna? strigă din nou bunicul tău.
— Fie-ți milă de sat!
— Focul, sau logodna?
Prinseră acum să se înfurie sătenii. „O să dea un nerod comandă
unui sat întreg? La arme, băieți!” Dar interveni preotul:
— Fie-vă frică de Dumnezeu, fraților, alungați mânia!
Apoi se întoarse către tatăl fetei:
— Haide, moș Minotis, fă-ți cruce, e bun ginerele, dă-i-o!
Cei mai cuminți săriră și ei.
— O să ți-o dau, împieiițatule! strigă tatăl. Pleacă!
— Acum o vreau, adu-o!
Tatăl se duse blestemând și o aduse. În urma fetei, mama ei bocea.
Bunicul tău se aplecă, o apucă de subsuori și o aruncă pe crupele
iepei. Dădu pinteni și se ridică pulberea. În urma lui alergau
gâfâind sătenii cu preotul, și în zorii zilei intrau în Petrokephalos;
intrară în Petrokephalos și se făcu nunta.
— Plecați acum, valea! strigă bunicul tău către săteni. Duminica
următoare o să întindem mesele și fiți bine-veniți. Acum am
treabă<
Kostandis scoase de la ureche țigara.
— Așa trebuie să-și ia bărbații nevestele, zise el.
Luă fitilul și iasca și aprinse.
Treceau printr-o vale adâncă, printre doi munți. Un fir de apă se

856
rostogolea pe pietrele albe.
— Ți-e sete? întrebă Kostandis.
— Nu, să mergem, Kostandis, ne-a prins înserarea.
— Mie mi-e sete, stai!
Se întinse cu fața-n jos pe pietre, își vârî vârful bărbii și mustața în
apă și începu să bea, plescăind cu limba, ca tigrul. „Acum o să sece
pârâul”, se gândi Kosm{s, admirând matahala de cioban. Privi cu
mândrie, ca și cum ar fi fost ale lui, pulpele lui vânjoase, mijlocul
subțire, capul cârlionțat și negru pana-corbului, care sorbea tot
pârâul.
Kostandis se ridică dintr-o săritură, își șterse barba și își petrecu
iarăși peste umeri toiagul său păstoresc.
— Chiar pe piatra asta, zise el, unde m-am sprijinit și-am băut apă,
l-am înjunghiat pe Husein, arnăutul, dușmanul creștinilor, smoală
pe oasele lui! Și de-atunci am jurat, ori de câte ori trec prin valea
asta, mi-e sete, nu mi-e sete, să beau!
— Tu l-ai înjunghiat, Kostandis, tu singur? întrebă Kosm{s, care
auzise, încă de ieri, de pe buzele mitropolitului, înfricoșătoarea
faptă vitejească – fusese și asta una dintre pricinile pentru care s-a
făcut măcelul în Megalo Kastro.
— Eu singur, da, răspunse Kostandis. Dar ce? Unul a fost el, unul
trebuia să fiu și eu. Asta-nseamnă bărbăție. Știam că are să treacă
pe-aici, câinele, pusese foc unui sat, o să-l vezi, acum o să trecem
prin el, și îi înjunghiase pe toți de parte bărbătească, așa că am făcut
și eu jurământ să-l omor. Drumul lui era prin valea asta, și-am stat
la pândă.
— Dar cum l-ai înjunghiat?
— Ei, cum se înjunghie oamenii, nu știi? Am scos cuțitul și i-am
tăiat gâtul. Și-apoi am luat calea muntelui.
— Ai luat și tu calea muntelui, Kostandis?
— Păi nu sunt bărbat? N-am și eu suflet? M-am dus la moș Síphakas

857
și i-am zis: „Încredințează-i stâna lui Harídimos, el e bătrân, nu e de
folos în război, și lasă-mă pe mine să iau pușca.
— Ia-o, a zis îndată bunicul, ia-o, măi, Kostandis, și omoară câți
turci poți. Să nu mă faci de rușine.
— Nu-ți face griji, moș Síphakas, îi zic și eu, dar n-o să intru în ceata
fiului tău, s-o știi! E lacom, cum dă de-o treabă grea o ia el.” Așa că
am mers și eu în ceata căpitanului Vlăhos. Am omorât câți am putut
și duminica trecută m-a chemat căpitanul. „Întoarce-te, Kostandis!
S-a sfârșit războiul, mi-a trimis mitropolitul scrisoare, jos armele,
zice! Mergi cu bine, căpitane Kostandis!” – Căpitane Kostandis! fac
eu. De unde și până unde?
— Păi sigur, îmi răspunde căpitanul. Ai lucrat bine, ai făcut și-o
mare faptă bărbătească, l-ai omorât pe Husein arnăutul, așa că o să-
ți dau o hârtie, un hrisov de căpitan, să-l pui în ramă, să-l vadă
copiii tăi și să se bucure.
— Și ce-o să spună hârtia? am întrebat.
— Cum ai luptat vitejește și, când va fi eliberată Creta, să-ți dea o
pensie.
— Adu-o!” am spus eu. L-a pus pe secretarul său, a luat hârtie,
scria, scria un răvaș și apoi l-a pecetluit căpitanul cu sigiliul său.
— Și ce-ai făcut cu hârtia asta, căpitane Kostandis?
— Ce să fac, stăpâne? Am rupt-o. Pentru amărâta asta de hârtie am
lucrat eu? Eu am lucrat pentru istorie!
Porni la drum și începu să fluiere.
Umbrele acopereau deja fața pământului, ajunseră în primul sat și
intrară. Două-trei case încă rămăseseră în picioare, dintre
dărâmături apăreau femei zdrențăroase, o fată rupse dintr-un
ghiveci în care mai rămăsese o creangă de busuioc și i-o aruncă lui
Kosm{s.
— Bine-ați venit! strigă ea.
— Iată satul pe care l-a ars câinele de arnăut, zise Kostandâs. A

858
venit cu haita lui de câini, știa că cei mai buni voinici ai satului
luaseră calea muntelui și luptau. „Toți copiii de parte bărbătească și
câți sunt sub șaizeci de ani să se adune în curtea bisericii să le
vorbesc!” a poruncit ticălosul. A înconjurat satul, să nu fugă nimeni,
la biserică s-au adunat băieții și câțiva inși aproape bătrâni, vreo
patruzeci. Un cocoșat înaintă: „Mi-e rușine, aga, să trăiesc eu și să
fie omorâți acești băieți. Omoară-mă pe mine și eliberează-l pe unul
dintre ei, pe care vrei<” Arnăutul râse, îl înșfacă pe cocoșat și-l
așeză și pe el cu cei patruzeci. Apoi se întoarse către ceilalți câini
care-l urmau: „Foc în ghiauri!” porunci el.
— Taci, zise Kosm{s, taci, Kostandis, ajunge!
Dar Kostandis, de unde să se oprească! Parcă vedea iarăși în gând
tot sângele vărsat.
— Au tras o salvă, unii au căzut cu fața-n jos reci, alții se răsuceau la
pământ pe jumătate morți și mugeau de durere. Au săpat o groapă
și i-au aruncat înăuntru, dar n-au săpat-o adânc, și încă se mai simte
duhoarea. Să mergem să vezi!
— Nu vreau să Văd, ajunge! făcu Kosm{s înfiorându-se și îndemnă
catârul.
Ajunseseră în piața satului. Se adunară sătenii, toți bătrâni, veniră și
câteva femei, dar se opriră mai în spate. Un bătrân înalt, osos,
fruntașul, își scoase tichia și înaintă:
— N-avem un scaun să te punem să te așezi, zise el, n-avem niciun
pahar să-ți dăm apă să bei dacă ți-e sete, n-avem nici pâine dacă ți-e
foame! Toate ni le-au ars câinii, arde-i-ar Dumnezeu pe ei!
— Nu avem niciun bărbat să stea de vorbă cu tine, zise o bătrână și
începu să bocească.
Începură să bocească în jurul ei și celelalte femei.
— Curaj, măi, femeilor! făcu bătrânul. N-am pățit la fel și-n
revoluția din ’66? Doi-trei prunci mai rămăseseră și din ei a răsărit
din nou tot satul. Cât timp există un bărbat și-o femeie, nu moare

859
Creta!
O femeie îi aduse într-un ciob de oală apă proaspătă lui Kosm{s,
acesta își aplecă fața și bău, dar inima nu i se răcori.
Bătrânul se întoarse către Kostandis:
— Dumnezeu să-ți sfințească mâna, viteazule, zise el. Și să intri în
rai cu cuțitul cu care l-ai înjunghiat. Să-l sfințească și pe acesta!
— Să mergem! zise Kosm{s, neputând să mai îndure amărăciunea.
Rămâneți sănătoși!
Tăcuți, bătrânii își sprijiniră bărbia în toiege și-i priveau cum pleacă.
Bătrânele își șterseră ochii. O fată se ridică din dărâmătura casei ei și
îl admiră pe Kostandis cum urcă voinicește sărind din piatră-n
piatră<
Soarele își lua rămas-bun de-acum, asfințea, intraseră într-un câmp
închis, pustiu, și câțiva stejari se înnegreau în amurg.
— Repede, zise Kostandis lovind cu toiagul catârul. Repede, să
ajungem în satul apropiat înainte să cadă noaptea. O să ne
adăpostim la baba Koumbelina, e mătușa mea, sora mamei mele. N-
are casă, dar are inimă, o să ne aranjeze ea. Casă în picioare n-o să
vezi nici în satul ăsta, au trecut câinii și pe-aici, blestemați fie ei!
O bătrânică apăru desculță, pe jumătate oarbă, încărcată de lemne.
— Ce faci, bunicuță? întrebă Kosm{s. Cum o duci?
— Cum o duc câinii, copilul meu? răspunse ea. Dumnezeu să nu-i
dea omului câte poate să îndure.
— Te-au supărat și pe dumneata turcii?
Dar Kostandfs îi făcu grabnic semn lui Kosm{s să tacă.
— Ce-ai spus, copilul meu? N-aud bine, slăvit fie Dumnezeu!
— Să fii sănătoasă, mătușică, plecăm.
— Ești cretan?
— Da.
— Ai binecuvântarea mea! Fă copii, că s-a golit Creta, fa copii, să nu
piară cretanii de pe lume, e nevoie de ei.

860
— Să mergem, spuse Kostandfs, ne-a prins înserarea.
Îmboldi măgărușul să grăbească pasul.
— Bine că nu ne-a luat cu pietre, zise el. Am scăpat ieftin. Asta e
baba Kostandinlă, hagina, cum i se zice. Când vede bărbat, se
zăpăcește sărmana, ia pietre și-l alungă. Crede că e turc.
Se aplecă, ochise jos câteva ghinde, le adună, le curăță de coajă și le
mâncă. Îl văzu pe Kosm{s că-l privea uimit și râse:
— Nu-s ghinde, zise el, sunt castane. Castane le spunem când se
înserează și n-am mâncat și nu le vedem bine. Și despre hagina, cum
zic, ascultă să te minunezi: a avut patru fii, sărmana, voinici, înalți
cât chiparoșii. Tuspatru porniseră pe munți și luptau și ei împreună
cu căpitanul Vlăhos. Într-o noapte coborâră din munte s-o vadă pe
mama lor, greu bolnavă. Dar în zori se năpusti o ceată de nizami;
intrară în casă, tuspatru flăcăi dormeau încă, îi prinseră neînarmați.
Îi legară de mâini și de picioare și îi puseră la zid. Mama se aruncă
suspinând la picioarele ofițerului. Și el râse: „Alege pe unul din cei
patru, zise el, și n-o să-l omor”. Mama îi privea pe tuspatru și
tremura. Pe care să-l aleagă? „Mamă, spuseră cei trei, cei neînsurați,
alege-l pe Nicolfs, el e însurat, are femeie și copii.” Dar Nicolfs se
supără: „Eu am făcut copii, zise el, n-a pierit sămânța. Unul din voi
trei trebuie să trăiască, să se însoare, să facă și el copii”. Începură
atunci cei trei să se certe. Fiecare se străduia să-l scape pe celălalt.
Până când turcul se sătură, c-o lovitură de picior o aruncă încolo pe
bătrână și ridică mâna. Tuspatru chiparoși căzură la pământ și se
umplu curtea.
— Cum poți să le spui cu asemenea chef, măi, Kostandfs? strigă
Kosm{s. Cum înduri?
— Îndură omul, stăpâne, răspunse el și râse. Piatra, fierul, oțelul nu
îndură, omul îndură< Dar de-acum gata cu vorbele, haideți, că ne-a
apucat noaptea!
Ieșiseră de-acum din câmp, în fața lor se înălța muntele și intrară.

861
— Iată satul! zise Kostandfs și întinse mâna.
Kosm{s se uită, dar nu deslușea decât pietre peste pietre pe coasta
muntelui.
— Unde? întrebă el. Nu văd.
— În fața ta, pietrele astea, zise Kostandfs. Acum o s-apară și
oamenii. Uite deja niște câini care ne-au mirosit.
Doi-trei câini săriră din dărâmături lătrând. Le luceau coastele de
foame. Se întunecase de-acum.
— Nu văd lumină, zise Kosm{s.
— Unde să găsească ulei, stăpâne, unde să găsească gaz? Când
asfințește soarele, se vâră în dărâmături, precum cucuvelele.
— Bine-ați venit! se auziră glasuri și cinci-șase capete se iviră
înapoia zidurilor de piatră.
— Unde mergeți?
— La baba Koumbelfna, răspunse Kostandfs. Ea o să ne găzduiască
în conacul ei.
Cinci-șase guri izbucniră în râs.
— Aveți vreo îmbucătură să mâncați? întrebă unul.
— Avem.
— Ei, atunci o să mănânce și baba Koumbelfna. Aveți și vreo pătură
să vă înveliți?
— Avem.
— Ei, atunci o să se învelească și baba Koumbelfna! spuseră din nou
glasurile și în dosul pietrelor răsunară iarăși hohote de râs.
— Aici râd, spuse Kosm{s uimit. N-au suferit? Sau și-au înăbușit
cumva durerea?
— La început, ce vrei să facă, oameni sunt, au suferit, lămuri
Kostandfs. Apoi au văzut că nu iese nimic cu durerea și au trimis-o
la dracu’. A venit și-un ceteraș și le cântă la ceteră. Se îmbată fără
vin, sărmanii, și se împreunează între pietre, ca scorpionii. Sufletul
omului uită, stăpâne, uită sărmanul. De-aceea îl și numesc

862
nemuritor!
Se opri și numără grămezile din fața lui; erau casele dărâmate.
— Patru, cinci, șase – uite casa mătușii mele! zise el. Nu e nevoie să
batem la poartă, n-are poartă. Ei, kira Koumbelfna, strigă el, ieși la
balcon!
O bătrână zdrențăroasă, neputincioasă, sprijinindu-se într-un toiag
strâmb, se ivi dintre pietre.
— Tu ești, Kostandfs? întrebă ea. Când, măi, o să-ți bagi mințile-n
cap? Și cine e cu tine?
— Deschide poarta să intrăm! răspunse Kostandfs. Taie două găini,
pune slujitoarele să le gătească, una fiartă, cealaltă la cuptor cu
cartofi, deschide și lăzile, scoate cearșafuri de in și mătase și așterne
paturile. Bine te-am găsit, să te bucuri de împărăția ta!
— Toate se vor face, cap de nătărău, răspunse bătrâna. Bine-ai venit,
boierule, spuse ducându-se pe bâjbâite spre Kosm{s, care
descălecase și înainta împiedicându-se în dărâmături.
— Bine-ai venit, copilul meu. Nu-l asculta pe nătărăul de Kostandfs,
am aici un ungher acoperit cu trestie, e camera de oaspeți a casei,
poftește<
Se așezară pe pietre. Kostandfs adună câteva surcele și aprinse
focul. Kosm{s desfăcu și desaga, scoase merindele îmbelșugate pe
care i le pregătise mama lui, veni aproape și bătrâna și se așeză și ea.
— Bine-ați venit!
— Bine te-am găsit!
Începură să mănânce. Bătrâna își făcu cruce și se aruncă la merinde.
— Să veniți în fiecare seară, copiii mei, în fiecare seară, să mănânc și
eu, sărmana< Aveți și vinișor?
Kostandfs scoase o ulcică, o dădu din gură-n gură, băură, bău și
bătrâna, bău din nou și ochii îi luciră.
Tare frumoasă va fi fost în tinerețile ei baba Koumbelfna, numai
ochii îi mai rămăseseră, mari, lucitori, negri ca mura.

863
— Ei, mătușică, zise Kostandfs, care golise ulcica și prinsese chef, ei,
mătușică, cu îngăduința ta, să cânt?
— Ești liber, răspunse biata bătrână. Nu ești viu? Atunci cântă, măi,
Kostandfs!
Vlăjganul cel vânjos începu să cânte, și bătrâna, cu gura știrbă
întredeschisă, chicotea și-l asculta cu atenție.
Cu mătușa mea Thodora Eu mergeam la țară Și-mi vorbea și-i
vorbeam.
M-atingea și-o atingeam.
Văzu unchiul și cade mătușa,
Oh, cu fața-n sus înaintea mea.
— Ah, mătușă dragă, câtă frumusețe!
Ah, mătușă dragă, de-ai fi alta!
— Fă-ți, copile, treaba
Și-apoi iarăși sunt mătușa ta!
Se învioră baba, bătea din palme și se făcu roșie ca racul. Kosm{s
holba ochii și-o privea. „Ce putere au sufletele astea, se gândea el,
asta-i Creta.“
— Sărăcia are nevoie de veselie, copilul meu, zise bătrâna și râse.
Durerea are nevoie de petrecere, altfel o să ne mistuie. Dar de ce să
ne mistuie ea, pârdalnica? O s-o mistuim noi pe ea!
Zise, și lovi cu pumnul într-o piatră.
— Pe mine, cum mă vedeți că petrec, m-a ars deja Charon. Ce să-i
fac eu lui, că sunt de șaptezeci și cinci de ani și nu mai pot să fac
copii. Altfel i-aș arăta eu!
— Spune-ți durerea, mătușă, să te ușurezi, zise Kostandis.
— Ce să-ți spun, măi, Kostandis? De-acum mi s-a urât tot vorbind.
Am avut și-l ascundeam aici aproape, într-o peșteră, un evzon pe
care-l vânau nizamii. Copilul meu n-avea ce să mănânce. El avea.
Copilul meu n-avea cu ce să se-nvelească, el avea. A intrat în casa
mea un beșliu cu nizamii lui. „O să-l omor pe singurul tău fiu, fa

864
Koumbelino, dacă nu-mi predai evzonul, îmi face el.
— Nu-l predau, am răspuns, fa ce vrei. Dar să știi, eu, bătrâna
Koumbelina, ți-o spun, și-o să-ți amintești de asta, durerea Cretei
are să învingă Turcia. Da, o să învingă Turcia, îmi pun capul jos.
Faci prinsoare? Eu îmi pun capul jos!” A turbat câinele. În clipa
aceea – blestemul lui Dumnezeu! – intră fiul meu în casă, îl înșfăcară
nizamii și îl lipiră de zid. Ridicară puștile și beșliul se uită la mine.
„Să nu-l predai, mamă! îmi strigă fiul meu.
— Nu-l predau, să nu te temi, copile, să fii sănătos!" L-au omorât, i-
au dat foc la casă și au plecat.
— De ce-ai făcut asta, bunicuțo? strigă Kosm{s și se ridică, nu-l mai
încăpeau dărâmăturile acelea.
— Am făcut-o fiindcă știam că departe, într-un sat din Rumelia,
avea și evzonul acesta o mamă, răspunse liniștit bătrâna. Și știu ce-i
aia durere de mamă.
Toată noaptea Kosm{s n-a putut să-nchidă un ochi. Își amintea de
bătrâna Koumbelina și ochii lui nu primeau să se închidă. „Mare
omenie e asta, se gândea el, în Creta arde o flacără neîmblânzită –
cum s-o numim? S-o numim suflet, o flacără mai presus de viață și
de moarte. Mândrie, dârzenie, vitejie? Toate acestea împreună, și
încă ceva, de nespus și de nemăsurat, care te face să fii mândru că
ești om<” își aminti de Apus: „Aici mai există încă oameni”,
murmură el.
Dimineața, când se sculară și își luară rămas-bun, bătrâna se aplecă,
desprinse din curtea ei o piatră plină de stropi roșii și i-o dădu lui
Kosm{s.
— Alt dar nu am să-ți fac, zise ea, uite, ia piatra asta, să-ți amintești.
Să-ți amintești de Creta.
Și arătându-i stropii negri-roșietici:
— Sângele fiului meu< zise ea.
Porniră iarăși la drum. Kostandis mergea înainte cu toiagul

865
păstoresc petrecut peste umeri, și o dăduse pe cântec. Kosm{s,
tăcut, privea în jur, se înălța iarăși, dreaptă dinaintea lui, patria, dar
pentru prima oară simțea acum sumbrul, tainicul ei înțeles. Aspru,
nerostuit, nesupus e pământul ăsta; nu-ți lasă niciun răgaz să te
aranjezi, să te înduioșezi, să spui și tu: „Acum mă odihnesc un pic!”
Creta are ceva neomenesc; nu poți să deslușești dacă-și iubește sau
își dușmănește copiii; un singur lucru știi bine: îi biciuiește până la
sânge.
Se întoarse, privi satul, grămezile de pietre, desluși între pietre
femei și copii, auzi glasuri și râsete. „Ce putere e asta, se gândi el, ce
suflete! De mii de ani luptă pe stâncile lor cretane, prăpăstioase, cu
foamea, cu setea, cu vrajba, cu moartea. Și nu se supun. Nici nu se
întristează. La capătul deznădejdii cretanul găsește izbăvirea.”
Când zăriră satul bunicului, soarele era în piscul cerului. Cald, un
vântișor de miazăzi sufla dinspre Africa, iar marea, dincolo, în
dosul munților, începu să fremete.
Conacul bătrânului Síphakas se înălța în vârful satului, întortocheat,
cu teascuri, cu moară de ulei, cu grajduri, cu magazie, în șir
butoaiele și chiupurile, cu coridoare largi și odăi cu tavane înalte,
unde vara erau stivuite păturile, plăpumile și velințele, de ajungeau
până la grinzi. Poarta era deschisă, lume intra, lume ieșea, să vadă
ce face bătrânul căpitan, care de-atâtea zile se luptă cu Charon.
Nurorile și nepoții bătrânului urcau înăuntru în casă, coborau și
numărau chiupurile, câte au grâu, câte au ulei, care butoaie au încă
vin, câte piei de miel sunt atârnate de grinzi, câte roți de cașcaval și
burdufuri de brânză sunt pe polițe – și socoteau cu glas tare câte i se
cuvin fiecăruia. Îl împărțeau pe bătrân de viu.
Iar el se mânie:
— Întindeți-mă în curte, strigă el, să nu vă mai aud!
Nurorile și nepoții îl luară cu așternut cu tot și îl duseră în curte.
— Puneți-mă pe pământ, zise el, sub lămâi. Aduceți-mi și ciomagul.

866
Aici vreau să-mi dau sufletul, lipit de pământ, să mă atingă și să-l
ating. Ridicați-mă puțin în capul oaselor să văd!
Îl ridicară în capul oaselor, îi puseră la spate o pernă să se rezeme, îi
puseră alături și ciomagul și o cană de apă, să bea.
— Lăsați-mă acum singur, plecați! porunci el. Să vină numai
Thras{ki să șadă lângă mine.
Privi în jur în curte, grajdul, teascul, fântâna, jgheabul, cei doi
chiparoși din dreapta și din stânga porții, adulmecă aerul, mirosea a
frunze de lămâi și a băligar, îi plăcu mult mirosul ăsta și-și mângâie
barba lungă, mulțumit. Auzi o suflare în spatele lui, se uită și văzu
un flăcău durduliu, cârlionțat, care se oprise lângă el și-l privea.
— Cine ești, măi, tu? întrebă bătrânul.
— Kostandis.
— Al cui fiu?
— Al fiului tău Nicolis.
— Și ce vrei, de stai lângă mine?
— Tu întârzii să mori, bunicule. Iar eu mă grăbesc să mă duc să pasc
oile și caprele. O să plec.
— Mergi, nu aștepta degeaba, eu o să întârzii. Și ai grijă de vite.
Flăcăiașul durduliu se aplecă, luă mâna bunicului și o sărută.
— Nu plec, zise el, dacă nu-mi dai binecuvântarea ta. De-aceea
aștept așa de dimineață.
— Ai binecuvântarea mea, hai, du-te. Și ascultă aici, mergi înăuntru
să le spui să întindă aici în curte, dinaintea mea, mesele, să coboare
cei trei căpitani să mănânce aici să-i văd. Tot mai mănâncă?
— Tot, tot< De-aseară când au sosit, pe legea mea, bunicule, nu le-
au stat fălcile. Din când în când dorm, unul pe umărul celuilalt, și
apoi se trezesc și încep iar să mestece. Iar învățătorul și-a adus și
cetera să cânte. Și ciupesc și femeile.
— Ai luat avânt, cum văd, creier de găină, mai taci! Fă ce-ți zic. Aici
să spui să le întindă mesele, să-i văd și eu. Iar dacă nu pot să calce,

867
sprijină-i tu, Kostandis! Și nu râde. Sunt căpitani, cer respect! Pleacă!
Apăru și Harídimos gâfâind. Îl trimisese bunicul la căpitanul
Mihalis să-l înștiințeze că moare și să coboare să-l vadă și să-și ia
rămas-bun de la el. Bătrânul ridică ochii și îl văzu pe Harídimos:
— Ce răspuns îmi aduci? Zice că o să vină?
— „Nu pot să-mi părăsesc postul, tată, mi-a poruncit să-ți spun. Să
mă ierți, dar nu pot să-mi părăsesc postul, dă-mi de departe
binecuvântarea ta și rămâi sănătos! Și la bună vedere dincolo, cât
mai repede!” Acestea mi-a poruncit să ți le spun, și ți le spun.
— Bine face, o dată a pățit-o, acum și-a băgat mințile-n cap< Să
aibă binecuvântarea mea și de departe, fie, zise bătrânul, ridică
mâna și binecuvântă în aer.
Apoi se întoarse către Thras{ki:
— Thras{ki, zise el, tu înțelegi cele ce se-ntâmplă?
— Înțeleg, bunicule. Pe toate le-nțeleg.
— Deschide ochii, Thras{ki, și uită-te bine. Deschide urechile,
Thras{ki, și ascultă bine. Nimic să nu-ți scape. Acum o s-apară cei
trei munți, cei trei căpitani.
Și pe când vorbea, apăru în poartă Stavroulios, tânărul tâmplar al
satului. Îl înștiințaseră nepoții să vină să ia măsură ca să-i
pregătească sicriul. Intră hoțește, tremurând, se apropie, bunicul
avea ochii pe jumătate închiși și se făcea că nu-l vede. Se aplecă,
întinse cu grijă brațele ca să măsoare și întrebă, ca să-l înșele pe
bătrân:
— Cum o duci, căpitane Síphakas? Ți-e bine astăzi, slavă Domnului.
Bre, și pe Charon o să-l pui jos!
Bătrânul, cu ochii încă pe jumătate închiși, îl privea, îl vedea că
măsoară pe-ascuns și că tremură și zâmbi pe sub mustățile mari,
căzute. Și în sfârșit i se făcu milă de el.
— Nu te teme, măi, Stavroulios, îi zise el, scoate metrul la vedere și
măsoară!

868
Tâmplarul șovăi:
— Căpitane, ce tot spui acolo?
— Măi, scoate metrul, îți zic, și măsoară!
Tâmplarul văzu că bătrânul întinde mâna spre ciomag, se temu,
scoase de la brâu metrul, îl sprijini de trup și măsură.
— Cât? întrebă bătrânul.
— Unu și optzeci și cinci, căpitane.
— M-am chircit, măi, m-am zbârcit, am îmbătrânit! zise el și oftă. Ia
și lățimea!
Stavroulios luă și lățimea, se opri brusc.
— Haide, pleacă, și ai grijă, sărmane, îl vreau din lemn bun. Ai nuc?
— Am, căpitane.
— De nuc îl vreau, du-te!
Apoi se întoarse către Thras{ki:
— Tu știi să deosebești nucul, Thras{ki?
— Știu, bunicule.
— Atunci ai grijă, să nu ne înșele!
În timpul acesta femeile întindeau mesele în curte, aduceau
fripturile și mezelurile, urcioarele de vin și cupele de aramă. În față,
sprijinit de perne, bătrânul privea. Două albine zumzăiau deasupra
capului său greu, ciufulit, furnicile îl mirosiseră, urcau din pământ
și i se prindeau de pulpele păroase. Iar bătrânul se bucura admirând
lămâile care atârnau deasupra lui și simțind cum i se cațără furnicile
pe picioare și cum se-ncurcă în părul lui gros și creț.
— Unde sunt căpitanii? întrebă el.
— Vin, bunicule, uite-i!
Întoarse anevoie capul greu și se uită. Braț la braț, cei trei căpitani,
cu fesurile puse strâmb, cu mustățile lăsate, cu brâiele lor late și
roșii slăbite, cu pantalonii bufanți de stofa, cu cizmele negre
scâlciate, fiecare c-o floare de amarant la ureche, înaintau încet-
încet, împleticindu-se.

869
— Calcă bine, frate, să nu ne facem de rușine! își porunceau cu glas
încet unul altuia.
— Țineți-mă bine să nu cad< se bâlbâia învățătorul, șchiopârnogul,
pe care-l puseseră la mijloc, subțire, scund, beat criță, cu ochi
scânteietori, cu bătrâna lui liră petrecută pe umăr, ca o cartușieră.
În dreapta și-n stânga lui se înălțau ca niște turnuri ceilalți doi
căpitani: căpitanul M{ndakas, cu barba scurtă și creață, cu ceafa
groasă, cu oase mari, fără o ureche; la brâu îi luceau pistoalele de
argint. Iar în stânga învățătorului, căpitanul Katsirmâs, corsarul.
Ars de soare pe mare, uscățiv, cu fața pocită, sălbatică, și sașiu.
Apărură în curte, îl văzură pe bătrân întins direct pe pământ și se
opriră.
— Încă trăiești, frate Síphakas? strigă căpitanul M{ndakas
izbucnind în râs. Iar noi mâneam și beam și strigam: „Dumnezeu
să-l ierte!” și dă-i și tot beam.
— Încă, măi, căpitani, o să mâncați și-o să beți? îi luă la rost
bătrânul. De-aseară, se pare, nu vă mai stau fălcile. Când o să vi se
mai sature burdihanul, să uitați de blestematul ăsta de pântece, să
ne-așezăm să vorbim și noi ca bărbații?
Învățătorul dădu să vorbească, dar se încurcă, i se rostogoleau
cuvintele în gură și-l loveau ca niște pietricele.
— Taci, învățătorule, îi zise Katsirmâs și-i acoperi cu palma toată
fața. Taci, învățătorule, să nu-și dea seama!
Apoi se întoarse către bătrânul Síphakas:
— Viață lungă, căpitane Síphakas! spuse cu solemnitate și duse
mâna la piept. Bine te-am găsit la conacul tău. Am mâncat și am
băut, o să mai mâncăm și-o să mai bem, să fii sănătos. Și-apoi, cum
zici, ne-așezăm și stăm de vorbă ca bărbații. Nu te grăbi.
— Eu nu mă grăbesc, zise bătrânul. Eu nu mă grăbesc, ăsta se
grăbește.
— Cine?

870
Bătrânul arătă cu degetul mare înapoia lui:
— Charon.
— Suntem trei căpitani, zise răsucindu-și mustața căpitanul
M{ndakas. Trei și cu tine patru. Să aștepte!
Se clătinară tustrei împreună, ca o fiară amețită cu trei capete și cu
șase picioare. Învățătorul se împletici, era cât pe-aci să cadă, dar
apucară să-l înșface de ceafa ceilalți doi și-l puseră iarăși drept, în
spatele lor se auziră râsete. Apăruseră nepoții și nurorile, se uitau la
cei trei căpitani beți și râdeau. Bătrânul Síphakas se mânie:
— De ce râdeți, măi? strigă el. Sunt căpitani, trupuri mari, sprijiniți-i
să nu cadă!
— Cui se apropie de mine o să-i sparg capul! mugi căpitanul
Katsirmâs. Umblu și singur, zise el, se rupse de tovarăși, făcu un
pas mare și se propti de masă.
Se așezară tustrei, luară urciorul și umplură cupele. Învățătorul luă
de pe umăr lira sunătoare și o așeză pe genunchi, dreaptă, întinse
mâna, apucă o bucată de carne, să mănânce înainte de-a ciupi lira,
ca să prindă putere.
Dar tocmai când apucă arcușul, apăru Kosm{s în prag. Îl văzu sub
lămâi, întins pe pământ, pe bunicul, îi văzu și pe cei trei căpitani, cu
mâinile pline de carne, și în spate o droaie de nepoți, strănepoți și
nurori. Se opri. Bunicul îl zări și încruntă sprâncenele, să-l
deslușească bine.
— Cine-i crăcănatul care stă în pragul porții mele?
— Nepotul tău, bunicule, răspunse Kosm{s.
Se dezlipi de poartă și înaintă către bunic.
— Care dintre ei?
— Al căpitanului Kostaros, al primului tău fiu, sunt fiul lui.
— Oho! Bine-ai venit, făcu bunicul și întinse mâna lui mare. Vino
să-ți dau binecuvântarea mea< Unde umbli, măi, de atâția ani? Ce
căutai în Apus? Ce-ai rostuit pe-acolo? Ehei, de-aș mai avea timp să

871
te întreb și tu să-mi răspunzi! Dar s-a terminat uleiul din opaițul
meu, s-a întunecat lumea.
Kosm{s se apropie și se aplecă să ia binecuvântarea. Bătrânul îi
ținea capul și nu-l mai lăsa să se ridice.
— Scrii, se spune – ce tot scrii, Doamne? Basme și poezii – nu ți-e
rușine? O să-mi ajungi și dumneata ca Kriar{s, stih ui torul, care
străbate satele c-o desagă și cerșește?
Kosm{s roși. Într-adevăr, ce scria? De ce scria? Nu-i este rușine?
Toți de-alde Kriar{s de peste tot îi părură deodată niște vântură-
lume și niște neisprăviți.
Bunicul, cu ochii lui mici, licărind, îl cerceta și-l cântărea – ce nepot
e ăsta, merită, nu merită, cum de a ieșit un asemenea scribălău din
sămânța lui?
— Te-ai însurat? îl întrebă.
— Da.
— Și-ai luat, se zice, o ovreică.
— Da, răspunse iarăși Kosm{s și îl privi pe sub gene, nehotărât, pe
bătrân.
— Nu face nimic, măi, nepoate, și ele au suflet, un singur
Dumnezeu ne-a plăsmuit pe toți! Bine-ai făcut. Ți-a plăcut, ai luat-o,
voinicește! Numai să fie cinstită, să fie gospodină, supusă
bărbatului, frumoasă și să facă copii de parte bărbătească – altceva
să nu ceri de la femeie.
— S-a botezat, bunicule, e un suflet mare, o să-ți placă.
— Are trup? Asta să-mi spui. Ce să facă femeia cu sufletul? Sămânța
are nevoie de trup ca să lege. Cât timp e de când v-ați căsătorit?
— Doi ani, bunicule.
— Și copii?
— Încă<
— Întârziați, întârziați, păi ce faceți, măi, nerozilor, nopțile? Vreau
strănepoți tari, de oțel. Cretani să-i facă, să-i spui, cretani, nu

872
zgârciobi. Și-ascultă aici: ferește-te de învățătură!
— Are deja un fiu în pântece, bunicule<
— Atunci ai binecuvântarea mea. Síphakas să-l numești – auzi? Așa
învie morții! Haide acum, dă-te deoparte!
Îi făcu semn nurorii lui, kira Katerina, care, cu mâinile încrucișate,
stătea în spatele lui.
— Pune-mi încă o pernă, zise el. Vreau să mă ridic în capul oaselor
să vorbesc. Rupe-mi o lămâie s-o miros< Și cât timp vorbim noi,
căpitanii, să nu scoateți o vorbă!
Întinse mâinile:
— Dați-vă în lături, zise el, faceți loc, o să vorbesc cu bătrânii.
Dar bătrânii, în acest timp, se porniseră iarăși să mănânce și să bea.
Învățătorul își rezemase capul, beat criță, de trunchiul chiparosului,
ciupea lira și tot cânta mereu aceeași mantinadă, iar ochii i se
umpluseră de lacrimi:
Pe ciocârlii mi-am risipit cartușele,
Acum te văd pe tine, porumbiță, și inima îmi arde!
Bunicul bătu din palme:
— Ei, căpitani, strigă el, nu v-ați umplut încă pântecele ăla fără
fund? Parcă vi s-a lărgit mațul! Hai, destul! Ștergeți-vă mustățile,
spălați-vă mâinile, strângeți-vă brâiele și apropiați-vă. Am un
cuvânt de spus, de-aia v-am chemat.
— Și dumneata, învățătorule, atârnă de-acum lira pe umăr, lasă
ciocârliile și cartușele, că ne-am săturat!
— Ei, copii, zise el și se întoarse spre femei și spre nepoți. Aduceți-le
apă să se spele. Aduceți-le și apă de flori să se curețe de murdărie.
Ștergeți-i, curățați-i și sprijiniți-i, măi, copii, să se apropie!
Fetele aduseră apă de flori și îi stropiră, aduseră oțet de trandafiri, le
dădură să miroasă și să se trezească din beție. Îi luară de subsuori, îi
apropiară de bunicul și îi puseră să șadă turcește, pe cei doi căpitani
în dreapta și-n stânga bunicului și pe învățător la picioarele lui.

873
Bătrânul Síphakas desfăcu brațele. Ca și cum i-ar fi văzut pentru
prima oară pe căpitani, le spuse bun venit ca unor boieri:
— Căpitane M{ndakas, zise el, vestite comandant pe uscat, căpitane
Katsirmâs, nemilosule corsar al mării, și tu, căpitane învățător, care-
ai luptat și dumneata în umbra noastră și-ai ținut hârtiile Revoluției
și scriai scrisorile către turci și către apuseni, de mii de ori fiți bine-
veniți în sărăcia mea!
— Bine te-am găsit, căpitane Síphakas! răspunseră tustrei și duseră
palma la piept.
Bătrânul Síphakas obosi, își trase răsuflarea și bău din cană o
înghițitură de apă. Deschise iarăși gura:
— Fraților, vă amintiți, în fiecare revoluție, cum ne adunam noi,
căpitanii, sub un stejar sau într-o mănăstire și țineam sfat și făceam
jurăminte și ne sărutam, pentru că mergeam la moarte? O întrunire
este și aceasta, sub lămâiul bătrânului Síphakas! Eu, aflați, de zile și
zile-n șir îmi iau rămas-bun, dar nu plec. M-am spovedit, m-am
împărtășit, dar nu plec. Nu plec, căpitani, dacă nu stăm de vorbă
aici, noi, cei patru bătrâni, tot o revoluție este și asta, aveți grijă,
fraților, ce hotărâre o să luăm< Ascultați ce spun? Vi s-a limpezit
mintea? S-a așezat vinul? Puteți să primiți și să spuneți un cuvânt?
Sau cumva vorbesc în vânt?
— Putem! ziseră tustrei și duseră mâna la inimă, ca și cum ar fi
jurat.
— Ascultați, așadar! Am o sută de ani. Toți îmi știți viața, nu-i
nevoie să v-o spun cu de-amănuntul< Dacă am luptat și eu, dacă
am muncit, dacă m-am bucurat, dacă am suferit, dacă mi-am făcut
și eu datoria de om, voi toți puteți să depuneți mărturie. Dar de-
acum mi-a sosit ceasul. S-a deschis pământul, vrea, zice, să mă
înghită. Să mă înghită, să se răzbune! Nu se face să mă înghită?
Priviți ce las în urma mea!
Se întoarse, arătă fiicele, nepoții, nepoatele și strănepoții.

874
— Un popor! Așa că nu-mi pasă de moarte, pe ea am învins-o, a
luat-o dracul. Alte griji mă macină.
Oftă, se opri puțin, apoi oftă iarăși.
— De câtva timp nu pot să dorm, zise el și, pentru prima oară, îi
tremură glasul. Nu pot să dorm, căpitani, un vierme mă roade<
Îi privi pe căpitani unul câte unul, clătină din cap și ridică glasul:
— Ascultați ce vă spun? Sunteți atenți? Ți s-au închis ochii de tot,
învățătorule!
— Ascultăm! răspunse învățătorul, atins. Ce vierme?
— Un vierme mă roade, fraților! Privesc înapoi, îmi văd viața.
Privesc înainte, îmi văd moartea. Și mă gândesc: de unde venim, bre
copii, de unde venim și unde mergem? Iată viermele care mă roade!
Buzele îi tremurau și tăcu. Cei trei căpitani se foiau. Învățătorul se
scărpină în capul țuguiat, fără păr, deschise gura, dar se răzgândi,
căci nu știa ce să spună.
— Nu v-a venit niciodată în minte lucrul ăsta? întrebă bătrânul. Nu
v-a ciupit niciodată viermele ăsta?
— Niciodată! răspunseră tustrei.
— Nici pe mine, în toată viața mea, martor mi-e Dumnezeu! Dar de
câteva nopți nu mai pot să dorm, vă zic. A venit viermele, a ieșit,
cred, din pământ și a început să mă roadă. Cui să spun durerea
mea? Fiii mei sunt tineri încă, cincizeci, șaizeci de ani, nu fi s-a-
nchegat încă mintea, ce pot să-nțeleagă ei? Iar Kostaros, primul meu
fiu, ar fi avut acum peste șaptezeci de ani, ar fi început să înțeleagă,
dar s-a făcut cărbune la mănăstirea Arkadi< Așa că mi-am zis: o să
fac o întrunire, o să-i chem pe vechii mei tovarăși, să le spun astea!
Ca spicele în timpul secerișului sunt capetele voastre, căpitani, pline
de boabe coapte. Ceva veți fi simțit și voi, nu se poate, vorbiți!
Deschideți-vă inimile, vin ați băut, acum se deschid ușor, veniți să
ne sfătuim, măi băieți! Nu vreau să mor orb! Vorbește tu primul,
căpitane M{ndakas. Ești cel mai bătrân dintre toți, după mine. Câți

875
ani aveai în ’21?
— Douăzeci și doi de ani, frate Síphakas, nu-ți amintești?
— Eu aveam treizeci și ceva. Cu opt ani te depășesc. Deschide
primul gura și vorbește. De-atâția ani trăiești și te încingi, ce-ai
înțeles din toate?
Căpitanul M{ndakas duse mâna la gură, o coborî încet, își mângâie
barba deasă și căzu pe gânduri.
— De-asta ne-ai chemat, bătrâne Síphakas? zise el în sfârșit. Cred că
ne arunci în mare belea. Prea scump ne pui să plătim vinul și carnea
cu care ne-ai ospătat. Ce zici și dumneata, învățătorule?
— Lasă-l pe învățător, strigă bătrânul, cu mine să vorbești! De-atâția
ani de când trăiești te-ai ales cu ceva? Ai înțeles ceva? Eu întreb, tu
răspunde. Și nu le suci. Spune lucrurilor pe nume, ca un bărbat!
Căpitanul M{ndakas își scoase de la brâu tabachera și-și răsuci o
țigară. O răsucea încet, gânditor.
— Îmi pui cuțitul la gât, bătrâne Síphakas, zise după mult timp. Ce
să-ți spun? De unde să încep? Eu toată viața mi-am trăit-o orb,
precum spui dumneata, și nu mă căiesc de asta. Orb intram în luptă,
legam strâns basmaua pe cap, să nu mi se-mprăștie creierii, și mă
repezeam în turcime. Orb m-am însurat, orb făceam copii și mă
duceam la biserică și aprindeam lumânări și mă închinam la icoane.
Orb semănăm, seceram, treieram, mâneam pâine. Niciodată nu m-
am întrebat de ce mănânc, de ce mă-nchin, de ce omor. Iar acum, că
mă întrebi, stai, dacă crezi în Dumnezeu, căpitane Síphakas, stai să-
mi storc mintea, și poate o să iasă ceva< Te grăbești?
— Bine, am răbdare, stoarce-ți mintea, căpitane M{ndakas, zise
bunicul și-și încrucișă mâinile.
Căpitanul M{ndakas se întoarse către fiul său de suflet, care stătea
în picioare în spatele lui:
— Măi, Iannakos, adu-mi sacul!
Toți tăceau și așteptau. Bunicul îi făcu semn lui Kosm{s.

876
— Ia un scaun, zise el, șezi, să nu obosești, și ascultă. Înțelegi ce
spunem?
— Înțeleg, bunicule, răspunse Kosm{s și se așeză turcește pe jos.
Veni Iannakos, aduse sacul și îl puse la picioarele tatălui său
adoptiv. Bătrânul M{ndakas îl desfăcu, vârî mâna înăuntru și scoase
o sticlă mare cu gura largă, astupată cu piele.
— Ce ai în sticlă? întrebă bunicul și întinse gâtul să deslușească.
Căpitanul M{ndakas zâmbi.
— Asta e răspunsul tău? făcu bunicul înfuriat. Ce-i cu sticla asta?
— Alții, răspunse căpitanul M{ndakas, când pornesc la drum iau în
sac pâine, vin și carne. Eu iau cu mine pâine, vin și carne și sticla
asta pe care o vezi<
— Ce ai înăuntru? întrebă iarăși bunicul. Nu-mi dau seama.
Căpitanul M{ndakas apropie sticla de ochii bătrânului Síphakas,
cea de pe urmă lumină a zilei căzu pe ea și sticla se roși.
— Tot nu-ți dai seama? întrebă M{ndakas răsucind sticla.
— Bucăți de carne, răspunse bunicul, bucăți de carne în apă.
— Nu sunt bucăți de carne, bătrâne Síphakas, sunt urechi. Și nu e
apă, e spirt. Din ziua în care, în ’21, un turc m-a trântit jos și mi-a
retezat urechea, am făcut jurământ: de la fiecare cap de turc mândru
pe care o să-l tai o să iau urechea și-o s-o pun în sticlă< Ca să-ți
istorisesc viața mea, căpitane Síphakas, n-am decât să văd una câte
una urechile din spirt și să-ți spun. Una câte una, știu a cui a fost.
Uite, asta la fundul sticlei, cea păroasă, a fost a înfricoșătorului
dușman al creștinilor, Ali-bei< Îl omorâse pe fratele meu Panafs, și
după ce l-a omorât s-a dus la conacul lui de lângă orașul
Rethymnos, și petrecea cu haremul său. Aprinsese și felinarele în
turn, să arate că avea sărbătoare. În aceeași seară, eu ședeam într-o
cafenea turcească, la intrarea în Rethymnos, și-mi fumam
narghileaua. Adu-mi un cărbune, i-am zis cafegiului turc. Dă să se
stingă narghileaua asta.” Am înfășurat iute-iute țeava pe narghilea

877
și am sărit afară. Și, cum ieșii, fac aripi la picioare, mă reped pe
ogoare, ajung la conacul lui Ali-bei, intru, sosesc în odaie, îl
nimeresc cu cadâna lui în așternut, cad asupra lui, îi tai capul, îi iau
urechea, o înfășor în basmaua mea și mă întorc la cafenea. În clipa
aceea tocmai îmi aducea cafegiul cărbunele. Am desfășurat țeava și
am început din nou să fumez. Nimeni n-a prins de veste c-am lipsit.
Și a doua zi, când a fost aflat omorul, pașa a clătinat din cap: „Asta e
lucrarea lui M{ndakas, a zis el. El l-a omorât!” Dar turcii care
fuseseră în cafenea au depus jurământ: „Căpitanul M{ndakas a fost
toată seara la cafeneaua lui Hasân și a fumat narghilea!”
Ridică sticla și i-o arătă căpitanului Katsirmâs:
— O vezi? Asta cu păr a fost urechea lui Ali-bei.
Întinse degetul și îi arătă o altă ureche:
— Aceasta groasă, asta neagră cu cercel, a fost a unui arap. A lui
Ramad{n. Alt mâncător de creștini, smoală pe oasele lui! Acesta
deschidea un cufăr, le punea pe femei să stea în genunchi cu țâțele
pe marginea cufărului, apoi îl închidea și ședea pe capac< L-am
nimerit într-o seară singur, la Trypitf, pe țărm, în afara orașului
Megalo Kastro. „Măi, Ramad{n, fac eu, nu ți-e frică de Dumnezeu?
— Lui i-e frică de mine! îmi răspunde câinele. Sunt Ramad{n!
— Și eu sunt M{ndakas, zic și trag cuțitul. Scoate și tu cuțitul!
— Nu l-am luat cu mine, m-ai nimerit neînarmat, ghiaurule!
— Eu am două, alege și ia unul!” I l-am aruncat, l-a înhățat în aer, și
începu lupta pe pietriș, la marginea mării. Luptam, luptam și s-a
lăsat noaptea. Curgea sângele pe noi, curgea nădușeala, fierbeam.
Intram în mare, să ne răcorim și se roșea marea. Nu vorbeam,
mugeam. Trecu un prieten al arapului, benghaziot, și se repezi să-i
dea ajutor. „O să te spintec ca pe o sardea! îi strigă arapul. Să ne lași
pe noi doi singuri. Șterge-o!
— Măi, Ramad{n, îi zic eu, ești viteaz.
— Și tu ești, căpitane M{ndakas, îmi zise el. Fiare suntem amândoi.

878
Așa că unul din noi doi trebuie să fie omorât!” am zis și m-am
repezit asupra lui. L-am găsit nepregătit, am încălecat pe ceafa lui, i-
am înfipt cuțitul în nodul gâtului și l-am înjunghiat ca pe un porc. I-
am tăiat și-acestuia urechea mare cu cercel, uite-o!
Întinse iarăși degetul. Luase avânt, își amintea faptele lui de vitejie
și se aprindea:
— Urechea asta care începe să se înverzească, zise el, a fost a lui
Mustafa-aga, măcelarul. Asta din mijlocul sticlei, a unui arnăut.
Cealaltă, mai încolo, cea sfâșiată, a unui imam. Avea o voce
blestematul, ca un clopot. Păcat, trebuia să-i tai și să-i pun în spirt
limba. Acum deja s-a dus! Asta iarăși, cea mică, creață ca o scoică de
pe țărm, a fost a lui Pertef-efendi, care era frumos, ticălosul, ca o
pictură. Ca Sfântul Gheorghe, să spunem. Dar ce sunt eu vinovat?
Trecea călare prin mahalalele creștine și se lua de fetele noastre. Și
cine putea să i se împotrivească câinelui? Mi-a fost milă de ele și
într-o noapte am intrat și-n casa lui, ne-am luptat în odaia lui, dar
era prea moale, secătuit de femei, și nu mi-a stat mult împotrivă. I-
am tăiat gâtul și i-am luat urechea asta creață, un chilipir.
Fiecare ureche își are istoria ei. Aici, în sticla asta, sunt toate
revoluțiile Cretei – las deoparte urechile acelora pe care i-am omorât
în războaie, unde să le găsesc! Toate revoluțiile, din 1821, din 1834,
din 1841, din 1854, din 1878< Dar acum deja am îmbătrânit, iar
răzmerița asta de pe urmă nu mai are ureche<
Vorbea și renăștea înlăuntrul lui Creta și tâmplele i se aprindeau.
— Într-adevăr, sunt fiară, am făcut lucruri înfiorătoare, Dumnezeu
să mă ierte. Când izbucnea revoluția, îmi părăseam casa, copiii, viile
netăiate, ogoarele nearate, încălecam pe iapă și alergam să-l găsesc
pe conducătorul nostru, pe căpitanul Korakas.
Și deodată, de cum își aminti de vestitul căpitan, oftă:
— Asemenea bărbat nu s-a mai născut. Ce suntem noi în fața lui?
Niște neputincioși! Cuvintele lui erau puține și măsurate, niciun om

879
nu l-a auzit vreodată să spună și el o glumă sau să râdă, ochiul îi era
rotund, întunecat și sălbatic, ca de vultur. El nu avea niciun cusur.
Nu bea, nu blestema, nu se pângărea cu femei. Când intra în luptă,
dădea pinteni iepei și se repezea în turcime. Niciodată nu privea
înapoi să vadă dacă-l urmează ai săi. Niciodată nu privea înainte la
fesurile turcești să le numere. Un glonț nu-l prindea. El n-a fost om,
nu, n-a fost om. A fost, Dumnezeu să mă ierte, un arhanghel!
Și oftă iarăși:
— I-au lipsit numai aripile!
Bătrânul Síphakas asculta și se foia înfuriat pe perne. Dar avea
răbdare, răzuia cu unghiile lămâia pe care o ținea în mână și o
mirosea. Însă în cele din urmă nu mai răbdă.
— Pune-ți sticla la loc în sac, căpitane M{ndakas, zise el cu mânie.
Sălbăticiile omului n-au sfârșit. Pune sticla în sac, îți zic, și dă
răspuns la ce te-am întrebat: Ce-ai înțeles tu din toate urechile astea
pe care le-ai sfârtecat? Acum, că îți privești în sticla asta toată viața,
spune-mi: ai mers pe drumul cel bun, te-ai căit pentru câte-ai făcut?
— Să mă căiesc! strigă înfuriat căpitanul M{ndakas. Păi dacă ar fi,
bătrâne Síphakas, s-o iau de la capăt, aș lua aceeași femeie, aș
semăna aceiași copii, aș omorî aceiași turci – poate și mai mulți –, aș
purta aceiași pantaloni bufanți, același brâu, aceleași cizme! N-aș
schimba un fir de păr! Iar când m-oi înfățișa, într-o bună zi, la
Dumnezeu, o să țin la subsuoară sticla asta și-o să-i spun: ori mă
așezi în rai cu sticla asta cu tot, ori nu intru deloc!
— Deci de-aia te-ai născut, ca să omori? strigă bătrânul Síphakas.
De-aia te-a trimis Dumnezeu pe lume?
— Nu, nu-mi place să omor, nu le-ntoarce, bătrâne Síphakas. Nu
sunt vărsător de sânge, nu, nu omor doar ca să omor. Dar<
Se scărpină-n cap și se gândi, apoi zise iarăși:
— Dar luptam pentru libertate!
Căpitanul M{ndakas luă avânt, i se luminase mintea și înțelese.

880
— Da, zise el, m-ai întrebat de unde venim și unde mergem. Când
am deschis gura – și ce noapte o să cadă peste noi!, nu știam ce să-ți
răspund. Dar pe măsură ce vorbeam mi s-a luminat mintea. Din
sclavie venim, căpitane Síphakas, și mergem spre libertate. Sclavi
ne-am născut, căpitane Síphakas, și luptăm toată viața noastră să
ajungem liberi. Și numai așa putem, noi, cretanii, să ajungem liberi:
omorând. De-aia omoram turcii. Asta e! M-ai întrebat, am răspuns.
Acum am îmbătrânit, mi-am curățat cuțitul, încrucișez brațele, să
vină Charon!
Se întoarse către fiul său de suflet:
— Du, Iannakos, sacul la locul lui, zise el.
— Just, strigă bătrânul, just ai vorbit! Sănătate mâinilor tale,
sănătate gurii tale, căpitane M{ndakas. Ai zăbovit, dar ai înțeles.
Asta ți-a fost drumul și ai mers pe el. Ai ajuns până la capăt, ți-ai
făcut datoria. Dar crezi că numai un drum e? Există și altele, acum o
să vezi. Vorbește tu, căpitane Katsirmăs, corsarule. E rândul tău!
Lupul de mare strânse pumnul. Ochii lui șireți se înroșiră dintr-
odată.
— Nu-mi place deloc purtarea ta, bătrâne Síphakas! zise el. Ne-ai
cărat aici, în curte la tine, și fiindcă ai doi-trei ani mai mult decât noi
faci pe căpetenia și ne iei la întrebări. Nu, n-o să vorbesc!
— Nu lua foc, nebunule! strigă bunicul. Nu pentru că sunt mai
bătrân fac pe căpetenia cu voi, ci pentru că eu intru primul în
pământ și mă grăbesc. De-aceea întreb. Nu vreau – cum să-ți spun?
–, nu vreau să mor orb. Cer ajutor, măi băieți, să mă luminați. Ai
înțeles, căpitane Katsirmăs?
— Am înțeles, răspunse acesta, nu mai striga. Dar nu ești corabie
plutitoare, să te găsești în primejdie, să-ți sar în ajutor cu corabia
mea, să dau un asalt și să te scap. Eu toată viața am luptat cu marea.
Numai pe ea o știu, alt ajutor, altundeva, nu pot să dau. De ce șezi
așadar dumneata și mă întrebi, și ce ajutor aștepți de la mine?

881
— Mă înec, măi, corsarule, gemu bunicul. Mă înec, și cel care se
îneacă se agață și de-un fir de păr.
— Agață-te de părul tău, bătrâne Síphakas, ci nu de-al nostru. Stai
în pragul iadului și te stăpânește teama – tu o numești vierme, eu o
numesc teamă – și strigi către vechii tăi tovarăși: „Ce-i asta, măi
băieți, unde merg, unde mă duc ei?” De unde să știm noi, căpitane
Síphakas, să-ți spunem, să te ușurezi? Trăim la nimereală, murim la
nimereală, fără cârmă, cu pânzele sus. Suflă un vânt, încotro suflă
mergem și noi. Corabia ia apă, lucrăm la pompe zi și noapte, dar
apa urcă mereu, ruginesc pompele, nu mai lucrează, ticăloasele, și
ne ducem la fund. Asta e viața omului, și poți să strigi dumneata cât
vrei. Care-i datoria noastră? Să lucrăm la pompe zi și noapte, să nu-
ncrucișăm mâinile, să nu începem a ne plânge și a boci. Să nu ne
facem de rușine, bătrâne Síphakas. Să lucrăm la pompe zi și noapte,
zi și noapte, asta am înțeles eu din toată viața mea. Îți place, nu-ți
place, asta e.
Se întoarse către căpitanul M{ndakas și se înfurie.
— Eu n-am fost ca domnia ta, căpitane M{ndakas, înfipt în pământ,
cu ochelari de cal la ochi, să nu văd decât turci și creștini și să omor
turci, să le tai urechile și să le pun în sticlă. Și să scot apoi din sac
sticla, s-o arăt unuia și altuia și să zic: uite, sticla asta e viața mea!
Eu am călătorit, căpitane M{ndakas, am văzut lume și omenire, am
dormit cu fel de fel de femei, am coborât până-n Africa de Sud,
unde se coace pâinea la soare. Am ancorat în porturi și pe lângă
porturi, am văzut milioane de oameni negri, milioane de oameni
galbeni, ochii mei s-au umplut< La început toți oamenii îmi puțeau
și spuneam: numai cretanii miros frumos, iar dintre cretani iarăși,
numai creștinii. Dar încet-încet m-am obișnuit cu duhoarea lor, am
înțeles că toți mirosim și că toți scoatem duhoare – blestemați să fim
noi toți!
Și m-am pus și eu pe piraterie. Aici, pe lumea asta, am înțeles eu,

882
există oale de aramă și oale de lut și acestea se ciocnesc. Să fii de
aramă, sărmane Katsirmăs, îmi spuneam, să nu te spargi! Pentru că,
dacă te spargi, nu te mai lipești, adio. Am legat așadar și eu prietenii
cu algerienii, am ridicat pânze negre, ne-am luat bagajele, făceam
asalt la corăbii, omoram, jefuiam, fugeam și ne ascundeam prăzile
pe insule pustii. Iar o dată, vă amintiți cu toții, am descărcat la
Grabousa o corabie de scorțișoară, garoafe și cuișoare, de-a mirosit
frumos toată Creta. Îți amintești, bătrâne Síphakas? Ți-am trimis și
domniei tale, drept peșcheș, un măgar încărcat cu garoafe și flori de
scorțișoară.
— Spune mai departe, zise bătrânul, și încheie. La ce folosesc toate
astea?
— E nevoie de ele ca să vezi, să înțelegi! Nu ne temeam noi nici de
Dumnezeu, nici de oameni. Eu eram creștin, ei, musulmani. Dar nu
lăsam niciun fel de corabie care se ducea la Mekka sau la Ierusalim
fără să ne repezim asupra ei și să omoram hagiii. Cu fiarele, eram și
eu fiară. Îmi lăsasem, ca algerienii, o chică, iar tot restul capului îl
rădeam. Am strâns găleți întregi de taleri, colonate și misiri1. Iar de
pe fiecare corabie răpeam și două-trei femei, petreceam cu ele și
apoi le aruncam în mare. Am fost o fiară, îți zic, mai rău chiar și
decât tine, căpitane M{ndakas! Și de mă-ntrebi, căpitane Síphakas,
dacă m-am căit, o să-ți spun: bine, drept, vitejește mi-am petrecut
viața și nu, nu m-am căit. Fiară m-a făcut Dumnezeu, m-am
descurcat așadar și eu ca o fiară. Lup m-a făcut, am mâncat miei,
dacă m-ar fi făcut miel m-ar fi mâncat lupul, era bine de el! Asta
cere rânduială. Cu ce sunt eu vinovat? E vinovat acela care face
lupii și mieii.
Tăcu o clipă și se uită cu ochii lui șireți la tovarășii săi. Ai fi putut
crede că aștepta ca ei să-i vorbească, să-i răspundă. Dar niciunul nu
scoase o vorbă. Și continuă:
— Iar acum, căpitane, am îmbătrânit, s-a crăpat copastia, s-a deschis

883
carena, am luat apă, nu mai lucrează bine pompele. Am tras pe
uscat, m-am șlefuit și fac pe omul. De ce? Pentru că nu mai pot. Mi-
a pierit tăria. Mi-a căzut părul, mi-au căzut dinții, lupul s-a umplut
de râie, de păduchi, a rămas știrb. Fac pe omul, pân-acolo am
decăzut! Nu mai omor, nu mai urlu, behăi ca un miel. Mă așez la
fântâna din sat, ca să văd fetele care merg să-și umple urcioarele.
Mâncați, voi ochi, pește, și tu, burtă, cât un spart!98 De multe ori –
copilării! – mă apucă plânsul. „De ce plângi, bunicule? Îl mă
întreabă fetele și izbucnesc în râs. „Pentru că, blestemate să fiți voi,
o să mor și-o să las în urma mea asemenea trupuri.” Jur pe
Dumnezeu, de-aș putea să fiu rege sau Alî-pașa, aș alege cele mai
frumoase fete și aș porunci să le înjunghie pe mormântul meu, ca să
le iau cu mine!
— Fiară ești, căpitane Katsirmâs! strigă bătrânul Síphakas. Fiară
sângeroasă, taci!
— M-ai întrebat, am vorbit. Mi-ai spus să deschid chepengul, l-am
deschis. Nu cumva ți-a fost frică, bătrâne Síphakas?
Spuse batjocoritor cu gura hârbuită și-și pironi privirea răutăcioasă
pe bătrân.
— Am deschis chepengul, continuă el țipând, și au ieșit demonii, o
să-i auzi! M-ai întrebat, o să-ți spun și eu cuvântul meu, îți place,
nu-ți place. De unde venim? întrebi. Din pământ, căpitane Síphakas!
Care-i datoria noastră? Să ți-o spun eu în puține cuvinte: dacă ești
lup, să mănânci, dacă ești miel, să te mănânce! Iar dacă întrebi și
despre Dumnezeu, El este Marele Lup – așa că El mănâncă și miei,
și lupi, cu oase cu tot!
— Nu huli, bătrâne corsar! strigă căpitanul M{ndakas întinzând
brațul. Ești beat, mintea ți-a luat-o razna, nu știi ce spui. Marele Lup
e Charon, nu Dumnezeu!

98 Diverse monede de aur.

884
Căpitanul Katsirmâs râse:
— Dumnezeu și Charon sunt unul și același, cumetre! Dar ce să-ți
fac? Mintea ta bob a mâncat, bob mărturisește.
Se întoarse către căpitanul Síphakas:
— Astea am avut să-ți spun, bătrâne Síphakas, ăsta e răspunsul pe
care am avut să ți-l dau. Nu trebuia să mă întrebi, eu ți-am răspuns.
Acum dă poruncă să-mi umple stacana cu vin.
— Umpleți-i stacana cu vin! spuse bătrânul întorcându-se către
nepoți. S-a spovedit, acum să se împărtășească.
Tăcu, lăsă capul în jos și căzu pe gânduri.
— Nu sunt eu judecător, să hotărăsc, zise peste puțin. Dumnezeu l-a
auzit, El să-l judece!
Și se întoarse către învățător, care tot timpul cât vorbiseră căpitanii
ținuse în jos capul țuguiat și pleșuv și-l clătina.
— Spune, învățătorule, îi zise. Ridică și dumneata capul și vorbește.
Învățătorul își desprinse lira de pe umăr.
— Toată viața mea, zise el, am vorbit. M-am săturat de-acum. Cele
ce întrebi, căpitane Síphakas, sunt lucruri grele, cine dracu’ ți le-a
băgat în cap? Nu-ncap, bătrâne Síphakas, în cuvinte.
— Atunci să stăm ca muții? strigă bătrânul și se uită la învățător cu
mânie. Să amuțim, să orbim, să ne castrăm, să ne liniștim! Asta vrei?
Dar om, măi, va să însemne animal care pune întrebări!
— Întrebările intră în cuvinte, căpitane Síphakas, și nu te mânia.
Întreabă! întreabă, dacă nu ți-e lene. Întrebările intră în cuvinte, cum
îți zic, dar răspunsul nu intră. Iar dumneata îmi ceri răspuns.
— Răspuns vreau, zise bătrânul clătinând din cap. Răspuns!
Învățătorul își așeză drept lira pe genunchi:
— Răspuns vrei, bătrâne Síphakas, zise el, și-o să-l ai. O să-ți
răspund cu lira, asta e gura mea cea adevărată. Dacă înțelegi ce
spune, treaba merge bine. Dacă nu înțelegi, ce să-ți fac, bătrâne
Síphakas? Orb te-ai născut, orb o să mori!

885
— Cântă din liră, învățătorule, și Dumnezeu să-ți ajute! zise bunicul
și închise ochii.
Cerul se întunecase acum. Începură să cadă picături mari de ploaie,
care loveau tare în frunzele de lămâi. Câteva căzură, răcoroase, late,
pe obrajii și pe pleoapele închise ale bunicului și pe mustața lui
groasă. Scoase limba și linse câteva picături care-i căzură pe buze, îi
era sete.
Învățătorul luă arcușul, se aplecă, își sprijini pieptul în liră, se
încovoie deasupra ei, se făcu una cu ea și începu primele mângâieri
de arcuș. La început arcușul sărea, dansa pe cele trei corzi, zornăiau
salbe de clopoței, curtea se umplu de râsete și chicote – ai fi zis că li
s-a dat copiilor drumul într-o curte de școală și era recreație și se
vânau și râdeau și se jucau< De parcă s-au trezit păsări într-un
plop stufos, s-a luminat de ziuă, le-a lovit lumina soarelui, s-au
îmbătat și au început să ciripească sărind din creangă-n creangă<
Sărea, râdea, dansa arcușul, și bătrânii căpitani uitară de ei, se
ușurară, inimile lor se făcură copii, păsări, izvoare și curgeau. Se
apropiară nepoții și nurorile, apărură și argații și slujnicele, se
așezară pe pământ, deși cădeau picături mari de ploaie, întindeau
gâturile și ascultau atenți.
Bunicul asculta și el vrăjit și simțea cum trupul său cu oase mari își
pierde greutatea, cum se ridică încet-încet, cum plutește deasupra
lămâiului și a chiparoșilor, cu fața-n sus, ca un nor. Asemenea
ușurare și bucurie nu-și amintea să mai fi simțit decât în vis. În vis,
și numai o dată, cândva demult – se întorsese de la război, într-o zi
de duminică, și s-a spălat, s-a curățat de sânge, s-a schimbat și și-a
pus haine curate, moi, apoi s-a dus la biserică de s-a împărtășit. La
fel și-a simțit și atunci trupul, ușor, plutitor, ca un nor, iar când s-a
întors acasă umbla, dar parcă nu umbla pe pământ<
Însă încet-încet glasul lirei se schimbă. Se înfuria, se mânia, clopoțeii
arcușului sunau ca o salbă atârnată de gâtul unui șoim pleșuv care

886
se repezea în înaltul văzduhului și-și gonea prada. Arcușul alerga în
dreapta și-n stânga, zbura, corzile scoteau un glas sfâșietor de om,
căpitanii săltară capetele, își amintiră de tinerețea lor, de luptă, de
strigătele celor omorâți, de bocetul femeilor, de caii care nechezau,
ridicați pe picioarele dinapoi, numai sânge, Iară călăreț.
— Ori adu-mi tinerețea înapoi, ori taci, învățătorule! dădu să strige
căpitanul M{ndakas, dar lira schimbase deja tema, coborî, se
îmblânzi, căzu pe cele mai moi sunete, căpitanii ațintiră urechile lor
mari, păroase, zâmbeau și ascultau vrăjiți<
Ca un zumzet al unui roi de albine sătule se auzea acum departe, în
văzduhul umed, întunecat, ca un murmur foarte îndepărtat al unei
ape adânci, ca un plânset de dragoste al unei femei, îndepărtat, în
dosul munților, la marginea mării. Sau poate că era marea și-și
sprijinea pieptul pe nisip și suspina? Ori nu cumva era un glas mai
misterios, mai ademenitor, dincolo de viață, pe alt mal, un glas
dulce, îndurerat, îndrăgostit, care dezlipea sufletul de trup? Nu era
cumva însuși Dumnezeu, ascuns în întunericul jilav al nopții, și
ademenea și chema și trăgea, scoțându-l domol din lut pe iubitul
Său veșnic, sufletul omului?
Ca posedat, încovoiat pe cetera lui, învățătorul cânta, și arcușul
umbla de ici-colo, lovea ca o sabie și rănea pieptul, iar dinlăuntrul
rănilor ieșeau cele mai pătimașe și mai tânguitoare glasuri de om.
Învățătorul dispăruse în întuneric, nimeni nu-l mai vedea, lira se
făcu o nălucă și stătea de-acum singură, dreaptă, sub lămâi, și jelea.
Nu jelea. Chema, ruga și ademenea.
Adânc, larg zâmbet se întinse pe buzele bătrânului bunic. Tot
mereu, trupul său ușor, plutitor, de deasupra lămâiului, urca, urca,
atârna acum gingaș, deasupra casei sale, ca o ceață. Se răsfira dulce,
domol, se destrăma ca un nor, parc-ar fi vrut acum să se prefacă în
ploaie, să intre în pământ, să umfle și să hrănească semințele.
„Asta e moartea, simțea înlăuntrul său bunicul, ăsta e raiul, intru în

887
rai, am intrat deja, bine te-am găsit, Doamne!”
Ridică pleoapele, nu văzu nimic, întuneric, iar în întuneric, un glas
care-l chema încet, blând, pe nume: „Vino< vino< vino<”
— Vin, răspunse bunicul și închise ochii.
Toată noaptea îl lăsară întins în curte și-l ploua ca pe un trunchi
mare de copac. Kosm{s îngenunche și îi închise pleoapele, cât erau
calde încă și se supuneau. Thras{ki se aciuase lângă el și-l privea.
Vedea prima oară atât de-aproape moartea, îl privea pe bunicul, pe
care îl iubea atât de mult, și se înfiora. Nu era numai teamă, ca și
cum bunicul ar fi primit o putere nouă, întunecată și vicleană, ca și
cum ar fi stat neclintit și ar fi pândit să înșface lumea și s-o ia cu el,
s-o coboare în pământ< Rău se făcuse dintr-odată bunicul cel drag,
un balaur din poveste, și voia să mănânce oameni. Thras{ki ar fi
vrut să plece din apropierea lui, dar nu îndrăznea să se miște și
rămase acolo stăpânit de teamă și-l privea.
În jurul mortului priveghea neamul său, poarta rămăsese deschisă
larg, satul se cutremură îndată ce află că bătrânul Síphakas și-a dat
sufletul, și lumea intra mereu să-și ia rămas-bun. Bunicul avea
ditamai mâna întinsă pe pietre și, unul câte unul, se aplecau, tăcuți,
și-o sărutau îndelung.
Două bătrâne îl spălaseră cu vin, îl înfășuraseră cu giulgiul alb de in
și mătase pe care i-l lăsase răposata lui femeie, Lenio, pentru ceasul
acesta, iar două nurori veniră și puseră un felinar mare lângă capul
său și un altul la picioare. Blânda lumină a uleiului se revărsa peste
mort și chipul lui se-ndulcea.
— Nu-l ducem înăuntru? propuse kira Katerina. Nu se cade să stea
întins pe pământ în curte și să-l ude ploaia.
Dar Kosm{s se împotrivi:
— Aici vrea mortul, zise el, aici vrea, să-l ude ploaia.
Noaptea era întunecată, nicio stea deasupra, peste tot numai nori; și
sufla un vântișor liniștit, umed, potolit. Nepoții aduseră lemne și

888
surcele în mijlocul curții și aprinseră focul să se-ncălzească. Flacăra
străluci, curtea se lumină și se văzură vietățile – catârul, cei doi
măgăruși, iapa și perechea de boi care ieșiseră în ușa grajdului nu
puteau să doarmă, priveau să priceapă de ce sunt luminile aprinse
în curte și strigătele și atâta lume< Cei trei căpitani se rezemaseră
de bătrânul lămâi, prea băuți, prea sătui, și sforăiau.
— Rămâi sănătos, moș Síphakas, salutări morților! țipau femeile și-
și dezlegau basmalele.
— La bună vedere, căpitane Síphakas! strigau bătrânii și-i strângeau
mâna întinsă. Mergi cu bine!
Fiecare femeie îi arunca și câte-o ramură de busuioc, să-l ducă în
Hades, ca mireasmă a lumii de sus. O mamă tânără nemângâiată
puse lângă mort tăblița și condeiul fiului ei mort; era încă plină de
iote.
— Du-i fiului meu tăblița, bătrâne! țipă ea. Fă-mi hatârul ăsta! îl
chema Dimitrâkis, a fost micuțul tău vecin, o să-l recunoști. Purta o
scufie roșie de lână, cu moț, și era desculț.
Kira Katerina se ridică, aruncă o pătură grea peste cei trei bătrâni
căpitani, să nu răcească, și-apoi îl luă pe Thras{ki de mână:
— Ridică-te, copile, du-te să dormi. E aproape miezul nopții.
Dar Thras{ki se împotrivi:
— O să-l priveghez pe bunicul, zise el. Tata n-a venit, îi țin eu locul.
La lumina focului privirea lui jucă aspră și hotărâtă ca a tatălui său.
Mama se retrase și nu mai vorbi. Ploaia nici gând să-nceteze. Rinió
și celelalte nepoate intrau și ieșeau cu cafelele, să-i țină treji pe cei ce
vegheau mortul, străini sau de-ai casei. La răstimpuri se lăsa tăcerea
în curte și se auzeau adâncile, necontenitele glasuri ale nopții – mici
vietăți și gâze, păsări de noapte, câini care nu puteau să doarmă, boi
care mugeau< Și, deodată, cocoșii începură să cânte. Se revărsară
zorii.
Soarele se ridică de-o suliță, cei trei căpitani mijiră ochii, văzură

889
mortul, întins cât era de lung pe pietrele din curte și închiseră iarăși
ochii. Înțeleseră cine era mortul, dar nu se mișcară. Le era încă
somn.
Spre amiază, Stavroulios aduse, pe umăr, sicriul. Thras{ki alergă,
cercetă lemnul, tâmplarul nu-și bătuse joc de ei; era de nuc.
La ceasurile două după-amiază nepoții îl ridicară pe bunicul și
ieșiră pe poartă. Porniră agale, îl plimbară întâi prin vecinătate să-și
ia rămas-bun; apoi pe toate ulicioarele satului, se opreau la fiecare
răscruce de drumuri, se iveau fetele la ferestre și presărau mortul cu
busuioc și măghiran, de parcă ar fi fost un epitaf.
Tot satul îl însoțea, cu capul descoperit, bucuros, ca și cum ar fi fost
cu adevărat zeul satului și acum murea. Înaintau încet, ca să apuce
bunicul să-și ia rămas-bun de la satul său în liniște. Dar dintr-odată,
cum ieșiră din sat și mergeau spre cimitir, se deschiseră baierele
cerului și izbucni o furtună năprasnică.
Sătenii scoaseră un strigăt de bucurie, de luni în șir așteptau ploaia,
semințele lor erau în primejdie să se usuce în brazde, dar acum,
slavă Domnului, cerul s-a deschis, țăranii ridicară fețele arse de
soare și primiră și ele apa, arzând de dorință, de parcă ar fi fost și ei
ogoare.
— Bunicul s-a făcut ploaie și se întoarce în satul nostru, murmură
un bătrân.
— Ne știa el durerea, zise un altul, s-a făcut apă și ne udă ogoarele.
Uzi leoarcă, fără să se grăbească, ajunseră la cimitir. Doi nepoți
vânjoși își sumeseră mânecile și săpară groapa. Pământul era roșu,
moale, plin de rădăcini și cochilii de scoici, ca și cum cândva,
demult, munții aceștia ar fi fost o mare. Ploua< ploua< Bunicul
coborî în liniște, domol în pământ și se întinse< Cei vii îi aruncară
câte o mână de pământ și porniră iarăși, prin ploaie, spre casa
bătrânului.
Alergau acum, se grăbeau să se așeze la masa cea tristă, să mănânce

890
berbecul negru pe care-l lăsase rânduit pentru moartea sa bunicul,
să bea și un vin și să-i ierte sufletul.
Kosm{s se așeză deoparte pe canapeaua cea largă. Sufletul îi era
trist, trupul, obosit, închise ochii, să se odihnească un pic înainte de
a porni spre munte. Îi poruncise lui Harâdimos să ia felinarul de
hoți și să fie gata; înainte să se lumineze de ziuă trebuia să fie în
tabăra căpitanului Mihalis. O clipită dură somnul, dar chepengul
inimii lui apucă să se deschidă și apăru tatăl său mort. Kosm{s îl
văzu aievea. Stătea pe scara casei și se pregătea să urce în odaie.
Ridicase deja piciorul să pășească pe prima treaptă. Kosm{s se
înspăimântă, căci sus dormea soția lui, iar acum mortul avea să se
ducă s-o înspăimânte< Sări ca ars.
— Unde te duci, tată? îi strigă el.
Mortul se întoarse, cu o privire sălbatică, cu mustața lăsată-n jos, cu
alunița pe obrazul drept, iar pe cap purta basmaua neagră cu
ciucuri roșii plini de sânge. Gura lui era o rană acoperită cu pânză.
Își încruntase sprâncenele și-l privea. Parc-ar fi fost stăpânit de
mânie, pentru că dinții îi scrâșneau și o flacără roșie îi țâșnea din
nări și i lingea și-i lumina fața de jur împrejur. Și deodată deschise
gura, pânza căzu și se văzu rana. Scoase un strigăt sălbatic, păși
greu pe treaptă și începu să urce.
— Tată, strigă Kosm{s, să nu te-atingi de ea, e soția mea!
Fiul striga și se ducea în sus spre mort, cu curaj:
— Să nu te atingi de ea, strigă din nou, e soția mea!
Întinse mâna să-l prindă pe tatăl său, să nu-l lase să urce, dar mortul
se făcu fum, dispăru, și Kosm{s auzea acum, fără să vadă pe
nimeni, grei, înăbușiți, doar pașii urcând scara<
Scoase un strigăt și se trezi. Deschise ochii, privi: oaspeții ședeau la
masa cea tristă, pe o tavă mare berbecul scotea aburi, abia scos din
cuptor, și era trântit pe spate, cu cele patru picioare în sus, cu cap,
cu coarne, de parcă ar fi fost viu, iar țăranii se năpustiseră asupra lui

891
și-l împărțeau înfometați. Nepoții cărară și multe urcioare de vin, și
pomenirea începu ca o petrecere. Bei una, bei două, îți vine cheful.
Nu era numai vinul, era și ploaia așezată care cădea peste pământul
arat și însetat, era și Charon, care a trecut și nu s-a atins de ei, ci a
luat numai un bătrân – Dumnezeu să-l ierte!, și dă-i, și beau. Beau,
mâncau și se veseleau. Picioarele începură să le furnice, voiau să
joace, nepoatele și nurorile umblau de ici-colo, vioaie și zvelte, și li
se aprinseseră și lor picioarele. Dar vinul nu e mut, iar cântărețul cel
mai bun din sat, tâmplarul Stavroulios, uită de el și dădu să-i tragă
un cântec, dar apucară cei din preajmă să-i astupe gura. Și preotul,
ca să acopere cearta, își dăți gura cu vin și începu să psalmodieze,
îngânând, imnul heruvic.
Kosm{s se ridică și o luă deoparte pe mătușa sa Katerina.
— Mătușă Katerina, astă-seară mă duc să-l găsesc pe unchiul meu în
munți, zise el. N-ai nicio poruncă?
Femeia oftă:
— Îndură el porunci, copile? Dacă și-a pus ceva în minte, chiar de-ar
pieri lumea, el tot are s-o facă. Dumnezeu să pună mâna și mila Sa.
— N-o să-i fie milă de fiul lui, mătușă Katerina?
— O să-i fie milă, numai pe el îl iubește pe lume, o să-i fie milă, dar
n-o să se înduplece. O să facă ce-a hotărât. Să nu speri, copile, de la
omul căruia nu-i e milă de el însuși.
Își șterse ochii și tăcu.
Kosm{s se apropie de Harídimos, care prinsese și el chef și ținea o
halcă din berbec și-i curgea grăsimea prin bărbuța ascuțită de țap.
— Harídimos, îi zise el, ai mâncat și ai băut bine, ai cinstit și tu
moartea bunicului, ridică-te acum, să mergem.
Argatul cel bătrân lăsă capul în jos.
— Plouă, zise el, e potop, și beznă de nu văd la un pas în față.
— ’ Să mergem! spuse poruncitor nepotul cel mai mare. Trebuie.
— Să mergem atunci, oftă Harídimos și-și blestemă soarta care nu l-

892
a lăsat niciodată să se bucure de un răgaz, poftim acum, tocmai
când începea să-i vină și lui cheful<
— Înainte! făcu Kosm{s. Ai luat felinarul de hoți?
Heruvicul ajunsese acum cântec de petrecere și Stravroulios ceru
îngăduința de la preot.
— O să cânt un cântec de haiducie, cu voia ta, părinte!
Și, înainte de-a primi răspuns, Stravroulios săltă gâtul și începu, de
se cutremură casa:
— Când o să se însenineze și-o să vină primăvara Oho! Când o să
vină primăvara.
Să iau pușca mea cea mică<

893
 XIV
Bătrânul Harídimos ținea în mână micul felinar de hoți și lumina
cărarea de capre, îngrădită, care șerpuia și urca la munte. Nu-și
revenise încă din beție, se împleticea, de două-trei ori alunecă și se
întinse la pământ, dar se ridica rușinat și pornea mai departe.
— Blestemat fie el de vin, murmura, licoarea dracului!
Se întoarse spre Kosm{s, murea de poftă să vorbească. Se opri
brusc, apa curgea șiroaie de pe el.
— Stăpâne, tu nu deschizi gura? O să crăp. De-aia mă împiedic, să
știi.
— Lasă vorbele, Harídimos. E potop. Să mergem repede!
Se grăbeau să apuce să ajungă la tabăra căpitanului Mihalis înainte
să se reverse zorii și să-i zărească din câmp turcii. Cădea o ploaie
așezată, biciuitoare, se umflau vinele pământului, iar apele prinseră
să se rostogolească șuvoaie, gâlgâind. Din când în când câte un
fulger albastru spinteca cerul, bubuia tunetul dintr-o coastă a
muntelui până în alta și îndată se auzeau iarăși, limpede, apele
susurătoare, care se împreunau și coborau spre câmpie.
— Dacă crezi în Dumnezeu, deschide gura, stăpâne, și vorbește-mi!
îl rugă din nou bătrâna călăuză. Ce se-ntâmplă în lumea de departe
pe unde ai umblat? Oameni sunt și apusenii ca și noi? Sau diavoli?
Dar Kosm{s nu avea chef să se prindă la vorbă. Înainta tăcut prin
întuneric și prin ploaie și nu voia să risipească ceasul acela sfânt cu
vorbe zadarnice. O ciudată, molatică bucurie îi scălda trupul și
sufletul. Primea în liniște ploaia peste el, tot o stâncă era și el, o
stâncă a Cretei, și îndată ce-l ploua simțea, până-n măduva oaselor,
bucuria pietrei și a pământului udat.
De-acum se lăsase iarna. Toată Creta, întinsă cu fața-n sus, era
muiată. Ploaia stingea, miloasă, satele și mănăstirile grecești cărora
nizamii le puseseră foc. Stingea și satele turcești pe care le
aprinseseră creștinii. Turci și creștini umblau printre dărâmăturile
894
lor și se căzneau să găsească adăpost și, încet-încet, să pună iarăși
piatră peste piatră și să-și clădească din nou casele.
Scoțând spume de mânie, greu rănită, Creta intra din nou în jug. În
peșteri și în mănăstiri, în tot acest timp, căpitanii se tot adunau să ia
o hotărâre. Citeau, o dată, de două, de trei ori, ca să-l înțeleagă,
răvașul mitropolitului, auzeau glasul Greciei, se înfuriau,
blestemau, aruncau priviri amenințătoare spre cer, strângeau
pumnul, dar în cele din urmă plecau capul. Puneau cuțitele-n teacă,
ascundeau iarăși armele și se întorceau la treburile lor.
Posomorâți, tăcuți, castrioții își deschideau prăvăliile, țăranii se
aplecau asupra pământului, îl arau, îl semănau, roata mare și grea a
vieții porni din nou să se învârtească. Coborî din munte și căpitanul
Polyxinghis, cu fesul învelit cu o pânză neagră. Se duse și aprinse o
lumânare la căpitanul orașului, la Sfântul Mina, se opri o clipă în
fața icoanei lui și i se plânse, iar apoi merse și-și deschise prăvălia.
Se vârî într-o parte, să nu vadă pe nimeni, să nu-l vadă nimeni,
comandă o narghilea, fuma și stătea cu ochii pierduți. Privea afară
pe drum, dar nu vedea lumea care trecea, nici pe țăranii care intrau
prin Poarta Haniei și cărau tot ce mai putuseră salva, lămâi și
portocale, chitre, vin, ulei. Nu vedea nimic. Nu mai râdeau, ci venin
picurau buzele căpitanului Polyxinghis. Începuse să se căiască deja
că s-a arătat moale și a plecat de pe munte.
„Trebuia să n-ascult nici de Grecia, nici de mitropoliți, se gândea el.
Bine a făcut căpitanul Mihalis, Mistrețul! Trebuia să rămân și eu
acolo sus, să fiu omorât. Ce nevoie mai am de viață? Așa-mi vine să
mă ridic din nou și să plec!”
Înfășură țeava pe gâtul narghilelei, se opri în prag și oftă. În clipa
aceea trecu popa Manolis și sutana lui slinoasă se umfla și-o bătea
vântul. El nu se mișcase din Megalo Kastro. Îngropa, boteza, făcea
sfințiri, punea bani la teșcherea și-i creșteau noi gușe. Ținea în mână
potirul cu disc și în fața lui mergea palid, tare-ntristat,

895
Moúrtzouphlos, c-un felinar aprins ziua-n amiaza mare. Căpitanul
Polyxinghis își făcu cruce. Aflase vestea cea rea: preotul mergea să-l
împărtășească pe căpitanul Stephanâs, căruia un obuz de pe o
corabie turcească de supraveghere îi retezase, la întoarcere, ambele
picioare.
— Dumnezeu să-i sfințească sufletul, murmură. El s-a purtat ca un
bărbat.
Clătină din cap și dădu să intre, să se retragă iarăși în penumbră.
Dar îl zări pe Ventuzos, care tocmai trecea: înfășurat într-o pătură,
dârdâind de frig, își scutura mâinile, vorbea de unul singur și
mergea. Umbla de două zile pe străduțe, parcă lovit de un blestem
nedrept, nu luase încă o hotărâre: să-și deschidă taverna, să-și aducă
nevasta și pe cele două fete din satul cumătrului Iorgaros, să se
înjuge iarăși la corvoada de zi cu zi? Sau să le lase pe toate vraiște și
să se întoarcă la căpitanul Mihalis să-i arate că e și el bărbat și să nu-
l judece ca pe unul bun numai de palme și de șuturi? „Rămâi
sănătos, Ventuzos, îi spusese deunăzi când îl trimisese la mitropolit
să-i ducă mesajul. Rămâi sănătos, Ventuzos, n-o să te mai întorci.
Ventuzos ești, n-am pretenție, o să te porți ca o ventuză!”
Ventuzos își tot amintește de cuvintele astea, se înfurie, îl cuprind
mii de draci, acum îl apucă mândria și ia hotărârea să se întoarcă pe
munte, ca să-i arate căpitanului Mihalis că s-a înșelat, acum își
aduce iarăși aminte de nevasta lui, de fetele lui, de taverna lui și dă
înapoi.
Îl văzu pe căpitanul Polyxinghis stând în pragul prăvăliei lui și se
opri brusc. „Poftim, ditamai căpitanul ăsta, și totuși și-a pus coada-
ntre picioare și s-a întors. De ce? Pentru că asta e-n folosul Cretei.
Iar dumneata, râiosule Ventuzos, rnăsori și iar măsori și vrei să faci
de capul tău< înainte, măi, nu te rușina. Greu e să fii viteaz și să
lupți, dar și mai greu încă să-ți poruncească conducătorii: jos
armele! și să le pui jos!” Așa că Ventuzos se bucură că-l vede pe

896
căpitanul Polyxinghis. „Să stăm de vorbă, cugetă el, să prind și eu
curaj, am copii, să scap, sărmanul de mine.” Se apropie.
— Să fie într-un ceas bun, căpitane, zise el. Vin de pe munte, îți
trimite multe salută<
— Du-te dracului ăl bătrân! mormăi căpitanul Polyxinghis și ridică
mâna.
Îl văzu pe Ventuzos și se înfurie și tare i se rușina inima.
Ventuzos, de cum auzi cuvintele astea, se înfurie și el. Așa deci, și
procopsitul ăsta îl crede bun numai de palme și de șuturi, o să-ți
arăt eu acum!
— O să mă întorc pe munte, nu-mi părăsesc eu postul, și dacă ai
vreo poruncă<
Spuse fără să fi luat vreo hotărâre. Doar așa, ca să-l bage-n draci.
— Tu, măi, o să te întorci pe munte, tu, Ventuzos? făcu căpitanul și
râse batjocoritor. Asta cere curaj.
— Cere curaj, desigur, căpitane, știu asta. Doar pentru fală există
lumea, rămâi sănătos.
Spuse și, înainte de-a apuca să-i răspundă căpitanul Polyxinghis,
porni la drum. Deodată, luase hotărârea: nu, el n-o să se supună, o
să-i facă de rușine pe de-alde căpitanii Mihalis și Polyxinghis, iar
dacă există Dumnezeu o să se-ngrijească și de casa lui și-o să-și
mărite și cele două fete.
Porni așadar la drum, zbura. Trecu pe la Sfântul Mina, intră să
aprindă o lumânare și să-și ia rămas-bun. Biserica era pustie, caldă,
mirosea frumos. Sfântul Mina, din creștet până-n tălpi îmbrăcat în
argint, înnegrit de soare, călare pe cal, îi zâmbea. Ai fi crezut că-i
dădea binecuvântarea sa. „Mergi cu bine, Ventuzos, îi spunea,
acesta este drumul cel drept, ai grijă de tine, iar eu o să mă-ngrijesc
de femeia ta și de fetele tale și-o să-ți găsesc doi voinici buni, să le
mărit cu ei. Mergi cu bine, căpitane Ventuzos!”
Își făcu cruce, mulțumit, și ieși din biserică. Auzi vorbe, ridică ochii

897
și văzu, în dosul ferestrei Palatului episcopal, fața mare, păroasă a
lui Harilaos, piticul. Ce dracu’ mai caută și escrocul ăsta,
prăpădenia săracilor, la Palatul episcopal? De unde să ghicească
Ventuzos șiretlicul mitropolitului!
Acesta așadar îl invitase pe pitic la Mitropolie, îi dăduse o masă și-
acum își beau cafeaua, în Palatul episcopal. Părintele avea un plan.
Creștinii, care plecaseră ca refugiați la Athena și în Pireu, se
întorceau zilele astea și-și găseau casele dărăpănate, turcii
spărseseră lăzile, dulapurile, scaunele ca să facă din ele lemne de foc
și să gătească, scoseseră și tocurile ferestrelor și le-au ars. Nu mai
rămăseseră decât zidurile, groaznic murdărite și goale. Așadar
mitropolitul îl invită pe kir Harflaos, bancherul, să-i spună vorbe
dulci ca să-mprumute creștinilor bani cu dobândă mică, să-și refacă
acoperișurile de deasupra capetelor. El a adunat mii și mii de lire la
fiecare răzmeriță, s-a pus întotdeauna bine cu pașalele, cumpăra
pentru o bucată de pâine, de la creștinii care aveau nevoie, cercei,
inele, pietre scumpe, constantinați1 și florini99100, și-acum lăzile lui
dădeau pe dinafară de giuvaiere și aur. Piticul ăsta putea așadar să
salveze creștinătatea.
Iar acum, sus la o cafea, mitropolitul îl luă pe departe cu vorba, ca
să-l aducă spre gândul său cu grijă. Îi vorbi despre Dumnezeu la
început, la ce folosește să câștigi lumea toată dacă-ți pierzi sufletul,
și-apoi coti cu dibăcie vorba spre patrie, câți patrioți au ajuns
nemuritori și lumea le slăvește numele, pentru că s-au jertfit pentru
patrie. Și, să nu uităm, jertfa nu înseamnă numai să-ți dai viața,
înseamnă și să ajuți, cum poți, patria, cu banii tăi, să spunem, atunci
când ea trece prin clipe grele. Nemuritori ajung și aceștia, și lumea îi
numește „de același neam”. Iar Dumnezeu își deschide catastifele și

99 Monede de aur cu efigia lui Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena, având
la mijloc o cruce.
100 Monede de aur.
898
scrie numele lor cu litere de aur și-alături, câte lire a dat fiecare din
ei creștinătății<
Piticul cel viclean își bea cafeaua sorbitură cu sorbitură, își fuma
țigărica și se uita afară pe fereastră la casele dărăpănate și mai
încolo, pe deasupra acoperișurilor, la marea înspumată, albă ca
laptele. Cuvintele mitropolitului îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe
cealaltă. „Călugărul se căznește să mă-mbrobodească, se gândea el
și scotea fumul pe nări. Se căznește să-mi trezească mândria ca să-
mi golească lăzile. Ei, sărmane, de-acolo unde te duci tu eu vin!”
Când se sătură să-i mai țină isonul, strivi țigara în scrumiera de
bronz și se întoarse către mitropolit cu mare respect. Glasul său era
grav, plin de tristețe:
— Sfinte sunt cuvintele tale, preasfințite, zise el și oftă, de câte ori
mi-am frământat și eu mintea, de câte ori m-a apucat plânsul, am
oftat și am spus: „Ah, de-aș fi fost și eu bărbat adevărat, să iau
pușca, să-mi dau viața pentru patrie! Sau, de vreme ce Dumnezeu
m-a blestemat și m-a făcut schilod, măcar să-mi prisosească banii,
să-i dau pe toți, obol al văduvei, să mai ușurez și eu creștinătatea!
Să-i fie lui Dumnezeu milă de mine poimâine, la a Doua Venire! Dar
și eu sunt ruinat, preasfințite, sunt pierdut, nu-mi merg deloc bine
treburile, și cu toate astea toți mă bârfesc, cu toate astea toți mă
numesc prăpădenia sărăcimii< O să crezi, preasfințite? Vine o
văduvă, o orfană, îmi aduce un ineluș, eu știu bine, valorează un
misir, nu mai mult, totuși eu îi dau doi, pentru că plânge inima-n
mine văzându-i nefericirea< Dau doi misiri, mă păgubesc, și știu
asta, dar om sunt, mă doare! Am avut și eu o vie, am vândut-o, am
avut și eu o livadă de măslini, s-a dus și asta, mi-am ipotecat casa în
care șed, preasfințite, martor mi-e Dumnezeu, ce-o s-ajung?
Bunătatea m-a mâncat, iar când m-ai înștiințat să poftesc la Palatul
episcopal mi-a sărit inima. „Preamilostiv e Dumnezeu, mi-am zis,
drept, răsplătește fapta bună. Mă cheamă preasfințitul, a aflat de

899
binefacerile pe care le săvârșesc, a aflat de strâmtorarea mea și l-a
luminat Dumnezeu să mă ajute și pe mine din punga Mitropoliei, să
nu pier.. Plină e, știu, vistieria municipalității, plină, slavă
Domnului!
Mitropolitul înghiți în sec. „Blestematul, se gândi el, pocitania,
zgârciobul!” Nu mai putea să-l vadă în ochi. Își bău dintr-o
sorbitură cafeaua și număra mătăniile nervos. Harilaos își coborî
picioarele de pe canapea, unde ședea turcește, și își frecă mâinile.
— E frig, zise el, a venit iarna. Ce-o să ne facem fără cărbuni, fără
haine de lână, preasfințite, fără mâncare bună? Am fost nevoit să-mi
vând toate găinile, aveam și eu în fiecare dimineață un ou cald și-l
sorbeam, s-a dus și-ăsta! Dumnezeu să se milostivească de noi!
Spuse, se ridică și sărută mâna mitropolitului:
— Să te rogi și pentru noi, preasfințite, zise el. Cu îngăduința ta,
plec. Nu mă simt bine, mă duc să mă-ntind puțin în pat.
De la școală se revărsa strigând, fluierând, îmbulzindu-se mulțimea
de școlari. Títyros îi ținuse mai mult astăzi, pentru că se apropia
Crăciunul și a doua zi începea vacanța de iarnă. Títyros se
înzdrăvenise, grăsuț, ars de soare, însurat de curând, iar nevasta lui,
o țărancă, purta-n pântece un copil și învățătorul zburda de bucurie.
Toți îl luau peste picior, dar uite, a intrat și el în rândul lumii și de
unde să-și mai bată joc de el mulțimea de școlari!
I-a ținut așadar în ziua aceasta solemnă ca să-i lămurească cum și de
ce s-a născut Hristos și cum și de ce nelegiuitul Irod, care semăna
mult cu pașa din Megalo Kastro, a vrut să-l omoare, dar Dumnezeu
n-a lăsat niciodată nedreptatea s-o ia înainte, a întins mâna Sa și l-a
izbăvit. Le povesti viața și purtările lui Hristos, că a crescut mare, că
era școlar bun, că-și iubea și respecta învățătorii și părinții și nu
spunea niciodată minciuni. Iar apoi, că a fost răstignit. „Irod, am
spus, era ca pașa, leit, avea bărbuța lui, fesulețul lui și alunița lui pe
nas, dar să nu spuneți asta nimănui. Iuda era ca Suleiman, arapul,

900
leit, negru ca vopseaua neagră, cu iatagan și saric, dar să nu spuneți
asta nimănui. Multe a văzut și a pătimit Hristos, l-au batjocorit, l-au
biciuit, i-au sfâșiat veșmintele, i-au pus o coroană de spini pe cap și,
lucrul cel mai rău, l-au răstignit. La fel, leit, cum a fost și Creta
răstignită. Dar n-aveți grijă, copii, vă dau cuvântul meu, cum a
înviat Hristos, la fel va învia și Creta într-o zi. Dacă nu vom putea s-
o vedem liberă noi, cei mai bătrâni, atunci sigur voi, copiii o s-o
vedeți. Numai să aveți grijă, să nu faceți obrăznicii acum în vacanță,
să recitiți bine cele ce-am învățat și să știți să-mi spuneți pe dinafară
cele trei cântece: Te cunosc după tăișul< Acolo sus la munte… și O,
sabia mea subțire și tăioasă!
Ventuzos se opri ca să treacă mulțimea de școlari. Ultimul în urma
lor îl zări apărând și pe Títyros. Nu-l mai văzuse de luni bune și o
clipă nu-l recunoscu.
— Învățătorule, îi zise el, ai mâncat iarba-balaurului, te-ai făcut ca
un balaur! Mă întorc pe munte, adăugă mândrindu-se. Ce porunci
ai pentru fratele tău, căpitanul Mihalis?
Títyros, copleșit de o emoție puternică, îi strânse mâna:
— Ventuzos, zise el, ești un viteaz. Iartă-mă, de-atâta timp de când
te cunosc, nu mi-am dat seama<
— N-am fost niciodată viteaz, învățătorule – dar ce să fac? Am ajuns
viteaz de nevoie. Cel care șade cu chiorul dimineața privește
sașiu101< I-o datorez căpitanului Mihalis.
— Îmi fac și eu datoria, să-i spui, ăsta e drumul meu. De gâtul meu
stau atârnați șirag copiii Cretei. Trezesc în ei, cât pot, înfurii în ei,
cât pot, Creta. Așa să-i spui. Iar dacă am coborât de pe munte, am
făcut-o pentru că asta e-n folosul Cretei. Să coboare și el, să-i spui.
— N-avea nicio grijă, o să-i spun, dar nu coborâm, să știi. Rămâi
sănătos, învățătorule!

101 Zicală grecească.

901
— Cu bine, Ventuzos! îi răspunse și stătu să-l admire pe căpitanul
Ventuzos cum pornește, zvelt, fudul, spre Poarta Lazaretului.
Mitropolitul, îndată ce plecă Harilaos, se ridică și își strigă diaconul.
— Sunt obosit, diacone, îi zise el, sunt obosit. Și totuși trebuie să mă
duc la Arhondoula, unde se va afla și pașa. Prima oară, după atâtea
luni, o să ne întâlnim. N-a vrut la Palatul episcopal, n-am vrut nici
eu la conacul lui, am spus să ne întâlnim acasă la Arhondoula.
— Vrei să-ți pregătesc măgărușul, dacă ești obosit, preasfințite?
întrebă diaconul, un țăran negricios și vânjos, al cărui glas era ca un
clopot.
Era cunoscut pentru brațul său uimitor de puternic, și când
mitropolitul îl avea cu el parcă l-ar fi urmat un leu, barba și mustața
lui, părul lui creț de pe ceafă ar fi putut să umple o pernă.
— Fie, binecuvântatule, ai dreptate. Pune șaua pe el. M-a făcut zob
afurisitul ăsta de zgârciob<
Diaconul înșeuă măgărușul cel vânjos, îi aruncă pe spate o velință
lată cu chiparoși și cruci țesute pe margini, îl apropie de balconul
din curte, ridică trupul greu al mitropolitului și-l așeză ca pe un
samar în șaua frumos lucrată. Apoi luă măgărușul de frâu și porni
înainte.
În acest timp pașa mâncase bine, lăsase numai oasele dintr-o găină
și băuse și-o stacană cu vin roșu. Îl strigă pe Suleiman al său:
— Trebuie, măi, Suleiman, să mă duc acum să-l văd pe ghiaurul de
popă cel mare, ca să le arătăm, chipurile, creștinilor și turcilor c-a
încetat dușmănia și s-a împăcat lupul cu mielul. Adu-mi calul să
încalec, nu e potrivit să mă duc pe jos, și vino cu mine. Am mâncat
prea mult, mi-e somn deja, sprijină-mă pe drum, să nu cad.
Dar pe când cobora scările, să se ducă în curte, să încalece, iată-ți-i
că și apar dinaintea lui cei doi smintiți faimoși din Megalo Kastro,
ținându-se de mână – Barbai{nnis și Efendina. Amândoi parc-ar fi
fost în al nouălea cer, pentru că se împleticeau și râdeau în hohote

902
îmbrățișându-se strâns< Barbai{nnis era astăzi în sărbătoare,
nepoata lui a născut un fiu, așa că el îl lua în brațe pe cel dintâi și-
ntâi strănepot. S-a îmbătat, și în beția lui și-a amintit de Efendina și
l-a chemat:
— Așază-te, Efendina dragă, îi zise el, să mănânci și să bei.
— Jură-mi că n-o să mă pângărești, făcu Efendina și mirosea
întărâtat, lacom mâncărurile de pe masă.
— Îți jur, măi Efendina, nu te teme. Nici porc n-o să-ți dau să
mănânci, nici vin să bei. Eu o să beau totul.
— Vinul nu deranjează prea mult, zise Efendina, pot să beau, toată
lumea bea.
— Nu vreau să te-agăț de gâtul meu, Efendina, stărui Barbai{nnis.
Ca să fii sigur, o să-ți dau eu să bei salep.
— Nu, nu, salepul îmi face greață, Barbai{nnis dragă, vin o să beau,
vin, nu-i păcat, numai porcul e păcat.
Așadar cei doi goliră un urcior și prinseră chef:
— Ce zici, Efendina, zise deodată Barbai{nnis, facem o treabă?
— Măi, orice vrei, Barbai{nnis dragă, numai să nu trec trotuarul!
— O să te iau eu în spate, să te trec, nu-ți face griji. Ascultă deci: tu
ești turc, iar eu sunt creștin. Vrei să mă omori? Uite, ia cuțitul,
înjunghie-mă!
— Nu, pe legea mea! strigă Efendina, lasă cuțitul, Barbai{nnis
dragă, să nu mă lovească damblaua.
— Ei, atunci nici eu nu vreau să te înjunghii. Nu trebuia să fie așa,
ca noi, și toți turcii și toți creștinii? Să trăiască precum frații? N-ai
văzut niciodată o cățea să alăpteze căței și pisoi laolaltă? Ei, așa e și
Creta. Uite așadar ce zic eu: să mergem noi doi de mână, chiar în
clipa asta, să-l găsim pe pașa și să-i spunem: Uite, privește, pașa-
efendi, că s-au împăcat turcii cu creștinii! Efendina de-aici este
Turcia, eu, Barbai{nnis, creștinătatea, am devenit frați, toarnă să
bem! Și pașa, om bun, de l-ar lua dracu’, o să izbucnească în râs și-o

903
să-l cheme pe Suleiman al lui: „Cinstește-i pe băieți, o să-i zică,
cinstește-i, să aibă binecuvântarea mea!” Și-o să scoată din dulap să
ne dea și câte-o decorație, o să-i facem temenele, și dă-i, o să pornim
la drum amândoi de mână, tu Turcia, iar eu creștinătatea, o să
străbatem Strada Mare, o să ne ducem la biserică să ne închinăm<
și-apoi o să ne ducem și la geamie să ne închinăm. După aceea o să
ne ducem la cafeneaua mare a lui Husein-aga, unde sunt băiețași
turci care cântă de-amețește mintea omului. Unire am vrut? Uite, să
trăiască Barbai{nnis și Efendina, trăiască Unirea! Ai înțeles,
Efendina? Ești de acord, sau nu ești?
— Și trotuarele? făcu Efendina și-l tăie o sudoare rece pe spinare.
— Nu te teme, îți zic, o să te iau eu în spate și-o să te trec dincolo,
știu să înot. Numai stai să mă înarmez, să-mi iau sabia, să-mi pun și
decorația, și mergem!
Luă de pe perete sabia și și-o încinse, scoase din dulăpiorul din
bucătărie decorația de tinichea și și-o atârnă în dreptul inimii; era,
am spus, o tiflă lată de tinichea, ca acelea care sunt atârnate în pomi
să nu-i deoache lumea.
— Înainte, zise el, în numele lui Hristos și-al lui Mahomed! Spune și
tu, măi Efendina, să n-ai parte de ochii tăi!
— Dar întâi o să pun numele lui Mahomed, nu stăm să ne târguim!
— Măi, pune-l, dacă nu ți-e lene. S-auzim!
— În numele lui Mahomed și-al lui Hristos! zise Efendina și pășiră
împreună pragul, cu piciorul drept.
Pe drum Efendina se întoarse și-i zise lui Barbai{nnis:
— Ce zici, Barbai{nnis, trecem pe la Aliag{s, să-l luăm și pe el,
sărmanul? El nu e nici turc, nici grec. E și turc, și grec, e și bărbat, și
femeie. Așa că hai să mergem să-l luăm, să se înfățișeze la pașa toate
națiile.
— De ce să nu mergem? făcu Barbai{nnis, care în bucuria lui voia să
îmbrățișeze lumea toată. De ce să nu mergem, măi, Efendina? Om e

904
și el, chiar dacă e și bărbat, și femeie. Să ia și el o decorație,
nefericitul.
Porniră la vale, ajunseră în mahalaua căpitanului Mihalis și bătură
în portița umilă a lui Aliag{s. Bătură și, țaca, țaca, se auziră niște
saboți în curte.
— Cine e? zise un glas subțire, istovit.
— Doi prieteni, Aliag{s, deschide, făcu Barbai{nnis. Am venit spre
binele tău.
— Mi-e frică, măi băieți, mergeți la treaba voastră< Care prieteni?
— Eu sunt, Aliag{s, sări Efendina. Eu, Efendina Baligă.
Poarta se deschise. Se zbârcise și îngălbenise sărmanul bătrânel. Din
ziua în care plecaseră vecinii creștini, de unde să mai îndrăznească
nefericitul să se arate! Nici creștinii n-aveau încredere în el, nici
turcii n-aveau nevoie de el. În fiecare dimineață ieșea pe ogoare,
aduna câteva ierburi, le mânca fără ulei, împletea ciorapi și-i vindea,
mergea șchiopătând și aștepta ziua în care o să-și bage oamenii
mințile-n cap și-o să se întoarcă vecinii, să înceapă iară vizitele la
asfințitul soarelui și mâncărurile bune, să i se lege din nou mațul<
Barbai{nnis văzu starea lui proastă și deodată i se păru că-l iubea
mult pe turcul ăsta și se îngrozi văzându-l atât de părăsit.
— Ce-ai pățit, Aliag{s? îl întrebă și-l luă în brațe.
— Sunt bolnav, bolnav, Barbai{nnis, uite, nu pot să mă aplec, am
amorțit< Am amorțit, sărmanul<
— Vrei să mergem la pașa? făcu Efendina.
— La pașa? strigă bătrânelul îngrozit. Ce să fac? Nu merg nicăieri!
— Spre binele tău, Aliag{s, mijloci și Barbai{nnis, să capeți o
decorație.
— Dacă-L iubiți pe Dumnezeu, mergeți la treaba voastră și lăsați-mă
pe mine! țipă bătrânelul și închise poarta.
— Lasă-l, Efendina, zise Barbai{nnis, el nu e nici femeie, nici bărbat,
e mortăciune. Să mergem noi!

905
Porniră mai departe, ajunseră în piață, intrară pe poartă la pașa – și
așa, în clipa în care pașa cobora scările, iată-ți-i că se și înfățișează
cei doi smintiți nostimi.
— Pașa-efendi, strigară de cum îl văzură, stai să ne admiri!
— Ce vreți, măi, capete de cocoși? zise pașa și-l apucă râsul. Ce-i cu
mascarada asta?
Efendina își ținea cu o mână pantalonii de sac, al căror brăcinar se
rupsese iarăși, iar sabia lui Barbai{nnis îi intra printre picioare și-i
punea piedică. Se împleticeau amândoi și se apropiau. Primul vorbi
reprezentantul elenismului.
— Pașa-efendi, spuse el cu solemnitate, eu, să nu crezi, nu sunt
Barbai{nnis salepgiul, sunt creștinătatea. Iar ăsta nu este Efendina
Baligă, cum i se spune, este Turcia. Am mâncat iarba scandalului,
ne-am certat, am mâncat apoi miere, ne-am împăcat. Ne-am împăcat
și acum suntem frați, ai înțeles, pașa-efendi? Nu ai văzut niciodată
cățea să alăpteze căței și pisoi laolaltă? Ei, așa e și Creta, ne-am spus.
De ce să ne certăm? Are multe țâțe, dă mult lapte, ajunge și
prisosește pentru toți – ai înțeles? înțelegere așadar, dragoste, trai
bun, inimă bună! Astăzi am devenit bunic și străbunic, trăiască
Unirea!
— Măi, Suleiman, porunci pașa izbucnind în râs, măi, ăsta nu e
nebun, ce tot stau oamenii și spun! Sunt mai mintoși, pe legea mea,
decât mitropolitul și decât mine. Cinstește-i c-un rachiu și dă-le și
câte-o roșcovă gustare<
— Și decorație? făcu Barbai{nnis dezamăgit. N-ai și decorație, pașa-
efendi?
— Ei, ai una, e de ajuns!
— Dar pentru Efendina< făcu Barbai{nnis și i-l arătă pe tovarășul
său, cu pantalonii căzuți.
— Dă-i, măi, Suleiman, o sfoară să-și lege pantalonii, făcu pașa. Altă
decorație n-am. Mergeți, am treabă!

906
Când pașa ajunse la Arhondoula, văzu măgarul mitropolitului legat
de belciugul porții și se bucură.
— Uite călugărul, zise el, a venit înainte de mine. Asta-nseamnă că
s-a închinat.
Suleiman îl coborî de pe cal. Intră în curtea mare așternută cu
lespezi de piatră și cu ghivece. Apăru gazda, fată bătrână, să-i
spună bun venit. Îmbrăcată în corset, pudrată, subțire și înaltă, ca o
lopată de scos pâine din cuptor, răutăcioasă; iar pașa, scund și gros,
vesel, cu nasul ca o măciucă, cu ochi somnoroși de oriental.
Mitropolitul se ridică dinaintea lui, pașa făcu o temenea, se așeză
într-un jilț vizavi și scoase șiragul de mătănii. Fata bătrână intră în
casă și apoi dispăru, ca să lase cele două căpetenii vestite să
vorbească liber despre marile chestiuni ale țării.
Mult timp nu scoaseră o vorbă. Mitropolitul își întinsese palmele
spre soba cu mangal din fața lui și se încălzea, nu-i era bine, tremura
de frig. Pașa picotea și căscă. Mitropolitul îl văzu cum cască și căscă
și el.
— Frig astăzi, pașa-efendi, zise în sfârșit mitropolitul, ca să deschidă
discuția.
— Ei, a venit iarna, mitropolite-efendi, răspunse pașa și căscă iarăși.
Tăcură. O vrabie veni și se agăță afară, pe pervaz, privi înăuntru la
pașa și la mitropolit, ciripi ceva și plecă. Se apropie acum și pașa de
mangal și deschise iarăși gura, dar cu mare efort:
— Cărbunii, am auzit, dau amețeli, zise el. Am amețit.
— Când nu sunt bine aprinși, am auzit, spuse mitropolitul și căscă.

Îl văzu pașa și căscă și el. Tăcură iarăși. Pașa obosi ținând mâinile
întinse deasupra mangalului, le puse pe genunchi și se uită în jur.
Văzu ceasul mare de perete, văzu pe o ladă mare, sculptată o vază
verde cu trandafiri roșii de catifea și alături un arap de ghips cu
capul gol pe dinăuntru, plin de bețe de chibrit. Iar deasupra ușii

907
privi cu admirație portretul său atârnat, pictat cu vopseluri roșii,
aurii și negre, foarte vioi, nu-i lipsea niciun fir de păr. Dar pe când
își admira frumusețea, pașa tresări. I se păru că ciucurele pictat de la
fesul său se mișcă. Se înspăimântă.
— Mitropolite-efendi, zise neliniștit, s-a mișcat ciucurele de la fesul
meu în ramă. Se poate asta? Ce zici și dumneata?
Mitropolitul era obosit, plictisit, pierduse somnul său obișnuit de la
amiază. Își puse toată puterea, se întoarse și privi pictura, dar uită
imediat de ce se-ntorsese s-o vadă și tăcea.
— Se poate asta, întrebă din nou pașa? Se poate, mitropolite-efendi?
— Ce, pașa-efendi?
— Să se miște ciucurele în tablou.
— Nu, nu se poate, pașa-efendi, răspunse mitropolitul și-și sprijini
capul său greu de spătarul jilțului.
Îl rezemă și pașa pe-al său și închise ochii. Mitropolitul îl văzu și îi
închise și el.
Se ivi cucul din ceas și șuieră ora. Afară vântul de miazănoapte se
înteți și răscoli frunzele în curte. Veni din nou vrabia, îi era frig, îi
era foame, bătu cu ciocul în geam, dar auzi un sforăit înfiorător, îi fu
frică și plecă. Intră motanul casei, lung, mustăcios, cretan neaoș, sări
pe genunchii mitropolitului, se încolăci la pântecele lui, se încălzi,
toarse mulțumit și adormi. Apăru din nou cucul, fluieră din nou
ora.
Arhondoula, neliniștită, puse urechea la ușă, dar nu auzi vorbe,
numai două sforăituri lungi, pline de voie bună, una gravă ca o
tobă, cealaltă ascuțită, veselă, ca o trompetă.
— Să le fac o cafea să le treacă somnul, zise ea.
Intră în bucătărie și puse ibricul pe foc.
Peste puțin, pașa auzi cum scârțâie ușa, deschise ochii și o văzu
dinaintea lui pe fata bătrână cu tava.
— L-a luat somnul< spuse batjocoritor și arătă spre mitropolitul

908
adormit. Nu rezistă, bietul, a îmbătrânit.
Mirosul de cafea îi gâdilă nările și mitropolitul deschise ochii.
— Ai binecuvântarea mea, Arhondoula, spuse înșfăcând ceașca.
Chiar aveam nevoie. Era cât pe-aci să adorm.
Începură amândoi să soarbă cu zgomot, mulțumiți. Mitropolitului îi
trecu somnul și se întoarse către pașa:
— Bun o să fie grâul anul ăsta, pașa-efendi, îi zise el.
— Și orzul, mitropolite-efendi, răspunse cu gesturile lui grecești
pașa și se ridică. Bine am mai petrecut și astăzi, să ne mai întâlnim
și-n altă zi, mitropolite-efendi, să mai vorbim.
— Cu plăcere, pașa-efendi, răspunse mitropolitul, se sprijini de jilț,
își puse toată puterea și se ridică și el.
Se adunase lume în fața casei Arhondoulei, aflase că, după atâtea
luni, pentru prima oară s-au întâlnit în această casă boierească,
astăzi, doi conducători, să vorbească, să ajungă la o înțelegere și să
aducă iarăși pace în țară. Așadar acum îi așteptau, în frig, să-i
admire cum se țin de mână și cum ies așa pe poartă.
Trecu și doctorul Kasapâkis și se opri. Îl văzu pe kir Aristotelis,
spițerul, care se oprise și el și aștepta.
— Ce se-ntâmplă, kir Aristotelis? întrebă el. A murit cineva?
— Mușcă-ți limba, doctore, răspunse acesta. Pașa și mitropolitul
sunt înăuntru și țin sfat cum să aducă pacea în țară. Unul se apropie
și-i văzu pe fereastră. Au dat, se pare, cărțile pe față, mitropolitul
scrie, pașa vorbește și gesticulează, acum o să-și pecetluiască
decretele. Cum o duce kira Marsela?
Doctorul ridică din umeri.
— Aceleași și iar aceleași lucruri. Am dus-o la conacul fratelui meu,
la Katsambăs, să schimbe aerul.
Vorbea vesel, pentru că izbutise s-o alunge și să rămână singur cu
slujnica.
Pe când vorbeau ei, iată că-l și văd apărând de la capătul drumului,

909
șchiopătând, pe kir Dimitrós Pitsokolos. După atâtea luni, numai
acum se întorcea de prin satele și munții unde bătuse drumurile cu
umbrela lui, ca să-și aline, așa cum spunea, durerea de la inimă.
Rareori deschidea gura să vorbească, l-au lovit ielele și i-au luat
glasul, spuneau țăranii, îl respectau ca pe unul atins de demon și-i
dăruiau câte-o bucată de pâine, iar el o lua, o mesteca și se ducea
mai departe, în alt sat, cu umbrela când strânsă la subsuoară, când
deschisă deasupra, pentru ploaie sau pentru soare.
Cât timp Creta lupta cu moartea, kir Dimitrós, fiul căpitanului
Pitsokolos, acum pornea pe un drum, acum îl părăsea, necăjit, dar
acum, că Creta se liniștea, se liniștea și el și se întorcea la Pinelopi a
lui< Pantofii îi erau rupți, hainele, sfâșiate, umbla în capul gol, iar
pantalonii îi rămăseseră largi, fluturau în vânt ca șalvarii femeiești
și se înfașurau pe coapsele lui late. Se sprijinea în umbrelă șontâc-
șontâc și mergea.
— Cum a slăbit amărâtul, făcu doctorul cel gras și râse. I s-au golit
pantalonii<
— Nu-ți face griji, c-o să-i umple el iarăși, răspunse kir Aristotelis.
Și clătină din capul său îmbătrânit devreme, ca și cum ar fi spus:
„Astea nu-nseamnă nimic< nimic< Răul meu nu se vindecă, își
aminti de spițeria lui de pe Strada Mare, și n-avea un fiu să i-o lase,
își aminti de surorile lui ofilite și de cele trei găuri din poartă<
„Altă bucurie nu au sărmanele, se gândi el, altă mângâiere nu au,
pe-acolo văd ele lumea<”
— Bine-ai venit, kir Dimitrós, îi spuse doctorul când trecu prin fața
lui. Cum o duci?
— Slavă Domnului, mi-am rupt piciorul, răspunse Dimitrós și porni
mai departe.
— Numai cei săraci cu duhul sunt fericiți pe lume, murmură
spițerul, privindu-l pe kir Dimitrós cum se depărtează șchiopătând.
Vai și iar vai de cei mintoși!

910
— Bre, am și uitat, zise medicul, mă duc!
— Ce noroc pe tine! Vreun bolnav?
— Se pare că ovreica pe care ne-a cărat-o aici nepotul căpitanului
Mihalis s-a speriat și a lepădat copilul din burtă. E blondă, drăguță.
Ai văzut-o?
— Tot mai bine-i să nu te însori decât să iei o ovreică, spuse spițerul
cu răutate și se ridică pe vârfuri să vadă ce se-ntâmplă în curtea
Arhondoulei.
Pentru că toată lumea se vânzolea acum și toți se ridicaseră pe
vârfuri și priveau< Se ridică și kir Aristotelis, stătea cu ochii-n
patru să vadă tot și să le povestească surorilor lui. Văzu deci tot:
mitropolitul, uriaș, greoi, cu barba albă ca neaua, apăruse în curte
printre ghivece și îl ținea de mână pe pașa cu fundul mare, cu barba
ca bidineaua, și înaintau agale, solemn, către poartă. Creta și Turcia
îmbrățișate, iar creștinii și turcii se dădeau la o parte să-i lase să
treacă. De-acum pașa se trezise de tot, se agăța de brațul
mitropolitului și saluta, zâmbind, lumea, în dreapta și-n stânga. Dar
mitropolitul își încruntase sprâncenele, se sprijinea în pateriță și se
grăbea să-l alunge de lângă el pe turc. Diaconul dezlegă măgărușul
de la belciug și se apropie și Suleiman cu calul sur< Apăru în clipa
aceea și fratele surdomut al Arhondoulei, pictorul. Chel, ciupit de
vărsat, cu gura deschisă, râzând prostește, îi salută pe cei doi
însemnați musafiri, mormăi ceva și scuipă în barba pașei.
În acest timp casa socrilor lui Noemí era întoarsă pe dos. Toată
noaptea Noemí nu închisese un ochi, se gândea la soțul ei, care
acum va fi bătând munții, se gândea la fiul care se închega în
măruntaiele ei și-o lovea cu piciorul. O spaimă tainică o ținea de
veghe toată noaptea, o amenințare întunecată plutea în aer< Un
trup nevăzut, un glas mut, o fantasmă< Sau era cumva mortul? Și
îndată ce-i veni, aproape de revărsatul zorilor, gândul acesta, o
sudoare rece țâșni de la rădăcina părului ei. Sări din pat. Se

911
înăbușea. Deschise fereastra și o pătrunse o ceață rece, se lăsă greu
ziua, Noemí coborî din pat și o găsi pe mama soacră aplecată în fața
vetrei, aprinzând focul.
— Mamă, îi zise ea, nu mă simt bine. O să ies afară să iau puțin
aer<
Mama săltă capul, o privi și se îngrozi. Fața fetei se topise, i se
vedeau toate oasele și cearcăne negre îi încingeau ochii.
— Unde vrei să te duci, copilă, dis-de-dimineață, pe asemenea frig?
o întrebă cu milă. Să nu te obosești.
Noemí șovăi. Se rușina să-i dezvăluie ce teamă o apăsase la
revărsatul zorilor și unde se gândea acum să se ducă să scape de ea.
— Nu știi unde? întrebă iarăși bătrâna.
— Știu, mamă, știu. La biserică, să aprind o lumânare.
Mama scoase un strigăt:
— L-ai văzut în somn, l-ai văzut, copilă?
— Da.
Mama își pironi ochii în aer și vârful bărbiei îi tremura. Nu a murit
încă, bine spunea ea, nu a murit, stăruie în văzduh, înconjoară casa,
intră prin crăpăturile ușii< Iarăși pune la cale ceva rău<
— Copila mea, zise în sfârșit și coborî glasul, de parcă s-ar fi temut
să n-o audă mortul, copila mea, du-te, aprinde-i o lumânare și
roagă-l să-i fie milă de tine< Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să
nu-i spui că porți în pântece<
— Nu, mamă, n-o să-i spun<
— Ia și broboada mea, acoperă-te bine, să nu răcești<
Biserica era goală, prin vitralii intra puțină lumină și trezea icoanele,
policandrul, sfeșnicele de bronz, iar în dreapta cum se intră,
deasupra proschinitariului, pe Sfântul Mina cavalerul. Noemî luă o
lumânărică de pe pangar și merse drept spre icoana mare a
Preasfintei Fecioare, în stânga Ușilor împărătești, la catapeteasmă.
Nu îndrăznea să-i vorbească drept în față mortului, voia s-o pună

912
mijlocitoare, între ei doi, pe Preasfânta Fecioară, Maica Domnului.
Candela ei de argint era aprinsă și lumina blând bărbia ei puternică,
plină de voință, ochii ei îndurerați, migdalați și vălul ei vișiniu,
brodat cu steluțe de aur< Noemí îngenunche și câtva timp privi
tăcută, și, cu cât privea, inima i se îndulcea și i se îmblânzea<
Fecioara ținea strâns în brațe pe Fiul ei, ca și cum s-ar fi temut să nu
i-L ia, își sprijinea adânc obrazul, cu tandrețe, pe obrazul Lui și-l
dădea o mică cruce de lemn, o jucărioară, ca să se joace<
Noemí se ridică, aprinse lumânarea în sfeșnic, își apropie buzele de
Preasfânta Fecioară și-i vorbi. Nu știa încă să spună rugăciuni, îi
vorbi ca și cum ar fi fost o bună vecină și-acum s-ar fi aflat într-o
mare nevoie și ar fi bătut în poarta ei.
— Maică, îi zise ea, eu sunt Noemí ovreica, am venit de la marginea
lumii, am părăsit credința tatălui meu, m-am făcut creștină. Mă aflu
în mare strâmtorare, Maică, ajută-mă! Spune-i să nu mai vină
noaptea să mă chinuie, spune-i să nu-mi facă vreun rău, eu vreau
numai binele casei lui, îl iubesc pe fiul lui, altă bucurie nu am<
Maică, îți mai zic și aceasta, dar să nu-i spui: în trei luni o să fiu și eu
mamă, mă tem să nu-l supere pe fiul meu. Nu-l lăsa! Cad la
picioarele tale, Maică a tuturor mamelor din lume, fie-ți milă de
mine!
Ridică ochii, văzu cum Preasfânta Fecioară o privește îndurerată,
deznădăjduită, și cum ochii i s-ar fi umplut parcă, deodată, de
lacrimi. Noemí se înspăimântă, își scoase din urechi cerceii de aur
pe care i-i dăruise Kosm{s și-i atârnă de icoană.
— Nu am nimic altceva, Preasfântă Fecioară, murmură ea, ține
cerceii aceștia, să-ți amintești de mine<
Când ajunse înapoi acasă, o văzu Maria și întoarse capul în altă
parte. Mama soacră se apropie de ea:
— I-ai aprins lumânare, copila mea? o întrebă ea. Ai auzit vreun
glas? A spus ceva?

913
— Mamă, mă duc să mă întind în pat, am obosit< răspunse ea, urcă
încet-încet scara și se întinse pe patul larg de fier, patul în care, cât
trăise, cel mort se întindea și-și îmbrățișa femeia.
Aerul era apăsător, Noemí răsufla îngreunată și ținea ochii deschiși,
se temea să-i închidă, nu cumva să apară mortul în întuneric< Jos
bătu ceasul de perete, sus, din minarete, se auzi preadulce, numai
patimă, glasul muezinului. Era amiaza. Gura îi era amară, nu coborî
să mănânce, își pironise ochii într-un curmal mare, care se ivea
deasupra acoperișurilor, departe, în curtea Arhondoulei< Sufla un
vânt puternic, obloanele se zgâlțâiau, și frunzele ca niște săbii ale
curmalului se încăierau și se băteau< în fața lor, la iconostas,
candela aprinsă sfârâi și mica flacără pâlpâi, ca și cum ar fi vrut să
scape de fitil. Dar Noemí nu avu puterea să se ridice și să umple
iarăși cu ulei candela care se lupta cu moartea.
Osteni privind și închise ochii< O luase, n-o luase somnul? Nu-și
amintea. Dar, cum închise ochii, simți, cu o siguranță
înspăimântătoare, cum cineva, fără să deschidă ușa, intră în cameră.
Noemí se strânse la marginea patului, își puse toată puterea,
deschise ochii, nimeni! Totuși simți, cineva stătea în fața ei, între
drugii patului, în aer.
„El este, el!” murmură Noemí și holbă ochii îngrozită. Candela se
stinsese, icoana dispăruse în umbră<
Privea țintă, cu ochii holbați și, cu cât privea, simțea aerul, între
drugii patului, învârtoșându-se, închegându-se, luând o formă< La
început luciră în aer două pistoale de argint și apoi un gât greu și o
mustață negre ca tăciunele și doi ochi care pândeau în dosul
sprâncenelor dese, țepoase< Un bărbat făcu semn dintre cei doi
drugi ai patului și se apropia, prin aer<
— Preasfântă Fecioară, țipă Noemí, ajutor! Alungă-l! Alungă-l!
Dar bărbatul se tot apropia prin aer, și ochii lui se tot măreau și se
înfuriau și i se auzeau acum clar dinții scrâșnind< Ajunse de-acum

914
deasupra capului ei și se opri:
— Preasfântă Fecioară, țipă iarăși Noemí, alungă-l! Alungă-l!
Dar el întinse deodată mâna, înșfacă învelitorile, le aruncă într-o
parte și lovi cu pumnul în pântecele lui Noemí. Nefericita scoase un
strigăt sfâșietor și se rostogoli de pe pat, jos.
Mama auzi, urcă scara de-a bușilea și o găsi pe nora ei zăcând în
sânge.
— Maria! strigă ea. Doctorul, repede!
Adună de pe podea fetusul lepădat, frecă tâmplele lui Noemí cu apă
de flori, aprinse candela stinsă și aștepta medicul. Aștepta și-l bocea
într-ascuns, nemângâiată, pe nepotul născut mort< Nora ei
deschise acum ochii, galbenă ca ceara, și privea în jur, rătăcită. Unde
se află, ce e cu sângele ăsta, cine a lovit-o, de a simțit o durere
îngrozitoare în pântece? O durea, își strângea buzele să nu strige. O
văzu pe bătrâna mamă aplecându-se peste ea și stropind-o cu apă
de flori și întinse mâinile:
— Mamă, murmură ea, mamă, mă doare<
Și închise iarăși ochii.
Mama se așeză lângă ea, îi uda tâmplele cu apă de flori și se gândea
la fiul ei. De unde să știe odorul ei ce nenorocire se-ntâmplase,
unde-o fi în ceasul acesta și ce va fi făcând în curtea bunicului?
Dar el nu se mai afla în curtea bunicului, pornise, prin noapte și
prin ploaie, cu înfricoșare, urcușul muntelui și se ducea<
Se ținea după trupul subțire, cocoșat al bătrânului Harídimos și
mergea. Nu vorbea. Se gândea, cu groază, cu admirație, la moartea
bunicului. Cum era întins sub lămâiul plin de rod, cum deodată, în
clipa în care îl umbrise îngerul, i se iviseră în inimă străvechile
întrebări fără răspuns – de unde venim? Unde mergem? Și cei trei
căpitani, beți, descinși, împleticindu-se, cum deodată și ei, înaintea

915
gropii102, și-au revenit, și-au luat capul în mâini și au început să-și
povestească viața, înspăimântați ei înșiși – numai sânge și turci,
mâncăruri, băutură și femei. Spuneau, spuneau, dar crăpau de
ciudă și se mâniau, alta le fusese viața, mai adâncă, mai largă, nu
puteau s-o încapă cuvintele, s-au întors spre învățător și îi cereau
ajutor. Iar acesta a luat arcușul, au răsunat clopoțeii vulturești, a
prins să vorbească, să cânte și să plângă adevărata gură a
cretanului, cetera. Și bunicul a închis pleoapele grele, îi zâmbea
toată fața, de la bărbie până la urechi, inima lui primea răspunsul,
precum pământul însetat de apă, și domol, cu mulțumire, cum ne
afundăm în somn, a intrat el în țărână<
„Bun și puternic e neamul meu, vorbea singur Kosm{s. Adânci sunt
rădăcinile lui în pământ, ai grijă să nu te faci de rușine! Să dea
Dumnezeu ca sângele lui Noemí să nu șubrezească sângele Cretei!
Și fiul meu să se nască întreg cretan. E mare păcat ca un asemenea
neam să înceteze să mai urce cărarea! “
Deodată Harídimos se opri. Nu mai putea să îndure tăcerea.
Drum înseamnă taifas și glumă și să te oprești din când în când, să
mănânci și-o îmbucătură, să bei și din ulcică o înghițitură de vin, să
ți se înveselească sufletul, să prindă putere, să pornească din nou la
drum. Dar ăsta îmbrăcat în haine apusene nu vorbea, nu se oprea,
se grăbea.
— De ce te grăbești, stăpâne? Ca să-l vezi pe căpitanul Mihalis?
Blestemat să fie! Cel mai bine ar fi să nu-l vezi niciodată. Dar dacă
soarta ta e să-l vezi, atunci măcar nu te grăbi, și nu sta mult. Pe mine
m-a trimis alaltăieri bunicul tău să-l înștiințez că moare și să vină să-
și ia rămas-bun. Dar, de cum s-a întors și m-a privit sălbatic, m-am
zăpăcit și mi-am prins falca să nu-mi cadă!
— Nu te-ngrijora de mine, Harídimos, e unchiul meu. Avem același

102 Metonimie pentru moarte.

916
sânge, nu mă tem de el, răspunse Kosm{s fără să se oprească.
— Ai să poți să i te împotrivești? Fac prinsoare, n-o să poți!
— O să pot. Dar acum nu mai vorbi, să mergem!
Grele erau ceasurile acestea, numai reculegere și tăcere, iar Kosm{s
nu voia să le tulbure vorbind. Pentru că nu se gândea numai la
bunicul, la adânca rădăcină a neamului, care se afunda în pământ.
Mai era și această creangă tare și noduroasă a copacului, căpitanul
Mihalis, care ținea, cine știe, în mâinile lui soarta Cretei. Cum să-i
vorbească, de unde să-l apuce, ce să-i spună? Numai el, dintre toți
căpitanii, nu primea să lase jos armele, să-și pună și el pecetea pe
actul de supunere, să se liniștească Creta< Ce demon îl fugărea?
„El e vinovat c-a pierit mănăstirea Domnul Hristos, îi spusese
mitropolitul, și-acum vrea să-și spele rușinea. De aceea nu se predă.
Poate chiar vrea să fie omorât, ca să plătească.” „Dar oare asta e-n
folosul Cretei?" făcu Kosm{s.
Mitropolitul tăcuse îndelung, parc-ar fi cântărit o cauză grea și
pregeta.
„Cred, Dumnezeu să mă ierte, murmură în sfârșit, cred că unchiul
tău are un demon în el, care nu e Creta.”
„Are o taină bine-ascunsă în viața lui, întunecată, îi spusese celălalt
unchi al lui, Títyros. O taină cu căpitanul Polyxinghis, cu o
turcoaică, multe spun oamenii. Inima i s-a înăsprit, n-o mai
stăpânește el.”
„A pizmuit mănăstirea Arkadi, îi spusese cu răutate piticul
Harilaos. A pizmuit mănăstirea Arkadi, nesăbuitul, și se
încăpățânează să sară și el în aer – și să i se scoată și lui un cântec!”
Poate că toți aveau dreptate, se gândea în sinea lui Kosm{s și urca
prin ploaie, alunecând pe pietre. Acum, c-o să-l întâlnească, ce să-i
spună? Cum să-l înduplece să accepte cuvântul pașei de a pleca
neatins, de a se duce unde vrea, cu armele și cu steagul său? Să-i
spună că mitropolitul vrea asta? Că regele Greciei o cere?

917
— O să ridice cu dispreț din umeri, el nu are nicio considerație
pentru oameni. Să-i spună că nu are scăpare, că o să fie omorât, că
nu e nimeni cu el, nici turc, nici grec, nici occidental? Cuvinte
zadarnice! El nu se teme de singurătate, nu se teme de moarte. Poate
chiar și-o dorește.
Kosm{s sucea și răsucea adânc în minte cum să stea și să-i
vorbească fiarei și s-o aducă în apele sale<
Multe griji grele îi rodeau inima lui Kosm{s. Când trupul bolnav și
delicat al lui Noemí, căreia îi încredințase înfricoșătoarea sămânță a
neamului său, și tremura la gândul acesta – ce fel de fiu o să i se
nască? Când cele ce-a văzut în Apus, nedreptatea, neobrăzarea,
foamea< Când întrebarea aceea: care e drumul său, unde e postul
său, să stea să lupte? Bunicul și-a avut postul lui, și tatăl lui, și
unchiul ăsta al lui< El? Ce post să aleagă și să spună: acesta e al
meu, aici voi lupta, nimeni n-o să-l cucerească! Astă-seară simți
pentru prima oară că rămăsese atârnat în văzduh.
Ploaia dădea de-acum semne că se potolește, cerul și-a golit pe
munte toate șuvoaiele, un vânt rece, puternic suflă și împrăștie
norii, apărură câteva constelații, și Harídimos se opri să cerceteze
cerul.
— E trecut de miezul nopții, zise el. Am mers bine.
Se înăbușea, voia taifas.
— Vino, dacă crezi în Dumnezeu, stăpâne, să stăm sub stânca asta,
unde nu bate vântul, și să răsucim o țigărică<
— Ai obosit, Harídimos?
— Am obosit, da. Sunt bătrân, oasele mi s-au îngreunat.
Nu obosise deloc, șiretul, dar murea după vorbă. Se opriră sub
stâncă. Kosm{s scoase și îi dădu o țigară. De unde să înceapă acum
vorba Harídimos? Privi cerul – ce vorbă să scoată de la el, și-l lăsă.
Luă la rând satul său, Megalo Kastro, Creta. Deja toate le juca pe
degete occidentalul ăsta, nu-i erau de folos, așa că le lăsă. Deodată i

918
se opri gândul la un unchi al său, o stârpitură de om, Androulios.
Ce înseamnă unchiul acela în fața ăstui vântură-lume, care face pe
grozavul și nu catadicsește să deschidă gura să schimbe cu el o
vorbă? Ce-nseamnă în fața lui Androulios căpitanul Mihalis? O
musculiță. Acum o să-i arăt eu.
Trase cu sete din țigară o dată, de două ori, o supse toată, îi ardea
degetele, dar n-o lăsa. Se întoarse către Kosm{s:
— Știi, stăpâne, care e cea mai mare fiară de pe lume? Leul, o să
spui. Deloc! Deloc! Omul. Și-o să-mi zici – de ce? Pentru că luptă și
omoară turci, ca unchiul tău? Sau pentru că a născocit, prin
uneltirea diavolului, armele și omoară leii? Deloc, dar deloc. Să-ți
zic eu: am avut un unchi, îl chema, Dumnezeu să-l ierte,
Androulios, o jumătate de porție. Îl porecleau și Kalikântzaros1,
pentru că era mic cât un bob de năut, nefericitul, un rest din băutura
lui Dumnezeu, de le era silă oamenilor și să-l scuipe. Călca, nu, nu
călca, sărea ca o lăcustă și țipa, pentru că-l dureau rărunchii,
sărmanul, avea, se pare, piatră, i-au spus doctorii, și-o să moară. Și
el, măi, copile – ce ți-e și cu omul! –, a luat cazmaua și s-a dus și a
îngenuncheat dinaintea muntelui din fața satului său, Venerâtos.
Ție! ție! ție! începu să-l cioplească. Un an, doi ani, trei. Treceau
țăranii, îl vedeau și izbucneau în râs. „Cu muntele, măi, Androulios,
te-ai pus?
— Cu muntele, desigur; o să-l mănânc!” răspundea el și nu sălta
capul de pe cazma.
În al treilea an porni să clădească la poalele muntelui o casă. „Nu
clădi casă, măi, Androulios, îți vreau binele. Cine-și clădește casă se
însoară.
— Asta vreau și eu, măscăricilor, le răspundea el. Să mă însor. Să
mă însor, să fac copii, să mă ajute, să trântesc jos muntele." Sătenii
râdeau. „Cine-o să te ia, măi, Kalikăntzaros?" îi spuneau ei. „De
dragul celor mulți nu rămâne carne în măcelărie! răspundea el. O să

919
se găsească și pentru mine un cumpărător." Clădea casa, și într-o zi
trecu o țărancă scundă, văduvă, șoldie și urâtă la chip, dar tânără.
Intră, văzu curtea, cămara, bucătăria, odaia și îi plăcu casa. „Măi
Androulios, îi zise ea, îmi place casa, ce zici și dumneata? Și-i făcu
din ochi. Unchiul meu înțelese. Să nu lungim vorba, se luară. Dormi
cu ea, petrecu bine noaptea, dar a doua zi dis-de-dimineață,
mahmur, își întoarse fața către munte, își luă cazmaua și începu
iarăși, ție, ție, ție, să-l cioplească. Ție, ție, ție, în fiecare zi mânca din
el câte-o îmbucătură. Îngrămădi iarăși temelii, începu să lipească o
casă mai mică de prima casă, să ridice și-o altă odaie, să lărgească și
curtea, să zidească și grajd. „Măi, Androulios, făcură iarăși
batjocoritor sătenii, o să zidești un oraș?
— Oraș, desigur, răspundea el. Femeia mea e însărcinată, unde o să-
mi țin copiii?
— Și nu te mai dor rinichii?
— De unde să mă doară, măi, puturoșilor? N-am timp.” Trecură
anii, doi câte doi năștea femeia copiii, el cioplea, muntele se
umpluse de peșteri și scorburi, îl mânca. Îl mânca Androulios peste
tot, la început blestema pentru că i se împotrivea, dar apoi văzu că-i
era binevoitor și-l iubi și nu mai putea să trăiască departe de el. De-
acum părul unchiului încărunțise, trupul îi slăbea și nu putea să
doarmă, dar brațele i se tot îngroșau și mâinile mari i se lățeau și i se
lungeau, îi ajungeau sub genunchi. Nu mai putea să stea drept, se
cocoșa, și mâinile lui mari îi atârnau și se loveau de pietre. Nu
puteai să-l vezi și să nu te-apuce râsul. Era leit o maimuță – trebuia
s-o vezi! – pe care a adus-o pașa anul trecut în Megalo Kastro, stătea
smirnă în cușca ei și făcea haz de oameni< îl vedeai, îți zic, și
râdeai, dar te lua și groaza. Țăranii stăteau acum departe, de unde
să se-apropie! Că într-o zi a întins mâna lui mare, a prins de gleznă
un vlăjgan care râdea, l-a strâns, i-au sărit oasele de la locul lor, și
de-atunci șchioapătă< Copiii lui au crescut, s-au aruncat și ei

920
asupra muntelui, îl ciopleau, îl mâncau îmbucătură cu îmbucătură și
clădeau. S-au căsătorit, au făcut copii, a îmbătrânit de-acum unchiul
Androulios, s-a moleșit, s-a îngreunat prea mult cazmaua. Și într-o
seară, când se întorcea de la munte, simți că i-a sosit sfârșitul, se
întinse în așternutul său, își chemă copiii și nepoții, porunci să-l
îngroape în munte și să-i pună, ca s-o ia cu el, și cazmaua, încrucișă
mâinile mari și-și dădu sufletul< Dacă se întâmplă să treci, stăpâne,
într-o zi prin Venerâtos, pune să-ți arate casele lui Androulios și-ale
fiilor săi. Casa unchiului meu este acum ditamai satul< Și-apoi șezi
de-mi spune domnia ta<
Tăcu, mulțumit că vorbise și-l făcuse zob pe apuseanul ăsta. Ochii îi
luceau în întuneric, priveau cu mândrie și râdeau batjocoritor.
— Eu știu, Harídimos, o altă fiară, mai mare și decât leul, și decât
Androulios, unchiul tău.
— Care?
— Viermele.
— Schimbă vorba, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l pomeni, aibă
parte de vreme rea!103 murmură Harídimos și-și făcu cruce.
Scuipă și înșfacă ciomagul.
— Să mergem, stăpâne! zise el supărat.
Se lumina de ziuă în ceasul în care Kosm{s ajunse în tabăra
căpitanului Mihalis, pe creasta muntelui Selena. Harídimos rămase
în urmă:
— Mergi înainte dumneata, stăpâne, zise el, și după ce faci ce ai de
făcut, treci să mă iei să ne întoarcem. E mai bine să nu-l văd pe
unchiul tău, și să mă ierți!
Drept, în postul său de strajă, căpitanul Mihalis nu dormise toată
noaptea. De cum se lumină luă ocheanul și scruta jos, unul câte
unul, posturile turcimii. Nizamii înaintau încet-încet, urcau în

103 Zicală grecească. în orig., kako chrono na echei!, o imprecație cu sensul: De nu l-

ar apuca anul!, Lua-l-ar dracu’! sau Ducă-se pe pustii!
921
fiecare zi câțiva pași și se puneau la adăpost. Nu se grăbeau.
Înțelegeau din focurile de armă numărate pe care le trăgeau acum
creștinii că nu mai aveau gloanțe. Mai știau și că nu mai aveau să
mestece decât o bucată de pâine de orz. Îi înconjuraseră din toate
părțile și nu lăsau nici om, nici animal să treacă. Rar și numai pe
vreo cărare de capre, tăinuită, mai putea câte un drumeț, cunoscător
al locului, să se strecoare noaptea până-n bârlogul lor.
Pașa îi trimitea mesaje după mesaje căpitanului Mihalis, ca să-l facă
și pe ăsta ultimul, căpitanul Unu, să se închine. Turcia, îl înștiințau
de la Constantinopol, are interesul ca răzvrătiții mai degrabă să se
supună decât să fie omorâți, pentru că astfel Creta intră din nou în
jug prin voința ei și e tăiat avântul Occidentului. Chiar ieri-seară
pașa i-a trimis un nou mesaj căpitanului Mihalis: „îți dau termen,
cel de pe urmă. Predă-te de bunăvoie, spre binele tău, până mâine la
amiază și pleacă având toate onorurile războiului, n-o să m-ating de
tine. Altfel, am poruncit să-mi aducă grămezi de țepe și-o să vă trag
pe toți în țeapă, pe Mahomed! Și ultimul o să te trag pe tine,
căpitane Mihalis!”
Toată noaptea cântărise în minte ce drum să aleagă, nu pentru el
însuși, pentru el alesese deja, ci pentru tovarășii săi. Scăpare nu mai
era, și nu voia să-i ia de gâtul său. Să-și aleagă fiecare, liber, calea.
Le dezvălui așadar de cu seară ce mesaj i-a trimis din nou pașa, ca
să-l întoarcă pe toate părțile în minte peste noapte și la revărsatul
zorilor să vină să-i dea răspuns.
Niciunul dintre ei n-a închis un ochi, și când bătu soarele pe munte
se târâră unul câte unul spre postul de strajă al căpitanului.
Nespălați, nerași, cu hainele sfâșiate, plini de sânge, se aciuară în
jurul căpitanului Mihalis și așteptau să deschidă el primul gura să le
vorbească. Dar el își pironise ochii pe pietre și aștepta să i se
potolească clocotul inimii, ca să poată, când o să deschidă gura, să
scoată glas de om, ci nu să-nceapă să mugească. Clipă după clipă, ca

922
niște fulgere îi despicau mintea Creta, Thras{ki, cercheza,
mănăstirea Domnul Hristos< înjura, ținea o piatră în mână, o
storcea, și mâna i se umpluse de sânge.
O clipă, buzele, sprâncenele, ochii îi tremurară. Privi în jur la
tovarășii săi, jos turcimea, sus cerul nelocuit< „Libertate sau
Moarte! murmură el, scuturând crunt din cap. Libertate sau Moarte,
nu, nefericiți cretani! Libertate și Moarte! Asta trebuie să scriu eu pe
steagul meu. Asta este adevăratul steag al oricărui luptător!
Libertate și Moarte! Libertate și Moarte!”
Spuse și se ușură. Înțelese. După atâția ani, înțelese, și inima i se
întări. Se întoarse către tovarășii săi, cu privirea liniștită acum, și
vorbi:
— Știți bine ce ne-a înștiințat Câinele. Sunteți bărbați, aveți mustață,
luptăm pentru libertate, vorbiți liber! Gloanțe și praf de pușcă nu
avem, pâine nu avem, nădejde nu avem, turcii, o armată, noi, o
mână de oameni, care dintre voi vrea să plece, pe sabia pe care o s-o
predau numai lui Dumnezeu, să plece, nu-i o rușine! N-o să-i port
pică. Eu nu plec! Am spus.
Mult timp niciunul nu săltă capul să vorbească. Soarele urcase de
un stânjen pe cer, băteau tobele, nizamii se orânduiau să-și reia
treaba.
— Vorbiți liber, spuse din nou căpitanul Mihalis. Și repede!
Unul negricios, uscățiv, care ținea în mână o pușcă veche, legată cu
sfoară, deschise gura:
— Dacă sunt bărbat, zise el, voi toți o știți bine. Dacă mi-a fost
vreodată frică în fața turcului, voi toți o știți bine. Nu mă tem așadar
c-o să mă numiți laș și o să-mi arăt deschis părerea. Căpitane, o să
pierim degeaba. Degeaba, și nu e de folos, nu pentru noi, ci pentru
creștinătate. Creta o să se revolte iarăși în curând, și n-o să mai fim
vii, în noua răzmeriță, ca să dăm o mână de ajutor< În starea-n care
am ajuns, îi e cu mult mai de folos Cretei viața noastră decât

923
moartea. Rușine, nerușine, nu-mi pasă. Folosește, sau nu folosește
Cretei? Asta întreb.
Căpitanul Mihalis, cu capul plecat, asculta. Și când glasul se opri
întrebă:
— Ai terminat, măi, Iânnaros?
— Am spus!
Căpitanul Mihalis se întoarse către cel de lângă el:
— Unul câte unul, porunci el. E rândul tău, Phourogatos.
Acesta își răsuci mustața și întoarse capul în altă parte. Ai fi crezut
că nu voia să-l privească-n ochi pe căpitan. Și vorbi:
— Toată noaptea doi diavoli s-au luptat în mine. Unul spunea:
„Pleacă, fiindcă nu există scăpare”; celălalt spunea: „Rămâi, fiindcă
nu există scăpare”. S-au luptat toată noaptea și la revărsatul zorilor
unul din cei doi diavoli a învins.
— Care diavol din cei doi? făcu căpitanul Mihalis și-și pironi ochii
în ochii lui Phourogatos.
— Dumneata, căpitane Mihalis, blestemat fie ceasul în care te-am
cunoscut!
— Așadar?
— Nu plec!
Căpitanul Mihalis se întoarse mai departe:
— Și dumneata, Kaiambis?
— Eu, răspunse acesta și oftă, eu sunt însurat de curând, am nevastă
și nu m-am bucurat de ea! Asta mă arde!
— Așadar? făcu iarăși căpitanul, care se grăbea. Lasă nevasta. Ce
zice bărbatul? Pe el îl întrebăm!
— Blestemat fie ceasul în care te-am cunoscut, căpitane Mihalis! Iată
ce zic și eu. Vreau să plec și mi-e rușine de tine. Nu plec!
— Și tu, Thodorfs? se întoarse acum căpitanul spre nepotul său,
care, în timp ce vorbeau tovarășii lui, își curăța și-și umplea pușca.

924
Ce zici și dumneata, copilandre104?
Thodorfs se supără și îl privi iute pe unchiul său cu mânie, cu
admirație și cu invidie.
— Crezi că numai dumneata, mustăciosule, ai suflet? Nu plec!
— Nici eu!
— Nici eu! săriră însuflețiți încă doi zdrahoni cu tâmplele cărunte.
Ceilalți, vreo douăzeci, tăceau. Își plecaseră capetele și tăceau.
— N-avem timp, soarele s-a înălțat de doi stânjeni, făcu căpitanul
Mihalis. Vorbiți. Vreți să plecați? Sunteți liberi! Mergeți cu bine!
Krasoghiorghfs se aplecă, vorbi în taină cu cei de lângă el și se
ridică. Își puse mâna în dreptul inimii.
— Iertați-ne, fraților, zise el cu glas înăbușit, avem surori
nemăritate, avem fii neputincioși, avem neveste și copii, și moartea
noastră nu aduce nimănui folos. O să plecăm.
— Iertați-ne, fraților, zise și Mastrap{s, o să plecăm!
— ’Cu bine! Cu bine, fraților! făcu căpitanul Mihalis și se ridică.
Martor mi-e Dumnezeu, n-am nicio supărare pe voi! Salutări lumii
de sus! Dar mergeți repede, unul câte unul, târându-vă lipiți de
pământ, să nu vă prindă de veste. Repede, înainte să ajungă soarele
pe culmea cerului.
— Iertați-ne, și Dumnezeu să vă ierte! spuseră cei douăzeci într-un
singur glas.
— Iertați să fiți! răspunse căpitanul Mihalis. Blestemat fie cel ce-o să
spună o vorbă rea despre voi! Drum bun!
Rămaseră cei șase. Căpitanul Mihalis se întoarse și îi privi pe toți,
unul câte unul:
— Suntem șapte, zise el, suntem de ajuns, suntem de ajuns, și chiar
prisosim! Mintea ne spune să plecăm și noi, dar inima – Dumnezeu
s-o țină sănătoasă! – nu ne lasă. Nu plecăm. Aici o să murim, jertfe

104 în orig., amustakos - fără mustață, deci foarte tânăr.

925
pentru Creta. Lasă-i pe ei să vorbească. Mai bine o să facem noi, care
o să murim, decât ei, care o să trăiască.
Creta nu are nevoie de oameni înstăriți, are nevoie de nebuni ca noi.
Ei, nebunii aceștia, o fac nemuritoare.
Se uită la cer, soarele își urma calea și urca.
— Luați puștile! Mutați-vă de la un meterez la altul, să nu prindă de
veste că suntem puțini. În numele lui Dumnezeu!
Dar în clipa în care vitejii se împrăștiau și căpitanul Mihalis
îngenunchea în dosul meterezului său se auzi un uruit de pietriș
rostogolit în spatele lor și apărui Kosm{s. Căpitanul Mihalis se
întoarse și îl văzu.
— Cine ești dumneata? strigă el. Apleacă-te, să nu te ia vreun glonț.
Cine? Apleacă-te, îți zic!
— Nepotul tău, căpitane Mihalis. Kosm{s.
Căpitanul încruntă sprâncenele, bănuia ce vânt îl aduce.
— Bine-ai venit la noi, zise acru. Ce cauți aici sus? Ce caută vulpea
la târg?105
Kosm{s își mușcă buzele, să nu-i scape vreun cuvânt de mânie.
— Nu sunt vulpe, zise el și râse sec, iar aici nu e târg. Sunt bărbat și
eu, căpitane Mihalis, nepotul tău.
— Numai cine luptă e bărbat. Întinde-te lângă mine și spune – de
ce-ai venit? Dar în puține cuvinte, am treabă.
Se uită iarăși la cer, soarele era aproape de piscul bolții. Se întoarse
către tovarăși:
— Sunteți gata, băieți! strigă el. Încărcați, dar eu o să dau semnalul!
Glasuri sălbatice răsunau jos, pe coasta muntelui, Kosm{s se întinse,
și printr-o deschizătură a stâncii se desluși oastea deasă, în rânduri
strânse, înaintând. Se înroșeau stâncile de fesuri.
— Spune, zise din nou căpitanul Mihalis, fără să se întoarcă spre

105 Zicală grecească.

926
nepot, cu privirea pironită spre turcime. Spune, cine te trimite?
— Creta, răspunse Kosm{s.
Dar căpitanul Mihalis, de cum auzi, se aprinse.
— Lasă vorbele mari, învățătorule! mormăi el. Vorbește clar. Și nu-
mi spune mie că te trimite Creta – auzi? Eu sunt Creta!
Kosm{s îl asculta, îl privea și nu vorbea. Simți îndată, capul acesta e
neînduplecat, ce să te așezi să-i vorbești, doar te înjosești rugându-l.
A luat o hotărâre, nici Dumnezeu nu poate să-i schimbe părerea.
Așa că de ce să-i cadă la picioare? Inima trufașă, cretană, a lui
Kosm{s începu să i se zbată în piept, ba chiar se rușină că-ncepuse
cu șiretlicuri de om prost și cu rugăminți.
— Ce vrei, așadar? mormăi din nou căpitanul Mihalis, fără să se
întoarcă spre el.
— Nu vreau nimic! răspunse Kosm{s încăpățânat.
Toate cuvintele pe care le potrivise cu pricepere în minte le alungă
acum.
— Ai venit să-l vezi pe unchiul tău? făcu celălalt, batjocoritor. Să fii
sănătos!
— Da, și să-i spun: regrete pentru moartea tatălui său.
Căpitanul Mihalis lăsă jos pușca și își făcu cruce.
— Dumnezeu să-l ierte, zise el. A fost un lucrător cinstit, a lucrat
bine, a fost răsplătit bine, acum se cade să se odihnească. Mergi
acum și dumneata cu bine, aici luptăm!
— Nu ai nicio poruncă?
— Pleacă!
— Pentru femeia ta, pentru fiul tău, Thras{ki?
Vinele căpitanului Mihalis se umflară, lumina ochilor i se încețoșă.
Întinse mâna lui mare, plină de praf de pușcă și de sânge și îi astupă
gura nepotului. Gură, bărbie, obraji i se umplură și lui de praf de
pușcă și de sânge.
Scoase un strigăt:

927
— În numele lui Dumnezeu, fraților, Libertate sau Moarte!
Ochi, trase și răsună muntele.
Și într-o clipită gloanțele turcilor șuierară și un tun mic bubui din
coasta muntelui, obuzul căzu, săpă o groapă și împrăștie pietrele în
spatele căpitanului Mihalis.
— Oh! se auzi un țipăt sfâșietor și tovarășii se întoarseră.
Kaiambăs se rostogoli de pe stânca unde era cățărat și se încolăci
alături de căpitanul Mihalis.
Deschise o dată, de două ori gura, se căzni să spună o vorbă, dar
dinlăuntrul său țâșni un râu de sânge, care îi înăbuși glasul.
Jos răsunară trompetele, nizamii chiuiră și dervișii porniră în frunte
cu steagul verde al Profetului.
— Trageți în carne vie, băieți! urlă Thodorís. Ochiți câinii!
Dar tropăitul oștirii se auzea tot mai tare, urca, urca și se apropia.
Căpitanul Mihalis se repezi să-l ia în brațe pe Kaiambis, dar se
împiedică de Kosm{s, care era întins alături de el.
— Tot aici ești, învățătorule? îi strigă. Pleacă, nu te amesteca cu
bărbații!
Dar Kosm{s nu se mișca. Împroșcat cu praf de pușcă și cu sânge, își
auzea inima bubuindu-i în piept, înfuriată. Înlăuntrul său se treziră
tatăl lui, asprul căpitan, străbunii săi, Creta< Nu e prima oară când
luptă, luptă de mii de ani, a fost omorât de mii de ori și-a înviat.
Sângele începu să-i clocotească.
Căpitanul Mihalis pipăi la repezeală trupul lui Kaiambis, să
găsească unde a fost rănit. Ochii îi jucară o clipită și îndată se făcură
sticloși și încremeniră holbați. Căpitanul puse jos leșul.
— Amintiți-vă de mănăstirea Arkadi, fraților! strigă el. Să murim
toți ca vitejii!
Se auzea acum, tot mai aproape, gâfâitul nizamilor.
— Suntem pierduți! strigă Phourogatos și simți cum îi tremură
pieptul și pântecele.

928
— Taci! îi strigă Thodorís.
Sângele-i șiroia de pe frunte și-i acoperea ochii. Și-l șterse cu
mâneca, văzu turcii în fața lui și aruncă pușca într-o parte.
— Băieți, strigă el, puștile nu ne mai sunt de folos! Scoateți
pumnalele!
Trase pumnalul cu mâner negru al tatălui său și se repezi asupra
unui derviș, care se rupsese de oaste, mergea înainte beat criță și-și
răsucea iataganul prin aer. Dar pe când se repezea și-ajungea de-
acum la derviș, un glonț îl nimeri în inimă și căzu la pământ cu fața-
n sus.
— Sănătate și bucurie, vitejilor! se auzi în spate un glas subțire. Bine
te-am găsit, căpitane Mihalis.
Căpitanul Mihalis recunoscu glasul și se întoarse:
— Măi, tu ești, Ventuzos? strigă el și privirea îi străluci ca un fulger.
Ai venit, măi?
— Ventuzos sunt, mă port ca o ventuză, ia-ți cuvântul înapoi,
căpitane!
— Îmi iau cuvântul înapoi. Iartă-mă, frate! Vino lângă mine!
Ventuzos făcu un salt, dar nu mai ajunse. Un glonț îl nimeri în
frunte și căzu la pământ.
Din ochii căpitanului Mihalis țâșni o lacrimă, luă trupul mortului și
îl sărută pe frunte; gura și mustața i se umplură de sânge și de
creier.
Gâfâitul nizamilor se auzi și mai aproape. Căpitanul Mihalis se
întoarse, îl văzu pe Kosm{s și ridică pumnul:
— Pleacă, îi strigă el, încă ai timp! Valea!
— Nu plec!
Făcu un salt, înșfacă pușca lui Kaiambfs și cartușiera, se încinse cu
ea și smulse pumnalul de la brâul mortului.
Căpitanul Mihalis îl privi uluit.
— Nu pleci?

929
— Nu plec!
Deodată căpitanul Mihalis înțelese, chipul i se lumină și prinse în
mâini capul lui Kosm{s.
— Să fii sănătos, nepoate! strigă el. Așadar și tu ești jertfa?
Nemuritoare Cretă!
Se auziră tunete, se pornise vântul, cerul, care atârna mohorât de
dimineață, se făcu roșu ca sângele. De departe se auziră păsări care
croncăneau înfometate.
Phourogatos sări și el. Se rușină că o clipă îi fusese frică, moartea i
se părea acum ușoară, ea spală toate rușinile, așa că își făcu cruce și
trase cuțitul scurt.
— Libertate sau Moarte! strigă el.
Sări afară din adăpostul său și, descoperit, neprevăzător, se repezi
spre turcimea care urca. Îl înconjurară cinci-șase turci, se năpusti
asupra lor, începu să-i ciopârțească, dar sosiră și alții, îl trântiră la
pământ, îl țineau de mâini și de picioare, iar un derviș își propti
genunchiul în pieptul lui și-l înjunghie ca pe-un berbec.
Căpitanul Mihalis îl văzu și i se aprinse sângele:
— Nimeni să nu mai iasă din adăpostul său! porunci el. Trageți în
carne vie!
Dar dintre tovarășii lui mai rămăseseră doar doi, cei cu tâmplele
cărunte. Baricadați între stânci, ocheau neclintiți și niciun glonț al
lor nu mergea în zadar.
Îngenuncheat în dosul stâncii lui, liniștit, hotărât, căpitanul Mihalis
ochea fiece nizam care apărea, drept în frunte. Un glonț îi sfâșiase
obrazul, un altul i se înfipsese în coapsă. Sângele îi șiroia, dar nu
simțea durere. La răstimpuri arunca câte-o privire către nepotul său,
care lupta alături de el.
— Să fii sănătos, nepoate! îi strigă el. A înviat tatăl tău, bine-ai venit,
frate Kostaros!
— Bine te-am găsit, unchiule! îi răspundea el, cuprins de-o beție

930
ciudată.
Era de nerecunoscut. O bucurie întunecată, de nedeslușit îl
năpădise. Simțea că s-a ușurat, că a scăpat, că numai acum, numai
în această clipă, s-a întors în patrie. Nu se gândea la nimic. Toate
grijile din Apus pe care le purta în minte dispărură, mama, soția,
fiul dispărură, și nu mai rămânea dinaintea lui decât această
străveche datorie.
— Libertate sau Moarte! mugea el cu ochii ațintiți la turci. Libertate
sau Moarte!
Și de-acum altă bucurie, amărăciune sau dorință nu-i mai rămăsese.
Se întunecase brusc și începu să cadă zăpada, în fuioare dese, tăcute.
În dosul norilor negri-purpurii simțeai cum soarele se duce să
asfințească.
— Bine ne-am întâlnit, căpitane Mihalis! se auzi un glas și cruntul
muezin din Megalo Kastro sări dintr-odată și scoase capul cu saricul
verde de după stânca din față.
— Bine te-am găsit, hogea! îi răspunse căpitanul Mihalis și-i trimise
un glonț drept în nodul gâtului.
Într-o clipită sângele țâșni clocotind, gâlgâi de parcă muezinul ar fi
fost un burduf de vin și i-ar fi fost dezlegat gâtul. Nizamii urlară,
săriră, călcară peste baricade, îi găsiră pe cei doi luptători cu
tâmplele cărunte și-i ciopârțiră. Apoi se întoarseră spre vârf, unde-i
văzuseră pe ultimii doi nesupuși.
— Pe ei, măcel! strigă un turcalet cu galoane de aur.
Ținea în mână un gârbaci lung și lovea spinările nizamilor.
Toată oastea se repezi în sus urlând.
— Nu te teme, nepoate! se întoarse căpitanul Mihalis spre Kosm{s.
Nu există scăpare, trăiască Creta!
— Da, nu există scăpare, unchiule, nu există scăpare, trăiască Creta!
Își traseră pumnalele și se repeziră.
Zăpada se așternuse acum, acoperi trupurile întinse, iar fesurile

931
roșii se albiră și ele. Dintr-un colț al cerului apărură doi vulturi,
sosiră într-o clipită deasupra oamenilor care se omorau între ei și
începură să facă rotocoale prin văzduh, cu gâtul întins către leșuri.
În zarva măcelului, unchiul și nepotul se despărțiră. Nizamii îl
înconjurară pe Kosm{s, fluturau în sus și-n jos pumnalele, se
luptară corp la corp. Căpitanul Mihalis se întoarse, își văzu nepotul
împresurat, îi aruncă la pământ pe nizami, sparse încercuirea și se
repezi să-l elibereze.
— Gata, nepoate, îi strigă el, vin!
Dar n-apucă.
— Vine el, căpitane Mihalis! îi strigă chicotind un turcalet din
preajmă și îi aruncă drept în față capul lui Kosm{s.
Căpitanul Mihalis întinse mâna, apucă de păr, în aer, capul retezat,
îl ridică sus, ca pe un steag, și o strălucire sălbatică i se revărsă pe
chip. Bucurie era mândria aceasta neomenească, îndârjire
neînfrântă, sau dispreț față de moarte? Sau dragoste de negrăit
pentru Creta? Căpitanul Mihalis înălță capul retezat, deschise gura
și strigă:
— Libertate sau<
Dar nu apucă să sfârșească. Un glonț îi intră în gură, iar un altul îi
pătrunse prin tâmpla dreaptă și ieși prin stânga. Căpitanul Mihalis
se prăvăli pe spate și creierii i se împrăștiară peste pietre.

Sfârșit

932
933
Nikos Kazantzakis

Hristos răstignit din nou

O HRISTOS XANASTAVRONETAI

Traducere din limba neogreacă şi note de

Ion Diaconescu

934
 I

Aga din Lykovrysi şade în balconul lui de deasupra pieţei satului, îşi
fumează luleaua şi bea rachiu. Plouă mărunt, liniştit, molcom, şi în
mustăţile lui groase răsucite, proaspăt cănite, atârnă scânteind câteva
picături; iar aga, aprins de rachiu, le linge să se răcorească. La dreapta lui
stă în picioare seizul, o matahală fioroasă din Orient, saşiu şi pocit, cu
trompeta în mână; în stânga lui şade cu picioarele încrucişate, pe o pernă
de catifea, un pui de turc, frumos şi dolofan, care îi aprinde din când în
când luleaua şi îi umple neîncetat paharul de rachiu.
Aga îşi mijeşte ochii mahmuri şi se bucură de rânduiala cea de sus. Pe
toate le-a chibzuit bine Dumnezeu, se gândeşte, izbutit lucru mai e lumea
asta, nimic nu-i lipseşte: dacă ţi-e foame, ai pâine şi carne rumenită şi pilaf
cu scorţişoară; dacă ţi-e sete, ai apa nemuritoare, rachiul; dacă picoteşti, a
dat Dumnezeu somnul, cel mai bun leac pentru toropeală; dacă te înfurii, a
născocit biciul şi spatele robului; dacă te-apucă dorul, ai la îndemână
maneaua. Iar dacă vrei să uiţi necazurile şi chinurile lumii, l-a făcut pe
Iusufaki.
— Mare meşter este Allah, şopti mişcat, mare meşter, îi merge mintea:
aşa cum i-a venit acum şi a făcut rachiul şi pe Iusufaki!
Ochii agăi lăcrimează de căinţă religioasă şi prea mult rachiu. Se
apleacă din balcon şi priveşte cu mândrie pe robii lui cum se plimbă în sus
şi-n jos prin piaţă, proaspăt bărbieriţi, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu brâie
roşii late, cu şalvari scurţi spălaţi de curând, cu tuzluci albaştri. Unii poartă
fes, alţii turban, alţii căciulă de blană de miel. Cei mai fercheşi au şi câte
un fir de busuioc sau o ţigară la ureche.
E a treia zi a Paştelui, acum s-a sfârşit slujba. Plăcută, duioasă zi, soare,
plouă mărunt, florile de lămâi şi-au răspândit mirosul îmbietor, copacii
înmuguresc, ierburile reînviază, din fiecare bulgăraş de pământ se înalţă
Hristos. Creştinii se plimbă în sus şi-n jos prin piaţă, se întâlnesc prietenii,
se sărută unul cu altul, îşi spun „Hristos a înviat!“ şi apoi se aşază în
cafeneaua lui Kostandis, sau sub platanul mare din mijlocul pieţei,
comandă narghilele şi cafele şi începe, ca o ploaie măruntă, dulcele taifas.

935
 — Aşa va fi şi Raiul, zice Haralambos, paracliserul. Soare blând,
ploicică molcomă, lămâi înfloriţi şi taifas subţire în vecii vecilor.
În celălalt capăt al pieţei, în dosul platanului, se înalţă proaspăt văruită,
cu clopotniţa ei încântătoare, biserica satului, cu hramul „Răstignirea lui
Hristos“. Uşa ei este astăzi împodobită cu crengi de salcie şi de dafin. De
jur împrejur, prăvăliile şi atelierele satului: Şelăria necioplitului
Panaiotaros, căruia i se zice şi Ghipsofagul, pentru că odată au adus în sat
statueta de ghips a lui Napoleon cel Mare, şi a mâncat-o; şi apoi au adus o
alta, a lui Kemal Paşa, şi a mâncat-o şi pe aceasta; iar mai târziu au adus-o
pe-a lui Venizelos, care a avut aceeaşi soartă. Alături, frizeria „Erotocritos“
a lui Andonis, şi deasupra uşii e atârnată o tăbliţă, cu litere mari roşii ca
sângele „Se scot şi dinţi“! Mai încolo măcelăria lui kir Dimitros, şchiopul:
„Căpăţâni proaspete, Irodiada“! În fiecare sâmbătă înjunghie un viţel şi,
înainte de-a-l înjunghia, îi aureşte coarnele, îi boieşte fruntea, îi petrece
nişte cordeluţe roşii pe după gât şi-l plimbă prin sat, şontâcăind pe lângă el
şi aşa îi crăiniceşte calităţile. În sfârşit, vestita cafenea a lui Kostandis,
lungă, îngustă, răcoroasă, unde miroase plăcut a cafea şi tutun de narghilea
şi a ceai de salvie, iarna. Pe peretele ei din dreapta sunt atârnate, mândria
satului, trei mari litografii lucitoare: într-o parte Genoveva, pe jumătate
goală, într-o pădure tropicală, în cealaltă, regina Victoria, grasă, cu ochi
albaştri, cu un enorm piept de doică; iar în mijloc, crunt, cu ochi cenuşii
mâniaţi, cu o căciulă înaltă de astrahan, Kemal Paşa.
Toţi sătenii sunt oameni blajini, harnici, buni gospodari; satul este
bogat, iar aga, om bun şi el, pătimaş, care iubeşte mult rachiul, aromele
tari, moscul şi parfumul şi pe puiul de turc, bucălat, care şade la stânga lui,
pe o pernă de catifea. Aga priveşte acum pe creştini, cum îşi priveşte
păstorul oile şi mieii lui bine hrăniţi şi se bucură.
„Buni oameni, se gândeşte, mi-au umplut şi anul acesta cămara cu
peşcheşuri de Paşti – brânzeturi, covrigi cu susan, cozonaci, ouă roşii…
Unul, să fie sănătos, mi-a adus şi-o ulcică de sacâz de Chios pentru
Iusufaki al meu, să mestece şi să-i miroasă frumos guriţa…“
Aruncă o privire duioasă spre puiul de agă, care mesteca sacâz, grăsun
şi moleşit.

936
 Şi astfel, pe când se gândea la cămara lui plină de bunătăţi, şi ploua
mărunt, liniştit, şi pietrele luceau, şi cocoşii începură să cânte, şi lângă el,
ghemuit la picioarele lui, Iusufaki mesteca sacâz şi plescăia fericit din
limbă, aga simţi deodată că inima i se revarsă din piept, întinse gâtul, dădu
să înceapă maneaua, dar îi fu greu. Se întoarce spre seizul său, îi face semn
să sune din trompetă, să tacă mulţimea, şi apoi se întoarce la stânga lui:
— Cântă-mi, Iusufaki, să ai binecuvântarea mea, cântă-mi „Dunia tabir,
ruia tabir, aman, aman!“, cântă-mi-l, c-o să crăp!
Copilandrul grăsun îşi trage fără grabă sacâzul din gură, îl lipeşte de
genunchiul gol, îşi propteşte palma dreaptă în obraz şi începe maneaua
iubită a agăi: „Lume şi vis tot una-s, aman, aman!“
Pătimaş, mângâietor, glasul urca, cobora, gângurea ca o porumbiţă. Iar
aga închise ochii şi cât ţinu maneaua se pierdu într-atât că uită să bea.
— Aga are chef, murmură Kostandis, servind cafelele. Să-i fie de bine
rachiul!
— Să-i fie de bine Iusufaki, zise zâmbind amar Iannakos, negustorul
ambulant şi poştaşul satului, cu barba-i dalbă, scurtă şi rotundă, cu ochii de
pasăre răpitoare.
— Să-i fie de bine soarta cea oarbă, care l-a făcut pe el agă şi pe noi
robi, murmură fratele popii, Hagi Nikolis, cel ce făcea pe învăţătorul
satului, slăbănog, cu ochelari mici, cu mărul lui Adam gros şi ascuţit, care
urca şi cobora de câte ori vorbea.
Luă foc, îşi aminti de strămoşi, oftă:
— Cândva, continuă el, ţarinile astea le stăpâneau ai noştri, grecii; s-a
întors roata şi au venit bizantinii, greci şi ei, şi creştini; s-a întors din nou
roata şi au venit păgânii… Dar a înviat Hristos, băieţi, va învia şi patria!
Kostandis, hai, cinsteşte palicarii!
Însă maneaua se sfârşi, puiul de turc îşi puse sacâzul în gură şi începu
iarăşi să mestece, moleşit. Trompeta răsună din nou. Semn că robii puteau
să râdă şi să strige în voie.
Căpitanul Furtunas, unul din cei cinci bătrâni de seamă ai satului, apăru
în uşa cafenelei. Înalt, zdravăn, fost proprietar de corabie, care ani în şir
cutreiera Marea Neagră, cărând grâu rusesc şi făcând contrabandă. Păr nu
avea pe faţă: spân şi palid-negricios, bătucit, cu adânci cute, iar ochii lui
937
mici, negri ca tăciunele, scânteiau. A îmbătrânit el, a îmbătrânit şi corabia
lui, a fost zdrobită într-o noapte în afara Trapezuntului, şi căpitanul
Furtunas, cu corabia fărâme, scârbit, s-a întors în satul său să dea pe gât cât
poate mai mult rachiu şi, îndată ce o sosi ceasul cel bun, să-şi întoarcă faţa
la perete şi să moară. Multe văzuseră ochii lui, i se făcuse lehamite; nu i se
făcuse lehamite, ci obosise, dar asta se ruşina s-o mărturisească.
Astăzi purta cizmele lui înalte de căpitan, pelerina lui galbenă şi căciula
boierească de astrahan get-beget. În mână ţinea şi toiagul înalt, purtat de
bătrânii de vază. Doi-trei săteni se ridicară să-l poftească să ia un rachiu.
— N-am timp, băieţi, nici chiar pentru un rachiu, zise el. Hristos a
înviat! Mă duc la conacul popii, unde avem adunare noi, fruntaşii. Într-un
ceas să isprăviţi şi cei dintre voi, care sunteţi chemaţi; faceţi-vă crucea şi
veniţi, o ştiţi bine, astăzi avem treabă. Iar unul să meargă să-l cheme pe
Panaiotaros, şelarul, cu barba lui de drac; avem mare nevoie de el.
Tăcu o clipă, ochii îi jucară cu mare şiretenie:
— Dacă nu e la casa lui, o fi la a văduvei, zise el, şi toţi izbucniră în râs.
Dar moş Hristofis, căruţaşul, care învăţase în tinereţile lui – şi cât de
scump plătise asta! – ce va să zică necazurile dragostei, sări ca ars:
— Ce râdeţi, mă, neghiobilor? strigă el. Bine face; foc în cuptor, mă
Panaiotaros, şi nu-i asculta! Viaţa e scurtă, moartea lungă, sus ancora!
Grăsanul Dimitrios, măcelarul îşi clătină capul proaspăt tuns:
— Dumnezeu s-o ţină bine pe văduva noastră, Katerina, zise el. Dracu’
ştie de ce coarne ne scapă ea!
Căpitanul Furtunas râse.
— Mă, băieţi, spuse, nu vă certaţi. E nevoie de-o târfă în fiecare sat, ca
să nu-şi găsească beleaua cele cinstite. Este ca fântâna la drum, ştii; trec şi
beau cei însetaţi. Altfel ar bate în şir la porţile noastre. Iar femeile, când le
ceri apă…
Se întoarse, îl văzu pe învăţător:
— Hagi Nikolis, îi spuse el, tot aici eşti? Şi dumneata eşti fruntaş, avem
adunare. Ai făcut şcoală şi din cafenea, pune capăt şi hai!
— Să vin şi eu? zise moş Hristofis şi le făcu prietenilor cu ochiul. Fac
eu pe Iuda.

938
 Dar căpitanul Furtunas apucase urcuşul, proptindu-şi apăsat toiagul în
caldarâm. Astăzi nu era în apele lui; îl chinuiau iarăşi durerile reumatice,
nu închisese un ochi toată noaptea. Dis-de-dimineaţă a băut două-trei
pahare mari de rachiu, ca leac, dar degeaba: durerile nu încetau. Nici
rachiul nu le venea de hac.
— Măi, dacă nu m-aş ruşina, murmură el, şi m-aş apuca să răcnesc,
poate s-ar uşura durerile; dar uite că nu mă lasă afurisita de mândrie. Şi
trebuie să umblu neîncovoiat şi să mă fac că râd. Iar dacă toiagul îmi cade
la pământ, să nu las vreun afurisit să m-ajute, ci să mă aplec singur să-l
apuc. Muşcă-ţi buzele, măi căpitan Furtunas, pânzele sus, pe creasta
valului, păzea să nu te faci de ruşine! O furtună-i şi viaţa, ştii, o să treacă!
Gâfâia şi blestema încet, urcând clătinându-se. Stătu o clipă, privi în jur,
nu-l vedea nimeni; oftă şi se uşură puţin. Privi în sus, văzu în vârful satului
cum străluceşte între copaci casa albă a preotului cu canatele albăstrii ale
ferestrelor.
— S-a dus şi-a zidit casă în vârful satului diavolul de popă! murmură el.
Să-i port eu blestemul!
Şi luă iarăşi urcuşul.
La casa preotului ajunseseră deja doi dintre fruntaşi şi şedeau pe divan
cu picioarele încrucişate, tăcuţi; aşteptau trataţiile. Popa intrase în bucătărie
să dea dispoziţii, şi singura lui fată, Mariori, pregătea tava cu cafea, apă
rece şi dulceaţă.
Lângă fereastră se aşezase comod primul fruntaş din Lykovrysi, dintr-o
familie de vază, boier, bine hrănit, cu şalvari de postav, cu pieptar brodat
cu fir de aur, având un inel gros de aur pe degetul arătător – pecetea lui cu
cele două iniţiale majuscule, gravate strâns una în alta: G.P., Gheorghios
Patriarheas. Mâinile lui erau grase şi moi, ca de arhiereu. Nu muncise
niciodată în viaţa lui, avea o turmă de argaţi şi dijmaşi, care munceau şi-l
hrăneau. Şi maţul i se îngroşa, şoldurile i se lăţeau, ajunseseră ca ale unei
iepe, pântecele îi atârna şi guşa îi cobora în două-trei straturi şi se odihneau
unul peste altul, pe pieptul moale păros. Doi-trei dinţi din faţă îi lipseau, alt
cusur nu avea, şi când vorbea fonfăia şi se încurca; dar şi cusurul acesta
împlinea boieria lui, pentru că te silea, ori de câte ori vorbea, să te pleci ca
să înţelegi ce spune.
939
 La dreapta lui, în colţ, lipsit de putere, soios, cu capul slăbănog, cu ochii
urduroşi, cu două mâini groase, pline de noduri, şedea strâns şi umil cel de-
al doilea fruntaş, cel mai tare proprietar al satului, moş Ladas. De patruzeci
de ani se apleacă asupra pământului, îl sapă, îl seamănă, îl seceră, îl
plantează cu măslini şi viţă-de-vie, îl stoarce şi îi bea sângele. Niciodată în
viaţa lui, de mic copil, nu s-a dezlipit de pământ. Nesătul, înfometat, se
repezea asupra lui, îi dădea o sămânţă şi îi cerea o mie, şi niciodată nu
spunea: „Slavă Ţie, Dumnezeule“, ci totdeauna murmura, nemulţumit. La
bătrâneţile lui nu-i mai ajungea pământul; cu cât se apropia de moarte şi
simţea că de puţine pâini va mai avea parte, se grăbea să prindă timp şi să
mănânce lumea. Începu aşadar să-i împrumute cu dobândă grea pe
consătenii săi; nefericiţii îşi puneau amanet ogoarele cu viţă-de-vie şi
casele, venea sorocul plăţii, n-aveau de unde să plătească, scoteau bunurile
lor la mezat şi le înghiţea moş Ladas.
Se tot plângea, şi se tot jelea, şi nevasta îi umbla desculţă, şi pe singura
lui fiică, pe care izbutise s-o facă, a lăsat-o şi pe ea să moară, pentru că nu
a chemat, când aceasta a căzut la pat, un doctor s-o vadă.
„Multe cheltuieli, a zis, oraşele mari sunt departe, de unde s-aduci un
doctor! Şi apoi, ce ştiu şi ei? Nu e nimic de capul lor! Avem aici pe preotul
nostru, el stăpâneşte ştiinţa vechilor leacuri, o să-l plătesc pe el să facă şi-
un maslu, o să se lecuiască, şi-o să coste şi mai ieftin.“
Dar leacurile preotului s-au dus pe apa sâmbetei, maslul n-a avut efect şi
copila a murit, la şaptesprezece ani, şi a scăpat de tatăl ei, a scăpat şi el de
multele cheltuieli ale nunţii. Într-o zi, la câteva luni după moartea ei, se
aşeză şi le socoti: Zestrea, cel puţin atât, îmbrăcăminte, mese, scaune, atât;
ar fi fost silit să-şi cheme neamurile la nuntă, şi astea s-ar fi apucat să
mănânce ca sparţii, pune la socoteală cărnuri, pâineturi, vinuri, atât… A
făcut adunarea, prea multe cheltuieli; fiica lui l-ar fi ruinat, restul nu
contează, toţi o să murim… A scăpat şi de chinurile lumii – bărbaţi, copii,
boli, spălatul rufelor. Norocoasă a fost, Dumnezeu s-o ierte!
Intră Mariori cu tava, îi salută pe fruntaşi, privind în pământ, şi se opri
în faţa boierului. Palidă, cu ochi mari, cu sprâncene precum găitanul, cu
părul castaniu împletit în două cozi groase, înfăşurate ca o cunună în jurul

940
capului. Bătrânul boier îşi umplu ochi linguriţa cu dulceaţă de vişine, privi
copila, ridică paharul.
— Să-ţi jucăm la nuntă, Mariori, ură el. Fiul meu se grăbeşte.
Copila preotului era logodită cu singurul lui fiu, Mihelis, şi preotul se
mândrea că are să facă o asemenea încuscrire şi să dobândească repede
nepoţi.
— Nu pot să-nţeleg pentru ce se grăbeşte atâta norocosul de el; nu mai
poate, zice… adăugă, râzând, boierul şi făcu fetei cu ochiul.
Şi ea se roşi până-n vârful urechilor, crăpa de ruşine, nu putu să
rostească un cuvânt.
— Să jucăm la nuntă! zise popa Grigoris, intrând cu o sticlă de vin
tămâios. Cu binecuvântarea lui Hristos şi a Preasfintei Fecioare!
Fioros, robust, cu o barbă albă ca neaua, despicată în două, bine hrănit,
miroasea a tămâie şi seu. O văzu pe fata lui că roşeşte şi, ca să schimbe
vorba, întrebă:
— Ei, bine, când o s-o măriţi şi pe Lenio, fiica ta de suflet?
Lenio era una dintre fiicele din flori, pe care boierul le zămislise cu
slujnicele lui. O logodise cu blândul lui cioban credincios, Manolios, şi o
înzestrase boiereşte cu o turmă de oi, pe care le păştea Manolios pe
muntele din faţă, zis al Sfintei Fecioare.
— Dacă vrea Dumnezeu, răspunse el zilele acestea. Lenio se grăbeşte.
Se grăbeşte norocoasa de ea; i s-a ridicat, ştii, sânul şi vrea să alăpteze un
fiu. „Vine luna mai, îmi zise alaltăieri, vine mai, stăpâne, şi trebuie să ne
grăbim.“
Râse iarăşi cu bunătate, creţurile guşii lui se cutremurară.
— În mai, zise el, se însoară măgarii, are dreptate Lenio: trebuie să ne
grăbim. Oameni sunt şi ei, deşi sunt doar slugi.
— Manolios e bun, făcu preotul. Or să trăiască bine.
— Îl iubesc şi pe el ca pe copilul meu, zise boierul. Când am trecut pe la
mănăstirea „Sfântul Pantelimon“, l-am văzut, să fi fost de cincisprezece
ani, aducea tava la stăreţie să mă servească. Era un adevărat înger, numai
aripile îi lipseau. M-a durut sufletul. Păcat, am zis, un asemenea voinic să
se ofilească în mănăstire, ca un eunuc. M-am dus la chilia bătrânului său,
părintele Manasis. Zăcea de ani de zile paralizat. „Părinte, îi zic, am să-ţi
941
cer un singur hatâr şi, dacă mi-l faci, o să dăruiesc mănăstirii o candelă de
argint. — Numai pe Manolios să nu mi-l ceri, spuse Manasis. — Tocmai,
tocmai pe el îl vreau, părinte, ca să-l iau în slujba mea.“ Părintele oftă. „Îl
am ca pe copilul meu, spuse, nu am nici o supărare cu el. Sunt neputincios
şi părăsit, nu am altă tovărăşie. Îi vorbesc în fiecare seară despre pustnici şi
sfinţi; învaţă şi el, îmi trece şi mie timpul. – Lasă-l, părinte, să intre în
lume, să facă odrasle, să trăiască şi, dacă s-o dezgusta de viaţă, n-are decât
să se călugărească.“ Prin multe stăruinţe l-am înduplecat şi l-am luat, iar
acum i-o dau pe Lenio. Să fie într-un ceas bun!
— O să-ţi facă şi nepoţi… zise moş Ladas, rânjind cu răutate şi luă în
vârful linguriţei lui o vişină, o mestecă îndelung, bău o înghiţitură de
tămâios. Apoi ură: Câştiguri bune în afacerile noastre, Dumnezeu să ne dea
o mână de ajutor ca să nu murim de foame. Viţa-de-vie şi semănăturile nu
sunt bune anul acesta, o să pierim.
— Are Dumnezeu grijă, răspunse preotul cu vocea lui dură, are
Dumnezeu grijă, dragă moş Ladas, curaj. Strânge-ţi cureaua, nu te mai
lăcomi, prea multă mâncare dăunează. Şi lasă şi dărniciile, nu mai risipi
aşa avutul tău pe la săraci.
Boierul izbucni în râs, casa se cutremură.
— Fie-vă milă, creştini, moş Ladas moare de foame! plânse el încet
întinzând ca un cerşetor mâna lui grasă.
Se auzi o călcătură grea, scara trosni.
— A sosit şi căpitanul Furtunas, bătrânul lup, făcu preotul şi se ridică
să-i deschidă uşa. Stai, Mariori, nu pleca, să-l cinstim. Merg să-i aduc un
pahar mare şi rachiul; el nu catadicseşte să bea vin.
Căpitanul se opri brusc înaintea uşii, să-şi tragă sufletul; intră râzător,
dar sudoarea îi curgea de pe frunte. În urma lui apăru gâfâind învăţătorul,
care alergase să-l ajungă; îşi ţinea căciula în mână şi-şi făcea vânt cu ea. În
clipa aceea se ivi şi preotul cu rachiul.
— Hristos a înviat, voinicilor! zise căpitanul celor trei bătrâni.
Strânse buzele şi se aşeză, cât putea mai sprinten, pe divan.
Se întoarse către copilă.

942
 — Nu vreau dulceaţă şi cafele, dragă Mariori, astea sunt pentru cucoane
şi bătrâni; păhărelul ăsta, pe care voi îl numiţi pahar de apă, îmi ajunge. Să
jucăm la nunta ta! zise şi îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură.
— Mare zi e astăzi, zise învăţătorul, sorbindu-şi cafeluţa. Peste puţin
timp va sosi poporul, trebuie să ne grăbim să luăm o hotărâre.
Mariori ieşi afară cu tava, preotul zăvorî uşa. Faţa lui lată, arsă de soare,
luă deodată o măreţie profetică; sub sprâncenele dese ochii îi fulgerau.
Preotul acesta mânca bine, bea, vorbea grosolan când era cu chef, bătea
când se mânia; chiar şi acum, la bătrâneţe, privea femeile şi sângele îi
fierbea; capul, pieptul, rărunchii lui fremătau de patimi omeneşti. Dar, când
intra la slujbă sau când întindea mâna să dea binecuvântarea ori să arunce
blestemul, un vânt sălbatic de pustiu sufla peste el, şi preotul Grigoris,
mâncăul, băutorul, necioplitul la vorbă, devenea profet.
— Fraţi fruntaşi, spuse cu voce gravă, însemnată este ziua aceasta,
Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă; ceea ce vom spune în odaia aceasta va
scrie în catastifele Lui, aveţi grijă! Hristos a înviat, dar înlăuntrul nostru
este încă răstignit, în carnea noastră; să-l înviem şi înlăuntrul nostru, fraţi
fruntaşi! Uită, boierule dragă, o clipă de cele pământeşti; te-ai rostuit bine
pe pământurile acestea, tu şi neamul tău: ai mâncat, ai băut şi ai iubit peste
măsură; ridică-ţi o clipă mintea deasupra tuturor acestor bunuri şi ajută-ne
să luăm o hotărâre. Şi tu, moş Ladas, uită, într-o asemenea zi însemnată,
uleiurile tale şi vinurile şi lirele turceşti de aur pe care le-ai îngrămădit în
cuferele tale. Ţie, învăţătorule, fratele meu, nu am nimic să-ţi spun; pe tine
mintea ta te opreşte totdeauna deasupra mâncărurilor şi a lirelor de aur şi a
femeilor şi te întâlneşte cu Dumnezeu şi cu Grecia; dar tu, bătrâne căpitan
păcătos, ai umplut Marea Neagră cu nelegiuirile tale; astăzi mai gândeşte-
te şi la Dumnezeu şi ajută-ne şi tu să luăm o hotărâre potrivită.
Căpitanul se înfurie.
— Lasă-le pe cele trecute, părinte, Dumnezeu o să judece! Dacă am
avea şi noi libertatea să vorbim, am avea, cred, multe de spus şi despre
sfinţia ta.
— Vorbeşte, părinte, dar să ai grijă: vorbeşti unor fruntaşi! zise boierul
încreţind sprâncenele.

943
 — Unor viermi le vorbesc! strigă preotul mâniat. Şi eu sunt vierme, nu
mă întrerupeţi; poporul va sosi dintr-o clipă în alta, şi noi trebuie să luăm
până atunci o hotărâre. Ascultaţi, aşadar: Este un obicei vechi, din moşi-
strămoşi, în satul nostru, la fiecare şapte ani să alegem dintre toţi sătenii
cinci-şase, care vor învia cu trupurile lor, când vine Săptămâna Mare,
Patimile lui Hristos. Şase ani au trecut, intrăm în al şaptelea; trebuie astăzi,
noi, capii satului, să alegem care dintre toţi sătenii noştri sunt vrednici să
întrupeze pe cei trei mari apostoli, pe Petru, pe Iacov, pe Ioan; şi care pe
Iuda Iscarioteanul şi care pe Magdalena cea desfrânată. Şi deasupra tuturor
pe cel care – iartă-mă, Dumnezeul meu! – va putea, păstrându-şi tot anul
inima curată, să înfăţişeze pe Hristos cel Răstignit.
Preotul se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea; învăţătorul găsi momentul
şi nodul gâtului începu să-i urce şi să-i coboare.
— Taină o numeau cei de demult, zise el, începea în Duminica Floriilor
în pronaosul bisericii şi se sfârşea în Sâmbăta Mare la miezul nopţii, în
curte, cu Învierea lui Hristos. Idololatrii aveau teatrele şi circurile,
creştinii–tainele…
Dar popa Grigoris îi tăie avântul.
— Bine, bine, zise, ştim asta, învăţătorule, lasă-mă să sfârşesc.
Cuvintele devin trup, vedem chiar cu ochii noştri, ne apropiem de Patimile
lui Hristos. Din toate satele apropiate se adună închinători, îşi pun corturile
în jurul bisericii şi plâng şi îşi bat pieptul toată Săptămâna Mare, iar la
sfârşit încep petrecerile şi dansurile cu „Hristos a înviat!“. Multe minuni se
fac în zilele acelea, vi le amintiţi, fraţi fruntaşi, pe mulţi păcătoşi îi apucă
plânsetele şi se pocăiesc şi destui gospodari mărturisesc ce păcate au făcut,
ca să se îmbogăţească şi dăruiesc o vie sau un ogor bisericii, să-şi
mântuiască sufletul. Auzi, moş Ladas?
— Spune, spune, părinte, şi lasă bobârnacii, răspunse moş Ladas
înfuriat. La mine astea nu prind, s-o ştii.
— Ne-am adunat, aşadar, astăzi, să alegem, prin luminarea lui
Dumnezeu, pe sătenii cărora să le încredinţăm această sfântă taină. Vorbiţi
liber; fiecare să-şi dea pe faţă părerea lui. Boierule, eşti primul fruntaş,
vorbeşte primul, ascultăm.

944
 — Pe Iuda îl avem! se repezi şi spuse căpitanul. Mai bun nu vom găsi,
pe Panaiotaros, Ghipsofagul. E necioplit, ciupit de vărsat, cu mâini
vânjoase, un adevărat urangutan; am văzut unul asemenea la Odessa; şi ce-
i mai important: are barba şi părul de care e nevoie: foarte roşcate, ale
diavolului.
— N-a venit rândul tău, căpitane, îl dojeni preotul cu asprime. Nu te
grăbi, alţii au întâietatea; aşadar, boierule?
— Ce să-ţi spun, părinte, răspunse boierul. Eu un singur lucru vreau: să
puneţi pe fiul meu, Mihelis, să facă pe Hristos.
— Nu se face, i-o tăie necruţător preotul; fiul tău este fecior de boier şi
prea gras, hrănit bine, trăit bine, iar Hristos era sărac şi slăbănog. Nu se
potriveşte, să mă ierţi. Şi-apoi, este Mihelis pentru o asemenea lucrare
grea? Va fi biciuit, îi vor pune coroană de spini, îl vor ridica pe cruce,
Mihelis nu va îndura, vrei să se îmbolnăvească?
— Şi cel mai important, se repezi iarăşi căpitanul, Hristos era bălai, iar
Mihelis are părul şi mustaţa negre ca păcura.
— Pe Magdalena o avem, zise şi Ladas rânjind, văduva Katerina. Pe
toate le are păcătoasa: e şi desfrânată şi frumoasă, şi are părul lung bălai ca
spicul de grâu, îi ajunge până la genunchi. Am văzut-o într-o zi cum se
piaptănă în curtea ei, ptiu, ducă-se, şi-un mitropolit ar intra în păcat!
Căpitanul deschise gura să spună iarăşi vreo grosolănie, dar preotul îl
privi crunt şi spânul îşi înghiţi limba.
— Pe cei răi îi găsim uşor, făcu preotul, pe Iuda, pe Magdalena; dar pe
cei buni? Aici vă vreau! Trebuie, cred, să facem concesii. Unde să găsim –
Doamne, iartă-mă! – un om să-i semene lui Hristos? Dar ce mai în sus şi-n
jos, să-i semene puţin trupeşte. Eu de zile şi săptămâni clocesc asta în
mintea mea şi multe nopţi n-am dormit. Dar, îmi pare, Dumnezeu s-a
milostivit de mine, am găsit.
— Pe cine? făcu bătrânul boier înţepat. Ia să auzim.
— Cu îngăduinţa ta, boierule, un om de-al tău, pe care-l iubeşte şi
domnia ta, pe ciobanul tău, Manolios! Este liniştit, dulce la vorbă, ştie
puţină carte – fost îngrijitor al unui călugăr, ştii –, are şi ochi albaştri şi o
barbă bălaie ca mierea. Aşa îl zugrăvesc şi pe Hristos. Şi este şi temător de

945
Dumnezeu; coboară de la munte ca să asculte slujba în fiecare duminică, şi
de câte ori s-a împărtăşit şi l-am spovedit nu i-am găsit cusur.
— Este puţin smintit, ţiui moş Ladas. Are vedenii.
— Ăsta-i un lucru bun, întări preotul, că mi-l amintiţi. Sufletul să fie
curat!
— Şi îndură să mănânce bătaie, să-l înţepe spinii şi să poarte crucea. E
şi păstor, iar asta-i un lucru bun; păstor este şi Hristos turmelor de oameni,
spuse şi învăţătorul.
— Îi dau încuviinţarea, zise boierul, după ce se gândi câtva timp. Dar
fiul meu?
— El face pe Ioan, zise preotul cu entuziasm. Are ceea ce trebuie: gras,
dolofan, păr negru, ochi migdalaţi, dintr-o casă bună, la fel era şi iubitul
ucenic.
— Pentru Iacov, spuse învăţătorul, privind cu sfială pe fratele său,
preotul, îmi pare bun, Kostandis, cafegiul: nu am putut să găsesc mai bun:
e crunt la înfăţişare, slăbănog, necopt la vorbă şi încăpăţânat, aşa este
înfăţişat şi apostolul Iacov.
— Şi are şi o nevastă care îi face zile fripte, zise iarăşi căpitanul. O fi
fost însurat şi apostolul, ce spui, firoscosule?
— Nu-ţi bate joc de cele sfinte, om fără frică de Dumnezeu! strigă
preotul înfuriat. Nu eşti pe corabia ta să-ndrugi mitocănii cu marinarii; aici
e o taină.
Învăţătorul prinse curaj.
— Un Petru acceptabil, zise el, îmi pare Iannakos, coropcarul: frunte
îngustă, păr creţ cărunt, bărbie scurtă, se înfurie şi îi trece, se aprinde şi se
stinge uşor, ca iasca; dar are inimă bună. Un Petru mai bun nu găsesc în
satul nostru.
— Cam hoţoman, zise boierul clătinându-şi capul greu. Dar e negustor,
la ce să te aştepţi? Nu deranjează asta.
— Unii spun, ţiui din nou moş Ladas, că chiar el şi-a omorât nevasta. A
făcut-o să crape.
— Minciuni, minciuni! strigă preotul; să mă întrebaţi pe mine! A
mâncat răposata într-o zi cu lăcomia ei un oloi de năut crud şi apoi i s-a

946
făcut sete, a băut, a băut un urcior de apă, îi era sete, amărâta, s-a umflat şi
a crăpat. Nu păcătui, moş Ladas!
— Aşa-i trebuie! zise căpitanul. Astea le face apa, ia să fi băut rachiu!
— Mai vrem un Pilat şi un Caiafa, spuse învăţătorul. Îmi par greu de
găsit.
— Mai bun Pilat decât domnia ta, boierule, n-o să găsim, făcu preotul,
îndulcindu-şi glasul. Nu încreţi sprâncenele, Pilat a fost mare boier şi el şi
avea statura ta: om de viţă aleasă, bine hrănit, bine spălat, cu guşă. Şi om
bun; a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l salveze pe Hristos şi la sfârşit a
spus: „Spăl şi curăţ mâinile mele“, şi astfel a scăpat de păcat. Primeşte,
boierule, şi o să dăm măreţie tainei. Închipuieşte-ţi ce cinste pentru satul
nostru şi câtă lume se va aduna îndată ce va afla că marele boier
Patriarheas va face pe Pilat!
Boierul zâmbi cu mândrie, îşi aprinse luleaua şi nu vorbi.
— Pe vestitul Caiafa îl face moş Ladas! sări iarăşi căpitanul. Un mai
bun Caiafa unde o să găsim? Dumneata, părinte, care şi pictezi, spune-mi,
cum este înfăţişat Caiafa în icoane?
— Mda… făcu preotul înghiţind în sec, ce mai tura-vura, e leit moş
Ladas. Piele şi os, soios, cu obrajii supţi, cu nas gălbejit…
— Şi mustaţa lui avea peladă? întrebă iarăşi zgândăritor căpitanul. Şi nu
dădea apă nici îngerului său? Şi-şi ţinea ghetele la subsuoară ca să nu li se
tocească pingelele?
— Am să plec! strigă Ladas, şi sări de pe divan. Să intri dumneata,
căpitan spân ca o muiere! Nu avem nevoie şi de un spân?
— Eu voi rămâne de rezervă, zise căpitanul râzând şi se făcea că-şi
răsuceşte mustaţa. Se poate, ştii, în cursul anului, oameni suntem, bătrâni
suntem, unul din voi doi, dumneata, mustăciosule Ladas, domnia sa Pilat,
să daţi ortu’ popii; şi-atunci eu o să iau locul dumnealui, să nu se aleagă
praf de taină.
— Să găsiţi alt Caiafa, atât vă spun! strigă moş zgârie-brânză. Am de
udat grădina, o să plec!
Şi se trase la uşă. Dar preotul dintr-un singur pas se opri la uşă şi întinse
mâinile.

947
 — Unde te duci, spuse el, vine poporul, n-ai să pleci; n-o să ne facem de
ocară!
Apoi, o lăsă mai moale:
— Trebuie să faci un sacrificiu şi dumneata, jupâne fruntaş. Gândeşte-te
şi la Iad. Multe păcate îţi vor fi iertate, dacă ne ajuţi în această lucrare a
noastră, plăcută lui Dumnezeu. Mai bun Caiafa n-o să găsim, nu te
împotrivi. Dumnezeu ţi-o va scrie în catastifele Lui.
— Caiafa eu nu mă fac! strigă moş Ladas îngrozit. Să găsiţi pe altul! Şi
catastifele de care spui…
Dar nu apucă să-şi sfârşească vorba; sătenii urcau deja scara, şi preotul
descuie uşa.
— Hristos a înviat! salutară vreo zece săteni, ducându-şi palmele la
piept, apoi la buze, după aceea la frunte şi se înşirară în picioare lângă
perete.
— Adevărat a înviat! răspunseră fruntaşii şi se aranjară pe divan cu
picioarele încrucişate.
Boierul scoase tabachera lui şi le-o dădu să-şi răsucească câte-o ţigară.
— Am luat o hotărâre, fiii mei, făcu preotul. Aţi sosit la timp, bine aţi
venit!
Bătu din palme, veni Mariori.
— Mariori, cinsteşte-i pe voinici, zise, şi adu şi câte un ou roşu de
fiecare pentru „Hristos a înviat!“.
Băură, îşi înşfăcă fiecare oul roşu, aşteptau.
— Fiii mei, începu preotul, mângâindu-şi barba despicată în două, v-am
desluşit ieri, după slujbă, ce vrem de la voi. O mare taină urmează să se
săvârşească în satul nostru la Paştele care vine, şi trebuie toţi, cu mic cu
mare, să dăm o mână de ajutor. Vă amintiţi toţi, înainte cu şase ani, ce
Săptămână Mare a fost aceea. Ce plânsete au izbucnit în pronaos, ce bocete
sfâşietoare; şi după aceea, în Duminica Învierii, ce petreceri au fost acelea,
ce lumânări aprinse, ce braţe deschise, cum ne-am prins toţi în horă, cum
am cântat „Hristos a înviat din morţi“ şi deveniserăm toţi fraţi! Asemenea,
şi chiar mai bune trebuie să fie Patimile şi Învierea lui Hristos în anul care
vine. Sunteţi de-acord, fraţilor?
— De-acord, părinte! răspunseră toţi într-un glas. Cu binecuvântarea ta!
948
 — Cu binecuvântarea lui Dumnezeu! zise părintele şi se ridică. Noi,
fruntaşii, am ales care dintre săteni vor întrupa anul acesta Patimile lui
Hristos, care vor fi apostoli, care Pilat şi Caiafa şi care Hristos. În numele
lui Dumnezeu, apropie-te, Kostandis!
Cafegiul îşi îndoi şorţul, îi prinse vârful în brâul roşu lat, se apropie.
— Pe tine, Kostandis, te-am ales noi, fruntaşii, să faci pe Iacov, asprul
frate al lui Iisus. Mare povară, dumnezeiască, şi trebuie s-o înduri cu
cinste, să nu-l faci de ruşine pe apostol. Trebuie să devii, de-acum încolo,
un om nou, Kostandis; eşti bun, dar să devii mai bun. Mai cinstit, mai
dulce la vorbă, să dai mai des pe la biserică. Să pui mai puţin orz în cafea,
să nu mai amesteci resturile cu vinul pe care-l vinzi, să nu tai rahatul în
două ca să vinzi fiecare bucată ca pe una întreagă. Şi bagă de seamă să nu-
ţi mai baţi nevasta, pentru că de azi încolo nu eşti numai Kostandis, ci şi
Iacov, ai înţeles? „Am înţeles“, să zici.
— Am înţeles, răspunse Kostandis foarte ruşinat şi se retrase la perete.
Dădu să spună: „Nu eu o bat pe nevastă-mea, ea mă bate pe mine“, dar
se ruşină.
— Unde-i Mihelis? întrebă preotul. Avem nevoie de el.
— S-a oprit un pic în bucătărie şi vorbeşte cu fata ta, răspunse Iannakos.
— Să meargă unul să-l cheme. Apropie-te acum, dumneata, kyr
Iannakos!
Negustorul ambulant făcu un pas, sărută mâna preotului.
— Pe tine, Iannakos, a căzut greul sorţ de-a face pe apostolul Petru. Ia
aminte! Uită de omul cel vechi, botez este această taină, este botezat robul
lui Dumnezeu, Iannakos, şi devine apostolul Petru! Ia Evanghelia, ştii
puţină carte, acolo vei vedea ce a fost Petru, ce a spus, ce a făcut, îţi voi
tâlcui şi eu. Şi tu, Iannakos, eşti un lemn strâmb, dar ai inimă bună; uită de
cele trecute, fă-ţi cruce, deschide un drum nou, păşeşte pe calea lui
Dumnezeu: să nu mai furi la cântar, să nu vinzi cucul drept privighetoare,
să nu mai deschizi scrisorile ca să citeşti secretele oamenilor. Auzi? „Aud
şi mă supun“, să zici.
— Aud şi mă supun, părinte, răspunse Iannakos şi se retrase repede-
repede la perete.

949
 Se temu să nu se-apuce diavolul de popă să-i dea la iveală toate lucrurile
murdare. Dar preotul se milostivi de el, tăcu; şi atunci Iannakos prinse
curaj:
— Părinte, zise, îţi cer un hatâr. Mi se pare că în Evanghelie există şi un
măgăruş. Când a intrat Iisus în Ierusalim, în ziua Floriilor, cred, era călare
pe el. Aşadar, avem nevoie şi de un măgăruş; acest măgăruş să fie cel al
meu.
— Facă-se voia ta, Petru, să intre şi măgăruşul tău, răspunse preotul, şi
toţi izbucniră în râs.
În clipa aceea intră Mihelis; gras, dolofan, roşu ca un trandafir, cu un
amarant la ureche, cu un inel de aur, de logodnă, pe deget. Era înfundat în
postav şi atlaz şi obrajii îi ardeau; puţin mai înainte atinsese mâna lui
Mariori şi încă păstra văpaia ei.
— Bine ai venit, Mihelis, odorul nostru! zise părintele, mândrindu-se cu
viitorul său ginere. Pe tine, într-un glas, te-am ales să întrupezi pe iubitul
ucenic al lui Hristos, pe Ioan. Cinste mare, bucurie mare, dragă Mihelis; tu
te vei pleca la pieptul lui Hristos şi-l vei mângâia; tu îl vei urma, până în
ultima clipă, până la cruce, în timp ce ceilalţi ucenici se vor fi împrăştiat; şi
ţie îţi va încredinţa Hristos pe mama Lui.
— Cu binecuvântarea ta, părinte, zise Mihelis şi roşi de mulţumire. De
mic îl priveam în icoane cu admiraţie pe apostolul acesta; era tânăr,
frumos, plin de dulceaţă, şi mi-a plăcut. Mulţumesc, părinte. Ai să-mi dai
vreo poruncă?
— Nici una, Mihelis. Sufletul tău este o porumbiţă nevinovată, inima ta
e plină de dragoste; n-ai să-l faci de ruşine pe apostol, ai binecuvântarea
mea!
— Acum trebuie să găsim şi pe Iuda Iscarioteanul, zise, şi cercetă cu
ochiul său de vultur pe săteni, unul câte unul.
Iar aceştia se înfiorau simţind privirea cruntă asupra lor. „Ajută-mă,
Dumnezeul meu, murmura fiecare, nu vreau, nu vreau să fiu Iuda!“
Ochiul preotului se opri pe barba roşcată a Ghipsofagului.
— Panaiotaros, se auzi glasul preotului, ia apropie-te să-ţi cer un hatâr.
Panaiotaros îşi clătină umerii şi ceafa groasă, ca un bou care vrea să
lepede jugul. O clipă îi veni să strige: „Nu vin!“ dar se sfii de fruntaşi.
950
 — La poruncile tale, părinte, zise şi se apropie, păşind greoi ca un urs.
— Grea mai e misia pe care ţi-o cerem, dar n-ai să ne strici hatârul,
pentru că, deşi pari necioplit şi sucit, inima ta e duioasă. Eşti o migdală tare
ca piatra, coaja e ca piatra, dar înăuntru, ascunsă adânc, e dulcea migdală…
Auzi ce spun, Panaiotaros?
— Aud, nu sunt surd, răspunse, şi obrazul lui ciupit de vărsat se aprinse.
Înţelesese ce voiau şi-i era silă de linguşeli şi măguliri.
— Fără Iuda nu există Răstignire, continuă preotul, şi fără Răstignire nu
există Înviere. Aşadar, e mare trebuinţă ca unul dintre săteni să se
jertfească şi să facă pe Iuda. Am tras la sorţi şi sorţii au căzut asupra ta,
Panaiotaros!
— Iuda eu nu mă fac! zise Ghipsofagul tăios.
Îşi strânse pumnul şi oul roşu se sparse; era moale şi palma i se umplu
de o zeamă galbenă.
Boierul se scutură; ridică ameninţător luleaua.
— Sfârşitul lumii! strigă. Aici n-or să comande toţi! Aici e un Sfat al
Bătrânilor, nu este harababură; fruntaşii au luat o hotărâre, s-a terminat;
poporul trebuie să se supună. Auzi, Ghipsofagule?
— Respect Sfatul Bătrânilor, replică Panaiotaros, dar să nu-mi cereţi să-
l trădez eu pe Hristos. N-o fac!
Boierul sufla, răsufla, voia să vorbească, dar crăpa de furie; căpitanul
găsi prilejul, în învălmăşeală, să-şi umple din nou paharul mare de rachiu.
— Sucit eşti şi anapoda iei lucrurile, Panaiotaros, făcu preotul, luptând
să-şi îndulcească glasul. N-o să-l trădezi tu pe Hristos, neghiobule, ci o să
te faci, chipurile, că eşti Iuda, că trădezi pe Hristos, ca să putem şi noi să-l
răstignim şi apoi să-l înviem. Necioplită ţi-e mintea, dar ia seama, o să-
nţelegi: Ca să fie mântuită lumea, trebuie să fie răstignit Hristos; ca să fie
răstignit Hristos, unul trebuie să-l trădeze… Vezi dar că, spre a fi mântuită
lumea, e nevoie de Iuda; mai mult chiar decât de oricare alt apostol. De-ar
lipsi vreun apostol, n-ar fi mare pagubă; însă, dacă lipseşte Iuda, nimic nu e
posibil… După Hristos, el este cel mai necesar… Ai înţeles?
— Iuda eu nu mă fac! zise din nou Panaiotaros, frământând în palmă
oul spart. Voi vreţi să mă faceţi Iuda, eu nu vreau, s-a terminat!

951
 — Panaiotaros dragă, hai, fă-ne hatârul, spuse şi învăţătorul, fii Iuda şi
numele tău va rămâne nemuritor.
— Şi moş Ladas te roagă, zise şi căpitanul, ştergându-şi buzele, şi
pentru banii pe care-i datorezi, zice, nu te va zori. Îţi va dărui pe deasupra
dobânzile, zice…
— Nu te amesteca în treburile altora, căpitane! ţiui bătrânul zgârâie-
brânză înfuriat. Eu n-am vorbit. Fă ceea ce te luminează Dumnezeu,
Panaiotaros. Eu dobânzi nu dăruiesc!
Tăcură. Se auzi atunci răsuflarea grea a lui Panaiotaros, care gâfâia, de
parcă urca pe munte.
— Să nu mai pierdem vremea, zise iarăşi căpitanul, lăsaţi omul să
chibzuiască în mintea lui, s-o rumege, astea nu se fac aşa la repezeală. Nu-i
puţin lucru să fii Iuda, treaba asta cere minte şi rachiu, vorba ceea. Unde-i
Manolios să terminăm?
— L-am văzut că vorbeşte dulce cu Lenio, logodnica lui. Cum să-l
dezlipeşti de ea? zise iarăşi Iannakos.
— Aici sunt, zise îmbujorat Manolios, care intrase într-ascuns şi stătea
într-un colţ. La poruncile voastre, boieri şi fruntaşi.
— Vino, dragă Manolios, făcu preotul, şi glasul lui picura miere. Vino,
să ai binecuvântarea mea!
Manolios se apropie, sărută mâna părintelui. Era un tânăr bărbat bălai,
sfios, îmbrăcat sărăcăcios. Mirosea a cimbru şi lapte, iar ochii lui albaştri
aveau o candoare de nespus.
— Cel mai greu sorţ a căzut asupra ta, Manolios, zise preotul cu voce
solemnă. Dumnezeu te-a ales pe tine să reînviezi sfintele cuvinte prin
trupul tău, prin glasul tău, prin lacrimile tale… Tu ai să porţi cununa de
spini, tu o să fii biciuit, tu o să duci Sfânta Cruce şi o să fii răstignit. De
astăzi până la anul, în Săptămâna Mare, un singur lucru să ai în mintea ta:
cum să te faci vrednic să înduri înfricoşătoarea povară a crucii.
— Nu sunt vrednic… murmură Manolios tremurând.
— Nimeni nu este vrednic, dar pe tine te-a ales Dumnezeu.
— Nu sunt vrednic, murmură iarăşi Manolios. Sunt logodit, m-am atins
de femeie, am păcatul în mintea mea, peste câteva zile mă însor… Cum pot
eu să duc înfricoşătoarea povară a lui Hristos?
952
 — Nu te împotrivi voiei lui Dumnezeu, făcu preotul cu asprime. Nu, nu
eşti vrednic, dar dumnezeiescul har iartă, zâmbeşte şi alege. Te-a ales pe
tine, taci!
Manolios tăcu, dar inima îi bătea să-i plesnească: de bucurie şi de
groază. Privi pe fereastră; departe, câmpul se întindea calm, umed, negrăit
de verde; ploaia măruntă încetase, şi îndată Manolios îşi ridică privirea,
tresări voios: un curcubeu mare, numai smarald, rubin şi aur, stătea atârnat
în văzduh şi unea cerul cu pământul.
— Facă-se voia Lui, zise Manolios, punându-şi palma lată pe piept.
— Să se apropie acum şi cei trei apostoli, porunci părintele. Vino şi tu,
Panaiotaros, nu te încrunta; n-o să te mâncăm. Apropiaţi-vă să luaţi
binecuvântarea.
Toţi cei patru se apropiară şi se înşirară la dreapta şi la stânga lui
Manolios. Părintele întinse mâna deasupra capetelor lor.
— Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, zise el. Duhul lui Dumnezeu să
sufle peste voi, şi, cum se umflă arborii primăvara şi se deschid, la fel să se
deschidă inimile voastre, chiar de-ar fi buşteni! Şi să se facă minunea, să
vă vadă credincioşii în Săptămâna Mare şi să spună: „Acesta să fie
Iannakos, Kostandis, Mihelis? Nu! Nu! Acesta-i Petru, Iacov, Ioan.“ Şi să
ţină minte pe Manolios cu coroana de spini cum urcă Golgota şi să-i
cuprindă groaza. Şi să se cutremure iarăşi pământul, şi să se întunece
soarele, şi să se despice catapeteasma bisericii în inima lor. Şi să li se
umple ochii de lacrimi, să se curăţească şi să vadă deodată că toţi suntem
fraţi! Şi să învieze Hristos nu numai în curtea din jurul bisericii, dar şi în
inima noastră. Amin!
Cei trei apostoli şi Manolios simţiră că o sudoare rece le scaldă
trupurile; genunchii li se muiară. Ca şi cum deasupra sufletelor lor plutea
un şoim. Se îngroziră; îşi mişcară fără voia lor mâinile şi se uniră; făcură
un lanţ, toţi împreună, uniţi în primejdie. Doar Panaiotaros îşi strânse
pumnul şi nu voia să se unească; privea la uşă şi se grăbea.
— Mergeţi acum, le zise părintele, întru binecuvântarea lui Hristos. O
nouă cale se deschide înaintea voastră, foarte grea, strângeţi-vă centurile,
faceţi-vă crucea, Dumnezeu să vă ajute!

953
 Zise, şi fiecare se înclina, saluta pe fruntaşi şi se strecura pe uşă. Se
ridicaseră şi fruntaşii, îşi întinseră picioarele, braţele, să se dezmorţească.
— Cu puterea lui Dumnezeu, zise boierul, toate s-au sfârşit cu bine. Le-
ai izbutit bine, ne-ai scos cu feţele curate. Dă-ne binecuvântarea ta!
Dar, în timp ce fruntaşii păşeau pragul, căpitanul Furtunas îşi lovi
coapsele şi izbucni în râs:
— Aoleu, am uitat s-o alegem şi pe Magdalena!
— Nu te necăji, căpitane, făcu bătrânul boier, înghiţindu-şi saliva. Eu
am s-o chem la conacul meu şi-o să-i vorbesc. Eu zic c-o înduplec…
adăugă zâmbind.
— Dacă e să te pângăreşti cu ea, boierule, zise preotul, fă-o, cum nu te
temi de Dumnezeu, înainte de-a-i vorbi; dacă deja s-a făcut Magdalena, e
mare păcat.
— Bine că mi-ai spus-o, părinte, zise boierul şi răsuflă, ca şi când ar fi
scăpat dintr-o mare primejdie.

„Blestemaţi să fim toţi, murmura căpitanul Furtunas îndată ce rămase

singur şi cobora pe pantă, sprijinindu-se cu greu în toiagul său, către
conacul, unde îl poftise aga la amiază, să mănânce şi să bea. Aceste lucruri,
măi, cer o inimă curată, iar noi suntem Sodoma şi Gomora.
Popa? Un mâncău, a deschis o spiţerie, o numeşte biserică şi îl vinde pe
Hristos cu dramul; vindecă, zice şarlatanul, toate bolile. «— Ce boală ai
tu? — Am spus minciuni. —Un dram de Hristos, atâţia groşi. — Am furat.
— Un dram şi jumătate de Hristos, atât. — Tu? — Am ucis. — A, grea
boală, nefericitule. Vei lua seara, înainte de culcare, cinci dramuri de
Hristos, costă mult, atât. — Nu face mai puţin, părinte? — Ăsta-i tariful;
plăteşte, altminteri o să mergi în fundul Iadului.» Şi îi arată picturile pe
care le are în prăvălia lui şi care înfăţişează Iadul, cu focuri şi harpoane şi
draci, iar clientul tremură şi deschide punga…
Bătrânul Patriarheas? Un porc în două picioare, un pântece din călcâi
până-n creştet; chiar şi capul îi e plin de maţe. Dacă pui de-o parte cât a
mâncat în viaţa lui şi de cealaltă parte cât a vărsat pe gură sau pe cur, din
toată murdăria s-ar ridica doi munţi uriaşi. Aşa o să se înfăţişeze poimâine
la Dumnezeu, cu cei doi munţi de-a dreapta şi de-a stânga lui.
954
 Hagi Nikolis, învăţătorul? Jumătate de porţie, nefericitul, sărac, pocit,
fricos, cu ochelari, şi i se pare că este Alexandru cel Mare. În rest, poartă
un coif de hârtie şi umple minţile copiilor cu coifuri de hârtie. La ce să te
aştepţi? De, învăţător.
Moş Ladas? Ciufut, josnic, nefericit, se aşază pe butoaiele lui pline de
vin, pe chiupurile de ulei şi pe sacii de făină şi moare de foame. El este ăl
de i-a spus nevesti-sii într-o seară, în care avea musafiri: «Femeie, fierbe
un ou, o să fim şapte la masă». Face foamea, rabdă de sete, umblă
dezbrăcat şi desculţ, pentru ce? ca să crape bogat! Ptiu, ducă-se!
Dacă întrebi şi despre mine? Bun de frânghie şi de ţeapă. Ai nevoie de
cleşte, ca să nu te mânjeşti… Şi ce n-am mâncat, ce n-am băut, am furat,
am ucis, am preacurvit! Când am avut timp pentru toate? Măi, sănătate
mâinilor mele, picioarelor mele, gurii mele, coapselor mele! Bine au
lucrat! Să aibă binecuvântarea mea!“

Vorbea de unul singur căpitanul Furtunas, lovea cu toiagul în pietre şi

cobora panta. Îşi scosese căciula şi o ţinea în mână, pentru că se aprinsese.
Se opri în faţa conacului agăi, scuipă; aşa obişnuia totdeauna să-şi verse
năduful, ca şi cum ar scuipa pe Turcia întreagă, ca şi cum ar ridica un mic-
mic stindard al libertăţii şi ar deveni o clipă liber.
Scuipă, îşi vărsă năduful şi apoi bătu în poartă; îşi înghiţi saliva
mulţumit; va mânca bine, va bea bine, aga era om bun, darnic, şi o să-şi
lege iarăşi strâns capetele cu ştergare să nu le crape, şi or să bea rachiul cu
paharele de apă.
Se auziră saboţi în curte, paşi mărunţi, poarta se deschise. Bătrâna
slujnică a agăi, Martha, cocoşata, îi ură bun venit căpitanului cu o mutră
acră.
— Dacă crezi în Hristos, căpitane, îi zise, să nu vă îmbătaţi iarăşi, nu
mai îndur!
Căpitanul râse; îi mângâie cu blândeţe cocoaşa.
— Nu te-ngrijora kyră Martha, n-o să ne îmbătăm, n-o să vărsăm; iar
dacă o să vărsăm, ai să ne aduci tu ligheanul să nu murdărim odaia. Ai
cuvântul meu.
Zise, şi păşi pragul cu mândrie.
955
 II

La chindie cei trei apostoli aleşi, împreună cu Manolios, apucară spre

micul lac, Voidomata, din afara satului, să se plimbe şi să vorbească.
Doreau mult singurătatea, tăcerea revărsată peste tot, vorba liniştită, fiindcă
tuspatru simţeau o povară dulce şi un fior tainic, ca şi când s-ar fi
împărtăşit.
Bura încetase, copacii şi pietrele sclipeau, pământul reavăn mirosea
plăcut şi un cuc glăsui deodată, zeflemitor şi voios. Soarele îşi îmblânzise
cu nobleţe puterea şi mângâia milos pământul cu mâna lui caldă; plăcut şi
gingaş, picăturile de ploaie încă tremurau jucăuşe pe frunze; în adierea
molatică şi primăvăratică lumea râdea şi plângea.
De câtva timp cei patru tovarăşi înaintau tăcuţi; acum intraseră pe
cărările umede dintre livezi; moşmonii înfloriseră, şi prin frunzişul verde-
închis străluceau florile de lămâi. Ca şi când Hristos încă nu înviase, şi tot
pământul, încărcat de flori şi lacrimi, mirosea frumos ca un epitaf. Sufla un
vânt călduţ, prielnic înmuguririi, şi toate crengile, chiar şi cele mai umile,
înmugureau şi se bucurau.
Kostandis deschise primul gura şi vorbi:
— Grea povară a aruncat părintele pe umerii noştri, spuse el cu glas
încet. Dumnezeu să ne ajute s-o scoatem la capăt. Data trecută, vă amintiţi,
cel care a făcut pe Hristos a fost meşterul Haralambis, om gospodar şi bun
cap de familie; dar atât de mult s-a străduit să calce pe urmele lui Hristos,
atât de tare s-a chinuit tot anul să se facă vrednic de-a purta crucea, că în
cele din urmă şi-a pierdut mintea; şi chiar în ziua Învierii şi-a pus cununa
de spini, şi-a luat crucea pe umăr, a părăsit totul şi s-a dus la Mănăstirea
„Sfântul Gheorghe“ din Sumela, lângă Trapezunt, şi s-a călugărit. Iar
familia lui s-a ruinat, femeia i-a murit şi copiii lui s-au întors acum în sat şi
cerşesc. Îţi aminteşti de el, Manolios, de meşterul Haralambis?
Însă Manolios tăcea. Asculta cuvintele lui Kostandis, dar mintea îi era
cufundată în gânduri; gâtlejul i se îneca şi nu putea să vorbească. Ceea ce
îşi dorea cu ardoare de mic, ceea ce râvnise atâtea nopţi aşezat la picioarele
părintelui Manasis, ascultând vieţile şi minunile sfinţilor, aceasta îi trimitea

956
Dumnezeu acum. Să calce pe urmele sfinţilor martiri, să zboare deasupra
trupului, să fie omorât pentru credinţa în Hristos şi să intre în Rai ţinând
uneltele martiriului – o cunună de spini, o cruce şi cinci piroane…
— Zici că o să ne smintim şi noi? făcu Mihelis, zâmbind în zeflemea,
deşi înlăuntrul său simţea o nelinişte ciudată, nelămurită. Zici că o să
credem că suntem apostoli? Doamne fereşte!
— Ştiu şi eu, răspunse Iannakos, clătinându-şi capul ars de soare. Omul
este, ştii, o maşinărie delicată, se strică uşor. Un singur şurub să se
slăbească…
Ajunseseră deja la Voidomata, se opriră. Apă de un verde negricios,
trestie deasă, raţe sălbatice. Două berze se înălţară şi zburară încet, liniştit,
pe deasupra capetelor lor. Soarele se înclina să asfinţească.
Priveau lacul învăluit de amurg, retras, dar nici unul nu-l vedea. Mintea
lor era departe, stăpânită de griji neobişnuite. Tăceau. În cele din urmă
Iannakos deschise gura:
— Într-adevăr, Kostandis, anevoioasă datorie, destul de grea, zise el.
Am luat – Doamne, iartă-mă! – obiceiuri rele, cum să mă lepăd de ele? Nu
fura la cântar, zise, nu deschide scrisorile altora… Uşor lucru îl socoteşte
preotul… Dar, dacă nu furi la cântar, cum o să faci bani, să fii şi tu om într-
o zi? Şi, dacă nu citesc scrisorile altora, spune-mi, cum o să treacă şi pentru
mine timpul? De când a părăsit viaţa răposata mea nevastă, am luat acest
obicei. Şi nu pentru rău, ferească-mă Dumnezeu!, ci din supărare…
Această bucurie îmi mai rămâne, şi măgăruşul meu, să-mi trăiască! Alte
bucurii nu am. Când mă întorc din raita mea prin sate, mă zăvorăsc în
sărăcia mea, fierb apă şi dezlipesc scrisorile la abur… Le citesc, aflu ce
face cutare şi cutare dintre săteni şi apoi le lipesc la loc şi dimineaţa le
împart. Şi acum îţi zice preotul… Măi, greu este pentru corb să se facă
porumbel – Dumnezeu să mă ierte!
Mihelis zâmbi, mulţumit de sine, şi îşi mângâie mustăcioara subţire
neagră ca pana corbului. El nu fura, nu citea scrisorile altora, nici un cusur
nu i-a găsit părintele Grigoris, şi se mândrea. Îşi scoase tabachera, dădu
tovarăşilor şi începură tuspatru să-şi răsucească ţigări mari, îndestulătoare;
le aprinseră, traseră din ele, se liniştiră toţi.
Mihelis nu putu să-şi stăpânească mândria:
957
 — Eu, a spus părintele să nu-mi schimb nici unul din obiceiurile mele.
Şi aşa cum sunt, zice, n-o să-l fac de ruşine pe apostol.
Dar, cum sfârşi cuvintele acestea, se roşi pentru că i se făcu ruşine; însă
vorbele deja se duseseră.
Manolios se întoarse, îl privi cu asprime; dădu să nu vorbească, ştii,
Mihelis era fiul stăpânului său, dar îşi aminti că de astăzi nu era numai
Manolios, era ceva mai adânc, mai mare, prinse curaj.
— Şi totuşi, spuse, cine ştie, stăpâne, dacă nu trebuie să-şi schimbe şi
domnia ta multe obiceiuri. Iată, mănâncă mai puţin – gândeşte-te câţi
flămânzesc în sat. Nu te mai fuduli atât: şalvari de postav, pieptar brodat,
tuzluci noi-nouţi – gândeşte-te câţi tremură iarna goi… Şi să mai deschizi
din când în când cămările conacului tău să dai şi săracilor… Ţie îţi
prisosesc, slavă Domnului.
— Şi dacă miroase bătrânul meu că fac milostenii? spuse Mihelis
înspăimântat.
— Ai douăzeci şi cinci de ani, bărbat împlinit, nu mai eşti copil, răspune
Manolios. Şi apoi, deasupra tatălui tău este Hristos. El este adevăratul
părinte. El porunceşte.
Mihelis se întoarse şi privi uimit pe sluga lui, Manolios: îi vorbea întâia
oară atât de îndrăzneţ… „Şi-a luat-o în cap, cred, de când l-au făcut
Hristos, se gândi. Voi pune pe tatăl meu să-i strângă curelele…“ Îşi aruncă
ţigara înfuriat şi nu vorbi.
— Trebuie să luăm o Evanghelie, zise Kostandis. Eu asta înţeleg. Să
vedem pe ce drum să mergem.
— Noi avem o Evanghelie mare, a bunicului, făcu Mihelis. Este legată
în scândurele şi piele de porc; fiecare copertă a ei este ca o poartă de cetate;
are şi încuietori şi o cheie grea; o deschizi şi crezi că intri într-o cetate
mare. Să ne-adunăm în fiecare duminică acasă s-o citim.
— Şi eu trebuie să am una pe munte, zise Manolios. Până acum mă
simţeam stingher în singurătate, luam lemne, ciopleam linguri, ghioage,
tabachere, sfinţi, ţapi, ceea ce-mi venea… Îmi pierdeam vremea. Dar
acum…
Tăcu şi căzu iarăşi pe gânduri.

958
 — Şi eu ori de câte ori cutreier satele cu măgăruşul meu şi mă aşez sub
vreun platan să mă odihnesc, nu ar fi neplăcut să am şi eu vreo
Evanghelioară şi s-o citesc. Ai să spui: n-o să-nţelegi prea multe lucruri,
dar nu-i nimic; ceva o să prind.
— Mie, mie îmi trebuie şi mai mult, se repezi Kostandis. Când nevastă-
mea începe cu strigătele şi mi se aprinde sângele, să o deschid, să mă
liniştesc. Ce sunt suferinţele mele, să mă gândesc, ce sunt chinurile mele
faţă de Patimile lui Hristos? Altminteri… să mă ierţi, Iannakos, ţi-e soră,
dar e greu de îndurat. O dată a sărit cu furculiţa să-mi scoată ochiul;
alaltăieri chiar a apucat oala, în care fierbea bobul şi m-a alergat s-o verse
pe mine. Spuneam: ori o să mă omoare ea, ori o s-o omor eu. Dar acum o
să citesc Evanghelia şi nu mai ţine să strige!
Iannakos râse.
— Sărmane Kostandis, zise cu compătimire, numai Dumnezeu ştie ce
milă mi-e de tine. Dar ai răbdare. Fiecare om are parte de-o femeie. Îndur-o
şi taci.
— Răul e că abia silabisesc, continuă Kostandis. Sunt dărâmat de la o
literă la alta şi-mi plesneşte capul.
— Nu-i nimic, întări Manolios; e mai bine; citeşti o silabă şi înţelegi tot
cuvântul. Şi apostolii erau oameni simpli şi neînvăţaţi, cei mai mulţi erau
pescari.
— Ştia literele apostolul Petru? întrebă cu nelinişte Iannakos.
— Nu ştiu, răspunse Manolios, nu ştiu, Iannakos. Să-ntrebăm pe
părintele.
— Să-l întrebăm şi dacă vindea peştii pe care-i prindea, sau dacă-i
împărţea celor săraci, murmură Iannakos. Pentru că, sigur, el nu fura la
cântar – dar vindea? Asta-i întrebarea. Vindea sau dăruia?
— Să citim şi vieţile sfinţilor… propuse Mihelis.
— Nu, nu, protestă Manolios, suntem oameni simpli, o să încurcăm
lucrurile. Eu, când eram îngrijitorul unui călugăr, citeam, de era să mă
smintesc. Pustietăţi, lei, boli groaznice – lepra, trupul lor se umplea de
bube şi viermi sau se tăbăcea şi se făcea tare ca şi carapacea broaştei
ţestoase… Iar uneori ispita venea ca o femeie frumoasă… Nu, nu! Doar
Evanghelia.
959
 Păşeau încet în jurul lacului, pe înserate, şi schimbau, prima oară în
viaţa lor, asemenea vorbe ciudate… Înlăuntrul lor parcă-ar fi ţâşnit un
izvor nou de apă răcoroasă care se lupta să spargă vechea crustă dură ca să
iasă în sus… În mintea lor se suceau şi răsuceau cuvintele ciudate ale
părintelui Grigoris: „Duhul Domnului să sufle peste voi…“ Aşadar, Duhul
este vânt să sufle? Vânt prielnic înmuguririi, ca acela din seara asta, călduţ
şi jilav, care suflă, şi crengile uscate înmuguresc şi se deschid? Nu cumva
şi Duhul este un asemenea vânt care suflă în sufletul nostru?
Cei patru prieteni se gândeau în sinea lor, se întrebau, se căzneau să
înţeleagă. Dar nici unul nu voia să-l întrebe pe cel de lângă el, pentru că
simţea o plăcere ascunsă, stranie de-a fi chinuit de o asemenea nelinişte.
De câtva timp nici unul nu vorbea; priveau toţi tăcuţi cum coboară
amurgul. Luceafărul de seară îşi vesti strălucirea pe bolta cerului, broaştele
începură să orăcăie în jurul lacului, vesele, îndârjite, numai voie bună. În
stânga începea să se întunece blândul munte plin de vedeaţă, Sfânta
Fecioară, unde îşi avea stâna Manolios şi ducea la păscut oile stăpânului; în
dreapta, sălbaticul munte Sarakina din violet se făcuse de un albastru-
închis, iar o mulţime de peşteri întunecate se căscau, săpate în măruntaiele
lui; dar în vârful muntelui, proaspăt văruită, înfiptă deasupra unor stânci
uriaşe, strălucea bisericuţa Profetului Ilie, mică, albă, ca un ou.
Iar jos, pe pământul umed, între trestii, din când în când câte un licurici
îşi luminase pântecele şi strălucea liniştit, răbdător, şi îşi aştepta perechea,
plin de amor.
— S-a înserat, spuse Mihelis, să ne întoarcem.
Dar Iannakos, care mergea înainte, se opri brusc din mers; îşi puse
palma pâlnie la ureche şi ascultă cu atenţie: se auzi un tropot de paşi de
mulţime care coboară, vuiet des, îndepărtat, ca un roi de albine, ca un
bucium… Şi, din când în când, un glas puternic, ca şi cum ar da curaj sau
ca şi când ar porunci.
— Priviţi… priviţi, măi băieţi! strigă Iannakos. Ce e cu acest furnicar de
oameni care se apropie dinspre câmp? Ca o procesiune.
Toţi holbară ochii să distingă prin întuneric, îşi ciuliră urechea. Un
convoi lung, femei şi bărbaţi, se desfăşurau printre semănături, treceau
printre vii, alergau curajoşi, ca şi când ar fi zărit satul şi se grăbeau.
960
 — Şi auziţi? făcu Mihelis. Parc-ar cânta.
— Parc-ar plânge, spuse Manolios, aud plânsete.
— Nu, nu, cântă psalmi. Ţineţi-vă răsuflarea să auzim.
Se opriră, ciuliră urechea. În tăcerea amurgului se auzi acum limpede,
triumfător, străvechiul tropar războinic: „Mântuieşte, Doamne, poporul
tău“.
— Sunt fraţi de-ai noştri, creştini! strigă Manolios. Să mergem să le
spunem bun venit!
Tuspatru începură să alerge. Capul convoiului ajunsese deja la primele
case ale satului. Câinii săriră în drum, lătrau înfuriaţi, porţile se
deschideau, se iveau femei, alergau bărbaţii cu îmbucătura în gură. Era
vremea cinei, lykovrysioţii, aşezaţi turceşte în jurul meselor scunde şi
rotunde, cinau. Auziră psalmodiile, plânsetele, tropotele dese, săriră în sus.
Sosiră şi cei trei apostoli împreună cu Manolios.
Lumina amurgului stăruia încă. Acum, când se apropiară, vedeau
limpede. În frunte mergea un preot, cu faţa arsă de soare, slab, cu ochi mari
negri, care aruncau scântei sub sprâncenele mohorâte, cu o barbă rară
ţepoasă şi căruntă. Strângea în braţe o Evanghelie grea, ferecată în argint şi
era îmbrăcat cu patrafirul lui. La dreapta lui un bărbat vânjos, vlăjgan, cu
mustăţi negre pleoştite, care ţinea prapurul bisericii, împodobit cu chipul
mare al Sfântului Gheorghe, brodat cu fir de aur. În spatele lor cinci-şase
bătrâni, piele şi os, ţineau drepte nişte icoane mari; şi apoi, bulucuri de
femei, bărbaţi şi copii care ţipau şi plângeau; bărbaţii erau împovăraţi cu
boccele şi uneltele lor de muncă: sape, lopeţi, cazmale, seceri, iar femeile
cu leagăne, pirostrii şi albii.
— Cine sunteţi, creştini, de unde veniţi, unde mergeţi? strigă Iannakos
şi se opri înaintea preotului, în timp ce gloatele se revărsau deja în piaţa
satului.
— Unde e preotul Grigoris? întrebă cu voce răguşită părintele. Unde
sunt fruntaşii?
Se întoarse către sătenii care alergau neliniştiţi, nedumeriţi, şi îi privi.
— Suntem creştini, fraţilor, nu vă temeţi, creştini prigoniţi, greci!
Chemaţi căpeteniile satului, am să le vorbesc… Bateţi clopotele!

961
 Istovite, femeile se trântiră grămadă pe pământ, bărbaţii îşi coborâră
poverile, îşi şterseră sudoarea şi îşi priveau preotul tăcuţi.
— De unde veniţi, să fiţi sănătoşi, bunicuţule? întrebă Manolios pe un
bătrân albit de ani, care fusese împovărat cu un sac greu pe care îl ţinea
încă pe umăr.
— Nu te grăbi, fiule, răspunse bătrânul, nu te grăbi. Preotul Fotis o să
vorbească.
— Şi ce ai în sac, bătrâne?
— Nimic, fiule, nimic, lucrurile mele… spuse şi aşeză cu mare grijă
sacul pe pământ.
Preotul stătea drept, ţinând strâns Evanghelia. Un voinic alergă la
clopotniţă, apucă funia şi începu să bată cu furie clopotul. Două cucuvele
se înspăimântară, zburară în tăcere din platan şi se pierdură în întuneric.
La balcon apăru aga beat criţă. Piaţa i se păru plină de un popor care nu
era al său. Urechile îi vuiau; undeva parc-ar striga sau ar plânge ori ar cânta
oameni; nu putea să înţeleagă. Iar zgomotul care-l înnebunea, clopotul să fi
fost?
— Vino, bre Spânule, spuse şi se întoarse în spatele lui, vino să-mi
dezlegi misterul. Ce-i gloata asta în piaţă? Ce e vuietul ăsta, ce clopote? Nu
cumva visez?
Căpitanul Furtunas apăru la balcon. Îşi legase strâns capul cu un prosop
alb, ca să nu-i crape. Când se îmbăta cu aga, totdeauna şi-l strângea astfel,
pentru că rachiul putea să i-l facă mii de bucăţi, zicea el. Şi din când în
când desfăcea ştergarul, îl cufunda într-o căldare cu apă să-l răcească şi-şi
strângea din nou capul aprins.
Căpitanul se aplecă, holbă ochii, privi; parc-ar distinge jos, în jurul
platanului, bărbaţi, femei şi stindarde.
— Ce este, măi Spânule? întrebă din nou aga. Tu-nţelegi ce se-ntâmplă
acolo jos?
— Oameni! răspunse căpitanul. Oameni îmi par. Dumneata, ce spui,
aga?
— Oameni îmi par şi mie… De unde ne-au fost căraţi? Ce vor? Să-i
zburătăcesc din sat? Să-i las? Să cobor cu gârbaciul? Ce zici şi dumneata?

962
 — Nu te osteni, aga! Cum să strigi acum şi să cobori cu gârbaciul ca să-
ţi strici bunătatea de chef! Lasă-i să facem haz. Nu mai bem una?
— Iusufaki, podoaba mea, adu aici pernele şi paharele şi damigeana,
strigă aga. Şi gustările. Vino şi tu, Iusufaki, să faci haz. Sunt greci, acum or
să se-ncaiere.
— Unde-i preotul Grigoris? strigă din nou părintele Fotis. Unde sunt
fruntaşii? Nu se află aici nici un creştin să meargă să-i aducă?
— Merg eu! răspunse Manolios. Ai răbdare, părinte!
Se întoarse către Mihelis:
— Dă-ţi osteneala, Mihelis, du-te să-l chemi pe tatăl tău. Au venit
creştini, să-i spui, creştini prigoniţi, şi cad la picioarele lui să-i apere. El
este boier, are o datorie. Iar eu o să zbor la părintele Grigoris. Tu,
Kostandis, aleargă la moş Ladas; spune-i că au sosit străini din alte sate şi
îşi vând lucrurile pe te miri ce, pentru că au nevoie. Aşa să-i spui,
altminteri nu vine. Iar tu, Iannakos, haide, drăguţule, repede la căsuţa
căpitanului. Au sosit naufragiaţi, să-i spui, de la Marea Neagră şi au aflat
de faima lui şi au venit… Iar în trecere zboară şi pe la învăţător, strigă-l şi
pe el. Sunt greci, să-i spui, şi se află la mare strâmtorare!
Un puşti sări:
— Căpitanul mănâncă şi bea sus în odaie cu aga… Iată-l deja, a apărut
la balcon. Ohoo! şi are capul legat cu ştergarul; poţi să spui că-i beat criţă!
— Iar boierul doarme şi sforăie! se auzi o voce râzătoare în spatele lui.
Nici tunul nu-l trezeşte.
Se întoarseră. Katerina, văduva, plinuţă, cu buze cărnoase, înţepată,
sosea gâfâind. Purta un şal nou verde, cu trandafiri mari roşii, iar obrajii îi
ardeau. Îşi frecase dinţii cu frunze de nuc şi-i străluceau.
— Doarme, e în al şaptelea cer şi sforăie! zise din nou Katerina şi privi
cu ochi jucăuşi pe Manolios şi râse. Degeaba îi trimiţi vestitori, Manolios!
Manolios se întoarse, dar se înfioră şi lăsă ochii în jos. „Asta e fiară, se
gândi, fiară şi mănâncă oameni… Înapoi, Satana!“
Văduva se apropie, ispititoare; mirosea a mosc, ca o fiară întărâtată. Dar
auzi un muget greu în spatele ei, se întoarse; cu o mutră bosumflată, cu
ochii întunecaţi, stătea Panaiotaros, o privea ţintă. Parc-ar fi alergat şi el,

963
căci gâfâia, şi obrazul său ciupit de vărsat se făcuse roşu ca purpura, de
furie.
— Să mergem! Să mergem! zise Manolios.
Tustrei apucară în fugă urcuşul şi se pierdură pe ulicioarele întunecate.
Înfuriat, cu dinţii strânşi, Panaiotaros se apropie un pas şi apoi un altul,
până ajunse la Katerina.
— Ce căutai, fă, la conacul acelui moş destrăbălat? grohăi aplecându-se
pe umărul ei, tremurând. Ce treabă aveai, fă, acolo înăuntru? Ticăloaso, o
să te mănânc!
— Nu sunt de ghips să mă mănânci! rânji văduva şi se strecură prin
gloată şi se aşeză lângă bărbatul vânjos care ţinea prapurul.
— Curaj, fiii mei, striga acum preotul, mergând de ici-colo prin
mijlocul turmei lui. Curaj, acum vor sosi fruntaşii, acum va veni preotul
Grigoris, chinurile noastre se sfârşesc. Am scăpat, prin puterea lui
Dumnezeu, de dinţii lui Charon1. Vom înfige iarăşi rădăcini în pământ,
neamul nu se va pierde! Nu se va pierde, măi copii, ci este nemuritor!
Un vuiet de bucurie se înălţă, ca zumzetul unui roi de albine şi se potoli
iarăşi. Câteva femei se deschiseră la piept, scoaseră ţâţa, îşi alăptară
pruncii, ca să nu mai plângă.
Bărbatul cel voinic propti prapurul în pământ, iar cel de o sută de ani îşi
întinse mâna mare noduroasă spre sac şi zâmbi.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, murmură, o să prindem iarăşi rădăcini! şi îşi
făcu cruce.
În acest timp soseau de peste tot creştini speriaţi, sosiră şi câteva băbuţe,
câinii obosiseră să mai latre şi îi miroseau pe străinii veniţi; iar tânărul
agăţat de sfoară, încă bătea clopotul şi inima i se uşura.
Albastru, pufos, cu două-trei stele mari, cerul se întindea deasupra,
nemărginit. Drumeţii străini îşi ridicară ochii şi îl priveau şi aşteptau cu
încredere pe fruntaşi să vină şi să hotărască cu privire la soarta lor. O clipă,
când toţi tăceau, auziră apele care râdeau printre pietre.
— Măi drace de căpitan, pune să bem, spuse aga ascultând apele care se
rostogoleau. E un vis, petrecem bine, pune să bem, să nu ne trezim. Şi ia
seama, când se-ncaieră grecii, să-mi dai de veste, să cobor cu gârbaciul.

964
 — Stai liniştit, aga, eu am mintea trează, o să-ţi dau de veste. Intru de
gardă!
— Şi să strigi seizul să vină cu trompeta. Poate să am nevoie de el.
Iusufaki, aprinde-mi luleaua.
Iusufaki aprinse luleaua lungă cu muştiucul de chihlimbar, şi aga
închise ochii şi începu să fumeze şi să intre, aşa, aşezat pe pernă, cu
damigeana şi cu Iusufaki al lui, în Paradis.
Manolios se întorcea acum gâfâind, întindea braţele, striga:
— Faceţi loc, faceţi loc, fraţilor, vine părintele!
Bărbaţii săriră în sus, femeile înălţară gâtul şi oftară. Prapurul se mişcă,
se opri iarăşi lângă preot, iar bătrânii care ţineau icoanele se rânduiră în
faţă. Preotul îşi făcu cruce.
— Fie într-un ceas bun, murmură el şi aştepta nemişcat.
Sosi şi Mihelis, se apropie de Manolios, se aplecă la urechea lui:
— Doarme, sforăie, n-am putut să-l trezesc, spuse cu voce înceată. A
băut prea mult, a mâncat peste măsură, l-am zgâlţâit, nu se mişca, i-am
strigat, nu auzea, şi am plecat.
Sosi şi Kostandis:
— Este un vulpoi fără seamă de viclean moşneagul ăsta, spuse supărat.
A mirosit cursa, are treabă, zice, nu vine. Şi dacă ar fi, zice, să se facă
chetă pentru zdrenţăroşii care s-au năpustit în sat, el nu are, zice, să dea
para chioară; şi nici să nu vină să-i bată-n poartă, n-o să deschidă.
Tocmai atunci sosi şi Iannakos:
— L-am găsit pe învăţător, îşi citea hârţoagele lui. Acum, zice, o să
pună capăt cititului şi-o să vină; iar ceea ce face, zice, preotul Grigoris, e
bine făcut.
— Bre, halal capi ai satului! murmură Manolios şi oftă. Unul sforăie,
altul se îmbată criţă, celălalt citeşte, iar zgârciobul ăla de moşneag şade şi-
şi cloceşte galbenii… Dar am încredere în părintele că vine; el este glasul
lui Dumnezeu, el o să vorbească!
O femeie tânără, piele şi os, verde de foame, scoate un ţipăt ascuţit şi îşi
lasă capul în piept; nu mâncase de trei zile şi trei nopţi, era învăţată cu
traiul boieresc, nu mai îndura, îşi dădea sufletul.

965
 — Curaj, Despinio, curaj… îi spuneau în jur femeile şi îi făceau vânt…
Am ajuns într-un sat de frunte, bogat, merg deja să ne-aducă să mâncăm, să
ne întărim. Fă-ţi curaj!
Dar ea îşi legăna capul şi îşi dădea ochii peste cap, albă ca varul.
Se auziră glasuri voioase, mulţimea vui:
— Vine! Vine!
— Cine vine, bre Spânule? întrebă aga, ridicându-şi pleoapele
îngreuiate.
— Îţi spun, nu-ţi strica cheful, aga… Eşti în Rai, nu pleca. Eu stau afară,
eu am grijă, o să-ţi dau de veste. Cred că vine popa Grigoris.
Aga râse.
— Are popă şi gloata care-a năpădit? întrebă.
— Are, răspunse căpitanul, umplându-şi din nou paharul.
— Ee, atunci o să facem haz, ai să vezi; o să se încaiere doi popi. Sunt
ca femeile, dar pe legea mea, şi popii au părul lung şi când se-ntâlnesc doi,
se prind de păr. Unde e seizul? Coboară să le spui să strige tare, s-aud.
În acest timp Panaiotaros ajunsese aproape de prapur, urmărind-o pe
văduvă.
— O să te mănânc, ticăloaso! grohăi din nou, aplecându-se la urechea
ei. Ce cauţi aici între atâţi bărbaţi? Aide acasă la tine, repede; cară-te de-
aici! Şi vin şi eu în urma ta.
— Mă, tu n-ai inimă? se întoarse şi-i spuse înfuriată văduva. Nu vezi
chinurile creştinătăţii? Nu ţi-e milă de atâtea suflete care flămânzesc?
Tăcu o clipă, îi întoarse spatele; şi deodată nu se mai stăpâni, o sufoca
acel cuvânt greu, se întoarse şi îi strigă:
— Iuda!
Şi se amestecă printre băjeniţi şi dispăru.
Panaiotaros simţi că i se învârteşte pământul sub picioare; ameţi. Parcă
i-a înfipt un cuţit în inimă. Se prinse de prăjina prapurului ca să nu cadă; şi
stătea acolo, aplecat, cu gura căscată, şi aştepta să se oprească pământul şi
să poată pleca.
— Iată-l! Iată-l! Preotul Grigoris! se auziră peste tot glasuri.
Gloata ridică ochii, îl văzu. Înalt, bine hrănit, popă-boier, cu anteriu
vineţiu de atlas, cu un brâu lat negru şi c-un engolpion greu de argint
966
odihnindu-se pe pântecele lui larg, se oprea înaintea mulţimii înfometate
popa Grigoris, reprezentantul lui Dumnezeu în Lykovrysi.
Bărbaţii şi femeile îngenuncheară, preotul slăbănog îşi deschise braţele
şi făcu un pas să îmbrăţişeze călugăreşte, la umeri, pe slujitorul bine hrănit
al lui Dumnezeu. Dar acesta întinse mâna grăsulie, încruntă sprâncenele şi
îl opri împotrivindu-se. Aruncă o privire aspră de jur împrejur, văzu
zdrenţăroşii cei înfometaţi, cei muribunzi, nu-i plăcură deloc, ridică glasul:
— Cine sunteţi? întrebă. De ce aţi plecat de la casele voastre? Ce căutaţi
aici?
Femeile înlemniră auzind glasul lui; copiii alergară la mamele lor şi se
prinseră de rochiile acestora; câinii începură iarăşi să latre. Căpitanul de
sus, din balcon, îşi ciuli urechiuşa şi ascultă cu atenţie.
— Părinte, răspunse liniştit şi hotărât preotul mulţimii de pribegi, eu
sunt preotul Fotis, dintr-un sat îndepărtat, din Sfântul Gheorghe, şi aceştia
sunt sufletele pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Turcii au dat foc
satului nostru, ne-au izgonit de pe pământurile noastre, au omorât câţi au
putut, noi am scăpat, am luat-o unde-am văzut cu ochii, Hristos s-a pus
înaintea noastră şi îl urmăm; căutăm pământuri noi să ne prindem de ele.
Tăcu o clipă, gura i se uscase, cuvintele nu ieşeau cu uşurinţă.
— Suntem creştini şi noi, continuă peste puţin, suntem greci, neam
mare, nu trebuie să pierim!
Aplecat pe balcon, căpitanul asculta, în beţia lui, glasul uscat, mândru al
preotului înflăcărat.
Încet-încet, rachiul începea să se risipească şi mintea lui să se
limpezească.
„Ee, măi, se gândi, ce neam al dracului suntem! Ce încăpăţânare! De
unde găsim atâta curaj!? Caracatiţe! Ne taie un braţ; ne taie şi altul şi noi
scoatem iarăşi altele noi!“
Îşi dezlegă ştergarul de la cap, se aprinsese, scotea aburi, îl cufundă în
găleata cu apă de lângă el, îşi strânse din nou capul, se răcori.
Preotul Fotis îşi înălţă iarăşi glasul:
— Nu vom pieri! Trăim de mii de ani, vom trăi încă mii de ani. Bine te-
am găsit, părinte!

967
 „Ce căpetenie şi preotul ăsta! se gândi iarăşi căpitanul Furtunas. Ce
văpaie, ce voie bună, ce curaj, afurisitul! Jur pe mare, cred că are
dreptate… Noi, grecii, suntem neam nemuritor. Ne dezrădăcinează, ne ard,
ne înjunghie, dar nu ne lăsăm doborâţi la pământ! Luăm icoanele, copăile,
pirostriile şi Evanghelia şi dă-i iarăşi la drum! să ne facem cuiburi mai
încolo…“
Îl podidiră lacrimile şi deodată se agăţă de balcon şi strigă:
— Să trăieşti, Papaflessas2!
Câteva capete se ridicară spre balcon, dar glasul se pierdu în vuietul pe
care-l treziseră cuvintele preotului. Femeile se văicăreau, îşi amintiră de
casele lor, iar copiii îşi aduseră aminte de pâine şi începură să plângă.
Dar vuietul se potoli îndată. Preotul Grigoris ridică mâna bine hrănită şi
vorbi:
— Ceea ce se face în lume se face cu voia lui Dumnezeu, spuse cu voce
puternică. El vede din înalturi pământul, ţine cântarul şi cântăreşte. Lasă
Lycovrysi să se bucure de bunurile lui şi cufundă satul vostru în jale.
Dumnezeu ştie ce păcate veţi fi făcut!
Tăcu o clipă, ca să înţeleagă mulţimea bine cuvintele grele pe care le
rosti. Ridică iarăşi mâna, strigă mustrător:
— Părinte, vreau adevărul! Mărturiseşte ce fapte aţi făcut de-aţi căzut în
această nenorocire?
— Părinte Grigoris, răspunse preotul, înfrânându-şi mânia care începea
să-i clocotească în piept, părinte Grigoris, sunt şi eu slujitor al Celui
Preaînalt, studiez şi eu Scripturile, ţin şi eu în mâinile mele discul şi potirul
cu trupul şi sângele lui Hristos. Suntem, vrei nu vrei, egali. Se poate să fii
tu bogat şi eu sărac; se poate să ai tu păşuni grase ca să-ţi paşti turma; iar
eu, vezi, nu am unde să-mi pun capul; totuşi, înaintea lui Dumnezeu
suntem egali. Se poate eu să fiu chiar mai aproape de Dumnezeu, pentru că
flămânzesc. Aşadar, smereşte-ţi glasul, dacă vrei să-ţi răspund.
Popa Grigoris înghiţi în sec. Simţi şi el că indignarea i se umflă în piept,
dar se stăpâni. Văzu că era în zadar, simţi că toţi sătenii erau aici martori şi
dădeau dreptate acestui aspru preot pribeag.
— Spune, spune, părinte, zise muindu-şi glasul. Dumnezeu ne ascultă,
poporul ne aude, creştini, ştii, suntem şi noi, şi greci. Şi ceea ce putem, ba
968
chiar mai mult, vom face, ca să salvăm sufletele care atârnă de grumazul
tău.
— Părinte Grigoris, se auzi îndată glasul pribeagului, auzisem, acolo în
satele noastre, de numele tău, şi acum te vedem viu înaintea noastră şi te
privim cu mândrie; ascultăm cuvintele tale şi prindem curaj. M-ai întrebat
cum s-a năpustit nenorocirea în satul nostru, şi-ţi voi da un răspuns.
Ascultă, părinte Grigoris, ascultaţi, fruntaşi, chiar dacă n-aţi binevoit să vă
osteniţi ca să ne vedeţi, ascultaţi, voi toţi, creştini din Lykovrysi…
Inima lui Manolios bătea cu putere; se întoarse către cei trei prieteni:
— Să mergem aproape de el, să-l ascultăm şi să-l vedem.
— La fel mi-l închipuiesc, Manolios, pe apostolul Iacov, zise Kostandis.
— Şi eu pe apostolul Petru, spuse şi Iannakos.
Preotul începu grăbit, nervos, ca şi cum nu voia să-şi amintească şi să
zgândăre răni. Cuvintele săreau de la o amintire la alta şi tremurau, încât
credeai că n-ar fi vrut să se atingă de cele ce înfăţişau.
— Într-o zi se auzi un glas pe deasupra acoperişurilor satului nostru:
„Vine armata Greciei! Au fost văzute fustanele la trecători!“ „Bateţi
clopotele Învierii! am strigat eu, să se adune poporul să-i vorbesc!“ Dar
poporul se răspândise prin cimitir, săpa mormintele, striga fiecare la tatăl
său: „Tată, au venit! Tată, au venit!“ Şi aprindeau candelele de la cruci, şi
vărsau vin ca să revină morţii la viaţă. Poporul sfârşi apoi cu morţii şi se
înghesui în biserică. Am urcat la amvon: „Fraţii mei, fiii mei, cei
credincioşi, am strigat. Au sosit grecii, pământ şi cer se unesc, luaţi, femei
şi bărbaţi, armele, să-l gonim pe turc până la Talpa Iadului!“
— Mai încet, părinte, mai încet, să am binecuvântarea ta… se apropie
Iannakos şi şuieră la urechea preotului. Mai încet, că aga şade sus, în
balcon şi ascultă.
Şi în aceeaşi clipă aga tresări, îl năpădise somnul, dar urechea lui prinse
câteva cuvinte de răzvrătire, se scutură.
— Măi, aici, Spânule, lucrurile nu-mi sunt pe plac. Parcă urechea mea a
prins ceva…
— Nu te necăji, îţi zic, aga. Dormi, dormi, că eu sunt cu ochii în patru.

969
 — Pic de somn, bre căpitane… Dar, îndată ce o să vezi că popii
îngroaşă gluma şi se încaieră, zgâlţâie-mă ca să mă trezesc şi să cobor cu
gârbaciul, să fac ordine.
Se întoarse către Iusufaki:
— Vino, Iusufaki, gâdilă-mă la talpă să mă ia somnul, zise şi coborî
pleoapele grele.
Preotul Fotis îşi coborâse acum glasul:
— Am scos armele de prin podurile caselor, mi-am încins şi eu
cartuşiera şi mi-am pus crucea, am adunat poporul la arii: „Băieţi, am spus,
înainte de-a porni să cântăm toţi împreună imnul3!“ Ce glasuri erau acelea,
ce „Hristos a înviat“ era acela, s-a cutremurat pământul – toţi împreună am
intonat imnul…
Şi preotul Fotis iarăşi uită şi începu să cânte tare: „Din oasele cele sfinte
ale grecilor ieşită…“
— Mai încet, mai încet, părinte… îi şopti din nou la ureche Iannakos.
Dar în clipa aceea îi răspunse de la balcon vocea răguşită a căpitanului.
— „Şi ca întâia oară îmbărbătată, bucură-te, libertate!“
Aga se scutură o clipă ca şi cum l-ar fi pişcat un purice, dar se cufundă
din nou în somn.
Toţi, jos în piaţă, tresăriră, ridicară ochii spre balcon; dar căpitanul se
aşezase cu picioarele încrucişate pe perna lui şi îşi umplea iarăşi paharul de
rachiu.
— În sănătatea ta, Grecie, tu o să mănânci lumea!4
— Căpitanul Furtunas s-a îmbătat, spuse Kostandis, i s-au aprins toate
candelele. Păzească Dumnezeu să nu apuce pistolul de la brâul agăi şi să-l
descarce în el! Suntem pierduţi!
— Să pierim, spuse Mihelis fermecat. Acest preot îmi face inima să
zbiere ca un viţel.
— Tăceţi, fraţilor, tăceţi să ascultăm… făcu Manolios, şi sufletul său se
agăţa de buzele preotului Fotis.
Popa Grigoris sufla şi răsufla tulburat. „Zdrenţărosul ăsta de popă
răscoleşte inimile, se gândea, este mare belea; trebuie să găsesc un mijloc
să se cărăbănească din pământurile mele…“

970
 — Spune, spune, părinte, zise el proteguitor. De ce te-ai oprit?
Ascultăm.
— Cele ce-au urmat să nu mă pui să le spun, părinte, oftă preotul Fotis
mugind. Aceasta e inimă, nu este piatră, părinte, o să plesnească…
Îl năpădiră lacrimile, glasul îi pieri.
Căpitanul se aplecă iarăşi peste balcon şi îşi ştergea ochii cu ştergarul
umed.
— Să mă ia dracu’, murmură el, am dat în mintea copiilor.
— Voia lui Dumnezeu, făcu popa Grigoris. Nu te revolta, părinte. E
mare păcat.
— Nu mă revolt, strigă preotul care-şi recăpătă glasul, nu mă tem,
suntem nemuritori. Mi-a venit iarăşi inima la loc, o să vorbesc. Evzonii5 au
fost zdrobiţi, s-au dus; noi am rămas. Noi am rămas, turcii s-au întors. S-au
întors turcii, asta spune totul. Au dat foc, au înjunghiat, au necinstit
femeile. Turci sunt doar, ştii cum se poartă. I-am adunat pe câţi i-am găsit
vii, iată aceştia pe care îi vedeţi îngenuncheaţi înaintea voastră, creştinii
mei, câţiva bărbaţi, destule femei, mulţi copii… Am luat icoanele şi
Evanghelia şi prapurul Sfântului Gheorghe, am luat şi ce am putut, m-am
pus în fruntea lor, a început exodul… Prigoană, foamete, boli, de trei luni
umblăm pe drumuri, mulţi au rămas pe drum. I-am îngropat, am pornit
iarăşi, cei vii! În fiecare seară cădeam sleiţi de oboseală, eu le dădeam
curaj, mă ridicam, le citeam Evanghelia, le vorbeam despre Dumnezeu şi
despre Grecia, prindeam putere şi dimineaţa începeam din nou călătoria…
Am aflat că departe, aproape de muntele Sarakina, este un sat bogat, cu
oameni buni, Lykovrysi. Am spus: sunt creştini, sunt greci, au şi hambarele
lor pline, au şi pământuri întinse, n-or să ne lase să pierim. Şi am venit.
Bine v-am găsit!
Preotul Fotis îşi şterse sudoarea care-i curgea de pe frunte, îşi făcu
cruce, se înclină spre Evanghelia pe care o ţinea în mâini şi o sărută.
— Altă nădejde nu avem, spuse, altă mângâiere, în afară de aceasta, nu.
Şi ridică sus Evanghelia grea argintată.
Ochii tuturor se umplură de lacrimi, poporul se îngrozi şi se înfioră.
Manolios se sprijini de braţul lui Iannakos să nu cadă, iar Mihelis se trăgea
nervos de mustăcioara-i neagră şi se lupta să nu-l podidească plânsul. Chiar
971
şi ochii lui Panaiotaros se înceţoşaseră şi priveau lumea în jur cu bunătate
şi blândeţe… Plângea şi văduva pentru creştinătate şi pentru Grecia, pentru
bărbaţii şi femeile din jurul ei şi pentru desfrânările şi neruşinările ei… Iar
sus în balcon căpitanul Furtunas îşi puse mâna lui mare la gură ca să-şi
înăbuşe suspinele, să nu-l trezească pe aga care sforăia.
Numai cei doi preoţi nu plângeau; unul pentru că trăise toate
nenorocirile şi lacrimile îi secaseră, iar celălalt pentru că frământa cu grijă
neîntreruptă în mintea lui ce să născocească să se despovăreze de gloata
aceasta înfometată şi de cruntul ei conducător care răscolea sufletele.
— Câţiva dintre noi, continuă preotul Fotis, potolindu-şi glasul, au
apucat şi au mers în cimitir, au luat oasele părinţilor lor şi le cară cu ei să le
pună la temelia noului nostru sat. Iată, bătrânul acesta de o sută de ani le
cară pe umăr de trei luni.
Dar popa Grigoris începu să se enerveze.
— Toate astea sunt bune şi sfinte, părinte, spuse el. Dar acum ce cereţi
de la noi?
— Pământuri, răspunse preotul Fotis, pământuri să ne înrădăcinăm! Am
auzit că aveţi ogoare de prisos, sălbăticite; daţi-ni-le nouă să le îmblânzim,
să le semănăm, să le secerăm, să facem pâine, să mănânce neamul. Asta
cerem, părinte!
Popa Grigoris mârâi ca un câine ciobănesc. Cine sunt aceşti hămesiţi
care vor să intre în stâna lui? Îşi trecu uşor mâna prin barba-i albă, căzu pe
gânduri. Bărbaţi şi femei îşi ţintuiră privirea de buzele lui. Se aşternu o
tăcere grea.
Aga sări mâniat.
— De ce-au tăcut? întrebă. Nu le-am poruncit să ţipe?
— Dormi, dormi, aga, spuse căpitanul, încă nu s-a aprins cearta.
— Ce-ai păţit, bre? De ce-ţi tremură glasul? Te-ai îmbătat?
— Ee, rachiu e ticălosul, nu apă, m-a dat gata! murmură căpitanul şi îşi
şterse ochii din care curgeau lacrimi.
Manolios nu mai putea să se stăpânească. Unde găsi un argat ca el atâta
curaj să sară în faţa întregului sat şi să vorbească?
— Părinte, strigă, părinte Grigoris, ascultă glasul lor. Hristos
flămânzeşte şi cere milostenie!
972
 Popa Grigoris se întoarse scos din fire:
— Tu să taci!
Acum tăcerea se aşternu mai apăsătoare. Kostandis şi Iannakos se opriră
lângă Manolios, de parcă voiau să-l ocrotească. Mihelis se apropie tulburat.
— Du-te să-l trezeşti pe tatăl tău, îi făcu Manolios, du-te! El are inimă,
poate că i se face milă de ei. Ţie nu ţi-e milă de ei, stăpâne?
— Mi-e milă de ei… mi-e milă de ei… dar mă tem să-l trezesc…
— De Dumnezeu să te temi, Mihelis, de Dumnezeu, spuse Manolios.
Nu de oameni.
Mihelis se roşi. Cum vorbeşte aşa argatul său? Cui îi vorbeşte? Cui îi
porunceşte? Încruntă sprâncenele, dar nu vorbi. Dar nici nu se clinti să
meargă ca să trezească pe tatăl său.
În acest timp popa Grigoris stătea încă tăcut şi clocea în mintea sa ce să
spună şi cum să le potrivească să plece din stâna lui lupii ăştia înfometaţi.
Simţea în jurul său toată turma răsculată, gata să-i scape din mână… Ce să
facă? Să-l cheme pe aga? Ce vor spune sătenii, să pună pe turc să-i judece
pe cei care s-au ridicat şi au fost zdrobiţi pentru că au luptat cu Turcia? Să-i
cheme pe fruntaşi? Numai în moş Ladas avea încredere. Iar boierul era
ramolit, îl prindea uşor plânsul, ar fi spus da. Iar celălalt, râiosul de căpitan,
sigur ar spune da. Ce avea să piardă? Iar învăţătorul, o ţeastă seacă prin
care bate vântul, un flecar cu ochelari, cu idei mari, nici el n-ar fi în stare să
împartă un braţ de paie la doi măgari…
— Întârzie Dumnezeu, întârzie să te lumineze, părinte, făcu preotul
Fotis, care îşi pierdea deja răbdarea.
— Întârzie, răspunse popa Grigoris mâniat, pentru că am şi eu suflete
atârnând de grumazul meu şi o să dau socoteală lui Dumnezeu.
— Toate sufletele lumii întregi, îi întoarse vorba preotul, sunt agăţate de
grumazul fiecărui om. Nu le despărţi, părinte, pe ale mele de ale tale.
Dac-ar fi fost ei doi, popa Grigoris s-ar fi năpustit asupra lui şi l-ar fi
prins de nodul gâtului să-l sugrume. Dar acum ce să facă? Se stăpâni.
Totuşi nu putea să tacă prea mult; toţi îşi aţintiseră ochii asupra lui şi
aşteptau. Deschise gura:
— Ascultă, părinte… spuse el.

973
 — Ascult, răspunse preotul Fotis şi strânse Evanghelia grea în palmele
sale, gata parcă s-o arunce în celălalt.
Popa Grigoris încă nu-şi limpezise prea bine în minte ce o să spună; dar
tocmai în clipa aceea, când avea nevoie de ea, se întâmplă minunea pe care
o aştepta; se auzi un ţipăt sălbatic, şi Despinio, fiica de boier, se întinse la
pământ ţeapănă. Mulţimea alergă s-o ridice, dar păşi înapoi îngrozită: era
verde, picioarele umflate, pântecele ei tobă şi buzele vineţii.
Popa Grigoris îşi ridică mâinile spre cer:
— Fiii mei, strigă şi îşi stăpâni cu putere bucuria. Dumnezeu în această
clipă groaznică ne-a dat răspunsul. Priviţi femeia aceasta, aplecaţi-vă,
priviţi-o bine: pântecele umflat, picioarele umflate, faţa ei care s-a înverzit
– holeră!
Mulţimea se dădu înapoi cu groază.
— Holeră! strigă din nou popa Grigoris. Aceşti călători străini cară în
satul nostru moartea cea înfricoşătoare, suntem pierduţi! Întăriţi-vă inima,
gândiţi-vă la copiii voştri, la femeile voastre, la sat! Nu eu iau o hotărâre; a
luat-o Dumnezeu. Părintele a vrut un răspuns, iată-l!
Spuse şi arătă în mijlocul pieţei pe cea moartă.
Părintele Fotis îşi strânse Evanghelia la piept, mâinile îi tremurau. Sări
un pas către popa Grigoris, dădu să vorbească, nu putu; se sufoca.
Căpitanul, sus în balcon, se ridică, poticnindu-se, afundă iarăşi ştergarul
în găleată, sângele i se aprinsese din nou în cap, ardea. Şi-l înfăşură strâns
în jurul frunţii, îşi revenea. Apa îi curgea pe obrajii ofiliţi, prin barba rară,
pe pieptu-i fără păr bătut de apa sărată a mării.
— Neamul lui de ţap, taurul de popă! murmură, şi limba i se împleticea.
Totul s-a dus, l-a trântit la pământ pe sărmanul preot străin! Holeră, cică…
Ptiu, nelegiuitule! Dar n-o să-ţi meargă, nu! O să cobor scările, o să strig:
„Mincinosule! Mincinosule!“ Şi eu sunt fruntaş, ţin şi eu cârma satului, am
şi eu un cuvânt de spus, o să vorbesc.
Se ridică clătinându-se, se târî împleticindu-se până la uşă; îi dădu una,
o deschise. Se opri o clipă în vârful scării. Casa se hâţâna îndrăcită, furtună
mare, lampa aprinsă, puştile pe pereţi, iataganele, fesurile roşii şi seizul
care dormea încolăcit pe prag, se învârteau împreună cu casa şi se izbeau.
Se prinse de balustrada scării, îşi întinse piciorul, de parc-avea aripi, i se
974
păru, treptele urcau, coborau singure, ca nişte valuri, păşi în aer, se
rostogoli pe scări cu capul înainte, bubui conacul.
Aga sări din somn.
— E, căpitane, ţipă el, cine s-a prăbuşit, bre?
Întuneric, întinse mâinile, pipăi spre balcon, nimeni. Dădu să se ridice,
se rostogoli din nou pe pernă, lângă Iusufaki, care adormise cu sacâzul în
gură. Aga întinse mâna lui mare, pipăi trupul cald frumos mirositor, zâmbi.
— Iusufaki, zise duios. Iusufaki, dormi?
Îşi rezemă capul pe pieptul lui moale şi închise iarăşi ochii, fericit.
Se auzi glasul preotului Grigoris, liniştit acum, numai dulceaţă:
— Părinte, ne-ai povestit pătimirile voastre, inima noastră s-a făcut
ţăndări. Ai văzut, pe toţi ai noştri i-au năpădit lacrimile. Ne deschisesem
braţele ca să vă primim, dar în clipa aceea lui Dumnezeu i s-a făcut milă de
noi şi a trimis înfricoşătorul semn. Căraţi moartea, fraţii mei, mergeţi întru
binecuvântarea lui Dumnezeu, nu daţi foc satului nostru!
Jalea se iscă printre pribegi: femeile începură să-şi lovească pieptul şi să
ţipe, bărbaţii îl priveau năuciţi pe preotul lor. Iar cei din Lykovrysi erau
stăpâniţi de spaimă şi priveau, înfiorându-se, leşul înlemnit în inima
satului.
— Să plece! Să plece! se auziră de peste tot glasuri.
— Aduceţi var, aruncaţi peste ciumată să nu se molipsească aerul! ţipă
un bătrân.
— Nu vă temeţi, fraţilor, strigă preotul Fotis, nu-i adevărat, nu-l
ascultaţi! Nu cărăm moatea, suntem înfometaţi! Şi femeia aceasta de foame
a murit – o jur!
Se întoarse către popa Grigoris.
— Popă cu pântece plin, mugi el, popă cu două guşi, Dumnezeu care
este deasupra şi ne ascultă să te ierte, căci eu nu pot. Fie păcatul pe capul
tău!
— Mergeţi întru binecuvântarea lui Dumnezeu! strigă un bătrân
lykovrysiot. Am copii, am nepoţi. Nu ne pârjoliţi!
Groaza începu să pună stăpânire pe săteni, inima lor se împietri, agitau
mâinile, strigau:
— Să plecaţi! Să plecaţi!
975
 — Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu! zise popa Grigoris
încrucişându-şi mâinile. Mergeţi cu bine!
— Fie păcatul pe capul vostru! strigă preotul. Plecăm! Ridicaţi-vă, fiii
mei, curaj, nu ne vor, nu-i vrem nici noi; pământul este mare, să mergem în
altă parte!
Femeile se ridicară clătinându-se, îşi adunară iarăşi poverile, bărbaţii îşi
ridicară de la pământ boccelele şi uneltele, prapurul se mişcă iar şi trecu în
faţă. Manolios plângea, se aplecă şi ajută pe bătrânul de o sută de ani să se
scoale, îi puse sacul cu oase în spate.
— Aveţi încredere în Dumnezeu, bunicuţule, îi spuse, nu deznădăjduiţi.
Aveţi încredere în Dumnezeu…
Bătrânul se întoarse, clătină din cap.
— Dar ce, mormăi el, în oameni? Nu i-ai văzut? Ptiu, pierir-ar să piară!
În clipa când erau să pornească, preotul Fotis se opri brusc. Îi privi în
jur pe-ai săi, slabi, piele şi os, sleiţi de puteri, şi inima i se strânse dureros.
— Fraţi lykovrysioţi, strigă, dacă aş fi singur, dacă nu aş avea de dat
socoteală lui Dumnezeu decât pentru sufletul meu, n-aş fi catadicsit să
întind mâna să cerşesc de la voi. Aş fi crăpat de foame. Dar mi-e milă de
femei şi de copii, nu mai îndură, or să se prăbuşească pe drum de foame.
De dragul lor uit de mândrie şi de ruşine, întind mâna: Faceţi milostenie,
creştini, întindem păturile, aruncaţi ce doreşte fiecare: o bucată de pâine, o
sticluţă de lapte, pentru copii, un pumn de măsline… Ne este foame!
Doi bărbaţi desfăcură o pătură şi o ţineau întinsă, trecură înainte.
— În numele lui Dumnezeu, zise preotul şi îşi făcu cruce, pornim.
Înainte, copiii mei! Curaj! O să bem şi paharul acesta, slavă Ţie,
Dumnezeule! Vom străbate satul, vom bate pe la porţi! Răbdare! Până
acolo am ajuns, să strigăm: Milostenie! Milostenie! Daţi-ne ce vă
prisoseşte, ce aruncaţi la câini! Luaţi-vă inima în dinţi, fiii mei, curaj,
Hristos învinge.
Se întoarse către popa Grigoris:
— La bună vedere într-o zi, părinte Grigoris! îi strigă. La bună vedere la
A doua Venire a lui Hristos; acolo vom sta amândoi înaintea lui
Dumnezeu, şi El o să dea sentinţa!

976
 Prima sări văduva Katerina. Îşi scoase de pe cap baticul ei nou, cel
verde, cu trandafiri mari roşii, şi îl aruncă în pătura întinsă. Se mai scotoci,
găsi o oglinjoară şi o sticluţă cu parfum, le aruncă şi pe acestea în pătură.
— Nu am nimic altceva, fraţilor, spuse şi plângea, nu am nimic altceva,
iertaţi-mă…
Kostandis se opri brusc o clipă, dar deodată îşi aminti că luase asupra
lui povara apostolului, deschise cafeneaua, scoase un pachet de zahăr, o
cutie cu cafea, o sticlă de coniac, câteva ceşti, un săpun şi le puse în pătură:
— Puţin lucru, zise, dar multă dragoste. Mergeţi cu bine!
Luară porţile la rând; apărea o mână, arunca în grabă pe pătura
desfăcută ceea ce ţinea strâns, şi îndată poarta era zăvorâtă, să nu intre
holera.
Trecură şi pe la casa lui moş Ladas. Bătură. Poarta nu se deschise. O
lumină, care era aprinsă, se stinse. Iannakos, care îi urma pe pribegi
împreună cu cei trei tovarăşi ai lui, bătu din nou cu putere, strigă:
— Moş Ladas, sunt creştini, le e foame, toţi dau o bucată de pâine, dă şi
tu!
Dar se auzi dinăuntru vocea înfuriată a lui moş Ladas:
— Când însetează cei din casa ta, nu vărsa apa afară!
— Mă, într-o zi o să-ţi dau foc, Antihristule! strigă Iannakos ridicându-
şi pumnul.
— Să trecem, băieţi, pe la casa boierului Patriarheas! strigă acum
Mihelis, şi se întoarse către cei trei prieteni.
— Să mergem, spuse, repede, să i-o luăm înainte. Bătrânul doarme, o să
intrăm în pivniţă, o să luăm ce putem.
— Şi dacă se înfurie bătrânul? făcu batjocoritor Manolios.
— Să bea oţet să-i treacă mânia, răspunse Mihelis. Să mergem!
Cei patru alergară bucuroşi, de parcă s-ar fi dus să prade vreo cetate
duşmană.
În acest timp văduva se întorcea la căsuţa ei; umerii îi tremurau, îi era
frig. Zâmbea fericită. „Nu-i nimic, se gândea, o altă femeie se va înfăşura
în baticul meu şi n-o să-i fie frig…“
Deodată auzi o voce sălbatică în spatele ei, o suflare caldă deasupra
grumazului ei gol şi două mâini mari o apucară de gât.
977
 — Căţea, eu ţi-am cumpărat broboada cu sângele inimii mele şi tu,
proasto, o dăruieşti? O să te gâtui!
Drumul era pustiu, văduva se temu. Simţea răsuflarea duhnind a vin în
nările ei; doi ochi înfricoşători şi o chemare erau pironiţi asupra ei.
— Panaiotaros, murmură ea, eşti o fiară; fie-ţi milă de mine, n-o să mai
fac.
— De ce, fă, m-ai strigat „Iuda“? Mi-ai înfipt un cuţit în inimă. Vrei să-
mi fie milă de tine, dar ţie nu ţi-e milă de mine? Să vin astă-seară cu tine?
Aştepta şi tremura. Peste puţin, numai rugăminte, auzi glasul lui.
— Altă mângâiere în afară de tine nu am, Katerina… Lasă-mă.
Văduva simţea dorinţa fierbinte a bărbatului cum o învăluie caldă,
grăbită, beată de vin, înmuiată în sudoare şi în lacrimi. Se înfioră.
— Vino, zise încet şi trecu înainte, legănându-şi şoldurile.
Panaiotaros, prin întuneric, în taină, alunecând încet, lipit de ziduri, o
luă în urma ei, respirând iute.
Ceata de pribegi ajungea deja înaintea conacului; patru bărbaţi, încărcaţi
cu patru coşuri pline, îi aşteptau în afara pragului de la intrare.
— Fraţilor, strigă Iannakos, acestea nu încap în pături; să vină patru
voinici şi să ne scape de povară!
— Mergeţi cu bine! zise Mihelis, şi iertaţi-ne. Iertaţi-l şi pe boierul
Patriarheas!
— Iertaţi să fiţi! răspunseră glasuri bucuroase de femei şi bărbaţi care
goliseră deja un coş şi mestecau.
— Ce vrem, băieţi, ca să-l biruim pe Charon? zise vlăjganul care ridica
prapurul. Ce vrem? O bucată de pâine, iat-o! spuse el şi înşfăcă din coş o
pâine mare rotundă.
— Bătrânul sforăie încă, zise Manolios ivindu-se din curte.
— Sforăie şi visează, spuse Iannakos, că intră în Rai. Şi merg înainte şi
îi deschid calea, nu patru îngeri, ci patru coşuri!
Râseră. Îşi simţeau inima uşurată.
Ieşeau din sat. Noaptea coborâse peste pământ, uşoară, senină, şi
mirosea plăcut. Câinii se opriră la ieşirea din sat, lătrară încă puţin, îşi
făceau datoria, se întoarseră înapoi mulţumiţi. Muntele Sarakina se înălţă
deodată drept înaintea năpăstuiţilor, sălbatic, stâncos, numai prăpăstii.
978
 — Să mergem, zise Manolios tovarăşilor săi, să ne luăm rămas-bun de
la preot. Acesta nu e preot, e Moise care-şi călăuzeşte poporul prin pustie.
Iuţiră pasul.
Manolios prinse mâna preotului Fotis şi o sărută.
— Părinte, spuse, cred că satul nostru a păcătuit. Mijloceşte şi tu la
Dumnezeu să se ducă blestemul de la noi.
Preotul puse cu bunătate mâna pe părul lui bălai.
— Cum te cheamă, fiule? întrebă el.
— Manolios.
— Nu cârtesc împotriva satului, Manolios. Sunt oameni simpli, uşor
încrezători. Au o căpetenie, fac ceea ce le spune; aşa trebuie. Dar,
Dumnezeu să mă ierte, căpetenia satului vostru este rea.
Chibzui o clipă.
— Greu este cuvântul pe care l-am rostit, spuse el. Nu este rea, este
sălbatică. Nenorocirea o s-o îmblânzească. Iar dumneata, voinice, cine eşti?
întrebă privind pe Mihelis cum îi prinde mâna.
— Este fiul boierului din satul nostru, Mihelis, răspunse Manolios.
— Să-i spui tatălui tău, boieraşule, că Dumnezeu o să scrie în catastiful
pe care-l ţine pentru fiecare viu cele patru coşuri; şi în altă zi, în altă viaţă, i
le va plăti, şi cu dobândă. Aşa plăteşte Dumnezeu, să-i spui; cele patru
coşuri se vor înmulţi, ca şi cele cinci pâini.
Se apropie şi Iannakos cu Kostandis.
— Eu sunt Iannakos, zise el, un coropcar păcătos; iar acesta-i
Kostandis, cafegiul. Dă-ne binecuvântarea ta, părinte.
Preotul Fotis îi binecuvântă şi pe ei, punându-şi mâna osoasă pe
capetele lor.
— Şi acum, fiii mei, zise el, întoarceţi-vă înapoi la casele voastre. Aveţi
binecuvântarea lui Dumnezeu!
Se întoarse, privi în jurul său. Noapte adâncă, dulce, nu se mişca o
frunză. Sus pe cer, o ploaie mare de stele. Sarakina se înălţa drept deasupra
capetelor lor, uriaş.
— Are multe peşteri, părinte, zise Iannakos. În timpurile străvechi, am
auzit, în peşterile acestea trăiau primii creştini; şi într-o peşteră poţi desluşi

979
încă, zugrăvită pe o stâncă, pe Preasfânta Fecioară şi Răstignirea. Cic-ar fi
fost biserica lor.
— Are şi apă, adăugă Kostandis; picură iarna şi vara dintr-o stâncă;
dacă urcaţi puţin, o s-o auziţi cum susură. Are şi potârnichi. Iar în vârf este
biserica Prorocul Ilie.
— Astă-seară puteţi să vă odihniţi în peşteri, spuse Manolios. Muntele
este plin de tufişuri spinoase şi mărăcinişuri; o să aprindeţi focuri, o să
gătiţi, să mănânce poporul. Şi, dacă vă rostuiţi, se poate şi să vă aşezaţi
acolo pentru puţină vreme să vă odihniţi. Prorocul Ilie, stăpânul muntelui,
îi iubeşte pe cei prigoniţi.
Preotul Fotis ridică ochii, îi aţinti pe în munte. Rămase câtva timp
gânditor. Cei patru prieteni îl priveau mişcaţi; pe faţa lui ascetică gândurile
treceau valuri-valuri, ochii lui erau cufundaţi în mister, un adânc tăcut.
Deodată, ca şi când ar fi luat o hotărâre, îşi făcu cruce.
— Dumnezeu vorbeşte prin gura ta, Manolios, spuse el. Oamenii ne
prigonesc de peste tot; să împărţim aşadar peşterile cu sălbăticiunile. În
numele lui Dumnezeu!
Ridică Evanghelia, binecuvântă muntele.
— Creaţie a Celui Atotputernic, murmură el, piatră mare, şi tu apă
neadormită, care picuri din stânci şi adapi setea lăstunilor şi a şoimilor, şi
tu foc, care dormi în lemn şi aştepţi omul să te trezească şi să intri în slujba
lui, bine v-am găsit! Oameni suntem, prigoniţi de oameni, lăstuni şi şoimi,
suflete sălbatice şi miloase, să ne primiţi bine! Aducem oasele părinţilor
noştri şi uneltele muncii şi sămânţa omului. În numele lui Dumnezeu, să se
prindă în pietrele acestea nelocuite şi să ni se înrădăcineze neamul!
Bâjbâi în întuneric, găsi cărarea, se întoarse spre gloata din spatele lui
care îl aştepta, strigă:
— Urmaţi-mă!
Se întoarse către cei patru prieteni:
— Hristos a înviat, fiii mei. Sănătate şi bucurie!
— Hristos a înviat! răspunseră şi ei.
Şi stătură sprijinindu-se unul de altul, privind ceata de pribegi cum urcă.
Înainte preotul şi prapurul şi bătrânii cu icoanele şi moşul o sută de ani cu

980
sacul de oase. Iar femeile una în urma alteia cu pruncii la sân şi cei de pe
urmă, încheind şirul, bărbaţii.
Peste puţin se pierduseră în întuneric.

1 Luntraş în Infern, care trecea sufletele morţilor peste râul Acheron. Aici şi în alte locuri ale
romanului „dinţii lui Charon“ înseamnă „ghearele morţii“.

2 Preot, luptător împotriva turcilor în revoluţia antiturcească din 1821

3 Imnul naţional al Greciei.

4 În original, sy tha phás ton cósmon – expresie întâlnită de mai multe ori în roman, în gura mai
multor personaje, cu sensul de „a domina lumea“.

5 Trupe greceşti de infanterie.

981
 III

O săptămână, Patimile lui Hristos şi slava Învierii străluciră peste casele

satului şi le umplură de colacii Paştelui şi de ouă roşii, peste grădini şi le
umplură de flori, peste capetele grosolane ale sătenilor şi alungară pentru
câteva zile morocănoasa lor logică interesată. Pentru o săptămână viaţa
amărâtă îşi scutură jugul, se uşură; dar astăzi îşi clătină iarăşi căpăţâna ei
grea cu nările umede şi se înjugă din nou la lupta ei zilnică.
Dis-de-dimineaţă aşadar, astăzi, când au trecut sărbătorile, Iannakos
intră în grajdul întunecos, unde dormea şi visa măgăruşul său cel iubit.
Grajdul mirosea a bălegar şi a căldură jilavă de început de lume; la fel, îţi
închipui, va fi mirosit şi lumea în primele timpuri ale Creaţiei.
Înţeleptul animal deschise liniştit ochii lui mari catifelaţi, se întoarse şi
îl văzu. Îl recunoscu, era Iannakos – aşa îi ziceau toţi –, tovarăşul său de
drum şi de caznă, care îl împovăra în fiecare zi şi îl plimba prin sate şi îl
întorcea iarăşi acasă la el, aici în grăjduleţul acesta şi îi punea apă limpede
să bea, şi orz şi paie să mănânce. Îl recunoscu şi ridică coada şi începu să
ragă cu bucurie.
Iannakos se apropie, îi mângâie crupa neagră lucioasă, pântecele alb
pufos şi gâtul cald, iar apoi îşi vârî o mână în urechile lui mari ca pâlniile,
cu auz ascuţit, îi înşfăcă botul cu cealaltă, îl întoarse spre el şi începu să-i
vorbească:
„Iubite Iusufaki (aşa îl numea în glumă, când erau numai ei doi, în
ascuns, ca să nu afle aga), sărbătorile au luat sfârşit, a înviat Hristos, am
petrecut bine, tu n-ai supărare. Ţi-am adus porţie îndoită, ţi-am strâns iarbă
proaspătă ca să-ţi deschidă pofta, ţi-am făcut dar de Paşti o salbă de pietre
albastre şi ţi-am agăţat-o la gât, să nu te deoache cineva. Ţi-am atârnat şi-
un usturoi ca talisman, să fiu mai sigur. Pentru că eşti prea frumos, dragul
meu Iusufaki, iar oamenii au ochi rău şi pizmaşii te-ar fi deocheat. Şi
atunci ce m-aş fi făcut eu fără tine? Căci trebuie să nu uiţi că am rămas
amândoi, că nu am pe altcineva în lume decât pe tine; de copii nu m-am
învrednicit, femeia mi-a crăpat pentru că a mâncat mult năut, numai tu mi-
ai rămas, scumpule Iusufaki.

982
 Iar astăzi îţi aduc şi o mare veste şi te vei bucura. La Paştele care ne
vine vom înfăţişa în sat Patimile lui Hristos, vei fi auzit. Avem nevoie şi de
un măgăruş. Am cerut aşadar de la fruntaşi bucuria de-a fi tu măgăruşul
acela, iubite Iusufaki. Pe tine o să te călărească Hristos ca să intre în
Ierusalim. Ai înţeles ce slavă!? Şi tu vei fi cu apostolii. Vei merge înainte
şi vei purta pe Dumnezeu şi-ţi vor aşterne crengi de mirt şi de salcie să
păşeşti şi va coborî harul lui Dumnezeu pe spinarea ta, pe crupele tale şi pe
burta ta, şi tot părul tău va luci ca mătasea.
Şi, când o să mor şi dacă o să vrea Dumnezeu să mă pună şi pe mine,
sărmanul, în Rai, o să mă opresc la poartă, o să sărut mâna paznicului şi o
să-i spun: «Un singur hatâr, Petru, îţi cer, lasă şi măgăruşul meu să intre şi
el în Rai; să intrăm împreună, altminteri nu intru nici eu!» Şi apostolul o să
râdă, o să-ţi mângâie crupele şi o să spună: «Haide, să-ţi fac hatârul,
Iannakos, încalecă pe Iusufaki al tău şi intră; Dumnezeu iubeşte
măgăruşii».
Şi-atunci să vezi ce bucurie va fi pe capul tău, scumpul meu Iusufaki! În
veci! Te vei plimba iarăşi fără coşărci grele, neîmpovărat, negătit cu
samare, prin păşunea cu trifoi nepieritor, care va avea firul înalt şi va
ajunge până la botul tău, ca să nu te mai osteneşti, Iusufaki, să te apleci. Şi
vei rage în fiecare dimineaţă în cer şi vei trezi îngerii, şi ei vor râde şi-or să
te călărească şi-or să fie uşori ca nişte fulgi, şi-o să alergi prin păşuni
încărcat cu îngeraşi albaştri, roşii şi violeţi… Ca un măgăruş pe care l-am
văzut odată la Smirna, în târg, împovărat cu trandafiri şi crini şi liliac, şi ce
frumos mirosea!
O să vină, o să vină ea şi ziua asta, Iusufaki, nu te teme. Dar în ăst timp
trebuie, băiete, să muncim ca să mâncăm. Aşadar, hai să-ţi pun samarul,
hai să te împovărez cu cele două coşărci de mărfuri. Să luăm iarăşi satele la
rând, să vindem mosoare, andrele, ace, piepteni, tămâie, pânzeturi şi
broşurele cu vieţile sfinţilor. Ajută-mă, Iusufaki, să ne meargă bine
treburile. Suntem tovarăşi, ştii, asociaţi, şi ceea ce scoatem, o ştii bine,
împărţim cinstit – eu boabele de grâu şi tu paiele. Şi, dacă treburile ne
merg bine, cum spui, îţi voi comanda şi un samar, la Panaiotaros, să nu te
roadă, şi hamuri noi cu ciucuri roşii.

983
 Hai, sănătate! Aş vrea să-ţi spun: Fă-ţi cruce, dar tu nu eşti creştin, tu
eşti măgar. Aşadar întinde-te, desfă-ţi picioarele, aruncă apa care-ţi
prisoseşte şi vino să te-ncarc. S-a luminat de ziuă. În numele lui
Dumnezeu, să mergem, Iusufaki!“
Iannakos îşi încărcă măgăruşul, îşi luă toiagul şi o mică goarnă pe care o
avea ca să-şi crăinicească mărfurile, deschise poarta, îşi făcu cruce şi
porniră amândoi împreună, unul în urma celuilalt, veseli, odihniţi, în prima
lor peregrinare de după sărbătorile de Paşti.
Ziua strălucea, dănţuia şi cobora din cer, se revărsa pe pământ, şi tot
satul, pietrele, uşile şi ferestrele, caldarâmurile, râdeau. Lui Iannakos i se
făcu foame, îşi scoase din traistă un codru mare de pâine, un pumn de
măsline şi o ceapă şi începu să mănânce, fericit.
„Măi, ce este şi lumea asta, se gândea el, ce plăcută! Ca pâinea de
grâu!“
Uşa vecinei lui, a văduvei, era deschisă. Katerina, cu rochia suflecată,
cu ilicul descheiat, turna apă cu găleţile şi spăla pragul. Pulpele ei, până la
genunchi, străluceau sticloase, tari; iar în pieptar îi săltau, ca nişte pui vioi
de fiară, dând să iasă afară, sânii.
„Rea întâlnire este asta dis-de-dimineaţă“, se gândi Iannakos şi îşi lovi
măgăruşul pe crupe să treacă repede înainte.
Dar văduva îl zărise, se ridică, se rezemă înfierbântată de uşorul uşii.
— Câştiguri bune, Iannakos! îi strigă râzătoare. Măi, te admir, vecine!
Cum poţi să trăieşti aşa singur, ca un cuc? Şi tot râzi şi mesteci… Eu nu
pot! Nu pot, dragă vecine, şi am vedenii şi vise urâte…
— Ce comenzi ai să-mi dai, Katerina? întrebă Iannakos ca să schimbe
vorba. O oglinjoară, o sticluţă de lavandă? De ce ai nevoie?
Oaia văduvei se ivi în prag, behăind neliniştită; îi trecuse pe după gât o
cordeluţă roşie, iar ţâţele ei erau pline de lapte.
— Vrea s-o mulg, zise văduva oftând, i s-au umflat ţâţele şi o dor. Ei,
doar e femeie şi ea, sărăcuţa…
Se aplecă, o mângâie duios.
— Acum, acum, îi zise, nu te grăbi. Să spăl întâi pragul, să-l curăţ de
picioarele murdare care-l trec.
Împinse oaia înăuntru, se întoarse spre Iannakos.
984
 — Am vise urâte, vecine, continuă ea şi oftă. Iată, noaptea asta, spre
ziuă, l-am văzut pe Manolios că-mi taie, chipurile, luna felii-felii şi mi le
dă să le mănânc… Tu, Iannakos, eşti om umblat prin lume, ai mers până la
Smirna, cum mi s-a spus. Înţelegi ceva din vise?
— Ajunge de-acum, Katerina, ai milă, nu ispiti oamenii, răspunse
Iannakos. Crezi că nu te-am dibuit ieri-seară, când îi făceai lui Manolios cu
ochiul? Cu făptura asta nevinovată o să-ţi pui tu mintea acum, femeie fără
frică de Dumnezeu? Nu ţi-e milă de el? E logodit sărmanul, nu-i pune
piedici. Iar dacă Panaiotaros miroase ceva, nu-ţi dai seama c-o să-l
omoare? Schimbă-ţi viaţa, Katerina, bagă-ţi minţile în cap; nu ţi-a vorbit
moş Patriarheas? Nu ţi-a spus că fruntaşii au hotărât, la taina care o să se
împlinească la Paştele ce ne vine, că tu o să faci pe Magdalena?
— O fac, măi Iannakos, o fac şi acum pe Magdalena, spuse văduva
încheindu-şi pieptarul ca să arate că era descheiat. Era nevoie să mi-o
vestească boierul? Moşneagul ăla damblagit, de nu l-aş mai vedea! Cică
pentru că eu am părul bălai…
— Asta-i altceva, Katerina, făcu Iannakos, altceva… Cum să-ţi
tâlcuiesc eu, că nici eu nu înţeleg prea bine… Iată, n-o să-l mai ai pe
Panaiotaros, ci pe Dumnezeu. Doar pe El o să-l urmezi. O să-i speli
picioarele cu miresme şi-o să i le ştergi cu părul tău… Ai înţeles?
— La fel face, nerodule, ascultă ce-ţi spun! Orice bărbat, chiar şi
Panaiotaros, pentru o clipă este Dumnezeu. Dumnezeu adevărat, nu vorbe!
Iar după aia scapătă iarăşi şi se face Iannakos, sau Panaiotaros, ori
hodorogul Patriarheas dat în mintea copiilor. Ai înţeles?
— Să mă ia dracu’, Katerina, dacă am înţeles… Sfârşitul lumii, cum
zice şi moş Patriarheas.
Văduva apucă îndârjită găleata, vărsă cu putere apa pe prag, împroşcă
picioarele lui Iannakos, iar Iusufaki îşi scutură urechile, ca şi când ar fi fost
împroşcate şi ele.
— Ee, tu eşti bărbat, zise Katerina batjocoritor, tu eşti bărbat, sărmane,
ce poţi tu să-nţelegi!? Haide, cu bine şi câştiguri bune în afacerile tale; asta
sigur o-nţelegi.
Iannakos atinse uşor măgăruşul, iar acesta se scutură şi porni la drum; în
urma lui mergea mestecând stăpânul, mulţumit că a scăpat de văduvă.
985
 — Să trec întâi pe la popă, să vedem dacă are vreo comandă să-mi dea.
Dacă nu încep de la el, se face turc. „Întâi, zice, la mine şi după aceea la
fruntaşi; eu sunt reprezentantul lui Dumnezeu în Lykovrysi!“ Aşadar, să
trecem pe la primul lup, să nu avem belele.
Se întoarse, o văzu pe Katerina cum încă-şi spală pragul, cu mânecile
suflecate şi pe jumătate goală.
— Scroafa! murmură. Ce picioare i-a dat Dumnezeu, ce genunchi, ce
sâni, ca să-i ducă pe oameni în ispită… Ee, Manolios, nefericitule, de-o să
cazi în ghearele ei!

Aşa vorbea singur şi mergea Iannakos, iar popa Grigoris, cu anteriul său
violet, cu brâul său negru de catifea, cu capul gol, desculţ, umbla în sus şi-
n jos prin curte, se juca cu lungul şir de mătănii de coral negru, pe care i-l
dăruise episcopul şi se umfla şi se dezumfla tulburat.
Mariori apăru sfioasă şi puse pe banca de piatră, sub viţa- de-vie, tava
cu cafeaua de dimineaţă, pesmetul şi bucata de brânză, pe care obişnuia să
le ia în fiecare dimineaţă părintele, ca gustare. Mai târziu, după o oră o să
mănânce cele două ouă zilnice, moi, o să bea un pahar mare de vin vechi,
pe care-l păstra pentru „odorul“ său, cum îşi numea în zeflemea pântecele,
şi are să dea slavă lui Dumnezeu.
Puse tava pe banca de piatră şi începu să ude glastrele ei – busuiocul,
muşcatele, crăiţele. Astăzi Mariori era iarăşi palidă, slabă, nedormită. Două
cearcăne vineţii îi încingeau ochii negri migdalaţi, iar buzele îi ardeau.
Mama ei murise, tânără încă, de o boală urâtă, care mănâncă plămânii
omului. Iar Mariori îi semănase mamei sale. Din când în când, tatăl ei o
privea şi ofta: „Să se mărite, se gândea, să se mărite repede să-mi facă un
nepot, şi după aceea fie ce-o vrea Dumnezeu. Mihelis este grăsuţ, bine
legat, rasă robustă şi bogat; n-o să moară neamul“.
Mariori sfârşi udatul şi se pregătea să intre înăuntru. Părintele înghiţea
repede ultima îmbucătură.
— Stai, îi spuse brusc, unde te duci? Am să-ţi vorbesc.
Nu mai putea să-şi ţină mânia în el, voia să-şi descarce nervii. Mariori
se rezemă de uşorul uşii, îşi încrucişă mâinile, aştepta. Ştia ce-are să spună,
despre ce are să-i vorbească, şi tremura. Acum iată, plecase Panaiotaros,
986
urechea ei prinsese ceva, îl auzise pe tatăl ei cum îl însoţeşte pe Ghipsofag
şi cum îi strigă: „Bine ai făcut că mi le-ai spus… aveai o datorie!… O să-l
aranjez eu!“
— La poruncile tale, tată, spuse Mariori, şi-şi lăsă ochii în jos.
— Ai auzit ce mi-a spus Panaiotaros?
— Eram înăuntru şi pregăteam cafeaua, răspunse Mariori.
— Despre procopsitul tău de logodnic, despre Mihelis.
Preotul respiră adânc, i se umflară venele la tâmple, se pregătea să
vorbească. Dar în clipa aceea poarta fu lovită. Mariori se scutură uşurată,
Dumnezeu se milostivise de ea, scăpă de ceartă, şi alergă să deschidă.
— Cine este? întrebă înfuriat preotul şi îşi înghiţi în grabă ultimele
picături de cafea.
— Eu, Iannakos, părinte, Hristos a înviat! Merg să-mi fac ocolul prin
sate şi am venit să iau binecuvântarea dumitale. Şi dacă ai şi vreo
comandă, vreo scrisoare…
— Intră, strigă preotul, închide poarta!
„Iarăşi e furtună astăzi, se gândi Iannakos. Dracu’ m-a adus.“
Se plecă să sărute mâna preotului.
— Lasă sărutările de mână, nelegiuitule, întâi să vorbim. Eu o să-ntreb
şi tu o să răspunzi. Ce-nseamnă cele ce le aflu, ai? Şi-ai fost, se zice, şi
domnia ta părtaş. Primul şi cel mai bun. Ce caşti gura? Ce faci pe
neştiutorul? Au venit şi mi-au dat toate lucrurile pe faţă. Josnicilor,
pângăritorilor, hoţilor!
— Părinte…
— Nici un părinte şi răspărinte! Îmi furi avutul, îmi ruinezi casa şi după
aceea îmi vii legănându-te ţanţoş şi vrei să-mi săruţi mâna! Prefăcutule,
iezuitule, păcat că te-am făcut şi apostolul Petru! Aşa, mă, începi tu
apostolia ta, hoţule?
— Eu?… Eu?… murmură Iannakos năucit.
— Tu, tu şi procopsiţii tăi prieteni, Kostandis şi Manolios! Şi v-aţi bătut
joc şi de nevinovatul de Mihelis, mielul lui Dumnezeu. Ştiţi că are inimă
bună, aţi găsit prilejul, şi dă-i, i-aţi golit casa cu coşurile… Hoţilor! Iartă-
mă, Doamne, că v-am făcut şi apostoli!

987
 — Dar n-au fost din cămările dumitale, părinte… îndrăzni Iannakos să-i
întoarcă vorba.
— Dar, din ale tale, râiosule? Din ale mele, desigur! Mihelis se însoară
cu Mariori, cele două case sunt una singură. Aşadar, din cămările mele aţi
luat brânzeturile, pâinile, uleiul, vinul, măslinele şi zahărul cu coşurile! Şi
le-aţi dat de haram, cui? Unor ciumaţi! Cu asemenea prieteni pe care-i are,
ştii, şi cu aşa creiere, repede o să-şi împartă averea pe la săraci şi celor
răzvrătiţi şi-o să-mi lase fata pe rogojină!
Se întoarse către fata lui care stătea neclintită, îngrozită, şi nu îndrăznea
să ridice ochii.
— Auzi, Mariori, îi strigă, auzi neruşinările casei noastre? Dacă
procopsitul tău are asemenea minte, ce să-ţi spun? Să chibzuim bine înainte
de-a lua o hotărâre.
Lacrimile se sloboziră acum din genele ei lungi şi se rostogoliră calde
pe obrajii ofiliţi; dar gura îi rămânea închisă.
— Auzi, Mariori? întrebă din nou preotul.
Capul copilei se aplecă şi mai mult, spunând parcă: Aud, mă supun…
Măgăruşul, legat de veriga porţii, începu să ragă, Iannakos tresări.
— Iartă-mă, părinte, trebuie să plec. Şi, dacă am făcut vreo faptă urâtă,
să luăm de la bogat şi să dăm săracului, Dumnezeu o să ne ierte!
— Dumnezeu vorbeşte prin gura mea! strigă preotul ridicându-şi capul.
Tu nu poţi să vorbeşti de-a dreptul cu El ! Cuvântul tău o să treacă prin
mine; şi îţi spun: sunteţi hoţi, tu şi Kostandis şi Manolios, şi o să chem
fruntaşii să vedem ce-o să facem… Au venit ciumaţii şi ne-au molipsit deja
satul!
— Cu binecuvântarea dumitale, părinte, făcu Iannakos şi se porni în
grabă spre poartă.
Popa fierbea, nu răspunse; se întoarse către fata lui:
— Adu-mi pantofii, potcapul şi bastonul. O să mă duc să-i găsesc pe
boier şi fruntaşi.
Intră înăuntru să mănânce repede ouăle moi, iar Mariori alergă, îl ajunse
pe Iannakos, care îşi dezlega acum măgăruşul, şi îi spuse repede-repede,
înăbuşit:

988
 — Iannakos, fă-mi o bucurie, cumpără-mi din acela de care-şi dau
femeile de la oraş ca să-şi roşească obrajii; mi-l dai pe ascuns, şi cât face…
— Nici o grijă, Mariori, răspunse Iannakos, o să-ţi aduc. Ştiu ce vrei.
Dinăuntru se auzi glasul popii cu gura plină de mâncare:
— O să mai vorbim noi, Iannakos!
— Drac de popă! murmură Iannakos închizând cu putere poarta.
Reprezentant, zice, al lui Dumnezeu! Dar dacă Dumnezeu ar fi ca el la
mutră, ar fi vai şi-amar de sărăcime; ne-ar mânca de vii.
Se scărpină în cap, zâmbi:
— Acum ne mănâncă morţi: iarăşi e bine!
Îşi chemă pe nume, uşor, mângâietor, măgăruşul:
— Haide, Iusufaki, mişcă-ţi picioruşele, băiatul meu. Am pierdut atâta
vreme cu taurul de popă; nu te întrista, copile, lasă-l să vorbească! Tu să fii
sănătos! Haide să trecem pe la cafenea să luăm comenzi şi să plecăm. Hoţi,
cică… Duce-te-ai pe lumea cealaltă, mâncăule!
Cafeneaua era plină şi vuia. Toţi sătenii se strânseseră şi rumegau
înfricoşătoarele lucruri de ieri-seară pe care le văzuseră cu ochii lor –
gloata, pribegii, pe asprul preot cu Evanghelia, pe femeia căzută ţeapănă pe
care au aruncat var ca să nu molipsească satul şi pe bunicuţul cu sacul de
oase. Unii îl lăudau pe popa Grigoris că i-a scăpat de moarte, alţii plângeau
de milă femeilor şi copiilor flămânzi, iar alţii se jurau că văzuseră ieri la
miezul nopţii focuri pe muntele Sarakina…
Intră Panaiotaros, privi încruntat în jurul său ca un taur şi se aşeză într-
un colţ. Strigă pe cafegiu.
— O cafea fără zahăr, porunci el posomorât.
— Eşti mahmur, vecine, zise Kostandis. Iar n-ai dormit bine azi-noapte?
Şelarul îşi încruntă sprâncenele roşcate spinoase.
— O cafea fără zahăr, spuse din nou şi întoarse spatele.
Moş Patriarheas, cu toiagul său înalt, cu calpacul boieresc, tocmai în
clipa aceea îi saluta, scuturând uşor mâna, pe sătenii care se ridicau să-i dea
bună ziua. Glasul îi era răguşit, ochii umflaţi, încă nu se trezise de-a
binelea. Îşi simţea grea limba groasă şi îi era lene să vorbească. Kostandis
îi aduse cafeaua tare şi dulce, rahatul şi un pahar de apă rece.
— Deşteptare bună, boierule, îi zise.
989
 Dar boierul nu răspunse. Afundă rahatul în apă, îl înfulecă dintr-o
îmbucătură, bău apă, scoase o batistă mare, îşi suflă nasul de bubui
cafeneaua. Se uşură puţin şi începu să bea cafeaua cu sorbituri răsunătoare.
Ochii i se dezumflară puţin, creierul i se desceţoşă, glasul îi reveni în
gâtlej. Sosi şi narghileaua; boierul aproape că se trezise.
Se întoarse, îl văzu pe Hagi Nikolis, învăţătorul, îi făcu semn.
Învăţătorul îşi luă narghileaua, se apropie de masa boierului, îi dădu bună
ziua.
— Ce veşti, învăţătorule? întrebă moş Patriarheas. Azi-noapte am
dormit adânc, totuşi parc-am auzit un tărăboi mare, în somn, dar nu m-am
trezit. Şi-acum, când veneam, urechea mea a prins ceva pe drum, nişte
oameni ciudaţi, cică, au venit, o femeie, cică, şi-a dat sufletul, doi preoţi s-
au încăierat… Ce sunt cele ce-aud? Sfârşitul lumii! Poţi să mi le dezlegi
dumneata, Hagi Nikolis?
Învăţătorul tuşi mulţumit, se înclină; începu cu voce joasă să vorbească
gesticulând, fericit că avea ceva extraordinar de povestit, şi astfel devenea
el însuşi extraordinar şi-l făcea pe bătrânul boier să-l asculte cu gura
căscată.
Panaiotaros îi privea şi-şi muşca nervos mustaţa. Holba ochii şi urmărea
nerăbdător obrajii graşi, atârnând, ai bătrânului Patriarheas. Aştepta să-l
audă că sare în sus, să i se urce sângele la cap, să-şi ia toiagul şi să plece în
fugă acasă…
Dar degeaba: obrajii boiereşti nu luau foc. „Fricosul ăla de învăţător,
murmura Ghipsofagul şi ţâşni pe scaunul său, ca şi când i-ar fi pus cineva
cuie, laşul ăla de învăţător se teme, nu i le mărturiseşte pe toate ca să nu-i
facă inimă rea; dar eu o să i le spun!“
Se ridică hotărât, se apropie de măsuţa, unde şedeau cei doi fruntaşi.
— Cu îngăduinţa dumitale, boierule, zise. Eu unul cred că firoscosul de-
aci nu ţi le-a spus pe toate, i-a fost frică; dar mie nu mi-e frică şi-o să ţi le
spun când rămânem noi doi.
— Hagi Nikolis, spuse boierul, lasă-ne o clipă, rogu-te, să vedem ce
vrea de la mine şelarul.
Se întoarse către Panaiotaros:

990
 — Vino, vorbe puţine, îi făcu, pentru că învăţătorul mi-a năucit
urechile.
— Nu sunt palavragiu, îi întoarse vorba Panaiotaros atins. Mă ştii:
poftiţi, un psalm scurt şi aleluia. Manolios l-a scrântit pe fiul tău, au luat cu
ei pe Kostandis ăsta de-aci, cafegiul şi pe Iannakos, coropcarul, au coborât
în cămările tale, au umplut vârf patru coşuri mari şi le-au înmânat
ciumaţilor, iar în vremea aceea dumneata sforăiai. Asta am vrut să-ţi spun
şi plec.
Acum sângele se urcă la capul greu al boierului, ochii i se umflară din
nou, glasul îi răguşi.
— Du-te la dracu’, mormăi, că-mi înveninaşi ficatul dis-de-dimineaţă.
Aruncă ţeava de la narghilea, privi în jur, nu distinse pe nimeni,
cafeneaua se învârtea cu el. Se ridică, făcu un pas, apoi un altul, găsi uşa,
ieşi afară şi o luă în sus către casă, horcăind.
— Ce dracu’ i-ai şuierat în ureche, măi Panaiotaros, de l-ai scos din
minţi? îi strigară şelarului câţiva săteni pe jumătate râzând, pe jumătate
mâniaţi. Nu ţi-a fost frică de Dumnezeu? Este om bătrân, gras, o să-l
lovească damblaua.
Dar Panaiotaros păşise deja pragul şi se făcuse nevăzut.
Trompeta lui Iannakos se auzi sunând batjocoritor, numai voie bună.
— Hei, săteni, strigă Iannakos, drept în mijlocul pieţei, ca un cocoş,
încep raita prin oraşe şi sate. Cei care aveţi comenzi de dat, ridicaţi-vă; cei
care aveţi scrisori de trimis, aduceţi-le; cei care aveţi rude, copii, prieteni,
cumpărături de prin satele din jur, apropiaţi-vă; primesc comenzi, plec la
drum, mă întorc înapoi, dacă vrea Dumnezeu, duminică şi vă aduc
răspunsul!
Se ridicară destui săteni, se apropiară de Iannakos, coborâră glasul,
dădeau comenzile lor, iar Iannakos le scria repede pe toate în creierul său,
sprijinit de măgăruşul său.
Ultimul se apropie Kostandis, se aplecă la urechea lui:
— Ai grijă, sărmane, să nu treci pe la moş Patriarheas, nenorocitul de
Iuda i-a şoptit ceva şi a sărit în sus scos din minţi, scuturându-şi toiagul şi
se duce să-l bată pe fiu-său.
— Pentru coşuri? întrebă cu voce scăzută Iannakos.
991
 — Desigur, pentru coşuri. Rele încurcături o s-avem, cred. O să ne
găsim beleaua cu el.
— Eu mi-am găsit-o deja… Popa şi-a ieşit şi el din fire şi mi-a tras o
cântare, acum uite, o nimica toată… Nu te necăji! Urechea mea nu
lucrează, lasă-i să facă spume şi să se potolească; noi ne-am făcut datoria.
— Şi eu mi-am găsit beleaua, n-avea grijă, zise şi Kostandis şi oftă.
Soră-ta, dis-de-dimineaţă s-a năpustit asupra mea să-mi scoată ochii.
„Ticălosule, descreieratule, criminalule! îmi striga. Le-am aflat pe toate; ai
prădat cafeneaua pentru pângăritorii care-au dat buzna în satul nostru,
pentru nişte ciumaţi. Noi flămânzim, copiii tăi s-au pipernicit de trai rău, şi
dumneata, nelegiuitule, dăruieşti pachete de cafea şi zahăr şi săpunuri!“
— Care drac i-o fi şoptit dis-de-dimineaţă, făcu Iannakos mirându-se.
— Dracul ăla roşcat, care altul? El, îţi aminteşti, nu ne-a scăpat o clipă
din ochi ieri-seară şi s-a dus şi le-a spus repede tuturor – popii, nevesti-mii,
iar acum şi bătrânului Patriarheas. A turbat de ciudă că pe el l-au făcut
Iuda, iar pe noi apostoli!
— Răbdare, Kostandis, spuse Iannakos care-l compătimea pe sărmanul
cafegiu pentru câte trăgea din mâinile surorii lui. Răbdare, fă pe prostul; iar
duminică o să vorbim din nou, când o să mă întorc. Rămâi sănătos!
Iannakos îşi îndemnă măgăruşul, chemându-l pe nume şi se pierdu pe o
costişă a satului.
— Bine e de tine, murmură Kostandis privind pe Iannakos cum se
îndepărtează. Bine e de tine, toate-ţi merg ca pe roate. Copii nu ai, ţi-a
crăpat şi nevasta şi ai scăpat.
Iannakos mângâie crupele lucitoare ale tovarăşului său.
— Hei, dragul meu Iusufaki, bine o mai ducem noi amândoi, murmură,
iubindu-ne ca fraţii. Ne-am certat noi vreodată? Niciodată, slavă
Domnului! Pentru că suntem oameni buni amândoi sau măgari buni
amândoi, e totuna, şi nu nedreptăţim pe nimeni. Haide, scumpule, coteşte-o
la dreapta, astăzi schimbăm ruta, n-ai auzit ce ne-a spus Kostandis? Astăzi
n-avem să trecem pe la conac. Tai-o drept spre moş Ladas, care te admiră
de-i curg balele… Vino, drăguţule, să isprăvim, iar după ce-o să ieşim din
sat şi scăpăm de căpetenii şi popi, blestemaţi fie ei!, o să rămânem iarăşi
noi doi.
992
 Coti la dreapta, porni spre casa zgârcitului.
„Numai pe Manolios, sărmanul, aş vrea să-l văd înainte de-a pleca, se
gândi, să-i vorbesc despre Katerina, să ia seama, să nu-l pângărească. O să
facă pe Hristos, ştii, să se păzească de femei!“

Moş Ladas şedea în curtea lui, pe banca de piatră, în spatele porţii,

zdrenţăros, desculţ, mulţumit. Baba lui, kyra Pinelopi, îi adusese într-o
ceaşcă ciobită cafeaua de dimineaţă, făcută din năut şi orz; îi puse alături şi
o felie de pâine de orz şi o farfurioară cu măsline. Mânca şi bea moş Ladas
şi-i vorbea babei lui, care tăcută şi indiferentă şedea în faţa lui pe un scaun
şi împletea ciorapi. Era o mână de femeie, slabă, zdrenţăroasă şi ea,
desculţă şi ea, c-un nas enorm ce-i atârna coroiat, şi semăna mult c-o barză
jumulită.
În cei dintâi ani, când era tânără, îi întorcea vorba şi se certa cu bărbatul
ei; era frumoasă, iubea luxul, ţinea de-o familie bună; dar încet-încet tăişul
se toci, sufletul obosi, iar trupul se ofili, se predă, fără împotrivire, fără
supărare, uzurii timpului; începu aşadar kyra-Ladas să tacă. Asculta,
asculta, se mânia când şi când şi încă se împotrivea înlăuntrul ei, dar tăcea.
Însă din ziua când a murit singura ei fată, nici nu mai asculta ce-i
pălăvrăgea moş Ladas, nici nu se mai mânia vreodată, nici nu se mai
împotrivea la nimic. Era o moartă, care umbla încă şi mânca şi dormea şi
se trezea, dar nu trăia. Şi avea fericirea şi nepăsarea de câştig şi demnitatea
mortului.
Aşadar moş Ladas îşi sorbea zeama lui de orz, îşi privea baba, care
împletea la un ciorap tăcută şi nepăsătoare, şi îi vorbea despre un mare
plan, pe care-l urzise în mintea lui ieri-noapte, când nu putea să doarmă, şi
i-ar umple lada de cercei, de inele, de salbe şi de galbeni cu chipul lui
Constantin cel Mare.
— Toate le-am plănuit bine în mintea mea, draga mea Pinelopi, dar nu
găsesc cui să-i încredinţez taina mea, pentru că e treabă mare şi cere doi
inşi. Astăzi lumea, kyră Pinelopi, este măsluită, toţi sunt nesătui şi
vagabonzi şi vor să-ţi vină de hac. Aşadar, cui să-i încredinţez eu taina?
Hagi Nikolis e gură spartă, vrea să facă pe cinstitul, este un învăţător,
amărâtul, ce să-ţi facă? Tot e bine că nu azvârle cu pietre! Iar dacă întrebi
993
şi de fratele lui, popa Grigoris, un nesătul, prea isteţ, prea încercat, vrea să
bage el totul în buzunar, nu-i de mine, că şi eu vreau să mănânc totul… Dai
din cap, kyră Pinelopi, vrei să-mi spui de moş Patriarheas; nu, ducă-se!
Ăsta e un pântece, nu e om; e bogat din tată-n fiu, n-a muncit niciodată, nu
ştie ce va să zică sudoarea… Am auzit că există nişte furnici groase, se
numesc împărăteşti, care stau întinse zi şi noapte, şi-au slujnice o armată de
furnicuţe, care le dau de mâncare; iar dacă nu le dau de mâncare, mor de
foame… La fel este şi el, că nu-l loveşte damblaua: furnică groasă
împărătească. Nu-i de mine. Iar de întrebi şi de celălalt fruntaş, căpitanul
Furtunas, pune-i maghiran; ăsta nu e om, e un cazan de rachiu care fierbe
mereu. Aşadar, trebuie să găsesc alt tovarăş în afacerea mea… Dar pe
cine? Ai tu vreunul în minte, kyră Pinelopi?
Dar ea împletea, împletea cufundată într-o fericire nepământească şi în
letargie; nu auzea. O clipă numai, ridică ochii ei, înceţoşaţi, nici îndureraţi,
nici bucuroşi, morţi. Şi privirea ei răzbătu departe, până dincolo de pielea
şi oasele lui moş Ladas, şi văzu în spatele lui zidul casei, şi în spatele
zidului drumul şi satul şi câmpul şi încă mai depate muntele Sarakina, şi în
spatele Sarakinei, tare departe, marea, iar dincolo de mare un lucru negru
nemărginit, neclintit, pufos – Nimicul. Şi lăsă iarăşi ochii în jos şi începu
să împletească din nou, repede, ciorapul, să câştige timp.
În clipa aceea se auzi goarna lui Iannakos. Moş Ladas sări în sus; ochii
mici, neasemuit de şireţi îi străluciră.
— Dumnezeu mi-l trimite! strigă. Ăsta e, pe-ăsta-l căutam, ăsta-i de
mine! Hei, Pinelopi dragă! Are ceea ce trebuie: coropcar, cutreieră oraşele
şi satele, un pic mincinos, un pic hoţ, meşter în şmecheriile mici, prostănac
în cele mari… vânzător de mărunţişuri; ăsta-i de mine. O să strângă, o să
strângă – şi la sfârşit, hap! O să-l curăţ de toate!
Îşi frecă mâinile mari ciolănoase, plin de bucurie. Măgăruşul se oprise
acum dincolo de poartă; moş Ladas alergă, deschise.
— Bine-ai venit, Iannakos! strigă, bine-ai venit! Mă, Dumnezeu te
trimite; haide, fii sănătos! Leagă măgăruşul la verigă şi intră înăuntru. Am
să-ţi vorbesc.
„Ce dracu-mi urzeşte vulpea asta bătrână!? se gândi Iannakos; ia seama,
sărmane Iannakos!“
994
 Legă măgăruşul la verigă, intră înăuntru.
— Închide poarta bine, zăvorăşte-o, să nu ne audă… Am să-ţi
încredinţez o mare taină. Aşează-te. Eşti norocos, măi Iannakos, o să fii şi
tu bogat, să nu mai ai nevoie de nici un încornorat. Să nu mai umbli ca un
cerşetor prin sate şi să vinzi mosoare… De aur, mă, Iannakos, de aur o să
te umplu.
Iannakos rămase năuc.
— Nu mă face să crăp, moş Ladas; vorbeşte clar! Ce aur?
— Deschide-ţi urechile, ascultă! Ciumaţii ăia de trecură prin sat au fost
cândva proprietari. Turcii i-au distrus; acum nu au să mănânce. Ascultă
restul: aceştia, sigur, fugind, au ascuns pe ei tot ce aveau de aur – cerceii
lor, brăţările, inelele de logodnă, galbenii lor cu chipul lui Constantin cel
Mare… Acum ai înţeles, Iannakos?
— Încă… încă, sunt greu de cap. Ia spune mai departe.
— E plăcută lui Dumnezeu fapta asta pe care o să ţi-o spun, e luminarea
de la Dumnezeu, Iannakos. Noaptea am văzut focuri pe Sarakina. Fără
îndoială se vor fi cuibărit acolo, în peşteri. Aşadar, ia-ţi măgăruşul,
porneşte drept spre munte. Sună din goarnă, strigă-i pe toţi, bărbaţi şi
femei, să se adune în jurul tău, vorbeşte-le. Spune-le: „Fraţilor, voi muriţi
de foame, nu vă e milă de copiii voştri? Eu n-am putut să dorm toată
noaptea, pentru că mă gândeam la voi. Cum să vă izbăvesc, fraţilor? Cum
să vă izbăviţi? Şi Dumnezeu m-a luminat, am găsit: scoateţi de la sânul
vostru podoabele de aur pe care aţi apucat să le luaţi, fac schimb: dau ceea
ce-i trebuie omului ca să trăiască, grâu, orz, ulei, vin, voi daţi-mi ceea ce
nu trebuie omului, orice podoabă aţi avea… Şi chiar dacă pierd eu, sunteţi
greci, sunteţi creştini, nu face nimic!“ Acum ai înţeles, nătăfleţule?
— Încep… încep… răspunse Iannakos înghiţindu-şi cuvintele.
Nu putea încă desluşi în sinea sa dacă Dumnezeu sau diavolul şoptise
planul acesta la urechea lui moş Ladas.
— E luminare de la Dumnezeu, îţi zic! Dar nici un cuvânt! Nimeni să
nu miroasă… Hai, să fii sănătos! Să vezi şi tu, sărmane Iannakos, faţa lui
Dumnezeu… Mi-e milă şi de tine, un om ca tine, să umbli iarnă-vară pe
drumuri şi să-ţi distrugi tinereţile… Câţi ani ai?
— Cincizeci, răspunse Iannakos, ascunzând numai doi ani.
995
 — E, vezi? În floarea vârstei! Să nu-ţi risipeşti viaţa, Iannakos! Să
zideşti şi tu o casă boierească, să te însori cu cine vrei din sat, cred că-ţi
place fata preotului nostru, să faci şi tu copii… Să-i ajuţi şi pe prietenii tăi,
să ajuţi şi satul tău, şi când treci să se ridice şi să te salute cu temenele.
Viaţă nouă, dragă Iannakos, boierească, nu zdrenţe. Câţi ani, măi, o să
trăim pe lume? Să-i trăim ca oamenii… Hai, că-ţi vreau binele, să nu ne-o
ia altul înainte; mă tem de popă!
— Eu mă tem de Dumnezeu, zise Iannakos nehotărât încă. De
Dumnezeu mă tem, moş Ladas. Sunt drepte treburile astea, să-i dezbrăcăm
pe fraţii noştri prigoniţi?
— Nu-i dezbrăcăm, minte de găină, o să-i îmbrăcăm, o să-i scăpăm de
moarte… Să mănânce, sărmanii, să trăiască, sunt fraţii noştri, am şi eu
inimă, mi-e milă de ei. Facem schimb, nu-i furăm… Desigur, cât poţi,
vezi-ţi şi de interes. Facem negustorie, minte avem, câştigul e dulce… Hai,
apropie-te, ia o bucată de pâine, uite şi măsline, mănâncă! O să fim
tovarăşi, asociaţi; toate, aşadar, trebuie să le împărţim; mi-a prisosit şi un
pic de cafea, bea-o!
— Nu mi-e foame, zise Iannakos, am ameţit. O să stau pe băncuţă să
rumeg cele ce-mi spui… Îmi deschizi un drum nou, moş Ladas, lasă-mă să-
mi adun mintea, să chibzuiesc lucrul, să iau o hotărâre.
— Necazul e că n-avem timp. Treburile se grăbesc. De ce stai să
chibzuieşti? Porneşte spre Sarakina, să nu căscăm gura; mă tem de popa, îţi
zic, de popa ăsta nesătul.
Iannakos se aşeză pe banca de piatră, îşi prinse capul între palme, îşi
sprijini coatele pe genunchi şi multă vreme nu vorbi. Îi fierbea mintea ca
un cazan, tâmplele îi vuiau, mintea i se zăpăcise, o luase razna. Cerceii
fugeau de la o mulţime de urechi, salbele de la o mulţime de gâturi, inelele
de logodnă din degete, galbenii cu chipul lui Constantin cel Mare din
chimirele strânse bine… Fugeau şi veneau şi se îngrămădeau într-o ladă
mare, pe care o avea în casa lui sărăcăcioasă, plină de zdrenţele răposatei
nevesti-sii… Şi se ridică încet-încet în văzduh şi se întărea o casă uriaşă;
asta nu era o casă, era un palat, cu grădini şi curţi, cu balcoane, cu
aşternuturi noi şi cu o frumoasă femeie care se pieptăna… Iar poarta mare
se deschise, duminică dimineaţa, soarele strălucea, bătea clopotul pentru
996
slujbă, şi Iannakos îl vedea pe Iannakos că apare cu calpacul de fruntaş, cu
toiagul înalt, şi şalvarii de postav şi că merge cu pas de boier în biserică, şi
toţi sătenii se ridicau în calea lui şi îl salutau cu temenele… Apoi îl vedea
iarăşi pe Iannakos că şade în curtea lui, şi Kostandis sta înaintea lui cu
respect. Scotea de la piept un săculeţ plin cu lire de aur. „Ia, măi Kostandis,
parale, să mai râdă puţin şi gura ta… Mult ai suferit cu cotoroanţa de soră-
mea, halal ţie!“ Îi striga pe Manolios: „Vino şi tu, Manolios, ţi-am
cumpărat o turmă de oi, ia-o, este a ta, să nu mai slujeşti ca argat la
boşorogul ăla de Patriarheas…“ Mintea lui Iannakos se învârtea încă puţin,
şi vedea biserica satului, iar sus pe clopotniţă un orologiu enorm, ca acela
pe care-l văzuse la Smirna, şi pe el, de jur-împrejur, Iannakos citea cu litere
mari de aur: „Donaţie a lui kyr Iannakos Papadopoulos, mare binefăcător!“
Mintea i se învârti iarăşi, orologiul dispăru, şi acum strălucea în creierul lui
Iannakos un samar moale, cu aşternut de catifea, cu paiete de aur, iar
Iannakos îl luă în braţele lui şi intră în grajd. „Dragă Iusufaki, strigă el, ţi-
am luat samarul nou, pe care ţi l-am făgăduit. Priveşte, nici regele nu are
aşa ceva. Chinurile noastre s-au sfârşit de-acum; o să mănânci, o să bei,
Iusufaki, şi o să te plimbi cu samarul nou prin piaţă, în fiecare duminică
după slujbă, şi toţi or să se dea la o parte cu respect şi-or să te salute ca şi
cum ai fi om.“
Iannakos râse, îşi scutură capul înfierbântat, de parcă se trezea din
somn. Privi pe bătrâna care împletea, împletea cu furie, cufundată în
fericire, văzu pe moş Ladas cu ochii pironiţi asupra lui şi aşteptând.
— Jumate-jumate, spuse el. De-acord, moş Ladas?
Moş Ladas îi întinse mâna lui mare:
— Dă mâna, Iannakos, de-acord: jumate-jumate, afaceri cinstite! În
fiecare seară o să-mi aduci aici podoabele de aur pe care le aduni, iar eu o
să-ţi dau grâul, uleiul şi vinul pentru care te-ai învoit. Şi când o să le
adunăm pe toate grămadă, vii şi facem socotelile. Scrie şi tu în catastiful
tău ce dăm şi ce luăm ca să ştii, să nu-ţi închipui că am de gând să te înşel.
Şi ca să vezi câtă încredere am în tine, uite, îţi dau şi arvună trei lire
turceşti de aur.
Scoase de la piept un săculeţ legat strâns cu sfori; îl dezlegă, strecură
mâna înăuntru, scoase şi numără una câte una, tremurând, cele trei lire.
997
Iannakos le apucă în mâna lui înfometată, ochii îi sclipiră, se umplură de
aur.
— O să pregătesc chitanţa, zise moş Ladas, şi când te întorci, cu bine, îţi
pui iscălitura pe ea… Eşti mulţumit? Acum crezi în cuvântul meu? Cele
ce-ţi spun eu nu sunt vorbe, sunt lire. Haide acum, să nu mai irosim timpul,
fie întru binecuvântarea lui Dumnezeu!
Împinse pe Iannakos, deschise poarta.
— Dumnezeu cu tine! îi strigă şi închise grăbit poarta, nu cumva să se
răzgândească tovarăşul său.
Îşi frecă mâinile mari osoase, se întoarse la femeia lui:
— Dragă Pinelopi, zise, punând degetul la gură, nici un cuvânt! Ai
văzut că iarăşi am izbutit? Ai văzut că îmi merge mintea? Brici, îţi spun!
Ai văzut, Pinelopi? Ţi l-am prins cu cârligul de aur; i-am dat trei, o să iau o
mie… Haide acum, te rog, să pregăteşti lada, haide, fii sănătoasă!
Dar ea nu se mişcă de pe scaun; împletea, împletea şi privea, fără să
vadă, andrelele care se împreunau, sporeau mereu ciorapul pe care i-l
împletea lui moş Ladas. Iar înăuntrul ciorapului zărea nu piciorul ciolănos
al moşului, ci însuşi osul, lung, uscat, pe jumătate mâncat de viermi.

Iar în acest timp măgăruşul merge înainte, în spate Iannakos, gânditor.

Simţea o greutate foarte amară în inimă; şi totodată o altă povară, foarte
dulce, în dreapta, în buzunarul jiletcii lui. Parcă se îmbătase. Şi, când sărea,
ca la joc, din piatră în piatră, când se oprea brusc şi cădea pe gânduri; iar
măgăruşul se întorcea, îl privea şi se oprea deodată şi el şi îl aştepta.
— Să nu văd pe nimeni, să nu mă vadă nimeni, murmură Iannakos.
Haide, Iusufaki, ia-o repede la picior, ce stai? Coteşte-o pe-aici; schimbă
drumul, treburi cu ghiotura, Iusufaki!
Măgăruşul scutura cu nedumerire capul isteţ; nu putea să înţeleagă.
Unde mergea pe-aici? Ce a păţit stăpânul? Ce bezmetici mai sunt şi
oamenii ăştia!
— Să nu văd pe nimeni, nici pe Manolios… acum am alte încurcături pe
cap, n-are decât să se-ncurce cu Katerina! Nu-mi pasă de nimic… Haide,
Iusufaki, la drum!

998
 Dar cum cotea şi intra în mahalaua de la marginea satului, de unde
tocmai încep ogoarele, iată-ţi-l înaintea lui pe Manolios cu alţi doi săteni,
care-l cărau pe braţe pe căpitanul Furtunas, şi mergeau încet-încet cu capul
plecat; în faţă era seizul cu iataganul său şi fesul roşu.
Iannakos dădu la o parte măgăruşul să le facă loc să treacă, se apropie şi
văzu pe sărmanul căpitan fără simţire, cu capul spart înfăşurat cu un ştergar
alb tot numai sânge…
— Ce-a păţit, măi băieţi, căpitanul nostru? Spune, Manolios!
— S-a prăbuşit de pe scara agăi, pârlitul, răspunse Manolios, şi-a spart
capul… Dacă o vezi pe mătuşă-mea, Madalenia, strigă-i să vină să-i
oblojească rana… Ştie ea, a fost moaşă înainte de-a fi giulgiuitoare.
— Sărmanul! murmură Iannakos. O fi fost beat criţă.
Seizul se întoarse, râse:
— Nu te amărî, mă grecule, zise el. Şi-a spart capul, o să i se lipească
din nou. Spânii au şapte vieţi.
— Manolios, zise Iannakos, am să-ţi vorbesc.
— Şi eu, spuse Manolios, dar lasă întâi să-l întindem pe căpitan în
aşternutul lui. Urmează-mă şi aşteaptă-mă în faţa porţii lui, am şi ajuns.
Porniră iarăşi la drum, păşind încet, căci la fiecare clătinătură căpitanul
mugea de durere. Ajunseră, îl băgară pe căpitan în bordeiul său, iar
Iannakos puse măgăruşul la umbra unui măslin şi aşteptă.
— Măi, chinuitoare a fost noaptea asta, murmură. Să vedem ce-o să se
mai işte din nou. De şi-ar pune Dumnezeu mâna Lui!
Îşi scoase tabachera, îşi răsuci o ţigară, se rezemă de trunchiul
măslinului şi începu să fumeze, să-i treacă timpul. Se căise că i-a vorbit lui
Manolios, o să piardă vremea, iar afacerile mari pe care le-a pus la cale cer
mâini iuţi, se gândea el. Se pipăi în buzunarul jiletcii, atinse lirele, zâmbi.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, murmură el, nu a fost un vis. De multe ori
am păţit-o în somn, că ţineam, chipurile, în palmele mele lire… Şi
dimineaţa căutam sub pernă, neghiobul de mine! Dar acum, slavă Ţie,
Dumnezeule!
Atinse iarăşi lirele, se linişti.
Manolios apăru, îşi şterse fruntea, îl văzu pe Iannakos sub măslin, se
apropie.
999
 — Greu a mai fost săracul, ne-a rupt, zise el.
— Mă grăbesc, făcu Iannakos, două vorbe am să-ţi spun şi plec. Astăzi
am multă treabă… Ascultă, Manolios: Întâi şi-ntâi, să nu treci astăzi pe la
casa stăpânului tău. A aflat de coşuri, s-a înfuriat, şi-a luat bastonul şi s-a
dus să-l bată pe fiu-său. Aşadar păzeşte-te până trece vijelia.
— Păi, dacă-i aşa, trebuie să merg să împart ciomegele cu Mihelis; şi eu
sunt de vină.
— Sunt de vină şi eu, dar nu mă duc. Este o ruşine, o să zici, dar
lenea… Nu pleca, stai; am să-ţi spun încă ceva: Katerina, văduva, îşi
întinde plasa şi vrea să te învăluie; te vede, zice ea, în visele ei, iar ieri-
seară în piaţă ţi-a făcut cu ochiul, dar tu n-ai habar! Ai grijă, Manolios,
Katerina este o fiară, îi scoate din minţi şi pe mitropoliţi. Gândeşte-te la
Paştele care vine şi la datoria ta… Nu te pângări!
Manolios lăsă capul în jos, se roşi. Văzuse şi el, noaptea trecută, pe
văduvă în somn, dar cum, nu-şi amintea. Când s-a trezit, ochii lui erau
traşi.
— Hristos o să-mi ajute, murmură el.
— Ce să facă şi El mai întâi, Manolios, mişcă-ţi şi tu picioarele! Dar,
hai acum, mă grăbesc, e rândul tău; aveai ceva, cred, să-mi comanzi.
Manolios şovăi, nu ştia cum s-o-ntoarcă, să nu-şi rănească prietenul.
— Să mă ierţi, zise în sfârşit, pentru ce-o să-ţi spun, dar noi cei patru
avem de-acum o mare ţintă, sfântă, suntem una… Dacă unul din noi calcă
alături, ceilalţi trebuie să-l ridice; dacă unul e pierdut, suntem toţi pierduţi.
De aceea îndrăznesc să…
— Spune, spune, Manolios, şi nu cloci, făcu Iannakos şi prinse să
dezlege măgăruşul de la măslin. Sunt grăbit, îţi zic.
— Astăzi începi din nou corvoada ta, continuă cu voce moale Manolios,
şi-l luă duios de braţ pe Iannakos. Porneşti iarăşi peregrinarea prin sate cu
mărfurile tale. Să nu uiţi, te rog, în numele lui Hristos, să nu uiţi ce ţi-a
poruncit ieri părintele…
— Ce mi-a poruncit părintele? făcu Iannakos, iar glasul său se înăspri
pe neaşteptate.
— Te rog, Iannakos, să nu mi-o iei în nume de rău… Uite, să nu furi, se
zice, la cântar, să nu…
1000
 Iannakos se aprinse, dezlegă brusc măgăruşul, înfăşură nervos frâul pe
braţul său:
— Bine, bine… Sfinţia sa crede că este uşor… Ce-ar zice dacă i-aş
porunci şi eu să-şi strângă puţin cureaua, să nu mai mănânce ca un spart şi
să dea săracilor ce-i prisoseşte? Să nu amestece scrobeală cu făină şi
mirodenii şi să le vândă ca pe leacuri care vindecă toate bolile, şarlatanul!
Chiar anul trecut, n-a lăsat trei zile neîngropat pe moş Mantoudis care s-a
împuţit, fiindcă cerea ca moştenitorii să-i plătească înainte? Într-altă zi n-a
scos la mezat via sărmanului Ieronimos, cârpaciul, pentru că-i era dator? Şi
chiar anul ăsta, cu câteva zile înainte de Săptămâna Mare, nu a pus tarif –
atât pe botez, atât la nuntă, atât la înmormântare, altminteri, zice, nu
botează, nu cunună, nu înmormântează? Şi are acum obrazul taurul de popă
şi-mi porunceşte mie, un om sărac…
— Nu blestema pe părintele, i-o tăie Manolios, fiecare are să dea
socoteală pentru sufletul său, Iannakos! Anul ăsta trebuie să fim curaţi,
neprihăniţi, o să faci pe apostolul Petru, să nu uiţi… Cum facem când este
să ne împărtăşim? Postim, nu mâncăm carne, nici ulei, nu blestemăm, nu
ne mâniem… La fel şi noi acum, Iannakos…
Dar Iannakos se înfurie; simţea că Manolios are dreptate şi asta îl scotea
şi mai mult din sărite. Îl lăsă pe popă, îi căşună pe prietenul său, îi şuieră:
— Ei, dumneata, Manolios, nu uita, o să faci nu pe apostolul, ci pe
însuşi Hristosul. Aşadar, trebuie să te atingi de femeie? Nu! Şi totuşi
domnia ta te pregăteşti acum să te însori! Da sau ba? De ce-mi roşeşti? Da
ori ba? Blestemaţi să fim noi toţi, zic eu. Greu lucru e sfinţenia!…
Manolios îşi lăsă capul în jos şi nu scoase o vorbă.
— Da sau nu? şuieră Iannakos care se înfurie de tot. O vezi pe Lenio şi
te lingi pe buze… Iar Satana ţi-o aduce în somn, cum o vrei, goală puşcă!
Am fost şi eu odată tânăr ca tine, ştiu şiretlicurile Satanei… Ţi-o aduce în
somn şi păcătuieşti, şi mi te scoli dimineaţa şi ochii-ţi sunt încercănaţi…
Iar când o să-l înfăţişezi pe Hristos cel Răstignit o să fii ginerică
proaspăt… O să te răstignească, dar tu o să ştii că toate astea sunt un joc,
că altul a fost răstignit, şi o să te gândeşti, în ceasul în care o să strigi pe
cruce: „Eli, Eli lama sabahthani!“, că peste puţin o să te întorci la căsuţa ta,
după răstignire, şi o să te aştepte Lenio cu apă încălzită să te speli, să te
1001
schimbi cu rufe curate şi să vă întindeţi amândoi, după răstignire, în pat…
Taci aşadar, Manolios, să nu-mi dai mie sfaturi! Una spui şi alta faci…
Manolios asculta cu capul plecat, tremura. „Are dreptate… are dreptate,
se gândea. Sunt un mincinos, un mincinos, un mincinos!“
— De ce taci? Spun minciuni? strigă Iannakos şi se bucura că Manolios
tremură.
— Dar chiar ieri, Iannakos… începu Manolios.
Dar Iannakos nu-l lăsă:
— Ieri, dragă Manolios, spuse şi îşi trase măgăruşul să pornească, ieri,
Manolios, a fost altfel. Sărbători, vezi, ne îndopasem bine, măgăruşul era
legat, interesul dormea… Dar azi, priveşte, măgăruşul e încărcat, burta e
goală, a trecut Paştele, începe negustoria… Iar negustoria va să zică,
flăcăoaşule, înşfacă să mănânci şi fură să ai! Altfel, n-aş face pe
negustorul, m-aş duce la Sfântul Munte să mă călugăresc… Ai înţeles?
Tăcu o clipă, se uşurase puţin. Trase măgăruşul, îl privea pe Manolios,
mulţumit că a vorbit mai tăios şi şi-a vărsat năduful.
— Fii sănătos, Manolios, zise. Iar ceea ce am spus noi, e apă cu sare!
Dar înlăuntrul său mânia nu se potolise încă de tot; se întoarse ultima
oară către prietenul său:
— Negustorul are datoria, Manolios, să fure. Sfântul are datoria să nu
fure. Asta e. Să nu le încurcăm… Să-ţi jucăm la nuntă, Manolios! Cununie
bună! Să mergem, Iusufaki!

Manolios rămase singur. Soarele se înălţase, oameni, boi, câini, măgari

se înjugaseră la treburile de zi cu zi, moş Ladas îşi pusese ochelarii şi scria
încet, cu atenţie, zâmbind, chitanţa pentru cele trei lire, popa, în timp ce
mergea înfuriat să-l găsească pe moş Patriarheas, fu chemat să
împărtăşească un muribund şi îşi schimbă drumul, iar căpitanul Furtunas
mugea în aşternutul său şi-o înjura pe baba Madalenia, care îi schimba
cârpele şi îi înfăşa capul spart.
Lenio şedea la război, ţesea ultimele ştergare şi cânta încet, iar inima îi
juca, îi urca până la gât, cobora până la rinichi, sărea de la o ţâţă la cealaltă
şi o gâdila…

1002
 Sus, în odaia stăpânului, Lenio auzea strigăte – tatăl dojenea, fiul îi
răspundea, umblau amândoi încolo şi-ncoace ca şi când se luptau şi
podeaua se clătina; dar Lenio, aplecată la războiul ei, nu se neliniştea de
certurile lor şi nici nu mai tremura când auzea strigătele sălbatice ale
stăpânului… Nu mai dădea doi bani pe autoritatea lui, sfoara era gata să se
rupă, iar Lenio gata să plece împreună cu Manolios al ei pe munte cu oile.
Se scârbise de moş Patriarheas, deşi el o iubea ca pe copilul său, deşi îi
găsise un ginere, deşi o înzestrase cu dărnicie; i se făcuse de-acum silă de
el.
Acum cearta se înteţise în odaie, strigătele sălbatice ale bătrânului se
auziră o clipă clar, iar Lenio îşi ciuli urechea să asculte.
— Cât trăiesc, strigă bătrânul, eu o să comand aici în casa asta, nu tu!
Ăsta e sfârşitul lumii!
Bătrânul plesnea, se bâlbâia, vorbele i se încurcară, Lenio nu putea să
desluşească. Dar peste puţin urechea ei prinse iarăşi clar:
— Iar cu Manolios nu vreau să ai multe prietenii. El, să nu uiţi, este
argat, tu eşti boier, păstrează-ţi rangul tău!
— Hodorogul, murmură Lenio, boşorogul, care nu-şi respectă părul alb,
doar o aduce aici pe Katerina şi-i curg balele! Iar pe Manolios nu-l suferă,
să nu-l molipsească, chipurile, pe odorul său… Ah, să plec, să plec, să nu
te mai văd, să nu te mai aud, hodorogule!
Sări de la război, nu o mai încăpea căsuţa, ieşi în curte să ia aer.
— Babalâcul! murmură iarăşi. Nu-l mai loveşte damblaua!
Se duse în mijlocul curţii să scoată apă, să-şi afunde capul, să se
răcorească. Era micuţă, grăsuţă, cu buzele cărnoase, cu nişte ochi jucăuşi
de ştrengăriţă şi c-un nas vulturesc, care semăna într-adevăr cu nasul
bătrânului boier. Era foarte oacheşă, plăcută şi ispititoare. La apus stătea în
prag şi, când trecea vreun bărbat, întindea gâtul şi îl privea cu lăcomie,
curiozitate şi compătimire. Lenio semăna cu o fiară care flămânzeşte,
ridică piciorul să se repeadă, dar pe neaşteptate i se face milă de bietul
animal care a apărut înaintea ei, îl lasă să scape şi-l aşteaptă nerăbdătoare
pe următorul… O vânătoare sălbatică, neclintită, nemiloasă şi totodată
plină de mâhnire începea brusc la fiecare apus în prag, şi Lenio intra în
casă, când se înnopta, istovită.
1003
 În clipa în care trăsese deja găleata şi se pregătea să vâre mutrişoara ei
aprinsă înăuntru, poarta curţii se deschise şi intră Manolios.
— Bine-ai venit Manolios! strigă copila şi dădu să se repeadă, dar se
stăpâni.
Îl privi numai, cu o dorinţă arzătoare, şi cercetă iarăşi, fulgerător, din
priviri, braţele lui, gâtul, pieptul, coapsele şi genunchii… Ca şi când avea
să se lupte cu el şi voia să cântărească rezistenţa tânărului şi cam cât de
greu îi va fi să-l pună jos.
Manolios nu vorbi, trecu prin curte, îşi lăsă toiagul într-un colţ şi se
pregăti să urce scara de piatră care ducea la odaia stăpânului. Auzise din
drum glasurile şi se grăbea să împartă furtuna cu Mihelis.
Părea obosit şi neliniştit. Îndată ce-o văzu pe Lenio, inima îi bătu
puternic, înspăimântată; tocmai pe ea nu voia s-o vadă în ceasul acesta. Se
grăbi să străbată curtea şi să ajungă la scară, dar Lenio nicidecum să-l lase!
— Hei, hei, îi strigă, aici mai suntem şi noi, boierule!
— Bună ziua, Lenio, spuse Manolios cu jumătate de gură. Iartă-mă, mă
grăbeam. Trebuie să-l văd pe stăpân.
— Lasă-l, ce să-i faci hodorogului? făcu Lenio cu vocea înăbuşită,
stăruitoare. El se ceartă acum cu odorul său, lasă-i să-şi scoată ochii. Vino
înăuntru să vezi ştergarele…
Îl luă de mână şi prinse să-l tragă înăuntru; îl atingea, îl mirosea, se
rotea în jurul lui, se sprijinea o clipă de el şi îndată se trăgea înapoi roşie ca
racul, înfuriată, de parc-ar fi fost hăituită. Şi îl împingea mereu spre căsuţă,
să intre înăuntru.
— Când o să ne căsătorim, Manolios? Bătrânul se grăbeşte.
— Când vrea Dumnezeu! răspunse Manolios, încercând să scape.
— Mă-nchin în faţa bunătăţii Lui, spuse Lenio şi deveni serioasă pe
neaşteptate. Mă închin în faţa bunătăţii Lui, dar spune-I să se grăbească.
Vine luna mai şi în mai nu se fac căsătorii. O să aşteptăm aşadar secerişul?
Treieratul? Pierdem timp.
— Câştigăm timp, Lenio, nu te grăbi, nu ne-au trecut anii. Am şi eu de
terminat unele treburi mai întâi. Şi după aceea, dacă vrea Dumnezeu…
— Ce treburi? făcu Lenio uimită. Ce treburi? Altele decât păscutul oilor
nu ai.
1004
 — Am… am… făcu Manolios înaintând încet-încet spre scara de piatră.
— Care? Cu cine? De ce nu vorbeşti? Mâine o să fiu nevasta ta, trebuie
să ştiu.
— Să-l văd întâi pe stăpân, şi apoi… Să vorbesc întâi cu el, Lenio…
Lasă-mă.
— Manolios, priveşte-mă în ochi, nu privi în pământ. Ce ai? Ce-ai păţit?
Tu într-o singură zi te-ai topit, dragul meu Manolios… Ce ţi-au făcut?
Îl privea neliniştită, mâniată, suflând greu.
— Te-au deocheat! strigă. Să punem pe mătuşa ta Madalenia să te
afume cu frunze de la Sfântul Epitaf, să spună descântecul şi să-ţi treacă
deochiul, Manolios… Vino înăuntru să-ţi arăt ştergarele…
Manolios simţea suflarea fetei pe gât, un miros înţepător urca din trupul
ei asudat, din când în când pieptul ei umflat, tare, îi atingea mâna şi tot
sângele lui Manolios se înfiora şi dădea să-i spargă vinele.
— Mă duc s-o aduc pe baba Madalenia, nu pot să te văd aşa ofilit, să nu
pleci! zise cu hotărâre Lenio.
Intră înăuntru, îşi puse rochia ei frumoasă, îşi strânse părul în basma,
puse într-un coşuleţ două-trei ouă roşii, puţină cafea şi zahăr şi o sticlă de
vin, să i le ducă bătrânei Madalenia pentru osteneala ei. Se întoarse, îl văzu
pe Manolios care urcase deja scara şi stătea aproape de uşa stăpânului,
nehotărât:
— Să nu pleci! Să nu pleci! îi striga ea. Am şi sosit.

Acum strigătele se potoliseră, Mihelis plecase pesemne, Manolios nu

mai auzea din spatele uşii stăpânului decât pasul greu al bătrânului care
umbla de ici-colo grohăind, iar mânia încă nu-i trecuse.
Împinse uşa, intră; cum îl văzu bătrânul fruntaş, se repezi asupra lui.
— Tu eşti vinovat! mugi şi ridică mâna să-l lovească. Tu mi-ai scos din
minţi copilul, tu l-ai pus să împartă avutul meu, sângele inimii mele,
veneticilor ăia!
Vinele i se învineţiseră la tâmple, la gât şi la mâini, îşi deschisese
cămaşa şi pieptul lui bătrân i se umfla şi i se dezumfla să se spargă. Se
prăbuşi pe divanul mic din colţ, îşi prinse cu amândouă mâinile capul şi
începu să horcăie şi să tuşească.
1005
 Manolios se rezemă de perete, îl privea pe bătrânul boier cum horcăie şi
sufletul său era plin de suferinţă. „Inima omului, se gândea el, este o fiară;
o fiară neîmblânzită… Hristoase, nici tu n-ai putut s-o-mblânzeşti…“
Bătrânul sări iarăşi în sus, ca şi cum şi-a adunat puterea; îl prinse pe
Manolios de guler.
— Tu eşti vinovat! îi strigă din nou şi scuipatul său împroşcă obrajii şi
gâtul lui Manolios. Tu eşti vinovat! Te-am adus din munte ca să te însor cu
Lenio a mea, pe care o iubesc ca pe fiica mea, te-am ţinut aici în toate
zilele de răgaz, am uitat că eşti argatul meu şi în ziua de Paşti te-am pus la
masa mea să mănânci împreună cu mine! Şi-acum tu, nerecunoscătorule,
iată cum mi-o plăteşti! Mi-ai smintit fiul, aţi intrat pe ascuns, în timp ce
dormeam, în pivniţa mea, m-aţi furat! Hoţule! Hoţule! Şi nu ajunge asta!
Dar poftim, pentru prima dată astăzi, Mihelis a ridicat capul împotriva
mea. „Sunt bărbat de-acum, îmi zice, o să fac ce-mi place!“ Auzi tu,
nesimţitul! A ridicat capul, o să facă, cică, ce-i place! Iar când eu i-am
strigat: „Nu te temi, mă, de tatăl tău?“, ticălosul mi-a răspuns, şi nu i-a fost
ruşine: „Mă tem de Dumnezeu, de nimeni altul!“ Auzi colo, de nimeni
altul! Astea-s uneltiri de-ale tale, Manolios. Mai bine ţi se frângeau
picioarele, când ai coborât de la munte să mănânci Paştele împreună cu
mine! De ce nu vorbeşti? Ce holbezi ochii şi mă priveşti aşa? Vorbeşte,
mă, sau o să crăp!
— Stăpâne, spuse Manolios cu glas liniştit, am venit să-ţi cer îngăduinţa
de-a mă întoarce la munte.
Bătrânul căscă ochii, buzele îi tremurau, se bâlbâi:
— Ce face? Să te întorci la munte? Ia mai spune-o din nou, dacă ai
curaj!
— Am venit, stăpâne, să-ţi cer îngăduinţa de-a mă întoarce la munte.
— Şi nunta? strigă bătrânul şi începu iarăşi să i se umfle gâtul. Când o
să fie nunta, neghiobule? În mai? În mai, când se însoară măgarii? O să se
facă acum în aprilie; de asta te-am adus; eu poruncesc!
— Lasă-mă, stăpâne, încă puţin timp…
— De ce, ce-ai nevoie? Ce-ai păţit?
— Iată, nu sunt încă gata, stăpâne.
— Nu eşti încă gata? Ce va să zică asta?
1006
 — Nu ştiu nici eu, stăpâne… Uite, simt că nu sunt încă gata. Sufletul
meu…
— Care suflet, mă? Mi se pare că te-ai scrântit… Auzi colo, sufletul lui,
zice! Ai şi tu suflet?
— Cum s-o spun, stăpâne? Un glas înlăuntrul meu…
— Taci!
Manolios întinse mâna să deschidă uşa; bătrânul îl apucă.
— Unde te duci? Stai aici!
Se învârti iarăşi în sus şi-n jos prin odaie, bătu cu pumnul în masă, îl
duru, îşi muşcă buzele.
— O să mă mâncaţi astăzi voi amândoi; o să crăp! E sfârşitul lumii! Fiul
meu, zice, nu se teme de mine, se teme numai de Dumnezeu, iar pârlitul
ăsta de argat, sufletul meu, zice…
Se întoarse înfuriat spre argatul său:
— Hai, piei din ochii mei! Pleacă să nu te văd! Dacă luna asta nu se
face nunta, să pleci din slujba mea. Cară-te din casa mea! Şi o să găsesc eu
alt bărbat mai bun pentru Lenio a mea. Valea!
Manolios deschise uşa, coborî treptele două câte două, aruncă o privire
în curte, Lenio nu se întorsese încă, îşi luă toiagul din colţ, deschise poarta
şi apucă în fugă urcuşul, către munte.

La puţul Sfântului Vasile, în afara satului, stătu să se odihnească. Vechi,

vestit puţ, îngrădit de jur împrejur cu trestie înaltă, cu ghizduri lucitoare de
marmură, pe care le crestaseră adânc, de veacuri, frânghiile care trăgeau
găleţile. La apus veneau copilele şi scoteau apă răcoroasă care cobora din
munte şi era, se spune, făcătoare de minuni şi vindeca multe boli – piatra,
ficatul, rinichii. În fiecare an, în ziua Bobotezei, preotul venea aici şi îl
sfinţea. Sfântul Vasile din Cesareea, încărcat de jucării pentru copiii mici
din toată lumea, trece şi bea apă din puţul acesta, se spunea, înainte de a
porni cu colindatul său, în ajunul Anului Nou. De aceea i se şi zice puţul
Sfântului Vasile. De aceea şi apa lui este făcătoare de minuni.
Soarele aninat pe culmea cerului se vărsa peste pământ ca o cascadă
neclintită. Semănăturile verzi, necoapte încă, îşi ridicau vârfurile fragede şi
sorbeau nemişcate soarele şi se hrăneau. Măslinii, fiecare frunză a
1007
măslinului, picura lumină; mai încolo, muntele Sarakina, înfăşurat într-un
văl străveziu de foc, scotea aburi. Peşterile lui se înnegreau, iar în vârful
său bisericuţa Sfântului Ilie se topise şi dispăruse în revărsarea de lumină
scăpărătoare.
Manolios luă frânghia, scoase apă, îşi afundă faţa în ea, bău, se răcori;
se deschise la piept, îşi şterse năduşeala. Îşi aţinti ochii pe Sarakina, şi
preotul Fotis, ascetic, aspru, numai flacără şi lumină, zămislit în întregime
din soare, se ridică drept în mintea lui. Manolios îl privea fără să se
gândească la ceva, fără să întrebe ceva, cufundat într-o fericire neclintită.
Îşi ţinea ochii aşa, de mult timp, fixaţi spre lumina cu înfăţişare ascetică
şi sorbea şi el ca şi spicul fraged al grâului, nemişcat, strălucirea şi se
hrănea. Mai târziu, după luni, în ceasul morţii, îi veni în minte această clipă
neclintită de la ghizdurile puţului şi simţi că această clipă fusese cea mai
mare bucurie a vieţii lui. Nu bucurie, ceva mai adânc, mai dur şi veşnic, ca
o răstignire.
Când se ridică să apuce spre muntele din faţă al Sfintei Fecioare şi să
urce la stâna lui, soarele stătea deja să apună.
— Poate m-a luat somnul, murmură el, s-a înserat deja…
Se întinse, îşi strânse brâul, îşi ridică de la pământ toiagul ciobănesc; se
grăbea să-şi regăsească iubiţii prieteni ai singurătăţii lui – oile, berbecii,
câinii ciobăneşti. Şi pe sălbaticul său ucenic ars de soare, tânărul cu părul
creţ, Nicolio.
Îşi ridică piciorul să pornească, când deodată trestiile foşniră şi auzi în
spatele său un glas răcoros rugător şi zeflemitor:
— Ei, Manolios, te-ai speriat şi pleci? Stai, am să-ţi spun o vorbă.
Se întoarse: văduva Katerina, cu urciorul pe umăr, apăru din stufăriş.
Ochiul său prinse cu lăcomie gâtul ei strălucitor, braţele goale lucitoare şi
buzele roşii care râdeau.
— Ce vrei de la mine? spuse şi lăsă ochii în jos.
— De ce mă urmăreşti, Manolios? zise văduva, şi acum glasul ei era
numai patimă şi tristeţe.
Puse urciorul pe ghizdurile puţului şi oftă.
— În fiecare noapte îmi apari în vis, nu mă mai laşi să dorm. Uite,
astăzi la revărsatul zorilor te-am visat că ţineai luna şi o tăiai felii, ca pe
1008
măr, şi-mi dădeai să mănânc… Ce ai cu mine, Manolios? De ce mă
urmăreşti? Iaca, te văd în somn, înseamnă că te gândeşti la mine, s-ar zice.
Manolios nu ridica ochii din pământ; simţea cum îl învăluie suflarea
văduvei, arzătoare; tâmplele îi zvâcneau. Tăcea.
— Te-ai roşit, te-ai roşit, Manolios, făcu văduva, şi glasul ei era cald,
puţin răguşit, vesel. Aşadar, te gândeşti la mine, Manolios, am avut
dreptate! Şi eu mă gândesc la tine, şi eu… Şi când mi te pun în minte, mă
ruşinez, ca şi când aş fi goală şi mă vezi… Ca şi când aş fi goală, şi tu eşti
fratele meu şi mă vezi.
— Mă gândesc la tine, răspunse Manolios şi nu ridica încă ochii; mă
gândesc la tine şi mi-e milă de tine. Toată Săptămâna Mare te-am avut în
minte. Iartă-mă!
Văduva se aşeză pe ghizdul puţului; simţise deodată o dulce,
insuportabilă oboseală, nu mai putea să stea pe picioare. Tăcea acum şi ea.
Se apleca pe puţ, îşi privea în adânc faţa deasupra apei întunecoase, de un
verde-închis. Toată viaţa ei se perindă, fulger, prin mintea ei: orfană, fată
de preot dintr-un îndepărtat sat de frunte, iar pe bărbatul ei îl cunoscuse la
sărbătoarea Preasfintei Fecioare Myrtiotissa; era mult mai mare decât ea,
bătrân de-acum şi scund, dar bun gospodar, iar ea săracă. A luat-o – nu a
luat-o, a cumpărat-o; s-a cununat cu ea şi a adus-o în Lykovrysi, a vrut
copii, nu a putut să-i facă, a murit. Întinsă în aşternutul ei, văduvă la
douăzeci de ani, nu putea să doarmă. Iar voinicii necăsătoriţi din sat nu
puteau nici ei să doarmă; dădeau ocol la miezul nopţii pe la poarta ei, pe la
ferestrele ei, prin curtea ei, îi cântau cântece de dragoste şi oftau ca viţeii;
ofta şi ea dinăuntru. Să fi ţinut chinul ăsta un an, doi ani; într-o noapte,
într-o sâmbătă seara, n-a mai îndurat; se spălase în ziua aia, îşi unsese părul
cu ulei de dafin; îşi privi trupul, îi fu milă de el; deschise uşa; un voinic,
care se întâmplă pe-acolo, intră înăuntru. La revărsatul zorilor, înainte să se
trezească sătenii, a plecat. Văduva a simţit o mare plăcere; a simţit chiar că
viaţa e scurtă şi e mare păcat să fie pierdută. În celelalte zile la miezul
nopţii a deschis iarăşi uşa…
Îşi ridică faţa de la apa de un verde-închis.
— De ce ţi-e milă de mine, Manolios? întrebă ea.

1009
 — Nu ştiu, Katerina, nu mă întreba. Într-adevăr, de parcă mi-ai fi soră,
mi-e milă de tine.
— Ţi-e ruşine pentru mine?
— Nu ştiu, nu mă întreba, mi-e milă de tine.
— Ce vrei de la mine?
— Nimic nu vreau, nimic! strigă Manolios înspăimântat, şi dădu să
plece.
— Nu pleca, Manolios, spuse ea, şi glasul îi tremura.
Manolios, fără să se întoarcă, se opri. Tăcură iarăşi.
Iar peste puţin văduva spuse:
— Îmi pari ca un arhanghel, Manolios. Ca un arhanghel şi vrei să-mi iei
sufletul.
— Lasă-mă să plec, făcu Manolios. Nu vreau nimic! Vreau să plec!
— Te grăbeşti, spuse văduva îndârjită acum, şi glasul ei răsună
batjocoritor. Te grăbeşti să mergi la munte, să bei lapte, să mănânci carne,
să prinzi puteri. Te însori, te însori, Manolios, iar cu Lenio nu-i de glumit!
— Nu mă însor! strigă Manolios şi se îngrozi.
Întâia oară se gândi la un asemenea lucru.
— Nu mă însor, n-o să mă însor niciodată, vreau să mor.
Şi pe neaşteptate, cum vorbi, se uşură. Se întoarse, o privi acum pe
văduvă drept în ochi, fără teamă, de parcă ar fi scăpat de o mare povară.
— Să fii sănătoasă, zise el cu glas liniştit, plec!
Văduva îl privea cum se depărtează şi inima îi tresări:
— Nu te mai gândi la mine, Manolios, strigă ea deznădăjduită, nu mai
veni în somnul meu, nu mă mai chinui. Eu am apucat drumul cel rău,
părăseşte-mă.
„Mi-e milă de tine, mi-e milă de tine, sora mea, nu vreau să pieri!“ se
gândi Manolios, dar nu se întoarse, nu răspunse; luase de-acum cărarea
muntelui şi urca.

1010
 IV

Soarele lovi vârful muntelui Sarakina, rumeni bisericuţa Sfântului Ilie,

iar potârnichile începură să cotcodăcească pe povârnişuri. Muntele se
lumină şi apărură împrăştiate, ici-colo, prin locurile stâncoase, câţiva
roşcovi răsuciţi, peri sălbatici plini de spini şi tufani roşi de vânt.
Cândva vor fi locuit şi aici oameni – se văd încă un zid prăbuşit, cioburi
de urcioare sparte, pomi roditori pe care i-a părăsit îmblânzitorul şi s-au
sălbăticit. Drumurile s-au şters, le-au năpădit ierburile sălbatice şi
prundişurile, casele s-au reîntors la primele lor elemente alcătuitoare,
mărăcinii au covârşit pomii odinioară îmblânziţi, iar lupii au revenit în
patria lor, la fel şi vulpile, iepurii care se speriaseră de om şi fugiseră.
Pământurile, copacii, jivinele răsuflară uşurate, îşi regăsiseră libertatea, nu
mai erau siluite de efemerul monstru biped, care apăruse la un moment dat,
călcase greşit veacuri în şir şi plecase.
Şi acum, iată că această lighioană neliniştită venea din nou.
Sălbăticiunile se ascunseră în spatele stâncilor înalte, pândind. Îndată ce
soarele lovi, apărură oameni din peşteri, bărbaţi, femei şi copii, găsiră apă
gâlgâitoare în stânci şi se aplecară asupra ei, aşezară pietre şi aprinseră
focuri… Se ridicară în vârful picioarelor, scrutară depărtările: jos în câmp,
îmbelşugatul sat, Lykovrysi; de jur împrejur coline tălăzuitoare cu măslini,
smochini şi podgorii; mai încolo blândul munte de un verde-închis al
Sfântei Fecioare cu turme de oi; şi încă mai încolo, la sprânceana cerului,
munţi înalţi liliachii, atârnaţi în văzduh.
Preotul Fotis îşi făcu cruce:
— Fiilor, strigă, Dumnezeu ne-a adus lumina, azi e multă treabă,
sculaţi-vă să strigăm toţi împreună pe Dumnezeu să ne asculte rugile!
Moşnegii şi bătrânele se târâră în jurul preotului Fotis, care stătea în
picioare pe o stâncă, alergară femeile cu copiii, şi ultimii, păşind greu,
ajunseră bărbaţii, cu capetele plecate, plini de griji. Zdrenţăroşi, cu obrajii
supţi de osteneală şi de foame, desculţi, lipsiţi de apărare în mijlocul
acestor stânci neospitaliere şi între arbori prea puţini şi neroditori… Te-ai
fi aşteptat la rugăciuni şi plânsete şi mâini cerşind întinse spre cer; însă pe

1011
neaşteptate, din piepturile acestea scheletice ţâşni vesel şi sigur imnul
triumfător al unui imperiu prăbuşit, şi tot muntele răsună:
— Mântuieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta,
biruinţe împotriva barbarilor dăruind…
Mişcând ritmic mâinile lui, preotul călăuzea glasurile, iar glasul său
mergea înainte, adânc şi războinic.
Capetele plecate se ridicară, femeile se descheiară la sân şi dădură ţâţă
pruncilor, iar altele se aplecară, aruncară surcele pe focuri şi aşezară oalele
deasupra.
— Fiii mei, strigă preotul Fotis, aici, pe muntele acesta povârnit, prin
puterea lui Dumnezeu, o să prindem rădăcini. De trei luni umblăm pe
drumuri, s-au topit copiii şi femeile, iar bărbaţii se ruşinează să mai
cerşească. Şi omul este ca arborele: vrea pământ. Aici o să ne înrădăcinăm!
Am văzut azi-noapte în somn pe Sfântul Gheorghe, săteanul nostru, leit,
cum este zugrăvit pe prapurul pe care îl purtăm din patria noastră. Un tânăr
bălai, ca primăvara, călare pe un cal alb, iar în spate, pe crupa calului,
frumoasa fată de împărat, pe care Sân’ Gheorghe o scăpase de înfiorătoarea
jivină a izvorului; acum îi ţinea un pocal de aur şi îl cinstea… Cine este
această frumoasă copilă de împărat, fiii mei? Este sufletul elenismului, este
sufletul nostru! Sân’ Gheorghe ne-a luat pe crupa calului său şi ne-a adus
aici, pe acest munte pustiu pe care călcăm; şi ieri-noapte mi-a venit în
somn şi mi-a întins mâna şi mi-a pus în palmă sămânţa unui sat – un sătuc
mic-mic care încăpea în palma mea, cu biserică, cu şcoală, cu case, cu
grădini şi mi-a spus: „Sădeşte-o!“
Din mulţime se auzi un vuiet şi un foşnet, ca şi când s-ar fi iscat vântul
printre trestii. Şi, aşa cum părintele Fotis avea palma întinsă, multe femei
zăreau pe ea un sătuc mic de tot, ca un ou care se clocea la soare.
— Aici o să-l sădim, continuă părintele Fotis, şi întinse braţele şi
îmbrăţişă muntele; aici, în stâncile acestea şi în peşteri şi în jurul acestei
ape firave şi sub copacii tari şi sălbatici, o să sădim sămânţa pe care mi-a
încredinţat-o Sfântul Luptător. Curaj, fiii mei, ridicaţi-vă sus, urmaţi-mă;
mare este ziua aceasta, sădim satul cel nou! Scoală-te, moş Panagos, ia-ţi
iarăşi sacul cu oase în spate, să mergem!

1012
 Bunicul de o sută de ani îşi ridică încet capul scheletic, ochişorii îi
scânteiară sub gene:
— De trei ori am văzut cum sunt sădite şi cum sunt nimicite sate. Întâia
oară au fost stârpite de ciumă, a doua oară de cutremur, şi acum, iată, de
turc. Dar tot de trei ori am văzut sămânţa omului cum încolţeşte, când în
aceleaşi pământuri, când mai departe. Un preot făcea sfinţirea, începeau
meşterii să zidească, ne aplecam toţi asupra pământului şi îl săpam, flăcăii
îşi luau neveste, iar în anul următor, ce bucurie era aceea, bre fiilor!
Pământul scotea spic, se înălţa fumul deasupra caselor, pruncii scânceau –
satul încolţea din nou! Curaj, măi băieţi, şi iarăşi o să încolţească!
— Sănătate, moş Panagos! strigară bărbaţii şi le râse buza. Tu,
bunicuţule, l-ai pus jos şi pe Charon. Tu eşti Dighenis6, cum se spune.
— Eu sunt, să ştii! răspunse moşul sigur pe el.
În acest timp părintele Fotis îşi pusese patrafirul, făcuse un sfeştoc din
măslin şi cimbrişor. Umplu o tigvă de dovleac cu apă şi strigă de se
rânduiră în jurul său cinci-şase copilaşi pe care-i învăţase să psalmodieze şi
să-i ţină isonul.
Toată mulţimea se ridică şi se orândui în spatele conducătorului, în
dreapta bărbaţii, în stânga femeile; deasupra lor soarele, neobosit, stăruitor
atlet, celebra iarăşi, urcând, isprava lui reînnoită veşnic.
— În numele lui Dumnezeu, fiilor! strigă preotul Fotis. În numele lui
Dumnezeu şi al patriei! Satul nostru a fost nimicit, satul nostru este sădit
din nou, nemuritoare este rădăcina neamului! Cum să vă spun, fraţilor? Mă
bucur, om sunt, când mi se întâmplă un lucru bun, dar mai mult mă bucur
ori de câte ori mă zdrobeşte ceasul cel rău! Pentru că-mi zic: Acum ai să
arăţi, părinte Fotis, dacă eşti bărbat adevărat sau iepure de casă.
Bărbaţi şi femei râseră; în această clipă grea, prin aceste cuvinte
bărbăteşti, rostite cu toată voia bună, inimile se uşurară; un luptător din
vechime se redeşteptă în fiecare piept şi privi stâncile şi pomii neroditori şi
gurile înfometate şi-şi suflecă mânecile să înceapă lupta.
— Urmaţi-mă, fiilor, toţi împreună, o să însemnez hotarele satului!
strigă părintele şi afundă sfeştocul în apă. Cu voia lui Dumnezeu!
Vlăjganul ridică prapurul cu Sân’ Gheorghe, bărbaţii luară uneltele de
muncă, sape, cazmale, lopeţi, bătrânii luară în braţe icoanele, iar bunicul
1013
cel bătrân trecu înainte cu sacul de oase pe umăr. Doi-trei câini, care
veniseră împreună cu ei, îi urmară şi aceştia, lătrând bucuroşi. Se înălţă un
vuiet mare, iar o goarnă răsună la poalele muntelui, dar nimeni nu o auzi.
Preotul cufunda sfeştocul în apă, stropi cu avânt pietrele, tufişurile
sălbatice, roşcovii, trasă în aer hotarele satului. Întâia oară întemeia şi
sfinţea un sat, făcea singur, cu prisosul inimii lui, rugăciunile şi psalmodia:
— Doamne, Doamne, însemnez cu apă sfinţită hotarele satului nostru!
Turcul să nu-l calce, ciuma să nu intre, cutremurul să nu-l zgâlţâie! Patru
porţi o să zidim, pune patru îngeri, Doamne, să-l păzească!
Se opri; stropi în chip de cruce o piatră mare, se întoarse către săteni:
— Aici, la răsărit, spuse, o să zidim o poartă a satului, poarta lui
Hristos!
Ridică mâinile spre cer:
— Aceasta este poarta Ta, Doamne. Pe aici o să intri, când vei primi să
asculţi glasul nostru în primejdie şi să păşeşti pe pământ. Pentru că suntem
oameni, ştii, avem suflet, avem glas, o să strigăm! Iar dacă uneori spunem
şi câte o vorbă de prisos, nu te mânia; oameni suntem, făpturi chinuite,
avem griji multe, vine un ceas în care inima nu mai rabdă, are să
plesnească, şi zboară vorba de prisos şi se uşurează. Viaţa e grea, şi dacă
nu ai fi Tu, Doamne, ne-am prinde toţi de mână, bărbaţi şi femei, ca să ne
aruncăm în prăpastie să scăpăm. Dar Tu exişti, Dumnezeul meu, eşti
bucurie, mângâiere, răzbunare mare! Aceasta este poarta Ta, intră!
Porniră iarăşi, o luară către miazăzi; fură însemnate iar hotarele în aer.
Părintele psalmodia, iar în jurul glasului său grav ciripeau, ca nişte
rândunici, glăscioarele copiilor.
La o piatră scobită plină de apă cristalină preotul se opri.
— Aici, zise el, vom zidi poarta Sfintei Fecioare, Ocrotitoarea neamului
omenesc! Puneţi semn!
Întinse mâinile spre pământ:
— Maică Fecioară, strigă, Trandafir neofilit, Viţă sălbatică înflorită,
care îmbrăţişezi Stejarul cel puternic, pe Dumnezeu, suntem oameni buni,
prigoniţi, ascultă glasul nostru! Aşează-te, tu, aici pe pământ, aproape de
noi, şi poala ta este un cuib cald plin de oameni. Eşti mamă, şi ştii ce va să
spună suspin şi foame şi moarte; eşti femeie, şi ştii ce va să spună răbdare
1014
şi dragoste. Apleacă-te, Stăpâna mea, asupra satului nostru acesta, dă
răbdare şi dragoste femeilor să îndure truda de fiecare zi şi să slujească,
fără să se supere, pe bărbat şi pe copil şi pe grijile casei! Dă putere
bărbaţilor să muncească şi să nu deznădăjduiască; să moară şi să lase în
urma lor curtea plină de copii şi de nepoţi! Dă, Stăpâna mea, sfârşit bun,
creştinesc bătrânilor şi bătrânelor! Aceasta este poarta ta, Stăpâna mea
Ocrotitoare, intră!
În clipa aceea apăru un măgăruş încărcat în urma convoiului, dar nimeni
nu-l băgă în seamă; se opri brusc, uimit, şi întoarse ochii lui mari catifelaţi
către prietenul său, să-l întrebe. Gâfâind, leoarcă de năduşeală, blestemând
soarele şi pietrele, apăru în spatele măgăruşului Iannakos.
Se opri, nedumerit şi el ca şi Iusufaki al său. Auzise psalmodiile,
urechea lui prinse şi vorbele preotului, privi în jurul său, se buimăci.
„Aceasta este, zise, poarta…“ Care poartă, om bun? Ce sat au să zidească?
Cum o să-l zidească? Cu aer? În văzduh? Ei, bre, mor de foame şi vor să
zidească şi sate? Abia se ţin pe picioare şi cântă tropare războinice,
„biruinţele, zice, împotriva barbarilor dăruindu-ne“! Aminteşte-ţi de mine,
Doamne!
Legă măgăruşul de un păr sălbatic, intră şi el fără zarvă, fără să-l vadă
cineva, în spatele convoiului. Avea ochii holbaţi, urechile aţintite, nu luase
încă o hotărâre – să râdă sau să izbucnească în plâns. Mergea în spatele
celorlalţi şi privea preotul cum stropeşte şi însemnează hotarele cu o
uimitoare siguranţă, ca şi când ar vedea deja în aer viitoarele drumuri,
casele, biserica, primăria…
Părintele se opri iarăşi, pentru a treia oară, în partea opusă Porţii lui
Hristos, spre apus, şi arătă o stâncă mare, pe care o străpunsese şi răsărise
un lăstar sălbatic înflorit.
— Aici vom zidi, spuse, Poarta lui Sân’ Gheorghe, a Lucrătorului7! Care
se apleacă şi cultivă pământul, care paşte turmele de oi şi de capre şi
păstoreşte boii, care copileşte crengile pomilor, altoieşte pomii ca şi noi,
oamenii. Pentru că Sân’ Gheorghe nu este numai un voinic mândru, este şi
un lucrător vestit. În binecuvântarea ta ne punem încrederea, Ocrotitor al
satului nostru! Dă să se înmulţească oile şi caprele noastre, să ne dea lapte,
să bea copiii, să li se întărească oasele; să ne dea carne, să se hrănească
1015
trupul ca să poată să înalţe sufletul nostru; să ne dea lână, să nu ne mai
zgribulim în timpul iernii! Binecuvântează, Sân’ Gheorghe, toate vietăţile
care iubesc şi slujesc omul – boii, măgarii, câinii, găinile, iepurii de casă…
Apleacă-te şi spre pământ şi binecuvântează-l şi pe acesta; noi vom pune
sămânţa în sânul lui, tu o să arunci ploaia atunci când e nevoie şi acesta va
rodi… Să fim toţi împreună! Pământuri, oameni, sfinţi să fim o singură
oaste! Iar Dumnezeu merge înaintea noastră şi ne arată calea! Sân’
Gheorghe, aici este satul tău, aceasta este poarta ta; fă-o înaltă ca să poţi să
intri călare: intră!
Iannakos, cu gura căscată, asculta, îşi freca ochii, privea în jurul său:
stânci prăpăstioase şi mărăcini şi spini şi cimbrişor… Pustietate! Doi corbi,
într-un roşcov, se înfricoşară şi făcură aripi, croncănind ca şi cum ar
blestema.
„Cine sunt ăştia, se gândea cu groază, oameni, fiare, sfinţi?“ Şi privea
pe bărbaţii cu mustăţile răsucite şi pe femeile cu cosiţele groase şi coapsele
late. „Aminteşte-ţi de mine, Doamne.“
La nord, în faţa porţii Preasfintei Fecioare, părintele se opri iarăşi,
înaintea unui zid prăbuşit, năpădit de ierburi. Ridică sfeştocul, binecuvântă
de trei ori pietrele, oftă, se întoarse către săteni:
— Aici, spuse el, şi acum glasul îi tremura, aici vom zidi, fraţilor,
Poarta lui Constantin Paleologul! Pe aici, într-o zi, fiii mei, sigur, va intra,
ud leoarcă de sudoare, pedestraşul care va striga: „Fraţilor, am luat
Constantinopolul!“
Poporul se sculă, se înălţară glasuri sălbatice, toţi priviră către nord, la
un nor de praf, care se ridica din câmp, ca şi când ar vedea deja pe
pedestraşul care sosea zburând iute.
— Moş Panagos, strigă preotul, apropie-te, adu sacul tău aici, la Poarta
Paleologului!
Se întoarse spre bărbaţii cu unelte:
— Săpaţi!
Săpară repede-repede, deschiseră o groapă lată, adâncă de un stat de
om, bunicul coborî. Scotea oasele din sac, unul câte unul, tigva, fluierele
picioarelor, braţele, coastele, şi le punea în rând, cu grijă, cu evlavie, tăcut,

1016
în groapă. Părintele Fotis vărsă restul aghiasmei peste oase, aruncă
înăuntru şi sfeştocul său, strigă:
— Strămoşi, aveţi răbdare! Să nu vă topiţi! Vine, vine, oriunde ar fi,
Vestea cea Mare va fi auzită!8
Iannakos îşi şterse ochii, îl podidiseră lacrimile; un nod i se pusese în
gât.
— Ieşi afară, moş Panagos, strigă preotul, ieşi să acoperim groapa.
Alergară doi tineri să-l tragă.
— Lăsaţi-mă, bre copii, zise bătrânul, mă simt bine aici. De ce vreţi să
mănânc pâinea în zadar? Nu pot să mai muncesc, nu pot să mai fac copii,
nu mai sunt de nici un folos, lăsaţi-mă!
— Moş Panagos, zise preotul cu asprime, încă nu ţi-a venit ceasul; nu te
grăbi.
— Părinte, răspunse rugător bunicul, lăsaţi-mă aici, mă simt bine. Am
auzit că dacă nu rânduiţi un om la temelia satului, satul nu se întăreşte. O
moarte mai frumoasă unde să găsesc? Acoperiţi-mă!
— Nu se poate, răspunse preotul. Dumnezeu ţi-a dat viaţa, Dumnezeu
ţi-o va lua. Noi nu avem dreptul, moş Panagos… Urcaţi-l sus, fiilor!
Cei doi tineri se aplecară, întinseră mâinile să-l apuce, dar bătrânul se
întinsese deja cu faţa la pământ peste oase, strigând:
— Lăsaţi-mă, măi băieţi, lăsaţi-mă, mă simt bine aici!
Iannakos nu mai putea să se stăpânească, se aplecă şi el peste groapă,
văzu bătrânul nemişcat, acum îşi întorsese faţa spre lumină şi zâmbea
fericit.
— Mă simt bine aici… Mă simt bine aici… murmură, încrucişându-şi
mâinile.
Nodul din gâtul lui Iannakos se dezlegă, se auzi un suspin.
Preotul se întoarse, îl văzu pe Iannakos, îl recunoscu.
— Faceţi loc, fiilor, strigă el, iată un om bun din Lykovrysi. A venit să
ne vadă, să ne dea curaj în nenorocirea noastră. Salutaţi-l, fraţilor! Este
unul dintre cei patru coşniţari care ne-au înmânat merindele în prima
noapte, de-am mâncat!
Îşi aminti numele lui:

1017
 — Bine ai venit, Iannakos! spuse el şi îi strânse mâna cu emoţie. De
hatârul tău şi al prietenilor tăi, Dumnezeu nu va arunca foc în Lykovrysi ca
să-l ardă!
Iannakos nu mai putea să se stăpânească: dintr-odată izbucni în plâns.
— Fiul meu, de ce plângi? făcu preotul şi îl luă în braţe.
— Am păcătuit, părinte, am păcătuit!
— Vino!
Îl luă de braţ, se depărtară puţin.
— De ce plângi? Ce ai? Spune-mi suferinţa ta, fiule. Eşti binefăcătorul
satului nostru! spune şi arătă, întinzând în larg mâinile lui, viitorul sat.
Picioarele lui Iannakos se muiară, se prăbuşi pe o piatră; preotul, în
picioare deasupra lui, îl privea neliniştit.
— Vrei ceva? întrebă. Ai făcut ceva? Nu plânge!
— Am păcătuit, părinte! Îţi voi spune totul ca să mă uşurez!
Şi începu repede, cu suflarea tăiată, să-i mărturisească pentru ce a venit
pe muntele Sarakina, ce înţelegere făcuse cu moş Ladas şi despre cele trei
lire pe care le-a luat arvună…
Preotul asculta, asculta şi nu vorbea; Iannakos îl privea înspăimântat.
— La ce te gândeşti, părinte? întrebă în cele din urmă şi glasul i se
împleticea.
— Mă gândesc, fiul meu, că omul este o fiară; o fiară neîmblânzită…
Nu plânge; încă mă gândesc că Dumnezeu e mare.
— Mai rău decât o fiară… murmură Iannakos şi scuipă năpădit parcă pe
neaşteptate de scârbă. Un vierme plin de murdărie este omul, mic, de
nimic, mârşav… Nu mă atinge, părinte, nu ţi-e silă?
Preotul tăcea; îşi trase înapoi mâna, îşi pironi ochii în pământ şi oftă.
Iannakos sări deodată de pe piatra unde se prăbuşise, îşi afundă degetele
în buzunarul jiletcii, scoase cele trei lire.
— Părinte, îţi cer un hatâr: ia aceste trei lire, cumpără câteva oi pentru
sat; pentru copiii care vor lapte… Şi, dacă poţi, pune-ţi mâna pe capul meu,
iartă-mă!
Preotul rămânea nemişcat.
— Dacă nu le iei, sufletul meu nu-şi va mai găsi mântuirea.
Şi apoi după puţin:
1018
 — Omul, ai spus, este o fiară; îmblânzeşte-o, părinte. O singură vorbă
bună o îmblânzeşte; de gura ta în clipa aceasta atârnă izbăvirea mea.
Preotul se aruncă în braţele lui Iannakos; îl podidi şi pe el plânsul:
— Pentru mine, strigă Iannakos, pentru mine plângi?
— Pentru tine şi pentru mine şi pentru toată lumea, fiul meu, murmură
părintele Fotis şi îşi şterse lacrimile.
Îl sărută pe Iannakos pe ochi, puse mâna pe părul lui creţ sur.
— Iertat să fii, Iannakos! Şi Petru de trei ori a tăgăduit pe Hristos, şi de
trei ori plânsul l-a mântuit; mare cristelniţă sunt lacrimile, fiul meu… Iau
aurul păcătos pe care mi-l dai, păcatul tău va fi laptele pentru copiii care
flămânzesc. Ai binecuvântarea mea!
Iannakos căzu la picioarele preotului să i le sărute; dar părintele se
aplecă de grabă, îl ridică.
— Nu, nu, ne văd, zise el, vin!
— Părinte! Părinte! se auziră glasuri înspăimântate.
— Ce se întâmplă, fiilor? strigă părintele Fotis neliniştit.
— Moş Panagos şi-a dat sufletul, părinte. Am mers să-l tragem din
groapă; era mort!
Părintele Fotis îşi făcu cruce.
— Dumnezeu să-l ierte! spuse. A murit fericit, s-a pus la temelia satului
nostru… Dumnezeu să ne dea şi nouă, fiii mei, să avem un asemenea
sfârşit… Vin să-i dau binecuvântarea.
Se întoarse către Iannakos:
— Haide, fiul meu, mergi întru cele şapte bunuri ale lui Dumnezeu.
Hristos este împreună cu tine!
Iannakos se aplecă, sărută mâna preotului şi porni să-şi găsească
măgăruşul.
Zbura de bucurie; sărea din piatră în piatră, ca un voinic de douăzeci de
ani. Spatele îl furnica, simţea că parcă ar începe să-i iasă aripi.
— La dracu’ moş Ladas, murmură, la dracu’ şi aurul lui! Mie mi-au
crescut aripi.
Îşi mângâie măgăruşul, care aştepta răbdător la umbra părului sălbatic,
îl dezlegă, repede-repede şi cânta încet:

1019
 — Să mergem, Iusufaki, zise el, ne-au mers bine treburile, am avut
câştiguri bune, slavă Ţie, Dumnezeule!
Se întoarse, văzu stâncile sălbatice şi peşterile negre şi pe oamenii
numai piele şi os care stăteau în jurul gropii bunicului, la viitoarea Poartă a
Paleologului şi ascultau slujba de înmormântare şi îşi făceau cruce.
— Dumnezeu să întărească satul vostru! murmură el. Am pus şi eu trei
lire la temelia lui.
Luă coborâşul cântând.
„Măi, fiară este, într-adevăr, omul, se gândi. Face ce vrea, ia ce cale
vrea. Poarta Iadului şi Poarta Raiului sunt lipite, şi intră unde vrea…
Dracul poate să intre numai în Iad, îngerul poate să intre numai în Rai;
omul, unde vrea!“
Râse.
— Sănătate, măi Adame, fiară mare! strigă tare şi începu iarăşi să cânte
o veche melodie, pe care nu şi-o mai amintise de un car de vreme şi acum
pe neaşteptate îi veni în minte şi pe buze:

Eu sunt copilul fulgerului şi nepotul tunetului

Şi vreau să fulger şi să tun şi vreau să cern zăpadă!

La poalele muntelui se opri:

— Mi-e foame, zise, o să mănânc. I-e foame şi lui Iusufaki, o să-i strâng
iarbă, să mănânce şi el, să nu mă pizmuiască. Uite, mâncăm împreună,
unul lângă altul, ca fraţii.
Făcu un ocol, adună pir şi scaieţi măgarului, sări un gard, tăie câteva
frunze groase de varză, făcu un braţ, le duse tovarăşului său.
— Mănâncă, mănâncă, Iusufaki, o să mănânc şi eu; poftă bună!
Îşi deschise traista, luă pâine şi gustarea lui iubită: măsline şi ceapă, şi
începu să mestece încet, liniştit, ca un iepure de casă.
— Ce plăcută este binecuvântata, murmură. Parcă mănânc întâia oară
pâine; asta nu e pâine, e anafură; merge drept la os şi îl hrăneşte.
Scoase din traistă şi tărtăcuţa, pe care o purta cu el şi o brodase cu
briceagul: un vultur cu două capete. O întoarse spre buzele lui cu fundul în
sus şi aceasta începu să gâlgâie.
1020
 — Parc-aş bea întâia oară vin, spuse el. Cum merge ticălosul drept la
inimă şi o înveseleşte! Bun a fost ceasul în care a făcut Dumnezeu viţa-de-
vie şi strugurii! Bun a fost şi ceasul în care omului i-a dat prin cap să calce
strugurii ca să scoată vin… Să mai bem o duşcă!
Duse din nou tărtăcuţa la gură şi închise ochii.
— Sănătate, Iannakos! se auzi în clipa aceea un glas proaspăt.
Iannakos deschise ochii, văzu înaintea lui pe Katerina cu o boccea mare
în spate; iar în urma ei oaia cu cordeluţa roşie la gât.
— Bre Katerina, strigă el, ce te-nvârţi pe-aici? Unde-ţi târăşti oaia? Te
duci s-o vinzi?
— Da, răspunse văduva şi râse.
— Vino, aşează-te să ciuguleşti şi tu o bucată de pâine; să bei şi-o
duşcă! Părintele Fotis tocmai căuta acum să cumpere o oaie, să bea copiii
lapte. Dumnezeu te-a luminat!
Văduva îngenunche pe pământ; îşi şterse năduşeala de pe faţă şi de pe
gât cu o basma neagră; ochii ei străluceau veseli.
— Căldură, zise ea. A venit deja vara, Iannakos.
— Mănâncă, spuse iarăşi Iannakos şi îi tăie o felie de pâine şi apropie
de ea şi măslinele. Vrei şi-o ceapă?
— Nu, răspunse văduva, nu mănânc ceapă.
Şi-şi luă în mână pâinea şi măslinele.
— Ca să nu-ţi miroasă gura, drăcoaico! făcu Iannakos şi râse.
— Da, spuse văduva cu o tristeţe neaşteptată în glas. Noi, vezi, vecine,
trebuie să mirosim totdeauna a săpun de mosc şi a lavandă…
Lăsă pâinea şi măslinele.
— Nu mi-e foame, zise ea, iartă-mă…
Iannakos înghiţi în sec, ruşinându-se.
— Iartă-mă tu, Katerina, murmură el, sunt un măgar.
Văduva rupse de jos un fir de iarbă şi şi-l trecu peste buză.
Tăcură puţin; nici Iannakos nu mai avea poftă să mănânce, îşi legă iarăşi
traista.
— Ce ai în boccea, Katerina, întrebă ca să rupă tăcerea care îl apăsa.
— Nişte hăinuţe pentru copii.
— O să le dăruieşti?
1021
 — Da.
— Şi oaia?
— Şi pe ea. Pentru lapte.
Iannakos lăsă capul în jos; iar văduva spuse, ca şi cum ar fi vrut să se
justifice:
— Vezi, vecine, nu am făcut copii, şi îmi închipui că toţi copiii lumii
sunt ai mei.
Iannakos simţi că este strâns de gât.
— Katerina, zise el cu glas frânt, îmi vine să mă aplec şi să-ţi sărut
picioarele.
— Moş Patriarheas, hodorogul, spuse văduva, m-a chemat alaltăieri şi
mi-a zis că este voinţa Sfatului Bătrânilor, eu să fac poimâine pe
Magdalena. M-am ruşinat. Auzisem ce va să zică Magdalena; iar eu sunt –
aşa am ajuns! – Magdalena satului… Şi totuşi, când mi-a spus-o, m-am
ruşinat. Dar acum, Iannakos, nu mi-e ruşine; dacă aş găsi pe Hristos şi dacă
aş avea o sticlă de lavandă, aş sparge-o şi i-aş spăla picioarele, şi apoi i le-
aş şterge cu părul meu… Aşa-mi pare; şi aş sta lângă Preasfânta Fecioară şi
nu m-aş ruşina; şi nici ea nu s-ar ruşina că m-ar vedea aproape de ea… Ai
înţeles ceva din cele ce-ţi spun, Iannakos?
— Am înţeles, am înţeles, Katerina… răspunse Iannakos şi ochii i se
înouraseră. De azi de dimineaţă, Katerina, încep să înţeleg…
Şi apoi după puţin:
— Eu sunt mai păcătos decât tine, Katerina, de aceea înţeleg. Întâi am
fost un hoţ mărunt, un mincinos de două parale, un vânzător de
mărunţişuri. Azi-dimineaţă am fost un ticălos… Dar acum…
Tăcu; îşi simţi inima plină de aripi. Apucă tărtăcuţa.
— În sănătatea ta, Katerina, strigă. Te-am mâhnit, iartă-mă. Sunt un
măgar, fac măgării.
Bău, şterse bine-bine gura tărtăcuţei.
— Bea şi tu, Katerina, ca să înţeleg că m-ai iertat.
— În sănătatea ta, Iannakos! spuse văduva şi ridică gâtul alb ca spuma.
Mă duc, zise ea, îşi şterse buzele şi se ridică. Priveşte oaia cum se duce şi
se-ntoarce şi behăieşte mai tristă, nu am muls-o, sărăcuţa de ea; am lăsat s-
o mulgă ei.
1022
 — N-ai s-o doreşti, Katerina? Ştiu cât o iubeai.
— Dacă tu ţi-ai da măgăruşul, nu l-ai dori?
Iannakos se îngrozi.
— Nu mi-o spune, vecină, mi se sfâşie inima.
— Şi mie mi se sfâşie inima, Iannakos. Fii sănătos!
Se opri o clipă, şovăi.
— O să-l vezi pe Manolios? întrebă în sfârşit.
— O să fac un ocol prin sate. Când o să mă întorc, zic să mă abat ca să
trec să-l văd… Vrei să-i spun ceva, Katerina?
Văduva îşi încărcase bocceaua şi trăgea cu furie de oiţa care se
împotrivea.
— Nu, nimic, răspunse ea.
Şi luă urcuşul.

În acest timp Manolios urcase pe muntele său. Câinii lui îl mirosiră de

departe şi alergară scuturându-şi coada, iar în urma lor Nicolio, ciobănaşul
ars de soare, cu urechi ascuţite, sărea din piatră în piatră, ca un ied, ca să-l
întâmpine. Crescuse pe munte împreună cu oile şi caprele, avea o înfăţişare
sălbatică, negricioasă, era scump la vorbă, behăia ca un berbec când
vorbea, păru-i era creţ, uns cu răşină de pin şi seu, şi-i stătea cârlionţat şi
ţeapăn ca nişte mici coarne răsucite. Avea de-acum cincisprezece ani şi
privea oile cu ochi tulbure, ca un berbec.
Când sosiră la stână, Nicolio întinse pe banca de piatră pâine, brânză şi
carne friptă.
— Mănâncă, zise.
— Nu mi-e foame, măi Nicolio, mănâncă tu.
— De ce nu ţi-e foame?
— Aşa.
— Ţi-au făcut rău oamenii, acolo jos?
— Da.
— De ce te-ai dus?
Manolios nu răspunse. Întins pe aşternutul său de paie, închise ochii.
Într-adevăr, de ce să se ducă? De ce s-a dus? Până acum, în fiecare
duminică dis-de-dimineaţă cobora în sat, asculta slujba, lua anafură şi urca
1023
din nou cu nerăbdare muntele lui. Crăpa acolo jos în câmpie, vedea femeile
şi se întărâta, vedea bărbaţii în cafenea cum beau şi cum joacă cărţi, îl
sufoca putoarea, şi trecea repede-repede pe-alături ca să se întoarcă în aerul
curat. Şi acum…
Îşi aminti de Lenio – râsul ei zeflemitor, ochii ei năzuroşi, glasul ei
şăgalnic, şi peste toate cei doi sâni care săltau pieptarul trandafiriu de parcă
voiau să-l străpungă.
Se ridică în aşternut, se încălzi, azvârli cămaşa, era ud leoarcă de
năduşeală.
„Trebuie să am răbdare, se gândi, să rămân curat, să nu mă ating de
femeie. Am să dau socoteală. Trupul acesta nu mai este al meu; este al lui
Hristos.“
Chipul lui Hristos îi apăru în minte, aşa cum îl văzuse pe iconostasul
bisericii, când a mers întâia oară la mănăstire. Hristos purta o tunică lungă
albastră, era desculţ şi atingea atât de uşor iarba pe care călca, încât aceasta
nu se îndoia. Străveziu, aerian, ca o boare. Din mâinile, picioarele şi
pieptul său desfăcut curgea în dâre sânge trandafiriu… O copilă cu păr de
aur, despletit, se repezea să-l atingă; dar El ridica cu asprime mâna, să n-o
lase să se apropie. Iar din gura Lui se desfăşura o panglică cu litere;
Manolios le-a citit, dar nu a putut să le priceapă prea bine înţelesul. L-a
întrebat pe părintele lui: „Ce spune Hristos aici, părinte?“ Şi acesta i le-a
tălmăcit: „Nu mă atinge, femeie! — Şi cine este femeia aceasta? —
Magdalena.“
„Nu mă atinge, femeie!…“ Manolios închise ochii – şi dintr-odată
Katerina, văduva, trecu încet prin aer. Clătină capul, aruncă basmaua
neagră, părul bălai i se revărsă pe spate, coborî până la genunchi, îi acoperi
goliciunea. Dar pe neaşteptate suflă un vântuleţ uşor, părul îi flutură puţin,
i se văzu pieptul…
Manolios scoase un strigăt: „Ajutor!“ şi sări din aşternut.
Ciobănaşul încă mânca, plescăia din buze şi nu putea să se sature. Se
întoarse liniştit, cu gura plină de mâncare.
— Ai visat, stăpâne? întrebă el. Te hăituiau? Şi pe mine mă gonesc în
somn; sunt minciuni, sunt vise, nu fi prost, dormi!
— Aprinde focul, Nicolio, mi-e frig…
1024
 — E arşiţă, o să plesnesc! răspunse ciobănaşul, care nu voia să se
dezlipească de pâinea şi de carnea lui.
— Mi-e frig… spuse din nou Manolios şi-i clănţăneau dinţii.
Ciobănaşul se ridică mestecând, luă mânios lemne din colţ, le grămădi
cu meşteşug pe vatră, le aprinse. Se apropie de Manolios, îl privi bine-bine,
clătină din cap:
— Te-au deocheat, stăpâne, zise şi se întoarse din nou la mâncare.
Manolios se târî în colţ, se înfăşură într-o pătură şi se încolăci lângă
vatră. Privea flacăra cum mistuie lemnele – Lenio, Magdalena, Hristos
treceau ca într-un dans prin flăcări, se uneau, se despărţeau, se uneau din
nou. Şi deodată femeile urcau cu fumul, se pierdeau, iar Manolios nu vedea
acum decât pe Hristos răstignit sus într-o flacără; îl vedea clar, cu faţa
palidă aplecată în piept, cu amândouă mâinile pironite pe lemne… Flacăra
se clătina puţin, iar Hristos răsufla, sărea din cenuşă, se subţia, se unduia,
se înălţa şi dispărea…
Manolios obosi, îşi rezemă capul pe genunchi şi îl luă somnul.
Somn greu, spurcat, ca o apă mâlită, şi toată noaptea Manolios lupta s-o
treacă şi să scape. Se încurcase în ierburi alunecoase şi în şerpi de apă,
striga, iar la revărsatul zorilor un râu de păr bălai se rostogoli înfuriat şi îl
răpi. „Ajutor!“, strigă din nou, dar nu putea să se trezească, iar acum era
întins cu faţa în sus pe râu şi gemea.
Ciobănaşul se trezise de două-trei ori din pricina strigătelor disperate ale
lui Manolios.
— Visează încă sărmanul că-l hăituiesc… murmura şi râdea.
Şi îndată se întorcea pe partea cealaltă şi adormea la loc.
În zori, când Manolios deschise de-acum ochii şi văzu prin lucarnă cerul
alb ca laptele, îşi făcu cruce.
— Slavă Ţie Dumnezeule, murmură el, a trecut noaptea, am scăpat!
Încheieturile îi erau amorţite, ochii îl usturau, dârdâia de frig. Focul se
stinsese. Îi dădu prin minte să bea lapte cald, dar Nicolio ieşise deja ca să
ducă oile la păscut. Îi fu lene să se scoale. Privi în jurul său, ca şi când ar fi
văzut întâia oară uneltele muncii lui: cazanele, ciuberele, strecurătorile; pe
perete agăţate lingurile de lemn, pe care le scrijelise şi le împodobise el
însuşi cu mult meşteşug. De mic copil, când vedea o bucată de lemn, îşi
1025
scotea briceagul şi cioplea pe el chiparoşi mici şi păsărele. Mai târziu,
începu să scrijelească femei; şi apoi, bărbaţi călare; iar când s-a dus la
mănăstire, sfinţi…
— Tu, fiule, i-a spus într-o zi un călugăr, care trecuse pe la stâna lui, nu
trebuia să te faci păstor; trebuia să te faci călugăr, să-ţi dăm o bucată de
lemn, iar tu să ne dai o icoană…
Soarele intră prin lucarnă, Manolios se târî şi se aşeză în bătaia unei
fâşii de soare, se încălzi puţin. Şi deodată, în vreme ce se încălzea, îşi
aminti visele din timpul nopţii, râul de păr bălai, se înfioră.
— Hristoase, şopti el, să nu mă laşi să cad în ispită.
Se însenină puţin, se ridică, aprinse focul, luă lapte din covaşă, îl
încălzi, bău. Se întări, ieşi afară, se aşeză pe banca de piatră din faţa stânii.
Soarele se ridicase de o suliţă pe cer, lumea se trezi, muntele râdea.
Departe se auzea Nicolio cum mână oile şi cum fluieră.
— Acum mă simt bine, murmură el, ispita vine noaptea. A ieşit soarele,
slavă Ţie, Dumnezeule!
Îşi roti ochii, văzu lângă prag un butuc rotund de soc. Inima îi tresăltă
bucuroasă. Se aplecă, îl luă pe genunchii săi, îl mângâie. Gros, rotund, ca
un cap; nervurile lemnului se ramificau clar, unduitor, ca nişte vine.
Degetele lui Manolios furnicară; sări în sus, intră înăuntru, luă
fierăstrăul mic, dalta tăioasă şi pila. Îşi făcu cruce, se aplecă, sărută lemnul
şi începu să-l lucreze.
Soarele se apropia de-acum gata să ajungă la jumătatea cerului, şi
Manolios stătea încă aplecat, cu pieptul căzut deasupra lemnului, uitase de
oboseala lui, iar aerul, de pe pământ până la cer, se curăţise, se risipiseră
toate ispitele. Lenio era acum departe, departe, în dosul soarelui; iar
cealaltă, văduva, se căţărase în stână, în cel mai întunecat ungher, şi se
făcuse păianjen.
Manolios, căzut peste lemnul pe care-l cioplea, avea ochiul pironit
înlăuntrul său; tot sufletul său se făcuse un ochi care privea în adâncul
inimii lui un chip senin, plin de bunătate, de tăcere şi suferinţă. Iar
Manolios se căznea să copieze, leit cum îi vedea înlăuntrul său, obrajii cei
supţi, ochii cei îndureraţi, fruntea lată cu picăturile groase de sânge. Şi rana

1026
dintre sprâncene pe care nu o aveau icoanele, dar pe care numai el,
Manolios, o vedea.
Năduşeala curgea de pe fruntea lui Manolios, degetele îi fuseseră rănite
de daltă şi înroşiseră, de sânge, lemnul. Dar Manolios nu se oprea; se
grăbea, înainte de-a se risipi sfântul chip dinlăuntrul său, să-l copieze şi să-
l fixeze pe lemn.

Şi acolo, pe când cioplea, apărură două femei pe cărare, una tânără, iar
în urma ei una bătrână îmbrobodită. Îl văzură pe Manolios, cea tânără se
întoarse, puse degetul pe buze şi începură să înainteze încet, vrând parcă să
vadă ce face Manolios aşa aplecat. Deodată bătrâna se poticni, o piatră se
rostogoli; dar Manolios îşi adunase tot sufletul său într-o bucată de lemn,
nu auzi nimic.
Cea tânără nu mai îndură, iuţi pasul, atinse umărul lui Manolios.
— Hei, Manolios! strigă ea.
Manolios tresări, sfântul chip dispăru înlăuntrul său; se înspăimântă şi
se sprijini de perete cu capul întors în sus.
— Ce-ai păţit, Manolios? De ce mă priveşti aşa, de parc-aş fi o arătare?
Eu sunt, dragă, Lenio, logodnica ta, şi asta-i mătuşa ta, kyra Madalenia; a
venit să-ţi descânte răul.
— Vreun drăcuşor, copile, te-a rănit, zise bătrâna apropiindu-se gâfâind.
Manolios le privea năucit.
— Ce vreţi? întrebă în sfârşit şi întoarse pe dos lemnul lucrat, să nu
vadă ce scrijelea.
Bătrâna se pregătea să răspundă, dar Lenio o dădu la o parte.
— Lasă-ne, kyră Madalenia, spuse ea. Du-te să aduni buruienile de care
ai nevoie şi lasă-ne singuri; am să-i vorbesc.
Bătrâna se îndepărtă bodogănind şi se duse să culeagă ierburi.
Lenio se înghesui pe banca de piatră, alături de logodnicul ei.
— Manolios, îi zise încet şi îi luă mâna, ridică ochii, priveşte-mă. Nu
mă mai vrei, nu mă mai iubeşti?
— Te iubesc, răspunse liniştit Manolios.
— Când o să ne căsătorim?

1027
 Manolios tăcea. Cât de departe era, Dumnezeule, însurătoarea, de
mintea lui, în ceasul acesta!
— De ce nu vorbeşti? Stăpânul mi-a spus totul.
— Nu voiam să vii, făcu Manolios şi se ridică.
— Trebuia să-ţi iau încuviinţarea? strigă Lenio şi faţa i se aprinse. Încă
nu-mi eşti bărbat, sunt liberă.
Se ridică şi ea, se opri înaintea lui; întinse mâna:
— Nu pleca! îi zise ea poruncitor.
Manolios se rezemă de perete, aştepta. Lenio îl privea, ura şi dragostea
se luptau în pieptul ei învolburat.
— Mama mea a fost slugă, spuse ea în sfârşit cu glasul înăbuşit, mama
mea a fost slugă, dar tatăl meu e boier. N-o să-ţi cad la picioare; am zestrea
mea, am tinereţea mea, o să găsesc altul mai bun!
Manolios strânse cu atâta putere la piept lemnul cioplit încât îl duru.
— Fii sănătoasă, Lenio, spuse el şi simţi că i se despică inima.
Dar îndată ce rosti vorba grea, se căi şi se înspăimântă şi el. Se
descurajă.
— Lenio, murmură el şi lăsă ochii în jos, lasă-mă câteva zile aici în
singurătate să iau o hotărâre… Dacă mă iubeşti, fă-mi acest hatâr.
— Iubeşti pe alta? Pe care? Spune desluşit şi o să plec.
— Nu, nu, Lenio, îţi jur!
— Bine, când iei o hotărâre, dă-mi de veste, o să aştept… Dar să ştii,
poate o să te iubesc toată viaţa mea, poate o să te urăsc toată viaţa mea,
asta atârnă de un singur cuvânt al tău: de un da, de un nu, alege!
Se întoarse la bătrână:
— Hei, kyră Madalenia, să mergem!
O luară pe cărare în jos, şi Lenio mergea înainte înfuriată; nici o singură
dată nu se întoarse înapoi să privească; fierbea înlăuntrul ei, mândru,
sângele boieresc al tatălui ei.
Manolios se prăbuşi pe banca de piatră; privi lemnul – nu mai avea nici
o dorinţă să-l cioplească; flacăra se stinsese; sfântul chip dinlăuntrul său
dispăru. Nu mai avea în adâncul inimii lui ce să vadă şi ce să copieze.
Intră înăuntru, înfăşură într-un ştergar lung lemnul, încet, cu grijă, aşa
cum acoperim jăraticul cu cenuşă, să nu se stingă. Nu mai putea să rămână
1028
singur, crăpa; luă din colţ bâta ciobănească şi porni să-l găsească pe
Nicolio cu oile.

Soarele apunea picurând pe munte, văzduhul era încremenit; umbrele se

încolăciseră la picioarele copacilor, înfricoşate. Iar ciripiturile păsărelelor
amuţiseră, se ascunseseră prin frunzişuri şi aşteptau să treacă ceasul
apăsător.
Nicolio simţi deodată că forţa lui dă pe dinafară; se întoarse în jur să
vadă cu cine poate să-şi risipească forţa care-i prisosea. Pustietate. Nici un
bărbat să se încaiere cu el, nici o femeie s-o trântească la pământ; oile se
întinseseră sub tufani, la umbră, cu limbile scoase, liniştite; era o ruşine să
te pui cu ele. Dar pe neaşteptate, apăru berbecul cel mare, Dasos, înaintaşul
cu coarnele lui groase răsucite, cu lâna-i deasă unsă şi cu talanga lui grea
de conducător, la gât. Privi cu ochiul înceţoşat oile lui, întinse pe pământ,
behăi mulţumit şi se porni greu, încet, cu mândrie regească, să dea
târcoale; aerul se umplu de duhoarea masculului – şi Nicolio se repezi
asupra lui, ca şi când s-ar fi scrântit dintr-odată la minte, şi începu să-l
lovească cu bâta lui peste coarne, pe spate, în burtă, ieşit din minţi.
Mândrul mascul se întoarse; potrivnicul i se păru mic la vedere – nu
avea coarne, nu avea lână deasă şi lungă, păşea numai pe două picioare şi
cu o singură lovitură uşoară de coarne puteai să-l dobori jos. Îşi continuă
aşadar, mândru, plimbarea printre oile lui.
Dar Nicolio i-o luă pe urme, îi prinse coarnele, făcu un salt şi se aruncă
pe el să-l călărească. Atunci Dasos se înfurie, scutură capul, şi îl întinse pe
Nicolio la pământ cu faţa în sus.
— Ticălosule! O să-ţi arăt eu acum ţie! strigă Nicolio şi sări în picioare
cu coatele sângerânde.
Îşi vârî grumazul între umeri, lăsă capul în jos ca să lovească şi îşi luă
avânt; luă avânt împotriva lui şi Dasos, se izbiră, Nicolio ameţi, se răsuci
pe picioare şi împreună cu el se învârti şi muntele; dar izbuti să se ţină
drept, apucă de jos bâta, se năpusti şi începu să lovească cu turbare
berbecul înaintaş, ca să-i frângă coarnele.

1029
 Tocmai atunci se ivi Manolios; puse două degete la gură, fluieră.
Nicolio se întoarse, îl văzu, dar luase avânt, nu mai putea să se oprească, se
repezi din nou la berbec. Manolios luă o piatră, o azvârli în el.
— Hei, Nicolio, strigă el, cu berbecul te-ai pus? Vino aici!
Boscorodind, blestemând, tot leoarcă, Nicolio se apropie. Se aşezară
amândoi sub o stâncă. Ciobănaşul, înfuriat, scotea aburi şi mirosea ca un
berbec; fluiera din când în când, azvârlea câte o piatră şi se căznea să-şi
ascundă mânia; dar înlăuntrul său fierbea, pentru că Dasos îl pusese jos.
Manolios îşi pironise ochii în văzduh şi se lupta să-şi regăsească liniştea
pierdută şi să aducă iarăşi în inima lui chipul sfânt pe care îl cioplea în
lemn. Ce fermecat era el azi-dimineaţă, cum uitase de toate chinurile lui!
Lumea dispăruse şi rămăseseră singuri, între cer şi pământ, Manolios şi o
bucată de lemn. Şi pe neaşteptate, un glas de femeie, două buze roşii…
— Măi Nicolio, scoate-ţi de la brâu fluierul, cântă… Nu mă simt bine,
măi Nicolio, am necazuri, cântă din fluier să-mi alin sufletul!
Ciobănaşul zâmbi.
— La fel sufăr şi eu, Manolios, zise el. Am şi eu supărările mele.
Uneori îmi vine să crăp; cânt din fluier, dar nu mă alin; de-aia m-am pus şi
eu cu berbecul!
— Şi ce supărări ai tu, Nicolio, un copilandru fără tuleie?
— Naiba să mă ia dacă înţeleg; uite, aşa, sunt singur, măi Manolios,
singur de tot, sunt supărat! răspunse băiatul.
Scoase fluierul, potrivi degetele arse de soare pe găurile trestiei.
— Ai în minte vreo melodie, Nicolio?
— Eu? Nici una. Ceea ce-mi vine.
Prinse capătul fluierului în gură şi începu.
Plaiurile se umplură de oi şi de capre şi de clopoţei, muntele se muta şi
păştea. Se zgudui lumea, se topi, deveni un răsunet dulce care se
rostogolea. Şi deodată izbucniră apele de sus şi începură să sară gâlgâind
din piatră în piatră. Ape, clopoţei, munţi încet-încet tăcură, nu tăcură se
schimbară, se prefăcură în râsete pline de prospeţime, ademenitoare şi
vesele… Se întinse o mare răsunătoare, un ţărm clocotitor, femei care
râdeau şi se scăldau… Cu braţele şi picioarele desfăcute femeile se aruncau

1030
în mare, se izbeau de valuri, se răsuceau cu picioarele în sus, ţipau fericite
şi izbucneau în râsete. Tot ţărmul se gâdila ca un gât şi râdea în hohote.
Aplecat, neliniştit, Manolios îşi aţintea urechile. Râsetele de femei
săreau, zeflemitoare şi jucăuşe în spuma mării, săreau şi se pierdeau şi se
întoarceau din nou îmbrăţişate cu valurile – şi dintr-odată toate tăcură,
ţărmul se linişti şi Katerina se ivi din mare tăcută şi goală de tot.
— Încetează de-acum! strigă Manolios şi sări în sus.
Nicolio se întoarse şi îl privi, dar cânta încă, fusese şi el vrăjit de
răsunet, ţinea fluierul bine potrivit pe buze şi nu-l lăsa inima să-l
părăsească.
— Încetează, îţi spun! strigă din nou Manolios.
— M-ai oprit când era mai dulce, zise supărat Nicolio şi îşi şterse
fluierul pe genunchi.
Lacrimile începură să curgă din ochii lui Manolios.
— Ce-ai păţit, Manolios, plângi? făcu ciobănaşul, uimit. Măi, nu te
necăji, e doar un fluier, sunt înşelăciuni, vânt!
Manolios dădu să păşească, genunchii i se muiau.
— Nu mă simt bine, murmură el, nu mă simt bine…
— Ai auzit apele? întrebă ciobănaşul şi râse.
— Care ape?
— Am avut ape în mintea mea, în vreme ce cântam din fluier, ape
multe, pentru că mi-era sete… zise el.
Şi dintr-un salt se găsi sub stejarul, unde avea atârnată traista lui cu o
tărtăcuţă mare de apă. I-o dăruise Manolios şi avea scrijelit pe ea un ţap.
„O să merg să mă întind, se gândi Manolios, am fiori…“
— Ai grijă de oi, îi strigă lui Nicolio, eu o să mă întorc la stână să
prepar brânza.
— Am pregătit focul, răspunse Nicolio, ştergându-şi buzele şi pieptul
care se umpluseră de apă. Fierbe laptele, vin şi eu.
Îl privi cum înaintează, poticnindu-se de pietre, i se făcu milă de el.
— Dacă nu te simţi bine, îi strigă iarăşi, lasă-le, fac eu brânza; întinde-
te!
— De ce mi-o spui?

1031
 — Pentru că picioarele ţi se împleticesc, stăpâne, şi eşti galben ca
lumânarea.
„Sărmanul! murmură el cu milă, văzându-l pe Manolios cum calcă
împleticit şi cum se pierde în spatele tufanilor. Am văzut-o de departe pe
Lenio că vine, blestemată fie ea! Asta, măi, o să-ţi sugă toată vlaga,
amărâtule!“
Apucă o piatră, o azvârli cu turbare.
— Blestemate fie muierile, strigă tare, blestemate fie!
Văzu berbecul înaintaş, pe Dasos, cum apare iarăşi înaintea lui, ca şi
când l-ar provoca; îşi aplecă mânios capul ascuţit şi se repezi la el.

Când Manolios ajunse la stână, dădu să aprindă focul şi să se apuce de

prepararea brânzei, dar nu avea putere. Se aşeză pe banca de piatră, la
soare, să se încălzească; tremura de frig. Soarele de-acum apusese, şi peste
puţin se auziră tălăngile cum se apropie, şi strigătele lui Nicolio care mâna
oile către stână, cu pietre şi cu fluierături.
Mintea lui Manolios prinse aripi, coborî jos în sat, luă casele la rând,
cafeneaua, piaţa. Apucă urcuşul, intră în casa preotului, văzu fruntaşii care
urseau pe fiecare, cine o să facă pe Petru, cine pe Iuda, cine pe Hristos…
Văzu iarăşi pe părintele Fotis şi pe creştinii dezrădăcinaţi şi înfruntarea
mândră, bărbătească, a acestuia cu un popă sătul, şi pe femeia care a scos
un ţipăt şi şi-a dat sufletul… Vuiră iarăşi înlăuntrul său vorbele lui
Iannakos, aspre, batjocoritoare, pline de adevăr: „Vrei să-l înfăţişezi pe
Hristos şi tu mi te pregăteşti să te însori şi să te pângăreşti… Mincinosule!
Mincinosule! Mincinosule!“ Mintea îi urcă în odaie, văzu pe boier; şi
înainte de boier, în curte, pe Lenio, care se năpustise asupra lui, iar sânii ei
îl răniseră, şi îl întreba mângâietor, cu nerăbdare: „Dragul meu Manolios,
când o să ne căsătorim? Când? Când?“ Iar apoi… apoi, când porni spre
munte şi se opri o clipă la puţ să se odihnească…
Inima i se topi.
— Mi-e milă de ea, murmură el, mi-e milă de ea, a apucat calea cea rea,
o să se piardă…
Ţâşni în mintea lui, cu basmaua ei neagră, cu gâtul alb ca spuma, cu
buzele înalte frecate cu frunză de nucă… Auzi iarăşi strigătul ei
1032
deznădăjduit: „Nu pleca, nu pleca, dragul meu Manolios!“ de credeai că
aştepta ca el, numai el s-o mântuiască…
Şi deodată îi fulgeră pentru întâia oară în minte, cu înţeles limpede,
sigur, visul ei. Da, da, avea dreptate văduva, numai el poate s-o
mântuiască… Însuşi Dumnezeu i-a vestit ei asta în somn… Manolios ţine
în mâinile lui luna şi o hrăneşte… Şi acum iată, pe neaşteptate pricepu
înţelesul ascuns şi Manolios se înfioră de bucuria lui: luna este lumina cea
neprihănită, este cuvântul lui Dumnezeu care luminează noaptea… Şi este
voia lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, ca el, Manolios, s-o hrănească.
El o va mântui pe Magdalena cea păcătoasă, pe văduvă.
— Trebuie s-o văd, murmură, trebuie, repede! Fiecare clipă care trece
poate s-o afunde şi mai adânc în păcat… Trebuie, trebuie… Am o
datorie…
Văzu drumeagul ei strâmt, poarta ei cea arcuită vopsită în verde, cu
zăvorul rotund de fier… Văzu pragul ei, care strălucea curat… Nu-l trecuse
niciodată, dar într-o duminică, îşi aminteşte, că poarta era deschisă şi şi-a
aruncat cu lăcomie ochii înăuntru, a văzut o curte mică, pavată cu pietre
mari proaspăt spălate, a văzut glastrele de busuioc pe bordura de piatră şi
două de garoafe roşii dese lângă fântână…
Şi mintea lui Manolios lua grăbită panta muntelui, ajungea în sat, intra
pe drumeagul strâmt, păşea pragul curat…
— Trebuie, trebuie s-o văd… spunea şi repeta, am o datorie…
Simţea o bucurie ciudată. Acum când i se desluşea de ce este atât de
mare nevoia s-o vadă, când pricepea că nu este vrerea lui, ci Dumnezeu îi
porunceşte, se alină; acum înţelese de ce, cu atâta încăpăţânare, zi şi
noapte, dorea cu ardoare să se ducă s-o găsească pe văduvă; credea că îl
împingea ispita, şi se ruşina şi se împotrivea; dar acum…
Sări sprinten; nu-i mai era frig, genunchii nu-i mai erau frânţi. Aprinse
focul, aşeză cazanul, puse laptele la fiert.
„Ce căi ia Dumnezeu, se gândea el, să vină ca să lumineze mintea
omului! Iată acum, voia lui a luat chipul unui vis şi a coborât la căpătâiul
văduvei…“

1033
 Nicolio sosea de-acum, văzduhul răsuna de behăituri, oile intrau în ţarc;
soarele cobora liniştit, relaxat, sfârşise corvoada de peste zi şi se întorcea la
măicuţa lui să cineze.
— Bine-ai venit, Nicolio! strigă din uşă Manolios şi glasul lui era
limpede şi vesel. Mulge oile şi vino să aşezi masa ca să mâncăm: mi-e
foame!
Toată ziua nu pusese o îmbucătură în gură; gâtul îi era astupat; dar acum
i se destupă, veni foamea.
Nicolio îl privi mirat; râse.
— Te-ai înviorat, stăpâne! Vreo veste bună?
— Mi-e foame; fă repede! O să te-ajut şi eu.
Aduseră şiştarele de aramă, îngenuncheară amândoi, unul lângă altul,
începură să mulgă oile una câte una. Iar oile stăteau mulţumite şi se uşurau
de dulcea povară; degetele îndemânatice li se păreau ca nişte guri dragi
care sugeau.
Sfârşiră, se spălară, Nicolio aşternu masa afară pe banca de piatră, îşi
făcură cruce, se repeziră amândoi înfometaţi la pâine, la carne, la urdă.
Nicolio se tot gândea cu mânie la berbecul cel puternic şi la Lenio, în
mintea lui berbecul înaintaş şi durdulia femeiuşcă se uneau în chip
nedesluşit, deveneau una, şi, când Lenio era deasupra călare, când dedesubt
şi râdea…
— Blestemată fie… blestemată fie… murmură pe neaşteptate, luă o
piatră şi o azvârli în aer.
— Ce ai, măi Nicolio, de bombăneşti? întrebă Manolios râzând. În cine
azvârli cu pietre?
— Dracul îmi dă târcoale! răspunse ciobănaşul şi râse şi el. Şi arunc în
el cu pietre.
— L-ai văzut, Nicolio?
— L-am văzut, să ştii.
— Şi cum este?
— Treaba mea! răspunse ciobănaşul şi se duse să-şi vâre capul
înfierbântat într-o găleată de apă.
Manolios sfârşi de mâncat, îşi făcu cruce, se ridică.
— Nicolio, spuse el, o să cobor în sat astă-seară. Fii sănătos!
1034
 — Iarăşi în sat? strigă Nicolio şi supărarea puse stăpânire pe el. Ce te
duci să faci iar în sat? Cred că şi ţie, stăpâne, îţi dă Necuratul târcoale.
— Nu Necuratul, măi Nicolio, blestemat să fie, ci Dumnezeu.
Îşi udă părul, îşi scoase oglinjoara, se pieptănă, intră înăuntru, îşi puse
hainele bune, cele de duminică.
Îşi vârî la chimir oglinjoara rotundă, pieptenele mic, o batistă. Pentru
ce? Ce nevoie avea de ele? Nici el însuşi nu ştia; le luă aşa şi le ascunse în
chimir.
— Necuratul, îţi zic eu, Necuratul, spuse din nou băiatul supărat,
privindu-l pe Manolios cum se găteşte.
— Dumnezeu, Dumnezeu… spuse iarăşi Manolios, îşi făcu cruce şi
porni.
— Se duce s-o vadă pe Lenio, blestemaţi să fie amândoi! murmură
Nicolio şi scuipă îndrăcit.
Şi văzu iarăşi berbecul înaintaş şi pe Lenio devenind una.

6 Erou bizantin, rămas în creaţiile populare. Era fiul unui nobil musulman şi al unei creştine.
Apărător al graniţelor Imperiului Bizantin în vremea împăratului Roman I Lakapenos (920-944), a
rămas imortalizat în poemul de sorginte populară Dighenis Akritas datorită vitejiei şi
devotamentului său.

7 GeÜrgós înseamnă plugar, lucrător al pământului, agricultor, ţăran.

8 Ziua proclamării independenţei, ziua naţională a Greciei este pe 25 martie de Bunavestire, ziua în
care i-a fost vestită Fecioarei Maria Naşterea Mântuitorului omenirii.

1035
 V

Se întunecase de-acum, păsările de noapte, îndrăgostite şi înfometate,

începură să glăsuiască; sus în cer se agăţară cele dintâi stele, cele mai mari.
„Să se întunece încă mai mult, să nu mă vadă careva în sat“, se gândea
Manolios şi cobora încet cărarea abruptă. Cobora şi clocea în mintea lui ce
cuvinte să găsească şi cum să-i vorbească, ca să poată să ajungă drept la
inima ei cuvântul lui Dumnezeu. „O să bat în poartă, mesteca în mintea lui,
o să vină să-mi deschidă… O să fie uimită că mă vede, o să încuie poarta şi
o să intrăm înăuntru…“ Îi văzuse curtea, nu se temea de ea, garoafele,
busuiocul, fântâna… Dar înăuntru? Manolios se înspăimântă; se opri să-şi
tragă răsuflarea. „Acolo înăuntru va fi patul…“, se gândi.
Mintea i se tulbură; nu mai ştia ce-o să-i spună, nici de ce coborâse la
un asemenea ceas, noaptea, de la munte şi bătuse în poarta ei. Iar ea l-ar fi
văzut cum se roşeşte şi cum se pierde şi ar fi apucat-o râsul. „Bre
Manolios, i-ar spune, ai venit şi nu ştii nici tu însuţi de ce-ai venit! Nu
cumva ai avut şi tu vreun vis? Ispita ţi-a trimis vreun vis, dragă Manolios,
sau cumva Fecioara Maria? Sau poate ţi-au trimis vise amândouă – se
întâmplă şi asta, Manolios – şi ai venit, iar la început o să-mi vorbeşti
despre Dumnezeu şi Rai, şi-apoi, încet-încet, fără s-o înţelegi nici tu,
Manolios dragă, fără s-o-nţeleg nici eu, sărmana, o să ne trezim, strâns
îmbrăţişaţi amândoi în pat… Eşti bărbat, ştii, eu sunt femeie, aşa ne-a făcut
Dumnezeu, ce-am greşit noi? Când suntem unul aproape de celălalt, să ne
prindă ameţeala, să ne pierdem şi să ne desfacem mâinile şi picioarele şi să
ne unim…“
Lui Manolios îi urcă sângele la cap. În minte îi vuiau cuvintele acestea
neruşinate, le auzea foarte limpede cum văduva i le spune şi cum râde şi se
apropie de el. Îi simţea deja suflarea, mirosea a mastic şi garoafă, iar din
ilicuţul deschis urca mirosul plăcut al trupului ei, cald, amestecat cu
năduşeala şi mireasma de nuc…
Obosi brusc, genunchii i se muiară, se aciuă la o piatră.
„Cine a vorbit înlăuntrul meu? se întrebă îngrozit. Cine a râs? Ce a fost
genunchiul care m-a atins de mi s-au tăiat picioarele?“ Auzise într-adevăr

1036
înlăuntrul său cuvintele acestea şi râsul văduvei – şi nările lui erau încă
înfierbântate de parfumul ei.
— Dumnezeul meu, ajutor! scoase el un ţipăt şi îşi ridică ochii spre cer.
Dar cerul i se păru prea sus în seara aceasta, prea departe de om, mut,
nepăsător, nici prieten, nici duşman, şi se înspăimântă. Stelele îl priveau, şi
inima lui Manolios îngheţă. Uneori, în nopţile de iarnă, vedea în jurul
stânei, între crengile înzăpezite, ochii lupului, încremeniţi, galbeni, numai
ură; aşa i se părură stelele în seara aceasta.
Iar amintirea văduvei i se revărsă iarăşi în minte ca mierea. În îngheţul
şi duşmănia lumii, o mare mângâiere. Acum nu mai vorbea, nu râdea, se
zvârcolea întinsă în patul ei lat şi gângurea, numai recunoştinţă şi mâhnire,
ca o porumbiţă.
Manolios îşi astupă urechile, să nu audă, creierul i se învârtea ca o
sfârlează, vinele gâtului i se umflară. Simţi că sângele i se urcă iarăşi,
înfuriat, la cap; tâmplele îi băteau puternic, pleoapele i se îngreunară, şi
toată faţa îi furnică. Ai fi crezut că i-au căzut pe obraji, pe barbă, pe frunte,
şi îi ciupeau şi îi mâncau carnea mii de furnici.
O sudoare rece îl scăldă; ridică mâna, îşi pipăi cu lăcomie faţa, sări în
sus.
„Dumnezeul meu!“ dădu să strige, dar nu putu.
Puse iarăşi mâna, îşi pipăi obrajii, buzele, barba, i se umflaseră, iar gura
i se încleştase de tot şi nu putea s-o deschidă.
„Ce-am păţit? Ce am? De ce m-am umflat?“ se gândea şi îşi pipăia
deznădăjduit faţa toată până la gât; toată figura lui era tumefiată, dar nu îl
durea. Numai ochii îl usturau şi lacrimile începuseră să-i curgă.
„Trebuie să văd, să văd, vreau să ştiu!“ rosti el; scoase de la chimir
oglinjoara, se lăsă jos, aprinse un beţigaş, privi… La flăcările care pâlpâiră
îşi văzu faţa şi scoase un strigăt. Toată faţa lui se spuzise, ochii i se
făcuseră două mici mărgele, nasul i se vârâse în obrajii umflaţi şi gura lui
devenise o gaură.
Faţa aceasta nu era de om, era o mască de carne, neomenească,
greţoasă. Ca şi când nu era carnea lui; i se lipise deasupra o carne străină,
faţa lui dispăru.

1037
 „Dumnezeul meu, n-o fi lepră?“, îi trecu deodată prin minte şi se
prăbuşi la pământ.
Prinse iarăşi oglinjoara, dar îşi întoarse îndată capul cu ruşine; acesta
era om? Era diavol? Sări în sus: „Nu mai pot să merg… Cum să mă vadă?
Cum să-i vorbesc? Mi-e scârbă; o să mă întorc înapoi!“
Se întoarse şi începu să urce în fugă cărarea, ca hăituit.
Când ajunse la stână, se opri, intră hoţeşte înăuntru, tremura să nu se
trezească Nicolio, să aprindă lumina şi să-l vadă… „Mâine-dimineaţă, prin
puterea lui Dumnezeu, poate să fiu bine…“, se gândi şi se linişti puţin.
Se aşeză pe aşternutul său de paie, îşi făcu cruce, îl rugă pe Dumnezeu
să-i fie milă de el. „Dumnezeul meu, mai bine omoară-mă, îi spunea, dar
nu mă ruşina în faţa oamenilor… De ce mi-ai lipit această carne pe faţă?
Scoate-o, Dumnezeul meu, arunc-o de pe mine; mâine-dimineaţă fă să-mi
fie faţa curată, omenească, ca şi înainte!“
Îşi puse încrederea-i în Dumnezeu, se alină un pic. Închise ochii şi avu
un vis. Se făcea că a venit o femeie îmbrăcată în negru, parcă era
Preasfânta Fecioară, şi s-a aplecat asupra lui şi i-a mângâiat încet, blând,
faţa; şi îndată faţa i s-a răcorit, s-a uşurat, şi Manolios a întins mâinile, a
apucat mâna făcătoare de minuni şi-a dat s-o sărute; dar un râs limpede
batjocoritor s-a auzit, vălul negru a căzut, şi Manolios a scos un strigăt şi s-
a trezit. Nu era Preasfânta Fecioară, era văduva…
Auzi strigătul, se trezi în celălalt colţ şi Nicolio. Se ridică, îl văzu întors
spre perete pe stăpânul lui. Râse înfuriat.
— Măi, te-ai întors, Manolios? Ţi-ai făcut deja treaba?
Dar Manolios, întors spre perete, îşi pipăia, îşi pipăia faţa sa şi era
deznădăjduit. Nu se dezumflase deloc, şi parcă s-ar fi deschis şi răni,
pentru că acum vârfurile degetelor i se umezeau şi de pe ele picura,
închegată, cleioasă, o apă.
„Sunt pierdut… sunt pierdut… se gândea. E lepră!“
Căzu cu faţa în jos în aşternut şi îşi vârî faţa în pernă.
— Ai petrecut bine, stăpâne? continuă încăpăţânat Nicolio; ţi-au mers
bine treburile? Ai obosit, sărmane, dormi.
„Sunt pierdut… sunt pierdut… murmura fără speranţă Manolios; o să
fie lepră!“
1038
 Se lumina de ziuă de-acum, Nicolio sări în sus să scoată oile la păscut;
se pregătea să iasă pe uşă, primele raze pătrundeau prin lucarnă, podeaua
se lumină; ciobănaşul se întoarse:
— Manolios, făcu el, seară bună!
Manolios uită să se ferească, îşi întoarse faţa să răspundă; Nicolio îl
văzu, făcu un salt, zbură afară pe uşă.
— Preasfântă Fecioară, ţipă el, un strigoi!
Ochii lui Manolios curgeau; faţa îi crăpase peste tot, supura. Se căzni să
vorbească, să dea curaj ciobănaşului, dar nu putea să scoată un suflu. Îşi
scutură numai mâna, să-l liniştească.
Nicolio îşi rezemă faţa de uşorul uşiţei, cu trupul afară, pregătit să-şi ia
valea. Privea, privea, cu ochii holbaţi. Încet-încet se obişnui, îi veni inima
la loc.
— Pentru numele lui Dumnezeu, tu eşti, Manolios? făcu. Fă-ţi cruce să-
nţeleg.
Manolios îşi făcu cruce, Nicolio prinse curaj, păşi pragul, intră înăuntru,
dar nu se apropie.
— Ce-ai păţit, sărmane? îl întrebă cu compătimire. Diavolul parcă s-a
aruncat asupra ta şi parcă ţi-a lipit această mască, ferească Dumnezeu!
Diavolul, îţi zic eu, sigur! Aşa a păţit şi bunicul meu.
Manolios clătină din cap, se întoarse iarăşi spre perete să nu-l
îngrozească pe ucenicul său, îi făcu semn să plece.
— Seară bună, spuse din nou cu sfială Nicolio şi sări afară ca hăituit.

Manolios răsuflă uşurat că rămase singur, ţâşni în picioare dintr-o

săritură. Era sănătos, nu-l durea nicăieri, nu mai avea frisoane şi, lucrul cel
mai ciudat, simţea înlăuntrul său o bucurie inexplicabilă… Luă oglinjoara,
se apropie de lucarnă, se privi. Faţa-tobă, pielea îi crăpase şi-i curgea apă
de un galben tulbure, care i se închega în mustaţă şi în barbă; întreaga lui
faţă se făcuse de un roşu aprins ca şi carnea.
Îşi făcu cruce:
„Dacă este de la Necuratul, îşi spuse în sinea sa, alung-o, Hristoase; iar
dacă este de la Dumnezeu, bine a venit. Ştiu, El nu-mi vrea răul; o fi având

1039
un tâlc ascuns nenorocirea mea; o să am răbdare, până o să-şi întindă mâna
Lui asupra feţei mele!“
Îndată ce gândi şi îşi rândui astfel nenorocirea, se însenină. Aprinse
focul, aşeză cazanul, turnă înăuntru laptele muls de ieri-seară. I se făcu
foame. Umplu o strachină, dar nu putu să deschidă gura; luă un pai de
trestie, îl afundă în lapte şi începu să sugă şi să înghită cu nesaţ.
Iar după aceea ieşi şi se aşeză pe banca de piatră.
Soarele trezise păsările, umplu căpşoarele lor de cântec, alunecă din
vârful muntelui în linişte, cu blândeţe pe costişe şi pe câmp, deschise
porţile satului şi intră. Găsi pe văduvă încă întinsă în aşternutul ei,
nedormită, palidă, şi se strecură întreg în părul ei, găsi pe Mariori în curtea
ei udând glastrele şi se agăţă ca un bărbat de gâtul ei nesărutat, găsi toate
femeile satului şi le mângâie ca un stăpân.
Se aşeză lângă Manolios pe banca de piatră, şi el întinse amândouă
mâinile şi îi spuse bun venit.
„Ce este bucuria asta pe care o simt, se gândi el, ce este despovărarea
asta, nu înţeleg…“
Îşi şterse cu batista faţa crăpată care se topea la soare.
„Nu înţeleg, nu înţeleg“, îşi spunea din nou în sinea lui şi-şi întindea din
când în când la soare batista să se usuce.
Când era la mănăstire, preotul său, părintele Manasis, i-a vorbit într-o zi
despre un ascet căruia i se deschisese pielea şi ieşeau dinăuntru viermi. Şi
când un vierme cădea pe pământ, se apleca, îl lua cu grijă şi îl punea iarăşi
în rana lui. „Mănâncă, îi zicea, mănâncă, fratele meu, carnea, să se vadă
sufletul meu…“ Ani în şir Manolios nu-şi amintise de viermele acesta, şi
acum ce mângâiere era aceasta şi ce lecţie de răbdare şi de nădejde!
Se ridică, intră înăuntru, luă în mâini ştergarul, în care înfăşurase lemnul
de soc cioplit, apucă pila şi dalta, ieşi iar şi se aşeză la soare. Simţise
deodată sfânta faţă cum coboară iarăşi înlăuntrul său şi se întronează în
inima lui. O vedea clar, cu toate trăsăturile ei, îşi pironi ochiul asupra ei, şi
începu, aplecat cu tot trupul, să o cioplească şi să o fixeze în lemn.
Ceasurile treceau fulger, soarele urcă o clipă în vârful cerului, şi începu
încet-încet să coboare… Aşchiile cădeau la pământ, lemnul se uşura, din el
se ivea senin, trist, plin de răbdare şi bunătate, chipul lui Hristos. De mult
1040
timp se chinuia Manolios să redea gura lui Hristos, care se mişca neîncetat
şi se vălurea înlăuntrul lui, se schimba, şi nu putea s-o prindă – când
zâmbea, când creţurile coborau şi gura plângea, când buzele iarăşi se
strângeau cu hotărâre vrând parcă să îndure chinul fără să strige…
Seară de-acum, când se întoarse Nicolio cu turma, îl găsi pe Manolios
şezând încă pe banca de piatră şi ţinând pe genunchii lui, cioplit în lemn de
soc, chipul lui Hristos. Rămânea încă să scobească în spate, să adâncească
lemnul, ca să poată să intre şi să se potrivească pe capul lui Manolios.
Masca aceasta ar purta-o când ar sosi Patimile lui Hristos…
Nicolio se opri, aruncă o privire iute la stăpânul lui, şi întoarse îndată
ochii în altă parte. Nu putea să-l vadă; i se închegaseră acum pe toată mutra
şi în barbă lichidele care se prelingeau şi se făcuseră o crustă galbenă. Ca
un demon şedea pe banca de piatră şi ţinea pe genunchi chipul lui Hristos.
— Nu mă ajuta, o să mulg singur, zise, nevoind să-l aibă aproape de el.
Manolios îşi sprijini capul de perete cu faţa în sus şi închise ochii. Era
extenuat şi uşurat. Ţinea strâns în palme lemnul cioplit, şi era mulţumit că
izbutise să copieze fidel înfăţişarea care urcase în inima lui; n-o să mai facă
semne în aer tremurătoare, muribundă, nu mai putea să-i scape, o fixase în
lemn, fixase sufletul lui în lemn, se uşură. Îi ieşise zbuciumată, foarte
expresivă, aşa cum o vedea, gura lui Hristos. Manolios mişca încet lemnul
sculptat şi era mândru; gura lui Hristos: dacă o priveai drept în faţă,
zâmbea; puţin la dreapta, dacă-ţi întorceai ochiul, plângea; puţin la stânga,
se strângea eroică şi mândră… Cu ochii închişi acum, Manolios mângâia
cu vârful degetelor, încet, duios, faţa lui Hristos, cum ar mângâia Maria
Dumnezeiescul Prunc.
Luă iarăşi ştergarul, înfăşură strâns lemnul cioplit, cu grijă, cum se
înfaşă pruncul, şi îl ţinu în braţele lui.
În acest timp Nicolio terminase mulsul, intră înăuntru, fără să-şi
întoarcă privirea spre Manolios, şi începu să aranjeze cina. „Sărmanul, se
gândea cu o nemărturisită bucurie înlăuntrul său, cu asemenea mutră va fi
ginere? Dar Lenio să-l vadă, o să scoată un strigăt şi-o să fugă încotro o
vedea cu ochii!“
Apăru în uşă.
— O să mănânci? îl întrebă. Poţi să deschizi gura şi să mănânci?
1041
 Manolios se ridică, îi era foame; la amiază uitase să mănânce. Umplu
iarăşi o strachină mare de lapte, luă paiul de trestie, îngenunche şi începu
să soarbă şi să înghită. Umplu din nou strachina.
Se întunecase de-acum, nu aprinseră opaiţul, Nicolio nu distingea în
întuneric faţa umflată şi teama îi dispăru. Avea chef în seara asta, nu ştia de
ce, şi după ce mâncă, se aşeză aproape de vatra aprinsă, prinse un toiag şi
răscoli focul.
— Bunicul meu, cum zici, începu el mulţumit, bunicul meu după ce a
ucis şi a furat şi a făcut toate ticăloşiile, s-a călugărit. N-ai auzit şi domnia
ta că îndată ce îmbătrâneşte, dracul se călugăreşte? Aşa şi bunicul meu,
Dumnezeu să-l ierte! S-a retras aşadar aproape de mănăstirea lui Sân’
Pantelimon, unde te-ai călugărit şi dumneata o lună… Dar hai că aproape
de mănăstire era un sat şi în sat femei… Nu lipsesc de nicăieri, blestemate
fie ele! spuse şi scuipă în cenuşă. Auzi? întrebă el şi se întoarse să distingă
în sclipirile flăcării faţa lui Manolios.
Iar el clătină din cap, ca şi cum ar spune: „Ascult“.
— Unde, aşadar, cum vezi, într-o zi îl încălecă dracu’. „Vreau femeie,
spuse, vreau femeie, o să merg în sat, o să găsesc vreuna, nu se poate!
Măritată, nemăritată, bătrână, tânără, orice vrea să fie; femeie să fie!“ Când
se înseră, aşadar, şi adormiră călugării, sări dragul de el, peste zidul
mănăstirii şi o luă la picior. Voia, vezi să-şi facă treaba şi să se întoarcă
repede-repede, să nu prindă nimeni de veste. Alerga, alerga, îşi strânsese
rasa, behăia ca un berbec vara când zăreşte de departe oi… Dar Dumnezeu
îl văzu, i se făcu milă de el; şi în ceasul în care intra-n sat, îi trimise o boală
urâtă, lepra, de care-ai auzit. I se umplu trupul întreg de bube mari ca
alunele – ce zic eu? –, ca nucile, ca şi caisele putrede… Şi se deschiseseră
şi curgeau şi se umplu de putoare lumea. Se îngrozi sărmanul, Dumnezeu
să-l ierte! „Unde să merg acum? spuse, care femeie o să se apropie de
mine? Să mă întorc înapoi…“
Manolios asculta, asculta şi tremura. Întinse mâna, îl bătu pe Nicolio pe
genunchi; îi făcu semn: „Spune!“
— Poveşti de demult! spuse Nicolio şi râse. Mi le spunea biata mamă-
mea, să-i fie de bine! şi râdea şi ea. Auzi, netemătorul de Dumnezeu, să

1042
ajungă unul ca ăsta călugăr! S-a întors la mănăstire, a sărit iarăşi peste zid,
s-a ascuns în chilia lui… În cealaltă zi l-au găsit călugării umflat, tobă.
Îl îmbrânci iarăşi Manolios pe ucenicul său, îi făcu semne.
— Ce-a urmat, vrei să spun? Ştiu şi eu, măi Manolios? Eram mic, nu am
dat atenţie… Acum şi-a scuturat deja potcoavele sărmanul, a scăpat de
femei! zise şi izbucni iarăşi în râs.
Căscă.
— Mi-e somn, zise, o să ies afară în curte să mă întind; mă înăbuş, o să
crăp.
Nu se înăbuşea, ci se temea să doarmă înăuntru, împreună cu Manolios.
Se ridică.
— Ţi-am aşternut şi ţie. Dormi, mâine o să fii bine.
Îşi luă cerga, o întinse în curte, îşi puse o piatră pernă, închise ochii, îşi
aminti de Lenio, dădu să se înfurie, dar era obosit, se întoarse pe partea
cealaltă şi adormi.
Manolios aruncă şi alte vreascuri pe foc, se temea să rămână singur în
întuneric. Privea focul cum sare şi cum trosneşte, îşi aţintea urechea,
asculta prin uşa deschisă glasurile nopţii – cucuvaiele care ţipau,
gângăniile mici, mici care ronţăiau pământul, iar deasupra capului şoarecii
care alergau printre grinzile acoperişului şi chiţcăiau… Şi înlăuntrul său,
glasul mic, stăruitor, pe care-l auzea numai noaptea, când era tăcere mare şi
era singur.
Se ridică, apăru în uşă, văzu stelele: Râul Iordan9 se rostogolea liniştit,
Steaua Râzătoare10 strălucea cu putere, cerul înstelat scânteia tăcut şi vesel.
Ca şi când ar fi coborât întregul cer şi l-ar fi acoperit, iar când Manolios
intră înăuntru şi se aşeză iarăşi înaintea vetrei, simţi o bucurie şi o
uşurare… Şi îi veniră deodată în minte cuvintele lui Nicolio şi inima îi
zvâcni.
„Hristoase al meu, strigă înlăuntrul său, nu cumva este aceasta o
minune? Nu cumva ţi-ai întins Tu mâna în clipa când alunecam în
prăpastie şi mă prăbuşeam?“
Îşi întinse mâna la faţă, fără greaţă acum, fără groază; îşi pipăia cu
recunoştinţă obrajii umflaţi şi cărnurile crăpate…

1043
 — Cine ştie… cine ştie… se gândea el alinându-şi boala, Ţie îţi datorez
mântuirea.
Se sprijini înseninat de perete, o dulceaţă caldă urca din vatră, dori cu
ardoare să-l ia somnul. Uneori, când sufletul său se târa în întuneric, un vis
cobora în somnu-i şi îi arăta drumul.
„Poate, se gândi el, că vine Dumnezeu şi în seara asta în visul meu, să
mă lumineze.“
Închise ochii şi repede îl luă somnul.
Focul se stinse, noaptea trecu, cocoşii începură să cânte, când Manolios,
tremurând de răcoarea dimineţii, deschise ochii. Nu-şi amintea să fi avut
vreun vis; dar inima lui era înseninată; îşi făcu cruce, mişcă buzele, îl duru,
ca şi când plesnea o rană cicatrizată, dar izbuti astăzi şi rosti clar „Slavă
Ţie, Dumnezeule!“
Se ridică, se aşeză afară pe banca de piatră pe care-o îndrăgea atât de
mult.
Soarele se ivea de la marginea cerului roşu-aprins, perfect rotund,
mulţumit. Privea din nou cu bucurie bogatele lui proprietăţi, toate erau cum
le lăsase ieri la asfinţit – câmpul gras, muntele verde al Preasfintei
Fecioare, stâncosul munte al Sarakinei, strălucitoarea lui oglindă rotundă,
lacul Voidomata, şi iubitul lui sat, Lykovrysi, cu furnicile care se mişcau
pe uliţele lui strâmte şi care se numesc oameni. Îşi aruncă pieziş ochii, faţa
lui Manolios se lumină, se încălzi, începu iarăşi să curgă.
— Slavă Ţie, Dumnezeule… murmură iarăşi Manolios ştergându-şi cu
batista-i faţa crăpată.

Astfel se lupta Manolios sus pe muntele lui, când cu lemnul să-i dea
chip, când cu Dumnezeu sau cu Necuratul, când cu Lenio şi văduva… Iar
în acest timp, pe Sarakina preotul Fotis punea ordine: împărţi fiecăruia
munca pe care o avea de făcut – care vor săpa şi vor sădi puţintelul pământ
printre pietre; care vor construi, care vor ieşi la vânătoare să aducă vreun
iepure de câmp, iepure sălbatic, potârniche, să mănânce mulţimea, iar cu
cele trei lire ale lui Iannakos cumpără trei oi, aveau şi oaia văduvei, beau
acum lapte copiii… Şi el se gândea să ia vechea icoană făcătoare de minuni

1044
a lui Sân’ Gheorghe şi să dea o raită prin sate şi pe la mănăstiri şi să ceară
ajutor. „Greci suntem, spunea, creştini, neam nemuritor, n-o să pierim!“
Iar jos în Lykovrysi căpitanul Furtunas mugea încă în aşternutul său şi
capul său spart întârzia să se lege; aga îl compătimea şi îi trimitea din când
în când prin seizul lui noi alifii şi leacuri şi îi ura să se facă repede bine şi
să vină să se îmbete. Nici moş Patriarheas nu era bine; tuşea, respira greu,
se sufoca; şi după aceea stătea în capul oaselor în pat, mânca pe rupte,
vomita, mânca din nou… Şi neîncetat trimitea s-o caute pe Katerina, să
vină, chipurile, să-l frecţioneze; dar văduva îl batjocorea şi îl înştiinţa că
este bolnavă şi ea şi vrea o frecţie.
Popa Grigoris avea şi el griji mari cu singura lui fată, Mariori; o vedea
în fiecare zi că se topeşte ca lumânarea şi se grăbea s-o împerecheze cu
Mihelis şi să apuce să-i facă un nepot. Aceasta era de-acum marea dorinţă
a vieţii sale; să nu se stingă neamul, să se învrednicească să aibă nepot –
numai aşa popa Grigoris simţea că l-ar învinge pe Charon.
Şi Panaiotaros, Ghipsofagul, căzuse şi el într-o mare supărare; trecuseră
trei nopţi de când văduva nu îi mai deschisese poarta, nu-l mai voia,
mintea-i umbla în altă parte şi din când în când mergea la biserică, la sfânta
Magdalena, şi aprindea lumânări… Panaiotaros bea ca s-o uite, se întoarce
în fiecare seară beat criţă acasă, îşi bate nevasta şi pe cele două fete şi apoi
se întinde lat în curte şi sforăie. Iar pe drum, când îl întâlnesc beat, îl iau
din spate copiii satului şi-l batjocoresc: „Iuda!… Iuda!…“ Şi el se repede
asupra lor, dă să-i alerge, dar calcă alături, se poticneşte şi cade lat pe
caldarâm.
Şi în fiecare dimineaţă moş Ladas îi vorbeşte femeii lui, care şade în
faţa lui şi împleteşte un ciorap şi nici nu-i vorbeşte, nici nu-l ascultă…
— Întârzie, Pinelopi dragă, întârzie neghiobul de Iannakos… Şi încă n-
am iscălit chitanţa pentru cele trei lire. Şi încă n-a venit să-mi aducă nici un
pumn de cercei. Tu ce zici, Pinelopi, se întâmplă, o femeie, oricât de săracă
ar fi, să nu aibă vreo podoabă de aur? Nu, nu, nu se întâmplă! Nu vrea
Dumnezeu asta… O să vezi, o să vină Iannakos cu podoabele de aur, nu te
întrista, Pinelopi…

1045
 Urechile lui moş Ladas vuiesc, i se pare că fu lovită poarta, auzi un
măgăruş cum rage. Aleargă desculţ, deschide poarta, priveşte în sus şi-n jos
pe drum – Iannakos nicăieri!

Acesta îşi sfârşea de-acum ocolul prin sate, vindea piepteni, mosoare de
aţă, oglinjoare, vieţi ale sfinţilor, pânzeturi de bumbac, şi lua grâu, lână,
pui de găină, ouă, făcea negustorie, dar mintea-i umbla acum în altă parte.
Şi de aceea cântărea corect şi măsura cinstit cu cotul… „Când este un om
liber?“ a fost întrebat odată un musulman sfânt. „Când, a răspuns sfântul,
cumpără şi vinde, şi mintea lui este la grădinile11…“ Mintea lui Iannakos
era la grădini.
Din când în când se gândea la moş Ladas şi la strigătele pe care le
scotea pesemne şi la plânsetele lui; sau la sora lui, scorpia care-l chinuia pe
amărâtul de Kostandis; sau la Manolios, care se va fi urcat de-acum pe
muntele lui şi se va fi luptând să le împace pe amândouă – şi pe Hristos şi
pe Lenio. Şi pita întreagă şi câinele sătul… Dar toate astea treceau şi se
duceau; mintea lui Iannakos era pironită la preotul Fotis, la muntele sterp
neospitalier, la sufletele care se prinseseră de stânci şi Charon nu mai putea
să le dezlipească.
La cafeneaua ultimului sat unde poposi, cumătrul lui, cafegiul
Hiroghiorghis, căruia i se spunea şi Iepure-de-casă, îl primi cu râsete şi
bucurie, îl ajută să dea poverile jos, îi luă măgăruşul, îl duse în grajd şi se
întoarse în grabă să-şi trateze cumătrul şi să stea la taifas… În acest timp
tot sătucul se strângea în jurul lui Iannakos, vânzătorul ambulant, vântură-
lume, care umbla din sat în sat şi căra veştile. Şi orice l-ai fi întrebat el ştia
şi-ţi dădea răspuns.
— Întrebaţi, măi băieţi! striga cafegiul, întrebaţi că mâine pleacă. Şi
comandaţi cafele.
Buluc asupra lui, începuseră deja cu jind să-l descoasă, să afle ce face,
kir Iannakos, lumea – Marile Puteri, bolşevicii, războiul, cutremurele… Îşi
coborau glasul, inima lor tremura.
— Kyr Iannakos, ce ştii despre trupele greceşti care au venit şi au plecat
fulger? Ce se-ntâmplă mai încolo, în satele greceşti pe unde au trecut
evzonaşii noştri, ce măceluri, ce focuri, ce jale! Aici noi suntem aciuaţi,
1046
Lycovrysi şi toate satele din jur, e prea departe şi rar vin veştile, iar când
vin, jalea nu-i de-ajuns. Dar tu, Iannakos dragă, umbli, ceva prinde urechea
ta, alină-ne dorul, vorbeşte! Inima noastră tremură ca a unui puişor.
Tremura şi inima lui Iannakos, îi veni în minte preotul Fotis şi satul lui
pe care-l arseseră turcii să se răzbune şi dezrădăcinaseră sufletele şi le
risipiseră în cele patru vânturi… Din Smirna până la Aphion Karaisar, şi
chiar mai departe, fumegau în şir, dărâmate satele creştine, era distrusă
sămânţa grecească, era în primejdie elenismul…
Dar Iannakos era milos, nu voia să-i mâhnească pe oameni:
— Nu vă temeţi, băieţi, răspundea el, de câte mii de ani acum trăieşte
Grecia? Este nemuritoare. Câteva sate, am auzit, au fost arse, câteva suflete
au fost omorâte; dar or să se-ntoarcă evzonaşii, or să fie zidite din nou
satele, o să semănăm din nou copii să se umple iarăşi pământul. Cumetre,
adu să bem; eu fac cinste!
— Ai binecuvântarea mea, Iannakos! îi strigă un bătrân, care şedea într-
un colţ cu bărbia sprijinită în toiag. Cu gura deschisă sorbea fiecare cuvânt
al negustorului ambulant vântură-lume. Ai binecuvântarea mea, Iannakos!
îi zise. De ne-ai lipsi tu, satul nostru ar fi orb; vii tu, să fii sănătos, şi ne
îndreptezi.
Discuţia încă stăruia, când intră în cafenea Ali-aga Sulageades: bătrânul
boier al satului care avea atârnate la cingătoare o legătură de chei de la
casele pe care le închiria; şi cafeneaua lui Iepure-de-casă era a lui. Aflase
de marea venire, îşi puse condurii roşii, îşi luă cea mai lungă lulea şi veni
acum să-l întâlnească pe vestitul negustor ambulant. O mare grijă îl
chinuia, şi îndrăcitul ăsta de grec putea să i-o dezlege.
Iannakos se ridică, îşi puse palma la inimă, la buze şi la frunte şi îl
salută după tipic; era, vezi bine, cel mai bun muşteriu al lui, avea un harem
mare, femeile lui, fetele lui, nepoţii lui iubeau condimentele, fardurile,
parfumurile şi zaharicalele; şi, cel mai important lucru, nu făcea tocmeală.
Se ridică, aşadar, îl salută şi îi comandă şi-o cafea.
— Am, măi negustorule, o grijă…
— Spune-o, aga, şi ceea ce pot…
— Ce este, măi pui de grec, ceea ce se cheamă Elveţia?
Iannakos se scărpină în cap, şi el auzise de asta, dar în linii mari.
1047
 — De ce întrebi, Ali-aga, făcu el ca să câştige puţin timp, doar-doar şi-o
aminti.
— Pentru că în Elveţia a plecat fiul meu Husein – fie într-un ceas bun! –
să studieze, cică, medicina. Şi vreau să-i trimit acum un bidon de spanac cu
orez că-i place şi un bidon cu cărbuni pentru narghileaua lui; şi nu ştiu ce
lucru este Elveţia şi cum să le trimit.
Încet-încet, din cuvintele agăi, creierul lui Iannakos se lumină, îşi aminti
acum.
— Elveţia este, dragă aga, un loc la marginea lumii, care scoate lapte şi
ceasuri…
— Şi nu scoate, măi, şi doctori? făcu aga neliniştit.
— Şi doctori scoate, şi doctori, aga, cei mai buni din lume; când îi vede
Charon, cum să-ţi spun, aga, să nu se-mpută cafeneaua, face pe el.
— Să fii sănătos, măi puiule de grec, mi-a venit inima la loc. Dar cele
două bidoane?
— Uite, să-ţi spun, aga; cărbunii Elveţia nu-i lasă să intre; însă spanacul
cu orez să mi-l dai, eu ştiu modalitatea…
Iannakos îşi croise deja planul: să ducă pe Sarakina spanacul cu orez,
să-l mănânce cei înfometaţi în sănătatea lui Husein.
— Mă duc atunci să ţi-l aduc! spuse bătrânul şi se ridică.
În uşa cafenelei se opri gânditor; se întoarse spre Iannakos.
— Şi ce cheltuieli or să fie necesare ca să ajungă în Elveţia nu-mi spui?
— Cheltuielile sunt ale mele! arătă ridicând mâna Iannakos; pentru
hatârul lui Ali-aga al meu!
— Măi, nu-l punem la bătaie să-l mâncăm? propuse cafegiul, când plecă
aga.
— Ferească Dumnezeu! protestă Iannakos. Lucruri cinstite, cumetre!
Se întoarse spre săteni:
— Pe mine să mă iertaţi, băieţi, spuse el; sunt istovit de drum, o să
dorm. Cu bine, mai vorbim şi mâine; mă întrebaţi şi mai aveţi, şi-mi daţi
comenzi şi scrisori. Şi strigaţi femeile voastre, când auziţi trompeta, să vină
să cumpere… Noapte bună.
Se întoarse spre perete, îşi întinse comod piciorul şi îl luă somnul.

1048
 Se apropia de-acum amiaza. Iannakos dusese la bun sfârşit treburile în
sat, se apropia deja de Lykovrysi; măgăruşul alerga plin de chef, deşi avea
acum peste povara lui şi un bidon de spanac cu orez; se bucura că
adulmeca grajdul său drag, cu ieslea plină şi cu jgheabul plin de apă curată.
Inima lui bătea ca a omului; şi ridica deja coada ca să ragă. Dar stăpânul îi
înşfăcă coada, i-o coborî jos.
— Nu te grăbi, Iusufaki, ia muntele: O să mergem întâi la Manolios.
Alaltăieri Iannakos îi vorbise aspru, îi spusese vorbe grele, se purtase
urât cu el, iar acum se căia; acum dorea cu ardoare să-l vadă pe Manolios şi
să-i ceară iertare.
— Am avut dreptate, murmură el, dar, chiar dac-am avut, Manolios este
un băiat cu obraz subţire; şi-un fulg poate să-l rănească; iar eu, măgarul, m-
am purtat cu el cu toporul!
Mintea lui se duse la popa Grigoris, la moş Ladas, la Mihelis, la văduvă,
luă la rând satul, se întoarse din nou la Manolios.
— M-am purtat urât cu el, urât… murmură iarăşi. Am uitat că noi cei
patru suntem legaţi de-acum, tot anul ăsta, unul de celălalt; asociaţi, să
spunem – dar nu pentru parale, ci pentru Rai!
Râse de aiurelile care-i scăpară fără voie. Căzu pe gânduri.
„Măi drace, se gândi, nu cumva paralele şi Raiul sunt una? Nu se poate!
nu, nu se poate; pentru că atunci Dumnezeu şi dracul – iartă-mă,
Dumnezeul meu! – ar fi una!“
Auzi cum rage un măgar în urma lui. Se întoarse; era Hristofis
căruţaşul, care ieşea din sat călare pe măgarul său. Bătrân, grosolan la
vorbă, mucalit; se însurase de trei ori, făcuse mulţi copii, nu-şi amintea
câţi, unii au murit, alţii s-au împrăştiat, a scăpat; şi acum tot râdea şi se-
nveselea.
Iannakos se opri o clipă să-l aştepte.
— Noroc, moş Hristofis, spuse el. Vrei să-mi faci un hatâr? Mare
răsplată o să ai!
— Ia spune să vedem! Am obosit să fac servicii, măi Iannakos.
— Opreşte o clipă la Sarakina, este în drumul tău, şi dă bidonul ăsta
părintelui Fotis. Şi dacă o să te întrebe cine ţi l-a dat, spune-i: un păcătos,
nimic altceva.
1049
 — Ce ai înăuntru, bre Iannakos? Ăsta e de neridicat; spuse moş
Hristofis, descălecând.
— Spanac cu orez!
Şi îi povesti istoria.
Moş Hristofis izbucni în râs.
— Ai binecuvântarea mea, Iannakos, spuse. Ei, măi, Dumnezeu să te
aibă în grija lui! N-ar mai umbla în lume orfani flămânzi şi văduve
nemângâiate. Mă duc deja, să mănânce sărăcimea!
— Nu te grăbi, lipsesc de zile bune, ce veşti din sat? Moş Ladas mai
trăieşte?
— Nu are moarte zgârciobul; cheltuieli multe, ştii, înmormântarea, nu e
avantajos; dar păcătosul căpitan Furtunas, mustăciosul, are zilele numărate.
— O să se ieftinească rachiul, făcu Iannakos şi râse.
— Dar o să dea faliment bărbierii, răspunse bătrânul Hristophis.
— Şi popa Grigoris, popa-boier?
— Trăieşte şi domneşte, blestemul lui să-l am! Ar fi găsit, cică, un leac
nou pentru femeile sterpe. Lung ca sugiucul, şi îl vinde cu cotul; un cot să
mănânce, zice, şi chiar una mai rece decât marmura, o să facă un copil.
Izbucniră amândoi în râs.
— O mie de ani să trăieşti, moş Hristofis; dacă mori tu o să moară şi
râsul. Aide acum, fii sănătos; o să cumpăr o sută de coţi de sugiuc de care
spui, să umplu satele de jur împrejur de fii şi fiice.
— Cu bine, Iannakos şi câştiguri bune!
Se despărţiră, dar la puţin timp auzi iarăşi, clopot, glasul lui moş
Hristophis:
— Nelegiuitul! Dar sugiucul ăsta, măi ţap de popă, îl găsise Dumnezeu
acum mii de ani şi i l-a dat lui Adam! Spuse, şi coasta muntelui răsună de
râsul lui.

Manolios îl zări de departe pe Iannakos cum urcă împreună cu

măgăruşul său. Inima i se strânse ca un nod, se ridică: „Manolios, îşi zise
el, începe martiriul; ţine-te bine!“
O clipă se gândi să intre înăuntru să se aşeze într-un colţ mai întunecos,
se ruşina să se arate în multă lumină în asemenea hal înaintea oamenilor.
1050
Îşi văzuse iarăşi în oglinjoară faţa. „Numai un diavol, murmură, numai un
diavol poate să aibă aşa urâţenie!“ Doar gura i se dezumflase puţin şi
vorbea.
Iannakos urca muntele, şi cânta încet… Moş Hristofis îi făcuse inima
grădină; se mai bucura că o să-l vadă pe Manolios şi o să se împace cu el.
Şi asta era o povară, şi s-ar uşura…
Manolios stătea în lumina după-amiezii îşi inima îi tremura. Îşi aminti
buzele lui Hristos, care se strângeau ca să stăpânească durerea, strânse şi el
cât putea buzele. „O să mă obişnuiesc, se gândi, la început este greu, dar
încet-încet… Ajută-mă, Hristoase al meu!“
Cântecul încet al lui Iannakos se apropia tot mai mult; şi pe neaşteptate
auzi veselă, triumfătoare, trompeta. Iannakos se oprise pe o stâncă şi suna
din ea, ca să vestească scumpului prieten venirea sa.
„Acum o s-apară, se gândi Manolios, acum o să mă vadă; îndură,
inimă!“
— Ei, Manolios, Manolios, se auzi o voce bucuroasă, arată-te.
— Iată-mă! răspunse Manolios cu o voce cât putea mai puternică şi
apăru.
Iannakos ridică ochii, deschise braţele, dar îndată ce îl văzu, rămase cu
gura căscată, neclintit. Îşi frecă ochii, nu credea. Se apropie încă puţin,
privi, scoase un ţipăt:
— Manolios, Manolios, ce-ai păţit?
Dădu să-l apuce în braţe, dar se îngrozi, se trase înapoi.
— Iannakos, vorbi încet Manolios, dacă nu poţi să înduri, întoarce-te
înapoi.
Spuse, şi se trase spre stână, ca să nu-i vadă Iannakos faţa.
Iannakos legă măgăruşul de o tufă şi îl urmă. Manolios auzi cum
prietenul său vine în urma lui.
— Iannakos, îi spuse iarăşi, fără să se întoarcă, dacă nu poţi să înduri,
întoarce-te înapoi.
— Pot, pot… răspunse Iannakos. Nu pleca!
Manolios păşi pragul, intră în colibă, închise ferestruica, se înghesui în
colţul întunecos. „Bine am îndurat, slavă Ţie, Dumnezeule!“ Iannakos

1051
intră, se ghemui pe prag. Îşi scoase căciula, îşi şterse sudoarea. Câtva timp
tăcu.
— Ce-ai păţit, Manolios? spuse în sfârşit, privind în pământ.
— Nimic, răspunse Manolios.
— Cum nimic? strigă Iannakos; un demon s-a lipit de faţa ta, Manolios;
un demon, nu eşti tu!
— Eu sunt, răspunse liniştit Manolios. Niciodată nu am fost atât de
adevărat.
Tăcu puţin.
— Niciodată! Niciodată! spuse din nou ştergându-şi cu batista faţa care
îi curgea.
— Un demon, îţi zic, s-a lipit de tine! strigă din nou Iannakos, luptând
să-şi învingă spaima. Te văd şi mi-e frică de tine… Ridică-te să încaleci
măgăruşul, să coborâm în sat.
— Ce să fac în sat? Mă simt bine aici.
— Să mergi la popa Grigoris să-ţi facă o slujbă într-ascuns, să alunge
demonul!
— Un hatâr îţi cer, Iannakos: să nu spui nimănui nimic.
— O s-o spun numai preotului, Manolios; dacă te ruşinezi să cobori în
sat, să urce el aici să-ţi citească rugăciunea.
— Nu, nu, strigă Manolios şi se ridică tulburat. Trebuie să am boala
aceasta pe faţă, Iannakos, trebuie…
— Nu înţeleg, strigă Iannakos şi se ridică şi el. De ce trebuie?
— Ca să mă mântuiesc, Iannakos, altfel nu mă mântuiesc… Nu mă
privi, nu pot să-ţi tâlcuiesc.
— E o taină?
— Numai Dumnezeu o ştie, răspunse Manolios, se însenină iarăşi şi se
aşeză din nou în colţ. Numai Dumnezeu şi eu; şi suntem înţeleşi.
— Şi dacă este demonul? făcu Iannakos cu sfială.
— Demonul este, Iannakos, bine ai nimerit-o; demonul mă călăreşte;
slavă Ţie, Dumnezeule, altminteri eram pierdut…
— Nu înţeleg, nu înţeleg! strigă iarăşi Iannakos deznădăjduit.

1052
 — Nici eu nu înţelegeam, Iannakos, la început… Dar apoi am înţeles;
eram deznădăjduit, acum m-am liniştit. Nu numai m-am liniştit, ridic
mâna, îl slăvesc pe Dumnezeu.
— Eşti un sfânt… murmură Iannakos şi deodată se simţi pătruns de
respect.
— Sunt un păcătos, un mare păcătos, protestă Manolios, dar Dumnezeu
este mult milostiv.
Tăcură. În depărtare se auzeau tălăngile turmei, câinii care lătrau.
Soarele începu să coboare, intrară în colibă umbre albastre. Măgăruşul,
îngrijorat că nu-l vedea pe tovarăşul său, începu să ragă liniştit, rugător, şi
să îl strige.
— Poţi să mănânci? întrebă Iannakos.
— Lapte c-un pai de trestie.
— Nu te doare nicăieri?
— Nicăieri, nicăieri… Hai, cu bine, Iannakos, ajunge. Şi dă-mi cuvântul
tău că n-o să spui nimănui nimic… Trebuie – auzi Iannakos? – să lupt de
unul singur.
— Cu demonul?
— Cu demonul.
— Şi dacă te răpune?
— N-o să mă răpună; nu te teme. Dumnezeu e cu mine.
— Eşti un sfânt… murmură din nou Iannakos; nu ai tu nevoie de
nimeni… Fii sănătos; eu însă o să vin din nou să te văd, să ştii.
— Dacă poţi să înduri, Iannakos…
— Pot, pot… Fii sănătos!
O clipă îi veni ideea ciudată să apuce mâna lui Manolios s-o sărute; dar
se stăpâni. Păşi pragul, dezlegă măgăruşul, care îşi scutura coada fericit şi
fără să-şi întoarcă privirea, o apucă pe pantă în jos.
— Taină este lumea, murmura coborând muntele, taină mare… Nu poţi
să deosebeşti pe Dumnezeu de dracu’… De multe ori – iartă-mă, Doamne!
– au aceeaşi mutră!

În ziua următoare, înainte să se reverse zorii, Manolios îl împinse cu

piciorul pe Nicolio, care dormea cu faţa în sus, fericit, în bătătură.
1053
 — Nicolio, scoală-te! Vreau să-mi împlineşti o dorinţă!
Capul ascuţit al ciobănaşului se ridică nedumerit; deschise pleoapele, şi
albeaţa ochiului străluci ameninţător în penumbra dimineţii.
— Ce vrei? grohăi şi căscă.
— Scoală-te, spală-te să te trezeşti, şi apoi îţi spun… Hai, să fii sănătos!
Ucenicul se sculă bombănind, se întinse, burta arsă de soare îi străluci.
Braţele lui, coapsele, pulpele erau brumate cu păr negru strălucitor.
Mirosea a cimbrişor şi ţap.
— Fă-ţi cruce, spuse Manolios, chiar dacă nu-ţi faci niciodată, Nicolio,
astăzi trebuie.
— Stai liniştit, stăpâne… făcu Nicolio.
Se întinse iarăşi şi-i trosniră încheieturile. Pe munte, unde crescuse cu
berbecii, niciodată n-avusese chef să-şi facă cruce; şi nici să meargă la
biserică. Ce-i trebuiau toate astea lui Nicolio? El voia să-i fie bine, să se
însoare când i-o veni sorocul să facă copii, să aibă şi turma lui, şi să
îmbătrânească tare, stufos, ca tufanul… Crucile şi Preasfintele Fecioare
erau pentru cei de la câmpie.
Manolios se aşeză pe prag şi aştepta ca Nicolio să se spele şi să se
trezească; luase în timpul nopţii o hotărâre înspăimântătoare; nu închisese
un ochi toată noaptea înlăuntrul său Dumnezeu se luptase cu demonul; în
zori Dumnezeu învinse, şi Manolios se sculă şi-l împinse pe Nicolio cu
piciorul.
— Poftim! zise Nicolio aranjându-şi cu mâinile părul ciufulit. M-am
trezit. Zi acum ce vrei de la mine.
— Nicolio, rosti cu voce înceată Manolios, ascultă-mă bine. Nu mă
privi dacă ţi-e teamă, priveşte în altă parte, dar să asculţi bine ce-ţi spun.
— Ascult, zise Nicolio şi se întoarse în altă parte, să nu-l vadă pe
stăpânul său.
— Să cobori în sat, să te duci la casa stăpânului cel mare. S-a luminat
de-acum, poarta o să fie deschisă, o să intri înăuntru. O să treci prin curte,
o s-o iei la dreapta, spre căsuţa unde se află războiul de ţesut. Acolo o s-o
găseşti pe logodnica mea, Lenio.
— Lenio? făcu Nicolio şi se întoarse brusc.
Ochiul îi străluci.
1054
 — O s-o găseşti pe Lenio şi o să-i spui… Ascultă bine cuvintele mele,
Nicolio, întipăreşte-le în mintea ta: „Salutări de la Manolios, şi să urci,
zice, la munte; are să-ţi vorbească.“ Nimic altceva; să i-o spui şi să pleci
îndată… Ai înţeles?
— Am înţeles, e floare la ureche. Plec deja.
Şi ridică nerăbdător piciorul s-o ia la vale către sat.
— Stai, capră sălbatică! îi făcu Manolios şi îl apucă de braţ. Dacă te
întreabă cum o duc, spune-i c-o duc bine; să nu-i mărturiseşti, sărmana, că
sunt bolnav, ai grijă!
— Nici o grijă, stăpâne, nici o grijă. O să-i spun: Bine o duce! şi-o să-
mi pun picioarele la spinare.
— Pleacă!
Nicolio făcu aripi, dispăru.

Lenio se trezise deja, fiersese izmă, în care aruncase şi puţin rom şi urca
scara să ducă ceaiul stăpânului, lui moş Patriarheas. Durdulie,
nepieptănată, desculţă, urca scara de piatră ciripind ca un sticlete.
Bătrânul boier se sculase în capul oaselor în aşternutul său moale,
privea pe fereastră jos acoperişurile satului şi mintea lui umbla pe la toţi
sătenii, bătea la porţi, intra, le spunea o vorbă bună, mergea mai departe.
Apoi urca pe munte, trecea repede pe deasupra oilor, ajungea la Manolios,
se înfuria. „Auzi colo, să ridice capul la mine sluga de nimic! Sufletul lui,
zice… nu este pregătit sufletul lui… Ei, pârlitul, şi dacă n-o iei până la
sfârşitul lui aprilie pe Lenio, o să te zbor din casa mea, să te cari înapoi la
mănăstire, ca un eunuc. Să piei, nerecunoscătorule! El l-a smintit pe fiul
meu, el! I s-a făcut milă de sărăcime, oameni sunt, zice, şi ei, fraţi ai noştri!
Bune sunt toate astea şi sfinte să le auzi în biserică, să le spună popa
duminica de la amvon; dar să te întorci, măi minte de găină, acasă la tine şi
să le pui în faptă, trebuie să fii nebun după Dumnezeu!“
Uşa se deschise, intră Lenio cu izma. Mintea bătrânului Patriarheas se
desprinse deodată de fiul său şi căzu pe această femeie năzuroasă şi
îndesată, care îi aducea mişcându-se legănat ceaiul de izmă. Închise
pleoapele pe jumătate, o privea cum se apropie şi era mândru de sânii ei
obraznici, de coapsele groase, de genunchii tari… „Ce să-ţi fac, femeie
1055
neruşinată, se gândi, că eşti, cred, fata mea… Ca tine era şi mamă-ta în
tinereţile ei – Dumnezeu s-o ierte! – şi într-o noapte…“
Boierul oftă.
— Cum îţi merge astăzi, stăpâne? întrebă Lenio cu vocea ei năzuroasă.
De ce oftezi?
— Se poate să nu oftez, Lenio? Îl am pe procopsitul de fiu-meu, îl am şi
pe Manolios, ăştia doi or să mă mănânce… Te-ai dus, se zice, alaltăieri pe
munte şi l-ai găsit; ce ţi-a spus neisprăvitul?
— Ce să-mi spună, stăpâne! făcu Lenio oftând şi ea şi se aşeză pe
marginea patului, la picioarele bătrânului. Parc-ar fi fost rănit de vreo
nereidă. Vorbea, aiura, nu-şi găsea cuvintele… Şi, în loc să mă privească
ca un bărbat, el ba îşi arunca ochii în pământ, ba îi înălţa spre cer şi îi
întorcea… Ce să-ţi spun, stăpâne? Nu-l duci la popa Grigoris, să-i
citească? Nu râde, Manolios nu este bine, stăpâne!
Bătrânul dezmăţat o privea pe Lenio cum se leagănă şi cum se roşeşte
ca racul şi oftă.
— Îl iubeşti? întrebă şi începu să-şi soarbă zgomotos izma.
— Ce să-ţi spun, stăpâne? Pe el mi l-ai dat, pe el îl iau; dacă mi-ai da un
altul, l-aş lua pe celălalt. Toţi bărbaţii mi se par la fel.
— Şi cei bătrâni, Lenio? întrebă bătrânul stăpân şi ochiul îi jucă.
— A, nu! răspunse răspicat femeia, înfuriată. Numai cei tineri.
— Până la câţi ani? stărui bătrânul.
— Până când să poată să facă copii, răspunse fără ezitare Lenio.
Parcă le avea deja studiate toate aceste întrebări şi scosese o judecată
definitivă.
— Mintea ta, Lenio, e tare isteaţă! Să-ţi aminteşti de-asta, tu o să ajungi
departe; ştii ce vrei.
Femeia se hlizi, se ridică; luă ceaşca golită, porni spre uşă.
— În câte ale lunii aprilie avem azi? întrebă stăpânul.
Lenio numără pe degete; duminică, luni, marţi…
— În douăzeci şi şapte, răspunse.
— E, mai aşteptăm trei zile, poate o catadicsi să ne dea răspunsul
Manolios. Dacă o să înnebunească şi o să lase aşa îmbucătură, n-ai grijă,
Lenio, o să-ţi găsesc eu un bărbat mai bun, adevărat, fără nazuri şi gărgăuni
1056
– şi o să-ţi umple curtea de copii. Haide, fii sănătoasă; zic să mă ridic azi să
mă duc la biserică; să fac şi o plimbare prin sat… Adu-mi să mă schimb.
— Bătrân damblagit, murmură Lenio coborând scara şi chicotea de
parc-ar fi fost gâdilată. Mă mânca din ochi… Dar pe legea mea, de n-ar fi
tatăl meu, ţi l-aş face eu pe boşorog să mă ia cu cununie, chiar dacă n-ar fi
în stare să facă plozi; n-a pierit lumea, sunt alţii care pot. Dar dracul le-a
pus de-a-ndoaselea; nu-i nimic, e bun şi Manolios!
În clipa aceea apăru în pragul porţii de la intrare Nicolio. Era aprins, tot
trupul lui scotea aburi, curtea se umplu de miros de ţap. Semăna într-
adevăr c-un ţap în picioare, lucitor, întunecos, răsuflând greu, şi totodată cu
un arhanghel tânăr.
Văzându-l, Lenio se opri speriată.
„Ce-i asta! murmură. Dacă-i păstoraşul Nicolio, ce îndrăzneţ s-a făcut şi
s-a sălbăticit şi cum miroase! Au început să-i mijească tuleiele.“
— Ce vrei? strigă ea. Tu eşti Nicolio?
— Eu sunt Nicolio, răspunse ciobănaşul şi glasul său cucurigea răguşit.
— Intră, tu te-ai făcut bărbat adevărat. Ce vrei?
— Manolios m-a trimis dis-de-dimineaţă să-ţi spun o vorbă şi am venit.
— Manolios? făcu Lenio şi inima îi zvâcni.
Se apropie de Nicolio.
— Nu striga, zise ea, nu eşti pe munte; vorbeşte mai încet; ce ţi-a
poruncit să-mi spui?
— Uite, salutări, zice, de la Manolios şi să urci la munte; are să-ţi
vorbească.
— Asta e tot? Bine, o să vin, să-i spui… Stai, nu pleca, şi cum o duce,
măi Nicolio?
— Bine o duce, bine o duce! strigă Nicolio şi plecă în fugă, lăsând în
urma lui un miros înţepător, de parc-ar fi trecut un ţap.
Mihelis apăru în curte. Îmbrăcat boiereşte, cu hainele lui de duminică,
bine bărbierit, frumos pieptănat, se aranjase să meargă la biserică să asculte
Evanghelia, să vadă şi pe Mariori. Strălucea în mijlocul curţii ca un vultur.
Lenio se opri o clipă şi îl admiră. „Aşa trebuie să fi fost şi tatăl meu, se
gândi, în tinereţile lui; Sân’ Gheorghe!“

1057
 — Bună ziua, Lenio, spuse Mihelis, punându-şi calpacul pe care îl ţinea
în mână, mă duc la biserică.
— Ajutor ţie! răspunse Lenio batjocoritor. Drept la biserică să te duci,
stăpâne, să n-o iei pe altă cale.
— Tu n-o s-o iei pe altă cale deloc; o să te duci drept la Manolios, îmi
pare… spuse Mihelis, care-l zărise pe mesager plecând.
— Nu-s supărată, cine ţi-a spus c-aş fi? răspunse femeia încăpăţânată.
Oameni suntem şi noi, slugile, nu ne lasă Dumnezeu supăraţi. Iar dacă şi-ar
pune Manolios hainele tale, stăpâne, ar fi şi el fecior de boier.
— Ai dreptate, Lenio, răspunse Mihelis păşind pragul. Ai dreptate,
numai hainele ne deosebesc.
Clopotul bătu în clipa aceea de liturghie.
— Mă duc, Lenio, spuse el. Să ne aduci veşti bune de pe munte.
— Şi dumneata de la fata popii! îi strigă Lenio care nu rămânea datoare.

Biserica mirosea a ceară şi tămâie; luceau pe catapeteasmă icoanele

mari, pereţii, de la lespezile de piatră până la turlă erau împodobiţi cu sfinţi
şi cu aripi multicolore de îngeri. Intrai în această străveche biserică
bizantină şi ţi se părea că te înfundai într-un Paradis plin de păsări
neobişnuite şi de flori înalte cât omul, şi îngerii, ca nişte albine uriaşe,
culegeau din floare în floare mierea. Iar sus pe turlă, năprasnic,
ameninţător, atârna, deasupra capetelor oamenilor, Pantocratorul.
Oamenii jos pe lespezi vuiau şi ei ca un roi de albine, mergeau de la
icoană la icoană şi se închinau, iar apoi stăteau neclintiţi şi ascultau
cântarea; în faţă bărbaţii, în spate femeile. La pangarul cu discurile milei şi
lumânări, fruntaşii. Dar astăzi nimeni nu ştia dacă o să vină moş
Patriarheas; cât despre căpitanul Furtunas, el se răsucea în aşternutul său şi
răcnea. Numai învăţătorul era acolo, cu ochelarii săi mici şi gulerul lui alb;
iar lângă el moş Ladas, şi gura lui picura numai venin. Văzuse ieri-noapte
pe Iannakos, care îi aducea veşti rele – zdrenţăroşii, de trei luni, băteau
drumurile, îşi vânduseră, chipurile, inelele, nu le rămâneau decât degetele;
ce să facă moş Ladas cu degetele? Ce să facă cu urechile, fără cercei? Îşi
blestema soarta. „Nenorocos sunt, murmura în picioare în spatele
pangarului; satul care a fost distrus ar fi trebuit să fie aproape de Lykovrysi
1058
ca să ajung înainte… Acum, cu ce m-am ales eu că au fost distruşi? Vai de
capul meu!“
Intrau creştinii, aruncau bani pe disc, luau o lumânare, îşi făceau cruce
şi înaintau la icoane. Dar mintea lui moş Ladas era departe… „Bine c-a
iscălit neghiobul chitanţa pentru cele trei lire; eu să fi fost…“
Dar n-apucă să-şi sfârşească gândul; un morman greu veni şi se aşeză
lângă el şi strana scârţâi. Se întoarse înfuriat şi-l vede pe moş Patriarheas
cu obrajii palizi buhăiţi, cu ochi tulburi, cu buzele galbene şi uscate. „Nu
crapă boierul…“ se gândi el; se întoarse şi salută.
— Sănătate, boierule, spuse cu jumătate de gură şi se cufundă din nou în
supărarea sa.
Mihelis se ivi şi străluci biserica; întârziase, pentru că trecuse pe la
Mariori care îl aştepta; voia, chipurile, să-i vorbească. Acasă era numai
bătrâna ei doică surdă şi devotată.
— Ai întârziat… spuse Mariori, care stătea în spatele porţii şi îl aştepta.
Era gătită şi ea şi purta cele mai bune veşminte ale ei, iar la gât o salbă
de aur din monede cu efigia lui Constantin cel Mare, moştenire de la mama
ei; şi îşi pudrase uşor obrajii ei palizi cu fardul pe care i-l adusese într-
ascuns ieri-noapte Iannakos. Dar ochii ei erau umflaţi, de parc-ar fi plâns;
un cearcăn albastru-închis îi înconjura. Îşi ţinea în mână batistuţa şi din
când în când şi-o apăsa pe gură.
— Pentru ce mi-ai dat de veste? întrebă Mihelis neliniştit; de ce eşti
tristă, Mariori?
— Tata se grăbeşte, răspunse Mariori şi lăsă ochii în jos. Se grăbeşte,
vrea să ne cununăm.
— Nu am spus la Crăciun, Mariori? N-a trecut un an de la moartea
mamei, nu se cade…
— Se grăbeşte… spuse din nou copila cu jumătate de glas. În fiecare zi
bombăne, se scoală în toiul nopţii, umblă de ici-colo, nu poate să doarmă.
— Dar de ce? Ce-a păţit de are atâta grabă?
— Nu ştiu, dragă Mihelis, nu ştiu… murmură Mariori şi glasul îi
tremura.

1059
 Ştia bine de ce se grăbea bătrânul, dar nu putea s-o mărturisească.
Simţea înlăuntrul ei, în măruntaiele ei găurite, că bătrânul avea dreptate,
trebuia să se grăbească.
— Tata n-o iubea pe mama, spuse Mihelis. Era mai mare decât el,
îmbătrânise, bombănea… Şi el o chinuise, nu i-a părut rău deloc când a
murit, însă acum îi e ruşine să încalce datina, nu s-a împlinit încă un an; şi
este cel dintâi boier al satului, trebuie să dea exemplu… Ai înţeles, dragă
Mariori?
— Am înţeles… am înţeles… Dar se grăbeşte, îţi zic, şi i-a căşunat pe
mine… Nu mai pot!
Dădu să tuşească, se stăpâni; îşi puse batistuţa la gură. În palma lui
Mihelis mânuţa ei neputincioasă tremura, umezită.
Mihelis o privi, se înspăimântă; într-adevăr se topise, sub pielea ei
pufoasă i se iveau oasele; se desluşea clar cum va arăta ţeasta.
— Mariori a mea… murmură şi îi strânse mâna pe pieptul lui. Mariori a
mea…
Ca şi când ar pleca de lângă el şi voia s-o ţină, ca şi cum era un pumn de
nisip şi aluneca!
— Mihelis, spuse copila străduindu-se să-şi ţină plânsul, Mihelis al
meu, du-te; mergi la biserică; vin şi eu peste puţin… Am întârziat; du-te, şi
Dumnezeu să-Şi pună mâna Lui.
Îi luă capul, îl răzemă la pieptul ei, mult timp; tremura din tot trupul.
— Dumnezeu să-Şi pună mâna Lui! murmură din nou şi intră în grabă
înăuntru şi căzu pe jumătate leşinată în braţele bătrânei ei doici.
Mihelis deschise încet poarta şi porni în grabă spre biserică; inima şi
gâtul lui se sufocau.
Biserica străluci când intră, se opri lângă strana tatălui său în picioare.
Iar bătrânul se întoarse şi îl admiră. „La fel eram şi eu, se gândi el, aşa
eram odată mai demult… Viaţă ticăloasă, cum treci ca o poveste!“

În acest timp Lenio se pieptănă, îşi aruncă apă de flori pe păr şi în sân,
îşi puse baticul galben cu franjuri roşii, pe care i-l dăruise stăpânul acum de
Paşti şi luă ulicioarele satului, să iasă la cărarea ce ducea pe muntele
Preasfintei Fecioare.
1060
 Slujba se terminase de-acum, sătenii se împrăştiaseră în piaţă, cu haine
de duminică, cu suflet de duminică, şi se plimbau în sus şi-n jos; iar alţii în
cafeneaua lui Kostandis beau încet-încet şi râdeau.
Aga şedea iarăşi pe balcon, îşi fuma narghileaua şi avea iarăşi în dreapta
seizul cu trompeta, în stânga pe Iusufaki, care mesteca sacâz şi îl cinstea.
Îşi mijea ochii urduroşi bătrânul agă şi privea jos în piaţă sătenii, aşa cum
păstorul îşi priveşte de la înălţime turma, cu îngăduinţă şi duioşie. Ştia că
el este om, iar ceilalţi oi; că el mănâncă carne, iar ceilalţi iarbă. Şi aga îi
lăsă să pască în pace, ca să facă lână să se îmbrace şi carne să mănânce.
Lenio urca muntele şi inima îi zbura; bănuia de ce o voia la el Manolios,
în săptămâna asta urma să fie nunta, ar fi luat sfârşit dorinţa arzătoare, şi ar
fi început adevărata viaţă – ziua curăţarea casei şi gătitul, noaptea
îmbrăţişarea, şi în nouă luni nani-nani pruncului… N-o să mai fie slugă, o
să fie femeie şi mamă…
Manolios îi plăcea mult, era liniştit, harnic, frumos, cu barba bălaie,
ochii albaştri, faţa blândă, ca un Hristos. Înima ei zbura, urca muntele
înaintea ei, ajungea la stână, făcea un ocol în zbor de jur împrejur, se aşeza
pe umărul lui Manolios ca o potârniche blândă, împodobită, dolofană, cu
picioarele roşii, şi îi ciugulea alintător grumazul…
„Va fi şezând în ceasul acesta pe piatra cea dreaptă, unde se sfârşeşte
urcuşul, şi va fi aşteptând. Şi va fi zburând şi inima lui de colo-colo ca şi a
mea“, se gândea ea.
Şi într-adevăr pe piatra cea dreaptă şedea Manolios şi-şi ştergea
neîntrerupt faţa umflată, care i se deschisese iarăşi şi-i curgea.
„Mi-e milă de ea, mi-e milă de ea, sărmana, se gândea, dar trebuie…
Trebuie să scap de orice ispită, să mi se curăţească sufletul, să mi se
curăţească trupul, să mă fac vrednic…“
Ciuli urechea, auzi călcătura iute, sprintenă, mirosi în aer apa de flori,
nările îi jucară; o cunoştea bine, era mireasma lui Lenio.
„A sosit, a sosit, se gândi, a sosit, iat-o!“
Baticul galben apăru, Lenio se opri o clipă, puse mâna streaşină la ochi,
zări pe piatra cea dreaptă sus pe logodnicul ei, cum o aşteaptă cu faţa
aplecată, şi încetini pasul.
— Iat-o! spuse iarăşi Manolios, înălţă capul şi sări în picioare, nemişcat.
1061
 Lenio se aplecă, se prefăcu că nu-l vedea, ca să-l facă să ia avânt şi să
vină, cum obişnuia, să o prindă de mijloc şi să o ajute, chipurile, să urce…
Dar astăzi Manolios rămânea neclintit.
— Manolios! îl strigă, nemaiputând să se stăpânească.
Dar Manolios nu răspunse, stătea pe piatră mut, nemişcat.
Lenio alergă, se apropie, săltă capul, îl văzu, scoase un strigăt.
— Preasfânta mea Fecioară!
Şi se prăbuşi jos.
Manolios coborî, o ridică; dar ea îşi ascundea cu braţul stâng ochii, să
nu-l vadă, şi cu mâna-i dreaptă îl îndepărta, nu îl lăsa să o atingă.
— Pleacă… pleacă! strigă. Pleacă!
— Priveşte-mă încă o dată, Lenio, spuse încet Manolios, priveşte-mă, să
te scârbeşti de mine, să scapi…
— Nu, nu! ţipa nefericita, pleacă!
Manolios se întoarse, se aşeză iarăşi pe piatră. Tăcură o vreme amândoi;
în cele din urmă Lenio vorbi:
— Ce ai? îi strigă. Pentru numele lui Dumnezeu, spune; ce ai?
— Lepră… răspunse liniştit Manolios.
Lenio se înfioră; îşi întoarse faţa către sat.
— O să plec, spuse. De-asta m-ai chemat?
— Pentru asta, răspunse iarăşi cu glas liniştit Manolios. Poţi să mă mai
iei? Nu poţi. Poţi să faci cu mine copii leproşi? Nu poţi. Pleacă.
Tăcură iarăşi amândoi; se auzi acum tare, nemângâiat, plânsul copilei.
— Fii sănătoasă, Lenio, spuse Manolios şi se răsuci să se întoarcă la
stână.
Lenio nu răspunse; îşi şterse cu baticul galben ochii; privi în jur – nu
ştia ce-o să facă şi încotro o să se ducă. Manolios dispăruse, lumea se
învârtea în jur pustie.
Soarele se ridicase pe cer la amiază, nu se auzeau decât tălăngile oilor
care se întorceau să se adăpostească sub gorunul mare stufos. Un fluier
răsună o clipă, strigă în pustiu, dar îndată tăcu şi el, mâhnit.
„Lepră… lepră…“, spunea şi repeta în sinea ei Lenio şi tremura. În
dogoarea amiezii tremura de frig.

1062
 Cât timp a rămas prăbuşită pe pietre, nu-şi aminteşte… I se părură mii
de ani, dar vor fi fost puţine clipe, deoarece, când se ridică de-acum să
plece, soarele era încă pe culmea cerului, neclintit.
Fluierul se auzi iarăşi, trist, vesel, stăruitor, ca un suflet care gemea şi
dansa şi striga în pustiu şi era singur-singurel şi nu putea să îndure
singurătatea…
Fără să se gândească, fără voia ei, Lenio porni spre fluierul care striga.
Ca şi cum şi-ar fi auzit, vezi, numele, cineva, iată, o striga, şi mergea
istovită. Şi ea rămăsese pustie între pietrele acestea, în soare… Pustie, şi ea
nu putea să îndure pustietatea. Înainta. Glasul fluierului devenea tot mai
puternic, mai stăruitor, mai rugător, şi o atrăgea… Lenio nu mai putea să se
împotrivească, se ducea.
Şi pe neaşteptate, sub un tufan robust şi stufos, într-o văgăună a
muntelui, văzu oile adăpostite, cu gâtul întins jos pe pământ, să se
răcorească; şi doar două se zăreau în picioare, ca şi când s-ar fi fugărit, sau
s-ar fi luptat. În faţa lor, în picioare, ciobănaşul, pe jumătate gol, sărea,
dansa cu ele şi avea înţepenit în gură un fluier lung şi cânta… Din când în
când scotea fluierul din gură şi trăgea nişte strigăte sălbatice, bătea din
palme, behăia întărâtat şi iarăşi începea mai tare din fluier…
Fermecată, Lenio înainta încet, ciobănaşul stătea cu spatele întors la ea,
n-o vedea… Acum Lenio zărea limpede; un berbec cu lână bogată, cu
coarnele întoarse urmărea o oaie albă, o încăleca, şi ea scăpa, berbecul
alerga în urma ei, întindea cu furie picioarele din faţă, o apuca iarăşi, cădea
deasupra ei şi mugea încet-încet, rugător… Ciobănaşul le urmărea goana,
dansa şi sărea şi se ruga împreună cu berbecul, scotea strigăte şi îl încuraja.
— Haide, mă Dasos… sus pe ea, mă Dasos! striga şi cânta din nou din
fluier.
Lenio se oprise acum în spatele ciobănaşului, cu răsuflarea tăiată; scotea
şi ea ca şi oaia limba afară şi gâfâia. Sânii o dureau.
Oaia, obosită, nemaiputând să îndure, se opri. Dasos sări pe ea, o
acoperi toată, scoase limba afară şi îi lingea grumazul şi îl muşca; blana lui
era leoarcă de năduşeală şi aerul plesnea de mirosul masculului.
Nicolio azvârli fluierul, aruncă de pe el restul hainelor şi începu tot gol,
tot năduşit, să joace şi să se legene ca berbecul.
1063
 Vinele gâtului lui Lenio se umflară, ochii i se înceţoşară; o clipă, în
dansul său, Nicolio se întoarse şi o văzu; se aruncă asupra ei, o trânti jos,
lângă berbec şi oaie.
Iar Lenio nu se împotrivi.

9 Calea Lactee.

10 Planeta Jupiter.

11 Se subînţelege „lui Allah“, adică Paradisul musulmanilor.

1064
 VI

— Nu e bine, aga, bietul căpitan Furtunas. Oasele capului nu vor să se

lege; ce nu i-am făcut! Ce leacuri, ce alifii, a venit şi popa Grigoris şi i-a
citit rugăciuni, a venit şi o ţigancă şi i-a dat în cărţi, am aprins şi o
lumânare la Sân’ Pantelimon, tămăduitorul, i-am dat de-a mâncat şi
fuduliile unui motan, care se spune că are şapte suflete – toate, toate
degeaba! Nici Dumnezeu, nici dracu’ nu vor să se însănătoşească săracul
căpitan.
Îi scăpă cuvântul cel greu kirei Madalenia, îşi muşcă limba.
— Surdă urechea vicleanului, murmură ea şi luă iarăşi avânt limbarniţa
ei. Astăzi l-a chemat pe Mihelis, fiul boierului Patriarheas, să vină să-i
întocmească, zice, testamentul; iar acum mă duc, aga, să chem pe popa
Grigoris să-l împărtăşească. Căpitanul nostru a ridicat ancora, se pregăteşte
să plece din port. Acum iată, mă strigă şi-mi face: „Du-te, tuşă Madalenia,
fă-mi hatârul, la aga şi spune-i: Salutări multe de la căpitanul Furtunas,
Spânul cu faţă de muiere; ridică pânzele, zice, pleacă, la bună revedere!“ Şi
am venit, aga; eu sunt kira Madalenia.
Aga, mahmur, cu ochii umflaţi, cu obrajii fleşcăiţi, desculţ, nepieptănat,
nespălat, şedea pe sofa şi bea cafea să se trezească. O asculta pe baba
Madalenia cum ascultă ploaia. Când de-acum se opri, aga deschise gura
plictisit:
— Creierul lui? întrebă şi căscă.
— Merge bine, aga, ceas.
Tăcu iarăşi; îi era lene, căscă din nou.
— Îi e frică? întrebă iarăşi cu gura încă deschisă de la căscat.
— Deloc, binecuvântatul, dar deloc, aga. Îi vorbeşti de Dumnezeu, râde,
îi vorbeşti de dracu’, râde. Iartă-mă, Dumnezeul meu, urechea lui nu mişcă
nici la unu’, nici la celălalt.
— Bea?
— Bea, dar puţin…
— Bine; după ce mă trezesc, să-i spui, o să mă duc să-mi iau rămas-bun.
O să-l iau şi seizul meu, să-i spui, să sune din trompetă; o să-l iau şi pe

1065
Iusufaki al meu, să-i spui, să-i cânte maneaua care-i e dragă, ştie el. Acum
sunt la cafea, o să iau luleaua şi rachiul, o să vină şi Iusufaki să-mi frece
picioarele şi o să mă trezesc; şi o să vin… Ascultă aici: Să nu se întâmple
şi să se grăbească, să-i spui, şi să moară înainte de-a veni eu! Să mă
aştepte. Du-te!

Galben, topit, numai piele uscată în jurul oaselor, cu capul încins strâns
c-un brâu lat roşu, înscorţoşat de sângele închegat, căpitanul se rezemase
cu spatele de perete, liniştit, fără frică, fără căinţe. Ochişorii lui mici
străluceau sprinteni, vioi, ca ai maimuţei pe care o văzuse odată la Odessa.
Lângă el, pe o măsuţă se afla rachiul şi luleaua şi o statuetă de ghips pe
care o cumpărase cu ani în urmă într-un port îndepărtat şi care-o înfăţişa pe
regina Angliei, Victoria. „Boieroaică, spuse, bine hrănită, piept bogat, îmi
place…“ şi o luă. Şi de atunci nu o mai lăsă din apropierea lui. „Este
femeia mea, zice, şi izbucneşte în râs; chiar dacă are mai multă mustaţă
decât mine.“
Îşi roteşte ochii, ia la rând sărăcia lui – pereţii murdari, grinzile
împăienjenite, poliţele goale, un cufăr lung plin de zdrenţe, încălţări vechi
şi flanele şi fierăraie, o cană de apă într-o firidă, o damigeană de rachiu
într-un colţ. Îşi târâie privirea câtva timp pe fiecare, îşi ia rămas-bun. La o
veche fotografie, în faţa lui pe perete, ochii lui uitară să se mai îndepărteze.
Era o fotografie mare, veche, a corabiei lui distruse – cu pânzele sus, la
pupă un stindard grecesc, la proră o sirenă cu pieptul gol. Şi el stătea,
căpitan la treizeci de ani, la timonă.
Mintea lui se îmbarcă, corabia din fotografia pătată de muşte ridică
ancora, se depărtă de la ţărm pe mare. Dar ca şi când s-ar fi lăsat, deodată,
o negură mare, căpitanul zărea, foarte neclar, insule, şi ţărmuri, şi turci cu
fesuri roşii, şi femei cu sâni goi, ca nişte sirene, pe chei; şi taverne
portuare, înăbuşite în fum de ţigări şi de plevuşcă şi de ficaţi pe grătar…
Toate se înceţoşaseră, şi bucuriile pe care le petrecuse, şi chinurile, şi
rănile pe care le primise, când s-a dus şi el cu corabia lui de voluntar în
războiul din ’9712 şi căra muniţii şi provizii în Grecia… Şi o dată cum l-a
prins chinul dragostei şi era cât pe-aci să-şi iasă din minţi după o turcoaică,
nu-şi amintea unde, nu-şi amintea care… În Constantinopol, în Smirna, în
1066
Aivali, în Alexandria? Ghiulsumi o chema, Fatma, Emine? nu-şi aminteşte.
O negură grea se năpustise, toate se topiseră în lumea cea de sus, se
prefăcuseră în promoroacă… Din toată viaţa lui numai o întâmplare îi
rămăsese clară, strălucitoare, în această negură deasă şi apărea pe
neaşteptate scăldată de soare: cum o dată, la Batum, în luna aprilie, de Sân’
Gheorghe, mersese cu trei prieteni ai lui într-o grădină plină de trestii
arabice cu flori mari roşii, şi se aşezaseră pe prundişul răcoros, şi au
început să mănânce şi să bea şi să cânte încet, şi aveau capetele înfăşurate
în ştergare albe cu franjuri, şi era mult soare, şi marea mirosea plăcut, şi nu
era nici o femeie împreună cu ei. Numai prieteni, toţi voinici, unii blonzi,
alţii negricioşi; iar pe unul îl chema Ghiorghis şi îşi sărbătorea ziua. Şi cum
mâncau acolo şi beau şi cântau încet, începu să burniţeze liniştit, cald,
dulce, şi să răsune frunzele groase şi picăturile să împroaşte prundişul
grădinii. Pământul începu să miroasă ca marea, şi veniră trei armeni cu
buzuki, un clarinet şi cu o dairea, îngenuncheară sub trestiile înflorite şi
începură manele…
Ce bucurie era aceea, ce dulceaţă, viaţa se zbătea în pumnul omului ca o
pasăre caldă, îndrăgostită şi vremelnică… Căpitanul Furtunas îşi stoarse
creierul, nimic altceva nu-şi amintea limpede. Nimic altceva. Toată viaţa
lui se prefăcuse în fum şi se risipise, şi numai petrecerea aceea şi burniţa de
la Batum rămăseseră singure-singurele, întru totul vii, în mintea lui.
— Măi, asta a fost tot? murmură. Asta a fost, aşadar, viaţa mea
întreagă? O ploaie măruntă, trei prieteni, nişte trestii arabice… Măi, să nu-
mi fi rămas nimic altceva! Şi eu care credeam că mâncasem lumea!
Întinse mâna să apuce paharul de rachiu de pe măsuţă, dar în clipa
aceea, iată că se deschise uşa şi intră aga; îşi îmbrăcase marea lui ţinută,
şalvarii roşii, pistoalele de argint, tuzlucii, îşi feştise mustaţa cu boia
neagră, îşi atârnase o batistă de mătase la tâmplă, de parcă s-ar fi dus la
nuntă. În spatele lui îl urma Iusufaki, alb, dolofan ca o franzelă, pe
jumătate adormit, mestecând, iar la urmă, cu mutra-i sălbatică şi
posomorâtă, seizul cu trompeta lui.
— Să fie într-un ceas bun şi vânt la pânzele tale, căpitane Furtunas!
strigă aga cu chef. Te-ai îmbarcat, se zice, pleci!
— Am ridicat pânzele, aga, a suflat vânt prielnic, fii sănătos!
1067
 — Unde te duci, măi Spânule, făcu aga râzând şi se aşeză pe cufărul
lung… Cum laşi, măi, lumea asta? Mai rămâi. Mi-au adus alaltăieri un
rachiu, numai spirt, şi miroase frumos, din mure negre. Stai să-l bem şi
dup-aia pleci.
— Fii sănătos, îţi zic, aga, s-a dus de-acum. Am ridicat ancora, am
apucat timona, plec în larg. Să-l bei singur.
— Şi unde te duci, măi? Ştii unde te duci?
— Blestemat să fiu, dacă ştiu. Mă duc la nimereală.
— Ce spune, măi grecule, religia voastră?
— Uuu! făcu căpitanul clătinându-şi mâna. De-aş da crezare religiei
mele, mă duc drept la dracu’!
Aga râse.
— Iar dacă aş da crezare şi eu celei ale mele, zise el, o să mă duc drept
în Paradis. Pilaf berechet şi femei şi Iusufaki! Dar nu cumva, măi căpitane,
ambele religii îşi bat joc de noi? Lumea – nu am dreptate, Iusufaki? –
lumea e un vis, viaţa e rachiu, bem şi ne-mbătăm. Mintea ni se-nvârteşte,
morişcă de vânt, şi faci tu pe grecul şi eu pe turcul agă… Lasă, măi
Spânule, să nu le mai zgândărim – să-ţi spun adevărul, mă plictisesc!
Se întoarse spre băieţandrul dolofan:
— Ridică-te, Iusufaki, am ochit o damigeană-n colţ, ridică-te, cinsteşte-
ne!
Intră baba Madalenia, se aplecă la urechea căpitanului:
— Acuma o să vină, căpitane, preotul cu Sfintele Taine să te
împărtăşească. Nu bea rachiu.
— Care preot, fă zgripţuroaico? Taci! Ia damigeana, cinsteşte-ne.
Bătrâna bombăni, mâna îi tremura, umplu paharele. Aga se ridică, se
apropie de aşternut, ciocni cu căpitanul.
— Călătorie bună, Spânule!
— Şi ţie, aga!
Râseră amândoi din inimă.
— Dacă Mahomed al nostru, spuse aga ştergându-şi mustăţile, dacă
Mahomed al nostru şi Hristos al vostru ar bea rachiu şi ar ciocni ca noi doi,
căpitane, ar fi prieteni de suflet; n-ar vrea să scoată unul ochii celuilalt…

1068
Dar nu beau, şi au rostogolit lumea în sânge… Uite, cum ne-am făcut noi
prieteni, căpitane? Nu petrecem bine? N-am petrecut bine?
— Popa vine să mă împărtăşească, aga, spuse căpitanul căruia începuse
să i se învârtă capul şi voia să închidă de-acum ochii. Fii sănătos!
— Stai, măi, unde te duci, nu te grăbi, ţi-am adus pe Iusufaki să-ţi cânte,
aşa la plecare, maneaua care-ţi place. Să nu pleci, măi, fără cântec… Ei,
Iusufaki, trage-i cu maneaua, să ai binecuvântarea mea.
Iusufaki scoase iarăşi sacâzul din gură, îl lipi de genunchi şi sprijini cu
avânt palma dreaptă în obraz. Tocmai deschidea gura încreţită să-i zică
maneaua, când aga întinse mâna:
— Stai, Iusufaki, să sune întâi trompeta.
Se întoarse către seiz:
— Deschide uşa, porunci el, stai în prag, sună bărbăteşte!
Seizul deschise uşa, ridică trompeta şi începu să trâmbiţeze asalt.
— Ajunge! strigă aga. Înainte, Iusufaki, maneaua noastră!
Glasul limpede răsună iarăşi cu patimă, căpitanul îşi aţinti urechile,
pieptul i se umplu de durere şi dulceaţă. „Dunia tabir, ruia tabir…“ „Lume
şi vis tot una-s, aman, aman!“
Niciodată căpitanul nu simţise atât de adânc pe cât de adevărat că lume
şi vis sunt una… Sigur va fi adormit şi va fi visat că era căpitan, chipurile,
şi ancorase în porturile Mării Albe şi Negre, şi se dusese în războiul din
’97, şi că era grec şi creştin, iar acum, iată, murea… Dar nu murea, se
trezea, visul se sfârşeşte, se luminează de ziuă…
Întinse liniştit mâna:
— Mulţumesc, aga, numai tu ai înţeles necazurile mele. Fii sănătos şi
tu, Iusufaki. Niciodată să nu se topească guriţa ta; să se prefacă-ntr-un
rubin în pământ.
Aga se tulbură, îşi şterse ochii.
— Haide, măi căpitane, şi dacă ţi-am spus câteodată Spân, din dragoste,
măi, am făcut-o; iartă-mă. Hai, cu bine!
Se aplecă, îl sărută pe căpitan; ochii amândurora se umpluseră de
lacrimi.
— Măi, nici eu nu am ştiut că te iubeam, aga, zise cu glas încet
muribundul. Fii sănătos.
1069
 Se despărţiră. Pe drum aga se întoarse către seiz.
— Sună iarăşi din trompetă bărbăteşte, să audă căpitanul să prindă
curaj… Să audă şi satul, să se adune să-l îngroape. Un stâlp al satului se
prăbuşeşte.
Cerul se acoperise de nori rari de vară; două-trei picături căzură.
— Paşi repezi, măi băieţi, port hainele mele cele noi.
Şi cei trei începură să alerge.
Mihelis trecu grăbit, cu hârtie şi călimară în mână.
— Cum o duce căpitanul nostru, aga?
— E bine, nu i-e frică, celebiule. E mai bine chiar decât cei vii. Du-te
repede!
Baba Madalenia deschise larg uşa, aştepta preotul cu Sfintele Taine; dar
în locul preotului, apăru Mihelis gâfâind.
— Nu te grăbi, băiete, îi făcu bătrâna. O duce încă, are şapte suflete
fericitul… Poftim înăuntru.
Mihelis intră, se închise uşa.
Căpitanul închisese ochii, secătuit. Sângele se pornise şi îi curgea iarăşi
pe obraji şi pe cearceafuri. Bătrâna se apropie şi îl şterse; se aplecă la
urechea lui:
— Căpitane, a venit Mihelis cu călimara, fă-ţi curaj!
Căpitanul îşi făcu curaj, înălţă capul spart, din adânc, deschise ochii.
— Bine-ai venit, boieraşule, spuse.
Închise iarăşi ochii, îl luă somnul. Mihelis se aşeză pe cufăr, cu hârtia
alături, aştepta.
— Bun om a fost sărmanul, spuse încet bătrâna şi-şi şterse ochii şi nasul
care curgea. Bun om, chiar dacă făcea pe aspru’. Şi răposatu’ bărbatu-
meu…
Şi începu să-şi povestească cu glas încet chinurile, să se uşureze.
Mihelis îşi răsuci o ţigară, fumă. Avea şi el chinurile lui, dar nu le
mărturisea nimănui… O asculta pe bătrână, dar mintea lui era departe.
Un câine începu să latre în vecinătate; bătrâna sări în sus înfuriată.
— Blestematu’! Parc-ar vedea pe Charon că vine şi latră!
Deschise uşa, se aplecă, luă o piatră, o aruncă şi intră din nou.
Căpitanul deschise ochii.
1070
 — Mihelis, zise, unde eşti? Apropie-te. Nu mai pot să vorbesc tare.
Deschide hârtia, scrie.
— Nu te obosi, căpitane, spuse Mihelis, nu e grabă.
— Scrie, îţi zic, şi lasă mângâierile. Şapte suflete am, şase au plecat;
rămâne încă unul şi-mi tresaltă pe buze, să plece şi el. Scrie cât am încă
viaţă.
Mihelis se apropie de perna căpitanului; deschise hârtia, afundă peniţa
în călimară.
— Ascult, căpitane, spune.
— Întâi şi-ntâi scrie că am mintea întreagă şi că sunt creştin ortodox. Pe
tatăl meu îl chema Theodoris Kapadais. Copii nu am, nu m-am însurat,
slavă Ţie, Dumnezeule. Am avut parale, le-am mâncat; am avut ogoare, le-
am vândut şi le-am mâncat. Nu le-am mâncat, le-am băut, tot una e. Am
avut şi o corabie, uite-o colo în poză, s-a sfărâmat în apropiere de
Trapezunt, s-a dus la fund. Avutul meu tot şi tot ce mi-a rămas, iată-l!
Spuse şi arătă paragina din jur.
— O să-l împart sătenilor, să-şi amintească de mine. Stai, Madalenia,
aproape de mine, să mi le spui una câte una, să mi le amintesc; şi ce-o să
uit, e-al tău. Scrie, aşadar, Mihelis; eşti gata?
— Gata, căpitane.
— Damigeana de rachiu, aici în colţ, o las agăi, s-o bea în sănătatea
mea; un dinte de aur pe care-l am să mi-l scoată şi să-l dea văduvei
Katerina să-l facă un cercel; luleaua mea cu sfârc de chihlimbar o dăruiesc
cafenelei lui Kostandis, când vine vreun străin să fumeze cu ea să-i treacă
amarul înstrăinării. Cele zece ocale de orz le dăruiesc măgăruşului lui
Iannakos, să le mănânce în seara în care o să intre în Ierusalim, cu Hristos
călare pe el… Puţinele parale rămase în pungă să le ia popa Grigoris,
altminteri n-o să mă îngroape ţapul ăsta şi-o să mă-mput. În cufărul pe care
şedeai, sunt nişte zdrenţe şi muşamale şi căciuli vechi şi flanele şi încălţări
căpităneşti şi un felinar şi o busolă şi câteva fiare; să le daţi sărmanilor care
trăiesc în peşterile Sarakinei; să le daţi şi vasele mele, şi lampa mea de
spirt, şi farfuriile, şi hainele pe care le port. Şi cafeaua, şi zahărul, şi ceapa,
şi sticla de ulei, şi brânza, şi un chiup de măsline… toate, toate, mi-e milă
de ei amărâţii. Ai scris, Mihelis?
1071
 — Stai o clipă să le scriu, nu te grăbi, căpitane.
— Mă grăbesc, mă grăbesc ca să apuc s-o fac. Scrie repede. Am şi o
carte, Halima13, o citeam câte puţin în fiecare duminică, când ceilalţi
mergeau la biserică, şi-mi trecea timpul. Pe asta s-o ia Kostandis, cafegiul,
şi în fiecare duminică, după Evanghelie, când o să vină sătenii la cafenea,
s-o citească unul tare, ca să-şi abată gândul de la necazurile lor, sărmanii.
Nu zic, mare lucru este Evanghelia, dar nici Halima nu e mai prejos. Ai
scris, Mihelis?
— Am scris, căpitane; spune, dar nu te obosi.
— Ia vezi, fă Madalenia; fă un ocol prin casă; am uitat vreun giuvaier?
— Papucii tăi, căpitane.
— Pff! sunt jerpeliţi, de aruncat la gunoi. E, pe-ăştia o să-i las moştenire
lui moş Ladas, săracul. De câte ori m-am dus acasă la el, l-am găsit desculţ.
Să-i ia ciufutul, să nu ne răcească şi să crape.
— Mai uită-te, Madalenia.
— Fotografia.
— A, pe asta o s-o iau cu mine; să mi-o puneţi în mormânt deasupra, cu
rama ei şi cu geamul. O să iau cu mine şi paharul de rachiu, m-a slujit bine,
nu-l las. A! avem şi statueta asta de ghips; pe asta s-o ia Ghipsofagul; s-o
mănânce şi pe regina Angliei.
— Rămâne încă lucrul cel mai important, spuse Mihelis, casa.
— Pe asta o las bătrânei ăsteia, Madalenia, care m-a îngrijit ca o soră.
Mult am chinuit-o, sărmana, mult am blestemat-o, cred că a mâncat şi
destule ciomege, iartă-mă, Madalenia, şi nu plânge; nu cumva plângi de
bucurie?
Dădu să râdă, dar nu putu; îl durea. Sângele începu iarăşi să-i curgă.
— Ăsta-i tot avutul meu, zise. Scrie totul şi adu hârtia să-mi pun numele
dedesubt.
Mihelis apropie hârtia, bătrâna îl ridică pe căpitan, Mihelis îi apucă
mâna. Semnă: Căpitan Iakumis Kapadais al lui Theodoros.
Se auziră psalmodii.
— Vine preotul cu Sfintele Taine, spuse bătrâna şi alergă să deschidă
cele două canaturi ale uşii.
— Altă belea şi ăsta… murmură căpitanul. Vino, să sfârşim.
1072
 Intră întâi bătrânul paracliser cu o lumânare aprinsă; în urma lui popa
Grigoris, cu patrafirul său, ţinea sus Sfântul Potir, acoperit cu o catifea
vişinie brodată cu fir de aur.
— Intră Domnul! spuse cu voce solemnă, profundă, popa Grigoris,
păşind pragul. Lăsaţi-ne singuri.
Mihelis şi bătrâna Madalenia îşi făcură cruce, sărutară mâna popii şi
ieşiră afară. Paracliserul stătu şi el afară cu lumânarea, aşteptau.
— Căpitane Furtunas, spuse popa, apropiindu-se de muribund, a venit
înfricoşătoarea clipă să te înfăţişezi înaintea Domnului. Mărturiseşte-ţi
păcatele, curăţă-ţi sufletul, vorbeşte!
— Cum să ţi le spun, părinte, răspunse căpitanul sfârşit; oare mi le mai
amintesc? Dumnezeu are catastife, le scrie. Ceea ce e scris să şteargă, dacă
are plăcerea; numai un lucru aş vrea să-i duc peşcheş de pe pământ; unul
singur. Bănuiesc că un asemenea lucru n-o să se găsească în cer.
Preotul asculta cu supărare; tonul glasului căpitanului îi lovea nervii.
— Numai un singur lucru, stăruia căpitanul, i-aş duce, cum zici, peşcheş
lui Dumnezeu.
— Care? întrebă preotul încreţindu-şi sprâncenele.
— Un burete.
— Nu ţi-e ruşine? strigă preotul. Nu tremuri nici în această clipă
înfricoşătoare, om fără frica lui Dumnezeu?
— Nişte furnici suntem, continuă liniştit căpitanul. Am mâncat un bob
de grâu mai mult, o muscă moartă mai mult, mare scofală. Şterge-o, măi!
O să te pui acum cu noi, furnicile? Tu eşti cogeamite elefantul!
— Căpitane, zise preotul cu asprime, teme-te de Dumnezeu; te afli,
nefericitule, înaintea porţii Lui, acum o să deschidă şi-o să-L vezi; nu te
stăpâneşte groaza?
— Părinte, spuse căpitanul şi îşi astupă urechile, am obosit. A venit şi
aga şi m-a ţinut la taifas, a venit şi Mihelis şi mi-a scris diata; îţi las deja,
acum că mi-am amintit, bruma de parale ce mi-au rămas, ca să mă
înmormântezi, să nu mă laşi şi pe mine să mă-mput. Şi dumneata vii acum
cu bau-baul. Nu mai îndur, am obosit, îţi zic, hai, cu bine.
Se întoarse spre perete, închise ochii; răsuflarea i se îngreună, începu să
iasă un hârâit liniştit din gâtul său, sforăitul morţii.
1073
 — Noapte bună! apucă să spună.
Preotul acoperi Sfântul Potir cu catifeaua vişinie.
— Nu pot să te împărtăşesc, zise, cu trupul şi sângele lui Hristos;
Dumnezeu să te ierte!
— Noapte bună, murmură din nou căpitanul, horcăind.
Se scutură de două-trei ori în aşternut, gemu încet ca şi când crăpa,
deschise gura, perna şi cearceafurile se umplură de sânge.
Preotul făcu deasupra lui semnul crucii.
— Dumnezeu să te ierte, murmură iarăşi. Eu nu am dreptul.
Deschise uşa şi o strigă pe Madalenia, giulgiuitoarea.

Ploua mărunt în ziua următoare când îl îngropară – ca în ziua aceea de

Sân’ Gheorghe la Batum, când se distra cu prietenii săi pe prundişul gros al
grădinii. Norii străvezii pluteau pe cer, clopotul satului suna întristător,
muşeţelul mirosea foarte plăcut în micul cimitir al satului. Toţi sătenii îl
însoţiră la înmormântare, iar înainte mergea bocitoarea, baba Madalenia,
despletită, şi se jeluia trăgându-se de păr. Şi când de-acum toate se sfârşiră
şi aruncă fiecare un pumn de ţărână în groapa deschisă, se întoarseră la
cafenea şi începură toţi să spună şi să înflorească virtuţile răposatului.
Iannakos voia să aducă şi măgăruşul său să însoţească convoiul mortuar,
pentru că aflase de la Mihelis despre orzul lăsat moştenire. Dar popa
Grigoris se mânie.
— Dar nu este şi el făptura lui Dumnezeu? îi replică Iannakos.
— Nu are suflet nemuritor, răspunse popa Grigoris indignat.
— Eu, dacă aş fi Dumnezeu, murmură Iannakos, aş băga şi măgăruşii în
Rai.
— Raiul nu este grajd, este casa lui Dumnezeu! strigă popa şi îl alungă
pe Iannakos.
— Eu l-aş pune în Rai, murmura el încăpăţânat urmând cortegiul
mortuar, eu l-aş pune pe Iusufaki al meu, numai cu o înţelegere: să nu facă
bălegar şi să murdărească cerul.
Iar când groapa de-acum fu acoperită şi sătenii se împrăştiară, Iannakos
îi luă la o parte pe Mihelis şi pe Kostandis, nu mai putea să ducă taina, şi le
vorbi:
1074
 — Un singur lucru, fraţilor, o să vă încredinţez, dar să-l ţineţi ascuns,
nimeni încă nu-l ştie… Lui Manolios i-a ieşit o boală rea pe faţă, ca o
caracatiţă, ca o mască de carne, ca un demon, uite, s-a lipit pe mutra lui…
Nu ştiu, mă băieţi, şi eu ce să spun… Nu cumva Manolios o fi un sfânt şi
abia acum s-a arătat? Pentru că asemenea boli le îndură, am auzit eu, numai
sfinţii şi pustnicii…
— Sigur o fi din sfinţenie… făcu Kostandis. Este sfânt, sfânt, şi noi nu
am prins de veste atâta timp…
— Nu te aprinde aşa uşor, Kostandis, spuse Mihelis care se amărî
auzind veştile. Stai întâi să cântărim bine lucrul, să aducem şi vreun
doctor…
— Eu zic, propuse Iannakos, duminică la asfinţit să urcăm câteştrei pe
munte să-l vedem… Am şi un dar să-i duc… spuse şi scoase din sânul lui o
cărticică legată în aur.
— Evanghelia. Mi-a trimis-o ieri seară părintele Fotis prin moş
Hristofis. Să o citim, zice, cei patru coşniţari – aşa ne numeşte alintător
pentru cele patru coşuri de merinde. A luat şi spanacul cu orez de care vă
spuneam, au mâncat flămânzii, şi ne trimite binecuvântarea lui şi
Evanghelia.
Trecură peste mormintele unde zăceau strămoşii lor, acoperite cu
muşeţel; pământul se muiase de la ploaia măruntă, mirosea plăcut. Se
opriră o clipă, inspirară mireasma umedă, caldă, sufletele lor fură învăluite
de un miros uşor de muşeţel plouat.
Mihelis oftă; mintea i se duse pe neaşteptate la logodnica lui, Mariori; la
faţa ei palidă suptă, la ochii ei cu cearcăne vineţii, la batistuţa albă pe care
o ţinea strâns la gură, ca să întoarcă înapoi tusea.
Îşi aminti, când era copil, venise cu tatăl său aici, unde dezgropau o
copilă, pe care o văzuse o singură dată acasă la el, frumoasă, grăsuţă, cu
ochi albaştri, cu părul creţ care râdea… A stat cu tatăl său deasupra
mormântului deschis, şi groparul arunca lopeţile de pământ şi îl
îngrămădea pe marginile gropii. Căuta oasele copilei, iar tatăl ei era în
picioare sus şi ţinea o cutiuţă de lemn să le pună înăuntru. Şi deodată
groparul afundă amândouă mâinile în pământ şi scoase, plin de noroi, un

1075
craniu… Micuţul Mihelis izbucni în plâns. Acesta era frumosul cap al
copilei cu păr creţ? Ce s-au făcut ochii ei? Unde sunt buzele care râdeau?
Trecuseră douăzeci de ani, dar tot nu putea să calce în cimitir fără să-şi
amintească de copila frumoasă şi de craniu.
— Ce-ai păţit de oftezi, Mihelis? întrebă Iannakos.
Dar Mihelis împinse poarta de fier cu cruce sus.
— Să mergem, zise.
Înaintară spre sat, tăcuţi. Auziră în spatele lor călcături grele; se
întoarseră.
— Panaiotaros! zise Kostandis. A venit şi necioplitul la înmormântare.
— O fi aflat, spuse Iannakos, că i-a lăsat şi lui moştenire, merge acum
acasă la căpitan să ia statueta de ghips a reginei Angliei s-o mănânce.
— Să ne oprim să-l luăm cu noi, propuse Mihelis. Să-l îndulcim puţin.
Se opriră. Panaiotaros, fără să salute, îşi iuţi pasul să treacă înainte. Din
ziua în care Sfatul Bătrânilor îl alesese să facă pe Iuda, pentru că avea,
chipurile, barba roşie, nu mai putea să-i vadă în ochi pe cei care au fost
aleşi să facă pe credincioşii şi sfinţii apostoli.
„Mutrele astea, spunea, să facă pe apostolii! Eu sunt mai bun decât ei,
chiar dacă sunt un om neînfrânat; pentru că eu sufăr mai mult, şi acasă la
mine, şi în afara casei mele şi înlăuntrul meu… Eu, când rămân singur,
plâng, ei plâng când se află în faţa altora… Eu ştiu ce va să zică iubire şi
plâng chiar dacă mă fac de ruşine, ei când iubesc sunt fericiţi şi râd… Mi-e
scârbă de ei, să piară toţi! Unul are măgăruşul său, altul cafeaua lui, celălalt
bogăţiile lui şi pe Mariori; eu nu am nimic. Îmi vine să-mi ard prăvălia, să
le arunc pe nevastă-mea şi pe fiicele mele încotro or vedea cu ochii, şi s-o
omor pe femeia pe care o iubesc. Cine este Iuda? Ei, chivernisiţii, fericiţii,
ei sau eu?“
— Ei, Panaiotaros, îi strigă Iannakos, nu ne bagi în seamă?
— Noroc, apostoli mincinoşi! grohăi Ghipsofagul. Unde e Hristosul
vostru mincinos?
— Tot n-ai priceput încă? zise Kostandis. Nu-i decât un joc, nerodule,
nu ţi-ai dat seama?
— Joc-nejoc, răspunse şelarul, mie mi-aţi înfipt un cuţit în inimă.
Nevastă-mea mă strigă Iuda, iar copiii pe drum mă huiduiesc, şi femeile
1076
mă văd că trec şi încuie porţile înspăimântate. O să mă faceţi, blestemaţi să
fiţi, să ajung un Iuda adevărat, păcatul fie de gâtul vostru!
— Lumea te iubeşte, spuse Mihelis, nu te înfuria. Uite, căpitanul în
ceasul în care murea, şi-a amintit de tine şi ţi-a lăsat moştenire…
— Ghips, ca să mănânc, zice, şi pe regina Angliei; smoală pe oasele lui!
— Nu păcătui, zise Mihelis, rămăşiţele lui sunt calde încă; ia-ţi vorba
înapoi.
— Smoală pe oasele lui! strigă din nou Panaiotaros şi mutra lui ciupită
de vărsat se aprinse. Nu mă lăsaţi, zic eu, în necazurile mele! spuse, îşi
mări paşii şi se depărtă înjurând.
— De unde să prinzi un arici să nu te înţepe? spuse Iannakos. Mai bine
să nu-i vorbim.
— A fost lovit drept în inimă, spuse Mihelis întristat.
— E şi văduva, spuse Kostandis. E şi băutura; acum o să meargă acasă,
să-şi bată nevasta şi fetele. Mereu le ameninţă că le aruncă afară din casă.
— A intrat Iuda în el şi îl munceşte, făcu Iannakos, urâte încurcături o s-
avem. Mă tem pentru Manolios, Dumnezeu să mă scoată mincinos!
— Pentru Manolios? făcu surprins Mihelis.
— Văduva arde după el, cred, după Manolios al nostru, răspunse
Iannakos. Am văzut-o alaltăieri cum îi vorbea la fântână, a aflat
Panaiotaros şi şi-a ieşit din minţi. „O să-l omor, strigă de fiecare dată când
se-mbată, o să-l omor pe ticălos!“ şi ascute un cuţit pe pietre.
— Mergem chiar astă-seară să-l vedem pe Manolios? propuse Mihelis.
M-ai pus la griji mari, Iannakos.
— Mergem îndată, acum! zise Iannakos. Mi-e frică să nu ne-o ia înainte
Panaiotaros; mi s-a părut că se-ndreaptă spre muntele Preasfintei Fecioare.
— Cotim şi apucăm repede cărarea, spuse Kostandis. Ceea ce e iute are
şi vârtute.
Cotiră, apucară cărarea; nu vorbeau, se grăbeau de parcă presimţeau o
nenorocire.
Îl văzură pe Panaiotaros şezând pe o piatră la poalele muntelui, ţinându-
şi capul în mâini gânditor. Nu-i văzu; trecură şi ei înainte fără să-i
vorbească.

1077
 Burniţa încetase, norii se risipiseră, ici-colo apăruse albastră, proaspătă,
bolta cerului. Soarele era încă sus, scăpase de nori, râdea.
Se auziră tălăngi, un fluier răsună sprinten, jucăuş. Trecură pe lângă oi.
Nicolio îşi scoase fluierul din gură şi îi privi.
— E, Nicolio, îi strigă Mihelis, Manolios e la stână?
— Nu e, nu l-am văzut, mergeţi să vedeţi!
— Cum o duce, măi Nicolio?
— Ca racu’ pe jăratic! răspunse ciobănaşul şi izbucni în râs. Se coace şi
cântă!
— E cu chef iedul ăsta sălbatic! zise Iannakos. Să mergem.
Mihelis râse.
— O să vă spun şi eu un secret, zise el. Ieri seară Lenio s-a dus la tatăl
meu; e un drac împieliţat, de undeva a aflat de boala lui Manolios. „Nu-l
iau pe Manolios, i-a spus răspicat bătrânului. — De ce, fă? Ai iubit vreun
altul? — Da. — Pe cine? — Pe Nicolio, ciobănaşul! — Dar ăsta, fă, e un
copil fără mustaţă, făptură necoaptă, ce-o să faci cu el? Poate el să facă
plozi? — Poate, poate! strigă Lenio; e bun, poate, îţi zic, îmi place!“ Şi a
început să se frece pe lângă bătrân şi să se pună bine cu el. „Bine, a spus
bătrânul, ia-l, să fii sănătoasă, să te bucuri!“
— Asta ar lua şi-un ţap, iartă-mă, Doamne! spuse Iannakos.
— A scăpat Manolios, slavă Ţie, Dumnezeule! zise şi Kostandis şi-şi
aduse aminte de nevasta lui.
Ajunseseră de-acum la stână, intrară; nimeni. Ocoliră stâna, urcară pe
piatra înaltă, strigară; nimeni.
— Dumnezeu să-l păzească, murmură Iannakos. Nu cumva s-a omorât?
— Ce spui? făcu Mihelis.
Dar Iannakos se îngrozise de vorba ce-i scăpase din gură.
— Nimic, zise el.
Luară înapoi cărarea, tăcuţi. Soarele cobora de-acum să apună, muntele
se umplu de umbre. Se abătură, trecură pe la o bisericuţă înţepenită între
stânci. Veche, uitată de oameni, doar o dată pe an îşi aminteau de ea, la 8
noiembrie, de Sfinţii Arhangheli. Se face un mic praznic, aprind lumânări
sărbătoreşti, se luminează picturile de pe pereţi, pe jumătate şterse, aripile
Sfântului Arhanghel Mihail se trezesc, negre, cu vârfuri roşii. Apoi la apus,
1078
oamenii pleacă, sting lumânările, se sting şi aripile îngerilor şi aşteaptă
iarăşi un an…
Intrară. O lumânare mare era aprinsă înaintea icoanei lui Hristos, cât pe-
aci să se topească…
Intrară în altar, priviră atent, nimeni.
— A trecut pe-aici sigur, zise Iannakos, şi a aprins lumânarea… Dar
după aceea…
— Dumnezeu să-Şi pună mâna Lui, murmură Mihelis.

Într-adevăr, Manolios trecuse pe la bisericuţa părăsită, aprinsese

lumânarea, şi toată ziua, îngenuncheat în semiîntuneric, îl privise pe
Hristos şi voise să-i vorbească, dar se ruşina, nu ştia cum să spună… Iar
Hristos de pe catapeteasmă îl privea şi El, şi voia şi El să-i vorbească, dar
se temea să nu-l îngrozească, şi tăcea.
Toată ziua o petrecură aşa tăcuţi, unul în faţa celuilalt, ca doi
îndrăgostiţi a căror inimă dă pe dinafară, dar gura plesneşte şi amuţeşte.
Seară de-acum, cu puţin înainte de-a trece cei trei prieteni, Manolios se
ridică, sărută mâna lui Hristos, îşi spuseseră totul, nu mai aveau nimic să-şi
spună, deschise uşiţa şi-o luă către sat.
„Am spus ce-aveam de spus, se gândea mulţumit; am rămas înţeleşi, mi-
a dat binecuvântarea Lui, mă duc!“
Şi cobora cu sufletul uşor şi bucuros cărarea.
Îşi înfăşurase batista lui lată pe faţă, lăsând doar ochii descoperiţi, se
înnopta de-acum când intra în sat. O luă pe ulicioarele mai lăturalnice,
mergea repede, nu întâlni ţipenie de om, dădu colţul, nimeni pe drum,
întinse cu hotărâre mâna şi bătu în poarta Katerinei.
Peste puţin se auziră saboţii văduvei în curte.
— Cine e? se auzi glasul ei proaspăt dinăuntru.
— Deschide, răspunse Manolios, a cărui inimă începuse să tremure.
— Cine e? se auzi din nou glasul.
— Eu, eu, Manolios.
Deodată poarta se deschise şi văduva întinse braţele.
— Tu eşti, Manolios? spuse bucuroasă. Cum s-a întâmplat această
minune? Intră.
1079
 Intră, poarta se închise în urma lui. Se îngrozi.
Se opri, privi cele două glastre cu garoafe, în semiîntuneric, şi pietrişul
gros, alb, din curte, care lucea. Inima îi tremura.
— De ce ai faţa înfăşurată? întrebă văduva. Te-ai temut să nu te vadă?
Te ruşinezi? Hai înăuntru. Intră, Manolios, nu te teme, n-o să te mănânc.
Manolios rămase nemişcat, tăcut, în mijlocul curţii; desluşea arar faţa
văduvei cum străluceşte, şi mâinile ei albe şi pieptul pe jumătate desfăcut.
— Zi şi noapte mă gândesc la tine, Manolios, spunea văduva, nu pot să
dorm. Şi dacă adorm, te văd în somnul meu… Zi şi noapte îţi strig: Vino!
Vino! Şi astă-seară, uite, ai venit! Bine ai venit, dragă Manolios!
— Am venit ca să scapi de mine, Katerina, spuse liniştit Manolios. Să
nu te mai gândeşti la mine, să nu mă mai strigi; am venit ca să te scârbeşti
de mine, Katerina, sora mea.
— Eu să mă scârbesc de tine, Manolios? strigă văduva. Dar altă nădejde
în lume nu am. Tu, fără s-o ştii, fără s-o vrei, fără s-o fi vrut nici eu, eşti
mântuirea mea… Nu te-nspăimânta, Manolios; nu trupul meu e cel care-ţi
vorbeşte, ci sufletul meu. Pentru că am şi eu suflet, Manolios.
— Ai opaiţul aprins? Să mergem înăuntru să mă vezi.
— Să mergem, spuse văduva şi-l luă cu duioşie de mână pe Manolios.
Intrară. Patul văduvei, lat, frumos aşternut, ocupa toată camera;
deasupra lui, icoana Preasfintei Fecioare, cu o candelă mică din sticlă
trandafirie. Pe un suport înalt era aprins un opaiţ cu trei lumini.
— Întăreşte-ţi inima, Katerina, spuse Manolios şi merse şi se opri sub
cele trei flăcări; vino aproape; priveşte-mă.
Spuse şi începu să desfăşoare încet batista.
Apărură buzele umflate, crăpate, vineţii; apoi obrajii spumaţi, crăpaţi, şi
un lichid gălbui închegat curgea, ca un puroi; apoi fruntea întinsă ca o tobă,
de un roşu-aprins, carne vie.
Văduva, cu ochii holbaţi, privea, privea… Şi deodată îşi puse mâinile la
ochi să nu vadă, căzu pe Manolios şi începu bocetul.
— Manolios, Manolis, îi striga, dragostea mea!
Manolios o împinse încet.
— Priveşte-mă! Priveşte-mă! îi striga. Nu plânge, nu mă îmbrăţişa;
priveşte-mă!
1080
 — Dragostea mea! Dragostea mea! striga ea şi nu voia să-şi desprindă
trupul de el.
— Nu ţi-e scârbă de mine?
— Cum pot să mă scârbesc de tine, băiete?
— Trebuie, trebuie, Katerina, sora mea; ca să scapi… să scap şi eu.
— Nu vreau să scap; dacă scap de tine, Manolios, sunt pierdută.
Manolios se prăbuşi pe un scaun, de lângă pat, deznădăjduit.
— Ajută-mă, Katerina, spuse rugător, ajută-mă să mă izbăvesc… Şi eu
mă gândesc la tine, şi nu vreau! Ajută-mă să nu mi se murdărească
sufletul!
Văduva se rezemă de perete galbenă ca ceara; îl privea pe Manolios, şi
inima i se topea, de parcă l-ar fi auzit pe copilul ei cum îi strigă la miezul
nopţii şi cum se sufocă…
— Ce pot să fac pentru tine, copilul meu? murmură în cele din urmă. Ce
vrei să fac?
Manolios tăcea.
— Vrei să mă omor? spuse văduva. Vrei să mă omor ca să scapi?
— Nu! Nu! strigă Manolios îngrozit. Sufletul tău o să fie pierdut aşa, şi
nu vreau!
Tăcură iarăşi.
— Eu vreau să te izbăvesc, spuse Manolios; numai aşa o să fiu izbăvit şi
eu, sora mea. Sufletul tău este agăţat de gâtul meu.
— Sufletul meu este agăţat de gâtul tău, Manolios? strigă din nou
văduva şi inima îi sări. Ia-l, du-l unde vrei. Gândeşte-te la Hristos; la fel
purta şi El la gâtul Său sufletul Magdalenei.
— La El mă gândesc! strigă Manolios şi se uşură pe neaşteptate. La El
mă gândesc, sora mea, zi şi noapte.
— Urmează calea lui, Manolios. Cum a izbăvit pe Magdalena cea
desfrânată? Ştii tu, eu nu ştiu. Fă din mine ce vrei.
Manolios se ridică.
— Plec. Ai spus un cuvânt, sora mea, şi m-am uşurat.
— Şi tu, Manolios, ai spus un cuvânt şi m-am uşurat, mi-ai spus: sora
mea…

1081
 Manolios începu iarăşi să-şi înfăşoare strâns faţa cu batista lată; ca şi la
venire, lăsă descoperiţi numai ochii.
— Fii sănătoasă, sora mea, spuse, o să vin din nou.
Văduva îl luă iarăşi de mână, străbătură curtea; Katerina se întinse,
rupse în întuneric o mână de garoafe.
— Ia-le, zise ea, Hristos fie cu tine, Manolios!
Îi puse garoafele în mână, în întuneric. Deschise poarta, privi; pe drum,
nici ţipenie.
— N-o să mai deschid de-acum poarta mea nimănui, spuse văduva. O să
aştept până când o să vii tu din nou cu bine!
Manolios păşi pragul şi se pierdu în noapte.

12 Războiul greco-turc din 1897.

13 O mie şi una de nopţi.

1082
 VII

A venit mai, s-a făcut timp frumos, pe câmpul mănos semănăturile se

coc, leagă rod, se îngroaşă măslinele, viile şi-au aninat agurida şi smochinii
muncesc otrăvitorul lapte din smochinele necoapte, încercând să-l facă
miere. Sătenii din Lykovrysi mănâncă usturoi pentru sănătatea lor şi satul
s-a umplut de putoare; iar moş Patriarheas s-a năpustit iarăşi pe mâncare,
sângele i s-a aprins, şi alaltăieri Andonis, bărbierul, i-a tras sânge, să nu-l
lovească damblaua. Şi moş Ladas mestecă şi el cu smerenie usturoiaş şi
gospodăreşte şi mintea i se cufundă în acel „dă, ia“: socoteşte cât ulei, cât
vin, cât grâu să scoată anul acesta, şi câţi îi sunt datori, şi câte şi cum să ia.
Nu uită nici cele trei lire ale lui Iannakos, şi zice să-i scoată la mezat şi să-i
ia măgăruşul.
Cei logodiţi au răbdare. În luna mai nu se fac căsătorii, în iunie iarăşi
muncile câmpului sunt din belşug şi cer zor, cum să ai mintea la petreceri,
apoi, luna următoare, iarăşi se treieră, în cealaltă se culeg strugurii, trebuie
să aştepte de-acum Înălţarea Crucii să se liniştească muncile, să-şi
rânduiască recoltele, şi atunci o să vină preotul să binecuvânteze noile
perechi, care nu vor mai avea de-acum multe griji, vor mânca grâul şi
uleiul, vor bea vinul, vor prinde chef să însămânţeze şi să nască.
Popa Grigoris are multe necazuri – s-o cunune pe Mariori, dar iată că
Mihelis apucase pe un drum rău, mintea lui nu fusese niciodată brici, dar
acum îl smintiseră de-a binelea Manolios şi prietenii lui, l-au găsit moale şi
l-au făcut să împartă într-ascuns de tatăl său făină şi ulei săracilor. Unde
mai pui că blestematul măgăruş al lui Iannakos – de-ar crăpa odată! – cară
din când în când coşuri de bucate pripăşiţilor de pe Sarakina…
— Cu o minte stricată ca a lui, bombănea popa Grigoris, repede o să-şi
mănânce avuţia nătărăul, şi-atunci unde va ajunge fata mea?
Şi lucrul cel mai rău: ţapul de popă de pe Sarakina slujeşte în fiecare
duminică într-o peşteră şi apoi ţine predică şi încep de pleacă unii din
Lykovrysi şi se duc să-l asculte pe năucul de popă teleleu…

1083
 — Fiecare sat e un stup de albine, bombănea popa Grigoris, într-un stup
nu încap două regine; să se cărăbănească, să-şi ia roiul lui şi să se
cuibărească în altă parte! Sarakina e stupul meu!
Venise luna mai şi pe Sarakina, dar muntele părea istovit şi sărăcăcios
împodobit; ici-colo câteva flori sălbatice printre pietre, câţiva mărăcini care
dau în floare şi o mulţime de şopârle verzi şi cenuşii care au ieşit să se
încălzească la soarele fermecător… Nici măslini aici, nici vii şi grădini;
numai stânci sălbatice, neîngenuncheate; ici şi colo câte un copac cocoşat
de vânt, răsucit şi chinuit, cu fruct acru plin de sâmburi – măslini sălbatici,
roşcovi, peri sălbatici, numai ghimpi şi ură pentru om.
Astăzi e duminică, şi peştera cu picturi murale pe jumătate şterse era
luminată, se treziseră iarăşi pustnicii, unii cu bărbiile şi bărbile mâncate de
timp şi de umezeală, alţii fără piept şi picioare, schilodiţi; iar din marea
Răstignire nu rămăsese decât faţa lui Hristos înverzită, numai mucegai, şi o
bucată de cruce cu două picioare palide din care curgea sânge…
Bărbaţi şi femei se strecuraseră în peşteră de dimineaţă şi cântau psalmi
toţi împreună, iar apoi au ieşit şi s-au aşezat la soare, şi părintele Fotis stătu
între ei în picioare. După slujbă, în fiecare duminică, obişnuia totdeauna să
vorbească turmei lui creştine şi să o încurajeze. Întâi îi saluta, spunea
fiecăruia în parte o vorbă bună, şi apoi începea să le predice cuvântul lui
Dumnezeu şi pe-al său; la început glasul său era totdeauna senin, dar încet-
încet se înăsprea, cuvintele i se rostogoleau ca din înalt şi cădeau în
sufletele oamenilor.
— Trăim încă, nu ne descurajăm, să fiţi sănătoşi, fiii mei! spuse şi astăzi
cu bucurie, ca să le dea curaj.
Când le vorbea în parabole, când despre viaţa lui, despre câte văzuse şi
suferise, când lua Evanghelia, o deschidea unde se nimerea, citea două-trei
cuvinte şi lua avânt; iar înaintea ochilor fermecaţi ai celor prigoniţi se
deschideau cele şapte ceruri, şi zdrenţele se prefăceau în aripi; aripile se
înălţau şi măruntaiele înfometate chiar uitau de foame.
— Cel mai mare adevăr îl numim poveste, începu astăzi părintele Fotis;
astăzi o să vă spun o poveste, fiii mei, veniţi mai aproape. Ei, voi, femeilor
care plângeţi, pentru voi vorbesc, apropiaţi-vă!

1084
 Femeile cu copiii lor se apropiară, făcură roată în jurul lui; în spatele lor
bărbaţii rămaseră în picioare, şi bătrânii, sprijiniţi în toiegele lor, trăgeau cu
urechea.
— Odată, demult, începu părintele Fotis, au ieşit doi negustori de păsări
pe un munte şi şi-au pus plasele lor; le-au întins şi a doua zi de dimineaţă s-
au dus, şi ce să vadă; plasele erau pline de porumbei sălbatici. Se zbăteau
sărmanii deznădăjduiţi să scape, dar ochiurile plasei erau prea strâmte, pe
unde să treacă? Aşadar se îngrămădiseră toţi împreună, înspăimântaţi, şi
aşteptau. „Sunt piele şi os pârliţii, spuse un vânător, cum să-i vindem la
bazar? — Să-i hrănim bine câteva zile, să se îngraşe“, zise celălalt. Le
aruncară hrană din belşug, le puseră şi apă, se năpustiră porumbeii să
mănânce şi să bea; numai unul n-a voit să mănânce; a rămas postitor; în
celelalte zile, hrană nouă; porumbeii se îngrăşau pe zi ce trece, şi numai
acela unu se subţia şi tot mereu se lupta să treacă prin plasă. Până când
într-o zi veniră vânătorii să-i adune şi să-i ducă la bazar; porumbelul care
nu se hrănise se subţiase atât de mult, că-ntr-o clipită, a trecut prin plasă şi
a zburat liber în văzduh… Asta e povestea, fiii mei. De ce v-am povestit-o:
Cine poate s-o dezlege? Voi bătrânii ce ziceţi? Stoarceţi-vă mintea!
Dar bătrânii tăceau; sări atunci vlăjganul, stegarul.
— Vrei să spui, cred, părinte, de foamea noastră; cum ea o să ne ajute să
ne găsim libertatea… Suntem, vrei să spui, şi noi ca porumbelul care
postea… Dar mai mult nu înţeleg… Nu mă duce mintea mea mai departe,
şi să mă ierţi.
— Ai găsit lucrul cel mai însemnat, Lukas, ai binecuvântarea mea,
spuse părintele. Să vă tâlcuiesc, fiii mei, cele de mai sus. Începuserăm în
satul nostru bogat să ne îngreuiem, să mâncăm mult şi să ne împovărăm
peste măsură sufletul cu cărnuri. Pace, siguranţă, bunăstare, trupul frânsese
şi strivise sufletul. Spuneam: toate merg bine, în lume domneşte dreptatea,
nimeni nu flămânzeşte, nimeni nu rabdă de frig, nu există lume mai bună.
Iar lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi – ne-a trimis turcul care ne-a
zdrobit, ne-a alungat din casele noastre, am fost nedreptăţiţi şi am văzut că
lumea e plină de nedreptăţi; am răbdat de foame şi am îngheţat de frig, şi
am văzut că există foame şi frig; iar alături de oamenii care rabdă de frig şi
flămânzesc – o văzurăm şi p-asta! – alţii care bagă-n ei ca sparţii, şi vetrele
1085
lor sunt totdeauna aprinse, şi văd pe cei goi şi pe cei înfometaţi şi râd.
Nenorocirea ne-a deschis ochii, am văzut; foamea ne-a deschis aripile, am
scăpat din plasa nedreptăţii şi a bunăstării; suntem liberi! Acum putem să
începem o viaţă nouă, mai cinstită, slavă Ţie, Dumnezeule!
Nimeni nu vorbi; bătrânii îşi clătinau capetele, femeile nu-şi încetară
bocetul lor încet, doar bărbaţii îl priveau în ochi pe părinte şi înlăuntrul lor
se înaripa iarăşi vitejia şi dârzenia.
Numai stegarul ridică iar glasul:
— Părinte, bun este cuvântul tău, Dumnezeu s-a milostivit de noi şi ne-a
trimis nenorocirea; la fel biciuieşte şi călăreţul bun calul leneş…
Nenorocirea ne-a biciuit sângele, ne-a deschis inima, am fost izbăviţi. Dar
acum cum o să răpunem nenorocirea? Asta să ne spui. Dacă n-o punem noi
jos, o să ne vină ea de hac. Asta o să ne mănânce, părinte! strigă şi ochii i
se umplură de lacrimi, îşi aminti de băieţelul său, Ghiorghios, care îi
murise pe drum.
— O să punem nenorocirea la jug, nu te teme, Lukas! îi răspunse
părintele. O să intre în slujba noastră, o să vezi. Muncă, răbdare, dragoste,
iată armele noastre. Aveţi încredere. Eu închid ochii şi văd: case zidite din
piatră în jurul meu, biserică cu clopotniţa ei, şcoală cu două caturi cu o
curte largă plină de copii, şi în jurul satului grădini, vii şi semănături… Am
făcut deja începutul: am găsit printre pietre puţintel pământ; l-am sădit; am
pus apele rebele în şanţuri, am altoit arborii sălbatici, am început deja să
construim… Doi-trei oameni buni tot se mai află în satul ăsta înstărit, pe
bună dreptate numit Lykovrysi14, şi îşi amintesc de noi; când unul ne aduce
tot avutul său, trei lire de aur, când altul ne trimite coşuri cu bucate, când o
femeie păcătoasă oaia ei… Iar un alt păcătos, care a murit alaltăieri, şi-a
amintit de noi în ceasul în care-şi dădea sufletul şi ne-a lăsat moştenire un
cufăr plin – Dumnezeu să ierte sufletul lui păcătos! Ne înrădăcinăm, fiii
mei, ne prindem iarăşi în pământ, o să ne înălţăm iarăşi, aveţi încredere!
— Şi-o s-o luăm iarăşi de la capăt la fel, părinte? strigă un palicar
întărâtat, cu o zdreanţă peste mijloc, veştejit de foame. Iarăşi la fel,
părinte? Îţi aminteşti bine, în satul nostru nu erau numai bogaţi, erau şi
săraci; mama mea a murit de foame, în vremea când satul înota în ulei şi în

1086
vin şi toate cuptoarele din vecinătate coceau pâine şi mama mea leşina de
miros… Iarăşi la fel, aşadar, părinte? Iarăşi bogaţi şi săraci?
Părintele Fotis coborî pragul; rămase câtva timp gânditor.
— Petros, spuse în sfârşit, eşti sincer şi înţepător şi îmi placi. Ce ceri tu
de la mine cer şi eu zi şi noapte de la Dumnezeu şi îl rog să mă lumineze.
„Temelii noi, îi strig lui Dumnezeu, vrem temelii noi, Doamne, pentru noul
nostru sat. Fără nedreptăţi de-acum înainte; sau toţi să flămânzim şi să
răbdăm de frig, sau toţi să mâncăm şi să ne îmbrăcăm. Nu putem, Doamne,
să punem dreptate în lume?“
— Şi ce ţi-a răspuns Dumnezeu? întrebă tânărul cu voce aspră.
— Încet-încet, cât poate săraca mea minte, primeşte lumina Lui.
Nenorocirea – să-i fie de bine! – ne-a făcut pe toţi egali, toţi am ajuns
săraci, nici o vecină nu mai are cuptor să coacă şi nu mai poate să cadă în
păcat şi să nu dea vecinei care flămânzeşte. Ceea ce înainte era greu, iată
clipa, fiii mei, iată se împlineşte! Sufletul nostru a fost eliberat de burţile
pline, poate să zboare!
Se întoarse spre un bătrân, care sprijinit în toiagul său, trăgea cu urechea
şi clătina capul.
— Cine putea, moş Harilaos, făcu el, în urmă cu trei luni, să-ţi ia viile şi
măslinii şi să le împartă săracilor? Le-ai fi dat?
— Dumnezeu să mă ierte, răspunse bătrânul, niciodată! Dumneata ţi-ai
tăia şi ai împărţi vecinilor mâinile tale, picioarele, bojocii? Aşa ţineam şi
eu la măslinii şi viile mele.
— Nici domnia ta nu ţi-ai fi deschis lada, moş Pavlis, să-ţi împarţi
sărăcimii lirele.
Un bătrân din faţa părintelui îşi încreţea sprâncenele şi nu răspunse; oftă
numai greu, pentru că îşi amintea de lăzile sale.
— Cine are pământuri, strigă deodată încruntat părintele Fotis, cine are
pământuri şi pomi, se face pământ şi pom, sufletul său îşi pierde faţa
dumnezeiască; cine are ladă se face ladă; ladă te făcuseşi, nefericitule
Pavlis, pământ te făcuseşi înainte încă de-a muri, sărmane Harilaos! Dar –
slavă Ţie, Dumnezeule! – ne-am izbăvit! Aţi văzut în sfârşit şi voi,
gospodarii mei, ce va să zică goliciunea şi foamea, aţi înţeles durerea celui
sărac.
1087
 — Da, oftă moş Pavlis, am înţeles.
— Acum o să le punem pe toate jos, continuă părintele Fotis, nu este al
tău şi al meu, nu mai sunt garduri şi chei şi lăzi; aici toţi o să muncim şi
toţi o să mâncăm. Fiecare o să muncească ce poate, cât poate; unul pescar
pe lacul Voidomata, altul vânător, unul o să lucreze pământul, altul o să
pască vietatea ce ne-o va trimite Dumnezeu. Fraţi suntem, ştii, suntem o
familie, un singur tată avem, pe Dumnezeu.
Temelii noi să punem sufletului nostru, striga părintele întinzând braţul
său către toţi, temelii noi, e tare greu, ajutaţi-mă, fraţilor! Muncă, răbdare şi
dragoste – şi credinţă în Dumnezeu! Cum erau primii creştini? Se adunau
jos în catacombe, adânc în pământ şi puneau temelii noi lumii. Aceste
peşteri, în măruntaiele pământului, sunt şi catacombele noastre, avem şi
noi împreună cu noi pe Hristos, am văzut nedreptatea, o să punem
rânduială! Nu te teme, Petros, fiul meu, uită cele trecute, blestemate să fie!
Ajutaţi, toţi împreună, să răsădim o lume nouă!
Oamenii, fermecaţi, se ridicară cu toţii şi înconjurară pe preotul lor.
— Toţi împreună! strigă iar preotul. Toţi împreună! Iată cuvântul nou,
acesta o să ne mântuiască!
— Toţi împreună! strigară femeile şi bărbaţii şi ridicară mâinile ca şi
când ar fi jurat.
Moş Harilaos îşi făcu cruce.
— Sărăcia mi-a lărgit inima, spuse şi ochii i se umplură de lacrimi; nu-
mi da, Dumnezeul meu, bogăţie, pentru c-o să fiu iarăşi rău!
— Nu te teme, moş Harilaos, strigă Petros râzând, nu te teme, n-o să te
lăsăm să te îmbogăţeşti!
Preotul îşi scoase patrafirul, îl împături, îl dădu unei bătrânele pe care o
făcuse paraclisieră.
— Băieţi, azi e duminică, odihniţi-vă; mâine o să înceapă iarăşi munca.
Voi, tinerii, aruncaţi piatra15, voi, bărbaţii, faceţi adunare şi sfătuiţi-vă, voi,
femeile, strângeţi-vă, vorbiţi, mângâiaţi-vă una pe cealaltă; eu trebuie să
urc pe muntele din faţă, unde mă aşteaptă prietenii noştri buni, coşniţarii.
Sară bună, fiii mei, Dumnezeu cu voi!
Spuse, îşi luă toiagul şi porni la drum.

1088
 Cei trei apostoli, Petru, Iacov şi Ioan, adunaţi în jurul lui Manolios,
deschiseseră mica Evanghelie pe care o adusese dimineaţă Iannakos şi se
pregăteau să înceapă citirea.
Se obişnuiseră de-acum cu faţa spuzită a lui Manolios, prima spaimă
trecuse, acum puteau s-o privească fără greaţă şi frică. Iannakos mersese,
pe ascuns de Manolios, şi îl chemase pe părintele Fotis să vină să vadă
boala prietenului lor şi să-şi dea o părere. Era umblat prin lume, era mult
încercat de suferinţe părintele, ştia toate bolile trupului şi ale sufletului,
putea – cine ştie? – să găsească vreun leac… Manolios poate că nu avea
nevoie de alifii şi leacuri; poate că boala asta neaşteptată a lui îşi avea
rădăcinile altundeva, o fi lucrare diavolească, şi părintele ar alunga duhul
cel necurat.
Aşadar, cei trei urcară astăzi pe munte, şi fiecare ducea câte un dar
prietenului lor bolnav; Iannakos, Evanghelioara, Kostandis, o cutie de
rahat, Mihelis, o icoană mică, Răstignirea. Era foarte veche, moştenire a
mamei lui, şi-l înfăţişa pe Hristos răstignit; şi de jur împrejur erau pictate
mii de rândunici, nu îngeri, rândunici, şi se aşezaseră pe braţele şi în vârful
crucii, cu ciocul deschis, ca şi când ar fi cântat… Iar crucea întreagă
înflorise, de la rădăcină până în vârf, şi se înălţaseră floricele trandafirii, ai
fi crezut că era un migdal înflorit. În mijlocul florilor şi al păsărilor era
Hristos răstignit şi zâmbea; iar la rădăcina crucii Magdalena cea desfrânată,
nimeni altcineva, ştergând cu părul ei despletit sângele care se scurgea din
picioarele lui Hristos…
Manolios şedea pe banca de piatră din afara stânii şi îi aştepta. Se
spălase, îşi pusese hainele de duminică, ţinea masca sfântă pe care o
cioplise şi privea gura lui Hristos. Când din faţă, când o întorcea la dreapta,
când la stânga, ca să se bucure de plânsul, de durerea şi de zâmbetul lui
Dumnezeu. Manolios luă darurile, se închină la Evanghelie şi privi mult
timp Răstignirea.
— Asta nu e Răstignirea, e Primăvara, murmură el.
Privi femeia de la picioarele crucii, cu părul bălai dezlegat, şi oftă.
Îşi lipi gura de picioarele lui Hristos, dar îndată se retrase tulburat; i se
păru că sărutase părul bălai şi grumazul gol al desfrânatei.
Iannakos luă icoana din mâinile lui Manolios.
1089
 — Hai, Manolios, spuse el, ia Evanghelia, citeşte.
— Ce să citim, Iannakos?
— Deschide, şi ce se nimereşte! Iar ce nu înţelegem, o să stăm de vorbă
împreună, ca să tâlcuim…
Manolios luă Evanghelia, se aplecă, o sărută şi o deschise.
— În numele lui Dumnezeu, spuse el, şi începu încet, pe silabe, să
citească.
Văzând mulţimile, urcă pe munte, şi aşezându-se El, veniră la El
ucenicii Lui, şi deschizând gura Lui Îi învăţa pe ei spunând: Fericiţi cei
săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.16
— Este uşor, zise Iannakos mulţumit; slavă Ţie, Dumnezeule, am
înţeles totul; şi tu, Kostandis?
Dar Kostandis avea o nedumerire:
— Ce va să zică „săraci cu duhul“? întrebă el.
— Cei care sunt neînvăţaţi, îi explică Iannakos; cei care n-au mers la
şcoli mari, să ia fumuri mintea lor.
— Nu neînvăţaţi, îl îndreptă Manolios. Poţi să fii învăţat, ca părintele
Fotis, şi să intri în Împărăţia cerurilor. Poţi să fii neînvăţat, şi să nu intri,
precum moş Ladas… Altceva vrea să spună, dragă Iannakos; tu ce zici,
Mihelis?
— Cei nevicleni, propuse Mihelis, cei care au duhul simplu, curat, care
nu despică firul de păr în patru, ci cred cu nevinovăţie şi încredere… Aşa
îmi pare; să întrebăm şi pe părintele Fotis.
— Mai departe! spuse Iannakos nerăbdător. Asta merge, mai departe!
Manolios reluă citirea:
—Fericiţi cei ce plâng, că aceştia vor fi mângâiaţi17.
— Asta e mai grea, zise Iannakos scărpinându-se în cap; ce va să zică
„vor fi mângâiaţi“?
— O să-i mângâie… tâlcui Kostandis. Dar cine o să-i mângâie? Pe
cine? nu înţeleg.
— Eu cam înţeleg, zise Manolios; cei care sunt în doliu, vrea să zică cei
care suferă şi au dureri, aceştia nu trebuie să se întristeze. Dumnezeu o să-i
mângâie.
— Şi asta o întrebăm, zise iarăşi Iannakos care se grăbea; mai departe!
1090
 — Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul.18
— Asta deja este întru totul limpede! exclamă Iannakos. Ferice de cei
care sunt blânzi, vrea să zică buni, moi, paşnici; ăştia în cele din urmă o să
învingă, şi pământul întreg o să fie al lor. Vrea să zică, nu prin război, ci
prin dragoste o să câştige lumea. Jos războiul! Toţi suntem fraţi!
— Şi turcii? întrebă Kostandis, care ezita să accepte asta.
— Şi turcii! răspunse Iannakos fermecat; şi aga, şi Iusufaki, şi seizul;
toţi!
— Şi cei care au nimicit satul părintelui Fotis? continuă încăpăţânat
Kostandis.
Iannakos se scărpină iarăşi în cap.
— Asta n-o ştiu, spuse; să întrebăm pe părintele Fotis… Mai departe!
— Fericiţi cei care flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceştia vor fi
săturaţi.19
— A! făcură toţi, să dea Dumnezeu; să ne săturăm de dreptate.
Iannakos luă foc. Se ridică.
— Fericiţi, exclamă, cei care flămânzesc şi însetează de dreptate! Noi
suntem, nouă ne vorbeşte Hristos, băieţi, nouă, cei patru care flămânzim şi
însetăm de dreptate. Fraţilor, inima mea a făcut aripi; parcă şi-a întors
Hristos faţa Lui către mine şi mi-a vorbit… Curaj, băieţi! Mai departe,
dragă Manolios!
— Fericiţi cei milostivi, că aceştia vor fi miluiţi.20
— Ascultă-le, moş Patriarheas! strigă Iannakos şi sări iarăşi în sus,
ascultă-le, mâncăule, care ne vezi pe drum şi nu ne mai saluţi, pentru c-am
dat milostenie săracilor patru coşuri de bucate! Ascultă-le, popă Grigoris,
care te-ai înverşunat să-i alungi pe cei înfometaţi, ca să fie masa ta plină-
ochi, şi burta ta plină-ochi, să crape, să împută lumea! Ascultă-le, moş
Ladas, ciufutule, care nu dai nici îngerului tău apă! Să fii sănătos, Mihelis,
că nu semeni tatălui tău; tu o să intri în Împărăţia cerurilor, împreună cu
cele patru coşuri; pentru că ale tale erau lucrurile, nu ale noastre… Mai
departe!
— Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceştia vor vedea pe Dumnezeu.21
— Nu înţeleg toate cuvintele, zise Kostandis, dar înţeleg întreg tâlcul;
numai acest „vor vedea“ mă zăpăceşte. Ce va să zică „vor vedea“?
1091
 — O să vadă faţa lui Dumnezeu, mă zevzecule! spuse Iannakos; câţi au
inima curată o să vadă faţa lui Dumnezeu. Iat-o!
— Dar unde ai învăţat toate astea, Iannakos? făcu buimăcit Kostandis;
nu-mi spune că mintea ta este înţeleptul Solomon!
— Mă, nu ţi le tâlcuiesc cu mintea, răspunse Iannakos; ţi le tâlcuiesc cu
inima; ea e înţeleptul Solomon! Mai departe!
— Fericiţi sunteţi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot
cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi
veseliţi-vă, că plata voastră multă e în ceruri; căci aşa au prigonit pe
profeţii cei înainte de voi.22
— Încă o dată, dragă Manolios, spuse Iannakos; şi mai încet, te rog; asta
îmi pare, Dumnezeu să mă ierte, cam încurcată.
Manolios citi din nou.
— Mi se pare întru totul limpede, zise el; toţi fruntaşii din sat şi cei
înstăriţi şi mincinoşii şi ticăloşii ne vor vâna într-o zi, pe noi, cei patru, şi
ne vor prigoni pentru că o să spunem adevărul. O să aducă martori
mincinoşi, să mărturisească împotriva noastră. Pot să ne şi bată cu pietre,
pot să ne şi omoare; nu au făcut la fel şi profeţilor? Dar noi trebuie să avem
bucurie mare, fraţilor, pentru că o să ne dăm viaţa de hatârul lui Hristos.
Nu şi-a dat şi El viaţa Lui la fel de hatârul nostru? Asta vrea să spună.
— Ai dreptate, Manolios, spuse Iannakos şi ochii lui aruncară scântei.
Văd pe popa Grigoris cum merge înainte ca şi Caiafa; şi pe Ladas în urma
lui cum strigă: „Omorâţi-i! Omorâţi-i! Vor să deschidă lăzile noastre şi să
împartă lirele noastre de aur!“ Şi pe moş Patriarheas – să mă ierţi, Mihelis
– cum face pe Pilat şi cum spune: „Eu mă spăl pe mâini, mă curăţesc, nu
mă amestec, omorâţi-i!“ Dar înlăuntrul său inima-i o să se bucure, pentru
că noi i-am stricat plăcerea. Nu l-am lăsat să-şi ronţăie purceluşii de lapte
în linişte şi să-şi ciupească slujnicele şi să cheme pe văduva Katerina să-l
frece, zice, pentru că a răcit… E, batjocoritori ai lui Dumnezeu, ciufuţilor
şi iezuiţilor, o să vină, vine, a sosit dreptatea lui Dumnezeu.
Se aprinsese; se întorsese spre sat, îşi scutura mâna şi ameninţa, dar cum
se întoarse aşa, îl văzu pe neaşteptate pe părintele Fotis înaintea lui şi îşi
înghiţi limba.

1092
 — Să mă ierţi, părinte, spuse cu sfială, dar citeam Evanghelia şi inima
noastră a luat foc!
Părintele Fotis se apropiase călcând pe vârfuri, cei patru prieteni, dăruiţi
lecturii, nu l-au simţit, iar el stătea şi trăgea cu urechea şi zâmbea.
— Să fie într-un ceas bun, fiii mei, spuse înaintând, Dumnezeu cu voi!
Se ridicară toţi bucuroşi şi îi făcură loc pe banca de piatră să se aşeze;
dar părintele privi pe Manolios şi se tulbură.
— Ce ai, fiul meu? îl întrebă. Ce-ai păţit?
— Dumnezeu mă pedepseşte, părinte, răspunse Manolios şi lăsă capul
în jos; nu mă privi; întoarce-ţi faţa către Evanghelie şi tâlcuieşte-ne.
Aşteptam pe sfinţia ta să ne lumineze; suntem neînvăţaţi, ce să înţelegem
noi?
— Creierul nostru, spuse Kostandis, e o buturugă necioplită, hai şi
ciopleşte-o, părinte.
— Eu să vă ajut? făcu părintele Fotis? Ar trebui să vină aici şi să stea
toţi înţelepţii lumii, ca să vă asculte şi să înţeleagă şi ei, sărmanii, cuvintele
lui Hristos. Ai dreptate, Iannakos, Evanghelia nu se citeşte cu mintea,
aceasta nu înţelege prea multe lucruri, se citeşte cu inima; inima le înţelege
pe toate. Într-o duminică o să te iau, Iannakos, la biserica noastră, în
catacombă, să ne tălmăceşti cuvântul lui Dumnezeu; nu râde, adevărat îţi
spun.
Se întoarse iarăşi spre Manolios:
— Toate bolile, fiul meu, pornesc de la suflet. Acesta cârmuieşte trupul.
Sufletul tău va fi fiind bolnav, Manolios, pe acesta să-l însănătoşeşti! Iar
trupul, vrând-nevrând, îl va urma… Dar întâi să stăm de vorbă. De ce m-aţi
chemat? La ce pot să vă ajut? Porunciţi-mi… şi apoi stăm de vorbă noi doi,
Manolios.
— Părinte, răspunse Mihelis, dar tocmai pentru boala lui Manolios te-
am chemat. Ne-am zis, poate c-o fi vreun demon care s-a lipit de faţa lui, şi
sfinţia ta o fi ştiind niscai descântece să-l alunge…
— Şi sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, părinte, sări Iannakos. Nu
sunt toate de la Dumnezeu? De ce să se-ntâmple lui Manolios şi nu agăi, să
spunem, sau lui popa Grigoris ori lui moş Ladas? Ce dreptate este asta?
Nu-nţeleg.
1093
 Se întoarse spre Manolios:
— De ce nu strigi şi tu? De ce nu ridici glasul tău spre Dumnezeu să-l
întrebi? Stai numai cu mâinile încrucişate, cu capul plecat şi spui:
„Dumnezeu mă pedepseşte“? Dar ce-ai făcut? De ce să te pedepsească?
Ridică-te sus, nu eşti oaie, eşti om, întreabă! Asta va să zică om; este
făptură vie care se ridică şi întreabă!
Părintele Fotis se ridică, întinse mâna, astupă gura lui Iannakos.
— Prea multe întrebi, spuse, prea ridici glasul, Iannakos, şi chemi pe
Dumnezeu să coboare să stea înaintea ta şi să-ţi dea socoteală! Cine eşti tu
de vrei să cobori pe Dumnezeu pe pământ?
— Dar vreau să-nţeleg… murmură Iannakos cu sfială.
— Să-nţelegi pe Dumnezeu, Iannakos? făcu părintele cu spaimă. Dar
omul este un vierme orb la picioarele lui Dumnezeu, ce poate să înţeleagă
din măreţia lui nemăsurată? Şi eu, când eram tânăr, tot aşa strigam şi
întrebam; nu înţelegeam. Iar părintele meu, într-o zi la Sfântul Munte, mi-a
spus o poveste; prin poveşti vorbea deseori, Dumnezeu să-i odihnească
sufletul!
„Odată, se zice, a fost un sătuc pierdut în pustiu; toţi locuitorii lui erau
orbi. Pe undeva pe-acolo trecu un mare rege cu armata lui; călărea un
elefant uriaş; orbii, auziseră multe despre elefanţi şi a pus stăpânire pe ei
un mare dor de-a merge să-l atingă, să-l cerceteze amănunţit, să-şi facă o
idee cam ce este. Aşadar, porniră zece, fruntaşii să spunem, şi se duseră; se
închinară regelui, luară îngăduinţa să atingă şi să pipăie elefantul. Unul
pipăi trompa, altul piciorul, un altul coastele, pe un altul îl ridicară şi pipăi
urechea, pe un altul îl urcară, îl aşezară pe spatele elefantului şi îl duseră la
plimbare… Plecară toţi bucuroşi împreună şi se întoarseră în satul lor; toţi
orbii îi înconjurară, întrebând cu nerăbdare ce creatură este fiara asta
înspăimântătoare, elefantul. Primul spuse: «Este o ţeavă mare care se saltă
cu putere şi se răsuceşte şi vai de tine dacă te înşfacă!» Celălalt spuse:
«Este o coloană cu păr.» Un altul: «Este un zid, ca o fortăreaţă, şi are şi
acesta păr.» Celălalt care pipăise urechea: «Nu e deloc un zid; este un
covor de lână groasă şi cu ţesătură groasă care, când îl atingi, se scutură.»
Iar ultimul strigă: «Ce sunt astea pe care le îndrugaţi? E un munte uriaş
care călătoreşte».“
1094
 Cei patru prieteni râseră.
— Noi suntem orbii, spuse Iannakos, ai dreptate, părinte; iartă-mă. Ne
învârtim în jurul unghiei mici a piciorului Său şi spunem: Tare este
Dumnezeu, piatră; de ce? Pentru că nu putem să mergem mai departe.
— Nu trebuie să întrebăm, spuse Mihelis; o fi având Dumnezeu o
socoteală ca să-l lovească pe Manolios; dar cum s-o vedem? Suntem orbi.
— Părinte, spuse Manolios, ridicând capul, noi, cei patru suntem anul
ăsta legaţi unul de altul în chip nedespărţit. De-aceea este drept, cred, să
mă spovedeşti înaintea lor, să vedem toţi împreună care este vina de mă
pedepseşte Dumnezeu şi cum pot să găsesc tămăduirea… Pentru că eu cred
că atâta vreme cât ţin demonul ăsta pe faţă, va să spună că nu m-am căit, şi
Dumnezeu nu mă vrea…
— Ai dreptate, Manolios, fiul meu, zise părintele, aşa făceau primii
creştini; se spovedeau înaintea tuturor fraţilor şi îşi spuneau păcatele; şi
găseau toţi împreună drumul mântuirii… În numele lui Dumnezeu, aşadar,
te ascultăm, Manolios; nu uita că toţi suntem păcătoşi şi că Dumnezeu este,
în ceasul acesta, deasupra noastră şi te ascultă.
Manolios se reculese o vreme, mintea-i zbură pe deasupra întregii lui
vieţi – sărăcie, orfanie, mătuşa lui Madalenia, care l-a crescut cu
blestemăţii şi supărare, iar apoi dulceaţa şi seninătatea mănăstirii, mătăniile
lui în chilie, părintele său, Manasis, care îi istorisea cu vocea lui gravă
dulce despre pustnicii din Tebaida, despre apostolii de la lacul Ghenizaret
şi despre Hristos cel Răstignit… Ce bucurie era aceea, ce Împărăţie a
cerurilor pe pământ! Şi pe neaşteptate, într-o dimineaţă, boierul Patriarheas
sosi cu alaiul său şi se umplu curtea mănăstirii de catâri, de velinţe roşii şi
glasuri voioase…
Manolios îşi săltă capul:
— Nu ştiu, părinte, spuse el, de unde să încep… Îmi trece prin minte
toată viaţa mea… Ajută-mă, părinte, întreabă-mă; întrebaţi-mă şi voi,
fraţilor!
— Nu căuta început, Manolios, răspunse părintele Fotis; nu există
început, nu există sfârşit! Deschide gura, spune ce-ţi vine prima dată în
minte; şi apoi, o să vezi, cuvintele sunt precum cireşele; una o trage pe

1095
cealaltă şi se înmănunchează toate. Închide ochii, Manolios, ce vezi? Unde
te afli? Nu te gândi, spune îndată!
— În casa popii Grigoris. Toţi fruntaşii, mare adunare, au luat o
hotărâre şi împărţeau datoria care revine fiecăruia în Săptămâna Mare a
Patimilor… La înfricoşătoarea Taină care va fi jucată în pronaosul
bisericii… Popa Grigoris se apropie de mine, îşi pune mâna pe părul meu
şi mă binecuvântează: „Pe tine, Manolios, te-a ales Dumnezeu, îmi face, pe
tine te-a ales Dumnezeu să porţi povara crucii…“ Inima mi s-a făcut mii de
bucăţi.
Manolios deschise ochii, clipi din pleoape, mintea lui se întoarse din
nou la prietenii săi.
— Într-adevăr, inima mea în clipa aceea s-a făcut mii de bucăţi, spuse
din nou. De parc-ar fi fost sticla cu mir pe care o ţinea Magdalena cea
desfrânată şi a spart-o la picioarele lui Hristos ca să le spele… De mic
aveam o mare închipuire, citeam vieţile sfinţilor şi mintea mea se aprindea
tare. Am vrut şi eu să ajung sfânt… Iar când am intrat în mănăstire, mă
gândeam numai la un singur lucru: la pustnici, şi am vrut şi eu să plec la
Tebaida, să nu mănânc, să nu beau, să fac minuni… Vedeţi, fraţilor, de mic
eram ispitit, Lucifer îmi ardea inima, mă mistuia în foc. Şi am vrut din
îngâmfare să fac şi eu – am păcătuit, Dumnezeul meu! – minuni! Iar când
am ieşit din casa popii Grigoris, tâmplele îmi vuiau, mi s-a părut că satul s-
a îngustat, nu mă încăpea, că nu mai eram Manolios, sluga lui moş
Patriarheas, neînvăţatul, nepricopsitul, ci, chipurile, alesul lui Dumnezeu,
care avea o mare ţintă: să calce pe sfintele urme ale lui Hristos şi să-i
semene!
— Groaznică îngâmfare! murmură Kostandis; tu care eşti, Manolios,
atât de dulce şi de smerit…
— Kostandis, fiul meu, spuse părintele, inima lui Manolios e plină; las-
o să se golească, şi apoi îţi dai cu părerea.
— Iertaţi-mă, fraţilor, zise Manolios, aveam înlăuntrul meu pe
Lucifer… Mi-e ruşine că le spun, dar mă spovedesc, trebuie să le scot pe
toate la lumină, Dumnezeu ascultă.
— Spune, spune, Manolios, zise părintele, nu te ruşina. Lac plin de
şerpi, broaşte şi porci este inima omului; goleşte-ţi inima să se uşureze!
1096
 Manolios prinse curaj.
— Mă înfoiam ca un curcan, umblam de ici-colo şi spuneam, repetam şi
mă lăudam: „Pe tine te-a ales Dumnezeu, Manolios, pe tine!“ Dar într-o zi,
să fii sănătos, Iannakos…
Prinse mâna lui Iannakos şi dădu să i-o sărute: dar Iannakos o retrase
uimit.
— Ce-nseamnă asta, Manolios? Tu ai să-mi săruţi mie mâna?
— Ţie, Iannakos, spuse Manolios; pentru că tu mi-ai deschis ochii… Şi
am văzut că eram un prefăcut şi un mincinos. Îţi aminteşti, Iannakos, când
m-ai găsit mai încolo de casa căpitanului şi mi-ai spus, să fii sănătos:
„Mincinosule! Mincinosule! vrei să-i semeni lui Hristos şi tu te pregăteşti
să te însori… Iar după răstignire, Lenio o să-ţi aducă apă călduţă să te
speli, o să-ţi aducă rufe curate să te schimbi şi o să te întinzi împreună cu
ea în pat!“
— Iartă-mă, Manolios! strigă Iannakos şi căzu în braţele prietenului său;
tu nu ştii ce demon mă încălecase pe mine în ziua aceea… Cândva o să mă
spovedesc şi eu şi o să vă înfioraţi. Părintele ştie…
— Lăsaţi-l, fraţilor, să le dea pe toate la iveală să se uşureze, spuse
iarăşi părintele şi-l puse pe Iannakos să se aşeze. Spune, Manolios; nu simţi
că deja te-ai uşurat puţin?
— Cu cât vorbesc, părinte, cu cât vorbesc, mă uşurez… Spovedania e o
taină, o mare taină! Acum am prins curaj, o să le scot pe toate la lumină, pe
toate!
— Ascultăm, fiul meu, zise părintele.
Şi atinse umărul lui Manolios, ca şi cum ar fi vrut să-i dea putere din
puterea lui.
— Spune, fiul meu!
— Din clipa în care Iannakos mi-a dezgolit aşa inima, am sărit; am
văzut prăpastia, m-am oprit. „Nu ţi-e ruşine, Manolios, mi-am zis, este un
joc, crezi, răstignirea? Aşa îţi închipui că o să-ţi baţi joc de Dumnezeu şi de
oameni? Iubeşti pe Lenio, doreşti cu foc să dormi împreună cu ea, şi vrei
să-mi faci pe Hristos? Ruşine ţie, mincinosule! Ia o hotărâre, prefăcutule!“
Şi din clipa aceea am luat o hotărâre: N-o să mă-nsor! N-o să ating femeie!
O să rămân neprihănit!
1097
 Iannakos iarăşi nu se stăpâni.
— Bine ţi-o zic eu, Manolios; eşti un sfânt! exclamă.
— Aşteaptă, aşteaptă, spuse Manolios, şi o să vezi şi o să te înfiori! Încă
nu am ajuns la păcatul cel mare… Luasem hotărârea cu privire la Lenio,
m-am certat cu stăpânul, am pornit să urc la munte, în singurătate, departe
de ispite. Aici sus, mă gândeam, în aerul curat, o să mă dăruiesc lui
Hristos… Şi iată, tocmai în clipa în care urma să apuc cărarea şi să mă
izbăvesc, iată, chiar la puţul lui Sân’ Vasile, în afara satului, stătea ispita şi
mă aştepta.
Manolios oftă, îşi şterse cu batista faţa de pe care începuseră iarăşi să
curgă şiroaie. Tăcea de multă vreme şi mâinile îi tremurau.
— Curaj, Manolios, făcu părintele; eu sunt mai păcătos decât tine; într-o
zi şi eu o să mă spovedesc înaintea voastră, şi o să vi se zburlească părul în
cap. Eu, cel pe care-l vedeţi, mi-am mânjit mâinile cu sânge de om;
diavolul m-a încălecat într-o zi, eram tânăr, sângele îmi fierbea; eram
păstor şi coborâsem în sat să fac Paştele cu prietenii mei; am cărat pe
umerii mei un miel gras să-l punem la frigare. Amiază, pomii înfloriseră,
pământul mirosea frumos; toţi sătenii ne întinseserăm pe iarbă, am aprins
focurile şi învârteam mieii de Paşte în frigare. Fripsesem pe jăratic
măruntaiele ca gustare, beam şi inima ni se înfierbânta. S-a fript mielul, l-
am întins cu faţa în sus pe iarbă şi am luat un cuţit lung, l-am ascuţit, şi mă
pregăteam să-l tai în bucăţi. Şi tocmai în ceasul acela m-a pus ispita şi am
strigat râzând: „Măi, dacă aş avea în clipa asta un popă, l-aş înjunghia!“
Dracul, vă zic, m-a pus de-am spus; pentru că eu eram fiu de preot şi
respectam preoţii, iar când vedeam vreunul pe drum, alergam şi-i sărutam
mâna; dar am spus-o aşa, în glumă, băusem, aveam chef. Dar un altul beat,
în grupul de-alături, a auzit, a râs şi mi-a strigat: „Uite, mă, un popă în
spatele tău; ţine-ţi cuvântul, dacă eşti bărbat!“ M-am întors, am văzut un
popă, m-am năpustit asupra lui şi l-am înjunghiat.
Părintele Fotis îşi făcu cruce şi tăcu; tăcură toţi; se îngroziră. Fiecare se
aplecă spre sine, îşi văzu sufletul şi părul i se zburli. Ce omoruri, ce
nelegiuiri, ce lucruri de ruşine se amestecă înlăuntrul tău, dar rămâi cinstit
pentru că ţi-e frică. Dorinţele aprinse rămân toată viaţa ta ascunse,
înfometate, numai înverşunare, şi-ţi otrăvesc sângele; iar tu te stăpâneşti,
1098
înşeli oamenii şi mori onorat şi virtuos; nu ai făcut, la vedere, nici un rău în
viaţa ta; dar pe Dumnezeu nu-l înşeli.
— Eu sunt mai rău decât dumneata, părinte, spuse în sfârşit, tăind
tăcerea, Mihelis, şi glasul lui era înecat, de nerecunoscut. Eu, când tatăl
meu se îmbolnăveşte, simt o bucurie satanică, un demon se ridică
înlăuntrul meu şi dansează, pentru că nu-l mai sufăr pe tatăl meu, mi se
pare că stă piedică în faţa mea, şi sunt nerăbdător să moară. Să moară omul
care mi-a dat viaţă şi pe care-l iubesc! Nu ştiu cum e sufletul
răufăcătorului; dar sufletul celui cinstit, al celui bun e un iad! Un iad şi are
înlăuntrul său toţi demonii. Şi îi numim oameni buni, şi buni creştini pe cei
care ţin demonii ascunşi în ei şi nu-i lasă să zboare afară şi iată încep să
facă nelegiuiri, să fure, să omoare… Dar toţi, în străfundurile inimii
noastre – iartă-mă, Dumnezeul meu! –, suntem nişte nelegiuiţi, nişte
ucigaşi şi nişte hoţi!
Iannakos izbucni în plâns; privise înlăuntrul său şi el şi se îngrozi. Dar
părintele îşi întinse mâna:
— Fiii mei, spuse el, o să ne vină şi nouă rândul într-o zi să ne
spovedim; dar acum este al lui Manolios. Zăvorâţi-vă inima, el tocmai şi-o
deschisese pe-a lui; să-l lăsăm să sfârşească… Spune, Manolios; ai văzut?
Ai auzit? Noi suntem mai răi decât tine; eu, preotul, şi Mihelis, blândul,
milostivul, mândria satului vostru!
Manolios îşi şterse ochii care îi lăcrimaseră, prinse curaj şi continuă:
— Ispita stătea, fraţii mei, pe marginile fântânii şi îmi zâmbea;
Katerina, văduva, desfrânata satului nostru. Îşi feştise buzele, îşi desfăcuse
pe jumătate sânul, am văzut furca sânului ei şi sângele mi s-a urcat la cap,
am amorţit. Îmi vorbea, mă chema, iar eu doream cu foc să cad asupra ei,
dar mă temeam de oameni, mă temeam de Dumnezeu, şi mi-am văzut de
drum… Am plecat, dar am luat-o împreună cu mine, în mintea mea, în
sângele meu, zi şi noapte mă gândeam de-acum la ea. Mă făceam că mă
gândeam la Hristos, minciuni! minciuni! mă gândeam la ea. Şi într-o seară
nu am mai îndurat, m-am spălat, m-am pieptănat, am luat cărarea, coboram
muntele, mă duceam la văduvă. Ziceam: mă duc să-i mântuiesc sufletul;
mă duc să-i vorbesc şi s-o aduc pe calea lui Dumnezeu… minciuni!
minciuni! mergeam să mă culc cu ea. Şi atunci…
1099
 Manolios se opri iarăşi. Răsufla cu greutate. Toţi se întoarseră şi îl
priveau cu compătimire. Manolios se topea în faţa lor, din toată carnea lui
umflată pe faţă îi curgea o apă tulbure şi se închega, picătură cu picătură, în
mustăţi şi în barbă.
— Şi atunci a venit mântuirea… completă părintele şi prinse mâna lui
Manolios şi-o mângâie în palmele lui. Am înţeles, am înţeles, Manolios;
am văzut cărarea ascunsă pe care a luat-o Dumnezeu ca să te mântuiască.
Minune mare, fraţilor! cine poate să ghicească vreodată ce căi ciudate şi
neaşteptate ia mântuirea ca să ne găsească… Atunci pe neaşteptate… lasă
să termin eu, Manolios, ai obosit. Atunci pe neaşteptate ţi-ai simţit faţa că
se umflă, s-a umplut de cărnuri greţoase, s-a făcut o rană şi supura… Nu
demonul, Manolios, este cel care s-a lipit de tine; este Dumnezeu care ţi-a
pus această mască să te mântuiască. Dumnezeu s-a milostivit de tine.
— Nu înţeleg, nu înţeleg, murmură Kostandis.
— Nici eu… Nici eu… murmurară şi ceilalţi prieteni.
Numai Manolios tăcea şi ofta.
Părintele Fotis mângâia mâna lui Manolios, ca şi cum ar fi vrut să-i
îmblânzească durerea.
— Mergeai, Manolios, spre prăpastie, erai pe marginile prăpastiei, iar
Dumnezeu ţi-a lipit carnea aceasta pe faţă şi te-ai oprit. Te duceai să
păcătuieşti, să intri în patul văduvei, dar acum, cu asemenea faţă, cum s-o
vezi? Cum să te vadă? Ţi-era ruşine, te-ai întors înapoi. Te-ai întors înapoi
şi te-ai izbăvit!
Acum Manolios îşi ascunsese faţa în batista lată şi tăcea.
Numai din când în când pieptul îi tresălta de suspine. O clipă murmură:
„Slavă Ţie, Dumnezeule!“ şi tăcu iarăşi.
Cei trei prieteni plecară şi ei capul înspăimântaţi; simţiră, înfiorându-se,
că Dumnezeu ne dă târcoale la toţi, ca un leu; din când, în când mirosim
răsuflarea lui, auzim răgetul lui, vedem cum îi sticlesc ochii în întuneric…
Părintele parcă le-ar fi bănuit gândurile.
— Fiii mei, spuse el, înlăuntrul nostru e un ochi, zi şi noapte deschis, şi
priveşte; o ureche deschisă în străfundurile inimii noastre ce ascultă:
Dumnezeu.
Iar Mihelis exclamă:
1100
 — Cum poate Dumnezeu să ne ţină încă vii pe faţa pământului? De ce
nu ne omoară să cureţe lumea?
— Pentru că, Mihelis, răspunse părintele, Dumnezeu e ca olarul,
lucrează cu noroi.
Iar Iannakos nu mai avea răbdare:
— Bune cuvintele, părinte, dar aici avem un bolnav; nu poţi să pui mâna
ta peste el şi să-i citeşti o rugăciune? Să-l rugăm toţi împreună pe
Dumnezeu să se milostivească de el?
— Manolios n-are nevoie de rugăciuni, răspunse părintele Fotis, nici de
descântece şi talismane. Iar rugăciunile celorlalţi nu-l vor tămădui.
Înlăuntrul său lucrează noapte şi zi, încet, fără să se grăbească, mântuirea.
Nu aţi văzut, fiii mei, cum intră un vierme şi se zăvorăşte strâns în giulgiul
său iarna? Faţa lui se sluţeşte, se înăspreşte şi rămâne neclintită. Dar în
măruntaiele lui, în întuneric, lucrează încet mântuirea. În spatele unei atât
de mari urâţenii aceasta desăvârşeşte puful moale, ochiul cel strălucitor şi
aripile. Iar într-o dimineaţă, primăvara, găureşte giulgiul şi fluturele iese;
aşa lucrează înlăuntrul nostru, în întuneric, mântuirea… Curaj, Manolios,
urmează-ţi drumul, în spatele feţei tale umflate este rânduită mântuirea; ai
încredere!
— Până când, până când, părinte? întrebă Manolios şi îşi ridică
implorator ochii spre părinte.
— Te grăbeşti, Manolios?
— Nu, răspunse Manolios ruşinat; ce vrea Dumnezeu, când vrea
Dumnezeu.
— Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată, spuse părintele. El este neclintit,
vede cele ce vor urma ca şi când ar fi deja trecute, lucrează în veşnicie.
Numai creaturile vremelnice nu ştiu ce-o să fie, se tem, se grăbesc. Lasă-L
pe Dumnezeu să lucreze în tăcere, cum Îi place; nu întreba; fiecare
întrebare este un păcat.
Soarele era de-acum în înaltul cerului, la jumătatea lui, cădea drept,
picătură cu picătură, peste cele cinci capete. Acum acestea se apropiaseră
unul de celălalt şi se priveau cu o dragoste tăcută.
Dincolo de pieptişul muntelui se auzi fluierul lui Nicolio, iarăşi vesel,
grăbit, numai patimă.
1101
 — Nicolio… zise Mihelis şi zâmbi. Are şi el durerea lui şi-şi varsă
năduful.
Toţi îşi aţintiră urechea şi ascultau cu atenţie. Melodia ciobănească
vorbea, râdea, dansa în văzduhul dogoritor. Un fluture alb cu pete
portocalii zbură o clipă deasupra celor cinci capete şi se duse în cele din
urmă şi se aşeză pe părul cărunt al părintelui Fotis. Îşi scutură aripile, îşi
afundă trompa în părul cărunt, ca şi cum l-ar fi luat drept un mărăciniş
înflorit; şi deodată se ridică, urcă sus şi se pierdu în soare.
Peste puţin se auzi glasul lui Manolios:
— Părinte, fraţilor, iertaţi-mă, iar Dumnezeu să vă ierte pe voi! M-am
uşurat; ca şi când mi s-ar fi luat o mare povară de pe inimă. Am văzut, să
fii sănătos, părinte, am înţeles, primesc! Boala asta a mea mi se pare acum
ca o cruce, şi o port şi urc. Ştiu, iar în vârful răstignirii se află învierea; o să
prind curaj să-mi port crucea; ajutaţi-mă şi voi, prieteni, să nu cad!
— Toţi împreună! strigă părintele şi se ridică. Azi-dimineaţă vorbeam
cu ai mei pe munte, pentru că şi noi urcăm, şi noi purtăm crucea noastră
grea, ne poticnim, ne revoltăm, ne grăbim… Vorbeam şi le strigam: Toţi
împreună! Cuvântul acesta, le spuneam, o să ne mântuiască; toţi împreună!
toţi împreună, şi o să fim mântuiţi!
— Dar atunci, făcu Iannakos, durerea, boala, păcatul…
— Toţi viermii ăştia, spuse părintele, pot să se facă fluturi.
Îşi aminti ce citeau cei patru prieteni:
— „Fericiţi, zise, cei care plâng, că aceştia vor fi mângâiaţi.“
Kostandis sări bucuros; părintele ar putea să-i tâlcuiască acum cuvântul
încurcat.
— Ce va să zică, părinte, „vor fi mângâiaţi“? întrebă el.
— Aceştia vor fi alinaţi, aceştia vor găsi tămăduire durerii lor.
Norocoşi, cei care suferă, pentru că aceştia o să simtă cât de mare şi de
dulce e mila lui Dumnezeu; pe când cei care nu suferă, n-o să guste
niciodată această bucurie cerească. O asemenea binefacere dumnezeiască
este durerea… Auzi, Manolios?
Dar Manolios, istovit, se aplecase pe umărul lui Mihelis, închisese
ochii, şi în linişte, odihnitor, adormise.

1102
 Prietenii îl ridicară pe braţe şi îl puseră pe salteaua lui de paie; şi cu paşi
înceţi ieşiră afară.
— Ca un somn a coborât harul lui Dumnezeu şi l-a acoperit pe
Manolios, spuse părintele; să-l lăsăm acum, fiii mei, în mila lui Dumnezeu.
Să mergem!
Luară în şir, unul în urma celuilalt, poteca şi coborâră tăcuţi; iar
părintele mergea înainte, cu capul descoperit, cu părul cărunt dezlegat pe
umeri.

Amurg de-acum. Când Manolios se trezi şi deschise ochii, îl văzu pe

Panaiotaros stând pe vine la căpătâiul său şi privindu-l în semiîntuneric.
Ochiul lui era sălbatic, neclintit, roşu-sângeriu; iar răsuflarea lui duhnea
greu a vin.
— Frate Panaiotaros, bine ai venit, făcu Manolios şi îi zâmbi.
Dar Panaiotaros nu răspunse; capul lui greu cu păr roşcat agăţat pe el îl
privea neclintit. Buza de jos îi atârna şi i se vedeau dinţii laţi, ascuţiţi,
foarte galbeni.
— Vrei ceva de la mine? întrebă Manolios şi se înfioră, i se părea că
avea un vis urât.
Panaiotaros deschise cu greutate gura, iar glasul său era greoi şi stricat
de vin.
— De-un ceas sunt deasupra capului tău şi te privesc, zise el bâlbâindu-
se.
— Vrei ceva de la mine, fratele meu? întrebă din nou Manolios. De ce
mă priveşti aşa?
— Nu pot să te privesc altfel, grohăi cu mânie şi amărăciune
Panaiotaros, nu pot!
Tăcu puţin, apoi spuse:
— Tu, mă, o să mă mănânci, Manolios!
— Eu? făcu Manolios şi se sculă în capul oaselor în aşternut, eu?! Ce ţi-
am făcut?
— Ce rău poate un om să-mi facă mi-l faci tu, blestematule! Ce bucurie
aveam şi eu, sărmanul, în lume, mi-ai omorât-o tu. Nu mai îndur; am venit
să-ţi aduc un peşcheş; te aşteptam să te trezeşti şi să ţi-l dau – ia-l!
1103
 Îşi vârî mâna în sân, scoase un cuţit lung şi lat şi-l puse pe genunchii lui
Manolios.
— Ia-l, se bâlbâi el, ia-l, blestemat să fii, şi omoară-mă; sfârşeşte
lucrarea pe care ai început-o. O să ai mare răsplată, omoară-mă.
— Panaiotaros, fratele meu, strigă Manolios, ce ţi-am făcut? De ce-mi
vorbeşti aşa? Eu să te omor?…
Şi dădu să-i prindă mâna; dar Panaiotaros împinse încolo cu mânie
braţul lui Manolios.
— Nu mă atinge, mugi el, lasă vorbele dulci, mi-e scârbă de ele;
omoară-mă! Sfârşeşte, îţi zic, lucrarea pe care ai început-o; ce să mai fac
de-acum cu viaţa? Omoară-mă!
Manolios izbucni în plâns.
— Ce ţi-am făcut, ce ţi-am făcut, Panaiotaros, fratele meu? murmură
iarăşi.
— Am oameni, răspunse Panaiotaros, şi o urmăresc pe Katerina unde
merge; am o bătrână vecină a ei şi o plătesc, şi zi şi noapte, aplecată în
dosul porţii ei, o pândeşte. Te-a luat la ochi alaltăieri noapte că intri pe-
ascuns în casa ei; ai stat o oră şi jumătate cu ea. Şi din noapte-aia Katerina
nu-mi mai deschide poarta, nu vrea să mă mai vadă în ochii ei, şade, îmi
spune vecina ei, acasă şi plânge… Pentru cine plânge? Pentru cine nu vrea
să mai mănânce şi se topeşte? Pentru cine nu-mi mai deschide poarta?
Pentru tine, pentru tine însemnatule! că i-e scârbă omului să te vadă, pentru
tine! Am aflat de halu’ ăsta al tău şi m-am bucurat; mi-am zis: Am scăpat
de spânzuratu’ ăsta care-mi face pe sfântu’; o să-l vadă Katerina, o să-i fie
silă de el şi o să scape; o să scap şi eu. Şi totuşi nu te-ai ruşinat şi te-ai dus
în halu’ ăsta acasă la ea; şi ai rămas o oră şi jumătate; ce vrajă i-ai făcut,
mă? În loc să-i fie scârbă de tine, nu mai poate să te uite, se văicăreşte şi
strigă numele tău, leprosule împuţit! În fiecare zi îmi rup în bătaie nevasta,
nu găsesc uşurare; îmi bat fiicele, dar nu găsesc uşurare! Mi-am închis
atelieru’, mă-mbăt, umblu pe drumuri, copiii aleargă-n urma mea, îmi
aruncă un cuvânt care mă sfâşie în inimă ca un cuţit… Ştii care cuvânt…
ştii! Blestemat fie ceasul în care ţapu’ de popă m-a chemat în vizuina lui;
din ziua aia sunt pierdut! Sunt pierdut, nu mai îndur, şi-ţi aduc astă-seară

1104
cuţitu’; ridică-te sus, mă Manolios, dacă eşti bărbat, şi omoară-mă! Îţi sărut
mâna, omoară-mă, să găsesc odihnă.
Manolios îşi sprijini capul pe genunchi şi nu putea să-şi ţină suspinele.
„Ce pot să fac, se gândea, cum pot să salvez eu sufletul ăsta sălbatic,
care s-a înfăşurat în multă dragoste şi nu poate, nu mai vrea să fie salvat?“
— Lasă plânsetele, caraghiosule! strigă Panaiotaros înfuriat; ia, îţi zic,
cuţitu’, nu te teme, l-am ascuţit bine, întind gâtu’, omoară-mă.
Şi întinse grumazul greu, de taur, spre Manolios.
— De ce nu mă omori tu? întrebă Manolios.
— Ce am să câştig eu? răspunse Panaiotaros deznădăjduit; o să-mi
sporesc nenorocirea, o să pierd, pentru totdeauna de-acum, pe Katerina.
Numai dacă mă omori tu, scap; şi te iau şi pe tine cu mine în Iad.
Pe neaşteptate izbucni şi el în plâns.
Plângea, plângea, mugea ca un viţel, cu grumazul întins mereu spre
Manolios.
Manolios se repezi la el, Panaiotaros nu apucă să scape, şi îl îmbrăţişă;
şi plângea şi el deasupra lui şi îi vorbea:
— Iartă-mă, frate Panaiotaros, eu o să mor şi o să scapi. Eu, eu, eu, îţi
jur, eu o să mor. Nu vezi cum am ajuns? Am putrezit. Eu o să mor, fratele
meu, nu mai plânge.
Dar acesta mugea. Îşi desfăcu dintr-odată gâtul din mâinile lui Manolios
şi sări în sus. Înaintă doi paşi spre uşă, împleticindu-se. Dădu să păşească
pragul, dar se împiedică, se prăbuşi mare şi lat la pământ.
Manolios sări să-l ridice, dar el se sculase deja şi se repezi clătinându-
se, beat-turtă, luă coborâşul muntelui mugind.
Acolo sus apăru Nicolio cu oile; Panaiotaros se năpusti asupra oilor, le
hăitui cu pietre şi ele se împrăştiară călcându-se una pe alta înspăimântate.
— Ei, ei, strigă Nicolio înfuriat, nu-mi atinge oile!
Dar Panaiotaros smulgea pietre de pe jos şi azvârlea înjurând.
— Pe el, mă! strigă atunci ciobănaşul celor doi câini ai lui, care soseau
cu limbile scoase.
Câinii ciobăneşti se aruncară asupra lui Panaiotaros, iar el rezemat de-o
stâncă ridica pietroaie şi îi lovea. Câinii lătrau şi se repezeau la el, începu
să latre şi el, şi să se repeadă asupra lor, dar genunchii i se înmuiau, se
1105
prăbuşea, şi iar se ridica, şi cădea din nou. Câinii săreau asupra lui furioşi,
unul îl înşfăcă de un şold şi nu-l lăsa, celălalt sări la faţa lui, îl muşcă de
falcă şi barba lui Panaiotaros se umplu de sânge.
— Pe el, mă, pe el! striga aţâţat Nicolio.
Auzind glasurile şi lătrăturile, Manolios alergă să-l scape; păstoraşul
privea, râdea şi striga:
— Lasă-i stăpâne, lasă-i să-l mănânce!
Manolios ţipă la câini, luă un toiag şi-i alungă; se întoarse să-l ajute pe
Panaiotaros, dar acesta o tăiase deja şi se rostogolea pe munte înjurând.
Nicolio se urcă pe o piatră înaltă, îşi făcu palmele pâlnie în jurul gurii şi
strigă:
— Iuda!… Iuda!…
Şi răsună toată valea.
— Taci, măi! îi strigă Manolios; nu ţi-e milă de el?
— Iuda!… îi strigă din nou Nicolio şi aruncă spre el o piatră mare.
Noaptea urcase de-acum de pe pământ, acoperise poalele muntelui şi
suia. Lumea se întuneca. Câinii, gâfâind, se întinseseră la picioarele lui
Nicolio şi-şi lingeau rănile. Berbecul cel mare, Dasos, se oprea, îşi lovea
talanga şi aştepta să se strângă oile în urma lui şi să pornească toţi
împreună la stână.
Manolios intră în colibă şi ascunse cuţitul ascuţit sub pernă; iar apoi
agăţă icoana răstignirii deasupra aşternutului său, pe perete.
— Dumnezeul meu, murmură el, pune-Ţi mâna Ta pe inima lui,
tămăduieşte-o! Suferă şi el, eşti atotputernic, ia durerea lui şi alină-l!

14 Izvorul lupului.

15 Joc distractiv.

16 Matei, V, 1-3.

17 Ibidem, V, 4.

1106
18 Matei, V, 5.

19 Ibidem, V, 6.

20 Ibidem, V, 7.

21 Matei, V, 8.

22 Ibidem, V, 11.

1107
 VIII

Trecură câteva zile de la duminica aceasta a spovedaniei – aşa o numiră

mai târziu, după ce între timp Manolios fusese omorât, ziua în care îşi
deschisese şi îşi golise inima înaintea prietenilor.
Şi în această vreme pământul de jos şi soarele de sus lucrau şi coceau
toate semănăturile, iar spicele de-acum se umplură de lapte şi se întăriră;
câmpul se înroşise de maci. Păsările mici adunaseră peri şi paie şi lut şi-şi
clădiseră cuibul, iar femela, cu aripile deschise, clocea deja ouăle; în faţa
ei, pe o creangă şedea masculul şi ciripea, ca să-i dea curaj. Din când în
când cădeau unele ploi întârziate, lumea se răcorea, dar soarele ieşea din
nou repede, alunga norii şi continua străvechea lui datorie, să ajute păsările
şi oamenii.
Moş Patriarheas mânca şi bea şi se certa, ba cu Lenio, care lăsa treburile
casei şi se tot învârtea pe munte şi se înverşunase să se mărite, ba cu fiul
său, care se afundase în citit ca un moş sau un om de nimic.
— Cărţile sunt făcute pentru călugări, îi spunea, şi pentru învăţători; fiul
de boier este făcut pentru mâncare bună, pentru vin vechi şi pentru femeile
altora. Faci de ruşine, Mihelis, neamul nostru!
Din când în când îl vedea că se ducea la logodnica lui, Mariori; dar se
întorcea totdeauna trist şi tăcut; şi bătrânul clătina din cap deznădăjduit.
„Tatăl meu, se gândea el, încăleca iapa, cutreiera satele unde avea
ibovnice, lega iapa la încuietoarea porţii s-o vadă bărbatul ibovnicei şi să
schimbe drumul; şi aştepta să plece tatăl meu ca să intre în casa lui. Eu
aveam ibovnice, şi mă duceam pe ascuns noaptea, ca un hoţ, şi-mi făceam
cheful. Ăsta are o logodnică, şi Dumnezeu să mă ierte, dar cred că nu-i
atinge decât mâna; cum să nu se ofilească sărmana şi să nu se
îmbolnăvească de oftică? Femeia e ca busuiocul, ştii, se ofileşte dacă nu-l
uzi… A decăzut neamul Patriarheilor, s-a muiat, se duce dracului!“
Iar moş Ladas îl oprea uneori pe Iannakos şi-i zicea:
— Iannakos, să-mi aduci cele trei lire, să le aduci cu dobândă, pentru că
o să-ţi vând, nenorocitule, măgăruşul, aşa să ştii. Şi eu sunt om sărac, nu
căuta să mă pârleşti!

1108
 Şi popa Grigoris avea necazuri; de multă vreme nu se mai făcuse o
nuntă în sat, nici un botez, şi nici unul dintre săteni nu se gândea să moară.
Groparul îşi punea mâna streaşină la ochi şi privea către sat; nimeni nu
venea; îşi ciulea urechea, nici o psalmodie.
— Nu ia dracu’ pe nimeni, murmura el, o să-mi moară copiii de foame.
Văduva, zăvorâtă în casa ei, nu mai deschidea poarta nimănui.
Panaiotaros dădea târcoale beat criţă şi ameninţa, iar palicarii înfuriaţi
crăpau, nu ştiau ce să mai facă acum cu vigoarea lor; începuseră deja să se
învârtească pe la casele cinstite.
— Blestemată fie văduva! murmurau cei care aveau femei frumoase. Ne
face pe cinstita, şi nu putem să ne mai îndepărtăm de casele noastre, numai
cântări sub ferestrele noastre, cinstea satului nostru e în primejdie!
Sătenii se adunau la fiecare asfinţit la cafeneaua lui Kostandis, osteniţi
că se luptă cu pământul, că scot apă, că udă, ca să nu se usuce grădinile de
zarzavat şi bostănăriile, îşi fumau narghileaua, schimbau două-trei vorbe
obosite şi iarăşi tăceau. Nu se mai întâmpla să fie vreun nebun în sat, să-l
întărâte şi să râdă; nici vreo coţofană sau vreo mierlă să şuiere ca un om şi
să le treacă timpul; ci numai aceleaşi şi iar aceleaşi lucruri, toţi cunoscuţi,
iar Panaiotaros, care trecea uneori beat, nu-i despovăra, pentru că era
furios, şi dacă îl aţâţai, lua pietre şi te lovea; chiar alaltăieri nu spărsese
ochelarii învăţătorului, care se întâmpla să fie în cafenea şi l-a nimerit o
piatră între sprâncene?
Uneori aga îi punea să joace sub platan, pentru că îl apuca aleanul şi se
întrista; dar ce joc era acela cu de-a sila? Se plictiseau şi îl părăseau repede
– şi apucau din nou ţevile narghilelelor, iar cafeneaua chiorăia a lehamite.
Câte unul se îmbăta, sau îşi rupea piciorul, sau găsea un hoţ în bostănăria
lui; o clipă se isca zarvă mare, dar se stingea îndată, şi toţi cădeau din nou
în muţenie.

Când, pe neaşteptate, într-o dimineaţă, sări din gură în gură, din poartă
în poartă, îngrozitoarea veste: Iusufaki a fost găsit, astăzi în zorii zilei,
omorât în patul său!
Bătrâna slujnică a agăi, Martha, se strecurase din conac la revărsatul
zorilor şi se duse tremurând la baba Madalenia, veche prietenă a ei.
1109
 — Satul e pierdut! îi strigă, după ce se închiseră înăuntru; e pierdut,
kera Madalenia! Iusufaki a fost găsit omorât!
— Cine, Martha? Foc este vestea pe care mi-o aduci şi o să ne ardă pe
toţi; cine?
— Nimeni nu a intrat în conac noaptea, aga, Iusufaki, seizul şi cu mine,
nimeni altcineva în casă! Spune sătenilor să aibă grijă, cei care pot să fugă,
să fugă! Eu am o bănuială, dar nu sunt sigură; aşadar, tac, spuse şi se
strecură iarăşi cocoşându-se, călcând strâmb, în conac, şi se zăvorî.
Iar baba Madalenia înşfăcă baticul ei negru şi alergă din poartă în poartă
şi împrăştie, cu bucurie ascunsă, nemărturisită, groaza. Bărbaţii îşi părăsiră
treburile lor şi se adunară la cafenea, să vadă ce-o să iasă; ridicau ochii
gânditori spre balconul agăi; toate închise, uşi şi ferestre; din când în când
se auzeau dinăuntru strigăte sălbatice sau câte-o împuşcătură, sau ca şi cum
s-ar sparge ceva; şi apoi iarăşi tăcere.
Fruntaşii şi bătrânii se adunară în casa popii Grigoris, tulburaţi; inima
bătrânului Patriarheas dădea să se spargă de spaimă.
— Dacă n-o să fie găsit ucigaşul, zice bâlbâindu-se astăzi încă şi mai
mult, dacă n-o să fie găsit ucigaşul, suntem pierduţi; o să ne arunce pe toţi
în beci. Şi dacă se îmbată, poate să pună înainte şi spânzurătoarea!
— O să ne pună tuturor haraci să plătim omorul, oftă moş Ladas.
— O să închidă biserica şi şcoala şi o să proclame prigoană împotriva
neamului, făcu învăţătorul.
Popa Grigoris umblă de ici-colo prin curte, îşi învârte cu nervozitate
mătăniile, simte întreg satul agăţat în jurul gâtului său.
„Am o răspundere, se gândea el, Dumnezeu mi-a încredinţat sufletele
satului – ia oile mele, mi-a poruncit, paşte-le; e mare nevoie să fie găsit
ucigaşul.“
Lua sătenii la rând, unul câte unul – cine putea să-l omoare pe puiul ăla
blestemat de turc? Se gândea, îşi storcea mintea, nu găsea pe nimeni. Şi
totuşi, sigur, ucigaşul trebuie să fie creştin; satul nu are decât trei turci –
aga, seizul şi Iusufaki; toţi ceilalţi, creştini; vai, ucigaşul este creştin, şi
satul o să se ducă de râpă!
Kostandis sosi gâfâind.

1110
 — Aga ţine pistolul, ia la ochi şi sparge ce se găseşte în casă – scaune,
damigene, oale, şi apoi se prăbuşeşte peste Iusufaki mort şi mugeşte… Mi-
a spus Martha, cocoşata.
Poarta se deschise iarăşi, intră Iannakos.
— Seizul a urcat la balcon, sună din trompetă!
Un altul o luă înainte:
— A ieşit să crăinicească în sat, acum stă în piaţă şi strigă.
— Ce strigă, mă?
— M-am zăpăcit, părinte, urechea mea a prins câteva nume, dar care,
nu-mi amintesc…
— Vai de capul tău! murmură moş Patriarheas şi vinele gâtului stăteau
să-i plesnească.
— Să se ducă unul să afle, propuse popa Grigoris. Hai, te rog, du-te tu,
Iannakos.
Dar în clipa aceea se auzi cum se apropie glasul crainicului… alergară
toţi la poartă, o întredeschiseră, crainicul se opri la răscruce, tuşi, îşi curăţă
gâtlejul, lovi cu toiagul în pietre, ridică gâtul. Unduios, psalmodic,
monoton, glasul crainicului răsună şi toate porţile din vecinătate se
întredeschiseră înspăimântate:
— Hei, săteni, hei, raiale23! Ascuţiţi-vă urechile, ascultaţi: porunca agăi!
Părintele Grigoris, fruntaşii kyr Patriarheas şi Ladas, Hagi Nikolis,
învăţătorul şi Panaiotaros, şelarul, căruia i se zice şi Ghipsofagul, care se
cheamă şi Iuda, să se înfăţişeze îndată la conacul agăi! Iar celelalte raiale
să vă adunaţi în casele voastre, nici unul la cafenea, nici unul pe uliţe, toţi
înăuntru, şi să aşteptaţi! Hei, raiale, hei, săteni, am zis! Luaţi aminte!
Kostandis îl susţinu pe moş Patriarheas să nu se prăbuşească la pământ;
îl puse să se aşeze pe banca de piatră, Mariori alergă să-i facă vânt; moş
Ladas se sprijini de zid, galben ca lumânarea, cu gura căscată; lui Iannakos
i se făcu milă, se apropie:
— Curaj, jupâne fruntaş, ai vreo comandă să-ţi fac?
Moş Ladas îl privi năucit.
— Eşti Iannakos, mă? Cine eşti? întrebă şi balele îi curgeau.
— Chiar eu, Iannakos, coropcarul, ai, îţi zic, vreo comandă?
Ochii lui moş Ladas se înviorară.
1111
 — Nenorocitule, zise, să-mi aduci cele trei lire, c-o să te mănânc!
În acest timp popa intrase în biserică, îşi petrecuse după gât engolpionul
de argint care avea gravată pe o parte Răstignirea, pe cealaltă Învierea, îşi
luase toiagul înalt cu mânerul de fildeşi şi îşi făcuse cruce înaintea icoanei
lui Hristos.
— Hristoase, murmură el, este o clipă grea, ajută-mă; ajută-i pe creştini!
Întinde mâna ta peste sat. Nu mă lăsa să cad!
Îngenunche la icoană, privi faţa liniştită, preablândă a lui Hristos.
— Hristoase, spuse din nou, nu mă lăsa să cad!
Îşi făcu iarăşi cruce şi ieşi în curte.
— Să mergem, fraţilor, spuse el cu glas senin, solemn. Înainte, moş
Patriarheas, nu uita că eşti boier. Boier nu este cel care mănâncă şi bea mai
bine decât ceilalţi, ci acela care în primejdie trece în faţa poporului şi îl
călăuzeşte; aşadar, arată-ţi acum boieria, mergi înainte! Şi tu, moş Ladas,
să nu faci de ruşine satul nostru, curaj! Să nu începi văicărelile înaintea
agăi, stai drept ca un palicar. Suntem nevinovaţi; dar dacă este să murim ca
să izbăvim satul, moartea e frumoasă! Şi eu iubesc viaţa pământească, dar
mai mult pe cea cerească; ne aflăm deasupra pragului; în spatele nostru e
pământul, în faţa noastră, cerul, ce-o să hotărască Atotputernicul! Pentru
tine, Hagi Nikolis, nu am să spun nimic; ceea ce înveţi de atâţia ani pe
copii despre eroii Greciei şi despre martirii creştinătăţii, iată clipa să ţi le
aminteşti şi să le pui în faptă. Să nu te vadă elevii tăi că păleşti şi tremuri;
stai în faţa morţii ca un erou şi ca un martir! Sunteţi gata, fraţilor?
— Gata, răspunse moş Patriarheas şi se ridică cu greutate. Nu te
nelinişti, părinte; trupul se teme, dar sufletul se ruşinează; n-o să ne facem
de ruşine satul.
Preotul Grigoris privi pe rând pe fârtaţii săi.
— Brâul lui moş Ladas s-a desfăcut, zise el, şi-o să-i cadă nădragii.
Haide, Iannakos, leagă-i strâns brâul, aranjează-l tu, să nu ne facă de
ruşine.
Iannakos se apropie, îl încinse strâns pe moş Ladas, care-şi ridicase
mâinile şi-l lăsa să-l înfăşoare, ca un copil.
— Şterge-i şi gura, Iannakos, îi curge, porunci încă popa. Fii sănătoasă,
Mariori!
1112
 — Să mergem, spuse Hagi Nikolis, suntem capii satului, toată lumea ne
priveşte; în numele lui Dumnezeu şi al Greciei!
Îşi făcură toţi cruce, păşiră pragul; primul popa, în urma lui cei trei
fruntaşi, mai în spate Iannakos şi Kostandis.
— De ce, măi Kostandis, să cheme aga şi pe nenorocitul de
Panaiotaros? Ce caută el cu fruntaşii?
— L-au văzut, cică, ieri la miezul nopţii că dă târcoale pe la conacul
agăi beat turtă şi că ameninţă…
— Dar ce treabă avea el cu Iusufaki? El o vânează pe văduvă.
— Ce să-ţi spun, Iannakos? Aga şi-a ieşit din minţi, nu ştie ce-i vine.
Slujnica lui, Martha, mi-a spus că ameninţă că încalecă pe iapa lui, şi pe
cine găseşte în drum, uite, îi ia capul. Dumnezeu să-Şi pună mâna Lui.
Porţile se deschideau pe ascuns şi priveau căpeteniile care înaintau încet
spre conacul agăi; toţi îşi făceau cruce, de parcă ar fi trecut o
înmormântare.
— Halal lor câte au mâncat şi au făcut fruntaşii ăştia în toată viaţa lor,
spuse un bătrân; în clipa asta le plătesc pe toate dintr-odată.
Mergeau încet, fără grabă, ca şi când şi-ar fi luat rămas-bun; din când în
când, popa Grigoris se întorcea spre porţile deschise pe jumătate şi
ferestrele înalte:
— Nu vă temeţi, creştini, spunea el. Dumnezeul nostru e mare.
Nefericitul moş Ladas se agăţase de braţul bătrânului Patriarheas:
— Boierule, plângea el încet, să stai aproape de mine, să mă sprijini.
Bătrânul boier se aplecă spre el.
— Ţi-e frică? îl întrebă.
— Mi-e frică, răspunse cu glas stins moş Ladas.
— Şi eu mă tem, zise boierul, dar mă fac că nu mă tem; am o datorie.
Bătrânul zgârciob clătină capul, dar nu vorbi.
Treceau acum pe lângă umila casă a văduvei. Katerina deschise poarta,
voia să le strige: „Curaj, boieri, curaj!“, dar nu îndrăzni.
Nici unul nu se întoarse s-o vadă; grăbiră pasul, ca şi când ar fi trecut pe
o ulicioară care puţea; încă puţin şi s-ar fi prins de nas.
Numai Iannakos şi Kostandis se opriră brusc.
— Bună ziua, Katerina, zise Kostandis; ai auzit crainicul? Intră în casă.
1113
 — L-ai văzut pe Panaiotaros? o întrebă încet Iannakos. Aga l-a chemat
şi pe el.
— E un timp de când nu l-am văzut, vecine, răspunse văduva; dar se-
nvârte undeva pe-aici, pentru că, uite-acum, am auzit strigătele lui; se certa
cu seizul care-l fugărea să-l prindă.
— Intră în casă, zise iarăşi Kostandis, şi încuie-te.
Înaintară. La intrarea în piaţă îi ajunse Mihelis alergând; se apropie de
tatăl său.
— Mihelis, făcu bătrânul, fii sănătos!
— Curaj, tată! spuse fiul şi îi sărută mâna.
Popa Grigoris se întoarse:
— Mihelis, zise el, şi voi ceilalţi doi, mergeţi la casele voastre; noi
intrăm acum în peştera leului; dar împreună cu noi intră şi Dumnezeu. Nu
vă temeţi!
Poarta agăi era larg deschisă.
— În numele lui Dumnezeu! făcu popa, puse piciorul drept înainte şi
păşi pragul; în spatele lui ceilalţi trei îl urmau; moş Ladas se poticni, dar îl
sprijini bătrânul boier.
Pustie curtea mare cu lespezile năpădite de iarbă. La stânga, iapa agăi
scoase capul pe uşiţa grajdului şi necheză; un câine lăţos, întins pe bălegar,
îşi săltă capul şi hămăi mâniat, dar nu se ridică; îi fu lene.
Seizul apăru galben în mijlocul pragului, ochiul său drept privea
chiorâş, bărbia îi tremura; astăzi nu apucase să-şi boiască mustaţa şi se
văzură firele albe ca părul de măgar. Purta ţinuta lui oficială, ca şi când ar
fi fost mare sărbătoare, iar de centura roşie lată îi atârna iataganul.
Încreţi sprâncenele îndată ce-i văzu.
— Scoateţi-vă încălţările, ghiaurilor, grohăi el. Aga aşteaptă.
Bătrâna Martha, cocoşata, apăru, îi ajută pe fruntaşi să-şi scoată
încălţările şi se aşeză în rând în faţa pragului.
— Curaj, boierii mei, le şuieră ea, curaj.
Urcară sprijinindu-se unul de celălalt, o scară strâmtă de lemn, ajunseră
în odaie. Se opriră. Ferestrele toate erau bine închise, la început nu putură
să distingă nimic; dar toţi simţiră că undeva în fund pândea o fiară, îşi
pironea ochiul asupra lor, era gata să se năpustească.
1114
 Moş Ladas strânse braţul boierului Patriarheas, tremura.
Popa Grigoris făcu un pas, apoi un altul; căuta cu ochiul să afle unde
şedea aga. Odaia duhnea a rachiu, a fum şi a suflare de om greu
mirositoare.
Pe neaşteptate o voce înspăimântătoare, răguşită, mugi din colţul drept,
în fund:
— Ghiaurilor!
Toţi se întoarseră spre voce şi zăriră pe aga încolăcit deasupra unei
perne; se rezema de perete şi la mijloc îi străluceau pistoalele mari de
argint. Înaintea lui lucea o sticlă înaltă de rachiu.
— Aga, răspunse liniştit popa, la poruncile tale.
— Ghiaurilor! mugi din nou glasul. Vino aici, seizule!
Seizul alergă de pe pragul unde aştepta şi se opri lângă aga, drept.
— Pregăteşte-ţi iataganul şi aşteaptă!
— Aga… începu din nou popa.
Dar aga nu-l lăsă să continue.
— Ghiaurilor! strigă el din nou, unul dintre voi a înfipt cuţitul în inima
mea. Iusufaki al meu…
Dar glasul i se tăie; un plâns înăbuşit îi astupă gâtlejul.
Îşi şterse cu furie ochii, îşi umplu paharul de rachiu, îl bău dintr-o
înghiţitură. Oftă, aruncă paharul în perete, se făcu mii de bucăţi.
— Cine mi l-a omorât, mă? strigă el. Aici trăiesc numai ghiauri, un
ghiaur mi l-a omorât! Tu, mă Panaiotaros, beţivanule?
Din colţul opus, în spatele lor, se auzi un muget surd; toţi se întoarseră
şi văzură în semiîntuneric, prăbuşit la pământ, legat de un belciug din
perete, pe Panaiotaros. Parcă îi spărseseră capul, pentru că învăţătorul, care
era mai în spate, vedea bine că-i curge sânge de la frunte şi de la gât.
Aga se întoarse iarăşi către fruntaşi:
— O să vă arunc în beci, mugi el, şi pe unu’ câte unu’, în fiecare
dimineaţă, o să vă spânzur de platan. Până când o să-mi găsiţi ucigaşul. O
să vă spânzur întâi pe voi, capii, şi apoi o să prind alţii, şi alţii, şi apoi o să
prind şi femeile şi o să căsăpesc satul; până o să-mi găsiţi ucigaşul! Auzi,
barbă de ţap? Auziţi, raialelor? Ce v-a făcut, mă, Iusufaki al meu? A
supărat vreodată pe cineva? A spus vreodată o vorbă rea? Şedea în balcon
1115
şi mesteca sacâz şi cânta; a făcut, ghiaurilor, vreun rău? Pentru ce mi l-aţi
omorât?
— Aga, începu iarăşi popa Grigoris, jur pe Atotputernicul…
— Taci! O să-ţi smulg perii din barbă unu’ câte unu’; pe tine n-o să te
spânzur, o să te trag în ţeapă, taur de popă! Ce v-a făcut, mă, Iusufaki al
meu?
Îl apucă iarăşi plânsul.
— Aga, făcu moş Patriarheas, fiindcă se ruşina să lase pe părinte să
înfrunte toată furtuna. Aga, totdeauna eu, o ştii, am fost credincios…
— Taci, porcule! urlă aga. Pe tine nu poate să te ridice funia, măgarule,
o să iau un cuţit ruginit şi o să te ciopârţesc o săptămână; ca să se bucure
mâinile mele. Ştiu, mă ghiaurule, că nu l-ai omorât tu, dar mă apucă
turbarea să văd că voi trăiţi şi Iusufaki al meu zace aici, mă, în camera de-
alături, ucis… O să mă ridic şi o să pun foc din cele patru colţuri ale
satului, să vă ard pe toţi, blestemaţi să fiţi voi!
Aga sări în sus înfuriat.
— Cine e în spatele tău, Patriarheas? Să înainteze!
— Eu, aga, se bâlbâi moş Ladas şi i se înmuiară genunchii.
— A! A! mugi aga, o să-i fac o înmormântare regească lui Iusufaki al
meu. O să-i aduc imami de la Constantinopol, să-i cânte psalmi, o să-i
comand lumânări din Smirna şi o raclă de chiparos, să miroasă frumos…
Şi-mi trebuie parale, parale din belşug… O să deschid cuferele tale,
ciufutule, şi o să fac curăţenie în lirele tale… Pentru cine crezi, mă, că le
strângeai de-atâţia ani? Pentru Iusufaki al meu!
Moş Ladas se prăbuşi la pământ.
— Aman, aga, plânse el încet, omoară-mă mai întâi să nu văd asemenea
rău.
Dar aga se întoarse acum spre Hagi Nikolis:
— Ei, dumneata, învăţătorule, care aduni puii de grecotei şi le deschizi
ochii, ţie o să-ţi tai limba şi-o s-o arunc câinelui meu. De ce să trăiţi, mă,
de ce să trăiţi, iar Iusufaki al meu să fie mort? Asta n-o îndură inima mea;
o să crăp! Seiz, adu-mi gârbaciul!
Seizul alergă, desprinse dintr-un cui gârbaciul şi i-l întinse agăi.
— Deschide o fereastră să le văd mutra!
1116
 Aga ridică înfuriat gârbaciul; în lumina care intră pe fereastră, se văzu
mutra lui scofâlcită, îmbătrânită, deznădăzduită. Durerea, în câteva ceasuri,
i-o mâncase. Mustăţile i se albiseră, cădeau şi-i astupau gura; le muşca şi
mugea.
Coborî gârbaciul şi începu să lovească pe faţă, peste mâini, peste
piepturi pe cele patru raiale. Moş Ladas se rostogoli îndată la pământ, iar
aga îl călcă în picioare, stătu deasupra lui, se înălţă, lovea fără milă acum,
şi când plângea, când râdea şi ţipa.
Lacrimile curgeau din ochii bătrânului boier, dar ţinea gura strânsă cu
tărie, nu strigă. Învăţătorul se rezemă de perete, cu capul drept, de la
tâmple şi fălci îi curgea sângele. Şi popa în mijloc, cu mâinile cruce,
primea bicele şi murmura: „Hristoase, Hristoase al meu, nu mă lăsa să
cad!“
Aga spumega, se arunca asupra lor, lovea înfuriat; îi obosi braţul, zvârli
gârbaciul.
— La beci! strigă el. La beci! şi mâine o să înceapă spânzurătoarea!
Se apropie de Panaiotaros, îl scuipă.
— La beci, strigă din nou, şi spânzurătoarea o să înceapă de la ăsta, de
la Ghipsofag!
Se întoarse către seiz:
— Adu-mi-l pe Iusufaki al meu… spuse cu glas înăbuşit.
Seizul deschise o uşă şi peste puţin timp se auzi cum târăşte un pat mic
de fier, unde îl găsiseră, în zori, înotând în sânge pe grăsunul pui de turc.
Aga se aruncă asupra lui şi începu să-l sărute şi să mugească.
Seizul dezlegă de la belciug pe Panaiotaros, înşfăcă biciul de la pământ,
plesni din el în aer şi strigă:
— La beci, ghiaurilor!
Şi-i îmbrânci pe cei cinci pe scară.
Groaza se năpustise asupra satului. Drumurile rămaseră pustii, atelierele
se închiseră, amuţite în casele lor raialele ciuleau urechile în tăcere şi
tremurau. Din când în când o umbră aluneca din poartă în poartă şi aducea
veştile: „Fruntaşii nu au ieşit încă din conac… S-au auzit strigăte şi
împuşcături…“ Iar peste puţin un altul: „Au aruncat capii satului în beci…
A coborât seizul în piaţă şi a adus frânghie şi săpun şi le-a pus sub
1117
platan…“ Şi un altul peste puţin: „Aga ameninţă că, dacă n-o să fie găsit
ucigaşul, o să pună foc din cele patru colţuri ale satului, să ne ardă pe toţi!“
— Suntem pierduţi! Suntem pierduţi! ţipau femeile şi îşi strângeau
copiii în braţe.
Numai kyra Pinelopi şedea pe banca de piatră din curtea ei, sub viţa-de-
vie, şi împletea liniştită, ca moartă, ciorapi. Urechea ei prinsese că l-au luat
pe bărbatul ei, că aga, cică, îl va spânzura de platan şi că va face satul tot
una cu pământul… Îşi clătină o clipă capul, se gândi indiferentă: „Fie şi
asta…“ şi începu să împletească ciorapii bărbatului ei, cu furie.
Şi Iannakos şedea pe aşternutul de paie şi vorbea cu măgăruşul său:
— Ce zici şi tu, iubite Iusufaki? Lucrurile sunt încurcate, le văd
întunecate… Aga, se zice, vrea să ardă satul şi împreună cu el şi pe tine,
Iusufaki. Ce zici, aşadar? Uite, s-o ştergem diseară amândoi, copii, câini,
n-avem, ce ne pasă? Ori nu cumva e o ruşine să-i părăsim pe săteni acum
când se află în primejdie? Ce zici şi dumneata, Iusufaki? Pe altul în afară
de tine ca să tăifăsuiesc nu am, ţie ţi-am încredinţat grijile mele – ce zici şi
dumneata, Iusufaki?
Dar acesta îşi afundase capul până la urechi în iesle, mesteca fericit şi
asculta glasul stăpânului său cum murmură ca o apă… I se părea că îi
spune iarăşi cuvinte alintătoare şi îşi legăna bucuros coada.
La înserare porţile începură să se deschidă cu teamă şi să apară capete.
Întâiul deschisese poarta Mihelis şi luă urcuşul către casa popii, ca s-o
consoleze pe logodnica lui. Plecă şi Kostandis să deschidă cafeneaua; dar,
în timp ce punea cheia să deschidă, văzu sub platan un scaun, iar pe scaun
câteva lucruri, pe care nu le distingea de departe ce ar putea să fie; se
apropie şi deodată se dădu înapoi cu groază: funie şi săpun! Îşi puse iarăşi
cheia la brâu şi se întoarse, strecurându-se pe lângă garduri, spre casa lui.
Într-un asemenea ceas, când umbrele cădeau şi lumea se liniştea, aga
obişnuia să şadă cu picioarele încrucişate în balcon, iar Iusufaki să fie
alături de el să-l cinstească şi să-i aprindă luleaua; dar astă-seară toate uşile
şi ferestrele sunt zăvorâte, şi balconul e pustiu, iar aga mugeşte, şi este plin
de amărăciune, plin de minciună cântecul pe care-l iubea: „Lume şi vis una
sunt…“ Aga ţine în mâinile lui trupuşorul mort, acesta nu este vis, se
gândeşte, nu este vis, blestemat fie acesta, este adevărul – şi plânge…
1118
 Îşi şterge şi seizul ochii lui saşii posomorâţi şi umblă de colo-colo şi se
boceşte cu voce înceată: „Iusufaki al meu…“, şi tremură să nu-l audă
stăpânul. Din când în când, se înfurie, apucă biciul şi coboară în beci, la
subsolul casei; şi se năpusteşte turbat şi începe să lovească şi să mugească
şi el ca aga…
Urcă sus, uşurat puţin, şi dă târcoale pătuţului de fier; iar la un moment
dat, când îl găsi pe aga adormit, de durere şi de beţie, se aplecă asupra
trupului rece al băiatului, sărută cu dorinţă arzătoare pe Iusufaki pe gură, îi
muşcă cu turbare buzele palide uscate, care miroseau încă a sacâz şi se
rostogoli şi el la pământ.
În beci popa Grigoris se ridică în capul oaselor, îl îmbrânci pe
Panaiotaros:
— Iudă blestemat, făcu, nu cumva tu l-ai omorât pe Iusufaki?
Mărturiseşte-o, mă, să scăpăm; să scapi şi satul… Mărturiseşte-o şi eu îţi
voi da binecuvântarea, să-ţi fie iertate toate păcatele.
— Duceţi-vă dracului toţi, mugi Ghipsofagul şi îşi şterse sângele care-i
curgea din capul spart. Ducă-se dracului satul, să ardeţi toţi, să ard şi eu, să
mă răcoresc.
— Tu l-ai omorât, blestematule, murmură şi Patriarheas şi se rezemă de
perete istovit. Tu, tu, Iudă!
— Năpârcilor! răcni iarăşi şelarul. Ce daraveri, mă, aveam eu cu el?
Tăcu, dar fierbea înlăuntrul său. Strigă iar:
— Voi m-aţi luat de gâtul vostru, blestemaţi să fiţi! Voi, ţapul ăsta de
popă, şi voi, fruntaşii, şi învăţătorul! Voi, şi văduva, ticăloasa, care nu-mi
mai deschidea poarta ei. Voi, voi toţi!
Peste puţin izbucni iarăşi:
— Iuda m-aţi vrut, Iuda m-am făcut! mugi el.
— Mărturiseşte că l-ai omorât, şi Hristos o să te ierte, Panaiotaros,
spuse din nou părintele muindu-şi glasul. Până acum toate sufletele satului
atârnau de gâtul meu, acum se agaţă de gâtul tău, Panaiotaros; ridică-te sus
şi mărturiseşte, ca să le izbăveşti!
Atunci izbucni sarcastic râsul Ghipsofagului:
— Mă, acum că mi-aţi băgat asta în cap, jur pe Iad, eu aş fi vrut să-l fi
omorât, ca să vă iau pe toţi împreună cu mine în prăbuşirea mea! Dar altul
1119
– sfinţească-i-se mâna – altul mi-a luat-o înainte. Tot e bine! Boieri, popi,
zgârciobi, învăţători, toţi împreună cu mine.
Moş Ladas ridică atunci capul ţuguiat, însângerat de la loviturile de
gârbaci:
— Mă, mărturiseşte-o, Panaiotaros, şuieră el, şi îţi voi da trei lire de aur;
o să vând măgăruşul lui Iannakos care mi le datorează, o să-l vând şi o să ţi
le dau… Auzi?
Panaiotaros întinse mâna şi-i dădu cu tifla.
— Poftim, îi făcu, ciufutule; poftim cinci lire!
Tocmai atunci se deschise uşa joasă şi apăru aga.
— Ghiaurilor, strigă el, de mâine începe spânzurătoarea. Am pus deja
frânghia şi săpunul şi scaunul sub platan. Mâine e miercuri; o să încep cu
cel mai prost, o să spânzur întâi şi-ntâi pe Panaiotaros, Ghipsofagul; joi, pe
tine, zgârciobule; vineri, pe domnia ta, învăţătorule; sâmbătă, pe boieria ta,
Patriarheas, catârule; duminică, în timpul slujbei voastre, pe tine, ţap de
popă! Sunteţi cinci gâturi, cinci ştreanguri am pregătit sub platan; asta-i
prima serie. Şi apoi voi prinde alţi cinci, care se întâmplă; şi după aceea şi
alţii, şi alţii, şi alţii, până când va fi găsit ucigaşul. Şi-o să-l pun pe Iusufaki
sub platan, n-o să-l îngrop, n-o să-i închid ochii, ca să vă vadă şi să se
bucure sufletul său!
Trânti cu furie uşa în spatele lui; îl văzu pe seiz că aştepta cu gârbaciul.
— Mă, seizule, îi făcu, plângi şi tu, sărmane… Şterge-ţi ochii, că e
ruşine să ne vadă ghiaurii cum plângem, şi du-te să găseşti pe Iannakos,
coropcarul. Să-i spui să zboare la oraş, să-mi ia cea mai scumpă tămâie, şi
lumânări şi făclii şi un tulpan negru şi dulciuri, să mi le aducă mâine dis-
de-dimineaţă… Şi un colac de funie, groasă, pentru că sunt prea grei ţapul
ăsta de popă şi vierul de Patriarheas… Haide!
Dar Iannakos o ştersese deja, seizul îi bătea degeaba în poartă. Iannakos
lipsea, o luase spre munte şi se ducea grăbit să-l găsească pe Manolios, să-i
spună veştile; şi să nu coboare în sat, să nu-l prindă.
Manolios tocmai mulsese oile şi pusese pe foc cazanul de lapte. Nicolio
lângă el ţinea mestecăul şi amesteca laptele şi cânta încet.

1120
 — Ce ai, măi Nicolio, de tot cânţi şi sari ca un berbec de nu te încape
muntele? îl întreba câteodată Manolios, care admira cheful şi zburdălnicia
ucenicului său.
— E, Manolios, îi răspundea ciobănaşul, uiţi că am cincisprezece ani!
Cum vrei, aşadar, stăpâne, să mă încapă lumea?
Dar Lenio îl încăpea; când venea pe-ascuns sus pe munte şi îl găsea,
Nicolio se arunca în braţele ei, o cuprindea îndată şi nu mai voia să plece.
Laptele fiersese deja, şi Manolios şedea acum lângă vatră şi la
strălucirea focului răsfoia şi studia mica Evanghelie… Altă bucurie nu mai
avea. De multe ori cuvintele îi scăpau, dar inima îi explica totul, întreg
înţelesul ţâşnea, clar, sigur, se ramifica înlăuntrul său şi-i răcorea
măruntaiele, ca o apă rece.
Ce aripi erau acestea, cum i se uşura sufletul! Ca şi când l-ar fi întâlnit
pe Hristos întâia oară, ca şi când ar fi auzit întâia oară glasul Lui! Pentru că
întâia oară îl văzu pe Hristos cum ridică ochii asupra lui şi cum îi spune
liniştit, ademenitor: „Urmează-mă!“ Şi Manolios, din acel moment, fericit,
tăcut, păşea în urma lui Hristos, când pe iarba răcoroasă a Galileei, când pe
malurile nisipoase ale lacului Ghenizaret, iar uneori pe pietrele aspre ale
Iudeei… Şi seara îşi întindea picioarele sub un măslin şi privea printre
frunzele argintii cum se clatină stelele. Ce albastru şi adânc era cerul
împreună cu El, ce limpede şi uşor, ca o suflare, văzduhul, şi cum mirosea
pământul!
Alaltăieri merseseră împreună într-un mic sat, Cana, la o nuntă. Hristos
intră în casă ca un mire; şi toate sufletele se înveseliră cum îl văzură, se
roşiră ca nişte mirese. Se ridicară mireasa şi mirele, îşi făcură jurămintele,
invitaţii se întinseră pe paturi şi începură să mănânce şi să bea. Hristos
ridică paharul, binecuvântă pe tinerii miri, spuse puţine cuvinte, foarte
simple, dar tinerii miri simţiră deodată că nunta este o taină minunată, că
femeia şi bărbatul sunt cele două coloane care susţin pământul şi nu-l lasă
să cadă… Petrecerea se încinse, vinul se termină, mama lui Hristos se
întoarse către fiul ei: „Fiul meu, s-a terminat vinul…“ În pieptul lui Hristos
fremătă o forţă feciorelnică; întâia oară avea să întindă mâna şi avea să
poruncească naturii să schimbe drumul. Ca puiul de vultur care zboară
întâia oară şi îşi deschide cu teamă aripile puternice, Hristos ridică braţele,
1121
ieşi în curte şi se aplecă peste cele şase vase de apă, iar deasupra lor se
oglindi faţa Lui; şi îndată ce faţa Lui se oglindi asupră-le, apa se făcu
deodată vin – iar Hristos se întoarse spre Manolios, care îl urmase în curte,
şi îi zâmbi…
Într-o altă zi, îşi aminteşte Manolios, căldură mare, mii de oameni se
adunaseră pe malurile lacului, şi Hristos urcă pe o corăbioară, urcă şi
Manolios împreună cu el şi primea şi el cuvântul cel bun ca pe o hrană în
măruntaiele lui… Ieşi semănătorul să-şi semene sămânţa. Şi Manolios îşi
simţi inima ca pe un pământ bun, şi sămânţa încolţea, se făcea iarbă, iarba
se făcea spic şi spicul se făcea pâine cu o cruce mare incrustată adânc
deasupra ei.
În altă zi iarăşi treceau printre lanuri coapte, era la amiază, flămânziră,
şi Hristos întinse mâna, rupse un spic, rupseră şi ucenicii, rupse şi
Manolios, curăţau bobul de grâu, unul câte unul, de coajă şi mâncau. Ce
dulceaţă avea grâul acela verde, plin de lapte, şi cum sătura trupul şi
sufletul! Iar pe deasupra lor rândunelele ciripeau şi îl urmau şi ele pe
Hristos, ca nişte uceniţe, şi la picioarele lor florile sărace ale câmpului erau
îmbrăcate mai bogat chiar şi decât regele Solomon.
Un fariseu îi chemă acasă la el; Manolios se opri în faţa uşii şi privi cu
ce amabilitate înfumurată îl primea fariseul pe Hristos în casa lui
boierească. Nu-i spălă picioarele, nu-i vărsă mir pe păr, nu-i dădu sărutul
păcii… Şi iată, la ceasul în care mâncau tăcuţi, aerul se umplu pe
neaşteptate de un miros plăcut, înăuntru intră o femeie, cu pieptul desfăcut,
cu părul bălai ca aurul, care ţinea un vas de alabastru cu mir scump.
Manolios, îndată ce o văzu, se înspăimântă… Cine este femeia aceasta,
undeva o văzuse, nu-şi aminteşte! Femeia îngenunche la picioarele lui
Hristos, sparse vasul de sticlă, plin de mir, vărsă mirul pe picioarele sfinte,
şi apoi îşi desfăcu părul şi le ştergea şi plângea… Iar Hristos se aplecă,
puse mâna pe capul ei bălai şi se auzi prea dulcele lui glas: „Iertate, sora
mea, să-ţi fie toate păcatele, pentru că mult ai iubit…“
Manolios închise mica Evanghelie, iar inima îi deborda; privi în jurul
său – focul vesel ardea încă, bordeiul se umpluse de-o umbră albăstrie, iar
Nicolio umbla de ici-colo cântând încet şi pregătea cina.

1122
 Inima lui Manolios deborda de dragoste şi bunătate şi fericire; nu mai
putea, voia s-o împartă cu lumea. Un dor puternic se născu în măruntaiele
lui: să se ridice şi să vestească pietrelor, oilor, oamenilor cuvântul cel bun.
— Ei, Nicolio, strigă el, lasă mâncarea şi hai, aşază-te aproape de mine,
să asculţi şi tu cuvântul lui Dumnezeu, să te faci om; acum eşti o
sălbăticiune.
Ciobănaşul se întoarse, îl privi pe Manolios şi-l apucă râsul.
— Dar nu vreau, măi Manolios, lasă-mă că sunt bine… Nu cumva vrei
să mă faci să-mi pierd cheful?
— O să-ţi citesc puţin din Evanghelie, să vezi dulceaţa ei…
— Mi-o citeşti când mă îmbolnăvesc; acum sunt bine, îţi zic… Am pus
masa, aşază-te să mâncăm.
— Nu mi-e foame, mănâncă tu… spuse Manolios şi deschise iarăşi
mica Evanghelie, se aplecă la flacără şi citi:
Oricine vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea,
şi să mă urmeze. Căci cel care va voi să-şi scape sufletul, acela îl va
pierde; iar cel care va pierde sufletul său pentru mine şi Evanghelie, acela
îl va mântui; că ce va folosi omului dacă va câştiga lumea toată, şi îşi va
păgubi sufletul?24
Manolios simţea în chip desăvârşit înţelesul, închise Evanghelia şi
închise ochii – de o parte sufletul, de cealaltă întreaga lume, iar sufletul
valorează mai mult. De ce să te temi de moarte, de ce să te pleci înaintea
puternicilor pământului, de ce să tremuri că pierzi viaţa pământească? Ai
sufletul nemuritor, de ce ţi-e frică? Pe acesta să-l mântuieşti!
Trecuse mult timp de când Iannakos apăruse în prag şi privea. Dar nici
unul nu-l văzu; Nicolio, cu spatele întors la el, era afundat în mâncare.
Mânca, mânca, prindea putere, Lenio ar putea veni, cine ştie, chiar astă-
seară, trebuie să aibă multă forţă să se lupte cu ea. Iar Manolios îşi
închisese ochii şi era cufundat într-o fericire de negrăit…
„Ăsta e în fundul Raiului, se gândi Iannakos. Dacă nu-i vorbesc, nu va
ieşi niciodată; ia să-i vorbesc!“
— Ei, Manolios, strigă el şi păşi pragul, bine te-am găsit!
Manolios tresări, se sperie auzind glas omenesc.
— Cine e? întrebă el, deschizând ochii cu greutate.
1123
 — Ai uitat deja glasul meu, Manolios? Iannakos.
— Iartă-mă, Iannakos; eram prea departe, nu te-am înţeles. Ce vânt te-
aduce pe munte la un aşa ceas?
— Un vânt rău, Manolios; tu eşti în Rai, eu, iartă-mă, îţi aduc veşti din
Iad.
— Din sat?
— Din sat. Iusufaki a fost găsit omorât azi-dimineaţă, aga şi-a ieşit din
minţi, a prins pe popa Grigoris şi pe fruntaşi şi pe Panaiotaros, i-a aruncat
în beci şi de mâine o să înceapă spânzurătoarea. Frânghiile au fost agăţate
deja de platan; iar mâine o să înceapă chiar cu amărâtul de Panaiotaros…
Şi apoi, se zice, o să prindă alţii, şi iar alţii, o să omoare satul, până o să fie
găsit ucigaşul. În sat e jale, porţile sunt zăvorâte, suntem pierduţi! Şi am
venit să-ţi spun, Manolios, să nu cobori în sat, să nu te prindă. Aici eşti
bine, în siguranţă!
Ochiul lui Manolios fulgeră. „Iată clipa, se gândi el, iată clipa să arăţi
dacă ai suflet nemuritor!“ Dar nu-şi dezvălui bucuria; asculta pe prietenul
său cum îi vorbeşte istovit, deznădăjduit, iar el îşi spunea şi îşi repeta
înlăuntrul său: „Iată clipa, iată clipa; dacă o laşi să se piardă, eşti pierdut
tu!“
— Ai mâncat, Iannakos? întrebă el.
— Nu, Manolios, dar nu mi-e foame.
— Nici mie nu mi-era foame, dar acum am flămânzit; o să mâncăm, o
să stăm de vorbă şi după aceea o să dormi aici astă-seară; iar mâine, când
Dumnezeu va aduce zorii zilei, vedem.
Iannakos privi nedumerit pe prietenul său.
— Cum poţi să vorbeşti cu asemenea linişte, Manolios? Dar nu ai
înţeles? Satul nostru e în primejdie.
— Ştiu ucigaşul, răspunse Manolios; nu te teme; satul nu va fi pierdut.
— Ştii ucigaşul! făcu Iannakos holbând ochii. Cum îl ştii? Cine este,
cine?
— Nu te grăbi, făcu zâmbind Manolios; de ce te grăbeşti? Mâine o să
afli totul; ai răbdare. Acum să mâncăm, să stăm de vorbă şi să dormim;
totul o să meargă bine, cu puterea lui Dumnezeu! Ei, Nicolio, fă-ne loc, ni
s-a făcut foame şi nouă!
1124
 Se aşezară cu picioarele încrucişate, îşi făcură cruce, se repeziră la
mâncare. Din când în când, Iannakos ridica ochii, privea pe Manolios; în
carnea spuzită a feţei distingea ochii adânci ai lui Manolios cum străluceau
liniştiţi, bucuroşi.
„Nu înţeleg nimic… nu înţeleg nimic!“ se gândea el.
Nu mai putea să îndure tăcerea, vorbi.
— Cum o duci în singurătate, Manolios? întrebă el.
— Dar nu sunt singur, răspunse Manolios arătând Evanghelia; este
Hristos cu mine.
— Şi boala?
Manolios se arătă surprins; uitase cu totul de boală.
— Care boală? A, da, rămân un păcătos, Iannakos; de asta nu scap.
Răul, se pare, încă sălăşluieşte în minte; Dumnezeu să mă miluiască!
— Eu vă las, zise Nicolio, ştergându-şi buzele; este lună, nu pot să
dorm; mă duc să fac un ocol.
Îşi luă toiagul şi plecă şuierând.
— Iannakos, spuse Manolios, mâine trebuie să ne trezim de dimineaţă,
hai să dormim; bun este somnul; aici în singurătate am aflat-o şi pe-asta;
Dumnezeu vorbeşte mai des celor adormiţi decât celor treji.
Aşternură afară, pentru răcoare mai mult, o velinţă mare şi se întinseră.
Văzduhul mirosea a cimbrişor, vocile nopţii se ridicară şi înmulţeau
tăcerea, luna urcă pe cer ciuntită.
— Mă gândesc la amărâtul de Panaiotaros, zise Iannakos, care nu avea
somn astă-seară.
— Şi eu, spuse încet şi Manolios; la el mai mult decât la toţi.
— La el şi eu mai mult decât la toţi; dar de ce?
— Pentru că el a fost pierdut de prea multă dragoste, Iannakos. Este un
suflet puternic şi ispitit. S-a încurcat în patimi, s-a înfăşurat, s-a sălbăticit,
se repede să scape, dar vai lui, se încurcă şi mai rău… Bate, se îmbată,
înjură, ca să se uşureze; dar se îngreuiază tot mai mult şi se afundă… Dacă
ar fi iubit mai puţin… Nu mai puţin, se corectă îndată Manolios, dacă ar fi
iubit mai mult, ar fi putut să fie mântuit, poate, poate…

1125
 — Îmi pun capul că nu l-a omorât el pe Iusufaki… zise Iannakos, care
voia încă taifas. Spune-mi, te rog, Manolios, să mă liniştesc. Panaiotaros
este?
— Hai, Iannakos, dormi; nu, nu este el.
— Slavă Ţie, Dumnezeule! făcu Iannakos mulţumit şi închise ochii.
Închise şi Manolios ochii, se grăbea să rămână singur. În ultimul timp, îi
plăcea, chiar şi ziua, să ţină ochii închişi strâns; i se părea că aşa vede mai
clar în sufletul său.
Îşi amintea des, acum în ultima vreme, un cuvânt al bătrânului său
Manasis. O dată venise să-l vadă un ascet şi a rămas ziua întreagă cu el; îşi
deschidea ochii o clipă, apoi iarăşi îi închidea în grabă. „Deschide ochii,
bătrâne, spuse părintele Manasis; deschide-i să vezi minunatele lucrări ale
lui Dumnezeu.“ „Eu îmi închid ochii, îi răspunse ascetul, şi văd pe Acela
care le-a făcut.“
La fel închidea în acest timp şi Manolios ochii ca să-l vadă pe Hristos şi
să asculte glasul Său. Citea o frază din Evanghelie, apoi închidea ochii şi
continua călătoria. În întunericul răcoros distingea limpede pe Hristos,
îmbrăcat în alb strălucitor, cum merge înainte, iar în urma Lui ucenicii, şi
intra şi el, pe ascuns, ultimul, în convoi.
— Mâine avem multă treabă, murmură închizând ochii, multă şi
anevoioasă – ajută, Hristoase al meu! Ajută, Hristoase al meu! oftă iarăşi
ca şi cum l-ar fi ademenit şi l-ar fi chemat pe Hristos în noapte.
Şi Hristos veni. Şi când, înainte de-a se crăpa de ziuă, Manolios se trezi
şi îşi făcu cruce, visul strălucea în mintea lui, luminos, ca luceafărul de
dimineaţă. Ca şi când ar fi păşit, chipurile, pe marginile unui lac tare
liniştit; se grăbea; despica trestiile şi răchitele şi înainta. Dar cu cât înainta,
trestiile şi răchitele se prefăceau în bărbaţi şi femei, mii, în spatele său.
Bătu vântul şi atunci toţi începură să strige: „Omorâţi-l! Omorâţi-l!“
Dădu să fugă, dar o mână veni şi îl prinse de umăr şi se auzi un glas:
„Crezi?“ „ Cred, Doamne!“ răspunse Manolios, şi deodată vântul încetă şi
bărbaţii şi femeile se făcură din nou trestii. Şi un platan plin de rândunici
se înălţă înaintea lui şi ciripea; iar pe el atârna un trup care se clătina în aer;
Manolios se scutură ca şi când ar fi vrut să scape; dar glasul se auzi iarăşi:
„Nu te opri, mergi!“
1126
 Scoase un strigăt şi se trezi; nu te opri, mergi, acesta este glasul lui
Dumnezeu: să mergem!
Sări în sus, se spălă, se pieptănă, îşi puse veşmintele de sărbătoare, luă
la sânul său Evanghelia şi împinse pe Iannakos.
— Ei, Iannakos, îi strigă vesel, trezeşte-te, leneşule!
Iannakos deschise ochii, îşi admiră prietenul.
— Te-ai îmbrăcat ca un ginere, Manolios, zise el, ochii îţi strălucesc; ce
vis bun ai avut?
— Să mergem, spuse Manolios, să nu pierdem timp; gândeşte-te la
spaima lui Panaiotaros, gândeşte-te la groaza satului, hai!

23 Supuşi ai Imperiului Otoman.

24 Vezi Luca, IX, 23-25. Text puţin diferit de ediţiile moderne consacrate. Vezi tâlcuirea versetelor
printre alţii şi la Theofilact al Bulgariei Tâlcuire la Evanghelia după Luca, pp. 117-118, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2007.

1127
 IX

Mare bucurie să te scoli într-o dimineaţă şi să fi luat o mare hotărâre.

Manolios cobora sprinten muntele, păşind prin aer, nu atingea pământul, şi
pe neaşteptate i se păru că arhanghelii îşi întinseseră aripile şi îl purtau în
jos din stâncă în stâncă, ca şi cum ar fi fost o scamă de nor pe care o sufla
un vânt uşor.
În urma lui alerga ostenit Iannakos, dar nu putea să-l ajungă.
— Măi, ai făcut aripi, cred, Manolios! îi strigă; opreşte-te puţin să te
ajung!
Dar Manolios simţea aripile sub picioarele lui şi nu putea să aştepte.
Cum putea să spună aripilor: opriţi-vă să aşteptăm pe Iannakos?
— Vreau, dar nu pot, Iannakos, îi strigă. Mă grăbesc.
Erau aceleaşi aripi care îl înălţau şi când închidea ochii şi îl urma pe
Hristos ca să semene cuvântul cel bun în pământul cel blând şi în pietre.
Cum zbura, urmând pe Hristos, de la lacul Ghenizaret în Iudeea, păşind
sprinten cu prietenii credincioşi prin micile sate iubite – Capernaum, Cana,
Magdala, Nazaret, şi apoi cu-o săritură trecea în Samaria, şi de-aici prin
îndrăgitele bârloguri din jurul Ierusalimului – Bethania, Bethleem,
Bethabara, Ierichon, Emaus?… La fel şi astăzi, Manolios zbura, ca şi când
ar fi călcat iarăşi pe urmele lui Hristos şi cobora în Lykovrysi. Iar trupul i
se tot uşura, simţea că-i furnică faţa şi solzii cad unul câte unul de pe obraji
şi din jurul gurii. Simţea că i se eliberează carnea, că se deschide fragedă
ca inima trestiei.
Manolios se opri năucit; inima îi tremura – o mână, o văzu cu ochii lui,
trecu peste toată faţa lui şi o mângâie, liniştită, răcoroasă ca vântişorul de
dimineaţă al muntelui…
Era sigur, dar încă nu îndrăznea să pună mâna şi să vadă.
„Minunea! Minunea!“ se gândea şi tremura.
Iannakos ajunse gâfâind; ridică ochii, privi pe Manolios, scoase un
strigăt:
— Manolios! Manolios! şi se aruncă în braţele lui.

1128
 Manolios îşi puse mâna pe faţă, degetele pipăiră cu nesaţ peste tot;
carnea sălbăticită se topise ca ceara, mutra spuzită se dezumflase, revenise
la chipul de om.
— Slavă Ţie, Dumnezeule… murmură Manolios făcându-şi cruce; slavă
Ţie, Dumnezeule, a iertat Dumnezeu păcatele mele…
— Manolios, strigă Iannakos şi din ochi îi curgeau lacrimi, lasă-mă să-ţi
sărut mâna… Ai învins ispita, sufletul tău s-a curăţat, pecetea Satanei a
plecat de la faţa ta.
Iannakos întinse palma lui aspră, mângâie faţa prietenului său, mult
timp, tăcut.
— Înainte! spuse Manolios. Să nu pierdem timp!
Soarele apăruse deja, se auziră cocoşii şi câinii în sat, se văzu jos pe
câmp, în ceaţa uşoară, bogatul sat de frunte.
Manolios se întoarse către prietenul său:
— Iannakos, zise el, la ceea ce fac şi ce spun acum coborând în sat, să
nu aduci împotrivire. Să ştii, nu sunt eu cel care vorbesc, este Hristos care
mi-a poruncit; eu împlinesc porunci, nimic altceva; ai înţeles, Iannakos?
— Ce-o să faci? Ce-o să spui? întrebă Iannakos neliniştit.
Ca şi când i s-ar fi părut deodată că prietenul său îşi lua rămas-bun de la
el.
— Ceea ce porunceşte Hristos, îţi zic; nimic altceva. Nici eu nu ştiu încă
prea bine; dar sunt sigur; să fii şi tu sigur, Iannakos, s-o spui lui Mihelis şi
lui Kostandis, să nu înceapă strigătele…
— Ce-o să faci? Ce-o să spui? întrebă din nou Iannakos îngrozit şi se
opri.
— „Nu te opri, mergi!“ mi-a strigat aseară Hristos în somn. Nu te opri,
mergi, Iannakos. Şi ai încredere. N-ai văzut, adineauri, cum a plecat
pecetea Satanei de pe mine? De ce, îţi închipui? Pentru că am ascultat
glasul lui Hristos şi am pornit la drum în zori de zi; şi nu cârtind, ci
dansând. Iar tu îmi strigai „Opreşte-te!“ Cum să mă opresc, Iannakos?
Înainte merge Hristos cu paşi mari.
Dar Iannakos clătină capul.
— Am încredere în tine, Manolios, spuse el; am văzut minunea pipăită
pe faţa ta; dar nu am încredere în mine; dacă o să faci ceva care o să
1129
întreacă puterea omului, o să strig! O să strig, Manolios; sunt om, şi dacă o
fi să păţeşti ceva, n-o să te las, o să mă-mpotrivesc!
— Şi dacă Dumnezeu o porunceşte?
— O să mă-mpotrivesc, spuse din nou Iannakos, şi Dumnezeu o să mă
ierte!
— Să nu vorbim, zise Manolios. Tăcerea e mai bună, să mergem!
Grăbiră pasul, se apropiau de-acum de sat; Kostandis se ivi alergând.
— Fraţilor, strigă el îndată ce-i văzu; unde mergeţi? Întoarceţi-vă!
Acum veneam pe munte să vă spun să nu coborâţi; mare nenorocire va fi
azi în sat.
— Panaiotaros? întrebă Manolios.
— Frânghia lui e pregătită în platan. La revărsatul zorilor seizul a sunat
din trompetă şi a strigat pe toţi sătenii să se adune în piaţă, femei şi bărbaţi,
în jurul platanului, să vadă şi să-i prindă groaza.
— Să mergem înapoi! strigă Iannakos buimăcit şi se întoarse către
munte. Vino şi tu, Kostandis!
— Eu am nevastă şi copii, nu-i las; dar voi, pentru numele lui
Dumnezeu, întoarceţi-vă!
— Noi, spuse Manolios înaintând, pentru numele lui Dumnezeu, o să
mergem înainte! Vino, Iannakos, nu te teme. Cineva este înaintea noastră şi
ne face semn; nu-l vezi?
Atunci Kostandis văzu pentru întâia oară faţa curată a lui Manolios.
— Manolios, strigă el, cum s-a făcut minunea?
— Cum se fac minunile, răspunse Manolios zâmbind, în multă linişte,
foarte simplu, fără s-o aşteptăm; dar să nu pierdem vremea căscând gura,
fraţilor, să mergem!
Luă de braţ pe Kostandis, înaintară repede spre sat; în spate, Iannakos îi
urma bombănind.
— Kostandis, spunea Manolios, nu te teme; satul n-o să fie pierdut; eu
ştiu ucigaşul, de-asta mă grăbesc.
— Cine este? Cine? strigă Kostandis şi se opri bucuros. Dumnezeu ţi l-a
arătat în vis? Cine este?
— Nu întreba, nu te opri, mergi! spuse Manolios şi glasul său era plin
de poruncă şi dragoste.
1130
 Cei trei luară avânt şi în scurt timp intrau în sat, ca trei cai care aleargă.
Trompeta seizului se auzi înfuriată, grăbită; porţile se deschideau,
sătenii ieşeau zăpăciţi, femei şi bărbaţi, îşi făceau cruce şi alergau către
piaţă.
— Curaj, fraţilor! le strigă Iannakos, Dumnezeu este mare!
— Vezi-ţi de treaba ta, nătărăule! grohăi un bătrân care-şi ţinea de mână
nepoţelul şi alerga; dacă Dumnezeu e mare, acum îl vreau, să arate
ucigaşul!
Trecu moş Hristofis, strigă:
— Acum aduc sub platan pe Iusufaki cu făclii, cu tămâie şi cofeturi; aga
a rămas văduv şi nu mai ştie ce face.
Bulucuri, bulucuri sătenii treceau şi alergau.
Mihelis văzu pe prieteni de departe, alergă; era palid şi deznădăjduit.
Dar îndată ce văzu faţa lui Manolios, scoase un strigăt de bucurie şi îşi
îmbrăţişă prietenul.
— Manolios, te-ai însănătoşit, te-ai însănătoşit! Slavă Ţie, Dumnezeule!
— Panaiotaros? întrebă Manolios.
— Acum o să-l aducă. L-au rupt în bătaie, nu mai poate să aducă
împotrivire…
Se apropiau de-acum de piaţă. Soarele urcase de-o suliţă pe cer, sufla un
vântuleţ uşor, zi scăldată în soare, satul se umpluse de o lumină răcoroasă.
Platanul bătrân, cu frunzele lui de un verde palid, foşnea bucuros în adierea
uşoară. Bătrânii ridicau ochii şi îl priveau cu groază; de câte ori, trezindu-
se dimineaţa nu văzuseră cum se clatină în crengile lui trupuri de creştini,
care au îndrăznit să ridice capul şi să ceară libertatea…
Se auzi glasul sălbatic al seizului:
— Loc, loc, ghiaurilor!
Mergea înainte, uriaş, deschidea drum; în urma lui veneau doi hamali
cărând pătuţul de fier cu puiul de turc mort; aga îl acoperise de la picioare
până la bărbie cu trandafiri şi iasomie şi numai faţa lui palidă rămânea
neacoperită, cu părul creţ, cu buzele muşcate. Iar alături de el pusese şi un
vas de lut cu sacâz de Chios, să mestece în Hades25…

1131
 În urmă, legat fedeleş, cu capul spart, cu carnea învineţită de loviturile
biciului, se târa Panaiotaros. Numai ochii îi rămâneau încă vioi şi priveau
în dreapta şi-n stânga cu ură pe săteni.
— Nu ţi-e milă, mă, de femei şi de copii? îi strigă unul, mărturiseşte!
Panaiotaros se opri înfuriat.
— De mine cui i-e milă? mugi el.
Ajunse la platan, se rezemă secătuit de trunchiul bătrân şi se căznea să-
şi şteargă cu umărul sudoarea care-i curgea de pe frunte.
În acest timp hamalii puseră pe Iusufaki sub platan, la umbră; aprinseră
două făclii mari la picioarele lui; şi aruncară un pumn de tămâie într-o
tipsie cu cărbuni aprinşi.
Manolios şi prietenii lui îşi deschiseră drum prin mulţime şi se opriră în
faţă de tot, alături de băiatul ucis. O clipă Panaiotaros se întoarse şi îi văzu;
ochiul lui se roşi; scutură mâinile ca şi cum ar fi vrut să rupă frânghiile,
făcu un pas. Şi pe neaşteptate:
— Blestemat să fii tu, Manolios! gemu şi se rezemă iarăşi istovit de
platan.
— Curaj, frate! îi răspunse Manolios; ai încredere în Dumnezeu!
Panaiotaros deschidea gura, dar în clipa aceea un strigăt de groază porni
de la poarta agăi, trecu din gură în gură şi învolbură văzduhul:
— Aga!
Îmbrăcat în şalvari de postav cu broderie din fir de argint, încins cu un
brâu lat roşu, cu pistoalele lui de argint şi cu iataganul cu mâner negru, cu
capul gol, cu ochii umflaţi de plâns, aga înainta singur, greu, cu o călcătură
înceată şi se căznea să nu se împleticească şi să se facă de ruşine. Toţi
grecii îşi aţintiseră privirea asupra lui, şi era o ruşine să arate că era beat
sau îndurerat şi nu putea să calce voiniceşte. Îşi boise mustaţa şi
sprâncenele cu vopsea neagră densă şi din când în când îşi ridica mâna
dreaptă, îşi smulgea un fir de păr din mustaţă şi îl arunca; privea pe sub
sprâncene ca un taur şi ochii îi erau roşii ca racul. Îşi pusese mosc pe păr şi
la subsuori, iar la trecerea lui aerul mirosea, ca şi când ar fi trecut o fiară
greoaie înfuriată.

1132
 Nu se întoarse să vadă pe Iusufaki, se temu să nu-l apuce plânsul; se
opri sub platan, iar seizul înşfăcă pe Panaiotaros, îl aruncă la picioarele
agăi şi îl ţinea nemişcat, cu talpa piciorului său.
Aga ridică mâna şi se auzi vocea lui hodorogită, foarte răguşită.
— Ghiaurilor! În fiecare zi o să spânzur câte unul, până ce o să-mi
dezvăluiţi ucigaşul. O să agăţ de platan tot satul! De o parte a balanţei
Iusufaki al meu, de cealaltă toată lumea; o să spânzur toată lumea,
ghiaurilor!
Pe măsură ce vorbea, se înfuria; lovea cu piciorul în pământ, ca un cal.
Îşi pironea privirea asupra bărbaţilor, asupra femeilor, grăbit parcă să-i
mănânce pe toţi. Gura, părul, subsuorile lui puţeau. Se aplecă, începu să-l
lovească şi să-l calce în picioare pe Panaiotaros; dintre buze îi ieşea o
spumă galbenă.
— Ghiaur ticălos, îi striga, tu, mă, l-ai omorât? Tu, mă, pe Iusufaki al
meu?
Panaiotaros nu vorbea, mugea.
Aga năduşi, obosi, se întoarse spre seiz:
— Spânzură-l! zise.
Dar în clipa aceea se auzi un glas:
— Opriţi-vă! Opriţi-vă! Eu ştiu ucigaşul!
Seizul îşi descleştă mâna de pe grumazul lui Panaiotaros, mulţimea
chiui bucuroasă şi se mişcă să vadă, iar aga se întoarse:
— Cine a vorbit? strigă el. Să iasă în faţă!
Manolios înaintă liniştit, se opri înaintea agăi; seizul făcu un salt, ciuli
urechea, vârful bărbiei îi tremura, se făcuse galben ca pucioasa.
— Tu, mă, ştii ucigaşul? făcu aga şi înşfăcă braţul lui Manolios şi-l
scutură turbat.
— Da, eu ştiu ucigaşul.
— Cine este?
— Eu!
Mulţimea fremătă bucuroasă, femeile începură să-şi facă cruce, feţele se
luminară; satul e scăpat!
— Tăcere, ghiaurilor! strigă aga ridicând biciul.
Iannakos îşi scutura mâinile, striga: „Minciuni! Minciuni!“
1133
 Kostandis şi Mihelis se luptau să ajungă la agă, strigau, dar mulţimea se
năpusti asupra lor, înăbuşi glasul lor.
— Tăceţi! Tăceţi! El este, el! Nu vorbiţi, să scăpăm!
Seizul râse, se repezi să-l înşface pe Manolios şi să-i petreacă frânghia
de gât; dar aga îl îmbrânci într-o parte, se apropie, privi în ochi pe
Manolios.
— Tu, mă ghiaurule? răcni el.
— Eu!
— Tu l-ai omorât?
— Eu, îţi zic; spânzură-mă. Lasă-l pe Panaiotaros, e nevinovat.
Panaiotaros, cu ochii bulbucaţi, privea pe Manolios; deschidea şi
închidea gura, dar nu ştia ce să facă, nu putea să vorbească… Manolios,
într-adevăr, a ucis? „Nu! nu! striga în mintea lui; asta nu se poate! Nu
cumva o face ca să mă scape pe mine, blestematul de el?“
— Nu vreau! începu să strige şi bătea din picior.
Seizul apucă gârbaciul.
— Taci, ghiaurule! îi strigă el.
Aga îşi revenise de tot din beţia lui, privea pe Manolios, se chinuia să
înţeleagă.
— Pentru ce, mă? Ce ţi-a făcut?
— Diavolul m-a împins de l-am omorât, nu mi-a făcut nimic, aga!
Noaptea când dormeam, am auzit un glas: „Omoară-l“ şi am coborât în sat
la miezul nopţii şi l-am omorât. Altceva nu mă întreba; spânzură-mă!
Seizul sări cu frânghia; apucă pe Manolios de braţ.
Atunci din mulţimea femeilor ţâşni un glas, crunt, deznădăjduit:
— E nevinovat, aga, nu-l asculta! E nevinovat! Nevinovat! Nevinovat!
— Taci, destrăbălato! se auziră în jurul ei glasuri şi femeile se năpustiră
pe Katerina s-o sufoce.
— Mă, o face ca să scape satul nostru! strigă văduva. Nu vă e milă de
el?
Dar femeile o aruncaseră deja jos şi o loveau cu picioarele.
— Manolios! Manolios! striga văduva şi se lupta să scape.
— E nevinovat! Nevinovat! Nevinovat! strigară atunci şi cei trei
prieteni care reuşiseră să-şi facă drum şi să se găsească înaintea agăi.
1134
 — Aga, spuse Mihelis, să-mi tai capul dacă omul ăsta este ucigaş…
Este un păstor al nostru, e un om sfânt, să nu-l atingi!
Aga îl privea pe Manolios, asculta vorbele, îl vedea pe Iusufaki al lui, se
înfuria, nu ştia ce hotărâre să ia. Toate se încurcau înlăuntrul său, ameţi.
„Este ăsta ucigaş, se gândea privind pe Manolios, nu cumva este nebun, nu
cumva este un sfânt? Dracu’ să mă ia, nu pot să deosebesc!“
Se aprinse, se mânie; se întoarse spre seiz, îi arătă pe Manolios:
— În beci! porunci el. Şi mâine o să iau o hotărâre!
Se întoarse spre mulţime:
— Blestemaţi să fiţi voi toţi, ghiaurilor! Căraţi-vă din faţa mea!
Norodul se împrăştie înspăimântat şi bucuros, vecinii şi vecinele se
adunară să-şi vorbească, slăveau pe Dumnezeu că a fost aflat ucigaşul.
— Zici să fie Manolios? spunea unul către celălalt. Dar el este un om
sfânt…
— Nu căuta să afli multe, vecine; este, nu este, ce ne pasă nouă? E de-
ajuns c-a mărturisit; el o să fie spânzurat, noi o să scăpăm, toate celelalte
sunt fleacuri, Dumnezeu să-l ierte!
— Dar de ce s-o facă? nu înţeleg. Pentru că, sigur, nu el este ucigaşul;
dar şi dacă ar fi…
— Ei, nu-l ştii pe Manolios? Este, norocosul, cam scrântit. O face, zice,
ca să scape satul… Auzi colo! să piară el ca să fie scăpaţi ceilalţi…De-ar
avea un dram de minte, ar face-o vreodată? Niciodată! Lasă-l, aşadar, să-şi
bată el capul!
Cei trei prieteni se adunaseră la conacul lui Mihelis. Iannakos îşi dădea
cu pumnii în cap.
— Eu sunt vinovat, eu! Eu, nerodul, nătărăul! Nu trebuia să-l las să
coboare de la munte. Nu trebuia să-i spun nimic… Dar cum să-mi treacă
mie prin minte!
— E un sfânt… murmură Mihelis. Îşi dă viaţa ca să scape satul…
— Trebuie să-l scăpăm! strigă Konstandis deznădăjduit. Trebuie…
trebuie!
— Eu, dac-aş fi avut puterea să fac ce a făcut Manolios, nu aş fi vrut să
mă scape, spuse Mihelis. Aţi văzut cum îi strălucea privirea ? Cum lumina

1135
ca un fulger toată faţa lui liniştită şi fericită? Intrase deja în Rai; de ce să-l
coborâm iarăşi pe pământ? Măcar de-am fi şi noi împreună cu el!
— Dar putem! strigă Iannakos vrăjit; să mergem acum îndată tustrei să
spunem agăi că noi toţi am pătruns în conac noaptea şi-am omorât pe
Iusufaki al lui. Şi să ne spânzure de platan pe toţi împreună în şir; şi să
intrăm în Rai toţi împreună în şir!
Mihelis clătină capul:
— Nu am puterea, Iannakos, zise el. Cum s-o las pe Mariori?
— Nici eu, spuse şi Kostandis, am nevastă şi copii.
„Nici eu, se gândi şi Iannakos; eu am măgăruşul meu, unde să-l las?“
Dar nu vorbi.

În acest timp, în beci, cei patru fruntaşi, rezemaţi de perete, aşteptau. Jos
în pământ, unde se aflau, nu auzeau vuietul şi strigătele lumii de sus;
printr-o ferestruică rotundă de sus se strecura doar un pic de lumină, şi
aceasta posomorâtă.
— Mi-e foame… gemu bătrânul Patriarheas.
— Tuturor ne e foame şi ne e sete, făcu popa Grigoris, dar avem
răbdare. Dumnezeu e cu noi în groapa asta a leilor; aveţi încredere.
— În ceasul acesta o să-l spânzure pe-amărâtul de Panaiotaros, spuse
învăţătorul; mâine e rândul nostru; să ne-arătăm bărbaţi; să învingem
foamea, setea şi teama.
Se întoarse spre cel de lângă el:
— Curaj, moş Ladas, spuse el; vezi acum că eu aveam dreptate? De câte
ori nu-ţi spuneam: „De ce strângi comori, moş Ladas? Nici unul din
cuferele tale cu aur n-o să vină cu tine în mormânt; fă o faptă bună; aceasta
va veni cu tine până la tribunalul lui Dumnezeu şi-o să te apere“. Ce zici
acum? Nu te căieşti?
Moş Ladas oftă; întoarse capul slab şi pleşuv, privi pe învăţător cu ură,
nu scoase o suflare.
— Mâine e rândul tău, moş Ladas, spuse atunci şi popa Grigoris, o să te
înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să te spovedeşti. Apleacă-te,
aminteşte-ţi ce lucruri bune ai făcut în viaţa ta, aminteşte-ţi ce rele, şi cere
iertare de la Dumnezeu. Mai este încă timp.
1136
 — N-am făcut rău nimănui, murmură moş Ladas plictisit, n-am făcut
bine nimănui, nu am omorât pe nimeni, sunt nevinovat.
— Nu ai făcut rău nimănui, moş Ladas? strigă moş Patriarheas. Acum
că suntem în faţa gropii, o să ţi le spun pe toate pe şleau; nu mai îndur! Nu
ai făcut nimănui rău, mă? Şi casa văduvei Anezina cine a vândut-o? Şi
ogoarele şi viile lui moş Anestis cine le-a mâncat? Şi orfanii care umblă pe
drumuri? Şi chiar pe fata ta, mă, pe Arghirula, cine a omorât-o? Tu, tu, din
zgârcenia ta! Acum, târăşte-te la Dumnezeu să dai socoteală!
Moş Ladas îşi ieşi din fire, se învioră, sări de la perete.
— Râde ciob de oală spartă! şuieră el. Ai obrazul să învinuieşti, boieria
ta, pe ceilalţi! Dar dacă mă apuc şi eu să scot la iveală murdăriile tale,
nenorocitule! Ce-ai venit să faci, mă boier-porc, şi tu în lume? Ai mâncat
ca spartul, ai băut fără socoteală, ai necinstit femei, ai umplut satul nostru
şi satele din jur cu bastarzii tăi… Ai trândăvit şi ai tăiat frunză la câini
toată viaţa ta, te-ai făcut părtaşul turcilor, mereu temenele şi peşcheşuri…
Primari, arhierei, popi, voi toţi v-aţi dat cu turcul… Şi chiar pe femeia ta,
care era un om sfânt, nu ai zdrobit-o tu, mă? Nu mai putea să îndure
destrăbălările tale, sărmana, ai făcut-o să crape!
Moş Patriarheas se năpusti să-l înşface de gât, dar ceilalţi doi intrară la
mijloc şi-i despărţiră.
Moş Ladas îşi ieşise din minţi, toată viaţa lui înghiţea, tăcea, făcea pe
prostul, făcea temenele şi el, spunea minciuni, ca să se aibă bine cu cei
puternici. Dar acum, în faţa morţii, izbucni. Voia să le spună pe toate, să le
scoată pe toate la iveală, să-şi verse năduful, să nu-şi închipuie ei că sunt
mai buni decât el. Aşadar, toate pe faţă, ce nevoie mai avea de ei?
Se întoarse spre popă:
— Şi dumneata, Sfinte Onuphrios, care vrei să mă spovedeşti, şuieră el,
spune-mi cu ce mutră, nu-mi spui, o să te înfăţişezi la Dumnezeu? Umbli
de ici-colo prin sat şi te fuduleşti ca un cocoş, mănâncă sfinţenia ta şi
catapeteasma, iar dacă vine un sărac, la ceasul când te-ndopi, şi bate la
poarta ta, îţi înmoi glasul, iezuitule, şi spui: „Dumnezeu să te îndrume,
fratele meu; şi mie mi-e foame!“, şi în ceasul acela ţi se scurge grăsimea
prin barbă, popă-ţap! Şi vai de săracul care o să moară şi nu are banul de
înmormântare; îl laşi să se împută! Totdeauna ai palma deschisă şi-l vinzi
1137
pe Hristos cu preţ bun. Atâta sfinţirea, atâta botezul, atâta maslul, atâta
cununia – tu ai fixat şi-un tarif, hoţ de lucruri sfinte, şi l-ai lipit de uşa
Raiului şi stai afară-n faţa ei şi strigi ca un telal: „Plăteşte, robule, plăteşte,
altminteri nu intri!“ Poftiţi mutră, care vrea să spovedească pe moş Ladas,
omul sfânt, care toată viaţa lui flămânzea, care voia să bea un păhărel de
vin şi tremura, care mergea zdrenţăros, desculţ, înfometat, ca un apostol
adevărat… Eu, mă, o să te spovedesc pe tine, popă-taur!
Popa Grigoris asculta cu capul plecat, chipurile cu răbdare creştinească.
Dar înlăuntrul său fierbea; voia să se arunce asupra acestui gâtlej osos, să-l
răsucească, să nu mai strige blestematul. De unde adunase, ticălosul, atâta
venin? Asta deci clocea în el zgârciobul, de atâţia ani, şi acum îşi trage
sufletul şi scoate tot la iveală!
— Spune, spune, dragă Ladas, zise el, oftând prefăcut, Hristos a suferit
mai mult decât mine, păcătosul, a fost ocărât, a fost hulit, a fost biciuit, a
fost răstignit şi nu a vorbit… Şi-o să vorbesc eu? Spune, spune, dragă
Ladas!
Moş Ladas tocmai deschidea iarăşi guriţa să-l aranjeze bine, dar
învăţătorul intră la mijloc:
— Ruşine, fraţilor, strigă el, ne mai rămân puţine ceasuri şi în loc să ne
înălţăm sufletul la Dumnezeu, noi ne afundăm în patimile pământeşti…
Taci de-acum, moş Ladas, zise el, ţi-ai vărsat focul; şi voi, fraţilor, tăceţi;
păcatele omului n-au sfârşit.
Moş Ladas rânji:
— Învăţător pârlit, zise el, de tine ce să spun? Spălate ori nespălate,
pentru tine rufele sunt la fel; cu puţinul tău creieraş ai putut să faci puţin
bine, puţin rău. Ai vrut să faci, amărâtule, un bine mare, dar n-ai putut; ai
vrut să faci un rău mare, dar n-ai putut. Treburi mărunte. Sufletul tău
mărunt vindea tăbliţe la preţuri cuminţi, condeie, abţibilduri, gume de şters,
caiete… Învăţător. Vindeai şi băşici, vorbe dolofane, dar credeai în ele;
halal ţie.
Se grăbea să apuce să le spună pe toate, să se uşureze; se întoarse spre
ceilalţi doi:

1138
 — De ce-aţi lăsat mutra în jos? ţiui el şi-i scânteiară ochişorii.
Scurmând, scurmând îşi scoate găina ochii… Poftiţi acum, v-aţi scos ochii
amândoi, să fiţi sănătoşi şi multe bucurii!
Popa Grigoris ridică ochii, făcu semn lui Patriarheas: „Nu-i vorbi!“ Şi
bătrânul boier lăsă mânia la o parte, tăcu.
Învăţătorul tresări, auzi cum se apropie paşi.
— Vin… murmură el şi inima i se opri.
Popa Grigoris se întoase spre moş Ladas, întinse mâna să-l
binecuvânteze.
— Iertat să fii, fratele meu, spuse cu voce solemnă, iertat să fii pentru
cele ce-ai spus. Sufletul tău a scos afară toate murdăriile, s-a uşurat. Fără s-
o vrei, nefericitule, te-ai spovedit; Dumnezeu o să te ierte pentru toate
relele pe care le-ai făcut în viaţa ta. Ridică-te, moş Ladas, a sosit rândul
tău!
Dar moş Ladas se prăbuşi la pământ, era sfâşiat de durere.
Se auziră ocări, strigăte, tropăituri; uşa se deschise, seizul dădu un
brânci, Panaiotaros şi Manolios se rostogoliră înăuntru, se izbiră de zid, iar
uşa se închise.
— Manolios, strigă Patriarheas, ce cauţi aici? De ce te-au adus?
— Panaiotaros, făcu învăţătorul, încă trăieşti? Nu te-au spânzurat? Slavă
Ţie, Dumnezeule.
— Trăiesc, blestemat fie ceasul! răcni Panaiotaros şi se ghemui în colţul
său.
Moş Ladas săltă capul, pironi privirea pe Panaiotaros, întinse mâna să-l
atingă.
— Trăieşti, mă? făcu. De ce nu te-au spânzurat? S-a pocăit aga? S-a
pocăit, mă? întreba şi-i tremura inimioara.
Dar nimeni nu-i răspunse.
— Întinde-te, Manolios, spuse popa Grigoris, trage-ţi răsuflarea…
— Vorbeşte-ne, Manolios, porunci boierul, nu putem să aşteptăm. A
fost găsit ucigaşul?
— A fost găsit, răspunse Manolios.
— Cine? Cine? Cine? se năpustiră asupra lui cei patru strigând.
— Eu! răspunse iarăşi Manolios.
1139
 — Tu?
Cei patru se traseră înapoi privind pe Manolios cu gura căscată. O
vreme nimeni nu vorbi.
— Asta nu se poate! strigă în cele din urmă bătrânul boier, după ce-i
trecu prin minte întreaga viaţă a lui Manolios. Asta nu se poate! Nu, nu,
prăpădu’ lumii!
— Nici eu n-o cred, zise învăţătorul. De ce să-l fi omorât tu? Poţi tu,
Manolios, să omori? Nu poţi.
Numai popa Grigoris privea pe Manolios şi nu vorbea.
— De ce nu răspunzi, Manolios? întrebă Patriarheas.
— Ce să spun, boierule? făcu Manolios ştergându-şi năduşeala de pe
faţă. Eu sunt ucigaşul, nimic altceva n-am să spun. Nu ajunge?
— Ajunge! strigă moş Ladas, ajunge, Manolios, copilul meu! A fost
găsit ucigaşul, am scăpat noi, există Dumnezeu!
Manolios se târî spre puţina lumină care intra prin ferestruică, scoase de
la sân mica Evanghelie, o deschise la întâmplare, începu să citească şi să
lase oamenii în urma lui. Urcă în barcă împreună cu Hristos, se strecură
între apostoli, îşi croiră drum pe lacul Ghenizaret, se ridică un vânt
puternic. Hristos ostenise să le vorbească toată ziua oamenilor, se întinsese
la proră, deasupra plaselor şi adormise… Iar în acest timp vântul de nord se
tot înteţea, cobora dinspre muntele Galaad, învolbura lacul şi valurile
loveau cu furie mica barcă de pescuit. Ucenicii se îngălbeniseră de spaimă.
— Suntem pierduţi! murmurau, suntem pierduţi! Să-l trezim pe
Învăţător!
Dar nimeni nu îndrăznea să strice somnul sfânt. Petru se apropie, se
aplecă, văzu la lumina unui fulger cum faţa lui Hristos zâmbeşte senină,
fericită.
— Trezeşte-l! Trezeşte-l! strigau ucenicii înghesuiţi în spatele lui.
Petru prinse curaj, întinse mâna, atinse uşor pe Hristos pe umăr.
— Învăţătorule, făcu, trezeşte-te, pierim!
Hristos deschise ochii, privi pe apostolii care tremurau, clătină capul,
murmură cu amărăciune:
— Atâta vreme am stat împreună cu voi şi încă n-aţi crezut?
Oftă, se ridică, stătu drept la proră, săltă mâna spre vânt.
1140
 — Taci! făcu.
Lăsă mâna jos spre lacul înfuriat.
— Potoleşte-te! făcu.
Şi dintr-odată vântul tăcu, valurile se liniştiră, cerul se însenină iarăşi şi
lumea râdea.
Manolios clătină capul, privi în jur pe cei cinci tovarăşi, şi ochii lui
albaştri străluceau fericiţi, liniştiţi ca apele lacului Ghenizaret.
Moş Ladas se înviorase, se ridicase acum în picioare şi umbla de ici-
colo frecându-şi mâinile.
— A fost găsit ucigaşul, slavă Ţie, Dumnezeule, am scăpat. Sărmane
Manolios, mi-e milă de tine; dar tot e bine; erai sărac, amărât, şi tânăr încă,
nu ai gustat dulceaţa vieţii, nu e supărare că mori. E bine şi-aşa că tu ai
mărturisit şi eu am scăpat.
Se opri, aruncă o privire piezişă tovarăşilor şi-şi încreţi buzele.
„Cum dracu’ să dreg, lucrurile, se gândi, cum dracu’, acum că am
scăpat, cum să dreg lucrurile cu ţapul ăsta de popă şi cu destrăbălatul de
Patriarheas, căruia i-am spus boier-porc? Cât priveşte pe învăţător, nu dau
doi bani pe el; dar cât priveşte pe ceilalţi? M-am grăbit, am făcut-o de oaie,
ducă-se de-acum! Tot e bine c-am scăpat!“
Moş Patriarheas privea pe Manolios, care era adâncit în citirea
Evangheliei, şi inima i se tulbură; se aplecă spre popa de lângă el.
— Părinte, zise încet, mi-a intrat un lucru în minte…
Popa Grigoris înţelese, tuşi sec:
— Nu scormoni, boierule, spuse el, lasă, şi ce-o vrea Dumnezeu…
— Dar dacă e nevinovat? Dacă o face să scape satul? Să-l lăsăm? Nu e
păcat? Iei tu păcatul de gâtul tău?
— Dumnezeu e mult milostiv, spuse popa, o să mă ierte.
— Dumnezeu o să te ierte, părinte, se poate, dar oamenii?
— Câtă vreme mă am bine cu Dumnezeu, spuse popa mândrindu-se, nu
mă tem de oameni.
— Aşadar…
Învăţătorul, care se apropiase şi el şi asculta, intră între ei:

1141
 — Să nu scormonim prea mult, zise el, să lăsăm pe Dumnezeu… El
ştie. Şi apoi să nu uităm că Manolios prin şiretlicul acesta îşi mântuieşte
sufletul; puţin lucru e ăsta?
— Enorm! îi asigură popa; pierde viaţa trecătoare, dar o câştigă pe cea
veşnică… Este ca şi cum ai da un decar26 de aramă şi ai încasa un milion de
lire de aur… Luaţi aminte, Manolios ştie ce face…
— În fond e cam viclean… spuse învăţătorul şi privi zâmbind pe
Manolios, care acum îşi ridicase ochii de pe Evanghelie şi faţa îi strălucea.
Apăru seizul, se repezi şi-l înşfăcă pe Manolios:
— Mişcă-te, ghiaurule, îi strigă el, te cheamă aga.
— În numele lui Dumnezeu, murmură Manolios, îşi făcu cruce şi urmă
pe sălbaticul oriental.
Aga şedea în odaie cu picioarele îndoite sub el, fuma din luleaua lungă
şi lângă el avea pe Iusufaki. Amiază, căldură mare, Iusufaki începuse de-
acum să se-mpută. Martha, sluga, intră cocoşându-se, se strecură fără
zgomot, ţinea un braţ de trandafiri proaspeţi, iasomie şi caprifoi, îi aruncă
grămadă deasupra trupului pe jumătate putrezit şi plecă în fugă, neputând
să suporte putoarea.
Dar aga, adâncit în durerea lui, nu simţea nimic, fuma luleaua şi căzuse
pe gânduri. Părea mai obosit, mai potolit, „aşa i-a fost scris…“, şi se mai
îmblânzi puţin. Aruncă păcatul de la oameni la Dumnezeu şi se linişti. Cine
poate să se pună cu Dumnezeu? Aşa a vrut El, aşa a scris; ceea ce se
întâmplă, e voia Lui, înclină capul şi taci… El avea scris că aga din
Lykovrysi o să-l întâlnească pe Iusufaki la Smirna; El scrisese şi cine o să-l
omoare pe Iusufaki; El scrisese şi dacă va fi găsit ucigaşul… Toate sunt
scrise…
Îl văzu pe Manolios intrând, puse luleaua pe rogojina pe care era aşezat
cu picioarele îndoite sub el şi-şi încrucişă mâinile.
— Ascultă cuvântul pe care o să ţi-l spun, Manolios, zise el liniştit.
Se întoarse spre seiz:
— N-am nevoie de tine, mergi să stai afară, la uşă.
Privi pe Manolios:
— Am visat că nu l-ai omorât tu pe Iusufaki… Taci, ghiaurule, lasă-mă
să vorbesc! O faci ca să scapi satul; poate eşti nebun sau sfânt, treaba ta…
1142
Linişteşte-te, o să fie aşa cum vrei, eu o să te spânzur; dar un lucru vreau să
ştiu, măi Manolios: tu l-ai omorât de-adevăratelea pe Iusufaki al meu?
Lui Manolios i se făcu milă de aga; niciodată nu mai văzuse o asemenea
durere; aga nu mai era fiara înfuriată, durerea îl făcuse om. O clipă şovăi,
dar îşi reveni repede, săltă capul:
— Aga, diavolul m-a pus, aşa a fost scris, eu l-am omorât.
Aga se rezemă de perete, închise ochii. „Allah, Allah, murmură el, un
vis e lumea, am rămas orfan…“
Deschise ochii, bătu din palme, apăru seizul:
— Ia-l! zise. La ceasul în care o să apună soarele, spânzură-l de platan.
În acest timp cei trei prieteni, Mihelis, Kostandis şi Iannakos, umblau
prin sat, băteau la porţi şi rugau fierbinte pe săteni să nu lase să piară un
nevinovat.
— Manolios e nevinovat, nevinovat, nevinovat! O face ca să scape satul
nostru… striga Iannakos.
— Ce vreţi, aşadar, să facem? le întoarse vorba un bătrân; să mergem să
dovedim agăi că Manolios nu este ucigaşul? Şi apoi? O să înceapă aga să
spânzure la rând, o să distrugă satul, în loc de unul singur o să piară mii de
nevinovaţi… E drept? La ce bun? Nu e mai bine să piară unul decât mii? Şi
mai ales când o vrea chiar el? Lăsaţi-l, fiul meu, să moară ca să ne scape, şi
apoi îi facem icoană, îi aprindem candelă şi ne închinăm la el ca la un
sfânt. Dar să moară întâi.
Iar un sătean cu copii mulţi se întoarse supărat şi întrebă pe Mihelis:
— Spune-mi, cuconaşule, ai copii?
— Nu.
— Atunci nu ţi se cade cuvântul. Lasă-ne.
Şi o bătrână care ţinea şi legăna pe genunchi un nepoţel, se întoarse spre
Iannakos şi îi făcu:
— Mă, ce stai şi-mi cânţi la cimpoi, Iannakos? Să moară mii de-alde
Manolios, numai să trăiască nepotul meu!
— Sunt fiare neîmblânzite, lupi şi vulpi, murmură Iannakos, ştergându-
şi ochii.
— Nu sunt fiare, Iannakos, îi răspunse Mihelis, sunt oameni… Să
mergem, ne pierdem timpul degeaba; fie ce-o vrea Dumnezeu.
1143
 — Te gândeşti la tatăl tău, spuse Iannakos îndârjit. Aşa o să scape
bătrânul.
Mihelis se întoarse, ochii lui erau plini de lacrimi.
— Iartă-mă, Mihelis, strigă Iannakos, nu mai ştiu ce spun.
În clipa în care se apropiau de piaţă, văd pe Katerina spălată, dichisită,
cum pluteşte şi cum vine drept spre ei ca o fregată regală.
— Încotro ai apucat-o, Katerina? S-a înmiresmat strada… făcu
Iannakos.
— Mă fricoşilor, o să-l lăsaţi pe Manolios să piară? strigă văduva şi
ochii ei mari se umplură de lacrimi. Eu n-o să-l las; mă duc să-l găsesc pe
aga!
— Pe aga! exclamă Kostandis; ce să-i faci? Chiar o să te pângăreşti cu
el? Ţi-ai amintit de vechile tale apucături?
— Te-ai scrântit şi tu, Katerina, de durere, spuse Iannakos; hai, fă şi tu
ce poţi… Hristos fie cu tine!
— O să te omoare aga de furie, sărmana de tine, întoarce-te înapoi…
făcu Kostandis, care se căise de cuvântul urât pe care i-l spusese.
— Ce să mai fac acum în viaţă? Manolios să scape! zise văduva şi
alunecă liniştit printre cei trei bărbaţi, ca o fregată.
— Ea e mai bună decât noi toţi… murmură Mihelis, privind-o cum intră
cu capul sus şi cum dispare în conacul agăi, pe care îl nimeri deschis.

Căldură, zăpuşeală, un miros greu care cobora din odaie, de trandafiri şi

de carne putrezită… Aga îşi rezemase capul de pătuţul de fier, adormise şi
zâmbea prin somn. Sigur va fi visat că toată această nenorocire era un vis,
şi acum o să se trezească şi-o să se afle iarăşi în balcon şi lângă el o să fie
Iusufaki să-i umple paharul de rachiu…
Doi porumbei umblau de ici-colo în balcon, se ciuguleau şi gângureau,
iar aga-i auzea în somn şi zâmbea. Jos, în curte, cişmeaua rămăsese
deschisă şi curgea, iar câinele, întins pe dalele de piatră, îşi scosese limba
afară şi gâfâia. Un motan negru foarte gras se vârâse la umbră, şi ochii lui
verzi sticleau ademenitori, neliniştiţi.
Katerina trecu repede-repede prin curte; se temea să n-o ajungă seizul,
să n-o latre câinele. Dar seizul nu se arătă, iar câinele o mirosi, o recunoscu
1144
şi-şi scutură prieteneşte coada. Văduva îşi ţinea răsuflarea, simţea un miros
ciudat, dezgustător, puţea, şi aerul mirosea… Ştia bine cotloanele casei, de
multe ori îi deschisese Martha poarta pe ascuns şi se strecurase aici
noaptea, când aga era singur-singurel… Atunci nu călătorise încă la
Smirna, să vadă într-o mahala turcească pe Iusufaki al lui cum şade pe un
scaun cu broderie sidefie, în mijlocul cafenelei, şi cum cântă manele. Aga
îşi pierduse minţile, şi de atunci cum să-i mai stea mintea la Katerina!
Seizul îi amintea adesea de Katerina; dar aga râdea. „Mă seizule, îi spuse
aga într-o zi, odată, se zice, paşa a chemat un prieten la el să bea un rachiu;
îi oferi şi gustări, o chesea de măsline şi o chesea de icre negre. Prietenul
mâncă numai icre, nici o singură dată nu se atinse de măsline. «Mănâncă şi
măsline, efendi bei», îi face paşa. «Sunt bune şi icrele, paşa efendi»,
răspunse prietenul. Ai înţeles, mă seizule? E bun şi Iusufaki al meu.“
Seizul înghiţi în sec, şi din ziua aceea nu-i mai pomeni de văduvă.
Katerina străbătu curtea, intră în casă, înăuntru se îngrozi – oglinda
mare, canapelele, scaunele cu broderii, vasul greu de bronz pentru cărbuni,
sofaua, pe toate aga le luase la ţintă şi ajunseseră ruine. „La fel ar face şi
Panaiotaros pentru mine…“, se gândi văduva şi se înfioră.
Auzi paşi, se ascunse în spatele unei canapele zdrobite. Seizul apăru în
prag, adevărată arătare – obrajii i se scofâlciseră, ochii i se goliseră, gura îi
curgea. Se opri puţin, privi în jur, fără să vadă, oftă şi trecu în curte
împleticindu-se; se întinse lângă câine şi plângea.
Văduva îşi făcu cruce.
— Hristoase al meu, murmură ea, numai tu înţelegi femeia şi o ierţi,
orice ar face; sunt pregătită să mă înfăţişez înaintea ta.
Se îmbăiase, îşi schimbase rufăria, îşi pusese rochia cea bună, îşi
stropise părul, cu apă de flori…
— Hristoase al meu, murmură din nou, sunt pregătită…
— Fă Katerino, ce cauţi aici? Întoarce-te îndată la sălaşul tău, sărmano!
Văduva se întoarse şi o văzu pe Martha ciufulită, nedormită, cu un braţ
de flori, gata să urce în odaie…
— Martha, vreau să-l văd pe aga… spuse văduva.
— Fă, Iusufaki nu s-a răcit încă, şi ai obrazul… O să te facă bucăţele,
nenorocito!
1145
 — Martha vreau să-l văd pe aga… spuse din nou văduva, am să-i spun o
mare taină; ştiu ucigaşul!
Bătrâna slugă rânji:
— Manolios? zise ea sarcastic.
— Nu, un altul… Ai să vezi şi-o să te înfiori.
Slujnica lăsă florile pe treapta scării, se apropie de văduvă şi se înălţă în
vârful picioarelor:
— Cine? Cine? întrebă şuierător şi ochii îi scânteiară. Pe el ţi l-ai pus şi
tu în minte? Şi eu! Şi eu!
— Pe cine? făcu văduva uimită.
Bătrâna o privi lung, clătină capul, se aplecă, luă iarăşi florile în braţe.
— Nimic, zise ea, nu am spus nimic… mă duc să-i pun blestematului
florile, c-a-nceput deja să pută.
Scuipă jos scârbită; şi pe neaşteptate o apucă răutatea.
— Eşti plină de viermi şi tu, frumoasa mea, zise ea, plină de viermi şi
eu; de ce mi te fuduleşti? Toţi suntem una.
Dar în odaie se auzi o lovitură grea, şi un glas înfuriat:
— Cine e jos, fă Martho? Cu cine stai de vorbă, cocoşato? Taci!
Bătrânica se chirci de frică; dar văduva înaintă cu îndrăzneală către
scară.
— Eu sunt, aga, Katerina!
— Cară-te de-aici, scroafă!
Dar văduva începu să urce sprinten, repede scara.
— Fă, îi şuieră de jos bătrâna, căţea, nu ţi-e frică?
Văduva ridică din umeri şi înaintă; pe neaşteptate aga o văzu înaintea
lui.
— Aga, iartă-mă, iartă-mă! strigă văduva şi se rostogoli la picioarele
lui.
Aga, scos din minţi, o lovi cu piciorul, o răsturnă, şi se repezi s-o
îmbrâncească pe scară. Dar văduva se prinsese de balustradă, căzută cu faţa
în jos şi striga:
— Aga, ascultă-mă, nu mai puteam să ţin taina, am venit şi cad la
picioarele tale. Aga, eu l-am omorât!

1146
 — Tu, spurcato? Tu, târfă? mugi aga şi se întoarse în jur spre pereţi
căutându-şi iataganul.
— Eu, aga, eu păcătoasa, eu l-am omorât, din dragoste, din gelozie.
Eram geloasă; din ziua în care a păşit în conacul tău nu te-ai întors să mă
mai vezi. Nu mi-ai mai trimis-o pe Martha să mă strige… Iar eu
plângeam… mă topeam… Zi şi noapte stăteam în spatele porţii şi
aşteptam… Nimic… nimic… Aveai pe Iusufaki şi de mine uitai… M-am
dus la descântători, am aruncat noaptea farmece în pragul tău şi aşteptam…
Dar tu aveai pe Iusufaki şi de mine uitai… Din prea multă dragoste, din
multă gelozie, mintea mea s-a scrântit; iar ieri la miezul nopţii am luat
cuţitul…
Se târî la picioarele agăi, le îmbrăţişă:
— Aga, urlă ea, aga, omoară-mă! Ce să mai fac în viaţă? Omoară-mă!
Aga îşi rotea ochii de jur împrejur pe pereţi şi-şi căuta iataganul. Casa
se învârtea cu el, ochii i se înceţoşaseră, nu vedea nimic; văduva scoase
cuţitul de la sânul ei.
— Uite, cu acest cuţit l-am omorât…
Se ridică în genunchi, îi întinse agăi cuţitul…
— Uite, cu acest cuţit… spuse din nou şi-şi întinse gâtul.
Ochii agăi se umplură de sânge; se întoarse, văzu pe Iusufaki cum zace
palid, cu ochii deschişi, cu gura căscată, iar muştele, groase, negre-albăstrii
intrau şi ieşeau printre buzele lui şi pe nări.
Privi înaintea lui, văzu văduva; se repezi asupra ei, apucă cuţitul pe care
i-l întindea, îl ridică sus şi dintr-odată îl înfipse, până la mâner, în inima ei.
Şi apoi îi dădu o lovitură cu piciorul şi o rostogoli pe scară.

25 Pe lumea cealaltă.

26 Monedă de zece lepta, a zecea parte dintr-o drahmă, lucru fără valoare, neînsemnat.

1147
 X

Sângele văduvei îl scoase din minţi pe aga. Creierul său se înroşi, se

umplu de sânge; se trezi dorinţa străveche să înjunghie la rând oameni şi
animale în jurul iubitului trup care-i fusese ucis, ca să i se uşureze inima;
încă ţinea cuţitul, braţul său până la cot era scăldat în sânge.
Strigă pe seiz:
— Coboară în beci, ia-l pe Manolios, du-l la platan. Sună din trompetă
să se adune ghiaurii să-l privească. Şi să-l duceţi şi pe Iusufaki al meu la
platan, să vadă şi el… Spânzură-l pe nelegiuit, este ori nu este ucigaşul! Şi
adu-mi gârbaciul, o să cobor singur eu, să le rup oasele. Să mă uşurez!
Poate că-i spânzur diseară, la rând, pe toţi cinci; sunt vinovaţi, nu sunt
vinovaţi! O să-i spânzur pe toţi, pe toţi! De ce să trăiască ghiaurii, şi
Iusufaki al meu să zacă ucis? Pleacă!
Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi, se întoarse, puse deasupra lui
Iusufaki, între trandafiri şi iasomie, cuţitul însângerat.
— Ia-l cu tine, Iusufaki al meu, spuse el.
Se aşeză pe jos cu picioarele îndoite sub el, se rezemă de pătuţul de fier
şi începu să fumeze. Închise ochii, mintea lui se umplu de câmpii şi munţi
şi sate, apucă din nou drumul, făcu iarăşi călătoria de la Lykovrysi la
Smirna. Când în harabale, când călare pe catâr, când cu maşina diavolului
pe care au adus-o frâncii27, blestemaţi fie ei! Şi pe neaşteptate, într-o
dimineaţă, ce privelişte minunată a fost aceea! Palate, bazaruri, geamii, mii
de oameni şi muzici şi grădini şi marea! Şi dintr-odată toate se scufundară
şi rămase numai o cafenea pe ţărmul înspumat al mării, iar uşile ei erau
deschise, era cald, soarele apunea şi agalele se aşezaseră de jur-împrejur pe
rogojini, proaspăt îmbăiaţi, proaspăt îmbrăcaţi, cu narghilelele lor, cu
mustăţile boite cu vopsea neagră. Iar în mijloc, întronat pe un scaun înalt –
aga din Lykovrysi intră şi ce să vadă? – Iusufaki, şi cânta: „Dunia tabir,
ruia tabir, aman, aman!“ Şi dintr-odată cafeneaua se duse la fund, agale şi
rogojini şi narghilele, şi rămase din toată Smirna numai el şi Iusufaki al lui;
unul îngenuncheat şi rugător, iar celălalt numai nazuri şi legănări şi
mestecând sacâz.

1148
 Intră seizul, îi aduse gârbaciul şi-l puse pe genunchii lui; aga se aplecă
şi-l privi cu pleoapele grele, dar nu se mişcă. Unde să se ducă? De ce să
plece de-acolo unde se află, la marginea mării, cu Iusufaki al lui? Închise
iarăşi ochii şi se întoarse din nou în Smirna.
Afară se auzi trompeta înfuriată a seizului. Soarele coborâse de-acum,
dar căldura nu se înmuie, nu se clătina o frunză; neclintit, fără apărare,
satul se ciuciulise sub soare şi dogorea.
Una câte una porţile se deschid, sătenii ies auzind trompeta, se adună în
jurul platanului. Unii, posomorâţi, tac; alţii, mâniaţi, se duc şi vin, discută,
a omorât, nu a omorât, este, nu este răufăcător Manolios.
— Mâţa blândă zgârie rău! spunea unul clătinându-şi capul.
Dintotdeauna eu îl bănuiam pe Manolios; când cu văduva, când cu
Iusufaki… ptiu, ducă-se!
Bătrânul paracliser sosi cu limba scoasă; aduce o nouă veste
înfricoşătoare, este bucuros:
— Am trecut pe la conac, m-am apropiat; undeva, văd în curte pe
bătrâna Martha, cocoşata, cum se bate în piept şi se boceşte: „Ce ai, fă?
fac. — Au omorât-o pe văduvă! — Cine, fă? — Aga. A înjunghiat-o ca pe
un miel şi-a prăvălit-o pe scară. Cheamă creştinii să vină s-o ia… a fost şi
ea creştină amărâta… s-o îngroape!“
— Înmormântare, zice, vrea! spuse rânjind un gălbejit. Smoală pe
oasele ei!
Soarele se apropia să apună, păsările mici dădeau târcoale platanului să
se aciuieze, dar văzură mulţimea de oameni adunaţi sub frunzele lui, auziră
vuiet mare şi se înspăimântară; zburau de ici-colo neliniştite şi aşteptau
când are să dispară gloata de oameni ca să se întoarcă şi ele la cuiburile lor.
Pe neaşteptate, se auzi cum se deschide poarta grea a agăi, toate
capetele se întoarseră, un ah! se ridică din piept în piept ca un val şi
învolbură văzduhul – liniştit, zâmbitor, apăruse în prag Manolios, cu
mâinile legate la spate, iar de pe faţă şi de pe braţe îi curgea sânge.
Se opri brusc o clipă ca şi când ar fi vrut să salute pe săteni, dar seizul
apăru în spatele lui înfuriat şi îl lovi greu cu gârbaciul; iar Manolios, tăcut,
păşi pragul.

1149
 În spatele lui se iviră iarăşi cei doi hamali, cu pătuţul de fier, unde
zăcea, sub maldăre de flori, Iusufaki pe jumătate putrezit.
Manolios înainta liniştit, privirea lui aluneca încet, în chip de rămas-
bun, pe feţele oamenilor din jurul său, pe case, pe copaci şi departe pe
semănăturile care se aplecau coapte de-acum şi străluceau ca aurul în
soarele ce apunea. „Slavă Ţie, Dumnezeule, se gândea, o să avem recoltă
bună anul acesta; o să se sature sărăcimea!“
Deodată privirea lui stărui, sub platan, pe cei trei prieteni care îl priveau
şi plângeau. Manolios le zâmbi şi clătină capul să-i salute; se opri o clipă,
privi mulţimea şi strigă:
— Săteni, plec; fiţi sănătoşi!
Îşi întoarse iarăşi ochii spre cei trei prieteni:
— Fraţilor, strigă el, Mihelis, Iannakos, Kostandis, plec, fiţi sănătoşi!
— E nevinovat! Nevinovat! Nevinovat! strigară cei trei prieteni şi glasul
lor se înăbuşea.
— Nu aveţi, mă, mândrie? strigă Iannakos sătenilor care priveau uluiţi;
nu cădeţi să vă închinaţi lui, laşilor? Pentru noi, mă, este omorât, ca să
scape satul; n-o pricepeţi? Ia păcatele noastre, ale tuturor de gâtul său ca
Hristos. Fraţilor…
Dar nu apucă să termine; seizul se repezise asupra lui şi biciul i se
înfăşură de două ori în jurul gâtului.
Aga se ivi în poartă; deodată toţi mirosiră duhoarea lui şi tăcură;
mulţimea se despică în două, îi deschise cale să treacă. Greu, posomorât,
aga înaintă, cu ochii pironiţi în pământ.
Ajunse la platan, se opri; şi fără să se întoarcă să vadă pe Manolios,
întinse mâna spre seiz:
— Spânzură-l! porunci el.
Sălbaticul oriental se repezi la Manolios, îl înşfăcă de grumaz.
Dar în clipa aceea se auzi un glas ascuţit, îngrozit şi bucuros:
— Aga! Aga!
Şi baba Martha se rostogoli gâfâind, ţinând o boccea de rufe în braţele
ei. Seizul se îngălbeni, lăsă frânghia pe care o pregătea, se sprijini de
platan, iar bărbia îi tremura. Bătrâna cocoşată se prăbuşise acum la
picioarele agăi:
1150
 — Aga, ţipa cu glas ascuţit, priveşte! Priveşte!
Şi desfăcu bocceaua şi întinse pe pământ la picioarele agăi o flanea, o
pereche de pantaloni scurţi, o pereche de tuzluci, toate scăldate în sânge.
Aga se aplecă:
— Ale cui, fă, sunt hainele astea? strigă el.
— Ale seizului, răspunse bătrâna Martha. Ale seizului!
Aga se întoarse, privi pe seiz; se prăbuşise acum jos la rădăcina
platanului; sătenii îşi ţinură răsuflarea.
Cu o săritură, aga se găsi deasupra lui, îl împinse cu piciorul, urlă:
— Ali Muhtar!
Seizul, încolăcit la pământ, îşi ascunse faţa în mâinile lui mari, păroase.
— Aman! mugi el ca un viţel.
Cei trei prieteni se apropiară şi inima le bătea să se spargă. Mulţimea
toată se mişcă împreună, înconjură pe aga, pe seiz şi pe bătrâna Martha. Pe
ascuns Iannakos se apropie de Manolios, îl dezlegă, îi apucă mâna şi i-o
sărută.
Aga săltă capul, văzu sătenii, văzu feţele lor cum strălucesc bucuroase,
ridică biciul:
— Ghiaurilor, strigă el, plecaţi! Căraţi-vă de-aici; o să vă mănânc pe
toţi!
Căzu orb asupra mulţimii şi începu să lovească femei şi bărbaţi;
spumega.
Piaţa se goli fulgerător, se repeziră toţi spre casele lor, călcându-se în
picioare; cei mai îndrăzneţi se ascunseseră pe la colţuri şi pândeau. Cei trei
prieteni înşfăcară pe Manolios şi merseră de se lipiră de un zid de vizavi şi
priveau şi ascultau.
— Tu, mă? Tu, mă?! urla aga şi sărea asupra seizului şi-l călca-n
picioare şi-l scuipa.
Scotea iataganul din teacă, îl băga din nou, se apleca, lua pietroaie, îl
lovea în cap, se zăpăcise, nu ştia ce moarte să aleagă.
Iar baba Martha, umbla de colo-colo, ţopăia, ca şi cum ar fi dansat,
sprintenă, bucuroasă, şi întindea, înfăşura, desfăşura hainele, le scutura în
aer şi le întindea din nou pe pământ să se vadă sângele.
Şi spunea, şi repeta în chip de cântec, aceleaşi, mereu aceleaşi cuvinte:
1151
 — Îl auzisem eu, aga, cum urcă scara la miezul nopţii… Am auzit şi un
glas subţire-subţirel, ca un pui înainte de tăiere, aga… Dar cum să vorbesc,
amărâta de mine? Dar uite, uite, am găsit hainele!
Şi dă-i să le desfacă şi să le întindă pe jos şi să arate sângele…
Dar pe neaşteptate agăi i se făcu lehamite de trăncăneala ei, îi dădu o
lovitură de picior în şale, bătrânica scoase un ţipăt ascuţit şi şontâc-şontâc
se rostogoli până la poarta agăi; se încovrigă pe prag ca o cloşcă şi-şi pironi
ochişorii la aga şi la seiz.
— Scoateţi-vă ochii acum, păgânilor! murmură ea. Eu am găsit ce
căutam, am izbutit ce-am vrut, nu-mi mai pasă de nimic!
Acum aga se aşezase cu picioarele îndoite sub el pe pământ şi pusese şi
pe seiz să se aşeze şi el turceşte înaintea lui, faţă în faţă iar nasurile lor se
atingeau. Stătură aşa nemişcaţi amândoi mult timp. Soarele apusese de-
acum, păsărelele prinseră curaj, văzură că mulţimea de oameni dispăruse şi
se întorceau la casa lor strămoşească, bătrânul platan.
Cei mai îndrăzneţi pândeau pe la colţuri, iar cei patru prieteni care se
lipiseră de zid, îşi ţineau răsuflarea şi aşteptau. Simţeau c-o să se întâmple
ceva înspăimântător.
— Mi-e milă de amărâtul seiz, murmură Manolios.
— Lui Dumnezeu nu-i e milă de el, răspunse Iannakos, taci.
Aga sări pe neaşteptate în sus, ca un leu, şi mugi.
— Ridică-te, câine!
Seizul sări şi el dintr-odată, dintr-o singură săritură.
Aga trase iataganul şi-l coborî o dată, de două, de trei ori şi-i tăie nasul
şi urechile, şi le aruncă departe. Fiorosul oriental nu se clinti, nu scoase o
suflare, stătea drept, ca un copac căruia-i tăiau crengile; sângele şiroia,
cădea pe pământ şi se făcea noroi.
Aga ridică atunci gârbaciul.
— Fugi! răcni el.
Seizul începu să alerge, împleticindu-se, în jurul platanului.
— Stai! răcni iarăşi aga.
Seizul se opri. Aga se repezi asupra lui, îi coborî şalvarii, îi înşfăcă
boaşele, i le tăie cu-o lovitură de sabie şi le aruncă deasupra băiatului ucis,
între iasomii.
1152
 Sălbaticul oriental gemu atunci din rărunchi şi se rostogoli la pământ.
Aga îl apucă de grumaz, îl grămădi pe scaun, îi petrecu frânghia de gât,
dădu o lovitură de picior scaunului, şi seizul se legănă ciuntit, numai sânge,
în aer.
Aga îşi şterse cu mâna însângerată sudoarea şi faţa i se umplu de sânge.
Se aşeză iarăşi cu picioarele îndoite sub el pe pământ şi privi mult timp,
gâfâind şi mugind ca un bivol pe seizul său; şi încet, când de-acum sufletul
său se sătură, se ridică, şi fără să se mai întoarcă în urmă să vadă nici pe
seiz, nici pe Iusufaki, se îndreptă, poticnindu-se, clătinându-se, crezând că
nimeni nu-l vede, spre conacul său. Dădu o lovitură de picior porţii să se
închidă, dar alunecă şi se rostogoli cât era de lat şi bubui pe dalele de
piatră.

— Ce s-o întâmpla sus, în lume? întreba în clipa aceea boierul

Patriarheas pe tovarăşii lui.
Întinşi toţi pe pământ stăteau rezemaţi de zid, cu faţa întoarsă spre uşa
joasă, şi aşteptau.
— Ia să-ţi spun eu, boierule, răspunse moş Ladas, care începuse deja să
le dreagă şi să se pună bine cu cei puternici; Manolios – Dumnezeu să-l
ierte! – atârnă acum în aer, pe drept, pe nedrept, ce ne pasă nouă? E un
lucru minunat că noi am scăpat. Iar acum o s-apară seizul să ne strige:
„Afară, ghiaurilor, căraţi-vă la casele voastre!“ O să ne dea câte un şut şi-o
să urcăm iarăşi la lumină şi la treburile noastre. Iar ceea ce-am spus, dragă
boierule şi părinte Grigoris, apă şi sare!
„O să-ţi scot ochii, boşorogule!“ se gândi popa Grigoris, dar îşi aminti
că era creştin şi preot, îşi îndulci faţa şi glasul şi spuse:
— Să scăpăm, moş Ladas, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi toate celelalte
sunt uitate. Oameni suntem, mare încercare am avut în faţa ochilor, am
spus şi un cuvânt în plus; eu deja le-am uitat.
— Eu n-o să uit că mi-ai spus boier-porc, făcu moş Patriarheas înţâfnat.
Porecla îl lovise drept în inimă, pentru că i se potrivea.
— Am zis eu un asemenea lucru, boierule? făcu moş Ladas, ca şi când
era uimit, chipurile. Îmi iau cuvântul înapoi; nu mai ştiam ce fac,

1153
nenorocitul de mine, de frică, le-am încurcat, nu găseam cuvintele. Am
vrut să spun boier şi am spus boier-porc.
Panaiotaros îşi săltă capul spart:
— Lua-v-ar dracu’, fricoşilor! strigă el. Vă temeţi unul de celălalt, vă e
silă unuia de celălalt, dar cum s-o mărturisiţi? Vreţi să vă aveţi bine între
voi, trântorilor, ca să despuiaţi lumea amărâtă! Dar eu, mă, cel prăpădit, nu
mă tem de voi; popi, arhierei, boieri, fruntaşi, învăţători, ptiu!
Învăţătorul deschise gura să-i împace, dar uşa se deschise şi apăru baba
Martha, iar ochişorii ei ascuţiţi sticleau în semiîntuneric, plini de scântei.
— Ce veşti ne aduci din lumea de sus? strigă boierul şi se ridică în capul
oaselor.
Bătrâna slujnică rânji drăceşte şi întinse palma.
— Dacă nu-mi umpleţi pumnul cu galbeni, răspunse ea, nu scot o
suflare.
— Zgripţuroaico, strigă plângăreţ moş Ladas, nu ţi-e milă de noi?
Suntem oameni săraci, vrei să ne bei sângele?
— Ne aduci veşti bune sau rele? întrebă popa Grigoris. Întâi asta să ne
spui.
— Nu scot o vorbă, îţi zic, părinte; nu la fel întinzi şi sfinţia ta palma, şi
apoi începi pe „Doamne miluieşte“? Pentru ce, chipurile, eu să fiu mai
bună decât dumneata? Deschideţi pungile, boierii mei, că eu vă vreau
binele!
Moş Patriarheas îşi deschise primul săculeţul; scoase o liră de aur. Se
întoarse spre popă:
— Părinte, zise el, te cheamă popă-boier, nu te calici. Să-ţi deschizi
chimirul şi dumneata moş Ladas, care-mi zici mie boier-porc; o să-ţi facă
bine că-ţi ia puţin sânge; se poate să te lovească damblaua, amărâtule.
Învăţătorule, hai şi dumneata, ce poţi, eşti sărac, să terminăm. Bătrâna ne
aduce veşti bune; nu vedeţi cum îi sticlesc ochii?
Popa şi învăţătorul îşi deschiseră pungile, moş Ladas oftă.
— Nu se poate să-ţi rămân dator, kyră Martha? întrebă el rugător. O să-
ţi fac o chitanţă.
— Mă, nici o amărâtă de liră nu merită viaţa ta, ciufutule? făcu bătrâna.
Hai, curaj, nu te loveşte damblaua, deschide punguliţa.
1154
 Se întoarse spre Panaiotaros:
— De la tine, sărmane Ghipsofagule, spuse ea rânjind, nu vreau nici un
bănuţ; văduva, desigur, te-a lăsat lefter.
— Taci, cotoroanţo! grohăi Panaiotaros. Stai, fă, să-ţi iau măsura
cocoaşei, să-ţi fac un samar, să nu te taie, zgripţuroaico!
— Nu te amărî, sărmane Ghipsofag, chiar am şi pentru tine o veste: Ai
scăpat! Ai scăpat, iubăreţ blestemat! Văduva Katerina a dat ortu’ popii.
Panaiotaros căscă ochii, dădu să vorbească, gâtul i se înfundase.
— A omorât-o, uite-acum, aga; i-a înfipt cuţitul în inimă, ducă-se
dracului plocon!
Panaiotaros se rostogoli la pământ şi începu să se dea cu capul de
perete. Mugea ca o fiară, o striga pe văduvă. Bătrâna cocoşată, aplecată în
prag, îl întărâta.
— Cine i-a spus să fie frumoasă? Cine i-a spus să fie destrăbălată? Cine
i-a spus să meargă să-l găsească pe aga? Aşa i-a trebuit! I-a înfipt cuţitul în
inimă şi-a prăvălit-o pe scări.
Dar Panaiotaros n-o auzea; îşi rupea carnea cu dinţii, îmbrăţişa
pământul şi o striga pe văduvă.
În acest timp moş Patriarheas strânse şi de la ceilalţi banii şi umplu
pumnul bătrânei Martha. Abia atunci îşi deschise ea guriţa şi începu să le
povestească pe toate. Spunea, spunea, râdea, dansa, făcea pe aga, pe seizul,
urla şi rânjea… Popa Grigoris îşi făcu cruce.
— Să mergem, zise el, binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu! Am
intrat simpli oameni, ieşim eroi şi martiri ai lui Hristos!
— Să mergem, zise şi bătrânul boier. Am scăpat ieftin.
— M-a costat o liră treaba asta, grohăi bătrânul Ladas; dar n-o să ies eu
afară? o să mă răzbun. Şi întâi şi-ntâi pe ticălosul Iannakos – o să-i mănânc
măgăruşul!
Popa Grigoris păşi pragul.
— Mâine, fraţilor, spuse el, trebuie să facem pe-ascuns o slujbă de
preamărire a Celui de Sus; ne-am purtat ca bărbaţi şi creştini; am ieşit
învingători dintr-o groaznică încercare; slăvit fie numele lui Dumnezeu!
— Şi eu o să pun copiii, zise învăţătorul, să facă o compunere despre
martiriile şi eroismul neamului grecesc.
1155
 Popa Grigoris o luă înainte, cu capul sus, fudulindu-se ca un ţap în
fruntea turmei; în spatele lui moş Patriarheas foarte murdar, leşinat de
foame; în urma lui învăţătorul, fudulindu-se şi el, pentru că a arătat atâta
eroism şi n-a făcut de ruşine strămoşii; ultimul, moş Ladas, îşi ţinea sus
nădragii, fiindcă i se rupsese brăcinarul.
— Ei, Ghipsofagule, strigă bătrâna cocoşată, care stătea în uşă cu cheia
în mână, cărăbăneşte-te! Ai rămas văduv, pârlitule, a rămas văduv şi aga,
mergi să-i ţii companie.
— Lasă pe măgarii ăştia mari să plece întâi, grohăi şelarul; eu o să plec
singur.
Îşi strânse pumnul, se ridică în capul oaselor:
— Popi, arhierei, boieri, fruntaşi, învăţători, ptiu!
— Iuda! îi aruncă popa, neputând să se mai stăpânească, şi făcu un salt
să fugă.
Panaiotaros se repezi să-l înşface de barbă, dar popa i-o luase înainte,
era de-acum afară şi străbătea curtea; în spate îl urmau în fugă cei trei
tovarăşi ai lui.

Se înserase deja, drumurile liniştite, sătenii se adunaseră pe la casele lor,

cinau, beau şi un pahar mai mult, sărbătorind ziua de astăzi. Manolios,
seizul, văduva, aga, Iusufaki, bătrâna Martha – toate casele vuiau, satul se
învioră, bătrânii aveau să spună, vecinele să clevetească şi copiii să asculte
şi să-şi amintească…
Şi moş Patriarheas şade la masa lui aşternută, s-a îmbăiat, s-a primenit,
s-a aranjat, iar Lenio umblă de colo-colo, grăsuţă, veselă, cu obrazul
îmbujorat; îi fiersese o găină, îi făcuse supă cu ou şi lămâie ca să se refacă,
iar Mihelis şedea în faţa lui şi-l privea pe bătrân cum se apleacă cu nesaţ,
asudat, grăbit, şi cum se luptă să-şi refacă puterile sleite…
Îl asculta cum vorbeşte, cum râde, cum mestecă şi îl privea uimit.
„Acesta este tatăl meu, se gândea, acesta este tatăl meu…“
— Ieftin am scăpat, spunea îndopându-se; acum că am văzut moartea în
faţă, am înţeles, Mihelis dragă, ce va să zică viaţa… Să nu pierdem timpul,
copilul meu, să mâncăm, să bem, să petrecem, s-o luăm înainte… Ia

1156
închipuieşte-ţi, zice, să nu fi scăpat; găina asta acum s-ar fi dus pe apa
sâmbetei!
Iar Mihelis îl tot privea tăcut şi se gândea: „Acesta este tatăl meu…
acesta este tatăl meu…“
Popa Grigoris şedea şi el în curtea lui sub viţa-de-vie încărcată de
struguri, şi mânca, şi sufla un vântuleţ dulce de vară, miroseau busuiocul şi
iasomia, iar motanul venea şi se freca şi mieuna la picioarele stăpânului.
Iar Mariori, în picioare, ţinea urciorul de vin şi îl cinstea; şi pe obrajii ei
palizi şiroiau lacrimi de bucurie.
Iar boierul-popă bea, mânca şi se mândrea.
— Nici o clipă inima nu mi-a fost stăpânită de frică; m-am purtat ca un
conducător, vrednic reprezentant al lui Dumnezeu în Lykovrysi. Am vorbit
cu curaj agăi, am apărat creştinătatea, iar în temniţă stăteam drept şi
priveam moartea în faţă… Trebuie să fii, dragă Mariori, mândră de tatăl
tău…
Moş Ladas şedea şi el pe banca de piatră din curtea lui, desculţ,
neîncins, îşi mesteca pâinica de orz, ciugulea din când în când şi câte o
măslină şi vorbea fără încetare kyrei Pinelopi a lui – ce a făcut el, ce i-au
făcut ei, ce a spus el, ce i-au spus ei şi cât l-a costat această treabă…
Oftă, se mânie, intră înăuntru, deschise cufărul, scoase catastifele, se
apropie de lumina opaiţului. Îşi umezi degetul, începu să răsfoiască – cine
şi cât îi datorează, când expiră fiecare termen şi câtă dobândă scoate; fu
mulţumit, zâmbi:
— Mâine dimineaţă, kyră Pinelopi, o să mă răzbun; am scăpat de dinţii
morţii, şi acum că am scăpat, nu mai există hatâruri: îţi datorez, să mă
mănânci; îmi datorezi tu, o să te mănânc eu; şi repede, cât încă trăim. Ce
zici şi tu, Pinelopi?
Dar kyra Pinelopi a lui, indiferentă, moartă, îşi pironise ochii ei goi în
andrele şi împletea, împletea cu furie. Ca şi când ar fi întâmpinat şi ea
moartea şi se grăbea să i-o ia înainte; să ajungă să termine ciorapul. Şi nici
nu se neliniştise că-i dispăruse bărbatul, şi nici nu se bucurase că s-a întors
şi umbla acum prin curte de colo-colo şi-şi trăgea nădragii în sus şi se
scărpina şi vorbea.

1157
 Taifasurile ţinură în sat şi opaiţele rămaseră aprinse în seara aceea până
târziu, spre miezul nopţii; iar apoi, unul câte unul, satul îşi stinse opaiţele,
închise ochii şi începu să sforăie.

Mihelis se despărţise repede de prietenii săi; se grăbea să se ducă să-l

vadă pe bătrânul său.
— Să mergem acasă să mâncăm toţi împreună, propuse Kostandis celor
doi tovarăşi ai lui, să sărbătorim, Manolios, învierea ta!
Kyra Kostandis era în toanele ei bune în seara aceasta, nu i se înăcri
mutra când îi văzu, îşi suflecă mânecile, aprinse focul, pregăti cina.
Aşternu masa, aduse vin şi coborî urciorul de apă în fântână, să stea la
răcoare.
— Nimeni n-o întrece pe sora ta, îi zise Kostandis pe ascuns lui
Iannakos, nimeni n-o întrece în gospodărie, când este în toane bune;
nimeni n-o întrece nici când este înfuriată. Slavă Ţie, Dumnezeule, astă-
seară am fost norocoşi. Bine aţi venit, fraţilor! spuse el tare.
— Bine v-am găsit! spuseră invitaţii şi începură, tustrei înfometaţi, să
mănânce şi să bea.
În picioare, pe lângă ei, stăpâna casei îi servea.
Iannakos şi Kostandis ridicară paharul plin, ciocniră cu Manolios.
— Hristos a înviat! strigară amândoi privind pe Manolios cu duioşie.
Dar Manolios nu vorbea, nu râdea, era cufundat în sinea sa, se bucura că
trăia încă şi mânca şi bea şi vorbea cu prietenii; şi simţea vântişorul de
seară trecând peste fruntea lui asudată… Totuşi el gândea că ar fi putut să
fie altundeva astă-seară – şi o tristeţe senină, nepământească îi înroura faţa.
— Nu te-amărî, Manolios, îi spuse Iannakos, este bun Raiul, nu zic, dar
şi pământul e bun… Cum o să găseşti pe Kostandis şi pe Iannakos în Rai?
adăugă râzând. Pentru că noi doi, Kostandis, după cum merg lucrurile,
suntem pentru Iad; dar nu chiar la fund, puţintel mai sus!
Râseră tustrei, îşi umplură din nou paharele.
— Mi-e milă de sărmana văduvă, spuse încet Kostandis, să nu-l audă
nevastă-sa. Păcat de frumuseţea ei!
— Cine ştie, zise Iannakos, în ceasul acesta, când noi vorbim, văduva
Katerina se află în Rai şi, să-mi aminteşti de asta, împreună cu Maria
1158
Magdalena. Şi se plimbă amândouă pe iarba nemuritoare şi privesc lumea
de jos şi râd…
— Poate că şi oftează, măi Iannakos, pentru că mult a iubit lumea, spuse
Kostandis. Tu ce zici, Manolios?
— O pizmuiesc pe văduvă, răspunse Manolios, o pizmuiesc, nu mi-e
milă de ea. De ce s-o plâng? Sigur în ceasul acesta se plimbă prin Rai
împreună cu îngerii, şi nici nu oftează, nici nu râde de lume. A uitat-o întru
totul, lumea asta s-a stins din mintea ei, uite, cum s-a stins şi de pe faţa
mea şi-a pierit lepra.
Kyra Kostandis auzi ultimele cuvinte, şi atunci pentru prima dată se
întoarse şi văzu că faţa lui Manolios, despre care ziceau că se umflase şi se
umpluse de lepră, strălucea acum nespus de curată. Dădu să-l întrebe cum
s-a făcut minunea, dar bărbaţii vorbeau, era în toanele ei bune astă-seară,
nu vru să se amestece în discuţie. Numai îşi aţintise urechile şi asculta;
când aduseră vorba de frumuseţea văduvei, mormăi încet, gata să muşte;
dar îşi acoperi iarăşi dinţii cu buzele şi nu muşcă.
— Iar de seiz, nenorocitul, ce spui, Manolios? întrebă Kostandis. Era un
câine turbat, dar în inima mea mi-a părut rău de el.
— Dac-ar fi fost creştin, răspunse Manolios, şi dacă s-ar fi căit, cine
ştie, Kostandis, Dumnezeu poate-ar fi pus mâna pe capul lui şi i-ar fi spus:
„Iertat să fii, că mult ai iubit!“
— Dar aşa, exclamă Iannakos, după cum spui tu, după cum le umfli tu,
Manolios, Raiul o s-ajungă un fel de sat fără câini.
— Paradisul s-a făcut pentru păcătoşi… murmură Manolios.
— Să bem aşadar în sănătatea seizului! făcu Kostandis, care prinsese
deja chef. Să bem în sănătatea agăi, a sărmanului văduv, că şi el a iubit
mult. Să bem şi pentru Iusufaki cel ucis pe nedrept! Ce vină are amărâtul
de el? Mesteca sacâz şi cânta manele!… Făcea altceva?
— Chiar dacă făcea şi altceva, spuse Iannakos, izbucnind în râs, halal
să-i fie lui!
Kostandis făcu semn cu frică şi arătă cu ochiul pe nevasta lui, care se
făcea că privea stelele pe fereastra deschisă; Iannakos înţelese şi-şi astupă
gura.

1159
 — Numai în sănătatea lui moş Ladas să nu-mi spuneţi să beau, nici în
sănătatea popii Grigoris, declară Kostandis. Ăştia sunt fiare neîmblânzite.
— Mă, bun e vinul tău, Kostandis, exclamă Iannakos care se-aprinsese
de-acum, eu o să beau şi-n sănătatea lor.
Îşi umplu paharul.
— În sănătatea lui moş Ladas; smoală pe oasele lui! şi-l bău dintr-o
înghiţitură.
Îl umplu din nou:
— În sănătatea lui popa Grigoris; smoală pe oasele lui! şi-l dădu şi pe-
ăsta pe gât.
— Mai este vreun alt păcătos să-l pomenesc?
Vin din belşug, inimă izvor nesecat, piepturile se deschiseră, se umplură
de dragoste.
„Ca vinul e şi Hristos, se gândea Manolios; la fel deschide şi El inima
oamenilor şi intră lumea toată; la fel o să deschidă şi Raiul să intre toţi
păcătoşii…“
Şi privea cu mândrie pe prietenii lui, care căzuseră unul în braţele
celuilalt şi râdeau.
— Şi pe Panaiotaros! strigă Iannakos; l-am uitat pe Iuda. În sănătatea
lui, părinte Iacov!
— În sănătatea lui, apostole Petru! răspunse Kostandis şi goliră din nou
paharele.
Kyra Kostandis se întoarse; o să-i bea tot vinul, începu să se-nfurie.
— Bei prea mult, Kostandis, zise ea cu glas aspru.
Kostandis se zbârci.
— Bine, spuse el, nu te mânia, femeie; adu-ne urciorul de apă, să ne
răcorim.
Femeia se duse la fântână, Kostandis puse degetul la gură.
— Aveţi grijă, sărmanilor, zise el încet, aveţi grijă, o să se-nfurie.
— Să plecăm, făcu Iannakos, să plecăm, să nu-ţi găseşti beleaua…
— Nu, bre băieţi, dar să fim înţelepţi. Să bem apă în sănătatea ei, poate
s-o muia; nu ştii tu femeile.
Intră femeia cu urciorul; luă paharele de vin, le clăti, le umplu cu apă
rece. Bărbaţii ridicară paharele de apă rece, urară:
1160
 — În sănătatea ta, surioara mea, zise Iannakos; Dumnezeu să răcorească
sufletul tău, cum ne răcoreşti tu astă-seară. O soră mai bună decât tine şi o
nevastă mai bună nu există; oriunde merge şi stă Kostandis, e mândru de
virtuţile tale!
— În sănătatea ta, nevastă! spuse cu sfială Kostandis; mai bine, pe legea
mea, să merg împreună cu tine în Iad, decât singur în Rai! spuse şi făcu cu
ochiul tovarăşilor săi.
— În sănătatea dumitale, kyră Kostandis, zise şi Manolios; iartă-ne,
astă-seară e o seară mare, satul nostru a fost izbăvit; Dumnezeu o să-ţi
plătească poimâine truda la care te-am pus.
Băură, se răcoriră; se stinse puţin flacăra. Kostandis scoase tabachera,
răsuci o ţigară, dădu şi tovarăşilor. Se ridicară, ieşiră în curte, se aşezară pe
banca de piatră. Femeia începu să strângă masa, murmurând.
Aerul mirosea; de pe câmp venea mireasma lanului copt; în mijlocul
curţii era un smochin, noaptea mirosea a smochină.
Cineva se opri la poartă, bătu; Kostandis se ridică tulburat.
— Sunt eu, Mihelis, deschide, Kostandis!
Numai bucurie, Kostandis deschise, apăru Mihelis în întuneric.
— L-am lăsat pe bătrân, zise el. A mâncat, a băut, l-a luat somnul, şi am
venit.
Se aşeză şi el în linişte pe banca de piatră; simţi în jurul său o tăcere
foarte plăcută, nu vru s-o tulbure; tăcu şi el.
Manolios îşi rezemă capul de zid, privea stelele şi mintea lui devenea ca
lumina stelelor. Şi încet-încet, în noapte, se ridică glasul lui Manolios:
— Unele gândeşte omul, spuse el, şi altele hotărăşte Dumnezeu; nu m-a
lăsat astă-seară să mor şi să vă părăsesc, fraţilor. Cine ştie, Dumnezeu a
avut ţelul Său, nu ne-am sfârşit încă truda pe pământ, trebuie încă să
muncim mult ca să ne izbăvim sufletul; şi uite, astă-seară, fraţilor, eu am
luat hotărârea.
Spuse, tăcu iarăşi şi ridică din nou ochii spre Râul Iordan de deasupra
lui.
Iannakos şi Kostandis începuseră să-şi revină din ameţeală; vinul care li
se aprinsese în creieri, se împrăştia acum şi le scălda tot trupul, ca un cuget
bun.
1161
 Mihelis atinse genunchiul lui Manolios, ca şi cum ar fi voit să-i spună:
„Sunt şi eu cu tine!“
Erau singuri-singurei în întuneric, vântişorul care sufla era nespus de
dulce, stelele atârnau deasupra lor şi luminau arar cele patru feţe; abia se
distingeau unul pe celălalt în noapte.
Manolios prinse curaj, începu din nou:
— Când eram ucenic la mănăstire, zise el, înainte de-a veni boierul
Patriarheas şi de-a mă arunca în lume, bătrânul meu, părintele Manasis –
fie sănătos, dacă trăieşte, Dumnezeu să sfinţească oasele lui, dacă a murit!
– mi-a povestit într-o zi ce i se întâmplase, se zice, unui prieten de-al lui,
călugăr. Ani în şir nu mi-am amintit de ea; dar astă-seară, Dumnezeu ştie
de ce mi-amintii de ea; şi-mi tot umblă prin minte… Vă e somn? făcu
întrerupându-şi cuvântul, pentru că prietenii lui tăceau şi nu distingea bine
feţele lor în întuneric.
— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Kostandis ca şi când s-ar fi
înspăimântat; de ce ne spui asta, Manolios?
— Niciodată sufletul nostru nu a fost atât de treaz, Manolios, zise
Iannakos; nu ne întrista, spune!
— Aşadar, călugărul acesta, prietenul bătrânului meu, avea un foc mare
în viaţa lui: să-l învrednicească Dumnezeu să meargă la Sfântul Mormânt
să se închine. Străbătea, aşadar, satele, strângea milostenii, şi după ani,
bătrân de-acum, izbuti să adune treizeci de lire, câte-i trebuiau pentru
călătorie, făcu pocăinţă, luă îngăduinţa stareţului şi porni.
Nu ieşise bine din mănăstire, că vede un om zdrenţăros, palid,
posomorât, care se apleca la pământ şi strângea ierburi; omul auzi toiagul
călugărului pe pietre, săltă capul…
„Unde te duci, bătrâne?“ întrebă el.
„La Sfântul Mormânt, fratele meu, să mă închin, să înconjor de trei ori
Sfântul Mormânt şi să mă închin.“
„Câţi bani ai?“
„Treizeci de lire.“
„Dă-mi mie cele treizeci de lire, că am nevastă şi copii şi flămânzim.
Dă-mi-le mie şi fă de trei ori ocolul meu; iar apoi cazi, şi închină-te la
mine.“
1162
 Călugărul îşi scoase punga cu cele treizeci de lire, o dădu săracului, făcu
ocolul lui de trei ori şi apoi căzu şi i se închină. Şi se întoarse în mănăstirea
lui.
Manolios îşi lăsă capul în jos, tăcu; cei trei prieteni rumegau cuvintele
lui în sinea lor şi tăceau; inima lor fusese răscolită.
Manolios săltă capul.
— Mai târziu am aflat că acest călugăr care pornise la Sfântul Mormânt
era chiar bătrânul meu, părintele Manasis; dar s-a ruşinat să mi-o
mărturisească, din smerenie. Iar astă-seară, după atâţia ani, am înţeles cine
era săracul pe care l-a întâlnit la ieşirea din mănăstire.
Manolios tăcu; glasul său începuse să tremure. Prietenii se apropiară de
Manolios pe banca de piatră:
— Cine era? întrebară cu nelinişte.
Manolios şovăi un timp; dar în cele din urmă, cu linişte, vorba lui căzu
asemenea unui fruct copt noaptea într-o grădină:
— Hristos.
Cei trei camarazi tresăriră; ca şi când, pe neaşteptate, ar fi apărut între
ei, în întuneric, întristat, îmbrăcat sărăcăcios, prigonit de oameni, cu
picioarele însângerate de o mare călătorie, fugar, Hristos. Îi simţeau între ei
cu spaimă, cu bucurie prezenţa nevăzută. Mult timp nu izbutiră să scoată o
suflare; ce puteau să spună? încotro să se întoarcă? cui să vorbească? Nu
vedeau pe nimeni; totuşi niciodată un trup nu li se arătă atât de real, atât de
palpabil, cât boarea aceasta nevăzută, cu chip omenesc umil, între ei.
Iannakos deschise primul gura, strigă, pironindu-şi privirea în întuneric:
— Cine este? ca şi cum ar fi bătut cineva în poartă. Cine este? strigă din
nou şi întinse mâna.
Frunzele smochinului se clătinară, noaptea se umplu iarăşi de mireasmă
– de semănături, de caprifoi; de smochină coaptă. Iar în timp ce tuspatru
inspirau adânc mireasma aceasta simţiră cum coboară în ei şi se
răspândeşte, din călcâi la creştet, prezenţa nevăzută. Îşi amintiră toţi, pe
când erau copii încă, şi inima lor era încă neprihănită, cum acelaşi Nevăzut
intra şi punea stăpânire pe ei, în Joia Mare, când se împărtăşeau.
— Manolios, spuse Mihelis, şi dădu să-l îmbrăţişeze pe prietenul său,
dar se stăpâni. Manolios, de astăzi, din ceasul în care te-am văzut că apari
1163
din poarta agăi, legat, cu mâinile la spate, şi mergi liniştit, bucuros, să fii
omorât ca să scapi satul, am simţit că un vânt nou, o strălucire
nemaipomenită te înconjoară; ca şi cum te-ai fi înălţat, ca şi cum te-ai fi
subţiat, ca şi cum te-ai fi făcut o flacără. Din clipa aceea am luat hotărârea:
unde o să te duci tu, o să vin şi eu, oriunde mă duci tu, o să merg; ceea ce-
mi porunceşti tu, o să fac.
Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi şovăit; dar îndată, hotărât:
— Acum că l-am văzut, zise el încet, pe tatăl meu cum mănâncă, cum
bea şi cum îl ia somnul, am înţeles că sunt legat mai mult de tine,
Manolios, decât de el. Nu-i mai datorez ascultare lui, ci ţie.
Iannakos şi Kostandis dădură şi ei să vorbească, dar nu putură; începură
plânsetele.
Femeia lui Kostandis apăru în prag, îi ascultă cum plâng, îşi clătină
capul şi intră înăuntru. Manolios luă mâna lui Mihelis şi o ţinu strâns în
mâinile sale.
— Fratele meu, spuse el, eşti mai bun, mai neprihănit, mai aproape de
Hristos decât mine. Pe tine nu te biciuie strigăte diavoleşti, şi găseşti mai
simplu şi mai sigur calea. Acolo unde eu m-am chinuit ani în şir să ajung şi
n-am ajuns, tu ajungi cu-n singur pas liniştit, nezorit. Iar jertfa ta are
valoare mare; pentru că tu ai casă boierească şi tată boier şi bogăţii şi
renume; eu nu am nimic. Jerfesc lui Dumnezeu nimicul; ba, mă chinui să
aduc jertfă chiar şi această nimicnicie. Ca şi bătrânul meu, părintele
Manasis, am avut şi eu, prăpăditul, planuri mari; nu mă încăpea stâna mea,
nu mă încăpea satul, doream fierbinte să urc, chipurile, pe o corabie mare,
să mă duc la capătul lumii, să găsesc izbăvirea mea. Îmi închipuiam că
Sfântul Mormânt este foarte departe, la marginea lumii şi dispreţuiam
bulgărele acesta de pământ, unde m-a aruncat Dumnezeu… Dar acum am
înţeles, Hristos este peste tot, cutreieră în jurul satului nostru, bate la poarta
noastră, se opreşte şi cerşeşte inimii noastre. Sărac, înfometat, fără adăpost
este Hristos în acest bogat sat de frunte, unde trăiesc şi domnesc agalele,
de-alde Ladas, de-alde popa Grigoris. Sărac, şi are şi copii care flămânzesc.
Cerşeşte, bate la porţi şi inimi, şi e alungat din poartă în poartă, din inimă
în inimă.
Manolios se ridică, în întuneric faţa lui străluci ca fulgerul.
1164
 — Fraţilor, strigă el, noi o să-L adăpostim, noi o să-I deschidem porţile
noastre şi inimile noastre. Mai înainte nu-L vedeam, nu-L auzeam; acum Îl
văd şi-L aud. Alaltăieri noapte când a urcat Iannakos să mă găsească în
singurătatea mea, L-am auzit cum mă strigă limpede, pe numele meu, şi
am coborât în sat. Am crezut că m-a chemat ca să mor; dar nu m-a chemat
pentru asta. Acum ştiu pentru ce m-a strigat; şi am luat o hotărâre.
Se auzi un glas în întuneric, parc-ar fi al lui Kostandis:
— Ce hotărâre, Manolios?
— Ce hotărâre? făcu Manolios şi rămase puţin timp gânditor. Cum s-o
înfăţişez prin cuvinte? Nu pot. Numai prin faptă, cred, dacă vrea
Dumnezeu, aş putea. Fraţilor, am luat hotărârea să-mi schimb viaţa cu
desăvârşire, să mă lepăd de cele trecute, să-l urmez pe Hristos pe orice
drum. O să merg înainte cu trâmbiţa ca seizul lui şi o să strig. Ce o să strig,
nu ştiu. Nici nu-mi pasă; când o să deschid gura, Hristos o să pună
cuvintele care trebuie pe limba mea. Fraţilor, asta-i hotărârea pe care am
luat-o.
Tăcu. Un timp nu se auzi în curte decât foşnetul vuitor de la frunzele de
smochin. Dar în scurt timp se ridicară iarăşi glasurile şi întrebările.
— Şi noi, noi cu măgăruşul nostru, cu coropcăriile noastre, cu afacerile
noastre mărunte? întrebă Iannakos.
— Noi cu nevasta noastră, cu copiii noştri, cu cafeneaua noastră?
întrebă Kostandis.
— Eu nu întreb, zise Mihelis; am luat o hotărâre. Înainte de-a veni astă-
seară să vă găsesc, luasem hotărârea: o să părăsesc casa tatălui meu.
Manolios nu vorbea; în lumina rară pe care stelele o aruncau de sus,
distingea feţele lui Iannakos şi Kostandis aplecate spre faţa lui, cum
întreabă încă şi cum aşteaptă răspuns. Ce să răspundă? Cum putea să ia o
hotărâre pentru ei şi să le răscolească viaţa? Fiecare are ceasul izbăvirii lui;
numai singur poate să judece şi să hotărască acel cum şi acel când.
— Fraţilor, spuse el în cele din urmă, fiecare hotărâre a omului e ca şi
fructul pomului. Încet, cu răbdare, cu soare, cu ploaie, cu vânt, fructul se
coace şi cade. Aveţi răbdare, fraţii mei, nu întrebaţi pe nimeni; o să vină şi
ceasul vostru binecuvântat – şi atunci n-o să mai întrebaţi; în linişte, fără să

1165
vă doară, o să lăsaţi femeie şi copii şi părinţi şi negoţuri, o să vindeţi toate
mărgăritarele astea mici şi o să găsiţi Marele Mărgăritar, pe Hristos.
— Tu ne deschizi drumul, Manolios, zise Iannakos. O să vin cu tine.
— Nu te grăbi, Iannakos, spuse Manolios şi strânse mâna prietenului
său nerăbdător, lasă-mă pe mine mai întâi să lupt şi să sufăr singur.
— N-o să pleci! făcu Kostandis şi întinse mâna, vrând parcă să-l reţină
pe Manolios. N-o să ne părăseşti!
— Unde să mă duc, Kostandis? Ai uitat unde a găsit bătrânul meu
Sfântul Mormânt? Cine luptă şi suferă pe un petec de pământ, luptă şi
suferă pe întreg pământul. O să fiu cu voi, totdeauna! Aici în Lykovrysi şi
pe munte, pe pământurile noastre. Aici este aria mea, aici m-a coborât
Dumnezeu, aici mi-a poruncit să stau ca să lupt. Aici este Sfântul meu
Mormânt.
Femeia lui Kostandis se ivi iarăşi în prag şi murmură ceva; Manolios se
ridică, privi stelele.
— Fraţilor, zise el, cred că s-a făcut miezul nopţii şi trebuie să urc pe
munte. Rămâneţi sănătoşi, mă duc.
— O să plecăm şi noi, spuse şi Iannakos. Sora mea, cred, a picat de
somn.
— E trecut de miezul nopţii, răspunse ea.
Salutară pe stăpâna casei, o copleşiră cu vorbe dulci ca s-o înmoaie; le
era milă de Kostandis, pe care-l părăseau acum neajutorat în ghearele ei.
— Cu bine, băieţi, spuse Kostandis, petrecându-i până la poartă. Hristos
fie cu voi!
— N-aş vrea să fiu în pielea ta, sărmane Kostandis… murmură
Iannakos, îndată ce închise poarta.
Linişte, dulceaţă primăvăratică, satul dormea adânc, departe lătră un
câine. Stelele atârnară deasupra celor trei prieteni, ca nişte săbii.
Nu vorbiră tot drumul. Ce să spună? Îşi spuseseră totul.
Singur-singurel, cu pas iute, sprinten, ca şi când l-ar fi purtat iarăşi pe
sus nişte aripi îngereşti, Manolios luă poteca urcătoare.

1166
27 Denumire generală pentru europenii din Apus.

1167
 XI

În timp ce oamenii, încurcaţi în patimile lor, omorau şi erau omorâţi,

băteau şi erau bătuţi, sau se chinuiau să urce la cer, spicele, în linişte, sigur,
se împlineau, se coceau, vârful lor se umplea de boabe şi-şi plecau gâtul la
pământ să fie secerate.
Fetele se legară la cap cu basmale albe să nu le ardă soarele, apucară
secerile şi în zori se revărsară pe câmp. Uitaseră deja primejdia care trecuse
peste satul lor, vorbeau încet despre văduvă şi râdeau şi se îmbujorau şi se
îngrozeau când îşi aminteau de seiz, pe care îl văzuseră a doua zi dimineaţa
cum atârnă de platan, pe jumătate gol şi ciopârţit. Sufla vântul, şi
înfricoşătorul hoit se legăna trosnind, cu limba vânătă scoasă afară de-un
cot.
Dar faţa lor se-ndulcea ori de câte ori le venea în minte Manolios.
Mamele lor, întorcându-se în fugă din piaţă, alungate de aga, povesteau de
nu se mai săturau, cum a apărut în poarta agăi, mândru, frumos şi bălai ca
un arhanghel –, iar ceea ce spun gurile rele că, chipurile, pe faţă i-a ieşit
lepra, minciuni, maică, minciuni, faţa lui strălucea, nespus de curată, ca a
soarelui.
Intrară în lanuri şi începură să mânuiască cu pricepere secera, ca şi cum
ar fi vânat şi-ar fi îmbrăţişat; apucau mănunchiuri-mănunchiuri spicele, le
făceau snopi care rămâneau în clăi în urma lor. Şi dă-i să cotcodăcească şi
să arunce cuvinte jignitoare despre voinicii satului şi să ia în râs cusururile
lor – ăsta era cocoşat, ăla avea picioarele strâmbe, ălălalt vorbea peltic…
Iar cele mai multe cusururi le avea acela pe care, în taină, în sinea ei,
fiecare îl dorea mai mult.
Ieşi nevasta lui Panaiotaros şi ea cu cele două fiice ale ei, Pelaghia şi
Chrysoula, să secere şi ele ogoraşul lor sărac. Înaltă ca o catapeteasmă, cu
gura acrită, îmbătrânită înainte de vreme, se înfăşurare nefericita femeie, ca
o văduvă, cu o basma neagră, şi mergea înainte, foarte obosită şi tăcută. De
ce s-o fi născut, ce rău a făcut lui Dumnezeu de o pedepseşte atât de mult?
Şi ce rău a făcut şi bărbatul ei, că a ajuns beţiv, risipitor şi batjocura
satului? El, flăcăul ambiţios, cumpătat la vorbă, harnic, care trecea pe la

1168
poarta ei şi tremura, şi nicidecum să ridice ochii s-o vadă! Ea fată de
gospodar, el om sărac; dar într-o zi îl chemă răposatul ei tată: „Panaiotaros,
îi făcu, îmi placi; eşti sărac, dar harnic şi cinstit; ştiu că iubeşti pe fata mea,
ia-o, cu binecuvântarea mea!“ Şi a luat-o; toate mergeau bine, până în
ceasul blestemat în care a apărut văduva în faţa lui!
— Blestemată fie, murmură ea, căţeaua aceea m-a ars… Dumnezeul
meu, poţi să asculţi femeile cinstite? Ascultă-mă; arunc-o în Iad să ardă
împreună cu Iuda!
Dar, cum rosti numele acesta, se înfioră; ca şi cum ar fi făcut o
rugăciune lui Dumnezeu să nu se despartă bărbatul ei de văduvă nici în Iad.
Se opri îngrozită.
În urma ei cele două fiice ale ei, durdulii, oacheşe, înţepate, cu puf
negru bogat pe obraji şi pe buza de sus, mirosind a sudoare, bârfeau şi
chicoteau.
— Iar şi-a pus ceva-n minte bătrâna, priveşte cum s-a oprit, înlemnită!
spuse cea mai mică, Chrysoula.
— Fac prinsoare că iar şi-a amintit de văduvă! zise Pelaghia, şi începură
iarăşi amândouă să chicotească.
Moş Ladas trecu gârbovit, gânditor, desculţ; se întoarse, le văzu, intrau
de-acum în ogoraşul lor şi-şi coborâseră secerile de pe umăr.
— Ăsta e ogorul vostru, nu aveţi altul? întrebă pe prăpădita mamă.
— Ăsta e, kyr Ladas; celelalte au fost vândute, s-au dus… răspunse
bătrâna şi oftă.
Moş Ladas aruncă o privire spre ogor, îl măsură cu mintea, socoti ce rod
va scoate, clătină capul pleşuv, ţuguiat, şi-şi văzu de drum. Ocările lui
Panaiotaros şuierau încă în el ca nişte vipere; în fiecare zi îi veneau în
minte şi în fiecare zi se jura să-i mănânce ogorul care i-a rămas şi via: „O
să te-nvăţ eu, nenorocitule, ce va să zică ambiţia; ce va să zică Ladas“.
Porni mai departe, zăbovea puţin la fiecare ogor, făcea socoteli în minte;
aşa ieşea în fiecare an la seceriş şi făcea inspecţie; apoi la culesul
strugurilor; iar mai târziu la strânsul măslinelor. Creierul său era un catastif
şi înregistra cam ce rod, ce vin, ce ulei o să recolteze fiecare ţăran, şi dacă
va putea s-o scoată la capăt până la anul, sau se va afla la strâmtorare să

1169
ceară bani împrumut; iar moş Ladas se gândea dacă trebuie să împrumute,
şi cât să împrumute, şi ce dobândă să ia fiecăruia.
Aşa în fiecare an; dar anul acesta moş Ladas ieşi în inspecţia lui mai
hrăpăreţ. Din ziua în care a scăpat de dinţii morţii, îl apucase turbarea să
înghită cât mai multe ogoare şi vii şi livezi de măslini, să îngrămădească
tot mai multe lire în cufere, să o ia înaintea tuturor; şi să strângă chiar mai
mult cureaua, să nu mănânce – a tăiat de ieri şi gustarea lui, măslinele – să
nu bea decât apşoara lui Dumnezeu şi să nu se îmbrace şi să nu cheltuiască
în chip nechibzuit. „N-avem timp, kyră Pinelopi, îi spunea tovarăşei lui de
viaţă, ca şi moartă, în fiecare clipă s-ar putea să murim, trebuie să ne
grăbim; ce zici şi dumneata, kyră Pinelopi?“
— Mă, toate vrei să le-nhaţi, moş Ladas? Ce-o să le faci? Ce-o să iei cu
tine? Un cot de pânză? Lasă aşadar şi săracilor să mănânce!
Bătrânul hrăpăreţ se întoarse înfuriat şi văzu înaintea lui pe boierul
Patriarheas, gras, bine hrănit, roşu ca racul. Purta o pălărie mare, lată, de
papură, cu un tifon alb care-i cobora pe grumaz ca să nu-i aţâţe sângele
fierbinţeala soarelui. Mergea şi el la lanurile sale să stea cu ochii pe
secerătoare; să-l vadă, să nu se oprească secera, şi în acelaşi timp să le
privească şi el, aşa când se apleacă şi îşi saltă cururile şi îşi desfac pe
jumătate piepturile asudate. Şi să le arunce din când în când şi vreun
cuvinţel să le aţâţe, să se aţâţe şi el.
Moş Ladas îl privi, se sufoca de răul lui, dar nu vorbi.
Boierul Patriarheas izbucni în râs văzând botul ţuguiat de înfometare al
bătrânului zgârciob şi pantalonii scurţi zdrenţăroşi care-i atârnau.
— Bine ţi le-a cântat, cred, ursul acela de om, Ghipsofagul, în beci,
spuse iarăşi ca să-l întărâte.
— Şi pe boieria ta bine te-a-mpodobit, cred, şuieră moş Ladas; nu
cumva ai şi uitat?
— Despre boier-porc vrei să spui? Ce să-ţi zic, bre frate, cu cât mă
gândesc, cu atât mi se pare că a lovit bine ticălosul… Mă, o s-o crezi? Din
clipa în care am ieşit din beci am o poftă diavolească, mănânc, mănânc,
Lenio nu pridideşte să-mi taie găini, Nicolio să-mi care mieluşei de lapte şi
brânzeturi, grădinarul fructe şi zarzavaturi… Nu mă satur, mă Ladas; dar
nici nu vreau să mă satur; şi dacă mă satur vreodată, fac o gargară din care
1170
mi-a dat popa Grigoris – să fie sănătos, mănâncă şi el! – vomit, mă golesc
şi încep din nou. Ai înţeles?
— Am înţeles, răspunse moş Ladas şi scuipă. Viermii îşi scot capetele
din pământ, te privesc cum te îngraşi, cum pui osânză şi spun: „Ce
petrecere are să fie!“ Tu te umpli, eu mă golesc, dracu’ o să ne ia pe-
amândoi!
Zise, scuipă iarăşi şi porni mai departe.

Împrăştiate pe câmp raialele şi copiii raialelor secerau, iar în acest timp

aga, închis în conacul său, nu mai ieşea pe poartă; când umbla de ici-colo
prin odaie şi se poticnea de cădea grămadă beat criţă, când nu mânca, nu
bea, şedea numai cu picioarele îndoite sub el pe perna lui, îşi fuma luleaua
şi se gândea la lumea asta mincinoasă şi transpus urmărea fumul cum urcă
din lulea, cum face inele în aer şi cum dispare. Dar într-o dimineaţă se
ridică, se îmbrăcă, strigă pe bătrâna cocoşată:
— Pregăteşte, fă, iapa, pune în traista mea pâine şi carne, pune şi o
sticlă de rachiu, o să mă duc la Oraşul cel Mare28, o să iau maşina dracului,
o să zbor până la Smirna. Ai grijă acasă, nimeni să nu calce înăuntru şi să
nu afle că lipsesc; altfel, nenorocito, când o să mă-ntorc, o să-ţi tai şi ţie
nasul şi urechile şi cocoaşa, auzi?
— Aud, aga, du-te în paza lui Dumnezeu! răspunse bătrâna Martha.
Iar înlăuntrul ei rânji: „O să se ducă să-mi care iarăşi vreun Iusufaki din
Smirna, blestematul!“
Noapte de-acum, ca să nu-l vadă nimeni, aga încălecă şi ieşi hoţeşte din
sat.
— Mă, de-atâtea zile să nu mă taie capul ăsta sec! Uite, era în ochii mei!
murmură el şi îşi dădu o tiflă în mutră.

În câteva zile secerişul luă sfârşit, ţăranii îngrămădiră clăile la arie şi

începură să treiere, să vânture, şi să care recolta pe la casele lor.
Panaiotaros cără toată recolta la moară, o măcină, o duse acasă şi le puse
pe nevastă şi pe fete să frământe pâine, s-o coacă-n cuptor, şi apoi îşi luă
pistolul, se opri în mijlocul curţii şi începu să tragă în aer. Aflase că aga
lipsea, nu se mai temea de nimeni Panaiotaros, îşi scoase pistolul de la
1171
grinzile unde îl ţinea ascuns şi începu să tragă şi să strige la nevastă şi
fiice:
— Afară! Afară! Plecaţi, duceţi-vă unde dracului vreţi, eu vreau să
rămân singur!
Intrară între ei vecinele, care, căzând la picioarele lui, îl rugau, iar
nevasta şi fetele lui plângeau. Dar el îşi ieşea din minţi din ce în ce mai
mult, striga: „Afară! Afară!“ Le apucă de păr, le aruncă afară din casă, se
zăvorî, scoase o damigeană de rachiu din pivniţă, scoase şi cârnaţii pe care-
i păstrase pentru gustare, înşiră şi pâinile calde în jurul său şi se întinse sub
măslin, în mijlocul curţii.
Bea, mânca, lua din când în când pistolul, trăgea, şi apoi cădea cu faţa-n
sus, pe jumătate gol, şi dădea cu picioarele şi cu mâinile tifle cerului: „Na
ţie, încornoratule! striga el; na ţie, încornoratule!“ şi începea din nou să
mănânce şi să bea.
Zile şi nopţi vecinii îl auzeau cum mugeşte şi cum trage cu pistolul, cum
din când în când se pune pe cântat. Dar cu cât trecea timpul glasul său
răguşea, împuşcăturile se împuţinau, iar printr-o deschizătură din poarta
lui, vecinii îşi aruncară într-o zi ochii şi priviră; tot gol, cu barba roşie
închegată de vărsătură, zăcea cu faţa-n sus şi dădea cerului cu tifla şi urla
foarte răguşit: „Na ţie, încornoratule! Na ţie, încornoratule!“
A doua zi nu mai auziră nimic; doar dimineaţa o împuşcătură, şi apoi
mugete încete şi oftaturi, iar în cele din urmă o tăcere grea. Vecinele se
adunară în faţa porţii lui, priviră prin deschizătură: căzut cu faţa-n jos în
vărsăturile, resturile de mâncare, pâinile şi pişatul lui, Panaiotaros zăcea
nemişcat.
— Să spargem poarta, propuse Andonis, bărbierul. Dacă moare, o să se
împută şi boala o să năpădească satul.
— Să întrebăm întâi pe popa Grigoris, propuse paracliserul şi plecă în
fugă.
— Să-i spargeţi poarta, şi-o fi dat Satanei sufletul, şi îngropaţi-l voi, eu
nu mă amestec! îşi dădu cu părerea popa Grigoris, care rumega întruna şi
nu putea să înghită vorbele ce-i cântase Ghipsofagul în beci.
Alergară şi nevasta cu fetele lui, sparseră poarta. Îl ridicară pe
Panaiotaros din vărsături, era palid ca moartea, rămăsese jumătate de om,
1172
se rostogolise pesemne în cioburi de sticlă, căci era plin de răni; dar trăia
încă. Nevasta lui îl spălă cum spală caii, fetele cărau apă din fântâna curţii
şi turnau peste el cu coveţile. Îşi reveni puţin, deschise ochii, văzu femeile
în jurul său, se înfurie.
— Afară! Afară! strigă şi se repezi gheboşându-se să găsească pistolul.
Dar nu mai avea putere şi se prăbuşi la pământ.
Îl ridicară, îl duseră înăuntru, îl întinseră în aşternutul său; Andonis,
frizerul, propuse să-i pună ventuze tăiate, dar vecinele nu-l lăsară.
— Ce sânge să-i mai iei, bre Andonis? E alb ca ceara… Să strigăm pe
baba Madalenia, ea o să-i descânte dracu’ care a intrat în el.
Un puşti îşi luă picioarele la spinare, plecă să găsească descântătoarea.
În acest timp o vecină le sfătui să-i facă o limonadă acră, o alta să-i
pună o cărămidă încinsă pe pântec, iar o bătrână să-i scuipe toate de trei
ori, să se înfricoşeze dracul şi să fugă.
Dar când să ia o hotărâre, iată că şi soseşte baba Madalenia, sprintenă,
veselă, cu leacurile ei băbeşti: trei săculeţi, unul, cel alb, plin-plinuţ cu
ierburi mirositoare, celălalt, cel negru, prafuri şi sticluţe, cel de-al treilea,
cel albastru, boabe negre, sticlă verde spartă, smoală, o bucată mare de
lemn preţios, flori de la Epitaf şi osişorul unui liliac.
Se aplecă, privi cu atenţie pe Panaiotaros, clătină capul şi o trase într-un
colţ pe nevasta lui.
— Multe înduri, Panaiotarina mea, îi spuse încet, inima mea te plânge…
Ăsta, copila mea, nu e om, e fiară; acum şi-a pierdut o clipă puterea şi s-a
muiat, dar îndată ce se va scula, o să înceapă din nou aceleaşi lucruri, şi
mai rele; la fel era şi răposatul de bărbatu-miu, dar slavă Ţie, Dumnezeule,
l-a luat dracu’… Am să-ţi încredinţez un cuvânt, dar să-mi juri că o să ţii
taina în tine; nici Dumnezeu nu trebuie s-o audă!
— Îţi jur, zise nefericita femeie, care începu să tremure.
— Priveşte aici, îi spuse baba şi-i arătă săculeţul negru; aici am un praf
făcător de minuni; dacă i-l dăm, în câteva zile, în linişte, fără dureri, o să
moară. Ce zici? Scapi, sărmano! Scapă şi el de păcate.
— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai spui asta! strigă nefericita.
— Cum îţi place, spuse baba ridicând din umeri; eu mă zbat pentru
binele tău, dar dacă nu vrei…
1173
 Vârî supărată în sân săculeţul negru, scoase pe cel alb cu ierburi şi
începu leacurile ei băbeşti. Fierse buruieni, îi dădu să bea, luă ulei din
candela Preacuratei, îl amestecă cu piper, îl trase, apoi îi spuseră de
cărămidă, puse aşadar şi o cărămidă încălzită pe pântecul lui. Luă apoi
smoală din săculeţul albastru, o topi şi o turnă în formă de cruce pe pragul
uşii din afară. Iar apoi îi scoase pe toţi din cameră, închise uşa, se apropie
de Panaiotaros, îl scuipă de trei ori şi îi dădu cu tifla:
— Să te duci la dracu’, Iuda!
Ieşi.
— Să nu-l atingeţi, spuse ea, i-am citit rugăciunea; în trei zile o să fie
vindecat.
Luă ca plată bucăţile de pâine uscată împrăştiate prin curte şi un cot de
cârnat care atârna încă în măslin, îşi făcu cruce şi plecă.
„Fiare neîmblânzite sunt bărbaţii, blestemaţi fie ei! vorbea singură şi
mergea; ehe, şi de m-ar lăsa ei, le-aş da pe rând din prăfuşoarele pe care le
ştiu eu, să se ducă la dracu’!“
În clipa în care punea cheia să-şi deschidă poarta, trecea Iannakos cu
măgăruşul său, grăbit şi posomorât.
— Ei, ei, stai puţin, îi strigă, să te vedem, Iannakos! Ce face procopsitul
de nepotu-miu? Mă, nu vă e milă de el? I-aţi sucit minţile, şi acum şade
singur-singurel pe munte, ca un cuc, şi citeşte, cică, Evanghelia… Auzi
colo! Evanghelia… În loc să facă copii cu Lenio…
— Asta e mulţumirea, babă Madalenia? răspunse Iannakos mâniat. Fă,
nu s-a găsit nici un om să cadă să-i sărute picioarele? Să vă duceţi pe apa
sâmbetei, babalâcilor, baborniţelor, maimuţe bătrâne!
Dar bătrâna, care păşise de-acum pragul, dintr-un salt sări afară.
— Mă, n-o să te îmbolnăveşti tu într-o zi, îi strigă, să cazi în ghearele
mele? Să-mi scot pârleala!
Şi închise poarta rânjind.
Dar ba să se întoarcă Iannakos, să se ia la harţă cu ea! Mintea lui era la
Sarakina, pe unde tcomai trecuse şi inima i se strânsese. Fuseseră
construite câteva căsuţe, dar nu aveau lemnărie să le învelească. Copiii,
palizi, neputincioşi, şedeau în afara peşterilor, fără vlaga de-a se juca;
aveau un aer grav, gânditor, ca bătrânii, şi priveau jos la câmpul plin de
1174
roade şi la fetele cu basmale albe care secerau. Câteva femei adunau
ierburi, altele aprindeau focul, dar ulei nu aveau, pâine nu aveau, măsline
nu aveau, mâncau ierburi fierte în apă. Bărbaţii se împrăştiaseră prin satele
apropiate să găsească de muncă, părintele Fotis luase Evanghelia şi un sac
şi umbla prin sate, ca un cerşetor, şi cerea milostenie pentru poporul său.
— Cum o duceţi, moşule? întrebă Iannakos pe un bătrân care trăgea apă
din scobitura stâncii şi uda o porţiune verde pe care-o sădise în puţintelul
pământ; cum o duceţi în noul vostru sat?
— Slavă Ţie, Dumnezeule, răspunse bătrânul, trăim încă.
— Pe copii îi văd slabi, picioarele le-au ajuns ca trestiile.
— Ei, o să se întărească ei, nu te necăji; câţiva o să moară, nu face
nimic, bărbaţii o să semene alţii, să fie sănătoşi! Măi, sămânţa omului e
nemuritoare! Ai copii?
— Nu.
— Nu? Ce stai, aşadar? Hai să faci, femei sunt din belşug, slavă Ţie,
Dumnezeule, hai să faci copii, aruncă surcele pe foc!
Iannakos porni mai departe; câţiva îl recunoscură, alergară să-i dea
bineţe; femeile înconjurară măgăruşul, priveau cu jind coşurile pline… O
fetiţă întinse mâna, scoase o cordeluţă roşie, o admira, o mângâia cu vârful
degetelor, oftă şi o vârî iarăşi în coş… O femeiuşcă oacheşă, cu burta
umflată, trase din coş un pieptene alb de os; şi îl privea, îl privea, nu o lăsa
inima să se despartă de el; privirea ei juca rapace, de la pieptene la
Iannakos, mintea ei se sminti, i se păru că înşfăcase deja pieptenele şi-o
luase din loc şi nimeni n-o văzuse, şi acum şedea în afara peşterii ei şi se
pieptănau toţi în tihnă la soare.
Iannakos vorbea cu bărbaţii, dar din când în când arunca şi câte-o
privire la femeile care umblau în jurul măgăruşului; mâinile lor scotoceau
lacome în coşuri, şi apoi cădeau iarăşi goale şi obosite. Deodată Iannakos
sări în sus; ochii lui străluceau bucuroşi. Desprinse trompeta de la
cingătoare, sună; apoi, făcând palmele pâlnie, începu să vestească:
Piepteni, cordeluţe, oglinjoare, aţă, ace, andrele, americă! Alegeţi şi
luaţi, gospodine! Nu vreau parale; mă plătiţi pe lumea cealaltă!
Femeile se zăpăciră; dădură să se repeadă la coşuri, dar se stăpâniră.
— Glumeşte, zise una, o să ne facem de ruşine; jos mâinile!
1175
 — Fă, nu glumeşte, îţi zic eu! făcu femeiuşca oacheşă şi-o luă la picior,
ţinând pieptenul la piept.
Afundă şi fetiţa iarăşi mâna, înşfăcă şi ea cordeluţa roşie.
— Mă duc şi eu! strigă ea şi începu să alerge ca o căpriţă din piatră în
piatră.
Iannakos privea şi râdea; se urcă pe o piatră:
— Prădaţi coşurile, curaj, gospodine, adevărat vă spun, nu vreau parale,
îmi plătiţi pe lumea cealaltă! Am încredere!
Abia atunci femeile se repeziră la coşuri, acum nu alegeau, apucau ce
nimereau, ţipau pline de bucurie şi-o luau la sănătoasa. Într-o clipită cele
două coşuri luceau de curăţenie.
— Măi, eşti nebun? Eşti sfânt? Ce eşti, frate Iannakos? îl întrebă un
bătrânel.
— Sunt cămătar, răspunse Iannakos râzând. Dumnezeu îmi va plăti cu
dobândă.
— Am auzit, fiul meu, că bunicii noştri împrumutau şi făceau înţelegere
să fie plătiţi pe lumea cealaltă; dar ei credeau.
— Şi eu cred, zise Iannakos.
Luă măgăruşul de căpăstru:
— Fiţi sănătoşi, spuse.
La poalele Sarakinei, cu puţin înainte de-a-l întâlni baba Madalenia,
dădu nas în nas cu Nicolio, care ţinea un miel călare pe umeri şi-l ducea pe
fugă în sat.
— Ei, Nicolio, strigă Iannakos, ce face Manolios?
Nicolio se întoarse, râse:
— Citeşte, răspunse el, citeşte sărmanull şi se gândeşte. Eu duc un miel
stăpânului şi mă însor.
Se roti, stârni praful, se puse să danseze cu mielul pe umăr; faţa lui
strălucea în soare ca bronzul, dinţii îi sticleau albi ca neaua. Dansa, dansa
şi deodată scoase un strigăt:
— Mă-nsor cu Lenio! Ai auzit de Lenio?
Izbucni iarăşi în râs.
— Să-ţi spun un proverb, Iannakos?
— Ia spune, măi Nicolio, ai chef.
1176
 — Grigoris veghea şi Meletis studia, iar Grigoris a luat femeia lui
Meletis!29
Şi se înălţară iarăşi în aer, năvalnice, hohotele lui de râs.

Şi într-adevăr, zi şi noapte Manolios citea Evanghelia; şi era adâncit în

gânduri. Citea aplecat asupra textului sfânt, se căznea, la început cu
sudoare grea, să deschidă fiecare cuvânt ca să găsească esenţa. Fiecare
cuvânt la început îi părea ca un sâmbure de migdală şi trebuia să-l spargă
ca să găsească şi să guste fructul foarte dulce; dar încet-încet, cu timpul, cu
dragoste, cuvintele se muiau, se uşurau, se deschideau singure sub
răsuflarea lui caldă.
Şi pe neaşteptate toate i se părură foarte simple, iar Hristos un cuvânt
bun care a coborât pe pământ pentru oamenii simpli neînvăţaţi. Şi
Manolios urma de-acum pe Hristos, pas cu pas, fără poticnire, din clipa în
care s-a născut în Bethleem şi au venit păstorii – cu ei era şi Manolios – şi
au început să cânte osana în jurul ieslei, până în ziua mare scăldată în soare
a Învierii în care Hristos s-a ridicat din mormânt şi a intrat în inima lui.
Luă bucata de soc cu chipul lui Hristos cioplit în ea şi începu s-o
scobească pe dinăuntru, ca să se poată potrivi pe faţa lui. Şi cum scobea el
acolo, îşi aminti deodată, pe când era ucenic la călugăr, de un teolog
învăţat de la Constantinopol, care venise să sărbătorească Paştele la
mănăstirea lor. În Sâmbăta Mare de dimineaţă urcă la amvon şi ţinea în
braţele lui un maldăr gros de cărţi legate în aur; şi începu să le spună
călugărilor simpli elenisme adânci, şi să le explice două ore întregi taina
Învierii… Până acum călugării considerau Învierea lui Hristos foarte
simplă, foarte firească şi nu se întrebaseră niciodată cu privire la acel
„cum“ şi acel „de ce“… Învierea lui Hristos li se părea foarte simplă, ca
răsăritul soarelui după noapte, în fiecare dimineaţă. Şi acum teologul ăsta
învăţat cu maldărul lui de terfeloage, cu multa lui înţelepciune, îi încurca…
Iar bătrânul Manasis, odată reîntorşi în chilia lor, se întoarse spre
Manolios:
— Dumnezeu să mă ierte, fiul meu, dar prima dată anul acesta nu am
simţit că Hristos înviază.

1177
 Din când în când, Manolios îşi încopcia lemnul sculptat pe faţă, să vadă
dacă i se nimereşte.
Uneori Nicolio îl nimerea cu masca pe faţă şi îl apuca râsul.
— Măi Manolios, ai dat în mintea copiilor, cred, şi te joci cu măşti şi
păpuşi; zău că bine-ţi şade!
Manolios zâmbi.
— Nu mă joc, spuse el şi tăcu.
De câteva zile Nicolio îi tot dădea târcoale lui Manolios, voia să-i spună
ceva, dar vorbele îi stăteau în gât şi îl sufocau. Însă astăzi luă hotărârea, se
apropie, se aşeză pe scaun alături de stăpânul său, se aplecă, privi lemnul
sculptat, dar mintea sa era în altă parte. În sfârşit, cu genunchiul său tare ca
piatra, dădu o lovitură puternică în genunchiul lui Manolios.
— Manolios, hei Manolios, îi făcu el tare, ca şi când s-ar fi aflat pe
muntele din faţă şi îi striga.
— Spune, Nicolio, dar nu striga, vorbeşte încet, aud.
— Să-ţi spun o vorbă, dar să nu te înfurii, auzi.
— N-o să mă înfurii, Nicolio, spune. Şi nu-mi lovi genunchiul, mă
doare.
— Mă-nsor cu Lenio! strigă Nicolio şi strânse tare greul toiag
ciobănesc, gata să lovească dacă Manolios se arunca asupra lui.
Dar Manolios zâmbi.
— O ştiu, zise el.
Nicolio holbă ochii.
— O ştii, făcu el, o ştii şi nu te repezi asupra mea? Eu, pe pâinea pe care
o mănânc, te-aş fi omorât.
— Eu vă dau la amândoi binecuvântarea mea; fiţi sănătoşi şi să vă
bucuraţi! Să trăiţi, să-mbătrâniţi, să faceţi copii, oameni buni.
— Mintea mea nu pricepe, murmură Nicolio, după ce se gândi câtva
timp. Nu mă omori?
Manolios întinse mâinile, îmbrăţişă pe ciobănaşul său.
— Măi, nu mă omori? strigă din nou Nicolio, care începuse să se
neliniştească.
— Nu, nu, Nicolio, nu te omor, spuse el şi râse.

1178
 Nicolio se ridică deodată înspăimântat; aruncă o ultimă privire lui
Manolios, care începuse iarăşi să scobească lemnul.
„Nu e bine sărmanul, s-a scrântit, mai bine să plec“, se gândi el. Făcu
două-trei salturi din stâncă în stâncă, puse degetele la gură, fluieră, câinii
alergară, oile sosiră, Nicolio se găsi iarăşi între vietăţile lui cunoscute, pe
care le ştia, care îl ştiau, şi se linişti.
O clipă trecu prin mintea lui Manolios Lenio, grăsuţă, cu puf pe faţă,
focoasă, perechea leită lui Nicolio. Puse pe genunchi lemnul pe care-l
sculpta, rămase un timp gânditor.
„Să aibă binecuvântarea mea, murmură din nou; ei au luat calea pe care
a deschis-o Dumnezeu pe pământ pentru om; eu mă lupt să apuc pe un alt
drum – nu femeie, nu copii, nu bucurie, mă lepăd de lume, scutur ţărâna de
pe picioarele mele… Am dreptate? Hristos avea dreptate, era Dumnezeu,
dar omul, nu este o mare îngâmfare să vrea să păşească pe urmele lui
Dumnezeu?“
Nu putea să găsească răspuns. În clipele mari nu întreba, înainta, era
sigur; niciodată nu simţise atâta siguranţă, atâta fericire pură, cât în ziua în
care mergea legat cu mâinile la spate să fie spânzurat. Dar în clipele
mărunte, când sufletul său nu fusese încă aţâţat cu totul, întreba, măsura, se
temea.
Alaltăieri se dusese pe Sarakina să găsească pe părintele Fotis şi să-i
ceară ajutor; poate că trecuse şi el prin aceleaşi frământări şi ar fi putut să-i
întindă mâna. Dar părintele lipsea, dădea raite prin sate să strângă
milostenii; s-a întors, aşadar, înapoi în singurătatea lui şi a luat Evanghelia;
aceasta ar putea să-i răspundă.
Deschise cărticica mică, cum deschidem pe căldură mare o uşă care dă
spre mare. Şi Manolios începu iarăşi să înoate şi să se răcorească în textul
sfânt. Uită dintr-odată ce întrebări îl chinuiau, mintea lui nu mai avea
întrebări, inima lui dădea pe dinafară de răspunsuri.
Se ridică, dădu ultima mână măştii lui Hristos, o adânci cât era nevoie, o
potrivi pe faţa lui, îi venea desăvârşit.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, spuse el, s-a sfârşit.
Se închină la ea şi intră şi-o atârnă pe perete, lângă iconiţa veche a
răstignirii cu multe rândunele.
1179
 Anul acesta, Katerina, văduva cea înţepată nu va mai veni la hram… În
fiecare an, într-o asemenea zi, se îmbăia de cu seara, îşi ungea părul cu ulei
de dafin, îşi freca dinţii cu frunză de nuc, îşi punea la gât un şirag de pietre
albastre, care o fereau de deochi, şi apuca urcuşul spre biserica profetului
Ilie. Urca singură, nimeni nu se apropia de ea la vedere, şi se închina şi ea
la icoana de foc Şi înfricoşătorul profet o privea mâniat, dar nu putea să se
desprindă din vopsele şi din ramele de argint, unde îl închiseseră
credincioşii; văduva o ştia şi îşi lipea pe el buzele ei roşii, fără teamă.
Dar acum văduva zăcea cu faţa în sus sub pământ şi toate dispăruseră –
păr şi buze şi obraji şi gât, şi numai dinţii rămăseseră sub pământ şi
sclipeau ca nişte cochilii mici şi albe pe ţărm.
Nici Panaiotaros nu pornise anul acesta la hram; zăcea încă în aşternutul
său şi blestema. Dar cele două fete ale lui ieşiră pe poartă într-ascuns şi
urcară şi ele, oacheşe, grase, cu puful des pe buza de sus şi cu subsuorile
asudate, care miroseau a mosc. Ca şi când ar fi fost nişte sălbăticiuni cărora
le venise timpul, nu le mai încăpea casa, culcuşul se strâmta, şi ieşiseră
afară, aruncând priviri sălbatice, rugătoare, în dreapta şi-n stânga şi căutând
masculul. Dacă ar fi vaci, ar mugi mai trist; dacă ar fi leoaice, ar răcni
noaptea şi s-ar cutremura pădurea; dacă ar fi pisici, s-ar rostogoli cu faţa în
sus pe pământ şi ar urla pe acoperişuri; dar erau femei, şi lăsau ochii în jos
când trecea un tânăr, şi rânjeau în urma lui şi îşi băteau joc de el:
— Priveşte-l, sărmanul, cum se cocoşează, priveşte-i picioarele ca nişte
beţe, mândreţea de flăcău!
Şi îi purtau pică pentru că trecuse pe lângă ele şi nu se aruncase asupra
lor să le răstoarne cu picioarele-n sus pe pietre.
Andonis, bărbierul, urca şi el, nebărbierit, pentru că avusese multă
treabă şi nu apucase să se bărbierească. Îl iubea mult pe profetul Ilie,
fiindcă toţi sătenii, înainte de-a porni la hram, se bărbiereau la frizeria lui,
şi apoi, după ce se întorceau de la hram, mulţi răceau, se îmbătau şi răceau
şi îl chemau degrabă în ziua următoare să le pună ventuze cu sânge. Acesta
era cel mai mare câştig al lui; pentru că scotea, cum ştim, şi dinţi, dar
ticăloşii ăştia, toţi îi aveau puternici, spărgeau sâmburi de migdale şi,
rareori, când li se clătina vreunul, aflaseră – cine dracu’ i-o fi povăţuit! –

1180
să-l lege c-o aţă, să tragă de el şi să-l scoată; după aceea beau un pahar de
rachiu şi începeau iarăşi să spargă sâmburi de migdale drept mizilic.
Cei trei prieteni ai noştri păşeau încet, vorbeau liniştit şi rămăseseră în
coada gloatei. La început Mihelis şi Iannakos mergeau alături de popa
Grigoris, unul să aibă grijă de măgăruşul său, pe care călărea Mariori, şi
din când în când să-i spună şi câte-o vorbă dulce, ca să înţeleagă că este
aproape de el, să nu se îngrijoreze; celălalt, ca să ţină companie lui Mariori
a lui, să se privească unul pe celălalt cu dorinţă tăcută şi să preguste în
taină o picătură din bucuria lor viitoare. Mihelis privea mândru dulceaţa,
sfiiciunea şi nobleţea logodnicei lui; iar ea faţa lui blândă bucălată, părul
negru creţ şi statura lui voinicească. Şi aşa, în lumina ademenitoare,
complice, a apusului, în vuietul mulţimii care urca, amândoi obosiţi se
lăsau uitării şi pe neaşteptate străluceau ca un fulger în mintea lor viitoarele
îmbrăţişări ca şi cum şi le-ar fi dat şi primit acum.
Ochii lui Mariori erau cufundaţi în visare, privea înaintea ei în văzduh şi
vedea o Mariori care ţine la sânul ei un prunc şi-i dă ţâţa să sugă.
— Sfinte proroc Ilie, murmură scrutând sălbaticul vârf al muntelui, vin
întru harul tău, învredniceşte-mă şi pe mine să ajung să am un fiu!
Şi Kostandis mergea puţin mai în urmă cu familia lui; înainte femeia,
călare, cu cei doi copii ai lor pe crupa catârului; în spate el, pe jos şi tăcut.
Ce să-şi spună? Şi le spuseseră toate şi le repetaseră, când cu binele, când
cu certuri. Ea izbucnea încă din când în când şi se lua la harţă; dar el
predase de-acum armele şi intrase în Împărăţia Cerurilor, cum spunea, în
tăcere.
Dar încet-încet cei trei prieteni, ca şi cum ar fi râvnit să rămână singuri,
scăpară unul câte unul de neliniştile lor şi se uniră, uşuraţi, în coada
gloatei.
— Unde-i Manolios? Nu e cu voi? întrebă Kostandis. N-o să vină la
hram?
— M-am dus ieri la asfinţitul soarelui la stâna lui, dar nu l-am găsit,
răspunse Mihelis. L-am strigat pe Nicolio. „S-a dus, îmi face, la prorocul
Ilie, din zori şi ţinea şi-un urcior de ulei şi un braţ de dafini, şi încă nu s-a-
ntors. Nu e bine, şi să ţii minte, stăpâne, o să se scrântească; s-a scrântit

1181
deja. I-am mărturisit că i-am luat-o pe Lenio şi nu m-a omorât; acum şade
şi citeşte şi cântă psalmi; mâine o să arunce cu pietre.“
Cei trei prieteni se puseră pe râs.
— E-adevărat, zise Iannakos, că Manolios nu este acelaşi. O să credeţi,
fraţilor, ce-o să vă spun? Poate că s-au înşelat ochii mei, poate… Dar într-o
noapte, când eram cu el şi şedea pe banca de piatră şi îşi rezema capul de
perete, am văzut de jur împrejurul feţei lui o strălucire nemaipomenită; o
cunună de lumină; cum au sfinţii în icoane… O credeţi?
— Eu o cred, zise Mihelis.
— Şi eu, spuse Kostandis.
Şi tăcură.
Bisericuţa se distingea acum, văruită de curând, de un alb strălucitor,
înţepenită între stâncile foarte înalte. La fel înfăţişau şi în icoane pe
fiorosul proroc, între doi munţi care se înălţau în dreapta şi-n stânga lui, ca
nişte aripi; într-adevăr, stâncile prăpăstioase deveniseră nişte aripi ale
singurătăţii lui înalte şi îl purtau în sus, ai crede, la cer.
Alături de bisericuţă stătea încă, gata să se dărâme, o chilie în care
locuia în anii de demult un sfânt pustnic; se păstra încă ros pe-ascuns de
cari scaunul pe care şedea, iar în stâncă, într-un cui, sforicica lui cu
mătănii, toate unsuroase, cu o cruciuliţă neagră de sfoară; şi afară,
mormântul lui cu o cruce de fier; şi o placă deasupra mormântului c-un
nume; dar se ştersese.
Bătrânul paracliser urcase de la revărsatul zorilor să aranjeze bisericuţa,
să aprindă candela, s-o împodobească cu ramuri de dafin. Dar îndată ce
deschise uşiţa, scoase un strigăt şi se opri înspăimântat. „Doamne,
miluieşte! Doamne, miluieşte!“ murmură el şi începu să-şi facă cruci una
după alta; toată bisericuţa strălucea curată ca lacrima: ştearsă, măturată,
sfeşnicele lustruite, candelele pline de ulei; iar icoana împodobită cu
rămurele de dafin. Aprinseseră şi cărbunii, tămâiaseră şi mirosea plăcut.
Paracliserul îşi şterse sudoarea şi nu îndrăznea să intre; se temea ca nu
cumva îngerul să fie ascuns încă în altar. Odată, într-o dimineaţă când s-a
dus să aranjeze biserica satului, îl văzuse pe Arhanghelul Mihail în stânga
catapeteasmei, cum îşi scutură încet-încet aripile, şi a leşinat; şi de atunci

1182
nu mai voia să vadă înger în ochii lui, iar minunile îl înspăimântau.
„Blestemate să fie“, mormăi el.
Se aşeză pe prag şi se întorcea din când în când şi arunca priviri
înspăimântate în altar; dar ceasurile treceau, şi cum nici un înger nu se
înfăţişa, prinse curaj. I se făcuse deja foame; deschise traista, luă o felie de
pâine şi o bucată de brânză să mănânce, dar gâtlejul i se înfundase, nu
cobora dumicatul. Luă tărtăcuţa de vin, dădu pe gât câteva înghiţituri, îşi
reveni, gâtlejul i se destupă şi începu încet-încet să mestece. Iar după ce
mâncă şi bău, bătrânul paracliser prinse curaj, îşi făcu cruce şi trecu eroic
pragul. Se aplecă, se închină la prorocul Ilie, trase cu spaimă uşa, privi în
altar, nimeni!
— Slavă Ţie, Dumnezeule, spuse el, a venit, a aranjat şi a plecat. Am
scăpat!
Şi începu să măture din nou, să şteargă din nou, să lustruiască
sfeşnicele, să rânduiască discurile la pangar, ca să treacă timpul. Bătrânul
paracliser iubea bisericuţa aceasta, era legată de viaţa lui. Era o dărâmătură
şi răposatul său tată făcuse juruinţă prorocului Ilie să o reconstruiască, dacă
îl însănătoşea pe unicul şi scumpul său băiat nou-născut; adică pe el, pe
bătrânul paracliser. S-a însănătoşit, şi bătrânul său tată şi-a ţinut cuvântul.
Paracliserul îşi aminti de cele trecute, oftă.
La naşterea lui se arătaseră semne mari. S-a născut – mergea pe
şaptezeci şi cinci de ani – într-o Vinere Mare, la amiază, la ceasul în care îl
răstigneau pe Hristos; moaşa declară îndată că acest copil o să ajungă
mitropolit; şi de atunci tatăl, care era bun creştin şi bun gospodar, îşi
pusese deja drept ţintă în viaţa lui să se ocupe de unicul său fiu, ca să
împlinească marea lui vocaţie. Toate mergeau bine; viitorul mitropolit
deprindea literele, era isteţ şi temător de Dumnezeu; terminase cu „foarte
bine“ gimnaziul din Oraşul cel Mare, se pregătea să meargă la Marea
Şcoală de Teologie din Halki… când iată diavolul se înfăţişă înaintea lui
într-un asfinţit de soare pe o uliţă pustie, şi numele lui era Kyriakoula.
Scundă, arsă de soare, cu ilicuţul umflat de sâni, cu trei aluniţe mari pe
buza de sus, şi avea doisprezece ani. Nefericitul viitor mitropolit nu mai
ştiu ce face; ameţi, merse pe urma ei, înainte de toate, cele trei aluniţe pe
buza de sus îi luaseră mintea. Sărmanul său tată plângea din pricina
1183
nenorocirii, îl implora să nu se abată de la drumul pe care i-l hărăzise
Dumnezeu. Viitorul mitropolit declară că asta este, altfel nu se poate, o să
se omoare dacă n-o ia; şi o luă.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, spunea deseori şi se consola, slavă Ţie,
Dumnezeule, m-am făcut paracliser; nu m-am abătut de la calea mea.
Astfel, cu cele de-acum, cu cele trecute, timpul trecu, soarele se înălţa,
şi paracliserul se aşeză iarăşi pe prag şi privea mândru pe credincioşii în
straie de sărbătoare care apucaseră poteca şi urcau; ca şi când ar fi fost ziua
lui şi prietenii lui veneau la conacul său boieresc să-i spună „La mulţi
ani!“.
Auzea clar de-acum răgetele măgăruşilor, se ridică, apucă frânghia şi
începu să bată sărbătoreşte clopotul mic.
Primul apăru popa Grigoris, întronat pe catârul său; paracliserul alergă
să-l întâmpine şi să-i ţină scara şeii să se dea jos.
— Ai şters, ai măturat, ai lustruit sfeşnicele? întrebă popa, încă înainte
de a coborî.
— Da, părinte, răspunse cu smerenie cel care fusese cât pe-aci să devină
mitropolit.
Nu îndrăzni să istorisească minunea, voia să primească el toată lauda.
— Ai pus discurile la pangar, aşa cum ţi-am poruncit eu? Am spus, trei
discuri: unul pentru preot, unul pentru sfânt şi al treilea pentru lumânări.
— Da, părinte, se auzi iarăşi glasul supus.
În acest timp soseau şi ceilalţi credincioşi pregătiţi de sărbătoare, intrau
în biserică şi puneau pe pangar câteva spice şi un ciorchine de struguri; şi
apoi scoteau punga şi punea fiecare ce avea, după dorinţă, pe cele două
discuri, cumpăra lumânări, se apropia cu evlavie şi se închina
înfricoşătorului proroc. Era pictat în picioare într-un car de foc cu patru cai
roşii ca purpura, la marginea unei prăpăstii. Purta şi el un veşmânt roşu ca
purpura, şi din capul său se înălţau flăcări; carul sărise deja pe deasupra
unui munte, atârna în văzduh. Un pustnic era căzut cu faţa în sus pe nişte
pietre, îşi pusese palma streaşină şi îl privea cu groază cum se duce.
— Este soarele! şopti o femeiuşcă minunându-se de proroc; este soarele,
surato!
— Este Sfântul Ilie, nu face păcat, kyră Mariori, spuse o alta.
1184
 — E acelaşi lucru, zise o a treia; închinaţi-vă să terminăm.

Soarele apusese de-acum; stelele nu apăruseră, lumina deznădăjduită

lupta încă. Apucase urcuşul să scape, dar noaptea sărise de la pământ, vâna
lumina din piatră în piatră, până la ultimul meterez, în bisericuţa albă a
prorocului Ilie, pe vârful muntelui. Şi pe neaşteptate, nemaiputând de-acum
să se împotrivească, făcu un salt spre cer şi dispăru.
În ceasul acela sosiră la hram şi băjeniţii de pe Sarakina. Săraci,
zdrenţăroşi, cu obrajii înfundaţi de foame; părintele Fotis mergea înainte,
cu toiagul lui călugăresc de fier. Intrară ultimii în biserică, nu aveau nimic
să pună pe discuri, înaintară cu mâinile goale la sfânt şi se închinară.
— Iartă-ne, proroc înfricoşător, şopti părintele Fotis, privind sfântul, şi
tu ai fost sărac, ca şi noi, şi tu purtai zdrenţe, ca şi noi; nu aveai decât
marea flacără; o scânteie din această flacără a ta avem şi noi, băjeniţii de pe
Sarakina; bine te-am găsit, prietene!
Se închinară şi ieşiră afară şi se împrăştiară, în spatele lycovrysioţilor
bine hrăniţi, pe pietre.
— Să-i iertaţi pe sătenii noştri, spuse Mihelis ruşinându-se; au traistele
pline.
— Dumnezeu o să-i ierte, răspunse neîndurătorul preot Fotis.
Dumnezeu, nu eu.
Şi tăcu, dar ochii lui aruncau flăcări. Azi-dimineaţă se întorsese cu sacul
gol, pe care îl căra să pună milosteniile. Şi aşa cum privea, de pe stânci, jos
câmpul secerat, semăna într-adevăr cu prorocul Ilie, călare pe flăcări.
— Pământul este al lor, vorbi din nou părintele Fotis, să se bucure de el.
Să dea Dumnezeu, noi să luăm ca parte cerul.
Şi de-acum nu mai vorbi.
Creştinii veniţi la sărbătoare întinseră velinţele multicolore în jurul
bisericuţei, deschiseră traistele umflate, fălcile se porniră să macine.
Ridicau ploştile, vinul gâlgâia, gâtlejurile gâlgâiau, singurătatea aspră a
prorocului se umplu de strigăte sălbatice şi hohote şi de zarva oamenilor.
Câteva opaiţe se aprinseră între pietre, se luminară feţele încinse ale
femeilor, şi gâturile fetelor tinere, şi mustăţile răsucite. Atârnat de zidul
bisericii un opaiţ mare cu trei braţe lumina obrajii bine hrăniţi şi guşa
1185
întreită a boierului Patriarheas şi alături de el o barbă bifurcată albă şi nişte
dinţi tăioşi care mestecau; cei doi capi ai satului şedeau împreună, iar
mâinile subţiri îndemânatice ale lui Mariori se vedeau în lumină cum tăiau
friptura şi serveau cele două fălci bătrâne neobosite.
Şi apoi, unul câte unul, opaiţele se stinseră, umbrele se strecurară de-a
buşilea în jurul stâncilor sfinte şi nu mai vedeai nimic; auzeai numai râsete
şi gâdilături, iar peste puţin o tăcere neliniştită. În taină, printre stânci, ca
scorpionii, oamenii se uneau, sărbătorind într-un fel al lor pe prorocul de
foc.
Dumnezeu aduse zorii zilei, apăru soarele, în carul de foc şi el, ca şi
tizul său, prorocul, oamenii săriră în picioare, se întinseră, căscară, tuşiră,
îşi frecară ochii, băură cafele să se trezească. Clopotul mic cu sunet de
argint începu iarăşi să bată grăbit şi vesel, şi îşi rostogolea glasul proaspăt
peste tot pe coasta muntelui, ca apa, şi se întindea spre câmpie.
Rezemat în bâta lui păstorească, Manolios apăru între stânci, senin şi
bucuros. Îşi roti privirea în jur, descoperi că prietenii stau pe o stâncă şi
scrutează neliniştiţi către muntele său. Se bucură, trecu de credincioşii
veniţi la sărbătoare, se apropie, îşi deschise braţele, îi îmbrăţişă, şi ei se
întoarseră, îl văzură şi scoaseră un strigăt.
— Te aşteptam toţi astă-noapte, zise Iannakos, de ce n-ai venit? Ne
spuseseşi…
— Toate sunt pregătite? întrebă Manolios.
Prietenii rămaseră uimiţi.
— Pregătite? Ce? întrebară ei.
— Sufletele să se înalţe, răspunse Manolios râzând, spinările să ia
bătaie, gurile să strige.
— Ai ceva în mintea ta? întrebă Iannakos şi apucă braţul prietenului; în
viaţă şi în moarte cu tine!
— Nu am nimic în minte, răspunse Manolios; dar poate să aibă
Dumnezeu; trebuie să fim pregătiţi.
Privi în jurul său.
— Îmi plac, spuse el, vârful ăsta şi prorocul acesta care a călărit
vâlvătaia şi a părăsit cu o lovitură de picior pământul şi s-a dus… Şi chiar

1186
sătenii îmi plac astăzi, aşa cum sunt spălaţi, împodobiţi, iar ochii le
sticlesc; şi sunt pregătiţi să ia repede foc şi să bată. Suntem pregătiţi?
Dar din altar se auzi vocea tunătoare a popii Grigoris, slujba începea;
tăcură.
Credincioşii veniţi la hram intrară, câţi încăpeau, în mica bisericuţă,
ceilalţi în picioare pe stânci, iar melodia se revărsa prin uşă şi prin
ferestruica din spate a altarului, dulce, patetică, ecou din sufletele străvechi
ale strămoşilor.
Slujba se sfârşi, toţi se revărsară afară, învăţătorul se urcă pe o piatră,
cam palid, cam răguşit, şi începu să vorbească şi să brodeze lauda
prorocului. Şi repede, fără dibăcie, dar cu avânt, sări la lauda gintei
greceşti, uni pe prorocul Ilie cu zeul Apollo, apoi cu lumina şi în sfârşit cu
inteligenţa nemuritoare a grecilor, care au luptat şi au alungat întunericul
barbarilor. Ajunse apoi, dar cu prudenţă, şi la Turcia, le amestecă puţin, dar
pe neaşteptate îi scăpă frâul, îşi dădu drumul fără căpăstru şi începu slobod
să cânte imnul.
Toţi se zăpăciră, li se aprinse sângele, şi începură şi ei vrăjiţi să cânte cu
emoţie şi cu stridenţe eroice: „Te cunosc după mânerul spadei cel
înfricoşător…“
Prorocul Ilie devenise dintr-odată haiduc şi hoţ în munţi, cu ţaruhi30 şi
flintă.
Manolios se aplecă spre cei trei prieteni:
— Sunteţi pregătiţi? întrebă iarăşi.
— Suntem, răspunseră tustrei. În numele lui Dumnezeu, înainte!
Nu ştiau prea bine cam ce ar vrea Manolios să spună, pentru ce treabă ar
trebui să fie pregătiţi, dar în piepturile lor îşi simţeau sufletul drept,
pregătit.
În sfârşit, învăţătorul tăcuse şi cobora de pe stâncă, clocotind încă. Ochii
bătrânului Patriarheas se umpluseră de lacrimi şi popa Grigoris ridica mâna
să binecuvânteze turma lui, îşi împlinise datoria faţă de Dumnezeu, să
înceapă acum mâncatul şi băutul.
În clipa aceea Manolios înaintă, se aplecă, sărută mâna părintelui
Grigoris, ceru îngăduinţa să vorbească.

1187
 Îndată ce sătenii îl văzură pe Manolios, aşa cum purtau astăzi în ei suflet
de sărbătoare, se tulburară, îşi amintiră că tânărul ăsta bălai luase hotărârea
să-şi dea viaţa ca să scape poporul; un vuiet de bucurie se ridică din
mulţimea de guri să-i spună „bun venit“.
Popa Grigoris încreţi sprâncenele şi se aplecă:
— Ce-o să spui? îl întrebă el. Poţi tu să vorbeşti? Despre ce lucru?
— Despre Hristos, răspunse Manolios.
— Despre Hristos, făcu uimit preotul; dar asta este treaba mea!
— Hristos mi-a poruncit să vorbesc, stărui Manolios.
— Şi nu te-a povăţuit şi ce să spui? făcu sarcastic popa Grigoris.
— Nu, dar o să mă povăţuiască, îndată ce o să deschid gura.
Mihelis înaintă un pas.
— Părinte, zise el, Manolios vrea să vorbească sătenilor; toţi sătenii te
rugăm, dă-i îngăduinţa. Când întreg satul era în primejdie, Manolios a mers
înainte să-şi dea viaţa, ca să scăpăm noi toţi; are, aşadar, dreptul să
vorbească.
— Dă-i îngăduinţa, părinte, vorbi atunci şi moş Patriarheas; e băiat bun.
— O să vorbească despre lucruri pe care nu le ştie, replică preotul.
— Nu face nimic, sări atunci Iannakos, sfinţia ta le ştie, o să-l lumineze.
— Să vorbească! Să vorbească! strigă Kostandis.
Sătenii prinseră curaj, sări Dimitros, măcelarul, Andonis, bărbierul,
bătrânul Hristofis, începură să bată din palme şi să strige: „Să vorbească!
Să vorbească!“
Popa Grigoris ridică din umeri, nervos.
— Bine, bine, spuse el, să înceteze zarva!
Puse mâna fără poftă pe capul lui Manolios:
— Dumnezeu să te lumineze, zise el. Vorbeşte!
Îşi încrucişă mâinile să asculte.
Manolios făcu un pas, se opri în mijloc; Iannakos şi Kostandis îi
rostogoliră o piatră, se urcă; sătenii, bărbaţi şi femei, îl înconjurară. Se
apropie şi părintele Fotis cu ai lui; înclină uşor capul, salută pe popa
Grigoris, dar acesta se făcu că nu l-a văzut.
Manolios se întoarse spre răsărit, îşi făcu cruce, deschise gura:

1188
 — Fraţilor, vreau să vă vorbesc despre Hristos, iertaţi-mă, sunt
neînvăţat şi nu ştiu să împletesc vorbele. Dar alaltăieri cum stăteam în
afara stânei mele, la ceasul când soarele apunea, a venit Hristos şi s-a
aşezat alături de mine pe banca de piatră, în linişte, cu simplitate, cum şade
un vecin. Ţinea un sac gol, oftă, şi-l lăsă să cadă la pământ; picioarele Lui
erau pline de praf, cele cinci răni, de la piroane, se deschiseseră şi
sângerau.
„Mă iubeşti?“ îmi făcu cu glas îndurerat.
„Rabinul meu, i-am răspuns, porunceşte-mi să mor pentru tine.“
Clătină capul, zâmbi, dar nu vorbi. Câtva timp am rămas aşa; mă
temeam şi eu; nu vorbeam. Dar peste puţin:
„Eşti ostenit, rabinul meu, îi zic eu, picioarele-ţi sunt pline de praf şi
sânge, de unde vii?“
„Străbat satele, mi-a răspuns, am trecut şi prin Lykovrysi; copiii mei
flămânzesc, ţineam acest sac, să pun în el milosteniile; iată, mă întorc, şi
sacul e gol. Am obosit…“
A tăcut iarăşi. Priveam amândoi soarele care apunea. Şi deodată glasul
său se ridică numai supărare:
„De ce stai tu, care spui că mă iubeşti, de ce stai în linişte, tihnit, cu
mâinile încrucişate? Mănânci, bei, citeşti în huzur cuvintele pe care le-am
spus, plângi când povesteşti cum m-au răstignit; şi apoi te întinzi în
aşternutul tău şi dormi; nu te ruşinezi? Aşa mă iubeşti tu? Asta numeşti tu
dragoste? Ridică-te!“
Am sărit; am căzut la picioarele lui:
„Doamne, am strigat, iartă-mă; porunceşte-mi!“
„Ia-ţi toiagul păstoresc şi du-te să găseşti oamenii, nu te sfii şi vorbeşte-
le.“
„Ce să le spun, Doamne? Sunt neînvăţat, sărac, temător, când văd mulţi
oameni adunaţi, mi-e frică şi plec. Şi acum mă trimiţi să le vorbesc! Ce să
le spun?“
„Du-te şi spune-le că mi-e foame, că bat pe la porţi, întind mâna şi le
strig: Milostenie, creştini!“

1189
 Popa Grigoris începu să se înfurie; se scutură neliniştit. Moş Patriarheas
căscă şi privi în jurul său dacă era potrivit să plece; îi era foame. Moş
Ladas se apropie de preot:
— Rele urmări o să aibă treaba-asta, mormăi el. Spune-i să tacă.
Dar sătenii ascultau cu gura căscată; începuseră să fie mişcaţi şi să-i
stăpânească încet-încet o teamă ciudată. Ca şi când l-ar fi văzut într-adevăr
pe Hristos că umblă desculţ, că bate în poarta lor, că le cere milostenie; iar
ei dinăuntru strigau: „Dumnezeu să te miluiască!“ şi îl alungau… Nu aşa
trecuse, chiar alaltăieri, desculţ, c-un sac gol pe umăr, părintele Fotis, şi-l
alungaseră?
Manolios îşi trase răsuflarea, sudoarea curgea în broboane de pe fruntea
lui. Îşi roti ochii, privi îndelung sătenii, pe rând, şi faţa lui avea atâta
mâhnire, atâta amărăciune şi atâta nobleţe că sătenii se zăpăciseră. O
bătrână îşi făcu cruce:
— Iartă-mă, Doamne, îi şopti celei de lângă ea, ăsta e, surato, Manolios,
ciobanul bătrânului Patriarheas, nepotul kyrei Madalenia? Nu cumva –
iartă-mă Dumnezeul meu! – e chiar Hristos, care a coborât iarăşi pe pământ
pentru păcatele noastre? Ce zici şi dumneata, vecină?
— Taci, kyră Persephoni; taci, că deschide iarăşi gura, o să vorbească.
Manolios întinse braţele în dreapta şi-n stânga.
— Fraţii mei, strigă el, surorile mele, bărbaţi şi femei din Lykovrysi. Nu
vin de la mine, cum aş îndrăzni eu, sărăntocul, umilul, să vorbesc şi să dau
poveţe gospodarilor bogaţi, fruntaşilor mândri şi celor mai bătrâni decât
mine? Nu vin de la mine, Hristos mă trimite! Cuvintele pe care mi le-a
poruncit să vi le spun, pe acelea vi le spun: „Mi-e foame! strigă Hristos.
Faceţi milostenie, creştini!“ Cine miluieşte pe sărac, împrumută lui
Dumnezeu. Alaltăieri, unul dintre săteni s-a dus la băjeniţii de pe Sarakina
care flămânzesc şi nu au ce să îmbrace şi unde să doarmă, cărase tot avutul
său şi striga: „Veniţi, fraţilor, luaţi, împărţiţi ceea ce am; nu vreau parale,
dar nu le dăruiesc, le împrumut, să-mi plătească Dumnezeu pe lumea
cealaltă!“
Moş Ladas nu mai suporta, se înăbuşea; făcea semne preotului Grigoris
să-i astupe gura, dar degeaba; aşadar, intră el însuşi la mijloc.

1190
 — Cum aşa, ţipă el, domnia ta zice să mergem să împărţim ce-am
câştigat cu sudoarea noastră cinstită şi să facem chitanţe, să fim plătiţi în
cealaltă viaţă? Mă, creier, să spoieşti pereţii! Uite, să-ţi spun, palicare, n-ai
înţeles bine ce ţi-a spus Hristos, şi să mă ierţi. Nu da vrabia din mână pe
cioara de pe gard, asta o spun eu.
— Lasă-l, moş Ladas, să vorbească, strigă Iannakos, l-ai auzit cine-l
trimite?! Hristos vorbeşte prin gura lui.
— Tu eşti, Iannakos, care strigi? răspunse moş Ladas. Ai grijă, şi-o să
ne socotim noi!
Învăţătorul sări, voind să aranjeze lucrurile:
— Bune şi sfinte cele ce spui, Manolios, dar nu ţin; tu clădeşti pe nori.
Nu suntem zei, suntem oameni; trebuie, aşadar, să iei măsura omului şi să
măsori.
— Pe-asta o iau, învăţătorule, răspunse Manolios; cu asta măsor. Care
sunt creştini dintre voi toţi care v-aţi ostenit astăzi la hram? Câţi sunt
creştini, aceştia cred în altă lume; ce va să spună cred în altă lume? Că
toate faptele noastre aici, în viaţa pământească, o să fie cântărite pe cealaltă
lume – şi cele rele o să fie pedepsite, cele bune o să fie răsplătite. Cel care
miluieşte pe fraţii lui aici în această viaţă vremelnică, o să fie răsplătit cu
cea veşnică. Mai bine, aşadar, moş Ladas, mii şi fii răbdător, decât una şi
în mână.
— Mintea ta şi a zugravului cel nerod, grohăi bătrânul zgârciob şi rânji
cu răutate.
— Ce să facem, aşadar? strigară câţiva temători de Dumnezeu; ce ţi-a
poruncit Hristos? Spune limpede, să pricepem şi noi, să vedem dacă se
poate.
— Să nu ne spui să împărţim totul! strigă un bătrân viguros; nu se
poate; să fie clar!
— S-a terminat secerişul, răspunse Manolios. Slavă Domnului, anul a
fost bun. Poimâine se termină şi culesul strugurilor, peste puţin timp o să
începem şi strânsul măslinelor; ascultaţi, aşadar, glasul lui Hristos pe care-l
aud cum îmi sfâşie inima: Hei, creştini din Lykovrysi, aici în curtea noastră
au sosit fraţi năpăstuiţi, iarna se apropie, o să moară de foame, de frig, de
supărare… Dumnezeu deschide catastifele Lui, priveşte pe lykovrysioţi,
1191
scrie numele fiecăruia, data, cât a avut şi cât a dat săracilor. Să zicem,
scrie: Anastasios Ladas al lui Mihail în cutare zi a lunii avea atâtea, a dat
atât; să fie plătit cu atâta dobândă la a Doua Venire.
Moş Ladas rânji iarăşi batjocoritor:
— La Paştele cailor… mormăi el.
— Aşadar, continuă Manolios, poftim, învăţătorule, măsura cea
omenească pe care o ceri: Fiecare gospodar, după fiecare recoltă, să ia a
zecea parte şi s-o împrumute, cum am spus, lui Dumnezeu. Să ajutăm pe
fraţii noştri de pe Sarakina un an, doi ani, până îşi iau greul asupra lor. Şi
încă ceva: Avem ogoare înţelenite, atâtea pârloage, atâtea pământuri de la
care nu avem nici un câştig şi le lăsăm sterpe; nu e păcat de Dumnezeu? Să
le dăm lor, să le are, să le semene jumate-jumate, să se îmbogăţească şi
satul, să mănânce şi cei care flămânzesc. Vai de săteanul din Lykovrysi
care mănâncă pe săturate şi nu se gândeşte la copiii de pe Sarakina; fiecare
trup care moare în curtea noastră de foame este atârnat de gâtul fiecăruia
dintre noi şi ne afundă în smoală. Câţi suntem aici în Lykovrysi? Două
mii? Două mii de leşuri face fiecare trup care moare pe Sarakina de foame
şi atârnă ca o salbă de gâtul nostru; şi aşa împodobiţi o să ne înfăţişăm
mâine-poimâine la Domnul.
Sătenii se înfiorară. Unii, fără voie, îşi duseră mâna la gât, se pipăiră.
Cei mai smintiţi văzură cu ochii lor în văzduh două mii de lykovrysioţi
cum înaintează în şir, unul în urma celuilalt, la a Doua Venire; iar de gâtul
fiecăruia erau atârnate şirag zece, cincisprezece, douăzeci de leşuri; şi
îngerii, care îi fugăreau, îşi astupau nările de putoare.
Andonis, bărbierul, care nu avea prea multe ogoare şi viţă-de-vie, strigă:
— Suntem de-acord! Ţine şi tu, Manolios, un catastif şi scrie: Eu,
Andonis Iannidis al lui Thrasyvulos, bărbierul din Lykovrysi, făgăduiesc să
dau a zecea parte fraţilor de pe Sarakina. Împrumut pe Dumnezeu, scrie,
Manolios, scrie şi Dumnezeu, am încredere!
Se auziră câteva glasuri, se ridicară mâini:
— Şi eu! Şi eu! Scrie, Manolios!
Mulţi ochi se umplură de lacrimi; alţii se umplură de nelinişte şi spaimă;
alţii îl pironiră pe Manolios cu ură. Moş Patriarheas izbutise să scape şi

1192
şedea acum în spatele unei stânci, deschisese traista şi aşternea pe frunze
de lămâi purceluşul de lapte fript, care-i rămăsese de ieri-seară.
— Ducă-se sărmanul Manolios, mormăia mestecând; o să-l ia repede cu
lămâi stoarse.
În acest timp popa Grigoris ridică mâna cu mânie, sprâncenele lui urcau
şi coborau, dacă le-ai fi atins cu vârful degetelor ar fi ieşit scântei.
— Hei, săteni, strigă el, staţi, să nu vă ia de gâtul său înşelătorul ăsta,
luaţi aminte! Patru temelii are lumea. Împreună cu credinţa, patria şi
onoarea, a patra mare temelie este avuţia. Nu întindeţi mâna asupra ei;
Dumnezeu împarte bunurile după legile lui ascunse; una este dreptatea lui
Dumnezeu, alta a oamenilor. Dumnezeu a făcut bogaţii şi săracii, vai de cel
care unelteşte să strice rânduiala; încalcă voia lui Dumnezeu! Ei, Manolios,
eu sunt vinovat că ţi-am dat îngăduinţa să vorbeşti; coboară! Du-te să paşti
oile; ăsta e locul tău pe care ţi l-a dat Dumnezeu; să nu vrei să mergi mai
departe; nu sădi unde nu seamănă alţii. Iar ceea ce ne-ai înşirat este
împotriva voinţei lui Dumnezeu. El hotărăşte, şi ceea ce se face în lume, se
face pentru că o vrea el.
Luă avânt, se întoarse spre părintele Fotis, care în tot acest timp stătea
nemişcat, cu capul aplecat, şi asculta:
— Hei, părinte Fotis, strigă el, până acum am dus-o bine în satul nostru,
domnea rânduiala şi înţelegerea, ne-ai căzut în spate dumneata cu cei ai
dumitale, şi din ziua aceea nu am mai găsit linişte. Numai supărări şi
scandaluri şi furtuni; iar săracii vor să ridice capul, şi cei bogaţi şi-au
pierdut somnul. Dar ia aminte, o să vină el şi aga, iar Sfatul Bătrânilor o să
cadă la picioarele lui să vă alunge, să ne liniştim. Duceţi-vă în altă parte, la
nenumăratele bunătăţi ale lui Dumnezeu, dar departe de noi. Am zis!
Părintele Fotis săltă capul:
— Părinte, spuse el, cu glas liniştit, ai dreptate; ceea ce se face în lume
se face pentru că Dumnezeu o vrea. Manolios a vorbit, a rostit cuvintele
care erau în inima lui, pentru că Dumnezeu a vrut-o; câteva inimi din
Lykovrysi s-au îndurerat auzind de suferinţa noastră, câţiva ochi din
Lykovrysi s-au umplut de lacrimi, câteva cămări s-au deschis, pentru că
Dumnezeu a vrut-o. Iar dacă am venit noi, cum o spune sfinţia ta, să
aducem neliniştea în satul vostru liniştit, şi aceasta s-a făcut pentru că
1193
Dumnezeu a vrut-o. Deoarece, atunci când o apă stă mult timp liniştită, se
mâleşte, când sufletul stă mult timp liniştit, se mocirleşte. Să dea
Dumnezeu, noi să fim vântul care ridică valurile şi apele prind viaţă!
Se întoarce spre lykovrysioţi:
— Fraţii mei, cândva am fost şi noi oameni înstăriţi; acum am ajuns
cerşetori. Am făcut un ocol prin sate, am bătut pe rând în porţi şi m-am
întors la poporul meu cu mâinile goale. Nu-mi pasă de mine, să mor; nu-mi
pasă de bătrâni, ei şi-au mâncat pâinea, să moară; mi-e milă de copii; în
fiecare zi moare de foame câte unul; iar cei care încă trăiesc, nu mai pot să
se ţină pe picioare; ce le lipseşte? O bucată de pâine uscată, o picătură de
ulei, o zdreanţă să se îmbrace; dacă ar avea lucrurile de nimic pe care voi
le-aruncaţi la câini şi la gunoi, ar trăi. Pentru aceşti copii cerşesc; pentru ei
întind şi eu mâinile şi strig: Faceţi milostenie, creştini!
Părintele Fotis plecă iarăşi capul spre pământ şi tăcu. Faţa lui se topise
ca ceara, ochii i se măriseră, mâinile lui, aşa cum le avea încrucişate la
piept, străluceau, şi distingeai clar oasele sub pielea străvezie.
Acum izbucniră deja peste tot hohote de plâns, Mariori începu să plângă
într-ascuns, o tânără măritată îşi scoase de la gât salba cu galbeni de aur şi-
i ascunse; se ruşină, ca şi când ar fi fost furaţi. Iar în pieptul încins de multe
cărnuri al lui kyr Dimitros, măcelarul, se trezi călugărul de odinioară,
temător de Dumnezeu şi strigă:
— Aveam pentru duminica aceasta un viţel gras să-l înjunghii pentru
sat; acum o să mă duc să-l împart pe Sarakina; pentru că mi-e ruşine să
mâncăm noi, iar fraţii noştri să rabde de foame.
Şi Andonis, bărbierul, se entuziasmă:
— O să mă duc şi eu sâmbătă seara pe Sarakina să-i bărbieresc pe toţi
pe degeaba; şi să le scot pe degeaba dinţii stricaţi!
Iar învăţătorul fu ademenit şi el, îşi învinse teama şi strigă:
— Am şi eu câteva abecedare şi cărţi de citire pentru copii, am tăbliţe şi
condeie şi o hartă a Greciei Mari, le ofer comunităţii de pe Sarakina.
— Vezi-ţi de treaba ta! mormăi moş Ladas şi scuipă indignat.
Popa Grigoris se întoarse şi se încruntă la fratele său, dar nu vorbi.
Manolios coborî de pe piatră, se apropie de părintele Fotis, îi sărută
mâna.
1194
 — Părinte, spuse el tare, vezi, nu deznădăjdui; Hristos încă trăieşte,
umblă încă pe pământ, câteva inimi l-au văzut şi i-au deschis, curaj!
Se apropiară şi cei trei prieteni; veniră în spatele lor, cu sfială, şi kyr
Dimitros, măcelarul, şi Andonis, bărbierul; veniră, şovăind, şi alţi săteni; se
apropie, temător, hotărât, şi învăţătorul.
Părintele Fotis se întoarse, îi văzu, îşi făcu cruce:
— Să mergem, fiii mei, avem şi noi într-o străveche peşteră în care s-a
slujit, paraclisul nostru, să mergem toţi împreună, să slăvim pe Dumnezeu;
mare e ziua de astăzi, inima omului începe să se mişte.
Se întoarse spre mulţimea care începuse să se împrăştie şi să deschidă
traistele, să scoată cărnurile şi vinurile:
— Să fiţi sănătoşi, lykovrysioţi, poftă bună! Cu binecuvântarea ta,
părinte Grigoris.
— Cu blestemul meu, răzvrătiţilor! mugi popa. Cei care merg cu tine,
nelegiuitule, blestemaţi să fie!
— Dumnezeu, răspunse liniştit preotul zdrenţăros, Dumnezeu care
desparte oile de iezi, să judece. În El ne punem noi toată nădejdea noastră!
spuse, şi arătă cerul cu degetu-i slab.

28 Smirna (în prezent Izmir), oraş din Asia Mică, era centrul administrativ al provinciei din care
făcea parte şi insula Creta.

29 Proverb bazat pe un joc de cuvinte: Grigoris înseamnă „cel veghetor“, de la grigoró (a veghea);
Meletis înseamnă „cel studios“, de la meletó (a studia).

30 Opinci purtate de ţăranii greci de la munte; această încălţăminte face parte din portul naţional
grecesc.

1195
 XII

Părintele Fotis şi cei patru prieteni şedeau în faţa peşterii folosite pentru
slujbă, pe băncile de piatră cioplite de creştinii din vechime, care se
refugiaseră în aceste grote ale muntelui, vânaţi de către cei de altă religie.
Se înnoptase de-acum, muntele se înmiresmă de busuiocul cerbilor şi
cimbrişor, noaptea se revărsa albastră şi străvezie, şi nu auzeai decât din
când în când vreo pasăre de noapte care vâna omizi, şoareci, melci, sau ţipa
dulce, rănită de amor. Iar stelele coborâseră mult în seara asta şi atârnau
între cer şi pământ.
Câtva timp cei cinci prieteni rămaseră tăcuţi. Astăzi, toată ziua
tăifăsuiau cu fraţii prigoniţi, mergeau din peşteră în peşteră şi se minunau
cum izbutiseră să se rostuiască în ele oameni, precum cârtiţele. Iar părintele
Fotis, neobosit, numai dragoste, povăţuia, mângâia, chema pe Hristos să
coboare pe Sarakina şi să vadă; să coboare şi-n Lykovrysi şi să vadă; şi să
judece.
Şi acum amărâţi, sleiţi de oboseală, şedeau pe băncile cioplite în piatră
şi priveau în noapte. Simţeau toţi o emoţie ciudată. Ca şi cum ar fi fost
prigoniţi de toată lumea şi se refugiaseră aici, pe ascuns, în faţa peşterii, şi
complotau.
Ce complotau? Nici ei înşişi nu ştiau. Ce puteau să facă aceste cinci
suflete simple, ce erau în stare să dărâme? Ce lume nouă să clădească? Şi
totuşi aerul între ei ardea şi tremura de cele cinci suflete care se duceau şi
veneau, de la unul la celălalt, ca nişte săgeţi.
— Astă-seară, noaptea e frumoasă, grăi în sfârşit Iannakos, voind să-şi
ascundă emoţia.
Tresăriră toţi nedumeriţi, ca şi când tăcerea ar fi fost un vis adânc, şi pe
neaşteptate se auzi de-afară o voce omenească, iar visul se sperie şi se
ridică să plece. Sufletele se strecurară iarăşi, fiecare în pieptul în care
sălăşluia, iar unul se făcu din nou cinci.
Kostandis prinse curaj acum, vorbi:
— Părinte, se apropie de-acum patru luni, de când Sfatul Bătrânilor ne-a
chemat să ne împartă ce o să facă fiecare din noi, când vom înfăţişa Taina

1196
în pronaosul bisericii. Până acum alte griji ne-au abătut, am neglijat scopul
nostru; şi trebuie, e timpul, să fim pregătiţi… Dar cum? Ce trebuie să
facem? Sfinţia ta trebuie să ştie.
Părintele Fotis şovăi câtva timp să răspundă; ca şi cum mintea lui ar fi
plecat foarte departe şi întârzia să se întoarcă; în cele din urmă îi găsi din
nou pe prieteni, auzi întrebarea, zâmbi.
— Ce să faceţi? spuse el. Ceea ce aţi făcut până acum; nimic altceva. O
mai bună pregătire, mai potrivită cu Patimile şi răstignirea lui Hristos, nu
există.
— Dar ce să facem? nu facem nimic, părinte, replică Mihelis cu
amărăciune.
— Uiţi coşurile, Mihelis? spuse părintele şi strânse cu duioşie mâna
feciorului de boier. Iar dumneata, Iannakos, uiţi că strigai, chiar alaltăieri,
săracii să-ţi prade mărfurile şi râdeai? Şi tu, Kostandis, care îţi părăseşti
treaba ta şi păşeşti înainte şi ridici capul împotriva nedreptăţii, tu, omul
simplu, care până ieri nu erai decât un cafegiu umil, iar acum eşti pregătit
să mori în fiecare clipă pentru credinţa lui Hristos? Şi Manolios, care a luat
în spate toate păcatele poporului şi a pornit să fie omorât ca să izbăvească
satul? Şi chiar Panaiotaros, ce altceva face nefericitul decât să se
pregătească pentru datoria grea, înfricoşătoare a lui Iuda? Vă pregătiţi, fiii
mei, vă pregătiţi şi nu ştiţi; acesta este drumul.
Tăcură iarăşi. Manolios oftă şi îşi pironi privirea pe o stea mare care
râdea şi dansa pe cer; păstorul ştia bine steaua aceasta şi o iubea; de câte
ori, când era mic ciobănaş, nu-l înşelase, că era, chipurile, Luceafărul de
dimineaţă, şi scosese oile să le pască! „Bine o numesc oamenii Steaua
Înşelătoare“, se gândi astă-seară şi o privea ca pe un vechi prieten şi
tovarăş de joacă.
Kostandis lăsă capul în jos; pe neaşteptate o mâhnire mare puse
stăpânire pe el; dintre toţi, numai el nu a făcut nimic; el rămânea în urmă;
chiar şi Iuda îl depăşise.
Şi Iannakos clătina capul deznădăjduit. „Nimic, nimic nu am făcut, se
gândea el; să dau bani, să dăruiesc mărfuri, toate astea nu sunt nimic; să
dau pe Iusufaki al meu, asta va să zică jertfă! Aici te vreau, Iannakos; poţi
s-o faci? Toate celelalte, aer!“
1197
 În acest timp mintea părintelui Fotis se înstrăinase iarăşi; plecă departe,
străbătea, străbătea locuri vechi, cunoscute, şi apoi revenea pe un munte
pustiu pe care oamenii îl numeau Sarakina, şi era noapte, şi distingea, în
lumina tulbure pe care o aruncau stelele, patru chipuri dragi rezemate de
stâncă.
Şi glasul părintelui Fotis se auzi încet, grav, plin de duioşie:
— Fiii mei, sufletul omului îmi pare uneori ca o floare de noapte; toată
ziua este închisă, şi la căderea nopţii, prinde curaj şi se deschide. De aceea
şi astă-seară, aşa cum vă simt aproape de mine, în întuneric, simt sufletul
că mi se deschide; odată, pe muntele lui Manolios, vă promisesem, vă
amintiţi, că vreodată o să vă mărturisesc şi eu viaţa mea, pentru că mi-e
ruşine să vă aplecaţi să-mi sărutaţi mâna şi să nu ştiţi cine sunt şi ce mână
sărutaţi.
— Şi sufletele noastre, părinte, în seara aceasta sunt deschise, spuse
Manolios mişcat, te ascultăm.
— Este un sat în Propontida, în faţa Constantinopolului, începu
părintele Fotis cu glas tărăgănat, răbdător, ca şi cum ar fi povestit un basm,
este un sat mic, încântător, plin de grădini, la marginea mării, şi se numeşte
Artaki. Acolo m-am născut eu. Tatăl meu a fost preot, aspru, zgârcit la
vorbă, fioros; ca pustnicii pe care-i vedem în bisericile vechi, zugrăviţi pe
pereţi. Tatăl meu a fost preot, preot şi bunicul meu, preot au vrut să mă
facă şi pe mine. Dar eu în sinea mea nu voiam; eu doream fierbinte
călătorii şi negoţuri, să-mi umplu lăzile cu aur, să cumpăr flinte, să înarmez
oameni şi să eliberez Artaki de turci. Mă născusem, vedeţi, răzvrătit, şi
mintea îmi zburătăcea. Totuşi mi-era frică de tatăl meu, de alt om în viaţa
mea nu m-am temut; mi-era frică de el şi mă duceam frumuşel la şcoală şi
am fost cel mai bun elev, nu din dragoste de carte, ci de teamă; şi când am
terminat şcoala din Artaki, răposata mamă-mea – o femeie sfântă! – mi-a
pregătit cufărul; a pus înăuntru rufărie şi cămăşi, o icoană cu botezul lui
Hristos, pesmeţi, alune, stafide şi smochine uscate presărate cu susan, şi m-
au trimis la Constantinopol, la Şcoala Teologică. Dar de unde răbdare, de
unde dragoste pentru Dumnezeu, să mă aştern pe teologie! Eu eram
răzvrătit, umblam încolo şi-ncoace prin Constantinopol, ca un îndrăcit,
ochii mei erau uluiţi de frumuseţea lui; iar în mintea mea aveam numai un
1198
lucru: cum să eliberez de turci aceste pământuri sfinte şi aceste ape
sfinte… Când într-o zi, iată, izbucneşte blestematul de război din ’97.
Mintea mi s-a aprins; iată clipa, am strigat, să alungăm turcul până la Talpa
Iadului! Am izbutit, m-am îmbarcat în taină pe o corabie, am debarcat pe
un ţărm grecesc, m-am îmbrăcat în răzvrătit, am luat o flintă, mi-am încins
cartuşiera, mi-am pus ţaruhi şi m-am dus să lupt cu Turcia!
Părintele Fotis oftă; glasul său se auzi acum amar, sarcastic:
— Am pornit şapte hoţi de capre împotriva unei împărăţii! Blestemat fie
statul, fiii mei, blestemat să fie; ăsta o să mănânce neamul, spuse şi tăcu
iarăşi.
Dar scutură repede mâna, ca şi cum ar fi aruncat înapoia lui această
ruşine naţională, şi continuă:
— Să revenim la faptele mele necugetate; Grecia este nemuritoare,
poate să facă şi fapte necugetate, are timpul înaintea ei să le dreagă, dar eu,
viermişorul de-o zi? Să nu lungesc vorba, într-o zi când mă învârteam prin
Pireu, cu ţaruhii găuriţi, cu burta goală, mizer şi zbârcit, ca o băşică
dezumflată, şi căutam vreun caic să mă întorc în Artaki, iată că şi văd cum
debarcă dintr-un caic nişte familii ovreieşti alungate din Volos. Eu, ca
fecior de preot ce eram, nu puteam niciodată să văd ovreu fără să-mi aduc
aminte că ei l-au răstignit pe Hristos; şi sângele mi se urca la cap. Şi totuşi
am stat în ziua aceea pe chei şi am făcut haz de ovrei; nasuri mari, coroiate,
bărbi rare şi roşii, ochi umflaţi şi acri, redingote verzi lungi, strigau toţi
odată, îmbrânceau, erau îmbrânciţi, se luptau care să iasă primul de pe caic.
Când, pe neaşteptate, un glas sfâşietor, o copilă ovreică alunecă, căzu în
mare şi se duse la fund; nimeni nu se repezi s-o scape. Nu îndurai: om e,
mă gândii, chiar dacă-i ovreică, are suflet; mă afundai cum eram, o apucai
de păr şi o trăsei pe chei. Femeile se aruncară asupra ei, o frecţionau să-şi
revină, iar eu stăteam la soare să mă usuc şi o priveam; cu părul roşcat, cu
nasul curbat, ciupită de vărsat; dar când deschise ochii mari albaştri-verzui
şi mă privi, şi-i spuseră că mie-mi datorează viaţa ei – mă înspăimântai; ca
şi când aş fi căzut eu într-o mare albastră-verzuie şi mă înecam.
Glasul părintelui se tăie, clătină capul.
— Lumea este o taină, spuse el după puţin timp; vrerile lui Dumnezeu
par micului creieraş al omului atât de încurcate, atât de ciudate, mântuirea
1199
şi pieirea vin pe căi atât de neaşteptate, că nu putem să ştim niciodată care
drum duce în Iad şi care în Rai; am făcut o faptă bună, aşa mi s-a părut, am
salvat un om, şi din clipa aceea am luat calea dreaptă spre Iad.
Până atunci nu mă pângărisem cu femeie; sunteţi mai tineri, decât mine,
mi-e ruşine să povestesc în faţa voastră păcatul cărnii; acest lucru numai:
am păcătuit cu copila aceasta, şi din clipa aceea lumea şi-a schimbat gustul,
apa, vinul, pâinea, ziua, noaptea au prins o savoare nouă, Dumnezeu a
dispărut; şi cu el au pierit şi tatăl meu, mama mea, virtutea şi speranţa. Un
consătean a văzut decăderea mea şi s-a dus şi i-a adus la cunoştinţă tatălui
meu; iar bătrânul mi-a trimis o scrisoare arsă în cele patru colţuri31: „Dacă
te pângăreşti cu acea ovreică, blestemul meu să-l ai şi să nu te mai văd în
ochii mei!“ Am citit împreună cu ovreica scrisoarea aceea şi am izbucnit în
râs.
Şi într-o zi, v-am mai spus-o asta, ne-am dus într-un sătuc, unde aveam
prieteni, să sărbătorim Învierea; cu mine şi ovreica. Mâncam şi beam în
nişte livezi, am luat cuţitul să împart mielul şi am strigat glumind: „De-aş
vedea acum un popă, l-aş înjunghia!“ „Uite unu’ în spatele tău!“ îmi
strigară dintr-un grup de-alături. M-am întors, am văzut un popă, m-am
aruncat asupra lui şi l-am înjunghiat; pentru ce? pentru că era cu mine
ovreica şi m-am ruşinat să par în faţa ei moale.
M-au aruncat în închisoare. Ovreica venea în fiecare zi, îmi spăla rufele,
îmi aducea mâncare şi ţigări, îmi mângâia prin gratii faţa şi părul şi
plângea. Plângea, se topea, se zbârcea în fiecare zi… Într-o zi nu a venit,
nici a doua zi, nici următoarea. Am avut un vis: Preasfânta Fecioară,
îmbrăcată în negru, ca şi când ar fi venit de departe, mică-mică, şi se tot
mărea şi se apropia; buzele îi tremurau, murmurau ceva, era încă departe,
nu auzeam; aţintii urechea, glasul devenea tot mai puternic, Preasfânta
Fecioară se tot mărea şi încet se opri drept în faţa mea şi auzii clar: „O să
moară… O să moară… A murit!“ Am sărit, am înţeles.
Era noapte adâncă, ploua; m-am strecurat în curte, mintea mea fusese
zguduită, nu ştiam ce făceam, înlăuntrul meu hotarele puterii omului se
prăbuşiseră. Eram sigur că dintr-o săritură aş putea să sar zidul închisorii şi
să fug; şi că o să trec, cum se zice, prin faţa gardianului fără să mă vadă; iar
dacă mă vede şi trage, că n-o să mă ochească… De durere, din dragoste, nu
1200
mai ştiam ce fac. De mai multe zile însemnasem toate ungherele şi zidul pe
care ar putea un nebun sau un deznădăjduit să se caţere; am găsit prin
întuneric zidul, m-am lipit de el, am început să mă prind de pietre şi să mă
caţăr ca o pisică sălbatică. Dacă ar fi fost zi, m-ar fi cuprins groaza; dar
depăşisem, vă zic, înlăuntrul meu puterea omului; m-am căţărat, m-am
aruncat jos, ploua cu găleata, nimeni n-a prins de veste, am luat-o la picior.
Se revărsau zorii, când am ajuns acasă la ea; am bătut, dar cum s-audă
pe un aşa prăpăd! Am sărit zidul, am trecut prin curte, am urcat scara
hoţeşte, am deschis camera ei. Am strigat-o încet; nici o vorbă! Am aprins
un chibrit; întinsă pe pat zăcea palidă, cu gura strâmbată, plină de spume,
cu ochii îngroziţi deschişi larg, nemişcată, ovreica… Luase otravă în
noaptea aceea, nu mai putea să îndure despărţirea…
Părintele Fotis sări în sus, privi peste tot ca şi cum ar fi vrut să fugă. Se
aşeză din nou istovit, ca şi când s-ar fi întors de la marginea lumii. Mult
timp nu vorbi.
— Aşadar, părinte? întrebară cei patru prieteni şi li se tăie suflarea.
— Am terminat, spuse părintele.
— Ce ai făcut după aceea? întrebă Manolios. Cum ai luat iarăşi drumul
lui Dumnezeu?
— O taină este sufletul omului! Dragostea m-a abătut de la Dumnezeu,
suferinţa – binecuvântată să fie! – m-a reîntors la Dumnezeu. M-am dus la
Sfântul Munte; la început singurătatea mi-a făcut bine; sufletul mi s-a
liniştit puţin; dar încet-încet singurătatea mea se umplea iarăşi de ovreice şi
glasuri vesele şi plânsete; nu mai puteam, am cerut dezlegare egumenului,
am luat binecuvântarea, am plecat. Mergeam mergeam, am ajuns într-un
sătuc, acolo un glas mi-a spus să mă opresc, m-am oprit. M-am însurat, am
fost hirotonisit preot; am zis să dau peste necazuri să uit, am dat peste
necazuri; au venit boli, femeia mea a murit, copiii mi-au murit, am rămas
iarăşi singur cuc, drept, rănit, în faţa Domnului. Iar apoi au venit grecii, şi
după aceea turcii… Pe celelalte le ştiţi. Slavă Ţie, Dumnezeule!
Cei patru prieteni se aplecară, sărutară mâna de martir.
— Am obosit, murmură părintele Fotis şi oftă, am obosit… Mi-am
retrăit viaţa; ce martiriu, ce suferinţă, ce otrăvitoare e mierea pământului!

1201
Dumnezeule, mă gândesc câteodată, ce iad ar fi această viaţă, dacă n-ar
exista Împărăţia Cerurilor!
Nici unul nu mai vorbi; părintele Fotis se ridică, privi spre răsărit, îşi
făcu cruce; se revărsau zorii.

Toată noaptea aceea moş Patriarheas, ridicat în capul oaselor în patul

său, aştepta să audă cum se deschide poarta de la intrare şi paşii fiului său
în curte… Aştepta, aştepta, auzea umblete pe drum, se ridica, se sprijinea
de fereastră, nimeni! Fuma, aprindea altă ţigară, cădea din nou greu în pat;
în zori îl prinse somnul – şi văzu un şoim cum se repede în curtea lui şi
cum îi răpeşte cocoşul alb pe care îl iubea şi-l ţinea de prăsilă; şoimul îl
apucă în gheare şi-l ridică spre cer, iar cocoşul croncănea, croncănea
bucuros, ca şi când s-ar fi luminat de ziuă…
Sări speriat şi un frison îi străbătu şira spinării.
— Ducă-se pe pustii, murmură el şi-şi făcu cruce.
Bătu din palme, strigă pe Lenio. Iar ea veni, abia trezită, îmbrăcată pe
jumătate, ciufulită, şi ochii îi jucau ca la o privighetoare; şi, în timp ce
păşea apăsat, sânii îi săreau şi voiau să-i sară afară din cămaşa albă.
— A venit, fă, Mihelis? Unde umblă toată noaptea? unde o fi dormit?
— N-a venit, stăpâne; am trecut prin camera lui, am intrat, nimeni; şi
patul e neatins.
Şi peste puţin, zâmbind subţire cu înţeles:
— Văduva a murit, zise ea; Dumnezeu ştie prin ce case străine mai
dorm flăcăii satului!
— Când vine, să-i spui că vreau să-l văd… Nu pleca! Ce ai făcut ieri la
hram, c-am şi uitat de tine?
Lenio se înroşi, hohoti, dar nu răspunse.
— Neruşinato! Nu poţi, fă, să mai înduri câteva zile? Am spus,
poimâine, duminică, o să fie nunta ta, să scăpăm; să scapi şi tu, sărmano,
iar Nicolio să intre în jug. Auzi ce-ţi spun? Ochii-ţi sunt duşi; spune-mi,
unde-ţi umblă mintea, apucato?
Lenio râse, se legănă în aer cu răsfăţ.
— Pe munte, răspunse ea.

1202
 Şi într-adevăr, mintea ei plecase pe munte, sub stejarul cel mare…
Nicolio behăi ca un berbec, îndată ce se întoarse şi-o văzu că vine năduşită,
aprinsă, de pe muntele din faţă al Sarakinei, o apucă de grumaz, tăcut,
sălbatic şi o aruncă jos… Dasos, berbecul înaintaş se apropie, şi o mirosi, o
cunoscu, behăi şi el ca stăpânul său şi se opri alături de ei, lingându-se pe
bot cu limba… Deodată Lenio auzi glasul sălbatic al bătrânului stăpân,
tresări.
— Unde ţi-e mintea, fă, aprinso: eu îţi vorbesc, n-auzi; încă-ţi mai
umblă mintea pe munte?
— La poruncile tale, stăpâne, răspunse Lenio, întorcându-se cu gândul
de pe munte. Iartă-mă, n-am auzit.
— Să-mi faci, îţi zic, o cafea tare, dulce; ameţesc, nu mi-e bine… O fi şi
de la foame…
Lenio o zbughise deja pe uşă şi se rostogolea pe trepte tropăind.
Bătrânul închise ochii, îşi aminti iarăşi visul… „Ce va să zică şoimul?
murmură el. Nu înţeleg; Dumnezeu să-şi întindă mâna Lui peste casa
mea!“
Soarele se înălţase deja, ulicioarele satului se umplură de glasuri de om,
de oi, de măgari, oameni şi animale se apucau de treabă şi spuneau „bun
venit“ noii zile.
Lenio aduse cafeaua tare, dulce; bătrânul boier se aşeză în faţa ferestrei,
sorbi picătură cu picătură băutura magică, mintea i se limpezi; fuma, şi
avea ochii aţintiţi pe poarta de la intrare. Din când în când, îşi răsucea
mustaţa şi gemea cu supărare. Popa Grigoris îl făcuse ieri pulbere; îi
spunea că-n timp ce-şi mesteca cu plăcere purceluşul de lapte, Manolios,
chipurile, răzvrătea sătenii, striga că Hristos porunceşte să dea fiecare
dintre ei a zecea parte din recoltele lor zdrenţăroşilor de pe Sarakina. Şi
câţiva slabi de minte l-au crezut; că a intrat între ei şarlatanul de popă
Fotis, care li se înfăţişează ca un pustnic, că a împărţit satul în două, în
rebeli şi în gospodari. „Şi ce-i mai rău: fiul tău Mihelis s-a dus cu ei,
primul şi cel mai bun! El, blestematul de Manolios, râul liniştit, s-a pus în
fruntea lor, l-a luat cu el şi pe fiul tău, au şi pe barbă de ţap, care-i
dăscăleşte – Dumnezeu să-şi pună mâna Lui!“

1203
 — Măi, dacă nu pun eu mâna mea, murmură moş Patriarheas,
Dumnezeu nu se sinchiseşte; de unde să aibă chiar şi El timp de toată
lumea? Eu o să fac ordine aici în Lykovrysi; întâi şi-ntâi o să-l apuc de
urechi pe procopsitul de fiu-meu; şi după aceea pe neisprăvitul de
Manolios, şarpele cel fără coadă!
În clipa aceea poarta de la intrare se deschise şi Mihelis intra păşind
hoţeşte.
Tresări, bătrânul se aplecă pe fereastră, strigă:
— Bine te-ai trezit, palicare, nu ne faci plăcerea să treci pe sus, să te
vedem şi noi puţin?
„Ai grijă, Mihelis, se gândi tânărul, e tatăl tău, să nu-i vorbeşti cu
furie!“
— Vin, tată, răspunse el.
Urcă scara de piatră din curte, dădu bună ziua bătrânului. Acesta nici nu
se întoarse să-l vadă; se lupta înlăuntrul său să se înfurie; până în clipa
aceea era mâniat; dar acum, îndată ce îl văzu că intră hoţeşte, aşa cum intra
şi el în tinereţile lui, în aceeaşi casă a tatălui său, întorcându-se de la
crailâcurile lui, şi că străbate curtea voiniceşte şi urcă treptele, două câte
două, bătrânul simţi cum i se îndulceşte inima. „La fel eram şi eu, se gândi
el; dar eu umblam noaptea pentru că eram fustangiu, el pentru că vorbeşte
cu prietenii lui despre Dumnezeu; mă, tot fustangeală e şi asta, e tânăr, o
să-i treacă…“ Se gândi şi se lupta, cu spatele întors la fiul său, să se
înfurie. Dar văzând că mânia întârzia, se întoarse brusc, furios că nu se
mânia, şi strigă:
— Spune-mi, ce-nseamnă iarăşi cele ce aflu? Chiar nu ţi-e ruşine un
pic? Nu-ţi respecţi rangul? Uiţi al cui fiu şi nepot eşti?
Se bucură văzând că, pe măsură ce vorbea, se mânia; ridică şi mai mult
glasul.
— Îţi interzic să-l vezi din nou pe Manolios!
Mihelis întârzia să răspundă; îşi dădea, şi iarăşi îşi dădea poveţe sieşi:
„E tatăl tău, ai răbdare; puternic este nu cel care izbucneşte, ci cel care se
stăpâneşte, stăpâneşte-te.“

1204
 — De ce nu răspunzi? Pe unde ai umblat aseară toată noaptea? Pe
Sarakina, ai? Cu zdrenţărosul ăla de popă şi cu smintitul de Manolios,
sluga? Măi, ce însoţire! Unde-ai ajuns, sărmane!
— Tată, răspunse liniştit fiul, nu ocărî oamenii mai buni decât noi…
De-acum bătrânul boier se înfuriase de-a binelea, sări în sus.
— Ce-ai spus? Mă, te-a smintit de tot! Mai buni decât noi? Zdrenţărosul
ăla de popă şi pârlita noastră de slugă?
— Zdrenţărosul ăsta de popă, cum zici, este un sfânt; nu suntem
vrednici, noi toţi boierii Patriarheas, să-i dezlegăm nici încălţămintea!
Bătrânul îşi aruncă ţigara, sângele urcă în capul său greu.
— Iar dacă întrebi şi de Manolios, continuă Mihelis cu calm, necruţător,
ştii prea bine că, atunci când voi toţi, fruntaşi, popi, dascăli, tremuraţi
încovrigaţi în beci şi nu vă gândeaţi decât cum să scăpaţi, nu satul, precum
aveţi datoria, ci pielea voastră, Manolios, pârlitul, s-a ridicat şi a spus: „Eu,
eu l-am omorât pe puiul de turc, spânzuraţi-mă!“, ca să salveze poporul.
Cine a fost în acest ceas primejdios adevăratul boier al satului? Dumneata,
boier Patriarheas, sau cumva sfinţia sa, popa Grigoris? Nu, nu, nu!
Manolios!
Bătrânul căzu cu faţa în sus pe patul său; deschise braţele, deschise şi
închise de două-trei ori gura să respire, crăpa de furie.
Mihelis tăcu; se ruşină că uitase poveţele pe care şi le dăduse sieşi; şi
acum, iată, fără să vrea, vorbise crud tatălui său; se apropie, îi îndreptă
pernele.
— Vrei ceva, tată? întrebă el. Să-ţi facă Lenio o limonadă?
— Eşti leit mamă-ta, murmură bătrânul privind uimit pe fiul său. Eşti
leit mamă-ta; pe dinafară numai miere, pe dinăuntru numai fiere.
Ochii lui Mihelis zburară ca un fluture; între el şi tatăl său aerul se
îndesi, şi apăru fulgerător mama lui, palidă, subţire şi chinuită, numai
nobleţe şi smerenie. „Mama mea!“ murmură Mihelis privind umbra
neaşteptată; dar aerul se cutremură, lumina se clătină, şi chipul sfânt
dispăru.
— La ce te gândeşti? întrebă bătrânul.
— La mama, răspunse fiul. Mult ai chinuit-o, tată.

1205
 — Sunt bărbat, răspunse bătrânul înţâfnat; chinui femeile; ele asta vor.
Dar cum să înţelegi tu? ai încă pe buzele tale laptele ei.
— Dumnezeu să dea să nu-mi lipsească niciodată de pe gură laptele
acesta de care spui.
Iarăşi se ridică drept între ei, înfuriată acum, mama; îşi clătină capul
spre fiu, întinse mâna deasupra lui, ca şi când i-ar fi dat binecuvântarea ei;
ca şi când i-ar fi spus: „Ridică, fiul meu, capul, nu te teme de el, aşa cum
mă temeam eu de el; ceea ce eu n-am îndrăznit să-i spun, spune-i tu;
răzbună-ţi mama, Mihelis, să ai binecuvântarea mea!“
Vrăjmăşia îşi găsi acum rădăcinile, fiul se rezemă de fereastră şi aştepta.
Bătrânul se sculă oftând, se apropie şi el de fereastră.
— Ascultă, zise el.
— Ascult, răspunse fiul şi-l fixă pe tatăl său cu privirea.
— Am luat o hotărâre, ia şi tu: ori pe mine, ori pe Manolios, alege; ori îi
părăseşti pe Manolios şi ceata lui, ori pleci din casa mea.
— Am să plec din casa ta, răspunse Mihelis.
Bătrânul holbă ochii înspăimântat.
— Preferi pe amărâtul de argat al nostru, decât pe mine, tatăl tău? strigă
el.
— Nu îl prefer pe Manolios, nu, ce amestec are aici Manolios? Hristos
este cel pe care îl aleg; asta m-ai întrebat, fără să-ţi dai seama, şi aşa
răspund.
Bătrânul tăcu, se duse şi se-ntoarse, se opri iarăşi înaintea fiului său.
— Ce ai cu mine? făcu el.
Şi glasul său era numai supărare.
— Nu am nimic, dar mă pui să aleg; am ales. Nu eu sunt vinovat.
Bătrânul se prăbuşi cu toată greutatea pe pat; îşi prinse şi-şi strânse
capul cu amândouă mâinile; măruntaiele lui se prăbuşeau.
— Pleacă, murmură peste puţin, pleacă, să nu te mai văd!
Fiul se întoarse, îl văzu pe bătrân cum îşi ţine capul, i se făcu milă de el.
Dar înlăuntrul său o voce nemiloasă striga: „Pleacă!“
Se apropie de tatăl său, îngenunche.
— Tată, spuse el, plec. Poţi să-mi dai binecuvântarea ta?
— Nu, răspunse bătrânul, nu pot.
1206
 Mihelis se ridică, porni spre uşă; tatăl dădu să strige: „Fiul meu!“ dar se
ruşină să izbucnească.
Fiul deschise uşa; se întoarse încă o dată spre tatăl său:
— Tată, zise el, să fii sănătos!
Şi trecu pragul.

După câtva timp, Lenio nemaiauzind glasuri, urcă încet-încet, îşi lipi
urechiuşa ei ascuţită de gaura cheii – auzi un sforăit greu amestecat cu
suspine, patul se zgâlţâia.
— Doarme bătrânul şi are vreun coşmar, murmură ea, cearta s-a
terminat; la amiază o să se scoale şi o să i se deschidă pofta; să merg să-i
tai iarăşi vreo găină… Mă, pântece, nu-l mai satur; pune, pune, nu se
umple; canal.
Coborî scara, intră la păsări să aleagă ce găină să taie; cocoşul alb stătea
drept, cu creasta lui roşie, cu pieptul lat şi viguros; în jurul său găinile
ciuguleau şi cotcodăceau. Se opri puţin, dorind să vadă cum se stârceşte
vreo găină şi cum sare cocoşul alb pe ea; iar apoi cum se ridică, cum se
plimbă fudul pe lângă ea, cum scutură aripa peste ea şi cum croncăne
mândru de el. De ani de zile, asta era distracţia ei; privea, privea, se înroşea
până la urechi şi simţea că se stârceşte şi ea, şi o povară nespus de dulce, ca
a unui bărbat, cade peste ea. Care bărbat? La început, când era încă mică,
acel nevăzut nu lua chip; apoi, pentru un timp, a luat înfăţişarea lui
Manolios; după aceea faţa lui Nicolio; iar de câteva luni nu se mai
schimba.
Alese cu privirea o găină robustă, pe cea pestriţă; dar în timp ce întindea
mâna s-o înşface, pestriţa se stârci, şi cocoşul se repezi peste ea, cu aripile
deschise; Lenio îşi linse buzele uscate şi privea aprinsă; şi după ce,
fulgerător, se sfârşi amorul, Lenio o compătimi şi alese o alta.
La amiază întinse masa, drese supa cu ou şi aştepta pe stăpân să
coboare. Întârzia.
— Întârzie canalul, mormăi Lenio, are de gând să dea ortu’ popii.
Se nelinişti.
— Dumnezeul meu, s-o mai ducă până duminică seara, până luni
dimineaţa, altminteri, când o să fie nunta? Nu mai îndur de-acum.
1207
 Urcă iarăşi sus, deschise încet uşa, privi; boierul, întins în pat, cu ochii
deschişi, aţintiţi în tavan, nu mai mişca, nu gemea. Lenio se sperie, intră
înăuntru.
— Stăpâne, zise ea, am dres supa cu ou, coboară.
Bătrânul lăsă ochii în jos, o văzu.
— Nu mi-e foame, spuse el, nu mă simt bine, fă Lenio; cheamă pe
părintele Grigoris.
Lenio scoase un ţipăt; bătrânul se sculă, faţa lui era vineţie cu dungi
roşii.
— Taci, fă, că nu mor; vreau să-i vorbesc. Mihelis e jos?
— Nu, a intrat în cameră, s-a schimbat, şi-a pus hainele de purtare, a
luat o boccea şi a plecat.
— N-a spus nimic?
— Nimic.
— Să se ducă cineva pe munte să-l cheme pe Manolios, blestemat să fie
el! Să plece şi să vină îndată înaintea mea; înainte de-a apune soarele.
Auzi? Du-te.
— Şi n-o să mănânci?
Bătrânul se gândi puţin:
— Ce-ai gătit?
— Găină fiartă cum îţi place.
— Pune multă lămâie în supă şi cobor.
Lenio se rostogoli pe scară bucuroasă.
— O s-o ducă sigur până luni dimineaţă; faţa lui nu-mi place; o să-l
chem pe Andonis să-i pună lipitori, să nu moară înainte de vreme.

În acest timp Mihelis urcase pe munte, ţinând bocceaua la subsuoară.

Nu-l găsi pe Manolios la stână; se aşeză afară pe banca de piatră. Umbrele
se micşorau, se apropia de-acum amiaza. Pe muntele din faţă bisericuţa
prorocului Ilie dispăruse în lumina perpendiculară a amiezii.
Mihelis închise ochii. Era tare istovit, tare amărât, dar fericit; ca şi cum
s-ar fi sculat dintr-o boală grea. „Totul s-a sfârşit, murmură el, şi totul
începe; tu ai deschis drumul, Hristoase al meu, ajută-mă să ajung până la
capăt; la capătul drumului stai şi mă aştepţi; ştiu asta.“
1208
 Deschise bocceaua, scoase o Evanghelie mare, moştenire a mamei lui;
era legată în piele groasă de porc, închisă cu încuietoare de argint;
însemnase cu o frunză de dafin o pagină, se aplecă şi citi:
Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mama sa, şi pe
femeia lui, şi pe copiii lui, şi pe fraţi, şi pe surori, şi chiar sufletul său, nu
poate să fie ucenicul meu. Iar cel care nu-şi îndură crucea lui şi vine după
mine nu poate să-mi fie ucenic…
De zile în şir de-acum, citea şi răscitea cuvintele acestea ale lui Hristos
şi se căznea să le înţeleagă; la început i se părură dure, inumane. „Nu
există, se gândea el, un drum mai normal, mai potrivit cu inima omului?
Cu atâta sângerare trebuie să plătim mântuirea? De ce să ne împiedice atât
de mult tatăl şi mama, nu putem să-i iubim şi totodată să urcăm la
Dumnezeu? De ce să fie nevoie să distrugem rădăcinile din ţărână ca să
urcăm la cer?“
Se întreba, se întreba Mihelis, dar nu putea să găsească un răspuns. Însă
încet-încet simţea că i se despovărează inima. Că se dezrădăcinează. Că
înţelege. Şi pe neaşteptate, de alaltăieri seară, se află atârnată între cer şi
pământ…
Mai pe după-amiază Manolios veni de la oi. Rămase uimit văzându-l la
un asemenea ceas pe prietenul său pe munte.
— Am plecat de la casa tatălui meu, spuse Mihelis; bătrânul m-a pus să
aleg; am ales drumul lui Hristos. Bine te-am găsit, Manolios!
— Anevoios drum, Mihelis, spuse Manolios gânditor. Anevoios pentru
cei bogaţi; bine ai venit!
Aşternu masa mică rotundă, mâncară o îmbucătură de pâine, Mihelis îi
povesti cele întâmplate cu tatăl său şi hotărârea pe care o luase.
— Nu mai puteam, Manolios, prea era rostuită viaţa mea, prea
înşelătoare şi nedreaptă mi se părea lumea, prea strâmb drumul pe care îl
luasem; nu mai puteam, mi s-a făcut ruşine.
— Bine ai venit, spuse din nou Manolios; e numai piatră drumul, e plin
de ţepi urcuşul, la început picioarele sunt rănite, Mihelis. Dar încet-încet ai
să vezi că picioarele prind aripi, zici că nu urcăm noi, ci ne poartă îngeri,
ţinându-ne de subsuori.
Se ridică, îşi luă toiagul de păstor.
1209
 — Tatăl tău, zise el, mi-a trimis veste să mă înfăţişez îndată înaintea lui,
bănuiesc de ce vrea să mă vadă; seară bună!
— Dumnezeu să fie cu tine!

Lenio, îngenuncheată în curte, suflecată, roşie ca racul, freca vasele de

aramă pe care bătrânul stăpân i le dăduse de zestre ei, om darnic pe cât era
şi de trufaş. Freca, freca Lenio şi cânta; glasul ei spinteca muntele, iar
Nicolio, în picioare sub tufanul frunzos, aţintea urechea lui ascuţită spre sat
şi asculta cu atenţie; şi apoi, aţâţat şi el, prindea fluierul lung şi-i
răspundea… Cele două glasuri se uneau sus pe acoperişurile satului, şi
babele se mâniau, iar cele măritate de curând zâmbeau şi fetele mici oftau.
Apăru din capătul drumului şi Manolios, auzi ciripitul lui Lenio şi
zâmbi.
„Lenio e o fiară, se gândi el, o fiară îngrozitoare, dar copilul o s-o
îmblânzească.“
Lenio ridică faţa ei aprinsă, privi pe Manolios cum păşeşte pragul.
— Să fii sănătoasă, Lenio, spuse fostul logodnic. Te pregăteşti, văd, să
fie într-un ceas bun!
— Şi ţie! răspunse Lenio sarcastic, să te fure o mireasă bună! Hai,
mişcă-te, stăpânul te-aşteaptă, n-aş vrea să fiu în pielea ta, sărmane!
Spuse şi se avântă iarăşi să cânte cu chef întreit; pentru că dorea să arate
fostului logodnic că nu avea nevoie de el, găsise unul mai bun – să crape
de ciudă.
Moş Patriarheas îşi răsucea una după alta ţigări, fuma, îşi mistuia găina
şi aştepta; purta lungul său anteriu boieresc şi era desculţ; îi era cald. Faţa
lui luase o culoare vineţie şi vinele gâtului erau umflate. Mergea încolo şi-
ncoace, se umfla şi se dezumfla, şi din când în când cădea pe pat, istovit.
— Eu sunt vinovat… eu sunt vinovat… spunea şi repeta; eu că mi-a fost
milă de el şi l-am scos din mănăstire, unde trăia ca un călugăr castrat, şi-am
vrut, cum se zice să-l fac om. Aşa-mi trebuie! Mi-am pus şarpele la sân…
Mă, are dreptate ciufutul de Ladas; de câte ori nu mi-a spus şi eu îl luam în
râs: „Faci rău, se tem de tine şi te respectă; faci bine, îţi găseşti beleaua!“
Poftim acum, mi-am găsit beleaua!
Deodată cântecul lui Lenio îl scoase din sărite.
1210
 — Mă, femeia cea fără căpăstru să se mărite repede să-i treacă
hachiţele; altminteri o să-ntoarcă satul cu fundu-n sus! bombăni el şi alergă
la fereastră să-i strige să mai tacă.
Dar în clipa aceea uşa se deschise şi se pomeni în faţa lui Manolios.
Tresări, ochii îi scânteiară.
— Intră înăuntru… grohăi el şi închise uşa cu putere în urma lui.
Îi dădu una, îl lipi de perete.
— Asta e recunoştinţa ta, mă? îi strigă. Te-am băgat în casa mea şi i-ai
pus foc; toate au fost bune înainte de-a veni tu, casa mea liniştită, satul
nostru liniştit, ai venit dumneata, un profet mincinos, şi-ai stricat
rânduiala… De ce? Cu ce drept ai trecut în faţă cu câteva zile în urmă şi ai
vrut să scapi satul nostru? Asta era treaba mea; de ce te bagi tu şi strici
rânduiala? Să ţi-o spun eu: ca să faci pe sfântul, ca să te creadă nerozii, ca
să-ţi faci faimă şi să urci pe munte, la hramul prorocului Ilie, şi să
propovăduieşti revoluţie!
— Revoluţie?! făcu Manolios uluit.
— Dar ce erau cuvintele acelea neruşinate pe care ni le-ai înşirat
alaltăieri pe munte, să dăm, se zice haraciu zdrenţăroşilor, să fim, chipurile,
egali, toţi fraţi, vasăzică toţi zdrenţăroşi? Să le dăm, chipurile, şi ogoarele
noastre jumătate-jumătate, de unde şi până unde? Sunt ale noastre, ale
moşilor şi strămoşilor noştri, sângele nostru! Să ne tăiem aşadar trupurile
noastre şi să le dăm lor să le mănânce? Ăsta e sfârşitul lumii!
Îmbrânci pe Manolios de guler, înfuriat.
— De ce să facem aici, mă, o Rusie? Unde se mănâncă unul pe celălalt,
şi se călăreşte unul pe celălalt, şi stăpânii şi slugile s-au făcut una, şi
păduchele se umflă – Doamne, iartă-mă! – şi s-a făcut ca broasca-ţestoasă?
Şi vii dumneata şi-mi cari păduchele ăsta în aşternut să mă mănânce?
Văzu păduchele, se înspăimântă, se întoarse spre argatul său:
— Odată – n-ai auzit, minte de găină? – s-a pus burta în frunte şi s-a
căţărat în cap, să dea ea comandă; aşadar putorile omului ieşeau pe nări şi
pe gură şi pe ochi, şi omul a crăpat. Nu stricaţi, aşadar, voi rânduiala lui
Dumnezeu; burta să rămână la locul ei şi capul la locul lui, să dea
comandă; eu sunt capul!

1211
 Umbla de ici-colo ca o fiară în cuşcă, lovea cu pumnul în pereţi, scuipa
pe jos.
— Să piară, chipurile, bogaţii! Dar, dacă pier, mă, bogaţii, cine o să dea
slujbă săracilor? Te-ai gândit la asta? Cui o să mai lucreze cu ziua mătuşa
ta Madalenia? La cine o să mai facă pe argatul domnia ta?
Se dezlănţui.
— Râioşilor, păduchioşilor, haimanalelor, strigă el, că n-aveţi nici o
talpă de pământ, d-aia strigaţi „Suntem fraţi!“, de ce? ca să împărţim,
chipurile, frăţeşte şi să ne mâncaţi avuţiile pe jumătate… Cine ţi-a băgat,
mă nerodule, palavrele astea în cap?
— Hristos, răspunse Manolios.
— Vezi-ţi de treaba ta. Care Hristos, mă? Al vostru, nu al meu; aţi făcut
voi un Hristos, ca mutra voastră, bolşevic – înfometat, râios, răzvrătit, în a
cărui gură puneţi ce cuvinte vă convine vouă şi apoi îl ridicaţi ca pe un
prapur al bisericii şi strigaţi: „Toţi avem acelaşi tată, aşadar, jos
moştenirea, s-o-mpărţim; toţi suntem fraţi, aduceţi, aşadar, friptura, s-o
mâncăm toţi împreună!“ Ei, nu, n-o s-o mâncaţi!
Aruncă ţigara pe fereastră, scuipă în curte, se apropie de Manolios, îl
prinse iarăşi de guler:
— Să te cari, să pleci din slujba mea! îi strigă; imediat! astă-seară! Să te
duci să-i găseşti pe zdrenţăroşii asemenea ţie; să împărţiţi râia voastră,
păduchele vostru, împărăţia cerurilor voastre!
Pe când vorbea el acolo, se deschise uşa şi apăru impresionant, ca un
arhiereu, popa Grigoris.
— Boierule, zise el, iartă-mă, am întârziat, pentru că Mariori, fata mea,
nu se simte bine.
Se întoarse, văzu pe Manolios, încreţi sprâncenele.
— Stăpâne, spuse moş Patriarheas, aici lumea s-a stricat, s-a întors cu
picioarele în sus, boierul Manolios a ridicat steagul de-aici, vrea să pună
foc lumii. A ridicat steagul şi procopsitul de fiu-meu şi azi-dimineaţă mi-a
declarat: „Plec de-acasă, te părăsesc, bătrâne Patriarheas, aleg drumul lui
Hristos“. Ca şi când drumul meu ar fi drumul Antihristului; ăsta e sfârşitul
lumii! Bine că ai venit, părinte, să punem rânduială.
Popa Grigoris întinse mâna, arătă pe Manolios:
1212
 — Ăsta e de vină! zise el. Asta pune foc satului; ăsta umple de palavre
minţile oamenilor! Ce era mascaraua, cuvintele pe care le-ai rostit la hram?
S-au ridicat picioarele să lovească capul!
— Cuvintele lui Hristos, răspunse Manolios; să miluiţi pe cei săraci, cel
care are două cămăşi să dea una; toţi suntem fraţi; nimic altceva.
Urcă fierea în ochii popii Grigoris, dar nu catadicsi să se prindă la vorbă
cu un argat; se întoarse spre bătrânul boier:
— Omul ăsta e primejdios, spuse. E mare nevoie să-l alungi; să-l
alungăm din sat, să nu ne molipsească! El a sucit şi minţile fiului tău, el cu
tertipurile lui se întăreşte şi-o să ne mănânce; să plece! Ăsta nu e păstor,
nici oaie, este lup!
Manolios se dezlipi de zid, îşi puse palma pe piept:
— Să fiţi sănătoşi, boieri şi stăpâni, zise el. Plec.
— În blestemul lui Dumnezeu! zise părintele ridicând mâna în sus.
— În blestemul fruntaşilor şi-al popilor, spuse Manolios. Voi l-aţi
răstigni din nou; să fiţi sănătoşi!
Porni liniştit spre uşă, o deschise; se întoarse:
— Să fiţi sănătoşi! spuse din nou şi coborî cu paşi uşori scara şi simţi
iarăşi că îl poartă pe sus îngerii.

31 La greci scrisoarea arsă în patru colţuri e un semn de mare supărare.

1213
 XIII

Când porni Manolios spre munte, se întunecase deja; nori se adunaseră

pe cer, un vânt călduţ de la răsărit se iscă, picături grele începură să cadă pe
mâinile şi pe faţa lui Manolios şi pe pământul aprins. Trupul lui Manolios
se bucură; era şi el însetat, cum erau însetate câmpul şi muntele, se făcuse
una cu ele, o coloană de lut, legată cu pietre, care păşea.
— Ce minune este această lume! vorbea el singur urcând. Dacă deschid
ochii, văd munţii şi norii şi ploaia care coboară; dacă închid ochii, văd pe
Dumnezeu care a creat munţii şi norii şi ploaia care coboară; peste tot, şi în
lumină şi în întuneric, ne îmbrăţişează harul lui Dumnezeu!
Uitase deja de boieri şi de popi, se despărţise de grijile deşarte
atotputernice, depăşise bucuriile mici şi tristeţile mici şi ajunsese la o
bucurie şi tristeţe mai mare, deasupra bucuriei şi tristeţii, la seninătatea
neclintită.
Mâine în zori îşi va lua adio liniştit de la muntele pe care l-a iubit atât
de mult, alungat de stăpânul pe care îl slujise atât de credincios; îşi va lua
în spate sărăcăcioasa lui bocceluţă şi toiagul de păstor şi va porni, orfan şi
nesprijinit, pe un drum pustiu, numai urcuş; şi totuşi picioarele lui şi
sufletul lui erau în grădini.
Picăturile se înmulţeau, se auziră tunete surde îndepărtate, Manolios
grăbi pasul. În spate îl sufla şi îl împingea vântul, şi Manolios se bucura că
îl simte de parcă ar avea mâini şi el şi piept şi răsuflare de om.
De departe se zărea ferestruica luminată a stânei. La un asemenea ceas,
se gândi el, Nicolio a muls deja oile, a cinat şi doarme; la lumina aceasta
Mihelis trebuie să fie cel care aşteaptă; inima îi bătu puternic amintindu-şi
de dragul său prieten.
— N-o să îndure, murmură el, este învăţat boiereşte, s-a obişnuit cu
mâncarea bună, cu patul moale, cu căldura şi cu siguranţa casei; mai bine
să se întoarcă la conacul său boieresc. Să aibă răbdare; nu a venit încă
vremea lui; vrea nu vrea, bogăţiile îi îngreuiază sufletul; îl împiedică să
meargă liber. Este şi Mariori care, fără să vrea, îl trage spre pământ…

1214
 Şi îşi aminti cuvintele dure, sigure, ale lui Hristos: „E mai uşor să intre
cămila prin urechea acului, decât bogatul în Împărăţia Cerurilor…“
Îl găsi pe Mihelis şezând în faţa vetrei aprinse şi privind focul.
— Bună seara, cuconaş al muntelui, spuse bucuros şi îşi şterse părul ud
şi faţa; mâine-dimineaţă îmi iau rămas-bun de la această vatră dragă şi
plec; tatăl tău mă alungă.
Se aşeză şi el pe pământ în faţa focului şi începu să povestească liniştit
cât de mânios îl găsise pe bătrânul boier şi cum l-a vorbit şi l-a alungat. Nu
uita nici blestemul pe care-l aruncase popa.
— Toate au fost, spuse sfârşind, aşa cum le aşteptam, aşa cum trebuia să
fie, nu am supărare. Tatăl tău trebuia să mă alunge, popa trebuia să mă
blesteme, iar eu trebuia să plec.
— Unde o să te duci acum? făcu Mihelis strângând mâna prietenului
său cu dragoste neliniştită.
— Noaptea o să-mi dea povaţă; Dumnezeu coboară deseori în somnul
nostru ca un vis şi ne arată drumul. Nu am luat nici o hotărâre. El o să ia; o
să vedem, sunt liniştit.
— Îţi aminteşti o seară, în curtea lui Kostandis? făcu Mihelis. Ţi-am
spus atunci – îţi aminteşti? – unde te duci tu, Manolios, o să merg şi eu. Ţi-
o spun din nou şi-n seara aceasta.
— Nu te grăbi, nu te grăbi, Mihelis; noaptea este sfântă, mâine vedem.
Erau obosiţi amândoi, se întinseră. Acum ploaia izbucni avântată şi
veselă; ferestruica era deschisă şi intrau înăuntru avântul, dulceaţa cea
primordială şi eterna bucurie înnoitoare a pământului care primeşte cerul în
braţele lui. Ierburile uscate ale muntelui se înmiresmară, din depărtare
vântul aducea mireasma dulce ca mierea a pinului, pământurile se
deschiseră, împrăştiară şi ele un miros plăcut; mintea lui Manolios se
deschise şi ea, ca un bulgăre de pământ, şi primea ploaia şi se răcorea.
Oare acesta era răspunsul lui Dumnezeu? Aşa cobora în seara aceasta,
ca o ploaie caldă peste el? Manolios primea pe Dumnezeu şi era, din
călcâie până-n creştet, fericit. Toate păsările de noapte se vor fi ghemuit de
frică sub stânci şi prin scorburile copacilor şi primeau şi ele pe Dumnezeu
întreg peste aripile lor ude.

1215
 Iar Mihelis asculta şi el ploaia, pământul deschis mirosea, îi veni în
minte Mariori, şi inima lui zbura pe deasupra ţarinilor udate, neliniştită.
Ultima oară când o văzuse, era neboită, palidă şi secătuită; îşi tot ţinea
batistuţa la gură şi tuşea; nu mai era albă, era roşie, ca să nu se vadă
sângele: „Dragă Mihelis, i-a spus ea, o să plec, o să mă ducă tata în Oraşul
Mare, la doctori; nu mă simt bine…“
Şi acum Mihelis inspira aroma ţarinilor crăpate şi inima îi tremura.
„Inima mea este legată încă de pământ, murmură el, este legată încă de
ţarini…“
Încet-încet, în noaptea ploioasă, îi luă somnul pe-amândoi, şi dimineaţa,
când deschiseră ochii, muntele proaspăt spălat le zâmbea, văluri de nori
albi ca lâna se rostogoleau pe cer, picăturile străluceau încă şi tremurau pe
ramurile tufişurilor.
Manolios îşi desfăcu din cui icoana pe care i-o dăruise Mihelis,
Răstignirea cu rândunele, coborî masca lui Hristos pe care o sculptase,
înfăşură câteva haine, le făcu o boccea şi o puse pe banca de piatră.
Mihelis îl privea şi nu vorbea. Se aşezară, băură lapte tăcuţi. Manolios
se ridică, aruncă o privire îndelungă bordeiului, băncii de piatră, pietrelor
din jur şi muntelui. Îşi lua rămas-bun; luă din colţ toiagul păstoresc,
Mihelis se ridică.
— Ai luat o hotărâre, Manolios? Pleci? Unde te duci?
— Să fii sănătos, Mihelis.
— Unde te duci?
— Pe Sarakina; mă duc să împart foamea cu ei.
— Să nu vin cu tine?
— Încă nu. Ai răbdare; ai tată, ai logodnică; eu nu am nimic; este uşor.
— „Cel care nu va urî pe tatăl său şi femeia sa şi copiii săi nu este
vrednic să fie numit ucenicul meu…“
— O ştiu, Mihelis, dar inima ta s-a rupt de pământuri, de tată, de
femeie? Încă nu; ai răbdare, aşadar, şi o să vină şi ceasul cel bun, nu te
grăbi; vine ca potârnichea, cu paşi nezgomotoşi.
— N-o să mă întorc la casa tatălui meu.
— Bine, să nu te întorci. Rămâi aici, între Sarakina şi Lykovrysi, până
ce o să vină potârnichea de care vorbim, ceasul cel bun. La revedere!
1216
 Îi întinse mâna lui Mihelis, iar el se ridică, îl apucă în braţe.
— Manolios, zise el, o să vin repede să te găsesc, ţi-o jur. La revedere!
Manolios îşi luă bocceluţa la subsuoara din stânga, îşi făcu cruce, porni.
Iarăşi veniră aripile îngerilor, Manolios zbura din piatră în piatră;
bisericuţa prorocului Ilie se tot apropia; strălucea înfiptă în stânci, pe vârful
muntelui; strălucea trandafirie, râdea în primele raze piezişe ale soarelui,
stătea dreaptă, eroică, ca o strajă; iar Manolios îşi ridică toiagul său de
păstor, scoase un ţipăt vesel, ca un şoim care-şi zăreşte cuibul, şi o salută.
Moş Patriarheas aşteptă o zi să se întoarcă fiul său, aşteptă două, trei,
trimise rude să-i vorbească, trimise pe învăţător, chemă pe Iannakos:
— Du-te, hai, fă-mi plăcerea, Iannakos, să-l găseşti pe fiul meu,
vorbeşte-i şi tu; sunteţi o ceată, aveţi aceleaşi minţi, poate o să te asculte.
Iannakos clătină capul.
— Cred că repede, după cum o ducem, o să iau şi eu munţii, boierule,
spuse el. Trimite pe altcineva.
Panaiotaros se duse şi îl găsi:
— Boierule, am aflat fără tăgadă, Manolios şi-a făcut bârlog pe
Sarakina; adună fugarii, le vorbeşte, îi întărâtă, strigă că toţi cei care
flămânzesc au drepturi să jefuiască pe cei care nu flămânzesc, şi să-ţi
aminteşti de-acest lucru, când îi va strânge foamea, or să coboare în satul
nostru să-l pustiască, precum lupii.
Se opri puţin, ca şi cum ar fi şovăit, oftă, privi în jurul său, se aplecă
spre bătrân:
— Mi s-a născut o bănuială, boierule, spuse încet.
— Spune, mă Panaiotaros, te ascult. Tu nu iubeşti pe nimeni, de aceea
ochiul tău e ca o nevăstuică. Spune!
— Manolios este bolşevic!
— Bolşevic? făcu boierul şi se scărpină în cap; va să zică?
— Răpeşte să mănânci şi fură să ai! Este o bandă de tâlhari care umblă
acum în ultima vreme prin lume.
— Şi zici…?
— Sigur. Ăştia au oamenii lor în fiecare ţară şi în fiecare sat, până la
marginile pământului. Şi-n pustiu să te duci, o să-i găseşti; şi în insulele

1217
neroditoare ale mării să te duci, o să-i găseşti; orice piatră de-ai s-o ridici, o
să-i găseşti. Aşadar, în Lykovrysi l-au trimis pe Manolios.
— Mă, ce zici, Panaiotaros? Vorbeşte limpede!
— Este adevărat, uite, crapă mintea omului. Cu ce meşteşug lucrează!
Manolios, ai văzut? Ne face pe Sfântul Onufrios; nu-i place, zice, vinul, nu
spune minciuni, nu se duce cu femei, mai mult, acum în ultima vreme,
umblă cu o Evanghelie mică, şi dă-i, cum vede pe cineva, îl măsoară
prieteneşte şi se face că citeşte; numai prefăcătorii! Iar alaltăieri când
mergea să fie spânzurat – ştii ce am aflat? Ascultă, să te înfiori: se
înţelesese cu baba Martha, care găsise hainele însângerate ale seizului, să
nu le scoată la iveală decât în ultima clipă. De ce? Ca să vadă sătenii că
Manolios e gata să-şi dea viaţa ca să scape satul, să se ducă faima, şi când
primeşte porunci de la Moscova, să aibă de partea lui poporul, să-l răscoale
şi să înjunghie boierii şi fruntaşii…
Moş Patriarheas căzu pe scaun, îşi prinse capul în mâini.
— Aminteşte-ţi de mine, Doamne, murmură el, aminteşte-ţi de mine,
Doamne, ăsta-i sfârşitul lumii!
Sări în sus, holbă ochii umflaţi.
— Dar atunci fiul meu…? făcu el şi gura i se strâmbă.
— L-a îmbrobodit Manolios, boierule, i-a umflat creierii cu năzbâtii, s-a
făcut, fără să-şi dea nici el seama, bolşevic. N-ai văzut c-a plecat deja de la
casa ta şi s-a dus pe munte să-l găsească? Peste puţin – o s-o vezi – o să se
ducă şi Iannakos, o să-şi părăsească şi Kostandis casa, o să se ducă şi el…
Este ca boala cea molipsitoare, boierule; unul îl molipseşte pe celălalt. Şi
Andonis, bărbierul, vrea să li se alăture peste puţin timp; şi burtosul
Dimitros, măcelarul; chiar şi învăţătorul…
— Mă, ce spui, Panaiotaros? Aici chiar e sfârşitul lumii… O să mă duc
să-l găsesc pe părintele Grigoris, să punem rânduială…
— Iar dacă întrebi şi de popa Fotis şi zdrenţăroşii pe care-i târăşte în
coada lui, desigur, p-ăştia i-a trimis Moscova drept în Lykovrysi. Turcii, se
zice, i-au distrus… s-au jertfit, chipurile, pentru patrie… Palavre! Moscova
i-a trimis, ţi-o spun eu! Manolios le-a trimis scrisoare, i-a înştiinţat – aici în
Lykovrysi există pâine, aici e bogăţie, veniţi să jefuim! Aici este şi un
boier prostit, n-o să îndure răscoala. De aceea – ai văzut? – au bătut palma
1218
atât de repede Manolios şi popa Fotis, au făcut îndată tovărăşie, şi-au făcut
cu ochiul unul altuia, s-au înţeles. De-aia şi alaltăieri, când l-ai alungat,
unde s-a dus? Drept pe Sarakina! Clar ca bună ziua, boierule!
Bătrânul Patriarheas se plimba în sus şi-n jos, se opri o clipă, luă o
hotărâre.
— Du-te să-i spui părintelui Grigoris că e mare nevoie să-l văd astă-
seară!
— Părintele Grigoris a pornit aseară cu fata lui la Oraşul Mare; o să se-
ntoarcă mâine. O duce la doctori; tuşeşte, scuipă sânge. Are boala cea rea32.
— Vezi-ţi de treaba ta! strigă bătrânul înfuriat. Mă, numai nenorocire ai
s-aduci azi, dis-de-dimineaţă, la casa mea?
— Asta am aflat, boierule, asta spun; dacă vrei, o crezi, dacă nu vrei, n-
o crezi; asta-i socoteala ta. Te-am plictisit destul, boierule, iartă-mă. Plec.
„Du-te la dracu’, Iuda Iscarioteanul!“ spuse în sinea lui bătrânul; iar pe
faţă:
— Mergi cu bine, Panaiotaros; şi orice afli…
— Nici o grijă, boierule, aici suntem!
Se îndepărtă cu paşii lui grei de urs, şi faţa-i ciupită de vărsat râdea
toată.
Moş Patriarheas căzu cu faţa-n sus pe pat, învârtea şi răsucea în mintea
sa cuvintele lui Panaiotaros, îl bătea vântul şi nu-i era frig.
— Mă, ce să mai fie şi asta? Că era cât pe-aci s-o păţim! Dumnezeu ne-
a orbit pe toţi, nici popa, care-i ciorapul dracului, nici învăţătorul, cu toată
învăţătura lui, nici chiar eu nu le-am luat mirosul… Şi aveam spionul în
slujba mea! De la casa mea avea să iasă focul să ardă satul! Boier prost,
minte seacă, ptiu, aleagă-s-ar praful de tine! Şi ursul ăsta, bruta, să vină
acum să ne deschidă ochii orbi! Trebuie să-l alungăm pe ticălosul de
Manolios din aşezarea noastră; trebuie să se cărăbănească şi zdrenţăroşii de
pe Sarakina, nelegiuiţii de bolşevici, să se curăţească locul; să domnească
iarăşi cinstea şi dreptatea în satul nostru! Mâine, când o să vină popa, o să
punem rânduială.
Spuse şi se linişti. Închise ochii să adoarmă, dar cum să-l ia somnul! Jos
Lenio cânta, gângurea ca o porumbiţă, n-o încăpea curtea, deschidea
poarta, făcea plimbări, îşi aştepta prietenele să vină, să-i admire zestrea, pe
1219
care o întinsese cu îndemânare ca să pară mai multă, într-un pridvor lung,
cu cununile, bomboanele şi lumânările albe de nuntă.
Seara, Nicolio urma să coboare de la munte, cu veşmintele lui noi, pe
care stăpânul i le făcuse dar de mire; şi cu baticul roşu de mătase peste
părul lui negru pana-corbului, pe care i-l dăruise Lenio. Iar mâine,
duminică, avea să fie nunta, iar tânăra mireasă, kyra Nikolena, avea să
urce, călare pe un catâr, aşternut cu o velinţă roşie, pe munte, în împărăţia
ei.
Bătrânul, trântit cu faţa în sus pe pat, o auzea jos pe Lenio cântând, pe
prietenele care veneau, ţipetele vesele, râsetele de fetiţe… Îşi aminti şi
cununia lui, când era un flăcău de douăzeci şi doi de ani, subţire pe-atunci
şi frumos, ca Sân’ Gheorghe, şi cobora călare pe un cal alb în satul miresei
s-o ia. Apăru mireasa în pragul casei părinteşti, acoperită cu un văl alb,
cum poruncea obiceiul, ca să nu i se vadă faţa. Dar ginerele nu suportă,
strigă socrilor: „Scoateţi norul să apară soarele!“ Iar bunica, cu ochii
înlăcrimaţi, se ridică în vârful picioarelor şi trase vălul – şi tot alaiul de
nuntă, ginere, părinţi, prieteni, cai, catâri, velinţe multicolore, au strălucit,
aşa i s-a părut, de parcă ar fi apărut într-adevăr soarele.
Iar apoi, cu un lung fâlfâit de aripi, mintea bătrânului Patriarheas îşi
schimbă locul:
Anii au trecut, soarele s-a înceţoşat, el se îngrăşa, Sân’ Gheorghe se
îngroşa peste măsură; dar sângele încă îi fierbea… Şi avea la conacul său o
slujnică arătoasă, pe Garuphalia; ce piept era acela, trosnea, ce coapse,
puteau să cuprindă lumea, ce călcâie, ca mărul roşu! Şi într-o noapte
boierul coborî scara, încet-încet, să nu scârţâie şi să audă Patriarhenia,
îmbătrânită deja înainte de vreme; intră în cămăruţa unde dormea
Garuphalia şi se întinse în aşternutul ei; şi făcu pe Lenio.
Iar acum Lenio se mărita.
Bătrânul boier râse, uită cuvintele lui Panaiotaros, uită că fiul său
plecase de-acasă, se treziră în el anii morţi, prinseră viaţă vechile bucurii şi
crailâcurile şi petrecerile pe care le-a făcut în viaţa lui, şi găinile, curcanii,
curcile, iepurii, potârnichile, barbunii, purceii de lapte pe care i-a mâncat şi
nenumăraţii miei la frigare! Şi pilafurile, macaroanele cu carne, frigăruile,

1220
stridiile, baclavalele, cataifurile, pandişpanurile, şerbeturile, vinurile vechi,
icrele negre…
— Slavă Ţie, Dumnezeule, murmură el, tare bine am petrecut.
Închise ochii şi îl luă somnul.

În acest timp popa Grigoris, călare pe catârul său sur, şi fiica lui
Mariori, la fel, pe măgăruşul lui Iannakos, treceau pe la stâna din munte
unde se afla Mihelis. Copila ceruse favorul de la tatăl ei:
— Să-l văd, tată, să-l văd, pentru că nu ştiu dacă o să mă mai întorc de-
acolo, unde mă duc…
— Nu spune asemenea cuvinte, copila mea, rosti tatăl stăpânindu-şi
suspinele; o să te faci bine, Dumnezeu e mare, şi la Crăciun o să fie nunta
ta; şi o să joc de hatârul tău.
— Hai să trecem pe la munte, să-l văd încă o dată… se ruga copila.
— Fie cum vrei tu, copila mea; pot să-ţi stric plăcerea? spuse şi întoarse
frâul catârului său spre munte.
Mihelis şedea pe banca de piatră singur-singurel. Nicolio se gătise ca un
mire ce era, îşi înfăşură părul creţ proaspăt spălat în baticul roşu de mătase,
îşi petrecu ciomagul între umerii arşi de soare şi se rupse de munte ca o
stâncă neclintită.
— Seară bună, stăpâne, îi strigă lui Mihelis, care îl privea tăcut, seară
bună, mă duc să mă-nsor; salutări, cucuvelelor!
Şi muntele răsună de râsul său.
Trecu pe la turmă, puse degetele la gură, fluieră salutând oile lui; dar
cum îl văzu pe înaintaşul cu coarnele răsucite, pe Dasos, că se avântă şi îl
priveşte, nu suportă, se apropie, îl apucă de coarne şi începu să se lupte cu
el.
— Haide, mă încornoratule, îi strigă, ca sătul de luptă, du-te să găseşti
oile tale, eu mă duc să găsesc pe Lenio! La revedere, luni dimineaţa; dă-mi,
Dasos, binecuvântarea ta! spuse, şi coborî în fugă muntele, fluierând de
zor.
Mihelis auzi vorbe, se ridică de pe banca de piatră; printre stânci zărea
cum se ivesc părintele Grigoris şi în urma lui iubita sa Mariori; inima îi
bătu neliniştită.
1221
 — Unde se duc? De ce vin? Vreo nenorocire! murmură el, şi alergă să-i
întâmpine.
— Mihelis, spuse părintele, bine te-am găsit în singurătatea ta; ne
ducem la Oraşul cel Mare, iar Mariori nu a vrut să plecăm înainte de-a te
saluta; este cam bolnavă şi mergem să vedem ce are.
— Bine te-am găsit, Mihelis, spuse încet copila şi roşi admirându-l pe
iubitul ei.
Mihelis îi ajută să descalece, se aşezară tustrei pe banca de piatră.
Soarele era încă sus, departe, câmpul scotea aburi, înecat în lumină; doi
corbi trecură şuierător pe deasupra lor; părintele îi văzu, îşi încreţi iarăşi
sprâncenele lui groase, dar nu vorbi. Cei doi tineri nu văzură nimic,
Mihelis prinsese degetele lungi ale logodnicei lui, unde lucea verigheta de
aur.
— O să mă reped înăuntru să-ţi văd conacul, spuse părintele şi intră să-i
lase singuri.
— Dragă Mariori, întreba Mihelis, nu te simţi bine? Dumnezeu este
mare, iubita mea, ai încredere; o să te însănătoşeşti, nu ai nimic, ai răbdare,
lunile trec repede, vine Crăciunul.
— Da, făcu încet Mariori, vine Crăciunul.
Iar peste puţin:
— Te-ai certat cu tatăl tău? întrebă ea.
— Lasă-l pe tatăl meu, grele sunt vorbele acestea, nu le rosti, dragă
Mariori. Te iubesc, nu vreau să te pierd, tu încă mă legi de pământ, nimeni
altul; numai tu. S-o ştii.
— Dacă eu o să lipsesc, ce-o să faci?
Mihelis se întinse, îi astupă gura:
— Taci, îi zise el.
Mariori sărută mâna lui Mihelis.
— Dragostea mea… murmură ea şi lacrimile începură să-i curgă din
ochii mari, deznădăjduiţi.
Părintele Grigoris apăru în prag.
— Mariori, zise el, să nu ne prindă seara, să mergem, în numele lui
Dumnezeu!
Se întoarse spre Mihelis:
1222
 — Am vrut să vorbesc cu tine, Mihelis, zise el. Dar mai bine la
întoarcere. Când o să te întorci la tatăl tău?
— Când va vrea Dumnezeu, părinte, răspunse Mihelis şi se aplecă să-i
sărute mâna.
— Dumnezeu aşteaptă câteodată inima omului să-i facă semn, Mihelis,
spuse părintele şi îl privi cu asprime.
Vru să-i spună şi altele, dar se stăpâni.
— Cu bine! strigă Mihelis, Dumnezeu să fie cu voi!
Ţinu o clipă mânuţa subţire a lui Mariori în mâinile lui.
— Mariori dragă, spuse încet, numai tu!
Şi-şi întoarse faţa ca să nu i se vadă plânsul; urcă pe o stâncă înaltă şi îi
privi cum coboară. „Încă, murmură el, încă inima mea este legată de
pământ…“
Făcu un ocol pe munte, îşi lăsă ochii în jos către câmpie; începuse
culesul viilor şi se auzeau clar culegătoarele care cântau subţire, aţâţate de
dragoste; tăiau ciorchinii copţi, îi aruncau în coşuri, mâinile lor erau
mânjite de sângele ciorchinelui, îi priveau pe tinerii care cărau, iar unele
oftau, altele se înfuriau şi toate îşi uşurau sufletul cântând subţirel.
Mihelis se opri, asculta acum pe tinerii care răspundeau cucurigind
răguşit la glasurile de fetişcane; simţea în inima lui o tristeţe insuportabilă;
fiecare an venea şi revenea, Mihelis asculta cântecele acestea ale culesului
de struguri, dar anul acesta i se păreau pline de jale.
Drept, nemişcat, Mihelis simţea că viaţa se întoarce în el, nestăvilită,
nemângâiată. Roata pământului se învârti, acum erau la culesul strugurilor;
apoi o să vină rândul măslinilor, după aceea o să vină Naşterea lui
Hristos… Şi apoi vor înflori iarăşi migdalii, vor încolţi iarăşi grânele, se va
reîntoarce secerişul… Ca şi când Mihelis ar fi legat de o roată care urca şi
cobora în soare şi în ploi, iar cu el ar fi legate ziua şi noaptea, urcau,
coborau şi ele împreună cu el, iar Hristos, copilaşul, creştea, devenea
bărbat, ieşea voiniceşte şi semăna cuvintele lui Dumnezeu, era răstignit,
învia, cobora iarăşi din cer în celălalt an, era răstignit din nou.
Tâmplele lui Mihelis se învârteau ca o sfârlează, ameţi; se prinse de o
stâncă, vrând parcă să oprească roata din învârtit; se rostogoli la pământ şi,
pe neaşteptate, fără să ştie de ce, îl năpădiră hohote de plâns.
1223
 A doua zi, duminică, moş Patriarheas nu se sculă din pat. În timpul
nopţii nu putuse să doarmă, când îl lua somnul o clipă, îl apăsau coşmaruri
şi sângele îi năvălea la cap, se înăbuşea. Îl înştiinţase pe fiul său să se
ostenească la nunta lui Lenio, dar el răspunsese: „Dac-ar fi moarte, m-aş
întoarce, la nuntă nu mă întorc.“ Iar bătrânul primi cuvântul ca pe o
lovitură de cuţit.
— Ce i-am făcut? Ce i-am făcut? murmura nefericitul şi ochii i se
umpleau de lacrimi. Eu numai pe el îl mai iubesc în lume, de ce nu mă
doreşte, ce i-am făcut?
Prin minte i se perindă întreaga viaţă, îşi aminti de tatăl său, când
îmbătrânise şi-şi zăvorâse gura mâniat, nu mai voia să scoată o vorbă, doar
ţinea biciul şi-şi bătea argaţii şi slujnicele şi apuca pietre şi arunca în fetele
care se duceau la fântână şi le spărgea urcioarele. Înfuleca precum un
balaur, bea ca un bivol, boala nu-l prindea, începea să-i iasă dinţii noi, toţi
se înspăimântaseră; dar într-o zi se prăvăli de pe munte şi muri. Iar acum
moş Patriarheas îşi aminti şi-l cuprinse groaza; când îi aduseră vestea:
„Tatăl tău a murit!“, îl apucă un râs nervos şi tot satul vui la sălbăticia
fiului. Dar el râse, se uşură; ca şi când l-ar fi apăsat o stâncă, şi acum
stânca se rostogolise şi fiul răsufla în libertate şi nu putea să-şi stăpânească
bucuria.
Astăzi bătrânul boier îşi aminti întâmplarea aceasta şi i se zburli părul.
— Nu cumva mă simte şi Mihelis ca pe o stâncă deasupra lui şi nu-l las
să-şi tragă răsuflarea? Nu cumva toate se plătesc în lumea aceasta – şi-o să-
l apuce şi pe Mihelis hohotele de râs?
Holbă ochii îngrozit.
— Şi totuşi eu îl iubeam pe tatăl meu… Dar şi Mihelis mă iubeşte…
Dar atunci, în definitiv? Nu înţeleg! Oare aşa este scris, orice fiu să se
scârbească până la urmă de omul care l-a născut? De ce? De ce? Nu pricep!
La acestea şi la asemenea lucruri se gândea bătrânul Patriarheas şi ofta;
se întorcea în pat, şi toată camera se zgâlţâia. Abia către seară, când de-
acum jos se deschiseră uşile casei şi intrau invitaţii şi veni şi părintele
Grigoris şi începură cântările bisericeşti, se ridică, se spălă, se îmbrăcă, se
găti gâfâind, cu multă grijă, îşi căni cu dibăcie mustăţile şi sprâncenele,

1224
aruncă apă de flori pe păr şi coborî să cunune pe fata şi pe copilul său de
suflet.
Mireasa şi mirele străluceau, bine spălaţi, împodobiţi sclipitor; uşor
asudaţi, miroseau ca nişte cai abia ieşiţi din mare. Simţeai că, dacă numai
aceste două trupuri ar rămâne în lume, lumea s-ar umple de oameni.
Bătrânul boier merse şi se opri alături de ei; el urma să le fie naşul, să le
schimbe cununiile. Părintele Grigoris începuse deja să cânte, paracliserul
clătina ritmic cădelniţa de argint, invitaţii stăteau în jur şi îi admirau, două
copiliţe aşteptau cu două tăvi pline de bomboane.
Părintele Grigoris se grăbea, nu avea chef, gândul îi era la fata lui, pe
care doctorii o văzuseră în dimineaţa aceea şi clătinaseră din cap. Cânta
repede, mânca jumătate din cuvinte, se grăbea; se grăbeau şi mireasa şi
mirele să rămână singuri; nu înţelegeau la ce erau necesare toate acestea în
treaba lor; se grăbea şi moş Patriarheas, pentru că simţea cum i se moaie
genunchii; dar strânse din dinţi, stătea ţeapăn, pentru că se ruşina.
— Copii, spuse el, după ce se săvârşi taina cununiei, Lenio şi Nicolio
astă-seară au nunta lor, bine aţi venit în conacul meu! Mâncaţi şi beţi,
petreceţi, am înjunghiat miei din belşug, slavă Ţie, Dumnezeule, avem vin
din belşug, a început deja culesul strugurilor, o să umplem din nou ochi
butoaiele, beţi cât cuprinde pântecele vostru!
Se întoarse spre noua pereche.
— Să trăiţi, fiii mei, le strigă el, să îmbătrâniţi, să faceţi copii, să creşteţi
nepoţi; să se înmulţească neamul omenesc, să nu se stingă vatra! Să nu ne
ia răsuflarea moartea; ea seceră, noi semănăm, să vedem care pe care
întrece. Auzi, măi Nicolio? Ochii în patru; seamănă cât poţi!
Eu, copii, să mă iertaţi, o să urc să mă-ntind, nu mă simt bine. Dar voi
mâncaţi şi beţi, nuntă se cheamă, petreceţi până se revarsă zorii!
Iar la voi, fete nemăritate, şi la voi, palicari fără mustaţă, repede să
jucăm la nunţile voastre şi să fiu şi eu la nunta voastră şi să mă fac, cum se
zice, un palicar fără mustaţă şi să vă car vinul cu coşul de nuiele.
Izbucniră toţi în râs; boierul ridică mâna dreaptă, salută, o fată alergă să-
i deschidă uşa; dar în prag se opri, se întoarse spre părintele Grigoris care,
tăcut, îşi împăturea patrafirul şi-şi strângea obiectele bisericeşti:
— Părinte, zise el, după ce iei o gustărică, pofteşte sus să vorbim ceva.
1225
 Dar părintele se ridică îndată.
— Vin cu tine, boierule, spuse el. Dumnezeu să fie cu voi, fiii mei!
Bune şi cinstite cununii, tineri însurăţei!
Bătrânii fruntaşi plecară, mulţimea răsuflă uşurată şi se aşternu pe
mâncat şi pe băut.
Cei doi capi ai satului urcară în odaie şi se încuiară; jos petrecerea se
aprindea, carnea şi vinul se făceau cântec şi joc şi râs mult şi dorinţă de
dragoste; dar sus cei doi bătrâni nu auzeau; erau cufundaţi în griji mari.
Întins pe patul său, moş Patriarheas spunea, spunea, luase avânt, vorbea
despre bolşevici şi închipuirea lui îi plăsmuia de la mijloc în sus oameni,
de la mijloc în jos fiare, şi năvăleau de la nord, potcoviţi, pietrele aruncau
scântei şi satele luau foc. Iar în faţă alerga Manolios, avea mâna întinsă şi
arăta Lykovrysi.
— Şi popa Fotis, afurisitul este cu el, spuse părintele Grigoris, el este
comandantul!
— Şi popa Fotis, părinte, şi toţi zdrenţăroşii de pe Sarakina, întreaga
Sarakină s-a mişcat şi vine să cadă asupra satului nostru; bine ai spus-o: s-
au ridicat picioarele să bată capul… De-asta am vrut să vii, părinte, să ne
sfătuim noi amândoi şi să punem rânduială.
Părintele Grigoris asculta şi pentru o clipă se mânia, dar mintea lui
fugea iarăşi la Mariori; ochii lui se înceţoşau; iar urechile lui se învârteau
ca o sfârlează şi nu mai auzea.
Stătură aşa de vorbă până la miezul nopţii; în cele din urmă obosiră
amândoi, se săturară unul de celălalt, priveau unul la celălalt cu ură. „De i-
ar ieşi limba aia găunoasă de-acum, să tacă!“ se gândea părintele Grigoris.
„Nu se scoală să plece, se gândea celălalt, m-a secătuit, taurul de popă!“
Prin mintea părintelui Grigoris trecu iarăşi Mariori. O lăsase într-un
spital, într-o cămăruţă înăbuşitoare, cu o ferestruică strâmtă, care dădea în
curte. „Să rămână puţin, îi spuseră doctorii, să vedem. — Există temere?
întrebă părintele şi tremura; există temere? — Există temere şi speranţă,
părinte; să vedem. În sângele fetei dumitale se luptă două fiare, o să vedem
care va învinge. — Spuneţi-mi tot adevărul, implora părintele. — Ţi l-am
spus, părinte; după o lună vino din nou. — O să mă rog lui Dumnezeu,
spuse părintele. — Fă şi dumneata ceea ce poţi; o să facem şi noi aici ceea
1226
ce putem. Mergi cu bine, şi Dumnezeu să ne ajute.“ Se grăbeau să-l alunge,
pentru că aveau şi alţi bolnavi.
Părintele se ridică brusc, întinse mâna:
— Noapte bună, boierule, spuse el şi oftă, mâine o să vorbim din nou.
— Nu mai stai, părinte? De ce te grăbeşti? Să mă ierţi, am uitat să te
întreb de Mariori; ce-au spus doctorii?
— Nu are nimic, se zice. Este fată, se topeşte; trebuie să se mărite
repede.
Şi ca să schimbe vorba:
— Ce face Mihelis? întrebă el, sunt neliniştit, boierule.
— Să nu te nelinişteşti deloc, răspunse bătrânul înfuriat. Este tânăr, are
gărgăunii lui, o să-i treacă. Pe Manolios să-l facem bucăţi, şi toate se
îndreaptă… Noapte bună, părinte!
Spuse, făcu o mişcare şi se întoarse către perete. Îl auzi pe preot cum
coboară păşind greu pe scări.
— Pe ţapul de popă, mormăi el, îl nelinişteşte, chipurile! Eu, mă, sunt
neliniştit de Mariori a ta! Dacă fiul meu e să ia o ofticoasă şi să
molipsească neamul meu, mai bine să moară fata ta, să scăpăm; mi-e milă
de ea, sărmana, mi-e milă de ea, Dumnezeu o ştie, dar mai bine să moară!

În timp ce capii din Lykovrysi se sfătuiau cum să-i vină de hac lui
Manolios, acesta împreună cu părintele Fotis se luptau să găsească o cale
de-a trece băjeniţii de pe Sarakina iarna şi de-a nu muri de frig şi de foame.
— Numai munca poate să ne salveze, spuse părintele Fotis; munca şi
dragostea.
I-au adunat pe toţi bărbaţii şi femeile care puteau să muncească, i-au
împărţit în diferite grupuri, în frăţii; în fiecare frăţie puseră un conducător
responsabil, primul frate sau prima soră; şi îi trimiseră prin satele din jur să
caute de lucru şi să muncească. Se împrăştiară şi lăsară pe Sarakina pe
bătrâni şi pe bătrâne să se îngrijească de copii.
— Întru binecuvântarea lui Dumnezeu, fiii mei, le spunea părintele
Fotis, petrecându-i, munciţi, economisiţi tot ce puteţi, grâu, ulei, vin,
îmbrăcăminte, şi mintea să vă fie întotdeauna la această nouă patrie a
noastră. Cum ies albinele din stupul lor şi se împrăştie pe munţi şi pe
1227
câmpii şi culeg, iar apoi se întorc încărcate de miere, în micile lor căsuţe de
ceară şi la urmaşul iubit pe care l-au lăsat? La fel şi voi, fiii mei, mergeţi
întru binecuvântarea lui Dumnezeu!
Iar Manolios mergea adesea împreună cu ei, le vorbea pe drum, îi
îmbărbăta, le dădea ştiri despre satele din jur, despre ce nevoi au, la care
porţi să bată. Le găsea de lucru şi se întorcea pe Sarakina; împreună cu
părintele Fotis aduna copiii şi pe tăbliţele dăruite de Hagi Nikolis,
învăţătorul, îi învăţa alfabetul.
Când se lăsa noaptea, şedeau amândoi pe banca de piatră a bisericii şi
tăifăsuiau.
— Şi în cea mai mică pietricică, spunea într-o seară părintele Fotis, şi în
cea mai umilă floare, şi în cel mai întunecat suflet, se află întreg
Dumnezeu, dragă Manolios. Să facem ceea ce putem, sătucul acesta mic,
stupul acesta, să strălucească plin de dumnezeire, harnic, roditor, iubit. Aşa
cum am vrea să fie toată lumea. Pentru că, s-o ştii, şi în cel mai îndepărtat
pustiu, o faptă bună are răspunsul ei în toată lumea locuită.
Manolios ridică ochii, privi pe părintele Fotis; faţa lui i se păru că
strălucea ca un fulger în întuneric, topită, străvezie; iar mâinile lui, cum le
ridicase spre cer, se clătinau ca nişte flăcări.
— Şi fiecare om, spuse Manolios vrăjit, poate să salveze lumea
întreagă. De multe ori mă gândesc, părinte, şi tremur; aşadar, avem o atât
de mare răspundere? Ce trebuie să facem înainte de-a muri? Care este
drumul?
Tăcu. Noaptea căzuse de-acum, bătrânele aprinseseră focurile şi găteau,
copiii se cuibăreau în jurul lor înfometaţi şi aşteptau.
Manolios întinse mâna, atinse genunchiul părintelui Fotis, care căzuse
pe gânduri şi nu vorbea:
— Cum trebuie să iubim pe Dumnezeu, părinte? întrebă el.
— Iubind oamenii, fiul meu.
— Şi cum trebuie să iubim oamenii?
— Căznindu-ne să-i ducem pe drumul drept.
— Şi care este drumul drept?
— Urcuşul.

1228
32 Oftică.

1229
 XIV

În ziua următoare, către amiază, sosea aga de la Smirna. Însoţit. În spate

îl urma, călare pe un căluţ murg, un nou pui de turc, sălbatic, posomorât,
numai furie bărbătească, care nu mesteca sacâz, ci mânca, totdeauna
flămând, şi bea, totdeauna însetat, şi nu cânta „lumea e un vis“, ci striga şi
blestema şi avea capricii şi dădea porunci îndrăgostitului agă, care îl privea
în ochi şi îi făcea toate hatârurile. Îl chema Braimaki, avea cincisprezece
ani şi avea buze umbrite cu puf crud, des.
Îl găsise într-un cartier deocheat, unde fiecare casă avea afară atârnat un
felinar roşu. Vindea într-un coşuleţ, toate amestecate, seminţe prăjite de
dovleac, prezervative englezeşti, raci fripţi şi iasomie. Din toate
mahalalele, către asfinţit, soseau în această stradă îngustă alai de bărbaţi,
bătrâni şi tineri, ovrei, musulmani, creştini, să se bucure o clipă şi să uite
chinurile zilei; iar femeile stăteau, fiecare în poarta ei, boite cu mistria, pe
jumătate dezbrăcate, neruşinate, şi zâmbeau.
Aga îl văzu pe Braimaki, îi plăcu; se apropie, se tocmiră, încheiară o
înţelegere. Îi luă un căluţ murg să călărească; îi luă şi un costum nou de
postav scump; şi un ceas de argint cu lănţişor; şi o sticluţă de mosc şi un
săculeţ de garoafe şi scorţişoară; îl duse la o baie turcească, îl spălă şi
umplu apa, unde se îmbăie, de ulei frumos mirositor; îl duse la bărbier, îi
tunse părul şi îl stropi şi cu lavandă; iar apoi îl duse la un hogea, un vechi
prieten al lui, bun de ştreang şi de ţeapă, ca să-l înveţe câteva nazuri
anevoioase.
Astfel, deci, spălat şi parfumat, bine instruit, aga îl preluă pe Braimaki
al lui şi-l duse în regatul său.
Martha primi bombănind noua pereche; dar îndată ce privi bine pe noul
musafir, râse pe înfundate mulţumită: „Ăsta o să-l joace pe degete pe
aga…“
— Ce veşti, fă Martho? întrebă aga descălecând în curte; a murit cineva
în sat, s-a căsătorit careva, cum au mers secerişul şi culesul strugurilor, mai
trăiesc moş Patriarheas şi popa Grigoris, ţapul de popă? S-au încăierat
grecii, şi-au scos ochii? Fă, mi se pare că am lipsit ani de zile.

1230
 Se întoarse spre Braimaki:
— Asta e kyra Martha, roaba noastră, spuse el. Femeie bună, gospodină,
scumpă la vorbă, cinstită… Puţin cocoşată, dar te obişnuieşti cu ea; fă-i ce
vrei; bate-o, omoar-o, călăreşte-o, este a ta.
Braimaki îşi încreţi gura, înşfăcă cocoaşa bătrânei, izbucni în râs:
— Ce să fac cu ea? zise el. E o cămilă, ţi-o las cadou!
Şi porni înăuntru să pună stăpânire pe conac.
— Nu te supăra pe el, Martha, zise aga, e încă mânz nestrunit; loveşte
cu piciorul, muşcă, dar nu vorbi; nici eu nu vorbesc; răbdare, sărmană
Marthă, răbdare şi o să se cuminţească.
Braimaki apăru în curte:
— Satul tău are femei frumoase? întrebă el pe aga. Să le pui să joace
într-o zi, să le văd, să aleg.
Aga tresări:
— Ia să-ţi spun, toate ca toate! Aici toţi sunt greci, nu vreau belele. Să
stai pe ouăle tale!
— Ele să stea pe ouăle mele! spuse obraznicul mânz şi izbucni în
hohote de râs. Ei, babă cocoşată, aşterne masa să mâncăm, mi-e foame!
Aga oftă; îşi aminti de Iusufaki al lui; avea gură, dar nu scotea o vorbă;
îi ziceai: „cântă“, şi cânta; îi ziceai: „aprinde-mi luleaua“, şi ţi-o aprindea;
„vino să dormim“, şi venea… Ăsta e drac împeliţat, dar hai că are hazul
său, ticălosul!
— Bine, Braimaki, spune el; toate o să se facă, ai răbdare… Martha,
haide, fii bună, taie o pasăre.
Apoi, după un ceas, aga şi băiatul agăi, bine mâncaţi, bine băuţi, se
încuiară în odaie. Nu ştim ceea ce s-a întâmplat acolo înăuntru, dar la
asfinţitul soarelui, când aga ieşi din odaie, mulţumit, cu ochii umflaţi,
istovit, strigă pe Martha:
— Mergi, fă, să-i spui lui Patriarheas să se ostenească până la conac,
vreau să-i vorbesc. Braimaki vrea, zice, să vadă femeile cum joacă; se
poate să-i stricăm plăcerea? Hai, pune-ţi basmaua şi porneşte!
Martha găsi casa boierească a lui Patriarheas cu susul în jos, câinii
intrau şi ieşeau din curte, două-trei slujnice strângeau resturile de mâncare,
spălau farfuriile, ştergeau mesele, curăţau casa… Lenio plecase deja cu
1231
ginerele, se duseră să pună stăpânire pe stâna lui Manolios; iar conacul
boieresc căzu astăzi pe mâinile kyrei Madalenia; ea supraveghea femeile,
sfătuia, dădea porunci, ţinea o traistă şi vâra înăuntru ce apuca, ba pe
ascuns, ba pe faţă, iar din când în când urca scara mare de piatră să vadă
cum o ducea stăpânul.
Astăzi boierul nu era deloc bine, se trezi amorţit, nu putea să mişte
mâna dreaptă şi piciorul drept, iar gura i se strâmbase pe jumătate.
— Nu e nimica, îi spunea kyra Madalenia, nu e nimica, nu te necăji,
boierule, o să te frec şi o să-ţi treacă; e o răceală…
Dar bătrânul boier îşi pironise ochii neclintiţi pe fereastra din faţă şi-i
curgeau balele.
Îndată ce kyra Madalenia văzu pe baba Martha că păşeşte pragul,
alergă; nu o lăsă să înainteze. N-o înghiţea, o pizmuia.
— Ce vrei, fă Martho? S-a năpustit iar vreo nouă nenorocire peste sat?
S-a întors aga? Spune!
— Ai răbdare, o să mă-năbuşi, zgripţuroaico. Vreau să-l văd pe boier.
— N-ai să-l vezi, nu, n-ai să-l vezi, îţi zic; e greu bolnav; a amorţit; a
înştiinţat pe fiu-său să vină, l-a lovit damblaua, nu poate să vorbească bine,
bolboroseşte, îi curg balele. N-ai să-l vezi!
— Lasă-mă, zgripţuroaico, să-l văd cu ochii mei, să i-o spun agăi să
creadă!
— Nu te las!
— Ai să mă laşi!
Se încăierară. Slujnicele alergară, le despărţiră, cocoşata o luă înainte şi
se prinse de scară şi urcă ghemuită, repede-repede, înfăşurându-se ca un
păianjen. Deschise uşa, se strecură înăuntru, bătrânul boier întoarse ochii, o
văzu, dar nu se mişcă.
— Boierule, zise băbuţa, sunt Martha; multe salutări de la aga, şi să
pofteşti, zice, la conac, are de vorbit cu dumneata.
Bătrânul întoarse acum capul, buzele i se mişcară, îngăimă ceva; Martha
se apropie mai mult, dar kyra Madalenia intră în clipa aceea, înfuriată, o
îmbrânci, se aplecă spre bătrân:
— Ce-ai spus, boierule?

1232
 Bătrânul mişcă din nou buzele strâmbate; kyra Madalenia se întoarse
către cocoşată.
— Să te duci, zice, la dracu’, asta a spus.
— Ce să spun agăi, boierule? insistă băbuţa.
Bătrânul mişcă din nou buzele; se întoarse iarăşi kyra Madalenia:
— Să se ducă, zice, şi el la dracu’, asta a spus.
Bătrâna îşi clătină capul; se apropie, se aplecă spre bătrân:
— Boierule, zise încet, aga are gânduri rele pentru sat; a adus de la
Smirna un drac nou care o să pună foc satului nostru. Vrea, zice,
împeliţatul să fie adunate toate fetele în piaţă, sub platan, să joace, ca să
aleagă… Rău ceas ai găsit, boierule, să te îmbolnăveşti.
Bătrânul holbă ochii, faţa i se aprinse; îşi adună toată puterea, strigă:
— Niciodată!
Şi căzu secătuit pe pernă.
— O să-l omori, cocoşată blestemată; du-te la dracu’ cel bătrân! ţipă
kyra Madalenia, o înşfăcă pe Martha de cocoaşă şi o aruncă afară pe uşă.
Se întoarse şi începu să frece cu ulei şi cu camfor pe bătrân; îl uşură
puţin, deschise ochii.
— Trimite să vestească pe părintele Grigoris să vină, spuse el şi închise
iarăşi ochii.
Tocmai atunci uşa se deschise şi intră Mihelis.
— Pleacă! spuse el bătrânei şi se apropie de pat.
Bătrâna îşi strânse leacurile ei băbeşti şi dispăru.
Nemişcat, Mihelis privea pe tatăl său; ochii i se umplură de lacrimi.
Faţa bătrânului era suptă şi foarte palidă; straturile guşii lui se goliseră şi se
întindeau fleşcăite şi-i acopereau gâtul; iar gura în partea dreaptă se
strâmbase şi atârna.
Bătrânul deschise ochii, îşi văzu fiul, zâmbi.
— Bine-ai venit! murmură el şi-i întinse mâna stângă.
Mihelis se aplecă, o sărută. Bătrânul aţinti ochii asupra fiului său, îl
privea adânc, cu deznădejde, ca şi când îşi lua rămas-bun de la el.
— Să fii sănătos, spuse încet şi întinse mâna.
Îşi adună toată puterea, vorbi cât putea de clar:

1233
 — Fiul meu, plec; mă scol de la masă, împăturesc şervetul, am
terminat… Dacă vreodată ţi-am spus un cuvânt amar, iartă-mă; sunt tată,
iubesc; şi deseori dragostea nu ştie ce spune. Numai un lucru te rog…
— Spune, tată.
— Mariori…
Tăcu; sudoarea îi îmbrobonă fruntea; fiul se aplecă, luă o batistă, şterse
faţa bătrânului.
— Mariori, cred, are boala rea; dacă are, să n-o iei de nevastă; o să ne
molipsească sângele… auzi?
— Aud, tată.
— O să faci ceea ce-ţi spun?
Mihelis tăcea.
— Alt hatâr nu-ţi cer; o s-o faci? Spune „da“, să mor liniştit.
Trecură câteva secunde; bătrânul îşi privea fiul cu nelinişte.
— Da… murmură în sfârşit Mihelis.
Bătrânul închise ochii.
— Asta a fost, murmură el, nimic altceva!
Mihelis se trase către fereastră; privi afară; se însera de-acum.
Gospodarii se întorceau obosiţi de la viile lor; câteva fetişcane trecură
trăncănind, cu urciorul pe umăr; moş Ladas trecu gârbovit, desculţ, iar
mâinile îi erau mânjite de must; culegea strugurii.
Bătrânul se mişcă în patul său, oftă; Mihelis se întoarse; bătrânul îi făcu
semn.
— Să nu pleci, îi spuse el, aşteaptă.
— Nu plec. Dormi, tată…
În depărtare, pe la fântâna lui Sân’ Vasile, se auzi cântecul tărăgănat,
mâhnit al unei fete, ca şi când niciodată bărbat şi femeie nu se
împreunaseră şi nu se săturaseră de îmbrăţişări, iar pe fată o apucase o
mare tristeţe. Mihelis îşi aminti de logodnica lui şi îi veni să scoată şi el un
strigăt şi să-l unească astfel cu ţipătul îndepărtat al fetei.
Pe neaşteptate, jos la pragul curţii, se iviră statura de arhiereu şi barba
albă bifurcată a părintelui Grigoris; păşi încet, să nu trezească pe bătrân,
deschise uşa şi-l aşteptă în capul scării.

1234
 — Ce-au spus doctorii, părinte? întrebă cu nelinişte când părintele urcă
scara cu pas încet.
— Nu are nimic, fiule, într-o lună o să fie bine.
Privi prin uşa deschisă.
— Este bolnav, zice, m-a înştiinţat să vin.
— Nu se simte bine, părinte, intră înăuntru… Încet, să nu-l trezim.
Dar bătrânul boier nu dormea, auzise discuţia înceată, deschise ochii.
— Bine ai venit, părinte, murmură el.
— Ce ai păţit, boierule? Nu ai nimic, curaj!
— Nu e nimic, părinte, o să mor; aşază-te, am de vorbit cu dumneata;
apropie-te şi tu, Mihelis.
Şi începu bâlbâindu-se, mestecând şi stâlcind cuvintele, să le spună că
aga l-a anunţat să se ducă la conac; noul Iusufaki vrea, zice, să joace toate
fetele satului nostru înaintea lui ca să aleagă.
— Niciodată! strigă părintele Grigoris şi sări în sus; mai bine să moară
toate!
— Mai bine să murim toţi! corectă Mihelis, care se înfuriase şi el.
— Făceţi-vă datoria, spuse muribundul. Eu n-o să mai fiu cu voi; în
locul meu o să rămână Mihelis.
Închise ochii secătuit; întinse mâna spre părintele Grigoris:
— Vino diseară să mă împărtăşeşti, spuse el.
Părintele Grigoris porni spre uşă, Mihelis îl urmă.
— Să nu pleci de lângă el, Mihelis; tatăl tău nu este bine; Dumnezeu să-
l aibă în pază.
Se întoarse puţin:
— La aga o să mă duc să-l văd acum, îndată şi o să-i vorbesc.
Dumnezeu să nu ne dea o aşa ruşine.
Mihelis intră înăuntru, se aşeză alături de bătrânul său tată; toată
noaptea veghease şi avea ochii pironiţi la faţa bătrână cu buzele strâmbate,
cu obrajii fleşcăiţi, cu părul alb îmbibat în sudoare…
„Acesta a fost tatăl meu, murmura el, acesta a fost tatăl meu… Acesta a
fost marele boier Patriarheas, voinic în tinereţile lui, ca Sân’ Gheorghe,
care şi pedestru părea călare pe cal, care a mâncat cele mai bune mâncăruri

1235
şi a băut cele mai bune băuturi şi a iubit slujnice şi femeile altora şi două
călugăriţe şi o stareţă şi a umplut casele străine de fii şi fiice…“
Orele treceau, satul adormi, preotul veni o clipă, spovedi pe bătrânul
boier, îi iertă păcatele, îl împărtăşi, iar Mihelis rămase iarăşi singur cu
trupul greu, nemişcat, care fusese tatăl său… Către revărsatul zorilor, un
câine începu să urle în vecinătate; Mihelis se ridică, se apropie de fereastră;
cerul începuse să se roşească, copacii încă visau, la fel şi păsărelele şi
apele, linişte adâncă, şi doar câinele urla numai a groază.
Moş Patriarheas auzi, deschise ochii şi văzu arhanghelul cu aripi negre
deasupra patului său; scoase un ţipăt şi îşi dădu sufletul fără împotrivire.
Uşa se deschise, părintele Grigoris apăru în prag, se apropie de pat, puse
mâna pe inima bătrânului boier; se oprise. Se întoarse înfuriat spre Mihelis:
— Tu l-ai omorât, îi spuse cu glas înăbuşit.
Mihelis săltă capul, privi pe preot drept în ochi, dar nu vorbi.

S-a prăbuşit una din coloanele care susţineau Lykovrysi pe pământ, şi

tot satul s-a cutremurat când se auzi din poartă în poartă vorba: „A murit
moş Patriarheas!“ Chiar şi aga, care de-abia se trezise şi stătea pe balcon cu
ochii pe jumătate închişi şi mesteca în minte cele ce a văzut şi a făcut în
noaptea trecută, se întoarse uluit spre bătrâna Martha care îi aduse veştile.
— A murit, fă, s-a prăbuşit turnul? S-a schilodit satul? Fă, adânc trebuie
să fi dormit de nu am auzit lovitura!
— Aga, toţi câinii satului lătrau în timpul nopţii, îl asigură bătrânica. Eu
am înţeles. Arhanghelul, am zis, o să intre în sat să ia vreun suflet tare, iar
câinii l-au văzut şi s-au înspăimântat.
— A fost un om bun, spuse aga sorbindu-şi cafeaua, bun om, dintre
aceia care merg în Rai; mâncău, chefliu, desfrânat… Totuşi sărmanul a
pierdut că nu a fost musulman, ca să intre în paradisul nostru – plin vârf cu
pilaf, cu de-alde Iusufaki şi cadâne; acolo, măi Patriarheas, trebuia să te
strecori tu; dar acum deja totul e dus!
Însă apăru Braimaki nepieptănat, mahmur, cu pieptul dezgolit, iar la
rădăcina gâtului îi sticlea aluniţa – şi mintea agăi o luă pe căi noi; întinse
mâna, mângâie părul nepieptănat şi apoi aluniţa de la gât, şi ochii lui se
închiseră de plăcere.
1236
 — Când o să danseze femeile? făcu plictisit puiul de turc şi prinse cu
mânie mâna agăi şi-o dădu la o parte.
— Nu te grăbi, te rog, o să-ţi fac hatârul, dar nu vreau chiar să pun foc
satului… Ieri-noapte a venit preotul lor şi m-a întâlnit: „Să nu ne aduci
această jignire, aga, a spus el; o să pui foc satului; ai răbdare şi o să găsim
o cale…“ Ai răbdare, aşadar, Braimaki, o să vină vreun hram, o să joace de
la sine, fără să le zorim, şi o să le vezi…
Dar, în timp ce vorbea, aga se înfuria.
— Şi ca să-ţi spun pe şleau, strigă el, nu te-am adus aici ca să te însor!

În acest timp uşa casei boiereşti a lui Patriarheas se deschisese larg;

coborâseră mortul în mijlocul curţii, şi tot satul intra şi ieşea să-şi ia rămas-
bun de la el. Toate cusururile lui fuseseră uitate, nu rămăseseră decât
numai calităţile lui, şi toţi nu osteneau să împodobească harurile
răposatului; şi chiar şi Panaiotaros, când veni să sărute mortul, nu putu să-
şi stăpânească o lacrimă:
„Iartă-mă şi Dumnezeu să te ierte“, murmură el punându-şi buzele
groase pe fruntea rece a mortului.
Veni şi moş Ladas şi îl sărută, scrută în jur cu privirea casa boierească,
trecură prin mintea lui, într-un cortegiu bogat, viile, ogoarele, măslinii,
grădinile mortului şi oftă: „Păcat de avuţie! Mihelis o să le facă repede de
petrecanie, trebuie să am grijă… Mi-e frică de popa!“
Kyra Madalenia dădu să înceapă bocetele, îşi coborâse deja broboada şi
îşi desfăcuse părul, dar Mihelis întinse mâna şi o îndepărtă:
— Nu vreau strigăte! spuse el.
Deasupra mormântului deschis învăţătorul ţinu un discurs. Începu de la
Grecia antică, de la Miltiade şi Themistocle şi războaiele persane; şi apoi
coborî la Alexandru cel Mare şi la timpurile lui Hristos, luă la rând
Imperiul Bizantin, se opri mult timp la Sfânta Sofia şi la Vasile
Bulgaroctonul şi ajunse răscolit, leoarcă de năduşeală, la luarea
Constantinopolului; acolo nu mai putu să-şi stăpânească plânsul… Şi tot
poporul vui când îl auzi că strigă ieşit din fire: „Iarăşi după ani şi ani, iarăşi
va fi al nostru!“ Prinse curaj, răsuflă puţin, îşi şterse sudoarea şi trecu în
grabă peste anii sclaviei şi ajunse la ’2133; iar de-acolo, printr-o săritură
1237
îndrăzneaţă, se opri în faţa gropii săpate astăzi şi îl văzu pe boierul
Patriarheas.
Obosise deja de lunga călătorie, se opri o clipă să-şi tragă iară răsuflarea
şi să-şi şteargă ochelarii lui mici care se aburiseră; îşi puse toată forţa lui şi
începu lauda mortului.
— Cel de veşnică pomenire, Gheorghios Patriarheas, strigă el, a fost un
adevărat strănepot al vechilor greci; a fost un adevărat nepot al marelui
Imperiu Bizantin; a fost un adevărat fiu al eroilor de la ’21. Acest mare
boier a continuat eterna misiune a neamului grecesc – lupta omului pentru
libertate! În orice primejdie, el şi-a pus primul pieptul, gata totdeauna să-şi
jertfească viaţa. Precum Alexandru cel Mare, tot aşa şi Gheorghios
Patriarheas păstra aici, în străfundurile Asiei, neadormită făclia minţii şi nu
lăsa pe barbari să înăbuşe lumina grecilor. Moartea lui Gheorghios
Patriarheas ar fi o ireparabilă nenorocire naţională, dacă n-ar exista demnul
său fiu, Mihelis, să continue tradiţia eroică a gloriosului său tată.
Pentru o clipă toţi crezură cuvintele învăţătorului, văzură pentru prima
oară ce erou mândru au pierdut şi începură să plângă… Iannakos şi
Kostandis luară pe Mihelis, care, nemişcat deasupra mormântului, privea
sicriul cum coboară în pământ şi se gândea numai la un singur lucru, la
cuvintele preotului: „Tu l-ai omorât, tu…“ Îl luară, se întoarseră tăcuţi la
casa orfană.
Dar mintea lui era aţintită la înfricoşătoarele cuvinte: „Tu l-ai omorât,
tu…“, şi nu vorbea.
Când ajunseră la conac şi închiseră poarta în urma lor, Mihelis se duse
şi se prăbuşi în mijlocul curţii, acolo unde dimineaţa fusese aşezat sicriul
cu rămăşiţele tatălui său. Se aplecă, sărută pământul şi, pe neaşteptate, sări
în sus uşor, şi simţea o bucurie nemărturisită, foarte adâncă, în cea mai
întunecată rădăcină a măruntaielor lui. Strigă pe Madalenia:
— Fă-ne trei cafele, porunci el. Taie şi o pasăre, pregăteşte să mâncăm,
repede!
Prietenii îl priveau neliniştiţi; ochii lui erau înlăcrimaţi, dar vocea
puternică şi bucuroasă. Urca şi cobora din casă, ca şi cum o vedea prima
oară, intra în cămări, sălta capacele vaselor, lovea butoaiele să vadă dacă
sunt pline, deschidea lăzile… Iar apoi veni şi se aşeză la masa întinsă, puse
1238
în dreapta lui pe Iannakos, în stânga lui pe Kostandis, umplu paharele de
vin, ridică paharul său:
— Ceea ce a înşirat învăţătorul la cimitir despre tatăl meu au fost
minciuni, spuse el. Tatăl meu nu a fost erou, nu şi-a pus niciodată pieptul
în faţa primejdiei, nu a putut niciodată să ia o hotărâre curajoasă; a fost
doar un om bun şi iubea viaţa liniştită de zi cu zi şi traiul bun.
Dar ceea ce a înşirat învăţătorul despre neamul nostru cel grecesc a fost
adevărat; fiecare grec în lumea aceasta, chiar şi cel mai umil şi neînvăţat,
este, fără s-o ştie, un mare boier; şi are o mare răspundere. Fiecare grec
care nu ia, fie şi o singură dată în viaţa lui, o hotărâre curajoasă îşi trădează
neamul; iar în ceasul în care vorbea învăţătorul, am văzut că eram şi eu în
primejdia să iau drumul tatălui meu, care este cel mai normal, cel mai
confortabil; dar deodată am simţit datoria mea şi aş vrea să iau drumul pe
care l-a luat neamul nostru, acum mii de ani…
— Care drum? întrebă Iannakos, care asculta mişcat cuvintele
prietenului său; care drum, Mihelis?
— Urcuşul. De aceea vă cer un hatâr, tovarăşi şi prieteni ai mei. Când se
va însera, să urcăm pe Sarakina, să găsim pe Manolios şi pe părintele Fotis;
toată noaptea când vegheam privind pe tatăl meu care murea, o întorceam,
o răsuceam în mintea mea, dar acum la cimitir am luat hotărârea; deseară,
când o să ne întâlnim toţi cinci, o să vă spun; fraţilor, vă cer ajutorul.
— Cu tine, Mihelis, până la moarte, spuseră amândoi prietenii.
Ciocniră paharele şi nu mai vorbiră.

Către asfinţitul soarelui, părintele Fotis şi Manolios şedeau în faţa

peşterii lor şi vorbeau. Abia se întorseseră de prin satele apropiate, unde se
duceau să ajute pe tovarăşii lor să capete de lucru; amândoi erau obosiţi,
pentru că merseseră pe jos şi îi mistuiseră arşiţa şi colbul câmpului.
Întorcându-se, întâlniseră pe bătrânul Hristofis şi aflaseră că boierul
Patriarheas murise şi îl îngropaseră deja.
— Păcat de fabrica asta care a încetat să lucreze şi să scoată bălegar şi
bastarzi, spuse căruţaşul mojic la vorbă. Multe cumetre au rămas văduve
prin satele din jur, fie-le viaţa lungă dumnealor!
— Când? Cum? Vorbeşte ca un om, moş Hristofis!
1239
 — Uite, a mâncat, se zice, doi purceluşi de lapte spre seară, la nunta
fiicei lui, a vrut, se zice, să dea gata şi un curcan umplut, dar i-a amorţit
mâna dreaptă şi l-au întins în patul său; iar dimineaţa l-au găsit ţeapăn. Şi
învăţătorul i-a ţinut un discurs şi l-a trecut prin paisprezece generaţii, dar
blestemat să fiu dacă am înţeles un cuvânt; însă am început şi eu să plâng,
pentru că vedeam pe ceilalţi că plâng. Am apucat apoi un pumn de ţărână
şi i l-am aruncat; a mâncat pământ de a ieşit fum! Ăsta a fost ultimul
purceluş de lapte. Dumnezeu cel Atotputernic să-i odihnească pântecele!
Spuse şi dădu să plece; dar se opri brusc peste puţin şi strigă, izbucnind
în râs:
— Am auzit, părinte Fotis, că poarta Raiului este foarte strâmtă; nimeni,
se zice, gras n-o să poată să treacă; dar noi cei trei o să trecem; trăiască
sărăcia!
— Grosolane cuvintele lui moş Hristofis, spunea acum părintele Fotis,
necioplite, dar adevărate. Este greu să fie mântuit cel bogat; pentru că,
chiar şi om bun să fie, nu e de ajuns; pentru că ştie bine că există flămânzi,
şi totuşi nu împarte bunurile lui; face pe prostul, s-a obişnuit rău, nu are
curaj… Să vedem acum ce o să facă Mihelis!
— Am încredere în Mihelis, spuse Manolios.
— Cuvântul tău să ajungă şi la urechea lui Dumnezeu. Dar am văzut
atâtea în viaţa mea…
Nu sfârşise cuvântul lui şi cei trei prieteni sosiră la peşteră; părintele şi
Manolios se ridicară.
— Tatălui dumitale, Mihelis, spuseră ei, Dumnezeu să-i odihnească
sufletul.
Se aşezară toţi cinci; tăcură o vreme; în cele din urmă Mihelis deschise
gura.
— Părinte, zise el, fraţilor şi tovarăşii mei, l-am plâns pe tatăl meu, sunt
carne din carnea lui, m-a durut; dar am simţit totodată – Dumnezeu să mă
ierte! – că de-acum sunt liber, ca şi când s-ar fi luat de pe mine o povară.
De astăzi încolo simt că pentru fiecare faptă a mea am, de-acum, numai eu
să dau socoteală; două drumuri se deschid înaintea mea: drumul pe care mă
trăgea tatăl meu şi un altul, cu mult mai anevoios, pe care mă trage
Hristos… Ce drum să aleg? Azi dimineaţă, în cimitir, am luat hotărârea şi
1240
am venit să vă spun care este hotărârea mea şi să cer, părinte şi prieteni, să
mă ajutaţi.
Tăcu; puse mâna pe genunchiul părintelui Fotis, ca şi când ar fi spus:
„Ajutor!“
Părintele Fotis luă mâna lui Mihelis şi o strânse în palmele lui slabe,
străvezii.
— Fiul meu, spuse el, suntem cu tine în acest ceas greu; spune, ai
încredere.
— Tatăl meu a moştenit de la tatăl lui, iar acesta la rândul său de la
bunicii săi mult pământ şi mulţi pomi; s-au bucurat de ele. Aruncau din
când în când câte o firimitură săracilor şi mureau mulţumiţi că şi-au făcut
datoria; aşa credeau ei; aşa credeam şi eu… Până când, fie sănătos
Manolios, să fii sănătos, părinte Fotis, Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi am
văzut; mi-a deschis inima, şi m-a durut. Iar astăzi am luat o hotărâre: toate
bunurile mele o să le împart săracilor; n-o să păstrez nici firimitura pe care
părinţii mei o aruncau celor flămânzi; toate o să le dau, părinte, comunităţii
tale, Sarakinei; ia-le!
Toţi ascultau cu capul plecat; şi când sfârşi Mihelis, nimeni nu săltă
capul mult timp. Şi pe neaşteptate se auziră, în întunericul nopţii care se
lăsă, suspinele părintelui Fotis.
Dar Iannakos nu se stăpâni, se repezi, apucă pe Mihelis, îl strânse în
braţele lui, dădu să vorbească, dar le încurcă şi începu să râdă şi să
danseze.
— Şi eu dăruiesc măgăruşul meu comunităţii de pe Sarakina! izbuti să
strige în sfârşit. Alt bun în lume nu am; ia-l, părinte!
Părintele Fotis se ridică, puse amândouă mâinile peste capul plecat al lui
Mihelis.
— Fiul meu, spuse el, multe otrăvuri am băut în viaţa mea, acum le-am
uitat pe toate; să ai parte de bine, Mihelis, şi în lumea aceasta, şi în cea
veşnică! În ceasul acesta izbăveşti mii de suflete de la ruşine şi de la
moarte; pe fugarii de-aici şi pe copiii lor şi pe copiii copiilor lor, generaţii
şi generaţii; să fii binecuvântat!
Manolios avea capul încă plecat şi plângea; niciodată nu simţise o
bucurie mai mare; nici când a apărut în poarta agăi şi s-a aflat în faţa
1241
platanului de care urma să fie spânzurat… Pentru că acum vedea că
sămânţa lui Hristos este atotputernică şi învingea toate bunurile
pământului, este uşor să jertfeşti lui Dumnezeu nimicul, este greu să
jertfeşti totul. Mihelis jertfea totul, iar Manolios de multa lui bucurie şi
tulburare nu putea încă să-şi ridice capul şi să vorbească… Pe neaşteptate
sări în sus, îl prinse în braţe pe Mihelis şi îl sărută.
Kostandis privea, asculta şi inima lui era strânsă: „Eu nu am dat nimic,
se gândea el, nu am făcut nimic, nu am părăsit nimic de hatârul lui Hristos;
nici copiii mei, nici nevasta mea, nimic, nimic…“
Noaptea era frumoasă în seara asta, luna apăru deodată urcând pe cer,
liniştită, zâmbitoare, şi revărsa peste muntele Sarakinei mierea ei albă.
Mihelis, tăcut, nemângâiat, privea luna cum se revarsă şi cum îndulceşte
lumea, iar inima lui era strânsă: „Nu merit nimic, nimic, se gândea el; ceea
ce fac, o fac nu din bunătate, ci din teamă; mă tem că eu l-am omorât pe
tatăl meu, un păcat îngrozitor mă apasă; dau totul ca să mă uşurez, ca să
uit, ca să pot să dorm, ca să nu aud cuvântul cel înspăimântător: «Tu l-ai
omorât, tu!»“

În ziua următoare, când în sat răbufni bomba că Mihelis lasă toată

avuţia lui zdrenţăroşilor de pe Sarakina, părintele Grigoris se repezi afară
în papucii lui de casă rupţi, fără brâu, fără acoperământ pe cap, cu părul
despletit şi alergă să-l găsească pe Mihelis la casa tatălui său.
Găsi poarta deschisă, urcă scările două câte două şi-l găsi pe Mihelis
stând în fata ferestrei şi scriind. Îi scria lui Mariori; de mult timp se chinuia
să însăileze o frază prin care să-i spună cât o iubeşte şi totodată că este
nevoie s-o părăsească. Scria, rescria, cuvintele îi păreau foarte dure, foarte
tăioase, acelaşi cuvânt nu putea să cuprindă şi dulceaţa iubirii şi
amărăciunea despărţirii; acel „veşnică“ şi acel „niciodată“ erau două
cuvinte deosebite, iar Mihelis tocmai acest lucru căuta, să găsească unul şi
numai un cuvânt, care să cuprindă cele două prăpăstii înspăimântătoare ale
inimii noastre.
Şi în clipa aceea, ca o vijelie neagră, cu rasa învolburată, se năpusti în
cameră părintele Grigoris.

1242
 — Ce-i această nouă nenorocire de care aflu, Mihelis! strigă gâfâind.
Dăruieşti, se zice, tot ce e al tău zdrenţăroşilor de pe Sarakina? Crimă!
Crimă! Ruşine!
Mihelis strânse, sfâşie scrisoarea pe care o scria; privea preotul ieşit din
minţi şi nu vorbea.
— Nu respecţi amintirea tatălui tău? Nu ajunge că l-ai omorât, îl mai tai
acum şi bucăţi-bucăţi şi-l împarţi desculţilor şi haimanalelor? Nu te temi de
Dumnezeu?
— Tocmai pentru că mă tem de Dumnezeu, o fac, părinte. La ce-ţi este
de folos, spune Hristos, să păzeşti toate poruncile? Nu este de ajuns; vinde
bunurile tale şi împarte-le săracilor, dacă vrei să intri în Împărăţia
Cerurilor. Am făcut, aşadar, părinte, ceea ce-mi porunceşte Hristos. De ce
strigi?
Părintele Grigoris îşi ieşi din fire; mergea în sus şi-n jos cu papucii rupţi
şi-şi muşca mâinile de turbare.
— De ce nu-mi răspunzi, părinte? Am făcut ceea ce mi-a poruncit
Hristos, da sau nu? Da sau nu? Răspunde.
— Năruieşti temeliile societăţii, asta ştiu eu! Îţi întorc înapoi logodna
fetei mele, poftim ce-ţi răspund; nu mai vreau înrudirea cu tine; o să te văd
repede cum umbli pe ulicioarele satului cu-o traistă pe umăr să cerşeşti!
— Cu ce supără, de vreme ce o să câştig Împărăţia Cerurilor? spuse
Mihelis în linişte. Ce valoare are viaţa aceasta, părinte?
— Eşti nebun, nu ştii ce spui, eşti tâmpit!
— Sunt creştin, nimic altceva, părinte.
— O să te afurisesc de la amvon, pe tine şi pe învăţătorul tău, Manolios.
Sunteţi trădători, da, trădători, amândoi, toţi trei, împreună cu ţapul ăla de
popă, Fotis! Da, da, nu holba ochii, ştiu secretul!
— Secretul? făcu uimit Mihelis. Care secret?
— Bolşevicilor! Primiţi porunci de la Moscova să năruiţi religia, patria,
familia şi proprietatea, cele patru mari temelii ale lumii! Iar Manolios –
blestemat să fie! – este conducătorul vostru; şi a venit şi popa Fotis de la
mama dracului şi ţine ca pe o nouă Evanghelie poruncile Moscovei!
— Dar atunci Hristos este bolşevic! făcu Mihelis.

1243
 — Aşa cum l-aţi făcut voi să ajungă, ca şi mutrele voastre, nu este
Hristos însuşi, este Antihrist.
Mihelis se înfurie; sări în sus.
— Aşa cum l-aţi făcut voi să ajungă, voi, popii, arhiereii, oamenii cu
stare, Hristos a devenit un moş Ladas cămătar, ipocrit, viclean, mincinos,
laş, cu lăzi pline de lire turceşti şi englezeşti… Şi se face complice, Hristos
al vostru, cu toţi puternicii pământului, ca să-şi scape pielea şi punga!
— Ne declari război, kyr Mihelis? mugi părintele şi scuipatul îi sări pe
perete.
— Nu declar război, predic dreptate. Dar, dacă vă năpustiţi asupra
noastră, o să luptăm. Hristos cel adevărat este cu noi; iar Sarakina cea
zdrenţăroasă o să mănânce într-o zi – ai s-o vezi – bogatul sat boieresc,
Lykovrysi!
Părintele sări; îşi lovi tare fruntea cu mâna, ca şi când pe neaşteptate ar
fi găsit înţelesul.
— Aşadar, de-asta ai împărţit ogoarele şi casele tale sarakinioţilor, ca să
pună piciorul în Lykovrysi şi să ne mănânce într-o zi! Dar n-o să intre în
satul nostru, nu! N-o să le meargă! Iar dacă o să vină, o să-i alungăm; şi
măslinii şi grădinile tale şi ogoarele tale o să rămână nesăpate, neudate, şi o
să se prăpădească. Ridic mâinile, ţi-o jur! Duminică o să urc la amvon şi o
să arunc afurisenia!
Spuse şi plecă izbind uşa în urma lui. Mihelis îl privea de la fereastră
cum trece prin curte târându-şi papucii rupţi, iar anteriul îi flutura umplând
poarta de la intrare; şi apoi drumul; Mihelis nu mai auzea decât câinii care
îl lătrau speriaţi.
Mihelis se aşeză iarăşi în faţa ferestrei şi începu să aştearnă, de la
început, scrisoarea către Mariori; acum găsea cuvintele, povestea cum în
clipa aceasta tocmai plecase părintele ei, scos din minţi, pentru că el a
urmat cuvintele lui Hristos şi a împărţit bunurile lui săracilor, şi cum i-a
întors logodna.
Şi atunci Mihelis începu să-i vorbească limpede despre dragostea lui, că
zi şi noapte o are în mintea şi în inima lui şi că viaţa lui fără ea va fi un
urcuş dur, posomorât. Scria, scria despre dragostea lui, şi cu cât scria,
dragostea lui se înmulţea, nu se înmulţea, se năştea şi umplea inima lui
1244
Mihelis de o pasiune întâia oară dezvăluită. Ai fi zis că fiecare cuvânt de
dragoste pe care îl scria ca s-o mângâie pe Mariori crea simţământul, care,
înainte de-a fi spus, nu exista… Şi pe neaşteptate, viaţa fără Mariori îi păru
lui Mihelis un martiriu insuportabil… Ochii i se umplură de lacrimi.
— Nu ştiam c-o iubeam atât de mult, murmură el, nu ştiam…

În acest timp părintele Grigoris se duse şi-l găsi pe fratele său,

învăţătorul, şi apoi pe moş Ladas, iar după aceea pe gospodarii mai de
seamă ai satului, le vorbi, rămaseră înţeleşi, primejdia era mare, toţi cei
cinstiţi şi înstăriţi trebuiau să se unească şi să lovească Antihristul drept în
moalele capului; şi repede, înainte de-a se întări şi de-a molipsi satul.
Numai învăţătorul aducea cu sfială anumite obiecţii, dar fratele lui se
mânie, ridică glasul la el şi învăţătorul tăcu mâlc.
Căzură de acord, când vor veni sarakinioţii să pună stăpânire pe
proprietăţile lui Patriarheas, să-i alunge cu violenţă, iar duminică, după
slujbă, părintele Grigoris să se urce la amvon şi să arunce afurisenia; la
început numai împotriva lui Manolios, conducătorul lor, şi apoi, dacă nu se
căiesc, şi împotriva tovarăşilor lui, Mihelis, Iannakos, Kostandis şi ceilalţi.
„Toată neghina, striga părintele Grigoris, să fie dezrădăcinată din satul
nostru şi să rămână numai grâul!“ Şi plecă în grabă să scrie fetei lui despre
starea în care a ajuns procopsitul ei logodnic şi că va fi bine, să aibă
binecuvântarea lui, să-l şteargă din inima ei. Îi va găsi el, zicea, un bărbat
mai cuminte şi mai temător de Dumnezeu, când, prin puterea lui
Dumnezeu, se va face bine şi se va întoarce în sat. Şi trebuie să slăvească
pe Dumnezeu că, înainte de-a se face nunta, a dat pe faţă nemernicia lui
Mihelis.
Apoi chemă pe Panaiotaros:
— Ai grijă, Panaiotaros, îi spuse. Du-te din când în când şi aruncă o
privire pe Sarakina, caută să vezi ce fac şi ce spun şi vino şi ne înştiinţează.
Avem aceiaşi duşmani; eşti vânjos, poţi să ne fii de folos repede.
— Mi-e silă de voi toţi, răspunse Panaiotaros; dar mai mult de ticălosul
de Manolios şi de ai lui, care vor să ne facă pe Hristos şi pe apostolii; de
aceea intru în slujba voastră, dar mi-e silă de voi!

1245
 Popa îi dădu mâna să i-o sărute; dar Panaiotaros întoarse spatele şi
deschise uşa.
— N-am sărutat niciodată mâini şi poale pişate, spuse el şi păşi pragul.

În ziua următoare, duminică, întreg satul, dis-de-dimineaţă, se adunase

la biserică; bărbaţi şi femei, unii neliniştiţi, alţii veseli; cărară şi bolnavii,
cărară şi copiii mici, ca să vadă şi să nu uite ce păţesc cei care-l tăgăduiesc
pe Hristos.
Biserica vuia ca un stup de albine, în care a intrat un bărzăune să-l
prade. Iar Moş Ladas stătea la pangar fudul şi purta, pentru această zi
însemnată, şi pantofi; îi cumpărase din Oraşul cel Mare, când a fost mire, şi
îi purta o dată pe an, la Paşti; îl strângeau tare, îl băteau şi mergea
şontâcâind, ca un corb. Când ieşea din casă, îi ţinea în mână şi, când
ajungea la biserică, îi punea în picioare; când se termina slujba, îi scotea
iarăşi şi îi ducea acasă, în loc să-l ducă ei, ţinându-i la subsuoară.
Veni şi Panaiotaros, care nu mai călcase de luni de zile în biserică, iar
faţa lui ciupită de vărsat strălucea; şi îşi petrecuse o ţigară după ureche, s-o
fumeze, de multă bucurie, când se va termina afurisenia.
Veni şi baba Madalenia, înnourată, îmbrăcată în negru, să vadă halul în
care ajunsese nepotul ei, care făcuse de ruşine cinstita ei casă, cu
ciudăţeniile lui, Antihristul; ea spunea totdeauna că pe acest pârlit de copil
o să-l ispitească multele învăţături, şi se bucura că ea a avut dreptate şi pe
el l-a luat diavolul în ghearele lui.
Veni şi Mihelis, palid, trist, afundat în gânduri negre; în toate aceste
nopţi n-a fost chip să închidă un ochi; iar de câte ori, în zori deja, îl lua
somnul, îl vedea pe tatăl său cum îl priveşte şi cum scutură capul, ca şi
cum l-ar blestema. Cu el veniră şi Iannakos şi Kostandis; iar puţin mai în
spate Andonis, bărbierul şi burtosul Dimitros, măcelarul.
— O să tai un miel, se destăinui bărbierului. O să tai un miel şi o să-l
duc pe Sarakina, să sărbătorim afurisirea; vino şi tu să iei un mizilic.
— Iar eu o să mă duc să-l bărbieresc pe Manolios şi să-i pun şi lavandă
din cea bună, declară bărbierul; am deja sculele de ras şi sticluţa în
buzunar.

1246
 Învăţătorul se opri în dreapta alături de strana cântăreţului să-i ţină
isonul; şi era posomorât, nu-i plăcea deloc această ceremonie neomenoasă,
lucru nedrept, se gândea el, patimă personală, interes josnic, dar nu
îndrăznea să ridice capul. De mic se temea de popa Grigoris, care era
fratele lui cel mai mare şi îl bătea nemilos; iar de atunci nu putea să scape
de frica lui, chiar dacă avea şaizeci de ani, flăcău bătrân de-acum.
Apăru părintele Grigoris crunt, cu barba albă despicată în două, ca un
profet; oficie repede slujba, se grăbea; şi toţi sătenii se grăbeau. Urcă la
amvon, tot satul săltă capul şi îl privea cu spaimă, clopotul începu să bată
ca la înmormântare; se pierdea un suflet.
Părintele Grigoris îşi scrută de sus turma, îşi încruntă ochii, îşi îngroşă
vocea:
— Fraţi creştini, strigă cu glas tunător şi turla bisericii răsună, fraţi
creştini, biserica este o stână, credincioşii sunt oile, şi Hristos este păstorul;
iar preotul este reprezentantul lui Hristos. Când peste una din oi se abate o
boală molipsitoare, păstorul o scoate din stână să nu molipsească şi
celelalte oi, şi-o alungă departe în prăpăstii, să moară; îi pare rău că se
pierde un suflet, dar are datoria să fie aspru, ca să scape celelalte suflete.
O oaie din stâna noastră creştină s-a umplut de râie, fraţii mei creştini:
Manolios. A ridicat capul împotriva lui Hristos, avem datoria să-l lovim în
moalele capului; a ridicat capul împotriva patriei, împotriva familiei,
împotriva proprietăţii, a fluturat steagul său, roşu, ca să ne afunde în sânge.
Primeşte porunci de la Moscova, sunt în primejdie credinţa, patria, cinstea.
Este bolşevic! Avem datoria să-l afurisim, vasăzică să-l despărţim de oile
cele sănătoase şi să-l alungăm în prăpastiile Satanei, să fie îmbrâncit el, să
ne izbăvim noi. Acum cobor din amvon să-l alung!
Coborî din amvon, paracliserul alergă şi îi aduse o căldăruşă plină cu
agheasmă; afundă sfeştocul în căldăruşă, stropi în aer, strigă cu glas
tunător:
— Afară, afară, afurisitule!
Făcu un pas, stropi din nou, strigă din nou:
— Afară, afară, afurisitule!
Ca şi cum Manolios ar fi fost nevăzut, în aer, şi slujitorul lui Dumnezeu
înainta împotriva lui şi îl alunga. Ajunse la uşa bisericii stropind neîncetat
1247
aerul; sătenii se îndepărtau cu groază, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i atingă
umbra blestemată, care se tot retrăgea şi era alungată din biserică.
Părintele ajunse la uşă, stropi puternic aerul cu sfeştocul, se întoarse
spre săteni:
— Strigaţi de trei ori, fraţi creştini, strigaţi toţi împreună: „Afurisit să
fie Manolios!“
Se auzi un vuiet mare, se cutremură biserica; toţi ridicară mâinile,
strigară de trei ori:
— Afurisit să fie Manolios!
Părintele stropi ultima oară aerul, strigă: „Afară, afurisitule!“ şi închise
cu putere uşa; toţi răsuflară uşuraţi, ca şi când demonul ar fi plecat şi aerul
s-a curăţat.
Părintele se întoarse, se opri în mijlocul bisericii:
— Nimeni de astăzi încolo, fraţi creştini, nimeni să nu se apropie de el!
Nimeni să nu întindă mâna să-i dea o bucată de pâine, o cană de apă!
Nimeni să nu deschidă gura să-i spună bună ziua! Iar cel care-l întâlneşte,
să scuipe de trei ori în pământ şi să schimbe calea. S-a lepădat de Hristos,
şi Hristos se leapădă de el! S-a lepădat de credinţă, patrie, familie,
proprietate, şi ele se leapădă de el; departe, în focul cel din afară! Amin!
— Amin! strigă mulţimea, toată numai ură.
— Amin! tună deasupra tuturor vocea cruntă a lui Panaiotaros.
Dar în clipa aceea o voce liniştită, singură de tot, se auzi în mijlocul
bisericii:
— Părinte, Manolios nu este singur, sunt şi eu cu el. Afuriseşte-mă şi pe
mine, Mihelis Patriarheas.
Şi îndată o altă voce, înfuriată:
— Şi pe mine, Iannakos, vânzătorul ambulant şi poştaş. Şi eu sunt cu el!
— Şi pe mine, Kostandis, cafegiul. Şi eu sunt cu el!
Sătenii se tulburară, se răriră, îi lăsară pe cei trei în mijloc, singuri-
singurei.
Glasul părintelui Grigoris tună:
— O să vină şi rândul vostru, îngeri ai Satanei, nu vă grăbiţi! Îndelung
răbdătoare şi multmilostivă e biserica lui Hristos, vă lasă timp să vă căiţi;

1248
trăsnetul lui Hristos atârnă cu răbdare deasupra capetelor oamenilor şi
aşteaptă. Vă las în mila lui Dumnezeu!
— Dumnezeu o să ne judece, părinte, strigă Iannakos, la el avem
nădejdea noastră. Dumnezeu, nu tu!
— Dumnezeu v-a judecat prin gura mea! mugi părintele şi ochii i se
înroşiră. Eu, preotul, eu sunt gura lui Dumnezeu în Lykovrysi!
— Numai inima curată este gura lui Dumnezeu! replică Mihelis. Iar
inima noastră, părinte, este curată!
Se întoarse către cei doi tovarăşi.
— Să mergem, fraţilor, zise el, să scuturăm de pe picioarele noastre
praful din Lykovrysi. Să fiţi sănătoşi, săteni!
Nimeni nu răspunse; femeile se grăbiră să-şi facă cruce, îşi scuipară în
sân, murmurau: „Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!“
— Să fiţi sănătoşi, săteni! strigă din nou Mihelis; Hristos al nostru este
sărac, prigonit, bate pe la porţi şi nimeni nu-i deschide. Hristos al vostru e
un primar bogat sub turci, s-a pus bine cu aga, îşi zăvorăşte poarta şi
mănâncă. Hristos al vostru, cel sătul, vesteşte: „Dreaptă este lumea aceasta,
cinstită, miloasă, îmi place; afurisit să fie cel care o clatină!“ Hristos al
nostru, cel desculţ, priveşte trupurile care flămânzesc, sufletele care crapă,
strigă: „Nedreaptă, ticăloasă, nemiloasă este lumea aceasta, trebuie să fie
dărâmată!“
Părintele Grigoris îşi ridică anteriul, se repezi:
— Bolşevicilor, răgi el, pieriţi din faţa lui Dumnezeu!
Sătenii se răvăşiră, moş Ladas sări de la pangar, Panaiotaros ridică
pumnul:
— Afară! Afară! Afară! se auziră glasuri turbate.
Iannakos se repezi să lovească, dar Mihelis îi prinse braţul.
— Să mergem, zise el, să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece!
Păşi pragul bisericii; în urma lui, Iannakos şi Kostandis. Se rupseră de
mulţime pe-ascuns şi le luară urmele, de departe, Andonis, bărbierul şi
burtosul Dimitros, măcelarul.
— Unde ne laşi, mă Kostandis? se auzi pe neaşteptate o voce subţire în
urma lui. Unde laşi femeia ta şi copiii tăi, afurisitule?

1249
 Kostandis se întoarse şi văzu pe femeia lui cum aleargă ciufulită, se opri
puţin; iar Iannakos îl trase cu violenţă.
— Să mergem, să mergem, nu privi în urma ta!

33 Revoluţia naţională de la 1821 care a marcat începutul luptei de eliberare de sub stăpânirea
turcească.

1250
 XV

Părintele Grigoris se întoarse acasă aprins, ca şi cum ar fi aruncat

fulgerul şi ardea încă tot.
„Cuvântul preotului trebuia să aibă puterea să omoare, se gândea el; să
spună: «Anatema!» şi omul pe care-l blestemă să cadă jos mort. Atunci
lumea s-ar curăţa, şi ar domni pacea şi dreptatea în lume.“
Şi îi trecură prin minte oamenii pe care i-ar omorî, dacă ar avea puterea
aceasta: întâi şi-ntâi pe Manolios; el era cel mai periculos, pentru că n-ai
putea să-i găseşti nici un cusur: nu fura, nu blestema, nu spunea minciuni,
nu se pângărea cu femei… Aşadar pe el înainte de toţi. Îndată după aceea,
sau mai bine împreună, pe ticălosul de popa Fotis; îl ura; dacă ar fi putut, i-
ar fi scos ochii. Totul la el îl călca pe nervi: faţa lui ascetică, ochii
înflăcăraţi, glasul necruţător, şi apoi aşa, că nu mânca mult, nu se îmbăta,
n-avea nici el vreun cusur, iar ai lui îl venerau – ah, cum l-ar trânti la
pământ, cum i-ar smulge barba, cum i-ar tăia nasul! Cu cât părintele
Grigoris se gândea la acesta, cu atât îşi ieşea din minţi şi nu ştia acum pe
care să-l omoare întâi, pe părintele Fotis sau pe Manolios.
Iar după aceea ar omorî pe Iannakos şi pe Kostandis; au luat un drum
rău, dau exemplu urât, mai bine să lipsească. Pe Mihelis? Părintele căzu pe
gânduri: „Să mai aşteptăm puţin…“, murmură el. Pe moş Ladas totuşi
sigur l-ar omorî; nu pentru că este zgârcit, om rău şi a aruncat pe drum o
grămadă de orfani, ci pentru că i-a spus, în ziua aceea în beci, „popă-ţap“.
Pe aceştia cinci i-ar omorî în primul rând; şi-apoi, zi de zi, pe oricine ar
sălta capul împotriva lui. Mai avea în Episcopia Marelui Oraş nişte vechi
socoteli – arhimandriţi şi protopopi şi chiar pe episcop, i-ar aranja şi pe
aceştia… Iar după aceea, din vremea când studia, nişte vechi colegi care îl
supăraseră – dacă ar trăi, i-ar aranja şi pe ei…
Părintele Grigoris oftă:
„Preotul ar trebui să aibă această putere, ar trebui…“ se gândi el.
Sătenii se împrăştiaseră, unii în piaţă, alţii chiar în curtea bisericii, şi nu
mai conteneau cu vorba, mâniaţi, bine-dispuşi, viaţa lor, pe neaşteptate,
dobândise o valoare – văzuseră oameni spânzuraţi, pe alţii, fruntaşi mândri,

1251
i-au văzut cum mor, pe un pui de turc cum este omorât, pe o văduvă cum e
înjunghiată, iar acum se învredniciseră să vadă şi o afurisire! Panaiotaros
aprinsese ţigara, şedea sub platan şi fuma fericit. „Bine le-am aranjat, se
gândea el, ponegrirea mea a prins, o să-i distrug pe toţi, pe toţi, Hristoşi şi
apostoli, să se ducă la dracu’!“ Trase cu lăcomie ultimele pufăituri, scoase
fumul pe nări, scuipă şi se ridică să dea o raită pe Sarakina, să vadă ce se
mai întâmplă pe-acolo.
Apucă poteca sa, urcă. Un bătrânel de pe Sarakina strângea surcele şi
vreascuri de aprins focul.
— Hai, noroc, moşule, îi spuse Panaiotaros, ce noutăţi?
— Bune, bune, fiule, n-ai aflat? Ne-au dăruit, se zice, ogoare şi vii, să
nu murim şi noi, sărmanii, de foame; slavă Ţie, Dumnezeule! Mâine chiar
coborâm în Lykovrysi să culegem strugurii.
— O să vină oamenii voştri să culeagă strugurii, moşule?
— Sigur că da, avem şi noi voinici vrednici şi fetişcane; mâine o să-i
vedeţi.
Panaiotaros merse mai departe.
„Bine c-am aflat-o şi pe-asta, se gândi el. O să mă duc să-l înştiinţez pe
ţapul de popă…“
Ajunse pe stânca unde îşi făcuse postul de observaţie şi de unde putea să
scruteze ce se întâmplă la peşteri; se întinse cu faţa la pământ, îşi rezemă
barba în mâini şi căscă ochii.
Părintele Fotis va fi terminat slujba, pentru că o grămadă de bătrâni,
bătrâne şi copii se adunaseră în afara peşterii zugrăvite cu chipuri de sfinţi,
iar în mijlocul mulţimii se aflau părintele Fotis şi Manolios, care le
vorbeau. Panaiotaros ciuli urechea să audă; din când în când, unele cuvinte
răzleţe ajungeau până la postul de observaţie, însă nu putea să le înţeleagă;
dar, potrivind cuvintele desperecheate, scoase acest înţeles:
Manolios vorbea: „Nu m-a afurisit Dumnezeu, m-a afurisit popa
Grigoris; nu este acelaşi lucru!“
Puţin mai încolo aprinseseră focul, şi burduhănosul Dimitros, în
genunchi, învârtea un miel la frigare, iar Iannakos, în picioare, cu un cuţit
înţepa din când în când mielul să vadă dacă s-a fript; şi cei doi spunea ceva
şi râdeau. Lângă ei Andonis făcea clăbuci de săpun şi aşezase pe jos un
1252
bătrân şi-l bărbierea; alergaseră şi copiii să le tundă părul şi se jucau prin
preajmă, aşteptându-şi rândul; iar Kostandis cu două-trei bătrâne umbla de
ici-colo şi căra apă.
— Mă, ăştia petrec, grohăi Panaiotaros, nu le pasă de nimic… Unde e,
mă popă Grigoris, trăsnetul de care vorbeai? Unde sunt flăcările Iadului?
Vai de capul tău!
Se târî mai în faţă ca să poată auzi, îşi iţi scăfârlia deasupra stâncii.
„Mă, unde e Mihelis, se întrebă el, nu-l văd; îşi plânge soarta pe undeva,
nerodul; toate i-au ieşit anapoda: a pierdut pe porcul de boier, tatăl său,
netotul şi-a împărţit averea, popa i-a aruncat şi el logodna în obraz – orfan,
sărac şi văduv!“
Se auziră glasuri, râsete, un fugar parc-ar fi adus cu el un buzuki şi îl
acorda. Iannakos şi burtosul Dimitros scoaseră mielul de pe jăratic şi îl
întinseră pe pietre; toată gloata înfometată de pe Sarakina alergă, încercui
friptura, unii începură să bată în tingiri vechi şi să ţopăie. Se apropie şi
părintele Fotis, îşi făcu cruce, binecuvântă mielul şi începu să-l împartă, ca
pe anafură. Se aşezară toţi pe jos, izbucniră râsete, buzuki răsună.
Pe neaşteptate Manolios sări în sus, privi neliniştit.
— Mihelis! strigă el. Hei, Mihelis!
Dar în zadar, nimeni nu răspunse.
Părintele Fotis întindea mâinile, avea chef, vorbea tare; Panaiotaros
auzea acum.
— Fiii mei, spunea el, binecuvântată este ziua aceasta de astăzi; ceea ce
a prezis Hristos pentru ucenicii Lui, iată, astăzi se revarsă ca o
binecuvântare deasupra capetelor noastre! Hristos a spus: „Fericiţi veţi fi
când oamenii vă vor urî, când vă vor afurisi şi vă vor ocărî şi vă vor huli de
dragul lui Hristos! Bucuraţi-vă în ziua aceea, dansaţi; plata voastră va fi
mare în cer. Aceleaşi lucruri, pe care vi le fac ei vouă, le-au făcut şi părinţii
lor profeţilor!“34 Acestea sunt, fiii mei, cuvintele lui Hristos; şi iată, astăzi
oamenii ne ocărăsc şi ne hulesc şi ne prigonesc pentru dragostea lui
Hristos; iar pe tovarăşul nostru, Manolios, astăzi popa l-a afurisit. Slavă
Ţie, Dumnezeule, urmăm drumul adevărat, Hristos merge înainte şi noi îl
urmăm; bucuraţi-vă, dansaţi, fiii mei; Hristos a înviat!
Spuse, şi umplu cu apă o cupă de pământ şi-o bău dintr-o sorbitură.
1253
 — Mă, ăştia nu sunt oameni, sunt fiare neîmblânzite! grohăi
Panaiotaros. Au bătut clopotele de înmormântare, i-au afurisit, i-au aruncat
afară din biserică, şi ei izbucnesc în râs şi şi-o iau în cap… Mă, de unde
atâta chef, l-or fi având pe dracu’ în ei în loc de Hristos? Blestemat să fiu
dacă pricep! Îşi agăţă iarăşi căpăţâna să asculte; dar pe neaşteptate simţi pe
grumazul său o mână; sări mâniat, Mihelis se apleca deasupra lui şi-i
zâmbea.
— Ce iscodeşti aici, Panaiotaros? întrebă cu dulceaţă. De ce nu cobori şi
tu cu noi să iei un mizilic? Vino cu mine…
Şi îl trase liniştit de mână. Dar Panaiotaros se zburli ca un arici.
— Nu vin! strigă el. Nu vreau mizilicurile voastre, nu vreau petrecerea
voastră, blestemaţilor! Lăsaţi-mă în pustiul meu, în singurătatea mea!
— Nu te ruşinezi, Panaiotaros, tu, bărbat adevărat ce eşti, sincer şi
cinstit, să faci sat cu ticăloşii şi trântorii? Ei te-au trimis aici să ne
spionezi?
— Nu fac sat cu nimeni, sunt singur-singurel, măi Mihelis, ursuz, aspru,
ca un lup, n-o înţelegi? Mi-e silă şi de voi, şi de ei. Taci, nu-mi vorbi,
muşc!
— Ce-ai păţit, măi Panaiotaros? spuse Mihelis şi se aşeză lângă el. Tu
de câteva luni ai devenit de nerecunoscut. Totdeauna ai fost ca un vin sec,
dar nu ai fost rău. Cine te-a făcut rău, Panaiotaros? Cine e de vină? Ce ai
păţit?
— Multe, multe, şi le ştii; de ce mă întrebi, aşadar? le ştii!
— Că te-au ales pe tine să faci pe Iuda? întrebă cu sfială Mihelis. Dar
ăsta-i un joc, fratele meu, un joc sfânt, nu este adevăr… Ce, parcă
Manolios este cumva Hristos? Sunt cumva eu, nevrednicul, Ioan? Cum poţi
să-ţi închipui un asemenea păcat? S-a întâmplat numai să ai barba
roşcată…
— O s-o bărbieresc! strigă ieşit din fire Panaiotaros. O s-o bărbieresc,
ticăloasa de ea!
Mihelis râse:
— Atunci, vino, avem bărbierul aici… Vino să ţi-o bărbierească, să te
uşurezi!

1254
 — O să mi-o ard singur, cu cărbunele! O să-i pun foc s-o ia dracu’
înapoi! spuse Panaiotaros şi sări în sus, ca şi când ar fi luat pe neaşteptate
hotărârea. M-am dus!
— Vino cu noi, îl rugă iarăşi Mihelis cu glasul său dulce. Vino cu noi şi
o să vezi, o să te primim toţi cu braţele deschise; numai tu ne lipseşti ca să
fim fericiţi.
Dar Panaiotaros se rostogolise deja de pe stâncă şi coborî. Se întoarse o
clipă, văzu pe Mihelis cum îl priveşte întristat, strigă:
— Să vă duceţi la dracu’ şi voi, şi ăia!
Şi arătă cu mâna lui mare într-o parte Sarakina, în cealaltă Lykovrysi.

Mihelis avu un vis urât în noaptea aceea; adormise în aceeaşi peşteră în

care dormea şi Manolios. Cărase peste zi ce aşternuturi şi haine apucase de
la casa părintească, le împărţise celor care nu aveau, păstrase şi el câteva
pentru sine şi-i spusese părintelui Fotis:
— Părinte, de astăzi, părăsesc Lykovrysi şi mă refugiez sub acoperişul
dumitale; o să muncesc, o să lupt şi o să înving, sau o să fiu învins
împreună cu voi; de-acum încolo aerul de la câmpie nu-mi mai primeşte.
— Bine ai venit, fiule, pe calea noastră, răspunse părintele; o să
străbatem împreună urcuşul; în vârf o să-l găsim pe Dumnezeu. Eşti învăţat
cu traiul subţire, dar ai suflet viteaz şi inimă mare; o să fii cel mai bun
dintre noi în luptă; bine ne-ai venit!
— Vino, iubite Mihelis, spuse Manolios, să împărţim casa mea
boierească: peştera de lângă biserica noastră; o să găseşti acolo şi icoana pe
care mi-ai dăruit-o, cu rândunele.
Mihelis îşi cără lucrurile şi Evanghelia cea mare legată în argint şi
adormi în noaptea aceea. Avu un vis urât care îl îngrozi: se făcea că
Mariori ar fi fost închisă într-un turn înalt şi o păzeau nişte câini negri
uriaşi să nu fugă; iar Mihelis stătea sub turn şi îi cânta, ca să audă glasul lui
şi să apară. Pe neaşteptate văzu cum se deschid porţile de fier ale turnului
şi cum apare Mariori, îmbrăcată într-o rochie de culoarea mării, a cărei
poală lungă se târa pe pământ, cu trei trandafiri mari roşii – unul la inimă,
altul la mijloc şi al treilea la genunchi; iar înaintea şi în urma ei alergau cu
limbile scoase şi tăcuţi câinii cei negri; şi Mariori îşi ţinea batistuţa ei albă
1255
şi-şi ştergea gura. Un caic se ivi pe neaşteptate la picioarele turnului,
strâmt-strâmt, ca un sicriu, iar uscatul de jur împrejur se făcuse o mare, şi
Mariori urcă în caic şi plecă. Cum pleca, se întoarse şi îl văzu, îi flutură
batistuţa ei plină de pete roşii, iar el scoase un strigăt prelung, sfâşietor. Şi
Mihelis sări din somn.
— Ce ai, Mihelis? întrebă Manolios, care se trezi, auzind ţipătul.
— Am visat un vis urât, Manolios, nişte câini negri şi o corabie, şi pe
Mariori plecând.
Manolios se înfioră, dar nu vorbi; auzi în văzduh aripa Arhanghelului
Mihail.
Intra puţină lumină în peşteră şi mângâia uşor cele două feţe, iar într-o
scobitură a stâncii, Evanghelia legată în argint a lui Mihelis.
— Avem treabă astăzi, spuse Manolios şi sări jos; am trimis vorbă unei
tovărăşii de douăzeci de oameni care muncesc prin străini să vină să
culeagă viile pe care le-ai dăruit comunităţii, să fii sănătos; ai izbăvit multe
suflete, Mihelis.
— Nu m-a durut deloc, dând ceea ce am avut; de aceea cred că nu am
făcut nimic să-mi mântuiesc sufletul, Manolios. Valoare are numai jertfa;
iar eu n-am făcut nici o jertfă; o jertfă mult mai mare a făcut Iannakos,
dându-şi măgăruşul său.
Manolios cântări o clipă în mintea lui cuvintele prietenului său.
— Ai dreptate, cred, Mihelis, spuse după puţin.
Un grup de zece bărbaţi şi tot atâtea femei sosiseră şi vorbeau bucuroşi
în faţa peşterii; îndată ce văzură că apare Mihelis, alergară să-i strângă
mâna.
— Ne-ai făcut iarăşi proprietari, îi ziseră ei. Dumnezeu să sfinţească
oasele tatălui tău.
O clipă îl mişcă faţa blândă, bine hrănită, a tatălui său şi ochii lui cei
înlăcrimaţi care îl priveau cu mâhnire şi gura strâmbată, care tremura,
vrând parcă să-i vorbească şi să-i spună: „De ce m-ai omorât? De ce?“, dar
îi era milă şi tăcea.
— Pentru sufletul lui am făcut-o, murmură aplecând capul, pentru
sufletul lui. Dumnezeu să-l odihnească…
Şovăi puţin:
1256
 — Murind, aceasta a fost ultima lui poruncă, spuse: să împart toată
averea lui celor săraci…
Manolios se întoarse, privi pe prietenul său, se apropie şi-i strânse
mâna; dar el clătină din cap nemângâiat şi privi în altă parte să-şi ascundă
groaza.
Părintele Fotis apăru:
— Fiilor, spuse el, faceţi-vă crucea şi duceţi-vă cu binecuvântarea lui
Dumnezeu să culegeţi viile noastre; Manolios o să vină cu voi călăuză.
Începem, fiii mei, să avem pământ şi să prindem rădăcini; ceea ce până
acum era un vis, începe să lege şi să prindă trup; avem de-acum şi noi
pământuri şi pomi să le muncim laolaltă şi să ne bucurăm toţi împreună.
Nici unul din noi n-o să fie bogat, nici unul sărac; toţi o să fim o familie
iubită; Dumnezeu să dea să arătăm cum trebuie să trăiască oamenii între ei
şi că dreptatea poate să domnească pe pământ. Întru binecuvântarea lui
Dumnezeu şi a Preasfintei Fecioare, început bun! Du-te, Manolios, cu ei,
călăuzeşte-i, tu ştii unde sunt viile; eu cu Mihelis o să ne ducem la Marele
Oraş să facem hârtiile trebuincioase, ca să poată comunitatea noastră să
intre în stăpânirea averii boierului Patriarheas.
Membrii tovărăşiei îşi făcură cruce, Manolios trecu înainte, porniră.
Mergeau bucuroşi, îngânând cântecele obişnuite culesului viei şi nu
bănuiau ce îi aştepta în Lykovrysi.

Îndată ce s-a întors ieri de pe Sarakina, Panaiotaros a alergat şi l-a găsit

pe popa Grigoris.
— Mâine vin dumnealor să culeagă strugurii, ia-ţi măsuri!
Popa Grigoris, care şedea la masă şi mânca, îşi aruncă furculiţa.
— N-o să-i las, strigă el, să intre în sat. N-o să culeagă strugurii, nu! N-
o să-i las eu să pună stăpânire pe satul meu; mă duc la agă!
Îşi puse rasa cea bună şi engolpionul greu de argint, îşi luă toiagul înalt,
cu mâner de fildeş şi porni cu pas încet, solemn spre conac.
Aga tocmai terminase de mâncat şi îşi bea cafeaua; alături de el
Braimaki răsucea o ţigară, cu spatele întors la agă; sigur se vor fi certat
iarăşi, şi sărmanul agă bea cafeaua şi-şi ştergea buzele ca şi cum ar fi băut
otravă. Apăru în uşă popa Grigoris, făcu o temenea.
1257
 — Bine te-am găsit, agă.
Aga nu avu chef să întoarcă capul.
— După glas înţeleg că eşti preotul, făcu el plictisit. Ce noi belele mi-
aduci iarăşi? Vino în faţa mea să te văd. Ia un scaun, şezi.
Bătu din palme, bătrâna cocoşată apăru.
— O cafea domnului părinte, porunci el.
Iar apoi către preot:
— Spune.
— Agă, începu el, după cum bine ştie şi domnia ta, lumea atârnă de un
fir de păr. Dacă se rupe firul acesta, lumea o să cadă şi o să se facă bucăţi.
— Astea le ştie şi Maria şchioapa, spuse aga enervat. Mai departe.
— Acest fir, agă, cineva vrea să-l taie.
Aga puse mâna pe iatagan, se învioră, se ridică gata să se năpustească.
— Cine este acesta, strigă el, să-i tai capul?! Da, pe Mahomed.
Mărturiseşte, popo, cine este şi-o să vezi!
— Moscovitul, răspuse popa.
Aga înţepeni; unde să plece acum din Lykovrysi, să părăsească pe
Braimaki şi împuşcăturile lui şi să se ducă la mama dracului, la marginea
lumii, să caute în zăpezi şi să găsească şi să-i facă de petrecanie
moscovitului?
— E departe blestematul, spuse aga şi lăsă iataganul, e departe, cum să
mă duc pân-acolo! Fă pe prostul, popo, că eu îţi vreau binele, o să fac şi eu
pe prostul, până o să ne treacă viaţa şi o să scăpăm.
— Dar nu e nevoie să te mişti din Lykovrysi, agă. Moscovitul a trimis
în satul nostru oamenii săi; de aici, din Lykovrysi, o să-nceapă tăiatul
firului; eu mi-am făcut datoria mea azi-dimineaţă în biserică, fă-o şi
dumneata acum.
— Da, ceva mi-a bâiguit cocoşata, dar n-am priceput.
— L-am afurisit pe Manolios moscovitul, l-am alungat din stâna lui
Hristos.
— De ce, măi popo? E om bun sărmanul nerod; măi, nu a fost el gata să
fie spânzurat, să ia crima asupra lui şi să scape satul?
— Prefăcătorii, agă, prefăcătorii. Le făcea dinadins ca să amăgească
poporul.
1258
 Aga se scărpină în cap, îl apucară nervii.
— Măi, voi, grecii, blestemaţi să fiţi voi, potcoviţi şi puricele! strigă el.
Cum să înţeleagă un om sincer ce vreţi voi; unele faceţi, altele spuneţi şi
altele aveţi în minte! Haide, popo, nu mă ameţi, lămureşte-mă, nu sunt în
apele mele, astăzi; am şi acest diavolul de colo… spuse şi arătă pe
Braimaki.
Dar Braimaki fuma şi nu vorbea; sufla fumul spre tavan şi-şi freca
dinţii; nişte dinţi albi ascuţiţi, ca ai câinelui; dar acum auzi numele lui, se
întoarse spre agă înfuriat.
— Spune-i popii ce ştii, altfel o să fug; o să mă duc înapoi în Smirna;
aici o să crăp!
Dădu să se ridice, dar aga îl prinse de umăr:
— Stai jos, drace, îţi spun; aşază-te şi-o să i-o spun!
Se întoarse spre popa Grigoris:
— Domnule popă, ce vrei de la mine? Ai venit să-mi ceri o favoare; ce
favoare, spune, să ne tocmim. Dar cinstit, puţine cuvinte, sincer, să pricep;
nu mi le toarce, auzi? Creierul meu nu este gaură de viermi şi furnici;
ascult.
— Agă, spuse popa Grigoris, apropiindu-şi scaunul, nătăfleţul de fiu al
răposatului Patriarheas a dăruit toată avuţia lui zdrenţăroşilor de pe
Sarakina.
— Dreptul lui, spuse aga. Nu sunt bunurile lui? Face ce vrea cu ele.
— Da, dar zdrenţăroşii ăştia sunt oamenii Moscovei; i-a trimis aici să
taie firul de păr.
— Măi, ce spui? Vorbeşte clar. Toţi?
— Toţi, şi au conducător al lor pe popa Fotis şi pe Manolios; iar mâine
o să vină să culeagă, cică, viile lor… Înţelegi ce va să zică asta? Pun
piciorul lor în satul nostru, în satul tău, agă, şi încet-încet o să ne arunce pe
toţi afară; şi firul de păr se duce!
— Aşadar? Ce ceri?
— Mâine, când or să vină moscoviţii, să te ridici, să stai la intrarea în
sat şi să-i alungi.
— Dar cum? Nu sunt viile lor?
— Nu!
1259
 — Cum nu? Allah! o să mi-o ia mintea razna; nu le-a dăruit Mihelis, n-
au devenit ale lor?
— Nu, îţi zic, agă! O să-l declarăm pe Mihelis dezechilibrat…
— Dezechilibrat? asta ce mai e? Fă-mă să pricep.
— Uite, nebun, cu alte cuvinte; nu ştie ce face, şi donaţia este nulă.
— Dar este Mihelis nebun? El are, pe legea mea, mintea întreagă.
— Nebunia sau cuminţenia, aga, nu au hotare; nimeni nu ştie unde se
sfârşeşte cuminţenia şi de unde începe nebunia; o să găsim, aşadar, un
mijloc să dovedim că Mihelis este nebun.
Aga îşi luă capul între mâini şi izbucni pe neaşteptate în hohote de râs.
— Am înţeles, strigă el, am înţeles! Mă, grecilor, sunteţi ciorapul
dracului. Voi, mă, o să faceţi lumea o sarma şi-o s-o mâncaţi!
— Aşadar, aga?
— Ascultă ce-ţi spun, părinte Grigoris, să vorbim deschis: dă-mi să-ţi
dau; o să merg să stau la intrarea în sat, aşa cum zici dumneata şi o să-i
alung pe amărâţii de sarakinioţi; dar dumneata… am zis, dă-mi să-ţi dau!
Popa se făcu galben ca ceara, înţelese.
— Auzi? O să-ţi fac hatârul, popo, dar o să mi-l faci şi dumneata pe-al
meu.
— Spune, agă, făcu popa cu jumătate de gură, şi dacă-mi stă la
îndemână…
— Uşoare lucruri, nu te necăji. Braimaki de-aici vrea, mult şi bine, să
joace fetele satului într-o zi, să aleagă.
— Greu lucru, agă.
— Greu, negreu, nu se poate altfel; nu-l vezi? Este un drac de
cinsprezece ani; cine-l îmblânzeşte? Tu? Eu? Ne face o îmbucătură pe-
amândoi; numai femeia îl pune jos. Să-i găsim aşadar vreo femeie să-l
îmblânzească; acum e ca un mânz fără frâu; te duci să-l călăreşti, şi te-
aruncă-n văzduh; dar o să se potolească, o să-l călăreşti şi-o să-şi scuture şi
coada!
Braimaki asculta şi se hlizea mulţumit, de parcă-l gâdila cineva.
— Necazul e că a murit văduva… murmură părintele.
— Să-i găsim alta…
Dar Braimaki sări:
1260
 — O vreau tânără şi grasă şi să nu fie cocoşată! strigă el. Şi albă ca
franzela; şi să facă nazuri, ca să mă lupt cu ea şi s-o trântesc jos şi să strige
şi să plângă şi să se zbată, să fac haz… Ai înţeles, popo?
Preotul căzu pe gânduri.
— Trebuie să găsim o orfană, spuse în sfârşit, care să nu aibă rude în
sat, să nu se facă scandal… De scandal mă tem, agă, de nimic altceva…
Dă-mi un răgaz, agă…
— Ce zice că vrea? făcu Braimaki enervat.
— Câteva zile de răgaz să-ţi găsească femeia pe care o vrei! Are
dreptate hogea; crezi că le are în coteţul lui, crezi că sunt găini, să-ţi aleagă
pe care o vrei tu? Şi nu-mi strâmba din buze, pentru că, pe Mahomed, o să
te scopesc, să te linişteşti, pârlitule, să ne liniştim şi noi! Auzi ce-ţi spun?
Taci! Iar dacă ai grabă mare, o ai pe Martha.
— Ptiu! făcu Braimaki şi scuipă pe perete. N-o vreau!
— Bine, popo, lasă-l pe el, îţi dau câteva zile răgaz… Ai auzit cum o
vrea: tânără, grasă, albă şi cinstită.
Preotul oftă.
— Suntem înţeleşi, agă, spuse el şi se ridică. Când apar mâine
moscoviţii…
— Bine, suntem înţeleşi. Iar dumneata…
— O să caut să găsesc… şi Dumnezeu să mă ierte…
— Nu te teme, măi părinte, chiar o să te ierte; cocoaşa Lui ţine! spuse
aga izbucnind în râs.

Preotul ieşi gânditor din conac. Nu-i plăcu deloc treaba aceasta, dar era
nevoie; decât să fie ruinat satul şi să cadă în ghearele popii Fotis… decât să
fie în primejdie credinţa, patria şi cinstea şi proprietatea… decât să se rupă
firul de păr care ţine lumea şi n-o lasă să cadă şi să se facă bucăţi…
Chemă oamenii înstăriţi ai satului la el acasă, le vorbi.
— Mâine o să fie aduşi zdrenţăroşii să culeagă viile pe care le-a dăruit
smintitul de Mihelis… Dar toţi de-aici putem să depunem mărturie – iar
dacă e nevoie, şi cu jurământ – că Mihelis de mic nu era în minţile lui, aţi
înţeles? că este năuc, prostănac, dezechilibrat; un om foarte viclean, să
zicem, popa Fotis poate să-l îmbrobodească şi să-l pună să semneze ce vrea
1261
el… De aceea şi eu – martor mi-e Dumnezeu! – i-am întors logodna… Aşa
că donaţia e nulă, viile nu sunt ale lor, nici ogoarele şi grădinile şi casele.
Patriarheas nu are alte rude, toate o să meargă la comunitate… Suntem
înţeleşi?
— Înţeleşi! răspunseră toţi, admirând şiretenia preotului.
— Vin acum de la conac, m-am înţeles cu aga, l-am convins, după
multe strădanii, să se ducă singur să stea la intrarea în sat, şi n-o să-i lase
pe zdrenţăroşi, pe bolşevici, să intre; şi o să vă adunaţi şi voi toţi cu argaţii
voştri, cu câinii voştri, cu ciomege, să-i daţi curaj agăi… Dar aveţi grijă, să
nu fie nas însângerat; suntem creştini şi trebuie să iubim pe duşmanii
noştri…
Chemă apoi pe Panaiotaros; acesta se înfăţişă aproape de seară, de
nerecunoscut. Îşi pârlise barba cu cărbune şi se arsese şi-şi făcuse pete pe
obraji şi pe gât; îşi tăiase şi părul cu o foarfecă mare cu care se tund oile.
Popa, cu toate necazurile lui, nu putu să-şi stăpânească râsul.
— Mă nelegiuitule, îi spuse, ce e cu tine în halul ăsta?
— E socoteala mea! grohăi Panaiotaros. Nu iscodi prea mult, părinte, că
plec şi te las baltă şi ştiu că ai nevoie de mine.
— Nu te încrunta, Panaiotaros, nu ţi-am spus chiar cocoşat! Ascultă,
mâine te vreau, ia-ţi şi bâta cu tine, iar dacă vine cu ei şi Manolios,
năpusteşte-te asupra lui; este afurisit, nu ai să dai socoteală nimănui, poţi
să-l şi omori. Dumnezeu este cu tine.
— Lasă-l pe Dumnezeu, părinte, să nu-l amesteci în rătăcirile voastre.
Tu te temi de părintele Fotis, mie mi-e silă de Manolios, asta este totul; nu
amesteca Dumnezei şi pe Preasfinte Fecioare, nu prind la mine. Eşti tare
viclean şi înţelegi ce vreau să zic.
Porni spre uşă, se întoarse, îi făcu cu ochiul părintelui Grigoris şi zâmbi
satanic:
— Blestemaţi să fim noi amândoi! spuse el.

Aşadar, sarakinioţii coborau de la munte cântând; înainte mergea

Manolios îngândurat. „Să dea Dumnezeu, se gândea el, să nu găsim
împotrivire.“ Dar pe măsură ce se apropiau de sat, în jurul fântânii lui Sân’
Vasile, distingeau clar oameni adunaţi; unii şedeau pe pământ, alţii
1262
mergeau de ici-colo cu bâte, şi auzea deja glasurile lor, ba chiar şi
ameninţări.
Manolios se opri, se întoarse către însoţitorii săi:
— Băieţi, spuse el, cred că o să ne aducă împotrivire… Femeile să
rămână aici să aştepte, iar noi bărbaţii să înaintăm, şi Dumnezeu să ne-
ajute. O să mergem cu binele, dreptatea este cu noi; dar, dacă vor ceartă,
mult şi bine, noi n-o să ne încăierăm cu ei, sunt fraţii noştri, ci o să ne
ducem la agă; el conduce satul, el o să ia o hotărâre; şi nu se poate, viile
sunt acum ale noastre, o să ne dea dreptate… Aşadar, înainte, în numele lui
Dumnezeu!
Femeile se aşezară în jurul stâncilor să aştepte, iar bărbaţii înaintară. Nu
făcuseră o sută de paşi şi o piatră vui trecând pe deasupra capului lui
Manolios; şi apoi alta, şi alta, începu aruncatul pietrelor. Grămada de
oameni adunaţi se mişcă de la fântână şi venea drept asupra lor; iar înainte
de tot mergea, călcând greu ca un urs, înfuriat rău, tuns ca vai de lume,
Panaiotaros.
— Ce-o să facem? răcni Lukas vlăjganul. O să-i lăsăm să ne ia aşa la
rând? Apucaţi pietre, bre băieţi, şi pe ei!
Dar Manolios intră la mijloc:
— Opriţi-vă, să nu se verse sânge, fraţilor!
Auziră strigăte furioase:
— Înapoi! Înapoi! Nimeni n-o să intre! Înapoi!
Manolios porni înainte, scutura mâinile, făcea semn că vrea să
vorbească.
— Fraţilor, fraţilor, ascultaţi-mă!
— Afurisitule! Hoţule! Ucigaşule! Bolşevicule!
Şi toţi spumegând se repezeau drept asupra lui. Dar Panaiotaros îşi
întinse mâinile lui mari, strigă:
— Nimeni să nu se apropie de el! Este al meu, eu o să-l mănânc! mugi
el şi se năpusti spre Manolios.
Dar sarakinioţii îl înconjuraseră deja pe conducătorul lor.
— Cine se apropie de Manolios, strigă Lukas apucând un pietroi, îi
sparg capul ca pe un pepene verde!
Dar paracliserul, dăscălit de popa Grigoris, alerga în sus şi-n jos şi ţipa:
1263
 — Este afurisit, loveşte-l, mă Panaiotaros, să se sfinţească mâna ta!
Învăţătorul sosi gâfâind:
— Pentru numele lui Dumnezeu, băieţi, strigă el, ce se întâmplă? Opriţi-
vă!
— Vor să ne calce satul, să pună stăpânire, zbiera paracliserul.
— Vrem să culegem viile noastre, învăţătorule! strigară sarakinioţii.
Sunt ale noastre, ni le-a dăruit Mihelis!
— Mihelis a fost declarat nebun, donaţia e nulă! ţiui moş Ladas ascuns
în spatele învăţătorului. Donaţia e nulă! Afară, afară, bolşevicilor,
vânduţilor, trădătorilor!
În acest timp Panaiotaros, cu capul înainte, ca un taur, se repezi la
Manolios. Dar Lukas ridică pietroiul cu amândouă mâinile şi îl azvârli în
el, îl nimeri pe Panaiotaros în genunchi şi îl aruncă jos; Lukas se năpusti
asupra lui, îl încălecă şi îl lovi înfuriat. Panaiotaros se ridică în sus cu toată
puterea şi îl apucă pe adversarul său de mijloc; se luptau, se rostogoleau pe
pământ când unul sus, când celălalt, şi mugeau.
Paracliserul înşfăcă o piatră, îl ţinti pe Manolios.
— Afurisitule! urlă el şi-o azvârli în el.
Piatra îl lovi pe Manolios în sprânceană, sângele ţâşni şi-i acoperi faţa.
— Îl omoară pe Manolios al nostru, pe ei! urlară sarakinioţii şi se
năpustiră.
Sarakinioţii şi lykovrysioţii se încăierară urlând, moş Ladas o luă la
sănătoasa, învăţătorul intră la mijloc şi începură să-l ciomăgească nemilos
din amândouă părţile. Un copil alergă în sat şi începu să vestească bucuros:
— L-au omorât pe Manolios! L-au omorât pe afurisitul!
Kostandis sări din cafeneaua lui, îşi luă măciuca, alergă.
— Unde, mă? unde? mugi la copilul care trecea.
— La puţul lui Sân’ Vasile!
Kostandis se repezi, găsi în drum pe Iannakos, nu schimbară nici un
cuvânt, alergau.
În jurul puţului, sarakinioţii şi lykovrysioţii făcuseră un ghem nedesluşit
care se rostogolea printre pietre. Femeile de pe Sarakinia se apropiaseră
înfuriate; călite, cu mâinile puternice, cu braţele oţelite de muncile de-
acasă şi de la câmp, loveau şi erau lovite ca nişte bărbaţi.
1264
 — Manolios! Manolios! se auziră două voci răguşite, deznădăjduite.
Manolios, care şedea pe o piatră şi îşi lega rana, recunoscu glasurile,
săltă capul.
— Aici sunt, fraţilor, strigă el, nu vă temeţi!
În clipa aceea moş Ladas, care era cocoţat pe o stâncă, ţipă bucuros:
— Vine aga! Vine aga!
Se auzi nechezatul iepei, scânteiară caldarâmurile satului, aga apăru la
fântână cu pistoalele lui de argint, cu iataganul său lung, cu fesul său roşu,
beat criţă. Trase brusc de frâu, şi iapa se opri în două picioare, dar aga se
lipi de ea, nu se prăbuşi. Îşi trase pistolul, împuşcă în aer şi se auzi glasul
său răguşit, smintit:
— Ghiaurilor!
Deodată ghemul se desfăcu, se opriră de o parte sarakinioţii, de cealaltă
lykovrysioţii, zbârciţi, prăfuiţi, numai sânge; iar la mijloc, întins,
învăţătorul, plin de răni, se căznea să se ridice şi să salute pe aga, dar nu
putea.
— Ghiaurilor! strigă din nou aga, privind cu ochii roşii pe sarakinioţi.
Ce căutaţi, mă, în satul meu? Afară! Afară, ghiaurilor!
Manolios ieşi în faţă:
— Aga, spuse el, avem vii în Lykovrysi, am venit să le culegem, sunt
ale noastre!
— Vai de capul vostru! De unde şi până unde, mă, sunt ale voastre?
Unde le-aţi găsit, zdrenţăroşilor?
Moş Ladas se căţără pe o stâncă rânjind.
— Ni le-a dăruit Mihelis! răspunse Manolios.
— Nu se ia-n seamă, pârliţilor, iscălitura lui, nu se ia-n seamă; e minor!
făcu aga.
— Nu minor, aga, corectă moş Ladas de sus, nu minor, dezechilibrat35!
— E acelaşi lucru, mă zgârciobule, gura!
Trase pistolul şi ţinti pe moş Ladas.
— Aman! Aman! strigă bătrânul fruntaş şi se ascunse în spatele stâncii.
Ai dreptate, agă, ai dreptate, minor!
Aga puse din nou pistolul la centură, izbucnind în râs. Se întoarse spre
sarakinioţi:
1265
 — Care dintre voi e Manolios? strigă el. S-a înnorat, nu pot să
deosebesc. Să iasă în faţă!
— Eu sunt, făcu Manolios şi se apropie de iapa agăi.
— Mă, tu eşti om bun, Manolios, orice-ar spune ei! Vino, ghiaurule,
mărturiseşte-mi, pe legea ta, ce va să spună bolşevic! Ăştia mi-au mâncat
urechile în ultima vreme; este om, mă, este fiară, este o boală ca holera, nu
înţeleg… Tu înţelegi?
— Înţeleg, agă, spuse Manolios.
— Spune, mă, pe Dumnezeul tău, fă-mă să înţeleg şi eu!
— Primii creştini, agă…
— Lasă primii creştini, ghiaurule, nu mă ameţi şi tu, ajunge rachiul! O
să am acum şi pe primii creştini… Ce va să zică bolşevic, te întreb.
— Am să-ţi spun eu, agă, ţiui moş Ladas: să nu mai fie bogaţi şi săraci;
toţi săraci; să nu mai fie stăpâni şi raiale; toţi raiale; să nu mai fie femeia ta
şi a mea; toate pentru toţi!
— Să nu mai fie agale şi raiale! mugi aga. Aşadar, să se strice rânduiala
lui Dumnezeu? Uite, în ochii tăi! Şi deschise palma şi-i dădu cu tifla lui
Manolios.
— Deschide ochii, mă, priveşte: toate degetele sunt egale? Sunt mici şi
mari, aşa le-a făcut Dumnezeu; aşa i-a făcut şi pe oameni – unii mici, alţii
mari; unii stăpâni, alţii robi. Aşa a făcut şi peştii; iar peştele cel mare îl
mănâncă pe cel mic. Aşa a făcut Dumnezeu şi mieii, iar lângă ei a făcut
lupii; lupii să-i mănânce pe miei. Asta este rânduiala lui Dumnezeu, şi
acum veniţi voi, bolşevicii… Sictir!
Strigă şi trase iataganul; dădu pinteni iepei şi se repezi la sarakinioţi.
Femeile scoaseră strigăte ascuţite şi apucară urcuşul; iar sarakinioţii se
retraseră şi ei speriaţi; numai Manolios stătea neclintit.
— Mă ghiaurule, îi strigă aga, pleacă să nu-ţi iau capul; ori tu nu te
temi?
— Mă tem, răspunse Manolios, dar numai de Dumnezeu; de oameni nu
mă tem.
— Eşti, pe legea mea, nebun de legat! spuse aga şi izbucni iarăşi în râs.
Dar ai hazul tău; vii să te iau la conacul meu să-mi treacă timpul? La noi,
religia noastră nu face deosebire, nebunii şi sfinţii sunt totuna; tu eşti şi
1266
nebun, şi sfânt, ai hazul tău, îţi zic. Vino, mă, la conac, să-ţi dau de
mâncare, să-ţi dau de băut, să te îmbrac, să te fac om… Nu vrei? Vai de
capul tău, amărâtule, haide cu bine; m-am răzgândit, nu te omor.
Se întoarse către lykovrysioţi, care ascultau pe aga bucuroşi că îi apără:
— Voi, mă ghiaurilor, nu sunteţi nici nebuni, nici sfinţi; să vă duceţi la
dracu’! Cinstiţi, gospodari, trântori, sictir!
Lykovrysioţii o luară şi ei la picior speriaţi şi bucuroşi; Iannakos şi
Kostandis îl ridicară de la pământ pe învăţător, îl ţineau sus şi îl duceau
acasă la el, pentru că nefericitul şchiopăta şi-l durea.
— Aşa-mi trebuie, monologa el. Nu sunt nici oaie, nici lup, sunt o
corcitură, lupii mă muşcă, oile se uşurează pe mine? Ştiu bine, măi
Iannakos şi Kostandis, ce e drept, dar nu am puterea s-o fac; ştiu bine
adevărul, dar tac. Mi-e frică. Unde să ridic, sărmanul de mine, capul. Mi-e
frică… Şi-acum, poftim, mă ciomăgiră fără milă lykovrysioţii şi
sarakinioţii; au dreptate! au dreptate! Aşa-mi trebuie!
Se întoarse către cei doi tovarăşi care-l ţineau sus:
— Vouă nu vă este frică? întrebă el cu mirare.
— Şi nouă ne este frică, învăţătorule, răspunse Iannakos, dar facem pe
vitejii… Cum să-ţi desluşesc câte încurcături am în minte? Uite, fac pe
viteazul şi-mi tremură inimioara ca puiul de potârniche. Dar încet-încet –
lucru tainic! – făcând pe viteazul, devin viteaz! Pricepi, învăţătorule, ce
vreau să spun? Eu, să ţi-o spun drept, bine-bine nu înţeleg!
Învăţătorul, cu toate durerile lui, zâmbi.
— Aş da toate învăţăturile pe care le ştiu, zise el, să-ţi seamăn şi eu,
Iannakos… Iar tu, Kostandis?
— Eu sunt mai rău decât Iannakos, învăţătorule. Nu sunt viteaz, nici nu
fac pe viteazul; mi-e frică, tremur, fac pe ţanţoşul, dar mi-e ruşine de mine.
Iar dacă într-o zi o să părăsesc totul şi o să iau drumul lui Hristos, o s-o fac
nu din bunătate, nici din vitejie, ci din făloşenie; o să tremur şi o să-mi fie
frică, dar n-o să mă-ntorc înapoi. Ai înţeles, învăţătorule?
— Manolios este mai bun decât noi toţi, spuse Iannakos, el nu face pe
viteazul, este.

1267
34 Aici preotul Fotis parafrazează versetele 11 şi 12 din Matei, V.

35 Aga încurcă două cuvinte cu rezonanţă apropiată: anílikos (minor), şi anisórropos (dezechilibrat,
necumpănit, nebun). Pe ultimul îl folosise preotul Grigoris în discuţia cu aga, dar acesta nu l-a
reţinut bine.

1268
 XVI

În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Mihelis cobora de la munte şi

inima lui fierbea. Spunea: „O să mă duc la popă şi-o să-i smulg barba, o să
merg să-i ocărăsc pe fruntaşi, o să bat clopotul, o să chem tot satul să mă
asculte.“
Se aprindea şi se stingea şi nu ştia ce cuvinte grele să găsească şi ce să
facă întâi… Toată noaptea n-a putut să-nchidă un ochi; cu ochii deja
deschişi, la revărsatul zorilor îl văzu; mortul veni iarăşi şi se opri deasupra
lui şi-l privea cu mâhnire şi scutura din cap… Îşi mişcă buzele, auzi acum
glasul lui: un glas vlăguit, muribund, de pe celălalt tărâm: „De ce? De ce?
De ce?“ Nimic altceva.
Sări în sus, îşi luă toiagul şi porni la vale către sat şi tremura. Se duse
drept la popă. Împinse poarta, intră, străbătu curtea, îl găsi stând la lumină
în faţa ferestrei, aplecat, citea o scrisoare, ochii îi lăcrimau.
Îndată ce îl văzu pe Mihelis deasupra lui, ascunse în grabă scrisoarea la
sân; dar Mihelis i-o luă înainte, văzu scrisul, înţelese. Mânia lui se ofili,
văzu moartea în văzduh, inima i se strânse; în timpul acesta preotul îşi
reveni, ochii lui se zvântară, privi pe Mihelis.
— Cum de eşti aici, boierule? întrebă batjocoritor. Te-ai plictisit deja pe
Sarakina? Călugăria e grea, stai în banca ta; întoarce-te în sat, la bogăţiile
tale… Ai făcut hârtiile? adăugă neliniştit.
— Nu mai am nimic. M-am uşurat, sunt liber.
— Ai făcut hârtiile? întrebă din nou popa cu nelinişte.
— Da.
— Eşti nebun! Nebun!Nebun! mugi popa şi lovi ca turbat cu pumnul în
pervazul ferestrei. Eşti pierdut, nenorocitule; de-acum eşti sclavul popii-
vagabond, păcat de bogăţii!
— Sunt liber, spuse din nou Mihelis şi pieptul începu iarăşi să i se umfle
de mânie. Dumneata eşti sclavul, părinte; păcat de îmbrăcămintea
îngerească pe care o porţi!
Glasul preotului se auzi şoptit, amar:

1269
 — Eu mă străduiam pentru binele tău şi pentru binele fetei mele…
Acum totul e pierdut!
— Ce-ţi scrie?
— Citeşte! spuse el şi scoase scrisoarea din sân şi i-o aruncă lui Mihelis.
Mihelis o luă, era plină de picături de lacrimi – ale bătrânului, ale fetei?
Nu ştia. O citea încet-încet cu greutate, ochii i se înceţoşaseră.
„…Nu sunt bine, tată, iartă-mă, nu sunt bine… În fiecare zi mă topesc,
mă pierd, de-acum doctorii trec prin faţa patului meu şi nici nu se întorc să
mă vadă; m-au şters. Iar eu, întinsă, am ochii pironiţi în tavan, de parc-ar fi
cerul; alt cer de-acum nu mi-a mai rămas, decât acesta, tavanul. Şi aş fi
liniştită, poate chiar fericită că mor, dacă nu ai fi tu, tată, care rămâi în
urmă, singur-singurel, şi n-o să ai de-acum un om să-ţi dea un pahar de
apă… De tine îmi pare rău şi chiar şi de fostul meu logodnic; lui poate nu-i
pare rău că plec, dar eu plâng, plâng, când mă gândesc la el… De ce? De
ce? Ce am greşit? Am vrut o casă şi un copil… şi acum…“
Mihelis nu putu să citească mai departe; lăsă scrisoarea pe fereastră,
porni spre uşă.
— Bine, spuse el, plec.
— Ce voiai de la mine? De ce te-ai ostenit?
— Nimic. Nu voiam nimic de la dumneata; ce să vreau de la dumneata?
Fii sănătos!
— Dumnezeu e aspru, loveşte fără milă oamenii… Ce i-am greşit eu?
Mihelis ajunsese deja la pragul uşii de-afară; se întoarse mâniat.
— Pe dumneata trebuia să te lovească, pe dumneata, părinte, care eşti
plin de patimi josnice, nu pe fata dumitale!
— Ştie El unde să mă lovească şi m-a lovit… murmură preotul şi ochii
lui începură iarăşi să lăcrimeze.
Dar pe neaşteptate se înfurie, sări dintr-un salt în mijlocul curţii, desculţ.
— Voi toţi sunteţi vinovaţi, Manolios, ţapul de popă de pe Sarakina, tu.
Voi sunteţi de vină cu vagabonţiile şi trădările voastre! O duceam bine,
toate mergeau pe calea lui Dumnezeu, şi fata mea şi-ar fi găsit sănătatea,
iar tu n-ai fi omorât pe tatăl tău prin purtarea ta, şi eu aş fi ţinut nepotul în
braţele mele peste un an… Dar Manolios, iezuitul, ţi-a sucit mintea; iar
apoi a venit şi ţapul de popă fals, şi tatăl tău a murit de tristeţe, iar tu ţi-ai
1270
risipit averea, şi ţi-am aruncat logodna în obraz, şi fata mea, cum a aflat, s-
a îmbolnăvit mai rău, şi de-acum e pierdută, e pierdută, se duce… O iei şi
pe ea, blestematule, de gâtul tău… Mai înainte avea curajul să lupte
nefericita, dar acum…
Mergea de colo-colo prin curte, blestema şi ofta, şi ochii îi lăcrimau.
Sări iarăşi, se umplu din nou de mânie.
— Bine am vestit eu, eşti un dezechilibrat, iscălitura ta nu e luată în
seamă; o să-ţi iau toate bunurile şi-o să le dau obştii! N-o să mănânce nici
un bob de strugure Sarakina – blestemată fie ea! – nici o măslină, nici un
bob de grâu… Nu, nu, n-o să-ţi meargă! O să te distrug, ţi-o jur, cum ai
distrus şi tu pe tatăl tău, cum ai distrus pe fata mea… O să vezi, o să vezi,
nu râde; o să mă duc la mitropolit să-i vorbesc; am martori tot satul; am şi
pe agă cu mine; n-o să-ţi meargă!
— Îi ai pe toţi cu dumneata, spuse Mihelis, a cărui inimă se sfâşia că
vedea durerea şi răutatea preotului, pe toţi îi ai cu dumneata, numai pe
Dumnezeu nu-l ai. Inima dumitale îndură să laşi atâtea suflete să moară de
foame pe Sarakina? Nu te temi de Dumnezeu?
— Dacă moare Mariori a mea, o să devin o fiară, n-o să-mi fie frică de
nimeni! O să arunc anteriul, o să iau puşca şi o să omor oameni. De ce să
mi-o omoare El pe Mariori a mea? Ce I-a făcut? Exista o făptură mai
nevinovată, mai bună, mai liniştită în lume? Iar întâi şi-ntâi o să-l omor pe
Manolios; câinele ăsta m-a mâncat! Nu l-a spânzurat aga, o să-l spânzur
eu; îmi face pe sfântul mare martir şi pe eroul, iar el este vândut Moscovei,
trădător, ateu, bolşevic!
Făcea spume, strânse pumnii deasupra capului lui Mihelis, mugi:
— Pleacă, să nu te văd! Pleacă, să nu-mi prind capul şi să-l sparg de
zid!
Se rostogoli pe pietrişul din curte şi gura îi tremura.
Nu era nimeni în casă. Mihelis se aplecă, îşi puse toată forţa, îl ridică pe
bătrân de la pământ, îl duse înăuntru şi-l întinse pe canapea. Intră în
bucătărie, umplu un pahar de apă, i-l duse. Bătrânul apucă paharul, înghiţi
apa picătură cu picătură, deschise ochii.

1271
 — Mihelis, murmură el, sunt un om pierdut. Dumnezeu mă loveşte
drept în moalele capului, dar eu nu pot să mă căiesc, nu pot… Nu pot să
iert pe nimeni, pe nimeni! Pleacă, nu vreau să te văd!
Se învioră din nou, sări în sus, străbătu curtea, deschise poarta de la
intrare.
— Pleacă, şi să nu mai calci în casa mea! spuse el şi închise poarta cu
putere în urma lui Mihelis.
Mihelis umbla pe uliţele satului, ca şi cum ar fi căzut pe neaşteptate
într-un loc necunoscut, ca şi cum s-ar plimba într-un vis al lui şi vedea,
pentru întâia oară, casele acestea şi dughenele şi platanul, iar când trecu pe
lângă casa părintească, se opri mult timp şi-o privea ca şi cum se căznea să-
şi amintească… Dădu să păşească pragul şi să intre înăuntru, dar o spaimă
puse stăpânire pe el, că o să vadă un mort, înalt, gras, înconjurat de
ierburile pământului, cum stă în curte, cum întinde mâinile şi cum nu-l lasă
să intre… Se înfioră; grăbi pasul şi plecă; o clipă îşi închipui că vorbele
înfricoşătoare ale preotului: „Tu l-ai omorât, tu…“ se făcură oameni,
scheletici, morţi, şi îl hăituiau.
La marginea satului se opri. „De ce am venit? se gândi el. De ce? Am
fost mânios, de ce mi-a trecut mânia?“ Şi pe neaşteptate dinlăuntrul său
urcă Mariori şi se întinse în văzduh palidă, cu ochii larg deschişi, cu o
batistuţă roşie la gură…
— Satul ăsta e plin de morţi, murmură el, e plin de năluci. O să plec!
Cerul începu să se înnoureze, soarele se ascunse; pe neaşteptate se
ridică vântul, copacii se înfiorară, frunzele, care începuseră să se
îngălbenească, căzură, pământul se umplu de pete galbene.
Doi-trei săteni trecură, se făcură că nu-l văd, se pierdură grăbiţi pe
ulicioarele satului; un copil se întoarse, îl văzu şi se puse pe plâns. O
bătrânică deschise poarta, îl privi, îşi făcu cruce şi închise îndată poarta. Se
întoarse spre moşul ei, care se învârtea prin curte şi se căznea să găsească o
fâşie de soare să-şi încălzească oasele.
— Stă afară, îi face ea încet, fostul nostru boiernaş, Mihelis. Să-l vezi, ţi
se face milă… În ce hal a ajuns, Dumnezeul meu, păzeşte! A slăbit, s-a
ofilit, ochii îi sunt sticloşi…
Bătrânul clătină capul.
1272
 — Aşa-i trebuie. Şi-a împărţit averea şi-acum umblă pe ulicioare… E
desculţ?
— Nu, poartă încă vechii lui pantofi… Sărmanul, bine spun unii, s-a
smintit.
— S-a dus neamul Patriarheilor! făcu bătrânul rânjind; au mâncat
lumea, şi acum, uite unde-au ajuns! Mă, Dumnezeu e drept, orice s-ar zice!
Şi ascultă ce-ţi spun, femeie: mâine-poimâine, când o să-nceapă să bată pe
la porţi, dă-i o bucată de pâine; să putem spune şi noi că i-am miluit pe
Patriarhei!
Îşi făcu cruce:
— Slavă Ţie, Dumnezeule! murmură el mulţumit.
Se auziră tunete îndepărtate, aerul se răci, mirosi a ploaie. Mihelis
tresări.
— O să mă duc să-l găsesc pe Iannakos! hotărî deodată şi intră iarăşi în
sat.
Acum cădeau picături grele, uliţele rămăseseră pustii, trecu pe lângă
casa văduvei, se opri. Împinse poarta; curtea pustie, garoafele roşii ofilite,
intră înăuntru; furaseră aşternuturile şi scaunele şi o ladă pe care o avea, îi
stricaseră patul, scoseseră şi toate canaturile ferestrelor; numai unul
rămăsese şi atârna, îl bătea vântul şi scârţâia şi ţipa, destrămat. Iar trecătorii
începuseră deja să intre înăuntru şi să pângărească ungherele şi pereţii.
— Sărmană Katerina… murmură Mihelis. Ce plăceri ai dat, ce plăceri ai
primit, ce-o fi văzut şi ce-o fi auzit această odaie dărăpănată acum! Ptiu ţie,
lume!
Un şoricel chiţcăi, găurise tavanul de trestie şi ronţăia cu furie, ca şi
cum Dumnezeu i-ar fi dat plata cu ziua şi i-ar fi pus termen când să
sfârşească, şi se grăbea.
Închise poarta în urma lui, porni spre casa lui Iannakos.
„Mai sigur, se gândea el, o să intre Katerina în Rai, cu toate desfrânările
ei, decât părintele Grigoris, cu toate anteriile lui… Va fi intrat deja, şi şade
cu Maria Magdalena la taifas…“
Şi aşa, cu inima puţin uşurată, bătu în poarta lui Iannakos.
Iannakos şedea din zori în grajd şi îşi lua rămas-bun de la măgăruşul
său; hotărâse să-l dea celor de pe Sarakina, dar ieri seară primise o misivă
1273
de la moş Ladas: „Ori îmi întorci cele trei lire, ori o să-ţi iau măgăruşul; fă-
ţi socoteala, să nu te arunc în închisoare.“
Ţinea în braţe gâtul lucios cald al iubitei vietăţi şi îi vorbea şi o jelea şi
cum găsea el cuvinte atât de tandre şi i le spunea!
— Dragă Iusufaki, oamenii răi ne-au pizmuit şi vor să ne despartă. Cine
o să mai vină în fiecare dimineaţă să-ţi vorbească şi să te dezmierde şi să-ţi
umple găleata cu apă limpede şi ieslea cu fân? Şi să meargă pe ogoare să-ţi
care iarbă proaspătă, să te răcoreşti, iubite Iusufaki!… Eu nu am pe
altcineva în lume, decât pe tine, nu dădeam nici o para chioară pe ceea ce-
mi făceau cu răutate, pe ceea ce-mi spuneau oamenii, eu îi ascultam şi
zâmbeam, fiindcă ştiam că, odată întors acasă, te-aş găsi aşteptându-mă,
Iusufaki dragă, tu ai întoarce ochii tăi nevinovaţi şi m-ai privi şi ţi-ai
scutura coada… Şi ne-am porni, noi amândoi, tu înainte şi eu în urma ta, să
străbatem satele, să vindem şi să cumpărăm şi să ne scoatem pâinea cinstit,
cu sudoarea noastră… Şi-acum ce-ai să ajungi în mâinile ciufutului, care
vrea să ne despartă, ce-o s-ajung şi eu pustiu în lume? Suntem pierduţi,
Iusufaki dragă, blestemaţi să fie oamenii răi şi lirele lor, şi soarta care ne-a
făcut săraci şi ne nedreptăţeşte… Fii sănătos, iubite Iusufaki…
Se apleca şi săruta gâtul lucios cald, îşi trecea încet, adânc mâna pe
burta albă pufoasă, ajungea la crupe, îl trăgea de coadă şi plângea…
Iar Iusufaki se bucura la dezmierdările stăpânului, clătina capul cu
mâhnire, sălta coada şi răgea blând, numai patimă.
Poarta răsună de bătăi şi Iannakos sări în sus speriat; dar cum îl văzu pe
Mihelis, îi veni inima la loc.
— Bine-ai venit, Mihelis, spuse uşurat, dar ochii lui erau încă umflaţi.
— Ce-ai păţit, Iannakos, plângeai?
Iannakos îşi şterse ochii, se ruşină.
— Cred că m-am prostit, spuse el; îmi luam rămas-bun de la măgăruşul
meu… Mi-l ia moş Ladas, lua-l-ar moartea pe el!
Şi îi arătă scrisoarea.
— Ai ceva să mâncăm? întrebă Mihelis. Mi s-a făcut foame. Am plecat
în zori de pe munte şi se apropie prânzul. Şi ascultă, Iannakos, o să merg
acum îndată să-l găsesc pe moş Ladas, măgăruşul este al Sarakinei, n-o să-l
ia!
1274
 Iannakos scutură din cap, aflase că popa Grigoris se înţelesese cu aga, îi
scrisese şi mitropolitului, n-are să-l lase pe Mihelis să pună mâna pe
moştenire înainte de-a se lua o hotărâre judecătorească: este valabilă sau nu
este valabilă iscălitura lui? Tot satul era gata să depună falsă mărturie că
fiul lui Patriarheas nu era în toate minţile.
— Dacă mi-l ia, spuse el deodată, să nu-mi zică mie Iannakos, o să-i
pun foc la casă!
Intră înăuntru, prăji ouă, aduse pâine, struguri, brânză. Ploaia încetase,
se aşezară amândoi în curte, afară din staul, şi mâncau; mânca şi măgăruşul
alături de ei, fericit.
— Ce bine că suntem aici, aşa, noi tustrei! oftă Iannakos; şi moşul
ciufut vrea să ne despartă…
— Mă duc îndată, spuse Mihelis ştergându-se la gură şi se ridică.
— Dumnezeu să fie cu tine, Mihelis, fă ce poţi.
Moş Ladas şedea cu femeia lui, cu picioarele îndoite sub el, în faţa
măsuţei scunde şi mâncau. Kyra Pinelopi îşi lăsase alături, pe un scaun,
ciorapul pe care-l împletea şi arunca în gură, ca într-o gaură, dumicaţi
mici-mici şi mesteca încet, plictisită, tăcută. Moşul ei avea chef şi vorbea
de unul singur:
— Toate merg bine, Pinelopi, slavă Ţie, Dumnezeule! Popa este drac în
anteriu, l-a dat gata pe aga, a scris şi mitropolitului, avuţiile bătrânului
Patriarheas, o să vezi, au să cadă repede în mâinile mele. O să le ia, se zice,
obştea! Pf! Nu asculta, kyră Pinelopi, eu cu popa le-am şi fript, o să le
scoatem la mezat, popa o să-şi ia partea lui – ticălosul, voia să le mănânce
pe toate, dar cum să-l las; am ajuns la o împăcare; iar în câteva zile o să
avem şi măgăruşul afurisitului de Iannakos; ăsta desigur o să fie al tău,
Pinelopi; o să-l călăreşti, să faci plimbări pe la moşiile noastre; este liniştit,
blând, bine hrănit, şi are şi un samar mic, l-ai văzut, numai puf – o să şezi
ca o regină! Copii, câini nu avem, Pinelopi, cheltuieli nu avem, suntem
regi! Ei, mă, şi de-aş mai trăi încă o sută-două de ani, chiar tot satul
Lykovrysi ar cădea în ghearele mele; şi de ce? Pentru că toţi sunt închipuiţi
şi nătărăi, îşi fac haine şi pantofi noi în fiecare an, fac şi copii, şi toate astea
sunt cheltuieli mari, iar paraua e rotundă şi se rostogoleşte… În timp ce
noi… În sănătatea ta, Pinelopi dragă!
1275
 Îşi umplu un pahar de apşoară rece şi îl dădu peste cap, plescăind din
limbă mulţumit.
— Nu stă vinu-n faţa apşoarei lui Dumnezeu! spuse el.
Mihelis împinse poarta, fără să bată, intră; moş Ladas îl văzu şi se
pleoşti. „Parc-ar vrea ceartă, se gândi el, nu-mi place mutra lui; să fac pe
prostul!“
— Bine ai venit, kyr Mihelis, zise el. Şezi; poate vei fi mâncat.
Kyra Pinelopi se ridică, strânse masa, luă ciorapul, se aşeză în colţ şi
începu să împletească.
— Domnule fruntaş, spuse Mihelis, ce-o să faci cu ogoarele şi viile şi
măslinii şi casele şi lăzile pline pe care le-ai adunat? O să le iei cu
dumneata în mormânt? C-un picior eşti în groapă deja, şi încă nu te-ai
săturat? Acum vrei să mănânci, se zice, şi măgăruşul săracului Iannakos…
Nu te temi de Dumnezeu? Nu ţi-e ruşine de oameni?
„Pe legea mea, se gândi moşul, scărpinându-se în capul ţuguiat, cred că
într-adevăr s-a smintit deja; iarăşi amestecă pe Dumnezeu în treburile
mele; să-i vorbesc cu dulceaţă, să nu-l prindă răul lui şi să-mi cârpească
vreuna…“
— Mihelis, răspunse el cu glas blând şi plângăreţ, ce să fac? Dreptul, e
drept. Îmi datorează trei lire turceşti de aur, ce să fac? Am şi eu nevoi…
— Să-ţi fac eu hârtie că ţi le datorez, să semnez.
Bătrânul tuşi.
— Limbile rele spun, Mihelis, şi să mă ierţi, că deocamdată iscălitura
ta… Nu te mânia, pentru numele lui Dumnezeu! Eu nu cred astea, dar
suntem oameni, maşinărie delicată, un şurub să se slăbească…
Mihelis sări în sus; prinse scaunul pe care şedea şi îl ridică izbindu-l de
pământ; „Într-adevăr, aşa cum merg lucrurile, se gândi el, ăştia o să mă
facă nebun.“ Se apropie de bătrân, şi ochii i se bulbucaseră, roşii ca racul.
Moş Ladas se înghesui în colţ, prinse uşa, privi în curte… „Slavă Ţie,
Dumnezeule, se gândi el, poarta de la intrare e deschisă, dacă dau de
bucluc, o să mă reped în drum…“
— Dacă aveai să-mi dai bani peşin… se smiorcăi el.
— O să merg acasă, hârb învechit, să ţi-i aduc! strigă Mihelis,
apropiindu-se mereu de bătrân. Zgârciobule, hoţ de lucruri sfinte, laşule!
1276
 — Casa tatălui tău a pecetluit-o astăzi aga, cu peceţi de ceară… făcu
bătrânul şi îndată îşi muşcă limba…
„Nu trebuia să i-o spun, nu trebuia… o să turbeze! ducă-se de-acum, am
păţit-o!“
Mihelis se apucă de cap; îl simţea, trosnea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el, o să înebunesc! Vorbeşte
limpede, moş Ladas, mă alungă din casa tatălui meu? Mă, o să iau un
bidon de gaz să-l vărs în jurul satului, să-i pun foc! Nu fugi, zgârciobule,
unde te duci? vino aici, blestemat să fii tu!
Se repezi să-l înşface; dar bătrânul ajunsese deja dintr-un salt la poarta
de la intrare; Mihelis se repezi, îl apucă de grumaz; bătrânul îngenunche pe
pământ şi ţipa.
— Cine, mă? popa? aga? tu?
— Nu eu, nu eu, Mihelis! Întreab-o şi pe kyra Pinelopi; eu am fost acasă
la mine, încuiat… mi-au spus alţii; întreabă şi pe kyra Pinelopi. S-a dus, se
zice, aga de dimineaţă, cu popa Grigoris… o să vină, se zice, şi
mitropolitul din Oraşul cel Mare să aducă şi doctori…
— Doctori? strigă Mihelis şi i se ridică părul măciucă; doctori?
— Lasă-mă, Mihelis, nu mă strânge… o să-ţi spun totul; nu mă
sugruma!
Mihelis îl ridică de ceafă, îl ţinu drept, în picioare.
— Spune, mă ticălosule; totul! totul!
— Pinelopi, dă-mi un pahar de apă… mă înăbuş!
Dar kyra Pinelopi împletea, împletea, nu se mişca; împletea şi zâmbea
liniştită, neclintită, moartă.
— Lasă-mă să închid poarta, să nu ne audă vecinii, spuse bătrânul.
Făcu un salt, zbură în drum şi începu să alerge ca o vijelie şi să strige:
— Ajutor, săteni, ajutor! Mihelis vrea să mă sugrume!
Porţile în jur fură zăvorâte cu groază; moş Ladas alerga şi striga, satul
se răscoli, ajunse la popa Grigoris; preotul apăru în poartă.
— Ajutor, părinte, l-a apucat răul lui, Mihelis vrea să mă stranguleze!
Lasă-mă să intru, să mă odihnesc.
Dar popa întinse mâinile spre stâlpul porţii, nu-l lăsă să treacă.

1277
 — Dă fuga, spuse el, strigă, ridică satul în picioare! Hai, fii sănătos,
moş Ladas, s-o audă toţi, s-o creadă. Haide, fii sănătos, dă fuga!
Spuse şi îi închise poarta.
Ploaia începu din nou; moş Ladas înţelese şiretlicul popii; alerga,
alerga, se oprea la fiecare colţ şi ţipa; adunase de pe jos o bucată de sfoară
şi o arăta:
— Mihelis a venit să mă stranguleze, uite sfoara! Ajutor, fraţilor;
deschideţi o poartă să intru! Vine, vine Mihelis, ţine şi-un bidon de gaz!
Şi cum se deschidea o poartă, alerga şi mergea să strige mai departe.
— A luat un bidon de gaz să pună foc satului! Ajutor! Ajutor!
Satul fu tulburat; unii apucară puştile lor vechi, se baricadară în spatele
porţilor, aşteptau. Aga apăru la balcon.
— Mă, să se ducă doi bărbaţi zdraveni să-l prindă! Unde e Panaiotaros?
Panaiotaros sări:
— La poruncile tale, agă!
Aga îi aruncă o funie.
— Uite, mă, du-te să-l legi şi să mi-l aduci mie! Şi ascultă aici: de
astăzi, Panaiotare, te iau seizul meu; eşti vânjos şi rău şi roşcat, ceea ce
trebuie pentru un seiz; stai să-ţi arunc fesul blestematului ăla de seiz; pe
ăsta să-l porţi de-acum. Haide, noroc!
Se întoarse, desprinse dintr-un cui fesul celui spânzurat, i-l aruncă.
— Uite, mă, să-l porţi sănătos!
Se întoarse spre Braimaki, care fuma cu nepăsare în spatele lui şi scotea
pe nări fumul tras.
— Măi Braimaki, cred că l-au înnebunit de-adevăratelea, sărmanul!
— Când o să-mi aducă femeia? făcu îndrăzneţul mânz. Pe Mahomed, e
gata să mă scrântească şi pe mine la cap.
Panaiotaros apucă în aer frânghia, înşfăcă şi fesul şi porni spre casa lui
moş Ladas.
Dar Mihelis plecase; alerga pe drumurile mai lăturalnice, se ruşina să-l
vadă sătenii, alerga şi porţile se încuiau înaintea lui, iar femeile ţipau.
Când apucă urcuşul muntelui îşi stăpâni puţin avântul, obosise. Acum
ploua liniştit, monoton, muntele se înfăşurase într-o ceaţă uşoară, câmpul

1278
se înăbuşea; Mihelis se vârî sub o stâncă, să se potolească puţin vremea;
gura i se umpluse de otravă.
Îşi ţintui ochii în ploaie, asculta atent apele care alergau şi gâlgâiau,
sărind din piatră în piatră; încet-încet mintea lui începu şi ea să alerge
împreună cu apele şi să coboare la câmpie. Se rostogolea, apă şi el, se
înmulţea, se umfla, lua de peste tot pâraie, se făceau o cascadă, îneca satul.
Pieptul lui Mihelis se umfla, vii şi morţi se înălţau din pământuri în ploaie,
plini de noroi, şi urcau solemn, încet, de la câmp şi veneau drept spre el; iar
înainte mergea un mort înalt, gras, cu pântecele albastru-verzui umflat, un
boier. Ca o A Doua Venire era aceasta, îngerii sunaseră din trâmbiţe şi
viermii omeneşti scoteau capetele din noroi…
În ultimele zile, Mihelis tocmai citise Apocalipsa şi mintea i se umpluse
de îngeri şi trâmbiţe şi femei desfrânate pe ape şi mări de sticlă clocotitoare
şi călăreţi pe cai negri, verzi, roşii şi albi care înotau în sânge… Mihelis
privea ploaia, asculta apele, tâmplele îi băteau, i se păru deodată că lumea
se prăbuşea. Se întunecă, începu să se însereze deja, ploaia continua
stăruitoare, monotonă, răbdătoare, să topească şi să mănânce pământul.
— Dumnezeul meu, numai Tu eşti neclintit, murmură Mihelis şi ochii i
se umplură de lacrimi. Dacă ai lipsi Tu, de ce-ar putea omul să se prindă,
când toate se topesc, se smulg şi se năruiesc? De femeia pe care o iubeşte?
de tatăl care l-a făcut? de oameni? Toate se smulg şi se fărâmiţează şi se
prăbuşesc, şi numai Tu, Dumnezeul meu, stai neclintit; lasă-mă să mă
sprijin de Tine! Ţine-mă bine, Dumnezeul meu, mintea mea se cutremură!
Părintele Fotis şi Manolios îl aşteptau în peşteră, de câteva ore, pe
Mihelis, neliniştiţi.
— O să fie nevoie de multă luptă, părinte, ca să putem să ne găsim
dreptatea, spunea Manolios. Merită să risipim atâta timp pentru cele
pământeşti?
— Merită, merită, Manolios! răspunse părintele Fotis şi privirea lui
străluci. Cândva spuneam şi eu: De ce să lupt pentru cele pământeşti? Ce
mă interesează lumea aceasta? sunt un exilat al cerului şi mă grăbesc să mă
întorc în patria mea. Dar încet-încet am înţeles; nimeni nu poate să ajungă
la cer, dacă nu va învinge întâi pământul, şi nimeni nu poate să învingă
pământul, dacă nu luptă cu înverşunare şi răbdare şi fără împăcare cu el.
1279
Numai de la pământ omul poate să ia avânt şi să sară la cer. De-alde popa
Grigoris, de-alde Ladas, agale, bogătaşi, sunt forţe ale răului cu care ne-a
căzut sorţii să luptăm; dacă aruncăm armele, suntem pierduţi, şi jos pe
pământ şi sus în cer.
— Mihelis este prea delicat, prea învăţat cu traiul subţire, n-o să
poată…
— O să putem noi. Să vedem ce veşti o să ne aducă astă-seară. Dacă
sunt rele, o să pornesc mâine să mă duc să-l caut pe mitropolit, să cer
dreptul nostru; vine iarna, să nu ne găsească goi şi fără adăposturi.
— De-ar fi, mi-aş da viaţa să scap sufletele care sunt în primejdie…
murmură Manolios.
— E mai uşor să-ţi dai viaţa o dată şi bine decât să ţi-o dai picătură cu
picătură în lupta de zi cu zi; dac-ar fi să mă întrebe cineva care drum duce
la cer, i-aş răspunde: cel mai anevoios. Aşadar, să-l luăm pe acesta,
Manolios, fă-ţi curaj!
Manolios tăcu, simţea că părintele are dreptate, dar el se grăbea. Încă nu
putea să uite bucuria lui dumnezeiască, atunci când pornise să-şi dea viaţa;
acest fulger rămânea nestins în el, şi foarte depărtat, ca un Paradis pierdut;
iar lupta de zi cu zi i se părea prea molcomă, fără strălucire. Se grăbea.
Tăceau. Ascultau ploaia care cădea şi apele care curgeau; din când în
când, câte un fulger spinteca întunericul, intra în peşteră, lumina cele două
feţe palide, un gât, o mână; şi-ndată toate se cufundau din nou în întuneric.
Deodată auziră o călcătură grăbită pe pietre.
— Mihelis! exclamă Manolios şi sări afară.
Cei doi prieteni se îmbrăţişară în întuneric, intrară în peşteră.
— Bine ai venit, Mihelis al nostru, făcu părintele Fotis. Ce ne aduci din
Lykovrysi?
— Că iscălitura mea nu e valabilă, că aga a sigilat casa tatălui meu, că o
să vină doctori să mă vadă… Şi că Mariori moare… Iată ce aduc! Nu fiţi
supăraţi! Destule, slavă Ţie, Dumnezeule!
Se lăsă grămadă pe pământ, se rezemă de stâncă şi tăcu.
— Nu fiţi supăraţi, spuse din nou peste puţin şi dădu să râdă. Vin cu
mâinile pline.

1280
 — Supărare nu este, răspunse preotul şi sări în sus; asta va să zică om:
să suferi, să fii nedreptăţit, să lupţi şi să nu te laşi doborât! N-o să ne lăsăm
doborâţi, Mihelis. Mâine o să mă duc la Oraşul cel Mare şi o să lupt.
Mihelis clătină capul.
— Fă ce te luminează Dumnezeu, părinte, eu îmi încrucişez mâinile, nu
pot… O clipă, acolo jos m-a prins turbarea, mi-a venit să-l sugrum pe moş
Ladas, să vărs gaz în jurul satului, să-l ard; dar îndată, ca şi când aş fi
făcut-o deja, am obosit, mi-a fost milă, mi-a fost teamă, am luat-o la fugă.
— Lasă-ne pe noi să luptăm, Mihelis, spuse Manolios.
Şi prinse în întuneric mâna prietenului său; plângea.
Ploaia încetase, părintele Fotis se ridică.
— Noapte bună, zise el. Merg să mă întind şi să pregătesc în minte ziua
de mâine. O să pornim dis-de-dimineaţă, Manolios.
Spuse, şi se pierdu în noapte.
— Grea e viaţa, oftă Mihelis. Fă-mi un hatâr, Manolios: mâine când o
să vă duceţi în Oraşul cel Mare, du-te s-o vezi pe Mariori; şi spune-i
salutări. Nimic altceva.
Se întinse în aşternutul lui şi închise ochii, să vadă iarăşi pe tatăl său
cum îi apare.

A doua zi, pe tot drumul, părintele Fotis şi Manolios schimbară foarte

puţine cuvinte. Cerul era acoperit, dar nu ploua; însă ieri fusese o mare
revărsare de ape. Înotau prin noroi desculţi şi înaintau cu greutate, unul în
urma celuilalt.
Pământuri străvechi, bogate, grădini şi vii, când câmp neted, când o
uşoară vălurire a pământului, graţioasă. O clipă, la răsărit, norii se
deschiseseră şi râse o fâşie de cer nespus de albastru, moale, răcoros, plin
de încântare; pe o movilă străluceau două coloane vechi de marmură.
— Toate pământurile astea au fost ale noastre odată, demult… oftă
Manolios.
Părintele Fotis se opri brusc, privi cele două coloane ciobite şi îşi făcu
cruce ca şi cum ar trece prin faţa unei biserici; mintea lui se umplu de
flăcări, dar nu vorbi.

1281
 Mergeau tăcuţi cu traistele lor sărace agăţate pe umăr, părintele cu
anteriul său ciuruit, Manolios cu hainele ciobăneşti grosolane.
Ajungeau într-un sat, îi lătrau câinii, se deschideau porţile, apăreau
câteva capete, îi priveau, rareori le aruncau fie şi o vorbă bună, un: „Bine
aţi venit! Unde vă duceţi? Drum bun!“ şi porţile se închideau îndată şi
rămâneau iarăşi cei doi trimişi ai sărăciei, care îşi atârnaseră de gât toate
sufletele de pe Sarakina.
La amiază se opriră sub un plop cu frunzele galbene ca nişte bănuţi de
aur, să pună un dumicat în gură, ca să prindă putere. Găsiră două pietre, se
aşezară; ierburile sălbatice mirositoare, măslinele coapte căzute,
cimbrişorul, izma sălbatică, busuiocul-cerbilor, salvia, le bătuse ploaia
puternică şi miroseau plăcut; apăru puţin soare, iar de la o margine a
cerului până în cealaltă se agăţă curcubeul.
Părintele Fotis privea în jurul său frumuseţea pământului şi a cerului
după ploaie, şi un zâmbet larg se întinse pe faţa lui palidă, aspră; deschise
gura:
— Odată, spuse el, am întrebat un călugăr, pe părintele Sofronios, care
trăia singur-singurel, departe de mănăstirea lui, într-un schit, deasupra unei
prăpastii: „Cum s-a făcut, părinte Sofronios, că ai găsit drumul mântuirii?
— Parcă ştiu şi eu, fiule, îmi răspunse el; aşa, fără să-mi dau seama… Într-
o dimineaţă m-am sculat, iar noaptea plouase, şi am privit pe fereastră; asta
a fost. — Nimic altceva, părinte Sofronios? — Ce altceva vrei, fiule? L-a
văzut pe Dumnezeu de la fereastra mea…“ De-acum nu mă scol niciodată
dimineaţa să văd pământul după ploaie, fără să-mi amintesc de acest
pustnic sfânt; de-acum îşi va fi încredinţat sufletul său lui Dumnezeu şi
poate se plimbă prin Rai, şi poate că de dragul lui Dumnezeu dă ploaie
noaptea chiar şi în Rai.
Cuvintele acestea aruncară pe neaşteptate o strălucire în văzduh şi
dădură pământului după ploaie cel mai înalt înţeles pe care putea să-l ia;
inima lui Manolios se răcori.
— Mulţumesc, părinte, spuse Manolios după o tăcere adâncă de o clipă;
eu caut pe Dumnezeu în clipele mari, înfricoşătoare; dumneata mi-L arăţi
în fiecare clipă care trece. Eu Îl caut în moartea cruntă; dumneata mi-L

1282
aduci în lupta umilă de zi cu zi. Abia acum am priceput de ce mergem la
Oraşul cel Mare şi pe Cine o să găsim acolo departe.
— Nimeni nu găseşte niciodată decât ceea ce caută; noi – bine ai intuit,
Manolios – o să găsim acolo, unde ne ducem, pe Dumnezeu; şi o să-L
găsim, nu cum Îl înfăţişează cei care nu l-au văzut niciodată al lor, un
bătrân cu obrazul trandafiriu, care şade fericit pe nori pufoşi şi porunceşte;
ci ca un glas mic care ţâşneşte din măruntaiele noastre şi stârneşte război;
ieri împotriva lui popa Grigoris şi împotriva lui Ladas; azi împotriva
Mitropolitului; mâine o să vedem… Te grăbeşti?
Porniră iarăşi. La amurg sosiră în Oraşul cel Mare; de departe zăreau
cupole şi geamii şi două minarete zvelte care se înălţau, numai forţă şi
graţie, spre cer; iar cum intrară pe poarta cetăţii, auziră glasul muezinului,
poruncitor şi plin de dulceaţă.
Nizami stăteau şi păzeau poarta cetăţii, drumurile pline ochi de turcime
– narghilele şi bei cu picioarele încrucişate pe rogojini, şi băieţandri graşi
cu glas subţire ca de fetiţă, care băteau în tobă şi cântau manele…
Turcoaice înfăşurate în voaluri, cu paşi înceţi, numai nazuri; turcălăi
desculţi îşi crăiniceau salepurile grase şi aromate şi porumbii copţi.
Cei doi călători ai noştri traseră la un han creştin – jos, plin de măgari şi
catâri, sus, o odaie mare cu două şiruri lungi de aşternuturi de paie.
Părintele Fotis îl ştia pe hangiu, pe kyr Gherasimos – un kefallonit gălăgios
şi isteţ, fost proprietar de corabie, care a ancorat aici, în mijlocul uscatului,
s-a căsătorit la bătrâneţe, a luat o frumoasă anatoliană, voinică, a făcut
copii, a deschis un han, femeia gătea, el se lupta cu oamenii şi cu
animalele, lovind, batjocorind, blestemând. Era gras, chel, cu un pântec
enorm, care îl împiedica, cum spunea el, să vadă cu ochii lui, dacă este
bărbat sau femeie…
Îndată ce-l văzu pe părintele Fotis, sări de la tejghea şi alergă să-i ureze
bun venit.
— Rar te mai vede omul! strigă el voios. Chiar că aveam nevoie de
dumneata, părinte; iar am căzut într-un păcat groaznic; un coropcar şi-a
uitat alaltăieri aici punga, plină cu lire de aur, şi i-am înapoiat-o; iar de
atunci sufletul meu nu-şi găseşte liniştea; carevasăzică a păcătuit sărmanul
şi-i vine să crape!
1283
 Dar părintele Fotis nu avea chef de glume.
— O să rămânem două zile, kyr Gherasime, spuse el. Dă-ne şi două
farfurii de mâncare şi două aşternuturi curate să dormim… Bani nu avem,
scrie ce cheltuieli facem; o să-ţi plătesc, căpitane, într-o bună zi.
— Cine te întreabă de bani, părinte? spuse fostul proprietar de corabie,
izbucnind în râs. Nu ai dumneata, au armăsarii bogaţi care trag la hanul
meu; o să le iau îndoit şi o să fiu plătit şi cu prisosinţă; iar dacă o să găsesc
din nou vreo pungă, n-o mai înapoiez… Bine aţi venit! O să mâncăm
împreună astă-seară; nu sunteţi clienţi, sunteţi musafiri… Hei,
Krustallenia!
O anatoliană voinică, cu ochii mari migdalaţi, apăru din bucătărie,
ţinând o cratiţă.
— Sărută mâna părintelui nostru, porunci kyr Gherasimos, o să mănânc
astă-seară cu dumnealui. Ai înţeles ce va să zică asta? Fripturi de porc.
Kyra Krustallenia se apropie legănat, sărută mâna părintelui; şi porni
înapoi în bucătărie.
— Ei, unde te duci, femeie? îi strigă veselul kefallonit. N-o să te
mâncăm, stai doar puţintel să te vedem!
Îi făcu părintelui Fotis cu ochiul:
— Stai să ne spui câte pere ia sacul!
— Nu ţi-e ruşine, om bătrân! spuse durdulia, roşindu-se şi se vârî în
bucătărie rânjind.
Kyr Gherasimos izbucni în hohote de râs.
— Măi, ce-ţi e şi cu femeile astea, părinte! spuse el. Nu ştiu ce spun
Sfintele Scripturi, dar eu ştiu clar; Dumnezeu l-a plăsmuit pe bărbat şi
dracul pe femeie. Şi să ţi-o dovedesc: am întrebat toată lumea câte pere ia
un sac şi nimeni nu a putut să afle; dar femeia mea, şmechera, a găsit:
două, mi-a răspuns, două! Auzi, a dracului femeia? A izbutit!
În ziua următoare, de dimineaţă, părintele Fotis, în anteriul său sărac şi
prăpădit, desculţ, îşi făcu cruce; porni spre reşedinţa arhierească. O
ţărăncuţă tânără durdulie îi deschise, privi mâinile lui goale, îşi încreţi
buzele; nu se vine atât de dimineaţă; mitropolitul nu se trezise încă. Se
aşeză pe banca de piatră din curte, aştepta.

1284
 Încet-încet soseau şi alţii, femei şi bărbaţi, fiecare ţinea şi peşcheşul său
– un coşuleţ de ouă, un iepure de casă, o roată de brânză, o găină.
Ţărăncuţa durdulie le lua, zâmbea şi le ducea înăuntru; şi dădea un scaun
sau un scăunel, potrivit cu peşcheşul.
— E nepoata lui… spuse încet un bătrânel.
Apoi după o oră se răspândi din gură în gură, în toată curtea, că
mitropolitul s-a trezit; unul auzi cum scârţie patul, altul îl auzi cum tuşeşte,
un altul cum îşi face gargara de dimineaţă.
— Bea şi un ou crud pentru glas… spuse iarăşi bătrânelul.
Toţi se mişcară cu respect şi ridicară cu sfială ochii către fereastra
înaltă, cu obloanele închise. Se auzi o tuse puternică şi nişte horcăituri
groaznice şi mugete uşoare şi cum curge apa.
— Acum se spală… zise iar bătrânelul.
Toţi tăcură şi ascultau atenţi fiara sfântă.
După un sfert de oră se auzi zgomot de ceşti şi farfurii şi de tacâmuri şi
scaune care scârţiau.
— Acum îşi bea cafeaua…
După o jumătate de oră auziră ţipete ascuţite şi plânsete.
— Acum o bate pe nepoată-sa.
Peste puţin se auzi cum trosneşte scara şi cum cineva îşi suflă zgomotos
nasul.
— Acum coboară! spuse mai tare bătrânelul şi sări în picioare.
Se ridicară toţi şi-şi pironiră ochii spre uşă. Se auzi o voce puternică, de
bas:
— Angheliki, cine a venit primul? Să intre!
Uşa se deschise, apăru fata durdulie, cu ochii înroşiţi; făcu semn
părintelui Fotis. Părintele Fotis înaintă, intră, uşa se închise.
Mitropolitul stătea în faţa unei mese rotunde, bondoc, viguros, cu barba
căruntă, scurtă şi creaţă, şi cu o aluniţă pe nas. Semăna cu un rinocer.
— Te ascult, spuse el, şi scurt; cred că te-am mai văzut; nu eşti
pribeagul? Spune.
O clipă, părintelui Fotis îi trecu prin mintea înfuriată să plece; să plece
şi să izbească tare uşa în urma lui. Acesta este reprezentantul lui Hristos?
Acesta propovăduieşte oamenilor dreptatea şi dragostea? De la acesta poate
1285
să aştepte cineva dreptatea? Dar se stăpâni; îi veniră în minte copiii de pe
Sarakina şi iarna care apăsa greu; deschise gura să vorbească, dar
mitropolitul întinse mâna.
— Altă dată, spuse el, când o să vii la mitropolit, să porţi pantofi.
— Nu am, răspunse părintele Fotis; am avut, nu mai am, iartă-mă; şi
Hristos umbla desculţ, Înalt Preasfinţite.
Mitropolitul încreţi sprâncenele.
— Mi-a vorbit de tine părintele Grigoris, spuse scuturând ameninţător
capul; vrei să ne faci, chipurile, pe Hristos; să aduci egalitate şi dreptatea în
lume… Nu ţi-e ruşine? Să nu mai existe bogaţi şi săraci, desigur, nici
arhierei… răzvrătitule!
Tâmplele părintelui se aprinseră; strânse pumnii, dar iarăşi îşi aminti, se
stăpâni. Tăcu.
— Ai absolvit Şcoala Teologică din Chalki?
— Nu, Înalt Preasfinţite.
— Atunci de ce vorbeşti? Nu discut cu tine, părinte… Ai venit să-mi
ceri vreo favoare, ce vrei? Repede, sunt şi alţii care aşteaptă. Şi să-ţi măsori
cuvintele!
— Nu am venit să cer nici o favoare; am venit să cer dreptul meu.
— Privirea ta este plină de aroganţă luciferică; coboară-ţi privirea şi
vorbeşte.
Părintele Fotis privi în jurul său; un Hristos Răstignit în spatele
mitropolitului, cărţi legate în aur pe raft, o pictură mare, mai mare decât a
lui Hristos, care înfăţişa pe mitropolit cu odăjdiile lui episcopale numai de
aur, cu mitra grea pe cap, cu înaltul toiag arhieresc.
Nu vorbea. Mitropolitul se enervă.
— Părinte, ori vorbeşti, ori pleci; nu am timp de pierdut.
— Nici eu, Înalt Preasfinţite, plec. Aveam de gând să-mi cer dreptul,
dar acum am înţeles, o să-l cer de la Acela! spuse şi arătă cu degetul pe
Hristos cel Răstignit.
— De la cine? făcu mitropolitul şi întoarse capul.
— De la Hristos cel Răstignit.
Acum mitropolitul îşi ieşi din fire de-a binelea; lovi cu pumnul în masă.
— Are dreptate popa Grigoris, eşti un bolşevic!
1286
 — Da, dacă este şi El! răspunse părintele şi arătă iarăşi pe cel Răstignit.
— Angheliki! strigă mitropolitul.
Nepoata durdulie apăru.
— Altă dată, dacă vine părintele acesta – priveşte-l bine! – să nu-l laşi
să intre.
— Dumnezeu o să ne judece, Înalt Preasfinţite, fii sănătos; atunci o să
ne înfăţişăm înaintea Lui amândoi desculţi, spuse liniştit părintele Fotis,
deschise uşa şi plecă.
Umbla de ceasuri în şir, intră într-un bazar acoperit, se opri în curtea
unei geamii, trecu un pod arcuit, se pomeni prin grădini, se întoarse înapoi;
se strecură din nou pe ulicioare; privea, privea, dar nu vedea nimic. Mintea
lui fierbea şi aburi îi înceţoşau ochii; nu vedea nimic, se gândea la
mitropolit şi la copiii de pe Sarakina şi la iarna care apăsa chinuitor.
Pe neaşteptate se pomeni în faţa hanului lui kyr Gherasimos. Intră,
Manolios lipsea.
— Păsărica s-a dus! îi strigă cafegiul. A ieşit şi el dis-de-dimineaţă să se
plimbe.
Părintele Fotis se aşeză, istovit, ca şi cum s-ar fi întors de la marginea
lumii. Se rezemă de perete, închise ochii şi oftă.

În acel timp Manolios şedea la căpătâiul lui Mariori şi o privea; o clipă

o luase somnul şi Manolios aştepta, nemişcat, să se trezească…
O privea, şi inima i se strângea; se topise, două cearcăne mari albăstrui
îi încingeau ochii, pielea ei palidă, străvezie se lipea de oase, se întrezăreau
oasele, iar faţa ei ca şi când i-ar fi supt-o deja şi ar fi înghiţit-o pământul…
Se ridicase o clipă din pământ, s-a jucat, a râs, a plâns, s-a logodit, a luat în
mână paharul plin, şi înainte ca buzele ei să ajungă la el ca să-l atingă,
pământul a luat-o iarăşi înapoi…
Pe neaşteptate Mariori oftă, deschise ochii, îl văzu pe Manolios.
— Bine ai venit Manolios, spuse ea. El te trimite?
— Da, Mariori, Mihelis.
— Ţi-a poruncit să-mi spui ceva?
— Da, Mariori, salutări.
— Nimic altceva?
1287
 — Nimic altceva.
Mariori zâmbi cu amărăciune.
— Ce altceva să mai vreau acum? zise ea. Salutări, asta îmi ajunge.
Întoarse faţa în cealaltă parte, pentru că o apucă plânsul; dar îşi făcu
curaj, înghiţi lacrimile, întoarse din nou faţa.
— Am şi eu o poruncă, Manolios, spuse ea.
Căută sub pernă, găsi o foarfecă.
— Ajută-mă să mă ridic, zise ea.
Manolios o luă de subsuori, puse perna în spatele ei, o rezemă de patul
de fier. Mariori aruncă baticul de pe părul ei, dezlegă cordeluţa neagră de
mătase, care lega cele două cozi groase castanii ale ei. Deschise foarfeca să
le taie, îşi puse toată puterea, nu izbuti.
— Nu pot, zise ea, nu pot, Manolios; ajută-mă.
— Vrei să le tai? făcu Manolios înspăimântat.
— Taie-le! spuse şi glasul i se înecase.
Manolios prinse în mână cozile calde, încă vii ale fetei şi mâna îi
tremura.
— Taie-le! zise iarăşi Mariori.
Manolios auzi cum foarfeca taie o coadă, şi apoi pe cealaltă, şi se
înfioră, ca şi când ar fi tăiat carne vie.
Mariori le luă, pumnii ei se umplură, le privi mult timp, clătină încet
capul ei tuns şi deodată nu mai putu să se stăpânească, izbucni într-un
plâns răsunător. Se aplecă, îşi şterse lacrimile cu părul ei, apoi luă baticul,
le înfăşură încet-încet, cu grijă, ca şi cum ar înfăşa un prunc iubit, mort,
legă colţurile baticului şi întinse mâinile spre Manolios.
— Ia-le, spuse ea, să i le dai şi să-i spui: salutări de la Mariori. Nimic
altceva.

1288
 XVII

„Toate bune, toate bune, vorbea de unul singur părintele Fotis pe

drumul de întoarcere, înotând prin noroaie; toate bune, slavă Ţie,
Dumnezeule!“
În urma lui, aplecat, păşea Manolios şi simţea, cu fiori, în traista lui,
baticul alb cu cele două cozi de fată, ca şi cum ar fi cărat o moartă în
spatele lui… Cerul se posomorî, se auziră tunete, începu iarăşi să cadă o
ploaie grea.
— Toate bune, toate bune! murmură din nou părintele Fotis şi grăbi
pasul.
Nici un alt cuvânt nu ieşi din gura lui, privea jos pământul, primea peste
el ploaia şi alerga. Un cârd de cocori trecu pe deasupra capului său, nu
ridică ochii să-i vadă. Alerga. Abia când apăru prin ploaie, spre seară,
vârful ascuţit al Sarakinei, se întoarse către Manolios şi îi spuse:
— O să luptăm, Manolios. De o parte toţi oamenii – arhierei, popi,
fruntaşi, poporul orbit; de cealaltă parte noi, doi-trei desculţi şi Hristos. Nu
te teme, o să învingem!
Porni iarăşi înotând prin noroi, râse:
— De ce, zice, nu-mi pun pantofii! Pariez, acelaşi lucru i-l va fi spus şi
Caiafa lui Hristos.
Începură de-acum să urce pe Sarakina.

De două zile, Mihelis umbla de colo-colo cu nelinişte. Nu mai îndrăznea

să se trântească în aşternutul său şi să doarmă. Cum îl lua somnul, se
înfăţişa tatăl lui, crunt, înfuriat, gol puşcă. „Cred că dacă mai rămân câteva
zile singur, mintea mea o ia razna“, se gândea el şi se înfiora.
Lua Evanghelia lui mare, o deschidea să citească şi să alunge vedenia,
literele fugeau, nu putea să le prindă; o închidea şi începea iarăşi să facă
plimbări în sus şi-n jos prin peşteră.
Astăzi, către asfinţitul soarelui, sosi învăţătorul, să-i ţină, zicea el,
companie; aduse vorba despre tatăl lui, despre logodnica lui, vorbiră despre
iarna care vine, despre nefericiţii de pe Sarakina, cum o s-o petreacă…

1289
Apoi învăţătorul aduse vorba la chestiuni mai dificile – ce este viaţa, ce
este moartea şi care este datoria omului… Mihelis răspundea în silă, se
grăbea acum să rămână singur, iar învăţătorul îl privea în ochi. Şi deodată
Mihelis înţelese; sări în sus, se înfurie:
— Învăţătorule, zise el, ai venit să vezi dacă sunt nebun?
— Mihelis, ce înseamnă cele ce-mi spui? protestă învăţătorul şi se
înroşi.
— Eşti om cinstit, nu te lăsa liniştit conştiinţa ta şi ai venit aici în seara
aceasta să te încredinţezi dacă fratele tău popa este răufătăcor şi mincinos;
ce concluzie ai tras tu, Hagi Nikolis, omul cinstit?
Învăţătorul tăcea.
— Cinstit, nefericit suflet, murmură Mihelis privind cu compătimire pe
învăţător. Cinstit, nefericit suflet, nu îndrăzneşti să răspunzi…
— Da, da, făcu încet învăţătorul, nu îndrăznesc…
— Dacă te întreabă, o să spui adevărul?
— Da, dar n-o să mă întrebe.
— Iar dacă nu te întreabă, tu n-o să te ridici, de la tine, să strigi
adevărul?
Învăţătorul tuşi, tăcu.
— Nu, răspunse peste puţin, zdrobit.
Lui Mihelis i se făcu milă, dar mânia îl stăpânea încă.
— Astea îi înveţi tu pe copii? îi strigă. Pe tine te-au găsit să-ţi
încredinţeze tânăra generaţie?
Învăţătorul se ridică, părea istovit.
— Duhul este binevoitor, spuse el, dar trupul…
— Dacă duhul ar fi binevoitor, nu ar ţine seama de trup. Ce vrea duhul,
aceea face trupul!
Mihelis se mâniase atât de tare deoarece simţea că şi el semăna cu
învăţătorul şi îi vorbea aşa de aspru ca să se biciuiască şi să facă de ruşine
însuşi sufletul său.
— De ce cei răi sunt atât de puternici în lume? continuă Mihelis. De ce
să fie atât de neputincioşi cei buni? Poţi să-mi lămureşti, învăţătorule?
— Nu, nu pot, răspunse învăţătorul.
Iar peste puţin timp, spuse:
1290
 — M-ai făcut să-mi fie ruşine, Mihelis, şi pe bună dreptate; dar fratele
meu, preotul, este mai puternic decât mine, a fost totdeauna mai puternic şi
mă bătea când eram mici; nici acum nu pot să ridic capul… Dacă ar fi
lipsit el, poate…
Mihelis şovăi o clipă:
— Nu-ţi vine câteodată, Hagi Nikolis, o groaznică ispită – să-l omori?
spuse în cele din urmă.
Învăţătorul sări înspăimântat.
— Uneori… uneori… bâigui el, foarte rar, dar numai în vis…
Spuse şi se căi îndată; se mânie pe Mihelis. Porni spre ieşirea peşterii;
ploua încă, întunericul acoperise lumea
— Plec, spuse el; seară bună.
— S-a întunecat, învăţătorule, spuse sarcastic Mihelis, s-a întunecat,
nimeni n-o să te vadă c-ai venit pe Sarakina, să i-o spună fratelui tău; fii
sănătos!
La poalele muntelui, învăţătorul distingea doi oameni cum urcă; se
depărtă, se ascunse în spatele unei stânci, să nu-l vadă, şi după ce trecură
de-acum, apucă din nou poteca, împleticindu-se.
— Are dreptate Mihelis, vorbea de unul singur şi cobora; are dreptate,
fratele meu e un răufăcător şi un mincinos; iar eu, un nenorocit omuleţ
cinstit. Dar o să-mi iau inima în dinţi, o să merg îndată, astă-seară, să-l văd;
o să-i arunc adevărul de-a dreptul în faţă. Doamne-ajută!

Părintele Fotis şi Manolios îl găsiră pe Mihelis în faţa peşterii stând să-i

aştepte. Îndată ce-i văzu, inima lui se întări, nu mai era singur, lumea se
îmblânzi, iar mortul dispăru din văzduh:
— Bine aţi venit, spuse el. Grea a fost singurătatea.
— Grea a fost şi călătoria, spuse părintele Fotis, dar Dumnezeu e plin de
aripi.
În puţine cuvinte, în picioare, îi povesti cum a văzut pe mitropolit şi ce
cuvinte au schimbat.
— Război, aşadar? spuse Mihelis şi văzduhul se umplu iarăşi de
înfăţişări ale morţilor.

1291
 — Război, răspunse părintele Fotis. Întâi am avut turcii, agalele; acum
îi avem pe-ai noştri, pe primari; ăştia sunt mai răi; dar Hristos, cel desculţ,
este cu noi.
Se întoarse spre Manolios:
— Iar Hristos nu este întotdeauna cum i-ai cioplit tu, Manolios, odată,
chipul în lemn: înţelegător, împăciuitor, căruia unii îi dau o palmă, iar el
întoarce şi celălalt obraz; este şi crunt, merge înainte, iar în urma lui toţi
nedreptăţiţii pământului. „Credeţi că am venit să aduc pace în lume? Am
venit să arunc foc pe pământ, sabie ţin!“ Ale cui sunt cuvintele acestea?
Ale lui Hristos. Aceasta este de-acum pentru noi faţa lui Hristos, Manolios!
Ochii părintelui ardeau în întunericul peşterii ca doi cărbuni aprinşi.
— Mă bucur, spuse el, mă bucur, fiii mei, că avem un asemenea
conducător. Bun este mielul, dar, când în jurul lui sunt lupi, mai bun este
leul.
Cineva făcu semne la intrarea peşterii; se văzu cum străluceşte o faţă,
cum se întind două mâini.
— Cine este? strigă Mihelis şi se înspăimântă.
Şi se auzi plin de mânie şi suferinţă, în noapte şi în ploaie, glasul lui
Iannakos:
— Eu sunt, fraţilor! Am părăsit satul cel nelegiuit, caut adăpost pe
muntele vostru.
— Bine ai venit, Iannakos! strigară toţi şi alergară să-l îmbrăţişeze.
— Ce ai păţit, Iannakos? întrebă Manolios. Cum de-ai venit la un
asemenea ceas, pe aşa ploaie?
Iannakos prinse mâna părintelui Fotis şi o sărută cu foc.
— Am auzit ultimele dumitale cuvinte, părinte, sunt cu dumneata! „Bun
este mielul, dar, când în jurul lui sunt lupi, mai bun este leul!“
Îşi stoarse părul din care curgea apa, puse pe pământ bocceaua pe care o
ţinea şi se aşeză deasupra. Toţi tăceau.
— A venit astă-seară Panaiotaros, noul paznic al satului, şi ţinea o
ţidulă, cu pecetea agăi, spuse în sfârşit Iannakos, şi mi-a luat măgăruşul.
Ştii, îi eram dator ticălosului Ladas…
Nu putu să-şi mai ţină plânsul, dar dintr-odată se îmbărbătă, sări în sus:

1292
 — Într-o noapte o să cobor şi o să-i dau foc la casă, da, pe Hristos!
strigă el.
— O să coborâm toţi împreună, Iannakos, spuse părintele, nu te grăbi.
Toţi împreună!
— A sosit ceasul cel bun? întrebă Iannakos cu dorinţă înfocată.
— Repede soseşte, de aceea poruncesc: de mâine, toate femeile şi copiii
să înveţe să arunce cu praştia. Să fim pregătiţi.
Porni către uşă.
— Ajunge, băieţi, pentru astă-seară, mai spuse el. Oamenii ne-au adăpat
astăzi cu tot veninul cuvintelor. Ajunge. E vremea să dormim; să ne
oblojească rănile somnul; să primim mâine şi altele… Vino cu mine,
Iannakos, astă-seară o să împărţim împreună chilia mea săracă. Bine ai
venit!
Iannakos îşi puse bocceaua în spate şi-l urmă pe părinte. Cei doi prieteni
rămaseră singuri. Mihelis se întoarse, prinse mâna prietenului său.
— Spune, zise el încet.
Manolios scoase din traista lui baticul fetei.
— Salutări, zise el, de la Mariori.
Mihelis apucă darul negrăit de amar; îl pipăi, mâinile îi tremurau,
înţelese; se aplecă asupra celor două cozi, îşi cufundă faţa în ele şi începu
să plângă şi să le sărute.
Apoi, după mult timp săltă capul.
— Moare? întrebă el.
Manolios nu răspunse.

În ceasul în care prietenii vorbeau astfel pe Sarakina, învăţătorul îşi

luase inima în dinţi şi se dusese să găsească pe fratele său, popa Grigoris.
Cuvintele lui Mihelis îl făcuseră să se ruşineze, îi dăduseră curaj, prima
dată în viaţa lui luase hotărârea să ridice capul împotriva fratelui său.
Îl găsi la masă; mâncase bine, izbutită mâncare, vinul din belşug,
aprinsese o ţigară şi fuma mulţumit. Aga îi dăduse de veste ieri că i-a făcut
hatârul, i-a alungat pe sarakinioţi şi a mers să pună sigiliul pe casa lui
Patriarheas; e timpul să-i facă şi el favorul pe care i-l cerea Braimaki. De
zile şi nopţi frământa în adâncul minţii lui acest lucru, nu putea să găsească
1293
o fată pe care s-o introducă la conac fără să se facă scandal; şi tocmai astă-
seară, în timp ce îşi fuma ţigara, găsi. Se uşură.
— Asta e! murmură el, umplându-şi paharul de vin, luminarea lui
Dumnezeu! Fata e bună şi e doritoare, n-o să se facă zarvă, o să fie
mulţumit şi aga şi-o să-l avem cu noi. Slavă Ţie, Dumnezeule!
Tocmai atunci intra învăţătorul.
— Bine ai venit, Nikolis! făcu popa, fără să se mişte de la locul său. De
unde vii? Eşti tot plin de noroi.
— De pe Sarakina! răspunse cu curaj învăţătorul.
Preotul sări de pe scaunul său.
— De ce te-ai dus în cuibul acela blestemat de viespi? Ce să faci acolo?
Nu ştii că Sarakina şi Lykovrysi sunt la cuţite?
„Curaj, învăţătorule! îşi spuse în sinea lui Hagi Nikolis, acum te vreau!
Arată că eşti vrednic urmaş al lui Alexandru cel Mare!“
— M-am dus să-l văd pe Mihelis, spuse el. Am vrut să mă încredinţez
dacă într-adevăr e nebun sau nu.
— A! răcni popa, ai vrut să te încredinţezi! Şi deci?
— Am vorbit un ceas cu el, despre toate chestiunile: mici şi mari…
— Aşadar? Aşadar?
— E sănătos tun.
Popa sări acum în sus.
— Stai în banca ta, învăţătorule, strigă el, şi să nu te amesteci în
treburile altora! Ţi-am spus eu să te duci? De ce te-ai dus?
— Aveam o greutate pe conştiinţă… murmură învăţătorul. Aveam
bănuieli; este nedrept…
— Tu-mi spui mie ce e nedrept şi ce e drept? Mihelis e nebun, asta e
drept!
— Dar nu este… îndrăzni învăţătorul.
— Este, îţi zic! Tu nu poţi să vezi dincolo de nasul tău, dincolo de
individ; dar mie nu-mi pasă de individ, mie îmi pasă de mulţime; eu sunt
conducător de obşte! Ai înţeles, învăţătorule?
Învăţătorul tăcea.
— Când un individ e nedreptăţit şi nedreptatea asta e de folos mulţimii,
atunci e drept să fie nedreptăţit! Dar cum să înţeleagă creieraşul tău!
1294
 Se opri înaintea învăţătorului, care asculta cu capul plecat.
— Dacă te întreabă cineva, asta să spui; dacă nu poţi, taci!
— O să tac, spuse învăţătorul şi se ridică, dar înlăuntrul meu…
Popa râse cu sarcasm:
— Înlăuntrul tău să fie ce vrei tu, nu mă interesează. În sinea ta eşti
liber, însă afară fii cu ochii în patru!
Îşi îndulci apoi glasul:
— Suntem fraţi, Nikolis, spuse el, în lume trebuie să avem o singură
părere, a mea. Ai înţeles?
Învăţătorul dădu să strige: „Până când? Am şi eu suflet şi o părere, nu
sunt de-acord cu tine, nu subscriu la nedreptate, o să mă ridic în piaţa
satului şi o să strig!“ Dar în loc să spună toate astea, porni spre uşă şi zise:
— Noapte bună!
— Mă, mutră! murmură popa, golind paharul de vin pe gât. Auzi colo,
are şi domnia sa o părere!
Îşi împături şervetul, îşi făcu cruce, mulţumi lui Dumnezeu că trimite
oamenilor atâta belşug de hrană şi de băutură şi porni să se culce.
— Mâine, dis-de-dimineaţă, zise el, o s-o chem pe Martha.

Dis-de-dimineaţă sosea Martha cocoşându-se, numai cârtire: „Ce dracu’

vrea de la mine în zorii zilei ţapul ăsta de popă? Iar acum o să se scoale la
conac stârpitura aia blestemată să strige vreau asta, vreau aia şi nu ştie ce
vrea, ca o femeie borţoasă… Ai grijă, fă Martho, ce-ţi spune ţapul de popă
să ştii că e lucrare diavolească, e capcană, sărmana de tine, şi să nu cazi în
ea!“
Intră, popa şedea cu picioarele încrucişate pe canapeluţă şi îşi sorbea
cafeaua; ochii îi erau încă umflaţi de somn.
Martha se aplecă până la pământ, sărută mâna popii, se retrase în colţ şi
îşi încrucişă mâinile.
Popa o învârtea, o răsucea în mintea lui, nu ştia cum s-o aranjeze mai
bine.
— E, kyră Martha, spuse în cele din urmă, tu într-o zi o să mergi în Rai
cu trupul drept, turnată, ca o lumânare. Slujeşti de-atâţia ani Turcia, dar

1295
niciodată n-ai uitat de creştinătate. Şi când noi, creştinii, avem vreo mare
nevoie, te chemăm pe tine; de aceea te-am chemat azi, kyră Martha.
„E, dracul de popă, se gândea cocoşata, acum aranjează capcana, a pus
brânza, a deschis uşa… ia seama, sărmană Martha, să nu intri!“
— Părinte, zise ea, cuvântul tău e cuvântul lui Dumnezeu. Porunceşte-
mi.
— Ştii, Braimaki vrea o femeie; vrea, zice, să joace femeile satului şi să
aleagă, câinele! Asta e o mare ruşine, mai bine moartea; nu e aşa, kyră
Martha?
— Mai bine moartea! întări şi bătrâna cocoşată.
— Dar nu trebuie să ne stricăm nici cu aga; obştea are mari interese,
trebuie să-l avem cu noi. Iar aga a declarat deschis: „Dacă nu-i găsiţi o
femeie lui Braimaki, o să ridic război împotriva obştii!“ Ai înţeles, kyră
Martha, suntem pierduţi. Ce să facem, aşadar? Să găsim o femeie pentru
Braimaki ca să piară obştea? Ce zici şi dumneata, kyră Martha?
— Să piară obştea! răspunse baba care credea că asta era şi părerea
popii.
— Doamne fereşte! Ce sunt cele ce spui, Martha? Să piară obştea? Să
piară creştinătatea?! Doamne, aminteşte-ţi de mine! Nu, nu, Martha, ia
gândeşte-te mai bine!
— M-am gândit mai bine, zise îndată Martha. Să-i găsim o femeie.
— Bravo, aşa te vreau, fiica mea. Ştii cum o vrea? Grasă, albă ca
franzela şi cinstită…
— Grasă, albă ca franzela şi cinstită… Hm, ce să-ţi zic, părinte? Nu ştiu
vreuna.
— Ia mai gândeşte-te puţintel, fiica mea, o să mă îndatorezi…
— Ce să-ţi zic, părinte, îmi trec toate prin minte; una e grasă şi cinstită,
dar nu e albă… Alta e albă şi cinstită, dar nu e grasă…
— Ştii pe care mi-am pus-o eu în minte? Pe Pelaghia, pe fata cea mare a
lui Panaiotaros; şi să-ţi zic de ce…
— Dar nu e albă, părinte; unii îi zic, ca să ştii, şi oală înnegrită; îi zic şi
peşte cu coadă neagră…

1296
 — N-are a face, fie binecuvântată; asta se îndreaptă. O să-ţi dau eu o
cutie de pudră să-şi dea pe faţă; o să-şi dea cu făină de-asta pe faţă
dimineaţa şi seara şi o să se facă albă ca franzela…
— E, atunci, părinte, toate o să meargă ceas.
— Dar zici că ea o să vrea?
— Ea? Ehei, da’ ce-nfierbântată e! E un Braimaki cu chip de femeie;
dar Braimaki e bărbat şi o spune, Pelaghia e femeie şi-o ascunde… Ehei,
ce are să fie când o să se împreuneze astea două dihănii! O să-mi dărâme
odaia!
Şi bătrâna cocoşată rânji şi-şi şterse cu mâneca nasul care-i curgea.
— Bine, bine, spuse cu asprime popa, nu ţi-l pune pe cel viclean în
gând… Acum să ne gândim serios cum o să facă cei doi treaba.
Panaiotaros este acum seizul agăi, aşadar, nimeni n-o să se mire dacă
Pelaghia vine la conac să-l vadă, chipurile, pe tatăl ei. O să le scoţi tu la
cale, kyră Martha, ştii tu treburile astea, s-o vadă atunci Braimaki; dar
trebuie să-i trimiţi pudra mai înainte…
Se ridică, deschise un dulăpior, coborî o cutie de pudră.
— Uite-o! spuse el şi o puse în palmele deschise ale Marthei. Poate s-o
amestece, să-i spui, şi cu puţină făină, pentru economie.
Bătrâna îşi scutură capul, văzu unde o împingea popa şi o prinse frica.
— Toate bune, părinte, zise ea, dar un singur lucru am uitat, cel mai
însemnat…
— Care, kyră Martha?
— Dacă află Panaiotaros? Întâi şi-ntâi o să mă omoare pe mine, apoi pe
Braimaki, apoi pe sfinţia ta. Iar apoi o să pună foc satului… S-o ştii!
Părintele se scărpină în cap.
— Bine zici, spuse el, poate să mă omoare şi pe mine… Hai totuşi că e
nevoie mare. Ce să facem? A! O idee! Să-l pun pe aga să-l trimită pe
Panaiotaros prin împrejurimi.
— Şi dacă rămâne grea?
— Cine?
— Cine altcineva, părinte? Pelaghia…
— Fă, numai potop ai să-mi aduci, cotoroanţo? strigă acum popa
înfuriat. N-o să rămână.
1297
 — Cum o ştii?
— Dumnezeu e mare, răspunse popa, care nu mai ştia ce spunea.
— Hm… făcu baba cocoşată; zici că Dumnezeu se amestecă în aceste
treburi murdare, părinte?
— Bine, să te sfătuieşti atunci cu Madalenia. Ea ştie buruienile…
„Piei, Satano, murmură în sinea ei bătrâna cocoşată. Reprezentantul lui
Dumnezeu eşti tu, sau al diavolului?“
— La ce te gândeşti, fiica mea?
— Eşti reprezentantul lui Dumnezeu, părinte, ce să zic eu? Fă ce te
luminează Dumnezeu.
— Mă lupt pentru binele creştinătăţii, kyră Martha, Dumnezeu o ştie; o
să-şi pună El mâna Lui şi toate o să meargă bine… Hai, curaj, fiica mea, şi
n-o să rămână nerăsplătite silinţele…
Privirea bătrânei străluci: „Ţap de popă, se gândi ea, de aici trebuia să
începi…“
— Bine, spuse ea, îmi pun capul în joc, o să fac ce pot. Să facă şi sfinţia
ta ce poate; sunt femeie săracă.
— N-avea grijă, kyră, n-o să rămâi păgubită… Haide acum, cu bine şi-o
să mai vorbim noi; aici suntem!
Bătrâna se plecă, sărută mâna popii.
— Cu binecuvântarea ta, părinte, spuse ea; am priceput ce vrei; ai
înţeles şi dumneata ce vreau şi eu. O să mă duc, chiar astăzi, să găsesc pe
Pelaghia; o să sară-n sus de bucurie ticăloasa.
— Dumnezeu cu tine, du-te, şi să-mi aduci repede veşti bune.
O bătu proteguitor pe umăr şi în jurul cocoaşei.
— Şi să jucăm la nunta ta, kyră Martha, spuse el. O să-ţi găsesc şi ţie un
voinic bun, pe cinstite însă, cu cununie, să scapi din mâinile turcului.
— Fă-ţi datoria, părinte, spuse bătrâna mişcată şi se opri puţin, fă-ţi
datoria, şi Dumnezeu să-ţi răsplătească!
Spuse, şi plecă ştergându-şi nasul care începuse iarăşi să-i curgă.
— Blestemata, murmură popa, după ce închise uşa, a crezut! Misterios
lucru e femeia, Dumnezeul meu, păzeşte!
Aşteptă o zi, două zile, neliniştit; în a treia zi se deschise poarta, intră
Panaiotaros cu noul lui fes roşu; popa, cum îl văzu, se sperie.
1298
 — Ce se întâmplă, Panaiotaros? spuse şi se ridică.
— Aga mă trimite, părinte.
— Ce ţi-a poruncit să-mi spui?
— Ştiu şi eu? Lucruri ciudate: salutări, zise, şi că Braimaki s-a făcut
mieluşel.

1299
 XVIII

Iarna sosi brusc. Faţa lui Dumnezeu se încruntă. Prinseră să cadă ploi
neîntrerupte, suflă un vânt rece dinspre munţi, frunzele copacilor se
îngălbeniră, se aşternură la pământ, le vântură, le putrezi, pământul le luă
înapoi şi le înghiţi. În ogoare, seminţele se adăpau, se umflau, se umpleau
de lapte, se pregăteau să scoată colţi, să se agaţe de ţărână şi de pietre şi să
străpungă pământul în primăvară. Şopârlele se vârâră în găurile lor,
albinele se închiseră în stupii lor, liliecii se agăţară, ca nişte ciorchini, în
peşteri. Toată făptura se ghemuise de frică şi aştepta.
Sătenii se adunau devreme prin casele lor, aprindeau vetrele, scoteau
din cămări grâul, uleiul, vinul, pe care le recoltaseră în timpul verii,
mestecau, beau şi se hrăneau; iar opaiţele cu ulei luminau femeile care
torceau, împleteau, alegeau grâu şi spuneau, ca să le treacă timpul, poveşti
străvechi şi glume deşucheate.
Nicolio îşi strânse oile la stână şi şedea la vatra aprinsă genunchi lângă
genunchi cu Lenio, care torsese lână din belşug şi pregătea scufia şi
flaneluţa pruncului; burta ei se umflase deja. Iar Nicolio o privea, aşa cum
privesc ţăranii pământul bine pregătit, bine însămânţat, când plouă.
— Să-l numim Ghiorghis, spunea Lenio, Ghiorghis, numele bunicului
său, al bătrânului Patriarheas…
— Nu, să-l numim Haridimos, numele tatălui meu, stăruia Nicolio.
— Nu, îţi zic, să-l numim Ghiorghis!
— Bărbatul porunceşte; o să-l numim Haridimos.
Şi, în timp ce se ciondăneau, cădeau în aşternut lângă foc şi se împăcau.
Popa Grigoris, de cum se însenina vremea puţin, încăleca pe catârul său
şi se ducea la Oraşul cel Mare s-o vadă pe Mariori; şi mereu se întorcea
mai posomorât şi mai deznădăjduit. Faţa i se înăsprise, inima i se făcuse
piatră. Într-o zi, când întâlni, întorcându-se, pe Pelaghia, şi o văzu cum
înoată cu picioarele goale prin noroi, cu obrajii ca trandafirii în aprilie, se
mânie pe Dumnezeu.
— De ce-mi faci mie nedreptatea asta? îi strigă el. Unde este dreptatea
ta? Topeşti ca pe ceară pe Mariori şi dai obraji ca trandafirii târfelor.

1300
 Braimaki şedea şi el lângă vatră să se încălzească, slăbit, îmblânzit şi
aprindea cu supuşenie luleaua agăi şi îi umplea şi iar îi umplea paharul de
rachiu şi nu vorbea… Iar aga îl privea pieziş şi zâmbea cu şiretenie.
— Cum ţi se pare, măi Braimaki, viaţa? Vrei să te întorci din nou în
Smirna?
— Mă simt bine şi-n Lykovrysi, nu mă mişc!
— Te-a pus jos femeia, sărmane. Nu ţi-o spuneam eu: păzeşte-te de
femei? Dar tu o ţineai mult şi bine: Vreau femeie! Acum o vreau! Poftim
acum, aşa-ţi trebuie!
Şi moş Ladas, pe care zgârcenia îl călise, se plimba desculţ pe la
ogoarele şi viile lui, când ieşea soarele, iar femeia lui cea moartă mergea
înainte, călare pe măgăruşul lui Iannakos.
— Vezi, kyră Pinelopi, îi spunea, Dumnezeu e drept, bun gospodar ca şi
mine şi se pricepe la comerţ. Nu am pierdut cele trei lire de care te temeai,
avem acum măgăruşul nostru şi priveşti lumea de sus… E, măi, îţi zic eu,
dac-aş mai trăi două sute de ani, te-aş face împărăteasă!
Sătenii se adunau în cafeneaua lui Kostandis şi beau ceai de salvie,
fumau narghilea şi jucau cărţi, iar cei mai tineri, table. Aerul mirosea a
salvie şi a tutun de narghilea. În fiecare sâmbătă seara venea şi învăţătorul,
îl puneau la mijloc şi le istorisea isprăvile strămoşilor; şi încet-încet,
istorisind, învăţătorul se înfuria, se ridica, mişca mâinile, striga. Aşeza
toate scaunele de o parte, cu narghilelele, iar de cealaltă, mesele cu tablele.
— Aici la dreapta, striga el, sunt orânduiţi perşii, dincoace la stânga,
grecii… Spuneţi, eu sunt Miltiadis. Câţi sunt perşii? Un milion. Câţi
suntem noi grecii? Zece mii. Începe asaltul!
Învăţătorul se repezea în scaune, le răsturna cu picioarele în sus,
narghilele le erau în primejdie, intra în mijlocul bătăliei Kostandis şi le
aduna.
— Au fost învinşi cu desăvârşire! striga învăţătorul leoarcă de sudoare.
I-am aruncat în mare, la Masathon; trăiască Grecia!
La începutul jocului sătenii râdeau şi îşi băteau joc; dar încet-încet erau
fermecaţi şi ei, se înfuriau, nimeni nu voia să meargă la dreapta, cu perşii;
toţi alergau şi se rânduiau în spatele lui Hagi Nikolis, Miltiadis.

1301
 — Să ne trăieşti, Miltiadis! strigau sătenii la sfârşitul luptei şi-l cinsteau
cu ceai de salvie.

Într-o zi, Iannakos coborî de la munte, intră în sat, cădea lapoviţă,

drumurile erau pustii. Privea coşurile care fumegau, mirosea mâncărurile
pe care le găteau gospodinele, deosebea mirosul de la fiecare mâncare –
ăştia sunt cartofi prăjiţi, aici frig cârnat pe jăratic, mai încolo stropesc cu
unt fierbinte pilaful… „Bine petrec, ticăloşii, murmura el, bine se îndoapă,
blestemaţi să fie ei!“ Mai încolo scoteau pâine din cuptor, şi mirosul îi
sparse nările. „Pâine… spuse el, pâine…“ şi buzele i se lipiră.
Trecu repede, îi venea să leşine, ajunse la casa lui moş Ladas. Făcu un
ocol, făcu încă unul. Îşi fixă bine în minte zidurile, ferestrele, mica grădină
din spate. „Aici, murmură el, zidul este mai scund; asta e bine…“ Şi
deodată se opri, inima îi bătu puternic: îl auzi în grădiniţă pe Iusufaki al lui,
iubitul lui Iusufaki, cum zbiară. Ai fi zis că mirosise în văzduh răsuflarea
stăpânului. Iannakos se rezemă de zid, îşi ciuli urechile, asculta mişcat.
Niciodată nu auzise un glas mai dulce, niciodată Iusufaki al lui nu răgise cu
atâta patimă. Când era tânăr, îşi aminteşte el, făcea şi el câte-o cântare sub
ferestrele fetei pe care o iubea, ale răposatei sale femei; dar ce se întâmpla
acum era alt lucru; ce patimă, ce mâhnire, ce dor!
— Nu te-ngrijora, Iusufaki dragă, murmură el şi ochii i se umplură de
lacrimi, nu te-ngrijora, Iusufaki, că o să te slobozesc eu!
Când se lăsă noaptea, se întoarse pe munte. Îi era frig, îi era foame,
dădu o raită prin peşteri, femeile zgribulite îşi strângeau copiii la sân, să-i
încălzească. Iannakos intra, spunea o vorbă bună: „Curaj, băieţi, ţineţi-vă
sufletul cu dinţii, o să treacă şi asta!“ Şi bărbaţii mormăiau, nu răspundeau,
iar femeile clătinau din cap şi oftau.
— Aveţi încredere în Dumnezeu, femeilor!
— Până când, Iannakos?
Şi pleca iarăşi, nu ştia ce lămurire să dea, pornea mai departe.
— Ce fac acolo jos în Lykovrysi? Nu vii de acolo, Iannakos?
— Coşurile lor scot fum, mănâncă, blestemaţi fie ei! Au cules viile
noastre şi beau vinul nostru; au strâns măslinele noastre şi mănâncă uleiul
nostru. Dar Dumnezeu are ochi peste tot şi vede.
1302
 — Când o să-Şi întoarcă şi aici ochii să ne vadă, Iannakos?
Iar Iannakos pleca iarăşi, pornea mai departe.
Trei bărbaţi şedeau în întuneric şi vorbeau unul lipit de celălalt, să se
încălzească. La mijloc Lukas, stegarul cel vlăjgan.
— Aţi văzut copiii, spuse unul. Încep să se umfle de foame; al meu nu
mai poate să stea pe picioarele lui.
— Până-acum, spuse al doilea, ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, dar…
— Sân’ Gheorghe, ajută-mă; mişcă şi tu mâinile tale! spuse Lukas; e
vremea să ne mai punem nădejdea şi în mâinile noastre – să coborâm în
sat, şi să răpim orice… Cine intră?
— Eu, băieţi, Iannakos!
— Bine ai venit, frate; reazemă-te de noi să te încălzeşti.
— Fierb, ard, răspunse Iannakos. Nu mi-e frig; vin din Lykovrysi.
— Când o să se facă treaba de care-am vorbit? întrebă Lukas.
— Poate şi astă-seară, răspunse Iannakos. Ce ziceţi, suntem gata, mă
băieţi?
— Suntem gata! strigară cei trei. Ia o hotărâre; bate fierul cât e cald.
— Ei, atunci, astă-seară e bine; e întuneric beznă, cade lapoviţă,
gospodarii o să fie toţi vârâţi în casele lor, or fi mâncat ca sparţii, vor fi
sforăind de mult timp. Nu va fi ţipenie de om ca să ne simtă…
— Suntem gata! spuseră din nou cei trei. O să te aşteptăm aici; treci să
ne iei.
— Bine; luaţi burdufurile şi sacii; iar tu, Lukas, felinarul hoţilor.
— Aici sunt toate uneltele, Iannakos.
Iannakos plecă, porni către peştera lui Manolios; pe drum, afară dintr-o
peşteră, îl recunoscu pe Mihelis; ţinea ceva în braţe, aprinsese câteva
beţigaşe şi îl privea.
Iannakos se apropie în vârful picioarelor. În ultimele zile Mihelis fusese
tare tăcut, cufundat în gânduri grele, umbla singur din peşteră în peşteră şi
privea oamenii, fără să le vorbească.
Iannakos se aplecă peste umărul lui, văzu; ţinea un copilaş mic, cam de
trei ani, piele şi oase, şi îl privea; burta i se umflase, fluierele picioarelor îi
ajunseseră ca trestia, în barbă îi crescuseră fire mari de păr.
— Mihelis… spuse Iannakos încet, să nu-şi sperie prietenul. Nu privi.
1303
 Mihelis se întoarse, ochii îi lăcrimau.
— Priveşte, Iannakos, murmură el, i-a crescut barbă… de trei ani şi i-a
crescut barba de foame! L-am găsit pe drum.
— Nu privi, spuse iarăşi Iannakos.
— L-am găsit pe drum, spuse din nou Mihelis. Nu mai pot, nu mai
îndur. Tu mai înduri?
— Să mergem, spuse Iannakos şi îl luă de braţ.
— Aşteaptă… Nu vezi? Moare.
Copilaşul dădu să strige, nu avea putere, deschidea şi închidea buzele,
ca peştele care a sărit pe uscat, mişcă mânuţele, şi brusc înţepeni în mâinile
lui Mihelis.
— Să mergem, spuse iarăşi Iannakos, lasă-l aici, mâine îi săpăm o
gropiţă…
— Nu mai pot, Iannakos… Tu mai poţi?
Dar Iannakos îl prinsese strâns de braţ şi îl trase cu el. Găsiră pe
Manolios şezând într-un colţ al peşterii lui, aplecat.
— Ce veşti, Manolios? întrebă Iannakos.
— Proaste, Iannakos. Tovarăşii care muncesc prin satele din jur au adus
puţină pâine, dar ba s-ajungă! Am trimis oameni în Lykovrysi. „Să
crăpăm!“ ne-a trimis vorbă moş Ladas. „Să facă o minune popa Fotis al
vostru!“ a fost răspunsul popii Grigoris. Şi numai Dimitros, măcelarul, ne-
a trimis puţină carne, iar Kostandis şi-a jefuit cămara lui sărăcăcioasă, dar
nu iese nici câte o îmbucătură de fiecare copil.
— Unde e părintele?
— Uite-l!
Părintele intră, se aşeză pe pământ, tăcut. Înmormântase, chiar acum,
doi frăţiori, care muriseră de foame împreună, îmbrăţişaţi; tatăl lor îi aduse
într-o copaie, înfăşuraţi în iarbă; nu avea pânză de giulgiu. Părintele îi săltă
cu grijă să nu-i desfacă din îmbrăţişare, îi întinse pe pământ şi le citi
rugăciunea; în acest timp tatăl lor săpa puţin mai încolo o gropiţă.
Nimeni nu vorbea; primul deschise gura părintele.
— Vai de omul, spuse el, care vrea să măsoare pe Dumnezeu cu măsura
inimii lui. Este pierdut; mintea lui poate să se scrântească, să arunce ocări
şi să tăgăduiască pe Dumnezeu…
1304
 Tăcu iarăşi; se îngrozi el însuşi de cuvântul care-i năvălise pe buze, dar
nu mai îndură.
— Ce Dumnezeu e acela care lasă copiii să moară? zise el şi se ridică
sus.
— Părinte, spuse Iannakos, eu nu măsor pe Dumnezeu, măsor oamenii.
I-am măsurat pe lykovrysioţi, i-am judecat, i-am condamnat şi o să cobor
astă-seară să iau ceea ce ei au refuzat să dea.
Părintele se gândi o clipă; îi veniră din nou în minte cei doi frăţiori
îmbrăţişaţi.
— Cu binecuvântarea mea, spuse el. Iau păcatul asupra mea.
— Îl iau eu, părinte, protestă Iannakos. Nu ţi-l dau.
Se ridică.
— Băieţii mă aşteaptă, spuse el.
— Întru binecuvântarea lui Dumnezeu! Curând o să coborâm toţi
împreună, la vedere!
— O să vin şi eu! spuse Mihelis, deschizând pentru prima dată gura.
— Hai, Mihelis, să te dezmorţeşti!
Îl luă de mână, înaintară bâjbâind prin întuneric. Iannakos avea acum
chef.
— Bun început, Mihelis, să ne dezmorţim puţin, frate! Până acum: cazi,
pită, să te mănânc! Dar cade pita, a înnebunit? Întinde, de, mâna ta, înşfac-
o! Nu le atârnăm chiar pe toate de Dumnezeu, El este bun, nu zic, dar are şi
El multe griji, cum să facă faţă! Să ne mişcăm şi noi puţin! „De ce este,
lupule, grumazul tău atât de gras? — Pentru că ies la vânătoare singur!“ Să
ieşim, aşadar, şi noi astă-seară singuri la vânătoare… Hei, prieteni, la
treabă!
Îi zărise în peşteră pe prieteni cum şed în jurul unui foc mic şi aşteaptă;
săriră toţi în picioare.
— În numele lui Dumnezeu! spuse Iannakos; am luat şi binecuvântarea
părintelui. Să mergem! Să nu purtaţi ghetele grele şi cizme; o să facem
tărăboi şi-o să ne prindă de veste.
Toţi râseră; de unde ghete! Îşi înfăşuraseră picioarele cu nişte zdrenţe.
— Ai luat felinarul hoţilor, Lukas?
— Lipseşte martie din post? Uite-l!
1305
 Iannakos îl privi, râse.
— Ni l-a dăruit sărmanul căpitan Furtunas, spuse el. O să-l vadă din Iad
şi-o să crape de râs.
Iannakos o luă în faţă cu Lukas, ceilalţi doi tovarăşi în urma lor; numai
Mihelis se rupse de ei.
— Faceţi-vă treaba voastră, băieţi, le spuse el. Pe mine lăsaţi-mă; eu o
să fac o tură prin sat.
Era întuneric, ploua. Apele se rostogoleau în şiroaie, se uneau, se
prăbuşeau pe pietre. Din când în când, în scorburile muntelui o pasăre de
noapte scotea câte un strigăt, dulce, plin de mâhnire, avea necazuri şi căuta
un prieten. Iar deasupra vârfului prorocului Ilie se auzi deodată un urlet
prelung, îndepărtat; cei patru bărbaţi se opriră.
— Un lup, zise Iannakos, îi e foame şi lui.
— Poate să fie chiar Sân’ Ilie, spuse Lukas, îi e foame şi lui.
— Să ne ajute Sfântul Lup! făcu Iannakos. Să mergem, băieţi; jos, în
sat, ne aşteaptă mieii.
Porniră iarăşi; Lukas îl luă de braţ pe Iannakos.
— Ai în minte unde o să dăm lovitura? întrebă el.
— Am. La cel mai bogat, la cel mai ticălos, la cel mai zgârciob. La moş
Ladas. O să umplem sacii şi burdufurile noastre ochi! Să mănânce sărmana
Sarakina, să mănânce, să nu urle.
Iar apoi după puţin:
— Într-o noapte o să coborâm să furăm şi gaz, zise el.
— Pâine şi gaz! ai dreptate, Iannakos. Pe-astea două omul le vrea ca să
trăiască şi să se răzbune; pentru că nu ajunge numai să trăieşti.
De-acum se apropiau de sat. Iannakos se opri; se întoarse către prieteni:
— Eu o să merg înainte, spuse el, ştiu ungherele. Să mă urmaţi unul în
spatele celuilalt, de departe; eu o să mă caţăr primul.
Intrară pe ulicioare; pustii; de-acum se apropia miezul nopţii, tot satul se
predase primului somn.
„Să nu-mi ia din nou mirosul Iusufaki al meu şi să înceapă să ragă… se
gândi Iannakos în timp ce soseau de-acum la casa lui moş Ladas. Să dea
Dumnezeu să doarmă…“
Se lipi de zid, îi aştepta pe prieteni; sosiră unul câte unul.
1306
 — Să mergem în spate, în grădiniţa casei, spuse încet Iannakos. Zidul
este mai scund acolo; dă-mi felinarul, Lukas… Haideţi, cu grijă!
— Are câine? întrebă unul.
— Cum să aibă câine? Câinele vrea să mănânce, răspunse Iannakos.
Se întoarse către Lukas.
— E, lunganule, spuse el, tu o să rămâi afară. O să fii scara; o să ne
căţărăm pe umerii tăi şi-o să sărim înăuntru. Dacă vezi vreo primejdie, ţipă
ca o cucuvea… Gata, băieţi?
— Gata!
Vlăjganul se sprijini de zid, îl apucă pe Iannakos, îl urcă pe umărul său.
— În numele Sfântului Lup, spuse el, sari!
Iannakos încălecă zidul, sări în curte. Se opri lângă zid, aştepta prietenii;
sări unul câte unul cu sacii şi burdufurile în spate.
— Urmaţi-mă, ştiu drumul… Atenţie!
Trecură prin grădiniţă, portiţa era deschisă, intrară în casă. Auzi sus în
cameră sforăitul bogătanului.
— Doarme, spuse Iannakos, am nimerit-o bine.
Aprinse felinarul, găsi uşa cămării, împinse; intrară. Mirosea a ulei, a
vin, a smochine uscate, a gutui care putrezeau, învârti lumina în jur; luciră
burţile chiupurilor în rând, iar sus, pe potvale, butoaiele de vin.
— Mişcaţi repede mâinile, băieţi, murmură Iannakos. Umpleţi!
Unul deschise cepul unui butoi, îşi umplea burduful de vin; celălalt,
sacul lui de grâu; iar Iannakos luă bidonul de ulei şi umplea burduful său
de ulei; apoi luă celălalt burduf, îl umplea şi pe acesta de grâu. Privi în jur,
văzu rezemată de zid o scară de lemn.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, spuse el, uite şi scara; altminteri cum să le
urcăm? Dumnezeu fură împreună cu noi, înainte, băieţi, valea!
Îşi puseră poverile în spate, luară scara, trecură iarăşi prin grădiniţă,
rezemară scara de zid, urcară repede cu poverile. Lukas ridica braţele,
primea sacii şi burdufurile şi le punea jos; iar apoi călcară unul câte unul pe
umerii lui Lukas, şi săriră pe pământ. Iannakos rămase ultimul, călare pe
zid; nu-l lăsa inima să coboare.
— Bre, băieţi, spuse el, o clipă să-mi văd măgăruşul şi vin.

1307
 — Lasă măgăruşul, Iannakos, spuse Lukas, şi hai. Nu ştii ce se-
ntâmplă…
— Nu pot, zise Iannakos, nu pot. O clipă, băieţi, şi vin.
Spuse şi coborî înapoi în grădiniţă.
Prietenii se posomorâră, nu spuseră nimic, aşteptau; îşi aţintiseră
urechea, să nu se întâmple să treacă cineva pe drum, să nu se întâmple să
se deschidă vreo poartă.
— Mergeţi voi doi, spuse Lukas tovarăşilor lui, porniţi înainte, e mai
bine să ne împrăştiem; eu o să-l aşteptând.
Îi ajută, îşi aruncară în spate cei doi saci, porniră la drum. Rămase
numai Lukas, se ciuci în ploaie, aşteptând.
Şi deodată auzi un răget bucuros, triumfător, ca o trâmbiţă a celei de-a
Doua Veniri. „Să-l ia dracu de măgăruş, murmură Lukas, o să ridice
vecinii în picioare.“
O fereastră se deschise în casă, se auzi o voce, vocea lui moş Lucas:
— Kyră Pinelopi, dormi? Ei, kyră Pinelopi, ce a păţit măgăruşul de
rage?
Dar nu răspunse nimeni; răgetul încetă, se auzi iarăşi ploaia puternică,
să inunde lumea; Lukas săltă capul, o umbră încălecase zidul. Lunganul
sări în sus, se sprijini de zid, îl apucă pe Iannakos de picioare.
— Valea! Lukas, valea! cred că s-a trezit moşneagul.
Luară burdufurile pe umăr şi-o luară la sănătoasa.
— Ţi-ai făcut cheful, spuse Lucas, când ieşiră din sat.
— Da, zise Iannakos şi oftă. Dac-aş putea să-l urc pe scară, pe legea
mea, l-aş lua… Şi Mihelis? făcu el peste puţin neliniştit.
— Şi-o fi făcut turul, s-o fi întors deja. Să mergem repede!
Şi nu mai vorbiră.

Părintele Fotis cu Manolios nu adormiseră, aşteptau. Se revărsau zorii

de-acum; cerul deschidea spre răsărit o ferestruică alb-albăstruie înceţoşată,
ploaia se potolise, dar vremea era încă înnourată. Deodată se auziră
fluierături şi glasuri vesele care urcă.
— Vin! spuse Manolios şi sări afară.

1308
 Cei patru furi apărură încărcaţi cu poveri; aprinseseră felinarul hoţului
să lumineze drumul, şi feţele lor străluceau; Iannakos mergea înainte cu
vinişorul în spate.
— Multe salutări, strigă el, de la moş Ladas, omul cel bun, cel darnic;
puţin lucru, zice, dar multă dragoste; vă trimite vinul acesta să beţi în
sănătatea lui!
— Şi poftiţi uleiul, să se ungă maţul vostru, zice, spuse şi Lukas,
punând la picioarele părintelui burduful de ulei; şi dacă vă e de trebuinţă, şi
altul, chiupurile lui au destul.
— Şi poftiţi grâul să se sature de pâine bieţii copii, că l-a durut inima de
ei, zice! spuseră şi ceilalţi doi tovarăşi coborând de pe spinările lor sacii
plini.
— Să fie sănătos, răspunse părintele Fotis râzând, şi Dumnezeu să-i
plătească, cu dobândă! O să mă aşez îndată să-i scriu o scrisoare, că patru
îngeri au intrat noaptea în casa lui boierească, au luat darurile scumpe, le-
au încărcat pe aripile lor şi ni le-au adus pe Sarakina. Şi o să închei cu el o
chitanţă de îndatorare, după rânduială, să fie plătit în viaţa ce va să vină.
— Şi să-i scrii, părinte, spuse Iannakos râzând, că unul din îngeri a vrut
să-i spargă chiupurile şi butoaiele, să i se verse vinul şi uleiul, dar în ultima
clipă i s-a făcut milă; nu de el, ci de vin şi de ulei.
Părintele Fotis se întoarse către Manolios:
— Manolios, spuse el, adu o ceaşcă să cinstim îngerii! Intraţi înăuntru
să vă scuturaţi aripile, s-au udat de ploaie.
Intrară, umplură ceaşca, băură toţi veseli.
— În sănătatea lui moş Ladas, omul cel bun! spuse părintele.
— În sănătatea îngerilor! spuse Manolios.
— În sănătatea Sfântului Lup! spuse şi Lukas; el, când ne-am pornit, a
urlat de pe vârful Sarakinei şi ne-a dat curaj.
— Şi Mihelis? întrebă Iannakos; l-am pierdut.
— S-a întors, răspunse Manolios, înnoroiat şi tăcut; doarme.

Când se trezi dimineaţa moş Ladas şi coborî în grădiniţa casei şi văzu

scara rezemată de zid, intrară purici în urechile lui. Se întoarse, strigă la

1309
femeia lui, care se trezise şi şedea la fereastră şi privea lumea cu ochii ei
sticloşi.
— Ei, kyră Pinelopi, cine a pus scara la zid? Dumneata?
Dar kyra Pinelopi îşi luase acum ciorapul şi împletea; şi nu se întoarse.
Bătrânul luă scara pe umăr şi o duse în cămară; privi în jur, toate la locul
lor: chiupuri, butoaie, smochine, gutui.
— Slavă Ţie, Dumnezeule, murmură el, bine că nu au intrat hoţii! E
pierdută de tot sărmana; trebuie să am eu grijă; e în stare să pună foc casei
într-o zi.
Intră în staul, văzu măgăruşul la locul său.
— Ce aveai, mă, de răgeai noaptea, şi m-ai trezit? spuse el şi îl lovi
mâniat cu piciorul.
Dar măgăruşul nu se întoarse nici măcar să-l vadă; ochii lui mari erau
cufundaţi într-o ceaţă ciudată; ca şi cum ar fi visat, chipurile, că noaptea a
venit adevăratul lui stăpân şi l-a mângâiat încet, duios, cum obişnuia, sub
gât şi pe burtă şi pe spate; şi că a ridicat coada lui plin de bucurie şi a răgit.
Şi că stăpânul i-a apucat gura să nu strige şi l-a sărutat pe urechi şi pe gât şi
a făcut aripi şi a plecat prin ferestruica rotundă…
Şi liniştitul, temătorul de Dumnezeu măgăruş lăsă capul în jos, închise
ochii şi se rugă Dumnezeului său personal – un Dumnezeu cu o coadă
enormă stufoasă, cu o căpăţână de măgar albă ca neaua, cu samar de aur,
iar hamurile lui erau roşii, brodate cu paiete de argint, ca stelele:
„Dumnezeul meu, chiar fă să se împlinească visul pe care mi l-ai trimis
azi-noapte!“

În acest timp minunea fu trâmbiţată dis-de-dimineaţă pe toată Sarakina:

patru îngeri au adus noaptea grâu, ulei şi vin celor înfometaţi! Cei mai
naivi crezură şi-şi făcură cruce, cei mai şireţi priveau pe Iannakos şi pe
Lukas şi zâmbeau. Femeile se aruncară asupra grâului, îl alegeau şi cântau,
foarte duios, cu voce slabă, ca şi cum ar fi legănat un copil mic, ca şi cum
ar fi legănat un prunc dumnezeiesc de demult. Iar dacă un singur bob cădea
jos, întindeau cu grabă mâna şi îl culegeau, ca şi cum ar fi fost o bucăţică
preţioasă din Dumnezeu şi nu trebuia să cadă pe pământ să se întineze.
Zdrumicară repede puţin pe pietre, făcură o pită, o coapseră pe jăratic, o
1310
unseră şi cu puţin ulei ca să-i dea gust şi împărţiră fiecăruia câte un
dumicat, ca pe anafură.
Şi într-adevăr, ca şi cum ar fi fost trupul lui Dumnezeu, simţiră că li se
întăresc oasele şi că se înmulţeşte carnea; şi când mai băură şi o înghiţitură
de vin, femeile nu mai putură să-şi stăpânească plânsul.
„Dumnezeul meu, se gândeau ele, o îmbucătură de pâine, o înghiţitură
de vin, ce altceva vrea sufletul ca să prindă aripi?“
Iar spre asfinţitul soarelui doi bărbaţi luară grâul să-l ducă la moară;
femeile îi însoţiră o bucată de drum, cu spaimă, de parcă le-ar fi fost teamă
că n-o să se întoarcă înapoi.
— Pe când cu bine? strigară ele bărbaţilor.
— Mâine dis-de-dimineaţă, nu vă temeţi, femeilor! răspunseră ei
râzând.
Iannakos ajunsese acum chelarul Sarakinei, el păzea alimentele şi
împărţea în fiecare dimineaţă ce aveau nevoie pentru gătitul zilei.
— Economie, băieţi, striga el, strângeţi-vă curelele, până o să treacă
iarna, îngerii, ştii, au şi alte treburi, nu pot să ne care în fiecare zi…
A intrat puţină pâine şi ulei în trup, şi flacăra, care era gata să se stingă,
se înteţi din nou. Începură copiii să se dezumfle şi obrajii lor să prindă
culoare; femeile lăsară acum lapte, iar pruncii nu mai plângeau toată
noaptea; şi bărbaţii se înzdrăveniră, îşi întăriră iarăşi braţele, cărau pietre să
termine căsuţele începute. Din când în când, se auzea acum şi câte un râs,
şi o glumă, iar prin peşterile mărginaşe întâlneai acum şi câte o pereche
care avea puterea să se îmbrăţişeze şi să se sărute.
— Tot acest grâu, ulei şi vin trebuie să se facă sânge, să prindem putere
să încercăm scăparea, spunea astăzi părintele Fotis lui Manolios. Nu putem
să flămânzim mereu şi să furăm; trebuie să coborâm în sat, să punem
stăpânire, cu binele sau cu forţa, pe pământurile pe care ni le-a dăruit
Mihelis; numai cu acestea putem să trăim pe muntele ăsta sec şi să prindem
rădăcini.
— Peste puţin timp, spuse Manolios, viile o să aibă nevoie de tăiere,
măslinii, de curăţare, ogoarele, de bălegar; dacă le lăsăm în paragină,
pierdem anul. Ce aştepţi, părinte?

1311
 — Aştept o înştiinţare înlăuntrul meu, Manolios, glasul care o să-mi
poruncească: „Du-te!“ Niciodată în viaţa mea nu am luat o mare hotărâre
înainte de-a auzi glasul acesta; iar hotărârea aceasta de care spui, Manolios,
este mare; o să se verse sânge.
— O ştiu, părinte, dar poate să se facă ceva într-o lume nelegiuită şi
nedreaptă, fără vărsare de sânge? Îmi spuneam: lykovrysioţii o să vadă
cum au ajuns copiii noştri, o să vadă burţile lor umflate, obrajii supţi,
picioarele ca trestia şi o să li se facă milă; aşadar, am trimis câţiva alaltăieri
în Lykovrysi… Ştii cum i-au primit? Unii au luat toiagele şi i-au alungat de
la poarta lor, alţii, ca şi cum ar fi fost câini, le-au aruncat o bucată de pâine
uscată… Şi numai unuia i-a fost milă de ei; ştii cine, părinte: aga! I-a văzut
de la balconul lui cum scurmau pe jos să găsească grăunţe, coji de cartofi,
jumătate de lămâi stoarse, să mănânce. „Măi, ce sunt ăştia? strigă el. Sunt
maimuţe? Sunt omuleţi?“ A coborât, a deschis poarta, i-a băgat înăuntru. A
strigat pe Martha: „Pune-le, fă Martho, masa; dă-le să mănânce ce avem;
sunt maimuţe, dă-le să mănânce să se facă oameni…“
— N-am ştiut-o… n-am ştiut-o! strigă părintele şi ochii i se umplură de
lacrimi şi de flăcări.
— Nu ţi-am mărturisit-o, părinte, ca să nu te amărăsc; inima mea e plină
de otrava cu care te adapă oamenii; s-o mai pun şi pe-asta, să dea pe
dinafară?
— Trebuia să mi-o spui, Manolios, trebuia să dea pe dinafară! Dacă
inima omului nu dă pe dinafară de dragoste sau de mânie, nu poate să facă
nimic în lume, s-o ştii!
Tăcu, secătuit parcă pe neaşteptate, se aşeză pe o piatră. Lăsă capul în
piept, mult timp, ca şi când asculta ceva. Manolios se aşeză şi el în faţa lui
şi privea câmpul în zare. Nu mai ploua, pământul se înnegrea, mustind de
apă, sătul. Sufla un vântişor uşor şi măslinii unduiau, când argintii, când
verzi-negricioşi; viile îmbibate şi ele de apă păreau negre ca tăciunele; un
zăgan se repezi din vârful lui Sân’ Ilie şi îşi cumpăni aripile deasupra
câmpului.
Părintele Fotis se ridică.
— Inima mea a dat pe dinafară, spuse el, mă duc.

1312
 Manolios nu-i vorbi. Simţi trupul părintelui încordat, gata să plesnească.
„Mai bine să nu-i vorbesc, se gândi el, mai bine…“
Părintele Fotis se agăţă de stânci, luă poteca spre vârful muntelui; Sân’
Ilie strălucea alb ca neaua.
Urca, urca părintele, cu trupul drept, ca un palicar de douăzeci de ani,
sabie. Acum se pierdea în spatele stâncilor, acum apărea din nou şi înainta;
îşi scosese scufia călugărească, părul îi flutura în vânt.
Peste puţin, Manolios îl zări în faţa bisericuţei, negru ca un cărbune pe
zidul alb, mic-mic, ca un zăgan; şi îndată uşa se înnegri, se deschisese, iar
părintele intră şi dispăru.
Iar Manolios intră în peştera lui, luă un butuc gros de stejar şi începu
deodată să cioplească noul chip al lui Hristos.

1313
 XIX

Se înnoptă şi părintele nu apăru. Se ridicase un vânt rece puternic, cerul

se posomorî; urletul lupului se auzi iarăşi departe în noapte.
— Să mergem să vedem ce se întâmplă, să nu fi păţit ceva… spuse
Mihelis.
De atâtea zile, acestea erau acum primele cuvinte pe care le scotea; tot
mai cufundat în gânduri amare, acum ofta, acum privea sus, către
bisericuţa muntelui, şi zâmbea înseninat. Ţinea cozile lui Mariori la sân,
lipite de trup şi din când în când tresărea şi se căuta, de teamă să nu le fi
pierdut; iar noaptea în somn striga şi sărea în sus şi nu voia să mai doarmă.
— Să mergem să vedem ce se întâmplă, să nu fi păţit ceva… spuse el
astă-seară lui Manolios, care şedea în peşteră liniştit.
Să fi fost trecut de miezul nopţii.
— Nu poate să păţească nimic, răspunse Manolios. Aşa cum l-am văzut
eu, Mihelis, că sare drept şi taie cărarea, nu poate să păţească nimic; mi s-a
părut, o clipă, nemuritor.
— Întârzie… întârzie… ce face? murmură Mihelis, pe care vorbele
prietenului său nu-l mângâiaseră.
— Vorbesc, cei doi au sfat de taină, fac planuri: Sân’ Ilie şi el. Nimeni
nu trebuie să intre între ei; iau o hotărâre.
— Dar ce-o să mănânce astă-seară? Cum o să doarmă? E ger.
— N-o să mănânce, n-o să doarmă, nu-i e frig; aşa cum este acum, îţi
zic, el nu are nevoie de nimic. Este ca un mort, ca un nemuritor, nu ştiu.
Nu are nevoie de nimic.
Pe neaşteptate apăru Iannakos; era posomorât, bombănea şi blestema.
— Iar nu eşti în apele tale, ce ai, Iannakos? întrebă Manolios, cum merg
treburile, chelar al Sarakinei?
— „Cum o duc, corbule, puii tăi? Se înnegresc pe zi ce trece“, răspunse
Iannakos.
Iar peste puţin:

1314
 — Merindele se sfârşesc, iată ce am, am ajuns la fundul sacului… Ce-o
să facem? Să iau iarăşi vulturii de noapte să ne repezim la câmp? E rândul
popii Grigoris.
— E rândul satului Lykovrysi, aşteaptă! zise Manolios.
Iannakos sări, îşi bătu palmele bucuros.
— A venit ceasul? strigă el. A spus-o părintele?
— N-a spus încă nimic, dar, cred că se apropie ceasul… Inima lui, zice,
a dat pe dinafară.
Şi povesti discuţia lui cu părintele.
— Dac-ar putea să aştepte încă puţin… murmură Iannakos; să am timp
de ajuns; nu sunt încă gata.
Cei doi prieteni se întoarseră să-i vadă bine faţa în întuneric.
— Îţi lipseşte ceva, Iannakos? întrebă Manolios.
— Desigur că-mi lipseşte.
— Ce?
— Gazul; i-am dat cuvântul meu lui Dumnezeu că ard casa lui moş
Ladas.
— Eşti crunt… deschise acum gura Mihelis.
— Sunt drept, răspunse Iannakos. Dacă azi Hristos ar coborî pe pământ,
pe un asemenea pământ, ce crezi că ar ţine pe umerii săi? O cruce? Nu, un
bidon de gaz.
Manolios sări înfiorat, se rezemă de stânca peşterii şi asculta.
— Ce zici şi tu, Manolios? întrebă Iannakos. Nu vorbeşti?
— Cum o ştii, Iannakos? murmură Manolios şi tremura.
— Nu o ştiu, nu am aflat-o, nimeni nu mi-a spus-o, sunt sigur.
Tăcură; iar peste puţin:
— Copiii noştri, spuse el, care peste câteva zile o să cutreiere iarăşi în
cârje pe drumurile din Lykovrysi şi o să scormonească în gunoaie după
resturi şi coji să mănânce, iar bogătanii or să-i vadă şi-o să râdă, copiii
noştri aşa-L văd pe Hristos în somnul lor; aşa-L strigă să coboare pe
pământ – dar dimineaţa, când se trezesc, uită, sunt copii, ştii, şi se-apleacă
iarăşi în gunoaie şi scormonesc…
Manolios asculta, răsufla adânc şi nu vorbea; dar înlăuntrul său inima se
chinuia şi îi zguduia trupul. Alaltăieri noaptea aşa Îl văzuse, leit aşa, pe
1315
Hristos în somnul său, dar se ruşina acum s-o arate pe faţă. Cobora,
chipurile, dintr-un munte pleşuv luminos, ca Sarakina, desculţ, şi ţinea pe
umărul Său nu o cruce, ci un bidon de gaz; iar faţa Lui, dură, îndurerată,
cruntă, privea către Lykovrysi.
Se întoarse spre Iannakos:
— Ai dreptate, prietene, spuse el, nu cruce, gaz.
— Mă duc să găsesc vulturii mei de noapte; să nu pierdem timpul.
Se opri la intrare, râse:
— Popa Grigoris, zise el, are lampă, arde gaz; va fi având pesemne
vreun bidon prin cămara lui; poate că are chiar două, o să-l iau pe Lukas cu
mine; el face bine pe scara. Zori de zi cu bine!

De-acum se luminase bine de ziuă, când Manolios îl zări pe părintele

Fotis coborând din vârful muntelui. Sărea din stâncă în stâncă, anteriul lui
– aripi negre, părul lui, revărsat pe umeri, ca şi cum ar fi fost într-adevăr
prorocul Ilie, pentru că, în timp ce răsăritul se înroşea şi arunca o strălucire
sălbatică în spatele lui, ai fi putut crede că părintele cobora învăluit în
flăcări.
Câteva femei, care se duseseră să-şi umple urcioarele de apă, îl văzură,
se înspăimântară şi scoaseră un strigăt:
— Sân’ Ilie s-a rupt de pe munte şi coboară!
Bărbaţii săriră afară, Manolios trecu în faţă şi toţi împreună porniră să-l
întâmpine; pentru că, deodată, toţi presimţiră că le aduce o veste mare.
— Ce ţine în mâini, băieţi? strigă Iannakos.
Nu dormise deloc, şi ochii îl usturau; nici nu se spălase încă, şi mâinile
îi miroseau a gaz.
— Cu-adevărat, ce ţine? spuse şi Mihelis încercând să distingă.
— O icoană! O icoană! strigă Lukas, care mergea înainte şi mirosea şi
el a gaz.
„A luat pe Sân’ Ilie şi ni-l aduce! se gândi Manolios; semn bun!“
Acum desluşea bine faţa părintelui: aspră, posomorâtă, ca şi cum nu-i
vedea, ca şi cum nu-i auzea că îl strigau, ca şi cum mintea lui nu părăsise
încă sălbatica singurătate.

1316
 — Băieţi, zise Manolios, să-i facem loc să treacă; să nu-i vorbim; încă
vorbeşte cu Dumnezeu.
Îi făcură loc, lăsară cărarea liberă.
Părintele cobora repede, se grăbea, pietrele veneau târâş după el, şi toţi
distingeau acum clar că ţinea în braţe, dreaptă, icoana făcătoare de minuni
a Sfântului Ilie.
— Îmi miroase a praf de puşcă, zise Iannakos însoţitorului său nocturn,
Lukas. Priveşte-i faţa!
— Bine că am ajuns să facem treaba la timpul potrivit! făcu Lukas. Cele
mai multe case sunt din lemn; două bidoane ajung.
Femeile apucaseră şi ele urcuşul, soseau; trăncăneau, pălăvrăgeau
despre minuni şi sfinţi şi vise, întindeau gâtul, priveau pe părinte cum
coboară – şi una vedea că are aripi negre şi zbura, iar alta că nu erau aripi,
era anteriul, dar un corb se agăţase pe umărul lui şi ţinea un cărbune aprins
în cioc şi îi dădea să mănânce. Însă deodată, toţi în acelaşi timp, amuţiră;
trecea părintele.
— Veniţi cu mine! strigă bărbaţilor fără să se oprească.
— Şi voi, femeilor! spuse şi grămezii de femei şi trecu repede, ţinând
drept, în braţe, icoana sfântului.
Se zăpăciră toţi, ca şi cum printre ei ar fi trecut şi i-ar fi agăţat cu aripile
ei aspre o pasăre sălbatică. Înainte, bărbaţii, în urmă, femeile o luară după
el fremătând. Soarele, în spatele norilor rari, se ridicase şi atârna ca un
glonţ aprins, alb ca neaua. Jos, câmpul era cufundat încă într-o ceaţă
noroioasă; câteva babe, care rămăseseră pe loc, apăreau din peşteri şi
puneau mâna streaşină să privească mulţimea care coboară.
Ajunseră la peşteri, părintele Fotis se opri, puse icoana pe o stâncă,
bărbaţii şi femeile cu copiii se adunară şi îl înconjurară.
Întinse mâinile, deschise gura; la început glasul său era răguşit, gâtul
înfundat; cuvintele se înghesuiau, unul îl încăleca pe celălalt, se repezeau
să iasă toate împreună, şi nu ieşea nici unul; dar încet-încet gâtul se
destupa, glasul se împlinea, cuvintele se orânduiau.
— Bărbaţi, strigă el, ascultaţi; femei, ridicaţi-vă copiii în braţe, să
asculte şi ei! Cobor dintr-un car de foc, unde m-a dus el, o să vă duc şi eu
pe voi, ceea ce mi-a încredinţat el, o să vă mărturisesc şi vouă! Viaţa nu
1317
este o apă stătută, supunerea şi răbdarea nu sunt virtuţile cele mai
bărbăteşti, nici cele mai plăcute lui Dumnezeu! Un bărbat cinstit nu poate
să vadă cum cad şi cum mor copiii de foame în faţa lui, fără să se ridice şi
să ceară socoteală chiar şi de la Dumnezeu!
Iar eu am urcat în vârf să întâlnesc pe cruntul stăpân al muntelui nostru,
să vorbim, să ne dăm răspuns şi să găsim vindecare răului; de-acum copiii
noştri sunt ai lui, vezi bine, el are o răspundere!
Întinse mâna, se întoarse către icoană:
— Ai o răspundere, Proroc al focului, şi de aceea, ca să ţi-o spun, am
urcat la casa ta boierească. Şi precum dijmaşul, care se duce să dea
stăpânului său socoteală de roadele anului şi măgarii îi ţin în spate darurile
din viile şi grădinile lui, tot aşa şi eu am purtat în spinare chinurile şi
plânsetele poporului şi le-am pus, stăpâne, la picioarele tale.
Toată noaptea, fiii mei, stăteam faţă-n faţă cu Prorocul acesta şi-i
vorbeam. I-am istorisit cine suntem, de unde venim, cum ne-am aciuat aici
pe muntele lui şi-am căutat adăpost sub acoperişul său; le ştia toate astea, i
le mai spusesem, însă era bine să le audă din nou. Asculta, asculta şi nu
vorbea.
Iar după aceea i-am vorbit de vecinii lui de jos, din Lykovrysi; cum s-au
purtat cu noi, cum ne-au hăituit toţi, popi, fruntaşi, popor, cum ne-au
tâlhărit şi nu ne lasă să muncim pământurile pe care ni le-a dăruit, să fie
sănătos, Mihelis… Pe toate i le-am spus, mi-am vărsat năduful. Asculta,
asculta şi nu vorbea.
Şi-apoi i-am vorbit despre chinurile îndurate de poporul lui, despre
foame, frig, boală… Neruşinarea lor s-a umflat peste măsură, ceafa celor
sătui prea s-a îngroşat, a ajuns cuţitul la os, straşnice vizitiu al focului! îi
strigam. Înhamă caii de foc, coboară! Asculta, asculta şi nu vorbea.
Eu m-am aprins, m-am înfuriat, îl priveam şi spuneam: N-o să-i crape
inima? Cum poate să îngăduie atâta chin? atâta nedreptate, atâta
neruşinare? N-o să sară din icoană? N-o să-nhame flăcările, să mă apuce de
grumaz, să mă aşeze lângă el, să coborâm în Lykovrysi?
M-am rezemat de icoană, m-am aplecat la urechea lui: Ilie, i-am strigat,
hei, căpitan Ilie! mai ascult-o şi pe-asta: copiii noştri nu mai pot sta pe
picioare de foame, unii au luat cârjele, alţii au luat toiage, sărind şontâc-
1318
şontâc, precum corbii, şi au coborât în Lykovrysi să cerşească… Ştii, ai
aflat, te-ai aplecat din vârful tău să vezi cum i-au primit sătenii de-acolo?
Am simţit sub buzele mele că trupul Prorocului se încălzeşte şi se
mişcă; am prins curaj. Ai binevoit, i-am strigat, să te apleci din carul tău de
foc unde stai şi te lăfăi, să priveşti jos şi să vezi cum i-au primit
lykovrysioţii? Unii au luat toiage şi i-au alungat de la poarta lor, alţii i-au
ciomăgit!
Dar cum i-am spus-o, am sărit înapoi speriat; de parcă icoana m-ar fi
lovit cu piciorul, de parcă cei patru cai de foc ar fi prins viaţă, de parcă
buzele Prorocului s-ar fi mişcat şi am auzit o voce mare: „Să mergem!“
Şi dintr-odată icoana s-a aflat în braţele mele.
Mulţimea se răscoli, mugi, femeile căzură în genunchi sub icoana
făcătoare de minuni şi ţipau, iar bărbaţii, vrăjiţi de cuvintele preotului, se
apropiară şi priveau pe proroc, încins cu flăcări, cum coboară din vârful
muntelui; acum vedeau clar – muntele acesta era Sarakina.
— Când? Când, părinte? se auziră de peste tot glasuri înfuriate. Timpul
nu ne aşteaptă!
— Repede, strigă Iannakos, repede, părinte, cât mai avem o îmbucătură
de pâine să mâncăm şi să prindem putere. Merindele se sfârşesc!
Manolios se apropie de preot, îi luă mâna, i-o sărută:
— Ridică mâna, părinte, spuse el, dă semnalul. Suntem gata.
Părintele Fotis întinse mâinile spre poporul său:
— În trei zile, strigă el, în trei zile, fiii mei, pe 22 decembrie, lumina se
naşte, Ilie se naşte. E o zi mare! Pregătiţi-vă, coborâm!
Bărbaţii apucară icoana, începură să se închine pe rând la ea, lemnul şi
vopselele se înviorau. Prorocul se mişca, mantia lui se unduia, ca şi cum ar
fi fost un foc şi-l bătea vântul; şi femeile vedeau că fierbe sudoarea în
broboane pe fruntea lui, iar copiii, îndată ce se apropiau de el, vedeau că
ochii lui se măresc şi devin mânioşi, începeau plânsetele şi nu voiau să se
închine.
Părintele Fotis se întinse în peştera lui, sleit; închise ochii, aştepta să
vină somnul şi să coboare Dumnezeu în vis să-i vorbească. Iar Manolios
luă icoana în braţe şi o aşeză pe o stâncă în peşteră, în întuneric, lângă
icoana veche a Răstignirii cu mulţimea de rândunele.
1319
 Din ceasul acela Sarakina începu să vuiască precum o tabără ostăşească;
cei care nu aveau bâte se împrăştiară pe munte să găsească vreun tufan să-i
taie ramurile; cei care ştiau să tragă cu praştia învăţau femeile şi copiii să
arunce cu praştia. Părintele Fotis împărţi celor mai voinici şi armele pe
care le aveau şi alerga neobosit de la unul la celălalt şi le dădea poveţe.
Către seară sosi şi Kostandis din sat; rămase uimit că aude atâta vuiet,
că vede bărbaţii şi femeile aplecaţi să arunce cu praştiile şi să facă ghioage,
de parcă se pregăteau pentru război. Îl găsi pe Manolios aplecat să
cioplească în grabă noul chip al lui Hristos, ca şi cum ar fi fost şi el, armă
şi se grăbea să termine, să se înarmeze poporul.
Kostandis se aşeză lângă el; părea trist.
— Manolios, dacă ai timp, saltă capul, ascultă-mă, aduc veşti proaste.
— Fie binevenite, Kostandis. Munţii sunt învăţaţi cu zăpezile, spune.
— Ieri la prânz a venit ştirea: Mariori a murit.
Manolios lăsă lemnul pe care-l cioplea, ochii se umplură de nedumerire
şi spaimă.
— A murit? făcu uimit, ca şi când auzea prima dată de moarte.
— Ieri a venit vestea, pe neaşteptate; bătrânul ei tată a scos un strigăt de
s-a zguduit tot satul. A încălecat îndată, a plecat şi mugea. Azi-dimineaţă s-
a întors; când a ajuns în Oraşul cel Mare, o înmormântaseră deja; nu a
apucat să-i închidă ochii. Bătrânul popă e de nerecunoscut; mintea i s-a
smintit de durere. L-am văzut cum bate în porţile satului şi m-am îngrozit;
m-a durut inima de mila lui. Umbla desculţ, nepieptănat, bătea în porţi să
vină toţi la biserică, vrea să le vorbească; a pus pe paracliser să bată
clopotul de înmormântare, ne-am lăsat toţi treburile, ne-am dus. Ne-a
adunat în curtea bisericii. S-a urcat pe o podişcă, fălcile îi tremurau, nu
putea să vorbească; dar ochii lui, roşii ca racul, aruncau flăcări. În cele din
urmă a putut să-şi adune puterea, un glas înspăimântător a ţâşnit din
gâtlejul său. „Fiii mei, două cuvinte o să vă spun, nu pot mai mult, o să-mi
crape inima. Sarakina o să ne vină de hac! Sarakina o să ne vină de hac!
Ridicaţi-vă, înarmaţi-vă, eu o să trec în faţă; pe ei, fiilor, să-i alungăm! Ei
au deocheat satul nostru, din ceasul blestemat în care au pus piciorul aici,
ne apasă numai nenorociri şi moarte. Primul vinovat e Manolios, afurisitul!

1320
El a scrântit mintea lui Mihelis şi l-a înnebunit, el a fost pricina de s-a
stricat logodna cu Mariori a mea, el a omorât-o!“
A dat să spună şi altele, dar l-a apucat ameţeala, a întins mâinile să se
prindă de zid, dar nu vedea, s-a împleticit şi a bubuit de pământ.
Kostandis tăcu. Manolios coborî marginea de la baticul de pe cap şi-l
muşca, să nu strige.
„A murit Mariori, a murit… a murit…“, îşi spunea el în sinea lui, dar nu
putea să dea un înţeles cuvintelor.
Se întoarse către Kostandis:
— Aşadar? întrebă el şi mintea îi era în altă parte.
— Am venit să-ţi spun, Manolios, ca să aveţi grijă. Sătenii au luat foc
de la cuvintele popii şi se pregătesc să vină să vă lovească; căutau pricină;
acum au găsit-o… Bogătanii se tem de voi, pentru că, se zice, sunteţi
bolşevici; săracii vă urăsc, pentru că bogătanii i-au orbit să lovească la
întâmplare… Sunt mulţi, au arme, aveţi grijă.
— Du-te, Kostandis, să găseşti pe Mihelis, să-i spui vestea; eu nu pot…
Spune-i-o cu grijă, pentru că acum în ultima vreme, Mihelis este de
nerecunoscut; umblă de colo-colo tăcut, te priveşte şi mintea lui e în altă
parte, îl întrebi ceva şi nu răspunde… Iar noaptea tremură cum se întinde şi
cum îl ia somnul. Odată l-am întrebat: „De ce ţi-e frică, Mihelis?“ Şi-a
deschis cu greutate buzele: „De cel mort… mi-a răspuns; de cel mort…“
Haide, fă-ţi curaj, Konstandis, du-te să-l găseşti; eu mă duc să-l găsesc pe
părinte.

— Toate s-au sfârşit de-acum, spuse Mihelis şi închise Evanghelia

argintată pe care o studia. Nu mai am nevoie de nimic, Kostandis.
Dumnezeu a luat cuţitul şi mi-a tăiat viaţa în două şi a aruncat-o jumătate
în pământ; acum a aruncat şi cealaltă jumătate. M-am uşurat.
Kostandis se tulbură văzând cu câtă linişte a primit Mihelis
înfricoşătoarea veste; simţea că înapoia feţei calme a lui Mihelis se
prăbuşeşte lumea.
— S-a dus de-acum, toate s-au sfârşit de-acum, spuse din nou fostul fiu
de boier şi se ridică.

1321
 Luă dintr-o scobitură a stâncii o sfoară şi legă strâns Evanghelia, ca şi
cum ar fi fost o fiară primejdioasă, ca să nu muşte. Îl privi pe Kostandis,
scutură din cap.
— Unde să ne întoarcem, Kostandis. La om? Murdărie şi putoare. La
Dumnezeu? Ajunge că-l lasă pe moş Ladas să trăiască şi să stăpânească, şi-
o omoară pe Mariori. La noi înşine? Un vierme care tremură la frig şi se
încălzeşte la soare; iar în clipa în care spune: „Mă simt bine, mă
încălzesc…“, trece o talpă şi îl face terci… Înţelegi tu ceva, Kostandis?
Kostandis avea copii, cum să înţeleagă? Se ridică.
— Mă duc să-l găsesc pe Iannakos, zise el.
Iannakos, în peştera pe care o făcuse cămară, măsura făina şi uleiul
rămase; vinul se sfârşise de zile bune.
— Încă două zile, murmură el, cel mult trei; la ţanc o să ne ajungă; apoi
război şi după aceea vedem noi! Viaţa e o boală care se vindecă; uite, cât
trăiesc, cât mă gândesc că trăiesc eu, trăieşte şi Iusufaki al meu, îmi fac
curaj. O să vină o zi să fim iarăşi împreună. Moartea nu se vindecă.
— Sănătate, Iannakos! se auzi în spatele lui un glas; ce e cu tine? Nu
mai cobori în sat.
Iannakos se întoarse, îl văzu pe Kostandis:
— Bine ai venit, Kostandis, spuse bucuros; cobor în sat, dar cum să mă
vezi tu! E întuneric beznă.
Şi îi povesti râzând despre cele două dăţi când a intrat în sat, ca lupul, şi
a sărit în două case.
— Priveşte aici, spuse el terminând, merindele furate sunt pe sfârşite,
dar gazul uite-l aici în colţ, neatins; şade şi aşteaptă să-şi facă datoria.
— Care datorie? întrebă Kostandis neliniştit.
— Să facă foc, Kostandis; nu e asta datoria lui? Altminteri, pentru ce l-a
trimis Dumnezeu în lume?
Se gândi puţin, îşi lovi fruntea.
— Bine că ai venit, Dumnezeu te trimite. Vrei să-mi faci un hatâr?
Astăzi e duminică; poimâine, marţi, poţi să iei măgăruşul meu de la moş
Ladas? Să-i spui că ai nevoie de el, dacă-i plăteşti moşului zgârciob, o să
ţi-l dea, şi-l ţii acasă la tine. Auzi? Să nu se-ntâmple să-i ardă nici măcar un
fir de păr; acasă la tine o să fie în siguranţă.
1322
 — Ai de gând să pui foc casei lui moş Ladas? strigă Kostandis
înspăimântat.
— Da, ce vorbeam acum de-atâta timp? Nu asta e datoria gazului?
Dumnezeu ştie ce face.
— Măsoară bine lucrul, Iannakos, să nu-ţi găseşti beleaua!
— L-am măsurat şi răsmăsurat, Kostandis, mi-a ieşit tocmai bine, ca şi
cum îl aveam de comandă. I-am spus-o şi prorocului Ilie, căpitanul Ilie, aşa
cum îl numeşte părintele; este de-acord.
Kostandis se scărpină în cap.
— Nu înţeleg, spuse el.
— Nu înţelegi pentru că ai cafenea, ai nevastă şi copii, nu mori de
foame, o scoţi la capăt… De ce să înţelegi? Nu-ţi pasă. Aşadar, te închini;
dar cel cu casa goală, Kostandis, nu se închină, ăsta e tot secretul… Marţi
coborâm în sat, şi Dumnezeu să ne-ajute!
— Sunt cu voi, Iannakos, spuse apoi după câtva timp Kostandis, oftând.
Deseori vorbim, eu cu Andonis şi cu burduhănosul de Dimitros, măcelarul:
ce putem să facem şi noi?
— Du-te să întrebi pe părintele Fotis, el o să-ţi spună. Eu un singur
lucru îţi cer: măgăruşul să fie marţi la tine acasă, nimic altceva… Şi ai
grijă, sărmane, să nu-ţi scape un cuvânt!

Trecu duminica, veni luni; către amiază începu să cadă o zăpadă

măruntă, vârful se acoperi cu un strat subţire de nea. Prorocul Ilie se înveli
cu mantaua lui albă de blană, gropile muntelui se înălbiră, corbii se
repezeau spre câmp, înfometaţi. Cerul sticlea roşu-închis, ca arama.
Manolios, aplecat de dimineaţă asupra lemnului, îşi adunase toată
puterea peste butucul de stejar, sufletul său se făcuse o daltă de oţel şi tăia,
cioplea, scobea lemnul, se căznea să slobozească chipul lui Hristos ascuns
în el. Faţa dumnezeiască stătea nemişcată în el, aşa cum o zărise alaltăieri
în somn, aspră, îndurerată, furioasă; o cicatrice adâncă o cresta de la tâmpla
dreaptă până la bărbie, mustăţile îi atârnau în jos şi sprâncenele Lui erau
încruntate, pline de supărare şi durere.
Se lupta din zorii zilei să găsească înlăuntrul lemnului această faţă leită,
şi tăia cu grabă şi arunca de ici-colo aşchiile ca să o dezvelească. Se
1323
grăbea; către seară, faţa dumnezeiască străluci în lumina înceţoşată a iernii,
se înălţă din stejar, dispăru din mintea lui Manolios, ai fi crezut că a
coborât întreagă din vis şi s-a statornicit în lemn.
În clipa aceea intră Mihelis, liniştit, deznădăjduit; privi stejarul sculptat,
se dădu înapoi.
— Ce este acesta? strigă el. Este războiul!
— Nu, este Hristos, răspunse Manolios, ştergându-şi sudoarea frunţii.
— Dar atunci, ce deosebire are faţă de război?
— Nici una, răspunse Manolios.
Se înnoptase deja, cădeau acum fulgi mari deşi, liniştit, fără zgomot, şi
acopereau lumea; jos câmpul dispăruse; cerul se lăsase jos şi apăsa peste
pământ.
Manolios aprinse opaiţul cu ulei, coborî vechea faţă a lui Hristos, pe
care o sculptase în lemn de soc, şi o puse lângă cea nouă.
— Ce deosebire! murmură Mihelis şi oftă. Este acelaşi?
— Acelaşi; altădată era liniştit, dulce, binevoitor; acum s-a mâniat. Poţi
să-nţelegi, Mihelis?
Mihelis tăcea. Apoi spuse:
— Altădată nu puteam. Acum pot…
Şi tăcu iarăşi.

Marţi nu se revărsaseră încă bine zorii zilei, şi toţi sarakinioţii erau în

picioare; vârful muntelui alb strălucea. Prorocul era ciuciulit, primele raze
căzură peste el, şi, cum îl atinse lumina, se rumeni, se învioră, se trezi.
Părintele Fotis adună poporul său:
— Fiii mei, spuse el, ziua aceasta o să hotărască soarta noastră. Am avut
răbdare cât am putut, am ajuns pe marginea prăpastiei; să mai avem încă
puţină răbdare, o să ne prăbuşim; întâi şi-ntâi copiii, iar apoi bărbaţii şi
femeile. Am avut de ales – de o parte moartea, de cealaltă lupta ca să trăim;
am ales lupta. Sunteţi toţi de-aceeaşi părere?
— De aceeaşi părere, părinte, toţi!
— Am întrebat şi pe străjerul care stă deasupra noastră, pe căpitanul
Ilie; e de aceeaşi părere şi el. Mi-am întrebat şi inima; e de aceeaşi părere şi
ea. Ceea ce încercăm astăzi, încercăm nu cu orbire, ci cu ochii deschişi, cu
1324
mintea limpede, ca nişte oameni liberi. O să mergem să ne cerem dreptul;
nu milostenie, dreptate! Avem la câmp grădini, viţă-de-vie şi ogoare, avem
măslini şi case, să ni le dea! Nu căutăm să călcăm pământurile altora,
căutăm să le muncim pe-ale noastre, ca să trăim. Nu suntem o oaste a
foamei, ci o oaste a celor nedreptăţiţi, care s-au săturat să mai fie
nedreptăţiţi.
Nu o să lovim primii; dar dacă o să fim loviţi, avem mâini, Dumnezeu
ne-a dat mâini, o să lovim şi noi. Ce poate să facă, cum poate să se
pricopsească dreptatea într-o lume nedreaptă şi ticăloasă, dacă nu este
înarmată? O să înarmăm dreptatea; ei cum înarmează nedreptatea? O să
arătăm astăzi că şi virtutea are mâini. Hristos nu este numai miel, este şi
leu; astăzi va veni cu noi ca leu.
Manolios a cioplit în lemn faţa Lui. Iat-o! Acest Hristos va merge
înaintea noastră, comandant al nostru!
Ridică sus chipul cel furios. În aerul de dimineaţă, deasupra mulţimii,
faţa lui Hristos se mişcă, întru totul înspăimântătoare. Manolios în ultima
clipă vopsise în roşu rana care ţinea de la tâmplă până la bărbie, şi astfel
Hristos păru poporului vrăjit, ca un mare Luptător, care a fost rănit în
războaiele de demult şi se aruncă din nou în luptă.
— Acesta este comandantul nostru! strigă părintele. Ridicaţi mâinile,
salutaţi-L.
Se întoarse către Lukas, stegarul.
— Lukas, spuse el, înfige această sfântă icoană drept în vârful
stindardului; să meargă înainte, să ne deschidă drum! Iar acum, fiecare la
locul său, Dumnezeu a revărsat zorii zilei, să mergem! Întâi Lukas cu
stindardul, apoi bărbaţii cu armele, iar la coadă, femeile şi copiii cu
praştiile!
Oastea se orândui, îşi făcură toţi cruce, părintele Fotis luă icoana în
braţe, Manolios trecu înainte cu ai lui, Iannakos mai în urmă cu bidonul de
gaz la subsuoară. Mihelis se opri pe o stâncă şi îi privea cum pornesc.
— Nu merg, părinte, îi spusese părintelui Fotis. Mâinile mele sunt
tăiate.
Îi privea acum cum se mişcă; jerpeliturile şi zdrenţele atârnau pe ei,
mulţi erau desculţi, unii cu picioarele înfăşurate cu blană de oi sau cu
1325
bucăţi de saci; feţele lor erau zbârcite, oasele ieşite în obraji şi în bărbii
străluceau, iar ochii lor erau negri ca nişte găuri; le era foame, le era frig,
alergau ca să se încălzească puţin… Nu urau pe nimeni; voiau doar să se
încălzească şi să mănânce, ca să nu moară…
Iannakos puse o clipă bidonul de gaz pe pământ, îşi frecă mâinile care îi
îngheţară.
— N-o să cântăm, bre băieţi? strigă el. Aşa muţi se duc oamenii la
bâlci? Înainte! Un cântec de oaste, o manea, un tropar, ce vreţi; dar să
cântăm, bre băieţi, să ne încălzim!
Şi deodată piepturile se umflară, gurile se deschiseră, primul începu
părintele Fotis, şi tot poporul porni să cânte triumfător un străvechi tropar
războinic pe care îl cântau strămoşii pornind să-i alunge pe barbari:
Mântuieşte, Doamne, pe poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta,
biruinţe împotriva barbarilor dăruindu-ne…

1326
 XX

Lykovrysi în acel ceas începea să-şi întindă oasele în pat şi să se

trezească. Astăzi era ger, ninsese la munte, gospodarii erau bine aranjaţi în
aşternuturile lor calde şi se lăfăiau cât puteau mai mult în traiul lor bun.
Ieri înjunghiaseră porcii, le pârliseră părul, îi spintecaseră şi le scoseseră
măruntaiele şi îi încredinţaseră pregătiţi, bine curăţaţi, nevestelor şi fiicelor
– de-acum acestea o să se îngrijească cum o să se facă piftia, cum să umple
maţele să facă cârnaţi, să aranjeze şi să toarne în oale mici şi în chiupuri
untura, carnea la sare, şuncile şi muşchii de pe spate.
Aşadar astăzi, gospodinele se treziseră cele dintâi, îşi suflecaseră
mânecile, aşezaseră cazanele pe focuri mari şi începuseră să piseze, în
revărsatul zorilor, piper şi chimen pentru cârnaţi şi să stoarcă năramze şi
lămâi pentru piftie; iar porcul, gras, nemişcat, spălat de curând, proaspăt
curăţat de păr, atârna cu capul în jos de cârligele bucătăriei şi aştepta.
— Să nu se întâmple, fă Martho, să bagi porc în casa mea şi să mă
pângăresc! spunea roabei lui ieri seară aga, care auzise toată ziua cum guiţă
şi cum sunt înjunghiaţi porcii în fiecare curte. Ptiu vouă, nesătuilor, care vă
pângăriţi cu porc şi prăjiţi cârnaţi de umpleţi aerul de putoare!
Aga era înnebunit după cârnaţi de porc, nu exista aperitiv mai plăcut
pentru rachiu, iar preaşireata cocoşată îi aducea în fiecare an, ca şi cum ar
fi, chipurile, din carne sărată de cămilă. Aga ştia ce erau, dar făcea pe
prostul, mânca şi-şi lingea şi degetele, iar totodată ţinea şi legea Profetului;
nici în sinea lui nu mărturisea că această plăcută cărniţă, pe care o mânca,
era de porc; şi în fiecare asemenea zi, la tăiatul porcilor, o striga pe bătrâna
cocoşată şi îi poruncea înfuriat:
— Să nu se întâmple, fă Martho, să bagi carne de porc în casa mea şi să
mă pângăresc!
Care voia să spună: Du-te şi cumpără-mi cârnaţi, cât poţi, ca şi cum ar fi
pentru tine; şi adu-mi-i ca gustare şi spune-mi că sunt de cămilă.
— N-avea nici o grijă, aga, răspunse cocoşata şi nici nu cuteză să
zâmbească, o să-ţi găsesc eu şi anul acesta cârnaţi de cămilă, din belşug, nu
te necăji. Să mănânce şi Braimaki.

1327
 În acest timp cei înfometaţi şi zdrenţăroşi coborau de pe munte în fugă.
O clipă Iannakos se întoarse şi spuse celor de lângă el:
— Nimerită zi, fraţilor, a ales părintele să călcăm satul; astăzi porcii
sunt atârnaţi în cârlige, buni de gătit; iar gospodinele au aprins focurile şi
ni-i pregătesc. Să se mai ungă şi maţul sărăciei! Oare să fi tăiat porc şi
zgârciobul Ladas?
Dar prietenii, absorbiţi de aprigul tropar războinic, nu răspunseră.
Ajunseseră deja la poalele muntelui, apucau câmpul; satul se întinse în
faţa lor cu casele lui ninse şi toate hornurile scoteau fum. Cei înfometaţi îşi
deschideau şi închideau nările şi primeau cu nesaţ mirosurile de cărnuri de
porc, care începuseră deja să fiarbă pentru piftie. Femeile îşi amintiră
gospodăriile lor pustiite, îşi amintiră ce făceau şi ele într-o asemenea zi a
anului şi oftară.
Îndată ce ajunseră la puţul lui Sân’ Vasile, părintele Fotis se opri; dădu
de înţeles că o să vorbească.
— Fiii mei, strigă el, aveţi grijă! O să ne ducem întâi la conacul
bătrânului Patriarheas să ne punem la adăpost; dacă poarta este încuiată, o
s-o spargem, este a noastră, şi o să intrăm; iar apoi ne vom împărţi în
grădinile, în viile şi pe ogoarele noastre şi vom pune stăpânire pe ele… Să
dea Dumnezeu să nu ne lovească; dar dacă ne vor lovi, o să lovim şi noi,
este război, ne cerem dreptul, Dumnezeu o să ne ierte! Satul s-a trezit,
zăresc departe cum se adună oameni, aud că bate clopotul, aveţi grijă;
înainte, toţi împreună!
Şi într-adevăr, clopotul bătea înnebunit, satul se răscoli; Panaiotaros nu
putea să doarmă, ceva mirosise, la revărsatul zorilor ieşi pe balconul agăi,
privea către munte; şi iată, peste puţin zărea, în ceaţa zorilor de zi, cum
coboară alaiul de pe Sarakina. Se năpusti pe scară, ieşi în piaţă, ajunse la
biserică, apucă funia clopotului şi începu să-l bată cu turbare.
În acelaşi ceas baba Madalenia, care se dusese la puţul lui Sân’ Vasile
cu urciorul ei, văzu în depărtare gloata desculţă cum coboară, poticnindu-
se şi icnind, şi alergă în sat ţipând:
— Vin, vin afurisiţii! La arme, săteni!
Bogătanii auziră în huzurul lor că bate clopotul, urechea lor prinse
strigătele babei Madalenia, săriră din aşternuturi, deschiseră porţile şi
1328
începură să alerge, înfăşuraţi în pături, către biserică. Gospodinele lăsară
grija porcului, apăreau la porţi şi la ferestre, ţipau la bărbaţii care treceau
ciufuliţi:
— Ce se întâmplă, fraţilor? De ce bate clopotul?
Dar nimeni nu răspundea, alergau.
Popa Grigoris ajunsese deja la biserică, stătea afară la uşă, ciufulit,
gâfâind, scos din fire, şi striga:
— La arme, fiilor! Vin bolşevicii, coboară de pe Sarakina, să nu-i lăsăm
să calce satul! Întoarceţi-vă acasă, înarmaţi-vă, şi toţi împreună la puţul lui
Sân’ Vasile!
Se întoarse spre Panaiotaros care bătea înfuriat clopotul!
— Hei, Panaiotaros, să trezeşti pe aga! Spune-i să încalece iapa şi să
alerge la puţul lui Sân’ Vasile. Bolşevicii coboară!
Învăţătorul sosi gâfâind; îşi uitase ochelarii şi se poticnea ici şi colo şi
nu ştia ce face.
— Să nu luaţi armele, fraţilor, striga el, o să mă duc eu să le vorbesc, să-
i iau cu binele! Suntem fraţi, să nu rostogoliţi satul în sânge.
— Caută-ţi de treaba ta, învăţătorule! mugi popa scos din minţi. Aici nu
există împăcări! A sosit ceasul să-i distrugem; pe ei, fiilor! La arme,
fraţilor! Moarte zdrenţăroşilor!
Minţile luară foc, sătenii alergară pe la casele lor, se înarmară cu
ghioage, cu pistoale, cu coase, mulţi apucară cuţitele cu care tăiaseră porcii
ieri, se făcură toţi un buluc, popa Grigoris trecu înainte, se repeziră către
puţul lui Sân’ Vasile.
Sosi în fugă şi Panaiotaros şi se opri lângă popă; îşi ridică pistolul, trase
în aer.
— Pe ei, băieţi, să-i mâncăm!
Aga auzi împuşcătura în somn, lovi cu măciuca lui în podea, veni
Martha.
— Ce sunt, fă, împuşcăturile astea?
— S-au năpustit bolşevicii, aga!
— Care bolşevici, cocoşato? Vorbeşte limpede! Din Rusia, fă?
— Nu, aga, de pe Sarakina; să-ţi încaleci iapa, zice, şi să te duci…

1329
 Aga izbucni în râs, îi era somn, se întoarse pe cealaltă parte, unde
dormea Braimaki.
— Când o să vină din Rusia, spuse el, să mă trezeşti. Acum du-te
dracului!

Părintele Fotis văzu pe lykovrysioţi cum se reped înfuriaţi, se rupse de

gloata lui, înaintă fără armă, ţinând numai icoana în braţe.
— Fraţilor, strigă el, am să vă spun un cuvânt, opriţi-vă! Ascultaţi-mă,
pentru numele lui Hristos, să nu se verse sânge!
Cele două cete duşmane se opriră o clipă şi aşteptau; părintele Fotis mai
înaintă câţiva paşi.
— Ţie, popă Grigoris, sfinţiei tale, părinte, strigă el, am să-ţi spun un
cuvânt. Apropie-te.
— Ce vrei de la mine, popă-ţap? răspunse popa Grigoris şi sări înainte.
Iată-mă!
Cei doi popi se opriră, unul în faţa celuilalt, între cele două şiruri; unul,
înalt, bine hrănit, lucitor ca un taur; celălalt, piele şi os, cu obrajii înfundaţi,
cu picioarele chinuite, ca un cal înfometat, plin de răni.
— Părinte, spuse tare popa Fotis ca să-l audă gloata, este un mare păcat
să-i aruncăm pe fraţi în război; sângele care o să curgă o să cadă asupra
capetelor noastre, ale amândurora… Am să-ţi spun un cuvânt, părinte,
ascultaţi-l şi voi toţi, fraţilor! Puneţi armele la pământ, să nu vă încăieraţi,
aşteptaţi; noi, cei doi preoţi, popa Grigoris şi eu, fiecare reprezentantul
poporului său, o să ne luptăm aici, fără arme, între voi. Şi să facem
jurământ; dacă popa Grigoris mă aruncă jos şi spatele meu muşcă
pământul, o să ne întoarcem în pace, cu mâinile goale, pe Sarakina; dacă eu
îl arunc jos pe popa Grigoris şi spatele lui muşcă pământul, o să punem
stăpânire pe proprietăţile pe care Mihelis Patriarheas le-a dăruit obştii
noastre; sus, între noi doi, o să stea Dumnezeu şi o să judece.
Lykovrysioţii se bucurară să audă cuvintele părintelui Fotis. Priviră faţa
lui leşinată, mâinile şi picioarele lui ca de lăcustă şi râseră:
— Suflă-l, părinte Grigoris, suflă-l să cadă jos!
Dar gloata de pe Sarakina se înspăimântă.

1330
 — Nu, nu, părinte, strigă Lukas, cel mai voinic dintre ei să iasă şi să se
lupte cu mine! Să iasă Panaiotaros care face pe durul şi se fuduleşte cu
pistoalele şi cu fesul lui roşu, turcaletele! Să vină, dacă ţine la tăvăleală, să
ne încăierăm!
Spuse, şi lăsă stindardul unui voinic de lângă el şi îşi suflecă mânecile.
— Vin, trădătorule, vin, bolşevicule! răgi Panaiotaros şi se repezi. Vin,
mă, şi-o să-ţi vin de hac!
Trase pistolul, făcu un salt, dar popa Grigoris scoase un strigăt:
— Opriţi-vă, lăsaţi-ne singuri să luăm noi o hotărâre! Primesc
provocarea ta, popă-ţap; fac jurământ lui Dumnezeu: dacă te trântesc, cară-
te, pleacă! Dacă mă trânteşti, ia averea pe care v-a dăruit-o Mihelis,
nerodul; strig pe Dumnezeu să vină să stea sus, între noi doi şi să judece!
— În numele lui Dumnezeu, spuse părintele Fotis şi-şi făcu cruce.
Se întoarse către ai săi, făcu un semn, şi puse icoana în braţele unui
bătrân.
Îşi scoase apoi anteriul găurit, îl împături cu grijă şi îl puse pe o piatră;
apăru cămaşa neagră, zdrenţăroasă şi pantalonul numai petice; îi ieşiră la
iveală picioarele subţiri ca trestia, asemenea unor beţe noduroase, pline de
răni.
Popa Grigoris stătea cu picioarele desfăcute, cu mâinile încrucişate şi îl
aştepta să se pregătească; sprâncenele lui erau pline de mânie şi dispreţ;
bătea cu piciorul în pământ ca un cal; se grăbea. Dar cum îl văzu pe
părintele Fotis, pe neaşteptate în faţa lui, scheletic, îmbrăcat în zdrenţe, cu
ochii negri ca nişte fântâni adânci, se înfioră, ca şi cum s-ar fi ridicat
înaintea lui umbra morţii.
— Fă-ţi cruce, părinte, spuse liniştit popa Fotis, sunt gata.
Popa Grigoris îşi făcu mecanic crucea şi nu se mişcă, înrădăcinat în
pământ.
— Vino, mă lăcustă, strigă el batjocoritor, loveşte!
— Nu poţi, părinte, să deschizi gura fără să ocărăşti? Cu asemenea buze
slăveşti pe Dumnezeu? Astea sunt mâinile care ridică Sfântul Potir?
— Astea sunt mâinile care rup oasele ţapilor ca tine! spuse şi se repezi
la adversar cu capul aplecat, ca un taur.

1331
 Îşi ridicase pumnul, înfuriat, să lovească, dar părintele Fotis se dădu la o
parte cu uşurinţă şi pumnul lovi în aer; iar popa Grigoris era cât pe-aci să
se rostogolească la pământ. Îşi ieşi din minţi, se repezi din nou la el, îi
apucă un smoc de barbă, i-l smulse din rădăcini, dar părintele Fotis i-o luă
înainte, strânse pumnul slab oţelit şi lovi în burta rotundă a popii Grigoris;
burta bubui, şi popa-boier răgi de durere; ochii i se înceţoşară, se îngălbeni,
dar îşi adună iarăşi forţa şi apucă de mijloc pe părintele Fotis, îşi lipi faţa
de el şi începu să-l muşte de gât şi să se lupte să-l sufoce. Nu scotea o
suflare, din când în când popa Grigoris mugea, ca o fiară care mănâncă.
Sarakinioţii îşi ţineau răsuflarea.
— E pierdut părintele nostru, murmură Iannakos. O să-l sugrume taurul
de popă!
— Nu te teme, Iannakos, nu vezi pe Dumnezeu? Este deasupra lui!
Manolios nu-şi sfârşise cuvântul, şi părintele Fotis apucase barba
bifurcată a popii Grigoris cu o mână, iar cu cealaltă îi dădea un pumn
zdravăn în gură; nefericitul popă mugi şi scuipă, aplecându-se, sânge
amestecat cu dinţi; şi chiar înainte de-a ajunge să-şi revină din durere,
părintele Fotis, îl apucă de mijloc, îl scutură tare în dreapta şi-n stânga, şi
pe neaşteptate căzu asupra lui cu tot trupul, cu avânt, şi-l prăbuşi la pământ
cu faţa în sus.
Se ridică să pună genunchiul pe pieptul lui, dar n-apucă s-o facă;
Panaiotaros se repezise asupra lui şi-l lovea cu turbare. Şi deodată se
năpusti Lukas, în urma lui alergă Manolios şi Iannakos, cele două armate
se amestecară, praştiile şuierau şi mult timp auzeai măciucile care cădeau,
cuţitele care lucrau şi împuşcăturile în aer sau în carne. La început strigau
şi se înjurau, dar în scurt timp nu auzeai decât mugete şi răcnete, de parcă
s-ar fi încăierat fiare.
Kostandis cu Andonis şi cu burtosul Dimitrios sosiră cu ghioagele lor,
se opriră lângă sarakinioţi.
— Kostandis, îi strigă Iannakos, ieşind din învălmăşeală, ai împlinit
comanda mea?
Kostandis îl privi uimit, nu-şi amintea care comandă.
— Măgăruşul meu…
— Nu-ţi face griji, Iannakos, îl am acasă la mine.
1332
 — Mă duc, aşadar! strigă Iannakos şi încărcă bidonul de gaz pe umăr.
— Pe ei, băieţi! striga Lukas, lovind c-o măciucă grea capetele în
dreapta şi-n stânga, pe ei şi să-i luăm la rând!
Şi într-adevăr, lykovrysioţii începuseră să se rupă, se retrăgeau încet-
încet, intrau în sat, mulţi o rupseră la fugă şi se încuiară în casele lor… În
acest timp sarakinioţii alergaseră şi ridicaseră pe părintele Fotis, îl
întinseseră lângă puţ şi îi spălau rănile; îi spărsese capul şi-i curgea sânge.
— Curaj, fraţilor! striga Manolios şi se năpustea.
Smulsese din mâinile lui Panaiotaros pistolul şi împuşca în aer şi
urmărea bulucul îngrozit.
O clipă se auzi glasul învăţătorului:
— Opriţi-vă, fraţilor, nu vă omorâţi; o să ajungem la o înţelegere! Toţi
suntem greci, toţi suntem creştini!
Dar fu împins între cele două armate, îl trântiră jos prieteni şi duşmani
şi îl călcară în picioare; unul aruncă un pietroi în el, şi învăţătorul se
rostogoli într-un şanţ fără simţire.
Lykovrysioţii se retrăseseră de-acum în sat. Lukas apucă celălalt bidon
de gaz pe care îl păzeau femeile, se repezi spre casele din jur şi începu să
stropească împrejur zidurile.
— Înainte, femeilor, urmaţi-mă, puneţi foc! striga şi înainta.
Flăcările porniră repede să lingă zidurile, femeile, care erau încuiate
înăuntru, începură să ţipe.
Popa Grigoris era întins, fără simţire; îl ridicaseră, îl băgară în casa
babei Madalenia, acolo aproape, şi îl întinseră în curte; bătrâna aduse
leacurile ei băbeşti, se aplecă asupra lui şi începu să-i spele rănile şi să le
ungă cu balsam; iar nefericitul popă-boier mugea.
În acest timp Manolios alerga înainte, iar în urma lui, gloata, ajunseră la
conacul bătrânului Patriarheas, sparseră poarta, intrară.
— Aici, băieţi, o să ne baricadăm! strigă Manolios. Haideţi doi să
aduceţi pe părintele nostru, iar voi toţi intraţi înăuntru; puneţi stăpânire, să
fie cu noroc!
Doi alergară să-l aducă pe părintele Fotis; gospodinele se repezeau cu
găleţile să stingă focul; satul fusese devastat.
Pe neaşteptate se auziră glasuri îngrozite:
1333
 — Arde casa lui moş Ladas!
— I-au spart chiupurile, uleiurile lui curg gârlă, i-au spart butoaiele,
vinurile lui se revarsă peste tot!
— Moş Ladas cu femeia lui au ieşit pe drumuri şi plâng!
Panaiotaros îşi pierduse fesul său roşu, Manolios îi smulsese un pistol,
alerga în sus şi-n jos şchiopătând, trăgea cu celălalt pistol şi căuta să-l
ajungă pe Manolios. Dar Manolios era aplecat acum asupra părintelui
Fotis, pe care îl aduseseră şi-l întinseseră pe patul moale al lui Patriarheas;
femeile îi legaseră rănile, iar acum deschidea ochii, privea în jurul său pe
tovarăşii lui şi zâmbea.
— Şi-au călcat jurămintele, spunea el, Dumnezeu o să-i pedepsească! L-
am pus jos pe popa Grigoris, spinarea lui a muşcat pământul, sunt
mulţumit.
— Te doare, părinte? întrebă Manolios.
— Desigur, Manolios, mă doare, dar sunt, îţi zic, mulţumit. Dumnezeu a
judecat, am învins noi!
În curte se auziră glasuri bucuroase; Lukas cu doi prieteni pătrunseseră
în casele unde puseseră foc, uşile erau deschise, femeile cărau apă ca să
stingă focul, ei apucară să răpească trei porci înjunghiaţi care atârnau în
cârlige şi-i aduceau, lăudându-se, la conacul lui Patriarheas.
— Aprindeţi focuri, femeilor! strigară ei. Avem lemne din belşug,
deschideţi şi cămările, scoateţi făină, faceţi pâine, prăjiţi carnea, palicarii
au flămânzit!
— Este postul Crăciunului, nu se mănâncă nici ulei! protestă o bătrână;
nu vă temeţi de Dumnezeu?
— Să întrebăm pe părintele, spuse Lucas.
— Iau păcatul asupra mea, răspunse părintele Fotis. Mâncaţi!
Sosi şi Iannakos, pârlit, uns peste tot de ulei.
— Mi-am scos năduful, fraţilor, strigă el, sufletul mi-e împăcat! Moşul
ciufut a ars văduve şi orfani, l-am ars şi eu pe el!
Poarta răsună de bătăi, afară se auzi glasul lui Kostandis:
— Deschideţi, deschideţi, băieţi, învăţătorul a fost omorât.
Alergară, descuiară poarta, Kostandis cu burtosul Dimitros şi cu
Andonis intrară purtându-l pe cel mort pe braţe. Capul îi era spart, îi curgea
1334
creierul; ochii îi rămăseseră deschişi, sticloşi; partea de jos a bărbiei îi
fusese sfărâmată.
— L-am găsit într-un şanţ, spuse Kostandis. Cele două gloate trecuseră
peste el.
Se închinară toţi, femei şi bărbaţi, şi îl sărutară.
— A intrat la mijloc, voia să ne înfrăţească, iar noi l-am omorât… spuse
Manolios, ştergându-şi ochii.

Aga, întins în patul său moale, asculta împuşcăturile, îşi fuma luleaua
şi-l mângâia pe Braimaki. Dar acesta mirosea praful de puşcă, sângele i se
aprinsese, lovea din picior şi voia să se avânte afară, să tragă şi el cu
pistolul; dar aga îl ţinea strâns de picior, nu-l lăsa.
— Nu fi scrântit, Braimaki, lasă-i pe greci să se omoare între ei; neamul
ăsta nu e de stârpit, blestemat fie el! De câţi ani, din moşi-strămoşi, ne
luptăm să-i dăm de cap? Ce am izbutit? Vai de capul nostru! Dezrădăcinezi
unul, răsar zece… Dacă nu se omoară, îţi zic, între ei, nu au moarte; îi las,
aşadar, să se omoare; şi după ce îşi scot ochii bine-bine, îmi încalec iapa şi
mă duc să fac ordine. Ai înţeles? Îţi spun astea, dacă o să te învredniceşti
să fii şi tu agă vreodată într-un sat grecesc, să ştii, mă, cum să te porţi cu
grecii.
— Lasă-mă să omor şi eu câţiva, striga turculeţul aprins. Mă mănâncă
mâna.
— Mă, nu intra în bucluc, îţi spun, se omoară ei între ei; dacă ne
amestecăm noi şi lichidăm câţiva, dovletul36 o să-şi găsească beleaua; o să
vină iarăşi corăbiile frânce la Smirna să facă blocadă, şi a-nţărcat bălaia!
Stăm bine aici în aşternut, Braimaki, afară e frig, nu te las. Acum o să ne
aducă baba şi miere cu nuci să mâncăm.
Bătu din palme, apăru baba Martha.
— Ce se întâmplă, fă Martho?
— Se omoară, aga. Cei doi popi au fost răniţi, şi-au smuls unul altuia
bărbile, Panaiotaros şi-a pierdut fesul şi i-au rupt şi genunchiul, au pus foc
casei lui moş Ladas, curge uleiul şi vinul pe ulicioare.
Aga izbucni în râs.

1335
 — Aferim, ghiaurilor, spuse el, parcă v-aş fi plătit eu! Hai, fă, să ne
aduci nuci cu miere!
Se întoarse către Braimaki care încă bătea din picior şi voia să intre şi el
în harţă:
— Mă, nu fi smintit, nu te amesteca în treburile grecilor; ăsta e un
blestem de demult, de la Dumnezeu. Ascultă ce-mi spunea răposatul meu
bunic, să înţelegi. Allah le-a făcut pe toate bune, îmi spunea, pe toate, dar
într-o zi s-a dovedit moale, a luat foc şi bălegar şi-a plăsmuit pe grec; dar
îndată, cum îl văzu, se căi; avea un ochi, ticălosul, care pătrundea oţelul.
„Ce să fac acum, murmură Allah, am păţit-o; să mă apuc să-l fac acum pe
turc, să înjunghie pe grec, să-şi găsească lumea liniştea.“ Luă, aşadar,
miere şi praf de puşcă, le amestecă bine-bine, făcu pe turc. Şi îndată, fără
să trândăvească, pune turcul şi grecul pe o tipsie ca să se lupte. Se luptau,
se luptau de dimineaţa până seara, nici unul nu-l arunca pe celălalt jos; dar
îndată, cum se întunecă, ticălosul grec pune o piedică, jos turcul! „Dracul
să mă ia, murmură Allah, am păţit-o iarăşi; grecii ăştia o să mănânce
lumea, strădaniile mele s-au dus pe apa sâmbetei… Ce să fac?“ Toată
noaptea nu a închis un ochi sărmanul; dar dimineaţa, sări în sus şi bătu din
mâinile lui mari: „Am găsit! Am găsit!“ strigă el; luă iarăşi foc şi bălegar,
şi făcu un alt grec şi îi puse pe tipsie ca să se lupte. Începu lupta; piedică
unul, piedică şi celălalt, lovituri pe la spate, unul, lovituri pe la spate,
celălalt, făţărnicie, unul, făţărnicie, celălalt… Se luptau, se luptau, cădeau,
se ridicau, se luptau iarăşi, cădeau din nou, se ridicau din nou, se luptau…
Şi încă se luptă! Şi aşa, Braimaki, lumea şi-a găsit liniştea.
Veni kyra Martha cu nucile şi mierea.
— Deschide, Martho, fereastra, porunci aga, să le aud glasurile şi
împuşcăturile, să se bucure sufletul meu; şi umple şi sticla de rachiu. Şi
când or fi omorâţi câţi trebuie să fie omorâţi, vino să-mi dai de veste, ca să-
mi încalec iapa, să mă duc să fac ordine.

Spre seară împuşcăturile şi acel du-te-vino se potoliseră, sătenii se

adunaseră pe la casele lor, îşi spălau rănile, se ungeau cu alifii, îşi puneau
ventuze, beau ceai de salvie; aprindeau opaiţele şi îşi cercetau trupurile, să
vadă ce stricăciuni au suferit; aici atârna o ureche, dincolo lipseau câţiva
1336
dinţi, un deget fusese tăiat, un ochi se umflase, două-trei coaste s-au rupt…
Cercetau şi satul: mai multe canaturi de ferestre arse, câteva porţi rupte,
trei porci înjunghiaţi dispăruţi, casa lui moş Ladas încă în flăcări, uleiurile
şi vinurile vărsate, grânele duse pe apa sâmbetei…
— Şi biata lui femeie, kyra Pinelopi, omul cel sfânt? întrebă baba
Madalenia, care mergea din casă în casă şi ungea cu alifii, punea ventuze şi
lipea cataplasme.
— Să fie sănătoase vecinele, care au intrat în foc şi-au scăpat-o. Şedea
sărmana nemişcată pe scaun şi ţipa. Nu s-a ridicat să fugă; ţinea strâns
ciorapul cu andrelele şi ţipa.
— Şi bărbatul ei, fă, nu s-a repezit în flăcări s-o scape?
— S-a repezit blestematul, dar în loc să-şi scape femeia, a înşfăcat lada
cu lire, a sărit în uliţă şi s-a aşezat pe ea şi plângea. Peste puţin o aduseră şi
pe kyra Pinelopi, o puseră şi pe ea să şadă pe ladă şi – n-o să credeţi! – îşi
luă îndată ciorapul ei şi împletea… Ai dreptate, kyră Madalenia, sfântă
femeie!
Kyra Madalenia plecă blestemând bărbaţii, o poartă se deschise, o mână
o apucă de rochie.
— L-ai văzut, fă, pe bărbatul meu? L-a încălecat iarăşi dracul, şi-a pus,
se zice, pistoalele, a întors satu’ cu susu-n jos, a omorât, se zice, şi pe popa
de pe Sarakina. Adevărat, kyră Madalenia?
— Nu l-am văzut pe bărbatul tău, kyră Garuphalia, dar i-am văzut fesul,
care îi căzuse aproape de puţu’ lui Sân’ Vasile… Capu’ lui e într-o parte şi
fesu’-n altă parte, sărmană Garuphalia.
— Dracu’ să-l ia! spuse kyra Garuphalia şi trânti zgomotos poarta.
Baba o luă la picior, se grăbea, ţinea cele mai scumpe alifii ale ei,
mergea să doftoricească rănile popii Grigoris.
Îl căraseră acasă la el, două-trei vecine intrau şi ieşeau şi îi aduceau
cafele, mâncăruri de post, limonade, supă de tahân şi salată de icre, să
mănânce, ziceau ele, să se întărească.
— Nu-i nimic, părinte, îi spunea o bătrânică simpatică, zdrenţăroasă şi
scofâlcită, c-un nas nemaiîntâlnit, nu-i nimic… de dimineaţă n-ai mâncat
nimic, părinte, şi ţi s-a făcut foame; toate bolile au temelie foamea;
mănâncă să te însănătoşeşti.
1337
 Aşadar popa, ridicat în capul oaselor în patul său, mânca şi bea, se
descurca şi fără dinţii din faţă pe care i-i rupsese părintele Fotis, îi mai
curgea puţin sânge de la frunte, dar avea să vină acum kyra Madalenia cu
alifiile ei…
Toate bune, durerile începură să scadă, dar inima îi fierbea.
— M-a văzut cineva că m-a aruncat jos afurisitul ăla de popă-ţap, kyră
Persephoni? întrebă încet pe bătrânica simpatică. Dă-ţi nasul un pic mai
încolo, să ai binecuvântarea mea, că o să curgă pe mine.
— Ce sunt cele ce zici, părinte? Lăcusta aia să te pună jos – Doamne,
iartă-mă, să nu mai spui asta! Nu, părinte, nimeni nu te-a văzut, nimeni!
Dar inima popii nu se mângâia. „Pe toate, pe toate, blestemat să fie el,
pe toate le face afurisitul ăla de Manolios! Pe toate! El i-a scrântit mintea
lui Mihelis, el a omorât-o pe Mariori a mea, el s-a pus în frunte şi a coborât
zdrenţăroşii de pe Sarakina, el l-a pus pe Iannakos să aprindă satul… Pe
toate, pe toate, el, trădătorul, vândutul! O să-l mănânc de viu!“
Se răsuci în patul său, mâncă încă o farfurie de salată de icre, bău şi-un
pahar de vin.
„Trebuie să prind putere, se gândi el. Să mănânc cât pot, să prind putere.
Mâine o să mă scol, să merg să-l găsesc pe aga, să aducă o armată de
nizami, să alunge bolşevicii, şi să domnească iarăşi ordinea şi dreptatea în
lume…“
Se deschise uşa, popa se întoarse.
— Bine-ai venit, kyră Madalenia, spuse el, apropie-te să-ţi spun la
ureche.
Baba se apropie, se aplecă.
— Scoate vecinele afară, încuie poarta şi taie-mi o găină.

36 Dovlet – în imperiul turcesc era puterea ocârmuitoare, statul turc.

1338
 XXI

A doua zi dimineaţa, aga se trezi, îşi aţinti urechea, nici împuşcături,

nici strigăte, linişte.
Se nelinişti.
— Ghiaurii, murmură el, au încetat deja. Ce dracu’ au păţit de nu se mai
omoară?
Strigă pe Martha:
— Nu se mai omoară, fă?
— Nu, aga, s-au liniştit. Dar răzvrătiţii au luat casa bătrânului
Patriarheas şi nu vor să iasă. Cică e a lor; iar învăţătoru’, sărmanu’, a fost
omorât.
— A fost omorât! strigă bucuros aga. Sănătate mâinilor lor! Unul s-a
dus; şi popii?
— Ei au şapte suflete, aga, ca pisicile; doar şi-au rupt fălcile, şi şi-au
smuls păru’, dar se ţin tare, n-or să moară.
— Asta e rău, murmură aga. Dar răbdare, la altă încăierare. Pregăteşte-
mi iapa.
Cocoşata dădu să plece, dar aga o strigă înapoi.
— Unde este, fă, Braimaki? Dis-de-dimineaţă mi-a scăpat.
— A venit Pelaghia, aga, a venit cu noaptea-n cap, scroafa.
— S-o ia dracu’! Încă nu s-a săturat de ea, fă? Ce găseşte la ea? Ducă-se
la naiba de fătălău! Dar e mic nenorocitu’, nu poate încă să deosebească
rinichiu’ de balegă… Haide, pregăteşte-mi iapa!

Şi părintele Fotis se trezise dis-de-dimineaţă, îl durea încă, dar îşi muşca

buzele, nu lăsa durerea să strige şi să-l facă de ruşine. Îl chemă pe
Manolios.
— Manolios, spuse el, duceţi-vă să puneţi stăpânire pe grădinile noastre,
pe vii şi pe măslini… Să ridice pe fiecare proprietate o colibă, să se
baricadeze bine, nimeni să nu ne scoată, iar eu o să rămân aici cu câţiva
voinici; mergeţi întru binecuvântarea lui Dumnezeu!
— Te mai doare, părinte?

1339
 — Ce mai contează, Manolios, dacă mă doare ori nu mă doare? Aici
lumea piere, şi tu te uiţi la mine? Haideţi, adună bărbaţii, împrăştiaţi-vă;
oriunde ar fi, aga o să apară.
Manolios coborî în curte; învăţătorul era încă întins pe pietriş, în
mijlocul curţii; ochii îi încremeniseră, n-au putut să-i închidă; priveau cerul
şi nu vedeau nimic.
Femeile tăiaseră ramuri de dafin şi le aruncaseră pe el; câteva bătrânele,
stând cu picioarele încrucişate în jurul lui, îl plângeau în linişte, molcom,
fără ardoare; o mamă îi petrecuse prin mâinile încrucişate o creangă mare
de busuioc, s-o ţină drept salutare copilului ei mort; era elev la şcoala lui
Hagi Nikolis, acum, în ultima vreme, iar învăţătorul îl iubea.
Manolios strigă bărbaţii, îi împărţi în trei cete, îşi luară cu ei bâtele şi
armele şi câte provizii găsiră în cămările casei, deschiseră poarta şi ieşiră
afară; o ceată avea să pună stăpânire pe grădinile bătrânului Patriarheas,
cealaltă pe vii, a treia pe livezile de măslini.
Satul dormea, trecură repede pe ulicioarele pustii, casa lui moş Ladas
încă scotea fum; zăpada se topise deja pe câmp, cerul era nespus de senin;
vârful Prorocului Ilie râdea plin de arbori, plin de nea.
Paracliserul auzi tropăitul picioarelor, deschise ferestruica, îi văzu,
înţelese. Se îmbrăcă repede-repede, bucuros, şi alergă să ducă vestea rea
preotului Grigoris.
— O să turbeze, murmură el rânjind. Eu trebuia să mă fac mitropolit şi
el paracliser, dar soarta este oarbă.
Apucă urcuşul în fugă, câteva porţi începură să se deschidă cu teamă,
cocoşii se treziră; ajunse la preot, împinse poarta, intră. Părintele se
ridicase în aşternutul său şi privea pe fereastră în faţă cum se luminează de
ziuă. Baba Madalenia îi pusese ieri seară o alifie ca piftia, galbenă, pe
fruntea zgâriată, să hrănească bine carnea, şi îi înfăşurase capul de jur
împrejur cu o fâşie de pânză neagră; barba i se rărise, iar în dreapta, sub
obraz, îi lipsea un smoc mare; şi jumătate de mustaţă, cea din dreapta, îi
fusese şi aceasta smulsă. Popa ieşea din luptă jumulit, zbârcit, ca un motan
sălbatic, războinic.
Dar nu mai simţea nici durere, nici ruşine; un singur lucru avea în minte
şi în gând – să-i vină de hac lui Manolios. Nu-i mai ajungea că l-a afurisit
1340
şi l-a alungat din sat; voia să-l „mănânce“; instincte antropofage adormite,
amintiri primitive, întunecate se treziseră înlăuntrul său. Să-l trântească jos,
să-l calce în picioare, să-l muşte de beregată cu sălbăticie, să-i soarbă
sângele. Un lup din vremuri străvechi răscolise crusta sufletului său şi urla.
Iubirea creştină şi bunătatea, teama de Dumnezeu, Iadul şi Raiul, toate
dispăruseră în străfundurile sufletului popii Grigoris şi rămânea numai unul
singur în pustietatea sălbatică a măruntaielor lui, lupul.
Paracliserul se apropie înghiţind în sec, neştiind cum să împletească
vorbele care să-l rănească mai adânc pe popă, dar totodată să facă şi pe
prostul, că, vezi Doamne, îi părea rău din toată inima.
— Părinte, începu el cu mâhnire prefăcută, iartă-mă… Corăbiile mari le
lovesc furtunile mari; eşti o corabie mare, părinte, şi valurile te lovesc
drept în moalele capului…
— Să nu-mi faci pe nefericitul, iezuitule, strigă popa, te cunosc eu bine;
ai vrut să ajungi mitropolit, nu ţi-a ieşit treaba, şi buzele tale picură
venin… Nu-mi mesteca vorbele, aşadar, spune repede ce se întâmplă!
Paracliserul se mânie în sinea lui, dar se stăpâni. Îi arunca veninul
picătură cu picătură.
— Popa Fotis, spuse el plângăreţ, nu a păţit nimic… Trăieşte şi
domneşte.
— Mai departe, iezuitule! Altceva vrei să spui. Varsă-ţi fierea!
— Sarakinioţii, i-am văzut cu ochii mei, au pornit dis-de-dimineaţă să
se împrăştie pe proprietăţile lui Patriarheas, să pună stăpânire pe ele.
— Vai de capul tău! Mai departe!
— Tot satul se sparge de râs, ticălosul, că te-a trântit jos, zice, popa
Fotis şi spinarea ta a mâncat pământ…
— Ia apropie-te, mă iezuitule, mai încoa’!
Dar paracliserul se temu de mâna mare a preotului, se trase înapoi, mai
încolo, în colţ.
— Şi cel mai rău lucru…
— Cel mai rău? Spune, blestematule, spune repede. Vrei să mă omori?
— Cel mai rău, părinte… Ei, curaj, oameni suntem… toţi o să murim…

1341
 Popa apucă tabachera de fier şi i-o aruncă în cap; dar paracliserul se
aplecă, şi tabachera se izbi zgomotos de uşă şi tutunul mărunt se împrăştie
pe podea.
— Spune, că o să mă scol, nenorocitule, să te rup în bătaie! Cel mai
rău?
— Cum? N-o ştii, părinte? Oh, cum să ţi-o spun, o să leşin… Fratele
tău, părinte…
Dar popa nu se mai stăpânea; aruncă cearşaful, îşi scutură picioarele,
sări pe podea şi se repezi la paracliser. Dar acesta apucă să pună masa şi
două scaune ca meterez şi astfel se baricadase bine.
— A fost omorât! murmură el plângăreţ.
— Cine? Cine? mugi popa şi sângele începu să-i curgă de la frunte.
Cine l-a omorât?
— Nu ştiu, părinte, de unde să ştiu, sărmanul! L-au găsit, se zice, într-o
groapă cu capul zdrobit… Aruncaseră c-un pietroi în el. Iar acum zace
ţeapăn întins în curte la Patriarheas.
— Nu bănuieşti pe nimeni, mă Haralambie? Nu ai pe nimeni în mintea
ta?
— Ce să-ţi spun părinte? Cineva… dar iarăşi… adică…
— Dar iarăşi… adică? Ia aminteşte-ţi bine. Tu eşti om isteţ, ceva trebuie
să ştii…
Se apropie, dădu la o parte scaunele şi masa, sprijini mâna lui moale pe
umărul paracliserului.
— Ceva ştii tu, nu se poate. Zici să fie…
— E, e… ceva parc-ar fi prins ochiul meu… dar nu vreau să intru în
Iad.
— Nu te teme de Iad, eu sunt aici, vorbeşte liber… Şi eu pe acelaşi mi l-
am pus în minte… Pe Satana! L-ai văzut cu ochii tăi?
Nefericitul paracliser tăcea; se temea de popa, se temea şi de Iad, nu ştia
ce să facă.
Popa îl scutură tare.
— Primeşti să fii martor? îi face el. Ajută-mă, ştii cât ţin eu la tine,
ajută-mă să mă îmbrac să mă duc să-l găsesc pe aga, să mă răzbun…
Aşadar, l-ai văzut, l-ai văzut cu ochii tăi!
1342
 — Ce să-ţi spun şi eu, părinte… parcă l-am văzut, parcă nu l-am
văzut…
Popa ridică mâna lui mare înfuriat. Paracliserul se făcu mic.
— L-ai văzut! De ce-o ascunzi? L-ai văzut, blestematule!
Paracliserul ridică ochii, văzu deasupra lui mâna mare.
— Părinte, strigă el, dă-mi timp să-mi adun mintea, să-mi amintesc.
— Bine, aştept!
„Am spus că l-am văzut, se gândi paracliserul, dar pe cine? nu am spus.
Astfel nu-mi atârn pe nimeni de gât. Aşadar ce pierd să spun că l-am
văzut?“
Se uşură; spuse tare:
— L-am văzut, părinte, acum mi-am amintit, l-am văzut cu ochii mei,
jur, în timp ce te rostogoliseşi la pământ şi popa Fotis te călca cu
genunchiul său…
— Bine, bine, nu te întreb despre asta, pune-ţi lacăt la gură de-acum!
Ajută-mă, îţi zic, să mă îmbrac… Tot e bine că l-ai văzut, Antihristul! Nu
ştii ce bine faci creştinătăţii…
Paracliserul, plin de bucurie, apucă izmenele şi ciorapii şi mantaua, şi
începu să îmbrace burdihanul popesc. Îl încălţă, apoi îi puse potcapul şi îl
scoase pe uşă grăbit, mulţumit.
— Du-mă la conac… Încet-încet, nu te grăbi, blestematule de
Dumnezeu! Şi mergi după aceea să spui să ducă rămăşiţele pământeşti la
biserică.
Aga se pregătea să încalece iapa, văzu pe popa Grigoris că intră târâş-
târâş, cu capul legat într-o batistă, numai sânge. Râse.
— Ce e cu tine-n halu’ ăsta, popo? Cine ţi-a spart capu’?
— Dreptate, agă! strigă popa întinzând mâinile. Răzbunare! Manolios!
El a ridicat Sarakina în picioare, el a pârjolit satul; el mi-a spart capul, el l-
a omorât pe fratele meu, învăţătorul! Am martori! Eşti puterea Turciei în
Lykovrysi, vin, întind mâinile; dreptate, răzbunare! Predă-mi-l pe
Manolios să-l judec; tot satul vuieşte!
— Mă, nu striga, popo, m-ai asurzit. Stai să-ţi facă Martha o cafeluţă să-
ţi revii! Nu-i nimic, sunteţi greci, aveţi capete de greci, se ciocnesc, ştii,
unul de altul, se sparg! Tot e bine!
1343
 — Predă-mi-l pe Manolios! strigă iarăşi popa şi se sprijini de zid să nu
cadă.
Martha alergă, îi dădu un scaun, îl ajută să se aşeze; aga îşi încingea
încet centura, îşi punea pistoalele de argint, îşi petrecea gârbaciul pe după
braţ.
Se deschise poarta, intră un bătrânel desculţ, cocoşat, boţit, cu părul şi
barba pe jumătate pârlite, cu răni roşii pe obraji şi pe mâini; înaintă în curte
şontâcăind şi căzu la picioarele agăi.
— Agă, strigă el, milă!
— Mă, nu eşti moş Ladas? spuse aga îmbrâncindu-l cu piciorul. Ce e cu
mutra asta?
— M-au ars, agă! Mi-au spart chiupurile şi butoaiele, mi-au ars lăzile,
hainele, inima!
— Cine, mă?
— Manolios! Manolios, bolşevicul!
— Avem martori, agă! strigă şi popa. Panaiotaros l-a văzut, paracliserul
l-a văzut… eu l-am văzut!
— Arde-l, agă, arde-l cum m-a ars şi el pe mine! se tângui încet moş
Ladas. Să stivuim lemne în mijlocul pieţei, să-l ungem cu smoală, să-i
punem foc!
Aga se scărpină în cap, scuipă jos scârbit.
— Belele… belele… bombăni el. Blestemaţi să fiţi voi, grecilor!
Umbla de ici-colo prin curte, lovea cu gârbaciul în aer, şi cu cât lovea,
cu atât se înfuria.
— Pe Mahomed, mugi el, o să vă prind pe toţi în rând, popi, fruntaşi,
bolşevici, să vă spânzur cu capu-n jos!
Auzi cum se deschide poarta, se întoarse. Intra Panaiotaros şontâc-
şontâc, fără fes, numai c-un pistol la centură, cu hainele sfâşiate, mânjite de
sânge, înnoroite; iar obrajii i se umflaseră, învineţiţi peste tot.
Aga nu mai putu să-şi stăpânească râsul.
— Mă, ce e cu fiara asta caraghioasă? strigă el. Mă, cum să-ţi spun, urs
jumulit, sau cămilă râioasă, ori Panaiotaros?

1344
 Panaiotaros se rezemă de zid, înfiorător, mormăi, dar nu răspunse; îl
durea genunchiul, nu putea să stea drept, încet-încet alunecă şi căzu
grămadă la pământ.
Aga îi privi pe cei trei musafiri matinali ai lui; preotul, aplecat pe
scaunul lui, guiţa şi mugea, mâna îi tremura şi-şi vărsase toată cafeaua, pe
care i-o adusese Martha, pe anteriu. Moş Ladas, căzut la pământ, îşi mişca
încet capul său ascuţit ca un iepure de casă bolnav, îşi încreţea şi-şi
descreţea buzele, ca şi cum ar mesteca, iar ochii îi erau roşii ca racul. Iar
Panaiotaros ajunsese o grămadă de noroi, zdrenţe, centuri, picioare şi
obraji umflaţi.
— Ho-ho! Ce zdrobite sunt corăbiile astea! strigă aga. Ce stindarde
sfâşiate! Ce comandanţi cufuriţi! Mă, aşa e acum toată grecimea! Mi-a
împuţit curtea! Hai, fă Martho, adu un pămătuf de şters pe jos să-i cureţi!
Popa se simţi atins în amorul propriu, săltă capul.
— Aga, spuse el, să ştii că ai să dai socoteală dovletului! Aici e un
şeitan37 plătit de Moscova să distrugă satul nostru… Să distrugă Turcia! Nu
lua lucrul în glumă, nu râde, ridică pumnul, loveşte! Ce facem când intră
un lup în turmă? Îl omorâm! Predă-ni-l pe Manolios… Nu te-amesteca
domnia ta; tot satul o să se adune astăzi în faţa conacului şi o să vuiască!
Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu. Ascultă poporul care strigă; eşti
aga satului, fă dreptate!
Aga căzu pe gânduri. „Nu e o treabă rea să zdrobim un grec… Unul mai
puţin, totdeauna e un câştig… Iar eu să nu-mi bag coada deloc… Ia să
vedem.“
— Ce-o măsori şi-o răsmăsori, aga? sări acum Panaiotaros. Eu l-am
văzut cum l-a omorât pe-nvăţător c-un pietroi; eu l-am văzut că dă bidonul
de gaz lui Iannakos şi că-i spune: „Arde, Iannakos, întâi şi-ntâi conacul
agăi; arde-l şi pe el, câinele, să scape satul nostru de Turcia!“
— Juri, mă Panaiotaros? mugi aga şi ochii i se umplură de fiere. Juri?
Panaiotaros aruncă repede o privire către popă; acesta îi făcu semn.
— Jur, agă!
— Este bolşevic, agă, spuse popa Grigoris, căznindu-se să se ridice de
pe scaun; un singur scop are: să arunce Turcia în aer! Şi are în spatele lui

1345
Moscova care-l sprijină. Dacă-l lăsăm viu, o să secere, o să mănânce
lumea!
— Mă, prea le umfli, popo! făcu aga, care totuşi începuse să se
neliniştească.
Popa se ridicase acum în picioare, îşi adună puterea, se apropie de aga:
— Le umflu? Dar e limpede ca bună-ziua! Aminteşte-ţi, aga, ce era
Manolios la început, aici în satul nostru, şi ce-a ajuns; un amărât de cioban,
un argat al lui Patriarheas, fără un cap de oaie a lui, fără o fâşie de pământ,
un om de nimic, un terchea-berchea. Iar după aceea, în câteva luni, cu
făţărnicii, cu sprijinul Moscovei, poftim ce-a ajuns: o fiară! S-a pus în
frunte, a omorât oameni, a desfăcut perechi de tineri, a adus de la mama
dracului pe popa Fotis şi pe zdrenţăroşii lui, a călcat Sarakina, a întemeiat
sub nasul nostru un sat nou, toţi bolşevici! A jurat să coboare să ardă
conacul, să te omoare, aga, să jefuiască satul şi să cheme Moscova să pună
stăpânire… Te joci cu capul tău, aga, ia seama! A intrat lupul în stâna ta,
omoară-l!
Aga începu să se-ngrijoreze tare; până acum luase faptul în derâdere;
treburi ale grecilor, îşi spunea el, se-ncaieră nişte greci cu alţi greci, n-au
decât să-şi scoată ochii. Dar iată că acum intra la mijloc dovletul, intra
Turcia! „Dacă las pe viermele ăsta de Manolios să-şi înteţească răzmeriţa,
ce-o să se-aleagă de Turcia? O să coboare iarăşi Moscova s-o blocheze, şi
Doamne fereşte până te nimereşte… Are dreptate ţapu’ de popă; a intrat
lupul în stâna mea – dacă nu-l mănânc eu, o să mă mănânce el!“ Îşi
deschise gura, vorbi:
— De ceea ce dracu’ aveţi voi, grecii cu grecii, nu-mi pasă; dar acum,
văd că treburile astea nu sunt numai ale grecilor; se îngroaşă gluma…
Haideţi, duceţi-vă dracului, toţi, lăsaţi-mă singur să-mi storc creierul, să
văd ce-o să iasă… Marş, căraţi-vă!
Ridică biciul şi-ncepu să-l plesnească deasupra capetelor şi pe la şalele
lor.
Ameţiţi, cei trei, cu capetele între umeri, să nu-i prindă gârbaciul, se
repeziră, lipit unul de celălalt, pe poartă, iar în urma lor şuiera biciul. Aga
dădu una porţii cu piciorul, o închise şi rămase singur.
— Adu o sticlă de rachiu! îi strigă Marthei. Am de luat o hotărâre!
1346
 Popa Grigoris şi moş Ladas se repeziră prin sat, puseră pe paracliser să
bată iarăşi clopotul a îngropăciune, sătenii se scurgeau în piaţă; veniră
răniţii, toată noaptea asta îşi rumegară ruşinea, că nu izbutesc să-i alunge
pe zdrenţăroşi, şi astăzi se înfuriaseră, cereau răzbunare. Popa se ridică în
mijlocul pieţei, se înviorase din nou, strigă:
— Fiii mei, ne-am făcut de ruşine, trebuie să ne răzbunăm! Am vorbit
cu aga, am rămas înţeleşi. Cine este pricinuitorul tuturor nenorocirilor
noastre? Unul singur doar, Manolios, afurisitul! Dar a sosit ceasul lui; aga
o să ni-l predea să-l judecăm, să-l osândim, să-i bem sângele. Haideţi,
fiilor, ridicaţi-vă toţi, adunaţi-vă în afara conacului, sfâşiaţi-vă hainele,
strigaţi: „Pe Manolios! Pe Manolios! Predă-ni-l pe Manolios!“, nimic
altceva. Restul este treaba mea!
Porni grăbit spre biserică, căzu pe rămăşiţele pământeşti ale fratelui său,
îl sărută, îi citi rugăciunile, se grăbea, mintea lui era în altă parte; sătenii se
aplecară, ridicară mortul, îl duseră în cimitir; popa se sprijini în bastonul
său înalt, îşi aminti de anii copilăriei lui, îl podidi plânsul. Îl îngropară pe
învăţător la repezeală, băură doar un pahar de rachiu şi se împrăştiară; toţi
aveau mintea în altă parte şi se grăbeau.

Către amiază, aga era beat criţă şi luase hotărârea; îl strigă pe

Panaiotaros care şedea afară în prag, ca un câine bătut, şi aştepta.
— Vino aici, mă Panaiotaros! Poţi să umbli, sau te-ai ologit de tot,
nenorocitule?
— Dacă e de Manolios, răspunse el, pot.
— Capu’ ţi-l zăresc, dar nu văd fesu’. Ce-ai făcut, mă ghiaurule, cu
fesul tău?
— L-am pierdut ieri, la puţu’ lu’ Sân’ Vasile. Am aflat că l-a găsit baba
Madelenia, o să trimit să mi-l aducă.
— Pune-ţi fesu’, ia şi doi săteni zdraveni, dacă nu poţi tu singur, şi du-te
să-mi aduci pe Manolios. Haide, valea!
— Viu sau mort?
— Viu!
Îi trecu şchiopătatul, Ghipsofagul zbura de bucurie, îşi luă valea.

1347
 — Ţi-a sosit ceasul, Manolios! murmură, frecându-şi mâinile lui mari…
Să fii sănătos, Iuda Panaiotaros, l-am mâncat!
Manolios cu ai lui îşi aşezase tabăra în livada cea mare a lui Patriarheas,
în afara satului, aproape de lacul Voidomata. Îşi întăriseră deja coliba,
Manolios alesese cine va rămâne seara şi se pregătea, îndată ce se va sfârşi
ziua, să intre în sat să vadă ce se întâmplă şi să se sfătuiască puţin cu
părintele Fotis. Auzise că bate clopotul iar şi era neliniştit.
Puţin după amiază sosi în fugă Kostandis şi aduse veştile:
— Popa Grigoris răscoleşte iarăşi lumea, umblă cu capul spart şi aţâţă
sătenii, să se adune, zice, la conac afară şi să strige lui aga: „Predă-ni-l pe
Manolios! El e vinovat, el!“ Au de gând să te prindă, Manolios, să arunce
toate nedreptăţile asupra ta, să te judece, zice, ca hoţ şi ucigaş, şi că a pus
foc satului, şi că eşti bolşevic… Pe toate, pe toate le aruncă asupra ta…
Ascunde-te, pleacă înapoi pe Sarakina, pleacă fie şi mai departe, viaţa ta e
în primejdie. Au turbat!
— Locul meu e aici, cu fraţii mei care sunt în primejdie şi ei, răspunse
Manolios. Cum să plec, Kostandis? Ce fac ceilalţi prieteni, i-ai văzut?
— Iannakos şi-a luat măgăruşul de la casa mea şi l-a ascuns în livada
mare de măslini, unde s-a adăpostit cu ai lui; părintele Fotis e mai bine,
mâine, zice că se scoală să se ducă să-i vorbească agăi; turcaletele e barbar,
zice el, dar e om bun, o să înţeleagă dreptul nostru… Eu totuşi mă tem,
Manolios. Popa a jurat să te zdrobească.
— Măcar să cadă toate păcatele asupra mea, Kostandis, şi să mă
zdrobească; aşa o să-şi descarce mânia şi o să-i lase liniştiţi pe prietenii
noştri… Asta vreau şi eu; la toate învinuirile o să spun da: eu am furat,
nimeni altul, eu am omorât, eu am pus foc, da, sunt bolşevic… Toate,
toate, e de ajuns să fie izbăviţi cei mulţi… O să mă duc singur să mă
predau agăi.
Kostandis holbă ochii, privi pe Manolios, faţa lui se schimbase,
strălucea ca un fulger; statura lui se înălţase; stătea între copacii livezii ca o
coloană de lumină. Ochii lui Kostandis clipiră orbiţi.
— Manolios, spuse el, eu nu pot să-ţi dau poveţe. Sufletul meu mă
cuprinde pe mine, Kostandis, şi casa mea şi cel mult câţiva prieteni, mai
departe nu ajunge; sufletul tău cuprinde norodul întreg. Spre ceea ce eu văd
1348
că se apropie şi tremur, tu te duci orb şi-ntâmpini faptul cu bucurie; ceea ce
eu numesc teamă tu numeşti nădejde… Tu vrei şi poţi să calci pe urmele
lui Hristos; făptuieşte ceea ce te luminează Dumnezeu, Manolios…
— Să mergem… spuse Manolios şi porni spre intrarea livezii.
Kostandis lăsă capul în jos şi îl urmă.
Ieşiră afară, o luară pe marginea lacului, cerul era neînchipuit de senin,
ziua de iarnă strălucea, limpede ca cristalul. Lacul Voidomata era de un
verde-închis, negricios, sticlea neclintit; în jurul lui, câteva trestii, câteva
sălcii se oglindeau în ape; o barză stătea într-un picior şi privea; alte două,
cu picioarele lipite de pântece, zburară liniştit, în pereche, cu ochiul aţintit
în apă, pentru că le era foame.
Manolios aruncă o privire îndelungă, de jur împrejur, luă la rând lacul,
arborii goi plini de lumină, Sarakina, departe, de un violet-închis, iar în
vârful ei straja sfântă, învelită în zăpadă, coborî apoi pe câmp, văzu
măslinii, trecu prin grădini – moşmonii înfloriseră deja, între frunze
sticleau lămâile, un migdal vestea deja primăvara şi mugurii săi se
umflaseră şi se pregăteau să se deschidă…
— Frumoasă este lumea… spuse Manolios şi zâmbi.
„Mai frumos încă, uneori, este sufletul omului“, se gândi Kostandis, dar
nu răspunse.
Porniră spre sat; clopotul încă bătea, a înmormântare; se auzea de
departe vuiet haotic de glasuri şi lătrături de câini; doi-trei cocoşi cântară.
— O să avem o schimbare de vreme, spuse Manolios, ascultă cocoşii…
Dar Kostandis îşi strângea buzele, se temea parcă să le deschidă, ca să
nu izbucnească în plâns. Încă avea capul plecat şi mergea în urmă.
Şi pe neaşteptate, în clipa în care se apropiau de puţul lui Sân’ Vasile,
văzură cum se ivesc brusc dintr-un tufiş verde, unde erau ascunşi,
Panaiotaros cu doi bărbaţi mătăhăloşi; tustrei ţineau în mâini ghioage, iar
Panaiotaros purta acum fesul roşu boltit al seizului. Kostandis îi văzu şi
încremeni.
„Vin să-l prindă!“ se gândi el. Dădu să fugă, dar se ruşină, rămase
tremurând.
Panaiotaros lăsă în urmă pe însoţitorii lui, înaintă cât putea mai ţanţoş ca
să-şi ascundă şontâcăiala.
1349
 — Unde te duci, afurisitule? mugi întinzând mâna lui mare spre
Manolios.
— Mă duc la aga, Panaiotaros, nu te înfuria. Am aflat că mă caută, mă
duc să mă predau.
Panaiotaros îl privi năucit.
— Nu te temi? întrebă el. Nu ţi-e frică de aga, de popa, de sat? Ce dracu
eşti tu?
— Cine nu se teme de moarte, Panaiotaros, nu se teme de nimeni; asta
este taina… Să mergem!
— Treci tu înainte, să nu-mi scapi. Vin în urma ta.
Se întoarse către cele două matahale:
— Voi duceţi-vă, îl îmblânzesc eu singur. Valea! Pleacă şi tu,
Kostandis, secătură!
Kostandis şovăi; îl privi pe Manolios.
— Du-te, Kostandis; mergi acasă la tine, la copiii tăi. Lasă-mă pe mine.
Rămaseră acum cei doi; înaintau de câtva timp tăcuţi.
— Panaiotaros, spuse în cele din urmă Manolios, cu glas liniştit, dulce,
aşadar, atât de mult mă duşmăneşti încât îmi vrei moartea? Ce ţi-am făcut
eu?
— Nu-mi vorbi cu asemenea glas, mormăi Panaiotaros. Mi-ai ars inima.
Îşi aminti de trupul văduvei – râsul ei cotcodăcit, gura ei de un roşu-
închis, dinţii ei care sticleau albi ca neaua, părul ei galben ca mierea,
zvârcolirea ei dulce, noaptea. Ochii i se umplură de lacrimi; oftă şi i se
despicară măruntaiele.
— După ce mori tu, Manolios, zise el, o să mă omor şi eu; trăiesc numai
ca să te omor pe tine… După aceea de ce-aş vrea să mai trăiesc? O
împuşcătură, şi mă duc dracului.
Intrau de-acum în sat; bătea clopotul; se auzea vuiet mare din piaţă; toţi
bărbaţii se vor fi adunat acolo, înaintea conacului agăi, şi strigau:
— Ce strigă? întrebă Manolios şi se opri brusc să asculte.
— Acum o să vezi, afurisitule! Umblă repede!
Vuietul se auzea tot mai limpede, de-acum se distingeau cuvintele;
Manolios zâmbi cu amărăciune şi grăbi pasul. „Vin… Vin… murmura el.
Vin, nu strigaţi!“
1350
 Îndată ce Manolios apăru în piaţă şi gloata îl văzu, se repezi înfuriată
asupra lui; dar Panaiotaros trecu înainte, întinse mâinile.
— Nimeni să nu-l atingă, mugi el. Este al meu! Aveţi răbdare!
— Hoţule! Ucigaşule! Bolşevicule! urla gloata şi se repezea să-l sfâşie.
Popa Grigoris îl văzu de departe, alergă turbat înspre el.
— Omorâţi-l, fiilor! Moarte afurisitului!
Dar poarta se deschise, Panaiotaros îi dădu o lovitură de picior lui
Manolios şi intrară în conac.

Aga era în odaie cu picioarele încrucişate sub el pe perna lui, bea, privea
cărbunii aprinşi în soba de bronz, era o căldură plăcută, aerul mirosea a
rachiu şi cârnat şi aga închidea ochii fericit. De la balcon se auzea din când
în când gloata, adunată, dedesubt, să-i strige: „Pe Manolios! Pe Manolios!
Moarte!“ şi zâmbea.
„Ce seminţie ticăloasă! se gândea el. Ce vulpi, ce pehlivani şi diavoli!
Corb la corb nu-şi scoate ochiul – însă grec la grec, şi ochii şi sprâncenele,
şi nasurile, şi măselele! Acum, cu orice chip, vor să-l mănânce pe
nenorocitul de Manolios… Ce le-a făcut? E scrântit, sărmanul, dar nu face
rău nimănui. Şi totuşi, să-l mănânce! Face pe sfântul domnia sa? Na,
aşadar, una în moalele capului, ia-l de jos! Ce mă amestec eu? Să-l apăr,
să-mi găsesc beleaua? Vreţi să-l mâncaţi pe nenorocit? Luaţi-l, mâncaţi-l,
poftă bună! Eu îmi spăl mâinile şi-mi beau şi rachiul; şi am şi cârnăciorii
ăştia de cămilă… Am şi pe Braimaki… Am şi gârbaciul, nimic nu-mi
lipseşte!“
Se auziră paşi în tindă, aga săltă capul.
Se deschise uşa, apăru Panaiotaros, închise uşa, făcu temenele şi înaintă
şchiopătând puţin, dar vesel.
— L-am prins, aga. Era adăpostit în grădină cu ai lui, douăzeci de
cetaşi, toţi înarmaţi până-n dinţi. Însoţitorilor mei, cei doi, le-a-ngheţat
fierea de frică. „Plecaţi, le-am spus, fricoşilor!“ şi am pornit singur-
singurel; am tras pistolul. „Încornoraţilor, am strigat, înapoi! Sunt
Panaiotaros!“ Îndată ce aud ei numele, fug de mănâncă pământul, care
încotro! A rămas numai Manolios; n-a fugit; l-am înşfăcat şi ţi-l aduc!

1351
 — Sănătate mâinilor tale, leule! spuse aga şi zâmbi înapoia mustăţilor
lui boite proaspăt cu vopsea neagră. Spui cam multe, dar nu eşti tu grec?
Eşti mincinos. Haide, adu-mi-l să facem haz!
Panaiotaros îl înşfăcă pe Manolios de braţ, îi dădu una şi-l aruncă
înăuntru. Manolios îşi încrucişă mâinile, se opri liniştit înaintea agăi şi
aştepta.
— Închide uşa, Panaiotaros, şi stai afară! porunci aga.
Aga îşi umplu paharul de rachiu, îl goli dintr-o înghiţitură, îmbucă o
bucată mare de cârnat şi mestecă încet, liniştit, mulţumit, închise ochii pe
jumătate şi-l privi pe Manolios.
— Mă Manolios, zise în sfârşit, este a doua oară când cazi în ghearele
mele, însă cred că de data asta nu mai scapi… Multe şi mari păcate ţi s-au
pus în spate, sărmane: că ai furat, că ai omorât, că ai pus foc satului… Este
adevărat?
— Adevărat, agă.
Aga îşi încruntă mutra, se mânie.
— Ia să-ţi spun, strigă el, să nu-mi faci iarăşi la fel ca şi cealaltă dată, să
nu-mi faci pe sfântul, pentru că o să te ia dracu’, s-o ştii. Tu, mă, să furi, să
omori… tu să pui foc? Nu mă duci tu pe mine cu astea, Manolios!
— Eu, agă, eu. Fac pe sfântul, fac pe sărmanul, nu ridic ochii să văd un
om, dar înlăuntrul meu sunt diavol.
Glasurile în piaţă se înfuriară:
— Pe Manolios! Pe Manolios! Moarte!
— Auzi? Strigă să te predau. N-o să ieşi viu din ghearele lor, fă-ţi
socoteala.
— Am făcut-o, agă, predă-mă. Numai un singur lucru îţi cer; să nu-i laşi
să atingă pe nimeni altul; sarakinioţii au dreptate, dar n-au găsit-o cu
binele, eu am vrut s-o iau cu forţa şi am făcut ceea ce am făcut. Eu sunt
vinovatul, nimeni altul! Ei sunt oameni buni, liniştiţi, cinstiţi, harnici.
— Mă, se zice că sunt bolşevici. Caută să arunce Turcia în aer!
— Nu asculta, agă. Sunt săraci, vor să trăiască, să prindă şi ei rădăcini
în pământ. Nimic altceva.
Aga îşi prinse capul; odaia începu să se învârtească.

1352
 — Mă, voi, grecii, o să mă-nnebuniţi; ascult pe unul, are dreptate, ascult
pe celălalt, are şi el dreptate, nu ştiu ce să fac… Pe Allah, o să vă prind
într-o zi să vă spânzur pe toţi, să mă liniştesc!
Se auziră iarăşi glasuri de jos, din ce în ce mai înfuriate.
— Pe Manolios! Pe Manolios! Moarte!
— Nu ştiu ce dracu’ să fac… murmură aga. Mi-e milă de tine,
nenorocitule, pentru că eşti, ţi-o spun din nou, nebun şi sfânt; vrei să
acoperi, ca o cloşcă, sub aripile tale toate murdăriile lumii. Îmi pare rău de
tine, dar, hai, că dacă nu le fac hatârul, se poate să-mi găsesc beleaua…
Ştiu eu dacă nu eşti bolşevic? Dracul ăsta de popă, care pune acum gloata
de răguşeşte strigând, este în stare să ajungă până la paşa de la Smirna să
mă pârască; şi s-a dus capul meu! Ai înţeles, mă Manolios? Ia pune-te şi
dumneata în locul meu! Ce-ai face, pe Dumnezeul tău? Nu este mai bine să
te predau şi ce vor ei să-ţi facă, decât să atârne satârul zi şi noapte deasupra
mea? Spune-ţi şi tu părerea, am dreptate?
— Ai dreptate, agă. Predă-mă.
— Nu mi-o spune, mă, aşa de liniştit, că mă înfurii! Spune, mă, că eşti
bolşevic, să mă mânii, să mă scol să te predau şi să am şi capu’ liniştit că
nu predau un miel nevinovat lupilor… Pricepi ce vreau? Îmi vreau liniştea,
să vă ia dracu’, liniştea mea, să scap şi de tine şi de ei… Dar să nu-mi atârn
nici un nevinovat de gât… Înţelegi? Dacă-mi spui că eşti bolşevic, totul se
aranjează.
— Sunt bolşevic, agă, spuse Manolios. Sunt primejdios pentru dovlet –
dacă aş putea, l-aş arunca în aer!
— Spune, mă, încă, spune, pe legea mea, umflă-le cât poţi, să mă
înfurii.
— Nelegiuită este lumea asta, agă, nedreaptă, de nimic. Cei mai buni
flămânzesc şi sunt nedreptăţiţi, cei mai răi mănâncă, beau şi cârmuiesc,
fără credinţă, fără ruşine, fără dragoste. Nedreptatea nu mai poate să
îndure! O să ies pe drumuri, o să stau în pieţe, o să urc pe acoperişuri şi o
să strig: Veniţi toţi cei înfometaţi şi cei nedreptăţiţi şi cei cinstiţi să ne
unim, să punem foc, să se cureţe pământul de mitropoliţi, şi de stăpâni şi
agale.

1353
 — Mai spune, mă Manolios, spune, bine le izbuteşti, încep să mă
înfurii.
— Aş vrea, agă, să am puterea de-a mă ridica să propovăduiesc o
revoluţie în toată lumea. Să-i ridic pe toţi oamenii, albi, negri, galbeni, să
fim o singură armată atotputernică a foamei şi să intrăm în oraşele mari
putrede şi în palatele nelegiuite şi în seraiurile deşănţate ale
Constantinopolului şi să punem foc!
Dar sunt umil şi neputincios, un amărât dintr-un sat pierdut în
străfundurile Anatoliei, iar glasul meu nu poate să fie auzit mai departe de
Lykovrysi şi de Sarakina. Aşadar stau între Lykovrysi şi Sarakina şi strig:
„Ridicaţi-vă, fraţilor, la arme, băieţi, până când o să fim sclavi? Până când
o să plecăm grumazul şi o să ne tânguim: «Înjunghie-mă, agă, ca să mă
sfinţesc?» Înainte, a venit timpul, libertate sau moarte! Cu binele nu ne dau
dreptul nostru, o să ni-l luăm cu sabia! Rânduiţi-vă într-o singură armată,
coborâţi în satul bogat şi nelegiuit, omorâţi pe cei care vă stau împotrivă,
ardeţi casa lui moş Ladas, zgârciobul, conacul lui Patriarheas este al vostru,
intraţi înăuntru, baricadaţi-vă! Iar când o să prindeţi bine rădăcini şi când o
să vă întăriţi, ridicaţi-vă, loviţi-l pe aga, să se cărăbănească de pe
pământurile greceşti, alungaţi tiranul până în fundul Iadului şi chiar…“
Dar Manolios nu apucă să sfârşească; aga sări în sus, spumega; îl
înşfăcă pe Manolios de ceafă, îl zgâlţâi cu turbare, îl trânti la pământ,
deschise uşa, îi dădu una, îl prăvăli pe scară, coborî în urma lui, îl apucă
din nou de grumaz, îl trânti în curte, deschise poarta de la intrare.
Mulţimea se năpusti, dintr-odată se opri năucită; aga, galben ca ceara,
cu spume la gură, ţinea pe Manolios de ceafă; iar în urma lui, Panaiotaros,
cu mutra lui neroadă umflată, râdea şi mişca mâinile spre mulţime şi-i
făcea semn să se apropie; primul sări popa Grigoris şi se opri în faţă, cu
braţele deschise, gata să-l înşface pe Manolios.
Glasul agăi se auzi răguşit, înăbuşit, numai mânie:
— Luaţi-l, omorâţi-l, făceţi-l fărâme, dracu’ să vă ia pe toţi.
Spuse şi închise poarta cu zgomot puternic.
Primul se repezi popa, îl apucă pe Manolios de un umăr, Panaiotaros de
celălalt, mulţimea îl înconjură vuind, cădea asupra lui, îl lovea, îl împingea,
îl târa spre biserică. Noaptea căzuse, nici o stea, nori negri acoperiseră
1354
iarăşi cerul, fulgere mute, neputincioase se aprindeau şi se stingeau
departe, către apus.
Trecură de platan, îl aşteptau doar cu nerăbdare, îl dibuiau, îl miroseau
pe Manolios, cu răsuflările gâfâietoare, dar nimeni nu vorbea. Paracliserul
alergă, scoase de la brâu cheia mare, deschise uşa dublă a bisericii,
mulţimea intră. La catapeteasmă erau aprinse trei candele – una în faţă la
Iisus Stăpânul, cealaltă în faţă la Preasfânta Fecioară, a treia la Sfântul Ioan
Botezătorul. Toţi ceilalţi mari martiri şi îngerii zugrăviţi pe ziduri erau
cufundaţi în întuneric. Numai pe uşiţa dintr-o singură foaie a altarului,
luminate de candela Preasfintei Fecioare, străluceau cele două aripi mari
ale Arhangelului Mihail şi picioarele lui roşii, ca ale potârnichii. Biserica
mirosea plăcut a ceară şi tămâie.
Popa Grigoris îl înhăţase acum pe Manolios de ceafă, îl târî până la
catapeteasmă, îl aruncă jos cu-o îmbrâncitură şi-l puse să îngenuncheze
înaintea Arhanghelului Mihail. Era atât de nerăbdător, bucuria răzbunării îl
făcea să turbeze atât de tare, încât până acum nu putuse să vorbească.
Cuvintele se înghesuiau, se îmbrânceau, se sluţeau în gâtul lui; ieşeau ca un
muget neîncetat şi încâlcit.
Panaiotaros dădu o lovitură de picior lui Manolios, care, cu capul drept,
îngenuncheat, privea liniştit şi tăcut picioarele roşii ale Arhanghelului; se
strecură şi moş Ladas prin mulţime, se apropie râzând în hohote şi-l scuipă.
Gloata se apropie, se înghesui în spatele lui Manolios şi îl privea cu
nerăbdare şi pândea cu o plăcere ascunsă şi puternică clipa în care popa
Grigoris are să dea semnalul să se arunce asupra lui. Îşi lingeau buzele, iar
limba li se lipise de gâtlej, ca şi când ar fi fost stăpâniţi deodată de o sete
insuportabilă.
Popa Grigoris intră în altar, îşi puse patrafirul brodat, deschise Uşile
Împărăteşti, se opri. Sub cele trei candele faţa lui strălucea sălbatică; rana
de la frunte i se deschisese iarăşi şi barba i se umpluse de pete roşii.
Făcu semn lui Panaiotaros, iar acesta înşfăcă de subsuori pe Manolios şi
îl trânti grămadă înainte, la picioarele popii; gloata se apropie încă şi mai
mult, ca să vadă.
— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! se auzi vocea
gravă a preotului, ca şi cum începea slujba.
1355
 — Amin! răspunse mulţimea şi îşi făcură toţi cruce.
— Fraţilor, strigă popa Grigoris, îngenuncheaţi să ne rugăm lui
Dumnezeu să coboare în ceasul acesta în biserică şi să facă dreptate. Aici
este cel afurisit, la picioarele Tale, Doamne, şi aşteaptă să cadă sabia Ta
asupra lui! A furat, a dat foc, a omorât, a adus dihonia în popor, a iscat
scandaluri în case, a stricat logodne, a despărţit bărbaţi de femeile lor, a
aruncat pe tată şi pe fiu unul împotriva altuia, a aţâţat şi a coborât pe
zdrenţăroşi şi răzvrătiţi să ardă şi să prade satul nostru, Lykovrysi, cel păzit
de Dumnezeu. Cât trăieşte el, Doamne, credinţa şi cinstea sunt în
primejdie, cât trăieşte el creştinătatea şi elenismul, cele două mari speranţe
ale pământului, sunt în primejdie. Este plătit de Moscova, fiul Satanei, să
distrugă numele Tău de pe faţa pământului! Ne-am adunat astă-seară în
casa Ta, Doamne, să-l judecăm; coboară, Atotţiitorule, din turla bisericii şi
judecă, şi călăuzeşte mâinile noastre să împlinească dreapta hotărâre.
Puse cu bucurie mare şi mânie piciorul pe spatele lui Manolios şi strigă:
— I-am pierdut pe fata mea şi pe fratele meu şi vinovatul este el! Satul
nostru şi-a pierdut buna înţelegere şi vinovatul este el! A intrat Antihristul
moscovit în satul nostru, iar el i-a deschis porţile! Coastele Sarakinei s-au
umplut de viespare, iar el a cărat roiul! Fraţi creştini, glasul poporului e
glasul lui Dumnezeu, luaţi o hotărâre!
În timp ce popa vorbea, mulţimea se înfuria, sub cele trei candele
sticliră, numai ură, albeaţa ochilor şi dinţii şi mâinile strânse, iar toată
grămada aceea întunecată de oameni fremăta şi mugea. Panaiotaros îl
privea pe Manolios în ochi, ca şi cum se temea să nu fugă; se mişca
Manolios puţin la dreapta, se mişca şi el la dreapta; se mişca la stânga, se
mişca şi el la stânga, gata să se repeadă la el şi să-l înhaţe. Iar moş Ladas,
căzut şi el alături, îşi aminti de casa lui arsă, şi de butoaiele şi chiupurile lui
golite, şi începu bocetul.
Popa Grigoris se aplecă spre Manolios, care acum se aşezase în capul
oaselor pe treaptă.
— Afurisitule, îi strigă el, scoală sus! Ridică-l, Panaiotaros, sprijină-l să
nu cadă. Ai auzit ce nenorociri ai adus satului; ai auzit ce păcate te
împovărează; ai să te aperi? Ai ceva de spus?
— Nimic, răspunse Manolios cu voce senină.
1356
 — Mărturiseşti că ai furat, ai pus foc, ai omorât?
— Mărturisesc că de ceea ce s-a întâmplat eu sunt vinovat, nimeni altul.
— Mărturiseşti că eşti bolşevic?
— Dacă bolşevic înseamnă ceea ce am eu în mintea mea, sunt bolşevic,
părinte.
Biserica vui până la turlă, de unde privea în jos Pantocrator, moş Ladas
sări în sus, strigă:
— Moarte! Moarte! De ce-l mai ţinem în viaţă? Ce nevoie avem de alţi
martori? Moarte!
Mulţimea mugi, prinse curaj, ridicară toţi mâinile:
— Moarte! Moarte!
Manolios se desprinse din mâna mare a lui Panaiotaros, coborî treapta
altarului, mulţimea păşi înapoi, Manolios făcu un pas, întinse mâinile
încrucişate:
— Omorâţi-mă… spuse el.
Pe când înainta aşa liniştit, fără apărare, fără împotrivire, şi deasupra
capului său bălai cădea lumina dulce de la candele, mulţimea îl privea
uimită şi fără să vrea îi deschidea mereu loc să treacă. Atât de mare era
uimirea ei, că dacă în clipa aceea Manolios mergea până la uşă şi pleca,
nimeni nu s-ar fi mişcat să-l oprească. Dar el se opri în mijlocul bisericii,
sub Pantocratorul de pe turlă, desfăcu iarăşi cruce mâinile lui.
— Omorâţi-mă… spuse iarăşi, de parcă ruga.
Popa Grigoris coborî de la altar, făcu semn lui Panaiotaros să-l urmeze;
mergea aplecat, încet, cu gâtul întins, în urma lui Manolios, cu degetele
răşchirate, ca nişte gheare, gata să se repeadă şi să-l prindă ca-n cârlige.
— Închideţi uşa! strigă înăbuşit. Închideţi uşa, o să ne scape.
Paracliserul alergă, închise, încuie şi rezemă spatele în uşă.
Strigătul înăbuşit al popii scutură mulţimea din groaza neaşteptată; şi în
aceeaşi clipă îi stăpâni teama de-a nu le scăpa vânatul; şi toţi împreună se
apropiară în cerc şi-l înconjurară strâns pe Manolios; iar acum el simţea
răsuflările grele, gâfâitoare peste faţa lui.
O clipă îşi pierdu curajul; se întoarse către uşă, era închisă; privi la
catapeteasmă icoanele luminate, nemişcate, acoperite cu ofrande de argint.
Hristos, cu obraz trandafiriu, zâmbea, Preasfânta Fecioară era dăruită
1357
Fiului ei, Sfântul Ioan propovăduia în pustiu… Ridică ochii deasupra lui, la
turlă, ghici în întuneric chipul încruntat al Pantocratorului cum priveşte
deasupra oamenilor, fără milă. Privi în jurul său oamenii; i se păru că
străluciră ca fulgerele în întunericul bisericii, tainic, două-trei cuţite.
Şi se auzi iarăşi vocea piţigăiată a lui moş Ladas:
— Moarte! Moarte!

În clipa aceea se auziră bătăi puternice în uşă. Toţi tăcură, se întoarseră

spre uşă. Se auziră clar glasuri afară:
— Deschideţi! Deschideţi!
— Este glasul preotului Fotis! ţipă unul.
— Glasul lui Iannakos, făcu un altul. Vin sarakinioţii să ni-l ia!
Uşa se zgudui, trosniră balamalele, afară se auzi vuiet mare, bărbaţi şi
femei.
— Deschideţi, ucigaşilor! Temeţi-vă de Dumnezeu! se auzi acum
limpede vocea părintelui Fotis.
Popa Grigoris ridică mâinile.
— În numele lui Dumnezeu, strigă el, iau păcatul asupra mea!
Panaiotaros îşi trase cuţitul, se întoarse spre popa Grigoris:
— Cu binecuvântarea ta, părinte! zise el.
— Cu binecuvântarea mea, Panaiotaros!
Dar gloata se năpustise deja pe Manolios; ţâşni sângele, stropi feţele,
două-trei picături căzură calde, sărate, pe buzele popii Grigoris.
— Fraţilor… se auzi înceată, muribundă, vocea lui Manolios.
Dar nu putu să sfârşească; se rostogolise pe lespezile bisericii şi se
zbătea de durere. Avea încă braţele deschise, ca un răstingnit; şi peste tot
curgea sângele de la mulţimea de lovituri de cuţite.
Gloata adulmecă sângele, căzu asupra trupului care se zvârcolea; moş
Ladas îşi lipise gura ştirbă de gâtul lui Manolios şi se lupta, turbat, să-i
rupă o bucată de carne.
Panaiotaros şterse cuţitul în părul roşcat tuns, îşi mânji toată faţa ciupită
de vărsat, strigă:
— M-ai ars, Manolios, mi-am scos năduful, ne-am plătit datoriile, la
bună vedere!
1358
 Popa Grigoris se aplecă, îşi umplu pumnul de sânge, stropi gloata:
— Sângele lui asupra capetelor noastre, ale tuturor! strigă el.
Mulţimea primi picăturile înfiorându-se.
— Deschideţi! Deschideţi, ucigaşilor! se auziră iarăşi glasuri de afară.
Popa Grigoris făcu semn paracliserului iar acesta se apropie
împleticindu-se.
— Deschide uşa, porunci el, şi să vii repede să ştergi lespezile de sânge;
nu uita, astă-seară avem slujba Naşterii lui Hristos.
Se întoarse către turma lui:
— Să mergem, fraţi creştini, spuse el, ne-am făcut datoria, Dumnezeu
este cu noi! Să vină acum popa Fotis să-l înmormânteze.
Paracliserul descuie, feţe neliniştite, furioase străluciră în întuneric,
bărbaţi şi femei.
— Unde este Manolios? se auzi gâfâită vocea lui Iannakos.
— Este înăuntru, mergeţi să-l luaţi! răspunse popa Grigoris. Faceţi loc
să trecem!
— Dacă l-aţi omorât, strigă părintele Fotis, sângele lui asupra capetelor
voastre şi asupra capetelor copiilor voştri!
— Este înăuntru, spuse din nou popa Grigoris, mergeţi să-l luaţi!
— L-au omorât, mugi Iannakos şi se repezi în biserică.
În urma lui se repeziră părintele Fotis, Kostandis, Andonis, bărbierul,
burduhănosul Dimitros, măcelarul şi cinci-şase femei sarakiniote.
Şi, în timp ce alerga către altar, Iannakos se poticni în mijlocul bisericii
şi se rostogoli pe cadavrul lui Manolios.
Şi se auzi un strigăt sfâşietor:
— Manolios!
Şi Iannakos, mânjit de sânge, îşi îmbrăţişa şi-şi săruta, şi-şi mângâia,
urlând, prietenul ucis.

Către miezul nopţii clopotul începu să bată vesel şi să cheme creştinii la

biserică să vadă pe Hristos care se naşte. Opaiţele se aprinseseră, casele se
luminară, una câte una porţile se deschideau şi creştinii porneau spre
biserică, dârdâind de frig. Noaptea era liniştită, îngheţată, fără stele. Numai
conacul lui Patriarheas avea porţile zăvorâte şi înăuntrul lui, cei care
1359
treceau auzeau vuiet mare de glasuri bărbăteşti, iar din când în când, câte
un bocet subţire, sfios, de femeie.
Manolios era întins pe patul larg al bătrânului Patriarheas, înfăşurat
strâns într-un cearceaf alb de in şi mătase din zestrea mamei lui Mihelis,
înfăşat strâns ca un prunc nou-născut. În jurul său prietenii, palizi, tăcuţi, îl
vegheau. Iannakos îşi sprijinise capul de picioarele lui Manolios şi plângea
în linişte, fără zarvă, întristat, ca un copil. Obosise să strige şi să se bată în
piept, iar acum se rezemă de picioarele prietenului său şi plângea.
Kostandis alergase pe Sarakina să-l aducă pe Mihelis. Două-trei femei
se ghemuiseră într-un colţ, cu capetele întoarse spre perete, şi boceau
încet…
Părintele Fotis, aplecat, privea, sub opaiţul aprins, faţa lui Manolios,
senină, palidă ca ceara, cu o mare tăietură de cuţit care se întindea de la
tâmpla dreaptă până la bărbie; din când în când, întindea mâna şi-i îndrepta
părul, care era muiat în sânge. Iar apoi apleca iarăşi capul şi se cufunda în
gânduri. Bătrâna Martha, chiar acum îi vestise că aga se înspăimântase şi-a
trimis un mesager de taină la Oraşul cel Mare să-i aducă pedestraşi şi
călăreţi în Lykovrysi, pentru că, zice el, au intrat bolşevicii şi vor să-l
omoare.
„Vor veni cu puşti şi tunuri şi cai, se gândea el, cum putem noi să le
stăm împotrivă? O să ne zdrobească pe toţi, trebuie să plecăm; să plecăm
unde-om vedea cu ochii… Până când, Dumnezeul meu, până când?“
Întinse mâna, mângâie încet, duios, cu deznădejde, faţa lui Manolios.
— În zadar, în zadar ţi-ai dat viaţa, Manolios, murmură el. Ai fost
omorât, ai luat asupra ta toate păcatele noastre, strigai: „Eu am furat, eu am
dat foc, eu am omorât!“ ca să ne lase pe noi liniştiţi să ne înrădăcinăm în
pământurile acestea. În zadar… În zadar!
Părintele Fotis auzea cum clopotul bate sărbătoreşte şi cum vesteşte că
Hristos s-a născut, că a coborât pe pământ să mântuiască lumea. Clătină
capul, oftă.
— În zadar, în zadar, Hristoase, murmură el. Se apropie două mii de
ani, şi încă… încă ei te răstignesc. Când te vei naşte, Hristoase, ca să nu
mai fii răstignit, să trăieşti cu noi de-a pururea?

1360
 Către revărsatul zorilor părintele Fotis rezemă capul în grilajul de fier al
patului, unde era întins Manolios şi somnul îl luă fulgerător. Avu un vis:
parcă urmărea o pasăre mică-mică galbenă, ca un canar, în jurul unui copac
verde stufos; şi era, chipurile, copil mic, când a început s-o urmărească, iar
anii treceau, se făcea mare, ajungea flăcău, devenea bărbat, cu plete şi
mustaţă, la început ca pana corbului, dar încet-încet se albeau, el
îmbătrânea şi tot mai urmărea pasărea galbenă, iar aceasta îi tot scăpa
zburând dintr-o creangă în alta a copacului şi cânta…
Visul acesta fu ca un fulger, dar când părintele Fotis tresări şi deschise
ochii, i se păru că trăise mii de ani şi vâna de mii de ani, fără să obosească
niciodată, cu elan neatins, mereu reînnoit, o pasăre sfântă, de neprins, care
semăna cu un canar. Dar, în străfundurile sale, părintele Fotis simţea,
pasărea aceasta galbenă nu era un canar, care acum şuiera batjocoritor,
acum cânta, vrăjit, cu gâtul înălţat spre cele cereşti.
— Orice-ar fi, o s-o urmăresc până o să mor!
Spuse, şi sări în picioare, strigă, adună toţi însoţitorii, bărbaţi şi femei,
în curtea mare a lui Patriarheas; veniseră noaptea şi toţi ceilalţi care se
împrăştiaseră prin grădini, prin vii şi prin livezile de măslini. Curtea se
umplu.
— Fiii mei, întăriţi-vă inimile! Greu este ceea ce o să vă spun, dar
spinările voastre sunt zdravene, îndură. O s-o îndurăm şi pe-asta. Ieri
noapte mi s-a adus vestea: o armată turcească o să coboare să ne alunge;
mişcaţi-vă, fiilor, mâinile repede, luaţi ce puteţi, şi să mergem, să nu ne
găsească pe nici unul, nici în Lykovrysi, nici pe Sarakina. Am rămas pe
lume puţini greci, noi suntem, şi orice-ar vrea să spună duşmanii noştri, noi
suntem sarea pământului, să nu pierim, fraţilor!
— N-o să pierim, părinte, fii fără grijă! strigă Lukas, care înălţase deja
prapurul lui Sân’ Gheorghe, călăreţul. Înainte, fraţilor, urmaţi-l pe Sân’
Gheorghe, oriîncotro ne duce calea.
Se repeziră, prădară conacul bogat al lui Patriheas, părintele Fotis
deschidea cămările, împărţea. Se încărcară toţi cu merinde şi haine,
scoaseră uşa de la intrare din balamale, întinseră deasupra pe Manolios, îl
luară pe umăr doi bărbaţi, bătrânii înălţară icoanele, părintele Fotis trecu
înainte, şi porniră, păşind repede, spre Sarakina.
1361
 — O să trecem întâi prin Sarakina, strigă părintele Fotis, o să-l
înmormântăm pe Manolios al nostru, o să săpăm ca să luăm oasele
părinţilor noştri şi o să pornim iarăşi la drum. Faceţi-vă curaj, fiilor,
stăruinţă şi iar stăruinţă, suntem nemuritori, o să pornim din nou la drum!
Ajunseră acum la puţul lui Sân’ Vasile, părintele Fotis se opri o clipă.
— Fiilor, spuse el, astăzi a coborât pe pământ Hristos prunc: să-l luăm
cu noi, avem mame ca să-l alăpteze… Naşterea lui Hristos cu bucurie,
fraţilor!
Iannakos mergea în urmă, ultimul, îşi luase măgăruşul în timpul nopţii
de la casa lui Kostandis, îl încărcase cât mai mult şi înainta alături de el, cu
capul plecat, tăcut. Din când în când, lumea se întuneca, Iannakos îşi
ştergea ochii, şi lumea strălucea iarăşi în lumina dimineţii de iarnă. Atinse
uşor, duios, măgăruşul pe crupe, iar acesta îşi scutură coada, întoarse capul
şi îl privea şi nu putea să înţeleagă… Ce a păţit stăpânul? De ce nu vorbea?
De ce astăzi nu întindea mâna să-i mângâie pântecele, gâtul şi urechile lui
calde?
Apucară urcuşul pietros al Sarakinei, urcau. Înainte mergea Manolios,
întins pe uşă, iar în urma lui mulţimea, şi nimeni nu vorbea. Ziua era
limpede şi rece ca cristalul, bisericuţa Prorocului Ilie sclipea, departe la
marginea orizontului munţii sticleau, unii trandafirii, alţii albăstrii.
Kostandis îi aştepta în faţa peşterilor; se apropie grăbit de părintele
Fotis:
— Părinte, spuse el, Mihelis nu mai vrea să coboare din vârful
muntelui; a luat cu el o boccea de haine, Evanghelia cea mare şi cozile lui
Mariori şi s-a aşezat în chilia pustnicului de demult: „Mă simt bine aici,
mi-a spus, nu vreau să mai văd oameni, nici buni, nici răi, pe nimeni; o să
trăiesc ca un pustnic!“
Părintele Fotis clătină capul:
— Poate că are dreptate, Kostandis, spuse el. Să nu-i tulburăm liniştea.
El însuşi îşi este drum. Noi să-l luăm pe-al nostru!
— Iar drumul meu, părinte?
— După ce-l înmormântăm pe Manolios, întoarce-te înapoi să-ţi găseşti
copiii, Kostandis! zise părintele şi puse mâna pe capul credinciosului său
prieten, ca şi cum l-ar binecuvânta.
1362
 Îl aşezară pe Manolios pe pământ, în faţa peşterii sfinţite. Părintele îşi
puse patrafirul, începu slujba de înmormântare, iar în jur mulţimea cânta
tropare; dar din când în când izbucneau plânsetele puternice ale lui
Iannakos şi Kostandis, şi uneori glasul părintelui Fotis se întrerupea, iar
troparul rămânea la mijloc şi-l sfârşea mulţimea.
Se aplecară toţi şi sărutară mortul, groapa fusese deschisă, iar părintele
se opri pe marginile gropii să spună două cuvinte, să-şi ia rămas-bun de la
Manolios. Dar gâtul i se înfunda, cuvintele nu ieşeau, părintele Fotis porni
bocetul. Atunci o bătrânică prinse suflet, căzu asupra mortului, îşi desfăcu
puţinul ei păr alb ca neaua şi îşi luă rămas-bun de la el:

Numele acestui tânăr pe zăpadă-i

L-a luat soarele şi l-a topit şi apa şi s-a pierdut…

Apoi, după puţin timp, părintele Fotis ridică mâna, dădu semnalul:
— În numele lui Dumnezeu! murmură el, călătoria începe din nou;
curaj, fiii mei!
Şi luară iarăşi calea, către răsărit.

SFÂRŞIT

37 Drac.

1363
1364
 NIKOS KAZANTZAKIS
ALEXIS ZORBA

Traducere din neogreaca si note de

Ion Diaconescu

1365
 Nota traducătorului

Când evocă Sfânta Scriptură, Kazantzakis nu respectă fidel textul biblic,

autorul fie citând din memorie, fie, mai probabil, parafrazând şi adaptând
textul la situaţiile din roman. Ţinând seama de acest fapt, am simţit nevoia
ca în unele cazuri să cităm textul original din limba greacă, oferind
eventual şi traducerea acestuia. Nu ne-am îndepărtat de textul scriitorului,
considerând că abaterea într-un roman, o operă de ficţiune, nu aduce nici o
atingere textului biblic.
Considerând opţiunile ortografice ale scriitorului subordonate unei
intenţii expresive, am respectat scrierea cu majusculă sau minusculă
folosită de Kazantzakis pentru cuvintele: Theós (Dumnezeu), theós (zeu,
dumnezeu); Mathetés (Ucenici), mathetés (ucenici); Grammateís
(Cărturari); Pharisaíoi (Farisei); Ánghellos (Înger), ánghellos (înger);
Katára (Blestem), katára (blestem); Mána (Mamă), mána (mamă);
Oikouméne (Lume), dar kósmos (lume) etc. De asemenea, Kazantzakis
foloseşte termenul „învăţător“ (dáskalos) şi l-am păstrat cu această grafie,
considerând că, înainte să se adeverească dumnezeirea Lui, Hristos, din
punctul de vedere al celor care-L urmau, era un învăţător şi profet dintre
cei mulţi care existau atunci, respectaţi şi, unii, consideraţi sfinţi.
Am transcris conform versiunii româneşti a Sfintei Scripturi numele
proprii biblice. Prin urmare, Betania, nu Bethania, Marta, nu Martha,
Golgota, nu Golgotha, Cirene şi cireneanul, nu Cyrene şi cyreneanul etc.,
aşa cum sunt cunoscute de cititorii români.

1366
 Dedicație

Se dedică scriitoarei Maria Bonaparte,

Principesa lui George al Greciei

1367
 Prolog

Ipostaza dualistă1 a lui Hristos a fost pentru mine, totdeauna, o taină

adâncă, de nepătruns2; dorinţa arzătoare, cea atât de omenească, cea atât de
supraomenească, ca omul să ajungă până la Dumnezeu – sau, mai corect:
ca omul să se întoarcă la Dumnezeu şi să se identifice cu El, nostalgia
aceasta, cea atât de tainică şi, în acelaşi timp, atât de reală, deschidea
înlăuntrul meu răni şi izvoare mari.
Din tinereţe, neliniştea mea primordială, din care izvorau toate bucuriile
mele şi toate amărăciunile mele, a fost aceasta: lupta neîncetată, nemiloasă
dintre duh şi trup.
Înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti, întunecate,
ale celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi
preomeneşti, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de
luptă unde aceste două armate se loveau şi se uneau.
Luptă mare; îmi iubeam trupul şi nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul
şi nu voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forţe
cosmogonice potrivnice, să simtă că nu sunt duşmani, sunt colaboratori, şi
să se bucure, să mă bucur şi eu împreună cu ei, de armonie.

Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu
este numai taina unei anumite religii; este universal umană; în fiecare
dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi totodată dorinţa
arzătoare a împăcării. De cele mai multe ori lupta aceasta nu este îndârjită,
durează puţin, un suflet slab nu îndură să se împotrivească mult timp
trupului; se îngreunează, devine şi el trup, şi lupta ia sfârşit. Dar în oamenii
responsabili, care au zi şi noapte ochii pironiţi în Datoria cea mai înaltă,
lupta dintre trup şi duh izbucneşte fără milă şi poate să dureze până la
moarte.

1368
 Cu cât sunt mai puternice sufletul şi trupul, cu atât şi lupta este mai
rodnică, iar armonia finală mai bogată. Dumnezeu nu iubeşte sufletele
slabe şi trupurile molâi. Duhul vrea să aibă a se lupta cu un trup puternic,
plin de rezistenţă; este o pasăre carnivoră, care flămânzeşte neîncetat,
roade carne şi-o face să dispară asimilând-o.
Lupta dintre trup şi duh, răzvrătire şi rezistenţă, împăcare şi supunere, şi,
în sfârşit, scopul suprem al luptei, unirea cu Dumnezeu – iată urcuşul pe
care l-a luat Hristos şi ne cheamă să-l luăm şi noi, păşind pe urmele Lui
însângerate.
Cum să pornim şi noi spre acest foarte înalt vârf unde a ajuns Hristos,
întâi-născutul fiu al mântuirii – iată cea mai înaltă Datorie a omului care
luptă.
Aşadar e nevoie, ca să putem să-L urmăm, să cunoaştem adânc lupta Lui,
să trăim zbuciumul Lui, cum a învins vicleşugurile înflorite ale pământului,
cum a jertfit marile şi micile bucurii ale omului şi a urcat din jertfă în
jertfă, din caznă în caznă, pe piscul încercării, pe Cruce.
Niciodată nu am urmat cu atâta groază călătoria lui însângerată spre
Golgota, niciodată nu am trăit cu atâta încordare, cu atâta înţelegere şi
dragoste Viaţa şi Patimile lui Hristos, ca în zilele şi nopţile în care scriam
Ultima ispită. Scriind mărturisirea aceasta a luptei şi marii speranţe a
omului eram atât de emoţionat, încât ochii îmi lăcrimau; nu simţisem
niciodată cu atâta dulceaţă, cu atâta durere cum picură sângele lui Hristos
în inima mea.
Pentru că Hristos, ca să urce pe piscul jertfei, pe Cruce, pe piscul
imaterialităţii, la Dumnezeu, a trecut prin toate stadiile omului care luptă.
Toate, şi de aceea şi durerea Lui ne este atât de bine cunoscută şi ne este
milă de El, iar victoria Lui finală ne pare atât de mult şi victoria noastră
viitoare. Ceea ce a avut adânc omenesc Hristos ne ajută să-L înţelegem şi
să-L iubim şi să urmărim Patimile Lui ca şi cum ar fi fost propriile noastre
patimi. Dacă nu ar avea în El caldul element omenesc, nu ar putea
niciodată să se apropie cu atâta siguranţă şi tandreţe de inima noastră; şi nu
1369
ar putea să devină model al vieţii noastre. Luptăm şi noi, îl vedem şi pe El
că luptă şi prindem curaj; vedem, nu suntem singuri-singurei în lume, luptă
şi El împreună cu noi.
Fiecare clipă a lui Hristos este luptă şi victorie. A învins farmecul
invincibil al simplei bucurii omeneşti, a învins ispitele, transubstanţiind
mereu trupul în duh şi urcând; ajuns în vârful Golgotei, a urcat pe Cruce.
Dar nici acolo lupta Lui nu s-a sfârşit; pe Cruce Îl aştepta Ispita, Ultima
Ispită; într-un fulger năvalnic duhul celui Viclean a întins dinaintea ochilor
celui Răstignit priveliştea înşelătoare a unei vieţi liniştite, fericite: luase, se
zice, aşa i-a părut, lesniciosul drum obişnuit al omului, se căsătorise,
făcuse copii, oamenii Îl iubeau şi Îl cinsteau; iar acum, deja bătrân, şedea
în pragul casei Lui, îşi amintea de dorinţele arzătoare ale tinereţii Lui şi
zâmbea mulţumit; ce bine, ce înţelept a procedat că a luat drumul omului,
şi ce nebunie a fost aceea de-a fi dorit, chipurile, să mântuiască lumea! Ce
bucurie că a scăpat de chinuri, de martiriu şi de Cruce!
Iată care a fost ultima ispită care a venit, într-un fulger, să tulbure
ultimele clipe ale Mântuitorului.
Dar deodată Hristos îşi scutură capul, deschise ochii, văzu; nu, nu, nu a
trădat, slavă Ţie, Dumnezeule, nu a dezertat, şi-a dus până la capăt
apostolia pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu, nu s-a căsătorit, nu a trăit
fericit, a ajuns în piscul jertfei, se află pironit pe Cruce.
Închise ochii fericit; şi atunci se auzi triumfător strigătul: „S-a sfârşit!“3
Adică mi-am isprăvit datoria, am fost răstignit, nu am căzut în ispită.

Ca să dau un model foarte înalt omului care luptă, ca să arăt că nu trebuie

să se teamă de durere, de ispită şi de moarte, pentru că toate acestea e
posibil să fie învinse, au fost învinse deja, a fost scrisă această carte.
Hristos a suferit, şi de atunci suferinţa a sfinţit; Ispita a luptat până în
ultima clipă să-L rătăcească, şi Ispita a fost învinsă; Hristos s-a răstignit, şi
de atunci moartea a fost învinsă.

1370
 Fiecare piedică în călătoria Lui devenea pricină şi piatră de hotar a
victoriei; de-acum avem un model înaintea noastră, care ne deschide
drumul şi ne dă curaj.
Cartea aceasta nu e o biografie, este o mărturisire a omului care luptă.
Publicând-o, mi-am făcut datoria; datoria unui om care a luptat mult, s-a
amărât mult în viaţa lui şi a sperat mult. Sunt sigur că orice om liber care
va citi această carte, plină de dragoste, Îl va iubi mai mult ca niciodată, mai
bine ca niciodată, pe Hristos.

Note
1. Adică Hristos, Dumnezeu şi om; Dumnezeu întrupat în Persoana lui Hristos, prin care ni s-a
făcut perceptibil nouă în scopul mântuirii noastre şi a unirii noastre cu El.
2. În orig. anexerev’ nito mystírio – taină neexplorabilă, adică imposibil de cercetat şi de înţeles
de către mintea omenească. Această taină poate fi cunoscută şi înţeleasă numai duhovniceşte. La
această cunoaştere adâncă, nefiresc de subtilă, ajung numai cei îndumnezeiţi – theoúmenoi; numai
aceştia ajung la vederea lui Dumnezeu în duh – theoría tov-Theov~ en pneúmati şi la trăirea cu
Dumnezeu în lumina cea neapropiată, inaccesibilă – en phōtí tō aprosítō. Printre monahi au fost şi
sunt îndumnezeiţi.
3. Ioan 19, 30. Tetélestai – „s-a sfârşit“.

1371
 I
O uşoară, răcoroasă adiere a lui Dumnezeu suflă şi îl vrăji.
Deasupra lui se încâlceau potolite stelele, cerul părea înflorit, iar jos, pe
pământ, pietrele scoteau aburi, încinse încă de vipia zilei; tăcere adâncă, a
pământului şi a cerului, făcută din eternele glasuri ale nopţii, mai tăcute
chiar decât tăcerea. Linişte, încântare; Dumnezeu îşi acoperise ochii,
soarele, luna, şi adormise. Întuneric, va fi fost miezul nopţii; şi pe când
cugeta, fermecat, ce Rai este acesta, ce pustietate!, brusc vântul se
schimbă, se îngreună; nu mai era adierea lui Dumnezeu, ci o duhoare
grasă, apăsătoare, ca şi când ar fi suflat din greu şi s-ar fi căznit să doarmă,
şi iată nu poate, jos pe pământ în locuri necuviincioase, sau în grădini
umede, jilave, o fiară sau un sat; aerul devenise greoi, neliniştitor, se
ridicau răsuflări călduţe de animale, de oameni şi duhuri păroase; şi un
miros înţepător de pâine abia scoasă din cuptor, şi de sudoare acră de om,
şi de ulei de dafin cu care femeile îşi ung părul.
Bănuiai, miroseai, totuşi nu vedeai nimic; încet-încet ochii se obişnuiau,
distingeai acum în întuneric curmali ca nişte fântâni arteziene, un trunchi
drept, aspru, mai negru decât noaptea, un chiparos, măslini cu frunziş rar,
un vânt îi legăna şi străluceau ca argintul în beznă. Iar pe o costişă verde a
pământului, aruncate, când pâlcuri-pâlcuri, când singuratice, sărăcăcioase
case dreptunghiulare, făcute din noapte, nămol şi chirpici, mânjite cu var
stins; iar pe terase simţeai, după miros şi duhoare, că dorm trupuri
omeneşti, unele învelite cu cearşafuri albe, altele dezvelite.
Aceasta nu mai era tăcere; fericitul pustiu se umplu în noapte de
nelinişte; mâini şi picioare de oameni care nu-şi găseau odihnă se mişcau
uşor, piepturi suspinau, glasuri din nenumărate guri se căzneau să se
orânduiască, deznădăjduite, înverşunate, în haosul mut, călcat de
Dumnezeu; doreau cu ardoare să strige ceva, se chinuiau, dar nu puteau să
găsească; se risipeau şi se pierdeau într-un delir dezlânat.
1372
 Dar, pe neaşteptate, chiar din mijlocul satului, de pe cea mai înaltă
terasă, un strigăt ascuţit, sfâşietor, nişte măruntaie care se despicau:
„Dumnezeu al lui Israel, Dumnezeu al lui Israel, Adonai4, până când?“ Nu
era un om, era un sat întreg care visa şi striga, întreg pământul lui Israel, cu
oasele morţilor, cu rădăcinile copacilor. Pământul lui Israel, care era în
durerile facerii, nu putea să nască, şi striga.
Un timp, tăcere; şi deodată iarăşi, dar numai supărare acum, numai
mânie: „Până când? Până când?“ se auzi din nou strigătul cum despică, de
la pământ la cer, văzduhul. Câinii satului se treziră şi începură să latre, iar
femeile pe terase se îngroziră şi se vârâră la subsuorile bărbaţilor.
Şi tânărul care dormea şi visa auzi strigătul în somn, se scutură, iar visul
se sperie şi dădu să fugă; muntele se desfăcu, se arătară măruntaiele lui! Nu
mai rămase din piatră decât somnul şi ameţeala; iar ceata, bărbaţii viguroşi
care îl urcau şi păşeau voiniceşte, sălbatici, numai mustăţi, şi bărbi, şi
sprâncene, şi mâini mari şi lungi, se răriră şi ei, se lungeau, se lăţeau, se
deformau şi se jumuleau scame-scame, ca nişte nori pe care i-a sfâşiat un
vânt puternic; încă puţin şi ar fi dispărut între cele două tâmple ale celui
adormit.
Dar se împiedică, mintea se îngreună, se cufundă din nou în somn – şi
muntele iarăşi se închegă numai piatră, norii se îndesiră, se făcură carne şi
oase, se auziră răsuflări gâfâite, călcături sprintene, iar barbă-roşcată apăru
din nou în vârful muntelui, cu pieptul gol, desculţ, înfuriat, şi în urma lui,
încă ascunsă bine printre stânci, ceata cu multe capete gâfâind. Şi se întinse
din nou ca un acoperiş deasupra, bine clădită, cupola cerului, numai cu o
singură stea acum, agăţată spre răsărit, mare ca o îmbucătură de foc. Se
revărsau zorii.
Tânărul, întins pe talaş, respira adânc, grea truda zilei, se odihnea; o clipă
pleoapele lui, îndată ce le lovi Luceafărul de dimineaţă, tresăriră; dar nu se
trezi; îl înfăşurase iar cu pricepere visul; visa. Barbă-roşcată se oprise,
şiroia năduşeala de pe fruntea lui îngustă, crestată adânc, de la subsuori şi
de pe picioare. Scotea aburi de mânie şi de alergătură; dădu să blesteme, se
1373
stăpâni. „Până când, Adonai, până când?“ murmură numai cu supărare şi
îşi înghiţi blestemul. Dar furia îl stăpânea încă; se întoarse în urma lui, se
desfăşură înlăuntrul său, fulgerător, lunga călătorie: munţii se micşorară,
visul se clătină, oamenii dispărură, şi cel adormit văzu deasupra capului
său, pe tavanul scund, din trestie împletită, cum se întinde, văzduh brodat,
împestriţat, cu multe înflorituri, tremurător, pământul Canaan. Spre sud se
întindea pustiul Idumeii şi se legăna ca spinarea leopardului; mai încolo se
înăbuşea şi bea lumina, vârtoasă, otrăvită, Marea Moartă; mai departe,
întărit de jur împrejur cu poruncile lui Iehova, crudul Ierusalim, şi pe
caldarâmurile lui curgea sângele de la jertfele lui Dumnezeu – miei şi
profeţi; mai încolo, călcată de idoli, Samaria pângărită, cu o fântână în
mijloc şi o femeie boită care scotea apă; mai încolo pe vârful din nord,
plină de soare şi bucurie, zâmbitoare, de un verde-închis, Galileea. Iar de la
un capăt al visului până la celălalt, râul Iordan, vâna regească a lui
Dumnezeu, care trece şi adapă, la întâmplare, nisipurile sterpe şi grădinile,
pe Ioan Botezătorul şi ereticii Samariei, desfrânatele şi pescarii
Ghenizaretului.
Tânărul se bucură mult în somnul său că vede sfintele pământuri şi ape şi
întinse mâna să le atingă; dar deodată jucă tremurător, în întunericul pufos,
Pământul Făgăduinţei, luminat trandafiriu de auroră, făcut din răcoare şi
vânt şi din dor străvechi, omenesc şi se stinse. Şi cum se stinse, se auziră
glasuri mugitoare şi blesteme, şi păru că se iveşte iarăşi brusc, printre
stâncile şi smochinii faraonici, cu altă înfăţişare acum, de nerecunoscut,
ceata cu multe capete; cum se zbârciseră, cum se încreţiseră bărbaţii
robuşti, cum se piperniciseră, iar bărbile lor se târau pe pământ! Omuleţi,
piticoţi gâfâind, fără suflu; fiecare din ei ţinea unelte ciudate de pedepsire –
unii curele însângerate cu ţinte de fier, unii bricege şi ţepuşe, alţii piroane
groase cu măciulii late, trei pitici cu fundul scurt o cruce de neridicat, iar
ultimul, cel mai josnic, saşiul, o coroană de spini.
Barbă-roşcată se aplecă, îi privi şi scutură cu dispreţ căpăţâna cu oase
grosolane: „Ei nu cred, de aceea s-au pipernicit; nu cred, de aceea mă
1374
chinui eu…“ îl auzi cel adormit că se gândeşte. Întinse mâna mare,
păroasă:
— Priviţi! făcu el şi arătă jos câmpul, înecat în ceaţa dimineţii.
— Nu vedem nimic, căpitane; e întuneric.
— Nimic! Nu credeţi, aşadar?
— Credem, căpitane, credem. De aceea te urmăm; dar nu vedem nimic.
— Priviţi iarăşi!
Ca o spadă coborî mâna lui mare, ceaţa se despică şi se ivi câmpul; un
lac liniştit zâmbi şi sclipi, îndepărta ceaţa, se trezea. În semănături, sub
curmali şi peste tot în ocolişurile clocotitoare ale lacului, cuibare mari de
ouă, sate şi cătune, se înălbeau.
— Acolo este! făcu cel din frunte şi arătă un sat mare în mijlocul
pajiştilor verzi.
Trei mori de vânt deasupra lui îşi deschiseseră deja dis-de-dimineaţă
aripile lor şi se învârteau.
Pe faţa somnoroasă, galben-negricioasă, a tânărului se revărsă pe
neaşteptate o spaimă. Îşi scutură mâna ca să alunge visul care se aşezase pe
pleoapele lui şi le clocea. Îşi puse toată puterea să se trezească, „este un
vis“, se gândi el, „să mă trezesc, să scap“. Dar piticoţii se învârteau în jurul
lui cu încăpăţânare, nu voiau să plece; iar saşiul cu barbă roşie, furios, îşi
scutura acum înfricoşător degetul spre satul mare, din câmp, şi le vorbea:
— Acolo este! Acolo înăuntru trăieşte şi se ascunde, poartă zdrenţe,
umblă desculţ, face pe tâmplarul, se preface că nu este el, ca să scape; dar
unde ni se va duce? L-a luat ochiul lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
Îşi ridică talpa piciorului să ia avânt, dar piticoţii se agăţară de picioarele
şi de braţele lui; coborî iarăşi talpa piciorului.
— Mulţi zdrenţăroşi şi desculţi, căpitane, mulţi tâmlari; dă-ne un semn:
cine este, cum este, unde este, să-l cunoaştem; altfel nu pornim; s-o ştii,
căpitane, nu pornim, am obosit.

1375
 — Îl voi apuca în braţele mele să-l sărut; iată semnul. Acum, înainte,
valea; şi în linişte, nu strigaţi; în ceasul acesta doarme, aveţi grijă să nu se
trezească şi să ne scape; în numele lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
— Pe el, căpitane! strigară într-un glas piticoţii şi ridicară tălpile late să
pornească.
Dar unul subţire, saşiu, cocoşat, cel care ţinea coroana de spini, se apucă
de o drobiţă5 şi se împotrivi:
— Nu merg nicăieri, strigă el, m-am săturat! De câte nopţi îl vânăm?
Câte ţinuturi şi sate am călcat? Număraţi: am luat la rând mănăstirile
esenienilor în pustiul Iudeii, am călcat în Betania, unde am omorât pe
nedrept pe sărmanul Lazăr, am ajuns la Iordan, dar ne-a alungat
Botezătorul, nu este, adică, el Acela pe care-l căutăm, să plecăm! Am
plecat, am intrat în Ierusalim, am scotocit în Templu, în palatele lui Anna,
ale lui Caiafa, în cămările de jos ale cărturarilor farisei, nimeni! Toţi
ticăloşi, desfrânaţi, mincinoşi, hoţi, ucigaşi, am plecat. Am trecut în fugă
pe lângă blestemata Samarie, am ajuns în Galileea, am luat la rând
Magdala, Cana, Capernaum, Betsaida. Am scotocit din colibă în colibă, din
barcă în barcă, am găsit pe cel mai virtuos, pe cel mai temător de
Dumnezeu. „Tu eşti“, îi strigam, „de ce te ascunzi? Ridică-te să mântuieşti
pe Israel!“ Iar el privea uneltele pe care le ţineam, îl prindea groaza, lovea
cu picioarele şi ţipa: „Nu sunt! Nu sunt“ şi se arunca la vin, la cărţile de
joc, la femei, se îmbăta, hulea, se desfrâna, ca să vedem noi că este
păcătos, că nu era Acela pe care-l căutam, să scape… Căpitane, să mă ierţi,
dar şi aici o să păţim la fel; degeaba îl vânăm, n-o să-L găsim; încă nu s-a
născut.
— Toma, necredinciosule, făcu barbă-roşcată şi-l apucă de grumaz şi-l
ţinu mult timp atârnat în aer râzând; Toma, necredinciosule, îmi placi!
Se întoarse către tovarăşi:
— Este ţepuşa, noi, boii cei de plug; lăsaţi-l să ne înţepe, să nu ne
liniştim niciodată!

1376
 Spânul ţipa, îl durea; barbă-roşcată îl propti jos în pământ. Râse iarăşi,
privi pe rând pe tovarăşii lui cu alte înfăţişări:
— Câţi suntem, spuse el; doisprezece; câte unul din fiecare neam al lui
Israel. Draci, îngeri, omuleţi, piticoţi, toate naşterile şi avorturile lui
Dumnezeu, alegeţi şi luaţi!
Avea chef; ochii lui rotunzi de vultur fulgerau, întinse mâna. Prindea
unul câte unul, de umăr, cu furie, cu tandreţe, îl cerceta, râdea; îl lăsa,
prindea altul:
— Sănătate, zgârcitule, limbă otrăvită, gheară răpitoare, nemuritorule
urmaş al lui Avraam. Şi tu, voinice, flecarule şi mâncăule. Şi tu, temătorule
de Dumnezeu şi fricosule; nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că te
temi; toate virtuţile tale sunt fiice ale fricii. Şi tu, măgăruş blând, pe care te
rup în bătaie toţi şi rabzi; rabzi la foame, la sete, la frig, la bici; harnic,
lipsit de mândrie, un linge-blide; toate virtuţile tale sunt fiice ale sărăciei.
Şi tu, vulpe preavicleană, care stai în faţa peşterii leului, a lui Iehova, şi nu
intri. Şi tu, oaie blândă, ce urmezi behăind pe Dumnezeu, Care o să te
mănânce. Şi tu, fiu şarlatan6 al lui Levi, negustor ambulant de Dumnezeu7,
care-l vinzi pe Dumnezeu cu dramul; birtaş de Dumnezeu8, care cinsteşti
oamenii cu Dumnezeu şi se îmbată şi-ţi deschid punga lor şi inima lor,
înşelător al lui Dumnezeu. Şi tu, răule, împătimitule, schimnic încăpăţânat,
care vezi faţa ta şi-L plăsmuieşti pe Dumnezeu răuvoitor, pătimaş şi căpos,
şi cazi şi I te închini, pentru că îţi seamănă. Şi tu, care ţi-ai deschis sufletul
ca zărăfie, şezi în prag, afunzi mâna în pungă, miluieşti pe cel sărac,
împrumuţi pe Dumnezeu, ţii catastif şi scrii – atâtea carboave am dat
milostenie cutăruia, în cutare zi, în ceasul cutare; şi porunceşti să-ţi pună
catastiful în coşciug, să-l deschizi înaintea lui Dumnezeu, să faceţi
socoteala, să încasezi milioanele nemuritoare. Şi tu, mincinosule,
palavragiule, povestaşule, care încalci toate poruncile lui Dumnezeu, furi,
preacurveşti, ucizi şi apoi te pui pe plânsete, te baţi în piept, iei chitara din
cui şi faci un cântec păcatului; ştii, isteţule, că Dumnezeu le iartă pe toate
cântăreţului, pentru că moare după cântec. Şi tu, ţepuşă ascuţită în şoldurile
1377
noastre, Toma, şi eu, eu, nebunul de legat, a cărui minte a luat-o razna, mi-
am părăsit nevasta şi copiii şi-l caut pe Mesia! Toţi împreună, draci, îngeri,
omuleţi, piticoţi, toţi sunt de folos ţintei noastre mari, pe el, măi băieţi!
Râse, îşi scuipă în palme, întinse picioarele:
— Pe el, măi băieţi, strigă iarăşi şi apucă în fugă coborâşul spre Nazaret.

Oameni şi munţi erau fum şi dispărură, pleoapele adormite se umplură de

întuneric fără vise şi de-acum, în nesfârşitul somn, nu se auzeau decât tălpi
de picioare grele, late, care loveau muntele şi coborau.
Inima celui adormit bătea puternic: „Vin! Vin!“ se auzi un glas sfâşietor
în măruntaiele lui. „Vin!“ Sări, aşa i se păru în somn, puse tejgheaua la
care muncea de-a curmezişul în uşă şi deasupra ei îngrămădi toate uneltele
lui – rindele, cuţitoaie, fierăstraie, tesle, ciocane, şurubelniţe şi chiar o
cruce greu de ridicat, pe care o lucra în zilele acelea, şi apoi se băgă iarăşi
în talaş şi în aşchii şi aşteptă.
Linişte ciudată, neliniştitoare, vârtoasă, înăbuşitoare, nu se auzea
răsuflarea satului, nici a lui Dumnezeu; toate, chiar şi demonul cel
neadormit, se cufundaseră într-o străfundă fântână seacă, întunecoasă –
somn era acesta, moarte, nemurire, Dumnezeu? Tânărul se înspăimântă,
văzu primejdia, îşi puse toată puterea, întinse mâna să-şi prindă gâtul care
se înăbuşea şi se trezi.
Era leoarcă de sudoare; nu-şi amintea nimic din vis; numai acest lucru:
că cineva îl vâna; cine? unul? mulţi? oameni? demoni? Nu-şi amintea. Îşi
ciuli urechea, ascultă; cu multe piepturi, cu multe suflete se auzea acum, în
tăcerea nopţii, răsuflarea satului; din când în când, un copac foşnea, un
câine lătra cu tristeţe, o mamă, la marginea satului, îşi adormea cântând
încet, răbdătoare, bebeluşul… Plină de cunoscute, dragi foşnete şi suspine
era noaptea, pământul vorbea, Dumnezeu vorbea, şi tânărul se linişti; o
clipă se temuse că a rămas singur-singurel în lume.
Alături, din camera joasă, unde dormeau părinţii lui, se auzi răsuflarea
gâfâită a bătrânului său tată; nu putea sărmanul să doarmă, se sucea, îşi

1378
deschidea şi închidea iarăşi, cu multă osteneală, gura, să vorbească; de ani
se chinuie să scoată un sunet omenesc, dar se aşază în capul oaselor în
aşternut, damblagit, nu poate să-şi mişte limba; asudă, se căzneşte, îi curg
balele şi, din când în când, după o groaznică luptă, pe silabe, cu
deznădejde, izbuteşte să potrivească un cuvânt, unul numai, totdeauna
acelaşi: A-do-na-i! Adonai, nimic altceva, Adonai… Şi îndată ce rosteşte
cuvântul acesta întreg, se linişteşte un ceas-două; iar după aceea îl apucă
din nou neliniştea şi începe iarăşi să deschidă şi să închidă gura.
— Eu sunt de vină… eu sunt de vină… murmură tânărul şi ochii i se
umplură de lacrimi; eu sunt de vină…
Fiul asculta în noaptea liniştită zbuciumul tatălui său şi neliniştea puse
stăpânire şi pe el, şi începu, fără voia lui, să deschidă şi să închidă şi el
gura şi să asude. Închise ochii, ascultă cu atenţie ce făcea bătrânul său tată,
să facă şi el, ofta şi scotea strigăte nearticulate deznădăjduite împreună cu
el – şi aşa îl luă din nou somnul.
Şi îndată ce îl luă din nou somnul casa se zgâlţâi, tejgheaua se înclină,
uneltele şi crucea se rostogoliră pe jos, uşa se deschise şi barbă-roşcată se
opri drept în prag, uriaş, râzând în hohote, cu braţele deschise.
Tânărul scoase un strigăt şi se trezi.

II
Se ridică în capul oaselor pe talaş, îşi rezemă spatele de perete; deasupra
capului atârna o curea cu două şiruri de cuie ascuţite; în fiecare seară,
înainte de-a adormi, îşi biciuia şi-şi însângera trupul, să rămână liniştit
noaptea şi să nu fie necuviincios. Un uşor tremurat pusese stăpânire pe el;
nu-şi amintea ce ispite îi veniseră iarăşi în somn, dar simţea că scăpase de
o mare primejdie. „Nu mai pot, m-am săturat…“ murmură şi ridică ochii în
sus, oftând. Lumina ivită de curând, nesigură, palidă, se furişă prin
crăpăturile uşii; trestiile de un galben-palid ale tavanului căpătară o
gingăşie ciudată, lucioasă, preţioasă ca fildeşul.
1379
 „Nu mai pot, m-am săturat…“ murmură iarăşi şi-şi strânse dinţii cu furie.
Îşi pironi ochii în văzduh; toată viaţa îi trecu pe dinaintea ochilor – toiagul
tatălui său care a înflorit9 când s-a logodit cu mama sa, iar după aceea
fulgerul care a aruncat la pământ logodnicul damblagit, şi apoi mama sa
care îl privea amuţită; dar el auzea mâhnirea ei mută, avea dreptate mama,
păcatele lui erau zi şi noapte cuţite în inima lui, şi se lupta, zadarnic, în anii
aceştia din urmă să învingă. Frica, numai ea rămânea de-acum, pe toţi
ceilalţi demoni îi învinsese – sărăcia, dragostea femeii, bucuria casei,
tinereţea, pe toate le învinsese şi numai frica rămânea încă; să fie învinsă şi
ea, să poată, e bărbat de-acum, a venit timpul…
„Dacă tatăl meu a rămas damblagit, eu sunt de vină… Dacă Magdalena a
ajuns desfrânată, eu sunt de vină… Dacă Israel geme încă sub jug, eu sunt
de vină…“
Un cocoş, va fi fost în casa de-alături a unchiului său, rabinul, bătu din
aripi pe acoperiş şi cântă de mai multe ori, cu furie; sigur se va fi plictisit
în timpul nopţii, îşi pierduse răbdarea şi striga soarele să apară de-acum.
Sprijinit de perete, tânărul asculta. Lumina lovea casele, uşile se
deschideau; drumurile se trezeau la viaţă, încet-încet din pământuri şi din
copaci şi prin deschizăturile caselor urca murmurul dimineţii, Nazaretul se
trezea. Un geamăt adânc se auzi din casa joasă de-alături, şi îndată strigătul
sălbatic al rabinului care trezea pe Dumnezeu şi-i amintea cuvântul pe care
i l-a dat lui Israel: „Dumnezeu al lui Israel, Dumnezeu al lui Israel, până
când?“ îi striga; şi genunchii lui se auzeau cum lovesc sec, în grabă,
scândurile.
Tânărul clătină din cap: „Se roagă“, murmură el, „face mătănii, strigă pe
Dumnezeu, acum o să-mi bată în perete ca să încep şi eu mătăniile“.
Sprâncenele i se împreunară cu mânie.
„Nu-mi ajunge Dumnezeu, numai că am şi oamenii!“ spuse şi lovi tare
cu pumnul peretele interior să arate cruntului rabin că este treaz şi se roagă.

1380
 Sări în picioare; îşi rostogoli de pe umăr haina cârpită peste tot, îi apăru
trupul, subţire, ars de soare, plin de pete albastre şi roşii; îşi strânse în
grabă haina şi îşi înfăşură trupul gol, ruşinat ca o fată mare.
Prin lucarnă căzu peste el lumina palidă a dimineţii, îi lumină blând faţa:
numai stăruinţă dureroasă, mândră. Puful din jurul obrajilor săi şi al bărbiei
se făcuse o barbă creaţă, neagră ca pana corbului, nasul încovoiat, buzele
groase; şi cum erau pe jumătate dezveliţi, dinţii străluceau, albi ca neaua.
Frumoasă nu era faţa aceasta, dar avea un farmec ascuns, neliniştitor; erau
de vină genele că erau dese, foarte lungi, şi aruncau o umbră albastră,
ciudată pe întreaga faţă? Ori erau de vină ochii mari, negri, sclipitori, plini
de lumină, plini de întuneric, numai ameninţare şi blândeţe? Jucau precum
ai şarpelui, te priveau printre pleoapele lungi şi te ameţeau.
Îşi scutură talaşul care i se încurcase la subsuori şi în barbă, urechea lui
prinsese că se apropie paşi grei, îi recunoscu. „El este, iarăşi vine; iarăşi
vine, ce-o fi vrând de la mine?“ mormăi plictisit şi se târî spre uşă să tragă
cu urechea.
Dar brusc se opri înfricoşat; cine mutase tejgheaua în dosul uşii şi
îngrămădise pe ea crucea şi uneltele? Cine? Când? Plină de demoni e
noaptea, plină de vise, dormim şi aceştia găsesc uşile deschise, intră şi ies
şi ne răscolesc casa şi mintea.
„Cineva a venit astă-noapte în somnul meu“, şopti încet, de parcă se
temea să nu fie încă acolo şi să-l audă; „cineva a venit sigur; Dumnezeu,
Dumnezeu sau Diavolul? Cine poate să desluşească? Îşi schimbă feţele
unul cu altul, când Dumnezeu se face întunecat ca iadul, când Diavolul
numai lumină, şi mintea omului se zăpăceşte…“ Se înfioră; încotro s-o ia?
Sunt două căi; pe care s-o aleagă?
Paşii grei se apropiau mereu; tânărul se întoarse cu nelinişte în jurul său,
de parc-ar fi cercetat să găsească unde să se vâre, să scape. De omul acesta
se temea şi nu-l dorea; adânc înlăuntrul său era o rană veche şi nu putea să
se închidă: erau copii, se jucau, acesta era cu trei ani mai mare decât el, l-a
trântit jos, l-a bătut; copilul bătut s-a strâns, nu a spus nici o vorbă; dar nu
1381
s-a mai dus să se joace cu copiii, se ruşina, îi era frică, ghemuit în curtea
casei lui singur-singurel torcea în el gândul cum să spele ruşinea într-o zi;
să le arate că este mai bun decât ei toţi, şi să-i pună pe toţi jos. Şi încă,
după atâţia ani, rana este deschisă şi curge.
„Încă mă vânează“, şopti el, „încă? Ce vrea de la mine? Nu-i deschid!“
O lovitură de picior zgâlţâi uşa; tânărul se repezi, îşi puse toată puterea,
mută tejgheaua, deschise. În prag stătea, înfierbântat, desculţ, cu pieptul
dezgolit, cu barba roşcată, creaţă, un bărbat vânjos; ţinea un porumb copt şi
mânca. Îşi roti privirea prin atelier, văzu crucea sprijinită de perete, mutra i
se posomorî, întinse piciorul, intră.
Se aşeză pe vine într-un colţ, muşca înfuriat porumbul, nu vorbea;
tânărul, în picioare, îşi întorsese faţa şi privea afară, prin uşa deschisă,
drumeagul strâmt, abia trezit; praful nu se ridicase încă, pământul era umed
şi mirosea plăcut; lumina şi roua nopţii se agăţaseră de frunzele măslinului
din faţă, şi copacul întreg râdea. Vrăjit, tânărul trăgea în piept lumea de
dimineaţă.
Dar barbă-roşcată se întoarse:
— Încuie uşa, mormăi; am de vorbit cu tine.
Tânărul auzi glasul crunt, tresări; închise uşa, se aşeză pe marginea
tejghelei, aşteptă.
— Am venit, spuse barbă-roşcată; am venit, toate sunt gata.
Tăcu, aruncă porumbul, îşi ridică ochii albaştri, aspri, îl pironi pe tânăr;
întinse grumazul gros, cu multe creţuri:
— Eşti gata şi dumneata?
Se înmulţise lumina, desluşeai acum clar faţa lui barbă-roşcată;
colţuroasă, nestatornică; nu era una, erau două; când jumătate râdea,
cealaltă jumătate ameninţa, când una se chinuia, cealaltă stătea neclintită,
înlemnită. Iar când, o clipă, cele două se împăcau, simţeai încă, sub
împăcare, că se luptă neîmpăcaţi Dumnezeu şi Diavolul.
Tânărul nu vorbi; barbă-roşcată îl privi cu mânie.

1382
 — Eşti gata şi dumneata? întrebă din nou şi se ridică deja să-l apuce de
braţ, să-l scuture să se trezească, să dea un răspuns; dar nu apucă; o
trompetă sună, călăreţi se năpustiră pe drumeagul strâmt, se auziră în urma
lor soldaţii romani cum calcă greu, sacadat pământul; barbă-roşcată îşi
strânse pumnul, îl ridică către tavan:
— Dumnezeu al lui Israel, mugi el, a venit ceasul; astăzi, nu mâine,
astăzi!
Se întoarse iarăşi spre tânăr:
— Eşti gata? întrebă din nou, şi fără să aştepte răspuns: Nu, nu, n-o să
duci crucea, asta zic eu! S-a adunat poporul, a coborât şi Baraba de la
munte cu vitejii lui, vom sparge temniţa, vom răpi zilotul10, şi atunci se va
întâmpla, nu clătina capul! Atunci se va întâmpla minunea. Întreabă-l şi pe
unchiul tău, rabinul. Ne-a strâns ieri pe toţi la sinagogă, de ce n-ai venit şi
domnia ta? S-a ridicat şi ne-a vorbit: „Nu vine Mesia“, ne-a strigat, „nu
vine cât timp noi rămânem cu mâinile încrucişate. Dumnezeu, popor,
trebuie să luptăm împreună, ca să vină Mesia!“ Asta ne-a spus, ca să ştii;
nu e de-ajuns Dumnezeu, nu e de-ajuns poporul, trebuie amândoi
împreună, auzi?
Îl prinse de braţ, îl scutură.
— Auzi? Unde ţi-e mintea? Trebuia să fii acolo să asculţi pe unchiul tău,
să-ţi vii în minţi, sărmane! Zilotul pe care romanii necredincioşi vor să-l
răstignească astăzi poate să fie Acela pe care îl aşteptăm de atâtea şi atâtea
generaţii; dacă îl lăsăm fără ajutor, dacă nu ne repezim să-l izbăvim, s-o
ştii, o să moară fără să arate cine este; dacă ne repezim să-l scăpăm, se va
întâmpla minunea; care minune? Îşi va arunca zdrenţele şi va străluci pe
capul său coroana regală a lui David. Pe toţi ne-a apucat plânsul; bătrânul
rabin şi-a ridicat mâinile la cer, a strigat: „Dumnezeu al lui Israel, astăzi,
nu mâine, astăzi!“ Şi toţi am ridicat mâinile, am înhăţat cerul şi strigam,
ameninţam şi plângeam: „Astăzi, nu mâine, astăzi!“ Auzi, fiu al
Tâmplarului, ori nu cumva vorbesc văzduhului?

1383
 Tânărul, cu ochii întredeschişi, pironiţi în faţă în perete, unde era agăţată
cureaua cu cuie ascuţite, trăgea cu urechea; sub aspra voce a lui barbă-
roşcată, numai ameninţare, se auzea, din camera de-alături, surdă, răguşită,
lupta bătrânului tată, care îşi deschidea şi închidea gura, zadarnic, să
vorbească… Cele două voci se uneau în inima tânărului, şi deodată
întreaga luptă a omului i se păru pierdută.
Barbă-roşcată îi înşfăcă acum umărul, îl zgâlţâi:
— Unde ţi-e mintea, smintitule? Ai auzit ce spune fratele tatălui tău,
bătrânul Simeon?
— Nu aşa vine Mesia… murmură tânărul şi ochii i se aţintiră acum la
crucea făcută de curând, peste care căzuse, trandafirie, blândă, lumina
zorilor. Nu, nu aşa vine Mesia; el nu-şi părăseşte niciodată zdrenţele, el nu
poartă coroană regală, poporul nu se repede niciodată să-l izbăvească; nici
Dumnezeu. Nu este izbăvit. Moare cu zdrenţele lui; toţi, şi cei mai
credincioşi, îl părăsesc, moare singur-singurel, în vârful unui munte pustiu,
iar pe cap poartă o coroană de spini.
Barbă-roşcată se întoarse uimit, îl privi uimit; o jumătate a feţei lui
strălucea, cealaltă jumătate era întunecată ca noaptea.
— Cum o ştii? Cine ţi-a spus-o?
Dar tânărul nu răspunse; sări de pe tejghea, de-acum zorii zilei se
revărsaseră de-a binelea, apucă un pumn de cuie şi ciocanul şi se apropie
de cruce. Dar barbă-roşcată i-o luă înainte; c-un pas ajunse la cruce şi
începu, cu turbare, s-o lovească cu pumnii şi s-o scuipe, ca şi cum ar fi fost
om. Se întoarse, barba lui, mustăţile, sprâncenele înţepară faţa tânărului:
— Nu ţi-e ruşine? îi strigă. Toţi tâmplarii din Nazaret, din Cana, din
Capernaum s-au lepădat să facă crucea pentru zilot, şi tu…? Nu ţi-e ruşine?
Nu ţi-e frică? Dacă vine Mesia şi te găseşte că-i faci crucea? Dacă zilotul
care este răstignit astăzi este Mesia? De ce nu ai avut curajul să-i răspunzi
şi tu sutaşului „nu fac cruci pentru eroii lui Israel“?
Înşfăcă de umăr pe tâmplarul cu mintea pierdută:
— De ce nu răspunzi? Unde priveşti?
1384
 Îi dădu una, îl lipi de perete:
— Eşti laş, îi aruncă cu dispreţ, laş, laş, asta zic eu! N-o să faci niciodată
nimic cu viaţa ta!
Un glas ascuţit despică văzduhul; barbă-roşcată îl lăsă pe tânăr, îşi
întoarse mutra către uşă, trase cu urechea; zarvă, femei şi bărbaţi, lume
multă, strigăte: „Crainicul! Crainicul!“ Se ridică iarăşi glasul ascuţit în
văzduh:
„Fii şi fiice ale lui Avraam, Isaac şi Iacov! Poruncă imperială, ciuliţi-vă
urechile, ascultaţi: Închideţi-vă atelierele şi cârciumile, să nu vă apucaţi de
muncă pe ogoare, luaţi, mame, pe copiii voştri şi voi, bătrâni, toiegele,
veniţi, şchiopi, surzi, damblagiţi, să vedeţi! Să vedeţi cum sunt pedepsiţi
cei care înfruntă pe stăpânul nostru, împăratul – aibă parte de ani mulţi! Să
vedeţi cum răzvrătitul nelegiuit, zilotul, moare!“
Barbă-roşcată deschise uşa, văzu mulţimea de oameni care tăcea
tulburată, văzu crainicul, pe o piatră, subţire, cu gâtul lung, fără pălărie,
scuipă.
— Blestemat să fii, trădătorule, mugi el şi închise înfuriat uşa.
Se întoarse la tânăr, fierea îi năpădise ochii.
— Să-l saluţi pe fiul tatălui tău, pe Simos, trădătorul! mormăi.
— Nu e vinovat el, eu sunt vinovat, făcu tânărul, copleşit, eu…
Iar peste puţin:
— De dragul meu l-a alungat mama din casă, de dragul meu… Şi acum
el…
Jumătatea feţei lui barbă-roşcată, cea luminată, o clipă, ca şi cum i-ar fi
fost milă de tânăr, se îndulci:
— Cum îţi vei plăti toate păcatele astea, nenorocitule? întrebă el.
Mult timp tânărul tăcu; îşi deschidea şi închidea gura, dar limba i se
încurca.
— Cu viaţa mea, frate Iuda, cu viaţa mea… izbuti să spună în cele din
urmă; nimic altceva nu am.

1385
 Barbă-roşcată tresări; lumina intrase acum în atelier prin crăpăturile uşii
şi pe sus, prin lucarnă; ochii tânărului străluceau, mari, negri ca tăciunele,
iar glasul său era plin de amărăciune şi spaimă.
— Cu viaţa ta? făcu barbă-roşcată şi-l prinse pe tânăr de bărbie; nu-mi
întoarce faţa, eşti bărbat de-acum, priveşte-mă drept în ochi; cu viaţa ta?
Ce vrei să spui?
— Nimic.
Lăsă capul în jos, tăcu; şi deodată:
— Nu mă întreba, nu mă întreba, frate Iuda! strigă el.
Iuda luă în mâini faţa tânărului, o ridică, o privi mult timp tăcut; apoi, cu
calm, o lăsă; se trase către uşă; pe neaşteptate inima îi fusese răscolită.
Afară vuietul se tot înteţea, se înălţa foşnetul de tălpi goale şi sandale
târâte, şi văzduhul de brăţările de alamă ale femeilor şi de inelele groase de
la picioarele lor. Drept în prag, barbă-roşcată privea lumea care se tot
revărsa de pe uliţele lăturalnice, şi se înmulţea, şi urca spre cealaltă
margine a satului, către blestemata colină, unde avea să se facă răstignirea.
Bărbaţii nu vorbeau, blestemau printre dinţi, îşi loveau toiegele de
caldarâm şi unii înşfăcau într-ascuns, la sânul lor, un cuţit; iar femeile
ţipau, multe îşi aruncaseră basmalele, îşi dezlegaseră părul şi îşi tărăgănau
deja bocetul.
În frunte era bătrânul rabin al Nazaretului, Simeon. Scund, cocoşat de
ani, strâmbat de boala cea rea, oftica, un morman de oase uscate, pe care
sufletul le ţinea îmbinate puternic şi nu le lăsa să cadă, două mâini piele şi
os, cu gheare nemaivăzute de pasăre, care strângeau şi loveau de pietre
cârja preoţească cu cei doi şerpi încolăciţi în vârful ei. Mirosea mortul
acesta viu ca o cetate care arde; simţeai, văzând flăcările în ochii lui, că
trupul acesta hârbuit, carnea, şi oasele, şi părul ardeau; iar când îşi
deschidea gura şi striga: „Dumnezeu al lui Israel!“ urca fum din creştetul
capului său. În urma lui se înşirau încovoiaţi bătrânii cu toiegele lor, cu
sprâncenele mari şi dese, cu bărbile despicate în două, ciolănoşi; în spatele
lor bărbaţii, mai în urmă femeile, iar în coadă de tot copiii, care ţineau
1386
fiecare câte o piatră în mână, iar alţii praştii petrecute pe după umăr.
Înaintau toţi împreună şi mugeau încet, mut, ca marea.
Proptit în tocul uşii, Iuda privea femeile şi bărbaţii, i se umplea inima;
„ăştia“, se gândea el şi sângele îi urca la cap, „ăştia, împreună cu
Dumnezeu, vor săvârşi minunea; astăzi, nu mâine, astăzi!“
O femeie bărbătoasă, cu şolduri drepte, cu grumaz puternic, cruntă, se
rupse de gloată, se aplecă, luă o piatră, o aruncă cu putere în uşa
tâmplarului şi scoase un strigăt:
— Blestemat să fii, călăule11!
Şi într-o clipită, de la o margine a drumului până la cealaltă, izbucniră
strigăte şi înjurături, iar copiii îşi desprinseră praştiile de pe umăr; barbă-
roşcată dădu una, închise uşa.
— Călăule! Călăule! izbucniră peste tot huiduielile şi uşa răsuna ca un
tunet de pietre.
Tânărul, îngenuncheat înaintea crucii, urca şi cobora ciocanul şi bătea
cuie, lovea puternic, ca şi cum ar fi vrut să înăbuşe huiduielile şi
înjurăturile de pe drum; pieptul său fierbea, încheietura sprâncenelor îi
scânteia, lovea scos din minţi, şi de pe frunte îi curgea năduşeala.
Barbă-roşcată îngenunche, îi înşfăcă braţul, îi înhăţă cu furie ciocanul,
dădu una crucii, o prăbuşi la pământ.
— O s-o duci?
— Da.
— Nu ţi-e ruşine?
— Nu.
— Nu te las; o s-o fac bucăţi.
Se întoarse în jurul său, îşi întinse braţele, să găsească o teslă.
— Iuda, frate Iuda, spuse tânărul încet, rugător, nu-mi împiedica drumul.
Glasul său devenise pe neaşteptate întunecat, adânc, de nerecunoscut;
barbă-roşcată se tulbură.
— Care drum? întrebă încet şi aşteptă.

1387
 Îl privea pe tânăr cu nelinişte. Lumina cădea acum neîntrerupt peste faţa
lui şi peste trupul gol, cu oase subţiri; gura se întinsese strânsă, ca şi cum s-
ar fi căznit să-şi stăpânească un strigăt mare.
Barbă-roşcată văzu slăbiciunea lui şi paloarea, şi inima lui răscolită îl
duru. Din zi în zi obrajii i se scofâlceau, se topea; cât timp era de când l-a
văzut ultima oară? Câteva zile; pornise să dea un ocol prin satele din
apropierea Ghenizaretului; lucra fierul, făcea sape, săpăligi, seceri,
potcovea cai, dar se grăbise şi se întorsese din nou în Nazaret, pentru că
prinsese de veste, îl răstignesc pe zilot. Cum îl lăsase pe acest vechi prieten
al lui şi cum îl găsea! Cum i s-au mărit ochii, cum i s-au scofâlcit tâmplele,
şi ce era amărăciunea aceasta în jurul gurii?
— Ce ai păţit? De ce te-ai topit? Cine te chinuie?
Tânărul râse vlăguit; dădu să răspundă: „Dumnezeu“, dar se stăpâni;
acesta era strigătul mare dinlăuntrul său, nu voia să-l lase să-i scape din
gură.
— Lupt, răspunse.
— Cu cine?
— Nu ştiu; lupt.
Barbă-roşcată îşi cufundă ochii în ochii tânărului; îi întreba, îi ruga, îi
ameninţa; dar ochii negri, strălucitori, nemângâiaţi, numai spaimă, nu
răspundeau.
Pe neaşteptate, mintea lui Iuda se cutremură; în timp ce era aplecat
asupra ochilor întunecoşi, muţi, văzu, aşa i se păru, copaci înfloriţi, ape
albastre, oameni mulţi, iar înăuntru, adânc în lumina ochilor, în dosul
copacilor înfloriţi, şi al apelor, şi al oamenilor, o cruce mare, neagră, care
cuprindea întreaga lumină a ochilor.
Holbă ochii, sări în sus; dădu să vorbească, să întrebe: „Nu cumva eşti
tu… tu…?“ dar buzele îi îngheţaseră; dădu să-l apuce pe tânăr în braţe, să-l
sărute, dar braţele lui, în gol, înlemniseră.
Şi-atunci, îndată ce tânărul îl văzu cu braţele deschise, cu părul roşcat,
răvăşit, cu ochii holbaţi, scoase un strigăt; din ceaţa groasă a minţii lui
1388
ţâşni înspăimântătorul vis din timpul nopţii – bulucul de piticoţi, uneltele
răstignirii, strigătele: „Pe el, măi băieţi!“ şi căpitanul lor, barbă-roşcată,
acum îl cunoscu, era Iuda acesta, fierarul, care se repezea înainte şi râdea
în hohote.
Buzele lui barbă-roşcată se mişcară:
— Nu cumva eşti tu… tu…? se bâlbâi el.
— Eu? Cine?
Barbă-roşcată nu-i răspunse; îşi rodea mustăţile şi îl privea. Jumătate din
mutra lui era iarăşi nespus de luminoasă, cealaltă jumătate cufundată în
întuneric. În mintea lui amesteca semnele şi minunile care împresurau pe
tânărul acesta de la naşterea lui, şi încă dinainte… Toiagul lui Iosif, care
numai acesta, între atâtea toiege ale mirilor peţitori, scoase flori, iar rabinul
îi dădu pe preafrumoasa Maria, închinată lui Dumnezeu. Iar după aceea
trăsnetul care căzu în ziua nunţii şi damblagi pe mire, înainte să se atingă
de femeia lui. Şi apoi mirosi, se zice, mireasa un crin alb ca neaua şi prinse
în măruntaiele ei un fiu… Şi visul pe care l-a avut, în noaptea în care a
născut: a văzut că se deschid cerurile, îngerii coboară, se înşiră ca păsările
pe acoperişul umil al casei ei, fac cuiburi şi ciripesc; unii păzesc pragul,
alţii intră în casa ei, să aprindă foc, să încălzească apă ca să spele pe cel ce
urma să se nască; alţii fierb terci să bea lăuza.
Barbă-roşcată se apropie încet, şovăitor, se aplecă asupra tânărului;
glasul său era plin acum de dorinţă arzătoare, de rugăminte şi teamă.
— Nu cumva eşti tu…tu…? întrebă din nou şi nu mai îndrăzni să scape
cuvântul.
Tânărul sări speriat.
— Eu? eu? făcu el şi râse sec, înţepător. Dar nu mă vezi? Nu sunt
vrednic să vorbesc, nu am curaj să păşesc în sinagogă, îndată ce văd
oameni fug, încalc cu neruşinare poruncile lui Dumnezeu – lucrez în sabat,
nu iubesc pe tatăl meu şi pe mama mea, spun minciuni şi mă destrăbălez
toată ziua cu ochii.
Săltă crucea de la pământ, o puse iarăşi dreaptă, apucă ciocanul.
1389
 — Şi acum, iată, fac cruci şi răstignesc! spuse şi se căzni iarăşi să râdă.
Barbă-roşcată nu vorbi, crăpa; deschise uşa; o nouă, zgomotoasă gloată
apăru de la capătul drumului – babe ciufulite, moşi neputincioşi, şchiopi,
chiori, leproşi, toate scursurile Nazaretului; urcau şi ei, gâfâind, se târau
spre colina răstignirii. Se apropia ceasul hotărât, e timpul să plece, se gândi
barbă-roşcată, să se unească şi el cu poporul, să se năpustească toţi
împreună, să răpească zilotul – şi atunci se va arăta, este, ori nu este nici
acesta Izbăvitorul? Dar se opri brusc, pe neaşteptate trecu o adiere rece pe
deasupra lui, nu, nu va fi nici răstignitul de astăzi Acela pe care, de atâtea
veacuri îl aşteaptă neamul ovreilor. Mâine! Mâine! Mâine! De câţi ani ne
loveşti, Dumnezeu al lui Avraam? Mâine! Mâine! Mâine! Când, aşadar?
Oameni suntem, ne-am săturat de-acum!
Se înfuriase; privi cu mânie pe tânărul care bătea cuie căzut cu pieptul pe
cruce: „Nu cumva o fi ăsta“, se gândi înfiorându-se, „nu cumva o fi ăsta,
călăul? Povârnite, întunecate sunt căile lui Dumnezeu; nu cumva o fi el?“
În urma babelor şi schilozilor, nepăsători, tăcuţi, se iviră acum străjerii
romani, cu scuturile lor, şi lăncile, şi coifurile de bronz; mânau turma de
oameni şi ţintuiau dispreţuitor cu privirea gloata de ovrei.
Barbă-roşcată îi privi sălbatic pe sub pleoape, sângele i se aprinse; se
întoarse spre tânăr; ca şi cum el ar fi fost vinovat, nu mai voia să-l vadă, îşi
strânse pumnii:
— Plec, îi strigă, fă ce vrei, călăule; eşti laş, trup pierdut, trădător şi tu ca
fratele tău, crainicul! Dar foc va arunca Dumnezeu peste tine, cum a
aruncat şi peste tatăl tău, să te ardă. Asta zic eu, şi să mă ţii minte!

III
Tânărul rămase singur-singurel; se sprijini de cruce, îşi şterse năduşeala
de pe frunte; răsuflarea îi scăzuse, gâfâia; o clipă se învârti lumea în jurul
lui, dar se opri iarăşi. Auzi pe mama lui aprinzând focul, începând dis-de-
dimineaţă gătitul, ca să apuce să alerge şi ea să vadă răstignirea; toate
1390
vecinele ei porniseră deja. Tatăl mugea încă şi se căznea să-şi răsucească
limba, dar numai gâtlejul lui era viu şi cloncănea. Afară drumul se golise
iarăşi.
Şi pe când stătea proptit de cruce şi închisese ochii şi nu se gândea la
nimic, îşi auzea numai inima cum bate, brusc sări în sus de durere, simţi
iarăşi că pasărea de pradă, nevăzută îi străpunge adânc creştetul capului cu
un ţipăt sălbatic. „Iarăşi a venit… Iarăşi a venit…“ murmură şi începu să
tremure. Simţea ghearele cum îl găuresc adânc să-i crape oasele şi să-i
atingă creierul. Strânse din dinţi să nu strige, să nu se înspăimânte iarăşi
mama lui şi să se pună pe strigat. Îşi prinse cu amândouă palmele capul şi-l
ţinea strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fugă. „Iar a venit… Iar a
venit…“ şopti, şi tremura.
Întâia, doar întâia oară, când era încă de doisprezece ani şi şedea cu
bătrânii în sinagogă şi îi asculta cum tâlcuiesc cuvântul lui Dumnezeu,
oftând, trecându-i năduşelile, a simţit în creştetul capului, pătrunzătoare, o
uşoară furnicătură, nespus de drăgăstoasă, ca o mângâiere; a închis ochii:
ce încântare a fost aceasta, ce aripă pufoasă l-a luat şi l-a urcat în al
şaptelea cer, acesta va fi raiul. Iar de pe pleoapele lui închise şi de pe gura
deschisă pe jumătate, fericită s-a revărsat un zâmbet nemărginit, adânc, i-a
lins cu ardoare trupul şi întreaga sa faţă a dispărut. Bătrânii au văzut
tainicul zâmbet antropofag, au ghicit că Dumnezeu răpise în ghearele lui
copilul, şi-au pus degetul la gură şi au tăcut.
Au trecut ani; aştepta, dar mângâierea nu a mai venit din nou; şi iată,
într-o zi, era Paştele, primăvară, bucuria lui Dumnezeu şi se dusese în satul
mamei lui, în Cana, să aleagă o femeie; mama lui îl zorea, voia să-l
însoare. Era, cică, de douăzeci de ani, obrajii i se acoperiseră cu puf des,
creţ, sângele îi fierbea, noaptea nu mai putea să doarmă; iar mama sa îl
nimeri în fierbinţeala tinereţii lui şi-l înduplecă să se ducă la Cana, în satul
ei, să aleagă femeie.
Aşadar stătea, ţinea un trandafir roşu în mână şi privea fetele satului cum
dansează sub un plop mare, înfrunzit de curând. Şi pe când privea şi
1391
chibzuia şi le voia pe toate, iar inima nu-i da ghes să aleagă, auzi pe
neaşteptate în spatele lui un râs ascuţit, o apă răcoroasă din măruntaiele
pământului. Se întoarse, venea drept asupra lui, cu toate armele ei, brăţări,
inele, cercei şi sandale roşii şi părul despletit, singura fiică a rabinului,
fratele tatălui său, împopoţonată ca o fregată în vânt prielnic, Magdalena.
Mintea tânărului se cutremură. „Pe ea o vreau! Pe ea o vreau!“ strigă şi
întinse mâna să-i dea trandafirul. Dar în timp ce întindea mâna, zece gheare
se înfipseră în capul lui, două aripi înfuriate bătură deasupra lui şi îi
acoperiră strâns tâmplele. Scoase un ţipăt ascuţit şi căzu cu faţa la pământ,
spumegând; iar nefericita mamă aruncă basmaua ei peste faţa lui, îl ridică
în braţe, nespus de ruşinată, îl luă şi plecă.
De atunci a fost pierdut. Pe lună plină, când umbla pe ogoare, sau în
tăcerea nopţii în somnul său, şi mai des primăvara, când înfloreşte şi
miroase lumea; ori de câte ori era să se bucure şi el, să guste cele mai
simple bucurii omeneşti – să mănânce, să doarmă, să se adune cu prietenii
şi să râdă, să întâlnească pe drum o fată şi să cugete: „Îmi place“ –, deodată
se înfigeau în el cele zece gheare, şi dorinţa dispărea.
Totuşi niciodată nu s-au năpustit asupra lui ghearele cu o asemenea
cruzime, ca în aceşti zori de zi; se încolăci sub tejghea, cu capul vârât între
umeri; mult timp, şi lumea se scufundă; auzea numai un vuiet înlăuntrul
său, iar deasupra lui aripi care-l loveau tare.
Încet-încet ghearele se desprindeau, se descleştau, îi slobozeau domol,
una câte una, întâi creierul şi apoi osul, după aceea pielea capului, şi brusc
tânărul simţi uşurare şi o mare istovire; ieşi de sub tejghea, îşi puse mâna,
dibui grăbit, prin păr, creştetul capului; i se păru că-l găurise; dar nu găsi
dibuind, sub degetele lui, nici o rană; se linişti; dar îndată ce se trase înapoi
şi-şi privi în lumină mâna se înfioră; degetele lui picurau sânge.
— S-a înfuriat Dumnezeu, şopti el, s-a înfuriat… Încep sângerările.
Ridică ochii, privi, nimeni; totuşi adulmeca în văzduh un miros înţepător
de fiară. „A venit iarăşi… stă în jurul meu, şi sub picioarele mele, şi
deasupra capului meu…“ se gândi cu spaimă.
1392
 Lăsă capul în jos, aşteptă; mut, nemişcat era văzduhul, iar lumina juca,
blândă parcă, neprimejdioasă, pe peretele din faţa lui şi pe tavanul împletit
din trestie. „N-o să-mi deschid gura“, luă hotărârea în sinea lui, „n-o să
scot o suflare; poate o să-i fie milă de mine, să plece…“
Dar după ce hotărî asta, îşi deschise gura şi vorbi; glasul lui era numai
mâhnire:
— De ce mă-nsângerezi? De ce eşti furios? Până când o să mă vânezi?
Tăcu; cu gura deschisă, cu părul capului zburlit, în ochi numai groază,
aplecat, trăgea cu urechea.
La început nimic; neclintit, mut era văzduhul; dar pe neaşteptate, vorbea
cineva deasupra lui; ciuli urechile, asculta; asculta şi-şi tot scutura cu forţă
capul, ca şi cum ar fi spus: „Nu! Nu! Nu!“
În sfârşit, deschise şi el gura; acum glasul nu-i tremura:
— Nu pot! Sunt neînvăţat, trândav, fricos, iubesc mâncarea bună, vinul,
râsul, vreau să mă însor, să fac copii, lasă-mă!
Tăcu iarăşi, trase cu urechea:
— Ce spui? Vorbeşti prea tare, nu aud!
Îşi acoperi urechile cu palmele, să moaie glasul sălbatic de deasupra lui;
cu faţa întreagă strânsă, ţinându-şi răsuflarea, asculta; asculta şi răspundea:
— Da, da, mi-e frică… Să mă ridic să vorbesc? Ce să spun? Cum s-o
spun? Sunt neînvăţat, nu pot, îţi zic! Ce-ai spus? Împărăţia cerurilor? Nu-
mi pasă de împărăţia cerurilor; îmi place pământul; vreau să mă însor, îţi
zic, să iau pe Magdalena, chiar de-ar fi şi desfrânată; eu sunt vinovat c-a
ajuns aşa, eu, şi-o s-o mântuiesc… Nu pământul, nu pământul, pe
Magdalena s-o mântuiesc; mi-e de ajuns! Vorbeşte mai încet, s-aud!
Îşi puse palma streaşină la ochi, îl orbea lumina moale, care intra prin
lucarnă; îşi pironise ochii sus, în tavan, şi aştepta. Îşi ţinea răsuflarea,
trăgea cu urechea; şi în timp ce asculta, faţa îi strălucea năzuroasă,
mulţumită, iar buzele groase, cărnoase îl furnicau; şi pe neaşteptate îl apucă
râsul.

1393
 — Da, da, şopti, ai înţeles bine; da, într-adins; o fac într-adins; ca să te
scârbeşti de mine, să te duci să găseşti altul, să scap!
Prinse curaj:
— Da, da, într-adins; şi voi face cruci toată viaţa mea, să fie răstigniţi de-
alde Mesia pe care-i alegi! spuse, desprinse de pe perete cureaua cu cuie, se
încinse; privi lucarna, soarele se ridicase de-acum, şi cerul deasupra era
albastru şi dur, ca oţelul. Trebuia să se grăbească; la amiază, la înteţirea
arşiţei, urma să aibă loc răstignirea.
Îngenunche, îşi puse umărul sub cruce, o luă în braţe; ridică genunchii,
se opinti, foarte grea, de neridicat i se păru crucea, se târî pe pământ către
uşă, împleticindu-se. Făcu gâfâind doi paşi, trei, ajungea de-acum, dar
deodată genunchii i se îndoiră, ameţi şi căzu cu faţa în jos, pe prag, turtit de
cruce.
Casa joasă se zgâlţâi; auzi un glas ascuţit de femeie, uşa de la mijloc se
deschise, apăru mama. Galben-negricioasă, înaltă, cu ochii mari; de-acum
trecuse de prima ei tinereţe, intra în neliniştita amărăciune unsă cu miere a
toamnei. Cearcăne albastre îi încingeau ochii, gura îi era uscată şi aspră ca
a fiului ei, dar bărbia mai puternică şi încăpăţânată. Purta pe cap o basma
violetă de in, iar la urechi sunau ca nişte clopoţei doi cercei lungi de argint,
singurele ei podoabe.
În spatele ei, îndată ce se deschise uşa de la mijloc, apăru aşezat în capul
oaselor în aşternutul său, cu partea de sus a trupului goală, verde-gălbui,
uscat ca o tigvă, cu ochi sticloşi, neclintiţi, tatăl; femeia lui îl hrănise acum
şi încă mesteca pâinea cu trudă, măslinele, ceapa; părul alb, creţ de pe piept
îi era plin de bale şi firimituri. Alături de el, vestitul toiag cu scrisul sorţii,
care înflorise în ziua în care s-a logodit, stătea acum uscat.
Mama apăru, îşi văzu fiul cum se zvârcoleşte, căzut sub cruce, îşi înfipse
unghiile în obraji şi-l privi, fără să alerge să-l ridice; se săturase de-acum să
i-l tot aducă din când în când pe sus, leşinat; să-l vadă că umblă pe ogoare
şi prin locuri singuratice, că rămâne zi şi noapte flămând, că nu vrea să se-
apuce de lucru, că şade numai cu ochii pironiţi în văzduh ceasuri în şir, un
1394
apucat de duhuri şi un neisprăvit. Numai când îi porunceau o cruce să fie
răstigniţi oameni, se apuca făcând mutre să lucreze zi şi noapte, cu turbare.
Şi nu mai mergea la sinagogă, nu mai voia să calce în Cana, nici la vreun
bâlci, iar când era lună plină, mintea i-o lua razna, şi nefericita lui mamă îl
auzea cum aiurează şi strigă, de credeai că se încăiera cu vreun diavol.
De câte ori căzuse în genunchi la fratele bărbatului ei, la bătrânul rabin,
care ştia să descânte duhurile rele şi veneau de la marginea lumii cei
apucaţi de draci şi-i însănătoşea. Chiar alaltăieri căzuse la picioarele lui:
„De străini te îngrijeşti, şi pe fiul meu nu vrei să-l însănătoşeşti?“ i se
văitase ea. Iar rabinul clătinase capul: „Maria“, îi răspunsese el, „nu este
demon cel care pedepseşte pe fiul tău, nu este demon, este Dumnezeu;
aşadar, ce pot să fac eu?“ „Nu este vindecare?“ întrebase nefericita. „Este
Dumnezeu, îţi zic, vindecare nu este.“ „De ce-l pedepseşte?“ întrebase din
nou mama. „Pentru că-l iubeşte, Maria“, răspunsese în cele din urmă
bătrânul rabin. Mama îl privise năucită; îşi deschisese gura să întrebe, dar
rabinul îi astupase gura: „Aşa e legea lui Dumnezeu, nu întreba“, spusese
încreţind sprâncenele şi îi făcuse semn să plece.
De ani îndura răul; şi Maria, deşi era mamă, se săturase odată, şi acum
când îl văzu căzut cu faţa în jos, pe prag şi curgându-i sângele de la frunte,
nu se mişcă; oftă numai din adâncul inimii. Nu oftă pentru fiul ei, ci pentru
soarta ei; prea nefericită a fost în viaţa ei; nefericită pentru bărbatul ei,
nefericită pentru fiul ei; a rămas văduvă înainte să se mărite, şi a fost mamă
fără să aibă fiu. Şi îmbătrânea, se înmulţeau în fiecare zi perii albi, fără să
cunoască tinereţea, căldura bărbatului, dulceaţa şi mândria celei măritate;
dulceaţa şi mândria mamei. Ochii ei secaseră, nu mai puteau să plângă;
câte lacrimi îi dăduse Dumnezeu partea ei le-a vărsat, iar acum privea cu
ochi uscaţi pe fiul ei şi pe bărbatul ei. Şi dacă mai plângea câteodată,
plângea când rămânea singură şi era primăvară şi privea departe ogoarele
verzi şi-i veneau miresmele de la pomii înfloriţi; dar în ceasurile acelea nu
plângea nici pe bărbatul ei, nici pe fiu, ci viaţa ei care se scurgea fără rost.

1395
 Tânărul se ridicase şi-şi ştergea sângele cu marginea hainei; se întoarse,
o văzu pe mama lui privindu-l cu asprime, se mânie. Ştia privirea aceasta,
care nu-i ierta nimic, ştia buzele acestea strânse, înveninate; nu mai putea
să îndure; se săturase şi el în casa asta cu bătrâni damblagiţi şi mame
nemângâiate şi cu umilele, zilnicele porunci – mănâncă, lucrează, însoară-
te! Mănâncă, lucrează, însoară-te!
Mama deschise buzele pecetluite:
— Iisuse, făcu ea dojenitor, cu cine te certai iarăşi, azi în zori?
Fiul îşi muşcă buzele, să nu-i scape cuvântul greu, deschise uşa, intră
înăuntru soarele şi un vânt cu praf, fierbinte, din pustiu. Îşi şterse năduşeala
şi sângele de pe frunte, puse iarăşi umărul şi ridică crucea, tăcut.
Maria îşi înşfăcă părul care i se revărsase pe spate, îl strânse în basma,
făcu un pas, se apropie de fiul ei. Dar îndată ce-l văzu clar în lumină, sări
uimită; cum se schimbă neîncetat ca apa şi se rostogoleşte faţa lui! În
fiecare zi îl vedea pentru întâia oară, în fiecare zi îi găsea în ochi, pe frunte,
pe gură, o lumină necunoscută, un zâmbet, când satanic, când plin de
suferinţă, o strălucire lacomă care-i lingea fruntea, bărbia, gâtul şi-l mânca;
astăzi ardeau în ochii lui mari flăcări negre.
O clipă, înspăimântată, dădu să strige: „Cine eşti?“, dar se stăpâni.
„Copilul meu!“ făcu ea şi buzele-i tremurau; tăcu şi aşteptă să vadă dacă
într-adevăr bărbatul acesta este copilul ei, se va întoarce s-o vadă, să-i
vorbească? Dar el nu se întoarse; dădu una, îşi puse crucea în spate şi păşi
pragul, fără să se împleticească.
Mama, sprijinită de tocul uşii, îl privea cum calcă uşor, din piatră în
piatră caldarâmul şi cum urcă; de unde a găsit, Dumnezeul meu, atâta
putere? Asta nu era cruce, erau două aripi şi-l duceau.
— Dumnezeule şi Stăpânule, şopti uluită mama, cine este? Al cui este
acest fiu? Nu seamănă tatălui său, nu seamănă nimănui, în fiecare zi se
schimbă, nu este unul, sunt mulţi, mintea mi se cutremură.
Îşi aminti un apus de soare, când îl ţinea la sânul ei, în curtea mică, lângă
fântână; era vară, deasupra ei via încărcată de struguri; alăpta nou-născutul
1396
şi pe când îl alăpta, o luă somnul; o clipă, totuşi, apucă să aibă un vis
nesfârşit: Un înger, se făcea, în cer, ţinea atârnată de mâna lui o stea, ca un
felinar, şi înainta şi lumina jos pământul; şi era un drum, se făcea, în
întuneric, nespus de luminos, cu multe raze, ca un fulger, şi se târa şi se
stingea la picioarele ei… Şi pe când privea fermecată şi se întreba de unde
oare să fi pornit drumul acesta şi de ce se sfârşeşte la tălpile picioarelor ei,
ridică ochii şi ce să vadă? Steaua se oprise deasupra capului ei. 12 Iar
dincolo de drumul luminat de stea se arătară trei călăreţi, şi pe părul lor
străluceau trei coroane de aur. Se opriră o clipă, priviră cerul, văzură că
steaua se opreşte, tustrei dădură pinteni cailor şi se repeziră. Mama zărea
acum bine feţele lor: unul, cel din mijloc, trandafir alb, voinic, fără
mustaţă, cu părul bălai; în dreapta lui, un bărbat galben, cu barbă ascuţită,
neagră ca pana corbului, saşiu; în stânga, un negru cu păr creţ, alb ca
neaua, cu belciuge de aur în urechi, cu dinţii strălucitori ca fulgerul. Şi
până să-i zărească bine mama şi să acopere ochii fiului ei, să nu fie orbiţi
de multă strălucire, cei trei călăreţi ajunseră deja, descălecară şi
îngenuncheară înaintea ei; iar fiul lăsase ţâţa şi stătea drept pe genunchii
mamei lui.
Primul se apropie prinţul cel alb, scoase coroana de pe părul său şi o
puse cu umilinţă la picioarele pruncului; şi apoi se târî în genunchi cel
negru, scoase de la sânul său un pumn de rubine şi smaralde şi le împrăştie,
cu multă tandreţe, pe capul de pruncuşor; al treilea îşi întinse mâna cea
galbenă şi puse la picioarele pruncului un braţ de pene lungi de păun, să se
joace… Iar pruncul îi privea pe tustrei, le zâmbea, dar nu întindea mânuţele
lui să atingă darurile…
Pe neaşteptate cei trei prinţi, se făcea, dispărură şi apăru un păstoraş
îmbrăcat în piele de miel, şi, ţinea cu amândouă mâinile o strachină de lut
cu lapte cald; şi, îndată ce-l văzu pruncul, jucă pe genunchii mamei sale, îşi
aplecă mutrişoara în strachină şi începu să bea cu nesaţ şi fericit laptele…
Mama, rezemată de tocul uşii, îşi readucea în minte nesfârşitul vis şi
ofta. Ce speranţe îi dăduse acest singur fiu al ei, ce-i prevestiseră
1397
ursitoarele, cum îl privea însuşi bătrânul rabin, cum deschidea Scripturile şi
citea profeţii deasupra capului de pruncuşor şi-i dibuia pieptul, ochiul,
tălpile picioarelor, să găsească semnul! Dar vai, cu cât se scurgea timpul,
speranţele ei se năruiau, fiul ei lua un drum rău, se tot îndepărta de calea
oamenilor…
Îşi legă strâns basmaua, încuie uşa şi apucă şi ea urcuşul, să meargă să
vadă răstignirea, să-i treacă timpul.

IV
Mergea mama, mergea, se grăbea să intre, să se piardă în mulţime.
Înainte auzea femeile care ţipau, în urmă, înfuriaţi, cu pumnalele vârâte
bine la sânul lor, nespălaţi, nepieptănaţi, desculţi, gâfâiau bărbaţii, mai în
spate bătrânii, şi mai în urmă şchiopii, orbii, schilozii. Se sfărâma pământul
sub tălpile oamenilor, nor se făcea praful, se împuţea văzduhul, iar
deasupra soarele porni să ardă.
O bătrână se întoarse, o văzu pe Maria, blestemă; două vecine îşi
întoarseră faţa în cealaltă parte şi scuipară să descânte întâlnirea rea; iar
una, măritată de curând, înfiorându-se îşi strânse haina să n-o atingă mama
care trecea, a călăului. Maria oftă, se înfăşură strâns în basmaua ei violetă,
numai gura i se vedea, închisă, amărâtă, şi ochii ei migdalaţi, numai
mâhnire. Înainta singură-singurică, se poticnea în pietre, se grăbea să se
vâre, să se piardă în mulţime; iar în jurul ei izbucni murmurul, dar îşi
împietri inima, înainta. „Fiul meu, odorul meu“, se gândea ea, „fiul meu,
odorul meu, în ce hal ai ajuns!“ şi-şi muşca tivul basmalei, să nu
izbucnească în plâns.
Ajunse cârdul de oameni, trecu pe lângă bărbaţi, intră şi se vârî între
femei; îşi puse palma la gură, numai ochii i se vedeau acum, nici vreo
vecină n-ar mai fi cunoscut-o, se linişti.
Pe neaşteptate se auzi un vuiet în urma ei, bărbaţii luară avânt, femeile se
dădeau la o parte, să treacă ei înainte, se apropiau de fortăreaţa unde era
1398
închis zilotul, se grăbeau să spargă poarta şi să-l slobozească. Maria se
dădu la o parte, se ascunse sub o uşă acoperită, privea. Bărbi lungi,
unsuroase, păr lung, cleios, guri înspumate, bătrânul rabin, căţărat pe
umerii unui zdrahon cu privire sălbatică, îşi scutura mâinile către cer şi
striga. Ce striga? Maria îşi ciuli urechea, auzi:
— Aveţi încredere, copiii mei, în poporul lui Israel, striga el, înainte, toţi
împreună, nu vă temeţi; Roma e fum, va sufla Dumnezeu şi-l va risipi!
Amintiţi-vă de Macabei, amintiţi-vă cum au alungat şi au făcut de ruşine
pe stăpânitorii greci ai lumii; la fel vom alunga şi noi şi vom face de ruşine
pe romani; unul este Domnul Puterilor, Dumnezeul nostru!
Vrăjit de Dumnezeu, bătrânul rabin sărea şi juca pe umerii laţi ai
zdrahonului, nu mai avea putere să alerge, îmbătrânise, îl mâncaseră
posturile, şi mătăniile, şi speranţele mari; uriaşul trup de muntean îl înhăţa
şi-l ducea acum înaintea poporului şi-l scutura ca pe o flamură.
— Hei, Baraba, îi striga gloata, o să-l trânteşti!
Dar el, fără să-şi facă griji, îl arunca-n sus şi-l aşeza pe umerii săi pe
bătrân şi-nainta.
Strigau pe Dumnezeu, şi văzduhul luă foc deasupra capetelor gloatei,
flăcări ţâşniră şi împreunară cerul cu pământul, tâmplele oamenilor se
desfăcură. Lumea aceasta făcută din pietre, şi ierburi, şi carne se răsfiră,
deveni străvezie, şi apăru înapoia ei cealaltă, făcută din flăcări şi îngeri.
Iuda se aprinse, întinse mâinile, apucă de pe umerii lui Baraba pe
bătrânul rabin, îl săltă călare pe umerii săi şi începu să mugească: „Astăzi,
nu mâine, astăzi!“ Iar rabinul luă foc şi el şi începu cu vocea sa subţire,
muribundă, să cânte psalmul de victorie, şi tot poporul îl ajuta la cântare:
„M-au înconjurat neamurile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi! M-
au împresurat ca viespile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi!“
Dar în timp ce cântau şi risipeau în mintea lor neamurile, înaintea lor, în
inima Nazaretului, se înălţa drept, cu ziduri groase, cu patru colţuri, cu
patru turnuri, cu patru vulturi uriaşi de bronz, castelul duşmanului,
fortăreaţa. Caturi şi iar caturi, sălăşluia în ea diavolul: sus în turnuri,
1399
galbene şi negre, cu vulturi pe ele, erau flamuri ale Romei; dedesubt,
sângerosul centurion al Nazaretului, Rufus, cu armata lui, mai jos, caii,
câinii, cămilele, sclavii; şi mai jos încă, vârât într-un adânc puţ sec, netuns,
înflăcărat, feciorelnic, răzvrătitul zilot; de-ar scutura el capul, toate
blestematele caturi de deasupra lui, oameni, sclavi, cai, turnuri, s-ar nărui;
aşa totdeauna Dumnezeu, adânc la temelia nedreptăţii, vâră pe de lături,
strigătul mic al dreptăţii.
Zilotul acesta era cel de pe urmă vlăstar al marelui neam al Macabeilor.
Dumnezeul lui Israel întinsese mâna deasupra lui şi nu lăsa să se piardă
această sămânţă sfântă. Patruzeci de tineri unsese cu smoală bătrânul
blestemat rege Irod, făclii într-o noapte şi le-a dat foc; pentru că
dărâmaseră vulturul de aur, pe care trădătorul rege al Iudeii îl înfipsese în
buiandrugul nepângărit până atunci al Templului. Patruzeci şi unu la număr
erau uneltitorii, dar căpetenia lor scăpase; îl înşfăcase de păr Dumnezeul
lui Israel şi îl izbăvise – şi era încă fără mustaţă viteazul, zilotul ăsta, nepot
de-al treilea al Macabeilor.
De-atunci ani în şir umbla prin munţi şi lupta să izbăvească sfintele
pământuri, pe care Dumnezeu le dăruise lui Israel. „Numai Adonai este
stăpânul nostru“, trâmbiţa el; „să nu plătiţi dajdie stăpânilor pământeşti, să
nu lăsaţi demonii cu chip de vultur să pângărească Templul lui Dumnezeu,
nu înjunghiaţi boi şi oi jertfă împăratului tiran! Unul este Dumnezeu,
Dumnezeul nostru; unul este poporul, poporul lui Israel; unul este fructul
în tot pomul pământului, Mesia!“
Dar pe neaşteptate Dumnezeul lui Israel îşi trăsese mâna de deasupra lui,
şi centurionul Nazaretului, Rufus, îl prinsese; ţărani, argaţi, bogătani, se
strânseseră de prin toate satele apropiate, veniră şi pescarii de la lacul
Ghenizaret; acum multe zile sărea din casă în casă, din barcă de pescar în
barcă de pescar, şi prindea călătorii pe drum o veste întunecată,
nebunească, ambiguă: „Este răstignit zilotul, se duce şi ăsta, e pierdut!“ le
striga; iar altă dată: „Sănătate şi bucurie, fraţilor, a sosit Izbăvitorul, luaţi

1400
ramuri mari de curmali şi haideţi, toţi împreună, la Nazaret, să-i uraţi bun
venit!“
Bătrânul rabin se înţepeni în genunchi pe umerii lui barbă-roşcată, îşi
întinse braţul spre fortăreaţă, începu iarăşi să strige:
— A venit! A venit! În puţul secat stă drept Mesia şi aşteaptă. Pe cine
aşteaptă? Pe noi, poporul lui Israel! Înainte, spargeţi poarta, izbăviţi
Izbăvitorul, să ne izbăvească!13
— În numele Dumnezeului lui Israel! scoase un strigăt sălbatic Baraba şi
ridică baltagul pe care-l ţinea.
Poporul mugi, se clătinară în sânuri pumnalele, pregăti praştiile gloata de
copii, se năpustiră toţi, Baraba înainte, spre poarta de fier. Toţi ochii
fuseseră orbiţi de multa lumină a lui Dumnezeu, nu văzură o uşiţă joasă,
care se deschise într-o parte şi apăru, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi,
galbenă ca ceara, Magdalena. O duruse sufletul de cel care urma să moară,
şi coborâse noaptea în puţul sec, să-i dăruiască cea de pe urmă bucurie, cea
mai dulce pe care poate s-o dea lumea aceasta. Dar cel care urma să moară
era din ceata cruntă a ziloţilor şi făcuse jurământ să nu-şi taie părul, să nu
pună vin pe buzele lui, să nu doarmă cu femeie până când va fi izbăvit
Israel. Şi toată noaptea Magdalena şedea în faţa lui şi-l privea; dar el,
dincolo, foarte departe, înapoia părului negru al femeii, privea Ierusalimul,
nu cel de astăzi, cel îngenuncheat, cel desfrânat, ci viitorul Ierusalim, sfânt,
cu cele şapte porţi de cetate triumfătoare, cu cei şapte îngeri păzitori, cu
cele şaptezeci şi şapte de popoare căzute cu faţa la pământ la picioarele lui.
Cel ce urma să moară atingea sânul răcoros al viitorului Ierusalim, şi
moartea dispărea, lumea se îndulcea, se rotunjea, umplea pumnul lui;
închidea ochii, ţinea sânul Ierusalimului în palmă şi se gândea numai la un
lucru – la Dumnezeu, cel netuns, neameţit de vin, neprihănitul Dumnezeu
al lui Israel. Zilotul, ţinând Ierusalimul pe genunchii săi toată noaptea, îl
zidea în adâncul său, aşa cum îl dorea, nu din îngeri şi nori, ci din oameni
şi pământuri, cald iarna, răcoros vara, împărăţia cerurilor.

1401
 Bătrânul rabin o văzu pe fiica lui împopoţonată ieşind pe ascuns din
fortăreaţă şi întoarse faţa cu scârbă în cealaltă parte; aceasta era marea
ruşine a vieţii lui: cum a ieşit din neprihănitele, temătoarele de Dumnezeu
măruntaie ale lui această desfrânată? Ce demon sau ce dor nestins a lovit-o
de-a luat calea ruşinii? Într-o zi s-a întors de la un bâlci din Cana şi s-a pus
pe plâns, a vrut să se omoare, iar apoi a apucat-o râsul şi se boia, se
împodobea, făcea plimbări; şi după aceea a părăsit casa părintească şi s-a
dus de şi-a înălţat locaş în Magdala, la răscruce de drumuri, pe unde trec
caravanele cu negustorii ambulanţi…
Avea sânul încă desfăcut, înaintă fără teamă spre mulţime, sulimenelile i
se şterseseră de pe buze şi obraji, ochii i se înceţoşaseră de cât privise
bărbatul toată noaptea şi de plâns; îl văzu pe tatăl ei întorcându-şi faţa în
altă parte, ruşinat, şi zâmbi amar; ea înfrânsese ruşinea, şi teama de
Dumnezeu, şi dragostea tatălui ei, şi părerile oamenilor; o ponegreau că
avea şapte demoni; nu avea şapte demoni, avea şapte cuţite în inima ei.
Bătrânul rabin se puse iarăşi pe strigat, ca să-şi întoarcă toţi ochii asupra
lui, să nu vadă pe fiica lui, era de-ajuns că a văzut-o Dumnezeu, El va
judeca. Se răsuci pe umerii lui barbă-roşcată.
— Deschideţi ochii sufletului, striga el, priviţi cerul, Dumnezeu stă
deasupra noastră, s-au despicat tăriile, au apărut oştile de îngeri, s-a umplut
văzduhul de aripi purpurii şi albastre.
Cerul luă foc, poporul îşi înălţă ochii, văzu deasupra lui pe Dumnezeu
pregătit să coboare; Baraba ridică baltagul: „Astăzi, nu mâine, astăzi!“
strigă el, poporul se năpusti spre fortăreaţă, căzură asupra porţii de fier,
puseră răngi, aduseră scări, cărară făclii; pe neaşteptate poarta de fier se
deschise şi apărură doi călăreţi de bronz, înarmaţi până-n dinţi, cu priviri
neclintite, arşi de soare, bine hrăniţi, siguri. Dădură pinteni cailor, ridicară
lăncile, şi îndată se umplură drumurile de tălpi şi spinări care o luau la
sănătoasa, urlând, către colina răstignirii.

1402
 Pleşuvă era, numai cremene şi piatră, această blestemată colină, plină de
mărăcini. Şi dacă ai fi ridicat oricare piatră ai fi găsit dedesubt picături
uscate de sânge; ori de câte ori ovreii săltau capul şi cereau libertate, se
umplea de cruci colina aceasta, şi pe ele se zvârcoleau şi mugeau
răzvrătiţii; noaptea veneau şacalii şi le mâncau picioarele, iar a doua zi de
dimineaţă corbii şi le mâncau ochii.
La poalele colinei poporul se opri cu răsuflarea tăiată; îi încercuiră şi alţi
călăreţi de bronz înghesuiră gloatele de ovrei şi se opriră ca îngrăditură. Se
apropia de-acum amiaza, şi crucea nu sosise încă; în vârful colinei doi
negri14 ţineau ciocanele şi piroanele şi aşteptau; câinii satului soseau pe
neaşteptate, flămânzi; feţele, întoarse spre colină, sub cerul aprins, ardeau;
ochi negri, strălucitori, nasuri coroiate, obraji uscaţi, cozi încolăcite,
cleioase, sclipitoare; şi femeile grase, cu subsuorile leoarcă, cu părul
feştelit cu untură, se topeau în soare şi miroseau.
O mulţime de pescari, mutre, şi piepturi, şi braţe roase de arşiţe şi
vânturi, cu ochi de copii prostănaci, veniseră şi ei de la lacul Ghenizaret să
vadă minunea – pe zilot, în ceasul în care nelegiuiţii îl duc să-l
răstignească, cum îi flutură zdrenţele şi cum sare dinlăuntrul său un înger
cu sabie. Sosiseră de ieri-noapte, cu coşurile lor pline de peşte, l-au vândut
cu preţ bun, au tras la o tavernă, au băut, s-au îmbătat, au uitat pentru ce s-
au cărat în Nazaret, şi-au amintit de femeie şi au cântat-o, apoi s-au
încăierat, s-au împăcat iarăşi – iar în zorii zilei a venit din nou în mintea lor
Dumnezeul lui Israel, s-au spălat şi-au pornit, mahmuri, să vadă minunea,
aşteptau şi tot aşteptau, s-au săturat, au mâncat şi câteva lănci pe spate, se
căiau c-au venit.
— Eu zic să ne-ntoarcem la bărcile noastre, măi băieţi, făcu un pescar cu
barba creaţă, viguros, cu fruntea ca ţeasta unei stridii. Să v-amintiţi de-asta,
şi p-ăsta or să-l răstignească şi cerurile n-or să se deschidă; n-au capăt nici
mânia lui Dumnezeu, nici nedreptatea omului. Ce zici şi dumneata, fiu al
lui Zevedeu?

1403
 — Nu are capăt nici mintea uşoară a lui Petru, răspunse tovarăşul, un
pescar cu barbă spinoasă, cu privire cruntă, şi râse. Să mă ierţi, Petru, ţi-au
ieşit peri albi, dar înţelepciune n-ai căpătat; te aprinzi într-o clipită şi te
stingi ca beţele de in. Bre, nu erai tu cel care ne-ai aţâţat, alergai ca un
smintit din barcă în barcă şi strigai: „Hai, fraţilor, o dată vede omul
minunea în viaţa lui; să mergem la Nazaret s-o vedem!“ Şi acum ai mâncat
două lănci pe spate şi-ndată le-ai încurcat, ai schimbat troparul: „Hai,
fraţilor, haidem să plecăm!“ Bine-ţi zic Sfârlează!
Doi-trei pescari, care auziră cuvântul, râseră; iar un păstor, care mirosea
a ţap, îşi ridică ciomagul păstoresc:
— Nu-l lua la rost, Iacove, zise el, chiar de e Sfârlează; este cel mai bun
dintre noi toţi; inimă de aur.
— Inimă de aur, ai dreptate, Filipe, făcură toţi şi întinseră mâinile să
mângâie şi să îmblânzească pe Petru.
Dar el gâfâia înfuriat; toate ca toate, dar nu voia să-i spună Sfârlează;
poate că era; poate că ducea cu el orice adiere care sufla; dar nu o făcea din
teamă, nu; o făcea din inimă bună.
Iacov îl văzu pe Petru cătrănit, îi păru rău; se căi că vorbise acru unuia
mai bătrân ca el şi, ca să abată vorba:
— Nu-mi spui, Petru, zise el, ce face fratele tău Andrei? E încă în pustiul
Iordanului?
— Încă, încă, răspunse Petru şi oftă; s-a botezat deja, se zice, mănâncă şi
el lăcuste şi miere sălbatică, ca învăţătorul lui şi, Dumnezeu să mă scoată
mincinos, dar repede-l vom vedea că umblă prin sate, că strigă şi el:
„Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! A sosit împărăţia cerurilor!“ Care împărăţie a
cerurilor? Nu ne e ruşine, zic eu!
Iacov clătină capul; încreţi sprâncenele groase.
— Cred că la fel a păţit şi procopsitul de frate-meu Ioan, zise el; s-a dus
şi el la mănăstire, în pustiul Ghenizaretului, să se călugărească; nu este,
zice el, făcut pentru a fi pescar; şi m-a lăsat pe mine singur-singurel, cu doi
bătrâni şi cu cinci bărci, să-mi bat capul.
1404
 — Dar ce-i lipsea binecuvântatului? Avea toate bunătăţile lui Dumnezeu;
ce i-a venit în floarea tinereţii lui? întrebă Filip păstorul şi se bucură într-
ascuns în sinea lui că bogaţii au şi ei viermele lor şi-i mănâncă.
— S-a supărat din senin, răspunse Iacov, toată noaptea se răsucea în
aşternut, ca flăcăii necopţi care vor însurătoare.
— Păi să se-nsoare! Mirese uite, câte voia.
— Nu voia să se-nsoare cu femeie.
— Păi cu ce?
— Cu împărăţia cerurilor şi el, ca şi Andrei.
Pescarii izbucniră în râs.
— Să fie cu noroc! zise un pescar bătrân cu răutate şi-şi frecă mâinile
bătătorite.
Petru îşi deschise gura să vorbească, dar n-apucă; se auziră voci răguşite:
— Călăul! Călăul! Uite-l!
Capetele aţâţate se întoarseră singure; dincolo de drum se arătă fiul
Tâmplarului urcând, împleticindu-se, gâfâind, ducând crucea.
— Călăul! Călăul! răcni gloata. Trădătorul!
Cei doi negri văzură din vârful colinei că vine crucea, săriră în sus
bucuroşi, îi prăjise soarele, îşi scuipară în pumni, luară cazmalele şi
începură să sape groapă; puseră alături, pe o piatră, piroanele groase cu
măciulii late; le porunciseră trei, ei lucraseră cinci cu ciocanul.
Bărbaţi, femei, împletiseră un lanţ din mâinile lor, să nu lase călăul să
treacă; Magdalena se rupse de mulţime, îşi pironi ochii pe fiul Mariei, care
urca. I se umfla inima de durere; îşi amintea jocurile lor, când încă erau
copii, el de trei ani, ea de patru; ce adânci bucurii de negrăit erau acelea, ce
plăcere de nespus! Prima oară simţeau amândoi, foarte adânc, foarte
misterios, că unul este bărbat, iar cealaltă femeie; două trupuri, odată şi
demult, parcă au fost unul singur, şi un Dumnezeu nemilos le-a despărţit,
iar acum bucăţile s-au regăsit şi vor să se unească, să se facă din nou unul
singur. Şi, cu cât se măreau, simţeau şi mai desluşit ce minune să fie unul
bărbat, iar cealaltă femeie, şi se priveau cu o spaimă de negrăit; aşteptau,
1405
ca două fiare, să se înteţească foamea, să sosească ceasul, să se repeadă
unul la altul, şi ce a despărţit Dumnezeu ei să împreuneze din nou. Iar într-
un asfinţit de soare, la o sărbătoare-n Cana, în clipa când iubitul întindea
mâna să-i dea, chezăşie, trandafirul, se repezi asupra lor Dumnezeu cel
nemilos şi-i despărţi iarăşi; iar el de atunci deja…
Ochii Magdalenei se umplură de lacrimi; făcu un pas, cel care căra
crucea trecea acum prin faţa ei.
Se aplecă asupra lui, părul ei înmiresmat atinse umerii lui goi,
însângeraţi.
— Călăule! mormăi ea înăbuşit, răguşit, tremurând.
Tânărul se întoarse, îşi pironi o clipă ochii lui mari, îndureraţi asupra ei;
în jurul buzelor lui jucă un spasm, gura i se strâmbă; dar înclină îndată
capul, şi Magdalena nu apucă să desluşească – durere era, spaimă, sau
zâmbet? Magdalena, aplecată încă asupra lui, gâfâind, îi vorbea:
— Nu te ruşinezi? Nu-ţi aminteşti? În ce hal ai ajuns!
Şi peste puţin, parcă şi auzi glasul lui că-i dă ei răspuns:
— Nu, nu, îi strigă, nu este Dumnezeu, nefericitule, nu este Dumnezeu,
este demonul!
În acest timp gloata se repezise să-i închidă drumul; un bătrân îşi ridică
toiagul şi-l lovi; doi păstori, care coborâseră de pe muntele Tabor, ca să fie
şi ei de faţă la minune, îşi întinseră strămurăriţele şi-l înţepară; iar Baraba
simţea că baltagul urcă şi coboară în mâna sa. Bătrânul rabin văzu că
nepotul său e în primejdie, alunecă de pe grumazul lui barbă-roşcată şi
alergă să-l apere.
— Staţi, băieţi, striga el, nu îngrădiţi drumul lui Dumnezeu, e mare
păcat! Nu împiedicaţi ceea ce e scris să se petreacă! Să treacă crucea,
Dumnezeu o trimite, negrii să pregătească piroanele, să urce trimisul lui
Dumnezeu pe cruce, nu vă temeţi, aveţi încredere! Aşa e legea lui
Dumnezeu: să ajungă cuţitul până la os, altfel minunea nu se face!
Ascultaţi pe bătrânul vostru rabin, băieţi, adevăr vă spun; dacă omul nu
ajunge pe buzele prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi.
1406
 Păstorii îşi traseră înapoi strămurăriţele, pietrele căzură din palmele
strânse, mulţimea se dădu la o parte să deschidă drumul lui Dumnezeu; şi
fiul Mariei, împovărat cu crucea, trecu împleticindu-se. Dincolo, în livada
de măslini, se auziră greierii cum despică văzduhul; un câine vagabond
înfometat lătră bucuros pe colină; iar dincolo, în mulţime, o femeie cu
basma violetă scoase un strigăt şi leşină.
Petru stătea acum cu gura căscată, cu ochii holbaţi şi-l privea pe fiul
Mariei. Îl cunoştea; casa părintească a Mariei în Cana era în faţa casei
părinteşti a lui Petru; şi bătrânii ei părinţi, Ioachim şi Ana, erau prieteni de
suflet cu părinţii lui; sfinţi oameni şi îngerii intrau şi ieşeau în chip obişnuit
în coliba lor, iar o dată vecinii au văzut pe Însuşi Dumnezeu, schimbat într-
un cerşetor, că păşeşte noaptea pragul lor; au înţeles că era Dumnezeu,
deoarece casa lui Ioachim şi-a Anei s-a clătinat, ca de cutremur. Şi apoi
după nouă luni s-a înfăptuit minunea: bătrâna Ana, cea de şaizeci de ani, a
născut pe Maria. Petru nu era poate încă de cinci ani, dar îşi aminteşte bine
ce bucurie fusese, cum a fost stârnit tot satul şi-au alergat, bărbaţi, femei,
să spună hiritisirile; unii ţineau făină şi lapte, alţii curmale şi miere, iar alţii
hăinuţe pentru copii, daruri pentru lăuză şi prunc; mama lui Petru făcea pe
moaşa, a încălzit apă, a pus înăuntru sare şi a spălat nou-născutul care
plângea… Iar acum fiul Mariei, iată-l, trece pe dinaintea lui împovărat cu
crucea, şi lumea îl scuipă şi azvârle cu pietre în el… Îl privea, îl privea, şi
inima i se răscolea; lipsită de noroc a fost ursita lui, pe acesta, pe fiul
Mariei, l-a ales fără milă Dumnezeul lui Israel să facă cruci, să fie răstigniţi
profeţii! „Atotputernic este“, se gândea Petru înfiorându-se, „atotputernic
este, putea să mă aleagă chiar şi pe mine, dar am scăpat; l-a ales pe fiul
Mariei.“ Şi pe neaşteptate inima răscolită a lui Petru se linişti; şi simţi
deodată o recunoştinţă adâncă pentru fiul Mariei, care a luat şi a purtat pe
umărul său păcatul.
Şi pe când Petru amesteca toate acestea în mintea lui, fiul Mariei se opri,
fără suflu.

1407
 — Am obosit, am obosit… murmură el şi se întoarse în jur, să găsească o
piatră să se sprijine, un om.
Dar nu văzu decât mii de ochi care-l priveau cu ură şi pumni ridicaţi; i se
păru, auzi aripi în cer; inima i se înaripă; poate Dumnezeu, în clipa cea de
pe urmă, să aibă milă de el şi să-i trimită îngerii lui; ridică ochii; nu erau
îngeri, erau corbi. Se înfurie; încăpăţânarea puse stăpânire pe el; îşi întinse
cu hotărâre piciorul să păşească, să urce colina, dar pietrele se rostogoliră
sub talpa lui; se împletici, era gata să cadă; Petru ajunse, se repezi şi-l ţinu;
îi luă crucea, o puse pe umărul său.
— Hai să te ajut, îi zise el, ai obosit.
Fiul Mariei se întoarse, îl privi, nu-l cunoscu; îi părea vis toată această
călătorie, umerii lui se uşuraseră şi acum păşea în văzduh, cum păşim în
vise. „Parcă n-ar fi cruce“, se gândi el, „parcă n-ar fi cruce, parc-ar fi
aripă!“ Îşi şterse năduşeala şi sângele de pe faţă şi porni călcând zdravăn,
în urma lui Petru.
Foc era văzduhul, lingea pietrele, câinii ciobăneşti bine hrăniţi, pe care
negrii îi cărau după ei să lingă sângele, se întinseseră sub o stâncă în jurul
gropii pe care o săpaseră domniile lor, gâfâind, şi curgea năduşeala de pe
limbile lor scoase de-un cot. În arşiţa soarelui auzeai cum trosnesc
capetele, cum fierb creierii; într-o atât de mare vipie toate hotarele se
clătinau şi se mutau – cuminţenie şi nebunie, cruce şi aripă, Dumnezeu şi
om.
Câteva femei miloase o ajutară pe Maria să-şi revină din leşin, îşi
deschise ochii, văzu pe fiul ei desculţ, slab, se apropia de-acum să ajungă
în vârf, iar înaintea lui un bărbat îi căra crucea. Oftă, se întoarse în jur, ca şi
cum ar fi cerut ajutor; văzu sătenii ei, pescarii, dădu să se apropie, să se
sprijine de ei, dar nu apucă; sunară trompetele, dincolo, în fortăreaţă,
apărură noi călăreţi, se ridică un nor de praf, mulţimea se învălmăşi şi,
până să ajungă Maria să urce pe o piatră să vadă, călăreţii se năpustiră deja,
cu coifurile de bronz, cu hlamidele roşii, cu caii lor îndrăzneţi, bine hrăniţi,
care călcau în picioare mulţimea.
1408
 Cu mâinile legate la spate, cu hainele sfâşiate, însângerate, cu barba
căruntă ca nişte spini stufoşi, cu părul lung lipit pe spate de năduşeală şi de
sânge, înainta, ţinând ochii neclintiţi, drept înaintea lui, răzvrătitul zilot.
Poporul se îngrozi când îl văzu; om era acesta, învelit tot în zdrenţe,
înger, sau demon care ţinea între buzele lui strânse o taină înfricoşătoare,
de nespus? Hotărâseră, bătrânul rabin şi poporul, îndată ce apare zilotul, să
înceapă toţi împreună, tare, psalmul războinic „Au fost risipiţi duşmanii
mei!“ ca să dea curaj răzvrătitului; dar acum gâtlejurile lor se înfundară; ei
toţi simţeau că bărbatul acesta nu avea nevoie de curaj; el era mai presus de
curaj, de neînvins, de nesfărâmat şi ţinea libertatea în mâinile lui legate la
spate. Îl priveau înspăimântaţi şi tăceau.
Centurionul, uscat de soarele Răsăritului, mergea înainte şi trăgea
răzvrătitul după el cu o funie legată la spate de şaua calului său. I se făcuse
scârbă de-acum de ovrei, de zece ani ridică cruci şi-i răstigneşte; de zece
ani le-astupă gura cu pietre şi pământ, să nu strige; în zadar! Este răstignit
unul şi mii fac coadă şi-şi aşteaptă cu râvnă rândul, îşi cântă neruşinaţii
psalmi ai unui fost rege al lor şi nu se tem de moarte. Au Dumnezeul lor
sângeros, care bea sângele primilor născuţi de parte bărbătească; au legea
lor, fiară antropofagă cu zece coarne. De unde să-i apuci? Cum să-i pui
jos? Nu se tem de moarte; şi cine nu se teme de moarte, la asta cugetase
deseori centurionul aici în Răsărit, cine nu se teme de moarte este
nemuritor.
Trase înapoi frâul calului, se opri; luă cu privirea la rând gloata de ovrei
din jur, mutrele roase, ochii şireţi cuprinşi de flăcări, bărbile unsuroase,
părul ţepos, năclăit… Scuipă cu scârbă; să plece, să plece, să se întoarcă
de-acum la Roma, cu băi multe, cu teatre, amfiteatre şi femei spălate. I s-a
făcut silă de Răsărit, de mirosurile şi duhorile lui şi de ovrei.
Acum crucea fusese înfiptă în vârful colinei, negrii îşi scuturau
năduşeala pe pietre, fiul Mariei se aşezase pe o stâncă, privea negrii,
crucea, poporul, centurionul care descăleca înaintea lor, privea, privea şi nu
vedea decât o mare de ţeste şi deasupra lor cerul aprins. Petru se apropie de
1409
el, se aplecă să-i vorbească, îi vorbi, dar în urechile lui lovea o mare
înspumată, nu auzi.
Centurionul făcu semn, dezlegară zilotul, şi acesta se întinse în linişte să
se dezmorţească şi începu să se dezbrace. Magdalena se furişă printre
picioarele cailor, îşi deschise braţele şi dădu să se apropie de el; dar el
scutură mâna, o alungă. O bătrână cu aer nobil, ţeapănă, tăcută, dădu la o
parte mulţimea, îl luă în braţele ei, iar el se aplecă, îi sărută ambele mâini,
timp mult, şi o ţinea, şi-o strângea la sânul său – iar apoi întoarse faţa în
altă parte; bătrâna stătu încă puţin, tăcută, fără lacrimi, şi-l privea.
— Ai binecuvântarea mea, murmură şi merse de se rezemă de o stâncă
împreună cu dulăii negrilor care, întinşi la umbra rară, aşteptau.
Centurionul dădu una, sări iarăşi pe calul său, să-l vadă şi să-l audă toţi,
ridică gârbaciul spre gloată, să înceteze strigătele, vorbi:
— Ovrei, ascultaţi cuvântul meu, vorbeşte Roma, linişte!
Arătă cu degetul pe zilot, care-şi aruncase de-acum zdrenţele şi stătea în
soare şi aştepta.
— Acesta care stă acum gol înaintea Imperiului Roman a ridicat capul
împotriva Romei; a dărâmat, tânăr încă, vulturii împărăteşti, a luat munţii,
îndemna poporul să ia calea munţilor, să se răzvrătească – a sosit, zice,
ziua în care o să iasă Mesia din măruntaiele voastre, să doboare Roma!
Tăceţi, nu strigaţi; răzvrătit, ucigaş, trădător, iată păcatele lui; iar acum
ascultaţi, ovrei; întreb, luaţi voi singuri o hotărâre: ce pedeapsă i se cuvine?
Tăcu, privi roată mulţimea de sus, aştepta. Poporul mugea răscolit, se
îmbrâncea, se mişcau toţi împreună, se repezeau până la centurion,
ajungeau până la picioarele calului său şi îndată se dădeau înapoi
înspăimântaţi, se năpusteau din nou ca valurile.
Centurionul se înfurie; dădu pinteni calului, înaintă spre gloată.
— Întreb, răcni el, răzvrătit, ucigaş, trădător, care e pedeapsa?
Barbă-roşcată sări ieşit din minţi; nu putea să-şi mai potolească inima;
voia să strige: Trăiască libertatea! Deschidea deja gura, dar apăru tovarăşul
său Baraba, îl prinse şi-i astupă gura.
1410
 Mult timp nu se auzi decât un vuiet, ca al mării; nimeni nu îndrăznea să
vorbească, ci toţi mârâiau încet, răsuflau gâfâit, oftau. Şi pe neaşteptate,
deasupra vuietului nestatornic se auzi un glas subţire, voinicesc; toţi se
întoarseră cu bucurie şi spaimă; pe umerii lui barbă-roşcată se căţărase
iarăşi bătrânul rabin, îşi ridica ambele mâini piele şi os ca şi când s-ar fi
rugat, ca şi când ar fi blestemat, şi scoase un strigăt:
— Ce pedeapsă: coroana regală!
Poporul mugi să acopere glasul, îi fu milă de rabin; centurionul nu auzi;
îşi puse palma pâlnie la ureche:
— Ce-ai spus, hahamule15? strigă el şi dădu pinteni calului.
— Coroana regală! îşi adună toată puterea şi repetă rabinul.
Faţa lui strălucea, ardea tot, sărea pe grumazul fierarului, ţopăia, juca,
credeai că voia să zboare.
— Coroana regală! strigă din nou fericit că se făcea el gura poporului său
şi a Dumnezeului său şi îşi întinse în dreapta şi-n stânga braţele, ca şi cum
ar fi fost răstignit în văzduh.
Centurionul îşi ieşi din fire; sări jos de pe cal, desprinse gârbaciul de la
scara şeii, înaintă către gloată; călca greu, mişca pietrele, înainta cu
perfidie, ca o fiară grea, ca un bivol sau ca un mistreţ. Mulţimea se ghemui
de frică, nu răsufla; nu se mai auzeau decât greierii din livada de măslini şi
corbii care se grăbeau.
Făcu doi paşi şi apoi un altul, se opri; îl izbi putoarea din gurile deschise
şi de la trupurile nespălate, năduşite. Mai înaintă, ajunse în faţa bătrânului
rabin; acesta, căţărat pe grumazul fierarului privea de sus pe centurion şi
toată faţa lui zâmbea fericită; sosise clipa pe care toată viaţa lui o dorea cu
ardoare – să fie omorât şi el, precum profeţii.
Centurionul închise ochii pe jumătate, îl privi, îşi încordă puterea, îşi ţinu
braţul, care fusese ridicat deja, să spargă, ca un pumn, bătrânul cap rebel.
Îşi înfrână mânia, Roma n-avea interesul să omoare bătrânul, acest popor
nesupus s-ar fi ridicat în picioare şi-ar fi apucat iarăşi războiul tâlhăresc; iar
Roma nu avea interesul să-şi vâre iarăşi mâna în acest cuib de viespi. Îşi
1411
stăpâni, aşadar, puterea, încolăci gârbaciul în jurul braţului său şi se
întoarse spre rabin, vocea-i răguşise:
— Faţa ta, bătrâne, zise el, este respectabilă numai pentru c-o respect eu;
eu, Roma, vreau să-i dau preţ; preţ de la sine nu are; şi de aceea nu voi
ridica biciul. Am auzit, ai luat o hotărâre. Acum o voi lua şi eu.
Se întoarse către cei doi sclavi negri care stăteau în dreapta şi-n stânga
crucii şi aşteptau:
— Răstigniţi-l! urlă el.
— Am luat eu hotărâre, spuse cu glas liniştit rabinul, ai luat şi tu,
sutaşule; dar mai rămâne să ia hotărâre unul, cel mai puternic
— Împăratul?
— Nu, Dumnezeu.
Centurionul râse:
— Eu sunt în Nazaret gura împăratului; împăratul este în lume gura lui
Dumnezeu; Dumnezeu, împăratul, Rufus au luat hotărâre.
Zise, desfăşură gârbaciul de pe braţul său şi porni spre vârful colinei,
lovind înfuriat pietrele şi mărăcinii.
— Dumnezeu să ţi-o plătească, blestematule de Dumnezeu, copiilor tăi şi
copiilor copiilor tăi! murmură un bătrân şi-şi ridică braţele spre cer.
În acest timp călăreţii de bronz înconjuraseră crucea, jos poporul,
răsuflând cu nerăbdare, se ridica în vârful picioarelor să vadă, tremura de
nelinişte – se va întâmpla, nu se va întâmpla minunea? Mulţi iscodeau
cerul când se va deschide, femeile desluşiră deja aripi multicolore în
văzduh; rabinul, cocoţat pe umerii laţi ai fierarului, se chinuia să zărească
printre picioarele cailor şi hlamidelor roşii ale călăreţilor ce se petrece
acolo sus, în jurul crucii. Privi spre vârful speranţei, spre vârful
deznădejdii, privea şi nu vorbea; aştepta. Îl ştia bătrânul rabin, îl ştia bine
pe Dumnezeul lui Israel, era nemilos, avea legile Sale, Decalogul Său, Îşi
dădea, da, cuvântul Său şi-l ţinea, dar nu Se grăbea; avea măsura Lui şi
măsura timpului, generaţii şi generaţii treceau, iar cuvântul Său stătea
nelucrător în văzduh şi nu cobora pe pământ; iar când cobora de-acum, vai
1412
şi-amar de omul pe care-l alegea să i-l încredinţeze! „De câte ori, de la o
margine a Sfintei Scripturi până la cealaltă, aleşii lui Dumnezeu erau
omorâţi şi Dumnezeu nu-Şi întindea mâna să-i scape! De ce? De ce? Nu au
făcut voia Lui? Nu cumva era chiar voia Lui să fie omorâţi toţi aleşii Lui?“
se întreba rabinul, dar nu îndrăznea să-mpingă mintea lui mai departe.
„Abis este Dumnezeu“, se gândea el, „abis, să nu mă apropii!“
Fiul Mariei şedea încă sus pe piatră, mai încolo, îşi ţinea strâns, cu
amândouă mâinile, genunchii care tremurau, şi privea. Cei doi negri
înhăţaseră zilotul, se apropiaseră şi santinelele şi se luptau să-l târască
râzând în hohote, înjurând, şi se căzneau să-l urce pe cruce. Câinii
ciobăneşti văzură lupta, înţeleseră şi săriră în sus.
Bătrâna mamă, viţă nobilă, se rupse de stânca unde era rezemată; înaintă.
— Curaj, copilul meu, strigă ea; să nu gemi, să nu te faci de ruşine!
— Este mama zilotului, murmură bătrânul rabin, mama lui, viţă nobilă,
din neamul Macabeilor!
Acum petrecuseră frânghia groasă, îndoită, pe sub subsuorile zilotului,
proptiră scările de braţele crucii şi începură să-l urce încet; era mare la
trup, greu, o clipă crucea se aplecă să cadă; centurionul dădu o lovitură de
picior fiului Mariei, iar el se ridică împleticindu-se, luă tesla şi se duse să
întărească crucea cu pietre şi pene, să nu cadă.
Maria, mama lui nu mai îndură; se ruşină să vadă pe singurul ei fiu
totuna cu gâzii; îşi întări inima, deschise drum cu coatele să treacă,
pescarilor din Ghenizaret li se făcu milă de ea, se prefăcură că n-o văd, iar
ea se repezi între cai, să apuce pe fiul ei, să plece.
Unei bătrâne vecine a ei i se făcu milă de ea; o prinse de braţ:
— Maria, îi zise ea, nu fă asta, unde te duci? Or să te omoare!
— Mă duc să-l scot de-acolo pe fiul meu, răspunse Maria şi izbucni în
plâns.
— Nu plânge, Maria, spuse iarăşi bătrâna; uită-te la cealaltă mamă cum
stă neclintită şi priveşte cum îl răstignesc pe fiul ei; uită-te la ea şi fă-ţi
curaj.
1413
 — Nu plâng numai pentru fiul meu, vecină; plâng şi pentru mama
aceasta.
Dar bătrâna, va fi îndurat multe în viaţa ei, clătină capul jumulit.
— Mai bine mama călăului, şopti ea, decât a celui răstignit.
Dar Maria nu auzi, se grăbea; apucă urcuşul, iar ochii ei înlăcrimaţi
căutau peste tot pe fiul ei; dar lumea lăcrimase şi ea, se înceţoşă, şi mama
desluşea, ca printr-o ceaţă deasă, cai, şi arme de bronz, şi o uriaşă, de la
pământ la cer, cruce cioplită de curând.
Un călăreţ se întoarse, o văzu, ridică suliţa şi-i făcu semn să plece, mama
se opri, se aplecă, şi pe sub burţile cailor văzu pe fiul ei îngenuncheat cum
urcă şi coboară tesla şi cum întăreşte crucea în pietre.
— Copilul meu, strigă ea, Iisuse!
Atât de sfâşietor era glasul ei, că acoperi toată zarva oamenilor, şi a
cailor, şi a câinilor care lătrau înfometaţi. Fiul se întoarse, îşi văzu mama,
faţa lui se întunecă, se porni din nou să lovească mai cu furie.
Negrii, căţăraţi pe scări, acum îl întinseseră pe zilot pe cruce, îl ţineau
legat cu frânghia, să nu se rostogolească, şi prindeau piroanele, să-i
ţintuiască mâinile. Picături grele de sânge, calde, împroşcară faţa fiului
Mariei; se îngrozi, lăsă tesla, se trase înapoia cailor, o găsi alături pe mama
muribundului. Tremura, aştepta să audă cărnurile cum se despică; tot
sângele lui se adună la mijlocul fiecărei palme, vinele se umflau, băteau
tare, gata să se spargă; simţea în fiecare palmă o pată rotundă, ca măciulia
de cui, şi-l durea.
— Copilul meu, se auzi iarăşi glasul mamei, Iisuse!
Un muget adânc se auzi deasupra pe cruce, un glas sălbatic, din adâncuri,
nu ale omului, din adâncurile pământului: „Adonai!“
Îl auzi poporul, măruntaiele lui se despicară, el însuşi era cel care strigă,
sau pământul, sau cel răstignit căruia îi înfigeau primul cui? Toate erau
una, toţi erau răstigniţi, popor, pământ, zilot, şi mugeau. Sângele ţâşni,
stropi caii, o picătură groasă căzu pe buzele fiului Mariei; caldă, sărată, şi
călăul se împletici; dar ajunse mama lui şi-l apucă în braţele ei, nu căzu.
1414
 — Copilul meu, murmură iarăşi ea, Iisuse…
Dar el avea ochii închişi, simţea în mâini, în picioare, în inimă, dureri de
neîndurat.
Bătrâna de viţă nobilă, neclintită, privea pe fiul ei cum se sfâşie de
durere sus pe cele două lemne încrucişate, îşi muşca buzele şi tăcea; dar
auzi în spatele ei pe fiul Tâmplarului cu mama lui, urcă în ea mânia, se
întoarse; acesta este iudeul lepădat care a lucrat crucea fiului ei, aceasta
este mama lui care l-a născut; o apucă supărarea… „Asemenea fii trădători
să trăiască, iar fiul meu să se zvârcolească şi să urle pe cruce!“ Întinse
mâinile spre fiul Tâmplarului, se apropie, se opri asupra lui; el ridică ochii,
o văzu palidă, cruntă, nemiloasă; o văzu şi lăsă capul în jos. Buzele ei se
mişcară:
— Te blestem, spuse ea încet, răguşit, te blestem, fiu al Tâmplarului, aşa
cum ai răstignit, să fii răstignit!
Se întoarse către mamă:
— Şi durerea pe care am suferit-o eu, Maria, s-o suferi şi tu!
Apoi, întoarse faţa şi-şi pironi ochii pe fiul ei. Magdalena îmbrăţişase
acum poala crucii, mângâia picioarele zilotului şi jelea; iar părul şi braţele
ei se umpluseră de sânge.
Negrii sfâşiau cu cuţitul, împărţeau acum hainele celui răstignit; aruncară
sorţul, împărţiră zdrenţele lui; rămăsese basmaua lui albă, cu picături
groase de sânge.
— S-o dăm fiului Tâmplarului, ziseră, bine a lucrat şi el, sărmanul.
Îl găsiră şezând încolăcit la soare şi tremurând; îi aruncară basmaua
însângerată.
— Partea ta, meştere, zise unul, şi în celelalte cu bine!
Iar celălalt negru râse:
— Şi în ale tale, meştere! îi făcu el şi-l bătu prieteneşte pe spate.

V
1415
 — Să mergem, copiii mei, striga bătrânul rabin şi deschidea braţele şi
aduna din nou mulţimea de bărbaţi şi de femei, năucită, deznădăjduită; să
mergem! Am să vă dezvălui o mare taină, curaj!
O luară pe drumeagurile strâmte, în urmă călăreţii îi mânau ca pe o
cireadă, iarăşi o să curgă sânge, ţipau gospodarii şi încuiau porţile, de două
ori bătrânul rabin căzu alergând, începu iarăşi să tuşească şi să scuipe
sânge, îl ridicară în mâini Iuda şi Baraba, ajunseră gâfâind, buluc, şi se
vârâră în sinagogă. Se înghesuiră înăuntru, se umplu şi curtea, zăvorâră
poarta de la intrare.
Agăţaţi toţi de buzele rabinului, aşteptau; în mijlocul atâtor amărăciuni,
ce taină putea să le destăinuie bătrânul, să le îndulcească inima? De ani de
zile se târau chinuiţi din necaz în necaz, din răstignire în răstignire; mereu
răsăreau din Ierusalim, din râul Iordan, din pustiu, sau coborau în fugă din
munţi, cu zdrenţe, cu lanţuri, cu spume pe buzele lor, trimişii lui
Dumnezeu – şi toţi erau răstigniţi.
Se ridică un murmur înfuriat; crengile, curmalii care împodobeau
zidurile şi pentalfele16 şi sfintele suluri pe analog cu vorbele umflate –
Popor Ales, Pământ al Făgăduinţei, Împărăţie a Cerurilor, Mesia – nu mai
puteau să-i mângâie. Prea mult a durat nădejdea, a început să se facă
deznădejde; omul se grăbeşte, Dumnezeu nu se grăbeşte, nu puteau să mai
aştepte. Şi nici speranţele zugrăvite, care prindeau cei doi pereţi ai
sinagogii, nu-i mai înşelau. Odată rabinul, în tinereţile lui, citind pe
Iezechiel, sărise în sus fermecat de Dumnezeu; striga, plângea, dansa, dar
nu se uşura; cuvintele profetului se făcuseră trup înlăuntrul său, luă pensule
şi vopseluri, se zăvorî în sinagogă şi începu cu furie sfântă să întindă
vedeniile pe pereţi, să se uşureze: pustiu nemărginit, hârci şi oase, munţi de
oase omeneşti, iar deasupra un cer, fier aprins, roşu ca racul; şi-o mână
uriaşă sărea din mijlocul cerului şi înhăţase de grumaz şi ţinea în văzduh pe
profetul Iezechiel. Dar vedenia dădea pe dinafară, prindea şi celălalt perete
– iar Iezechiel stătea acum, cufundat până la genunchi, în mijlocul oaselor,
cu gura verde-închis, deschisă, şi scotea dinlăuntrul său o panglică cu litere
1416
roşii: „Popor al lui Israel, Popor al lui Israel, a sosit Mesia!“ Oasele se
înşirau, hârcile se ridicau, pline de dinţi şi noroi, şi înfricoşătoarea mână
apărea iarăşi pe neaşteptate din cer şi ţinea în palmă, nou-nouţ, numai
lumină, numai smarald şi rubin, Noul Ierusalim.
Privea zugrăvelile, îşi clătina capul său, poporul murmura; iar bătrânul
rabin se mânie:
— De ce murmuraţi? le strigă el; nu credeţi în Dumnezeul părinţilor
noştri? Încă unul a fost răstignit, s-a mai apropiat c-un pas Izbăvitorul; asta
înseamnă o răstignire, puţin credincioşilor!
Apucă un sul de pe analog şi-l desfăşură c-o mişcare nestăpânită; pe
fereastra deschisă intra soarele, o barză coborî din cer şi se aşeză pe
acoperişul din faţă, ca şi cum ar fi vrut s-asculte şi ea. Vesel, triumfător
ţâşni glasul din pieptul gârbov: „Trâmbiţaţi în Sion din trâmbiţa izbânzii!
Strigaţi în Ierusalim vestea bucuriei! Strigaţi: «A sosit Iehova la poporul
său». Ridică-te, Ierusalime, sus inimile! Priveşte: în răsărit şi-n apus
Domnul mână pe copiii tăi. Munţii au fost neteziţi, colinele au fugit, toţi
pomii şi-au revărsat miresmele. Ierusalime, pune-ţi podoaba slavei tale;
fericire poporului lui Israel în vecii vecilor!“
— Când? Când? se auzi un glas din mulţime.
Toţi se întoarseră; un bătrânel uscăţiv, stafidit se ridicase în vârful
picioarelor şi striga:
— Când, când, bătrâne?
Rabinul înfăşură cu mânie profeţiile.
— Te grăbeşti, Manase? făcu el; te grăbeşti?
— Mă grăbesc, ştii, răspunse bătrânelul şi-i curgeau lacrimile; nu am
timp, o să mor.
Rabinul întinse mâna, i-l arătă pe Iezechiel cufundat în oase.
— O să înviezi, Manase; priveşte!
— Sunt bătrân, îţi zic; am orbit; nu văd.
Petru se băgă între ei; ziua era de-acum pe sfârşite, noaptea mergea la
pescuit pe lacul Ghenizaret, se grăbea.
1417
 — Bătrâne, zise el, ne-ai făgăduit o taină, să se mângâie inima noastră.
Care e taina?
Toţi îşi ţinură răsuflarea; se înghesuiră în jurul bătrânului rabin, intrară şi
câţi mai încăpeau din curte, arşiţă mare şi miros de gloată omenească,
paracliserul aruncă lacrima cedrului17 în cădelniţă să se cureţe aerul de
putoare.
Bătrânul rabin urcă într-o strană, să nu plesnească.
— Copiii mei, spuse el ştergându-şi năduşeala, inima noastră s-a umplut
de cruci; barba mea neagră a încărunţit, barba mea căruntă a albit, dinţii
mi-au căzut la pământ, ceea ce a strigat moş Manase strigam şi eu ani în
şir: Până când, Doamne, până când? Voi muri oare fără să văd pe Mesia?
Întrebam, întrebam, şi într-o noapte s-a petrecut minunea: Dumnezeu a
răspuns. Nu, nu a fost minune aceasta; ori de câte ori întrebăm, Dumnezeu
răspunde, dar trupul e plin de noroi, tare de urechi, şi nu auzim; totuşi în
noaptea aceea am auzit – şi aceasta a fost minunea.
— Ai auzit? Pe toate să le spui, bătrâne! strigă iarăşi Petru.
Îşi făcu loc cu coatele şi se opri înaintea rabinului; iar bătrânul se aplecă,
privi spre Petru şi zâmbi:
— Pescar ca şi domnia ta, Petru, este şi Dumnezeu; iese şi El noaptea şi
pescuieşte; mai mult când e lună plină. Iar în noaptea aceea luna deplin
rotundă plutea pe cer, un cer alb ca laptele, preamilos, binevoitor. Nu
puteam să-nchid un ochi, nu mă-ncăpea casa, am luat ulicioarele, am ieşit
afară din Nazaret, am urcat sus, m-am aciuat la o stâncă, cu ochii aţintiţi
spre miazăzi, către sfântul Ierusalim. Luna se apleca şi mă privea ca un om
şi-mi zâmbea; o priveam şi eu, gura ei, obrajii, orbitele ochilor, şi oftam,
deoarece simţeam că-mi vorbea, îmi vorbea în tăcerea nopţii, iar eu nu
puteam să aud… Jos pe pământ se legăna o frunză, câmpul nesecerat
mirosea ca o pâine, iar din munţii dimprejurul meu, Taborul, Ghelboe şi
Carmelul, curgea lapte… „Aceasta este noaptea lui Dumnezeu“, mă
gândeam eu, „această lună plină va fi faţa de noapte a lui Dumnezeu, aşa
vor fi nopţile în Ierusalimul ce va să fie…“
1418
 Şi îndată ce m-am gândit la aceasta, mi s-au umplut ochii de lacrimi; m-a
luat mâhnirea, m-a luat teama – am îmbătrânit, o să mor oare fără să se
bucure ochii mei de Mesia?
Am sărit în picioare, mă apucase iarăşi turbarea sfântă, am descins, m-
am despuiat, am rămas înaintea ochiului lui Dumnezeu cum m-a născut
mama mea. Ca să mă vadă cum am îmbătrânit, cât m-am uscat şi m-am
răsucit ca frunza smochinului toamna, ca strugurele pe care l-au mâncat
păsările şi a rămas ciorchine fără boabe atârnat în vânt; să mă vadă, să-i fie
milă de mine şi să facă repede!
Şi în timp ce stăteam gol-goluţ înaintea Domnului, simţeam că lumina
lunii îmi străbate carnea, mă făcusem tot duh, m-am unit cu Dumnezeu, am
auzit glasul Lui, nu în afară, nu deasupra mea; înlăuntrul meu. În mine; de
acolo ne vine adevăratul glas al lui Dumnezeu. Am auzit: „Simeon,
Simeon, nu te voi lăsa să mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu
mâinile tale pe Mesia!18“ „Doamne, ia spune-o din nou!“ am strigat.
„Simeon, Simeon, nu te voi lăsa să mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a
prinde cu mâinile tale pe Mesia!“ Mintea mea s-a cutremurat de bucurie;
am început să bat din mâini, din picioare, să joc gol-goluţ în lumina lunii.
Cât a durat jocul? O clipită? O mie de ani? M-am săturat, m-am uşurat; m-
am îmbrăcat, m-am încins, am coborât în Nazaret. Până să mă vadă cocoşii
de sus de pe acoperişurile caselor, începuseră să cânte, cerul râdea, se
trezeau păsările, uşile se deschideau şi-mi spuneau bună ziua, iar
sărăcăcioasa mea casă strălucea, buiandrugi, praguri, uşă şi ferestre, numai
rubin, lemne, şi pietre, şi oameni, şi păsări adulmecau în jurul meu pe
Dumnezeu; chiar şi centurionul, băutorul de sânge, s-a oprit uluit: „Ce-ai
păţit, bătrâne rabin?“ m-a întrebat; „eşti tăciune aprins; ai grijă, să nu pui
foc Nazaretului!“ Dar eu nu i-am răspuns, să nu-mi pângăresc răsuflarea.
De ani ţin bine ascunsă taina asta a mea; mă bucuram de ea cu râvnă, cu
mândrie, singur-singurel şi aşteptam; însă astăzi, în această zi neagră, în
care a fost înfiptă o nouă cruce în inima mea, nu mai îndur, mi-e milă de
popor, dezvălui vestea voioasă: Vine, nu mai este departe, la vreo fântână
1419
aici, aproape de noi se va fi oprit să bea apă, la vreun cuptor, unde-au scos
pâinea, să mănânce o bucată de pâine, dar, oriunde-ar fi, o să apară; pentru
că a spus-o Dumnezeu şi ce a spus El, nu-şi ia vorba-napoi: „Nu vei muri,
bătrâne Simeon, înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale
pe Mesia!“ În fiecare zi simt că-mi pleacă puterea, şi cu cât pleacă, cu atât
se apropie şi Izbăvitorul; am optzeci şi cinci de ani, nu poate să mai
întârzie!
Unul spân, pocit, saşiu, cu mutră slabă, ascuţită, sări:
— Şi dacă trăieşti o mie de ani, bătrâne? Şi dacă dumneata nu mori
niciodată, bătrâne? Am văzut-o şi pe-asta; Enoh şi Ilie trăiesc încă! spuse
el, şi ochişorii lui saşii îi jucară plini de şiretenie.
Dar rabinul se făcu acum că nu aude; totuşi vorbele şuierate ale saşiului
îi străpunseră inima ca nişte cuţite; ridică poruncitor mâna:
— Vreau să rămân singur cu Dumnezeu; duceţi-vă!
Locul se goli, poporul se împrăştie, bătrânul rabin rămase singur-
singurel; încuie uşa de la intrare, se rezemă de peretele unde profetul
Iezechiel plutea în văzduh şi căzu pe gânduri. „Dumnezeu este
atotputernic“, cugeta el, „ceea ce vrea face; nu cumva are dreptate
preaisteţul Toma? Vai, dacă Dumnezeu va hotărî să trăiesc o mie de ani! Şi
dacă va hotărî ca eu să nu mor niciodată? Atunci Mesia? Oare zadarnică
este nădejdea neamului lui Israel? De mii de ani păstrează Cuvântul lui
Dumnezeu în măruntaiele lui şi-L hrăneşte, precum mama sămânţa. Ne-a
mâncat carnea şi oasele, ne-a topit, numai pentru Fiul acesta trăim, l-au
prins durerile, strigă seminţia lui Avraam, izbăveşte-o de-acum, Doamne!
Tu eşti Dumnezeu, rabzi, noi nu răbdăm, fie-ţi milă!“
Umbla de ici-acolo prin sinagogă, ziua coborâse de-acum, zugrăvelile se
stinseră, pe Iezechiel îl înghiţi umbra; bătrânul rabin privea în jurul său
umbrele care coborau, îi veniră în minte câte-a văzut şi-a păţit în viaţa lui,
de câte ori, cu câtă dorinţă arzătoare a alergat din Galileea la Ierusalim, din
Ierusalim în pustiu, vânând pe Mesia. Dar fără încetare o cruce era capătul
nădejdii lui şi se întorcea din nou ruşinat în Nazaret. Totuşi, astăzi…
1420
 Îşi prinse capul cu amândouă mâinile:
— Nu, nu, murmură el cu spaimă, nu, nu, nu se poate!
De zile şi nopţi în şir îi trosnea mintea, să se spargă; o nouă nădejde
intrase înlăuntrul său, mai mare decât mintea lui, o nebunie, un demon, şi-l
mânca. Nu era prima oară; de ani nebunia asta îşi înfigea unghiile în
creierul lui; o alunga, venea din nou; ziua nu îndrăznea, venea noaptea;
noaptea în întuneric sau în visele lui.
Totuşi, astăzi, astăzi, ziua la amiază… Dacă este el?
Se sprijini de perete, închise ochii; iată-l, trece iarăşi pe dinaintea lui,
gâfâind, împovărat cu crucea, iar în jurul lui văzduhul tremură; la fel o să
tremure şi-n jurul arhanghelilor… Ridică ochii; niciodată bătrânul rabin n-
a văzut atâta cer în ochii omului! Să nu fie el? Doamne, Doamne, de ce mă
chinui? De ce nu răspunzi?
Profeţiile ieşeau din umbră, fulgere, să ia seama; iar capul lui bătrân
acum se umplea de lumină, acum se cufunda, fără speranţă, în întuneric. Se
deschideau adâncurile sufletului său şi se iveau pe neaşteptate patriarhii;
înlăuntrul lui îşi pornea din nou călătoria fără sfârşit neamul lui,
încăpăţânat, rănit de-atâtea ori, cu Moise, berbecul înaintaş, cu coarne
răsucite, din pământul robiei, până-n pământul Canaan; şi acum, din
pământul Canaan până-n Ierusalimul ce va fi să fie. Iar în această nouă
călătorie nu deschidea drum patriarhul Moise, ci un altul, mintea rabinului
trosnea, un altul, cu-o cruce pe umăr…
C-un pas ajunse la uşa de la intrare, o deschise; îl lovi vântul, răsuflă;
soarele apusese, păsările se întorceau să doarmă, drumeagurile se umplură
de umbre, pământul se răcori. Încuie, îşi petrecu cheia grea la cingătoare, o
clipă şovăi, dar deodată luă hotărârea şi porni, încovoiat, spre casa Mariei.

Maria şedea în curticica mică a casei ei, pe un scaun înalt şi torcea. Ziua
încă dura, era vară, iar lumina se târa încet pe faţa pământului şi nu voia să
plece. Oameni şi boi de plug se întorceau de la muncile lor de-afară,
gospodinele aprindeau focul pentru gătitul cinei, lemnul ars la chindie

1421
mirosea plăcut. Torcea Maria, iar mintea ei se-nvârtea, se răsucea împreună
cu fusul, amintire şi închipuire se întâlneau, jumătate adevărată, jumătate
poveste viaţa ei, de ani îndura umila răsplată a unei zile de muncă şi, pe
neaşteptate, ca un păun împopoţonat, nechemat, venea minunea şi acoperea
viaţa ei chinuită cu aripile ei lungi de aur.
— Du-mă unde vrei, Doamne, fă cu mine ce vrei. Tu mi-ai ales bărbatul,
Tu mi-ai dăruit fiul, Tu mi-ai dat chinul. Îmi spui: strigă, şi strig; îmi spui:
taci, şi tac; ce sunt eu? un pumn de lut în mâinile Tale şi mă plăsmuieşti;
fă-mă ce vrei; numai un singur lucru Te rog: Doamne, fie-Ţi milă de fiul
meu!
Un porumbel alb ca neaua zbură de pe acoperişul din faţă, bătu din aripi
o clipă deasupra capului ei şi apoi se lăsă jos, cu mândrie, pe pietrişul curţii
şi începu să umble şi să facă ocoluri în jurul picioarelor Mariei; desfăcea
coada, îndoia gâtul în sus, înclina capul şi-o privea pe Maria, iar ochiul lui
rotund strălucea în lumina chindiei, ca un rubin. O privea, îi vorbea, ar fi
vrut să-i vestească o taină, ah, de-ar fi venit bătrânul rabin, el ştie limba
păsărilor, i-ar fi tălmăcit… Privea porumbelul, i se făcu milă de el, îşi lăsă
la o parte fusul, îl strigă cu blândeţe, iar acesta, voios, făcu o săritură şi
urcă pe genunchii ei lipiţi. Şi acolo, de parcă aceşti genunchi îi dorea cu
înfocare, aceasta era toată taina, se ciuci, închise aripile şi rămase nemişcat.
Maria simţi povara dulce, zâmbi. „Ah, de-ar fi să coboare Dumnezeu
totdeauna atât de dulce peste om!“ se gândi ea. Şi îndată ce se gândi la
aceasta, îi veni iarăşi în minte dimineaţa în care urcaseră cei doi, cei doi
logodnici, pe vârful profetului Ilie, pe muntele sărutat de cer, Carmelul, să
roage pe profetul de foc să mijlocească la Dumnezeu să aibă un fiu şi-l vor
închina harului Său. În aceeaşi seară urmau să se căsătorească, şi porniseră
înainte de-a se revărsa zorii să-i binecuvânteze pustnicul înfocat dătător de
fulgere. Limpede era cerul, preadulce toamna, ca furnicile oamenii
adunaseră rodul, mustul fierbea în ciubere, smochinele se uscau în
ciorchini la grinzi, Maria de cincisprezece ani, ginerele cu barba căruntă,
dar ţinea în mâna puternică sortitul toiag înflorit şi se sprijinea în el.
1422
 La amiază au ajuns pe vârful sfânt, au îngenuncheat, au atins
însângeratul granit ascuţit cu vârful degetelor, şi tremurau; o scânteie sări
din granit şi aprinse vârful degetului Mariei. Iosif îşi deschise gura să strige
pe cruntul stăpân al vârfului, dar n-apucă; de la temeliile cerului, mugind,
norii se năpustiră încărcaţi de mânie şi grindină şi se rotiră ca-ntr-o pâlnie
deasupra granitului ascuţit. Şi cum se repezi Iosif să-şi apuce logodnica să
se vâre în vreo peşteră, Dumnezeu aruncă din praştie un trăsnet
înspăimântător, cer şi pământ se uniră, iar Maria căzu cu faţa în sus,
leşinată. Când îşi reveni şi deschise ochii şi privi roată în jurul ei, îl văzu,
întins cu faţa în jos pe granit, pe Iosif damblagit.
Maria întinse mâna şi mângâie, uşor, să nu-l înspăimânte, porumbelul de
pe genunchii ei.
— Cu sălbăticie a coborât atunci Dumnezeu, cu sălbăticie mi-a vorbit…
Ce mi-a spus?
Adesea o întrebase rabinul, care fusese uluit de minunile în lanţ ce-o
împresurau pe Maria.
— Ia aminteşte-ţi, Maria, aşa, prin fulger, vorbeşte uneori Dumnezeu
oamenilor, încearcă să-ţi aminteşti, ca să aflăm soarta fiului tău, îi spunea
el.
— A fost tunet, bătrâne, se rostogolea şi cobora din cer, ca un car cu boi.
— Iar în urma tunetului, Maria?
— Da, ai dreptate, bătrâne, în urma tunetului vorbea Dumnezeu, dar n-
am putut să desluşesc nici un cuvânt limpede, iartă-mă.
Mângâia porumbelul şi se căznea, după treizeci de ani, să-şi
reamintească fulgerul şi să desluşească vorba cea ascunsă…
Închise ochii; în palma ei simţea trupşorul cald al porumbelului şi inima
lui care bătea. Şi pe neaşteptate, fără să simtă cum, fără să ştie de ce, însă
era sigură – fulgerul şi porumbelul erau una, bătaia aceasta a inimii şi
tunetul, toate erau Dumnezeu; Maria scoase un strigăt şi sări în sus
îngrozită; întâia oară auzi acum clar cuvântul ascuns în tunet, în gânguritul

1423
porumbelului: „Bucură-te, Marie… Bucură-te, Marie…“19 era sigură de-
acum că Dumnezeu îi strigase: „Bucură-te, Marie…“
Se întoarse, văzu pe bărbatul ei rezemat de perete tot deschizând şi
închizând gura; se înserase de-acum şi încă se chinuie şi năduşeşte… Trecu
pe dinaintea lui, nu-i vorbi, se opri în prag să se uite dacă nu cumva vine
fiul ei, îl văzuse că-şi răsuceşte în jurul părului basmaua însângerată a celui
răstignit şi coboară spre câmp… Unde s-o fi dus? De ce întârzie? Iarăşi îl
vor prinde zorii zilei pe ogoare?
Mama se întoarse în prag şi văzu pe bătrânul rabin cum se sprijină cu
greu în cârja lui şi cum vine gâfâind; iar în stânga şi-n dreapta tâmplelor lui
zulufii albi se legănau în adierea de seară, care începu să coboare de pe
Carmel.
Maria se dădu la o parte cu respect, rabinul intră, luă şi mângâie mâna
fratelui său, nu-i vorbi, ce să-i spună? Mintea lui era cufundată în ape
întunecate; se întoarse la Maria.
— Ochii tăi strălucesc, Maria, spuse el, ce ai? A venit iarăşi Domnul?
— Am găsit, bătrâne! făcu Maria neputând să se stăpânească.
— Ai găsit? Ce, cu puterea lui Dumnezeu?
— Cuvântul fulgerului.
Rabinul tresări:
— Mare e Dumnezeul lui Israel, strigă el, ridicându-şi mâinile în sus;
tocmai pentru asta vin, Maria, să te întreb iarăşi… Astăzi, ştii, a fost
răstignită o nădejde a noastră, şi inima mea…
— Am găsit, bătrâne, spuse din nou Maria; pe când şedeam astă-seară şi
torceam şi-mi venea iarăşi în minte fulgerul, am simţit, pentru întâia oară,
că tunetul se linişteşte înlăuntrul meu şi am auzit în urma tunetului, potolit,
limpede, un glas, glasul lui Dumnezeu: „Bucură-te, Marie!“
Rabinul se prăbuşi pe un scaun, îşi prinse tâmplele cu ambele mâini şi se
cufundă în gânduri; apoi după mult timp săltă capul.
— Nimic altceva, Maria? Apleacă-te bine înlăuntrul tău, să auzi; de
cuvântul pe care-l vei rosti poate să atârne soarta Israelului.
1424
 Maria se înspăimântă auzind cuvintele rabinului; îşi agăţă din nou mintea
în tunet, pieptul îi tremura.
— Nu, murmură ea în sfârşit, secătuită; nu, bătrâne… A spus şi altele,
multe altele, dar nu pot, mă străduiesc, dar nu pot să aud.
Rabinul îşi puse mâna pe capul ei cu ochi mari:
— Posteşte şi roagă-te, Maria, spuse el, nu-ţi împrăştia mintea în cele
trecătoare, sunt sclipiri de-o clipă, strălucirea fulgerului este lumină? nu
desluşesc, dă târcoale feţei tale: posteşte şi roagă-te, şi-o s-auzi… „Bucură-
te, Marie“, cu bunătate începe cuvântul lui Dumnezeu; chinuie-te să auzi
cele ce-au urmat.
Maria se apropie de o poliţă pentru urcioare, să-şi ascundă tulburarea,
desprinse din cui o cupă de bronz, o umplu cu apă proaspătă, luă o mână de
curmale şi se plecă să le dăruiască bătrânului.
— Nu mi-e foame, nu mi-e sete, Maria, spuse el, să fii sănătoasă; stai
jos, am să-ţi vorbesc.
Maria luă cel mai scund scaun, se aşeză la picioarele rabinului; îşi lăsă
capul în jos, aşteptă.
Bătrânul încerca unul câte unul cuvintele în mintea lui, tare anevoios era
ceea ce voia să spună, era o speranţă ca o pânză de păianjen atât de
plăpândă şi de neapucat, încât nu ştia ce cuvinte gingaşe şi de neprins să
găsească, să n-o îngreuneze mult şi s-o facă certitudine. Nu voia nici s-o
înspăimânte pe mamă.
— Maria, spuse el în sfârşit, aici în casa aceasta, umblă ca un leu al
pustiului o taină… Nu eşti aidoma celorlalte femei, Maria; n-o simţi?
— Nu, n-o simt, bătrâne, murmură Maria; sunt ca toate celelalte femei,
iubesc toate grijile şi bucuriile femeii, îmi place să spăl, să gătesc, să merg
la fântână, să tăifăsuiesc plăcut cu vecinele şi să mă aşez, la chindie, în
prag, să privesc trecătorii. Iar inima mea, ca a tuturor femeilor, bătrâne,
este şi-n mine plină de durere.

1425
 — Nu semeni cu celelalte femei, Maria, spuse din nou cu glas
ceremonios rabinul şi-şi ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut să-mpiedice orice
părere potrivnică. Iar fiul tău…
Rabinul se opri; acesta, cum să găsească cuvinte să i-o spună, era lucrul
cel mai anevoios. Privi sus la cer, ciuli urechea; sus în copaci păsări care se
rânduiau să doarmă, altele care se rânduiau să se trezească, se-nvârtea
roata, ziua cobora sub picioarele oamenilor.
Rabinul oftă; cum fug zilele, cum se vânează, cu ce turbare, una pe
cealaltă, se revarsă zorii, se înserează, trece soarele, trec lunile, copiii ajung
bărbaţi, părul negru se albeşte, marea roade uscatul, munţii se despoaie – şi
Cel Aşteptat încă nu se iveşte!
— Fiul meu… făcu Maria şi glasul îi tremura; fiul meu, bătrâne?
— Nu seamănă cu ceilalţi fii, Maria, răspunse cu îndrăzneală rabinul.
Îşi cântări iarăşi cuvintele şi peste puţin timp zise:
— Uneori, noaptea, când este singur şi crede că nu-l vede nimeni,
străluceşte rotundul feţei lui, Maria, în întuneric. Eu, Dumnezeu să mă
ierte, dar am deschis o mică gaură sus în perete, mă caţăr şi pe-acolo îl văd,
urmăresc ce face. Pentru că, o spun, le-am încurcat, la nimic nu-mi
foloseşte înţelepciunea, înfăşor, desfăşor Scripturile, nu pot să înţeleg ce
este, cine este… Îl urmăresc într-ascuns şi desluşesc în întuneric o lumină,
Maria, care-l linge şi care-i mănâncă faţa. Tocmai de-aceea zilnic se face
mai palid şi se topeşte; nu este boala, nu este rugăciunea şi postul, nu, este
lumina care îl mănâncă.
Maria oftă: „Vai mamei ce face un fiu care să nu semene cu ceilalţi…“
se gândi ea, dar nu vorbi.
Bătrânul se aplecă acum spre Maria, îşi coborî glasul, buzele îi ardeau.
— Bucură-te, Maria, spuse el, atotputernic este Dumnezeu, de necercetat
vrerile lui, poate fiul tău…
Dar nefericita mamă scoase un strigăt:
— Fie-ţi milă de mine, bătrâne! Profet? Nu, nu, Dumnezeu, şi de-o are
scrisă, s-o şteargă! Om îl vreau ca toţi, nu mai sus, nu mai jos, ca toţi. Să
1426
lucreze şi el, precum odată şi tatăl lui, copăi, leagăne, pluguri, uneltele
casei, şi nu ca acum, cruci, să răstignească oameni. Să se însoare cu-o fată
de gospodar din casă cinstită, cu zestre, şi să fie bun agonisitor, să facă
prunci şi nepoţi, să ne laude lumea, la plimbare.
Rabinul se sprijini cu greu în cârja lui, se ridică.
— Maria, spuse el cu asprime, dacă ar asculta Dumnezeu pe mame, am
putrezi în trai bun şi în siguranţă; gândeşte-te la cele ce-am vorbit noi,
îndată ce-o să rămâi singură… spuse şi se întoarse la fratele său, să-i zică
noapte bună; cu ochii sticloşi, fără a moţăi, cu limba atârnată, acesta ţintuia
văzduhul şi se căznea să vorbească.
Maria clătină capul:
— De dimineaţă se căzneşte şi încă nu s-a descătuşat, spuse ea, se
apropie şi-i şterse gura strâmbată care-i curgea.
Dar în clipa în care rabinul îşi întindea mâna să-i spună noapte bună şi
Mariei, uşa se deschise hoţeşte şi se ivi în prag fiul. Faţa îi strălucea în
întuneric, iar basmaua însângerată era lipită de păr; se înnoptase, nu i se
vedeau picioarele prăfuite, pline de sânge, şi nici lacrimile grele, care-i
brăzdau încă obrajii.
Păşi pragul, privi răpitor în jurul său, desluşi pe rabin şi pe mama lui, iar
în întuneric, aproape de perete, ochii sticloşi ai tatălui său.
Maria dădu s-aprindă opaiţul; dar rabinul o ţinu:
— Aşteaptă, murmură el, o să-i vorbesc.
Îşi întări inima, se apropie de el.
— Iisuse, spuse el tandru cu glas coborât să n-audă mama, Iisuse, copilul
meu, până când o să-I stai împotrivă?
Şi atunci se auzi un strigăt sălbatic şi coliba se cutremură:
— Până o să mor!
Şi deodată, ca şi cum s-ar fi vărsat toată puterea lui, se prăbuşi la pământ;
se rezemă de perete şi începu să gâfâie. Bătrânul rabin dădu iarăşi să-i
vorbească, se aplecă asupra lui, dar îndată sări înapoi; ca şi cum s-ar fi

1427
apropiat de un foc mare şi i-ar fi ars faţa. „Este Dumnezeu în jurul lui“, se
gândi el, „Dumnezeu, şi nu lasă pe nimeni să se apropie de el; să plec!“
Rabinul plecă îngândurat, închise uşa şi, ca şi când ar fi aşteptat în
întuneric o fiară, Maria nu îndrăznea să aprindă lumina. Stătea dreaptă în
mijlocul casei şi trăgea cu urechea la bărbatul ei care croncănea
deznădăjduit şi la fiul ei, prăbuşit la pământ, cum răsuflă cu spaimă, ca şi
cum s-ar fi înăbuşit; ca şi cum îl înăbuşeau; cine îl înăbuşea? Nefericita
mamă, cu unghiile înfipte în obraji, întreba, şi iar întreba, se plângea lui
Dumnezeu – „mamă sunt“, striga ea, „nu ţi-e milă de mine?“ Dar nimeni
nu răspundea.
Şi pe când, neclintită, mută, Maria simţi toate vinele trupului ei cum îi
tremurau, auzi un strigăt sălbatic, triumfător; se dezlegase limba
damblagitului, ieşi în sfârşit, silabă cu silabă, din gura strâmbată, cuvântul
întreg şi răsună coliba: „A – DO – NA – I!“ Iar îndată ce-l rosti, bătrânul se
cufundă dintr-odată, ca un plumb, în somn.
Maria prinse curaj, aprinse opaiţul; se apropie de vatră, îngenunche, săltă
capacul oalei de lut, care fierbea, să vadă dacă are apă câtă trebuie, dacă e
nevoie de sare…

VI
Alb-albăstrui se însenina cerul, Nazaretul era cufundat în somn încă şi
visa, Luceafărul de dimineaţă suna din clopoţel deasupra pernei, iar lămâii
şi curmalii erau încă înfăşuraţi într-un văl albastru-trandafiriu; linişte
adâncă; nici cocoşul negru nu cântase încă; fiul Mariei deschise uşa,
cearcăne de un albastru-închis încinseseră ochii lui, dar mâna nu-i tremura;
deschise uşa şi, fără să se întoarcă înapoi să-şi vadă nici mama, nici tata,
fără să închidă uşa, părăsi casa părintească pentru totdeauna. Făcu doi paşi,
trei, se opri; ca şi cum ar fi auzit două tălpi grele pornind împreună cu el;
se întoarse înapoia lui, nimeni. Strânse cingătoarea de piele cu cuie, îşi legă
la păr baticul cu pete roşii, luă ulicioarele strâmte şi întortocheate, un câine
1428
îl lătră cu tristeţe, o cucuvea simţi că se apropie lumina şi zbură surd,
înspăimântată, pe deasupra capului lui. Trecu grăbit pe lângă porţile
încuiate, ieşi în grădinile cu livezi; se porniră de-acum să ciripească întâi
şi-ntâi puii de rândunele; într-o bostănărie un bătrân era înhămat şi învârtea
roata de la fântână; începea ziua.
Nici traistă, nici toiag, nici sandale; şi drumul era lung. Să treacă prin
Cana, Tiberiada, Magdala, Capernaum, să ocolească lacul Ghenizaret, să
intre în pustiu… Auzise despre o mănăstire de-acolo, despre oameni
virtuoşi şi simpli, îmbrăcaţi în veşminte albe ca neaua. Nu mâncau carne,
nu beau vin, nu atingeau femeie; se rugau numai lui Dumnezeu şi ştiau
ierburile şi vindecau bolile trupului; ştiau tainice descântece şi vindecau
sufletul de demoni. De câte ori îi vorbise despre această sfântă mănăstire
unchiul lui, rabinul, oftând! Unsprezece ani petrecuse acolo singur, slăvind
pe Dumnezeu, vindecând oamenii; dar într-o zi, vai!, îl călări ispita
atotputernică, ştii, este şi ea, văzu o femeie, părăsi viaţa neprihănită, îşi
dezbrăcă rasa albă, se însură şi i se născu, aşa-i trebuie!, Magdalena; pe
drept pedepsi Dumnezeu pe cel lepădat de El!
— Acolo voi merge, acolo înăuntru mă voi vârî, sub aripile Lui…
murmură fiul Mariei şi iuţi pasul.
Ce bucurie era aceasta, de cât timp dorea cu ardoare, de când era de
doisprezece ani, să lase casă şi părinţi, să arunce piatră în urma lui, să
scape de amărăciunile mamei, de mugetele tatălui şi de umilinţele, care
mănâncă sufletul, de grijile zilnice! Să scuture praful oamenilor de pe
picioarele lui şi să plece, să se adăpostească în pustiu. Iar astăzi, în sfârşit,
dădu una, le-aruncă pe toate înapoia lui, ieşi din roata oamenilor, fu răpit
întreg de roata lui Dumnezeu, se slobozi!
Faţa palidă şi amărâtă străluci o clipă; poate cârligele lui Dumnezeu îl
agăţau de-atâţia ani ca să-l ducă acolo unde acum, neagăţat de ele, merge
de la sine. Începe oare să se unească dorinţa lui cu dorinţa lui Dumnezeu?
Nu este aceasta cea mai mare, cea mai anevoioasă datorie a omului? Nu
asta înseamnă fericire?
1429
 Simţi că i se uşurează inima; nici cârlige de-acum, nici lupte şi strigăte;
cu prea multă milostivire veni Dumnezeu la revărsatul zorilor, ca o adiere
uşoară, răcoroasă, şi-i spuse: „Să mergem!“ Şi deschise uşa; iar acum, ce
împăcare este aceasta, ce fericire! „Nu rabd“, spuse el, „voi înălţa capul să
cânt psalmul izbăvirii: Tu, acoperiş şi scăpare a mea, Doamne…“ Bucuria
nu încăpea în inima lui; se revărsa în afară; înainta în lumina dulce a
zorilor de zi, în marea milă a lui Dumnezeu – măslinii, viile, semănăturile
– şi psalmul bucuriei ţâşnea din rărunchii lui şi voia să urce la cer. Săltă
capul, deschise gura, însă pe neaşteptate suflarea i se tăie; auzi în clipa
aceea clar în urma lui alergând cele două tălpi; micşoră pasul, trase cu
urechea; ambele tălpi îşi stăpâniră alergarea. Genunchii i se tăiară; se opri,
se opriră şi ele.
— Ştiu cine eşti, murmură şi tremura; ştiu…
Dar inima i se întări, se întoarse brusc, să apuce să vadă: nimeni!
De mult soare cerul se făcuse roşu-vişiniu, vânt nu sufla, spicele coapte
îşi plecau capul şi aşteptau secera. Nimeni, nici animal, nici om, şi câmpul
era deschis; numai în urmă, în Nazaret, în una-două case, începea deja să
urce fumul; femeile se trezeau.
Inima îi veni puţin la loc: „Să nu pierd timpul“, se gândi el, „s-o iau la
picior, să ocolesc pe-acolo colina, să mă pierd…“ Şi începu să alerge.
În dreapta şi-n stânga lui, de un stat de om semănăturile; aici în câmpia
aceasta a Galileii, s-a născut întâia oară grâul; aici, şi viţa-de-vie, şi încă se
mai târau pe coastele muntelui viile sălbatice. Departe se auzi cum scârţâie
un car cu boi; măgăruşii ţâşneau din ogoare, adulmecau văzduhul, îşi
ridicau cozile şi răgeau. Apărură primele secerătoare; râsete, taifasuri,
secerile ascuţite străluceau, soarele le văzu, se ridică şi căzu pe braţele lor,
pe gâturi şi pe fluierele picioarelor.
Văzură de departe pe fiul Mariei alergând, izbucniră în râsete:
— Pe cine vânezi, bre, îi strigară, cine te hăituieşte?
Dar când se apropie şi-l văzură de-aproape, îl cunoscură, tăcură toate, se
înghesuiră una în alta:
1430
 — Călăul! murmurară ele; călăul, blestemat fie el! L-am văzut ieri cum
răstigneşte…
— Priveşte baticul pe care-l poartă; numai sânge!
— Este partea lui din hainele celui răstignit; sângele nevinovatului pe
capul lui!
Luară drumul; dar gâtlejul lor se-astupase acum; nu râdeau.
Fiul Mariei trecu mai departe, lăsă în urma lui femeile venite la seceriş,
străbătu holdele, apucă viile în jos pe coasta muntelui; văzu un smochin,
dădu să se oprească, să rupă o frunză, să o miroasă; tare îi mai plăcea
mirosul frunzelor de smochin, îi amintea de subsuoara omului. Când era
mic, închidea ochii, le mirosea şi i se părea că se vâra din nou la sânul
mamei lui şi sugea ţâţă. Dar în clipa în care se opri şi întinse mâna să rupă
frunza, o năduşeală rece îi scăldă trupul; cele două tălpi care alergau în
urma lui se opriră şi ele.
Părul i se ridică; cu braţul încă în aer, îşi trecu privirea împrejur; pustiu,
numai Dumnezeu; ogoare umede, frunzele picurau, un fluture, în scorbura
unei stânci, se căznea să-şi deschidă aripile ude, să plece.
— O să strig, se hotărî, o să strig, să mă uşurez!
Când rămânea singur pe munte sau la amiază pe câmpul pustiu, bucuria
era prea mare?, amărăciunea era prea multă?, sau, deasupra tuturor, teama
era prea mare?, simţea că peste tot îl înconjura Dumnezeu şi scotea un
strigăt sălbatic, ca şi cum ar fi vrut să scape printr-un salt. Când ţipa ca un
cocoş, când urla ca un şacal înfometat, când iarăşi ca un câine bătut. Dar în
clipa în care deschidea gura să strige, ochi un fluture care se căznea să-şi
desfacă aripile; se aplecă, îl ridică încet şi îl puse sus pe o frunză de
smochin, pe care începuse s-o bată soarele.
— Fratele meu, murmură el, fratele meu… şi-l privea cu milă.
Lăsă în urma lui fluturele să se încălzească şi se porni iarăşi la drum; şi
îndată se auziră în surdină, pe pământurile umede, câţiva paşi în urma lui,
tălpile. La început, când porniră din Nazaret, răsunetul lor părea că ar fi
venit de foarte departe şi foarte uşor; încet-încet, prindeau curaj, se
1431
apropiau, peste puţin, se gândea fiul Mariei, înfiorându-se, peste puţin o să-
l ajungă. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu“, murmură el, „dă s-ajung
repede la mănăstire, înainte de-a apuca să se năpustească asupra mea.“
Soarele cuprinse acum câmpul, lovea păsările, animalele, oamenii, un
vuiet amestecat urcă de pe ţarini, capre şi oi se mişcară pe coasta de munte,
ciobănaşul începu să cânte din fluierul său, lumea se îmblânzi. Peste puţin,
îndată ce va prinde dincolo, în stânga lui, plopul uriaş, are să vadă iubitul
său sat vesel, Cana. Când încă nu-i mijiseră tuleiele şi încă nu-l agăţase
Dumnezeu în cârlig, de câte ori nu venise cu mama lui la bâlciurile
zgomotoase! De câte ori nu privise şi el cu mândrie fetele din toate satele
din jur cum joacă sub acest plop mare, cu frunziş des, de se sfărâma voios
pământul! Dar odată, când era de douăzeci de ani şi stătea tulburat sub plop
şi ţinea un trandafir…
Se înfioră. Apăru iarăşi pe neaşteptate înaintea lui Aceea, în taină
sărutată, de o mie de ori sărutată, şi-avea ascunse la pieptul ei, în dreapta
soarele, în stânga luna, şi urcau şi coborau, înapoia veşmântului străveziu,
ziua şi noaptea…
— Lasă-mă! Lasă-mă! M-am rânduit lui Dumnezeu şi mă duc să-l
întâlnesc în pustiu! strigă şi porni la drum.
Trecu de plop, se întinse înaintea lui Cana – case joase, văruite, terase
pătrate, aurite de grânele întinse la uscat şi dovlecii mari. Cu picioarele
goale atârnând, copilele treceau printr-o aţă de bumbac ardeii aprinşi şi-i
puneau salbe caselor.
Trecu, cu ochii plecaţi, de cursa aceasta a Satanei şi se grăbea să nu vadă
pe nimeni, să nu-l vadă nimeni; tălpile în urma lui băteau acum tare pe
caldarâm, se grăbeau şi ele.
Soarele urcase, acoperea de-acum lumea; femeile mânuiau secera, cântau
şi secerau; mănunchiurile se făceau repede braţe, snopi, clăi, iar la arii erau
clădite turnuri. „Spic şi traistă!“ ura gospodarilor fiul Mariei grăbit şi
înainta. Cana dispăruse în dosul măslinilor, umbrele se încolăceau la
poalele copacilor; se apropia amiaza. Şi pe când fiul Mariei saluta lumea în
1432
jur şi-şi avea mintea aţintită la Dumnezeu, un miros dulce de pâine scoasă
de curând din cuptor îi lovi nările; şi deodată simţi că-i era foame; şi cum o
simţi, întregul său trup tresăltă; de câţi ani flămânzea şi nu simţea sfânta
dorinţă arzătoare de pâine, iar acum…
Nările lui sorbiră cu lăcomie aerul, urmă mirosul, păşi peste un şănţuleţ,
încălecă un gard, intră într-o vie, zări sub un măslin scobit o colibă scundă,
şi fumul urca şi se răsucea fuior deasupra acoperişului de paie. O bătrână
sprintenă, cu nas ascuţit, aplecată înainte pe un cuptor zidit, la intrarea
colibei, se căznea să coacă pâine; lângă ea un câine negru, cu pete galbene
îşi sprijinise picioarele dinainte de cuptoraş şi deschidea o gură adâncă,
hămesită, plină de dinţi. Auzi călcăturile în vie, se repezi lătrând la
drumeţul străin. Bătrâna se întoarse uimită, văzu tânărul; ochii ei mici, vioi
sclipiră; se bucură să vadă bărbat în singurătatea ei; se opri cu lopata în
mână.
— Bine-ai venit, spuse ea, ţi-e foame? De unde te osteneşti, să-ţi fie de
bine?
— De la Nazaret.
— Ţi-e foame? întrebă din nou bătrâna şi râse; îţi joacă nările ca ale
copoiului.
— Mi-e foame, gospodină, iartă-mă.
Bătrâna era fudulă de ureche, nu auzi.
— Ce? făcu ea. Vorbeşte tare.
— Mi-e foame, iartă-mă, gospodină.
— Să te iert, de ce? Nu e ruşine, flăcăul meu, foamea, şi nici setea, nici
dragostea; toate astea sunt de la Dumnezeu; apropie-te, aşadar, nu te
ruşina.
Râse iarăşi, i se văzu singurul ei dinte.
— Aici o să găseşti, spuse ea, pâine şi apă; dragoste, mai departe – la
Magdala.
Luă în mână o pâine rotundă, pe care o pusese la brâul cuptorului, la o
parte de celelalte.
1433
 — Uite, asta e pâinea pe care o ţinem, ori de câte ori scoatem pâine din
cuptor; o numim pâinea greierului, pentru drumeţi; nu este a mea, este a ta;
rupe şi mănâncă.
Fiul Mariei se aşeză la poala măslinului bătrân şi începu să mănânce
liniştit; ce plăcută era această pâine, ce răcoroasă apa, şi cele două măsline
pe care bătrâna i le dădu, ce dulci erau, cu sâmburele mic, cărnoase ca
merele! Mesteca în linişte, mânca, simţea că trup şi suflet i se uneau, se
făcuseră în ceasul acesta una, primeau cu-o singură gură pâinea, măslina,
apa şi se bucurau amândoi şi se hrăneau. Bătrâna, rezemată de cuptoraş, îl
privea cu mândrie.
— Ţi-era foame, îi spuse râzând, mănâncă, eşti tânăr, ai încă mult drum
înaintea ta, chinuri multe; mănâncă, să prinzi putere, să înduri.
Îi rupse încă un colţ de pâine, îi dădu încă două măsline; îşi legă în grabă
basmaua care îi alunecase de pe cap şi-i dezvelise fruntea jupuită.
— Încotro cu bine, flăcăul meu? întrebă ea.
— În pustiu.
— Unde? Vorbeşte desluşit!
— În pustiu.
Bătrâna încreţi gura ştirbă, privirea ei se-ncruntă.
— La mănăstire? strigă cu mânie neaşteptată. De ce? Ce cauţi acolo
înăuntru? Nu ţi-e milă de tinereţea ta?
Tânărul tăcea; bătrâna clătină capul ei jumulit; şuieră ca un şarpe:
— Ca să găseşti pe Dumnezeu? întrebă ea zeflemisind.
Glasul tânărului se auzi foarte încet:
— Da.
Bătrâna dădu o lovitură de picior câinelui care se împiedica în picioarele
ei subţiri ca trestia, se apropie de tânăr.
— Ei, sărmane, strigă ea, dar Dumnezeu nu se află în mănăstiri, se află în
casele oamenilor! Unde e bărbat şi femeie, acolo e Dumnezeu, unde sunt
copii, şi griji, şi gătitul mâncării, şi certuri, şi împăcări, acolo e şi
Dumnezeu. Nu asculta ce spun monahii; vulpea, când nu ajunge la struguri,
1434
zice că sunt acri. Cel de care-ţi spun eu, cel din casă, nu cel din mănăstire,
este adevăratul Dumnezeu; la acesta să te-nchini; celălalt, pentru monahi şi
trândavi!
Bătrâna vorbea, şi cu cât vorbea, se aprindea; vorbi, piui, îşi vărsă
năduful, se linişti; atinse umărul tânărului:
— Să mă ierţi, flăcăul meu, spuse ea, dar am avut un fiu, zdravăn ca şi
tine, într-o dimineaţă înnebuni, deschise uşa, plecă, merse la mănăstirea din
pustiu, la Vindecători20, rău timp să aibă şi să nu se vindece ei niciodată!,
şi l-am pierdut. Iar acum bag pâine în cuptor, scot pâine din cuptor, pe cine
să hrănesc?, copiii mei, adică?, nepoţii mei?, am rămas singură cuc.
Tăcu o clipă, îşi şterse ochii, începu din nou:
— Ani în şir ridicam mâinile la Dumnezeu, strigam: „De ce m-am
născut? Am avut un fiu, de ce mi l-ai luat?“ Strigam, strigam, dar de unde
să audă! Numai o dată, pe profetul Ilie, am văzut la miezul nopţii că se
deschide cerul: „Strigă, ca să-ţi treacă de urât!“ am auzit un glas tunător, şi
s-a închis iarăşi cerul; iar de-atunci n-am mai strigat.
Fiul Mariei se ridică, se plecă să-şi ia rămas-bun de la bătrână; dar ea îşi
trase înapoi mâna; începu iarăşi să şuiere ca şarpele:
— Pustiu, aşadar, pustiu ai râvnit şi dumneata? Dar nu ai ochi, flăcăul
meu? Nu vezi soarele, viile, femeile? Haide, îţi zic, la Magdala, să-ţi vezi
sănătatea! Nu ai citit niciodată Scripturile? Eu nu vreau, spune Dumnezeu,
nu vreau rugăciuni şi posturi; vreau carne! Asta-nseamnă: Vreau să-mi
faceţi copii!
— Fii sănătoasă, gospodină, spuse tânărul. Dumnezeu să-ţi răsplătească
pentru pâinea cu care m-ai hrănit.
— Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine, copilul meu, făcu bătrâna
muiată, Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine pentru binele pe care mi l-ai
făcut; era timpul să treacă bărbat pe la cocioaba mea; şi dacă trecea
vreunul, era bătrân…
Păşi iarăşi în vie, sări gardul, intră pe drumul călătorilor.

1435
 — Nu pot să văd oameni, murmură el, nu vreau; iar pâinea pe care ţi-o
dau ei e venin. Unul singur era drumul lui Dumnezeu, cel pe care l-am luat
astăzi; trece printre oameni, nu-i atinge şi se duce în pustiu. Ah, când o s-
ajung!
Gândul încă dura, şi un râs izbucni în urma lui; se întoarse speriat; un râs
fără gură învolbura văzduhul, şuierător, răuvoitor, potrivnic.
— Adonai! ieşi din gâtlejul lui strâns ţipătul. Adonai!
Şi privi cu părul zburlit în cap văzduhul care hohotea de râs; o luă la
drum scos din fire; şi-ndată auzi c-aleargă două tălpi în urma lui.
— Oriunde-ar fi o să m-ajungă… oriunde-ar fi o să m-ajungă…
murmură el şi alerga.
Femeile încă secerau, bărbaţii cărau snopii la arie, mai încolo alţii
vânturau; o adiere caldă sufla, lua pleava, presăra pământul cu aur şi lăsa
grâul greu să se facă grămadă pe arie. Trecătorii apucau un pumn de grâu,
îl sărutau şi urau gospodarilor: Şi la anul!
Dincolo, între două coline, se arăta Tiberiada; puternică, zidită de
curând, idolatră, plină de statui, şi teatre, şi taverne, şi femei boite. Fiul
Mariei, cum o văzu, se înspăimântă; odată, copil încă, se dusese cu unchiul
său, rabinul, pe care îl chemaseră să scoată demonii dintr-o nobilă romană;
o încălecase, cică, demonul băii, ieşea afară pe drumuri goală-puşcă şi vâna
trecătorii. Intrară în palatul ei, în ceasul acela o prinsese iarăşi pe nobilă
răul ei, şi alerga, goală-goluţă, spre uşa de la intrare, iar sclavii în urma ei
se repezeau s-o prindă. Rabinul îşi puse toiagul, se opri; iar ea, cum văzu
băiatul, se năpusti asupra lui; fiul Mariei scoase un strigăt şi leşină; iar de-
atunci îşi tot aminteşte de această purtare neruşinată şi tremură.
— Purtare blestemată de Dumnezeu, copilul meu, îi spunea rabinul, ori
de câte ori vei nimeri pe-aici, să treci repede, cu ochii în pământ şi să-ţi fie
mintea la moarte; sau înalţă-ţi privirea spre cer şi să-ţi fie mintea la
Dumnezeu; să ai binecuvântarea mea, ori de câte ori te vei duce la
Capernaum, schimbă drumul.

1436
 Râdea la soare neruşinata cetate, oameni intrau şi ieşeau pe porţile ei,
pedestraşi, călăreţi, flamura cu vulturi bicefali se unduia pe turnurile ei,
armele de bronz străluceau. Odată fiul Mariei văzuse întins într-o mocirlă
verde, în afara Nazaretului, un hoit de iapă umflat-tobă; în burta ei
deschisă, plină de maţe şi murdării, intrau şi ieşeau o armată de raci şi
viermi de bălegar, şi bâzâiau de sus, ca un nor, muşte mari de carne, verzi-
aurii; iar doi corbi îşi înfipseseră ciocul lor ascuţit în cei doi ochi mari, cu
gene lungi şi sorbeau… Lucea stârvul, ticsit peste poate, înviorat din nou,
se rostogolea, chipurile, bucuros, în iarba primăvăratică, vădit mulţumit, cu
cele patru picioare potcovite întinse către cer.
— Asemenea stârvului iepei, şi Tiberiada… murmură fiul Mariei, şi nu
putu să-şi dezlipească ochii de pe ea; asemenea şi Sodoma şi Gomora;
asemenea şi sufletul păcătos al omului…
Un bătrân zdravăn trecu călare pe măgăruşul său; îl văzu, se opri:
— Ce caşti gura, flăcăul meu? zise el, n-o cunoşti? Este noua noastră
fiică de stăpân, Tiberiada, desfrânata; greci, romani, beduini, caldeeni,
egipteni şi ovrei o călăresc, şi nu se satură. Auzi ce-ţi spun? Călărie mare;
doi şi cu doi fac patru!
Scoase din desagă o mână de nuci, i le întinse.
— Pari om bun, zise el, şi sărac; ia-le să le mesteci pe drum; şi să spui:
Să aibă parte de bine moş Zevedeu din Capernaum!
Barbă albă ca neaua, bifurcată, buze groase, lacome, grumaz scurt de
taur, iar ochii lui negri, sprinteni, răpitori; acest trup scurt şi rotofei va fi
mâncat mult la viaţa lui; va fi băut mult, va fi sărutat mult; şi nici chip să se
sature!
Un bărbat zdravăn cu pieptul dezgolit, gol până la genunchi, numai păr,
cu-o bâtă puternică de cioban trecu, se opri, şi aprins, fără să-l salute pe
bătrân, se întoarse către fiul Mariei:
— Nu eşti domnia ta fiul Tâmplarului din Nazaret? Nu eşti dumneata cel
care faci crucile şi ne răstigneşti?
Două secerătoare bătrâne auziră vorba din lanul de-alături, se apropiară.
1437
 — Eu, făcu fiul Mariei, eu…
Şi dădu să plece.
— Unde mergi? spuse şi-l înhăţă de braţ. Nu scapi! Călăule, trădătorule,
o să-ţi vin de hac!
Dar bătrânul viguros apucă bâta ciobănească, o smulse din mâna lui.
— Filipe, făcu el, stai, ascultă-mă şi pe mine, bătrânul, spune-mi: Se face
în lume ceva fără voia lui Dumnezeu?
— Nu, moş Zevedeu, nu se face.
— Aşadar, e voia lui Dumnezeu să facă şi el cruci, lasă-l; să nu ne
amestecăm în treburile lui Dumnezeu, îţi vreau binele; doi şi cu doi fac
patru.
În acest timp fiul Mariei se desprinsese din strânsoarea ciobanului şi o
luă la drum; cele două bătrâne ţipau în urma lui şi scuturau înfuriate
secerile.
— Moş Zevedeu, făcu zdrahonul, să mergem să ne spălăm mâinile, că l-
am atins pe călău; să mergem să ne spălăm buzele, că i-am vorbit.
— Nu te supăra, făcu bătrânul; haide să plecăm, să-mi ţii tovărăşie; mă
grăbesc; fiii mei lipsesc, unul s-a dus, zice, la Nazaret, să vadă răstignirea,
iar celălalt a plecat, zice, în pustiu să se sfinţească; am rămas singur cu
bărcile mele de pescuit; să mergem să tragem plasele; se vor fi încărcat de
peşte; o să-ţi dau şi ţie de-o masă.
Porniră la drum, bătrânul avea chef, râse.
— Măi, ce îndură şi Dumnezeu acesta, zise el, şi-a găsit beleaua cu noi.
Peştii strigă: Să nu ne orbeşti, Doamne, ca să intrăm în plase! Pescarii
strigă: Orbeşte peştii, Doamne, să intre în plase! Pe care din ei s-asculte
Dumnezeu? Ascultă când peştii, când pescarii – şi aşa lumea merge
înainte!
În acest timp fiul Mariei luase cărarea urcătoare, să nu treacă şi să se
pângărească de la sătucul păcătos, Magdala. Acesta se întindea voios,
binevoitor, între curmali, la o bogată răscruce de drumuri, pe unde zi şi
noapte treceau caravane, unele de la Eufrat şi pustiul Arabiei către Marea
1438
cea Mare21, altele dinspre Damasc şi Fenicia către valea înverzită a Nilului.
Şi este şi-o fântână cu apă răcoroasă, la intrarea în sat, iar pe ghizdurile ei
înspumate şade o femeie cu pieptul gol, boită, şi zâmbeşte coropcarilor22…
Să fugă, să schimbe drumul, s-o taie drept către lac, să intre în pustiu!
Acolo, la o fântână seacă, şade Dumnezeu şi-l aşteaptă.
Îşi aminti de Dumnezeu, îi crescu inima, iuţi pasul. De-acum soarelui i se
făcu milă de fetele care secerau, se plecă spre apus, se îmblânzi;
secerătoarele se întinseră cu faţa în sus la clăi să-şi tragă răsuflarea, să
spună şi-o glumă deşucheată, să se odihnească; toată ziua în soare,
desfăcute la piept, năduşite, lângă bărbaţi care năduşeau şi ei, fetele se
aprinseseră, şi-acum cu gluma şi cu râsul, se răcoreau.
Fiul Mariei auzea râsetele lor şi tachinările, roşea, se grăbea atunci să nu
mai audă oamenii. Se ducea cu mintea-n altă parte, îşi reamintea cuvintele
ciobanului necioplit, ale lui Filip, ofta:
— Nu ştiu ei câte îndur eu, murmura, nu ştiu ei de ce fac eu cruci, nu ştiu
ei cu cine lupt eu…
La o colibă doi ţărani îşi scuturau din bărbi şi din păr pospaiul şi se
spălau; păreau să fie fraţi, şi bătrâna lor mamă întindea pe o bancă de piatră
cina săracului, cocea şi porumbi pe jăratic, iar văzduhul mirosea plăcut.
Cei doi câmpeni văzură pe fiul Mariei istovit, prăfuit tot, li se făcu milă
de el.
— Ei, unde alergi, bre? îi strigară; parc-ai veni de departe, traistă nu ţii,
opreşte-te să guşti cu noi o îmbucătură de pâine.
— Să mănânci şi-un porumb, zise mama.
— Să bei şi-o înghiţitură de vin, să ţi se-mbujoreze obrajii.
— Nu mi-e foame, nu vreau, să fiţi sănătoşi! răspunse el şi trecu pe lângă
ei; „să afle cine sunt“, se gândi el, „s-ar ruşina că m-au atins şi mi-au
vorbit“.
— Să fie sănătoasă încăpăţânarea ta, îi strigă un frate; nu-ţi place de noi.
„Sunt călăul!“ dădu el să răspundă, dar se sfii. Lăsă capul în jos şi-o luă
la drum.
1439
 Ca o spadă căzu seara; colinele nu apucară să se roşească şi pământul se
făcu violet şi îndată negru; iar lumina, care se agăţase de vârfurile
copacilor, sări în cer şi se pierdu. Întunericul îl află pe fiul Mariei pe vârful
colinei; un cedru bătrân îşi întindea rădăcinile acolo sus, bătut de vânturi,
mult chinuit; dar se ţinea tare, iar rădăcinile lui mâncaseră pietrele; de la
câmp urca mireasma grâului şi a lemnului ars; din colibele risipite urca
fumul de seară al cinei.
Fiului Mariei îi era foame, îi era sete, o clipită invidie pe pălmaşii care
isprăviseră cazna lor de-o zi, se întorc istoviţi şi flămânzi la bordeiul lor şi
văd de departe focul aprins, fumul cum urcă şi pe femeia lor cum
pregăteşte cina.
Simţi pe neaşteptate că era mai singur şi decât vulpile şi decât
cucuvelele, care au şi ele un cuib şi făpturi calde şi iubite care le aşteaptă;
iar el nu avea pe nimeni, nici pe mama lui. Se aciuă la poala cedrului, se
făcu ghem, tremura de frig.
— Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate, murmură el; pentru singurătate,
pentru foame, pentru frig; nimic nu-mi lipseşte.
Şi cum o spuse, chipurile, şi simţi nedreptatea care i se făcea, îşi roti
privirea împrejur, ca o fiară încolţită, iar tâmplele îi trosniră de mânie şi de
teamă; se ridică în genunchi, îşi aţinti ochii pe poteca întunecată, de unde
se auzeau încă tălpile cum surpă pietrele şi cum urcă; ajungeau de-acum pe
vârf. Un strigăt răguşit îi ieşi din gâtlej, fără voia lui; el însuşi se
înspăimântă să-l audă.
— Pofteşte, Stăpână, nu te-ascunde, s-a înnoptat, nu te vede nimeni,
arată-te!
Îşi ţinu răsuflarea, aştepta.
Nu răspunse nimeni; numai glasurile nopţii urcau, liniştite, dulci, veşnice
– greieri şi iar greieri, păsări de noapte care suspinau şi, foarte departe,
câini care desluşeau în întuneric ce oamenii nu puteau să vadă, şi lătrau…
Întinse gâtul, era sigur, cineva stătea sub cedru, înaintea lui; murmura
acum încet, rugător: „Stăpâna mea… Stăpâna mea…“ ca să ademenească
1440
pe cel nevăzut, şi aştepta. Nu mai tremura de frig, fruntea şi subsuorile îi
asudară.
Privea, privea, ciulea urechile; ba i se părea că auzea încet hohotul de râs
în întuneric, ba că vedea văzduhul cum se răsuceşte şi cum sare, cum se
face trup şi se desface şi dispare…
Fiul Mariei se topea, se căznea să întărească văzduhul întunecat; nu mai
striga, nu se ruga, se topea; îngenuncheat, cu gâtul întins, sub cedru,
aştepta.
Genunchii lui se răniră în pietre, se rezemă de trunchiul cedrului, închise
ochii; şi atunci, în linişte, fără să strige, înapoia pleoapelor lui, o văzu; într-
un fel o aştepta şi altfel a venit; aştepta pe nemângâiata mamă, cu ambele
mâini deasupra capului lui să-l blesteme; iar acum! Încet-încet, tremurând,
deschise ochii: un sălbatic trup femeiesc strălucea înaintea lui, uşor
îmbrăcat din creştet până-n tălpi în arme din solzi groşi de bronz; dar capul
nu era cap de om, ci de vultur, cu ochi galbeni şi cu plisc încovoiat, cu o
îmbucătură de carne; privea în linişte, fără milă, pe fiul Mariei.
— Altfel te aşteptam, murmură el, şi altfel ai venit; nu eşti Mama… Fie-
ţi milă, vorbeşte-mi, cine eşti?
Întreba, aştepta, întreba din nou; numai ochii deplin rotunzi, galbeni
străluceau în întuneric.
Şi deodată, fiul Mariei înţelese.
— Blestemul! strigă şi căzu cu faţa la pământ.

VII
Cerul de deasupra lui scânteia, iar jos pământul îl rănea cu pietrele şi
mărăcinii lui; îşi întinsese braţele şi se zvârcolea, ca şi cum pământul întreg
ar fi fost o cruce, iar el mugea răstignit pe ea.
Noaptea trecea pe deasupra lui cu micul şi marele ei cortegiu – păsările
de noapte şi stelele; iar peste tot câinii, supuşi omului, lătrau la arii şi
păzeau avutul stăpânului lor. Era rece, tremura de frig; o clipă îl lua
1441
somnul, îl ducea prin văzduh, în locuri calde şi îndepărtate, dar îndată îl
arunca iarăşi jos, pe pământ, peste pietre.
La miezul nopţii auzi clopoţei veseli care treceau pe lângă colină, iar în
urma clopoţeilor un cântec trist de cămilar. Se auziră vorbe, cineva
suspină, un glas de femeie ţâşni limpede, răcoros în noapte, dar repede
drumul amuţi iarăşi… Călare pe o cămilă cu samar auriu, Magdalena
trecea la miezul nopţii, cu faţa ofilită de lacrimi, cu boielile care se
făcuseră noroi pe obrajii ei. Sosiseră negustori bogaţi din cele patru colţuri
ale lumii, nu o găsiră la fântână, nici în bordeiul ei, trimiseseră pe
cămilarul lor cu cămila cu cel mai strălucitor ham s-o aducă repede;
drumul lor a fost nespus de lung, plin de spaime, dar aveau în minte un
trup care se afla în Magdala şi prindeau curaj; nu-l găsiseră, trimiseseră
cămilarul, iar acum stăteau aşezaţi la rând în curtea ei, cu ochii închişi, şi
aşteptau.
Încet-încet clopoţeii se stingeau în noapte, se îndulceau, ca un râset
tandru i se păreau acum fiului Mariei, ca o apă care ţâşnea într-o grădină
adâncă, gâlgâia şi-l striga mângâietor pe nume; şi aşa, domol, ademenitor,
urmărind clinchetul cămilei, fiul Mariei alunecă iarăşi în somn.
Şi avu un vis: lumea, chipurile, era o livadă verde, înflorită, iar
Dumnezeu un ciobănaş negricios cu două coarne aduse, încă proaspete,
născute de curând; şedea lângă un havuz de apă şi cânta din fluier; un
asemenea răsunet dulce, ademenitor, nu auzise fiul Mariei niciodată;
Dumnezeu făcea pe ciobănaşul, şi pumni-pumni ţărâna furnica şi se mişca,
se rotunjea, se înviora, şi livada se umplu deodată de cerbi minunaţi cu
cununi de coarne. Se aplecă, privi Dumnezeu apa, şi havuzul se umplu de
peşti; îşi ridică ochii la copaci, şi frunzele lor se răsuciră, se făcură păsări şi
ciripeau; luă avânt, se înfurie răsunetul fluierului, şi două gâze, mari ca
nişte oameni, se iviră din pământ şi începură îndată să se îmbrăţişeze pe
iarba primăvăratică; se rostogoleau de la o margine a livezii până la
cealaltă, se uneau, se despărţeau, se uneau din nou, râdeau cu neruşinare,
îşi băteau joc de ciobănaş şi şuierau. Iar ciobănaşul coborî fluierul de la
1442
buze şi privea obraznica pereche necuviincioasă; şi deodată nu mai îndură;
dădu una, zdrobi cu talpa lui fluierul, şi într-o clipită pământul se deschise,
şi numaidecât cerbii, păsările, copacii, apele şi perechea lipită dispărură…
Fiul Mariei scoase un strigăt, se trezi; dar apucă, în clipa în care se
trezea, să prindă cu ochiul cele două trupuri lipite, bărbat şi femeie, cum se
prăbuşeau în întunericul des al măruntaielor lui. Sări în sus cu groază:
— Asemenea noroi, aşadar, este înlăuntrul meu, murmură el, asemenea
murdărie!
Îşi descinse cingătoarea lui de piele cu cuie, călcă în picioare haina pe
care o purta şi începu, fără milă, în tăcere, să-şi lovească şoldurile, spatele,
faţa; simţi că ţâşneşte sângele şi-l împroaşcă, se uşură.
Se revărsau zorii, stelele se înceţoşau, răcoarea dimineţii îi pătrundea
oasele; cedrul de deasupra lui se umplu de ciripit şi aripi. Se întoarse în jur;
văzduhul era gol; Blestemul cu cap vulturesc de bronz se făcuse iarăşi, la
lumina zilei, nevăzut.
„Să plec, să scap“, se gândi el, „să nu calc în Magdala, blestemată fie! S-
o apuc drept-drept în pustiu, să mă vâr în mănăstire; acolo voi ucide carnea
şi-o voi face duh.“
Îşi puse palma, mângâie trunchiul bătrân al cedrului, simţi că sufletul
copacului urcă în el de la rădăcini şi că se ramifică până la cele mai înalte,
cele mai gingaşe ramuri de pe margini.
— Fii sănătos, fratele meu, murmură el; m-am făcut de ruşine astă-
noapte sub acoperişul tău; iartă-mă, spuse, şi luă cu dureroase presimţiri,
sfâşiat, coborâşul.
Apucă drumul de călători, câmpul se trezea, cădeau primele raze şi
umpleau ariile împovărate de aur.
— Să nu trec prin Magdala, murmură iarăşi, mi-e frică…
Şi se opri să aleagă pe unde s-o taie să ajungă la lac. Găsi prima cale
apropiată în dreapta lui, o luă; ştia că Magdala cădea în stânga, lacul în
dreapta, şi înainta cu siguranţă.

1443
 Mergea, mergea, şi mintea lui plutea, alerga de la Magdalena cea
desfrânată la Dumnezeu, de la cruce la Rai, de la mama lui şi tatăl lui la
mări îndepărtate, în ţinuturi îndepărtate, la mii de oameni cu feţe albe,
galbene şi negre. Nu ieşise niciodată din hotarele Israelului, dar de mic, în
bordeiul umil al tatălui său, închidea ochii şi mintea lui se repezea ca
şoimul gol cu clopoţei de aur şoimeşti, din cetate în cetate, de la mare la
mare, şi croncănea voios. Nu vâna, îşi sfâşia trupul, scăpa de carnea lui,
urca la cer; nimic altceva nu dorea.
Mergea, mergea, poteca se răsucea, se înfăşura, se desfăşura printre vii,
trecea prin măslini, lua din nou urcuşul; iar fiul Mariei o urma, precum
urmăm apa care curge sau un tărăgănat, trist cântec de cămilar. Un vis îi
părea toată această călătorie, atingea pământul, piciorul său uşor lăsa în
ţărână pecetea lui omenească – cele cinci degete, călcâiul. Măslinii îşi
clătinau crengile încărcate de rod şi îi spuneau bun venit, ciorchinii atârnau
şi se sprijineau de pământ, iar boabele lor începuseră să strălucească;
străluceau şi fetele care treceau cu basmalele lor albe, cu fluierele
picioarelor tari arse de soare, şi-l salutau dulce: Shalom! eiréne! pace!
Uneori, când nu se arăta nimeni pe potecă, tălpile grele se auzeau iarăşi
în urma lui, în văzduh se aprindea şi se stingea strălucirea de bronz, râsul
cel urât iarăşi izbucnea deasupra capului său; dar fiul Mariei avea răbdare,
se apropia de izbăvire, peste puţin are să zărească lacul, iar în dosul apei
albastre, între stâncile roşii, atârnat cuibul de şoim, mănăstirea…
Şi pe când mintea lui alerga urmând poteca, se opri speriat: înaintea lui
se întindea, sub curmali, într-o groapă ferită de vânturi, Magdala. Mintea
lui se-ntorcea, se-nvârtea, nu voia, dar picioarele sale îl purtau, sigure, spre
păcătoasa colibă, numai miresme, a verişoarei lui Magdalena.
— Nu vreau! Nu vreau! murmură îngrozit şi dădu să se întoarcă.
Dar trupul său nu voia; stătea acolo ca un copoi şi adulmeca văzduhul.
„Să fug“, hotărî el iarăşi în sinea lui, dar nu se mişcă.
Privea străvechea fântână cu ghizdul de marmură, căsuţele curate,
văruite, câinii lătrau, găinile cotcodăceau, femeile râdeau, cămilele
1444
împovărate, îngenuncheate în jurul fântânii, rumegau… „Trebuie s-o văd,
s-o văd“, se auzi un glas dulce în el, „s-o văd, e nevoie. Dumnezeu
călăuzea picioarele mele, Dumnezeu, nu mintea mea, ca s-o văd, să cad la
picioarele ei şi să-i cer iertare… Eu sunt vinovat, eu! Înainte de a intra în
mănăstire şi a îmbrăca rasa albă, să-i cer iertare; altminteri, nu voi putea să
mă salvez… Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai purtat acolo unde nu
voiam!“
Se bucură; îşi strânse cingătoarea şi începu să coboare în Magdala.
În jurul fântânii, căzute pe burtă, o turmă de cămile mâncaseră, iar acum,
încet, răbdător, rumegau; erau încă încărcate şi parc-ar fi venit din
îndepărtate ţări înmiresmate, pentru că tot văzduhul mirosea a mirodenii.
Se opri la fântână; o bătrână scotea apă, îi ridică urciorul, bău; dădu să
întrebe dacă Maria este acasă, dar îi fu ruşine. „Dumnezeu m-a împins la
casa ei, am încredere; sigur o să fie aici“, se gândi el şi luă drumeagul bine
umbrit. Mulţi drumeţi străini, unii cu turbane albe, ca beduinii, alţii cu
scumpe şaluri indiene. Se deschise o uşiţă, o matroană cu şoldurile late, cu
mustaţă neagră se ivi în prag, îl văzu, izbucni în râs.
— Măi, bine-ai venit, meştere; şi dumneata mergi să te-nchini? strigă ea
şi închise uşa hohotind de râs.
Fiul Mariei se făcu roşu ca racul, dar prinse curaj. „Trebuie, trebuie“, se
gândi el, „să cad la picioarele ei, să-i cer iertare…“
Iuţi pasul, casa se afla la celălalt capăt al satului, într-o livadă mică de
rodii; şi-o amintea bine: uşiţă verde dintr-o singură foaie, şi pe ea, zugrăviţi
de un ibovnic beduin, doi şerpi, unul negru şi unul alb, încolăciţi; iar pe
buiandrug răstignită o şopârlă mare, galbenă.
Pierdu drumul, se-ntorcea, se-nvârtea din nou, îi era ruşine să întrebe; se
apropia amiaza, se opri la umbra unui măslin, să-şi tragă răsuflarea. Trecu
un negustor bogat, cu bărbuţă neagră creaţă, cu ochi negri, migdalaţi, cu
multe inele, şi mirosind a mosc; fiul Mariei îl urmă.
„O fi îngerul lui Dumnezeu“, cugeta el în timp ce-l urma şi admira
statura nobilă a trupului şi şalul scump, care-i acoperea umerii, brodat cu
1445
păsări fantastice şi flori; „o fi îngerul lui Dumnezeu şi-a coborât să-mi
arate calea.“
Fiul de nobil, străin, păşea cu siguranţă pe ulicioarele cotite, apăru uşa
verde cu şerpii încolăciţi. O bătrânică şedea afară pe un scaun, avea un vas
cu cărbuni, aprins, şi frigea raci; alături, în două străchini adânci, vindea
chiftele calde de năut cu piper din belşug şi seminţe de dovleac prăjite în
ulei.
Fiul de nobil se aplecă, dădu o monedă de argint bătrânei, intră înăuntru;
în urma lui intră şi fiul Mariei.
La rând în curte, unul în spatele celuilalt, şedeau pe pământ, cu
picioarele încrucişate, patru negustori; doi bătrâni, cu unghiile şi genele
boite, doi tineri cu bărbile şi mustăţile negre ca păcura. Toţi îşi aveau ochii
pironiţi pe uşiţa joasă şi închisă, pe camera Mariei; din când în când
răzbătea de-acolo dinăuntru un ţipăt, o gâdilătură, un râset, picioarele
patului scârţâiau – şi-ndată cei care aşteptau se opreau din taifasul în şoaptă
pe care-l începuseră şi gâfâind se aşezau în alt loc. Beduinul care intrase de
mult timp tot zăbovea să termine, întârzia, şi toţi, bătrâni şi tineri, în curte,
se grăbeau. Fiul de nobil indian se aşeză la rândul lui, iar în spatele său fiul
Mariei.
Un rodiu mare, încărcat de fructe, în mijlocul curţii, iar în stânga şi-n
dreapta la poartă doi chiparoşi robuşti, unul bărbat, cu trunchi drept ca
spada, şi altul femeie, cu ramuri scurte, desfăcute drept; iar în rodiu era
atârnată o colivie de răchită, cu-o potârniche împodobită, care umbla de
ici-colo, ciugulea, lovea gratiile şi cotcodăcea.
Pelerinii scoteau de la cingătoare curmale şi mestecau sau muşcau din
nuci de mosc să le miroasă frumos gura, se prindeau între ei la vorbă, ca să
treacă timpul nesfârşit. Se întoarseră, salutară pe fiul de nobil, priviră cu
dispreţ pe cel îmbrăcat sărăcăcios din spatele lui, pe fiul Mariei. Primul
bătrân oftă şi spuse:
— Nu se află chin mai mare decât al meu; sunt înaintea Raiului, şi poarta
e-ncuiată.
1446
 Iar un tânăr, cu brăţări de aur la glezne, râse:
— Car mirodenii de la Eufrat şi le duc la Marea cea Mare; vedeţi
potârnichea aceasta din faţa noastră cu gheare roşii? O să dau o încărcătură
de scorţişoară şi piper şi cumpăr pe Maria23, s-o pun într-o colivie de aur şi
să plec; aşadar, ce-aveţi de făcut, faceţi-o repede, focoşii mei; alt sărut n-
are.
— Să fii sănătos, voinice, sări atunci celălalt bătrân, cu barbă albă ca
zăpada, înmiresmată, cu mâini subţiri, boiereşti, cu palme boite în galben;
să fii sănătos, astăzi cuvântul tău o să-i facă tare plăcut sărutul.
Fiul de nobil îşi lăsase-n jos pleoapele grele, mişca-ncet trunchiul şi
buzele i se clătinau, ca şi cum s-ar fi rugat; se cufundase deja, înainte de-a
intra în Rai, în veşnica fericire. Auzea potârnichea care cotcodăcea, auzea
gâdilăturile şi scârţâielile dinlăuntrul camerei încuiate, iar la poartă pe
bătrâna care punea racii vii, şi aceştia săreau pe jăratic…
„Acesta este Raiul“, cugeta el istovit, „acesta este somnul ceţos pe care-l
numim viaţă şi visăm Raiul; alt Rai nu există; pot acum să mă ridic şi să
plec; de altă bucurie n-am nevoie…“
Un zdrahon cu saric verde, înaintea lui, îl împinse cu genunchiul şi râse.
— Cuconaş din India, ce spune Dumnezeul tău despre toate astea? făcu
el.
Tânărul deschise pleoapele:
— Care toate astea? întrebă el.
— Uite, bărbaţii, femeile, racii, dragostea…
— Că toate sunt un vis, fratele meu.
— Aşadar, aveţi grijă, flăcăii mei, sări bătrânul cu barba albă ca zăpada,
care vântura acum un şirag de mătănii de chihlimbar, aveţi grijă, să nu vă
treziţi!
Uşiţa se deschise şi apăru, blegit, cu ochii umflaţi, beduinul şi se lingea
pe buze. Bătrânul al cărui rând veni sări într-o clipită în sus, zvelt ca un
flăcău de douăzeci de ani:

1447
 — Haide, să fii sănătos, fă repede, bătrâne, fie-ţi milă de noi! îi strigară
cei trei care veneau la rând.
Dar el înainta şi se descingea, de unde timp pentru vorbă, dădu una şi
încuie uşa în urma lui.
Toţi priveau cu pizmă pe beduin şi nimeni nu îndrăznea să-i vorbească;
simţeau, acesta plutea tare departe, în ape adânci; şi-ntr-adevăr, nici nu se
întoarse să-i privească; trecu prin curte, împleticindu-se, ajunse la poarta de
la intrare, cât pe-aci să răstoarne vasul cu jăratic şi se pierdu pe
drumeagurile piezişe. Şi atunci, ca să nu-şi rătăcească mintea, zdrahonul
mătăhălos cu saric verde se porni, fără pricină şi temei, să vorbească despre
lei, şi despre mări calde, şi despre insule îndepărtate făcute din coral…
Timpul trecea; din când în când auzeai şiragul de mătănii de chihlimbar
cum loveşte, încet, moale, şi ochii iarăşi se pironiseră pe uşa joasă; întârzia,
întârzia bătrânul să se ivească…
Cuconaşul indian se ridică fericit; toţi, uimiţi, se întoarseră; de ce s-a
ridicat? n-o să sărute? o să plece? Faţa lui strălucea, obrajii lui uşori se
topiseră; îşi înfăşură strâns şalul lui de lână, îşi puse palma la inimă şi la
gură, salută, şi umbra lui trecu în linişte pragul.
— S-a trezit… spuse tânărul cu brăţări de aur la glezne şi dădu să râdă.
Dar pe toţi îi apăsase deodată greu o teamă ciudată şi se porniră acum să
vorbească cu nepăsare despre târgurile de sclavi din Alexandria şi Damasc
şi despre pagube şi câştiguri… Dar repede începură iarăşi să vorbească
neobrăzat despre femei şi băieţi, şi-şi scoteau limbile afară şi se lingeau pe
buze.
— Doamne, Doamne, murmură fiul Mariei, unde m-ai aruncat? În ce
curte? Să stau la coadă cu asemenea oameni! Aceasta, Doamne, e cea mai
mare ruşine, dă-mi putere s-o-ndur!
Pelerinilor li se făcu foame, unul scoase un strigăt, bătrâna intră înăuntru,
împărţi pâine celor patru bărbaţi, raci şi chiftele, aduse şi-un urcior de vin
de curmale, îşi încrucişară picioarele, puseră la mijloc mâncărurile şi

1448
începură să-şi lovească măselele. Unuia îi veni cheful, aruncă o ţeastă mare
de rac în uşiţă, strigă:
— Hei, hei, mai repede, moşule, termină de-acum! şi izbucniră toţi în
hohote de râs.
— Doamne, Doamne, murmură iarăşi fiul Mariei, dă-mi putere să nu
plec până o să-mi sosească rândul!
Bătrânul cu barba-nmiresmată se întoarse; i se făcu milă de el:
— Hei, flăcăule, dumitale nu ţi-e foame, nu ţi-e sete? Apropie-te să
mănânci o-mbucătură, să prinzi puteri.
— Să prinzi puteri, sărmane, spuse râzând zdrahonul cu saric verde, când
o să-ţi vină rândul să intri înăuntru să nu ne faci de ruşine pe noi, bărbaţii.
Dar fiul Mariei se roşi ca racul, lăsă capul în jos, tăcea.
— Visează şi-acesta, zise bătrânul scuturându-şi barba, care se umpluse
de bucăţi de rac şi firimituri, visează, pe sfântul Belzebut; luaţi aminte la
mine, acum o să se ridice şi-acesta să plece!
Fiul Mariei se-ngrozi, privi în jur; nu cumva are, într-adevăr, dreptate
fiul de nobil indian, că toate astea, curţi, rodii, vase cu jăratic, potârnichi,
oameni, sunt vis? Nu cumva se află încă sub cedru şi visează?
Se întoarse, cerând parcă ajutor; şi văzu că la poarta de la intrare, lângă
chiparosul-bărbat, stă îmbrăcat în bronz, înarmat tot, nemişcat, capul de
vultur, tovarăşul de călătorie; şi pentru prima oară simţi, privindu-l, uşurare
şi siguranţă.
Bătrânul ieşi cu răsuflarea tăiată, intră zdrahonul cu saric verde. Trecură
ceasuri, veni rândul tânărului cu brăţări de aur la glezne; apoi intră bătrânul
cu mătănii de chihlimbar; în curte rămăsese de-acum singur-singurel şi
aştepta fiul Mariei.
Soarele stătea să apună, doi nori care pluteau sus pe cer se opriră
încărcaţi de aur; o brumă rară, aurie căzu pe pomi, pe feţele oamenilor şi pe
ţarini.

1449
 Bătrânul cu şiragul de mătănii de chihlimbar ieşi, se opri o clipă în prag,
îşi şterse ochii, nasul, buzele care-i curgeau şi se târî, cocoşându-se, spre
poarta de la intrare.
Fiul Mariei se ridică; se întoarse către chiparosul-bărbat, tovarăşa de
călătorie întindea şi ea piciorul să pornească în urma lui. Dădu să-i
vorbească, s-o roage: aşteaptă-mă în faţa porţii, vreau să rămân singur; n-o
să plec – dar o ştia, cuvintele lui ar fi mers ca tunetul, tăcu. Îşi strânse
cureaua la mijloc, ridică ochii, privi cerul, se opri brusc, dar un glas răguşit
se auzi mâniat dinlăuntrul camerei: „Mai este vreunul? Să poftească!“ Era
Magdalena cea care striga. Îşi adună toată puterea, înaintă, uşa era pe
jumătate deschisă, intră, tremurând.

Magdalena, trântită cu faţa-n jos în aşternut, goală-goluţă, lac de

năduşeală, cu părul negru ca pana corbului revărsat în jur pe pernă, cu
braţele la ceafă, avea faţa întoarsă spre perete şi căsca. Obosise să se tot
lupte cu bărbaţii de la revărsatul zorilor, din tălpi până-n creştet îi mirosea
trupul, părul ei, nările ei se umpluseră de parfumuri de la toate neamurile;
iar braţele ei, gâtul şi sânii erau pline de muşcături.
Fiul Mariei lăsă ochii în jos; se opri în mijlocul camerei şi nu putea să-
nainteze. Magdalena, cu faţa spre perete, neclintită, aştepta, dar nu auzea
nici un muget de mascul în spatele ei, nici bărbat să se dezbrace, nici
răsuflare gâfâită. I se făcu frică, întoarse brusc faţa să vadă – şi dintr-odată
scoase un strigăt, apucă cearşaful şi se înfăşură.
— Tu! Tu! strigă ea şi-şi acoperi cu palmele buzele şi ochii.
— Maria, făcu el, iartă-mă!
Răguşit, sfâşietor, ca şi cum şi-ar fi strivit toate corzile gâtului, izbucni
râsul Magdalenei.
— Maria, spuse din nou el, iartă-mă!
Şi-atunci ea sări sus în genunchi, strâns înfăşurată în cearşaf, şi ridică
pumnul:

1450
 — Pentru asta mi te-ai ostenit, flăcăul meu? Pentru asta te-ai amestecat
cu ibovnicii, ca să mă înşeli şi să calci în casa mea? Să-mi cobori aici, în
aşternutul meu cald, pe Dumnezeu, sperietoarea? Ai întârziat, ai întârziat
prea mult, flăcăul meu; iar pe Dumnezeul tău nu-L vreau; mi-a ars inima!
Vorbea, gemea, şi-n dosul cearşafului pieptul ei înfuriat urca şi cobora.
— Mi-a ars inima… mi-a ars inima… gemu ea din nou, şi două lacrimi
ţâşniră şi rămaseră agăţate de genele ei lungi.
— Nu huli, Maria; eu sunt vinovat, nu Dumnezeu; de-aceea am şi venit,
să-mi cer iertare.
Dar Magdalena izbucni:
— Ca mutra ta este şi Dumnezeul tău, tot una sunteţi voi amândoi, nu fac
deosebire. Când se-ntâmplă în vreo noapte să-mi aduc aminte de El,
blestemat fie ceasul!, uite, aşa cu faţa ta înaintează drept asupra mea în
întuneric; iar când se-ntâmplă, blestemat fie ceasul!, să te-ntâlnesc pe tine-
n drumul meu, îmi pare iarăşi că văd pe Dumnezeu năpustindu-se drept
asupra mea.
Îşi ridică pumnul în aer:
— Lasă-l pe Dumnezeu, strigă ea, pleacă să nu te văd; numai o scăpare şi
mângâiere e pentru mine, mocirla!, numai o sinagogă e pentru mine unde
intru şi mă rog şi mă curăţesc, mocirla!
— Maria, ascultă-mă, lasă-mă să vorbesc; nu te văicări, pentru asta am
venit, sora mea, să te scot din mocirlă. Multe sunt păcatele mele, şi merg în
pustiu să le plătesc; multe sunt păcatele mele, dar cel mai greu e
nenorocirea ta, Maria.
Magdalena înfuriată întinse unghiile ei ascuţite spre musafirul neaşteptat,
ca şi cum ar fi vrut să-i sfâşie obrajii.
— Care nenorocire? scrâşni ea; bine, foarte bine petrec, nu am nevoie să-
i fie milă de mine sfinţiei tale! Lupt eu singură, singură-singurică, nu cer
ajutor nici de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o
să scap!
— Să scapi de ce? de cine?
1451
 — Nu de mocirlă, cum îţi închipui; să fie binecuvântată!, în ea-mi pun
toate nădejdile; ea este pentru mine drumul spre izbăvire.
— Mocirla?
— Mocirla! Ruşinea, murdăria, aşternutul acesta, trupul acesta al meu,
muşcat, pângărit de toate balele, şi năduşelile, şi jegurile lumii! Nu mă
privi aşa, cu ochii tăi pofticioşi de oaie, nu te apropia, fricosule! Nu te
vreau, mi-e silă de tine, nu m-atinge; ca să uit un bărbat, să mă slobozesc,
m-am dat tuturor bărbaţilor!
Fiul Mariei lăsă capul în jos:
— Eu sunt de vină, spuse din nou înăbuşit şi înhăţă cureaua cu care era
încins, cea împroşcată încă de sânge; eu sunt vinovat, iartă-mă, soră; dar
îmi voi plăti datoria.
Un râs sălbatic despică iarăşi gâtul femeii:
— „Eu sunt de vină… eu sunt de vină, soră… eu o să te mântuiesc…“
Bâigui ca un nenorocit şi nu ridici capul bărbăteşte să mărturiseşti
adevărul! Doreşti cu foc trupul meu şi nu îndrăzneşti s-o spui şi să te pui cu
sufletul meu; şi vrei, chipurile, să-l mântuieşti! Care suflet, smintitule?
Sufletul femeii e carnea; şi-o ştii, o ştii, dar nu îndrăzneşti voiniceşte să iei
sufletul acesta în mâinile tale, să-l săruţi! Să-l săruţi şi să-l mântuieşti! Mi-
e milă de tine şi mi-e silă de tine!
— Şapte demoni te stăpânesc, neruşinato! strigă acum tânărul, şi de
ruşine se înroşise ca focul; şapte demoni; are dreptate sărmanul tău tată.
Magdalena sări în sus, îşi strânse părul cu furie, îl întoarse, îl legă cu-un
găitan roşu de mătase. Mult timp nu vorbi; în sfârşit buzele i se mişcară:
— Nu sunt şapte demoni, fiu al Mariei, nu sunt şapte demoni, sunt şapte
răni; o căprioară rănită, află, este femeia, iar altă bucurie nu are,
nenorocita, decât să-şi lingă rănile…
Ochii i se umplură de lacrimi, dădu una, şi le şterse cu palma, îşi ieşi din
fire:
— De ce-ai venit aici şi te-ai oprit deasupra aşternutului meu? De ce
umbli după mine? Pleacă!
1452
 Tânărul făcu încă un pas, se apropie:
— Maria, aminteşte-ţi când eram încă mici copii…
— Nu-mi amintesc! Ce bărbat eşti tu? Încă-mi mai faci curte cu
stângăcie, nu ţi-e ruşine? Niciodată n-ai avut curajul să fii ca un bărbat
singur-singurel, să n-ai nevoie de nimeni; când te prinzi de poalele mamei
tale, când de-ale mele, când de poalele lui Dumnezeu! Nu poţi să rămâi
singur, pentru că ţi-e frică; nu îndrăzneşti să-ţi priveşti sufletul în faţă, nici
trupul, fiindcă ţi-e teamă. Şi te duci în pustiu să te-ascunzi, să-ţi vâri nasul
în nisip, pentru că ţi-e frică! Ţi-e frică, ţi-e frică, nefericitule; mi-e silă de
tine, mi-e milă de tine, iar când îmi vii în minte, mi se frânge inima.
Nu mai putea, izbucni în plâns. Îşi ştergea ochii cu turbare, dar tot îi
curgeau boielile împreună cu lacrimile şi murdăreau cearşafurile.
Inima tânărului se sfâşie de durere; ah, de nu i-ar fi frică de Dumnezeu,
s-o apuce-n braţele lui, să-i şteargă lacrimile, să-i mângâie părul să se
îndulcească, s-o ia să plece amândoi!
Într-adevăr, dacă este bărbat, asta trebuie să facă, s-o mântuiască: nu
rugăciuni, şi posturi, şi mănăstiri; ce-i pasă ei de ele, cum pot s-o
mântuiască pe femeie toate astea? S-o ia din patul acesta, să plece, să
deschidă atelier într-un sat îndepărtat, să trăiască precum un bărbat şi-o
femeie, să facă prunci, să se chinuie, să se bucure ca nişte oameni… Ca să
fie mântuită femeia, ca să fie mântuit împreună cu ea şi bărbatul, acesta
este drumul – alt drum nu este!
Se înnopta de-acum, foarte departe se auziră tunete; un fulger intră prin
deschizătura uşii, se aprinse şi se stinse, faţa Mariei, acum galbenă ca
lumânarea. Se auziră noi tunete, mai aproape; cerul coborâse pe pământ,
gâfâind.
Tânărul simţi deodată o oboseală mare, genunchii i se muiară, se aşeză
jos cu picioarele încrucişate; un miros greţos îi lovi nările, îşi înşfăcă gâtul
cu palma, să nu verse – mosc, năduşeală, sămânţă de ţap.
Din întuneric se auzi glasul Mariei:
— Întoarce-ţi faţa încolo; o să cobor s-aprind opaiţul, şi sunt goală.
1453
 — O să plec, spuse încet tânărul, îşi adună toată puterea, se ridică.
Dar Maria se făcu că n-aude:
— Uită-te dacă mai e cineva-n curte; spune-i să plece.
Tânărul deschise uşa, scoase capul; văzduhul se întunecase, rare, mari
picături loveau în frunzele rodiului, cerul atârna deasupra pământului, să
cadă. Bătrâna cu vasul de jăratic aprins intrase înăuntru, se lipise de
chiparosul-bărbat; picături groase pişcau mereu.
— Nimeni, spuse tânărul şi închise uşa cu tărie.
Răpăiala de ploaie izbucnise acum.
În acest timp Magdalena sărise din pat, aruncă pe ea un şal cald de lână,
cu lei şi cerbi brodaţi, pe care i-l dăruise un ibovnic arab astăzi de
dimineaţă; se bucurară, înfiorându-se, spatele şi rărunchii ei de căldura
dulce a veşmântului. Se înălţă în vârful picioarelor şi desprinse opaiţul din
perete.
— Nimeni, spuse iarăşi tânărul şi glasul său se-ndulcise.
— Şi bătrâna?
— Sub chiparos; s-a pornit furtuna.
Maria sări în curte, zări vasul cu jăratic aprins, se apropie.
— Băbătie Noemi, făcu ea şi întinse mâna spre zăvorul porţii de la
intrare, ia-ţi vasul şi racii, pleacă; o să pun zăvorul; astă-seară nimeni!
— Ai ibovnicul înăuntru? şuieră bătrâna înfuriată că-şi pierdea clienţii de
noapte.
— Da, răspunse Magdalena, este înăuntru; pleacă!
Bătrâna se ridică, bodogănind, îşi strânse uneltele.
— Noroc frumosului, zdrenţărosului… clănţăni ea încet.
Dar Maria o îmbrânci, se grăbea; zăvorî poarta de la intrare; cerul se
deschisese, se vărsa tot în curtea ei; scoase un strigăt subţire, voios, ca un
copil la prima ploaie; când intră înăuntru, şalul ei era ud leoarcă.
Tânărul stătea nehotărât în mijlocul camerei. Să plece, să nu plece? Care
e voia Domnului? Era bine aici, cald, şi se obişnuise cu mirosul greţos; iar
afară ploaie, şi vânt, şi frig. Nu cunoştea pe nimeni în Magdala, iar
1454
Capernaum era departe. Să plece, să nu plece? Sufletul îi suna ca un
clopoţel.
— Iisuse, Dumnezeu plouă cu găleata; cred că n-ai mâncat astăzi toată
ziua; ajută-mă s-aprind focul, să gătim…
Vocea ei era tandră, grijulie, ca a mamei.
— O să plec, făcu tânărul şi se întoarse spre uşă.
— Aşază-te să mâncăm împreună, făcu Magdalena poruncitor; ţi-e silă?
Ţi-e frică să nu te pângăreşti, dacă mănânci c-o desfrânată?
Tânărul se aplecă în colţul cu vatra, înaintea celor două pirostrii; luă din
colţ lemne şi surcele, aprinse focul.
Magdalena zâmbi, inima i se îmblânzise, puse apă într-o oală de pământ
şi-o aşeză pe pirostrii; iar dintr-o traistă atârnată de perete luă doi pumni
plini ochi de bob egiptean mărunţit şi-l aruncă înăuntru. Îngenunche
înaintea focului aprins, trase cu urechea; afară cascadele cerului se
deschiseseră.
— Iisuse, spuse încet, m-ai întrebat dacă-mi amintesc de când eram copii
şi ne jucam…
Dar tânărul, îngenuncheat şi el înaintea vetrei, privea focul şi era departe
cu mintea. Ca şi cum ar fi ajuns deja la mănăstire în pustiu, ca şi cum ar fi
îmbrăcat rasa albă ca neaua, cutreiera în pustiu, iar inima lui, un peşte mic
de aur, fericit înota în apele adânci, liniştite ale lui Dumnezeu. Afară
prăpădul lumii; iar înlăuntrul său, pace, dragoste, siguranţă.
— Iisuse, se auzi din nou alături de el glasul, m-ai întrebat dacă-mi
amintesc de când eram copii şi ne jucam…
Faţa Magdalenei strălucea în flăcări, roşie ca racul, ca un fier înroşit în
foc. Dar tânărul, afundat în pustiu, nu auzi.
— Iisuse, spuse iarăşi femeia, tu erai de trei ani, iar eu c-un an mai mare
decât tine. Trei trepte avea poarta casei mele, şi eu mă aşezam pe cea mai
înaltă şi te priveam cum te chinui ceasuri, cum cazi şi te ridici şi nu poţi să
urci prima treaptă. Iar eu nu întindeam mâna, să-ţi dau ajutor; voiam să vii
să mă găseşti, dar întâi să suferi mult… Îţi aminteşti?
1455
 Un demon, unul din cei şapte demoni ai ei o îmboldeau să vorbească şi
să ispitească pe bărbatul de lângă ea.
— Apoi, după ceasuri de-acum, izbuteai să urci prima treaptă, te chinuiai
acum s-o urci pe-a doua… Iar după aceea pe-a treia, unde şedeam eu,
nemişcată, şi te aşteptam. Şi apoi…
Tânărul sări; întinse mâna:
— Taci, strigă el, nu merge mai departe!
Dar faţa femeii strălucea şi juca, flăcările îi lingeau sprâncenele, buzele,
bărbia, gâtul neacoperit. Luă un pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc,
oftă:
— Şi apoi mă luai de mână, mă luai de mână, Iisuse, şi intram înăuntru şi
ne întindeam pe pietrişul curţii; ne lipeam tălpile, simţeam că se uneşte
căldura din trupurile noastre, că urcă de la picioare la coapse, de la coapse
la rărunchii noştri, închideam ochii…
— Taci! strigă iarăşi tânărul şi-ntinse mâna să-i astupe gura, dar se
stăpâni, îi fu teamă s-atingă buzele ei.
Femeia îşi coborî glasul, oftă:
— Mai mare dulceaţă n-am simţit niciodată în viaţa mea, murmură ea.
Iar peste puţin:
— Dulceaţa aceasta de-atunci o caut din bărbat în bărbat, dulceaţa
aceasta, Iisuse, şi n-o găsesc…
Tânărul îşi vârî faţa între genunchi. „Adonai“, murmură el, „Adonai,
ajută-mă!“
În calda, liniştita încăpere nu se auzea decât focul care mistuia lemnele şi
sfârâia; şi mâncarea pusă la gătit, care clocotea şi mirosea; iar afară apele
curajoase se revărsau cu vuiet din cer, şi pământul îşi deschidea rărunchii
şi gâlgâia.
— Iisuse, la ce te gândeşti? făcu Magdalena şi nu îndrăznea acum să
tulbure bărbatul.
— La Dumnezeu, răspunse el înăbuşit, la Dumnezeu, la Adonai.
Şi îndată ce spuse, se căi că rosti în casa aceasta sfântul Lui nume.
1456
 Magdalena sări în sus, se duse şi veni de la foc la uşă, mintea ei se-
nfurie.
„Ăsta este“, se gândi ea, „ăsta, marele duşman, ăsta se amestecă
întotdeauna, e rău, pizmuieşte, nu ne lasă să ne bucurăm…“ Se opri în
dosul uşii, ciuli urechea; cerul mugea, se ridică un vârtej de vânt, în curte
rodiile se izbeau să se rupă.
— S-a oprit ploaia, zise ea.
— O să plec, făcu tânărul şi se ridică.
— Întâi să mănânci, să prinzi puteri; unde-o să te duci pe aşa vreme? E
întuneric beznă, plouă.
Desprinse de pe perete o rogojină rotundă, o întinse pe jos. Coborî oala,
deschise un dulăpior vârât în perete, scoase un pesmet încovrigat de orz şi
două străchini de lut.
— Astea sunt mâncărurile desfrânatei, zise; dacă nu ţi-e silă, temătorule
de Dumnezeu, mănâncă.
Tânărului îi era foame, întinse repede mâna; femeia chicoti:
— Aşa o să mănânci, şuieră ea, aşa fără rugăciune? Să mulţumeşti lui
Dumnezeu care trimite pâinea, bobul şi desfrânatele?
Îmbucătura se opri în gâtul tânărului.
— Maria, spuse el, de ce mă urăşti? De ce mă ispiteşti? Uite, astă-seară
împart pâinea cu tine, ne-am împăcat; ce-a fost a fost; iartă-mă. De-aceea
am venit.
— Mănâncă şi nu te smiorcăi; ia iertarea, dacă eu nu ţi-o dau; eşti bărbat.
Îşi întinse mâna, împărţi pâinea, râse:
— Binecuvântat fie numele, spuse ea, Aceluia care trimite pâinea, bobul
şi târfele în lume; şi pe musafirii cu frică de Dumnezeu!
Îngenuncheaţi unul în faţa celuilalt, sub lumina opaiţului, nu vorbiră
altceva; amândurora le era foame, astăzi au luptat mult amândoi, mâncau
să prindă putere.

1457
 Afară ploaia începea să se potolească; cerul se uşură, pământul se sătură,
se auzeau numai veselele pârâiaşe care coborau caldarâmurile satului
gâlgâind.
Terminară de mâncat; dulăpiorul avea şi-o-nghiţitură de vin negru, o
băură; avea şi câteva curmale unse cu miere, îşi îndulciră dinţii. Rămaseră
amândoi mult timp tăcuţi, privind focul care începea să se stingă; mintea
lor urca, cobora, juca împreună cu cele de pe urmă flăcărui.
Tânărul se ridică, puse şi alte lemne pe vatră, era frig; Magdalena luă
iarăşi un pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc, camera mirosi plăcut.
Se duse până la uşă, o deschise; vântul se ridicase, norii se risipiseră deja,
proaspăt spălate, limpezi ca cristalul, două stele mari străluceau puternic
deasupra curţii Mariei.
— Mai plouă? întrebă tânărul şi stătea iarăşi nehotărât în mijlocul
camerei.
Dar Magdalena nu răspunse; desfăşură o rogojină, scoase din lada ei
aşternuturi groase de lână şi cearşafuri, peşcheşuri de la ibovnicii ei, le
întinse înaintea focului.
— Aici o să dormi, spuse ea; e frig, s-a ridicat vânt; se apropie miezul
nopţii; unde-o să te duci? O să răceşti; aici o să dormi, lângă foc.
Tânărul se înfioră.
— Aici? făcu el.
— Ţi-e frică? Nu te teme, porumbelul meu nevinovat, nu te ispitesc; n-o
s-ating fecioria ta, odorul meu; ce să-ţi spun!
Puse şi-alte lemne pe foc, coborî fitilul opaiţului.
— Dormi fără grijă, zise ea; mâine amândoi avem multă treabă; tu o să
iei iarăşi calea să-ţi cauţi izbăvirea; iar eu o să iau altă cale, a mea, să caut
şi eu izbăvirea. Fiecare cu calea lui; niciodată de-acum n-o să ne mai
întâlnim; noapte bună!
Se întinse în aşternutul ei, vârî faţa în pernă, toată noaptea muşcă
cearşafurile şi se stăpâni să nu strige; să nu plângă şi s-o audă bărbatul care
dormea lângă foc şi să i se facă frică şi să plece. Toată noaptea-l auzi cum
1458
răsuflă liniştit, odihnitor, ca un prunc care-a supt ţâţă, iar ea veghe şi plânse
încet înlăuntrul ei, tărăgănat, mângâios, şi-l legănă ca o mamă.
Iar de dimineaţă, la revărsatul zorilor, printre genele pe jumătate închise,
îl văzu că se ridică, că-şi strânge cureaua de piele la brâu şi deschide uşa.
Acolo se opri; voia să plece, şi parcă nu voia. Se întoarse, privi patul, făcu
şovăind un pas, se apropie; se aplecă; încă nu se luminse bine-bine în
cameră, se îndoi, ca şi cum ar fi vrut să vadă femeia, s-o atingă. Mâna
stângă o avea petrecută pe sub curea, cu dreapta îşi înşfăca bărbia şi gura.
Femeia, cu faţa în sus, neclintită, cu părul care-i acoperea pieptul
dezgolit, îl privea printre gene, şi tot trupul ei tremura.
Buzele lui se mişcară:
— Maria…
Dar îndată ce-şi auzi glasul, se înspăimântă; c-o singură săritură se află-n
prag, străbătu la repezeală curtea, descuie poarta de la intrare…
Şi-atunci Maria Magdalena sări din aşternut, zvârli cearşafurile încolo şi
începu să plângă.

VIII
Dincolo de lacul Ghenizaret, în pustiu, vârâtă în stânci gri-roşcate, zidită
din pietre gri-roşcate, dormita înţepenită mănăstirea. Miezul nopţii; din cer
cădeau, potop, apele aninate, hienele, lupii, şacalii, mai departe o pereche
de lei urlau înfuriaţi de tunetele şi fulgerele în şir. Mănăstirea, cufundată în
întuneric de nepătruns, era scrijelită din când în când de fulgere, de parc-o
biciuia Dumnezeul Sionului. Călugării, căzuţi cu faţa la pământ în chiliile
lor, rugau pe Adonai să nu inunde din nou pământul; nu-şi dăduse cuvântul
Său patriarhului Noe? Nu a-ntins de la pământ la cer curcubeul, semn al
împăcării?
Numai în odaia stareţului opaiţul cu şapte lumini era aprins, stareţul
Ioachim şedea în strana lui înaltă de lemn de chiparos, subţire, abia
trăgându-şi suflarea, c-un râu de barbă albă, cu mâinile cruce, cu ochii
1459
închişi, şi asculta; asculta pe tânărul ucenic, pe Ioan, care citea din profetul
Daniel în picioare la un analog, în faţa lui:
„Vedenie de noapte a căzut asupra mea; am văzut cele patru vânturi ale
cerurilor năpustindu-se spre Marea cea Mare; şi patru fiare mari au apărut
pe neaşteptate din mare, şi nu semăna una cu cealaltă. Prima semăna c-un
leu şi avea aripi de vultur; o priveam în timp ce i-au smuls aripile şi-au
ridicat-o drept pe picioarele ei, ca şi cum ar fi fost om, şi i-au înţepenit în
piept inimă de om. Şi iată, apăru a doua fiară şi semăna c-un urs; şi cineva
îi strigă: «Mănâncă din belşug carne!» Priveam, şi iată a treia fiară, şi
semăna c-un leopard, cu patru aripi în spate, ca şi cum ar fi fost pasăre;
avea patru capete fiara aceasta şi i-a fost dată puterea…“24
O clipă ucenicul se opri, se întoarse neliniştit, privi pe stareţ. Nu-l mai
auzea că oftează, nici că-şi înfige unghiile în strană, tulburat, şi nici nu-i
mai auzea răsuflarea. Nu cumva a murit? De zile şi zile în şir nu mai
voieşte să pună mâncare în gură, s-a supărat pe Dumnezeu şi vrea să
moară; vrea să moară, a arătat-o desluşit fraţilor, ca sufletul său să lase jos
povara trupului, să nu-l mai îngreuneze şi să poată să urce la cer, să
găsească pe Dumnezeu. Stareţul Ioachim avea supărare cu El, voia să-L
vadă, să-I vorbească; dar, trupul său ca de plumb îl împiedica să urce,
hotărî aşadar să-l nesocotească, să-l părăsească jos pe pământ, şi să urce el,
adevăratul Ioachim, la cer şi să-i spună lui Dumnezeu supărarea sa. Avea o
datorie; nu era el unul din Părinţii lui Israel? Poporul are gură, cuvânt nu
are; nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-i spună durerea lui; dar
Ioachim poate şi trebuie.
Ucenicul privi; sub cele şapte flăcări, capul stareţului, mistuit în ascuns
ca un lemn bătrân ros de carii, uscat de arşiţa soarelui şi de posturi, cum
semăna cu străvechile scăfârlii de fiare, cele spălate de ploi, pe care uneori
le întâlnesc caravanele în pustiu! Ce vedenii văzuse acest cap, de câte ori
nu s-au deschis cerurile înaintea lui, de câte ori ţinuturile întunecate ale lui
Hades! O scară a lui Iacov era mintea lui, şi pe ea urcau şi coborau toate
luptele şi speranţele lui Israel.
1460
 Stareţul deschise ochii, văzu ucenicul stând înaintea lui palid ca
lumânarea; în lumina opaiţului puful bălai strălucea feciorelnic pe obraji;
ochii lui mari erau plini de farmec şi tristeţe.
Faţa aspră a stareţului se-ndulcea; îl iubea mult pe acest tânăr citeţ, îl
răpise de la tatăl său, bătrânul Zevedeu, şi l-a adus aici, încredinţându-l lui
Dumnezeu. I-a plăcut supunerea lui şi arţagul, buzele lui care tăceau şi
ochii lui nesătui, dulceaţa şi flacăra lui. „Acesta într-o zi“, se gândea el, „o
să vorbească sigur cu Dumnezeu, ceea ce n-am putut eu, el o să poată, şi
cele două răni pe care eu le am pe umeri, el le va face aripi; eu n-am urcat
viu la cer, el va urca.“
Odată venise cu părinţii lui la mănăstire, să sărbătorească Paştele;
stareţul era rudă îndepărtată a lui Zevedeu, îi primi cu bucurie şi-i puse să
mănânce la masa lui; şi pe când mâncau, era cam de şaisprezece ani Ioan,
simţi, cum era aplecat, că ochiul stareţului cade pe creştetul capului său,
că-i deschide oasele şi că intră, prin încheieturile capului, în creier ca un
soare. Se îngrozi, ridică ochii, cele două priviri se întâlniră deasupra mesei
pascale, în văzduh… Din ziua aceea tânărul nu mai încăpu în barca de
pescar, nici pe lacul Ghenizaret, ofta, se ofilea, şi-ntr-o zi se sătură de-
acum bătrânul Zevedeu – „mintea ta nu este la pescuit“, îi strigă, „este la
Dumnezeu, haide, aşadar, la mănăstire; doi fii am avut, Dumnezeu a vrut
să-i împărţim; să-i împărţim, aşadar, să-I fie împlinită dorinţa!“
Acum stareţul privea tânărul cum stă în faţa lui, avea de gând să-l
dojenească, dar îndată ce-l privi, faţa lui se-ndulci.
— De ce te-ai oprit, fiule? îl întrebă; ai părăsit vedenia la mijloc; nu se
cuvine; e profet, vrea respect.
Tânărul se înroşi ca focul, desfăşură iarăşi sulul de piele pe analog şi
începu din nou cu glas monoton, psalmodic, să citească:
„Apoi, în vedenia mea de noapte, am văzut a patra fiară,
înspăimântătoare, şi tare-ngrozitoare; avea dinţi mari de fier, mânca,
fărâmiţa, călca în picioare ceea ce rămânea; nu semăna cu nici una dintre
celelalte fiare şi avea zece coarne…“
1461
 — Stai, strigă stareţul, ajunge!
Tânărul se îngrozi auzind glasul, textul sfânt se rostogoli jos pe plăcile
pardoselii, îl strânse, îşi puse buzele pe el şi-l sărută, şi se duse de stătu în
colţ, cu ochii aţintiţi la bătrânul său; acum acesta îşi avea unghiile
încleştate pe strană şi striga:
— Toate acestea pe care le-ai profeţit, Daniel, s-au întâmplat; au trecut şi
cele patru fiare peste noi; a trecut şi ne-a sfâşiat leul cu aripile de vultur; a
trecut şi ne-a mâncat ursul care se hrăneşte cu carne ovreiască; a trecut şi
ne-au muşcat Răsăritul, Apusul, Nordul şi Sudul, leopardul cel cu patru
capete; şade deasupra noastră, nu a trecut încă, nu a plecat, nelegiuita fiară
cu dinţi de fier, cu zece coarne. Toate ocările şi spaimele, Doamne, pe care
le-ai profeţit că ni le vei trimite, ni le-ai trimis, să fii sănătos! Însă ai
profeţit şi binele – de ce nu-l trimiţi? De ce te caliceşti? Din belşug ne-ai
dat necazuri; dă-ne din belşug şi milostivirile Tale! Unde este Fiul Omului,
pe care ni l-ai făgăduit? Citeşte, Ioan!
Tânărul porni din ungher, unde stătea cu sulul la sân, se apropie de
analog şi începu iarăşi să citească; dar acum glasul său se-nfuriase ca şi al
bătrânului său:
„Priveam în vedeniile mele de noapte şi iată, pe norii cerurilor sosi unul
care semăna cu Fiul Omului; înaintă şi-l apropiară de marele Bătrân. Îi
dădură puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi
oamenii de toate limbile îl slujeau. Puterea Lui este putere veşnică, care nu
se va sfârşi niciodată, iar împărăţia Lui este nepieritoare.“
Stareţul nu se mai stăpânea; porni de la strana lui, făcu un pas, încă unul,
ajunse la analog, se împletici să cadă, dar apucă de puse palma lui grea pe
sfântul manuscris, se întări.
— Unde este Fiul Omului, pe care ni l-ai făgăduit? Ai spus-o, sau n-ai
spus-o? Nu poţi s-o tăgăduieşti; este scris aici!
Lovea cu mânie şi cu bucurie mâna lui de profeţie.
— Este scris aici. Citeşte din nou, Ioan!

1462
 Dar ucenicul n-apucă să-nceapă; stareţul se grăbea, apucă scriptura, o
ridică sus în lumină şi începu, fără să privească, cu glas triumfător să
citească:
„I-au dat puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi
oamenii de toate limbile îl slujeau. Puterea lui este puterea veşnică, care nu
se va sfârşi niciodată; iar împărăţia Lui e nepieritoare…“
Lăsă sulul desfăcut pe analog; privi pe fereastră întunericul:
— Unde este, aşadar, Fiul Omului? Privea întunericul şi striga; nu mai
este al Tău, este al nostru, fiindcă ni l-ai rânduit nouă! Unde este să-i dai
puterea, împărăţia şi slava, să cârmuiască poporul Tău, poporul lui Israel,
lumea? Ne-a amorţit grumazul privind cerul şi aşteptându-l să se deschidă.
Când? Când? Da, de ce ne dojeneşti? S-o ştiu; o clipă a Ta, mii de ani ai
omului; da, dar dacă eşti drept, Doamne, să măsori timpul cu măsura
omului, nu cu măsura Ta; asta înseamnă dreptate!
Se îndreptă către fereastră, dar genunchii i se muiară, se opri brusc şi
întinse mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se sprijine de aer; tânărul alergă să-l
sprijine, dar stareţul se mânie, îi făcu semn să nu-l atingă. Îşi adună toată
puterea, ajunse la fereastră, se rezemă; întinse gâtul, privi: întuneric,
fulgerele se împuţinaseră acum, dar apele bubuiau încă pe stâncile care
străjuiau mănăstirea; şi măslinii faraonici, ori de câte ori îi lovea fulgerul,
se răsuceau, parcă-şi schimbau faţa, se făceau un popor de schilozi, cu
braţele ciuntite, mâncate de lepră, ridicate spre cer.
Stareţul îşi încordă sufletul, trupul, ciuli urechile; departe se auziră iarăşi
cum urlau sălbăticiunile pustiului, nu le era foame, le era frică; o fiară
mugea deasupra lor, se apropia în întuneric, înfăşurată în foc şi vârtej de
vânt… Şi pe când stareţul trăgea cu urechea în pustiu, tresări; se întoarse,
privi; cineva nevăzut intrase în chilia lui! Cele şapte lumini ale opaiţului
fură răscolite, dădură să se stingă; iar cele nouă corzi ale harpei, care se
odihnea rezemată în colţ, se clătinară, de parcă o mână nevăzută, mâniată
le înhăţa să le rupă; stareţul începu să tremure.
— Ioan! făcu încet şi privi în jurul său; Ioan, vino lângă mine.
1463
 Tânărul sări din colţ, se apropie.
— Porunceşte, părinte, spuse el şi sprijini genunchiul de pământ, să facă
o mătanie.
— Ioan, du-te să strigi călugării; am să le spun un cuvânt, înainte de-a
pleca.
— Înainte de-a pleca, părinte? făcu tânărul şi se înfioră.
În spatele bătrânului, desluşi cum se mişcă două aripi mari, negre.
— Plec, spuse stareţul, şi glasul său sună deodată ca şi cum ar fi venit de
dincolo, de pe celălalt tărâm, plec! Nu ai văzut cele şapte flăcări cum se
clătinau să se smulgă din fitil? N-ai auzit cele nouă corzi ale harpei cum se
zgâlţâiau să se rupă? Plec, Ioan, du-te să strigi călugării, vreau să le
vorbesc.
Tânărul înclină capul, dispăru. Stareţul rămase în picioare, în mijlocul
chiliei, sub cele şapte lumini de opaiţ; de-acum rămăsese singur-singurel
cu Dumnezeu, putea să-i vorbească slobod, nici un om nu-l auzea. Înălţă în
linişte capul, ştia că Dumnezeu stătea înaintea lui.
— Vin, îi spuse el, vin; de ce intri în chilia mea şi vrei să stingi lumina,
să zdrobeşti harpa şi să mă răpeşti? Vin, nu numai cu voia Ta, ci şi cu a
mea; vin şi ţin în mâinile mele tablele, unde sunt scrise supărările
poporului meu; şi vreau să Te văd, să-Ţi vorbesc. O ştiu, nu auzi; Te faci
că nu auzi; dar voi bate în uşa Ta până deschizi; iar dacă nu deschizi –
nimeni nu este aici să mă audă, o să-Ţi vorbesc slobod: dacă nu deschizi, o
să-Ţi sparg uşa! Eşti crud, iubeşti pe cei cruzi, numai pe aceştia-i numeşti
fiii Tăi; până acum noi făceam mătănii, plângeam, spuneam: facă-se voia
Ta! Dar nu mai îndurăm, Doamne; până când o să aşteptăm? Eşti crud,
iubeşti pe cei cruzi, o să ne înfuriem; facă-se de-acum şi la noi voia
noastră!
Stareţul vorbea şi avea urechea aţintită în văzduh, s-audă; dar acum
ploaia se potolise, tunetele se îndepărtau, se spărgeau surd, încolo, la
răsărit, către pustiu; şi deasupra capului alb al bătrânului cele şapte flăcări,
neclintite.
1464
 Stareţul tăcu, aştepta; aşteptă mult timp să se clatine iarăşi flăcările, să se
înspăimânte iarăşi harpa; nimic! Bătrânul scutură capul: „Blestemat e
trupul omului, el se amestecă şi nu lasă sufletul să vadă şi să audă pe cel
Nevăzut. Omoară-mă, Doamne, să pot să stau înaintea Ta, fără zidul cărnii
la mijloc, să-mi vorbeşti şi să aud!“
În acest timp se deschisese fără zgomot uşa chiliei şi intrau în şir, treziţi
devreme, îmbrăcaţi în alb-strălucitor, ca fantasmele, călugării; se opriră toţi
lângă perete şi aşteptau; auziseră ultimele cuvinte ale stareţului şi
răsuflarea li se tăie: „Vorbeşte cu Dumnezeu, îl dojeneşte pe Dumnezeu,
acum trăsnetul o să cadă asupra noastră!“ îşi ziseră ei în gând şi se opriră
tremurând.
Stareţul privea, ochii lui erau altundeva, nu vedeau, şi ucenicul se
apropie de el, făcu o mătanie:
— Părinte, spuse încet să nu-l înspăimânte, părinte, au venit.
Stareţul auzi glasul slujitorului său, se întoarse, văzu. Se mişcă din
mijlocul chiliei, străbătu încet, ţinându-şi cât putea de drept trupul
muribund, şi ajunse la strană; urcă pe scaunul scund din faţa lui, se opri.
Talismanul cu sfinte cuvinte se dezlegă de la braţul său; ucenicul ajunse şi-
l legă iarăşi strâns; nu se pângări atingând pământul pe care călcăm.
Stareţul întinse mâna, luă de lângă strană cârja stăreţească cu mâner de
fildeş; şi numaidecât, ca şi cum ar fi prins putere, înălţă capul şi luă la rând
cu privirea pe călugării înşiraţi lângă perete.
— Hei, călugări, spuse el, am să vă spun un cuvânt, ultimul al meu;
deschideţi-vă urechile, cine picoteşte să plece! E greu ceea ce-o să spun,
toate speranţele voastre şi toate temerile voastre trebuie să se trezească, să
iuţească urechea şi să dea răspuns!
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise cel mai bătrân din suită, părintele
Avacum, şi-şi duse mâna la inimă.
— Acesta este ultimul meu cuvânt, călugări; sunteţi grei de cap, o să
vorbesc în parabole.
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise iarăşi părintele Avacum.
1465
 Stareţul lăsă capul în jos, îşi coborî glasul:
— Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul! spuse şi se opri.
Privi pe sub pleoape călugării, unul câte unul, clătină capul:
— De ce mă priviţi cu gura căscată, călugări? Ai ridicat mâna, ţi-ai
mişcat buzele; ai de spus ceva împotrivă, bătrâne Avacum?
Călugărul îşi puse mâna la inimă, vorbi:
— Ai spus: „Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul!“; cuvântul acesta nu l-
am văzut niciodată în Scripturi, sfinte stareţ.
— Cum să-l vedeţi, bătrâne Avacum? Mintea voastră este încă
înceţoşată, vai! Deschideţi profeţii, şi ochii voştri nu pot să vadă decât
literele. Dar ce pot să spună literele? Acestea sunt gratiile negre ale
închisorii, unde este înăbuşit şi strigă duhul. Printre litere şi rânduri şi de
jur împrejurul hârtiei nescrise umblă slobod duhul; umblu şi eu cu el, vă
aduc vestea cea mare: întâi au fost aripile şi apoi îngerul, călugări!
Bătrânul Avacum deschise iarăşi gura:
— Opaiţ stins e mintea noastră, sfinte stareţ, aprinde-l. Aprinde-l, să
intrăm în parabolă, să-l vedem.
— La început, bătrâne Avacum, a fost dorinţa arzătoare a slobozeniei; nu
exista slobozenie; dar, pe neaşteptate, în adâncul robiei, un om a mişcat
mâinile lui înlănţuite, repede, cu tărie, ca şi cum ar fi fost aripi; iar apoi un
altul, şi un altul, şi un altul, şi apoi întreg poporul.
— Poporul lui Israel? se înălţară bucuroase glasurile şi întrebau.
— Poporul lui Israel, călugări! Aceasta este marea clipă înfricoşătoare
prin care trecem; dorinţa arzătoare de slobozenie s-a înfuriat, aripile s-au
încins, a sosit Izbăvitorul! A sosit Izbăvitorul, călugări; fiindcă din ce
credeţi că este făcut îngerul acesta al slobozeniei? Din îngăduinţa şi mila
lui Dumnezeu? Din dragostea Lui? Din dreptatea Lui? Nu, este făcut din
răbdarea, stăruinţa şi lupta omului!
— Mare datorie, povară de neîndurat dai omului, sfinte stareţ, se
încumetă şi se încontră bătrânul Avacum; oare atât de mare încredere ai în
el?
1466
 Dar stareţul nu luă în seamă părerea potrivnică, mintea lui era pironită la
Mesia.
— Este fiul nostru, strigă el; de aceea-l şi numesc Scripturile Fiul
Omului! Din neamuri şi mii de neamuri perechile lui Israel se unesc, de ce
credeţi? Ca să se desfete coapsele lor, ca să se bucure pântecele lor? nu;
atâtea mii şi mii de săruturi, până când a ieşit Mesia!
Stareţul lovi cu putere cârja lui:
— Aveţi grijă, călugări! Poate să vină ziua la amiază; poate să vină la
miezul nopţii; fiţi întotdeauna pregătiţi – îmbăiaţi, înfometaţi, cu mintea
întreagă; vai vouă să vă găsească nespălaţi, adormiţi şi sătui!
Călugării se înghesuiră unul peste celălalt, nu îndrăzneau să se
îmbărbăteze şi să-l privească pe stareţ; simţeau că din creştetul capului său
se varsă peste ei flăcări sălbatice.
Muribundul coborî din strană, înaintă cu pas puternic, se apropie de
părinţii înspăimântaţi, îmbulziţi, întinse cârja, îi atinse pe rând, unul câte
unul:
— Aveţi grijă, călugări! strigă el; o singură clipă de se stinge dorinţa
arzătoare, aripile se fac din nou lanţuri! Vegheaţi, luptaţi, păstraţi zi şi
noapte aprinsă făclia în sufletul vostru! Bateţi, lucraţi cu ciocanul aripile.
Eu mă grăbesc, plec, mă duc să vorbesc cu Dumnezeu; plec, acestea sunt
ultimele mele cuvinte: Bateţi, lucraţi cu ciocanul aripile!
Brusc i se tăie răsuflarea; toiagul păstoresc de stareţ îi alunecă din mâini;
liniştit, domol, bătrânul îngenunche în tăcere, se rostogoli fără zgomot pe
plăcile pardoselii. Ucenicul scoase un strigăt, alergă să-l sprijine pe
părintele lui; călugării se mişcară, se aplecară, îl întinseră pe plăci,
coborâră opaiţul cu şapte lumini şi-l puseră lângă faţa lui palidă ca lămâia,
neclintită. Barba lui strălucea, hitonul alb se deschise, se ivi rasa aspră cu
ascuţite cârlige de fier, care înfăşura, numai sânge, pieptul şi coapsele
bătrânului.
Bătrânul Avacum puse mâna la inima stareţului:
— A murit, zise el.
1467
 — A fost izbăvit, zise un altul.
— S-au despărţit, s-au întors la casele lor cei doi prieteni; trupul în
pământ, sufletul la Dumnezeu, murmură un altul.
Şi pe când vorbeau ei şi se rânduiau să încălzească apă, să-l spele,
stareţul deschise ochii; călugării săriră înapoi îngroziţi şi-l priveau; faţa lui
strălucea, mâinile cu degete lungi, subţiri se mişcară şi ochii i se pironiră
răpiţi în văzduh.
Bătrânul Avacum îngenunche, duse iarăşi mâna la inima stareţului:
— Bate, murmură el, n-a murit.
Se întoarse spre ucenicul prăbuşit la picioarele părintelui său, pe care le
săruta:
— Ridică-te, Ioan, încalecă pe cea mai iute cămilă, aleargă la Nazaret,
adu pe bătrânul Simeon, rabinul; el îl va însănătoşi. Repede, se revarsă
zorii!
Se lumina de ziuă. Norii se risipiseră, pământul strălucea proaspăt spălat,
sătul, şi privea cerul cu recunoştinţă; doi şoimi de stâncă ţâşniră spre cer şi
făceau ocoluri deasupra mănăstirii, să se zvânte.
Ucenicul îşi şterse ochii, alese din staul cea mai iute cămilă, una tinerică,
zveltă, cu o stea albă-n frunte; o puse să-ngenuncheze, încălecă, scoase un
strigăt unduit din gât şi cămila se desprinse de pământ, se ridică şi se porni,
cu paşi mari, să alerge spre Nazaret.

Dimineaţa strălucea pe lacul Ghenizaret; apele lui sclipeau clare în

lumina dimineţii; noroioase la maluri, de la ţărâna pe care-o duseseră la
vale ploile nopţii, apoi verzi-albăstrii şi mai încolo albe ca laptele. Bărcile
de pescuit îşi întinseseră pânzele ude, la zvântat; altele fuseră deja
desfăcute să pescuiască. Păsările de mare alb-trandafirii se legănau peste
apele tremurătoare, cormorani negri stăteau pe stânci, cu ochii rotunzi
pironiţi pe lac, nu cumva spre bucuria lor va apărea vreun peşte în spumă.
Pe mal Capernaum se trezea ud leoarcă, cocoşii se scuturau, măgăruşii

1468
răgeau, viţeii mugeau cu duioşie, iar printre aceste glasuri împestriţate
vorbele obişnuite ale oamenilor dădeau văzduhului siguranţă şi dulceaţă.
Într-un golf singuratic al lacului o ceată de zece pescari, cu picioarele
groase, înfipte în pietriş, trăgeau agale, cu meşteşug, plasele, cântând încet;
deasupra lor veghea bătrânul Zevedeu, stăpânul, vorbăreţ şi tare şiret. Se
făcea că-i iubea pe toţi ca pe copiii lui şi-i era milă de ei, însă nu-i lăsa să-
şi tragă răsuflarea; ei îi munceau cu plata pe-o zi, şi moşneagul lacom nu
voia să le slăbească braţele nici o clipă.
Răsunară clopoţei, o turmă de capre şi oi cobora la vale către ţărmurile
lacului, lătrau câinii; cineva şuieră; pescarii se întoarseră să vadă, dar
bătrânul Zevedeu sări:
— Este Filip, bre băieţi, cu filipicăriile lui! spuse înfuriat. Noi avem
treaba noastră!
Şi prinse şi el funia, să ajute, chipurile.
Apăreau mereu pe neaşteptate pescarii din sat, încărcaţi cu plase, în urma
lor femeile cărau pe cap merindele zilei, băieţii arşi de soare înşfăcaseră
deja vâslele şi muşcau, la fiecare două-trei vâsliri, din bucata de pâine pe
care-o ţineau. Filip se ivi pe o stâncă, fluieră; avea chef de vorbă; dar
bătrânul Zevedeu se încruntă, îşi puse mâinile pâlnie la gură, strigă:
— Avem treabă, Filipe, te rog; haide, cu bine!
Şi îi întoarse spatele.
— Mai încolo aruncă plasele Iona, să meargă să tăifăsuiască împreună,
noi aici avem treaba noastră, bre băieţi!
Şi apucă iar un nod al frânghiei şi trase.
Pescarii începură din nou tristul cântec tărăgănat al muncii lor şi toţi
aveau ochii înfipţi în tărtăcuţele roşii, geamandurile, care se tot apropiau.
Dar pe când erau gata să târască la mal pântecele plasei, plin de peşte, un
vuiet de jale se auzi peste tot dincolo de câmp, glasuri subţiri ca un bocet;
bătrânul Zevedeu ciuli urechea lui mare, păroasă să audă, iar pescarii găsiră
pricină, se opriră.
— Ce este, bre băieţi, bocet e acesta, bocesc femeile, făcu Zevedeu.
1469
 — O fi murit vreun om de vază, dumneata s-ai viaţă, stăpâne, îi răspunse
un pescar bătrân.
Dar bătrânul Zevedeu se căţărase deja pe-o stâncă, ochii lui scormonitori
cercetau câmpul palmă cu palmă. Desluşi bărbaţi, femei care alergau pe
ogoare, cădeau, se ridicau şi boceau. Satul începu să se răscolească, treceau
femei şi-şi smulgeau părul din cap, în urma lor se înşirau bărbaţi, cu ochii
în pământ, tăcuţi.
— Ce s-a-ntâmplat, bre băieţi? strigă moş Zevedeu; unde vă duceţi? De
ce plâng femeile?
Dar ei treceau pe lângă el grăbiţi spre arii şi nu-i răspundeau.
— Unde vă duceţi? Cine a murit? urla Zevedeu şi-şi scutura mâinile;
cine a murit?
Unul scund şi gros se opri suflând tare.
— Grâul! răspunse el.
— Vorbeşte desluşit, sunt bătrânul Zevedeu, nu-mi plac glumele; cine a
murit?
— Grâul, orzul, pâinea! se auziră de peste tot glasuri.
Zevedeu rămase cu gura căscată; şi deodată îşi lovi coapsele, înţelese.
— Potopul a luat rodul de pe arii, murmură el; să se plângă sărăcimea!
Acum glasurile cuprindeau câmpul, sătenii alergau într-un suflet, la arii
femeile cădeau, se rostogoleau în noroi, se căzneau să adune de prin gropi
şi şănţuleţe puţinul grâu şi orz care scăpase. Pescarii îşi rupseră braţele, n-
aveau putere să tragă plasele, bătrânul Zevedeu se înfurie cum îi văzu că
priveau şi ei spre câmp, cu mâinile moi.
— Noi avem treaba noastră, băieţi! strigă coborând de pe stâncă; sus
ancora!
Prinse iarăşi frânghia, se prefăcu iar că trage.
— Noi suntem pescari, slavă Ţie, Dumnezeule, nu suntem plugari; nu se
zice că e potop? Peştii ştiu să-noate, nu se-neacă; doi şi cu doi fac patru!
Filip îşi părăsi turma, sări din stâncă-n stâncă, avea chef de vorbă, apăru.

1470
 — Un nou potop, bre băieţi! strigă el; opriţi-vă, pentru numele lui
Dumnezeu, să stăm de vorbă; e sfârşitul lumii! Socotiţi nenorocirile:
alaltăieri au răstignit nădejdea noastră cea mare, pe zilot; ieri a deschis
Dumnezeu zăgazurile cerului, tocmai în timpul când ariile erau încărcate,
s-a dus pâinea noastră; şi nu e mult timp de când o oaie-a mea a fătat un
miel cu două capete… E sfârşitul lumii, vă zic eu; lăsaţi, pe legea voastră,
treaba, să stăm de vorbă!
Dar bătrânul Zevedeu se aprinse, îi urcă sângele la cap:
— Nu ne laşi în pace, îţi zic, Filipe, strigă el, nu vezi?, avem treabă; noi
suntem pescari, iar dumneata cioban, să se plângă plugarii; la treaba
voastră, bre băieţi!
— Şi nu te doare, moş Zevedeu, de lucrătorii câmpurilor, că o să crape
de foame? răspunse cu obrăznicie păstorul. Israeliţii, adică, sunt şi ei fraţi
ai noştri, un copac suntem noi toţi, şi plugarii cică sunt rădăcinile; dacă se
usucă ele, ne-am uscat şi noi toţi… Şi încă ceva, moş Zevedeu: dacă vine
Mesia şi am murit în acest timp toţi, pe cine-o să găsească să mântuiască –
nu-mi spui?
Bătrânul Zevedeu sufla tare, dacă i-ai fi prins nările, ar fi plesnit.
— Haide, dacă crezi în Dumnezeu, gata cu filipicăriile tale, m-am săturat
de-acum să tot aud de mesii; vine unul, e răstignit, vine altul, e răstignit şi
el; şi n-ai aflat ce vesteşte Andrei tatălui sau Iona? Unde te duci, zice, şi
unde te opreşti e o cruce, şi mesiile au umplut fântânile seci… Ei, ajunge
de-acum; petrecem noi bine şi fără mesii, ne-am găsit beleaua. Haide, să-
mi aduci un caş, să-ţi dau peşte; dă-mi să-ţi dau – iată Mesia!
Râse, se întoarse spre argaţii săi:
— Mişcaţi mâinile mai repede, flăcăii mei, să aprindem şi focul, să
punem ciorba de peşte la încălzit, să mâncăm; soarele s-a ridicat de-un
stânjen.
Dar pe când o luase din loc să-şi întâlnească turma, Filip se opri brusc;
de pe poteca strâmtă, care ocolea lacul de-a lungul malului, apăru un
măgăruş cu o încărcătură de să-l doboare, iar în urma lui un zdrahon;
1471
desculţ, cu pieptul dezgolit, cu barba roşcată. Ţinea o vergea cu doi craci şi
îmboldea animalul, se grăbea.
— Măi, cred că este Iuda Iscarioteanul, piaza rea25! rosti ciobanul şi
dintr-odată se opri; şi-a luat iar umbletul prin sate să facă sape şi să
potcovească iar catârii; hai să vedem ce zice şi el.
— Blestemat să fie, murmură bătrânul Zevedeu, nu-mi place părul lui; o
barbă ca aia, am auzit eu, avea şi strămoşul lui, Cain.
— S-a născut în pustiul Idumeii, nenorocitul, unde încă dau târcoale leii,
să nu-l superi, zise Filip, şi-şi puse două degete la gură şi începu să fluiere
la catârgiu.
— Iuda, strigă el, bine ne-ai venit! Treci mai pe-aproape să te vedem.
Barbă-roşcată scuipă, înjură, nu-i plăcură deloc nici Filip, păstorul, nici
trântorul Zevedeu; dar era fierar, omul nevoii, se apropie.
— Ce ne aduci de prin satele pe unde umbli? Ce se-ntâmplă pe câmp?
întrebă Filip.
Barbă-roşcată îşi prinse măgăruşul de coadă, îl opri.
— Toate merg strună, mult milostiv e Domnul, îşi iubeşte poporul, să fie
sănătos! răspunse râzând sec. În Nazaret răstigneşte profeţii, iar pe câmp
face prăpăd şi ia pâinea poporului Său. N-auziţi? Jale şi plânset se-nalţă,
femeile plâng grâul, ca pe fiul lor.
— Ceea ce face Dumnezeu e bine făcut, i-o-ntoarse bătrânul Zevedeu,
înfuriat că vorbăria multă îi strica ziua de muncă; orice-ar face Dumnezeu,
eu am încredere; Dumnezeu mă ocroteşte când toţi se-năbuşă şi numai eu
scap; Dumnezeu mă ocroteşte şi când toţi scapă şi numai eu mă-năbuş; am
încredere, vă zic; doi şi cu doi fac patru.
Barbă-roşcată, cum auzi cuvintele acestea, uită că era trăitor de pe-o zi
pe alta şi că avea nevoie de toţi, se aprinse de răul său, îşi vărsă focul:
— Ai încredere, moş Zevedeu, pentru că bine-ţi rânduieşte treburile
Atotputernicul; ai, adică, domnia ta cinci bărci de pescuit la treabă, ai
cincizeci de pescari robii tăi, îi hrăneşti numai cât să nu crape de foame şi
să aibă putere să-ţi muncească, iar domnia-ta dă-i şi umple-ţi lăzile, şi
1472
burţile tale, şi cămările. Aşadar, îţi ridici mâinile la cer şi spui: „Drept eşti,
Dumnezeule, am încredere! Bună e lumea, niciodată să nu se schimbe!“
Dar ia întreabă zilotul pe care l-au răstignit alaltăieri pentru ce se lupta să
ne slobozească; ia întreabă şi ţăranii, cărora într-o singură noapte
Dumnezeu le-a luat grâul pentru un an şi acum se tăvălesc prin noroi şi-l
adună bob cu bob şi plâng; întreabă-mă şi pe mine, care umblu prin sate şi
văd şi aud durerea lui Israel! Până când? Până când? Nu te-ai întrebat asta
niciodată, moş Zevedeu?
— Să-ţi spun adevărul, nu am încredere în părul roşu; eşti din neamul lui
Cain, care-a omorât pe fratele său; haide, cu bine, n-am ce să vorbesc cu
tine! îi răspunse Zevedeu şi-i întoarse spatele.
Barbă-roşcată dădu una măgăruşului cu vergeaua despicată, iar acesta se
opinti, sări şi începu s-alerge.
— Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji, moşneag puturos, că o să vină Mesia
să pună rânduială.
Cotea de-acum după stânci, se întoarse:
— O să mai vorbim noi, moş Zevedeu! strigă el. N-o să vină într-o zi
Mesia? o să vină; şi-atunci o să pună el pe fiecare şarlatan la locul lui; am
şi eu încredere. La bună vedere, stăpâne, în ziua judecăţii!
— La dracu’ cu tine, roşcovane! îi răspunse Zevedeu.
Apăruse de-acum pântecele plasei şi era plin de crapi aurii şi roşioare.
Filip stătea între cei doi, nehotărât. Drepte erau cuvintele lui Iuda,
bărbăteşti; deseori îi venea şi lui în minte să lase totul la o parte, să-i
strivească mutra bătrânului lacom, dar nu avea curaj; era bărbat înstărit,
netemătorul de Dumnezeu, puternic pe uscat şi pe mare, toate păşunile
verzi unde păşteau caprele şi oile sale erau ale lui, cum să se pună cu el?
Trebuie să fii un smintit sau un viteaz; iar Filip nu era nici una, nici alta;
era un palavragiu necioplit la vorbă şi cuminte.
Aşadar, tăcea în timp ce schimbau vorba de la unul la altul cei doi şi
chiar stătea ruşinat şi nehotărât. Trăseseră acum plasele, se aplecă şi el cu

1473
pescarii, îi ajută să umple coşurile, se vâra şi bătrânul Zevedeu în ape până
la brâu, ocârmuia peşti şi oameni.
Dar pe când toţi nespus de bucuroşi priveau cu mândrie coşurile pline
ochi, de pe stânca din faţă răsună pe neaşteptate glasul răguşit al lui barbă-
roşcată.
— Ei, moş Zevedeu!
Dar acesta făcea pe surdul; răcni din nou glasul:
— Ei, moş Zevedeu, să-l ţii din scurt pe fiul tău Iacov, eu îţi vreau
binele!
— Pe Iacov! exclamă bătrânul şi se tulbură.
O păţise cu cel mai mic fiu al lui, cu Ioan, îl pierduse, nu voia să-l piardă
şi pe acesta; alt fiu nu mai avea, şi avea nevoie de el în munca sa.
— Pe Iacov! făcu iarăşi neliniştit; ce-ai să spui despre Iacov, roşcovan
blestemat?
— L-am văzut pe drum vorbind dulce şi punând ceva la cale cu gâdele.
— Care gâde, blestematule de Dumnezeu? Vorbeşte desluşit!
— Fiul Tâmplarului, care face cruci în Nazaret şi răstigneşte profeţii…
Se duce, sărmane Zevedeu, e pierdut şi ăsta; doi fii ai avut, pe unul ţi l-a
luat Dumnezeu, pe celălalt Dracul!
Bătrânul Zevedeu rămase cu gura căscată; un peşte-rândunică sări din
ape, zbură pe deasupra capului lui Zevedeu şi se cufundă din nou în lac şi
dispăru.
— Rău semn! Rău semn! murmură bătrânul înspăimântat, nu cumva o să
plece aşa, ca peştele-rândunică, şi fiul meu, să piară în adâncuri de ape?
Se întoarse spre Filip:
— Ai văzut peştele-rândunică? întrebă el. Nimic nu se-ntâmplă-n lume
fără noima Lui; ce noimă zici că are asta? Voi, păstorii…
— Dacă era spinarea mielului, ţi-aş fi spus, moş Zevedeu; cu peştii nu
am de-a face, răspunse acru Filip.
Era mâniat fiindcă nu avea curajul să vorbească şi el bărbăteşte, ca Iuda.
— Mă duc să văd de vietăţile mele, zise el.
1474
 Îşi petrecu peste umeri bâta păstorească, sări din stâncă-n stâncă şi-l
ajunse din urmă pe Iuda.
— Stai, frate, îi strigă el, vreau să-ţi vorbesc. Nu te mânia.
— Şterge-o, fricosule, îi răspunse barbă-roşcată, fără să se întoarcă;
şterge-o la oile tale şi nu te amesteca împreună cu bărbaţii; şi nu-mi spune
„frate“; nu sunt frate cu tine!
— Stai, îţi zic, am de vorbit cu tine; nu te-nfuria!
Iuda se opri acum, îl privi cu dispreţ:
— De ce n-ai deschis şi tu gura să vorbeşti? De ce ţi-e frică? Încă ţi-e
frică? Încă n-ai habar de ce se petrece, cine vine, unde mergem? S-a
apropiat vremea, nenorocitule, vine regele iudeilor cu toată slava lui, şi vai
de cei fricoşi!
— Iuda, făcu rugător Filip, striveşte-mi mutra, ridică furcoiul pe care-l
ţii, loveşte-mă să-mi vin în fire, m-am săturat şi eu de-acum să-mi fie frică.
Iuda se apropie încet, îl înşfăcă de braţ:
— O spune inima ta, Filipe, îl întrebă, sau spui vorbe-n vânt?
— M-am săturat, îţi zic; astăzi mi-a fost scârbă de sufletul meu; dă-i
înainte; arată-mi calea, Iuda, sunt gata.
Barbă-roşcată privi în jurul său şi coborî glasul:
— Filipe, poţi să omori?
— Om?
— Om, desigur; dar ce, oaie?
— Încă n-am omorât, dar sigur o să pot; luna trecută eu singur am trântit
jos un taur şi l-am omorât.
— Un om e mai uşor; vino cu noi.
Filip sări, înţelese.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă, şi spaima i se revărsă pe faţă.
Auzise multe despre această înfricoşătoare frăţie „Ucigaşii sfinţi“, cum o
numeau şi care îngrozea lumea, de la muntele Ermon până jos la Marea
Moartă, mai jos chiar, până la pustiul Idumeii. Umblă înarmaţi cu răngi de
fier, cu frânghii, cu pumnale, vestesc: „Nu plătiţi dajdii necredincioşilor,
1475
numai unul este Domnul nostru, Adonai, omorâţi orice ovreu care încalcă
Legea Sfântă, care râde, vorbeşte şi trebăluieşte cu duşmanii Dumnezeului
nostru, romanii; loviţi, ucideţi, deschideţi drum să treacă Mesia! Curăţiţi
căile, vine!“
Intră ziua-n amiaza mare în sate şi în cetăţi, iau singuri hotărâre, omoară
pe saducheul cel trădător, pe romanul cel sângeros. Tremură de frica lor
bogătanii, preoţii, arhiereii îi afurisesc, ei, cică, iscă răzvrătiri şi aduc oştile
romane şi din când în când izbucneşte măcelul şi curge râu sângele
ovreilor.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă din nou încet Filip.
— Ţi-e frică, voinice? făcu barbă-roşcată şi râse cu dispreţ; nu suntem
ucigaşi, nu te-nspăimânta; luptăm pentru libertate, ca să fie dezrobit
Dumnezeul nostru, ca să fie dezrobit sufletul nostru, Filipe. Scoală-te, a
venit clipa s-arăţi şi tu că eşti bărbat; vino cu noi.
Dar Filip plecase capul, se căi deja că deschisese vorba cu Iuda; bune
sunt cuvintele curajoase, să te aşezi cu un prieten al tău, să mănânci şi să
bei şi să-ncepeţi sfaturi şi să zici o să fac şi-o să dreg, dar păzea, nu merge
prea departe că o să-ţi găseşti beleaua.
Iuda se aplecă acum spre el şi-i vorbea; astfel i se schimbase glasul şi
astfel laba lui grea îi atingea moale şi-i mângâia umărul, spunându-i:
— Ce este viaţa omului, Filipe, ce preţuieşte? Nimic nu preţuieşte, dacă
nu e slobodă; luptăm pentru libertate, îţi zic; vino cu noi.
Filip tăcea; de-ar fi putut să plece! Dar Iuda îl ţinea de umăr:
— Vino cu noi, eşti bărbat, ia o hotărâre; ai pumnal?
— Am.
— Să-l ai totdeauna în sân, poate, în orice clipă, să-ţi trebuiască; trecem
prin zile grele, fratele meu, nu auzi paşi uşori care se apropie? Este Mesia,
nu trebuie să găsească drumul închis; mai mult decât pâinea, ajută
pumnalul; uite, priveşte, eu!
Îşi deschise haina; pe piele, la sânul său negru sclipea gol un pumnal de
beduin, scurt, cu două tăişuri.
1476
 — Neghiobul de Iacov, fiul lui Zevedeu, e de vină că nu l-am împlântat
azi în inima unui trădător; ieri, înainte de-a porni din Nazaret, noi, fraţii, l-
am osândit la moarte…
— Pe cine?
— …şi-a căzut sorţul pe mine să-l omor.
— Pe cine? îl întrebă din nou Filip care se-nfurie.
— Socoteala mea, răspunse tăios barbă-roşcată; nu te-amesteca în
treburile noastre.
— N-ai încredere în mine?
Iuda se uită în jur, se aplecă, acum apucă pe Filip de braţ:
— Ascultă bine ce-o să-ţi spun, Filipe, şi să nu iasă o vorbă din gura ta,
pentru că eşti pierdut: Acum mă duc la mănăstire, în pustiu, m-au chemat
călugării să le fac uneltele; în câteva zile, trei-patru, trec din nou prin
bârlogurile tale; frământă bine în mintea ta cuvintele pe care le-am
schimbat, să nu scoţi o vorbă şi să nu mărturiseşti nimănui taina, ia o
hotărâre tu singur. Iar dacă eşti bărbat şi iei hotărârea care trebuie, o să-ţi
dezvălui pe cine o să lovim.
— Pe cine? Îl cunosc?
— Nu te grăbi, încă nu eşti frate.
Întinse mâna lui mare:
— Să fii sănătos, Filipe, zise el; pân-acum ai fost un om de nimic, trăiai
şi nu trăiai; pământul n-avea habar; aşa am fost şi eu, un om de nimic, până
în ziua când am intrat în frăţie. De atunci m-am făcut alt om; am ajuns om.
Nu mai sunt Iuda cel cu barba roşcată, fierarul, care munceşte ca o vită şi
are o singură menire, cum să-şi hrănească picioarele astea, şi pântecele, şi
capul pocit; lucrez pentru un rost mare; auzi? Pentru un mare rost; iar cine
lucrează, şi cel mai umil, pentru un rost mare, ajunge mare. Ai înţeles?
Nimic altceva nu-ţi spun; să fii sănătos!
Îşi îmboldi măgăruşul şi porni grăbit spre pustiu.
Filip rămase singur-singurel, îşi propti bărbia în bâta ciobănească şi privi
după Iuda, în timp ce ocolea stâncile şi dispărea.
1477
 „Măi, bine le zice barbă-roşcată ăsta“, se gândi el, „bune şi sfinte; vorbe
umflate, o să zici, dar ce strică? Cât timp suntem la cuvinte, toate merg
strună; dar dacă trecem la fapte? Ai grijă, sărmane Filipe; gândeşte-te şi la
oile tale; treaba cere judecată; lasă, văzând şi făcând.“
Îşi petrecu bâta pe după umeri, auzise clopoţeii de la caprele şi oile sale,
şi luă drumul, fluierând.

În acest timp argaţii aprinseră focul şi pregătiră ciorba de peşte; aruncară

în apa fiartă bibani, scoici şi arici de mare, şi o piatră cu alge pe ea, să
miroasă mâncarea a mare; peste puţin au s-arunce şi crapii aurii şi
roşioarele; de le-ar ajunge bibanii şi scoicile! Aciuiaţi în jur, toţi pescarii
înghiţeau înfometaţi în sec şi vorbeau puţin.
Pescarul bătrân se aplecă, spuse în taină celui de lângă el:
— Bine i le-a aruncat fierarul în obraz, răbdare, să vină ziua să ajungă
săracii în vârf şi bogaţii la fund; asta va să zică dreptate.
— Zici că se-ntâmplă asta, prietene? răspunse celălalt, pe care foamea-l
topise de mic copil; zici că se-ntâmplă asta vreodată în lumea aceasta?
— Există Dumnezeu? răspunse bătrânul; există; este drept? Poate
Dumnezeu să nu fie drept? este; ei, aşadar o să se-ntâmple! Trebuie numai
răbdare, copilul meu, răbdare.
— E, ce bombăniţi acolo la o parte? făcu moş Zevedeu a cărui ureche
prinsese ceva şi se simţea puţin jignit; să vă vedeţi de treaba voastră, lăsaţi
pe Dumnezeu, ştie el ce face; asta ne mai trebuia!
Deodată toţi tăcură; iar bătrânul se ridică, apucă lingura de lemn şi
amestecă mâncarea.

IX
În timpul în care argaţii lui Zevedeu ridicau plasele şi cădea feciorelnică,
ca şi cum ar fi ieşit prima oară din mâinile lui Dumnezeu, dimineaţa peste
lac, fiul Mariei călătorea împreună cu Iacov, fiul cel mare al lui Zevedeu;

1478
lăsaseră în urma lor Magdala, din când în când se opreau un pic să mângâie
femeile care jeleau grâul şi porneau iarăşi tăifăsuind. Iacov înnoptase şi el
în Magdala, îl prinsese furtuna, merse şi poposi la un prieten al lui; iar
înainte de-a se crăpa de ziuă, se ridică şi porni la drum.
În pâcla albastră, lipăind prin noroaie, mergea şi se grăbea să ajungă la
lacul Ghenizaret; începuseră să se limpezească potolite înăuntrul său
amărăciunile de la cele ce-a văzut în Nazaret, iar zilotul răstignit ajunsese
deja amintire îndepărtată în el; bărcile pescăreşti, şi argaţii, şi grijile zilnice
îi stăpâneau iarăşi mintea. Sărea peste gropile pe care le desfundase ploaia,
cerul râdea deasupra lui, pomii picurau, jumătate plângând, jumătate
râzând, păsările se trezeau, bucuria lui Dumnezeu; dar cum prinse a se
lumina, Iacov desluşi ariile pustiite de potop şi pe drum grâul şi orzul
recoltei care curgea cu apele. Primii câmpeni cu femeile lor se revărsaseră
deja pe ogoare şi începuseră bocetul… Iar pe neaşteptate, pe o arie pustiită,
aplecat împreună cu două bătrânele, văzu pe fiul Mariei.
Îşi strânse toiagul, ocărî; săriră din nou în mintea lui crucea, răstignitul,
Nazaretul; iar acum uite, călăul jeluieşte grâul cu femeile! Aspru,
nestăpânit suflet era Iacov, luase toate apucăturile tatălui său, viguros,
rapace, nemilos; nu semăna mamei lui, Salomeea, femeia sfântă; nici
fratelui său, Ioan, cel blând; strânse toiagul şi porni înfuriat către arie.
În clipa aceea fiul Mariei se ridica să pornească din nou la drum; curgeau
încă lacrimile pe obrajii lui, cele două bătrâne îi ţineau mâinile, îl sărutau şi
nu-l lăsau să plece. Cine-ar fi găsit, ca acest călător necunoscut, vorba cea
bună să le mângâie?
— Nu plângeţi, gospodine, nu plângeţi, le spunea el, o să mă întorc…
Şi-şi slobozea încet-încet mâinile din palmele lor bătrâne.
Se tăie avântul lui Iacov, se opri uluit; ochii călăului străluceau, plini de
lacrimi, şi acum priveau sus cerul trandafiriu nespus de voios, acum jos
pământul şi oamenii care se aplecau, scormoneau noroaiele şi jeleau.

1479
 „Ăsta-i călăul? Ăsta? Faţa lui străluceşte ca a profetului Ilie“, murmură
Iacov şi se dădu la o parte tulburat. Fiul Mariei ajunsese de-acum la
marginea ariei, îl văzu pe Iacov; îl cunoscu, îşi puse palma la piept, salută.
— Unde mergi, fiu al Mariei? făcu fiul lui Zevedeu muindu-şi glasul.
Iar înainte de-a asculta răspunsul:
— Mergem împreună, spuse, drumul e lung şi cere tovărăşie.
„Drumul e lung şi cere tovărăşie“, se gândi fiul Mariei, dar nu-şi
mărturisi gândul.
— Mergem, zise el, şi luară drumul de călători către Capernaum.
O vreme nu vorbiră; de la fiecare arie pornea bocetul femeilor; bătrânii,
sprijiniţi în toiegele lor, priveau grâul care fugea cu apele, bărbaţii, cu faţa
întunecată, nemişcaţi în mijlocul ariei lor treierate, pustiite, unii tăceau,
alţii ocărau. Fiul Mariei oftă:
— Ah, de-ar avea un om puterea, murmură el, de-ar avea puterea să
moară de foame ca să nu moară de foame poporul!
Iacov îl privi zeflemitor:
— Dac-ai putea să te faci grâu, ca să te mănânce poporul, să nu moară, ai
face-o?
— Cine n-ar face-o? spuse fiul Mariei.
Ochii vultureşti ai lui Iacov şi buzele groase atârnate jucară:
— Eu, răspunse el.
Fiul Mariei tăcu; celălalt se simţi înţepat.
— De ce să pier? mormăi el; Dumnezeu a trimis potopul, ce vină am eu?
Privi mâniat cerul:
— De ce a făcut-o Dumnezeu? Cu ce i-a greşit poporul? Nu înţeleg; tu
înţelegi, fiu al Mariei?
— Nu întreba, frate, e păcat; până alaltăieri şi eu întrebam, acum am
înţeles; acesta-i şarpele care-a ademenit pe cei dintâi plăsmuiţi26 şi
Dumnezeu ne-a alungat din Rai.
— Care acesta27?
— Întrebarea.
1480
 — Nu înţeleg, făcu fiul lui Zevedeu şi iuţi pasul.
De-acum tovărăşia călăului nu-i mai plăcu; cuvintele lui îl îngreunau; iar
tăcerea lui, încă şi mai de neîndurat. Ajunseră acum pe un piept al
câmpului, în depărtare se zăreau sclipind apele Ghenizaretului; plasele
fuseseră desfăcute deja pe mare, pescuiau; soarele roşu-aprins urca din
pustiu; pe mal străluci alb un bogat sat de frunte.
Iacov scrută bărcile lui, mintea i se umplu de peşte, se întoarse către
însoţitorul său nedorit:
— Unde mergi, fiu al Mariei? întrebă el; uite Capernaumul.
Fiul Mariei lăsă capul în jos, nu răspunse; îi era ruşine să spună că merge
la mănăstire să se sfinţească.
Iacov clătină capul, îl privi; deodată prin minte-i trecu un gând rău:
— Nu vrei să spui? mormăi el; o ţii ascunsă?
Îl prinse de bărbie, îi săltă capul:
— Priveşte-mă în ochi; spune, cine te trimite?
Dar fiul Mariei oftă:
— Nu ştiu, murmură el, nu ştiu; poate Dumnezeu, dar poate şi…
Se opri; i se lipi limba de gâtlej de teamă; într-adevăr, dacă-l timitea
Diavolul?
Iacov izbucni într-un râs sec, numai dispreţ; îl ţinea acum strâns de braţ
şi-l zgâlţâia:
— Centurionul? mugi-ncet; centurionul, prietenul tău? El te trimite?
Da, sigur, el îl va fi trimis iscoadă; apăruseră noi ziloţi în munţi şi în
pustiu, coborau în sate, prindeau poporul în ascuns şi-i vorbeau despre
răzbunare şi libertate; iar sângerosul centurion al Nazaretului stârnise în
toate satele pe ovreii vânduţi, să se facă iscoade. Asemenea, sigur, era şi
acesta, călăul.
Îşi încreţi sprâncenele, îşi coborî glasul, îi dădu una, îl aruncă mai încolo.
— Ascultă ce-ţi spun, fiu al Tâmplarului, aici drumurile noastre se
despart. Dumneata nu ştii unde mergi, eu ştiu; haide c-o să mai vorbim noi.

1481
Unde-o să te duci o să te urmez, amărâtule, şi vai de tine; numai asta ţi-o
zic şi să mă ţii minte: De pe drumul pe care-ai pornit n-o să ieşi viu!
Zise, şi fără să-i întindă mâna, luă coborâşul alergând la vale.

Coborâseră acum căzănelul de aramă de pe foc, pescarii se aşezară de jur

împrejur, primul întinse lingura de lemn Zevedeu, alese cea mai mare
sinagridă28 şi începu să mănânce. Cel mai bătrân din tovărăşie întinse mâna
să-l împiedice:
— Stăpâne, zise el, am uitat să spunem rugăciunea.
Bătrânul Zevedeu, cu gura plină, ridică lingura de lemn şi începu,
mestecând, să mulţumească Dumnezeului lui Israel, care a trimis peştele,
grâul, vinul şi uleiul ca să hrănească neamurile ovreilor, să rabde până o să
vie ziua Domnului – să fie risipiţi duşmanii, să cadă toate neamurile la
picioarele lui Israel, să se închine; să cadă toţi zeii la picioarele lui Adonai,
să se închine. Pentru asta mâncăm, Doamne, pentru asta ne-nsurăm şi
facem copii, pentru asta trăim – de dragul tău!
Spuse, şi dădu una şi înghiţi sinagrida.
Şi pe când acolo, stăpân şi argaţi se bucurau de ostenelile lor şi mâncau
cu ochii aţintiţi pe lac, mama care-i hrănea, uite-ţi-l că apăru, plin de noroi,
gâfâind, Iacov. Pescarii se înghesuiră să facă loc, iar moş Zevedeu îi strigă
cu chef:
— Bine-ai venit, primule născut29! Eşti norocos, stai jos să mănânci; ce
veşti?
Fiul nu răspunse; se lăsă pe vine alături de tatăl său, dar nu întinse mâna
spre căzănelul plăcut mirositor care scotea aburi.
Bătrânul Zevedeu se întoarse cu sfială şi-l privi, îl ştia bine pe fiul ăsta al
lui, ciudat, necioplit, şi se temea de el.
— Nu ţi-e foame? îi zise; ce-i cu mutra asta? Cu cine te-ai pus iarăşi?
— Cu Dumnezeu, cu demonii, cu oamenii, răspunse el înfuriat; nu mi-e
foame.

1482
 „Oho“, se gândi moş Zevedeu, „a venit iarăşi să ne strice ciorba…“, dar
se strădui să facă chef, să abată vorba; lovi mângâietor genunchiul fiului
său.
— Ei, şmechere, spuse şi-i făcu cu ochiul, cu cine tăifăsuiai pe drum?
Iacov sări în sus:
— Avem şi iscoade? Cine ţi-a spus-o? Cu nimeni.
Se ridică, merse la lac, se afundă până la genunchi, se spălă; se întoarse
înapoi la tovarăşi; îi privi cum mâncau şi râdeau mulţumiţi, nu se stăpâni:
— Domniile voastre mâncaţi şi beţi, iar alţii sunt răstigniţi în Nazaret de
dragul vostru! zise, nu putea să-i vadă şi porni către sat bombănind.
Bătrânul Zevedeu îl privea cum se depărtează, îşi clătină capul mare:
— Mi-am găsit beleaua cu fiii mei, zise el; unul mi-a ieşit prea molâu,
prea temător de Dumnezeu; iar celălalt prea sucit, unde merge şi stă se iscă
ceartă; mi-am găsit beleaua. Nici unul n-a ieşit om în toată firea – un pic
moale, un pic pe dos, când bun, când dulău care muşcă, jumătate drac,
jumătate înger, om într-un cuvânt!
Oftă, apucă un crap auriu să alunge amărăciunile.
— Să fie sănătoşi crapii, zise el, şi lacul care face crapi şi Dumnezeu
care face lacurile.
— Ce-o să zică atunci moş Iona, stăpâne? spuse bătrânul tovărăşiei; şade
sărmanul în fiecare seară pe-o stâncă şi priveşte spre Ierusalim şi plânge pe
fiu-său Andrei. Smintit şi-ăsta; a găsit, chipurile, un profet şi umblă
împreună cu el, mănâncă miere şi lăcuste, prinde oamenii şi-i cufundă în
Iordan, să-i spele, zice, de păcate!
— Fă copii, chipurile, să te pricopseşti! zise Zevedeu, ia aduceţi-mi,
băieţi, tărtăcuţa, mai are vin; m-am întristat!
Se auziră paşi înceţi, grei, pe prundiş, ca şi cum s-ar fi apropiat vreun
animal cu mişcări greoaie şi-nfuriat. Bătrânul Zevedeu se întoarse, sări
înainte:

1483
 — Bine-ai venit, Iona, om bun! exclamă, ştergându-şi barba împroşcată
de vin; m-am pus cu fiii mei şi cu crapii; vino să te pui şi tu cu crapii şi să
ne spui ce veşti ai de la sfântul Andrei, fiul tău!
Un pescar bătrân apăru pe neaşteptate, scund şi gros, desculţ, ars de
soare, c-un cap uriaş plin de păr alb, cârlionţat; pielea lui făcuse solzi ca de
peşte, ochii lui erau tulburi, îmbătrâniţi; se aplecă, îi privi pe rând; căuta pe
cineva.
— Pe cine cauţi, moş Iona? făcu Zevedeu; ţi-e lene să vorbeşti?
Îi privea picioarele, barba, părul încurcat în oase de peşte şi alge; iar
buzele-i late, crestate se deschideau şi se-nchideau, ca ale peştelui, şi nu
vorbeau. Moş Zevedeu dădu să râdă, dar brusc îl stăpâni spaima; o
bănuială smintită îi trecu prin minte; îşi întinse temător ambele mâini, ca şi
cum ar fi vrut să-mpiedice pe moş Iona să se apropie de el.
— Oho, nu cumva eşti profetul Iona? strigă şi sări în sus; de-atâta timp
împreună cu noi şi te-ascunzi de noi? Te rog, în numele lui Adonai,
vorbeşte! Odată am ascultat pe sfântul stareţ al mănăstirii vorbind despre
peştele-câine30 cum a-nghiţit pe profetul Iona şi cum apoi l-a vărsat şi-a
sărit afară din pântecele peştelui om ca şi-ntâia oară. Da, pe legea mea, aşa,
chiar ca pe tine ni l-a înfăţişat stareţul: părul lui, chipurile, şi pieptul erau
încurcate în alge, iar barba plină de răcuşori abia născuţi. Pun prinsoare, şi
să mă ierţi, moş Iona, de-o să pipăi în barba ta, o să găsesc răcuşori.
Pescarii izbucniră în râs, dar ochii lui moş Zevedeu priveau cu spaimă pe
prietenul său de demult.
— Vorbeşte, omu’ lui Dumnezeu, îi spunea şi îi repeta, nu cumva eşti
profetul Iona?
Bătrânul Iona clătină capul, nu-şi amintea să-l fi înghiţit vreun peşte, se
poate totuşi, de-atâţia şi-atâţia ani de când se luptă cu peştii, cum să-şi
amintească?
— El este, el, murmură bătrânul Zevedeu şi-şi rotea privirea, ca şi când
ar fi vrut să fugă.

1484
 O ştia el, profeţii sunt oameni cu toane, nu trebuie să ai încredere în ei;
dispar în foc, în mare, în văzduh, şi-apoi, pe neaşteptate, iată-i în faţă! Ilie
n-a urcat la cer călare pe foc? Şi totuşi trăieşte şi domneşte încă, iar pe
orice vârf de munte, dacă te împiedici, iată-l înaintea ta; la fel şi Enoh,
nemuritor. Iat-acum şi profetul Iona ne face pe cel neprins, că este,
chipurile, pescar şi tatăl lui Petru şi Andrei. Să-l iau cu binişorul,
supărăcioşi mai sunt profeţii ăştia, suciţi, poţi să-ţi găseşti beleaua cu ei. Îşi
îndulci glasul:
— Moş Iona, zise el, iubite vecin, cauţi pe cineva, pe Iacov? S-a întors
de la Nazaret, dar a fost obosit, cică, se duce-n sat, iar dacă-ntrebi şi de fiul
tău Petru, e bine, cică, e bine, nu te-ntrista, şi vine; multe, multe sărutări,
zice… Mă auzi, moş Iona? Fă-mi un semn.
Îi vorbea dulce, îi mângâia umerii nesimţitori; nimeni nu ştie, se-ntâmplă
atâtea, vietatea asta de pescar poate să fie profetul Iona; aşadar, s-avem
grijă!
Moş Iona se aplecă, prinse un scorpion mic din căzănel, îl făcu o
îmbucătură şi-ncepu să-l mestece cu ţepi cu tot.
— Mă duc, bombăni el şi întoarse spatele.
Pietrişul începu iarăşi să trosnească; un pescăruş trecu foarte aproape pe
deasupra capului lui Iona; se opri brusc o clipă, dând din aripi, de parcă ar
fi ochit vreun răcuşor în părul bătrânului pescar; dar scoase un ţipăt răguşit,
de parcă s-ar fi-nspăimântat, şi-şi luă zborul.
— Aveţi grijă, bre băieţi, făcu moş Zevedeu, el este, îmi pun capul,
profetul Iona; să meargă doi din voi să-l ajute, acum cât îi lipseşte Petru, să
nu ne găsim beleaua.
Doi bărbaţi robuşti se ridicară, jumătate râzând, jumătate înfricoşaţi.
— Să fie păcatul pe capul tău, moş Zevedeu, spuseră ei, ne ducem;
profeţii sunt fiare, îşi deschid gura din senin, şi nu mai rămâne oscior din
tine! Să fiţi sănătoşi!
Bătrânul Zevedeu se umflă mulţumit ca un taur, o scosese bine la capăt
cu profetul, se întoarse către argaţii rămaşi:
1485
 — Haideţi, băieţi, mişcaţi mâinile repede! Puneţi peştele în coşuri, luaţi
satele la rând; aveţi grijă: ţăranii sunt foarte şireţi, nu sunt ca noi pescarii,
oamenii lui Dumnezeu; daţi cât puteţi mai puţin peşte, luaţi cât puteţi mai
mult grâu (să fie şi de anul trecut), ulei, vin, pui, iepuri… Aţi înţeles? Doi
şi cu doi fac patru.
Argaţii săriră în sus, începură să umple coşurile.
Dincolo, în dosul stâncilor, apăru un călăreţ pe o cămilă, alergând; moş
Zevedeu îşi puse palma streaşină, scrută.
— Bre băieţi, ia priviţi şi voi, nu cumva e fiul meu Ioan? strigă el.
Călăreţul trecea acum prin nisipul mărunt, se apropia.
— El este! El este! strigară pescarii; bine le-ai nimerit, stăpâne!
Călăreţul trecea acum prin faţa lor, scutură mâna, salută.
— Ioan, strigă bătrânul tată, de ce te grăbeşti? Unde te duci? Stai puţin să
te vedem!
— Stareţul moare, mă grăbesc!
— Ce-a păţit?
— Nu vrea să mănânce; vrea să moară.
— De ce? de ce?
Dar cuvintele călăreţului se pierdură în văzduh.
Moş Zevedeu tuşi, se gândi o clipă, îşi clătină capul.
— Dumnezeu să ne păzească de sfinţenie, zise el.

Fiul Mariei privea pe Iacov cum coboară către Capernaum cu paşi

furioşi, se grămădi jos pe pământ cu picioarele încrucişate, şi inima îi era
plină de mâhnire. El care dorea atât de fierbinte să iubească, iar ei să-l
iubească, de ce să trezească în inima oamenilor atâta duşmănie? El e de
vină; nici Dumnezeu, nici oamenii, el; de ce să se poarte atât de laş, de ce
să pornească pe un drum şi să nu aibă curaj să ajungă până la capăt?
Schilodit, nenorocit, laş. De ce să nu-ndrăznească să se însoare cu
Magdalena, s-o izbăvească de ruşine şi de moarte? Iar dacă Dumnezeu îl
striga cu mânie şi-i poruncea: „Ridică-te!“ De ce să se prindă de pământ şi

1486
să nu vrea să se ridice? Iar acum de ce a pus spaima stăpânire pe el şi se
duce să se vâre în pustiu? Îşi închipuie că Dumnezeu nu-l va găsi şi-acolo?
Soarele se apropia să stea deasupra lui, bocitul grâului încetase de-acum,
oamenii chinuiţi se obişnuiseră deja cu nenorocirea lor, îşi amintiră că
bocetul n-a adus niciodată vindecare, tăcură. De mii de ani sunt
nedreptăţiţi, flămânzesc, puterile văzute şi nevăzute îi doboară; şi totuşi
izbutesc să trăiască şontâc-şontâc; aşadar, au învăţat să aibă răbdare.
O şopârlă verde apăru pe neaşteptate dintr-un tufiş spinos să se usuce la
soare; văzu bărbatul, o fiară înfricoşătoare deasupra ei, se sperie şi inima
începu să-i bată putenic sub gât; dar prinse curaj, se lipi în întregime pe o
piatră caldă, îşi întoarse ochiul rotund, negru ca tăciunele şi privea cu
încredere pe fiul Mariei, ca şi cum i-ar fi urat bun venit, ca şi cum i-ar fi
spus: „Am văzut că eşti singur, am venit să-ţi ţin de urât“; fiul Mariei se
bucură şi-şi ţinu răsuflarea, să n-o înspăimânte. Iar pe când o privea şi-şi
simţea şi el inima că bate ca a ei, doi fluturi dădeau din aripi între ei,
veneau şi se duceau iar de la unul la altul şi nu voiau să plece; negri, pufoşi
amândoi, cu pete roşii; zburau voioşi, se jucau în soare, iar în cele din urmă
se duseră şi se aşezară pe basmaua însângerată a bărbatului, cu trompa pe
petele roşii, de parc-ar fi vrut să sugă sângele. Simţea mângâierea lor în
creştetul capului, îşi aminti de cârligele lui Dumnezeu, îi aduceau aceeaşi
veste, aşa îi păru, aripile fluturilor şi cârligele lui Dumnezeu; „ah, de-ar
putea“, se gândi el, „să coboare Dumnezeu întotdeauna la oameni, nu ca un
vultur cu gheare nemiloase, nu ca un fulger, ci ca un fluture“.
Şi pe când fluturi şi Dumnezeu se amestecau în mintea lui, simţi o
gâdilitură la tălpi, lăsă privirea şi văzu că se-nşiră sub scobiturile
picioarelor lui grijulii, furnici mari, negre-gălbii, grăbite şi care trăgeau
câte două, câte trei, de un bob de grâu cu cleştii lor largi. Le furaseră de pe
câmp, de la gura oamenilor, şi le cărau în cuiburile lor de furnici, slăvind
pe Dumnezeu, Furnica cea Mare, care se-ngrijeşte de poporul său ales,
furnicile, şi trimite potopuri pe câmp, tocmai când trebuie, când sunt
îngrămădite grânele la arii.
1487
 Fiul Mariei oftă; „şi ele sunt făpturi ale lui Dumnezeu“, se gândi el;
„făpturi ale lui Dumnezeu şi oamenii, şi şopârlele, şi greierii pe care-i aud
în livezile de măslini, şi şacalii care urlă noaptea, şi potopurile, şi
foamea…“
Auzi pe cineva gâfâind în spatele lui; se-nspăimântă, de-atâta timp o
uitase, dar ea nu-l uita; o simţi acum cum şedea şi ea cu picioarele
încrucişate în spatele lui şi sufla.
— Creatură a lui Dumnezeu e şi Blestemul, murmură.
Simţea că este înconjurat de peste tot de suflarea lui Dumnezeu; sufla
peste el, când caldă şi binevoitoare, când sălbatică, fără milă. Şopârlă,
fluturi, furnici, Blestem, toate sunt Dumnezeu.
Auzi clopoţei pe drum şi glasuri, se întoarse; trecea o lungă caravană de
cămile, încărcate cu mărfuri scumpe, iar un biet măgăruş înainte le
călăuzea; parc-ar fi venit din pustiu, vor fi pornit de dincolo de Ninive şi
Babilon, din pământurile grase udate de râuri ale patriarhului Avraam;
cărau pesemne ţesături de mătase, mirodenii şi fildeş, poate şi robi şi fiice
de robi, şi se-ndreptau spre Marea cea Mare cu corăbii împestriţate…
Treceau şi trecere nu aveau; ce bogăţii are lumea aceasta, se gândi fiul
Mariei, ce minuni! Iar în coada caravanei, cu saricuri verzi, cu veşminte
albe, lungi, cu bărbi negre, cu cercei de aur, treceau acum, clătinându-se în
mersul legănat al cămilelor, negustori bogaţi. Fiul Mariei se înfioră:
„Se vor opri la Magdala“, îi veni deodată gândul, „se vor opri la
Magdala, poarta Magdalenei e deschisă, e deschisă zi şi noapte, şi vor
intra. S-o izbăvesc! De-aş putea s-o izbăvesc! Pe tine, nu neamul lui Israel,
pe el nu pot; pe tine, Magdalena! Eu nu sunt profet, dacă-mi deschid gura,
nu ştiu ce să spun; pe mine nu m-a uns Dumnezeu cu cărbune aprins pe
buze, n-a aruncat trăsnetul Său în măruntaiele mele să ard, să sar ieşit din
minţi pe drumuri şi să încep să ţip! Să nu fie cuvintele mele, să fie ale Lui,
şi să nu-mi pese; eu voi deschide gura, şi El va vorbi. Nu sunt profet, sunt
un om simplu şi fricos, nu pot să te scot din patul ruşinii, şi mă duc în
pustiu, la mănăstire, să mă rog pentru tine. Rugăciunea este atotputernică;
1488
au să spună, în războaie, cât timp Moise avea mâinile ridicate la cer, fiii lui
Israel învingeau; obosea şi le cobora? erau învinşi; voi avea zi şi noapte
mâinile mele ridicate la cer pentru tine, Magdalena!“
Apoi privi soarele aşteptând să se încline spre asfinţit, să ia drumul pe
întuneric, să treacă pe lângă Capernaum fără să-l vadă nimeni şi să
înconjoare lacul să intre în pustiu. Acum se-nteţi în el dorinţa arzătoare de-
a ajunge; oftă iarăşi:
— Ah, de-aş putea să merg pe apă şi să trec lacul! murmură el.
Şopârla era încă lipită de piatra caldă şi se usca, fluturii zburaseră sus şi
se pierdură în lumină, furnicile cărau încă, goleau grâul în hambarele lor,
se-ntorceau din nou în grabă pe câmp, veneau din nou încărcate; soarele
dădea să asfinţească. Umbrele se lungiră, trecătorii se răriră, se lăsa chindia
peste copaci şi ţarini şi le aurea; iar apele lacului se năuciră; la fiecare
bătaie a ochiului îşi schimbau înfăţişarea – se rumeneau, deveneau violet-
deschis, se înnegreau; o stea mare atârna pe cer, spre apus.
„Acum va veni noaptea, acum va veni fiica neagră a lui Dumnezeu, cu
caravanele ei de stele…“ se gândi fiul Mariei, şi-nainte de-a se umple
cerul, se umplu mintea lui de stele.
Se pregătea deja să se ridice, să pornească din nou la drum, când în
spatele lui auzi o goarnă şi un drumeţ strigându-l pe nume. Se întoarse; în
lumina firavă a asfinţitului desluşi pe cineva, încărcat cu-o boccea mare,
făcându-i semn şi urcând. „Cine să fie?“ se gândi el şi se căznea să
desluşească sub boccea înfăţişarea călătorului; cândva mai văzuse mutra
aceasta palidă, şi bărbuţa rară, şi picioarele strâmbe; pe neaşteptate scoase
un strigăt:
— Tu eşti, Toma? Ai început iarăşi ocolul tău prin sate?
Coropcarul saşiu, nespus de şiret stătea acum înaintea lui gâfâind; puse
jos bocceaua, îşi şterse fruntea lui ascuţită, năduşită, iar ochii lui saşii jucau
dintr-o parte în alta şi nu ştiai, se bucurau sau luau în zeflemea.
Fiul Mariei îl iubea, îl vedea deseori trecând pe la atelierul său, cu
goarna petrecută la brâu, se întorcea din sate, îşi punea bocceaua pe tejghea
1489
şi începea să vorbească despre cele văzute în umbletul său, batjocorea,
râdea, înţepa; nu avea încredere nici în Dumnezeul lui Israel, nici în ceilalţi
dumnezei, „toţi ne înşală“, spunea el, „ca să le înjunghiem căpriţe şi să le
ardem tămâie înmiresmată şi să răguşim cântând în imnuri frumuseţile
lor…“ Iar fiul Mariei îl asculta, inima lui strânsă se deschidea puţin, privea
cu mândrie această minte de ştrengar, care, cu toată sărăcia lui, cu toată
robia şi nefericirea rasei lui, găsea puterea, prin râs, prin zeflemea să le
învingă.
Dar şi Toma coropcarul îl iubea pe fiul Mariei, îi părea o oaie blândă,
îmbolnăvită, care behăie şi caută pe Dumnezeu ca să alerge în urma Lui.
— Eşti o oaie, îi spunea deseori şi izbucneau în râs, eşti o oaie, fiu al
Mariei, însă ai înlăuntrul tău un lup; şi lupul acesta o să te mănânce!
Şi scotea de la sân ba un pumn de curmale, ba o rodie sau un măr pe care
le furase de prin grădini ca să-l cinstească.
— Bine că te-am găsit, spuse când îşi trase sufletul; Dumnezeu te
iubeşte; încotro te-ai pornit, nu-mi spui?
— La mănăstire, răspunse el şi arătă cu mâna dincolo spre lac.
— Bine că te-am găsit, aşadar; întoarce-te din drum!
— De ce? Dumnezeu…
Dar Toma se înfurie.
— Împlineşte-mi dorinţa, să nu începi iarăşi cu Dumnezeu; n-o scoţi la
capăt cu El; umbli în toată viaţa ta, umbli în toată moartea ta, să-L ajungi,
dar binecuvântatul nu are sfârşit. Lasă-L, aşadar, nu-L amesteca în treburile
noastre; aici avem de-a face cu oameni, ticăloşi, isteţi, ascultă: Ia seama la
Iuda, barbă-roşcată! Înainte de-a pleca din Nazaret l-am văzut vorbind în
taină cu mama răstignitului, apoi cu Baraba şi alţi doi-trei cuţitari ziloţi, am
auzit numele tău, ai grijă, fiu al Mariei, nu te du la mănăstire.
Dar el lăsă capul în jos.
— Toate vietăţile, spuse el, sunt în palma lui Dumnezeu; El mântuieşte
pe cine vrea, omoară pe cine vrea; ce împotrivire se poate să aducem noi?
O să mă duc, şi să-mi ajute Dumnezeu!
1490
 — O să te duci? strigă Toma înfuriat; dar Iuda te găseşte, în ceasul acesta
când vorbim, e la mănăstire şi are cuţitul ascuns la sân; tu ţii cuţit?
Fiul Mariei se înfioră:
— Nu, răspunse el, ce să fac cu el?
Toma râse:
— Oaie… oaie… oaie… murmură el.
Îşi ridică bocceaua de jos:
— Să fii sănătos, zise, fă ce vrei; eu îţi spun: fugi! tu-mi spui: mă duc!
Haide, aşadar, şi bate-ţi după aceea capul!
Ochii lui saşii jucară şi luară iarăşi coborâşul fluierând.
Seara se lăsase bine de-acum; se întunecă pământul, se afundă lacul, se
aprinseră primele opaiţe în Capernaum. Păsările de zi îşi vârâseră capetele
în aripi să doarmă, cele de noapte se trezeau, ieşeau la vânătoare.
„Bun şi sfânt e ceasul acesta“, cugetă fiul Mariei, „n-o să mă vadă
nimeni, să pornesc!“
Îi veniră-n minte cuvintele lui Toma:
— Va fi ce vrea Dumnezeu, murmură el; dacă este El cel care mă
împinge să mă duc să-mi găsesc moartea, să merg repede; să fiu omorât,
asta pot s-o fac, şi-o fac.
Se întoarse în urma lui.
— Să mergem, spuse nevăzutei tovarăşe de drum şi o luă către lac.
Noaptea era dulce, caldă, umedă, un vânt sufla dinspre sud, Capernaumul
mirosea a peşte şi iasomie. Bătrânul Zevedeu şedea în curtea casei lui, cu
femeia lui, Salomeea; mâncaseră, tăifăsuiau. Fiul său Iacov înăuntru se
răsucea în aşternut; zilotul răstignit, fiul Tâmplarului, iscoada, noua
nedreptate făcută de Dumnezeu oamenilor, să le ia grâul, se încurcau în
mintea lui, îi răscoleau inima, nu-l lăsau să doarmă. Iar vorbele bătrânului
său tată îl înfuriau şi ele. Sări în sus, se aprinse, ieşi în curte, păşi pragul.
— Unde te duci? îl întrebă mama neliniştită.
— La lac, să mă bată vântul, mormăi şi dispăru în întuneric.
Moş Zevedeu clătină capul, oftând:
1491
 — S-a stricat lumea, femeie, zise el; astăzi tinerii nu-şi mai încap în
piele. Nu sunt nici rândunici, nici peşti; sunt peşti-rândunică. Marea nu-i
încape, zboară prin văzduh; dar în văzduh nu îndură, se cufundă din nou în
mare; şi, ptiu, iarăşi, de la început! Sunt pierduţi; ptiu, priveşte pe fiul
nostru, pe odorul tău, pe Ioan. Mănăstire, îţi zice, rugăciune, post,
Dumnezeu; barca i se pare prea strâmtă, nu-l încape; şi poftim acum ăsta,
Iacov, pe care-l credeam cuminte, ţine minte ce-ţi zic, într-acolo a îndreptat
prora şi el; l-ai văzut astă-seară cum s-aprindea şi se umfla şi nu-l încăpea
casa? Şi mie nu-mi pasă, dar cine-mi va ocârmui bărcile pescăreşti şi
argaţii? Aşadar, toate ostenelile mele or să se ducă pe apa sâmbetei? M-am
întristat, bre femeie, adu-mi un vin, adu şi-o gustare de caracatiţă, că tare
sufăr!
Bătrâna Salomeea se făcu că n-auzi; astă-seară moşul ei băuse prea mult,
ajunge; se căzni să schimbe vorba.
— Sunt tineri, zise ea, nu te amărî; o să le treacă.
— Bre, ai dreptate, femeie, mintea ta de femeie; de ce şed şi-mi bat
capul? asta e; sunt tineri, o să le treacă. Tinereţea e boală, trece. Şi eu, când
eram tânăr, aveam aprinderi, mă răsuceam în aşternut, credeam că,
chipurile, îl căutam pe Dumnezeu; iar eu căutam femeie; pe domnia ta,
babă Salomeea! Te-am luat, m-am liniştit. La fel şi fiii noştri; au mintea
dusă, aşadar! Sunt mulţumit, bre femeie, adu un vin, adu o gustare de
caracatiţă, să beau, Salomeea mea, în sănătatea ta!

Dar puţin mai încolo, în curtea vecină, moş Iona, singur-singurel în

bordeiul său, îşi cârpea la lumina opaiţului plasa; cârpea, cârpea, dar
mintea şi gândul său nu erau la răposata lui femeie, care murise anul trecut
pe vremea asta, nici la nerodul său fiu, Andrei, nici la celălalt nesăbuit fiu
al său, Petru, care bătea tavernele Nazaretului şi-l lăsase baltă să se lupte,
om bătrân, singur-singurel, cu peştii; se gândea la cuvintele lui Zevedeu şi
căzuse într-o mare întristare. Nu cumva era într-adevăr profetul Iona? Îşi
privi mâinile, picioarele, coapsele numai solzi. Iar suflarea îi mirosea şi ea

1492
a peşte, şi năduşeala, a peşte şi ea; iar acum îşi aminteşte, alaltăieri, când
îşi plângea femeia, şi lacrimile îi miroseau a peşte; şi avea dreptate
preaşiretul Zevedeu, găseşte câteodată raci în barba lui… Nu cumva, într-
adevăr, este profetul Iona? Ah, de-aceea n-are chef să vorbească, scoţi
vorbele din gura lui cu cleştele, iar când calcă pe pământ se tot poticneşte
şi se-mpleticeşte; dar când se afundă în lac, ce uşurare este aceea, ce
bucurie, cum îl ridică apa în braţele ei, şi-l mângâie, îl linge, gâlgâie în
urechile lui, şi-i vorbeşte şi el precum peştii, îi răspunde fără cuvinte, şi ies
bulbuci din gura lui!
„Sigur voi fi profetul Iona, am înviat, m-a vărsat iarăşi peştele-câine, dar
acum mi-am băgat minţile-n cap, sunt profet, dar fac pe pescarul, o suflare
nu scot, nu vreau să-mi găsesc iarăşi beleaua…“ Zâmbi mulţumit de
şiretenia lui. „Bine mi-au ieşit“, se gândi el, „nimeni nu m-a dibuit atâţia
ani, nici chiar eu însumi; numai îndrăcitul Zevedeu, să fie sănătos că mi-a
deschis ochii…“ Lăsă jos unealta lui, îşi frecă mâinile mulţumit, deschise
un dulap, scoase o tărtăcuţă, ridică gâtul său solzos, scurt şi gros şi începu
să bea gâlgâind.

În Capernaum cei doi bătrâni beau mulţumiţi, călătorul nostru noptatic

străbătea mal cu mal, cufundat în gânduri, nu singur-singurel, auzea în
urma lui cum scârţâie nisipul; în curtea Magdalenei descălecară noi
negustori, iar acum, cu picioarele încrucişate pe pietrişul curţii ei,
tăifăsuiau încet, mestecând curmale şi raci fripţi şi-şi aşteptau rândul. În
mănăstire călugării întinseseră în mijlocul chiliei lui pe stareţ şi-l vegheau;
răsufla încă, avea ochii holbaţi şi privea spre uşa deschisă, cu faţa topită,
încordată, ca şi cum ar fi tras cu urechea.
— Trage cu urechea dacă nu cumva vine rabinul din Nazaret, să-l
însănătoşească…
— Trage cu urechea dacă nu cumva se aude pasul lui Mesia care vine…
Călugării vorbeau în taină şi-l priveau, iar sufletul tuturor era pregătit, în
ceasul acesta, să primească minunea. Îşi ciuleau toţi urechile, dar nu

1493
auzeau decât în colţul de dincolo al curţii un baros care bătea pe-o
nicovală; Iuda aprinsese focurile lui şi lucra de noapte.

X
Dincolo, departe, în Nazaret, în bordeiul ei, Maria, femeia lui Iosif
Tâmplarul, cu opaiţul aprins şi uşa deschisă făcea ghem lâna pe care o
torsese; înfăşura şi se grăbea, se hotărâse s-o pornească la drum, să ia la
rând satele, să-şi caute fiul. Înfăşura, iar mintea ei era în altă parte,
străbătea ţarinile, trecea prin Magdala şi Capernaum, făcea semne, pustie şi
deznădăjduită, în jurul malului lacului Ghenizaret. Îşi căuta fiul. „Iarăşi a
plecat, iarăşi l-a-mpuns Dumnezeu cu ţepuşa Lui, nu-I e milă de el, nu-I e
milă de mine, ce I-am făcut noi? Acestea au fost bucuriile şi măririle pe
care ni le-a rânduit? De ce să-nfloreşti toiagul lui Iosif, să iau pe bărbatul
acesta bătrân, de ce s-arunci trăsnetul şi să sădeşti în măruntaiele mele pe
acest unic fiu apucat de duhuri? Un migdal înflorit eram, când îl ţineam la
sân, neprihănită din tălpi până-n creştet, înflorisem; treceau vecinii, mă
priveau cu mândrie şi spuneau: «Binecuvântată eşti tu peste toate femeile,
Maria!» Treceau caravanele, se opreau: «Cine este acest migdal înflorit?»
spuneau şi coborau de pe cămile şi se umpleau poalele mele de daruri. Şi,
pe neaşteptate, un vânt a suflat, am rămas fără frunze şi flori… Încrucişez
mâinile pe pieptul leneş: Doamne, s-a făcut voia Ta; m-ai înflorit, ai suflat
peste mine, am rămas fără frunze şi flori; nu este nădejde să-nfloresc din
nou, Doamne?“
„Nu este nădejde să se liniştească inima mea?“ întreba şi fiul, când dis-
de-dimineaţă, ocolind lacul, îi ieşi în faţă mănăstirea, înţepenită în stâncile
verzi-roşietice. „Cu cât înaintez şi mă apropii de mănăstire, inima mi se
tulbură; de ce? N-am luat drumul potrivit, Doamne? Nu mă împingi Tu
spre această sfântă pustnicie? De ce, aşadar, nu vrei să-Ţi pui mâna, să-mi
îndulceşti inima?“

1494
 Doi călugări îmbrăcaţi în alb-strălucitor apărură în poarta mare a
mănăstirii; urcară pe o stâncă, scrutară dincolo spre Capernaum.
— Încă… încă… zise unul, cu fund mic şi cocoşat, pe jumătate smintit.
— N-o să-l apuce în viaţă, făcu celălalt, o matahală, cu-o gură despicată,
ca a peştelui-câine, care-i ajungea până la urechi. Haide, Ieroboam, eu o să
rămân de strajă, pân-o să apară cămila.
— Eu o să mă duc să-l văd cum moare, zise voios cocoşatul şi coborî-n
fugă de pe stâncă.
Fiul Mariei stătea nehotărât în pragul mănăstirii; să intre înăuntru, să nu
intre? Inima îi bătea ca un clopot. Curtea era pavată cu plăci; nici un copac
verde, nici o floare, nici o pasăre; numai smochini faraonici sălbatici de jur
împrejur… Un pustiu rotund, nemilos era curtea aceasta, şi peste tot în jur,
găuri săpate în stâncă, ca nişte morminte, chiliile.
„Aceasta este împărăţia cerurilor?“ se întreba el. „Aici se linişteşte inima
omului?“
Privea, privea, şi nu se hotăra să treacă pragul. Doi câini ciobăneşti negri
săriră din colţ şi începură să-l latre.
Cocoşatul văzu oaspetele, fluieră la câini, tăcură; iar apoi se întoarse şi
cercetă din cap până-n picioare pe drumeţul străin; prea trişti îi părură ochii
lui, prea sărac veşmântul pe care-l purta, iar din picioare-i curgea sânge; i
se făcu milă de el.
— Bine-ai venit, frate, îi zise; ce vânt te-a aruncat aici în pustiu?
— Dumnezeu! răspunse cu glas adânc, deznădăjduit, fiul Mariei.
Călugărul se înspăimântă; niciodată n-auzise numele lui Dumnezeu
rostindu-l buzele omului cu atâta spaimă; îşi încrucişă mâinile şi tăcu.
— Am venit să-l văd pe stareţ, spuse apoi după puţin timp oaspetele.
— Se poate să-l vezi, dar n-o să te vadă el; ce vrei de la el?
— Nu ştiu; am avut un vis. Vin de la Nazaret.
— Un vis? făcu scrântitul călugăr şi râse.

1495
 — Un vis înfricoşător, părinte; de-atunci inima mea n-are linişte; stareţul
e un sfânt, Dumnezeu l-a învăţat să tălmăcească ce spun păsările şi visele;
şi am venit.
Niciodată nu-şi pusese în minte să vină la mănăstirea aceasta ca să
întrebe pe stareţ ce înţeles avea visul pe care l-a avut în noaptea în care
lucra crucea – sălbatica vânătoare în somnul său şi barbă-roşcată care se
repezea înainte şi piticii care-l urmau cu uneltele martiriului. Dar acum, pe
neaşteptate, pe când stătea în pragul mănăstirii, nehotărât, ca un fulger
visul îi despică creierul; „de aceea am venit“, strigă înlăuntrul său, „pentru
visul acesta am venit, Dumnezeu mi l-a trimis să-mi arate drumul, iar
stareţul o să mi-l lămurească.“
— Stareţul e pe moarte, făcu iar călugărul, ai sosit prea târziu, fratele
meu; întoarce-te.
— Dumnezeu mi-a poruncit, spuse fiul Mariei; poate El să râdă de
oameni?
Călugărul chicoti; el văzuse multe, nu avea încredere în Dumnezeu.
— Nu este Dumnezeu? zise. Face ce-i vine pe chelie; dacă n-ar putea să
facă nedreptăţi, de ce-ar fi atotputernic?
Bătu oaspetele pe spate; voia să-l mângâie, dar mâna lui mare era grea, îl
duru pe tânăr.
— Nu te-ntrista, îi zise el, intră-năuntru; eu sunt arhondarul.
Intrară în curte; se pornise vântul, se-nvârtejea nisipul pe plăci; un nor
murdar, învolburat de vânt încinsese soarele; văzduhul se întunecă.
În mijlocul curţii se căsca o fântână seacă; în alte timpuri va fi avut apă,
acum se umpluse de nisip; pe ghizdurile ei roase două şopârle se încălzeau
la soare.
Chilia stareţului era deschisă; călugărul prinse oaspetele de braţ.
— Stai aici, zise el, să întreb fraţii, să dea încuviinţarea; să nu te mişti.
Încrucişă mâinile la piept; intră în chilie; câinii se opriseră acum în
dreapta şi-n stânga pragului, întindeau gâtul, adulmecând, şi scheunau cu
jale.
1496
 Stareţul zăcea în mijlocul chiliei, cu picioarele spre uşă; în jurul său
călugării, istoviţi de veghea de-o noapte întreagă, dormeau iepureşte şi
aşteptau. Muribundul, întins pe rogojină, avea mereu faţa încordată şi ochii
deschişi, aţintiţi la uşa căscată. Opaiţul cu şapte lumini era încă aprins
alături de capul său şi-i lumina fruntea boltită, lucioasă, ochii nesăţioşi,
nasul vulturesc, buzele livide, vineţii şi barba lungă, albă ca neaua, care
acoperea, până jos, pieptul osos, dezgolit. Într-o cădelniţă de lut aruncaseră
în cărbunii aprinşi tămâie frământată cu trandafir şi aerul mirosea plăcut.
Călugărul intră, uită de ce a intrat şi se ciuci, împreună cu dulăii, pe prag.
Soarele prindea acum uşa şi voia să intre, să atingă picioarele stareţului;
iar fiul Mariei stătea afară şi aştepta. Linişte; numai cei doi câini plângeau
încet, iar dincolo se auzea rar, ritmic, barosul care lovea nicovala.
Oaspetele aştepta de mult timp, ziua urca, îl uitaseră; uitase şi el, drept,
în soarele dimineţii; noaptea fusese rece, iar acum oasele i se-ncălzeau
dulce. Pe neaşteptate, în marea linişte, se auzi glasul călugărului care, sus
pe stâncă, stătea de strajă:
— Vin! Vin!
Călugării săriră în sus în chilia stareţului, se treziră şi se repeziră afară;
lăsară pe stareţ singur-singurel.
Fiul Mariei prinse curaj, făcu doi paşi cu sfială, se opri în pragul chiliei;
înăuntru linişte de moarte, linişte de nemurire, picioarele stareţului
scânteiau palide, oasele subţiri cufundate în soare; o albină zumzăia în
tavan, o gâză neagră, pufoasă dădea din aripi domol în jurul celor şapte
lumini, zbura de la una la alta, ca şi cum ar fi vrut să aleagă în care să ardă.
Şi, pe neaşteptate, stareţul se mişcă; îşi adună toată puterea, săltă capul
şi-ndată holbă ochii, gura îi rămase deschisă, nările lui fremătau nesăţioase
şi miroseau aerul. Fiul Mariei îşi puse mâna la inimă, apoi la buze, apoi la
frunte, salută. Buzele stareţului se mişcară:
— Ai venit… ai venit… ai venit… murmură el foarte vlăguit, iar fiul
Mariei nu auzi.

1497
 Dar pe toată faţa stareţului, aspră, amărâtă, se revărsă un zâmbet de
negrăită fericire. Şi îndată ochii i se pecetluiră, nările încremeniră, gura i se
închise, amândouă mâinile, care erau cruce pe piept, se rostogoliră în
dreapta şi-n stânga, cu palmele deschise pe jumătate întinse.
În acest timp cele două cămile îngenuncheau în curte, călugării alergară,
ajutară pe bătrânul rabin să descalece, tânărul ucenic întreba cu nelinişte:
— Trăieşte? mai trăieşte?
— Încă răsuflă, răspunse bătrânul Avacum, vede tot, aude tot, dar nu
vorbeşte.
Rabinul porni înainte, în urmă ucenicul, cu traista de mare preţ, unde
erau alifiile, şi ierburile, şi talismanele magice ale vindecătorului. Cei doi
câini negri, cu cozile între picioare, nici nu întoarseră capul; scânceau cu
gâtul întins jos pe pământ, trişti, ca nişte oameni.
Auzindu-i rabinul, clătină capul: „Am ajuns prea târziu…“ se gândi el,
dar nu vorbi.
Îngenunche lângă stareţ, se aplecă asupra lui, puse mâna la inima lui; îşi
apropie buzele de buzele stareţului.
— Prea târziu, murmură el, am sosit prea târziu… Viaţă sfinţiilor
voastre, părinţi!
Călugării scoaseră un strigăt, se aplecară şi sărutară mortul precum le
porunceşte rânduiala, după slujirea fiecăruia: bătrânul Avacum pe ochi,
ceilalţi călugări pe barbă şi pe palmele jumătate întinse, iar ucenicii pe
picioare; unul luă din strana goală cârja stăreţească şi o întinse în dreapta
sfintelor rămăşiţe pământeşti.
Bătrânul rabin, îngenuncheat, îl privea; nu putea să-şi dezlipească ochii
de pe el: ce era acest zâmbet triumfător? Ce înţeles avea tainica strălucire
din jurul ochilor închişi? Un soare căzuse peste faţa aceasta, un soare care
nu apune, şi nu pleca; care soare?
Privi în jurul său; călugării îngenuncheaţi încă se închinau, Ioan îşi lipise
buzele de picioarele mortului şi plângea: bătrânul rabin îşi trecea privirea
de la un călugăr la altul, ca şi cum ar fi întrebat; iar pe neaşteptate, în colţul
1498
chiliei, îl ochi pe fiul Mariei stând cu mâinile cruce, neclintit, liniştit; dar
pe faţa lui se revărsase acelaşi zâmbet ca al mortului, triumfător şi senin.
— Doamne al Puterilor, Adonai, murmură bătrânul rabin cu spaimă,
încă-mi vei ispiti inima? Ajută mintea mea să-nţeleagă, să ia o hotărâre!

A doua zi, un soare roşu ca sângele, mâniat, încins c-un nor vântos,
întunecat, ţâşni din nisip; un vânt fierbinte se ridică-n ţinuturile însorite din
pustiu, lumea se înnegri. Cei doi câini negri ai mănăstirii dădură să latre,
dar gura lor se umplu de nisip, tăcură; cămilele, lipite de pământ, închiseră
ochii şi aşteptau.
Călugării, ţinându-se lanţ unul de altul, înaintau încet, bâjbâind, şi se
luptau să nu cadă; înghesuindu-se toţi împreună şirag, ţineau în braţe, să nu
le ia vântul, rămăşiţele pământeşti ale stareţului şi se duceau să le
înmormânteze; se mişca pustiul, urca şi cobora ca o mare.
— Este vântul pustiului, e suflarea lui Iehova, murmură Ioan,
sprijinindu-se cu tot trupul de fiul Mariei; usucă orice frunză verde, seacă
orice izvor, umple de nisip gurile; o să lăsăm sfintele rămăşiţe pământeşti
într-o groapă şi-or să vină valuri de nisip să le acopere.
O clipă în mijlocul furtunii, în momentul în care păşeau pragul
mănăstirii, sări, negru, uriaş, cu barosul pe umăr, şi îi privi barbă-roşcată,
fierarul; dar îndată îl înfăşură nisipul, dispăru. În furtuna de nisip fiul lui
Zevedeu văzu zmeul ăsta, se înspăimântă; se prinse de braţul tovarăşului
său:
— Cine era? întrebă încet; l-ai văzut?
Dar fiul Mariei nu răspunse; „Dumnezeu le-aduce pe toate cu
îngăduinţă“, se gândi, „aşa cum le vrea; iată, acum, la capătul lumii în
pustiu, îl aduse pe Iuda lângă mine; facă-se, aşadar, voia Ta, Doamne…“
Înaintau toţi împreună, încovoiaţi, şi îşi înfigeau picioarele în nisipul
fierbinte; cu marginea rasei lor îşi astupau gura şi nările; dar nisipul mărunt
le coborâse deja în gâtlej şi în bojoci. Pe bătrânul Avacum, care mergea
înainte, îl răsuci vântul şi-l trânti jos; călugării, orbiţi de furtuna de vânt,

1499
nu-l văzură, trecură peste el; pustiul şuiera, stâncile sunau ca nişte clopote,
bătrânul Avacum scoase un strigăt răguşit, dar nimeni nu-l auzi.
„De ce să nu fie răsuflarea lui Iehova vântul răcoros care ne vine de la
Marea cea Mare?“ se gândea fiul Mariei şi voia s-o spună tovarăşului său,
dar nu putea să deschidă gura. „De ce vântul lui Iehova să nu umple de apă
fântânile seci ale pustiului? De ce să nu iubească frunzele verzi, de ce să
nu-i fie milă de om? Ah, de s-ar găsi, adică, un om să se apropie de el, să
cadă la picioarele lui, să-i spună durerea omului, durerea pământului şi-a
frunzei verzi!“
Iuda încă stătea în uşa joasă a chiliei singuratice pe care i-au dat-o ca
atelier; privea râzând cu gura căscată convoiul mortuar, care când se
scufunda şi dispărea, când se ivea din nou, brusc, clătinându-se. Ochise
omul pe care-l vâna, ochiul lui întunecat strălucea. „Mare e Dumnezeul lui
Israel“, murmură mulţumit, „pe toate le aranjează bine; mi-a adus
trădătorul în vârful cuţitului.“
Îşi prinse mustaţa bucuros, intră înăuntru; întunecată coliba, dar
străluceau în colţ, într-un cuptoraş mic, cărbunii aprinşi; călugărul cu fund
mic, jumătate sfânt, jumătate smintit, ţinea foalele şi amăgea focul.
— Ei, părinte Ieroboam, făcu fierarul cu chef, ăsta e vântul lui
Dumnezeu cum i se spune? Îmi place mult; aşa aş sufla şi eu, dacă aş fi
Dumnezeu.
Călugărul râse.
— Eu n-aş sufla deloc, am obosit… zise el, şi lăsă foalele să-şi şteargă
năduşeala de pe frunte şi gât.
Iuda se apropie de el:
— Îmi faci un hatâr, părinte Ieroboam? zise; ieri a venit ca oaspete în
mănăstire un tânăr cu bărbiţa neagră, desculţ, pe jumătate smintit, ca şi
sfinţia ta; iar pe cap c-o basma cu pete roşii.
— Eu l-am văzut primul! zise călugărul mândrindu-se; dar el, fierare, e
nebun de-a binelea; a avut, zice, un vis şi a venit de la Nazaret să i-l
tălmăcească stareţul – Dumnezeu să-l ierte!
1500
 — Aşadar, ascultă; tu nu faci şi pe arhondarul, nu-i deretici tu chilia, nu-i
aşterni tu să doarmă, nu-i duci tu să mănânce?
— Eu, desigur; nu sunt bun, adică, la altă slujire, şi fac pe arhondarul;
spăl, mătur, hrănesc oaspeţii.
— Aşadar, aşterne-i astă-seară în chilia în care dorm eu; nu pot să dorm
fără tovărăşie. Ce să-ţi spun, Ieroboame? Am vise urâte, vine Satana şi mă
ispiteşte, mi-e teamă să nu fiu amăgit; când simt aproape de mine suflare
de om, mă liniştesc! Haide, şi-o să-ţi dăruiesc o foarfecă de tuns mieii să-ţi
tunzi barba; să tunzi şi călugării; să tunzi şi cămilele, să nu te mai
numească neisprăvit… Auzi ce-ţi spun?
— Adu foarfeca de tuns mieii!
Fierarul scotoci în desaga lui, scoase o foarfecă uriaşă, ruginită;
călugărul o înhăţă, o apropie de foc, o deschidea, o închidea, nu se sătura s-
o admire.
— Mare eşti Doamne, şi minunate lucrările Tale, murmura cufundat în
cucernicie.
— Aşadar, făcu Iuda şi-l zgâlţâi să se trezească.
— Diseară-l vei avea, răspunse călugărul, apucă foarfeca şi plecă.
Călugării se întorceau deja; n-au putut să meargă departe, vântul lui
Iehova îi răsucea şi-i arunca jos, găsiră o groapă, rostogoliră leşul înăuntru,
strigară pe bătrânul Avacum să spună rugăciunea, dar nu-l găsiră, bătrânul
rabin al Nazaretului se aplecă deasupra gropii, strigă trupului golit,
neînsufleţit: „Pământ eşti, întoarce-te în pământ; a plecat din tine sufletul,
nu mai eşti de folos; ţi-ai sfârşit datoria. Ţi-ai împlinit datoria, trupule, ai
ajutat sufletul să coboare în surghiun pe pământ, să umble destul sub soare
şi lună, pe nisip şi pe stânci, să păcătuiască, să sufere, să dorească mult
patria lui, cerul, pe tatăl lui, Dumnezeu. Trupule, stareţul nu mai are nevoie
de tine, risipeşte-te!“
Cât timp a vorbit rabinul, peste trupul stareţului se aşternuse un strat de
nisip mărunt, faţa, barba, mâinile i se afundaseră deja. Şi alţi nori de nisip
se ridicară, iar călugării luară drumul înapoi. În timpul în care arhondarul
1501
pe jumătate ţicnit înhăţa foarfeca de tuns mieii şi fugea, călugării se vârau
în mănăstire, orbiţi, cu buzele crăpate, cu subsuorile leoarcă, şi cărau pe
bătrânul Avacum, pe care-l găsiseră, la întoarcere, pe jumătate înfundat în
nisip.
Bătrânul rabin îşi şterse cu o pânză umedă ochii, gura şi gâtul, se aciuă
jos pe pământ în faţa stranei goale a stareţului şi asculta prin uşa încuiată
suflarea lui Iehova cum usucă şi cum nimiceşte lumea. De la o tâmplă la
alta, profeţii păşeau în mintea lui, într-un asemenea vânt arzător strigau pe
Dumnezeu, la fel de arzător vor fi simţit pe buzele lor şi în ochii lor pe
Domnul Puterilor apropiindu-se. „Pustiu, vânt fierbinte, trăsnet este
Dumnezeu, o ştiu“, murmura el, „nu este grădină înflorită; iar inima
omului este o frunză verde, o răsuceşte Dumnezeu şi-o usucă. Ce să facem,
cum să ne purtăm cu El, să se-ndulcească faţa Lui? Dacă îi oferim miei
drept jertfe, nu vreau, strigă El, nu vreau cărnuri, numai psalmii satură
foamea Mea; dacă deschidem gura şi începem psalmii, nu vreau cuvinte,
strigă El, numai carnea mielului, a fiului, a singurului fiu, satură foamea
Mea!“
Bătrânul rabin oftă; obosise, se înfuriase gândindu-se la Dumnezeu,
dibuia acum un ungher să se-ntindă; osteniţi, neputincioşi la veghe,
călugării se împrăştiaseră pe la chiliile lor, să doarmă şi să viseze pe stareţ;
patruzeci de zile sufletul său o să dea ocol mănăstirii, o să intre în chilii, să
vadă ce fac călugării, să le dea porunci sau să-i certe; se întinseră, aşadar,
să se odihnească şi să-l vadă în somnul lor. Bătrânul rabin se întoarse în
jurul său, nu văzu pe nimeni; numai cei doi câini negri intraseră înăuntru,
se întinseră pe plăci şi adulmecau jelind strana goală; afară vântul bătea
turbat în uşă, să intre şi el înăuntru. Dar pe când se pregătea şi rabinul să se
întindă lângă câini, desluşi în colţ, drept, cum îl priveşte, nemişcat, fiul
Mariei. Într-o clipă somnul fugi de pe pleoapele lui ostenite, se ridică în
capul oaselor neliniştit şi făcu semn fiului fratelui său să se apropie; iar el,
ca şi cum ar fi aşteptat chemarea, un zâmbet amar înflori în jurul gurii lui,
se apropie.
1502
 — Iisuse, spuse rabinul, lasă-te jos; vreau să-ţi vorbesc.
— Ascult, făcu tânărul şi se lăsă pe vine în faţa lui; şi eu vreau să-ţi
vorbesc, moş Simeon.
— Ce cauţi aici? Mama ta străbate satele, te caută şi e-ndurerată.
— Ea mă caută pe mine, eu îl caut pe Dumnezeu, niciodată n-o să ne-
ntâlnim, răspunse fiul.
— Eşti nemilos; niciodată nu ţi-ai iubit şi tu, ca om, tatăl şi mama.
— Mai bine; inima mea e un cărbune aprins; pe cine atinge, îl arde.
— Ce ai? cum vorbeşti aşa? ce-ţi lipseşte? făcu rabinul şi întinse gâtul
să-l desluşească bine pe fiul Mariei. Ochii tăi au lăcrimat; o durere ascunsă
te roade, copilul meu, mărturiseşte-mi durerea ta, să te uşurezi. O durere
adâncă…
— Una? făcu tânărul şi zâmbetul amar se revărsă acum pe toată faţa lui;
una? multe!
Rabinul se înspăimântă auzind sfâşietorul strigăt, îşi puse mâna pe
genunchii tânărului, ca să-i dea curaj.
— Ascult, copilul meu, spuse cu dulceaţă; dezvăluie-mi durerile tale,
scoate-le din măruntaiele tale, acestea se înteţesc în întuneric; lumina le
ucide. Nu te ruşina, nu te teme, vorbeşte.
Dar fiul Mariei nu ştia acum ce să spună, ce să spună întâi, ce să ţină
nemărturisit adânc în inima lui şi ce să mărturisească, să se uşureze;
Dumnezeu, Magdalena, cele şapte păcate, crucile, răstigniţii treceau şi-i
sfâşiau rărunchii…
Rabinul îi mângâia genunchii, îl privea, îl ruga, tăcut.
— Nu poţi, copilul meu? spuse în cele din urmă încet, gingaş; nu poţi?
— Nu pot, moş Simeon.
— Sunt multe ispitele? întrebă mai încet, mai gingaş.
— Multe, multe, răspunse tânărul cu spaimă; multe.
— Şi eu, spuse bătrânul rabin, şi oftă, şi eu, copilul meu, când eram
tânăr, am suferit mult… Mă chinuia Dumnezeu şi pe mine, mă încerca,
voia să vădă dacă şi cât îndur… Multe ispite şi la mine; unele cu chipuri
1503
sălbatice, de acestea nu mă temeam; altele, cu chipuri blânde, pline de
dulceaţă; de acestea mă temeam, şi am venit, o ştii, aici în această
mănăstire, unde ai venit şi tu, să găsesc odihnă. Dar tocmai aici, Dumnezeu
care mă vâna, m-a prins; a trimis o ispită îmbrăcată ca o femeie… Am
căzut, vai, în păcat, iar de atunci – oare asta să fi căutat Dumnezeu? Pentru
asta să mă fi chinuit? De atunci m-am liniştit; s-a potolit şi Dumnezeu, ne-
am împăcat. La fel o să te împaci şi tu cu El, copilul meu, şi-o să te
vindeci.
Fiul Mariei clătină capul:
— Cred, murmură el, că eu n-o să mă vindec atât de uşor.
Tăcu; iar rabinul alături tăcea şi el; răsuflau amândoi repede, gâfâit.
— Nu ştiu de unde să încep, spuse tânărul şi dădu să se ridice; n-o să-
ncep, mi-e ruşine!
Dar rabinul îi înşfăcă acum cu tărie genunchii.
— Nu te ridica, spuse poruncitor, nu pleca; ruşinea este o ispită, învinge-
o; rămâi. Eu o să te întreb, ai răbdare, eu o să te întreb şi tu o să răspunzi:
De ce ai venit la mănăstire?
— Ca să scap.
— Să scapi? De ce? de cine?
— De Dumnezeu.
— De Dumnezeu? strigă rabinul îngrozit.
— Mă vâna, îşi înfigea unghiile în capul meu, în înima mea, în rărunchii
mei şi voia să mă-mbrâncească…
— Unde?
— În prăpastie.
— Care prăpastie?
— În prăpastia Lui. Să mă ridic, cică, şi să vorbesc; ce să spun? Nu am
nimic de spus, îi strigam, lasă-mă! Dar El nu mă lăsa. Ah! Nu mă laşi? O
să vezi acum; o să vezi şi o să-ţi fie silă de mine şi-o să mă laşi în pace. Şi-
am căzut, aşadar, şi eu în toate păcatele.
— În toate păcatele? scoase un strigăt rabinul.
1504
 Dar tânărul nu-l auzi; îl stăpâneau acum indignarea şi durerea.
— De ce să m-aleagă pe mine? Nu dezveleşte pieptul meu să vadă? Toţi
şerpii sunt încolăciţi înlăuntrul meu şi şuieră; şuieră şi horesc; toate
păcatele. Şi-ntâiul – întâiul…
Şovăia, năduşeala ţâşni la rădăcina părului său, tăcu.
— Şi-ntâiul – întâiul…? făcu rabinul încet
— Magdalena! spuse tânărul şi săltă capul.
— Magdalena!
Faţa bătrânului rabin pălise.
— Eu sunt de vină, eu, că a luat drumul pe care l-a luat; de mic copil eu
am aruncat-o în poftele trupului! Mărturisesc, ascultă, rabine, să te
înfricoşezi; eram cam de trei ani, mă furişam în casa ta când lipseaţi toţi, o
luam pe Magdalena de mână, ne despuiam, ne întindeam pe jos, ne lipeam
tălpile, ce bucurie era aceea, ce păcat! Şi chiar de-atunci Magdalena e
pierdută; e pierdută; n-a putut să mai trăiască fără bărbat, fără bărbaţi…
Privi pe bătrânul rabin; dar el acum îşi pusese capul între genunchi şi
tăcea.
— Eu sunt de vină, eu, eu! strigă fiul Mariei lovindu-şi pieptul31.
Iar peste puţin:
— Şi să fi fost numai asta! Dar de mic ascund în mine, adânc, nu numai
demonul desfrâului, ci şi demonul trufiei, bătrâne rabin! Chiar de mic, nu
puteam încă să umblu ca lumea, mergeam lipit de perete şi mă ţineam să
nu cad, şi strigam în mine, neruşinatul: „Dumnezeul meu, ci fă-mă
Dumnezeu! Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu! Dumnezeul meu, ci fă-
mă Dumnezeu!“ şi înaintam lipit de perete şi mergeam. Iar într-o zi ţineam
un ciorchine mare în braţe, şi trecu o ţigancă; se apropie, se ciuci şi-mi luă
mâna: „Dă-mi strugurele!“ îmi făcu, „să-ţi spun ce soartă ai“. I-am dat
strugurele, şi ea se aplecă, îmi privi palma: „O! O!“ strigă ea, „văd cruci,
cruci şi stele“. Râse: „Tu o s-ajungi regele iudeilor!“ spuse şi plecă. Iar eu
am crezut asta, m-am fudulit, şi chiar de-atunci, moş Simeon, chiar de-

1505
atunci mintea mea s-a smintit. N-am mărturisit-o omului până acum, ţie ţi-
o spun prima oară, moş Simeon; chiar de-atunci mintea mea s-a smintit.
Tăcu iarăşi şi peste puţin:
— Eu sunt Lucifer, strigă el, eu! eu!
Rabinul îşi trase capul dintre genunchi, se întinse spre gura tânărului:
— Taci! porunci el.
— Nu tac, făcu tânărul aprins, de-acum merge, nu tac! Sunt mincinos,
prefăcut, fricos; niciodată nu spun adevărul, nu am curaj; văd că trece o
femeie şi mă înroşesc, las capul în jos, dar ochii mei se umplu de desfrâu;
nu întind mâna să răpesc, să bat, să omor, nu pentru că nu vreau, ci pentru
că mi-e frică; vreau să-nfrunt pe mama mea, pe centurion, pe Dumnezeu, şi
mi-e frică. Mi-e frică; mi-e frică; dacă-mi deschizi măruntaiele, o să vezi
că înăuntru tremură un iepure, Frica. Frica, nimic altceva; ea este pentru
mine tatăl meu, mama mea şi Dumnezeu.
Bătrânul rabin îi luă mâinile, le ţinea în palmele lui, să-l potolească; dar
el se scutura şi se zbătea.
— Nu te-nspăimânta, copilul meu, îi spunea rabinul şi-l mângâia; cu cât
mai mulţi demoni avem în noi, cu atât mai mulţi îngeri putem să facem;
îngeri îi numim pe demonii care s-au căit, ai încredere. Dar numai un lucru
aş vrea să te întreb: Iisuse, ai cunoscut vreodată femeie?
— Nu, răspunse tânărul încet.
— Nu vrei să cunoşti?
Tânărul se-nroşi; nu scoase o vorbă; dar sângele îi lovea tare tâmplele.
— Nu vrei să cunoşti? întrebă din nou bătrânul.
— Vreau… răspunse tânărul atât de încet, încât cu greu îl auzi rabinul.
Dar îndată sări ca şi când s-ar fi trezit, scoase un strigăt:
— Nu vreau! strigă el; nu vreau!
— De ce? făcu rabinul, care nu putea să găsească alt leac durerii
tânărului.

1506
 O ştia de la el; o ştia de la mulţimea de îndrăciţi, care scoteau spume,
strigau, blestemau, nu-i încăpea lumea; şi luau o femeie, şi-i încăpea;
făceau copii şi se linişteau.
— Nu-mi ajunge, spuse tânărul cu glas hotărât, nu mă-ncape.
— Nu-ţi ajunge? făcu rabinul uluit. Ce vrei, aşadar?
Prin mintea tânărului trecu Magdalena umblând prin cameră, cu şolduri
drepte, cu ochii boiţi, buzele, obrajii, cu pieptul desfăcut, râdea şi dinţii ei
străluceau în soare, dar în timp ce umbla şi se unduia în mintea lui, trupul
se schimba, se-nmulţeau trupurile ei, fiul Mariei vedea acum un lac, parc-
ar fi fost Ghenizaret, iar în jurul lacului mii de bărbaţi şi femei, mii de
Magdalene, cu feţele ridicate, mulţumite, şi soarele cădea pe ei şi
străluceau. Nu era soare; era el însuşi, fiul Mariei, care se pleca asupra lor
şi feţele lor se umpleau de strălucire. Bucurie? dragoste? izbăvire?, nu
putea să desluşească; vedea numai strălucirea.
— La ce te gândeşti? întrebă rabinul; de ce nu răspunzi?
Tânărul izbucni:
— Crezi în vise, moş Simeon? întrebă brusc; eu cred; numai în ele cred.
Odată am avut un vis: Mă legaseră, se făcea, nişte duşmani nevăzuţi de un
chiparos uscat, iar din tălpi până în creştet săgeţi lungi, roşii erau înfipte în
mine şi sângele curgea; şi-mi puseseră pe cap o coroană de spini, iar în
spini de jur împrejur slove de foc care spuneau: „Sfântul Hulitorilor“. Eu
sunt sfântul Hulitorilor, rabine Simeon; nu mă-ntreba, aşadar; o s-arunc
hulele!
— Începe hulele, copilul meu, făcu în linişte bătrânul rabin şi-i prinse
iarăşi mâinile; începe hulele, să te uşurezi.
— În mine strigă un demon: „Tu nu eşti fiul Tâmplarului, eşti fiul regelui
David! Nu eşti om, eşti Fiul Omului, pe care l-a profeţit Daniel. Chiar mai
sus: Fiul lui Dumnezeu! Şi-ncă mai sus: Dumnezeu!“
Încovoiat, rabinul asculta şi fiori străbăteau hârbul său de trup. Spume
tiviră buzele uscate ale tânărului; limba i se lipi de cerul gurii, nu mai putea
să vorbească; ce altceva să spună; le spusese pe toate; simţea că inima se
1507
golise. Dădu una, îşi slobozi mâinile din palmele rabinului, se ridică. Se
întoarse spre bătrân:
— Ai să mă mai întrebi ceva? spuse înţepător.
— Nu, răspunse bătrânul.
Şi simţi puterea lui vărsându-se pe pământ şi dispărând. Mulţi demoni
scosese în viaţa lui din gurile oamenilor; de la marginile lumii veneau
îndrăciţi şi-i vindeca; aveau demoni mici, uşori; demonul băii, al mâniei, al
bolii; dar acum… Cum să lupte cu asemenea demon?
Afară vântul lui Iehova încă bătea în uşă şi voia să intre; alt glas nu se
auzea; nici un şacal pe pământ, nici un corb în văzduh; toate se ascunseseră
înspăimântate şi aşteptau să treacă Mânia Domnului.

XI
Fiul Mariei se rezemă de perete, închise ochii, gura îi era amară; otravă;
iar rabinul îşi înţepeni iarăşi capul bătrân între genunchi şi se gândea la Iad,
şi la demoni, şi la inima omului… Nu, nu este Iad şi nu sunt demoni jos în
hăul pământului, sunt în pieptul omului – şi al celui mai virtuos, şi al celui
mai drept. Abis este Dumnezeu, abis şi omul, şi bătrânul rabin nu
îndrăznea să-şi deschidă inima, să vadă ce are înăuntru.
Mult timp tăceau; adâncă tăcere; iar cei doi câini negri obosiseră şi ei să
plângă mortul şi-i luase somnul; şi pe neaşteptate în curte se auzi un şuierat
dulce, pătrunzător.
Primul îl auzi pe jumătate smintitul Ieroboam, sări în sus; ori de câte ori
se pornea vântul lui Iehova, în curte se auzea acest dulce şuierat şi
călugărul sărea în sus bucuros. Soarele asfinţea, dar curtea era scăldată-n
lumină de jur împrejur, iar ochii călugărului desluşeau pe plăci, lângă
fântâna seacă, un şarpe mare, negru cu înflorituri galbene, cum ridică gâtul
umflat, cum îşi mişcă limba şi şuieră. Şuierat mai ademenitor din gâtul ăsta
de şarpe n-a auzit Ieroboam niciodată; din când în când, vara, când visa şi

1508
el femeie, aşa o vedea, ca pe un şarpe, că se strecura pe rogojina pe care
dormea, că-şi punea limba la urechea lui şi şuiera…
Ieroboam sări şi astă-seară din chilia lui, se apropie, ţinându-şi
răsuflarea, de şarpele aprins care şuiera; îl privea, îl privea, şuiera şi el şi se
aprindea. Iar încet-încet, dinăuntrul fântânii seci şi în jurul smochinilor
faraonici şi din nisip, se iviră un şarpe mare, albastru, cu scufie şi un altul
verde cu două coarne şi alţii galbeni, tărcaţi, negri ca tăciunii… Se
strecurau sprinteni ca apele, se întâlniră cu primul şarpe, crainicul, se
înşirară toţi împreună, se frecau unul de altul şi se lingeau. Un şarpe se
agăţă ca un strugure în mijlocul curţii, iar Ieroboam îşi deschise gura şi-i
curgeau balele; „ăsta e amorul, aşa se împreunează bărbatul cu femeia“, se
gândea el, „de aceea ne-a alungat Dumnezeu din Rai…“ Iar trupul său
cocoşat, nesăturat, se mişca şi el la dreapta şi la stânga împreună cu şerpii.
Bătrânul rabin auzi şuieratul jucăuş, săltă capul, trase cu urechea; „se
împreunează şerpii“, gândi el, „în vântul arzător al lui Dumnezeu; El suflă
şi vrea să ardă lumea, iar şerpii se ridică şi fac dragoste…“ O clipă mintea
bătrânului se pierdu ademenită; deodată se înfioră; „toate sunt de la
Dumnezeu“, simţi el, „toate au un înţeles îndoit, unul mai limpede, celălalt
ascuns; poporul necioplit simte doar înţelesul limpede; zice: ăsta e un
şarpe, mintea lui nu merge mai departe; dar mintea locuită de Dumnezeu
desluşeşte în spatele şarpelui vizibil şi înţelesul lui ascuns; astăzi, în
această clipă, după mărturisirea fiului Mariei, şerpii care s-au târât şi şuieră
dincolo de uşa chiliei au, sigur, un adânc înţeles ascuns… Ce înţeles?“
Se încolăci pe jos, tâmplele îi trosniră; ce înţeles? O sudoare rece îi
scălda faţa tăbăcită, şi când privea alături de el pe tânărul palid, când, cu
ochii închişi, cu gura căscată, trăgea cu urechea afară la şerpi. Ce înţeles?
Fostul său părinte, marele descântător Iosafat, care era stareţ pe când
rabinul era călugăr la mănăstirea aceasta, îl învăţase limba păsărilor;
bătrânul rabin ştia ce spun rândunicile, porumbeii, vulturii; îi făgăduise să-l
înveţe ce spun şi şerpii, dar n-a apucat; a murit şi-a luat taina cu el… Sigur
astă-seară şerpii aceştia aduc o veste. Ce veste?
1509
 Se încolăci iarăşi, îşi strânse capul, creierul îi trosni; de mult timp se
răsucea şi ofta şi simţea că fulgerele negre îi despică mintea: Ce veste? Ce
curaj?
Pe neaşteptate scoase un strigăt; se ridică de jos, luă cârja stareţului, se
sprijini:
— Iisuse, spuse cu glas coborât, Iisuse, cum îţi simţi inima?
Dar tânărul nu auzi, era cufundat într-o bucurie de negrăit; întâia oară
astă-seară, după atâţia ani, când luă hotărârea să se mărturisească şi să
vorbească, desluşi, în întunericul inimii lui, unul câte unul, şerpii care
şuierau înlăuntrul său, le dădu nume, şi îndată ce le dădu nume, îi păru că
ieşiseră din măruntaiele lui, că se târau afară şi se simţi uşurat.
— Iisuse, întrebă din nou bătrânul, cum îţi simţi inima? S-a uşurat?
Se aplecă, îl luă de mână:
— Vino, îi spuse cu duioşie, şi-şi puse degetul pe buze.
Deschise uşa, îl ţinea de mână, păşiră pragul; şerpii acum, obrăznicindu-
se, lipindu-se, ţinându-se pe pământ numai în cozile lor, se ridicaseră în şir
şi dansau în vârtejul arzător de nisip, către care îi sufla Dumnezeu; iar
uneori iarăşi înlemneau şi stăteau neclintiţi, istoviţi.
Fiul Mariei se codi să-i vadă; dar rabinul îi strânse mâna; întinse cârja,
atinse şarpele atârnat ca un strugure.
— Iată-i, spuse încet şi privi pe tânăr zâmbind; au plecat.
— Au plecat? făcu tânărul nedumerit; au plecat? de unde?
— Dar nu simţi că ţi s-a uşurat inima? Din inima ta.
Fiul Mariei holbă ochii şi privea când pe rabinul care zâmbea, când
şerpii, care toţi împreună îşi schimbau acum locul dănţuind şi înaintau spre
fântâna seacă; îşi puse mâna la inimă şi o simţi că bate iute, nespus de
bucuroasă.
— Să mergem înăuntru, spuse bătrânul şi-l luă iarăşi de mână.
Intrară, rabinul închise uşa.
— Slavă ţie, Dumnezeule, făcu mişcat şi privi cu-o tulburare ciudată pe
fiul Mariei.
1510
 „Asta e o minune“, se gândea el, „viaţa acestui tânăr, care stă acum
înaintea mea numai minuni…“ şi îi venea când să întindă mâna asupra lui,
să-l binecuvânteze, când să se aplece şi să-i sărute picioarele… Dar se
stăpâni; de câte ori până acum nu râsese Dumnezeu de el? De câte ori,
ascultând pe profeţii care apăreau în ultima vreme din văile munţilor sau
din pustiu, n-a spus: „Acesta este Mesia! Acesta!“ dar Dumnezeu râdea de
el şi inima rabinului, care era gata să înflorească, rămânea buturugă
neînflorită. Se stăpâni, aşadar; „întâi să-l încerc“, se gândi el; „ăştia au fost
şerpii care-l rodeau, au plecat, s-a curăţit; acum poate să se ridice şi să
vorbească oamenilor; şi-atunci o să vedem.“
Uşa se deschise, intră arhondarul Ieroboam; aducea celor doi musafiri
cina săracă – pâine de orz, măsline şi lapte; se întoarse către tânăr:
— Ţi-am aşternut rogojina să dormi astă-seară în altă chilie; să ai şi
tovărăşie.
Dar cei doi musafiri aveau mintea în altă parte, nu auziră; din adâncul
fântânii secate se auziră din nou şerpii, şuierând istoviţi de-acum.
— Se împreunează, chicoti călugărul; suflă vântul lui Dumnezeu, şi ei,
de-ar avea parte de vreme rea!, nu se tem, se împreunează!
Privi pe bătrân şi-i făcu din ochi; dar el începuse s-afunde pâinea în lapte
şi să mestece, să prindă putere, să se facă creier pâinea, şi măslinele, şi
laptele, să poată să-i vorbească fiului Mariei; cocoşatul clipi pe rând ochii,
dar până la urmă se plictisi şi plecă.
Amândoi mâncau acum cu picioarele încrucişate, unul în faţa celuilalt,
tăcuţi. Chilia se întunecase; scaunele, strana stăreţească, analogul, cu
profetul Daniel încă deschis pe el, sclipeau moale în întuneric; iar aerul
chiliei mirosea încă plăcut a tămâie; afară vântul se muia.
— A încetat vântul, spuse rabinul deodată; a trecut Dumnezeu.
Tânărul nu răspunse. „Au plecat, au plecat“, se gândi el, „au plecat şerpii
dinăuntrul meu… Asta oare să vrea Dumnezeu? Oare de aceea m-a adus
aici, în pustiu, ca să mă vindec? A suflat, şi l-au auzit şerpii, au ieşit din
inima mea, au plecat… Slavă Ţie, Dumnezeule!“
1511
 Rabinul termină de mâncat, ridică palmele, mulţumi lui Dumnezeu; se
întoarse către tovarăşul său:
— Iisuse, zise el, mintea ta este-aici? Eu sunt bătrânul rabin al
Nazaretului, m-asculţi?
— Te-ascult, moş Simeon, făcu tânărul şi sări din marele adânc.
— A venit ceasul, copilul meu; eşti gata?
— Gata? făcu tânărul înfiorându-se; gata să fac ce?
— O ştii bine, pe mine mă-ntrebi? Să te ridici şi să vorbeşti.
— Cui?
— Oamenilor.
— Ce să spun?
— Nu te-ngrijora; deschide-ţi gura; nimic altceva nu cere Dumnezeu de
la tine. Iubeşti oamenii?
— Nu ştiu; îi văd şi sufăr, nimic altceva.
— Ajunge asta, copilul meu, ajunge; ridică-te şi vorbeşte-le. Atunci
poate la tine suferinţa se va înmulţi, dar suferinţa lor se va uşura; poate de
aceea te-a trimis Dumnezeu în lume; o să vedem!
— Poate de aceea m-a trimis Dumnezeu în lume? Cum o ştii, părinte?
făcu tânărul şi sufletul său se atârnă în afara trupului să asculte.
— N-o ştiu, nimeni nu mi-a spus-o, dar se poate. Am văzut semne; când
erai copil, ai apucat o dată lut şi-ai plăsmuit o pasăre; şi pe când o mângâiai
şi-i vorbeai, mi s-a părut că pasărea de lut a făcut aripi şi-a zburat din
palma ta… Pasărea aceasta de lut poate că este sufletul omului, Iisuse,
copilul meu; sufletul omului e în mâinile tale.
Tânărul se ridică; deschise cu grijă uşa, scoase afară capul, trase cu
urechea, de-acum şerpii amuţiseră cu desăvârşire; se bucură. Se întoarse
către bătrân:
— Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, spuse el; nu-mi mai vorbi, altceva
nu pot; e de-ajuns.
Iar peste puţin:

1512
 — Am obosit, moş Simeon; mă duc să mă-ntind; uneori noaptea vine
Dumnezeu şi tâlcuieşte ziua; zori de zi buni, moş Simeon!
Dincolo de uşă arhondarul îl aştepta:
— Să mergem, zise el, să-ţi arăt unde ţi-am aşternut; cum te cheamă,
flăcăule?
— Fiul Tâmplarului.
— Pe mine Ieroboam; mi se mai spune şi Smintitul; mă cheamă şi
Cocoşatul; nu se face să mă cheme? Eu, îmi văd de treabă; întăresc coaja
de pâine pe care mi-a dat-o Dumnezeu.
— Care coajă de pâine?
Cocoşatul râse:
— Nu-nţelegi, năvlegule? Sufletul meu. Şi când îl termin de mâncat,
noapte bună! Vine Charon şi mă mănâncă şi el pe mine.
Se opri, deschise o uşiţă joasă.
— Intră, zise el; uite acolo la stânga, în colţ, e rogojina ta!
Îl împinse râzând în hohote, îl băgă înăuntru.
— Vise plăcute, flăcăule; de la aerul mănăstirii o să ai femei în somn.
Râse cu gura până la urechi şi închise trântind uşa.

Fiul Mariei se opri; întuneric; la început nu desluşi nimic. Încet-încet

pereţii văruiţi prinseră să strălucească palid, un urcior luci într-o scobitură
a peretelui, iar în colţ scânteiară, pironiţi asupra lui, doi ochi.
Înaintă încet, bâjbâind, cu mâinile întinse; piciorul său se poticni de
rogojina întinsă, se opri. Cei doi ochi se mişcau şi-l urmăreau.
— Bună seara, prietene, salută fiul Mariei.
Dar nimeni nu răspunse.
Iuda, ghemuit, cu bărbia-n genunchi, era proptit de zid şi-l privea; grea,
gâfâitoare, se auzea răsuflarea lui… „Vino… vino… vino…“ murmura
dinăuntrul său, şi-nşfăcase cuţitul de la sân. „Vino… vino… vino…“
murmura privind pe fiul Mariei apropiindu-se; „vino… vino… vino…“ şi-l
ademenea.

1513
 Dincolo în satul unde s-a născut, în Carioth din Idumeea, la fel, îşi
amintea, fratele mamei lui, descântătorul, ademenea şacalii, iepurii şi
potârnichile pe care voia să le omoare. Se întindea la pământ, ochii îi
ardeau, îi pironea asupra sălbăticiunii şi începea să şuiere, numai dorinţă
arzătoare, rugăminte şi poruncă: „Vino… vino… vino…“ şi sălbăticiunea
ameţea şi cu capul plecat, istovită, se târa spre gura care şuiera…
Pe neaşteptate Iuda prinse şi el să şuiere; la început foarte încet, duios;
dar din ce în ce şuieratul se întărea, se înfuria, îngrozea, iar fiul Mariei care
se întinsese să doarmă, sări înspăimântat. Cine era alături de el? cine
şuiera? Simţi miros de fiară înfuriată în aer, înţelese.
— Frate Iuda, tu eşti? întrebă încet.
— Călăule! grohăi el şi-şi lovi cu mânie călcâiul de pământ.
— Frate Iuda, vorbi din nou tânărul, mai mult suferă călăul decât
răstignitul.
Barbă-roşcată se scutură, se răsuci deodată şi se întoarse cu totul către
fiul Mariei.
— Am jurat fraţilor mei ziloţi, am jurat mamei celui răstignit să te omor;
bine ai venit, călăule; am şuierat şi-ai venit.
Sări în sus, puse încuietoarea la uşă, se întoarse şi se încolăci iarăşi în
colţ, cu faţa întoarsă către Iisus.
— Ai auzit ce-am spus? Să nu-ncepi cu plânsetele; pregăteşte-te.
— Sunt pregătit.
— Să nu te pui pe ţipete; repede! Să fug cât este încă noapte.
— Bine te-am găsit, frate Iuda; sunt gata. Nu ai şuierat tu, a şuierat
Dumnezeu şi-am venit; harulm lui le-a rânduit pe toate bine, ai venit în
ceasul în care trebuia, frate Iuda; astă-seară inima mea s-a curăţit, s-a
uşurat, pot să mă înfăţişez la Dumnezeu; am obosit să trăiesc şi să lupt cu
El. Întind gâtul, Iuda, sunt gata.
Fierarul mugi, încreţi sprâncenele; nu-i plăcea deloc, îi era silă să atingă
un gât care i se întindea fără apărare, ca al unui miel. El voia împotrivire,

1514
să se prindă corp la corp, să li se înfierbânte sângele şi să vină, cum se
potriveşte bărbaţilor, la urmă de tot, o dreaptă răsplată a luptei, omorul.
Fiul Mariei întinsese gâtul şi aştepta; dar fierarul întinse mâna lui mare,
îl împinse-ncolo.
— De ce nu te-mpotriveşti? mormăi el; ce bărbat eşti tu? Ridică-te să ne
luptăm!
— Dar nu vreau, frate Iuda; să mă-mpotrivesc? de ce? Ce vrei tu, asta
vreau şi eu; asta, sigur, vrea şi Dumnezeu. De aceea le-a şi potrivit pe toate
atât de bine. Ai văzut? Eu am pornit spre mănăstirea aceasta, în aceeaşi
vreme ai pornit şi tu; am sosit şi inima mea îndată s-a curăţit, m-am
pregătit să fiu omorât; ai luat şi tu cuţit, te-ai înghesuit în acest colţ, te-ai
pregătit să omori; şi s-a deschis uşa şi am intrat… Ce alte semne vrei, frate
Iuda?
Dar fierarul îşi mesteca mustăţile scos din minţi şi tăcea; sângele lui se-
nvolbura ca vântul, îi urca la cap, se-nroşea, se albea, se-nroşea din nou
creierul său.
— De ce faci crucile? răcni el în cele din urmă.
Tânărul lăsă capul în jos; aceasta este taina lui, cum s-o dezvăluie? Cum
putea fierarul să dea crezare viselor pe care i le trimite Dumnezeu,
glasurilor pe care le aude când este singur, ghearelor care se înfig în
creştetul capului său şi vor să-l ridice la cer? Iar el nu vrea, se-mpotriveşte
şi se prinde de păcat, ca să nu plece de pe pământ.
— Nu pot să-ţi lămuresc, frate Iuda, iartă-mă, spuse cu durere
sfâşietoare; nu pot…
Fierarul se mişcă din loc să desluşească în întuneric faţa tânărului; o privi
cu lăcomie şi se târî-ncet ca să se rezeme iarăşi de perete. „Ce om e ăsta,
nu-nţeleg“, se gândi el; „oare un demon sau Dumnezeu îl călăuzeşte?
Negreşit, blestemat fie el, îl călăuzeşte… Nu se-mpotriveşte, şi asta-i cea
mai mare-mpotrivire; eu nu pot să-njunghii miei, oameni pot, miei nu
pot…“
Izbucni:
1515
 — Eşti fricos, nenorocitule, n-o să pieri! Îţi dau o palmă pe un obraz şi tu
întorci îndată şi celălalt; vezi un cuţit, întinzi îndată gâtul; unui bărbat i-e
silă să te-atingă.
— Lui Dumnezeu nu i-e silă, şopti fiul Mariei cu calm.
Fierarul răsucea cuţitul în mâna sa, nehotărât. O clipă îi păru în întuneric
că o lumină tremură în jurul capului plecat al tânărului; i se dezlegară
încheieturile mâinilor, se înspăimântă.
— Sunt greu de cap, zise el, dar vorbeşte, o să te-nţeleg; cine eşti? ce
vrei? de unde vii? Ce sunt poveştile astea care te-nconjoară – toiag înflorit
şi trăsnete, şi leşinurile care te prind pe când umbli, şi glasurile pe care le-
auzi, cică, în întuneric? Care e taina ta, nu-mi spui?
— Suferinţa, frate Iuda.
— Pentru cine? pentru cine suferi? Pentru nenorocul şi sărăcia ta? Sau nu
cumva suferi pentru Israel? Vorbeşte aşadar! Pentru Israel? Asta să-mi
spui, auzi?, asta, nimic altceva; suferinţa lui Israel te roade?
— Suferinţa omului, frate Iuda.
— Lasă oamenii; oameni sunt şi grecii32, blestemaţi fie ei, care ne-au
înjunghiat de atâţia ani; oameni sunt şi romanii care ne înjunghie încă şi
pângăresc templul nostru şi pe Dumnezeu; ce-ţi pasă de aceştia? La Israel
să priveşti; dacă suferi, pentru Israel să suferi, toţi ceilalţi, la dracu!
— Eu şi pentru şacali sufăr şi pentru vrăbii, frate Iuda; şi pentru iarbă.
— Oho! făcu barbă-roşcată râzând batjocoritor; şi pentru furnici?
— Şi pentru furnici; toate sunt ale lui Dumnezeu, mă plec asupra
furnicii, văd în ochiul ei negru sticlos faţa lui Dumnezeu.
— Iar dacă te-apleci asupra feţei mele, fiu al Tâmplarului?
— O să văd şi-acolo, foarte adânc, faţa lui Dumnezeu.
— Şi nu ţi-e frică de moarte?
— De ce să-mi fie frică, frate Iuda? Moartea nu este o uşă care se
închide, este o uşă care se deschide; se deschide şi intri înăuntru.
— Unde înăuntru?
— În sânul lui Dumnezeu.
1516
 Iuda oftă înfuriat: „Ăsta nu se lasă prins“, se gândi el, „nu se lasă prins
pentru că nu se teme de moarte…“
Îşi propti bărbia în palmă. Îl privea şi se străduia să ia o hotărâre.
— Dacă nu te omor, spuse în sfârşit, ce ai de gând să faci?
— Nu ştiu; ce va hotărî Dumnezeu; zic să mă ridic şi să vorbesc
oamenilor.
— Ce-o să le spui?
— Cum vrei să ştiu, frate Iuda? Eu o să deschid gura şi Dumnezeu o să
vorbească.
Lumina din jurul capului tânărului se înteţea, faţa lui străluci fulgerător,
topită, îndurerată, iar ochii lui mari, negri ca tăciunii, ademeneau pe Iuda
cu-o dulceaţă de negrăit. Barbă-roşcată lăsă ochii-n jos, tulburat. „Dacă aş
şti c-o să iasă să vorbească şi-ar ridica inimile lui Israel, să se năpustească
asupra romanilor, nu l-aş omorî.“
— De ce întârzii, frate Iuda? întrebă tânărul; sau nu cumva nu te-a trimis
Dumnezeu să mă omori? Nu cumva alta este voia Lui şi n-o ştii nici tu şi
mă priveşti şi te căzneşti să ghiceşti? Eu sunt gata să fiu omorât, gata şi să
trăiesc; ia o hotărâre.
— Nu te grăbi, răspunse el greu; noaptea e mare, avem timp.
Iar apoi peste puţin:
— Nu poate să vorbească nimeni ca tine, strigă Iuda ieşit din minţi; îşi
găseşte beleaua; unele te-ntreb, altele răspunzi, nu te laşi prins; mintea mi-
era mai sigură, inima mai sigură, înainte de-a te vedea şi de-a te asculta…
Lasă-mă, întoarce-ţi faţa-n-colo, dormi; vreau să rămân singur, să le pun pe
toate la socoteală, să văd ce-o să fac, spuse, şi se-ntoarse mormăind spre
perete.
Fiul Mariei se-ntinse pe rogojina lui, îşi încrucişă mâinile, liniştit.
„Ce vrea Dumnezeu o să se-ntâmple“, se gândi el şi-nchise ochii cu
încredere.
O cucuvea ieşi din scobitura unei stânci din faţă, văzu că vântul vijelios
al lui Dumnezeu trecuse, zbură surd de ici-colo, şi începu să cloncăne
1517
duios şi să-şi cheme perechea: „A plecat Dumnezeu“, îi striga; „am scăpat
iarăşi, dragostea mea; vino!“ Sus lucarna chiliei se umplu de stele. Fiul
Mariei deschise ochii, privi bucuros stelele; se clătinau încet, dispăreau,
urcau altele, ceasurile treceau.
Iuda încă se răsucea cu picioarele încrucişate pe rogojina lui, sufla,
bombănea, din când în când se ridica, mergea până la uşă, se-ntorcea iarăşi.
Printre genele sale fiul Mariei îl privea şi aştepta. „Ce vrea Dumnezeu va
fi“, se gândea el şi aştepta.
Din staulul de-alături necheză o cămilă înspăimântată; va fi văzut vreun
lup sau vreun leu în somnul ei. Noi stele urcau la răsărit, mari, înfuriate,
rânduite ca o armie.
Deodată, în întunericul încă adânc, cântă un cocoş; Iuda sări sus; dintr-un
pas se află la uşă; o deschise cu forţă, o închise iarăşi; se auziră tălpile lui
grele pe plăci.
Şi atunci fiul Mariei se întoarse; văzu în colţul de dincolo, în întuneric,
dreaptă, neclintită, pe credincioasa lui tovarăşă de călătorie:
— Iartă-mă, sora mea, îi spuse el, nu a venit încă ceasul.

XII
Astăzi lacul Ghenizaret ridica valuri mari, vânt umed, cald, a venit deja
toamna, pământul mirosea a frunză de vie şi a strugure copt. Dis-de-
dimineaţă se revărsaseră din Capernaum femei şi bărbaţi, culesul viei era în
toi, iar ciorchinii, mustoşi, zăceau pe pământ şi aşteptau. Fetele luceau şi
ele ca boabele, mâncaseră din belşug struguri de vin şi buzele lor erau
mânjite de must; iar flăcăiandrii, gâfâind, peste supărarea tinereţii lor,
priveau ca nişte tauri fetele care culegeau struguri şi trăncăneau. Din viţă în
viţă, strigăte şi hohote de râs; fetele se obrăzniceau, îi necăjeau pe băieţi,
iar ei se aprindeau tot mai mult şi se apropiau de ele; şiretul demon al
culesului de struguri alerga chicotind de ici-colo şi ciupea femeile.

1518
 Încăpătoarea casă ţărănească a bătrânului Zevedeu vuia larg deschisă; la
stânga în curte, teascul, iar tinerii cărau coşuri pline ochi şi-l încărcau;
patru zdrahoni, Filip, Iacov, Petru şi ciubotarul satului, o matahală blândă,
Natanael, îşi spălau picioarele până la genunchi şi se pregăteau să intre să
calce strugurii. Orice sărac, desigur, în Capernaum avea şi viişoara lui
pentru vinul anului, iar în fiecare an îşi căra recolta la teascul acesta,
zdrobea strugurii şi-şi lua partea lui de must; lua şi moş Zevedeu,
strângătorul, uiumurile şi umplea chiupurile şi butoaiele pentru un an.
Aşadar, Zevedeu şedea într-un foişor înalt, ţinea un băţ lung şi-un briceag
şi-nsemna cu o tăietură dreaptă coşurile fiecăruia, iar fiecare gospodar îşi
scria în minte, ca să nu fie nedreptăţit nimeni, poimâine la împărţeala
mustului; hrăpăreţ era moş Zevedeu, n-aveau încredere în el, şi toţi erau cu
ochii-n patru.
Fereastra sălii care dădea spre curte era deschisă, iar bătrâna Salomeea,
stăpâna casei, întinsă pe o canapea joasă, auzea şi vedea cele ce se
petreceau afară; aşa mai uita durerile care o sfâşiau la genunchi şi
încheieturi. Va fi fost tare frumoasă în tinereţile ei, cu oase subţiri şi
oacheşă, cu ochi mari, de neam bun; trei sate o râvneau: Capernaum,
Magdala şi Betsaida; trei miri se porniră deodată şi găsiră pe tatăl ei bătrân,
cel cu multe bărci; iar fiecare cu mult alai de prieteni şi cămile şi coşuri
pline ochi; dar bătrânul isteţ cântări bine trupul, sufletul şi averea fiecăruia
şi alese pe acesta, pe Zevedeu. Iar el o luă şi se bucură de ea, dar acum
preafrumoasa a-mbătrânit, s-au scuturat farmecele ei, le-a ros timpul, şi
moşul ei cel viguros, din când în când, la sărbătorile mari, umblă noaptea şi
se desfată cu văduvele.
Dar astăzi faţa bătrânei Salomeea strălucea; sosise de ieri fiul ei cel
răsfăţat, Ioan, de la sfânta mănăstire; era într-adevăr palid şi slăbit,
rugăciunea şi postul îl sleiseră; dar acum o să-l ţină ea, aproape de ea, n-o
să-l lase să mai plece, să-l hrănească, să-i dea de băut, să se întărească şi
să-i lucească iarăşi obrazul. Bun este Dumnezeu, ne-nchinăm harului Său,
bun, dar să nu vrea chiar să bea sângele copiilor noştri; cu măsură postul,
1519
cu măsură şi rugăciunea, să se rostuiască, cu blândeţe, şi omul şi
Dumnezeu, se gândea bătrâna Salomeea şi privea cu dorinţă arzătoare uşa,
când o s-apară de la vie, unde culegea şi el, Ioan, prâslea al ei.
Sub migdalul mare, roditor din mijlocul curţii, aplecat, tăcut, Iuda cel cu
barba roşcată urca şi cobora ciocanul său şi petrecea cercurile de fier la
butoaiele cu vin. Dacă l-ai fi privit din dreapta, faţa lui era posomorâtă şi
numai răutate; dacă l-ai fi privit din stânga, neliniştită şi îndurerată; de zile
plecase ca un hoţ din mănăstire, luase la pas satele şi întărea butoaiele
pentru mustul nou; intra în case, lucra, asculta taifasurile, înscria în mintea
lui vorba şi fapta fiecăruia, să le vestească frăţiei pe toate. Dar nici urmă de
barbă-roşcată, gălăgiosul şi certăreţul de odinioară! Din ziua în care
plecase de la mănăstire ajunsese de nerecunoscut.
— Măi, deschide-ţi gura, Iuda Iscarioteanule, piază rea, îi strigă
Zevedeu, la ce te gândeşti?, doi şi cu doi fac patru, încă n-ai aflat?
Deschide gura, binecuvântate, spune o vorbă, ăsta e cules de struguri, nu e
glumă, într-o aşa zi şi caprele bălţate râd.
— Nu-l duce-n ispită, moş Zevedeu, sări Filip; s-a dus, cică, la mănăstire
şi vrea s-ajungă călugăr; n-ai auzit? Dracul, când îmbătrâneşte, se
călugăreşte!
Iuda se-ntoarse, aruncă o privire otrăvită lui Filip, dar nu vorbi; îi era silă
de el, ăsta nu era bărbat, un flecar, un palavragiu, în ultima clipă l-a apucat
frica şi n-a vrut să intre în frăţie. „Am oi, zicea, unde să le las?“
Moş Zevedeu izbucni în râs; se întoarse către barbă-roşcată:
— Ai grijă, sărmane, îi strigă el, călugăria e boală molipsitoare, păzea să
nu te molipseşti! Era cât pe ce s-o păţească şi fiul meu; dar să fie sănătoasă
baba mea, s-a îmbolnăvit, a aflat odorul ei, învăţase de-acum bine ierburile
tămăduitoare cu bătrânul stareţ şi-a venit s-o vindece. Şi luaţi aminte: n-o
să se mai mişte de-aici; unde să se ducă? a-nnebunit? Acolo, în pustiu,
foame, sete, mătănii şi Dumnezeu; aici, mâncare, vin, femei şi Dumnezeu;
peste tot e Dumnezeu; de ce, aşadar, să se ducă să-l caute în pustiu? Ce zici
şi tu, Iuda Iscarioteanule?
1520
 Dar barbă-roşcată urca şi cobora ciocanul şi nu răspundea. Ce să-i
spună? Toate-i merg bine moşneagului ăsta, de unde să-nţeleagă supărările
altuia! Şi încă Dumnezeu, Care pe alţii, pentru o nimica toată, i-a făcut praf
şi pulbere, pe moş Zevedeu, desfrânatul, trântorul, zgârcitul, îl aranja bine,
să nu-l picure şi să nu-l plouă; cădea pe el ca o haină de lână iarna, ca una
răcoroasă de in vara, de ce? ce-i găsea? Nu cumva îl rodea pe moşneag
grija de Israel? Urechea lui e surdă; el iubeşte pe nelegiuiţii romani, pentru
că-i păzesc averea; „Dumnezeu să-i ţină sănătoşi“, zice, „ţin rânduială, dac-
o să lipsească ei, o să cad-asupra noastră răzvrătiţii şi desculţii şi-atunci s-a
dus averea noastră…“ Dar ai grijă, moşnege, c-o să vină ceasul; ce uită
Dumnezeu şi nu face, să fie sănătoşi ziloţii, ei or să-şi amintească şi-or să
facă… Răbdare, Iuda, nu scoate o vorbă, răbdare, şi-o să vină ziua lui
Savaot!
Îşi ridică ochii ca nişte pietre albastre, privi pe Zevedeu şi-l văzu cum
pluteşte în sângele lui, cu faţa-n sus, în teasc, şi faţa lui întreagă zâmbi.
În acest timp cei patru zdrahoni îşi spălaseră bine-bine picioarele şi
săriseră-n teasc; călcau, striveau strugurii cu picioarele, intrau până la
genunchi, se aplecau, luau pumni şi pumni de boabe, mâncau, bărbile li se
umpleau de ciorchini fără boabe, şi-atunci se prindeau mână de mână şi
jucau, uneori fiecare singur sărea şi ţipa. Mirosul mustului îi îmbătase; şi
nu era numai mirosul; priveau, prin poarta deschisă de la intrare, dincolo în
vii şi culegătoarele cum se apleacă şi cum se ivesc farmecele lor până sus
de genunchi, iar sânii lor se legănau deasupra frunzelor de viţă, ca
ciorchinii de struguri.
Călcătorii îi vedeau şi mintea li se-nceţoşa – ăsta nu era teasc, ăsta nu era
pământ şi viţă-de-vie, ăsta, bre, este Raiul şi moş Savaot şade sus în foişor,
ţine un băţ lung şi un briceag şi-nsemnează ce datorează fiecăruia, câte
coşuri de struguri a cărat şi cu câte urcioare de vin o să-l cinstească,
poimâine, când o să moară. Câte urcioare de vin, câte cazane de mâncare,
câte femei!

1521
 — Dar pe legea mea, sări Petru, de-ar veni Dumnezeu în ceasul ăsta şi
mi-ar zice: „E, Petrache-al Meu, astăzi am chef, cere-mi un hatâr şi-o să ţi-l
fac; ce vrei?“ „Să calc struguri, Dumnezeul meu“, i-aş răspunde, „să calc
struguri în veci!“
— Ci nu să bei vin, cap de buhai? îl luă la rost Zevedeu.
— Nu, sufletul meu; să calc struguri!
Nu râdea; faţa lui era potolită, fermecată. Se opri o clipă, străluci în
soare; trunchiul îi era gol, iar sus la inimă îl înnegrea, zugrăvit, un peşte
mare; un meşter, fost întemniţat, cu ani în urmă îl bătuse cu acul, atât de
iscusit, că parcă-şi scutura coada şi se răsucea voios şi se-ncurca prin părul
creţ de pe pieptul lui; iar deasupra peştelui o cruce cu patru braţe cu cârlige
de undiţă.
Dar Filip îşi aminti de oile lui, nu-i plăcuse lui să scurme pământul, să
se-ngrijească de vii, să calce struguri; îl luă peste picior pe Petru.
— Măi, zău că ţi-ai găsit de treabă, să calci struguri în veci! Eu i-aş
spune să se facă cerul şi pământul o pajişte verde, plină de capre şi oi, să
mulg, să dau drumul laptelui din munte, să curgă râu pe câmp, să facă
lacuri, să bea sărăcimea; iar în fiecare seară să ne-adunăm toţi ciobanii, cu
Dumnezeu staroste, să aprindem foc, să frigem miei şi să spunem poveşti;
ăsta va să zică Rai!
— La dracu’ cu tine, prostovane! bombăni Iuda şi-l privi iarăşi cu furie
pe Filip.
Intrau şi ieşeau băieţii, goi, pletoşi, cu o zdreanţă pestriţă la mijloc;
ascultau vorbele bălţate şi râdeau; aveau şi ei înlăuntrul lor un Rai, dar nu-l
mărturiseau, deşertau coşurile în teasc şi dintr-un salt păşeau pragul şi se
duceau să găsească din nou culegătoarele de struguri.
Zevedeu deschise gura să-şi spună şi el gluma lui, dar rămase cu gura
căscată; în poartă apăruse şi-i privea un musafir ciudat; purta atârnată de
gât o piele neagră de ţap, desculţ, ciufulit, iar faţa lui galbenă ca ceara de
pucioasă; ochii lui negri, mari, ardeau.

1522
 Picioarele se opriră din călcat, Zevedeu îşi înghiţi gluma, şi toţi se
întoarseră spre poartă. Cine este mortul ăsta viu care stă-n prag? Râsetele
încetară, iar bătrâna Salomeea se ivi la fereastră, privi; şi deodată scoase un
strigăt:
— Andrei!
— Bre, copilul meu, Andrei, strigă Zevedeu, ce e cu tine-n halul ăsta?
Vii din Iad, sau cobori cumva în Iad?
Petru sări din teasc, îşi prinse fratele de mână, îl privea cu dragoste şi
spaimă şi nu vorbea; ăsta, Dumnezeul meu, este Andrei, flăcăul dolofan,
vestitul voinic, primul la pescuit şi la petrecere, care fusese logodit cu cea
mai frumoasă fată din sat, Rut cea cu păr bălai? Ea s-a înecat într-o noapte
în lac, împreună cu tatăl ei, a stârnit Dumnezeu un vânt înfricoşător în
noaptea aceea şi a înecat-o; iar Andrei îşi luă lumea-n cap şi se duse să se
încredinţeze lui Dumnezeu; „cine ştie, dacă s-ar întâlni cu El“, se gândea,
„ar găsi la El şi pe Rut“; nu căuta, adică, pe Dumnezeu, o căuta pe
logodnica lui.
Îl privea, îl privea cu spaimă Petru; cum l-am încredinţat lui Dumnezeu
şi cum ni-l întoarce înapoi.
— E, e, ce-l priveşti şi-l pipăi atâta? strigă Zevedeu lui Petru; lasă-l să
intre, să nu sufle vreun vânt şi să-l trântească la pământ! Intră, Andrei,
copilul meu, apleacă-te, ia un strugure, mănâncă; avem şi pâine, slavă Ţie
Dumnezeule, şi peşte, mănâncă să-ţi vii în fire, să nu te vadă-n asemenea
hal sărmanul tău tată Iona şi să se vâre iarăşi în câinele-de-mare33 de
groază!
Dar Andrei ridică braţul piele şi os:
— Nu vă e ruşine, strigă el, nu vă temeţi de Dumnezeu? Lumea piere şi
voi aici călcaţi struguri şi hohotiţi de râs!
— Oho, ne-am găsit beleaua cu ăsta! murmură Zevedeu şi se întoarse
numai furie către Andrei. Nu ne laşi nici dumneata, zic eu? Ne-am săturat
de-acum. Astea ţi-a vestit profetul tău Botezătorul? Să schimbe troparul,
să-i spui; a sosit, cică, sfârşitul lumii, or să se deschidă mormintele să iasă
1523
morţii, o să coboare, cică, Dumnezeu la A Doua Venire să deschidă
catastifele, şi vai nouă! Minciuni! Minciuni! Nu ascultaţi, bre băieţi, la
treaba vostră, călcaţi strugurii!
— Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! mugi fiul lui Iona.
Sări din braţele fratelui său şi se opri în mijlocul curţii; stătu înaintea lui
moş Zevedeu cu degetul ridicat spre cer.
— Îţi vreau numai binele, Andrei, făcu Zevedeu, aşază-te să mănânci,
bea şi-un vin, să-ţi vii în minţile tale; foamea te-a smintit, nefericitule!
— Traiul bun te-a smintit, moş Zevedeu, răspunse fiul lui Iona; dar
pământul se deschide sub picioarele tale, cutremur e Domnul, şi-o să-
nghită, şi teascul tău, şi bărcile tale, şi pe tine, pântece blestemat!
Se aprinse, îşi întorcea ochii şi-i pironea când pe unul, când pe altul şi
striga:
— Înainte de-a se face mustul ăsta vin, va fi sfârşitul lumii! Puneţi-vă sac
de păr, presăraţi-vă cenuşă în cap, bateţi-vă în piept34, strigaţi: Am
păcătuit! Am păcătuit! Copac este pământul, a putrezit, vine Mesia cu
securea!
Iuda lăsă ciocanul, buza de sus i se ridicase, dinţii îi luceau tăioşi, în
soare. Dar Zevedeu nu se mai stăpânea.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Petru, strigă el, ia-l, plecaţi! Aici avem
treabă. Vine! Vine! Când ţine foc, când catastife, şi-acum, poftiţi, ţine,
cică, secure! Nu ne lăsaţi, zic eu, înşelători ai poporului? Lumea asta
rezistă, rezistă, măi băieţi, călcaţi strugurii şi nu vă temeţi!
Petru bătea cu duioşie pe spate pe fratele său, să-l potolească:
— Taci, îi spunea-ncet, taci, fratele meu, nu striga; eşti obosit de drum,
să mergem acasă, să te odihneşti; să te vadă şi tata, bătrânul, să i se
liniştească inima.
Îl luă de mână, şi încet, cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost orb, îl
călăuzea; luară drumeagul strâmt şi dispărură. Bătrânul Zevedeu izbucni în
râs:
— Ei, sărmane Iona, pescarul meu profet, bine te-ai procopsit!
1524
 Dar bătrâna Salomeea deschise-atunci gura; simţea încă pe ea ochii mari
ai lui Andrei, arzând-o:
— Zevedeu, spuse ea scuturându-şi capul cernit, Zevedeu, moş păcătos,
măsoară-ţi vorbele, nu râde; un înger stă deasupra noastră şi scrie; şi ce
batjocoreşti, aia o să păţeşti!
— Are dreptate mama, făcu şi Iacov, care tăcuse mâlc până atunci; era
cât pe ce s-o păţeşti la fel şi domnia ta cu odorul tău Ioan; şi cred că încă n-
ai scăpat; nu culege struguri, îmi spun cărăuşii, şade numai şi bate câmpii
cu femeile despre Dumnezeu, şi posturi, şi suflete nemuritoare… Te-ai
procopsit şi dumneata, tată!
Râse sec, nu-l înghiţea pe fratele său, trândavul, cel hrănit ca un viţel, şi
se apucă înfuriat să calce mai cu foc strugurii.
În capul mare al lui Zevedeu urcă sângele; nu, nici el nu-l prea înghiţea
pe fiul cel mare al lui, pentru că-i semăna mult, şi-ar fi izbucnit ceartă,
dacă-n ceasul acela n-ar fi apărut în prag, sprijinindu-se de braţul lui Ioan,
Maria, femeia lui Iosif din Nazaret. Picioarele ei subţiri ca trestia erau pline
de praf, însângerate de drum lung; de zile în şir îşi părăsise casa, umbla din
sat în sat şi căuta pe amărâtul ei fiu, şi plângea; „Dumnezeu i-a zdruncinat
mintea, a ieşit din calea oamenilor“, oftează mama şi-l boceşte de viu.
Întreabă şi tot întreabă, nimeni nu-l cunoaşte, „este înalt, subţire, desculţ,
poartă o haină albastră şi-o cingătoare neagră de piele, nu cumva l-aţi
văzut?“ Nimeni nu l-a văzut; şi-abia acum, să fie sănătos fiul cel mic al lui
Zevedeu, i-a dar de urmă; se află la mănăstire, în pustiu, a îmbrăcat rasa
albă, e căzut cu faţa la pământ şi se roagă… Lui Ioan i-a fost milă de ea, i-a
mărturisit totul; iar acum, sprijinită de braţul lui, intră în curtea bătrânului
Zevedeu, să se odihnească un pic, înainte de-a porni în pustiu.
Bătrâna Salomeea o întâmpină cu mărinimie:
— Bine-ai venit la noi, dragă Maria, spuse ea; vino înăuntru.
Maria îşi coborî basmaua până la sprâncene, se aplecă, străbătu curtea
privind în jos, prinse mâinile bătrânei prietene şi începu să plângă:

1525
 — E mare păcat să plângi, fata mea, făcu bătrâna Salomeea şi-o pofti să
se aşeze lângă ea pe canapeaua joasă; acum fiul tău se află sub acoperişul
lui Dumnezeu, în siguranţă.
— Grea e durerea mamei, maică Salomeea, răspunse Maria, oftând; unul
mi-a trimis Dumnezeu, şi pe-acesta însemnat.
Bătrânul Zevedeu auzi supărarea ei, nu era om rău, când nu-i călcai
daraverile, coborî din foişorul său, s-o mângâie.
— E tinereţea, Maria, îi spunea el, e tinereţea, nu te amărî; o să treacă.
Ca vinul e şi ea binecuvântată, dar repede ne trezim din beţie şi intrăm, fără
să mai lovim cu picioarele, în jug. O să se trezească din beţie şi fiul tău,
Maria. Uite, şi-ăst fiu al meu pe care-l vezi, acum începe să se dezbete,
slavă Ţie, Dumnezeule.
Ioan se îmbujoră, dar nu scoase o vorbă; intră înăuntru să aducă apă rece
şi smochine unse cu miere să cinstească musafira. Cele două femei, aşezate
una lângă alta, cu capetele rezemate unul de altul vorbeau încet despre fiul
răpit de Dumnezeu; tăifăsuiau în şoaptă, să nu le-audă bărbaţii şi să se-
amestece şi să strice adânca dulceaţă a femeii pe care le-o dădea durerea.
— Se roagă, îmi spune fiul tău, maică Salomeea, se roagă, mîinile lui şi
genunchii au făcut bătături de la mătănii; şi nu mănâncă, zice, s-a topit, a
început să vadă aripi în văzduh; şi nu vrea să bea nici apă, ca să vadă, cică,
îngerii… Unde o să ducă acest rău, maică Salomeea? Iar unchiul lui,
rabinul, care a vindecat atâţia demonizaţi, pe fiul meu nu poate să-l
vindece… De ce m-a blestemat Dumnezeu, maică Salomeea, ce i-am făcut
eu?
Îşi sprijini capul de genunchii bătrânei sale prietene şi-o luă plânsul.
Ioan apăru c-un pocal de bronz plin cu apă şi cinci-şase smochine pe o
frunză de smochin.
— Nu plânge, doamna mea, îi spuse, punând smochinele în poala ei; o
lumină sfântă înconjoară faţa fiului tău, n-o văd toţi, eu am văzut-o într-o
noapte cum linge şi-i înghite faţa şi m-am înspăimântat. Iar bătrânul
Avacum vedea într-un vis al lui, în fiecare seară, pe stareţul mort; ţinea,
1526
cică, de mână pe fiul tău, îl ducea din chilie în chilie, îşi întindea degetul
şi-l arăta; nu vorbea, cică, zâmbea şi-l arăta. Şi bătrânul Avacum se
înfricoşa, sărea-n sus, trezea călugării, şi se căzneau toţi împreună să
tălmăcească visul; ce-ar fi vrut să le spună stareţul? De ce le arăta pe noul
lor oaspete şi zâmbea? Şi pe neaşteptate alaltăieri, în ziua în care plecam,
prin luminarea lui Dumnezeu dezlegară visul: Pe-acesta să-l facem stareţ,
porunceşte mortul, pe-acesta să-l facem stareţ… Merseră-ndată, tot cinul,
toţi călugării şi-l găsiră pe fiul tău; căzură la picioarele lui, „voia lui
Dumnezeu“, îi strigau, „să fie stareţul mănăstirii“. Dar fiul tău nu vru s-
audă. „Nu, nu“, striga el, „nu este de mine drumul acesta, nu sunt vrednic,
o să plec!“ În ceasul în care lăsam mănăstirea, amiază de-acum, am auzit
strigătele lui, nu voia cu nici un chip; iar călugării îl ameninţau că o să-l
încuie într-o chilie, vor pune străji la uşă, să nu fugă.
— Ferice de tine, Maria, făcu bătrâna Salomeea şi bătrâna ei faţă
strălucea; norocoasă mamă! A suflat Dumnezeu în măruntaiele tale şi tu nu
simţi asta!
Cea iubită de Dumnezeu asculta şi clătina capul nemângâiată:
— Eu nu-l vreau sfânt pe fiul meu, murmură ea; om îl vreau, ca şi
ceilalţi, să se-nsoare, să-mi facă nepoţi; acesta e drumul lui Dumnezeu.
— Acesta este drumul omului, făcu încet Ioan, ca şi cum s-ar fi ruşinat
că aducea împotrivire; celălalt, cel pe care-l urmează fiul tău, este drumul
lui Dumnezeu, doamna mea.
În vii se auziră strigăte şi hohote de râs, doi flăcăiandri cărăuşi intrară în
curte aprinşi.
— Veşti proaste, stăpâne, strigară şi izbucniră în râs, s-a aţâţat, cică,
Magdala, au luat pietre şi hăituiesc sirena lor s-o omoare!
— Care sirenă, măi? strigară călcătorii şi se opriră din joc; pe
Magdalena?
— Pe Magdalena, s-aibă parte de bine! Ne-au adus veştile doi căruţaşi
care treceau; s-a năpustit, cică, în Magdala, ieri în sabat, din Nazaret,
Baraba, căpetenia tâlharilor, frică şi groază…
1527
 — Altul şi-ăsta, rea să-i fie vremea! mormăi bătrânul Zevedeu, înfuriat;
zilot, cică, să mântuiască şi mutra lui sălbatică pe Israel! Ducă-se pe apa
sâmbetei, ticălosul! Aşadar?
— Aşadar, a trecut seara pe la casa Magdalenei, a găsit curtea ei plină de
lume; lucra afurisita şi-n sfânta zi a sabatului! Oriunde, cel care a văzut pe
Dumnezeu şi nu s-a temut de El! Baraba se repede, trage cuţitul de la sân,
negustorii scot şi ei săbiile, sar şi vecinii, s-au încăreiat toţi. Doi de-ai
noştri au fost răniţi, negustorii au încălecat pe cămilele lor, şi-au tăiat-o la
fugă, Baraba a spart uşa, s-o găsească pe dumneaei, s-o înjunghie. Dar de
unde Magdalena! A zburat păsărica, a ieşit pe altă uşă, nevăzută! A luat-o
tot satul la hăituit; dar s-a-nnoptat, unde s-o găsească! Dumnezeu aduse
zorii zilei, se împrăştiară peste tot, scotociră, îi luară urma, găsiră, cică,
urmele picioarelor ei în nisip, spre Capernaum!
— S-o primim bine, băieţi! făcu Filip şi-şi linse buzele lui atârnate de
ţap; numai ea lipsea din Rai, am uitat-o, Eva; să fie binevenită!
— Lucrează moara ei de apă şi-n sabat, binecuvântata! spuse şi blândul
Natanael şi zâmbi cu şiretenie pe sub mustăţi.
Îşi aminti că într-un asfinţit, în ajunul sabatului, s-a spălat, s-a bărbierit,
şi-a pus haine curate şi a venit Ispita după baie, l-a luat de mână şi s-au dus
în Magdala; s-au dus în Magdala, drept la casa Magdalenei, s-aibă parte de
bine! Era iarnă, moara ei avea tihnă şi-a rămas Natanael singur-singurel tot
sabatul şi măcina… Natanael zâmbi mulţumit; mare păcat, o să spui; da,
într-adevăr, păcat mare, dar Dumnezeu, în El ne punem toate nădejdiile
noastre, iartă; liniştit, sărac, întristat, neînsurat, Natanael şedea zi de zi în
faţa unei băncuţe, într-un colţ al drumului din sat, şi făcea şi saboţi pentru
ţărani şi sandale groase pentru ciobani… Viaţă era asta? Aşadar le lăsă şi el
baltă o dată, o singură dată în viaţa lui, se bucură şi el ca un om, chiar de
era sabat, Dumnezeu, am spus, înţelege treburi dintr-astea şi iartă…
Dar bătrânul Zevedeu lăsă mutra jos:

1528
 — Belele! bombăni el; nu merg mai departe să-şi scoată ochii; când
profeţi, când desfrânate, când mame care plâng, când de-alde Baraba, mi s-
a făcut silă!
Se întoarse spre călcători:
— Voi aveţi treaba voastră, flăcăii mei; călcaţi strugurii!
Înăuntru bătrâna Salomeea şi Maria lui Iosif auziră veştile, se priviră una
pe alta şi plecară îndată capetele, fără să vorbească. Iuda lăsă ciocanul, ieşi
şi se rezemă de stâlpul porţii de la intrare; le ascultase pe toate, le-ntipărise
în mintea lui, şi trecând aruncă o privire cruntă lui moş Zevedeu.
Stătu-n poartă, trase cu urechea; prinse strigăte, văzu că se ridică praf,
bărbaţi alergau, femei ţipau: „Prindeţi-o! Prindeţi-o!“ şi-nainte de-a apuca
cei trei bărbaţi să sară din teasc, iar moşul strângător să coboare-n fugă din
foişorul său, Magdalena, cu limba scoasă, zdrenţuită, intra-n curte şi cădea
la picioarele bătrânei Salomeea:
— Ajutor, maica mea, strigă; ajutor, vin!
Bătrânei Salomeea i se făcu milă de păcătoasă, se ridică, închise
fereastra, se-ntoarse către fiul ei:
— Încuie uşa, băiete, spuse ea.
Iar apoi către Magdalena:
— Ciuceşte-te la pământ, ascunde-te.
Maria lui Iosif, aplecată, privea pe rătăcita asta cu milă şi groază; numai
femeile cinstite ştiu cât de-amară e cinstea şi de neîndurat, şi-i era milă de
ea; dar în acelaşi timp trupul acesta păcătos, moale, întunecat, primejdios îi
părea şi o fiară; puţin a lipsit, când fiul ei era de douăzeci de ani, să i-l
răpească fiara aceasta; dar a scăpat… „A scăpat de femeie“, se gândea
Maria şi oftă, „a scăpat de femeie, dar de Dumnezeu…“
Bătrâna Salomeea îşi puse mâna pe capul aprins al Magdalenei:
— De ce plângi, fata mea? îi zise cu milă.
— Nu vreau să mor, răspunse Magdalena, bună e viaţa, nu vreau!
Întinse şi Maria lui Iosif mâna, nu se mai temea de ea, nu-i mai era silă, o
atinse:
1529
 — Nu te teme, Maria, îi zise, Dumnezeu te ocroteşte, n-o să mori.
— Cum o ştii, mătuşă Maria? făcu Magdalena şi privirea ei străluci.
— Dumnezeu îţi dă vreme, vreme să te pocăieşti, Magdalena, răspunse
mama lui Iisus cu siguranţă.

Dar pe când cele trei femei vorbeau şi durerea era cât pe-aci să le
unească, se revărsară strigăte din vii: „Vin! Vin, uite-i!“ şi până să coboare
bătrânul Zevedeu în fugă din foişorul său, apărură zdrahonii înfuriaţi la
poarta de la intrare, iar Baraba, aprins, mugind, păşea pragul.
— Ei, moş Zevedeu, strigă el, cu-ngăduinţa ta şi fără-ngăduinţa ta, o să
intrăm; în numele Dumnezeului lui Israel.
Şi, înainte de-a apuca bătrânul gospodar să-şi deschidă gura, Baraba, c-
un brânci, împinsese uşa înăuntru şi înşfăcase pe Magdalena de cozi.
— Afară! afară, târfă! urla şi-o târa grămadă prin curte.
Intrară şi ţăranii străini înăuntru, o înhăţară pe sus şi, în huiduieli şi
hohote de râs, o duseră la o groapă mică, aproape de lac, şi-o aruncară
înăuntru; iar apoi, femei şi bărbaţi se împrăştiară în jur şi-şi încărcau
poalele cu pietre.
În acest timp bătrâna Salomeea sărise din aşternut şi cu toate c-o sfâşiau
durerile, se târî în curte şi luă la rost pe bărbatul ei:
— Te-ai făcut de râs, moş Zevedeu, îi strigă ea; ai lăsat răzvrătiţii să-ţi
calce casa şi să-nhaţe din mâinile tale o femeie care ţi-a cerut milă.
Se-ntoarse şi către fiul ei, Iacov, care stătea-n mijlocul curţii nehotărât:
— Calci şi tu pe urmele tatălui tău, nu ţi-e ruşine? Nu vei fi tu mai bun?
N-o să-ţi ajute şi ţie Dumnezeu? Aleargă să aperi o femeie, pe care-o caută
un sat întreg, şi nu i-e ruşine s-o omoare.
— Mă duc, mamă, linişteşte-te, răspunse fiul, care nu se temea de nimeni
în lume decât de mama lui.
Groaza punea stăpânire pe el de câte ori se întorcea asupra lui mâniată;
pentru că, simţea el, glasul acesta al ei nu era crud şi aspru, era glasul de
demult, trecut prin pustiu, al încăpăţânatului neam al lui Israel.

1530
 Iacov se-ntoarse, făcu semn celor doi tovarăşi ai lui, Filip şi Natanael:
— Să mergem, zise el.
Privi spre butoaie să-l vadă pe Iuda; plecase.
— Vin şi eu, zise Zevedeu îndrăcit.
Se temea să rămână singur cu femeia lui; se aplecă, luă de jos ghioaga şi
porni în urma fiului său.
Rănită rău, Magdalena se ghemuise într-un colţ al gropii, îşi puse braţele
să-şi apere capul şi ţipa; în jurul gropii bărbaţii şi femeile râdeau; peste tot
în vii cărăuşii şi culegătoarele îşi părăsiseră treaba şi se apropiau; tinerii
doreau cu foc să vadă pe jumătate gol, însângerat, vestitul trup, iar fetele
urau şi pizmuiau femeia acesta care se bucura de toţi bărbaţii şi ele nu
aveau nici unul.
Baraba întinse mâna, să înceteze strigătele, să rostească osânda, să-
nceapă aruncarea cu pietre35. În clipa aceea apăru Iacov; dădu să-nainteze
către zilot, căpetenia tâlharilor, dar Filip îl ţinu îndată de braţ.
— Unde mergi? spuse, unde mergem? Suntem trei şi cucul, iar ei satul
întreg, suntem pierduţi!
Dar Iacov auzea încă înlăuntrul său glasul crunt al mamei lui:
— Ei, Baraba, cuţitarule, strigă el, ai venit aici în satul nostru să omori
oamenii? Lasă femeia, noi o s-o judecăm; o să vină bătrânii poporului din
Magdala şi Capernaum s-o judecăm; o să vină şi tatăl ei, rabinul din
Nazaret; asta zice Legea!
— Are dreptate fiul meu! sări atunci bătrânul Zevedeu, care sosea pe
neaşteptate cu ghioaga lui groasă; are dreptate, asta spune Legea!
Baraba dădu una, se-ntoarse dintr-odată asupra lor:
— Bătrânii poporului sunt vânduţi, strigă el, Zevedeu e vândut, nu am
încredere; eu sunt Legea! Cine îndrăzneşte dintre voi, voinicii mei, să vină
să ne măsurăm!
Bărbaţii şi femeile din Magdala şi Capernaum roiră în jurul lui Baraba şi-
n luminile ochilor lor sclipea omorul; o ceată de băieţi sosiră pe neaşteptate
din sat cu praştiile.
1531
 Filip îl prinse de braţ pe Natanael, dădu înapoi; se întoarse către Iacov:
— Du-te, dacă vrei, tu singur, fiu al lui Zevedeu; noi nu mergem; n-am
înnebunit.
— Nu vă e ruşine, laşilor?
— Nu, nu ne e ruşine; du-te tu singur.
Iacov se întoarse către tatăl său; dar acesta tuşi.
— Eu sunt bătrân, spuse el.
— Aşadar? strigă Baraba şi râse cu gura până la urechi.
Bătrâna Salomeea apăru sprijinindu-se de braţul fiului ei cel mic; în
urma lor, cu ochii înlăcrimaţi, Maria lui Iosif. Iacov se întoarse, o văzu pe
mama lui, sări; în faţa lui înfricoşătorul cuţitar cu mulţimea de ţărani
înfuriaţi; în spatele lui mama, cruntă şi tăcută.
— Aşadar? mugi din nou Baraba şi îşi suflecă mânecile.
— N-o să mă fac de ruşine! murmură fiul lui Zevedeu şi înaintă.
Porni-ndată şi Baraba drept asupra lui.
— O să-l omoare! făcu fratele lui mai tânăr şi sări să alerge lângă fratele
său.
Dar mama îl ţinu:
— Taci, îi zise, nu te-amesteca.
Şi pe când cei doi duşmani se apropiau de-acum să se-ntâlnească, un glas
voios se auzi de la malul lacului:
— Marán athá! Marán athá!36
Şi un tânăr ars de soare, gâfâind, se repezi înaintea lor scuturându-şi
mâinile, şi striga:
— Marán athá! Marán athá! Domnul vine!
— Cine vine? strigară toţi şi-l înconjurară; cine?
— Domnul, răspunse tânărul şi arăta în urma lui către pustiu. Domnul,
iată-l!
Toţi se întoarseră; soarele se-apleca de-acum spre asfinţit; ziua se-
ndulcea. Un om apăru urcând de la mal, îmbrăcat tot în alb, ca un călugăr
al mănăstirii; leandrii la marginea lacului erau în floare, iar cel îmbrăcat în
1532
alb întinse mâna, rupse o floare roşie de leandru şi-o petrecu între buze; doi
pescăruşi, care umblau pe prundiş, îi făcură loc să treacă.
Bătrâna Salomeea îşi ridică în sus capul cernit, adulmecă văzduhul:
— Băiete, spuse fiului ei, cine vine?
— Inima-mi bate să se spargă, mamă, răspunse fiul; cred că este el!
— Cine?
— Taci!
— Iar cei care sunt în urma lui? Oho, o oaste-aleargă-n urma lui, băiete.
— Sunt săracii, mamă, care culeg strugurii rămaşi; nu este oaste, nu te
teme.
Şi într-adevăr, ca o oaste începură să se ivească brusc în urma lui gloate
de zdrenţăroşi, bărbaţi şi femei cu copii, cu traiste, cu coşuri, şi se risipiră
în viile culese şi căutau. În fiecare an, la seceriş, la culesul viilor, la
strânsul măslinelor, se revarsă din toată Galileea turmele acestea ale foamei
şi adună tot ce rămâne de la seceriş, de la culesul strugurilor, de la strânsul
măslinelor, sunt rămăşiţe lăsate de gospodari pentru săraci, precum
porunceşte legea lui Israel.
Deodată cel îmbrăcat în alb se opri; văzu mulţimea, se înspăimântă. Să
fug! Frica de-altădată îl apăsă greu iarăşi, să se întoarcă în pustiu, acolo
este Dumnezeu; aici, oamenii; să fug! Soarta lui atârnă iarăşi de-un fir
subţire. S-o ia înapoi, înainte?
Toţi în jurul gropii se opriseră şi-l priveau; Iacov şi Baraba stăteau încă
proptiţi drept unul în faţa celuilalt; iar Magdalena săltă capul, trăgea cu
urechea; viaţă, moarte, ce era tăcerea aceasta? Vântul se schimbase; şi pe
neaşteptate sări-n sus, ridică mâinile, scoase un strigăt:
— Ajutor!
Cel îmbrăcat în alb auzi strigătul, îl recunoscu, se repezi.
— Magdalena, şopti el, Magdalena. S-o izbăvesc! şi-o luă în grabă către
oameni.
Avea braţele deschise şi înainta; şi în timp ce se apropia de oameni şi
desluşea feţele lor înfuriate, întunecate, chinuite şi ochii lor plini de mânie,
1533
inima lui se tulbura, măruntaiele i se umpleau de-o adâncă milă şi dragoste.
„Aceştia sunt oameni“, se gândea el, „toţi sunt fraţi, toţi, şi nu ştiu, de
aceea se chinuie şi se pedepsesc… Dac-ar fi ştiut-o, ce bucurii şi ce
îmbrăţişări, ce fericire!“
Ajunse de-acum, urcă pe-o piatră, întinse braţele în dreapta şi-n stânga,
un cuvânt ţâşni din adâncul lui, triumfător, voios:
— Fraţilor!
Oamenii tresăriră uimiţi, se priviră, nimeni nu răspunse.
— Fraţilor, se auzi iarăşi glasul triumfător, bine v-am găsit!
— Bine-ai venit, călăule! îi răspunse Baraba şi apucă o piatră grea de jos.
— Copilul meu! se auzi un ţipăt sfâşietor.
Şi Maria se repezi şi-şi îmbrăţişă fiul; râdea şi plângea şi-l mângâia; dar
el, tăcut, respinse braţele mamei lui, înaintă spre Baraba:
— Frate Baraba, spuse el, bine te-am găsit; sunt prieten, aduc o veste
bună, bucurie mare!
— Nu te-apropia! mugi Baraba şi stătu înaintea lui s-o ascundă pe
Magdalena de ochii lui.
Dar ea auzise glasul iubit, sări în sus:
— Iisuse, strigă ea, ajutor!
Dintr-un pas Iisus se află pe marginea gropii; Magdalena se prindea cu
mâinile şi picioarele de pietre şi se căţăra; Iisus se aplecă, îi întinse mâna,
şi ea o apucă, urcă sleită, numai sânge, se ghemui la pământ.
Baraba se năpusti, piciorul său călcă pe spatele ei cu putere:
— Este-a mea, o s-o omor! mugi el şi ridică piatra pe care-o ţinea. A
pângărit sabatul, moarte!
— Moarte! Moarte! urlă şi gloata, care acum se înspăimântă să nu-i
scape victima de-njunghiat.
— Moarte! strigă tare şi Zevedeu, care vedea că zdrenţăroşii îl
înconjoară pe cel de curând sosit şi că minţile lor o iau razna.
Vai şi-amar dacă-i lăsa pe zdrenţăroşi să facă ce vor.
— Moarte! strigă din nou lovind cu ghioaga în pământ; moarte!
1534
 Iisus ţinu braţul ridicat al lui Baraba.
— Baraba, spuse cu glas liniştit, îndurerat, tu n-ai călcat niciodată vreo
poruncă a lui Dumnezeu? N-ai furat niciodată-n viaţa ta, n-ai omorât, n-ai
preacurvit, n-ai spus minciuni?
Se întoarse către gloata care urla, privi domol pe toţi, pe unul câte unul:
— Cel fără de păcat, spuse el, dintre voi să arunce primul piatra.37
Bulucul de oameni se mişcă din loc; unul câte unul se dădeau înapoi şi se
căzneau să îndepărteze de la ei privirea care le răscolea adâncurile
sufletelor şi memoria. Bărbaţii îşi amintiră câte minciuni rostiseră în viaţa
lor, nelegiuirile făptuite, femeile altora pe care le batjocoriseră; şi femeile
îşi coborâră basmalele, iar pietrele pe care le ţineau alunecară din mâini.
Bătrânul Zevedeu, cum văzu că zdrenţăroşii erau pe cale să iasă
învingători, îşi ieşi din minţi; Iisus se întoarse, îi privi iarăşi pe rând, adânc
în ochi:
— Cel fără de păcat să arunce primul piatra!
— Eu, sări Zevedeu; dă-mi piatra pe care o ţii, Baraba, cerul curat nu se
teme de fulgere; eu o s-arunc!
Baraba se bucură, îi dădu piatra, se dădu la o parte; Zevedeu înşfăcă
piatra, se opri deasupra Magdalenei, cântărea cum să arunce piatra ca s-o
nimerească în moalele capului; ea era aplecată, un ghemotoc, la picioarele
lui Iisus, liniştită; simţea că, acolo unde se găsea, nu se temea de moarte.
Zdrenţăroşii priveau pe bătrânul Zevedeu înfuriaţi; iar unul, cel mai
slăbănog, sări:
— Ei, moş Zevedeu, îi strigă el, este un Dumnezeu, mâna o să-ţi
damblagească, nu te temi? Ia aminteşte-ţi; n-ai mâncat niciodată dreptul
săracului? N-ai scos niciodată la mezat via orfanului? N-ai intrat niciodată
noaptea în casa văduvei?
Bătrânul păcătos asculta şi tot cântărea piatra şi se tot stăpânea; şi pe
neaşteptate scoase un ţipăt, braţul lui se ofili brusc, se plecă fără putere, iar
piatra mare se rostogoli şi căzu pe piciorul lui şi-i strivi degetele.

1535
 — Minune! Minune! chiuiră bucuroşi zdrenţăroşii; nevinovată e
Magdalena!
Baraba îşi ieşi din minţi, faţa ciupită de vărsat se umflă roşie ca racul; se
repezi asupra fiului Mariei, ridică mâna şi-l pălmui; iar Iisus în linişte îi
întoarse şi celălalt obraz38:
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, spuse el.
Mâna lui Baraba înţepeni, holbă ochii; „cine este ăsta? ce este ăsta?
Nălucă este, om, demon?“ se dădu înapoi şi-l privi năucit.
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, îl îndemnă iarăşi fiul Mariei.
Atunci se ivi brusc din umbra smochinului, de unde stătea, mai încolo, şi
privea, Iuda; văzuse totul, nu vorbea; că e omorâtă, că nu e omorâtă
Magdalena, nu-i păsa; dar se bucura să-i audă pe Baraba şi pe zdrenţăroşi
cum i le cântă lui Zevedeu şi cum îl înfruntă. Iar când văzu că Iisus apare la
marginea lacului, cu noua lui rasă albă, îi bătu inima: „Acum se va vedea“,
murmură el, „cine este, ce vrea, ce are de spus oamenilor“, şi ciuli urechea
lui mare. Dar îndată primul cuvânt: „Fraţilor!“ nu-i plăcu; îşi scărpină
obrajii. „Încă nu şi-a băgat minţile-n cap“, bombăni el; „nu, nu suntem toţi
fraţi, nici israeliţii cu romanii, nici israeliţii între ei; nu sunt fraţii noştri
saducheii cei vânduţi, căpeteniile care fac jocurile cu tiranul… Rău începi,
fiu al Tâmplarului, ai grijă!“ Dar când văzu pe Iisus că întinde şi celălalt
obraz, fără mânie, cu o mândră, nemaivăzută blândeţe, se înspăimântă; „ce
este ăsta!“ strigă înlăuntrul său; „asta, să dea şi celălalt obraz, numai un
înger o face, un înger sau un câine…“
Făcu un salt, înhăţă de braţ pe Baraba, în clipa în care se pregătea să se
repeadă la fiul Mariei.
— Să nu-l atingi, îi spuse înăbuşit, pleacă!
Baraba privi uimit pe Iuda; erau amândoi în aceeaşi frăţie, intraseră des
împreună în sate şi în cetăţi şi omorâseră pe trădătorii lui Israel, iar acum…
— Iuda, murmură el. Tu? tu?
— Eu; du-te!

1536
 Baraba şovăia încă; Iuda era mai tare decât el în frăţie, nu putea să i se
împotrivească; dar iarăşi mândria nu-l lăsa să plece.
— Du-te! porunci din nou barbă-roşcată.
Căpetenia tâlharilor lăsă capul jos şi privi sălbatic pe sub pleoape pe fiul
Mariei.
— Unde-o să te duci? murmură strângându-şi pumnul; o să ne-ntâlnim
din nou!
Se-ntoarse către ai lui:
— Să mergem! zise el cu jumătate de gură.

XIII
De-acum soarele se apropia să atingă temeliile cerului, dogoarea zilei se
ofili; vântul încetă, lacul străluci trandafiriu şi albastru; câţiva cocostârci
stăteau într-un picior pe stânci, cu ochii pironiţi în apă; încă le era foame.
Zdrenţăroşii aveau ochii aţintiţi la fiul Mariei, aşteptau, nu voiau să
plece. Ce aşteptau? Uitaseră de foamea şi goliciunea lor, uitaseră de
răutatea bogătanilor care nu se-ndurau să lase câteva boabe neculese în
viile lor, să se îndulcească şi gâtlejul sărăcimii. De dimineaţă umblau din
vie în vie, iar coşurile lor rămăseseră goale; nu s-a întâmplat la fel şi cu
secerişul? Adică umblau din ogor în ogor, traistele lor goale; şi copiii lor
care-i aşteptau în fiecare seară, cu gurile deschise! Dar acum, nu ştiu de ce,
nu ştiu cum, coşurile lor parcă s-ar fi umplut pe neaşteptate; priveau pe cel
îmbrăcat în alb, acesta din faţa lor, şi inima nu le dădea ghes să plece…
Aşteptau; ce aşteptau? nu ştiau.
Şi fiul Mariei îi privea, aştepta şi el; simţea toate aceste suflete agăţate de
grumazul său. Ce voiau de la el? ce cer de la el? ce poate, el care nu are
nimic, să le dea? Îi privea, îi privea, o clipă se sfii; dădu iarăşi să plece, dar
se ruşină; ce se va-ntâmpla cu Magdalena, care stătea încolăcită la
picioarele lui? Şi-atâţia ochi care-l priveau râvnitori, cum să-i lase
nemângâiaţi? Să plece, să se ducă unde? Peste tot e Dumnezeu şi îl
1537
împingea unde voia harul Lui; nu harul Lui, tăria Lui cea atotputernică. O
simţea asta de-acum fiul Mariei, casa lui este pământul acesta; altă casă nu
are; iar pustiul său sunt oamenii; alt pustiu nu are. Lăsă capul în jos:
— Facă-se voia Ta, Doamne, şopti el şi se-ncredinţă de-acum milei lui
Dumnezeu.
Un bătrân apăru dintre zdrenţăroşi şi vorbi:
— Fiu al Mariei, suntem flămânzi, dar nu cerem de la tine pâine; sărac
eşti şi tu ca şi noi; deschide-ţi gura, spune-ne o vorbă bună, şi-o să ne
săturăm.
Şi un tânăr prinse curaj:
— Fiu al Mariei, zise el, ne înăbuşă nedreptatea, nu-ncape altceva în
inima noastră; ai spus că aduci cuvânt bun, spune cuvântul cel bun, adu
dreptate!
Fiul Mariei privea oamenii, asculta glasul izbăvirii şi-al foamei, se
bucură mult; ca şi cum ar fi aşteptat glasul acesta de ani, şi-acum venise, îl
strigă pe numele lui, se-ntoarse către norod, cu braţele deschise:
— Fraţilor, spuse, să mergem!
Şi dintr-odată norodul, parcă şi el ar fi aşteptat de ani chemarea aceasta,
ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară numele lui cel adevărat, se bucură
nespus:
— Să mergem, gemură toţi, în numele lui Dumnezeu!
Fiul Mariei trecu înainte, porniră într-un pas; o colină ca o turlă, de un
verde-palid încă în arşiţa verii, se înălţa lângă marginea lacului; toată ziua
o bătea soarele, iar acum mirosea plăcut, în dulceaţa chindiei, a cimbrişor
şi a măslină coaptă. Vreun vechi templu idolatru va fi fost pe vârful acesta,
pentru că zăceau încă întinse la pământ, frânturi, câteva capete de coloane
sculptate, iar noaptea pescarii smintiţi vedeau, pescuind pe lac, cum şade o
nălucă albă pe crâmpeiele de marmură; iar într-o noapte bătrânul Iona o
auzi că plânge.
Către colina aceasta porniră, aşadar, fermecaţi, fiul Mariei înainte, iar în
urmă, ca o familie, gloata de săraci.
1538
 Bătrâna Salomeea se întoarse către fiul ei mezin:
— Băiete, zise ea, ia-mă pe după braţ; să mergem şi noi.
El luă pe Maria de mână:
— Maria, zise ea, nu plânge; n-ai văzut o strălucire în jurul feţei fiului
tău?
— Eu n-am fiu, nu mai am fiu, răspunse mama şi izbucni în suspine; toţi
aceşti zdrenţăroşi au, eu nu am…
Se tânguia, bocea şi mergea; de-acum era sigură: fiul ei o părăsise pentru
totdeauna. Când a alergat să-l îmbrăţişeze, să-l ia să se întoarcă acasă, el a
privit-o uimit, ca şi cum n-ar fi cunoscut-o; iar când i-a spus: „Eu sunt
mama ta“, el a întins mâna şi-a dat-o la o parte.
Bătrânul Zevedeu îşi văzu femeia urcând şi ea cu gloata, strâmbă din nas
nemulţumit, îşi înşfăcă ghioaga, se întoarse către fiul său, Iacov, şi către cei
doi tovarăşi, Filip şi Natanael, arătă turma zgomotoasă, aţâţată:
— Ăştia sunt lupi hămesiţi, blestemaţi fie ei; să urlăm şi noi împreună cu
ei, să nu ne ia drept oi şi să ne mănânce; să mergem în urma lor! S-aveţi
grijă: orice le-ar spune scrântitul fiu al Mariei, noi să-l huiduim, auziţi? Să
nu-l lăsăm să salte capul; înainte, toţi împreună, şi fiţi cu ochii-n patru!
zise, şi începu şontâc-şontâc să urce şi el.
În ceasul acela apăreau cei doi fii ai lui Iona; Petru ţinea de mână pe
fratele său şi-i vorbea liniştit, blând, să nu-l înfurie; dar el privea cu
tulburare droaia de oameni care urca şi pe cel îmbrăcat în alb care-i
călăuzea.
— Cine sunt? unde merg? întrebă Petru pe Iuda care stătea încă nehotărât
în cale.
— Fiul Mariei, răspunse barbă-roşcată posomorât.
— Şi-n urma lui, turma?
— Săracii care adună boabele de struguri rămase după cules; l-au văzut
şi s-au prins de el şi merge, cică, să le vorbească.
— Ce să le spună? El nu poate să-mpartă două paie la trei măgari.39
Iuda ridică din umeri:
1539
 — O să vedem! mormăi şi apucă şi el urcuşul.
Două perechi negricioase se întorceau din vii, istovite, aprinse, şi ţineau
cumpănite pe capetele lor două coşuri mari de struguri; jinduiau tovărăşia
oamenilor, „să mergem şi noi“, ziseră, „să ne treacă vremea“, şi intrară în
coada cârdului.
Bătrânul Iona, cărând în spate plasa de pescuit, se târa către bordeiul său;
îi era foame, se grăbea; văzu pe fiii săi, văzu lumea urcând, se opri cu gura
căscată, cu ochii lui rotunzi ca de peşte, şi privea. Nu se gândea la nimic,
nu se întreba cine a murit, cine se însoară, unde merg atâţia oameni
împreună; nu se gândea la nimic, privea cu gura căscată.
— Haide, pescar-profet Iona, îi strigă Zevedeu, să mergem, e chiolhan;
se mărită, cică, Maria Magdalena, haide să petrecem!
Iona îşi mişcă buzele lui groase, dădu să vorbească, dar se răzgândi;
scutură din umăr, îşi ridică plasa-n spate şi porni către mahalaua lui,
călcând greoi. După destul timp, când se apropia de-acum de bordeiul său,
după multele dureri ale facerii, mintea lui născu: „La dracu’ cu tine,
Zevedeu, zevzecule“, bombăni el, izbi uşa şi intră înăuntru.

Când bătrânul Zevedeu ajunse cu ai lui în vârful colinei, Iisus şedea deja
pe un cap de coloană şi nu-şi deschisese încă gura, ca şi cum i-ar fi
aşteptat. Înaintea lui droaia de săraci pe jos cu picioarele încrucişate, iar
femeile în picioare, îl priveau. Soarele apusese, dar spre nord muntele
Hebron ţinea încă în vârful lui lumina şi n-o lăsa să plece.
Iisus îşi încrucişase mâinile pe piept şi privea lumina care se lupta cu
întunericul; uneori îşi târa încet privirea pe feţele oamenilor întoarse drept
asupra lui – încreţite, îndurerate, zbârcite de foame; ochii lor pironiţi pe el
îl priveau, ca şi cum el era vinovat şi i se plângeau.
Îndată ce-l văzu pe Zevedeu cu ai lui, se ridică:
— Fiţi bine veniţi, spuse; veniţi toţi aproape, glasul meu n-are putere,
vreau să vă vorbesc.

1540
 Zevedeu, sfetnic al satului precum era, trecu în faţă şi se întronă pe-o
piatră; în dreapta lui, cei doi fii ai săi, şi încă Filip şi Natanael; în stânga,
Petru şi Andrei. Mai în spate, între muierime, în picioare, bătrâna
Salomeea şi Maria lui Iosif; cealaltă Maria, Magdalena, era ghemuită la
picioarele lui Iisus, cu faţa ascunsă în palme; mai încolo, sub un pin
chinuit, strâmbat de vânturi, Iuda aştepta; ochii lui albaştri, aspri, printre
acele pinului, săgetau pe fiul Mariei.
Iar el tremura în ascuns şi se lupta să prindă curaj; aceasta era clipa de
care se temea de atâţia ani, a venit, a învins Dumnezeu, l-a adus cu sila
acolo unde a voit – înaintea oamenilor să vorbească. Iar acum, ce să le
spună? Fulgere-fulgere treceau prin mintea lui puţinele bucurii ale vieţii
sale, multele amărăciuni, lupta cu Dumnezeu, după aceea tot ce văzuse,
umblând singur-singurel – munţii, florile, păsările, ciobanii cărând voioşi
pe umăr oaia pierdută, pescarii cu plasele lor de prins peşti, plugarii cum
semănau, cum secerau, cum vânturau şi cărau rodul pe la casele lor… Cer
şi pământ se deschideau şi se închideau în mintea lui, toate minunile lui
Dumnezeu, şi nu ştia pe care s-o aleagă întâi, pe toate, pe toate voia să le
dezvăluie, ca să mângâie pe cei nemângâiaţi… Ca o poveste a lui
Dumnezeu se-ntinse înaintea lui lumea, ca povestea pe care i-o istorisea
mama mamei lui, ca să nu plângă, plină de prinţese şi zmei, iar Dumnezeu
se apleacă din cer şi-o povesteşte oamenilor.
Îşi deschise braţele, zâmbi:
— Fraţilor, spuse el, iar glasul lui, moale încă, tremura; fraţilor, în
parabole o să vorbesc, iertaţi-mă; sunt om simplu, puţine sunt învăţăturile
mele, şi eu sunt sărac şi nedreptăţit, multe are inima mea să vă spună, dar
mintea mea nu poate să le istorisească, îmi deschid gura şi fără să vreau,
cuvântul iese ca o poveste; fraţilor, iertaţi-mă, în parabole o să vorbesc.
— Ascultăm, fiu al Mariei, strigă norodul, ascultăm!
Iisus deschise iarăşi gura:
— A ieşit semănătorul să semene sămânţa lui. Şi pe când semăna, una a
căzut în drum, şi-au venit păsările şi-au mâncat-o; alta a căzut pe pietre, nu
1541
a găsit pământ să se hrănească, s-a uscat; alta a căzut în mărăcini, s-au
întărit mărăcinii şi-au înăbuşit-o; iar alta în sfârşit a căzut în pământ bun, a
făcut rădăcini, a scos spic, a dat rod şi-a hrănit oamenii. Cine dintre voi,
fraţii mei, are urechi ca să audă, să audă!40
Toţi tăceau, se priveau unii pe alţii năuciţi; dar bătrânul Zevedeu căuta
pricină de ceartă, sări în sus:
— Nu înţeleg, zise, şi să mă ierţi; am urechi, slavă Ţie, Dumnezeule, am
urechi şi aud, dar nu înţeleg; ce vrei să spui, nu ni le desluşeşti?
Râse batjocoritor, îşi mângâie cu mândrie barba lui albă lungă:
— Nu cumva eşti chiar dumneata semănătorul?
— Eu sunt, răspunse cu smerenie Iisus.
— Măi mutră! făcu bătrânul fruntaş lovind în pământ cu ghioaga lui; iar
noi, adică, pietrele, şi mărăcinii, şi ogoarele unde semeni tu, ai?
— Voi, răspunse iarăşi liniştit fiul Mariei.
Andrei îşi aţintea urechile, asculta; privea pe Iisus, iar inima îi bătea
răscolită; la fel bătea şi când l-a întâlnit prima oară la malurile Iordanului,
biciuit de arşiţele soarelui, înfăşurat cu-o blană de jivină sălbatică, pe Ioan
Botezătorul. Toate i le mâncase rugăciunea, veghea, foamea; toate, ci
numai doi ochi nemărginiţi, doi cărbuni aprinşi, îi rămăseseră, şi un gâtlej
care striga: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ Striga, iar Iordanul ridica valuri, şi se
opreau caravanele, cămilele nu mai puteau să înainteze… Dar acum acesta
din faţa lui zâmbea, avea glas liniştit şi tremurător, era o pasăre nepricepută
care se căznea să ciripească, iar ochii lui nu ardeau, mângâiau. Inima lui
Andrei dădea din aripi între cei doi, năucită.
Ioan se mută încet de lângă tatăl său şi se apropie de Iisus; se apropiase
cât pe-aci să-i atingă picioarele. Zevedeu îl văzu, se înfurie şi mai mult; de-
acum i se făcuse lehamite de profeţii mincinoşi, în fiecare zi răsăreau alţii
noi şi luau norodul de grumazul lor; şi ei toţi, ca şi cum ar fi înţeleşi între
ei, se iau la harţă cu gospodarii, cu preoţii, cu regii; „ce are lumea asta bun
şi tare, ei vor să dărâme; iar acum, poftim, şi desculţul fiu al Mariei! Ah,
trebuie să-i sucesc gâtul, înainte de-a se aprinde tare.“
1542
 Se întoarse să vadă ce zice şi gloata, să prindă curaj; văzu pe fiul său cel
mare, Iacov, cu sprâncenele-ncreţite, şi nu putu să-nţeleagă dacă era de
mâhnire sau de mânie, văzu pe femeia lui ştergându-şi ochii şi venind mai
aproape, îşi târî ochii peste zdrenţăroşi, se-ngrozi văzându-i pe toţi,
înfometaţi, cum priveau, cu gurile căscate, pe fiul Mariei, ca puii de pasăre
pe care-i hrăneşte mama lor în cioc.
„De-aţi pieri odată, zdrenţăroşilor!“ bombăni şi se ghemui lângă fiul său;
„să nu vorbesc, o să-mi găsesc beleaua.“
Se auzi un glas liniştit milos; cineva, aşezat la picioarele lui Iisus, vorbi;
cei întinşi în spate se ridicară să vadă; era fiul cel mai mic al lui Zevedeu,
care se târâse încet-încet la picioarele lui Iisus, întindea gâtul şi-i vorbea:
— Tu eşti semănătorul, spuneai, noi pietrele, mărăcinii şi ogoarele; dar
ce este sămânţa pe care-o ţii?
Faţa pufoasă, feciorelnică ardea; ochii negri, migdalaţi priveau pe Iisus
cu nelinişte; trupul moale, tremurând tot, se încordase şi aştepta; de
răspunsul pe care l-ar fi primit, presimţea el, atârna viaţa lui; viaţa aceasta
şi cealaltă.
Iisus se aplecase să audă; mult timp tăcu; îşi asculta inima, se căznea să
afle cuvântul cel simplu, cel de zi cu zi, cel nemuritor; o năduşeală caldă îi
scăldă faţa.
— Ce este sămânţa pe care-o ţii? întrebă iarăşi cu râvnă fiul lui Zevedeu.
Deodată Iisus sări în sus, deschise braţele, se plecă spre oameni:
— Iubiţi-vă unii pe alţii!41 îi scăpă din măruntaie strigătul; iubiţi-vă unii
pe alţii!
Şi-ndată ce spuse, simţi că inima i s-a golit şi se prăbuşi pe capul de
coloană, secătuit.
Se auzi un murmur, se tulbură norodul, mulţi clătinară capul, unii râseră.
— Ce a spus? întrebă un bătrân care n-auzea bine.
— Să ne iubim, cică, unul pe altul!

1543
 — Asta nu se poate! făcu bătrânul şi se-nfurie; cel flămând nu poate să
iubească pe cel sătul; cel nedreptăţit nu poate să iubească pe cel care
nedreptăţeşte; asta nu se poate! Hai să plecăm!
Iuda, proptit în pin, îşi înşfăcă barba roşcată înfuriat.
— Aşadar, asta te-ai ostenit să ne spui, fiu al Tâmplarului? bombăni el;
asta e vestea tare pe care ne-o aduci? Să iubim, aşadar, pe romani? Să
întindem gâtul cum ai întins şi dumneata obrazul, şi să le spunem: „Fratele
meu, înjunghie-mă“.
Iisus ascultă murmurul, văzu feţele care se posomorâră, ochii care se
înceţoşară; înţelese; o amărăciune se revărsă pe faţa sa, îşi puse toată
puterea, se ridică.
— Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă unii pe alţii! se auzi din nou glasul
rugător, stăruitor al lui; Dumnezeu e dragoste! Odată credeam şi eu că era
crud, atinge munţii şi scot fum, atinge oamenii şi mor; m-am vârât în
mănăstire ca să scap, cădeam cu faţa la pământ, aşteptam, acum va veni,
spuneam, să cadă asupra mea ca un trăsnet; iar El a venit într-o dimineaţă,
a suflat asupra mea ca o adiere răcoroasă şi mi-a spus: „Ridică-te, copilul
meu“; m-am ridicat şi-am venit; iată-mă!
Încrucişă mâinile şi înclină trupul, ca şi cum ar fi salutat oamenii.
Bătrânul Zevedeu tuşi, scuipă, îşi ştrânse ghioaga:
— Adiere răcoroasă Dumnezeu? mormăi încet, înfuriat; să piei,
nelegiuitule!
Fiul Mariei vorbea, coborî acum în rând cu oamenii, îi privea pe rând, îi
ruga, se ducea şi venea, îşi ridica mâinile spre cer:
— Tată este, spunea, nici o durere nu va lăsa nemângâiată, nici o rană
netămăduită; cu cât suferim şi flămânzim mai mult pe pământul acesta, cu
atât mai mult ne vom sătura în cer şi ne vom bucura…
Obosi, urcă iarăşi pe capul de coloană, se aşeză.
— Trăieşte, murgule, să mănânci trifoi!42 se auzi un glas, şi izbucniră
râsete.
Dar Iisus, fermecat, nu auzea.
1544
 — Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate! striga acum.
— Nu e de-ajuns dreptate, sări unul din cei înfometaţi, nu e de-ajuns
dreptate; vrem şi pâine!
— Şi pâine, făcu Iisus oftând, şi pâine; pe aceştia îi va sătura Dumnezeu.
Fericiţi cei ce plâng; pe aceştia îi va mângâia Dumnezeu. Fericiţi cei săraci,
smeriţi, cei nedreptăţiţi; pentru ei Dumnezeu, pentru voi, săraci, smeriţi,
nedreptăţiţi, a pregătit împărăţia cerurilor.43
Cele două perechi, care stăteau cu coşurile de struguri pe cap, clipiră
sprinten una la alta şi, fără să spună o vorbă, coborâră coşurile şi începură,
una-n dreapta, cealaltă-n stânga, să împartă săracilor strugurii. Magdalena,
căzută la picioarele lui Iisus, nu îndrăznea încă să ridice capul, să-i vadă
oamenii faţa; dar într-ascuns, învăluită în părul ei, săruta picioarele fiului
Mariei.
Iacov nu mai îndura, sări în sus şi plecă; iar Andrei se desprinse din
mâinile fratelui său, se opri înaintea lui Iisus, înfuriat:
— Eu vin de la Iordanul Iudeii, îi strigă, unde un profet vesteşte: „Paie
sunt oamenii, iar eu focul; am venit să ard, să curăţ pământul; am venit să
ard, să curăţ sufletul, să intre Mesia!“ Iar tu, fiu al Tâmplarului,
propovăduieşti dragostea? Dar nu te-ntorci peste tot în jurul tău să vezi?
Mincinoşi, ucigaşi, hoţi, nelegiuiţi, bogaţi şi săraci, nedrepţi şi nedreptăţiţi,
Cărturari şi Farisei, toţi! toţi! Mincinos, nelegiuit şi eu, şi fratele meu
acesta, Petru, şi bătrânul ăsta huzurit, Zevedeu, care aude dragoste şi se
gândeşte la bărcile lui şi la argaţii lui şi cum să fure, cât poate mai mult,
din teasc!
Bătrânul Zevedeu, cum auzi asta, îşi ieşi din minţi; grumazul lui gras se
roşi ca focul, i se umflară vinele gâtului; sări în sus şi ridică ghioaga să
lovească; dar bătrâna Salomeea ajunse şi-i apucă mâna:
— Nu ţi-e ruşine? îi făcu ea încet; hai să plecăm!
— N-o să dea poruncă aici în locul meu zdrenţăroşii şi desculţii! strigă
tare, să-l audă toţi.
Se umfla şi se dezumfla; se întoarse către fiul Mariei:
1545
 — Iar dumneata, meştere, să nu-mi faci pe Mesia, că-i vai de tine,
nenorocitule, or să te răstignească şi pe tine, să te linişteşti; şi nu-mi pare
rău de domnia ta, un trup pierdut, îmi pare rău de sărmana ta mamă, care te
are pe tine singurul fiu.
Spuse şi arătă pe Maria, care, ghemuită acum jos, se lovea cu capul de
pietre.
Dar mânia bătrânului nu se potolea; lovea încă tare cu ghioaga în pământ
şi striga:
— Dragoste, cică, toţi fraţi, intraţi câini şi măcinaţi!44, dar pot eu să
iubesc pe duşmanul meu? Pot să iubesc pe săracul care dă ocol casei mele
şi vrea să spargă uşa să fure? Dragoste, cică, auzi minte de cocoş! Măi, să
fie sănătoşi, zic eu, romanii, n-are a face că sunt păgâni, să fie sănătoşi, ei
păstrează rânduiala!
Izbucni un urlet, se aţâţă gloata de săraci, sări de sub pin şi Iuda; bătrâna
Salomeea îşi puse îngrozită palma pe gura bărbatului ei, s-o astupe; se
întoarse către mulţimea care se apropia aţâţată, numai ameninţare:
— Nu-l ascultaţi, copiii mei, de mânie, una are în minte şi alta spune.
Se întoarse către bătrân.
— Să mergem, spuse poruncitor.
Făcu semn şi odorului ei, care şedea liniştit, fericit la picioarele lui Iisus:
— Să mergem, băiete, zise ea; s-a înnoptat.
— Eu o să rămân, mamă, răspunse tânărul.
Maria se ridică de pe pietrele unde era căzută, îşi şterse ochii, porni,
împleticindu-se, să ia şi ea pe fiul ei, să plece; se înspăimântase, nefericita,
şi de dragostea pe care i-o arătau săracii şi de ameninţările aruncate de
fruntaşul bogat.
— Vă rog cu lacrimi în numele lui Dumnezeu, spunea unuia şi altuia
trecând, nu-l ascultaţi; e bolnav… bolnav… bolnav…
Se apropie, tremurând, de fiul ei, care, în picioare, cu mâinile cruce,
privea acum încolo, spre lac:
— Hai, copilul meu, îi spuse cu gingăşie, hai să ne întoarcem acasă…
1546
 El auzi glasul, se întoarse, o privea uimit, ca şi cum s-ar fi-ntrebat cine să
fie…
— Hai, copilul meu, zise din nou Maria, luându-l cu braţul de mijloc,
cum mă priveşti aşa? nu mă cunoşti? Sunt mama ta. Hai, fraţii tăi te-
aşteaptă-n Nazaret, şi tatăl tău bătrân…
Fiul clătină capul:
— Care mamă? spuse liniştit; care fraţi? Mama mea şi fraţii mei sunt
aceştia…45
Întinse mâna şi arătă zdrenţăroşii şi femeile lor, şi drept, tăcut, lângă pin,
pe Iuda cel cu părul roşcat care-l privea cu mânie.
— Iar tatăl meu…
Ridică degetul spre cer:
— …Dumnezeu.
Ochii sărmanei Maria ca trăsnită de Dumnezeu se porniră să curgă:
— Este mamă mai nefericită decât mine în lume? strigă ea; un singur fiu
am avut, unul singur, iar acum…
Bătrâna Salomeea auzi glasul sfâşietor, îşi lăsă bărbatul, se întoarse; o
luă pe Maria de mână, dar ea se împotrivea; se întoarse iarăşi spre fiul ei.
— Nu vii? scoase un strigăt; nu vii? Pentru ultima oară îţi spun: Vino!
Aştepta; tăcut, fiul ei îşi întorsese iarăşi faţa către lac.
— Nu vii? scoase un strigăt sfâşietor mama.
Îşi ridică mâna:
— Nu ţi-e frică de blestemul mamei?
— Nu mi-e frică de nimic, răspunse fiul, fără să se întoarcă; nu mi-e frică
de nimeni, numai de Dumnezeu.
Faţa Mariei se încruntă; îşi ridică pumnul, deschidea deja gura să
blesteme, dar bătrâna Salomeea apucă şi-i puse palma la gură:
— Nu! nu! îi făcu ea; nu!
O luă de mijloc, o trase cu sila.
— Să mergem, îi zise; să mergem, Maria, copila mea; am o vorbă să-ţi
spun.
1547
 Cele două femei luară coborâşul spre Capernaum, bătrânul Zevedeu
mergea înainte înfuriat şi tăia capetele scaieţilor cu ghioaga; iar bătrâna
Salomeea vorbea Mariei:
— De ce plângi, Maria, copila mea, îi spunea, n-ai văzut?
Maria o privi uimită; îşi stăpâni plânsul:
— Ce? întrebă ea.
— În ceasul în care vorbea, n-ai văzut aripi albastre, mii de aripi albastre
în spatele lui? În spatele lui, Maria, îţi jur, oştiri de îngeri!
Dar Maria, deznădăjduită, îşi clătina capul:
— N-am văzut nimic… n-am văzut nimic… murmura. Nimic!
Iar peste puţin:
— Ce să le fac îngerilor, maică Salomeea? zise ea; eu aş vrea să-l
urmeze copii şi nepoţi, copii şi nepoţi, nu îngeri!
Dar ochii bătrânei Salomeea erau plini de aripi albastre; întinse mâna;
atinse pieptul Mariei şi şuşoti încet, ca şi cum i-ar fi încredinţat o mare
taină.
— Binecuvântată eşti tu şi binecuvântat rodul pântecelui tău, Maria.46
Dar ea clătina capul, plângea şi înainta, nemângâiată.
În acest timp zdrenţăroşii, înfuriaţi, îl înconjuraseră pe Iisus, loveau
toiegele lor şi ameninţau, scuturau coşurile goale, strigau:
— Bun e cuvântul tău, fiu al Mariei; moarte bogătanilor!
— Pune-te căpetenie, să mergem să ardem casa bătrânului Zevedeu.
— Nu să-i punem foc, se-mpotriveau alţii, s-o spargem, să-mpărţim
grâu’ lui, uleiul, vinul, lăzile cu haine bogate… Moarte bogătaşilor!
Iisus scutura deznădăjduit braţele, striga:
— N-am spus asta! N-am spus asta! Fraţilor, dragoste!
Dar sărăcimea, scoasă din minţi de foame, nici vorbă s-asculte!
— Are dreptate Andrei, strigau ei; întâi foc şi secure, şi după aceea
dragoste!
Iar Andrei, alături de Iisus, asculta, lăsa capul în jos gânditor şi tăcea;
învăţătorul său acolo în pustiu, se gândea el, vorbea şi cuvintele lui
1548
zdrobeau, ca pietrele, capetele oamenilor; acesta aici împarte oamenilor
cuvântul ca pe pâine… Cine are dreptate? Care drum din cele două duce la
mântuirea lumii? Silnicia? Dragostea?
Şi pe când clocea acestea în mintea lui, simţi în creştetul capului său
două mâini; Iisus se apropiase de el şi pusese moale mâinile pe capul lui;
degetele, foarte lungi şi frumos îndoite, ceea ce prindeau, cuprindeau şi se
întinseseră pe capul întreg al lui Andrei. Iar el nu mişcă; simţea că
încheieturile capului său se deschid, că se varsă, groasă ca mierea, coboară
în creierul său, că-i prinde gura, gâtul, inima, coboară până în rărunchi, că
se răşchiră până-n tălpile picioarelor sale, o dulceaţă de negrăit. Se bucura
adânc, din tot trupul, din tot sufletul, din rădăcini, ca pomul însetat care
este udat; nu vorbea; de n-ar pleca niciodată mâinile acestea de pe el!
Simţea înlăuntrul său pace şi siguranţă, după atâta zbucium.
Puţin mai încolo, cei doi prieteni nedespărţiţi, Filip şi Natanael, vorbeau
aprins:
— Îmi place, spunea lunganul blând; dulci vorbele lui, ca mierea; o să
crezi?, îl ascultam şi-mi lingeam buzele.
— Nu-mi place, îşi dădea cu părerea păstorul, nu; unele spune şi altele
face; strigă dragoste! dragoste! şi face cruci şi răstigneşte!
— Nu-i rău nici asta, Filipe, îţi zic, nu-i rău; trebuia să treacă de cruci, a
trecut; acum a pornit pe calea lui Dumnezeu.
— Vreau fapte! stăruia Filip; să vină întâi să-mi binecuvânteze oile, că a-
nceput să le prindă râia, şi dacă se însănătoşesc, o să-l cred; altfel, pe-aici
ţi-e valea! Ce dai din cap? Dacă vrea să izbăvească lumea, să-nceapă cu
oile mele.

Cădea noaptea şi acoperea lacul, şi viile, şi feţele oamenilor; Carul lui

David se ivi dintr-odată pe cer; o stea roşie ca o picătură de vin se agăţă la
răsărit deasupra pustiului.
Iisus simţi deodată c-a obosit, că-i era foame şi că voia să rămână singur.
Iar oamenii încet-încet îşi aduseră aminte calea, şi casele lor, şi copiii mici

1549
care aşteptau, i-au apăsat grijile, fulger a fost acesta, şi-au fost răpiţi, a
trecut, i-a înhăţat din nou roata nevoii de zi cu zi; şi hoţeşte, ca şi când ar fi
dezertat, unul câte unul, doi câte doi, se strecurară şi plecară.
Mâhnit, Iisus se întinse pe crâmpeiele străvechi de marmură; nimeni nu-
ntinse mâna să-i spună noapte bună, nimeni nu-l întrebă dacă-i este foame
şi dacă are unde să doarmă noaptea. Avea faţa întoarsă spre pământul care
se întuneca şi auzea tălpile grăbite, care se îndepărtau, se îndepărtau şi se
pierdeau. Iar deodată linişte; săltă capul, nimeni. Privi în jurul său,
întuneric; oamenii plecaseră, numai stelele de deasupra lui, iar înăuntrul
său numai oboseală şi foame. Unde să se ducă? La care poartă să bată? Se
ghemui iarăşi jos, îl prinse mâhnirea: „Vulpile au o vizuină să doarmă“,
murmură el, „iar eu nu am…“47 Închise ochii, să nu lase lacrimile să se
rostogolească, şi se înfăşură strâns în rasa lui albă, pentru că odată cu
noaptea căzuse şi un frig pătrunzător şi tremura.
Pe neaşteptate se auzi un suspin înapoia crâmpeielor de marmură şi un
plânset înfundat; deschise ochii; desluşi o femeie târându-se cu faţa la
pământ în întuneric şi apropiindu-se; îşi despleti părul şi începu să-i şteargă
picioarele rănite de pietre; o recunoscu după miros.
— Magdalena, sora mea, spuse şi-şi puse mâna pe capul ei cald,
înmiresmat, Magdalena, sora mea, întoarce-te la casa ta, şi să nu mai
păcătuieşti.48
— Iisuse, fratele meu, făcu ea şi-i săruta picioarele, lasă-mă să urmez
umbra ta, până o să mor; ştiu acum, dragule, ce este dragostea.
— Întoarce-te la casa ta, spuse din nou Iisus, când o să vină ceasul o să te
strig.
— Vreau să mor pentru tine, dragule, zise din nou femeia.
— Va veni ceasul, Magdalena, nu te grăbi, nu a venit încă; o să te strig
atunci; acum, du-te…
Ea dădu să se împotrivească, dar glasul se auzi acum nespus de aspru:
— Du-te.

1550
 Magdalena luă coborâşul, se auzi puţin timp pasul ei uşor, iar apoi, încet-
încet, se stinse; numai în văzduh stăruia mireasma de la trupul ei; dar suflă
adierea nopţii, o răpi şi pe ea.
Fiul Mariei rămase acum singur-singurel; deasupra sa Dumnezeu cu faţa
Lui de noapte, întunecată, împestriţată cu stele. Îşi ciuli urechea în
întunericul înstelat ca şi cum ar fi vrut să audă un glas; aştepta, n-auzi. Voi
să-şi deschidă gura şi să-ntrebe pe cel Nevăzut: „Eşti mulţumit de mine,
Doamne?“ dar nu-ndrăznea; multe voia să spună celui Nevăzut, dar nu
îndrăznea; liniştea neaşteptată, care se lăsă greu în jurul său, îl
înspăimânta: „Sigur nu va fi mulţumit, nu va fi mulţumit de mine“, se
gândi deodată şi se înfioră; „dar ce sunt eu de vină, Doamne? Ţi-o
spuneam, de câte ori Ţi-am spus-o? Nu pot să vorbesc! Dar Tu tot mereu
mă-mpingeai, când râzând, când mâniat, iar astăzi de dimineaţă, la
mănăstire, în ceasul în care călugării mă vânau să mă facă, pe mine,
nevrednicul, stareţ, şi încuiaseră toate uşile să nu fug, Tu mi-ai deschis o
uşiţă ascunsă, m-ai înşfăcat de păr şi m-ai aruncat aici, înaintea atâtor
oameni! «Vorbeşte», mi-ai poruncit, «a venit ceasul!» Dar eu ţineam
buzele strânse, tăceam; ai strigat, dar eu tăceam; şi n-ai mai răbdat, Te-ai
repezit, mi-ai deschis gura, n-am deschis-o eu, Tu mi-ai deschis-o cu sila,
Tu mi-ai uns-o, nu cu cărbune aprins, cum obişnuieşti să ungi profeţilor
Tăi buzele, nu cu cărbune aprins, ci cu miere! Şi am vorbit. Mâniată era şi
inima mea, mă-mbrâncea să strig şi eu, precum profetul Tău Botezătorul :
«Foc este Dumnezeu, vine! Unde o să vă ascundeţi, oameni nelegiuiţi,
nedrepţi, necinstiţi? Vine!» Acestea voia inima mea să strig, dar Tu mi-ai
uns buzele cu miere şi am strigat: «Dragoste! Dragoste!»“
„Doamne, Doamne, nu pot să mă războiesc cu tine; astă-seară plec
armele în faţa Ta; facă-se voia Ta!“ spuse şi se uşură; îşi lăsă capul în
piept, ca un pui picotind, închise ochii şi-l luă somnul. Şi-ndată îi apăru că
a scos, chipurile, un măr de la sân, l-a deschis, a luat sămânţa şi a sădit-o
înaintea lui în pământ; şi cum a sădit-o, sămânţa a spart pământul, a răsărit,

1551
lăstarul a făcut trunchi, a scos frunze şi ramuri, a înflorit, a rodit, s-a
umplut de mere roşii…
Pietrele se mişcară, se auzi pas de om, somnul se sperie şi fugi; Iisus
ridică pleoapele; un om stătea înaintea lui; nu mai era singur, se bucură; cu
linişte, în tăcere, primea calda prezenţă a omului.
Oaspetele de noapte se apropie, îngenunche.
— Îţi va fi foame, spuse; îţi aduc pâine, şi peşte, şi miere.
— Cine eşti, fratele meu?
— Fiul lui Iona, Andrei.
— Toţi m-au părăsit, au plecat; şi-ntr-adevăr, mi-era foame; cum, fratele
meu, ţi-ai amintit tu de mine şi-mi aduci milosteniile astea ale lui
Dumnezeu – pâine, peşte, miere? Nu lipseşte decât cuvântul cel bun.
— Ţi-l aduc şi pe el, zise Andrei.
Întunericul îi dădea curaj; Iisus nu vedea cele două lacrimi care se
rostogoleau pe obrajii palizi ai tânărului; nici mâinile lui care tremurau.
— Pe el întâi, cuvântul cel bun, fratele meu, făcu Iisus şi-i întinse mâna
zâmbind.
— Rabbuni49… murmură fiul lui Iona şi se plecă şi-i sărută picioarele.

XIV
Timpul nu este ogor să fie măsurat cu cotul; nu este mare să fie măsurat
cu mila; este o bătaie de inimă. Cât timp au durat ceremoniile acestea de
logodnă? zile? luni? ani? Fiul Mariei umbla din sat în sat, din munte în
munte, sau uneori cu barca, de la un mal al lacului la celălalt, vesel, milos,
cu cuvântul cel bun pe buze, îmbrăcat în alb, ca un mire; iar Pământul era
logodnica lui. Punea piciorul său jos, îl ridica şi se umplea pământul de
floare; privea copacii şi înfloreau, se ridica o adiere prielnică atunci când el
răsufla în barcă; iar oamenii îl ascultau, şi lutul se făcea-n ei aripă. În tot
acel timp cât au durat ceremoniile de logodnă, ridicai o piatră şi găseai
dedesubt pe Dumnezeu; băteai într-o uşă şi ieşea Dumnezeu şi-ţi
1552
deschidea; priveai ochii prietenului tău, ochii duşmanului tău, şi-n lumina
lor vedeai că şade Dumnezeu şi-ţi zâmbeşte.
Fariseii clătinau capul cu arţag.
— Ioan Botezătorul posteşte, plânge, ameninţă, nu râde; iar domnia ta,
unde-i nuntă şi bucurie, primul şi mai bun; mănânci şi bei, râzi, iar
alaltăieri la o nuntă, în Cana, nu te-ai ruşinat să te prinzi şi tu cu fetele-n
horă şi să joci; s-a mai auzit profet să râdă şi să joace?
Îl priveau cu ochi tulburi şi-l luau la rost. Iar el zâmbea:
— Eu nu sunt profet, fraţii mei Farisei, le răspundea; nu sunt profet, sunt
mire!
— Mire? urlau Fariseii şi dădeau să-i sfâşie veşmintele.
— Mire, fraţii mei Farisei; cum altfel să v-o spun? nu ştiu; iertaţi-mă.
Se întorcea la prietenii lui, la Ioan, la Andrei, la Iuda, şi la ţăranii şi
pescarii care, ademeniţi de dulceaţa feţei lui părăseau, să-l asculte, ogoarele
lor şi bărcile, şi la femeile care alergau în urma lor cu pruncii la sân:
— Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, le spunea, cât timp mirele se află cu voi; or
să vină şi zilele văduviei şi orfaniei, dar puneţi-vă nădejdile voastre în
Tatăl; cum au încredere florile pământului şi păsările văzduhului? Nu
seamănă, nu seceră şi Tatăl le hrăneşte; nu torc, nu ţes, şi totuşi care rege a
putut vreodată să se îmbrace cu atâta măreţie? Nu vă-ngrijiţi de trupul
vostru ce va mânca şi ce va bea, cu ce se va îmbrăca; ţărână a fost, şi ţărână
se va face; de sufletul vostru să vă-ngrijiţi, cel nemuritor, de împărăţia
cerurilor!50
Iuda îl asculta şi-ncreţea sprâncenele; nu-i păsa lui de împărăţia cerurilor;
grija lui cea mare, împărăţia pământului; şi nu a întregului pământ, numai a
pământului lui Israel; acesta e făcut din pietre şi oameni, nu din rugăciuni
şi nori; iar pe pământul acesta calcă romanii barbari, păgânii; pe ei să-i
alunge întâi, pe ei, iar după aceea ne-ngrijim de împărăţiile cerurilor.
Iisus privea sprâncenele lui încruntate, recunoştea în creţurile care-i
vălureau fruntea gândurile lui ascunse şi-i zâmbea.

1553
 — Iuda, fratele meu, îi spunea, cer şi pământ una sunt, piatră şi nor una
sunt, împărăţia cerurilor nu este în văzduh, este în noi, în inima noastră51;
despre aceasta vorbesc; schimbă-ţi inima, şi cer şi pământ se-mbrăţişează,
israeliţi şi romani se-mbrăţişează, toate se fac una.
Dar barbă-roşcată ţinea şi clocea înlăuntrul său arţagul, avea răbdare,
aştepta. „Nu ştie ce spune aiuritul ăsta“, murmura-n sinea lui; „nu ştie ce
se-ntâmplă; numai dacă se schimbă lumea, se va schimba şi inima mea;
numai dacă pier romanii de pe pământul lui Israel o să mă uşurez!“
Într-o zi fiul cel mic al lui Zevedeu se aplecă spre Iisus:
— Rabi, îi zise, nu-l iubesc pe Iuda, iartă-mă; când mă apropii de el, o
putere întunecată ţâşneşte din trupul lui, mii de ace subţiri-subţiri, care mă
rănesc; iar alaltăieri, la chindie, am văzut un înger negru aplecându-se la
urechea lui şi vorbindu-i în taină; ce-i spunea?
— Bănuiesc ce-i spunea, răspunse Iisus şi oftă.
— Ce? Mi-e frică, rabi; ce-i spunea?
— O s-o afli când va veni vremea, fratele meu; nici eu nu ştiu bine-bine.
— De ce-l iei cu tine? De ce-l laşi să te urmeze zi şi noapte? Iar când îi
vorbeşti, glasul tău este mai dulce decât atunci când vorbeşti cu noi; de ce?
— Aşa trebuie, Ioane, fratele meu; el are mai mult nevoie de dragoste.
Şi Andrei urma pe noul învăţător şi zi de zi lumea se schimba, se
îndulcea; nu lumea, inima lui! Nu mai erau păcat mâncarea şi râsul,
pământul se întări şi cerul se aplecă deasupra lui ca un tată; iar ziua
Domnului nu este zi de mânie şi pârjol, nu este sfârşitul lumii; este
secerişul, culesul strugurilor, nunta, jocul; este necurmata feciorie reînnoită
a lumii; în fiecare zi când se revarsă zorii, pământul se reînnoieşte, iar
Dumnezeu îi dă din nou cuvântul Său să-l ţină în palma Sa sfântă.
Zilele treceau, iar Andrei se liniştea, se împăca şi cu râsul şi cu
mâncarea, obrajii lui palizi se îmbujorau; iar când la prânz sau seara se
întindeau sub vreun copac sau erau ospătaţi în vreo casă şi Iisus lua,
precum obişnuia, pâinea, o binecuvânta şi-o împărţea, măruntaiele lui

1554
Andrei într-o clipă schimbau pâinea şi-o făceau dragoste şi râs; numai din
când în când îşi amintea de-ai săi şi ofta.
— Ce-or fi făcând bătrânii Iona şi Zevedeu? rosti el într-o zi şi ochii i se
pierdură în depărtare, ca şi cum cei doi bătrâni ar fi fost la marginea lumii;
şi Iacov şi Petru? Unde se află ei? În ce lume se chinuie?
— Pe toţi îi vom găsi, răspunse Iisus zâmbind; toţi ne vor găsi; nu te
necăji, Andrei; curţile Tatălui sunt largi, o să-ncăpem toţi.
La un asfinţit de soare Iisus intră în Betsaida; copiii alergară să-i spună
bun venit, scuturând crengi de măslin şi de salcie; se deschideau uşile,
apăreau gospodarii, lăsau grija casei, să alerge în urma lui, să asculte
cuvântul cel bun; fiii ridicau în spate pe părinţii damblagiţi, nepoţii luau de
mână pe bunicii orbi, bărbaţii zdraveni târau pe cei posedaţi de demoni şi
alergau în urma lui, să-şi pună mâna pe ei, să-i însănătoşească.
În ziua aceea Toma, coropcarul, încărcat, se-ntâmplă să umble prin sat,
să sune din goarnă, să-şi crăinicească mărfurile lui – piepteni, mosoare de
aţă, cercei de argint, brăţări de bronz şi sulimanuri femeieşti făcătoare de
minuni. Iisus îl văzu şi pe neaşteptate se mişcă vântul – nu era ăsta Toma,
coropcarul saşiu; ţinea un fir cu plumb, se oprea într-o ţară îndepărtată52 şi-
n jurul său mulţime mare, zidari zideau, hamali cărau pietre şi var, clădire
robustă, coloane de marmură, templu mare se înălţa, şi alerga peste tot şi
punea firul cu plumb primul meşter Toma… Iisus îi făcu din ochi, îşi mişcă
pleoapele, iar Toma se află-naintea lui, încărcat cu mărfurile sale, iar
ochişorii lui saşii, şireţi râdeau jucăuşi; Iisus întinse mâna deasupra lui.
— Toma, îi zise el, vino cu mine; o să te-ncarc cu alte mărfuri, mirodenii
şi podoabe ale sufletului, să umbli până la marginea lumii, să le vesteşti şi
să le împarţi oamenilor.
— Lasă să le vând întâi pe-astea, făcu nemaipomenitul coropcar
chicotind; şi dup-aceea om vedea ce-om face!
Şi dă-i, ridică glăsciorul său piţigăiat şi începu să-şi crăinicească
pieptenii, aţa şi sulimanurile.

1555
 Un fruntaş, bătrân, tare bogat, aspru şi călcător de lege, stătea în poarta
lui, cu braţele întinse pe stâlpi şi cerceta mulţimea care se apropia; înainte
alerga o ceată de copii, scuturau ramurile de salcie şi măslin, loveau
porţile, strigau: „Vine, vine, vine fiul lui David!“ Unul îmbrăcat în alb, cu
părul revărsat pe umeri, urma liniştit, zâmbitor, întindea mâinile în dreapta
şi-n stânga, ca şi cum ar fi binecuvântat casele; în urma lui bărbaţi şi femei
alergau şi se luau la întrecere care-l va atinge ca să capete putere şi
sfinţenie; mai în spate orbi şi damblagiţi, porţile se tot deschideau şi apărea
o nouă droaie de oameni.
— Cine mai e şi ăsta? întrebă fruntaşul bătrân neliniştit şi ţinea strâns
stâlpii porţii, ca nu cumva să se repeadă înăuntru şi să-l jefuiască.
— Este noul profet, moş Anania, se opri unul şi-i dădu răspuns; acesta
îmbrăcat în alb pe care-l vezi ţine într-o mână a lui viaţa, iar în cealaltă
moartea, şi le împarte cum îi vine lui, eu nu-ţi vreau răul, pune-te bine cu
el.
Bătrânul Anania se-nspăimântă cum auzi aşa ceva; avea multe poveri pe
sufletul său, iar adesea noaptea sărea din somn şi-şi înghiţea limba de frică;
avea vise urâte, că era, chipurile, în Iad, cufundat până la gât în flăcări şi se
frigea; nu cumva acesta poate să-l izbăvească? Toate sunt vrăjitorii în
lume, ăsta e vraci, să-i aşternem masa, să intrăm la cheltuieli, să mănânce,
poate face minunea lui.
Luă hotărârea, înaintă până la mijlocul drumului, îşi puse palma la inimă:
— Fiu al lui David, sunt bătrânul Anania, eu sunt păcătos, iar dumneata
eşti sfânt; am aflat că ai catadicsit să calci în satul nostru, ţi-am aşternut
masa să iei o gustare, poftim dacă doreşti. Pentru noi, păcătoşii, cică vin
sfinţii în lume; curtea mea e însetată de sfinţenie.
Iisus se opri:
— Bun e cuvântul tău, bătrâne Anania, spuse el; bine te-am găsit!
Intră în bogata casă ţărănească, veniră slujitorii, aşternură în curte mese
joase, aduseră perne, se întinse Iisus, se întinseră în dreapta şi în stânga lui
Ioan, Andrei, Iuda şi vicleanul Toma, care făcu şi el pe ucenicul, ca să
1556
mănânce; în faţă se aşeză bătrânul gospodar şi clocea în mintea sa în ce fel
să aducă vorba, să vorbească despre vise şi să pună descântătorul să le
descânte. Veniră mâncărurile, veniră şi două urcioare de vin, în picioare
norodul îi privea cum mănâncă şi vorbesc despre vreme, despre Dumnezeu
şi despre podgorii. Mâncară şi băură, slujitorii aduseră ibrice şi lighene,
oaspeţii îşi spălară mâinile, se pregăteau să se ridice, când bătrânul Anania
nu mai răbdă: „Am intrat la cheltuieli“, se
gândi el, „i-am aşternut şi-a mâncat şi-a băut, el şi teleleii lui; este drept
acum să plătească“.
— Învăţătorule, zise el, am vise urâte, aflu că eşti, zice-se, descântător
tare, am făcut ce-am putut pentru dumneata; să facă şi sfinţia ta pentru
mine; fie-ţi milă de mine şi descântă-le. Vorbeşti, cică, şi descânţi în pilde;
spune, aşadar, o pildă, iar eu o să-nţeleg noima ei ascunsă – şi-o să mă
însănătoşesc; nu sunt toate vrăjitorii? Fă vrăjile tale.
Iisus zâmbi; privi bătrânul în ochi; de multe ori văzuse, înfiorându-se,
măselele hrăpăreţe ale celor sătui, grumajii groşi, ochii răpitori,
neastâmpăraţi; mănâncă şi beau, râd, toate sunt ale lor, fură, joacă,
preacurvesc şi nu simt că ard în Iad; numai câteodată, în somnul lor, îşi
deschid ochii şi văd… Iisus privea, privea bătrânul preasătul, cărnurile lui,
ochii lui, groaza lui – şi adevărul se făcu iarăşi poveste înăuntrul său.
— Deschide-ţi urechile, bătrâne Anania, spuse el, deschide-ţi inima,
bătrâne Anania; o să vorbesc.
— Mi-am deschis urechile, mi-am deschis inima, să fie într-un ceas bun,
ascult.
— Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept şi încălcător de lege,
mânca şi bea, se îmbrăca în mătase şi porfiră, şi niciodată n-a dat nici o
frunză verde vecinului său Lazăr, care flămânzea şi îngheţa de frig. Lazăr
se târa sub masa lui să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl
aruncau afară, iar el şedea pe prag şi veneau câinii şi-i lingeau rănile. Când
a venit ziua hotărâtă de sus au murit amândoi; unul a mers în focul cel
veşnic, celălalt în sânul lui Avraam. Într-o zi bogatul a ridicat ochii şi a
1557
văzut pe vecinul său Lazăr cum râde şi se bucură în sânul lui Avraam; a
scos un strigăt: „Tată Avraam, tată Avraam, trimite pe Lazăr să ude vârful
degetului său, să-mi răcorească gura; ard!“ Dar Avraam i-a răspuns:
„Aminteşte-ţi când mâncai şi beai tu şi te bucurai de toate bunătăţile lumii,
iar el flămânzea şi îngheţa de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde?
Aşadar, a venit şi rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci“.53
Iisus oftă şi tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aştepta încă să
asculte, buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Iisus într-un chip
rugător:
— Ai terminat? întrebă el şi glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai e
altceva?
Iuda râse:
— Aşa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă şi bea prea mult pe pământ o
să se veştejească în Iad.
Dar tinerelul fiu al lui Zevedeu se aplecă la sânul lui Iisus:
— Rabi, cuvântul tău n-a uşurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-
ai poruncit: Iartă pe duşmanul tău, iubeşte-l; şi chiar de-ţi face rău de
şaptezeci de ori câte şapte, tu să-i faci bine de câte şaptezeci de ori câte
şapte54; numai aşa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu
poate să ierte?
— Dumnezeu este drept, sări şi spuse barbă-roşcată şi privi batjocoritor
pe bătrânul Anania.
— Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.
— Aşadar, nu există nădejde? se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârşit
pilda?
Toma se ridică, făcu un pas către poarta de la intrare; se opri.
— Nu, nu s-a sfârşit, boierule, spuse în zeflemea; mai este încă.
— Ia spune, băiete, să ai binecuvântarea mea…
— Pe bogat îl chema Anania, zise el.
Apucă bocceaua cu mărfurile lui şi se pomeni afară din casă; se opri în
mijlocul drumului şi chicotea cu vecinii.
1558
 Sângele urcă în căpăţâna mare a bătrânului fruntaş, ochii i se înceţoşară.
Iisus întinse mâna, mângâie părul creţ al prietenului său drag:
— Ioane, spuse el, toţi au urechi, au auzit, toţi au minte, au judecat;
Dumnezeu este drept, au spus şi ei şi n-au putut să meargă mai departe; dar
tu ai şi inimă, şi-ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este şi
preabun; pilda aceasta, nu e gata, trebuie să aibă alt sfârşit.
— Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul
iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt
sfârşit.
— Şi are alt sfârşit, iubitule, spuse Iisus zâmbind; bătrâne Anania,
ascultă să ţi se întărească inima; ascultaţi şi voi toţi care vă aflaţi în curte,
şi voi, vecini, care chicotiţi în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este şi
bun; şi nu este numai bun, este şi Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui
Avraam, a oftat: „Dumnezeul meu“, a spus în mintea sa, „cum poate
cineva să fie mulţumit în Rai şi să ştie că se află un om, un suflet, care arde
în veci? Răcoreşte-l, Doamne, să mă răcoresc şi eu; slobozeşte-l, Doamne,
să mă slobozesc şi eu; altfel o să-ncep şi eu să ard“. Iar Dumnezeu a
ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăre,“ a spus, „coboară să iei de
mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se
răcorească; să te răcoreşti şi tu cu el“. „În veci?“ a întrebat Lazăr. „În
veci“, a răspuns Dumnezeu.
Iisus se ridică, tăcu; noaptea se lăsase grea, norodul se împrăştie vorbind
în taină, bărbaţi şi femei se întorceau pe la bordeiele lor sărace, iar inima
lor era sătulă. Cuvântul poate să hrănească? Poate, când este bun, se
gândeau ei.
Iisus întinse mâna să-şi ia rămas-bun de la bătrânul bogat, dar acesta
căzu la picioarele lui:
— Rabi, murmură el, iartă-mă!
Şi izbucni în plâns.

1559
 În aceeaşi noapte, sub măslini, unde se întinseră să doarmă, Iuda se duse
şi-l găsi pe fiul Mariei. Nu putea să se liniştească; trebuia să-l vadă, să-i
vorbească, să le pună pe toate jos, să vorbească deschis; când, în casa
încălcătorului de lege, Anania, s-a bucurat că bogatul ardea în Iad şi a bătut
din palme şi-a strigat: „Aşa i-a trebuit!“ Iisus l-a privit mult timp, ca şi cum
l-ar fi dojenit; iar privirea aceea a lui încă-l înjunghia. Aşadar, trebuia să-şi
limpezească gândurile lor, vorbele spuse pe jumătate şi privirile ascunse nu
i-au plăcut.
— Bine-ai venit, spuse Iisus, te aşteptam.
— Nu mă potrivesc cu ai tăi, fiu al Mariei, începu îndată barbă-roşcată;
nu am fecioria şi bunătatea odorului tău Ioan; nici nu sunt apucat de duhuri
şi moară de vânt, ca Andrei, care macină după vântul care suflă; eu sunt o
fiară ursuză, m-a făcut mama mea hoţ din naştere şi m-a aruncat în pustiu
şi-am supt lapte de lupoaică; şi m-am făcut aspru, dintr-o bucată şi cinstit;
pe cine iubesc pământ mă fac şi mă calcă; pe cine nu iubesc îl omor.
În timp ce vorbea, glasul îi răguşea; în întuneric ochii lui aruncau scântei.
Iisus îşi puse mâna pe capul lui înfiorător, să-l îmblânzească; dar barbă-
roşcată tresări, scutură mâna paşnică de pe el; oftă:
— Pot, spuse cântărind unul câte unul cuvintele lui, pot să omor şi pe cel
pe care-l iubesc, dacă-l văd că se abate de la drumul cel drept.
— Care este drumul cel drept, frate Iuda?
— Izbăvirea lui Israel.
Iisus închise ochii, nu răspunse; cele două flăcări, care erau aruncate din
întuneric, îl ardeau; îl ardeau şi cuvintele lui Iuda; cine este Israel? de ce
numai Israel? nu suntem toţi fraţi?
Barbă-roşcată aştepta răspuns, dar fiul Mariei tăcea; îl prinse de braţ, îl
zgâlţâi de parc-ar fi vrut să-l trezească.
— Ai înţeles? îl întrebă el; ai auzit ce ţi-am spus?
— Am înţeles, răspunse acesta deschizând ochii.
— Ţi le spun deschis, ca să ştii cine sunt, ce vreau, să-mi dai răspuns; mă
vrei să vin cu tine, nu mă vrei? Eu vreau să ştiu.
1560
 — Te vreau, fratele meu Iuda.
— Şi să mă laşi să-mi spun părerea slobod, să mă-mpotrivesc, să spun
nu, când dumneata spui da? Pentru că, ţi-o spun ca să ştii, toţi pot să te
asculte şi să caşte gura, eu nu pot; nu sunt rob, ia o hotărâre, eu sunt om
slobod.
— Asta cer şi eu, fratele meu Iuda; slobozenie.
Barbă-roşcată sări; înşfăcă pe Iisus de umăr:
— Să izbăveşti Israelul de romani? strigă el şi răsuflarea-i ardea.
— Să izbăvesc sufletul de păcat.
Iuda lăsă înfuriat umărul lui Iisus, lovi cu pumnul în trunchiul
măslinului:
— Aici drumurile noastre se despart, mormăi el şi ţintui pe Iisus cu
răutate; întâi să izbăveşti trupul de romani, pe urmă sufletul de păcat;
acesta este drumul; poţi să-l iei? Meşterii nu pornesc să clădească o casă de
la acoperiş; pornesc de la temelie.
— Temelia e sufletul, Iuda.
— Temelia e trupul, fiu al Mariei; de la acesta să pui început! Ţi-am
spus-o o dată, ţi-o spun din nou: Ai grijă, ia drumul pe care ţi-l spun; de
aceea, află, vin cu tine; ca să-ţi arăt drumul.
De la măslinul de-alături Andrei auzi în somnul său vorbe, se trezi; ciuli
urechea; era glasul lui rabi şi un altul, răguşit şi mâniat. Se sperie; nu
cumva au venit noaptea să-l atingă pe rabi? O ştia el, pe unde trecea lăsa în
urma sa tineri mulţi, şi femei multe, şi mulţime mare de săraci care-l
iubeau; dar şi mulţi bogaţi, şi căpetenii, şi bătrâni care-l urau şi voiau
pieirea lui; nu cumva au trimis nelegiuiţii ăştia vreun voinic să-l lovească?
Se târî către glasuri, mergând de-a buşilea în întuneric; dar barbă-roşcată
auzi târâitul, se ridică în genunchi:
— Cine-i acolo? strigă el.
Andrei cunoscu glasul:
— Eu, Andrei, Iuda, răspunse el.
— Du-te să dormi, fiu al lui Iona; avem vorbele noastre.
1561
 — Dormi, Andrei, copilul meu, spuse şi Iisus.
Acum glasul lui Iuda coborî; Iisus simţea pe faţa sa răsuflarea lui grea.
— Ţi-am dezvăluit la mănăstire, îţi aminteşti, că m-a pus frăţia să te
omor; dar în ultima clipă m-am răzgândit; am pus cuţitul în teacă şi-am
plecat de la mănăstire în zori, ca un hoţ.
— De ce te-ai răzgândit, fratele meu Iuda? Eu eram pregătit.
— Aşteptam.
— Aşteptai ce?
Iuda tăcu; şi deodată:
— Să văd dacă eşti Cel pe care îl aşteaptă Israel.
Iisus se înfioră; se rezemă de trunchiul măslinului, tremura tot.
— Nu vreau să mă grăbesc şi să omor Izbăvitorul, nu vreau! strigă Iuda
şi-şi şterse fruntea, care pe neaşteptate se umplu de năduşeală; ai înţeles?
Nu vreau! strigă el ca şi cum l-ar fi gâtuit cineva.
Răsuflă adânc:
— Poate nici chiar tu n-o ştii, mi-am zis; să am răbdare, să-l las încă să
trăiască; să trăiască, să vedem ce-o să spună, ce-o să facă; iar dacă nu este
Cel pe care-l aşteptăm, am tot timpul să-l fac bucăţi; astea le-am gândit şi
te-am lăsat în viaţă.
Mult timp sufla greu, scurma pământul cu degetul mare al piciorului; şi
pe neaşteptate îl înhăţă pe Iisus de braţ, glasul său ieşi răguşit,
deznădăjduit:
— Nu ştiu cum să-ţi spun: fiu al Mariei, fiu al Tâmplarului, fiu al lui
David? Nu ştiu, vezi, încă cine eşti; dar nici tu nu ştii; trebuie să aflăm, să
ne uşurăm amândoi, asta nu poate să mai dureze! Nu te uita la ceilalţi; ei te
urmează ca oile şi behăiesc; nu te uita la femeile care te privesc cu mândrie
şi plâng; sunt femei, inimă au, minte n-au, nu ne trebuie; noi amândoi
trebuie să aflăm cine eşti, ce este această flacără care te arde, Dumnezeul
lui Israel sau Diavolul? Trebuie, trebuie!
Iisus tremura din tot trupul.
— Ce să facem, fratele meu Iuda? cum s-o aflăm? Ajută-mă.
1562
 — Este o cale.
— Care?
— Să mergem la Ioan Botezătorul; el ne va spune; el va striga: „Vine!
Vine!“ când te va vedea, o să înţeleagă – eşti? nu eşti cel care vine? Să te
linişteşti şi tu, să ştiu şi eu ce să fac.
Iisus se cufundă în gânduri adânci; de câte ori îl stăpânise zbuciumul
acesta şi cădea cu faţa la pământ, se sfâşia şi făcea spume, iar oamenii îl
credeau apucat de demon şi treceau pe lângă el cu groază, dar el era în cele
şapte ceruri, mintea fugea din cuibul ei, urca şi bătea la porţile lui
Dumnezeu şi întreba: „Cine sunt? De ce m-am născut? Ce să fac să
mântuiesc lumea? Care e drumul cel mai scurt? Nu cumva este moartea
mea?“
Săltă capul; văzu pe Iuda aplecat cu tot trupul asupra lui.
— Iuda, fratele meu, spuse el, întinde-te lângă mine şi-o să vină
Dumnezeu ca un somn să ne ia; iar mâine, cu binele, dis-de-dimineaţă,
pornim spre profetul Iudeii; şi ce vrea Dumnezeu va fi; sunt pregătit.
— Şi eu sunt pregătit, zise Iuda şi se întinseră unul alături de celălalt.
Vor fi fost tare osteniţi amândoi, pentru că îi luă somnul într-o clipită, iar
la revărsatul zorilor, când Andrei se trezi primul, îi găsi pe-amândoi, în
somnul lor, îmbrăţişaţi.

Soarele căzu peste lac, străluci lumea. Barbă-roşcată mergea înainte şi

deschidea drumul, iar în urmă Iisus cu cei doi credincioşi, Ioan şi Andrei;
Toma avea încă mărfuri de vândut şi rămase în sat. „Bine le zice fiul
Mariei“, torcea cu mintea lui nestatornică preaşiretul, „săracii au să
mănânce şi să bea din belşug în veci, după ce-or da ortul popii; dar între
timp ce facem aici pe pământ? Ai grijă, sărmane Toma, să n-o păţeşti; ca să
fim siguri, cel mai bine e să am mărfuri de două feluri în coşul meu:
deasupra de tot, modele, pieptenii şi sulimanurile; iar în jos, la fund, pentru
muşterii împătimiţi, împărăţia cerurilor.“ Chicoti, îşi încărcă iarăşi
bocceaua în spate, suflă din goarnă, ridică glăsciorul său piţigăiat şi începu

1563
să vestească dis-de-dimineaţă, pe ulicioarele Betsaidei, mărfurile
pământeşti.
Petru şi Iacov, în Capernaum, se sculaseră şi ei la revărsatul zorilor şi
trăgeau cu plasa; peştii se arătară deja cum se zbat în plasă şi cum
strălucesc în soare; altădată cei doi pescari se bucurau că simt atât de grea
plasa lor; dar astăzi amândoi erau cu mintea tare departe şi nu vorbeau. Nu
vorbeau, dar înlăuntrul lor se puseseră amândoi pe ceartă, când cu soarta
care-i ţinea legaţi, din moşi strămoşi, pe lacul acesta, când cu mintea lor
care măsoară, iar măsoară şi nu le lasă inima să zboare. „Viaţă e asta pe
care-o ducem“, strigau înlăuntrul lor, „să aruncăm plasele, să prindem
peşti, să mâncăm, să dormim, să aducă zorii Dumnezeu într-o nouă zi şi să
începem din nou aceeaşi zi de corvoadă pentru mâncarea de-o zi, toată
ziua, tot timpul, toată viaţa? Până când? până când? Oare-aşa o să murim?“
Niciodată pân-acum nu se gândiseră la asta, liniştită inima lor urma fără
scrâşnet străvechiul drum, aşa au trăit părinţii, aşa au trăit bunicii, mii de
ani, în jurul aceluiaşi lac, acesta, luptându-se cu peştii; iar într-o zi
încrucişau mâinile înlemnite şi mureau; şi veneau copiii şi nepoţii şi luau
aceeaşi cale, fără scrâşnet… Iar aceştia doi, Petru şi Iacov, bine petrecuseră
ei până acum, nu aveau supărare; dar acum în ultima vreme, pe neaşteptate,
lumea se îngustă, crăpau; priveau departe, dincolo de lac; unde? încotro;
amândoi nu ştiau; plesneau.
Şi nu era de-ajuns chinul ăsta; doar trec şi drumeţii şi aduc zilnic veşti
noi – damblagiţi, cică, merg, orbi văd din nou lumina zilei, morţi îşi
recapătă viaţa… „Cine este acest nou profet?“ îi întreabă drumeţii; „fraţii
voştri sunt cu el, veţi şti, aşadar. Nu este, cică, fiul Tâmplarului din
Nazaret, este fiul lui David, cu adevărat?“ Dar ei ridicau din umeri, se
aplecau iarăşi pe plasele lor şi le venea să izbucnească în plâns, să se
uşureze. Uneori, când se depărtau drumeţii, Petru se întorcea către
tovarăşul său: „Tu crezi minunile astea, Iacove?“ întreba el. „Trage plasa şi
taci!“ răspundea zdravănul fiu al lui Zevedeu, dădea una şi-aducea cu un
stânjen mai aproape de el plasa încărcată.
1564
 Şi astăzi iarăşi, în zori de zi, trecu un căruţaş:
— A mâncat, cică, noul profet în casa zgârciobului bătrân Anania, la
Betsaida; iar după ce-a mâncat şi-a adus slujitorii de s-a spălat, s-a
apropiat, cică, şi a spus un cuvânt tainic la urechea bătrânului Anania; şi-
ntr-o clipită mintea bătrânului s-a zăpăcit, a izbucnit în plâns şi a început
să-şi împartă bunurile săracilor.
— Ce cuvânt? întrebă Petru şi ochii lui se pierdură iarăşi dincolo de lac.
— Ei, de l-aş şti şi eu! făcu zâmbitor căruţaşul şi râse; l-aş fluiera la
urechea fiecărui bogat, să răsufle uşurată sărăcimea… Să fiţi sănătoşi,
pescuit bun, spuse şi-o luă la drum.
Petru se întoarse să-i vorbească tovarăşului său; dar îndată se răzgândi;
ce să-i spună? iarăşi vorbe? nu s-a săturat de ele? Îi venea să le izbească pe
toate de pământ, să se scoale şi să plece unde-o vedea cu ochii. Să plece!
Nu-l mai încăpea bordeiul lui Iona, nici ligheanul ăsta de apă, lacul
Ghenizaretului. „Asta nu e viaţă, nu, nu este“, murmură el; „să plec!“
Iacov se întoarse:
— Ce bombăneşti? întrebă el; taci!
— Naiba să mă ia, nimic! răspunse Petru şi începu să tragă înfuriat.
Şi tocmai în clipa aceea, pe colina verde, unde Iisus a vorbit întâia oară
oamenilor, apăru în vârf, primul, Iuda; ţinea un toiag strâmb, pe care-l
tăiase pe drum dintr-un tufan, şi lovea cu el tare şi mergea; în urma lui
apărură brusc, gâfâind, ceilalţi trei tovarăşi. Se opriră o clipă în vârf să
privească lumea din jurul lor; lacul strălucea fericit, îl mângâia soarele şi el
râdea; pe luciul lui fluturi albi şi roşii, bărcile pescăreşti; iar deasupra
pescarii înaripaţi, pescăruşii; în spate, Capernaum vuia, soarele se înălţase,
ziua era în slăvile ei.
— Uite-l pe Petru! făcu Andrei, arătând jos pe mal pe fratele lui care
trăgea plasa.
— Şi Iacov! făcu şi Ioan, oftând; încă nu pot să se dezlipească de
pământ…
Iisus zâmbi:
1565
 — Nu ofta, prietene iubit, spuse el; întindeţi-vă toţi aici să vă odihniţi, iar
eu mă duc să-i aduc.
Luă coborâşul, păşea repede, uşor. „Ca un înger“, se gândi Ioan
privindu-l cu mândrie, „numai aripile-i lipsesc.“ Păşea din piatră-n piatră şi
cobora; ajunse la mal, încetini pasul; merse şi se opri în spatele celor doi
pescari aplecaţi. Mult timp, nemişcat, îi privi; îi privea şi nu se gândea la
nimic; simţea numai o putere că pleacă de deasupra lui; se topea. Lumea se
uşura, urca în văzduh, plutea ca un nor deasupra lacului; iar cu el se uşurau
şi urcau amândoi pescarii, înălţau în slavă plasa lor, nu mai era plasă asta,
nu erau peşti aceştia; erau oameni, mii de oameni, mii de oameni fericiţi, şi
dănţuiau.
Cei doi pescari simţiră pe neaşteptate în creştetul capului lor o dulce
furnicătură ciudată, se înspăimântară; tresăriră, se întoarseră; Iisus stătea
neclintit, tăcut şi-i privea.
— Iartă-ne, rabi, strigă Petru, ruşinându-se.
— De ce, Petru? Ce-aţi făcut să vă iert!
— Nimic, murmură Petru; iar deodată: viaţă e asta? M-am săturat!
— Şi eu! făcu şi Iacov şi trânti plasa jos.
— Veniţi, spuse Iisus şi-şi întinse ambele mâini, veniţi şi-o să vă fac
pescari de oameni.55
Prinse pe fiecare de mână, intră la mijloc:
— Să mergem, spuse.
— Să nu-mi iau rămas-bun de la bătrânul Iona? făcu Petru, care-şi aminti
de tatăl său.
— Nu întoarce capul înapoi, Petru, nu avem timp; să mergem.
— Unde? făcu Iacov şi se opri brusc.
— De ce întrebi? Nu mai sunt întrebări, Iacove; să mergem.
În ceasul acela bătrânul Iona, aplecat pe vatră, gătea mâncare şi aştepta
pe fiul său Petru, să mănânce. Numai un fiu îi mai rămăsese, să fie sănătos;
Petru, mintos şi gospodar; pe celălalt, pe Andrei, nu se mai bizuia de mult
timp; se ducea când c-un şarlatan, când cu celălalt, şi lăsa pe tatăl său
1566
bătrân singur-singurel să se lupte cu vânturile şi cu barca veche, să
cârpească mereu plasele, să gătească, să aibă grija casei, de când a murit
baba lui, el se lupta cu toţi aceşti demoni ai casei; „dar să aibă
binecuvântarea mea Petru, el îmi stă alături şi-mi dă curaj“. Încercă
mâncarea, era gata; privi soarele, se apropia prânzul. „Mi-e foame“,
murmură el, „dar o să-l aştept; n-o să mănânc“; îşi încrucişă mâinile şi
aşteptă.
Mai încolo casa lui Zevedeu era deschisă, curtea plină de coşuri şi vase,
iar într-un colţ alambicul; în zilele acelea puneau cazanele la fiert, scoteau
rachiul din struguri, şi toată casa mirosea a tescovină. Bătrânul Zevedeu
şedea cu baba lui sub viţa-de-vie desfrunzită, înaintea unei măsuţe joase şi
prânzeau; bătrânul Zevedeu mesteca clefăind ştirb şi vorbea despre cele
bune şi despre foloase, pusese de un timp ochii pe căsuţa celui de lângă el,
îi era dator moş Naum, nu avea să-i plătească, şi i-ar scoate, săptămâna
viitoare, dacă vrea Dumnezeu, căsuţa la mezat; să i-o ia, de ani de zile o
dorea, să dărâme zidul de la mijloc, să-şi lărgească bătătura; are teasc, dar
vrea să aibă şi teasc de măsline, să macine satul măslinele şi el să ia
uiumul; unde să încapă teascul de măsline? Aşadar, e toată nevoia să ia
căsuţa bătrânului Naum… Iar bătrâna Salomeea îl asculta şi-avea mintea la
fiul ei cel mic, la Ioan cel iubit. Pe unde umblă? Ce miere picură buzele
noului profet, cum ar vrea să-l vadă din nou, să-l asculte iarăşi vorbind şi
coborând pe Dumnezeu în inima omului! „Bine a făcut fiul meu, a luat
drumul cel bun, să aibă binecuvântarea mea! Iar eu am avut alaltăieri un
vis, că am dat, chipurile una, am închis poarta în urma mea, am părăsit casa
cu pivniţele încărcate şi teascurile şi m-am dus în urma lui, alergam cu el
desculţă, înfometată şi pentru prima oară am simţit şi eu ce înseamnă
fericirea…“
— Auzi ce-ţi spun? făcu bătrânul Zevedeu, care văzu o clipă că ochii
babei lui picotesc; unde i-o fi mintea?
— Aud, răspunse ea şi-l privi, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
În clipa aceea se auziră glasuri cunoscute pe drum, bătrânul ridică ochii.
1567
 — Uite-i! strigă el.
Văzu pe cel îmbrăcat în alb şi-avea în dreapta şi-n stânga lui pe cei doi
fii, sări în prag, cu îmbucătura în gură.
— Ei, băieţi, strigă el, încotro aţi îndreptat prora? Aşa trec ei pe lângă
casa mea? Staţi!
— Avem treabă, moş Zevedeu! îi răspunse Petru.
Ceilalţi înaintau.
— Ce treabă?
— Treabă cu ghiotura! făcu Petru şi izbucni în râs.
— Şi tu, măi Iacove, şi tu? scoase un strigăt bătrânul şi ochii i se
bulbucară.
Înghiţi dumicatul nemestecat, i se despică gâtlejul; intră, îşi privi femeia;
iar ea clătina din cap:
— Ia-ţi rămas-bun de la fiii tăi, moş Zevedeu, zise ea; ni i-a luat.
— Zici că şi Iacov? făcu bătrânul năucit; dar el avea minte, nu se poate!
Dar bătrâna Salomeea nu vorbi; ce să-i spună? cum să-nţeleagă? Se
ridică, nu-i mai era foame, se opri în prag şi privea alaiul vesel trecând pe
drumul împărătesc, care duce cu Iordanul, către Ierusalim. Ridică mâna
bătrână:
— Cu binecuvântarea mea, murmură încet, să n-o audă moşul ei.
La ieşirea din sat întâlniră pe Filip, care păştea oile lui pe lângă lac; se
căţărase sus pe o stâncă roşie, se sprijinea în bâta lui ciobănească şi privea
jos, destins, apa lacului; peste apa verde-albăstruie îşi privea cu mândrie
umbra cum se clatină neagră ca tăciunele. Auzi sunet de pietricele jos pe
drum, se ridică din ciomagul său, cunoscu drumeţii.
— Drum bun, strigă el, aici suntem şi noi; încotro v-aţi pus la drum?
— Spre împărăţia cerurilor! strigă Andrei; vii şi tu?
— Măi, vorbeşte desluşit, Andrei; dacă mergeţi la Magdala pentru nuntă,
vin şi eu; m-a chemat şi pe mine, cică, Natanael; însoară pe nepotu-său.
— Mai departe de Magdala nu mergi? îi strigă Iacov.
— Am oi, răspunse Filip; unde să le las?
1568
 — În mila lui Dumnezeu! făcu Iisus, fără să se întoarcă.
— O să mi le mănânce lupul! se auzi glasul lui Filip.
— Să le mănânce! strigă Ioan.
„Măi, ăştia s-au smintit de tot“, se gândi păstorul şi fluieră să-şi adune
oile.

Prietenii luară drumul, Iuda trecu iarăşi înainte, cu toiagul său strâmb,
era cel mai grăbit; grădină era inima lor, fluierau ca mierlele, râdeau şi
mergeau. Petru se apropie de Iuda, înaintaşul; numai el îşi păstra încă faţa
mereu întunecată; nu fluiera, nu râdea, deschidea drumul şi se grăbea.
— Cu adevărat, Iuda, că avem şi-o întrebare bună, unde mergem? zise
încet Petru.
Barbă-roşcată râse cu jumătate de mutră:
— În împărăţia cerurilor, răspunse el.
— Lasă glumele; spune-mi, pe dumnezeul tău, unde mergem? Eu mă
tem să-l întreb pe învăţător.
— La Ierusalim.
— Oho! făcu Petru şi-şi frecă pletele cărunte; trei zile de drum! S-o fi
ştiut îmi luam sandalele şi-o pâine, şi-o ploscă de vin, şi nuiaua mea.
Barbă-roşcată râse cu toată mutra.
— Ei, sărmane Petru, spuse el, ne-a luat roata, se duce! Ia-ţi rămas-bun
de la sandalele tale şi de la pâinea şi plosca şi nuiaua ta; am plecat, măi
Petru, n-ai înţeles; am plecat din lume; am plecat de pe uscat şi de pe mare,
am intrat în văzduh!
Se aplecă la urechea lui Petru:
— Este încă vreme, îi spuse; pleacă!
— Unde să mă mai duc acum, Iuda? făcu Petru şi-şi deschise braţele, le
întoarse peste tot, ca şi când ar fi crăpat; toate acestea îmi par de-acum fără
gust! spuse şi arătă lacul, bărcile pescăreşti, casele din Capernaum.
Barbă-roşcată clătină căpăţâna lui mare:
— La fel zic şi eu, spuse el; aşadar, nu bombăni, şi să mergem!

1569
 XV
Întâi şi-ntâi le luară mirosul câinii satului şi-ncepură să latre; după aceea
copiii, şi alergară în Magdala să ducă vestea:
— Vine! Vine!
— Cine, măi copii? se deschideau porţile şi întrebau.
— Noul profet!
Femeile şi fetişcanele umpleau pragurile, iar bărbaţii îşi părăseau
treburile lor, bolnavii prindeau curaj şi se pregăteau să se târască, să-l
atingă. Căpătase deja faimă mare în împrejurimile Ghenizaretului, orbii,
damblagiţii, lunaticii pe care-i însănătoşise vesteau din sat în sat harurile şi
puterea lui.
— Mi-a atins pleoapele întunecate şi am văzut lumina zilei.56
— Mi-a poruncit: zvârle cârjele şi umblă! şi-am început să dănţuiesc.57
— O droaie de demoni am hrănit înlăuntrul meu, iar el a ridicat mâna şi
le-a poruncit: plecaţi, duceţi-vă în porci! Şi îndată lovind cu picioarele au
sărit din măruntaiele mele, au intrat în porcii care păşteau pe mal, iar
aceştia s-au înfuriat, s-au prăvălit, călare unul peste altul în apă şi s-au
înecat.58
Magdalena auzi vestea cea bună şi ieşi din bordeiul ei; din ziua în care
fiul Mariei i-a poruncit să se întoarcă la casa ei şi să nu mai păcătuiască, nu
mai apăruse în prag; plângea, îşi spăla sufletul cu lacrimi; se căznea să-şi
stingă din minte viaţa ei, să le uite pe toate, fapte de ruşine, şi bucurii, şi
privegheri, să se nască din nou cu trupul de fecioară. În primele zile se
bătea în piept şi jelea; cu timpul se liniştise, durerea ei se îndulcise, visele
urâte care o chinuiau dispăruseră, iar acum venea în fiecare seară în somnul
ei Iisus, deschidea poarta ei ca un gospodar, se aşeza în curte, sub rodiul
înflorit, obosit, plin de praf, venea de tare departe, îl amărâseră oamenii, şi
Magdalena, în fiecare seară, îi încălzea apă şi spăla sfintele lui picioare; iar
apoi îşi despletea părul şi i le ştergea. Iar el se odihnea, zâmbea şi-i vorbea.
Ce-i spunea? Nu-şi amintea; dar dimineaţa, când se trezea, sărea din

1570
aşternutul ei uşoară, voioasă, iar în aceste ultime zile începu încet, să n-o
audă vecinele, să ciripească dulce ca un sticlete. Şi acum când auzi din
glasurile copiilor că vine, sări în sus, îşi coborî basmaua să-şi ascundă faţa
mult sărutată, numai cei doi ochi ai ei se vedeau mari, negri ca măslinele,
descuie poarta şi ieşi să-l întâmpine.
Satul era răscolit astă-seară, fetele se împodobeau şi-şi pregăteau
opaiţele, să meargă la nuntă; se însura nepotul lui Natanael, un copilandru
negricios, grăsun, cu nasul ca o măciucă, ciubotar şi el ca şi moşul său; iar
mireasa, acoperită c-un văl des, nu-i desluşeai decât ochii, care străpungeau
vălul, şi cerceii groşi de argint. Şedea pe un tron înalt, în mijlocul casei, şi
aştepta să vină cei chemaţi, să vină şi fetele satului, cu opaiţele lor aprinse,
să vină şi rabinul să desfăşoare Scripturile şi să citească rugăciunea; iar
după aceea să se cărăbănească toţi, să plece şi să rămână singură cu
năsosul.
Auzi şi Natanael copiii care strigau: „Vine! Vine!“ şi alergă să-şi cheme
şi prietenii la nuntă. Îi găsi şezând la fântână, la intrarea în sat; le era sete,
beau apă; iar Magdalena îngenuncheată în faţa lui Iisus, îi spălase
picioarele şi-acum i le ştergea cu părul ei.
— Dacă aveţi plăcere, zise el, astă-seară se însoară nepotul meu, poftiţi
la nuntă; o să bem vin din strugurii pe care-i călcam în curtea lui moş
Zevedeu astă-vară.
Se întoarse către Iisus:
— Multe am auzit despre sfinţia ta, fiu al Mariei, zise el; fă-mi plăcerea,
vino să bincuvântezi noua pereche, să facă băieţi, pentru slava lui Israel.
Iisus se ridică.
— Ne plac, spuse el, bucuriile omului; prieteni, să mergem!
Luă de mână pe Magdalena, o ridică:
— Vino cu noi, Maria, îi zise.
O luă înainte bucuros; i-au plăcut sărbătorile, feţele oamenilor strălucind,
tinerii care se însoară şi nu lasă să se stingă focurile în vetre; „ierburi, gâze,
păsări, vite, oameni, toate sunt sfinte“, se gândea mergând la nuntă, „toate
1571
sunt făpturile lui Dumnezeu; pentru ce trăiesc? ca să-l slăvească pe
Dumnezeu; aşadar, să trăiască în veci!“
Fetele, proaspăt spălate, îmbrăcate în alb, cu opaiţele aprinse, stăteau
deja în faţa uşii încuiate, bogat împodobită şi cântau un vechi cântec de
nuntă, în care lăudau mireasa şi înţepau ginerele şi strigau pe Dumnezeu să
catadicsească să poftească şi El, se face nuntă, se însoară un israelit, poate
din aceste două trupuri care se unesc astă-seară să iasă Mesia… Cântau, să
înşele timpul, ginerele întârzia să vină, să sară, să deschidă cu putere uşa şi
să înceapă nunta.
Iar în acest timp, iată că şi soseşte Iisus cu ai lui; fecioarele se întoarseră,
o văzură pe Magdalena, cântecul încetă şi se traseră înapoi posomorâte. Ce
caută pângărita asta între fecioare? Unde este bătrânul fruntaş al satului s-o
alunge? S-a spurcat nunta.
Se întoarseră şi cele măritate, o priviră crunt; iar gospodarii cinstiţi
chemaţi, care aşteptau şi ei în faţa uşii încuiate, se mişcau valuri-valuri şi
bombăneau; dar Magdalena strălucea, făclie aprinsă, şi simţea, aşa cum
stătea alături de Iisus, o nouă feciorie în suflet, iar buzele şi le simţea
nesărutate. Pe neaşteptate mulţimea se dădu la o parte, şi fruntaşul satului,
un bătrânel sfrijit, cu nas veninos, se apropie de Magdalena, o atinse cu
vârful toiagului şi-i făcu semn să plece.
Iisus simţea pe faţa lui, şi pe pieptul desfăcut, şi pe mâini privirile
înveninate ale oamenilor; trupul său se aprinsese, ca şi cum l-ar fi înţepat
nenumăraţi spini nevăzuţi; privi pe bătrânul fruntaş, femeile cinstite,
bărbaţii posomorâţi, fecioarele răscolite, şi oftă; până când vor rămâne orbi
ochii oamenilor şi nu vor vedea că toţi suntem fraţi?
Acum murmurul se înteţise; se auzeau deja în întuneric primele
ameninţări; Natanael se apropie de Iisus, să-i vorbească; dar el cu calm îl
dădu la o parte, deschise drum, se apropie de fecioare; opaiţele se clătinară,
îl lăsară să treacă, se opri în mijloc; ridică mâna:
— Surorile mele fecioare, spuse el, Dumnezeu a atins gura mea, mi-a
încredinţat un cuvânt bun, să vi-l dăruiesc în această sfântă noapte a nunţii;
1572
surorile mele fecioare, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile; iar
voi, fraţilor, tăceţi, o să vorbesc!
Toţi se întoarseră neliniştiţi; din glasul lui, bărbaţii mirosiră că era
mâniat, femeile că era mâhnit; tăcură toţi; dinăuntrul curţii se auziră cei doi
lăutari orbi cum îşi acordează lăutele; Iisus ridică mâna:
— Ce credeţi, surorile mele fecioare, spuse el, că este împărăţia
cerurilor? Nuntă; mire e Dumnezeu, mireasă e sufletul omului; nunta se
face în cer, şi sunt chemaţi toţi oamenii. Iertaţi-mă, fraţilor, aşa-mi
vorbeşte Dumnezeu, prin pilde o să grăiesc59:
„Se făcea nuntă într-un sat; zece fecioare îşi luară opaiţele lor şi ieşiră să
întâmpine ginerele; cinci erau înţelepte, luară cu ele şi ulei dintr-un vas
plin; celelalte cinci erau nechibzuite; nu luară cu ele ulei mai mult. Se
opriră în faţa casei miresei, aşteptau: şi iată, către miezul nopţii se auzi
glas: «Vine mirele; alergaţi să-l întâmpinaţi!»
Cele zece fecioare săriră în sus să umple opaiţele lor care se stingeau de-
acum; dar cele cinci, fecioarele nechibzuite, nu aveau alt ulei:
— Daţi-ne puţin ulei, surorilor, ziseră celor înţelepte, opaiţele noastre se
sting.
Dar cele înţelepte răspunseră:
— Nu ne prisoseşte; mergeţi să luaţi.
Dar în timp ce alergară fecioarele nechibzuite să găsească ulei, sosi
mirele, intrară fecioarele înţelepte înăuntru, se închise uşa.
Când, peste puţin timp, sosiră fecioarele nechibzuite cu opaiţele lor
aprinse şi începură să bată tare-n uşă:
— Deschideţi-ne! Deschideţi-ne! ţipau şi se rugau.
Dar cele cinci fecioare înţelepte râdeau dinăuntru:
— Aşa vă trebuie, le răspundeau, de-acum uşa s-a închis, plecaţi!
Iar ele plângeau şi se rugau:
— Deschideţi! Deschideţi!
Şi atunci…“

1573
 Iisus se opri; privi iarăşi în jurul său pe bătrânul fruntaş, pe cei chemaţi,
gospodinele cinstite, fecioarele cu opaiţele aprinse şi zâmbi.
— Şi atunci…? făcu Natanael, care asculta cu gura căscată şi blânda lui
minte molâie începuse să se clatine; şi atunci, rabi, ce-a urmat?
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? îl întrebă Iisus şi ţintui
asupra lui ochii mari, ademenitori.
Natanael tăcea; în mintea lui nu era încă destul de limpede ce-ar fi făcut;
când zicea să le alunge, s-a închis, vezi, uşa, aşa hotărăşte Legea; când i se
făcea milă de ele şi se făcea că le deschide…
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? întrebă din nou Iisus şi
ochii lui mângâiau, domol, stăruitor, rugător, faţa blândă, neînşelătoare a
ciubotarului.
— Aş deschide… răspunse cu voce slabă, să nu-l audă bătrânul fruntaş.
Nu mai putea să se-mpotrivească ochilor fiului Mariei.
— Ferice de tine, prietene Natanael, făcu bucuros Iisus şi îi întinse mâna,
ca şi cum l-ar fi binecuvântat; în ceasul acesta, ai intrat, viu, în Rai. La fel a
făcut şi ginerele; a strigat slujitorii: „Deschideţi uşa; asta e nuntă, toţi să
mănânce, să bea, să se bucure; să intre fecioarele nechibzuite; şi spălaţi,
răcoriţi picioarele lor, căci au alergat mult“.
Ochii cu gene lungi ai Magdalenei se umplură de lacrimi; ah, de-ar fi
putut să sărute gura aceasta care rosteşte asemenea cuvinte! Străluci şi
blândul Natanael din tălpi până-n creştet, ca şi cum ar fi intrat deja cu-
adevărat în Rai; dar bătrânul fruntaş, cel cu nas veninos, ridică toiagul său:
— Nu e potrivit cu Legea, fiu al Mariei! ţipă el.
— Nu e Legea potrivită cu inima mea, răspunse liniştit Iisus.
Încă vorbea, şi-apăru mirele, spălat, înmiresmat, cu o cunună verde peste
părul său creţ, viguros; băuse, avea chef, iar nasu-i strălucea; dădu una,
deschise uşa, invitaţi se repeziră-n urma lui; intră şi Iisus ţinând pe
Magdalena de mână.
— Care sunt fecioarele nechibzuite, care cele înţelepte? întrebă încet
Petru pe Ioan; ce ai înţeles tu?
1574
 — Că Dumnezeu este Tată, răspunse fiul lui Zevedeu.
Veni rabinul, se făcu nunta, mireasa şi mirele stăteau în mijlocul casei,
invitaţi treceau, îi sărutau, le urau să aibă un fiu care să izbăvească Israelul
de robie. Iar după aceea puseră în faţă lăutele, băură, dănţuiră; bău, jucă şi
Iisus cu ai lui, trecu timpul, urcă luna pe cer, luară iarăşi drumul. Venise
toamna, dar stăruia încă arşiţa zilei şi drumul era dulce în răcoarea jilavă a
nopţii.
Înaintau cu faţa întoarsă către Ierusalim, băuseră şi lumea se schimbase,
trupul lor se făcuse uşor ca un suflet, păşeau înaripaţi şi aveau în stânga
Iordanul, în dreapta blânda câmpie frumos unduită a Zabulonului. Aceasta
zăcea întinsă sub lumina lunii, obosită, mulţumită, îşi făcuse şi anul acesta
datoria pe care i-a încredinţat-o acum mii de ani Dumnezeu, a ridicat de un
stat de om semănăturile, a încărcat viile de struguri, a dat rod măslinilor;
iar acum zăcea întinsă, obosită, mulţumită, ca o lăuză.
— Ce bucurie este aceasta, fraţilor, spunea şi repeta Petru şi nu putea să
se sature de plecarea din seara aceasta şi de dulceaţa prieteniei. E-adevărat?
e vis? ne-au făcut vrăji? Aşa-mi vine să spun un cântec, să mă uşurez!
— Toţi împreună! făcu Iisus, trecu înainte, săltă capul şi începu primul.
Slab, dar dulce e glasul lui, numai suferinţă; în dreapta şi-n stânga lui,
melodioase, numai duioşie, glasurile lui Ioan şi Andrei; mult timp cele trei
glasuri subţiri ciripeau singure-singurele, tremurate, voioase; inima-ţi era
prinsă, spuneai: Nu mai durează, acum or să se stingă tustrele, una peste
alta; dar ţâşneau dintr-un izvor tare adânc, se-ntăreau iarăşi. Iar pe
neaşteptate, ce bucurie era asta, ce putere!, clătinară văzduhul grele,
triumfătoare, numai bărbăţie, glasurile lui Petru, Iacov, Iuda; toţi împreună,
fiecare cu harul şi cu puterea lui, urcară sus spre cer psalmul armonios al
sfintei călătorii:
O, nu se află lucru mai bun, mai dulce
Decât prietenii care călătoresc împreună!
Este ca sfântul ulei care coboară din barba lui Aaron;
Este ca răcoarea Ermonului, care coboară prin munţii Sionului;
1575
 Acolo Dumnezeu trimite binecuvântarea şi viaţa
În vecii vecilor!
Ceasurile treceau, se-nceţoşau stelele, se revărsau zorii, lăsară în urma
lor pământurile roşii ale Galileii, intrară pe pământul negru al Samariei.
— Să schimbăm drumul, propuse Iuda şi se opri; e spurcat pământul
ăsta, blestemat; să trecem podul Iordanului s-o luăm pe celălalt mal. E
păcat s-atingi pe-ncălcătorii Legii, pângărit e Dumnezeul lor, pângărită apa
şi pâinea lor; o îmbucătură de pâine samarineană este o îmbucătură de
porc, îmi spunea mama mea; să schimbăm drumul!
Dar Iisus îl luă liniştit de mână pe Iuda şi înaintau:
— Fratele meu Iuda, îi spunea, cel curat îl atinge pe cel pângărit şi
pângăritul se curăţă; nu te-mpotrivi; noi pentru aceştia am venit, pentru cei
păcătoşi; ce nevoie au de noi cei virtuoşi? 60 Aici, în Samaria, un cuvânt
bun poate să izbăvească un suflet; cuvântul bun, Iuda, fapta bună, un
zâmbet samariteanului care trece; ai înţeles?
Iuda privi ca un taur în jur, să nu-l audă ceilalţi, coborî glasul:
— Nu este acesta drumul, nu, nu este; dar am răbdare până când o s-
ajungem dincolo, la asprul pustnic; el o să judece. Până atunci, mergi pe
unde vrei, fă ce vrei, eu nu te las.
Îşi petrecu toiagul strâmb pe după umeri şi o luă înainte singur-singurel.
Ceilalţi mergeau, tăifăsuiau, Iisus le vorbea despre Tatăl, despre
dragoste, despre împărăţia cerurilor; le lămurea care suflete erau fecioarele
nechibzuite, care cele înţelepte; ce erau opaiţele, ce era uleiul, cine era
mirele; şi pentru ce fecioarele nechibzuite nu numai că au intrat în casa
mirelui, ca şi cele înţelepte, ci au venit şi slujitorii şi le-au spălat, numai
acestora, picioarele ostenite. Cei patru prieteni ascultau şi mintea lor se
lărgea, inima li se întărea; iar păcatul li se părea ca o fecioară nechibzuită
care se opreşte cu opaiţul stins în faţa uşii Domnului şi se roagă şi
plânge…
Mergeau, mergeau, iar în acest timp deasupra lor cerul se înnora, faţa
pământului se-ntuneca; văzduhul mirosea a ploaie.
1576
 Ajunseră în primul sat, la poalele sfântului munte străbun, Garizin; la
intrarea în sat era străvechea fântână a lui Iacov, înconjurată de curmali şi
trestii; aici venea şi scotea apă patriarhul Iacov şi bea, el şi oile lui;
ghizdurile ei albe de piatră erau roase de frânghiile care se frecau de ele de
generaţii şi generaţii; Iisus era ostenit şi picioarele lui se însângeraseră de
pietre.
— Eu o să rămân aici, spuse el; am obosit; voi intraţi în sat, bateţi pe la
porţi, se va găsi un suflet bun să ne miluiască poate cu-o pâine; şi va veni
şi vreo femeie la fântână, să scoată apă să bem; aveţi încredere în
Dumnezeu şi în oameni.
Cei cinci plecară; pe drum Iuda se răzgândi.
— Eu nu intru într-un sat spurcat, zise el; nu mănânc pâine spurcată; o să
stau aici sub smochinul ăsta să vă aştept.
În acest timp Iisus se întinsese între trestii, la umbră, îi era sete, dar
fântâna era adâncă, cum să bea? Lăsă capul în jos şi se cufundă în gânduri;
anevoios drum se aşternuse înaintea lui, neputincios trupul său, obosea,
slăbea, nu avea puterea să poarte sufletul său; cădea; dar îndată Dumnezeu
sufla peste el o adiere uşoară, răcoroasă, iar trupul prindea iarăşi vigoare,
se ridica şi înainta… Până când? până la moarte? mai departe de moarte?
Şi pe când se gândea la Dumnezeu, şi la oameni, şi la moarte, trestiile se
clătinară şi o femeie tânără, cu brăţări şi cercei, cu un urcior pe cap se
apropie de fântână; puse urciorul pe ghizduri, iar Iisus o vedea printre
trestii cum desfăşoară frânghia pe care o ţinea, cum coboară ciutura să
tragă apă, să umple urciorul; setea-i creştea.
— Gospodină, spuse el apărând dintre trestii, dă-mi să beau.
Femeia, cum îl văzu că apare pe neaşteptate înaintea ei, se înspăimântă.61
— Nu te teme, spuse el; sunt om bun, mi-e sete, dă-mi să beau.
— Cum se face, răspunse ea, tu galileean, o văd după veşmintele tale, să
ceri apă de la o samariteană?
— Dac-ai şti cine este cel care-ţi spune: „Gospodină, dă-mi să beau“, ai
fi căzut la picioarele lui şi i-ai fi cerut tu să-ţi dea să bei apă nemuritoare.
1577
 Femeia rămase nedumerită:
— Nu ai frânghie şi nici ciutură; iar fântâna e adâncă; cum ai fi scos apă
să-mi dai să beau?
— Cine bea din apa aceasta a fântânii însetează iarăşi, răspunse Iisus; dar
cine bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va mai înseta în veac.
— Doamne, făcu atunci femeia, dă-mi să beau din apa aceasta, să nu mai
însetez în veac; să nu vin în fiecare zi la fântână.
— Hai, strigă-l pe bărbatul tău, îi făcu Iisus.
— Nu am bărbat, Doamne.
— Adevărat spui; cinci ai avut până acum, iar cel pe care-l ai acum nu
este al tău.
— Eşti profet, Doamne? strigă femeia cu uimire; pe toate le ştii?
Iisus zâmbi:
— Ai ceva să mă-ntrebi? Spune deschis.
— Un singur lucru o să te-ntreb, Doamne, dă-mi răspuns: Până acum
părinţii noştri se închinau lui Dumnezeu pe acest munte sfânt, Garizin;
acum voi spuneţi că numai în Ierusalim trebuie să ne închinăm lui
Dumnezeu; care lucru e drept? unde se află Dumnezeu? Luminează-mă.
Iisus lăsă capul în jos, tăcea; femeia asta păcătoasă, pe care-o chinuia
grija lui Dumnezeu, îi tulbură adânc inima; se căznea să găsească
înlăuntrul său, de hatârul ei, cuvântul cel bun, s-o mângâie; şi deodată săltă
capul, faţa lui strălucea:
— Păstrează adânc în sufletul tău, femeie, cuvântul pe care o să ţi-l spun:
va veni o zi, a venit deja, în care nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim n-
o să se închine lui Dumnezeu oamenii; duh este Dumnezeu, şi numai în
duh este închinat duhul.
Femeia se zăpăci, se plecă, privi pe Iisus cu nelinişte.
— Nu cumva eşti chiar tu, spuse încet şi glasul ei tremura, nu cumva eşti
chiar tu Cel pe Care-L aşteptăm?
— Pe cine aşteptaţi?

1578
 — Ştii; de ce vrei să-ţi spun numele Lui ? O ştii, păcătoase sunt buzele
mele.
Iisus îşi sprijini capul în piept, ca şi cum şi-ar fi ascultat inima; ca şi cum
aceasta i-ar fi dat un răspuns; iar femeia, plecată asupra lui, aştepta cu
dorinţă arzătoare.
Dar pe când stăteau amândoi tulburaţi şi tăcuţi, auziră glasuri voioase,
apărură ucenicii şi scuturau triumfător o pâine; văzură pe învăţătorul lor
cu-o femeie necunoscută, se opriră brusc; Iisus îi văzu şi se bucură; scăpă
să dea răspuns înfricoşătoarei întrebări a femeii; făcu semn prietenilor să se
apropie:
— Veniţi, strigă el, gospodina bună de-aici a venit, Dumnezeu a trimis-o,
să scoată apă să bem.
Prietenii se apropiară, numai Iuda se dădu la o parte, să nu bea apă
samarineană şi să se murdărească.
Samariteana aplecă urciorul, cei însetaţi băură; îşi umplu din nou
urciorul, îl puse cu dibăcie pe cap şi o luă, tăcută, gânditoare, către sat.
— Rabi, cine a fost femeia aceasta? întrebă Petru; vorbeaţi de parcă v-aţi
fi cunoscut de ani şi ani.
— A fost o soră a mea, răspunse Iisus; eu i-am cerut apă că mi-era sete,
şi ei i-a trecut setea.
Petru se scărpină-n capul său sec:
— Nu înţeleg, spuse el.
— Nu-i nimic, făcu Iisus mângâind capul cărunt al prietenului său; una
câte una, o să le înţelegi, cu timpul, nu te grăbi; acum ne e foame, să
mâncăm!
Se întinseră sub curmali, şi Andrei începu să povestească cum au intrat
în sat şi-au prins să cerşească; au bătut la porţi, îi alungau din poartă în
poartă şi-i huiduiau; undeva, la cealaltă margine a satului, o bătrânică
deschise pe jumătate poarta, cercetă în sus şi-n jos drumul, nu trecea
nimeni, ne întinse pe furiş o pâine şi închise cu grabă poarta; am înhăţat-o,
şi pe-aici ţi-e drumul!
1579
 — Păcat, zise Petru, că nu ştim numele bătrânei s-o pomenim lui
Dumnezeu.
Iisus râse:
— Nu-ţi face inimă rea, Petru, spuse el. Dumnezeu îl ştie.
Iisus luă pâinea, o binecuvântă, mulţumi lui Dumnezeu, care a pus pe
bătrână de le-a dat-o, iar apoi o împărţi, şase bucăţi mari, una pentru
fiecare prieten; dar Iuda dădu la o parte cu toiagul porţia lui şi întoarse faţa
încolo.
— Nu mănânc pâine samarineană, zise el, nu mănânc porc.
Iisus nu-i dădu răspuns; ştia, învârtoşată era inima aceasta, cere vreme să
se moaie; vreme, şi dibăcie, şi dragoste multă.
— Noi, spuse celorlalţi, o să mâncăm; pâinea samarineană se face
galileeană, când o mănâncă galileenii, porcul devine om, când îl mănâncă
oamenii; aşadar, în numele lui Dumnezeu!
Cei patru prieteni râseră, mâncară cu poftă, plăcut-a fost pâinea
samarineană, ca toate pâinile, se săturară; şi după aceea îşi încrucişară
mâinile, erau osteniţi, îi luă somnul; doar Iuda, veghetor, lovea cu nuiaua
lui pământul, ca şi cum l-ar fi bătut.
„Mai bine foamea decât ruşinea“, se gândea el şi se consola.
Primele picături de ploaie începură să lovească trestiile; cei adormiţi
săriră.
— Au sosit primele ploi, spuse Iacov, pământul o să-şi potolească setea.
Dar pe când vorbeau între ei unde să găsească o peşteră în care să se
vâre, se stârni vânt; vântul de nord alungă norii, cerul se limpezi, porniră
iarăşi la drum…
În văzduhul umed smochinele, încă în smochini, sclipiră, rodiii erau
încărcaţi, prietenii se întinseră şi rupseră un fruct, se răcoreau. Ţăranii
ridicau de la pământ capetele, îi priveau nedumeriţi; ce căutau galileenii în
ţinutul lor, ce se amestecă ei cu samaritenii şi le mănâncă pâinea şi rup rod
din pomii lor? Să-şi ia valea, să plece! Un bătrân nu răbdă, apăru din
grădina lui:
1580
 — Ei, galileeni, strigă el, legea voastră cea nelegiuită aruncă anatema
asupra acestui pământ sfinţit pe care păşiţi; ce căutaţi, aşadar, pe ţarinile
noastre? Căraţi-vă de-aici!
— Ne ducem în sfântul Ierusalim, să ne închinăm, răspunse Petru şi se
opri umflându-şi pieptul înaintea bătrânului.
— Aici să vă-nchinaţi, blestemaţilor, pe muntele acesta călcat de
Dumnezeu, pe Garizin! răcni bătrânul; aţi citit Scripturile? Aici la poalele
Garizinului, sub stejari, s-a arătat lui Avraam Dumnezeu; i-a arătat, de la o
margine la alta, munţii şi câmpiile, de la muntele Ebron până în Idumeea şi
pământul Madiam. „Iată Pământul Făgăduinţei“, i-a spus, „unde curge
miere şi lapte; ţi-am dat cuvântul meu că ţi-l voi da; şi ţi-l voi da.“ Au dat
mâinile, au încheiat înţelegere. Auziţi, galileeni? Astea le spun Scripturile;
iar cine vrea să se închine, aici, în sfântul ţinut să se-nchine; nu în
Ierusalimul care omoară profeţii.
— Orice ţinut e sfânt, bătrâne, spuse cu glas liniştit Iisus; iar Dumnezeu
este peste tot, bătrâne, şi toţi suntem fraţi.
Bătrânul se întoarse uimit:
— Şi samaritenii cu galileenii?
— Şi samaritenii cu galileenii, bătrâne; şi iudeii; toţi.
Bătrânul îşi înşfăcă barba, căzu pe gânduri; privea pe Iisus din creştet
până-n tălpi.
— Şi Dumnezeu cu Diavolul? întrebă în sfârşit, încet, să nu-l audă
puterile nevăzute.
Iisus se înspăimântă; niciodată nu s-a întrebat dacă mila lui Dumnezeu
este atât de mare, încât într-o zi o să-l ierte şi pe Lucifer şi-o să-l primească
şi pe el în împărăţia cerurilor.
— Nu ştiu, bătrâne, răspunse el; nu ştiu; om sunt, de oameni îmi pasă;
cele de dincolo sunt ale lui Dumnezeu.
Bătrânul nu vorbi; îşi ţinea încă barba, într-o cugetare adâncă, şi privea
pe ciudaţii drumeţi cum înaintează doi câte doi şi cum se pierd pe sub
pomi.
1581
 Se înseră; se ridică un vânt rece, găsiră o peşteră, se vârâră; se strânseră
ghem toţi împreună să se încălzească, fiecăruia îi prisosise din bucata de
pâine, o mâncau; barbă-roşcată ieşi, strânse lemne, aprinse foc, prietenii se
înviorară, se aşezară în jur, priveau flăcările tăcuţi. Ascultau vântul care
sufla, şacalii care urlau, îndepărtatele tunete surde care se rostogoleau de
pe muntele Garizin. De la intrarea peşterii, vedeau, mângâietoare, o stea
mare pe cer; dar peste puţin veniră norii şi-o acoperiră. Închiseră ochii, se
aplecară unul pe umărul celuilalt. Ioan aruncă pe-ascuns haina de lână pe
care-o purta pe spatele lui Iisus, şi toţi împreună, strâns îmbrăţişaţi, ca nişte
lilieci, adormiră.
A doua zi intrau în Iudeea; încet-încet vedeau că se schimbă copacii;
plopi îngălbeniţi se înşirau acum pe drum şi roşcovi plini de rod şi cedri
bătrâni; iar ţinutul era pietros, fără apă, aspru; şi ţăranii care apăreau din
uşile joase, întunecoase erau şi ei făcuţi din pietre tăioase. Din când în
când, din pietrele acestea, se ivea pe neaşteptate o floare albastră, sălbatică,
umilă, plăcută; iar uneori, în pustiul mut, adânc într-o vale, cotcodăcea o
potârniche: „Va fi găsit un ochi de apă şi bea…“ se gândi Iisus şi simţea în
palma lui pântecele ei cald şi se bucura.
Cu cât se apropiau de Ierusalim, ţinutul se înăsprea, Dumnezeu se
schimba; aici pământul nu râdea, precum în Galileea, iar Dumnezeu este şi
El din piatră tăioasă, ca şi satele, ca şi oamenii; şi cerul care în Samaria s-a
făcut o clipă că plouă, să se răcorească pământul, aici este fier încins.
Arşiţă grea, înaintau gâfâind, cioplite în stânci se înnegreau o mulţime de
morminte, mii de străbuni se topiseră acolo înăuntru, s-au întors din nou în
piatră. Se înnoptă iarăşi, se vârâră în mormintele goale, se întinseră şi
adormiră devreme; să intre mâine odihniţi în cetatea sfântă.
Numai Iisus n-avea somn astă-seară; umbla în jurul mormintelor, trăgea
cu urechea în noapte, inima lui era neliniştită; înlăuntrul său erau glasuri
întunecate, plânset mare, ca şi cum în el erau mii de oameni care se
chinuiau şi strigau… Către miezul nopţii vântul încetă şi noaptea tăcu; şi
atunci, în mijlocul tăcerii, un ţipăt sfâşietor despică văzduhul; la început
1582
crezu că era un şacal înfometat; iar după aceea simţi, cu spaimă, că era
inima lui.
— Dumnezeul meu, murmură el, cine strigă în mine? Cine plânge?
Obosi, se vârî şi el într-un mormânt, încrucişă mâinile, se încredinţă
milei lui Dumnezeu; iar în zori avu un vis: Ca şi când, chipurile, ar fi fost
cu Maria Magdalena şi zburau amândoi, liniştit, fără zgomot, pe deasupra
unei cetăţi mari; atingeau uşor, tare-aproape, acoperişurile şi înaintau;
undeva, la marginea cetăţii, se deschise ultima poartă şi apăru un bătrân
uriaş, cu barba ca un râu, cu ochi albaştri, înstelaţi; stătea drept în picioare,
iar mâinile şi braţele îi erau pline de noroi; săltă capul şi-i văzu că zburau.
„Staţi!“ strigă el, „am să vă spun un cuvânt.“ Se opriră. „Ce cuvânt,
bătrâne? Ascultăm.“ „Mesia este cel care iubeşte lumea întreagă“, răspunse
bătrânul. „Nimic altceva?“ făcu Magdalena. „Nu-ţi ajunge?“ strigă bătrânul
mâniat. „Putem să intrăm în atelierul tău?“ întrebă iarăşi Magdalena. „Nu;
nu vezi mâinile mele numai lut? Fac înăuntru pe Mesia.“
Iisus sări din somn şi trupul său era într-adevăr uşor, ca şi cum ar fi
zburat; se revărsau zorii; prietenii se treziseră deja şi ochii lor săreau din
stâncă în stâncă, din colină în colină, încolo, către Ierusalim.
Porniră, se grăbeau; mergeau, mergeau, dar mereu li se părea că munţii
înaintea lor se mutau şi fugeau şi calea se tot lungea.
— Cred că n-o s-ajungem, fraţilor, niciodată la Ierusalim; ce-nseamnă
cele ce suferim, nu vedeţi? se tot îndepărtează! făcu Petru deznădăjduit.
— Tot mereu se apropie, îi răspunse Iisus, curaj, Petru; noi facem un pas
să-l găsim, face şi el un pas să ne găsească; ca şi pe Mesia.
— Pe Mesia? făcu Iuda şi se întoarse brusc.
— Mesia vine, spuse cu glas adânc Iisus, Mesia vine, o ştii bine, Iuda,
fratele meu, dacă noi mergem să-l găsim; dacă facem o faptă bună sau una
vitejească, dacă spunem un cuvânt bun, Mesia îşi grăbeşte pasul şi vine;
dacă suntem necinstiţi, răi, fricoşi, Mesia se întoarce înapoi; se
îndepărtează. Mesia este un Ierusalim mişcător, fraţilor, se grăbeşte şi el,

1583
ne grăbim şi noi, hai repede să mergem să-l găsim! Aveţi încredere în
Dumnezeu şi în sufletul omului, cel nemuritor!
Prinseră curaj, iuţiră toţi pasul, Iuda trecu iarăşi înainte, şi-acum toată
faţa lui era mulţumită: „Bine le spune“, vorbea de unul singur şi mergea,
„bine le spune, are dreptate fiul Mariei; acelaşi lucru ni-l striga şi bătrânul
rabin; de noi atârnă izbăvirea; dacă încrucişăm mâinile, pământul lui Israel
n-o să vadă niciodată izbăvirea; dacă prindem toţi armele, o să vedem
libertatea…“
Iuda vorbea de unul singur şi mergea; pe neaşteptate se opri, răscolit:
„Cine să fie Mesia?“ murmură el; „cine? nu cumva este întreg poporul?“
Năduşeala începu să curgă şiroaie de pe fruntea aprinsă a lui Iuda; „nu
cumva este întreg poporul?“ Prima oară îi venea gândul acesta, se tulbură.
„Nu cumva Mesia este întregul popor?“ spunea şi răspunea în mintea lui;
„dar atunci ce nevoie avem de toţi aceşti profeţi şi de profeţii mincinoşi şi-i
pipăim cu nelinişte să vedem – este, nu este Mesia? Măi, Mesia este
poporul, eu, tu, noi toţi, e de-ajuns să prindem armele!“ spuse, şi luă
drumul, jucând măciuca lui în aer.
Iar pe când mergea, şi se bucura, şi-şi învârtea noul său gând precum
măciuca, deodată scoase un strigăt: înaintea lui, pe un munte cu două
vârfuri, strălucea tare frumos, alb, mândru, sfântul Ierusalim. Nu strigă pe
tovarăşii care urcau în urma lui; voia să se bucure de acesta el, cât putea
mai mult timp, singur-singurel; scânteiară în lumina ochiului său albastru
palate, şi turnuri, şi porţi de cetate, iar în mijloc Templul păzit de
Dumnezeu, numai aur, cedru şi marmură.
Sosiră şi ceilalţi tovarăşi, scoaseră şi ei un strigăt.
— Veniţi să cântăm frumuseţile doamnei noastre62, îi îndemnă Petru,
bunul cântăreţ; înainte, băieţi, toţi împreună!
Cei cinci se prinseră la joc în jurul lui Iisus, care stătea în mijloc
neclintit, şi începură imnul sfânt:
Cum m-am bucurat când mi-au spus: Scoală-te,
să mergem în casa Domnului!
1584
 S-au oprit picioarele mele înaintea curţii tale, Ierusalime;
Ierusalime, cetate trainic legată, pace turnurilor tale
puternice, fericire palatelor tale!
Pentru fraţii mei, pentru ai mei, pace, pace peste tine, Ierusalime!

XVI
Drumuri, terase, curţi, pieţe, Ierusalimul întreg îmbrăcat în verde; era,
adică, marea sărbătoare a toamnei şi înălţaseră mii de corturi cu ramuri de
măslin şi de viţă, cu crengi de curmal, de pin şi cedru, aşa cum o
porunceşte Dumnezeul lui Israel, ca să-şi amintească de cei patruzeci de
ani pe care părinţii lor i-au petrecut sub corturi în pustiu. Secerişul şi
culesul strugurilor s-au sfârşit, a luat sfârşit anul, au agăţat de un ţap negru,
bine hrănit păcatele lor şi îl alungaseră, lovindu-l cu pietre, în pustiu; iar
acum simţeau o mare uşurare, sufletul lor s-a curăţit, începea un an nou,
Dumnezeu deschidea un catastif nou, şi opt zile sub corturile verzi vor
mânca acum şi vor bea şi vor slăvi pe Dumnezeul lui Israel care a
binecuvântat secerişul şi culesul strugurilor şi a trimis şi ţapul să le poarte
în spate păcatele. Era şi el un mesia trimis de Dumnezeu, se încărca de
toate păcatele poporului şi pleca şi murea în pustiu de foame, mureau
împreună cu el şi păcatele lor.
Curţile largi ale Templului se umpleau de sânge, în fiecare zi erau
înjunghiate turme aduse ofrandă lui Dumnezeu, sfânta cetate puţea de
miros de friptură, de bălegar şi grăsimi; iar sfântul văzduh răsuna de
cimpoaie şi buciume. Oamenii mâncau peste măsură, beau peste măsură,
sufletul se-ngreuna; în prima zi psalmi, rugăciuni şi mătănii; iar Iehova
nevăzut păşea mulţumit în corturi şi sărbătorea şi el, mânca şi bea cu
poporul său; unii smintiţi îl văzuseră cu ochii lor cum plescăia din limbă şi-
şi ştergea barba. Dar din a doua şi-a treia zi carnea din belşug şi vinul din
belşug loveau minţile oamenilor, începeau glumele grosolane şi râsetele şi
cântecele necuviincioase ale tavernei; iar femei şi bărbaţi se îmbrăţişau în
1585
chip neruşinat ziua în amiaza mare; la început în corturi, apoi, la vedere, în
mijlocul drumurilor, pe frunzele verzi. Şi din toate mahalalele se iveau,
boite parcă cu mistria, stropite puţin cu mosc, vestitele desfrânate din
Ierusalim; iar naivii ţărani şi pescari, care porniseră de la marginile
pământului Canaan să se închine la sfintele sfintelor, cădeau în braţele
acestea mult ştiutoare şi se zăpăceau; niciodată nu le trecuse prin minte că
sărutul poate să aibă atâta meşteşug şi atâta dulceaţă.
Iisus păşea în grabă, înfuriat, pe drumuri şi printre oamenii rostogoliţi la
pământ beţi criţă, îşi ţinea răsuflarea, îl îngreţoşau mirosurile, şi duhorile,
şi râsetele neruşinate.
— Să mergem, să mergem, îndemna pe prietenii lui, repede!
Iar în dreapta lui avea pe Ioan şi-n stânga lui pe Andrei, de mână, şi
înainta.
Dar Petru se oprea brusc din când în când, întâlnea pelerini din Galileea,
îl cinsteau c-un vin, îi dădeau şi-o gustare, îl prindeau la vorbă; Petru îl
strigă şi pe Iuda, venea şi Iacov, nu voiau să lase vreun prieten supărat; dar
cei trei care mergeau înainte se grăbeau, îi strigau, şi o luau iarăşi la drum.
— Oho, că nu ne lasă învăţătorul să căscăm şi noi gura ca oamenii,
bombănea Petru care prinsese deja chef; ne-am găsit beleaua.
— Şi încă unde eşti, sărmane Petru, îi zicea Iuda şi-şi clătina capul; crezi
c-am pornit la petrecere? crezi că mergem la nuntă?
Dar pe când alergau, se auzi un glas răguşit dintr-un cort:
— Ei, Petru al lui Iona, bătrâne galileean, treci, mă loveşti cu capul şi nu
mă bagi în seamă; stai să bei una, să ţi se lumineze ochii, să mă vezi!
Petru cunoscu glasul, se opri:
— Bre, bine te-am găsit, Simon, bătrâne cirenean63!
Se întoarse către tovarăşii lui:
— Băieţi, aici nu scăpăm, o să stăm şi-o să bem. Simon e beţivan vestit,
cârciumar renumit aproape de poarta lui David; bun de frânghie şi ţeapă,
dar om de treabă, trebuie să-l cinstim.

1586
 Şi într-adevăr Simon era om bun; debarcase în tinereţile lui din Cirene, a
deschis o tavernă, şi ori de câte ori Petru venea la Ierusalim, la el trăgea şi-
nnopta; cei doi mâncau şi beau, tăifăsuiau, glumeau, o dădeau când pe
cântec, când pe harţă, se împăcau, mai beau din nou, iar apoi Petru se
înfăşura într-o cergă, se întindea pe tejghea şi pleca de-acum cu porcii la
baltă. Acum Simon şedea sub cortul său, înconjurat cu crengi de viţă, avea
un urcior la subsuoară, ţinea o ceaşcă de bronz, şi bea singur-singurel.
Cei doi prieteni se îmbrăţişară; amândoi pe jumătate beţi, simţeau unul
pentru celălalt o asemenea dragoste încât ochii lor se umplură de lacrimi;
după ce trecură primele strigăte şi îmbrăţişări şi cinstiri repetate, Simon
izbucni în râs.
— Îmi pun capul, zise el, mergeţi şi voi să vă botezaţi; bine faceţi, aveţi
binecuvântarea mea; m-am botezat şi eu alaltăieri şi nu mă căiesc; are
hazu’ lui.
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? întrebă Iuda, care nu bea, mânca numai, şi
parcă stătea pe spini.
— Ce să-ţi spun, prietene? de ani nu intrasem în apă; eu şi apa suntem la
cuţite; eu sunt omul vinului; apa e pentru broaşte; dar alaltăieri am zis în
mintea mea: Măi, nu merg să mă botez? Lume şi omenire se duce, nu se
face, unii dintre noii luminaţi or să bea şi vin, nu se poate să fie toţi
neghiobi, o să fac aşadar cunoştinţe, o să pescuiesc clienţi; poarta lui
David, o ştie lumea-ntreagă, taverna mea. Să nu mă lungesc cu vorba, m-
am dus; aspru om e profetul, fiară neîmblânzită, ce să vă spun; aruncă
flăcări din nări, Doamne păzeşte! M-a-nhăţat de grumaz, m-a cufundat în
apă, până la barbă, a scos un strigăt, gata, o să mă-nece nelegiuitul!, dar am
scăpat şi-am ieşit; iată-mă!
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? strigă din nou Iuda.
— Dar vinul, îţi jur, bună baie mi-a făcut, tare bună; m-am uşurat.
Botezătorul zice că m-am uşurat de păcate; dar, între noi fie vorba, eu cred
că m-am uşurat de jeg; fiindcă, atunci când am ieşit din Iordan, apa făcuse
un deget de grăsime deasupra.
1587
 Izbucni în râs, umplu ceaşca, bău, băură după aceea şi Petru şi Iacov;
umplu din nou; se întoarse către Iuda:
— Iar dumneata nu bei, meştere? E vin, binecuvântate, nu e apă.
— Nu beau niciodată, răspunse barbă-roşcată şi dădu la o parte ceaşca.
Simon holbă ochii:
— Nu cumva eşti din aceia…? făcu el şi-şi coborî glasul.
— Din aceia, răspunse Iuda şi cu-o mişcare a mâinii tăie vorba.
Trecură două femei boite, se opriră, aruncau ochiade celor patru bărbaţi.
— Nici femeie? întrebă Simon buimăcit.
— Nici, răspunse iarăşi sec barbă-roşcată.
— De ce, aşadar, sărmane? strigă Simon, care nu mai îndura; de ce-a
făcut Dumnezeu vinul şi femeia, spune-mi şi mie? Ca să treacă timpul Lui,
sau să treacă al nostru?
În clipa aceea apăru în fugă Andrei.
— Hai repede, strigă el, învăţătorul se grăbeşte!
— Care învăţător? făcu birtaşul; cel cu veşminte albe ca neaua,
desculţul?
Dar cei trei prieteni o luaseră deja din loc, iar Simon din Cirene, în faţa
cortului său, mut de uimire cu ceaşca goală în mână, cu urciorul sub braţ, îi
privea şi clătina din cap. „Alt botezător va fi şi-ăsta“, bombăni el, „alt
smintit; măi, cum răsar în vreme-asta de pe urmă, ca ciupercile; să bem una
în sănătatea lui; Dumnezeu să-i dea minte!“ spuse şi umplu ceaşca.
În acest timp Iisus cu prietenii lui ajunseră în curtea mare a Templului;
se opriră, îşi spălară picioarele, mâinile şi gurile, să intre în Templu să se-
nchine; priviră repede în jurul lor, terase una după alta, pline de vite şi
oameni, galerii umbroase, coloane de marmură albă şi albastră, legate sus
cu ramuri de viţă şi ciorchini aurii; iar peste tot barăci şi corturi şi harabale,
zărăfii, frizerii şi vinării şi măcelării; văzduhul vuia de glasuri şi certuri şi
râsete, casa Domnului mirosea a năduşeală şi duhoare.
Iisus îşi puse palma la nări şi la gură; privea în jur, Dumnezeu nicăieri.
„Urăsc, mi-e silă de sărbătorile voastre, mă scârbeşte putoarea de la viţeii
1588
graşi pe care mi-i înjunghiaţi; nu pot s-ascult psalmii voştri şi lăutele…“
Nu mai era profetul, nu era Dumnezeu, era inima lui Iisus care se tulbura şi
striga; îi veni ca un leşin, într-o clipă toate dispărură, se deschiseră cerurile,
şi un înger cu plete de foc se repezi lovind cu picioarele văzduhul; fuioare
de fum şi flăcări se înălţau din pletele lui, urcă pe o piatră neagră în
mijlocul curţii, îşi roti spada către mândrul Templu încărcat de aur…
Iisus se clătină, se prinse de braţul lui Andrei; deschise ochii, văzu
Templul, oamenii care vuiau, îngerul se ascunsese în lumină, Iisus îşi
întinse braţele către prieteni.
— Iertaţi-mă, spuse el, nu îndur, o să leşin; să mergem.
— Fără să ne închinăm? făcu Iacov indignat.
— Ne închinăm în noi, Iacove, făcu Iisus; fiecare trup e un templu.
Porniră. „Nu îndură în duhoare şi în sânge şi în strigăte, nu este acesta
Mesia…“ se gândea Iuda şi trecea înainte, lovind cu toiagul său strâmb. Un
fariseu crunt se zvârcolea, întins cu faţa în jos, pe ultima treaptă a
Templului, săruta cu turbare marmura şi mugea; de gâtul şi de braţele lui
atârnau şiraguri groase de talismane, umplute peste tot cu înfricoşătoare
cuvinte din Scriptură. De la mătănii genunchii lui făcuseră bătături ca ai
cămilei, iar obrajii, gâtul şi pieptul lui erau plini de răni deschise care
supurau; ori de câte ori îl arunca jos furia lui Dumnezeu, înşfăca pietre
tăioase şi-şi tăia pielea.
Andrei şi Ioan îl dădură la o parte în grabă pe Iisus, să nu-l ia la ochi;
apoi Petru se apropie de Iacov, se aplecă la urechea lui:
— Îl cunoşti? Este fiul cel mai mare al lui Iosif Tâmplarul, Iacov; umblă,
vinde talismane şi, ori de câte ori îl prinde răul său, se rostogoleşte la
pământ şi se sleieşte de puteri.
— Cel care-l vânează cu turbare pe învăţător? întrebă Iacov şi se opri în
vârful picioarelor.
— El; pentru că, zice, îi face de ruşine casa.
Ieşiră pe Poarta de Aur a Templului, trecură prin Valea Cedrilor, porniră
spre Marea Moartă. Lăsară în dreapta lor grădina şi livada de măslini
1589
Ghetsimani; deasupra lor cerul alb ca neaua, aprins, intrară pe Muntele
Măslinilor, lumea se îndulcea un pic; fiecare frunză de măslin picura
lumină, cârduri de corbi se repezeau unul după altul spre Ierusalim.
Andrei îl ţinea de mână pe Iisus şi îi vorbea despre fostul său învăţător,
Botezătorul; în timp ce se apropia de bârlogul lui trăgea cu spaimă în piept
suflarea lui de leu.
— Este profetul Ilie însuşi; s-a coborât în fugă din muntele său,
Carmelul, să însănătoşească iarăşi prin foc sufletul omului; am văzut într-o
noapte, cu ochii mei, carul său de foc cum face ocoluri deasupra capului
său; într-o altă noapte, un corb cum îi aduce în plisc un cărbune aprins să
mănânce… Într-o zi am prins curaj, l-am întrebat: „Eşti Mesia?“ A sărit de
parc-ar fi călcat pe un şarpe. „Nu“, a răspuns oftând, „nu; eu sunt boul ce
ară, el e sămânţa.“
— De ce-ai plecat de lângă el, Andrei?
— Căutam sămânţa.
— Ai găsit-o?
Andrei strânse la inima lui mâna lui Iisus; se roşi ca focul:
— Da, răspunse el, dar atât de încet încât Iisus nu-l auzi.
Coborau încet, gâfâind către Marea Moartă; soarele vărsa flăcări de
deasupra, iar capetele lor trosneau; înaintea lor se înălţau ca nişte turnuri,
tot mai înalţi, zid în văzduh, munţii Moab; în urma lor, albi ca varul, munţii
Iudeii; drumul se încolăcea întruna şi cobora, fântână adâncă, iar răsuflarea
li se tăia.
„Coborâm în Iad… coborâm în Iad…“ se gândeau toţi şi simţeau mirosul
de smoală şi pucioasă.
Lumina îi orbea, înaintau pe dibuite, picioarele lor făcuseră răni; ochii
lor ardeau. Se auziră sunete de clopoţei, trecură două cămile, nu erau
cămile, erau năluci, şi se topiră în vipia soarelui.
— Mi-e frică… murmură fiul cel mic al lui Zevedeu; ăsta e Iadul.
— Curaj, îi răspunse Andrei; în inima Iadului, n-ai auzit?, se află Raiul.
— Raiul?
1590
 — O să vezi acum.
Soarele apunea de-acum, munţii Moab se făcuseră de un violet-închis,
munţii Iudeii, trandafirii; pleoapele omului începură să fie mângâiate. Şi pe
neaşteptate, la o cotitură a drumului, ochii se umplură de răcoare; ochii şi
trupurile, ca şi cum ar fi intrat într-o apă răcoroasă; drept la mijloc înaintea
lor, pe nisip, ce era această verdeaţă, şi apele care gâlgâiau, şi rodiii
încărcaţi de fructe, şi căsuţele albe umbrite? Văzduhul mirosi plăcut a
iasomie şi trandafir.
— Ierihonul! strigă Andrei bucuros; curmali mai dulci nu se află-n lume,
nici trandafiri mai făcători de minuni; chiar ofiliţi să fie, îi cufunzi în apă şi
se înviorează.
Noaptea căzu brusc; primele opaiţe se aprinseseră deja.
— Să călătoreşti, să cadă noaptea, să soseşti într-un sat, să vezi că se
aprind primele opaiţe şi că nu ai nimic de mâncat, nici unde să dormi şi să
le agăţi pe toate de mila lui Dumnezeu şi de bunătatea oamenilor – aceasta,
cred, este dintre cele mai mari şi pure bucurii din lume, spuse Iisus şi se
opri să se bucure de acest ceas sfânt.
Câinii satului îi mirosiră pe drumeţii străini, începură să latre, se
deschiseră porţi, apărură opaiţe aprinse, dibuiră în întuneric, intrară din nou
înăuntru. Prietenii luară la rând porţile, bătură, le dăruiau cu bucurie câte-o
felie de pâine, câte-o mână de curmale sau de măsline verzi strivite, ori o
rodie; adunară toate aceste milostenii ale lui Dumnezeu şi ale oamenilor, se
întinseră într-un colţ al livezii, mâncară, şi îndată veni somnul şi-i luă; iar
toată noaptea, în somnul lor auziră pustiul cum se clatină şi cum îi leagănă,
ca o mare; şi numai Iisus auzi trâmbiţe în somnul său şi zidurile Ierihonului
cum se prăbuşesc.

Se apropia de-acum amiaza, când prietenii, cu limbile scoase, palizi ca

turta de ceară, sosiră la blestemata Mare Moartă; peştii, pe care-i aducea-n
jos cursul Iordanului, mureau până s-o atingă, puţintei arbuşti stăteau pe
mal ca nişte oase; neclintite, vâscoase ape de plumb; iar dacă ai fi temător

1591
de Dumnezeu şi te-ai apleca, ai vedea în adâncul negru două desfrânate
putrezite, Sodoma şi Gomora, îmbrăţişându-se.
Iisus se urcă pe o stâncă şi scruta; pustiu, ardea pământul, iar munţii se
topiseră; îl ţinea de braţ pe Andrei şi-l întreba:
— Unde este Ioan Botezătorul? Nu văd pe nimeni… pe nimeni…
— Acolo, departe, răspundea Andrei, în dosul trestiilor, râul se linişteşte;
apa face ochiuri, şi profetul botează; să mergem să-l găsim, ştiu drumul.
— Ai obosit, Andrei, rămâi cu ceilalţi; o să mă duc eu singur.
— Este crunt, o să vin cu tine, rabi.
— Vreau să mă duc singur, Andrei, rămâi.
Porni către trestii; inima îi bătea puternic, îşi punea mâna pe ea, o apăsa
să se potolească; un nou cârd de corbi apăruse din pustiu şi se năpustea în
grabă spre Ierusalim.
Deodată auzi, cineva păşea în urma lui; se întoarse, era Iuda.
— Ai uitat să mă strigi, făcu barbă-roşcată şi zâmbi zeflemitor; ăsta e cel
mai greu ceas şi vreau să fiu cu tine.
— Vino, spuse Iisus.
Înainte Iisus, în urmă Iuda, înaintau tăcuţi; dădeau la o parte trestiile,
picioarele lor se afundau în mâlul călduţ al râului; un şarpe negru sări, se
târî pe o piatră, săltă capul şi gâtul, cu trupul pe jumătate lipit de piatră, pe
jumătate drept, şi-i privea cu ochişorii lui sidefii şuierând. Iisus se opri
lângă el, îi scutură prieteneşte din mână ca şi cum i-ar fi spus bun găsit;
Iuda ridică măciuca lui de tufan, dar Iisus întinse mâna, îl ţinu:
— Să nu-l atingi, frate Iuda, spuse el; îşi face şi el datoria muşcând.
Arşiţa se înteţise, iar vântul de sud, care sufla, aducea de la Marea
Moartă o putoare grea, de mortăciune. Acum începea să se audă un glas
răguşit, sălbatic; din când în când Iisus desluşea unele cuvinte: „Foc,
secure… pom neroditor…“ Iar după aceea mai tare: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-
vă!“ şi într-o clipită izbucneau strigăte şi plânsete dintr-o mulţime mare.
Iisus înainta încet, într-ascuns, ca şi cum s-ar fi apropiat de peştera unei
fiare, dădea la o parte trestiile, vuietul se înmulţea – iar deodată îşi muşcă
1592
buzele ca să nu scoată un ţipăt: pe o stâncă, deasupra apelor Iordanului,
stătea pe picioare subţiri ca trestia, om era, lăcustă, înger al foamei, ori
arhanghelul răzbunării? Valuri-valuri oamenii izbucneau pe stânci şi
mugeau – arabi cu unghii şi gene boite, caldeeni cu inele groase de aramă
în nas, israeliţi cu plete lungi, slinoase… El striga şi spumega, vântul de
sud îl legăna ca pe o trestie: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! A sosit ziua
Domnului! Rostogoliţi-vă la pământ, muşcaţi nisipul, urlaţi! Domnul
Puterilor a spus: «În ziua aceea voi porunci soarelui să apună la amiază,
voi zdrobi coarnele lunii noi, voi vărsa întuneric pe cer şi pe pământ; voi
răsturna râsetele voastre şi le voi face plânsete, iar cântecele voastre le voi
face bocete; voi sufla, şi toate podoabele voastre – mâini, picioare, nasuri,
urechi, păr – se vor scutura!»“
Iuda făcu un pas, înhăţă pe Iisus de braţ:
— Auzi? auzi? Iată cum vorbeşte Mesia! El este Mesia!
— Nu, fratele meu Iuda, răspunse Iisus, aşa vorbeşte cel care ţine
securea şi deschide drum lui Mesia; nu e Mesia.
Se aplecă, rupse o frunză verde ca o sabie şi-o petrecu între dinţi.
— Cel care deschide drum e Mesia, mormăi barbă-roşcată.
Îl împinse pe Iisus, să nu se mai ascundă în dosul trestiilor, ci să se arate.
— Înaintează aşadar, să te vadă, zise poruncitor; el va judeca.
Iisus apăru în lumina soarelui, făcu doi paşi, şovăind, împleticindu-se, se
opri; avea ochii aţintiţi asupra pustnicului, întreg sufletul său se făcuse
privire, şi căuta, urca, cobora de la picioarele subţiri ca trestia până la capul
scăldat în foc, şi deasupra capului, la statura nevăzută a profetului.
Botezătorul avea spatele întors, simţi peste tot trupul său privirea puternică,
cum îl clatină, se mânie, se întoarse cu tot trupul, îşi miji cei doi ochi
rotunzi, vultureşti să desluşească; cine era tânărul acesta tăcut, nemişcat,
care-l privea, îmbrăcat în alb-strălucitor? Undeva, cândva îl văzuse; unde?
când? Se căznea să-şi amintească, cu nelinişte; oare l-a văzut într-o noapte
în vis? Deseori vedea asemenea îmbrăcaţi în alb în somnul său; nu-i

1593
vorbeau; îl priveau, îşi fluturau mâna, ca şi cum l-ar fi salutat, ca şi cum şi-
ar fi luat rămas-bun şi cânta cocoşul aurorei şi se făcea lumină şi dispăreau.
Pe neaşteptate Botezătorul, cum îl privea, scoase un strigăt, îşi aminti:
Într-o zi, la amiază, se întinsese pe malul râului, luă, scris pe o piele uscată
de oaie, pe profetul Isaia – şi-ntr-o clipă pietre, ape, oameni, trestii, râuri se
făcură nevăzute; se umplu văzduhul de focuri, trâmbiţe şi aripi; cuvintele
profetului se deschiseră ca nişte porţi şi ieşi Mesia! Îşi aminteşte; era
îmbrăcat în alb-strălucitor, subţire, ars de arşiţele soarelui, desculţ, şi avea
între dinţi, ca şi acesta, o frunză verde!
Ochii pustnicului se umplură de bucurie şi înfricoşare, coborî repede de
pe stâncă, se apropie, întinse gâtul gârbovit:
— Cine eşti? cine? întrebă el, iar glasul înfricoşător tremura.
— Nu mă cunoşti? făcu Iisus şi înaintă încă un pas.
Şi lui îi tremura glasul; ştia, de răspunsul Botezătorului atârna soarta lui.
„Acesta este, acesta?“ se gândea Botezătorul, inima-i bătea puternic şi nu
putea, nu îndrăznea să ia o hotărâre; întinse iarăşi gâtul:
— Cine eşti? întrebă din nou.
— Nu ai citit Scripturile? îi răspunse Iisus cu dulceaţă şi mâhnire, ca şi
cum l-ar fi dojenit; nu ai citit profeţii? Ce spune Isaia? Înainte-mergătorule,
nu-ţi aminteşti?
— Tu eşti? tu? murmură pustnicul, îl înşfăcă de amândoi umerii şi-i
cercetă ochii.
— Am venit… spuse şovăielnic Iisus şi se opri.
Răsuflarea i se tăie, nu putea să înainteze; parcă întindea piciorul şi
dibuia să vadă, poate, nu poate să păşească, fără să se prăbuşească…
Aplecat asupra lui, cruntul profet îl cerceta, tăcut; oare auzise simplul,
înfricoşătorul cuvânt care scăpase din gura lui Iisus?
— Am venit… spuse din nou fiul Mariei atât de încet, încât nici Iuda
care pândea în spatele lor, cu urechea lui ascuţită, nu putu s-audă.
De data aceasta profetul sări; auzi.
— Ce? făcu el şi i se ridică părul în cap.
1594
 Un corb trecu pe deasupra capetelor lor şi scoase un strigăt răguşit – ca al
omului care se îneca, sau râdea, sau batjocorea; Botezătorul se înfurie, se
aplecă să apuce o piatră s-o arunce în el; corbul zburase, dar el căuta, căuta
şi se bucura că trecea vremea şi mintea lui astfel încet-încet se liniştea… Se
ridică:
— Bine ai venit, spuse cu calm şi-l privi fără dragoste.
Inima lui Iisus tresări; îi vuiseră urechile, sau, într-adevăr, profetul îi
spusese bine ai venit? Dacă era adevărat, ce uimire, ce bucurie şi ce
spaimă!
Botezătorul îşi aruncă privirea în jur, privi în lung râul Iordan, trestiile,
oamenii, care, îngenuncheaţi în mâl, îşi mărturiseau deschis păcatele,
îmbrăţişă iute şi-şi luă rămas-bun de la regatul său şi apoi se întoarse către
Iisus:
— Acum eu, spuse, pot să plec.
Glasul lui Iisus se auzi sigur acum, hotărât:
— Încă nu; întâi să mă botezi, Înainte-mergătorule.
— Eu? Tu trebuie să mă botezi pe mine, Doamne…64
— Nu vorbi tare, să nu ne audă; nu a sosit încă ceasul meu; vino!
Iuda îşi încorda urechea să audă; dar se auzea numai un murmur, un
murmur voios de joc, ca două ape curgătoare care se întâlnesc.

Mulţimile care se adunaseră pe mal se dădură la o parte; cine este acest

ciudat închinător, care aruncase de pe el rasa lui albă, iar soarele căzu peste
el şi-l acoperi şi, fără să-şi mărturisească păcatele, intra în apă cu asemenea
nobleţe şi siguranţă? Botezătorul mergea înainte, se vârâră amândoi în
cursul albastru, o stâncă se ivi pe neaşteptate pe suprafaţa apei, Botezătorul
se căţără deasupra; lângă el Iisus călca nisipul adâncului, iar apa îi
îmbrăţişa trupul până la bărbie.
În clipa în care Botezătorul ridică mâna să-i stropească şi faţa cu apă şi
să spună rugăciunea, poporul scoase un strigăt; brusc cursul Iordanului se
opri nemişcat şi plutiră peste tot cârduri pestriţe de peşti, înconjurară pe

1595
Iisus şi începură, închizând şi deschizând aripile lor, jucând din cozile lor,
să dănţuiască. Iar un duh pletos, un bătrân blând, înfăşurat în alge, urcă din
adâncul râului, se rezemă de trestii şi privea cu gura căscată cele ce se
petreceau înaintea lui; şi ochii lui se holbaseră de bucurie şi spaimă.
Poporul, îndată ce văzu asemenea minuni, amuţi; mulţi căzură cu faţa la
pământ pe mal să nu vadă; alţii, în groaznica arşiţă a soarelui, tremurau de
frig; unul văzu bătrânul care se ivi din adânc plin tot de noroi, strigă:
„Iordanul!“ şi leşină.
Botezătorul umplu de apă o cochilie adâncă, mâna îi tremura, începu să
stropească faţa lui Iisus:
— Se botează robul lui Dumnezeu… începu şi se opri – nu ştia ce nume
să spună.
Se întoarse către Iisus să-l întrebe, iar acolo sus, pe când toţi, încordaţi pe
vârful picioarelor lor, aşteptau să audă numele, se auzi cum coboară din cer
o pasăre albă, luminoasă – pasăre, sau unul dintre serafimii lui Iehova? – se
repezi şi se cumpăni deasupra capului celui botezat; rămase mult timp
neclintită; şi pe neaşteptate făcu trei cercuri, trei cununi de lumină
străluceau sus în văzduh, şi se auzi pasărea cum scoate strigăt, ca şi cum i-
ar fi strigat numele, un nume auzit întâia oară, tainic, ca şi cum cerul ar fi
răspuns întrebării mute a Botezătorului.
Urechile oamenilor vuiră şi tâmplele lor se cutremurară; acestea erau
cuvinte şi totodată aripi, glas al lui Dumnezeu, glas de pasăre, o minune
ciudată, iar Iisus îşi încordă tot trupul să audă; bănui, acesta era adevăratul
său nume; dar nu putu să-l audă; auzi numai cum se zdrobesc în el valuri
multe, aripi multe, cuvinte amare şi mari. Ridică ochii; pasărea ţâşnise deja
spre culmea cerului şi se făcuse lumină în lumină.
Numai Botezătorul, care era de ani în pustiu şi în cruda singurătate
desluşise limba lui Dumnezeu şi înţelese:
— Se botează, murmură înăuntrul său tremurând, se botează robul lui
Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Nădejdea omului!

1596
 Şi făcu semn Iordanului că acum apele lui puteau să se mişte; taina se
sfârşise.

XVII
Soarele se ivi din pustiu ca un leu; bătu în toate porţile lui Israel şi din
toate casele ovreieşti se înălţă către încăpăţânatul dumnezeu al ovreilor
rugăciunea de dimineaţă:
„Te lăudăm, te slăvim, Atotputernice şi înfricoşător Dumnezeu al nostru
şi Dumnezeu al părinţilor noştri, Tu care ne ajuţi şi ne aperi; slavă Ţie,
Nemuritorule, slavă Ţie, ocrotitor al lui Avraam. Cine e mai tare decât tine
în putere, decât tine Împărate, care ucizi şi reînviezi şi aduci izbăvirea?
Slavă Ţie, Slobozitor al lui Israel! Nimiceşte şi zdrobeşte şi risipeşte, însă
repede, cât trăim, pe duşmanii noştri!“
Răsăritul găsi pe Iisus şi pe Ioan Botezătorul şezând deasupra Iordanului
în scobitura unei stânci prăpăstioase; amândoi toată noaptea ţineau în
mâinile lor lumea, o lua când unul, când celălalt şi se sfătuiau ce s-o facă;
faţa unuia era aspră şi hotărâtă, iar mâinile lui urcau, coborau, ca şi cum
într-adevăr ar fi ţinut o secure şi-ar fi lovit; faţa celuilalt, blândă şi
nehotărâtă, iar ochii plini de milă.
— Nu e de ajuns dragostea? întrebă el.
— Nu e de ajuns, nu, răspunse Botezătorul înfuriat; copacul a putrezit,
m-a strigat pe mine Dumnezeu şi mi-a dat securea; am adus-o şi-am pus-o
la rădăcina copacului; eu mi-am făcut datoria, acum fă-o şi tu pe-a ta; ia
securea şi loveşte!
— Dacă aş fi foc, aş arde; dacă aş fi tăietor de lemne, aş lovi; dar sunt
inimă, iubesc.
— Inimă sunt şi eu, de aceea nu pot să rabd nedreptatea, neruşinarea,
necinstea; cum poţi să iubeşti pe cei nedrepţi, pe cei necinstiţi, pe cei
neruşinaţi? Loveşte! Una din datoriile omului, dintre cele mai mari, e
mânia.
1597
 — Mânia? făcu Iisus şi inima lui se împotrivea; nu suntem toţi fraţi?
— Fraţi? făcu Botezătorul zeflemisind; fraţi? Acesta crezi că este drumul
lui Dumnezeu, dragostea? Priveşte!
Întinse păroasa lui mână osoasă, îi arătă departe, cum pute ca un hoit,
Marea Moartă:
— Te-ai aplecat să vezi pe fundul ei cele două desfrânate, Sodoma şi
Gomora? Dumnezeu s-a mâniat, a aruncat focul Său, a lovit cu piciorul
pământul, marea s-a făcut tare şi-a înghiţit Sodoma şi Gomora; acesta e
drumul lui Dumnezeu, urmează-l. Ce spun profeţii? „În ziua Domnului
lemnul va vărsa sânge, pietrele vor prinde viaţă, se vor ridica din casele
unde sunt zidite şi vor omorî gospodarii!“ Ziua Domnului a pornit şi vine;
eu am zărit-o de sus cel dintâi, şi-am scos strigăt, am luat securea lui
Dumnezeu, am pus-o la rădăcina lumii; strigam, strigam, pe tine te strigam
să vii; ai venit, plec.
Îi apucă mâinile, ca şi cum i-ar fi pus în palme o secure grea; Iisus se
dădu înapoi, se îngrozi.
— Ai încă puţină răbdare, te rog, spuse el; nu te grăbi. O să merg să
vorbesc cu Dumnezeu în pustiu; acolo se aude mai limpede glasul Său.
— Mai limpede şi glasul Ispitei; ai grijă; te pândeşte Satana, îşi
rânduieşte oastea, ştie, de-acum pentru el eşti viaţă, sau moarte a lui; şi se
va năpusti asupra ta cu toată furia şi încântarea; ai grijă; pustiul este plin de
glasuri dulci şi de moarte.
— Nu mă înşală glasurile dulci şi moartea, prietene; ai încredere.
— Am; vai, dacă n-aş avea! Du-Te, vorbeşte cu Satana, vorbeşte şi cu
Dumnezeu şi ia o hotărâre. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, hotărârea a
luat-o deja Dumnezeu, nu scapi; dacă nu eşti, ce-mi pasă, chiar şi de-ai
pieri? Hai şi-o să vedem; dar repede; nu vreau să las lumea singură-
singurică.
— Ce-a spus porumbelul sălbatic care-a bătut din aripi deasupra mea în
ceasul în care mă botezam?

1598
 — Nu era porumbelul sălbatic; va veni ziua, cuvintele pe care le-a rostit
să le auzi; dar în acest timp vor atârna deasupra ta ca nişte săbii.
Iisus se ridică, întinse mâna; glasul îi tremura.
— Iubite Înainte-mergătorule, spuse el, să fii sănătos; poate chiar pentru
totdeauna.
Botezătorul îşi lipi gura de buzele lui Iisus, mult timp; gura lui era
cărbune aprins, iar buzele lui Iisus luară foc.
— De-acum ţie îţi încredinţez sufletul meu, spuse el şi-i strânse mâna
moale cu putere. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, ascultă ultimele mele
porunci, deoarece, cred, n-o să te mai văd din nou pe pământul acesta;
niciodată de-acum.
— Ascult, murmură Iisus, înfiorându-se; ce porunci?
— Schimbă faţa ta, întăreşte-ţi braţele, oţeleşte-ţi inima; grea e viaţa ta,
sânge şi spini văd pe fruntea ta, rabdă, fratele meu şi mai marele decât
mine, curaj! Două drumuri se deschid înaintea ta: drumul omului, cel
firesc, şi drumul lui Dumnezeu, cel urcător; ia drumul cel mai anevoios, să
fii sănătos! Şi nu te întrista de despărţiri; datoria ta nu este să plângi, este
să loveşti – loveşte! Să nu-ţi tremure mâna; acesta este drumul tău; şi nu
uita: amândouă sunt fiicele lui Dumnezeu, dar întâi a fost născut Focul65 şi
după aceea Dragostea; aşadar, să începem de la Foc; hai, cu bine.
Soarele se ridicase deja, apărură caravane din pustiul Arabiei, soseau pe
neaşteptate noi închinători, cu saricuri pestriţe pe capetele rase; unii aveau
atârnate la gâtul lor talismane în formă de semilună din dinţi albi de porc
mistreţ; alţii zeiţe micuţe de bronz, numai laturile pântecului; iar alţii salbe
din dinţii duşmanilor lor. Fiare de la Răsărit, şi-au venit să se boteze;
Botezătorul îi văzu, scoase un ţipăt ascuţit şi coborî în fugă de pe stâncă;
cămilele îngenuncheară înainte în mâlul Iordanului, şi se auzi nemilos
glasul pustiului: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă; a sosit ziua Domnului!“
În acest timp Iisus găsi prietenii şezând tăcuţi, trişti, pe malul râului, să-l
aştepte. Se arătase abia după trei zile şi trei nopţi; iar Botezătorul trei zile şi
trei nopţi părăsise şi el botezul şi vorbi cu el; vorbea, vorbea, iar Iisus lăsa
1599
capul în jos şi asculta; ce-i spunea, căzut aşa asupra lui ca o pasăre de
pradă? Şi de ce unul era atât de crunt, iar celălalt atât de îndurerat? Iuda
sufla întruna înfuriat şi mergea încolo şi-ncoace, şi cum cădea noaptea, se
apropia pe-ascuns de stâncă să asculte; cei doi vorbeau obraz lângă obraz,
Iuda ciulea urechile, dar auzea numai un murmur, un şopot sprinten, ca o
apă curgătoare, nimic altceva; unul dădea, celălalt lua şi umplea, ca şi cum
fiul Mariei ar fi fost un urcior şi era sprijinit de fântână. Iar barbă-roşcată
se strecura iarăşi de la stâncă şi începea din nou să facă ocoluri în întuneric,
scos din sărite: „Ruşine să-mi fie“, bombănea, „ruşine să-mi fie, să se
sfătuiască despre Israel şi eu să lipsesc! Mie trebuia să-mi încredinţeze
Botezătorul taina lui, mie trebuia să-mi dea securea, eu, şi nu el, pot să
lucrez cu ea. Pentru că numai pe mine mă doare de Israel; iar el, lunaticul,
vesteşte, şi nu se ruşinează, că toţi suntem fraţi, nedrepţi şi nedreptăţiţi,
israeliţi şi romani şi elini, blestemaţi fie ei!“
Se întindea la poala stâncii, departe de ceilalţi tovarăşi, nu-i voia; îl lua o
clipită somnul, i se părea că auzea glasul Botezătorului şi cuvinte risipite,
desperecheate: „Foc, Sodoma şi Gomora, loveşte!“ Sărea în sus; dar acum,
când era treaz, nu mai auzea nimic; numai păsările de noapte şi şacalii şi
şopotul Iordanului prin stufăriş… Cobora în râu, îşi afunda capul aprins în
apă, să se stingă. „N-o să coboare el de pe stâncă?“ bombănea; „o să
coboare, şi-atunci, vrea nu vrea, o să aflu!“
Şi-aşa, acum, când îl văzu că se apropie, sări în sus; săriră şi prietenii
bucurându-se şi alergară să-l întâmpine; îl atingeau pe umeri, pe spate, îl
mângâiau, iar ochii lui Ioan se umplură de lacrimi; îl priveau, nu se săturau
de el; dar faţa lui le păru tare-ngândurată; o cută adâncă îi cresta acum
drept pe la mijloc fruntea lui.
Petru nu îndură:
— Rabi, făcu el, ce ţi-a vorbit zile şi nopţi Botezătorul? Ce ţi-a spus de
te-a amărât? Faţa ta s-a schimbat.
— Puţine sunt zilele lui, răspunse Iisus, rămâneţi cu el; botezaţi-vă; eu
mă duc.
1600
 — Unde te duci, rabi? strigă fiul cel mic al lui Zevedeu şi-l prinse de
veşmânt; vom merge toţi cu tine.
— Mă duc în pustiu eu singur; pustiul nu vrea însoţitori; mă duc să
vorbesc cu Dumnezeu.
— Cu Dumnezeu? făcu Petru şi-şi acoperi faţa; dar atunci n-o să te mai
întorci!
— Mă voi întoarce, spuse Iisus şi oftă; trebuie să mă întorc; lumea atârnă
de un fir de păr; Dumnezeu îmi va da porunci şi mă voi întoarce!
— Când? câte zile vei lipsi iarăşi? unde ne laşi? strigau toţi şi-l ţineau să
nu plece.
Şi numai Iuda, la o parte, tăcut, îi asculta şi-i privea cu dispreţ. „Oi…
oi…“ bombănea; „slăvesc pe Dumnezeul lui Israel, eu sunt lup.“
— Mă voi întoarce când va vrea Dumnezeu, fraţilor; să fiţi sănătoşi;
rămâneţi aici, aşteptaţi-mă. La bună vedere!
Rămaseră toţi înmărmuriţi şi-l priveau cum porneşte, încet-încet, către
pustiu; acum nu păşea, ca înainte, să atingă uşor pământul; călcătura lui era
grea, îngândurată. Rupse o trestie să se sprijine, urcă puntea arcuită, se opri
în vârful ei, privi jos; văzu în jurul râului închinătorii afundaţi în şuvoiul
mâlit, şi feţele lor înnegrite de soare străluceau fericite; iar în faţa lor, pe
mal, alţii îşi loveau piepturile şi mărturiseau văzduhului păcatele lor; şi cu
ochii aprinşi priveau să le facă semn Botezătorul să se afunde şi ei în
şuvoiul sfânt. Iar cruntul pustnic, cufundat până la rărunchi în Iordan,
boteza în turmă oamenii şi-i împingea către mal, fără dragoste, cu mânie,
iar în urma lor veneau alte turme; strălucea în soare barba lui ascuţită,
neagră pana-corbului, şi părul său cârlionţat pe care nu-l atinsese niciodată
foarfecele; iar gura lui largă, uimitoare, veşnic deschisă, striga.
Iisus străbătu în lung cu privirea râul, oamenii, Marea Moartă în
depărtare, munţii Arabiei, pustiul; se aplecă, îşi văzu umbra cum curge cu
apa spre Marea Moartă.
„Ce fericire ar fi“, se gândi, „să mă aşez pe marginea râului, să privesc
apa cum se rostogoleşte către mare, cum se rostogolesc copacii în ea,
1601
păsările şi norii, iar noaptea stelele, şi să mă rostogolesc şi eu cu ea! Şi să
nu mă mai roadă grija lumii…“
Dar tresări, alungă ispita de la el, se dezlipi de punte, coborî cu pas iute
şi se pierdu înapoia stâncilor pustii. Barbă-roşcată stătea pe mal şi nu-l
slăbea din ochi; îl văzu cum se pierde, se temu să nu-l scape, îşi suflecă
mânecile şi-l luă din urmă; îl ajunse în clipa în care dădea să intre în marea
de nisip nemărginită.
— Fiu al lui David, îi strigă el, opreşte-te; unde mă laşi?
Iisus se întoarse:
— Iuda, fratele meu, spuse rugător, nu înainta; trebuie să rămân singur.
— Vreau să aflu! făcu barbă-roşcată şi înaintă.
— Nu te grăbi; vei afla când va veni ceasul, numai asta-ţi spun, Iuda,
fratele meu, să fii mulţumit: toate merg bine!
— Toate merg bine, nu mi-e de-ajuns; lupul nu se satură cu veşti; n-o ştii
tu, o ştiu eu.
— Dacă mă iubeşti, ai răbdare; priveşte pomii; se grăbesc ei să-şi coacă
fructul?
— Nu sunt pom, sunt om, i-o-ntoarse barbă-roşcată; sunt om vasăzică:
un lucru care se grăbeşte; eu am legile mele.
— Legea lui Dumnezeu e aceeaşi şi pentru pomi şi pentru oameni, Iuda.
Barbă-roşcată scrâşni din dinţi:
— Şi cum numesc legea aceasta? întrebă în zeflemea.
— Timp.
Iuda se opri, îşi strânse pumnii, nu primea legea aceasta, păşea prea-ncet,
iar el se grăbea; măruntaiele lui aveau legea lor, împotriva timpului.
— Dumnezeu trăieşte mulţi ani, strigă el, este nemuritor; aşadar, poate s-
aibă răbdare, să aştepte; dar eu sunt om, un lucru, îţi zic, care se grăbeşte;
nu vreau să mor înainte de-a vedea, nu numai de-a vedea, de-a vedea şi de-
a atinge, aici cu mâinile astea mari ale mele, ceea ce am în mintea mea!

1602
 — O să vezi, răspunse Iisus şi clătină mâna să-l potolească; o să vezi şi-o
să atingi, Iuda, fratele meu, ai încredere; la bună vedere! Dumnezeu mă
aşteaptă în pustiu.
— Am să vin cu tine.
— În pustiu nu încap doi; întoarce-te înapoi.
Ca un câine de stână la glasul stăpânului, barbă-roşcată mârâi, i se văzură
dinţii; dar lăsă capul în jos, se întoarse înapoi. Trecu greu puntea, vorbea
de unul singur şi mergea; îşi aminti când umbla cu Baraba, să aibă parte de
bine! şi cu răzvrătiţii prin munţi, ce vânt de arţag şi libertate era acela, ce
cap66 cuţitar e Dumnezeul lui Israel! Asemenea căpetenie îi trebuia lui; de
ce mergea cu lunaticul ăsta de-aici, care se teme de sânge şi strigă
„Dragoste! Dragoste!“ ca o fată nemăritată plină de nelinişte? Dar s-avem
răbdare încă, să vedem ce-o s-aducă din pustiu!

Iisus intrase acum în pustiu şi, cu cât înainta, i se părea că intră într-o
peşteră de leu; şi se înfioră, nu de teamă, de o bucurie întunecată, de
neînţeles; se bucura, de ce? nu putea să-şi lămurească. Iar pe neaşteptate îşi
aminti; îşi aminti, acum mii de ani, când încă era copil de ţâţă, când încă nu
putea să vorbească bine-bine, într-o noapte avusese un vis – cel dintâi şi-
ntâi vis pe care şi-l aminteşte din viaţa lui: a văzut, chipurile, că s-a vârât
într-o peşteră adâncă şi a găsit o leoaică, care fătase şi-şi alăpta puişorii, şi
cum a văzut-o, i s-a făcut foame şi i s-a făcut sete, a căzut pe jos cu puii de
leoaică şi a început şi el să sugă; iar apoi se făcea că au ieşit toţi afară pe-o
pajişte şi-au început să se joace la soare… Dar pe când se jucau, în vis
apăru mama lui, Maria, l-a văzut cu leii şi-a scos un strigăt; iar el s-a trezit,
îşi aminti, s-a întors către mama lui, care dormea lângă el: „De ce m-ai
trezit?“ i-a strigat; „eram cu fraţii mei şi cu mama mea!“ „Acum înţeleg de
ce mă bucur“, se gândi el, „intru în peştera mamei mele, leoaica,
pustietatea…“
Se auzea un şuierat neliniştitor de şerpi şi de vânt fierbinte care sufla
printre pietre; şi de duhuri nevăzute ale pustiului.

1603
 — Suflet al meu, se aplecă Iisus şi vorbi sufletului său, aici vei arăta
dacă eşti nemuritor.
Auzi călcături în urma lui, ciuli urechea; scârţâia nisipul, cineva păşea
sigur, în linişte, şi se apropia; se înfioră. „O uitasem“, se gândi el, „ea nu
mă uită, vine cu mine, Mama.“ Ştia bine, era Blestemul67; dar acum de
mult timp o numea Mama…
O luă la drum, îşi îndreptă-n altă parte gândul, îi veni în minte
porumbelul sălbatic; o pasăre sălbatică parc-ar fi fost întemniţată în el,
pasăre, sau nu era cumva sufletul său şi se zbătea să fugă? Nu cumva a
fugit? Nu cumva el era porumbelul sălbatic care zbura şi ciripea tot timpul
când se boteza şi făcea ocoluri pe deasupra lui? Nici pasăre, nici serafim;
sufletul său.
Găsi, se linişti; o luă iarăşi la drum, auzea nisipul în urma lui cum
scârţâie, dar acum inima lui se întărise, de-acum putea să le îndure pe toate
cu demnitate; atotputernic e sufletul omului, se gândea el, ia ce chip îi
place, într-o clipă acela s-a făcut pasăre şi bătea din aripi pe deasupra lui…
Şi pe când mergea liniştit, deodată scoase un strigăt şi se opri: „Nu cumva
a fost“, îi veni gândul, „nu cumva a fost porumbelul acesta sălbatic o
zburdălnicie a ochiului, un vuiet al urechii, un vârtej al vântului? Fiindcă,
îmi amintesc, trupul meu strălucea uşor, atotputernic, ca un suflet, şi ce
voiam s-aud, aceea auzeam; ce voiam să văd, aceea vedeam; plăsmuiam şi
nimiceam vântul, după plăcerea mea… Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
acum că am rămas singuri, spune-mi adevărul, nu râde de mine, nu mai pot
să ascult glasuri în vânt!“
Înainta şi soarele cu el, ajunsese de-acum pe creasta cerului, deasupra
capului său; picioarele îi luau foc în nisipul aprins, trase cu ochiul în jurul
său să găsească undeva umbră; şi cum căutau ochii, auzi o bătaie de aripi
deasupra lui şi un cârd de corbi se năpusteau într-o groapă, unde un hoit
negru puţea şi putrezea.
Îşi astupă nările, se apropie; corbii se năpustiră asupra hoitului, înfigeau
pliscurile în el şi mâncau; cum văzură că se apropie un om, zburară cu
1604
furie, fiecare c-o îmbucătură de carne în ghearele lui, şi făceau ocoluri în
văzduh şi strigau drumeţului străin să plece. Iisus se aplecă, privi pântecele
deschis, blana de oaie pe jumătate jumulită, coarnele scurte noduroase, iar
la gâtul putrezit, şiraguri, talismanele…
„Ţapul“, murmură înfiorându-se, „ţapul sfânt, care a luat păcatele
poporului de gâtul său, a fost alungat din sat în sat, din munte în munte, în
pustiu, şi-a crăpat…“
Se aplecă, scurmă cu mâinile în nisip, cât putea mai adânc, acoperi
hoitul.
— Fratele meu, spuse, ai fost nevinovat, curat, ca toate vietăţile; dar
oamenii, laşii, te-au încărcat cu păcatele lor şi te-au omorât; topeşte-te în
pace, nu le ţine lor relele; oameni, sărmane făpturi neputincioase, nu au
curajul să-şi plătească singuri păcatele, şi le pun în spate unuia fără de
păcat… Plăteşte pentru ei, fratele meu, să fii sănătos!
Luă drumul, dar peste puţin se întoarse tulburat, scutură mâna, strigă:
— La bună vedere!
Corbii începură să-l vâneze, înfuriaţi; le luase hoitul plăcut, iar acum îl
urmau să cadă şi el jos, să-i deschidă pântecele, să mănânce; de ce să-i
nedreptăţească; nu i-a făcut Dumnezeu să mănânce stârvuri? Aşadar,
trebuie să plătească!
Se însera de-acum, obosi; se ciuci pe o stâncă mare rotundă, ca o piatră
de moară. „N-o să merg mai departe“, şopti el, „aici pe piatra aceasta o să
mă pun la adăpost şi o să lupt.“ Întunericul se revărsă brusc din cer, urcă de
pe pământ, acoperi lumea; iar împreună cu întunericul, gerul. Îi clănţăneau
dinţii; se înfăşură în rasa lui albă, se ghemui şi închise ochii, dar cum îi
închise, i se făcu frică; îşi aminti de corbi, acum peste tot şacalii începeau
să urle înfometaţi, simţi că în jurul său se mişcă pustiul ca o fiară… Se
înspăimântă, deschise iarăşi ochii; cerul se umpluse de stele, se consolă.
„Acestea sunt Serafimii“, socoti cu mintea lui, „acestea sunt cele şase aripi
luminoase care cântă în jurul tronului lui Dumnezeu; dar sunt departe, tare
departe, nu auzim; şi-au apărut ca să-mi ţină de urât…“ Ca o stea i se
1605
lumină mintea, uită că-i era foame, că-i era frig; era şi el ceva viu, o
scânteie trecătoare în întuneric şi lăuda pe Domnul; o făclie mică sufletul
său, frate umil al îngerilor, îmbrăcat sărăcăcios … Se îmbărbătă cum îşi
aduse aminte de obârşia lui înaltă şi-şi văzu sufletul cum stă şi el împreună
cu îngerii, în jurul tronului lui Dumnezeu; şi-atunci, în pace, fără teamă,
închise ochii şi adormi.
Se trezi, ridică faţa spre răsărit, văzu, cuptor înfricoşător, soarele cum
urcă deasupra nisipului; aceasta e faţa lui Dumnezeu, se gândi el, şi-şi puse
palma înaintea ochilor, să nu fie orbit. „Doamne“, murmură, „un bob de
nisip sunt, mă zăreşti în pustiu? Un bob de nisip care vorbeşte şi răsuflă şi
te iubeşte; te iubeşte şi te cheamă Tată; alte arme decât dragostea nu am; cu
acestea am pornit să lupt, ajută-mă!“
Spuse, se ridică şi trase cu trestia un cerc în jurul pietrei unde dormise.
„N-o să ies din aria aceasta“, spuse tare, ca să-l audă puterile nevăzute
care-l pândeau, „n-o să ies din aria aceasta, dacă nu aud glasul lui
Dumnezeu; dar să-l aud desluşit, nu vuiet nestatornic, cum obişnuieşte, nu
ciripit sau tunet; limpede, cu cuvinte omeneşti să-mi vorbească şi să-mi
spună ce vrea de la mine, şi ce pot – nu ce pot, ce trebuie să fac; şi numai
atunci o să mă ridic, să ies afară din aria aceasta, să mă-ntorc la oameni,
dacă aşa e porunca Lui; să mor, dacă aşa e voia Lui; orice vrea, dar să ştiu.
În numele lui Dumnezeu!“
Îngenunche pe piatră, cu faţa spre soare, către pustiul mare; închise ochii,
îşi adună gândurile, câte rămăseseră încă în Nazaret, în Magdala, în
Capernaum, la fântâna lui Iacov, la râul Iordan, şi începu să le aşeze în
linie de bătaie; pornea la război.
Cu gâtul întins, cu pleoapele închise, se cufundă în el; vuiet de ape, de
trestii care foşnesc, de oameni care jelesc; valuri-valuri vin dinspre râul
Iordan glasurile şi spaimele; şi îndepărtatele speranţe pline de răni. Cele
trei nopţi lungi pe care le-a petrecut pe stâncă împreună cu pustnicul crunt
se ridicară primele în mintea lui, înarmate până-n dinţi şi se repeziră în
pustiu, să intre în război cu el.
1606
 În prima noapte sărise asupra lui o lăcustă gigantică, cu ochii duri
galben-cenuşii, cu aripi galbene-cenuşii, cu slove ciudate verzi pe
pântecele ei; iar răsuflarea ei ca Marea Moartă; se agăţă pe el şi aripile ei
începură să taie cu turbare aerul. Iisus scoase un strigăt, se întoarse;
Botezătorul stătea lângă el; îşi întinsese braţul slăbănog, în întunericul
adânc, către Ierusalim.
— Priveşte, ce vezi?
— Nimic.
— Nimic? Înaintea ta este sfânta cetate a Ierusalimului68, desfrânata, n-o
vezi? şade şi chicoteşte pe genunchii groşi ai romanului. „N-o vreau!“
strigă Domnul, „aceasta e femeia mea? N-o vreau!“ Ca şi câinele înapoia
picioarelor Domnului, latru şi eu: N-o vreau! Dau ocol zidurilor ei legate
cu turnuri şi latru: Târfă! Târfă! Patru sunt porţile ei largi de cetate; la una
şade Foamea, la alta Frica, la a treia Nedreptatea, la a patra, spre nord,
Necinstea. Intru, urc şi cobor drumurile ei, mă apropii, cercetez oamenii ei;
priveşte mutrele lor: trei, grele, grase, sătule peste măsură; trei mii zbârcite
de foame. Când piere o lume? când trei stăpâni mănâncă peste măsură şi
trei mii de oameni mor de foame; priveşte încă o dată mutrele lor; peste
toate şade Frica, tremură nările lor, adulmecă ziua Domnului; priveşte
femeile; şi cea mai cinstită trage cu ochiul la robul ei, îşi linge buzele şi-i
face semn: vino! Am dezvelit palatele lor, priveşte; regele ţine pe
genunchii lui pe femeia fratelui său şi-i mângâie goliciunea. Ce spun
Sfintele Scripturi: „Cel care priveşte goliciunea femeii fratelui său, la
moarte!“ Totuşi, nu va fi omorât el, nelegiuitul69, o să fiu omorât eu,
pustnicul; de ce? pentru că a venit ziua Domnului!
Toată acea primă noapte Iisus, aşezat la picioarele Botezătorului, vedea
deschise cele patru porţi ale Ierusalimului, iar Foamea, Frica, Nedreptatea
şi Necinstea intrau şi ieşeau; şi deasupra târfei sfinte se-adunau, plini de
mânie şi grindină, norii.
În a doua noapte Botezătorul întinse iarăşi braţul său subţire ca trestia,
dădu una, înlătură timpul şi locul:
1607
 — Ciuleşte-ţi urechile, ce auzi?
— Nu aud nimic.
— Nimic! Nu auzi Nelegiuirea, căţeaua, care şi-a lepădat ruşinea şi a
urcat la cer şi latră la poarta Domnului? Nu ai trecut prin Ierusalim, nu ai
auzit preoţii, arhiereii, cărturarii farisei cum dau ocol Templului şi latră?
Dar Dumnezeu nu mai rabdă neruşinarea pământului; se ridică, păşeşte pe
munţi, coboară; înaintea lui Mânia, în urma lui cele trei căţele de vânătoare
ale cerului: Focul, Lepra, Nebunia. Unde este Templul cu mândrele lui
coloane bătute în aur, care-l susţineau şi spuneau: Veşnicie! Veşnicie!
Veşnicie! Cenuşă e Templul, cenuşă preoţii, arhiereii şi cărturarii farisei,
cenuşă talismanele lor sfinte, mantiile lor de mătase şi inelele lor de aur!
Cenuşă! Cenuşă! Cenuşă! Unde este Ierusalimul? Ţin felinarul aprins, caut
printre munţi, în întunecimile Domnului, strig: Ierusalim! Ierusalim!
Pustiu, pustietate peste tot, nici un corb nu răspunde; au fugit corbii, au
fugit; până la genunchi mă afund în scăfârlii şi oase, vin să m-apuce
plânsetele, dar eu îmi bat joc de ele şi le alung, râd, mă aplec şi aleg cele
mai lungi oase, fac fluiere şi laud în cântec pe Domnul.
Toată noaptea a doua Botezătorul râdea, şi lăuda în întunericul lui pe
Dumnezeu, Focul, Lepra, Nebunia; iar Iisus prinse genunchii profetului:
— Izbăvirea nu poate să coboare cu dragoste în lume? întreba el; cu
dragoste, cu bucurie, cu milă?
Iar Botezătorul, fără măcar să se întoarcă să-l privească, răspundea:
— Tu n-ai citit niciodată Scripturile? Izbăvitorul zdrobeşte rărunchii,
sfărâmă dinţii, aruncă foc şi pârjoleşte ogoarele, să samene. Smulge din
rădăcini mărăcinii, ierburile puturoase, urzicile; cum poţi să faci să piară de
pe pământ minciuna, necinstea, nedreptatea, dacă nu faci să piară nedrepţii,
necinstiţii, mincinoşii? Să se cureţe pământul, să nu-ţi fie milă de el, să se
cureţe pământul, să fie sădită sămânţă nouă.
Trecu a doua noapte, Iisus tăcea, aştepta a treia noapte, poate se-
ndulceşte cumva glasul profetului.

1608
 În a treia noapte Botezătorul se zvârcolea pe stâncă, neliniştit; nu râdea,
nu vorbea, cerceta cu tulburare, căuta braţele lui Iisus, mâinile, spatele,
genunchii, clătina capul, tăcea; adulmeca văzduhul. În lumina aruncată de
stele se zăreau ochii lui cum sclipeau când de un verde viu, când de un
galben aprins, iar de pe fruntea lui tăbăcită curgeau şiroaie de sânge şi
năduşeală. În sfârşit, în zori, când căzu peste ei lumina albă a zilei, prinse
mâinile lui Iisus, îl privi în ochi, încreţi sprâncenele:
— Când te-am zărit întâia oară, îi spuse, apărând pe neaşteptate din
trestiile râului şi venind drept spre mine, inima mi-a săltat ca un viţel; cum
a săltat inima lui Samuel când a zărit prima oară pe ciobănaşul fără
mustaţă, cu păr roşcat, pe David? la fel a săltat inima şi-n mine; dar este
carne, iubeşte carnea, nu am încredere în ea; iar astă-seară, ca şi cum te văd
pentru prima oară, te cercetez, te miros şi nu găsesc linişte; privesc mâinile
tale, acestea nu sunt mâini de tăietor de lemne, nu sunt mâini de izbăvitor;
prea moi, prea miloase, cum să lucreze cu securea? Privesc ochii tăi,
aceştia nu sunt ochi de izbăvitor; sunt plini de milă.
Se ridică, oftă:
— Povârnite, întunecate sunt căile Tale, Doamne, murmură el; Tu poţi să
trimiţi un porumbel alb să pună foc, să facă cenuşă lumea; noi privim
cerul, aşteptăm să trimiţi un fulger, un vultur, un corb; iar tu trimiţi un
porumbel alb; de ce să cercetăm? de ce să ne împotrivim? fă ce vrei!
Îşi deschise braţele, îmbrăţisă pe Iisus, îl sărută pe umărul drept, apoi pe
umărul stâng:
— Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, spuse, într-un fel te aveam în mintea
mea, şi altfel ai venit; aşadar, degeaba am cărat securea şi-am pus-o la
rădăcina copacului? Nu cumva poate şi dragostea să ţină securea?
Căzu pe gânduri:
— Nu pot să iau o hotărâre, murmură în cele din urmă; o să mor fără să
văd; nu-i nimic, asta e soarta mea; aspră, dar îmi place.
Strânse mâna lui Iisus:

1609
 — Hai, cu bine, vorbeşte în pustiu cu Dumnezeu; dar vino repede, să nu
rămână lumea singură.
Iisus îşi deschise ochii, săriră şi se stinseră în văzduh râul Iordan şi
Botezătorul şi cei botezaţi şi cămilele şi plânsetul oamenilor, şi se întinse
înaintea lui pustiul. Soarele se ridicase, ardea; pietrele scoteau aburi ca
nişte pâini, şi simţi că foamea îi seceră măruntaiele. „Mi-e foame“,
murmură el privind pietrele, „mi-e foame!“ Îşi aminti de pâinea pe care le-
a dăruit-o bătrâna samariteancă, ce plăcută, dulce ca mierea! Îşi aminti de
mierea cu care-l dăruiau prin satele pe unde trecea, de măslinele strivite, de
curmale, de cina sfântă, când, îngenuncheaţi pe malul Ghenizaretului,
coborau de pe pietrele încinse, înşiraţi pe grătar, peştii plăcut mirositori; iar
după aceea urcau în mintea lui şi-l răscoleau smochinele, stafidele,
rodiile…
Gâtlejul i se uscă, i se astupă, îi era sete; ce râuri curg în lume, ce ape
ţâşnesc din stâncă, cum se repede, de la o margine a pământului lui Israel
până la cealaltă, Iordanul şi se varsă în Marea Moartă şi dispare – iar el nici
o picătură să bea! Îi veniră-n minte apele, iar setea-i creştea; ameţi, ochii îi
clipiră, doi demoni şireţi, ca iepuraşii de câmp, ieşiră din nisipul fierbinte,
se ridicară pe picioarele din spate, dănţuiră, se întoarseră, văzură pustnicul,
ţipară bucuroşi şi începură să sară şi să se apropie de el; se urcară pe
genunchii lui, săriră pe umerii lui, răcoros unul, ca apa, cald celălalt şi
înmiresmat, ca pâinea şi, cum îşi întinse el râvnitor mâinile să-i apuce,
dintr-un salt se pierdură în văzduh.70
Închise ochii, îşi adună din nou gândurile, pe care le risipise foamea şi
setea, îl aduse-n mintea lui pe Dumnezeu, şi nu-i mai era foame, nu-i era
sete; aduse în mintea lui pe izbăvitorul lumii. Ah, de-ar fi să vină ziua
Domnului cu dragoste! Nu este Dumnezeu atotputernic? de ce să nu facă
minunea, să atingă inimile, să-nflorească? Cum atinge-n fiecare an, la
Paşte, buturugile, ierburile, mărăcinii şi se deschid? Într-o dimineaţă să se
trezească oamenii şi să fie înflorite toate măruntaiele lor!

1610
 Zâmbi; înăuntrul său lumea înflorise, regele nelegiuit s-a botezat, s-a
curăţit sufletul lui, a alungat pe femeia fratelui său, pe Irodiada, iar ea s-a
întors la bărbatul ei; şi arhiereii şi căpeteniile au deschis cămările şi lăzile
şi-au împărţit săracilor bunurile lor; iar săracii au răsuflat uşuraţi, au
alungat ura din inima lor, pizma şi teama… Iisus îşi privi mâinile; securea
pe care i-o încredinţase Înainte-mergătorul înflorise; acum ţinea în mâini o
ramură înflorită de migdal.
Cu bucuria aceasta trecuse ziua, se aplecă pe piatră şi adormi; şi toată
noaptea auzea în somnul său cum curg ape şi cum joacă iepuraşi mici de
câmp şi foşnete ciudate şi nări umede care-l căutau… La miezul nopţii, un
şacal înfometat, aşa i se păru, se apropiase de el şi-l mirosea; a murit? n-a
murit? se opri o clipă nehotărât; iar lui Iisus, în somnul său, i se făcu milă
de el, dădu să-şi deschidă pieptul, să-i dea să mănânce, dar se stăpâni, îşi
păstră carnea pentru oameni.
Înainte de revărsatul zorilor se trezi; stele mari se încâlceau pe cer,
văzduhul pufos, albastru. În ceasul acesta se trezesc cocoşii, se gândi el, se
trezesc satele, oamenii deschid ochii şi privesc în lucarnă lumina care a
venit din nou; iar pruncii se trezesc şi ei, încep plânsetele, şi mama se
apropie ţinând sus ţâţa ei plină… Lumea se clătină, o clipă, peste pustiu, cu
oamenii şi casele ei, cu cocoşii, cu pruncii, cu mamele – făcute toate din
bruma dimineţii şi vânt; şi se va urca acum soarele să le soarbă… Inima
pustnicului amorţi; de-aş putea, se gândi el, să fac bruma aceasta veşnică!
Dar abis e cugetarea lui Dumnezeu, prăpastie înfricoşătoare dragostea Lui;
sădeşte o lume, calcă peste rodul ei, sădeşte din nou alta. „Cine ştie, poate
dragostea ţine o secure…“, îşi aminti cuvintele Botezătorului şi se înfioră.
Privi pustiul; de furie se făcuse roşu ca racul, se clătină sub soarele, care se
ivi mâniat astăzi, încins de ceaţă. Un vânt suflă, ajunse la nările lui o
putoare de smoală şi pucioasă; îi veniră în minte, cufundate în smoală, cu
palatele lor, tavernele, teatrele şi bordelurile, Sodoma şi Gomora. „Milă,
Doamne“, striga Avraam, „să nu le arzi; nu eşti Tu bun? fie-Ţi milă de
făpturile Tale“. „Sunt drept“, I-a răspuns Dumnezeu, „o să le ard!“
1611
 Aşadar, acesta e drumul lui Dumnezeu? Aşadar, e neruşinare mare să se
ridice inima, bulgărele ăsta moale de lut, să-I strige: „Opreşte-te!“ Care
este datoria noastră? Să privim jos, să desluşim în ţărână urmele lui
Dumnezeu, să le urmăm; privesc jos, desluşesc limpede deasupra Sodomei
şi Gomorei talpa lui Dumnezeu; talpa lui Dumnezeu e toată această Mare
Moartă, a călcat şi s-au cufundat palate, teatre, taverne, bordeluri, Sodoma
şi Gomora! Va călca iarăşi, se va cufunda din nou pământul – regi,
arhierei, farisei, saduchei, toţi la fund!
Fără să-şi dea seama, începuse să strige; se încinsese creierul, se înfurie;
uitase că genunchii lui nu puteau să-l ţină, dădu să se ridice, să pornească
pe urmele Domnului, dar se rostogoli jos, istovit, pe spate. „Nu pot, nu mă
vezi?“ strigă şi înălţă ochii către cerul aprins, „nu pot; de ce să mă alegi pe
mine? Nu îndur!“ Şi cum striga, se înnegri înaintea lui, spintecat pe nisip,
cu faţa în sus, ţapul; îşi aminti, se aplecase spre el şi-n ochii lui înceţoşaţi
desluşise faţa sa. „Eu sunt ţapul“, murmură, „eu; Dumnezeu mi l-a pus în
cale ca să văd cine sunt şi încotro călătoresc…“ Şi deodată îl apucă
plânsul: „Nu vreau… nu vreau… nu vreau…“, murmură, „nu vreau să fiu
singur; ajutor!“
Şi atunci, pe când era aplecat şi plângea, o adiere dulce suflă, alungă
putoarea de smoală şi de hoit, lumea mirosi plăcut; iar de departe se auziră
sunând clopoţei şi venind brăţări şi râsete şi ape; se răcoriră pleoapele,
subsuorile, gâtul pustnicului; ridică ochii; înaintea lui, pe o piatră, un şarpe
cu ochi de femeie, cu piept de femeie, se lingea şi-l privea. Pustnicul se
trase înapoi, se înspăimântă; şarpe e acesta? Femeie? sau duhul viclean al
pustiului? aşa era şarpele care s-a înfăşurat pe pomul oprit al Raiului şi-a
ademenit pe primul bărbat şi pe prima femeie şi s-au unit şi-au născut
păcatul. Se auzi râs şi un dulce glas năzuros de femeie:
— Mi-a fost milă de tine, fiu al Mariei; ai strigat: „Nu vreau să fiu
singur, Ajutor!“ Mi-a fost milă de tine şi-am venit; de ce mă vrei?
— Nu te vreau, nu te-am strigat; cine eşti?
— Sufletul tău.
1612
 — Sufletul meu! făcu Iisus şi-şi acoperi ochii cu groază.
— Sufletul tău; ţi-e frică să rămâi singur; la fel se temea şi strămoşul tău
Adam; „Ajutor!“ a strigat şi el, s-a unit carnea şi sufletul său şi-a apărut din
coasta lui femeia, să-i ţină de urât…
— Nu vreau! Nu vreau! Îmi amintesc de mărul cu care-ai hrănit pe
Adam şi de îngerul cu sabie!
— Îţi aminteşti şi de aceea suferi şi strigi şi nu poţi să găseşti drumul; eu
ţi-l voi arăta; dă-mi mâna, nu privi înapoi, nu-ţi aminti; priveşte pieptul
meu, cum o ia înainte, urmează-l, bărbate al meu; el ştie sigur drumul.
— O să mă duci şi pe mine în dulcele păcat şi în Iad; nu vin; altul e
drumul meu.
Un chicot zeflemitor izbucni şi se văzură dinţii ascuţiţi cu venin:
— Vrei să mergi pe urmele lui Dumnezeu, urmele vulturului, vierme? Să
iei în spate, tu, fiu al Tâmplarului, păcatele întregului popor? Nu-ţi ajung
păcatele tale? Ce neruşinare să crezi că ai datoria să mântuieşti lumea!
„Are dreptate… are dreptate…“, se gândi pustnicul tremurând; „ce
neruşinare să vreau să mântuiesc lumea!“
— Am să-ţi spun o taină, fiu al Mariei… îşi îndulci şarpele glasul şi
ochii îi jucară ca la privighetoare.
Alunecă de pe piatră ca apa şi începu, împodobit cu mii de floricele, să
se rostogolească şi să se apropie; ajunse la picioarele pustnicului, urcă şi se
încolăci la genunchii lui, luă avânt, îi prinse coapsele, rărunchii, pieptul şi
se rezemă de umărul lui, iar pustnicul, fără voia sa, se aplecă să asculte.
Şarpele linse cu limba lui urechea lui Iisus şi se auzi tare ademenitor, un
glas îndepărtat, ca şi cum ar fi venit din Galileea, din jurul lacului
Ghenizaret:
— Pe Magdalena… Pe Magdalena… Pe Magdalena…
— Ce? făcu Iisus şi tresări; ce Magdalena?
— …s-o mântuieşti! şuieră acum poruncitor şarpele; nu Pământul, lasă
Pământul, pe ea, pe Magdalena, să mântuieşti!

1613
 Iisus scutură capul să alunge şarpele de pe el, dar acesta străpungea ca
sabia şi juca în urechea lui limba şi-i vorbea.
— Frumos, răcoros, preaştiutor e trupul ei, au trecut peste el neamurile71,
dar Dumnezeu ţi l-a sortit ţie, din copilăria ta, ia-l! Dumnezeu a plăsmuit
bărbatul şi femeia să se potrivească precum cheia şi încuietoarea; deschide-
o; înăuntrul ei şed copiii tăi înţepeniţi de frig, un ghemotoc, şi aşteaptă
plini de speranţă să le sufli, să se dezmorţească, să se ridice şi să iasă să
păşească la soare… Auzi ce-ţi spun? Ridică ochii, fă-mi semn; fă-mi semn,
iubite, şi-o să-ţi aduc în ceasul acesta, pe un pat răcoros, femeia ta.
— Femeia mea?!
— Femeia ta; eu, cum zice Dumnezeu, m-am însurat cu târfa Ierusalim.
Au trecut peste ea neamurile; dar eu m-am însurat cu ea, ca s-o mântuiesc;
profetul Osea cum s-a însurat cu desfrânata Gomer, fiica lui Diblaim? La
fel îţi porunceşte ţie Dumnezeu să dormi, să faci copii cu Maria
Magdalena, femeia ta, s-o mântuieşti.
Şarpele avea acum sprijinit pieptul lui tare, răcoros, rotund, pe pieptul lui
Iisus şi se târa încet, încâlcit, şi-l înfăşura; iar el se făcu palid, închise ochii,
văzu trupul tare cu şolduri drepte al Magdalenei păşind legănat în jurul
malului Ghenizaretului, scrutând către râul Iordan şi oftând. Întindea mâna,
îl căuta, sânul ei era plin de copii, ai lui; nu avea decât să mişte colţul
ochiului să facă semn, şi într-o clipă, ce fericire! cum s-ar schimba, s-ar
îndulci, s-ar îmblânzi viaţa lui! Acesta e drumul său, acesta! S-ar întoarce
în Nazaret, la casa mamei lui, s-ar împăca desigur cu fraţii lui, acestea erau
nebunii ale tinereţii, să mântuiască, chipurile, lumea, să moară pentru
oameni, nebunii erau, dar să fie sănătoasă Magdalena, s-a vindecat, s-a
întors la atelierul său, s-a apucat de vechea lui treabă iubită, lucra iarăşi
leagăne, copăi, pluguri, făcea copii, s-a făcut om. Gospodar. Îl cinsteau
sătenii, ei se-nchină când trece el, munceşte toată săptămâna, iar sâmbăta
merge la sinagogă, cu haine curate de in şi mătase, pe care i le-a ţesut
femeia lui, Magdalena, cu baticul scump pe cap, cu inelul de aur de la
cununie pe deget şi va avea strana lui împreună cu fruntaşii satului şi va
1614
şedea să asculte în linişte, cu nepăsare, pe cărturarii aprinşi, pe jumătate
smintiţi, şi pe farisei năduşind, ştergându-şi sudoarea şi explicând
Scripturile… El va zâmbi pe sub mustăţi şi va privi cu bunăvoinţă; cum se
duc şi pier cititorii ăştia ai lui Dumnezeu! el, în linişte, sigur, tâlcuieşte
Sfintele Scripturi, luând femeie, făcând copii, lucrând leagăne, copăi,
pluguri…
Deschise ochii, văzu pustiul; când a trecut ziua! soarele stătea iarăşi să
apună; piept pe piept lipit pe el răcorosul şarpe aştepta; şuiera liniştit,
ademenitor, cu mâhnire, un cântec de leagăn duios se revărsa în văzduhul
asfinţitului şi tot pustiul se legăna şi cânta ca o mamă.
— Aştept… aştept… şuieră ademenitor şarpele; s-a lăsat noaptea, mi-e
frig; ia o hotărâre, fă-mi semn şi poarta se va deschide, să intri în Rai… Ia
o hotărâre, iubite, Magdalena aşteaptă…
Rărunchii pustnicului damblagiră; şi în timp ce deschidea gura să spună
acel „da“, simţi pe cineva de deasupra lui privindu-l; săltă capul
înspăimântat; şi văzu în văzduh doi ochi, doi ochi numai, negri ca tăciunele
şi două sprâncene albe ca neaua, ridicându-se şi făcându-i semn: Nu! Nu!
Nu! Inima lui Iisus se strânse, privi din nou rugându-se, ca şi cum ar fi vrut
să strige: Lasă-mă, dă-mi încuviinţarea, nu te mânia! Dar acum ochii se
înfuriaseră şi sprâncenele urcau, coborau, ameninţând.
— Nu! Nu! Nu! scoase atunci un strigăt Iisus şi două lacrimi mari se
rostogoliră din ochii lui.
Şi într-o clipă şarpele se dezlipi de pe el, se răsuci, şi crăpă c-un bubuit
surd, iar văzduhul se umplu de putoare.
Iisus căzu cu faţa în jos, se umplură buzele lui, nările lui, pleoapele lui de
nisip; nu se gândea la nimic, uită că îi era foame, că îi era sete, plângea;
plângea ca şi când i-ar fi murit femeia şi copiii toţi, ca şi când viaţa lui
toată s-a dus, pierdută.
— Doamne, Doamne, murmură muşcând nisipul, Tată, nu ai milă? Facă-
se voia Ta! De câte ori până acum ţi-am spus-o, de câte ori să ţi-o mai

1615
spun? Toată viaţa o să mă zbat, o să mă-mpotrivesc şi-o să spun: Facă-se
voia Ta!
Şi astfel, murmurând, plângând, înghiţind nisip, adormi; şi cum se
închiseră ochii trupului, se deschiseră ochii sufletului, şi văzu: un şarpe
bântuit, gros ca trupul omului, lung de la o margine a nopţii la cealaltă, era
întins în nisip, deschisese larg o gură lată roşie ca focul şi în faţa acestei
guri o potârniche împodobită bătea din aripi tremurând, se căznea să
deschidă aripile şi să fugă, nu putea; înainta, poticnindu-se, bătând din aripi
de spaimă, scotea ciripituri subţiri-subţiri şi înainta… Iar şarpele îşi
pironise ochii pe ea, neclintit, cu gura deschisă, şi nu se grăbea; era sigur.
Împleticindu-se, împiedicându-se, potârnichea înainta încet-încet, drept
spre gura şarpelui; iar Iisus stătea, privea şi tremura şi el ca pasărea… Spre
revărsatul zorilor potârnichea ajunsese de-acum în gura deschisă; se zbătu
o clipă, aruncă privirea ei iute, ca şi cum ar fi vrut să ceară ajutor şi într-o
clipă întinse gâtul şi intră, cu capul înainte, cu picioarele strânse, şi gura se
închise; iar Iisus desluşea cum coboară către pântecele balaurului, încet-
încet, un ghemotoc de aripi şi carne şi picioare rubinii, potârnichea.
Iisus sări în sus îngrozit; pustiul se vălurea trandafiriu; se lumina de ziuă.
— Dumnezeule, murmură tremurând, Dumnezeule… Şi potârnichea…
Glasul i se tăie; nu avea puterea să-şi sfârşească gândul; dar înăuntrul
său:
„…Sufletul omului“, se gândi el, „sufletul omului e potârnichea!“
Se prăbuşea în gândul acesta, ceasuri. Soarele urca, aprindea nisipul,
străpungea creştetul lui Iisus, intra înăuntru şi-i usca creierul, gâtul,
pieptul; măruntaiele lui atârnau ca ciorchinii fără boabe în vie toamna.
Limba i se lipise de cerul gurii, pielea se cojea, îi apăreau oasele; vârfurile
degetelor lui se făcuseră vineţii.
Timpul se făcuse înăuntrul său mic, ca o bătaie de inimă, mare ca
moartea; nu-i mai era foame, nu-i mai era sete, nu dorea copii şi femei; tot
sufletul i se adunase în ochi; vedea, nimic altceva; vedea. Din când în când,
spre amiază, ochii lui se înceţoşau, lumea dispărea, o gură gigantică se
1616
deschidea înaintea lui, falca ei de jos pământul, falca de sus cerul, şi el
înainta încet, târâş, spre gura deschisă, tremurând, cu gâtul întins…
Treceau fulgere albe şi negre, zilele şi nopţile; iar într-un miez de noapte
veni şi se opri înaintea lui şi-şi scutură cu mândrie coama un leu; şi se auzi
glasul lui, ca al omului:
— Spun bun venit în bârlogul meu şi salut pe pustnicul victorios, care a
învins virtuţile mici, bucuriile mici, fericirea! Mie nu-mi plac cele uşoare şi
cele sigure, pornim spre cele anevoioase; pe mine nu mă-ncape femeia
Magdalena, vreau femeie Pământul să ne însurăm; a oftat mireasa; Mire,
cerul şi-a aprins opaiţele, au sosit cei chemaţi, să mergem.
— Cine eşti?
— Tu; leul care flămânzeşte în inima ta şi-n rărunchii tăi şi dă târcoale
noaptea zidurilor, regatelor lumii şi chibzuieşte să sară înăuntru, să
mănânce. Mă reped de la Babilon la Ierusalim şi Alexandria, de la
Alexandria la Roma, şi strig: „Mi-e foame; toate sunt ale mele!“ Vine ziua,
intru din nou în pieptul tău, mă zbârcesc, mă fac eu, înfricoşătorul leu,
miel; fac pe mielul, pe pustnicul care nu doreşte nimic, care poate,
chipurile, să trăiască c-un bob de grâu, cu-o înghiţitură de apă, c-un
Dumnezeu bun, binevoitor, pe care-l cheamă, ca să se pună bine cu el,
Tată; dar în ascuns inima mea se înfurie, se face de ruşine şi doreşte cu
ardoare să vină noaptea, să azvârl de pe mine pielea de miel şi să încep
iarăşi să umblu noaptea să mugesc şi să calc cu cele patru picioare ale mele
peste Babilon, Ierusalim, Alexandria şi Roma.
— Nu te cunosc; niciodată n-am dorit regatele lumii; mi-e de-ajuns
împărăţia cerurilor.
— Nu ţi-e de-ajuns, te înşeli, prietene, nu ţi-e de-ajuns; dar nu
îndrăzneşti să priveşti înăuntrul tău, între rărunchi şi în inima ta, să mă
vezi… De ce mă priveşti chiorâş şi mintea ta mă pizmuieşte? Crezi că sunt
ispită şi am venit trimis de cel Viclean, să te amăgesc? Pustnic fără minte,
ce putere poate să aibă ispita care vine din afară? Cetatea numai dinăuntru
este cucerită; sunt cel mai adânc glas al măruntaielor tale, sunt leul
1617
dinlăuntrul tău, şi te-ai înfăşurat în piele de miel, să prindă curaj oamenii să
se apropie de tine, ca să-i mănânci. Aminteşte-ţi, de când erai copil mic, o
vrăjitoare caldeeană a privit în palma mâinii tale; „văd stele multe“, a spus,
„cruci multe, vei ajunge rege“; ce te faci c-ai uitat? zi şi noapte ţi-aminteşti
de asta; ridică-te, fiu al lui David, să intri în regatul tău!
Iisus, cu capul plecat, asculta; încet-încet cunoştea glasul, încet-încet îşi
amintea că-l auzea uneori în visele lui şi o dată când l-a bătut Iuda, copil
fiind, şi o altă dată, când şi-a părăsit casa şi umbla zile şi nopţi prin ţarini şi
l-a strâns foamea şi s-a întors ruşinat acasă, stăteau cei doi fraţi ai lui,
Simos şchiopul şi Iacov credinciosul, în prag şi-l huiduiau; atunci, într-
adevăr, a auzit înăuntrul său leul care răgea…Şi chiar deunăzi, când căra
crucea să fie răstignit zilotul, şi trecea prin mulţimea tulburată şi toţi îl
priveau cu scârbă şi-şi băteau joc de el, s-a scuturat iarăşi înăuntrul său
leul, cu atâta putere, încât l-a aruncat jos.
Iar astă-seară în pustietatea aceasta adâncă la miezul nopţii, iată-l, a ieşit
şi a stat înaintea lui leul din el care răgea; se răsfăţa deasupra lui, dispărea,
apărea din nou, ca şi cum ar fi intrat şi-ar fi ieşit din el şi-l lovea
mângâietor cu coada lui şi se juca… Iar Iisus îşi tot simţea inima
înfuriindu-se. Într-adevăr, are dreptate leul, ajunge de-acum, m-am săturat
să flămânzesc, să doresc, să fac pe smeritul, să întind şi celălalt obraz să fie
pălmuit; m-am săturat să mă pun bine cu antropofagul Dumnezeu şi să-l
chem Tată; ca să-l fac, cu linguşelile mele, să se moaie; să aud pe fraţii mei
cum mă blesteamă, pe mama mea cum plânge, pe oameni cum râd când
trec, să umblu desculţ, să trec prin bazar, să văd curmalele, mierea, vinul,
femeile şi să nu pot să cumpăr; şi să am curaj numai în somn să mi le
aducă, să gust şi să îmbrăţişez vântul! M-am săturat; o să mă ridic, să-mi
încing sabia strămoşească – nu sunt fiul lui David? să intru în regatul meu!
Are dreptate leul; nu idei şi nori şi împărăţii ale cerurilor; pietre şi ţarini şi
cărnuri sunt regatul meu!
Se ridică; unde găsi puterea şi sări în sus şi începu să se încingă, să se-
ncingă, mult timp, cu o sabie nevăzută, răgi ca un leu. Se încinse; strigă:
1618
„Să mergem!“ Se întoarse, leul dispăruse; un râs zguduitor se auzi de
deasupra lui şi un glas: „Priveşte!“ Un fulger străpunse ca o sabie noaptea
şi se opri; sub fulgerul nemişcat cetăţi întărite cu turnuri, case, drumuri,
pieţe, oameni; iar în jur câmpuri şi munţi şi mare; la dreapta, Babilonul, la
stânga, Ierusalimul şi Alexandria, departe de mare, Roma. Şi se auzi iarăşi
glasul: „Priveşte!“
Iisus îşi ridică ochii; un înger cu aripi galbene căzu din cer în cap; se auzi
bocet şi în cele patru regate oamenii îşi ridicară mâinile spre cer şi mâinile
lor cădeau mâncate de lepră; îşi deschideau buzele să strige: „Ajutor!“ şi
buzele lor cădeau mâncate de lepră; se umplură drumurile de mâini, nasuri
şi guri.
Iar pe când întindea Iisus mâinile lui să strige lui Dumnezeu: „Milă, fie-
Ţi milă de oameni!“ Al doilea înger cu aripi dungate, cu clopoţei la
picioare şi la gât, căzu din cer în cap; şi într-o clipă, pe tot pământul,
izbucniră râsete şi hohote, leproşii alergau, îi lovise nebunia, iar ce
rămăsese din trupul lor izbucnea în râsete.
Iisus îşi astupă urechile să nu audă, tremura; şi atunci al treilea înger, cu
aripi roşii, căzu ca o stea căzătoare din cer; patru focuri se înălţară ca
fântâni arteziene, patru coloane de fum, plesniră stelele; suflă o adiere
uşoară, se risipi fumul; Iisus privi: cele patru regate, patru pumni de
cenuşă.
Se auzi iarăşi glasul: „Acestea sunt regatele pe care porneşti să pui
stăpânire, nefericitule; aceştia sunt cei trei îngeri ai mei, cei iubiţi: Lepra,
Nebunia, Focul; a sosit ziua Domnului, ziua mea!“ tună glasul şi fulgerul
dispăru.

Aurora îl găsi pe Iisus rostogolit de pe piatră, cu faţa afundată în nisip;

va fi plâns mult noaptea şi ochii îi erau umflaţi şi-l usturau; privi în jurul
său; nu cumva această întindere nemărginită de nisip era sufletul său?
Nisipul se mişca, prindea viaţă; se auzeau glasuri ascuţite, râsete, batjocuri,
plânsete; sălbăticiuni mici, ca nişte iepuri, ca nişte veveriţe, ca nişte dihori,

1619
săreau şi se apropiau de el; şi toate aveau ochi roşii rubinii… „A pornit
nebunia“, se gândi el, „a pornit nebunia să mă mănânce…“ Scoase un
strigăt, sălbăticiunile dispărură; şi un arhanghel, cu o semilună atârnată de
gât, cu o stea veselă între sprâncene, se postă ca un turn înaintea lui şi-şi
deschise aripile lui verzi.
— Arhanghele! murmură Iisus şi-şi puse palma la ochi să nu fie orbit.
Arhanghelul închise aripile, zâmbi:
— Nu mă cunoşti? Nu-ţi aminteşti de mine?
— Nu! nu! cine eşti? Trage-te mai departe, arhanghele, am orbit.
— Aminteşte-ţi când erai copil mic, nu puteai încă să păşeşti, ai prins uşa
casei tale, ai prins haina mamei tale, să nu cazi, şi strigai dinlăuntrul tău,
strigai tare: „Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu! Dumnezeul
meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu! Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine
Dumnezeu!“
— Nu-mi aduce în minte neruşinata hulă; îmi amintesc!
— Eu sunt glasul acela dinlăuntrul tău; eu am strigat. Eu încă strig, dar te
faci că nu mă auzi, pentru că ţi-e frică; dar, vrei nu vrei, mă vei asculta, a
venit ceasul. Înainte de-a te fi născut, eu te-am ales; dintre toţi oamenii, pe
tine; lucrez şi luminez înăuntrul tău; nu te las să scapeţi în virtuţile mici, în
bucuriile mici, în fericiri. Iată, acum, în pustiul acesta, unde te-am adus, a
venit femeia, am alungat-o; au venit regatele, le-am alungat, eu le-am
alungat, eu, nu tu; pentru lucruri viitoare mult mai mari te păstrez eu,
pentru lucruri mult mai anevoioase.
— Pentru lucruri mai mari, pentru lucruri mai anevoioase?
— Ce râvneai şi strigai când erai copil? să te faci Dumnezeu; asta vei
ajunge!
— Eu? Eu?
— Nu fi laş, nu geme; asta vei ajunge. Ai ajuns deja. Ce crezi că erau
cuvintele pe care le-a aruncat deasupra ta porumbelul sălbatic în Iordan?
— Spune! Spune!

1620
 — Tu eşti Fiul Meu, Fiul Meu Unul72!, iată vestea pe care ţi-a adus-o
porumbelul sălbatic; nu a fost porumbel sălbatic; a fost arhanghelul
Gavriil. Bucură-te, aşadar, Fiule, Fiule Unul al lui Dumnezeu!
Două aripi se scuturară în pieptul lui Iisus; între sprâncenele lui simţi că
arde un imens luceafăr de dimineaţă răzvrătit; un glas se înălţă înăuntrul
său: „Nu sunt om, nu sunt înger, nu sunt robul Tău; sunt Fiul Tău, Adonai;
mă voi aşeza pe tronul Tău, să judec viii şi morţii; şi voi ţine în mâna mea
dreaptă, să mă joc, o sferă, lumea; fă-mi loc să mă aşez!“
Un râs puternic se auzi în văzduh; Iisus tresări, îngerul dispăruse; scoase
un strigăt sfâşietor:
— Lucifer73!
Şi căzu cu faţa în nisip.
— La bună vedere iarăşi, se auzi un glas batjocoritor; la bună vedere, o
singură zi, repede!
— Niciodată, răcni Iisus, cu faţa vârâtă în nisip; niciodată, Satana!
— La bună vedere! se auzi din nou glasul; la acest Paşte, nefericitule!
Înălţă plânset; mari, calde picături cădeau lacrimile lui în nisip; se spăla
cu lacrimi, şi iar se spăla, se curăţa sufletul său; ceasuri multe. La chindie,
suflă o adiere răcoroasă, soarele se îndulcea, munţii îndepărtaţi se
înroşiseră; se auzi atunci o poruncă miloasă şi o mână nevăzută îl atinse pe
umăr.
— Ridică-te, a sosit ziua Domnului; aleargă să duci oamenilor vestea;
vin!

XVIII
Când a străbătut pustiul şi a ajuns la Marea Moartă şi s-a întors şi a intrat
iarăşi în pământul cutreierat şi în ceaţa de la răsuflările oamenilor, vântule?
Nu păşea el, de unde să găsească puterea? Două mâini nevăzute îl ţineau
sus de subsuori. Norul din văzduh care apăruse în pustiu se îndesi, se
înnegri, cuprinse cerul, se auziră tunete, căzură primele picături; se
1621
întunecă pământul, drumurile pieiră; şi brusc se deschiseră cascadele
cerului, Iisus îşi făcu pumnii căuş, îi umplu de apă, bău; se opri; încotro s-o
ia? fulgerele despicau cerul, se lumina o clipă faţa pământului, albastră,
galbenă, nespus de palidă; şi-ndată se cufundă iarăşi în întuneric. Încotro să
cadă oare Ierusalimul? Încotro Ioan Botezătorul? şi prietenii care îl
aşteptau în trestiile râului! „Dumnezeul meu“, murmură el, „luminează-mă;
fulgeră, arată-mi drumul!“ Iar îndată ce-o spuse, un fulger brăzdă drept în
faţa lui cerul, îi făcu semn Dumnezeu şi-o luă către fulger cu încredinţare.
Ploua tare; cădeau apele bărbăteşti ale cerului, se revărsau şi se uneau cu
apele femeieşti ale pământului74, râuri şi lacuri. Pământ, cer, ploaie se
făceau una şi îl hăituiau şi-l duceau către oameni. Mergea prin noroaie, se
încurca în tufărişuri, urca şi cobora gropi; la lumina unui fulger văzu
deasupra lui un rodiu încărcat; întinse mâna, rupse o rodie, se umplu
pumnul său de rubine; i se răcori gâtlejul; rupse o alta, şi alta, mâncă,
binecuvântă mâna care a sădit rodiul, se întări trupul, o luă din nou la
drum. Mergea, mergea; era zi, noapte? Întuneric. Picioarele lui se
îngreunau de noroaie, parcă purta întreg pământul şi mergea; pe
neaşteptate, în lumina unui fulger zări înaintea lui, sus pe o colină, un
sătuleţ mic; se aprindeau şi se stingeau la fulgere casele lui albe ca neaua;
inima lui tresări bucuroasă; în casele acestea şedeau oameni, fraţi, dori să
atingă mână de om, să tragă-n el suflare de om, să mănânce pâine, să bea
vin, să vorbească. Atâţia ani cum râvnea singurătatea, cum umbla prin
ţarini şi prin munţi, cum vorbea cu păsările şi cu sălbăticiunile, nu dorea
oamenii; iar acum, ce bucurie este aceasta de-a atinge mână de om!
Iuţi pasul, apucă urcuşul pietros, prinse putere, acum ştia unde mergea,
unde îl scotea calea pe care i-a arătat-o Dumnezeu. Cu cât urca, norii se
răreau, apăru puţin cer, se ivi soarele la apusul său; se auziră cocoşii
satului, care cântau, câinii care lătrau, femei pe case ţipau; fum albastru
urca deasupra acoperişurilor, mirosi a lemn ars.
— Binecuvântată sămânţa omului… murmură Iisus trecând de primele
case ale satului şi auzind înăuntru vorbele oamenilor.
1622
 Pietre, ape, case străluceau; nu străluceau, râdeau; pământul care era
însetat îşi potoli setea, soarele care se pierduse se ivi din nou; potop a fost
acesta, oameni şi lighioane s-au temut, dar norii începură să se risipească,
se văzu cerul albastru ca peruzeaua, îi veni inima la loc. Ud leoarcă, fericit
înainta Iisus pe ulicioare strâmte care gâlgâiau; apăru o fetişcană, trăgea o
capră albă cu ţâţe mari ca s-o pască.
— Cum se cheamă, fata mea, satul vostru? o întrebă Iisus şi-i zâmbi.
— Betania.
— Şi la care casă pot să bat să-mi petrec noaptea? sunt străin.
— Care poartă o găseşti deschisă, intră! răspunse fata şi râse.
„Care poartă o găseşti deschisă, intră“; bun la inimă satul ăsta, iubeşte
străinii, se gândea Iisus şi înainta să găsească poarta deschisă. Acestea nu
erau ulicioare, se făcuseră râuri, pietrele cele mai mari ieşeau din apă, sărea
din piatră în piatră şi mergea. Porţile închise, peste tot negre de la ploaie;
coti la primul colţ, o poartă joasă arcuită, vopsită albastru-violet, se căsca
larg deschisă; o fată dolofană, cu bărbie groasă, cu buze cărnoase, stătea în
mijlocul curţii, avea poalele pline de boabe, azvârlea cu dărnicie şi hrănea
găinile; o altă fată se desluşea în casa slab luminată; şedea la războiul de
ţesut, ţesea şi cânta încet.
Iisus se apropie, se opri în prag; îşi puse palma la inimă, salută:
— Sunt străin, spuse, galileean; mi-e foame, nu am unde să dorm şi mi-e
frig; sunt om bun, lăsaţi-mă să mă întind astă-seară în conacul vostru; am
găsit deschis şi am intrat; iertaţi-mă.
Fata se întoarse, cu pumnul încă plin de grăunţe, îl privi liniştit, de sus
până jos, zâmbi:
— Sus în capul nostru, spuse; bine-ai venit.
Ţesătoarea ieşi de la războiul de ţesut, apăru în curte; palidă şi cu oase
subţiri, cozile ei negre, răsucite de două ori în cunună pe cap, şi ochii ei
mari, pufoşi, trişti; iar la gâtul ei slab un şirag de pietre albastre, ca să n-o
deoache cineva; privi musafirul, se îmbujoră.

1623
 — Suntem singure, zise ea; fratele nostru Lazăr lipseşte; s-a dus la
Iordan să se boteze.
— Şi cu ce supără că suntem singure? făcu cealaltă; n-o să ne mănânce.
Poftim înăuntru, omule, n-o asculta; e fricoasă. O să chemăm sătenii să-ţi
ţină de urât, o să vină şi bătrânii să te întrebe cine eşti, unde mergi şi ce ne
aduci; poftim, aşadar, înăuntru în bordeiul nostru… Ce ai păţit? ţi-e frig?
— Mi-e frig şi mi-e foame şi mi-e somn, răspunse Iisus şi păşi pragul.
— Şi cei trei îşi vor găsi vindecare, făcu tânăra, nu te necăji; şi, ca să ştii,
pe mine mă cheamă Marta, iar pe sora mea Maria; şi pe tine?
— Iisus din Nazaret.
— Om bun? îl tachină Marta şi râse.
— Bun, răspunse el chibzuit; bun, pe cât pot, Marta, sora mea.
Intră în casa joasă; Maria aprinse opaiţul, îl aşeză pe poliţă, se lumină
casa; pereţii văruiţi, albi ca neaua, un foişor lung de lemn lipit de perete, cu
aşternuturi şi perne; două lăzi de lemn de chiparos împodobite, câteva
scaune; într-un colţ războiul de ţesut, în altul două vase mici pentru grâu şi
ulei; şi cum intrai, în dreapta era urciorul cu apă răcoroasă pe poliţa lui, iar
alături un ştergar lung de in atârna într-un cui de lemn; casa mirosea a lemn
de chiparos şi gutui; în fund, o vatră lată stinsă şi în jurul ei atârnate vasele
de gătit mâncare.
— O să-ţi aprind focul să te usuci, stai jos, spuse Marta.
Îi puse un scaun la marginea vetrei, şi ea sări sprinten în curte, aduse un
braţ de mlădiţe de viţă-de-vie şi crengi de dafin şi două buturugi groase de
măslin; se ciuci, făcu purcoi surcelele, aprinse focul.
Iisus, aplecat, îşi prinsese capul cu amândouă mâinile şi, sprijinit pe
genunchi, privea. „Ce sfântă ceremonie este aceasta“, se gândea el, „să
potriveşti lemnele, să aprinzi focul, să fie frig şi să vină flacăra, ca o soră
miloasă, să te încălzească! Şi să intri în casă străină, înfometat, ostenit, şi
să apară alte două surori necunoscute, să te mângâie!“ Ochii lui se umplură
de lacrimi.

1624
 Marta se ridică, intră în cămară, aduse pâine, măsline, miere şi un clondir
de aramă cu vin şi le puse la picioarele străinului.
— Asta e gustarea, zise ea, să ţi se deschidă pofta; acum o să aşez oala,
să guşti mâncare caldă, să-ţi revii; vei fi venind de tare departe, cred.
— De la marginea lumii, răspunse el şi se aplecă la pâine, la măsline şi la
miere cu poftă.
Ce minuni sunt acestea, ce bucurii, cum le trimite cu dărnicie Dumnezeu
oamenilor! Mânca, mânca şi binecuvânta pe Domnul.
În acest timp Maria, în picioare lângă el la poliţa pentru opaiţ, privea,
tăcută, când focul, când musafirul neaşteptat, când pe sora ei care făcuse
aripi, fermecată de bucuria de-a avea un bărbat în casa ei şi de-a-l servi.
Iisus ridică clondirul de vin, privi cele două fete:
— Marta şi Maria, surorile mele, spuse el, veţi fi auzit când a fost
potopul în vremea lui Noe, toţi oamenii erau păcătoşi, toţi au fost înecaţi;
dar puţinii virtuoşi au intrat în Corabie şi au fost izbăviţi; Maria şi Marta,
vă fac vouă jurământ: dacă va fi din nou potop şi dacă se va-ntâmpla să
ţină de mine, o să vă strig să intraţi, surorile mele, în Corabia nouă; pentru
că astă-seară a venit un necunoscut, prost îmbrăcat, un musafir desculţ şi i-
aţi aprins focul şi s-a încălzit, i-aţi dat pâine şi s-a săturat, i-aţi spus o vorbă
bună şi împărăţia cerurilor a coborât în inima lui; beau în sănătatea voastră,
surorile mele, bine v-am găsit!75
Maria se apropie şi se aşeză la picioarele lui:
— Nu mă satur să te ascult, străine, spuse şi se făcuse roşie ca racul; mai
vorbeşte.
Marta aşeză oala, aşternu masa joasă, scoase apă proaspătă din fântâna
din curte; apoi trimise un copil din vecini să vestească celor trei mari
fruntaşi ai satului, dacă au, zice, plăcerea să poftească în casa ei, pentru că
le-a venit un musafir.
— Mai spune ceva, zise din nou Maria, văzând că Iisus tace.
— Ce vrei să-ţi spun, Maria? făcu Iisus şi atinse uşor cozile ei negre;
bună este tăcerea; ea le spune pe toate.
1625
 — Tăcerea n-o satură pe femeie, spuse Maria; vrea sărmana şi-o vorbă
bună.
— Nici chiar vorba bună n-o satură pe femeie, şi n-o asculta, sări Marta
care punea ulei în opaiţ, ca să ţină astă-seară când vor pofti bătrânii să
spună cuvinte grele; nici vorba bună n-o satură pe femeie; ea vrea şi bărbat
care să pună piciorul şi să se cutremure casa, vrea şi-un prunc s-o sugă, să
se uşureze pieptul ei… Multe lucruri vrea femeia, Iisuse din Galileea,
multe, dar de unde să le ştiţi, voi bărbaţii!
Dădu să râdă, nu putu; avea treizeci de ani şi era nemăritată.
Tăcură; trăgeau cu urechea la focul care mistuia buturugile de măslin şi
lingea oala de lut care clocotea; tustrei priveau cu ochii pierduţi în flacără;
în sfârşit, Maria vorbi:
— În timp ce femeia şade şi ţese, de-ai şti câte-i trec prin minte! De-ai
şti, ţi-ar fi milă de femeie, Iisuse din Nazaret.
— Ştiu, răspunse Iisus zâmbind; cândva am fost şi eu femeie, în altă
viaţă, şi ţeseam.
— Şi la ce te gândeai?
— La Dumnezeu; la nimic altceva, Maria, la Dumnezeu; iar tu?
Maria nu răspunse, dar pieptul ei se umflă; Marta auzi vorba, murmura,
ofta, dar se stăpânea, nu vorbea; în cele din urmă, nu mai răbdă:
— Şi Maria şi eu, zise, şi glasul ei deodată se înăsprise, şi Maria şi eu şi
toate nemăritatele lumii se gândesc la Dumnezeu, fii liniştit; dar îl poartă
pe genunchii lor ca pe bărbat.
Iisus lăsă capul în jos, nu vorbi; Marta coborî oala, gata cina; intră în
cămară să aducă străchini de lut.
— Să-ţi dezvălui un lucru care mi-a trecut prin minte odată când ţeseam
– vorbea Maria încet, să n-o audă sora ei din cămară; mă gândeam şi eu în
ziua aceea la Dumnezeu şi am spus: „Dumnezeul meu, dacă vreodată
catadicseşti să intri în bordeiul nostru, tu vei fi stăpânul şi noi musafirele“.
Iar acum…
Gâtlejul i se înecă, tăcu.
1626
 — Iar acum? făcu Iisus şi se plecă să audă.
Marta apăru cu străchinile.
— Nimic… murmură Maria şi se ridică.
— Poftiţi să mâncăm, făcu Marta; oriunde-ar fi, bătrânii sosesc pe
neaşteptate, să nu ne găsească mâncând.
Tustrei îngenuncheară, Iisus luă pâinea, o ridică în sus şi spuse
rugăciunea, atât de cald, cu atâta ardoare, că cele două surori, uimite, se
întoarseră şi-l priviră; şi-ndată ce-l priviră, se înspăimântară; faţa lui
strălucea, înapoia capului său aerul se aprinsese şi se clătina; Maria îşi
întinse mâna:
— Doamne, strigă ea, tu eşti stăpânul şi noi musafirele; porunceşte!
Iisus lăsă capul în jos, să-şi ascundă tulburarea; acesta era primul ţipăt,
primul suflet care-l cunoştea.
Se sculau de la masă, în clipa în care se întuneca uşa, şi un bătrân uriaş
se opri în prag, cu barba ca un râu, cu oase groase, braţele lui găunojite şi
răsucite, pieptul păros ca al berbecului înaintaş. Ţinea un toiag arătos, mai
înalt decât statura lui, nu ca să se sprijine, ci ca să lovească şi să pună la
locul lor oamenii.
— Bătrâne Melchisedec, spuseră amândouă fetele şi se închinară, bine ai
venit în bordeiul nostru.
Intră, goli pragul, apăru un altul, împovărat de ani, subţire acesta, cu cap
prelung ca de cal, ştirb; dar ochii lui mici aruncau flăcări şi nu răbdai să-i
priveşti mult timp; şarpele, se zice, în dosul ochilor lui are veninul; acesta
înapoia ochilor lui avea focul; iar înapoia focului o minte întortocheată şi
lucrătoare a răului.
Fetele se plecară şi-i spuseră bun venit, intră şi acesta, iar în urma lui
apăru al treilea bătrân, orb, scund, foarte gras; îşi întindea înainte toiagul;
acesta avea ochi şi-l călăuzea fără poticnire; era glumeţ şi bun la inimă, iar
când îi judeca pe sătenii lui nu-l lăsa inima să pedepsească pe nici unul.
„Nu sunt eu Dumnezeu“, spunea el, „cine judecă va fi judecat; împăcaţi-vă,
copii, să nu-mi găsesc şi eu beleaua în altă lume!“ Şi când plătea din punga
1627
lui, când intra el în temniţă, ca să scape vinovatul. Unii îl numeau scrântit,
alţii sfânt, iar moş Melchisedec nu voia să-l vadă în ochii lui; dar n-avea ce
să facă, că era cel mai puternic gospodar al satului şi din neamul preoţesc
al lui Aaron.
— Marta, făcu Melchisedec, şi toiagul său ajungea până la grindă, Marta,
cine-i drumeţul străin care-a pus piciorul în satul nostru?
Iisus se ridică din colţul său de la vatră, unde se ghemuise lângă foc.
— Domnia ta? făcu bătrânul şi-l cercetă de la picioare până-n creştet.
— Eu, răspunse Iisus, din Nazaret.
— Galileean? se bâlbâi al doilea bătrân, cel cu nasul veninos; nimic bun
nu poate să iasă din Nazaret, o spun Scripturile.
— Să nu-l iei la rost, moş Samuil, sări orbul; într-adevăr, palavragii sunt
galileenii, guralivi, se poartă grosolan; dar sunt oameni buni; om bun este
şi musafirul nostru din astă-seară; o înţeleg din glasul său.
Se întoarse către Iisus:
— Bine ai venit, copilul meu, spuse el.
— Eşti coropcar? întrebă Melchisedec; ce vinzi?
Bătrânii vorbeau, şi intrau pe uşa deschisă bărbaţii fruntaşi ai satului,
bunii gospodari; au aflat că a sosit un străin, îşi puseră hainele bune şi
merseră să-i spună bun venit, să vadă de unde e, ce zice şi el, să le treacă
timpul; intrară, aşadar, şi îngenuncheară drept pe pământ în spatele celor
trei bătrâni.
— Nu vând nimic, spuse Iisus; am fost tâmplar în ţinutul meu; dar mi-am
părăsit lucrul, am plecat din casa mamei mele, m-am dăruit lui Dumnezeu.
— Bine ai făcut, copilul meu, spuse orbul, ai scăpat de lume; dar ai grijă,
sărmane; acum te-ai încurcat c-un diavol rău, cu Dumnezeu; cum o să scapi
de El?
Spuse şi izbucni în râs.
Bătrânul Melchisedec, cum îl auzi, se umflă de răul său; dar nu vorbi.
— Călugăr? şuieră al doilea bătrân batjocoritor; levit76 şi dumneata,
zilot, profet mincinos?
1628
 — Nu, nu, bătrâne, răspunse Iisus întristându-se. Nu, nu.
— Ce, aşadar?
În ceasul acela intrau femeile împodobite, să vadă străinul; să le vadă şi
străinul. Era bătrân? tânăr? frumos? ce vindea? Nu cumva era vreun mire
pentru frumoasele fete bătrâne, Marta şi Maria? E vremea de-acum să le
îmbrăţişeze bărbaţi, o să se smintească sărmanele; să ne ducem să vedem.
Se grăbiră, veniră, se rânduiră în spatele bărbaţilor, în picioare.
— Ce, aşadar? întrebă din nou bătrânul veninos.
Iisus întinse palmele la foc; pe neaşteptate îl prinsese frigul; veşmintele
lui erau încă ude, scoteau aburi; mult timp tăcu. „Bună e clipa aceasta“, se
gândi el, „să vorbesc; să dezvălui cuvântul pe care mi l-a încredinţat
Dumnezeu acestor bărbaţi şi femeilor, care se pierd în griji zadarnice, să-l
trezesc pe Dumnezeu care doarme înăuntrul lor. Ce vând? împărăţia
cerurilor, o să le răspund, mântuirea sufletului, viaţa veşnică; să dea ce au
şi ce nu au să cumpere acest Mărgăritar Mare.“ Aruncă o privire iute, privi,
sub lumina opaiţului şi în strălucirea aruncată de foc, feţele din jurul său,
răpitoare, foarte şirete, tăbăcite de grijile umile care rod oamenii, zbârcite
de teamă. Îi fu milă de ele; dădu să se ridice să vorbească; dar astă-seară
era foarte ostenit, de multe nopţi nu se mai întinsese sub acoperiş de om,
să-şi odihnească pe o pernă capul; picotea, se rezemă de peretele afumat al
vetrei şi închise ochii.
— E obosit, îndrăzni atunci să spună Maria şi privi rugător pe bătrâni; e
obosit, domnii mei, nu-l chinuiţi…
— Drepte! mormăi Melchisedec, se sprijini în toiagul său şi dădu să se
ridice să plece; drepte sunt cele ce spui, Maria; îi vorbim ca şi cum l-am
judeca; uităm – se întoarse către al doilea bătrân – uiţi, moş Samuil, că
deseori coboară îngerii pe pământ, îmbrăcaţi ca oamenii sărmani, c-un
veşmânt umil, desculţi, fără toiag, fără traistă, ca şi acesta; bine este,
aşadar, să avem minte să ne purtăm cu străinul ca şi cum ar fi înger; asta
spune cuminţenia.

1629
 — Asta spune şi sminteala, sări orbul hohotind de râs, asta zic şi eu; şi
nu numai pe străin să-l luăm drept înger, ci şi pe fiecare om, uite, şi pe moş
Samuil chiar!
Îşi ieşi din fire veninosul, dădu să deschidă gura, dar se răzgândi; „e
bogat orbul“, se gândi el, „într-o zi poate am nevoie de el; să fac pe surdul;
asta spune cuminţenia“.
Strălucirea dulce aruncată de lumină cădea pe părul şi pe faţa obosită şi
pe pieptul desfăcut al lui Iisus şi arunca sclipiri albastre pe barba lui creaţă
neagră pana-corbului.
— E plăcut, vorbeau în taină femeile între ele, chiar dacă-i sărac; ai
văzut ochii lui; nu am văzut ochi mai dulci în viaţa mea; nici ai bărbatului
meu când mă ţine în braţe.
— Eu nu am văzut mai sălbatici, sări o alta; teamă şi groază; îţi vine să
părăseşti totul şi să iei calea munţilor.
— Şi ai văzut, bre, că-l mânca din ochi Marta? o să se scrântească
sărmana astă-seară.
— Dar el la Maria trăgea cu coada ochiului, spuse o alta; o să se-ncaiere
cele două surori, să nu-mi zici mie pe nume; suntem vecine, o s-auzi
strigătele lor.
— Să mergem! porunci bătrânul Melchisedec; degeaba ne-am ostenit şi-
am venit, picoteşte musafirul; ridicaţi-vă, bătrâni, să mergem!
Îşi întinse toiagul să dea la o parte bărbaţii şi femeile să treacă.
Dar în clipa în care sosea la prag, se auziră paşi grăbiţi în curte, un om
palid, fără vlagă, se repezi înăuntru şi se grămădi înaintea focului; cele
două surori căzură asupra lui înspăimântate şi îl îmbrăţişară.
— Frate, strigau, ce-ai păţit? cine te hăituieşte?
Primul fruntaş al satului se opri brusc; atinse pe noul venit cu toiagul
său:
— Lazăre, zise, fiu al lui Manaheim, dacă aduci vreo veste rea, să plece
femeile, să rămână bărbaţii s-o ascultăm.

1630
 — Regele l-a prins pe Ioan Botezătorul şi i-a tăiat capul! strigă Lazăr
dintr-o suflare.
Se ridică, tremura; măslină putredă, gălbejit, cu obrajii atârnaţi ca nişte
tărtăcuţe; iar ochii lui de un verde şters străluceau înaintea focului ca ai
unei pisici sălbatice.
— Nu ne-am pierdut seara, făcu orbul mulţumit; de dimineaţă când ne-
am trezit, până în ceasul acesta când mergem să dormim, ceva a devenit
sfârşit al tuturor, lumea s-a clătinat; să ne aşezăm pe scaune, aşadar, să
ascultăm; îmi plac veştile noi, fie ele şi rele.
Se aplecă spre Lazăr:
— Spune, te rog, voinice; când şi cum şi de ce s-a întâmplat răul; toate să
le spui, la rândul lor, nu te grăbi; să ne treacă timpul; trage-ţi răsuflarea,
ascultăm.
Iisus sărise în sus, privea pe Lazăr şi buzele-i tremurau; acest semn nou
i-l trimitea Dumnezeu, a plecat din lume Înainte-mergătorul, nu mai era
nevoie de el, a pregătit calea, şi-a sfârşit datoria, a plecat… „A venit ceasul
meu… a venit ceasul meu…“, se gândi Iisus, înfiorându-se, dar tăcea şi
avea ochii pironiţi pe buzele palide-verzui ale lui Lazăr.
— L-a omorât? răcni bătrânul Melchisedec şi-şi lovi cu mânie toiagul în
pământ; unde-am ajuns! nelegiuitul să omoare pe cel sfânt, desfrânatul pe
pustnic! A sosit sfârşitul veacului.
Pe femei le prinse groaza, începură să ţipe; orbului i se făcu milă de ele:
— Cam multe spui, moş Melchisedec, zise el; lumea stă bine pe
picioarele ei, nu vă temeţi, măi femeilor!
— A fost tăiat gâtul lumii, s-a stins glasul pustnicului, cine va mai striga
lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii? plânse încet Lazăr şi ochii îi curgeau;
lumea a rămas orfană.
— Nu trebuie să ridici capul împotriva puterii, şuieră al doilea bătrân; la
ce fac cei puternici, închide ochii, nu vezi; vede Dumnezeu, nu te
amesteca; bine i-a făcut!

1631
 — Robi aşadar? răcni Melchisedec; dar de ce, spune-mi, i-a dat
Dumnezeu omului cap? ca să-l ridice împotriva tiranilor; asta zic eu!
— Bătrâni, tăceţi ca să auzim cum s-a întâmplat răul! făcu orbul înfuriat;
spune tu, Lazăre, copilul meu!
— Mă duceam să mă botez şi eu, poate-mi găsesc sănătatea, începu
Lazăr; în ultima vreme, ştii, nu m-am simţit bine, mi-era mai rău, aveam
ameţeli, ochii mi s-au umflat; şi rărunchii mei…
— Bine, bine, le ştim, îl întrerupse orbul; mai departe!
— Am ajuns la Iordan, sub puntea unde se strânge lumea şi se botează;
am auzit strigăte şi plânsete, am zis nu-i nimic, îşi vor fi mărturisind
oamenii păcatele lor şi plâng; am înaintat încă, ajung, şi ce să văd? bărbaţi
şi femei căzuţi în mâlul râului, cu faţa în jos, şi se jeleau… Întreb: „Ce se-
ntâmplă, fraţilor, de ce plângeţi?“ „L-au omorât pe profet!“ „Cine?“
„Mârşavul, nelegiuitul Irod!“ „Cum? Când?“ „Se îmbătase, a jucat înaintea
lui goală neruşinata lui fiică vitregă, Salomeea, s-a zăpăcit desfrânatul de
frumuseţea ei. «Ce vrei să-ţi dau?» i-a zis şi a aşezat-o pe genunchii lui;
«jumătate din regatul meu?» «Nu», a zis ea. «Ce vrei, aşadar?» «Capul lui
Ioan Botezătorul» «Ia-l!» a răspuns el şi i l-a adus pe o tipsie de argint.“
Lazăr încetă să vorbească, se grămădi iarăşi jos; toţi tăceau; ţiui opaiţul,
tremură să se stingă; Marta se ridică, îl umplu de ulei, dădu pe dinafară.
— Acesta este sfârşitul veacului… spuse din nou bătrânul Melchisedec,
înşfăcându-şi barba, după multă tăcere.
În tot acest timp cântări în el lumea, îşi aduse aminte de nelegiuirile, de
faptele ruşinoase, din Ierusalim veneau din când în când veştile: idolatrii
pângăresc Templul sfânt, preoţii înjunghie în fiecare dimineaţă ca jertfă un
taur şi doi miei, nu Dumnezeului lui Israel, ci blestematului împărat fără
Dumnezeu al Romei; cei bogaţi îşi deschid uşile dimineaţa, văd dincolo de
prag oameni care au murit de foame, îşi ridică veşmintele de mătase, trec
peste cadavre şi se duc în porticuri, în jurul templului, să se plimbe… Le
cântări pe toate în mintea lui bătrânul Melchisedec şi luă o hotărâre: a sosit
sfârşitul veacului. Se întoarse către Iisus:
1632
 — Ce spui şi dumneata? îl întrebă.
— Vin din pustiu, răspunse el şi glasul său devenise pe neaşteptate foarte
adânc şi toţi se întoarseră şi-l priviră; vin din pustiu şi am văzut trei îngeri
– au pornit deja din cer să se năpustească asupra pământului, i-am văzut cu
ochii mei, s-au arătat la marginea cerului, vin! Primul e Lepra, al doilea
Nebunia, al treilea, cel mai milos, Focul. Şi am auzit glas: „Fiu al
Tâmplarului, lucrează o Corabie, pune înăuntru câţi virtuoşi găseşti;
repede! A sosit ziua Domnului, ziua mea; vin!“
Cei trei bătrâni scoaseră un strigăt; bărbaţii se ridicară de jos, unde erau
aşezaţi, cu picioarele încrucişate, şi îşi loveau fălcile; iar femeile, năucite,
se întoarseră toate deodată către uşă, să plece; Maria şi Marta veniră şi
stătură alături de Iisus, ca şi cum i-ar fi cerut ocrotire; nu se jurase că le ia
în Corabie? a venit ceasul.
Bătrânul Melchisedec îşi şterse năduşeala care-i şiroia de pe tâmplele
albe:
— Adevăr spune străinul acesta, strigă el, adevăr! Ascultaţi, fraţilor,
minunea: astăzi de dimineaţă când m-am sculat, am desfăşurat, precum
obişnuiesc, Sfintele Scripturi şi am căzut pe cuvintele profetului Ioil:
„Trâmbiţaţi din trâmbiţa Sionului, să răsune muntele sfânt; toţi care
sălăşluiţi pe pământ, cutremuraţi-vă; pentru că vine ziua Domnului, cu
întuneric şi nori; înaintea Lui focul, în urma Lui focul; ca nişte cai, iată, vin
în fugă la vale, ca nişte care de război, iată, răsună peste pietre; iar pe
culmile munţilor flăcările trosnesc, ca nişte unde se varsă şi mistuie
trestiile… Aşa e ziua Domnului!“77 Am citit înfricoşătoarea veste de două,
trei ori şi am început, în mjlocul curţii, s-o cânt, desculţ; iar apoi am căzut
cu faţa la pământ şi strigam: „Doamne, dacă e să vii repede, trimite-mi
semn; să mă pregătesc, să miluiesc săracii, să deschid cămările, să-mi
plătesc păcatele… Trimite-mi un fulger, un glas, un om, să mi-o spună să
am timp!“
Se întoarse către Iisus:

1633
 — Tu eşti semnul, zise el; Dumnezeu te trimite; o să am timp? n-o să am
timp? când se va deschide cerul, copilul meu?
— Fiecare clipă care trece, bătrâne, răspunse Iisus, este un cer gata să se
deschidă; în orice clipă Lepra, Nebunia, Focul fac câte un pas şi înaintează;
aripile lor mi-ating deja părul.
Lazăr holbase ochii lui de un verde şters şi privea pe Iisus; făcu un pas
împleticindu-se.
— Nu cumva dumneata eşti Iisus din Nazaret? întrebă el; se spune că în
clipa în care gealatul apuca securea să ia capul Botezătorului, profetul a
întins mâna lui către pustiu şi a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte
pustiul, vino la oameni; vino, să nu rămână lumea singură!“ Dacă eşti
domnia ta Iisus din Nazaret, binecuvântat e pământul pe care calci; casa
mea s-a sfinţit, m-am botezat, m-am însănătoşit; cad şi mă închin la
picioarele tale! spuse el şi căzu să sărute picioarele numai răni ale lui Iisus.
Dar răufăcătorul moş Samuil îşi reveni repede; o clipă mintea lui se
zăpăci, dar se întări din nou repede pe picioarele sale: „Ce râvneşte inima
ta“, se gândi el, „găseşti la profeţi; într-un pomelnic Domnul se înfurie pe
poporul Său, îşi ridică pumnul, să-l zdrobească; alături, în alt pomelnic,
miere şi lapte. După cheful pe care-l avem de dimineaţă, găsim şi profeţia
care ni se potriveşte; aşadar, să nu ne stricăm buna plăcere…“ Clătină
capul său de cal şi râse pe-nfundate, adânc, în barba şi mustaţa lui; dar nu
deschise gura să vorbească; n-are decât să se teamă poporul, bine îi face,
dacă n-ar fi şi teama – săracii sunt mai mulţi şi mai robuşti – am fi pierduţi!
Aşadar, tăcea şi privea cu dispreţ pe Lazăr care săruta picioarele
musafirului şi-i vorbea:
— Dacă galileenii, cei pe care i-am cunoscut la Iordan, îi spunea el, sunt
ucenicii tăi, rabi, mi-au dat o poruncă, dacă se-ntâmplă să te-ntâlnesc: Vor
pleca, cică, şi te vor aştepta în Ierusalim, la poarta lui David, la taverna lui
Simon din Cirene. S-au înspăimântat, vezi, de uciderea Profetului şi pleacă
să se ascundă; a început prigoana.

1634
 În acest timp femeile trăgeau de bărbaţii lor să plece; bine au înţeles ele,
are ochi de viperă străinul ăsta; te priveşte şi mintea ţi-o ia razna; îţi
vorbeşte şi lumea se prăbuşeşte; hai să plecăm!
Orbului i se făcu iarăşi milă de oameni.
— Curaj, copii, strigă el, mari lucruri aud, dar nu vă temeţi; toate se vor
aşeza cu blândeţe, o să vedeţi; lumea este tare, bine-ntemeiată, cât timp va
dura Dumnezeu, va dura şi ea. Nu-i ascultaţi pe clarvăzători, ascultaţi-mă
pe mine; eu sunt orb, de aceea văd mai bine decât voi toţi: Nemuritor e
neamul lui Israel, a încheiat legământ cu Dumnezeu, şi-a pus Dumnezeu
pecetea Lui, ne-a făcut dar întreg pământul. Nu vă temeţi, aşadar, se
apropie miezul nopţii, să mergem să dormim! zise şi îşi puse înainte
toiagul, pornind drept spre uşă.
Cei trei bătrâni o luară înainte, urmau bărbaţii, în urmă femeile – se goli
casa.

Cele două surori aşternură musafirului în foişorul de lemn să doarmă;

Maria scoase din lada ei cearşafuri de in şi mătase, zestrea ei de mireasă;
aduse şi Marta plapuma ei pufoasă de satin, pe care o ţine neatinsă de atâţia
ani în lada ei şi aşteaptă îndelung dorita noapte în care o va pune peste ea
împreună cu bărbatul ei; aduse şi ierburi mirositoare, busuioc şi izmă, şi-i
burduşi perna cu ele.
— O să dormi astă-seară ca un mire, zise Marta şi oftă.
Oftă şi Maria, dar nu vorbi. „Dumnezeul meu“, zise-n mintea ei, „nu mă
asculta, bună este lumea, chiar dacă oftez; bună, numai de singurătate mă
tem; iar musafirul acesta tare îmi place.“
Cele două surori intrară în cămăruţă, se întinseră în aşternutul lor uscat;
cei doi bărbaţi în foişorul de lemn, fiecare la un capăt, iar tălpile lor se
atingeau. Lazăr era fericit; ce văzduh este acesta, ce sfinţenie, ce fericire în
întreaga casă! Răsufla liniştit, adânc, îşi sprijinea uşor tălpile de sfintele
tălpi şi simţea că urcă şi că se răspândeşte în tot trupul său o putere tainică,
o siguranţă dumnezeiască şi nu-l mai dureau rărunchii, nu mai bătea

1635
răzvrătită inima lui, în pace, în fericire se rostogolea sângele lui de la tălpi
la cap şi uda trupul gălbejit, chinuit. „Acesta va să zică botez“, se gândea
el, „astă-seară m-am botezat; s-a botezat şi casa, s-au botezat şi surorile
mele; a venit râul Iordan în casa mea.“
Dar cele două surori cu nici un chip să închidă un ochi! De ani nu mai
dormise bărbat străin în casa lor; călătorii trăgeau totdeauna la vreun
fruntaş, cum să se-njosească ei în bordeiul lor care era retras şi umil, iar
fratele lor era bolnăvicios şi ciudat, nu-i plăceau prieteniile; iar astă-seară,
ce neaşteptată binefacere era aceasta! Nările lor fremătau, adulmecau
văzduhul; cum s-a schimbat, cât de plăcut miroase, nu a busuioc şi izmă,
nu; mirosea a bărbat.
— L-a trimis, cică, Dumnezeu să lucreze Corabia, şi ne-a dat cuvântul
său că ne pune şi pe noi înăuntru… auzi ce-ţi spun, Maria, sau dormi?
— Nu dorm, răspunse Maria şi-şi ţinea cu mâna îndoită sânul care o
durea.
— Dumnezeul meu, continuă Marta, de-ar veni repede sfârşitul lumii să
intrăm în Corabie împreună cu el; eu o să-l slujesc, nu-mi pasă, iar tu o să-i
ţii de urât; şi-o să plutească, zice, Corabia pe ape, veşnic; şi eu veşnic o să-l
slujesc, iar tu veşnic o să şezi la picioarele lui şi-o să-i ţii de urât; aşa îmi
închipui eu Raiul; şi tu, Maria?
— Şi eu, răspunse Maria şi închise ochii.
Ele vorbeau şi oftau, iar Iisus dormea adânc şi se odihnea; ca şi cum
acesta n-ar fi fost somn, ca şi cum ar fi intrat cu trup şi suflet în râul
Iordan, s-ar fi răcorit, şi-ar fi uşurat trupul de nisipul pustiului, şi-ar fi
uşurat sufletul de virtuţile şi răutăţile oamenilor, ar fi ajuns din nou
feciorelnic. Şi o clipă, în somnul său, i s-a părut că a ieşit, parcă, din râul
Iordan şi-a luat o cărare verde necălcată şi-a intrat într-o adâncă grădină
înflorită şi roditoare; şi nu mai era parcă el, Iisus, fiul Mariei din Nazaret,
ci Adam cel întâi creat. Chiar acum ieşise din mâinile lui Dumnezeu,
carnea lui era încă lut proaspăt şi se întinsese pe iarba înflorită, la soare, să
se zvânte, să se închege oasele lui, faţa lui să prindă culoare, să se strângă
1636
cele şaptezeci şi două de încheieturi ale trupului său, să poată să se ridice
să umble. Iar pe când era întins la soare şi se cocea, păsări dădeau din aripi
deasupra capului său, zburau din pom în pom, făceau ocoluri prin iarba
primăvăratică; vorbeau între ele şi ciripeau, priveau şi cercetau noua
făptură ciudată care zăcea-ntinsă pe iarbă, şi spunea fiecare părerea ei şi
trecea mai departe.
Iar el parcă ştia limba păsărilor şi se bucura să le-audă: păunul se plecă
lăudându-şi penele lui, făcea volte în sus şi-n jos, arunca priviri piezişe
năzuroase lui Adam întins pe pământ şi-i lămurea: „Am fost găină, am
iubit un înger şi m-am făcut păun; este pasăre mai frumoasă decât mine?
nu este!“ Turtureaua zbura din pom în pom, ridica gâtul spre cer şi striga:
„Dragoste! Dragoste! Dragoste!“ Iar sturzul: „Eu dintre toate păsările şi pe
îngheţul cel mai mare, ciripesc şi mă încălzesc.“ Rândunica: „Dacă aş lipsi
eu, pomii n-ar înflori niciodată.“ Iar cocoşul: „Dacă aş lipsi eu niciodată nu
s-ar revărsa zorii.“ Şi ciocârlia: „Când urc dimineaţa spre cer să cânt, îmi
iau rămas-bun de la copiii mei, pentru că nu ştiu dacă o să mă mai întorc
vie din cântecul meu.“ Privighetoarea: „Nu mă privi că sunt sărac
îmbrăcată; am avut şi eu pene mari, strălucitoare, dar le-am făcut cântec.“
Iar o mierlă cu cioc de ceară veni şi se agăţă de umărul celui întâi creat, se
aplecă la urechea lui, şi vorbi încet, ca şi când i-ar fi încredinţat o mare
taină: „Porţile Raiului şi ale Iadului sunt lipite; amândouă leite, amândouă
verzi; amândouă frumoase, ai grijă, Adam! Ai grijă, Adam! Ai grijă,
Adam!“
Şi-n clipa aceea, în vorba mierlei, se trezi la revărsatul zorilor.

XIX
Mari lucruri se întâmplă când Dumnezeu şi omul se unesc; Dumnezeu
fără om n-ar avea pe pământul acesta o minte să oglindească făpturile Lui
destoinice şi să cerceteze cu neruşinare şi spaimă înţeleapta Lui
atotputernicie; n-ar avea pe pământul acesta o inimă, care să simtă milă la
1637
necazurile altora şi să se căznească să creeze virtuţi şi supărări, pe care
Dumnezeu nu a vrut, sau a uitat, ori i-a fost teamă să le plăsmuiască; însă a
suflat peste om şi i-a dat puterea şi îndrăzneala să continue creaţia.
Şi pe om iarăşi, fără Dumnezeu, aşa cum se naşte neînarmat, l-ar fi
nimicit foamea, frica şi frigul; şi dac-ar fi scăpat, s-ar fi târât, melc fără
cochilie, printre lei şi păduchi; iar dacă ar fi izbutit, prin luptă neîncetată,
să stea pe picioarele lui din spate, nu ar fi putut niciodată să scape de calda,
gingaşa strângere-n braţe a mamei lui maimuţa… se gândea Iisus, şi întâia
oară simţi astăzi, atât de adânc, cum Dumnezeu şi om e cu putinţă să se
facă una.
Luase dis-de-dimineaţă drumul Ierusalimului şi atingea cu coatele lui pe
Dumnezeu în dreapta şi-n stânga, călătoreau împreună şi aveau amândoi
aceeaşi grijă: pământul s-a abătut, în loc să urce spre cer, cobora spre Iad;
trebuia, împreună, amândoi, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, să se chinuie
să-l aducă din nou pe drumul drept; de aceea se şi grăbea atât de mult Iisus,
tăia calea cu paşi mari, dorind cu foc să-şi întâlnească prietenii, să înceapă
lupta. Soarele care urca de la Marea Moartă, şi păsările, pe care le bătea
lumina şi ciripeau, şi frunzele pomilor care tremurau, şi calea albă care se
desfăşura până la zidurile Ierusalimului şi-l ducea la el, toate, toate îi
strigau: „Fă repede! Fă repede! Pierim!“ „Ştiu asta, ştiu asta“, răspundea
Iisus, „ştiu asta, vin!“
Dis-de-dimineaţă, şi prietenii se strecurau lipiţi de ziduri, pe ulicioarele
încă pustii ale Ierusalimului, nu toţi împreună, împrăştiaţi doi câte doi,
Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, iar Iuda, singur-singurel, înaintaş; se temeau,
aruncau priviri piezişe peste tot, nu cumva-i luaseră din urmă, alergau; se
zări înaintea lor poarta fortăreţei lui David, luară prima ulicioară la stânga
şi se vârâră hoţeşte în taverna lui Simon din Cirene.
Cârciumarul ca un ghem gogonat, cu nasul roşu umflat, cu ochii roşii
umflaţi, mahmur, tocmai se ridicase din aşternutul său de paie; bea vin
puţin câte puţin până peste miezul nopţii cu clienţii lui beţivani, cânta şi se
ciorovăia, întârzia mult până să se culce, iar acum plictisit, cătrănit, curăţa
1638
tejgheaua c-un burete de rămăşiţele petrecerii; stătea în picioare, dar nu se
trezise încă; i se părea că visa că ţinea un burete şi curăţa tejgheaua… Dar
pe când se chinuia între somn şi trezire, auzi oameni intrând în taverna lui
gâfâind, se întoarse; ochii îl usturau, gura-i era acră, barba plină de cojile
seminţelor de dovleac prăjite.
— Cine sunteţi, măi blestemaţilor de Dumnezeu? zbieră răguşit; lăsaţi-
mă, vă zic. Îmi poftiţi să mâncaţi şi să beţi dis-de-dimineaţă, e? Nu sunt în
apele mele, zbughiţi-o!
În timp ce striga, se trezea şi încet-încet desluşi pe vechiul său prieten
Petru şi pe prietenii lui galileeni; se apropie, îi privi de aproape, izbucni în
râs:
— Măi, ce mutre sunt astea? băgaţi-vă limbile înăuntru, să nu s-agaţe,
prindeţi-vă buricele care stau să se desfacă de frică; ptiu, să nu vă fie de
deochi, galileeni viteji!
— Pentru numele lui Dumnezeu, Simon, să nu aţâţi lumea cu strigătele
tale, i-o-ntoarse Petru şi se-ntinse să-i astupe gura. Închide uşa; regele a
omorât profetul, pe Botezătorul, n-ai început să pricepi? i-a tăiat capul şi l-
a pus pe-o tipsie…
— Bine i-a făcut; îi împuiase capul că a luat, cică, pe femeia fratelui său;
ce să-ţi spun! e rege, ce vrea aia face; şi-apoi, că vorbim aici, mi-a împuiat
şi mie capul: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ Oh, frate!
— Dar o să omoare, cică, pe toţi cei botezaţi, o să-i treacă prin sabie; iar
noi ne-am botezat, ai înţeles?
— Cine v-a spus, prostovanilor, să vă botezaţi? aşa vă trebuie!
— Dar şi dumneata te-ai botezat, beţivanule, îl luă la rost Petru; nu ne-ai
spus-o tu? de ce strigi?
— Asta-i altceva, pescar hârbuit, eu nu m-am botezat – botez a fost ăsta?
m-am cufundat în apă, am făcut baie; iar ce mi-a cântat profetul mincinos
mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe-ailaltă; aşa fac cei care au minte; dar
voi, capete seci… unde sunt profeţi mincinoşi şi iepuri cu patrafire, hop şi
voi primii şi cei mai buni; ei vă spun: cufundaţi-vă-n apă, voi buf, vă
1639
cufundaţi şi răciţi; să nu vă omorâţi puricii sâmbăta, este, cică, mare păcat;
nu-i omorâţi, aşadar, şi vă omoară ei; să nu plătiţi dajdia pe cap de om, şi
nu plătiţi; şi haţ vă ia capul; aşa vă trebuie! Aşezaţi-vă acum să bem una, să
vă veniţi în fire; să mă trezesc şi eu.
Două butoaie mari înnegreau un colţ al tavernei; pe unul era zugrăvit, cu
vopsea roşie, un cocoş; pe celălalt, cu vopseluri negre-cenuşii, un porc;
umplu un urcior de vin din butoiul cu cocoşul, luă şase potire, le cufundă
într-un hârdău cu apă puturoasă, să le cureţe, îl izbi mirosul vinului, se
trezi.
Un orb apăru şi se opri în uşa tavernei; îşi trecu toiagul între picioare şi
începu să acordeze o lăută de demult, să tuşească sec şi să scuipe, să-şi
cureţe gâtlejul. Eliachim a fost cămilar în tinereţea lui, şi la o amiază,
străbătând pustiul, a văzut sub un curmal o femeie spălându-se goală într-o
groapă mică de apă; neruşinatul, în loc să-ntoarcă faţa în altă parte, îşi
pironi ochii pe frumoasa beduină; rea soarta lui, căci bărbatul, ciucit în
dosul unei stânci, aprinsese focul să gătească de mâncare; văzu cămilarul
care se apropia tot mai mult şi mânca din ochi goliciunea femeii lui, se
repezi, luă doi cărbuni aprinşi şi-i stinse în ochii cămilarului… Din ziua
aceea nefericitul Eliachim s-a dăruit psalmului şi cântecului; umblă prin
taverne şi prin casele din Ierusalim cu lăuta lui, şi când slăveşte în psalmi
bunătatea lui Dumnezeu, când cântă goliciunea femeii, îi dau o bucată de
pâine uscată, o mână de curmale, două măsline, şi merge mai departe.
Îşi acordă lăuta, îşi drese glasul, săltă gâtul şi începu să cânte cu voce
tremurată psalmul drag: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi
după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…“78 În clipa aceea
venea cârciumarul cu urciorul de vin şi potirele de vin; auzi psalmodia, îşi
ieşi din fire:
— Ajunge! ajunge! zbieră el; mi-ai împuiat şi tu capul; mereu aceeaşi
cântare: „Miluieşte-mă… Miluieşte-mă…“ să piei. Eu am păcătuit, mă? eu
am ridicat ochii să văd femeile altora în ceasul când se spală? Dumnezeu
ne-a dat ochii ca să nu vedem, încă n-ai înţeles asta? aşadar, bine ţi-a făcut;
1640
haide, mergi mai departe. „Miluieşte-mă, Dumnezeule… Miluieşte-mă,
Dumnezeule…“, cânta cu glas tremurat cârciumarul înfuriat; s-a uitat dulce
David la femeile altora, s-a uitat şi chiorul ăsta, şi ne-am găsit noi
beleaua… Oh, frate!
Umplu acum potirele de vin, băură, îl umplu din nou pe-al său, bău.
— Acum mă duc să vă pun la cuptor un căpşor de miel, întâi o gustare;
să mănânce mama şi copilului să nu-i dea!
Spuse, şi sprinten sări în curte, unde născocise el singur un cuptoraş,
aduse crengi şi corzi de viţă-de-vie, îl aprinse, vârî înăuntru tipsia cu capul
de miel şi se întoarse înapoi la ceata sa; murea după vin şi după taifas.
Dar prietenii lui n-aveau chef; înghesuiţi în foc, îşi aţintiseră ochii la uşă,
stăteau pe cărbuni aprinşi, voiau să plece; schimbau cu jumătate de gură o
vorbă şi îndată amuţeau iarăşi. Iuda se ridică, se opri în uşă; îi era silă să
privească pe fricoşii ăştia care se pierduseră de spaimă; cum alergau, când
au sosit de la Iordan la Ierusalim şi-au venit, cu sufletul la gură, şi s-au
vârât în taverna asta retrasă! Iar acum, cu urechile ciulite, ca nişte iepuri de
câmp, tremură şi le sfârâie călcâiele s-o ia la drum… De-aţi pieri odată,
galileeni viteji! Mulţumesc Ţie, Dumnezeu al lui Israel, că nu m-ai făcut ca
mutrele lor; eu m-am născut în pustiu şi nu sunt făcut din ţărână moale
galileeană, ci din granit beduinic. Iar voi toţi, care îl răsfăţaţi, şi dă-i cu
jurăminte şi săruturi, acum, picioare, ajutaţi-mă! ca să vă scăpaţi pielea;
însă eu omul crunt, piaza rea, cuţitarul, nu-l părăsesc, îl voi aştepta aici,
până se va întoarce din pustiul Iordanului, să văd ce aduce; şi-atunci voi
lua o hotărâre; pentru că mie nu-mi pasă de pielea mea; un singur lucru mă
arde: suferinţa lui Israel.
Auzi în tavernă ciondăneli cu glas înfundat, se întoarse.
— Eu zic să ne întoarcem în Galileea, acolo e siguranţă; amintiţi-vă de
lacul nostru, bre băieţi! spunea Petru şi ofta.
Îşi văzu barca verde cum se leagănă pe valul liniştit şi inima îi crescu;
văzu pietrişul ţărmului, leandrii, plasele încărcate de peşte, ochii i se
umplură de lacrimi.
1641
 — Hai să plecăm, bre băieţi, zise el, să mergem!
— I-am dat cuvântul nostru că-l aşteptăm aici în această tavernă; ţine de
cinste să ne păstrăm cuvântul, făcu Iacov.
— O să-i cerem cireneanului, propuse Petru, ca să le-aranjeze, să-i spună
dacă vine…
— Nu, nu! i-o-ntoarse Andrei, cum să-l lăsăm singur-singurel în această
cetate sălbatică? O să-l aşteptăm aici.
— Eu zic să ne-ntoarcem în Galileea, zise din nou Petru cu încăpăţânare.
— Fraţilor, făcu Ioan, şi prinse rugător mâinile şi umerii prietenilor,
fraţilor, gândiţi-vă la ultimele cuvinte ale Botezătorului; şi-a întins mâinile
sub sabia călăului şi-a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte pustiul, eu
plec, vino la oameni; vino, să nu rămână lumea singură!“ Adânc înţeles au
cuvintele acestea, prieteni; Dumnezeu să mă ierte dacă rostesc vreo hulă,
dar…
I se tăie răsuflarea; Andrei îi prinse mâna:
— Spune, Ioane, ce lucru înfricoşător presimţi şi nu îndrăzneşti să-l
mărturiseşti?
— …dar dacă învăţătorul nostru e… se bâlbâi.
— Cine?
Încet, istovit, plin de groază, se auzi glasul lui Ioan:
— Mesia!
Tresăriră toţi. Mesia?! De-atâta timp cu el şi să nu le vină-n minte! Îl
luau la început drept un om bun, drept un sfânt care aduce dragostea în
lume; iar apoi drept un profet, dar nu aspru ca cei de-altădată, ci vesel şi
blând; el cobora împărăţia cerurilor pe pământ, va să zică traiul bun şi
dreptatea. Şi pe străbunul Dumnezeu încăpăţânat al lui Israel, pe Iehova, l-
a chemat Tată, şi îndată ce l-a chemat Tată, acesta s-a-ndulcit, şi toţi ne-am
făcut copii ai Lui… Iar acum ce-nseamnă acest cuvânt care-a scăpat de pe
buzele lui Ioan – Mesia! Va să zică: sabie a lui David, atotstăpânirea lui
Israel, război! Şi ei, Ucenicii, primii care l-au urmat, mari dregători,
tetrarhi şi patriarhi în jurul tronului său! Cum are Dumnezeu în cer de jur
1642
împrejurul Său îngerii şi arhanghelii? La fel şi ei căpetenii ale poporului şi
patriarhi pe pământ! Ochii lui străluciră:
— Îmi iau înapoi vorba, băieţi, făcu Petru şi se roşi ca racul; eu n-o să-l
părăsesc niciodată!
— Nici eu! – Nici eu! – Nici eu!
Iuda scuipă cu furie, lovi cu pumnul în uşorul uşii.
— Mă vitejilor, le strigă el; câtă vreme l-aţi socotit neputincios, „ducă-se
unde s-o duce“; iar acum că aţi mirosit măreţii, „eu n-o să-l părăsesc
niciodată!“. Mă, toţi o să-l părăsiţi încremenit într-o zi, şi să mă ţineţi
minte, iar eu n-o să-l trădez – Simon din Cirene, eşti martor!
Iar cârciumarul, care-i asculta şi râdea pe sub mustăţile lui pleoştite, îi
făcu din ochi lui Iuda:
— Măi, mutrelor, zise el, şi vor să izbăvească lumea!
Dar nările lui prinseră mirosul din cuptor:
— Se arde căpşorul! scoase el un strigăt, făcu un salt şi se pomeni în
curte.
Prietenii se priveau unul pe celălalt zăpăciţi:
— Aşadar, de-aceea Botezătorul, cum l-a văzut, a-nţepenit! făcu Petru,
lovindu-se peste frunte.
Prinseră avânt, li se încinseră minţile.
— Şi aţi văzut porumbelul deasupra capului său, în ceasul când se
boteza?
— N-a fost porumbel, a fost fulger.
— Nu, nu, porumbel, şi gângurea.
— Nu gângurea, vorbea; l-am auzit eu cu urechile mele; şi spunea:
„Sfânt! Sfânt! Sfânt!“
— A fost Sfântul Duh! făcu Petru şi ochii i se umplură de aripi de aur;
Sfântul Duh a coborât din cer, şi toţi am înlemnit, nu v-amintiţi? Eu am
vrut să mişc piciorul să mă apropii, dar înţepenise, de unde să-l mişc. Am
dat să strig, buzele nu mi se mai întâlneau; vântul s-a oprit, trestiile, râul,

1643
oamenii, păsările, toate, toate au înmărmurit de groaza lor, şi numai mâna
Botezătorului se mişca încet-încet şi boteza…
— Nimic n-am văzut, nimic n-am auzit! făcu Iuda înfuriat, ochii voştri,
urechile voastre s-au îmbătat.
— Nu ai văzut, barbă-roşcată, pentru că nu ai vrut să vezi! îl luă la rost
Petru.
— Iar domnia ta, barbă de papură, ai văzut, pentru că ai vrut să vezi. Duh
Sfânt ai poftit să vezi şi Duh Sfânt ai văzut; şi-acum poftim, faci şi minţile
astea uşurele să-l vadă, şi-i iei de grumazul tău!
Iacov până acum asculta, nu vorbea; îşi rodea unghiile şi tăcea; dar nu se
mai stăpâni:
— Ia opriţi-vă, bre băieţi, zise, să nu luăm foc precum iasca; haideţi; să
gândim treaba bine; ziceţi într-adevăr că chiar a spus cuvintele acestea
Botezătorul înainte de-a-i lua capul? Mi se pare cam prea greu; întâi şi-ntâi,
cine dintre noi a fost acolo să le-audă? şi-apoi şi-asta: Chiar dacă
Botezătorul ar fi avut aceste cuvinte în mintea lui, iarăşi niciodată nu le-ar
fi rostit; pentru că le-ar fi aflat regele, ar fi trimis iscoade să afle cine este
acest Iisus din pustiu, l-ar fi prins şi i-ar fi tăiat şi lui capul; doi şi cu doi
fac patru, cum spune şi bătrânul tată-meu; aşadar, să nu prindă mintea
noastră fumuri.
Dar Petru se mânie:
— Doi şi cu doi fac paisprezece, zic eu! şi mintea n-are decât să spună
ce-o vrea, fie-i vremea urâtă! Pune, Andrei, să bem să înecăm mintea, să
vedem!
O matahală, cu obrajii zbârciţi, desculţ, înfăşurat într-un cearşaf alb, c-un
şirag de talismane la gât, se repezi în tavernă, puse palma pe piept, salută:
— Sănătate, fraţilor, strigă el; plec; mă duc la Dumnezeu; aveţi să-mi
daţi vreo poruncă?
Şi fără să aştepte răspuns, plecă în fugă şi intră în casa de-alături.
În timpul acela apărea cârciumarul cu tipsia, şi lumea mirosi plăcut; ochi
pe lunganul nebun:
1644
 — Drum bun, îi strigă, salutări! Altul şi-ăsta, zise şi izbucni în râsete;
măi, cu-adevărat chiar a sosit sfârşitul veacului, s-a umplut lumea de
smintiţi; ăsta, cică, a văzut pe Dumnezeu, alaltăieri noaptea, că mergea spre
apa Lui; şi de-atunci de unde să mai catadicsească să trăiască! nu mai vrea
să mănânce, sunt, zice, chemat la cer, o să mănânc acolo; aşadar, şi-a
îmbrăcat cearşaful, a luat uşile la rând, ia porunci, îşi ia rămas-bun şi se
duce… Aşa păţeşte cel care se apropie prea mult de Dumnezeu; aveţi grijă,
băieţi, vă vreau tot binele, nu vă apropiaţi prea mult de El; mă-nchin
harului Său, dar de departe. Faceţi loc!
Puse în mijlocul mesei tipsia cu căpşorul aburind; buzele lui, ochii lui,
urechile lui râdeau:
— Căpşor proaspăt! strigă el; Ioan Botezătorul; poftă bună!
Lui Ioan i se făcu greaţă şi se trase înapoi; iar Andrei, care întindea
mâna, o ţinea în aer; capul, sprijinit pe tipsie, cu ochii tulburi larg deschişi,
neclintiţi, îi privea unul câte unul.
— Simon, nelegiuitule, făcu Petru, o să ne faci să ne fie scârbă, să nu ne
atingem; cum o să-i scot acum ochii care-mi plac drept gustare? o să cred
că mănânc ochii Botezătorului.
Cârciumarul izbucni în râsete:
— Nu te amărî, Petru, zise el, îi mănânc eu; dar întâi şi-ntâi, limbuţa lui,
care vestea, să mă bucur de ea: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! a sosit sfârşitul
veacului!“ Dar întâi a sosit sfârşitul tău, sărmane!
Spuse, scoase cuţitul, tăie de sus limba şi-o făcu o îmbucătură; goli şi un
potir plin, îşi lăudă cele două butoaie de vin.
— Fie, bre băieţi, îmi pare rău; o să schimb vorba, să fugă din mintea
voastră căpşorul Botezătorului şi să-l puteţi mânca pe cel de miel…
Aşadar, mintea voastră se frământă cine a zugrăvit pe butoaie chilipirurile
astea pe care le lăudaţi? pasărea şi porcul? Domnia mea, cu mâinile astea,
voi ce vă-nchipuiţi? De unde să ştiţi voi, năvlegii galileeni! Să vă desluşesc
eu, aşadar, să se deschidă creieraşul vostru!

1645
 Petru privea căpşorul şi se lingea pe buze, dar nu îndrăznea încă să se
întindă să-i scoată ochii să-i mănânce; avea mereu în mintea lui pe
Botezătorul; la fel holba şi el ochii şi privea oamenii.
— Ascultaţi, aşadar, continua cârciumarul, să se deschidă, zic, creieraşul
vostru: Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea – ce-i trebuiau Lui,
binecuvântatul, aşa belele! – şi Îşi spăla mâinile de noroi, a chemat înaintea
Lui toate cele de curând născute şi le-a întrebat lăudându-Se: „Bre păsări şi
animale, cum vi se pare lumea pe care-am născocit-o, îi găsiţi vreo
meteahnă?“ Toate prinseră îndată să ragă, să mugească, să miaune, să
necheze, să behăie şi să ciripească: „Nici una! Nici una! Nici una!“ „Aveţi
binecuvântarea mea“, spuse Dumnezeu, „nici eu, pe legea Mea, nu-i găsesc
nici o meteahnă; sănătate mâinilor mele!“ Dar luă la ochi cocoşul şi porcul
care aveau capetele plecate şi nu scoteau o suflare. „Bre porcule“, strigă
Dumnezeu, „şi dumneata, cocoş preaminunat, de ce nu vorbiţi? Nu vă
place oare lumea pe care am plăsmuit-o? Îi lipseşte ceva, adică?“ Dar
aceştia, nici pâs! Îi învăţase, cică, Diavolul, care şuiera în urechea lor: „Îi
lipseşte o rădăcină joasă“, să-i spuneţi, „care face struguri, îi storci, îi pui
în butoi şi faci vin“. „De ce nu vorbiţi, bre jivine? strigă iarăşi Dumnezeu
şi ridică mâna Lui mare; şi-atunci cele două animale, Diavolul le-a dat
curajul, au ridicat capul: „Ce să-ţi spunem, Stăpâne? sănătate mâinilor
Tale, bună e lumea Ta, ptiu, să nu-i fie de deochi! dar îi lipseşte o rădăcină
joasă, care face struguri, îi storci, îi pui în butoi şi faci vin“. „Aşa, e? v-arăt
eu acum, şarlatanilor!“ făcu Dumnezeu, şi-L apucară furiile Lui; „Vin îmi
vreţi şi beţie şi certuri şi vorbe neruşinate? să fie viţa-de-vie!“79 Îşi suflecă
mânecile, luă noroi, făcu viţa-de-vie, o sădi. „Blestemul Meu să-l aibă“,
spuse, „cel care bea prea mult; să facă mintea cocoşului şi mutra porcului!“
Prietenii izbucniră în râsete, uitară de Botezătorul, se repeziră cu mutrele
la capul fript; şi primul Iuda, care desfăcuse în două ţeasta şi-şi umpluse
mâna de creier de miel. Cârciumarul, cum văzu prăduirea, se sperie; „n-o
să-mi lase nici osciorul lui“, se gândi el.

1646
 — Bre băieţi, strigă, mâncaţi şi beţi bine, dar nu uitaţi nici de fericitul
Ioan Botezătorul; oh, căpşorul său!
Rămaseră toţi cu dumicatul în mână; iar Petru care mestecase şi era gata
să înghită ochiul, şovăi; să-l înghită îi era silă, să-l scuipe îi părea rău; ce să
facă? Numai Iuda nu se sinchisea; cârciumarul umplu potirele:
— Veşnica lui pomenire; păcat de căpşoru’ lui şi de-ale voastre, bre
băieţi!
— Şi de-al tău, deşteptule! făcu Petru, se scutură şi înghiţi ochiul.
— Fii liniştit, mie nu mi-e frică, răspunse cârciumarul; nu mă amestec în
treburile lui Dumnezeu şi nu-mi arde de loc să mântuiesc lumea! Sunt
cârciumar, nu sunt înger şi arhanghel, ca domnia voastră, am scăpat! spuse
el şi înhăţă ce mai rămăsese din căpşor.
Petru deschidea gura, dar i se tăie glasul; un zdrahon, cu obrazul ciupit,
crunt, se oprise brusc în uşă şi privea înăuntru; prietenii se traseră într-un
colţ, iar Petru se ascunse înapoia spetelor largi ale lui Iacov.
— Baraba! mormăi Iuda şi-ncreţi sprâncenele; intră înăuntru.
Baraba aplecă grumazul său gros, desluşi ucenicii în semiîntuneric,
mutra lui aspră râse zeflemitor:
— Bine v-am găsit, oiţele mele, zise el; am scotocit tot pământul să vă
dibuiesc.
Cârciumarul se ridică, bombănind; îi aduse cupa lui.
— Numai dumneata ne lipseai, căpitane Baraba, bombăni el.
Avea ciudă pe el, pentru că, ori de câte ori venea în taverna lui, aţâţa
ceartă cu ostaşii romani care treceau, şi-şi găsea el beleaua.
— Să nu-ncepi iarăşi cu apucăturile tale, porcule-cocoş!
— Mă, câtă vreme o să calce pângăriţii pământul lui Israel, eu nu mă dau
bătut, să-ţi iasă din minte asta; adu o gustare, mârşavule!
Cârciumarul îi împinse tipsia cu oase.
— Mănâncă, zise, dinţii tăi de câine sfărâmă oase.
Baraba îşi goli cupa dintr-o sorbitură, îşi răsuci mustăţile, se întoarse
către prieteni:
1647
 — Şi păstorul bun unde este, oiţele mele? zise el şi ochii îi scânteiară;
am o veche socoteală cu el.
— Te-ai îmbătat înainte de-a bea, îi făcu Iuda cu asprime; în multe-
ncurcături ne-au aruncat vitejiile tale pân-acum, ajunge!
— Ce ai cu el? prinse curaj Ioan; este un om sfânt, iar când păşeşte,
priveşte-n jos, să nu calce vreo furnică.
— Se teme să nu-l calce vreo furnică, vrei să spui; ăsta-i bărbat?
— A scăpat din ghearele tale pe Magdalena, să vezi cu ochii şi nu-ţi vine
să crezi! îndrăzni acum şi Iacov.
— Mi-a luat-o înainte, grohăi Baraba şi privirea i se tulbură; mi-a luat-o
înainte, o să mi-o plătească!
Dar Iuda îl înhăţă de braţ, îl luă la o parte; îi vorbea încet, grăbit, cu
furie:
— Ce te-ai întors aici? de ce-ai părăsit munţii Galileii? frăţia ţi-a ales
bârlogurile acolo; aici, în Ierusalim, hotărăsc alţii.
— Nu luptăm pentru libertate? i-o-ntoarse Baraba înfuriat; aşadar, sunt
slobod să fac de capul meu; am venit să văd şi eu ce este acest Botezător,
care face semne şi minuni; nu cumva este El cel pe care-l aşteptăm? să vină
de-acum, să se pună căpetenie, să-nceapă măcelul. Dar nu l-am apucat; i-au
tăiat capul; dumneata ce zici, Iuda, căpetenia mea?
— Eu zic să te ridici şi să pleci, nu te amesteca în treburile altora.
— Să plec? eşti în toate minţile când o spui? am venit pentru Botezătorul
şi dau de fiul Tâmplarului; de câtă vreme-l hăituiesc? şi-acum, că
Dumnezeu mi l-a trimis înainte sub nas, să-l las?
— Pleacă! îi făcu Iuda poruncitor; asta-i treaba mea, nu-ntinde mâna!
— Ce scopuri ai? frăţia vrea să-l facă bucăţi, o ştii; e năimit de romani, îl
plătesc să strige împărăţia cerurilor ca să se-nşele poporul, să nu privească
pământul şi robia noastră; şi-acum, dumneata… Ce scopuri ai?
— Nici unul; e socoteala mea; pleacă!
Baraba se întoarse, aruncă o ultimă privire prietenilor, care-şi aţintiseră
urechea, să audă.
1648
 — La bună vedere, oiţele mele, le strigă cu răutate; nu scapă nimeni uşor
de Baraba, şi-o să mai vorbim! zise el, şi dispăru spre poarta lui David.
Cârciumarul îi făcu din ochi lui Petru:
— I-a dat porunci, îi spuse încet; capul frăţiei, îi spune altul; să omoare
ei un roman, să fie omorâţi zece israeliţi; zece şi cincisprezece, aveţi grijă,
bre băieţi!
Se aplecă, şuieră în urechea lui Petru:
— Şi ascult-aici; să n-aveţi încredere în Iuda Iscariotul; ăştia cu barbă-
roşcată…
Dar tăcu; acum barbă-roşcată se aşeza din nou pe scaunul său.
Ioan se ridică întristat, se opri în uşă, străbătu cu privirea în sus şi-n jos,
învăţătorul nicăieri. Ziua se ridicase, drumurile se umplură de oameni; iar
dincolo de poarta lui David, pustiu, pietriş, cenuşă, nici o frunză verde;
numai stânci drepte albe, morminte în stânci; văzduhul puţea de hoituri de
câini şi cămile; Ioan se îngrozi de atâta sălbăticie; aici toate erau piatră,
piatră şi mutrele oamenilor, piatră şi inimile lor, piatră şi Dumnezeul căruia
i se închină; unde e Dumnezeu Tatăl, cel milos, pe care li-L aducea rabi!
Ah, când o s-apară pe neaşteptate iubitul învăţător, să se-ntoarcă în
Galileea!
— Fraţilor, să plecăm! făcu Petru, care nu mai îndura şi se ridică; n-o să
vină!
— Îl aud cum vine…, murmură Ioan cu sfială.
— Unde-L auzi, smintitule? făcu Iacov, căruia nu-i plăceau închipuirile
de vis ale fratelui său şi se grăbea de-acum şi el să regăsească lacul şi
bărcile lui, unde-L auzi? Spune-mi!
— În inima mea, răspunse fratele cel mic; întâi ea aude, întâi ea vede…
Iacov şi Petru ridicară din umeri; dar cârciumarul sări:
— Are dreptate băiatul, zise el; nu ridicaţi din umeri; am auzit că iată, ce
credeţi că era, Corabia lui Noe, cum i se zice? Inima omului! Acolo
înăuntru şade Dumnezeu cu făpturile Lui; toate, cică, se-neacă şi se duc la

1649
fund, şi numai ea pluteşte pe ape cu povara ei; ea le ştie pe toate, da bre, nu
râdeţi, ea, inima omului!
Trompete răsunară, lumea pe drum se dădu la o parte, se înălţă vuiet;
prietenii se şfichiuiră, săriră la uşă.
Feciori frumoşi voinici, leviţi, ţineau sus o pataşcă80 brodată cu aur, iar
în ea şedea-ntins, mângâindu-şi barba, îmbrăcat în mătase, cu faţa grasă
bine hrănită, cu inele de aur, o matahală de căpetenie.
— Caiafa! făcu cârciumarul; ţapul de preot, arhiereul; prindeţi-vă nările,
bre băieţi, de la cap se-mpute peştele.
Îşi prinse nările, scuipă:
— Se duce iarăşi în grădinile lui, să mănânce, să bea, şi să se joace cu
femeile lui şi cu băieţii lui; e, măi, de-aş fi fost eu Dumnezeu! d-un fir de
păr, cică, atârnă lumea; l-aş fi tăiat, firul ăsta de păr, dar e vinul, aş fi tăiat
firul, să se ducă dracului lumea!
— Hai să plecăm, zise iarăşi Petru; aici nu stăm bine; are şi inima mea
urechi şi ochi, pleacă! îmi strigă, plecaţi, sărmanilor!
Spuse că-şi auzise inima, şi îndată ce spuse, o auzi deja, se înspăimântă,
sări în sus, luă un toiag pe care-l nimerise în colţ; săriră toţi în sus, văzură
spaima lui Petru, se înspăimântară şi ei.
— Dacă vine, Simon, îl cunoşti, să-i spui c-am pornit spre Galileea,
porunci Petru.
— Şi cine o să plătească? făcu cârciumarul neliniştit; căpşorul, vinul…
— Crezi în cealaltă viaţă, Simon din Cirene? întrebă Petru.
— Cred, desigur.
— E, îţi dau cuvântul meu, dacă vrei ţi-l dau şi scris, acolo o să te
plătesc.
Cârciumarul se scărpină-n cap.
— Ce? nu crezi în cealaltă viaţă? făcu Petru cu asprime.
— Cred, măi Petru, cred; dar desigur nu chiar atât…

XX
1650
 Dar pe când vorbeau o umbră albastră căzu peste prag; toţi deodată se
traseră înapoi: Iisus stătea în prag, cu picioarele însângerate, cu veşmintele
înnoroite şi faţa de nerecunoscut. Cine era? blândul învăţător sau asprul
Botezător? Părul său cădea în cosiţe răsucite pe spate, pielea sa se arsese şi
se înăsprise, obrajii i se afundaseră şi ochii i s-au mărit, i-au prins faţa; şi-şi
ţinea mâna dreaptă strânsă cu putere. La fel, leit, pumnul Botezătorului, la
fel părul său, obrajii, ochii; Ucenicii, cu gura căscată, tăcuţi, îl priveau; nu
cumva cei doi s-au unit şi s-au făcut una?
„Ăsta l-a omorât pe Botezătorul“, se gândea Iuda şi se dădu la o parte să
treacă musafirul neliniştit, „ăsta… ăsta…“ Privea pe Iisus cum păşea
pragul, cum ţintuia cu asprime ochii asupra fiecăruia, cum îşi muşca
buzele… „Pe toate, pe toate i le-a luat“, se gândea, „i-a prădat trupul; dar
sufletul? dar cuvântul aspru? o să deschidă gura acum şi-o să vedem…“
Mult timp tăcură toţi; se schimbă aerul în tavernă, iar cârciumarul se
ghemuise într-un colţ şi privea pe Iisus cu ochii holbaţi. Iisus înainta încet,
îşi muşca buzele, vinele la tâmple i se umflaseră; şi pe neaşteptate se auzi
glasul său răguşit, aspru; prietenii se înfiorară; acesta nu era glasul său, era
al înfricoşătorului profet, al Botezătorului.
— Plecaţi?
Niciunul nu răspunse; se înghesuiseră unul înapoia celuilalt.
— Plecaţi? întrebă din nou cu mânie; spune, Petru!
— Rabi, răspunse el şi glasul său nu era sigur; rabi, Ioan a auzit în inima
lui călcătura ta şi ne-am ridicat să te întâmpinăm…
Iisus încreţi sprâncenele; o amărăciune îl cuprinse şi mânie, dar se
stăpâni.
— Să mergem, spuse el şi se întoarse către uşă.
Văzu pe Iuda, care drept mai încolo îl privea cu ochii lui albaştri, duri.
— Vii şi tu, Iuda? îl întrebă.
— Nu te las eu, o ştii; până la moarte.
— Nu e de-ajuns, auzi? nu e de-ajuns; şi până dincolo de moarte; să
mergem.
1651
 Cârciumarul sări de la butoaiele lui unde se înghesuise:
— Cu bine, băieţi, strigă el, fie să le descurcaţi cu bine! Drum bun,
galileeni, şi când o să intraţi cu bine-n Rai, să nu uitaţi vinul cu care v-am
cinstit; şi căpşorul!
— Ai cuvântul meu, îi răspunse Petru, iar faţa lui era gravă şi amărâtă.
Îl apucase ruşinea că de teamă spusese minciuni; iar învăţătorul sigur a
înţeles asta, de-aceea s-au şi încreţit cu atâta mânie sprâncenele lui. „Petru,
fricosule, mincinosule, trădătorule!“ îl dojenea înăuntrul său pe Petru;
„când o s-ajungi, măi, şi tu om? când o să-ţi biruieşti frica? când o să
încetezi să te-nvârteşti, moară de vânt?“
Stăteau încă la intrarea tavernei şi aşteptau încotro o va lua rabi; dar el,
neclintit, ciulise urechea şi asculta, dincolo de poarta lui David, o amară
melodie monotonă de glasuri piţigăiate şi dogite; erau leproşii, care se
aşternuseră în pulberea ţărânii şi-şi întindeau mâinile ciuntite spre trecători
şi cântau încet măririle lui David şi mila lui Dumnezeu, care le-a dat lepra
să plătească aici pe pământ păcatele lor, iar în cealaltă zi, în viaţa ce va să
vină, să strălucească, în veşnicie, faţa lor, ca soarele.
Iisus se întristă; îşi întoarse faţa spre cetate; dughenele, atelierele,
tavernele se deschiseseră, drumurile se umpluseră de oameni; cum alergau,
cum strigau, cum şiroia năduşeala pe ei! Muget înfricoşător de vite, de
oameni, de buciume, de trompete, o fiară înspăimântătoare îi părea cetatea
asta sfântă, o fiară bolnavă, cu măruntaiele pline de lepră şi nebunie şi
moarte.
Drumurile vuiau din ce în ce mai mult, iar oamenii alergau; la ce se
grăbesc? de ce aleargă? se gândea Iisus; unde se duc? Oftă: Toţi, toţi în
Iad!
Se tulbură. Nu cumva datoria lui era să rămână aici, în cetatea asta
antropofagă, să urce pe acoperişul Templului să vestească: „Pocăiţi-vă, a
sosit ziua Domnului“? Aceşti nefericiţi, cei ce-şi dau sufletul ostenind, care
urcă şi coboară drumurile, au mai multă nevoie de-a se pocăi şi de-a fi

1652
mângâiaţi decât pescarii liniştiţi şi plugarii Galileii. Aici să rămân să
vestesc mai întâi nimicirea pământului şi împărăţia cerurilor!
Andrei nu putu să-şi stăpânească durerea, se apropie de el:
— Rabi, zise, l-au prins pe Botezătorul, l-au omorât!
— Nu face nimic, răspunse liniştit Iisus, a apucat să-şi facă datoria; să
trecem la ale noastre, Andrei.
Văzu ochii fostului ucenic al Înainte-mergătorului umplându-i-se de
lacrimi:
— Nu te amărî, Andrei, îi spuse şi-i mângâie umărul, nu a murit; mor
numai cei ce nu ajung să devină nemuritori; el a ajuns; Dumnezeu i-a dat
timp.
Şi, îndată ce i-o spuse, mintea lui se lumină; într-adevăr, toate în lumea
aceasta atârnă de timp; el le coace pe toate; dacă ai timp, apuci să lucrezi
înăuntrul tău noroiul omenesc şi să-l faci duh; şi-atunci nu ţi-e frică de
moarte; dacă nu ai timp, pieri… „Dumnezeul meu“, se rugă în sinea sa
Iisus, „Dumnezeul meu, dă-mi timp… Numai asta-Ţi cer de-acum; dă-mi
timp…“ Încă simţea-nlăuntrul său mult noroi, mult om; încă se mânia, îi
era frică; pizmuia; iar când îşi aducea aminte de Magdalena, privirea i se
tulbura; şi chiar ieri-seară, când privea într-ascuns pe Maria, sora lui
Lazăr…
Se roşi, se ruşină şi într-o clipită luă hotărârea: „Să plec din cetatea
aceasta, încă n-a venit ceasul meu să fiu omorât, încă nu sunt pregătit…
Dumnezeul meu“, se rugă iarăşi, „dă-mi timp; timp, nimic altceva…“ Făcu
semn prietenilor:
— Prieteni de luptă, spuse, ne întoarcem în Galileea; în numele lui
Dumnezeu!
Ca nişte vite care-au fost chinuite şi-au flămânzit şi-acum se-ntorc în
staulul drag, alergau prietenii spre lacul Ghenizaret. Iuda iarăşi înainte;
fluiera; de ani nu-şi mai simţise inima atât de bucuroasă; îi plăceau mult
acum, după şederea-n pustiu, faţa şi sălbăticia şi glasul învăţătorului… „L-
a omorât pe Botezător“, spunea şi repeta, „l-a luat cu el, miel şi leu s-au
1653
unit, s-au făcut una; ca fiarele de demult, nu cumva Mesia este miel şi
leu?“ Înainta şi fluiera şi aştepta; nu se poate, într-una din nopţile astea,
înainte de-a ajunge la lac, o să deschidă gura, să vorbească; să ne spună
taina, ce a făcut în pustiu şi dacă a văzut pe Dumnezeul lui Israel; şi ce au
vorbit cei doi – şi-atunci o să judec.
Trecu prima noapte; tăcut, Iisus privea stelele; în jurul său prietenii,
osteniţi, dormeau; numai ochii albaştri ai lui Iuda scânteiau în întuneric; cei
doi vegheau, unul în faţa celuilalt, şi nu vorbeau.
În zori de zi porniră din nou la drum, lăsară în urma lor stâncile Iudeii,
apucară ţarinile albe ale Samariei; pustie fântâna lui Iacov, nici o femeie nu
scotea acum apă să le potolească setea; trecură repede prin pământurile
eretice, apărură munţii dragi – Ermonul acoperit de zăpadă, încântătorul
Tabor, sfântul Carmel.
Ziua se întuneca; se întinseră sub un cedru cu frunziş des, priviră soarele
pierzându-se, Ioan spuse rugăciunea de seară: „Deschide-ne uşa Ta,
Doamne; ziua coboară, soarele cade, soarele se pierde. Venim la uşa Ta,
Doamne, deschide-ne. Veşnice, Te rugăm cu lacrimi, iartă-ne. Veşnice, Te
rugăm cu lacrimi, miluieşte-ne. Veşnice, mântuieşte-ne!“
Albastru-închis văzduhul, cerul pierduse soarele, nu găsise încă stelele,
cobora pe pământ neîmpodobit. În acest semiîntuneric şovăielnic, subţiri,
cu degete lungi, mâinile lui Iisus se înălbeau, sprijinite pe pământ; încă
umbla şi lucra înăuntrul său rugăciunea de seară, auzea mâinile oamenilor
cum bat deznădăjduite, tremurătoare în uşa Domnului; iar uşa nu se
deschidea. Oamenii băteau şi strigau; ce strigau?
Închise ochii să audă limpede; păsările de zi se întorseseră la cuiburile
lor, păsările de noapte încă nu-şi deschiseseră ochii, satele oamenilor erau
departe, nu auzeai nici zarvă de oameni, nici lătrături de câini; iar prietenii
murmurară rugăciunea de seară, dar picoteau, sfintele cuvinte se afundară
în ei, fără ecou. Iar Iisus auzea înăuntrul său oamenii cum bat în uşa
Domnului – inima lui. În calda, omeneasca lui inimă băteau şi strigau:
— Deschide-ne! deschide-ne, mântuieşte-ne!
1654
 Iisus îşi înşfăcă sânul, ca şi cum ar fi bătut şi el şi ca şi cum ar fi rugat
inima să deschidă; iar pe când se căznea şi credea că era singur-singurel,
simţi că cineva în spatele lui îl privea; se întoarse; ochii reci, aprinşi ai lui
Iuda erau pironiţi asupra lui; Iisus se înfioră; neîmblânzită, mândră fiară
barbă-roşcată ăsta; dintre toţi prietenii pe acesta îl simţea mai aproape de el
şi mai departe de el; nimănui altuia, parcă, nu avea să-i dea un cuvânt,
numai acestuia; îşi întinse mâna dreaptă:
— Iuda, fratele meu, spuse, priveşte; ce ţin?
Barbă-roşcată întinse în semiîntuneric grumazul, să desluşească.
— Nimic, răspunse; nu văd nimic.
— O să vezi repede, făcu Iisus şi zâmbi.
— Împărăţia cerurilor, făcu Andrei.
— Sămânţa, făcu Ioan; îţi aminteşti, rabi, ce ne-ai spus, prima oară când
ai deschis gura şi ne-ai vorbit la lac? „A ieşit semănătorul să-şi semene
sămânţa…“
— Şi tu, Petru? întrebă Iisus.
— Ce să-ţi spun, învăţătorule? Dacă întreb ochii mei, nimic; dacă întreb
inima mea, totul; între cele două bate ca un clopot mintea mea.
— Iacov?
— Nimic; nu ţii nimic, rabi, să mă ierţi.
— Priviţi! făcu Iisus şi-şi săltă cu putere braţul.
Şi-ndată ce-l ridică sus şi-l coborî cu avânt, prietenii se înspăimântară;
iar Iuda se făcu roşu ca un trandafir de bucurie, întreaga lui faţă străluci,
înhăţă mâna lui Iisus şi-o sărută:
— Rabi, îi strigă, am văzut! am văzut! ţii securea Botezătorului!
Dar se ruşină îndată, se mânie că nu putu să-şi stăpânească bucuria, se
trase iarăşi înapoi şi se rezemă de trunchiul cedrului putrezit; şi se auzi
liniştită, grea, vocea învăţătorului:
— Mi-a adus-o şi-a proptit-o de trunchiul cedrului putrezit; de-aceea s-a
născut, ca să mi-o aducă; să meargă mai departe, nu putea; am venit eu, m-
am aplecat, am luat securea; de aceea m-am născut; iar acum începe şi
1655
datoria mea: să trântesc jos copacul putred… credeam că sunt mire şi
ţineam în mână o ramură înflorită de migdal; iar eu eram tăietor de lemne.
Amintiţi-vă că hoinăream şi jucam în Galileea şi vesteam: Pământul e
frumos, pământ şi cer sunt una, acum o să se deschidă Raiul să intrăm?
Prieteni, a fost vis, ne-am trezit.
— Nu este împărăţia cerurilor? strigă Petru înspăimântat.
— Este, Petru, este, dar înăuntrul nostru; împărăţia cerurilor e în noi81,
afară e împărăţia celui Viclean. Cele două împărăţii se luptă; război!
război! Prima datorie: să trântim jos, cu securea aceasta, pe Satana.
— Care Satana?
— Lumea asta din jurul nostru. Curaj, prieteni, nu v-am chemat la nuntă,
ci la război; n-am ştiut-o, să mă iertaţi; dar care dintre voi se gândeşte la
femeie, copii, ogoare, fericire, să plece! Nu e ruşine; să se ridice să-şi ia
rămas-bun de la noi în linişte şi să meargă cu bine; încă are timp.
Tăcu; îşi privi pe rând prietenii; nici unul nu se mişcă; Luceafărul se
rostogoli în dosul crengilor negre ale cedrului, ca o picătură mare de apă;
păsările de noapte îşi scuturară aripile, se treziră; o adiere răcoroasă coborî
din munţi; iar pe neaşteptate, în dulceaţa serii, Petru sări:
— Unde e părul tău, rabi, e şi capul meu, strigă el; o să lupt cu tine, până
la moarte.
— Ai rostit o vorbă mare, Petru, nu-mi place; luăm drum anevoios,
Petru, ne vor doborî oamenii, cine vrea mântuirea lui? Când s-a ridicat un
profet să izbăvească poporul şi poporul nu l-a lovit cu pietre? Luăm un
drum anevoios, ţine-ţi cu dinţii sufletul, Petru, să nu fugă; trupul e
neputincios, să nu te-ncrezi în el… Auzi? ţie-ţi vorbesc, Petru.
În ochii lui Petru ţâşniră lacrimile.
— Nu te-ncrezi în mine, rabi? murmură el; dar eu, cum mă vezi, chiar
dacă nu ai încredere în mine, într-o zi o să mor pentru tine.
Iisus întinse mâna, prinse, mângâie genunchiul lui Petru:
— Se poate!… se poate!… şopti el; iartă-mă, dragă Petru.
Se întoarse către ceilalţi:
1656
 — Ioan Botezătorul boteza cu apă, spuse, şi l-au omorât; eu o să vă botez
cu foc82, v-o spun limpede astă-seară, s-o ştiţi, când vor apăsa greu
ceasurile negre să nu veniţi la mine să vă plângeţi; înainte de-a porni, vă
spun unde mergem: la moarte; iar după moarte, la nemurire; acesta este
drumul; sunteţi pregătiţi?
Prietenii înţepeniră; aspru era glasul ăsta, nu se mai juca, nu râdea; striga
la arme. Aşadar, trebuia, ca să intre în împărăţia cerurilor, să treacă prin
moarte; nu exista oare alt drum? Erau oameni simpli, săraci, lucrători cu
ziua; şi neînvăţaţi; iar lumea, bogată şi atotputernică, cum să se pună cu
ea? Şi de-ar fi să vină îngeri din cer să-i ajute! dar niciodată vreunul din ei
n-a văzut înger să umble în jurul pământului şi să ajute pe cei sărmani şi pe
cei îngroziţi. Aşadar, tăceau şi măsurau tainic în sinea lor, răsmăsurau
primejdia; iar Iuda îi privea dintr-o parte şi râdea nevinovat cu mândrie;
numai el nu măsura; el intra în război, dispreţuind moartea, nu-i păsa de
trupul său, dar nici chiar de sufletul său; el avea o mare ardoare şi bucurie
să piară de dragul lui.
În sfârşit, primul deschise gura Petru:
— Rabi, o să vină îngerii din cer să ne-ajute? întrebă.
— Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ, Petru, răspunse Iisus;
alţi îngeri nu are.
— Dar atunci o s-o scoatem la capăt numai noi singuri? dumneata ce
zici, învăţătorule? întrebă Iacov.
Iisus se ridică, îi tremurau sprâncenele:
— Plecaţi, strigă, lăsaţi-mă!
Ioan scoase un strigăt:
— Rabi, nu te las singur; cu tine până la moarte!
— Nici eu, rabi, sări şi Andrei şi îmbrăţişă genunchii lui rabi.
Două lacrimi mari se rostogoliră din ochii lui Petru; dar nu vorbi; iar
Iacov lăsă capul jos, era voinic, se ruşină.
— Şi tu, Iuda, fratele meu? întrebă Iisus, văzând pe barbă-roşcată cum îi
priveşte cu ochi sălbatici pe toţi, mut.
1657
 — Eu nu spun cuvinte, vorbi leneş el, şi nici nu plâng ca Petru; câtă
vreme ţii securea, voi fi cu tine; ai părăsit-o? te-am părăsit, nu te urmez pe
tine, o ştii; urmez securea.
— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti lui rabi aşa? făcu Petru.
Dar Iisus se bucură:
— Are dreptate Iuda, spuse el; şi eu urmez securea, prieteni!
Se întinseră toţi pe pământ, se sprijiniră de cedru; stelele se îndesiră pe
cer.
— Din clipa aceasta, spuse Iisus, desfăşurăm flamura lui Dumnezeu,
pornim la război; o stea şi o cruce sunt brodate pe flamura lui Dumnezeu;
să fie într-un ceas bun!
Tăceau toţi; luaseră hotărârea, iar inima lor se îmbărbătă.
— O să vorbesc iarăşi în pilde, spuse Iisus prietenilor, care se
cufundaseră de-acum în întuneric; o pildă, cea de pe urmă, înainte de-a
porni la luptă: Pământul, aflaţi-o, este înţepenit pe şapte coloane, iar
coloanele pe apă, şi apa pe nor, iar norul pe vânt, şi vântul pe vijelie, iar
vijelia pe fulger; şi fulgerul se reazemă de picioarele lui Dumnezeu, ca
securea.
— Nu înţeleg, rabi, făcu Ioan şi roşi.
— Vei înţelege când vei îmbătrâni şi vei merge şi te vei nevoi într-o
insulă şi se vor deschide cerurile deasupra ta şi va lua foc mintea ta83,
Ioane, fiu al Fulgerului! îi răspunse Iisus şi mângâie părul prietenului său
iubit.
Tăcu; întâia oară văzu atât de clar ce este fulgerul lui Dumnezeu: o
secure încinsă la picioarele lui Dumnezeu, iar de securea aceasta sunt
atârnate în şir vijelia, vântul, norul, apa, pământul întreg. Ani de zile a trăit
cu oamenii, ani de zile cu Sfintele Scripturi, nimeni nu-i dezvăluise
înfricoşătoarea taină; care taină? că fulgerul este Fiul lui Dumenezeu,
Mesia; el va veni să cureţe pământul.
— Fraţi de luptă, spuse, şi Petru desluşi, o clipă, în întuneric, cum din
fruntea lui se înălţară două flăcări, ca nişte coarne; fraţi de luptă, m-am dus
1658
în pustiu, o ştiţi, să întâlnesc pe Dumnezeu; mi-era foame, mi-era sete, mă
frigeam şi şedeam încolăcit pe o piatră şi strigam pe Dumnezeu să apară.
Valuri-valuri loveau asupra mea demonii, se zdrobeau, făceau spume şi se
întorceau iarăşi înapoi; întâi demonii trupului, apoi demonii minţii şi la
urmă, cei mai puternici, demonii inimii; dar eu ţineam scut de bronz pe
Dumnezeu, iar nisipul în jurul meu s-a umplut de unghii strivite şi de dinţi
şi de coarne. Şi-atunci s-a auzit un glas mare deasupra mea: „Ridică-te; ia
securea pe care ţi-a dat-o Înainte-mergătorul, loveşte!“
— N-o să fie izbăvit nici unul? strigă Petru.
Dar Iisus nu auzi.
— Într-o clipă mâna mea s-a îngreunat, ca şi cum cineva ar fi înţepenit o
secure în pumnul meu; m-am ridicat, şi cum mă ridicam, s-a auzit iarăşi
glasul: „Fiu al Tâmplarului, potop nou izbucneşte; dar nu apă, de-acum,
foc; fă o Corabie nouă şi alege şi pune în ea sfinţii!“ A început alegerea,
prieteni, Corabia e pregătită, uşa încă deschisă; intraţi înăuntru!
Toţi se mişcară, se târâră şi se strânseră în jurul lui Iisus, ca şi cum el ar
fi fost Corabia, să intre.
— Şi s-a auzit iarăşi glasul: „Fiu al lui David, după ce flăcările se vor
linişti şi Corabia va ancora în Noul Ierusalim, urcă pe tronul tău
strămoşesc, cârmuieşte oamenii! Vechiul Pământ va fi nimicit, vechiul cer
va fi nimicit; cer nou va fi întins deasupra capetelor sfinţilor, iar stelele vor
străluci de şapte ori mai mult; de şapte ori mai mult şi ochii oamenilor“.
— Rabi, strigă iarăşi Petru, să nu murim înainte de-a vedea ziua aceasta
şi de-a ne aşeza la dreapta şi la stânga tronului tău toţi fraţii tăi de luptă!
Dar Iisus nu-l auzi; cufundat în priveliştea de foc a pustiului, continuă:
— Şi s-a auzit ulima oară deasupra capului meu glasul: „Fiu al lui
Dumnezeu, ai binecuvântarea mea!“
„Fiu al lui Dumnezeu! Fiu al lui Dumnezeu!“ strigară toţi înăuntrul lor,
dar nimeni nu îndrăzni să deschidă gura.
Acum stelele se iviră toate pe cer, astă-seară coborâră mai mult, se
agăţară între cer şi oameni.
1659
 — Iar acum, rabi, întrebă Andrei, unde o să ne aşezăm prima oară
tabăra?
— Dumnezeu, răspunse Iisus, a luat lut din Nazaret şi a plăsmuit trupul
ăsta al meu; aşadar, în Nazaret am datoria să mă duc prima oară să lupt; de-
acolo trebuie să-nceapă trupul meu să se facă duh.
— Iar apoi în Capernaum, făcu Iacov, să mântuim pe părinţii noştri.
— Şi apoi în Magdala, propuse Andrei, să luăm şi pe sărmana
Magdalena în Corabie.
— Iar apoi în lumea toată! strigă Ioan întinzându-şi braţul spre Răsărit şi
Apus.
Petru îi asculta şi râdea:
— Eu mă gândesc la pântecele nostru, zise el; la ce-o să mâncăm în
Corabie; aşadar, propun să luăm numai hrană vie cu noi; ce ne trebuie, la
Dumnezeul vostru, leii şi musculiţele?
Îi era foame, iar mintea şi gândul său erau la mâncare; toţi râseră.
— Nu ţi-e mintea decât la mâncare, îl dojeni Iacov; aici vorbim de
mântuirea lumii.
— Şi voi toţi, le-o-ntoarse Petru, o aveţi acolo, dar nu mărturisiţi asta;
eu, ce-mi trece prin minte o spun pe faţă, fie bun, fie rău; îmi umblă
mintea, umblu şi eu cu ea; de aceea îmi zic gurile rele moară de vânt; nu
am dreptate, rabi?
Faţa lui Iisus se îndulci, zâmbi; îi veni în minte o veche poveste:
— Odată, cică, a fost un rabin, şi voia să găsească pe unul care să cânte
meşteşugit din bucium, să audă şi să vină credincioşii la sinagogă; aşadar,
scoase veste: cei care sunt buciumaşi buni, să poftească; rabinul o să-i pună
la încercare să aleagă pe cel mai bun. Au venit cinci, cei mai buni; a prins
fiecare buciumul, a buciumat; când au sfârşit, rabinul i-a luat unul câte
unul şi-i întreba: „La ce te gândeşti, copilul meu, când sufli în bucium?“
Unul spuse: „Eu mă gândesc la Dumnezeu“; altul: „Eu la mântuirea lui
Israel“; altul: „Eu la săracii care flămânzesc…“; „Eu la orfani şi la
văduve…“
1660
 Numai unul, cel mai necăjit, în spatele tuturor, în colţ, nu vorbea. „Iar tu,
copilul meu, la ce te gândeşti, când sufli în bucium?“ îl întrebă rabinul.
„Părinte,“ răspunse el roşind, „sunt sărac şi neînvăţat şi am patru fete şi nu
pot să le dau zestre, să se mărite şi ele, sărmanele; aşadar, când suflu în
bucium, mă gândesc: «Dumnezeul meu, vezi asta, eu lucrez şi mă chinui
pentru Tine; trimite şi Tu patru miri pentru fetele mele!»“ „Ai
binecuvântare mea“, zise rabinul, „pe tine te aleg!“
Iisus se întoarse către Petru, râse:
— Ai binecuvântarea mea, Petru, spuse, pe tine te aleg; ai mâncare în
mintea ta? despre mâncare vorbeşti; ai pe Dumnezeu în mintea ta? despre
Dumnezeu vorbeşti; cinstit! De aceea te şi numesc ei moară de vânt; dar eu
pe tine te aleg; eşti moara de vânt care va măcina grâul, să se facă pâine, să
mănânce oamenii.
Aveau o bucată de pâine; Iisus o luă, o împărţi; căzu o îmbucătură în
porţia fiecăruia, dar o binecuvântase rabi, se săturară; după aceea se aplecă
unul pe umărul celuilalt şi adormiră.

Toate lucrurile dorm, se odihnesc şi preamăresc noaptea; şi pietrele şi

apele şi sufletele. Iar dimineaţa când prietenii se treziră, sufletul lor se
făcuse uşor şi le prinsese întregul trup; şi-l umpluse de bucurie şi siguranţă.
Porniră la drum înainte de revărsatul zorilor; văzduhul era răcoros astăzi,
norii se adunară, cerul se întomnase; cocori călători întârziaţi trecură
cărând rândunelele spre sud. Iar prietenii tăiau drumul uşori, cer şi pământ
se uniseră în inima lor, strălucea şi cea mai umilă piatră plină de
Dumnezeu.
Iisus mergea înainte, singur-singurel, iar mintea lui se prinsese şi atârna
de mila lui Dumnezeu; ştia, acum a dat deja foc corăbiilor lui, nu putea să
se mai întoarcă înapoi, soarta lui merge înainte, o urmează, şi ce-a hotărât
Dumnezeu se va întâmpla. Soarta lui? Pe neaşteptate auzi iarăşi tălpile
tainice, care de-atâta vreme, nemiloase, îl urmau; ciuli urechea, ascultă; ele
erau: iuţi, grele, hotărâte; dar acum nu mergeau în urma lui, mergeau

1661
înainte şi-l călăuzeau… „Mai bine“, se gândi, „mai bine; acum nu mai pot
să pierd drumul…“
Se bucură; mări pasul; i se păru că tălpile se grăbeau, se grăbi şi el;
înainta împiedicându-se în pietre, sărind gropi, alerga: „Să mergem! să
mergem!“ murmura călăuzei nevăzute şi înainta. Deodată scoase un strigăt;
simţi în mâini şi-n picioare dureri înfiorătoare, ca şi cum i-ar fi înfipt
piroane; se prăbuşi pe o piatră, năduşeala curgea de pe el, rece, şiroitoare…
O clipă mintea lui se cutremură; pământul se cufundă sub picioarele lui, se
întinse o mare întunecată, sălbatică, pustie; numai o barcă mică roşie plutea
curajoasă pe ea cu pânza umflată până sus… Iisus o privea, o privea şi
zâmbea: „Aceasta este inima mea“, murmura el, „aceasta este inima
mea…“ – şi mintea lui se-ntărea iarăşi, durerile se potoleau, iar când sosiră
ucenicii lui, îl găsiră şezând liniştit pe piatră, zâmbindu-le.
— Să mergem, băieţi, mai repede! spuse şi se ridică.

XXI
Sabatul, au să spună, este un băiat bine hrănit care se odihneşte pe
genunchii lui Dumnezeu. Împreună cu el se odihnesc şi apele, păsările nu
clădesc cuiburi, oamenii nu lucrează; se îmbracă, se împodobesc şi se duc
la sinagogă să vadă pe rabin cum desfăşoară sulul, unde este scrisă cu slove
roşii şi negre Legea lui Dumnezeu; şi să asculte pe credincioşii învăţaţi
cum caută şi cum găsesc în orice cuvânt, în orice silabă, cu mult meşteşug,
voia lui Dumnezeu.
Astăzi e sabat, iar acum, iată, credincioşii lui Israel ies din sinagoga
Nazaretului şi ochii lor sunt încă înceţoşaţi de priveliştile pe care le-a
înălţat înaintea lor bătrânul rabin, Simeon. Lumina era atât de puternică în
ochii lor, încât umblau toţi ca nişte orbi, se împrăştiau în piaţa satului şi
hoinăreau încet pe sub curmalii mari, să-şi revină.
Rabinul deschisese astăzi Scripturile la întâmplare; găsi pe profetul
Naum; rezemă degetul iarăşi la întâmplare, căzu la aceste sfinte cuvinte:
1662
„Iată, s-au auzit pe munţi picioarele Vestitorului cu vestea cea bună!“84 Le
citi, le răsciti, luă avânt bătrânul rabin:
— Este Mesia, strigă, vine; priviţi în jurul vostru, priviţi înăuntrul vostru;
peste tot sunt semne ale venirii lui: În noi e mânia, ruşinea, nădejdea; în noi
e glasul: Soseşte de-acum! Iar afară, priviţi: şade Satana pe tronul Lumii;
pe un genunchi al lui ţine şi dezmiardă trupul omului, cel putrezit; pe
celălalt genunchi, sufletul omului, cel desfrânat. Au sosit vremurile pe care
le-au profeţit gurile lui Dumnezeu, profeţii; deschideţi Scripturile, ce spun?
„Când Israel va fi doborât de pe tronul său şi picioare barbare vor călca
pământurile noastre sfinte, a sosit sfârşitul veacului!“ Ce mai spun
Scripturile? Că „ultimul rege va fi destrăbălat, nelegiuit, fără Dumnezeu;
copiii lui nevrednici; iar coroana va aluneca de pe capul lui Israel“.
Destrăbălatul şi nelegiuitul rege a venit, Irod; l-am văzut eu cu ochii mei,
când m-a chemat la Ierihon să mă duc să-l însănătoşesc; ştiam ierburi
tainice, le-am luat, m-am dus; m-am dus, iar din ziua aceea nu am putut să
mănânc carne, pentru că am văzut carnea lui cum putrezeşte; nu am putut
să beau vin pentru că am văzut sângele lui plin de viermi; şi se păstrează de
peste treizeci de ani putoarea lui în nările mele… A murit, a crăpat; au
venit fiii lui nevrednici, răsuflaţi, stricăciuni; a alunecat de pe capul lor
coroana regală…
Aşadar, au ieşit profeţiile, a sosit sfârşitul veacului! Glas s-a auzit la
Iordan: Vine! Glas s-a auzit înăuntrul nostru: Vine! Astăzi am deschis
Scripturile, s-au adunat slovele, au strigat: Vine! Am îmbătrânit; ochii mei
s-au înceţoşat, îmi cad dinţii, îmi damblagesc genunchii; mă bucur! Mă
bucur, pentru că Dumnezeu mi-a dat cuvântul Său: „Simeon, nu vei muri,
înainte de-a vedea pe Mesia“85, aşadar, cu cât se apropie moartea mea, se
apropie şi Mesia. Curaj, fiii mei; nu este robie, nu este Satana, nu sunt
romani; este numai Mesia, şi vine. Bărbaţi, încingeţi-vă armele, e război!
Femei, aprindeţi opaiţele, vine mirele! Nu ştim ceasul şi clipa; poate azi,
poate mâine, vegheaţi! Aud pe munţii apropiaţi cum se mişcă pietrele sub
picioarele lui, vine; ieşiţi afară, poate că-l vedeţi!
1663
 Norodul a ieşit afară, s-a împrăştiat sub curmalii mari, erau prea
neorânduite cuvintele bătrânului rabin şi se căzneau să le uite, să se
veştejească flacăra prea mare, să se rânduiască iarăşi sufletul în grijile de zi
cu zi… Şi pe când hoinăreau şi tresăreau uneori că vine amiaza să se
întoarcă la casele lor şi să uite, cu taifasurile, cu certurile, cu mâncarea,
cuvintele sfinte – iacătă-ţi se şi iveşte, cu veşmintele sfâşiate, desculţ, cu
faţa care strălucea ca un fulger, fiul Mariei; iar în urma lui, cu sfială, în
turmă, cei patru ucenici, şi la urmă de tot, sucit, cu pleoape-ntunecate, Iuda
cel cu barba roşcată.
Bogătanii se speriară; de unde-apărură pe neaşteptate zdrenţăroşii ăştia?
Şi nu e fiul Mariei cel care merge înainte?
— Priveşte cum calcă; întinde şi-şi zbate braţele, ca nişte aripi.
— I-a luat Dumnezeu minţile, şi se căzneşte să zboare.
— Urcă pe o piatră, face semne, o să vorbească.
— Să mergem să râdem!
Iisus, într-adevăr, se urcase pe o piatră, în mijlocul pieţei; lumea se
adună în jurul lui şi râdea; se bucurară că a venit smintitul ăsta, să uite
cuvintele grele ale rabinului; război, cică, vegheaţi, vine! De ani şi ani tună
în urechile lor troparul ăsta; s-au săturat; acum, slavă Ţie, Dumnezeule, cu
fiul Mariei o să se spargă de râs.
Iisus scutura braţele şi făcea semn să se adune toţi în jurul său; se umplu
lumea de bărbi şi mantii înfoiate şi calpace; unii mestecau curmale să-şi
înşele foamea, alţii seminţe de floarea-soarelui, iar cei mai bătrâni şi
temători de Dumnezeu deşirau lungi şiraguri de mătănii, făcute din nasturi
de pânză albastră, iar în fiecare nasture un cuvânt din Sfintele Scripturi.
Ochii lui Iisus străluceau ca fulgerul şi inima lui, înaintea unei gloate atât
de mari, n-avea nici o teamă; spuse:
— Fraţilor, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile, ascultaţi
cuvântul ce-o să vi-l spun; Isaia strigă: „Duhul Domnului s-a vărsat peste
mine, m-a ales pe mine să aduc celor săraci vestea cea bună, m-a trimis pe
mine să vestesc slobozenie robilor şi lumină orbilor!“ A venit această zi
1664
profeţită, fraţilor, pe mine m-a trimis Dumnezeul lui Israel să aduc vestea
cea bună; m-a uns dincolo, în pustiul Iudeii, de-acolo vin! mi-a încredinţat
marea taină; am luat-o, am străbătut câmpuri şi munţi – n-aţi auzit
călcătura mea pe munţi? şi-am alergat aici, în satul în care m-am născut, să
vestesc întâi aici vestea înveselitoare; care veste înveselitoare? a sosit
împărăţia cerurilor!
Un bătrân cu o îndoită cocoaşă, ca a cămilei, ridică şiragul său de
mătănii, chicoti:
— Sunt vorbe-n vânt cele pe care le spui, fiu al Tâmplarului, vorbe-n
vânt; împărăţie a cerurilor, dreptate, slobozenie şi intraţi, câini, măcinaţi –
ne-am săturat de-acum! Minuni, minuni! aici te vreau; fă minuni, să te
credem; altfel, pune-i dop!
— Toate sunt minuni, bătrâne, răspunse Iisus; ce alte minuni ceri? Lasă-
ţi ochii în jos; şi celui mai umil firicel de iarbă îi stă alături un înger păzitor
şi-l ajută să crească; ridică ochii sus – ce minune e cerul înstelat! Iar dacă
închizi pleoapele, bătrâne, ce minune e lumea dinlăuntrul nostru, ce cer
înstelat e inima noastră!
Îl ascultau uimiţi; se întorceau unul către altul.
— Ăsta nu e fiul Mariei? cum vorbeşte cu asemenea putere?
— Vorbeşte un demon prin gura lui; unde sunt fraţii lui să-l lege, să nu
muşte pe cineva?
— A deschis iarăşi gura, tăceţi!
— A sosit ziua Domnului, fraţilor, sunteţi pregătiţi? Puţine ceasuri vă
rămân, chemaţi săracii, împărţiţi-le bunurile voastre; de ce vă îngrijiţi de
bunurile pământului? vine focul să le ardă! Înainte de împărăţia cerurilor,
împărăţia focului; ziua Domnului, pietrele din care sunt zidite casele
bogaţilor se vor ridica să lovească pe stăpâni; banii de aur din lăzile lor vor
năduşi şi va curge de pe ei sângele şi sudoarea săracului! Se vor deschide
cerurile, potop de foc, şi noua Corabie va pluti deasupra flăcărilor; eu ţin
cheia şi deschid Corabia şi aleg; fraţii mei, nazarineni, încep de la voi, voi

1665
cei dintâi chemaţi, veniţi, intraţi înăuntru; deja au pornit flăcările lui
Dumnezeu şi coboară!
— Huideo! Huideo! a venit fiul Mariei să ne mântuiască! huidui norodul
şi-l apucară râsetele.
Unii se aplecară, îşi umplură pumnii de pietre şi aşteptau.
De la marginea pieţei apăru în fugă Filip, păstorul; auzise că au sosit
prietenii lui şi alergă; ochii lui erau umflaţi şi roşii ca racul, ca şi cum ar fi
plâns mult, obrajii i se afundaseră; în ziua în care îşi luase rămas-bun la lac
de la Iisus şi prietenii lui şi le strigase râzând: „Nu vin, am oi, unde să le
las?“, tâlhari au coborât în fugă din Liban şi i le-au răpit; nu i-a rămas
decât bâta ciobănească; o ţinea acum şi umbla, rege detronat, din sat în sat,
din munte în munte şi încă îşi căuta oile; blestema şi ameninţa, ascuţea un
briceag lat şi spunea că va porni spre Liban; dar când rămânea singur,
noaptea, plângea. Acum alergă să-şi întâlnească prietenii vechi să le spună
durerea lui, să pornească toţi împreună spre Liban; auzi râsetele şi
huiduielile: „Ce se-ntâmplă acolo?“ murmură el; „de ce râd?“ Se apropie;
acum Iisus se înfuriase:
— De ce râdeţi? striga; de ce adunaţi pietre să loviţi pe Fiul Omului? De
ce vă mândriţi cu casele voastre şi livezile de măslini şi viile voastre?
Cenuşă! Cenuşă! Şi fiii şi fiicele voastre, cenuşă! Iar flăcările, tâlharii cei
mari, se vor năpusti din munţi să vă răpească oile!
„Ce tâlhari, care oi, ce sunt iarăşi aceste focuri pe care ni le cară?“
bombănea Filip şi asculta cu bărbia proptită în bâta ciobănească.
Iisus vorbea, şi sosea mereu din vecinătăţile sărace norodul umil;
auziseră că a apărut un nou profet pentru sărăcime şi alergară; ţine, cică,
într-o mână focul cerului, să ardă pe cei bogaţi; iar în cealaltă cântarul, să
împartă gloatei sărace bunurile lor; este noul Moise, şi aduce o Lege nouă,
mai dreaptă. Acum stau, fermecaţi, şi-l ascultă; a sosit, a sosit împărăţia
săracilor!
Şi pe când Iisus deschidea iarăşi gura să vorbească, patru braţe căzură
asupra lui şi-l înhăţară, îl coborâră de pe piatră, şi o funie groasă fu
1666
înfăşurată repede în jurul său; Iisus se întoarse, erau fraţii lui, fiii lui Iosif,
Simos şchiopul şi Iacov evlaviosul.
— Acasă! Acasă, îndrăcitule! îi strigau ei şi-l trăgeau împreună cu
turbare.86
— Nu am casă, lăsaţi-mă; aceasta este casa mea, aceştia sunt fraţii mei!
striga Iisus şi arăta oamenii.
— Acasă! Acasă! strigau şi bogătanii şi râdeau.
Unul ridică mâna şi aruncă piatra pe care-o ţinea; luă pielea de pe fruntea
lui Iisus, ţâşni prima picătură de sânge. Bătrânul cu două cocoaşe scotea
strigăte:
— Moarte! Moarte! Este vrăjitor, aruncă descântece; cheamă focul să
vină să ne ardă, şi-o să vină!
— Moarte! Moarte! se auziră de peste tot strigăte.
Petru sări:
— Ruşine, strigă el, ce v-a făcut? este nevinovat!
Unul voinic se repezi la el:
— Eşti şi dumneata, cred, cu el, e? şi-l apucă de nodul gâtului.
— Nu! nu! zbieră Petru, nu sunt! şi se căznea să descleşteze mâna mare
de la gâtul său.
Ceilalţi trei prieteni ai lui Iisus dispăruseră; Iacov şi Andrei îşi măsurau
puterea, ochii lui Ioan se umpluseră de lacrimi; dar Iuda îşi deschise cale
cu coatele prin mulţime, desprinse de rabi pe cei doi fraţi ieşiţi din minţi,
desfăşură funia.
— Plecaţi, le strigă, o s-aveţi de-a face cu mine, valea!
— Să te duci în patria ta să dai poruncă! ţipă Simos şchiopul.
— Unde-ajung braţele mele dau poruncă, şchiopârnogule!
Se întoarse către cei patru ucenici:
— Nu vă e ruşine? le strigă el; l-aţi tăgăduit deja? Înainte, să stăm în
jurul lui, să nu-l atingă nimeni!
Cei patru se ruşinară, săriră şi săracii şi zdrenţăroşii:
— Suntem şi noi cu voi, fraţilor, strigară; să-i mâncăm!
1667
 — Sunt şi eu cu voi! se auzi un glas sălbatic; Filip învârtea bâta şi dădea
la o parte gloata să treacă; vin şi eu!
— Bine-ai venit, Filipe, îi răspunse barbă-roşcată, hai cu noi! Săraci,
nedreptăţiţi, toţi împreună!
Bogătanii, cum văzură mulţimea lor de săraci că-i înfruntă, îşi ieşiră din
minţi; a venit fiul Tâmplarului să trezească minţile sărăcimii, să dea peste
cap rânduiala lumii; aduce, cică, o Lege nouă; moarte! moarte!
Luară foc, se repeziră; unii cu ciomege, alţii cu pumnale, alţii cu pietre;
bătrânii rămâneau în urmă şi ţipau să le dea curaj; prietenii lui Iisus se
puseră la adăpost în dosul platanilor din jurul pieţei; unii se năpusteau
descoperiţi. Iisus se ivi între cei doi potrivnici, deschidea braţele, striga:
„Fraţilor! Fraţilor!“ dar nimeni nu-l asculta; acum pietrele erau aruncate cu
turbare şi primii răniţi mugeau de durere.
O femeie sări dintr-un drumeag; avea faţa înfăşurată strâns cu-o
broboadă de mătase; se vedeau numai gura pe jumătate, nasul şi ochii ei
negri mari, cufundaţi în lacrimi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, scoase un strigăt subţire, nu-l omorâţi!
— Maria! se auziră glasuri; mama lui!
Dar bătrânii, de unde să le fie lor milă de mamă! turbaseră:
— Moarte! Moarte! urlau ei; a venit să trezească norodul, să işte
răzmeriţă, să împartă zdrenţăroşilor şi desculţilor bunurile noastre; moarte!
Acum se prinseră la trântă; cei doi fii ai lui Iosif se rostogoliseră la
pământ şi mugeau. Iacov înhăţase o piatră şi le crăpase capetele; Iuda
scosese pumnalul scurt, se oprise înaintea lui Iisus şi nu lăsa pe nimeni să
se apropie de el; Filip îşi amintise de oile lui, văzu negru înaintea ochilor şi
trântea ca orbul bâta lui ciobănească drept în moalele capetelor.
—Pentru numele lui Dumnezeu, se auzi iarăşi glasul Mariei, este bolnav,
bolnav! s-a smintit, fie-vă milă de el!
Dar glasul ei se pierdea; Iuda înhăţase acum pe cel mai voinic şi-i apăsa
cuţitul pe gât; dar apăru Iisus, îi ţinu braţul!
— Iuda, fratele meu, strigă el, nu sânge! nu sânge!
1668
 — Dar ce, apă? făcu barbă-roşcată înfuriat. Secure ţii, ai uitat? A venit
ceasul!
Se-nfuriase şi Petru de la bătaia pe care-a mâncat-o, apucă un pietroi, îl
aruncă-n bătrâni, Maria intră în tărăboiul încăierării, se apropie de fiul ei; îl
prinse de mână:
— Copilul meu, îi zise, ce-ai păţit? cum ai ajuns în halul ăsta? Vino
acasă să te speli, să schimbi hainele, să-ţi pui sandalele; eşti rănit, fiule!
— Nu am casă, spuse el, nu am mamă; cine eşti?87
Mama izbucni în plâns, îşi înfipse unghiile în obraji şi nu mai spuse un
cuvânt.
Petru aruncă pietroiul, căzu şi zdrobi piciorul bătrânului cu două
cocoaşe; acesta mugi de durere şi şontâc-şontâc se târî pe ulicioare şi porni
spre casa rabinului. În timpul acela rabinul apărea gâfâind; auzise
vacarmul, sări de la Sfintele Scripturi, unde era căzut cu faţa şi se căznea,
dinlăuntrul slovelor şi silabelor, să desprindă voia lui Dumnezeu; dar auzi
vacarmul, îşi luă cârja şi alergă să vadă ce se-ntâmplă; găsi pe drum câţiva
răniţi, află totul. Dădu la o parte norodul, ajunse la fiul Mariei.
— Ce-nseamnă astea, Iisuse? îi făcu el cu asprime; tu eşti cel care aduci
dragostea? aceasta e dragostea pe care-o aduci? nu ţi-e ruşine?
Se întoarse către norod:
— Fiii mei, întoarceţi-vă la casele voastre, spuse; este nepotul meu,
bolnav, sărmanul, bolnav de ani de zile; nu fiţi supăraţi pe el pentru ce a
spus, iertaţi-l; nu vorbeşte el, altul vorbeşte prin gura lui.
— Dumnezeu! făcu Iisus.
— Taci tu! zise rabinul şi-l atinse dojenitor cu cârja lui.
Se întoarse iarăşi către norod:
— Lăsaţi-l, copii, nu-l zgândăriţi, nu ştie ce spune; toţi, săraci şi bogaţi,
toţi suntem sămânţa lui Avraam, nu vă certaţi, este amiază de-acum,
întoarceţi-vă la casele voastre; iar pe el, sărmanul, o să-l însănătoşesc eu.
Se întoarse către Maria:
— Maria, întoarce-te la casa ta; acum venim şi noi.
1669
 Mama aruncă o ultimă privire plină de dorinţă către fiul ei, ca şi cum şi-
ar fi luat rămas-bun de la el pentru totdeauna; oftă, îşi muşcă capătul
broboadei şi o luă şi se pierdu pe uliţele strâmte.
Acum norii acoperiseră cerul; în ceasul în care oamenii se omorau,
ploaia stătea să cadă, să răcorească pământul. Se iscă un vânt, ultimele
frunze din platani şi smochini se desprindeau şi se împrăştiau pe pământ.
Piaţa se golise; Iisus se întoarse către Filip, îi întinse mâna:
— Filipe, fratele meu, spuse, bine ai venit.
— Bine te-am găsit, rabi, răspunse el şi-i strânse mâna.
Îi încredinţă toiagul păstoresc:
— Ia-l să te reazemi, spuse.
— Să mergem, fraţi de luptă, spuse Iisus; scuturaţi-vă praful de pe
picioare88; să fii sănătos, Nazaret!
— O să vă scot până la marginea satului, spuse bătrânul rabin, să nu vă
atingă nimeni.
Luă pe Iisus de mână, cei doi porniră înainte; rabinul simţea cum arde în
palma sa mâna lui Iisus.
— Nu lua, fiule, asupra ta grijile altora, spuse el; o să te mănânce.
— Eu nu am griji ale mele, părinte; să mă mănânce! răspunse Iisus.
Ajunseră la marginea Nazaretului, apărură livezile, mai încolo ogoarele.
În urmă Ucenicii se opriră deodată şi-şi spălară rănile la o fântână; cu ei
erau destui zdrenţăroşi şi schilozi; şi doi orbi; aşteptau ca noul profet să
facă minunea; şi toţi vorbeau furioşi şi bucuroşi, de parcă se-ntorceau de la
o mare luptă.
Dar cei patru Ucenici înaintau tăcuţi, neliniştiţi şi se grăbeau să se
apropie de rabi, să-i mângâie; Nazaretul, patria învăţătorului, i-a huiduit şi
i-a alungat, urât începe marea bătălie! Iar dacă ne alungă şi din Cana, se
gândeau ei, şi din Capernaum şi de peste tot de la lacul Ghenizaret, ce-o să
ne facem? unde-o să ne ducem? cui o să vestim cuvântul lui Dumnezeu?
De vreme ce poporul lui Israel ne tăgăduieşte şi ne huiduieşte, la cine ne
vom îndrepta? La necredincioşi?89
1670
 Priveau pe rabi, dar nimeni nu deschidea gura să-i vorbească; însă el
văzu în ochii lor teama, luă de mână pe Petru:
— Petru, puţincredinciosule, spuse, o sălbăticiune neagră, cu părul
zburlit, şade chircită în lumina ochiului tău şi tremură: Frica. Ţi-a fost
frică?
— Când sunt departe de tine, rabi, mi-e frică; de-aceea m-am apropiat;
de-aceea ne-am apropiat toţi; vorbeşte-ne, să se întărească inima noastră.
Iisus zâmbi:
— Când mă aplec adânc în sufletul meu, spuse, nu ştiu cum şi de ce
adevărul iese dinlăuntrul meu ca o poveste; iarăşi o să vă vorbesc printr-o
poveste, prieteni:
„Odată un mare dregător însurase pe fiul său şi a poruncit să pregătească
cina în palatul său bogat; şi după ce au fost înjunghiaţi taurii şi au fost
aşternute mesele, a trimis robii săi să dea de veste celor chemaţi: «Toate
sunt gata, poftiţi, dacă vă face plăcere, la nuntă.» Dar cei chemaţi găsiră
fiecare o pricină să nu vină: «Am cumpărat un ogor şi mă duc să-l văd»,
spuse unul. «Sunt însurat de curând, nu pot să vin», zise altul. «Am
cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc», răspunse altul…
Robii s-au întors, au spus stăpânului lor: «Nici unul dintre cei chemaţi nu
poate să vină; au, cică, treabă.» Dregătorul s-a mâniat: «Alergaţi repede în
pieţe şi la răscrucile de drumuri, adunaţi săracii, şchiopii, orbii, schilozii şi
aduceţi-i aici; am chemat pe prietenii mei, ei nu primesc; aşadar, voi umple
casa mea cu cei nechemaţi, să mănânce şi să bea şi să se bucure la nunta
fiului meu»“90.
Iisus tăcu; începuse liniştit, dar cu cât vorbea, îşi amintea de nazarineni şi
ovrei şi se aprindea mânia între sprâncenele lui. Ucenicii îl priveau uimiţi.
— Cine sunt cei chemaţi, cine cei nechemaţi, care nuntă, nu înţelegem,
iartă-ne, rabi, zise Petru şi se scărpină deznădăjduit în capul său mare.
— O să înţelegeţi, spuse Iisus, când o să strig pe cei chemaţi să urce în
Corabie şi n-o să primească, pentru că au, cică, vii şi ogoare şi femei, şi

1671
sunt ochii lor, urechile, buzele, nările, mâinile lor, cele cinci perechi de boi
şi ară; ce ară? Iadul!
Oftă; privi prietenii, simţi că era singur-singurel în lume.
— Vorbesc, murmură el, cui îi vorbesc? vântului; eu vorbesc, şi eu
singur aud; când o să facă pustiul urechi să mă audă?
— Iartă-ne, rabi, spuse iarăşi Petru, un bulgăre de lut e mintea noastră; ai
răbdare şi-o să-nflorească.
Iisus se întoarse, privi pe bătrânul rabin; dar el avea privirea pironită în
pământ, simţise înfiorătorul înţeles ascuns, şi ochii lui bătrâni fără gene se
umpluseră de lacrimi.
La ieşirea din Nazaret, înaintea unei barăci de lemn, stătea vameşul, care
aduna dajdiile, Matei pe numele lui; pentru mărfurile care intrau şi ieşeau,
plăteau dajdie romanilor. Scund, rotofei, bolnăvicios; mâinile sale,
galbene, moi, degetele sale, pătate, unghiile negre, urechile sale, mari,
pletoase; glasul său, subţire ca de famen91. Întreg satul îl ura şi-i era silă de
el, nimeni nu-i dădea mâna; iar când treceau pe lângă baracă, întorceau faţa
în altă parte. Nu spuneau Scripturile: Numai lui Dumnezeu suntem datori
să plătim dajdie, nu oamenilor? Iar ăsta e în slujba tiranului, dijmuitor,
calcă Legea, trăieşte din nelegiuire; şapte mile în jurul său era pângărit
văzduhul.
— Să mergem repede, băieţi, zise Petru, ţineţi-vă răsuflarea; întoarceţi
faţa în altă parte.
Dar Iisus se opri pe vârful picioarelor; Matei, drept, în faţa barăcii, ţinea
între degetele lui pana de scris, răsufla greu şi nu ştia ce să facă – să
rămână, se sfia, să intre în baracă, nu voia; de un timp dorea cu ardoare să
vadă de-aproape pe noul profet, care vesteşte că toţi oamenii sunt fraţi; nu
este el cel care a spus într-o zi: „Mai mult iubeşte Dumnezeu pe păcătosul
care se pocăieşte decât pe omul care n-a păcătuit niciodată“? Iar în altă zi
nu a spus: „Eu n-am venit în lume pentru cei curaţi; am venit pentru cei
păcătoşi92; cu ei îmi place să vorbesc şi să mănânc“? Şi-n altă zi în care l-

1672
am întrebat: „Rabi, care este numele adevărat al lui Dumnezeu?“ el a
răspuns: „Dragoste“.
Cuvintele acestea, Matei le chema zi şi noapte în inima sa şi spunea şi
ofta: „Când o să-L văd, o să cad la picioarele Lui!“ Iar acum, iată că era
înaintea Lui, se ruşina să ridice ochii, să-L privească, stătea cu capul
plecat, neclintit, şi aştepta; ce aştepta? acum o să plece şi-o să-L piardă
pentru totdeauna.
Iisus făcu un pas, se apropie de el:
— Matei, spuse încet, cu atâta dulceaţă, încât vameşul simţi că i se
topeşte inima.
Ridică ochii; Iisus, înaintea lui, îl privea; dulce, atotputernică privirea,
cobora în măruntaiele vameşului, inima se liniştea, mintea se lumina,
străfundurile sufletului dârdâiau, iar acum cădea soarele peste ele şi le
încălzea; ce bucurie era aceasta, ce adeverire, ce împăcare! Aşadar, atât de
simplă e lumea, atât de uşoară mântuirea?
Matei intră înăuntru, închise catastifele, luă unul nescris la subsuoară,
înţepeni la cingătoare călimara de bronz, îşi petrecu pana de scris după
ureche; scoase după aceea cheia de la cingătoare, închise şi aruncă cheia în
livadă. Iar apoi, după ce sfârşi, se apropie de Iisus; genunchii îi tremurau;
se opri; să înainteze? să nu înainteze? o să-i dea învăţătorul mâna? Ridică
ochii, privi pe Iisus, ca şi cum i-ar fi strigat: „Fie-ţi milă de mine!“ Iar Iisus
îi zâmbi, îi întinse mâna:
— Bine te-am găsit, Matei, spuse; vino cu mine.93
Ucenicii se tulburară, se dădură la o parte; bătrânul rabin se aplecă la
urechea lui Iisus:
— Copilul meu, zise, un vameş! e mare păcat; trebuie s-asculţi de Lege.
— Părinte, răspunse el, ascult de inima mea.
Înaintaseră afară din Nazaret, trecură prin livezi, intrară în ţarini; sufla
vânt rece, în depărtare muntele Hebron strălucea presărat cu primii fulgi de
zăpadă.

1673
 Rabinul prinse iarăşi mâna lui Iisus, nu voia să se despartă înainte de-a-i
vorbi… Dar ce să-i spună? de unde să înceapă? Dumnezeu, cică, în pustiul
Iudeii, i-a încredinţat, într-o mână focul, în cealaltă sămânţa; el va arde,
cică, lumea şi va sădi o nouă… Rabinul privea într-ascuns pe Iisus, să
creadă asta? Nu spun Scripturile că Alesul lui Dumnezeu este asemenea
copacului ofilit care a încolţit în pietre, dispreţuit, părăsit de toţi oamenii?
Aşadar, se poate, se poate să fie acesta… se gândi bătrânul; se sprijini de
el:
— Cine eşti? îl întrebă încet, să nu-l audă ceilalţi.
— De-atâta timp, din ceasul în care m-am născut, moş Simeon, eşti cu
mine, şi încă nu m-ai cunoscut?
Suflarea bătrânului rabin se tăie:
— Mintea mea nu-l încape, murmură el, nu-l încape…
— Nici inima ta, moş Simeon?
— Pe ea n-o ascult, copilul meu; duce omul în prăpastie.
— În prăpastia lui Dumnezeu, la mântuire, spuse Iisus şi privi pe bătrân
cu milă.
Iar peste puţin:
— Nu-ţi aminteşti, părinte, visul neamului lui Israel, pe care l-a avut într-
o noapte profetul Daniel, în Babilon? S-a aşezat cel Vechi de zile pe tronul
Său; albe veşmintele Sale, ca zăpada, şi părul capului Său ca lâna albă de
berbec; iar tronul Său făcut din flăcări; şi un râu de foc se rostogolea la
picioarele Sale. La dreapta şi la stânga Sa au fost întronaţi Judecătorii; şi s-
au deschis atunci cerurile şi a coborât pe nori, cine? îţi aminteşti, părinte?
— Fiul Omului, răspunse bătrânul rabin, care se hrăneşte cu visul acesta
din neam în neam – şi au venit nopţi în care-l avusese şi el în somnul său.
— Şi cine este Fiul acesta al Omului, părinte?
Genunchii bătrânului rabin se muiară; privi pe tânăr cu spaimă.
— Cine? murmură el şi se agăţă de buzele lui Iisus; cine?
— Eu, răspunse liniştit el, şi puse mâna pe capul bătrânului, ca şi cum l-
ar fi binecuvântat.
1674
 Bătrânul rabin dădu să vorbească, dar buzele lui nu se întâlneau.
— Să fii sănătos, părinte, spuse Iisus, şi-i întinse mâna; fericit tu care ai
fost învrednicit, înainte de-a muri, să vezi ce-ai râvnit toată viaţa ta;
Dumnezeu şi-a ţinut cuvântul Său, moş Simeon!
Rabinul se opri, holbă ochii, îl privea… Ce era lumea asta din jurul său?
tronurile, aripile, fulgerele albe, norii care coborau, Fiul Omului pe nori?
Visa? nu cumva era profetul Daniel şi se deschideau înaintea lui uşile celui
ce va să vină şi vedea? Astea nu erau ţarini, erau nori; iar tânărul acesta
care-i întinse mâna şi-i zâmbea nu era fiul Mariei, era Fiul Omului!
Ameţi; înfipse cârja în pământ, se propti în ea să nu cadă şi privea;
privea pe Iisus cu toiagul său păstoresc cum trece pe sub pomii tomnatici;
cerul coborâse, ploaia nu mai putea să fie ţinută în cer, cădea. Veşmintele
bătrânului rabin se îmbibaseră de apă; i se lipiră de trup, apa îi şiroia prin
păr, tremura de frig, dar rămânea în mijlocul drumului neclintit, iar Iisus şi
prietenii în faţa lui se pierduseră de-acum printre pomi; însă bătrânul rabin,
în ploaie şi în vânt, îi privea încă, zdrenţăroşi, desculţi, cum înaintează,
cum urcă… Unde se duceau? încotro? Să dea zdrenţăroşii, desculţii,
neînvăţaţii ăştia foc lumii? Genune sunt vrerile Domnului…
— Adonai, murmură, Adonai… şi-i curgeau lacrimile.

XXII
Peste popoare şade Roma, cu atotputernice braţe nesătule, deschise, şi
primeşte corăbiile, caravanele, zeii şi roadele întregului pământ şi ale
mării. Nu crede în niciun zeu şi primeşte fără teamă în curtea ei, cu
zeflemitoare îngăduinţă, toţi zeii – din îndepărtata Persie adoratoare a
focului, pe fiul cu chip de foc al lui Ahura Mazda, Mitra, călare pe taurul
sfânt muribund; din ţara mult roditoare a Nilului, pe Isis, care caută
primăvara, pe ogoarele înflorite, cele paisprezece bucăţi ale bărbatului şi
fratelui ei, Osiris, pe care l-au ciopârţit părtaşii lui Tifon94; din Siria, în
bocete sfâşietoare, pe preafrumosul Adonis, din Frigia, întins pe epitaf,
1675
acoperit cu toporaşi ofiliţi, pe Atis, din neruşinata Fenicie, pe Astarte cea
cu o mie de bărbaţi, toţi zeii şi demonii Asiei şi Africii, iar din Grecia,
Olimpul cel alb deasupra şi pe Hades cel negru.
Primeşte toţi zeii, a deschis drumuri, a curăţat marea de corsari, uscatul
de tâlhari, a adus rânduiala şi pacea în lume. Deasupra ei nimeni, nici
Dumnezeu; dedesubtul ei, toţi; zei şi oameni, cetăţeni şi robi romani. Un
sul brodat în nenumărate feluri s-a încolăcit Timpul în mâna ei; şi Locul.
„Sunt veşnică“, s-a mândrit ea şi-a mângâiat vulturul cu două capete, care
şi-a îndoit şi el aripile însângerate şi se odihneşte la picioarele stăpânului
său. Ce strălucire e aceasta, ce bucurie nezdruncinată, să fii atotputernică şi
nemuritoare, se gândeşte Roma, şi pe cărnoasa ei faţă boită se revarsă un
zâmbet întins, gras.
Zâmbeşte mulţumită, şi nu-i trece prin minte pentru cine a deschis
drumurile pe uscat şi pe mare, pentru cine a trudit, atâtea veacuri, să aducă
siguranţa şi pacea în lume. Învingea, dădea legi, îmbogăţea, se întindea
peste lumea locuită, pentru cine? Pentru desculţul care urcă, în ceasul
acesta, drumul pustiu de la Nazaret la Cana şi-l urmează o ceată de
zdrenţăroşi. Nu are unde să doarmă, ce să îmbrace, ce să mănânce; toate
cămările lui şi vitele şi mătăsurile bogate ale lui se află încă în cer; dar au
pornit şi coboară.
Călătoreşte prin pulbere şi pietre, picioarele-i sunt însângerate, ţine
toiagul său umil de păstor, iar uneori se opreşte, se reazemă în el şi îşi
poartă privirea, tăcut; în jur munţii, şi pe munţi o lumină, Dumnezeu, care
şade şi străjuieşte de-acolo de sus oamenii; ridică toiagul păstoresc, Îl
salută şi continuă călătoria.
Soseau de-acum la Cana; la fântână, în afara satului, o femeie tânără, cu
burta umflată, palidă, fericită, scotea apă şi-şi umplea urciorul; o
recunoscură; era fata la a cărei nuntă s-au dus, în vară şi i-au urat să facă
fiu.
— A prins urarea noastră, îi spuse Iisus şi zâmbi.

1676
 Iar ea se îmbujoră, îi întrebă dacă le este sete, nu le era sete, luă urciorul
pe cap, intră în sat şi se pierdu.
Petru porni înainte, o luă la rând să bată-n porţi, alerga din prag în prag,
îl cuprinsese o beţie tainică, dănţuia, striga:
— Deschideţi! Deschideţi!
Uşile se deschideau, apăreau femei, se însera de-acum, pălmaşii se
întorceau de la ogoare, întrebau uimiţi:
— Ce se-ntâmplă, bre băieţi? De ce bateţi în porţi?
— A sosit ziua Domnului, răspundea Petru, potop, băieţi, cărăm noul
Chivot, câţi sunteţi credincioşi, intraţi înăuntru; iată învăţătorul ţine cheia,
faceţi-o repede!
Femeile se înspăimântară, bărbaţii se apropiară de Iisus; el se aşezase
acum pe-o piatră şi desena cu toiagul său păstoresc cruci şi stele în ţărână.
Din tot satul se adunară bolnavii şi schilozii.
— Rabi, atinge-ne, să ne însănătoşim; spune-ne o vorbă bună, să uităm
că suntem leproşi, orbi şi schilozi.
Iar o bătrână de viţă nobilă cu trup înalt, îmbrăcată în negru pana
corbului, scoase un strigăt:
— Am avut un fiu şi l-au răstignit; înviază-l!
Cine era această bătrână nobilă? sătenii se întoarseră uimiţi; nimeni din
satul lor nu fusese răstignit; priviră de unde venea glasul – bătrâna
dispăruse în văzduhul înserării.
Iisus, aplecat pe pământ, desena cruci şi stele, şi trăgea cu urechea la o
trompetă de luptă, care cobora de pe colina din faţă; grea, ritmică se auzi o
lovitură de picior, şi în soarele înserării scânteiară deodată scuturi şi coifuri
de bronz; ţăranii se întoarseră, feţele lor se întunecară.
— Nelegiuitul95 se întoarce de la vânătoare; a ieşit iarăşi să prindă
răzvrătiţi.
— A cărat în sat pe fata lui cea damblagită, să se însănătoşească, cică, în
aerul curat; dar Dumnezeul lui Israel ţine catastiful şi scrie şi nu iartă;
pământul Canei o s-o mănânce!
1677
 — Nu strigaţi, sărmanilor! Uite-l!
Trei cavaleri mergeau înainte; la mijloc centurionul Nazaretului, Rufus;
dădu pinteni calului său, se apropie de gloata de ţărani; ridică biciul:
— De ce v-aţi adunat? strigă el; împrăştiaţi-vă!
Faţa lui era îndurerată, în câteva luni îmbătrânise, părul îi încărunţise;
suferinţa singurei lui fiice, care pe neaşteptate într-o dimineaţă a fost găsită
damblagită, îl zdrobise. Cum se răsucea cu calul său şi împrăştia sătenii, îl
luă la ochi pe Iisus şezând mai încolo, pe o piatră; o clipă faţa lui se
lumină; dădu pinteni calului, se apropie de el:
— Fiu al Tâmplarului, spuse, bine-ai venit din Iudeea; pe tine te căutam.
Se întoarse către săteni:
— Am de vorbit cu el, plecaţi!
Văzu ucenicii şi zdrenţăroşii care-l urmau din Nazaret, pe unii îi
cunoscu, încreţi sprâncenele:
— Fiu al Tâmplarului, zise, ai răstignit, ai grijă să nu fii răstignit; nu
aţâţa poporul, nu-i lua minţile, vezi, grea este mâna mea, iar Roma
nemuritoare.
Iisus zâmbi; ştia el bine, Roma nu este nemuritoare, dar nu vorbi.
Sătenii se împrăştiară peste tot bodogănind, se opriră şi priveau de
departe pe cei trei răzvrătiţi, pe care-i prinseseră soldaţii romani şi-i cărau
împovăraţi de lanţuri; un bătrân cu barba despicată-n două şi cei doi fii ai
lui; tustrei priveau cu capul drept, deasupra coifurilor romane, lumea şi nu
vedeau nimic; numai, drept în văzduh, pe Dumnezeul lui Israel, mâniat.
Iuda îi recunoscu, vechii lui tovarăşi de luptă, le făcu semn, dar ei, orbiţi
de strălucirea lui Dumnezeu, nu-l văzură.
— Fiu al Tâmplarului, făcu centurionul, aplecându-se deasupra calului
său, sunt zei care ne urăsc şi ne omoară, iar alţii care nu catadicsesc să se
aplece şi să ne vadă, şi alţii binevoitori, preamiloşi, care însănătoşesc pe
nefericiţii oameni de boli; fiu al Tâmplarului, dintre care este zeul tău?
— Unul e Dumnezeu, răspunse Iisus; nu huli, sutaşule!
Rufus clătină capul.
1678
 — Nu vreau să mă prind în vorbe sfinte cu tine, zise; mi-e silă de ovrei,
şi să mă ierţi, vorbiţi neîncetat de Dumnezeu; eu numai asta am vrut să te
întreb: poate dumnezeul tău…
Se opri; se ruşină să accepte să ceară un hatâr de la un ovreu. Dar îndată
se-nălţă în ochii lui un mic pat de fecioară, şi pe el întins, neclintit, un palid
trup de fetiţă, cu doi mari ochi verzi care-l priveau, îl priveau şi-l rugau…
Înghiţi ruşinea, se aplecă încă mai mult în şaua calului său:
— Poate dumnezeul tău, fiu al Tâmplarului, poate să-nsănătoşească
bolnavi?
Privea pe Iisus cu nelinişte.
— Poate? întrebă din nou, văzând pe Iisus că tace.
Iisus se ridică încet de pe piatra unde şedea, se apropie de călăreţ.
— Părinţii fac, spuse el, şi copiii o trag; aşa e legea lui Dumnezeu.
— Nedrept! strigă centurionul înfiorându-se.
— Drept! i-o-ntoarse Iisus; o singură rădăcină sunt părintele şi copilul;
împreună urcă la cer, împreună coboară în Iad; loveşti pe unul, sunt răniţi
amândoi; păcătuieşte unul, sunt pedepsiţi amândoi; ne vânezi şi ne omori,
tu, sutaşule, iar Dumnezeul lui Israel loveşte şi damblageşte pe fata ta.
— Grele sunt cuvintele tale, fiu al Tâmplarului; s-a întâmplat odată să te
ascult cum vorbeşti în Nazaret, şi cuvintele tale mi s-au părut mai dulci
decât ceea ce se potriveşte romanului; iar acum…
— Atunci vorbea împărăţia cerurilor, acum sfârşitul veacului; din ziua
aceea în care m-ai ascultat, sutaşule, Judecătorul cel Drept s-a aşezat pe
tronul Său, a deschis catastifele, a strigat şi-a venit Dreptatea şi s-a oprit,
cu sabia în mână, alături de El.
— Aşadar, nu merge mai departe de dreptate nici dumnezeul tău? strigă
centurionul cu supărare; acolo s-a oprit? Aşadar, ce era vestea cea nouă pe
care o vesteai în Galileea, în vară? Dragoste? Dragoste? Fata mea nu are
nevoie de dreptatea lui Dumnezeu, are nevoie de dragostea Lui; caut un
dumnezeu să treacă peste dreptate şi să-mi poată însănătoşi copilul; de

1679
aceea pusesem dezlegaţi şi legaţi96 să te găsească. Dragoste, auzi?
dragoste, nu dreptate.
— Nemilosule, om fără dragoste, sutaşule roman, cine pune în gura ta
crudă cuvintele acestea?
— Dragostea copilului meu, durerea; caut un dumnezeu să-mi
însănătoşească copilul, să cred în el.
— Fericiţi cei care cred în Dumnezeu, fără minuni.
— Fericiţi; dar eu sunt om aspru şi care crede cu greu; am văzut mulţi
zei în Roma, avem mii în cuşti, m-am scârbit.
— Unde se află fata ta?
— Aici, în vârful satului, într-o grădină.
— Să mergem!
Sutaşul dădu una, sări de pe calul său, o luă înainte cu Iisus; în urma lor,
de departe, îi urmau Ucenicii, mai în urmă mulţimea de săteni; iar din
coada oştirii apăru pe neaşteptate în clipa aceea şi Toma, nespus de
mulţumit; mergea în urma ostaşilor şi-şi vindea mărfurile la un preţ bun.
— Ei, Toma, îi strigară Ucenicii, încă nu vii cu noi? acum o să vezi
minunea şi-o să crezi.
— Întâi să văd, răspunse Toma; să văd şi să pipăi.
— Ce să pipăi, negustor mintos?
— Adevărul.
— Are adevărul trup? Ce spui fleacuri dintr-astea, minte uşuratică?
— Dacă nu are trup, ce să fac cu el? făcu Toma chicotind; eu am nevoie
să pipăi97; nu mă-ncred în ochii mei şi nici în urechile mele; mă-ncred în
mâinile mele.
Sosiră în vârful satului, într-o plăcută căsuţă zugrăvită cu var, intrară.
O fată, până-n doisprezece ani, întinsă într-un pat alb, cu ochii mari
verzi, deschişi, văzu pe tatăl ei; faţa îi străluci; sufletul ţâşni cu putere să
ridice trupul damblagit, dar nu putu, şi bucuria de pe faţă se stinse. Iisus se
aplecă, luă mâna copilei; toată puterea lui se-adună în mâna lui; toată
puterea lui şi dragostea şi mila. Nu vorbea; pironea ochii lui în cei doi ochi
1680
verzi şi-şi simţea sufletul că se varsă năvalnic prin vârful degetelor lui şi că
intră în corpul copilei; iar ea îl privea cu ardoare, cu gura larg deschisă, şi-i
zâmbea.
Ucenicii intrară în cameră călcând pe vârful picioarelor, iar primul şi mai
bun Toma, cu desaga de mărfuri în spate şi goarna petrecută la cingătoare;
în jur, în grădină şi pe drumeag se împrăştiară sătenii; şi toţi îşi ţineau
răsuflarea şi aşteptau. Centurionul răzemat de perete îşi privea fata şi se
căznea să-şi ascundă tulburarea.
Încet-încet, obrajii copilei prinseră culoare, pieptul ei se ridică, o
furnicătură dulce o străbătea de la mână la inimă şi de la inimă până în
tălpile picioarelor; măruntaiele ei foşneau şi se clătinau, ca frunzele
plopului când prinde să sufle o adiere uşoară; iar Iisus simţea mâna copilei
bătând ca o inimă, prinzând viaţă, în mâna lui; şi-atunci deschise gura,
vorbi:
— Copila mea, spuse dulce poruncind, ridică-te sus!
Iar copila se mişcă în linişte, ca şi cum ar fi fost amorţită şi se dezmorţea,
se întinse, ca şi cum s-ar fi trezit, mâinile ei se sprijiniră de pat, ridicară
trupul, şi cu-o săritură se află în braţele tatălui ei. Toma îşi holbă ochii
saşii, întinse mâna, pipăi copila, de parc-ar fi vrut să se încredinţeze că era
adevărată; şi Ucenicii rămaseră uimiţi, se înspăimântară; iar norodul, care
roise în jur, mugi o clipă şi tăcu îndată înfricoşat; nu auzeai decât râsetele
răcoroase ale copilei, care îmbrăţişa şi săruta pe tatăl ei.98
Iuda se apropie de învăţător; faţa lui era înfuriată şi urâtă:
— Îţi risipeşti puterea pentru necredincioşi; faci bine duşmanilor noştri;
ăsta e sfârşitul veacului pe care ni-l aduci? astea sunt flăcările?
Dar Iisus, nespus de departe, plutind în ceruri întunecate, nu-l auzi;
dintre toţi el se înspăimântase cel mai mult, văzând fata că zboară din patul
ei; Ucenicii îl înconjurară, dănţuiau, nu puteau să-şi stăpânească bucuria;
aşadar, bine-au făcut c-au părăsit totul şi-au venit cu el; este adevărat, face
minuni. Iar Toma ridicase balanţa în mintea sa, cântărea; într-o terezie puse
mărfurile sale, în cealaltă împărăţia cerurilor; tereziile jucară mult timp, în
1681
sfârşit, se opriră; mai grea era împărăţia cerurilor, bănoasă treabă, dau
cinci, se poate să câştig o mie, înainte, aşadar, în numele lui Dumnezeu! Se
apropie de învăţător:
— Rabi, pentru darul tău scump o să împart săracilor mărfurile mele; să
n-o uiţi, te rog, în cealaltă zi când o să vină împărăţia cerurilor; jertfesc
totul, vin cu tine; astăzi am văzut şi-am pipăit adevărul.
Dar Iisus era încă nespus de departe, auzi, dar nu răspunse.
— O să păstrez numai goarna, continuă fostul negustor, să vestesc, să se
adune norodul; vindem mărfuri noi, nemuritoare, har!
Centurionul, ţinându-şi fata în braţe, se apropie de Iisus:
— Om al lui Dumnezeu, zise el, ai înviat pe fata mea; ce dar vrei să-ţi
fac?
— Am slobozit pe fata ta din lanţurile Satanei, răspunse Iisus, slobozeşte
şi tu, sutaşule, pe cei trei răzvrătiţi din lanţurile Romei.
Rufus lăsă capul în jos, oftă:
— Nu pot, murmură trist, cu adevărat, nu pot; am jurat împăratului
roman, aşa cum şi tu ai jurat Dumnezeului pe care-l preamăreşti; este drept
să ne călcăm jurământul nostru? Cere-mi orice alt dar vrei; mâine plec la
Ierusalim şi vreau să-ţi fac darul înainte de-a pleca.
— Sutaşule, răspunse Iisus, o să ne întâlnim într-o zi, într-un ceas greu,
în sfântul Ierusalim; atunci o să-ţi cer darul; până atunci, ai răbdare.
Îşi puse mâna pe părul bălai al copilei, mult timp; închise ochii şi simţea
căldura capului, moliciunea părului, dulceaţa femeii.
— Copilul meu, spuse în sfârşit, deschizând ochii, un singur cuvânt o să-
ţi spun, să nu-l uiţi; ia de mână pe tatăl tău şi călăuzeşte-l pe drumul cel
drept.
— Care este drumul cel drept, om al lui Dumnezeu? întrebă copila.
— Dragostea.
Sutaşul dădu porunci, aduseră mâncăruri şi băuturi, aşternură mese:
— Fac chemare, spuse lui Iisus şi Ucenicilor săi, veţi mânca şi veţi bea
astă-seară în casa aceasta; sărbătoresc învierea copilului meu; după ani de
1682
zile am de ce să mă bucur; astăzi inima mea a dat pe dinafară de bucurie;
bine aţi venit!
Se aplecă spre Iisus:
— Mare cinste datorez dumnezeului pe care-l slăveşti, zise el; dă-mi-L
să-L trimit la Roma şi pe El, cu ceilalţi zei.
— Se va duce El singur, răspunse Iisus şi ieşi în curte să se liniştească.
Se înnoptă; în cer se aprinseră stelele; iar jos în micul sătuc se aprinseră
opaiţele şi ochii oamenilor străluciră; astă-seară taifasurile de zi cu zi fură
purtate c-un stat de om mai sus – simţeau că Dumnezeu, ca un leu blând,
intrase în satul lor.
Fură întinse mesele, şi Iisus se aşeză între Ucenicii lui, împărţi pâinea şi
tăcea; înăuntrul său sufletul bătea din aripi încă, neliniştit, ca şi cum ar fi
scăpat de o mare primejdie, sau ca şi cum ar fi sfârşit o ispravă neaşteptată.
Iar Ucenicii în jurul lui tăceau şi ei; dar inima lor sărea voioasă; aşadar,
toate acestea, sfârşituri ale veacului şi împărăţii ale cerurilor, nu erau vise
şi înflăcărare, erau cu adevărat; iar tânărul negricios desculţ de lângă ei,
care mânca, vorbea, râdea, dormea şi el, ca toţi oamenii, era într-adevăr
trimis al lui Dumnezeu!
Matei, după ce sfârşi cina şi se întinseră toţi să doarmă, îngenunche sub
opaiţ, scoase de la sânul său catastiful neînceput, îşi luă de la ureche pana
de scris, se aplecă asupra hârtiei nescrise şi rămase multă vreme gânditor.
Cum să înceapă? de unde să înceapă? Dumnezeu l-a pus alături de acest
om sfânt să înscrie cu credinţă cuvintele pe care le spune şi minunile pe
care le face, să nu se piardă, să le afle şi generaţiile viitoare, să ia şi ele
drumul izbăvirii. Sigur, aceasta este datoria pe care i-a încredinţat-o
Dumnezeu; ştie carte, aşadar, are răspundere grea; ceea ce poate să se
piardă, el o să prindă cu condeiul său, să pună pe hârtie, să facă nemuritor
faptul ăsta. Chiar dacă le e scârbă de el şi chiar dacă Ucenicii nu vor să fie
deseori cu el, pentru că odată a fost vameş; el o să le arate acum că e mai
bine să fii păcătosul care se pocăieşte decât cel nepăcătos.

1683
 Afundă pana de scris în călimara de bronz, auzi un foşnet de aripi în
dreapta lui, ca şi cum un înger s-ar fi apropiat de urechea lui şi i-ar fi dictat,
şi începu cu mână sigură, sprintenă, să scrie: „Cartea neamului lui Iisus
Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut…“99 Scria, scria
până când răsăritul prinse să se facă alb-albăstrui şi se auzi primul cântat al
cocoşului.

Porniră; o luă înainte Toma cu goarna, trâmbiţa, trezea satul, să fiţi

sănătoşi, striga el, la bună vedere în împărăţia cerurilor. În urma lui veneau
Iisus cu Ucenicii şi gloata de zdrenţăroşi şi schilozi care-l urmau încă din
Nazaret şi alţii din Cana şi aşteptau; nu se poate, se gândeau ei, o să vină
ceasul binecuvântat să se întoarcă şi la ei, să-i scape de foame şi de boală.
Ultimul rămânea astăzi Iuda; găsise o desagă largă, se oprea deodată pe la
porţi, prindea gospodinele şi le vorbea, pe jumătate rugător, pe jumătate
ameninţând:
— Noi pentru voi lucrăm, să fiţi mântuite, nefericitelor; ajutaţi şi voi să
nu murim de foame; şi sfinţii100 au, cică, nevoie şi ei să mănânce, să prindă
putere, să mântuiască oamenii; o pâine, o mână de măsline, brânză, stafide,
curmale, ce se-ntâmplă, scrie Dumnezeu şi pe cealaltă lume plăteşte; dai o
măslină strivită, şi-o să te plătească, zău, cu-o livadă de măslini.
Iar dacă vreo gospodină se codea să-şi deschidă cămara:
— Ce te caliceşti? îi striga; mâine-poimâine, poate şi astă-seară, o să se
deschidă cerurile, o să cadă focul, iar din toate bunurile tale numai ce-o să
dai o să-ţi rămână; şi dac-o să fii mântuită, s-o datorezi pâinii pe care mi-ai
dat-o şi măslinelor şi urcioraşului de ulei, nefericito!
Femeile se înspăimântau, deschideau cămările, şi până să ajungă la
marginea satului, se umpluse de milostenii desaga lui Iuda.
Iarna se lăsase, pământul tremura de frig; mulţi pomi rămaseră goi de tot,
le era frig; dar, măslinul, curmalul, chiparosul, binecuvântaţi de
Dumnezeu, îşi ţineau neatinsă, iarna, vara, podoaba lor; iar oamenii, care
erau săraci, tremurau şi ei ca pomii desfrunziţi. Ioan aruncase pe umerii lui

1684
Iisus mantia lui de lână şi-acum tremura de frig el şi se grăbea să ajungă în
Capernaum, să deschidă lăzile mama lui; ţesuse mult în viaţa ei bătrâna
Salomeea şi era nobilă inima ei şi dădea; ar fi împărţit haine călduroase
prietenilor, chiar dacă ar fi bombănit Zevedeu zgârciobul; ea, cu
încăpăţânarea şi cu blândeţea ei, chivernisea casa.
Se grăbea şi Filip; se gândea la prietenul său bun la inimă din
Capernaum, la Natanael, aplecat să coasă toată ziua şi să cârpească sandale
şi haine rupte; aşa îşi pierdea viaţa, de unde să-i rămână vreme să-şi înalţe
mintea la Dumnezeu, să razeme şi el de cer scara lui Iacov şi să urce? Când
o să ajung, cugeta Filip, o să-i dezvălui marea taină, să se mântuiască şi el
sărmanul!
Luară o cale scurtă, lăsară în stânga lor Tiberiada cea urâtă de
Dumnezeu, cu blestematul tetrarh care le-a omorât Botezătorul. Matei se
apropie să întrebe pe Petru ce-şi amintea de râul Iordan şi de Botezătorul,
să le înscrie una câte una, dar Petru se dădu înapoi şi întoarse faţa-n altă
parte, să nu tragă-n el răsuflarea vameşului; iar Matei se amărî, strânse la
subsuoară catastiful început, rămase în urmă, găsi doi căruţaşi care se
duceau şi veneau din Tiberiada şi-i întreba să afle, s-o aştearnă pe hârtiile
lui, cum a fost nelegiuitul omor; era adevărat că se îmbătase tetrarhul şi că
a jucat goală fiica lui din altă căsătorie, Salomeea… toate amănuntele
trebuia să le afle Matei, ca să le înveşnicească pe hârtie.
În acest timp ajunseră la fântâna mare, din afara Magdalei; soarele fusese
învăluit de nori, faţa pământului se întunecă, firele negre ale ploii atârnară
şi uniră cerul cu pământul. Magdalena îşi ridică ochii spre lucarnă, văzu
cerul cum se înnegreşte, a căzut iarna, murmură ea, să fac repede! Dădu
una fusului de tors şi porni cu grabă multă să toarcă lâna albă aleasă pe
care-o găsise, ca să ţeasă mantie călduroasă iubitului, să nu-i fie frig.
Din când în când, privea cu mândrie în curte rodiul mare încărcat de
fructe; le păzea Magdalena, nu le tăia, le avea pe toate dăruite lui Iisus.
Dumnezeu e preamilostiv, se gândea ea, într-o zi va trece iarăşi iubitul pe
drumeagul ei, şi-atunci va umple de rodii sânul ei, să le pună la picioarele
1685
lui; să se plece, să ia una să-şi răcorească gâtul. Torcea, privea cu mândrie
rodiul şi-şi rechema ademenitor în minte viaţa ei; începea şi sfârşea cu
Iisus, fiul Mariei; ce amărăciuni, ce bucurii! de ce-a lăsat-o? în ultima
noapte a deschis uşa ei ca un hoţ şi-a plecat; unde s-a dus? încă o să se mai
lupte cu umbrele? în loc să sape pământul, să lucreze lemnul sau să
pescuiască-n mare şi să aibă femeie, de la Dumnezeu e şi ea, să doarmă cu
ea. Ah, de-ar fi să treacă, vai, iarăşi prin Magdala, să alerge cu rodiile în
poala ei, să-l răcorească!
Şi pe când deşira toate astea în mintea ei şi răsucea cu mâna sprintenă
îndemânatică fusul, auzi glasuri şi bătaie de picioare pe drum şi-un corn
răsună – bre, nu este al saşiului Toma, umblăreţul? şi se auzi o voce
piţigăiată: „Deschideţi, deschideţi uşile; a sosit împărăţia cerurilor!“
Magdalena sări în sus, pieptul i se ridică: A venit! A venit! friguri şi fiori
calzi străbătură tot trupul ei; se repezi fără broboadă, cu părul revărsat pe
spate, străbătu curtea, apăru-n prag, văzu pe Domnul; scoase un strigăt de
bucurie şi căzu la picioarele lui:
— Rabi, rabi, gânguri ea, bine ai venit!
Uitase rodiile, şi făgăduinţa ei, îmbrăţişa genunchii sfinţi, cu părul negru-
albăstrui revărsat pe pământ; încă mirosea a vechile ei miresme păcătoase.
— Rabi, rabi, bine ai venit, gângurea şi-l trăgea blând spre bordeiul ei.
Iar Iisus se aplecă, o luă de mână, o ridică sus; o ţinea fermecat şi sfios,
cum ţine un mire nepriceput mireasa; până în adânc trupul său se bucura.
Aceasta nu era Magdalena, pe care se apleacă şi-o ridică de la pământ; era
sufletul omului, iar el mirele. Magdalena tremura, se îmbujoră, îşi întinse
părul pe piept să-l ascundă; şi toţi o priveau uimiţi; cum s-a topit şi s-a
veştejit, cearcăne viorii i-au încins ochii, iar gura ei cea îmbietoare se
ofilise şi ea, ca o floare neudată. Şi cum păşeau aşa cei doi şi se ţineau de
mână, ca un vis li se părea, nu călcau pământul, pluteau în văzduh şi se
duceau. Nuntă era aceasta şi nuntaşii erau zdrenţăroşii care ţineau tot
drumul şi-i urmau? Iar rodiul care se ivi în curte plin de fructe era un duh

1686
bun, o zeiţă a casei, sau o femeie simplă nespus de fericită, care a născut fii
şi fiice şi-acum stă în mijlocul curţii ei şi se mândreşte?
— Magdalena, îi spuse încet Iisus, păcatele tale toate ţi-au fost iertate,
pentru că ai iubit mult.
Iar ea se aplecă negrăit de bucuroasă şi voi să spună: „Sunt fecioară!“ dar
nu putu, de bucurie, să deschidă gura; alergă, prădă rodiile, îşi umplu
poala, clădi un turn din fructele roşii răcoroase la picioarele Iubitului; şi se
întâmplă aidoma cum îşi dorise ea cu foc în mintea ei: Iisus se aplecă, luă o
rodie, o deschise, îşi umplu mâna, îşi răcori gâtul; iar după aceea se
aplecară şi Ucenicii, luară şi ei câte o rodie, se răcoriră.
— Magdalena, spuse Iisus, de ce mă priveşti cu atâta îngrijorare? ca şi
cum ţi-ai lua rămas-bun de la mine.
— Îţi spun bine ai venit şi-mi iau rămas-bun de la tine în fiecare clipă,
din ceasul în care m-am născut, Iubitule, răspunse Magdalena atât de încet,
încât numai Iisus şi Ioan, care erau aproape de ea, o auziră.
Tăcu, şi după puţin:
— Eu trebuie să te privesc pe tine, zise ea, pentru că din bărbat s-a
născut femeia şi încă nu poate să-şi desprindă trupul de el; dar tu trebuie să
priveşti cerul, pentru că eşti bărbat, şi pe bărbat l-a plăsmuit Dumnezeu;
aşadar, lasă-mă să te privesc, copilul meu.
Spuse cu glas atât de coborât acest mare cuvânt: „Copilul meu!“, încât
nici Iisus n-o auzi; dar sânul ei se umflă şi se clătină, ca şi cum şi-ar fi
alăptat fiul.
Se ridică murmur în norod, soseau pe neaşteptate noi bolnavi, se umplu
curtea.
— Rabi, zise Petru, norodul murmură, se grăbeşte…
— Ce cere?
— O vorbă bună, o minune; priveşte-l.
Iisus se întoarse; în vântul învolburat al furtunii care venea, desluşi cum
îl privesc cu nelinişte o mulţime de ochi şi guri deschise pe jumătate,
numai dorinţă arzătoare. Un bătrân înaintă prin gloată; sprâncenele lui erau
1687
jumulite, ochii lui ca două răni; de gâtul slăbănogit îi atârnau zece amulete,
iar pe fiecare amuletă şi câte o poruncă a Decalogului; se opri în prag, se
propti în toiagul său bifurcat.
— Rabi, zise, iar glasul său era numai mâhnire şi mânie, rabi, am o sută
de ani, înaintea mea totdeauna, atârnate de gâtul meu, sunt cele zece
porunci ale lui Dumnezeu; pe nici una nu am călcat-o. În fiecare an urc la
Ierusalim şi ofer jertfă sfântului Savaot un berbec, aprind lumânări, ard
tămâie frumos mirositoare; nu dorm în timpul nopţilor, cânt psalmi;
privesc când stelele, când munţii şi aştept, altă răsplată nu vreau, să
coboare Domnul şi să-L văd… Ani şi ani, la naiba; numai un picior al meu
se mai află afară din groapă, şi încă nu L-am văzut; de ce? de ce? am o
mare mâhnire, rabi; când o să-L văd pe Domnul, când o să mă liniştesc?
În timp ce vorbea, se mânia, lovea cu toiagul său bifurcat în pământ şi
striga.
Iisus zâmbi:
— Bătrâne, răspunse el, odată, la poarta de răsărit a unei cetăţi puternice,
era un tron de marmură; pe tronul acesta s-au aşezat o mie de regi orbi de
ochiul drept; o mie de regi orbi de ochiul stâng; o mie de regi care vedeau
cu amândoi ochii – şi toţi strigau pe Dumnezeu să apară să-L vadă; dar toţi
au fost coborâţi în mormânt, fără să-L vadă. Şi a venit, după ce au plecat
regii, un om sărac, desculţ şi înfometat, şi s-a aşezat: „Dumnezeul meu“,
şopti el, „ochii omului nu îndură să privească în faţă soarele, este orbit;
aşadar, cum să poată să te privească în faţă pe Tine, Atotputernice? Fie-Ţi
milă, Doamne, îndulceşte-Ţi puterea Ta, micşorează-Ţi strălucirea Ta, ca
să pot şi eu, sărmanul şi neputinciosul, să Te văd!“ Şi-atunci, ascultă,
bătrâne! Dumnezeu s-a făcut o bucată de pâine, o cupă de apă răcoroasă,
un veşmânt călduros, o colibă; iar înaintea colibei o femeie care alăpta un
prunc. Şi săracul întinse braţele, zâmbi fericit: „Îţi mulţumesc Ţie,
Doamne“, şopti; „Te-ai făcut mic de dragul meu, Te-ai făcut pâine, apă,
veşmânt călduros, femeie şi fiu al meu, ca să Te văd; şi Te-am văzut; mă
plec şi mă închin chipului Tău, cel iubit, cu multe feţe!“
1688
 Toţi tăcură; bătrânul oftă ca un bivol, întinse toiagul bifurcat şi dispăru în
mulţime. Un tânăr, însurat de curând, îşi ridică atunci pumnul, strigă:
— Ţii, cică, foc, să arzi lumea, să arzi casele şi copiii noştri; asta e
dragostea pe care vesteşti că ne-o aduci? asta-i dreptatea? focul?
Ochii lui Iisus se umplură de lacrimi, i se făcu milă de tânărul însurat de
curând; într-adevăr, asta e dreptatea pe care o aduce? focul? Altă cale nu
este să mergem spre izbăvire?
— Vorbeşte desluşit, ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi? strigă un
bogătan şi dădu la o parte cu coatele lui adunarea, să se apropie să audă
răspunsul – era fudul de urechi, nu auzea bine.
— Deschideţi-vă inimile, deschideţi-vă cămările, împărţiţi săracilor
bunurile voastre! tună Iisus; a sosit ziua Domnului! Cine se caliceşte şi ţine
pentru cele de-apoi o pâine, un vas de ulei, o fâşie de pământ, îşi va atârna
pâinea aceasta şi vasul de ulei şi pământul de gât şi-l va afunda în Iad.
— Îmi vuiesc urechile, făcu bogătanul, am ameţit; o să plec, şi să mă
ierţi!
O luă înfuriat către conacul său bogat: „Auzi colo, să-mpărţim
păduchioşilor bunurile noastre! asta e dreptate? să-l ia naiba!“ vorbea de
unul singur, blestema şi mergea.
Iisus îl privea cum se depărtează, oftă:
— Largă e poarta Iadului, spuse, larg drumul, aşternut cu flori; strâmtă e
poarta împărăţiei lui Dumnezeu101, şi urcătoare; cât trăim, putem să
alegem; viaţă va să spună slobozenie; dar după ce a venit moartea, ce a fost
a fost; mântuire nu este…
— Dacă vrei să te cred, strigă unul cu cârje, fă minunea, însănătoşeşte-
mă; şchiop o să intru în împărăţia cerurilor?
— Iar eu lepros?
— Şi eu ciung?
— Iar eu orb?
Săriră deodată schilozii, se opriră, ameninţând, înaintea lui Iisus; îşi
lepădară ruşinea, începură să strige; un bătrân fără vedere îşi ridică toiagul:
1689
 — Sau o să ne însănătoşeşti, urlă el, sau n-o să mai pleci astă-seară viu
din satul nostru!
Petru înhăţă toiagul din mâinile bătrânului:
— Cu asemenea suflet, îi strigă, niciodată n-o să mai vezi lumina,
chiorule!
Schilozii săriră, se înfuriară; se înfuriară şi Ucenicii, se opriră alături de
Iisus; iar Magdalena întinse mâna îngrozită să încuie poarta, dar Iisus o
ţinu:
— Magdalena, sora mea, spuse, nefericit e neamul ăsta, numai carne;
sufletul lor îl apasă greu obişnuinţele, păcatele şi grăsimile; dau la o parte
carnea, oasele, măruntaiele, să găsesc sufletul lor, nu-l găsesc; ah, numai
focul, cred, poate să-i însănătoşească!
Se întoarse către gloată; acum ochii lui erau uscaţi, nemiloşi:
— Cum pârjolim ţarinile să semănăm, să meargă bine sămânţei celei
bune? la fel şi Dumnezeu va pârjoli pământul; nu-i este milă de mărăcini,
de scaieţi, de ierburile şarpelui; asta va să zică dreptate; să fiţi sănătoşi!
Se întoarse către Toma:
— Sună din goarnă, Toma, plecăm!
Întinse toiagul păstoresc, norodul încremenit se dădu la o parte, trecu;
Magdalena îşi înhăţă dinăuntru broboada, îşi lăsă lâna pe jumătate toarsă,
oala de lut pe vatră, păsările din curte nehrănite, aruncă cheia porţii în
mijlocul drumului, şi, fără să se întoarcă înapoi, urmă, tăcută, înfăşurată
strâns în broboadă, pe fiul Mariei.

XXIII
Se întuneca de-acum când ajungeau în Capernaum; furtuna trecuse pe
deasupra capetelor lor, suflase un vânt de la nord şi-o împinsese către sud.
— O să dormim toţi în casa noastră, spuseră cei doi fii ai lui Zevedeu;
este largă, ne încape pe toţi; acolo o să ne-aşezăm culcuşul.
— Şi moş Zevedeu? făcu Petru râzând; nu dă apă nici îngerului său.
1690
 Ioan se înroşi:
— Am încredere în învăţător, spuse el; răsuflarea lui o să-i facă bine, o s-
o vezi.
Dar Iisus mergea înainte, nu auzea; ochii lui erau plini de orbi, leproşi,
schilozi… Ah, de-ar putea să sufle în fiecare suflet, se gândea el, să-i
strige: „Trezeşte-te!“ Şi-atunci, dacă se va trezi, trupul se va face suflet şi
se va însănătoşi…
În timp ce intrau în satul de frunte, Toma duse la gură cornul său să
sufle, dar Iisus întinse mâna:
— Nu, spuse, am obosit…
Şi într-adevăr, faţa lui era palidă, iar în jurul ochilor săi carnea se
învineţise; Magdalena bătu în prima poartă, ceru o cupă de apă, Iisus bău,
se înzdrăveni.
— Îţi datorez o cupă de apă proaspătă, Magdalena, îi spuse şi-i zâmbi.
Îşi aminti ce-i spusese celeilalte femei, samaritencei, la fântâna lui Iacov.
— Îţi voi da ca răsplată o cupă de apă nemuritoare, îi spuse iarăşi.
— Mi-ai dat-o de mult timp, rabi, răspunse Magdalena şi se îmbujoră.
Treceau pe lângă bordeiul lui Natanael, poarta era deschisă, gospodarul
stătea în curte sub smochinul său cu foarfeca de pomi şi-l uşura de crengile
uscate; Filip se rupse de convoi grăbit, intră înăuntru.
— Natanael, zise el, am de vorbit cu tine; lasă copilirea. Intrară în casă,
Natanael aprinse opaiţul.
— Lasă opaiţele şi smochinii şi casa ta, îi spuse Filip, să mergem.
— Unde?
— Unde? Dar n-ai prins de veste? A sosit sfârşitu’ lumii! Azi-mâine se
deschid cerurile, cenuşă e lumea; prinde repede să intri în Corabie, să
scapi.
— În care Corabie?
— În braţele lui rabi al nostru, fiul Mariei, fiul lui David, din Nazaret; s-
a întors acum din pustiu, s-a întâlnit acolo cu Dumnezeu, cei doi au vorbit,
au hotărât nimicirea şi mântuirea lumii; Dumnezeu a pus mâna pe păru’ lui
1691
rabi al nostru şi i-a spus: „Aide, să alegi pe cei care vor fi mântuiţi; tu eşti
noul Noe; iată şi cheia Corabiei să deschizi şi să închizi“; şi i-a dat o cheie
de aur; o are agăţată de gâtu’ lui, dar ochi de om n-o vede.
— Vorbeşte desluşit, Filipe, m-am zăpăcit; când s-au petrecut toate
minunăţiile astea?
— Uite, acum îţi spun, în pustiul Iordanului; l-au omorât pe Botezătorul
şi sufletu’ lui a intrat în trupu’ lui rabi al nostru; să-l vezi, n-o să-l cunoşti;
s-a schimbat, s-a făcut crunt, mâinile lui aruncă scântei; uite, acum în
Cana, a atins pe fiica sutaşului din Nazaret, pe damblagita, şi-ntr-o clipită a
sărit în sus şi-a început să joace; da, pe prietenia noastră! Dar să nu
pierdem timp, să mergem!
Natanael oftă:
— Măi Filipe, bine eram rostuit şi-aveam atâtea comenzi; priveşte
sandalele şi opincile din piele pe care le-aveam de făcut; îmi mergeau
strună treburile, şi-acum…
Aruncă o privire înceată în jurul său, îşi privi uneltele dragi, scaunul pe
care şedea şi cârpea, cosoarele, sulele, aţele ceruite, cuiele de lemn… Oftă
iarăşi.
— Cui să le las? murmură el.
— O să găseşti scule de aur acolo sus, nu te necăji; o să cârpeşti
sandalele de aur ale îngerilor, o să ai veşnice, nenumărate comenzi, coase,
descoase, treabă n-o să-ţi lipsească; numai hai repede, vino să spui
învăţătorului: „Sunt împreună cu tine!“, nimic altceva; „sunt împreună cu
tine, şi-o să te urmez unde mergi, până la moarte!“, aşa am jurat toţi.
— Până la moarte! făcu cârpaciul şi se înfioră – trupul său era uriaş, dar
inima sa inimă de morar.
— Vorba vine, amărâtule! îl linişti păstorul; aşa am jurat toţi, dar nu te
teme; nu mergem la moarte, mergem la măriri; ăsta, prietene, nu e om, nu;
este Fiul Omului!
— E, nu e acelaşi lucru?

1692
 — Acelaşi? nu ţi-e ruşine s-o spui? n-ai ascultat niciodată când îl citesc
ei pe profetul Daniel? Fiu al Omului va să spună Mesia, va să spună: rege!
Repede o să se aşeze pe tronul Lumii, iar noi, cei care-am avut isteţimea să
mergem cu el, ne vom împărţi dregătoriile şi bogăţiile; şi n-o să mai umbli
şi tu desculţ, ci o să porţi sandale de aur şi-o să se plece îngerii să-ţi lege
nojiţele. Bună treabă, îţi zic, Natanael, să n-o laşi să-ţi scape din mâini; e
de-ajuns să-ţi spun că a venit cu noi şi Toma, a mirosit friptura
preavicleanul, a împărţit ce-avea şi ce nu avea săracilor şi-a alergat; aşadar,
aleargă şi tu, acum se află în casa lui Zevedeu, să mergem!
Dar Natanael se opri deodată, încă nehotărât.
— Mă iei de grumazul tău, măi Filipe, spuse în cele din urmă; dar dacă
le găsesc negre, pe-aici se duc şi-alţii, s-o ştii; toate ca toate, dar eu nu mă
răstignesc!
— Bine, bine, făcu Filip, o să crăpăm împreună, dar ce? am înnebunit?
suntem înţeleşi, să mergem.
— Atunci, aşadar, în numele lui Dumnezeu!
Îşi încuie uşa, îşi puse cheia în sân şi porniră amândoi braţ la braţ spre
casa lui moş Zevedeu.

Iisus şi Ucenicii şedeau înaintea vetrei aprinse şi se încălzeau; bătrâna

Salomeea intra şi ieşea voioasă, toate bolile îi trecuseră, aşternea masa
joasă, nu se mai sătura să privească mândră pe fiii ei şi să slujească pe
omul sfânt care urma să aducă împărăţia cerurilor.
Ioan se aplecă, îi vorbi în taină mamei lui şi-i arăta cu ochiul Ucenicii
care tremurau de frig îmbrăcaţi încă în hainele de vară de in; mama zâmbi,
intră înăuntru, deschise lăzile, scoase haine de lână, şi repede, înainte să
sosească moşul ei, le împărţi prietenilor; iar mantia cea mai groasă, de lână
albă ca neaua, o aruncă gingaş pe spatele lui Iisus; şi el se întoarse, îi
zâmbi:
— Să fii sănătoasă, mamă Salomeea, spuse; potrivit şi drept este să ne
îngrijim de trup; este cămila, şi pe ea călăreşte sufletul şi străbate pustiul;
să ne îngrijim, aşadar, de el să îndure.
1693
 Moş Zevedeu intră, privi musafirii neaşteptaţi, salută cu jumătate de gură
şi se aşeză în colţ; nu-i plăcură deloc aceşti bandiţi, aşa-i numea; cine i-a
chemat de-au venit să pună stăpânire pe casa lui? şi le aşternuse deja masa
joasă în trei foi femeia lui cea risipitoare! Blestemat fie ceasul în care-a
răsărit scrântitul ăsta; nu ajunge că i-a luat pe cei doi fii ai lui, mai are şi
certuri toată ziua cu toanta lui de femeie; ea este cu fiii ei, bine-au făcut,
zice, ăsta e profet adevărat, va ajunge rege, o să-i alunge pe romani şi-o să
se aşeze pe tronul lui Israel; şi-atunci la dreapta lui o să fie întronat Ioan, la
stânga lui Iacov, mari dregători; nu pescari şi barcagii, dregători mari şi
puternici; dar ce, să putrezească toată viaţa aici în ape? De-alde de-astea şi
altele îi îndruga mereu zi şi noapte neroada, bătea din picior, striga; iar el,
când blestema şi spărgea ce-ntâlnea în cale, când punea coada pe spinare şi
umbla pe marginea lacului ca un smintit; iar acum în ultima vreme o
dăduse pe vin. Şi poftim astă-seară îi cărară toţi bandiţii, nouă ditamai guri,
şi-aveau cu ei şi pe procopsita de Magdalena, cea sărutată de mii de ori; se
aşezară în cerc în jurul mesei şi nici nu se întorceau să-l vadă, pe el,
stăpânul, să-i ceară îngăduinţa… Aşadar, pân-acolo am ajuns! Pentru
pomanagiii ăştia au muncit atâţia ani el şi părinţii lui? Îl apucară furiile lui,
sări în sus:
— Ia să vă spun, voinicii mei, le strigă el, a cui este casa asta, a voastră
sau a mea? doi şi cu doi fac patru; vreau să-mi spuneţi!
— A lui Dumnezeu, răspunse Petru, care dăduse multe peste cap şi-i
venise cheful; a lui Dumnezeu, moş Zevedeu. Dumneata n-ai aflat veştile?
De-acum nu mai e al tău şi al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu!
— Legea lui Moise… începu Zevedeu.
Dar Petru îi tăie avântul:
— Ce-a făcut legea lui Moise? se duce asta, moş Zevedeu, se duce pe
apa sâmbetei; acum avem Legea Fiului Omului, ai înţeles? toţi suntem
fraţi! S-a lărgit inima noastră, s-a lărgit cu ea şi Legea, îmbrăţişează acum
pe toţi oamenii; tot pământul, Pământul Făgăduinţei! Se duc hotarele! Eu,
cum vezi, moş Zevedeu, o să mă duc să vestesc neamurilor cuvântul lui
1694
Dumnezeu; o s-ajung până la Roma, da, nu râde, o să prind împăratul de
nodul gâtului, să-l trântesc jos, să mă aşez eu pe tron; dar ce-ţi închipui? A
spus-o învăţătorul: nu mai suntem pescari, ca domnia ta, să prindem peşte,
suntem pescari şi prindem oameni. Iar eu îţi vreau binele, pune-te bine cu
noi, adu-ne vin şi mâncare din belşug, o s-ajungem mari dregători într-o zi;
şi repede. Ne dai o bucată de pâine uscată, cu-o pâine rotundă de cuptor o
să ţi-o plătim poimâine; şi ce pâine! nemuritoare; să mănânci, să mănânci,
şi să nu fie vrajbă.
— Te văd răstignit cu picioarele-n sus102, sărmane, mormăi Zevedeu,
care încet-încet cu vorbele lui Petru începea să se înfricoşeze şi se ciuci
iarăşi în colţul său.
„Să-i pun dop“, se gândi el, „nu ştii ce se-ntâmplă, lumea e rotundă şi se-
nvârte; poate într-o zi nătăfleţii ăştia… aşadar, să fim prevăzători, să n-o
luăm razna!“
Ucenicii râdeau pe sub mustăţi; ştiau că Petru avea chef şi glumea, dar
înăuntrul lor, în taină, aceleaşi lucruri le cloceau şi ei în mintea lor, dar
încă nu se îmbătaseră să le dea pe faţă. Bogaţii şi dregătorii, veşminte de
mătase, inele de aur, mâncăruri din belşug, iată împărăţia cerurilor; şi să
simţi sub tălpile tale ovreieşti lumea.
Moş Zevedeu bău încă una, prinse curaj:
— Iar dumneata, învăţătorule, zise, nu-ţi deschizi gura să vorbeşti? Pui
paie pe foc, şi-apoi intri domnia ta în apa rece curgătoare să te răcoreşti;
dar spune-mi, pe Dumnezeul tău, pot să văd bunurile mele că-mi sunt
risipite şi să nu scot strigăte?
— Moş Zevedeu, răspunse Iisus, odată a fost un om tare bogat, a secerat,
a cules strugurii, a adunat măslinele, şi-a umplut vasele, a mâncat, s-a
săturat, s-a-ntins cu faţa-n sus în curtea lui: „Suflet al meu ai multe bunuri,
mănâncă, bea, veseleşte-te!“ Şi-ndată ce-o spuse se auzi un glas din cer:
„Nerodule, nerodule, în această noapte o să dai sufletul tău Iadului; iar
bunurile pe care le-ai adunat ce-o să faci cu ele?“103 Moş Zevedeu, ai

1695
urechi, ascultă ce-ţi spun; ai minte, înţelegi ce vreau să spun; acest glas din
cer să fie deasupra ta, moş Zevedeu, zi şi noapte!
Bătrânul bogătan lăsă capul în jos şi de-acum nu mai vorbi.
Deodată uşa se deschise şi apăru în prag Filip, iar în urma lui, o
nemaivăzută matahală, Natanael; inima lui nu mai bătea de două ori; luase
hotărârea, se apropie de Iisus, se aplecă, îi sărută picioarele:
— Sunt cu tine, rabi, zise el, până la moarte.
Iar Iisus puse mâna pe capul lui creţ de bivol:
— Bine ai venit, Natanael, spuse, care faci sandale lumii şi tu umbli
desculţ; asta-mi place mult; vino cu mine! spuse, îl puse de se aşeză la
dreapta lui, îi întinse o felie de pâine şi-o cupă de vin.
— Mănâncă, îi spuse, îmbucătura aceasta de pâine, bea cupa aceasta de
vin, să fii al meu.
Natanael mâncă pâinea, bău vinul şi-şi simţi deodată oasele şi sufletul că
se întăresc; iar vinul urcă şi creierul său se înroşi; vin, pâine, suflet se
făcură una.
Natanael şedea ca pe cărbuni; voia să vorbească, dar se ruşina.
— Spune, Natanael, îi făcu învăţătorul, deschide-ţi inima să te uşurezi.
— Rabi, răspunse el, voiam să-ţi spun, ca să ştii, eu am fost totdeauna
sărac, cu ce-am câştigat am trăit de la o zi la alta; nu am avut niciodată
vreme să buchisesc şi eu Legea; sunt orb, rabi, şi să mă ierţi; asta am vrut
să-ţi spun; ca să ştii; am spus-o şi m-am uşurat.
Iisus atinse mângâietor spetele late ale noului luminat; râse.
— Natanael, spuse el, nu ofta; două cărări duc în sânul lui Dumnezeu ;
una, cărarea minţii, cealaltă, cărarea inimii; ascultă povestea pe care-o voi
spune:
„Un sărac, un bogat şi un chefliu au murit în aceeaşi zi, în acelaşi ceas, şi
s-au înfăţişat la tribunalul lui Dumnezeu; nici unul dintre ei, în toată viaţa
lui, nu buchisise Legea; Dumnezeu se încruntă, întrebă săracul:
„De ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“

1696
 „Doamne“, răspunse el, „am fost sărac, mi-era foame, munceam zi şi
noapte să-mi hrănesc femeia şi copiii, nu aveam vreme.“
„Ai fost mai sărac dumneata decât credinciosul meu rob Hilel?“ făcu
Dumnezeu mâniat; „nu avea să plătească, să intre în sinagogă, să asculte
cum tâlcuiesc învăţaţii Legea; aşadar, s-a căţărat pe acoperiş, şi prin
lucarnă, întins, asculta; dar a nins, n-a simţit, răpit cum era să asculte, iar
dimineaţa intră rabinul şi vede sinagoga întunecată; ridică ochii, vede pe
lucarnă un trup de om; urcă pe acoperiş, scurmă zăpada, dezgroapă pe
Hilel; îl ia în braţe, îl coboară, aprinde foc, îl aduce la viaţă; iar de-acum i-a
dat îngăduinţa să intre slobod să asculte; şi-a ajuns vestitul rabin Hilel,
toată lumea a auzit de el. Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură săracul şi începu să plângă.
Se întoarse Dumnezeu către cel bogat:
„Iar domnia ta de ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“
„Eu am fost tare bogat, am avut multe livezi, multe treburi, multe griji,
de unde să am vreme?“
„Ai fost“, îl privi drept în ochi Dumnezeu, „mai bogat tu, decât Eleazar,
fiul lui Harsom, căruia tatăl său i-a lăsat o mie de ogoare şi o mie de
corăbii şi pe toate le-a părăsit şi se ducea unde afla că se găsea un înţelept
şi tâlcuia Legea? Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi bogatul şi-ncepu şi el să plângă.
Se întoarse Dumnezeu spre chefliu:
„Şi dumneata, frumosule, de ce n-ai învăţat Legea?“
„Eu am fost nespus de frumos, multe femei au căzut asupra mea, multe
petreceri, de unde să găsesc vreme să mă uit şi la Lege?“
„Ai fost tu mai frumos decât Iosif, pe care l-a iubit femeia lui Putifar, şi
era atât de frumos că spunea soarelui: străluceşte soare, sau să strălucesc
eu? Iar când se desfăşura Legea, slovele se deschideau ca porţile, şi ieşeau
afară, îmbrăcate în lumină şi flăcări, înţelesurile? Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi chefliul, şi începu şi el să plângă.

1697
 Dumnezeu bătu din palme, chemă din Rai pe Hilel, pe Eleazar şi pe
Iosif; veniră.
„Judecaţi oamenii aceştia“, spuse El, „care din pricina sărăciei lor, a
bogăţiilor lor, a frumuseţii lor, n-au învăţat Legea; spune Hilel; judecă-l pe
cel sărac!“
„Doamne“, răspunse el, „cum pot eu să-l judec? ştiu ce va să zică
sărăcia, ştiu ce va să zică foamea; iertat să fie!“
„Şi tu Eleazar?“ spuse Dumnezeu; „iată bogatul, ţi-l încredinţez!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ răspunse el; „ştiu ce va să zică să fii
bogat; moarte; iertat să fie!“
„Iar tu, Iosif? e rândul tău; iată pe cel frumos!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ ştiu ce luptă, ce chin îngrozitor e să
învingi frumuseţea trupului tău; iertat să fie!“
Iisus tăcu, zâmbea şi privea pe Natanael; iar el, neliniştit:
— Şi aşadar? ce a făcut Dumnezeu?
— Ce-ai fi făcut şi tu, răspunse Iisus şi râse.
Râse şi blândul cârpaci:
— E, atunci prin urmare am fost mântuit.
Apucă amândouă mâinile învăţătorului, le strânse puternic:
— Rabi, strigă el, am înţeles; două cărări, ai spus, duc în sânul lui
Dumnezeu: o cărare a minţii şi o cărare a inimii; eu am luat cărarea inimii
şi te-am găsit.
Iisus se ridică, se apropie de uşă; se ridicase vânt puternic, mugea lacul;
sus pe cer nenumărat nisip mărunt de stele; îşi aminti de pustiu, se înfioră;
închise uşa:
— Mare dar al lui Dumnezeu e noaptea, spuse el; este Mama omului;
vine încet, gingaş, şi îl acoperă; sprijină mâna ei răcoroasă pe fruntea lui şi
stinge din suflet şi din trup grijile zilei; e vremea, fraţilor, să ne
încredinţăm braţelor ei.
Bătrâna Salomeea auzi, se ridică; se ridică şi Magdalena din colţul de
lumină, unde, aplecată, asculta, fericită, glasul Iubitului; cele două femei
1698
aşternură rogojinile, aduseră învelitori; Iacov ieşi în curte, cără un braţ de
butuci de măslin şi îi îngrămădi la vatră. În picioare, în mijlocul casei, cu
faţa întoarsă către Ierusalim, Iisus îşi ridică mâinile şi spuse cu glas adânc
rugăciunea de noapte: „Deschide-ne uşa Ta, Doamne, ziua coboară, soarele
apune, soarele se pierde; venim la uşa Ta, Nepieritorule, te rugăm fierbinte,
iartă-ne; Te rugăm fierbinte, miluieşte-ne; mântuieşte-ne pe noi!“
— Şi trimite-ne şi vise bune, Doamne, spuse Petru; dă să văd, Doamne,
în somnul meu bătrâna mea barcă verde nouă-nouţă, cu pânză roşie!
Băuse şi avea chef.
Iisus se întinse la mijloc, în jurul său Ucenicii şi cuprinseră toată casa în
lung şi-n lat; nu încăpeau, şi moş Zevedeu cu femeia lui intrară în pridvor;
cu ei şi Magdalena. Bătrânul bombănea, îşi pierdu firea, se întoarse înfuriat
la baba lui şi spuse tare să-l audă şi Magdalena:
— Poftim! au venit sălbăticiunile să alunge blânzii casei; unde-am ajuns!
Dar bătrâna se întoarse spre perete şi nu răspunse.
Matei rămase iarăşi şi astă-seară, nu dormi, se ciuci sub opaiţ, scoase de
la sânul său catastiful început şi se puse să aştearnă – cum a intrat Iisus în
Capernaum, cum a venit Magdalena cu ei şi învăţătorul a spus pilda:
„Odată a fost un om tare bogat…“ Scrise, stinse opaiţul, se întinse şi el să
doarmă; însă puţin mai la o parte, pentru că Ucenicii încă nu se obişnuiseră
cu răsuflarea lui.
Petru nu apucă să închidă ochii şi-l luă somnul; şi îndată veni îngerul din
cer, îi deschise încet-încet tâmplele şi intră în el ca un vis. Era, chipurile,
lume multă pe malul lacului, iar învăţătorul stătea şi privea cu mândrie
cum se leagănă pe apă o barcă nou-nouţă verde cu pânză roşie; în urma
prorei strălucea zugrăvit un peşte mare, leit cu peştele pe care-l avea pictat
Petru pe pieptul său. „A cui este barca aceasta frumoasă?“ a întrebat. „A
mea“, a răspuns Petru cu mândrie. „Haide, Petru, ia şi pe ceilalţi prieteni,
porniţi în largul mării; să mă mândresc, zice, cu voinicia voastră!“ „Cu
bucurie, rabi“, a spus Petru, a dezlegat odgonul, a sărit în barcă, au sărit şi

1699
ceilalţi ucenici, o adiere a suflat strună, s-a umflat pânza roşie, s-au avântat
cântând în largul mării.
Pe neaşteptate se ridică un vârtej de vânt; se răsuci barca, coastele ei
trosneau să se spargă, începu să ia apă şi să se cufunde; Ucenicii începură
să plângă, căzuţi cu faţa în jos pe covertă; iar Petru se agăţase de catarg şi
striga: „Rabi, rabi, ajutor!“ Şi iată în întunericul beznă, văzu pe rabi,
îmbrăcat în alb ca neaua, cum păşeşte pe valuri şi cum vine.104 Ucenicii au
ridicat capetele şi l-au văzut: „Nălucă! Nălucă!“ au strigat şi tremurau. „Nu
vă temeţi“, le-a strigat Iisus, „eu sunt!“ Iar Petru i-a răspuns: „Doamne,
dacă eşti cu adevărat tu, porunceşte-mi să umblu şi eu pe valuri şi să vin să
te găsesc.“ „Vino!“ i-a poruncit Iisus. Petru a sărit din barcă, a păşit pe
valuri, a pornit să umble, dar a văzut largul mării învolburat, l-a sfâşiat
frica, a început să se afunde. „Doamne, scapă-mă“, a scos el un strigăt, „mă
înec!“ Iisus a întins mâna, l-a ridicat: „Puţin credinciosule“, i-a spus, „de
ce ţi-a fost frică? nu ai credinţă în mine? Priveşte!“ A ridicat mâna peste
valuri şi a spus: „Potoliţi-vă!“ şi într-o clipită vântul a încetat, apele s-au
liniştit, iar Petru a izbucnit în plâns; sufletul său a fost încercat şi de data
aceasta şi s-a făcut iarăşi de ruşine.105
Scoase un ţipăt puternic şi se trezi; barba lui era scăldată în lacrimi. Se
ridică în capul oaselor pe rogojină, se rezemă cu spatele de perete, oftă; îl
auzi Matei, pe care încă nu-l luase somnul.
— De ce-ai suspinat, Petru? îl întrebă el.
Petru îşi zise o clipă să facă pe surdul, să nu dea răspuns; nu i-a plăcut,
adică, taifasul cu vameşii; dar visul îl neliniştea, trebuia să iasă din el, să se
uşureze; aşadar, se târî aproape de Matei şi începu să-l povestească, iar în
timp ce-l povestea, îl împodobea; iar Matei asculta cu nesaţ, îl înscria în
mintea lui, mâine cu bine, când se va crăpa de ziuă, să-l copieze pe hârtiile
lui.
Petru sfârşi, dar inima lui se clătina încă în el, cu barca lui în vis; şi
deodată sări înspăimântat:

1700
 — Nu cumva a venit cu adevărat învăţătorul noaptea şi m-a luat şi ne-am
avântat în largul mării, ca să mă încerce? Niciodată nu am văzut marea mai
vie, barca mai adevărată, teama mai apăsătoare; nu cumva n-a fost vis? ce
zici şi tu, Matei?
— Sigur nu a fost vis; minunea aceasta sigur s-a întâmplat, răspunse
Matei, şi începu să învârtească adânc în mintea lui cum s-o istorisească
mâine pe hârtiile sale.
Tare greu, pentru că nu era cu desăvârşire sigur că a fost vis; nu era cu
desăvârşire sigur că a fost adevărat; erau amândouă; minunea aceasta s-a
întâmplat, dar nu pe pământul şi pe marea aceasta, altundeva; dar unde?
Închise ochii să cugete şi să găsească răspuns; dar veni somnul şi îl luă.

Astăzi toată ziua bătu un vânt puternic cu ploaie; pescarii nu ieşiră să

pescuiască; închişi în colibele lor pescăreşti, îşi cârpeau plasele şi
tăifăsuiau despre ciudatul musafir care înnoptase la bătrânul Zevedeu. Este,
cică, Ioan Botezătorul, care a înviat: îndată ce i-a tăiat gealatul capul, s-a
aplecat la pământ, l-a luat, l-a lipit iarăşi la gâtul său şi pe-aici ţi-e drumul!
Dar ca să nu-l prindă Irod, şi să-i taie din nou capul, s-a dus şi a intrat în
fiul Tâmplarului din Nazaret şi s-au făcut, cică, una; de-l vezi, te pierzi;
unul este doi, mintea ţi se zăpăceşte; dacă îl priveşti drept în faţă, este un
om blând şi-ţi zâmbeşte; dacă te mişti puţin, un ochi al lui se încruntă şi
vrea să te mănânce; celălalt îţi dă curaj să te apropii; te apropii, ameţeşti,
nu mai ştii ce e cu tine, îţi părăseşti casa şi copiii şi te duci cu el! Un bătrân
pescar asculta, clătină din cap:
— Astea le păţesc, zise, cei care nu se însoară, vor numai să izbăvească
sigur şi bine lumea; li se urcă sămânţa la cap şi le loveşte mintea. Măi,
însoară-te, descarcă-ţi puterea în femeie, fă copii, să te linişteşti!
Auzise de ieri-seară şi moş Iona veştile, aştepta în bordeiul său, nu se
poate, se gândea el, o să vină fiii mei să vadă dacă trăiesc sau dacă am
murit; aşteptă toată noaptea, se uită şi urmări, îşi puse astăzi încălţările lui
înalte căpităneşti pe care şi le făcuse când s-a însurat şi pe care le purta la

1701
zile mari, se acoperi bine cu-o muşama ferfeniţită şi se porni prin ploaie
spre casa prietenului său Zevedeu. Găsi poarta deschisă, intră.
Vatra era aprinsă, vreo zece bărbaţi şedeau pe vine înaintea focului şi
două femei; pe una o cunoscu, era bătrâna Salomeea; cealaltă era tânără,
cândva o văzuse, dar nu-şi amintea. Casa era pe jumătate întunecată; în
scânteierea focului, o clipă în care feţele lor se întoarseră şi fură luminate,
cunoscu pe cei doi fii ai lui, pe Petru şi pe Andrei; dar nici unul nu auzi că
a intrat, nici unul nu se întoarse să-l vadă; toţi cu gâtul întins, cu gura
căscată, ascultau pe unul care avea faţa întoarsă spre ei şi le vorbea. Ce le
spunea? Moş Iona îşi ciuli urechea lui mare, deschise gura, să audă; din
când în când, prindea câte un cuvânt – dreptate, Dumnezeu, împărăţia
cerurilor… Aceleaşi şi-aceleaşi, s-a săturat de atâţia ani! În loc să spună
cum să prinzi peşte, cum să cârpeşti pânza, cum să călăfătuieşti barca, sau
cum să nu îngheţi de frig, să nu te plouă, să nu flămânzeşti, ei şed şi
tăifăsuiesc despre cer; măi, nu spuneţi nimic despre pământ şi despre
mare? Se mânie moş Iona, tuşi să-l audă să se întoarcă; nimeni nu se
întoarse; îşi întinse picioarele lui ca beţele, bătu tunător cu încălţămintea
lui căpitănească, dar degeaba; toţi erau agăţaţi de buzele omului palid care
vorbea.
Numai bătrâna Salomeea se întoarse, îl privi, dar nu-l văzu; aşadar, moş
Iona înaintă, ajunse înaintea vetrei, se ciuci în spatele celor doi fii; întinse
mâna lui mare, atinse pe Petru pe umăr, îl scutură; el se întoarse, văzu pe
tatăl său, îşi puse degetul pe buze, îi făcu semn să nu vorbească; şi îşi
întoarse iarăşi faţa spre tânărul palid. Ca şi cum el n-ar fi fost Iona, tatăl
său, ca şi cum nu l-ar fi văzut de luni de zile – îl apucă supărarea, şi apoi
mânia, îşi scoase încălţările care începură să-l strângă, să le arunce în
mutra învăţătorului; să mai tacă, să vorbească şi el cu copiii lui! Ridica
deja încălţările, lua avânt, dar o mână în spatele lui îl ţinu; se întoarse, văzu
pe Zevedeu:
— Ridică-te, moş Iona, îi spuse încet la ureche, să mergem înăuntru; să
mergem înăuntru, sărmane; am să-ţi spun o vorbă.
1702
 Bătrânul pescar îşi luă încălţările la subsuoară, urmă pe Zevedeu, intrară
înăuntrul casei, se aşezară amândoi alături pe o ladă.
— Moş Iona, începu Zevedeu şi limba i se împletici, pentru că înghiţise
şă-şi înăbuşe furia, moş Iona, neastâmpăratule, ai avut doi fii, şterge-i din
minte; am avut şi eu doi fii, i-am şters; tată al lor, cică, este Dumnezeu, ce
ne amestecăm noi? Ne privesc ca şi cum ne-ar spune: „Cine eşti dumneata,
moşule?“ Sfârşitul lumii, sărmane Iona! La început şi eu mă mâniam, îmi
venea să iau cangea şi să-i arunc afară; dar după ce am văzut că nu e
scăpare, m-am strâns în carapacea mea, le-am încredinţat cheile, înţeleasă
şi femeia mea cu ei, s-a prostit sărmana, aşadar, tăcere, moş Zevedeu,
tăcere, moş Iona, asta am vrut să-ţi spun; ce să ne mai ascundem după
deget? doi şi cu doi fac patru, ne-a luat dracul!
Moş Iona îşi puse iarăşi încălţările, se înfăşură în muşama, privi pe
Zevedeu să vadă dacă mai avea să-i spună ceva; nu avea; aşadar, deschise
uşa, privi cerul, privi pământul, întuneric beznă, ploaie, frig, buzele i se
mişcară: „Ne-a luat dracul“, murmură, „ne-a luat dracul…“ şi porni
înotând prin noroi către cocioaba sa.
Gâfâia şi se ducea moş Iona, iar fiul Mariei întindea palmele la foc, ca şi
cum s-ar fi rugat duhului lui Dumnezeu, care era ascuns în flăcări şi
încălzea oamenii; întindea palmele, inima lui se deschisese, vorbea:
— Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legile şi profeţii, le spunea; nu
am venit să desfiinţez vechile porunci, am venit să le duc mai departe. Aţi
văzut incrustat pe tablele lui Moise: „Să nu ucideţi!“ Iar eu vă spun: Chiar
şi de se va mânia cineva pe fratele său şi va ridica mâna asupra lui, sau
chiar numai de-i va arunca un cuvânt greu, va fi prăvălit în flăcările
Iadului.106 Aţi văzut incrustat pe tablele lui Moise: „Să nu preacurveşti!“
Iar eu vă spun: Chiar şi de va privi cineva o femeie şi o va dori, a
preacurvit deja cu ea în inima lui;107 ochiul tulbure coboară pe desfrânat în
Iad… „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!“ porunceşte Legea cea veche;
iar eu: Nu păstraţi inima voastră în casa mamei voastre şi a tatălui vostru,
lăsaţi-o să iasă afară, să intre în toate casele, să prindă tot Israelul, de la
1703
muntele Ermon până la pustiul Idumeii, chiar mai departe, Răsărit şi Apus,
lumea întreagă. Tatăl nostru e Dumnezeu, mama noastră Pământul, suntem
jumătate lut jumătate cer, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta va să spună:
cinsteşte Cerul şi Pământul.
Bătrâna Salomeea oftă:
— Greu e cuvântul tău, rabi, zise ea, greu pentru o mamă.
— Greu este totdeauna cuvântul lui Dumnezeu, maica mea, răspunse
Iisus.
— Ia şi pe cei doi fii ai mei, murmură bătrâna mamă, încrucişând
mâinile; ia-i, sunt ai tăi.
Iisus ascultă pe mama orfană şi simţi că de gâtul său sunt atârnaţi toţi fiii
şi toate fiicele lumii; îşi aminti iarăşi de ţapul negru pe care-l văzuse în
pustiu, de gâtul căruia erau atârnate, în amulete albastre, toate păcatele
poporului; se aplecă, tăcut, spre bătrâna Salomeea, care îi dădea pe cei doi
fii ai ei, ca şi cum i-ar fi spus: „Iată gâtul meu, atârnă-i pe fiii tăi…“
Aruncă o mână de ramuri de viţă-de-vie pe vatră, focul o luă pe
deasupra; mult timp Iisus privea flacăra cum mistuie ţiuind corzile de viţă-
de-vie; se întoarse iarăşi către prieteni:
— Cel care iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa, spuse, mai mult decât pe
mine, nu este vrednic să vină cu mine; cel care iubeşte pe fiul sau pe fiica
sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic să vină cu mine; vechile
porunci nu ne mai încap, nici vechile iubiri.108
Iar după puţin:
— Omul este un hotar: acolo unde încetează pământul şi începe cerul;
dar hotarul acesta se mută neîncetat şi înaintează către cer; cu el se mută şi
înaintează şi poruncile lui Dumnezeu; eu iau poruncile lui Dumnezeu de pe
tablele lui Moise şi le duc mai departe.
— Aşadar, voia lui Dumnezeu se schimbă, rabi? făcu Ioan uimit.
— Nu, iubite Ioan; dar se lărgeşte inima omului şi încape mai multă
voie.

1704
 — Înainte, să mergem, aşadar, să vestim lumii noile porunci! strigă Petru
şi sări în sus; de ce şedem?
— Aşteaptă, amărâtule, să înceteze ploaia, să nu ne udăm! şuieră Toma
luându-l peste picior.
Iuda clătină din cap înfuriat:
— Întâi să alungăm pe romani, slobozim trupurile; apoi sufletele; fiecare
la rândul său; nu începem să clădim de la acoperiş; întâi temelia.
— Temelia este sufletul, Iuda.
— Temelia este trupul, asta zic eu!
— Dacă nu se schimbă sufletul în noi, Iuda, niciodată nu se va schimba
în afara noastră lumea; înăuntru este duşmanul, înăuntru sunt romanii,
dinăuntru începe izbăvirea!
Iuda sări în sus, fierbea; de mult timp îşi ţinea inima să nu strige: asculta,
asculta, rămânea încremenit, nu mai îndura.
— Întâi să alungăm romanii! strigă din nou şi se înăbuşea; întâi romanii!
— Dar cum să-i alungăm? făcu Natanael, care începuse să se
neliniştească şi privea ponciş către uşă; cum, nu ne spui, Iscariotule?
— Răzmeriţă! strigă el; amintiţi-vă de Macabei, i-au alungat pe greci; a
venit vremea noastră, noii Macabei; să-i alungăm pe romani; iar apoi, pe
bogaţi şi pe săraci, pe nedrepţi şi pe nedreptăţiţi, după ce rămânem numai
noi, îi orânduim.
Nimeni nu vorbea; nu ştiau, erau două drumuri – pe care să-l ia? priveau
pe învăţător, aşteptau; iar el privea flacăra gânditor; când vor înţelege
oamenii că numai un lucru este în lume, cel văzut şi cel nevăzut, sufletul?
Petru se ridică:
— Eu, spuse el, nu înţeleg vorbele grele, şi să mă iertaţi; care e temelia,
o s-o vedem în faptă; văzând şi făcând; învăţătorule, dă-ne puterea să
ducem Vestea Bună oamenilor, singuri; iar la întoarcere vorbim din nou.
Iisus săltă capul, privi pe rând Ucenicii, făcu semn lui Petru, lui Ioan şi
lui Iacov, se apropiară; puse greu mâinile lui pe capetele lor.

1705
 — Mergeţi întru binecuvântarea mea, spuse el, duceţi Vestea Bună
oamenilor; nu vă temeţi; Dumnezeu vă ţine în palma Sa şi nu vă lasă să
pieriţi; nici o vrabie nu cade din cer fără voia Sa; iar voi faceţi cât multe
vrăbii. Dumnezeu fie cu voi! întoarceţi-vă repede, şi să se agaţe de gâtul
vostru mii de suflete; voi sunteţi Apostolii mei.109
Cei trei apostoli luară binecuvântarea, deschiseră uşa şi plecară în
furtună şi fiecare luă altă cale.

Trecură zile; curtea bătrânului Zevedeu se umplea de lume dimineaţa, se

golea seara; de peste tot soseau pe neaşteptate bolnavi, îndrăciţi, schilozi şi
plângeau, alţii se înfuriau, strigau să facă o minune şi să-i însănătoşească
Fiul Omului; nu pentru asta l-a trimis Dumnezeu? să apară în curte! Iar el
se întrista auzindu-i, apărea în curte, atingea, binecuvânta pe fiecare.
— De două feluri sunt minunile, fraţii mei, le spunea, minunile trupului
şi minunile sufletului; aveţi încredere numai în minunile sufletului; pocăiţi-
vă, curăţiţi-vă sufletele, şi se va curăţi şi carnea voastră; sufletul este
pomul; boala, sănătatea, Raiul şi Iadul, roadele lui.
Mulţi credeau, şi-ndată ce credeau îşi simţeau sângele cum curge şi cum
le umple trupul amorţit, aruncau cârjele, jucau; alţii, îndată ce Iisus îşi
punea mâna pe ochii lor stinşi, simţeau că se varsă o lumină din vârful
degetelor lui, deschideau pleoapele, scoteau un strigăt de bucurie: vedeau
lumea!
Matei ţinea pana de scris, deschişi ochii lui şi urechile, nu lăsa nici un
cuvânt să cadă jos, îl aduna şi-l punea pe hârtie; şi aşa încet-încet, zi cu zi,
alcătuia înăuntrul său Evanghelia, Vestea Bună, se înrădăcina, dădea
ramuri, se făcea pom, să rodească, să hrănească pe cei născuţi şi pe cei
nenăscuţi. Ştia Matei pe de rost Scripturile, iar ceea ce acum spune şi face
învăţătorul, vede că este aidoma cum, înainte cu veacuri, vestiseră profeţii;
şi dacă vreodată profeţiile nu se potriveau, era pentru că minţii omului îi
era greu să înţeleagă noima ascunsă pe care o are textul sfânt. Şapte trepte
de înţelesuri are cuvântul lui Dumnezeu, iar Matei se căznea să afle cărei

1706
trepte pot să i se potrivească cele desperecheate; fie câteodată şi cu sila,
Dumnezeu iartă; nu numai iartă, ci Dumnezeu vrea asta; nu vine, ori de
câte ori prinde pana de scris, un înger şi se apleacă la urechea lui şi-i
dictează ce să scrie?
Prima oară astăzi a găsit desluşit Matei de unde trebuie să înceapă şi cum
trebuie să prindă sensul vieţii şi purtării lui Iisus: Întâi şi-ntâi unde s-a
născut, care sunt părinţii lui şi strămoşii, paisprezece generaţii; s-a născut
în Nazaret din părinţi săraci, din Iosif tâmplarul şi din Maria, fiica lui
Ioachim şi a Anei. Luă, aşadar, pana de scris, strigă înăuntrul său pe
Dumnezeu, să-i lumineze mintea şi să-i dea putere; dar îndată ce începu să
scrie frumos pe hârtie primele cuvinte, mâna îi înlemni; i-o apucase îngerul
şi auzi o aripă cum bate în văzduh mâniată; şi auzi glas de trâmbiţă în
urechea lui: „Nu fiu al lui Iosif! Ce spune profetul Isaia? «Iată fecioara va
prinde în pântece şi va naşte fiu.» Scrie: Maria era fecioară, arhanghelul
Gavril a coborât în casa ei, înainte încă de-a o atinge bărbat şi i-a spus:
«Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine!»110 şi îndată sânul
ei s-a umplut de rod. Auzi? Asta să scrii! Şi nu în Nazaret, nu s-a născut în
Nazaret, aminteşte-ţi de profetul Isaia. «Şi tu, Betleem, micuţ între miile
lui Iuda, din tine va lăstări Cel care va împărăţi în Israel şi a cărui rădăcină
ţine din veşnicie.»111 În Betleem, aşadar, s-a născut Iisus şi în staul; ce
spune neîndoielnicul psalm: «L-a scos din staul unde sugeau mieii, ca să-l
facă păstor turmelor lui Iacov.»3112De ce te opreşti? slobozeşte-ţi mâna,
scrie!“ Dar Matei se mânie; se întoarse către aripa nevăzută din dreapta lui,
mormăi încet, să nu-l audă Ucenicii care dormeau: „Nu este adevărat; nu
vreau; nu scriu!“ Un râs batjocoritor se auzi în văzduh şi un glas: „Ce
înţelegi tu, ţărână, ce este adevărul? Şapte trepte are adevărul, pe cea mai
înaltă treaptă tronează adevărul lui Dumnezeu, iar acesta nu seamănă deloc
cu adevărul omului; acest adevăr, Evanghelistule Matei, ţi-l dictez eu în
ureche; scrie! «şi au venit trei Magi, urmând o stea mare, să se închine
pruncului…»“
Năduşeala curgea şiroaie de pe fruntea lui Matei.
1707
 „Nu scriu! Nu scriu!“ striga, iar mâna îi alerga şi scria.
Iisus auzi în somnul său lupta lui Matei, deschise ochii; sub opaiţ îl văzu
cum se apleacă suflând greu şi pana de scris alerga înfuriată deasupra
hârtiei, şi scârţâia să se rupă.
— Matei, fratele meu, îi vorbi încet, de ce răcneşti? cine e deasupra ta?
— Rabi, răspunse el, şi pana de scris alerga, nu mă întreba, mă grăbesc;
dormi.
„O fi Dumnezeu deasupra lui“, presimţi Iisus şi închise ochii, să nu
tulbure sfânta stăpânire113.

XXIV
Zilele şi nopţile treceau; veni o lună, trecu, veni cealaltă; ploi, frig, vatră
aprinsă, sfinte vegheri de noapte în casa bătrânei Salomeea; veneau în
fiecare seară, după truda de-o zi, săracii şi necăjiţii din Capernaum,
ascultau pe noul Mângâietor, săraci şi nemângâiaţi veneau, bogaţi şi
mângâiaţi se-ntorceau la colibele lor sărmane. El muta viile lor şi corăbiile
şi bucuriile de pe pământ în cer, le tâlcuia cu cât mai sigur e cerul decât
pământul şi inima nefericiţilor se umplea de răbdare şi nădejde. Chiar şi
inima bătrânului Zevedeu, sălbatica, prinse să se îmblânzească; încet-încet,
cuvintele lui Iisus pătrundeau înăuntrul lui, îi îmbătau uşor mintea, lumea
aceasta se rărea, o lume nouă plutea deasupra capului său, făcută din
bogăţii nestricăcioase şi veşnicie; iar în această nouă lume ciudată Zevedeu
şi fiii lui şi bătrâna Salomeea, şi chiar şi cele cinci bărci ale lui şi lăzile lui
pline, ar fi trăit veşnic. Aşadar, să nu bombăne văzând pe musafirii ăştia
nechemaţi cum îi apucă zorii zilei în casa lui şi cum se aşază în jur la masa
lui joasă; va veni, va veni şi plata.
La jumătatea iernii sosiră zilele scăldate-n soare ale păsării; străluci
soarele, se-ncălzi osul pământului, iar migdalul din mijlocul curţii lui
Zevedeu se înşelă, crezu că a venit primăvara şi începu să înmugurească.
Aceste calde zile miloase le aşteptau şi pescăruşii ca să-şi încredinţeze
1708
stâncilor ouăle lor; toate păsările lui Dumnezeu se nasc primăvara,
pescăruşii la jumătatea iernii; iar Dumnezeu s-a milostivit de ei şi le-a
rânduit să lase soarele să iasă cald câteva zile iarna, de dragul lor; şi-acum
aceste privighetori ale mării se bucură şi zboară cântând peste apele şi
stâncile Ghenizaretului şi mulţumesc lui Dumnezeu că şi-a ţinut şi anul
acesta cuvântul Său.
Se împrăştiară cu zilele frumoase şi ceilalţi Ucenici prin satele din
apropiere şi pe la bărcile de pescuit, să-şi încerce şi ei aripile; Filip şi
Natanael luară cărările pe uscat, să întâlnească pe prietenii lor câmpeni şi
ciobani să le trâmbiţeze cuvântul lui Dumnezeu; Andrei şi Toma către lac,
să prindă pescarii; Iuda o luă ursuz către munte, să se potolească mânia din
el; multe purtări ale învăţătorului i-au plăcut, dar nu le pricepea deloc; când
vorbea prin gura lui cu glas tunător sălbaticul Botezător, când fostul fiu al
Tâmplarului gângurea încă: „Dragoste! Dragoste!“ Ce dragoste, apucatule?
Pe cine să iubeşti? Lumea a putrezit, cere cuţit; asta zic eu!
Numai Matei rămânea acasă; el nu voia să se îndepărteze de învăţător, nu
cumva să vorbească, să nu lase cuvintele lui să le ia vântul, nu cumva să
facă vreo minune şi trebuie s-o vadă cu ochii lui, s-o istorisească. Şi-apoi
unde să se ducă? Cui să vorbească? nimeni nu se-apropie de el, pentru că
odată a fost vameş pângărit; aşadar, rămânea în casă, în colţ, şi privea pe-
ascuns pe Iisus, care şedea în curte, sub migdalul îmbobocit, iar la
picioarele lui era Magdalena şi tăifăsuia cu ea. Îi vorbea încet, ciulea Matei
urechea lui mare să prindă vreun cuvânt, dar degeaba; vedea numai mâna
lui rabi, care din când în când atingea părul Magdalenei, şi faţa lui aspră şi
îndurerată.
Dis-de-dimineaţă porniseră astăzi în sabat închinători din satele
îndepărtate, gospodari din Tebaida, pescari din Ghenizaret, ciobani din
munţi, să asculte pe noul profet să le vorbească despre Iad şi Rai, despre
sărmanii oameni şi despre mila lui Dumnezeu; l-ar fi luat, era soare astăzi,
nespus de frumos, l-ar fi urcat pe muntele înverzit, să se întindă pe iarba
verde să-l asculte, poate că i-ar lua dulce şi somnul pe iarba primăvăratică.
1709
Se adunară, aşadar, afară în drum, poarta era închisă, strigară învăţătorul să
se arate.
— Magdalena, sora mea, spuse Iisus, ascultă; au sosit oamenii să mă ia.
Dar Magdalena, pierdută în ochii lui rabi, nu auzi; iar din ceea ce-i
spunea de-atâta timp, nimic nu auzise; se bucura numai de glasul lui, glasul
îi spunea totul; ea nu era bărbat, nu avea nevoie de cuvinte. Odată îi
spusese: „De ce-mi vorbeşti de vieţi viitoare, rabi? Noi nu suntem bărbaţi,
să avem nevoie de alte, veşnice vieţi; suntem femei, iar o clipă cu bărbatul
pe care-l iubim este Rai veşnic; o clipă departe de bărbatul pe care-l iubim,
Iad veşnic; noi femeile trăim veşnicia aici, pe pământul acesta!“
— Magdalena, sora mea, îi spuse din nou Iisus, au sosit oamenii să mă
ia; trebuie să mă duc.
Se ridică, închise poarta; era plin drumul de ochi care doreau cu ardoare,
de guri care strigau şi de bolnavi care gemeau şi întindeau mâinile… Apăru
Magdalena, puse palma la gură să nu scoată un strigăt: „Fiară este poporul,
fiară însetată de sânge, o să mi-l mănânce…“ murmură ea şi-l privea cum
porneşte liniştit înainte, iar în urma lui cum mugeşte poporul…
Cu paşi mari liniştiţi Iisus înainta către munte deasupra lacului, unde
odată deschisese braţele spre mulţime şi striga: „Dragoste! Dragoste!“ Dar
din ziua aceea până astăzi mintea lui se înăsprise, pustiul îi întărise inima şi
încă simţea ca pe doi cărbuni aprinşi buzele Botezătorului pe buzele lui; se
aprindeau şi se stingeau înlăuntrul său profeţiile, reînviau strigătele
dumnezeieşti crude şi vedea cele trei fiice ale lui Dumnezeu, Lepra,
Nebunia, Focul, cum despică cerul, cum coboară.
Iar când ajunse în vârful colinei şi-şi deschise gura să vorbească, sări
dinlăuntrul lui fostul profet şi începu să strige:
— Vine mugind oastea îngrozitoare de la marginile pământului, vine
îngrozitoare, sprintenă. Nici un luptător nu se împleticeşte ostenit, nici unul
nu picoteşte, nici nu doarme; nici o cingătoare nu este desfăcută, nici o
încălţare tăiată. Ascuţite săgeţile, întinse arcurile. Pietre tari copitele cailor,

1710
vârtej roţile la carele de luptă. Rage ca leoaica şi ameninţă; pe cel pe care-l
înhaţă, îl ridică în dinţii ei şi nimeni nu poate să-l scape!
— Care este această oaste? strigă un bătrân, căruia i se zburlise părul alb
în cap.
— Care este această oaste? întrebaţi, oameni surzi, orbi, fără minte.
Iisus ridică mâna spre cer:
— Oastea lui Dumnezeu, nefericiţilor! De departe luptătorii lui
Dumnezeu par îngeri, de-aproape sunt flăcări. Drept îngeri i-am luat şi eu
în vară, pe o piatră ca asta pe care stau acum, drept îngeri, şi strigau:
„Dragoste! Dragoste!“ Acum Dumnezeul pustiului mi-a deschis ochii, am
văzut: sunt flăcări! Nu vă mai rabd, strigă Dumnezeu, cobor! Plânset s-a
auzit în Ierusalim şi în Roma, plânset pe munţi şi în morminte; pământul îşi
plânge copiii lui. Îngerii mei coboară pe pământul pârjolit, caută cu
opaiţele să găsească unde a fost Roma, unde Ierusalimul, sfărâmă cenuşa
între degetele lor, o miros; asta va fi fost Roma, spun ei, ăsta Ierusalimul,
şi-o împrăştie în vânt.
— Nu este izbăvire? strigă o mamă şi-şi strânse pruncul la sân; nu
vorbesc de mine, vorbesc de fiul meu.
— Este! îi răspunse Iisus; Dumnezeu, la fiecare potop născoceşte o
Corabie, şi-acolo înăuntru este încredinţat aluatul lumii viitoare; eu ţin
cheia!
— Care vor fi izbăviţi pentru aluat; pe care-i vei mântui? avem timp?
strigă iarăşi un bătrân şi-i tremura bărbia.
— Lumea trece pe dinaintea mea şi eu aleg; de o parte cei care-au
mâncat peste măsură, au băut peste măsură, au sărutat peste măsură; de
cealaltă înfometaţii şi nedreptăţiţii lumii; pe aceştia, pe cei înfometaţi şi pe
cei nedreptăţiţi, îi aleg; ei sunt pietrele pe care voi clădi Noul Ierusalim114.
— Noul Ierusalim? strigă norodul şi ochii lui străluciră.
— Da, Noul Ierusalim; n-am ştiut-o nici eu, Dumnezeu mi-a încredinţat
taina în pustiu; numai după flăcări vine Dragostea; întâi va fi făcută cenuşă

1711
lumea aceasta, iar după aceea Dumnezeu va sădi noua Lui viţă;
îngrăşământ mai bun decât cenuşa nu este.
— Îngrăşământ mai bun decât cenuşa nu este! se auzi, ca un ecou, un
glas răguşit voios.
Iisus se întoarse uimit; ca şi cum ar fi fost însuşi glasul său, dar mai greu,
mai voios; văzu pe Iuda în spatele lui şi se înspăimântă; faţa lui strălucea
puternic, ca şi cum ar fi căzut peste ea şi-o luminau de jur împrejur
flăcările viitoare; se repezi, apucă mâna lui Iisus:
— Rabi, murmură el cu-o duioşie neobişnuită, rabi al meu…
Niciodată în viaţa lui, Iuda nu vorbise omului cu atâta duioşie; se ruşină;
se aplecă şi se făcu că dibuia, nu ştia nici el ce; găsi o anemonă mică
timpurie şi-o smulse.

Seara, când Iisus se întoarse şi se aşeză iarăşi pe scaunul său înaintea

vetrei şi-şi pironi ochii în foc, simţi pe neaşteptate în el pe Dumnezeu care
se grăbea; nu mai putea să aştepte. Durere şi supărare puse stăpânire pe el
şi ruşine; astăzi vorbise iarăşi, scuturase flăcările deasupra capetelor
oamenilor, blânzii pescari şi ţăranii o clipă s-au îngrozit, dar îndată s-au
rânduit, s-au liniştit, ca o poveste li s-au părut toate aceste ameninţări şi
unii au adormit pe iarba caldă, legănaţi de glasul său.
Privea neliniştit, tăcut, focul. Magdalena, în picioare în colţ, îl privea şi
voia să-i vorbească, dar nu îndrăznea; uneori cuvântul femeii îndulceşte
bărbatul, alteori îl înfurie; Magdalena ştia asta şi tăcea.
Linişte. Casa mirosea a peşte şi rozmarin; fereastra dinspre curte era
deschisă, undeva acolo pe-aproape vor fi înflorit moşmonii şi venea cu
adierea nopţii mireasma lor, dulce şi înţepătoare.
Iisus se ridică, închise fereastra; toate aceste miresme primăvăratice erau
suflarea ispitei, nu erau vântul sufletului său; e timpul să plece, să intre în
vântul care i se potrivea, Dumnezeu se grăbea.
Uşa se deschise, intră Iuda; ochiul său albastru jucă, văzu pe învăţător cu
ochii pironiţi în foc, pe Magdalena cu coapsele drepte, pe Zevedeu care

1712
adormise şi sforăia, iar sub opaiţ cărturarul care zgâria şi mâzgălea hârtia…
Clătină din cap; aşadar, asta era marea lor expediţie de luptă? aşa pornesc
să pună stăpânire pe lume? Un smintit, un conţopist, o femeie bălţată,
câţiva pescari, un cârpaci, un coropcar şi huzur în Capernaum? Se încolăci
în colţ; bătrâna Salomeea pusese deja masa.
— Nu mi-e foame, mormăi el, mi-e somn; şi închise ochii să nu vadă.
Ceilalţi se aşezară la cină; un fluture de opaiţ intră pe uşă, bătu din aripi
în jurul flăcării, se duse o clipă şi dădu din aripi peste părul lui Iisus şi-apoi
dădu un ocol casei.
— O s-avem un musafir, zise bătrâna Salomeea; să fie bine venit.
Iisus binecuvântă pâinea, o împărţi, începură să mănânce; nu vorbea
nimeni; bătrânul Zevedeu, pe care îl treziseră şi mânca, nu putea să îndure
atâta muţenie, îi amorţea inima.
— Vorbiţi, bre copii, făcu el şi bătu cu pumnul în masă; ce? avem un
mort înaintea noastră? Nu aţi auzit, unde şed trei-patru şi mănâncă şi nu
vorbesc despre Dumnezeu este ca şi cum ar şedea la cina mortului! mi-a
spus odată, să aibă parte de bine, bătrânul rabin din Nazaret, şi încă mi-
amintesc. Vorbeşte, aşadar, fiu al Mariei; adu iarăşi pe Dumnezeu în casa
mea! Iartă-mă, îţi spun fiu al Mariei, pentru că nu ştiu încă cum să-ţi spun;
unii te numesc fiu al Tâmplarului, alţii fiu al lui David, fiu al lui
Dumnezeu, Fiu al Omului, ei nu ştiu ce să facă; lumea încă n-a luat, adică,
o hotărâre.
— Moş Zevedeu, răspunse Iisus, nenumărate oşti de îngeri bat din aripi
în jurul tronului lui Dumnezeu; de argint, de aur, ape limpezi sunt glasurile
lor şi slăvesc pe Domnul; dar de departe; nici un înger nu îndrăzneşte să se
apropie mult de El; numai unul.
— Care? făcu holbându-şi ochii Zevedeu.
— Îngerul tăcerii, răspunse Iisus şi tăcu iarăşi.
Bătrânul stăpân al casei şovăi, îşi umplu cupa de vin, o goli dintr-o
sorbitură.

1713
 „Împovărător e musafirul ăsta“, se gândi el; „parc-ai şedea la masă c-un
leu“; socoti, şi-ndată frica puse stăpânire pe el şi se ridică.
— O să mă duc să-l găsesc pe moş Iona să schimbăm o vorbă, ca
oamenii, spuse el şi porni spre uşă.
Dar în clipa aceea se auziră paşi uşori în curte.
— Iată musafirul, făcu bătrâna Salomeea şi se ridică. Se întoarseră toţi;
în prag stătea bătrânul rabin din Nazaret.
Cât îmbătrânise, era topit; o mână de oase, înfăşurate într-o piele uscată,
îi rămăsese atât cât să aibă unde să se prindă sufletul, să nu plece. În ultima
vreme bătrânul rabin nu putea să doarmă; iar dacă uneori, în zori, îl fura
somnul, avea un vis ciudat, totdeauna acelaşi: îngeri şi focuri şi că
Ierusalimul era o fiară rănită, se împiedicase de muntele Sion şi urla.
Alaltăieri, în zori, avu iarăşi visul, nu îndură, sări în sus, plecă de-acasă,
luă ţarinile, străbătu câmpia Esdraelon; muntele călcat de Dumnezeu,
Carmelul, se înălţă înaintea lui; profetul Ilie, sigur, va fi stând în vârf, şi el
îl târa, şi-i dădea puterea să urce. Apunea soarele când bătrânul rabin
atingea piscul muntelui; ştia, trei pietre mari drepte stăteau, altar, pe sfântul
pisc, iar în jurul lor oase şi coarne de la jertfele înjunghiate… Dar îndată ce
bătrânul rabin se apropie şi ridică ochii, scoase un strigăt: nu erau pietre,
trei bărbaţi cu trupuri uriaşe stăteau astă-seară în vârf, îmbrăcaţi în alb-
strălucitor, ca neaua, iar feţele lor erau de lumină; în mijloc Iisus, fiul
Mariei; profetul Ilie în stânga lui, şi ţinea în mâinile sale cărbuni aprinşi;
Moise cu coarne întoarse în dreapta lui, şi ţinea două plăci incrustate cu
slove de foc… Rabinul căzu cu faţa la pământ: „Adonai! Adonai!“
murmură el şi tremura; o ştia, Ilie şi Moise n-au murit, se vor arăta iarăşi
pe pământ în ziua înfricoşătoare a Domnului; semn că a sosit sfârşitul
veacului; s-au arătat, iată-i, rabinul tremura; ridică ochii să vadă – în amurg
străluceau, scăldate în soare, cele trei pietre uriaşe.
De mulţi ani bătrânul rabin deschide Scripturile, trage în el suflarea lui
Iehova, a aflat, înapoia celor văzute şi celor nevăzute, cum să găsească
tâlcul ascuns al lui Dumnezeu; iar acum a înţeles; îşi ridică de la pământ
1714
cârja – unde găsise atâta putere trupul hârbuit? Porni către Nazaret, către
Cana, către Magdala, către Capernaum, întrebând în stânga şi-n dreapta
cum să găsească pe fiul Mariei. Aflase că s-a întors din pustiul Iudeii, iar
acum, rabinul, ajuns pe urmele lui în Galileea, vedea că legenda noului
profet este alcătuită deja de către pescari şi ţărani – ce minuni a făcut, ce
cuvinte a rostit, pe care piatră a stat să vorbească şi piatra s-a acoperit de
flori… Întâlni pe drum un bătrân, îl întrebă; iar acesta ridică mâinile spre
cer:
— Orb am fost, mi-a atins pleoapele şi mi-a dat lumina ochilor. Să n-o
spui nimănui, mi-a poruncit, dar eu umblu prin sate şi-o spun.115
— Şi-acum unde se află, bătrâne, poţi să-mi spui?
— L-am lăsat în casa lui moş Zevedeu în Capernaum; hai repede să-l
apuci, înainte de-a urca la cer.
Rabinul o luă repede la drum, se înnoptă, găsi prin întuneric casa lui moş
Zevedeu, intră; bătrâna Salomeea sări în sus să-i spună bun venit.
— Salomeea, spuse rabinul păşind pragul, pace casei acesteia; de
bunătăţile lui Avraam şi Isac să aibă parte casele gospodarilor!
Se întoarse, privi pe Iisus şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Multe păsări trec pe deasupra mea, spuse, şi-mi aduc veştile tale;
aspru, nespus de lung e drumul pe care l-ai luat, copilul meu; Dumnezeu
fie cu tine!
— Amin! răspunse Iisus cu glas adânc.
Moş Zevedeu îşi puse mâna la inimă, îi spuse bun venit:
— Ce vânt te-aduce-n casa mea, părinte? zise el.
Dar rabinul, parcă nici nu-l auzi, nu răspunse; se aşeză lângă foc, era
obosit, rebegit de frig, îi era foame, dar nu voia să mănânce; două-trei
drumuri se deschideau înaintea lui şi nu ştia pe care s-apuce… De ce-a
pornit şi-a venit? să vestească lui Iisus vedenia? şi dacă vedenia aceasta nu
era de la Dumnezeu? Ştia bine bătrânul rabin că Ispita poate să ia chipul lui
Dumnezeu ca să înşele oamenii; dacă va dezvălui lui Iisus ceea ce văzuse,
demonul îngâmfării poate să pună stăpânire pe sufletul lui, şi-atunci e
1715
pierdut, şi-l ia rabinul de gâtul său; să nu-i dezvăluie taina şi să-l urmeze
unde se duce? dar este potrivit, el, bătrânul rabin al Nazaretului, să urmeze
pe îndrăzneţul răzvrătit, care se laudă că va aduce o lege nouă? Acum când
venea, nu găsise Cana răscolită de un cuvânt nelegiuit pe care l-a rostit?
Mergea, cică, în sfânta zi a Sabatului prin ţarini şi a văzut pe unul care
muncea, făcea şanţuri, îşi uda grădina: „Omule“, i-a spus, „dacă ştii ce faci,
să-ţi fie de bine; dacă nu ştii, blestemat să fii, pentru că încalci Legea.“ Se
zăpăci bătrânul rabin când auzi asta; primejdios este acest răzvrătit, se
gândi el, ochii-n patru, moş Simeon, să nu fii ispitit, acum la bătrâneţile
tale.
Iisus se duse şi se aşeză lângă el; Iuda, întins pe jos, închisese ochii, iar
Matei, sub opaiţ, îşi luase locul său şi ţinea pana de scris şi aştepta. Dar
Iisus nu vorbea; privea focul cum mistuie lemnele şi simţea alături de el pe
bătrânul rabin cum suflă greu ca şi cum ar fi călătorit încă.
În acest timp bătrâna Salomeea aşternea rabinului să doarmă; era om
bătrân, el voia aşternut moale şi pernă; îi puse alături şi-un urcioraş de apă,
să nu înseteze în timpul nopţii; iar bătrânul Zevedeu, văzând că nu pentru
domnia sa se ostenise noul musafir, îşi luă ghioaga şi ieşi să găsească pe
Iona, să tragă-n el suflare omenească; casa lui se umpluse de lei. Şi
Magdalena se retrase împreună cu Salomeea în casă, să lase pe Iisus şi pe
rabin singuri; presimţeau că cei doi aveau să-şi spună vorbe grele tainice.
Dar ei nu vorbeau; ştiau bine amândoi că vorbele nu pot niciodată să
golească inima omului, s-o uşureze; numai tăcerea – şi tăceau. Ceasurile
treceau, Matei adormi cu pana de scris în mână, Zevedeu se sătură de
vorbit, se întoarse, se întinse alături de baba lui. Miezul nopţii, iar rabinul
se sătură şi el de tăcere, se ridică:
— Am spus multe astă-seară, Iisuse, murmură el; mâine iarăşi! şi porni
spre aşternutul său cu genunchii tăiaţi.

Soarele urcă, înaintă pe cer, se apropia amiaza şi rabinul încă nu putu să

deschidă ochii; Iisus luase malul, vorbea cu pescarii, urcă în barca lui Iona

1716
să-i dea o mână de ajutor la pescuit; iar Iuda dădea ocol singur-singurel, ca
un câine ciobănesc.
Bătrâna Salomeea se aplecă asupra rabinului să tragă cu urechea dacă
mai răsuflă – răsufla. „Slavă Ţie, Dumnezeule!“, şopti ea, „încă trăieşte“, şi
dădu să plece; dar bătrânul rabin deschise ochii, o văzu aplecată asupra lui,
înţelese şi zâmbi:
— Nu te teme, maică Salomeea, spuse el, n-am murit, nu pot încă să
mor.
— Am îmbătrânit, răspunse cu asprime bătrâna Salomeea, am îmbătrânit
amândoi, ne îndepărtăm de oameni, ne apropiem de Dumnezeu; nimeni nu
poate să ştie ceasul şi clipa; şi este păcat, cred, să spunem: „Eu nu pot încă
să mor“.
— Eu nu pot încă să mor, maică Salomeea, stărui rabinul; Dumnezeul lui
Israel mi-a dat cuvântul Său: „Nu vei muri, Simeon, înainte de-a vedea pe
Mesia!“
Dar îndată ce spuse asta, ochii lui se holbară; nu cumva l-a văzut deja pe
Mesia? Nu cumva era Iisus acesta? Nu cumva vedenia de pe Carmel era
vedenia de la Dumnezeu? Dar atunci a venit ceasul său să moară! Îl scăldă
o sudoare rece peste tot; nu ştia, să se bucure, sau să se pună pe plâns?
Sufletul său se bucura; a venit Mesia! Dar trupul său hârbuit nu voia să
moară… Se ridică suflând greu, se târî şi se aşeză pe prag să stea la soare şi
căzu pe gânduri.
Spre seară se întoarse Iisus, rupt de oboseală, toată ziua pescuise cu moş
Iona, barca s-a umplut ochi, de peşte, nespus de bucuros moş Iona a
deschis gura să vorbească, dar s-a răzgândit; a intrat până la genunchi în
peştii care se zbăteau, privea pe Iisus şi râdea.

În aceeaşi seară sosiră Ucenicii de prin satele apropiate; se aciuară în

jurul lui Iisus, începură să istorisească ce văzuseră şi făcuseră; au
propovăduit ţăranilor şi pescarilor că ziua Domnului sosise, îşi îngroşau
glasul să-i înspăimânte, dar ei ascultau liniştit, îşi cârpeau plasele, îşi săpau

1717
grădinile lor mici, din când în când clătinau din cap, spuneau: „O să
vedem… o să vedem…“ şi schimbau vorba.
Şi pe când vorbeau, iată-ţi-i că sosesc pe neaşteptate şi cei trei Apostoli;
Iuda care şedea ascuns la o parte, să-i vadă, nu-şi ţinu râsetele:
— Ce e cu voi în halul ăsta, Apostolilor? strigă el; v-au rupt în bătaie,
amărâţilor!
Şi într-adevăr, ochiul drept al lui Petru era umflat şi curgea, obrajii lui
Ioan erau plini de zgârieturi şi sânge, iar Iacov şchiopăta.
— Rabi, făcu Petru oftând, belea e cuvântu’ lui Dumnezeu, mare belea!
Toţi râseră; dar Iisus îi privea gânditor.
— Ne-au rupt în bătaie, continuă Petru, care se grăbea să le dezvăluie pe
toate, să se înveselească; la început am zis să luăm fiecare câte un drum;
dar apoi ne-a fost frică singuri, ne-am adunat iarăşi tustrei şi am început
propovăduirea; eu urcam pe o piatră sau într-un pom în piaţa satului,
băteam din palme sau puneam degetele la gură şi fluieram şi se-aduna
norodul; iar unde erau multe femei, vorbea Ioan, de-aceea şi sunt obrajii lui
numai zgârieturi; unde erau mulţi bărbaţi, vorbea Iacov cu glasul său gros,
şi când răguşea prea tare el, mă ridicam eu şi vorbeam. Ce spuneam? Ce
spui şi dumneata; dar pe noi ne luau cu lămâi stoarse, ne huiduiau, pentru
că aduceam, cică, pieirea lumii, cădeau asupra noastră, femeile cu unghiile
lor, bărbaţii cu pumnii lor, şi poftim în ce hal suntem!
Iuda râse iar cu gura mare, dar Iisus se întoarse, îl privi aspru şi închise
gura neruşinată.
— O ştiam, spuse el, că vă trimit ca pe miei între lupi116; vă vor ocărî, vă
vor bate cu pietre, vă vor numi desfrânaţi, pentru că războiţi desfrânarea,
vă vor defăima pentru că vreţi să desfiinţaţi credinţa, familia şi patria,
deoarece credinţa noastră este mai neprihănită şi casa noastră mai largă şi
patria noastră e lumea! Încingeţi-vă strâns, prieteni, luaţi-vă rămas-bun de
la pâine, de la bucurie şi siguranţă; pornim la război!
Natanael se întoarse, neliniştit îl privi pe Filip; dar acesta îi făcu semn, ca
şi cum i-ar fi spus: „Nu te teme, aşa spune el, ca să ne încerce…“
1718
 Rabinul se întinsese iarăşi în aşternutul său, tare ostenit, dar avea mintea
larg deschisă, vedea şi-auzea totul; luase acum hotărârea, era liniştit; un
glas se ridică în el, al lui? al lui Dumnezeu? poate al amândurora, şi-i
poruncea: „Simeon, unde se duce, urmează-l!“
Petru se pregătea iarăşi să deschidă gura, avea şi altele de spus, dar Iisus
întinse mâna:
— E de-ajuns!
Se ridică; în ochii lui se înălţă Ierusalimul, sălbatic, numai sânge, pe
piscul deznădejdii, de unde începe speranţa. Capernaum dispăru, şi blânzii
pescari şi ţăranii, se scufundă înăuntrul său lacul Ghenizaret. Casa lui moş
Zevedeu se strâmtă, se apropiară cei patru pereţi, îl atingeau, crăpa; porni
către uşă, o deschise.
De ce şade aici şi mănâncă şi bea şi-i aprind vatra femeile să se
încălzească, şi-i aştern masa la amiază şi seara, şi-şi petrece timpul
pescuind? Aşa o să mântuiască lumea? nu-i e ruşine?
Ieşi în curte; cald, sufla o boare de înmugurire, stelele atârnau ca nişte
salbe de gâtul şi braţele nopţii; iar jos la picioarele lui pământul furnica,
supt parcă de nenumărate guri.
Întoarse faţa către sud, către sfântul Ierusalim; ca şi cum ar fi tras cu
urechea; ca şi cum ar fi vrut să desluşească în întunericul cel aspru, numai
pietre însângerate, chipul oraşului; şi pe când râvnitoare, deznădăjduită,
mintea sa străbătea drept prin râuri munţii şi câmpiile şi se apropia de-
acum să atingă cetatea sfântă, pe neaşteptate, ca şi cum s-ar fi legănat, îi
apăru o umbră mare în curte, sub migdalul îmbobocit; şi-ntr-o clipă se
ridică în văzduhul întunecat, mai întunecată decât noaptea şi de aceea o
desluşi, cu trupul uriaş, tovarăşa lui de călătorie; auzea limpede, în noaptea
liniştită, răsuflarea ei adâncă. Nu se înspăimântă; se obişnuise cu suflarea
ei de-atâta vreme, aştepta; şi încet, poruncitor, auzi sub migdal un glas
liniştit: „Să mergem!“
Ioan apăruse în prag, neliniştit, de parcă ar fi auzit şi el un glas în
întuneric.
1719
 — Rabi, murmură el, cu cine vorbeşti?
Dar el intra acum în casă, întinse mâna, luă din colţ toiagul păstoresc:
— Prieteni, spuse, să mergem!
Porni către uşă, fără să se întoarcă să vadă dacă-l urma vreunul.
Bătrânul rabin sări din aşternut, se încinse strâns, luă cârja:
— Vin cu tine, copilul meu, spuse şi porni primul spre uşă.
Şi bătrâna Salomeea, care torcea, se ridică, puse furca pe ladă.
— O să vin şi eu, zise ea. Zevedeu, îţi las cheile; să fii sănătos!
Îşi desprinse de la mijloc cheile, le încredinţă bărbatului ei; îşi legă strâns
broboada, privi în jur casa, clătină din cap, îşi luă rămas-bun de la ea;
inima ei se făcu pe neaşteptate de douăzeci de ani. Şi Magdalena, tăcută,
fericită, se ridică.
Se ridicară şi Ucenicii, se priveau unul pe celălalt, tulburaţi.
— Încotro? întrebă Toma şi-şi agăţă cornul la cingătoare.
— La asemenea ceas? de ce atâta grabă? nu se poate mâine dimineaţă?
făcu Natanael şi privi posomorât pe Filip.
Dar Iisus străbătuse deja cu paşi mari curtea, şi o lua către sud.

XXV
S-au clătinat temeliile lumii, pentru că s-a clătinat inima omului. Greu
era apăsată de pietrele acestea pe care oamenii le numesc Ierusalim, şi de
profeţii şi de A Doua Venire şi de blesteme şi de farisei şi de saduchei, şi
de bogaţii care mâncau şi de săracii care flămânzeau şi de Dumnezeul
Iehova, căruia îi curgea, în vecii vecilor, prin barbă şi mustăţi, în genune,
sângele oamenilor. Oriunde l-ai fi atins, ar fi mugit; de i-ai fi spus o vorbă
bună, ar fi ridicat pumnul; vreau carne, îţi striga; iar de i-ai fi oferit jertfă
un miel sau chiar pe întâiul tău născut117, „nu vreau carne striga“, „nu vă
sfâşiaţi veşmintele, sfâşiaţi-vă inima, faceţi carnea voastră duh şi duhul
rugăciune şi împrăştiaţi-l în văzduh!“

1720
 Strivită era inima sub cele şase sute treisprezece porunci scrise ale Legii
ovreieşti şi miile de porunci nescrise, şi nu se mişca; sub Geneze, Levitice,
Numeri, Judecători şi Regi, şi nu se mişca.
Şi deodată, în cea mai neaşteptată clipă, suflă o adiere uşoară, nu din cer,
de sub pământ, şi toate frunzele inimii omului se clătinară; crăpară îndată,
se aplecară şi începură să se prăbuşească, la început în inimă, apoi în
minte, şi apoi şi pe pământ, pietrele pe care oamenii le numesc Ierusalim,
şi profeţiile şi anatemele, şi fariseii şi saducheii, şi judecătorii şi regii, iar
trufaşul Iehova încinse iarăşi şorţul său de piele al Primului Meşter, luă din
nou firul cu plumb şi metrul, coborî pe pământ şi începu să dărâme şi el
cele trecute şi să clădească, împreună cu oamenii, cele viitoare; iar întâi şi-
ntâi începu de la Templul ovreilor din Ierusalim.
Stătea Iisus în fiecare zi pe pardoseala împroşcată de sânge, privea
Templul acesta împovărat peste măsură şi-şi simţea inima cum îl loveşte ca
un ciocan şi cum îl doboară; strălucea încă în soare, drept, ca un taur
încununat, cu coarne de aur; până sus zidurile erau placate de marmură
albă cu ape albăstrii, de parcă Templul ar fi plutit într-o mare învolburată;
una după alta, la picioarele lui, erau cele trei terase; cea de jos, cea mai
largă, pentru idolatri; cea mijlocie, pentru poporul lui Israel, şi cea mai de
sus, pentru cei douăzeci de mii de leviţi, care spălau, ţesălau, aprindeau şi
stingeau, curăţau Templul… Zi şi noapte ardeau şapte feluri de tămâie, şi-
atât de des era fumul că ţapii strănutau până la şapte mile depărtare.
Umilul Chivot strămoşesc, pe care străbunii nomazi îl cărau în pustiu şi
avea înăuntru Legea, se aciuă pe vârful acesta al Sionului, prinse rădăcini,
îşi înălţă statura, se îmbrăcă în lemn de chiparos, aur şi marmură şi se făcu
Templu. Iar sălbaticul zeu al pustiului la început nu catadicsea să intre să
locuiască în casă; dar atât de mult îi plăcu mirosul lemnului de chiparos şi
de tămâie şi mirosul de carne friptă de la jertfe, încât într-o zi întinse
piciorul şi intră.
De-acum două luni, din ziua în care a venit de la Capernaum, stătea Iisus
înaintea Templului în fiecare zi şi-l privea; în fiecare zi ca şi cum l-ar fi
1721
văzut pentru prima oară, ca şi cum ar fi aşteptat, în fiecare dimineaţă, să-l
găsească prăbuşit, să calce pe el, să treacă; nu-l mai voia, nu se temea de el,
se prăbuşise deja în inima lui. Într-o zi când îl întrebă bătrânul rabin de ce
nu intră şi el înăuntru să se închine, scutură capul şi răspunse:
— Ani de zile umblam în jurul Templului; acum Templul umblă în jurul
meu.
— Mare cuvânt ai rostit, Iisuse, i-o-ntoarse rabinul şi-şi vârî capul său
bătrân între umeri; nu te temi?
— Când spun „eu“, răspunse Iisus, nu vorbeşte trupul acesta, e ţărână; nu
vorbeşte fiul Mariei, ţărână e şi el; „eu“, în gura mea, bătrâne rabin, va să
spună: Dumnezeu.
— Hulă încă şi mai îngrozitoare! strigă rabinul şi-şi acoperi faţa.
— Sunt Sfântul Hulitor, n-o uita, răspunse Iisus şi râse.
Iar într-o zi în care îşi văzu Ucenicii că admiră cu gura căscată zidirea
semeaţă, se mânie.
— Admiraţi Templul? le spuse sarcastic; câţi ani au lucrat să-l zidească?
douăzeci de ani, zece mii de lucrători? eu, în trei zile, îl voi dărâma; priviţi-
l bine pentru ultima oară, luaţi-vă rămas-bun de la el; nu va rămâne piatră
pe piatră!118
Ucenicii se traseră înapoi îngroziţi; nu cumva mintea învăţătorului se
smintise? În utima vreme devenise tăios şi ciudat şi încăpăţânat. Ciudate,
nestatornice vânturi suflau peste el; când faţa lui strălucea ca soarele în
răsărit şi toate în jurul său se luminau, când faţa lui era întuneric şi ochii-i
plini de deznădejde.
— Rabi, îndrăzni Ioan, nu-ţi pare rău de el?
— De cine?
— De Templu; de ce vrei să-l dărâmi?
— Ca să clădesc unul nou; în trei zile o să clădesc unul nou119; dar
trebuie, mai întâi, ca acesta să-mi lase locul gol.
Ţinea toiagul de păstor pe care i-l dăruise Filip şi lovea în pardoseala de
piatră; vântul mâniei sufla acum peste el; privea fariseii care treceau
1722
poticnindu-se şi se loveau tare de ziduri, ca şi cum îi orbise prea multa
strălucire a lui Dumnezeu.
— Prefăcuţilor, le striga, dacă Dumnezeu ar lua cuţitul şi-ar spinteca
inima voastră, ar ţâşni dinăuntru şerpi şi scorpioni şi duhori!
Fariseii ascultau şi se înfuriau; şi luau în taină hotărârea să astupe cu
ţărână gura netemătoare.
Bătrânul rabin întinse palma sa la gura lui Iisus să nu strige.
— Mergi căutând moartea? îi strigă într-o zi şi ochii lui se umpluseră de
lacrimi; cărturarii farisei intră şi ies la şi de la Pilat şi cer moartea ta, n-o
ştii?
— O ştiu, părinte, răspunse Iisus; o ştiu; dar mai ştiu şi altele, şi altele…
Poruncea lui Toma să sune din corn, urca în foişorul unde obişnuia, în
galeria lui Solomon, şi începea să vestească:
— A sosit, a sosit ziua Domnului!
Striga în fiecare zi, de dimineaţă până la apusul soarelui, cât să silească
bolta să se deschidă şi să arunce flăcările ei; pentru că el o ştia bine,
atotputernic descântec e glasul omului, strigi focului şi răcoarei, Iadului şi
Raiului: „Vino! Vino!“ şi vine. La fel striga şi el Focul; el va curăţi lumea,
el va deschide drumul să vină Dragostea; picioarele Dragostei se bucură
totdeauna că păşesc în cenuşă…
— Rabi, îi spuse într-o zi Andrei, de ce nu mai râzi, nu te mai bucuri ca
la început? de ce te înfurii mereu?
Dar el nu răspunse; ce să spună şi cum putea să înţeleagă blânda inimă a
lui Andrei? Lumea aceasta trebuie să fie nimicită din rădăcini, să fie sădită
una nouă, Legea cea veche să fie dărâmată, şi eu o voi dărâma; o Lege
nouă să fie încrustată pe tablele inimii, şi eu o voi încrusta. Voi lărgi Legea
să încapă duşmani şi prieteni, iudei şi idolatri, iar cele zece porunci să-
nflorească! De-aceea am venit aici în Ierusalim; aici se vor deschide
cerurile; ce va coborî din cer? marea minune sau moartea? ce vrea
Dumnezeu; sunt gata să urc la Cer sau să mă prăbuşesc în Iad; ia o
hotărâre, Doamne!
1723
 Se apropia Paştele; o neaşteptată dulceaţă primăvăratică se revărsase
peste faţa aspră a Iudeii; drumurile pe uscat şi pe mare se deschiseseră şi
soseau pe neaşteptate închinători din cele patru margini ovreieşti ale lumii;
terasele Templului mugeau, puţeau de la animalele care erau înjunghiate şi
de la baligi şi oameni.
În afara galeriei lui Solomon se adunaseră astăzi mulţi zdrenţăroşi şi
schilozi, feţe palide înfometate, ochi care ardeau; priveau ponciş la
saducheii bine hrăniţi şi la bogaţii gospodari veseli şi femeile lor cu
podoabe grele de aur.
— Până când o să mai râdeţi în hohote? mormăi unul; repede o să le
tăiem gâtul; a spus-o învăţătorul: săracii or să omoare pe cei bogaţi şi-or
să-şi împartă bunurile lor.
— Rău a auzit urechea ta, Manase, sări unul palid, cu ochi şi păr de oaie;
n-o să mai fie săraci şi bogaţi, toţi una; asta va să spună împărăţia cerurilor.
— Împărăţie a cerurilor va să spună, sări o matahală, să plece romanii;
împărăţie a cerurilor cu romani nu se face.
— Nimic n-ai înţeles, Aaron, din cuvintele învăţătorului, spuse un
bătrânel cu buze de iepure, clătinând din capul său jumulit; nu sunt israeliţi
şi romani, elini şi caldeeni, nici beduini; toţi sunt fraţi.
— Toţi cenuşă! strigă un altul; asta am înţeles eu, am auzit-o cu urechile
mele; învăţătorul a spus: o să se deschidă cerurile, primul potop a fost de la
apă, acesta de la foc; toţi, bogaţi şi săraci, israeliţi şi romani, cenuşă!
— „Măslinul va fi scuturat, dar vor rămâne două-trei măsline în vârf;
trei-patru pe vârful ramurilor“, a spus profetul Isaia; curaj, băieţi, noi vom
fi măslinele care vom rămâne; numai să ţinem pe învăţător de-aproape, să
nu ne scape! spuse unul negricios cu ochi de greiere şi-şi aţinti ochiul către
drumul alb de pulbere al Betaniei; întârzie astăzi, bombăni el, întârzie…
Aveţi grijă, bre băieţi, să nu ne scape!
— Unde să se ducă? făcu bătrânul cu buze de iepure; în Ierusalim i-a
spus Dumnezeu să lupte; aici o să lupte!

1724
 Soarele era la mijlocul cerului, pardoseala scotea aburi, duhoarea creştea
odată cu arşiţa. Iacov Fariseul trecu cu braţele încărcate de amulete şi
vestea harul fiecăreia – astea vindecă vărsatul de vânt, jertfa, brânca;
acestea alungă demonii; cea mai tare, cea mai scumpă, îţi omoară
duşmanii… Văzu zdrenţăroşii şi schilozii, îi cunoscu; gura lui spartă
chicoti cu răutate:
— Ptiu! de-aţi pieri odată! şi scuipă de trei ori în văzduh.
Şi pe când vorbeau aprins zdrenţăroşii şi fiecare sucea cuvântul
învăţătorului potrivit cu dorinţele inimii lui, un bătrân respectabil, uriaş, c-
un toiag înalt, sări înaintea lor, năduşit, plin de pulbere, iar faţa lui lată
zbârcită încă strălucea.
— Melchisedec! strigă bătrânul cu buze de iepure; ce veşti bune din
Betania? Faţa ta străluceşte.
— Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, băieţi! strigă bătrânul fruntaş şi dă-i să-i
îmbrăţişeze pe toţi şi să plângă; a fost înviat un mort, l-am văzut cu ochii
mei, s-a ridicat din mormânt; a păşit! i-au dat apă şi-a băut, i-au dat pâine
şi a mâncat, a vorbit!
— Cine? Cine a înviat? Cine a fost înviat?
Căzură toţi asupra bătrânului fruntaş şi întrebau, auziră şi de prin
galeriile alăturate, bărbaţi şi femei alergară, se apropiară şi unii leviţi şi
farisei, trecea şi Baraba, urechea lui prinse zvonul, se lipi şi el.
Melchisedec se bucură că atâta lume se agăţa de buzele lui, se propti în
toiagul său şi începu să spună cu mândrie:
— Lazăr, fiul lui Eliachim, cine-l cunoaşte? a murit alaltăieri, l-am
îngropat; a trecut o zi, au trecut două, trei, l-am uitat; când, a patra zi,
auzim glasuri pe drum, sar afară, văd pe Iisus, pe fiul Mariei din Nazaret, şi
pe cele două surori ale lui Lazăr, căzute la picioarele lui, să le sărute şi să
jelească pe fratele lor:
„Dacă ai fi fost tu, rabi, cu el, n-ar fi murit“…120 strigau ele şi dă-i să-şi
smulgă părul. „Adu-l înapoi din Iad, rabi, strigă-l, şi va veni!“
Iar Iisus le luă pe-amândouă de mână, le ridică sus: „Să mergem“, spuse.
1725
 Alergam toţi în urma lor, am sosit la mormânt; Iisus se opri, tot sângele îi
urcă la cap, ochii i se răsuceau, se pierdeau, rămânea numai albeaţa lor; şi
scoase un muget, parc-ar fi fost în el un taur; toţi ne-am îngrozit.
Şi pe neaşteptate, pe când stătea şi tremura tot, scoase un strigăt sălbatic,
un strigăt deosebit, din altă lume; aşa vor fi strigând arhanghelii când sunt
mâniaţi.
— Lazăre, ieşi afară!121
Şi într-o clipă am auzit că se mişcă pământul în mormânt şi că se crapă;
piatra de pe mormânt a prins să se clatine şi încet-încet să se ridice sus;
frică şi groază; niciodată nu m-am temut atât de moarte cât de această
înviere. Jur, dacă mi-ar fi spus: ce vrei mai bine să vezi, un leu sau o
înviere? aş fi spus, un leu.
— Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! striga norodul şi plângea.
Spune, spune, moş Melchisedec!
— Femeile ţipau, mulţi bărbaţi s-au ascuns în dosul stâncilor, iar cei
care-am rămas, tremuram; şi piatra de pe mormânt încet-încet se ridica; şi
am văzut două braţe galbene, şi-apoi un cap înverzit, crăpat, plin de ţărână;
iar apoi trupul slăbănogit înfăşurat în giulgiu… A întins un picior, apoi pe
celălalt, a ieşit; era Lazăr.
Bătrânul fruntaş se opri; îşi şterse năduşeala cu mâneca largă; în jurul său
poporul urla; unii plângeau, alţii dănţuiau, Baraba ridică mâna mare
păroasă:
— Minciuni! minciuni! striga; este pus de romani; le pusese la cale
dinainte cu Lazăr, jos trădătorii!
— Taci! se auzi un glas sălbatic în spatele lui; care romani?
Se întoarseră toţi şi îndată se dădură înapoi; centurionul Rufus înainta
către Baraba şi ridicase biciul; o copilă palidă, cu păr bălai, îl ţinea de braţ;
în tot timpul acesta stătea şi asculta pe bătrânul Melchisedec, iar lacrimile
curgeau din ochii ei mari verzi; Baraba se strecură prin mulţimea adunată
şi dispăru. Iacov Fariseul alergă în urma lui, îl ajunse în dosul unei

1726
coloane; acolo, cei doi, cu capetele lipite, se prinseră într-un taifas subţire;
tâlhar şi fariseu se înfrăţiră; cel dintâi vorbi Baraba:
— Zici că e adevărat? întrebă neliniştit.
— Ce?
— Că a înviat, cică, un mort.
— Ascultă bine ce-o să-ţi spun; eu sunt fariseu, tu zilot; eu pân-acum
spuneam că Israel va fi izbăvit numai cu rugăciunea, cu posturile şi cu
Legea Sfântă; dar acum…
— Acum? făcu zilotul şi ochiul îi fulgeră.
— Acum vin şi eu, zilotule, în apele tale; nu e de ajuns rugăciunea şi
postul; aici trebuie să lucreze pumnalul; ai înţeles?
Baraba râse cu gura până la urechi.
— Mie mi-o spui? Rugăciune mai bună decât cuţitul nu este. Aşadar?
— Să începem de la el!
— De la cine? vorbeşte lămurit.
— De la Lazăr; e toată nevoia să-l coborâm iarăşi în pământ; cât timp o
să-l vadă poporul, o să spună: Mort a fost şi l-a înviat fiul Mariei; şi slava
profetului mincinos se va înteţi… Ai dreptate, Baraba; este pus de romani
să strige: Nu vă îngrijiţi de împărăţia pământului, cerul să-l priviţi! Şi
astfel, în timp ce noi vom căsca gura să privim cerul, romanii se vor aşeza
pe grumazul nostru; ai înţeles?
— Aşadar? să-l nimicim şi pe el, chiar de e fratele tău?
— Nu este fratele meu, nu-l vreau! strigă fariseul şi se făcu iarăşi că-şi
sfâşie veşmântul; ţi-l dau în primire.
Spuse, se dezlipi de coloană şi începu iarăşi să-şi crăinicească amuletele;
bine l-a-ntors pe Baraba, era mulţumit.
Mulţimea de săraci, dincolo de galeria lui Solomon, îşi pierduse nădejdea
să-l mai aştepte pe Iisus, începu să se împrăştie; iar Melchisedec cumpără
doi porumbei albi să-i ofere jertfă, să mulţumească Dumnezeului lui Israel,
care s-a mai milostivit de poporul Său şi-i trimitea, după atâţia ani, un nou
profet.
1727
 Se aprinseră pietrele, feţele oamenilor, în lumina revărsată din belşug,
dispărură; şi pe neaşteptate se ridică pulbere pe calea Betaniei, glasuri
voioase, întreg satul era aţâţat şi venea; apărură întâi copii cu crengi de
salcie şi dafin, în urma crengilor de salcie şi dafin Iisus, şi faţa lui strălucea
ca un fulger, mai în urmă Ucenicii aprinşi, ca şi cum ar fi înviat fiecare
dintre ei câte un mort; iar ultimii, răguşiţi de strigătele lor, oamenii din
Betania; şi toţi se repezeau spre Templu. Iisus urca treptele două câte două,
trecu de prima terasă, ajunse la a doua, de pe faţa lui şi din mâinile lui
ţâşnea o lumină sălbatică şi nimeni nu putea să se apropie de el; o clipă,
bătrânul rabin, care alerga şi el cu sufletul la gură în urma lui, dădu să
păşească haloul nevăzut din jurul învăţătorului; dar îndată se trase înapoi,
ca şi cum l-ar fi lins flăcări.
Acum, iată, a ieşit din cuptorul lui Dumnezeu şi încă fierbea sângele lui;
nu putea încă să creadă asta, nu voia; aşadar, atât de mare e puterea
sufletului? poate să poruncească munţilor: „Veniţi!“ şi munţii vor veni? 122
Să despice pământul şi să scoată pe cei morţi? Să dărâme în trei zile lumea
şi-n trei zile s-o clădească din nou? Dar dacă atât de atotputernică este tăria
sufletului, atunci toată povara prăpădului pentru izbăvire cade pe umerii
omului; hotarele lui Dumnezeu şi ale omului se întâlnesc… Înfiorător,
primejdios gând, iar tâmplele lui Iisus trosneau.
A lăsat pe Lazăr înfăşurat în linţoliu în picioare pe mormântul său şi a
pornit cu-o grabă ciudată către Templul din Ierusalim; simţea, pentru întâia
oară, atât de irezistibil, că trebuia de-acum să ia sfârşit lumea aceasta şi să
fie înălţat din morminte un nou Ierusalim. A venit clipa; acesta era semnul
pe care-l aştepta; Lazăr, lumea putrezită, a venit ceasul să scoată un strigăt:
„Lume, ridică-te sus!“ Avea o datorie; şi cea mai înfricoşătoare, simţea asta
acum: avea şi puterea. Nu se mai cade să plece, spunând: Nu pot! Poate, iar
dacă lumea nu va fi izbăvită, pe el trebuie să cadă tot păcatul.
Lui Iisus i se ridică sângele la cap; văzu în jurul său zdrenţăroşii şi
nedreptăţiţii care-l priveau şi-aveau agăţate de el toate speranţele lor;
scoase un strigăt sălbatic, sări sus în foişor, poporul roi în jurul lui, se
1728
opriră şi cei bogaţi şi cei bine hrăniţi, râzând într-ascuns, să asculte; se
întoarse, îi văzu Iisus, îşi ridică pumnul:
— Ascultaţi, bogătaşi, strigă, ascultaţi, căpetenii ale lumii acesteia,
nedreptatea, necinstea, foamea nu mai poate să dureze! Dumnezeu a frecat
buzele mele cu cărbune aprins, strig: Până când veţi sta întinşi în paturi de
fildeş, în aşternuturi moi? Până când veţi roade carnea săracului şi veţi bea
sudoarea lui şi sângele şi lacrima? Nu mai pot să vă rabd! strigă
Dumnezeul meu; vine focul, înviază morţii, a sosit sfârşitul veacului!
Doi zdrenţăroşi uriaşi îl apucară, îl ridicară în mâini, se strânse gloata
scuturând ramurile de salcie; aburi urcau din capul aprins al profetului:
— Nu am venit, strigă el, să aduc pace în lume, ci sabie123! O s-arunc
dihonia în case, o să ridice fiul mâna la tatăl său, fata la mama sa, nora la
soacră, de dragul meu124. Cine mă urmează pe mine, părăseşte totul; cine
caută să-şi scape viaţa pe pământul acesta, o pierde; iar cine va pierde de
dragul meu viaţa aceasta trecătoare, o va câştiga în veşnicie.125
— Ce spune Legea, răzvrătitule? se auzi un glas sălbatic. Ce spun
Sfintele Scripturi, Lucifere?
— Ce spun marii profeţi, Ieremia, Iezechiel? răspunse Iisus şi ochii lui
străluceau; voi desfiinţa Legea care este încrustată pe tablele lui Moise şi
voi încrusta o Lege nouă în inima omului; voi scoate inima de piatră pe
care-o au acum oamenii şi voi pune inimă de carne; iar în inima aceasta voi
sădi o Speranţă nouă! Eu încrustez în inimi noi Legea nouă şi eu sunt noua
Speranţă! Lărgesc dragostea; deschid şi cele patru porţi mari ale lui
Dumnezeu, Răsăritul, Apusul, Nordul şi Sudul, să intre toate neamurile;
sânul lui Dumnezeu nu este ovreiesc, încape lumea toată! Dumnezeu nu
este israelit; este Duh nemuritor.
Bătrânul rabin îşi ascunse cu palmele faţa; vru să strige: „Iisuse, taci; e
hulă mare!“ dar nu apucă; strigăte sălbatice izbucniră, urlau de bucurie
săracii, huiduiau leviţii, Iacov fariseul îşi sfâşie veşmântul şi scuipa în
văzduh; iar rabinul o luă la picior şi fugi: „E pierdut“, murmura el, plângea
şi se ducea, „e pierdut; ce demon, ce zeu este în el şi strigă?“
1729
 Mergea, i se împleticeau picioarele de oboseală, toate zilele şi
săptămânile acestea în care alerga în urma lui Iisus şi se căznea să înţeleagă
cine este, trupul său hârbuit se topise de tot, numai oasele-i rămăseseră
înfăşurate într-o piele uscată; deasupra lor fusese răpit sufletul şi aştepta;
este acesta, sau nu este Mesia pe care i-l rânduise Dumnezeu? Minunile pe
care le făcea, pe toate putea să le facă şi Satana; el şi morţi poate să învie;
aşadar, nu erau de-ajuns minunile ca bătrânul rabin să dea o hotărâre. Şi
profeţiile, nici acestea nu erau de-ajuns; arhanghel preaputernic şi
preaviclean e Satana, poate să se potrivească în cuvintele lui desăvârşite şi
în lucrările lui cu sfintele profeţii, ca să înşele oamenii. De aceea rabinul nu
putea să doarmă noaptea şi ruga pe Dumnezeu să-i fie milă de el şi să-i dea
semn sigur… Ce semn? rabinul o ştia bine, moartea, moartea lui; îi venea
în minte semnul acesta şi se înfiora.
Alerga prin praf împiedicându-se, se ivi pe vârful colinei, arsă de soare,
Betania; luă urcuşul gâfâind.
Casa lui Lazăr era deschisă şi sătenii intrau şi ieşeau să vadă şi s-atingă
pe cel înviat, să tragă cu urechea dacă răsuflă, dacă vorbeşte, dacă într-
adevăr este viu sau nu cumva este o fantasmă? Iar el şedea în cel mai
lăuntric ungher al casei, pentru că-l supăra lumina, obosit şi vorbind puţin;
picioarele lui, braţele lui, pântecele lui erau umflate, înverzite, ca mort de
patru zile; faţa lui, umflată, crăpase peste tot şi curgea o apă alb-gălbuie,
care îi mânjea giulgiul alb pe care îl purta încă; se lipise de el şi nu puteau
să i-l scoată. La început puţea tare şi cei care se apropiau de el se ţineau de
nas; dar încet-încet putoarea se împuţina, mirosea acum numai a lut şi
tămâie. Din când în când, îşi mişca mâna şi scotea ierburile care i se
încurcaseră în barbă şi în păr; iar surorile lui, Marta şi Maria, îl curăţau de
ţărână şi de viermişorii mici ai pământului care se aşezaseră pe el. O vecină
miloasă îi adusese o găină, iar acum bătrâna Salomeea, ciucită la vatră, o
fierbea să bea cel înviat zeamă, să se întărească. Şi sătenii veneau şi şedeau
puţin timp, îl cercetau cu grijă şi îi vorbeau; iar el răspundea cu greu „da“,

1730
„nu“, puţine cuvinte, şi veneau alţii din sat şi de prin satele apropiate…
Astăzi veni şi fruntaşul orb, îşi întinse cu lăcomie mâna, îl pipăi, râse:
— Cum ai petrecut în Iad? Bine? îl întrebă; ferice de tine, Lazăre, acum
tu ştii toate tainele lumii de jos, dar să nu le dezvălui, sărmane, să nu
înnebunească lumea de sus…
Se aplecă la urechea lui:
— Viermişori, ei? nimic altceva, ei? îl întrebă, pe jumătate glumind, pe
jumătate tremurând.
Aşteptă mult timp, dar Lazăr nu răspunse; orbul se înfurie, îşi luă toiagul
şi plecă.
Magdalena stătea în prag şi scruta departe drumul care duce la Ierusalim;
plângea inima ei ca un copil mic. Avea vise urâte în toate nopţile acestea,
vedea pe Iisus că se însoară, iar asta înseamnă moarte, iar ieri l-a văzut că
era, chipurile, pescăruş, şi-a deschis aripile, a ţâşnit din apă şi a căzut pe
uscat; se zbătea pe pietrişul ţărmului, se căznea să-şi deschidă iarăşi aripile,
nu putea, crăpa; ochii lui au prins să se înceţoşeze, s-a întors şi a privit-o;
iar ea s-a repezit să-l prindă, să-l pună iarăşi în mare, dar când s-a aplecat şi
l-a luat în mâna ei, murise. Dar cât timp îl ţinea şi-l jelea, şi cădeau peste el
lacrimile ei, se mărea, se umpleau braţele ei, se făcea om mort.
— N-o să-l mai las să se ducă la Ierusalim… n-o să-l las… oftă ea şi
scruta drumul alb doar-doar o apărea.
Dar în loc să apară de pe calea Ierusalimului Iisus, apăru cocoşat,
împleticindu-se, bătrânul ei tată, rabinul. „Sărmanul bătrânel“, se gândi
Magdalena, „ce vrea, în halul în care e, de urmează, ca un bătrân câine
credincios, pe rabi al nostru, oriunde se duce? Îl aud că se scoală noaptea,
că iese în curte, face mătănii şi strigă lui Dumnezeu: Ajută-mă, dă-mi un
semn! Dar Dumnezeu îl lasă să se chinuie, îl pedepseşte, cică, pentru că îl
iubeşte, şi aşa se mângâie nefericitul…“
Îl vedea acum cum urcă sprijinindu-se în cârja lui şi cum se opreşte din
când în când, cum priveşte înapoi spre Ierusalim, cum deschide braţele,
cum îşi trage răsuflarea… Toate zilele acestea în Betania, în care se aflau
1731
împreună tatăl şi fiica, uitară amândoi cele trecute, vorbeau acum, bătrânul
văzu că fata lui părăsise drumul cel rău şi o iertase; toate păcatele le spală
lacrima, o ştia bătrânul rabin, iar Magdalena plânsese mult.
Bătrânul ajunse dându-şi duhul, Magdalena se dădu la o parte din poartă
să treacă; dar el se opri şi-i luă rugător mâna:
— Magdalena, copilul meu, spuse el, eşti femeie, mare putere au
lacrimile tale, mare putere mângâierile tale, cazi la picioarele lui, roagă-l să
nu se ducă din nou la Ierusalim. Cărturarii şi Fariseii s-au înfuriat încă mai
mult astăzi, i-am văzut, vorbeau între ei pe-ascuns, venin picurau buzele
lor, pun la cale moarte.
— Moarte! făcu Magdalena şi pieptul ei se topi; moarte! Dar poate el să
moară, tată?
Bătrânul îşi privi fiica, zâmbi amar:
— Aşa spunem totdeauna despre oamenii pe care-i iubim, şopti el şi
tăcu.
— Dar rabi nu e om ca şi noi, nu este! făcu Magdalena deznădăjduită; nu
este! nu este! spunea şi iar spunea, ca să-şi descânte spaima.
— Cum o ştii? spuse bătrânul şi inima îi tresăltă, pentru că avea
încredere în presimţirile femeii.
— O ştiu, răspunse Magdalena, nu mă întreba cum; sunt sigură. Dar mă
tem, tată; cine îndrăzneşte să-l atingă acum după ce a înviat pe Lazăr?
— Acum după ce a înviat pe Lazăr s-au înfuriat încă mai mult; mai la-
nceput îl ascultau cum predică şi ridicau din umeri; dar acum, după ce a
fost vestită minunea, poporul a prins curaj, acesta e Mesia, strigă, învie
morţi, are putere de la Dumnezeu, să mergem cu el! Astăzi femei şi bărbaţi
au luat ramuri de salcie şi aleargă în urma lui, şi schilozii îşi saltă cârjele şi
ameninţă, iar săracii saltă capul… Le văd toate astea Cărturarii şi Fariseii
şi se-nfurie, dacă-l vom lăsa încă puţin timp, suntem pierduţi, spun ei, şi
intră şi ies de la Anna la Caiafa şi de la Caiafa la Pilat şi îi sapă groapa…
Magdalena, fata mea, îmbrăţişează-i genunchii, nu-l mai lăsa să intre în
Ierusalim, să ne întoarcem în Galileea!
1732
 Îi veni în minte o mutră ciupită de vărsat, îngenuncheată.
— Magdalena, spuse, acum când veneam, am văzut pe Baraba cum dă
târcoale şi faţa lui era întunecată, ca a lui Charon; îndată ce-a auzit pasul
meu, s-a ascuns în tufiş; rău semn!
Trupul său neputincios se încovoie; fata lui îl luă în braţe, îl duse
înăuntru; îi aduse un scaun, bătrânul se aşeză, îngenunche alături de el.
— Unde se află acum? întrebă ea; unde l-ai lăsat, tată?
— În Templu; strigă, ochii lui aruncă flăcări, va da foc sfintei zidiri! Şi
ce cuvinte, Dumnezeul meu, ce blasfemii! Voi desfiinţa, zice, Legea lui
Moise, voi aduce una nouă. N-o să merg să întâlnesc pe Dumnezeu pe
vârful Sionului, o să-l întâlnesc în inima mea!
Bătrânul îşi coborî glasul:
— Câteodată, copilul meu, spuse şi tremura, câteodată mă tem că s-a
smintit; sau nu cumva Lucifer…
— Taci! făcu Magdalena şi puse palmele ei amândouă pe buzele
bătrânului.
Cei doi încă vorbeau, şi apărură în prag, unul în spatele celuilalt,
Ucenicii; Magdalena sări în sus, privi, Iisus nu era cu ei:
— Şi rabi? făcu ea cu glas sfâşietor; unde este rabi?
— Nu te teme, îi răspunse Petru cu faţa aplecată, nu te teme; vine acum.
Sări şi Maria de la picioarele fratelui ei, se apropie neliniştită de Ucenici;
întunecate şi tulburate erau feţele lor, înceţoşaţi ochii; se sprijini de perete:
— Rabi? murmură ea cu sufletul la gură.
— Acum o să vină, Maria, vine… răspunse Ioan, dacă păţea ceva, l-am fi
lăsat?
Ucenicii se împrăştiară în casă; posomorâţi; unul departe de celălalt.
Matei scoase de la sân hârtiile lui şi se pregătea să scrie.
— Spune tu, Matei, făcu bătrânul rabin, spune, să ai binecuvântarea mea.
— Părinte, răspunse Matei, acum când ne întorceam toţi împreună, la
poarta Ierusalimului ne-a ajuns centurionul Rufus.
„Staţi!“ a strigat; „am poruncă!“
1733
 Noi ne-am făcut galbeni ca ceara de frică; dar rabi a întins liniştit mâna
lui spre roman.
„Bine ai venit, prietene“, a spus; “ce vrei de la mine?“
„Nu eu“, a răspuns Rufus, „Pilat te vrea; te rog, vino cu mine.“
„Vin“, spuse liniştit Iisus, şi-şi întoarse faţa spre Ierusalim.
Dar noi am sărit pe el:
„Unde te duci, rabi?“ strigam noi; „nu te lăsăm!“
Centurionul a intrat între noi.
„Nu vă temeţi, este de bine“, ne-a spus; „vă dau cuvântul meu!“
„Mergeţi“, ne-a poruncit învăţătorul, „nu vă temeţi; n-a venit ceasul.“
Dar Iuda a sărit:
„Eu o să vin cu tine, învăţătorule“, a spus el; „nu te las.“
„Vino“, i-a spus învăţătorul, „nici eu nu te las.“
Au luat-o către Ierusalim, cei doi înainte şi Iuda în urmă, ca un câine
ciobănesc.
În timp ce vorbea Matei, Ucenicii se apropiau, îngenuncheau jos, tăcuţi.
— Feţele voastre sunt tulburate, făcu rabinul; ceva ne ascundeţi.
— Avem alte necazuri, părinte, murmură Petru, alte… şi tăcu iarăşi.
Şi într-adevăr, demoni întunecaţi intraseră în ei, acum, când veneau, pe
drum; începuseră, adică, morţii să învie, se apropia ziua Domnului, rabi
avea să urce pe tron, sosea, aşadar, ceasul să-mpartă dregătoriile; şi atunci,
la împărţeală, Ucenicii au început să se certe:126
— Eu voi şedea la dreapta lui, spunea unul; pe mine mă iubeşte mai
mult.
— Nu, pe mine! Pe mine! Pe mine! au sărit toţi şi strigau.
— Eu l-am văzut întâi pe rabi! a spus Andrei.
— Mie îmi vine în vise mai des, i-a întors-o Petru.
— Mie îmi spune „iubite“… făcu Ioan.
— Şi mie! Şi mie! Şi mie! se auziră iarăşi strigăte.
Sângele lui Petru s-a aprins.

1734
 — Mergeţi mai încolo toţi! a strigat; nu mi-a spus mie alaltăieri: „Petru,
eşti piatra, şi pe tine voi clădi Noul Ierusalim?“
— Nu a spus Noul Ierusalim! am cuvintele lui scrise aici! spuse Matei şi
lovi catastiful din sânul său.
— Ce mi-a spus, aşadar, conţopistule? eu asta am auzit! făcu Petru
mâniat.
— A spus: „Tu eşti Petru, şi pe piatra aceasta voi clădi Biserica mea.“127
Biserica mea, nu Ierusalimul; deosebire mare.
— Şi încă ce altceva mi-a rânduit? strigă Petru; de ce te-ai oprit? nu-ţi
convine să mergi mai departe? Despre cheile… spune, aşadar!
Matei, fără poftă, luă catastiful; îl deschise, citi:
— „Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor…“128
— Mai departe! Mai departe! striga Petru triumfător.
Matei îşi înghiţi scuipatul, se aplecă iarăşi peste catastif:
— „Şi ce vei lega pe pământ va fi legat în cer, iar ce vei dezlega pe
pământ, va fi dezlegat în cer…“129 poftiţi, asta e tot!
— Şi puţin ţi se pare? făcu Petru şi privi de sus pe ucenici şi se umfla ca
un cocoş; puţin ţi se pare? Eu, aţi auzit voi toţi, ţin cheile; eu deschid şi
închid Raiul; dacă vreau, vă bag înăuntru, dacă nu vreau, nu vă bag!
Abia atunci Ucenicii se înfuriară; şi s-ar fi încăierat sigur, dacă nu s-ar fi
apropiat deja de Betania; se ruşinară de săteni şi-şi înghiţiră mânia; dar
feţele lor erau încă tare întunecate.

XXVI
În timpul acesta, Iisus şi centurionul mergeau înainte, iar în urma lor
câinele ciobănesc Iuda; intrară pe ulicioarele strâmte ale Ierusalimului, se
îndreptau spre fortăreaţă, aproape de Templu, unde îşi avea palatul Pilat
din Pont; primul deschise gura centurionul şi vorbi:
— Rabi, spuse el mişcat, fata mea e bine şi te are întotdeauna în mintea
ei; şi ori de câte ori află că vorbeşti poporului, ne pleacă pe ascuns din casă
1735
şi aleargă să te asculte; iar astăzi o ţineam strâns de mână, eram împreună
şi te ascultam la Templu, şi-a vrut să alerge, să-ţi sărute picioarele.
— De ce n-ai lăsat-o? făcu Iisus; o clipă e de ajuns să mântuiască sufletul
omului; de ce ai lăsat clipa asta să treacă fără rost?
„O romană să sărute picioarele unui ovreu!“ se gândi ruşinat Rufus, dar
nu vorbi.
Ţinea un bici scurt şi dădea la o parte gloata de oameni; arşiţă mare,
trupurile îl îngreţoşau, nori de muşte; centurionul respira cu scârbă aerul
ovreiesc; de atâţia ani în Palestina şi încă nu se obişnuise cu ovreimea.
Treceau acum prin bazarul acoperit cu rogojini; aici era răcoare, încetiniră
pasul.
— Cum poţi, spuse centurionul, să vorbeşti acestei turme de câini?
Iisus se înroşi:
— Nu sunt câini, spuse; sunt suflete, scântei ale lui Dumnezeu;
Dumnezeu e vâlvătaie, sutaşule, şi fiecare suflet scânteie din ea, s-o
cinsteşti.
— Sunt roman, răspunse Rufus, roman e şi dumnezeul meu; deschide
drumuri, clădeşte tabere ostăşeşti, aduce apa în cetăţi, se înarmează cu
bronz şi iese la război; el înainte şi noi în urma lui; iar sufletul de care
vorbeşti şi trupul nostru e pentru noi totuna, şi peste el pecetea Romei. Şi
când murim, mor amândouă împreună şi rămân fiii noştri; pentru noi,
aceasta înseamnă nemurire. Iar cele ce spui despre împărăţiile cerurilor, mi
se par poveşti, să mă ierţi.
Tăcu, iar peste puţin:
— Noi suntem, zise, făcuţi să cârmuim oameni; şi oamenii nu sunt
cârmuiţi cu dragostea.
— Dragostea nu e fără arme, spuse Iisus şi privi ochii reci, albaştri ai
centurionului, obrajii proaspăt bărbieriţi, mâinile groase cu degete scurte;
intră în război şi dragostea, asaltează.
— Atunci nu este dragoste, spuse centurionul.

1736
 Iisus lăsă capul în jos: „Trebuie să găsesc burdufuri noi, să pun vin nou“,
se gândi el; „cuvinte noi“130.
Ajungeau de-acum; fortăreaţă şi palat în acelaşi timp se înălţă înaintea
lor turnul care păzea în el pe trufaşul guvernator roman, Pilat din Pont. El
era scârbit de neamul ovreiesc, ţinea o batistă înmiresmată dinaintea
nărilor, când umbla pe ulicioarele Ierusalimului sau când era nevoit să
vorbească cu ovreii. Nu credea nici în zei, nici în oameni; nici în Pilat din
Pont; în nimic. Ţinea totdeauna, atârnat la gâtul său c-un lănţişor de aur, un
brici ascuţit, să-şi deschidă vinele, când se va lehămeti de-acum să
mănânce, să bea, să cârmuiască; sau când l-ar fi surghiunit împăratul.
Asculta deseori pe ovrei cum răguşesc strigând pe Mesia, să vină să-i
elibereze, şi râdea; arăta briciul ascuţit şi spunea femeii lui: „Iată pe Mesia
al meu; ăsta mă va elibera“. Dar femeia îşi întorcea faţa în altă parte şi nu
răspundea.
În faţa porţii mari a turnului, Iisus se opri:
— Sutaşule, spuse el, îmi eşti dator un hatâr, îţi aminteşti? A venit ceasul
să ţi-l cer.
— Toată bucuria vieţii mele ţi-o datorez ţie, Iisuse Nazarineanul,
răspunse Rufus; spune, orice pot.
— Dacă mă prind, dacă mă întemniţează, dacă mă omoară, să nu faci
nimic să mă scapi. Îmi dai cuvântul tău?
Păşeau acum pe sub poarta turnului; ostaşii de pază ridicară mâinile,
salutară pe centurion.
— Hatâr este ceea ce-mi ceri? făcu Rufus uimit; nu-i înţeleg pe ovrei.
Doi negri uriaşi stăteau în faţa uşii lui Pilat şi-l păzeau.
— Hatâr, sutaşule, spuse Iisus; îmi dai cuvântul tău?
Rufus făcu semn negrilor să deschidă uşa.

Uscat, bărbierit, cu fruntea îngustă, cu ochii gri duri, cu buze înalte

subţiri, Pilat săltă capul şi privi pe Iisus care se oprise înaintea lui; şedea pe
un tron, înalt sculptat grosolan cu vulturi şi citea.

1737
 — Tu eşti Iisus Nazarineanul, regele iudeilor? şuieră zeflemitor şi-şi
puse batista lui înmiresmată la nări.
— Nu sunt rege, răspunse Iisus.
— Cum? nu eşti Mesia? Iar Mesia nu este cel pe care îl aşteaptă de atâtea
generaţii cei de-un neam cu tine, fiii lui Avraam, să-i elibereze şi să se
aşeze pe tronul lui Israel? Să ne alunge pe noi, romanii? Aşadar, ce spui:
nu sunt rege?
— Împărăţia mea nu e pe pământ.131
— Dar unde? Pe apă? În văzduh? făcu Pilat şi izbucni în râs.
— În cer, răspunse liniştit Iisus.
— Bine, zise Pilat, darul tău e cerul; pământul să nu-l atingi.
Îşi scoase din deget inelul de aur pe care-l purta, îl ridică sus în lumină şi
privi piatra roşie de pe inel; era sculptat pe ea un cap de mort şi de jur
împrejur textul: „Mănâncă, bea, veseleşte-te; mâine vei ajunge aşa“.
— Mi-e silă de ovrei, spuse, ei nu se spală niciodată şi au un Dumnezeu
ca şi mutrele lor: nespălat, cu plete lungi, cu gheare răpitoare, palavragiu;
şi răzbunător precum cămila.
— Acest Dumnezeu, află, a ridicat deja pumnul său deasupra Romei,
spuse iarăşi liniştit Iisus.
— Roma este nemuritoare, răspunse Pilat şi căscă.
— Roma este statuia uriaşă pe care a văzut-o profetul Daniel în vedenia
lui.
— Statuie? ce statuie? Ceea ce voi, ovreii, doriţi cu foc pe trezie, vedeţi
în somn; trăiţi şi muriţi cu vedenii.
— Aşa începe bătălia omului, cu vedenii; şi încet-încet umbra se
încheagă şi se întăreşte – duhul se îmbracă în carne şi coboară pe pământ;
iar profetul Daniel a văzut vedenia şi văzând-o, porneşte de-acum, va lua
trup, va coborî pe pământ şi va doborî Roma.
— Admir, Iisuse din Nazaret, îndrăzneala ta sau nesăbuinţa; nu te temi
de moarte, se pare, şi de aceea vorbeşti cu asemenea libertate; îmi placi.
Spune, aşadar, vedenia lui Daniel.
1738
 — Profetul Daniel a văzut într-o noapte o statuie uriaşă; de aur capul ei,
piepţii şi braţele de argint; pântecele ei şi coapsele de bronz; fluierele
picioarelor ei de fier, dar jos picioarele ei erau de lut. Pe neaşteptate, de
către o mână nevăzută, o piatră a fost aruncată pe picioarele ei de lut şi le-a
zdrobit; şi într-o clipită, întreaga statuie, aur, argint, bronz, fier, s-au
rostogolit la pământ… Mâna nevăzută, Pilate din Pont, este Dumnezeul lui
Israel, piatra eu, iar statuia uriaşă e Roma.
Pilat căscă iarăşi.
— Am înţeles, zise plictisit, am înţeles jocul tău, Iisuse din Nazaret, rege
al Iudeilor! insulţi Roma ca să mă faci să mă înfurii, să te răstignesc, să
ajungi şi dumneata erou; ai pregătit foarte dibaci totul; ai început deja, ştiu,
să înviezi morţi, deschizi drumul; la fel şi Ucenicii tăi vor da de veste
poimâine că nu ai murit, ai înviat, te-ai urcat la cer… Dar ai venit prea
târziu, şarlatanule; nu mai ţine jocul tău, găseşte altul; nu te omor, nu te fac
erou, n-o s-ajungi şi dumneata zeu, scoate-ţi asta din minte.
Iisus tăcea; pe fereastra deschisă se vedea cum străluceşte în soare, uriaş,
Templul lui Iehova, ca o fiară antropofagă nemişcată, şi peste tot turme
pestriţe, oamenii se mişcau şi intrau în gura ei neagră deschisă. Pilat se
juca acum cu lănţişorul său de aur, nu vorbea; se ruşina să ceară un hatâr
de la un ovreu, dar îi promisese femeii lui, trebuia.
— Nimic altceva? făcu Iisus şi se întoarse către uşă.
Pilat se ridică:
— Nu pleca, zise; am să-ţi spun o vorbă, de aceea te-am chemat; femeia
mea te vede, zice, în fiecare seară în vis, nu mai îndrăzneşte să-şi închidă
ochii pentru că vii; i te plângi, zice, că ei caută să te omoare şi o rogi în
fiecare seară să-mi vorbească, să nu las pe compatrioţii tăi, Anna şi Caiafa,
să te ucidă. Ieri-seară femeia mea a scos un strigăt, a sărit din somn şi s-a
pus pe plâns; îi e milă de tine, zice, nu ştiu de ce, nu mă amestec în
neghiobii femeieşti; şi a căzut la picioarele mele să te chem şi să-ţi spun să
pleci, să scapi. Iisuse din Nazaret, aerul Ierusalimului nu e bun pentru

1739
sănătatea ta; întoarce-te în Galileea! Nu vreau cu forţa, ţi-o spun cu binele:
întoarce-te în Galileea!
— Luptă e viaţa, răspunse Iisus, cu acelaşi glas întotdeauna liniştit,
hotărât, luptă, şi o ştii asta, pentru că eşti ostaş şi roman; dar ceea ce nu ştii
este acest fapt: Dumnezeu este căpetenia şi noi ostaşii Lui; din clipa în care
omul se naşte, Dumnezeu îi arată pământul, iar pe pământ o cetate, un sat,
un munte, marea sau pustiul şi îi spune: „Aici vei lupta!“ Guvernator al
Iudeii, Dumnezeu m-a apucat de păr într-o noapte, m-a ridicat şi m-a adus
în Ierusalim, m-a pus înaintea Templului şi mi-a spus: „Aici vei lupta!“ Nu
dezertez, Guvernator al Iudeii, aici voi lupta!
Pilat ridică din umeri; se căise deja că i-a cerut hatârul şi că a dezvăluit
unui ovreu o taină a casei sale; se făcea, aşa cum obişnuia, că-şi curăţă
mâinile:
— Fă ce-ţi trece prin mintea seacă, zise, eu îmi spăl, îmi curăţ mâinile;
du-te!
Iisus ridică mâna, salută; în clipa în care păşea pragul:
— Ei, Mesia, îi strigă Pilat în zeflemea, care este înfricoşătoarea veste pe
care aud c-o aduci lumii?
— Focul, răspunse iarăşi liniştit Iisus; focul, să cureţe pământul.
— De romani?
— Nu, de necredincioşi; de nedrepţi, de necinstiţi, de sătui.
— Şi după aceea?
— Şi după aceea pe pământul pârjolit, curăţat, să fie clădit Noul
Ierusalim.
— Şi cine va clădi acest nou Ierusalim?
— Eu.
Pilat izbucni în râs:
— Haide, zise el, bine-i ziceam eu femeii mele; eşti smintit de-a binelea.
Să vii din când în când să te văd, să-mi treacă timpul; haide acum, pleacă;
sunt sătul de tine.
Lovi din palme, intrară cei doi negri uriaşi şi-l scoaseră afară pe Iisus.
1740
 Iuda aştepta neliniştit în afara turnului; în ultima vreme, un vierme
ascuns îl rodea pe învăţător, şi faţa lui se încreţea şi se înăsprea în fiecare
zi, iar cuvintele deveneau mai triste şi ameninţătoare; urca deseori singur şi
rămânea ceasuri pe o colină în afara Ierusalimului, pe Golgota, unde
romanii răstignesc pe cei răzvrătiţi. Şi cu cât vedea în jurul său pe preoţi şi
ierarhi că se înfurie şi că-i sapă groapa, cu atât mai mult îi repezea şi el şi
le striga: vipere înveninate, mincinoşi, prefăcuţi care tremuraţi să nu
înghiţiţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila!132 Stătea toată ziua, în fiecare zi,
dinaintea Templului, şi rostea cuvinte aspre, ca şi cum şi-ar fi căutat
moartea. Iar alaltăieri, atunci când Iuda l-a întrebat când îşi va arunca de-
acum blana de miel, să se arate leul în toată slava lui, Iisus a clătinat din
cap şi niciodată Iuda nu a văzut zâmbet mai amar pe buze de om. Din ziua
aceea Iuda nu-l mai slăbea din ochi; şi când îl vedea că urcă pe Golgota, îl
urma într-ascuns, nu cumva vreun duşman pitit să ridice mâna asupra lui.
Acum, prin faţa turnului blestemat, Iuda mergea în sus şi-n jos şi privea
ca un taur străjerii romani, îmbrăcaţi în bronz, cu feţe aspre de ţărani,
nemişcaţi, iar în spatele lor cum vălureşte, în prăjini înalte, nelegiuita
flamură cu vulturi. Ce-ar putea să vrea Pilat de la el, de ce l-a chemat? Iuda
ştia, afla asta de la ziloţii din Ierusalim, Anna şi Caiafa intrau şi ieşeau în
turnul acesta şi învinuiau pe Iisus că vrea să aţâţe răscoală, să alunge
romanii şi să ajungă rege; dar Pilat se împotrivea; este smintit de-a binelea,
spunea, nu se amestecă el în treburile romanilor, odată am pus într-adins
oameni şi l-au întrebat: „Vrea Dumnezeul lui Israel să plătim dajdie
romanilor? ce zici şi dumneata?“ Iar el, în chip prea drept, prea isteţ, a
răspuns: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce e al lui
Dumnezeu!“133 Râdea Pilat; nu este smintit de-a binelea, spunea, este făcut
de alţii smintit; dacă încalcă credinţa voastră, pedepsiţi-l voi, eu îmi spăl,
îmi curăţ mâinile; dar de Roma nu s-atinge. Astea le spunea şi-i alunga; dar
acum nu cumva şi-a schimbat gândul?
Şi apoi, se rezemă de zidul din faţă, îşi strângea, îşi desfăcea pumnii,
înfuriat.
1741
 Deodată tresări; se auziră trâmbiţe, mulţimea se dădu la o parte şi patru
leviţi soseau pe neaşteptate şi puneau încet, înaintea porţii turnului, o
lectică brodată cu aur; deschiseră perdelele de mătase, şi coborî încet
dinăuntru, gras, umflat, cu o glugă lăsată pe ochi, cu o mantie galbenă în
întregime de mătase, Caiafa. Se deschiseră cele două foi grele ale porţii, şi
tocmai în clipa aceea ieşea Iisus; pe prag cei doi se întâlniră faţă-n faţă;
Iisus desculţ, cu veşmântul său alb cârpit, se opri şi privi adânc, neclintit,
pe arhiereu; iar acesta ridică pleoapele grele, îl cunoscu, îl privi repede pe
sub pleoape din creştet până-n tălpi, buzele lui de ţap se mişcară:
— Ce cauţi aici, răzvrătitule?
Dar Iisus, nemişcat, îşi înfigea în el ochii lui mari, aspri şi trişti.
— Nu mă tem de tine, arhiereu al Satanei, răspunse.
— Azvârliţi-l afară! ţipă Caiafa la cei patru cărăuşi ai lui şi înaintă în
curte, cu fundul ca un ghem şi cu picioarele strâmbe.
Cei patru leviţi se repeziră să-l înhaţe pe Iisus, dar Iuda sări:
— Jos mâinile! mugi el.
Îi dădu la o parte, îl luă pe Iisus de braţ:
— Să mergem, spuse.
Iuda dădea la o parte cămilele, oamenii, oile, deschidea drum lui Iisus să
treacă; păşiră pe poarta fortăreţei, coborâră în Valea Cedrilor, urcară panta
din faţă, apucară drumul Betaniei.
— Ce-a vrut de la tine? făcu Iuda şi strânse pe învăţător de braţ cu
nelinişte.
— Iuda, răspunse Iisus, apoi, după o tăcere adâncă, astă-seară o să-ţi
încredinţez o taină înfricoşătoare.
Iuda lăsă în jos capul cu păr roşcat, cu gura căscată, aştepta.
— Eşti mai puternic decât toţi prietenii, numai tu poţi, cred, s-o înduri;
celorlalţi nu le-am spus nimic, nici n-o să le spun; nu îndură.
Iuda se înroşi mulţumit.
— Mulţumesc, rabi, zise, că ai încredere în mine; spune; o să vezi, n-o să
te fac de ruşine.
1742
 — Iuda, ştii de ce-am părăsit Galileea mea dragă şi am venit la
Ierusalim?
— Da, răspunse Iuda; pentru că ceea ce este să se întâmple, aici se va
întâmpla.
— Da, flacăra Domnului de-aici va porni; nu mai pot să dorm; sar la
miezul nopţii, privesc cerul, încă nu s-a deschis? Încă nu se varsă flăcările?
Venea ziua, alergam la Templu, vobeam, ameninţam; arătam cerul,
porunceam, rugam, descântam focul să coboare; glasul meu se pierdea;
cerul închis, mut, liniştit deasupra mea. Şi pe neaşteptate, într-o zi…
Glasul i se tăie; Iuda se aplecă asupra lui să audă; dar se auzea numai o
răsuflare înăbuşită şi dinţii lui Iisus clănţănind.
— Aşadar? Aşadar? întrebă Iuda cu sufletul la gură.
Iisus îşi trase răsuflarea, vorbi iarăşi:
— Într-o zi, pe când eram întins, singur-singurel, pe vârful Golgotei,
lucră în mintea mea profetul Isaia. Nu, nu în mintea mea; l-am văzut în
carne şi oase înaintea mea, pe pietrele de pe Golgota, ţinea fluturând pielea
unui ţap, cu cele patru picioare ale lui, cu capul şi cu coarnele şi cu
amuletele agăţate, ca şi cum ar fi fost ţapul negru pe care îl întâlnisem în
pustiu; iar pe piele, slovele: „Citeşte!“ îmi face poruncitor şi a întins
înaintea mea, în văzduh, ţapul şi îndată ce-am auzit glasul, a dispărut
profetul şi ţapul; şi au rămas în văzduh numai slovele, negre cu iniţiale
roşii.
Iisus îşi ţintui ochii în lumină, se făcu palid; strânse braţul lui Iuda şi se
prinse de el.
— Iată-le! murmură cu spaimă; au umplut văzduhul!
— Citeşte! făcu Iuda şi tremura şi el.
Iar Iisus începu, răguşit, gâfâind, să silabisească; ca şi cum slovele ar fi
fost fiare vii, le vâna, şi ele se împotriveau. Silabisea şi-şi tot ştergea
năduşeala:
— „A fost împovărat cu păcatele noastre, a fost rănit de greşelile noastre,
nelegiuirile noastre l-au strivit; iar el, întristat, mâhnit nu a deschis gura.
1743
Părăsit, dispreţuit de toţi, a înaintat, fără împotrivire, ca un miel pe care-l
duc la măcelărie şi-l înjunghie.“134
Iisus tăcu; se făcuse galben ca ceara.
— Nu înţeleg, spuse Iuda, se opri şi cu degetul piciorului său, mişcă din
loc pietrele; nu înţeleg; cine este mielul de-l duc la măcelărie? Cine o să
moară?
— Iuda, răspunse încet Iisus, Iuda, fratele meu, eu.
— Tu? Tu? făcu Iuda şi se dădu înapoi; nu eşti, aşadar, Mesia?
— Sunt.
— Nu înţeleg! strigă iarăşi Iuda şi-şi lovi puternic de pietre degetele de
la picioare.
— Acesta-i drumul, Iuda, nu striga; ca să fie mântuită lumea, trebuie ca
eu, din vrerea mea, să mor. N-o ştiam nici eu; nefericitului de mine
Dumnezeu îi trimitea semne; când vedenii în văzduh, când vise în somn,
când ţapul mort, cu toate păcatele poporului de gâtul lui, în pustiu; şi o
umbră, din ziua în care am plecat de la casa mamei mele, mă urmează ca
un câine, sau uneori aleargă înaintea mea şi-mi arată drumul. Care drum?
Crucea.
Iuda îşi smulgea peri din barbă. Altfel aştepta el pe Mesia, cu o spadă, să
scoată un strigăt, să sară din Valea lui Iosafat, din morminte, toate
generaţiile de ovrei morţi, să se unească cu cei vii, să se răzvrătească
împreună cu ei şi caii şi cămilele ovreilor, şi toţi, pedeştri, călări, să se
repeadă, să înjunghie pe romani; iar Mesia să se aşeze pe tronul lui David
şi pernă la picioarele lui, să calce pe ea, Lumea. Acesta era, acesta era
Mesia pe care îl aştepta Iuda Iscariotul, iar acum!…
Ca un taur îl privi pe Iisus, îşi muşcă buzele, nu-i scăpă un cuvânt greu;
şi începu iarăşi să mişte din loc pietrele cu călcâiele. Iisus îl văzu, i se făcu
milă de el.
— Fă-ţi curaj, Iuda, fratele meu, îi spuse îndulcindu-şi glasul; îmi fac şi
eu; nu se poate altfel, acesta-i drumul.
— Şi apoi? făcu Iuda, cu ochii pironiţi pe stânci; apoi?
1744
 — Mă voi întoarce cu toată slava mea, să judec viii şi morţii.
— Când?
— Mulţi din generaţia de-acum nu vor muri înainte de-a mă vedea.
— Să mergem! făcu Iuda şi iuţi pasul.
În urma lui, Iisus gâfâia, căznindu-se să-l ajungă; soarele se apropia de-
acum să se prăbuşească în dosul munţilor Iudeii, se auziră departe, de la
Marea Moartă, primii şacali, care se trezeau.
Iuda se rostogolea înainte şi mugea; era cutremur înăuntrul său, toate se
prăbuşeau. El nu avea încredere în moarte, i se părea mai rău acest drum,
iar Lazăr care a fost înviat îl scârbea; îi părea mai mort decât toţi morţii,
mai urât mirositor. Şi Mesia însuşi cum va ieşi din lupta lui cu Moartea?
Nu, nu, el nu avea încredere în moarte!
Se întoarse să-i dea răspuns lui Iisus, să-i arunce cuvântul cel greu care i
se împleticea pe limbă, doar-doar l-o face să schimbe drumul, să nu treacă
prin moarte, dar cum se-ntoarse, scoase un strigăt de groază: o gigantică
umbră cădea de pe trupul lui Iisus; nu era umbră de om, era o cruce
gigantică. Îl apucă de mână pe Iisus:
— Priveşte! făcu el şi-i arătă umbra.
Iisus se înfioră.
— Taci, spuse încet, taci, Iuda, fratele meu.
Şi aşa, cei doi, mână în mână, apucară urcuşul domol al Betaniei;
genunchii lui Iisus se muiau şi Iuda îl susţinea; tăceau. O clipă Iisus se
aplecă, apucă de jos o piatră caldă; multă vreme o ţinu strâns în mâna lui;
piatră era aceasta sau mână de om iubit? Privi în jurul său; pământurile
toate, care muriseră iarna, cum au scos iarbă, cum au înflorit!
— Iuda, fratele meu, spuse, nu te întrista; cum intră grâul în pământ şi
Dumnezeu trimite ploaia şi se umflă pământul şi se înalţă dinlăuntrul său
afânat spicul şi hrăneşte oamenii? Dacă bobul de grâu n-ar fi murit, s-ar fi
înălţat vreodată spicul? La fel şi Fiul Omului.

1745
 Dar Iuda nu se mângâia, nu vorbea şi urca; soarele căzu în dosul
munţilor, noaptea urcă de pe pământ, primele opaiţe deja jucau
tremurătoare pe vârful colinei.
— Aminteşte-ţi de Lazăr… făcu iarăşi Iisus.
Dar lui Iuda i se făcu greaţă şi înainta, scuipând.

Marta aprinse opaiţul şi Lazăr îşi puse palma înaintea ochilor; lumina îl
rănea încă. Petru luă de braţ pe Matei, se aşezară amândoi sub opaiţ;
bătrâna Salomeea găsise un caier de lână neagră, torcea şi se gândea la cei
doi fii ai ei; întârzie, Dumnezeul meu, să vină ziua să-i vadă că strălucesc
cu o panglică de aur în păr; şi că întreg lacul Ghenizaret e al lor…
Iar Magdalena luase poteca şi cobora, rabi întârzia, multă era durerea ei,
n-o mai încăpea casa, şi pornise la drum, poate-l întâlneşte cumva pe
iubitul ei. Ucenicii, ciuciţi în curte, trăgeau cu coada ochiului la poarta de-
afară şi nu vorbeau; încă fierbea în ei mânia. Linişte în toată casa, nu se
auzea o suflare; bună clipa, Petru de o vreme dorea cu ardoare să vadă ce
scrie în fiecare seară în catastiful său vameşul; dar după cearta lui cu
ceilalţi, nu răbdă; trebuia să ştie ce spune despre el, necinstitul neam de
conţopişti, să aibă grijă să nu-l facă de râs generaţiilor viitoare; dacă ar fi
îndrăznit să-i facă una ca asta, i-ar fi aruncat terfeloagele şi penele de scris,
chiar astă-seară, în foc. Aşadar, îl luă cu măguleli de braţ, îngenuncheară
amândoi sub opaiţ.
— Citeşte-mi, Matei, te rog, îl pofti el doritor; vreau să aflu ce scrii,
adică, despre învăţător.
Matei, cum îl auzi, se bucură; trase încet de la sânul său catastiful, îl
înfăşurase acum într-o basma femeiască brodată, pe care i-o dăruise Maria,
sora lui Lazăr, îl desfăşură cu grijă, ca şi cum ar fi fost un lucru viu şi rănit,
îl deschise, începu să-şi clatine trupul în faţă şi-n spate, luă avânt şi porni
să citească, pe jumătate spunând, pe jumătate psalmodiind:

1746
 — „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov, şi Iacov a născut pe
Iuda şi pe fraţii lui, iar Iuda a născut pe Fares şi pe Zara…“
Petru închise ochii şi asculta; pe dinaintea lui se perindau neamurile
ovreilor, de la Avraam până la David, paisprezece generaţii; de la David
până la mutarea în Babilon, paisprezece generaţii; de la mutarea în Babilon
până la Hristos, paisprezece generaţii… Ce lume, ce oaste nenumărată,
nemuritoare! Ce bucurie mare, ce mândrie să fii şi tu unul dintre ovrei!
Petru îşi propti de perete capul, asculta; trecură generaţiile, ajunseră în
vremurile lui Iisus, asculta; câte minuni se întâmplaseră, iar el nici nu le-a
luat mirosul! Aşadar, Iisus s-a născut în Betleem, tată al lui a fost nu Iosif
tâmplarul, ci Sfântul Duh; şi au venit trei Magi şi i s-au închinat, şi ce erau
cuvintele acestea pe care le-a aruncat porumbelul din cer, la Botez? El,
Petru, nu le-a auzit; cine i le-a spus lui Matei, care nu era încă acolo? Încet-
încet, Petru nu mai auzea cuvintele, numai o muzică, adormitoare,
monotonă, tristă, iar domol îl luă somnul… Acum, în somn, auzea nespus
de clar muzica şi cuvintele; dar fiecare cuvânt i se părea în somn ca o
rodie, ca rodiile pe care le mâncase anul trecut pe Ierihon, şi crăpau în vânt
şi zburau dinăuntru când flăcări, când îngeri şi aripi şi trâmbiţe.
Pe neaşteptate, în marea dulceaţă a somnului, auzi zarvă şi glasuri
voioase, sări; văzu înaintea lui pe Matei, cu terfeloagele lui pe genunchi,
cum citeşte încă, îşi aminti, se ruşină că-l luase somnul, căzu, îl îmbrăţişă
şi îl sărută pe gură.
— Iartă-mă, frate Matei, spuse, dar pe când te ascultam, am intrat în Rai.
Iisus apăru în prag, în urma lui Magdalena, şi strălucea de bucurie; ochii
ei, buzele ei şi gâtul descheiat aruncau flăcări; Iisus văzu pe Petru cum
îmbrăţişează şi sărută pe vameş, privirea lui se îndulci, arătă pe cei doi
îmbrăţişaţi:
— Aceasta e împărăţia cerurilor, spuse.
Se apropie de Lazăr, iar acesta dădu să se ridice, dar rărunchii lui
trosniră, se temu să nu i se sfărâme, se aşeză iarăşi jos; se întinse şi atinse
1747
cu vârful degetelor lui mâna lui Iisus; iar acesta se înfioră; tare rece era
mâna lui Lazăr şi neagră şi mirosea a pământ.
Iisus ieşi iarăşi în curte să-şi tragă răsuflarea; înviatul acesta se chinuia
încă între viaţă şi moarte; Dumnezeu nu putea încă să învingă
putreziciunea în el; niciodată moartea nu arătase cât era de puternică
precum în înviatul acesta; o spaimă puse stăpânire pe Iisus şi o tristeţe
mare.
Bătrâna Salomeea, cu furca de tors la subsuoară, se apropie de el şi se
ridică pe vârful picioarelor, să-i vorbească în taină la ureche:
— Rabi… îi zise, iar el se aplecă s-o audă.
— Spune, maică Salomeea…
— Rabi, când o să urci pe tron, îţi cer un hatâr: ai văzut ce-am făcut noi
pentru tine…
— Spune, maica mea… şi inima lui Iisus se strânse – când vor simţi
oamenii, se gândi el, că fapta bună nu primeşte plată?
— Acum că o să urci pe tron, copilul meu, să pui în dreapta ta pe Ioan, în
stânga ta pe Iacov, fiii mei…135
Iisus îşi muşcă buzele să nu vorbească şi-şi pironi ochii în pământ.
— Ai auzit, copilul meu? Pe Ioan…
Iisus făcu un pas, intră înăuntru; se opri lângă opaiţ, văzu pe Matei care
ţinea încă deschis pe genunchii lui catastiful, închisese ochii şi era cufundat
în cele ce citise.
— Matei, spuse Iisus, adu aici catastifele tale; ce scrii?
Matei se ridică bucuros, îi întinse mâna cu cele scrise de el.
— Rabi, zise, aici istorisesc, pentru oamenii care vor veni, viaţa şi
faptele tale.
Iisus îngenunche sub opaiţ, începu să citescă.
De la primele cuvinte, tresări; întorcea nestăpânit foile, citea cu lăcomie,
faţa lui se înroşea şi se înfuria; Matei îl privea şi se ascunsese în colţ cu
spaimă şi aştepta. Iisus răsfoia, răsfoia, nu mai răbda, se ridică în picioare,
aruncă Evanghelia lui Matei pe jos cu mânie.
1748
 — Ce sunt astea? strigă; minciuni! minciuni! minciuni! Mesia nu are
nevoie de minuni, el este minunea, de alta nu este nevoie! M-am născut în
Nazaret, nu în Betleem, niciodată n-a călcat piciorul meu în Betleem, nu-
mi amintesc Magii, nu am mers niciodată în Egipt, iar ceea ce scrii că mi-a
spus porumbelul în ceasul în care eram botezat: „Acesta este Fiul meu cel
iubit“, cine ţi-a dezvăluit-o? Eu nu am auzit desluşit; tu, care nu erai acolo,
unde-ai găsit-o?
— Mi-a dezvăluit-o Îngerul, răspunse Matei tremurând.
— Îngerul? Care Înger?
— Cel care vine în fiecare seară când prind pana de scris, se apleacă la
urechea mea şi-mi dictează şi scriu.
— Un Înger? făcu Iisus tulburat; un Înger îţi dictează şi scrii?
Matei prinse curaj:
— Da, un Înger; uneori chiar îl văd, totdeauna îl aud; buzele lui îmi ating
urechea dreaptă şi aud aripile lui care mă înfăşoară; precum pruncul sunt
înfăşat în aripa Îngerului şi scriu; nu scriu, copiez ceea ce-mi spune. Dar
ce? de la mine aş fi scris eu toate aceste lucruri minunate?
— Un Înger? murmură iarăşi Iisus şi se cufundă în gânduri.
Betleem, Magi, Egipt, tu eşti Fiul meu cel iubit… dacă toate acestea sunt
adevărul adevărat? Dacă aceasta este cea mai înaltă treaptă a adevărului,
unde numai Dumnezeu sălăşluieşte? Dacă ceea ce noi numim adevăr,
Dumnezeu numeşte minciună?
Tăcu; se aplecă, strânse de jos cu grijă cele scrise pe care le aruncase şi
le dădu lui Matei; iar acesta le înfăşură iarăşi în basmaua brodată şi le
ascunse în sân, lipite de pielea sa.
— Scrie ceea ce îţi dictează Îngerul, spuse Iisus; eu de-acum… dar nu
lăsă să-i scape cuvântul.
În acest timp, în curte, Ucenicii înconjuraseră pe Iuda şi-i cereau să le
spună ce-a vrut Pilat de la rabi şi de ce l-a chemat; dar Iuda nici nu se
întoarse să-i privească, ieşi şi se opri la poarta de la intrare; îi era silă să-i
vadă şi să-i audă; numai cu rabi putea el de-acum să vorbească, o
1749
înfricoşătoare taină îi unea şi-i despărţea de ceilalţi… Iuda privi noaptea
care înghiţise lumina; iar deasupra lui, primele stele, ca nişte candele care
începeau să se aprindă:
„Dumnezeu al lui Israel“, mugi el înăuntrul său, „ajută-mă să nu mă
smintesc“.
Magdalena, neliniştită, merse şi se opri lângă Iuda; el dădu să plece, dar
Magdalena îl apucă de marginea veşmântului.
— Iuda, zise ea, mie poţi să-mi mărturiseşti taina ta fără teamă; mă ştii.
— Care taină? Pilat l-a poftit să-i spună să aibă grijă de el; Caiafa…
— Nu asta, cealaltă.
— Care cealaltă, ai luat iarăşi foc, Magdalena, cărbuni aprinşi sunt ochii
tăi.
Râse fără poftă:
— Plângi, îi zise, plângi, să se stingă.
Dar Magdalena îşi muşcă basmaua, o sfâşie cu dinţii.
— De ce să te aleagă pe tine, murmură ea, pe tine, Iuda Iscariotul?
Dar barbă-roşcată acum se mânie; înşfăcă pe Magdalena de braţ.
— Pe cine voiai să aleagă, Maria din Magdala? Pe Petru moară de vânt?
Sau pe drăgălaşul de Ioan? Sau nu cumva ai vrea să te aleagă pe dumneata,
o femeie? Eu sunt piatră tare şi tăioasă din pustiu, şi îndur; aşadar, pe mine
m-a ales!
Ochii Magdalenei se umplură de lacrimi:
— Ai dreptate, sunt femeie, o făptură schiloadă şi rănită… murmură ea,
intră şi se vârî înăuntru, lângă vatră, un ghemotoc.
Marta aşternuse masa rotundă joasă pentru cină; ucenicii se adunară din
curte, îngenuncheară; Lazăr băuse zeama de la găină, se făcu sânge în el, se
înzdrăveni; încet-încet, cu vânt, cu lumină, cu mâncare, trupul său crăpat se
călfătuia şi se întărea.
Uşa de la mijloc se deschise şi apăru palid, ca o arătare, bătrânul rabin;
se propti cu greu în cârja lui, pentru că genunchii lui de-acum nu mai voiau

1750
să-l susţină; văzu pe Iisus, îi făcu semn că vrea să-i vorbească, iar Iisus se
ridică, îl luă şi-l puse de se aşeză alături de Lazăr.
— Părinte, îi spuse, vreau şi eu să-ţi vorbesc.
— Astăzi am o supărare cu tine, copilul meu, spuse bătrânul rabin şi-l
privi cu duioşie aspră; o spun deschis înaintea tuturor; să mă audă femei şi
bărbaţi, şi Lazăr care s-a ridicat din mormânt şi va fi ştiind multe taine; să
mă audă toţi şi să judece.
— Ce pot să ştie oamenii? răspunse Iisus; un Înger, întrebaţi şi pe Matei,
dă din aripi în casa aceasta şi ascultă; el să judece. Ce supărare, părinte?
— De ce vrei să desfiinţezi Legea Sfântă? Până acum o cinsteai cum
trebuie să cinstească fiul pe tatăl său bătrân; astăzi înaintea Templului, ai
ridicat flamura ta; aşadar, până unde va ajunge răzvrătirea inimii tale?
— Până la dragoste, părinte; până la picioarele lui Dumnezeu; acolo se
va rezema şi se va odihni.
— Nu poţi să ajungi până acolo cu Legea Sfântă? Nu ştii ce spun Sfintele
Scripturi ale noastre? Cu nouă sute paisprezece generaţii înainte de-a zidi
Dumnezeu lumea, Legea a fost scrisă; dar nu pe pergamente, atunci nu
existau încă vietăţi să-şi dea pielea; nici pe lemn; nu existau încă arbori;
nici pe piatră; nu existau încă pietre; a fost scrisă cu flăcări negre peste foc
alb pe braţul stâng al Domnului; iar potrivit cu această sfântă Lege, află,
Dumnezeu a creat lumea.
— Nu! Nu! strigă Iisus, nemaiputând să îndure; nu!
Bătrânul rabin îi prinse mâna cu duioşie:
— De ce strigi aşa, copilul meu?
Iisus se roşi, se ruşină; de-acum scăpase frâul din mâini, nu putea să dea
poruncă sufletului său; ca şi cum ar fi fost, din călcâie până-n creştet, rănit;
şi oriunde l-ai fi atins, oricât de uşor l-ai fi atins, striga; pentru că îl durea.
Strigă şi acum, se linişti puţin, prinse mâna bătrânului rabin, îşi coborî
glasul.
— Sfintele Scripturi, părinte, spuse el, sunt filele inimii mele; toate
celelalte file eu le-am sfâşiat.
1751
 Dar îndată ce spuse asta, se căi:
— Nu eu… nu eu… murmură; Dumnezeu care m-a trimis.
Bătrânul rabin, aşa cum şedea lângă Iisus şi genunchii lor se atingeau,
simţea o putere arzătoare de neîndurat ţâşnind din trupul lui Iisus, şi cum
pe neaşteptate suflă prin fereastra deschisă un vânt puternic şi stinse
opaiţul, rabinul văzu în întuneric, numai strălucire, ca o coloană de foc,
drept, pe fiul Mariei în mijlocul casei. Privi în dreapta şi-n stânga lui să nu
vadă iarăşi pe Moise şi pe Ilie, nu văzu pe nici unul; singur-singurel Iisus
în strălucirea lui, iar capul său ajungea şi aprindea tavanul de trestie.
Şi pe când rabinul dădu să scoată un strigăt, Iisus îşi întinse braţele şi se
făcuse acum o cruce şi-o lingeau flăcările…
Marta se ridică, aprinse opaiţul; de îndată toate se întoarseră din nou la
rânduiala lor, iar Iisus încă şedea cu capul aplecat şi se gândea. Rabinul
aruncă o privire în jurul său, nimeni nu văzuse nimic în întuneric, toţi se
aşezaseră în jurul mesei joase rotunde şi se pregăteau liniştit să cineze.
„Dumnezeu mă ţine“, se gândi bătrânul, „în mâinile Lui şi se joacă; şapte
trepte are adevărul; mă urcă şi mă coboară din treaptă în treaptă şi sunt
ameţit…“
Lui Iisus nu-i era foame, nu se aşeză să mănânce; nici bătrânul rabin;
rămaseră amândoi lângă Lazăr, care închisese ochii şi părea adormit; dar
nu dormea, se gândea; ce a fost visul pe care l-a avut, cum că murise, îl
întinseseră jos în pământ şi auzise deodată un glas înfricoşător: „Lazăre,
ieşi afară!“ şi sărise cu giulgiul şi ieşise afară – şi se trezi? şi se pomeni
înfăşurat în giulgiu, întocmai cum văzuse asta în visul său? Nu cumva n-a
fost vis? nu cumva a coborât cu adevărat în Iad?
Bătrânul rabin se aplecă spre Iisus:
— De ce l-ai scos din mormânt, copilul meu?
— N-am vrut, răspunse Iisus încet, n-am vrut, părinte; când l-am văzut
că ridică în sus piatra de pe mormânt, m-am înspăimântat; am dat să fug,
dar m-am ruşinat; am rămas acolo şi tremuram.

1752
 — Pe toate pot să le îndur, făcu rabinul, pe toate, în afară de putoarea
unui trup care putrezeşte. Eu am văzut şi un alt trup înfricoşător, care încă
trăia, mânca, vorbea, ofta – şi putrezea. Pe regele Irod. Un mare suflet
blestemat, a omorât femeia pe care o iubea, pe frumoasa Mariamna, şi-a
omorât prietenii, comandanţii, fiii; a stăpânit regate, a înălţat turnuri,
palate, cetăţi şi Templul sfânt al lui Solomon; a încrustat adânc numele lui
pe pietre, în bronz, în aur; era însetat de nemurire. Şi pe neaşteptate, în
culmea gloriei lui, l-a atins la gât degetul lui Dumnezeu; şi într-o clipă
începu să putrezească. Îi era foame, mânca neîncetat şi niciodată nu se
sătura; maţele lui erau o rană lungă împuţită, şi atât de tare îl durea, încât
şacalii auzeau răcnetele lui în noapte şi tremurau. Începură să i se umfle
pântecele, picioarele, subsuorile; viermi se iveau deodată din boaşele lui;
întâi acestea au putrezit; şi atât de mare era duhoarea, încât om nu putea să
se apropie de el; sclavii leşinau. Îl cărau la izvoarele calde din Caliroe,
aproape de Iordan, dar starea lui s-a înrăutăţit. Îmi mergea atunci vestea că
vindecam şi descântam bolile, i-au spus regelui, m-a chemat. Îl ţineau
atunci în Ierihon, în grădini; putoarea lui ajungea din Ierusalim până la
Iordan; când m-am apropiat prima dată de el, am leşinat; i-am făcut alifii,
l-am uns; lăsam într-ascuns capul jos şi vărsam; rege este ăsta, ziceam,
aşadar, asta e omul, putoare şi miasmă, şi unde este sufletul să pună
rânduială?
Rabinul vorbea tare încet, nu trebuia s-audă ceilalţi asemenea cuvinte în
ceasul în care mâncau; iar Iisus, aplecat, deznădăjduit, asculta; tocmai
hatârul acesta voia să-l ceară astă-seară de la bătrânul rabin, să-i vorbească
despre moarte; să prindă curaj; trebuia să aibă acum moartea înaintea lui,
să se obişnuiască deja cu ea; dar acum… Dădu să întindă mâna, să-l
oprească pe bătrânul rabin, să-i strige: „Ajunge!“ dar acesta de unde să se
mai stăpânească! se grăbea să spună toată putoarea, s-o scoată din
amintirea lui, să se cureţe!
— Zadarnice alifiile, le mâncau şi pe ele viermii; dar un demon trona
încă în putoarea asta şi dădea porunci; porunci să fie adunaţi toţi bogaţii şi
1753
puternicii Israelului, şi-i îngrădi în curtea lui; murea şi strigă pe sora lui,
Salomeea: „În timp ce-mi voi da sufletul, omoară-i pe toţi, ca să nu se
bucure de moartea mea!“ Muri. Muri marele Irod, ultimul rege al lui Iuda;
iar eu m-am ascuns în dosul copacilor şi-am început să dănţuiesc; a murit
ultimul rege al lui Iuda, a sosit vremea binecuvântată pe care a profeţit-o
Moise în Testamentul său: „Va veni la sfârşit un rege, damblagit şi de
neizbăvit, şi fiii lui nevrednici; şi vor veni oşti barbare şi un rege din Apus,
să pună stăpânire pe Pământul Sfânt. Şi atunci, a sosit sfârşitul veacului!“
Astea le spune profetul Moise, s-au întâmplat toate, a sosit sfârşitul
veacului.
Iisus sări; auzea pentru prima oară profeţia aceasta.
— Unde este scrisă? strigă el; cine e profetul? o aud pentru prima oară!
— Nu de mulţi ani, a fost găsit un pergament vechi într-un vas de lut,
într-o peşteră în pustiul Iudeii; l-a găsit un călugăr, l-a desfăşurat, a văzut
în vârf, cu slove roşii: „Testamentul lui Moise“. Înainte de-a muri, marele
patriarh a chemat pe urmaşul său, pe Iisus al lui Navi, şi i-a dictat cele ce
urmează să se întâmple; şi iată, am ajuns la anii pe care i-a profeţit: regele
damblagit a fost Irod, oştile barbare, romanii, sfârşitul veacului, dacă vei
înălţa capul, o să vezi că intră pe uşă!
Iisus se ridică, nu-l încăpea casa; trecu printre prietenii care mâncau fără
griji, ieşi în curte, înălţă capul; mare, tristă, urca în clipa aceea, dincolo de
munţii Moab, luna; de-acum se apropia să se umple toată, să fie lună plină,
să aducă Paştele.
Ca şi cum prima oară în viaţa lui ar fi văzut luna, o privea uimit; ce este
aceasta care urca din munţi şi până şi câinii se temeau de ea? îşi vârau
coada între picioare şi o lătrau? iar ea urca în pustiul înfricoşător tăcută şi
picura venin; o groapă se face inima omului şi se umple de venin; Iisus
simţea o limbă pe obrajii lui şi pe gât şi pe mâini, veninoasă, că-l linge, că-i
înfăşoară faţa cu lumină albă, iar trupul cu-n linţoliu alb.
Ioan presimţi durerea lui rabi, îl găsi în curte; îl văzu cufundat din cap
până-n tălpi în lună.
1754
 — Rabi, făcu încet să nu-l înspăimânte şi se apropie de el în vârful
picioarelor.
Iisus se întoarse, îl privi; tânărul gingaş fără mustaţă dispăru, un bătrân,
tare bătrân136, stătea în picioare în mijlocul curţii, sub lună şi ţinea o carte
nescrisă, deschisă, într-o mână, iar în cealaltă o pană de scris, lungă ca o
suliţă de bronz ascuţită; şi barba lui se revărsa, albă ca neaua, până la
genunchi.
— Fiu al Tunetului, îi strigă Iisus ieşit din minţi, scrie: Eu sunt Alfa şi
Omega, cel care a fost, este şi va fi, Domnul Puterilor; ai auzit glasul mare
ca o trâmbiţă?
Ioan se înspăimântă; rabi şi-a pierdut minţile! o ştia el, luna îmbată, de
aceea a ieşit în curte, să-l ia, să intre înăuntru; dar a ajuns, vai! prea târziu.
— Rabi, spuse, taci; eu sunt Ioan pe care-l iubeşti; să mergem înăuntru;
aici este casa lui Lazăr.
— Scrie, se auzi iarăşi poruncitor glasul lui Iisus: şapte îngeri sunt în
jurul tronului lui Dumnezeu, şi fiecare înger îşi duce la gură trâmbiţa; îi
vezi, fiu al Tunetului? Scrie: Primul a aruncat pe pământ grindină şi foc,
amestecate cu sânge; a ars a treia parte din uscat, a treia parte din arbori, a
treia parte din iarba verde. A sunat al doilea înger: un munte de foc a căzut
în mare şi a treia parte din mare s-a făcut sânge, a treia parte din peşti a
murit, a treia parte din cele ce pluteau s-a scufundat. A trâmbiţat al treilea
înger: o stea mare a căzut din cer, şi a treia parte din râuri, din lacuri şi din
izvoare a fost otrăvită. A sunat al patrulea: s-a întunecat a treia parte din
soare, a treia parte din lună, a treia parte din stele. A sunat al cincilea: o
altă stea s-a năpustit, s-a deschis genunea şi a ţâşnit un nor de fum, iar în
nor lăcuste, şi s-au repezit, nu la iarbă, nu la pomi, ci la oameni, şi părul lor
era lung ca al femeilor şi dinţii lor de lei; purtau arme de fier şi aripile lor
tunau, ca nişte care cu mulţi cai, care se năpustesc în războaie. A sunat al
şaselea înger…137
Dar Ioan nu mai putea să îndure; izbucni în plâns, căzu la picioarele lui
Iisus:
1755
 — Rabi, strigă el, taci… taci…
Iisus auzi plânsul, tresări, se aplecă, văzu la picioarele sale pe Ucenicul
iubit:
— Ioane, spuse el, iubitule, de ce plângi?
Lui Ioan îi era ruşine să mărturisească deschis că o clipă, sub lună,
învăţătorul îşi pierduse mintea.
— Rabi, zise el, să mergem înăuntru; părintele întreabă ce s-a întâmplat
cu tine şi Ucenicii te vor.
— Şi de aceea plângi, iubite Ioane? Să mergem înăuntru.
Intră înăuntru, se aşeză iarăşi alături de bătrânul rabin; era tare obosit,
mâinile îi năduşiseră; ardea şi tremura de frig; bătrânul îl privi
înspăimântat.
— Nu privi, copilul meu, luna, îi spuse şi-i prinse mâna leoarcă de
năduşeală; se spune că este sfârcul ţâţei ibovnicei mari a lui Satana,
Noaptea, şi se varsă…
Dar Iisus era cu mintea la moarte.
— Părinte, spuse el, urât, cred, ai vorbit despre moarte; moartea nu are
chipul lui Irod; nu, ea este mare căpetenie, chelarul lui Dumnezeu, şi
deschide uşa. Aminteşte-ţi, părinte, de alte morţi şi mângâie-mă.
Ucenicii terminaseră de mâncat, îşi întrerupseră trăncănelile lor ca să
asculte, Marta strângea masa, cele două Marii se grămădiseră la picioarele
lui rabi şi, din când în când, fiecare privea pe-ascuns braţele, pieptul, ochii,
gura, părul celeilalte, şi se gândeau neliniştite care ar fi mai frumoasă.
— Copilul meu, spuse bătrânul, ai dreptate, urât am vorbit despre
arhanghelul negru al lui Dumnezeu; el ia întotdeauna faţa muribundului;
dacă moare Irod, se face ca Irod; dar dacă moare un sfânt, faţa străluceşte
ca un soare negrăit de luminos; mare căpetenie, şi vine cu trăsura ei şi
ridică sfântul de la pământ şi-l urcă la cer. Vrei să vezi, omule, faţa ta cea
veşnică, priveşte cum va apărea, în ceasul cel de pe urmă, înaintea ta,
moartea.

1756
 Toţi ascultau cu gura căscată, şi fiecare îşi cântărea, neliniştit, în mintea
lui, sufletul; mult timp căzu peste toţi tăcerea, ca şi cum fiecare s-ar fi
căznit să vadă chipul morţii lui. În cele din urmă, Iisus deschise gura:
— Părinte, spuse el, odată, când eram de doisprezece ani, te-am ascultat
în sinagogă istorisind poporului din Nazaret cum l-au chinuit şi l-au omorât
pe profetul Isaia; dar sunt ani de-atunci, şi am uitat; iar astă-seară tare mult
am dorit să ascult din nou moartea lui, ca să se-ndulcească sufletul meu şi
să mă împac cu moartea; pentru că mult ai înăsprit sufletul meu cu Irod,
părinte.
— De ce vrei să vorbim astă-seară numai despre moarte, copilul meu?
Acest hatâr ai vrut să mi-l ceri?
— Acesta; unul mai mare nu se află.
Se întoarse către Ucenici:
— Nu vă temeţi de moarte, prieteni, fie binecuvântată! Dacă nu ar fi ea,
cum am putea să ajungem pentru totdeauna la Dumnezeu? Adevăr vă spun
vouă, ea ţine cheia şi deschide uşa.
Bătrânul rabin îl privi uimit.
— Cum vorbeşti, Iisuse, cu atâta dragoste şi nădejde despre moarte?
mult timp mi-a trebuit s-aud glasul tău atât de duios.
— Vorbeşte-ne despre moartea profetului Isaia, şi vei vedea că am
dreptate.
Bătrânul rabin se mută din loc să nu-l atingă pe Lazăr:
— Nelegiuitul rege Manase a uitat poruncile tatălui său, temătorul de
Dumnezeu Ezechia, a intrat Satana în el şi-a pus stăpânire. Manase nu mai
putea să asculte glasul lui Dumnezeu, pe Isaia; aşadar, a trimis în toată
Iudeea ucigaşi să-l găsească, să-i taie gâtul, să nu mai strige. Dar Isaia era
ascuns în Betleem, într-un cedru uriaş; postea şi se ruga să se milostivească
Dumnezeu să mântuiască pe Israel. Când, într-o zi, trecu un samaritean
încălcător de lege, iar mâna profetului care se ruga ieşea din copac; o văzu
nelegiuitul samaritean, şi îndată alergă la rege şi-l înştiinţă. Îl înhăţară pe
profet, îl duseră la rege: „Aduceţi fierăstrăul cu care tăiaţi copacii, tăiaţi-l!“
1757
porunci blestematul de Dumnezeu! Îl întinseră jos, doi bărbaţi prinseră de
cele două margini fierăstrăul, începură să taie. „Tăgăduieşte-ţi profeţiile“,
îi strigă regele, „să-ţi dăruiesc viaţa!“ Dar Isaia intrase deja în Rai, nu mai
auzea glasurile de pe pământ. „Tăgăduieşte-l pe Dumnezeu“, îi strigă iarăşi
regele, „şi-o să pun poporul meu să cadă la picioarele tale să ţi se închine“.
„Nu ai putere“, îi răspunse atunci profetul, „decât să omori trupul meu;
sufletul meu nu poţi să-l atingi; nici să-năbuşi glasul meu. Nemuritoare
sunt amândouă; unul urcă la Dumnezeu, celălalt, glasul meu, va rămâne
veşnic pe pământ şi va striga“. Atunci veni moartea în carul de foc cu
coroană de cedru aurită în păr, şi-l luă.
Iisus se ridică, ochii îi străluceau; un car de foc se înălţă deasupra lui.
— Prieteni, spuse şi privi pe rând Ucenicii, iubiţi însoţitori în călătorie,
ascultaţi, dacă mă iubiţi, cuvântul pe care o să vi-l spun astă-seară: Să fiţi
întotdeauna încinşi strâns, pregătiţi; cei care aveţi sandale, cu sandalele, cei
care aveţi toiag, cu toiagul, gata pentru marea călătorie. Ce este trupul?
cortul sufletului; „ridicăm corturile, plecăm!“ să spuneţi în orice clipă;
plecăm, ne întoarcem în patrie. Care patrie? Cerul!
Prieteni, şi încă acest ultim cuvânt am vrut să vi-l spun astă-seară: Când
o să vă aflaţi înaintea unui mormânt iubit, nu începeţi să plângeţi; să aveţi
totdeauna în mintea voastră, mare mângâiere, acest lucru: Moartea este
poarta nemuririi, altă poartă nu există; cel iubit nu a murit; a ajuns
nemuritor.

XXVII
De la Dumnezeu, la revărsatul zorilor, toată ziua, dar încă şi mai mult
noaptea, când n-o vedea nimeni, primăvara dădea la o parte încet-încet
pietrele şi bulgării de lut şi se înălţa din pământul lui Israel. Într-o singură
noapte câmpiile Scaron în Samaria şi Esdraelon în Galileea se umplură de
margarete galbene şi crini sălbatici; iar printre ei stâncile posomorâte ale
Iudeii ţâşniră, groase picături de sânge, vremelnice anemone roşii. Se
1758
înfierbântară viile, şi în fiecare mugur roşu-verzui îşi luau avânt să sară în
sus aguridele, strugurii copţi şi vinul nou; şi încă mai adânc, în inima
fiecărui boboc, cântecele oamenilor. La fiecare frunzuliţă stă alături un
înger păzitor şi-o ajută să crească; închipuie-ţi, se întorc din nou primele
zile ale creaţiei, când fiecare cuvânt al lui Dumnezeu care cădea peste
pământurile proaspăt ieşite era plin de copaci şi de flori sălbatice şi de
verdeaţă.
La fântâna lui Iacov, la poalele sfântului munte Garizin, astăzi de
dimineaţă samariteanca îşi umplu iarăşi urciorul şi privi departe pe drumul
Galileii, ca şi cum ar fi dorit cu ardoare să mai apară tânărul palid care-i
vorbise odată despre apa nemuritoare; şi-avea acum primăvara, văduva
veselă, mai desfăcut pieptul ei năduşit cu două vârfuri.
În această noapte de primăvară, sufletul nemuritor al lui Israel îşi
schimba chipul şi se făcea privighetoare şi se aşeza la fereastra deschisă a
fiecărei ovreicuţe nemăritate şi cânta, până la revărsatul zorilor, şi n-o lăsa
să doarmă. „De ce dormi singură?“ îi ciripea şi-o dojenea; „pentru ce,
crezi, ţi-am dat eu păr lung şi sâni şi coapse largi rotunde? Ridică-te,
împodobeşte-te, ieşi la fereastra ta, stai dis-de-dimineaţă în prag, ia
urciorul şi du-te la fântână, fă cu ochiul ovreilor neînsuraţi pe care-i
întâlneşti în cale şi fă-mi cu ei copii. Mulţi duşmani avem noi, ovreii, dar
eu, câtă vreme fac fetele mele copii, sunt nemuritor; urăsc ţarinile nearate
şi pomii nealtoiţi pe pământul lui Israel, şi fecioarele.“
Iar în Hebronul păzit de Dumnezeu, în pustiul Idumeii, împrejurul
preasfântului mormânt al lui Avraam, puii de ovrei se treziră şi se jucau
dis-de-dimineaţă de-a Mesia; îşi făcuseră arcuri din răchite şi aruncau
săgeţi de trestie spre cer şi strigau să coboare de-acum, cu-o sabie lungă şi
cu coroană de aur, regele lui Israel, Mesia; au întins şi peste mormântul
sfânt o piele de miel, tron să se aşeze; i-au scos şi cântec şi-i băteau din
palmele lor mici să apară. Şi pe neaşteptate, din dosul mormântului, se
auziră dăulele şi aclamaţii, şi apăru, ţanţoş, cu obrajii sălbatici boiţi, cu
barbă şi mustăţi din mătase de porumb, mugind, Mesia; ţine o spadă lungă,
1759
dintr-o creangă de curmal, loveşte pe rând la gât copiii şi cad toţi
îngenuncheaţi.
Se revărsau zorii şi în Betania, în casa lui Lazăr, iar Iisus nu închisese
încă un ochi; îl apăsa greu neliniştea, nici un drum nu se deschidea înaintea
lui; unul singur numai, moartea. „Despre mine vorbeau profeţiile“, se
gândea el, „eu sunt mielul care ar fi luat asupra lui păcatele lumii şi ar fi
fost înjunghiat la Paştele acesta; aşadar, să fie înjunghiat c-un ceas mai
repede; neputincios e trupul, n-am încredere-n el, se poate în ultima clipă
să fie laş; acum, când îmi simt încă neclintit sufletul, să vină moartea…
Ah, să se lumineze odată, să merg la Templu şi să pun capăt astăzi!“
Luă hotărârea, se îndulcea un pic mintea lui; închise ochii, îl prinse
somnul şi avu un vis: Se făcea că cerul ar fi fost o grădină împrejmuită cu
gratii, plină de fiare; şi el era fiară şi se juca împreună cu ele; iar pe când se
juca, a sărit gratiile şi a căzut la pământ; unde, cum îl văzură oamenii, îi
cuprinse groaza, femeile scoaseră strigăte şi îşi adunară copiii de pe
drumuri, să nu-i mănânce fiara; şi bărbaţii apucară suliţe, pietre, săbii şi-l
luară la hăituit… Curgea peste tot de pe el sângele, şi deodată căzu cu faţa
la pământ. Şi-atunci, se făcea, se adunară în jurul său judecători, să-l
judece; dar nu erau, chipurile, oameni, erau vulpi, câini, porci şi lupi. Îl
judecară şi-l osândiră la moarte; dar pe când îl duceau să-l omoare, îşi
aminti că el nu putea să moară, era fiară nemuritoare a cerului; şi-ndată ce-
şi aminti, o femeie îl luă de mână, şi era, se făcea, Maria Magdalena, şi-l
scoase afară din cetate, în ţarini: „Nu te duce-n cer“, îi spuse, „a venit
primăvara, rămâi cu noi…“ Mergeau, mergeau, ajunseră la hotarele
Samariei şi apăru samariteanca, cu urciorul pe umăr; îi dădu să bea, iar
apoi îl luă şi ea de mână şi-l petrecu, tăcută, până la hotarele Galileii; şi
apăru atunci, sub bătrânii măslini înfloriţi, mama lui; purta broboadă
neagră şi plângea; văzu sângele pe el, rănile, şi-o coroană de spini în părul
lui; îşi ridică mâinile: „Cum m-ai ars tu“, îi zise, „să te ardă Dumnezeu; m-
ai băgat în gura oamenilor şi lumea vuieşte; ai ridicat capul împotriva
Patriei, Legii, Dumnezeului lui Israel, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu, nu
1760
ţi-a fost ruşine de oameni? Nu te-ai gândit la mama ta şi la tatăl tău? Te
blestem!“ spuse şi dispăru.
Sări din somn ud leoarcă de năduşeală; în jurul său, Ucenicii întinşi,
sforăiau; afară, în curte, cocoşul cântă; Petru îl auzi, deschise ochii pe
jumătate; văzu pe Iisus stând în picioare.
— Rabi, zise el, în timp ce a cântat cocoşul aveam un vis; prinseseşi, se
făcea, două lemne încrucişate, iar acestea s-au făcut în mâinile tale liră şi
arc şi te jucai şi cântai; şi se adunau de la marginile lumii fiarele şi te
ascultau… Ce va să spună? o să-l întreb pe bătrânul rabin.
— Visul nu se sfârşeşte-acolo, Petru, răspunse Iisus; de ce te-ai grăbit să
te trezeşti? visul merge mai departe.
— Mai departe? nu înţeleg; rabi, nu cumva tu l-ai văzut întreg?
— Fiarele, când au auzit cântecul, s-au repezit şi-au mâncat cântăreţul.
Petru holbă ochii; inima lui deveni bănuitoare, dar mintea nu i se mişcă.
— Nu înţeleg, zise el.
— O să-nţelegi, răspunse Iisus, într-o altă dimineaţă, când vei auzi
cocoşul cântând iarăşi.
Împinse cu piciorul, unul câte unul, pe prietenii săi.
— Treziţi-vă, leneşilor, spuse, astăzi avem multă treabă.
— Plecăm? făcu Filip, frecându-şi ochii; eu zic să ne-ntoarcem în
Galileea, în siguranţă.
Iuda scrâşni din dinţi, dar nu vorbi.
Se treziră femeile în casă, se auziră vorbele lor subţiri, ieşi bătrâna
Salomeea să aprindă focul, Ucenicii erau deja în curte şi aşteptau pe Iisus,
care, aplecat, vorbea încet cu bătrânul rabin; greu bolnav, acesta zăcea
întins într-un colţ al casei.
— Unde te duci iarăşi, copilul meu? îl întreba bătrânul; încotro te-aşterni
la drum? Iarăşi la Ierusalim? Iarăşi vei ridica mâna să dărâmi Templul?
Pentru că o ştii, cuvântul se face faptă, când iese dintr-un suflet mare; iar
sufletul tău e mare, şi ai răspundere pentru ceea ce spui. Dacă spui:
Templul va fi dărâmat, într-o zi va fi dărâmat, măsoară-ţi cuvintele!
1761
 — Îmi măsor cuvintele, părinte; întrega lume e în mintea mea, când
vorbesc, aleg ce va rămâne; iau răspunderea asupra mea.
— Ah, de-aş putea să mă ţin în viaţă, cât să văd cine eşti! Dar am
îmbătrânit; lumea a devenit o nălucă, capul meu dă ocol, vrea să intre; dar
toate porţile sunt închise.
— Mai du-o puţine zile, părinte; până la Paşte; ţine-ţi sufletul cu dinţii şi
vei vedea. Nu a venit încă ceasul.
Rabinul clătină din cap:
— Când o să vină ceasul acesta? murmură mâhnit. Dumnezeu şi-a râs de
mine? Unde este cuvântul pe care mi l-a dat? Mor, mor, şi unde e Mesia?
Bătrânul rabin se apucă de umerii lui Iisus, cu toată puterea care-i mai
rămăsese.
— Mai du-o până la Paşte, părinte; vei vedea, Dumnezeu îşi ţine
cuvântul Său! spuse, se desprinse din strânsoarea bătrânului, ieşi în curte.
— Natanael, spuse el, şi tu, Filipe, duceţi-vă la marginea satului, la
ultima casă, şi veţi găsi legată de zăvorul porţii o măgăriţă cu puiul ei;
dezlegaţi-o şi aduceţi-o aici; iar dacă cineva vă întreabă: Unde o duceţi?
răspundeţi: Rabi are nevoie de ea şi-o s-o aducem iarăşi înapoi.138
— O să ne găsim, cred, beleaua, bombăni Natanael către prietenul său.
— Să mergem, zise Filip; fă ce-ţi spune şi fie ce-o fi!
Matei apucase deja dis-de-dimineaţă pana lui de scris şi era cu ochii şi
urechile-n patru
„Dumnezeu al lui Israel“, se gândea el, „cum vin toate precum le-au
mărturisit, cu luminare dumnezeiască, profeţii! Ce zice profetul Zaharia?
«Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Sionului; strigă bucuroasă, fiică a
Ierusaliului; priveşte, vine să te găsească regele tău, călare pe un măgar, cu
smerenie, şi fie el învingător!»139“
— Rabi, făcu Matei ca să-l încerce, ai obosit, oare, şi nu poţi să mergi pe
jos la Ierusalim?
— Nu, răspunse Iisus; de ce întrebi? Pe neaşteptate îmi veni dorinţa să
merg călare.
1762
 — Să te duci călare pe un cal alb! sări Petru. Nu eşti regele lui Israel?
Aşadar, pe un cal alb ţi se cuvine să intri în cetatea ta de scaun.
Iisus aruncă o privire iute spre Iuda şi nu răspunse.
În acest timp apăru Magdalena şi se opri în prag; nu dormise toată
noaptea şi ochii ei mari erau rupţi de oboseală. Se sprijini de uşorul uşii şi
privea pe Iisus; îl privea adânc, nemângâiată, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-
bun de la el; voia să spună: Nu pleca! dar gâtlejul i se înfundase. Matei o
văzu că-şi deschide şi închide gura şi că nu poate să scoată nici un cuvânt,
înţelese: „N-o lasă profeţii să vorbească“, se gândi el, „n-o lasă să-l
împiedice pe rabi să săvârşească ceea ce ei au profeţit; va încăleca pe
măgar şi se va duce la Ierusalim, vrea nu vrea Magdalena; vrea nu vrea
însuşi rabi; aşa este scris“.
În clipa aceea intrau bucuroşi Filip şi Natanael şi trăgeau în urma lor, cu
o sfoară, pe mama cu mânzul ei deşeuat.
— S-a întâmplat leit cum ai spus, rabi, zise Filip; încalecă acum şi să
mergem.
Iisus se întoarse în spatele său, femeile stăteau cu mâinile încrucişate,
amărâte, dar tăcute, şi priveau; bătrâna Salomeea şi cele două surori; şi
înainte, Magdalena.
— Marta, întrebă Iisus, se găseşte vreun bici prin casă?
— Nu, rabi, răspunse Marta, numai strămurarea fratelui nostru.
— Dă-mi-o.
Ucenicii aşternuseră pe blânda vietate hainele lor ca să se aşeze pe ceva
moale învăţătorul, iar peste ele aruncă şi Maria o cuvertură roşie pe care o
ţesuse, brodată de jur împrejur cu chiparoşi negri.140
— Gata toţi? făcu Iisus; inima e la locul ei?
— Este, răspunse Petru şi porni înainte, ţinând frâul animalului, şi-l
călăuzea.
Cei din Betania auziră ceata care trecea, porţile se deschiseră.
— Unde vă duceţi, băieţi? de ce merge astăzi călare profetul?
Iar Ucenicii se plecau şi le încredinţau taina:
1763
 — Astăzi merge să se aşeze pe tronul său.
— Care tron, bre?
— Taci, este taină; acesta pe care-l vedeţi este regele lui Israel.
— Bre, ce spuneţi? strigau femeiuştile; să mergem cu el!
Şi dă-i, poporul se roia.
Copiii rupeau crengi de sălcii, o luau înainte, cântau veseli:
„Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!“141 iar bărbaţii îşi
scoteau hainele şi le aşterneau pe cale să treacă. Cum alergau! Ce
primăvară era aceasta, cum s-au înteţit anul acesta florile, cum ciripeau în
dimineaţa aceasta păsările şi alergau şi ele în urma lor, către Ierusalim!
Iacov se aplecă spre fratele lui:
— I-a vorbit ieri mama noastră, să ne pună de-a dreapta şi de-a stânga
lui, acum când o să urce pe tronul slavei; dar el n-a răspuns; poate că s-a şi
mâniat; faţa lui, cică, s-a întunecat.
— Sigur s-a mâniat, răspunse Ioan; nu trebuia.
— Dar ce? să ne lase aşa, cine ştie, să dea primul loc lui Iuda Iscariotul?
Ai văzut că în toate zilele astea vorbesc în taină cei doi şi nu se despart? Ai
grijă, Ioan, haide să-i vorbeşti şi tu, să nu păţim vreo dandana; se apropie
ceasul să fie împărţite dregătoriile.
Dar Ioan clătină din cap:
— Fratele meu, zise el, priveşte-l cât este de îndurerat; ca şi cum ar
merge la moarte.
„Am vrut să ştiu“, se gândea Matei păşind pe drum singur-singurel în
urma tuturor, „ceea ce urmează să se întâmple acum; profeţii n-o lămuresc
bine; unii spun tron, alţii moarte142; care din cele două profeţii se va
adeveri? Nu poate nimeni să tâlcuiască o profeţie decât atunci când
întâmplarea ia sfârşit; abia atunci înţelegem ceea ce a vrut să spună
profetul; aşadar să avem răbdare să vedem ce se va întâmpla şi deseară,
când o să ne întoarcem, scriem, ca să fim în miezul lucrurilor“.
În acest timp vestea cea bună făcuse aripi şi prinsese satele apropiate şi
colibele împrăştiate prin livezile de măslini şi prin vii; aşadar, alergau de
1764
peste tot ţăranii, îşi aşterneau pe pământ mantiile şi ţărăncile basmalele lor,
ca să treacă peste ele profetul… Schilozi mulţi, bolnavi, zdrenţăroşi; din
când în când, Iisus întorcea capul în spatele lui şi privea oştirea; şi pe
neaşteptate simţi o singurătate mare. Se întoarse, strigă:
— Iuda!
Dar blestematul ucenic mergea în urmă, nu auzi.
— Iuda! strigă din nou Iisus deznădăjduit.
— Aici! răspunse barbă-roşcată şi dădu la o parte Ucenicii să treacă.
— Ce vrei de la mine, rabi?
— Stai alături de mine, Iuda, ţine-mi de urât.
— Fii liniştit că nu te las, rabi! zise el, apucă din mâna lui Petru funia şi
călăuzea măgăruşul.
— Nu mă lăsa singur-singurel, Iuda, fratele meu, spuse iarăşi Iisus.
— De ce să te las, rabi? Nu am rămas înţeleşi?
Se apropiau de-acum de Ierusalim; sfânta cetate se înălţa înaintea lor, pe
muntele Sion, albă ca neaua în soarele nemilos; treceau printr-un sătuc mic
şi se auziră de la o margine a satului până la cealaltă, bocete, liniştite, dulci
ca o ploaie caldă de primăvară.
— Pe cine plâng? Cine a murit? întrebă Iisus înfiorându-se.
Dar ţăranii care alergau în urma lui râseră:
— Nu te întrista, învăţătorule, n-a murit nimeni; sunt fetiţele satului care
învârtesc râşniţa şi îngână bocete.
— Dar de ce?
— Ca să se obişnuiască, învăţătorule; să ştie să bocească atunci când va
veni ceasul.
Urcară drumul pietruit, intrară în cetatea antropofagă; zgomotoase,
împestriţate turme de ovrei din toate colţurile lumii, fiecare aducând
mirosurile şi duhorile ţinutului său, se îmbrăţişau, se sărutau, poimâine e
nemuritoarea sărbătoare, toţi ovreii sunt fraţi! Priveau pe Iisus călare pe
umilul măgăruş şi-n urma lui gloata cu ramuri de salcie, râdeau:
— Cine-o mai fi şi ăsta?143
1765
 Iar schilozii, bolnavii, zdrenţuroşii îşi ridicau pumnii şi ameninţau:
— Acum o să vedeţi; acesta e Iisus Nazarineanul, regele iudeilor!
Iisus descălecă, urcă două câte două treptele Templului, se grăbea;
ajunse în galeria lui Solomon, se opri. Privi în jurul său: fuseseră ridicate
barăci, mii de oameni vindeau, cumpărau, se târguiau, se certau, îşi vesteau
mărfurile, negustori, zarafi, cârciumari, desfrânate. Se urcă mânia-n ochii
lui Iisus, o furie sfântă îl cuprinse; ridică strămurarea, luă la rând vinurile,
mâncărurile, dughenele, răsturna mesele cu picioarele-n sus, înţepa
negustorii cu strămurarea şi înainta. „Afară! Afară! Afară!“144, scutura
strămurarea şi striga; iar înăuntrul său o chemare înceată, mult amară:
„Doamne, Doamne, ce-ai hotărât să se-ntâmple, să fie; dar repede; alt hatâr
nu-ţi cer; repede, acum cât încă mă ţin puterile“.
Se repezi în urma lui şi gloata striga şi ea scoasă din minţi: „Afară!
Afară!“ şi prăda barăcile. În aleea regală, deasupra Văii Cedrilor, Iisus se
opri, aburi se ridicau din tot trupul său, pletele sale lungi, negre pana
corbului, i se învolburau pe spate; ochii săi aruncau flăcări.
— Am venit să pun foc lumii! strigă el. Ioan în pustiu vestea: Pocăiţi-vă!
Pocăiţi-vă! Se apropie ziua Domnului! Eu vă spun: Nu mai aveţi timp
pentru pocăinţă, a sosit, a sosit, eu sunt ziua Domnului! Ioan în pustiu
boteza cu apă, eu cu flăcări; botez oamenii, munţii, cetăţile, corăbiile, văd
deja focul cum cuprinde cele patru colţuri ale pământului, cele patru
unghere ale sufletului, şi mă bucur; a sosit ziua Domnului, ziua mea!
— Foc! Foc! striga gloata; să punem foc, să ardem lumea.
Leviţii apucară lăncile şi săbiile, căpetenie se puse fratele lui Iisus, Iacov,
cu amuletele atârnate la gât, se repeziră să-l prindă; dar poporul se înfurie,
prinseră curaj şi Ucenicii, se repeziră şi ei, toţi împreună, mugind. Sus, din
turnul lui Pilat, străjerii romani îi priveau şi râdeau.
Petru înhăţă dintr-o baracă o făclie aprinsă:
— Pe ei, fraţilor, strigă el; foc, băieţi, a venit ceasul!
Şi atunci chiar s-ar fi vărsat sânge mult în curtea lui Dumnezeu, dacă n-
ar fi răsunat ameninţătoare din turnul lui Pilat trompetele romanilor; apăru
1766
şi marele arhiereu, Caiafa, din Templu şi porunci leviţilor să lase armele
jos; el însuşi săpase foarte dibaci groapa răzvrătitului şi-avea să cadă
înăuntru muţeşte şi singur.
Ucenicii îl înconjuraseră pe Iisus şi-l priveau cu nelinişte; va da, nu va da
semnalul? Ce aşteaptă? Până când va aştepta? De ce întârzie, iar în loc să
ridice mâna lui să facă semn cerului, priveşte jos în pământ? El poate,
desigur, să nu se grăbească; dar ei sunt oameni săraci, i-au jertfit totul, a
venit ceasul să fie răsplătiţi.
— Rabi, zise Petru aprins, ia acum o hotărâre; dă semnalul!
Iisus, neclintit, închise ochii şi năduşeala îi curgea şiroaie de pe frunte;
„Se apropie ziua Ta, Doamne, a sosit sfârşitul veacului; eu îl voi aduce,
ştiu, eu, dar murind…“, spunea şi repeta înlăuntrul său şi prindea curaj.
Iar Iacov se apropie de el; îl atinse pe umăr să deschidă ochii, îl împinse:
— Dacă acum nu vei da semnalul, zise el, suntem pierduţi; ceea ce-ai
făcut azi va să spună: moarte.
— Va să spună moarte, sări şi Toma, dar noi nu vrem să murim, s-o ştii.
— Să murim! strigară Filip şi Natanael speriaţi; dar noi, bre, am venit
aici să domnim!
Iar Ioan se aplecă la sânul lui Iisus:
— Rabi, spuse el, la ce te gândeşti?
Dar Iisus îl dădu la o parte:
— Iuda, vino aici, aproape de mine, spuse, şi se sprijini de braţul lui
greu.
— Curaj, rabi, îi murmură barbă-roşcată; a venit ceasul, să nu ne facem
de ruşine.
Iacov privi cu ură la Iuda; mai înainte învăţătorul nici nu se întorcea să-l
vadă, iar acum ce sunt aceste semne de prietenie şi şuşoteli ascunse? Ce
pun la cale cei doi?… Ce zici şi tu, Matei?
— Eu nu zic nimic; ascult ce spuneţi voi şi ce faceţi, şi scriu, asta e
treaba mea.
Iisus strânse braţul lui Iuda; o clipă îi veni cu ameţeală; Iuda îl sprijini:
1767
 — Ai obosit, rabi? îl întrebă.
— Da, am obosit.
— Aminteşte-ţi de Dumnezeu ca să te odihneşti, îi răspunse barbă-
roşcată.
Iisus îşi reveni, se întoarse către Ucenici:
— Să mergem, spuse.
Dar Ucenicii se opriră brusc; nu voiau să plece. Unde? Iarăşi în Betania?
Până când? De-ajuns cu aceste du-te-vino!
— Cred că-şi bate joc de noi, zise încet Natanael prietenului său; nu
merg nicăieri!
— Ai răbdare, îi răspunse Filip.
— Încă răbdare? mormăi Natanael; până să-i vină boierului cheful, îi iese
săracului sufletul; nu merg nicăieri! zise şi urmă pe ceilalţi Ucenici, care se
întorceau posomorâţi înapoi în Betania.
În urma lor leviţii şi fariseii râdeau în hohote. Un levit tinerel, pocit,
cocoşat, aruncă cu praştia o coajă de lămâie şi nimeri drept în faţă pe Petru:
— Sănătate mâinilor tale, Saule, se auziră glasuri, l-ai nimerit din plin!
Petru dădu să se întoarcă înapoi, să se repeadă la levit, dar Andrei îl
reţinu:
— Ai răbdare, fratele meu, îi zise; o să vină şi rândul nostru.
— Când, măi Andrei, murmură Petru, când? nu vezi în ce hal suntem?
Umiliţi, tăcuţi, apucară calea; poporul în urma lor se împrăştiase
blestemând; nimeni nu-l mai urma, nimeni nu mai aşternea zdrenţele lui să
calce rabi; acum Filip trăgea măgarul, iar în urmă Natanael îi ţinea coada,
şi se grăbeau amândoi să-l înapoieze stăpânului său, să nu-şi găsească
beleaua. Soarele ardea, sufla un vânt cald, se ridică pulbere şi-i plesnea în
faţă; apropiindu-se de Betania, iată-ţi-l înaintea lor pe Baraba cu doi
prieteni, nişte mustăcioşi fioroşi.
— Unde-l duceţi pe învăţătorul vostru? le strigă; măi, el a murit.
— Îl duc la Lazăr să-l învie! răspunseră prietenii lui Baraba şi izbucniră
în râs.
1768
 Când ajunseră în Betania şi intrară în casă, găsiră pe bătrânul rabin care-
şi dădea sufletul; femeile, îngenuncheate în jurul lui, îl priveau cum pleacă,
tăcute, nemişcate. O ştiau, nu puteau să facă nimic să-l întoarcă înapoi.
Iisus se apropie, puse mâna pe fruntea bătrânului, iar el zâmbi, dar nu
deschise ochii.
Ucenicii se aciuară în curte, venin era la gura lor, tăceau; Iisus făcu semn
lui Iuda.
— Iuda, fratele meu, a venit ceasul; eşti gata?
— Încă o dată, rabi; de ce să mă alegi pe mine?
— Eşti cel mai tare, o ştii; ceilalţi nu îndură; te-ai dus, ai vorbit
arhiereului Caiafa?
— Am vorbit; vrea, zice, să ştie când şi unde.
— În noaptea Paştelui, să-i spui, după cina pascală, în Ghetsimani; fă-ţi
curaj, Iuda, fratele meu; îmi fac şi eu.
Iuda clătină din cap, nu vorbi, ieşi afară în drum şi aşteptă să apară luna.
— Ce s-a întâmplat în Ierusalim? întrebă bătrâna Salomeea pe fiii ei; ce-
aţi păţit de nu vorbiţi?
— Cred, mamă, c-am clădit pe nisip, răspunse Iacov; cred c-am păţit-o!
— Şi rabi? şi măreţiile? şi veşmintele de mătase ţesute cu fir de aur? şi
tronurile? Aşadar, şi-a râs de noi? întreba bătrâna; îşi privea fiii, îşi lovea
mâinile, dar nimeni nu răspundea.
Luna apăru pe neaşteptate, îndurerată, desăvârşit rotundă, din munţii
Moab; se opri brusc o clipă pe sprânceana muntelui, şovăind; privi lumea,
şi dintr-odată luă hotărârea, se dezlipi de munte şi începu să urce;
întunecatul sătuc al lui Lazăr, ca şi cum ar fi fost văruit pe neaşteptate,
străluci alb ca neaua.

Dumnezeu revărsă zorii zilei, Ucenicii roiră în jurul învăţătorului; nu le

vorbea, îi privea pe unul câte unul, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima
oară; către amiază deschise gura:

1769
 — Am dorit, prieteni, să prăznuiesc împreună cu voi Sfântul Paşte; într-o
asemenea zi au pornit străbunii noştri, au lăsat în urma lor pământul robiei
şi au intrat în pustiul slobod; ieşim şi noi pentru prima dată la Paştele
acesta, dintr-o altă sclavie şi intrăm într-o altă libertate; cel care are urechi
să audă, să audă!
Toţi tăceau; întunecate cuvintele, care nouă sclavie, care nouă libertate?
nu înţelegeau. Apoi, după puţin timp, Petru vorbi:
— Un lucru înţeleg, rabi. Paştele fără miel nu se face; unde o să găsim
mielul?
Iisus zâmbi cu amărăciune:
— Mielul este gata, Petru; în ceasul acesta se duce el singur să fie
înjunghiat, să prăznuiască sărăcimea lumii noul Paşte; aşadar, nu te necăji
pentru miel.
Lazăr, care şedea în colţ şi nu vorbea, se ridică; duse mâna slăbănogită la
piept, vorbi:
— Rabi, spuse, eu îţi datorez viaţa mea; şi aşa cum este, tot e mai bună
decât întunericul Iadului; aşadar, eu vă aduc în dar mielul pascal; am un
prieten cioban în munte, şi mă duc.
Ucenicii îl priviră uimiţi; unde a găsit acesta pe jumătate viu, pe jumătate
mort, atâta putere de s-a ridicat şi-a pornit spre uşă? Cele două surori se
aruncară asupra lui să nu plece, dar el le dădu la o parte în linişte, luă un
băţ de trestie să se sprijine şi păşi pragul.
Apucă drumeagurile satului, uşile se deschideau la trecerea lui, apăreau
femeile înspăimântate, uluite, şi priveau cu mândrie picioarele lui ca trestia
cum păşeau şi mijlocul lui cum se unduia şi nu se rupea! El suferea, dar îşi
făcea curaj şi din când în când se căznea să fluiere, ca să arate că, chipurile,
a întinerit din nou, dar buzele lui nu se uneau bine; aşadar, lăsă fluieratul şi
luă chibzuit urcuşul muntelui, către stâna prietenului său.
Dar nu înaintase cât o aruncătură de piatră şi pe neaşteptate sări înaintea
lui din nişte semănături înflorite Baraba. De atâtea zile dădea târcoale
satului şi aştepta ceasul acesta; să scoată nasul afară din casa lui
1770
blestematul ăsta care a fost înviat, să-l nimicească, să nu-l vadă oamenii să
le vină-n minte minunea; pentru că, desigur, multe a luat asupra-şi fiul
Mariei, din ziua în care l-a înviat; aşadar să fie împins iarăşi în groapă, să
se strivească, să scăpăm!
— Bre, fugarule din iad, îi strigă, bine că te-am găsit; nu-mi spui, pe
Dumnezeul tău, cât de bine ai petrecut acolo jos? Care e mai bună, viaţa
sau moartea?
— Nu-i mai brează una decât cealaltă, răspunse Lazăr şi dădu să treacă
mai departe.
Dar Baraba întinse mâna şi îngrădi drumul.
— Să mă ierţi, vârcolacule, zise, dar vine Paştele, nu am miel, şi-am
făcut azi de dimineaţă jurământ lui Dumnezeu, ca prima vietate pe care o
voi întâlni în calea mea s-o-njunghii în locul mielului, să mănânc şi eu
Paştele, aşadar, întinde gâtul, ai fost norocos, te duci jertfă lui Dumnezeu.
Lazăr dădu să ţipe, Baraba îl apucă de nodul gâtului, dar se îngrozi,
prinsese ceva moale-moale, ca bumbacul; mai moale ca aerul; unghiile lui
Baraba intrau înăuntru şi ieşeau, fără o picătură de sânge. „Nu cumva o fi
un strigoi?“ se gândi el şi mutra lui grosolană pişcată de vărsat păli.
— Te doare? îl întrebă.
— Nu, răspunse Lazăr şi se strecură printre mâinile lui Baraba, să plece.
— Stai, grohăi Baraba şi-l apucă acum de păr.
Dar părul împreună cu pielea capului rămaseră în mâna lui; străluci
ţeasta lui Lazăr alb-gălbuie în soare.
— Blestemat să fii! murmură Baraba şi tremura; nu cumva eşti o nălucă?
Îi înşfăcă braţul drept şi-l zgâlţâi.
— Spune că eşti strigoi să te las!
Dar pe când îl zgâlţâia, braţul lui Lazăr rămase în mâna lui. Groaza-l
cuprinse pe Baraba, aruncă braţul putrezit în semănăturile înflorite, scuipă
îngreţoşat. I se ridicase părul măciucă-n cap de frică; apucă pumnalul, se
grăbea să-l facă bucăţi, să scape; îl prinse cu grijă de grumaz, îi propti gâtul
de-o piatră, porni să-l înjunghie; înjunghia, înjunghia, cuţitul nu intra, ca şi
1771
cum ar fi înjunghiat un caier de lână. Se tăiară puterile lui Baraba; „nu
cumva înjunghii un mort?“ se gândi el; dădu să ia coborâşul să fugă, dar îl
văzu că încă mişca, se temu să nu-l găsească şi să nu-l învie iarăşi
blestematul de Dumnezeu prieten al lui, îşi învinse spaima, îl prinse de cele
două capete, cum stoarcem o haină udă s-o întindem, îl răsuci şi apoi îi
dădu una, îl învârti ca pe un sfârnel, îl rupse-n două bucăţi de la mijloc, le
aruncă la marginea semănăturilor şi plecă în fugă. Alerga, alerga, se temu
pentru prima oară în viaţa lui, nu-ndrăznea să se-ntoarcă înapoi. „Ah, să
apuc să intru în Ierusalim“, murmura, „să găsesc pe Iacov să-mi dea o
amuletă, să alung demonul!“

În acest timp în casa lui Lazăr se aplecă Iisus asupra Ucenicilor lui şi se
căznea să arunce puţină lumină în mintea lor, să nu se înspăimânte de cele
ce urmează să vadă şi să se risipească.
— Eu sunt drumul, le spunea, şi casa unde mergi, tot eu sunt şi drumeţul;
eu sunt şi cel la care te duci să-l întâlneşti. Aveţi încredere în mine, nu vă
temeţi orice-aţi vedea, eu nu pot să mor, auziţi? eu nu pot să mor.
Iuda rămăsese singur-singurel în curte şi scotea cu degetul arătător
pietricele din pământ. Iisus întorcea din când în când ochii, îl vedea şi pe
faţa sa se revărsa o durere de negrăit.
— Rabi, spuse Ioan cu mâhnire, de ce-l strigi mereu aproape de tine?
Dacă vei privi în lumina ochiului său, vei vedea un cuţit.
— Nu, iubite Ioan, răspunse Iisus, nu un cuţit, o cruce.
Ucenicii se priviră tulburaţi.
— O cruce, făcu Ioan şi căzu la sânul lui Iisus; rabi, şi cine e răstignitul?
— Oricine se va apleca în lumina aceasta şi va privi, va vedea faţa lui pe
cruce; m-am aplecat şi eu şi am văzut faţa mea.
Dar Ucenicii nu înţeleseră, unii râseră.
— Bine că ne-ai spus-o, rabi, sări Toma; nu mă voi apleca eu în ochii lui
barbă-roşcată niciodată.

1772
 — Se vor pleca însă copiii tăi şi nepoţii, Toma, spuse Iisus şi privi pe
fereastră pe Iuda, care acum se oprise în prag şi privea către Ierusalim.
— Întunecate sunt vorbele tale, rabi, spuse cu mâhnire Matei, care de
atâta timp ţinea pana de scris şi nu putea să înţeleagă ceva ca să scrie,
întunecate vorbele tale, cum vrei să le pun pe hârtiile mele?
— Nu vorbesc ca să scrii, Matei, răspunse Iisus amărât; bine vă numesc
cocoşi pe voi, conţopiştii; credeţi că nu răsare soarele dacă nu-l strigaţi; îmi
vine să apuc hârtiile tale şi pana de scris şi să le arunc în foc!
Matei îşi strânse repede hârtiile, se ghemui; mânia lui Iisus încă ţinea:
— Unele spun eu, altele scrieţi voi, altceva înţeleg cei care vă citesc!
Spun: cruce, moarte, împărăţia cerurilor, Dumnezeu, ce înţelegeţi? Fiecare
dintre voi pune în fiecare din aceste cuvinte sfinte patimile lui şi daraverile
şi loviturile lui, iar cuvântul meu se pierde, sufletul meu se pierde, nu mai
pot!
Se ridică în sus, crăpa; deodată simţi că mintea şi inima i se umplu de
nisip.
Ucenicii înţepeniră; ca şi cum rabi ar fi ţinut încă strămurarea şi îi înţepa;
ca şi cum ar fi fost boi leneşi şi nu voiau să se mişte; o căruţă mare e
lumea, iar ei erau înjugaţi şi Iisus îi înţepa cu strămurarea şi se-ncăpăţânau,
nu se mişcau. Iisus îi privea şi se topea; lung e drumul de la pământ la cer,
iar aceştia neclintiţi.
— Până când o să mă aveţi cu voi? strigă el; cei care ţineţi în voi o
întrebare grea, grăbiţi-vă, întrebaţi-mă; cei care aveţi să-mi spuneţi o vorbă
gingaşă, spuneţi-o repede, o să-mi facă bine. Să nu vă ia, când plec,
mâhnirea şi să ziceţi: „Ah, nu am apucat să-i spunem o vorbă bună, nu i-
am dat niciodată de înţeles cât îl iubeam!“ Dar va fi deja prea târziu.
Femeile, ghemuite în colţ, cu bărbia înţepenită în genunchi, ascultau; din
când în când oftau, ele le înţelegeau pe toate acestea, dar nu puteau să
spună nimic; şi deodată Magdalena scoase un strigăt, ea presimţi prima,
izbucni în ea un bocet de înmormântare. Sări în sus, intră înăuntrul casei,
cotrobăi sub perna ei, găsi sticluţa de cristal pe care o adusese cu ea, plină
1773
de parfum arab scump; i-o dăduse un fost ibovnic, plată pentru o noapte. O
căra totdeauna cu ea, urmând pe Iisus, şi spunea nefericita, cine ştie, mare
este Dumnezeu; poate să vină ziua să ungă, cu acest parfum scump, părul
iubitului; poate să vină ziua să vrea să stea alături de ea ca mire. Asemenea
dorinţe fierbinţi erau ascunse în străfundul sufletului ei, iar acum văzu
înapoia trupului iubitului moartea, nu dragostea, moartea, vrea şi ea ca şi
nunta, parfumuri, luă sticluţa de cristal de sub pernă, o sprijini de piept şi-
ncepu să plângă. Plângea încet, să n-o audă, o ţinea şi-o legăna la sânul ei
ca şi cum ar fi fost un prunc, iar apoi îşi şterse ochii şi intră şi căzu la
picioarele lui Iisus! Şi înainte de a se apleca el s-o ridice, ea zdrobise
sticluţa de cristal şi vărsa pe sfintele lui picioare mirul, îşi dezlegă apoi
părul şi îi şterse, plângând, picioarele înmiresmate şi cu parfumul prisositor
stropi şi capul iubit; şi-ndată se grămădi la picioarele lui rabi şi le săruta.145
Ucenicii fură răscoliţi.
— Păcat că se duce pe apa sâmbetei atâta parfum scump, făcu Toma
coropcarul; dacă l-am fi vândut, am fi putut să hrănim mulţi oameni săraci.
— Să înzestrăm copile orfane, făcu Natanael146.
— Să cumpărăm oi, spuse Filip.
— Rău semn, murmură Ioan oftând, cu asemenea parfum îi ung pe
bogaţii morţi; nu trebuia s-o faci, Maria; dacă moartea va adulmeca
plăcutul lui parfum şi va veni?
Iisus zâmbi:
— Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, spuse el; pe mine, nu; aşadar,
nu e nici o supărare că a fost risipită de dragul meu o sticluţă de parfum 147.
Sunt ceasuri în care Risipa urcă şi ea în cer şi se aşază lângă sora ei de
neam ales, Boieria, iar tu, iubite Ioane, nu te întrista. Moartea vine
întotdeauna, mai bine să vină cu părul înmiresmat.
Ceva mirosi plăcut ca un mormânt bogat; apăru Iuda, aruncă o privire
iute spre rabi; nu cumva a dezvăluit Ucenicilor taina şi-l ung pe muribund
cu mirurile pentru morţi? Dar Iisus zâmbi:

1774
 — Iuda, fratele meu, spuse el, mai repede decât cerbul pe pământ zboară
rândunica în văzduh; mai repede decât rândunica, mintea bărbatului; mai
repede decât mintea bărbatului, inima femeii.
Spuse şi arătă cu privirea lui pe Magdalena.
Deschise gura Petru:
— Am spus multe, dar cel mai de seamă lucru l-am uitat: unde o să
facem în Ierusalim Paştele, rabi? Eu zic la taverna lui Simon din Cirene.
— Altfel a poruncit Dumnezeu, spuse Iisus; ridică-te sus, Petru, ia şi pe
Ioan, mergeţi în Ierusalim, veţi vedea un om cu un urcior pe umăr, urmaţi-
l, va intra într-o casă, intraţi şi voi şi spuneţi stăpânului: „Salutări de la
învăţătorul nostru; el te întreabă: «Unde sunt aşternute mesele, să mănânc
cu ucenicii mei Paştele?» Iar el va răspunde: «Multe închinăciuni
învăţătorului vostru, toate sunt gata, să poftească!»148“
Ucenicii se priviră mirându-se ca pruncii; Petru holbă ochii:
— Adevărat spui, rabi, toate sunt gata? Mielul, frigăruia, vinul, toate?
— Toate, răspunse Iisus. Mergeţi, aveţi încredere; noi aici şedem şi
tăifăsuim, dar Dumnezeu nu şade, nu tăifăsuieşte, lucrează pentru oameni.
În colţul casei, în clipa aceea, un horcăit, prea încet, se auzi; toţi se
întoarseră, ruşinaţi; uitaseră, în timpul acesta, de bătrânul rabin în agonia
lui de moarte. Magdalena alergă, în urma ei cele trei femei, ajunseră şi
Ucenicii; Iisus puse iarăşi palma lui pe gura îngheţată a bătrânului; acesta
deschise ochii, îl văzu, îi zâmbi; mişcă mâna, făcu semn femeilor şi
bărbaţilor să plece; când rămaseră singuri, Iisus se aplecă şi-l sărută pe
gură, pe ochi şi pe frunte; bătrânul îl privea în ochi şi faţa îi strălucea.
— Am văzut iarăşi, murmură el, pe cei trei: pe Ilie, pe Moise şi pe Tine;
sunt de-acum sigur, plec.
— Haide, cu bine, părinte; eşti mulţumit?
— Sunt, dă-mi mâna ta s-o sărut.
Apucă mâna lui Iisus şi îşi ţinu lipite de ea, timp mult, buzele îngheţate.
Îl privea răpit, îşi lua rămas-bun de la el, tăcea; iar peste puţin:
— Când vei veni şi tu acolo sus? întrebă el.
1775
 — Mâine, la Paşte; la bună vedere, părinte!
Bătrânul rabin încrucişă mâinile:
— Slobozeşte acum, Doamne, pe robul tău, murmură el, au văzut ochii
mei pe Mântuitorul meu!149

XXVIII
Soarele coborâse şi se apleca roşu ca purpura să asfinţească; la cealaltă
margine a cerului, în faţa lui, răsăritul începu deja să se facă alb-albăstrui;
peste puţin avea s-apară deodată, serioasă, mută, luna de la Paşte. Razele
soarelui pătrundeau încă palide, luminau pieziş faţa slabă a lui Iisus,
atingeau frunţile, nasurile, mâinile Ucenicilor şi se duceau şi mângâiau în
colţ, liniştită, voioasă, nemuritoare de-acum, faţa bătrânului rabin. Maria
şedea la războiul ei de ţesut, adânc în umbră, şi nimeni nu vedea lacrimile
care curgeau liniştit pe obrajii ei, pe bărbie şi pe pânza ţesută pe jumătate.
Casa mirosea plăcut încă, iar vârfurile degetelor lui Iisus picurau mir.
Pe neaşteptate, pe când şedeau tăcuţi şi inima tuturor se strângea cu cât
se însera, o rândunică intră pe fereastră bătând din aripi, făcu trei ocoluri pe
deasupra capetelor, ciripi voioasă, se-ntoarse către lumină şi plecă iarăşi ca
săgeata; abia apucară să vadă aripile ei ca o foarfecă deschisă şi pântecele
ei alb.
Ca şi cum ar fi aşteptat acest semn tainic, Iisus se şi ridică:
— A venit ceasul, spuse el.
Privi pe sub gene în jurul său cu o privire iute vatra, uneltele muncii,
rânduirea casei, opaiţul, urciorul, războiul de ţesut, iar apoi cele patru
femei, pe bătrâna Salomeea, pe Marta, pe Magdalena, pe Maria ţesătoarea;
şi la urmă pe bătrânul alb, care intrase în nemurire.
— Fiţi sănătoase, spuse scuturând mâna.
Nici una dintre cele trei fete nu putu să răspundă; numai bătrâna
Salomeea.

1776
 — Nu ne privi aşa, copilul meu, zise ea; ca şi cum ţi-ai lua rămas-bun de
la noi pentru totdeauna.
— Fiţi sănătoase, spuse din nou Iisus şi înaintă spre femei.
Îşi puse palma pe părul Magdalenei, apoi pe al Martei; se ridică atunci şi
se apropie de ţesătoare şi plecă şi ea capul; ca şi cum le-ar fi binecuvântat,
ca şi cum le-ar fi îmbrăţişat, ca şi cum le-ar fi luat pe tustrele cu el, pentru
totdeauna. Şi deodată începură tustrele bocetul.
Ieşiră în curte; în urma lui veneau Ucenicii; un caprifoi înflorise pe
gardul curţii, deasupra fântânii; acum când se înseră, se revărsă mirosul lui
plăcut, iar Iisus întinse mâna, rupse o floare şi-o petrecu printre dinţi:
„Dumnezeu să-mi dea putere“, se rugă înăuntrul inimii sale, „Dumnezeu
să-mi dea putere, să ţin printre dinţi această gingaşă floare, iar în durerea
sfâşietoare a răstignirii, să n-o muşc!“
La poarta de la intrare, în prag, se opri iarăşi; ridică mâna:
— Femei, strigă cu glas adânc, femei, fiţi sănătoase!
Nici una nu răspunse; în curte izbucni bocetul.
Iisus porni înainte, luară drumul spre Ierusalim; luna plină urca din
munţii Moab, soarele cobora în dosul munţilor Iudeii; se opriră o clipă
aceste două mari podoabe ale cerului şi se priviră; iar apoi, una o luă în
sus, cealaltă se cufundă.
Iisus făcu semn lui Iuda, iar acesta veni şi se opri alături de el; vor fi avut
vorbe tainice, pentru că vorbeau încet şi îşi lăsau capul în jos când Iisus,
când Iuda, şi-şi cumpăneau vorbele, să-şi dea răspuns unul celuilalt.
— Iartă-mă, Iuda, fratele meu, dar trebuie.
— Şi-altădată te-am întrebat, rabi, nu este alt drum?
— Nu, Iuda, fratele meu, şi eu aş vrea asta, pân-acu’, o speram şi eu şi
aşteptam, fir’ar, nu, alt drum nu este; a sosit sfârşitul veacului; se va nărui
lumea aceasta, împărăţia celui Viclean; va veni împărăţia Cerurilor; eu o
voi aduce. Cum? Murind; alt drum nu este. Nu sări, Iuda, fratele meu; în
trei zile voi învia.

1777
 — Mi-o spui ca să mă mângâi, ca să mă faci să te trădez fără să mi se
sfâşie inima; spui că îndur, ca să-mi dai curaj; nu, cu cât ne apropiem de
clipa înfricoşătoare, nu, nu îndur, rabi!
— Înduri, Iuda, fratele meu; Dumnezeu să-ţi dea putere câtă-ţi lipseşte,
pentru că trebuie; trebuie ca eu să fiu omorât şi tu să mă trădezi; noi doi
trebuie să mântuim lumea; ajută-mă.
Iuda lăsă capul în jos, iar peste puţin:
— Dacă ar fi ca tu să trădezi pe învăţătorul tău, ai face-o?
Mult timp Iisus rămase gânditor; în cele din urmă:
— Nu, spuse el, mă tem că n-aş putea; de aceea şi lui Dumnezeu i-a fost
milă de mine şi mi-a dat datoria cea mai uşoară: să mă răstignesc.
Iisus îl luă de braţ şi-i vorbea încet, ademenitor:
— Nu mă lăsa singur, ajută-mă! Ai vorbit arhiereului Caiafa? Nu sunt
pregătiţi, înarmaţi, slujitorii Templului care mă vor prinde? Nu s-au făcut
toate, Iuda, fratele meu, aşa cum le-am aranjat? Aşadar, astă-seară să
sărbătorim toţi împreună Paştele, iar eu îţi voi face semn să te ridici să
mergi ca să-i aduci. Trei sunt zilele negre, trec precum un fulger, şi ne vom
îmbrăţişa şi vom dănţui toţi împreună, în a treia zi, la Înviere!
— Iar ceilalţi vor şti? întrebă Iuda şi arătă cu degetul cel mare în spate
ceata de Ucenici.
— O să le spun astă-seară, să nu se împotrivească ostaşilor şi leviţilor
care mă vor prinde.
Iuda încreţi buzele cu dispreţ:
— Ăştia, împotrivire? făcu el; cum i-ai ales, rabi, unul şi unul!
Iisus lăsă capul în jos şi nu răspunse.
Luna urca, se revărsa pe pământ, lingea pietrele, copacii, oamenii; peste
pământ cădeau umbre negricioase-albastre. În urmă Ucenicii, buluc în
turmă, tăifăsuiau şi se sfădeau; unii se lingeau pe buze gândindu-se la
mesele întinse, alţii, neliniştiţi, rumegau cuvintele cu două înţelesuri ale lui
rabi; iar Toma îşi aminti de sărmanul bătrân rabin.
— Se duse şi el, zise; şi noi avem aceeaşi soartă!
1778
 — Ce? o să murim şi noi? făcu Natanael speriat; n-am zis că am pornit
spre nemurire?
— Bine, dar trebuie, cică, întâi să trecem prin moarte, îi tâlcui Toma.
Natanael scutură din cap:
— Rău drum luăm spre nemurire, bombăni el; o să ne găsim beleaua jos
în Iad, luaţi aminte ce vă spun!
Ierusalimul se înălţa acum înaintea lor în văzduh, tot luminat, alb ca
neaua şi străveziu, ca o fantasmă; casele parcă se dezlipiseră în lumina
lunii şi stăteau în văzduh; şi tot mai desluşit urca un vuiet amestecat de
oameni care cântau psalmi şi de vite care erau înjunghiate.
La poarta dinspre răsărit a cetăţii stăteau şi-i aşteptau Petru şi Ioan; în
bătaia lunii, feţele lor străluceau; alergară voioşi să-i întâmpine:
— Toate s-au petrecut cum ni le-ai înfăţişat, rabi; mesele sunt întinse,
poftiţi să mâncăm!
— Iar dacă întrebaţi şi de stăpânul casei, zise Ioan râzând, a pregătit totul
şi a dispărut.
Iisus zâmbi:
— Asta înseamnă ospeţia cea mai înaltă, spuse; să dispară stăpânul casei!
Iuţiră toţi pasul, drumurile erau pline de oameni şi opaiţe aprinse şi mirţi;
în dosul uşilor închise se auzea triumfător psalmul pascal:
Când Israel a ieşit din Egipt,
când casa lui Iacov a scăpat de barbari,
marea a văzut-o şi s-a dat la o parte,
şi Iordanul a curs îndărăt.
Munţii au tresăltat ca berbecii,
colinele ca mieii.
Ce-ai păţit, mare, de te-ai dat la o parte,
şi tu, Iordanule, de te-ai întors cu faţa înapoi?
Ce-aţi păţit, munţi, de tresăltaţi ca berbecii,
şi voi, coline, ca mieii?
Tremură înaintea Domnului, Pământule,
1779
 înaintea Dumnezeului lui Israel;
El atinge stâncile şi se fac lacuri
Şi piatra înfierbântată apă răcoroasă!
Treceau Ucenicii, luau psalmul pascal, îl cântau şi ei, înainte Petru şi
Ioan, ca să-i călăuzească. Toţi, în afară de Iisus şi Iuda, uitaseră de grijile şi
temerile lor şi alergau spre mesele aşternute.
Petru şi Ioan se opriră; împinseră o poartă însemnată cu-o dâră de sânge
de la mielul înjunghiat şi intrară; iar în urma lor, Iisus şi alaiul înfometat.
Străbătură curtea, urcară o scară de piatră, ajunseră în foişor; mesele
întinse, şi trei opaiţe cu câte şapte lumini fiecare luminau mielul, vinul,
pâinea-azimă, gustările; şi încă toiagele pe care trebuiau să le ţină
mâncând, ca şi cum ar fi fost gata pentru o călătorie lungă.
— Bine te-am găsit! spuse Iisus, ridică mâna şi binecuvântă pe stăpânul
nevăzut al casei.
Ucenicii râseră:
— Pe cine saluţi, rabi?
— Pe cel Nevăzut, răspunse Iisus şi-i privi cu asprime.
Se încinse c-un ştergar lat, luă apă, îngenunche, începu să spele
picioarele Ucenicilor.
— Rabi, n-o să primesc niciodată să-mi speli tu picioarele, strigă Petru.
— Petru, dacă nu-ţi spăl picioarele, nu vei intra cu mine în împărăţia
cerurilor.150
— Ei, atunci, rabi, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul, răspunse
Petru.
Se aşezară în jurul meselor; le era foame, dar nimeni nu îndrăznea să
întindă mâna; aspră era astă-seară faţa învăţătorului şi buzele lui amare.
Iisus privea unul câte unul pe Ucenici, în dreapta lui pe Petru, în stânga lui
pe Ioan, pe toţi, iar în faţa lui pe crâncenul său părtaş, greoi, cu barba
roşcată.
— Înainte de toate, să bem apă sărată, să ne amintim de lacrimile pe care
le-au vărsat părinţii noştri pe pământul robiei.
1780
 Luă vasul cu apă sărată, umplu ochi întâi potirul lui Iuda, apoi turnă
câteva înghiţituri şi celorlalţi în potire şi la urmă umplu ochi şi pe al său.
— Să ne amintim de lacrimile, de durerea, de neliniştea omului de a se
elibera! spuse şi goli dintr-o singură sorbitură potirul său plin ochi.
Băură şi ceilalţi, îţi şterseră gurile; Iuda goli şi el potirul său dintr-o
sorbitură, îl arătă lui Iisus, îl întoarse cu fundul în sus; nu rămăsese nici o
picătură.
— Eşti voinic, Iuda, îi spuse şi zâmbi; înduri şi la o amărăciune mai
mare.
Luă pâinea-azimă, o împărţi, apoi mielul, îl împărţi; întinse fiecare mâna
şi-şi luă ierburile amare pe care le porunceşte Legea, măghiranul, măslina
coaptă, dafinul, iar după aceea stropiră carnea c-un sos roşu ca să-şi
amintească de cărămizile roşii pe care le făceau străbunii în sclavia lor.
Mâncau grăbiţi, cum porunceşte Legea, şi fiecare ţinea toiagul şi avea un
picior ridicat, gata să pornească.
Iisus îi privea cum mănâncă, el nu mânca; ţinea şi el toiagul său, îşi
ridicase piciorul drept, gata pentru marea călătorie. Tăceau toţi; se auzeau
numai măselele care se loveau, limbile care lingeau oasele, potirele de vin
care se ciocneau. Prin ferestruica de deasupra lor intra luna; mesele erau pe
jumătate luminate, celelalte pe jumătate cufundate într-un întuneric violet.
Apoi, după o adâncă tăcere, Iisus deschise gura:
— Paştele, spuse, credincioşii mei însoţitori de călătorie, înseamnă
trecere; trecere de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate; însă
acest Paşte pe care-l prăznuim astă-seară merge încă mai departe – Paştele
de astă-seară înseamnă trecere de la moarte la nemurire; mă duc înainte,
prieteni, să vă deschid drumul.
Petru sări:
— Rabi, spuse el, iarăşi vorbeşti despre moarte; cuvintele tale sunt iarăşi
un cuţit cu două tăişuri; dacă atârnă vreo nenorocire asupra ta, vorbeşte pe
şleau; bărbaţi suntem.

1781
 — Adevărat, mai amare şi decât aceste ierburi sunt cuvintele tale, rabi,
spuse şi Ioan; fie-ţi milă de noi şi vorbeşte-ne desluşit.
Iisus luă porţia lui neatinsă de pâine şi o împărţi îmbucătură cu
îmbucătură Ucenicilor:
— Luaţi şi mâncaţi, spuse, acesta este trupul meu.
Luă şi potirul său plin cu vin, îl trecu de la gură la gură, băură toţi.
— Luaţi şi beţi, spuse, acesta este sângele meu.151
Ucenicii mâncară fiecare îmbucătura lui de pâine, băură înghiţitura de
vin, mintea lor se cutremură; gros, amar li se păru vinul, ca un sânge, iar
îmbucătura de pâine coborî ca un cărbune aprins în măruntaiele lor; simţiră
deodată toţi cu groază că Iisus se înrădăcinează înăuntrul lor şi că le
mănâncă măruntaiele. Petru sprijini coatele pe masă şi începu să plângă, iar
Ioan se aplecă la sânul lui Iisus:
— Vrei să pleci, rabi, se smiorcăi, vrei să pleci… să pleci… iar altceva
nu putea să rostească.
— Nicăieri n-o să te duci! strigă Andrei. Ai spus alaltăieri: „Cine nu are
cuţit, să-şi vândă haina să cumpere!“ O să ne vindem hainele, o să ne
înarmăm şi să poftească Moartea, dacă îndrăzneşte, să te atingă!
— Toţi mă veţi părăsi, spuse Iisus fără mâhnire; toţi.
— Eu, niciodată! strigă Petru ştergându-şi lacrimile; niciodată!
— Petru, Petru, înainte de-a cânta cocoşul, mă vei tăgădui de trei ori.152
— Eu? eu? mugi Petru şi se lovi în piept cu pumnul; eu să te tăgăduiesc?
Cu tine până la moarte!
— Până la moarte! strigară toţi Ucenicii răpiţi şi săriră în picioare.
— Aşezaţi-vă, spuse liniştit Iisus, nu a venit încă ceasul; am, la Paştele
acesta, să vă încredinţez o mare taină; deschideţi-vă mintea, deschideţi-vă
inimile, nu vă-nspăimântaţi!
— Spune, rabi, murmură Ioan; iar inima îi tremura ca o frunză de trestie.
— Aţi mâncat? nu vă mai este foame? s-a săturat trupul? poate de-acum
să vă lase sufletul liniştit ca s-asculte?
Toţi se agăţară tremurând de buzele lui Iisus:
1782
 — Prieteni iubiţi, strigă, fiţi sănătoşi; plec!
Ucenicii scoaseră un strigăt; se repeziră asupra lui, îl ţineau să nu plece,
mulţi plângeau.
Dar liniştit, Iisus se întoarse către Matei:
— Matei, spuse, tu ştii desăvârşit Scripturile; ridică-te şi spune-le
cuvintele profetice ale lui Isaia, să se-ntărească inima lor; aminteşte-ţi: „S-a
înălţat în ochii Domnului ca un copăcel firav…“
Matei se bucură, sări în picioare; era cocoşat, cu picioare strâmbe,
veştejit; iar degetele lui lungi, subţiri, neîncetat pătate de cerneală; dar
deodată, cum se dezgheboşă şi luară foc obrajii lui şi gâtul i se îngroşă,
îndată şi răsunară în foişorul cu tavan înalt, pline de amărăciune şi putere,
cuvintele profetului!
S-a înălţat în ochii Domnului ca un copăcel firav
care iese dinpământ uscat.
Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire,
ca să ne-ntoarcem ochii să-l privim;
nimic n-avea faţa lui să ne placă.
Dispreţuit, părăsit de oameni,
suflet îndurerat, mult chinuit,
ne-am întors în altă parte faţa şi l-am nesocotit.
-Şi totuşi el a luat pe grumazul său suferinţele noastre toate,
a fost rănit de păcatele noastre;
şi rănile lui ne-au însănătoşit.
L-am biciuit, l-am chinuit,
nu a deschis gura;
ca mielul pe care ei îl duc la înjunghiere,
nu a deschis gura…153
— Ajunge, făcu Iisus şi oftă.
Se întoarse către prieteni:

1783
 — Eu sunt, spuse liniştit, despre mine vorbeşte profetul Isaia, eu sunt
mielul şi ei mă duc la înjunghiere, şi nu voi deschide gura.
Tăcu, iar peste puţin:
— Din ziua în care m-am născut, spuse, ei mă duc la înjunghiere.
Muţi de uimire, cu gurile căscate, Ucenicii îl priviră; se căzneau să
înţeleagă ce le-a spus; şi deodată, toţi împreună, căzură cu feţele pe mese şi
începură să bocească.
O clipă, inima lui Iisus se înfricoşă; cum să-i lase pe prietenii aceştia care
bocesc şi să plece? Ridică ochii, privi pe Iuda, dar acesta îşi aţintise, de
mult timp, asprii lui ochi albaştri asupra lui Iisus; se arătă ce se-ntâmpla
înăuntrul său şi cât putea dragostea să moaie puterea lui; o clipită privirile
lor se-ntâlniră şi se luară la luptă în văzduh; aspră una, nemiloasă;
rugătoare cealaltă şi îndurerată. Numai o clipită, şi-ndată Iisus scutură
capul, zâmbi amar lui Iuda şi se întoarse iarăşi spre Ucenici.
— De ce plângeţi? le spuse. De ce vă temeţi de cel mai milos şi de cel
mai iubitor de oameni arhanghel al lui Dumnezeu, de moarte? Este nevoie
să fiu chinuit, să fiu răstignit, să cobor în Iad; dar în trei zile voi sări din
mormântul meu şi mă voi ridica la cer să mă aşez alături de Tatăl.
— Iisus, ne vei lăsa? strigă plângând Ioan; în Iad şi în Cer, ia-ne cu tine,
rabi!
— Grea e lucrarea şi pe pământ, iubite Ioan; aici, în pulbere, trebuie să
rămâneţi toţi să lucraţi. Luptaţi pe pământ, iubiţi, aşteptaţi, şi vin!
Dar Iacov se împăcase deja cu moartea lui rabi şi torcea în mintea lui ce
vor face când vor rămâne pe pământ fără învăţător:
— Nu putem să ne împotrivim voiei lui Dumnezeu, zise el, şi voiei
învăţătorului. Datoria ta, rabi, este, precum o spun profeţii, să mori, datoria
noastră e să trăim; să nu se piardă cuvintele pe care le-ai spus, să le întărim
în noile Sfinte Scripturi, să punem legi, să clădim sinagogile noastre, să
alegem arhiereii noştri, Cărturari şi Farisei.
Iisus se înspăimântă:
— Aşa răstigneşti duhul, Iacove, strigă el, nu, nu, nu vreau!
1784
 — Numai aşa duhul nu va putea să fie vânt154 şi să plece! se împotrivi
Iacov.
— Dar nu va mai fi liber, nu va mai fi duh!
— Asta nu supără; va părea ca un duh; acest lucru, pentru treaba noastră,
e de ajuns, rabi.
O năduşeală rece îl scăldă pe Iisus; aruncă o privire iute spre ucenici, nici
unul nu săltă capul să spună vreun cuvânt de împotrivire; Petru privea cu
mândrie pe fiul lui Zevedeu; mintea lui de femeie şi-a găsit măsura
potrivită după bărcile tatălui său, pe care le chiverniseşte; acum, o să vezi,
va pune la punct chiar şi pe rabi… Deznădăjduit, Iisus întinse mâinile, ca şi
cum ar fi căutat ajutor:
— Voi trimite pe Mângâietorul, spuse, duhul adevărului155; acesta vă va
călăuzi.
— Trimite-ne repede pe Mângâietorul, strigă Ioan, să nu ne abatem de la
cale şi să nu te mai găsim, rabi!
Iacov scutură din capul aspru încăpăţânat:
— Iar acesta, duhul adevărului de care spui, şi acesta va fi răstignit; cât
timp vor fi, rabi, oameni, duhul va fi răstignit, s-o ştii. Dar asta nu supără;
totdeauna ceva rămâne; iar asta, ţi-o spun, ne este de ajuns.
— Nu mi-e de ajuns mie! strigă Iisus deznădăjduit.
Iacov se tulbură auzind strigătul îndurerat; se apropie, prinse mâna
învăţătorului:
— Nu ţi-e de ajuns, rabi, zise el, şi de aceea te răstigneşti, iartă-mă că ţi-
am vorbit împotrivă.
Iisus puse mâna pe capul încăpăţânat:
— Dacă aşa vrea Dumnezeu, duhul va fi răstignit veşnic pe pământ,
binecuvântată fie crucea; s-o ducem pe umerii noştri cu dragoste, cu
răbdare, cu încredere; aceasta se va face, într-o zi, pe umerii noştri, aripi.
Tăcură; luna se ridicase acum sus pe cer. O lumină mortuară se revărsă
peste mese; Iisus îşi încrucişă mâinile.

1785
 — S-a sfârşit truda de o zi, spuse el; ce-am avut de făcut, am făcut; ce-
am avut de spus, am spus; cred că mi-am făcut datoria; îmi încrucişez
mâinile, spuse; şi făcu semn în faţă lui Iuda, iar acesta se ridică, îşi strânse
cingătoarea de piele, înşfăcă toiagul strâmb. Iisus îi scutură mâna ca şi cum
şi-ar fi luat rămas-bun.
— Vom merge să ne rugăm astă-seară, spuse, sub măslinii din
Ghetsimani, dincolo de Valea Cedrilor; haide, în binecuvântarea lui
Dumnezeu, Dumnezeu cu tine, Iuda, fratele meu.
Iuda deschise gura, voia să spună un cuvânt, dar se răzgândi. Uşa era
deschisă, se repezi afară; şi se auziră tălpile lui groase coborând grele scara
de piatră.
— Unde se duce? întrebă neliniştit Petru şi dădu să se ridice să-l ia
înapoi.
Dar Iisus îl ţinu:
— A pornit roata lui Dumnezeu, spuse, nu te amesteca.
Se ridicase vânt şi flăcările de la cele şapte sfeşnice tremurară; iar pe
neaşteptate suflă o rafală puternică de vânt şi opaiţele se stinseră; luna
întreagă intră înăuntru. Natanael se înspăimântă, se aplecă spre prietenul
său:
— Ăsta nu e vânt, Filipe. Cineva a intrat înăuntru; oho, nu cumva e
moartea?
— Şi dacă este, ce-ţi pasă? îi răspunse păstorul; nu este pentru noi.
Îşi bătu prietenul pe spate, încă nu putea să-şi revină.
— La corăbii mari, furtuni mari, spuse el; noi suntem, slavă Ţie,
Dumnezeule, bărci şi coji de nucă.
Luna răpise faţa lui Iisus şi o înghiţise; nu rămăseseră decât doi ochi
negri ca tăciunele; Ioan se înspăimântă; întinse mâna pe ascuns, spre faţa
lui rabi, să vadă dacă este.
— Rabi, murmură el, unde eşti?
— Încă n-am plecat, iubite Ioan, răspunse Iisus; am dispărut o clipă
pentru că mă gândeam la o vorbă pe care mi-a spus-o într-o zi un pustnic
1786
pe sfântul munte Carmel: „Eu“, spune, „eram afundat în cele cinci bălţi ale
trupului meu, ca un porc“. „Şi cum te-ai eliberat, părinte?“ l-am întrebat;
„te-ai luptat mult?“ „Deloc“, mi-a răspuns; „într-o dimineaţă am văzut un
migdal înflorit, şi m-am eliberat.“ Un migdal înflorit, iubite Ioan, mi s-a
părut o clipă astă-seară moartea.
Se ridică:
— Să mergem, spuse; a venit ceasul.
Iius porni înainte, în urmă Ucenicii îndureraţi.
— Hai să fugim, spuse Natanael în taină prietenului său; îmi miroase a
treburi încurcate.
— Asta am şi eu în minte, răspunse Filip, dar să luăm şi pe Toma.
Dibuiră în lumina lunii să găsească pe Toma, dar acesta, în ulicioare, o
cotise deja. Cei doi rămaseră în urmă, şi-n timpul în care o apucau pe
Valea Cedrilor, lăsară pe ceilalţi să treacă înainte şi-o luară la picior.
Iisus coborî cu câţi îi rămăseseră în Valea Cedrilor, urcă panta din faţă,
luă cărarea către livada de măslini din Ghetsimani; de câte ori înnoptase
sub măslinii aceştia străvechi vorbind despre mila lui Dumnezeu şi
nelegiuirile oamenilor!
Se opriră. Ucenicii mâncaseră mult astă-seară, băuseră mult, picoteau;
curăţară pământul cu tălpile, dădură la o parte pietrele, se pregăteau să se
întindă.
— Lipsesc trei, spuse învăţătorul iscodind în jurul său, ce s-au făcut?
— Au fugit… răspunse Andrei cu mânie.
— Nu-i judeca, Andrei, spuse el; într-o zi se vor întoarce, o să vezi, se
vor întoarce şi cei trei, şi vor purta fiecare dintre ei câte-o coroană, coroana
cea mai regească, făcută din spini şi amarant… spuse, şi se rezemă de un
măslin, pentru că, pe neaşteptate, simţi o mare oboseală.
Ucenicii se întinseseră deja; găsiră pietre mari ca pernă, se aciuară.
— Vino, rabi, întinde-te între noi, spuse Petru şi căscă; Andrei o să stea
de pază.
Iisus se desprinse de măslin:
1787
 — Petru, Iacove, Ioane, spuse el, veniţi cu mine! Plin de durere şi de
poruncă era glasul său.
Petru se făcu că n-aude, se întinse pe pământ, căscă iarăşi; dar cei doi fii
ai lui Zevedeu îl luară de mâini, îl ridicară.
— Să mergem, ziseră ei, nu ţi-e ruşine?
Petru se apropie de fratele său:
— Andrei, nu ştii ce se-ntâmplă, dă-mi cuţitul tău.
Iisus înainta în faţă; ieşiră din măslini, ajuseră în luminiş; înaintea lor
străluci Ierusalimul îmbrăcat în lumină, alb ca neaua; cerul era ca laptele
deasupra, nici o stea, iar luna plină, pe care-o vedeau mai înainte cum urcă
grăbită, atârna acum drept în mijlocul cerului, neclintită.
— Tată, murmură Iisus, Tată care te afli în cer, Tată care te afli pe
pământ, frumoasă e lumea pe care-ai plăsmuit-o şi-o vedem, frumoasă e şi
lumea pe care n-o vedem, nu ştiu, iartă-mă, nu ştiu, Tată, care e mai
frumoasă.
Se aplecă, luă o mână de ţărână, inspiră, mireasma pătrunse adânc în
măruntaiele lui; se aflau pesemne aproape de mastici, iar pământul mirosea
a răşină şi miere; îl duse la obrazul său, la gât, la buze.
— Ce mireasmă, murmură el, ce căldură, ce frăţie!
Îl podidiră lacrimile; ţinea în pumnul său pământul şi nu mai voia să se
despartă de el.
— Împreună, murmură, împreună vom intra în moarte, fratele meu; alt
prieten nu am.
— Nu mai pot, făcu Petru sătul; unde ne duce? Nu merg mai departe;
aici o să mă întind.
Dar pe când căuta în jurul său să găsească o groapă potrivită să se-ntindă,
vede pe Iisus că vine încet, drept spre ei; se îmbărbătă îndată şi porni să-l
întâmpine.
— Se apropie miezul nopţii, rabi, zise el. Bine e să ne întindem aici.
— Copiii mei, spuse Iisus, întristat e sufletul meu până la moarte156, voi
întoarceţi-vă să vă întindeţi sub pomi, iar eu voi rămâne aici în luminiş să
1788
mă rog; vă rog, nu adormiţi; vegheaţi, rugaţi-vă şi voi astă-seară împreună
cu mine, ajutaţi-mă, copiii mei, să trec acest ceas greu.
Îşi întoarse faţa spre Ierusalim:
— Plecaţi, spuse, lăsaţi-mă singur.
Ucenicii se îndepărtară cât o aruncătură de piatră, se vârâră sub măslini;
iar el căzu jos, cu gura lipită de pământ; minte, inimă, buze nu se dezlipeau
de ţărână, se făcuseră ţărână.
— Tată, murmura, Tată, bine mă simt aici, ţărână cu ţărână, lasă-mă;
amar e potirul pe care mi-l dai să-l beau, tare amar, nu îndur. Dacă e cu
putinţă, Tată, îndepărtează-l de la buzele mele.157
Tăcu; trase cu urechea, nu cumva se va auzi în noapte glasul Tatălui,
închise ochii, cine ştie, bun este Dumnezeu, poate să vadă înăuntrul său pe
Tatăl cum îi zâmbeşte cu milă şi cum îi face semn; aştepta, aştepta,
tremura; nu auzi nimic, nu văzu nimic. Privi în jurul său, singur-singurel,
se înspăimântă, sări să-şi găsească prietenii, să i se întărească inima. Îi găsi
pe tustrei dormind; îl împinse cu piciorul pe Petru, iar apoi pe Ioan, pe
Iacov.
— Nu vă ruşinaţi? le spuse posomorât, nu răbdaţi să vă rugaţi puţin timp
împreună cu mine?
— Rabi, făcu Petru şi nu putea să-şi ţină pleoapele deschise, rabi,
sufletul e binevoitor, dar trupul e neputincios, iartă-ne.158
Iisus se întoarse din nou în luminiş, căzu în genunchi pe pietre:
— Tată, strigă iarăşi, tare amar, tare amar e potirul pe care mi-l dai;
îndepărtează-l de la gura mea.
Şi-ndată ce spuse, văzu în lumina lunii, deasupra sa, un înger159, tare
palid, aspru, cum coboară; aripile lui erau de lumină, şi ţinea în palma sa
îndoită un potir cu disc de argint; Iisus îşi ascunse cu amândouă mâinile
faţa şi se grămădi jos:
— Acesta este, Tată, răspunsul tău? Nu ai milă?
Aşteptă puţin timp; încet-încet, cu spaimă, dădu la o parte degetele să
desluşească dacă îngerul mai stătea deasupra lui; coborâse şi mai mult, iar
1789
potirul cu disc acum îi atingea buzele – scoase un strigăt, întinse mâinile şi
căzu la pământ cu faţa în sus.
Când îşi reveni, luna se mişcase de-o palmă pe culmea cerului şi îngerul
se topise în lumina lunii; iar departe, pe calea Ierusalimului, apărură lumini
rare mişcătoare, ca de făclii aprinse; veneau? plecau? unde se duceau? Îl
stăpâni iarăşi teama, dorinţa arzătoare să vadă oameni, să audă glas de om,
să atingă mâini iubite; porni alergând să găsească pe cei trei prieteni.
Dormeau iarăşi tustrei, feţele lor scăldate de lumina lunii pluteau,
liniştite; Ioan pusese pernă umărul lui Petru, iar Petru, pieptul lui Iacov; iar
acesta îşi sprijinea capul cu plete negre pe o piatră, avea braţele deschise
spre cer, şi din barba şi mustăţile negre pana corbului se arătau dinţii
strălucind; parc-ar fi avut un vis frumos şi râdea. Lui Iisus i se făcu milă de
ei, acum nu-i împinse să-i trezească, luă drumul înapoi, păşind în vârful
picioarelor şi căzu iarăşi cu faţa la pământ şi începu să plângă.
— Tată, spuse foarte încet, ca şi cum ar fi vrut să nu-l audă Dumnezeu,
Tată, facă-se nu voia mea, nu; voia Ta, Tată.160
Se ridică, privi iarăşi spre calea Ierusalimului, luminile acum se
apropiaseră, se vedea desluşit cum se mişcă umbre în jurul lor şi cum
strălucesc arme de bronz.
— Vin… vin… murmură şi i se tăiară genunchii.
Şi tocmai în clipa aceea, dintr-un chiparos mic, tânăr, din faţa lui, veni şi
se aşeză o privighetoare; îşi ridică gâtul, se îmbătase de lumina multă, de
miresmele primăvăratice, de noaptea jilavă, caldă; un Dumnezeu
atotputernic era în ea, acelaşi Dumnezeu care-a plăsmuit cerul şi pământul
şi sufletele oamenilor – şi începu să cânte. Iisus săltă capul, trase cu
urechea; nu cumva era, cu adevărat, acesta Dumnezeul, adevăratul
Dumnezeu al oamenilor, care iubeşte pământul şi piepturile mici ale
păsărilor şi braţele răcoroase? Înlăuntrul său, în străfundurile sufletului său
tresări şi răspunse la chemarea privighetorii o altă privighetoare, şi începu
şi ea să cânte durerile veşnice, bucuriile veşnice – pe Dumnezeu,
dragostea, nădejdea…
1790
 Cânta, iar Iisus tremura; nu ştia că avea atâtea bogăţii în el şi atâtea
nevăzute, preadulci bucurii şi păcate; adâncurile sufletului său înfloriră,
privighetoarea se încurcă în ramurile înflorite, nu mai poate, nu mai vrea să
plece. Unde să se ducă? De ce să plece? Acest pământ este Raiul… Şi pe
când urmărea îndoitul cântec şi Iisus intra în Rai, fără să-şi piardă trupul,
se auziră glasuri răguşite; se apropiau făclii aprinse, arme de bronz, iar
dinăuntrul strălucirilor şi fumurilor, ca şi cum l-ar fi zărit pe Iuda şi două
braţe puternice îmbrăţişându-l şi barba roşcată înţepându-i faţa – scoase un
strigăt, o clipă leşină, aşa i se păru. Dar apucă de simţi gura greu
mirositoare a lui Iuda lipită de gura sa şi auzi răguşit, deznădăjduit, glasul
lui:
— Bucură-te, rabi!
Luna se apropia de-acum să atingă munţii alb-albăstrui ai Iudeii; se porni
un vânt rece de dimineaţă, unghiile lui Iisus şi buzele i se învineţiră; iar
Ierusalimul se înălţa în lumina lunii orb şi nespus de palid.
Iisus se-ntoarse, privi soldaţii şi leviţii:
— Bine-aţi venit, trimişi ai lui Dumnezeu, spuse; să mergem!
O clipă, în zarva mare, desluşi pe Petru, care trase pumnalul să taie
urechea unui levit:
— Pune pumnalul în teacă, îi porunci; dacă răspundem pumnalului cu
pumnal, când vor înceta în lume loviturile de pumnal?161

XXIX
Înhăţară pe Iisus huiduindu-l, îl târâră grămadă pe pietre, dintre chiparoşi
şi măslini, îl coborâră în Valea Cedrilor, intrară în Ierusalim, ajunseră la
palatul lui Caiafa; acolo, Sinedriul adunat aştepta răzvrătitul să-l judece.
Era frig, slujitorii aprinseseră focuri în curte şi se încălzeau; din când în
când, apăreau dinăuntru leviţi şi aduceau veşti – de ceea ce-l învinuiau, se
zburleşte părul omului, de ce hule a rostit blestematul de Dumnezeu,

1791
despre Dumnezeul lui Israel, despre Lege şi Israel, despre sfântul Templu,
cum chipurile, îl va dărâma şi va semăna sare!162
Bine acoperit, cu capul plecat, Petru se strecură în curte; întinse mâinile
la foc şi se încălzea şi asculta ştirile tremurând; o slujnică trecu, îl văzu, se
opri:
— Ei, bătrâne, îi făcu ea, de ce ni te-ascunzi? saltă capul să te vedem;
cred c-ai fost şi dumneata împreună cu el.163
Câţiva leviţi auziră cuvintele, se apropiară, Petru se temu, ridică mâna:
— Jur, zise el, nu cunosc omul! şi se trase spre poartă.
Dar trecu altă slujnică, îl văzu că vrea să plece, întinse mâinile:
— Ei, bătrâne, unde te duci? ai fost şi tu cu el, te-am văzut!164
— Nu cunosc omul! strigă iarăşi Petru, îşi întoarse faţa în cealaltă parte
şi trecu; dar în prag îl opriră doi leviţi; îl apucară de umeri şi-l zgâlţâiră:
— Vorba ta te dă în vileag, îi strigară; eşti galileean, ucenic al lui!165
Şi atunci iar începu Petru să se jure, să blesteme şi să strige:
— Nu cunosc omul!166
În clipa aceea, cocoşul din curte cântă; Petru mugi; îşi aminti cuvintele
lui rabi: „Petru, Petru, înainte de-a cânta cocoşul, mă vei tăgădui de trei
ori… “. Ieşi afară, se grămădi la pământ şi izbucni în plâns.167
Se revărsau zorii; se înroşi, peste tot, ca sângele, cerul şi un levit palid
sări dinăuntru, aţâţat:
— Arhiereul îşi sfâşie veşmintele; uite-acum, răufăcătorul a spus: „Eu
sunt Hristos, fiul lui Dumnezeu!“ Toţi bătrânii au sărit în sus, îşi sfâşie
veşmintele şi strigă: „Moarte! Moarte!“168
Apăru un alt levit:
— Acum îl vor lua să-l ducă la Pilat; numai el are dreptul să-l omoare.
Faceţi loc să treacă; se deschid uşile!
Uşile se deschiseră, apărură căpeteniile Israelului; iar primul, călcând
încet, aprins, arhiereul Caiafa; în urma lui, multe bărbi, ochi vicleni
răufăcători, guri bâlbâite, limbi rele, Bătrânii; şi toţi scoteau aburi, de

1792
mânie se poticneau. În urma lor, Iisus, liniştit, îndurerat, iar de la cap îi
curgea sânge, pentru că-l loviseră.
În curte, izbucniră huiduieli, râsete, blesteme; Petru tresări, se sprijini de
uşorul porţii de la intrare şi-i curgeau lacrimile: „Petru, Petru“, murmura el,
„laşule, mincinosule, trădătorule! Ridică-te, strigă: «Sunt împreună cu
tine!», chiar de te omoară!“ Îşi îmboldea, îşi aţâţa sufletul, dar trupul său,
nemişcat, se proptea de uşorul porţii şi tremura.
În prag, Iisus se împiedică, se împletici, întinse mâna să se prindă de
undeva, se prinse de umărul lui Petru; iar acesta împietri de groază, nu
scoase o suflare, nu se mişcă; simţea că nu-l lăsa mâna lui rabi agăţată de
el. Nu era încă lumină deplină, întuneric albastru, iar Iisus nu se întoarse să
vadă de unde s-a prins să nu cadă; îşi reveni şi o luă iarăşi, pe urma
Bătrânilor, între ostaşi, către Turnul lui Pilat.
Pilat se trezise, se spălă, se unse cu ulei aromat, se duse şi se întoarse pe
veranda înaltă a Turnului, înfuriat; nu-i plăcuse niciodată ziua asta a
Paştelui, ovreii parcă-şi ieşeau din minţi, îmbătaţi de Dumnezeul lor, şi se
vor încăiera iarăşi cu soldaţii romani şi ar fi izbucnit şi anul acesta vreun
măcel ce nu-i era de folos Romei. Iar la Paştele de anul acesta avea şi alte
supărări; de pildă, aceea că ovreii îl răstignesc pe nefericitul nazarinean,
apucatul ăsta de Dumnezeu; ticălos neam.
Pilat îşi strânse pumnul; călcase peste încăpăţânare ca să-l salveze pe
apucatul ăsta de Dumnezeu, nu pentru că era nevinovat, ce înseamnă
nevinovat? nici pentru că îi era milă de el – vai, acum să-nceapă să-i fie
milă şi de ovrei – ci ca să înfrunte ticălosul neam ovreiesc.
Sub fereastra turnului se auzi vuiet mare; Pilat se aplecă; privi, se
umpluse curtea de o mulţime de ovrei, galeriile şi terasele Templului erau
pline-ochi ochi de o gloată ieşită din minţi, ţineau toiege şi praştii, se
îmbrânceau, loveau cu picioarele pe Iisus şi îl huiduiau; iar ostaşii romani
îl păzeau şi îl împingeau către poarta mare a turnului.
Intră înăuntru, se aşeză pe tronul său sculptat grosolan; se deschise uşa,
cei doi negri uriaşi împinseră înăuntru pe Iisus; veşmintele lui sfâşiate
1793
bucăţi, faţa lui numai sânge, dar capul său drept şi în ochii lui strălucea o
lumină liniştită şi nepământească.
Pilat zâmbi:
— Iarăşi te văd înaintea mea, Iisus din Nazaret, rege al iudeilor; vor,
cică, să te omoare.
Iisus privea cerul pe fereastră, iar mintea lui şi trupul lui plecaseră deja;
nu vorbi.
Pilat se mânie:
— Lasă cerul, strigă el, pe mine să mă priveşti; nu ştii că am putere să te
slobozesc sau să te răstignesc?
— Nu ai asupra mea nici o putere, răspunse liniştit Iisus; numai
Dumnezeu.
Jos se auziră strigăte înfuriate:
— Moarte! Moarte!
— De ce-au turbat atâta? întrebă Pilat, ce le-ai făcut?
— Pentru că le-am propovăduit adevărul, răspunse Iisus.
Pilat zâmbi:
— Care adevăr? Ce înseamnă adevăr?
Inima lui Iisus se strânse; aceasta e lumea, acestea căpeteniile lumii,
întreabă ce e adevărul şi râd.
Pilat apăru la fereastră; îşi aminti că tocmai ieri prinseseră pe Baraba,
pentru că omorâse pe Lazăr; era un vechi obicei, în ziua de Paşte, romanii
să elibereze un osândit.
— Pe cine vreţi să vi-l eliberez, strigă el, pe Iisus, regele iudeilor sau pe
Baraba, tâlharul?
— Pe Baraba! Pe Baraba! urlă poporul.
Pilat strigă străjerii lui, îl arătă pe Iisus, porunci:
— Biciuiţi-l, aduceţi-i o coroană de spini, înfăşuraţi-l c-o pânză roşie şi
daţi-i o trestie lungă s-o ţină ca toiag regal, este rege, îmbrăcaţi-l regeşte!
Se gândi să-l înfăţişeze în asemenea hal poporului, doar-doar acestuia i s-
o face milă de el.
1794
 Străjile îl apucară, îl legară de o coloană şi-ncepură să-l bată şi să-l
scuipe, îi împletiră o cunună de spini, i-o înfipseră pe cap, ţâşni sângele din
fruntea şi tâmplele lui Iisus; îi aruncară pe spate o pânză roşie, îi puseră în
mâini o trestie lungă şi-l duseră înapoi la Pilat, iar acesta, cum îl văzu, nu
putu să-şi ţină râsul!
— Bine ai venit, Maiestate! spuse; vino să te arăt poporului tău.
Îl luă de mână, apărură pe terasă.
— Iată omul!169 le strigă.
— Să fie răstignit! Să fie răstignit! începu iarăşi poporul să urle.
Pilat porunci să-i aducă un vas şi-o cană de apă, se aplecă, îşi spălă
înaintea poporului mâinile:
— Îmi spăl, îmi curăţ mâinile, spuse; nu sunt eu cel care vărs sângele lui;
nevinovat sunt; păcatul asupra voastră!170
— Sângele lui pe capetele noastre şi asupra capetelor copiilor noştri!
mugi poporul.
— Luaţi-l, spuse Pilat, să vă fie de bine!
Îl înhăţară; îi puseră crucea în spate, îl scuipau, îl băteau, îl loveau cu
picioarele pe drum spre Golgota, iar el se împleticea, grea era crucea,
privea în jurul său, nu cumva zăreşte vreun Ucenic, să-i facă semn, să i se
facă milă de el; privea, privea, nici unul; oftă:
— Binecuvântată fie moartea; murmură el; slavă Ţie, Dumnezeule!

În acest timp, Ucenicii se vârâseră în taverna lui Simon din Cirene şi

aşteptau să se sfârşească răstignirea, să cadă noaptea să nu-i vadă nimeni,
şi să fugă. Ciuciţi în dosul butoaielor, îşi ciuliseră urechile afară la drum şi
ascultau cu atenţie mare mulţimea care trecea veselă; alergau toţi, bărbaţi şi
femei, către Golgota, petrecuseră bine de Paşte, mâncaseră carne din
belşug, băuseră vin din belşug, iar acum, cu răstignirea, le-ar fi trecut
timpul, şi alergau.
Ucenicii trăgeau cu urechea la vuietul de pe drum şi tremurau, din când
în când se auzea plânsul tăcut al lui Ioan, iar uneori Andrei se ridica, umbla

1795
de ici-colo prin tavernă şi ameninţa; Petru blestema şi înjura că a fost laş şi
n-a avut curajul să sară afară, să fie omorât împreună cu învăţătorul… De
câte ori îi jurase: „Cu tine, rabi, până la moarte“, şi-acum, când se ivea
moartea, se vâra în dosul butoaielor.
Iacov se înfurie:
— Ioan, făcu el, mai lasă plânsul, eşti bărbat; iar dumneata, Andrei
viteazule, nu-ţi răsuci mustaţa, stai jos; veniţi toţi aici să luăm o hotărâre:
Dacă e, cu adevărat, Mesia? dacă apoi, după trei zile, o să învieze, cu ce
obraz o să ne înfăţişăm înaintea lui? V-aţi spus vreodată în mintea voastră
lucrul ăsta? Tu ce zici, Petru?
— Dacă este Mesia, am feştelit-o, asta zic, răspunse Petru deznădăjduit;
eu, v-am spus-o, l-am tăgăduit deja de trei ori.
— Dar dacă nu este Mesia, iarăşi am păţit-o, făcu Iacov, tu ce zici,
Natanael?
— Eu zic s-o-ntindem repede; este, nu este Mesia, am păţit-o.
— Şi să-l lăsăm aşa neocrotit? cum îndură inima voastră lucrul ăsta? făcu
Andrei şi dădu să se repeadă spre uşă.
Dar Petru îl apucă de veşmânt.
— Stai jos, o să te facă bucăţi, sărmane; să găsim altă dezlegare.
— Ce dezlegare, făţarnicilor şi fariseilor, şuieră Toma, să spunem aici, şi
să nu roşim de ruşine, am făcut o afacere, am pus toţi arginţii; da, negoţ, ce
mă priviţi aşa crunt? negoţ, adică, facem dă-mi să-ţi dau; eu mi-am dat
mărfurile, pieptenii, mosoarele, oglinjoarele ca să iau împărăţia cerurilor;
la fel şi voi; unul barca lui, altul oile, celălalt huzurul său; şi-acum treaba s-
a dus dracului, am sărăcit, se duc dracului arginţii noştri, păzea să nu ne
pierdem şi viaţa; aşadar, ce sfat dau? care scapă, scapă!
— Înţeleşi! strigară şi Filip şi Natanael; care scapă, scapă!
Petru se întoarse neliniştit spre Matei, care şedea mai încolo şi-şi ascuţea
urechile mari şi-asculta şi nu scotea o suflare:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Matei, spuse el, să nu scrii astea; fă pe
surdul, să nu ne faci de ocară în veacul vecilor!
1796
 — Fii liniştit, spuse Matei, îmi ştiu eu treaba, multe văd, multe aud, dar
aleg; numai, că vă vreau binele, luaţi o hotărâre curajoasă, arătaţi-vă viteji,
ca să pot s-o scriu, să fiţi slăviţi, sărmanilor, sunteţi apostoli, nu e glumă!
În clipa aceea, Simon din Cirene dădu una, deschise uşa tavernei şi intră;
veşmintele lui erau sfâşiate bucăţi, faţa lui şi pieptul numai sânge, iar
ochiul său drept umflat şi curgând. Blestema şi mugea; aruncă de pe el
zdrenţele care-i rămăseseră, îşi afundă capul în hârdăul unde spăla potirele
de vin, apucă un ştergar, se şterse pe partea de sus a trupului, şi tot mugea
şi scuipa; apoi îşi puse gura la canaua butoiului; bău; auzi tărăboi în dosul
butoaielor, se aplecă, văzu grămada de Ucenici ghemuiţi; se înfurie:
— Ptiu, să pieriţi, ticăloşilor! le strigă el; aşa, mă, îşi părăsesc căpetenia,
aşa o rup de la război galileenii mârşavi, samaritenii netrebnici, oamenii de
nimic?
— Sufletul nostru a vrut, măi Simon, îndrăzni Petru, sufletul nostru a
vrut, unul Dumnezeu o ştie, dar trupul…
— Taci, flecarule! Mă, când sufletul vrea, ce-nseamnă trup? toate se fac
suflet, măciuca pe care o ţii, şi veşmintele pe care le porţi, şi piatra pe care
calci, toate, toate! Uite, priviţi, măi laşilor, carnea mea, toată vânătăi!
zdrenţe veşmintele mele, şi cât pe-aci să mi se verse ochiii din cap, de ce?
Să pieriţi, ucenici mârşavi! Mă, l-am ajutat pe învăţătorul vostru, m-am
luat la trântă cu poporul, eu, eu, cârciumarul, bătrânul cirenean! Şi de ce-
am făcut-o? Deoarece credeam că era Mesia şi-a doua zi m-ar fi făcut mare
şi puternic? Deloc, dar deloc; ci pentru că m-a prins râvna, blestemată fie,
şi nu mă căiesc!
Umbla de ici-colo în sus şi-n jos, se împiedica de scaune, scuipa şi
blestema. Dar Matei şedea ca pe jar, voia să afle ce s-a-ntâmplat la Caiafa,
ce la Pilat, ce a spus învăţătorul, ce striga poporul, să le înscrie în hârtiile
lui.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Simon, fratele meu, îi spuse el, linişteşte-te
şi povesteşte-ne de-a fir a păr ce s-a-ntâmplat, cum, când şi unde, şi dacă
învăţătorul a spus vreun cuvânt.
1797
 — Sigur c-a spus, răspunse Simon. „La dracu’ cu voi, Ucenicilor!“ iată
ce-a spus; scrie-o, aşadar, ce mă priveşti? Apucă pana de scris, scrie: „La
dracu’ cu voi!“
Se porni bocet în dosul butoaielor, Ioan se rostogolea pe jos şi ţipa, iar
Petru se lovea cu capul de perete.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Simon, se rugă din nou Matei, mărturiseşte
adevărul, să-l scriu; dar nu înţelegi că de buzele tale atârnă în clipa aceasta
lumea?
Petru încă se lovea cu capul de perete.
— Măi, nu deznădăjdui, Petru, îi făcu cârciumarul, şi eu o să-ţi spun ce
să faci să fii slăvit în veci; ascultă, aşadar: Acum o să-l petreacă pe-aici,
aud deja vuiet, să te ridici, să deschizi voiniceşte uşa şi să te duci să-i iei
crucea s-o porţi pe spatele tău, este grea, blestemată fie, şi Dumnezeul
vostru e tare firav, sleit de puteri.
Râse, dădu una cu piciorul, îmbrânci pe Petru:
— O faci? aici te vreau!
— Aş face-o, îţi jur, dacă n-ar fi gloata, se smiorcăi Petru; o să mă toace.
Cârciumarul scuipă înfuriat:
— Să pieriţi, strigă el, n-o face nici unul dintre voi? Tu, Natanael,
lunganule, şi dumneata, Andrei, cuţitarule? nici unul? nici unul? ptiu, să
pieriţi! Ei, sărmane Mesia, ce căpetenii te-ai dus şi-ai ales ca să pui
stăpânire pe lume! Pe mine trebuia să mă alegi, pe mine, şi chiar dacă sunt
eu bun de ştreang şi ţeapă, am totuşi râvnă; şi când ai râvnă, mai merge să
fii beţivan şi răufăcător şi mincinos; eşti bărbat; dar, când nu ai râvnă, e
mai bine să fii porumbel nevinovat. Ptiu ţie, nu faci nici cât o ceapă
degerată.
Scuipă iarăşi, se duse şi deschise uşa şi se opri în prag suflând greu.
Drumurile se umpluseră de lume, bărbaţi, femei alergau, strigau:
— Vine, vine, vine regele iudeilor, huideo!
Ucenicii se vârâră iarăşi în dosul butoaielor; Simon se întoarse:

1798
 — Măi ticăloşilor, strigă el, nu ieşiţi afară să-l vedeţi? Să vă vadă şi el, să
se mângâie sărmanul? Ei, aşadar, o să ies eu şi-o să-i fac semn, aici sunt;
Simon din Cirene, prezent.
Spuse şi făcu un salt şi se opri în drum.
Valuri-valuri trecea mulţimea; înainte, călăreţii romani; în urmă, Iisus
cărând în spate crucea; curgea sângele de pe el şi veşmintele îi atârnau
ferfeniţă; nu mai avea putere să păşească, se poticnea mereu şi se apleca-n
faţă gata să cadă, şi-l tot ridicau drept şi-i dădeau lovituri cu picioarele şi el
înainta! În urma lui alergau şchiopii, chiorii, schilozii înfuriaţi pentru că
nu-i însănătoşise, şi-l blestemau şi-l loveau cu cârjele şi toiegele lor. Din
când în când, privea în jurul său; nu se va arăta vreun prieten? ce s-au făcut
cei iubiţi?
În faţa tavernei se întoarse, văzu pe cârciumar că-i face semn din mână;
inima lui se bucură, dădu să încline capul, să-i întoarcă salutul, dar se
împiedică într-o piatră şi căzu grămadă jos, cu crucea pe spate; mugi de
durere.
Cireneanul se repezi, ridică pe Iisus, luă crucea, o încărcă în spatele său,
se întoarse, îi zâmbi lui Iisus:
— Curaj, îi spuse, aici sunt eu, nu te teme.
Ieşiră pe poarta lui David, luară urcuşul; se apropiau să ajungă pe vârful
Golgotei; numai pietre şi mărăcini şi oase; aici răstigneau răzvrătiţii, pe cei
răstigniţi îi lăsau de-i mâncau păsările de pradă, văzduhul puţea a stârv.
Cireneanul se despovără de cruce, doi ostaşi începură să sape şi s-o
înfigă adânc în pietre; Iisus se aşeză pe o piatră şi aşteptă; soarele se ridica
sus, cerul era alb, aprins; şi închis; nici flăcări, nici îngeri, nici cel mai mic
semn că acolo, deasupra, cineva priveşte ce se-ntâmplă jos pe pământ… Şi
pe când şedea şi aştepta şi sfărâma un bulgăre de pământ între degetele lui,
simţi că cineva stă înaintea lui şi-l priveşte; săltă liniştit, fără grabă, capul,
văzu, o cunoscu:
— Bine ai venit, murmură el, credincioasă însoţitoare de drum, aici se
sfârşeşte călătoria; s-a întâmplat ce-ai vrut, s-a întâmplat ce-am vrut şi eu;
1799
toată viaţa mă chinuiam să fac Blestemul binecuvântare; l-am făcut, ne-am
împăcat; fii sănătoasă, Mamă! spuse şi mişcă uşor mâna lui spre umbra
cruntă.
Doi ostaşi apucară pe Iisus de umeri:
— Ridică-te, Maiestate, îi strigară, urcă pe tronul tău!
Îl dezbrăcară, apăru trupul său subţire numai sânge. Arşiţă mare, poporul
obosise strigând răguşit, privea mut.
— Dă-i vin să bea, să prindă curaj, zise un ostaş.
Dar Iisus dădu la o parte cupa, întinse braţele pe cruce.
— Tată, murmură el, facă-se voia ta.
— Mincinosule! Nelegiuitule! Înşelător al poporului! urlau acum orbii,
leproşii, schilozii.
— Unde este împărăţia cerurilor? şi cuptoarele cu pâini? urlau
zdrenţăroşii, şi dă-i cu coji de lămâie şi cu pietre.
Iisus întinse braţele, deschise gura să strige: Fraţilor! dar ostaşii îl
apucară şi-l urcară pe cruce şi strigară pe negrii cu piroanele. Şi îndată ce
ridicară ciocanele şi se auzi prima lovitură, soarele îşi ascunse faţa; şi cum
se auzi a doua, se întunecă cerul şi apărură stelele; nu erau stele, erau
lacrimi mari, şi picurau pe pământuri.
Groaza puse stăpânire pe popor; iar caii pe care călăreau romanii turbară,
se ridicară pe picioarele din spate şi începură să alerge înverşunaţi şi să
calce mulţimea de ovrei. Şi, pe neaşteptate, pământ şi cer şi văzduh
amuţiră; ca şi cum era să izbucnească cutremur; Simon din Cirene căzu cu
faţa în jos pe pietre, lumea se cutremurase de multe ori sub picioarele lui, şi
se înspăimântă.
— Oh, murmură el, acum se va deschide pământul şi ne va înghiţi!
Săltă capul, privi în jurul său; lumea parc-ar fi leşinat şi palidă strălucea
stins în întunericul albăstrui; iar capetele gloatei dispărură, şi numai ochii
lor, găuri negre, străpungeau văzduhul; un cârd des de corbi, care
mirosiseră sângele şi se repeziseră spre Golgota, fugeau acum îngroziţi. Un
gâfâit tăcut, mâhnit se auzea cum coboară de pe cruce, iar cireneanul prinse
1800
curaj în inima sa, ridică ochii, privi, şi deodată scoase un strigăt; nu erau
negri cei care ţintuiau în cuie pe cel răstignit; mulţime de îngeri coborâseră
din cer, ţineau ciocane şi cuie, dădeau din aripi în jurul lui Iisus, urcau şi
coborau ciocanele veseli şi pironeau mâinile, picioarele, iar alţii legau
strâns trupul celui răstignit cu sfori groase, să nu cadă, şi-un înger mic, cu
obraji trandafirii, cu bucle de aur, ţinea o lance şi înţepa inima lui Iisus.
— Ce e asta? murmură cireneanul şi tremura. Însuşi Dumnezeu, însuşi
Dumnezeu îl răstigneşte.

Şi atunci, o mai mare groază, o mai mare durere n-a simţit Simon din
Cirene în viaţa lui, un glas mare despică văzduhul de sus până jos,
sfâşietor, numai mâhnire:
— Eli… Eli…
Nu putea să strige altceva, voia, dar nu putea, i se tăie răsuflarea; aplecă
cel Răstignit capul,
şi leşină.

XXX
Pleoapele lui jucară bucurându-se, uimite; aceasta nu era cruce, era un
copac uriaş, de la pământ la cer, şi era primăvară şi copacul înflorise de la
rădăcină; şi pe fiecare creangă, de la o margine la alta, deasupra prăpastiei,
şedea câte o pasăre şi cânta… Iar el, drept, se sprijinea cu tot trupul de
copacul înflorit, şi ridicase capul şi le număra: una, două, trei…
— Treizeci şi trei, murmură el, câţi sunt şi anii mei; treizeci şi trei de
păsări, şi cântă.
Ochii i se lărgiră, se revărsară, îi acoperiră faţa; şi vedea peste tot, fără să
se întoarcă, lumea înflorită. Urechile lui, două scoici răsucite, primeau în
ele zarva, blestemele şi plânsetele lumii şi le făceau cântec; iar inima lui, o
străpungea o lance şi curgea sânge.

1801
 Una câte una, miloase, fără vânt, se răreau florile în părul său înconjurat
cu spini şi pe mâinile lui însângerate; şi cum se căznea, din ciripitul adânc,
să-şi amintească cine era şi unde se afla, pe neaşteptate văzduhul se răsuci,
se închegă – şi un înger se opri înaintea lui. În clipa aceea se revărsau zorii.
Mulţi îngeri văzuse în somnul său şi pe trezie; asemenea înger nu văzuse
însă niciodată; ce frumuseţe caldă, omenească era aceasta, ce puf creţ,
moale pe obrajii lui şi pe buza de sus! iar ochii cum îi mai gângureau
jucăuşi, numai patimă, precum ai femeii îndrăgostite, precum ai tânărului
îndrăgostit. Trupul său subţire şi tare, fluierele picioarelor lui şi până sus
coapsele rotunde, le înfăşa şi pe ele un puf neliniştit, albastru-negricios, iar
subsuorile lui miroseau plăcut a năduşeală omenească dragă.
Iisus se tulbură:
— Cine eşti? îl întrebă şi inima îi bătea puternic.
Îngerul zâmbi, faţa lui se tot îndulcea precum a unui om; îşi strânse cele
două aripi largi verzi, ca şi cum ar fi vrut să nu-l înspăimânte prea mult pe
Iisus:
— Sunt şi eu ca şi tine, răspunse; Îngerul tău cel păzitor, ai încredere.
Adânc şi alintat era glasul său, milos şi cunoscut, ca şi al unui om; până
acum, glasurile îngerilor pe care le auzise erau aspre şi-l dojeneau; se
bucură, privea rugător pe Înger şi-aştepta să-i mai vorbească.
Iar acesta ghici, şi se înclină dorinţei bărbatului, zâmbind.
— M-a trimis Dumnezeu să îndulcesc buzele tale; multe otrăvuri ţi-au
dat să bei oamenii, multe ţi-a dat să bei şi cerul, ai suferit, te-ai zbuciumat,
şi o singură zi dulce, în toată viaţa ta, n-ai văzut; Mama ta, fraţii tăi,
Ucenicii tăi, săracii, schilozii, cei nedreptăţiţi, toţi, toţi, în clipa
înfricoşătoare de pe urmă, te-au părăsit; ai rămas singur-singurel, fără
apărare, pe o stâncă, în întuneric. Şi-atunci, lui Dumnezeu Tatăl i s-a făcut
milă de tine: „Ei, ce mai stai?“, mi-a strigat; „nu eşti tu îngerul său păzitor?
coboară şi izbăveşte-l; nu vreau să fie răstignit, ajunge de-acum!“
„Doamne al Puterilor“, i-am răspuns tremurând, „nu l-ai trimis pe pământ
să se răstignească? Să mântuiască oamenii? De-aceea stăteam aici liniştit;
1802
credeam că aşa e voia ta“. „Să se răstignească în visul său“, a răspuns
Dumnezeu; „va simţi aceeaşi groază; aceeaşi durere.“
— Îngere păzitor, strigă Iisus şi-i prinse cu amândouă mâinile capul să
nu plece. Îngere păzitor, băiatul meu, mintea mea se cutremură; nu m-am
răstignit?
Îngerul puse mâna albă ca neaua pe inima răscolită a lui Iisus, să se
liniştească:
— Linişteşte-te, iubitule, şi ochii lui ca mărgelele jucară. Nu te tulbura;
nu te-ai răstignit.
— Vis au fost, aşadar, crucea, piroanele, durerea, soarele care s-a
întunecat?
— Vis; ai trăit în vis toate pătimirile tale; ai urcat pe cruce, ai fost pironit
în visul tău, s-au deschis cele cinci răni în mâinile tale, în picioarele tale şi-
n inimă, cu atâta putere, încât încă, priveşte, curge sânge…
Iisus privi în jurul său răpit; unde se află? ce înseamnă acest câmp şi
copacii înfloriţi şi apele? Şi Ierusalimul, şi sufletul meu? Se întoarse către
Înger, îl atinse pe braţ, ce răcoroasă carnea lui, ce tare!
— Îngere păzitor al meu, băiatul meu, îi spuse; cu cât vorbeşti, trupul
meu se uşurează, crucea se face umbră a crucii, piroanele umbră a
piroanelor, iar răstignirea pluteşte pe cer deasupra mea, ca un nor…
Îngerul îl luă de mână:
— Să mergem, zise şi începu să păşească sprinten pe iarba înflorită; mari
bucurii te aşteaptă, Iisuse din Nazaret; Dumnezeu mi-a dat libertatea să te
fac să guşti toate lucrurile pe care le-ai dorit fierbinte în taină în viaţa ta,
iubitule… Bun e pământul, o să vezi, bun este vinul şi râsul şi gura femeii
şi legănatul pe genunchi al primului tău fiu… Noi, îngerii, o să crezi asta?
deseori ne aplecăm din cer, privim pământul şi oftăm.
Bătu din aripile lui mari verzi, îl îmbrăţişă:
— Întoarce capul, îi zise, priveşte în urma ta.
Iisus întoarse capul, şi ce să vadă? departe sus strălucea colina din
Nazaret în soarele care răsărea; porţile cetăţii erau deschise şi porneau mii
1803
de oameni, toţi bogătani şi bogătaşe, îmbrăcaţi în aur, călare pe cai albi şi
fluturau în vânt flamuri de mătase albe ca zăpada, cu crini de aur. Coborau
printre munţii înfloriţi, treceau pe lângă castelele regale, se întorceau,
cuprindeau colinele, treceau râurile, se auzea zarvă amestecată de râsete,
taifas subţire şi gingăşie, în dosul celor mai deşi copaci, suspine…
— Îngere păzitor al meu, băiatul meu, făcu Iisus uimit, ce e acest alai de
bogătaşi? Cine sunt aceşti regi şi regine, unde se duc?
— Alai regal, răspunse zâmbind Îngerul; se duc la nuntă.
— Cine se însoară?
Ochii năzuroşi ai Îngerului jucară:
— Tu, răspunse; aceasta este prima bucurie pe care ţi-o dau.
Lui Iisus i se ridică sângele la cap; într-o clipită ghici cine este mireasa;
tot trupul său se bucură.
Se grăbea acum:
— Să mergem, spuse.
Şi-ndată văzu, călărea şi el un cal alb cu şa şi frâu de aur; se privi pe el;
când se făcuse de catifea şi aur veşmântul său sărăcăcios cu mii de cârpeli?
şi-o aripă albastră fâlfâia în creştetul capului său.
— Aceasta este împărăţia cerurilor, întrebă el, pe care-o vesteam
oamenilor? aceasta, băiatul meu?
— Nu, nu, răspunse râzând Îngerul; acesta este pământul.
— Cum s-a schimbat aşa?
— Nu s-a schimbat; tu te-ai schimbat; inima ta, cândva, demult, nu-l
dorea, inima ta mergea împotriva voinţei ei; acum, îl doreşte; asta e toată
taina. Armonia pământului şi-a inimii, Iisuse din Nazaret, aceasta este
împărăţia cerurilor… dar de ce ne pierdem timpul în vorbe? să mergem;
mireasa aşteaptă.
Îngerul călărea acum un cal alb, luară drumul. În urma lor munţii
nechezau de cavaleria regală care cobora; iar râsetele femeilor se
înmulţiseră. Păsările zburau în văzduh, porneau toate către sud şi cântau:

1804
„Vine! Vine! Vine!“ O pasăre era şi inima lui Iisus, se agăţase deasupra
capului său şi ciripea: „Vin! Vin! Vin!“
Deodată, pe când alerga, în marea bucurie, îşi aminti de Ucenicii săi. Se
întoarse înapoi, cerceta mulţimea de nobili, căuta să-i găsească, nu-i găsi;
privi uimit pe însoţitorul său.
— Şi Ucenicii mei? întrebă el; nu-i văd, unde să se afle oare?
Un râs batjocoritor îi răspunse:
— S-au împrăştiat.
— De ce?
— De frică.
— Chiar şi Iuda?
— Toţi! Toţi! S-au întors la bărcile lor, s-au ascuns în colibele lor, se
jură că nu te-au văzut, nu te ştiu… Nu privi înapoi, nu te gândi la ei;
priveşte înainte.
Un miros îmbătător de lămâi înfloriţi umplu văzduhul.
— Am sosit, spuse Îngerul şi descălecă.
Calul se făcu lumină, dispăru.
Adânc, mâhnit se auzi un muget în livada de măslini, plin de durere şi
dulceaţă; Iisus se tulbură, ca şi cum ar fi fost adâncul sufletului său cel care
strigă; privi; legat de trunchiul unui măslin, un taur negru cu fruntea albă
strălucea încununat de coarne, cu şolduri pline, cu coada dreaptă; niciodată
nu văzuse Iisus asemenea putere şi strălucire, niciodată o asemenea carne
tare şi ochi atât de întunecoşi, plini de bărbăţie! Se înspăimântă; acesta nu e
taur, se gândi el, este una dintre feţele întunecate, nemuritoare ale
Atotputernicului Dumnezeu.
Îngerul stătea în jurul lui şi zâmbea cu viclenie.
— Nu te înspăimânta, Iisuse din Nazaret, este un taur, un tăuraş tinerel,
fecior. Priveşte: îşi bagă şi-şi scoate sprinten limba, îşi linge nările umede,
se apleacă şi loveşte măslinul cu coarnele, să lupte cu el; se scutură să rupă
frânghia să fugă… Priveşte, acolo jos pe pajişte ce vezi?
— Vaci, viţeluşe… Pasc.
1805
 — Nu pasc; aşteaptă când o să rupă frânghia tăuraşul. Ascultă-l iarăşi
cum mugeşte; ce duioşie, ce rugăminte, ce putere! Într-adevăr, ca un zeu
întunecat, şi rănit… De ce s-a-ncruntat faţa ta? Iisuse din Nazaret, de ce mă
priveşti cu ochi întunecat, mohorât?
— Să mergem, strigă încet Iisus, iar glasul său era numai duioşie,
rugăminte şi putere.
— Să dezleg întâi tăuraşul, răspunse Îngerul zâmbind; nu ţi-e milă de el?
Se apropie, dezlegă frânghia, o clipă fiara fecioară rămase nemişcată; şi
deodată înţelese, era slobodă, făcu un salt şi se repezi spre pajişte.
Şi chiar în ceasul acela, din livada de lămâi, se auzi un clinchet dulce, de
brăţări şi coliere; Iisus se opri; Maria Magdalena, ruşinoasă, tremurândă,
încununată cu flori de lămâi stătea înaintea lui.
Iisus se repezi, o apucă în braţele lui:
— Magdalena, iubito, strigă el, câţi, câţi ani mi-am dorit cu foc clipa
aceasta? Cine se amesteca între noi şi nu ne lăsa? Dumnezeu? De ce
plângi?
— De multă bucurie, iubitule, de multă dorinţă; să mergem!
— Să mergem; călăuzeşte-mă!
Se întoarse să-şi ia rămas-bun de la însoţitorul său; Îngerul dispăruse în
văzduh; în urmă, marele alai regal, bogătanii cu soaţele lor, regi, cai albi,
crini albi dispăruseră, jos, pe pajişte, taurul sărea pe vaci.
— Pe cine cauţi, iubitule? de ce priveşti în urma ta? Numai noi doi am
rămas în lume. Sărut cele cinci răni, pe picioarele tale, pe mâinile tale, în
inima ta; ce bucurie este aceasta, ce Paşte! A înviat lumea; vino!
— Unde? dă-mi mâna ta, călăuzeşte-mă; am încredere.
— Într-o grădină adâncă; te hăituiesc ei să te prindă, toate erau pregătite
– crucea, piroanele, poporul, Pilat… Şi pe neaşteptate a venit un înger şi te-
a răpit. Vino, înainte de-a se fi ridicat soarele sus şi de-a te vedea; au
turbat, cer moartea ta.
— Ce le-am făcut?

1806
 — Binele lor îl căutai, mântuirea lor; cum vrei să-ţi ierte ei asta
vreodată? Dă-mi mâna, iubitule, urmează femeia; ea, fără greş, totdeauna
găseşte drumul.
Îl luă de mână; vălul ei, roşu ca focul, se umfla în timp ce păşea în grabă
pe sub lămâii înfloriţi; degetele ei încolăcite pe degetele bărbatului, ardeau;
iar gura ei mirosea a frunză de lămâi.
O clipă se opri gâfâind, privi pe Iisus, iar el se-nfioră; văzu ochiul ei cum
gângureşte mărgelat, viclean, ca şi ochiul Îngerului. Dar ea îi zâmbi:
— Nu te înspăimânta, iubitule, îi zise; de ani şi ani se răsucea pe limba
mea un cuvânt, dar nu aveam curajul să ţi-l spun; dar acum o să ţi-l
dezvălui.
— Care cuvânt? vorbeşte fără teamă de-acum, iubito.
— Dacă eşti în cele şapte ceruri şi-ţi cere un drumeţ un potir de apă,
coboară din cele şapte ceruri, să i-l dai; dacă eşti pustnic sfânt şi-ţi cere o
femeie un sărut, coboară din sfinţenia ta, să i-l dai; altfel, nu te mântui.
Iisus o apucă, îi răsturnă capul cu faţa în sus, o sărută pe gură.
Amândoi se făcură galbeni ca ceara, li se tăiară genunchii, nu puteau să
meargă mai departe, se rostogoliră sub un lămâi înflorit.
Soarele veni şi stătu deasupra lor; un vânt suflă, cădeau peste cele două
trupuri goale flori de lămâi; o şopârlă verde se lipise în faţa lor pe-o piatră
şi-i privea cu ochiul ei rotund, neclintit. Din când în când, de departe, se
auzea mugetul taurului; liniştit acum, sătul. Ploua încă mărunt; cădeau
picăturile şi cele două trupuri prinse se răcoreau; pământul mirosea plăcut.
Maria Magdalena îmbrăţişa bărbatul, nu-l lăsa să se desfacă, gângurea.
— Niciodată nu m-a sărutat bărbat, niciodată n-am simţit pe buzele mele
şi pe obrajii mei barbă de bărbat şi între genunchii mei genunchi de bărbat;
astăzi m-am născut! Copilul meu, plângi?
— Nu am ştiut, femeie iubită, că lumea este atât de frumoasă şi carnea
atât de sfântă, fiică şi ea a lui Dumnezeu, sora sufletului voioasă; şi că
bucuria trupului nu e păcat.

1807
 — De ce-ai pornit să stăpâneşti cerul şi oftai şi căutai apa nemuritoare?
Eu sunt apa nemuritoare, te-ai aplecat, ai băut, te-ai liniştit. Copilul meu,
încă oftezi? la ce te gândeşti?
— Trandafir ofilit al Ierihonului, care se-nviorează şi se aprinde mai tare
în apă, inima mea; izvor de apă nemuritoare, femeie, acum am înţeles.
— Ce, copilul meu?
— Acesta este drumul?
— Drumul? Care drum, iubite Iisus?
— Cum ajunge muritorul nemuritor, cum coboară Dumnezeu pe pământ
cu chipul omului. Luasem un drum greşit, căutam drumul în afara trupului;
în nori, în cugetările mari, în moarte; femeie, părtaşă scumpă a lui
Dumnezeu, iartă-mă. Mă plec şi mă-nchin ţie, Mamă a lui Dumnezeu; pe
fiul pe care-l vom face, cum o să-l numim?
— Ia-l la Iordan şi botează-l cum vrei; este al tău.
— Să-i spunem Mângâietorul!
— Taci, am auzit pe cineva apropiindu-se printre pomi; va fi
credinciosul meu pui de arab; l-am pus să stea de strajă în jur să nu se
apropie nimeni; iată-l!
— Stăpâna mea, Saul…
Ochii puiului de arab se răsuceau albi ca neaua şi tot trupul său dolofan
se înspumase ca un cal care a alergat. Magdalena sări în sus, întinse mâna,
îi astupă gura:
— Taci!
Se întoarse către Iisus:
— Bărbatul meu iubit, zise ea, ai obosit, dormi; o să mă-ntorc repede.
Dar el închisese deja ochii, un somn dulce se revărsase peste pleoapele
sale şi peste tâmple, şi n-o văzu pe Magdalena plecând de sub lămâi şi
pierzându-se pe calea pustie.

Dar mintea lui se mişcă, părăsi trupul jos să doarmă şi porni după
Magdalena. Unde se ducea? De ce ochii ei s-au umplut de lacrimi pe

1808
neaşteptate şi lumea s-a înceţoşat? Păşea ca un şoim deasupra ei şi n-o lăsa
să-i scape.
Puiul de arab se rostogolea înainte înspăimântat; străbătură livada de
măslini, soarele încă nu asfinţise, intrară pe pajişte, vitele întinse pe iarbă
rumegau, coborâră într-o vale umbrită, numai piatră; se auziră glasuri şi
câini care lătrau şi gâfâieli de oameni.
Pe puiul de arab îl prinse groaza:
— Plec! spuse el şi-o luă la drum.
Magdalena rămase singură; privi în jurul ei, pietre, pietre tăioase; puţini
mărăcini, un smochin sălbatic neroditor cu crengile în sus în prăpastie, doi
corbi pe stânca cea mai înaltă, străji; cum o luară la ochi pe Magdalena,
începură croncăniturile, ca şi cum şi-ar fi chemat părtaşii.
Se mişcară pietrele, oamenii urcau prăpastia, apăru un câine negru cu
pete roşii, cu limba scoasă. Valea se umplu de chiparoşi şi sălcii, ca un
cimitir; şi se auzi un glas liniştit, mulţumit:
— Bine-ai venit!
Magdalena se întoarse în jurul ei:
— Cine a vorbit? Cine-mi spune bun venit?
— Eu.
— Care tu?
— Dumnezeu.
— Dumnezeu! Îmi acopăr părul, îmi ascund pieptul, întoarce în altă parte
faţa Ta, să nu vezi goliciunea mea, Doamne, mi-e ruşine. De ce m-ai adus
în această pustietate crudă? Unde mă aflu? nu văd decât chiparoşi şi sălcii.
— Ceea ce-ţi trebuie; moartea şi nemurirea. Te-am adus, Mare
Muceniţă171, acolo unde am vrut; pregăteşte-te să mori, Magdalena, s-
ajungi nemuritoare.
— Nu vreau să mor, nu vreau s-ajung nemuritoare; vreau să mai trăiesc
pe pământ, şi apoi fă-mă cenuşă.
— O caravană încărcată de mirodenii şi aromate e moartea, nu te teme;
urcă pe cămila neagră şi intră în pustiul cerului, Magdalena mea.
1809
 — O, cine sunt drumeţii aceştia înfuriaţi care-au apărut deodată din dosul
chiparoşilor?
— Nu te teme, Magdalena, sunt căruţaşii mei, pune-ţi palma streaşină în
faţa soarelui; nu vezi cămila neagră pe care-o trag, cu samar roşu de
catifea, să călăreşti? Nu te împotrivi.
— Doamne, nu mă tem de moarte, dar mă ia tristeţea; e prima oară când
trupul şi sufletul meu au fost învrednicite să aibă aceeaşi gură, e prima oară
când au fost sărutate împreună amândouă – şi iată mor!
— Bună e clipa aceasta să mori, Magdalena, mai bună nu vei găsi, nu te
împotrivi.
— O, ce sunt strigătele, ameninţările şi hohotele de râs pe care le aud?
Doamne, nu mă părăsi; or să mă omoare!
Şi se auzi de foarte departe acum, liniştit totdeauna şi mulţumit, glasul:
— Ai ajuns, Magdalena, la cea mai înaltă bucurie a vieţii tale; mai sus nu
poţi, bună este moartea. La bună vedere, Întâie Muceniţă172!
Glasul se pierdu, iar de la o întorsătură a văii apăru ceata – leviţi înfuriaţi
şi robi sângeroşi ai lui Caiafa, cu pumnale şi baltage. Văzură pe
Magdalena, se năpustiră asupra ei baltage, câini, oameni.
— Maria Magdalena, târfă! urlau şi hohoteau de râs.
Un nor negru acoperi soarele, lumea se înceţoşă.
— Nu sunt eu, nu sunt eu! striga nefericita; am fost, nu sunt, astăzi m-am
născut!
— Maria Magdalena, târfă!
— Am fost, nu sunt, jur; nu mă omorâţi, milă! Cine eşti tu, cu capul
pleşuv, cu pântecele burduhănos, cu picioarele strâmbe, cocoşatul? Nu mă
atinge!
— Maria Magdalena, târfă, eu sunt Saul, şi m-a trimis Dumnezeul lui
Israel, de la Damasc, şi mi-a dat puterea să-l omor.
— Pe cine?
— Pe iubitul tău!
Se întoarse către ceata lui.
1810
 — Pe ea, băieţi, aceasta e iubita lui, va fi ştiind; spune, neruşinato, unde
l-ai ascuns?
— Nu spun!
— Te voi omorî!
— În Betania!
— Mincinoaso! De-acolo venim; undeva pe-aici îl ţii ascuns. Adevărul!
— Nu mă apuca de păr. De ce vrei să-l omori? Ce ţi-a făcut?
— Cine saltă capul împotriva Legii, moarte!
Cocoşatul vorbea şi-o privea cu dorinţă aprinsă şi se tot apropia de ea,
arzătoare era suflarea lui. Ochii Magdalenei, foarte şireţi, jucară.
— Saule, zise ea, priveşte pieptul meu, braţele mele, gâtul meu; nu este
păcat să piară? Nu le omorî!
Saul se apropie de ea încă şi mai mult; glasul lui era înăbuşit, răguşit.
— Mărturiseşte unde este şi nu te omor; îmi plac sânii tăi, braţele tale,
gâtul tău; fie-ţi milă de frumuseţea ta, mărturiseşte! De ce mă priveşti? la
ce te gândeşti?
— Mă gândesc şi oftez, ce minune ai face, Saule, dacă Dumnezeu ar
fulgera deodată înăuntrul tău şi-ai vedea adevărul! Asemenea ucenici, ca şi
tine, trebuia să aibă iubitul meu, să stăpânească lumea; nu pescari,
coropcari şi ciobani; flăcări ca tine, Saule!
— Să stăpânească lumea! A vrut să stăpânească lumea? Cum? spune,
Magdalena; şi eu vreau.
— Prin dragoste.
— Prin dragoste?
— Saule, ascultă ce-ţi voi spune; alungă-i pe ceilalţi, să nu ne audă. Cel
pe care-l vânezi şi vrei să-l omori, este fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul
lumii, Mesia; da, pe sufletul pe care-l voi încredinţa lui Dumnezeu!
Un levit subţire, ofticos, cu o bărbiţă gri rară, şuieră:
— Saule, Saule, capcane care prind lupii sunt braţele ei, ai grijă!
— Pleacă!
Se întoarse iarăşi către Magdalena:
1811
 — Prin dragoste? Şi eu vreau să stăpânesc lumea, cobor în porturi,
privesc corăbiile care pleacă şi inima mea arde; vreau să prind marginile
lumii, dar nu ca sclav ovreu cerşetor, ci ca rege, cu spada mea. Dar cum?
Nu pot, şi-mi vine să mă omor de răul meu; iar în acest timp ucid, să mă
uşurez.
Tăcu, iar peste puţin, apropiindu-se încă şi mai mult de femeie:
— Unde este învăţătorul tău, Magdalena? întrebă cu glas dulce;
mărturiseşte, să merg să-l găsesc, să-i vorbesc, să-mi spună ce e dragostea.
Care e dragostea aceasta care va stăpâni lumea. Auzi ce-ţi spun? De ce
plângi?
— Pentru că vreau să-ţi dezvălui unde se află, să vă-ntâlniţi voi doi, el
este numai blândeţe, tu numai flacără, voi doi veţi stăpâni lumea; dar nu
am încredere în tine. Nu am încredere în tine, Saule, de-aceea plâng.
Vorbea încă, şi-o piatră, vuind, despică văzduhul; bărbia Magdalenei
crăpă.
— Fraţilor, în numele Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov,
loviţi! se auzi levitul ofticos urlând – cel dintâi el aruncase piatra şi lovi.
Se auziră tunete în cer, departe apusul sângeră.
— În gura ei sărutată de mii de ori! urlă un rob al lui Caiafa – şi dinţii
Magdalenei se împrăştiară pe jos.
— Şi eu în pântece!
— Şi eu în inimă!
— Eu între sprâncene!
Magdalena îşi vârî capul între umeri, să-l păzească; sângele îi curgea din
gură, din piept, din pântece; porni roata morţii.
Şoimul bătu din aripile lui, ochiul său rotund prinse totul, scoase un ţipăt
ascuţit şi se întoarse înapoi; găsi trupul său care încă zăcea întins sub
lămâi, intră înăuntru. Pleoapele lui Iisus jucară, o picătură mare de ploaie
căzu pe buzele lui, se trezi. Şezu în capul oaselor pe pământul greu,
gândindu-se; ce-a fost visul pe care l-a avut, nu-şi amintea: numai pietre
rămăseseră în amintirea lui, şi o femeie, şi sânge… Nu cumva femeia
1812
aceasta a fost Magdalena? Faţa ei juca, se rostogolea ca apa, nu putea să
se-ntărească, s-o vadă. Şi pe când se căznea s-o desluşească, pietrele şi
sângele se făcură, parcă, război de ţesut şi femeia şedea acum la războiul
de ţesut şi ţesea şi cânta; tare dulce, numai mâhnire era în glasul ei.
Printre frunzele întunecate ale lămâiului străluceau lămâile aurii
deasupra capului său; sprijini palmele de pământul umed, simţi răcoarea şi
căldura lui primăvăratică, privi repede pe sub gene în jurul său, nu-l vedea
nimeni, se aplecă, sărută pământul.
— Mamă, îi spuse încet, ţine-mă bine, şi eu te ţin bine; Mamă, de ce să
nu fii tu Dumnezeul meu?

Frunzele lămâiului se legănară, se auzi o călcătură uşoară pe pământul

umed, şuieră o coţofană nevăzută, Iisus ridică ochii şi văzu cum stă
înaintea lui, mulţumit, vesel, Îngerul păzitor cu aripi verzi; puful creţ al
trupului său strălucea în soarele povârnit care asfinţea.
— Bine-ai venit, spuse Iisus, faţa ta străluceşte ca fulgerul; ce veste nouă
îmi aduci? Am încredere în tine; aripile tale sunt verzi ca iarba pământului.
Îngerul râse, îşi îndoi aripile, se aciuă alături de el, frecă o floare de
lămâi şi-o mirosi cu dorinţă; privi departe apusul, se făcuse vişiniu; şi o
adiere dulce se ridică de la pământ, şi toate frunzele în lămâi foşniră
voioase, dănţuiră.
— Ce fericiţi trebuie să fiţi voi oamenii, zise el; sunteţi toţi făcuţi din
pământ şi apă, şi toate pe pământ sunt făcute din lut şi apă, şi de-aceea vă
potriviţi – bărbaţi şi femei şi cărnuri şi ierburi şi fructe… Nu sunteţi acelaşi
lut? aceeaşi apă? toate vreţi să vă-ntâlniţi; iată, acum când veneam, am
auzit o femeie strigându-te.
— De ce mă strigă? Ce vrea de la mine?
Îngerul zâmbi:
— Apa şi lutul ei strigă apa şi lutul tău; şade la războiul de ţesut, ţese şi
cântă; despică munţii cântecul ei, se revarsă în câmp şi te caută; uite acum

1813
va sosi chiar până aici, în lămâi. Taci, iată-l, auzi? credeam că îngână; nu
îngână, înalţă bocet; aţinteşte-ţi urechea, ce auzi?
— Aud păsările care se întorc la cuiburile lor, s-a înserat.
— Nimic altceva? pune-ţi toată puterea, lasă-ţi sufletul să plece din trup,
să asculte.
— Aud! Aud! Un glas de femeie tare departe, tare departe, şi plânge; dar
nu desluşesc cuvintele.
— Eu le aud foarte clar; ascultă-le şi tu; de ce se jeleşte?
Iisus se ridică, îşi puse toată puterea, sufletul lui plecă, sosi în sat, intră în
casă, stătu în curte.
— Aud, făcu Iisus şi puse degetul la gură.
— Spune!
— Lespede de argint, lespede de aur, lespede aurită,
nu mânca buza roşie, nu mânca şi ochii negri,
nu mânca şi limbuţa lui, cu glas de privighetoare…
— Ai recunoscut glasul ei, Iisuse din Nazaret?
— Da.
— Maria lui Lazăr; îşi ţese încă zestrea, crede că ai murit şi plânge.
Desfăcut e gâtul ei alb ca zăpada, colierul cu pietre albastre îngreunază
pieptul ei, tot trupul ei umezit de năduşeală miroase plăcut. Miroase ca
pâinea scoasă de curând din cuptor, ca gutuia coaptă, ca pământul care a
plouat; ridică-te, să mergem s-o mângâiem.
— Şi Magdalena? strigă Iisus înspăimântat; Magdalena?
Îngerul prinse pe Iisus de braţ, îl puse să şadă iarăşi jos.
— Magdalena? făcu el liniştit; într-adevăr, am uitat să-ţi spun, a murit.
— A murit?
— Au omorât-o. Ei, unde te duci, Iisuse din Nazaret, cu pumnii strânşi?
Pe cine mergi să omori? Pe Dumnezeu? El a omorât-o. Şezi jos. A aruncat
o săgeată Preabunul, a săgetat-o pe cea mai înaltă culme a fericirii, şi-a
rămas Magdalena, sus, acolo, nemuritoare. Este bucurie mai mare pentru
femeie? Nu-şi va vedea dragostea ofilindu-se, inima înfricoşându-se, trupul
1814
ei, putrezind. Am fost acolo în ceasul în care o omora, am văzut, a ridicat
mâinile spre cer şi a strigat: „Mulţumesc Ţie, Dumnezeul meu, asta am
vrut!“
Dar Iisus se aprinsese:
— Atâta dorinţă arzătoare de supunere, strigă el, numai câinii au, şi
îngerii; nu sunt câine, nu sunt înger, sunt om şi strig: E nedrept, e nedrept,
Atotputernice, e nedrept s-o omori! Şi cei mai neînduplecaţi tăietori de
lemne tremură să taie copacul în floarea lui; iar Magdalena din tălpi până-n
creştet înflorise!
Îngerul îl luă în braţele lui, îi mângâia părul, umerii, genunchii; îi vorbea
încet, duios, se întuneca de-acum, o adiere suflă, norii se risipiră şi apăru o
stea mare; parc-ar fi fost Luceafărul de seară.
— Răbdare, îi spunea, supunere, nu deznădăjdui; numai o femeie este în
lume; una singură, cu nenumărate chipuri; cade una, se înalţă cealaltă, a
murit Maria Magdalena, trăieşte Maria lui Lazăr, ne aşteaptă, te aşteaptă,
este însăşi Magdalena cu altă faţă, ascultă, oftă iarăşi; să mergem s-o
mângâiem. Aceasta ţine în sânul ei, ţine pentru tine, Iisuse din Nazaret, cea
mai mare bucurie, fiul; fiul tău! Să mergem!
Îngerul mângâia duios şi ridica de la pământ, încet-încet, pe prietenul
său, stăteau acum în picioare amândoi, sub lămâi; Luceafărul de seară
zâmbi deasupra lor şi râdea.
Iar inima lui Iisus încet-ncet se muia, feţele Mariei Magdalena şi a
Mariei lui Lazăr se uneau în semiîntunericul umed; se făceau una. Veni
noaptea, numai miresme, îi acoperi.
— Să mergem! gânguri Îngerul şi îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui
Iisus.
Răsuflarea lui mirosea a pământ plouat şi a nucşoară, iar Iisus se aplecă
asupra lui, îşi închise ochii, ca să respire adânc, să coboare în adâncul
sufletului său suflarea Îngerului păzitor.
Îngerul îşi desfăcu zâmbind o aripă, începuse să se lase împreună cu
noaptea şi frigul, şi înfăşură cu penele lui verzi dese pe Iisus să nu îngheţe;
1815
se auzi iarăşi în văzduhul jilav, ca o burniţă de primăvară liniştită, bocetul
femeii: „Lespede de argint, lespede de aur…“
— Să mergem, spuse Iisus şi zâmbi.

XXXI
Toată noaptea, înfăşurat în aripa verde, ţinând strâns în braţe de la mijloc
pe Înger, Iisus zbura foarte aproape de pământuri. O lună mare urcase pe
cer, ciudată astă-seară, hlizită, nu mai vedeai în ea pe Cain şi Abel
omorându-se, ci o gură largă fericită şi doi ochi liniştiţi şi doi obraji bine
hrăniţi scăldaţi în lumină; faţa rotundă, de femeie îndrăgostită care umblă
noaptea. Copacii fugeau, păsările de noapte vorbeau ca nişte oameni,
munţii se deschideau, răpeau în ei pe cei doi călători de noapte şi se-
nchideau iarăşi în urma lor.
— Ce fericire este aceasta, zbor aşa de-aproape deasupra pământului,
precum zburăm în visele noastre!
„Viaţa s-a făcut vis, nu cumva asta înseamnă Rai?“ dădu să întrebe pe
Înger, dar tăcu; se temu să nu se trezească, vorbind.
Privi în jurul său; cât îl uşurară duhurile pietrei, ale vântului, ale
muntelui! ca atunci când şezi cu prieteni şi inima ta este grea şi vine vinul
răcoros şi bei – iar mintea ta, încet-încet, se uşurează, se ridică în văzduh,
pluteşte deasupra capului tău, se face un nor trandafiriu; şi pe el, răsturnată
cu capul în jos, se oglindeşte, numai aur şi văzduh, lumea.
Dădu iarăşi să se aplece să vorbească Îngerului, dar acesta îi puse degetul
pe gură, îi zâmbi şi-i zise duios:
— Taci!
Parcă se apropiau de un sat, cântară cocoşi, se revărsau zorii. Luna se
rostogolise acum în dosul muntelui, aurora lumină liniştit lumea, pământul
se dezmetici, timpul se cuminţi iarăşi, muntele reveni, satul, livada de
măslini şi se opriră iarăşi acolo unde le pusese Dumnezeu să stea să aştepte
sfârşitul veacului. Iată drumul drag, iată satul milostiv, între măslini,
1816
smochini şi vii, Betania; iată şi casa răcoroasă a prieteniei, cu sfântul
război de ţesut şi vatra aprinsă şi cu cele două surori, cele două flăcări
neadormite…
— Sosim, zise Îngerul.
Urca fum din coşul de pe acoperiş, parcă s-ar fi trezit cele două surori şi
aprindeau foc.
— Iisuse din Nazaret, zise Îngerul desfăşându-l pe Iisus din aripa lui, au
aprins foc cele două surori, au muls dis-de-dimineaţă şi-ţi pregătesc
laptele; ce-nseamnă Rai, nu asta ai vrut să mă întrebi pe drum? Mii de mici
bucurii, Iisuse din Nazaret, să baţi la o poartă, să-ţi deschidă o femeie, să
şezi la vatră, să-ţi aştearnă masa joasă rotundă, iar când se va înnopta bine,
să stingă opaiţul şi să te ia în braţele ei; aşa, încet-încet, din îmbrăţişare în
îmbrăţişare, din fiu în fiu, vine Izbăvitorul; acesta este drumul.
— Am înţeles, spuse Iisus, se opri înaintea porţii liliachii, apucă veriga
să bată.
Dar Îngerul îl ţinu:
— Nu te grăbi, zise, ascultă; nu mai vreau să ne despărţim, mi-e teamă să
te las singur, neocrotit; voi veni cu tine. O să mă fac un pui de arab, puiul
de arab pe care l-ai văzut sub lămâi, şi-ai să spui că sunt un pui de sclav de-
al tău, pentru nevoile tale; nu mai vreau să iei drumul rău, să te pierzi,
spuse, şi un pui de arab stătea înaintea lui, îi ajungea până la genunchi, cu
dinţi laţi albi, cu două belciuge de aur în urechi; ţinea un coş plin ochi.
— Stăpâne, zise zâmbind, peşcheş pentru cele două surori: veşminte de
mătase; cercei şi brăţări şi evantaie de pene scumpe, toate armele femeii;
acum bate în poartă.
Iisus bătu în poartă, se auziră saboţi în curte şi un glas dulce:
— Cine e?
Iisus se înroşi ca racul, îl recunoscu, era glasul Mariei; deschise poarta,
cele două surori căzură la picioarele lui:
— Rabi, ne închinăm pătimirilor tale; ne bucurăm de învierea ta sfântă.
Bine ne-ai venit!
1817
 — Lasă-mă s-ating, rabi, pieptul tău, să văd dacă eşti cu adevărat, zise
Maria.
— E carne adevărată, Maria, făcu Marta, carne ca şi noi, nu-l vezi? şi
iată umbra lui pe pragul nostru.
Iisus asculta şi zâmbea; simţea cele două femei cum îl ating, cum îl
miros, şi se bucura.
— Marta, Maria, flăcări gemene, bine v-am găsit; liniştită, smerită,
primitoare casă a omului, bine te-am găsit; încă trăim, încă ne e foame,
râdem, plângem, slavă Ţie, Dumnezeule!
Vorbea, saluta şi intra în casă.
— Bine v-am găsit, vatră, război de ţesut, şi copaie de frământat, măsuţă
şi urcior şi opaiţ drag! Robi credincioşi şi prieteni ai femeii, mă plec şi mă
închin vouă; când va sosi femeia la poarta Raiului, se va opri şi va întreba:
„Vor intra şi prietenii mei, Doamne?“ „Care prieteni?“ va întreba
Dumnezeu. „Uite, copaia de frământat, leagănul, opaiţul, urciorul, războiul
de ţesut; dacă nu intră ei, nu intru“. Iar Dumnezeu, bun la inimă, va râde:
„Sunteţi femei“, va spune, „pot să vă stric plăcerea? Intraţi toţi înăuntru; s-
a umplut Raiul de copăi, de leagăne şi de războaie de ţesut, nu mai am
unde să pun sfinţii“.
Cele două femei râseră; se întoarseră; văzură puiul de arab cu coşul plin
ochi.
— Ce este cu puiul de arab, rabi? zise Maria. Îmi plac dinţii lui.
Iisus se aşeză la vatră; îi aduseră lapte, miere, pâine de grâu.
Ochii lui Iisus se umplură de lacrimi:
— Cele şapte ceruri nu mă-ncăpeau, spuse, cele şapte mari virtuţi, cele
şapte mari idei; iar acum, ce este această minune, surorile mele? O căsuţă
mică mă-ncape, şi o îmbucătură de pâine, şi un cuvânt simplu al femeii!
Mergea de ici-colo prin casă ca un stăpân, luă din curte un braţ de corzi
de viţă-de-vie, hrăni vatra, aruncă flăcări; se aplecă peste fântână, scoase
apă, bău; întinse mâinile, se sprijini de umerii Martei şi-ai Mariei şi puse
stăpânire.
1818
 — Îmi schimb numele, Marta, Maria, iubitele mele, spuse el. L-au
omorât pe fratele vostru, pe care-l înviasem, vin şi şed în locul unde şedea
el, aici în colţ, iau strămurarea lui, ar, semăn, secer ogoarele lui; mă întorc
la asfinţit, surorile mele îmi spală picioarele ostenite, îmi aştern masa, mă
aşez la vatră, pe scaunul lui; mă cheamă Lazăr.
Vorbea, iar puiul de arab îl ademenea cu ochii lui mari; şi în timp ce-l
privea, faţa lui Iisus se schimba şi tot trupul său, cap, piept, şolduri, mâini,
picioare, semăna tot mai mult cu Lazăr; dar un Lazăr bine copt, numai
sănătate şi putere; piepţii arşi de soare, mâinile mari bătătorite, grumazul
de taur. Cele două surori îl priveau cum se metamorfozează aşa în
semiîntuneric şi tremurau.
— Îmi schimb trupul, îmi schimb sufletul, bine v-am găsit! Vestesc
război postului, fecioriei, sărăciei. Fiară vie este sufletul, vrea să mănânce;
şi gura aceasta dintre barbă şi mustaţă, este gura lui; altă gură nu are. Şi-un
prunc şade ascuns în sânul fiecărei femei, nenăscut, cu două mânuţe către
lumină, şi vrea să plece; bărbatul ţine cheia; deschideţi-i uşile. Cine nu
naşte, omoară. Plângi, Maria?
— Cum altfel vrei să răspund, rabi? Alt răspuns, noi, femeile, nu avem.
Iar Marta deschise braţele:
— Noi, femeile, zise ea, suntem două braţe nevindecate deschise; intră
rabi, şezi, porunceşte; tu eşti stăpânul.
Faţa lui Iisus strălucea:
— Nu mai lupt cu Dumnezeu, spuse, ne-am împăcat; n-o să mai fac
cruci; o să fac copăi, leagăne şi scaune cu trei picioare; o să dau de ştire să-
mi aducă uneltele din Nazaret; să vină şi amărâta mea mamă să crească
nepoţii, să se-ndulcească şi buza ei pustie.
O femeie îşi sprijinea pieptul de genunchii lui, cealaltă îi ţinea mâna şi n-
o lăsa. Iar puiul de arab îşi rezemase obrazul de genunchii săi, înaintea
focului, şi se făcea că doarme; dar printre genele lui lungi ochiul său negru
privea pe Iisus şi pe cele două femei şi zâmbea viclean şi mulţumit!
Maria îşi rezema pieptul de genunchii lui şi-i vorbea:
1819
 — Şedeam la războiul de ţesut şi brodam, rabi, pe o cuvertură albă,
Patimile tale; o cruce, iar în jur, mii şi mii de rândunele; treceam prin
năvădeală firele negre, roşii şi tărăgănam un bocet, iar tu m-ai auzit, ţi s-a
făcut milă de mine şi-ai venit.
Iar Marta aştepta liniştit să-şi sfârşească Maria cuvântul, şi începu:
— Eu nu ştiu decât să frământ pâine, să spăl haine şi să spun „da“; alte
daruri, rabi, nu am. Presimt c-o s-alegi femeie pe sora mea, dar lasă-mă să
respir şi eu cu voi aerul căsătoriei, să aştern, să strâng paturile voastre şi să
am grija casei.
Tăcu, oftă, iar peste puţin:
— Un cântec tare-amar cântă fetele din satul nostru, primăvara, în zilele
în care păsările clocesc ouăle lor; o să ţi-l spun cântând să înţelegi; pentru
că în sunet şade amărăciunea lui:
Voi, voinici fără mustăţi,
m-am săturat să vând şi să mă vând
şi cumpărător să nu găsesc;
vând ieftin şi mă vând ieftin, cel care apucă să ia!
Cine-mi va da un ou de rândunică,
o să-i dau gura mea;
cine-mi va da un ou de vultur,
o să-i dau pieptul meu;
iar cine-mi va da o lovitură de cuţit
o să-i dau inima mea.
Ochii ei se umplură de lacrimi; Maria îşi întinse braţele şi apucă bărbatul
de mijloc, de parcă s-ar fi temut să nu i-l ia. Iar Marta simţi un cuţit în
inima ei, dar îşi făcu curaj, vorbi iarăşi:
— Rabi, o să-ţi spun încă o vorbă, şi mă ridic, te las cu Maria. Trăia
odată, aici aproape, în Betleem, un bărbat gospodar, Booz; era vară, robii
lui seceraseră, treieră, vântură şi făcu grămadă pe arie, în dreapta grâul, în
stânga paiele, şi adormi între grâu şi paie. Şi veni, la miezul nopţii, o

1820
femeiuşcă săracă, Rut o chemau, încet să nu-l trezească, la picioarele lui;
era văduvă, copil nu avea, suferea. Bărbatul simţi în tălpile lui căldura
trupului ei, şi coborî mâna, dibui, o găsi, o urcă până la pieptul său… Ai
înţeles, rabi?
— Am înţeles, taci, răspunse Iisus.
— Plec, zise Marta şi se ridică.
Rămaseră cei doi; luară o rogojină şi cuvertura care era brodată cu crucea
şi rândunelele şi urcară în foişorul casei; un nor milos veni şi acoperi
soarele; se ascunseră sub cuvertura brodată, să nu-i vadă Dumnezeu, şi
începură să se mângâie… Iar în clipa în care se dezveliră, Iisus deschise
ochii şi văzu puiul de arab cum şade pe marginea acoperişului, cum ţine un
fluier, cum priveşte departe spre Ierusalim, cum cântă din fluier…
A doua zi trecu tot satul să privească mândru pe noul Lazăr; puiul de
arab alerga, făcea voile, scotea apă din fântână, mulgea oile, ajuta pe Marta
să aprindă focul, iar apoi se încolăcea pe prag şi cânta din fluier; sătenii
veneau cu darurile lor, lapte, porumb, curmale, miere, ca să spună bun
venit ciudatului musafir, care semăna atât de mult cu Lazăr; vedeau puiul
de arab în prag, îl zgândăreau şi râdeau; râdea şi el.
Intră şi fruntaşul orb, întinse mâna lui mare şi dibuia genunchii, coapsele,
spatele lui Iisus, clătina din cap şi izbucnea în râs:
— Măi, aţi orbit, striga el sătenilor care umpluseră curtea; ăsta nu e
Lazăr; altfel miroase răsuflarea lui, altfel este plămădită carnea lui, şi
oasele lui sunt bine lipite cu carnea; baltag nu le desparte.
Iar Iisus împletea, aşezat în curte, adevăruri şi minciuni şi râdea:
— Nu sunt eu Lazăr, bre băieţi, nu vă temeţi; el e dus! Numai că mă
cheamă şi pe mine Lazăr, meşterul Lazăr, şi sunt tâmplar; iar un înger cu
aripi verzi m-a adus la casa aceasta şi-am intrat! spuse şi privi puiul de arab
care izbucnea-n râs.
Timpul alerga, ca apa cea nemuritoare, şi uda lumea; spicele se coapseră,
strugurii străluciră, măslinele se umplură de ulei, iar rodiii înfloriţi se
încărcară de fruct. Toamna se lăsă brusc, veni iarna, se născu fiul; întinsă
1821
lăuză, Maria cea nemăritată privea cu mândrie nou-născutul, ponegrire nu
avea; cum a ieşit, Dumnezeul meu, din măruntaiele ei minunea aceasta?
Am băut apa nemuritoare, se gândea Maria, am băut apa nemuritoare, n-o
să mor.
Noapte adâncă, plouă, pământul se deschide şi primeşte cerul în
măruntaiele lui şi-l face noroi; iar meşterul Lazăr, întins pe talaş în atelierul
său, printre leagăne terminate pe jumătate şi copăi, în noaptea adâncă, se
gândeşte la fiul său, născut de curând, se gândeşte la Dumnezeu, ascultă
ploaia şi se bucură; prima dată în mintea lui, Dumnezeu luă chipul unui
copil de ţâţă şi-l auzi în odaia de alături cum plânge şi cum râde şi cum
joacă pe picioarele mamei lui. Aşadar, Dumnezeu era atât de aproape de
noi, se gândeşte şi-şi mângâie barba neagră; atât de fragede tălpile lui
trandafirii, atât de uşor se gâdilă şi râde, El Atotputernicul, când îl mângâie
degetele omului?
Puiul de arab care se făcea că doarme în celălalt ungher, lângă uşă,
căscă; asculta legănatul pe braţe al nou-născutului şi zâmbea mulţumit;
acum, în noaptea în care nu-l vedea nimeni, se făcuse din nou înger,
întinsese aripile verzi pe talaş şi se odihnea.
— Iisuse, şuşoti în întuneric, Iisuse, dormi?
Iisus se făcu însă că n-a auzit, pentru că-i plăcu mult să asculte fără să
vorbească, în liniştea nopţii, pe cel născut de curând, zâmbi numai, îl
îndrăgise mult pe puiul ăsta de arab; toată ziua îi făcea voile, îl ajuta să
lucreze lemnul, iar la asfinţit, când sfârşea truda zilei, se aşeza pe prag şi-i
cânta din fluier; Iisus îl asculta şi uita de osteneala zilei. Iar când apărea
prima stea, mâncau toţi împreună la aceeaşi masă, şi puiul de arab râdea
neîncetat în hohote şi glumea, zgândărea pe singuratica Marta, se-agăţa de
fecioria ei şi râdea.
— Noi, acolo departe în Arabia, patria mea, spunea el şi privea pieziş cu
nazuri pe Marta, ce dorim cu foc în noi n-o ascundem ca să ne veştejim, ca
la voi, ovreii, o spunem cinstit, desluşit, şi-o facem; vreau să mănânc o
banană, a mea sau a altuia, ce va să spună asta? o mănânc; vreau să înot,
1822
înot; vreau să sărut o femeie, o sărut. Iar Dumnezeul nostru nu ne ceartă,
arab e şi el, iubeşte arăboaicele, poartă belciuge de aur în urechi şi face şi
el ce vrea; este Fratele nostru cel mare, şi avem amândoi aceeaşi mamă –
Noaptea.
— Şi moare Dumnezeul vostru, puiule de arab? îl întrebă astă-seară
Marta să-l zgândăre.
— Cât traieşte un arab va trăi şi el! răspunde puiul de arab şi se apleacă
să gâdile talpa Martei.
În fiecare seară, când stingeau opaiţele, Îngerul păzitor îşi desfăcea în
întuneric aripile şi venea şi se întindea alături de prietenul său; vorbeau pe
şoptite, să nu-i audă, şi dădea lămuriri Îngerul pentru ziua următoare; iar
după aceea se făcea din nou pui de arab, se târa în talaş şi adormea. Dar
astă-seară nu avea somn.
— Iisuse, zise iarăşi mai tare; Iisuse, dormi?
Dar îndată ce văzu că nu primea răspuns, sări în sus; se apropie de el, îl
zgâlţâi:
— Ei, meştere Lazăr, ştiu că nu dormi; de ce nu răspunzi?
— Nu vreau să vorbesc, sunt fericit, răspunse Iisus şi închise ochii.
— Eşti mulţumit de mine? întrebă Îngerul mândrindu-se; ai vreo
supărare?
— Nici una, băiatul meu, nici una…
Inima lui se înfierbântă, se ridică:
— Ce drum strâmb luasem, murmură el, ce pustiu, urcuş prăpăstios, să
găsesc pe Dumnezeu! Strigam, glasul meu se lovea de muntele nelocuit, se
întorcea înapoi, şi credeam că era răspuns!
Îngerul râse:
— Unul singur nu poate să găsească pe Dumnezeu, e nevoie de doi,
bărbat şi femeie. N-ai ştiut-o, eu te-am învăţat; şi aşa, împreună cu Maria,
ai găsit pe Dumnezeu, pe care-L căutai de-atâţia ani; iar acum şezi în
întuneric şi-L asculţi cum râde şi cum plânge şi te bucuri…

1823
 — Asta înseamnă Dumnezeu, asta înseamnă om, acesta e drumul,
murmură Iisus şi închise iarăşi ochii…
O clipită se perindă prin mintea sa viaţa sa trecută, oftă: se întinse, găsi
mâna Îngerului.
— Îngere păzitor, spuse duios, copilul meu, dacă mi-ai fi lipsit, aş fi fost
pierdut; să nu pleci niciodată de lângă mine.
— Nu plec, nu te teme; nu te las; îmi placi.
— Până când o să dureze fericirea aceasta?
— Cât o să fiu cu tine, cât o să fii cu mine, Iisus din Nazaret.
— Veşnic?
Îngerul râse:
— Ce înseamnă veşnic? Încă n-ai putut să scapi de cuvintele mari, Iisuse
din Nazaret? De cuvintele mari, de ideile mari, de împărăţiile cerului?
Aşadar, nici fiul tău n-a putut să te vindece?
Lovi cu pumnul jos în podea:
— Aceasta este împărăţia cerurilor, pământul; acesta este Dumnezeu,
fiul tău; aceasta este veşnicia, fiecare clipă, Iisuse din Nazaret, fiecare clipă
care trece, nu te satură clipa? Atunci nici veşnicia, află, nu te va sătura.
Tăcu; se auzi o călcătură uşoară în curte, tălpi goale care se apropiau.
— Cine este? făcu Iisus şi se ridică în capul oaselor.
— O femeie, răspunse Îngerul zâmbind şi se duse şi trase zăvorul de la
uşă.
— Care?
Îngerul îşi scutură degetul, ca şi cum l-ar fi certat:
— Şi-altă dată ţi-am spus-o, ai uitat? Nu există în lume două femei, una
singură, una, cu nenumărate chipuri; unul dintre chipurile acestea vine;
ridică-te să-i spui bun venit. Eu plec.
Se târî ca un şarpe pe talaş şi dispăru.
Tălpile goale se opriră în faţa uşii. Iisus se întoarse spre perete, închise
pleoapele şi se făcea că doarme. O mână împinse uşa, se deschise, o femeie
se strecură înăuntru, ţinându-şi răsuflarea, înaintă încet, ajunse în colţ, unde
1824
era întins Iisus, şi, fără vorbă, fără zgomot, se făcu un ghem la picioarele
lui.
Iisus simţi cum urcă fierbinţeala femeii de la tălpile lui la genunchi, la
şolduri, la inimă, la gât; coborî mâna, găsi cozile, dibui în întuneric faţa,
gâtul, pieptul femeii; iar ea se aplecă, numai aşteptare şi supunere şi tăcea;
tremura numai şi tot trupul ei era leoarcă de năduşeală.
Tăcut, duios, mereu milos se auzi glasul bărbatului:
— Care eşti?
Femeia tremura, nu vorbea; iar Iisus se căi c-o întrebase, uitase iarăşi
cuvintele Îngerului; ce înseamnă cum o cheamă, de unde a venit, cum era
chipul, culoarea, frumuseţea, urâţenia feţei? Era faţa de femeie a
pământului, pieptul ei se înăbuşea; în el erau fii mulţi şi fiice, crăpau, nu
puteau să iasă, şi a venit să găsească bărbatul, să le deschidă. Inima lui
Iisus dădu pe dinafară de milă.
— Vino, îi spuse încet şi o urcă până la pieptul său, iartă-mă dacă te-am
întrebat care eşti.
— Sunt Rut, murmură tremurând femeia.
— Rut, care Rut?
— Marta.

XXXII
Treceau zilele, lunile, anii, fiii şi fiicele se înmulţesc în casa meşterului
Lazăr; Marta cu Maria se iau la întrecere care va naşte mai mulţi prunci. Iar
bărbatul, când luptă în atelierul său cu pinul, stejarul, chiparosul, îi
trânteşte jos şi-i sileşte să se facă unelte ale omului, când luptă pe ogoare
cu vânturile, cu cârtiţele, cu urzicile şi se-ntoarce istovit la asfinţit şi se
aşază în curtea sa; şi vin femeile lui şi-i spală picioarele şi pulpele
picioarelor şi-i aprind focul şi-i aştern masa şi-i deschid braţele. Iar el, aşa
cum lucrează lemnul şi slobozeşte dinlăuntrul lui leagănele, aşa cum

1825
munceşte pământul şi slobozeşte dinlăuntrul lui strugurii şi spicele de grâu,
tot aşa le munceşte şi pe femei şi slobozeşte dinlăuntrul lor pe Dumnezeu.
Ce fericire este aceasta, se gândea Iisus, ce adânc răspuns al trupului şi al
sufletului, al omului şi pământului! Iar Marta şi Maria întindeau mâinile, se
apropiau să vadă, cu adevărat este toată bucuria aceasta şi dulceaţa şi
bărbatul pe care-l iubesc şi copiii care ies dinlăuntrul lor şi-i seamănă? Prea
mare li se părea toată această fericire şi tremurau. Iar într-o noapte, Maria
avu un vis înfricoşător; se ridică, ieşi în curte, văzu pe Iisus care se spălase
şi stătea jos, cu palmele proptite pe pământ, fericit. Se apropie de el, şezu
lângă el:
— Rabi, îi spuse încet, ce sunt visele? din ce sunt făcute? cine le trimite?
— Nu sunt nici îngeri, nici demoni, îi răspunse Iisus. Când Lucifer a
iscat răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, visele au stat nehotărâte între
demoni şi îngeri; iar Dumnezeu le-a prăbuşit în iadul somnului… De ce
mă-ntrebi? Ce vis ai avut, Maria?
Dar Maria izbucni în plâns, tăcea. Iisus îi mângâie mâna.
— Câtă vreme îl ţii în tine, Maria, îţi va mânca măruntaiele; scoate-l la
lumină, să plece!
Maria dădu să înceapă, i se tăie răsuflarea; Iisus o mângâie, prinse curaj:
— Toată noaptea aceasta, a fost plină luna, nu am putut să dorm; dar în
zori mă va fi luat somnul, pentru că am văzut o pasăre, nu, nu era pasăre,
avea şase aripi de foc, parc-ar fi fost unul dintre Serafimii care umblă în
jurul tronului lui Dumnezeu… A venit, a zburat tăcut în jurul meu şi pe
neaşteptate s-a repezit, mi-a-nfăşurat capul cu aripile lui… şi-a pus ciocul
în urechea mea şi mi-a vorbit… Rabi, cad, îţi sărut picioarele; porunceşte-
mi să tac.
— Curaj, Maria; nu sunt cu tine? De ce te temi? Ţi-a vorbit; ce ţi-a spus?
— Că toate acestea, rabi, sunt…
Iarăşi îi amorţi răsuflarea; prinse genunchii lui Iisus şi-i strânse tare în
braţele ei.
— Că toate acestea sunt… Ce sunt, iubită Maria?
1826
 — Vis… murmură ea şi izbucni în plâns.
Iisus tresări:
— Vis? făcu el.
— Da, rabi, vis sunt toate acestea…
— Care toate acestea?
— Tu, eu, Marta şi îmbrăţişările noaptea, şi copiii… Toate, toate, toate
sunt minciuni. Le-a plăsmuit Ispita să ne rătăcească; a luat somn şi moarte
şi vânt şi le-a plăsmuit… Rabi, ajutor!
Se rostogoli jos, se zvârcoli o clipă, şi deodată înţepeni. Marta alergă,
aduse oţet de trandafiri, îi frecă tâmplele, îşi reveni. Deschise ochii, văzu
pe Iisus, se agăţă de el.
— Şi-a mişcat buzele, rabi, spuse Marta; apleacă-te, vrea să-ţi vorbească.
Iisus se aplecă, îi săltă capul; iar ea îşi mişca buzele şi vorbea…
— Ce-ai spus, iubită Maria? n-am auzit. Maria îşi puse toată puterea ei:
— Şi că tu, murmură ea, tu, rabi…
— Că eu…? spune!
— Ai fost răstignit, spuse şi se rostogoli iarăşi jos, leşinată.
O întinseră în aşternutul ei, rămase Marta cu ea, iar Iisus deschise uşa, o
luă peste ţarini; se înăbuşea. Auzi paşi în urma lui, se întoarse; era puiul de
arab.
— Ce vrei? îi strigă cu mânie. Vreau să rămân singur.
— Nu vreau să te las singur, Iisuse din Nazaret, răspunse puiul de arab şi
ochii-i sticliră; grea e clipa aceasta; mintea ta poate să se clatine.
— Asta vreau, să se clatine; sunt clipe în care mintea, blestemată fie, mă-
mpiedică să văd.
Puiul de arab râse.
— Eşti femeie? zise el; crezi în vise? Lasă femeile să plângă; sunt femei,
nu pot să îndure fericirea multă şi plâng; dar noi îndurăm. Nu îndurăm?
— Îndurăm, taci!
Mergeau repede, urcară o colină verde, printre iarbă, anemone şi
margarete galbene; pământul mirosea a cimbrişor. Iisus desluşea printre
1827
măslini casa lui; fum liniştit urca din acoperiş; sufletul lui Iisus se-ndulcea;
şi-au revenit femeile, se gândi, s-au aciuat la vatră, au aprins focul.
— Să mergem înapoi, spuse puiul de arab şi-i astupă gura; sunt femei,
fie-ţi milă de ele.
Trecură zile; într-un asfinţit, un drumeţ ciudat, pe jumătate beat, trecu;
era sâmbătă, Iisus nu muncea, şedea pe prag şi avea pe genunchii lui pe fiul
său cel mai mic şi pe fiica lui cea mai mică şi se juca. Dimineaţa plouase,
după-amiază vremea se însenină; iar acum pluteau către apus nori rari
vişinii, iar printre ei cerul era cu totul verde, ca o păşune. Doi porumbei
gângureau pe acoperişul casei; iar Maria şedea lângă el cu sânii atârnând
grei.
Drumeţul se opri, aruncă o privire poncişă către Iisus, râse:
— Ei, meştere Lazăr, îi zise şi limba i se-mpleticea, ei, meştere Lazăr, ce
fericit eşti! Trec anii prin faţa porţii tale şi se duc, iar dumneata şezi ca
patriarhul Iacov cu cele două femei ale lui, Lia şi Rahila, cu cele două
femei şi domnia ta, Marta şi Maria. Iar una are, am auzit, grija casei, şi
cealaltă grija ta, iar tu toate grijile – a lemnului, a pământului, a femeii; şi a
lui Dumnezeu. Dar ieşi odată, scoate nasul afară pe poartă, pune-ţi mâna
streaşină şi scrutează ce se-ntâmplă departe în lume… Ai auzit de Pilat, de
Pilat din Pont, arză-l-ar focul Iadului?
Iisus, care cunoscuse drumeţul pe jumătate beat, zâmbi:
— Simon din Cirene, spuse el, om al lui Dumnezeu şi-al vinului, bine-ai
venit la noi. Ia un scaun, stai jos. Marta, o stacană de vin pentru vechiul
prieten.
Drumeţul se aşeză, luă stacana cu ambele mâini.
— Pe mine toţi mă cunosc, zise mândrindu-se; toţi au trecut pe la taverna
mea să se-nchine; parc-ai trecut şi dumneata, meştere Lazăr. Dar nu
schimba vorba; te întreb, ai auzit de Pilat, de Pilat din Pont? L-ai văzut
vreodată?
Apăru puiul de arab, se sprijini de stâlpul porţii, asculta.

1828
 — Un nor rar, răspunse Iisus şi se căznea să-şi amintească, un nor rar
trece pe deasupra minţii mele; doi ochi reci, cenuşii ca ai şoimului, şi un
râs numai batjocură şi un inel de aur; nimic altceva nu-mi amintesc. Şi un
vas de argint pe care i l-au adus şi şi-a spălat mâinile; nimic altceva. Parca-
ar fi fost un vis, ceaţă a minţii, s-a ridicat soarele, a dispărut. Dar acum,
cireneanule, când mi l-ai adus din nou în minte, îmi amintesc; m-a chinuit
mult în somn.
— Blestemat fie el; am auzit că în ochii lui Dumnezeu visul atârnă mai
mult decât adevărul zilei; aşadar, Dumnezeu l-a pedepsit pe Pilat; a fost
răstignit!
Iisus scoase un strigăt:
— A fost răstignit!
— De ce te-ai înspăimântat? Bine i-au făcut! Ieri la revărsatul zorilor l-
au găsit răstignit; mintea lui, adică, se clătinase; nu putea să-nchidă un
ochi, se ridica, lua un vas, îşi spăla toată noaptea mâinile şi striga: „Îmi
spăl, îmi curăţ mâinile, sunt nevinovat!“ Dar sângele nu se ducea de pe
mâinile lui, lua din nou apă, se spăla din nou… Ieşea afară, dădea ocol
Golgotei, nu găsea odihnă; avea doi sclavi arabi credincioşi, le poruncea în
fiecare seară: „Luaţi biciul meu, loviţi-mă!“ Aduna spini, îi făcea coroană,
şi-o înfigea pe cap şi sângele şiroia.
— Îmi amintesc… îmi amintesc… îmi amintesc… murmura Iisus şi
arunca din când în când o privire hoţească puiului de arab care, sprijinit de
stâlp, trăgea cu urechea.
— A dat-o apoi pe băutură, umbla prin taverne, venea şi-n taverna mea,
bea, făcea pe cocoşul, făcea pe porcul… Femeia lui se scârbi de el şi-l
părăsi, şi-a venit poruncă de la Roma, l-au îndepărtat din… Meştere Lazăr,
auzi? De ce oftezi?
Iisus îşi plecase faţa în pământ, nu răspunse; puiul de arab umplu din nou
stacana lui Simon din Cirene.
— Taci, îi şuieră încet la ureche, pleacă!
Dar Simon se înfurie:
1829
 — De ce să tac? Să nu lungim vorba; ieri în zorii zilei l-au găsit pe bunul
tău Pilat, pe vârful Golgotei, răstignit!
Iisus simţi deodată un cuţit în inimă, ca şi cum l-ar fi înţepat cu lancea;
iar cele patru pete albastre pe mâini şi picioare i se umflară şi se roşiră.
Maria îl văzu că se face galben ca ceara, se apropie, îi mângâie
genunchii:
— Iubitule, zise ea, ai obosit; intră înăuntru să te întinzi.
Soarele asfinţise acum, se răcori văzduhul. Puiul de arab apucă de braţ pe
Simon, se îmbătase de tot acum, obosi vorbind, îl luă somnul; îi dădu una,
îl ridică, îl târî grămadă afară din sat.
— Ai vorbit prea mult, zise cu mânie, pleacă! şi-i arătă calea care ducea
spre Ierusalim.
Puiul de arab se întoarse neliniştit acasă; Iisus, întins în atelierul său,
avea ochii pironiţi în lucarnă; Marta pregătea cina şi Maria alăpta pe cel
din urmă născut şi privea tăcută bărbatul. Intră puiul de arab; ochii
străluceau încă înfuriaţi:
— A plecat, zise el, era beat criţă; nu ştia ce spunea.
Iisus se întoarse, privi puiul de arab cu nelinişte; îşi muşcă buzele să nu
se-ntâmple să vorbească.
Se-ntoarse iarăşi spre puiul de arab, ca şi cum i-ar fi cerut ajutor; dar
acesta duse degetul la gură, îi zâmbi:
— Dormi, zise, dormi…
Şi Iisus închise ochii, buzele i se desfăcură, fruntea se descreţi, se
cufundă-n somn. Iar a doua zi, în zori, când se trezi, simţi bucurie şi
uşurare, ca şi cum ar fi scăpat de-o mare primejdie. Puiul de arab se trezise
şi el, se învârtea prin atelier şi râdea încet.
— De ce râzi, puiule de arab? făcu Iisus, făcându-i cu ochiul.
— Râd de oameni, Iisuse din Nazaret, răspunse el încet, să nu audă
femeile; prin ce spaime trebuie să treacă sărmana voastră minte în orice
clipă! În dreapta prăpastie, în stânga prăpastie, şi numai înainte o sfoară
întinsă peste genune!
1830
 — O clipă, spuse Iisus şi râse şi el, mintea mea s-a clătinat pe sfoara de
care zici, şi puţin a lipsit să cad în genune; dar am scăpat!
Intrară femeile, vorbele se schimbară, aprinseră vatra, începu ziua; se
repeziră în curte o turmă de copii, râdeau şi se jucau de-a baba-oarba.
— Maria, spuse Iisus râzând, câţi copii avem? Marta, s-a umplut curtea;
trebuie sau să lărgim casa, sau să încetăm să naştem.
— Să lărgim casa, răspunse Marta.
— E gata să se caţere pe pereţi şi-n copacii din curte ca dihorii şi
veveriţele. Am vestit război morţii, Maria, binecuvântate să fie măruntaiele
femeii; sunt pline de ouă ca ale peştelui, iar fiecare ou e şi-un om; nu ne va
mai trânti jos Moartea.
— N-o să ne mai trântească jos Moartea, iubite; tu să fii sănătos,
răspunse Maria.
Iisus avea chef, voia s-o zgândăre; era şi pentru că-i plăcu astăzi mult
Maria, aşa abia trezită din somn, cum stătea înaintea lui şi se pieptăna.
— Maria, îi spuse, tu nu te gândeşti la Moarte niciodată, nu ceri milă de
la Dumnezeu, nu te nelinişteşti ce vei ajunge pe lumea cealaltă?
Maria îşi scutură părul lung, râse.
— Griji de bărbat, zise ea. Nu, nu cer milă de la Dumnezeu, sunt femeie,
cer milă de la bărbat; nu bat în poarta lui Dumnezeu să cerşesc bucuriile
veşnice ale Raiului; eu îmbrăţişez pe bărbatul pe care-l iubesc, şi alt Rai nu
vreau. Bucuriile veşnice, pentru bărbaţi.
— Bucuriile veşnice pentru bărbaţi? făcu Iisus şi mângâie umărul gol al
Mariei; strâmtă arie este pământul, femeie iubită; cum poţi să te închizi
acolo înăuntru şi să nu vrei să fugi?
— Numai între graniţe e fericită femeia, ştii asta, rabi; scăldătoare173,
adică, este femeia, nu e izvor.
Marta intră înăuntru alergând:
— Cineva caută casa noastră, şi vine; scund şi gros, cocoşat, chilug capul
său, ca un ou; strâmb îşi rostogoleşte picioarele şi soseşte-ndată.
Intră şi puiul de arab gâfâind:
1831
 — Nu-mi place faţa lui, o să-i închid poarta; o să vină şi-ăsta să ne facă
harcea-parcea.
Iisus privi ca un taur puiul de arab:
— De ce te temi, spuse; cine este de ţi-e frică de el? Deschide poarta!
Puiul de arab făcu cu ochiul:
— Alungă-l! îi spuse încet.
— De ce? Cine este?
— Alungă-l, spuse din nou puiul de arab, şi nu întreba.
Iisus se mânie:
— Nu sunt liber? Nu fac ce vreau? Deschide poarta!
În acest timp se auziră paşi pe drum; se opriră; poarta fu lovită.
— Cine este? întrebă Iisus şi sări în curte.
— Un trimis al lui Dumnezeu, deschideţi! se auzi o voce subţire dogită.
Poarta se deschise, un cocoşat scund şi gras, chelbos, tânăr încă, stătea în
prag; ochii lui aruncau flăcări. Cele două femei, care alergaseră să vadă, se
dădură înapoi.
— Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, fraţilor, zise musafirul deschizând
braţele; vă aduc Vestea cea Bună!
Iisus îl privea, se căznea să-şi amintească, undeva îl văzuse, un fior rece
îi străbătu trupul.
— Cine eşti? Cândva, cred, te-am întâlnit; în palatul lui Caiafa? la vreo
răstignire?
Puiul de arab, încolăcit într-un colţ al curţii, chicoti:
— Este, bre, Saul, Saul vărsătorul de sânge!
— Eşti Saul? făcu Iisus cu spaimă.
— Am fost, nu mai sunt Saul vărsătorul de sânge; am văzut lumina cea
adevărată, sunt Pavel. Slăvit fie numele Domnului, am fost mântuit şi am
pornit să mântuiesc lumea; nu Iudeea, nu Palestina, lumea întreagă; Vestea
cea Bună pe care o duc doreşte mări şi cetăţi îndepărtate, întindere mare;
nu scutura din cap, meştere Lazăr, nu zâmbi, nu batjocori; o voi mântui!

1832
 — Vin de-acolo unde mergi tu, voinice, răspunse Iisus. Când eram tânăr,
ca domnia ta, îmi amintesc, pornisem şi eu să mântuiesc lumea; nu asta
înseamnă tânăr? să vrei să mântuieşti lumea! Umblam desculţ, zdrenţăros,
încins c-o cingătoare cu cuie, ca vechii profeţi, şi strigam: Dragoste!
Dragoste! şi multe altele de care nu mai vreau să-mi amintesc; m-au bătut
cu coji de lămâie, m-au rupt în bătaie, şi cât pe-aci să mă răstignească,
aceleaşi lucruri o să păţeşti şi dumneata, voinice!
Luase avânt, uită că-nfăţişa pe meşterul Lazăr, dezvăluia unui străin
tainele sale.
Puiul de arab se înspăimântă, se amestecă să abată vorba.
— Nu-i vorbi, stăpâne, am şi eu să-i spun un cuvânt, lasă-mă să-i
vorbesc.
Se întoarse către străin:
— Nu eşti dumneata, blestematule, cel care ai omorât pe nedrept, pe
nedrept, pe Maria din Magdala? Sânge picură de pe mâinile tale, cară-te
din cinstita noastră curte!
— Tu? Tu? făcu Iisus înfiorându-se.
— Eu, răspunse Pavel oftând greu, îmi lovesc pieptul, îmi sfâşii
veşmintele, strig: Am păcătuit! Am păcătuit! Am primit veste să omor pe
cine călca Legea lui Moise, am omorât pe cine am putut şi mă duceam la
Damasc; unde, pe neaşteptate, un fulger s-a repezit din cer şi m-a trântit
jos; am fost orbit de multa lumină, nu vedeam; şi am auzit deasupra
capului meu un glas numai mâhnire: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? ce
ţi-am făcut?“ „Cine eşti, Doamne?“ am strigat. „Eu sunt Iisus cel pe care-l
prigoneşti; ridică-te, intră în Damasc, iar acolo credincioşii mei îţi vor
spune ce să faci.“ Iar eu am sărit în sus şi tremuram, ochii mei erau
deschişi, dar nu vedeam; m-au luat însoţitorii de mână şi m-au băgat în
Damasc. Şi în bordeiul unde m-au dus să stau peste noapte, a venit un
ucenic al lui Iisus, Anania, s-aibă parte de bine! a pus mâna pe capul meu
şi s-a rugat: „Hristoase al meu, dă-i lumina ochilor, să străbată Lumea, să
vestească Vestea cea Bună!“ Şi cum a spus, solzii au căzut de pe ochii mei,
1833
am văzut lumina, m-am botezat; m-am botezat, am devenit Pavel,
Apostolul Neamurilor, propăvăduiesc, pe uscat şi pe mare, Vestea cea
Bună.174 Ce holbezi ochii şi mă priveşti? De ce te-ai ridicat, meştere Lazăr,
tulburat?
Iisus mergea încolo şi-ncoace prin curte cu pumnii strânşi, buzele-i
făceau spume; văzu femeile cum stau într-un colţ galbene ca ceara, văzu
copiii care plângeau agăţaţi de mamele lor.
— Plecaţi, porunci el, lăsaţi-ne singuri!
Se apropie aprins puiul de arab să-i vorbească, dar el îl dădu la o parte cu
mânie:
— Nu sunt liber? îi spuse. Nu mai îndur, o să vorbesc!
Se întoarse către Pavel, glasul îi tremura:
— Care Veste Bună? mugi el.
— Iisus din Nazaret, poate-ai auzit de el, nu a fost fiul lui Iosif şi al
Mariei, era fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ, a luat trup de om, ca
să mântuiască omul; iar preoţii nelegiuiţi şi Fariseii l-au prins, l-au dus la
Pilat, l-au răstignit; dar în a treia zi a înviat şi a urcat la cer; moartea a fost
învinsă, fraţilor, păcatele au fost iertate, s-au deschis porţile Raiului!
— L-ai văzut tu înviat pe Iisus din Nazaret? mugi Iisus; l-ai văzut cu
ochii tăi? cum era?
— Un fulger, un fulger care vorbea.
— Mincinosule!
— L-au văzut Ucenicii lui; erau adunaţi după răstignire într-un foişor, iar
uşile erau închise; şi pe neaşteptate a venit şi a stat între ei şi a spus: „Pace
vouă!“ L-au văzut toţi şi au fost uimiţi, Toma nu credea, şi-a pus degetul
pe rănile lui, i-a dat să mănânce peşte…
— Mincinosule!
Dar Pavel luase avânt, trupul său cocoşat se-ntinsese, ochii îi fulgerau.
— Nu s-a născut din bărbat, iar mama lui a fost fecioară, a coborât
îngerul Gavriil din cer şi a spus: „Bucură-te, Maria!“ iar cuvântul a căzut
ca o sămânţă în măruntaiele ei; aşa s-a născut.
1834
 — Mincinosule! Mincinosule!
Pavel se opri uimit; puiul de arab se ridică, încuie poarta; vecinii auziseră
strigătele, deschiseră uşile pe jumătate şi-aţinteau urechea, cele două femei
apăruseră iarăşi în curte înfricoşate; dar puiul de arab le închise din nou
înăuntru. Iisus se aprinsese, nu mai putea să-şi înfrâneze inima; se apropie
de Pavel, îl apucă de umăr, îl zgâlţâi:
— Mincinosule! Mincinosule! îi striga; eu sunt Iisus din Nazaret,
niciodată n-am fost răstignit, niciodată n-am înviat, sunt fiul Mariei şi-al
lui Iosif, tâmplarul din Nazaret, nu sunt fiul lui Dumnezeu, sunt şi eu ca
ceilalţi, fiu al omului. Ce hule sunt astea? ce neruşinări? ce minciuni? Cu
asemenea minciuni îndrăzneşti să mântuieşti lumea, nelegiuitule?
— Tu? Tu? murmură Pavel uluit.
Pe când meşterul Lazăr vorbea şi făcea spume, acesta desluşise la mâini
şi la picioare pete albastre, ca de piroane, şi-o rană în dreptul inimii lui.
— De ce-ţi învârteşti ochii? De ce priveşti mâinile şi picioarele mele?
Semnele acestea pe care le vezi mi le-a ţintuit Dumnezeu – Dumnezeu sau
Ispita? nu pot încă să înţeleg – în somnul meu; am visat că am fost răstignit
şi-am suferit, dar am scos un strigăt, m-am trezit şi m-am liniştit. Ceea ce
era să păţesc pe trezie, am păţit-o în somn, şi-am scăpat!
— Taci! Taci! mugi Pavel, şi-şi prinse tâmplele să nu-i plesnească. Taci!
Dar el de unde să tacă! ca şi cum în ultimii ani ar fi avut în inimă
cuvintele acestea, şi-acum i se deschisese inima, se vărsa. Puiul de arab se
agăţă de braţul lui: „Taci! Taci!“ îi spunea, dar el cu o zvâcnitură îl aruncă
jos; se întoarse către Pavel:
— Da, da, o să ţi le spun pe toate, să mă uşurez! Ceea ce era să păţesc pe
trezie, am păţit-o în somn, am scăpat şi am venit în sătucul ăsta, cu alt
nume, cu alt trup, şi trăiesc viaţa omului – mănânc, beau, muncesc, fac
copii, sau aprind marile vâlvătăi, m-am făcut şi eu un blând, liniştit foc, m-
am încolăcit pe vatră şi femeia mea găteşte mâncarea copiilor noştri. Am
pornit să stăpânesc lumea, şi-am ancorat în această copaie de casă; asta a
fost, mâhnire n-am; sunt fiu al omului, îţi zic, nu sunt Fiu al lui Dumnezeu;
1835
şi să nu străbaţi Lumea ca să vesteşti minciuni; mă voi ridica şi voi striga
adevărul!
Acum Pavel izbucni şi el:
— Astupă-ţi de-acum gura neruşinată! îi strigă şi se năpusti asupra lui;
taci, să nu te audă oamenii şi să-şi piardă puterile. În putreziciunea,
nedreptatea şi sărăcia acestei lumi, Iisus cel răstignit, Iisus cel înviat, a fost
singura mângâiere scumpă a omului cinstit şi nedreptăţit. Minciună sau
adevăr – ce-mi pasă? E de-ajuns că lumea se mântuieşte!
— Mai bine să piară lumea cu adevărul, decât să se mântuiască prin
minciună; în inima unei asemenea libertăţi şade marele Vierme, Satana.
— Ce-nseamnă adevăr? ce-nseamnă minciună? Adevăr este ceea ce dă
aripi omului, ceea ce naşte lucrări mari şi suflete mari şi ne ridică d-un stat
deasupra pământului; minciună ceea ce taie aripile omului.
— N-o să taci, fiu al Satanei? Asemenea, ca ale tale, sunt şi aripile lui
Lucifer.
— N-o să tac; nu-mi pasă mie de adevăruri şi minciuni, l-am văzut, nu l-
am văzut, a fost răstignit, n-a fost răstignit; eu cu încăpăţânare, cu dorinţă
fierbinte, cu credinţă, creez adevărul; nu mă căznesc să-l găsesc, îl fac. Îl
fac mai mare decât statura omului, şi astfel măresc omul. Este nevoie, o
auzi? este mare nevoie, ca să se mântuiască lumea, să fii răstignit – iar eu o
să te răstignesc, vrei, nu vrei; şi să şezi domnia ta, aici, în sătucul tău, să
faci leagăne şi copăi şi copii. Voi sili eu, s-o ştii, văzduhul să ia chipul tău,
trupul tău, coroana de spini, piroanele, sângele; toate acestea au intrat în
uneltele mântuirii, nu pot să mai lipsească. Şi nenumăraţi ochi, până la
marginile pământului, se vor ridica şi te vor privi răstignit în văzduh; vor
plânge, şi lacrimile lor vor curăţi sufletul de toate păcatele. Dar în a treia zi
te voi învia; pentru că fără înviere mântuire nu există. Ultimul, cel mai
înfricoşător duşman e moartea; o voi desfiinţa. Cum? Înviindu-te pe tine,
Iisuse, Fiu al lui Dumnezeu, Mesia!
— Nu este adevărat! Mă voi ridica şi voi striga: Nu am fost răstignit, nu
am înviat, nu sunt Dumnezeu! De ce râzi?
1836
 — Strigă, dacă nu ţi-e greu; nu mă tem de tine, şi nici nu mai am nevoie
de tine; a luat avânt roata pe care ai pornit-o, cine mai poate acum s-o
îmblânzească? Într-adevăr, o clipă, în vreme ce vorbeai, mi-a venit să mă
năpustesc asupra ta, să te sugrum, să nu se-ntâmple să mărturiseşti cine eşti
şi să vadă sărmanii oameni că n-ai fost răstignit; dar îndată m-am liniştit;
nu se face să strigi. Te vor înhăţa credincioşii tăi şi te vor urca pe rug,
pentru că ai hulit, şi te vor arde!
— Eu am spus numai un cuvânt, numai o veste-am adus: Dragoste.
Dragoste, nimic altceva.
— Ai spus Dragoste, şi-ai dezlănţuit toţi îngerii şi demonii care dorm în
adâncul sufletului omenesc; nu este, cum crezi, un simplu, liniştit cuvânt,
în el e sânge mult şi sunt oştiri care se omoară, şi cetăţi care sunt arse.
Râuri de sânge, râuri de lacrimi, s-a schimbat faţa pământului; acum strigă
cât vrei până răguşeşti: Nu am vrut să spun asta, asta nu e dragoste, nu vă
omorâţi, fraţi suntem toţi, opriţi-vă! Cum să se oprească, nefericitule?
Merge de-acum!
— Râzi ca un demon.
— Râd ca un apostol; eu voi fi apostol al tău, vrei nu vrei; eu te voi face
pe tine şi viaţa ta şi învăţătura ta şi răstignirea ta şi învierea, aşa cum vreau
eu; nu te-a născut Iosif, tâmplarul din Nazaret, te-am născut eu, Pavel,
scriitorul, din Tarsul Ciliciei.
— Nu vreau! Nu vreau!
— Cine te întreabă? Nu am nevoie de îngăduinţa ta; ce te-amesteci în
lucrarea mea?
Iisus se prăbuşi grămadă în foişorul din curte; îşi puse capul între
genunchi, deznădăjduit. Cum putea să se pună cu demonul acesta?
— Cum poate să se mântuie lumea cu tine, meştere Lazăr? veni deasupra
lui Iisus căzut grămadă şi-i vorbea cu trufie Pavel; ce înalt, adică, exemplu
să-i dai să te urmeze, să-şi depăşească firea ei, să facă aripi sufletul ei? Pe
mine mă va asculta lumea dacă vrea să se mântuiască, pe mine!

1837
 Se întoarse în jurul său; pustie curtea, puiul de arab, încolăcit în colţ, îşi
răsucea ochii albi ca neaua şi urla ca un câine ciobănesc legat; femeile se
ascunseseră, vecinii plecaseră; ca şi cum ar fi văzut curtea nemărginită, o
piaţă mare, plină de oameni, se mişcă, urcă în foişor şi începu să
propovăduiască mulţimii nevăzute:
— Fraţilor, ridicaţi-vă ochii, priviţi; de o parte meşterul Lazăr, de
cealaltă eu, robul lui Hristos; alegeţi: dacă veţi merge cu acesta, meşterul
Lazăr, viaţa voastră se va scurge săracă, înhămată la o fântână cu roată şi
ciutură, veţi trăi şi veţi muri cum trăiesc şi mor oile, lăsând în urma lor
puţină lână, câteva behăituri şi mult bălegar; dacă veţi veni cu mine,
dragoste, zbucium, război, vom stăpâni lumea! Alegeţi, de o parte Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, mântuirea lumii, de cealaltă, meşterul Lazăr!
Se aprinsese; luă la rând, cu ochii lui rotunzi de vultur, mulţimea
nevăzută; sângele îi fierbea; curtea se prăbuşi, pui de arab şi meşter Lazăr
dispărură. Se auzi un glas în văzduh:
— Apostole al Neamurilor, suflet mare, care plăsmuieşti cu sângele tău
şi cu lacrimile minciuna şi-o faci adevăr, ia-o înainte, călăuzeşte; până
unde o să mergem?
Iar Pavel îşi întinse braţele, îmbrăţişă lumea, strigă:
— Până unde ajunge ochiul omului; chiar mai departe; până unde ajunge
inima omului! Lumea e mare, slavă Ţie, Dumnezeule. Dincolo de
pământul lui Israel, e Egiptul, Siria, Fenicia, Răsăritul, Grecia şi marile ei
insule nobile, Cipru, Rodos, Creta. Mai departe Roma, mai departe, cu
plete lungi bălaie şi baltage cu două tăişuri, barbarii… Ce bucurie să
pornim dis-de-dimineaţă, să ne bată vântul muntelui sau al mării şi să
ţinem Crucea, s-o-nfigem în pietre şi-n inimi şi să punem stăpânire pe
lume! Ce bucurie să ne huiduiască, să ne bată, să ne arunce în fântâni seci,
să ne omoare de dragul lui Hristos!
Îşi reveni, se potoli, mulţimea nevăzută se stinse în văzduh, se întoarse şi
văzu pe Iisus rezemat acum de perete, cum îl ascultă, îngrozit.

1838
 — De dragul lui Hristos, nu al tău, meştere Lazăr, ci al celui adevărat, al
celui al meu!
Iisus nu mai putu să îndure; izbucni în suspine.
Puiul de arab se apropie de el:
— Iisuse din Nazaret, îi zise încet, plângi? De ce plângi?
— Cum poate cineva, tainice prieten al meu, murmură Iisus, să vadă în
ce fel e numai cu putinţă să se mântuiască lumea şi să nu-l ia plânsul?
Pavel coborî acum din foişor, puţinii peri ai capului său scoteau aburi. Îşi
scoase sandalele, le bătu să se ducă praful de pe ele, se întoarse către poarta
de la intrare.
— Am scuturat praful casei tale de pe sandalele mele, să fii sănătos!
spuse lui Iisus care stătea grămadă în mijlocul curţii. Bună mâncare, bun
vin, bun sărut, meştere Lazăr, bune bătrâneţi! Să nu îndrăzneşti să te
amesteci în lucrarea mea, eşti pierdut. Auzi, meştere Lazăr? Eşti pierdut!
Totuşi, nu-ţi închipui altceva, m-am bucurat mult că te-am întâlnit, am
scăpat; asta am vrut: să scap de tine, am scăpat; acum sunt liber, nu am pe
nimeni deasupra capului meu; să fii sănătos! spuse, descuie poarta, făcu un
salt şi luă marele drum obştesc spre Ierusalim.
— Cum se grăbeşte, cum îşi suflecă mânecile şi aleargă ca un lup
înfometat; merge să mănânce lumea… zise puiul de arab şi ieşi-n prag şi-l
privea înfuriat.
Se-ntoarse să-nfăşoare cu şiretlic pe Iisus şi să descânte duhul primejdios
al cerului care-a venit să-l ispitească; dar Iisus păşise deja pragul, stătea în
mijlocul drumului şi privea cu nelinişte, cu dorinţă fierbinte pe cruntul
apostol care se îndepărta alergând; înfricoşătoare, neuitate amintiri urcau în
el şi dorinţe arzătoare.
Puiul de arab se înspăimântă; îl apucă de braţ:
— Iisuse, zise încet, poruncitor, Iisuse din Nazaret, mintea ta s-a clătinat;
ce priveşti? Intră înăuntru!
Dar Iisus tăcut, palid, se mişcă, scutură de pe el mâna Îngerului.

1839
 — Intră înăuntru! îi zise din nou el cu mânie; s-asculţi ce-ţi spun; ştii
bine cine sunt.
— Lasă-mă! răcni Iisus cu ochii pironiţi asupra lui Pavel, care de-acum
se făcea nevăzut în zare.
— Vrei să te duci cu el?
— Lasă-mă! răcni din nou el şi dinţii-i clănţăneau tare – pe neaşteptate îl
cuprinse frigul.
— Maria! strigă puiul de arab, Marta!
Şi ţinea strâns de mijloc pe Iisus, să nu fugă.
Cele două femei auziră, alergară; în urma lor, turma de copii. Uşile în jur
se deschiseră, apărură vecinii, înconjurară pe Iisus; iar el stătea în mijlocul
drumului, galben ca un ban de aur; şi deodată luminile ochilor săi se
stinseră, şi în linişte, domol, se rostogoli jos.
Simţi că-l ridicau, îl întindeau în aşternutul său, îi frecară tâmplele cu apă
de flori, îi dădură să miroasă oţet de trandafir; deschise ochii, văzu cele
două femei ale lui, zâmbi; văzu puiul de arab, se întinse, îi luă mâna:
— Ţine-mă bine, spuse el; să nu mă laşi să plec; mă simt bine aici.

XXXIII
Iisus şedea sub bătrâna viţă-de-vie din curtea lui, barba albă ca zăpada
curgea ca un râu pe pieptul său desfăcut. Astăzi e Paştele, se spălă, se
schimbă în haine curate, îşi mirosi părul, barba, subsuorile, poarta e
închisă, nimeni nu e aproape de el, femeile lui, copiii, nepoţii râdeau şi se
jucau în casă, iar puiul de arab, din zorii zilei, se căţărase pe acoperişul
casei şi scruta spre Ierusalim, tăcut şi mâniat.
Iisus îşi privi mâinile, se îngroşaseră prea mult şi se strâmbaseră, vinele
uscate zvâcneau şi se făcuseră negre-albastre, iar pe fiecare pod al palmei
rana tainică începuse să se şteargă şi să dispară… Clătină capul butucănos,
alb în întregime, oftă:

1840
 — Cum au trecut atât de repede anii, cum am îmbătrânit! Au îmbătrânit
şi femeile mele şi pomii din curte şi uşile şi ferestrele şi pietrele pe care le
calc…
Se înspăimântă; închise ochii şi auzea cum curge, mărunt, din izvorul
minţii lui, cum străbate gâtul, pieptul, rinichii, coapsele şi cum se pierde
prin tălpile picioarelor, ca o apă, Timpul.
Auzi paşi în curte, deschise ochii, era Maria; îl văzuse cufundat în
gânduri şi veni şi se aşeză la picioarele lui. Iisus puse mâna pe părul ei,
albise şi acesta, cel negru pana corbului. O nespusă duioşie îl cuprinse: „În
mâinile mele a albit“, se gândi el, „în mâinile mele a albit…“ Se aplecă, îi
vorbi:
— De câte ori, iubită Maria, îţi aminteşti? au venit rândunelele, din
binecuvântata zi în care am păşit ca gospodar pragul casei voastre? în care
am deschis, ca gospodar, sânul tău, Maria? De câte ori am semănat, am
secerat, am cules strugurii, am adunat împreună măslinele? A albit părul
tău, Maria, dulce, a albit şi-al Martei, curajoasa.
— Da, iubitule, am albit, răspunse Maria, anii trec… Această viţă-de-vie,
la a cărei umbră şedem acum, am sădit-o în anul în care a venit
descântătorul cel cocoşat, care ţi-a aruncat vrăji şi-ai leşinat; îţi aminteşti?
De câţi ani mâncăm acum strugurii ei?
Puiul de arab se rostogoli fără zgomot de pe marginea acoperişului,
apăru înaintea lor. Maria se ridică, plecă; nu-i plăcu acest ciudat slujitor, el
nu creştea, nu îmbătrânea, nu era om, era duh, duh rău, a intrat în casă şi nu
mai vrea să plece; iar ochii lui batjocoritori şi jucăuşi nu-i plăcură; nici
vorbele lui cu Iisus, noaptea.
Puiul de arab se apropie; ochii lui numai batjocură, dinţii lui străluceau
tăioşi şi albi ca neaua.
— Iisuse din Nazaret, spuse încet, de-acum se apropie sfârşitul.
Iisus se întoarse uimit:
— Care sfârşit?
Puiul de arab puse degetul la gură:
1841
 — De-acum se apropie sfârşitul, spuse din nou, se ciuci în faţa lui, şi-l
privea şi râdea.
— O să mă părăseşti?
Deodată Iisus simţi o bucurie ciudată şi-o uşurare.
— Da, a sosit sfârşitul. De ce zâmbeşti, Iisuse din Nazaret?
— Drum bun, puiule de arab. Ce-am vrut, am dobândit; nu mai am
nevoie de tine.
— Aşa-ţi iei rămas-bun, nerecunoscătorule? Aşadar, degeaba m-am
chinuit de dragul tău, atâţia ani, să-ţi ofer toate bucuriile pe care le-ai dorit
cu ardoare?
— Dacă ţinta ta a fost să mă înăbuşi ca pe o albină, în miere, hai, s-au
dus ostenelile tale, puiule de arab; am mâncat miere cât am vrut, cât
puteam, dar nu mi-am afundat aripile în ea.
— Ce aripi ai tu, smintitule?
— Sufletul meu.
Puiul de arab râse în hohote cu răutate:
— Ai suflet, crezi, nefericitule?
— Am; şi n-are el nevoie d-un înger păzitor şi d-un pui de arab; este
liber.
Îngerul păzitor îşi ieşi din minţi:
— Răzvrătitule! urlă el, scoase o piatră din bătătură, o frecă între palmele
lui, o făcu praf şi-o împrăştie în văzduh.
— Bine, spuse, o să vedem, şi porni către poartă, blestemând.

Se auziră glasuri sălbatice, bocet şi jelire, cai nechezau, se umplu drumul

obştesc de turme de oameni, care alergau şi strigau:
— Arde Ierusalimul! Au luat Ierusalimul! Suntem pierduţi!
Acum câteva luni romanii asediaseră Ierusalimul, dar Israelul îşi punea
nădejdea în Iehova, era sigur – cetatea sfântă nu arde, cetatea sfântă nu se
teme, la fiecare poartă a cetăţii este şi un înger cu spadă! Iar acum…

1842
 Femeile săriră afară, îşi smulgeau părul şi ţipau; bărbaţii îşi sfâşiau
veşmintele şi strigau pe Dumnezeu să apară. Iisus se ridică, luă de mână pe
Maria şi pe Marta, le duse înăuntru, încuie uşa:
— De ce plângeţi? le spuse cu milă; de ce vă împotriviţi voiei lui
Dumnezeu? Ascultaţi cuvântul pe care o să vi-l spun şi nu vă
înspăimântaţi: Foc este Timpul, femei iubite, foc este Timpul, iar
Dumnezeu ţine frigarea şi învârte fiecare om ca pe un miel pascal; anul
acesta mielul pascal este Ierusalimul, celălalt va fi Roma, celălalt…
— Taci, rabi, strigă Maria; uiţi, suntem femei, nu îndurăm…
— Iartă-mă, Maria, spuse Iisus, am uitat; inima uită, inima nu are milă,
când ia urcuşul…
Şi pe când vorbeau se auziră paşi grei afară pe drum, şi piepturi care
gâfâiau şi toiege groase care băteau tare în poartă.
Puiul de arab sări, apucă zăvorul porţii, privi pe Iisus, şi zâmbea
batjocoritor.
— Să deschid? întrebă şi abia îşi ţinea râsul; sunt vechii tăi prieteni,
Iisuse din Nazaret.
— Vechii mei prieteni?
— Acum o să-i vezi! spuse puiul de arab şi deschise larg poarta.
Apărură în prag, se târâră în curte, fără chip, de nerecunoscut,
sprijinindu-se unul de altul, o grămadă de bătrânei; ca şi cum ar fi fost
lipiţi, nu se desfăceau.
Iisus înaintă un pas, se opri; dădu să întindă mâna, să le spună bun venit,
dar pe neaşteptate o amărăciune de neîndurat apăsă greu sufletul său,
amărăciune, supărare şi milă; îşi strânse pumnul şi aştepta. O duhoare grea,
de cărbuni şi păr năclăit şi răni deschise; se împuţi văzduhul; puiul de arab,
căţărat pe banca de piatră îi privea şi râdea.
Iisus făcu încă un pas, se întoarse către bătrânul care se târa înainte:
— Vino aici, tu, cel din frunte, spuse; stai să dau la o parte de pe tine
dărâmăturile timpului, să văd cine eşti; îmi bate inima, dar cărnurile astea
care atârnă şi ochii care curg, nu le cunosc.
1843
 — Nu mă cunoşti, rabi?
— Petru! Tu eşti stânca pe care am vrut odată, demult, în nebuniile
tinereţii, să zidesc Biserica mea? În ce hal ai ajuns, fiu al lui Iona! Nu mai
eşti piatră, burete cu mii de găuri!
— Anii, rabi…
— Care ani? Nu sunt vinovaţi anii; câtă vreme sufletul stă drept, ţine
trupul sus, nu lasă anii să-l atingă; sufletul tău a decăzut, Petru, sufletul
tău!
— M-au luat chinurile lumii, m-am însurat, am dat în mintea copiilor,
am fost rănit, am văzut Ierusalimul arzând, om sunt, m-am hodorogit.
— Om eşti, te-ai hodorogit… murmură Iisus cu milă. Sărmane Petru,
când astăzi lumea a ajuns în halul ăsta, nu e de ajuns să fii om, trebuie să
fii demon şi Dumnezeu, ca să rezişti.
Se întoarse către celălalt, care apăru pe neaşteptate în dosul umărului lui
Petru.
— Şi tu? spuse, ţi-au tăiat nasul, hârcă a ajuns faţa ta; numai găuri, cum
vrei să te cunosc? Ia vorbeşte, prieten vechi, ia strigă: Rabi! poate-mi
amintesc cine eşti!
Hârbul scoase un strigăt mare:
— Rabi!
Lăsă în jos capul şi tăcu.
— Iacov! întâiul născut al lui Zevedeu, mintea pătrată, vânjoasă,
zdrahonul greu!
— Rămăşiţele lui, rabi, spuse Iacov înghiţind adânc; furtuni crunte m-au
schilodit, s-a crăpat carena, s-au desfăcut coastele; s-a rupt catargul;
corabie zdrobită mă întorc în port.
— În care port?
— La tine, rabi.
— Ce să-ţi fac? Nu sunt meşter de corăbii, să te călăfătuiesc; greu e
cuvântul pe care o să ţi-l spun, dar drept; de-acum pentru tine, Iacove, port
e fundul mării; doi şi cu doi fac patru, aşa cum spunea şi tatăl tău, Zevedeu.
1844
 O durere neaşteptată şi o supărare puse stăpânire pe el; se întoarse către
un alt şirag de bătrâni:
— Iar voi trei? Ei, trup mătăhălos, nu ai fost, odată de mult, Natanael?
Te-ai uscat, stau atârnate şi s-au stafidit coapsele tale; pântecele tău,
guşa… Ce-ai făcut cu carnea ta tare, Natanael? De-acum eşti ca o zidire
neterminată dintr-o casă cu trei caturi; au rămas numai schelele. Dar nu
ofta; ele sunt de ajuns, Natanael, să urci la cer.
Dar Natanael se mânie:
— Care cer? Nu ştiu că mi-am pierdut urechile, degetele şi un ochi, ştiu
numai că toate cele cu care ne băteai la cap, zorzoanele, palavrele,
măreţiile, împărăţiile cerurilor, au fost o beţie şi ne-am dezbătat. Ce zici şi
tu, Filipe, am dreptate?
— Ce să-ţi spun, Natanael, răspunse dinăuntrul grămezii un bătrânel
oftând; ce să-ţi spun, frate! te-am luat de gâtul meu!
Iisus clătină din cap cu milă, prinse de mână bătrânelul, pe care-l chema
Filip:
— Tare mult te iubisem, baciule Filip, pentru că nu aveai oi. Aveai
numai toiagul păstoresc şi mânai din urmă vântul, scoteai noaptea vânturile
şi le păşteai; aprindeai în mintea ta focuri, aşezai în mintea ta cazanele
mari, fierbeai laptele şi-l vărsai din vârful muntelui spre câmp, să mănânce
sărăcimea. Erau toate bogăţiile în inima ta; şi afară, sărăcie, pustiu,
huiduieli şi foame. Asta înseamnă Ucenic al meu! Iar acum… Filipe,
Filipe, baciul meu, în ce hal ai ajuns! Ai râvnit, vai, oi adevărate, cu lână s-
o pipăi, cu carne s-o pipăi, eşti pierdut!
— Mi-e foame! răspunse Filip, mi-e foame, ce vrei să fac?
— Pune-ţi în minte pe Dumnezeu, să te saturi! răspunse Iisus şi pe
neaşteptate se înăsprise iarăşi inima lui.
Se întoarse către un bătrânel cocoşat care căzuse grămadă într-o baltă şi
tremura de frig; ridică zdrenţele de pe el, îi ridică sprâncenele, nu putu să
înţeleagă cine era; îi ridică părul, găsi dedesubt o ureche mare şi o pană de
scris străveche, ruptă, petrecută pe după urechea clăpăugă; râse:
1845
 — Bine-am găsit urechea mare, spuse salutându-l; mare, dreaptă, plină
de păr, se mişca precum a iepurelui, numai teamă, curiozitate şi foame!
Bine-am găsit degetele înnegrite de cerneală şi inima călimară! Mâzgăleşti
încă hârtii, Matei, conţopistul meu? pana de scris este încă petrecută,
ferfeniţită la urechea ta; cu lancea asta ai luptat?
— De ce-ţi baţi joc de mine? făcu el c-o buză acră; încă ne vei mai lua
peste picior? Începusem, cu atâta măreţie să scriu Viaţa şi Purtarea ta şi-aş
fi ajuns şi eu ca tine, nemuritor; iar acum? e jumulit păunul; nu a fost păun,
a fost găină. Păcat de ostenelile mele!
Iisus simţi deodată că i se moaie genunchii; lăsă în jos capul; dar repede,
cu mânie, îl ridică sus, îndreptă degetul spre Matei, ameninţând:
— Taci, spuse, taci, gură neruşinată!
Un bătrânel saşiu pipernicit apăru printre picioarele lui Natanael şi
chicoti; Iisus se întoarse, îl văzu şi-ndată îl cunoscu:
— Toma, bleguţul meu, bine-ai venit! Unde ţi-ai semănat dinţii, ce-ai
făcut cu cei doi peri pe care-i aveai în frunte, şi de la care ţap ai smuls
bărbuţa unsuroasă care-ţi atârnă de bărbie? Nehotărâtule, chiompaliule,
preaviclene Toma, tu eşti?
— Întreg şi neatins; numai dinţii-mi lipsesc; mi-au căzut pe drum; şi cei
doi peri; toate celelalte sunt la locul lor.
— Şi mintea?
— Cocoş; urcă pe grămada de bălegar, ştie bine că nu este el cel care-
aduce soarele, şi totuşi strigă în fiecare dimineaţă şi îl aduce; pentru că ştie
când trebuie să strige.
— Şi-ai luptat şi dumneata, preaviteazule, să mântuieşti Ierusalimul?
— Să lupt? Sunt prost? Am făcut pe profetul.
— Pe profetul? Aşadar, a scos şi creierul de furnică aripi? A suflat peste
tine Dumnezeu?
— Ce amestec are-aici Dumnezeu? a găsit creierul meu, singur, taina.
— Care taină?
— Ce înseamnă profet; o ştia şi sfinţia ta odată, dar cred c-ai uitat.
1846
 — Ia aminteşte-mi-o tu, preaviclene Toma, poate c-o să-mi trebuiască
din nou; ce este un profet?
— Profet este acela care, când toţi sunt deznădăjduiţi, el speră, iar când
toţi speră, el este deznădăjduit. De ce? mă vei întreba; pentru că ştie Marea
Taină: că roata se-nvârte.
— E primejdios să vorbească cineva cu tine, Toma, spuse Iisus şi-i făcu
cu ochiul; în sprintenii tăi ochişori saşii desluşesc o coadă şi două coarne;
şi o scânteie de lumină care arde.
— Adevărata lumină arde, rabi; o ştii, dar ţi-e milă de oameni. Inima e
miloasă, de aceea se şi află lumea în întuneric; mintea nu e miloasă, de
aceea se şi aprinde lumea… Îmi faci semn să tac, ai dreptate, tac; nu
trebuie să dezvelim taina înaintea acestor oameni buni, nu îndură. Numai
unul îndură; acesta.
— Care acesta?
Toma se târî grămadă până la poarta de la intrare, şi arătă, fără să-l
atingă, un zdrahon care stătea în prag, uscat, cu barba şi părul încă roşcate
la rădăcini.
— Acesta! spuse şi se trase înapoi; Iuda; numai el stă încă tare, viguros,
nesupus! Ai grijă, rabi; vorbeşte-i blând, ia-l cu binele; priveşte, ţeasta lui
uscată fumegă de mânie.
„Să-l luăm aşadar cu blândeţe pe leul pustiului, să nu ne muşte; acolo am
ajuns!“
Ridică glasul:
— Iuda, fratele meu, tigru împărătesc e Timpul şi mănâncă oameni,
mănâncă şi cetăţi şi regate; şi am păcătuit, Dumnezeul meu, pe zei! Totuşi
pe tine nu te-a atins; nu ţi-ai pierdut tăria, nu te-ai rostuit; desluşesc încă la
sânul tău pumnalul neînchinat şi în ochii tăi focurile mari ale tinereţii – ura,
furia, nădejdea; bine-ai venit!
— Iuda, murmură Ioan, care se grămădise la picioarele lui Iisus, de
nerecunoscut, cu barba albă ca neaua şi două răni adânci pe obraji şi la gât;
Iuda, nu ai auzit? te salută învăţătorul, răspunde-i la salut!
1847
 — E căpos, neînduplecat, zise Petru; îşi muşcă buzele, ca să nu
vorbească.
Dar Iisus îşi aţintise ochii pe fostul lui prieten sălbatic şi-i vorbea cu
dulceaţă:
— Iuda, au trecut pe deasupra acoperişului casei mele păsările cântătoare
aducătoare de veşti şi-au lăsat de-au căzut veştile în curtea mea; ai luat,
cică, munţii şi războiai tiranul, pe cel al locului şi pe cel străin! Iar apoi ai
coborât în Ierusalim şi prindeai pe saducheii trădători, le petreceai cordele
roşii şi-i înjunghiai ca pe miei pe altarul Dumnezeului lui Israel. Mare
suflet eşti, întunecat şi deznădăjduit; din ziua în care ne-am despărţit, Iuda,
fratele meu, n-ai văzut zi dulce; mi-a fost tare dor de tine; bine-ai venit la
noi!
Ioan privea cu groază pe Iuda, care încă-şi muşca buzele, să nu
vorbească.
— Tot mereu se-nteţesc şi se răsucesc fumurile deasupra capului său,
murmură şi se târî grămadă înapoi.
— Ai grijă, rabi, zise Petru; te priveşte peste tot şi cântăreşte pe unde să
se repeadă la tine!
— Îţi vorbesc, Iuda, fratele meu, continuă Iisus; nu auzi? Te salut, nu-ţi
pui palma la inimă să spui: Bine te-am găsit! Te-a zăpăcit durerea
Ierusalimului? Nu-ţi muşca buzele, eşti bărbat, rabdă să nu izbucneşti în
plâns! Ţi-ai făcut datoria voiniceşte; rănile grele de pe braţele tale, de pe
piept, de pe faţă, toate înainte, vestesc că ai luptat ca un leu; dar ce poate
omul în faţa lui Dumnezeu? l-ai războit pe Dumnezeu, luptând să izbăveşti
Ierusalimul; acesta ajunsese, de ani de zile, cenuşă în călcâiele lui
Dumnezeu.
— A înaintat un pas, murmură Filip înspăimântat, a strâns capul între
umeri, ca un taur; acum o să se repeadă.
— Să ne tragem mai încolo, băieţi, făcu Natanael; acum îşi ridică
pumnul.
— Rabi, rabi, strigară Marta şi Maria şi înaintară, ai grijă.
1848
 Dar Iisus continuă liniştit; totuşi buzele lui începuseră uşor să tremure:
— Am luptat şi eu cum am putut, Iuda, fratele meu; când eram tânăr, ca
un tânăr: am pornit să mântuiesc lumea; apoi, când s-a copt mintea, am
intrat şi eu în rândul oamenilor: m-am apucat de treabă, am arat pământul,
am săpat fântâni, am sădit vii şi măslini; am luat în mâinile mele trupul
femeii şi-am plăsmuit oameni; am învins moartea. Nu spuneam asta
totdeauna? mi-am ţinut cuvântul; am învins moartea!
Pe neaşteptate Iuda se mişcă, dădu la o parte pe Petru şi femeile, care se
opriseră înaintea lui, şi scoase un strigăt lung, sălbatic:
— Trădătorule!
Toţi încremeniră; Iisus se făcu palid, îşi puse mâinile pe piept:
— Eu? Eu? Iuda? murmură el; greu cuvânt ai rostit, ia-l înapoi!
— Trădătorule! Dezertorule!
Bătrâneii se ofiliră; se întoarseră spre poarta de la intrare; Toma deja
păşise pragul. Săriră cele două femei:
— Fraţilor, strigă Maria, nu fugiţi; Satana a ridicat mâna împotriva lui
rabi; acum o să-l lovească!
— Petru, unde te duci? făcu şi Marta şi-l înhăţă pe Petru care se târa spre
poartă să fugă; iarăşi, iarăşi o să te lepezi de el?
— Eu nu mă amestec, făcu Filip; Iscariotul are pumni tari, iar eu am
îmbătrânit; să mergem, Natanael!
Iuda stătea acum drept în faţa lui Iisus, trupul său scotea aburi, mirosea a
năduşeală şi răni putrezite.
— Trădătorule! mugi iarăşi; dezertorule! Postul tău a fost pe cruce; acolo
te-a pus Dumnezeul lui Israel să lupţi; dar te-a sfâşiat un fior rece, şi-n
clipa în care moartea s-a-nfăţişat înaintea ta, care scapă, scapă! Ai alergat
şi te-ai vârât între fustanele Martei şi-ale Mariei, laşule! Şi ţi-ai schimbat
faţa şi numele, falsule Lazăr, să scapi!
— Iuda Iscariotul, sări atunci Petru, căruia îi dăduseră curaj femeile, Iuda
Iscariotul, aşa vorbeşti lui rabi? Nu ai respect?

1849
 — Care rabi? urlă Iscariotul şi îşi întinse pumnul; ăsta? Dar n-aveţi ochi
să-l vedeţi? minte să judecaţi? Ăsta rabi? ce ne spunea? ce ne făgăduia?
unde e oastea de îngeri care ar fi coborât să izbăvească pe Israel? unde e
crucea, de unde am fi luat avânt să urcăm la cer? Cum a zărit crucea, falsul
Mesia ăsta, s-a pierdut, a leşinat, l-au răpit femeiuştile şi l-au pus să le facă
plozi… A luptat, cică, şi el, a luptat vitejeşte, şi face pe cocoşul; dar postul
tău, dezertorule, era, ştii, pe cruce; alţii să desţelenească pământul şi
femeile, pe tine datoria ta, pe cruce; asta zic eu! Te lauzi că ai învins
moartea; vai ţie! aşa învingi moartea? ai făcut copii, îmbucături pentru
Charon! îmbucături pentru Charon! Ai ajuns casapul său să-i cari carne să
mănânce, trădătorule, dezertorule, laşule!
— Iuda, fratele meu, murmură Iisus şi începu acum să tremure din cap
până-n tălpi, Iuda, fratele meu, vorbeşte mai milos…
— Mi-ai ars inima, fiu al Tâmplarului, mugi Iuda, mi-ai ars inima, cum
vrei să-ţi vorbesc cu milă? Îmi vine să bocesc ca văduva şi să-mi lovesc
capul de pietre! Blestemată fie ziua în care te-ai născut, în care m-am
născut, în care te-am întâlnit şi mi-ai umplut inima de speranţe! Când
mergeai în frunte şi ne târai în urma ta şi ne vorbeai despre pământ şi
despre cer, ce bucurie era aceea, ce libertate, ce bogăţie! Strugurii ni se
păreau mari ca nişte copii de doisprezece ani, c-un bob de grâu ne săturam,
cinci pâini am avut într-o zi şi-am hrănit mii de oameni şi-au prisosit şi
douăsprezece coşuri; iar stelele, ce strălucire era aceea, ce revărsare de
lumină pe cer! Nu erau stele, erau îngeri; nu erau îngeri, eram noi, noi,
ucenicii tăi, şi răsăream şi apuneam şi erai tu, în mijloc, nemişcat ca Steaua
Nordului, în jurul tău noi toţi dănţuiam! Mă ţineai în braţe, îţi aminteşti, şi
mă rugai: „Trădează-mă, trădează-mă, să fiu răstignit, să înviez, să
mântuim lumea!“
Iuda tăcu o clipă, oftă, rănile lui se deschiseră şi începură să curgă.
Iar bătrâneii se lipiră iarăşi unul de celălalt, lăsară în jos capetele şi se
căzneau să-şi amintească şi să se învioreze din nou.

1850
 O lacrimă ţâşni din ochii lui Iuda; o şterse cu furie, inima lui nu se
golise, începu din nou să strige:
— „Sunt mielul lui Dumnezeu“, behăiai, „şi mă duc să fiu înjunghiat, să
mântuiesc lumea… Iuda, fratele meu, nu te teme, moartea este poarta
nemuririi; prin poarta aceasta trebuie să trec, ajută-mă!“ Şi te iubeam atât
de mult, aveam atât de multă încredere în tine, c-am spus „Da“, m-am dus
şi te-am trădat… Iar tu… tu…
Săriră spume de pe buzele lui, apucă pe Iisus de umăr, îl scutură cu
putere, îl lipi de perete; se porni iarăşi să mugească:
— Ce cauţi aici? De ce nu te-ai răstignit? Laşule, dezertorule,
trădătorule! Asta a fost tot? Nu ţi-e ruşine? Ridic pumnul meu şi te întreb:
de ce, de ce nu te-ai răstignit?
— Taci! Taci! îl ruga Iisus şi începu să-i curgă sângele din cele cinci
răni.
— Iuda Iscariotul, sări iarăşi Petru, tu n-ai milă? nu vezi picioarele lui?
mâinile lui? pune mâna ta în coasta lui, dacă nu crezi; curge sânge.
Dar Iuda râse sec, scuipă jos, strigă:
— Ei, fiu al Tâmplarului, nu-ţi râde de mine, nu! A venit noaptea îngerul
tău păzitor…
Iisus tresări:
— Îngerul meu păzitor…? murmură înfiorându-se.
— Îngerul tău păzitor, Satana, şi ţi-a apăsat petele roşii pe mâini şi pe
picioare şi pe inimă, ca să înşeli şi să te înşeli… Ce mă priveşti? De ce nu
răspunzi? Laşule, dezertorule, trădătorule!
Iisus închise ochii, îi veni ca un leşin, dar izbuti să se ţină pe picioare:
— Iuda, spuse, şi glasul îi tremura, totdeauna ai fost nerostuit şi sălbatic
şi n-ai acceptat graniţele omului; uiţi, sufletul omului e o săgeată, se repede
spre cer, cât poate mai sus, dar cade din nou înapoi; viaţa pământească
înseamnă jumulire de pene.
Iuda, cum auzi asta, îşi ieşi din minţi:

1851
 — Ruşine ţie! strigă; acolo ai ajuns tu, fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu,
Mesia! Viaţă pământească înseamnă: să mănânci pâine şi să faci pâinea
aripi; să bei apă şi să faci apa aripi; viaţă pământească înseamnă: sădire de
aripi. Asta ne spuneai tu, tu, trădătorule, nu sunt cuvintele mele, sunt
cuvintele tale; iar dacă le-ai uitat, ţi le amintesc eu! Unde eşti Matei,
conţopistule? vino aici! deschide-ţi hârţoagele tale, le-ai cărat totdeauna
lipite de trup, cum car şi eu pumnalul; deschide scrierile tale, le-a mâncat
timpul, molia, năduşeala; dar se desluşesc încă multe litere; deschide
scrierile tale, citeşte, Matei, să audă dumnealui, să-şi amintească: Într-o
noapte, un fruntaş puternic al Ierusalimului, Nicodim pe nume, a venit într-
ascuns, l-a găsit şi l-a întrebat: „Cine eşti? ce muncă faci?“ iar tu, fiu al
Tâmplarului, i-ai răspuns, aminteşte-ţi: „Fac aripi cu ciocanul!“ Şi, cum ai
spus, am simţit toţi pe spatele nostru că ţâşnesc aripi. Iar acum unde-ai
ajuns, cocoş jumulit! Te smiorcăi şi spui: Viaţă pământească înseamnă
jumulire de aripi; nu, să piei din faţa mea, laşule! Dacă nu e fulger şi
trăsnet, ce să fac cu viaţa? Nu te apropia de mine, Petru, nestatornicule, şi
dumneata, Andrei, voinicule; nu ţipaţi, femeilor, n-o să-l ating; de ce să
ridic mâna asupra lui? a murit, a crăpat; şade încă drept pe picioarele lui,
vorbeşte, plânge; dar a crăpat; Dumnezeu să-l ierte, pentru că eu nu pot;
sângele, lacrimile, cenuşa lui Israel fie asupra capului său!
Bătrâneii nu mai îndurară, căzură toţi deodată grămadă jos; se trezi în ei
memoria, începură să se învioreze, îşi amintiră de împărăţia cerurilor, de
tronuri, de măriri, şi începură pe neaşteptate să jelească; boceau, plângeau,
se loveau cu frunţile de pietre.
Şi deodată izbucni şi Iisus în suspine, dădu să cadă în braţele lui Iuda,
strigă:
— Iuda, fratele meu, iartă-mă!
Dar acesta sări înapoi, întinse mâinile, nu-l lăsă să se apropie:
— Nu mă atinge, strigă; nu mai cred în nimic, nu mai cred pe nimeni,
mi-ai ars inima!

1852
 Iisus se împletici; se întoarse în jurul său, de unde să se prindă? Femeile,
căzute cu faţa la pământ, îşi smulgeau părul şi ţipau; Ucenicii ridicau ochii
şi îl priveau cu mânie şi cu răutate; puiul de arab dispăruse.
— Sunt trădător, murmura, dezertor, laş… Acum o simt, sunt pierdut!
Da, da, trebuia să mă răstignesc, mi-am pierdut curajul, am fugit…
Fraţilor, iertaţi-mă, am râs de voi… Ah, de-ar fi să iau din nou de la
început viaţa mea!
Vorbea şi căzu grămadă la pământ şi îşi lovea acum capul de pietrişul
curţii.
— Însoţitorii mei, vechii mei prieteni, spuneţi-mi un cuvânt bun,
mângâiaţi-mă, pier, sunt pierdut! Întind mâinile mele; nici unul dintre voi
nu se ridică să-şi sprijine mâna de palma mea, să-mi spună o vorbă bună?
Nici unul? Nici unul? Nici tu, iubite Ioan? Nici tu Petru?
— Cum să vorbesc, ce să spun? se jelui iubitul Ucenic; ce-au fost vrăjile
pe care ni le-ai aruncat, fiu al Mariei?
— Ai râs de noi, spuse şi Petru ştergându-şi lacrimile; ai râs de noi, are
dreptate Iuda, ţi-ai călcat cuvântul; s-a dus viaţa noastră fără rost.
Şi într-o clipită se ridică din grămada de bătrânei, un vuiet amestecat,
plângăreţ:
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
Iar Matei începu să se jelească:
— Păcat, păcat, păcat de ostenelile mele! Ce meşteşugit potrivisem cu
profeţii cuvintele şi lucrările tale! Tare greu, dar am izbutit; spuneam: Vor
deschide credincioşii, în sinagogile viitoare, catastifele mele groase legate
în aur, şi vor spune: „Din Sfânta Evanghelie cea de la Matei citire!“ şi asta
îmi dădea aripi şi scriam. Acum toate aceste măriri, fum, şi vinovat eşti tu,
Nerecunoscătorule, Neînvăţatule, Trădătorule! Trebuia, fie şi numai de
dragul meu, să te răstigneşti ca să fie salvate aceste scrieri!
Se ridică iarăşi din purcoiul de bătrânei vuietul amestecat, plângăreţ:
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
1853
 — Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
Dar în clipa aceea sări din prag Toma:
— Eu nu te las, rabi, zise el, acum când toţi te părăsesc şi te strigă
trădător! Eu nu te părăsesc, Toma, profetul. Am spus: se-nvârte Roata;
aşadar, nu plec de lângă tine: aştept să se-nvârtă Roata.
Petru se ridică:
— Noi să mergem! strigă; treci înainte, Iuda, călăuzeşte!
Se ridicară gâfâind bătrâneii, aţinteau pumnii lor asupra lui Iisus, care,
întins cu faţa în jos, cu braţele deschise de tot, cuprindea toată curtea.
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule! îi strigau unul câte unul; Laşule!
Dezertorule! Trădătorule! şi se făceau nevăzuţi.

Iisus răsuci ochii cu nelinişte, privi; rămăsese singur; dispăruseră curtea

şi casa, copacii, porţile satului, satul, şi sub picioarele lui numai pietre
însângerate; pietre, iar mai încolo, mai jos, în întuneric, mii de capete de
oameni.
Îşi puse toată puterea să vadă unde se află, cine era, de ce suferea; vru să
scoată strigătul, să strige „Lama sabahtani…“175, dădu să-şi mişte buzele,
nu putea; ameţi, îi venea cu leşin, se prăbuşea în mintea lui şi se pierdea…
Dar pe neaşteptate, pe când se prăbuşea şi se pierdea, cineva, jos pe
pământ, ca şi cum i-ar fi fost milă de el, întinse înaintea lui o trestie şi un
burete, afundat în oţet176, îl sprijini de buzele lui şi de nări. Respiră adânc
mirosul înţepător, îşi reveni; îşi umflă pieptul, privi cerul şi scoase un
strigăt sfâşietor:
— Lama sabahtani! şi plecă îndată capul, secătuit.
Simţi dureri înfiorătoare în mâini, în picioare şi în inimă; ochii i se
desceţoşară, văzu coroana de spini, sângele, crucea, iar în soarele întunecat
străluciră două belciuge de aur şi două şiruri de dinţi tăioşi albi ca neaua;
se auzi un râs rece batjocoritor, belciuge şi dinţi dispărură; Iisus rămase
atârnat în văzduh, singur.

1854
 Clătină capul, şi într-o clipită îşi aminti unde se afla, cine era şi de ce
suferea; o bucurie sălbatică, neîmblânzită îl răpi; nu, nu, nu a fost laş,
dezertor, trădător; nu, nu, a fost pironit pe cruce, cu cinste a stat până la
sfârşit, şi-a ţinut cuvântul; cât un fulger, în clipa în care a strigat „Eli! Eli!“
şi a leşinat, l-a răpit Ispita şi l-a rătăcit; minciuni au fost bucuriile,
însurătorile, copiii; minciuni oamenii bătrâni, bătrânei hodorogiţi, care îl
strigau laş, dezertor, trădător; toate, toate, năluci ale celui Viclean!
Ucenicii lui trăiesc şi domnesc, au luat uscaturile şi mările şi vestesc
Vestea cea Bună. Toate s-au petrecut cum se cuvine, slavă Ţie,
Dumnezeule!
Scoase un strigăt triumfător:
— S-a sfârşit!177
Şi era ca şi cum ar fi spus: Toate încep.

Note
4. Adona·i sau Adona·i·e – cuvânt compus în ebraică însemnând „Doamne al meu“.
5. Arbust cu spini şi flori galbene. Din ramurile lui se obţine o frumoasă culoare galbenă folosită
la vopsit. Drobiţa are denumirea şi de grozamă sau ghenistră.
6. În orig. komboghiannítis – vraci, tămăduitor, dar şi escroc, şarlatan.
7. În orig. theopramatéftis – cel care vinde pe Dumnezeu ca pe marfă.
8. În orig. theotaverniáris – cel care vinde pe Dumnezeu ca pe vin în cârciumă.
9. Epifanie Monahul şi Preotul, Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii
ei, p. 12 şi Maxim Mărturisitorul, Cuvânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese,
Preacuratei…, pp. 89-90 în Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
10. În orig. zilōtís – cel zelos, cel plin de râvnă, devotat. Ziloţii erau luptătorii evrei împotriva
stăpânirii romane.
11. În orig. stavrōtís – crucificator, torţionar.
12. Matei 2, 9-10.
13. În orig. „...lytrō´te Lytrō´ti, na mas lytrō´sei!“; lytrōnō – a elibera, a salva, a slobozi, a izbăvi,
a mântui; Lytrōtís – eliberator, izbăvitor (relig. Mântuitor).
14. Sclavi din Africa.
15. Haham – rabin, îndrumător religios.
16. Pentalfă – pentagramă, nodul lui Solomon.
17. Tămâie.
18. Luca 2, 25-32.
19. Luca 1, 28.
20. În orig. stoùs Terapeftés – la Terapeuţi: o sectă iudaică cu comunităţi atât la Qumran, lângă
Marea Moartă, cât şi în Egipt.

1855
 21. Marea Mediterană.
22. Negustori ambulanţi.
23. Numele adevărat al Magdalenei era Maria; cel de-al doilea provenea de la satul Magdala,
unde trăia.
24. Daniel 7, 2-14.
25. În orig. i kakí trícha – părul rău, deoarece Iuda avea părul roşcat, semn de rău augur; era deci
însemnat de Dumnezeu, părul lui dezvăluind un caracter rău, periculos; aceeaşi credinţă există şi la
români despre oamenii „însemnaţi“.
26. În orig. tous prōtóplastous – primii oameni creaţi, adică Adam şi Eva.
27. În orig. pron. n. etoūto – acesta, pe care Iacov îl leagă de exprimarea de mai sus a lui Iisus:
etoūto eine to phídi – acesta-i şarpele; to phídi e de genul neutru în greacă. Iisus îi răspunde cu to
rōtima – întrebarea, tot de genul neutru în greacă. De aceea neconcordanţa de gen este inevitabilă în
limba română.
28. Specie de peşte de culoare roşiatică; trăieşte în ape adânci şi limpezi şi este pescuit pentru
carnea lui deosebit de gustoasă.
29. În orig. prōtogénnitos – întâiul născut. La multe popoare în Antichitate, dar şi mai târziu,
chiar şi în civilizaţia românească tradiţională, „primul născut“ avea poziţie privilegiată.
30. În orig. skylópsaro – peştele-câine sau câinele-de-mare. În textul biblic, în original, peştele
care-l înghite pe Iona este numit kétos – chit. Vezi Septuaginta, edit. Alfred Rahlfs, Editio minor,
Duo volumina in uno, vol. II, p. 527, Ionas, 2, 1: Kaí prosétaxen Kýrios kétei megálo katapieín tòn
Ionán – „Şi a poruncit Domnul unui chit să înghită pe Iona“.
31. Semn de mare durere la vechii evrei, dar şi la alte popoare vechi.
32. În orig. oi Éllines – grecii, cu sensul de păgâni, aşa cum evreii îi considerau pe toţi cei de alte
naţii.
33. Chitul biblic.
34. Toate trei semne de mare durere la vechii evrei şi la alte popoare din Orient, în Antichitate.
35. Lapidarea – pedeapsa la care erau supuse desfrânatele sau femeile necredincioase.
36. „Domnul vine!“ Cel mai probabil în aramaică, dialect vorbit de evrei în timpul lui Iisus şi în
care Matei a scris prima versiune a Evangheliei sale.
37. Parabola femeii păcătoase: Ioan 8, 3-11.
38. Matei 5, 39; Luca 6, 29.
39. Zicală cu sensul: „nu e în stare de nimic“.
40. Parabola semănătorului: Matei 13, 3-9; Marcu 4, 3-9; Luca 8, 5-8.
41. Ioan 13, 34; 15, 12.
42. Zicală cu sensul de-a avea răbdare şi nădejde în vremuri mai bune.
43. Matei 5, 3-12.
44. Zicală populară grecească, ce în întregime sună astfel: „Intraţi, câini, măcinaţi şi uium nu
daţi“. Are, aproximativ, sensul zicalei româneşti „sat fără câini“.
45. Matei 12, 46-50; Marcu 3, 31-35; Luca 8, 19-21.
46. Luca 1, 42.
47. Matei 8, 20; Luca 9, 58.
48. Ioan 8, 11.
49. Rabbuni – învăţătorule (aramaică).
50. Matei 6, 25-34.
51. Luca 17, 20-21.
52. India, unde, după tradiţie, a propovăduit Toma.
53. Pilda despre săracul Lazăr: Luca 16, 19-31.
54. Matei 18, 22.
55. Matei 4, 19; Marcu 1, 17; Luca 5, 10.
1856
 56. Ioan 9, 1-12; Marcu 8, 22-26.
57. Matei 9, 1-7; Marcu 2, 1-12; Luca 5, 18-20.
58. Marcu 5, 1-13.
59. Iisus spune parabola celor zece fecioare. Matei 25, 1-13.
60. Matei 9, 10-13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32.
61. Convorbirea cu femeia samariteană: Ioan 4, 5-29.
62. Ierusalimul, care în greacă este de genul feminin (he Ierusalem).
63. Originar din Cirene, colonie grecească din nord-estul Africii, pe ţărmul Mării Mediterane.
64. Botezul Domnului. Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32-33.
65. În limba greacă Phōtiá – foc, de genul feminin ca şi Agápi, de aceea mai sus scriitorul le
numeşte thygatéres tou Theoú – fiice ale lui Dumnezeu.
66. Căpetenie, conducător.
67. În limba greacă he Katára (fem.), ca şi he Mána.
68. În text i ágía Ierusalim – sfântul Ierusalim, de genul feminin în greceşte, de aceea şi apoziţia,
i porní – desfrânata, e acordată în gen.
69. În orig. o aimomihtés – incestuosul.
70. În acest capitol scriitorul face referire la ispitirea Mântuitorului de către Diavol în pustiu; vezi
Evanghelia după Matei 4, 1-11.
71. Pentru evrei neamurile însemnau păgânii, celelalte popoare care credeau în alţi zei, nu în
Dumnezeul revelat lui Avraam.
72. În orig. monachoiós; în textul evanghelic monoghenés – Unul Născut.
73. În orig. O Eōsfóros – Luceafărul de dimineaţă; în limbajul teologic – îngerul răzvrătit,
Diavolul, Satana.
74. În vechea mitologie grecească, Uranós – cerul, principiul masculin, Gē – pământul, principiul
feminin, deci şi elementele lor poartă aceeaşi amprentă.
75. Scriitorul face referire la Evanghelia după Matei 25, 34-46.
76. Leviţii – casta preoţească la vechii evrei.
77. Biblia; Profetul Ioil, cap. 2. Textul dat de scriitor nu este identic cu cel din ediţia standard a
Sfintelor Scripturi.
78. Psalmul 50, 1-2.
79. Legenda la care face referire aici scriitorul este de sorginte populară.
80. Brancardă, targă.
81. Luca 17, 21.
82. Matei 3, 11; Marcu 1, 7-8; Luca 3, 16; Ioan 1, 26 şi 33.
83. Mântuitorul îi profeţeşte lui Ioan exilul de la bătrâneţe în insula Patmos, unde a avut o
Revelaţie (Apocalipsa), ultima scriere a Noului Testament.
84. Naum 2, 1.
85. Luca 2, 26-30.
86. Marcu 3, 21.
87. Marcu 3, 32-35.
88. Matei 10, 14; Marcu 6, 4 şi 11; Luca 10, 10-11.
89. Cu sensul de păgâni. Faptele Apostolilor, XIII, 46.
90. Parabola nunţii fiului de împărat. Matei 22, 1-13; Luca 14, 16-24.
91. Eunuc, om scopit.
92. Matei 9, 10-12; Marcu 2, 15-17; Luca 5, 29-32.
93. Matei 9, 9; Marcu 2, 14; Luca 5, 27-28.
94. Tifon sau Seth, zeitate egipteană care împreună cu complicii săi l-a prins la un ospăţ pe Osiris
şi l-a ucis din invidie. Tifon este numele dat de Plutarh lui Seth.
95. În orig. theokatáratos – blestemat de Dumnezeu.
1857
 96. În orig. lytoús kai deménous – dezlegaţi şi legaţi, adică oameni liberi şi sclavi.
97. Ioan 16, 22; 20, 24-29; Luca 24, 39.
98. În Matei 8, 5-11 şi Luca 7, 1-10 este prezentată vindecarea slugii unui sutaş roman, iar în Ioan
4, 45-54, vindecarea fiului unui slujbaş regesc.
99. Începutul Evangheliei după Matei.
100. Sfinţi erau numiţi creştinii în primele veacuri după Hristos.
101. În Matei 19, 16-22 apare tânărul bogat. Întâmplarea relatată are acelaşi tâlc cu cea din
roman.
102. Sfântul Petru a fost răstignit la Roma cu capul în jos şi picioarele în sus, la cererea lui,
considerând că nu e vrednic să moară răstignit la fel ca Mântuitorul, învăţătorul său.
103. Parabola bogatului nesăbuit: Luca 12, 16-20.
104. Matei 14, 24-33; Marcu 6, 47-51; Ioan 6, 17-21.
105. Matei 8, 23-27; Marcu 4, 35-41; Luca 8, 22-25.
106. Matei 5, 22-24; I Ioan. 3, 15.
107. Matei 5, 27-28.
108. Matei 10, 37; 19, 29; Luca 14, 26.
109. Matei 10, 1; Marcu 3, 14-15; Luca 6, 13; 9, 1-2.
110. Luca 1, 28.
111. Isaia 5, 1-3.
112. Psalmul 77, 76-77.
113. În orig. katoché – stăpânire, posedare (în cazul evangheliştilor, de către Sfântul Duh).
114. Ierusalimul ceresc, după sfârşitul lumii şi A Doua Venire a Mântuitorului spre judecarea
lumii.
115. Matei 9, 27-30; 20, 30-34; Marcu 10, 46-52; Luca 18, 35-43; Ioan 9, 1-15.
116. Matei 10, 16; Luca 10, 3.
117. Exista obiceiul la vechii evrei ca întâiul născut să-I fie închinat lui Dumnezeu.
118. Matei 24, 2; Marcu 13, 2; Luca 19, 44; 21, 5-6.
119. Matei 26, 61; 27, 40; Marcu 44, 58; Ioan 2, 19.
120. Ioan 11, 21.
121. Ioan 11, 43.
122. Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 23; Luca, 17, 6.
123. Matei 10, 34; Luca 12, 51.
124. Matei 10, 21; Marcu 13, 12; Luca 21, 16-17.
125. Matei 10, 39; Marcu 8, 35-37; Luca 9, 24; Ioan 12, 25.
126. Matei 20, 20-28.
127. Matei 16, 18.
128. Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20, 23.
129. Ibidem.
130. Matei 9, 17.
131. Ioan 18, 36.
132. Matei 23, 24.
133. Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25.
134. Isaia 53, 1-7.
135. Matei 20, 21.
136. Iisus are viziunea Sf. Evanghelist Ioan, exilat în insula Patmos.
137. Apocalipsa 8, 6-13; 9.
138. Matei 21, 2-3.
139. Zaharia 9, 9; Isaia 62, 11; Ioan 12, 15.
140. Chiparosul era în Antichitate simbolul tristeţii, al doliului, al morţii.
1858
 141. Matei 21, 9.
142. În greacă thrónos – tron şi thánatos – moarte; de aici nedumerirea şi frământarea lui Matei,
dacă Iisus mergea să se urce pe tronul Israelului sau mergea la moarte.
143. Matei 21, 10-11.
144. Matei 21, 12.
145. Matei 26, 7.
146. Matei 26, 8-9.
147. Matei 26, 10-11.
148. Matei 26, 17-19.
149. Luca 2, 29.
150. Ioan 13, 4-8.
151. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-19.
152. Matei 26, 34; Marcu 14, 30; Luca 22, 34; Ioan 13, 38.
153. Isaia 53, 1-7.
154. În limba greacă to pneúma înseamnă „suflare“.
155. Ioan 14, 16-17; 15, 26; 16, 7.
156. Matei 26, 38; Marcu 14, 34.
157. Matei 26, 39; Marcu 14, 36; Luca 22, 42.
158. Matei 26, 41; Marcu 13, 33; 14, 38, Luca 22, 46.
159. Luca 22, 43.
160. Matei 26, 42; Luca 22, 42.
161. Matei 26, 51-52; Ioan 18, 10-11.
162. Matei 26, 61; Marcu 14, 58.
163. Matei 26, 69-70; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 18, 16-18; 18, 25.
164. Matei 27, 69-70; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 18, 16-18; 18, 25.
165. Vezi nota precedentă.
166. Idem.
167. Idem.
168. Matei 26, 61-66; Marcu 14, 61-64; Luca 12, 67-70.
169. În orig. Idoù ánthropos, lat. Ecce homo. (Ioan 19, 5)
170. Matei 27, 24.
171. În orig. Megalomártyssa.
172. În orig. Prótomártyssa.
173. Cu sensul de bazin, rezervor; în orig. stérna – cisternă, bazin, rezervor.
174. Faptele Apostolilor 9, 1-18.
175. Matei 27, 46: Eli, Eli, lama sabahtani? („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?“); Marcu 15, 34: Eloi, Eloi, lama sabahtani.
176. Ioan 12, 29.
177. Ioan 19, 30.

Destinul unei cărţi

1859
 Postfaţă178

Kazantzakis a avut ideea romanului Ultima ispită a lui Hristos încă din
1942, când locuia în Egina. La început s-a gândit să-l intituleze Memoriile
lui Hristos. Ulterior s-a oprit la titlul sub care îl cunoaştem astăzi. Într-o
scrisoare din 16 mai 1942, Kazantzakis îi scria prietenului şi scriitorului
Pandelis Prevelakis: „Un demon nou s-a aruncat iarăşi asupra mea, şi am
hotărât să scriu o carte, Memoriile lui Hristos. Am început deja
documentaţia, cu intenţia, fireşte, să o uit creând. Dacă o să pot, zic să fie o
operă bună; şi pe cât pot, nu mă voi grăbi“. Romanul este frământat în
mintea şi sufletul lui Kazantzakis timp de opt ani. Într-o scrisoare din 11
noiembrie 1950 îi scria aceluiaşi prieten – Prevelakis – din Antibes, în
sudul Franţei, că, în timp ce simţea în el „durerile naşterii“ operei Al treilea
Faust se va limita la Ultima ispită a lui Hristos, titlul probabil al cărţii pe
care „am început-o“. Pe 25 ianuarie anul următor (1951) îi scria din aceeaşi
localitate lui Prevelakis: „Scriu acum noul roman Ultima ispită; îl aveam
de 5-6 ani pregătit în minte“. Tot atunci îl anunţa că îi va trimite cât de
curând primul capitol dactilografiat. Într-o altă scrisoare, din 5 iulie 1951,
îi transmite prietenului său plăcuta ştire: „Am terminat noua carte despre
Hristos; am vrut să scap de tema aceasta a cărei dominaţie am răbdat-o
foarte mult timp înlăuntrul meu. Am scăpat“. Dar, aşa cum obişnuia, îşi
scria şi rescria cărţile până când da acestora forma finală, iar Ultima ispită
nu ar fi putut constitui o excepţie. La 22 octombrie 1951 îi scria din nou lui
Prevelakis că sfârşeşte „ultima scriere a romanului Ultima ispită“.
Kazantzakis ar fi vrut ca romanul să apară mai întâi în Grecia, dar toate
încercările lui şi tratativele cu editorii greci au eşuat şi au fost amânate.
Astfel acest roman îşi începe ocolul lumii cu traducerea lui în acelaşi an
(1952) în suedeză şi norvegiană.
În 1954 editorul care a publicat romanul în limba germană îl anunţă că
Vaticanul l-a trecut în „Indexul cărţilor interzise“. Kazantzakis îi scrie
1860
iarăşi din Antibes prietenului său Prevelakis: „Entuziastul meu editor
german mi-a telegrafiat alaltăieri că Papa a pus la index romanul. Ce
ipocrizie, ce putreziciune trebuie că are lumea aceasta ca să nu poată
îngădui o carte scrisă cu o atât de mare flacără şi nevinovăţie! Ce decăzută
şi spirituala şi morala noastră Grecie ca să mă considere […] imoral şi
trădător! Repede aştept ca şi Biserica Ortodoxă să mă afurisească; bucurie
şi mândrie şi libertate mare. Mă bucur să văd cum asediază şi cum
săgetează umbra mea“.

Decretul Vaticanului este formulat astfel:

„Preaînaltul Sfânt Sinod pentru Dogme
Decret
Proscriere de carte
Ziua miercuri, 16 decembrie 1953

În şedinţa generală a Preaînaltului Sfânt Sinod pentru Dogme,

Prealuminaţii şi Preasfinţiţii Cardinali Întâistătători pentru chestiunile
credinţei şi moralei, conform propunerii Preaînţelepţilor Sfinţi Consilieri,
au condamnat şi au orânduit în Index Librarum Prohibitorum – Indexul
cărţilor interzise – cartea care este intitulată:
Nikos Kazantzakis
Ultima ispită – Die letzte Versuchung, Roman, Berlin – Grunewald. F.A.
Herbig Verlagsbuchhandlung. (Walter Kahnert).
Şi în ziua a şasea, 1 ianuarie 1954, Sanctitatea Sa Papa Pius al XII-lea, la
audienţa acordată Prealuminatului Cardinal secretar al Sfântului Sinod
pentru Dogme a aprobat hotărârea de mai sus şi a încuviinţat publicarea ei.
A fost datată în Roma, în Birourile Sfântului Sinod pentru Dogme, în 12
ianuarie 1954.“

Urmând atitudinea Vaticanului, Biserica Greciei îşi intensifică acuzaţiile

împotriva lui Nikos Kazantzakis şi cere ca romanul Ultima ispită a lui
Hristos să nu fie încă editat în greceşte. Din nou Kazantzakis îi scrie lui

1861
Prevelakis în 1954: „Comisiei Indexului din Vatican i-am telegrafiat fraza
lui Tertullianus: «Ad Tuum, Domine, tribunal appello (La tribunalul Tău,
Doamne, fac apel)». Aceeaşi frază o adresez şi Bisericii Ortodoxe: Ad
Tuum, Domine, tribunal appello! Pentru Mitropoliţii şi Episcopii noştri
adaug şi aceasta: Mi-aţi dat un blestem, sfinţiţi părinţi, eu vă dau o
binecuvântare: Vă urez să fie conştiinţa Sfinţiilor Voastre atât de curată pe
cât este a mea, şi să fiţi pe atât de morali şi religioşi pe cât sunt eu“.
Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, „mai catolic“ decât cel al Bisericii
Romano-Catolice, se întorcea nu numai împotriva romanului Ultima ispită
a lui Hristos, ci şi a romanelor Căpitan Mihalis şi Hristos răstignit din
nou, arătând într-un comunicat mult mai lung decât al Vaticanului că
operele de mai sus duceau la tulburarea conştiinţelor credincioşilor, la
batjocorirea învăţăturii de credinţă şi a moralei Bisericii, denaturând şi
maltratând în acelaşi timp relatarea evanghelică inspirată de Dumnezeu,
despre persoana teandrică a Domnului şi Patima Lui pe Cruce. Prin
urmare, pentru motivele acestea „Sfântul Sinod adresează către copiii
cucernici ai Bisericii îndemnul părintesc de-a se feri de cărţile acestea, nu
numai necontribuind ele la zidirea lor, ci şi înveninând sufletele lor în chip
nebănuit prin farmecul artei“.
Comunicatul Bisericii Greciei, publicat în periodicul bisericesc bilunar
Enoria, anul 8, nr. 176-177, Atena, 16 iulie 1954, p. 218, este însoţit de
comentariul: „Se pare că scriitorul Nikos Kazantzakis va fi chemat să se
apere de către Biserica Cretei, de vreme ce, aşa cum se cunoaşte, este de
origine din Creta. Dacă acest lucru nu este posibil, nu este exclus ca
scriitorul să fie chemat să se apere în faţa Comisiei Sinodale“.
După publicarea comunicatului Sfântului Sinod al Bisericii Greciei,
ziaristul G.V. Bucuvalas de la cotidianul Athenaiki i-a luat un interviu lui
Kazantzakis în 15 iulie 1954 la Antibes. Reţinem o întrebare a ziaristului şi
răspunsul lui Kazantzakis:

1862
 „— Ce gândeşte Nikos Kazantzakis despre hotărârea Sfântului Sinod de-
a condamna cele două cărţi ale lui (Căpitan Mihalis şi Ultima ispită – n.n.)
şi de a-l chema la apărare?
— Este regretabil că Sfântul Sinod se ocupă cu Kazantzakis deoarece,
chipurile, ofensează luptele Cretei, mai ales când în Atena circulă mii de
pornografii. Mă provoacă la scandal. Refuz şi să mă apăr şi să fac
comentarii. «Nu judecaţi», a spus Hristos. Este lăudabil pentru mine să
răspund, dar şi înjositor pentru Biserica pe care o preţuiesc. S-a întins
destul şi s-a făcut instrumentul publicaţiilor isterice şi, din punct de vedere
naţional, al indivizilor inferiori. Nu este în caracterul meu scandalul. Să mă
lase-n pace. Sunt însă totdeauna gata să dezbat aici cu oricine. Este de
ajuns să citească unele cărţi ale mele cu puţină bună credinţă. Să nu
socoteşti, mai precizează Kazantzakis, că cele ce spun sunt declaraţiile
mele. Nu. Răspund prin cărţile mele. Răspund prin Sfântul Francisc (eroul
romanului Sărăcuţul lui Dumnezeu – n.n.).“

În 1966 Papa Paul al VI-lea a destins în mod oficial atitudinea Bisericii

faţă de cărţile înscrise în „Indexul cărţilor interzise“ – de fapt era vorba de
anularea Indexului. Astfel scăpa de sub interdicţie şi cartea lui
Kazantzakis. Iar pe 4 mai 2001, când Papa Ioan Paul al II-lea a trecut prin
Atena, la întâlnirea lui cu Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade,
Hristodulos – trecut la cele veşnice în 28 ianuarie 2008 – a cerut iertare
pentru dureroasele răni pe care le-au provocat catolicii ortodocşilor, aşa
cum au consemnat atunci ziarele. Una dintre aceste răni era şi instigarea
Bisericii Greciei împotriva unui scriitor de valoarea şi celebritatea lui
Kazantzakis.
Aşa cum am spus mai sus, Biserica Greciei a condamnat nu numai
Ultima ispită a lui Hristos, ci şi Căpitan Mihalis şi Hristos răstignit din
nou, şi a cerut interzicerea difuzării cărţilor lui Nikos Kazantzakis. „Au
înaintat chiar mai mult «pe scara răului», spune Kostas Palamas. Au
pregătit afurisirea lui. Au ajuns în ultimul stadiu al faptei oribile, dar, din

1863
fericire, nu au îndrăznit s-o facă. Drept scuză au spus că ar trebui să-l
judece Biserica Cretei, deoarece Kazantzakis era cretan, iar Biserica făcea
parte din Patriarhia Ecumenică. Au cerut să-l judece Patriarhul Ecumenic,
deoarece scriitorul trăia în Europa. Exista o percepţie generală că Nikos
Kazantzakis a fost afurisit de către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Nu.
Nu a fost o afurisenie.“
Atitudinea Bisericii Catolice şi a Bisericii Greciei faţă de romanul
Ultima ispită a lui Hristos nu numai că nu şi-au atins scopul – interzicerea
difuzării romanului –, dar chiar i-au făcut un serviciu, stârnind şi mai mult
interesul presei şi editorilor de pretutindeni.
În 1955 romanul Ultima ispită a lui Hristos este publicat prima dată în
Grecia. Iar de-atunci ediţiile lui au fost nenumărate.
Valurile făcute de Biserica Greciei în jurul romanului Ultima ispită a lui
Hristos, dar şi al altor cărţi ale lui Kazantzakis au provocat dezbateri
aprinse şi în Parlamentul Greciei, între 11-18 martie şi 4 mai-25 noiembrie
1955. Aceste dezbateri au fost publicate în Ziarul dezbaterilor din
Parlamentul Greciei şi se întind pe zeci de pagini. Noi ne rezumăm să
cităm numai una dintre intervenţiile lui K. Mitsotakis, care i-a interpelat pe
Preşedintele Guvernului, pe Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cultelor şi pe
Ministrul Justiţiei.

Dezbaterea din 11 martie 1955

„K. Mitsotakis: Domnilor colegi, tema la care se referă întrebarea mea

mişcă puternic larga opinie publică a Greciei şi – să-mi fie îngăduit să spun
– mişcă profund într-adevăr mai ales opinia publică a patriei mele, Creta.
De către aceasta a fost publicată informaţia că Sfântul Sinod a cerut
interzicerea circulaţiei cărţilor lui Nikos Kazantzakis. Au fost foarte multe
manifestările organelor opiniei publice, însă nu este fără importanţă, nici
nu este fericit faptul că pe de o parte au fost exprimate către Guvern foarte
multe hotărâri de protest, iar pe altă parte aproape toată presa grecească a
luat poziţie împotriva acestei prigoane.
1864
 Nikos Kazantzakis, domnilor colegi, este unul din marii literaţi greci
contemporani, este un învăţat, a cărui faimă a depăşit graniţele ţării noastre
şi ale cărui cărţi sunt citite cu deosebit interes în lumea întreagă.
Caracteristic este faptul că au fost traduse în 13 limbi cărţile lui şi sunt
citite peste tot în Europa, şi pot spune peste tot în lume, din Grecia până în
statele scandinave şi America, până în Franţa şi Anglia. Nikos
Kazantzakis, însă, nu este, după percepţia mea, numai un mare literat, este
în acelaşi timp şi un adevărat patriot, după cum se exprimă în ultimele lui
cărţi. Cartea lui, Căpitan Mihalis, a cărei interzicere a cerut-o Sfântul
Sinod – dacă informaţiile sunt exacte – este, şi poate s-o confirme oricine a
citit-o, un adevărat epos pentru Creta, o carte al cărei titlu, când era tradusă
în limbi străine, era Libertate sau moarte. Descrie Creta răzvrătită (sic) şi
redă sufletul viu al Cretei. Descrie luptele pe care le-a purtat pentru
libertate şi reuşeşte să redea, mai mult decât orice alt scriitor, sufletul
Cretei răzvrătite împotriva tiranului.
În plus, domnilor colegi, după propria mea percepţie, Nikos Kazantzakis
este şi un adevărat creştin. Are un adânc şi spontan sentiment religios,
precum o dovedeşte ultima lui carte, Hristos răstignit din nou, care a
circulat în Grecia. Nikos Kazantzakis este un adevărat creştin, deoarece are
un adevărat sentiment religios şi pot să spun că până la urmă este mult mai
creştin decât mulţi dintre acuzatorii lui.
Domnilor colegi, Biserica Greacă a prezentat în ultimul timp anumite
laturi ale activităţii ei care au stârnit comentarii publice şi care au provocat
multe observaţii. Biserica Greacă are multe probleme de abordat şi are
datoria să abordeze problemele acestea mai întâi şi mai întâi, înainte de-a
începe să vâneze şi înainte de-a se implica în subiectul acesta, şi care nici
nu o priveşte imediat, şi nu este posibil să dea impresia că se duce şi ea pe
căile ocolite, pe căi care este posibil să conducă la anularea libertăţii
gândirii şi cuvântului.
Nu pot să ştiu dacă sunt adevărate informaţiile că Sfântul Sinod a cerut,
cu întârziere, cu atâta întârziere, şi cu atâta discuţie, interzicerea circulaţiei
1865
operelor lui Nikos Kazantzakis, vreau însă să cred că Guvernul grec, care
este Guvernul unei ţări democratice libere, care totdeauna a stat în frunte în
ce priveşte libertatea cuvântului şi gândirii, nu va fi fost târât în greşeala
de-a purcede la interzicerea circulaţiei acestor cărţi, deoarece altfel va da
impresia că obscurantismul a fost introdus în ţara noastră şi că în ţara care
a creat libertatea nu mai este tolerabilă libertatea gândirii şi a cuvântului“.
(Aplauze)

Mai târziu însuşi Patriarhul Ecumenic Athenagoras a arătat că operele lui

Nikos Kazantzakis înfrumuseţează Biblioteca Patriarhală. Şi a mustrat
Biserica Greciei pentru activitatea ei împotriva lui Kazantzakis, conform
publicaţiilor epocii.
Biserica Ciprului s-a abţinut să condamne operele lui Nikos Kazantzakis.
Ba dimpotrivă Primatul Bisericii din 1950 până în 1977, Makarios,
Arhiepiscopul şi conducătorul naţiunii, om strălucit şi luminat, i-a arătat
mult respect văduvei Eleni Kazantzakis ori de câte ori aceasta a vizitat
Ciprul.
Din 1954 până acum „lucrurile s-au schimbat mult. În epoca noastră
există ierarhi care îl studiază pe Kazantzakis, scriu studii despre opera lui,
până şi poeme despre el. Şi studenţii în teologie învaţă opera lui şi Ultima
ispită chiar e domeniu şi izvor pentru lucrările de doctorat în universităţi.
Dar intoleranţa religioasă rămâne vie. Abis este sufletul omului!“
Reacţiile lui Kazantzakis la interzicerea romanului Ultima ispită a lui
Hristos sau a altor cărţi ale lui, precum şi la punerea sub semnul îndoielii a
religiozităţii lui au fost exprimate în scrisori către prietenii săi.
După ce editorul german îi telegrafiază în 1954 că Ultima ispită a lui
Hristos a fost trecută de către Vatican în „Indexul cărţilor interzise“,
Kazantzakis îi scrie prietenului său suedez, Börje Knös, elenist şi
traducător al romanului în 1952, la 1 mai 1954: „Ieri am primit telegrama
de la editorul din Germania… Ultima ispită în Indexul cărţilor interzise!
Uimirea mea e dată de îngustimea de spirit şi strâmtimea inimilor

1866
oamenilor. Iată o carte pe care am scris-o cu adâncă înflăcărare religioasă,
cu arzătoare dragoste pentru Hristos, şi reprezentantul lui Hristos, Papa, nu
înţelege nimic, nu simte dragostea creştină cu care a fost scrisă şi o
condamnă! Şi totuşi este de acord cu ticăloşia lumii de astăzi să fiu
condamnat…“
Într-o altă scrisoare către Knös, în 14 mai 1954, adaugă: „Căpitan
Mihalis învolburează încă sângele grecilor, iar Mitropolitul de Chios
(Pantelimon – Atotmilosul îi zicem) îl acuză ca ruşinos, trădător şi
antireligios şi că insultă Creta! Închipuiţi-vă, aşadar, în ce barbarie se
tăvăleşte patria mea, adică oficialităţile greceşti, religioase şi politice!
Biserica Ortodoxă a Americii s-a întrunit şi a condamnat «ca foarte
ruşinos», ca ateu şi trădător romanul Ultima ispită şi mărturiseşte că nu l-a
citit, ci s-a sprijinit pe articolele din Hestia“.
În 30 mai 1954, într-o scrisoare către prietenul său cipriot Emilios
Hurmuzios, distins ziarist şi remarcabil om de litere, stabilit la Atena,
Kazantzakis scria: „Lucrez în linişte, cu conştiinţa împăcată, ca un om care
îşi face datoria lui… Sigur… sunt o fire foarte profund religioasă, dar fără
a putea să rămân în stână, din când în când intru, dar ca să mănânc vreun
miel. Sau, mai bine, ca să răpesc vreun miel şi să-l învăţ să devină lup…“
Kazantzakis considera Ultima ispită a lui Hristos o operă de evlavie faţă
de Hristos. În scrisoarea din 13 noiembrie 1951 către Börje Knös
precizează: „Vă trimit opera aceasta a mea cu mare emoţie; aveţi răbdare
să o citiţi şi încet-încet vă va stăpâni, sunt sigur, aceeaşi emoţie pe care o
simţeam eu adânc în măruntaiele mele, când o scriam. Am vrut să
reînnoiesc şi să completez Sfântul Mit, pe care se sprijină marea civilizaţie
şi cultură creştină a Apusului. Nu este o simplă «Viaţă a lui Hristos», este o
laborioasă, sfântă strădanie creatoare, de-a întrupa iarăşi existenţa lui
Hristos, dând la o parte ruginile, falsurile şi josniciile, cu care l-au
împovărat şi l-au desfigurat toate Bisericile şi toţi rusoforii Creştinătăţii.
Adesea manuscrisele mele, când lucram, erau pătate, pentru că nu
puteam să-mi stăpânesc lacrimile. Parabole pe care nu era cu putinţă să le
1867
lase Iisus cum le menţionează Evangheliile le-am completat şi le-am dat
înaltul şi profundul scop care se potriveşte inimii lui Iisus, cuvinte pe care
nu ştim dacă le-a spus le pun în gura Lui, pentru că pe acestea trebuia să le
spună, dacă Ucenicii Lui aveau forţa Lui sufletească şi neprihănire. Şi
peste tot poezie, dragoste pentru animale, pentru plante, pentru oameni,
încredere în suflet, certitudinea că lumina va învinge…
Timp de un an am luat din Biblioteca din Cannes toate cărţile care au
fost scrise despre Hristos, iudeii acelei epoci, cronicile, Talmudul etc. şi
astfel toate amănuntele sunt corecte istoriceşte, chiar dacă recunosc
poetului dreptul de-a nu urma robeşte istoria: «poezia este mai filozofică
decât istoria» (Aristotel, Poetica – n.n.)“.

În încheiere aş vrea să adaug că Nikos Kazantzakis l-a iubit cu adevărat

şi cu multă ardoare pe Hristos. Într-o notă a sa ne spune că Hristos îl
„vâna“ neîncetat, în sensul că figura şi personalitatea lui Hristos l-au
urmărit şi l-au preocupat începând din copilărie până la sfârşitul vieţii. Iar
dragostea a fost reciprocă, dacă ne gândim la harurile primite de
Kazantzakis ca scriitor şi ca om. Aşa se face că Hristos devine subiectul a
două dintre cele mai frumoase romane ale lui şi cu siguranţă din literatura
secolului XX.
ION DIACONESCU

178. Materialul este alcătuit pe baza Addendei ediţiei originale a romanului Ultima ispită a lui
Hristos (O Teleftaios Peirasmos, Ekdoseis Kazantzaki, Atena, 2008) îngrijite de Patroclos Stavrou.
Citatele din scrisori sunt date după Tetrakosia grammata tou Kazantzaki ston Prevelaki, ed. a II-
a, îngrijită de Patroclos Stavrou, Ekdoseis Eleni N. Kazantzaki, Atena, 1984.

1868
1869
 NIKOS KAZANTZAKIS
SARACUTUL LUI
DUMNEZEU

O PHTOCHOULIS TOU THEOU

Traducere din neograca si note de
Ion Diaconescu

Se dedică sfântului Francisc al timpului nostru, doctorului Albert

Schweitzer1

1 Albert Schweitzer (n. 1875 în Alsacia, m. 1965 în Lambaréné (Gabon) – personalitate complexă a
secolului XX (teolog, filozof, medic misionar şi muzician). În 1913 s-a mutat cu soţia sa în
Lambaréné, unde a construit un spital (mai târziu şi o leprozerie) împreună cu localnicii. Şi-a
închinat lunga sa viaţă îngrijirii bolnavilor, suferinzilor de tot felul, leproşilor, săracilor. În 1952 i s-
a decernat Premiul Nobel pentru pace.

1870
 Prolog

Dacă am lăsat la o parte multe dintre cuvintele şi faptele lui Francisc şi

dacă le-am schimbat puţin pe unele, şi dacă am adăugat altele care nu s-au
întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple, nu am făcut-o din ignoranţă sau
din necuviinţă ori din impietate, ci din nevoia de-a potrivi, cât este cu
putinţă mai aproape de esenţa ei, viaţa cu legenda sfântului.
Arta are acest drept; nu numai dreptul, ci şi datoria: să reducă totul la
esenţă. Se hrăneşte din poveste, o asimilează încet, subtil şi o transformă în
legendă.
Dragoste şi evlavie şi admiraţie pentru eroul şi marele mucenic Francisc
m-au stăpânit scriind povestea asta, mai adevărată chiar şi decât adevărul.
Deseori lacrimi mari îmi pătau manuscrisul, deseori o mână cu o rană
veşnic reînnoită, ca şi cum cineva ar fi ţintuit-o, ca şi cum ar ţintui-o
veşnic, făcea stăruitor semne prin aer dinaintea mea; simţeam peste tot în
jurul meu, cât scriam, prezenţa ei nevăzută.
Fiindcă pentru mine sfântul Francisc este modelul omului devotat, care,
printr-o neîntreruptă şi aprigă luptă, izbuteşte să împlinească cea mai înaltă
datorie a noastră, mai înaltă şi decât morala, şi decât adevărul, şi decât
frumuseţea: să transsubstanţiem materia pe care ne-a încredinţat-o
Dumnezeu şi s-o facem duh.

1871
 I

Eu, nevrednicul, care iau astăzi pana ca să scriu despre viaţa şi faptele
tale, părinte Francisc, eram, îţi aminteşti, când m-ai cunoscut, un biet
cerşetor, pocit la chip, faţa mea şi capul meu tot, de la sprâncene până la
grumaz, erau doar o claie de păr, privirea îmi era speriată şi blândă, mă
bâlbâiam şi behăiam ca un miel; iar tu m-ai numit, ca să-ţi baţi joc de
urâţenia şi micimea mea, fratele Leo2, leul. Dar când ţi-am istorisit viaţa
mea te-a podidit plânsul, m-ai luat în braţe, m-ai sărutat şi mi-ai spus:
„Iartă-mă, frate Leo, te-am numit leu ca să-mi bat joc de tine, însă acum
văd, eşti leu adevărat, pentru că ceea ce vânezi tu numai un leu îndrăzneşte
să vâneze.“
Mergeam din mănăstire-n mănăstire, din sat în sat, din pustietate în
pustietate şi căutam pe Dumnezeu; nu m-am însurat, n-am făcut copii,
fiindcă eu căutam pe Dumnezeu; ţineam în mână un colţ de pâine şi
niscaiva măsline, mi-era foame şi uitam să mănânc, fiindcă eu căutam pe
Dumnezeu.
Mi s-a urât tot vorbind şi întrebând, mi s-au umflat picioarele tot
mergând, m-am săturat tot bătând în porţi şi întinzând mâna să cerşesc la
început pâine, apoi o vorbă bună, şi după aceea mântuirea. Toţi râdeau, mă
strigau smintit, mă alungau, mă îmbrânceau, încât am ajuns până la urmă
pe marginea prăpastiei, am obosit şi am început să hulesc… Om sunt, am
obosit să tot umblu, să flămânzesc, să-ngheţ de frig, să bat în poarta cerului
şi să nu mi se deschidă. Şi-atunci, în culmea deznădejdii, într-o noapte, m-a
luat Dumnezeu de mână, te-a luat şi pe tine Dumnezeu de mână, părinte
Francisc, şi ne-am întâlnit.
Iar acum şed, privesc prin ferestruica chiliei mele norii primăvăratici, şi
jos, în curtea mănăstirii, a coborât cerul, plouă mărunt şi miroase pământul;
1872
lămâii în grădini au înflorit, undeva departe a cântat un cuc; râd toate
frunzele, Dumnezeu s-a făcut ploaie şi plouă în lume. Ce încântare,
Doamne, ce fericire! Cum se potrivesc şi se fac una pământul, ploaia şi
mirosul de băligar şi de lămâi cu inima omului! Într-adevăr, pământ e
omul, de aceea se şi bucură atât de mult, ca pământul, de liniştita ploicică
mângâietoare primăvara. Inima mea este plouată, se crapă, plesneşte
mugurul şi tu îl ajuţi să crească, părinte Francisc.
Toate pământurile au înflorit în mine, părinte Francisc, răsar amintirile,
timpul îşi întoarce roata înapoi, şi iată-le, reînvie sfintele ceasuri în care am
călătorit împreună pe faţa pământului, tu înainte şi eu călcându-ţi temător
pe urme. Îţi aminteşti când ne-am întâlnit întâia oară? Era noapte, o lună
mare de august, mi-era foame şi intram împleticindu-mă în faimosul
Assisi.
De multe ori, slavă lui Dumnezeu, mă bucurasem de nobilul oraş; dar în
seara aceea era altceva Assisi, era de nerecunoscut; ce era minunea aceea
pe care o găseam? Casele, bisericile, turnurile, fortăreaţa se împleteau într-
o mare albă ca laptele, sub un cer violet, în văzduh. La ceasul la care am
intrat, în amurg, în fortăreaţă prin poarta cea nouă a Sfântului Petru, răsărea
luna plină, roşie ca focul, blajină ca un soare blând, şi o cataractă domoală
se revărsa de sus, din vârful fortăreţei, din Rocca3, pe acoperişurile caselor
şi pe clopotniţe, năpădea străduţele şi tot şiroia ca nişte pârâiaşe, umplea
ochi gropile cu lapte, iar feţele oamenilor străluceau, de parcă s-ar fi gândit
la Dumnezeu. M-am oprit fermecat; acesta e Assisi, spuneam şi-mi făceam
cruce, case sunt astea şi oameni şi clopotniţe, sau cumva am intrat de viu în
rai? Am întins mâinile şi mi s-au umplut pumnii de lună; o lună vâscoasă,
dulce ca mierea; am simţit că pe buzele şi tâmplele mele curge harul lui
Dumnezeu. Şi-atunci am înţeles, şi am scos un strigăt; fără-ndoială un sfânt
trebuie să fi trecut pe-acolo; simţeam mireasma lui în aer!
Umblam în lumina lunii, urcam pe drumeagurile strâmte, până am ajuns
în piaţa Sfântul Gheorghe; lume multă, era sâmbătă seara, glasuri răguşite,
cântece, mandoline, mirosuri îmbătătoare de peşte fript, de frigărui pe
jăratic şi de trandafir şi iasomie; foamea îmi dădea ghes, aşa că m-am
apropiat de un grup.

1873
 — Ei, creştini, cine de-aici, din vestitul Assisi, poate să-şi facă pomană
cu mine? Să mănânc, să dorm, şi dimineaţa să plec?
Mă priviră din creştet până-n tălpi şi râseră.
— Cine eşti, frumosule? îmi răspunseră râzând în hohote. Ia apropie-te
să te-admirăm!
— Se poate să fiu chiar Cristos, am răspuns eu ca să-i sperii. Aşa se
înfăţişează câteodată în lume, ca cerşetor.
— Eu îţi vreau binele, sărmane, zise unul, să nu mai spui asta! Nu ne
strica petrecerea. Hai, şterge-o, să nu ne ridicăm, noi toţi de-aici, să te
răstignim!
Râseră iarăşi. Atunci unuia, celui mai tânăr, i se făcu milă de mine.
— Francisc Mânăspartă4, al lui Pietro Bernardone, ăla o să te miluiască.
Eşti norocos, s-a întors ieri, ca o pisică plouată, de la Spoleto5. Du-te, că-l
găseşti!
Şi atunci sări o matahală, cu faţă de şoarece, gălbejit, îl chema
Sabatino6; ne-am reîntâlnit apoi după câţiva ani, când a ajuns şi el ucenic al
lui Francisc, şi umblam împreună desculţi pe drumurile lumii. În seara
aceea, auzind numele lui Francisc, chicoti cu răutate:
— S-a dus, se zice, înveşmântat în aur şi-n pene, la Spoleto, să lupte, s-
arate isprăvi de vitejie, să fie făcut cavaler şi-apoi să se întoarcă aici să se
dea viteaz. Dar ştie Dumnezeu cum lucrează; i-a izbit careva una drept în
moalele capului şi s-a-ntors ca un cocoş jumulit.
Sări în sus şi bătu din palme.
— I-am scos şi-un cântec, zise râzând în hohote. Gata, băieţi, toţi
împreună!
Şi deodată începură toţi, strigând răguşiţi, să cânte şi să bată din palme:
S-a dus la Spoleto, vai!
S-a dus la Spoleto, doar-doar câştigă,
Dar s-a ales cu buza friptă!
Tot privind la bucate şi la vin, mă scurgeam din picioare, şi m-am
rezemat de tocul uşii.
— Unde-i Francisc ăsta Mânăspartă, Dumnezeu să-l aibă-n pază? am
întrebat eu dându-mi duhul. Unde-i, să-i cad la picioare?
1874
 — Mergi în mahala, sus, îmi arătă tânărul. Sub o fereastră o să-l găseşti,
cântându-i doamnei lui.
Am pornit la drum, lihnit de foame; tot urcam şi coboram pe ulicioarele
strâmte; vedeam fumul de la hornuri, găteau oamenii cuminţi, şi eu
trăgeam pe nări miresmele; măruntaiele mele rămăseseră atârnate ca
ciorchinii mâncaţi de păsări şi de şoareci. N-am mai îndurat am început să
hulesc: „Ehei, de n-aş căuta pe Dumnezeu, murmuram înfuriat, de n-aş
căuta pe Dumnezeu, ce huzur, ce fericire! Aş mânca felii mari de pâine
albă şi-un purceluş la cuptor, cum îmi place mie, sau iepure înăbuşit, cu
cepşoară, cu foi de dafin şi chimen; şi-aş goli, să-mi răcoresc pântecele, un
urcior de vin negru din Umbria. Şi-apoi aş merge la o vădană să mă
încălzească; am auzit eu, nu există căldură mai dulce ca a vădanei, ce-s
cărbunii aprinşi faţă de ea? Dar ce să-i faci, eu caut pe Dumnezeu!“
Călcam iute-iute, să mă-ncălzesc, şi-am prins avânt. Alergam să scap de
ispite, de miresme şi de vădane, să trag în piept aer curat. Am ajuns sus în
fortăreaţă, în faimoasa Rocca. Mândrele ziduri prăbuşite, porţile făcute
scrum, supravieţuiseră numai două turnuri crăpate, pe care urcaseră deja
buruieni, tăind pietrele; înainte cu câţiva ani poporul se răzvrătise, nu-şi
mai îndura nobilii stăpâni şi s-a năpustit şi le-a dărâmat cuibul de vulturi.
Voiam să dau o raită ca să mă bucur de nenorocirile lor, au mâncat prea
mult, au băut prea mult, a venit rândul nostru! Dar sufla un vânt înţepător,
mi-era frig, aşa că am coborât în fugă; opaiţele în case se stinseseră, lumea
sforăia; a mâncat bine, a băut bine şi-acum sforăia; gospodarii aceştia
cuminţi îl găsiseră pe Dumnezeu pe pământul unde-l căutau, cum îl căutau,
după statura lor, cu copii, cu femei, cu trai bun – iar eu, smintitul, umblam
pe drumurile din Assisi şi băteam în poarta cerului, desculţ, înfometat,
tremurând de frig, ba hulind, ba cântând „Kyrie eleison!“7 ca să mă-
ncălzesc. Pe la miezul nopţii, aproape de biserica Episcopiei, aud chitare şi
lăute, nişte tineri le vor fi făcând o serenadă iubitelor lor, iar unul cânta din
gură. M-am apropiat în vârful picioarelor, m-am ascuns lângă o poartă şi
m-am lipit de perete; în faţa vilei contelui Scifi8, cinci-şase flăcăi cu chitare
şi lăute; iar unul scunduţ, cu o pană lungă la pălărie, cu capul dat pe spate
şi ochii pironiţi sus pe o fereastră cu cafasuri cânta, cu mâinile-ncrucişate.
Toţi în jur, fermecaţi, îi acompaniau glasul cu chitarele şi lăutele… Ce glas
1875
era acela, Doamne, ce dulceaţă, ce patimă şi rugăminte şi poruncă! Nu-mi
amintesc cântecul, să-l transcriu aici şi să rămână-n veac, dar îmi amintesc
bine că vorbea despre o porumbiţă albă şi un vultur care-o vâna şi tânărul îi
striga porumbiţei să vină să găsească adăpost la sânul lui… Cânta încet,
liniştit, ai fi zis că se temea să n-o trezească pe fata care va fi dormind în
dosul ferestrei cu cafasuri; parcă glăsuia nu trupului care dormea, ci
sufletului care veghea… Şi eu m-am tulburat, ochii mi s-au umplut de
lacrimi. Unde mai auzisem glasul acela? Dulceaţa lui, rugămintea,
porunca? Când şi unde mai auzisem chemarea aceea, porumbiţa care
ciripea temătoare şi vulturul care croncănea şi-o urmărea, şi glasul dulce,
departe foarte, al izbăvirii?
Tinerii se pregătiră să plece, îşi agăţară chitarele şi lăutele pe umeri.
— Ei, Francisc, îi strigară cântăreţului, ce tot aştepţi? Să mergem! Nici
astă-seară nobila ta fată n-o să deschidă fereastra să-ţi azvârle trandafirul!
Râseră, dar cântăreţul nu răspunse; o luă primul înainte, s-o cotească şi
să coboare în piaţă, unde încă se auzea cum răsună de cântece tavernele
deschise. Şi-atunci m-am repezit în calea lui; mi-era teamă să nu-l pierd – o
porumbiţă, am simţit deodată, era sufletul meu, şi vulturul era Satana, iar
tânărul acela era sânul la care trebuia să merg, să găsesc adăpost. Mi-am
scos mantaua plină de găuri şi i-am aşternut-o să calce pe ea; simţeam în
nări cum din tot trupul lui ieşea o mireasmă ca de miere, ca de ceară, ca de
trandafir, şi am înţeles: era mireasma sfinţeniei; când deschizi o raclă cu
sfinte moaşte aşa miros osemintele sfântului.
Se întoarse, mă privi şi zâmbi.
— De ce? îmi spuse încet.
— Nu ştiu, odraslă de nobil. De unde să ştiu? Mantaua mi-a plecat de pe
umeri singură şi s-a întins jos, pe pământ, să calci pe ea.
Zâmbetul îi pieri; se opri brusc.
— Ai văzut în văzduh – se aplecă şi mă întrebă tulburat –, ai văzut în
văzduh vreun semn?
— Nu ştiu, fiule de nobil. Toate sunt semne: foamea mea, luna, glasul
tău. Nu mă întreba, o să m-apuce plânsul.
— Toate sunt semne, murmură el, şi privi în jur neliniştit.

1876
 Întinse mâna, buzele sale groase se mişcară ca şi cum ar fi vrut să mă
întrebe ceva, dar tot nu se hotăra. În lumina bogată a lunii faţa lui se topise;
mâinile îi deveniseră străvezii. Făcu un pas şi se apropie de mine; iar eu m-
am aplecat să aud ce are să spună şi i-am simţit răsuflarea mirosind a vin.
— Nimic… zise mâniat. Nu mă privi aşa, n-am să-ţi spun nimic!
Iuţi pasul.
— Vino cu mine! zise el.
Alergam în urma lui în lumina lunii şi îl priveam: îmbrăcat în mătase,
cu o pană lungă la pălăria de catifea, cu o garoafă la ureche. „Ăsta nu caută
pe Dumnezeu“, mi-am zis în sinea mea, „sufletul i s-a afundat în carne“.
Şi deodată inimii mele i se făcu milă de el; am întins mâna şi i-am atins
cotul:
— Odraslă de nobil, iartă-mă. Un singur lucru aş vrea să te-ntreb:
mănânci, bei, eşti îmbrăcat în mătase, cânţi sub ferestre, o ţii tot într-o
petrecere; chiar nu-ţi lipseşte nimic?
Tânărul se întoarse brusc şi îşi feri braţul cu violenţă, să nu-l ating.
— Nimic nu-mi lipseşte! răspunse enervat. De ce mă-ntrebi? Nu vreau
să mă-ntrebe nimeni.
Mi-am întărit inima şi i-am răspuns:
— Pentru că mi-e milă de tine, fiule de nobil.
Tânărul, îndată ce auzi, clătină din cap cu îngâmfare:
— De mine? zise el. Ţie?! şi râse.
Dar peste puţin, coborând glasul, întrebă gâfâind:
— De ce ţi-e milă de mine, de ce?
N-am răspuns.
— De ce? întrebă el din nou.
Se aplecă şi mă privi în ochi.
— Cine eşti, îmbrăcat ca un cerşetor? Cine? Cine te-a trimis să mă
găseşti, aici, pe drumurile din Assisi, la miezul nopţii?
Se înfurie:
— Spune-mi adevărul! Cineva te trimite, cine?
Şi, neprimind răspuns:

1877
 — Nimic nu-mi lipseşte! făcu el, bătând cu piciorul în pământ. Nu
vreau să le fie milă de mine, vreau să mă pizmuiască. Da, da, nimic nu-mi
lipseşte!
— Nimic? Am zis eu, nici cerul?
Lăsă capul în jos, tăcu, şi peste puţin:
— Cerul e prea sus, nu-l ajung. Bun e pământul, foarte bun, aproape de
mine!
— Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub
picioarele noastre şi-l călcăm; cerul este în noi.
Luna începuse să pălească, pe cer erau puţine stele; la răstimpuri se mai
auzeau cântări, numai patimă, din mahalalele îndepărtate; aerul
primăvăratic de noapte era plin de miresme şi de dragoste. Jos piaţa vuia.
— Cerul este în noi, fiule de nobil, am spus eu din nou.
— Cum ştii asta? mă întrebă el şi mă privi speriat.
— Am răbdat de foame, am răbdat de sete, am suferit – aşa am aflat.
Mă luă de braţ:
— Să mergem acasă la mine. O să-ţi întind masa, să mănânci, o să-ţi
aştern patul, să dormi; dar despre cer să nu-mi vorbeşti, se poate să fie în
tine, în mine nu este.
Privirea lui străluci neliniştită, glasul îi răguşise.
Am coborât în piaţă; tavernele încă vuiau, într-o casă se aprindea un mic
felinar roşu, tineri beţi intrau şi ieşeau. De prin sate începură dintr-odată să
sosească măgăruşii, încărcaţi cu zarzavaturi şi fructe; doi saltimbanci
înfigeau pari şi întindeau frânghia; alţii aşezau mese şi rânduiau sticle de
vin, rachiu şi rom; se pregăteau deja pentru târgul de a doua zi, de
duminică.
Doi beţivani îl desluşiră în lumina lunii pe Francisc şi-i pufni râsul, iar
unul îşi desprinse chitara de pe umăr şi începu să cânte, privind
batjocoritor înspre el:
— Prea sus ţi-ai clădit cuibul şi-o să ţi se rupă ramura şi-o să-ţi plece
pasărea şi-o să-ţi rămână durerea!
Cu capul plecat, Francisc asculta neclintit.
— Are dreptate… murmură el, are dreptate…

1878
 Se cuvenea să nu vorbesc; dar eu sunt om simplu, aşa că am deschis
gura.
— Care pasăre? l-am întrebat.
Francisc se întoarse şi mă privi; privirea lui avea în ea atâta suferinţă, că
n-am putut îndura, i-am luat mâna şi i-am sărutat-o.
— Iartă-mă! i-am spus.
Faţa i se îndulcea.
— Care pasăre? murmură el. Crezi că ştiu?
Oftă adânc.
— Nu ştiu, gemu el, nu ştiu! Nu mă întreba! Vino!
Mă apucă strâns de mână, ca şi cum s-ar fi temut să nu fug.
Dar eu, unde să fug? Unde să mă duc? De-atunci n-am mai plecat de
lângă el. Nu cumva tu erai, părinte Francisc, ceea ce de ani şi ani căutam?
Nu cumva de aceea m-am născut, ca să te urmez şi să te ascult? Urechi
aveam, gură nu aveam, şi te ascultam; tot ce nu ai spus nimănui, mie mi-ai
spus. Mă luai de mână, intram în păduri, ne căţăram pe munţi şi-mi
vorbeai.
— Dacă nu erai tu cu mine, frate Leo, îmi ziceai, le-aş fi spus unei
pietre, unei furnici, unei frunzuliţe de măslin; pentru că inima mea e plină
ochi, şi dacă n-o să se deschidă să se verse, se poate să se facă bucăţi.
Şi aşa am ajuns să ştiu despre tine câte nimeni nu ştie; ai făcut mult mai
multe păcate decât îşi închipuie lumea; ai făcut mult mai multe minuni
decât crede lumea. Ca să urci la cer, ţi-ai luat avânt din fundul iadului.
— Cu cât îţi iei avânt mai de jos, îmi spuneai adesea, cu atât poţi să
ajungi mai sus. Cea mai mare valoare a creştinului care luptă nu-i virtutea
lui; e lupta lui de-a preschimba9 necuviinţa, ticăloşia, necredinţa, răutatea
din el şi de a le face virtute. Într-o zi, cel mai vestit arhanghel care-o să stea
alături de Dumnezeu n-o să fie nici Mihail, nici Gavriil, nici Rafail, o să fie
Lucifer, după ce în sfârşit va fi preschimbat înfricoşătorul lui întuneric în
lumină.
Iar eu, cu gura căscată, te ascultam; ce cuvinte dulci sunt acestea, mă
gândeam, poate fi aşadar şi păcatul o cărare care să ne ducă la Dumnezeu?
Poate şi păcătosul să nădăjduiască mântuirea?
1879
 Şi dragostea ta pentru Clara10, fata contelui Favorino Scifi, numai eu o
ştiu. Oamenii îşi închipuie, pentru că sunt fricoşi, că iubeai doar sufletul ei;
dar tu, mai întâi de toate, ai iubit trupul ei; de-acolo ai pornit şi-ai început
năvala; apoi, prin luptă şi capcane ale ispitei şi prin ajutorul lui Dumnezeu,
ai ajuns la sufletul ei şi-ai iubit sufletul acesta, însă fără să te lepezi de
trupul ei şi fără să-l atingi vreodată. Şi dragostea aceasta trupească pentru
Clara nu numai că nu ţi-a fost piedică, ci te-a şi ajutat mult să ajungi la
Dumnezeu; pentru că dragostea asta ţi-a dezvăluit marea taină: în ce fel,
prin ce luptă trupul se face duh. Una este dragostea, aceeaşi, pentru femeie,
pentru fiu,
pentru mamă, pentru patrie, pentru idee, pentru Dumnezeu; chiar şi pe
cea mai de jos treaptă a dragostei, dacă învingi, deschizi calea care te duce
la Dumnezeu. Ai luptat aşadar cu trupul, l-ai răpus fără milă, l-ai frământat
cu sângele tău şi cu lacrimile tale, şi, după luptă-ndelungată, l-ai făcut duh.
Oare nu la fel ai făcut şi cu toate virtuţile şi neajunsurile tale? Trupul şi pe
ele, pe Clara şi pe ele, ba plângând, ba râzând, sfâşiindu-te, le-ai făcut duh.
Acesta este drumul, acesta, altul nu există. Şi mergeai înainte, iar eu,
gâfâind, te urmam.
Într-o zi, când te-am văzut cum te ridicai icnind de pe pietrele
însângerate, trupul fiindu-ţi tot numai o rană, inimii mele i s-a făcut milă
de tine; am alergat şi ţi-am cuprins genunchii.
— Frate Francisc, ţi-am strigat, de ce-ţi chinui atât de mult trupul?
Creatură a lui Dumnezeu este şi el, şi trebuie respectat. Nu ţi-e milă de
sângele tău care se varsă?
Iar tu ai clătinat din cap.
— Astăzi, frate Leo, mi-ai răspuns, astăzi, aşa cum a ajuns lumea, cine
este virtuos trebuie să fie virtuos până la sfinţenie, ba chiar mai departe de
sfinţenie; cine este păcătos trebuie să fie păcătos până la bestialitate, ba
chiar mai departe de bestialitate. Calea de mijloc, astăzi, s-a pierdut.
Iar altă dată, când, deznădăjduit, priveai pământul care voia să te înghită
şi cerul care nu te ajuta, te-ai întors şi mi-ai vorbit, iar eu m-am înfiorat
ascultând.
— Frate Leo, ascultă, am să-ţi spun un cuvânt greu. Dacă nu poţi să-l
înduri, miel al lui Dumnezeu, uită-l. Asculţi?
1880
 — Ascult, părinte Francisc, am răspuns, şi începusem deja să tremur.
Şi-atunci mi-ai pus mâna pe umăr, ca şi cum ai fi vrut să mă întăreşti, să
nu cad:
— Frate Leo, sfânt înseamnă cel care a renunţat nu doar la toate cele
pământeşti, ci şi la toate cele cereşti.
Dar de cum ai rostit cuvântul acesta lipsit de pietate te-ai îngrozit; te-ai
aplecat, ai înşfăcat un pumn de pământ şi ţi-ai astupat gura; apoi ai dus
degetul la buze şi m-ai privit cu groază; iar peste puţin ai strigat:
— Ce-am spus? Am spus ceva? Taci!
Şi ai izbucnit într-un plâns amarnic.
Toate cuvintele tale, în fiecare seară, la lumina opaiţului, le notam unul
câte unul, le fixam, să nu se piardă; şi toate faptele tale. Se poate, îmi
spuneam, ca un cuvânt al tău să mântuiască un suflet; dacă nu-l transcriu şi
dacă nu-l dezvălui oamenilor, sufletul acela nu se va mântui, şi vinovat voi
fi eu.
De multe ori până acum luasem pana să scriu, dar repede o lăsam
deoparte, mă cuprindea teama. Mult mă temeam de ele, Dumnezeu să mă
ierte, mult mă temeam de literele alfabetului. Vicleni, neruşinaţi demoni,
primejdioşi mai sunt! Deschizi călimara, le dezlănţui şi ele o pornesc la
drum – şi mai îmblânzeşte-le dacă poţi! Prind viaţă, se unesc, se despart,
nu-ţi mai ascultă porunca, se orânduiesc, negre, cu cozi şi cu coarne, pe
hârtie, degeaba strigi le ele şi le rogi, îşi fac de cap. Ţopăie şi se
împreunează înaintea ta cu neruşinare, dezvăluie cu viclenie ceea ce nu
voiai să mărturiseşti şi refuză să dea glas la ceea ce, în străfundul sufletului
tău, se căzneşte să iasă şi să le vorbească oamenilor.
Totuşi duminica trecută, întorcându-mă de la biserică, am prins curaj;
nu Dumnezeu i-a împins pe drăcuşorii aceia, vrând-nevrând, şi-au scris
Evanghelia? m-am gândit. Curaj, aşadar, suflete al meu, nu te teme de ele,
ia pana şi scrie! Dar îndată mi-am pierdut iarăşi curajul; cei care au scris
Evanghelia au fost sfinţi apostoli, unul avea îngerul, altul leul, altul boul şi
al patrulea vulturul, şi le porunceau şi scriau; dar eu?
Şi aşa, nehotărât, am purtat după mine, ani mulţi, pe petice de piele, pe
bucăţele de hârtie, pe scoarţă de copac, scrise fidel, unul câte unul,
1881
cuvintele tale. Şi spuneam: cândva o să îmbătrânesc, o să mă liniştesc într-
o mănăstire, n-o să mai pot să umblu, şi în liniştea chiliei o să-mi dea
Dumnezeu puterea să rânduiesc pe hârtie, ca sinaxar, cuvintele şi faptele
tale, părinte Francisc, pentru mântuirea lumii!
Mă grăbeam; pentru că, simţeam, cuvintele săreau pe peticele de piele,
pe hârtii, pe scoarţa de copac, prindeau viaţă, crăpau, se răzvrăteau, voiau
să plece. Şi Francisc, îl simţeam şi pe el cum dă ocol mănăstirii mele, fără
adăpost, istovit, cum întinde mâna ca un cerşetor, cum pătrunde în curte,
nimeni nu-l vedea, numai eu, şi cum intră în chilia mea. Deunăzi chiar, la
apusul soarelui, sufla un vânt de miazănoapte, era frig, aprinsesem micuţa
mea sobă de lut – sfântul egumen mi-a acordat îngăduinţa, pentru că am
îmbătrânit, să fac un pic de foc în chilie, şi nu m-am împotrivit. Stăteam
aplecat peste un vechi pergament şi citeam vieţile sfinţilor; minunile mă
înconjuraseră şi mă lingeau ca nişte flăcări; nu mă mai aflam de-acum pe
pământ, eram atârnat în văzduh, când am simţit înapoia mea pe cineva. M-
am întors şi l-am văzut, aplecat la sobiţă, pe Francisc.
Am sărit ca ars.
— Părinte Francisc, am strigat, ai părăsit raiul?
— Mi-e frig, a răspuns el, mi-e frig, mi-e foame, nu am unde să pun
capul jos.
Aveam miere şi pâine, am sărit şi le-am luat să-i dau să mănânce, să nu
flămânzească. Dar când m-am întors, n-am mai văzut pe nimeni.
Era semn de la Dumnezeu, înştiinţare clară, se întoarce fără adăpost
Francisc pe pământ, clădeşte-i casă! Dar iarăşi m-a cuprins teama. De mult
timp luptam în sinea mea, am obosit; mi-am sprijinit capul pe pergament,
m-a luat somnul şi am avut un vis; se făcea că stăteam întins sub un pom
înflorit şi sufla Dumnezeu, ca un vântişor înmiresmat, peste mine; acesta
era pomul raiului şi înflorise! Şi deodată, pe când priveam cerul, printre
ramurile înflorite, au venit şi s-au aşezat pe fiecare ramură câte o pasăre
mică-mică, precum o literă a alfabetului, şi au început să ciripească, la
început una câte una, singurică, apoi două împreună, apoi trei, săreau din
creangă-n creangă, se uneau câte două, câte trei, câte cinci şi ciripeau,
fermecate, toate împreună. Un cântec se făcuse de-acum pomul, dulce, plin
de patimă şi dragoste şi suferinţă mare. Şi era ca şi cum, cu mâinile cruce,
1882
aş fi fost acum afundat adânc într-un pământ primăvăratic, şi pomul acela
înflorit ieşea din măruntaiele mele, rădăcinile lui se prindeau de tot trupul
meu şi-l alăptau; iar bucuriile şi amărăciunile vieţii mele toate se făcuseră
păsări şi cântau.
M-am trezit, simţind încă ciripitul acela în măruntaiele mele; Dumnezeu
încă sufla peste mine.
Dormisem toată noaptea cu capul pe pergament, se revărsau zorii. M-
am ridicat, m-am spălat, m-am schimbat şi mi-am pus haine curate, bătea
clopotul pentru utrenie, mi-am făcut cruce şi am coborât la biserică. Mi-am
lipit fruntea, gura, pieptul de dalele de piatră, m-am împărtăşit, s-a sfârşit
liturghia; n-am vorbit cu nimeni, ca să-mi păstrez respiraţia curată, şi m-am
întors alergând în chilia mea; zburam; îngeri mă ţineau sus, nu-i vedeam,
dar auzeam în dreapta şi-n stânga mea foşnetul aripilor lor. Am luat pana,
mi-am făcut cruce şi am început să scriu despre viaţa şi vremurile tale,
părinte Francisc.
Doamne ajută!

2 Naratorul-personaj îl întruchipează pe fratele Leo (m. 1271), călugăr italian care, potrivit
biografiei sfântului Francisc din Assisi (N. Kazantzakis a tradus în greacă, în 1951, biografia
sfântului alcătuită de scriitorul danez Johannes Jørgensen), a fost unul dintre primii săi însoțitori
(alături de Bernardo da Quintavalle, jurist, și Pietro Cattani, canonist, m. 1221) și totodată
confesorul lui.

3 Rocca (it.) – fortăreaţă construită pe un loc înalt. Aici Rocca este numită fortăreaţa oraşului Assisi.

4 În original, ho Trypochéres – Mână găurită, de la trypó – a găuri şi cheir – mână.

5 Potrivit biografiei sfântului Francisc, la 20 de ani, în 1202, acesta a luptat în războiul dintre Assisi
şi Perugia, mânat de dorinţa de a deveni cavaler; Assisi a pierdut, Francisc a fost luat prizonier,
alături de alţi tineri, şi nu s-a întors liber acasă decât după mai bine de un an; apoi, tot din spirit
cavaleresc, Francisc a pornit, sub comanda unui conte, înspre sudul Italiei, însă, ajungând la
Spoleto, a avut acolo o primă viziune, în care Dumnezeu îi cerea să se întoarcă la Assisi şi să-i
slujească Lui.

6 Unul dintre primii ucenici ai sfântului Francisc ale căror nume se cunosc și, totodată, unul dintre
primii frați (călugări) franciscani. De aici înainte, vor apărea în roman, drept personaje, mulți dintre
călugării cunoscuți a fi fost primii însoțitori ai lui Francisc (unii dintre ei canonizați după moarte şi
ale căror morminte se află în bisericile din Assisi): Egidio, Morico, părintele Silvestro, Rufino (m.
1249, vărul Clarei și al lui Agnes Scifi), Giovanni della Cappella, Angelo Tancredi (m. 1258),
Masseo din Marignano (m. 1280), Elia Coppi, Pacifico (Guglielmo Divini).

1883
7 „Doamne miluieşte!“ (gr.).
8 Favorino Scifi, conte de Sasso-Rosso, tatăl sfintei Clara din Assisi.
9 În original, verbul metousióno – a transsubstanţia, a trece dintr-o substanţă în alta, a schimba
esenţa unui lucru; (eclez.) prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele Mântuitorului.
10 Sfânta Clara (născută Chiara Scifi; cca 1193-1253) – călugăriţă italiană, colaboratoare a sfântului
Francisc din Assisi şi fondatoarea Ordinului Clariselor. A fost canonizată în 1255 de papa
Alexandru IV.

1884
 II

Jur să spun adevărul. Ajută-mi, Doamne, memoria, luminează-mi,

Doamne, mintea, nu mă lăsa să rostesc cuvânt de prisos! Ridicaţi-vă, munţi
şi câmpii ale Umbriei, şi depuneţi mărturie! Voi, pietre pe care v-a stropit
mucenicescul lui sânge, drumuri prăfuite, înnoroite ale Italiei, peşteri
întunecoase, piscuri acoperite de zăpadă, corabie care l-ai dus în Răsăritul
sălbatic, leproşi şi lupi şi tâlhari, şi voi, păsări, care-aţi ascultat predica lui,
ridicaţi-vă! Fratele Leo are nevoie de voi, veniţi, staţi în dreapta şi-n stânga
mea, ajutaţi-mă să spun adevărul, tot adevărul, de care atârnă mântuirea
sufletului meu.
Tremur, pentru că de multe ori nu pot să desluşesc care-i adevărul şi
care-i minciuna. Curge în mintea mea ca apa Francisc, îşi schimbă chipul,
nu pot să-l fixez; era scund, era uriaş? Nu pot să pun mâna pe inimă şi să
spun cu siguranţă. De multe ori îmi părea o măslină putredă şi o faţă
sărmană, piele şi os, cu o barbă rară, castanie, cu buze groase, răsfrânte, cu
urechi mari, păroase, care se ridicau precum ale iepurelui şi ascultau cu
atenţie lumea, pe cea văzută şi pe cea nevăzută; însă mâinile lui erau
delicate, degetele lui, ca nişte condeie, de parcă ar fi fost de neam mare…
Dar când vorbea sau când se ruga sau când credea că e singur trupul său
arunca flăcări până la cer, devenea arhanghel cu aripi roşii şi le bătea cu
putere în văzduh; iar dacă era noapte, te-ngrozeai şi te dădeai la o parte să
nu te arzi.
— Frate Francisc, strigam, stinge-te, o să arzi lumea!
Ridicam ochii şi-l vedeam cum se-ndreaptă spre mine, liniştit, zâmbitor,
şi faţa lui căpătase din nou dulceaţa, amărăciunea şi sărăcia omului.
Odată, îmi amintesc, l-am întrebat:

1885
 — Frate Francisc, cum îţi apare Dumnezeu când rămâi singur în
întuneric?
Iar el mi-a răspuns:
— Ca un pahar de apă proaspătă, frate Leo, ca un pahar de apă
nemuritoare, mi-e sete, îl beau şi-mi trece setea în veac.
— Ca un pahar de apă proaspătă Dumnezeu? am strigat uimit.
— Ce-ţi închipui, frate Leo, de ce rămâi uimit? Nu există lucru mai
simplu decât Dumnezeu, mai proaspăt, mai potrivit pentru buzele omului.
Dar mai târziu, după câţiva ani, istovit, un ghemotoc de păr şi oase,
carne nu-i mai rămăsese, Francisc s-a aplecat să nu-l audă fraţii, tremurând,
şi mi-a spus:
— Dumnezeu este vâlvătaie, frate Leo, arde cu flăcări, şi ardem şi noi
împreună cu El.
Ceea ce măsor cu mintea mea, numai asta pot să spun cu certitudine. De
la pământul pe care călcau picioarele sale până-n creştetul capului, statura
îi era scundă; dar de la cap în sus statura lui era uriaşă.
Două lucruri din trupul lui mi le amintesc bine: picioarele şi ochii. Am
fost cerşetor, toată viaţa mi-am petrecut-o cu cerşetori, am văzut mii de
picioare care toată viaţa lor au călcat desculţe pe pietre, prin praf şi
noroaie, pe zăpadă; dar niciodată n-am văzut picioare atât de chinuite,
amărâte, neputincioase, roase de drumuri, pline de răni însângerate; uneori,
când părintele Francisc dormea, mă aplecam pe-ascuns şi le sărutam; şi era
ca şi când aş fi sărutat întreaga suferinţă a omului.
Iar ochii lui, cum să-i uite cineva, dacă a apucat să-i vadă o dată? Mari,
migdalaţi, negri ca tăciunii; ziceai că ochi mai blânzi şi mai catifelaţi n-ai
văzut niciodată; şi n-apucai să zici, că ochii aceştia doi se şi făceau
chepenguri care se deschideau, şi vedeai măruntaiele – inima, rinichii,
plămânii – cum ard. Deseori te privea, dar nu te vedea. Ce vedea? Nu
pielea ta şi carnea, nu capul tău, ci craniul. Într-o zi îmi mângâia încet faţa
cu palma, iar ochii se umpluseră de milă şi dulceaţă.
— Îmi placi, frate Leo, pentru că laşi viermii să-ţi hoinărească liberi pe
buze şi prin urechi şi nu-i alungi.
— Nu-i văd, frate Francisc, care viermi?

1886
 — Îi vezi sigur când te rogi sau când dormi şi visezi raiul. Îi vezi, dar
nu-i alungi, pentru că ştii bine, frate Leo, sunt trimişi ai lui Dumnezeu,
Marele Împărat. Dumnezeu face nuntă-n cer şi-i trimite ca să ne cheme:
„Multe salutări, zice, de la Marele Împărat şi vă aşteaptă. Veniţi!“
Când era cu oamenii, râdea, se juca, sărea pe neaşteptate de la locul lui
şi începea să danseze, lua două beţe şi cânta, chipurile, la vioară, şi cânta
cântecele sale lui Dumnezeu. O făcea, sigur, ca să le dea curaj oamenilor.
Ştia bine că sufletul suferă, că trupului îi este foame, că omul nu rabdă. Dar
când rămânea singur-singurel se punea pe plâns; se bătea în piept, se
rostogolea prin urzici şi mărăcini, ridica mâinile spre cer şi striga: „Toată
ziua Te caut deznădăjduit; toată noaptea, când dorm, mă cauţi Tu; cândva o
să ne întâlnim în zori, Doamne!“
Altă dată l-am auzit cum striga, cu ochii aţintiţi spre cer:
— Nu mai vreau să trăiesc, despoaie-mă, Doamne, scapă-mă de trupul
meu, ia-mă!
Dimineaţa, când se lumina de ziuă şi începeau iarăşi păsările să
ciripească, sau la amiază, când se afunda în umbra răcoroasă a pădurii, sau
noaptea, sub stele ori la lumina lunii, se înfiora de o fericire de negrăit, mă
privea şi ochii lui erau plini de lacrimi.
— Frate Leo, îmi spunea, fratele meu, ce-i minunea asta? Ce trebuie să
fie El, care a plăsmuit o asemenea frumuseţe? Cum să-i spunem?
— Dumnezeu, frate Francisc, i-am răspuns.
— Nu Dumnezeu, nu Dumnezeu, a strigat el, nu! Numele ăsta e greu, îţi
striveşte oasele. Nu Dumnezeu, ci Tată!
Iar într-o noapte în care luna se ridicase plină şi atârna în mijlocul
cerului şi tot pământul uşor plutea în văzduh, Francisc umbla pe ulicioarele
din Assisi, se uita, dar nu vedea pe nimeni stând pe pragul casei lui să se
bucure de marea minune. Se repezi, se căţără în clopotniţa bisericii şi
începu să bată clopotul de primejdie. Oamenii săriră îngroziţi din somn,
crezând că-i incendiu, şi alergară pe jumătate dezbrăcaţi în curtea bisericii
Sfântul Rufinus. Îl văzură pe Francisc bătând clopotul ca ieşit din minţi.
— De ce baţi clopotul, îi strigară, ce se-ntâmplă?
— Ridicaţi ochii, creştinii mei, le răspunse Francisc de sus, din
clopotniţă. Priviţi luna!
1887
 Aşa era, aşa mi s-a părut că era fericitul Francisc. Scriu asta, dar nu sunt
sigur; de unde să ştiu cum era, cine era! Nu cumva nici chiar el nu ştia
asta? Îmi amintesc o zi de iarnă, în Porziuncola11, unde şedea pe prag şi se-
ncălzea la soare; a venit gâfâind un tânăr şi s-a oprit dinaintea lui.
— Unde este Francisc, fiul lui Bernardone? întrebă acela abia răsuflând.
Unde este noul sfânt, să-i cad la picioare? De luni de zile umblu pe
drumuri şi-l caut. Pentru dragostea lui Cristos, frate, spune-mi unde este!
— Unde este Francisc, fiul lui Bernardone? răspunse el, clătinând din
cap. Unde este Francisc, fiul lui Bernardone? Ce este Francisc? Cine este
Francisc? Şi eu îl caut, frate, de ani de zile îl caut. Dă-mi mâna, să mergem
să-l găsim!
S-a ridicat, l-a luat pe tânăr de mână şi au pornit la drum.
De unde să ştiu, în noaptea aceea în care l-am întâlnit întâia oară în
Assisi, ce urma să ajungă tânărul acesta, care-i cânta domniţei lui, c-o pană
lungă, roşie la pălărie! Mă ţinea strâns de mână, am străbătut în grabă
oraşul şi am ajuns la vila lui Bernardone.
Am intrat ţinându-ne răsuflarea, să nu ne-audă căpcăunul. Mi-a întins
masa şi am mâncat, mi-a aşternut patul şi m-am culcat, şi în zori m-am
trezit, am deschis încet uşa şi m-am strecurat afară. Era duminică, mare
liturghie în biserica Sfântul Rufinus, şi mă duceam să cerşesc.
M-am aşezat pe leul de piatră, în stânga cum se intră în biserică, şi
aşteptam mulţimea de creştini să apară; în ziua aceea sufletul lor era ca de
duminică, prin minte le trec Iadul şi raiul, se tem, speră şi-şi deschid punga
către cei săraci.
Îmi scosesem căciula şi din când în când cădeau înăuntru monede
zornăind. O bătrână nobilă aproape smintită se aplecă şi mă întrebă cine
sunt, de unde vin şi dacă l-am văzut pe fiul ei; îl prinseseră cavalerii din
Siena, blestemaţi fie ei, în război.
Dar, în clipa în care tocmai deschideam gura, iată-ţi-l pe sior
Bernardone, tatăl lui Francisc. Îl cunoşteam de mult timp, şi niciodată nu-
mi dăduse de pomană. „Ai mâini şi picioare, îmi striga, munceşte!“
— Caut pe Dumnezeu, i-am răspuns într-o zi.
— La dracu’ cu tine! s-a auzit glasul lui tunător, şi slujitorii săi au
izbucnit în râs.
1888
 Apăru împreună cu soția lui, signora Pica, veneau păşind încet, nobil, la
biserică, să ia parte la slujbă. Ce era, Doamne, fiara aceea! Purta o manta
lungă de mătase, vişiniu-închis, tivită cu găitane de argint; calpac de
catifea neagră şi cizme cu vârf lung; ridicase mâna stângă şi se juca cu o
cruce care-i atârna c-un lănţug de aur pe piept. Robust, cu oase groase,
înalt, fălci grele, bărbie dublă, nas gros, coroiat, şi ochi cenuşii, reci, ca de
vultur.
De cum l-am văzut, m-am zbârcit şi m-am ghemuit într-un colţ, să nu
mă ochească. În urma lui veneau gemând cinci măgăriţe încărcate cu
mărfuri scumpe – mătăsuri, catifele, găitane de aur şi minunate broderii.
Cinci vizitii înarmaţi le mânau, pentru că drumurile se umpluseră de
tâlhari. Venea aşadar Bernardone cu mărfurile sale la biserică, să ia şi ele
parte la liturghie şi să le vadă din icoană sfântul, să le recunoască dacă o să
cadă în primejdie; iar nobilul o să îngenuncheze în faţa lui, cum
obişnuieşte înainte de fiecare călătorie, şi-o să se târguiască cu sfântul, dă-
mi să-ţi dau, ocroteşte-mi mărfurile şi-o să-ţi aduc de la Florenţa o candelă
de argint, grea, împodobită, să te pizmuiască ceilalţi sfinţi cu candele de
sticlă…
Lângă el, cu mâinile încrucişate pe pântece, păşind mândră, privind în
jos, cu părul acoperit c-un voal de mătase albastru-deschis, soția lui,
franţuzoaica, signora Pica. Frumoasă, veselă, numai dulceaţă; faţa ei era
dintre acelea care miluiesc. Am întins mâna, dar nu m-a văzut; nu m-a
văzut, sau s-a temut de balaurul de lângă ea şi n-a îndrăznit să mă
miluiască? Păşiră amândoi pragul, intrară în biserică pe uşa cea mare şi
dispărură.
După ani, într-o dimineaţă în care porneam să luăm la rând satele ca să
propovăduim dragostea, Francisc îşi aminti de părinţii săi, de mama şi de
tatăl lui, şi oftă:
— Ah, n-am reuşit încă să-i fac să se împace… murmură el.
— Pe cine? Despre cine vorbeşti, frate Francisc?
— Despre tatăl şi despre mama mea, frate Leo. Veşnic se luptă în mine
cei doi; toată viaţa mea, află, e lupta aceasta; pot lua diferite nume –
Dumnezeu şi Satana, duh şi trup, bine şi rău, lumină şi întuneric, însă
totdeauna sunt mama şi tata. Tatăl meu strigă în mine: „Câştigă,
1889
îmbogăţeşte-te, dă aur, cumpără blazon, fă-te nobil! Numai bogatul şi
nobilul merită să trăiască pe lume. Nu fi bun, eşti pierdut. Un dinte dacă-ţi
rup, tu striveşte-le falca; nu căuta să te iubească, ci să se teamă de tine; nu
ierta, loveşte!“ Iar mama, tremură în mine glasul ei, îmi spune încet, cu
teamă, să n-o audă tata: „Să fii bun, Francisc dragă, ca să ai binecuvântarea
mea; să iubeşti pe cei săraci, pe cei umili, pe cei nedreptăţiţi. Ţi-au făcut
rău? Iartă-i!“ Se luptă în mine mama şi tata şi toată viaţa m-am căznit să-i
împac. Dar nu se împacă; nu se împacă, frate Leo, şi de-aceea sufăr.
Şi într-adevăr, se întâlniseră sior Bernardone şi signora Pica în pieptul
lui Francisc şi-l chinuiau; dar în afara pieptului fiului lor îşi aveau fiecare
trupul lui şi mergeau unul lângă altul, în duminica aceea, la biserică să ia
parte la liturghie.
Am închis ochii, auzeam din biserică glasurile proaspete ale copiilor
care cântau şi armoniul se revărsa de sus, din chorostas12, şi vălurea aerul.
„Acesta este glasul lui Dumnezeu, mă gândeam, acesta este glasul aspru şi
atotputernic al poporului…“ Cu ochii închişi, ascultam fericit; şi, aşa cum
călăream leul de marmură, mi se păru că intru călare în rai. Psalmodie
dulce, miros plăcut de tămâie, iar în traistă pâine, măsline, vin, ce altceva
credeţi că este raiul? Pentru că eu, Dumnezeu să mă ierte, cele ce spun
teologii învăţaţi despre aripi şi duhuri şi suflete fără trup nu le înţeleg; şi o
firimitură de cade pe jos, mă aplec, o adun şi o sărut, pentru că, ştiu bine,
firimitura asta este un crâmpei de rai… Dar acestea numai cerşetorul poate
să le înţeleagă, şi cerşetorilor le vorbesc eu.
Şi pe când mă plimbam în rai călare pe leul de marmură, o umbră căzu
pe mine; când am deschis ochii, Francisc stătea dinaintea mea. Slujba se
sfârşise, m-o fi luat somnul, iar măgăriţele cu mărfurile scumpe dispăruseră
din curtea bisericii.
Francisc stătea dinaintea mea, palid, îngrozit, buzele-i tremurau, ochii îi
erau plini de vedenii. Se auzi glasul său răguşit:
— Vino, am nevoie de tine.
O luă înainte, se sprijinea într-un baston cu mâner de fildeş şi din când
în când se proptea de zid, la răstimpuri genunchii i se muiau. Se întoarse.

1890
 — Sunt bolnav, zise el. Sprijină-mă să mergem acasă, să mă-ntind, şi
rămâi cu mine. Am ceva să te-ntreb.
În piaţă saltimbancii îşi fixaseră deja parii, întinseseră frânghiile, se
îmbrăcaseră în haine vărgate şi purtau pe cap scufii roşii, ascuţite, cu
clopoţei. Era duminică, se pregăteau să-şi arate arta şi să întindă tăviţa
pentru răsplată. Fete şi bătrâni şedeau turceşte pe pământ, c-un coş la
picioare, şi vindeau pui de găină, ouă, brânză, buruieni pentru boli, alifii
pentru răni, amulete pentru deochi. Un bătrân tare viclean avea un şoarece
alb într-o colivie şi trăgea bileţele de ghicit soarta.
— Sior Francisc, am spus eu, opreşte-te să-ţi tragi biletul cu soarta ta.
Am auzit că şoarecii ăştia vin din rai – pentru că, desigur, şi acolo sunt
şoareci – şi de-aceea sunt albi şi ştiu multe taine.
Dar Francisc se sprijinise de un par şi răsufla anevoie. L-am luat de braţ
şi am ajuns la vila lui sior Bernardone.
Cum pot, Doamne, bogaţii să moară! Ce scări de marmură, ce camere
cu tavane aurite, ce cearceafuri de in şi mătase! L-am pus şi s-a întins în
patul lui şi a-nchis îndată ochii, sleit de puteri.
Aplecat, vedeam cum trec umbre şi fulgere peste faţa lui palidă şi
pleoapele îi tremurau, ca şi cum le-ar fi rănit o lumină prea puternică;
miroseam deasupra lui o prezenţă nevăzută, înfricoşătoare.
În sfârşit, Francisc scoase un strigăt, deschise ochii şi, îngrozit, se ridică
în capul oaselor în pat. Am alergat, i-am pus la spate o pernă de puf să se
rezeme şi tocmai mă pregăteam să-l întreb ce are, de ce s-a speriat, dar
întinse mâna şi îmi astupă gura.
— Taci! murmură el.
Şi îşi îngropă capul în perna de puf, pentru că tremura de frig. Lăsase
ochii-n jos, se rostogoleau spre cele dinlăuntru şi priveau adâncurile
sufletului cu groază, iar bărbia îi tremura.
Şi-atunci am înţeles îndată.
— L-ai văzut pe Dumnezeu, am strigat, L-ai văzut!
Mă apucă de braţ.
— De unde ştii asta? făcu el neliniştit. Cine ţi-a spus?
— Nimeni, dar te văd cum tremuri şi-am înţeles. Aşa tremură numai
cine vede pe neaşteptate înaintea sa un leu sau pe Dumnezeu.
1891
 Săltă capul de pe pernă.
— Nu, nu L-am văzut, murmură el, L-am auzit.
Privi în jur cu teamă.
— Aşază-te, îmi spuse, nu pune mâna pe mine, nu mă atinge!
— Nu te-ating. Mi-e frică să te-ating, dacă te-aş atinge în clipa asta,
mâna mea s-ar face cenuşă.
Clătină din cap şi zâmbi. I se iviră din nou luminiţele din ochi.
— Am să te-ntreb ceva, zise el, s-a întors mama de la liturghie?
— Încă nu, o fi tăifăsuind cu prietenele ei.
— Mai bine. Închide uşa.
Tăcu, şi peste puţin zise iarăşi:
— Am să te-ntreb ceva.
— La poruncile tale, odraslă de nobil, întreabă.
— Mi-ai spus că toată viaţa ta L-ai căutat pe Dumnezeu. Cum Îl căutai?
Strigai, plângeai, cântai, posteai? Fiecare om o fi având drumul lui care-l
duce la Dumnezeu. Care a fost drumul tău? Asta te-ntreb.
Am plecat capul, gânditor. Să spun, să nu spun cum? Ştiam, de multe
ori cugetasem la acest fapt, care era drumul meu, dar mă ruşinam să-l
mărturisesc. Pe-atunci, adică, mă ruşinam de oameni, pentru că nu mă
ruşinam de Dumnezeu.
— De ce nu-mi răspunzi? făcu Francisc mâhnit. Grea e clipa prin care
trec, îţi cer ajutor, ajutor!
Mi s-a făcut milă de el, mi s-a tulburat inima şi am luat hotărârea să-i
povestesc totul.
— Drumul meu, sior Francisc, şi să nu ţi se pară ciudat, drumul meu ca
să pornesc spre Dumnezeu a fost trândăvia. Da, da, trândăvia. Dacă n-aş fi
fost trândav, aş fi mers şi eu ca toţi oamenii, aşa cum se cuvine, m-aş fi
ocupat şi eu c-un meşteşug, aş fi deschis un atelier, tâmplar, ţesător, zidar,
aş fi muncit toată ziua, m-aş fi însurat, n-aş fi avut timp să caut pe
Dumnezeu, cauţi acul în carul cu fân, aşa aş fi spus, mi-ar fi stat mintea
doar la cum să-mi câştig pâinea, cum să-mi hrănesc copiii, cum să-mi
gospodăresc femeia; griji mari acestea, blestemate fie ele, de unde timp, de
unde chef, de unde inimă neprihănită să te mai gândeşti la Dumnezeu!

1892
 Dar prin harul lui Dumnezeu m-am născut trândav. N-aveam chef să
muncesc, n-aveam chef să mă însor, să fac copii, să mă afund în chinuri;
şedeam la soare iarna, la umbră vara, iar noaptea, întins cu faţa-n sus pe
terasa casei mele, priveam luna şi stelele; cum vrei să nu te poarte mintea
la Dumnezeu? Nu mai puteam să dorm; cine le-a făcut pe toate astea, mă
gândeam, şi de ce, cine m-a făcut şi pe mine şi de ce şi încotro să se afle
oare Dumnezeu, să mă duc să-L găsesc şi să-L întreb? Iar evlavia, ştii, cere
trândăvie, cere să ai timp, şi nu asculta ce zic alţii; un truditor cu ziua
pentru hrana de zi cu zi se-ntoarce acasă seara istovit, îi e foame, se repede
la mâncare, înfulecă repede, se ceartă cu nevasta, îşi bate copiii, fără
pricină şi motiv, aşa, doar pentru că-i obosit şi supărat, şi-apoi îşi strânge
pumnii şi doarme… La un moment dat se trezeşte, o vede lângă el pe
nevasta lui, o îmbrăţişează, îşi strânge din nou pumnii şi se cufundă iarăşi
în somn… Aşadar, de unde timp pentru Dumnezeu? Dar cine nu are de
lucru, copii, nevastă se gândeşte la Dumnezeu, la început din curiozitate şi
apoi cu nelinişte. Nu clătina din cap, sior Francisc. M-ai întrebat, ţi-am
răspuns, iartă-mă.
— Mai spune, spune, frate Leo, nu te opri. Vasăzică şi diavolul lucrează
pentru Dumnezeu? Şi trândăvia deci lucrează pentru Dumnezeu? Îmi dai
curaj, frate Leo, mai spune.
— Ce să-ţi spun, sior Francisc? Celelalte le ştii. Părinţii mei îmi lăsaseră
puţină avere, am mâncat-o. Am luat atunci traista, am pornit pe drumuri şi,
din poartă-n poartă, din mănăstire-n mănăstire, din sat în sat, am început să
caut pe Dumnezeu. Unde este? Cine L-a văzut? Unde pot să-L găsesc? Ca
şi cum ar fi fost o fiară înspăimântătoare şi-am pornit s-o vânez. Unii
râdeau, alţii aruncau cu pietre în mine, alţii mă trânteau la pământ şi mă
rupeau în bătaie, dar eu iarăşi săream, porneam din nou pe drumuri şi
urmăream pe Dumnezeu.
— Şi L-ai găsit? am simţit asupra mea neliniştea lui Francisc. L-ai
găsit?
— Unde să-L găsesc, odraslă de nobil? Am întrebat tot felul de oameni
învăţaţi, sfinţi, nebuni, arhierei, trubaduri, bătrâni de o sută de ani. Fiecare
îmi dădea câte un sfat, îmi arăta o cărare: apuc-o pe-aici, îmi spuneau, şi ai
să-L găseşti! Dar fiecare îmi arăta cu totul altă cărare. Pe care s-o aleg? M-
1893
am zăpăcit. „Drumul care duce la Dumnezeu, mi-a spus un învăţat din
Bologna, este femeia şi copilul; însoară-te.“ Iar un altul, nebun, sfânt din
Gubbio: „Nu căuta pe Dumnezeu, dacă vrei să-L găseşti; închide ochii,
dacă vrei să-L vezi; astupă-ţi urechile, să-L auzi. Asta fac şi eu.“ A spus şi
a-nchis ochii, şi-a astupat urechile, şi-a încrucişat mâinile şi a început să
plângă. Iar o femeie, care trăia pustnică în pădure, alerga goală pe sub pini
şi striga: „Dragoste! Dragoste! Dragoste!“ şi-şi lovea sânii şi alt răspuns nu
putea să-mi dea.
În altă zi am găsit într-o peşteră un sfânt. De mult plâns orbise, iar
pielea lui era numai solzi de la nespălat şi sfinţenie. El mi-a spus cel mai
potrivit cuvânt, cel mai înspăimântător. Cuget la el şi mi se zburleşte părul.
— Care cuvânt? Vreau să-l aud! făcu Francisc şi-mi apucă mâna –
tremura.
— M-am aplecat, i-am făcut o metanie şi l-am întrebat: „Sfinte pustnic,
am pornit să-l găsesc pe Dumnezeu; arată-mi drumul. – Nu există drum,
mi-a răspuns bătând cu pateriţa în pământ. Nu există drum! – Dar atunci
ce? am spus eu îngrozindu-mă. – Există prăpastie, sari! – Nu pot, părinte! –
Atunci însoară-te şi linişteşte-te!“ a spus şi, întinzând braţul său numai
piele şi os, m-a alungat. Îi auzeam încă, de departe, bocetul.
— Toţi plângeau? murmură Francisc speriat. Toţi? Şi cei care L-au găsit
pe Dumnezeu, şi cei care nu L-au găsit?
— Toţi!
— De ce, frate Leo?
— Nu ştiu. Toţi!
Am tăcut amândoi. Francisc îşi vârâse acum faţa-n pernă şi răsufla
tulburat. Iar eu, ca să-l mângâi, i-am spus:
— Ascultă, sior Francisc, cândva am văzut urmele Lui, mi se pare.
Odată, dar eram băut, L-am văzut o clipă din spate; a deschis uşa tavernei
unde petreceam cu prietenii mei, şi a plecat. Altă dată, ploua, fulgera,
treceam printr-o pădure, şi am apucat să-I zăresc poala hainei; dar fulgerul
se stinse şi haina dispăru; nu cumva şi fulgerul era tot haina Lui? Altă dată
iarăşi, anul trecut, iarna, pe un munte înalt, pe zăpadă, am văzut urmele
piciorului Său. Trecea un păstor. „Priveşte, i-am zis, urmele lui
Dumnezeu!“ Dar păstorul râse: „Nu ştii ce vorbeşti, sărmane. Sunt urmele
1894
lupului; a trecut un lup pe-aici.“ N-am spus nimic; ce să-i spun unui om
care paşte oi? Mintea lui e necioplită, plină de oi şi de lupi, de unde să
înţeleagă cele de dincolo! Eu ştiam sigur că erau pașii lui Dumnezeu pe
zăpadă… Sior Francisc, iartă-mă. De zece ani Îl vânez, nimic altceva n-am
găsit.
Francisc lăsă capul în jos şi se adânci în gânduri.
Şi peste puţin:
— Cine ştie… murmură el. Nu ofta, frate Leo, cine ştie, poate că tocmai
a-L căuta pe Dumnezeu, asta este Dumnezeu!
M-am îngrozit auzind cuvântul acesta, s-a îngrozit şi el şi şi-a ascuns
faţa în mâini.
— Ce demon vorbeşte-n mine? mormăi el deznădăjduit.
Iar eu n-am scos un cuvânt; tremuram. Tocmai a-L căuta pe Dumnezeu,
asta este Dumnezeu? Vai şi-amar atunci!
Am tăcut amândoi. Francisc îşi plecase iarăşi ochii; nu vedeam decât
albeaţa; obrazul i se înroşise şi dinţii îi clănţăneau. L-am acoperit cu o
cuvertură groasă de lână, dar el a aruncat-o la o parte.
— Vreau să-mi fie frig, zise. Lasă-mă! Nu te mai uita la mine, uită-te în
altă parte!
M-am ridicat să plec, dar faţa lui se înăspri.
— Aşază-te, mi-a zis, unde te duci? Mă laşi aşa, singur în primejdie? Ai
vorbit tu, te-ai uşurat; acum vreau să vorbesc şi eu, să mă uşurez. Unde ţi-e
mintea? Ţi-e foame? Mănâncă, deschide cămara şi mănâncă, bea şi vin,
întăreşte-te, s-asculţi. Greu cuvânt o să-ţi spun, ajunge!
— N-am nevoie de mâncare şi de băutură, am răspuns eu atins. Crezi că
sunt numai pântece? Eu, să ştii, de-aceea m-am născut, ca s-ascult.
Vorbeşte, aşadar, orice ai de spus, îndur.
— Dă-mi un pahar de apă, mi-e sete.
Bău, se rezemă de pernă, întredeschise buzele, îşi aţinti urechea şi
ascultă atent; linişte, casa goală, în curte cânta un cocoş.
— Numai noi doi, frate Leo, am rămas pe lume. Auzi tu pe cineva în
casă? Afară? Lumea e pustie, am rămas numai noi doi.
Tăcu, şi peste puţin spuse:
— Slavă Ţie, Doamne.
1895
 Îşi făcu cruce şi mă privi, iar eu am simţit cum ochiul lui îmi pătrunde
adânc în suflet.
Tăcu iarăşi; întinse mâna şi îmi prinse genunchii.
— Binecuvântează-mă, părinte Leo, zise el. Tu eşti duhovnicul meu; mă
spovedesc.
Şi văzându-mă că şovăi:
— Pune mâna pe capul meu, spuse poruncitor, pune mâna ta pe capul
meu, părinte Leo, şi zi: „În numele lui Dumnezeu, spovedeşte-te,
păcătosule Francisc, fiu al lui Bernardone! Plină de păcate ţi-e inima,
goleşte-o, să te uşurezi!“
Dar eu tăceam.
— Fă ce-ţi spun! zise atunci cu mânie.
I-am pus mâna pe cap, şi era cărbune aprins, ardea.
— În numele lui Dumnezeu, am murmurat, spovedeşte-te, păcătosule
Francisc, fiu al lui Bernardone! Plină de păcate ţi-e inima, goleşte-o, să te
uşurezi!
Şi atunci, în linişte la început, dar pe cât înainta, tot mai tulburat,
Francisc îşi începu spovedania.
— Bucatele şi vinurile şi lăutele şi hainele de mătase şi penele roşii au
fost până acum viaţa mea. Toată ziua făceau negoţ, vindeam cu măsura
mică, îi înşelam pe oameni, adunam aur, cheltuiam cu amândouă mâinile şi
de aceea m-au numit Mânăspartă. Iar noaptea, vin şi cântec. Asta mi-a fost
viaţa.
Dar ieri, trecuse de miezul nopţii, când ne-am întors acasă, iar tu te-ai
întins şi ai adormit, o greutate mare a început să m-apese chinuitor, nu mă-
ncăpea casa, mă sufocam. Am coborât încet-încet scara, m-am strecurat în
curte, am deschis hoţeşte poarta şi am sărit în drum. Luna pălise, cobora
de-acum să apună; era linişte; luminile stinse, oraşul dormea la sânul lui
Dumnezeu.
Am deschis braţele, am respirat adânc, m-am liniştit puţin şi am început
urcuşul. Hoinăream, tot hoinăream, am trecut pe la biserica Sfântul
Rufinus, obosisem deja, şi m-am aşezat pe leul de marmură care păzeşte
intrarea bisericii; chiar acolo unde te-am găsit astăzi de dimineaţă şezând

1896
să cerşeşti. L-am mângâiat încet cu mâna, am găsit în gura lui omuleţul pe
care-l înfuleca şi m-am înspăimântat.
Ce-i leul ăsta? mi-am zis în sinea mea. De ce l-au pus să păzească uşa
bisericii? Cine să fie? Dumnezeu? Satana? Şi mănâncă un om. Cum pot să
aflu? Cine poate să-mi spună? Dumnezeu? Satana? Am simţit deodată în
dreapta mea prăpastie, în stânga mea prăpastie, iar eu stăteam la mijloc, pe
o talpă de pământ, între cele două hăuri, şi m-a luat ameţeala. Se învârtea
lumea cu mine, se învârtea viaţa mea, şi am strigat: Nu e nimeni să mă
audă? Sunt singur-singurel în lume? Unde-i Dumnezeu? Nu aude, nu are
mână s-o întindă deasupra capului meu? Sunt ameţit, o să cad!
În timp ce vorbea, Francisc deschidea braţele, se sufoca, nu putea să-şi
tragă răsuflarea. Ridicase ochii şi privea afară pe fereastră cerul. Am dat
să-l iau de mână, să-l liniştesc, dar a sărit înapoi tulburat.
— Lasă-mă, mormăia, lasă-mă, nu vreau să mă liniştesc!
Se ghemui la marginea patului, iar glasul lui era acum răguşit, neliniştit.
— Strigam, strigam când pe Dumnezeu, când pe Satana, oricare-ar fi
fost să apară din cei doi, să simt că nu sunt singur. De ce aşa, deodată,
pusese stăpânire pe mine groaza de singurătate? Eram gata în clipa aceea
să-mi predau sufletul lui Dumnezeu sau Satanei, nu-mi păsa, ajungea că
aveam un tovarăş. Să nu fiu singur. Şi pe când, deznădăjduit, priveam cerul
şi aşteptam, am auzit un glas…
Se opri, şi răsuflarea i se-nteţi.
— Am auzit un glas… spuse iarăşi, şi pe faţă începură să-i şiroiască
picături mari de sudoare.
— Un glas? am întrebat eu. Ce glas, Francisc? Ce spunea?
— N-am putut să desluşesc cuvintele. Nu, nu era glas, era muget de
fiară, era leu. Nu cumva era leul de marmură pe care şedeam eu şi care
mânca oameni? Am sărit în picioare. Începuseră să se reverse zorii. Glasul
se rostogolea încă înlăuntrul meu, răsuna din inimă în rărunchi, dintr-o
peşteră din străfundul sufletului meu în alta, ca un tunet. Am bătut
clopotele pentru utrenie, am pornit la drum şi am luat-o în sus, spre
fortăreaţă. Alergam; alergam, şi deodată m-a trecut o sudoare rece; cineva
în urma mea striga:
„Unde alergi, Francisc? Unde alergi, Francisc? Nu scapi!“
1897
 M-am întors; nimeni. Am început iarăşi să alerg; şi peste puţin am auzit
din nou glasul:
„Francisc, Francisc, pentru asta te-ai născut? Să petreci, să cânţi, să
ademeneşti fetele?“
N-am întors capul în urmă, mi-era frică. Am început iarăşi s-alerg, ca să
scap de glas, şi atunci o piatră înaintea mea a prins să strige iar:
„Francisc, Francisc, pentru asta te-ai născut? Să petreci, să cânţi, să
ademeneşti fetele?“
Mi s-a zburlit părul în cap, alergam, dar alerga şi glasul împreună cu
mine; şi atunci am priceput limpede: glasul nu era în afara mea, oricât aş fi
alergat nu scăpam de el; glasul era în mine. Cineva în mine striga, nu eu,
nu eu, fiul lui Bernardone, desfrânatul, ci un altul. În mine. Mai bun decât
mine. Cine? Nu ştiu, de unde să ştiu? Un altul.
Ajunsesem de-acum la fortăreaţă, gâfâind. Chiar atunci soarele apăru de
pe munte şi mă încălzi. Se lumină lumea, se încălzi şi ea; cineva în mine
începu iarăşi să vorbească, dar foarte încet acum, şoptit, ca şi cum mi-ar fi
dezvăluit vreo taină. Mi-am plecat capul în piept şi am ascultat; îţi jur,
părinte Leo, spun tot adevărul, am auzit: „Francisc, Francisc, sufletul tău
este porumbiţa, vulturul care te vânează e Satana, vino la sânul Meu!“ Erau
cuvintele pe care eu singur le potrivisem şi le pusesem în răsunetul lăutei şi
stăteam, la fiecare miez de noapte, sub o fereastră şi le cântam… Dar
acum, pentru prima oară, frate Leo, am înţeles de ce am potrivit cuvintele
acestea şi care era înţelesul lor ascuns…
Tăcu, zâmbi, lăsă capul în jos şi-apoi murmură deodată, fermecat:
— „Francisc, Francisc, sufletul tău este porumbiţa, vulturul care te
vânează e Satana, vino la sânul Meu!“
Apoi tăcu iar. Se liniştise. Am simţit că puteam acum să-l ating fără să
mă ard. M-am aplecat, i-am luat mâna şi i-am sărutat-o.
— Frate Francisc, i-am spus, fiecare om, până şi cel mai necredincios,
are în el, adânc în inima lui, înfăşat în cărnuri şi grăsimi, pe Dumnezeu.
Dumnezeu a fost cel care a dat la o parte în tine cărnurile şi grăsimile şi a
strigat.
Francisc închise ochii; toată noaptea nu dormise, şi picotea.

1898
 — Dormi, Francisc, i-am spus încet. Înger al lui Dumnezeu este somnul,
ai încredere.
Dar el sări şi holbă ochii.
— Şi-acum ce să fac? zise cu glas înăbuşit. Dă-mi un sfat.
Mi se făcu milă de el. Ani în şir cutreieram şi eu şi cerşeam un sfat.
— Sprijină-ţi capul în piept, i-am răspuns, şi ascultă cu atenţie. Celălalt
care este în tine, nu se poate, o să vorbească din nou. Şi fă atunci ce-ţi
spune.
Am auzit poarta deschizându-se uşor, şi paşi ca de copil în curte;
signora Pica se întorcea de la liturghie. Era singură, am respirat uşurat; sior
Bernardone va fi încălecat pe cal şi era de-acum în drum spre Florenţa.
— A venit mama ta, Francisc, am spus. Dormi, eu plec.
— Nu pleci. Bătrânul lipseşte, aici o să dormi. Nu mă lăsa singur, îţi
zic!
Mă apucă de mână.
— Nu mă lăsa singur în primejdie! strigă el.
— Nu mai eşti singur de-acum, Francisc, ştii asta! Un mare tovarăş este
în tine, I-ai auzit glasul. De ce te temi?
— Dar tocmai de El mă tem, frate Leo, nu pricepi? Nu pleca!
I-am pus mâna pe faţă, ardea. Mama lui intră zâmbind.
— Copile drag, îţi aduc salutare de la icoana Preasfintei Fecioare, să-ţi
ajute!
Zise, şi-i puse în palmă o rămurică de busuioc.

11 Porziuncola (it., „mică porţiune de pământ“) – mică biserică din Umbria, situată în câmpia de la
poalele oraşului Assisi. Construită în secolul al IX-lea, a fost restaurată de sfântul Francisc
(împreună cu alte două bisericuțe – San Damiano și San Pietro alla Spina) și a devenit locul unde
acesta a scris prima Regulă a Ordinului Franciscan şi de unde el şi adepţii săi au început
propovăduirea. Astăzi, Porziuncola se află în interiorul unei biserici impunătoare, Basilica di Santa
Maria degli Angeli, construită între 1569 şi 1679.
12 Locul din biserică unde cântă corul.

1899
 III

Câte zile, câte nopţi a durat boala lui Francisc? Pe toate pot să le măsor,
timpul nu pot. Îmi amintesc numai că luna s-a micşorat, s-a mărit din nou
şi s-a micşorat iarăşi, şi Francisc încă nu se ridicase. Simţeai cum lupta
prin somn, când striga înfuriat şi se zbătea, când se ghemuia într-un colţ al
patului tremurând de frig. Mai târziu, când s-a făcut bine, ne-a mărturisit că
tot timpul cât a fost bolnav se lupta când cu sarazinii şi intra în Ierusalim şi
lua pe umerii săi Sfânta Cruce, când cu demonii, care veneau din pământ,
coborau din copaci, se înălţau în zbor din străfundurile nopţii şi-l vânau.
Rămăseserăm singuri, mama lui şi cu mine, lângă perna pe care zăcea
bolnav. Signora Pica se ridica, se însingura într-un colţ şi plângea, îşi
ştergea cu o batistuţă albă ochii şi se aşeza din nou, lua un evantai din pene
de păun şi-i făcea vânt fiului ei, care ardea.
Într-o noapte bolnavul avu un vis; ni-l povesti a doua zi, nu dimineaţa,
căci tulburarea îi răscolea încă mintea, ci seara, când căzu întunericul
răcoros şi se aprinseră lămpile de bronz cu ulei şi se îndulci lumea. Se
făcea că murea, îşi dădea sufletul, şi se deschise uşa şi intră Moartea. Nu
ţinea coasa în mână, cum o vedea zugrăvită în tablouri, ci un cleşte lung de
fier, ca acela cu care hingherul prinde câinii turbaţi. Se apropie de patul lui.
„Scoală-te, fiu al lui Bernardone! spuse. Să mergem! – Unde? – Mai
întrebi? Ai avut timp, dar l-ai risipit în petreceri, în lux, în serenade. A
venit vremea să plăteşti.“ Întinse cleştele, Francisc se înghesui în pernele
lui şi tremura: „Lasă-mă, se smiorcăi el, mai lasă-mă un an, numai un an,
dă-mi timp să mă pocăiesc!“ Moartea râse şi-i căzură toţi dinţii pe
cearceafurile de in şi mătase. „Prea târziu, spuse, asta ţi-a fost viaţa, alta nu
mai ai! Ai jucat-o, ai pierdut-o, să mergem! – Trei luni numai, o lună, trei

1900
zile, o zi!“ Dar Moartea nu mai răspunse; întinse cleştele şi-l prinse pe
Francisc de gât. Şi-atunci Francisc scoase un strigăt sfâşietor şi se trezi.
Privi în jur. Canarul pe care îl adusese signora Pica din camera ei şi-i
atârnase colivia la fereastră, ca să-i ţină companie bolnavului, cânta cu
ciocul în sus, spre cer.
— Slavă Ţie, Doamne! scoase un strigăt voios Francisc, şi-i curgea
sudoarea pe frunte. Slavă Ţie, Doamne!
Atingea cearceafurile, rama de fier a patului, căuta genunchii mamei lui,
şi se întoarse către mine.
— E-adevărat? murmură el şi ochii-i străluceau. E-adevărat, trăiesc?
— Trăieşti şi domneşti, odraslă de nobil, i-am răspuns eu. Nu te teme!
Bătu din palme şi faţa lui străluci.
— Aşadar mai am timp! strigă el. Slavă Ţie, Doamne!
Şi râdea şi săruta mâinile mamei lui.
— Ai avut un vis, fiule? întrebă signora Pica. Sper că bun şi
binecuvântat!
— Am timp, murmură iarăşi, fermecat. Slavă Ţie, Doamne!
Şi iarăşi toată ziua aceea, până seara, nu mai vorbi. Închise ochii şi se
cufundă într-un somn adânc; faţa lui întreagă şi grumazul îi erau scăldate în
lumină.
Iar signora Pica ţinea în mână evantaiul din pene de păun, îi făcea vânt,
şi o clipă deschise buzele ei amărâte, îşi aminti cum îl adormea cântând pe
fiul ei, când era prunc, şi începu, în limba ţării sale, uşor, dulce, să-l
adoarmă murmurând:
Somnule, care iei pruncii,
Şi la pruncul meu coboară,
Mic, mic ţi l-am dat odată,
Mare-acum tu mi-l întoarnă.
A cântat încetişor mult timp, tot făcându-i vânt cu evantaiul, iar eu,
aplecat, priveam faţa lui cum strălucea, cum i se risipeau încet-încet
zbârciturile din jurul gurii şi dintre sprâncene, cum i se întindea din nou
pielea ca a unui prunc şi cum tot chipul îi lucea ca o piatră peste care trece,
blândă şi răcoroasă, apa mării…
1901
 Spre amurg, deschise ochii. Era odihnit şi liniştit, se ridică în pat, se uită
în jur, de parcă ar fi văzut pentru prima dată lumea, ne zări, ne zâmbi şi
începu să ne povestească visul său… Dar, în timp ce povestea, spaima puse
iarăşi stăpânire pe el şi ochii i se umplură de întuneric. Mama lui îi luă
mâna, îl mângâie şi se linişti.
— Mamă, spuse Francisc, mi s-a părut, acum când dormeam, că eram
prunc, mă legănai şi mă adormeai cântând. Parcă m-ai născut din nou,
mamă!
Îi luă iarăşi mâna şi i-o sărută, iar glasul îi devenise alintat ca al unui
copil.
— Mamă, mămică, spune-mi o poveste!
Faţa lui se făcuse deodată ca a pruncului, şi limba lui gângurea. Signora
Pica se înspăimântă. Un frate de-al ei, petrecăreţ şi el, ca Francisc, risipitor
şi vestit trubadur în Avignon, de multă băutură, de mult cântec, ajunsese cu
minţile rătăcite; mergea ca ursul în patru labe, behăia, păştea iarbă, îi
intrase în cap nebunia că era miel. Iar acum fiul ei îşi închipuia că e din
nou prunc şi-i cerea să-i spună poveşti. „Nu cumva, iartă-mă, Doamne,
sângele meu a fost otrăvit, îmbătat?“ se-ntreba femeia.
— Ce poveste, copile? spuse ea şi-i atinse fruntea să i-o răcorească.
— Care-o fi. Una din patria ta, despre sălbaticul călugăr desculţ, despre
Petru.
— Care Petru?
— Ereziarhul din Lyon.
— Dar asta nu-i poveste, fiule!
— Mi-o spuneai adesea când eram mic, şi mi se părea poveste, şi mi-era
frică de balaurul ăsta crunt ca un baubau. Când făceam pozne, mă
ameninţai, mai ştii? „Acum o să vină călugărul să te ia!“ îmi spuneai, iar eu
mă ghemuiam sub un fotoliu şi nu scoteam un pâs, să nu mă găsească şi să
mă-nhaţe.
— Despre vestitul călugăr Petru din Lyon? am sărit atunci şi eu. L-ai
cunoscut, signora Pica? am auzit multe despre el, semne şi minuni… Şi eu,
biet cerşetor, te rog, spune-mi: l-ai văzut? L-ai cunoscut? Cum era?
Pornisem să mă duc să-l găsesc, dar nu l-am mai prins, murise.
Francisc zâmbi şi spuse, ca s-o necăjească pe mama lui:
1902
 — Îşi aruncase sandalele şi voia, se zice, să-l urmeze desculţă, dar n-au
lăsat-o. Au încuiat-o în casă, au măritat-o, a făcut un fiu şi le-a uitat pe
toate. Căuta un fiu, nu pe Dumnezeu.
Râse, dar signora Pica se mâhni.
— Nu l-am uitat, dar acum am alte griji, făcu ea şi oftă. Cum pot să-l
uit? Adesea încă-l mai văd în vis.
— Cum l-ai cunoscut, mamă, asta să ne spui.
Francisc se rezemă de perne; dormise toată ziua, şi simţea dulceaţa
odihnei în tot trupul. Închise ochii.
— Ascult, zise el.
Signora Pica se roşise ca focul. Cu capul în piept, tăcu mult timp.
Pleoapele i se zbăteau ca aripile unei păsări rănite. Simţeai cum adânc în
întunecimile din străfundul sufletului ei se afla călugărul acela şi-i era
frică, nu voia să-l tragă-n sus la lumină.
— Nu vrei să-ţi spun o poveste adevărată, copile? îl rugă pe fiul ei în
cele din urmă.
Francisc deschise ochii şi se încruntă.
— Nu, pe asta, pe asta, nu alta! Cum l-ai văzut prima oară, când, unde?
Şi ce ţi-a zis? Şi cum ai scăpat? Multe se spun, dar nu le cred. A venit
timpul, de-acum vreau să aflu!
Se întoarse către mine.
— Orice om, zise el, are o vreme tainică în viaţa lui. Aceasta e vremea
tainică a mamei mele.
— Bine, fiule, o să ţi le spun pe toate, făcu signora Pica tulburată.
Linişteşte-te.
Îşi aşeză mâinile-n poală; avea degetele subţiri şi delicate ca ale fiului
ei, şi frământa agitată cu ele batistuţa albă.
— Era pe la chindie, într-o sâmbătă seara, începu ea încet, de parcă se
chinuia să-şi amintească. Păşeam alene prin curtea casei părinteşti şi udam
ghivecele cu busuioc, măghiran şi panseluţe. O muşcată roşie înflorise în
după-amiaza aceea, şi stăteam şi îi admiram frumuseţea.
Când, pe neaşteptate, cineva dădu un brânci puternic porţii şi intră. M-
am întors speriată; un călugăr sălbatic stătea înaintea mea. Purta o rasă
zdrenţuită, o sfoară groasă îi încingea mijlocul şi era desculţ.
1903
 Tocmai dădeam să strig, când el întinse mâna şi îmi astupă gura. „Pace
casei acesteia!“ ridică apoi mâna şi binecuvântă. Glasul îi era grav,
sălbatic; dar înlăuntrul glasului am simţit o tandreţe de negrăit. Voiam să-l
întreb cine este, ce vrea, de ce gâfâie, cine-l urmăreşte. Dar gâtlejul mi-era
înăbuşit, glasul nu ieşea.
— Da, sunt urmărit, spuse el, de parcă-mi ghicise de pe buze întrebarea.
Mă vânează duşmanii lui Cristos. Sunt călugărul Petru, n-ai auzit de mine?
Care a ridicat steagul zdrenţuit al lui Cristos cu crini albi. Care cutreieră
ţinuturi şi sate desculţ şi flămând, şi a luat biciul din mâna lui Cristos şi
alungă din biserica lui Dumnezeu desfrânaţii, mincinoşii, ticăloşii.
Vorbea încă şi se auzi vuiet mare pe drum, gloată multă trecea şi
huiduia şi ameninţa şi bătea în porţi, iar clopotul bisericii din mahalaua
noastră începu să bată cu furie.
Călugărul strânse pumnul, se întoarse spre poartă şi îşi încreţi sarcastic
buzele.
— L-au mirosit în văzduh pe Cristos, marele lor duşman, mormăi el, şi
se reped să-L răstignească iarăşi. Ei, Pilaţi şi Caiafe, vine, vine, a sosit deja
Ziua Judecăţii!
Gloata trecu, nu îndrăzni să bată în poarta noastră, o luară către pod şi
dispărură. Şi am rămas singură-singurică cu călugărul în mijlocul curţii.
Stăteam cu ochii pironiţi pe muşcata roşie şi tremuram: o forţă ieşea din
călugărul acesta sălbatic, şi nu puteam s-o îndur, iar ochii lui mă priveau cu
o ciudată mânie amestecată cu tandreţe. Înşfăcă muşcata cea roşie, îi dădu
una şi îi împrăştie toate petalele. Eu am scos un strigăt şi mi s-au umplut
ochii de lacrimi. Dar el doar încruntă sprâncenele groase.
— Nu ţi-e ruşine să-ţi pierzi sufletul privind creaturile şi neprivindu-l pe
Creator? Toate frumuseţile pământului trebuie să dispară, pentru că ne
împiedică să-L vedem pe Cel Nevăzut.
Francisc, care până atunci stătuse aplecat şi asculta, sări ca ars. Obrajii i
se aprinseră.
— Nu, nu, strigă el, nu!
Se întoarse către mine:
— Ce spui şi tu, frate Leo?

1904
 — Ce să spun, copil de nobil, eu sunt om necioplit, ca să cred, trebuie să
văd şi să aud şi să ating. Numai când văd cele văzute pot să ghicesc cum o
fi Cel Nevăzut. Dacă ar lipsi acestea aş fi un om pierdut.
— Frumuseţea este fiică a lui Dumnezeu, zise Francisc privind prin
fereastra deschisă curtea, viţa-de vie agăţătoare şi câţiva norişori albi care
pluteau pe cer. Frumuseţea este fiica lui Dumnezeu, asta ştiu eu; şi numai
când o privim putem să ghicim chipul lui Dumnezeu. Muşcata asta pe care
a jumulit-o călugărul tău, mamă, o să-l afunde în iad.
— A făcut-o ca să-mi mântuiască sufletul, se împotrivi signora Pica.
Ce-i o muşcată faţă de sufletul omului? Călugărul meu, cum zici tu, o să
intre în rai cu muşcata asta roşie în mână. Pentru că mi-a mântuit mie
sufletul.
— Cum? făcu Francisc şi se uită uimit la mama lui. Ţi-a mântuit
sufletul? Dar n-a venit atunci tatăl tău şi l-a alungat şi s-au sfârşit toate?
Aşa îmi spuseseşi, iar acum… De ce nu mi-ai spus adevărul?
— Pentru că atunci când erai mic n-ai fi înţeles, iar când ai crescut, dacă
ţi-aş fi spus, ai fi râs. Acum, că te-ai îmbolnăvit, copilul meu, şi trupul ţi-e
slăbit puţin, poţi să asculţi veştile tainice ale lui Dumnezeu fără să râzi. De
aceea îţi spun abia acum.
— Spune, mamă, spune, răspunse Francisc tulburat, n-am să râd. Se
poate chiar să-ncep să plâng. A venit clipa, ai dreptate, mamă, a venit clipa
să ascult.
Nu apucă să isprăvească vorba şi deodată izbucni în lacrimi.
Mama se sperie şi îl îmbrăţişă.
— De ce plângi, copile, de ce tremuri?
— Pentru că simt în mine sângele tău, sângele tău, mamă…
Signora Pica îşi şterse cu batistuţa sudoarea de pe tâmple şi de pe gât şi
mă privi; şovăi o clipă, de parcă n-ar fi vrut să vorbească de faţă cu mine.
Iar eu m-am ridicat pe dată.
— Vrei să plec, doamna mea? Plec.
Francisc întinse poruncitor mâna:
— Rămâi, n-o să pleci nicăieri! Nu te ruşina, mamă, vorbeşte.
M-am uitat la signora Pica, iar ea îmi aruncă o privire tăioasă şi ridică
din sprâncene, cântărindu-mă.
1905
 — Rămâi, spuse în sfârşit, nu-i nici o ruşine, am inima curată, o să
vorbesc.
— Aşadar? făcu Francisc privind cu nerăbdare la mama lui.
— Călugărul mi-a pus mâna pe cap şi am simţit cum o flacără îmi
coboară în creier, cum îmi cuprinde gâtlejul, cum îmi arde măruntaiele. Ce
era flacăra aceea? Îmi venea să mă pun pe plâns sau să încep să dansez în
mijlocul curţii sau să ies pe drumuri, să-mi arunc sandalele şi să pornesc
oriîncotro, să nu mă mai întorc în casa tatălui meu… Ardeam, ce era
flacăra aceea? „S-ar putea să fie Dumnezeu, acesta s-ar putea să fie
Dumnezeu“, strigam în sinea mea, aşa intră în om!
Obrajii şi gâtul signorei Pica se aprinseseră. Se ridică, luă de la fereastră
sticla de cristal plină cu apă, umplu un pahar şi îl bău; apoi umplu din nou
paharul şi bău iarăşi, ca şi cum ar fi vrut să stingă flacăra din ea.
— Şi atunci? întrebă Francisc, care nu se mai stăpânea. Atunci?
Signora Pica lăsă capul în jos.
— Atunci, copilul meu, mi s-a zdruncinat mintea, nu mă mai încăpea
casa tatălui meu, şi când călugărul a deschis poarta şi s-a oprit şi mi-a făcut
semn: „Vino!“, eu mi-am aruncat sandalele în mijlocul curţii şi am alergat
în urma lui.
Francisc holbă ochii; dădu să vorbească, dar nu putea. Îl priveam
neliniştit; nu puteam să pricep, spaimă era aceasta care-l răscolea şi-i crispa
faţa, spaimă, bucurie, ori batjocură? Sau toate trei, una după alta? Sau toate
trei împreună, şi faţa lui ba se stingea palidă ca ceara, ba se aprindea roşie
ca focul şi scotea aburi.
În cele din urmă reuşi să-şi mişte buzele şi vorbi:
— Ai plecat? Te-ai dus cu el? Ţi-ai părăsit casa?
— Da, răspunse signora Pica, şi glasul ei era acum liniştit, uşurat.
Aveam şaisprezece ani, inima mea era deschisă, gata să primească toate
minunile… şi Dumnezeu mi s-a înfăţişat, în amurgul acela, aşa cum voia
El; altor fete li se înfăţişează ca un chipeş fiu de nobil, mie, ca un sălbatic
călugăr zdrenţăros şi desculţ. Alergam în urma lui, luam la rând satele, îmi
vorbea despre sărăcie, despre neprihănire, despre rai şi iad şi pământul
fugea sub tălpile mele goale, îl călcam şi urcam împreună cu călugărul la
cer.
1906
 Urcam şi coboram munţi, intram în sate amândoi ca nişte mari
cuceritori, el stătea în piaţa satului, sărea pe o piatră, ridica braţul şi arunca
anateme în necredincioşi, în ticăloşi, în conducătorii lumii. Iar când se
înnopta eu şedeam înaintea lui, ţineam o lumânare aprinsă în mână şi
luminam înfricoşătorul lui chip, să-l vadă ţăranii şi să-i cuprindă groaza.
În timpul ăsta, tatăl meu trimisese călăreţii, au cutreierat peste tot munţii
şi satele, şi m-au găsit; împreună cu ei era şi fratele meu; m-a înhăţat, m-a
aruncat pe crupele calului lui şi ne-am întors acasă.
Signora Pica tăcu. Îl privi pe fiul ei şi îi zâmbi.
— Apoi, după câteva zile, m-au măritat.
Francisc închise ochii. Nici unul din noi nu deschidea gura să
vorbească, şi atunci, în liniştea aceea adâncă, am auzit canarul cum
ciripeşte ca posedat, cu ochii spre cer. Tot timpul cât vorbise stăpâna lui va
fi ciripit, dar noi nu l-am auzit. Mintea noastră se umpluse de o copilă
desculţă care alerga gâfâind în urma unui călugăr sălbatic.
Dintr-odată Francisc deschise ochii; glasul lui se îngroşase, răguşise:
— Vreau să rămân singur! Plecaţi!
Mama lui şi cu mine ne-am ridicat; n-am scos un sunet, am deschis uşa
şi am plecat.
Toată noaptea aceea Francisc nu lăsă pe nimeni să intre în camera lui; îl
auzeam cum oftează, şi uneori cum se scoală să deschidă fereastra ca să ia
aer.
Dimineaţa i-am auzit glasul strigându-mă:
— Frate Leo!
Am alergat la el. Cu faţa în sus, căzut pe cearceafuri, era sfâşiat de
durere; chipul lui era ca ceara.
— Frate Leo, îmi spuse fără să se întoarcă să mă vadă, frate Leo, sunt
pierdut! În dreapta mea prăpastia lui Dumnezeu, în stânga mea prăpastia
Satanei, dacă nu am aripi, sunt pierdut, o să cad!
— Ce-ai păţit, Francisc? am zis eu şi l-am strâns în braţe. De ce
tremuri?
— Sângele mamei mele, murmură el, sângele mamei mele, n-ai auzit?
Nebunia!
1907
 — Nu era nebunia, Francisc, era Dumnezeu care a îmbrâncit-o.
— Nebunia! Toată noaptea am visat că-mi aruncam şi eu sandalele în
curtea tatălui meu şi mă prăbuşeam… Întindeam mâinile să mă prind, dar
prindeam doar aer!
Ridica mâinile, le deschidea şi le închidea, îmbrăţişa aerul.
I-am mângâiat uşor, alene, fruntea, încet-încet s-a liniştit, şi-a lăsat
capul în piept, ca o pasăre rănită, şi peste puţin l-a luat somnul.
Îl priveam aşa cum dormea şi mă căzneam să ghicesc ce intra şi ce ieşea
din adâncurile sufletului său acum, când somnul deschisese toate porţile.
Pentru că faţa lui se schimba în fiecare clipă; ba sprâncenele i se ridicau
uimite, ba buzele i se curbau cu o suferinţă de negrăit, ba o strălucire îi
cădea peste tot chipul şi pleoapele i se zbăteau, de parcă n-ar fi putut s-o
îndure.
Dintr-odată întinse mâinile şi îmi apucă braţul cu groază.
— Frate Leo, tu eşti? strigă el. L-ai văzut?
— Pe cine?
— Acum s-a stins în aer. Este încă în văzduh!
— Dar cine, copile de nobil? Trebuie să fi fost un vis.
— Nu, nu a fost vis, nu! Există oare vreun lucru mai adevărat decât
adevărul, frate Leo? Dacă da, acesta a fost!
Se ridică în pat şi se frecă la ochi.
— Crezi că dormeam? Nu dormeam. Uşile erau închise şi a intrat
bâjbâind, cu mâinile întinse, ca un orb, îmbrăcat în mii de zdrenţe şi de
petice, şi mirosea a carne putredă. A ajuns la patul meu, a scotocit şi m-a
găsit. „Tu eşti fiul răsfăţat al lui sior Bernardone? – Eu, am răspuns şi
tremuram. – Vino, ridică-te, dezbracă-mă, spală-mă, dă-mi să mănânc! îmi
poruncea, nu mă ruga. – Cine eşti? – Întâi dezbracă-mă, spală-mă, dă-mi să
mănânc!“ M-am ridicat şi am început să-l dezbrac. Ce zdrenţe erau acelea,
Doamne, ce petice, ce duhori! Iar când a rămas gol, ce hârbuit îi era trupul,
ce picioare umflate, peste tot rănite! Capul îi era ascuns într-o glugă, i l-am
dezvelit, şi au apărut tâmplele lui brăzdate de un fier înroşit în foc, iar pe
frunte avea o rană roşie, în formă de cruce. Dar cel mai mult m-au îngrozit
găurile mari şi sângerânde din palmele şi din picioarele lui. „Cine eşti?“ l-
1908
am întrebat din nou privindu-l cu dezgust şi spaimă. – „Spală-mă!“
răspunse el. M-am dus, am încălzit apă şi l-am spălat; apoi s-a aşezat pe
lada asta de-aici. „Acum să mănânc“, a spus. I-am adus o farfurie mare de
mâncare, s-a aplecat, a luat un pumn de cenuşă de pe vatră, a aruncat-o
peste mâncare şi a început să mănânce.
Când a isprăvit de mâncat, s-a ridicat şi mi-a luat mâna într-a lui; chipul
i se liniştise acum, mă privea cu tandreţe şi cu milă.
„Acum eşti fratele meu, mi-a spus el. Dacă o să te apleci asupra mea, o
să vezi chipul tău. Dacă o să mă aplec eu asupra ta, o să văd chipul meu.
Eşti fratele meu. Rămâi sănătos, eu plec. – Unde te duci? – Unde o să te
duci tu. La bună vedere!“
A spus şi a dispărut, s-a risipit în aer. Mirosul lui e încă în văzduh! Cine
a fost? Cine? Ce zici şi tu, frate Leo?
Nu i-am răspuns. M-am mutat de pe lada unde şedeam, nu cumva să-l
ating pe cel nevăzut. Cine să fi fost? Veste de la demonii întunecaţi? Veste
de la puterile luminoase? Doar un lucru simţeam cu încredinţare:
împrejurul odraslei aceleia de nobil se făcea mare război în aer.
Trecură încă trei zile; sângele începu să i se ridice în obrajii palizi,
încheieturile i se întăreau, trupul începu să flămânzească şi cerea să
mănânce; buzele lui Francisc prinseră iarăşi culoare. Şi împreună cu trupul
i se întărea şi sufletul, iar împreună cu acesta şi lumea; toate reveneau –
lucrurile din cameră, curtea, fântâna, viţa-de-vie agăţătoare şi glasurile de
pe drum şi stelele noaptea sus pe cer – şi se orânduiau în locul pe care li-l
dădusera timpul şi Dumnezeu. Acum, împreună cu sângele lui Francisc,
intra şi lumea în rânduiala ei.
În a patra zi au bătut, în zori, clopotele bisericii Sfântul Rufinus.
Signora Pica porni la biserică şi în urma ei bătrâna doică; sior Bernardone
nu se întorsese încă din călătoria lui. Clopotele băteau sărbătoreşte, pentru
că în ziua aceea, 23 septembrie, era sărbătoarea Sfântului Damian, sfântul
cinstit în Assisi; bisericuţa lui, aproape o ruină, se afla în afara oraşului, pe
drumul ce cobora spre câmpie. Cândva, bisericuţa asta cunoscuse vremuri
de glorie, se făcea acolo, în fiecare an la acea zi, un hram impresionant, se
umplea icoana sfântului de ofrande de aur şi argint; dar acum e dărăpănată,
1909
zidurile stau să cadă, nu i-a mai rămas decât o cruce mare, bizantină, iar pe
ea, verde-pal, însângerat, atârna Cristos răstignit. O dulceaţă stranie avea
Cristos acesta, o tristeţe nu dumnezeiască, ci omenească, simţeai cum
plângea şi murea ca un om. Iar creştinii care îngenuncheau înaintea Lui şi-
L priveau se înfiorau ca şi cum ar fi fost ei răstigniţi şi sufereau.
Intrasem dis-de-dimineaţă în camera lui Francisc; signora Pica îmi
dăduse, cât timp avea să lipsească bărbatul ei, o cămăruţă să dorm şi să
rămân aproape de fiul ei, pentru că mă chema necontenit în timpul bolii lui
şi nu voia să plec de lângă el. În ziua aceea l-am găsit stând în capul
oaselor în pat, voios. Avea ochii aţintiţi la uşă şi mă aştepta.
— Vino, leu al lui Dumnezeu! strigă îndată ce mă zări. Văd că astăzi ţi-
ai pieptănat coama şi ţi-ai răsucit mustăţile de leu. Îţi lingi buzele, ai
mâncat?
— Să fie sănătoasă mama ta, Francisc, i-am răspuns eu. Înainte să plece
la biserică, mi-a trimis prin doica ei pâine, brânză şi lapte. Pe legea mea, ce
să-ţi spun, copile de nobil, încep să mă fac leu!
Râse.
— Aşază-te, zise apoi şi-mi arătă lada sculptată de lângă pat.
Se auzi iarăşi canarul cântând; îl lovise soarele şi i se umpluseră
pieptuţul şi gâtlejul de cântec. Tăcut, Francisc l-a privit îndelung, cu gura
întredeschisă, iar ochii i se înceţoşaseră.
— Precum sufletul este şi canarul, murmură el în cele din urmă.
Priveşte la gratiile din jurul lui, dar nu deznădăjduieşte, cântă, cântă, şi o să
vezi, frate Leo, într-o zi cântecul lui o să rupă gratiile.
Am zâmbit. De-ar fi aşa uşor să rupă gratiile! mă gândeam. Dar
Francisc îmi văzu zâmbetul şi se întristă.
— Ce? Nu crezi asta? făcu el. Nu ţi-a venit în minte niciodată să te-
ntrebi dacă există trup – oase, păr, carne –, ori toate sunt suflet?
— Niciodată, niciodată, Francisc, iartă-mă. Sunt, îţi spun, om necioplit,
necioplită mi-e şi mintea.
— Nici mie, frate Leo, nu mi-a venit niciodată în minte o asemenea
bănuială; numai acum, de când zac bolnav. Pe tine Dumnezeu te-a tras şi
te-a purtat aproape de El pe cărarea trândăviei; pe mine, cred, pe cărarea
bolii. Şi nu ziua, ci noaptea, când dormeam şi nu puteam să mă împotrivesc
1910
Lui. Nu cumva nu există trup, mă gândeam în visele mele, ci numai suflet?
Numai partea aceea de suflet pe care putem s-o atingem şi s-o vedem o
numim trup. În toate nopţile bolii mele, cum mă lua somnul, simţeam cum
trupul dădea târcoale, uşor, liniştit, pe deasupra patului meu, ieşea pe
fereastră şi se plimba prin curte, se sprijinea pe viţa-de-vie şi apoi plutea ca
pe valuri deasupra acoperişurilor din Assisi. Şi-atunci am înţeles deodată
marea taină: nu există trup, nu există trup, frate Leo, numai suflet!
Sări din pat şi faţa îi străluci.
— Iar dacă există numai suflet, strigă bucuros, dacă există numai suflet,
cât de departe putem să ajungem, frate Leo! Dintr-un salt, nu mai există
trup să ne împiedice, ajungem la cer!
Tăceam. Nu pricepeam bine cuvintele, dar inima mea, ea le înţelegea pe
toate.
— Şi saltul ăsta l-am făcut în visele mele, continuă Francisc şi-şi
scutură tare, ca pe nişte aripi, braţele spre cer. Uite-aşa! Nu există lucru
mai simplu, mai uşor, când visezi. Dar o să fac asta, vei vedea, am luat
hotărârea, sângele mamei strigă în mine, o să fac asta şi acum, când m-am
trezit. E tare greu. Ajută-mă, frate Leo!
— Te ajut, frate Francisc, te ajut cu bucurie, dar cum? Prea puţină e
învăţătura mea, puţină şi mintea mea; n-am decât inima, dar ce să faci cu
ea? E smintită din firea ei, sărmana, înfumurată, să n-ai încredere în ea.
Cum să pot să te-ajut?
— Poţi, poţi, ba chiar repede. Ascultă: mâine o să pot să mă ridic; ia-mă
de braţ, sprijină-mă să nu cad, şi o să mergem la bisericuţa Sfântului
Damian!
— A Sfântului Damian! am zis eu uimit. Ştii, astăzi e sărbătoarea lui.
N-ai auzit clopotele?
— Astăzi! făcu Francisc bătând din palme. De aceea, aşadar…
— Ce-i?
— Am avut un vis… L-am văzut în vis… A venit azi-noapte în somnul
meu, zdrenţăros, desculţ, se sprijinea în cârje şi plângea. Iar eu m-am
înspăimântat, m-am făcut că-l sprijin şi i-am sărutat mâinile. „Sfinte al lui
Dumnezeu, nu plânge, i-am spus eu, ce-ai păţit? Nu eşti în rai? Se plânge,
aşadar, şi în rai?“ Dădu din cap. „Se plânge şi în rai, îmi răspunse, dar
1911
pentru oamenii care încă se târăsc pe pământ. Te-am văzut întins, liniştit,
în patul tău moale, nobil, şi mi s-a făcut milă de tine. De ce dormi,
Francisc, nu te ruşinezi? Biserica este în primejdie. – Este în primejdie? Şi
ce pot să fac eu? Ce vrei să fac? – Întinde mâna, propteşte-o cu umărul, n-o
lăsa să cadă! – Eu? Eu? Fiul lui Bernardone? – Tu, Francisc din Assisi.
Lumea se prăbuşeşte, Cristos este în primejdie, ridică-te, pune spatele tău
şi sprijină lumea să nu cadă. Ca paraclisul meu a ajuns Biserica13, o ruină.
Întăreşte-o!“
Apoi m-a prins de umăr şi m-a scuturat zdravăn. M-am trezit îngrozit.
Francisc îşi descoperi umărul.
— Uite, spuse el, cred că încă se mai văd urmele degetelor lui pe
umărul meu.
M-am apropiat de el, dar imediat am păşit înapoi îngrozit şi mi-am făcut
cruce.
„Doamne, apără-mă!“ am murmurat eu tremurând. Pe umărul lui
Francisc am desluşit limpede semne albastre-negricioase, ca nişte urme de
degete.
— Sunt degetele Sfântului Damian, spuse Francisc, nu te teme.
Iar peste puţin:
— Ai înţeles acum de ce o să mergem la bisericuţa Sfântului Damian?
Stă să se dărâme, noi o s-o întărim. Noi doi, frate Leo, cu pietre şi var. Şi o
să umplem cu ulei candela stinsă a sfântului, ca să i se lumineze iarăşi faţa.
— Numai asta să fi vrut, Francisc, să-ţi poruncească? Sau cumva…
— Asta, asta! făcu Francisc şi-mi astupă gura, de parcă s-ar fi temut să
nu merg mai departe. Să începem cu asta, taci!
Şi am tăcut. Dar inima îmi bătea cu putere. Simţeam că visul acesta al
lui Francisc era de la Dumnezeu, veste tainică, înfricoşătoare. Ştiam că,
atunci când Dumnezeu îl răpeşte pe om, nu mai are milă, îl aruncă din pisc
în pisc, chiar de se face bucăţi. Şi de aceea îl priveam pe Francisc cum se
ridică bucuros din pat, iar pe mine mă cuprinsese spaima.
A doua zi dimineaţă l-am găsit pe Francisc în picioare. Se sprijinea de
braţul mamei lui şi mergea prin toată casa ca un copil. Făcea bucuros ochii
mari şi privea, ca pentru întâia dată, camerele spaţioase, lăzile sculptate,
1912
sfintele icoane de la iconostas; iar în clipa aceea, stând în pragul curţii,
admira fântâna cu ghizduri de marmură şi în jur ghivecele cu flori
înmiresmate – busuioc, măghiran, panseluţe, care-i aminteau signorei Pica
de patria ei dragă, scăldată-n soare; şi la colţul zidului, lângă poarta dinspre
drum, statuia de piatră a Preasfintei Fecioare din Avignon, c-un Dumnezeu
prunc în braţe.
— Bine-ai venit, leu al lui Dumnezeu, spuse el îndată ce mă văzu şi
râse. Ăsta-i leul care se duce la miei şi le cere milostenie, în loc să-i
mănânce!
Se întoarse către mama lui:
— Care evanghelist, mamă, avea drept tovarăş leul? Luca?
— Nu, copile, Marcu, răspunse signora Pica şi oftă. Prea rar mergi la
biserică, de unde să ştii!
— Atunci eu sunt Marcu şi acesta e leul meu, să mergem! zise Francisc
şi veni să se sprijine de mine.
— Unde te duci, copile? strigă mama lui. Nu vezi? Încă nu poţi să stai
pe picioarele tale.
— N-avea teamă, mamă. Nu vezi? Am cu mine leul.
Mă luă de braţ.
— În numele lui Dumnezeu! zise el şi-şi făcu cruce.
În pragul porţii se opri.
— Mamă, spuse el, ce zi e astăzi?
— Duminică, fiule.
— Ce lună, câte ale lunii?
— 24 septembrie, copilul meu! De ce întrebi?
— Intră-n casă, mamă, şi scrie pe spatele icoanei Celui răstignit de la
iconostasul nostru: „24 septembrie, în ziua de duminică, anul 1206 de la
naşterea Mântuitorului, fiul meu Francisc s-a născut din nou.“

13 Biserica nu ca lăcaş de cult, ci ca adunare a oamenilor (gr. ekklesía) în numele lui Cristos. Visul
lui Francisc este o aluzie la naşterea franciscanismului ca reacţie la decăderea Bisericii şi la
necesitatea înnoirii şi întăririi ei prin reîntoarcerea la principiile, spiritualitatea şi morala care-i
stătuseră drept temelie.

1913
 IV

Ce plecare a fost în dimineaţa aceea, ce aripi ne înălţau şi ne-au purtat

pe ulicioarele din Assisi! Am ajuns în piaţa Sfântul Gheorghe, am ieşit pe
poarta fortăreţei şi-am intrat pe drumul care coboară spre câmpie.
Era o dimineaţă de toamnă, un abur uşor deasupra măslinilor şi a viilor,
ciorchinii atârnau, iar alţii stăteau întinşi pe pământ şi-şi aşteptau
culegătoarele; cele de pe urmă smochine curgeau ca mierea de pe
smochini, şi graurii le dădeau ocol, ciripind înfometaţi. Măslinii erau
încărcaţi de rod, şi pe fiecare frunzuliţă a lor tremura jucăuş câte o picătură
de lumină, iar jos câmpul dormea, fiindcă nu se ridicase încă ceaţa
dimineţii, tare răcoroasă. Ogoarele secerate sclipeau ca aurul, iar pe mirişte
străluceau ultimii maci, îmbrăcaţi în purpură, ca împărătesele, şi cu o cruce
neagră în inimă.
Ce bucurie era aceea, cum mai zbura inima noastră, şi nu numai a
noastră, a întregii lumi!
Francisc era de nerecunoscut. Cum de găsise atâta bucurie şi atâta
putere! Nu mai avea nevoie să-l sprijin, mergea înainte, zvelt, uşurel, ca un
înger; mergea înainte şi cânta cântece trubadureşti în limba mamei lui şi
vedea pentru prima oară lumea.
Trecură doi boi sfinţi, albi ca neaua, cu grumaji puternici, încununaţi cu
spice de grâu. Francisc se opri uimit şi-i admiră; îşi legănau la dreapta şi la
stânga, năzuroşi, grumazul lucitor, şi cu limbile lor aspre îşi lingeau nările
umede. Francisc întinse mâna şi îi salută.
— Ce nobleţe, murmură el, ce tovarăşi de lucru ai lui Dumnezeu, ce
luptători mari!
Se apropie, le mângâie crupele late, albe ca neaua, iar boii se întoarseră
blânzi, binevoitori şi-l priviră ca nişte oameni.
1914
 — De-aş fi Dumnezeu, îmi zise el râzând, aş aşeza şi boii în rai
împreună cu sfinţii. Poţi tu, frate Leo, să-ţi închipui rai fără măgăruşi, boi
şi păsări? Eu nu pot. Nu sunt de ajuns îngerii şi sfinţii, nu, nu sunt de ajuns;
raiul trebuie să aibă şi măgăruşi, boi şi păsări!
Râse.
— Şi un leu. Pe tine, frate Leo!
— Şi un trubadur, pe tine, Francisc dragă, i-am spus şi i-am mângâiat
părul lung, revărsat pe umeri.
Apoi am pornit iarăşi la drum. Ne ajuta şi coborâşul, alergam.
O clipă Francisc se opri speriat:
— Unde ne ducem? De ce alergăm?
— Dar nu mergem la Sfântul Damian, copile de nobil? Ai uitat?
Francisc clătină din cap, şi glasul lui ieşi acum amărât:
— Şi eu, care credeam că ne ducem să eliberăm Sfântul Mormânt, şi de
aceea alergăm… spuse cu mâhnire.
— Noi doi? l-am întrebat eu în zeflemea.
— Nu suntem doi, mă contrazise Francisc şi faţa îi luă foc deodată. Nu
suntem doi, suntem trei.
M-am înfiorat. Într-adevăr, suntem trei, de aceea şi e atât de mare
bucuria, atât de mare siguranţa şi asaltul. Pentru că, pe legea mea, plecarea
asta nu era paşnică, parcă ar fi izbucnit război, armată eram noi, fiul de
nobil şi cerşetorul – Dumnezeu mergea înainte şi dădeam asalt.
Câţi ani au trecut de atunci! Francisc a urcat la cer, eu nu m-am
învrednicit încă să mă dezlipesc de pământ; am îmbătrânit, mi s-a rărit
părul, mi-au căzut dinţii, genunchii mi s-au umflat, vinele mi-au înţepenit;
ţin pana de scris, şi mâna îmi tremură; deja hârtia s-a încreţit de pete şi de
lacrimile care-mi şiroiesc din ochi. Şi totuşi, acum, că mi-am amintit de
plecarea din dimineaţa aceea, îmi vine să sar din loc, să iau toiagul, să apuc
urcuşul şi să bat clopotele, să trezesc lumea… Într-adevăr, părinte
Francisc, ai dreptate; nu există trup, există numai suflet, şi acesta
cârmuieşte. Ridică-te, suflete al meu, şi readu-mi în minte dimineaţa aceea
în care am zburat către Sfântul Damian, şi povesteşte totul, nu te teme de
oamenii necredincioşi şi fricoşi!

1915
 Cum alergam, am auzit dintr-odată strigăte şi râsete de fete, am grăbit
pasul şi am ajuns îndată la ruinele bisericuţei Sfântul Damian. Zidurile
fuseseră acoperite, buruienile cuprinseseră deja pietrele şi le dislocau,
clopotniţa mică se prăbuşise şi pietrele ei zăceau încă în curte, şi alături de
ele, micul clopot amuţit. Auzeam peste tot glasuri subţiri şi râsete, dar
urmă de om nu vedeam; Francisc se întoarse şi mă privi uimit:
— Toată dărăpănătura râde, spuse el, or fi îngeri.
— Şi dacă sunt demoni? am zis eu, începând să mă neliniştesc. Hai să
plecăm.
— Demonii nu râd aşa, frate Leo, sunt îngeri. Stai aici, o să intru eu
singur în biserică, dacă ţi-e frică.
M-am ruşinat:
— Vin cu tine, nu mi-e frică.
Uşa atârna scoasă din balamale. Am păşit pragul acoperit de ierburi şi
am intrat. Doi porumbei zburară prin firide şi dispărură. Penumbră, nu
vedeam nimic; dar imediat am desluşit, dreaptă deasupra Sfintei Mese, o
cruce mare, foarte veche, iar pe ea parcă plutea un trup palid, nu l-am
văzut, l-am ghicit, ca o fantasmă; şi la picioarele lui icoana Sfântului
Damian; şi o candelă de sticlă, stinsă.
Am înaintat încet, anevoie, parc-ar fi fost plin de aripi văzduhul.
— Acum o s-apară Sfântul Damian cu cârjele, spuse încet Francisc, şi
voia să se arate voinic, dar glasul îi tremura.
Am mai făcut câţiva paşi. Prin ferestruica strâmtă a altarului am desluşit
ceva verdeaţă, părea a fi o mică grădină a bisericii, mirosea a rozmarin şi
caprifoi.
— Să mergem în grădiniţă, spuse Francisc, aici o să ne sufocăm.
Dar în clipa în care am trecut pragul am simţit, în dosul Sfintei Mese,
răsuflări şi gâfâieli şi foşnete de haine de mătase sau ca de aripi.
Francisc mă apucă de braţ.
— Ai auzit? Ai auzit? Mi s-a părut…
Dar nu apucă să sfârşească vorba, şi trei fetişcane îmbrăcate în alb săriră
din spatele altarului, unde erau ascunse, trecură, ca trei fulgere, pe
dinaintea noastră, păşiră pragul chiuind şi săriră în curte.
1916
 Acolo, începură tustrele să râdă, de parcă ne-ar fi ghicit teama şi îşi
băteau joc de noi.
Francisc se tulbură şi o zbughi şi el în curte. Am alergat în urma lui.
Cele trei fete ne văzură, dar fără să se teamă, de parcă l-ar fi cunoscut pe
Francisc, pentru că cea mai mare se înroşi ca focul. Iar Francisc se
sprijinise de tocul uşii şi-şi ştergea sudoarea de pe frunte.
Fata se tot apropia, aprinsă şi veselă. O ramură cu rod de măslin îi
încununa părul. Francisc făcu un pas înapoi, de parcă s-ar fi temut.
— O cunoşti? l-am întrebat eu încet.
— Taci! răspunse el, şi se făcuse palid ca ceara.
Fata prinse curaj.
— Sior Francisc, spuse în batjocură, bine-aţi venit în sărăcia noastră.
Francisc o privea, nu răspunse, dar vârful bărbiei îi tremura.
— Aici eşti în casa Sfântului Damian, fata mea, am răspuns eu, ca să
acopăr tăcerea lui Francisc. De când aţi pus stăpânire?
Celelalte două fete, puţin mai mici, de treisprezece-paisprezece ani, se
apropiară încet-încet, cu palma la gură ca să-şi înăbuşe râsul.
— De azi-dimineaţă, răspunse fata cea mare, noi trei o să rămânem aici
toată ziua. Uite-o pe sora mea, Agnes, uite-o şi pe vecina noastră,
Ermelinda. Am adus şi un coş cu merinde şi fructe.
Se întoarse iarăşi către Francisc:
— Dacă are plăcerea sior Francisc, să poftească să mănânce cu noi. A
venit la noi în casă, o să-l tratăm cu mâncare şi băutură.
— Clara, spuse încet Francisc, bine te-am găsit.
Glasul nu-i era jucăuş, nu era vesel; ieşi adânc din străfundurile inimii
lui, şi fata se tulbură.
— Am venit să ne jucăm, făcu ea, şi glasul îi era numai mâhnire, ca şi
cum l-ar fi certat că le strică bucuria.
— Eu am venit pentru că am avut un vis, n-am venit să mă joc.
— Ai fost bolnav? spuse acum fata cu o tainică tandreţe.
— Am fost bolnav înainte să mă îmbolnăvesc, răspunse Francisc.
— Nu înţeleg, zise fata.
— Să dea Dumnezeu, Clara, ca într-o zi să înţelegi.

1917
 — Te-am auzit o dată cântând noaptea, adăugă ea, neştiind ce să mai
spună ca să găsească motiv să mai dureze întâlnirea lor.
— M-ai auzit în fiecare seară, Clara, la miezul nopţii. N-o să mă mai
auzi.
Fata clătină din cap. Părul îi săltă pe spate, iar panglica cu care îl legase
sus i se desfăcu.
— De ce? întrebă ea şi-şi pironi ochii în pământ.
— Nu ştiu încă, Clara, nu mă întreba. Poate o să cânt sub o altă
fereastră.
— Sub o altă fereastră? Care? A cui?
Francisc lăsă capul în jos.
— A lui Dumnezeu… murmură el atât de încet, încât fata nu auzi.
Făcu încă un pas.
— Care? întrebă ea din nou. A cui?
Dar acum Francisc nu mai răspunse.
— Clara, spuse una din celelalte fete, vino să ne jucăm! Nu-i vorbi. De
ce-i vorbeşti?
O trăgeau amândouă de mâini să plece.
Dar ea stătea nemişcată şi se juca cu panglica verde care i se dezlegase
din păr. Subţire, zveltă, îmbrăcată în alb strălucitor, fără podoabe, numai o
cruciuliţă de aur, de la botezul ei, la gât şi un crin de argint, amuletă, pe
pieptul ei necopt încă, uşor ridicat. Ce uimea la fata asta erau sprâncenele
ei, subţiri, drepte ca nişte săgeţi, care săltau apoi năvalnic spre înălţimi, şi
astfel ochii ei, negri, migdalaţi, păreau totdeauna aspri şi înfuriaţi.
Îşi înşfăcă părul dezlegat, de parcă s-ar fi mâniat pe el, îl răsuci, îl legă
strâns cu panglica verde de mătase şi se întoarse către tovarăşele ei:
— Să mergem, spuse ea stăruitor, să mergem mai jos, la cealaltă
bisericuţă, la Porziuncola, să-l lăsăm aici pe sior Francisc să facă ce-o vrea.
A avut, zice, un vis!
Ermelinda ridică murmurând coşul cu merinde, sora mai mică, Agnes,
luă paneraşul cu fructe, iar Clara porni înainte şi o luară toate spre câmpie,
printre măslini.
— Am scăpat… murmură Francisc şi răsuflă adânc uşurat, ca şi cum ar
fi ocolit o mare primejdie.
1918
 Se grămădi pe prag şi privea printre măslini cum strălucesc şi cum se
sting şi cum dispar în sfârşit cele trei fetişcane.
— Am scăpat… spuse din nou şi se ridică.
Era aproape amiază de-acum. Mă privi. Îi dispăruse de pe chip orice
teamă.
— Frate Leo – glasul i se schimbase acum, răsunând serios şi hotărât –,
frate Leo, n-am spus că suntem, noi doi, o oaste şi că pornim să eliberăm
Sfântul Mormânt? Nu zâmbi, să crezi! O să începem de la cele mici, de la
cele lesnicioase; încet-încet o să ne luăm apoi la trântă şi cu cele mari; iar
pe urmă, când o să sfârşim şi cu cele mari, o să ne războim cu cele peste
putinţă. Pricepi ce-ţi spun? Sau crezi că zac încă în pat, în casa lui
Bernardone, şi aiurez?
— Cu cele peste putinţă, frate Francisc… am zis eu înspăimântat. Ce
vrei să spui? Unde ai în gând s-ajungi?
— Nu mi-ai spus chiar tu, frate Leo, într-o zi că te-ai dus la un pustnic
vestit, care se nevoia în vârful unui copac: „Dă-mi un sfat, părinte sfânt!“ i-
ai strigat. Iar el, din vârful copacului, ţi-a răspuns: „Să ajungi până unde
poţi!“ – „Mai dă-mi şi alt sfat, părinte sfânt!“ i-ai strigat din nou. „Să
ajungi şi unde nu poţi!“ ţi-a răspuns el. Vezi tu, frate Leo, o să ajungem şi
unde nu putem. În ceasul acesta, din ruinele bisericuţei Sfântului Damian
ne luăm avânt. Pricepi ce-ţi spun?
— Nu mă întreba, Francisc, am răspuns eu, şi inima-mi luase foc, de
putea să ardă o pădure deasă-ntreagă. Nu mă întreba, Francisc, nimic nu
pricep şi pe toate le pricep. Porunceşte.
— O să adunăm pietre, încă mai am şi-o pungă cu bani de-ai lui
Bernardone, o să cumpărăm unelte de zidari şi var să ne-apucăm noi doi
să-ntărim zidurile. O să cumpărăm şi ţigle pentru acoperiş, ca să nu intre
apa înăuntru când plouă; şi vopsea, să vopsim ferestrele şi uşile; şi ulei
pentru candela sfântului. De câţi ani n-a fost luminat? Noi o să-l luminăm.
Pricepi?
Mi-am suflecat mânecile; cuvintele lui mă aprinseseră.
— Când începem?
— Acum. Sfântul Damian e plouat, e doborât, se poticneşte prin
întuneric, nu mai poate să aştepte. Dar crezi, frate Leo, că sufletul nostru
1919
poate să mai aştepte? E plouat şi el, e doborât, se poticneşte prin întuneric.
Înainte, prietene, în numele Domnului!
Aruncă mantaua de catifea de pe el şi începu să adune pietrele care se
rostogoliseră şi umpluseră curtea. Iar eu alergam în jur, îmi umpleam poala
cu pietre, le căram şi am făcut din ele o grămadă. Francisc muncea şi cânta
iarăşi cântecele trubadureşti pe care le învăţase de mic şi care vorbeau
despre dragoste. Despre care dragoste? Trubadurii cântau virtuţile domniţei
mult iubite; dar precis că Francisc, în avântul lui, cântând, o avea în minte
pe Fecioara Maria.
Era deja seară când ne-am întors acasă. Tot drumul am vorbit cu ardoare
despre pietre şi var şi mistrii, ca doi zidari; şi era ca şi cum am fi vorbit
despre Dumnezeu şi despre mântuirea lumii care se prăbuşeşte. În seara
aceea am înţeles pentru prima dată că toate sunt una şi că în spatele fie şi
celei mai neînsemnate lucrări de peste zi se află soarta omului. Iar Francisc
era şi el adânc răscolit, simţea şi el că nu există lucrare mică şi mare, că fie
şi o pietricică de potriveşti într-un zid gata să se surpe e ca şi cum întăreşti
lumea să nu cadă; e ca şi cum îţi întăreşti sufletul să nu cadă.
Când am ajuns acasă, signora Pica şedea la fereastră şi cerceta drumul
neliniştită. Nu se lăsase întunericul, era încă lumină, ne zări de departe şi
coborî să deschidă ea singură poarta. Voia să-l certe pe fiul ei că a întârziat,
fiindcă era bolnav încă şi se obosise; dar când îi văzu chipul tăcu. Îl privea
uimită, şi în cele din urmă deschise gura.
— De ce îţi străluceşte aşa faţa, fiule? zise ea.
— Şi încă nici nu ştii, mamă! răspunse Francisc râzând. Ăsta-i doar
începutul. Ne aflăm pe prima treaptă – şi sunt cu totul şaptezeci şi şapte de
mii.
O luă de braţ pe mama lui şi i se aplecă la ureche:
— Astă-seară o să mănânce împreună cu noi, la aceeaşi masă, fratele
Leo, îi spuse el.
A doua zi dimineaţă ne-am strecurat afară din casă, ca nişte hoţi, şi am
coborât la bazar; am cumpărat unelte, două ciocane, două mistrii şi pensule
şi vopsele, am comandat ţigle şi var şi am pornit în grabă către Sfântul
Damian.
1920
 Cerul era uşor înnorat, de la munte cobora un vântişor înţepător, era
frig. În curţi cocoşii cântau, se trezeau oamenii şi animalele, măslinii
străluceau, boii porniseră deja la sfânta lor muncă de fiecare zi.
— Aşa se trezeşte şi sufletul, se întoarse o clipă Francisc şi-mi spuse:
cinci boi are şi el, îi înjugă dis-de-dimineaţă şi începe să are şi să semene.
— Să semene ce? am zis eu, neputând să pricep.
— Împărăţia Cerurilor. Împărăţia Cerurilor sau iadul, răspunse Francisc
şi se aplecă să rupă de pe marginea drumului o frumoasă margaretă
galbenă.
Dar cum întinse mâna, şi-o retrase şi se căi.
— Dumnezeu a trimis-o să împodobească drumul. Să nu abatem de la
datoria lor creaturile lui Dumnezeu.
Spuse, şi-i făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi fost sora lui iubită şi îşi
lua rămas-bun de la ea.
Când am ajuns la paraclisul în ruine, preotul lui paroh şedea pe prag şi
se încălzea la soare. Bătrân, încovoiat de ani, o ruină şi el, ca bisericuţa
Sfântului Damian, de sărăcie. O clipă, când îl zări de departe Francisc, se
opri speriat.
— Nu cumva eşti Sfântul Damian? murmură el.
Dar îndată îşi reveni, făcu câţiva paşi, se apropie şi îl recunoscu.
— Este parohul, bătrânul părinte Antonio; îl cunosc.
Spuse, şi înaintă liniştit să salute. Se aplecă şi îi sărută mâna.
— Cu îngăduinţa ta, părinte, întărim paraclisul. Mi-a apărut în vis
sfântul şi i-am dat cuvântul meu.
Preotul ridică brusc capul; în dărăpănătura aceea de trup ochiul îi
rămăsese numai flacără.
— De ce nu mi-a apărut mie? zise el cu mânie şi mâhnire. Am
îmbătrânit în slujba lui, mi-a mâncat tot ce-am avut şi n-am avut, să-i
aprind candela, să cumpăr mături să-l mătur, tămâie să-l tămâiez, vin să-i
curăţ icoana, şi niciodată nu mi-a apărut în vis să-mi spună o vorbă bună.
Iar acum, poftim, a venit la dumneata… Nu cumva eşti fiul lui sior
Bernardone, desfrânatul, nechibzuitul, care umblă toată noaptea pe uliţe cu
chitara?
— Eu sunt, răspunse Francisc, eu, desfrânatul, nechibzuitul, părinte.
1921
 — Atunci ce aşteaptă de la tine Dumnezeu?
— Nimic, răspunse Francisc, nimic. Eu însă aştept de la El totul.
— Care totul?
— Mântuirea sufletului meu.
Preotul lăsă capul în jos, se ruşină. Îşi puse palma streaşină, să nu-i ardă
soarele ochii, şi tăcu. Iar noi ne-am suflecat mânecile şi ne-am pus pe
treabă. Şi fără să vrem, încet-încet, amândoi ne-am aşternut pe cântat;
alergam ici şi colo, adunam pietre, iar când a venit şi varul am luat mistria;
eram ca două păsări care-şi clădesc cuibul primăvara.
— Cu ce semănăm, Francisc? l-am întrebat deodată pe tovarăşul meu.
— Cu două păsări care-şi clădesc cuibul primăvara, răspunse el râzând.
Preotul se ridicase şi se uita la noi tăcut. Din când în când arunca câte o
privire pe furiş la Francisc şi-şi făcea cruce. Către amiază plecă, se duse în
căsuţa lui de-alături şi peste puţin veni şi ne dădu, pe o tavă de lemn, doi
covrigi de orz în chip de pâine, doi pumni de măsline negre, o ceapă şi o
bărdăcuţă de vin.
— „Cel care munceşte să mănânce!“ a poruncit Apostolul Pavel, ne
spuse şi zâmbi.
Abia atunci am simţit că ne era foame, aşa că ne-am aşezat turceşte în
curte şi-am mâncat.
— Ai mâncat vreodată pâine mai gustoasă? făcu Francisc mestecând cu
desfătare la covrigul de orz. Măsline mai gustoase? Ai băut vreodată vin
mai sfânt?
— O dată, am răspuns eu, numai o dată, dar în somn. Se făcea că
intrasem în rai; cel flămând, desigur, visează pâini rotunde; intrasem în rai
şi a venit un înger cu o tavă, întocmai ca aceasta cu pâine de orz, cu
măsline şi o ceapă; şi cu o bărdăcuţă de vin. „Vii de departe, îmi spuse, ţi-o
fi foame. Şezi să mănânci, să bei, înainte de-a te înfăţişa lui Dumnezeu.“ Şi
m-am întins în iarba raiului şi am început să mănânc. Fiecare îmbucătură
într-o clipită cobora în mine şi se făcea suflet; pâine, vin, măsline, ceapă,
toate suflet. Ca şi-acum.
După masă ne-am pus iarăşi pe treabă; am cioplit pietre, am amestecat
var, am călăfătuit pereţii crăpaţi, şi cântam ce cântece ştiam, când a-nceput
să se lase seara. O clipă mi se păru că Sfântul Damian apăruse din biserică,
1922
se oprise în prag şi ne privea mulţumit, dar apoi am văzut că era preotul şi
ne zâmbea.
— Cine ştie, poate că e Sfântul Damian, spuse Francisc privind cu
respect la bătrânelul din prag. Se poate ca, după atâţia ani de rugăciune şi
sărăcie, cei doi să se fi făcut una.
Şi într-adevăr, când, întuneric de-acum, ne-am oprit din lucru şi i-am
urat noapte bună, faţa lui strălucea ca a sfântului.
N-o să povestesc aici câte zile şi săptămâni în şir am muncit, cum să-mi
mai amintesc? Curgea timpul ca apa, susura ca apa, susuram şi noi cu el,
lucram cu ciocanul, cu mistria, cu pensulele, cu vopselurile, montam ţiglele
pe acoperiş; urca soarele, se înălţa în mijlocul cerului, apunea; se agăţa pe
cer, spre apus, Luceafărul de seară, se lăsa noaptea, urcam voioşi, cu
mâinile pline de var, în Assisi… Numai asta pot să spun sigur: în toate
zilele şi săptămânile acelea noi amândoi am trăit bucuria şi graba şi
dragostea păsării care-şi clădeşte cuib. În zilele acelea sfinte, pentru prima
oară, am descoperit ce înseamnă pasăre, ce înseamnă cuib, ce bucurie e să
vezi măruntaiele tale pline de ouă! Şi toată viaţa vor străluci în amintirea
noastră zilele acelea, pline de bucurie, tandre, ca nişte ceremonii de
logodnă. Ca şi cum sufletul nostru s-ar fi logodit cu Dumnezeu.
Ce-nseamnă asta? îmi spuse Francisc într-o dimineaţă când ne apucam
de lucru. Ce-nseamnă asta, frate Leo? S-a schimbat lumea? Noi am
schimbat-o? Plâng şi râd, plâns şi râs una sunt, mi se pare că păşesc c-un
stat de om deasupra pământului, stau atârnat în văzduh! Şi tu, frate Leo?
— Eu, mi se pare că sunt o omidă afundată adânc în pământ, întreg
pământul e deasupra mea şi mă apasă greu, şi încep să găuresc lutul, să
deschid o galerie în sus, să străpung scoarţa şi să ies la lumină. Grea muncă
este să găureşti tot pământul, dar am răbdare, pentru că presimt că îndată ce
o să ies la lumină o să mă fac fluture.
— Asta este! Asta este! strigă Francisc bucuros. Acum am înţeles,
Dumnezeu să te aibă în pază, frate Leo! Suntem două omizi şi vrem să ne
facem fluturi. Înainte, aşadar, amestecă varul, cară pietre, dă-mi mistria!
Terminaserăm de-acum de întărit biserica Sfântului Damian, când
bătrânul Bernardone s-a întors din călătorie. Se arătă nedumerit că nu-l
1923
vede pe fiul său la prăvălie; nu mai venea să-l ajute la treburi, pleca în zori,
se întorcea noaptea şi mânca singur, parcă nu-l mai vedea.
— Unde se duce odorul tău în fiecare dimineaţă în loc să aibă grijă de
prăvălie? o întrebă pe femeia lui, mânios.
Iar aceasta lăsă ochii-n jos, nu avea curaj să-l privească.
— A avut un vis, răspunse ea, i-a apărut Sfântul Damian şi mare i-a fost
bucuria să-i întărească bisericuţa.
— Şi?
— În fiecare dimineaţă pleacă, se duce acolo şi zideşte.
— El singur? Cu mâinile lui?
— Cu mâinile lui.
— El singur?
— Cu cerşetorul, prietenul lui.
Sior Bernardone încreţi sprâncenele şi strânse pumnul.
— Signora Pica, zise el, pe rău drum a apucat-o fiul tău şi de vină eşti
tu.
— Eu?
— Tu, sângele tău. Are trubaduri în el sângele tău şi nătăfleţi şi nebuni,
s-o ştii.
Ochii mamei se umplură de lacrimi; Bernardone îşi luă toiagul.
— O să mă duc eu să-l adun de pe drumuri, zise. Nu are în el numai
sângele tău, îl are şi pe-al meu; n-o să se piardă.
Puţin înainte de amiază apăru la biserica Sfântul Damian. Faţa îi era
întunecată, obosise din pricina drumului şi răsufla greu. Francisc era
căţărat pe acoperişul bisericii şi monta ţiglele; în ziua aceea ne terminam
treaba, şi cânta cu mai mult chef cântece trubadureşti în limba mamei lui.
Bernardone ridică toiagul.
— Ei, meştere, strigă el, coboară, că am nevoie de tine!
— Bine-ai venit, sior Bernardone, răspunse Francisc de sus, de pe
acoperiş. Ce pofteşti?
— Mi-a crăpat şi mie prăvălia, vino s-o întăreşti.
— Nu întăresc prăvălii, le dărâm, sior Bernardone, să mă ierţi!
Bernardone răcni, bătu înfuriat cu toiagul în dalele de piatră din curte.
Voia să vorbească, dar nu găsi cuvintele, buzele i se încleştară.
1924
 — Coboară! mugi el în sfârşit. Eu îţi poruncesc, nu ştii cine sunt? Sunt
tatăl tău!
— Tatăl meu este Dumnezeu, sior Bernardone, nimeni altul, iertare.
— Dar eu?
Lui sior Bernardone îi spumegau buzele; cum stătea în soare, parcă-i
fumega şi părul.
— Dar eu? strigă din nou. Eu ce sunt? Cine sunt?
— Sior Bernardone, care are prăvălie în piaţa din Assisi şi adună aur în
lăzile sale şi dezbracă, nu îmbracă lumea.
Din căsuţa lui, preotul auzi strigăte şi apăru; îl văzu pe bătrânul
Bernardone şi înţelese; se apropie înspăimântat şi scoase din sân punga cu
banii pe care i-i dăduse Francisc să cumpere ulei pentru candela sfântului.
— Iartă-mă, sior Bernardone, zise el, banii aceştia sunt ai tăi, mi i-a dat
fiul tău, nu m-am atins de ei.
Bernardone înşfăcă punga, o aruncă în buzunarul său larg şi nici nu se
întoarse să se uite la preot.
Ridică iarăşi toiagul spre acoperiş.
— Blestematule, strigă el, coboară să te rup în bătaie!
— Vin, îi răspunse Francisc şi începu să coboare.
Eu am lăsat jos mistria şi m-am oprit să văd ce se-ntâmplă.
Francisc îşi scutură praful şi varul de pe haine şi porni spre tatăl său.
Bătrânul Bernardone îl privea şi arunca flăcări din ochi ca să-l ardă. Nu se
mişca, nu vorbea; avea toiagul ridicat şi aştepta să vină fiul aproape de el.
Veni; şi pe când tânărul se apleca să-l salute şi avea mâinile cruce pe piept,
bătrânul Bernardone ridică mâna lui mare, grea, şi-i izbi cu putere o palmă
peste obrazul drept; şi-atunci Francisc îl întoarse şi pe cel stâng.
— Loveşte şi celălalt obraz, sior Bernardone, spuse liniştit. Loveşte şi
celălalt obraz, să nu rămână supărat.
Am dat să alerg, să-mi apăr prietenul, dar el întinse mâna.
— Să nu te amesteci în lucrările lui Dumnezeu, frate Leo! zise. Sior
Bernardone îl ajută pe fiul lui să găsească mântuirea. Loveşte, sior
Bernardone!
Atunci bătrânul Bernardone îşi ieşi din minţi; ridică toiagul să-şi
lovească fiul drept în moalele capului, dar mâna lui se opri în aer,
1925
neclintită. Francisc, uimit, înălţă capul. Din fruntea lui Bernardone
ţâşniseră broboane mari de sudoare şi buzele i se făcuseră vinete; groaza îi
pocise faţa, parcă se căznea să coboare toiagul în capul fiului, dar mâna lui
înlemnise.
Francisc văzu ochii tatălui său, care priveau holbaţi, plini de spaimă, în
aer. Vreun înger înfuriat poate că se repezise asupra lui şi-i reţinuse braţul.
Nici eu, nici Francisc nu-l vedeam, dar îi auzeam aripile mâniate în
văzduh.
— Tată, zise Francisc, nu este nimic… nu este nimic, nu te teme.
Sufletului său i se făcu milă de el. Dădu să-l prindă de braţ, dar brusc
bătrânul Bernardone se prăbuşi grămadă pe pietre.
Când îşi reveni, soarele atârna în piscul cerului, bătrânul preot încă ţinea
în mână cupa cu apă din care îi stropise tâmplele, iar Francisc şedea
turceşte alături de tatăl său, îşi sprijinea capul în pumni şi privea în
depărtare muntele Subasio, scăldat în lumină.
Bătrânul Bernardone se ridică în capul oaselor, îşi adună toiagul, iar eu
am alergat imediat să-l ajut să se scoale, dar cu o mişcare a mâinii mă
alungă. Se ridică în picioare sleit de puteri, îşi şterse sudoarea, nu vorbi şi
nu aruncă o privire nici fiului său, care încă stătea pe jos, nici bătrânului
preot cu cupa de apă; îşi scutură hainele, se sprijini greu în toiag şi începu
încet urcuşul; peste puţin dispăru la cotitura drumului.
În noaptea aceea Francisc nu s-a întors acasă; am rămas şi eu cu el.
Găsise, de câteva zile, o peşteră aproape de biserica Sfântul Damian şi din
când în când părăsea biserica şi se vâra acolo înăuntru, ceasuri multe; poate
că se ruga, pentru că atunci când ieşea din peşteră şi venea să se apuce
iarăşi de lucru în jurul capului său tremura un cerc de lumină, cum îl
vedem în icoane în jurul capetelor de sfinţi; zăbovea în jurul capului său
flacăra rugăciunii.
Ne-am retras în peşteră, în jur mirosea greu a pământ umed; am pus
două pietre drept pernă şi ne-am întins fără să mâncăm, fără să schimbăm o
vorbă; eu eram obosit, m-a luat repede somnul. Trebuie să fi fost aproape
de revărsatul zorilor, când, abia răsuflând, l-am zărit pe Francisc şezând la
intrarea în peşteră, cu faţa înţepenită între genunchi, şi auzeam un murmur
1926
domol, tărăgănat, ca şi cum ar fi plâns încet, să nu mă trezească. De multe
ori apoi de-a lungul anilor mi-a fost dat să-l aud pe Francisc plângând, dar
în dimineaţa aceea plânsul lui era ca al unui prunc care vrea să sugă şi nu
are mamă.
M-am târât până la intrare, am îngenuncheat lângă el şi mi-am aţintit
ochii spre cer. Începuseră de-acum să se înceţoşeze stelele, câteva încă
atârnau pe cerul alb ca laptele, iar una mai mare decât toate strălucea verde,
trandafirie, albastră.
— Ce stea este asta, frate Francisc? l-am întrebat ca să-i abat gândul. Ai
auzit?
Îşi reţinu plânsul.
— Poate că e vreun arhanghel, cine ştie, arhanghelul Gavriil. La fel,
strălucind, a coborât într-o dimineaţă pe pământ şi a spus „Bucură-te,
Marie!“.
Şi peste puţin:
— Iar steaua asta, cu strălucirea ei mare, pe care o vezi că joacă la
răsărit şi-acum o să dispară în lumina soarelui, este Lucifer!
— Lucifer! am spus eu speriat. De ce? De ce? Nu-i drept, ăsta e mai
strălucitor şi decât arhanghelul Gavriil! Aşa l-a pedepsit Dumnezeu?
— Aşa, răspunse Francisc cu glasul înăbuşit. Nu există pedeapsă mai
grea, frate Leo, decât aceasta: să răspunzi răutăţii cu bunătate.
Şi peste puţin:
— De ce te miri? Nu mi-a făcut Dumnezeu asta şi mie? Mie,
nemernicul, nenorocitul, neînsemnatul Lucifer? În loc să arunce trăsnetul
să mă facă cenuşă, într-un miez de noapte în care cântam beat, sătul,
desfrânat, ce-a făcut? Mi l-a trimis pe Sfântul Damian în somn şi mi-a
poruncit: „Pune spatele tău, sprijină Biserica aflată-n primejdie. Am
încredere în tine.“ Credeam că vorbea despre bisericuţa ruinată… Şi am
clădit-o… Dar acum…
Oftă, deschise braţele şi respiră uşor.
— Acum? am zis eu şi l-am privit neliniştit.
— Acum inima tot nu mi s-a liniştit. Nu, nu vorbea despre bisericuţă, la
asta m-am gândit toată noaptea. Încep, frate Leo, încep să pricep tainicul,
înfricoşătorul înţeles…
1927
 Tăcu.
— Nu pot să-l aud şi eu, frate Francisc? Spune-mi-l, să mă bucur şi eu.
— N-o să te bucuri, sărmane frate Leo, n-o să te bucuri, o să te-
ngrozeşti. Ai răbdare, vino cu mine şi ai încredere. Încet-încet vei înţelege,
vei începe să plângi, poate şi să vrei să te-ntorci. E greu urcuşul, dar va fi,
cine ştie, prea târziu să te mai întorci…
I-am luat mâna şi am dat să i-o sărut, dar nu m-a lăsat.
— Unde mă duci o să merg, frate Francisc. Nu mai întreb, călăuzeşte-
mă!
Am tăcut. Priveam lumina care creştea, coasta muntelui se făcuse din
violetă trandafirie, din trandafirie albă ca laptele; măslinii, pietrele,
pământurile râdeau. Apăru soarele şi se aşeză pe o stâncă; iar noi, la
intrarea în peştera întunecată, am înălţat mâinile şi i-am spus bun venit.
M-am ridicat să cobor la biserica Sfântul Damian, să adun uneltele, să
mătur înăuntru şi să fac ordine.
— Dăruieşte-i bătrânului paroh uneltele, spuse Francisc. Sărută-le una
câte una înainte de-a le da, frate Leo, şi-au făcut bine datoria, de-acum nu
mai avem nevoie de ele. Biserica pe care o vom întări acum nu se întăreşte
cu mistrie şi var.
Mă pregăteam să-l întreb, dar îndată am renunţat. Într-o zi, mi-am zis în
sinea mea, într-o zi o să înţeleg, trebuie să am răbdare.
— Mergi cu binecuvântarea Domnului. Eu o să rămân toată ziua aici în
peşteră, vreau să mă rog lui Dumnezeu, am multe să-i spun, să-mi dea
putere. O prăpastie este înaintea mea, cum să sar? Iar dacă nu sar, cum voi
putea să ajung la Dumnezeu?
Am plecat. Ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea în peşteră am aflat după
ani mulţi, când Francisc ridicase deja piciorul şi se pregătea să plece de pe
pământ. Îmi amintesc că era o noapte în care nu putea deloc să doarmă,
întins direct pe pământ în faţă la Porziuncola; şobolanii mişunau şi voiau
să-i mănânce ce-i mai rămăsese din trup; m-a strigat să mă aşez alături de
el, să-i alung şi să-i ţin companie; în veghea aceea mi-a destăinuit ce se
petrecuse atunci în peşteră.
Când a rămas aşadar singur în peşteră, a căzut cu faţa la pământ, săruta
lutul şi striga pe Dumnezeu: „Ştiu că eşti peste tot“, îi spunea, „oricare
1928
piatră aş ridica-o Te voi găsi, în oricare fântână m-aş apleca, voi vedea
chipul tău, orice omidă aş privi, pe spatele ei care se pregăteşte să scoată
aripi voi găsi scris numele Tău. Eşti deci şi în peştera asta şi în bulgărele de
pământ pe care se sprijină acum gura mea; şi mă vezi şi mă auzi şi ţi-e milă
de mine.
Ascultă-mă, aşadar, Tată! Noaptea trecută, în peştera asta, am strigat
plin de bucurie: «Am făcut ce mi-ai poruncit; am zidit, am întărit biserica
Sfântul Damian». Iar Tu mi-ai răspuns: «Nu este de ajuns!» «Nu este de
ajuns? Ce vrei să mai fac? Porunceşte!» Şi-atunci am auzit iarăşi glasul
Tău: «Francisc, Francisc, întăreşte-l pe Francisc, pe fiul lui Bernardone!»
«Cum să-l întăresc, Doamne? Sunt multe căi, care e calea mea? Cum să
biruiesc demonii din mine? Sunt mulţi, dacă nu mă ajuţi, sunt pierdut! Cum
să îndepărtez trupul, să nu intre între noi, Doamne, să ne despartă? Ai
văzut şi Tu singur, îndată ce am zărit o fată la biserica Sfântul Damian,
inima mea s-a tulburat; îndată ce l-am zărit pe tatăl meu, inima mea s-a
tulburat; cum să scap, Doamne, de tatăl şi de mama mea, şi de femeie, de
trai bun, de prieteni? Şi de mândrie, de dorinţa de glorie şi de fericire?
Şapte sunt demonii ucigători şi toţi şapte sug inima mea. Cum să scap,
Doamne, de Francisc?“
Aşa striga şi aiura şi se sfâşia căzut cu faţa la pământ în peşteră, toată
ziua; pe la asfinţit, pe când eu încă umblam prin Assisi şi cerşeam,
Francisc auzi un glas deasupra lui: „Francisc!“ „Iată-mă, Doamne,
porunceşte!“ „Francisc, poţi să te duci în Assisi, unde te-ai născut şi te
cunosc toţi, poţi să te duci şi, în faţa casei tatălui tău, să începi să cânţi şi să
dansezi şi să baţi din palme şi să strigi numele Meu?“
Francisc asculta, se înfiora şi tăcea; iar glasul se auzi iarăşi de deasupra
lui, mai aproape acum, în ureche. „Poţi să-l calci în picioare, să-l înjoseşti
pe Francisc acesta? Francisc acesta ne împiedică să ne întâlnim, nimiceşte-
l! O să te alerge copiii, o să arunce cu pietre în tine; o să apară fetele la
ferestre şi-o să izbucnească în râs; iar tu să stai, plin de sânge de la
loviturile de pietre, vesel, şi să strigi: «Cine aruncă în mine o piatră să aibă
binecuvântarea lui Dumnezeu o dată; cine aruncă în mine două pietre să
aibă binecuvântarea lui Dumnezeu de două ori; cine aruncă în mine trei

1929
pietre să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu de trei ori!» Poţi? Poţi? De ce
taci?“
Francisc asculta, asculta şi tremura. „Nu pot, se gândea el, nu pot…“
Dar se ruşină să mărturisească; deschise gura: „Nu vrei, Doamne, să mă
trimiţi în alt oraş, să dansez în mijlocul oraşului şi să strig numele Tău?“
Dar glasul răspunse, aspru, numai dispreţ: „Nu, în Assisi!“
Şi Francisc muşcă pământul unde-şi sprijinise gura, iar ochii i se
umplură de lacrimi: „Doamne, strigă el, ai milă! Dă-mi timp să-mi
pregătesc sufletul, să-mi pregătesc trupul; trei zile îţi cer, trei nopţi, nimic
altceva!“ Iar glasul iarăşi tună, de-acum nu în urechea lui Francisc, ci în
măruntaiele lui: „Nu, acum!“ „De ce te grăbeşti, Doamne? De ce vrei să
mă pedepseşti atât de tare?“ „Pentru că te iubesc…“, se auzi acum şoptit,
tandru, în inima lui Francisc, glasul lui Dumnezeu.
Şi într-o clipită inima i se îndulci, o forţă intră în el, nu a lui, ci una
atotputernică; chipul îi străluci, se ridică, genunchii i se-ntăriseră acum, se
opri la intrarea în peşteră, soarele stătea să asfinţească, şi îşi făcu cruce.
— Mă duc, spuse el.
Tocmai mă întoarceam de la cerşit, cu traista plină de pâine uscată. L-
am văzut cum stă la intrarea în peşteră şi faţa lui era ca soarele care a
răsărit. Ochii mi s-au înceţoşat şi am pus mâna streaşină. Aveam în gând
să-i spun: „Am adus pâine, Francisc; cum posteşti toată ziua, poate că ţi-e
foame, aşază-te să mâncăm“; dar m-am ruşinat. Am simţit imediat că-n
clipa aceea nu avea nevoie de pâine.
Îndată ce mă văzu, ridică mâna.
— Să mergem, spuse.
— Unde?
— Să sărim!
Iarăşi mi-a fost frică să-ntreb. Să sărim? Cum? Nu înţelegeam, dar el a
luat-o înainte, păşea grăbit pe pietre şi pe pământ, şi am pornit pe drumul
spre Assisi.

1930
 V

Se însera. Întunecat, vişiniu era cerul spre apus şi nori ciudaţi urcau şi
răcoreau cu milă pământul, care fierbea încă de arşiţa zilei. Preamănoasa
câmpie a Umbriei se odihnea. Îşi sfârşise datoria, dăduse grâu, vin, ulei
oamenilor, şi acum se odihnea; privea cerul şi aştepta cu încredere ploaia,
să lege din nou în ea seminţele.
Se întorceau cei întârziaţi pe ogoare, iar înaintea lor mergeau încet,
nobil, boii, hrăniţi bine şi blânzi; se răsuceau o clipă şi ne priveau
binevoitori, fără uimire, ca şi cum am fi fost şi noi boi de altă rasă şi ne
întorceam şi noi după truda noastră de-o zi în staulul plin de paie şi la
porţia de mâncare, în Assisi.
Francisc mergea înainte gânditor; din când în când se oprea, privea
cerul, trăgea cu urechea, de parcă ar fi aşteptat să-i vorbească cineva; dar
nu auzea decât foşnetul moale al vântului prin copaci şi câinii care lătrau,
departe, în Assisi. Ofta şi începea iarăşi urcuşul.
Se întoarse o clipă; mă aştepta să mă apropii.
— Frate Leo, îmi spuse încet, complice, ştii să dansezi?
Iar eu am râs:
— Să dansez? Nu cumva mergem la vreo nuntă, frate Francisc?
— Da, la o nuntă, acolo mergem, frate Leo, şi nu râde. Se mărită roaba
lui Dumnezeu…
— Care roabă a lui Dumnezeu?
— Roaba lui Dumnezeu, inima, cu Marele ei Iubit.
— Cu Dumnezeu, frate Francisc?
— Cu Dumnezeu, frate Leo, şi trebuie să dansăm. În mijlocul pieţei, în
faţa casei lui Bernardone, va fi nunta, şi trebuie să batem din palme şi să

1931
cântăm, frate Leo, şi să vină poporul să ne stropească spre noroc cu pietre
şi coji de lămâi.
— Au dispărut bomboanele şi frunzele de laur şi florile de lămâi? De ce
pietre şi coji de lămâi, frate Francisc?
— Aşa vrea Ginerele, frate.
Porni iarăşi la drum, şi nu mai vorbi după aceea; dar priveam pulpele lui
subţiri şi picioarele lui goale, însângerate, care se împleticeau şi se
poticneau. Alerga acum; îl apucase deodată o grabă şi o mare dorinţă;
privea în zare Assisi şi alerga.
Dar când am ajuns la poarta fortăreţei genunchii i s-au tăiat şi s-a oprit;
m-a luat de braţ şi glasul lui ieşi rugător, obosit:
— Frate Leo, aminteşte-ţi de noaptea cea de pe Muntele Măslinilor,
cum a ridicat Cristos mâinile spre cer şi a strigat: „Tată, nu-mi da să beau
paharul acesta!“ Sudoarea îi curgea pe frunte, tremura; L-am văzut, eram
acolo, frate Leo, şi L-am văzut, tremura…
— Linişteşte-te, linişteşte-te, frate Francisc, nu tremura. Hai să ne
întoarcem în peştera noastră; tu să te rogi toată ziua, eu să cerşesc toată
ziua, şi seara să şedem noi doi înaintea unei bucăţi de pâine şi să vorbim
despre Dumnezeu.
Îi vorbeam liniştit, dulce, pentru că mă temeam de ochii lui, care ardeau.
Dar el era departe tare, pe Muntele Măslinilor, şi nu auzea.
— Tremura, murmură el iarăşi, tremura… Cum a luat paharul şi l-a băut
dintr-o înghiţitură, până la fund!
Îmi dădu drumul la braţ, păşi cu hotărâre pe poarta oraşului, se întoarse,
mă privi şi ridică mâna.
— Să mergem, spuse cu glas puternic.
Şi, mai încet, murmură:
— Hristoase, ajută-mă!
Iar eu alergam în urma lui, îi ghiceam suferinţa, şi m-am apropiat s-o
împart cu el. Cu ce seamănă sufletul omului, mă gândeam, privind paloarea
şi tremurul lui Francisc, cu ce seamănă sufletul omului? C-un cuib plin de
ouă? Cu pământul căruia îi este sete şi care priveşte cerul întrebându-se
când o să plouă? Un ah! este sufletul omului, un geamăt care urcă la cer.
Francisc se opri şi mă privi:
1932
 — Frate Leo, dacă vrei, poţi să pleci.
— Nu plec, am răspuns eu, chiar de-ai pleca tu, eu o să intru acum.
— Măcar de-aş putea să plec, să scap. Nu pot!
Ridică ochii spre cer:
— În dosul apei, pâinii, sărutului e faţa Ta; în dosul setei, foamei,
fecioriei e faţa Ta. Cum să pot, Doamne, să scap de Tine?
Făcu un salt şi intră pe prima străduţă, se opri în piaţa Sfântul Gheorghe
şi începu să sară, să bată din palme şi să strige:
— Veniţi! Veniţi! Veniţi să ascultaţi o nebunie nouă!
Era ceasul în care gospodarii se întorceau de la bostănăriile lor şi de la
vii, cu măgăruşii încărcaţi; negustorii şi meşterii îşi închideau prăvăliile şi
se adunau prin taverne să bea o cinzeacă şi să se prindă cu prietenii la dulce
taifas. Bătrânele şedeau pe pragurile lor, ochii li se înceţoşaseră şi se
plictisiseră de-acum să tot privească drumurile şi oamenii şi măgăruşii din
Assisi. Dar tinerii şi tinerele se spălaseră, se schimbaseră şi se plimbau în
seara aceea de sâmbătă încolo şi-ncoace prin oraşul lung şi strâmt; se
pornise un vântişor răcoros, norii se împrăştiaseră, vălureau panglicile în
părul fetelor şi tinerii se-nfuriau şi le deocheau pe fete cu dorinţă şi cu jind;
în taverne răsunau primele lăute.
Deodată râsete, strigăte, huiduieli; lumea se întoarse; de la marginea
pieţei apăru Francisc sărind şi dansând, cu mantaua sumeasă şi strigând:
— Veniţi, veniţi, veniţi să ascultaţi, fraţilor, o nebunie nouă!
Iar în urma lui o ceată de copii râdeau în hohote, îl hăituiau şi aruncau
cu pietre după el.
Eu alergam în urma lui, îi ameninţam cu toiagul, dar de pe toate
drumurile apăreau pe neaşteptate alţii, se uneau toţi împreună şi se aruncau
asupra lui Francisc; iar el, liniştit, râdea, din când în când se oprea, întindea
braţele spre copii şi striga:
— Cine aruncă în mine c-o piatră să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu
o dată; cine aruncă în mine cu două pietre să aibă binecuvântarea lui
Dumnezeu de două ori; cine aruncă în mine cu trei pietre să aibă
binecuvântarea lui Dumnezeu de trei ori…
Şi dă-i, asupra lui cădea o ploaie de pietre.
1933
 Din fruntea şi din bărbia lui Francisc curgea acum sânge, săreau
gospodarii din taverne şi râdeau, iar câinii din Assisi se asmuţiră şi ei, se
adunară şi începură să-l latre. Eu mă oprisem în faţa lui Francisc să-mi iau
şi eu partea mea de pietre, dar el mă dădea la o parte, ţopăia vrăjit şi cânta,
plin de sânge:
— Ascultaţi, fraţilor, o nebunie nouă!
Lumea râdea, tinerii fluierau, mieunau, lătrau să-i acopere glasul, fetele
se înghesuiseră pe la coloanele templului vechi şi ţipau, iar unul din
taverna din faţă strigă:
— Măi, nu eşti cumva Francisc petrecăreţul, fiul lui Bernardone? Hai,
spune nebunia ta cea nouă, să vedem!
— Spune! Spune! Spune! se auziră de peste tot glasuri şi hohote de râs.
Iar Francisc se căţără pe treptele templului, deschise braţele spre
poporul care-l huiduia şi strigă:
— Dragoste! Dragoste! Dragoste!
Alerga de la o margine la alta a pieţei, ţopăia şi striga; la balconul unei
vile, aplecată, o fată privea, privea şi plângea.
— Clara! se auzi un glas dinăuntru, Clara!
Dar fata nu se mişcă.
Deodată îmi îngheţă sângele; se auzi un răcnet, lumea se dădu la o parte
şi huiduielile încetară. Un zdrahon ţâşnise, îl înhăţase pe Francisc de
grumaz şi-l zgâlţâia. Era tatăl lui, sior Bernardone.
— Să mergem! răcni el.
Dar Francisc se prinse de o coloană a templului.
— Unde? strigă el. Nu merg nicăieri!
— Acasă!
— Aici este casa mea, aici, în piaţă. Iar aceştia, bărbaţii şi femeile care
mă huiduie, sunt tatăl şi mama mea.
Bătrânul Bernardone îşi ieşi din fire; îl înhăţă cu amândouă mâinile de
mijloc pe fiul său, ca să-l desprindă de coloană.
— Nu plec! Nu plec! ţipa Francisc, se arunca şi lua iarăşi în braţe
coloana. Nu am tată şi mamă, nu am casă, numai pe Dumnezeu!
Tăcea, dar apoi îndată începu iarăşi să strige:
— Numai pe Dumnezeu! Numai pe Dumnezeu!
1934
 Lumea izbucni în hohote de râs.
— Nu aveam un măscărici să ne treacă timpul, spuse unul cu faţă de
şoarece – Sabatino, l-am recunoscut. Acum, slavă Domnului, îl avem pe
fiul lui Bernardone! Să fii sănătos, Francisc, ursul lui Dumnezeu, saltă,
dansează!
Lumea izbucni iar în hohote de râs.
În clipa aceea trecea prin piaţă episcopul de Assisi14. Bătrân respectabil,
blând, dulce la vorbă, care se gândea la iad şi tremura, se gândea la rai şi
tremura, ruga pe Satana să se pocăiască şi, fără împotrivire, în linişte, cu
căinţă, să intre şi el în rai.
Îşi făcuse şi în seara aceea ocolul prin mahalalele sărace, iar în urma lui
venea diaconul c-un coş gol; episcopul îl umpluse cu merinde şi le
împărţise sărăcimii. Ţinea în mână pateriţa înaltă cu mâner de fildeş, când
auzi strigăte şi se opri. Francisc striga încă: „Numai pe Dumnezeu îl am!
Numai pe Dumnezeu!“ şi izbucneau râsetele mulţimii.
Episcopului i se păru atunci că cineva era în primejdie şi că-l chema în
ajutor pe el, reprezentantul lui Dumnezeu în Assisi; grăbi cât putu pasul şi
se apropie.
Nu se lăsase încă noaptea, stăruiau ultimele licăriri ale asfinţitului.
Episcopul îl văzu pe Francisc şi îl recunoscu; îl văzu şi pe bătrânul
Bernardone năpustit asupra lui, luptându-se să-l târască. Ridică pateriţa:
— Sior Bernardone, spuse el cu glas aspru, este o ruşine ca un fruntaş al
ţinutului să ajungă teatrul lumii. Dacă ai vreo neînţelegere cu fiul tău,
poftiţi îndată la Episcopie s-o judecăm.
Se întoarse către Francisc:
— Copilul meu, nu te împotrivi; l-ai chemat pe Dumnezeu, eu sunt
reprezentantul lui Dumnezeu în Assisi, vino cu mine!
Francisc se dezlipi de coloană, se întoarse şi mă văzu lângă el:
— Vino cu mine, frate Leo, începe urcuşul.
Episcopul porni înainte; în urmă, Francisc şi cu mine; mai în urmă,
urlând, bătrânul Bernardone. Încă şi mai în urmă, la distanţă, venea
poporul de jos, agitat.
O clipă Francisc se întoarse:

1935
 — Frate Leo, îmi zise încet, ţi-e frică? Te ruşinezi? Ţi-o spun din nou:
dacă vrei, poţi să pleci; de ce să te încurci cu mine? Pleacă!
— Câtă vreme mă aflu cu tine, frate Francisc, nu mi-e frică, nu mă
ruşinez; n-o să te las niciodată.
— Ai timp, stărui el, mi-e milă de tine, pleacă!
Iar eu atunci n-am putut să mă mai stăpânesc şi am izbucnit în plâns.
Francisc îmi atinse umărul cu tandreţe:
— Bine, bine, leuţul lui Dumnezeu, rămâi!
Am ajuns la Episcopie. Curtea era întunecată, am intrat; în urma noastră
pătrunse şi mult popor, alergau şi câţiva fruntaşi să privească mândri
decăderea fiului lui Bernardone.
Aprinseră policandrul şi se lumină holul cel mare al palatului; deasupra
tronului episcopal era Cristos răstignit, frumos, îmbujorat, bine hrănit.
Episcopul îşi făcu cruce şi se aşeză pe tron; în dreapta lui se opri sior
Bernardone, în stânga, Francisc; mai în spate, cinci-şase fruntaşi, şi mai în
spate, lipit de perete, poporul.
Îmi amintesc bine, din seara aceea, toate cele: cuvintele episcopului,
dulceaţa şi strălucirea lui Francisc, furia lui Bernardone. Dar le voi povesti
în grabă, ca să ajung la esenţă; la clipa cea mare în care Francisc a stat gol
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Aşadar episcopul urcă pe tron şi îşi făcu cruce:
— În numele lui Dumnezeu, sior Pietro Bernardone, spuse el, ascult, ce
supărare ai cu fiul tău?
— Preasfinţite, răspunse bătrânul Bernardone cu glas răguşit crăpând de
furie, fiul acesta al meu nu mai are mintea întreagă. Are vise smintite, aude
glasuri în văzduh, ia aur din cuferele mele şi-l risipeşte şi mă ruinează.
Până acum cheltuia pe petreceri, dar îmi spuneam că-i tânăr şi că o să-i
treacă; acum însă sunt disperat deja. Se înhăitează cu zdrenţăroşii, doarme
prin peşteri, plânge, râde fără motiv şi în ultima vreme l-a apucat mania de-
a zidi bisericuţele prăbuşite; dar astăzi s-a întâmplat răul cel mai mare, a
intrat în Assisi şi a-nceput să cânte şi să danseze în mijlocul pieţei, iar
lumea râdea… Îmi face sângele de ruşine, n-am nevoie de el!
— Aşadar? făcu episcopul, văzând că Bernardone ezită.

1936
 — Aşadar, spuse bătrânul Bernardone ridicând braţul deasupra capului
fiului său, aşadar înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor îl dezmoştenesc, îl
socotesc copil părăsit, nu mai este fiul meu.
Un murmur tăinuit se ridică dinspre fruntaşi şi dinspre popor, dar
episcopul scutură din mână şi tăcură; se întoarse către Francisc, care
plecase capul în pământ şi asculta.
— Ce ai de spus în apărarea ta, fiu al lui Cristos, Francisc? întrebă el.
Francisc săltă capul:
— Nimic, răspunse; numai acest lucru.
Şi, fără să ajungă vreunul din noi să-l împiedice, se repezi, îşi lepădă
veşmintele de catifea pe care le purta, le făcu boccea, se aplecă în linişte, în
tăcere, şi le puse la picioarele bătrânului Bernardone.
Şi, gol, cum l-a născut mama sa, veni şi se opri înaintea tronului
episcopal.
— Preasfinţite, spuse el, şi hainele astea pe care le purtam erau ale lui, i
le-am înapoiat. Nu mai are fiu, nu mai am tată, ne-am înţeles.
Am rămas toţi cu gura căscată; ochii tuturor se umplură de lacrimi.
Bernardone se aplecă, luă bocceaua şi o petrecu la subsuoară.
Episcopul coborî de pe tron, ochii îi erau şi lui plini de lacrimi, îşi
scoase mantia şi înfăşură goliciunea lui Francisc.
— Copilul meu, spuse cu mâhnire, de ce-ai făcut asta? Nu ţi-a fost
ruşine de oameni?
— Nu, preasfinţite, răspunse Francisc cu umilinţă, numai de Dumnezeu.
Numai de Dumnezeu mă ruşinez, preasfinţite, iartă-mă.
Se întoarse către fruntaşi şi către popor:
— Fraţilor, ascultaţi toţi ce-mi porunceşte Dumnezeu: până acum îl
numeam pe sior Pietro Bernardone tatăl meu; de-acum încolo, voi spune:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri“. Rup lanţurile care mă legau de pământ;
iau avânt să mă-ntorc la casa mea, în cer. Aceasta este, fraţilor, ascultaţi-o,
nebunia cea nouă.
Bătrânul Bernardone nu mai putu să se stăpânească, spumega. Se repezi
cu pumnul ridicat la Francisc, dar episcopul ajunse la el şi îl ţinu.
— Nu mai ai putere asupra lui, zise el. Stăpâneşte-ţi mânia, sior
Bernardone!
1937
 Iar Bernardone privi ca un taur în jur, parcă scotea fum pe nări, îşi
muşcă buzele să nu blesteme, strânse bocceaua la subsuoară şi plecă,
izbind furios uşa în urma lui.
Episcopul se întoarse atunci spre mine:
— Du-te să-i spui bătrânului grădinar să-ţi dea o haină veche de-a lui,
să-şi îmbrace Francisc goliciunea.
Am alergat şi îndată am adus o manta veche, peticită de-a grădinarului;
Francisc desenă pe spatele ei, cu tibişir, o cruce şi o îmbrăcă.
Se aplecă, sărută mâna episcopului şi apoi se întoarse către fruntaşi şi
popor:
— Să fiţi sănătoşi, le spuse. Dumnezeu să se milostivească, fraţii mei,
de sufletele voastre!
Episcopul îl însoţi câţiva paşi în curte pe Francisc; se aplecă şi îi spuse
încet:
— Ai grijă, Francisc, ai ajuns prea sus…
— Acolo se află Dumnezeu, preasfinţite, răspunse Francisc.
Episcopul clătină din cap.
— Şi virtutea are nevoie de măsură, spuse el, altfel se poate să ajungă
neruşinare.
— În măsură este omul, dincolo de măsură, Dumnezeu, într-acolo mă
duc, preasfinţite, făcu Francisc, înaintând spre poartă – se grăbea.
Episcopul îl prinse de mână cu milă:
— Nu te grăbi, copilul meu, zise el, văd în jurul capului tău văzduhul
plin de luptă, nelinişte şi sânge. Nu porni la luptă, copile, înainte de a veni
să mă vezi. Sunt bătrân şi am suferit multe, iar prin ce treci tu acum eu am
trecut deja, pot, cred, să-ţi dau ajutor.
— O să vin, preasfinţite, să-mi dai binecuvântarea ta, spuse Francisc şi
păşi pragul.
Am alergat şi eu în urma lui şi am ieşit în drum. Întuneric beznă, luna
încă nu apăruse, cerul atârna înnorat; sufla un vânt umed, ca şi cum ar fi
plouat în munţi.
Drumul era pustiu, în case se aprindeau lămpile, lumea cina. Am
zăbovit îndelung amândoi în mijlocul drumului; unde să ne ducem? Încotro
1938
s-o luăm? Spre câmpie, spre munte, spre pustiu? Spre oameni? În dreapta
şi-n stânga Dumnezeu, în câmpie şi-n munţi Dumnezeu, toate drumurile
erau sfinte.
Francisc nu alesese încă; stătea nemişcat în mijlocul drumului.
— Şi-acum, frate Francisc, i-am spus, unde mergem?
Râse liniştit, ca un copil.
— În cer, răspunse el. N-ai văzut? Am dat pământului cu piciorul şi am
sărit. Haide, frate Leo, în numele lui Dumnezeu!
Spuse, şi se întoarse spre dreapta, către muntele Subasio.
Am ieşit pe poarta de nord a fortăreţei şi am intrat în pustiu; am început
urcuşul. Mult timp, Francisc tăcu; mergea înainte, se desluşea în întuneric
trupul său subţire, despicând drumul ca o sabie; iar mantia lui largă, găurită
în atâtea locuri, flutura ca nişte aripi.
Eu eram obosit şi mi-era foame. M-am oprit şi am privit către Assisi;
luminile erau încă aprinse, se auzea încă vuietul omenesc şi lătratul
câinilor. O lună ciuntită, strivită, numai suferinţă apăru de la marginea
cerului.
Francisc nu-mi auzea paşii în urma lui, aşa că se întoarse şi mă văzu
privind în urmă oraşul înnoptat.
— Ei, frate Leo, îmi strigă el, de ce te-ai oprit aşa, deodată? De ce
priveşti în urmă? Nu-ţi aminteşti ce a poruncit Cristos? Scutură-ţi praful
din Assisi de pe picioare, praful tatălui şi mamei tale, praful omului!
— Nu te-ngrijora, frate Francisc, asta fac, scutur praful, am răspuns eu.
Nu m-a făcut Dumnezeu, vai, nici erou, nic laş; sufletul meu se zbate
între cele două.
Am pornit din nou la drum. Francisc începuse să cânte iarăşi, încet, în
limba mamei lui; era fericit, împlinise iar porunca lui Dumnezeu, a dansat,
a cântat în mijlocul oraşului Assisi, şi-a părăsit tatăl şi mama, a rupt
lanţurile care îl legau de pământ şi s-a eliberat. Nu cânta la fel şi când a
împlinit prima poruncă a lui Dumnezeu zidind bisericuţa Sfântul Damian?
Porunca de-acum a fost mai grea, de aceea şi bucuria era mai mare.
Intraserăm în sălbatica pădure de stejari; luna arunca o palidă lumină
tristă peste crengi şi stânci, iar din când în când o cucuvea zbura uşor pe
deasupra capetelor noastre. Şi pe neaşteptate, în timp ce Francisc cânta, se
1939
auziră paşi grei printre copaci şi răsuflări de oameni. Cântecul lui Francisc
se întrerupse, şi ne-am oprit.
— Aici şi-au făcut bârlog nişte tâlhari, am zis eu, suntem pierduţi.
— Nu e pierdut, frate Leo, cine n-are nimic de pierdut, răspunse
Francisc. Nu te teme.
Pe când vorbeam se auziră crengi rupându-se, iar paşii se apropiau; şi
deodată cinci-şase oameni fioroşi săriră înaintea noastră cu pumnalele
ridicate. Doi mă înhăţară pe mine şi mă trântiră la pământ, iar ceilalţi se
repeziră la Francisc.
— Cine eşti? îi strigară scrâşnind din dinţi.
— Sunt trimisul Marelui Împărat, răspunse Francisc, liniştit.
— Şi ce cauţi aici?
— Am venit să-i chem pe fraţii tâlhari să poftească în cer; Marele
Împărat face nuntă, Îl însoară pe Fiul Său, şi-i cheamă la masă.
Unul se apropie cu o făclie aprinsă şi privi palida faţă înfometată a lui
Francisc, picioarele lui goale, însângerate şi mantaua lui zdrenţuită. Râseră
toţi.
— Tu, trimisul Marelui Împărat? Tu, aşa zdrenţăros, desculţ? făcură ei
batjocoritor şi începură să-l scotocească să-i găsească punga cu bani.
Nu găsiră nimic. Scotociră şi traista pe care o ţineam eu în spinare, dar
tot nu găsiră nimic, nici măcar o coajă de pâine uscată. Îl priviră iarăşi la
lumina făcliei pe Francisc.
— Parcă e nebun, zise unul, ne ostenim în zadar.
— Să-i rupem în bătaie, zise un altul, şi să-i aruncăm în groapă; aşa n-o
să ne ostenim chiar în zadar.
Ridicară cozile de bou pe care le ţineau în mâini şi începură să ne
lovească fără milă. Eu strigam, mă durea; dar Francisc, la fiecare lovitură
de gârbaci pe care o primea, îşi făcea cruce şi murmura: „Slavă Ţie,
Doamne!“.
— Măi, ăsta nu e nebun, zise unul, este sfânt.
— E acelaşi lucru, răspunse un altul, care părea căpetenia; ridicaţi-i
acum, i-am aranjat bine, aruncaţi-i în groapă.
Ne înşfăcară de umeri şi de picioare, ne aruncară în groapă şi plecară
râzând şi înjurând.
1940
 Francisc întinse mâna şi îmi mângâie spinarea.
— Te doare, frate Leo? întrebă el.
— Oare pe tine nu te doare, frate Francisc? am stăruit eu. Asta e carne,
nu îndură.
— Nu huli carnea, frate Leo, aminteşte-ţi ce spuneam odată: poate şi ea
să se facă duh într-o zi. Uite, s-a făcut deja; îţi jur, frate Leo, nu mă doare.
Groapa era adâncă, ne căzneam s-o urcăm, alunecam şi ne rostogoleam
iarăşi la fund.
— Bine stăm aici, frate Leo, spuse Francisc. Căutam adăpost să ne
petrecem noaptea; uite-l, Dumnezeu ni l-a trimis, mare este harul Său! Să
dormim aşadar aici, iar dimineaţă o să trimită tot Dumnezeu soarele să ne
arate drumul.
Ne-am îngrămădit unul în altul, pentru că ne era frig, şi am închis ochii;
spatele încă mă ustura, dar eram prea istovit, şi am adormit. A adormit oare
şi Francisc? Nu ştiu. Nu cred, pentru că din când în când auzeam prin somn
un glas care cânta.
Dumnezeu aduse zorii zilei, am ieşit de-a buşilea din groapă şi am
pornit iarăşi la drum. Ba tăceam mult timp, ba însăilam vorbe despre
Dumnezeu, despre timp, despre iarna care ne apăsa din spate. Iar când
vedeam de departe vreun sat, Francisc mă trăgea de mânecă bucuros.
— Să mergem, îmi spunea, să mergem, frate Leo, repede. Tot o fi în
căsuţele astea vreun suflet care vrea să se mântuiască. Să mergem să-l
găsim.
Intram în sat, iar Francisc striga, ca şi cum ar fi fost crainic:
— Ei, săteni, veniţi să vedeţi! Aduc lucruri noi şi le împart; să ia cine
apucă! Har! Har! Pomană!
Găsiserăm pe drum un zurgălău mare de berbec, Francisc suna din el pe
ulicioarele satului şi striga. Iar sătenii auzeau şi alergau, femei şi bărbaţi, să
vadă ce har aduceam şi-mpărţeam. Atunci Francisc urca pe o piatră şi
începea să vorbească despre dragoste. Să iubim pe Dumnezeu şi oamenii,
prieteni şi duşmani deopotrivă, să iubim animalele şi păsările şi pământul
pe care călcăm. Vorbea fermecat despre dragoste, iar când nu mai putea să-
şi găsească cuvintele, îl apuca plânsul. Mulţi îl ascultau şi râdeau, alţii se

1941
mâniau, copiii aruncau cu pietre în el, puţini se apropiau într-ascuns şi-i
sărutau mâna.
Luam apoi la rând porţile, întindeam mâna şi cerşeam. Ne dădeau câte-o
bucată de pâine uscată, beam apă de la fântâna satului, plecam şi porneam
spre alt sat. Treceau zile, săptămâni, nu-mi amintesc; timpul e rotund, se
rostogolea repede.
Într-un orăşel, nu-mi aduc aminte numele lui, un vechi prieten al lui
Francisc, cu care petrecea odată demult, îl văzu stând în mijlocul pieţei,
dansând şi cântând şi crăinicind noile lui mărfuri. Alergă uimit:
— Francisc, vechiul meu prieten, îi strigă, cum ai ajuns aşa? Cine te-a
adus în starea asta?
— Dumnezeu, răspunse Francisc zâmbind.
— Unde sunt hainele tale de mătase şi pana roşie de la pălărie şi inelele
de aur?
— Mi le împrumutase Satana, i le-am înapoiat.
Prietenul îl privea din creştet până-n tălpi – mantaua găurită în atâtea
locuri, picioarele goale, capul descoperit –, se tot mira şi nu putea să
priceapă.
— De unde vii, Francisc? întrebă în cele din urmă, cu milă.
— Din altă lume, răspunse acesta.
— Şi unde te duci?
— În altă lume.
— Şi de ce cânţi?
— Ca să nu rătăcesc drumul.
Prietenul clătină din cap dezamăgit. Va fi avut inimă bună tânărul
acesta, pentru că îl luă pe Francisc de mână şi îmi făcu semn şi mie, aşa că
am alergat în urma lor.
— Francisc, prieten vechi, dacă am înţeles bine, vrei să izbăveşti lumea,
dar ascultă-mă şi pe mine: e iarnă deja, vino acasă la mine să-ţi dau o haină
călduroasă, ca să nu mori de frig, fiindcă atunci cum o să mai izbăveşti
lumea?
— Mă îmbrac cu Dumnezeu, spuse Francisc, nu mi-e frig.
Prietenul râse:

1942
 — Te îmbraci cu Dumnezeu, zise el, dar nu e de ajuns; e nevoie şi de-o
haină călduroasă; ţie ţi-e milă să calci şi un vierme, fie-ţi milă şi de trupul
tău; un vierme este şi el, înfăşoară-l cu o haină. Şi nu uita că de trupul tău e
nevoie ca să mântuieşti lumea. Fără el…
— Ai dreptate, făcu Francisc; asta înseamnă să studiezi, mintea ta taie
ca briciul. Da, trupul este trebuincios încă, să mergem!
Şi am ajuns acasă la prietenul lui; era bogat, se duse într-o cămară şi ieşi
ţinând în mână o haină de lână lungă şi groasă, o pereche de sandale, din
acelea de care poartă păstorii, şi un toiag, un toiag păstoresc.
— Sunt hainele păstorului meu, zise el, îmbracă-te.
Francisc privi haina de lână şi o măsura pe el, îi ajungea până la
picioare; punea gluga, o dădea jos şi râdea ca un copil.
— Îmi place, spuse în cele din urmă, culoarea ei este precum a
pământului toamna, când îl sapă oamenii, aminteşte de lut. Dă-i, Rufine
dragă, pentru dragostea lui Cristos, una la fel şi fratelui meu Leo.
Prietenul se bucură.
— E lucru mare, zise el, dacă o să trăiesc de-acum în amintirea
oamenilor pentru că ţi-am dat haina asta şi-ai făcut-o rasă! Ai de gând să
întemeiezi şi dumneata, ca Sfântul Benedict, vreun ordin călugăresc?
— Eu am de gând, sau Dumnezeu? Pe El să-L întrebi, pe El îl întreb şi
eu.
Se dădu la o parte, îmbrăcă noua rasă, luă din curte o bucată de sfoară şi
se încinse. În timpul acesta prietenul mi-a adus şi mie îmbrăcăminte, m-am
îmbrăcat, m-am încins şi eu cu sfoară, şi imediat mi se încălzi spinarea;
prietenul îmi luă traista, intră în cămară şi o umplu cu merinde.
Francisc îi întinse mâna.
— Strânge o mână de ţărână, îi spuse.
Acela râse şi îi strânse mâna.
— Iubite prieten, frate Rufine, cu rasa asta să dea Dumnezeu să intri
într-o zi în Împărăţia Cerurilor. La bună vedere!
— Unde? făcu Rufino râzând. În Împărăţia Cerurilor?
— Nu, în împărăţia din lumea asta. Să dea Dumnezeu ca într-o zi să
intri şi tu pe drumul bucuriei desăvârşite.
Am pornit iarăşi la drum. Cerul era înnorat, era frig.
1943
 — Ai văzut? zise Francisc râzând. Când nu te gândeşti ce-o să mănânci
şi ce-o să îmbraci, Dumnezeu se gândeşte pentru tine şi-ţi trimite un
Rufino cu o traistă cu de-ale gurii şi cu două schimburi de haine de lână.
Înaintam către răsărit şi eram mândri amândoi de hainele noastre cele
noi, precum copiii; parc-am fi îmbrăcat o armură de luptă şi alergam la
război.
— Altă bucurie pe lume nu există, frate Leo, decât să faci voia lui
Dumnezeu. Ştii de ce?
— De unde să ştiu, frate Francisc, luminează-mă.
— Pentru că ceea ce vrea Dumnezeu, asta şi numai asta vrem şi noi, dar
n-o ştim. Şi vine Dumnezeu şi ne trezeşte sufletul; îi dezvăluie ce vrea şi
nu ştie. Asta este taina, frate Leo. Fac voia lui Dumnezeu, înseamnă că fac
cea mai adânc ascunsă voie a mea. Chiar şi înăuntrul celui mai nevrednic
om există un rob al lui Dumnezeu care doarme.
— Atunci, de-asta ai întărit bisericuţa Sfântul Damian? Era voia ta şi n-
o ştiai, şi-a venit Dumnezeu în somnul tău şi ţi-a dezvăluit-o? De-asta i-ai
părăsit pe tatăl şi pe mama ta?
— Da, de-asta. De-asta ai părăsit şi tu totul şi m-ai urmat.
— Dar uneori, m-am împotrivit eu cu vorba, uneori, frate Francisc,
vrem multe lucruri; care din toate este voia lui Dumnezeu?
— Cel mai greu, răspunse Francisc şi oftă.
Tunete îndepărtate se auziră dintr-odată; văzduhul mirosi a ploaie.
— Şi-acum ce vrei adânc înlăuntrul tău, frate Francisc? Poţi să afli
înainte să-ţi spună Dumnezeu?
Francisc lăsă capul în jos ascultând cu atenţie şi oftă iarăşi.
— Nu pot, spuse în cele din urmă. Ştiu adânc în mine ce nu vreau; dar
ce vreau nu ştiu.
— Ce nu vrei, frate Francisc? Ce urăşti şi de ce te temi mai mult decât
de orice? Iartă-mă că te-ntreb.
Francisc şovăi o clipă; deschise gura, dar o închise imediat. În cele din
urmă se hotărî şi vorbi:
— Uite, nu vreau leproşi, nu pot să-i văd. Fie şi numai dacă desluşesc
de departe clopoţeii pe care-i poartă ca să-i audă trecătorii şi să se
1944
îndepărteze, leşin. Iartă-mă, Doamne; de nimic pe lume nu mi-e scârbă ca
de leproşi.
Scuipă şi deodată îl apucă greaţa şi ameţeala; se rezemă de un copac ca
să-şi revină.
— Rău, neputincios, nefericit e sufletul omului, murmură el. Rău,
neputincios, nefericit… Când, Doamne, o să ţi se facă milă de el şi-o să-l
izbăveşti?
Începu să plouă; ne-am pus glugile şi am mers repede, ca să ajungem în
primul sat. Trecu o fată.
— Daţi-mi binecuvântarea voastră, sfinţi ai lui Dumnezeu, spuse ea
salutând.
Francisc duse mâna la inimă şi răspunse la salut, dar nu ridică ochii s-o
vadă. Era frumoasă, bine legată, veselă.
— De ce nu ridici ochii s-o vezi, frate? am întrebat eu.
— Cum să ridic ochii şi s-o privesc în faţă pe mireasa lui Cristos?
răspunse el.
Mergeam, mergeam, pustiu peste tot; nici urmă de om nicăieri. Ne
prinse noaptea. Ploaia se înteţea mereu.
— Să găsim o peşteră să ne adăpostim în ea, am zis eu. Dumnezeu nu
vrea să mergem mai departe.
— Dumnezeu nu vrea să mergem mai departe, ai dreptate, frate Leo;
nici noi, aşadar, nu vrem!
Am scotocit peste tot, prin întuneric, coasta muntelui; am găsit o peşteră
şi am intrat. Francisc se întinse mulţumit.
— Dumnezeu, zise el, trimite ploile, dar şi gluga; se înteţeşte ploaia,
trimite şi peştera.
— Asta înseamnă înţelepciune, i-am spus eu.
— Asta înseamnă bunătate, îndreptă Francisc.
Am desfăcut traista, am împărţit mâncarea îmbelşugată pe care ne-o
dăruise prietenul Rufino şi am mâncat. Şi îndată, obosiţi cum eram, am
închis ochii să dormim. Eu, ţărănoi cum sunt, am adormit imediat; vai, nu
aveam griji atât de mari cât să-mi alunge somnul; dar Francisc, cred, n-a
dormit; în zori scoase un strigăt şi sări ca ars, zgâlţâindu-mă cu piciorul.
— Frate Leo, strigă el, trezeşte-te, s-a luminat de ziuă!
1945
 — Încă-i întuneric, frate Francisc, am răspuns eu picotind. De ce te
grăbeşti?
— Nu mă grăbesc eu, frate Leo, se grăbeşte El, Dumnezeu. Trezeşte-te!
M-am ridicat în capul oaselor:
— Ai avut un vis?
— Nu. Toată noaptea n-am putut s-adorm; în zori am închis ochii şi-am
rugat pe Dumnezeu: „Tată, lasă-mă să dorm; sunt slujitor, slujitorul Tău,
am făcut ce mi-ai poruncit: am întărit biserica Sfântul Damian, am dansat
şi m-am făcut de râsul lumii în Assisi; am părăsit pe tatăl şi pe mama mea;
de ce nu mă laşi să dorm? Ce altceva ceri de la mine? Nu e de ajuns?“
Şi s-a auzit atunci de deasupra mea, nu de deasupra mea, ci dinlăuntrul
meu, un glas sălbatic: „Nu, nu e de ajuns!“
Jur, frate Leo, nu dormeam, nu a fost vis; toate se poate să fie vis, tu şi
cu mine şi peştera asta şi ploaia; glasul acela însă n-a fost vis.
„Nu e de ajuns? am strigat îngrozit. Ce altceva mai ceri de la mine? –
Ridică-te, s-a luminat de ziuă, porneşte la drum; o să opresc de dragul tău
ploaia. Porneşte la drum şi-o să auzi clopoţei; este un lepros, eu ţi-l trimit;
cazi asupra lui şi sărută-l, auzi? Te faci că nu auzi; de ce nu răspunzi?“
N-am mai răbdat. „Nu eşti tată, i-am strigat, nu iubeşti oamenii! Eşti
nemilos şi atotputernic şi te joci cu noi! Ai auzit acum, pe drum, când îi
spuneam prietenului meu că nu pot să ating un lepros, şi-ndată vrei să mă
arunci în braţele leprei. Chiar nu există alt drum, mai lesnicios, pe unde să
vină bietul om, Doamne, să te găsească?“
Măruntaiele parcă mi s-au despicat; cineva a râs înlăuntrul meu.
„Nu există!“ se auzi peste puţin glasul, şi apoi tăcu brusc.
Ascultam, înfiorându-mă.
— Şi-acum? am spus eu, privindu-l cu adâncă durere pe Francisc, care
se ridicase împleticindu-se şi privea afară în faţa peşterii cu groază.
Nu auzi.
— Şi-acum? l-am întrebat din nou.
Se întoarse.
— Ce acum? făcu el încruntând sprâncenele. Nu există acum. Ridică-te
să mergem să-l găsim!
— Pe cine?
1946
 Francisc coborî glasul, şi simţeam cum îi tremură tot trupul său cel
chinuit.
— Pe lepros… răspunse el încet.
Am ieşit din peşteră. Se revărsau zorii; ploaia se oprise, norii se
rostogoleau pe cer şi fugeau, parcă-i gonea suflarea lui Dumnezeu; de
fiecare frunză din copaci atârna sclipind o picătură de apă; iar în picătura
de apă se întindea întreg curcubeul.
Am pornit la drum, am coborât către câmpia care dormea încă acoperită
de negura dimineţii; Francisc mergea cu paşi mari înainte, se grăbea.
Soarele urcă deasupra muntelui; se încălzi pământul, şi ne-am încălzit şi
noi; am desluşit jos de tot, în dosul pinilor, un oraş mare.
— Ce oraş este acesta, frate Leo? întrebă Francisc.
— M-am zăpăcit, frate Francisc, parcă le văd pentru prima oară pe
toate. Cred că este Ravenna.
Dintr-odată Francisc se opri, palid ca ceara. Mă apucă de braţ.
— Auzi? zise încet.
— Nu, ce?
— Clopoţei…
Şi îndată ce a spus, am auzit şi eu dinspre câmpie, într-adevăr, departe
încă, sunet de clopoţei. Ne-am oprit amândoi, iar lui Francisc îi tremura
vârful bărbiei; clopoţeii se tot apropiau.
— Vine… se bâlbâi Francisc şi se sprijini de mine tremurând tot.
Vine…
— Să fugim, să scăpăm! am zis eu şi l-am apucat pe Francisc de mijloc,
ca să-l ridic să plecăm.
— Să ne ducem unde? Să scăpăm de Dumnezeu, cum? Cum, nefericite
frate Leo?
— Să schimbăm drumul, frate Francisc.
— Pe fiecare drum o să găsim şi-un lepros. Ai să vezi, o să se umple
drumurile de leproşi; până o să cădem în braţele lor, să-i facem să dispară.
Aşadar, întăreşte-ţi inima, şi să mergem!
Clopoţeii se auziră de-acum aproape de noi, în dosul copacilor. Soseau.
— Fă-ţi curaj, Francisc, frate, am zis eu. Dumnezeu o să-ţi dea puterea
să înduri.
1947
 Dar Francisc luase deja avânt, alerga; leprosul apăruse sub copaci; ţinea
în mână un toiag plin de clopoţei şi-l clătina, să-l audă trecătorii şi să fugă.
Francisc alerga cu braţele deschise, iar leprosul îl văzu şi se opri. Scoase
un strigăt ascuţit, de parcă s-ar fi temut; ca şi cum obosise şi nu mai putea
să înainteze, genunchii i se înmuiau. M-am apropiat şi eu, şi priveam cu
spaimă; nasul leprosului putrezise şi jumătate căzuse, mâinile îi erau fără
degete, butuci, iar buzele îi erau o rană sângerândă.
Francisc căzu asupra leprosului, îl îmbrăţişă, se aplecă şi îl sărută pe
gură. Iar apoi îl ridică în braţe, îl acoperi cu rasa lui şi începu să înainteze
încet, călcând greu, către oraş; cu siguranţă era pe-acolo, aproape, vreo
leprozerie unde să-l lase.
Mergea, mergeam şi eu în urma lui, iar ochii mi se umpluseră de
lacrimi. Aspru este Dumnezeu, foarte aspru, n-are milă de oameni; ce-
nsemnau toate câte-mi spusese Francisc? Voia lui Dumnezeu este oare cea
mai adâncă voie a noastră şi n-o ştim? Nu, nu! Dumnezeu ne spune: „Ce
nu vrei? Aceea eu vreau! Ce urăşti? Aceea eu iubesc. Fă ceea ce nu-ţi
place; aceea-mi place mie!“ Şi uite, acum bietul Francisc l-a sărutat pe
lepros şi-l cară în braţe.
Soarele urcase, se apropia de mijlocul cerului; începură iarăşi să cadă
picături mari de ploaie. Oraşul se mărise acum, o clipă străluci în soare,
turnurile lui, bisericile lui, casele. Ne apropiam.
Dintr-odată l-am văzut pe Francisc oprindu-se brusc. Se aplecă şi dădu
rasa la o parte ca să-l dezvelească pe lepros; imediat scoase un strigăt
puternic: rasa era goală!
Se întoarse şi mă privi; deschise şi închise gura să vorbească, dar nu
izbuti. Faţa în schimb îi strălucea; ardea; mustaţă, barbă, nas, gură, toate
dispăruseră într-o flacără.
Se rostogoli pe jos, se întinse pe burtă şi începu să sărute pământul
plângând. Eu, în picioare deasupra lui, tremuram; n-a fost un lepros, a fost
însuşi Cristos, care coborâse pe pământ mâncat de lepră, ca să-l încerce pe
Francisc.
Trecu un ţăran; îl văzu pe Francisc întins pe jos în ploaie, plângând, şi
se opri.

1948
 — De ce plânge, întrebă el, ce-a păţit? Nu cumva au căzut asupra lui
tâlharii şi l-au bătut?
— Nu, am răspuns. Tocmai a trecut Cristos, el L-a văzut şi plânge de
bucuria Lui.
Ţăranul ridică din umeri, râse şi trecu mai departe, grăbit.
Francisc deschise ochii, privi cerul înnorat, privi ploaia care cădea rar şi
înceţoşa văzduhul, apoi plecă ochii şi mă văzu pe mine. Nu putea încă să
vorbească; doar îmi zâmbi. Iar eu m-am rostogolit îndată jos, în mijlocul
drumului, lângă el, şi-l sărutam şi-i mângâiam faţa cu tandreţe ca să-
ndulcesc pe el urma fulgerului lui Dumnezeu. Trupul lui încă scotea aburi.
Cât timp, câte ceasuri am rămas acolo, în mijlocul drumului, întinşi,
tăcuţi? Nu pot să spun; dar când ne-am ridicat şi am privit în jur, soarele
asfinţea. Francisc îşi recăpătase acum vorbirea.
— Frate Leo, ai văzut? Ai înţeles?
— Am văzut, frate Francisc, am văzut, dar n-am înţeles decât asta:
Dumnezeu se joacă cu noi.
— Eu, frate Leo, am înţeles asta: toţi leproşii, mutilaţii, păcătoşii, dacă-i
săruţi pe gură…
Tăcu; se înspăimântă să-şi sfârşească gândul.
— Luminează-mă, frate Francisc, luminează-mă, nu mă lăsa în
întuneric.
Trecu mult timp; în sfârşit, înfiorându-se, murmură:
— Toţi aceştia, dacă-i săruţi pe gură, iartă-mă, Doamne, se fac Cristos.
Era deja noapte când am ajuns în marele oraş. Am văzut pinii lui înalţi
şi stufoşi, am desluşit în penumbră turnurile lui rotunde şi am simţit
împrejurul nostru suflarea întinsă a mării; am mirosit apa ei sărată şi ne-am
răcorit; sosiserăm în vestita Ravenna.
— Oraş nobil, spuse Francisc, plin de palate şi biserici şi de veche
glorie; îmi place.
— Aici să rămânem să iernăm, am zis eu. S-au năpustit ploile, s-au
umflat râurile, unde să ne ducem? Iar aici vor fi poate suflete care te
aşteaptă pline de speranţă, frate Francisc.

1949
 Eram osteniţi, nu puteam să mergem mai departe, aşa că ne-am oprit în
afara oraşului, la faimoasa mănăstire a Sfântului Apollinarius. Porţile erau
zăvorâte, se înnoptase, mănăstirea nu se mai deschidea, nimeni nu putea să
intre. Începu să plouă cu găleata.
— Aici, în faţa porţii, o să dormim, iar dimineaţă, dacă vrea Dumnezeu,
intrăm să ne închinăm.
Deodată simţi că-i era foame.
— Nu mai e nimic în traistă, frate Leo? întrebă el.
— Nimic, frate, nimic; numai zurgălăul. Astăzi toată ziua n-am trecut
prin nici un sat. Ţi-e foame?
— Nu face nimic, mâine. Oraşul e mare, undeva, în vreo casă, se va găsi
o bucată de pâine să ne aştepte; pentru noi a frământat-o gospodina.
Ne-am făcut cruce, ne-am întins lipiţi de poarta mânăstirii şi ne-am
înghesuit iarăşi unul într-altul; eram uzi leoarcă, ne era frig.
— Frate Francisc, am zis eu, am avut toată viaţa mea o nedumerire,
luminează-mă: unii nu cer, şi dacă le dai nu primesc milostenia; alţii nu
cer, dar o primesc, iar alţii o cer. Cum e potrivit?
— Sfânta smerenie impune, frate Leo, să întinzi mâna şi să ceri şi să
primeşti; celelalte sunt aroganţă. Bogaţii sunt datori celor săraci, să le dea
datoria. Dar ajunge, nu mai întreba, dormi. Ai obosit, am obosit şi eu.
Noapte bună.
Francisc se grăbea, am înţeles, să rămână singur cu Dumnezeu. Am
tăcut, am închis ochii şi toată noaptea mi s-a părut că-l aud prin somn
vorbind, ba râdea, ba plângea.
A doua zi dimineaţă stăteam amândoi înaintea porţii şi aşteptam să vină
călugărul portar să deschidă; printre zăbrele vedeam, în lumina curţii,
grădina cu dafini şi chiparoşi, iar în jur chiliile arcuite, în mijloc fântâna de
marmură şi în fund faimoasa biserică pe care au construit-o şi-au
împodobit-o artişti ciudaţi şi iscusiţi din Răsărit.
Ieşi soarele şi apăru portarul cu cheile; uscăţiv, posomorât, cu barba
albă creaţă, desculţ. Mesteca ceva, ştirb. Cum ne văzu, faţa i se încruntă.
— Cerşetori? făcu el cu mânie. Mănăstirea nu are pâine pentru voi,
pomanagiilor!

1950
 — Nu suntem pomanagii, părinte chelar, răspunse Francisc cu blândeţe.
Lucrăm şi noi, ţinem şi noi chei, închidem şi deschidem.
— Ce închideţi şi deschideţi, nelegiuiţilor?
— Iadul.
— Iadul?
— Iadul, inima noastră.
Portarul mârâi ca un câine care stă să muşte, dar nu vorbi; luă cheia şi
deschise poarta, apoi trase zăvorul. Am intrat. Călugării nu erau în chiliile
lor; începuse utrenia. Se auzea dulcea psalmodie. Lumina coborâse acum,
inunda curtea; păsările se treziseră; un călugăraş, aplecat la fântână, scotea
apă; doi chiparoşi subţiri ca nişte săbii străjuiau în dreapta şi-n stânga
bisericii, precum doi arhangheli. Un dafin stufos mirosea plăcut în mijlocul
curţii.
Francisc rupse o frunză şi o sărută; o ţinea în mână, dreaptă ca pe o
lumânare aprinsă; împinse uşa bisericii şi intră. Mie mi-era sete, aşa că m-
am oprit aşteptând să tragă călugărul ciutura din fântână şi să beau. Am
băut, m-am răcorit, mi-am făcut cruce şi am mulţumit lui Dumnezeu, care
trimite setea şi apa.
Am păşit pragul bisericii şi am intrat; călugării cântau în stranele lor,
aerul mirosea frumos a tămâie, lumina intra prin vitralii, roşie, albastră,
verde; pe dalele de piatră l-am desluşit pe Francisc căzut în genunchi,
privind în sus, deasupra altarului.
Am ridicat şi eu ochii şi am văzut; ce era minunea aceea? Paradisul? Un
gigantic mozaic verde, alb, auriu; Sfântul Apollinarius în mijloc, cu
patrafirul auriu, cu mâinile ridicate, se ruga; în dreapta şi-n stânga lui, oi
albe ca neaua, chiparoşi şi pomi cu roade şi îngeri. Ce erau, Doamne,
verdeaţa aceea, prospeţimea, dulceaţa? Ce seninătate netulburată,
nemuritoare, ce pajişte înverzită unde să pască sufletul în veşnicie! Eu, deşi
eram doar un ţărănoi, n-am răbdat, am îngenuncheat lângă Francisc şi am
început să plâng.
— Taci, spuse el încet, nu plânge, nu râde, nu vorbi. Predă-te.
Mi se pare că toată ziua aceea n-am scos un cuvânt; nu-mi amintesc nici
cum am ieşit din biserică, nici dacă ne-au dat călugării o bucată de pâine,
nici când am intrat în oraş. Îmi amintesc numai că hoinăream în sus şi-n jos
1951
pe străzi, priveam oamenii, turnurile, palatele, şi nu vedeam decât o pajişte
verde, iar în mijloc, un sfânt şi oi albe, care alergau voioase să-l salute. Şi
deasupra o cruce uriaşă, care îşi deschidea braţele şi îmbrăţişa văzduhul.
Pe la asfinţit ne-am oprit în piaţa mare, cu statuia lui Cristos în mijloc,
care ducea pe umeri un miel; oaia cea pierdută, o aducea înapoi la stână.
Gospodarii îşi închideau atelierele, flăcăii şi fetele coborau din mahalale,
să le vadă şi să-i vadă, ploaia încetase, văzduhul de curând spălat mirosea a
pin. O clipă Francisc înşfăcă zurgălăul, voind să cheme poporul să asculte
noua nebunie; dar îndată se răzgândi; mintea sa va fi fost altundeva, aşa că
atârnă zurgălăul de sfoara lui înnodată şi se aşeză pe pământ, uitându-se la
lumea care trecea.
M-am aşezat şi eu alături de el. Deodată se întoarse:
— Undeva am mai văzut, frate Leo, pajiştea asta verde, unde Sfântul
Apollinarius şi slujitorii lui, îngerii, duc la păscut mieii. Dar unde? Când?
Mă căznesc să-mi amintesc, dar nu-mi amintesc. În vis?
Tăcu, şi deodată bătu din palme, bucuros.
— Slavă Ţie, Doamne, făcu el, am găsit! De ore-n şir mă chinuia grija
asta; unde? când? Acum am găsit!
Faţa îi străluci şi ochii i se umplură de smarald.
— Înlăuntrul meu! murmură el fericit.
Se înnopta, şi cu cât se înnopta auzeam mai limpede glasurile oraşului;
ca o fiară cu nenumărate capete, sătulă, întinsă în întuneric, cu mii de guri
omeneşti, de câini, de cai, cu mii de guri de lăută şi chitară; râdea, lătra,
necheza şi cânta; şi o clipă, cu cât noaptea se lăsa mai adânc, mi se păru că
Cristos stătea în mijloc, şi oaia pe care-o căra la stână nu era oaie, era
Ravenna.
— La ce te gândeşti? întrebă Francisc, văzându-mă că am ochii aţintiţi
la statuia de piatră a lui Cristos.
— Mă gândesc, frate Francisc, că asta nu e o oaie, este Ravenna.
— Nu e Ravenna, frate Leo, nu, nu e Ravenna, este lumea. Lumea
întreagă.
Am tăcut iarăşi. Şi-atunci veni şi se opri înaintea noastră un bătrân
fioros la înfăţişare, uriaş, cu mustaţa rasă, cu o lungă barbă albă şi creaţă,
1952
iar în lumina pe care o aruncau felinarele din taverne am desluşit faţa lui
arsă de soare, brăzdată de tăieturi de sabie.
Auzise ultimele noastre cuvinte, şi se aşeză cu picioarele încrucişate
alături de noi.
— Iertaţi-mă, zise el, de dimineaţă vă tot văd umblând cu traistele
goale, tăcuţi, parc-aţi fi şi parcă n-aţi fi cerşetori. Şi numai acum am auzit
cuvintele voastre şi mi-au plăcut. De mult timp mă gândesc, ce să fiţi voi
oare? Cerşetori? Trândavi? Neputincioşi? Sfinţi? Nu pot să aleg.
Francisc râse; ridică degetul şi arătă deasupra noastră statuia lui Cristos.
— Uite, zise, suntem oaia cea pierdută şi căutăm peste tot, behăind, pe
Cristos; nu ne caută Cristos, bătrâne, noi Îl căutăm.
— Şi aţi venit aici, în Ravenna, să-L găsiţi? făcu bătrânul în zeflemea.
— Peste tot se află, răspunse Francisc, dar nu ştiu unde va voi harul Său
să ni se dezvăluie; se poate şi-n Ravenna.
Bătrânul clătină capul lui cu păr alb; îşi mângâie barba încet şi coborî
glasul:
— Şi eu Îl căutam cândva, zise el, şi L-am găsit; departe foarte, la
celălalt capăt al lumii, în zarva războiului. Dar luase, ca să ni se dezvăluie,
chip de om, chipul unui mare rege.
Oftă, şi simţeai cum parcă i s-au despicat străfundurile inimii.
Francisc înaintă, se apropie de el şi îi puse mâna pe genunchi.
— Bătrâne, zise, te rog mult, în numele lui Cristos care este deasupra
noastră, spune-ne cum? Unde? Ajută-ne să-L găsim şi noi!
Bătrânul lăsă capul în jos; mult timp tăcu; parcă alegea în sinea lui ce să
spună şi de unde să înceapă; deschidea gura, o închidea iarăşi, şi tăcea.
— Dincolo, în Răsărit, în sfânta cetate Ierusalim, spuse el în cele din
urmă; au trecut peste douăzeci de ani de-atunci. O lume ciudată, orientală,
miresme şi duhori, şi curmali ca aceia pe care-i vedem în icoane, şi vii
ciudate, c-un soi de viţă-de-vie care se-nalţă cât statul de om. Femeile sunt
acoperite din creştet până-n tălpi ca nălucile, iar dacă le vezi vreodată
unghiile de la picioare, sunt pictate cu vopsea roşie, la fel şi palmele şi
tălpile; pe multe le-am prins vii în luptă, le-am dezvelit şi am văzut. Iar
bărbaţii, nelegiuiţii sarazini, când îşi călăresc caii, se fac un trup cu ei şi nu
deosebeşti unde se sfârşeşte calul şi unde începe omul; două capete, şase
1953
picioare, un suflet. Şi regele lor, sultanul Saladin, îmbrăcat în aur şi
mărgăritar, viteaz cu coadă, sare pe cal din galop, iar palatul său e plin de
fântâni arteziene, iatagane şi femei. Şade turceşte pe Sfântul Mormânt, îşi
răsuceşte mustaţa şi ameninţă creştinătatea.
Francisc oftă:
— Iar noi, Doamne, ruşine! Şedem fără treabă aici, în Ravenna, şi
hoinărim şi cerşim şi nu ne ridicăm să eliberăm Sfântul Mormânt! Ridică-
te, frate Leo, ce şezi? Vrei să-ţi mântuieşti sufletul, eliberează Sfântul
Mormânt!
Bătrânul clătină din cap.
— Asta înseamnă tinereţe, zise el, să creadă că poate, dacă se ridică, să
pună stăpânire pe lume. Aşa m-am ridicat cândva şi eu, eram gospodar,
aici, în Ravenna, aveam copii şi ogoare şi oi; şi un cal alb, pe care-l iubeam
ca pe copilul meu. Le-am părăsit pe toate, în afară de cal, pe el l-am luat cu
mine, mi-am cusut pe spate, cu două fâşii de pânză roşie, o cruce şi-am
pornit să eliberez Sfântul Mormânt.
Tăcu iarăşi, scuturând mâna.
— De unde să încep? zise el din nou, neputând să aleagă. Capul mi-e
plin de mări şi deşerturi şi turnuri uriaşe cu semilune; iar în miezul minţii
mele e Sfântul Ierusalim. Mergeam, mergeam, când în corăbii, când pe cal,
am cunoscut o mulţime de oameni glăsuind în multe limbi, pestriţe,
sălbatice. Am trecut şi prin preavestitul Constantinopol, cetatea
împărătească, întinsă pe două mari uscaturi ale lumii, Asia Mică şi Europa,
şi-am rămas năucit. Ce sunt visele faţă de ea? O asemenea minune n-o
încape mintea omului; un asemenea vis, somnul este sărac, unde să-l
găsească să ni-l aducă? Cutreieram şi nu mă mai săturam de palatele ei, de
bisericile ei, de bâlciurile ei, de femeile ei, şi am uitat, iartă-mă, Doamne,
de Sfântul Mormânt.
Iar când am ajuns la Ierusalim, Sfântul Mormânt căzuse deja în mâinile
creştinilor, şi regele Ierusalimului era…
Îşi înşfăcă barba, o răsuci în sus şi îşi acoperi faţa. Apoi, uşor-uşor, îşi
recăpătă graiul:
— Rege era un tânăr de douăzeci de ani, oamenii îl numeau Baudouin,
dar eu repede am înţeles, ăsta nu era om, altceva era; nu cumva era, iartă-
1954
mă, Doamne, Acela pe care-L căutam? Când l-am văzut întâia oară m-am
înfiorat. Sarazinii se năpusteau iarăşi, călare pe cai, pe cămile, să ne ia
înapoi Ierusalimul. Regele scoase un strigăt, răsunară trâmbiţele, se
ridicară în văzduh flamurile de război, noi ne-am îmbrăcat în armurile
noastre de fier, ne-am adunat mii de pedeştri şi cavaleri, afară, pe câmpia
de lângă Ierusalim, şi aşteptam să apară regele.
Şi atunci… cum să-mi amintesc şi să nu mi se sfâşie inima? Atunci l-am
văzut pentru prima oară! Atunci am înţeles că sufletul omului este
atotputernic; că în om şade Dumnezeu, întreg Dumnezeu, şi că nu e nevoie
să alergăm până la capătul lumii ca să-L vânăm; nu avem decât să ne
aplecăm în inima noastră.
Îl cărau pe-o targă; faţa lui putrezise şi jumătate căzuse; nu mai avea
degete, nici la picioare, nici la mâini; nu putea să umble, cum să umble? Îl
cărau; lepra îi mâncase ochii, era orb. S-a întâmplat să mă aflu aproape de
el, m-am aplecat să-l văd şi mi-am astupat nările; duhnea.
O lopată de carne putrezită era regele; dar în lopata asta de carne stătea
drept sufletul său, nemuritor. Cum de nu-i era silă lui Dumnezeu să fie
întronat într-o asemenea putreziciune? Înfricoşătorul sultan asedia
fortăreaţa de necucerit, Crac, în pustiul Moab, dincolo de Marea Moartă; a
pornit înainte regele, străbătea pustiul pe-o arşiţă neîndurătoare, iar noi în
urma lui, dându-ne duhul. Dar din targă ţâşnea o forţă, o flacără, aerul
trosnea, ca un pin care a luat foc.
Bătrânul tăcu, nu voia să mai vorbească; nu voia, sau nu putea? Am pus
mâna pe genunchiul lui de vechi luptător şi l-am rugat; dar el duse mâna în
jurul gâtului, ca şi cum ar fi vrut să înăbuşe hohotele de plâns care se
ridicau de-acolo.
— Când îmi amintesc, spuse în cele din urmă, inima mi se răscoleşte,
mintea mi se-nfurie; niciodată n-am văzut atât de limpede, atât de la-
ndemână, taina lui Dumnezeu. Când a murit regele, la douăzeci şi patru de
ani, eram acolo, în marea sală a palatului unde şi-a dat sufletul, în
Ierusalim. Deasupra lui, mama sa, cea rătăcită la minte şi nesătulă, şi sora
lui, Sibylla, îngâmfată, frumoasă şi robită trupului; iar în jur, toată sala
plină – baroni, conţi, marchizi, conducători sângeroşi care se grăbeau, când
avea să-şi dea sufletul regele, să se repeadă hulpavi, turbaţi, asupra
1955
regatului Ierusalimului, să-l sfâşie în bucăţi şi să înşface fiecare cu dinţii o
bucăţică. Şi numai regele, preanobil, la douăzeci şi patru de ani, cu coroana
de spini pe capul putrezit, în linişte, în tăcere, îşi încredinţa sufletul lui
Dumnezeu.
Bătrânul luptător îşi muşcă mustaţa; lacrimi mari îi curgeau pe obrajii
uscaţi; iar Francisc îşi sprijinise capul pe genunchi şi deodată, în întuneric,
izbucni şi el în plâns amarnic.
Bătrânul îşi şterse cu mânie lacrimile, se ruşină că plânge, îşi sprijini
mâinile pe pământ şi oasele sale bătrâne trosniră. Se ridică şi, fără să ne
facă semn din cap a salut ori să mai vorbească, dispăru.
Francisc plângea încă.
— Asta înseamnă suflet, murmură în sfârşit înălţând capul. Asta
înseamnă Dumnezeu, asta înseamnă om adevărat. De-acum Leprosul
acesta va merge înainte şi ne va arăta drumul. Ridică-te, frate Leo, să
mergem!
— Pentru numele lui Dumnezeu, unde?
— Înapoi în Assisi. De-acolo o să ne luăm avânt să sărim. Hai, leneş al
lui Dumnezeu, ridică-te!
— La ora asta târzie?
— La ora asta! Crezi că Dumnezeu poate să aştepte să se reverse zorii?

14 Potrivit biografiei sfântului Francisc, e vorba de episcopul Guido II, în faţa căruia – în piaţa mare
din Assisi –, la data de 12 aprilie 1207, Francisc, lepădându-şi într-un gest simbolic veşmintele, a
declarat public că renunţă la toată averea moştenită de la tatăl său şi începe să se dedice întru totul
slujirii lui Dumnezeu, în deplină sărăcie şi smerenie.

1956
 VI

Pe tot drumul de-ntoarcere regele cel lepros a mers înaintea noastră şi

ne-a călăuzit. Ploua, se revărsaseră râurile, drumurile se afundaseră, ne
înglodam până la genunchi în noroaie. Ne era frig, ne era foame, prin multe
sate ne băteau cu pietre şi ne alungau. Francisc striga: „Dragoste!
Dragoste! Dragoste!“ şi sătenii dădeau drumul câinilor să ne muşte.
— Ce sunt astea pe care le suferim noi de dragul lui Cristos? îmi spunea
Francisc ca să mă mângâie. Jocuri! Aminteşte-ţi de regele cel lepros!
Într-o noapte, dându-ne duhul de frig şi de foame, uzi leoarcă până la
os, am văzut de departe o mănăstire luminată şi am alergat într-acolo, doar-
doar li s-o face călugărilor milă de noi şi ne duc înăuntru, să mâncăm o
bucată de pâine, să şedem aproape de sfântul foc şi să ne încălzim. Ploua
Dumnezeu, era întuneric beznă, cădeam în gropi, ne ridicam şi alergam
iarăşi. Eu blestemam ploaia, întunericul, frigul; dar Francisc mergea înainte
şi făcea în minte versuri şi le cânta.
„Ce minuni sunt astea, cânta el, ce aripi prin noroaie, ce Dumnezeu în
văzduh! Când omizile se gândesc la Tine, Doamne, se fac fluturi!“
Deschidea şi închidea voios braţele, îmbrăţişa ploaia şi vântul – mocirlă,
sora mea, striga el, înaintând prin gropi, vântule, fratele meu!
Se opri o clipă, mă aştepta; căzusem iarăşi într-o groapă şi mă târam
şchiopătând.
— Frate Leo, spuse el, tocmai am făcut un cântecel, vrei să ţi-l spun?
— De cântecel suntem noi acum, frate Francisc? am răspuns supărat.
— Dacă acum nu facem cântece, atunci când, frate Leo? Ascultă:
Primul, primul animăluţ care s-a înfăţişat să intre în rai a fost melcul. Petru
s-a aplecat şi l-a mângâiat cu toiagul lui: „Ce cauţi aici, melcişorule? îi zise
el. – Nemurirea, răspunse melcul. Petru izbucni în râs: Nemurirea! Ce să
1957
faci tu cu ea? – Nu râde, îi răspunse împotrivă melcul, nu sunt creatura lui
Dumnezeu şi eu? Nu sunt fiul lui Dumnezeu şi eu, ca şi arhanghelul
Mihail? Arhanghelul Melc sunt şi eu! – Unde-ţi sunt aripile de aur,
sandalele roşii împărăteşti, sabia? – În mine, dorm şi-aşteaptă. – Ce
aşteaptă? – Marea clipă. – Care mare clipă? – Asta!“ Şi îndată ce spuse
„Asta“, de parcă ar fi prins aripi, făcu un salt şi intră.
Ai înţeles? mă întrebă Francisc şi râse. Noi suntem, frate Leo, melci, în
noi sunt aripile şi sabia, şi dacă vrem să intrăm în rai trebuie să facem un
salt. Hai, să fii sănătos, frate atlet, sari!
M-a apucat de mână şi am început s-alergăm. După mult timp, Francisc
se opri gâfâind:
— Frate Leo, ascultă bine ce am să-ţi spun, pleacă urechea. Asculţi?
Parcă nu eşti mulţumit cu viaţa pe care o ducem, ţi se pare grea şi te
revolţi.
— Nu, frate Francisc, nu mă revolt, dar oameni suntem, tu uiţi asta, eu
nu uit, asta-i tot.
— Ştii, frate Leo, care este fericirea desăvârşită?
N-am răspuns; ştiam eu bine care era fericirea desăvârşită: să ajungem
la mănăstirea aceea, să-i fie milă de noi portarului şi să ne deschidă, să ne
aprindă-n vatră un foc mare, să pună acolo un căzănel, să ne pregătească
mâncare caldă din belşug şi să ne aducă din pivniţele mănăstirii o ulcea
mare de vin vechi! Dar cum să-i spun asemenea lucruri cuminţi lui
Francisc! El, din dragoste pentru Dumnezeu, întorsese nevoia cu susul în
jos; pentru el pâine era foamea, apă şi vin erau setea, cum să-i înţeleagă
aşadar pe cei înfometaţi şi însetaţi? Am tăcut.
— Chiar de-am fi cei mai sfinţi, cei mai iubiţi de Dumnezeu pe pământ,
să-ţi aminteşti bine, frate Leo, ce-ţi spun: asta n-ar fi fericirea desăvârşită.
Înaintam încă prin întuneric. Francisc se opri iarăşi.
— Frate Leo! strigă el tare, pentru că nu putea să mă desluşească prin
întuneric. Frate Leo, chiar şi dacă le-am da orbilor lumina ochilor şi am
scoate din oameni demonii şi am învia morţii, să-ţi aminteşti bine, frate
Leo, ce-ţi spun: asta n-ar fi fericirea desăvârşită.
Eu tăceam; cum poţi să te pui c-un sfânt? Cu demonul poţi, cu sfântul
nu poţi; aşa că tăceam.
1958
 Înaintam poticnindu-ne de pietre şi de crengile pe care le culcaseră la
pământ ploile. Francisc se opri iarăşi:
— Frate Leo, chiar de-am vorbi toate limbile oamenilor şi ale îngerilor
şi chiar dacă, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, i-am face pe toţi
necredincioşii să ajungă creştini, să-ţi aminteşti bine, frate Leo, ce-ţi spun:
asta n-ar fi fericirea desăvârşită.
Nu mai răbdam; mi-era foame, mi-era frig, mă dureau picioarele, nu
puteam să mai merg.
— Care este, atunci, fericirea desăvârşită? i-am spus plictisit.
— Imediat o să vezi, răspunse Francisc şi grăbi pasul.
Ajunseserăm acum la mănăstire. Închisă, dar în chilii opaiţele erau încă
aprinse. Francisc bătu clopotul mic; eu m-am înghesuit într-un colţ, lângă
poartă, îngheţat.
Aţinteam urechea şi aşteptam; o să vină sau nu portarul să ne deschidă?
Mi-e ruşine să spun, dar păcatul mărturisit nu e socotit păcat: îmi
blestemam în sinea mea soarta, să mă leg cu fiara asta îngrozitoare a lui
Dumnezeu, cu Francisc. El, deşi nu ştie, e ca regele cel lepros al
Ierusalimului; un pumn de carne şi oase, iar înăuntrul lui şade întreg
Dumnezeu. De aceea îndură; de aceea nu-i este foame, nu-i este sete, nu-i
este frig; iar pietrele pe care le aruncă în el oamenii sunt flori de lămâi şi-l
stropesc. Dar eu sunt om, om cuminte şi nefericit, iar pietrele sunt pentru
mine pietre.
Înăuntru se deschise o uşă şi se auziră paşi grei în curte. „Vine portarul,
m-am gândit eu, i s-a făcut milă de noi, slavă Domnului!“
— Cine-i acolo, la ora asta? se auzi un glas mânios.
— Suntem doi bieţi robi ai lui Cristos, cărora le e foame şi frig şi care
caută în astă noapte adăpost la această sfântă mănăstire. Deschide, frate
portar! răspunse cu glas dulce Francisc.
— Cărăbăniţi-vă de-aici! mugi glasul. Robi ai lui Cristos, voi? Ce
căutaţi pe drumuri la ora asta? Sunteţi tâlhari şi vă năpustiţi asupra
oamenilor şi-i omorâţi şi puneţi foc mănăstirilor; plecaţi!
— N-ai milă, frate portar? am strigat eu. O să ne laşi să murim de frig?
Dacă crezi în Cristos, deschide, dă-ne un ungher să nu ne plouă, dă-ne o
bucată de pâine, creştini suntem, fie-ţi milă de noi!
1959
 Se auzi un toiag lovind în dalele de piatră din curte.
— Acum ies la voi, nenorociţilor, să vă schilodesc în bătaie! se auzi
vocea sălbatică, şi încuietoarea porţii scârţâi.
Francisc se întoarse către mine:
— Frate Leo, ajunge cu vitejia. Nu te-mpotrivi.
Se deschise poarta şi sări afară un călugăr uriaş cu o măciucă groasă în
mână; îl înhăţă de gât pe Francisc.
— Nelegiuitule, ucigaşule, răufăcătorule, îi strigă, ai venit să tâlhăreşti
mănăstirea?
Na! na! na! flutura măciuca pe trupul bolnav, slăbit al lui Francisc.
M-am repezit să-l scap, dar Francisc întinse mâna:
— Să nu te-mpotriveşti voii lui Dumnezeu, frate Leo! Loveşte, frate
portar, tu eşti mântuirea mea.
Portarul râse batjocoritor, se întoarse către mine şi mă înhăţă de grumaz:
— E rândul tău, ticălosule!
Am ridicat şi eu toiagul, mi-am luat avânt, dar Francisc, disperat, strigă:
— Frate Leo, te implor, în numele lui Cristos, nu te-mpotrivi!
— Să-l las adică să mă omoare? am strigat eu tare supărat. Ba nu, o să
mă-mpotrivesc!
— Frate Leo, frate Leo, dacă mă iubeşti, nu te-mpotrivi! Lasă-l pe
fratele portar să-şi facă datoria; Dumnezeu i-a dat poruncă să ne bată, aşa
că lasă-l să ne bată.
Am aruncat toiagul jos şi am încrucişat mâinile.
— Loveşte, frate portar, i-am spus, şi-mi tremurau buzele de mânie.
Loveşte, lua-te-ar mânia lui Dumnezeu!
Portarul asculta cuvintele noastre şi râdea; răsuflarea lui mirosea a vin şi
a usturoi, flutura măciuca pe spinarea mea şi auzeam cum mi se frâng
oasele. Francisc se aşezase acum pe pământ, în noroi, îmi vorbea şi-mi
dădea curaj.
— Nu striga, frate Leo, nu blestema, nu ridica mâna. Aminteşte-ţi de
regele cel lepros, aminteşte-ţi de Cristos, când Îl răstigneau, fă-ţi curaj.
Portarul îşi termină lucrarea, ne dădu şi câte o lovitură de picior, apoi
închise şi zăvorî poarta.

1960
 M-am înghesuit într-un colţ, mă durea, blestemam în sinea mea, dar nu
îndrăzneam să deschid gura. Iar Francisc veni până unde eram grămădit,
mă luă de mână cu tandreţe și îmi mângâie umerii suferinzi. Se strânse şi el
în colţ şi ne-am înghesuit unul într-altul ca să ne încălzim.
— Frate Leo, îmi spuse încet la ureche, de parcă n-ar fi vrut să-l audă
nimeni, frate Leo, asta e fericirea desăvârşită.
Îmi părea că fratele Francisc exagerează, şi m-am înfuriat:
— Asta e fericirea desăvârşită? Iartă-mă, frate Francisc, eu o numesc
obrăznicie desăvârşită; inima omului se obrăzniceşte nevoind să primească
cu bucurie decât ceea ce nu-i plăcut. Dumnezeu îi spune: „Ţi-am adus
mâncare să mănânci, vin să bei, foc să te încălzeşti“; iar ea, neruşinata, îi
răspunde: „Nu! Nu, nu vreau!“ Când o să mai spună şi „da“ nebuna asta
îngâmfată?
— Când Dumnezeu o să-şi deschidă braţele, frate Leo, şi o să-i spună:
„Vino!“ Inima strigă micilor, neînsemnatelor bucurii: „Nu! Nu! Nu!“ De
ce, îţi închipui? Ca să scape şi să ajungă la acel mare „Da“.
— Nu poate să ajungă pe altă cale?
— Nu poate. Numai acele multe „Nu“ duc la marele „Da“, frate.
— Atunci, de ce a plăsmuit Dumnezeu bunătăţile pământului? De ce ne-
a aşternut o masă atât de bogată?
— Ca să ne încerce vitejia, frate Leo.
— Cum pot să mă pun eu cu tine, frate Francisc? Lasă-mă să dorm,
somnul e mai milos decât Dumnezeu, pot să visez pâini rotunde.
Am închis ochii, m-am făcut ghem şi, să fie sănătos, veni îndată
somnul, preamilostivul, şi mă luă.
În zori cineva mă împinse. Era Francisc, mă trezea.
— Auzi-l, frate Leo, vine!
În curte se auzi venind portarul, îi sunau cheile la cingătoare, şi se
deschise poarta.
— Slavă Ţie, Doamne, am murmurat eu, gata cu chinurile noastre!
Întindeam deja piciorul să păşesc pragul.
Francisc se întoarse şi mă privi; ochii îi jucau plini de-o sfântă şiretenie.
— Să intrăm? mă întrebă el. Ce zici, leuţul lui Dumnezeu, să intrăm?

1961
 Iar eu am priceput imediat; vrea să-şi râdă de mine că mi-e foame şi nu
pot să mă împotrivesc foamei; aşa că mi-am călcat şi eu pe mândrie:
— Nu, am răspuns, să nu intrăm! Nu intru!
Şi m-am întors.
Francisc căzu în braţele mele:
— Să fii sănătos, frate Leo, aşa te vreau, viteazule!
Se întoarse spre mănăstire:
— Să fii sănătoasă, sfântă mănăstire neprimitoare. Fratele Leo nu are
nevoie de tine, nu intră!
Ne-am făcut cruce şi am pornit iarăşi la drum, iar Francisc zbura de
bucurie.
Ieşise soarele, nu ploua; lumea spălată proaspăt lucea; pomii şi pietrele
râdeau; două mierle îşi scuturară aripile ude înaintea noastră, ne priviră şi
şuierară, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de noi; dar Francisc flutură mâna şi
salută:
— Ăştia sunt călugării din neamul păsărilor, zise el; priveşte cum sunt
îmbrăcaţi!
Am râs:
— Ai dreptate, frate Francisc! Într-adevăr, odată am văzut într-o
mănăstire aproape de Perugia o mierlă pe care o învăţaseră să cânte
„Doamne miluieşte“; un adevărat călugăr.
Francisc oftă:
— Ah, de-ar putea cineva să-nveţe păsările şi animalele, oile, câinii,
lupii, mistreţii, să spună numai două cuvinte: „Doamne miluieşte!“ Să se
scoale astfel lumea în fiecare dimineaţă şi s-auzi din copaci, din staule, din
curţi, din păduri toate vietăţile slăvind pe Dumnezeu şi strigând: „Doamne
miluieşte!“
— Să-i învăţăm întâi pe oameni, am zis eu, să spună aceste două
cuvinte. Animalele şi păsările nu au nevoie, cred; ele nu păcătuiesc.
Francisc mă privi cu ochi mari:
— Aşa-i, drept e cuvântul tău, frate Leo. Dintre toate vietăţile, numai
omul păcătuieşte.

1962
 — Şi tot numai omul, frate Francisc, poate să-şi depăşească natura şi să
intre în rai, nu animalele şi păsările.
— Asta n-o ştim, protestă Francisc; nimeni nu ştie până unde ajunge
mila lui Dumnezeu.
Astfel vorbind despre Dumnezeu, despre păsări, despre oameni, am
ajuns într-o dimineaţă înapoi în iubitul nostru Assisi. Turnurile lui,
clopotniţele, castelul lui, chiparoşii lui, câmpiile ne umplură ochii de
fericire.
Ochii lui Francisc se înceţoşară de lacrimi.
— Sunt făcut din lutul acesta, spuse el, un opaiţ de lut din pământul
acesta.
Se aplecă, luă o mână de pământ şi-l sărută.
— O mână de pământ datorez oraşului Assisi, o mână de pământ o să-i
înapoiez. Frate Leo, oriunde ar fi să mor, aici să mă aduceţi să mă-
ngropaţi.
Ajunseserăm pe o ulicioară strâmtă, acoperită, era duminică, băteau
clopotele, se termina liturghia. Francisc încă nu-şi sfârşise cuvântul şi se
opri brusc, se sprijini de un zid şi răsufla greu; eu mergeam în urma lui, am
alergat, dar îndată mi s-a tăiat şi mie răsuflarea. Înaintea noastră stătea,
îmbrăcată în alb strălucitor, c-un trandafir roşu pe piept, fata contelui Scifi;
dar cât de palidă acum, îndurerată, cu cearcăne vineţii în jurul ochilor. În
tot acest timp în care nu o văzuserăm, din ziua aceea a Sfântului Damian,
cât va fi vegheat şi cât va fi plâns, iar dintr-o fetişcană s-a făcut deodată
femeie!
În urma ei, doica, o bătrână nobilă, de cum o văzu pe stăpâna ei că se
opreşte, se opri şi ea şi aştepta. Se întorceau de la liturghie, dimineaţa
aceea era scăldată-n soare, aşa că o luaseră pe străduţele cele mai
îndepărtate, ca să ajungă cât mai târziu la vila tatălui ei şi să se închidă
înăuntru.
Îndată ce Clara îl văzu pe Francisc, i se tăiară genunchii, dădu să se
întoarcă şi se ruşină. Îşi împietri inima, ridică privirea şi i se uită drept în
ochi, cu asprime şi mâhnire; făcu un pas, întinse gâtul, îi privi zdrenţele,
picioarele goale, pline de noroi, faţa înfometată, şi clătină din cap cu
dispreţ.
1963
 — Nu ţi-e ruşine? îi spuse înăbuşit, cu disperare.
— De cine?
— De tatăl tău, de mama ta, de mine. Unde umbli? Ce strigi? De ce
dansezi în mijlocul drumului ca un măscărici?
Francisc, cu capul plecat, cocoşat, pe jumătate îngenuncheat, asculta şi
nu vorbea. Clara se aplecă asupra lui, şi ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Mi-e milă de tine, spuse ea cu patimă. Când mă gândesc la tine, mi
se rupe inima.
— Şi mie… zise Francisc atât de încet, că numai eu, care-l ţineam strâns
să nu cadă, l-am auzit.
Clara sări dintr-odată. Faţa i se lumină şi se învioră de mişcarea buzelor,
de cuvântul lui Francisc.
— Şi tu te gândeşti la mine, şi tu, Francisc? făcu ea şi pieptul i se umflă.
Francisc ridică capul.
— Eu niciodată! răspunse şi întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut s-o dea la
o parte, ca să treacă.
Fata scoase un strigăt ascuţit, şi doica alergă s-o sprijine.
Dar Clara o dădu la o parte, ochii ei fulgerară şi ridică mâna.
— Blestemat fie cel care merge împotriva lui Dumnezeu! zise ea
înfuriată. Blestemat fie cel care propovăduieşte să nu ne căsătorim, să nu
facem copii, să nu clădim casă, să nu fie bărbaţii bărbaţi adevăraţi, să nu
iubească războiul, vinul, femeia, gloria, să nu fie femeile femei adevărate,
să nu iubească luxul, traiul bun şi amorul… Asta înseamnă om adevărat,
nefericite Francisc, şi să mă ierţi!
„Da, da, asta înseamnă om adevărat, nefericite Leo, şi să mă ierţi“, mi-
am spus şi eu în sinea mea, şi mă bucuram de arţagul, de frumuseţea şi de
cuvintele mândre ale fetei.
Doica se apropie şi o luă pe stăpâna ei pe după mijloc.
— Să mergem, copilă, zise ea, vine lume.
Fata puse capul pe pieptul bătrânei doici şi dintr-odată izbucni în plâns.
Dumnezeu ştie de câte luni torcea cuvintele acelea în inima ei şi dorea cu
ardoare să-l vadă, să i le spună, să se liniştească; şi iată, i le spuse şi nu se
linişti; inima-i bătea să-i spargă pieptul.

1964
 Doica o trăgea uşurel, dulce, iar unde ulicioara urma să cotească Clara
se opri, îşi desprinse de pe piept trandafirul roşu, se întoarse, îl văzu pe
Francisc aplecat încă spre pământ şi i-l aruncă.
— Ia-l, zise ea, ia-l, nefericitule, să-ţi aminteşti de mine! Să-ţi aminteşti
de lumea asta!
Trandafirul se rostogoli la picioarele lui Francisc.
— Să mergem, îi zise doicii fata, totul s-a terminat!
Francisc rămase neclintit, cu ochii pironiţi în pământ. Apoi încet-încet
înălţă capul şi privi în jur cu teamă. Îmi strânse mâna.
— A plecat? făcu el încet.
— A plecat, am răspuns eu şi am luat trandafirul de pe pământ.
— Nu-l atinge! spuse Francisc cu groază. Pune-l la marginea drumului,
să nu fie călcat. Nu privi înapoia ta, să mergem!
— Unde? În Assisi? Rău semn a fost întâlnirea asta, frate Francisc, să
schimbăm drumul.
— În Assisi! spuse şi începu să alerge. Ia zurgălăul şi sună! Auzi, să te
căsătoreşti, să faci copii, să-ţi clădeşti casă! Ptiu!
— Oho, frate Francisc, iartă-mă, Doamne, cred că are dreptate fata. Om
adevărat…
— Om adevărat e cel care a depăşit omul; asta zic eu. Te rog, frate Leo,
tăcere!
Am tăcut. Ce să mai spun? Cât timp am trăit lângă Francisc am priceput
mereu tot mai clar: două drumuri duc spre Dumnezeu; drumul obişnuit al
omului – ajungi la Dumnezeu căsătorit, cu copii, bărbierit, sătul şi mirosind
a vin; şi drumul cel abrupt şi greu al sfântului – ajungi la Dumnezeu o
zdreanţă, un pumn de oase şi păr, mirosind a nespălat şi a tămâie. Mie mi
se potrivea s-o apuc pe primul drum, dar cine mă-ntreabă! Am pornit-o pe
cel abrupt, Dumnezeu să-mi dea putere să-l îndur!
Am ajuns în piaţă; Francisc mergea înainte şi suna din zurgălău:
„Veniţi, veniţi, veniţi să ascultaţi noua nebunie!“ Trecătorii se opreau;
credeam c-o să ia pietre să termine cu noi şi o s-apară de pe toate
ulicioarele copiii să ne huiduiască. Nimic! Linişte! M-am speriat; adică aşa
intrăm de-acum în oraşe, fără să ne huiduiască?

1965
 Nimeni nu ridică mâna, şi înaintam. În faţa prăvăliei lui stătea
Bernardone cocoşat, galben ca ceara; Francisc îl văzu şi o clipă, fiindu-i
frică, dădu să se întoarcă şi să schimbe drumul.
— Curaj, frate Francisc, i-am spus încet şi l-am luat de braţ. Aici o să-ţi
arăţi vitejia.
Bernardone se întoarse, ne văzu şi sări ca ars; alergă înăuntru, luă un
toiag şi se repezi asupra noastră urlând. Francisc porni înainte şi arătă
înspre mine:
— Iată-l pe tatăl meu, sior Bernardone. Acesta-mi dă binecuvântarea,
tu-mi dai blestemul. El este tatăl meu! spuse din nou, îmi apucă mâna şi o
sărută.
Ochii lui Bernardone se umplură de lacrimi; le şterse cu marginea
mânecii lui largi; mulţi trecători se opriseră şi-i priveau cu răutate pe
bogatul negustor şi pe fiul său zdrenţăros. Părintele Silvestro, al parohiei
Sfântul Nicolae, trecea şi el pe-acolo; dădu să intre între tată şi fiu, să-i
împace, dar îndată se răzgândi: „De şi-ar scoate ochii!“ murmură el şi porni
spre biserică.
Bernardone lăsă capul în jos şi nu scoase un cuvânt; dar deodată faţa i
se zbârci şi se sprijini în toiag; genunchii i se muiaseră.
Mult timp îl privi tăcut pe fiul său; în cele din urmă i se auzi glasul plin
de mâhnire:
— Nu ţi-e milă de mama ta?
Francisc păli; deschise gura să vorbească, dar bărbia îi tremura.
— Nu ţi-e milă de mama ta? spuse din nou Bernardone. Plânge toată
ziua. Vino acasă să te vadă…
— O să întreb întâi pe Dumnezeu, reuşi să răspundă Francisc.
— Ce Dumnezeu e acela care poate să te împiedice s-o vezi pe mama
ta? făcu Bernardone şi se uită rugător la fiul său.
— Nu ştiu, răspunse Francisc, nu ştiu. Lasă să întreb…
Spuse şi privi înspre mahalalele din sus, către fortăreaţă. O clipă se
întoarse şi se uită la Bernardone cum stă încă înmărmurit în mijlocul
drumului şi-şi strânge cu mâna stângă gâtlejul, ca şi cum ar fi vrut să-şi
înăbuşe blestemele sau plânsul.

1966
 „Într-adevăr, ce Dumnezeu este acesta? am murmurat eu şi mi-am
amintit de biata mea mamă moartă. Ce Dumnezeu este acesta, să despartă
fiul de mamă?“
M-am uitat în faţa mea la Francisc, care păşea în grabă pe drumul
urcător şi aproape că ajunsese deja la fortăreaţă; trupul acela neputincios,
aproape pe moarte, simţea că în el era ascunsă o forţă nemiloasă,
neomenoasă, căreia nu-i pasă de mamă şi de tată, care poate să se bucure şi
părăsindu-i. Ce Dumnezeu este acesta, într-adevăr, nu înţeleg! Ce lesne ar
fi s-o pornesc eu pe-o cărare singuratică şi să scap! Să intru într-o tavernă,
să mă aşez la o masă, să bat din palme: „Ei, cârciumar, adu pâine, vin,
carne, mi-e foame! M-am săturat să rabd de foame, adu-le repede! Iar dacă
trece Francisc al lui Bernardone şi te întreabă: L-ai văzut pe fratele Leo?,
să-i spui: Nu l-am văzut“.
În coasta muntelui Francisc ştia o grotă adâncă şi se vârî acolo.
— Frate Leo, spuse el, luându-şi rămas-bun de la mine, trei zile trebuie
să rămân singur aici. Am să-l întreb multe lucruri pe Dumnezeu şi trebuie
să fim doar noi doi. Rămâi sănătos, în trei zile ne întâlnim iarăşi.
Cât timp vorbea, se subţia, se topea, şi se făcu una cu penumbra grotei,
se pierdu, aer în aer. Îngenunche la intrare, înălţă braţele spre cer şi scoase
un strigăt sfâşietor, parc-ar fi chemat pe Dumnezeu să se arate. Iar eu mult
timp am stat şi l-am privit şi mi-am luat rămas-bun de la el; cine ştie, mă
gândeam, dacă va ieşi viu din rugăciunea aceasta! Bănuiam înfricoşătoarea
luptă, iar viaţa lui Francisc era în primejdie.
Timp de trei zile m-am învârtit prin Assisi, cerşeam, aduceam în fiecare
seară orice pomană îmi dădeau creştinii, o puneam pe o piatră, afară, în
faţa grotei, şi plecam repede, să nu mă vadă Francisc şi să i se
rostogolească gândurile în pământ. Dar a doua zi găseam, pe piatră,
mâncarea neatinsă.
Într-o zi am trecut pe lângă casa lui Bernardone; signora Pica mă văzu
pe fereastră, coborî scările şi mă pofti înăuntru; voia să-mi vorbească, să
întrebe, dar o apucă plânsul, mă privea şi tăcea.
Cât se schimbase, era bătrână, obrajii ei trandafirii erau ofiliţi, în jurul
gurii i se adânceau ridurile şi ochii îi erau roşii. Îşi şterse lacrimile cu
batistuţa.
1967
 — Unde e? reuşi să întrebe. Ce face?
— Într-o grotă, signora Pica, se roagă.
— Şi nu-l lasă Dumnezeu să vină să-l văd?
— Nu ştiu, signora, se roagă, întreabă, încă n-a primit răspuns.
— Ia un scaun şi şezi. Povesteşte-mi totul. Mare este durerea mamei;
mare ca Dumnezeu, iartă-mă, Doamne. Fie-ţi milă de mine şi vorbeşte-mi.
I-am povestit totul, din ziua în care s-a dezbrăcat fiul ei înaintea
episcopului până la leprosul pe care l-am întâlnit pe drum şi era Cristos, şi
încă până la Ravenna, unde l-am găsit pe bătrânul luptător, şi până la
mănăstirea unde ne-au bătut; şi la urmă de tot, până la Clara, fata de nobil,
şi durerea ei.
Signora Pica asculta şi ochii ei vărsau lacrimi pe obraji şi pe gâtul alb;
când am sfârşit, se ridică, se duse la fereastră şi răsuflă uşor; o întrebare
înfricoşătoare îi umbla pe buze, dar nu îndrăznea s-o rostească; eu însă am
înţeles, şi mi-a fost milă de ea.
— Fiul tău, signora, i-am spus ghicindu-i întrebarea, fiul tău păşeşte,
fără să se poticnească, una câte una, treptele şi urcă la Dumnezeu. Poate să
se işte cutremur în el şi lumea asta să se prăbuşească, însă mintea lui stă
neclintită şi curată, ţi-o jur, signora, pe sufletul pe care-l încredinţez lui
Dumnezeu.
Signora Pica, îndată ce auzi cuvintele acestea, săltă capul şi ochii ei
înceţoşaţi străluciră ca un fulger; reîntineri. Îşi făcu cruce.
— Slavă Ţie, Doamne, murmură ea. Altă bucurie, Doamne, nu-ţi cer.
O strigă pe slujnică:
— Ia-i traista, zise ea, şi umple-i-o.
Se întoarse iarăşi către mine.
— Ţi-e frig? zise ea. Să-ţi dau haine de lână să i le duci, o să le pună pe
el?
— N-o să le pună, signora, am răspuns eu.
— Nu-i e frig?
— Nu, nu-i e frig. Îl îmbracă, zice, pe Dumnezeu direct pe piele şi-l
încălzeşte.
— Şi tu, ţie nu ţi-e frig? Să-ţi dau haine călduroase să te-mbraci.

1968
 — Mi-e frig, signora, mi-e ruşine c-o spun, dar mi-e frig. Însă n-o să pot
purta hainele pe care o să mi le dai; mi-e ruşine.
— De cine?
Am clătinat din cap:
— Ştiu şi eu, signora? De Francisc, de mine însumi… Poate şi de
Dumnezeu. Drumul pe care am pornit, vai, nu rabdă traiul bun.
Am oftat. Ah, cât de mult mi-ar fi plăcut să am o flanelă călduroasă şi
ciorapi groşi de lână şi sandale bune, să nu-mi mai rănesc picioarele, şi o
manta mai groasă şi cu mai puţine găuri!
Veni slujnica cu traista plină.
Signora Pica se ridică.
— Mergi cu bine, Dumnezeu să fie cu voi. Şi spune-i fiului meu să facă
el ce n-am putut eu, la vremea mea, să fac. Are binecuvântarea mea!
Trecuseră trei zile; într-a patra, dis-de-dimineaţă, am urcat la grotă şi
stăteam afară în faţă, aşteptând. Traista mea era plină de bunătăţi gustoase,
fie sănătoase inima şi cămara signorei Pica. Mă bucuram, dar mai mult
tremuram că aveam să-l revăd pe Francisc. Să vorbeşti trei zile cu
Dumnezeu, primejdie mare; se poate să te arunce într-o prăpastie
îngrozitoare, unde Dumnezeu îndură, dar omul, nu. Cine ştie în ce prăpăstii
o să mă arunce şi pe mine discuţia asta a lor de trei zile! Curaj, suflete al
meu. O să-l ţin pe Francisc de rasă, şi n-am decât să mă prăbuşesc.
Şi pe când mestecam în minte toate astea şi tremuram, iată că apăru din
grotă Francisc. Strălucea ca un cărbune aprins. Rugăciunea îi mâncase
iarăşi carnea, dar ceea ce rămăsese strălucea ca un suflet. O ciudată bucurie
îi juca pe chip, şi îmi întinse mâna:
— Ei, frate Leo, îmi strigă el, eşti gata? Ţi-ai pus armele de luptă, zalele
cele mai dese, genunchierele de fier, obrăzarele de fier, coiful de bronz cu
tui albastru?
Ca şi cum aiura, privirea îi era furioasă, şi cu cât se apropia vedeam în
ochiul său îngeri şi fantasme. M-am înspăimântat. Nu cumva a înnebunit?
Râse, înţelese, dar nu-şi micşoră flacăra.
— Multe virtuţi, zise el, i-au înşirat lui Dumnezeu oamenii până acum.
Dar eu o să-i înşir şi altele; ascultă cum o să-L numesc: Prăpastie fără fund,
1969
Nesătulul, Nemilosul, Neobositul, Nemulţumitul, care niciodată nu i-a spus
bietului om: „E de-ajuns!“
Se apropie şi mai mult, îşi puse gura la urechea mea şi cu glas tunător
îmi strigă:
— Nu e de ajuns, nu e de ajuns! Dacă mă-ntrebi, frate Leo, ce
porunceşte neîncetat Dumnezeu, acum, în aceste trei zile şi trei nopţi în
peşteră, am aflat, ascultă: „Nu e de ajuns! Nu e de ajuns!“ Iată ce-i strigă în
fiecare zi, în fiecare ceas bietului om. „Nu e de ajuns! Nu e de ajuns! Nu e
de ajuns! – Nu pot! plânge încet omul. – Poţi! răspunde El. – O să mă rup
în două! plânge din nou, încet, omul. – Rupe-te!“ răspunde El.
Glasul începuse acum să i se înăbuşe; din ochi i se rostogoliră lacrimi
mari.
M-am înfuriat, mi s-a făcut milă de el şi m-a cuprins tristeţea:
— Ce mai cere de la tine? N-ai întărit biserica Sfântul Damian?
— Nu e de ajuns!
— Nu ţi-ai părăsit tatăl şi mama?
— Nu e de ajuns!
— Nu l-ai sărutat pe lepros?
— Nu e de ajuns!
— Ce mai vrea atunci?
— L-am întrebat, frate Leo: „Ce mai vrei de la mine, Doamne? – Mergi
jos, în biserica mea Porziuncola, acolo o să-ţi spun.“ Să mergem aşadar să
vedem ce vrea, frate Leo. Fă-ţi cruce şi strânge-ţi cingătoarea, Dumnezeu
este El, nu scăpăm!
Am coborât muntele alergând, am trecut prin Assisi fără să ne oprim şi
am ajuns în câmpie. Frig înţepător, luna februarie, pomii încă nu
înfloriseră, pământul era acoperit de îngheţul dimineţii, ca şi cum ar fi nins.
Am trecut de biserica Sfântul Damian, am lăsat în urmă livada de
măslini, am intrat într-o pădurice de pini şi aerul începu să miroasă.
Francisc se opri, răsuflă adânc şi se bucură.
— Ce singurătate, murmură el, ce mireasmă, ce linişte!
Şi pe când vorbea, un iepure sări din tufişuri, ciuli urechile, se întoarse
şi ne văzu, dar nu se sperie; ne privi liniştit, se ridică pe picioarele dinapoi,
ca şi cum ar fi vrut să danseze, şi dispăru iarăşi în tufişuri.
1970
 — Ai văzut, frate Leo, zise Francisc mişcat, frăţiorul nostru iepuraşul s-
a bucurat că ne-a văzut, şi-a săltat picioruşele şi ne-a spus bun venit. Semn
bun! Cred c-am ajuns, frate Leo.
Am înaintat şi iată, între stejari, micuţa biserică a Preasfintei Fecioare a
Îngerilor, Porziuncola. Pustie, încântătoare, zidită cu marmură veche, şi în
jur două-trei chilii prăbuşite, acoperite de iederă şi caprifoi. Deodată se
înălţă în faţa noastră un migdal tinerel înflorit tot; nu-l văzuserăm, ca şi
cum ar fi apărut pe neaşteptate din bisericuţă, ca să ne iasă înainte.
— Aceasta este Preasfânta Fecioară a Îngerilor, murmură Francisc.
Ochii ni s-au umplut de lacrimi, şi ne-am făcut cruce.
— Frăţiorul nostru migdalul, micuţul nostru frăţior, migdalul, spuse
Francisc deschizându-şi braţele. Te-ai îmbrăcat, te-ai împodobit, am venit,
bine te-am găsit!
Se apropie şi îi mângâie trunchiul:
— Binecuvântată fie mâna care te-a sădit; binecuvântată fie migdala
care te-a născut; mergi înainte, nu te teme, iar tu prima, surioara mea,
îndrăzneşti să te-mpotriveşti iernii şi să-nfloreşti. Aici, sub crengile tale
înflorite, o să vină într-o zi, dacă vrea Dumnezeu, să se aşeze primii fraţi.
Am împins uşa bisericii şi am intrat; mirosea a pământ şi a mucegai,
ferestruica era stricată, din acoperiş căzuseră bucăţi de var şi lemne, iar
păianjenii ţesuseră în jurul icoanei Preasfintei Fecioare o plasă deasă
lucrată fin.
Ne-am apropiat şi am dat la o parte păienjenişul, ca să ne închinăm. Am
desluşit-o zugrăvită pe Preasfânta Fecioară îmbrăcată în albastru;
picioarele ei călcau pe o semilună ca o sabie şi o mulţime de îngeri, grăsuţi,
puternici, cu puf negru pe obraji, o sprijineau şi o urcau la cer.
Pe altar stătea deschisă Sfânta Evanghelie. Veche, murdărită de degetele
oamenilor, roasă de gângănii, înverzită de mucegai.
Francisc îmi apucă braţul:
— Frate Leo, iată semnul lui Dumnezeu! Du-te să citeşti acolo unde
este deschisă Evanghelia. Dumnezeu a deschis-o, ca să ne dezvăluie voia
Lui; citeşte tare, să răsune şi să se bucure, după atâţia ani, Preasfânta
Fecioară a Îngerilor!

1971
 Pe ferestruica sfărâmată intra soarele şi cădea pe Evanghelie; m-am
aplecat şi am citit cu glas tare: „Iar mergând vestiţi spunând că s-a apropiat
Împărăţia Cerurilor… nu purtaţi aur, nici argint, nici aramă la cingătorile
voastre, nu luaţi la drum nici două cămăşi, nici două perechi de
încălţăminte, nici toiag…“
Am auzit un strigăt mare în spatele meu şi m-am întors: Francisc,
îngenuncheat pe pământ şi pe bucăţile de var, striga; ca un ţipăt ascuţit de
şoim îi era glasul:
— Nimic! Nimic! Nimic! N-o să luăm nimic cu noi, Doamne, facă-se
voia Ta! Nimic! Numai ochii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre,
gura noastră, să vestim: „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“
Apoi m-a tras cu putere, am ieşit afară, şi acolo şi-a aruncat toiagul şi
sandalele:
— Aruncă-le şi tu! îmi spuse poruncitor. N-ai auzit? Nici toiag, nici
sandale!
— Şi traista? am spus eu strângând cu râvnă traista plină.
— Şi traista! N-ai auzit? Nici traistă!
— Multe cere Dumnezeu de la om, am murmurat eu revoltându-mă şi
am lăsat traista jos de pe umăr. De ce se poartă cu noi atât de neomenos?
— Pentru că ne iubeşte, răspunse Francisc. Nu te întrista.
— Nu mă întristez, frate Francisc, mi-e foame; şi chiar astăzi traista
noastră e plină de bunătăţi. Să mâncăm barem înainte?
Francisc mă privi cu milă şi zâmbi.
— Mănâncă tu, frate Leo, zise el. Eu rabd.
M-am aşezat turceşte, am desfăcut traista şi m-am repezit să mănânc;
era înăuntru şi o ulcică de vin, am băut-o toată; am mâncat şi am băut cât
am putut, ba chiar mai mult decât puteam, precum cămila care se
pregăteşte să străbată deşertul.
În timpul ăsta Francisc se aşeză şi el lângă mine şi-mi vorbi:
— Ai înţeles, frate Leo, că are dreptate Dumnezeu. Până acum, ne
îngrijeam numai de ce-i al nostru, numai de sufletul nostru, cum să ne
mântuim noi; nu este de ajuns! Trebuie să luptăm, frate Leo, să-i mântuim
şi pe ceilalţi; dacă nu-i mântuim pe ceilalţi, cum putem să ne mântuim noi?
„Cum o să luptăm, Doamne?“ i-am strigat. „Du-te la Porziuncola şi o să-ţi
1972
spun. Acolo o să auzi porunca Mea.“ Am auzit-o; ai auzit-o şi tu cu
urechile tale, frate Leo: „Mergeţi, vestiţi, a sosit Împărăţia Cerurilor!“
Aceasta este noua noastră datorie, fratele şi tovarăşul meu de luptă: să
vestim! Să strângem câţi fraţi putem în jurul nostru, cât putem mai multe
guri să vestească, inimi să iubească, picioare să îndure drumurile lungi. Să
ajungem noii purtători de cruce, să pornim toţi împreună să eliberăm
Sfântul Mormânt. Care Sfânt Mormânt? Sufletul omului, frate Leo.
Tăcu, şi peste puţin:
— Acesta este adevăratul Sfânt Mormânt, spuse el. Aici, în trupul
omului, şade Cristos răstignit. Pentru acesta pornim, frate Leo, pentru
suflet pornim; nu numai al nostru, ci pentru sufletul omului. Ai mâncat, ai
băut, acum să mergem să-i alegem pe noii tovarăşi; doi nu mai sunt de
ajuns, avem nevoie de mii. În numele lui Dumnezeu!
Se întoarse către Assisi; soarele coborâse de pe fortăreaţă, şi oraşul
strălucea ca un trandafir deschis; Francisc îşi făcu cruce şi mă luă de mână.
— Să mergem, zise el. Cine mă împiedica până acum să mă întâlnesc cu
Dumnezeu? Francisc. L-am dat la o parte. Fă şi tu la fel, frate Leo. Începe
o nouă luptă.
Nu am mai vorbit, dar l-am urmat. Începe prăpastia, mă gândeam eu şi-l
ţineam pe Francisc de rasă…
Am urcat în Assisi, ne-am oprit în piaţă, Francisc îşi desprinse de la
cingătoare zurgălăul pentru berbec şi începu să sune din el şi să cheme
oamenii să se apropie. Mulţi trecători s-au oprit şi l-au înconjurat; alţii au
sărit din taverne, unde începuseră deja – era duminică – să bea liniştiţi.
Francisc întindea braţele şi le spunea tuturor bun venit.
— Eiréne hymín!15 îi spunea oricui se apropia, eiréne hymín!
Iar când de-acum se adunaseră mulţi şi se umpluse piaţa, deschise
braţele:
— Pace, strigă el, pace inimilor voastre, caselor voastre, duşmanilor
voştri. Pace lumii! A sosit Împărăţia Cerurilor!
I se tăia glasul, spunea şi repeta aceleaşi cuvinte, iar când nu mai putea
să vorbească începea să plângă. Pace, pace, striga el, să facem pace cu
Dumnezeu, cu oamenii, cu inima noastră! Cum? Numai un chip există:
iubind. Dragoste! Dragoste! striga el şi începea din nou să plângă.
1973
 Oamenii nu mai râdeau, nu-l batjocoreau, iar femeile apăreau pe la porţi
ori se urcau pe acoperişurile caselor să-l asculte.
Francisc umbla în fiecare zi pe străzile oraşului Assisi şi propovăduia.
Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi plânsete; plângeam şi eu alături de el, dar
nu vorbeam; dimineaţa luam zurgălăul pentru berbec şi alergam pe drumuri
şi strigam:
— Veniţi, veniţi, Francisc va vorbi!
Într-o seară, când predica se terminase şi ne pregăteam să urcăm la grota
noastră să ne petrecem noaptea, un negustor – vindea ţesături, Bernardo
din Quintavalle pe numele său – se apropie de Francisc. Era puţin mai în
vârstă decât el, chip îngândurat, ochi albaştri, gânditori; niciodată n-a fost
însoţitor al lui Francisc la petrecerile lui şi la distracţiile de noapte; şi, cum
mi-a destăinuit mai târziu, îşi petrecea multe ore târzii din noapte studiind
Scriptura; îl îngrozea sălbăticia lui Iehova în Vechiul Testament, iar când
ajungea la Cristos inima i se umplea de bucurie şi suferinţă deopotrivă.
Auzise de Francisc şi la început râdea, credea că toate astea erau noi
toane ale fiului răsfăţat al lui Bernardone; să călăfătuiască biserici, să
sărute un lepros, să se dezbrace şi să stea gol dinaintea lumii şi să-i
înapoieze hainele pe care le purta tatălui său… Iar acum ţinea în mână un
clopot şi umbla pe drumuri şi vestea, chipurile, o nouă nebunie. Care
nebunie? Prea bine Bernardo nu putea să priceapă. Îl vedea în fiecare zi
cum strigă în piaţă şi cum plânge, se căzneşte, zice, să-i mântuiască pe
oameni de păcat. El, care până atunci o ţinea nopţile tot într-o petrecere?
Însă nebunia asta a îndurat peste măsură de multe, nu cumva într-adevăr
Dumnezeu îi dă tăria să rabde foamea, goliciunea, batjocura? Dacă nu m-aş
ruşina, m-aş apropia de el şi i-aş vorbi; de nopţi întregi nu pot să-nchid un
ochi, îmi tot vine-n minte şi-mi face semn; de ce-mi face semn?
Într-o seară nu mai răbdă şi se apropie de Francisc.
— Sior Francisc, îi spuse el, îţi aminteşti de mine? Sunt Bernardo din
Quintavalle. Primeşte să vii în noaptea asta acasă la mine să dormi.
Francisc îl privi şi desluşi în ochii lui o tristeţe şi o mare dorinţă:
— Frate Bernardo, ce minune e asta? Chiar ieri-noapte te-am văzut în
visul meu. Dumnezeu te trimite, frate, bine te-am găsit! Venirea ta are un
rost ascuns, să mergem!
1974
 Îmi făcu semn:
— Frate Leo, vino şi tu cu mine, nu ne despărţim.
Ne-am dus la vila lui Bernardo; slujnicele ne-au întins masa. Francisc
vorbea despre Dumnezeu, despre sufletul omului, despre dragoste.
Slujnicele, rezemate de uşă, ascultau; văzduhul se umpluse de îngeri; prin
fereastra deschisă vedeau raiul tare verde şi prealuminos. Pe iarba cea
nemuritoare, sfinţii se plimbau de mână cu îngerii şi tăifăsuiau, iar
heruvimii şi serafimii străluceau deasupra lor ca stelele.
Când Francisc încetă să mai vorbească, se întoarse lumea la locul ei;
prin fereastră se arătă iarăşi curtea, cu ghivecele ei de flori în jurul fântânii.
Una dintre slujitoare izbucni în plâns; o clipă intrase în rai, şi acum se afla
la loc pe pământ, tot slujnică.
Se apropia miezul nopţii. Bernardo stătea cu capul plecat şi asculta
fermecat. Francisc nu mai vorbea, dar îl simţea încă în el mergând înainte,
zdrenţăros, desculţ, cântând şi întorcându-se să-i facă semn.
— Sior Francisc, zise Bernardo, cât timp te-am ascultat vorbind, lumea
asta a dispărut şi nu mai rămăsese decât sufletul deasupra abisului şi cânta;
deasupra abisului lui Dumnezeu. Dar nu ştiu, sior Francisc, care este
adevărul şi care, visul. Noaptea, se spune, e cea mai credincioasă şi cea mai
iubită vestitoare a lui Dumnezeu; să vedem ce veste o să-mi aducă astă-
seară.
Se ridică:
— Sior Francisc, zise el, o să dormi astă-seară în aceeaşi cameră cu
mine.
Râse ca să-şi ascundă emoţia.
— Se spune că sfinţenia e boală molipsitoare. O să vedem!
Dar Bernardo avea el un scop; voia să-l încerce pe Francisc; îndată ce se
întinse, se făcu că l-a luat somnul şi sforăia; iar Francisc râse, crezu că
Bernardo era cufundat în somn, se strecură din aşternut, îngenunche, îşi
împreună mâinile şi începu să se roage cu glas încet. Bernardo aţinti
urechea; nu auzi decât aceste cuvinte:
— O, Dumnezeul meu, singura mea avuţie… O, Dumnezeul meu,
singura mea avuţie…

1975
 Şi asta dură până-n zori; atunci Francisc se așeză la loc în pat şi se făcu
şi el că doarme. Bernardo se sculă, după ce toată noaptea plânsese
privindu-l pe Francisc, şi ieşi în curte. Eu deja mă trezisem şi scoteam apă
din fântână. M-am întors şi m-am uitat la el; ochii îi erau roşii tare.
— Ce-ai păţit, sior Bernardo? i-am zis. Ai ochii roşii tare.
— Toată noaptea Francisc n-a închis un ochi, s-a rugat. O mare flacără
îi lingea faţa.
— Nu era flacără, sior Bernardo. Nu era flacără, era Dumnezeu.
Apăru Francisc şi deodată Bernardo căzu la picioarele lui.
— Mă chinuie un gând, sior Francisc. Fie-ţi milă de mine şi linişteşte-
mi inima.
Francisc îl luă pe acesta de mână şi îl ridică.
— Ascultă, frate Bernardo, nu eu, ci Dumnezeu o să-ţi liniştească inima.
Mărturiseşte ce durere ai.
— Un nobil ales mi-a încredinţat o mare comoară să i-o păzesc; i-am
păzit-o mulţi ani; acum am de gând să pornesc într-o lungă, primejdioasă
călătorie; ce să fac cu comoara lui?
— Să i-o înapoiezi celui care ţi-a încredinţat-o, frate Bernardo, răspunse
Francisc. Cine este acest mare nobil?
— Cristos. Toate bogăţiile de care am fost învrednicit le datorez lui
Cristos, sunt ale Lui. Cum să i le înapoiez?
Francisc căzu pe gânduri.
— Ce mă-ntrebi tu, frate Bernardo, spuse în cele din urmă, e greu; nu
pot eu singur să-ţi dau un răspuns; să mergem la biserică, să-l întrebăm pe
Cristos.
Şi am pornit tustrei către poartă, dar în clipa aceea bătu cineva;
Bernardo alergă să deschidă şi îndată scoase un strigăt de bucurie.
— Tu, sior Pietro? făcu el. De ce atât de dimineaţă? Faţa ţi-e palidă ca
ceara.
Sior Pietro Cattani era un vestit profesor de drept la cea mai înaltă
şcoală din Bologna; era din Assisi şi din când în când venea în pământul
părintesc să se odihnească; dar deunăzi murise în Bologna cel mai iubit

1976
discipol al său, iar el nu putea să îndure suferinţa, aşa că plecă, se închise
în casa părintească şi nu voia să vadă pe nimeni.
— Eşti singur, Bernardo? întrebă el.
— Nu, este aici Francisc, fiul lui sior Bernardone, îl ştii; şi un prieten
de-al lui.
— O să vorbesc şi de faţă cu ei, nu-i bai, făcu Pietro şi intră în curte.
Era mare la trup, om nobil, ochi cenuşii şi aspri, barbă creaţă, scurtă; dar
studiul şi veghea îi mâncaseră obrajii şi toată faţa lui era uscată şi galbenă,
ca pergamentul scump pe care călugării istorisesc patimile lui Cristos.
Căzu istovit pe un scaun. Noi trei, în picioare în jurul său, aplecaţi, îl
ascultam.
Răsuflă adânc.
— Iertaţi-mă, zise el, să vi le spun de la-nceput. Am avut un discipol,
Guido, îl iubeam ca pe fiul meu; nu sălta capul din cărţi, nu-mplinise
douăzeci de ani, dar avea cunoaşterea şi învăţătura unui bătrân. Şi cu
mintea strălucită se unea, lucru rar, pasiunea înflăcărată; de aceea îl
iubeam. Deunăzi a murit…
Îşi strânse buzele ca să-şi stăpânească plânsul, dar din ochi i se
rostogoliră două lacrimi mari; Bernardo umplu o cupă cu apă, i-o dădu şi
bău.
— În ziua în care trăgea să moară, m-am aplecat deasupra pernei lui:
„Guido, copilul meu, i-am spus, dacă Dumnezeu va hotărî să te cheme
aproape de El, am să-ţi cer o favoare. – Orice vrei, tată, a răspuns el, ce
favoare? – Să vii într-o noapte în visul meu şi să-mi spui ce se întâmplă pe
lumea cealaltă. – O să vin“, a murmurat tânărul şi mi-a întins mâna. Apoi
imediat şi-a dat duhul.
Am plecat îndată din Bologna şi am venit aici în singurătate, să aştept să
mi se-arate mortul în somn.
Sior Pietro tăcu iarăşi, glasul i se înăbuşea. În cele din urmă reuşi să
spună:
— Astăzi în zori a venit…
Bernardo se aciuă lângă el şi îi luă mâna:
— Curaj, Pietro, zise el, răsuflă adânc şi zi-ne şi nouă ce ţi-a spus.
Ne-am aplecat şi eu, şi Francisc cu râvnă, să ascultăm.
1977
 — Era îmbrăcat cu o rasă ciudată; nu, nu era rasă, erau fâşii-fâşii de
hârtie, cusute în jurul trupului său, toate manuscrisele pe care le compusese
când studia, şi erau pe ele toate problemele, întrebările, nedumeririle
filozofice şi juridice, neliniştile teologice, cum să ne mântuim, cum să
scăpăm de iad, să urcăm în purgatoriu şi din purgatoriu în rai. Era îmbrăcat
în hârtie, se căznea să păşească, dar nu putea. Sufla un vânt, mişca hârtiile
şi, cum le mişca, se vedea scheletul tânărului, plin de noroi şi de ierburi.
„Copilul meu, Guido, i-am strigat, ce sunt zdrenţele astea de hârtie pe care
le porţi şi nu te lasă să păşeşti? – Vin din iad, mi-a răspuns, vin din iad, mă
lupt să urc să ajung în purgatoriu, dar nu pot, zdrenţele astea de hârtie mă
împiedică“, a spus el şi unul din ochi s-a făcut lacrimă şi a căzut pe mine şi
mi-a ars mâna. Priviţi!
Întinse mâna dreaptă şi am văzut pe ea o rană roşie; rotundă, ca un ochi.
Pe toţi ne-a cuprins spaima; numai Francisc zâmbea.
Sior Pietro se ridică.
— Şi acum, zise el, toate s-au sfârşit. Înainte de a veni aici, am aruncat
pe vatră şi am ars toate manuscrisele mele, toate cărţile mele, m-am
eliberat! Să-i fie de bine iubitului meu discipol, care mi-a adus vestea din
lumea de jos. O viaţă nouă începe, slavă Ţie, Doamne!
— Şi-acum, iubite Pietro, întrebă Bernardo, ce cale o să urmezi? Ce
viaţă nouă începe?
— Nu ştiu încă, nu ştiu… răspunse gânditor învăţatul.
— Eu ştiu! sări atunci Francisc, întinse mâna şi deschise poarta. Eu ştiu;
veniţi cu mine!
Francisc mergea înainte, în urma lui, cei doi prieteni mână-n mână, şi
ultimul eu. „Sufletele astea sunt pregătite, mă gândeam, sunt pregătite să
înceapă urcuşul…“
Am trecut pe la biserica Sfântul Rufinus, era liturghie, lume multă, nu
ne-am oprit; am cotit-o şi am ajuns la mica bisericuţă Sfântul Nicolae,
pustie; Francisc a împins uşa şi am intrat; Cel Răstignit deasupra Sfintei
Mese, o candelă mică aprinsă, Sfântul Nicolae zugrăvit pe perete, iar în
jurul său, pictaţi, peşti, corăbii, mări.
— Frate Bernardo, făcu Francisc, m-ai întrebat, îngenunchează, acum
Cristos o să-ţi răspundă.
1978
 Înaintă până la Sfânta Masă, îngenunche, îşi făcu cruce şi luă
Evanghelia cea grea, legată în argint.
— Aceasta este gura lui Cristos, zise el.
Deschise Evanghelia, puse degetul şi citi cu glas tare:
„Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi dă săracilor, şi
vei avea comoară în Cer.“
Închise Evanghelia, apoi o deschise iarăşi şi mai citi:
„Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie.“
Francisc se întoarse către Bernardo, care, îngenuncheat, asculta şi
plângea.
— Şovăi încă, frate Bernardo? zise el. Vrei să se deschidă încă o dată
gura lui Cristos?
— Nu, nu, strigă Bernardo şi sări fermecat. Sunt gata!
— Şi eu! se auzi în spatele lui un glas.
Era sior Pietro, care căzuse cu faţa la pământ şi asculta.
— Să mergem, atunci! spuse bucuros Francisc, cuprinzându-i cu
braţele, în dreapta şi-n stânga, pe cei doi nou-luminaţi. Domnia ta, sior
Pietro, ai făcut deja ce porunceşte Cristos: ţi-ai ars bogăţiile –
manuscrisele, cărţile, creioanele – şi ai vărsat cernelurile, te-ai uşurat. E
rândul tău, frate Bernardo! Deschide-ţi prăvălia, cheamă sărăcimea,
împarte pânzeturile pe care le vindeai şi îmbracă-i pe cei goi! Aruncă
metrul, deschide lăzile, împarte, împarte, uşurează-te. Trebuie, frate
Bernardo, trebuie să le înapoiem fraţilor noştri cei săraci tot ce am
împrumutat de la ei. Fie şi un singur lănţişor de aur dacă ai, îţi îngreunează
sufletul, nu-l lasă să se ridice, să zboare!
Se întoarse la Sfânta Masă, la Cel Răstignit:
— Cât de ieftin ne vinzi mărfurile Tale, Hristoase al meu! spuse. Dăm o
prăvălioară şi cumpărăm Împărăţia Cerurilor; ardem o stivă de hârţoage şi
primim viaţa de veci!
— Să mergem, să nu trândăvim! făcu Bernardo.
Scoase de la brâu cheia prăvăliei sale şi alergă.
Creştinii ieşeau acum de la liturghie; bisericile se închideau, se
deschideau tavernele, lumea roia prin piaţă.
1979
 În ziua aceea ieşise soarele, norii se împrăştiaseră, se încălzea şchiopul
februarie ca primăvara; pomii scoteau primele lor frunzuliţe creţe.
De câte ori văzusem primăvara în viaţa mea! Însă acum simţeam pentru
prima oară ce înseamnă primăvară; prima oară în anul acela am aflat, cum
mă învăţase Francisc, că toate sunt una, că toate urmează aceeaşi lege a lui
Dumnezeu, că pom este şi sufletul, are şi sufletul primăvara lui şi se
deschide…
Am ajuns în piaţa Sfântul Gheorghe, Bernardo luă cheia şi îşi deschise
prăvălia; se opri în prag şi strigă:
— Câţi sunteţi săraci, câţi sunteţi goi, veniţi! În numele lui Cristos,
împart avuţia mea!
Francisc stătea în dreapta lui, sior Pietro în stânga lui, iar eu căram
mormanele de pânzeturi şi le puneam grămadă înaintea lor.
Cum mai alergau femei, fete, bătrâni, zdrenţăroşi, cum le mai străluceau
ochii, cu ce dorinţă arzătoare întindeau braţele în aerul de duminică! Iar
Bernardo se bucura şi râdea, fericit, glumea cu unul, îl înţepa cu vorba pe
altul, ţinea în mână o foarfecă mare, tăia şi îşi împărţea avuţia.
Din când în când se întorcea spre Francisc şi îi vorbea:
— Ce fericire este asta, frate Francisc, ce uşurare!
Trecu părintele Silvestro; îl văzu pe Bernardo cum îşi pradă şi cum îşi
împrăştie avuţia, şi i se rupse inima.
— Ce păcat, murmură el, să se ducă pe apa sâmbetei atâta bogăţie!
Sigur i-a luat minţile Francisc ăsta, smintitul!
Se opri, clătina din cap şi privea. Iar Francisc îi ghici gândul.
— Părinte Silvestro, îi zise el, ce spune Cristos, îţi aminteşti? Iartă-mă
că-ţi amintesc eu: Dacă vrei să fii desăvârşit, împarte averile tale săracilor
şi vei câştiga mare comoară în Ceruri. De ce clatini din cap, aşadar?
Părintele Silvestro tuşi, se înroşi tot şi porni mai departe.
Francisc se întristă că-l mâhnise.
— Părinte Silvestro, părinte Silvestro! îi strigă el.
Preotul se întoarse.
— Ţi-am amintit cuvintele lui Cristos, iartă-mă; tu, preotul lui
Dumnezeu, le ştii mai bine decât mine, păcătosul.

1980
 Dacă Francisc ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum ţâşnesc două
lacrimi din ochii preotului.
Se înseră, prăvălia rămase cu cei patru pereţi goi; Bernardo luă metrul,
îl rupse şi-l aruncă în drum; aruncă şi foarfecele, şi îşi făcu cruce.
— Slavă Ţie, Doamne, m-am uşurat.
Îl luă de mână pe sior Pietro şi îl urmară amândoi pe Francisc.
Assisi vui de aceste purtări ciudate ale unui bogat, gospodar cuminte, şi
ale unui învăţat profesor de drept.
În aceeaşi noapte, am aflat noi apoi, mulţi fruntaşi bătrâni se adunară,
speriaţi, în casa unui unchi al lui Bernardo, să se sfătuiască cum să
descânte ciuma asta. Răul e molipsitor şi, mai grav, îi loveşte mai ales pe
tineri, să avem grijă să n-o cotească şi fiii noştri şi să le împartă celor
zdrenţăroşi şi desculţi averea pe care atâţia ani am strâns-o cu sudoare noi
şi părinţii noştri; iar acum vine smintitul ăsta, le ia minţile şi ne dărâmă din
temelii casele. Să-l alungăm, să plece din hotarele noastre, să se ducă
dracului! Luară aşadar hotărârea să se ducă la episcop şi apoi la Sfatul
oraşului, ca să alunge scrânteala din Assisi.
În sărmana casă a signorei văduve Giovanna, un zdrahon bine legat, ars
de soare, vesel şedea la foc şi se încălzea; se uita la bătrâna lui mătuşă cum
îşi face cruce şi binecuvântează numele noului sfânt – aşa-l numeau de-
acum pe Francisc –, iar el râdea şi-şi bătea joc, după cum ne-a mărturisit
chiar el câteva zile mai târziu.
— Măi, un petrecăreţ nu ajunge aşa uşor sfânt. Eu, să nu-mi ziceţi mie
Egidio, o să mă duc să-l găsesc pe sfântul ăsta Francisc şi o să ţin în mână
o butelcă de vin şi un purceluş fript drept gustare şi o să-l îmbăt; iar apoi o
să-i petrec un laţ pe după gât, să-l duc în piaţă, eu să bat din palme şi el să
danseze ca ursul.
Trecură câteva zile; noi, cei patru fraţi, plecaserăm din Assisi şi
găsiserăm adăpost în paraclisul cel pustiu, Porziuncola; în faţa migdalului
înflorit am ridicat o colibă, vopsită cu var, prima noastră mănăstire.
Ceasuri multe, îngenuncheaţi, ridicam ochii spre cer şi ne rugam;
Francisc ne vorbea despre dragoste, despre sărăcie, despre pace; despre
pacea sufletului fiecărui om şi despre pacea lumii. Iar eu, care până atunci
tot întrebam şi iscodeam, acum, cu noii fraţi, am învăţat să tac. Într-o zi
1981
sior Pietro spuse un cuvânt pe care n-am să-l uit niciodată: „Mintea tot
vorbeşte, întreabă, iscodeşte; inima nu vorbeşte, nu întreabă, nu iscodeşte;
tăcută, porneşte şi se predă lui Dumnezeu. Mintea este avocatul Satanei,
inima este roaba lui Dumnezeu; se închină şi-i spune Domnului: «Facă-se
voia Ta!».“
Francisc auzi cuvântul acesta şi zâmbi:
— Sior Pietro – aşa îi spunea mereu, din respect –, sior Pietro, ai
dreptate; când eram învăţăcel, a venit în Assisi de Crăciun un teolog
înţelept; a urcat la amvonul bisericii Sfântul Rufinus şi a vorbit elocvent,
ceasuri multe, despre naşterea lui Cristos şi mântuirea lumii şi despre
minunata taină a întrupării. Mintea mea a început să se tulbure, am ameţit.
N-am mai răbdat. „Învăţătorule, am strigat eu, taci s-ascultăm pe Cristos
cum plânge în leagănul lui!“ Tatăl meu, când am ajuns acasă, m-a bătut;
dar mama m-a luat într-ascuns şi mi-a dat binecuvântarea ei.
Fratele Bernardo rar deschidea gura să vorbească; de la revărsatul
zorilor, îngenuncheat sub un pom, se ruga şi simţeai din pleoapele lui
coborâte, din obrajii topiţi, din tremurul uşor al buzelor că vorbea cu
Dumnezeu. Iar uneori când vorbea, îndată ce rostea numele lui Cristos îşi
lingea buzele, de parcă ar fi fost presărate cu miere.
Când se înălţa soarele ne împrăştiam; unul să aducă apă, altul lemne,
altul să cerşească, iar Francisc să ia la rând ulicioarele oraşului Assisi şi
satele din apropiere şi să propovăduiască „noua nebunie“, dragostea.
Deseori avea cu el o mătură, ca să măture bisericile.
— E casa lui Dumnezeu, spunea el, iar eu sunt îngrijitorul şi am o
răspundere.
Într-o dimineaţă, la marea sărbătoare a Sfântului Gheorghe, pe când
eram îngenuncheaţi şi ne făceam rugăciunea de dimineaţă în colibă, mi-au
căzut ochii pe un zdrahon care se apropia încet-încet, pe furiş; ţinea la
subsuoară o butelcă de vin şi ceva înfăşurat în frunze de lămâi; am simţit
imediat în nări un miros de carne friptă.
Era înalt cât acoperişul bisericii, ars de soare, cu oase groase; se apropie
cu paşi uşori de coliba noastră din crengi, îşi sprijini faţa de perete şi ne
pândea; mă uitam şi eu la el cu coada ochiului.

1982
 Francisc începuse, ca în fiecare dimineaţă, să ne vorbească şi să ne
mărturisească ce i-a spus el lui Dumnezeu şi ce i-a spus Dumnezeu lui
noaptea.
Zdrahonul care stătea ascuns căscase gura, aţintise urechea şi asculta;
deodată se întoarse, porni grăbit printre copaci şi peste puţin veni iar, cu
mâinile goale; îşi lipi iarăşi faţa de colibă şi asculta.
— Doamne, spunea acum Francisc, dacă Te iubesc fiindcă vreau să mă
aşezi în rai, trimite îngerul Tău cu sabia să-mi închidă poarta; dacă Te
iubesc fiindcă mă tem de iad, aruncă-mă în iad; dar dacă Te iubesc pentru
tine, pentru Tine numai, deschide sânul Tău şi primeşte-mă.
Omul care asculta într-ascuns făcu un pas şi se opri în prag; faţa îi pălise
şi două lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Căzu la picioarele lui Francisc:
— Frate Francisc, strigă el, iartă-mă! Sunt Egidio din Assisi, care te
batjocoream şi pusesem pariu să vin să te îmbăt, să-ţi petrec un laţ pe după
gât şi să te duc în piaţa Sfântul Gheorghe, eu să bat din palme şi tu să
dansezi.
— Şi nu mergem, frate Egidio? făcu Francisc vesel. Nu mergem să stăm
în piaţa Sfântul Gheorghe, unde va fi astăzi adunat poporul, tu să baţi din
palme şi eu să dansez? Nu vreau să pierzi pariul.
Îl luă de subsuoară şi îl ridică.
— Să mergem, zise el, lumea aşteaptă.
Plecară; la asfinţitul soarelui şedeam toţi trei, Bernardo, Pietro şi cu
mine, în faţa colibei şi aşteptam.
— Întârzie fratele Francisc, am zis eu. Oare dansează încă?
— Dansează, spuse sior Pietro şi tăcu.
Iar peste puţin:
— Eu, vai, nu am curaj să fac asemenea lucru; încă mi-e ruşine de
oameni, asta va să-nsemne; nu mă ruşinez de Dumnezeu.
Pe când vorbeam, iată-ţi-l pe fratele Francisc, iar în urma lui, uriaş,
vesel, călcând uşor, ca şi cum ar fi avut aripi, Egidio.
Francisc îl luă pe tovarăşul său de mână şi veni aproape de noi:
— M-a dansat, spuse râzând, l-am dansat şi eu. La început dansam
singur-singurel înaintea lui Dumnezeu, iar el bătea din palme; dar peste
puţin a prins râvnă şi fratele Egidio, nu mai bătea din palme, m-a apucat de
1983
umăr şi am început amândoi să dansăm; ni se părea că lumea-ntreagă ne-a
prins de umăr şi dansa şi ea împreună cu noi înaintea lui Dumnezeu.
Ce dans era acela, fraţii mei! Una e să dansezi singur-singurel, alta să
fie mulţi, la început doi, apoi trei, apoi treizeci şi trei, o sută, trei mii, toţi
oamenii, iar apoi şi animalele, şi păsările, şi apoi şi pomii şi mările şi
munţii, creaturile toate să danseze înaintea Creatorului. Nu-i aşa, frate
Egidio?
— Altă treabă nu vreau să mai fac, răspunse el râzând, bun e dansul, în
veci o să te ţin, frate Francisc, de umăr şi o să dansăm.
— Bine l-am primit pe noul nostru frate, făcu Francisc, deschizând
braţele.
— Fie bine-venit! am strigat toţi şi am alergat să-l îmbrăţişăm pe
Egidio.
Acesta se înroşi; voia să spună ceva, dar şovăia. În cele din urmă prinse
curaj:
— Frate Francisc, zise el, am adus şi-o gustărică şi-o butelcă de vin…
Francisc îi mângâie umerii laţi:
— Sărbătorim astăzi naşterea ta, frate Egidio, să bem un vin în sănătatea
ta. Nu-i bai, Dumnezeu îngăduie din când în când s-amăgeşti sfânta foame
şi sfânta sete… Adu, aşadar, uneltele păcatului!
Egidio făcu un salt, se duse şi scoase dintr-un tufiş purceluşul fript şi
butelca de vin.
— În sănătatea fratelui Egidio, spuse Francisc, ridicând butelca să bea.
Astăzi s-a născut, să-i priască! Astăzi s-a însurat, astăzi a făcut o fiică, să-i
trăiască! Sărăcia!
Nu trecură multe zile şi în prag la Porziuncola, în ceasul în care
porneam la munca noastră de fiecare zi, apăru încovoiat, tare ruşinat, cu o
boccea la subsuoară, părintele Silvestro. Ochii i se înroşiseră de mult plâns
şi mâinile-i tremurau.
Francisc îl văzu şi îşi deschise braţele:
— Părinte Silvestro, zise el, bună şi binecuvântată e venirea ta. Ce vânt
te-aduce în dărâmătura noastră?

1984
 — Vântul lui Dumnezeu, răspunse preotul. Mi-ai aruncat deunăzi un
cuvânt, frate Francisc, şi cuvântul acela a fost foc, mi-a ars şi mi-a curăţat
inima.
— Nu l-am spus eu, nu l-am spus eu, părinte Silvestro, l-a spus Cristos.
— L-a spus Cristos, dar în chipul în care l-ai rostit tu, frate Francisc,
parcă l-aş fi auzit pentru prima oară, parcă n-aş mai fi auzit niciodată
Evanghelia; o citeam în fiecare zi, dar erau doar vuiet şi litere cuvintele ei,
şi un foc… Abia acum, să fii sănătos, frate, am înţeles ce înseamnă sărăcia,
ce înseamnă dragostea şi care este voia lui Dumnezeu, şi am venit.
— Ce ai în boccea?
— Un rând de haine de schimb, sandalele mele cele bune şi alte lucruri
pe care le iubesc.
Francisc râse.
— Odată, spuse el, a fost un pustnic care de ani şi ani se căznea să-L
vadă pe Dumnezeu şi nu putea; un lucru îi stătea în cale şi-l împiedica;
plângea, striga, nefericitul, se ruga, nimic! Ce era acel lucru care-l
împiedica să-L vadă pe Dumnezeu? Nu putea să priceapă. Într-o dimineaţă,
sări din somn bucuros; găsise! Era un mic scăunel împodobit pe care-l
păstrase din toată avuţia lui şi-l iubea mult; îl apucă, îi dădu una, îl făcu
bucăţi şi-atunci ridică ochii şi văzu, pentru prima oară, pe Dumnezeu.
Părinte Silvestro, dacă vrei să vezi pe Dumnezeu, aruncă bocceaua pe care
o ţii cu tine!
Părintele Silvestro şovăi; Francisc îl luă cu tandreţe de mână:
— Vino cu mine, zise el, şi-acum, când o să pornim la drum, primului
sărac pe care-l vom întâlni să-i dai, pentru dragostea lui Cristos, bocceaua;
cu boccele, părinte Silvestro, nu intrăm în rai.
— Să păstrez măcar sandalele… spuse şovăind preotul.
— Numai desculţi intrăm în rai, zise iarăşi Francisc. Nu te târgui, frate,
să mergem!
Spuse, şi precum lupul înşfacă în dinţi mielul, aşa îl înşfăcă şi Francisc
pe părintele Silvestro să-l arunce în rai.
Mare, mare, bogat, cu mulţi ochi e harul Tău, Doamne, precum coada
păunului; din creştet până-n tălpi acoperă lumea; se întinde, acoperă, umple
de strălucire până şi cele mai umile suflete. Pentru că, iată, nu trecu mult
1985
timp şi veniră două trupuri pierdute, batjocura oraşului Assisi, sărutară
mâna lui Francisc şi cerură să fie fraţi: Sabatino şi un altul pe care-l
numeau Cappella, pentru că purta totdeauna, chiar şi când dormea, o
pălărie înaltă verde, de catifea, cu o panglică roşie. Iar Sabatino, mi-am
amintit de el îndată, era acela care-şi bătuse joc de Francisc în seara în care
am sosit la Assisi şi căutam un creştin să-mi dea de pomană. Era slab şi
palid, cu faţă de şoarece, cu o aluniţă păroasă pe nas; Cappella era
mătăhălos, cu mustăţi lungi, răsucite-n sus, cu un nas imens, ascuţit, cu
buze de iepure; vorbea cu poticneli şi se bâlbâia.
— Nu mai pot să dorm, frate Francisc, zise Sabatino, am rostit cuvinte
urâte despre tine, te pizmuiam pentru că tu erai bogat, iar eu sărac, tu
frumos, iar eu o pocitanie, tu bine îmbrăcat, iar eu zdrenţăros, mereu în
ultima vreme mă întindeam să dorm, dar de unde să mă ia somnul! Iar dacă
mă lua o clipă, te vedeam venind în visul meu şi spunându-mi: „Nu face
nimic, Sabatino, eu nu-ţi ţin ranchiună, dormi!“ Iar bunătatea asta a ta îmi
sfâşie inima; n-am mai îndurat şi am venit; fă cu mine ce vrei; o să merg pe
urmele tale până la moarte.
— Şi eu, spuse Cappella, cu tine până la moarte, frate Francisc. Eu m-
am săturat de lume, lumea s-a săturat de mine, alt adăpost de-acum nu mai
am, doar pe Dumnezeu. Vin însă cu o înţelegere, frate Francisc: să-mi dai
învoirea să port pălăria mea; gluga n-o vreau. Poate-ţi pare o ciudăţenie,
dar m-am obişnuit cu pălăria asta; parc-ar fi capul meu; dacă mi-o scoţi, e
ca şi cum mi-ai tăia capul.
Francisc râse, dar îndată faţa lui deveni aspră:
— Ia seama, frate, îi spuse el, se poate ca diavolul să se fi făcut pălărie
şi să se fi aşezat pe capul tău. Ai grijă să nu te arunce la vale. De la pălărie
poţi să te repezi la rasă, să spui: n-o vreau! De la rasă la fraţi, să spui: nu-i
vreau! De la fraţi la dragoste, să spui: n-o vreau! Iar de la dragoste la
Dumnezeu, să spui: nu-L vreau!
Francisc tăcu, căzu pe gânduri, şi peste puţin:
— Urcuşul, frate, zise el, are un pisc, pe Dumnezeu; coborâşul, un
adânc, iadul; pălăria asta, copilul meu, poate să te prăbuşească în iad.
Privi adânc în ochii lui Cappella, şi noul luminat nu îndură, izbucni în
plâns.
1986
 — Dacă nu-mi dai învoirea pe care ţi-o cer, zise el, sunt pierdut, o să
plec.
Lui Francisc i se făcu milă de el şi îi puse mâna pe umăr:
— Rămâi, zise. Am încredere în Dumnezeu.
Câte suflete în lume doresc cu ardoare mântuirea, şi îndată ce aud că le
cheamă un glas, aleargă! Buni gospodari sau vagabonzi neruşinaţi, într-o
noapte, în tăcere, aud pe cineva chemându-i; răscoliţi, sar de la locul lor;
deodată toată viaţa lor trecută le apare zadarnică, pierdută, prinsă în cursele
Celui viclean; şi cad la picioarele Celui care-i cheamă:
— Ia-mă, îi spun, izbăveşte-mă, pe tine te aşteptam!
Nu trecea o zi fără să apară cineva pe neaşteptate printre copacii de la
Porziuncola şi să cadă la picioarele lui Francisc:
— Ia-mă, izbăveşte-mă, pe tine te aşteptam! îi spun, îşi aruncă hainele
pe care le poartă şi îmbracă rasa.
Veni într-o zi un ţăran blând, bine hrănit, cu inima deschisă, până-n
treizeci de ani. Ţinea în mână un urcior şi pe urcior zugrăvise cele şapte
păcate de moarte, iar dedesubt, numele lor: Mândria, Zgârcenia, Invidia,
Viclenia, Lăcomia, Mânia, Lenea. Căzu la picioarele lui Francisc:
— Frate, zise el, tată, ascultă-mă: eram liniştit în satul meu, săpam,
tăiam pomii, culegeam via, trăiam; femeie n-am avut, nici copii, nici
necazuri, aşa credeam; dar când am auzit glasul tău am înţeles că eram
nefericit; mi-am privit inima, pe care o credeam nevinovată, şi am văzut în
ea cele şapte păcate de moarte. Am luat aşadar urciorul ăsta, le-am zugrăvit
pe el, am pus şi numele lor, iar acum, uite, îl zdrobesc înaintea picioarelor
tale; şi blestemate fie cele şapte!
Dădu cu el de pietre şi se făcu bucăţi.
— La fel să se spargă şi inima mea şi să se împrăştie pe pietre cele şapte
păcate de moarte din ea!
Francisc îl mângâie cu tandreţe pe cap:
— Cum te cheamă, frate?
— Cedro.
— Să dea Dumnezeu, Cedro dragă, ca pe ramurile tale să-şi clădească
mii de suflete cuiburi!
1987
15 Pace vouă! (gr. v.).

1988
 VII

Adam şi Eva stau în rai şi tăifăsuiesc: „Să deschidem poarta să plecăm!

– Unde să ne ducem, iubito? – Să deschidem poarta să plecăm! – Afară
sunt boala, durerea, moartea! – Să deschidem poarta să plecăm!“
În mine, iartă-mă, Doamne, simţeam aceste două glasuri. Ascultam pe
Francisc, şi sufletul meu era în rai, uitam foamea, goliciunea, lumea. Şi
deodată, un glas răzvrătit: „Pleacă!“
Într-o zi Francisc mă prinse plângând. Se aplecă:
— Frate Leo, zise el şi mă scutură de umăr, frate Leo, de ce plângi?
— Mi-am amintit, frate Francisc, mi-am amintit.
— De ce ţi-ai amintit?
— De o dimineaţă în care am întins mâna în smochinul meu şi am rupt
o smochină…
— Doar de asta?
— Doar de asta, frate Francisc, şi de aceea plâng.
Francisc se aşeză pe pământ lângă mine şi îmi luă mâna.
— Frate Leo, ascultă un cuvânt pe care o să ţi-l spun, dar să nu-l mai
zici nimănui.
— Ascult, frate Francisc, spune – şi, cum mă ţinea de mână, simţeam
căldura trupului său, nu a trupului său, ci a sufletului său, cum îmi
încălzeşte sufletul.
Văzându-l că tace, am zis din nou:
— Ascult, frate Francisc.
Îmi lăsă mâna şi se ridică; glasul îi ieşi deodată înăbuşit din gâtlej:
— Şade, frate Leo, Virtutea singură-singurică în vârful unei stânci
pustii; şade, şi îi trec prin minte toate bucuriile oprite pe care nu le-a gustat,
şi plânge.
1989
 Spuse, porni încovoiat şi se pierdu printre copaci.
Se zice că, dacă undeva cade o picătură de miere, albinele o miros
imediat în aer şi aleargă de peste tot s-o guste; la fel miroseau sufletele
picătura de miere – sufletul lui Francisc – şi-au început să înconjoare
Porziuncola. Şi iată într-o zi, la ceasul în care apunea soarele, sosi pe
neaşteptate vechiul nostru prieten, Rufino – el ne-a dat la-nceput rasa pe
care-o purtăm. „Vine iarna, ne-a spus atunci şi a râs, vine iarna, nu e de
ajuns să vă încălzească Dumnezeu, e nevoie şi de o haină caldă!“ Şi ne-a
dat, mie şi lui Francisc, veşmântul de muncitor pe care-l purtăm şi sandale
şi un toiag.
Îl văzu Francisc şi râse.
— Ei, prietene vechi, îi strigă el, după cum văd, nu e de ajuns haina
caldă, e nevoie şi de Dumnezeu!
Rufino lăsă ochii-n jos:
— Iartă-mă, frate Francisc, eram orb pe-atunci. Ce înseamnă orb?
Vedeam numai lumea cea văzută, ce se ascundea în dosul ei nu vedeam.
Dar când te-ai ostenit şi ai stat o clipă în casa mea aerul casei s-a schimbat;
s-a umplut de glasuri ademenitoare şi de chemări şi mâini care mă
îmbrânceau să plec; şi într-o zi n-am mai putut să mă împotrivesc, am lăsat
deschisă poarta casei mele, am aruncat cheia în râu şi-am venit.
— Grea e viaţa noastră, grea foarte, prietene scump, cum o să înduri?
Vai celui care s-a obişnuit cu mâncare bună, cu haină moale, cu căldura
femeii!
— Dar de trei ori vai, frate Francisc, celui care nu a putut să se lepede
de mâncarea bună, de haina moale şi de căldura femeii. Nu mă dispreţui,
frate Francisc, ia-mă!
— Şi apoi mai e ceva, prietene Rufino. Ai fost şi tu, cred, în învăţata
Bologna, şi ţi s-a umplut mintea de întrebări. Noi aici nu întrebăm, am
ajuns de-acum la încredinţare. Se poate să înduri foamea, goliciunea,
castitatea, dar poate mintea ta, fără să ridice răzvrătită steagul, să îndure
încredinţarea noastră? Asta e cea mai mare ispită pentru nefericitul care a
şezut sub pomul cunoaşterii şi la care a venit şarpele şi i-a lins urechile,
ochii şi gura.
1990
 Rufino tăcea.
— Aşadar? întrebă Francisc, care-l privea pe prietenul său cu milă.
Poţi?
— Frate Francisc, zise Rufino încet, cu deznădejde, frate Francisc, nu
pot!
Francisc sări şi îl luă în braţe:
— Poţi! Poţi! Ai avut curajul şi-ai spus: „Nu pot!“, aşadar vei putea.
Mai aproape de Dumnezeu este inima, aşadar părăseşte mintea, urmează-ţi
inima; numai ea ştie drumul raiului. Iar acum dezbracă-te şi pune-ţi rasa.
Ţi-aduci aminte de mantaua pe care ne-ai dat-o, de la păstorul tău? După ea
ne-am croit rasele; au culoarea pământului. Frate Rufino, îmbracă-te cu
pământul!
În altă zi Francisc văzu într-un sat un tânăr chipeş cu sabie, cu pinteni,
cu pană la pălărie, îmbrăcat în catifea; spălat proaspăt, părul său creţ
mirosea a săpun parfumat.
— Ei, ei, strigă Francisc, nu te-ai săturat, frumosul meu, să te
împodobeşti şi să-ţi răsuceşti mustaţa? E timpul să te încingi cu sfoară, să
pui glugă pe cap şi să mergi desculţ prin noroaie. Vino cu mine şi o să te
hirotonisesc eu cavaler al lui Dumnezeu.
Tânărul cel chipeş îşi mângâie mustaţa, îl privi pe zdrenţărosul care-i
vorbea şi râse.
— Aşteaptă să mi se răsucească mintea, răspunse el, şi atunci o să vin.
Nu trecură trei zile, şi iată-l în Porziuncola; ameţit ca o pasăre pe care o
ademeneşte şarpele veni Angelo Tancredi şi căzu în plasa lui Dumnezeu.
— Am venit, spuse el.
Îngenunche şi sărută mâna lui Francisc.
— Am venit. M-am săturat să mă-mbrac, să mă-mpodobesc şi să-mi
răsucesc mustaţa. Ia-mă!
Dar rechinul cel mândru şi muşcător care a căzut în plasa lui Dumnezeu
a apărut abia după multe zile. Şedeam, Francisc şi cu mine, pe prag la
Porziuncola, încă nu apusese soarele şi fraţii nu se întorseseră de la cerşit;
rămăsese numai Bernardo; peste puţin apăru şi el, căzu la picioarele lui

1991
Francisc şi-i ceru iertare, aşa făcea de fiecare dată când mergea să se roage,
pentru că nu ştia dacă avea să iasă viu din rugăciune.
Francisc, cufundat în gândurile sale, nu vorbea; îşi privea mâinile,
picioarele, şi oftă.
— Frate Leo, îmi spuse după o lungă tăcere, când mă gândesc la
Patimile lui Cristos, labele picioarelor mă dor de parc-ar fi străpunse,
căuşele palmelor mă dor de parc-ar fi străpunse… Dar unde sunt piroanele?
Unde e sângele? Unde e crucea? Îmi amintesc de o Vinere Mare, în curtea
bisericii Sfântul Rufinus, actorii care umblau în zilele acelea şi jucau
Patimile veniseră în Assisi; cel care înfăţişa pe Cristos căra crucea gâfâind
şi se făceau că-l răstignesc şi-i vărsau vopsea roşie pe picioare şi pe mâini,
ca să-i şiroiască precum sângele. Şi scotea un strigăt sfâşietor, încât mă lua
plânsul: „Eli, Eli, lama sabachtani?“ Bărbaţii au oftat, femeile au ţipat şi-
au înălţat bocet de jale, reprezentaţia s-a sfârşit. Actorul a venit la noi
acasă, unde mama mea îi întinsese masa apoi, şi glumea şi râdea şi-i
aduceau apă călduţă să-şi spele urmele de vopsea. Eu eram mic, nu
pricepeam. „N-ai fost răstignit?“ l-am întrebat. Iar el a râs: „Nu, copilaşul
meu; toate astea au fost un spectacol, ai înţeles? Un joc; m-am prefăcut că
am fost răstignit.“ Eu m-am înroşit de mânie: „Eşti mincinos, aşadar?“ i-
am strigat. Dar mama m-a luat pe genunchi şi mi-a zis: „Taci, copile, eşti
mic încă, nu înţelegi.“ Însă acum am crescut, am crescut, frate Leo, am
crescut şi înţeleg; nu sunt răstignit, ci doar mă gândesc la răstignire; nu
cumva suntem şi noi actori, frate Leo?
Oftă.
— Priveşte-mi mâinile, zise el, priveşte-mi picioarele, unde sunt cuiele?
Un joc este aşadar toată lupta asta?
În clipa aceea apăru dintre copaci un zdrahon uriaş, până-n treizeci de
ani, îmbrăcat bătrâneşte, cu o coamă lungă ca de leu, cu fruntea boltită, fără
pălărie, călcând greu pământul. Se opri înaintea lui Francisc, duse mâna la
inimă şi salută.
— Îl caut pe Francisc din Assisi, care adună fraţi ca să facă o ceată.
Sunt Elias Bombarone din Cortona. Am absolvit Universitatea din
Bologna, dar cărţile nu mă-ncap, vreau să încep o faptă mare.

1992
 — Eu sunt cel pe care-l cauţi, prietene, răspunse Francisc. Nu adun fraţi
ca să fac o ceată, ci ca să luptăm toţi împreună să ne mântuim sufletul.
Suntem neînvăţaţi, simpli, ce cauţi între noi, tu, cel învăţat?
— Vreau şi eu, frate Francisc, să-mi mântuiesc sufletul, cu învăţături nu
se mântuieşte. Am aflat multe despre viaţa ta şi mi-au plăcut. Câteodată cel
simplu şi neînvăţat găseşte, urmându-şi inima, ceea ce mintea n-ar putea
niciodată să-i descopere. Însă e nevoie şi de minte, frate Francisc, şi ea este
un dar al lui Dumnezeu, şi l-a dăruit celei mai iubite creaturi a Lui, omului.
Care este omul desăvârşit? Acela care uneşte armonios inima cu mintea.
Care este ceata desăvârşită? Aceea care pune ca temelie a sa inima şi lasă
mintea să clădească pe ea.
— Prea multe lucruri frumoase grăieşti, prietene neaşteptat, prea multe
lucruri iscusite însăilează mintea ta, mă tem de tine. Te rog, caută în altă
parte mântuirea.
— Nu ai dreptul, frate Francisc, să alungi un suflet care vrea să
pornească şi el pe drumul mântuirii pe care l-ai deschis tu. Pentru cine l-ai
deschis? Numai pentru cei neînvăţaţi? Dar cei învăţaţi, o ştii tu singur, au
mai mare nevoie să se mântuiască; pe cei învăţaţi îi abate mintea, care vrea
multe, deschide multe drumuri şi nu ştie pe care s-o apuce. Am încredere,
frate Francisc, în drumul pe care l-ai deschis tu.
Francisc scormonea pământul cu piciorul şi tăcea; Elias, fără să-i ceară
îngăduinţa, se aşeză alături de el pe prag.
— Ce singurătate, murmură el, ce linişte!
Soarele asfinţea, trunchiurile copacilor se rumeniră, păsările se
întorceau la cuiburile lor, fraţii se întorceau şi ei de la cerşit, Cedro se
aplecă la vatră şi aprinse focul ca să facă de mâncare; din ziua în care
venise, el era bucătarul nostru. Bernardo apăru şi el dintre copaci, ieşise
viu din rugăciune şi în ziua aceea, dar ochii i se afundaseră, păşea ca un
orb; ne privea, dar nu ne văzu, şi intră.
— Ce singurătate, ce linişte! murmură iarăşi Elias privind soarele care
asfinţea.
Francisc se întoarse şi se uită la noul musafir; simţeai cum o mare luptă
se dădea înlăuntrul lui, şi ghiceai imediat că zdrahonul ăsta greoi avea să
răscolească frăţia aceea liniştită.
1993
 Mult timp a fost linişte; apoi deodată Cedro se ridică de la foc şi bătu
din palme:
— Fraţilor, strigă el, lintea s-a fiert, poftiţi să mâncăm, în numele lui
Dumnezeu!
Francisc se ridică şi dădu mâna cu noul venit.
— Frate Elias, zise el, bine-ai venit la noi.
Îl luă de mână şi îl duse înăuntru.
— Fraţilor, zise el, Dumnezeu ne-a trimis o forţă nouă, un nou frate – pe
Elias Bombarone din Cortona. Ridicaţi-vă şi salutaţi-l.
Am intrat şi ne-am aşezat toţi jos, iar Francisc, lângă vatră. Cedro aduse
şi împărţi bucatele, şi am început să mâncăm cu poftă; ne era foame;
deodată Francisc lăsă lingura jos:
— Fraţii mei, zise el, prea gustoasă e lintea asta, prea mult se bucură
trupul, e mare păcat. O să arunc în ea o mână de cenuşă.
Spuse, luă o mână de cenuşă de pe vatră, o aruncă în farfuria lui şi
începu iarăşi să mănânce.
— Iertaţi-mă, fraţii mei, zise el, nu sunt mai bun decât voi, nu. Dar
trupul meu e mai păcătos, nu trebuie să-l las să se răzvrătească.
— De ce să ne temem de trup, frate Francisc? întrebă Elias. Nu avem
adică încredere în puterea noastră?
— Nu, nu avem, frate Elias! răspunse Francisc şi îşi aruncă încă o mână
de cenuşă în linte.
— Se înmulţesc gurile care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, îmi
spuse a doua zi Francisc, bucuros.
— Se înmulţesc gurile care vor să mănânce, frate Francisc, i-am răspuns
eu. Cum o să le hrăneşti?
Şi într-adevăr, poporul din Assisi începuse să murmure; s-a săturat să
hrănească atâţia cerşetori ai lui Dumnezeu; într-o dimineaţă, episcopul îi
dădu de ştire lui Francisc să se ducă să-i vorbească. Francisc îşi făcu cruce,
„sunt la poruncile lui“, răspunse el, şi se întoarse către mine:
— Frate Leo, zise, presimt că episcopul vrea să ne certe. Vino cu mine.
Episcopul şedea în fotoliu, număra mătăniile de pe şiragul său negru şi
era adâncit în grijile pământului şi ale cerului. Datoria lui este să-şi împartă
1994
sufletul în două: era păstor de oameni şi trebuia să aibă ochiul mereu aţintit
la oile pe care i le încredinţase Dumnezeu; râia e molipsitoare şi trebuia să
aibă grijă, dacă se îmbolnăvea o oaie, să nu se molipsească şi toate
celelalte; dar în acelaşi timp trebuia să aibă grijă şi de sufletul său; era
adică şi el una din oile lui Dumnezeu şi avea datoria să-l urmeze pe Marele
Păstor.
De cum îl văzu pe Francisc dădu să se încrunte, dar nu putu; îl iubea
mult pe sfântul acesta răzvrătit care a părăsit tot ce iubeşte omul în lumea
asta şi a îmbrăţişat tot ce în lumea asta omul urăşte cu teamă – pustiul şi
sărăcia; a biruit chiar şi dispreţul oamenilor şi umblă desculţ propovăduind
dragostea.
Întinse mâna lui grasă, arhierească, iar Francisc îngenunche şi i-o
sărută; apoi se ridică, încrucişă mâinile şi aştepta.
— Am să te cert, fiul meu Francisc, spuse episcopul şi se căzni să-şi
înăsprească glasul. Aud multe despre tine, toate bune, un singur lucru nu-
mi place.
— Să-l aud, preasfinţite, şi dacă este de la Dumnezeu să se facă voia ta,
se va face. Scumpă fiică a lui Dumnezeu este sfânta Ascultare.
Episcopul tuşi şi se stăpâni brusc, ca să toarcă în sinea lui ce să
răspundă, cum s-o spună, să nu-l înfurie pe Francisc.
— Se înmulţesc pe zi ce trece credincioşii care te urmează, Francisc,
spuse el în cele din urmă. Şi se revarsă în oraşul acesta şi prin sate, bat în
porţi şi cerşesc. Asta nu e drept! Toţi aici sunt oameni săraci, până când să
se mai tot lipsească de-o bucată de pâine să v-o dea?
Francisc lăsă capul în jos şi nu răspunse. Episcopul întinse mâna şi o
puse, grea, pe Evanghelia care stătea alături deschisă.
— Şi-apoi uiţi, zise el cu glas mânios acum, ce spune Evanghelia? Cine
nu vrea să lucreze nici să nu mănânce!
— Ne rugăm, propovăduim, lucrare este şi aceasta, murmură Francisc.
Dar episcopul nu-l auzi şi continuă:
— Am aşadar, ca episcop şi ca tată care te iubeşte, două favoruri să-ţi
cer: să-i pui pe toţi câţi vin cu tine să lucreze, să nu aştepte să trăiască din
sudoarea celorlalţi; iar apoi, aceasta: să ţineţi o proprietate, un mic avut, un
ogor, o vie, o livadă de măslini, să munciţi şi să consumaţi ceea ce
1995
Dumnezeu le dăruieşte acelora care trudesc tot anul pe ogoare. Nu zic să
lucraţi ca să vă îmbogăţiţi, Doamne fereşte! Dar să lucraţi ca să nu fiţi
povară pentru fraţii care au case şi copii şi cărora nu le e uşor, chiar de-ar
vrea, să-i miluiască pe cerşetori. Sărăcia absolută, fiul meu, este împotriva
lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor. Astea am vrut să ţi le spun, de aceea
te-am chemat; iar acum cântăreşte bine cele ce-ai ascultat şi răspunde.
Episcopul închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate în fotoliu; obosise
vorbind, şiragul de mătănii îi alunecă din mâini, m-am aplecat şi i l-am dat.
Mâinile lui erau albe, moi şi miroseau a tămâie parfumată.
Francisc săltă capul:
— Preasfinţite, cu îngăduinţa ta, o să vorbesc.
— Te ascult, fiule Francisc, vorbeşte liber.
— Într-o noapte în care plângeam şi rugam pe Dumnezeu să-mi
lumineze mintea ca să iau o hotărâre, dacă să avem sau să nu avem şi noi
un ogoraş, o căsuţă, o pungă cu câteva monede, pentru ceas de nevoie, un
lucru căruia să-i spunem: „Eşti al meu!“, Dumnezeu mi-a răspuns:
„Francisc, Francisc, cine are casă se face uşă şi fereastră, cine are ogor se
face pământ, pentru cine are un ineluş de aur, ineluşul se face laţ, îl apucă
de gât şi-l sugrumă!“ Acestea mi-a spus Dumnezeu, preasfinţite!
Episcopul se înroşi; dădu să răspundă, dar cuvintele i se împiedicară în
gura lui ştirbă, iar vinele de la gât i se umflară; un preot tânăr, care stătea
cu mâinile încrucişate într-un colţ, alergă şi-i aduse un pahar de apă.
Episcopul îşi reveni şi se întoarse către Francisc:
— Cine îţi adevereşte că a fost Dumnezeu cel care ţi-a vorbit? Deseori,
când ne rugăm, auzim glasul nostru şi credem că este glasul lui Dumnezeu;
deseori ispita ia chipul şi glasul lui Dumnezeu şi vine şi ne abate sufletele.
Poţi să-mi spui, cu mâna pe Evanghelie, care din cuvintele pe care le auzi
în rugăciunea ta sunt ale lui Francisc şi care ale lui Dumnezeu?
Francisc păli; buzele începură să-i tremure.
— Nu, nu pot… murmură el.
Genunchii i se muiară şi, în linişte, căzu grămadă la pământ.
— Preasfinţite, cu îngăduinţa ta, lasă-mă să încep bocetul… Cuvintele
tale au fost cuţite şi mi-au străpuns inima; aşadar cum să-L mai deosebesc
pe Dumnezeu de Francisc, pe Francisc de Satana?
1996
 Îşi ascunse faţa în palme şi izbucni în plâns.
Episcopului i se făcu milă de el, se aplecă de pe fotoliu, îl luă de
subsuori şi îl ridică.
— Copile, îi spuse preotului cel tânăr, adu-i o cupă de vin musafirului
nostru. Adu trei cupe, să bem toţi în sănătatea lui.
Francisc se grămădise acum pe un scaun şi-şi ştergea lacrimile de pe
obraji şi din barbă.
— Iartă-mă, preasfinţite, zise el, nu îndur.
Preotul cel tânăr aduse pe o tavă de lemn trei cupe de vin. Episcopul
ridică primul cupa:
— Sfântă băutură este vinul, copile, zise el. Poate să se facă, prin
binecuvântarea preotului, sângele lui Cristos. Beau în sănătatea ta,
Francisc, mergi întru binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu vreau să-mi dai
acum îndată răspuns; cugetă la cuvintele pe care le-am rostit, cugetă la cele
bune şi vino să-mi spui ce hotărâre ai luat. Bună este sărăcia, dar până la o
limită; bună este bogăţia, dar până la o limită; toate, toate cu măsură; chiar
şi bunătatea, şi evlavia, şi dispreţul pentru bunătăţile lumii. Cele ce
depăşesc măsura, copilul meu, sunt o primejdie de-a Satanei, ai grijă!
Mergi cu bine!
Francisc dădu să se încline, să sărute iarăşi mâna episcopului şi să plece,
dar se reţinu; se înălţă un glas înlăuntrul lui: „Nu pleca! Nu te teme de el,
dă-i răspuns!“
— Preasfinţite, zise el, un glas s-a ridicat înlăuntrul meu, nu mă lasă să
plec.
— Un glas, copilul meu? Nu cumva este al răzvrătitului Satana? Ce
spui?
— Diavolul se bucură când vede oamenii temându-se de sărăcie. Să nu
ai nimic, nimic, iată drumul pe care ajungi la Dumnezeu. Alt drum nu
există.
Acum episcopul se înfurie şi lovi cu pumnul în Evanghelie:
— Diavolul se bucură când te vede, Francisc, că mi te-mpotriveşti. Nu
mai vorbi altceva, pleacă; şi Dumnezeu să aibă milă de tine şi să-şi întindă
mâna asupra ta, să te însănătoşeşti; eşti bolnav.
Francisc îngenunche, sărută mâna episcopului şi duşi am fost.
1997
 Am ieşit din Assisi, am trecut de bisericuţa Sfântul Damian şi ne
apropiam de Porziuncola; tot drumul n-am scos un cuvânt; la o răscruce,
Francisc se opri.
— Grele sunt cuvintele episcopului, zise el. Vreau să rămân singur,
frate Leo. O s-o iau la stânga, către malul râului, până la sătucul din
pădure.
— Acolo sunt oameni sălbatici, mă tem pentru tine, frate Francisc, o să
te bată.
— Dar tocmai pentru asta mă duc, mieluşel al lui Dumnezeu. Nu mai
pot să-ndur traiul bun.
M-am întors singur la Porziuncola; nu mai aveam poftă să ies la cerşit;
grele mi se păreau şi mie cuvintele episcopului; grele şi, Dumnezeu să mă
ierte, şi drepte. Da, cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce; trebuie să
ne înjugăm şi noi la muncă şi să mâncăm pâinea noastră, după cum ne
porunceşte şi Dumnezeu, cu sudoarea feţei noastre.
M-am îngrămădit pe prag la Porziuncola, întristat. Aşteptam să se
însereze, să se întoarcă fraţii, să se întoarcă şi Francisc. Inima-mi era
neliniştită; nu trebuia să-l las singur; în sătucul unde s-a dus trăiesc oameni
sălbatici, care-l tăgăduiesc pe Cristos, se poate să-l bată.
Am sărit ca ars. Nu asfinţise încă soarele, şi am pornit-o pe malul râului.
Am alergat, am ajuns la satul cel sălbatic şi am intrat; nimeni pe drumuri;
auzeam numai câinii care lătrau şi o zarvă, râsete şi strigăte; m-am repezit
către vuiet, şi ce să vezi? Bărbaţi, femei şi copii îl înghesuiseră pe Francisc
la ghizdurile unei fântâni şi-l întinseseră pe pietre; iar el avea mâinile
cruce, îi curgea sânge de la cap şi din când în când deschidea braţele şi
murmura:
— Mulţumesc, copiii mei, să fiţi sănătoşi…
Şi-şi împreuna din nou mâinile cruce pe piept.
În clipa în care m-am repezit să stau în faţa lui să-l apăr, am auzit în
spatele lui Francisc un răget aprig şi toţi s-au întors. Un zdrahon dăduse la
o parte gloata şi-l ridicase în braţe, ca pe un prunc, pe Francisc.
Se aplecă asupra lui:
— Unde vrei să te duc, sărmane Francisc?
— Cine eşti?
1998
 — Mă numesc Masseo, sunt căruţaş, toată lumea mă cunoaşte. Unde
vrei să te duc?
— La Porziuncola, răspunse Francisc. Şi eu sunt căruţaş, frate Masseo;
iau oamenii de pe pământ şi-i duc în cer.
Masseo porni la drum cu Francisc pe braţele sale; alergam şi eu în urma
lor; când soarele tocmai apunea, am ajuns la Porziuncola. Masseo îl lăsă
jos pe Francisc şi se aşezară amândoi împreună pe prag. Într-un colţ
Bernardo se ruga, Cappella şi Angelo se întorceau de la cerşit; veneau unul
câte unul fraţii, desculţi, înfometaţi, încinşi cu o sfoară cu noduri, iar faţa
lor strălucea fericită. Încet-încet a căzut întunericul, era linişte, dulceaţă,
păsările ciripeau, îşi luau rămas-bun de la lumină, luceafărul de seară
licărea pe cer. Egidio, tăcut, privea; eu luasem apă şi spălam rănile lui
Francisc; fratele Cedro punea surcele între două pietre şi aprindea focul; iar
sior Pietro împreună cu Rufino adunaseră de pe marginea râului crengi de
dafin şi împodobeau în biserică icoana Preasfintei Fecioare a Îngerilor.
— Astă-seară avem nuntă, spuse deodată Francisc, vrei să fii naş,
Masseo?
Toţi se întoarseră uimiţi. Cappella sări bucuros; îşi ţinea în mână pălăria
de catifea verde şi o scutura de praf.
— Nuntă, frate Francisc? făcu el. Ce nuntă?
— Am găsit pe drum o văduvă, răspunse Francisc zâmbind. De ani în
şir umblă desculţă, zdrenţăroasă, înfometată, şi nimeni nu-i deschide poarta
s-o miluiască. Noi o să-i deschidem poarta, fraţii mei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, frate Francisc, vorbeşte limpede. Care
văduvă? strigară fraţii.
— Văduva lui Cristos, fraţii mei, nu vă miraţi aşa. Văduva lui Cristos,
Sărăcia. De dragul primului ei bărbat, eu o s-o iau de soţie.
Se ridică şi se privi:
— Sunt îmbrăcat ca un ginere, zise el, nu am să schimb nimic: rasa
cârpită, funia groasă cu noduri, picioarele înnoroite, burta goală, nimic nu-
mi lipseşte. Nimic nu-i lipseşte nici miresei mele; să mergem. Vino,
naşule, să ne pui cununiile!

1999
 Francisc porni înainte, în urma sa Masseo, în urma lor noi toţi. Am
umplut biserica.
— Unde este părintele Silvestro? făcu Francisc şi se întoarse să-l
găsească. Să poftească să binecuvânteze nunta.
— Unde este mireasa? am zis eu. N-o văd.
— N-o vezi, frate Leo, îmi răspunse Francisc, n-o vezi pentru că ai ochii
deschişi. Închide ochii şi-o s-o vezi.
Îngenunche înaintea Sfintei Mese şi se întoarse spre dreapta:
— Soră Sărăcie, spuse cu glas emoţionat, soră Sărăcie, scumpă,
respectată, preaiubită prietenă a lui Cristos al nostru, care toată viaţa i-ai
fost credincioasă Lui, curajoasă luptătoare împreună cu El şi însoţitoare
până la poalele crucii Lui, până la mormânt, întind mâna, te adun de pe
drumuri şi te iau de soţie. Dă-mi mâna, doamna mea!
Spuse şi întinse mâna în aer, în dreapta sa.
Toţi căzuserăm în genunchi, înaintea Sfintei Mese, şi priveam uluiţi şi îl
ascultam pe ciudatul ginere vorbind şi întinzând mâna spre mireasa
nevăzută.
Iar eu am închis ochii şi am văzut alături de Francisc, în dreapta lui, o
femeie palidă, îndurerată, îmbrăcată în zdrenţe negre, preanobilă, ca o
împărăteasă rămasă văduvă. Înaintea lui stătea Masseo şi punea pe capetele
lor două cununi de spini. Părintele Silvestro ţinea în mână o lumânare
aprinsă şi cânta troparele triumfale de nuntă.
Când am deschis ochii, am văzut cum străluceau feţele tuturor fraţilor şi
cum ochii lor aruncau flăcări sfinte. Şi deodată am sărit cu toţii, ne-am
prins de mâini şi am început să cântăm şi să dansăm în jurul lui Francisc şi-
al miresei nevăzute, ca vrăjiţi. Pe fratele Bernardo îl podidise plânsul, iar
fratele Cappella îşi scosese faimoasa lui pălărie şi o scutura în aer, în timp
ce Egidio bătea din palme alături de el. Atunci prinse curaj şi Masseo, îşi
scoase din sân fluierul cu care cânta în nopţile când călătorea singur-cuc,
îngenunche înaintea lui Francisc şi începu să cânte vesel cântece
ciobăneşti. Ca o stână unde se însoară păstorul răsuna umila bisericuţă. Iar
Preasfânta Fecioară a Îngerilor, uimită la rându-i, privea din icoana ei
ciudata nuntă şi îi zâmbea Fiului ei de parc-ar fi spus: „Au înnebunit
prietenii Tăi, copilul meu, de multă dragoste. Priveşte-i, se îmbată fără vin,
2000
se fac miri fără mireasă, se satură cu foamea, se îmbogăţesc cu sărăcia; trec
hotarele, copile, trec hotarele omului; încă puţin şi-o să ajungă îngeri. Iar
acesta din mijloc, îl vezi? E prietenul nostru, Francisc, iubitul măscărici al
lui Dumnezeu.“
Când am ieşit din biserică, afară cerul era plin de stele; Francisc înaintă
în întuneric, umbla să rămână singur. Noi toţi ne-am întins pe jos şi
trăgeam cu urechea.
Nu vorbeam; ne tot aduceam aminte de ciudata cununie. La început pe
câţiva fraţi era cât pe-aci să-i apuce râsul, dar încet-încet au pătruns sensul
ei tainic; încet-încet râsul se făcu plâns şi plânsul fericire. Aşa vor plânge
în rai, mă gândeam eu, aşa vor râde în rai, la fel va fi şi-acolo, sus,
fericirea. Pentru o clipă sufletul nostru se eliberase de minte şi de trup şi nu
mai avea nevoie de biete adevăruri palpabile; sufletul nostru se făcuse un
pescăruş, plutea pe marea lui Dumnezeu şi urca şi cobora, urmând mila
Lui.
În noaptea aceea Francisc nu se întoarse; nici a doua zi. Inimile ne erau
pline de nelinişte, dar nu vorbeam; se lăsă seara, ne-am aşezat toţi în faţă la
Porziuncola şi a-ntins fiecare dinaintea tuturor ce adunase, să mâncăm. Am
luat o îmbucătură de pâine, dar gâtlejul parcă-mi era astupat; m-am ridicat.
— O să mă duc să-l găsesc pe fratele Francisc, am zis şi am plecat.
Am luat-o spre Assisi şi am urcat pe muntele Subasio; presimţeam că
am să-l găsesc în grotele pe care le iubea atât de mult; acolo se va fi
rugând. Vedeam, trecea iarăşi printr-o clipă grea, printr-o nouă nelinişte;
parcă i se sfâşia adâncul sufletului şi se însingurase cu Dumnezeu, să-i
ceară ajutor şi milă.
La miezul nopţii am ajuns, am intrat în două-trei grote, dar Francisc nu
era înăuntru. Deodată am auzit un plânset liniştit, numai supărare, ca al
unui prunc. M-am apropiat de grota de unde ieşea plânsetul; în întuneric,
am desluşit o faţă palidă şi două mâini ridicate mişcându-se; mi-am ţinut
răsuflarea şi am ascultat atent; mi se păru că cineva vorbea, că Francisc
vorbea cu cineva.
— Vreau să fac voia Ta, striga el, vreau să fac voia Ta, dar nu pot!

2001
 Iar apoi tăcere. Auzeam doar suspinele lui Francisc şi cum îşi lovea
pieptul cu mâinile; şi apoi iarăşi glasul lui:
— Cum pot să-i mântuiesc pe alţii eu, cel ispitit? Nimeni nu ştie, numai
Tu, Doamne, ce iad, ce întuneric, ce noroi este în măruntaiele mele!
Iarăşi tăcere; parcă Francisc ar fi ascultat cu atenţie răspunsul.
Am dat să mă retrag, ca să nu aud; cei doi vorbeau, necuviinţă mare să
tragi cu urechea şi să le asculţi pe-ascuns tainele. Dar am mai spus-o şi o
spun din nou, sunt un bădăran; aşa că am căzut cu faţa la pământ şi am
ascultat cu atenţie.
Se auzi iarăşi glasul lui Francisc, plin acum de tulburare:
— Îmi ierţi păcatele? Asta Te întreb, îmi ierţi păcatele? Altfel, Doamne,
cum să pornesc? Nu am încredere în noroiul care se numeşte Francisc.
Mult timp apoi n-am mai auzit nimic; nici glas, nici plânset, şi nici nu i-
am mai desluşit prin întuneric mâinile mişcându-se.
Dar deodată s-a ridicat un strigăt sfâşietor al lui Francisc:
— Când o să-mi spui „e de ajuns“? Când? Când?
Sări în picioare. Se revărsau zorii; o palidă, nesigură lumină se furişa şi
lingea stânca peşterii. Francisc făcu un pas, se împletici, se lovi cu capul de
o piatră şi zăream cum îi ţâşnise sângele din frunte. Am scos un strigăt,
sărind înspre el:
— Frate Francisc, nu te speria. Sunt eu, fratele Leo!
Ridică ochii şi mă privi, dar nu mă vedea; apoi în sfârşit m-a
recunoscut.
— Luptam, spuse încet, istovit, luptam. Frate Leo, am obosit.
Am ieşit din peşteră; îl ţineam de braţ, să nu cadă.
Lumina cuprinsese acum vârful muntelui şi cobora; se trezea lumea.
Francisc se opri:
— Unde mergem? zise el. Unde mă duci? Mă simt bine aici. Am obosit,
am obosit, frate Leo.
Privi vârful muntelui; lumina cobora tot mai mult pe coaste, şi pietrele,
mărăcinii, pământurile se trezeau; o potârniche bătu tare din aripi, trecu pe
dinaintea noastră şi ciripi. Luceafărul de ziuă dansa spre răsărit şi râdea.
— Bine ne mai simţim aici, spuse iarăşi. A trecut noaptea, a trecut,
slavă Ţie, Doamne!
2002
 Oftă, se aşeză pe o piatră şi întinse mâinile spre soare să se încălzească.
Săltă capul şi îmi făcu semn să mă aşez alături de el; privi în jur, ca şi
cum s-ar fi temut să nu fie cineva şi să ne audă. Îmi puse mâna pe
genunchi.
— Frate Leo, spuse încet, cel mai strălucitor chip al Speranţei este
Dumnezeu; cel mai strălucitor chip al Deznădejdii este Dumnezeu; sufletul
nostru zboară între două prăpăstii şi se poticneşte.
Nu i-am răspuns. Ce să spun? Simţeam că Francisc venea de foarte
departe, coborâse din vârfuri foarte sălbatice şi aducea de acolo, de sus,
veşti grele.
Peste puţin adăugă:
— Ai sandale de fier, frate Leo? Pe acelea, credinciosul meu prieten,
trebuie să ţi le pui. Avem mult, aspru drum înaintea noastră, sărmane!
— Am picioarele mele, am răspuns eu. Mai tari şi decât fierul. Oriunde
mă duci, ele o să mă poarte.
Francisc zâmbi:
— Nu te lăuda prea mult, frate Leo, vin de foarte departe, am văzut şi
am auzit lucruri înspăimântătoare, ascultă-mă: dacă spaima s-ar vinde în
bazar, ar trebui să vindem tot ce-avem noi, ca s-o cumpărăm pe ea.
— Nu înţeleg, am murmurat eu.
— Mai bine, zise Francisc şi tăcu iarăşi.
Acum lumina se revărsase pe munte. O tufă de drobiţă, dar faţa noastră
înflorise şi mirosea frumos, un norişor trandafiriu plutea liniştit pe cer şi
încet-încet se topea şi el în soare şi dispărea. O pasăre mică, cu o scufiţă
roşie pe cap, veni şi se aşeză dinaintea noastră pe o piatră; îşi scutură
coada, întoarse capul în toate părţile, neliniştită, şi ne privi; cum ne văzu,
parcă ne şi recunoscu, prinse curaj, se porni mai întâi să şuiere încet,
zeflemitor, apoi ridică gâtul ei mic şi începu să cânte. Privea cerul, lumina,
soarele, şi îşi umflă gâtul, de parcă se îmbătase; totul dispăru, numai ea şi
Dumnezeu, un cioc care ciripea şi Dumnezeu, mai rămăseseră pe lume.
Francisc închise ochii şi asculta cu atenţie; pe faţa lui se revărsase o
tulburare de negrăit şi totodată nespusă bucurie; buza de jos, căzută,
tremura.
2003
 Dintr-odată pasărea tăcu, desfăcu aripile şi dispăru. Francisc deschise
ochii:
— Iartă-mă, Doamne, murmură el. O clipă am uitat de mine.
Se ridică neliniştit:
— Frate Leo, să mergem!
Am pornit la drum, coborând.
— Dacă inima ta e liniştită şi hotărâtă, şi vei auzi o pasăre mică
ciripind, eşti pierdut! mai zise el.
Am ocolit, ca să nu trecem prin Assisi, şi am sosit la Porziuncola.
Nimeni. Fraţii se împrăştiaseră, aveau să se întoarcă numai seara.
— Frate Leo, îmi spuse Francisc, adu călimara cu cerneală, pana de
scris şi scrie.
Am adus uneltele de scris şi m-am aşezat jos în faţa lui.
— Scrie! îmi porunci Francisc, întinzând braţul.
Tăcu mult timp, iar eu, cu pana în mână, aşteptam.
— Scrie: „Ajunge de-acum; m-am săturat! M-am săturat să umblu pe
sub pomi înfloriţi; m-am săturat să vină sălbăticiunile să mă lingă; să se
deschidă râurile să trec; să trec prin flăcări şi să nu mă ard! M-am săturat.
Dacă mai rămân aici, o să putrezesc de-atâta siguranţă, trândăvie şi trai
bun. Deschide poarta să plec! – Adam, Adam, creatură de lut, nu fi
obraznic! – Nu sunt înger, nu sunt maimuţă, sunt om. Om înseamnă
luptător, lucrător, răzvrătit. Afară prind de veste că sunt sălbăticiuni care
muşcă, râuri care îneacă, focuri care ard; o să ies să lupt! Deschide poarta
să plec!“
Francisc îşi şterse sudoarea de pe frunte şi privi în jur, nu care cumva să
fie cineva să-l audă.
— Ai scris?
— Am scris, frate Francisc, dar iartă-mă, nu înţeleg ce vrei să spui.
— Nu face nimic. Ia altă hârtie şi scrie: „Preasfinţitul are dreptate,
trebuie să mâncăm şi noi pâinea noastră prin sudoarea frunţii noastre; să
muncim, asta este voia lui Dumnezeu; dar eu m-am însurat cu Sărăcia, n-o
părăsim, şi să mă ierţi, preasfinţite.“ Scrie: „Fiecare frate care ştie un
meşteşug trebuie să lucreze, e de ajuns ca meşteşugul acesta să nu fie
dezonorant şi piedică pentru mântuirea sufletului său. Drept plată fraţii
2004
trebuie să ia ceea ce le este necesar ca să trăiască, niciodată bani; pentru ei
pietre şi lucruri nefolositoare sunt banii; şi dacă nu e de ajuns meşteşugul
lor ca să-i hrănească, să nu se ruşineze, ci să bată la porţi să cerşească;
pentru că milostenia este datoria noastră legiuită faţă de cei săraci şi însuşi
Cristos nu s-a ruşinat să fie sărac şi străin şi să trăiască din milostenie.
Aveţi grijă, fraţilor, să nu pierdem partea noastră din cer pentru lucruri
atât de vremelnice şi neînsemnate cum sunt bunurile pământeşti. Trebuie
să fiţi smeriţi şi buni la inimă şi să vă bucuraţi când vă aflaţi între oameni
smeriţi şi dispreţuiţi, între săraci, bolnavi, leproşi şi cerşetori.“ Scrie, frate
Leo: „Sărăcia, Ascultarea, Fecioria şi mai presus de toate Dragostea sunt
marile noastre însoţitoare la drum; şi Unul singur să călătorească zi şi
noapte înaintea noastră, şi să avem ochii pironiţi pe El, pe Cristos. I-a fost
foame? Să răbdăm de foame şi noi. A suferit? Să suferim şi noi. A fost
răstignit? Să fim răstigniţi şi noi. A înviat? Vom învia şi noi într-o zi.“
Am scris, am tot scris, hârtia se umplu, Francisc luă pana şi puse la
sfârşit, cu litere tăiate din topor, numele său: Francisc, Francisc al lui
Dumnezeu.
— Aceasta este Regula noastră, zise el. Scrie acum sus pe hârtie:
„Sfântului Părinte, papa Inocenţiu.“
M-am uitat uimit la Francisc:
— O s-o trimitem papei, frate Francisc?
— Nu, frate Leo. Vom merge noi doi la el. Nu sunt picioarele tale de
fier? De fier sunt şi ale mele. Vom merge aşadar la Roma, cetatea sfântă,
pe jos, ca pelerini săraci, şi i-o vom da cu mâinile noastre papei; şi dacă va
vrea îşi va pune pe ea pecetea; dacă nu va vrea, Dumnezeu mi-a dat
cuvântul Lui, îşi va pune El pecetea.
— Când plecăm?
— Astă-seară.
— Atât de repede, frate Francisc?
— Dumnezeu, frate Leo, de câte ori să-ţi spun, Dumnezeu nu poate să
aştepte.
Şi pe când vorbeam noi, au sosit unul câte unul fraţii. Se grămădiră toţi
jos, istoviţi.

2005
 — Ne pierdem timpul, iar asta înseamnă sufletul, tot umblând ziua-
ntreagă şi bătând în porţi, în loc să ne rugăm, nemişcaţi, îngenuncheaţi, îi
spuse încet fratele Bernardo celui de lângă mine. Până când, frate Pietro,
până când?
— Până când o să mai avem gură, iubite Bernardo, ai răbdare, răspunse
sior Pietro.
Toţi, în clipa aceea, se întoarseră către Francisc, care se ridicase şi se
pregătea să vorbească.
Mult timp Francisc îi privi pe fraţi unul câte unul; ochii lui erau plini de
nelinişte şi de tristeţe; ştia că Ispita este preavicleană, că inima omului e
credulă, că trupul e dulce şi atotputernic.
— Fraţii mei, spuse el, am primit veste de la Dumnezeu, pentru o vreme
trebuie să plec. Ne-am înmulţit, am ajuns un ordin întreg, o frăţie, trebuie
să punem rânduială. Mă duc să cad la picioarele umbrei lui Cristos pe
pământ, să ne dea binecuvântarea lui. Nu vă întristaţi, nu rămâneţi singuri;
o să fiu zi şi noapte printre voi, nevăzut; cel nevăzut vede mai bine, aude
mai bine, citeşte mai bine gândurile oamenilor; aveţi grijă! Ceea ce am
spus în sfintele noastre vegheri de noapte nu uitaţi: ascultare, neprihănire,
sărăcie; şi mai presus de toate, dragoste! Şi încă o ultimă poruncă, copiii
mei, v-o las pe aceasta: nu mai cerşiţi. Fiecare va lua de lucru; unul va
lucra în bolniţe, altul va tăia lemne în pădure şi le va vinde, sau va săpa,
sau va secera, ori va culege struguri, orice trimite Dumnezeu. Însă nu
uitaţi, ne-am însurat cu Sărăcia, nimeni nu se va arăta necredincios faţă de
ea. Truda de fiecare zi doar pentru mâncarea de fiecare zi, cele ce sunt
dincolo de aceasta sunt de la diavol. Ascultare, sărăcie, feciorie, dragoste,
copiii mei! Iar câţi dintre voi au harul să vorbească poporului s-o facă, să
mângâie pe celălalt. Să vă opriţi unde vedeţi oameni, să propovăduiţi
dragostea, dragostea curată, duşmanilor şi prietenilor, săracilor şi bogaţilor,
celor răi şi celor buni, toţi sunt copii ai lui Dumnezeu, toţi sunt fraţi ai
noştri.
Îl las pe părintele Silvestro în locul meu cât voi lipsi; supuneţi-vă lui,
este preotul lui Dumnezeu, slujeşte înaintea Sfintei Mese, face din vin
sângele lui Cristos, pâinea o face trupul lui Cristos, se găseşte mai aproape
de Dumnezeu decât noi toţi.
2006
 Părinte Silvestro, îţi încredinţez fraţii, ai grijă de ei. Dacă se va
îmbolnăvi o oaie, vinovat e şi păstorul; dacă o oaie sare gardul şi pleacă
din stână, de vină e şi păstorul. Ai grijă, părinte Silvestro!
Deschise braţele şi îi îmbrăţişă pe fraţi unul câte unul.
— Fraţii mei, rămâneţi sănătoşi. Îl iau cu mine pe mielul ăsta al lui
Dumnezeu, pe fratele Leo. Astă-seară e lună, drumul care duce la Roma
străluceşte ca neaua, pornim. Fă-ţi cruce, frate Leo, în numele lui
Dumnezeu!
Egidio, Masseo şi Bernardo izbucniră în plâns, ceilalţi sărutară mâna lui
Francisc tăcuţi. Rufino se apropie şi îi spuse ceva la ureche, dar acesta
clătină din cap.
— Nu, nu, frate Rufino, spuse el, nici toiag, nici sandale, nici pâine.
Dumnezeu e toiagul nostru şi sandalele noastre şi pâinea noastră. Copiii
mei, fiţi sănătoşi!
Înaintă puţin, dar se întoarse; ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Voi sunteţi tatăl şi mama mea şi fraţii mei. Satana s-a revoltat,
Dumnezeu strigă: „Câţi sunteţi credincioşi!“ Ascultaţi glasul Lui! „Venim,
strigaţi, venim, Doamne!“ Curaj, fraţii mei, se luptă binele cu răul, binele
va birui. Frică nu există, fraţii mei, nici foame, nici sete, nici boală, nici
moarte. Există numai Dumnezeu.
Mă apucă de braţ:
— Să mergem, zise el, şi se grăbea.
Câţi ani au trecut din noaptea aceea în care ne-am făcut cruce şi-am
pornit la drum! Stau acum în chilia mea, închid ochii şi mă gândesc: câte
luni, câte veri şi toamne, câte lacrimi! Francisc va fi şezând acum la
picioarele lui Dumnezeu, se va fi aplecând şi va fi privind pământul, va fi
căutând să găsească Porziuncola şi nu o va fi găsind; o uriaşă biserică stă
azi deasupra ei şi o apasă, cu turnuri şi clopotniţe, cu statui, cu policandre
şi aur! Iar fraţii nu mai călătoresc desculţi, poartă sandale şi rase călduroase
şi unii, iartă-mă, Doamne!, cingători de mătase.
Îmi amintesc cum, în lumina lunii, pe când mergeam, Francisc a întors
dintr-odată capul în urmă, înspăimântat, parcă ar fi auzit clopote şi ar fi

2007
văzut o biserică uriaşă, cu trei caturi. A scos un strigăt, şi-a făcut cruce, şi
biserica, în lumina lunii, a dispărut.
— Slavă Ţie, Doamne, a murmurat el, n-a fost adevărat!
Vai, a fost adevărat, părinte Francisc, a fost adevărat; dar cum poate
cineva să pună frâu vanităţii şi îngâmfării oamenilor? Cum poate
Neprihănirea să calce pe pământ fără să i se înnoroiască picioarele?
Zile şi nopţi multe a durat călătoria; dacă nu cântam psalmi pe drum,
dacă nu vorbeam despre Dumnezeu, dacă nu simţeam că înaintea noastră
călătoreşte Cristos şi din când în când se întoarce şi ne zâmbeşte, cred că n-
am fi putut să îndurăm atâta oboseală, atâta foame şi atâta frig noaptea!
Intram în sate, ne era foame, băteam în porţi, cerşeam, uneori ne dădeau
o bucată de pâine, alteori ne puneau în mână o piatră sau un şoarece mort şi
izbucneau în râs, iar noi plecam, binecuvântând casa care ne-a nedreptăţit.
Era primăvară, vreme însorită; pomii prinseră să înflorească; viile
scoteau muguri, smochinii îşi deschideau primele lor frunzuliţe fragede.
— Aşa va fi A Doua Venire, frate Leo, îmi spunea Francisc, o
primăvară; iar morţii vor ieşi la lumină ca lăstarii.
Într-o seară am ajuns într-un sat mare; flăcăii şi fetele făceau mare
sărbătoare; aveau să-l ardă pe Moş Iarnă. Am sosit în piaţa satului şi l-am
văzut înălţat drept în mijloc, în faţa bisericii, pe Moş Iarnă, făcut din crengi
şi din paie, cu barbă lungă de bumbac. Flăcăii şi fetele ţineau făclii aprinse
în mâini şi dansau în jurul lui şi cântau cântece neruşinate de primăvară.
Erau toţi aţâţaţi, erau tineri, fierbea sângele-n ei, băuseră şi vin şi erau
necăsătoriţi, iar primăvara le umfla pieptul şi rărunchii. Cei însuraţi şi
bătrânii, în picioare în jurul lor, se uitau şi râdeau.
Francisc se rezemase de un pom şi privea. Aşteptam să se înfurie şi să
mă apuce de mână să plecăm, dar el aţintea ochii nesătui şi privea.
— Veşnic e neamul omenesc, frate Leo, îmi spunea, uită-te la tinerii
aceştia şi la fete, cum li s-au aprins feţele, cum le strălucesc ochii, cum se
privesc unul pe altul, de parcă ar spune: „Ai grijă, şi de-am rămâne numai
noi doi pe pământ, tot l-am umple din nou de fii!“ Îşi urmează şi ei drumul,
frate Leo, ca să ajungă la Dumnezeu. Noi prin sărăcie şi feciorie, ei prin
mâncare din belşug şi îmbrăţişare.

2008
 Pe când vorbea el, un tânăr, primul dansator, sări, înfipse în pântecele
lui Moş Iarnă făclia aprinsă, şi îndată moşul de paie luă foc, se făcu
lumină, flacăra urcă, coborî, îl preschimbă-n cenuşă. Tinerii şi tinerele
scoaseră un strigăt sălbatic, aruncară făcliile şi o porniră la drum ţipând
înfuriaţi prin întuneric. Satul se umplu de râsete şi gâfâieli.
Francisc m-a luat de mână, am trecut prin faţa bisericii şi ne-am aciuat
sub poarta arcuită.
— Bună a fost ziua asta, frate Leo, zise el şi se sprijini de stâlpul porţii,
pregătindu-se de somn. Am văzut şi celălalt chip al omului care luptă; fie şi
acesta binecuvântat!
Dis-de-dimineaţă am pornit iarăşi la drum.
— Ce libertate avem, frate Leo! îmi spunea bucuros Francisc. Suntem
cei mai liberi oameni de pe lume, pentru că suntem cei mai săraci. Sărăcia,
simplitatea şi libertatea una sunt.
Ne-am pornit iarăşi pe cântat psalmi, ca să uităm de oboseală şi de
foame.
Dar inima lui Francisc se umplea în fiecare zi de amărăciune; în orice
sat am fi intrat, în orice oraş, Satana îşi aşezase bârloguri; oamenii huleau,
se certau, se înjunghiau, nu călcau în biserică, nu-şi făceau cruce.
— S-a răzvrătit sufletul omului, frate Leo, îmi spunea el, nu se teme de
Dumnezeu, Satana stă la răscruce de drumuri, ia orice chip vrea şi îi
ispiteşte pe oameni: când călugăr, când voinic chipeş, când femeie.
Într-o zi, ne apropiam de-acum de oraşul sfânt, va fi fost amiază, ne
întinseserăm sub un chiparos să ne tragem sufletul. Din picioare ne curgea
sânge, praful ne urcase până la genunchi şi până-n păr, vorbeam de
dimineaţă despre Patimile lui Cristos, plângeam, iar ochii ne erau umflaţi şi
roşii. Şi pe când închiseserăm puţin ochii, să i se facă somnului milă de noi
şi să ne ia, apăru printre chiparoşi un călugăr vesel şi gras, cu sandale roşii,
cu pălărie largă tot roşie, ras, mirosind plăcut, om frumos. Nu cumva ne
luase somnul şi doar ni se păruse?
Se apropie, salută cu nobleţe, întinse pe o piatră o batistă de mătase şi se
aşeză.

2009
 — Fraţii mei, dacă judec după rasele găurite pe care le purtaţi şi după
picioarele goale, veţi fi fiind vreun nou ordin, mai dur, mai aspru, şi
mergeţi la Roma să vă închinaţi.
— Suntem fraţi săraci, răspunse Francisc, păcătoşi, neînvăţaţi,
rămăşiţele oamenilor, şi ne ducem să cădem la picioarele papei ca să-i
cerem un privilegiu.
— Ce privilegiu?
— Privilegiul sărăciei desăvârşite; să nu avem nimic, nimic, nimic!
Călugărul cel gras râse:
— După găurile din rasele voastre, zise el, vă desluşesc îngâmfarea.
Nimicul şi totul una sunt; şi cine caută nimicul caută totul. Şi-o ştiţi bine,
preaviclenilor, dar faceţi pe sărmanii, ca să înhăţaţi totul fără împotrivire şi
fără ca nimeni să-şi dea seama, nici chiar Dumnezeu.
Francisc sări din loc şi se aşeză în capul oaselor, înspăimântat, sub
chiparos.
— Totul? făcu el, şi-i tremurau buzele.
— Totul. Deja ai totul, ipocritule. Eşti cel mai bogat din lume.
— Eu?
— Tu! Pentru că ai speranţa ta în Dumnezeu. Eu vreau să fii atât de
sărac, încât să refuzi chiar şi speranţa că într-o zi vei vedea pe Dumnezeu.
Poţi? Poţi? Asta înseamnă sărăcie desăvârşită. Asta înseamnă ascet
desăvârşit. Asta este sfinţenia cea mai înaltă. Poţi?
— Cine eşti? Mergi înapoia mea, Satană! strigă Francisc şi făcu semnul
crucii în aer.
Într-o clipită călugărul se topi în soare şi n-am mai auzit decât un râset
şuierător, batjocoritor, depărtându-se şi pierzându-se printre chiparoşi; şi
miros de pucioasă şi de smoală în văzduh.
Francisc sări ca ars.
— Să mergem, spuse. Grea e umbra chiparosului; ai văzut, frate Leo, ai
auzit?
— Am văzut, frate Francisc, am auzit. Să mergem.
Am pornit iarăşi la drum, dar inima ne era răscolită; până seara Francisc
nu scoase un cuvânt; mergea înainte, alerga şi îl auzeam din când în când

2010
cum oftează. Spre seară se întoarse către mine, şi atunci i-am văzut faţa
pierită.
— Oare să aibă dreptate, murmură el, oare să aibă dreptate blestematul
acela? Dar dacă pierd şi speranţa asta, sunt mort.
Am încercat să-l mângâi. Cuvintele sunt drăceşti, cursă a ispitei. Să nu
cazi în ea, Francisc!
Dar el scutura din cap, deznădăjduit.
— Adesea cuvintele ispitei şi cuvintele lui Dumnezeu una sunt, frate
Leo. Câteodată Dumnezeu trebuie să ne trimită ispita drept voie a Sa.
Tăcu, şi peste puţin:
— Are dreptate! gemu el. Are dreptate. Sărăcia noastră este preabogată,
pentru că ascunde, adânc în cufărul ei, raiul; dar sărăcia adevărată, frate
Leo, înseamnă să-i fie cufărul întru totul gol, până la fund – nici rai, nici
Nemurire. Nimic, nimic, nimic.
Se gândi o clipă şi oftă; voia să mai spună ceva, dar se înăbuşea; în cele
din urmă înfricoşătorul cuvânt reuşi să iasă:
— Doamne, murmură el, dă-mi puterea să tăgăduiesc într-o zi şi
speranţa; speranţa de a Te vedea, Doamne! Cine ştie, poate că asta, doar
asta înseamnă Sărăcie desăvârşită.
Plânsul îi înăbuşi glasul. Se împletici şi abia l-am prins să nu cadă.
— Frate Francisc, nu spune asta. Aşa ceva depăşeşte puterile omului.
— Da, da, sărmane frate Leo, depăşeşte puterile omului, dar tocmai de
aceea şi Dumnezeu o cere de la om. Tocmai de aceea, nu înţelegi încă,
bietul meu însoţitor?
N-am înţeles, şi nici n-o să înţeleg vreodată. Nu are omul limite? Nu i-a
pus Dumnezeu limitele acestea? Atunci de ce tot cere să mergem mai
departe? De vreme ce nu ne-a dat aripi, de ce ne împinge să zburăm? Să ne
fi dat aripi!
Am găsit un pin cu coroana deasă în chip de colibă. Toată ziua îl bătea
soarele, din trunchiul lui curgea răşină şi mirosea plăcut. Ne-am grămădit
jos amândoi să ne petrecem noaptea. Ne mai rămăseseră câteva bucăţi de
pâine uscată, dar nu aveam poftă să punem îmbucătură în gură. Tăceam.
Eu am închis imediat ochii. Nu adormeam, dar nu mai puteam să îndur
faţa lui Francisc; niciodată nu mai văzusem pe faţa aceasta o asemenea
2011
nelinişte; îşi muşca buzele, dar auzeam cum se ridică din pieptul lui un
muget de fiară rănită.
Răsăriră stelele, se înălţară glasurile de noapte ale pământului, simţeam
cum dulceaţa nopţii pătrunde încet-încet în mine, cum îmi înfăşoară cu
milă adâncul sufletului. O stea se repezi căzând pe cer.
— Ai văzut, frate Leo? îmi strigă Francisc arătându-mi cerul. O lacrimă
s-a rostogolit pe obrazul lui Dumnezeu. Plângi aşadar şi Tu, Doamne?
Suferi şi Tu ca şi mine, Tată?
Tăcu, istovit, şi se rezemă de trunchiul pinului. Iar eu am închis ochii la
loc şi cădeam de-acum liniştit în somn. Dar glasul lui Francisc se auzi
deodată răguşit, înăbuşit, mai să nu-l recunosc:
— Frate Leo, te rog, nu mă lăsa singur, nu adormi! Un gând înfricoşător
urcă din străfundul sufletului meu, nu vreau să rămân singur-singurel cu el!
Am deschis ochii şi m-am înspăimântat, auzindu-i glasul atât de
sfâşietor.
— Ce gând, frate Francisc? Nu cumva e tot ispita? Spune-mi-l, să te
uşurezi.
Francisc se apropie de mine şi îşi sprijini palma pe genunchiul meu.
— De un firicel de iarbă, ştii, frate Leo, de un firicel de iarbă se agaţă
omul. Îngeri şi demoni trag de el să-l desprindă de firicelul de iarbă. Îi este
foame, îi este sete, sudoarea curge şiroaie pe el, îi curge sângele, plânge,
blestemă, dar nu-l lasă; nu vrea să lase firicelul acesta de iarbă, pământul,
din mână. Frate Leo, un firicel de iarbă e şi cerul!
Tăcu. Simţeam cum îi tremură tot corpul.
— Nu vorbeşte Francisc! am strigat eu înfiorându-mă. Nu, nu vorbeşte
Francisc, vorbeşte ispita.
— Nu vorbeşte Francisc, răspunse el, nu vorbeşte ispita, nu vorbeşte
Dumnezeu; vorbeşte în mine o fiară rănită, frate Leo.
Am deschis gura să-i răspund, dar Francisc întinse palma şi mi-o astupă:
— Nu spune altceva, strigă el, nu spune altceva, dormi!
Dimineaţa, când m-am trezit, urcase deja soarele, nu l-am mai găsit
alături de mine pe Francisc; am dat un ocol, m-am dus din pin în pin,
strigându-i numele; deodată am ridicat ochii şi l-am văzut căţărat pe o
2012
creangă înaltă, urmărind, printre frunze, două rândunici care se duceau şi
veneau ciripind şi cărau în cioc când un pai, când un păr de cal care căzuse
pe drum, când un grăunte de noroi şi-şi clădeau cuibul.
— Frate Francisc, am strigat eu, coboară, s-a înălţat soarele, să mergem!
— Mă simt bine aici, răspunse el, unde să mergem? Aici este Roma,
aici este papa, de aici o să iau îngăduinţa să propovăduiesc.
Nu i-am răspuns. Uneori mă cuprindea spaima: nu cumva învăţătorul
meu s-a scrântit la minte? M-am ghemuit la poalele pinului şi aşteptam. Se
auzi iarăşi glasul:
— Nu mă duc nicăieri. Am luat îngăduinţa de la rândunele, nu mai
avem nevoie de papă!
Iarăşi nu i-am răspuns; aşteptam să se potolească în el flacăra lui
Dumnezeu.
Mult timp am rămas aşa, tăcuţi. Apoi se auzi iar, pentru a treia oară:
— De ce nu vorbeşti, frate Leo?
Acum glasul era liniştit, plin de milă.
— Aştept să se potolească în tine flacăra lui Dumnezeu, frate Francisc,
am răspuns eu.
I se auzi printre crengi râsul: voios, proaspăt, copilăresc.
— Cum s-aştepţi, frate Leo! Cât timp am carne şi oase, flacăra asta nu
se va linişti; o să-mi mănânce oasele şi carnea, iar apoi o să-mi mănânce şi
sufletul, şi-atunci o să se potolească. Cum s-aştepţi, aşadar, frate Leo? Uite,
cobor!
Dădu la o parte crengile şi coborî. Faţa îi era calmă, strălucea.
— Mi se pare, zise el, că de azi-dimineaţă am început să înţeleg limba
păsărilor; ai ascultat? Vorbesc şi ele despre dragostea lui Dumnezeu.
— Care, frate Francisc?
— Rândunelele.
Mi-a venit să râd, dar îndată mi-am dat seama că, în vreme ce noi toţi
avem numai în afară urechi şi ochi, Francisc are urechi şi ochi şi înăuntrul
său. Noi, când ciripesc păsările, auzim numai sunetul; el pricepe şi
cuvintele.
Am îngenuncheat sub pin, ne-am rugat şi am pornit iarăşi la drum.

2013
 Inima mea tresăltă ca un ieduţ născut de curând. De ani mulţi doream să
intru în cetatea sfântă, să mă închin şi eu la mormintele Apostolilor, să stau
lângă o coloană a bisericii şi să văd faţa de trei ori sfântă a reprezentantului
lui Dumnezeu pe pământ. Se spune că omul nu poate s-o privească fără să-
şi pună palma streaşină la ochi.
Ne apropiam de-acum; cu cât înaintam, auzeam mai limpede vuietul
Cetăţii Eterne; ca şi cum ar fi fost o vacă ce stătea să nască ori o fiară
flămândă. Când şi când se iveau deodată strigăte omeneşti, răsunau
trâmbiţe, băteau clopote, treceau pe drumul mare nobili îmbrăcaţi în
armură, doamne bogate călare pe cai albi şi negri. Se ridicau nori de praf,
căldură apăsătoare, aerul duhnea a murdărie de cai, de boi şi de oameni.
— Frate Leo, îmi zise Francisc, intrăm în casa Apostolului Petru. Orice
ai vedea acum, orice ai auzi are un înţeles tainic, ai grijă! Le-ai văzut pe
femeile nobile care au trecut prin faţa noastră, călare pe cai albi şi negri?
Aici virtuţile şi păcatele se plimbă asemenea femeilor măreţe şi nobile.
— Şi păcatele la fel, frate Francisc! i-am zis eu. Aici, în casa
Apostolului Petru?
Francisc râse:
— Cât eşti de bun, de blând şi cât îmi placi, frate Leo! Unde altundeva
vrei să se găsească păcatele? Aici, sigur, în cetatea sfântă. Aici, adică,
Satana este în primejdie şi îşi adună toate oştile. Fă-ţi cruce şi intră; am
ajuns.
Am luat-o pe o stradă largă; neînvăţaţi cum eram cu aşa ceva, ne
asurzeau strigătele, vuietele, lătrăturile, nechezăturile marii cetăţi –
negustori ambulanţi răguşeau vestindu-şi mărfurile, nobili treceau în
veşminte de mătase, iar slujitorii lor mergeau înainte şi le deschideau
drum; treceau femei fardate şi toată strada mirosea a mosc şi iasomie…
„Acestea sunt păcatele“, murmuram eu şi lăsam ochii-n jos.
Deodată Francisc şi cu mine am scos amândoi un strigăt. De la capătul
străzii apăru o procesiune ciudată: înainte mergeau cinci-şase călăreţi
îmbrăcaţi în negru şi sunau din lungi trâmbiţe de bronz; din când în când se
opreau şi un crainic, călare pe o cămilă, striga tunător: „Creştini, ei,
creştini, trece Sfântul Mormânt, priviţi-l, ruşinaţi-vă! Până când o să-l
calce şi o să-l pângărească necredinciosul? În numele lui Cristos, fraţilor,
2014
înarmaţi-vă, toţi împreună să eliberăm Sfântul Mormânt!“ Tăcea şi
începeau iarăşi trâmbiţele. În urmă înainta încet un car tras de patru boi
negri, şi pe car, făcută din lemn şi fier şi pânze de toate culorile, o replică a
Sfântului Mormânt; iar deasupra, un cal de lemn c-o sperietoare sarazină
călare, care ţinea şi flutura prin aer un steag verde cu o semilună; calul îşi
ridicase coada şi-şi slobozea murdăriile pe Sfântul Mormânt. Iar în urmă,
un buluc de femei îmbrăcate în negru, care-şi loveau piepturile, aveau părul
dezlegat şi boceau.
Trecu alaiul, coti după un colţ şi dispăru; însă rămăsese în ochii noştri şi
tot mergea, şi tot mergea, şi nu se mai termina. Ne curgeau lacrimile, se
înceţoşă cetatea, nu mai vedeam decât Sfântul Mormânt pângărit, sufletul
nostru pângărit.
— Frate Leo, avem încă multă treabă, se întoarse Francisc şi-mi spuse
ştergându-şi lacrimile. Viaţa e scurtă, o să ajungem oare? 16 Ce zici şi tu,
frate?
— Uite, aşadar, că are valoare şi viaţa pământească, am zis eu. Aşa că
de ce să dezertăm?
Francisc tăcea gânditor. M-am bucurat că l-am pus pe gânduri; iubeam
adică viaţa, firicelul acesta de iarbă, şi nu voiam s-o părăsesc.
Se însera. Istoviţi, ne-am oprit deodată pe nişte străduţe strâmte şi
căutam unde să dormim. Un bătrânel desculţ, cu o bărbiţă albă, ţeapănă ne
urma de mult, şi în cele din urmă se apropie de noi.
— Iertaţi-mă, zise el, păreţi străini şi săraci, ca şi mine, n-aveţi nici voi,
cum n-avea nici Cristos, unde să puneţi jos capul. Veniţi cu mine.
— Dumnezeu te trimite, făcu Francisc, călăuzeşte-ne.
Am intrat pe un drumeag strâmt, urât mirositor, sărăcimea mişuna,
picioare goale înotau prin noroaie, femeile spălau şi găteau în mijlocul
drumului, bărbaţii stăteau ghemuiţi pe jos şi jucau zaruri… Bătrânelul
mergea înainte grăbit, iar noi, tăcuţi, în urma lui.
Francisc se aplecă o clipă la urechea mea:
— Cine să fie? zise el. Se poate să fie şi Cristos şi să i se fi făcut milă de
noi.
— Se poate să fie şi ispita, am răspuns eu. Să avem grijă.
2015
 Am sosit la un han pe jumătate prăbuşit, cu o curte largă şi o fântână în
mijloc; în jurul curţii se înnegreau camerele dărăpănate fără uşi, ca nişte
grote.
Bătrânelul se opri; privi în jur, ne duse într-o cameră şi aprinse opaiţul.
— Aici, fraţii mei, o să vă petreceţi în siguranţă noaptea, zise el. Cetatea
asta e ispititoare, primejdioasă în timpul nopţii. Dumnezeu a avut milă de
voi.
— Cine eşti, frate? întrebă Francisc, privindu-l cu atenţie pe bătrânel.
— Se află aici două scaune şi un urcior cu apă, continuă străinul. Acum
o să vă aduc şi pâine şi măsline şi vorbim. Păreţi oameni săraci şi temători
de Dumnezeu; sărac sunt şi eu şi temător de Dumnezeu; avem aşadar multe
să ne spunem. Acum o să mă întorc… spuse el şi dispăru în întunericul din
curte.
M-am uitat imediat la Francisc:
— Nu-mi place bătrânelul ăsta, i-am zis. Bunătatea lui are vreun scop
ascuns.
— Ochiul îi este curat, făcu Francisc. Să avem încredere în om, frate
Leo!
Două rogojini erau întinse jos, iar printr-o lucarnă crucişă de sus se
zăreau câteva stele; de-acum se înnoptase bine.
Bătrânelul se întoarse cu pâinea şi măslinele. Mai avea în mână şi două
rodii.
— Fraţilor, zise el, în ţara mea noi spunem: puţină avuţie şi multă
dragoste! Bine-aţi venit!
Ne-am făcut cruce şi am început să mâncăm. Bătrânelul se aşeză
turceşte într-un colţ şi ne privea.
Când am terminat de mâncat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu, Francisc,
înainte să-l întrebe pe bătrân, începu să vorbească:
— Suntem doi fraţi săraci, avem şi alţi fraţi, trăim slăvind pe Dumnezeu
şi cerşind. Nu vrem să avem nimic; şi am venit aici, în cetatea sfântă, să
cerem de la reprezentantul lui Dumnezeu un mare privilegiu: privilegiul
sărăciei desăvârşite. Acum le ştii pe toate, bătrâne, ne-am spovedit. E
rândul tău!

2016
 Bătrânelul tuşi şi îşi înşfăcă barba; mult timp tăcu, apoi în cele din urmă
deschise gura:
— V-aţi spovedit, zise el, o să mă spovedesc şi eu; martor mi-e
Dumnezeu, voi spune tot adevărul. Eu sunt din Provenţa, dintre adevăraţii
creştini, Fraţii Catari, veţi fi auzit de ei. Voi iubiţi sărăcia, şi noi o iubim;
dar mai presus de toate, iubim neprihănirea, fecioria, curăţia, de aceea ne şi
numim Cei Curaţi. Urâm materia, plăcerea, femeia. Pe scaunul pe care a
şezut o femeie, noi nu ne aşezăm; pâinea de care s-a apropiat o femeie, noi
nu o mâncăm. Nu ne însurăm, nu procreăm, nu mâncăm carne, pentru că se
unesc mascul cu femelă şi îi dau naştere. Nu bem vin, nu vărsăm sânge, nu
omorâm, nu ne ducem la război. Nu dorim lumea; este ticăloasă,
mincinoasă, desfrânată, cursă a Celui viclean. Cum este posibil s-o fi creat
Dumnezeu? Nu, ea nu este lucrare a lui Dumnezeu, este lucrare a
diavolului; Dumnezeu a creat numai lumea cea duhovnicească, iar
diavolul, lumea materială, unde a fost prăbuşit sufletul nostru şi se
înăbuşă… Să plecăm, aşadar, din lumea asta, să scăpăm. Cum? Să fie
binecuvântat arhanghelul cel mântuitor, Moartea.
Rotundul feţei bătrânelului strălucea, în jurul capului său aerul tremura
de căldură. Francisc îşi ascunsese faţa în palme şi asculta.
— Ce este Moartea? continuă bătrânul, fermecat. Arhanghelul păzitor al
porţii; Moartea deschide poarta şi intrăm în nemurire.
Francisc săltă capul; o clipă faţa i se întunecă, de parcă i-ar fi trecut pe
deasupra aripa morţii.
— Bătrâne, zise el, iartă-mă, dar prea mult dispreţuieşti lumea, mi se
pare. Lumea e o arenă; am venit să luptăm, să facem trupul duh; şi numai
când totul se va face duh, n-o să mai avem nevoie de lumea asta, şi-atunci
să vină moartea; nu mai înainte. Doamne, trebuie să-L rugăm pe
Dumnezeu, Doamne, dă-ne timp să facem să dispară trupul!
— Numai moartea poate să-l facă să dispară, se împotrivi cu vorba
bătrânul cel încăpăţânat.
— Care mai e atunci valoarea omului? spuse Francisc. Noi, noi, nu
moartea!
Se ridică, desprinse din perete opaiţul şi îl apropie de faţa bătrânului.

2017
 — Cine eşti? întrebă cu nelinişte. Cuvintele tale sunt ademenitoare,
primejdioase. Aşa vorbeşte ispita. O să mă ridic să plec.
Se întoarse şi îmi făcu semn:
— Ridică-te, frate Leo, să plecăm!
Unde să ne ducem? Eu picoteam de somn, aşa că nu m-am mişcat.
— Frate Francisc, am zis eu, asta înseamnă vitejie, să plecăm? Să
rămânem. De ce te temi de el? Lasă-l să spună şi el drumul pe care a
apucat-o ca să se ducă la Dumnezeu. Multe sunt căile.
Francisc, în picioare pe prag, privea afară în noapte. Vuietul oraşului se
potolise, stelele atârnau deasupra pământului şi tremurau; o cucuvea oftă
moale în dărăpănături.
Se întoarse, se aşeză în capul oaselor pe rogojină şi se rezemă de perete.
— Multe sunt căile, murmură el, multe…
Şi tăcu.
Bătrânul se ridică:
— Cuvintele mele, zise el, v-au intrat în urechi, vreţi, nu vreţi, vor
călători înlăuntrul vostru, încet, sigur, până o s-ajungă în inima voastră. Eu
mi-am spus cuvântul, mi-am aruncat sămânţa, cele de mai departe ţin de
Dumnezeu!
Spuse şi dispăru în întunericul din curte.
Am rămas singuri, şi am stins opaiţul. Mult timp n-am vorbit; eu
închisesem ochii să dorm, dar se auzi glasul lui Francisc, liniştit, dulce,
trist:
— Frate Leo, am încredere în inima ta, vorbeşte!
— Bun este pământul, frate Francisc, am răspuns, nu asculta de
bătrânul-ispită. Eu aş vrea să-mi leg trupul de o broască ţestoasă şi să
străbat, cât pot mai încet, pământul ăsta, pentru că-mi place. Iartă-mă,
Doamne, bun, preabun e raiul, dar mireasma migdalului primăvara!…
— Mergi înapoia mea, Satană! spuse Francisc şi se mută din loc; astă-
seară sufletul meu a căzut între două ispite. Dormi!
Altceva nici că voiam. Am închis ochii şi somnul m-a luat imediat;
dimineaţa, când m-am trezit, l-am văzut pe Francisc, îngenuncheat pe prag,
ascultând cu atenţie, răpit, lumea care se trezea.

2018
16 La Sfântul Mormânt, vrea să spună Francisc.

2019
 VIII

Şi acum, după atâţia ani, când mă gândesc la cetatea sfântă, ameţesc. Îl

văd încă pe Francisc şezând pe un scaun scund, în anticamera papei,
aşteptând să se deschidă uşa să intre. O zi, două, trei; de dimineaţa până
seara, amândoi împreună, obosiţi, înfometaţi, desculţi. Episcopi intrau şi
ieşeau, cardinali în veşminte strălucitoare, mari doamne nobile; iar
Francisc, pe scaunul său umil, se ruga şi aştepta.
— Pe Cristos L-am fi văzut mai lesne, i-am spus a treia zi, revoltat.
— Tare departe, îmi răspunse el, tare sus este chipul papei. De trei zile
tot urcăm; mâine ne vom întâlni cu el faţă în faţă, am avut un vis. Răbdare,
frate Leo!
Şi într-adevăr, în a patra zi, tânărul preot uşier ne făcu semn şi uşa cea
largă se deschise; Francisc îşi făcu cruce, se opri brusc o clipă şi
îngenunche pe tăcute.
— Curaj, frate Francisc, i-am zis încet. Nu uita, Cristos te trimite. Nu
tremura.
— Nu tremur, frate Leo, murmură el şi păşi cu hotărâre pragul.
O sală lungă şi strâmtă, împodobită cu aur, pe pereţi pictate Patimile lui
Cristos, în dreapta şi-n stânga statui, cei doisprezece Apostoli; în fund, pe
un tron înalt, un bătrân mătăhălos, care stătea cu capul sprijinit în palmă,
cu ochii închişi, gânditor. Nu ne auzi când am intrat, nu se mişcă. Eu m-am
oprit lângă uşă, n-am înaintat; Francisc păşi tremurând, se apropie de tron,
îngenunche şi-şi lovi fruntea de podea.
Mult timp tăcere; auzeam doar răsuflarea bătrânului, grea, gâfâită, ca şi
cum ar fi oftat; dormea, se ruga, sau chiar avea ochii întredeschişi şi ne
privea pe-ascuns? Mi se păru ca o fiară primejdioasă care se prefăcea că
doarme şi avea să se năpustească asupra noastră.
2020
 — Părinte sfânt… se auzi atunci încet, rugător, glasul lui Francisc.
Părinte sfânt…
Papa ridică domol capul, privi jos şi îl văzu; nările îi tremurau.
— Ce duhoare e asta? zise el, şi sprâncenele i se-ncruntaseră pline de
mânie. Ce-s zdrenţele astea? Ce-i cu picioarele desculţe? Cine eşti?
Francisc vorbi, cu faţa la pământ:
— Un umil rob al lui Dumnezeu, din Assisi, părinte sfânt.
— Din ce cocină ai ieşit? Aşa crezi tu că este mirosul raiului? Nu te-ai
spălat, nu te-ai îmbrăcat să te înfăţişezi înaintea mea? Ce vrei?
Francisc îşi înscrisese în minte, în toate acele nopţi în care nu putea să
doarmă, ce să-i spună papei; orice cuvânt avea să scoată îl potrivise
înlăuntrul său cu multă artă, început, mijloc, sfârşit; nu cumva să creadă
papa că nu ştie ce se întâmplă cu el. Dar acum, când se afla înaintea umbrei
lui Dumnezeu, se zăpăci; deschise de două-trei ori gura, dar nu putu să
scoată grai omenesc, şi behăi ca un miel.
Papa se încruntă:
— Nu poţi să vorbeşti? Vorbeşte, ce vrei?
— Am venit să cad la picioarele tale, părinte sfânt, şi să-ţi cer o favoare.
— Ce favoare?
— Un privilegiu.
— Privilegiu, tu? Ce privilegiu?
— Privilegiul sărăciei desăvârşite, părinte sfânt.
— Mult ceri!
— Vrem, câţiva fraţi, să ne însurăm cu Sărăcia. Şi am venit să ne
binecuvântezi cununia, părinte sfânt; şi să ne dai îngăduinţa să
propovăduim.
— Să propovăduiţi ce?
— Desăvârşita Sărăcie, desăvârşita Ascultare, desăvârşita Dragoste.
— Nu avem nevoie de voi, astea le propovăduim şi noi. Mergi întru
binecuvântarea lui Dumnezeu!
Francisc îşi ridică faţa de la pământ şi sări în picioare:
— Părinte sfânt, spuse acum cu glas ferm, iartă-mă, nu plec. Dumnezeu
mi-a poruncit să vin să-ţi vorbesc, am venit; te rog, ascultă-mă. Suntem
săraci, zdrenţăroşi, neînvăţaţi; trecem pe drumuri şi aruncă în noi cu pietre
2021
şi coji de lămâi, iar poporul sare din case şi de prin ateliere şi ne huiduie.
Iată, slăvit fie Dumnezeu, cum a început călătoria noastră; nu la fel
porneşte oare la drum totdeauna pe pământ orice mare Speranţă? Avem
încredere în sărăcia noastră şi în neştiinţa de carte şi în inima noastră care a
luat foc. Când am pornit să te găsesc, părinte sfânt, aşternusem clar în
minte ce o să-ţi înşir, ca să te fac să spui acel „da“ şi să-ţi pui pecetea; dar
acum le-am uitat pe toate; te privesc şi înapoia ta văd pe Cel Răstignit şi
înapoia Celui Răstignit, Învierea lui Cristos şi înapoia Învierii lui Cristos,
învierea lumii părăsite, singuratice. Ce bucurie este asta, părinte sfânt?
Cum să nu se zăpăcească mintea omului? M-am zăpăcit; nu ştiu de unde să
încep, care e începutul, care e mijlocul, care e sfârşitul. Toate sunt una, un
suspin sunt toate, părinte sfânt, un dans, un strigăt mare fără speranţă, şi
totuşi prea plin de speranţă. Ah, de m-ai lăsa, părinte sfânt, să cânt, ca să
pot să-ţi spun ce cer de la tine!
Din colţul în care stăteam, îl priveam şi-l ascultam pe Francisc şi
tremuram. Picioarele i se mişcau nerăbdătoare, tulburate, se arunca un pas
la dreapta, se arunca un pas la stânga, când încet, când năvalnic, ca
dansatorii buni, care dansează încet înainte să se avânte cu totul în sfânta
ameţeală a dansului. Cu siguranţă Duhul lui Dumnezeu îl învârtea; acum
are să bată din palme şi are să înceapă dansul, şi papa are să ne alunge.
Şi iată, pe când mă gândeam la asta, Francisc ridică mâinile:
— Îmi vine, părinte sfânt, şi nu spre supărarea ta, să scot un strigăt
ascuţit, să bat din palme şi să-ncep să dansez. Deasupra mea, dedesubtul
meu, la dreapta mea, la stânga mea suflă Dumnezeu, şi mă răsuceşte ca pe
o frunză uscată de platan!
M-am apropiat încet:
— Francisc, frate, am murmurat, te afli înaintea papei; nu ai respect?
— Mă aflu înaintea lui Dumnezeu, răspunse el tare. Cum altfel vrei să
mă apropii de El, dacă nu dansând şi cântând? Fă loc, o să dansez!
Dădu capul pe spate, îşi întinse braţele în dreapta şi-n stânga, duse
înainte un picior, apoi pe celălalt, îndoi genunchii, sări, îi îndoi din nou, se
aplecă până jos, şi îndată ce atinse pământul, îşi luă avânt şi sări în aer, cu
braţele întinse-n lături, şi era parcă un răstignit care dansa.
Eu am căzut la picioarele papei:
2022
 — Părinte sfânt, iartă-l. S-a îmbătat de Dumnezeu şi nu ştie unde se
află. Mereu Îi dansează, când se roagă.
Papa sări de pe tron, abia stăpânindu-şi mânia, şi îl prinse de umăr:
— Ajunge! îi strigă el. Dumnezeu nu este vin, să te-mbeţi! Du-te în
taverne să dansezi!
Francisc se opri, se rezemă de perete gâfâind, privi în jur şi îşi reveni.
— Pleacă! porunci papa şi întinse mâna să sune din clopoţel ca să vină
uşierul.
Dar Francisc, potolit acum, se dezlipi de perete:
— Ai răbdare, sfinte părinte. Vreau, dar nu trebuie să plec. Am încă un
cuvânt să-ţi spun; ieri-noapte am avut un vis…
— Vis? Am griji mari, călugăre, ţin pe umerii mei lumea, nu am timp s-
ascult vise.
— Mă închin sfinţeniei tale, părinte sfânt, visul acesta poate să fie o
înştiinţare din partea Cerului; mare crainic al lui Dumnezeu este noaptea.
Primeşte să-l asculţi.
— Mare crainic al lui Dumnezeu este noaptea, într-adevăr, zise papa şi
se aşeză iarăşi gânditor pe tron.
— Mi s-a arătat, părinte sfânt, că stăteam pe o stâncă înaltă şi pustie şi
priveam biserica din Lateran, care este mama tuturor bisericilor. Iar pe
când o priveam am văzut-o deodată clătinându-se, clopotniţa ei aplecându-
se şi pereţii ei crăpându-se; şi am auzit un glas în văzduh: „Francisc, ajută-
Mă!“
Papa se apucă de braţele tronului şi îşi înclină corpul în faţă cu avânt, ca
şi cum ar fi vrut să se repeadă la Francisc. Glasul său se auzi aspru, răguşit:
— Şi apoi? Apoi? Nu te opri!
— Nu am văzut nimic altceva, părinte sfânt. A plecat visul, m-am trezit.
Papa coborî de pe tron cu un salt, se aplecă şi-l înşfăcă pe Francisc de
ceafă:
— Nu-ţi ascunde faţa! porunci el. Ridică faţa să te văd!
— Mi-e ruşine, părinte sfânt, sunt un vierme.
— Scoate-ţi gluga, ridică faţa să te văd! porunci el iarăşi.
— Iată-mă, părinte sfânt, făcu Francisc, îşi dădu jos gluga şi i se
descoperi faţa.
2023
 O rază de soare intră pe fereastră şi căzu pe faţa lui Francisc; se
luminară obrajii ofiliţi, gura lui veştejită, ochii mari, plini de lacrimi.
Papa scoase un strigăt:
— Tu?! strigă el. Tu?! Nu, nu, n-accept aşa ceva! Când ai avut visul?
— În zorii zilei.
— Şi eu, răcni papa, şi eu tot în zorii zilei!
Se duse la fereastră şi o deschise, se sufoca; năvăli înăuntru vuietul
oraşului, aşa că o închise la loc.
Se întoarse călcând iute spre Francisc şi îl scutură de umăr.
— L-ai văzut tu vreodată pe Dumnezeu? îl întrebă cu mânie şi dispreţ.
— Iartă-mă, părinte sfânt, da, ieri-noapte.
— Ţi-a vorbit?
— Toată noaptea am rămas împreună, dar nu vorbeam. Numai din când
în când îi spuneam: „Tată!“ şi El îmi răspundea: „Copilul meu!“. Nimic
altceva. În zori am avut visul.
Papa, aplecat, cerceta cu nesaţ, cu tulburare, faţa lui Francisc.
— Abis sunt voile Celui Preaînalt, abis… Astăzi în zori, când a plecat
visul de la tine, călugăre, a venit şi m-a găsit pe mine. Am văzut şi eu
biserica aplecându-se să se prăbuşească… Dar am văzut şi alte lucruri, pe
care tu, călugăre, nu le-ai văzut. Un călugăr zdrenţăros, cu faţa urâtă…
Gâfâia, şi tăcu.
— Nu, nu! răcni el peste puţin. E mare ruşine! Nu e de ajuns aşadar
papa? Nu sunt eu cel care ţine cele două chei care deschid cerul şi
pământul? Doamne, de ce mă nedreptăţeşti? Nu sunt eu cel care i-a nimicit
pe nelegiuiţii, sălbaticii eretici, pe Catari, şi a întărit din nou credinţa în
Provenţa? Nu am distrus eu păcătosul viespar, oraşul lui Constantin, şi nu
am cărat bogăţiile lui – aur, mantii arhiereşti scumpe, icoane, manuscrise,
sclavi şi sclave – în curtea Ta? Nu am înfipt eu crucea în toate fortăreţele
Italiei? Nu mă căznesc eu să aţâţ creştinătatea să elibereze Mormântul Tău
sfânt? De ce atunci nu m-ai chemat pe mine? A venit numai un zdrenţăros,
un călugăr cu chip slut, a proptit cu spinarea lui zidurile bisericii care se
aplecau să se prăbuşească şi a întărit-o?
Îl înşfăcă iarăşi de ceafă pe Francisc şi îl târî grămadă până la fereastră,
în lumină. Îi răsturnă capul pe spate şi se aplecă asupra lui, speriat.
2024
 — Nu cumva eşti tu? făcu el. Chipul călugărului zdrenţăros semăna cu
al tău! Tu, aşadar, o să izbăveşti Biserica? Nu accept asta! Doamne, sunt
umbra ta pe pământ, nu mă ruşina!
Scutură cu forţă capul lui Francisc şi întinse mâna spre uşă:
— Pleacă!
— Părinte sfânt, zise Francisc, un glas înlăuntrul meu se înalţă: „Nu
pleca!“
— E glasul Satanei, răzvrătitule!
— E glasul lui Cristos, părinte sfânt, îl cunosc! „Nu pleca! îmi
porunceşte. Deschide-ţi inima în faţa reprezentantului Meu pe pământ.
Adâncul sufletului lui e plin de milă, o să te miluiască!“
Papa lăsă capul în jos, se întoarse păşind încet şi se aşeză pe tron;
deasupra capului său greu străluceau, pictate sus pe tron, două chei uriaşe,
una de aur, alta de argint.
— Vorbeşte, zise el, şi-acum glasul i se muiase. Nu pot să iau o hotărâre
încă. Ce vrei? Te ascult.
— Nu ştiu ce să spun, părinte sfânt, de unde să încep, cum să-mi aşez
inima sub sfintele tale tălpi. Sunt măscăriciul lui Dumnezeu, sar şi dansez
şi cânt ca să fac gura Lui să râdă o clipă. Nimic altceva nu sunt, nimic
altceva nu sunt vrednic să fac. Dă-mi îngăduinţa, părinte sfânt, să cânt prin
oraşe şi sate şi să dansez. Şi să fiu zdrenţăros şi desculţ şi să nu am ce să
mănânc.
— De ce e atât de mare râvna ta de a propovădui?
— Pentru că, părinte sfânt, simt că am ajuns pe marginea prăpastiei. Dă-
mi îngăduinţa să strig: Ne prăbuşim! Nimic altceva nu cer; doar să strig:
Ne prăbuşim!
— Cu strigătul acesta, călugăre, crezi c-o să izbăveşti Biserica?
— Doamne păzeşte! Ce sunt eu, să izbăvesc Biserica? Nu este papa, nu
sunt cardinalii şi episcopii, nu este Cristos s-o apere? Eu numai un lucru
cer, să strig: Ne prăbuşim!
Scoase din sân Regula, pe care mi-o dictase şi o scrisesem, şi se târî la
picioarele tronului:
— La picioarele tronului tău, părinte sfânt, pun Regula aceasta, care ne
va cârmui pe fraţii mei şi pe mine. Primeşte să pui pe ea pecetea ta sfântă.
2025
 Papa îşi pironi ochii pe Francisc.
— Francisc din Assisi, spuse încet, grav, ca şi cum l-ar fi descântat,
Francisc din Assisi, desluşesc în jurul feţei tale flăcări; sunt flăcări ale
iadului, sunt flăcări ale raiului? Nu am încredere în smintiţii care cer
lucruri imposibile: dragostea desăvârşită, fecioria desăvârşită, sărăcia
desăvârşită. De ce ceri să depăşeşti omul? De ce îndrăzneşti să vrei să
ajungi unde numai Cristos a ajuns şi stă numai El singur? Mare neruşinare!
Ai grijă, Francisc din Assisi, adevăratul chip al Satanei este trufia. De unde
ştii că nu e Satana cel care te împinge să porneşti înaintea tuturor şi să
propovăduieşti cele ce sunt cu neputinţă?
Francisc lăsă capul în jos cu umilinţă.
— Părinte sfânt, spuse el, dă-mi îngăduinţa să vorbesc în parabole.
— Neruşinare este şi asta! răcni papa. Astfel vorbea Cristos!
— Iartă-mă, părinte sfânt, nu pot altfel. Fără să vreau, gândul, şi nu
numai gândul, ci şi cea mai mare speranţă, şi cea mai mare deznădejde,
când rămân mult timp înlăuntrul meu, se fac poveste. Dacă îmi despici
inima, părinte sfânt, nu vei găsi decât dansul şi povestea, nimic altceva.
Îşi încrucişă mâinile şi tăcu. Papa îl privea tăcut şi el.
Francisc aştepta să-i audă glasul, dar, cum acesta nu vorbea, ridică iarăşi
capul:
— Să vorbesc, părinte sfânt?
— Te ascult.
— Când, în miezul iernii, migdalul s-a acoperit de flori, toţi pomii din
jur au prins să-l huiduie: „Ce îngâmfat, spuneau ei, ce neruşinare! Crede că
aşa o să aducă primăvara!“ Şi migdalul se ruşină, florile lui se înroşiră:
„Iertaţi-mă, fraţii mei, a spus el, jur că n-am vrut, dar pe neaşteptate am
simţit o adiere primăvăratică în inima mea.“
Papa nu se mai putu stăpâni şi sări de la locul lui:
— Ajunge! strigă el. Trufia ta nu are hotare, şi nici smerenia ta. În tine
se luptă Dumnezeu cu Satana, şi ştii asta.
— Ştiu, părinte sfânt, de aceea am şi venit să-ţi cer izbăvirea. Întinde
mâna, ajută-mă! Nu eşti tu capul creştinătăţii? Nu sunt eu un suflet care se
află în primejdie? Ajută-mă!
— Voi vorbi cu Dumnezeu şi voi lua o hotărâre. Mergi cu bine!
2026
 Francisc căzu cu faţa la pământ, se închină şi, retrăgându-se, ieşi pe uşă,
iar eu, în urma lui.
Am pornit la drum, şi păşeam uşor ca aerul, ca îmbătaţi. Se deschideau
şi se strângeau drumurile ca nişte acordeoane, casele se clătinau,
clopotniţele se aplecau, văzduhul se umplu de aripi albe; întindeam braţele,
ca şi cum am fi înotat, ca să trecem. Din când în când ni se părea că cineva
ne strigă pe nume; ne întorceam să vedem, nimeni. Doamnele treceau prin
faţa noastră, ca nişte fregate cu pânzele sus, şi sufla un vânt prielnic;
auzeam în urma noastră o mare de oameni, de taverne, de cai care
nechezau. La ferestre atârnau ciorchini mari de struguri negri, o viţă-de-vie
de o mie de ani era bătrâna biserică din Lateran, îşi întindea corzile,
cuprindea uşile, ferestrele, balcoanele, întreg oraşul şi se pierdea în cer.
Am ajuns la râu, am coborât de pe mal, ne-am cufundat feţele în apă şi
ne-am răcorit. Ni s-a întărit iar mintea, s-a întărit şi lumea şi au dispărut
ciorchinii de struguri. Francisc se întoarse şi mă privi uimit, de parcă m-ar
fi văzut pentru prima dată.
— Cine eşti? zise el neliniştit.
Dar îndată îşi reveni şi îmi căzu în braţe:
— Iartă-mă, frate Leo, văd totul pentru prima dată. Ce-i vuietul ăsta
care ne înconjoară? Vuietul ăsta e oraşul? Roma? Unde sunt Apostolii,
unde este Cristos? Hai să plecăm!
Privi în jur şi coborî glasul:
— L-ai auzit? Erai acolo, l-ai auzit. Ce cuminte-mi vorbea, ce chibzuit,
ce sigur! Cine-l va urma niciodată nu va pieri, dar nici nu va sări deasupra
noroiului care-i omul. Iar noi, frate Leo, care-i scopul nostru? Să sărim
deasupra noroiului care-i omul!
— Putem? am îndrăznit eu să întreb – dar îndată m-am căit.
— Ce-ai spus? zise Francisc şi se opri.
M-am făcut mic.
— Nimic, frate Francisc. N-am vorbit eu, a vorbit în mine ispita.
Francisc zâmbi cu amărăciune:
— Până când, frate Leo, o să mai vorbească în tine ispita?
— Până o să mor, frate Francisc. O să moară şi ea odată cu mine.

2027
 — Ai încredere în sufletul omului, frate Leo, şi nu-i asculta pe cei
cuminţi. Nu-i asculta pe cei cuminţi, frate Leo; sufletul poate şi cele ce
sunt cu neputinţă.
Călca repede, picioarele sale înotau prin noroiul râului. Se opri brusc,
aşteptându-mă. Îmi puse mâna lui grea pe umăr.
— Frate Leo, deschide-ţi mintea, încrustează-ţi în minte cuvântul pe
care o să ţi-l spun: trupul omului este arcul, Dumnezeu este arcaşul şi
sufletul e săgeata. Ai înţeles?
— Am înţeles şi n-am înţeles, frate Francisc; ce vrei să spui? Coboară-ţi
gândul, ca mintea mea să-l poată ajunge.
— Asta vreau să spun, frate Leo: de trei feluri este rugăciunea.
Primul: Doamne, încovoaie-mă, altfel o să putrezesc.
Al doilea: Doamne, nu mă încovoia peste măsură, altfel o să mă rup.
Al treilea: Încovoaie-mă peste măsură, chiar dacă mă rup!
Încovoaie-mă peste măsură, chiar dacă mă rup! Iată rugăciunea noastră,
frate Leo! Pune-o bine în mintea ta şi nu tremura. De câte ori ţi-am spus?
Ţi-o spun din nou: chiar şi-acum, ai încă timp să pleci, să scapi, să nu te
rupi!
M-am aplecat, i-am luat mâna lui Francisc şi i-am sărutat-o:
— Încovoaie-mă peste măsură, frate Francisc, chiar dacă mă rup! i-am
spus.
Mult timp am înaintat tăcuţi; puneam piciorul pe urmele lui Francisc şi
mă bucuram; dar în acelaşi timp tremuram tot că-l urmam, eu, nevrednicul,
pe omul acesta palid, primejdios, care-L ruga pe Dumnezeu să-l încovoaie
peste măsură, chiar dacă se rupe. Ce să fac? Îl urmam şi eu; dar Francisc se
bucura, iar eu tremuram. Îmi spune să plec; cum să plec? E prea dulce
pâinea îngerilor care ne hrăneşte. Îmi amintesc de o seară în care fraţii
cârteau pentru că le era foame. Francisc a încruntat sprâncenele şi s-a
mâniat: „Vă e foame, a spus el, pentru că înaintea voastră este mare, ca o
piatră de moară, pâinea îngerilor şi n-o vedeţi; n-o vedeţi şi nu întindeţi
mâna să tăiaţi o felie, să mâncaţi şi să nu vă mai fie foame în veac!“
Dintr-odată, în urma noastră se auzi un glas cunoscut:
— Frate Francisc! Frate Francisc!
Ne-am întors; un călugăr alerga gâfâind să ne ajungă.
2028
 — Părintele Silvestro! strigă Francisc şi dădu să-i spună bun venit. Ce
cauţi aici? De ce ai părăsit oile mele?
Îl strângea în braţe şi-l întreba; iar el începu să vorbească, tot gâfâind şi
plângând:
— Veşti rele, frate Francisc! Cât timp te aflai cu noi, ispita dădea
târcoale stânei noastre, scrâşnea din dinţi, urla, dar nu îndrăznea să sară
gardul şi să intre, mirosea răsuflarea ta, frate Francisc, şi tremura; acum, că
ai plecat…
— A sărit gardul, a intrat?
— A sărit gardul, frate Francisc, şi a intrat. S-a plecat la urechea lui
Sabatino, a lui Angelo, a lui Rufino, a căzut şi asupra altor fraţi, pe când
dormeau, şi le-a năpădit sufletul şi le vorbea despre paturi moi, despre
mâncăruri, despre femei… Iar dimineaţa se trezeau fraţii neliniştiţi,
posomorâţi, şi fără pricină şi motiv îşi vorbeau unul altuia acru şi se certau.
De multe ori se prindeau şi de mâini, iar eu zadarnic intram între ei şi
strigam: „Înţelegere, fraţilor, înţelegere! Nu vă e frică de Dumnezeu? Nu
vă ruşinaţi de Francisc? Se află printre noi şi ne vede şi ne aude!“ Dar de
unde să mă asculte! „Ne e foame! striga Sabatino. Ursul flămând nu joacă,
aşa să-i spui, vrem să mâncăm! Să mâncăm!“ Îi înhăţase ispita de pântece
şi-i târa spre iad.
— Şi Bernardo şi Pietro? întrebă Francisc cu nelinişte.
— Ei, însinguraţi, mereu împreună, se roagă.
— Şi Elias?
— El vrea să schimbe Regula ta, frate Francisc. Prea aspră i se pare,
prea neomenoasă, grea este, zice, Sărăcia desăvârşită, nu poate, zice, să
ajungă firea omului la Dragostea desăvârşită şi nici la Neprihănirea
desăvârşită. Tot umblă, vorbeşte, vorbeşte cu fraţii în taină, noaptea îl ia
deoparte pe scribul lui, pe Antonio, şi scrie noua Regulă. Are scopuri mari
în minte, va clădi, zice, biserici, mănăstiri, universităţi, va trimite misionari
până la marginile pământului, să stăpânească lumea. Trebuie, zice, ca toată
lumea să-şi pună glugă şi aşa să se înfăţişeze lui Dumnezeu!
Francisc oftă:
— Ce mai ai de spus, frate Silvestro? Nu-ţi fie milă de mine, spune.

2029
 — Cappella a ridicat şi el steagul său. Prea moale găseşte Regula ta, şi
vrea să vină şi el aici, la Roma, să ia îngăduinţă de la papa ca să-şi facă un
ordin. O dată pe an, zice, să mâncăm carne, la Paşti; tot restul anului,
numai apă şi tărâţă; şi numai duminica să aruncăm în aceasta şi puţină sare.
Iar apoi să nu vorbim între noi, zice, pentru că şi discuţia este lucru de preţ;
să-I vorbim numai lui Dumnezeu. Şi-a aruncat pălăria lui verde cu panglică
roşie şi a călcat-o-n picioare ca turbat. „Nu pălărie, a strigat el, nici glugă!
Să umblăm iarna şi vara în capul gol!“
— Mai spune, mai spune, frate Silvestro, făcu Francisc. Astea sunt cele
mai mari răni, loveşte!
— Noi fraţi sosesc tot mereu, frate Francisc, învăţaţi, isteţi, au cu ei
pergamente groase, scriu, citesc, ţin cuvântări în biserică, poartă rase moi
şi sandale de piele, ne privesc şi râd. Iar noi, vechii tăi fraţi, de unde să
ridicăm capul! Nu avem putere, frate Francisc, ne lipseşti şi tu, cum să ne
împotrivim? Ne-am împrăştiat. Doi dintre fraţii tineri, într-o seară, n-au
dormit acasă. „Unde umblaţi noaptea?“ i-am întrebat dimineaţa, când au
venit istoviţi, sleiţi de puteri. Nu voiau să răspundă, dar scoteau un miros
ciudat, înţepător, şi fratele Bernardo a leşinat.
Francisc se sprijini de mine să nu cadă.
— Am avut răbdare, continuă fratele Silvestro, spuneam c-o să te întorci
repede, frate Francisc, să alungi ispita şi să pui rânduială. Dar atunci s-a
întâmplat un lucru îngrozitor.
În Vinerea Mare, se adunaseră toţi fraţii seara, nu aveam nimic să
mâncăm, se săturaseră de noi creştinii, şi nu ne mai miluiau, iar eu le
vorbeam despre Patimile lui Cristos şi slăveam pe Dumnezeu că ziua
răstignirii Lui o petreceam în post desăvârşit şi rugăciune. Pântecele
încărcat, le spuneam, îngreunează rugăciunea, se face plumb şi n-o lasă să
urce la cer. Diavolul se bucură, le spuneam, când îl vede pe om temându-se
de foame. Pe când le vorbeam, un ţap negru şi gras, cu coarne răsucite,
apăru în prag, şi m-am speriat; ochii lui luceau verzi în întuneric şi din
bărbiţa lui ţeapănă se revărsau flăcări. Cinci-şase fraţi, cum îl văzură,
scoaseră un strigăt de bucurie şi săriră asupra lui; unul ţinea în mână un
cuţit lung, ceilalţi îşi descinseră cingătorile, le făcură laţ şi se repeziră să-i
arunce laţul de gât. Ţapul sări drept pe picioarele dinapoi, dansă o clipă, iar
2030
apoi fugi spre pădure; se repeziră şi fraţii în urma lui; alergam şi eu şi le
strigam: „Opriţi-vă, fraţilor, deschideţi ochii, nu e ţap, este ispita; mare
păcat e!“ Dar de unde să mă asculte! Îşi ieşiseră din minţi de foame,
aruncau laţ cingătorile lor cu noduri, iar fratele care avea cuţit, aplecat,
pândea şi tot înfigea mâna lui înarmată, credea el, în ţap, dar înjunghia
numai aerul; ţapul le scăpa mereu, se întorcea şi-i privea şi ochii lui se
umpleau de flăcări în întuneric. „Este ispita, le strigam, nu vedeţi ce
flăcări? Vă implor, pe Cristos cel răstignit, opriţi-vă!“ Unii dintre fraţi se
înspăimântară şi se stăpâniră; şi atunci parcă se temu ţapul să nu plece
fraţii şi se opri; şi îndată fratele cu cuţitul căzu drept pe pieptul lui; mult
timp i-am văzut luptându-se, şi deodată înfipse cuţitul în pântecele ţapului,
iar animalul cel negru se grămădi jos, behăind bucuros. Se năpustiră atunci
şi ceilalţi fraţi, alergară şi alţii, într-o clipită ţapul se făcu bucăţi şi în gura
fiecărui frate se afla o îmbucătură de carne care picura sânge. Mestecau în
grabă, înghiţeau şi înşfăcau altă îmbucătură; şi, ca şi cum s-ar fi îmbătat,
începură să danseze în jurul capului tăiat al ţapului şi al coarnelor lui
răsucite. Sânge şi flăcări picurau din gurile lor. Iar eu mă băteam în piept şi
plângeam; un miros greu de pucioasă umplea văzduhul. Şi deodată, mare
eşti, Doamne, am văzut, am văzut cu ochii mei, capul ţapului s-a mişcat, s-
a ridicat în aer, a venit trupul lui şi s-a lipit de gâtlejul înjunghiat, şi-a
proptit în pământ cele patru picioare, s-a auzit un behăit iute, batjocoritor,
şi, săltând vioi, ţapul s-a pierdut în noapte. Dar fraţii, fără grijă, mâncau şi
dansau în continuare, ochii lor erau vrăjiţi de ispită, n-au văzut nimic. Eu
m-am întors, am pornit la drum tot înainte şi-am venit, frate Francisc, să
cad la picioarele tale şi să-ţi strig: frăţia este în primejdie, e în primejdie
sufletul nostru, vino!
— Grea, grea este lucrarea păstorului, murmură Francisc, privind apele
tulburi ale râului care se rostogoleau liniştit, înnoroite, către mare. Eu sunt
de vină. Noi griji s-au năpustit asupra mea în pelerinajul acesta al meu, o
clipă sufletul mi-a fost absent, nu s-a mai aplecat deasupra lor, au rămas
singuri-singurei fraţii şi s-au împrăştiat. Eu sunt de vină! Vin, părinte
Silvestro. Adună-i, imploră-i să aibă răbdare, vin. Mergi cu bine!
Părintele Silvestro se plecă şi sărută mâna lui Francisc.
— Să ne vedem cu bine, zise el, şi o porni către miazănoapte.
2031
 Francisc se întoarse către mine:
— Eu sunt de vină, spuse din nou oftând, eu am greşit, eu am dorit
femeie, mâncăruri şi pat moale şi mi-am umplut gura de carnea ţapului. Eu,
eu…
Îşi lovea pieptul şi ofta.
L-am luat de mijloc şi am înaintat; ne-am grămădit sub un pin cu
coroana stufoasă de pe malul râului. Francisc închise ochii, istovit. Nu-i
ieşeau din minte fraţii, pentru că din când în când suspina. În cele din urmă
deschise ochii:
— Visele, spuse el, sunt păsările de noapte ale lui Dumnezeu, aduc
veşti; şi înainte de a porni spre această sfântă cetate am avut un vis: o
cloşcă neagră, atât de slăbănoagă era, atât de mici erau aripile ei, încât,
oricât le-ar fi întins, nu putea să acopere toţi puişorii pe care-i clocea.
Ploua, iar mulţi, fără aripi încă, au rămas afară şi erau udaţi. Trebuia,
trebuia să înţeleg înştiinţarea şi să nu plec…
Pe când vorbea, un călugăr ciudat, îmbrăcat în rasă albă ca neaua, ne
văzu şi se opri. Purta cingătoare de piele, sandale groase din piele de porc
şi un calpac negru pe capul său ras. Faţa îi era aspră, sălbatică, iar ochii,
doi cărbuni aprinşi. Se întoarse, îl văzu pe Francisc şi se opri uimit; îl privi
cu tulburare, cu bucurie, şi în cele din urmă deschise braţele:
— Frate, strigă el, cine eşti?
— De ce mă priveşti cu atâta stăruinţă? zise Francisc. Nu cumva m-ai
mai văzut undeva?
— Da, da, ieri-noapte în vis. Mi s-a înfăţişat în somn Cristos mâniat, şi
ridicase mâna, ca să zdrobească lumea. Şi deodată a apărut Preasfânta
Fecioară şi a scos un strigăt: „Fiul meu, fie-ţi milă de lume! Iată doi robi
credincioşi ai Tăi, ai răbdare, ei vor întări iar lumea.“ Şi unul eram eu,
nevrednicul, iar celălalt… celălalt cred că erai tu, frate. Faţa ta, ţinuta ta,
rasa pe care o porţi, gluga erau leite! Cine eşti, frate? Dumnezeu ne-a
întâlnit!
— Mă cheamă Francisc din Assisi; mă cheamă şi Sărăcuţul şi
Măscăriciul lui Dumnezeu, răspunse Francisc şi-i făcu loc străinului să se
aşeze lângă el. Şi domnia-ta?

2032
 — Sunt călugăr din Spania şi am venit de la capătul lumii să cer de la
papa îngăduinţa să fondez un ordin care să lupte împotriva ereticilor şi a
necredincioşilor. Mă cheamă Dominic17.
— Am cerut şi eu de la papa să fondez un ordin şi să propovăduiesc…
— Să propovăduieşti ce, frate Francisc?
— Sărăcia desăvârşită şi dragostea desăvârşită, frate Dominic.
— Şi n-o să aprinzi focuri în mijlocul fiecărui sat ca să-i arzi pe eretici,
pe păcătoşi, pe cei de altă credinţă?
Francisc se înfioră:
— Nu, nu, protestă el. N-o să omor păcatul omorând păcătoşii. N-o să
pornesc război împotriva celor răi şi a celor de altă credinţă. O să
propovăduiesc dragostea şi o să iubesc armonia şi o să mă-nfrăţesc cu toată
lumea. Aceasta este calea mea, iartă-mă, frate Dominic.
— Rea e natura omului, spuse mânios cel îmbrăcat în rasă albă. Rea,
vicleană, demonică. Nu e de ajuns blândeţea de care vorbeşti, e nevoie de
forţă, iar dacă trupul e piedică, să-l faci să dispară, ca să se elibereze
sufletul. O să aprind focuri în Spania şi o să urc sufletele în rai, lăsând jos
pe pământ, cenuşă, trupurile lor. Ceniza y nada! Ceniza y nada! începu să
strige călugărul, strângând pumnii. Cenuşă şi nimic! Război!
— Dragoste!
— Forţă!
— Milă!
— Viaţa nu e o plimbare, frate Francisc, să se plimbe doi câte doi la
braţ, să cânte cântece de dragoste. Viaţa e luptă, chin, forţă! S-a trezit
soarele? Trezeşte-te şi tu; sapă fântână, dacă vrei să bei apă; loveşte-i drept
în moalele capului pe cei răi, dacă vrei să omori răul; ia cu tine, când vei
muri, un baltag, să spargi poarta raiului, dacă vrei să intri; raiul nu are
cheie, nici şperaclu, nici paznic la poartă; cheia lui este baltagul. Nu mă
privi cu spaimă, sărăcuţule călugăr; o spun chiar Scripturile: „Împărăţia
Cerurilor este a celor care-o iau cu forţa!“
Francisc oftă:
— Nu ştiam, spuse el, că de la Dumnezeu este şi forţa. Mi-ai lărgit
mintea, dar inima mea se-mpotriveşte şi strigă: Dragoste! Dragoste! Însă,

2033
cine ştie, frate, se poate ca dintr-odată să ne întâlnim pe căi din direcţii
opuse în urcuşul nostru către Dumnezeu.
— Să dea Domnul, răspunse străinul, însă mă tem că eşti miel şi ai
căzut în mijlocul oamenilor, lupii. Te vor mânca înainte să ajungi în vârful
urcuşului. Iartă-mă că-ţi spun sincer gândul meu: cunoşti dragostea, dar nu
e de ajuns; trebuie să afli că de la Dumnezeu este şi ura; este şi ea în
lucrarea lui Dumnezeu. Iar în anii aceştia pe care-i trăim, în aşa fel a ajuns
lumea, încât ura Îi serveşte lui Dumnezeu mai mult decât dragostea.
— Nu-l urăsc decât pe Diavolul, frate Dominic, spuse Francisc.
Dar îndată sări, ca şi cum s-ar fi speriat că a rostit un cuvânt atât de dur.
— Nu, nu, spuse îndată, nici pe el nu-l urăsc. Deseori cad cu faţa la
pământ şi-L rog pe Dumnezeu să-L ierte pe fratele nostru rătăcit.
— Pe cine?
— Pe Diavol, frate Dominic.
Dominic râse:
— Mieluşel al lui Dumnezeu, zise el, eu, dacă ar fi să aleg, aş vrea să
mă fac leu al lui Dumnezeu. Mieluşel şi leu nu merg împreună, rămâi
sănătos!
Se ridică să plece.
— Să fii sănătos, frate Dominic, mieluşei şi lei, dragoste şi forţă, lumină
şi foc, bine şi rău, toate, află, urcă acelaşi munte, muntele lui Dumnezeu,
dar nu ştiu asta. Ura sigur n-o ştie, dragostea sigur o ştie, şi-ţi dezvălui,
acum, că pleci, minunata taină, frate: într-o zi toate se vor întâlni pe piscul
unde stă Dumnezeu cu braţele deschise. Să dea harul Lui să ne reîntâlnim
şi noi doi acolo sus, leu al lui Dumnezeu, şi să nu-l mănânci pe mieluşelul
Lui!
Râse acum şi Francisc, iar călugărul cel înflăcărat îşi luă rămas-bun
făcându-i cu mâna.
Vedeam rasa albă cum se umflă în vânt şi cum dispare la cotitura râului.
Şi-atunci Francisc se întoarse şi zâmbi larg:
— Fratele Dominic, spuse el, vrea să ne mănânce şi nu ştie – de unde să
ştie – că a sosit Ziua Judecăţii, când miei şi lei se fac una.

2034
 Mă aplec asupra pergamentului pe care scriu, pentru o clipă, să mă
odihnesc, cu pana în dosul urechii mele bătrâne; închid ochii şi îmi
amintesc de toate zilele şi nopţile noastre în oraşul sfânt. Îmi amintesc de
biserici, de episcopii care liturghiseau, de copilaşii lui Dumnezeu care îi
ciripeau imne, de soarele care stătea pe culmea cerului şi ne ardea, iar într-
o zi de o ploaie torenţială care a răcorit pământul ars de soare şi inima
noastră. Îmi amintesc, Francisc stătea alături de mine sub poarta bisericii
Sfinţii Apostoli, holba ochii în extaz şi privea ploaia, mişca nările şi
adulmeca mireasma pământului, mirosul de lut, şi-i curgeau liniştite,
fericite, lacrimile.
— Se uneşte cerul cu pământul, frate Leo, îmi spunea, se uneşte
Dumnezeu cu sufletul omului. Nu simţi în măruntaiele tale de lut cuvintele
Evangheliei cum sunt udate ca nişte seminţe şi cum înmuguresc? Eu simt
că înlăuntrul meu măruntaiele mi s-au acoperit cu iarbă verde, şi mintea s-a
umplut de maci.
Iar în ziua în care, după atâta zbucium, am primit înapoi Regula18 şi la
marginea ei era agăţată cu găitane de mătase marea pecete a papei cu cele
două chei atotputernice, îmi amintesc că am alergat ca beţi în piaţa din faţa
catedralei din Lateran şi, îmbrăţişându-ne, am început să sărim şi să
dansăm; Francisc fluiera cu degetele-n gură, ca un păstor, şi-şi chema oile.
Ce bucurii erau acelea, ce putere are inima omului să creeze, să tot
remodeleze văzduhul! Ăsta-i raiul, îmi zicea Francisc, bine ne-a spus
Cristos, în noi este Împărăţia Cerurilor. Nu există foame, sete, necaz; există
numai inima omului; ea frământă nimicul şi-l face pâine, apă, fericire.
Pe când dansam şi fluieram, o tânără nobilă se apropie de noi uimită şi
râse:
— Ce-aţi păţit, călugărilor? Cine v-a udat cu vin, de v-aţi îmbătat?
— Dumnezeu! răspunse Francisc bătând din palme; Dumnezeu cel cu
multe butoaie. Pofteşte şi dumneata să bei!
— De unde veniţi?
— Din nimic, doamna mea.
— Unde vă duceţi?
— La Dumnezeu. Între nimic şi Dumnezeu dansăm şi plângem.

2035
 Faţa tinerei nu mai râdea. Cu mâna dreaptă îşi acoperi gâtul dezgolit,
care i se zărea de sub gulerul rochiei, şi oftă:
— De aceea ne-am născut? zise ea.
— De aceea, doamna mea, ca să dansăm şi să plângem şi să ne ducem la
Dumnezeu.
— Sunt Jacopa19, soţia nobilului Graziano Frangipane, am fost foarte
fericită în viaţa mea şi mi-e ruşine. Am avut mult noroc şi acum mă tem.
Nu pot să vă vorbesc aici, în văzul lumii. Poftiţi acasă la mine, dacă doriţi.
Spuse, şi o luă înainte, iar noi am urmat-o.
Cine ar fi crezut că doamna aceea nobilă, încântătoare avea să ajungă,
după sora Clara, cea mai credincioasă şi mai scumpă tovarăşă a lui
Francisc! Cine ar fi crezut că fericirea dincolo de măsură poate să împingă
un suflet cinstit la zdrobire şi lacrimi!
— Mi-e ruşine, ne spunea Jacopa, când am intrat în vila ei, mi-e ruşine
că eu am totul, pe când atâtea femei nu au nimic. E nedrept! E nedrept!
Rugaţi pe Dumnezeu să-mi trimită şi mie o mare nenorocire, dacă este
drept. Dacă aş fi liberă, aş ieşi pe drumuri desculţă şi aş cerşi din poartă-n
poartă, dar am bărbat şi copii şi sunt legată.
Francisc o privea cu mândrie.
— Sufletul ţi-e curajos, doamna mea, mintea ţi-e de bărbat. Lasă-mă să-
ţi spun „frate“ Jacopa, nu soră. Frate Jacopa, ai răbdare; va veni o zi când o
să te eliberezi, să umbli desculţă şi să cerşeşti. Mare este Dumnezeu, îi este
milă de femei şi-i va fi milă şi de tine. Să ne vedem cu bine!
— Când? Unde?
— Un glas în mine, frate Jacopa, îmi spune: în ceasul înfricoşător al
morţii mele.
Ridică mâna şi o binecuvântă:
— Să ne vedem cu bine!
— De ce vorbeşti despre moarte, frate Francisc? l-am întrebat îndată ce
am plecat de la vila Jacopei şi am pornit-o pe drumul de-ntoarcere. Ducă-se
pe pustii, încă nu ne-am terminat truda pe pământ.
Francisc clătină din cap.
— Pe când dansam şi fluieram, în culmea bucuriei, mi s-a înfăţişat, frate
Leo, coborând din cer, arhanghelul cel negru. Aşteaptă, i-am făcut eu
2036
semn, aşteaptă încă puţin, soră Moarte! Iar ea a zâmbit şi s-a oprit în
văzduh. Ia seama, frate Leo, o să mor când va fi ceasul; nu mai devreme,
nu mai târziu.
Am luat-o către nord şi ne-am scuturat de pe picioare praful Romei.
Mergeam grăbiţi, precum caii care se întorc la ieslea lor. Din când în când,
dacă găseam vreo apă, ne opream, ne plecam faţa, beam, şi apoi ne aşezam
pe o piatră şi priveam departe, spre Assisi, tăcuţi. Cu cât ne apropiam, faţa
lui Francisc se întuneca şi cu greu deschidea buzele să vorbească. Numai
când întâlneam un copil sau o floare sălbatică strălucitoare sau o pasăre
aşezându-se pe o creangă să ciripească, faţa i se lumina.
— Cât timp există pe lume flori şi copii şi păsări, nu te teme, frate Leo,
îmi spuse odată, toate vor merge bine.
Mergeam, tot mergeam. Picioarele ne erau pline de răni şi curgea sânge
din ele; nu mai puteam să ne ridicăm trupurile, ne era foame, iar noaptea ne
umplea frigul. Ah, de-am avea o tavă c-un mieluţ fript, mă gândeam eu şi-
mi lingeam buzele, şi-o ulcică de vin şi apoi un aşternut moale să dormim.
Cu ce voioşie L-am slăvi pe Dumnezeu atunci! Zadarnic scuturam din cap
şi alungam ispita; venea din nou şi mi se-nvârteau prin aer tava, vinul şi
aşternutul…
Francisc îmi ghici gândurile şi i se făcu milă de mine; îmi puse cu
tandreţe mâna pe umăr:
— Iubite frate Leo, nu ştiu cum, mi-am amintit în clipa asta de un mare
pustnic. El a spus odată un cuvânt şi nu-mi iese din minte. Vrei să-l
asculţi?
— Ascult, frate Francisc, am zis eu şi am lăsat ochii-n jos, pentru că mă
temeam să nu vadă în ei tava, vinul şi aşternutul.
— Într-o zi, un călător care-l văzu oftând îl întrebă: „După ce tânjeşti,
sfinte al lui Dumnezeu, de oftezi? – După o cupă de apă rece, copilul meu,
răspunse pustnicul. – Uşor lucru; pune-ţi urcioraşul afară noaptea şi vei
avea apă rece. – Am făcut-o o dată, copile, dar noaptea am avut un vis; se
făcea că am ajuns în faţa raiului şi băteam în poartă. «Cine este?» se auzi
un glas dinăuntru. «Eu, Pahomie din Teba.» «Pleacă, răspunse glasul, raiul
este pentru cei care nu pun noaptea urciorul afară ca să aibă să bea apă
rece.»“
2037
 Am căzut la picioarele lui Francisc:
— Iartă-mă, frate Francisc, n-am reuşit încă să-mi birui trupul. Mi-e
foame, sunt obosit, mi-e frig. Oriunde mergi tu merg şi eu, dar mintea mea
câteodată nu te urmează, e obraznică şi se împotriveşte. Stau în faţa raiului,
dar poarta nu se deschide.
— Nu-ţi pierde curajul, frate Leo, îmi răspunse el şi mă mângâie pe cap.
Ridică-te şi, dacă te-a încălecat ispita, nu te teme; poarta se va deschide şi
veţi intra amândoi în rai.
— Şi ispita, va intra şi ea? Cum ştii asta, frate Francisc?
— O înţeleg, frate Leo, de la inima mea care se deschide şi le primeşte
pe toate. La fel, cu siguranţă, va fi şi raiul.
Am ajuns într-un oraş mic, cocoţat pe un munte abrupt, pietros, cu
căsuţe sărace la poalele lui, roase de ploi, de arşiţa soarelui şi de timp; iar
în vârf, împodobit cu turnuri şi flamuri lungi, despicate precum coada de
rândunică, se găsea castelul unde trăia, cu şoimii lui, nobilul stăpân al
ţinutului; jos în câmpie oraşul era încins cu vii şi măslini; lui Francisc i se
făcu milă de mine.
— Aici o să ne oprim, zise el, trei zile, să ne odihnim. Între măslini
desluşesc o mică mănăstire, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de tine, frate
Leo.
Am intrat în oraş. Ţăranii se întorceau de la muncile lor, soarele cobora
să asfinţească. Ne-am aşezat în grădina unei biserici dărăpănate; în jur,
chiparoşi, gardul înflorise cu flori roşii, înmiresmate; în mijloc, un platan
tânăr cu o coroană deasă de un verde proaspăt, iar la poalele lui, o cişmea
deschisă, curgătoare.
Francisc privi în jur şi răsuflă adânc.
— La fel va fi şi raiul, frate Leo, zise el. Nu cere mai mult; e de ajuns
pentru sufletul omului, e de ajuns şi prisoseşte.
Se auzi ciripit gălăgios deasupra lui, şi săltă capul. Un stol de vrăbii
zburau şi veneau către platan, la cuiburile lor, să înnopteze; se aşezară pe
crengi, se împrăştiară prin curte şi se porniră să ciripească bucuroase,
înainte să intre în căsuţele lor şi să-şi sprijine capul în pieptul lor pufos, ca
să adoarmă.
2038
 Francisc înaintă încet spre apa curgătoare unde făcuseră adunare
păsările şi întinse mâinile să le zică bun venit.
— Frate Leo, îmi spuse el, stai, nu mişca, să nu le sperii; nu am traistă
cu grăunţe să le arunc, o să le hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, să asculte
şi să meargă şi ele în rai.
Se întoarse către păsări, se aplecă spre ele cu braţele deschise şi începu
să predice:
— Păsărelelor, surioarele mele, Dumnezeu, Tatăl păsărilor şi al
oamenilor, vă iubeşte mult şi voi ştiţi asta. De aceea, când beţi apă, ridicaţi,
la fiecare înghiţitură, căpşoarele voastre spre cer şi-I mulţumiţi; iar când
soarele vă loveşte, dimineaţa, pieptuţul, vă umpleţi de cântec, zburaţi din
creangă-n creangă şi slăviţi pe Dumnezeu, care trimite soarele, copacii
verzi şi cântecul; şi urcaţi spre cer, să fiţi mai aproape de El, să vă audă. Iar
când cuiburile voastre se umplu de ouă şi şedeţi, mame, deasupra lor să le
clociţi, Dumnezeu se face vultur, se aşază pe creanga din faţă şi cântă să vă
odihnească.
Francisc vorbea şi iată, trecu un stol de porumbei, îi auziră glasul dulce,
se lăsară jos şi se aşezară în jurul picioarelor lui; iar un porumbel urcă şi se
aciuă gângurind pe umărul lui drept. El se aplecă, scuturându-şi rasa ca pe
nişte aripi, iar glasul său cânta ca un ciripit, parcă s-ar fi căznit să se facă
pasăre, o vrabie mare, să se amestece cu ei.
— Surioarele mele, vrăbiuţelor şi porumbiţelor, gândiţi-vă ce bucurii v-
a dăruit Dumnezeu – v-a dat aripi să străbateţi văzduhul, v-a dat puf să nu
îngheţaţi de frig iarna şi a împrăştiat pe pământ şi-n pomi grăunţe de multe
feluri, să nu răbdaţi de foame. Şi a umplut de cântec pieptul şi gâtlejul
vostru.
Soseau acum şi rândunicile, se aşezau în rând pe gard şi pe cupola
bisericii, îşi închideau aripile, întindeau gâtul şi ascultau cu atenţie. Iar
Francisc se întoarse şi le salută.
— Bine-aţi venit, surioarele noastre, rândunelelor, care ne aduceţi în
fiecare an, pe aripile voastre ca nişte săbii, primăvara. Frig încă, ploi, soare
pleşuv, dar voi vă simţiţi inima caldă, plină de vară, şi vă aşezaţi pe ţiglele
ninse ale caselor, bateţi din aripi din creangă neînflorită în creangă
neînflorită şi ciuguliţi cu ciocurile voastre tăioase iarna ca să plece. Iar la A
2039
Doua Venire, voi, rândunelele mele, înainte de toate celelalte zburătoare şi
înainte chiar şi de îngerii cu trâmbiţe, o să zburaţi prin cimitire şi o să-
ncepeţi să ciripiţi pe pietrele de mormânt, cântând Învierea; iar morţii vor
auzi şi vor sări pe florile de muşeţel să salute primăvara veşnică!
Rândunicile băteau din aripi bucuroase, porumbeii gângureau, iar
vrăbiile se apropiau şi ciuguleau cu tandreţe rasa lui Francisc. El ridică
mâna deasupra capetelor lor, făcu semnul crucii şi le binecuvântă. Apoi le
făcu tuturor cu mâna şi îşi luă rămas-bun de la ele.
— S-a înserat de-acum, surioarele mele, vrăbiuţe, porumbei şi
rândunele, s-a înserat, mergeţi să dormiţi; iar dacă v-a dat Dumnezeu harul
să aveţi vise, să dea Domnul ca astă-seară în somnul vostru s-o vedeţi pe
Preasfânta Fecioară a rândunicilor zburând deasupra cuiburilor voastre ca o
rândunică mare.
Pe când vorbea Francisc, trecu un cavaler, îl văzu pe călugărul care le
ţinea cuvântare păsărilor şi se opri izbucnind în râs. Era de vârstă mijlocie,
om nobil, nas gros ca o măciucă, buze mari, răsfrânte; purta haine pestriţe
şi avea o cunună de frunze de laur pe cap; era încins cu un lanţ de aur la
care era agăţată o mică maimuţă de pânză, ca să-i poarte noroc; iar pe umăr
îi atârna o lăută.
În urma lui veneau o mulţime de tineri şi tinere încununaţi cu iederă şi
flori. Văzând că se opreşte conducătorul lor, aceştia se opriră şi ei şi-i
apucă râsul. Faţa cavalerului strălucea, ultimele raze de soare cădeau pe el
şi părul său blond luase foc. M-am aplecat peste gard, i-am făcut semn
unui tânăr şi acesta se apropie:
— Cine e nobilul de colo, cavalerul? l-am întrebat. Arată ca un rege.
— E regele cântecului, Guglielmo Divini20. Nu l-ai ascultat? îmi
răspunse el. Vine de la Roma, unde l-au încoronat pe Capitoliu cu o
coroană de laur şi l-au proclamat rege al cântecului.
— Ce cântă?
— Dragostea, călugăre, dragostea, nu l-ai ascultat?
Râse prosteşte şi se întoarse la camarazii lui.
Veniră porumbeii şi apoi rândunicile, iar cavalerul stătea nemişcat şi
asculta cu atenţie. La un moment dat sări şi se întoarse către slujitorii săi
care râdeau.
2040
 — Tăceţi! le strigă el cu mânie.
Francisc le spunea noapte bună păsărilor şi se pregătea să străbată
curtea, ca să plecăm. Dar atunci cavalerul făcu un salt, coborî de pe cal şi
căzu la picioarele lui Francisc.
— Sfinte părinte, îi strigă sărutându-i picioarele însângerate, orb am fost
şi am văzut din nou, mort, şi am înviat. Ia-mă, scoate-mă din lume,
izbăveşte-mi sufletul! Toată viaţa am cântat vinul şi femeia, m-am săturat;
ia-mă să-L cânt pe Dumnezeu. Sunt Guglielmo Divini, pe care oamenii
prostiţi l-au încoronat, uite-acum, rege al cântecului.
Spuse, îşi smulse de pe cap coroana, o jumuli şi împrăştie frunzele de
laur pe jos.
— Acum m-am liniştit, zise el. O să arunc şi hainele mele pestriţe, dă-
mi, sfinte părinte, o rasă; îmi descing şi lanţul de aur, încinge-mă cu o
sfoară cu noduri.
Francisc se aplecă, îl ridică şi îl sărută pe frunte.
— Ridică-te, frate Pacifico. Acest nume ţi-l dau, frate, pentru că în clipa
asta tocmai ai intrat în pacea lui Dumnezeu. Îţi sărut fruntea; încă este plină
de cântec; până acum cântai lumea; de-acum încolo vei cânta pe Acela care
a creat lumea. Păstrează lăuta, să intre şi ea la lucrarea lui Dumnezeu, să se
sfinţească. Şi când va veni ceasul cel bun, Pacifico, frate, s-o ştii, vei intra
în rai cu lăuta asta pe umăr şi se vor aduna împrejurul tău îngerii, să-i
înveţi cântece noi.
Tinerii şi tinerele alergară, strânseră de pe jos frunzele de laur, îl
priveau pe faimosul cântăreţ şi nu ştiau dacă e un nou joc acesta pe care-l
juca sau chiar s-a scrântit la minte şi se va face călugăr.
Dar fratele Pacifico se întoarse şi-şi luă rămas-bun de la ei.
— Rămâneţi sănătoşi, părtaşi la vechea mea viaţă, plecaţi! Guglielmo
Divini a murit, mergeţi să-l îngropaţi. Puneţi în sicriu maimuţa asta,
îngropaţi-o! spuse şi le aruncă lanţul de aur cu maimuţa de pânză.
Rămâneţi sănătoşi, le spuse din nou, adio!
Tinerii şi tinerele se împrăştiară uimiţi, şi am rămas doar noi trei;
Francisc porni înainte, ne îndreptam spre mica mănăstire din livada de
măslini. Pe drum fratele Pacifico tot cânta.

2041
 — O pasăre mi-e inima, frate Francisc, zise el, o privighetoare; şi a
venit şi ea împreună cu celelalte păsări, să te asculte. Te-a ascultat, şi-a
întors ciocul spre cer şi începe un cântec nou.
Francisc râse.
— Eu aduc în lume o nouă nebunie, zise el, tu, un nou cântec, cântecul
noii nebunii. Bine ne-am întâlnit, frate Pacifico, bine-ai venit la noi!
Trei zile am rămas la mănăstire şi ne-am odihnit; călugării s-au
încruntat când ne-au văzut prima oară; Francisc râdea, Pacifico tot cânta la
lăută, iar eu îl acompaniam cu glasul meu răguşit pe noul frate.
— Ei, ei, unde vă credeţi? ne strigă stareţul. Aici este mănăstire, casa lui
Dumnezeu!
— Cum vrei atunci, frate stareţ, răspunse Francisc, să intrăm în casa lui
Dumnezeu? Nu-mi plac suspinele, m-am săturat de feţe mohorâte; am vrut
ca de-acum să aud râsete pe pământ! Cântă, frate Pacifico, la lăută, zi un
cântec, fă-L pe Dumnezeu să se-nveselească.
Încet-încet călugării se obişnuiră; Francisc îi aduna seara în curte şi le
vorbea despre dragoste, despre sărăcie, despre rai.
— Cum credeţi că este raiul? le spunea. Vreun palat mare cu scări de
marmură, cu aur şi aripi? Nu! Nu! Eu într-o noapte l-am văzut în vis: este
un sătuc mic, mic şi de jur împrejurul lui iarbă; iar în mijlocul satului, în
cea mai umilă colibă, lângă fântână, sufletul omului, leit cu Fecioara
Maria, şi suge lapte de la Dumnezeu.
Francisc vorbea şi noaptea cobora liniştită peste noi, văzduhul se
umplea de aripi albastre, iar călugării, fericiţi, închideau ochii şi intrau în
rai.
După trei zile am pornit iarăşi către nord; drumul mi s-a părut scurt,
pentru că fratele Pacifico tot cânta, şi iată, la un asfinţit de soare am zărit
fortăreaţa şi turnurile iubitului Assisi; Francisc ridică mâna şi-l
binecuvântă.
— Bine te-am găsit, iubitule. Ajută-mă, Doamne, să-i întâmpin cu
linişte pe fraţii mei.
Soarele apusese când am ajuns la Porziuncola; Francisc înainta, iar în
urma lui, Pacifico şi cu mine, istoviţi. Ne apropiam încet; Francisc voia să
2042
se înfăţişeze pe neaşteptate fraţilor, să vadă ce fac, să audă ce spun. Dar cu
cât ne apropiam mai mult, auzeam strigăte şi râsete, urca fum deasupra
acoperişului, fraţii vor fi aprins focuri, şi ne venea pe la nas mirosul de la
carnea pe care o frigeau. Francisc se opri.
— Petrec fraţii, murmură el, mănâncă carne.
Trecea un bătrân cerşetor; mirosise şi el de departe că se frige carne şi
alerga, poate-poate aveau să-i dea şi lui de pomană o îmbucătură.
— Frate, îi zise Francisc, îmi faci o favoare? Dă-mi căciula ta şi toiagul
şi desaga ta să mă duc să-i salut pe fraţi şi îndată ţi le aduc înapoi; fă-mi
favoarea asta, şi Dumnezeu o să te răsplătească.
— Eşti Francisc, căruia i se spune din Assisi?
— Chiar el, frate.
— Ia-le!
Francisc îşi trase căciula până la urechi, îşi atârnă în spinare traista şi
porni sprijinindu-se în toiag. Bătu în poartă la Porziuncola.
— Pentru dragostea lui Cristos, se văită el schimbându-şi glasul, pentru
dragostea lui Cristos, fraţii mei, miluiţi un bătrânel bolnav şi înfometat.
— Pofteşte înăuntru, bătrâne, îi răspunseră fraţii. Aşază-te la vatră şi
mănâncă!
Francisc intră încovoiat, cocoşându-se, să nu-i vadă faţa, şi se aşeză la
vatră, cu spatele la fraţi. Un ucenic îi aduse o farfurie cu supă şi o felie de
pâine; Francisc se aplecă, luă de pe vatră o mână de cenuşă, o aruncă în
supă şi începu să mănânce. Deodată fraţii îl recunoscură, însă nici unul nu
îndrăzni s-o arate; îi cuprinsese o mare ruşine, că Francisc i-a prins aşa,
mâncând carne şi chefuind. Gâtlejul li se înfundă, nimeni nu mai putea să
mănânce; aplecaţi peste farfuriile lor, aşteptau; simţeau că în curând avea
să izbucnească furtuna.
Francisc mâncă două-trei linguri de supă şi lăsă lingura jos; apoi se
întoarse către fraţi.
— Să mă iertaţi, fraţii mei, zise el. Când am intrat şi v-am văzut aşezaţi
înaintea mâncărurilor bogate, nu puteam să-mi cred ochilor. Aceştia sunt,
m-am întrebat, fraţii săraci care băteau pe la porţi şi cerşeau, şi toată lumea
îi ţinea drept sfinţi? Dar dacă este aşa, să intru şi eu în ordinul vostru, să

2043
petrec o viaţă plăcută. Spuneţi-mi aşadar, pentru dragostea lui Cristos, voi
sunteţi umilii fraţi ai sărăcuţului Francisc din Assisi?
Fraţii nu mai puteau să rabde; unii izbucniră în plâns, alţii se strecurară
pe-ascuns şi plecară înspăimântaţi, iar alţii căzură la picioarele lui Francisc
şi-i cereau iertare. Acesta ţinea mâinile încrucişate şi nu desfăcu braţele,
cum obişnuia, ca să-şi îmbrăţişeze fraţii. Elias se apropie; nu plângea şi
nici nu cerea iertare.
— Frate Francisc, zise el, nu-ţi recunoşti fraţii? Ne-am înmulţit cât ai
lipsit. Întinde mâna, binecuvântează-i.
Dar Francisc îşi plecase capul în piept, tăcut. Fraţii în jurul lui îl priveau
cu nelinişte.
— Frate Francisc, vorbi iarăşi Elias, l-ai văzut pe papa? Ţi-a pus
pecetea?
Francisc duse mâna la piept:
— Aici este pecetea cu cele două chei, frate Elias. Nu te grăbi. Mâine,
dacă vrea Dumnezeu, o să vorbim; acum să mergem în biserică să-L rugăm
pe Dumnezeu să-şi pună şi El pecetea Lui.
A doua zi fraţii se adunară într-un luminiş din pădure. Elias mergea
încolo şi-ncoace, le vorbea în taină fraţilor şi îi strângea în jurul său; uriaş
îi era trupul, ne depăşea pe toţi, iar alături de el Francisc devenea mai
scund, mai umil, dispărea. Niciodată, iartă-mă, Doamne, n-am putut să-l
pun la inimă pe omul ăsta; ochiul lui era numai mândrie şi lăcomie, sufletul
său nu încăpea în Porziuncola, nu încăpea în sărăcie şi în dragoste; voia să
se întindă, să stăpânească lumea nu numai cu binele, ci şi cu forţa şi să
intre în Împărăţia Cerurilor călare. Ăsta trebuia să călătorească împreună
cu sălbaticul misionar spaniol, Dominic, nu cu sărăcuţul din Assisi; de ce
ni l-o fi trimis Dumnezeu? Care să fie scopul său ascuns? Oare să vrea El
să le împerecheze pe cele nepotrivite? Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am
spus într-o zi lui Francisc:
— Frate Francisc, nu-mi place fratele Elias. Fiecare frăţie îşi are un Iuda
al ei; Dumnezeu să mă arate mincinos, dar cred că ăsta e Iuda al nostru.
— Bun este şi Iuda, frate Leo, îmi răspunse el, rob al lui Cristos este şi
el; iar dacă i-a hărăzit Dumnezeu să trădeze, îşi face datoria trădând.
2044
 Se gândi o clipă şi coborî glasul:
— Îţi aminteşti de lupul din Gubbio? Intra în stâne şi gâtuia oile; ruinase
tot satul. Iar mie mi s-a făcut milă de oameni şi m-am dus în pădure să-l
descânt în numele Domnului, să nu mai mănânce oile; l-am chemat şi a
venit; şi ştii ce mi-a răspuns? „Francisc, Francisc, nu strica rânduiala lui
Dumnezeu; oaia se hrăneşte cu iarbă, lupul cu oaie, aşa a poruncit Domnul.
De ce? Nu întreba, supune-te voii lui Dumnezeu şi lasă-mă să intru liber în
stâne când mă îmboldeşte foamea. Mă rog şi eu lui Dumnezeu, ca şi sfinţia
ta: «Tatăl nostru, care împărăţeşti în păduri şi mi-ai poruncit să mănânc
carne, facă-se voia ta; dă-mi oaia cea de toate zilele să mă satur, să slăvesc
numele Tău. Mare eşti, Doamne, care ai creat carnea de oaie atât de
gustoasă; iar în ziua în care o să mor, dă-mi să înviez, Doamne, şi să învie
împreună cu mine toate oile pe care le-am mâncat, să le mănânc din nou!»“
Acestea mi-a răspuns lupul, frate Leo, iar eu am lăsat capul în jos şi am
plecat. De ce? De ce? Ce necuviinţă, frate Leo, să tot întrebăm!
Dar eu, de unde să am inima lui Francisc, să le încapă şi să le ierte pe
toate! Mă uitam în ziua aceea la Elias Bombarone cum le vorbeşte în taină
fraţilor şi tremuram de mânie şi de teamă.
Când de-acum ne adunaserăm toţi fraţii, Francisc se ridică, încrucişă
mâinile cum obişnuia şi începu să vorbească. Liniştit, molcom îi era glasul,
şi îndurerat; din când în când întindea mâinile către fraţi, ca şi cum ar fi
cerşit. În cuvinte simple, le povesti cum a intrat în cetatea sfântă, cum l-a
văzut pe sfântul părinte, ce i-a spus şi ce i-a răspuns şi cum a îngenuncheat
şi a pus la picioarele lui Regula. Iar papa, după trei zile, Dumnezeu îi va fi
poruncit, şi-a pus pecetea. Iat-o! Scoase din sân pergamentul sfinţit şi îl citi
domol, silabisind. Fraţii îngenuncheaseră toţi şi ascultau. Iar când sfârşi,
Francisc întinse mâinile şi spuse încă două cuvinte; nu, n-a ţinut o
cuvântare, doar a întins mâinile şi s-a rugat:
— Sfântă stăpână Sărăcie, altă bogăţie în afară de tine nu avem; nu ne
lăsa! Dă să ne fie foame totdeauna, să ne fie frig, să nu avem unde să
punem jos capul! Sfântă stăpână Feciorie, curăţeşte mintea noastră,
curăţeşte inima noastră, curăţeşte aerul pe care-l respirăm! Ajută-ne nouă
să învingem ispita care dă târcoale ca un leu în Porziuncola, în inima
noastră. Sfântă stăpână Dragoste, întâia fiică a lui Dumnezeu, ridic mâinile
2045
spre tine, ascultă-mă. Lărgeşte inimile noastre, să-i încapă pe toţi, buni şi
răi, să încapă toate vietăţile, sălbatice şi blânde, toţi pomii, roditori şi
neroditori, toate pietrele, râurile şi mările. Toţi suntem fraţi, toţi avem
acelaşi Tată şi toţi am luat-o pe drumul de-ntoarcere şi venim înapoi la
casa părintească!
Tăcu; poate că voia să mai spună şi altele, dar fratele Elias sări de la
locul lui; trupul său uriaş scotea aburi, năduşeala îi curgea pe la tâmple.
— Frate Francisc, spuse el cu glas tunător, frate Francisc, lasă-i şi pe
fraţi să vorbească. Toţi suntem egali înaintea lui Dumnezeu, fiecare să-şi
spună liber părerea. Fraţilor, aţi ascultat Regula pe care ne-a adus-o fratele
Francisc din mâna papei; place, nu place, fiecare e liber să se ridice să
vorbească.
O clipă toţi tăcură; unii aveau de spus o părere contrară, dar îl respectau
pe Francisc; alţii nu aveau nimic de spus, prea bine nu înţelegeau cele citite
de el, şi tăceau; tăceam şi eu, pentru că eram de acord şi nu ştiam cum s-o
spun.
În sfârşit, se ridică oftând părintele Silvestro:
— Fraţilor, spuse el, sunt cel mai bătrân dintre toţi, de aceea îndrăznesc
să mă ridic şi să vorbesc primul. Ascultaţi-mă, fraţilor, lumea a putrezit, a
venit sfârşitul lumii, să ne împrăştiem până la marginile pământului,
vestind că a sosit sfârşitul veacurilor. Să se teamă oamenii, să se pocăiască
şi să se mântuiască. Asta este părerea mea. Faceţi ce vă luminează
Dumnezeu.
Sabatino sări ca ars; faţa lui era galbenă, înveninată.
— Nu a putrezit lumea, strigă el, au putrezit conducătorii! Peştele de la
cap se-mpute. Să ne ridicăm, să aţâţăm poporul, să ne năpustim asupra
conducătorilor, să dăm foc castelelor lor, hainelor lor de mătase, penelor pe
care le poartă la pălărie; Asta-nseamnă cu adevărat să-ţi duci crucea; numai
aşa eliberăm Sfântul Mormânt. Care Sfânt Mormânt? Poporul sărman care
este răstignit. Învierea poporului, iată ce înseamnă învierea lui Cristos!
— Poporul rabdă de foame! strigă Cedro aţâţat. Poporul rabdă de
foame, n-are putere să se ţină pe picioare; mai întâi să mănânce, să se
înzdrăvenească; nu are ochi să vadă că e nedreptăţit, să-i deschidem ochii!
Să lăsăm o clipă Împărăţia Cerurilor, frate Francisc, şi să privim împărăţia
2046
pământului; de la ea trebuie să începem. Asta e şi părerea mea. Trebuia să
avem aici un grămătic şi să scrie!
Atunci se ridică fratele Bernardo şi ochii lui albaştri se umpluseră de
lacrimi.
— Fraţilor, spuse el, să plecăm din lume, cum putem noi să ne punem
cu conducătorii veacului? Să plecăm! Să ne refugiem în pustiu, să
închinăm zilele şi nopţile noastre rugăciunii. Atotputernică este rugăciunea,
fraţii mei; unul se roagă pe vârful unui munte, iar rugăciunea se revarsă jos
cu avânt, intră în cetăţi şi răscoleşte inimile nelegiuite; apoi urcă până la
picioarele lui Dumnezeu şi vesteşte durerea omului. Numai prin rugăciune,
nu prin bogăţii, nu prin arme, fraţii mei, vom izbăvi lumea.
M-am ridicat atunci şi eu să vorbesc, am bâiguit câteva cuvinte, dar
îndată m-am zăpăcit, mi-am plecat faţa în palme şi m-am pus pe plâns.
Câţiva fraţi râseră, dar Francisc mă îmbrăţişă şi mă aşeză la dreapta lui.
— Nici unul nu a vorbit cu atâta iscusinţă şi forţă, zise el. Ai
binecuvântarea mea, frate Leo.
Se ridică şi deschise braţele, precum obişnuia.
— Dragoste! Dragoste! spuse el. Nu război, nu violenţă; dar nici
rugăciunea nu e de ajuns, frate Bernardo, e nevoie şi de faptă. E greu, e
primejdios să trăieşti cu oamenii, dar trebuie. E plăcut să te retragi în
pustiu şi să te rogi; dar rugăciunea întârzie să-şi facă minunea, mai iute,
mai sigură, mai grea este fapta; unde sunt oameni sunt şi suferinţa, boala,
păcatul, acolo e locul nostru, frate, între leproşi, păcătoşi, înfometaţi. Un
vierme necurat şi înfricoşător doarme în măruntaiele fiecărui om; chiar şi
în ale celui mai sfânt pustnic; apleacă-te, spune-i: „te iubesc!“ şi o să
capete aripi şi o să se facă fluture… Mă plec şi mă închin atotputerniciei
tale, Dragoste. Vino şi sărută-i pe fraţii noştri, vino şi fă-ţi minunea!
Cât a vorbit Francisc, fratele Elias s-a tot foit pe piatra unde şedea,
neliniştit, răsuflând greu; clătina din cap şi le făcea semne părtaşilor săi; în
cele din urmă nu se mai stăpâni şi sări de la locul lui:
— Nu e de ajuns dragostea, fraţilor, nu-l ascultaţi, război! Ordinul
nostru trebuie să fie ordin războinic, fraţii, luptători neînfricaţi, într-o mână
să ţină crucea, în cealaltă securea. Pomul cel rău, o spune Evanghelia, să
fie tăiat din rădăcini şi să fie aruncat în foc. Cum să-i învingem pe
2047
puternicii lumii acesteia? Îi biruim dacă ajungem mai puternici decât ei. Şi
nu sărăcie, nu sărăcie desăvârşită, de ce atâta îngâmfare, frate Francisc? Şi
Cristos le dăduse Apostolilor libertatea să aibă sandale şi toiag şi desagă;
iar unul dintre Apostoli ţinea punga şi se căznea s-o umple, ca să hrănească
apostolatul. Iar tu, frate Francisc, îndrăzneşti să vrei să depăşeşti pe
Cristos? Sabie atotputernică este bogăţia, să nu rămânem fără arme în
lumea asta ticăloasă care are cuţitul scos! Drept conducător al nostru să
ţinem nu un miel, ci un leu, nu sfeştoc să ţinem, ci bici. Oare uiţi, frate
Francisc, că Cristos a luat biciul şi a alungat negustorii din templul lui
Dumnezeu? O spun, fraţilor, şi o repet: Război!
Săriră cinci-şase dintre cei mai noi fraţi, chiuind, şi-l ridicară pe braţe pe
fratele Elias.
— Tu eşti leul, îi strigară ei, mergi înainte, fii călăuză!
Palid, secătuit, Francisc îşi sprijini mâna pe umărul meu şi se ridică.
Glasul său era numai rugăminte şi durere:
— Pace, fraţii mei, strigă el, pace! Cum putem să liniştim lumea, când
nu avem noi pace în inima noastră? Războiul naşte război, iar acela, alt
război; şi astfel sângele omului o să curgă de neoprit. Pace! Pace! Frate
Elias, nu uita: Cristos a fost mielul şi a ridicat păcatele lumii.
— Cristos, frate Francisc, îi răspunse Elias, Cristos a fost leu, o spune
chiar El: Nu am venit să aduc pace, sabie am!
Se întoarse către fraţi:
— Aţi auzit? Sunt cuvintele lui Cristos, nu vorbesc eu, Cristos vorbeşte:
Nu am venit să aduc pace, sabie am!
Se ridicară fraţii; se ridicară şi se împărţiră: câţiva în jurul lui Francisc
plângeau, cei mai mulţi împrejurul lui Elias, care râdea. Strigară toţi
împreună, înfuriaţi. Părintele Silvestro intră atunci la mijloc:
— Fraţilor, zise el, Satana, ţapul cel negru, s-a întors printre noi. Văd
ochii lui verzi în văzduh!
Francisc îi dădu la o parte pe fraţii care îl înconjurau, se apropie şi îl luă
în braţe pe Elias.
— Frate Elias, zise el, şi voi, fraţilor toţi, ascultaţi. Grea e clipa prin
care trece frăţia noastră; lăsaţi să se limpezească înăuntrul vostru cuvintele
şi spusele contrarii pe care le-aţi ascultat în adunarea asta a noastră.
2048
Război? Pace? Rugăciune în deplină singurătate? Timpul, credinciosul
vizitiu al lui Dumnezeu, el ne va arăta drumul. Totuşi, nu uitaţi datoria
voastră, fraţilor! Sfântul părinte ne-a dat privilegiul de a propovădui,
înaintea noastră se întind drumurile întregului pământ, să le împărţim
frăţeşte! Porniţi, prea strâmt e locul aici, mică este Porziuncola, se atinge
cot de cotul fratelui, se împiedică unul pe altul, ne supărăm, ne mâniem,
vine ispita. Ieşiţi în aer liber, porniţi-o pe drumurile cele mari, mergeţi doi
câte doi, mângâiere şi curaj unul pentru altul; şi unde vedeţi oameni
adunaţi opriţi-vă şi aruncaţi sămânţa cea nemuritoare, cuvântul lui
Dumnezeu. Eu, cu ajutorul Domnului, o să pornesc către Africa; o să
găsesc o corabie, o să trec marea şi o să ajung, dacă vrea Dumnezeu, în
îndepărtatele ţări ale necredincioşilor; atâţia oameni, acolo departe, n-au
auzit niciodată numele lui Cristos. Dacă vrea Dumnezeu o să pornesc să li-
l duc eu! Înainte, în numele Domnului, fraţilor, să ne răspândim până la
marginile pământului! Iar apoi ne întoarcem la leagănul în care ne-am
născut, aici, în Porziuncola, să ne povestim unul altuia cele ce am văzut,
am păţit şi am făptuit în această primă expediţie apostolică a noastră!
Fraţii mei, copiii mei, răspândiţi-vă cu binecuvântarea mea până la
marginile pământului. Întreg pământul este ogorul lui Dumnezeu, araţi-l şi
semănaţi sărăcia, dragostea, pacea; întăriţi lumea care stă să se
prăbuşească; întăriţi sufletele voastre; înălţaţi inimile voastre deasupra
mâniei, a iubirii de slavă, a invidiei. Nu spuneţi: „Eu! Eu!“ Supuneţi
dragostei lui Dumnezeu această crudă, nesătulă fiară; acest „eu“ nu intră în
rai, stă în faţa porţii şi mugeşte. Vă spun o parabolă acum, când ne
despărţim; o parabolă, să vă amintiţi de ea, ca să vă amintiţi de mine, copiii
mei!
Un pustnic a luptat toată viaţa lui să ajungă la desăvârşire; a împărţit
toată avuţia lui săracilor, s-a retras în pustiu şi se ruga zi şi noapte lui
Dumnezeu. A venit şi ziua când a murit; a urcat şi a bătut la poarta raiului.
„Cine este?“ se auzi dinăuntru un glas. „Eu!“ răspunse pustnicul. „Doi aici
nu încap, pleacă!“ răspunse glasul. Pustnicul coborî pe pământ şi începu
iarăşi lupta: sărăcie, post, rugăciune neîntreruptă, lacrimi. A venit iarăşi
ziua, şi a murit; a bătut din nou la poarta raiului. „Cine este?“ răspunse
acelaşi glas. „Eu!“ „Doi aici nu încap, pleacă!“ Deznădăjduit, pustnicul se
2049
prăbuşi iarăşi pe pământ şi începu din nou, mai sălbatică acum, lupta
pentru mântuire. Bătrân de-acum, de o sută de ani, a murit; a bătut iarăşi la
poarta raiului. „Cine este?“ se auzi glasul. „Tu, Doamne, Tu!“ Şi îndată
poarta raiului se deschise şi pustnicul intră în rai.“

17 Sfântul Dominic (1170-1221) – călugăr spaniol, fondatorul Ordinului Dominican. A fost

canonizat de papa Grigorie IX, în anul 1234.
18 În iulie 1210, papa Inocențiu III nu a aprobat de fapt în mod oficial Regula franciscană (care era,
în prima ei formă, un simplu rezumat al Evangheliei), ci doar i-a instituit pe Francisc și însoțitorii
săi drept clerici, recunoscându-le ordinul. Cel care a aprobat apoi Regula Ordinului Franciscan (în
cea de-a doua ei formă, definitivă) a fost papa Honoriu III, la data de 29 noiembrie 1223.

19 Jacopa dei Settesoli (cca 1190-cca 1239) – nobilă italiană descendentă a unei vechi familii
romane, colaboratoare apropiată a sfântului Francisc. Rămasă văduvă, a fost acceptată în Ordinul
Franciscan Terţiar, dedicat laicilor.
20 Guglielmo Divini (cca 1158-1234) – călugăr şi poet italian, botezat Pacifico de către sfântul
Francisc atunci când i s-a alăturat drept frate în Ordinul Franciscan. A fost primul trimis să
propovăduiască virtuţile franciscane în afara Italiei – în Franţa.

2050
 IX

Vară. Soarele ardea, marea scânteia, în stânga insulele Greciei, în

corabie luptători cu armură, tineri necopţi şi bărbaţi în toată firea şi bătrâni
cu barbă albă. Mergeau şi ei să elibereze Sfântul Mormânt; de luni în şir
cruciaţii asediau cetatea Damietta21, dar sultanul Malik-al-Kamil era rege
vrednic, bun viteaz, şi nu lăsa cetatea să cadă.
La Capul Malea ne prinse o furtună groaznică, marea se înălţă cu multe
capete, cu multe guri, să ne mănânce. Vitejii se-ngălbeniră, se-nverziră,
priveau cu ochii pierduţi uscatul şi oftau; ah, de-ar fi putut să sară, să se
prindă de-o creangă pe uscat şi să-şi regăsească curajul! Câteva femei care
călătoreau cu ei se puseră pe strigăte; iar Francisc mergea de la unul la
altul, de la una la alta, le vorbea despre Dumnezeu, şi ei ascultau şi se
mângâiau. Căzuse noaptea, cerul atârna jos, deasupra mării, negru, înnorat,
iar între mare şi cer corabia sălta istovită şi trosnea gata să se sfărâme.
Francisc îngenunchease la proră, între vele, şi se ruga.
M-am apropiat de el, dar nu mă văzu, nu mă auzi; întinsese gâtul spre
mare şi îngâna încet, psalmodic, ca şi cum ar fi aruncat un descântec:
— Mare, mare, fiică a lui Dumnezeu, fie-ţi milă de fraţii tăi, oamenii…
Scopul lor e bun, merg la Sfântul Mormânt; nu sunt negustori, nu sunt
piraţi; nu vezi crucea roşie pe pieptul lor? Sunt cruciaţi, ostaşi ai lui
Dumnezeu, fie-ţi milă de ei… Aminteşte-ţi de Cristos, care ţi-a strigat într-
o zi: „Potoleşte-te!“ şi te-ai potolit. În numele lui Cristos, eu, umilul rob al
lui Cristos, te rog fierbinte: Potoleşte-te!
Căzusem şi eu cu faţa-n jos pe pânzele de corabie, ascultam marea care
mugea, iar pe punte, oamenii care izbucneau în plânset de jale. Între marea
înfuriată şi oameni, Francisc mijlocea dulce, stăruitor, şi se ruga. Şi atunci
pentru prima oară am înţeles vrednicia omului, care, în culmea deznădejdii,
2051
în ceasul în care lumea se prăbuşeşte, el se roagă. Eram sigur că marea
asculta cuvintele lui Francisc, le asculta şi Dumnezeu, le asculta şi marea,
toţi îşi aţintiseră urechea şi ascultau. Şi atunci, da, pe sufletul pe care îl voi
încredinţa lui Dumnezeu, s-a petrecut minunea; nu, de fapt nu s-a petrecut
o minune, ci a părut cel mai simplu, cel mai firesc lucru din lume: marea s-
a potolit. La început şi-a potolit uşor mugetul, dar era încă mânioasă, încă
se împotrivea şi fierbea, nu voia să se supună; dar încet-încet s-a supus, s-a
îmblânzit, şi către miezul nopţii deja nu mai lovea turbată corabia s-o rupă,
ci se întindea calmă, umilă, liniştită. Să tăgăduiască necredincioşii că
sufletul poate să-i vorbească mării şi să-i poruncească. Eu ştiu taina,
Francisc m-a învăţat s-o aflu; sufletul este mai puternic decât marea, mai
puternic decât moartea; poate să sară din trupul omului şi să întărească
lumea care se prăbuşeşte. M-am târât până la picioarele lui Francisc şi i-am
sărutat tălpile însângerate; dar el nu m-a simţit, întreg sufletul îi era pe
apele cele întunecate şi veghea, să nu se răzvrătească din nou.
Dumnezeu aduse zorii, cerul şi marea străluceau şi râdeau, străluceau şi
râdeau şi oamenii în corabie. Francisc, ghemuit încă la proră, galben, sleit
de puteri, închisese ochii; şi-a împlinit bine truda, şi a lăsat somnul să-l
poarte cu el.
Zilele şi nopţile treceau, luna, pe care am lăsat-o ca pe o secure subţire
când am plecat din Ancona, s-a mărit, s-a făcut desăvârşit rotundă şi a-
nceput iarăşi să scadă şi să dispară. Toţi, cu ochii pironiţi către sud,
cercetam să vedem blestematul uscat al musulmanilor. Încet-încet, marea
prinse să se înverzească, să se amestece apele mării cu apele Nilului, după
cum ne spunea căpitanul; ne apropiam. Şi într-adevăr, a doua zi dimineaţă
am zărit limpede, în depărtarea cerului şi a mării, cum apar uscaturile,
joase, nisipoase, trandafirii sub primele raze de soare.
Am aruncat ancora într-un golf retras; Francisc căzu pe nisip, se închină
şi desenă în el semnul crucii, luptătorii porniră să întâlnească oştile lui
Cristos, şi am rămas doar noi doi, Francisc şi cu mine, pe ţărmul pustiu.
Dincolo, în zare, desluşeam turnuri şi minarete. Francisc mă privi cu milă.
— Frate Leo, zise el, mieluşelul lui Dumnezeu, am intrat în gura leului.
Nu ţi-e frică?

2052
 — Mi-e frică, frate Francisc, am răspuns eu, dar mă fac că nu mi-e frică,
şi oriunde mă duci o să merg.
Râse.
— Chiar şi-n rai, frate Leo?
— Şi-n rai, frate Francisc.
Ridică mâna către minaretele îndepărtate:
— Atunci să mergem! De aici se pleacă în rai! spuse şi porni înainte.
Soarele se ridicase, picioarele ne luau foc în nisip, aşa că am început să
cântăm, ca să uităm suferinţele. Din când în când Francisc se oprea şi-mi
strângea braţul ca să-mi dea curaj; şi îndată pornea iarăşi înainte şi începea
din nou să cânte.
— Ei, de l-am fi avut aici pe fratele Pacifico, cu lăuta lui… spunea el.
Să ne înfăţişăm înaintea sultanului ca trei călugări care au băut prea mult
Dumnezeu şi s-au îmbătat.
— Mi-e foame, frate Francisc, i-am zis eu, neputând să mă stăpânesc.
— Răbdare, frate Leo. Uite, minaretele se tot măresc, ajungem de-acum.
Ai grijă, sultanul, de cum o să ne vadă, o să poruncească să pună tăvi cu
mâncare în cuptor!
Pe când vorbeam, am auzit dintr-odată glasuri sălbatice, şi doi arapi ne-
au sărit dinainte cu săbiile scoase din teacă.
— Sultan! Sultan! striga Francisc şi arăta înspre minarete.
Cei doi ne-au rupt în bătaie şi apoi ne-au pus la mijloc între ei şi, cu
lovituri de picior, râzând în hohote, ne-au împins până la palatul sultanului
şi ne-au aruncat la picioarele lui.
Sultanul ştia limba noastră, râse de cum ne văzu şi ne împinse cu
piciorul:
— Cine sunteţi, călugări beţivi? De ce aţi intrat în gura leului? Ce vreţi?
Am ridicat ochii şi l-am văzut; frumos om, cu barbă neagră, creaţă, cu
nas subţire, încovoiat, cu ochi mari, negri; purta un saric lat, verde, cu o
semilună de coral înfiptă pe el. Alături, în picioare, călăul, un arap uriaş, cu
iatagan.
— Cine sunteţi? Ce vreţi? întrebă iarăşi. Ridicaţi-vă!
Ne-am ridicat; Francisc îşi făcu cruce.

2053
 — Suntem creştini, zise el, ne-a trimis Cristos pentru că i-a fost milă de
tine, preavestite sultan, şi vrea să se mântuiască sufletul tău.
— Să se mântuiască sufletul meu! făcu sultanul, abia reţinându-şi râsul.
Cum să se mântuiască sufletul meu, călugăre?
— Prin sărăcia desăvârşită, stăpâne sultan, prin dragostea desăvârşită,
prin fecioria desăvârşită.
Sultanul holbă ochii.
— Eşti sănătos? strigă el. Ce sunt balivernele pe care le spui, călugăre?
Asta-nseamnă să-mi părăsesc bogăţiile, palatele, femeile, să ajung
zdrenţăros ca tine, să bat în porţi să cerşesc? Să nu mă ating niciodată de
femeia mea? Dar atunci pentru ce să mai trăiesc, îmi spui? Dar atunci
pentru ce mi-a dat Dumnezeu cheia asta care deschide femeia şi intră? Să
devin eunuc, asta vrei?
— Femeia este… începu Francisc, dar sultanul întinse mâna cu furie.
— Închide gura, călugăre, nu vorbi urât despre femeie, îţi tai limba!
Aminteşte-ţi de mama ta, aminteşte-ţi de sora ta, dacă ai, şi mai presus de
toate, tu, care eşti creştin, aminteşte-ţi de Mama lui Cristos, Maria!
Francisc lăsă capul în jos şi nu răspunse.
— Şi ce-nseamnă dragoste desăvârşită, îmi spui? întrebă sultanul şi îi
făcu semn călăului să se apropie.
— Să-i iubeşti pe duşmanii tăi, stăpâne sultan.
— Să-i iubesc pe duşmanii mei! izbucni acum în râs sultanul.
Se întoarse către călău:
— Pune iataganul în teacă. Sunt smintiţi sărmanii, nebuni cu totul, n-o
să-i omorâm.
Se întoarse iarăşi către Francisc; îşi muie glasul acum, ca şi cum i-ar fi
vorbit unui bolnav:
— Cum este raiul vostru? Să vedem dacă e convenabil să mă duc.
— Plin de îngeri şi de duhuri de sfinţi, iar în vârf, Dumnezeu.
— Şi ce-o să mâncaţi acolo, sus? Ce-o să beţi? Ce-o să îmbrăţişaţi?
— Nu huli! Acolo sus nu se mănâncă, nu se bea, nu se îmbrăţişează.
Sunt duhuri.
Sultanul se puse iarăşi pe râs.

2054
 — Duhuri, adică vânt? E mai bun de o mie de ori raiul nostru: munţi de
pilaf, râuri de miere şi lapte şi fete frumoase care după fiecare îmbrăţişare
devin din nou fecioare. N-am înnebunit, călugăre, să vin în raiul vostru,
lasă-mă-n pace!
Francisc se înfurie; uită unde se află, că sultanul putea c-un semn să-i ia
capul, şi începu să propovăduiască fără teamă Patimile lui Cristos, Învierea
şi A Doua Venire. Şi iadul, unde vor arde veşnic musulmanii. Atât de mult
fu răpit propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, încât se îmbătă, prinse să
bată din palme şi să danseze. Râdea, cânta, fluiera, sigur în clipa aceea
mintea i se smintise. Sultanul îl privea şi râdea, începu şi el să bată din
palme şi să fluiere, să strige şi să-l încurajeze pe Francisc, aţâţat să
danseze.
Brusc Francisc se opri; sudoarea curgea şiroaie pe el şi trupul său scotea
aburi.
— Ai binecuvântarea mea, călugăre, spuse sultanul, am râs destul. Stai
acum liniştit, am şi eu un cuvânt de spus. Profetul nostru iubea miresmele,
femeile, florile, şi avea şi o oglinjoară la cingătoare şi un pieptene pentru
păr şi îi plăceau mult veşmintele frumoase. Profetul vostru, mi se spune,
umbla desculţ, nespălat, nepieptănat, iar rasa lui era făcută din mii de
petice; fiecare sărac, se zice, îi dăduse câte un petic. Este adevărat?
— Adevărat, adevărat! Purta suferinţa săracilor din toată lumea! strigă
Francisc fermecat.
Sultanul îşi mângâie barba, scoase o oglinjoară de la brâu, îşi răsuci
mustaţa, luă un ciubuc lung cu vârf de chihlimbar, iar un slujitor
îngenunche şi i-l aprinse; sorbi o dată, de două ori şi închise ochii liniştit.
Francisc se întoarse şi-mi spuse încet:
— Frate Leo, bună este clipa asta să ne omorâm. Eşti gata? Aud cum se
deschid porţile raiului.
— De ce să ne omorâm, frate Francisc? i-am răspuns eu. Aşteaptă.
Sultanul deschise ochii:
— Mahomed, zise el, mare e harul lui! Nu era numai profet, era şi om;
iubea tot ce iubeşte omul, ura tot ce urăşte omul, de aceea mă plec şi mă
închin lui şi mă căznesc să-i semăn. Profetul vostru era din piatră şi din
vânt. Nu-mi pasă de el.
2055
 Se întoarse către mine:
— Iar dumneata, călugăre, nu vorbeşti? Spune un cuvânt, aşadar, să
auzim şi glasul tău!
— Mi-e foame! am strigat eu.
Sultanul râse. Bătu din palme şi apărură cei doi arapi care ne prinseseră.
— Daţi-le să mănânce! porunci el. Scoateţi o tavă din cuptor şi apoi
lăsaţi-i să se ducă, să-i găsească pe creştini, pe credincioşii cei mâncăi.
Sunt nebuni sărmanii, nebuni, şi le datorăm respect.
Cetatea duhnea plină de oştiri orientale. Pe drumuri, oameni morţi şi
neîngropaţi, cai spintecaţi, dervişi care dansau în faţa geamiilor, ţineau în
mâini cuţite lungi, îşi crestau capetele şi sângele le curgea pe veşmintele
albe. Copilandri dolofani cântau prin cafenele cântece orientale tărăgănate
şi zdrăngăneau ciudate instrumente lunguieţe, tambure. Treceau femei
acoperite din creştet până-n tălpi, şi aerul mirosea o clipă a mosc.
Ne ţineam de nas, să nu simţim blestematele miresme, păşeam repede
pe ulicioarele strâmte, îi urmam pe cei doi arapi şi în curând am ieşit din
cetate. Arapii se opriră, întinseră mâinile şi ne arătară un loc de departe, în
dosul unei dune de nisip.
— Creştinii! mormăiră ei, şi dinţii lor albi ca neaua luciră în soare.
Ne dădură doi pumni zdraveni în spinare şi plecară în fugă.
Ne-am continuat drumul tăcuţi. Francisc îşi pecetluise gura şi privea în
jos gânditor. Iar eu holbam ochii peste tot, lumea mi se părea foarte mare,
mii de mile de la Assisi, multe suflete trăiau în păcat şi nu auziseră
niciodată de Cristos. Cum am putea noi să le vestim tuturor acestor suflete
cuvântul lui Dumnezeu? Viaţa e scurtă, n-o să apucăm să împlinim asta.
Nemărginită este lumea, unde să mergem mai întâi?
Înaintea noastră se întindea nisipul, ciudate păsări roşii cu pântecul alb
treceau pe deasupra, înapoia noastră, vuietul cetăţii musulmane, înaintea
noastră, dincolo de duna de nisip, trâmbiţe şi cai care nechezau; ne
apropiam de-acum de oştile creştine, care împresurau, de luni bune, cetatea
necredincioasă.
Deodată Francisc se opri:

2056
 — Frate Leo, îmi zise el, când ne vom întoarce, dacă ne vom mai
întoarce vreodată în patrie, am să cerşesc câte un petic de la toţi săracii ca
să-mi fac rasă. Are dreptate sultanul.
— Am scăpat ieftin, frate Francisc.
— Am scăpat un prilej să intrăm în rai, răspunse el.
Urcaserăm, de-acum, până-n vârful dunei de nisip, iar jos se întindeau
împestriţate, zgomotoase, oştirile lui Cristos.
Nu vreau să-mi amintesc de zilele, de lunile acelea. Vuietul lor încă-mi
stăruie în minte şi mă ameţeşte. Iar când am ajuns în câmpia unde cruciaţii
îşi înălţaseră corturile, ce duhoare, ce cântece neruşinate, ce înjurături şi
cum îşi mai astupa bietul Francisc urechile, să n-audă! Aşa erau deci
ostaşii lui Cristos, vorbeau despre prădăciunile pe care aveau să le facă,
despre femeile pe care aveau să le înrobească, despre sarazinii pe care
aveau să-i înjunghie, şi niciodată nu purtau pe buze numele lui Cristos.
Câte săptămâni am rămas cu ei, nu-mi amintesc. Francisc urca pe o piatră,
predica, vorbea despre Sfântul Mormânt, despre mila lui Dumnezeu, iar
cruciaţii treceau, şi unii nici nu se întorceau să-l vadă, alţii se opreau, dar
ca să râdă sau ca să arunce în el un pumn de nisip.
Reîncepură luptele, creştinii se repeziră spre întărituri şi turnuri, se
căţărară, săriră în cetate şi izbucni jaful şi măcelul! Francisc plângea,
alerga, îi ruga fierbinte pe ostaşii lui Cristos să aibă milă, dar aceia îl
huiduiau, îl îmbrânceau şi spărgeau porţile. Cum să uit bocetul femeilor şi
urletele bărbaţilor care se înjunghiau! Sângele curgea râuri, te împiedicai
peste tot de capete tăiate, mugea, jelea văzduhul.
Arşiţă înăbuşitoare, pământul fierbea, faţa cerului se umpluse de fum de
la casele şi de la trupurile oamenilor care ardeau. Flamura lui Cristos
flutura pe palatul sultanului, dar sultanul sărise pe un cal iute şi izbutise să
scape, lăsându-şi în urmă femeile şi avuţia. Francisc îngenunche pe pragul
palatului, ridică mâinile şi se rugă lui Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la
Damietta, să nu vadă ce fac jos, pe pământ, ostaşii Lui.
— Doamne, strigă el şi lacrimile îi curgeau pe obraji, Doamne, fiară
ajunge omul în iureşul războiului, fiară sângeroasă, îşi pierde chipul pe
care i l-ai dat şi se face lup şi porc împuţit. Fie-ţi milă de el, Doamne, şi dă-
i iarăşi chip de om, chipul Tău!
2057
 Înghesuiseră într-o geamie bătrânii, bătrânele şi bolnavii; iar Francisc se
duse acolo şi stătea cu ei şi-i mângâia; mulţi orbiseră din pricina bolilor, le
curgeau sânge şi urdori din ochi; Francisc se apleca, îşi punea mâinile pe
pleoapele lor şi-L ruga pe Dumnezeu să-i însănătoşească.
— Oameni sunt şi ei, murmura el, copiii Tăi, fie-Ţi milă de ei!
Şi sufla peste ochii lor şi murmura cuvinte de mângâiere şi de dragoste.
Până când într-o zi ochii lui Francisc se molipsiră de boală, se înroşiră şi
începură durerile. Lumina i se înceţoşă, nu mai vedea să umble singur, îl
ţineam de mână şi-l călăuzeam.
— Ţi-am tot spus, frate Francisc, să nu te apropii de ei, că o să te
molipseşti, i-am zis într-o zi.
— Eşti prea cuminte, frate Leo, îmi răspunse el. Ce spui tu e just, dar
prea eşti chibzuit. Tot nu poţi să faci saltul încă? O să umbli pe pământ la
nesfârşit?
— Ce salt, frate Francisc?
— Să sari în aer, pe deasupra capului tău!
Nu, nu pot încă, şi nici n-o să pot vreodată. Un singur salt am făcut în
viaţa mea, anume că l-am urmat pe Francisc, altul nu pot… De fiecare dată
mă bucur că am făcut saltul ăsta, şi totuşi în fiecare clipă mă căiesc. Nu
este, vai, în firea mea să fiu sfânt…
— Prea mare este lumea, frate Leo, îmi spuse în altă zi. În spatele
sarazinilor sunt arapii, în spatele arapilor, triburi sălbatice care mănâncă
oameni, mai în spate, o mare nesfârşită pe care poţi să umbli, pentru că-i
îngheţată. Cum o să ajungem să le vestim tuturor vestea cea bună, că a
venit Cristos în lume?
— Nu te necăji, frate Francisc, Timpul însuşi o s-ajungă. Timpul o să
aibă timp pentru toate.
— Timpul… Timpul… murmură Francisc. Însă noi n-o să mai fim.
— O să fii sus în cer, frate Francisc, şi o să vezi. O să fii călare pe
Timp, sus, la Domnul, şi o să lucrezi.
Francisc oftă.
— Frate Leo, spuse el, cândva un pustnic a murit şi a urcat în cer, a
urcat în cer şi a intrat adânc în sânul lui Dumnezeu; găsise fericirea
desăvârşită. Însă într-o zi s-a aplecat spre pământ şi a zărit o frunză verde.
2058
„Doamne, Doamne, a strigat el, lasă-mă să plec, să mă-ntorc la frunza
aceea verde!“ Ai înţeles, frate Leo?
N-am răspuns; vorbele lui m-au speriat. Ah, atât de mare este, într-
adevăr, puterea frunzei celei verzi!
Trecu vara, veni toamna.
— Frate Francisc, e toamnă. Când o să plecăm? Mi-e tare dor de
leagănul unde ne-am născut. Aici e altă lume, poate şi alt Dumnezeu. Hai
să plecăm.
— Frate Leo, îmi răspunse el, când se deschid înaintea ta două căi şi
vrei să alegi, ştii care e cea mai potrivită? Cea care te duce la Dumnezeu?
— Care, frate Francisc?
— Cea mai grea, cea mai abruptă. Aici viaţa e grea, să mai stăm, aşadar.
Umbla toată ziua, predica, nimeni nu pleca urechea să-l asculte; mintea
şi gândul lor erau la Ierusalim, să-l jefuiască.
— La Cristos nu vă gândiţi, fraţii mei? le striga Francisc deznădăjduit.
Ca să eliberaţi Mormântul Lui aţi pornit de la capătul lumii, pentru
Preasfântul Mormânt!
Dar de la o vreme începuseră să-şi bată joc de el, îl trăgeau de rasă, îi
aruncau cu pietre, se prăpădeau de râs când apărea pe drumuri şi suna din
zurgălăul pentru berbec. Iar el se bucura că este umilit de oameni, râdea cu
ei şi începea să danseze şi să predice în mijlocul drumului.
— Sunt măscăriciul lui Dumnezeu, sunt măscăriciul oamenilor, veniţi să
râdeţi, fraţii mei!
Într-o zi ne culcaserăm sub o poartă acoperită; la amiază, soare puternic,
eram obosiţi şi ne-a luat repede somnul. Şi deodată, prin somn, l-am auzit
pe Francisc sărind ca ars şi strigând. Am deschis ochii şi am scos şi eu un
strigăt: doi cruciaţi, ca să râdă, întinseseră lângă el o prostituată goală! Îşi
aruncase neruşinata braţele în jurul gâtului lui, iar Francisc sări cât colo,
tremurând. Femeia întindea braţele şi-l chema.
— Vino, vino, şoptea cu glas dulce, vino. Eu sunt raiul, intră!
Francisc îşi ascunse ochii cu mâinile, să n-o vadă, şi deodată i se făcu
milă de ea.

2059
 — Sora mea, îi zise el, sora mea desfrânată, de ce nu vrei să-ţi
mântuieşti sufletul? Nu ţi-e milă de el? De câţi ani îţi dai trupul bărbaţilor,
nu ţi-e milă de el? Lasă-mă să-ţi pun mâinile pe cap şi să-L rog pe
Dumnezeu să te miluiască!
Femeia izbucni în râs:
— Pune-mi mâinile pe cap, călugăre, şi spune-ţi descântecul; cheamă-L
pe Dumnezeul tău, să coboare să-şi facă minunea.
Francisc îi atinse cu palmele părul negru, despletit şi ridică ochii spre
cer.
— Hristoase, murmură el, Tu, care ai coborât în lume pentru săraci,
păcătoşi şi desfrânate, fie-Ţi milă de femeia aceasta, fie-Ţi milă de femeia
aceasta goală, adâncul inimii ei este bun, dar a luat-o pe drumul cel rău;
întinde mâna Ta şi călăuzeşte-o pe cărarea mântuirii!
Femeia închisese ochii; încet-încet faţa ei se îndulcea, sigur va fi simţit
sfinţenia coborând din mâinile lui Francisc până-n mintea ei, în inima ei, în
măruntaiele ei, până jos în călcâie. Şi deodată, brusc, se puse pe plâns.
Francisc îşi retrase mâinile şi făcu deasupra trupului ei gol semnul crucii.
— Sora mea, îi zise el, nu plânge. Bun este Dumnezeu, şi iartă.
Aminteşte-ţi ce i-a spus desfrânatei când era aici, pe pământ: „Iertată să fii,
pentru că mult ai iubit!“
Soldaţii, care în tot timpul ăsta stătuseră mai departe şi râdeau în
hohote, au început s-o fluiere şi să-şi bată joc de ea; dar ea îşi adună repede
hainele de pe jos, le înfăşură strâns şi căzu la picioarele lui Francisc.
— Am păcătuit! strigă femeia. N-ai nicăieri o mănăstire pentru mine?
Ia-mă.
— Întreaga lume, sora mea, este o mănăstire. Poţi şi în lume să
pustniceşti. Du-te, încuie-te în casa ta şi nu te teme. Dumnezeu este cu
tine!
Se năpusti iarna asupra noastră, oştirea ridică toate corturile şi porni
spre Ierusalim; nori uşori se iviră pe cer, cârduri de corbi ziua, cârduri de
bufniţe noaptea urmau oastea lui Dumnezeu. Alergam şi noi în urma
oştirii, eu îl ţineam de mână pe Francisc, fiindcă ochii i se făcuseră mici,

2060
cât două crăpături înguste, roşii, o ceaţă se aşezase pe ei şi lumea i se
întunecase.
A treia zi dimineaţă se grămădi jos, sleit de puteri.
— Frate Leo, nu mai pot; vreau să merg până la capăt, dar nu mai pot.
Priveşte!
Şi-mi arătă picioarele lui, din care curgea sânge şi un lichid galben.
Oftă:
— Şi de parcă nu erau de ajuns rănile astea, au intrat în mine, frate Leo,
demoni noi!
N-am îndrăznit să-l întreb; bănuiam care ar putea fi acei noi demoni şi
tăceam.
În jurul nostru, nisip nesfârşit; oştirile dispăruseră; la marginea
deşertului, norii se înmulţiseră şi soarele se înceţoşă. În stânga noastră,
departe, lucea marea. M-am aplecat, l-am ridicat pe umeri pe Francisc, care
leşinase, şi, răsuflând greu, împleticindu-mă, m-am târât către mare. La
amiază, am ajuns pe ţărm; o corabie cu o cruce neagră zugrăvită la pupă
ancorase şi pânzele îi atârnau nemişcate, fără vânt. Doi-trei pescari îşi
trăgeau plasele de-a lungul ţărmului; se mai vedeau şi câteva colibe făcute
din cărămizi nearse şi din paie sau baligă de vacă; iar dincolo, albastră-
verzuie, marea nemărginită. L-am aşezat pe Francisc pe ţărm, l-am stropit
cu apă din mare şi a deschis pleoapele.
— Marea, întrebă el tânjind, marea?
— Da, frate Francisc, marea, plecăm.
Nu vorbi, nu se împotrivi; l-am lăsat şi am alergat la corabie, l-am găsit
pe căpitan şi am căzut la picioarele lui.
— Mergi înapoi în patrie, i-am zis, cuprinzându-i genunchii, ia-ne şi pe
noi! Nu avem să-ţi plătim călătoria, dar o să-ţi plătească Dumnezeu.
— Când asta?
— Pe lumea cealaltă, cea adevărată.
Căpitanul râse.
— Trăieşte, murgule, să mănânci trifoi! Dumnezeu e rău platnic, mult
îmi datorează şi încă nu L-am văzut să-şi deschidă punga şi să-mi dea.
— Ia-ne, i-am zis eu din nou, gândeşte-te la iad, gândeşte-te la rai;
înaintea ta sunt două drumuri, alege.
2061
 Căpitanul se scărpină enervat în barbă:
— Ascultă, călugăre, de trei zile şi trei nopţi stau fără treabă aici şi
aştept vânt prielnic şi nu vine. Puteţi, tu şi tovarăşul tău, care aveţi treburi
cu Dumnezeu, să-L rugaţi să sufle şi să-mi umfle pânza? Dacă iscaţi vânt
prielnic, vă iau în corabie; altă plată nu vreau. Mergi la tovarăşul tău şi
faceţi-vă descântecele!
Am alergat la Francisc; el, dacă ar vrea, L-ar ruga pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu l-ar asculta.
— Frate Francisc, o corabie din părţile noastre este ancorată aici, o să ne
ia, zice, dacă ne rugăm lui Dumnezeu să-i trimită vânt prielnic. Ridică-ţi
mâinile spre cer şi roagă-L!
— Nu cred decât în minunile inimii, frate Leo, îmi răspunse el. Nu-mi
cere mai mult, nu pot.
— Strigă către cer, am stăruit eu, strigă şi te va auzi!
Francisc, deşi mai mult mort decât viu, sări şi mă apucă de ceafă.
— Nu mă aţâţa, frate Leo, îmi strigă el, nu mă mai îndemna să-i tot strig
lui Dumnezeu: „Dă! Dă! Dă!“ Altă treabă, crezi, n-are Dumnezeu decât să
dea pâine, haine călduroase, vânt prielnic? Ne-a aruncat aici, în deşert,
zadarnice ne sunt ostenelile, aşa a vrut El; a-ntins peste mine o aripă neagră
şi mi-a înceţoşat lumina, aşa a vrut El; şi a adus şi o corabie înaintea
noastră şi nu-i trimite vânt prielnic, aşa a vrut El. Nu cumva vrei să-i cerem
şi socoteală? Iar acum vine domnia-ta şi-mi spune să-i strigăm să-şi
schimbe voia! Închide gura, frate Leo, încrucişează-ţi braţele şi primeşte pe
Dumnezeu, chiar dacă va cădea asupra noastră doar aşa cum îi place Lui,
ca foame sau ca vânt prielnic sau ca ciumă!
Am rămas uimit auzindu-l pe Francisc cum vorbea atât de furios. M-am
aplecat, i-am sărutat mâna şi nu i-am mai răspuns; iar el înţelese atunci că
m-a întristat şi se căi:
— Frate Leo, iartă-mă. Noii demoni din mine mi-au înveninat inima şi
limba.
Vorbea încă, nu-mi amintesc ce spunea, eu priveam marea şi plângeam;
şi în timp ce-o priveam şi plângeam, ea începu încet-încet să se mişte, se
învolbura, se înălţa uşor şi un vânticel cald se isca dinspre sud; iar într-o
clipită, îndată ce Francisc sfârşi de vorbit, vântul prielnic se ridică şi am
2062
văzut pânzele corabiei fluturând cu putere şi umflându-se; şi se auzi
voioasă vocea căpitanului:
— Ei, călugări!
M-am aplecat şi l-am apucat pe Francisc de subsuori.
— Frate Francisc, s-a iscat vânt prielnic, căpitanul strigă, să mergem!
— Îi ceri, murmură Francisc, nu-ţi dă; nu-I ceri, îţi dă; şi de-ţi dă, şi de
nu-ţi dă, slăvit fie numele Lui. Să mergem!
Şi după ce am urcat pe corabie şi ne-am făcut cruce îngenuncheaţi la
pupă şi am văzut cum se-ndepărtează ţărmul Africii, Francisc îmi puse
mâna pe genunchi:
— Frate Leo, când ne rugăm lui Dumnezeu, nu trebuie să cerem nimic,
nimic. Cu cât trece timpul înţeleg mai bine, nu-i plac deloc plânsetele şi
cerşetoriile. Prea mult ne-am plâns, cred, frate Leo, prea mult am cerşit. Un
glas, astăzi l-am auzit pentru prima oară, un glas în mine îmi strigă: „Altul
e drumul!“ Care? Nu pot încă, frate Leo, nu pot încă să desluşesc. O să
vedem!
Marea mirosea dulce, corabia plutea cu pânzele umflate, frumos mai era
drumul de-ntoarcere! Ca nişte fulgere albe şi negre treceau zilele şi nopţile.
Stăteam sprijinit de frânghiile corabiei, la pupă, şi mă gândeam în sinea
mea că zadarnic ne-am ostenit, a avut dreptate Francisc, sultanul nu s-a
făcut creştin; zadarnic s-au dus lacrimile şi cuvintele lui Francisc, de unde
să-l asculte creştinii îmbrăcaţi în zale de fier, prădau cu neruşinare,
înjunghiau şi uitaseră pentru ce-au pornit şi unde se duceau. Asta era,
aşadar, voia lui Dumnezeu? De ce? De ce?
Întrebam în sinea mea cu deznădejde, întrebam şi nu puteam să găsesc
răspuns. Nu îndrăzneam să mă întorc şi să-l întreb pe Francisc, care stătea
lângă mine, pentru că mi-aminteam de o noapte în care ascultam împreună
cu el, în lumina lunii, o privighetoare cântând, şi cât ne-am oprit şi-am
ascultat-o, Francisc mi-a spus încet:
— Dumnezeu, frate Leo, Dumnezeu este în gâtlejul ei şi cântă.
Iar pe când îmi spunea cuvântul acesta, privighetoarea s-a rostogolit
printre crengile copacului, căzând nemişcată la pământ; ne-am aplecat şi
am luat-o în mână, văzându-i ciocul însângerat.

2063
 — A murit de prea mult cântec, a spus Francisc şi-a sărutat gâtuţul ei
cald încă.
Dar eu m-am mâniat.
— De ce să moară gâtuţul cald al privighetorii? am strigat. De ce să se
facă lut ochii omului? De ce? De ce?
Francisc s-a încruntat atunci:
— De ce este atât de mare neruşinarea omului încât să întrebe asta? a
strigat el. Nu cumva vrei chiar să-ţi dea socoteală Dumnezeu? Închide gura
aia neruşinată!
Iar acum în corabie, când mintea mea se răzvrătea şi întrebam, mi-am
amintit de cuvântul acela al lui Francisc şi am tăcut.
Într-o dimineaţă, când de-acum se iviseră ţărmurile patriei, Francisc se
apropie de mine tulburat.
— Frate Leo, am avut un vis, un vis urât; Dumnezeu să nu-l facă
aievea!
— Nu sunt toate visele de la Dumnezeu, i-am răspuns eu. Nu te teme,
frate Francisc.
— Eram, chipurile, o găină, mai văzusem asta şi-n alt vis, eram o găină
cloşcă şi îmi acopeream cu aripile puii; iar pe neaşteptate un şoim s-a
repezit din cer, şi eu m-am îngrozit, am sărit în sus, mi-am lăsat puişorii
descoperiţi, iar vulturul i-a apucat în gheare şi a dispărut.
Nu i-am răspuns, dar m-am înfiorat şi mi-am zis în sinea mea: Elias,
Elias, el era şoimul!
Francisc oftă.
— Nu trebuia să plec, murmură el, nu trebuia să-i părăsesc pe copii.
Cine să fie şoimul, frate Leo?
— În câteva zile o să fim în Porziuncola, frate Francisc, atunci o să
vedem.
Ţărmul se apropia, stăteam aplecaţi la proră şi priveam cu dor; apărură
casele, măslinii, smochinii, viile; era începutul primăverii, semănăturile se
înverziseră, pământul mirosea, înfloriseră cimbrul şi cimbrişorul.
— Nu văd limpede patria, zise Francisc, dar o simt în braţele mele ca pe
o fiică.
2064
 De cum am sărit pe uscat, Francisc s-a aplecat, m-am aplecat şi eu, şi
am sărutat pământul; ne-am făcut cruce şi am pornit-o la drum în grabă. Ce
bucurie, să te întorci în patrie şi să fie primăvară şi să fie pomii înfloriţi! Îl
ţineam pe Francisc de mână, să nu se împiedice, şi eram amândoi adânciţi
în gânduri. Din când în când Francisc se oprea, ridica mâna şi schiţa
semnul crucii către nord, către Porziuncola; ca şi cum ar fi binecuvântat-o,
ca şi cum ar fi descântat-o.
După o noapte în care am dormit într-o şură de paie, m-a trezit
strigându-mi speriat:
— Frate Leo, am avut iarăşi un vis. Nu, nu a fost vis, am văzut aievea
cu ochii deschişi, sub pomi, Porziuncola; trei demoni se năpustiseră asupra
ei, iar aripile lor erau ca aripile unei păsări de noapte şi aveau gheare şi
coarne şi cozi răsucite care încingeau micuţa noastră biserică şi chiliile
noastre. Iar eu am scos un strigăt: „În numele lui Cristos, duhuri necurate,
dispăreţi!“, am făcut semnul crucii în aer şi-au dispărut.
— Bun şi binecuvântat e visul tău, frate Francisc, i-am zis ca să-l
liniştesc. A biruit Dumnezeu!
Francisc se bucură, sări prin paie şi începu să danseze; dar deodată o
spaimă i se revărsă pe chip, de parcă văzuse o privelişte înfricoşătoare în
penumbră, căzu cu faţa la pământ şi tremura.
— Frate Francisc, am strigat îngrozit, ce ai? Ai văzut ceva în văzduh?
Dar el tot tremura, şi îmi apucă mâna:
— Frate Leo, murmură el, fie-ţi milă de mine. Ajută-mă să ies din iad.
Hai să urcăm pe un munte înalt, în zăpezi, să ne rugăm. Trebuie să-L văd
pe Dumnezeu, înainte să-i văd pe fraţi, trebuie să mă curăţesc.
M-am înspăimântat.
— O să îngheţăm, frate Francisc, iarna n-a plecat încă de tot, iar pe
munte zăpada o să fie de-un stat de om.
Francisc clătină din cap:
— Dacă nu crezi, frate Leo, sigur o să îngheţi. Dacă crezi, o să-ţi curgă
sudoarea pe tine şi părul din cap o să-ţi scoată aburi. Fă-ţi cruce, s-au
revărsat zorii. Să mergem!

2065
 Şi am început să urcăm, şi cu cât urcam, vântul sufla mai rece,
tremuram de frig; am dat de zăpadă, ne-am afundat în ea picioarele goale,
la început până la glezne, apoi până la gambe; seara eram deja în vârf.
— Ţi-e frig, frate Leo? mă întrebă Francisc.
Buzele mi se-nvineţiseră de frig, înlemnisem, nu puteam să vorbesc.
Francisc mă mângâie cu milă pe spinare.
— Gândeşte-te la Dumnezeu, sărmane frate Leo, gândeşte-te la
Dumnezeu şi o să te-ncălzeşti.
Mă gândeam la El, mă gândeam la El, dar de unde să mă-ncălzesc!
Îngheţasem bocnă. Picoteam, mi-era foame, ah, spuneam în sinea mea, să
mă întind aici pe zăpadă, să mă ia somnul şi să nu mă mai trezesc, să scap!
M-am săturat. Nu sunt făcut să ajung erou, nici sfânt. Cum m-am mai
înşelat urmând un erou şi-un sfânt! Mie mi se potrivea să trândăvesc cu
oamenii, să bat pe la porţi, să mă opresc prin taverne, să-l caut pe
Dumnezeu, dar huzurind…
Francisc îngenunchease pe zăpadă şi se ruga. Căzu noaptea şi se umplu
cerul de stele. Niciodată nu văzusem stele atât de mari, atât de vii, atât de
aproape de om. Am auzit glasul lui Francisc:
— Unde eşti, frate Leo? Nu te văd.
— Aici lângă tine, frate Francisc. Porunceşte.
— Am auzit, frate Leo, că pustnicii sfinţi care se află pe munţii înalţi se
dezbracă, sapă în zăpadă, fac puţuri şi intră-n ele, iar sudoarea le curge pe
la subsuori.
— Eu nu sunt pustnic, i-am răspuns supărat. Dacă vrei dumneata,
dezbracă-te.
Se dezbrăcă, se rostogoli pe zăpadă, şi cânta cu glas puternic imnul pe
care-l cântau cei trei tineri în cuptor. Apoi se înfăşură în rasă, înălţă o pernă
de zăpadă şi se culcă.
— Mulţi demoni noi mă chinuie, frate Leo, şi mă rostogolesc pe zăpadă
să li se facă frică şi să plece.
„Iar eu cu ce-ţi sunt dator?“ dădeam să-i spun, dar m-am stăpânit.
Însă pe când îmi vorbea, holbă ochii, începu să tremure, întinse mâinile,
ca şi cum ar fi vrut să se apere, sări cât colo, făcu un pas înapoi şi apoi încă
unul, împleticindu-se.
2066
 — Uite-l! murmură el cu groază. A venit iarăşi! A venit iarăşi!
M-am uitat, văzduhul era gol, nimeni.
— Frate Francisc, am strigat, pe cine vezi?
— Pe cerşetor, pe cerşetorul cu glugă, cu mâinile şi picioarele găurite,
din rană-i curge sânge, din semnul crucii de pe frunte. Uite-l! Uite-l!
Tremura din tot trupul. L-am îmbrăţişat şi i-am vorbit încet, dulce, să se
liniştească.
— Uite-l! Uite-l! strigă el din nou. Mă priveşte cu dispreţ, scutură din
cap…
Tremura, nu de frig, ci de groază; dar ochii lui, încă holbaţi, ţinteau
văzduhul gol. Sări dintr-odată cu tot trupul.
— Ajutor! Vine! strigă el, şi dinţii îi clănţăneau.
L-am luat în braţe ca să nu cadă:
— Cheamă-L pe Dumnezeu, frate Francisc, cheamă-L pe Dumnezeu să-
l alunge!
Dar Francisc clătină din cap.
— Şi dacă este trimis de Dumnezeu? murmură.
Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă să arunce în el; dar se răzgândi şi
făcu un pas:
— Frate, frate, porunceşte!
Tăcu, aştepta răspuns.
— De ce nu vorbeşti? Cine eşti? Cine te trimite? De ce scuturi din cap?
Asculta cu atenţie, ca şi cum cineva ar fi vorbit.
— Lasă-mă, strigă el, pleacă! Nu sunt liber? Mă lupt cu demonii, îmi
place! Eu nu sunt arhanghel, sunt om, şi toţi demonii sunt în mine, lupt, am
pe Dumnezeu cu mine, n-am nevoie de tine, pleacă! De ce-mi arăţi mâinile
tale găurite? Pleacă!
Ridică mâna şi aruncă înaintea lui bulgărele de zăpadă.
— Nu sunt înger, strigă el, nu vreau să fiu înger, vreau să câştig cu
puterile mele!
Izbucni într-un râs smintit:
— I l-am trântit drept în faţă, a plecat, ducă-se!
Se grămădi jos, mă trase de mână, şi m-am rostogolit alături.

2067
 Mult timp tăcu, apoi luă iar un pumn de zăpadă şi îşi frecă tâmplele;
ardeau. În sfârşit se întoarse şi mă văzu:
— Voiam să-ţi spun un cuvânt, să te-ntreb un lucru, frate Leo, te rog, nu
te speria; nu eu sunt cel care vorbeşte, sunt demonii.
— Ascult, frate Francisc, am spus eu, şi-mi clănţăneau fălcile.
— De ce a creat Dumnezeu femeia? Ştii să-mi spui? De ce a desfăcut
din bărbat o coastă şi a plăsmuit-o pe ea? Şi de ce caută bărbatul toată viaţa
lui să se unească din nou cu coasta lui desprinsă din el? Este ăsta glasul lui
Dumnezeu? E glasul demonului? Ce zici, frate Leo? Este nunta taină
sfântă, nunta şi naşterea şi fiul?
M-am înfiorat auzindu-l. Vorbea şi tremura, şi vedeam într-adevăr
sudoarea şiroindu-i pe frunte. Aşadar asemenea demoni – cine-ar fi putut
crede vreodată – îi sfâşiau rărunchii?
— Frate Leo, continuă el cu nelinişte, de ce taci, vorbeşte! Nu cumva
am pornit-o pe drumul greşit, împotriva voii lui Dumnezeu? Nu El a fost
Cel care a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi ca nisipul mării“?
— Frate Francisc, i-am răspuns eu, cad la picioarele tale, iartă-mă că-ţi
spun: demonul trupului vorbeşte în clipa asta prin gura ta; demonul cu sâni
mari!
Scoase un strigăt sfâşietor, se grămădi în zăpadă, îşi dezlegă sfoara de la
mijloc şi toată noaptea apoi am auzit cum îşi lovea cu turbare şalele şi
coapsele şi cum răcnea; dis-de-dimineaţă sări gol, cu carnea vânătă de frig
şi de răni, şi începu să înalţe grămezi de zăpadă în şir înaintea sa.
— Ce ai de gând să faci, frate Francisc? am strigat eu, şi tremuram ca
nu cumva să fi înnebunit.
— O să vezi acum, o să vezi acum, îmi răspunse el, şi se căznea cu
mâinile, cu picioarele să dea formă de om celor şapte grămezi de zăpadă pe
care le stivuise înaintea sa. O să vezi acum, frate Leo, acum o să vezi!
Şi într-adevăr, peste puţin am văzut desluşit, înşirate, şapte statui de
zăpadă: una, o femeie grasă cu sâni uriaşi atârnând, în dreapta ei, doi băieţi,
în stânga ei, două fete, iar în spate, un bărbat şi o femeie cu capul plecat.
Francisc îi privea şi-l apucă râsul.
— Uite, sior Francisc, strigă el, uite, sior Francisc, fiu al lui Bernardone,
aceasta este femeia ta, aceştia sunt copiii tăi şi-n urma lor, robul şi roaba!
2068
Toată familia a ieşit să se plimbe şi tu mergi înainte, bărbatul, tatăl,
stăpânul!
Deodată se opri din râs şi faţa i se încruntă. Ridică mâna spre cer. În
clipa aceea apăru soarele şi muntele străluci; în depărtare, în văzduh, abia
ghicit, făcut parcă din ceaţa dimineţii şi din închipuire, se zări Assisi.
— Doamne, Doamne, strigă sfâşietor Francisc, porunceşte soarelui tău
să cadă peste familia mea şi s-o topească! Să scap!
Se grămădi jos şi începu să plângă. M-am apropiat, l-am înfăşurat în
rasă, am strâns sfoara însângerată, l-am încins, l-am luat de mână şi l-am
ridicat.
— Frate Francisc, i-am zis, hai să mergem la Porziuncola, să aprindă
fraţii focul să te încălzeşti, să ne încălzim. Aici o să murim de frig şi nu
suntem încă pregătiţi, vezi şi tu singur, să ne înfăţişăm lui Dumnezeu.
Francisc se împleticea, genunchii i se muiau; mâna-i tremura într-a mea.
Nu vorbeam. Soarele se întărea tot mai mult, ne îmbrăţişa şi ne încălzea cu
milă; parc-ar fi fost ochiul lui Dumnezeu şi-i era milă de noi. Şi pe când îl
priveam, am uitat de mâna lui Francisc şi am lăsat-o să alunece dintr-a
mea; făcu doi paşi, trei, se poticni şi se întinse jos, cu faţa la pământ. Am
alergat şi l-am ridicat. Îi curgea sânge de la cap; două pietre tăioase îi
crestaseră pe frunte o rană adâncă, în chip de cruce. Puse mâna, pipăi rana
şi sări în sus înfricoşat.
— Ce ai, frate Francisc, de ce tremuri?
— Ce semn e acesta pe fruntea mea?
— O cruce.
— Cruce!
Tremura tot. O clipă dădu să deschidă gura, dar eu înţelesesem deja.
— Taci, frate Francisc, i-am strigat, taci, am înţeles!
L-am luat de mână; tremuram şi eu. Am pornit iarăşi să coborâm, tăcuţi.
Cum am izbutit, de unde am găsit puterea, Doamne, să coborâm
muntele şi să străbatem câmpia, fără să cădem la pământ, sleiţi de puteri
cum eram, de-atâta foame, frig şi tristeţe! Tot mereu Assisi se întărea la
orizont, se mărea, pricepeam că nu era vis şi închipuire, ci var şi pietre, îi
desluşeam bine fortăreaţa, turnurile şi bisericile. Cred că Assisi acesta, care
tot mereu venea mai aproape de noi, ne dădea puterea să înaintăm. Francisc
2069
nu putea să-l zărească, ochii îi curgeau neîncetat şi-l dureau, dar eu din
când în când îl lămuream:
— Se apropie, vine, se văd acum limpede turnurile lui, se vede turla
bisericii Sfântul Rufinus.
Iar Francisc asculta, prindea curaj şi iuţea pasul.
— Mă tem, mă tem, tot spunea el, aminteşte-ţi, frate Leo, de vis… Cum
o să-i găsim pe fraţi? Câţi ne va fi răpit şoimul? Alerg să ajung repede şi în
acelaşi timp strig în sinea mea: „Ah, de-ar fi să nu mai ajung niciodată!“
Soarele era aproape de asfinţit când am ajuns la Porziuncola. Inima ne
bătea cu putere, de parcă am fi lipsit ani mulţi şi Porziuncola ar fi fost o
fiinţă vie, mama noastră… Înaintam fără zarvă, nu vorbeam. Dădeam la o
parte crengile, ne apropiam; poarta deschisă, curtea pustie, nici un glas…
Ne-am înspăimântat. Unde erau toţi fraţii? Se înnoptase de-acum, trebuia
să se fi întors. Am intrat; opaiţul era aprins în colţ, iar înaintea vetrei l-am
zărit pe fratele Masseo aplecându-se şi suflând în foc; lemnele pe care le
pusese erau umede şi scoteau fum. Francisc se sufoca, prinse să tuşească,
Masseo se întoarse, îl văzu şi îi căzu în braţe.
— Frate Francisc, strigă el, bine-ai venit! – şi-i săruta genunchii,
mâinile, umerii. Aflasem că ai murit, departe în Africa, iar fraţii au început
să se certe, să nu mai vrea să trăiască împreună, să se împrăştie… Elias i-a
luat pe cei mai mulţi, pe cei mai tineri, umblau prin sate, adunau aur, să
clădească, chipurile, o biserică mare. Bernardo şi Pietro s-au însingurat în
pădure, se roagă, iar părintele Silvestro i-a luat pe vechii fraţi şi
propovăduiesc prin sate… Din când în când se-ntorc aici, apoi pleacă din
nou. Am rămas singur, şed aici, aprind focul şi te aştept. De mii de ori
bine-ai venit înapoi, frate Francisc!
Şi-l săruta şi-l mângâia.
Francisc se aşeză în faţa vetrei, tăcut.
Privea focul cum mistuie lemnele, întindea palmele să se încălzească şi
din când în când deschidea gura.
— Soră flacără, soră flacără… murmura el şi tăcea iarăşi.
— Nu spui nimic, frate Francisc? făcu Masseo, care ardea de dorinţă să
audă un cuvânt. Vrei să mă duc să-i adun pe toţi fraţii şi să ţi-i aduc? M-am
săturat să stau aici fără treabă, porunceşte!
2070
 — Ce să spun, frate Masseo, ce să poruncesc? răspunse Francisc. Şed
aici la foc şi aştept. Un glas înlăuntrul meu îmi spune: „Aşteaptă!“
M-am aciuat şi eu la foc, am încălzit apă şi i-am spălat picioarele lui
Francisc; apoi am cufundat în apă călduţă o pânză curată şi i-am curăţat
ochii, care se umpluseră de urdori.
Tăceam tustrei. Acum, când Francisc era în casa noastră împreună cu
noi, Masseo şi cu mine simţeam o linişte adâncă în inimă, şi siguranţă.
Afară se iscase un vânt puternic, copacii se zbăteau şi fremătau, iar în
depărtare lătrau câini.
Masseo pusese cratiţa pe foc să ne gătească ce se găsea, să mâncăm. Tot
timpul cât am lipsit, tăia trestie şi răchită de pe malul râului, împletea
coşuri, le vindea şi astfel, muncind, îşi scotea pâinea. Francisc, cu mâinile
întinse mereu către foc, ca şi cum s-ar fi rugat, se cufundase, o vedeai pe
chipul lui, într-o încântare de negrăit; uitase cele pământeşti şi o clipă mi se
păru că se ridicase de la vatra unde şedea şi că plutea în aer. Sfinţii, am
auzit, când se gândesc la Dumnezeu, îşi înving greutatea trupului şi stau
atârnaţi sus, în aer. Încet-încet l-am văzut apoi pe Francisc coborând la loc
şi aşezându-se din nou, în linişte, aplecat, dinaintea vetrei. Se însera,
nimeni nu vorbea, tăceam toţi, fericiţi.
Deodată Masseo şi cu mine am întors capul spre uşă; bătuse cineva.
— O fi vreun frate, zise Masseo, mă duc să deschid.
Sări şi trupul său uriaş era cât pe-aci să atingă tavanul de trestie.
Deschise uşa şi îndată am auzit un glas puternic:
— A! Ce vrei? Aici nu se apropie femeie. Sfânt e locul acesta, doamna
mea.
M-am ridicat uimit; o femeie, acoperită din creştet până-n tălpi, stătea în
prag; nu-i desluşeam decât ochii.
— Lasă-mă, frate, i-am auzit glasul dulce, vreau să-l văd, am mare
nevoie să-l văd pe părintele Francisc.
Francisc auzi glasul, se tulbură tare şi îşi vârî faţa-n mâini, de parc-ar fi
vrut să se ascundă. Am recunoscut şi eu glasul, şi m-am apropiat de
Francisc.
— Frate Francisc, i-am zis încet, Clara…
Mă apucă de braţ.
2071
 — Nu vreau s-o văd! mormăi cu groază. Frate Leo, fie-ţi milă de mine,
nu vreau s-o văd! Flacără, sora mea, murmură el întorcând faţa spre foc, de
zăpadă este, de zăpadă, topeşte-o! Să se facă apă şi să curgă! Să se facă apă
şi să se verse în marea lui Dumnezeu.
Dar fata intrase, îngenunche la picioarele lui Francisc şi îşi acoperi
chipul. Francisc îşi ţinea şi el faţa ascunsă-n palme; nu se întoarse s-o vadă.
— Părinte Francisc, spuse fata, şi glasul ei era numai dulceaţă şi tristeţe,
părinte Francisc, fie-ţi milă de mine, ridică ochii şi priveşte-mă!
— Dacă eşti cu adevărat Clara, fata cea nobilă a contelui Scifi, dacă-L
iubeşti pe Dumnezeu, dacă te temi de Dumnezeu, pleacă.
Îşi dădu la o parte palmele şi se ivi faţa lui suptă, topită, murdărită de
sângele care-i cursese din ochi.
— Dacă nu ţi-e silă, zise el, priveşte-mă. Am orbit, nu pot să te văd,
slavă Domnului!
— Părinte Francisc, răspunse Clara lipindu-şi faţa de picioarele lui, nu
te teme; nu-mi ridic ochii să te văd, nu vreau să mă vezi nici tu, numai să
mă asculţi. Ascultă-mă.
Francisc îşi făcu semnul crucii.
— În numele lui Cristos cel răstignit, zise el, ascult.
— Părinte Francisc, începu fata, şi glasul ei era adânc şi sigur, părinte
Francisc, îţi aminteşti de ziua în care te-am întâlnit, zdrenţăros, desculţ, pe
o ulicioară din Assisi? Din ziua aceea sufletul meu nu-mi mai încape în
trup, vrea să plece. M-am topit ca ceara; dacă te apleci şi mă vezi, părinte
Francisc, o să te-ngrozeşti; dar dacă ai putea să-mi vezi sufletul, te-ai
bucura, părinte Francisc, pentru că poartă rasă şi el, ca al tău, cu glugă, cu
sfoară înnodată, desculţ. Nu mai simt bucurie să trăiesc cu tatăl şi cu mama
mea, cu prietenele mele, cu oamenii; lumea s-a strâmtat, trebuie să plec, să
plec, nu mai încap în ea! Taie-mi părul, părinte Francisc, aruncă-l în foc;
înfăşoară-mă cu rasa ta, încinge-mă cu sfoara ta înnodată, să mă duc în
pustiu, să mă aciuez pe-o stâncă, precum lăstunii, să plec, să plec de pe
pământ, părinte Francisc!
Ciripea într-adevăr ca o rândunică, iar Masseo şi cu mine lăsaserăm
ochii-n jos şi plângeam; atât de mare aşadar este dorinţa sufletului de a se
uni cu Dumnezeu! Francisc o asculta, dar faţa-i rămânea neclintită, dură ca
2072
piatra; iar Clara se oprea din când în când, aplecată cu ochii-n pământ la
picioarele lui, părul i se umpluse de cenuşă din vatră şi aştepta să
vorbească; aştepta, aştepta, dar el rămânea mut şi chipul i se tot înăsprea.
— Părinte Francisc, strigă fata, nu-ţi feri chipul, nu te încrunta. Umbli
desculţ, dansezi, cânţi pe drumuri, strigi sufletelor: „Veniţi! Eu sunt calea
care duce la Dumnezeu; urmaţi-mă!“ Am ascultat glasul tău, mi-am părăsit
părinţii, casa, bunurile, mi-am părăsit tinereţea, frumuseţea, speranţa de a
face copii şi am venit; tu eşti de vină. Vrei, nu vrei, aşadar, o să m-asculţi.
Ascultă! Astăzi mi-am luat rămas-bun de la lume; mi-am îmbrăcat
veşmintele cele mai scumpe, mi-am pieptănat pentru ultima oară părul meu
bălai, mi-am pus cerceii de aur, brăţările de aur, perlele cele mari la gât şi
m-am dus la biserică. Să mă vadă toată lumea, să-mi vadă frumuseţile şi
să-şi ia rămas-bun de la ele; să-i văd urâţenia şi să-mi iau rămas-bun de la
ea. Iar apoi m-am dus la prietenele mele, să le văd pentru ultima oară,
râdeam, zburam de bucurie, iar ele, uimite, m-au întrebat: „Ce-ai păţit,
Clara, de eşti atât de fericită? Te măriţi? – Mă mărit, le-am răspuns, iar
ginerele este mai frumos şi decât soarele, mai puternic şi decât regele. – Şi
când o să fie nunta?“ Iar eu râdeam: „Astă-seară, astă-seară!“ M-am întors
acasă, m-am uitat mult timp la tata şi la mama şi la surorile mele, tăcută, şi
mi-am luat rămas-bun de la ei. Auzeam deja cântecul de jale pe care aveau
să-l ridice peste câteva ceasuri, căutându-mă fără să mă mai găsească, de
unde să mă găsească în braţele lui Dumnezeu! Şi când s-a înserat, am
coborât încet din camera mea, am pornit la drum, am intrat în livada de
măslini, am trecut de biserica Sfântul Damian, şi zburam. Iar acum am
ajuns în bârlogul tău sfânt. Părinte Francisc, m-ai chemat şi am venit.
— Eu? Eu? spuse Francisc, eu?
— Tu, tu, părinte Francisc. Ieri-noapte, pe când dormeam – ştii bine, în
somn doarme trupul, dar sufletul veghează! –, te-am auzit chemându-mă pe
nume. Tu, tu, părinte Francisc; te-ai oprit iarăşi sub fereastra mea şi mă
chemai: „Vino! Vino! Vino!“ Şi am venit.
Francisc scoase un strigăt, dădu să se ridice să plece, dar se aşeză la loc.
Găsi, bâjbâind în jur, un butuc, îl aruncă în foc şi-apoi îşi vârî iarăşi faţa-n
mâini, mult timp, tăcut.

2073
 Fata aştepta, aştepta, dar glasul lui nu venea, şi se mânie; se clătină şi,
dintr-o mişcare, se ridică sprijinindu-se pe fluierele picioarelor, cu pumnii
strânşi.
— Părinte Francisc, zise ea, am vorbit, mi-am golit inima la picioarele
tale, de ce nu răspunzi? Ai o datorie.
Tăcere. Afară vântul sufla sălbatic şi zgâlţâia uşa. Francisc întinse
mâinile, privi pe sub pleoape în jur şi ne văzu.
— Frate Leo, frate Masseo, veniţi aproape de mine! strigă de parcă s-ar
fi aflat în primejdie şi cerea ajutor.
Luă un pumn de cenuşă şi îşi frecă cu turbare capul; îşi frecă toată faţa,
şi îi intră cenuşă-n ochi.
— Frate Francisc, i-am zis, nu ţi-e milă de ea? Fie-ţi milă de ea!
— Nu! strigă el, şi pentru prima oară i-am simţit în glas atâta duritate şi
amărăciune.
Îmi dădu la o parte mâna de pe umărul lui.
— Nu! Nu! strigă din nou, nu!
Fata sări în picioare, se-ncruntă şi chipul i se înăspri. Adânc înlăuntrul
ei, neamul mândru al tatălui său era rănit.
— Nu te implor, zise ea, nu mă târăsc la picioarele tale. Ridic ochii,
ascultă-mă; sunt şi eu ca şi tine, suflet nemuritor, sunt în primejdie, umbli
prin ţinuturi şi sate şi vesteşti că vei mântui lumea, mântuieşte-mă! Ai
datoria să mă mântuieşti. Altfel, dacă refuzi, sufletul meu o să-ţi atârne de
gât şi o să te scufunzi în iad. Ridică-te, dă-mi rasa ta pe care ţi-o cer, taie-
mi părul şi aruncă-l, îţi zic, ca surcele în foc; pune-ţi mâna pe capul meu
tuns, binecuvântează-l şi cheamă-mă: soră Clara!
Francisc se ridică şi privi către uşă, de parc-ar fi vrut să fugă. Ne-am
ridicat, Masseo şi cu mine, să-i ţinem calea. Se opri, lăsă capul în jos şi
tremura din tot trupul; aşa tremura mereu când era să ia, fără voia lui, o
mare hotărâre. Se întoarse împleticindu-se şi se sprijini de vatră; glasul lui
ţâşni sfâşietor şi plin de batjocură:
— Poţi tu, contessina, fiica marelui nobil, a lui Favorino Scifi, să umbli
desculţă?
— Pot, răspunse cu glas sigur şi mândru fata.
— Poţi să rabzi de foame, să baţi în porţi şi să cerşeşti milostenie?
2074
 — Pot.
— Poţi să speli, să cureţi leproşi, să-i săruţi pe gură?
— Pot.
— Poţi tu, preafrumoasa, să ajungi urâtă şi să alerge în urma ta copiii de
pe drum să te strige vrăjitoareo, crăcănato, cocoşato? Iar tu să te bucuri c-ai
ajuns vrăjitoare, crăcănată, cocoşată de dragul lui Cristos?
— Pot, pot, spuse din nou fata ridicând mâna, ca şi cum ar fi jurat.
— Nu poţi!
— Pot! Fata contelui Scifi poate să-ndure nu doar traiul bun, ci şi
sărăcia, goliciunea şi batjocura. Şi ce fac ceilalţi poate şi ea să facă.
— N-am încredere în femeie! Şarpele Evei vă linge veşnic urechile şi
buzele! Nu mă pune la-ncercare. O să se strângă în jurul tău şi alte doamne,
o să se urce pe acoperişul mănăstirii voastre să-i privească pe fraţi, o să se
urce fraţii pe acoperişul mănăstirii lor să vă privească; iar demonul trupului
o să umble încolo şi-ncoace, bine hrănit, de la o mănăstire la cealaltă!
Ridică-te, întoarce-te acasă, nu vrem femei!
— Creatură a lui Dumnezeu este şi femeia, are şi ea suflet şi vrea să-l
mântuiască.
— Altul e drumul vostru ca să ajungeţi la Dumnezeu. Să vă măritaţi, să
faceţi copii, să înflorească, să rodească virtutea voastră, nu în singurătate,
în pustiu, ci chiar în mijlocul lumii!
— N-o să pună sfinţia-ta graniţe virtuţii! Virtutea poate să înflorească,
să rodească unde vrea; iar singurătatea îi place mai mult.
— Neruşinare este deşteptăciunea la femeie. Cine te-a învăţat să-i
găseşti fiecărui cuvânt o replică?
— Inima mea.
Francisc sări de lângă peretele unde stătea rezemat şi se-nvârti încolo şi-
ncoace prin cameră, împiedicându-se. Am alergat imediat să-l iau de mână.
— Lasă-mă, strigă el, nu mă atinge!
Şi brusc, dintr-un pas, se duse în faţa vetrei; se aplecă, înşfăcă o mână
de cenuşă, o apăsă pe capul fetei, îi frecă părul, faţa, grumazul, apoi îi
înfipse şi în gură o îmbucătură de cenuşă. Buzele lui se mişcară, murmura
ceva, dar nici unul din noi nu putu să desluşească un cuvânt întreg;
grohăia, mugea, behăia ca mielul, urla ca lupul. Apoi încet-încet, cu chin
2075
mare, glasul lui se făcu de om; şi se auziră, în tăcerea apăsătoare, două
cuvinte omeneşti, numai două:
— Soră Clara… Soră Clara…
Flacăra străluci puternic şi aruncă lumină pe faţa lui Francisc şi a Clarei;
şi erau amândouă presărate cu cenuşă.
Opaiţul începu să ţiuie, lumina se micşoră, dar nimeni nu se duse să-i
pună ulei; împietriserăm toţi. Iar când s-a stins şi am rămas singuri cu
licărul focului, se auzi liniştit, potolit, cu desăvârşire omenesc, preadulce,
glasul lui Francisc:
— Soră Clara, bine-ai venit la noi!
Repede, din gură-n gură, se află în satele din jur şi în Assisi că s-a-ntors
Francisc din Africa, a săvârşit acolo semne şi minuni, iar sultanul s-a
botezat, s-a făcut creştin şi a predat cetatea lui, Damietta, cruciaţilor. Aflară
vestea cea bună şi fraţii care se împrăştiaseră, şi porniră de peste tot să se
adune, tare ruşinaţi, în vechea lor stână, Porziuncola; iar Francisc
deschidea braţele şi-i primea.
Veniră toţi, şi se umplu Porziuncola; cărară crengi, ridicară colibe
împrejur; veniră şi Bernardo şi Pietro, cu ochii pe jumătate închişi,
cufundaţi încă în rugăciune; Cappella veni şi el, tăcut şi cu capul
descoperit; veni şi Pacifico cu lăuta în spinare.
Veniră în sfârşit şi Elias cu ai lui; aspru, sălbatic, cu trupul bine legat, cu
sprâncenele ţepoase, cu mustaţa rasă; iar în mâini ţinea o carte groasă.
— Frate Francisc, zise el, tare mult te iubeşte Dumnezeu. Te-a lăsat încă
pe pământ ca să apuci să-ţi atingi ţelul. Picioarele tale mai au, cred, mult
urcuş de făcut.
— Ţelul omului, frate Elias, află, este Dumnezeu, răspunse Francisc. Nu
putem să ne atingem ţelul decât murind.
— Eu cred, şi să mă ierţi, că nu ne putem atinge ţelul decât trăind, îi
răspunse Elias.
Vântul se schimbă, se învolbură. Toţi tăceam, aşteptând să izbucnească
furtuna.
Trei zile umblă încolo şi-ncoace printre fraţi Francisc, întreba, vorbea,
voia să afle pe ce drumuri porniseră pe când el cutreiera prin Africa. Unii
2076
fraţi se duseseră în faimoasa Bologna şi au propovăduit acolo; li s-au pus
înainte, se zice, învăţaţii teologi, şi fraţii şi-au astupat gura tare ruşinaţi, s-
au încăpăţânat şi au deschis în acea mândră cetate o şcoală, unde mulţi fraţi
mai tineri mergeau şi studiau Sfintele Scripturi, cumpărau catastife groase
şi îşi petreceau nopţile învăţând. Nu predicau, nu se rugau, nu lucrau, doar
studiau.
Francisc asculta şi clocotea inima-n el de tristeţe şi de supărare.
— Frate Leo, îmi spunea, suntem pierduţi. Noi am semănat grâu, şi uite,
acum s-a umplut ogorul de maci şi urzici. Ce sunt aceşti învăţaţi, lupii, care
au intrat în stâna noastră? Nu vreau învăţătură, nu vreau savantlâcuri, în
minte şade Satana, în inimă şade Dumnezeu; inima nu ştie carte, nu
deschide niciodată o carte. Ce-o să ajungem? Încotro mergem? Spre
prăpastie, frate Leo!
A doua zi văzu un ucenic necunoscut, foarte palid, cu obrajii traşi, cu
ochii mari; ţinea o carte-n mână, se apleca pe ea cu ardoare şi citea;
Dumnezeu pentru el dispăruse, fraţii pentru el dispăruseră, dispăruse
lumea; nu mai rămăseseră în cer şi pe pământ decât tânărul acela şi cartea.
Francisc se apropie şi îl bătu pe umăr, iar tânărul sări din loc.
— Cum te cheamă?
— Antonio.
— De unde?
— Din Portugalia.
— Cine ţi-a dat îngăduinţa să ai o carte?
— Fratele Elias, răspunse ucenicul strângând cartea la piept.
Dar Francisc întinse mâna şi o înhăţă.
— Eu nu-ţi dau îngăduinţa! făcu el cu mânie şi aruncă în foc cartea.
Cenuşă! Cenuşă! strigă el. Cenuşă!
Dar când îl văzu pe ucenic cum priveşte flăcările şi cum lăcrimează, i se
făcu milă de el.
— Ascultă, copilul meu, în fiecare an vedeam, la Paşti, cum înviază
Cristos. Eram toţi creştinii adunaţi în jurul mormântului Său şi plângeam.
Plângeam nemângâiaţi şi loveam pământul să se deschidă; şi iată, pe când
plângeam, piatra de mormânt se făcea bucăţi, iar Cristos, ţinând în mână o
flamură albă, sărea din pământ şi urca la cer şi ne zâmbea. Numai la un
2077
Paşti nu L-am văzut înviind; venise în anul acela un mare teolog, şcolit la
Universitatea din Bologna, a urcat la amvonul bisericii şi a-nceput, ceasuri
multe, să tâlcuiască Învierea; tâlcuia, tâlcuia, până am ameţit. Şi în anul
acela piatra de mormânt nu s-a mai făcut bucăţi, şi Înviere, ţi-o jur, n-am
mai văzut.
Ucenicul prinse curaj:
— Eu, frate Francisc, dacă nu lămuresc cum şi de ce a înviat Cristos,
Înviere nu văd. Nu am încredere decât în mintea omului.
Gura lui Francisc se umpluse de spume.
— De aceea o să pieriţi, strigă el, de aceea n-o să vedeţi voi niciodată
Învierea! Cum şi de ce? Ce neruşinare! Blestemată fie mintea omului!
Fratele Egidio se oprise şi asculta; se bucura de cuvintele lui Francisc
şi-şi puse palma la gură ca să-şi ascundă râsul. Iar când l-am luat pe
Francisc de mână să plecăm, fratele Egidio alergă în urma noastră.
— Dumnezeu vorbeşte prin gura ta, frate Francisc, zise el. Vorbeşti, şi
cuvântul tău se preschimbă îndată în mine în faptă. Într-o duminică, cât ai
lipsit, a venit chiar ucenicul ăsta, Antonio, ţinea în mână un vraf de hârtii
mâzgălite şi mi-a cerut îngăduinţa să se ducă în Assisi, la biserica Sfântul
Rufinus, să ţină o cuvântare. „Cu bucurie“, i-am răspuns, „îţi dau
îngăduinţa, dar cu o înţelegere: să urci la amvon şi să începi să strigi ca
oaia. Nimic altceva: Behehee, behehee!“.
Ucenicul s-a înroşit mânios, credea că-mi bat joc de el, şi a vârât în sân
cuvântarea pe care o scrisese: „Frate Egidio, mi-a spus mândrindu-se, nu
sunt oaie, sunt om; nu behăi, vorbesc; Dumnezeu i-a dat omului un mare
privilegiu: cuvântul!“
— Şi ce i-ai răspuns, frate Egidio? întrebă Francisc, văzându-l pe Egidio
că şovăie şi că tace.
— Să-ţi spun adevărul, frate Francisc, m-am zăpăcit. Am tuşit, n-am
ştiut ce să mai zic, l-am văzut pe fratele Cedro întorcându-se de la pădure
încărcat cu lemne şi am alergat să-l ajut să se despovăreze. Şi aşa am
scăpat.
Francisc râse.
— Există un răspuns mai bun, frate Egidio, zise el. Şi-acum o să vezi!
Vino, frate Leo!
2078
 — Unde mai mergem, frate Francisc? l-am întrebat tremurând, să nu mă
urce iarăşi pe vreun munte înzăpezit.
— La slujitoarea Satanei, răspunse el; la Bologna.
Iar după puţin:
— Corabia noastră începe să ia apă, frate Leo, mă tem să nu se
scufunde. Bologna, Bologna, tu o să ne mănânci Porziuncola!
Mergeam, de fapt nu mergeam, alergam; călduţă, dulce era vremea,
merii şi perii înfloriseră, primii maci luceau pe ogoare; pământul era
acoperit cu mici margarete albe şi galbene; sufla un vânt cald, acela care
deschide mugurii; ajungea până-n inima mea şi-o deschidea. În toate zilele
acelea de primăvară, nu ştiu de ce, mă gândeam la sora Clara şi mă
bucuram că Francisc mijlocise la episcop şi-i dăduse biserica Sfântul
Damian să pustnicească acolo.
Într-o dimineaţă am ajuns la Bologna. Mare cetate, nobilă, drumuri
pline de oameni, steaguri roşii la taverne, grămezi de zarzavaturi şi fructe
în bazar, domni chipeşi treceau călare, cu pene împestriţate la pălărie. Am
luat-o pe-un drumeag strâmt şi am ajuns într-o piaţă retrasă, sădită cu
pomi; Francisc privi în jur, o apucă pe o stradă şi bătu la uşa Şcolii
Teologice pe care o fondase Elias cu câţiva fraţi noi. Intră în fugă. O sală
largă, o masă îngustă şi lungă şi în jurul ei cinci-şase fraţi, aplecaţi, citeau;
pe pereţi, în rafturi, numai cărţi şi hărţi.
— Ei, fraţi care-ncălcaţi Regula! strigă Francisc. Ce faceţi aici? Ce sunt
uneltele astea ale diavolului? Nu vă e ruşine?
Fraţii, înspăimântaţi, săriră de la locurile lor; Francisc mergea încolo şi-
ncoace, închidea cărţile pe care le citeau şi striga:
— Vai vouă, fraţi care-ncălcaţi Regula! Aţi uitat ce a spus Cristos:
„Fericiţi cei săraci cu duhul!“ Dumnezeu mi-a poruncit să fiu simplu şi
neînvăţat, m-a luat de mână şi mi-a spus: „Vino, o să te port Eu spre cer pe
cea mai scurtă cale; ia-i şi tu de mână pe fraţii tăi, călăuzeşte-i pe calea pe
care ţi-o voi arăta!“ V-am luat de mână, dar voi aţi alunecat din palma mea
şi aţi pornit-o pe drumul larg pe care merge Satana. Ridicaţi-vă, scoateţi
din rafturi catastifele astea, grămădiţi-le în curte, şi aleargă, frate Leo, să
aduci o torţă! Iar voi toţi plecaţi, întoarceţi-vă repede la mama voastră, la
Porziuncola! În numele sfintei Ascultări, plecaţi!
2079
 Şi imediat a adunat în mijlocul curţii catastifele şi hărţile şi
manuscrisele vechi, iar eu am alergat aducându-i torţa.
— Dă-mi-l, spuse Francisc, pe fratele nostru focul!
Se aplecă, înfipse torţa la poala grămezii şi îşi făcu cruce:
— În numele lui Cristos, în numele sfintei Smerenii şi al sfintei Sărăcii!
Se întoarse apoi către fraţii care veniseră să studieze:
— Câţi sunteţi aici şi studiaţi?
— Şapte.
— Văd numai şase. Unde este celălalt?
— E bolnav în chilia lui.
— Ridicaţi-l şi pe el, luaţi-l pe umeri şi plecaţi. Eu o să iau cheile şi-o să
închid aici.
Iar când toate se făcură cum le voia el şi porniră la drum cei şase
purtând bolnavul şi rămăsese din toate pergamentele şi hârtiile doar o
grămăjoară de cenuşă în mijlocul curţii, Francisc se aplecă, luă o mână de
cenuşă şi o întinse în palme:
— Priveşte, frate Leo, citeşte. Ce spune cartea asta?
— Că cenuşă este înţelepciunea omului, frate Francisc, am răspuns eu.
Ceniza y nada! Ceniza y nada!, cum ne striga călugărul acela ciudat,
îmbrăcat în alb, pe care l-am întâlnit la Roma.
— Nimic altceva? Nu spune nimic altceva? Priveşte la sfârşit, aici, pe a
doua pagină, ce spune?
M-am apropiat şi m-am făcut că citesc:
— „S-a aplecat Dumnezeu, a văzut pământul şi a scos un strigăt: foc,
foc, Fiul meu, a putrezit pământul, a urcat duhoarea lui până la cer, coboară
şi fă-l cenuşă!“
— Nu, nu, protestă Francisc, uimit, nu spune „fă-l cenuşă“, nu, spune
„coboară şi curăţeşte-l!“.
Francisc se grăbea să se întoarcă la Porziuncola. Devenise supărăcios,
scump la vorbă, simţea că se căzneşte să ia o mare hotărâre. A doua zi
dimineaţă, când ne-am trezit într-o grotă, puţin înainte să ajungem la
Porziuncola, l-am văzut cum sare-n sus speriat.

2080
 — Frate Leo, îmi zise el, am avut un vis, un vis îngrozitor. Ridică-te
repede.
— Ce vis, frate Francisc?
— Se schimbă păstorul, coboară oile la câmp, la iarbă grasă, şi li se
umplu de osânză rărunchii.
— Nu pricep, frate Francisc.
— Oile coboară la câmp, dar noi, frate Leo, nu vrem să ne îngrăşăm, o
să rămânem pe munte, să paştem pietre.
— Nu pricep, îţi spun, frate Francisc, să mă ierţi.
— Şi o să dansăm, şi o să batem din palme şi o să ne vadă de sus
Dumnezeu şi astfel o să-şi treacă timpul. Înţelegi, frate Leo?
Vorbea şi călca repede, se grăbea; iar eu alergam în urma lui gâfâind.
La vremea când se aprindeau opaiţele, am ajuns la Porziuncola. Toţi
fraţii, adunaţi, îl ascultau pe Elias, care le vorbea. Ne-am ţinut răsuflarea,
ne-am ascuns în dosul copacilor şi am ascultat cu atenţie ultimele lui
cuvinte.
— Fraţii mei, le spunea el, v-am mai zis, vă zic din nou: ordinul nostru
nu mai e copil de ţâţă, a crescut, nu-l mai încap hainele strâmte, cele de
prunc, are nevoie de haine noi, largi, bărbăteşti. Sărăcia desăvârşită a fost
bună când doi-trei fraţi porneau şi ne deschideau calea; umblau desculţi,
cerşeau o bucată de pâine şi ne săturam, o colibă gata să se dărâme îi
încăpea. Dar acum, slavă Ţie, Doamne, suntem o armată, sărăcia
desăvârşită e o piedică în calea noastră, n-o mai vrem. Trebuie să clădim
biserici, mănăstiri, să trimitem misionari la marginile pământului, să
hrănim, să îmbrăcăm, să găzduim mii de fraţi. Cum o să facem toate astea
cu sărăcia desăvârşită?
L-am luat pe Francisc de mână; mâna îi tremura.
— Auzi? îmi spuse încet, auzi, frate Leo? Vor să alunge sărăcia din casa
ei!
Ochii i se umpluseră de lacrimi. Dădu să sară, să strige, dar l-am reţinut:
— Taci, frate Francisc, taci, să ascultăm tot, răbdare!
Mereu mai tunător urca glasul lui Elias:
— Şi dragostea desăvârşită e piedică. Primii fraţi dansau şi cântau pe
drum, le aruncau copiii cu pietre şi coji de lămâi, îi rupeau în bătaie, iar ei
2081
sărutau mâna care-i lovea; şi asta ei numeau „dragoste desăvârşită“. Pe un
copil se poate să-l bată, o armată, niciodată. Dragostea noastră desăvârşită
nu ţine în mână o batistă să-şi şteargă lacrimile, ţine sabia să-i apere pe cei
drepţi şi să-i omoare pe cei nelegiuiţi. Este o dragoste înarmată până-n
dinţi. Trăim între lupi, nu trebuie să ne facem miei, ci lei; leu a fost şi
Cristos. Aceasta este, fraţii mei, dragostea desăvârşită. Nici simplitatea
desăvârşită nu ni se mai potriveşte. Un mare dar al lui Dumnezeu pentru
om este mintea; ea îl deosebeşte de animale; e datoria noastră aşadar să
îmbogăţim mintea, să întemeiem şcoli, să studieze fraţii, să nu mai fim
batjocura lumii. Inima este bună, un mare dar al lui Dumnezeu este şi ea,
dar e mută; mută sau nu catadicseşte să vorbească; mintea ţine drept sabie
Cuvântul, iar Cuvântul este, fraţii mei, Fiul lui Dumnezeu. Nu trebuie să
fim măscăricii lui Dumnezeu, ci ostaşii lui Dumnezeu; şi cea mai
strălucitoare, cea mai sigură armă a noastră este Cuvântul. Ne plecăm şi
sărutăm mâna fratelui Francisc. Bine şi-a îndeplinit până acum datoria: a
alăptat ordinul nostru câtă vreme a fost prunc; acum a crescut, se pleacă,
sărută mâna părintelui, îl lasă în urmă şi porneşte la drum. Rămâi sănătos,
frate Francisc, plecăm!
Cât timp a vorbit Elias, trupul lui Francisc tresărea şi voia să se repeadă,
dar eu îl ţineam strâns de braţ.
— Ai răbdare, frate Francisc, îi tot spuneam, lasă-l să sfârşească; lasă-l
să vedem până unde o să meargă.
— Visul… visul… murmura Francisc. Dumnezeu să ne vină-n ajutor!
I-am auzit pe fraţi bătând din palme şi strigând, fermecaţi. Sigur mulţi îl
vor fi îmbrăţişat pe Elias, iar alţii îi vor fi sărutat mâna. Francisc nu se mai
stăpâni; dintr-o mişcare sări în prag, şi eu în urma lui.
Fraţii, cum îl văzură, înmărmuriră; se retraseră de lângă Elias şi el
rămase singur-singurel în mijloc, ţinând în mână un toiag păstoresc
zdravăn, mai înalt decât statura lui. Francisc, împleticindu-se, se apropie de
el.
— Frate Elias, zise şi glasul îi tremura, unde ai găsit toiagul ăsta
păstoresc?
Dar Elias schimbă vorba.
— Frate Francisc, zise el, le spuneam un cuvânt fraţilor…
2082
 — Am auzit, am auzit tot, dar despre toiagul de păstor te-ntreb: unde l-
ai găsit?
— Nu ştiu; să spun că a fost o minune? Astăzi de dimineaţă, un frate pe
care nu l-am mai văzut niciodată, dar care îţi semăna mult, frate Francisc, a
venit pe când dormeam iepureşte, cu capul sprijinit pe o piatră, şi l-a înfipt
în pământ lângă mine; apoi îndată a dispărut. Nu cumva ai fost tu, frate
Francisc?
— Eu am fost, blestemată fie mâna mea! Eu, frate Elias. Dormeam şi eu
iepureşte ca şi tine, mormăi Francisc strângând pumnii. Nu, nu eu! făcu
îndată. Un altul, binecuvântată fie mâna Lui!
Elias îl privea pe Francisc cum aiurează şi zâmbea cu milă. Mulţi fraţi
râdeau pe-ascuns. În spatele meu i-am auzit pe doi dintre ei:
— Nu ştie ce să facă, spunea unul.
— Taci, răspundea celălalt. Fie-ţi milă de el, sărmanul…
Se apropiară Bernardo, Pietro şi părintele Silvestro şi alergară vechii
fraţi şi-i sărutară mâna; Elias cu ai lui rămaseră nemişcaţi, iar în spatele lor,
ucenicii, tăcuţi, neliniştiţi. Francisc se apropia de fiecare, pe rând, avea
mâna ridicată şi binecuvânta. Amărăciunea i se revărsa pe chipul palid, şi-
şi muşca buzele, ca să nu plângă. Iar după ce-i binecuvântă pe toţi ceru să-i
aducă un scaun să şadă, pentru că era obosit şi voia să le spună două
cuvinte fraţilor. Masseo alergă, îi aduse scaunul şi Francisc se grămădi pe
el. Îşi puse mâinile pe faţă, se aplecă şi mult timp nu vorbi. Fiindcă eram
alături de el, zăream cum i se umflă vinele la tâmple. I-am făcut semn lui
Cedro şi-i aduse nişte apă; Francisc bău două înghiţituri şi se mai linişti.
— Sora mea apă, murmură el, să fii binecuvântată.
Îşi puse toată forţa, se ridică şi deschise braţele.
— Fraţii mei, spuse cu glas istovit, abia de-l auzeam, fraţii mei,
Dumnezeu mi-a încredinţat o mână de seminţe şi am ieşit să le semăn. Am
ridicat mâinile, L-am rugat să plouă şi a plouat; L-am rugat să trimită
soarele, să se ridice mugurii, a trimis soarele şi s-au ridicat mugurii. S-a
umplut ogorul de verdeaţă; m-am aplecat să văd ce sămânţă mi-a
încredinţat Dumnezeu; am văzut – grâu sfânt şi maci înfumuraţi. Aşa e, m-
am gândit, voia lui Dumnezeu; cine ştie, macii sunt frumoşi, roşii, şi au şi
ei o cruce neagră în inima lor; hrană e şi frumuseţea pentru oameni, hrană
2083
ca şi grâul; să fie aşadar binecuvântaţi şi macii! Fraţii mei, fire de grâu şi
maci, astă-seară am să vă spun un cuvânt greu, ascultaţi-mă!
Cred că are dreptate Elias, mi-am împlinit datoria. Datoria mea a fost să
semăn, am semănat. Acum să se ostenească alţii să ude, să secere, să adune
recolta. Eu nu m-am născut pentru recolte şi câştiguri; m-am născut ca să
ar pământul şi să semăn şi să plec. Vă jur, nu am vrut să plec; prea mult vă
iubesc, fraţii mei, prea mult sufăr pentru frăţia noastră, cum s-o las? Dar
ieri-noapte Dumnezeu, aşa mi s-a părut, Dumnezeu a venit în somnul meu,
nu L-am văzut, am auzit numai glasul Lui: „Francisc, ai făcut tot ce-ai
putut, mai mult nu poţi, du-te la Porziuncola, un frate ţine în mână un toiag
păstoresc mai înalt decât statura lui…“
Glasul lui Francisc se frânse. Toţi aşteptam cu gura căscată. Elias făcu
un pas către Francisc, dar acesta îi aruncă o privire aspră, şi se opri.
— Vă jur, spuse din nou Francisc, nu l-am avut niciodată pe el în minte.
E primejdios, iartă-mă, Doamne, virtuţile lui sunt potrivnice virtuţilor pe
care le-a pus drept temelie şi le-a întărit ordinul nostru. Sărăcie desăvârşită,
dragoste desăvârşită, simplitate desăvârşită. El niciodată! S-a născut
cuceritor, şi virtuţile acestea nu i se potrivesc. Eu îl aveam în minte pe
fratele iubitor de pustnicie, pe Bernardo, sau pe sior Pietro, sau pe părintele
Silvestro. Ei ar fi călăuzit turma lui Cristos spre păşunea care i se potrivea
– spre pământ uscat, spre pietre sfinte, spre mărăcinele aprins şi nemistuit
de foc. Pe aceştia îi alesesem eu; dar Acela, facă-se voia Lui!, l-a ales pe
altul. Nu te apropia, căpitane Elias, am să te strig când o să mi se ostoiască
toată durerea şi o să mă liniştesc; când o să-mi pot pune mâinile pe capul
tău fără să tremure şi să ardă de supărare, ci fiind răcoroase ca dragostea.
Îşi încrucişă mâinile, ridică faţa, ochii începură iarăşi să-i curgă pe
obraji, mustaţa şi barba i se umplură de sânge; îl durea, dar îşi muşcă
buzele şi îşi stăpâni durerea.
— Doamne, murmură el, nu înţeleg, dar nu întreb. Cine-s eu să întreb?
Nu mă împotrivesc. Cine-s eu să mă împotrivesc? Abis sunt voile Tale,
cum pot eu să cobor şi să cercetez abisul? Tu vezi cu mii de ani înainte şi
judeci; iar ceea ce-i pare nedreptate astăzi minţii mici a omului, acel lucru,
după mii de ani, se face maica mântuirii lui. Se poate ca, dacă ar lipsi ceea
ce astăzi numim nedreptate, să nu mai vină niciodată dreptatea în lume.
2084
 Cu cât vorbea, faţa lui Francisc strălucea mereu mai mult; ca şi cum
pentru prima oară i-ar fi venit gândul acesta, şi inima sa prinse să se
liniştească. Zâmbi. Se întoarse către Elias şi îi făcu semn; iar acela, ţinând
strâns toiagul păstoresc, se apropie.
— Frate Elias, spuse cu glas dulce, apleacă-te, o să-ţi dau
binecuvântarea mea. Priveşte, mâinile mele sunt răcoroase şi nu tremură.
Îşi puse mâinile pe capul lui Elias.
— Frate Elias, spuse cu glas adânc, Dumnezeu e foarte întortocheat, de
necercetat. Împarte dumnezeiescul Său Har oamenilor după cum Îi place.
Are o măsură care nu este măsura noastră, are o cugetare de care nu poate
să se apropie mintea omului; dacă se va apropia de ea, se va face cenuşă.
Dă-mi toiagul păstoresc.
Elias şovăi o clipă; strânse tare toiagul în mână şi-l trase înapoi. Dar
Francisc întinse mâna:
— Dă-mi toiagul păstoresc, spuse din nou poruncitor.
Elias lăsă capul în jos şi i-l încredinţă. Iar Francisc continuă cu acelaşi
glas adânc, liniştit:
— Frate Elias, Dumnezeu mi-a poruncit şi mă supun. Doamne, dacă
greşit am tâlcuit glasul Tău, dă-mi un semn. Cerul este curat, tună; loveşte,
zdrobeşte uşa; taie-mi mâna înainte s-o pună pe capul lui şi să-l
binecuvânteze!
Tăcu. Aştepta, dar nimic; Francisc mişcă mâna cu forţă şi strigă:
— Frate Elias, îmi pun mâna pe capul tău, apleacă-te! Îţi încredinţez
oile mele. Oriunde te luminează Dumnezeu du-le. Cum te luminează
Dumnezeu paşte-le! De-acum ai să dai socoteală nu mie, ci lui Dumnezeu.
Eu numai un lucru mai pot: să-ţi dau binecuvântarea mea. Ai
binecuvântarea mea, ia toiagul păstoresc, porneşte înainte şi călăuzeşte
oile!
Lacrimile îi ţâşniră din ochi şi se amestecară cu sângele. Privi în jurul
său, unul câte unul, fraţii, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun de la ei. Ca şi
cum ar fi murit şi îşi lua rămas-bun de la ei. Îşi şterse ochii cu mâneca
rasei.
— Iertaţi-mă că plâng, fraţii mei, nu ştiam că e atât de amară
despărţirea. Rămâneţi sănătoşi! Nu vă întristaţi, nu plec de lângă voi, o să
2085
fiu cu voi întotdeauna, mut, nevăzut. Mă veţi vedea numai noaptea în
visele voastre. Iar voi, nedespărţite, încântătoare trei surori – sfântă,
preanobilă doamnă Sărăcie, desculţă, zdrenţăroasă, înfometată, o, soţia
mea; şi tu, sfântă, prea nobilă Dragoste, care nu ţii în mână batistă ca să-ţi
ştergi lacrimile, nici sabie ca să omori, ci ţii şi alăptezi ca pe un prunc pe
Dumnezeu, o, Maria! Şi tu, sfântă, preanobilă Simplitate, care le răspunzi
tuturor când te întreabă: „Nu ştiu, nu ştiu!“ şi zâmbeşti apoi atotştiutoare.
Vă rog, nu-i părăsiţi pe fraţi, mergeţi cu ei; ca nişte copoi veghetori alergaţi
în jurul turmei, nu lăsaţi nici o oaie să se abată de la cale!
Tăcu. Dar inima încă nu i se golise; ne privi iarăşi pe toţi şi zâmbi.
— Dacă ar fi să alegem o pasăre, s-o încrustăm pe pecetea pe care o va
avea ordinul nostru, pe care am alege-o, copiii mei? Nu vulturul, frate
Elias, nici păunul, frate Cappella, nici privighetoarea, frate Pacifico, nici
porumbelul sălbatic iubitor de pustiu, frate Bernardo; şi nici chiar graurul,
frate Leo. Ci moţata ciocârlie!
Şi, zâmbind, începu să ţeasă lauda ciocârliei:
— Sora noastră ciocârlia are glugă ca şi noi, penele ei sunt de aceeaşi
culoare cu rasa noastră, de aceeaşi culoare cu pământul, şi sunt simple şi
sărace ca şi hainele noastre. Zboară din creangă-n creangă şi pe drumuri, ca
să găsească un bob de grâu să mănânce; iar dimineaţa, în fiecare dimineaţă,
se înalţă cântând foarte sus pe cer, îmbătată de lumină, şi se pierde, ochiul
nostru nu mai poate s-o zărească; şi dintr-odată cade la pământ, ca un
bulgăre de lut. Şi-a făcut rugăciunea de dimineaţă, sora ciocârlia, a urcat la
Dumnezeu şi s-a-ntors iarăşi pe pământ.
Elias ridică mâna şi făcu semn că vrea să vorbească.
— Frate Francisc, cel care seamănă, în ceasul în care seamănă, seceră
deja, pentru că inima lui se umple dinainte de recolta viitoare. Fericit eşti,
frate Francisc, pentru că ţi-ai îndeplinit desăvârşit datoria pe care ţi-a
încredinţat-o Dumnezeu, să semeni, iar acum, liniştit, îndreptăţit,
încredinţezi altor mâini înaltul toiag păstoresc. Iar când te vei înfăţişa la
Dumnezeu, sânul tău, frate Francisc, va fi plin de spice. Ridic toiagul şi
jur: cărarea pe care ai deschis-o şi pe care abia încăpeau trei-patru fraţi o
voi face drum larg, să încapă mii. Virtuţile pe care le-ai pus drept temelie

2086
le voi lărgi, să nu se bucure de ele numai trei-patru fraţi, ci mii. Iar această
umilă Porziuncola o voi face, jur, fortăreaţa şi palatul lui Dumnezeu.
Spuse şi porunci să aducă două scaune lângă vatră. Îl luă de mână pe
Francisc, îl puse să şadă pe-un scaun, el se aşeză alături pe celălalt, şi fraţii
treceau, unul câte unul, iar apoi ucenicii, şi le sărutau mâna. Liniştită şi
tristă era faţa lui Francisc, triumfătoare strălucea faţa lui Elias; iar pe
buzele lui şi pe sprâncene şi pe vârful greu al bărbiei făcea primii paşi
puterea.

21 Potrivit biografiei sfântului Francisc, în iulie 1219 (în timpul celei de-a V-a Cruciade) acesta a
călătorit în Egipt, cu speranţa (rămasă neîmplinită) de a-i converti pe musulmani. La Damietta,
cetate-port egipteană pe care cruciaţii o asediau de un an şi unde îşi avea tabăra sultanul Malik al-
Kamil, Francisc a trecut de liniile oştii sarazine, a fost dus în cortul sultanului şi a avut cu acesta o
lungă întrevedere.

2087
 X

A doua zi Francisc se aplecă pe pragul Porziuncolei şi-l sărută; iar apoi

căută prin aer până-mi dibui mâna:
— Să mergem, zise, să mergem, frate Leo, nefericitule. Ne alungă.
Pe drum ba mergea, ba se poticnea, îl ţineam strâns de mână, să nu se
lovească de vreun copac. Când am ajuns la coliba din crengi pe care o
făcuse Francisc cu mâinile lui, în pădure, se aşeză pe pământ, întoarse
ochii peste tot şi scoase un strigăt:
— Frate Leo, s-a întunecat lumea, sau am orbit eu de tot? Nu văd nimic,
frate Leo, nu văd nimic!
— O să-l chem pe părintele Silvestro, i-am răspuns, el ştie toate
leacurile băbeşti. Însănătoşeşte, am auzit, şi boala de ochi.
— Nu, nu, frate Leo, lasă-mă. Mă simt bine şi în întuneric. Nu văd
lumea, dar văd mai bine pe Acela care a făcut lumea.
Tăcu. Durerile i se ascuţeau mereu. Ca să uite un pic, îşi abătea mintea
în altă parte.
— Frate Leo, vino aproape de mine, nu pot să strig. Ce mai e cu sora
Clara? De-atâta vreme, o uitasem; dar Dumnezeu, sigur, n-a uitat-o. Spune-
mi, ce mai e cu ea?
— A făcut ce i-ai poruncit, frate Francisc. S-a dus la biserica Sfântul
Damian şi s-a pustnicit. Au aflat doamnele din Assisi şi vin să-i pună
întrebări, i se închină, multe n-au vrut să se mai întoarcă pe la casele lor.
Preadulce li s-a părut viaţa ei. Prima şi prima i s-a alăturat sora ei Agnes; a
intrat şi ea în mănăstire, şi-a tăiat părul, şi-a pus rasa. Şi altor fete
nemăritate li s-a părut bun Mirele. S-au dus chiar şi două-trei doamne
măritate. Picătură de miere este Clara şi vin la ea albinele de peste tot.

2088
Împart săracilor bunurile lor, îşi iau rămas-bun de la vuietul lumii şi vin să
găsească pacea lui Dumnezeu la mănăstirea Sfântul Damian.
— Dumnezeu să ne-ajute, spuse Francisc. Numai El poate să-
mblânzească fiara sălbatică, femeia; numai El!
— Nu te teme, frate Francisc, Clara păşeşte pe urmele tale, una câte
una. Se duce la leproşi şi-i spală şi-i hrăneşte; îşi aruncă şi ea cenuşă în
mâncare ca să nu fie gustoasă şi să nu se bucure trupul; toată noaptea
veghează şi se roagă. Trupul ei a îmbătrânit deja, obrajii i s-au ofilit, ochii i
s-au înceţoşat de lacrimi, se pregăteşte astfel să se înfăţişeze la Dumnezeu.
Numai părintele Silvestro, dintre toţi fraţii, se duce uneori şi află ce se mai
întâmplă în mănăstirea ei; şi dacă o soră vrea să se împărtăşească, el o
spovedeşte.
O clipă am şovăit, dar în cele din urmă m-am hotărât să-i vorbesc în
continuare.
— Frate Francisc, o să-ţi mai spun o vorbă, cu îngăduinţa ta: este mai
sfântă viaţa la Sfântul Damian decât la Porziuncola, pentru că sora Clara
ţine frâul cu tărie, în timp ce tu l-ai încredinţat cui? Lui Elias!
— Nu eu, protestă Francisc, nu eu, Dumnezeu! Am auzit glasul Lui, El
mi-a poruncit.
Am scuturat din cap:
— Satana, o ştii bine, frate Francisc, poate să ia şi glasul lui Dumnezeu,
ca să-l prindă în cursă pe om.
Francisc tremura:
— Taci, mi-ai rupt inima! Dacă glasul acela n-a fost al lui Dumnezeu,
sunt pierdut!
Ochii începură iarăşi să-i curgă, şi îi reveniră durerile îngrozitoare. Mi
se făcuse milă de el, m-am apropiat şi l-am luat în braţe:
— Frate Francisc, iartă-mă! Nu, nu, a fost glasul lui Dumnezeu, nu
plânge!
Nu răspunse; îşi puse mâinile la ochi şi urla de durere.
Toată noaptea n-a dormit. Ieşea afară, ca să nu mă trezească, şi gemea;
dar eu cum să dorm! Mi se sfâşia inima auzindu-l. În zori am alergat şi l-
am găsit pe părintele Silvestro.
— Du-te, îmi spuse, aprinde focul, eu vin cu fierul, şi Doamne-ajută!
2089
 L-am găsit pe Francisc şezând înaintea pragului, cu capul înfipt între
genunchi, cum obişnuia, ghemuit tot. Dormea. Păşind în vârful picioarelor,
am intrat în colibă şi am aprins focul; iar apoi m-am dus şi m-am aşezat
alături de el, aşteptându-l pe părintele Silvestro. Din când în când Francisc
suspina, parc-ar fi visat, genunchii îi tremurau, pleca tot mai mult capul,
încă puţin şi-ar fi atins pământul.
Paşii părintelui Silvestro se auziră printre copaci; Francisc se tulbură, se
trezi, întinse mâna şi mă găsi.
— Frate Leo, tu eşti?
— Eu, frate Francisc, linişteşte-te. De ce tremuri?
— Frate Leo, îngenunchează, cheam-o şi pe sora moarte să vină. Nu
mai pot.
În timp ce vorbea, sosi părintele Silvestro c-un fier lung în mână.
— Cine eşti? întrebă Francisc neliniştit.
— Eu, frate Francisc, părintele Silvestro, vin cu puterea lui Dumnezeu
să-ţi însănătoşesc ochii, să-ţi plece durerile şi să poţi să te rogi.
— Şi durerea este o rugăciune, părinte Silvestro, şi durerea este o
rugăciune… oftă şi se întinse pe pământ cu faţa-n sus.
Părintele Silvestro îşi făcu cruce, vârî fierul în foc, îl lăsă să se
înroşească, îl luă şi se apropie de Francisc. Acesta desluşi, din durerea lui,
umbra fratelui şi fierul încins pe care-l ţinea în mână. Întinse braţele.
— Fratele meu fier încins, spuse implorând, fratele meu fier încins, nu
mă face să sufăr mai mult, te rog! Sunt carne, eu nu sunt fier ca tine, nu
îndur.
— Cheamă pe Dumnezeu să-ţi dea curaj, frate Francisc, spuse părintele
Silvestro. Strânge din dinţi, să nu-ţi plece sufletul. O să te doară.
Şi, înainte să apuce Francisc să cheme pe Dumnezeu, părintele Silvestro
îi pusese deja fierul încins pe tâmple. Francisc scoase un strigăt sfâşietor şi
leşină. Am aruncat imediat apă pe el, l-am ridicat, l-am dus înăuntru şi l-
am întins pe rogojina lui. Se zbătea din tot trupul, se răsucea şi o chema pe
sora moarte să-l izbăvească.
Părintele Silvestro îngenunchease alături de el şi se ruga, iar eu, căzut la
pământ, plângeam.

2090
 Când Francisc îşi reveni şi ridică capul, m-am înfiorat; tâmplele lui erau
două răni vii, iar ochii lui, două izvoare de sânge. Întinse mâna şi se prinse
cu deznădejde de braţul meu.
— Frate Leo, murmură sleit de puteri, frate Leo, spune-mi că
Dumnezeu e preamilostiv, altfel o să mă cufund în haos. Spune-mi că e
preamilostiv, să prind curaj. Nu mai îndur!
— Aminteşte-ţi de Cristos pe cruce, i-am răspuns, aminteşte-ţi de
piroanele Lui, aminteşte-ţi de sângele care a curs din coasta Lui!
Francisc clătină din cap:
— El era Dumnezeu, El era Dumnezeu, eu sunt lut!
Se ridică în capul oaselor pe rogojină, puse iarăşi capul între genunchi şi
toată ziua nu mai vorbi.
Către seară am alergat la Porziuncola să cerşesc de la fraţi o bucată de
pâine.
Învolburat mai era asfinţitul soarelui, acela nu era soare, era o ghiulea
aprinsă şi se rostogolea în dosul copacilor, şi copacii luau foc, copacii şi
stâncile; iar departe, sus, în flăcări, era fortăreaţa din Assisi. Şi eu alergam,
o frică ciudată pusese deodată stăpânire pe mine, soarele acela, copacii care
ardeau şi, înăuntru, inima mea, toate îmi păreau că luaseră foc şi alergam
să nu mă fac cenuşă. În faţa Porziuncolei m-am liniştit.
Am văzut iubitul, orfanul leagăn al frăţiei noastre, mi-am amintit de
ceasurile cele mai dulci, de sfintele rugăciuni, de cuvinte, de sfintele
noastre cine îndestulătoare, c-o singură bucată de pâine, şi de Francisc,
care strălucea între noi, ca un soare blând. M-am oprit puţin să răsuflu;
auzeam înăuntru cum se veseleau fraţii şi pe unul dintre ei imitând glasul
lui Francisc, şi toţi izbucneau în râs. Am intrat şi, cum m-au văzut, au
tăcut. Vechii fraţi lipseau, cei noi aşternuseră jos şi cinau.
— Ce face Sărăcuţul? întrebă unul. Nu mai dansează, nu cântă?
— Până aici i se auzeau strigătele. Părintele Silvestro s-a dus, se zice,
să-i scoată ochii, făcu un altul.
Nu le-am răspuns; inima mi se strânse, şi începu să şuiere înlăuntrul
meu numai venin. Dacă aş fi deschis gura, aş fi început cu înjurături şi
blesteme; dar mă temeam de Dumnezeu, şi am tăcut. Am luat bucata de
pâine pe care mi-au aruncat-o şi am plecat.
2091
 Cu boala lui Francisc, nu mai puteam să plecăm nicăieri. În fiecare zi
venea părintele Silvestro şi-l vedea; într-o dimineaţă îi aduse şi o ştire de la
mănăstirea Sfântul Damian:
— Frate Francisc, sora Clara îţi sărută mâna şi te invită. Încă nu te-ai
dus, zice, la mănăstirea ei să le binecuvântezi; încă nu te-au văzut surorile,
să le spui un cuvânt să le mângâi; sunt femei şi, chiar în sânul lui
Dumnezeu de s-ar afla, zice ea, au nevoie de mângâiere. Fă-ne favoarea,
frate Francisc, îţi vesteşte prin gura mea sora Clara, fă-ne favoarea de-a
pofti la mănăstirea Sfântul Damian, să te vedem, să te ascultăm şi să ne
mângâiem.
Francisc clătină din cap.
— Ce zici tu, părinte Silvestro, să mă duc?
— Să te duci, frate Francisc, sunt femei, fie-ţi milă de ele.
— Iarăşi o să-ţi vorbesc în parabole, părinte Silvestro. Ascultă şi tu,
frate Leo. Ah, de-ar fi aici şi toţi ceilalţi fraţi să asculte! Într-o zi, într-o
mănăstire, stareţul a alungat un călugăr pentru că a atins mâna unei femei.
„Dar era temătoare de Dumnezeu, sfinte stareţe, a spus călugărul, mâna ei
era curată.“ „Şi ploaia este curată, a răspuns stareţul, şi pământul este curat,
dar când se amestecă se face noroi; la fel şi mâinile bărbatului şi ale femeii,
când se amestecă.“
— Greu e cuvântul tău, frate Francisc, greu pentru femei.
— Mai greu pentru bărbaţi, am spus eu şi mi-am amintit cu groază câte
fete am văzut în viaţa mea, mii, şi doream să le ating mâna.
— Aminteşte-ţi de Fecioara Maria, spuse părintele Silvestro.
— Mâna Fecioarei Maria n-a atins-o nimeni, nici Iosif, spuse Francisc
şi-şi făcu semnul crucii. Aminteşte-ţi tu de Eva.
— Ce răspuns să-i dau atunci sorei Clara? O să stea în pragul bisericii
Sfântul Damian să mă aştepte. Ce să-i spun?
— Când drumul de la Porziuncola până la mănăstirea Sfântul Damian se
va umple de flori albe, să-i spui, atunci o să mă duc.
— Asta înseamnă: niciodată?
— Niciodată şi întotdeauna, părinte Silvestro, sunt două cuvinte pe care
numai buzele lui Dumnezeu pot să le rostească. Se poate ca deja în clipa

2092
asta în care vorbim Dumnezeu să fi aşternut deja drumul cu flori albe. Du-
te, frate Leo, să vezi!
M-am ridicat. Inima îmi bătea cu putere. Părintele Silvestro clătina din
cap, nu credea. Am sărit afară şi am luat-o pe cărare printre copaci, era încă
dimineaţă, era frig, parc-ar fi nins. Bătăile inimii îmi ajungeau până-n
gâtlej; eram sigur, adulmecam în aer minunea; faţa însângerată a lui
Francisc strălucea când se întorsese să-mi spună: „Frate Leo, du-te să
vezi!“ În mintea lui drumul înflorise deja.
Am alergat şi, când am ajuns la drumul public, am scos un strigăt;
întregul drum, până departe, gardurile, pământurile, pietrele se umpluseră
de flori albe. Am căzut la pământ, m-am închinat Celui Nevăzut, am rupt o
mână de flori şi m-am repezit înapoi la colibă. Am intrat răsuflând adânc
de atâta alergat şi de bucurie.
— Frate Francisc, am strigat, s-a umplut drumul de flori albe! Uite, îţi
aduc o mână!
Părintele Silvestro căzu la picioarele lui Francisc şi i le sărută:
— Iartă-mă, frate Francisc, am clătinat din cap, nu credeam.
Francisc luă florile şi le sprijini pe pleoapele sale însângerate şi pe
rănile sale.
— Tată, murmură el, Tată…
Şi săruta florile şi plângea.
Se întoarse către noi:
— De ce sunteţi speriaţi? Toate sunt minuni. Ce sunt apa pe care o bem,
pământul pe care călcăm, noaptea care coboară în fiecare seară cu stelele
ei, soarele, luna? Toate sunt minuni. Până şi o biată frunză din copac,
priviţi-o în lumină, ce minune! Pe ea este zugrăvită Răstignirea; întoarce-o
pe cealaltă parte: este Învierea! Nu e frunză din copac, fraţii mei, nu e
frunză din copac; e inima noastră!
Părintele Silvestro sărută mâna lui Francisc:
— Frate Francisc, ai cerut semn de la Dumnezeu, iată-l! Drumul a fost
aşternut cu flori; să mă duc la sora Clara să-i vestesc că vii?
— Vin, să-i spui, nu voiam, nu, nu voiam, să-i spui, dar Dumnezeu mi-a
poruncit. Şi ţine pentru ea florile acestea ale cerului; au atins pământul şi-
au sângerat.
2093
 Spuse, şi îi dădu părintelui Silvestro florile însângerate pe care le ţinea
în mână.
Părintele Silvestro plecă; eu am îngenuncheat, am aprins focul, am
încălzit apă, am spălat faţa lui Francisc, i-am curăţat picioarele şi mâinile,
i-am pieptănat cu degetele părul, iar el, cu braţele deschise, se lăsa, ca un
copil mic, să-l aranjez. Apoi l-am apucat de braţe şi l-am ridicat; dar îndoia
genunchii, nu putea sta în picioare.
— Cum o să mergem, frate Francisc? i-am spus deznădăjduit. Ţi se taie
genunchii.
— Nu te uita la genunchii mei, frate Leo, îmi răspunse el. Priveşte-mi
sufletul. El nu se-ndoaie. Mergi!
Îşi muşcă buzele, îşi puse toată puterea, am ieşit din colibă şi am pornit-
o pe cărare.
— Frate Leo, îmi spuse de cum am ajuns afară, sufletul omului, de câte
ori să-ţi mai zic, este o scânteie din Dumnezeu; asta-nseamnă că e
atotputernic. Dar noi n-o ştim, şi-l strivim cu cărnurile şi grăsimea noastră.
Ah, de l-am lăsa liber!
Iar peste puţin:
— Nu pot să merg, crezi? Nu poate, crezi, sufletul meu să susţină
trupul? Acum o să vezi! spuse, şi începu să păşească pe cărare cu
genunchii tari şi siguri.
Iar când am ajuns la drumul larg, privindu-l, am văzut că florile
dispăruseră, de parc-ar fi fost o fulguială de iarnă şi a ieşit soarele şi s-a
topit. Francisc îşi făcu cruce.
— Minune e şi asta, zise el. Au coborât florile din cer, au adus vestea şi
s-au întors la loc în cer; nu vor să le calce picior de om.
Tăcu şi o luă pe marginea drumului către mănăstirea Sfântul Damian.
Sora Clara, cu alte două surori în urma ei, pornise deja de la mănăstire,
să-l întâmpine pe Francisc. Îl văzu că vine, cu mâinile cruce, îşi plecă
ochii-n pământ şi aştepta. Dar cum auzi zgomotul picioarelor lui ridică
ochii şi se înroşi.
— Dumnezeu fie cu tine, soră Clara, Dumnezeu fie cu voi, surorile
mele, salută Francisc şi ridică mâna să le binecuvânteze.
2094
 — Părinte Francisc, spuse Clara, bine-ai venit la noi. De mii de ani te
aşteptăm.
Făcu o metanie până la pământ şi-i sărută picioarele.
— Nu fi supărată, soră Clara, răspunse Francisc, v-am trimis mereu ştiri
prin părintele Silvestro.
Clara făcu iarăşi o metanie, luă îngăduinţa şi vorbi:
— Nu ne satură ştirile, părinte Francisc; cuvintele care vin de departe
sunt ca un vânt, ca un vânt şi se împrăştie. Suntem femei; dacă nu vedem
buzele mişcându-se, dacă nu simţim mâinile care ne binecuvântează
capetele, nu ne liniştim; suntem, îţi spun, femei; dacă nu vii, părinte
Francisc, să ne vorbeşti, să ne mângâi, ne pierdem.
Cei doi vorbeau şi mergeau înainte, iar noi în urmă. Îndată ce Francisc
ajunse în pragul mănăstirii, se opri fermecat. Ce era curtea aceea micuţă?
Rai! Cum mai miroseau crinii şi trandafirii!
— Ce aţi sădit în curte, soră Clara? Nu desluşesc.
— Crini şi trandafiri, părinte Francisc, iar toamna curtea noastră e plină
de violete. Nimic altceva.
Francisc întinse mâna şi binecuvântă curtea:
— Sora mea curte, fraţii mei crini şi trandafiri, bine v-am găsit! Să dea
harul lui Dumnezeu ca, la A Doua Venire, să urcaţi şi voi de pe pământ şi
să intraţi, împreună cu sora Clara, în rai!
Intră. Pereţii albi, văruiţi, în icoana sa, Fecioara Maria ţinea strâns la sân
pe Fiul ei şi zâmbea. Surorile făcură o metanie şi sărutară picioarele lui
Francisc, iar el punea mâna pe capul fiecăreia şi o binecuvânta. Toate erau
înfăşurate strâns cu acoperăminte călugăreşti albe ca neaua şi, aşa cum
păşeau, semănau cu nişte porumbiţe.
Aduseră un scaun şi îl puseră pe Francisc să se aşeze; alături de el,
îngenuncheată pe pământ, Clara, iar în spate, în picioare, cu mâinile cruce,
surorile; mult timp nu a vorbit nimeni; toate aveau ochii aţintiţi pe sfântul
musafir. Ce tăcere, ce dulceaţă, ce siguranţă! Eram încredinţat că o
mulţime de îngeri coborâseră la Sfântul Damian şi stăteau nevăzuţi în
văzduh şi aşteptau şi ei să-l asculte pe Francisc vorbind. Dar el nu se
grăbea; era, simţeai asta văzându-i chipul, cufundat într-o bucurie de
negrăit.
2095
 „Ce aer era acolo, mi-a spus mai târziu, ce mireasmă, ce curăţenie! Cât
a trecut de când mă bucuram de mireasma aceea de haine proaspăt spălate
şi de cufere pe care le deschizi şi miroase lumea a mentă şi a dafin!“
— Părinte Francisc, spuse în sfârşit sora Clara sărutându-i tivul rasei,
fie-ţi milă de noi, vorbeşte-ne!
Iar Francisc îşi deschise braţele şi scutură capul ca şi cum s-ar fi trezit.
— Surorile mele, zise el, bine v-am găsit! Ce altceva cereţi de la mine
să vă spun? Când eram în lume, întindeam mese pentru prietenii mei,
dădeam capul pe spate şi cântam: „O mie de salutări, prieteni, o mie şi
două mii, flori şi multă verdeaţă răsar acum pe câmpii!“ Acelaşi cântec,
surorile mele, îmi urcă şi acum din inimă: o mie de salutări vouă, o mie şi
două mii!
Era emoţionat; nu-l mai văzusem nicicând atât de bucuros; acea
neprihănire, curăţie, înflăcărare din jurul său era atmosfera pe care-o iubea;
şi acoperămintele acelea albe.
— Ascultaţi-mă, surorile mele, zise iarăşi. O omidă tocmai mi-a venit
iarăşi în minte; iertaţi-mă, despre omida asta o să vă vorbesc. Nu e poveste,
totu-i adevărat; mai adevărat şi decât adevărul. O omidă, aşadar, după ce s-
a târât toată viaţa, a ajuns, la adânci bătrâneţi, în pragul raiului şi a bătut în
poartă. „Aici nu intră omizi! se auzi dinăuntru un glas. Prea mult te
grăbeşti, cred.“ „Ce să fac, Doamne? Porunceşte!“ răspunse omida, şi s-a
făcut ghem de spaimă. „Mai suferă, mai luptă, prinde aripi!“ Şi omida,
surorile mele, s-a întors înapoi pe pământ şi-a început din nou călătoria.
— Cine e omida, părinte Francisc? întrebă rugătoare Clara. Suntem
femei simple, luminează-ne.
— Eu sunt omida, tu, soră Clara, toate surorile care ascultă, toţi oamenii
care se târăsc pe pământ. Luptă, luptă, urcuş, suferinţă multă, surorile
mele, neprihănire, sărăcie, dragoste, lacrimi, foame şi goliciune, ce isprăvi,
Doamne, trebuie să săvârşească biata omidă până să ajungă fluture! Iar
Satana a pus peste tot capcane, să cădem în ele. Dacă vă aplecaţi să
mirosiţi o floare, îl veţi găsi; dacă ridicaţi o piatră, este ascuns acolo şi
aşteaptă; dacă vedeţi un migdal înflorit, stă printre ramurile lui şi pândeşte,
în apa pe care o bem, în pâinea pe care o mâncăm, în aşternutul pe care ne
întindem să dormim, peste tot, peste tot, surorile mele, Satana, ascuns,
2096
aşteaptă. Ce aşteaptă? Să obosească sufletul o clipă, să picotească, să nu
mai stea strajă neadormită, ca să ne piardă, să ne rostogolească în iad.
Surorile mele, la voi, mult mai mult decât la bărbaţi, la voi mă gândesc şi
de voi mi-e milă, pentru că sunteţi femei, inima voastră nu se face uşor
piatră; priviţi lumea şi vă place; florile, copiii, bărbatul, veşmintele de
mătase, penele care-ţi iau ochii, cerceii; Doamne, ce capcane, şi câte femei
pot să se izbăvească?
Rugaţi-vă dimineaţa şi seara, surorile mele, pentru toate femeile care se
fardează şi se împodobesc şi râd pe pământ. Împreună cu voi sus, în cer, se
roagă pentru ele şi Fecioara Maria. Nu auziţi noaptea, deasupra capetelor
voastre, o tăcere adâncă dumnezeiască, iar în tăcere, ca frunzele foşnitoare
de plop, nevăzute buze rugându-se şi implorând? Este Fecioara Maria, care
se roagă pentru femei.
Şi aveţi grijă, surorile mele, nu spuneţi: „Noi ne-am retras în mănăstire,
am scăpat de lume, mergem în cer!“ Capcană este gândul acesta, surorile
mele, capcană a Satanei. Ascultaţi cuvântul pe care o să vi-l spun: jur, toţi
suntem una! O femeie de-şi vopseşte buzele la capătul lumii, umple de
vopseaua neruşinată şi buzele voastre! Ce înseamnă rai? Fericire
desăvârşită. Şi cum poţi să fii cu desăvârşire fericit, când, aplecându-te din
rai, vezi pe fraţii şi surorile tale că sunt ispitiţi spre iad? Cum poate,
surorile mele, să existe rai, de vreme ce există iad? De aceea, aşadar, spun,
şi s-aveţi asta mereu în minte: sau toţi împreună o să ne mântuim, sau toţi
împreună vom fi pierduţi. La marginile pământului unul singur de este
omorât, tu eşti omorât; la marginile pământului unul singur de este
mântuit, tu eşti mântuit.
Ascultam cuvintele lui Francisc şi inima-mi bătea uimită. Prima oară îl
auzeam îmbrăţişând cu atâta dragoste îmbelşugată lumea. Inima i se-
ncinsese în atmosfera aceea femeiască. Privindu-le pe surori, mila prinsese
aripi în el şi acoperise lumea întreagă.
Surorile îngenuncheaseră acum toate, se apropiară încet-încet şi îl
înconjurară pe Francisc; îl priveau fermecate, şi feţele lor străluceau ca şi
cum ar fi căzut soarele peste ele.
Francisc simţi răsuflarea lor caldă, deschise iarăşi gura şi vorbi:

2097
 — Vă văd în jurul meu, surorile mele, şi inima mi se lărgeşte; vrea să
intre toţi în ea, buni şi răi, să nu mai existe plânset nici în lumea asta, nici
în cealaltă. Doamne, un gând răzvrătit îmi urcă din inimă pe buze; lasă-mă
să-l spun acestor surori ale mele; inima lor e femeie, plină de dragoste şi de
milă, vor înţelege. Ascultaţi, surorile mele. În ceasul acesta, iartă-mă,
Doamne!, chiar şi de Satana mi-e milă; nu există creatură mai nefericită
decât el, pentru că odată a fost cu Dumnezeu, iar acum s-a despărţit, L-a
tăgăduit şi, nemângâiat, cutreieră prin văzduh; nemângâiat, pentru că
Dumnezeu nu i-a luat memoria, îşi aminteşte de dulceaţa raiului, şi cum să
se mângâie? Şi pentru Satana trebuie să ne rugăm, surorile mele, să dea
harul lui Dumnezeu să se milostivească de el şi să-l ierte, să se întoarcă şi
să stea iarăşi cu arhanghelii.
Dragoste, dragoste, aceasta este, binecuvântată fie, soarta femeii. O
fiară urâtă, sângeroasă este Satana, dar dacă îl săruţi pe gură se face din
nou arhanghel. Asta e dragostea desăvârşită, surorile mele. Cum sărutăm
leproşii? La fel dragostea desăvârşită să-l sărute şi pe Satana, ca să-şi
regăsească chipul lui strălucitor! Dragoste!… Dragoste!…
Suspinele înăbuşiră glasul lui Francisc; îşi aplecă faţa-n palme şi începu
să plângă.
Femeile începură şi ele să plângă, iar prima, Clara. Se iscă plânset în
toată mănăstirea; Francisc auzi şi ridică ochii, tulburat.
— Surorile mele, spuse întinzând mâinile, iertaţi-mă. Nu voiam să vă
fac să plângeţi; n-am venit să vă vorbesc despre iad; numai despre rai, să
ne mângâiem. Viaţa e grea, şi dacă n-ar fi sora moartea să ne deschidă
poarta să plecăm, ce temniţă de neîndurat, Doamne, ar fi pământul acesta!
Ce temniţă de neîndurat ar fi trupul ăsta al nostru! Dar acum, ce bucurie, ce
speranţă de negrăit, nu speranţă, încredinţare! Şi-a pus pe cap o cunună de
flori de lămâi şi a pornit peste stâncile şi prăpăstiile pământului sufletul22,
şi strigă: „Bărbatul meu iubit, bărbatul meu iubit, Doamne!“
Unei surori îi veni să leşine, deschiseră fereastra care dădea spre curte şi
aerul se umplu de mireasmă de crini şi de trandafiri. Iar Clara se îmbărbătă
şi atinse genunchiul lui Francisc.
— Părinte Francisc, spuse încet, când te văd, mi se pare că Adam n-a
păcătuit niciodată.
2098
 — Şi mie, soră Clara, răspunse Francisc atingând uşor acoperământul ei
alb, când te văd mi se pare că Eva n-a păcătuit niciodată.
Mult timp n-a mai vorbit nimeni şi tăcerea aceea era tare dulce, revărsa
milă, de parcă Francisc ar fi vorbit încă, iar toate surorile ar fi ascultat
cuvintele lui de nespus şi plânsetul n-ar fi încetat. Li se păru că Francisc le
vorbea încă despre soarta femeii, despre dragoste, despre sărutul care-l face
pe Satana arhanghel. Atunci pentru prima oară am simţit ce mare har al lui
Dumnezeu şi ce răspundere este să fii femeie.
Pe neaşteptate, în acea sfântă tăcere, poarta mănăstirii se auzi
zgâlţâindu-se şi deschizându-se cu forţă, şi înăuntru au năvălit fraţii de la
Porziuncola, speriaţi.
Clara sări de la locul ei:
— Ce-aţi păţit, fraţii mei? De ce forţaţi poarta mănăstirii?
Iar Cedro zise, ştergându-şi năduşeala de pe frunte:
— Soră Clara, să mă ierţi, dar am văzut din Porziuncola mănăstirea ta
arzând, flăcările urcau până la cer. „Incendiu! Incendiu!“ au strigat toţi.
Incendiu, soră Clara!
Iar Clara zâmbi:
— Nu a fost incendiu, fraţii mei, nu erau flăcări, vorbea părintele
Francisc.
Francisc se ridică – soarele cobora de-acum să asfinţească – îşi luă
rămas-bun de la Clara şi de la celelalte surori, puse iarăşi mâna pe capul
fiecăreia şi le binecuvântă.
— Mare bine ne-ai făcut, părinte Francisc, spuse Clara, ai mângâiat
inima nemângâiată a femeii. Ce putem să facem pentru tine?
— Într-adevăr, sora mea, am să vă cer o favoare; o mare favoare.
— Porunceşte, părinte Francisc! strigară toate.
— Să porniţi să cerşiţi de la fiecare sărac câte un petic, iar cu peticele pe
care le veţi aduna să-mi coaseţi o rasă. Această favoare vă cer.
Clara îi sărută mâna.
— De ce nu-mi ceri viaţa mea, să ţi-o dau, părinte Francisc? Duminica
următoare, dacă vrea Dumnezeu, o să-ţi trimitem prin părintele Silvestro
rasa aceasta pe care o doreşti.

2099
 Francisc porni înainte, cu genunchii tari, iar în urmă mergeam noi toţi,
vorbind bucuroşi despre minune. În spate, la poarta mănăstirii, Clara şi
surorile priveau şi-şi ştergeau lacrimile.
Toată ziua următoare Francisc n-a vorbit. Se ghemuise, din zori, în faţa
colibei şi se încălzea la soare; ziua era caldă, sufla şi o adiere răcoroasă,
din când în când trecea câte un frate să ducă apă, să taie lemne, să adune
ierburi; o mierlă trecea şi ea, şuiera de două-trei ori şi dispărea.
Francisc nu putea să vadă bine, dar pleca urechea şi asculta cu atenţie
lumea. Faţa lui era atât de adâncită în extaz, încât toată ziua n-am îndrăznit
să mă apropii de el. Către asfinţit flacăra se potolise, m-am dus şi m-am
aşezat alături de el pe prag.
Întinse mâna şi mă văzu:
— Frate Leo, ce minune mai e şi asta! Din ziua în care vederea mi-a
slăbit, ce vuiet preadulce, ce zumzet prin copaci, ce roi de albine în aer!
Tăcu, iar peste puţin:
— Din ziua în care vederea mi-a slăbit, le văd, frate Leo, pe cele
nevăzute. S-a deschis ochiul dinăuntru, frate Leo, şi astăzi, toată ziua,
cercurile vederii s-au lărgit în jurul ochiului acestuia. La început, de aici de
pe prag, unde m-am ghemuit, vedeam limpede Porziuncola şi pe fraţi
vorbind, rugându-se şi pe părintele Silvestro, care plecase capul, departe de
fraţi, şi plângea. Iar apoi cercul se lărgea, vedeam Assisi, turnurile lui,
clopotniţele, casele, străduţele cu oamenii, pragurile cu fetele care şedeau
şi brodau şi pe mama mea, care, îngenuncheată în dosul ferestrei,
plângea… Iar apoi spaţiul luminos s-a lărgit şi mai mult, şi am văzut
Roma; drumurile largi, nobilii parfumaţi, doamnele fardate şi pe papa
rezemându-şi capul său venerabil în palmă şi gândindu-se la creştinătate;
iar pe malul râului, îmbrăcat în alb, pe călugărul acela sălbatic aprinzând
focuri în mintea lui, să-i ardă pe eretici şi pe necredincioşi… Şi-apoi, mai
departe încă, am văzut marea albastră şi insulele albe şi Creta cea sălbatică
şi Africa; şi pe sultanul care, călare pe calul său, alerga, alerga, şi aleargă
încă, să scape de crucea care-l urmăreşte… Iar apoi, frate Leo, lumină
multă, stele mari, cerul cu şapte caturi, şi sfinţi, arhangheli, îngeri,
heruvimi, serafimi, şi într-o clipită vederea mi s-a înceţoşat, am orbit, şi mi
2100
s-a părut, frate Leo, că am leşinat; ajunsesem, adică, mai aproape de
Dumnezeu decât permite el.
Nu i-am răspuns; mă bucuram doar că, prin viziuni, sufletul său,
călătorind pe pământ şi prin cer, uita suferinţele; pentru că toată ziua
rănile-i curgeau şi-i picura sângele prin barbă, iar jos, pământul se făcuse
noroi; dar el, foarte departe de trupul său, nu mai simţea durerea. Mult timp
tăcu; iar peste puţin:
— Frate Leo, îmi spuse, cântărindu-şi cu atenţie cuvintele, frate Leo,
trupul omului este Chivotul Legământului, iar în el călătoreşte Dumnezeu.
Se însera de-acum; din toţi copacii se auzea ciripit; primele glasuri ale
nopţii începură, greierii şi lăcustele; doi lilieci zburau uşor prin faţa
noastră, şi o clipă unul din ei fu cât pe-aci să se încurce în părul lui
Francisc.
— Ce este? mă întrebă, scuturând capul. Vreo zburătoare mi-a atins
părul.
— O păcătoasă pasăre de noapte, frate Francisc, i-am răspuns,
blestemată fie!
— Fiecare vietate îşi are povestea ei, frate Leo, nu le vorbi de rău. Când
o să cunoşti povestea fiecărui om, a fiecărui animal, a fiecărei păsări, frate
Leo, o să le iubeşti. Ştii povestea liliacului?
— O să mi-o spui tu, frate Francisc.
— Ascultă, atunci: liliacul a fost la început şoarece şi locuia sub
temeliile unei biserici; într-o noapte a ieşit din gaura lui, s-a urcat pe Sfânta
Masă şi a mâncat o bucată de anafură; şi cum mânca, i-au răsărit pe spate
aripi. Şi acesta s-a făcut fratele liliac.
Liliacul trecu din nou pe dinaintea noastră, vânând ţânţarii de noapte.
Am ridicat mâna:
— Iartă-mă, frate liliac, am zis. Nu ştiam că aripile tale sunt făcute din
sfânta anafură.
Francisc îşi pusese acum mâna pâlnie la ureche şi asculta cu atenţie râul
care curgea jos în vale.
— Ascultă, frate Leo, râul jos în vâlcea cum cântă şi el şi se grăbeşte şi
aleargă să se ducă să se piardă în mare. La fel se grăbeşte şi sufletul nostru
şi aleargă să se ducă să se piardă în cer. Când, când o s-ajungă, Doamne?
2101
 — Nu te grăbi, frate Francisc, nu te grăbi. Încă e nevoie de tine pe
pământ. Ai văzut ieri ce bine le-ai făcut surorilor de la mănăstirea Sfântul
Damian? Toate s-au pus pe plâns de prea marea bucurie pe care le-ai adus-
o.
Francisc oftă.
— Ce-au fost cele ce-am spus la mănăstirea sorei Clara? Doamne, iartă-
mă, mă îmbătasem.
— De ce, pentru că ţi-a fost milă de Satana, frate Francisc? Pentru că l-
ai implorat pe Dumnezeu să-l ierte?
— Nu, nu, zise Francisc, şi glasul său era numai sfâşiere. Nu, nu! Ci
pentru că între femei inima mea s-a tulburat. Doamne, de ce să fie trupul
atât de puternic? Atât de tare? Biciuieşte-l, nu-i da să mănânce, nu-l lăsa să
doarmă, afundă-l în zăpadă să îngheţe, fă-l o lopată de lut – şi el,
neîmblânzit, neîngenuncheat, ţine sus flamura roşie şi strigă!
Francisc luă foc. Se ridică.
— Frate Leo, scoală-te. În numele sfintei ascultări, ceea ce-ţi spun îţi
poruncesc să repeţi şi tu, întocmai precum îţi spun eu, fără să schimbi un
cuvânt. O s-o faci?
— Frate Francisc, am jurat ca niciodată să nu-ţi nesocotesc porunca.
Porunceşte-mi.
— Încep atunci. Eu o să spun: „Vai ţie, Francisc, ai făcut atâtea păcate
în viaţa ta, că nu scapi! O să mergi în fundul iadului!“ Iar tu o să răspunzi:
„Într-adevăr, într-adevăr, ai făcut atâtea păcate în viaţa ta, Francisc, că nu
scapi, o să mergi în fundul iadului!“ Eşti gata?
— Gata, frate Francisc.
— Spune, aşadar.
— Ferice de tine, frate Francisc, ai făcut atâtea lucruri bune în viaţa ta,
că o să mergi să te aşezi în vârful raiului!
Francisc mă privi uimit.
— De ce nu mă asculţi, frate Leo? N-ai auzit ce-am spus? Ce-s
cuvintele astea pe care le rosteşti? În numele sfintei ascultări, îţi poruncesc
să repeţi cuvintele pe care ţi le-am spus eu.
— Cu bucurie, frate Francisc, mă supun.

2102
 — Aşadar, eu o să spun: „Ticălosule Francisc, ai neruşinarea să te rogi
lui Dumnezeu să te miluiască, după atâtea păcate câte ai făcut în viaţa ta?
Nu, nu, blestematule, Dumnezeu o să te arunce în iad!“ Şi-acum tu, frate
Leo, ascultă ce-o să-mi zici, ascultă bine: „Da, da, blestematule Francisc,
Dumnezeu o să te arunce în iad!“ Spune!
— Nu, nu, fericite Francisc, mult mai mare e mila lui Dumnezeu decât
păcatele tale. Toate îţi vor fi iertate, frate Francisc, şi o să intri în rai.
Francisc se mânie acum; mă apucă de umăr şi mă zgâlţâi:
— Cum îndrăzneşti, frate Leo, să mergi împotriva voii mele? La ce
spun eu, tu răspunzi de-a-ndoaselea. Pentru ultima oară, în numele sfintei
ascultări, îţi poruncesc!
— Cu bucurie, frate Francisc, ce-ai spus tu o să repet şi eu, îţi jur,
întocmai, fără să schimb un cuvânt.
Francisc începu să se bată în piept şi din ochi îi ţâşniră lacrimi. Se bătea,
plângea şi vorbea.
— Ticălosule Francisc, blestematule, nu există mântuire pentru tine! Nu
există milă pentru tine! Iadul şi-a deschis gura să te înghită.
— Frate Francisc, am strigat eu, şi mă podidiră şi pe mine lacrimile,
sfinte, mare mucenic Francisc, preamilostiv este Dumnezeu, şi cele trei
mari sfinte, Sărăcia, Dragostea, Neprihănirea, stau în pragul de aur al
raiului şi te aşteaptă. Iar sfânta Neprihănire ţine o cunună de spini în mână.
Francisc se făcu grămadă la picioarele mele. M-am speriat şi m-am
rostogolit şi eu împreună cu el.
— Frate Francisc, de ce-mi îmbrăţişezi genunchii?
— Frate Leo, îmi răspunse el, şi-i curgeau lacrimile, de ce mă chinui tu,
de ce mi te-mpotriveşti?
— Frate Francisc, îţi sărut mâinile, iartă-mă, nu sunt vinovat. În clipa în
care deschid gura să repet ce-mi porunceşti, fără să vreau, îţi jur, nu ştiu
cum, limba mea o ia razna. Aud un glas înlăuntrul meu, mai puternic decât
glasul tău, frate Francisc, şi ce-mi spune el îţi spun şi eu. Poate e glasul lui
Dumnezeu, frate.
— Poate e glasul Satanei, se-mpotrivi Francisc! Vrea să-mi adoarmă
sufletul, să mă lase nepăzit, să intre înăuntru. Dar n-o să-l las!
Se ridică, îşi descinse sfoara înnodată şi mi-o aruncă.
2103
 — Frate Leo, ia sfoara şi loveşte-mă, ascultă, loveşte-mă până iese
sânge!
Spuse, se dezbrăcă şi-i rămase trupul gol, iar mie mi se făcu milă de el
văzându-l. Ce să lovesc? Oase, înfăşurate într-o piele albastră-vineţie de la
multele bătăi şi de la rănile cicatrizate.
— Frate Francisc, am strigat eu, nu ţi-e milă de mine? Cum pot să ridic
eu mâna asupra ta?
Dar Francisc nu se mai stăpâni; se înfurie:
— Frate Leo, s-o ştii: dacă nu faci ce-ţi poruncesc, o să plec, ne
despărţim! Da, pe cerul care este deasupra noastră, o să ne despărţim!
Îmi întoarse spatele:
— Rămâi sănătos!
M-am speriat şi am înţeles, era hotărât, avea s-o facă. Mi-am dezgolit şi
eu trupul.
— Frate Francisc, o să-ţi dau ţie una, iar mie o să-mi dau două. Te rog,
frate, nu-mi refuza favoarea asta!
Nu răspunse. Aplecă spinarea, iar eu am început să-l lovesc cu sfoara,
apoi să mă lovesc şi pe mine. La început îl loveam pe Francisc uşor, dar el
se mânia: „Mai tare, mai tare! striga. Ţi-e milă de trupul desfrânat?“
Loveam şi eu mai tare, una lui Francisc, două mie, şi cu cât loveam, fără să
vreau, îmi creştea mânia; mă cuprindea o beţie ciudată, loveam şi, cu cât
loveam, cineva înlăuntrul meu se bucura. Scoteam strigăte sălbatice,
voioase, ca şi cum aş fi biciuit un animal care-mi făcuse o pagubă şi-acum
căzuse în mâinile mele şi-mi vărsam năduful. Sfoara se înroşise de sângele
lui Francisc şi al meu, dar eu tot nu mă opream din lovituri, loveam fără
milă!
— E de-ajuns, frate Leo! spuse Francisc, şi se liniştise cu desăvârşire
acum.
M-am făcut că nu aud; luasem avânt, îmi loveam cu turbare trupul, nu
mă mai săturam. Mă clătinam şi mă răsuceam de durere, dansam; făcusem
multe în viaţa mea şi-acum mi se părea că le plăteam şi mă uşuram. Îţi
aminteşti de femeia pe care ai alergat-o prin răchită, şi ţi-a scăpat? Îţi
aminteşti de pâinea pe care ai furat-o dintr-un cuptor? Na! Na!

2104
Mincinosule, răzvrătitule, mănâncă, desfrânatule, îmbată-te! Na! Na! Mă
loveam şi mă bucuram şi mă uşuram.
— E de-ajuns! porunci din nou Francisc, îmi smulse sfoara însângerată
din mâini şi se încinse cu ea. E de-ajuns, frate Leo, să ne rămână putere şi
să-ncepem din nou mâine-dimineaţă.
M-am rostogolit la pământ, secătuit de puteri.
— Frate Francisc, am spus eu, tare m-am bucurat!
— Nu te-ai bucurat, îmi răspunse, ai suferit. E totuna.
Am intrat în colibă, am aprins focul şi m-am cuibărit lângă vatră.
Imediat m-a luat somnul; şi am văzut în somn cum ţineam în braţe un
purceluş fript şi sugeam sosul.
Într-o zi, dis-de-dimineaţă, au venit pe la noi fraţii Bernardo şi Pietro, au
sărutat mâna lui Francisc şi s-au aşezat la dreapta şi la stânga lui; era frig
afară, focul era aprins, tustrei îşi întorseseră faţa spre el şi tăceau; din când
în când Francisc întindea mâinile şi îl atingea la dreapta pe Bernardo, la
stânga pe Pietro, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că erau încă aproape de
el; iar apoi îşi împreuna iarăşi mâinile, de parcă s-ar fi rugat, şi faţa lui
strălucea mulţumită. Stăteam în spate, într-un colţ, şi-i priveam; îmi păreau
ca trei vechi luptători, care se întâlniseră după ani mulţi, şi era frig,
aprinseseră un foc şi se încălzeau. Plecam urechea să ascult ce aveau să
spună, dar nici unul nu deschidea gura; şi totuşi, simţeai că între ei aerul se
mişca şi cuvinte nerostite treceau dintr-o gură în alta; fără-ndoială, aşa vor
vorbi în cer îngerii. Cât timp a trecut? Câte ceasuri? Îmi părea că timpul nu
se clintise; o oră şi un veac aveau aceeaşi durată; la fel va fi, neclintită,
tăcută, nemurirea.
Focul se stinsese, soarele urcase de o suliţă pe cer, fraţii Bernardo şi
Pietro se ridicară, se aplecară şi sărutară genunchii, mâna şi umerii lui
Francisc; acesta începu să plângă; plângeau amândoi fraţii. Se îmbrăţişară
tustrei, rămaseră aşa, nemişcaţi, mul timp, şi încet, fără să rostească un
cuvânt, se despărţiră; cei doi fraţi porniră către uşă, păşiră pragul şi se
pierdură printre copaci.
Am rămas iar singuri cu Francisc; m-am aşezat alături de el şi abia
aşteptam să-i spun câteva cuvinte.
2105
 — De ce n-aţi vorbit, frate Francisc? l-am întrebat. Nu v-aţi văzut de
foarte mult timp, n-aţi avut nimic să vă spuneţi?
— Dar cum, frate Leo? răspunse Francisc, uimit. Am vorbit. Tot timpul
am vorbit, ne-am spus totul; iar când n-am mai avut nimic să ne spunem,
ne-am despărţit.
— N-am auzit nimic, frate Francisc.
Iar el zâmbi:
— Cu care urechi ascultai tu atent, frate Leo? Nu trebuia s-asculţi cu
acestea de lut care se ridică în dreapta şi-n stânga la tâmple. Trebuia s-
asculţi cu celelalte, cu cele dinăuntru.
Îmi mângâie umărul.
— Avem adică, zise el, urechi înăuntru şi ochi înăuntru şi limbă
înăuntru; nu de lut, ci de foc. Cu acestea să asculţi, să priveşti şi să
vorbeşti, frate Leo!
În ziua aceea, duminică, dis-de-dimineaţă, părintele Silvestro îi aduse
rasa pe care i-o cususeră surorile din mii de petice pe care le-au cerşit de la
săraci; fiecare sărac îi dăduse câte un petic, în chip de dar, soţului Sărăciei.
Francisc o luă în braţe, sărută unul câte unul peticele foarte murdare şi o
binecuvântă pe sfânta Sărăcie, soaţa lui.
— Bogat este cel care nu doreşte bogăţia; sărac este bogatul care
doreşte şi alte bogăţii. Slavă Ţie, Doamne, sunt cel mai bogat rege al lumii,
frate Leo, iar această rasă este mantia mea regală.
— Să fii sănătos, frate Francisc, am zis eu, este darul de nuntă pe care
ţi-l trimite soaţa ta, Sărăcia.
Îmbrăcă noua rasă, se bucura şi-o admira; negre, albastre, verzi, în
nenumărate culori erau peticele, şi, în timp ce mergea şi rasa i se umfla,
Francisc semăna c-o ciudată pasăre pestriţă, care a împrumutat câte o pană
de la toate păsările văzduhului.
— Frate Leo, îmi spuse, mi-e dor să-i văd pe fraţi, mi-e dor să mă vadă
şi fraţii pe mine. Se poate să fie încă la liturghie, hai să liturghisim şi noi cu
ei. Să mergem.
În zilele acelea ochii i se înzdrăveniseră şi genunchii i se mai întăriseră.
Mergea înainte, dădea la o parte ramurile, iar eu îl urmam mulţumit.

2106
„Francisc e ca un copil, mă gândeam; cum face şi copilul, de aceea îl
iubesc, se duce acum să le-arate fraţilor noua lui rasă!“
Vremea era noroasă, o picătură caldă de ploaie îmi căzu pe buze; iar
Francisc săltă capul, privi cerul şi întinse mâna, ca şi cum ar fi cerşit şi el o
picătură. Se întoarse către mine.
— Ce înseamnă bucuria asta pe care o simt, frate Leo? zise el. De parcă
aş fi îmbrăcat sărăcia întregii lumi; de parcă-i port pe umeri pe săracii
întregii lumi şi merg. Unde merg? Unde-i duc? Să dea Dumnezeu să-i duc
în cer! Într-adevăr, într-adevăr, sărăcia noastră se potriveşte, frate Leo,
precum o panglică roşie de mătase în părul unei copiliţe!
Se auzi între copaci glasul tunător al lui Elias; ţinea o cuvântare.
Francisc se opri, şovăind, de parcă ar fi vrut să se întoarcă.
— Fratele Elias vorbeşte, spuse încet. S-a sfârşit liturghia, le tâlcuieşte
Evanghelia.
— O să le tâlcuiască după cum vrea el cuvintele lui Cristos, am răspuns
cu răutate.
Pe fratele acesta nu-l înghiţeam, nu-l numeam în sinea mea Elias, îl
numeam Iuda, Doamne, iartă-mă.
Francisc se întoarse şi mă privi cu asprime.
— Frate Leo, îmi zise, şapte caturi are pământul, şapte caturi cerul, şi
nu-L încap pe Dumnezeu, dar inima omului îl încape. Ai grijă, aşadar, frate
Leo, să nu răneşti inima omului, pentru că se poate să-L răneşti pe
Dumnezeu.
Spuse, şi merse înainte cu capul plecat.
Porziuncola, plină de fraţi, vuia ca un stup de albine, iar Elias, drept în
mijloc, pe un scaun, ţinea în mână înaltul toiag păstoresc şi le vorbea.
Niciodată n-am văzut un om atât de stăruitor şi nesătul, care să arunce atâta
forţă din tot trupul său, cât acesta, Elias. Poate numai pe tatăl lui Francisc,
sior Bernardone.
Francisc intră, câţiva se întoarseră şi-l văzură, dar nu se mişcară; alţii îi
priviră rasa şi râseră; iar Elias îl zări, dar nu se duse să-i spună bun venit.
Francisc merse lipit de perete, se înghesui într-un colţ, lăsă capul în jos şi
ascultă. Elias vorbea despre noua Regulă, pe care de-acum încolo trebuiau
2107
s-o urmeze fraţii. Toate zilele acelea, o ştiam de la părintele Silvestro, Elias
lucrase zi şi noapte la acea nouă Regulă; cea veche nu-i plăcea, i se părea
prea simplă, prea strâmtă, nu-l încăpea.
— Vremurile s-au schimbat, striga el, lumea s-a schimbat, s-a schimbat
împreună cu noi şi faţa cerului şi a pământului. Vechile adevăruri au ajuns
minciuni, vechile virtuţi, scutece care înfăşau şi ocroteau ordinul când era
prunc. Dar acum a crescut, e mare nevoie să-l desfăşăm din vechile
scutece, să răsufle liber. Aceste noi adevăruri, noile virtuţi, vi le aduce,
fraţii mei, Regula cea nouă.
Elias ridică toiagul păstoresc şi aruncă o privire iute, fulgerătoare spre
Francisc.
— Cine nu este de acord, strigă el, să plece! Disciplina este cea mai
neînduplecată virtute a noastră. Două păreri în ordinul nostru nu încap.
Suntem armată disciplinată şi luptăm, nu răzvrătiţi, iar această Regulă e
comandantul nostru, spuse, şi desfăşură un sul mare, plin de litere negre şi
roşii.
— V-am lămurit fiecare poruncă a ei, anume ce înseamnă pentru noi,
de-acum încolo, Sărăcie, Dragoste, Neprihănire, Ascultare. Ridicaţi
mâinile şi strigaţi: Vrednic! Vrednic!
Toţi ridicară mâinile şi strigară: Vrednic! Vrednic! Numai Francisc şi cu
mine am rămas cu mâinile încrucişate.
Se auzi iarăşi glasul tunător al lui Elias:
— Ferice de acela, fie că este frate, fie că este ucenic, care merge şi
înaintează în ritmul lumii. Vai – aruncă din nou o privire fulgerătoare spre
Francisc –, vai celui ce rămâne prea mult în urmă!
Triumfător, se întoarse spre umilul frate care se înghesuise în colţ şi
asculta şi nu vorbea.
— Frate Francisc, zise el, bine-ai venit! De ce clatini din cap, nu eşti de
acord? Ai de spus ceva împotrivă?
— Fraţii mei, răspunse Francisc întinzând mâinile, copiii mei, frate
Elias, numai acest lucru, iartă-mă, am de spus, şi-l spun: există atâţia şi
atâţia oameni în vremurile noastre care vânează bogăţiile, puterea,
învăţătura, încât eu îl numesc fericit pe sărac, pe umil, pe neînvăţat!
Elias râse în hohote, batjocoritor.
2108
 — Frate Francisc, zise el, să mă ierţi şi tu pe mine că-ţi spun: să meargă
în acord cu timpul în care trăieşte, asta este datoria omului viu!
— Să meargă împotriva timpului în care trăieşte, răspunse Francisc, asta
este datoria omului liber! Pe mine m-a luat Dumnezeu de mână şi mi-a
spus: „Francisc, analfabetule, prostule, desculţule, pune-te în frunte,
călăuzeşte oile pe care ţi le-am încredinţat, porneşte pe cărarea aceasta şi-o
să Mă găseşti!“ Cărarea aceasta se numeşte Smerenie, frate Elias.
— Dacă tot vorbeşti aşa în parabole, frate Francisc, uite, m-a luat şi pe
mine de mână Dumnezeu, mi-a arătat un drum larg şi mi-a spus: „Ia-o pe
drumul ăsta şi Mă vei găsi!“ Drumul acesta, frate Francisc, se numeşte
Luptă.
Dar Francisc clătină din cap şi se împotrivi:
— Mă tem, frate Elias, spuse cu glas puternic şi deznădăjduit, mă tem
că abaţi oile lui Cristos. Drumul de care spui nu se numeşte Luptă, se
numeşte Bunăstare. Nici un drum larg nu duce la Dumnezeu, numai
cărările strâmte călăuzesc spre casa Lui, frate Elias, în rai; drumul larg este
drumul Satanei. Acum văd, Dumnezeu m-a trimis în dimineaţa asta la
adunarea aceasta a voastră ca să strig: Opriţi-vă, nu înaintaţi, întoarceţi-vă,
fraţii mei, înapoi la cărarea cea veche, cea strâmtă!
— Soarele nu se întoarce, frate Francisc, strigă Elias, râul nu se
întoarce, sufletul omului nu se întoarce, urmează avântul lui Dumnezeu!
Nu-l ascultaţi, fraţii mei. Ne aplecăm, îţi sărutăm mâinile, frate Francisc, şi
mergem mai departe. Rămâi sănătos!
— Rămâi sănătos, frate Francisc, se auziră de peste tot glasuri, rămâi
sănătos!
Francisc îşi ridică mâneca rasei, să-şi şteargă lacrimile.
— Nu mai ai nimic altceva de spus, frate Francisc? făcu Elias.
— Nimic, nimic… răspunse acela.
Şi izbucni în plâns; încet, fără larmă, se grămădi la pământ. Iar eu m-am
aplecat să-l ridic.
— Lasă-mă, frate Leo, plânse el încet, lasă-mă. Nu vezi? S-a sfârşit!
Câţiva fraţi îl înconjurară cu milă: Sabatino, Cedro, Pacifico, Rufino;
ceilalţi vechi tovarăşi de luptă ai noştri plecaseră cu părintele Silvestro, să

2109
nu-l asculte pe Elias; ajunseseră răzvrătiţi cei care rămâneau credincioşi
vechii Reguli.
Elias se apropie şi desfăşură sulul înaintea ochilor lui Francisc; în spate,
tânărul ucenic Antonio ţinea în mână o călimară şi o pană de scris. Elias se
aplecă:
— Frate Francisc, zise el, iată noua Regulă, pune-ţi pecetea, nu te
împotrivi. Câţiva fraţi s-au împrăştiat răzvrătiţi, intră dezbinarea în ordinul
nostru, pune-ţi pecetea, să ne înţelegem toţi!
Sleit de puteri, deznădăjduit, se auzi glasul lui Francisc.
— Morţii n-au pecete, frate Elias. Rămâi sănătos! spuse şi dădu la o
parte sulul pe care i-l scutura Elias pe dinaintea ochilor.
L-am ridicat pe Francisc de jos, l-am luat de mână şi am pornit pe
cărare. N-avea putere să calce, îl ridicam, dar tot mereu îndoia genunchii şi
cădea. L-am luat în braţe, era o boccea de zdrenţe, uşoară; când am ajuns la
colibă, leşinase; l-am întins pe rogojină, l-am stropit cu apă şi după ceva
vreme şi-a revenit. Mă privi cu o durere de negrăit, închise ochii şi, mi se
păru, leşină iarăşi.
Patru zile şi nopţi nu deschise gura să mănânce, nici să vorbească; se
stingea, se topea ca ceara. În a cincea zi, dimineaţa, când m-am trezit, l-am
văzut şi m-am îngrozit; capul său ajunsese craniu, obrajii, buzele, tâmplele
i se afundaseră; nişte oase doar mai erau cele cinci degete de la fiecare
mână.
— Frate Francisc, i-am strigat, apropiindu-mi buzele de urechea lui,
frate Francisc!
Dar nu auzi.
— Iubite Francisc, i-am strigat din nou, tatăl meu!
Nu se mişcă. L-am luat în braţe; un sac gol era rasa lui, iar picioarele i
se iviră ca două beţe.
L-am lăsat şi-am alergat la Porziuncola.
— Dacă credeţi în Dumnezeu, am strigat eu, fratele Francisc moare,
ajutor!
Elias săltă capul din pergamentul pe care scria.
— Moare? zise el.

2110
 — De patru zile şi nopţi n-a pus nimic în gură, nici pâine, nici apă. Iar
astăzi nu mai are putere nici să răsufle. Veniţi să-l salvăm!
— Cum putem noi să-l salvăm? spuse Elias, lăsând pana cu care scria.
Dacă Dumnezeu a hotărât să-l ia, noi nu trebuie să ne împotrivim, şi nici
nu putem.
— Puteţi! am strigat eu deznădăjduit. Se duce la moarte şi vrea să
moară pentru că ai scris, frate Elias, o Regulă nouă şi-ai ieşit de pe calea pe
care a aşternut-o el. De-atunci i s-a înfipt în inimă un cuţit şi vrea să moară,
iar tu, tu, frate Elias, ţi-o spun în faţa tuturor fraţilor, o să-i porţi păcatul!
— Şi ce vrei să fac? zise Elias enervat şi se ridică. Spune!
— Să iei Regula pe care ai scris-o şi să mergi s-o faci bucăţi înaintea lui
Francisc. Asta vrea, asta aşteaptă ca să se întoarcă la viaţă. În faţa tuturor
fraţilor ţi-o spun: Dacă nu faci asta, o să moară tatăl nostru Francisc, iar tu
vei fi ucigaşul!
În jurul meu se adunară cinci-şase fraţi, îşi pironiră ochii pe Elias şi
aşteptau; simţeam că toţi acei fraţi erau cu mine şi am început să strig şi
mai tare.
— Bine, spuse Elias, înşfăcând sulul, nu mai striga!
Îşi puse sandalele şi luă toiagul de păstor.
— Să mergem, zise el, plictisit.
Se întoarse către fraţi:
— Fraţilor, nimeni să nu se apropie de masa unde scriu. Antonio, ai
grijă.
Tânărul ucenic se duse lângă el.
— Frate Elias, spuse cu glas încet, să nu fie auzit, însă eu l-am auzit.
Frate Elias, ce te duci să faci? O să rupi Regula noastră?
Elias îl privi cu dragoste şi zâmbi.
— Nu-ţi face griji, copile, zise el, ştiu ce fac.
Când am ajuns la colibă şi ne-am aplecat peste rogojina unde zăcea
întins Francisc şi i-am ridicat rasa, am sărit amândoi cu groază; acesta nu
mai era trup de om, era un şirag de oase şi la capăt un craniu. Ochii i se
înfundaseră în orbite; nu-i mai rămăseseră pe faţă decât mustaţa, barba şi
sprâncenele, toate, pline de sânge.
Mi-am întărit inima şi m-am aplecat la urechea lui.
2111
 — Frate Francisc, i-am strigat, a venit fratele Elias, auzi? A venit să
rupă noua Regulă. Deschide ochii, frate Francisc, deschide ochii să vezi!
Se mişcă puţin şi scoase un sunet subţire, dar ţinea pleoapele închise.
Atunci se aplecă şi Elias.
— Frate Francisc, sunt eu, Elias, deschide ochii să vezi. Auzi? O să rup
Regula, să ţi se mângâie inima!
Francisc miji ochii încet, cu trudă multă; parcă pleoapele ar fi fost
cusute şi nu se mai deschideau. Îl privi pe Elias, dar nu vorbi. Aştepta.
Iar Elias scoase din sân sulul, îl desfăcu şi începu încet-încet să-l rupă-n
bucăţele mici, mici. Atunci urcă puţin sânge în obrajii şi în buzele lui
Francisc.
— Frate Leo, zise el, aruncă bucăţile în foc!
Iar apoi se întoarse către Elias:
— Frate Elias, dă-mi mâna.
Prinse mâna lui Elias, o ţinu puţin într-a lui şi-l podidi plânsul. Apoi se
întoarse către mine:
— Frate Leo, dacă este puţin lapte, dă-mi să beau.
Încet, anevoie, Francisc se întoarse la viaţă; îşi revenea. Deschidea gura
acum şi mânca, îşi mişca buzele şi vorbea, se târa până pe pragul colibei şi
se încălzea la soare; iar când ploua se aciua lângă foc şi asculta atent
ploaia, cu bucurie. Ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară cum plouă, ca şi
cum i-ar fi fost stors trupul, ca şi cum s-ar fi uscat de tot şi simţea acum
cum cade peste el ploaia şi-l udă; şi nu numai trupul, ci şi sufletul.
— Una sunt, îmi spuse într-o zi, una sunt, frate Leo, pământul şi sufletul
omului; le e sete amândurora şi aşteaptă să se deschidă din când în când
cerul şi să-şi potolească setea.
Într-o zi sosi pe neaşteptate dintr-o lungă călătorie iubitul frate al lui
Francisc, Egidio; Francisc îi căzu în braţe şi-l sărută cu foc; îl iubea mult,
pentru că-l vedea că are ochii aţintiţi la cele cereşti. Egidio se aşeză pe jos
şi îi povesti râzând câte a văzut şi a păţit din sat în sat; unii îl luau drept
nebun şi-l huiduiau, alţii, drept sfânt şi i se închinau, iar el striga: „Nu sunt
sfânt, nici nebun. Sunt un păcătos, căruia tatăl Francisc i-a arătat drumul
mântuirii. M-am descălţat şi am pornit-o pe acel drum.“
2112
 — Ţineam în mână un coş cu smochine sau nuci, zise Egidio, sau dacă
nu aveam nimic, un coş cu flori sălbatice, intram prin sate şi strigam: „Cui
o să-mi dea o palmă, eu am să-i dau o smochină, cui o să-mi dea două
palme, eu am să-i dau două smochine!“ Şi alergau toţi, mă rupeau în
bătaie, goleam coşul, plecam mulţumit, să-l umplu din nou şi să mă duc în
alt sat.
— Ai binecuvântarea mea, frate Egidio, zise Francisc. Îmi placi!
— L-am văzut şi pe sfântul Bonaventura, frate Francisc. El a luat-o pe
alt drum, crede că învăţătura ajută mântuirii. M-am dus aşadar şi l-am
întrebat: „Tatăl meu, putem să ne mântuim toţi, învăţaţi şi neînvăţaţi? –
Dar sigur că putem, frate, mi-a răspuns el. – Şi un păcătos poate să-l
iubească pe Dumnezeu la fel ca un învăţat?“ Iar el ce crezi că mi-a
răspuns? Ascultă, să ţi se facă inima grădină: „O bătrână analfabetă, îmi
spune, poate să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât un învăţat
teolog!“ Şi îndată ce am auzit, frate Francisc, cuvântul acesta, am ieşit pe
drumuri şi strigam ca un crainic: „Ascultaţi, copii, ce spune Bonaventura:
O bătrână analfabetă poate să-l iubească pe Dumnezeu mai mult decât
învăţatul Bonaventura!“
— Ai binecuvântarea mea, frate Egidio, spuse Francisc şi zâmbi
mulţumit. Dacă-ţi deschide cineva inima, va găsi adevărata Regulă scrisă
pe ea cu litere roşii mari, capitale.
Aşa veneau uneori vechii lui tovarăşi de luptă şi se mângâia; mai mult
decât laptele şi pâinea îl hrănea dragostea lor.
În altă zi veni fratele Masseo; ţinea în mână un mănunchi de spice
coapte, să le prăjească la foc şi să-l hrănească pe Francisc.
— Unde ai găsit spicele astea, frate Masseo? întrebă Francisc neliniştit.
Ştiu că poţi pentru o faptă bună să faci una rea. Oi fi sărit în vreo
semănătură străină şi oi fi rupt pentru mine spicele astea.
Masseo râse:
— Nu te supăra, frate Francisc, nu, nu le-am furat. Am întâlnit o fată pe
drum, încărcată cu un snop de paie. „Unde mergi, călugăre? m-a întrebat.
Eşti şi dumneata dintre aceia? – Dintre care aceia, doamna mea? i-am zis. –
Dintre fraţii lui Francisc, sărăcuţul. – Ai nimerit-o foarte bine, doamna
mea, i-am zis. Cum de ţi-ai dat seama? – Pentru că rasa ta e din mii de
2113
petice şi mergi desculţ şi râzi de parcă te-ar gâdila. – Mă gâdilă Dumnezeu,
i-am răspuns, de aceea râd. Apropie-te şi dumneata de Dumnezeu şi o să-
ncepi să râzi. – Nu am timp, a răspuns ea, am bărbat, am copii, şi nu pot să
merg pe pietre desculţă. Aşa că lasă-mă pe mine. Numai asta aş vrea să te
rog – a coborât din spinare snopul, a scos o mână de spice şi mi le-a dat:
Ştiu că-i este foame, a zis ea, eu sunt săracă, dar du-i spicele astea, ca salut
al sărăciei.“
Francisc luă spicele în braţe.
— Asta-i pâinea îngerilor, frate Masseo, zise el. Pâinea cerşetoriei. Să
dea Dumnezeu ca femeia aceea să intre în rai, încununată cu spice!
Masseo se apropie de foc, începu să prăjească spicele, să le strivească şi
să adune boabele.
— Frate Francisc, zise el, mai e ceva ce vreau să-ţi spun, dar să nu mi-o
iei în nume de rău. Să vorbesc?
— Vorbeşte liber, frate Masseo.
— Dar cred că ce-am făcut a fost o nebunie. O să te mânii.
— Nebunia, frate Masseo, e sarea care împiedică cuminţenia să
putrezească. Nu-ţi aminteşti că şi eu umblam pe drumuri şi strigam:
„Ascultaţi o nouă nebunie!“? Spune, aşadar!
— Pe unde trec, frate Francisc, numele tău e pe buzele tuturor. Mulţi
vor să pornească pe jos să-ţi sărute mâna. „Cum se face asta? m-a întrebat
într-o zi un conte înfumurat. Eu l-am văzut odată pe acest vestit Francisc.
Nici învăţat nu este, nici cu sabie nu-i încins, nici din neam mare nu
coboară şi e scund, zbârcit, are faţă pocită, numai păr. De ce toată lumea
vrea să-l vadă? Nu pricep.“
— Şi ce i-ai răspuns? făcu Francisc râzând.
— Aici începe nebunia, frate Francisc. „De ce vrea toată lumea să-l
vadă? i-am zis eu. Pentru că scoate un miros ca fiarele din pădure, un miros
ciudat, iar cine-l miroase ameţeşte. – Ce miros? m-a întrebat contele. –
Mirosul sfinţeniei, i-am răspuns.“ Am zis bine, frate Francisc?
— Nu, nu! strigă Francisc. Asta să n-o mai spui, frate Masseo. Vrei să
mă arunci în iad?
— Atunci ce să spun? Toată lumea mă întreabă.

2114
 — Să spui: Vrei să afli de ce toată lumea aleargă în urma lui? De ce toţi
ochii vor să-l vadă? Pentru că ochii aceştia, să spui, n-au văzut niciodată pe
lume şi nici nu vor vedea vreodată om atât de urât, atât de păcătos şi atât de
nevrednic, tocmai de aceea l-a ales Dumnezeu, ca să facă de ruşine
frumuseţea şi familiile mari! Astea să le spui, frate Masseo, ca să ai
binecuvântarea mea.
Masseo se scărpină-n cap şi mă privi pieziş, ca şi cum m-ar fi întrebat:
s-o spun, să n-o spun?
— Spune ce-ţi vine pe limbă, frate Masseo, i-am zis eu. Şi lasă-ţi capul,
nu-l mai tot scărpina.
— Doar un lucru mai voiam să-ţi zic, frate Francisc, numai asta şi plec:
chiar simt ieşind din tine un miros ca de mosc, ca de tămâie, de trandafir,
nu ştiu. De la o milă depărtare miros unde te afli; şi-acum, aşa te-am găsit
în coliba asta, după miros.
Ne pregăteam să plecăm din împrejurimile Porziuncolei; Francisc tânjea
să se vâre iarăşi în vreo grotă de munte, singur-singurel, şi să-L cheme pe
Dumnezeu. Obosise să tot lupte cu oamenii.
— Eu sunt făcut să trăiesc în pustiu, singur, spunea el. Ca fiara. Dar
Dumnezeu, tocmai de aceea, mi-a poruncit să ies şi să le propovăduiesc
oamenilor. Ce să le spun, Doamne? Ştii bine, nu pot să vorbesc, eu m-am
născut să cânt şi să plâng.
Cu câteva zile înainte să pornim, au apărut în pragul colibei noastre
părintele Silvestro împreună cu cinci vechi fraţi credincioşi ai noştri:
Bernardo, Pietro, Sabatino, Rufino şi Pacifico. Francisc ţinea în mână un
ciorchine de struguri şi-l privea cu uimire, ca şi cum ar fi văzut pentru
prima oară struguri.
— Ce minune mai e şi asta, frate Leo? îmi spunea. Ce nesimţitori şi orbi
sunt oamenii nevăzând minunile zilnice! Ce taină mare este un ciorchine
de struguri! Îl mănânci şi te răcoreşti; îl storci, iese vin; bei vinul şi mintea
ţi se tulbură. Şi uneori în tine Dumnezeu se înmulţeşte, şi deschizi braţele
şi îi îmbrăţişezi pe toţi oamenii; alteori îţi ieşi din fire, scoţi cuţitul şi
omori!

2115
 În clipa aceea apăru părintele Silvestro în prag cu fraţii. Îngenuncheară
toţi şi sărutară mâna lui Francisc.
— Frate Francisc, spuse părintele Silvestro, am venit să ne dai
binecuvântarea ta. Plecăm să propovăduim cuvântul lui Cristos, aşa cum
ne-ai arătat tu.
— Şi încotro, frate, dacă vrea Dumnezeu?
— Unde ne scoate drumul, frate Francisc, unde ne scoate Dumnezeu.
Nu este întreg pământul ogorul lui Cristos? O să ieşim să semănăm.
Francisc puse mâna pe capul fraţilor:
— Mergeţi, fraţii mei, cu binecuvântarea mea. Vestiţi prin cuvinte, dacă
puteţi. Dar mai presus de toate vestiţi prin viaţa voastră şi prin lucrările
voastre. Ce este mai presus decât cuvintele? Fapta. Ce este mai presus
decât fapta? Tăcerea. Urcaţi, fraţii mei, toată scara care ajunge la
Dumnezeu. Vestiţi prin cuvinte, vestiţi prin faptă, iar apoi, când rămâneţi
singuri, intraţi în sfânta tăcere care-L înconjoară pe Dumnezeu!
Tăcu şi privi pe fiecare frate în parte mult timp, cu dragoste, de parcă s-
ar fi dus toţi la război şi nu ştia dacă avea să-i mai vadă.
— Tari sunt inimile oamenilor, pietre, spuse şi oftă. Dar aveţi pe
Dumnezeu cu voi, nu vă temeţi. Şi în orice prigoană să spuneţi: „Am venit
în lumea asta ca să suferim, să fim omorâţi şi să biruim.“ De ce să vă
temeţi? De cine să vă temeţi? Nu vă temeţi de nimeni. Cine s-a unit cu
Dumnezeu dobândeşte trei mari haruri: atotputernicia fără putere, beţia fără
vin, viaţa fără moarte.
Fraţii îl priviră şi îşi luară rămas-bun, neclintiţi; nici unul nu deschidea
gura.
— Fraţii mei, spuse Francisc, plec şi eu. Mă duc să predic pietrelor,
florilor sălbatice şi cimbrişorului de munte mântuirea. Se apropie A Doua
Venire, fraţii mei, să ne grăbim. Când va sosi, să găsească toţi oamenii,
toate animalele şi păsările şi stâncile şi buruienile gata. Pentru că toate
acestea pe care le vedeţi, fraţii mei, pământul întreg, trebuie să fie gata să
urce la cer. Ce este raiul, fraţii mei, dacă nu pământul acesta, dar virtuos?
— Să dea Dumnezeu, spuse Bernardo, ca ordinul nostru să urmeze
întotdeauna drumul drept, drumul tău, frate Francisc!
Iar sior Pietro făcu o metanie şi atinse genunchii lui Francisc:
2116
 — De-o vreme mă chinuie o întrebare, frate Francisc, şi nu voiam să mă
despart de tine înainte de-a lua răspuns de pe buzele tale. Până când, frate
Francisc, va mai merge ordinul nostru pe drumul cel drept?
— Până când fraţii vor umbla desculţi, răspunse Francisc şi apoi tăcu.
Am tăcut toţi.
— Soarele a urcat de-un stat de om pe cer, frate Francisc, zise în sfârşit
părintele Silvestro şi se ridică, împreună cu ceilalţi fraţi. Ai dreptate,
trebuie să ne grăbim, rămâi sănătos!
— Dumnezeu fie cu voi! spuse Francisc, însemnând peste ei, în aer,
semnul crucii.

22 În greacă, he psyché – suflet, este de genul feminin.

2117
 XI

Francisc îşi luă la revedere de la fraţi, se aplecă, sărută pragul

Porziuncolei, îşi roti peste tot privirea înceţoşată şi îşi luă apoi rămas-bun
de la copaci şi păsări şi de la ierburi, umilele lui surioare de jos, de pe
pământ – măslinele coapte, cimbrişorul, ierburile de leac, mărăcinii –, care
răsăriseră în jurul bătrânei noastre mame, Porziuncola. Îşi făcu cruce.
— Frate Leo, zise el, în numele lui Dumnezeu!
Şi am pornit la drum.
— Te-ai gândit, frate Francisc, unde mergem? am întrebat eu.
— De ce e nevoie să mă gândesc? răspunse el. Ştie Dumnezeu, e de-
ajuns. N-ai văzut niciodată florile galbene cu raze care seamănă cu soarele,
floarea-soarelui? Stau aţintite drept spre soare şi îşi întorc supuse faţa
oriîncotro călătoreşte el. La fel şi noi, frate Leo, să ne aţintim ochii la
Dumnezeu.
Vara era pe sfârşite: ţarina stătea întinsă, mulţumită, ca o femeie care a
născut. Semănăturile secerate, viile culese, printre frunzele portocalilor
luceau deja fructele, micuţe încă, de un verde-închis; rândunicile aşteptau
cocorii să le ia pe aripile lor şi să le ducă. Cerul era acoperit cu o perdea
subţire de nori, dinspre munţi venea ploaie, pământurile miroseau.
Francisc respira adânc, şi de mult nu-i mai văzusem chipul atât de
liniştit. Am urcat pe o movilă, ne-am rezemat de zidul crăpat al unui vechi
turn şi am privit în jos câmpia; ce linişte, ce dulceaţă! Simţeai cum
pământul îşi făcuse datoria şi acum stătea întins, mulţumit.
— Îmi amintesc, frate Leo, se întoarse şi-mi spuse Francisc, îmi
amintesc de o sfântă icoană pe care am văzut-o odată la Ravenna. O
aduseseră drept pradă din Răsărit cruciaţii, care, deşi porniseră să elibereze
Sfântul Mormânt, au descoperit Constantinopolul, mintea li s-a cutremurat
2118
de frumuseţea şi bogăţiile lui, l-au uitat pe Cristos şi s-au repezit asupra
oraşului; au înjunghiat, au ars, au prădat şi s-au întors cărând prăzile.
Aşadar, aduseseră şi la Ravenna o icoană nemaipomenită, a Adormirii
Maicii Domnului. Ce minunăţie era aceea, frate Leo! Maica lui Dumnezeu,
întinsă pe patul ei, avea mâinile cruce pe piept, şi toată faţa îi zâmbea
mulţumită. Purta un acoperământ purpuriu, mâinile ei bătrâne erau crestate
de muncile casei, obrajii, ofiliţi, picioarele ei, roase de pietrele şi mărăcinii
pământului; dar din gură îi izvora zâmbetul bucuriei ascunse înlăuntrul ei,
şi i se revărsa pe bărbie, pe tâmple, pe pleoape. Îşi făcuse datoria, era
liniştită. Care datorie? Să-L nască pe Mântuitorul lumii. Şi-acum, frate
Leo, privesc câmpia asta prearodnică, liniştită şi mă gândesc: la fel doarme
toamna şi ţarina, Fecioara.
Zile multe, săptămâni multe am tot călătorit. Unde mergeam? Unde voia
Dumnezeu. Francisc refuza să hotărască timpul şi locul; urma precum
floarea-soarelui chipul lui Dumnezeu şi mergea înainte.
— Ce fericire, îmi spunea, să n-ai voinţă, să nu spui „eu“, să nu-ţi
aminteşti cine eşti, cum te numeşti, şi să te laşi cu încredere în voia suflării
lui Dumnezeu! Asta înseamnă libertate! Cine este liber? Dacă te întreabă
cineva, frate Leo, ce-i vei spune? Cel care este robul lui Dumnezeu! Toate
celelalte libertăţi sunt sclavii.
Într-o zi ne-am oprit într-un sătuc; Francisc sună din zurgălău şi se
adunară creştinii, femei şi bărbaţi, să asculte; ştiau cine era omul acela
desculţ, ajunseseră până acolo minunile pe care le făcea şi dragostea lui
pentru nobila Sărăcie. Săraci erau şi ei, ucenicii lui erau şi ei, fără s-o vrea.
Francisc se urcă pe o piatră.
— De ce să vă mai propovăduiesc, fraţii mei, le spuse el, de ce să vă
mai arăt drumul care duce în rai? Aţi pornit deja pe drumul acesta, pentru
că sunteţi săraci şi umili şi neînvăţaţi şi harnici, cum îi place lui
Dumnezeu.
Francisc se opri: în jurul său, pe toate acoperişurile caselor şi pe ruinele
unui turn, se adunase popor de rândunici, neliniştite; se pregăteau să plece
şi aşteptau vânt prielnic. Ciripeau, zburau de colo-colo şi coborau în stol
împrejurul lui Francisc, care vorbea, şi-i înăbuşeau glasul.

2119
 Francisc striga şi se căznea să întreacă ciripitul pe care-l scoteau în jurul
lui şi deasupra capului lui rândunicile:
— Fraţii mei, vis rătăcitor e viaţa asta pe pământ. Viaţa adevărată, cea
veşnică, ne aşteaptă sus în cer. Nu priviţi în jos pământurile, ridicaţi ochii,
fraţii mei, deschideţi colivia în care se vaită, cu ciocul însângerat, sufletul
şi zburaţi!
Striga, glasul îi răguşise, dar de unde să-l lase rândunicile! Se tot
adunau mereu stoluri, ciripeau, gângureau, nu-l lăsau. Atunci Francisc se
întoarse şi glasul său era numai dulceaţă şi rugăminte:
— Surioarele mele rândunele, vă rog, lăsaţi-mă şi pe mine să vorbesc!
Voi, care aduceţi primăvara în lume, mici vizitii drăgălaşi ai lui Dumnezeu,
închideţi-vă aripile, adunaţi-vă domol în cerc, înşiraţi-vă una lângă alta
împrejur, pe acoperişuri, şi ascultaţi. Aici vorbim despre Dumnezeu, care a
făcut rândunicile şi oamenii, despre Tatăl nostru, al tuturor, vorbim. Dacă-
L iubiţi, rândunelele mele, dacă mă iubiţi şi pe mine, fratele vostru, tăceţi!
Vă pregătiţi, văd asta, pentru marea călătorie în Africa, Dumnezeu fie cu
voi, dar înainte să porniţi la drum, e bine să ascultaţi cuvântul lui
Dumnezeu.
Îndată ce auziră vorbele acestea, rândunicile îşi închiseră aripile, se
înşirară una lângă alta în jurul lui Francisc, tăcute, se aşezară pe umerii lui,
şi toate aveau ochişorii lor rotunzi întorşi către vestitorul lui Dumnezeu
care vorbea; numai din când în când, de multă bucurie, ridicau aripile,
parc-ar fi dorit să zboare mai repede spre cer.
Când văzură sătenii minunea asta, căzură, femei şi bărbaţi, la picioarele
lui Francisc.
— Ia-ne, strigau femeile, nu mai vrem casele noastre, nu-i mai vrem pe
bărbaţii noştri, vrem împărăţia cerurilor! Să umblăm desculţe şi noi, să ne
îmbrăcăm şi noi în rasă, să te urmăm până la moarte!
Şi bărbaţii sărutau picioarele lui Francisc, se băteau în piept şi strigau:
— Nu mai vrem femeile noastre, nu mai vrem ogoarele noastre, vrem şi
noi împărăţia cerurilor. Ia-ne, frate Francisc, cu tine!
Francisc se îngrozi. Ce să le facă? Unde să-i ducă? Cum să-i hrănească?
Şi ce va ajunge lumea, dacă toţi se fac călugări şi călugăriţe?

2120
 — Fraţii mei, strigă el, opriţi-vă, altceva voiam să spun! Nu este un
singur drum care duce în cer; un drum îl străbate călugărul, fără femeie,
fără pâine, fără foc, un altul, creştinul blând care se însoară, face copii şi
întăreşte pe pământ neamul omenesc. Nu e drept, nu vrea Dumnezeu să
rămână pământul fără să-l araţi şi să-l semănaţi, să rămână femeia fără să
facă prunci. Pentru voi, care trăiţi în lume, a făcut Dumnezeu îmbrăţişarea
cinstită, pâinea, focul şi vorba dulce! Vă jur, puteţi să ajungeţi la poarta
raiului şi aşa cum trăiţi voi!
Mulţi ţărani se mâniară:
— Întâi ne aprinzi focul şi apoi te căzneşti să-l stingi! Sau cele ce ne-ai
spus întâi au fost drepte şi trebuie, ca să ne mântuim, să ne lepădăm de
lume, sau n-au fost drepte, şi-atunci lasă-ne liniştiţi, creştine, şi pleacă mai
departe!
Femeile se înfuriaseră încă şi mai mult.
— Astea nu sunt lucruri cinstite, călugăre! strigară ele. Noi, vrei, nu
vrei, o să venim cu tine! Nu intră şi femeile în rai? Cum a intrat Fecioara
Maria? O să intrăm şi noi!
Francisc îşi lovea mâinile deznădăjduit.
— Aşteptaţi, le implora el, aşteptaţi şi-o să vin din nou! Întâi împărţiţi
săracilor tot ce aveţi, trăiţi în perechi cu neprihănire, nu huliţi, nu vă
mâniaţi, îngenuncheaţi de trei ori pe zi toţi laolaltă şi rugaţi-vă. E nevoie de
o mare pregătire, copiii mei. Pregătiţi-vă şi vin!
„Vin!“ strigă, porni cu paşi mari şi ieşi din sat. Îl urmam şi eu alergând,
iar în urma mea, vreo zece femei, care-ncepuseră deja să hulească:
— Palavragiule, mincinosule, trântorule, nelegiuitule!
Primele pietre începură să cadă, dar ne depărtaserăm deja, nu se mai
vedea satul, şi ne-am oprit să ne odihnim.
— Frate Francisc, am prins eu curaj să-i zic, cred că ne ostenim
degeaba. Trebuie să-i spui fiecăruia numai ce poate să ducă. Ce-i peste
putere este ispită.
Francisc se aşeză pe o piatră gânditor; nu răspunse, dar mintea lui lucra,
pentru că îi vedeam vinele la tâmple şi pe frunte cum se umflă. M-am
aşezat în faţa lui şi aşteptam. Din sat primiserăm niscaiva bucăţi de pâine
uscată, măsline şi doi ciorchini de struguri.
2121
 — Frate Francisc, am zis eu, fă-ţi cruce să mâncăm, nu ţi-e foame?
Dar el nu auzi, cufundat în gânduri.
— Frate Leo, îmi spuse după mult timp, vai de satul în care toţi sunt
sfinţi, şi vai de satul care nu are nici un sfânt!
Eu în timpul acesta începusem să mănânc singur şi să-mi amintesc cele
ce văzusem şi auzisem în sat. Ispita va fi intrat în mine, pentru că am
început să vorbesc în sinea mea, plictisit: „De vreme ce o spui chiar tu,
frate Francisc, de vreme ce poţi să-L găseşti pe Dumnezeu şi pe drumul
neted, de ce să iei urcuşul şi să te chinui? Poate şi cel însurat, cel cu copii,
cu căsuţa lui şi ogoarele lui şi mâncarea lui bună, să-L găsească pe
Dumnezeu? Poate, zici. Atunci să ne însurăm, să ne înjghebăm şi noi
gospodărie, să trăim ca oamenii! Unul singur este scopul nostru: să
ajungem la Dumnezeu; să ajungem bătrâni şi bine hrăniţi, nu hârburi! Cum
o să te înfăţişezi, frate Francisc, într-o zi la Dumnezeu în halul ăsta? Nu-ţi
aduci aminte ce ţi-a spus papa? «Ce-i duhoarea asta? Din ce cocină ai
ieşit?» La fel o să-ţi spună şi Dumnezeu!“ Vorbeam singur şi înfulecam
îmbucături mari, mâncam un ciorchine de struguri, ciuguleam apoi boabe
şi din următorul. Doamne, dacă n-ar fi fost Francisc, mare belea! M-aş fi
întors îndată în satul acela şi m-aş fi însurat; văzusem deja o fată şi-mi
căzuse dragă. Şi aş fi fost, desigur, cu frică de Dumnezeu, şi aş fi
îngenuncheat şi de trei, şi de treisprezece ori pe zi să mă rog, dar aş fi mers
la Dumnezeu încet-încet, cu pasul meu, iar în urma mea i-aş fi avut pe
femeia mea şi pe copiii mei, să intrăm toţi împreună în rai!
Francisc se mişcă de pe piatra pe care şedea; am ridicat ochii, l-am
văzut şi m-am făcut mic, ca şi cum aş fi săvârşit un păcat. Îmi zâmbi.
— Ai dreptate, frate Leo, spuse el, grea e călugăria, nu pot toţi oamenii
s-o-ndure, şi nici nu trebuie; lumea s-ar duce de râpă. Iată aşadar ce m-a
luminat Dumnezeu în ceasul în care şedeam pe piatra asta, fie ea
binecuvântată: alături de ordinul nostru aspru vom pregăti un altul23, mai
blând, mai lesnicios, unde să poată să intre toţi creştinii cu frică de
Dumnezeu care trăiesc în lume. În ordinul acesta blând fraţii şi surorile pot
să se căsătorească, să-şi lucreze pământurile, să mănânce şi să bea cu
măsură, să nu umble desculţi, să nu poarte rasă, dar să trăiască virtuos, să

2122
se împace cu duşmanii lor, să miluiască săracii, să ridice în fiecare clipă
ochii de la pământ la cer. Ce zici şi tu, frate Leo? Eşti de acord?
Dădeam să-i spun: „Nu intrăm şi noi, frate Francisc, în ordinul acesta?“
Dar m-am ruşinat, mi-era frică.
— Aşa facem, i-am răspuns eu, înghiţind în sec.
Ce să spun? Am intrat în horă, trebuie să joc; înainte să-l cunosc pe
Francisc, îl vânam pe Dumnezeu, dar îmi plăcea şi mâncarea; acum, că l-
am cunoscut, am scăpat de grija de a-l vâna pe Dumnezeu, merg pe urmele
lui Francisc, ştiu că el cunoaşte drumul, m-am liniştit, dar grija mâncării, a
vinului, a traiului bun mă chinuie încă; şi mi-e ruşine s-o spun, dar o spun:
şi grija femeii.
— La ce cugeţi, frate Leo? mă întrebă Francisc, văzându-mă gânditor.
— La Dumnezeu, i-am răspuns şi am schimbat vorba.
— Îţi aminteşti, frate Leo, când goneai să-L găseşti pe Dumnezeu pe tot
pământul? Nu-L găseai pentru că era în inima ta. Erai precum cel care-şi
caută inelul de aur, îl caută peste tot, zi şi noapte, şi nu poate să-l găsească
pentru că-l poartă pe deget.
Într-o zi, se înnopta de-acum, am sosit la vestitul castel al nobilei familii
Montefeltro; o flamură multicoloră vălurea în vârful turnului, trâmbiţe
răsunau la metereze, tapiserii roşii scumpe erau atârnate la ferestre, iar
poarta fortăreţei era împodobită cu crengi de mirt şi de laur.
Nobili domni şi doamne treceau pe podul suspendat şi slujnice
încântătoare alergau înaintea porţilor să-şi ajute stăpânele să descalece. Iar
în urmă, pe tot drumul care urca dinspre câmpie, vedeai mergând
împodobite strălucitor şi alte doamne alese, şi nobili împlătoşaţi în aur.
Slujitoare şi slujitori în veşminte noi-nouţe, împestriţate, alergau în sus şi-n
jos şi cărau tăvi de argint încărcate cu băuturi şi delicatese.
— Asemenea va fi şi raiul, am zis eu, orbit de atâta bogăţie şi
frumuseţe.
— Mult mai simplu are să fie, frate Leo, îmi răspunse Francisc.
Privea nobilii, doamnele nobile, steagurile.
— Aici o să fie sărbătoare. Să mergem să sărbătorim şi noi, ce zici, frate
Leo?
2123
 Altceva nici că voiam.
— Cu bucurie, frate Francisc, să mergem!
Francisc înaintă pe podul suspendat, în linişte, cu siguranţă, ca şi cum ar
fi fost invitat. Eu mă sfiam.
— Dar nu suntem invitaţi, frate Francisc, i-am zis, o să ne alunge!
— N-avea grijă, mieluşelul lui Dumnezeu, încă n-ai înţeles că
sărbătoarea asta pentru noi se face? Ca să intrăm în castelul ăsta sălbatic şi
să pescuim?
— Să pescuim? am întrebat eu speriat. Dar aici nu văd nici un lac, nici
râu, nici mare, numai stânci!
Francisc râse:
— Uiţi, frate, că suntem pescari, dar nu prindem peşti, ci suflete? Cine
ştie, multe sunt căile Domnului, vreun suflet tot se va găsi aici, înăuntru,
care să se sufoce-n hainele de mătase şi în trupul lui frumos şi să vrea să
scape, să se mântuiască. Şi de dragul lui l-a pus Dumnezeu pe nobilul
castelan să dea serbarea asta, să ne aducă şi pe noi să intrăm aici, şi intrăm.
Spuse şi păşi pragul grelei porţi de fier a fortăreţei.
Curtea cea mare era plină de cai, focurile la mâncăruri erau aprinse
toate, şi cărnurile, unele fierbeau în cazane adânci, altele se frigeau întinse
pe grătare, şi mirosul lor îmbălsăma aerul. Nările-mi fremătau de poftă
fierbinte. Nu-mi făcea plăcere să înaintez. Trecu un bucătar.
— Ce se-ntâmplă aici, frate? l-am întrebat. Ce sărbătoare e asta?
— Fiul stăpânului este uns cavaler, îmi răspunse. Acum sunt toţi în
biserică şi episcopul binecuvântează armele cele noi…
Mă privi din tălpi până-n creştet, văzu că eram desculţ şi că rasa mea era
toată găurită, şi nu-i plăcu; se-ncruntă.
— Am o-ntrebare, zise el. Eşti invitat?
— Desigur, i-am răspuns. Ce crezi?
— De cine?
— De Dumnezeu!
Bucătarul se puse pe râs.
— Hai, sărmane, ţi-e foame şi-ai venit să mănânci. Lasă-L pe
Dumnezeu liniştit! zise el, şi plecă spre mâncăruri.

2124
 În timpul acesta Francisc admira blazonul nobiliar pe buiandrugul
porţii: era un leu, care, stând drept pe labele dinapoi, ţinea o inimă, iar pe
inimă era scris: „Nu mă tem de nimeni!“
Francisc îmi arătă blazonul:
— Nu se teme, zice, de nimeni nobilul acesta. Poate nici de Dumnezeu.
Nebună de mândrie este inima omului, frate Leo, să nu pui temei pe ce
spune; iartă şi treci mai departe.
— Noi, de-am avea blazon, ce zici să pictăm pe el?
— Un miel, un miel mâncând leul, i-am răspuns râzând.
— Nu, mieluşelul lui Dumnezeu. Cred că ţi-e foame şi eşti gata să
mănânci şi-un leu. Dar o să vină ziua în care mieii o să se-mpace cu leii.
Nu te-nfuria aşadar. Eu aş zice să zugrăvim pe blazonul nostru o păsăruică
mică de tot, umilă, o pasăre care urcă în fiecare dimineaţă spre cer ciripind.
Mi-am amintit de cuvintele pe care le-a spus odată Francisc la
Porziuncola, când le vorbea fraţilor.
— Ciocârlia, i-am zis, pasărea cu capişon.
— Ai găsit-o, frate Leo, ai binecuvântarea mea. Şi-acum să mergem să
ne-nchinăm, aud psalmodii în capela castelului.
Am intrat în biserica scăldată-n lumină, la poalele turnului; ce
frumuseţe, Doamne! Biserica era plină de nobili cu săbii, cu arme de fier,
cu pinteni de aur; cavalerii veniseră înzăuaţi să-l salute pe noul cavaler; iar
doamnele nobile, în mantii lungi, ce voaluri scumpe, multicolore la
pălăriile lor înalte, brodate-n aur, ce pene, ce şiraguri de perle la gât, ce
brăţări de aur şi ce miresme, Doamne! Toate aromele Africii. Nu, nu, să
spună Francisc! Eu aşa, întocmai, îmi închipui raiul cu sfinţii şi sfintele lui;
asemenea veşminte, ba chiar mai bune, le va dărui Dumnezeu celor fericiţi.
Nu sunt şi ei cavaleri ai lui Dumnezeu? Nu este cerul Masa Rotundă, în
jurul căreia stau toţi eroii? Iar regele Arthur nu este Cristos?
Mă zăpăcisem. M-am înghesuit în dosul unei coloane, holbam ochii şi
priveam. Şi dintr-odată, ce să văd? Francisc îi dăduse la o parte pe nobili şi
ajunsese până la altar, unde stătea episcopul şi-l binecuvânta pe noul
cavaler, un băiat blond, foarte palid.
Francisc aştepta, iar când se termină rugăciunea îngenunche în faţa
episcopului.
2125
 — Preasfinţite, zise el, pentru dragostea lui Cristos, îngăduie-mi să
vorbesc.
Câţiva nobili îl recunoscură şi îi auzeam şuşotind între ei.
— Francisc din Assisi! Noul pustnic.
Episcopul îl privi cu dispreţ:
— Ce-o să spui? îl întrebă.
— Nu ştiu, preasfinţite, ce-o să-mi pună Dumnezeu pe buze. Ai
încredere.
— Cine eşti?
Bătrânul castelan înaintă un pas.
— Preasfinţite, zise el, dă-i permisiunea. E Francisc din Assisi.
Episcopul ridică mâinile.
— Să fii scurt, zise el. Mesele sunt întinse.
— Mesele sunt întinse în cer! apucă Francisc vorba episcopului şi
începu să predice. Mesele sunt întinse, A Doua Venire, fraţii mei, se
apropie. Puţin timp ne-a mai rămas, însă putem chiar şi-acum să ne
mântuim, să urcăm la cer şi să stăm la mesele cele nemuritoare ale lui
Dumnezeu. Cu armele de fier, cu pintenii de aur, cu voaluri de mătase, cu
petreceri şi râsete şi cu trai bun nu urci la cer. Aspru e urcuşul şi cere luptă
şi sudoare şi sânge mult.
Nobilii domni şi doamne se strâmbau, episcopul îşi clătina enervat
pateriţa de fildeş; Francisc înţelese şi îşi îndulci glasul.
— Iertaţi-mă, spuse el, le vorbesc unor cavaleri, aşadar e datoria mea să
vorbesc pe limba lor. Aş vrea să vă spun acest lucru, ascultaţi, vă rog:
cavalerul care vrea să câştige dragostea doamnei lui câte isprăvi nu trebuie
să mai facă, ce luptă, cu ce forţe văzute şi nevăzute trebuie el să lupte şi să
învingă – mări, fiare, oameni, demoni – ca s-o poată face pe doamna lui să-
i deschidă braţele! Unul porneşte să elibereze Sfântul Mormânt, altul trece
călare Podul subţire cât firul de păr24, altul, la miezul nopţii, urcă în
turnurile ruinate şi alungă cu sabia fantasmele… Şi nu-i este frică. Dacă
deschizi inima nobilului castelan, vei vedea înscrisul: „Nu mă tem de
nimeni!“ De ce? Pentru că are mereu prezente-n minte două braţe deschise,
frumos mirositoare.

2126
 Toate acestea, nobilii mei domni şi doamne, le ştiţi mai bine decât mine.
Însă un lucru nu ştiţi, sau îl ştiţi, dar îl uitaţi: că există o altă Doamnă, nu
pământească, ci cerească, şi un alt ordin cavaleresc şi o altă luptă. Care
Doamnă? Împărăţia cerurilor. Care luptă? Să ne lepădăm de bunurile
vremelnice şi să le îmbrăţişăm pe cele veşnice: Sărăcia, Neprihănirea,
Rugăciunea, Dragostea desăvârşită! Dacă, aşadar, ca să câştigăm un trup
trecător înfruntăm primejdia, teama, moartea, ce isprăvi trebuie să-mplinim
ca s-o câştigăm pe Doamna cea veşnică?
Nobilii începură să se arate ofensaţi şi să murmure pentru obrăznicia
fără margini a călugărului desculţ. Francisc simţi, coborî treptele altarului
şi se opri între nobili.
— Nu vă mâniaţi, nobili înzăuaţi, zise el. Sunt un cavaler şi eu, le
vorbesc unor cavaleri. Deşi voi sunteţi nobili, eu nu sunt robul nimănui,
numai al lui Dumnezeu; şi rasa asta din mii de petice pe care o port este
armura mea de cavaler. Am pornit şi eu la luptă, rabd de foame, rabd de
frig, mă chinui, lupt pentru frumuseţile Doamnei mele; şi Doamna mea
este de mii şi mii de ori mai bună decât a voastră. Pentru Doamna aceasta
vă vorbesc şi vă implor să începeţi lupta; aveţi timp încă. Tinere cavaler,
băiat bălai, nobil, ascultă ce-ţi porunceşte Dumnezeu prin gura mea:
nobilul tău tată se laudă: „Nu mă tem de nimeni.“ Tu, fiul lui, să-ţi
încrustezi în inimă: „Nu mă tem de nimeni, numai de Dumnezeu.“ Poate că
pentru asta m-a trimis Dumnezeu astă-seară la castelul tău, în ceasul în care
te-au ales cavaler, ca să-ţi aduc înştiinţarea aceasta, copilul meu!
Francisc tăcu, sărută mâna episcopului, îmi făcu semn şi am ieşit.
Căzuse noaptea de-acum, se umpluse cerul de stele. Ne-am oprit în curte,
laolaltă cu caii şi slujitorii. Tăcuţi, nobilii domni şi doamne ieşiră din
biserică şi intrară în sala cea mare unde erau întinse mesele; servitorii
mişunau de ici-colo, iar pajii, de la mâncăruri în sală şi din sală la
mâncăruri şi cărau carnea şi vinurile, şi cum se deschidea uşa se auzeau
vuiet mare şi râsete şi vorbe purtate de la unul la altul.
Francisc se aşezase jos pe pământ, într-un colţ al curţii; se rezemă de zid
şi închise ochii liniştit; dar mie mi-era foame, m-am dus la bucătărie, am
cerşit şi mi-au dat pâine şi carne şi un urcior de vin; le-am luat bucuros şi
am alergat:
2127
 — Frate Francisc, i-am strigat, ridică-te să mâncăm!
— Mănâncă tu, îmi răspunse, hrăneşte-ţi măgăruşul.
Am dat pe gât o înghiţitură bună de vin şi am prins chef:
— Şi măgăruşul tău, frate Francisc, are nevoie de nutreţ. Ştii ce-a păţit
ţăranul care voia să-şi obişnuiască măgăruşul să nu mai mănânce? Pe când
începuse deja să se obişnuiască, a murit.
Francisc râse.
— Dă-i tu, frate Leo, măgăruşului tău încă o înghiţitură de vin, să
înceapă să ragă; şi nu te-ngriji de măgarii altora.
Spuse şi închise iarăşi ochii.
Şi pe când mâncam şi mulţumeam lui Dumnezeu că a făcut atât de
gustoasă carnea, un fiu de nobil cu pene la pălărie se apropie, se aplecă şi-l
recunoscu pe Francisc.
— Doarme? mă întrebă el.
— Nu, el nu doarme niciodată, i-am răspuns. Strigă-l pe nume.
— Părinte Francisc! făcu tânărul, părinte Francisc!
Acesta deschise ochii, îl văzu pe tânăr şi zâmbi.
— Bine-ai venit, zise. Cum de-ai părăsit, odraslă de nobil, mesele-ntinse
şi pe frumoasele doamne şi-ai venit aici? Sigur te trimite Dumnezeu.
— Părinte Francisc, spuse tânărul emoţionat, cuvintele tale din biserică
mi-au intrat drept în inimă. Toată viaţa mea am ascultat ce se spune în
biserică, dar n-auzeam nimic. Prima oară am auzit astă-seară şi vin să-ţi cer
o favoare. Sunt contele Orlando25, stăpânul castelului din Chiusi, în
Casentino.
— Ce favoare, copilul meu? întrebă Francisc. O să fac tot ce pot pentru
mântuirea sufletului tău.
— Am un munte pustiu în Toscana, numit Alvernia. Singuratic, liniştit,
fără cărări, nici un om nu trece pe-acolo; numai şoimii îl locuiesc şi
potârnichile de stâncă. Ţi-l dăruiesc, părinte Francisc, pentru mântuirea
sufletului meu.
— Asta căutam, asta! zise Francisc, bătând din palme de bucurie. Pentru
muntele ăsta, acum văd, am pornit de la Porziuncola! Cu siguranţă, din
vârful lui sălbatic, nelocuit, rugăciunea mea păcătoasă o să urce până la

2128
picioarele Domnului. În numele lui Cristos îţi mulţumesc, odraslă de nobil,
şi primesc.
— Roagă-te pentru sufletul meu! spuse contele şi sărută mâna lui
Francisc. Acum, cu îngăduinţa ta, mă duc să petrec şi eu cu frumoasele
doamne.
— Să-ţi fie de bine, nobilul meu! spuse Francisc şi-l binecuvântă.
Petrece până o s-auzi trâmbiţa.
— Care trâmbiţă?
— Trâmbiţa celei de-A Doua Veniri.
— Mai e până atunci! spuse contele râzând şi plecă zorit.
Se grăbea să se-ntoarcă la mesele-ntinse. Francisc mă văzu mâncând
încă:
— Hrăneşte-ţi bine măgăruşul, frate Leo, zise el. Avem de urcat un
munte tare aspru. O să mă-ntrebi iarăşi unde mergem. Pe muntele Alvernia,
tovarăşe de luptă, pe muntele Alvernia; acolo sus, în zăpezi, presimt că ne
aşteaptă Domnul.
— În frig şi-n ploi şi-n zăpezi? am zis eu înspăimântat. De ce nu ne-a
înştiinţat să mergem să-l găsim la câmpie?
— În frig şi-n ploi şi-n zăpezi se află totdeauna Domnul, frate Leo, nu te
răzvrăti. La câmpie se află nobilii bogaţi şi frumoasele doamne drăgăstoase
şi nobilul castelan al lumii acesteia, Moartea. Şi sărmanul tău măgăruş,
frate Leo; dar adevăratul frate Leo urcă pe munte.
Nu i-am mai răspuns. Ah, de s-ar putea cu-adevărat, mă gândeam, să-ţi
laşi măgăruşul la câmpie, pe păşunea grasă, să pască, şi să urce sprinten pe
munte doar sufletul tău, căruia nu-i este foame şi nu-i este frig!
Ne-au dat voie să dormim într-un staul; aerul mirosea a băligar şi a
sudoare de cal; Francisc întinse mâna şi îi binecuvântă pe fraţii săi caii:
— O să dormim astă-seară împreună, fraţii mei. Să nu loviţi cu piciorul,
vă rog, să nu nechezaţi, suntem osteniţi, lăsaţi-ne să dormim. Noapte bună!
Am aşternut paie şi ne-am întins; eram într-adevăr obosiţi, şi am
adormit imediat. Din când în când auzeam ca prin vis cântece şi chitare şi
râsete de femei; parcă se deschidea cerul deasupra capului meu şi coborau

2129
îngeri; dar îndată mă cufundam din nou în somn, iar îngerii cu chitarele lor
şi râsetele se pierdeau în cer.
Francisc se trezi plin de chef.
— Ţi-ai pus sandalele de fier? mă întrebă el. Avem un mare urcuş
înaintea noastră.
— Sigur, i-am răspuns, iată-le!
Şi i-am arătat picioarele mele goale pline de răni.
Mi-am făcut cruce.
— Dumnezeu să aibă milă de noi de-acum, murmuram, şi am pornit la
drum către muntele Alvernia cel nou convertit.
Francisc, adâncit în gândurile lui, nu vorbea. Lăsaserăm în urmă
castelul, nu se mişca o frunză, iar flamurile atârnau, zdrenţe multicolore, în
vârful prăjinilor; cerul era acoperit, un soare pleşuv se iţea în dreapta
noastră de după nori, frunzele copacilor prinseră o strălucire înceţoşată şi
nu mai aruncau sclipiri, iar pe vârfurile lor tremurau picăturile de ploaie.
Dinspre castel se auzea încă, în aerul umed, cântecul cocoşilor.
— Se schimbă vremea, frate Francisc, am zis eu, o să avem ploi.
Ascultă cocoşii.
Dar el avea mintea altundeva.
— Frate Leo, îmi spuse, cercul stă să se-nchidă, se-apropie sfârşitul,
slavă Ţie, Doamne! La început îl rugasem pe Dumnezeu să mă lase să stau
singur-singurel în pustiu şi să-l strig de-acolo; m-a lăsat, dar apoi repede
m-a apucat de grumaz şi m-a aruncat între oameni. „Părăseşte singurătatea!
mi-a strigat. Bine te-ai aranjat tu singur-singurel, nu-Mi place! Ia la rând
ţinuturile şi satele, şi propovăduieşte; alege-ţi tovarăşi, faceţi-vă un ordin,
porniţi toţi împreună să eliberaţi Sfântul Mormânt, inima omului!“ Am
părăsit oftând singurătatea, am ales fraţii şi am pornit; ce sfântă a fost
sărăcia aceea, îţi aminteşti, frate Leo? Ce dragoste, ce înţelegere, ce
feciorie, cum ne-am pus toţi împreună, deodată, pe plânset de atâta
bucurie! Pomii, păsările, pietrele, apele, oamenii, ca şi cum ar fi ieşit, uite-
acum, din mâinile lui Dumnezeu. Iar Cristos era între noi, nu-L vedeam,
dar Îi simţeam mâinile pe capetele noastre şi suflarea Lui sfântă în aer; Îl
vedeam numai noaptea, când trupul dormea şi sufletul deschidea ochii. Dar
apoi… apoi…
2130
 Glasul lui Francisc se frânse. Mă privi, iar în ochii lui atârnau lacrimi
mari.
— Apoi, am zis, au intrat lupii în stână, ne-am risipit.
— M-au alungat… spuse Francisc şi oftă, m-au alungat, frate Leo. Se
închide, îţi spun, cercul, mă-ntorc la singurătate; urc pe muntele acesta
pustiu să urlu ca o fiară, singur-singurel. În mine sunt încă mulţi demoni, în
jurul sufletului meu este încă multă carne. Să-mi dea Dumnezeu timp să
nimicesc trupul, ca să rămână sufletul liber să plece! Să plece, frate Leo, să
plece!
Îşi clătină cu avânt braţele spre cer, şi o clipă mi se păru că prinsese
aripi şi se ridica-n văzduh de bucurie. M-am speriat c-o să rămân singur, şi
l-am apucat de rasă.
Apăru un ţăran; trăgea de sfoară un măgăruş şi pe măgăruş era o tânără
cu pieptul desfăcut, alăptându-şi pruncul. Francisc se opri şi se uită la el
atent.
— Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, spuse ţăranul şi duse mâna la piept.
Ei sunt femeia mea şi copilul meu. Binecuvântează-ne.
— Dumnezeu fie cu voi, răspunse Francisc, călătorie bună, Iosif!
Ţăranul rămase uimit, râse, dar se grăbea, şi porni pe drumul lui.
— Iosif? am zis eu. De unde i-ai ştiut numele, frate Francisc?
— Dar n-ai văzut, mieluşelul lui Dumnezeu? Erau Iosif şi Fecioara
Maria care-L alăpta pe Dumnezeu; se duc în Egipt.
Iar peste puţin:
— De câte ori să-ţi spun, frate Leo, să priveşti şi cu ochii dinlăuntrul
tău? Ochii tăi de lut spun: un ţăran şi femeia lui şi copilul lui; dar ceilalţi,
ochii sufletului, ce minune văd ei! Iosif şi Fecioara Maria călare pe
măgăruş şi Cristos care se odihneşte lângă inima Maicii Domnului trec
iarăşi pe dinaintea noastră, trec, frate Leo, trec veşnic!
Am oftat. Pielea mea e groasă, inima mea e înăbuşită de osânză, vai!
Când o să pot şi eu să dau la o parte lumea asta şi să văd dincolo de ea
cealaltă lume, cea veşnică?!
Primele picături începură să cadă, puţinele frunze care mai rămăseseră
în smochini tremurau, înserarea era aproape; pe o stâncă străluci o
bisericuţă pustie, albă ca neaua.
2131
 — Dumnezeu ne iubeşte, am zis eu. Uite, ne-a trimis o bisericuţă unde
să petrecem noaptea.
Am împins uşa şi am intrat; îndată intră şi lumina asfinţitului,
desluşeam pereţii acoperiţi, de la poale până sus la turlă, cu fresce colorate,
pline de personaje, ispitele sfântului Anton. Îl vedeam pe sfântul pustnic
cum se luptă deznădăjduit c-o ceată de demoni; unul îl trăgea de barbă,
altul de subsuori, alţii de gluga rasei, de cingătoare, de picioare… Mai
încolo, doi demoni învârteau în frigare un miel şi pustnicul îl privea, îi
fremătau nările şi era palid, leşina de foame; iar demonii râdeau şi-i făceau
semn să se apropie. Pe alt perete, o femeie goală cu păr bălai, cu ochi
nesătui, care-şi punea sânii mari pe genunchii pustnicului; iar el o privea cu
dorinţă arzătoare, o panglică roşie se desfăşura din gura lui şi urca spre cer;
şi pe panglică, cu litere negre, era scris: „Doamne, Doamne, ajutor!“
M-am tulburat; o dorinţă fierbinte, demonică, puse stăpânire pe mine: să
întind mâna, să ating blestematul trup al femeii; atât de mare mi-era
dorinţa, încât tremuram, iar Francisc se întoarse şi mă privi nedumerit; mi-
am pus toată puterea şi mi-am oprit braţul în aer; era amorţit şi mă durea.
Francisc luă o lumânare din sfeşnic, o aprinse la candela care atârna în
faţa icoanei lui Cristos şi merse de la frescă la frescă; nu vorbea, dar
lumânarea îi tremura în mână.
M-am apropiat şi am privit şi eu împreună cu el frescele, în lumina
tremurătoare a lumânării; o clipă l-am auzit pe Francisc murmurând:
— Doamne, Doamne, de ce-ai făcut ispita atât de frumoasă? Nu ţi-e
milă de sufletul omului? Mie, un vierme, mi-e milă de el!
M-am aşezat pe dalele de piatră şi am pus jos pâinea şi carnea care ne
rămăseseră de la castel. Francisc îngenunche în faţa mea şi suflă să stingă
lumânarea.
— Mai bine să nu vedem, zise el.
Dar mâna-i tremura, lumânarea căzu pe el şi îi luă foc rasa. M-am
repezit să i-o sting, dar Francisc se împotrivi, nu voia.
— N-o stinge! N-o stinge! îmi striga el.
Însă eu, care nu vedeam, dincolo de lumea văzută, pe cea nevăzută,
desluşeam doar cum focul îi atingea deja carnea, aşa că am aruncat peste el
poalele rasei mele şi l-am înăbuşit.
2132
 — Nu trebuia, nu, nu trebuia s-o omori pe sora noastră Flacăra, mi se
plânse Francisc. Nu trebuia! Ce voia? Să mănânce, să-mi mănânce carnea.
Dar asta voiam şi eu, frate Leo, să mă eliberez!
Nu puse o îmbucătură în gură, se întinse doar şi închise ochii; în schimb
eu am mâncat bine şi apoi, obosit, sătul, m-am întins alături de el, iar
somnul m-a luat într-o clipită; însă, către miezul nopţii, îl aud pe Francisc
strigând, deschid ochii şi-l zăresc, în lumina candelei, cum îşi mişcă
mâinile prin aer, ca şi cum ar fi luptat cu cineva.
— Frate Francisc, i-am strigat, frate Francisc!
Dar de unde să m-audă! Parc-ar fi avut un vis urât, bătea din picioare,
din mâini, urla.
M-am aplecat asupra lui şi i-am atins fruntea; sudoarea-i curgea şiroaie
şi părul îi picura, ud leoarcă; l-am prins de umeri, l-am scuturat şi a deschis
ochii.
— Nu te teme, frate Francisc, i-am spus mângâindu-i mâinile care
tremurau, nu te teme, a fost un vis. Blestemat fie!
Se ridică în capul oaselor şi dădu să vorbească, dar nu putea, se bâlbâia.
— Linişteşte-te, frate Francisc, se apropie revărsatul zorilor. O să vină
lumina să împrăştie fantasmele nopţii.
— N-au fost fantasme, frate Leo, n-au fost fantasme… Toate picturile
astea sunt vii; cum au văzut c-am închis ochii, au coborât de pe pereţi; au şi
ieşit demonii dinlăuntrul meu şi s-au năpustit asupra mea… Doamne, ce
chin!
Gâfâia şi îşi ştergea cu mâneca rasei ochii care-i curgeau; îi clănţăneau
dinţii. Afară se auzea vântul puternic care şuiera, şi pinii din jur foşneau
tare; din când în când intrau fulgere prin ferestruica altarului şi loveau ca
nişte săbii chipul lui Francisc galben ca ceara, iar el îşi acoperea repede
faţa cu mâneca rasei. Cândva, îmi amintesc, îmi spusese că fulgerele sunt
privirile lui Dumnezeu, şi-acum se ruşina să nu-l vadă Domnul; ispitele
scoteau încă aburi deasupra lui.
Aşteptam cu jind, tăcuţi amândoi, să se lumineze de ziuă; începusem şi
eu să mă tem; bisericuţa aceea mi se părea acum şi mie bântuită, plină de
prezenţe nevăzute, primejdioase; iar când fulgerele luminau pereţii pictaţi
îmi acopeream faţa cu rasa, să nu văd imaginile, să nu mă vadă nici ele şi
2133
să se repeadă cumva, asupra mea. Lângă Francisc, începuse să mi se clatine
şi mie mintea; se clătina, sau poate se deschideau ochii dinlăuntrul meu şi
începeam să le văd pe cele nevăzute?
Încet-încet Francisc îşi reveni. Puse mâna pe mine, parc-ar fi vrut să mă
mângâie.
— Nu te-ntrista, frate Leo, şi spaima ajută mântuirii. Sfântă este şi ea,
prietena omului.
Tunetele se apropiaseră acum, şi deodată izbucni furtuna. Auzeam cum
pe acoperişul bisericii ploaia cădea veselă, hohotind de râs. „Mai bine, mă
gândeam eu, mai bine; Francisc e frânt după lupta de azi-noapte cu
demonii; să mai stea întins, ca să prindă puteri.“
Prima lumină, slabă, nesigură, intră prin ferestruică, străluciră pe pereţii
albi bărbile lungi şi feţele ascetice, palide, şi-n jurul lor coarne şi cozi şi
guri care râdeau în hohote; dar era ziuă de-acum, venise lumina lui
Dumnezeu, şi nu-mi mai era frică. O pasăre se auzi ciripind; pământul se
trezi în vuietul ploii şi-n noroi. Francisc închise iarăşi ochii şi asculta atent,
cu bucurie, apele bărbăteşti26 care coborau din cer.
— Nu simţi şi tu, frate Leo, ca şi pământul, o mare bucurie când se
deschid zăgazurile cerului? De-aş fi un bulgăre de lut şi de m-aş topi în
apele cerului! Dar sufletul nu este lut, ţine cu putere trupul, nu-l lasă să se
topească.
— De ce să-l ţină, frate Francisc? Să-l lase, aşa cum vrei, să piară, să se
elibereze!
Francisc clătină din cap:
— Vrea să plece undeva, frate Leo, sigur sufletul vrea să plece undeva,
şi nu are alt măgăruş să-l care. Îl hrăneşte aşadar şi-i dă apă să bea până
ajunge la capăt, şi-atunci descalecă bucuros, îi dă o lovitură cu piciorul şi-l
părăseşte pe pământ, să se facă ţărână.
Ciripeau două-trei păsări, ploaia se potolise.
— Să mergem, zise Francisc, a stat ploaia. În numele lui Dumnezeu!
Dădu să se ridice, dar genunchii nu-l ascultau, i se tăiau, şi căzu
grămadă la pământ.
— Măgăruşul tău e obosit, frate Francisc, lasă-l să se odihnească puţin,
sărmanul, ca să poată să te ducă mai departe.
2134
 — Nu trebuie să-i facem poftele, frate Leo. Dacă l-aş fi ascultat, aş fi
fost încă în casa lui sior Bernardone şi-aş fi cântat serenade sub ferestre.
Hai, ajută-mă să-l ridicăm!
L-am luat de subsuori, l-am ridicat, şi făcu, împleticindu-se, câţiva paşi
către uşă.
Afară pământul era ud, pietrele luceau, ogoarele se făcuseră mocirlă, iar
cerul era negru ca tăciunele. Pinii, bătuţi de ploaia torenţială, miroseau ca
mierea.
— O să plouă din nou, frate Francisc.
— Să plouă. Sufletul încă nu-şi lasă trupul să se topească. Nu te teme,
urmează-mă!
Şi am pornit la drum; înotam prin noroi până la glezne; plumb ni se
făcuseră picioarele, nu mai puteam să le ridicăm.
Un ceas, două ceasuri; dintr-odată l-am văzut pe Francisc căzând pe
burtă la pământ; faţa i se afundă în noroi, şi am alergat deznădăjduit să-l
ridic, să nu se sufoce; l-am ridicat în spinare şi am început s-alerg; voiam
să blestem încăpăţânarea lui şi nebunia mea de-a voi să fac lucruri
nepotrivite firii mele. Ploaia începuse iarăşi, şi am mers aşa, încărcat, cam
o jumătate de oră, când, slăvit fie Dumnezeu, am zărit nişte case printre
pini. Am prins curaj; am ajuns la ele plin de noroi, istovit, iar Francisc nu-
şi revenise încă. Am găsit o poartă deschisă; un ţăran bătrân ieşi în curte,
iar în urma lui, o bătrână slăbănoagă, stafidită, nevasta lui.
— Ei, buni creştini, le-am zis eu, tovarăşul meu a obosit şi a leşinat.
Pentru mila lui Cristos, lăsaţi-mă să-l întind puţin în bordeiul vostru, să-şi
revină.
Ţăranul se încruntă, nu-i plăceau belelele, dar bătrânei i se făcu milă de
noi, îl luă pe Francisc de picioare, iar eu de subsuori, şi l-am dus înăuntru;
l-am întins în pat şi bătrâna aduse oţet de trandafiri, îi unse tâmplele şi-i
dădu să miroasă; imediat Francisc deschise ochii.
— Pace casei voastre, fraţii mei, le spuse celor doi ţărani, care stăteau
aplecaţi asupra lui.
Gospodarul mă luă de braţ:
— Cine e călugărul ăsta? Cândva l-am mai văzut.
2135
 — E părintele Francisc, din Assisi.
— Sfântul?
— Sfântul.
Ţăranul alergă şi prinse mâna lui Francisc.
— Dacă eşti într-adevăr Francisc din Assisi, sfânt cum spune toată
lumea, eu îţi vreau binele, să fii cum te laudă, bun şi cinstit; pentru că
multe suflete, care te cred bun şi cinstit, s-au atârnat de gâtul tău.
Ochii lui Francisc se umplură de lacrimi.
— Frate, n-o să uit niciodată cuvântul tău. O să mă căznesc cât pot,
frate, să fiu bun şi cinstit, să nu fac de ruşine sufletele care mi s-au
încredinţat. Să fii sănătos, frate, că mi-ai amintit de asta!
Spuse şi dădu să-i sărute mâna. Dar ţăranul i-o luă înainte şi sărută el
noroiul de pe picioarele lui Francisc.
Am văzut evlavia ţăranului şi am prins curaj:
— Frate, avem de făcut încă mult drum. Mergem pe muntele Alvernia,
şi tovarăşul meu nu poate să umble; pentru dra- gostea lui Cristos, vrei să
ne dai măgăruşul tău să meargă călare?
— Cu bucurie, dragă călugăre, cu bucurie; dacă n-aş fi avut măgăruş, l-
aş fi dus eu în spinare, pentru mântuirea sufletului meu. Am făcut multe
păcate la viaţa mea, e vremea să-mi plătesc datoriile.
Se întoarse spre nevasta lui:
— Taie, femeie, o găină şi dă-i bolnavului zeama, să se înzdrăvenească.
O să mâncăm, şi pe urmă pornim la drum; o să merg şi eu cu voi, călugăre.
De când mă ştiu mi-a plăcut carnea de pui, aşa că m-am bucurat. Şi
când, după puţin timp, am sorbit zeama caldă, înmiresmată şi am întins
mâna să iau şi-o bucată zdravănă de carne albă împreună cu ficăţelul găinii,
ce să-ţi spun? Iartă-mă, Doamne, şi-acum, când îmi amintesc, îmi lasă gura
apă. Măcar de-ar fi adevărat ce spune Francisc, că şi găinile intră,
chipurile, în rai; în fiecare duminică am tăia câte una, să slăvim pe
Domnul.
L-am ridicat pe Francisc, l-am urcat pe măgăruş şi am pornit la drum.
— E departe Alvernia? l-am întrebat eu pe cărăuşul nostru.

2136
 — La mama dracului! Ce căutaţi, vai de sufletul vostru, pe muntele ăsta
sălbatic? N-aş vrea să fiu în pielea voastră; pe vârful lui, se spune, şi-a
aşezat cuiburile căpitanul Lup, căpetenia tâlharilor. Nu vă temeţi?
— De ce să ne temem, frate? Nu avem nimic; suntem din ordinul sfintei
Sărăcii.
— Vai de voi, rău ordin v-aţi ales. O să vă târâţi de foame, sărmanilor!
Eu sunt din ordinul sfântului Trai Bun, zise ţăranul şi râse.
— Dar aşa, înfometaţi, desculţi, o să putem să mergem noi în împărăţia
cerurilor, frate.
— Ce să-ţi spun, călugăre, nu zic nu; se poate. Dar se poate, dacă apuc
în ultima clipă şi mă împărtăşesc, să merg şi eu în împărăţia cerurilor. Şi
eu, şi domnia-ta îl repetăm toată viaţa pe „se poate“ ăsta şi ne mângâiem;
şi-atunci, nu-i mai convenabil să mâncăm, să bem şi să iubim, dacă cumva
o să pierdem şi viaţa asta pământească, şi pe cea veşnică? De ce mă
priveşti aşa? Eu am de pierdut un singur lucru dacă nu intru în rai, dar
sfinţia ta ai de pierdut două. Nu socotesc corect?
Doar am tuşit, nu aveam nimic de răspuns; de câte ori nu-mi făcusem şi
eu în sinea mea aceeaşi socoteală! Dar ce să-i faci, sărmane frate Leo,
Francisc merge înainte, urmează-l!
Am străbătut drum după drum, până s-a lăsat noaptea; am intrat într-o
grotă, iar cărăuşul nostru adună o legătură de iarbă sălbatică şi îşi hrăni
măgăruşul; apoi desfăcu desaga, scoase găina care mai rămăsese şi ne dădu
şi nouă să mâncăm; puse la gură o ploscă de vin şi bău, apoi mi-o dădu şi
mie; auzeam bucuros plosca gâlgâind, ca o potârniche pe buzele mele.
— Eu am intrat în ordinul Traiului Bun, călugări, să mă iertaţi!
Spuse, ridică iarăşi plosca şi-o goli; şi-ndată îşi puse o piatră sub cap
drept pernă, îşi făcu repede-repede cruce şi adormi.
Dimineaţa, zi însorită, cerul curat ca lacrima, copacii, pietrele luceau;
iar soarele apăru bălai, cu plete lungi. L-am urcat pe Francisc pe măgăruş şi
am pornit.
Am trecut printr-un sat mare, nu-mi amintesc numele lui, Francisc ceru
să ne oprim să propovăduiască, dar ţăranul se grăbea.
— Dacă începi să propovăduieşti ca să-i aduci pe ţărani la cunoaşterea
lui Dumnezeu, n-o să ajungem nici într-un an la Alvernia. Iar eu, să mă
2137
ierţi, mă grăbesc să mă-ntorc în sat. Nu sunt ca domnia-ta, eu am de
muncă. Mă căznesc să aduc pământul la cunoaşterea lui Dumnezeu, să
hrănească semănăturile, să fac pâine, să mâncăm; şi viile, să dea struguri,
să-i călcăm, să facem vin, să bem, să ne vină cheful şi să-L slăvim pe
Dumnezeu!
— O clipă numai, două cuvinte să spun, numai două… se ruga Francisc.
— Cuvintele lui Dumnezeu n-au sfârşit, şi nu căuta să mă păcăleşti.
Vorbeşti, vorbeşti, şi te-mbeţi, deschizi Evanghelia şi cine mai poate să-ţi
zică să te opreşti!
Dădu o lovitură de nuia măgăruşului, şi acesta sări, se-nfierbântă şi luă
avânt, de era cât pe-aci să-l arunce jos pe călăreţ. Mă privi şi râse pe sub
mustaţa lui căruntă:
— N-am spus bine? Ce zici şi tu? Oriîncotro vă duceţi, şi să mă ierţi, îi
vorbeşte unuia să se mântuiască, îi vorbeşte altuia, de până la urmă n-o să
mai aveţi voi timp să vă mântuiţi. Eu am o vecină-n sat, pe sora Carolina,
aibă parte numai de bine! Frumoasă, şolduri late, c-o grămadă de copii.
Într-o zi, ştii ce mi-a zis? Apleacă-te să-ţi spun la ureche, să nu ne-audă
sfântul.
Îmi plăcea de bătrânul ăsta rotofei, vânjos, trăit bine; m-am aplecat:
— Ce ţi-a spus? Vorbeşte-ncet.
— Cumetre Marino – am uitat să-ţi spun că mă cheamă Marino –,
cumetre Marino, fă-i plăcerea unuia, fă-i plăcerea altuia, n-am făcut cu
bărbatu-meu copiii!
Izbucni în râs.
— Aşa o să păţiţi şi voi, sărmanilor, zise ţăranul.
Tot tăifăsuind aşa, trecea timpul; Dumnezeu fu milostiv, nu mai ploua,
şi miroseau pinii, soarele era răcoros, iar bătrânul încă mai avea în desagă
ceva de-ale gurii, aşa că am făcut curăţenie în ea şi-apoi a scuturat-o.
— Pân-aici ne-a fost traiul bun, călugăre. Cum te cheamă, s-avem
iertare de-ntrebare?
— Fratele Leo.
— Pân-aici ne-a fost deci traiul bun, sărmane Leo, peste puţin o să vă
las la poalele muntelui şi-o să intraţi iarăşi în ordinul Sărăciei; cum i-a
spus? Sfântă?
2138
 — Da, sfânta Sărăcie.
— Blestemată fie! Să nu-mi mai aminteşti de ea, că mi se zburleşte
părul.
Soarele cobora de-acum spre apus; la cotitura drumului apăru deodată
un munte uriaş, tare aspru.
— Uite Alvernia, spuse moş Marino întinzând mâna; iat-o, salutaţi-o!
Francisc îşi făcu cruce, ridică mâna şi o binecuvântă.
— Bine te-am găsit, sora mea Alvernia, zise el. Salut stâncile şi fiarele
care te locuiesc şi păsările şi îngerii tăi din văzduh! Priveşte, suflete al
meu, este sora Alvernia, nu-ţi fie frică!
N-am scos un sunet, doar priveam muntele, cu groază; sălbatic, stâncos,
nelocuit; ici şi colo câteva tufe de pini, câţiva stejari; doi şoimi se înălţară
de pe o stâncă şi începură să facă rotocoale prin văzduh deasupra noastră.
— Bine că nu suntem găini, zise bătrânul. Ne-ar fi mâncat, şi-atunci
rămas-bun, împărăţie a cerurilor!
Trecu un ţăran alergând; moş Marino îi fluieră şi acela se opri; bătrânul
se duse lângă el şi vorbiră mult timp în taină, în mijlocul drumului;
cărăuşul nostru se întoarse cu faţa posomorâtă.
— Până aici şi nici un pas mai încolo, zise el. Mai departe nu pot.
— Ce-ai păţit, moş Marino? Dar chiar aici, la urcuş, avem nevoie de
tine. Ce ştire ţi-a adus prietenul tău?
— Căpitanul Lup, căpetenia tâlharilor, a coborât din cuibul lui şi dă
târcoale pe la poalele muntelui. O fi hămesit de foame.
Îl coborî pe Francisc de pe măgăruş şi îl aşeză pe o piatră, sub un pin.
— Să fii sănătos, sfinte al lui Dumnezeu, zise el. Tu nu ai avere, copii şi
nu te temi de hoţi. Dar întreabă-mă şi pe mine!
Se întoarse şi îmi făcu cu ochiul:
— Ce zici şi dumneata, îmi şuieră-n ureche şi-mi arătă cu degetul
drumul de-ntoarcere.
I-am aruncat o privire lui Francisc.
— Nu, moş Marino, nu-mi părăsesc postul. Întoarce-te şi Dumnezeu fie
cu tine!
Ridică din umeri, făcu un salt, încălecă pe măgăruş şi porni la drum.

2139
 M-am aşezat alături de Francisc. Afară nu era frig, dar eu tremuram. Şi,
pe când şedeam aşa, aud ciripituri şi fâlfâit de aripi. Ridic ochii, şi ce să
vezi? Un stol de păsări felurite – vrăbii, ciocârlii, scatii, cinteze, mierle şi o
prepeliţă – ne dădeau târcoale şi ne ciripeau, ca şi cum ne-ar fi spus bun
venit la cuiburile lor. Prindeau mereu curaj şi veneau tot mai aproape, până
ce se aciuară mândre în cerc la picioarele lui Francisc.
— Surioarele mele păsări, surioarele mele păsări, murmură Francisc
mişcat, da, da, eu sunt, fratele vostru îndelung înstrăinat. Am venit, şi-o să
trăim de-acum împreună pe muntele ăsta sfânt, iar dacă aveţi vreo nevoie,
să-mi spuneţi mie, şi eu o să mijlocesc la Dumnezeu, la Tatăl nostru, să vă
facă pe plac.
Potârnichea aşezată la picioarele lui asculta, apleca pieziş capul şi-l
privea cu tandreţe, ca un om.
Şi pe când eram noi fermecaţi de minune, doi ţărani alergară şi ne
strigară:
— Ce staţi aici, nefericiţilor? Lupul coboară!
— Pe unde?
— Pe-acolo!
M-a cuprins teama şi am sărit ca ars.
— Să plecăm, frate Francisc, să plecăm!
— Şezi aici, puţin credinciosule! O să mă duc chiar eu să-l găsesc pe
Lup. Nu te-ngrijora, atotputernic este Dumnezeu, poate chiar şi pe Lup să-l
facă mieluşel.
Se ridică şi o luă pe unde ne arătaseră cei doi ţărani. Am rămas singur,
mi-am acoperit capul cu mâneca rasei, şi aşteptam. Ştiam, atotputernic este
Dumnezeu, dar nu aveam încredere; de câte ori nu-i lăsase pe credincioşii
Lui să-i mănânce fiarele şi să-i omoare necredincioşii! Cel mai bine-ar fi
fost s-o luăm la sănătoasa; ce zice proverbul? „Sfinte Gheorghe, ajută-mă!
– Dar mişcă-ţi şi tu picioarele!“
Trecu un văcar, îmi dădu o cană de lapte şi-mi veni inima la loc. Deja
mă ruşinam; mă pregăteam să mă ridic să-l găsesc pe Francisc, ca să nu-l
las singur în primejdie, dar îndată m-am răzgândit; aici sunt în mai
siguranţă, mă gândeam.

2140
 Am plecat urechea, poate aud cumva strigătul lui Francisc; dar în jurul
meu era doar pace, linişte, noaptea începea să urce dinspre câmpie, să
acopere jos măslinii şi viile şi să tot urce, să ajungă la munte; încet-încet
lumea dispărea.
Şi deodată o voce sălbatică răsună între stâncile de deasupra mea şi se
tot îngroşa; se apropia, şi-atunci am desluşit că nu era o voce, erau două,
una răguşită, sălbatică, cealaltă tandră şi slabă. Am recunoscut glasul lui
Francisc şi am sărit imediat.
Glasurile se apropiau tot mai mult, auzeam acum limpede cuvintele
cântecului: „Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le!“ S-au întâlnit, s-au împăcat şi se-
ntorc acum amândoi la stâna lui Dumnezeu, mă gândeam eu. Şi într-
adevăr, în lumina înceţoşată l-am zărit pe Francisc împreună cu un om
sălbatic, numai barbă şi mustaţă şi plete lungi, ţinându-se de mână şi
făcându-mi semne.
— Uite-l pe vestitul căpitan Lup! spuse Francisc vesel. De-acum nu mai
e lup, e mieluşel.
— Mieluşel, frate, dar care mănâncă lupi, mormăi căpetenia tâlharilor.
Nu trebuie să-mi uit meseria.
— La început, dar cu timpul o să te apropii mai mult de Dumnezeu şi n-
o să mai mănânci nici lupi.
Francisc vorbea, dar deodată se opri; pe pieptul lat şi păros al
căpitanului Lup văzu un talisman cu litere; ochii lui înceţoşaţi nu puteau să
le citească.
— Ce e asta, frate? Ce porţi scris pe tine?
Căpetenia tâlharilor se făcu roşu ca focul şi se ruşină; desprinse
talismanul de la gât şi dădu să-l arunce.
— Vechi păcate, zise el, nu-l citi!
— Nu, nu, stai să-l citesc, frate Mieluşel; toate păcatele ţi-au fost iertate
de-acum. Lupul a murit, să trăiască Mieluşelul.
Spuse, apropie talismanul de ochi şi citi: „Duşman al lui Dumnezeu şi al
oamenilor“.
Căpitanul Lup îl luă din mâinile lui Francisc şi-l aruncă.

2141
 — Prieten al lui Dumnezeu şi al oamenilor! O să poruncesc un alt
talisman şi-o să pun să scrie pe el: „Prieten al lui Dumnezeu şi al
oamenilor!“ Şi-acum haideţi să fie într-un ceas bun, urcaţi pe muntele pe
care vi l-a dăruit contele. Eu o să vin mâine dis-de-dimineaţă să vă ridic
două colibe din crengi şi noroi; iar apoi o să cobor la poalele muntelui, să
stau de strajă. Vai de cel care o să-ncerce să treacă fără îngăduinţa mea.
Se gândi o clipă.
— Staţi mai bine să vin şi eu cu voi. O să merg înainte, muntele n-are
cărare, se poate să vă pierdeţi.
Îl ridică pe Francisc pe braţele lui groase, ca pe-un copil.
— Să mergem, zise el, n-ai nevoie de măgar, părinte Francisc.
După un ceas am ajuns pe un podiş; un stejar uriaş, stufos se înălţa în
mijloc.
— Frate Miel, spuse Francisc, aşa o să te numesc de-acum încolo, frate
Miel, sub stejarul ăsta te rog să-mi înalţi mâine coliba; iar fratelui Leo mai
încolo, unde să nu-l văd, să nu mă vadă, să-i strig şi să nu audă; pentru că
trebuie, frate, să rămân aici singur-singurel.
— Cu bucurie, părinte Francisc, iar mâine o să vă aduc şi pâine şi
măsline şi ce mai găsesc, să nu muriţi de foame. N-am auzit niciodată că
un mort poate să se roage. O să vă aduc din când în când cât e nevoie ca să
nu muriţi. O să fur de la cei bogaţi să-i hrănesc pe săraci. Nu-i drept? Ce
clatini din cap, părinte Francisc? Cu siguranţă, nu Dumnezeu, ci Satana a
împărţit bunurile în lume, de aceea le-a şi împărţit atât de nedrept. Aşa că
eu o să pun rânduială.
Spuse, sărută mâna lui Francisc şi se pierdu în noapte.

23 În anul 1221, sfântul Francisc a înfiinţat Ordinul Franciscan Terţiar (numit şi Ordinul Franciscan
Secular, dedicat creştinilor laici care doreau să ducă, în lume, o viaţă în acord cu Regula şi cu
virtuţile franciscane.
24 As-Sirāt – în tradiția islamică, pod subţire cât firul de păr întins peste iad, pe care orice
credincios, în Ziua Judecăţii, trebuie să-l treacă pentru a ajunge în rai.
25 Potrivit biografiei sfântului Francisc, în primăvara anului 1213 contele Orlando dei Cattani,
descendent al familiei de nobili italieni care stăpânea la acea vreme ţinutul toscan Chiusi, i-a donat
lui Francisc o parte din teritoriile sale, inclusiv muntele Alvernia (sau Verna), loc care a ajuns sfânt

2142
pentru creştini, fiindcă legenda spune că acolo, în anul 1224, sfântul Francisc a primit stigmatele,
devenind astfel primul om, după Isus Cristos, asupra căruia Dumnezeu a săvârşit această minune.
26 Din cele mai vechi timpuri, cerul a fost privit ca principiu masculin, iar pământul, ca principiu
feminin, născător. Şi genul substantivelor care le denumesc atestă acest fapt, în multe limbi. De
exemplu, la greci, ho ouranós (m.) – cerul, he ge (f.) – pământul.

2143
 XII

Îmi amintesc cu înfricoşare, dar şi cu o bucurie de negrăit zilele pe care

le-am trăit pe muntele Alvernia – zile, luni, sau ani? Timpul stătea ca un
şoim deasupra noastră şi dădea atât de repede din aripi, încât ni se părea că
nu se clinteşte. Luna urca, cobora, când ca o seceră, când ca un disc de
argint, zăpezile ba se topeau, iar apele Alverniei curgeau ca rugăciunile lui
Francisc şi făceau să rodească câmpul, ba se troieneau, trandafirii
dimineaţa, albăstrii la chindie, strălucitoare, albe ca laptele la amiază; şi
veneau fără zgomot şi înconjurau cele două colibe de crengi, locuinţele
noastre. Francisc ieşea în fiecare dimineaţă şi împrăştia pe zăpada aşternută
firimiturile de la pâinea pe care din când în când ne-o aducea, fie sănătos,
fratele Miel, ca să nu ne lase să murim de foame; iar păsările se învăţaseră
şi dis-de-dimineaţă înconjurau coliba lui Francisc, ciripeau şi-l îndemnau
să apară. Un şoim de stâncă prinsese curaj şi în fiecare dimineaţă dădea şi
el târcoale pe deasupra colibei lui Francisc şi croncănea tare, să-l trezească.
Frig aprig, rasele noastre erau de-acum numai găuri şi vântul flutura în
voie prin ele, iar trupul ni se învineţea; într-adevăr, cum de-am putut să
îndur atâta chin şi n-am murit?! Oare să aibă dreptate Francisc, că cine se
gândeşte la Dumnezeu se încălzeşte iarna, iar vara se răcoreşte? Sigur, pe
acel munte aspru m-am gândit deseori la Dumnezeu, însă tot deseori m-am
gândit şi la focul aprins şi la oala clocotind şi la vinul fiert, iar în el, o
lingură bună de piper, să încălzească oasele. Masa să fie întinsă şi să
miroasă lumea de la purceluşul fript. Şi cui i-ar mai păsa atunci că zăpada e
de-un stat de om în faţa uşii! Uşa e zăvorâtă, nici zăpadă, nici frig, nici
foame nu pot să intre; eşti în siguranţă! Şi să nu uiţi nici de Dumnezeu, dar
după ce mănânci şi bei bine să ridici mâinile spre tavan, la tine-n casă, şi
să-i mulţumeşti că a făcut focul, purceluşul şi uşa…
2144
 Iar dacă întrebaţi şi despre Francisc, lui nu-i era teamă că suferă, nici de
frig, nici de foame; pentru că noapte şi zi ardea, foc nestins în el,
Dumnezeu, şi mereu înaintea lui era, caldă, albă ca neaua, plăcut
mirositoare, pâinea îngerilor. Însă uneori mă chinuia grija lui şi ieşeam din
colibă să văd ce mai face şi-l zăream dimineaţa, la amiază şi seara cum se
duce către peştera întunecată unde obişnuia să se roage. Ce minune era şi
asta! Una erau statura lui şi mersul lui când se ducea, şi altele după ce
vorbea cu Dumnezeu şi se întorcea la coliba lui. Când se ducea era scund,
încovoiat, sleit de puteri şi se împiedica în nămeţi, cădea şi se ridica iarăşi
şi înainta; dar după ce-şi termina rugăciunea şi se întorcea, ce statură era
aceea, ce uriaş apărea deodată din peştera întunecată! Foarte înalt, cu trup
drept, păşea voiniceşte prin nămeţi şi se aprindea aerul zece staturi de om
deasupra capului său.
Îl vedeam şi, Dumnezeu să mă ierte, îl pizmuiam; din ce era făcut oare
omul acela, din oţel curat, din duh curat, de nu-i era foame, nu-i era frig, nu
spunea niciodată „E de-ajuns“? Eu zi şi noapte tremuram de frig şi mi-era
foame şi nu aveam nici poftă, nici putere să mă rog; nici neruşinare, pentru
că, şi de-aş fi ridicat ochii şi mâinile spre cer, mintea tot mi-ar fi fost jos,
foarte jos, pe pământ, iar cuvintele pe care I le-aş fi spus lui Dumnezeu ar
fi fost doar băşici înflorite, pline de aer.
Trecuseră trei-patru zile de când ridicasem ultima dată mâinile spre cer;
fratele Miel a venit, mi-a lăsat pomana, ca de obicei, pâine, măsline, brânză
de capră şi ce mai găsea.
— Vrei să-ţi aprind focul? m-a întrebat în ziua aceea.
— Nu, frate, i-am răspuns oftând. Fratele Francisc opreşte focul.
— Dar de ce?
— Pentru că, zice el, este frig.
— Dar tocmai de aceea e nevoie de foc, creştinul meu.
— Tocmai de aceea nici noi nu-l vrem, frate.
— Dar cu ce vă încălziţi?
— Cu Dumnezeu.
Căpitanul Lup ridică din umeri.
— Întoarceţi lumea pe dos, treaba voastră! Eu mă duc jos, în peştera
mea, unde am foc aprins, buturugi groase, şi o tingire fierbe domol; am
2145
omorât ieri două potârnichi, le fac înăbuşite cu orez. Vii, frate Leo, să
ciuguleşti? Să-ţi ungi maţul? Să-ţi încălzeşti oasele, nefericitule?
Îmi lăsa gura apă.
— Ah, i-am răspuns, cu bucurie, frate, cu bucurie, dar uite că mă tem de
fratele Francisc.
— N-o să afle!
— Totuşi, eu am datoria să-i spun.
— Bine, şi ce-o să-ţi facă?
— Nimic, o să ofteze numai, şi-atunci oftatul lui o să fie ca un cuţit
înfipt în inima mea.
— Cum doreşti, frate Leo. Să ai în minte numai acestea: potârnichi,
pilaf cald, vin din belşug, foc aprins. Să spui şi iar să spui ca pe-un
descântec în minte: potârnichi, pilaf cald, vin din belşug, foc aprins, şi
poate c-o să vii. Fii bine-venit.
Îşi frecă mâinile şi bătu cu tălpile-n pământ, să le dezmorţească.
— Şi nu te temi tu de Dumnezeu, frate?
— Nu mă tem de oameni, şi-o să mă tem de Dumnezeu?
Coborî pe cărare, şi răsuna muntele de râsetele lui.
Am rămas singur. Niciodată pustiul şi singurătatea mea nu mi s-au părut
mai greu de îndurat. Potârnichi, pilaf cald, vin din belşug, foc aprins… M-
am ridicat, am mers până-n prag, dar m-am oprit. „Nu ţi-e ruşine, ticălosule
Leo? Când o să afle fratele Francisc, cum o să-nduri oftatul lui? Rămâi în
colibă, e bună şi pâinea uscată, e bun şi frigul; ceilalţi oameni au dreptul să
se sature şi să se încălzească, tu nu! Tu ai alte drepturi, mult mai mari. –
Care? – Mai întrebi? Prin viaţa ta să arăţi calea mântuirii. – Şi dacă mor? –
Încă şi mai bine, prin moartea ta o să arăţi calea mântuirii. Ai îmbrăcat
schima îngerească, rasa, nu mai eşti om, dar nu eşti încă nici înger; te
opreşti la mijloc; nu, nu te opreşti, înaintezi încet-încet prin fiecare faptă
bună a ta către înger. – Sunt încă om, tot mereu mă fac mai om; lasă-mă o
dată, numai o dată, şi-apoi mă fac înger, înger adevărat, îţi jur! – Fă ce vrei,
eşti liber, porneşte liber spre iad; eu te las; drum bun!“
Eram ameţit, am intrat la loc în colibă şi m-am grămădit pe jos; dădeam
să mă pun pe plâns, dar într-o clipă m-a apucat furia. Înger, zice, înger… E
uşor să fii înger când nu ai maţe; dar eu doresc ca tu să ai, şi să fii înger; şi
2146
să scoată aburi înaintea ta, sub nările tale, două potârnichi fripte, dar ţie să
nu-ţi lase gura apă. Aici te vreau, racule; om sunt, căpitanul Lup îmi trimite
vorbă: pofteşte să mâncăm! Mă duc!
Şi am ieşit afară. Nu mai ningea, norii se împrăştiaseră, printre ei cerul
strălucea, verde-arămiu; vedeam adânc în zăpadă urmele late ale Lupului,
călcam şi eu în ele, le urmam şi mergeam; nu mergeam, zburam. Alergam
cât puteam, din grabă am căzut de două-trei ori, şi-n barbă aveam numai
zăpadă. Gâfâind, am ajuns în faţa peşterii celui de curând botezat; m-am
aplecat; focul era aprins, mirosea peste tot a potârniche friptă, iar Lupul,
îngenuncheat înaintea focului, mesteca în tingire.
— Frate, i-am strigat de la intrare, bine te-am găsit!
Se întoarse şi râse.
— Bine-ai venit, călugăre, zise el, pofteşte înăuntru. Mâncarea e gata,
slăbeşte-ţi cingătoarea înnodată!
Am intrat, mi-am slăbit sfoara cu noduri şi m-am aşezat lângă foc. Ce
fericire, Doamne Dumnezeule! Niciodată n-am simţit atâta recunoştinţă
faţă de Dumnezeu, atâta dragoste, atâta dulce nevoie de-a mă ruga şi de a-L
striga Tată! Cine este, într-adevăr, mai tată, cel care-şi lasă pe drumuri
copiii şi nu le dă o îmbucătură de pâine şi-o haină să se acopere, sau acela
care le aprinde focul şi pune tingirea şi le împarte mâncarea?
Ne-am spălat mâinile în zăpadă, am aşternut în faţa vetrei o piele de
oaie, am pus la mijloc oala, am tăiat felii mari de pâine şi ne-am aşezat
turceşte unul în faţa celuilalt, căpetenia hoţilor cea pocăită şi cu mine, leul
lui Dumnezeu. Am întins mâinile noastre mari, a luat Lupul o potârniche,
am luat-o şi eu pe cealaltă, şi mult timp nu s-au mai auzit în peşteră decât
îmbucăturile noastre şi gâlgâitul vinului din ploştile de lemn.
Fericire, fericire, paradis! Aşa îmi închipui eu, Dumnezeu să mă ierte,
raiul, orice-ar zice Francisc. Sultanul acela avea dreptate.
Lumina zilei prinse să se tulbure, desluşeam în faţa mea mutra
ciolănoasă a iubitei căpetenii de tâlhari strălucind roşie ca racul în sclipirile
focului; dădusem pe gât mult vin şi din când în când, Doamne, iartă-mă,
vedeam două coarne în fruntea lui; două coarne răsucite, lucitoare, care
băteau aerul. O clipă gândul acesta lovi ca o sabie în mintea mea, şi mă
înfioram: nu cumva Ispita a îmbrăcat trupul Lupului? Nu cumva acesta este
2147
Ispita? Mi-a pus drept momeală o potârniche, şi uite-mă în plasa ei! De-
acum dădusem gata şi potârnichea, golisem şi sfânta ploscă, aruncasem şi
alte buturugi în foc, eram în cele şapte ceruri şi începusem să cânt „Cristos
a înviat“. Căpitanul Lup bătea din palme şi-mi ţinea isonul şi din când în
când scotea şi el câte-un strigăt sălbatic, de răsuna peştera.
— Frate, frate! îmi striga el, şi dădea pe dinafară de dragoste şi mă
îmbrăţişa. O să-ţi spun un lucru şi să nu mi-o iei în nume de rău.
Potârnichea mai mult îi uneşte pe oameni şi vinul îi face fraţi mai mult
decât Evanghelia, să mă ierţi. Uite, acum am băut o înghiţitură de vin, mi
s-au deschis luminile ochilor şi am văzut: eşti fratele meu.
Şi dă-i cu îmbrăţişări şi cu sărutări.
— Eu vreau ca tu, fratele meu Lup, să vezi, fără să bei, că toţi oamenii
sunt fraţii tăi. Pentru că, după ce te trezeşti din beţie, ce se-ntâmplă? Iarăşi
toţi oamenii îţi sunt duşmani, şi frăţia dispare.
— Atunci fie să umblăm toată viaţa beţi! făcu Lupul, sugând ultima
oară plosca.
— Fie, fratele meu Miel-Lup! Ah, de-aş avea putere, aş face şi eu o
minune şi-aş statornici drept Regulă ca în fiecare dimineaţă fraţii să bea
câte o carafă de vin şi să se răspândească apoi prin ţinuturi şi prin sate să
propovăduiască. Cum i-ar îmbrăţişa atunci pe oameni, cum ar nesocoti
orice primejdie, cum ar dansa şi-ar cânta slăvind pe Dumnezeu! Foarte
uşor, foarte plăcut, de la cucernicia faţă de vin ar urca la cucernicia faţă de
Dumnezeu, şi de-acolo, pe drum drept, până-n rai.
— Ia-mă în ordinul tău, părinte Leo! făcu râzând Lupul şi, în
entuziasmul lui, îmi izbi un pumn zdravăn în spinare. Ce zici, să iau un cot
de cârnaţi şi-o ploscă de vin, să mergem să-l găsim pe Francisc şi să-i
spunem noua Regulă?
Deodată m-am înspăimântat; m-am întors către intrarea în peşteră,
fiindcă mi se părea că umbra lui Francisc ne dădea târcoale şi auzeam un
oftat adânc în aer. M-am ridicat.
— Frate, e timpul să plec. Dacă se duce Francisc la coliba mea şi nu mă
găseşte?
— Să-i spui că te rugai, frate Leo. Şi într-adevăr, potrivit noului ordin,
ce altceva au fost toate astea, potârnichi, pilaf, căldură, dacă nu rugăciune
2148
către Domnul? Spune adevărul, ai mai simţit vreodată că eşti atât de
aproape de Dumnezeu ca astă-seară? Asta-nseamnă rugăciune!
Cum să m-apuc eu să-i tâlcuiesc tâlharului că altceva este rugăciunea,
de vreme ce nici eu nu ştiam prea bine?
Căpitanul Lup mă petrecu mult dincolo de peşteră; avea chef, vorbea
întruna:
— Odată, când eram tâlhar – încă sunt, dar să nu-i spui lui Francisc, e
om bun, o să se întristeze –, odată, aşadar, când eram tâlhar, un preot voia,
amărâtul, să mă spovedească. „Te rogi? m-a întrebat el. – Cum să nu, i-am
răspuns, dar în felul meu aparte! – Cum adică? – Tâlhărind. – Şi nu te-ai
pocăit, blestematule? – Am treizeci şi cinci de ani, mai am timp; când o s-
ajung un hârb şi n-o să mă mai pot ţine pe picioare, atunci o să mă
pocăiesc. Fiecare lucru la timpul lui, părinte. Eşti tânăr? Tâlhăreşte. Eşti
bătrân? Pocăieşte-te.“ Părintele s-a înfuriat. „Nu te-nfuria, părinte, i-am zis,
eu sunt mai aproape de Cristos decât sfinţia ta, nu ştii? – Tu? – Eu, tâlharul
răstignit alături de Cristos, de-a dreapta Lui.“ Pentru că ăsta-i tot şiretlicul,
fratele meu Leo, şi s-o ştii: în ultima clipă, pe când se apropie moartea, să
găseşti un chip să mergi de-a dreapta lui Cristos, ci nu de-a stânga; nu de-a
stânga, sărmane, acolo eşti pierdut!
Mă grăbeam să fug departe de căpetenia asta de tâlhari. Un demon din
mine se bucura auzind ce spunea. Ispita, Dumnezeu, traiul bun, Francisc,
toate astea se amestecau în mine. Ah, când o să rămân singur o să pun eu
rânduială!
— Rămâi sănătos, frate, Dumnezeu să-ţi răsplătească pentru binele pe
care mi l-ai făcut! Dumnezeu să te ierte pentru răul pe care mi l-ai făcut!
Îmi strânse mâna, mai să mi-o rupă.
— Du-te să scrii noua Regulă, îmi strigă el, du-te, îţi vreau tot binele!
Gesticulam, vorbeam singur şi mergeam; seara am ajuns la coliba mea
şi am intrat; ce gheţărie, Doamne, ce pustietate! Am plecat din rai, ăsta e
iadul. M-am înfăşurat strâns în rasă, m-am întins, şi auzeam vântul
şuierând prin copaci, iar în depărtare, urletul lupilor; nu puteam să dorm,
dar nici nu-mi simţeam inima curată ca să mă rog; în sfârşit, aproape de
revărsatul zorilor, m-a cuprins un somn greu, un coşmar; şi îndată ce mi s-
2149
au umplut ochii de-ntuneric, am văzut că eram, chipurile, în Egipt, la Teba,
unde îşi aşezaseră colibele marii pustnici ai deşertului, şi se făcea că eram
şi eu pustnic şi mă numeam Arsenie. Şi pe când stăteam îngenuncheat şi
mă rugam şi mă gândeam la bătrânul meu, pustnicul de o sută de ani Nil,
care pustnicea la cinci mile depărtare, sosi pe neaşteptate la mine, alergând,
un călugăr. „Părinte Arsenie, mi-a strigat, aleargă, bătrânul tău moare şi te
cheamă! Să vină, zice, să vină repede, să-i dau binecuvântarea.“ Am sărit
imediat, m-am aşternut la drum înainte, şi alergam. Plângeam, alergam,
soare nemilos, departe, pe drumul mare, treceau caravane de cămile,
auzeam tristul, monotonul cântec al cămilarului, în sfârşit, către amiază,
am ajuns la schitul bătrânului meu; l-am văzut întins pe nisip, iar în jurul
lui cinci-şase călugări îl dezbrăcau, îl spălau şi psalmodiau. „Uite-acum şi-
a încredinţat Domnului sufletul, mi-a spus unul. – Mereu îţi rostea numele,
te chema, dar ai întârziat“, a spus un altul. Iar pe când vorbeau, parcă-l
auzeam pe mort, se mişca. Toţi au luat-o la picior îngroziţi. Buzele i s-au
mişcat, a deschis ochii şi m-a privit. „Copilul meu, a murmurat el, apleacă-
te. Aude cineva?“ Ochii îi erau plini de groază, părul şi barba, urechile,
buzele erau pline de pământ. „Nimeni, părinte, suntem singuri. – Apleacă-
te, am să-ţi încredinţez o taină înfricoşătoare. Apleacă-te mai mult.“ M-am
aplecat, şi şi-a apropiat buzele de urechea mea. Slabă, pierită, ca şi cum ar
fi venit de foarte departe, ca şi cum ar fi urcat dintr-o fântână seacă, i-am
auzit vocea: „Arsenie, copilul meu, am păţit-o; nici rai, nici iad! – Atunci
ce? Haosul? – Nici haosul. – Dar atunci ce? – Nimic!“ Mă apucă de gât, cât
pe-aci să mă sugrume; şi deodată se rostogoli în nisip.
Am scos un strigăt sfâşietor şi m-am trezit; mi-am prins capul în mâini,
să nu crape. Vorbele pustnicului îmi sunau încă-n ureche, săreau din
măruntaie-n măruntaie, din inimă în rărunchi, din rărunchi în plămâni, din
plămâni în gâtlej, şi mă înăbuşeau. „Am păţit-o!“ Dacă-i adevărat, atunci…
„Frate Francisc, am strigat, ajutor!“
M-am ridicat, m-am oprit la intrare şi m-am uitat afară; zăpadă, zăpadă,
ziua urcase, păşea pipăind prin nămeţi, uneori dispărea, cădea, apoi se
ridica din nou, ca un om. Ţinea lumina într-un felinar înceţoşat şi se căznea
să lumineze-n jur. Nu puteam s-o văd, îmi îngheţase inima; m-am ghemuit
la pământ, şi tremuram de frig; mi-am lovit capul de stâncă, îmi şiroia
2150
sângele pe faţă, dar nu mă durea, şi m-am mai liniştit puţin. M-am ridicat,
zicându-mi c-o să văd un semn şi o să pricep; un semn de la Dumnezeu, o
pasăre, un tunet, un glas, ştiu şi eu? Bogată e limba lui Dumnezeu, o să-mi
vorbească, o să dea un răspuns durerii mele.
Trecuseră zile-ntregi de când nu-l mai văzusem pe Francisc, şi am luat-
o spre coliba lui. Urcam, mă afundam în nămeţi desculţ, îmi puneam
puterile să nu hulesc. Viaţă-i asta? strigam în sinea mea; chiar şi fiarele
poartă blănuri, iar noi, doi melci dezbrăcaţi… murmuram şi înaintam. Am
ajuns, în sfârşit, pe înălţimea de unde se vedea coliba lui Francisc. Îmi
arunc ochii peste tot, şi ce să văd? Pe Francisc urcat pe-o stâncă înaltă, cu
braţele întinse în lături, părând, prin caierele de zăpadă, o cruce neagră,
neclintită, înfiptă în stâncă. M-am îngrozit să nu înlemnească acolo sus de
frig şi m-am repezit, cât am putut de repede, să mă caţăr pe stâncă, să-l iau
în braţe, să-l duc în coliba lui şi să-i aprind focul, chiar dacă nu voia, ca să-
şi revină-n simţiri. Dar n-apucasem bine să mă caţăr până la mijlocul
stâncii, şi-am scos un strigăt mare: Francisc plutea în aer cam la un cot
deasupra vârfului stâncii, liniştit, domol, cu mâinile întinse cruce. Mi-era
teamă că o să plece, aşa că mi-am adunat toată puterea, am ajuns în vârf şi
am întins mâinile să-l înşfac de poala rasei; dar el, uşurel, lin, se aşeză pe
stâncă.
Mă privi ca şi cum nu m-ar fi cunoscut, ca şi cum s-ar fi speriat că
vedea un om. L-am luat în braţe şi l-am coborât de pe stâncă împleticindu-
mă, cădeam, mă ridicam, sleit de puteri, dar am reuşit să ajung la coliba
lui; am aprins focul, l-am aşezat pe Francisc aproape de vatră şi am început
să-l frecţionez cu putere ca să i se dezgheţe sângele. Încet-încet se învioră,
deschise ochii şi mă recunoscu.
— Frate Leo, murmură el, de ce m-ai coborât? Bine stăteam acolo sus!
— Ai fi murit, frate Francisc, iartă-mă.
— Dar m-ai văzut cum urcam în văzduh? Începusem să mor. De ce m-ai
coborât?
Îşi privi palmele, îşi privi picioarele umflate, însângerate peste tot.
— Mă dor! murmură el cu glas sfârşit.
Căzu peste mine şi mă îmbrăţişă.

2151
 — Mă dor, frate Leo, fratele meu, mă dor mâinile şi picioarele, de parcă
îmi înfige cineva piroane. Toată noaptea nu pot să-nchid un ochi, mă dor!
Tăcu puţin.
— Iartă-mă, trup al meu, măgăruşul meu credincios, încă nu s-au sfârşit
chinurile tale! Încă n-am ajuns, dar ne apropiem. Hai, curaj!
Îşi puse mâna pe capul meu.
— Ai binecuvântarea mea, leuţul lui Dumnezeu, du-te acum la coliba ta,
vreau să rămân singur.
M-am întors la coliba mea şi nu ştiam ce să cred. Oare acesta era
semnul pe care-l cerusem de la Dumnezeu: Francisc care urca la cer?
Bogată foarte e limba lui Dumnezeu, prin vedenia asta mi-a răspuns.
Dumnezeu mi-a trimis noaptea visul, ca să mă zgâlţâie; mi-a trimis ziua
vedenia, ca să mă întărească; se joacă cu noi precum tatăl cu copilaşii lui,
ca să-i înveţe să sufere, să iubească, să îndure. Când am intrat în coliba
mea pustie, îngheţată, mintea mi se mai liniştise.
Un păcat însă îmi îngreuna încă inima: potârnichile, căldura, pilaful.
Mi-am făcut cruce şi mi-am zis că a doua zi o să mă duc la Francisc să mă
spovedesc, să plece şi povara asta de deasupra mea. De-ar fi să se
sfârşească iarna şi să intru curat, uşor, în noua primăvară, şi mi s-ar umple
inima de rândunici!
Ziua următoare m-a găsit la picioarele lui Francisc; i-am mărturisit
păcatul meu, mi-am plecat fruntea la picioarele lui, şi aşteptam. Francisc
nu vorbea, nu ofta; simţeam numai cum îi tremură vârfurile picioarelor.
Aşteptam, aşteptam, şi nu mai puteam să-ndur atâta tăcere.
— Aşadar, frate Francisc? am întrebat. Ce canon îmi dai?
— Greu e păcatul tău, copile. Trei zile şi trei nopţi n-o să pun în gură
nici pâine, nici apă.
— Dar n-ai păcătuit tu, i-am strigat, eu am păcătuit, pe mine să mă
pedepseşti!
— Este acelaşi lucru, frate Leo. Nu suntem toţi una? Eu am păcătuit cu
tine, tu posteşti cu mine. Atâta timp am trăit împreună, încă n-ai înţeles?
Mergi întru binecuvântarea lui Dumnezeu!
Se aplecă să mă ridice, i-am sărutat mâna şi m-a podidit plânsul.
2152
 — Niciodată de-acum, strigam cu suspine, niciodată de-acum, îţi jur,
frate Francisc!
— Ţi-am mai spus şi altă dată, „niciodată“ şi „totdeauna“ sunt cuvintele
lui Dumnezeu. Numai El poate să le rostească. Du-te şi ai grijă, mieluşelul
lui Dumnezeu. Era cât pe-aci să te mănânce lupul.
Zăpezile începură să se topească, se limpezi cerul, jos, pe pământ,
nămeţii curgeau acum ape şi coborau la câmpie; tufişurile îşi iţeau capul şi
ieşeau la lumină, sufla un vântişor şi caierele de nea care şedeau încă pe
copaci se sfărâmau fără zgomot şi cădeau pe pământ. Primul cuc se auzi
printre copaci şuierând şi alungând iarna; iar inima îl asculta pe fratele cuc,
şi din adâncul ei îi răspundea bucuroasă; erau amândoi din aceeaşi ceată a
primăverii.
Se îndulceau şi cerul, şi pământul, nu-i mai chinuiau atât de tare pe
oameni; iar uneori când mă duceam şi lăsam în faţa colibei lui Francisc
pâinea cea spre fiinţă, zăream un zâmbet fără vlagă pe buzele lui veştejite.
— Frate Leo, îmi spunea mulţumit, vine mărinimoasa doamnă a
pământului, Primăvara, priveşte, oriunde te-ntorci se topesc zăpezile.
— La câmpie, i-am răspuns într-o zi, migdalii or fi-nceput deja să-
nflorească.
— Nu te gândi, frate Leo, ai binecuvântarea mea, nu te gândi la
migdalul înflorit; între crengile lui şade Ispita şi ne face semn; pleacă-ţi
ochii în tine, priveşte migdalul din tine, sufletul tău, cum înfloreşte.
Şedeam ceasuri multe la intrarea în coliba mea şi priveam cum vine
primăvara; şi mi se părea că şi asta era o rugăciune tăcută, plină de
recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Coborâsem în zilele acelea jos, la poalele muntelui, tăiam răchită şi
trestie şi începusem să împletesc coşuri; ziua stăteam ore multe şi
împleteam, şi împletind Îl aduceam în mintea mea pe Dumnezeu; mult mai
repede, mult mai sigur decât atunci când îngenuncheam dinadins să mă
rog; şi mă bucuram că puteam astfel să potrivesc lucrul de mână cu
rugăciunea.
Într-o zi, pe când şedeam afară din colibă şi împleteam la coşurile mele,
aud o răsuflare gâfâită şi paşi grei pe pietre; nu părea să fie fratele Lup, el
2153
niciodată nu gâfâia şi paşii lui nu se auzeau. Mă ridic, alerg, şi pe cine văd?
Pe părintele Silvestro!
— Frate, i-am strigat, bine-ai venit la noi!
Inima îmi tresălta văzând, după atâtea luni, un frate. L-am îmbrăţişat şi
l-am pus să şadă alături de mine.
— N-am nimic să-ţi ofer, frate. Numai pâine şi apă, nimic altceva.
Dar părintelui Silvestro nu-i stătea gândul la mâncare.
— Ce face fratele Francisc? întrebă cu nelinişte.
— Trăieşte şi se chinuie. N-o să-l recunoşti; l-au mâncat postul şi
rugăciunea, frate; şi-n fiecare zi, înainte de revărsatul zorilor, în ceasul în
care îl ia un pic somnul, vine un şoim şi-l trezeşte; de parcă tot Dumnezeu
a pus şi păsările să-l chinuie.
— Tatăl lui moare, frate Leo, şi m-a trimis să vin să-i spun. Muribundul
cere să alerge fiul său să-l vadă, înainte de-a muri; pare plin de căinţă
pentru cele ce-a făcut. Poate că vrea să-i ceară şi iertare.
Îmi veneau în minte primele zile de vitejie, în care ne-am scuturat de pe
tălpi praful şi am intrat în vâlvătaia lui Dumnezeu. Câţi ani, Doamne, câte
veacuri de-atunci!
— Unde e coliba lui, frate Leo?
— Să mergem, am zis. Acolo, departe, între stânci. Să mergem, şi să
dea Dumnezeu să nu se roage, ca să poată să ne vorbească.
Am urcat, şi am găsit coliba pustie.
— Poate că este în peşteră să se roage, am spus eu. Să mergem încet-
încet, să nu ne audă şi să se tulbure cumva.
Ne-am oprit în faţa peşterii; la început nu desluşeam nimic, întuneric;
auzeam numai un glas care ruga şi suspina: „Dragostea mea răstignită!
striga; Nădejdea mea răstignită, Hristoase al meu!“ Tăcea, iar peste puţin,
un glas şi mai rugător, şi mai deznădăjduit: „Dragostea mea răstignită,
Nădejdea mea răstignită, Hristoase al meu!“
Părintele Silvestro dădu să păşească în peşteră, dar l-am apucat de rasă
şi m-am aplecat la urechea lui:
— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu te apropii de el! Mi-a dat
poruncă aspră: „Să nu mă chemi, să nu te atingi de mine când mă rog.
Dacă mă atingi, o să mă fac bucăţi!“
2154
 Ne-am oprit afară, unul în dreapta, celălalt în stânga, la intrarea în
peşteră, şi aşteptam. Aşteptam să-şi sfârşească rugăciunea, să apară şi să-i
vorbim. Soarele era pe culmea cerului, apoi a coborât, s-a apropiat de
asfinţit, dar Francisc, îngenuncheat, neclintit, cu braţele deschise, încă se
ruga; spunea şi repeta aceleaşi cuvinte. Era seară de-acum, când am auzit
un oftat adânc, deznădăjduit, şi Francisc se ridică împleticindu-se ca un om
beat, cu ochii roşii de sânge şi de lacrimi, şi apăru din peşteră. Am întins
mâinile, dar nu ne văzu; ochii săi erau întorşi înăuntru, înspre măruntaiele
lui; făcu câţiva paşi, se clătina, nu vedea; se opri, ca şi cum ar fi vrut să-şi
amintească încotro îi era coliba, şi duse mâinile la tâmple, ameţit; apoi îşi
reveni şi înaintă.
Mergeam în urma lui încet-încet, să nu-l speriem, dar pe când se apropia
de-acum de colibă, auzi o piatră care se mişcase sub picioarele noastre, şi
se întoarse. La început nu ne recunoscu, dar cu cât ne apropiam, faţa i se
lumina, buzele i se mişcară şi zâmbi; întinse braţele, iar părintele Silvestro
căzu la pieptul lui.
— Frate Francisc, îi striga, frate Francisc, tare dor mi-a fost de tine, bine
te-am găsit!
Francisc nu vorbi, se clătina. L-am sprijinit de subsuori şi l-am dus în
colibă. Fratele Lup îi adusese o piele de miel şi l-am întins pe ea. Se
întoarse către părintele Silvestro:
— Ce fac fraţii? întrebă cu jind.
Părintele Silvestro lăsă capul în jos şi nu răspunse.
— Ce fac fraţii? spuse iarăşi Francisc, cu nelinişte, şi prinse mâna
părintelui Silvestro. Să nu-ţi fie milă de mine, părinte Silvestro, spune
adevărul!
— Au schimbat drumul, frate Francisc. Au coborât la câmpie, la
păşunile grase, să pască oile tale.
— Şi sfânta Sărăcie?
— Vor s-o îmbrace, s-o hrănească, s-o îngraşe şi să-i pună sandale.
Porziuncola li se pare prea umilă, n-o mai vor, au luat la rând ţinuturile şi
satele, au adunat aur, şi acum fratele Elias a pus temeliile să clădească o
biserică uriaşă, cu trei caturi, şi aduce meşteri vestiţi şi pictori s-o

2155
împodobească. Desăvârşita Sărăcie, zice el, trebuie să şadă în palat. Şi-i
zideşte palat.
— Şi sfânta Dragoste?
— Fraţii s-au împărţit, au luat-o unii la dreapta, alţii la stânga. Cei
vechi, primii noştri fraţi, nu vor să asculte de noii păstori; cei noi, când îi
întâlnesc pe drum, îşi bat joc de rasele lor găurite şi de picioarele lor
desculţe şi nu-i mai numesc fraţi, ci Desculţi.
— Şi sfânta Simplitate?
— S-a dus şi ea, frate Francisc. Au deschis şcoli noi, aleargă unii la
Bologna, alţii la Paris, şi studiază cum să potcovească puricele. Adună cărţi
groase, urcă la amvon, ţin cuvântări, asudă din greu ca să arate că Cristos
este Dumnezeu, că s-a răstignit şi că a treia zi a înviat. Şi atât de mult le
încurcă, încât mintea se zăpăceşte şi inima omului îngheaţă. Din ziua-n
care au început învăţaţii să vorbească, Cristos n-a mai înviat.
N-am mai apucat să-l ţinem pe Francisc, căzu cu faţa la pământ şi mult
timp rămase tăcut. Din când în când auzeam doar un murmur mâhnit:
„Doamne, Doamne, de ce? De ce? Eu sunt de vină!“ Şi iarăşi tăcea şi-şi
lovea fruntea de pământ. L-am ridicat cu forţa, şi se uită în jur.
— Frate Leo!
— Aici sunt, frate Francisc, la poruncile tale.
— Deschide Evanghelia, pune degetul şi citeşte!
Am luat Evanghelia, am deschis-o, am pus degetul pe un pasaj şi am
ieşit la uşa colibei, unde era mai multă lumină.
— Citeşte!
M-am aplecat şi am citit: „Iată vine ceasul, chiar acum a venit, ca să vă
împrăştiaţi fiecare la ale sale şi să Mă lăsaţi singur.“
— Mai departe! porunci Francisc cu nelinişte. Ce mai spune?
— „Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.“27
— E de-ajuns!
Luă mâna părintelui Silvestro:
— Frate, ai ascultat glasul lui Cristos. V-aţi împrăştiat, dar nu te-ntrista.
Şi pe mine, doar pentru o clipă m-a trântit la pământ durerea. Dar ai văzut,
nu suntem singuri, Tatăl este cu noi, de ce să ne temem, aşadar? El o să
aducă din nou oile la urcuş; El o să-şi hrănească iarăşi cu foame turma.
2156
 A urmat o lungă tăcere. Francisc se adânci în deznădejde şi totodată în
speranţă, simţeam că se află departe de noi, foarte departe, în anii care
aveau să vină. Uneori, în tăcerea adâncă, auzeam cum ies din gura lui
sunete ciudate, ca nişte lătrături foarte îndepărtate, la capătul pământului;
ca şi cum ar fi fost un câine ciobănesc şi lătra la oi să se adune, să se
întoarcă la stână. O clipă îl luă somnul. Dar îndată apoi deschise ochii, ne
privi şi zâmbi:
— Am avut un vis foarte ciudat, fraţii mei, ascultaţi: se făcea că erau
adunaţi fraţii la Porziuncola şi-l ascultau pe Elias cum le împarte lumea.
Trecu un călugăr zdrenţăros, desculţ; se opri, îi văzu şi clătină din cap; un
frate se mânie: „Ce te tot uiţi la noi şi clatini din cap? îi strigă el. De ce
umbli desculţ, cu rasă găurită, netuns, nespălat, plin de noroi peste tot? Nu
ştii că noul nostru conducător a alungat Sărăcia din ordin? Mergi la
mănăstire să te speli, să-ţi dea rasă curată şi sandale, să nu-i faci de ruşine
pe fraţi… – Refuz. – Refuzi? a strigat Elias şi s-a ridicat. O să pun să te
biciuiască de patruzeci de ori. – Pune. – Cum te cheamă? – Pune întâi să
mă biciuiască de patruzeci de ori.“ După ce l-au biciuit şi îi curgea sângele,
l-a întrebat iarăşi: „Acum spune, cum te cheamă? – Francisc, a răspuns
călugărul zdrenţăros. Francisc din Assisi.“
Ne privi, şi zâmbetul i se stinse de pe faţă.
— Mă bat şi-n somn, murmură el. Mă alungă şi-n somn, slavă Ţie,
Doamne.
Închise ochii, şi am simţit că plecase departe de noi.
Părintele Silvestro mă privi ca şi cum ar fi cerut să-i dau curaj să
vorbească.
— Frate Francisc, zise el, întoarce-te de unde te afli şi ascultă. Părintele
Silvestro îţi aduce o veste tristă, porunceşte-i să vorbească.
Francisc plecă urechea, se căznea să audă.
— Ce-ai spus, frate Leo? Veste? Ce veste?
— Întreabă-l pe părintele Silvestro, el ţi-o aduce.
— Silvestro, frate, spuse şi îi prinse mâna, inima mea rabdă, nu-ţi fie
milă de mine, vorbeşte. Ce veste? De la cine?
— De la tatăl tău, frate Francisc, de la sior Bernardone.
Francisc încrucişă mâinile, lăsă capul în jos şi nu vorbi.
2157
 — De la tatăl tău, frate Francisc, spuse din nou părintele Silvestro. Mă
trimite să-ţi spun să vii să te vadă, să-ţi vorbească înainte de a-şi încredinţa
sufletul lui Dumnezeu.
Francisc rămase neclintit.
— Mama ta, căzută pe perna ei, plânge şi se chinuie şi e nemângâiată.
Şi numai pe tine, frate Francisc, te aşteaptă, să vii, să te vadă, să se
mângâie. Vino!
Francisc, neclintit, nu vorbea.
— Ai auzit, frate Francisc? Ce răspuns să dau?
Francisc se ridică, întinse mâna către Assisi şi făcu semnul crucii.
— Rămâi cu bine, tată, murmură el, iartă-mă!
Se întoarse către părintele Silvestro:
— Dacă-l apuci în viaţă, frate, să-i spui: Nu pot să plec din vârful
acesta; cum înhaţă leul un iepure şi-l ridică şi-l scutură şi se joacă cu el, la
fel m-a înhăţat pe mine Dumnezeu; nu pot să plec, mă perpelesc în mâinile
lui Dumnezeu, nu pot. Spune-i: La bună vedere!
— Şi mamei tale?
— Şi mamei mele: La bună vedere!
Părintele Silvestro şovăia.
— Nu ţi-e milă de ei? Sunt părinţii tăi, nu ţi-e milă de ei? Cere
îngăduinţă de la Dumnezeu. El este preabun, o să ţi-o dea.
— I-am cerut-o o dată.
— Şi ce ţi-a răspuns?
— Eu sunt tatăl tău şi mama ta, asta mi-a răspuns.
Părintele Silvestro se aplecă şi sărută mâna lui Francisc.
— Rămâi sănătos, frate Francisc, fă ce te luminează Dumnezeu.
— La bună vedere, frate, răspunse Francisc şi închise ochii.
Voia să rămână singur. Am plecat.
Ne-am oprit o clipă în faţa colibei mele; părintele Silvestro privi în jur –
pietre, stânci uriaşe, câţiva mărăcini uscaţi pe pământ, şi sus, pe cer, doi
şoimi care dădeau târcoale.
— Jos la câmpie Dumnezeu ia altă faţă, murmură el. Aici, pe vârful
ăsta, locuieşte Iehova; pe câmpie se plimbă Cristos. Cum rabzi, frate Leo?
— Nu rabd eu, rabdă Francisc, am răspuns.
2158
 Am intrat în colibă să-i aduc o bucată de pâine.
— Pentru drum, i-am zis, o să-ţi fie foame.
Ne-am îmbrăţişat.
— Ai grijă de Francisc, spuse părintele Silvestro plecând, îl sfâşie
Dumnezeu şi-o să-l mănânce, nu vezi? Nu i-au rămas vii decât ochii răniţi,
dacă se sting şi ei, frate Leo, se va stinge lumina din lume.
Prinse iarăşi să crească şi să descrească luna; veni primăvara, trecu; veni
vara, trecu; noi vedeam de sus cum se schimbă faţa pământului;
semănăturile se înverzeau pe câmpuri, se îngălbeneau, erau secerate; viile
erau butuci negri, ieşeau frunzele şi vlăstarii, atârnau strugurii, erau culeşi;
muntele nostru era mereu acelaşi – neînflorit şi pustiu. Începu toamna, se
apropia septembrie, cu sărbătoarea preferată a lui Francisc. Acesta nu mai
punea în gură decât o îmbucătură de pâine, nu mai bea decât o înghiţitură
de apă, postea de dragul Cinstitei Cruci. De ani în şir, aceasta era veneraţia
lui; şi în Regulă scrisese cu mâna lui: „Ne închinăm Ţie, Doamne, Te
slăvim, pentru că prin Cinstita Ta Cruce ai primit să răscumperi păcatele
lumii.“ Iar acum, cu cât se apropia sărbătoarea Crucii, în 14 septembrie,
Francisc se topea ca o lumânare aprinsă dinaintea ei, nu mai putea să
doarmă, avea zi şi noapte ochii ridicaţi spre cer, parc-ar fi aşteptat să apară,
printre fulgere şi aripi, semnul preasfânt. Odată mă luă de mână şi îmi arătă
cerul:
— Priveşte şi tu, frate Leo, poate o vezi. Crucea, spun Scripturile, se va
înălţa pe cer când va veni Domnul să judece. Frate Leo, presimt că vine
Domnul să judece!
Îşi privi picioarele, apoi mâinile.
— Cruce este, frate Leo, cruce este trupul omului; deschide braţele şi
vei vedea. Dar pe ea este răstignit Dumnezeu.
Ridică mâinile spre cer.
— Hristoase al meu, iubitul meu, murmură el, un hatâr îţi cer; un hatâr
să-mi faci, înainte de a muri: în trupul şi în sufletul meu să simt, cât este cu
putinţă, durerea Ta şi Sfintele Tale Patimi… Durerea Ta şi Sfintele Tale
Patimi… spunea şi repeta de parcă ar fi aiurat.
Îşi înfăşură cu rasa picioarele şi mâinile.
2159
 — Mă dor! murmură el. Du-te întru binecuvântarea mea, frate Leo,
lasă-mă singur cu durerea mea.
Am plecat îngrijorat. Doamne, cum să poată flacăra lui să se potolească,
să nu-l facă cenuşă! Vedeam în fiecare zi, cu cât se apropia sărbătoarea
Crucii, cum Francisc se pierdea de bucurie, de nelinişte şi de dureri;
ascundea asta, dar eu simţeam că mâinile şi picioarele îl dureau de
neîndurat. Cu trupul lui secătuit, neputincios se căznea să trăiască şi să
sufere Patimile supraomeneşti ale lui Cristos. Ar putea trupul omului să
îndure asemenea durere?
Neliniştit, mă duceam în fiecare zi, pe ascuns, până în faţa colibei lui
Francisc, în dosul unei stânci, şi-l pândeam. Nu mai mergea în peşteră, se
căţăra pe stâncă, în faţa colibei, ridica mâinile şi se ruga neclintit, tăcut, ca
împietrit, toată ziua. Pe la asfinţit, o lumină îi lingea faţa şi părul de pe cap
îi lua foc.
În aşteptarea Crucii, toată noaptea n-am putut să-nchid un ochi; am
îngenuncheat la miezul nopţii să mă rog, dar mintea mea era la Francisc,
miroseam în jur cum arde aerul, ca şi cum ar fi căzut un trăsnet înfricoşător
pe capul lui. M-am ridicat şi am ieşit din colibă; deasupra mea cerul luase
foc, se mişcau stelele ca nişte scântei, coborau pe pământ; râul Iordan 28
lucea alb ca laptele, noaptea era străvezie, stâncile, luminate ca ziua,
păsările de noapte zburau în tăcere şi apoi ţipau din copac în copac, o
adiere sufla liniştită, călduţă, umflând mugurii, nu puteam să pricep de
unde vin atâta farmec şi atâta linişte, m-am oprit şi am privit în jur; cerul
era plin de săbii, iar jos pământul era numai bunătate şi supunere, ca o
femeie ascultătoare.
Cu cât mă apropiam de coliba lui Francisc, inima-mi tremura; pentru că
în asemenea nopţi, când cerul este înfuriat, iar pământul, îmbibat de apă şi
suflă o adiere ca aceea, se întâmplă minunile. M-am adăpostit în dosul unei
stânci şi priveam: Francisc, îngenuncheat în faţa colibei, se ruga; o aură de
foc tremurătoare îi lingea de jur împrejur faţa şi mâinile; în lumina
fulgerătoare am desluşit limpede cum îi strălucesc mâinile şi picioarele; nu
cum strălucesc, cum ard.
Mult timp, nemişcat, l-am privit; adierea se potolise, nu se clătina o
frunză; pe la răsărit cerul începu să se înălbească; stelele cele mai mari
2160
scânteiau şi dansau încă pe cer; prima pasăre cântătoare ciripi într-un
copac; noaptea îşi aduna stelele şi întunecimile şi se pregătea să plece.
Deodată, o strălucire puternică, roşie ca focul, izbucni pe cer; am ridicat
ochii; un serafim cobora, vâlvătaie cu şase aripi, iar în mijloc, înfăşurat în
aripi, răstignit, Cristos. Două aripi îi îmbrăţişau capul, alte două, trupul, şi
două, de-a dreapta şi de-a stânga Lui, Îi înfăşurau braţele. Alvernia fu
cuprinsă de flăcări, iar strălucirea lor coborî şi lumină câmpia. Cel
Răstignit, înaripat, se repezi şuierând asupra lui Francisc şi-l atinse o clipă;
el scoase un strigăt sfâşietor, ca şi cum l-ar fi străpuns piroane, îşi deschise
braţele, se răstigni în aer, şi imediat am auzit rostite câteva cuvinte grăbite,
melodioase, de parcă ar fi fost o pasăre, cea cu şase aripi. N-am desluşit
primele vorbe, dar strigătul lui Francisc l-am auzit limpede: „Încă! Încă!
Mai vreau încă!“ Iar glasul dumnezeiesc deasupra lui: „Nu căuta mai
departe. Aici se opreşte urcuşul omului, la Răstignire!“ Şi iarăşi strigătul
lui Francisc, deznădăjduit: „Vreau mai departe, Învierea!“ Iar glasul lui
Cristos, dintre aripile serafimului: „Iubite Francisc, deschide ochii,
priveşte: Răstignirea şi Învierea una sunt. – Şi raiul? strigă Francisc. –
Răstignire, Înviere şi rai – se auzi din noi glasul – una sunt!“ Şi cum spuse
aceste ultime cuvinte, se auzi tunet în cer, ca un glas, şi porunci să se
întoarcă vedenia înapoi, în sânul lui Dumnezeu. Şi deodată vâlvătaia cu
şase aripi, ca un fulger roşu şi verde, urcă şuierând la cer.
Francisc căzuse acum cu faţa la pământ şi se zbătea. M-am repezit de
după stâncă şi l-am ridicat, îi curgea sânge din mâini şi din picioare. I-am
desfăcut rasa, şi din coastă îi şiroia sânge dintr-o rană deschisă, parcă
făcută de suliţă.29
— Părintele meu Francisc, am murmurat, părintele meu Francisc…
Şi îl spălam cu apă să-şi revină. Nu mai puteam să-i spun „frate“, nu
îndrăzneam. Urcase acum c-un stat de om deasupra fraţilor, deasupra
oamenilor.
Zăcând fără cunoştinţă, nu mă auzea; numai faţa i se crispa încă de
spaimă.
Îi spălam rănile, dar acestea se deschideau îndată şi-i curgea din nou
sânge; mă podidiră lacrimile. „O să se golească, mă gândeam, n-o să-i mai

2161
rămână sânge în trup, o să moară. Prea greu a căzut Dumnezeu asupra lui,
prea mult har dumnezeiesc, o să moară…“
Dar deschise ochii şi mă recunoscu:
— Frate Leo, spuse cu glasul sleit de puteri, ai văzut ceva?
— Da, părintele meu.
— Ai auzit ceva?
— Am auzit.
— Păstrează taina, frate Leo, jură!
— Jur! Ce ai simţit, părinte Francisc?
— Spaimă!
— Nu bucurie?
— Spaimă!
Îmi atinse umărul:
— Şi-acum pregăteşte-te, plecăm, călătoria s-a sfârşit. Ne întoarcem la
Porziuncola. Acolo unde m-am născut, acolo o să şi mor.
— Nu vorbi despre moarte, părinte Francisc.
— Dar despre ce altceva trebuie să vorbească omul, frate Leo? Despre
viaţă? Taci, nu plânge. Ne despărţim o clipă, frate, dar ne vom întâlni
pentru veşnicie. Binecuvântată fie sora Moartea!
L-am pus de s-a-ntins, mi-am sfâşiat rasa şi i-am legat rănile. M-am
închinat mâinilor şi picioarelor lui şi am ieşit din colibă plângând. Se
revărsau zorii.
M-am aşezat la intrarea în coliba mea şi plângeam. Călătoria s-a sfârşit,
murmuram, călătoria s-a sfârşit, Francisc a ajuns pe cel mai înalt vârf al
urcuşului, la Răstignire, mai sus omul nu poate să ajungă… Acum nu mai
are nevoie de trupul său, descalecă, a sosit, a sosit… Iar eu ce-o să fac?
Unde o să mă duc? Sunt pierdut!
Veni Lupul ţinând în mână pomana noastră zilnică. Se sperie.
— De ce plângi?
— Francisc vrea să se întoarcă în locul unde s-a născut. Mă tem, frate,
că se duce să moară.
Fratele Lup se întunecă la faţă.

2162
 — Rău! Semn rău! Este o rasă de oi care îndată ce simt că vor muri îşi
rup sfoara, sar gardul stânei şi aleargă spre locul unde s-au născut. Sărmane
frate Francisc!
— El nu se teme de moarte, frate, i-am răspuns, nu te întrista. Moartea,
spune el, nu înseamnă sfârşitul, înseamnă începutul. Adevărata viaţă începe
de la moarte încolo.
— Pentru el se poate să fie începutul, pentru noi însă este sfârşitul. Mă
obişnuisem să urc la cuiburile voastre şi să vă aduc o bucată de pâine şi mă
bucuram ca şi cum aş fi făcut o faptă bună. Acum…
Îşi şterse ochii.
— Bine, spuse el, înghiţind în sec, mă duc să-i aduc un măgăruş să
călărească şi o velinţă să nu-l roadă samarul. Pregăteşte-l, că vin!
Luă avânt, coborî muntele, şi mult timp se auziră pietrele cum se mişcau
din loc sub paşii lui.
După un ceas măgăruşul stătea în faţa colibei lui Francisc; o velinţă
groasă roşie acoperea samarul. L-am ridicat pe Francisc cu mare grijă,
suferea, sângele îi răzbise prin rasă, unde-i înfăşurasem rănile, şi tot şiroia.
— Frate Miel, spuse Francisc, punând mâna însângerată pe capul aspru,
frate Miel, să dea harul lui Dumnezeu ca tu şi măgăruşul ăsta şi velinţa
roşie, pe care ai adus-o ca să nu mă rănească samarul, să intraţi toţi laolaltă
în rai într-o zi!
Am început să coborâm încet-încet. La mijlocul costişei Francisc îi făcu
semn Lupului să oprească; se întoarse, ridică mâna şi îşi luă rămas-bun de
la Alvernia:
— Munte iubit, munte călcat de Dumnezeu, îţi mulţumesc pentru binele
pe care mi l-ai făcut, pentru rănile pe care mi le-ai dat, pentru vegheri,
spaime şi sânge! Când Cristos a fost răstignit, se spune, numai tu dintre toţi
munţii te-ai cutremurat şi măruntaiele tale s-au sfâşiat; iar fiicele tale,
potârnichile de munte, au început să bocească şi-şi smulgeau penele cu
ochii întorşi spre Ierusalim. A început şi inima mea, potârnichea de munte,
să bocească, Cristos s-a răstignit deasupra stâncilor tale, în văzduh, şi mi-a
adus ştire tainică să plec. Plec, Alvernia mea, rămâi sănătoasă, iubito, adio,
pentru totdeauna!
2163
 Pornirăm iarăşi să coborâm, tăcuţi, iar ochii Lupului se înceţoşaseră mai
mult, se împiedica. În timpul ăsta, prin satele dimprejur se ivise strălucirea
zorilor, ţăranii săriră din somn, bătură clopotele, toţi văzură Alvernia
arzând, scoaseră un strigăt: „Francisc s-a sfinţit! Francisc s-a sfinţit!“, îşi
luară bolnavii şi porniră să-i atingă noul sfânt, ca să se însănătoşească.
De cum ne zăriră coborând, se repeziră toţi să atingă mâinile, picioarele,
genunchii lui Francisc; iar el, strâns înfăşurat în rasă, îşi ascundea mâinile
şi picioarele, să nu-i vadă rănile.
— Atinge-ne, părinte sfânt! strigau bolnavii. Priveşte-ne, întinde mâna,
vindecă-ne!
O clipă Francisc uită şi scoase mâna din sân să binecuvânteze mulţimea.
Oamenii strigară văzând rana, femeile se năpustiră şi întinseră broboadele
să adune sângele, bărbaţii îşi puseră căuşul palmelor şi-şi ungeau faţa cu
sângele lui.
Sătenii aveau chipuri sălbatice, tot mai sălbatice şi sufletele, tânjeau să-l
poată ciopârţi pe sfânt şi fiecare să apuce în gură o îmbucătură din el; să-l
facă al lor, să intre în ei, să ajungă toţi una cu sfântul, să se sfinţească şi ei.
Ochii li se tulburaseră, buzele li se tiviseră cu spume; simţeam primejdia,
aşa că am pornit înainte.
— Pentru numele lui Dumnezeu, creştini, am strigat eu, lăsaţi-ne să
trecem! Sfântul se grăbeşte să se întoarcă în ţinutul lui! Să aveţi
binecuvântarea lui, lăsaţi-ne cale liberă!
— N-o să plece! Nu-l lăsăm să plece! se auziră de peste tot glasuri
furioase. Aici o să-şi lase oasele, să se sfinţească ţinutul nostru!
— Şi-o să-i zidim biserică, să vină oameni din toată lumea să se închine.
— Ţineţi-l să nu plece! Este al nostru! Al nostru! Al nostru!
M-am întors spre Lup:
— Frate, mă tem. Vor să ni-l ia. Ajutor!
Francisc îşi ascunsese mâinile însângerate în sân, plecase capul şi
aştepta; sudoarea îi picura de pe frunte, iar ochii i se făcuseră iarăşi două
răni şi sângerau.
— Fie-vă milă de el, am strigat, nu-l vedeţi? Îi şiroieşte sângele pe el.
Dar gloata, cu cât vedea sângele, cu atât se înfuria.
— Este al nostru! Al nostru! Al nostru! strigau.
2164
 — Niciodată n-am avut un sfânt în satul nostru, iar acum, când ni l-a
trimis Dumnezeu, o să-l lăsăm să plece?
— Aduceţi sfoară să-l legăm!
Lupul nu se mai stăpâni. Luă de la un bătrân măciuca, înşfăcă frâul
măgarului şi porni înainte.
— Faceţi loc! Faceţi loc! urla el. O să vă sparg capetele! Nu uitaţi cine
sunt: căpitanul Lup! Daţi-vă la o parte!
Bărbaţii se înfricoşară şi se traseră înapoi, dar femeile, spumegând,
căzură asupra lui Francisc, îl trăgeau de rasă, i-o sfâşiară, şi apăru,
învineţit, trupul lui scheletic.
— Copiii mei, copiii mei… murmura Francisc, copiii mei…
Şi plângea.
Măgăruşul îşi întinse picioarele tremurând şi îngenunche înainte să
cadă. Căpitanul Lup îi dădu una şi îl sprijini. Poporul se năpusti asupra lui,
dar el lovi cu măciuca şi se auzi spărgându-se un cap.
— Înapoi, înapoi, hoţi de lucruri sfinte! striga el şi înainta tot lovind cu
măciuca.
Bolnavii, văzând cum se îndepărtează, începură să strige şi să plângă:
— Cum ne laşi, sfântul lui Dumnezeu, nu ţi-e milă de noi? Strigi:
„Dragoste! Dragoste!“ Unde este dragostea? Atinge-ne să ne vindecăm!
Iar Francisc întorcea capul, îi privea şi-i curgeau lacrimi şi sânge din
ochi.
— Dumnezeu… Dumnezeu… murmura el şi nu putea să rostească
nimic altceva.
— Voiau să te mănânce de viu, frate Francisc, spuse Lupul râzând, dar
să-i fie de bine măciucii; o s-o iau şi pe ea cu mine în rai, cu îngăduinţa ta.
Departe, într-un sat, am răsuflat uşuraţi. Trebuia să-i spăl rănile şi să
găsesc o bucată de pânză curată să le leg. Ne-am oprit în mijlocul satului,
unde era o fântână, şi acolo i le-am curăţat. Lupul, în acest timp, cerşea şi
aduse o bucată de pânză, am sfâşiat-o şi i-am legat lui Francisc rănile la
picioare, la mâini şi la coasta dreaptă.
— Suferi, părinte Francisc?
Iar el se întoarse uimit.

2165
 — Cine suferă? spuse el. Ce este suferinţa? Nu pricep ce vrei să spui,
frate Leo!
Şi într-adevăr, numai atunci am luat aminte; faţa i se schimbase cu
desăvârşire; lucea liniştită, fericită; un nimb de strălucire îi încununa părul;
picioarele şi mâinile sale sclipeau.
M-am aşezat lângă fântână şi-l priveam pe Francisc, îl priveam cum
pleacă, cum dispare şi nu se-ntoarce să mă vadă; în inima lui nu mai
sălăşluia decât Dumnezeu. Se duce, s-a sfârşit şi călătoria mea. Am rămas
la jumătatea drumului. Niciodată nu voi putea să-l ajung, niciodată n-o să
ne întâlnim din nou şi n-o să mai călătoresc împreună cu el.
Am oftat. Francisc se întoarse şi mă privi îndelung. Un zâmbet amar îi
tremură în jurul buzelor.
— Frate Leo, spuse în cele din urmă, poţi să-mi găseşti o bucată de
hârtie şi-o călimară cu cerneală?
Am alergat la preotul din sat şi m-am întors cu călimara şi hârtia.
— Le-am adus, părinte Francisc.
— Scrie!
M-am aplecat asupra hârtiei, am luat pana de scris şi aşteptam.
— Eşti gata, frate Leo?
— Sunt gata.
— Scrie!
„Eşti sfânt, Dumnezeule Preaînalt, eşti singurul care faci minuni.
Eşti cel Puternic, eşti cel Mare, eşti cel Preaînalt!
Eşti cel Bun, Preabun, Binele Preaînalt.
Eşti Dragostea, Înţelepciunea, Smerenia şi Răbdarea.
Eşti Frumuseţea, Încrederea, Pacea, Bucuria.
Eşti Nădejdea noastră, Dreptatea, toată Bogăţia noastră.
Eşti Ocrotitorul nostru, Apărătorul Preaînalt, Păzitorul.
Eşti marea Desfătare a sufletului nostru!“30
În timp ce-mi dicta, era răpit de farmec, mişca mâinile şi picioarele, o
clipă dădu să se ridice să danseze, dar nu reuşi să se ţină pe picioare, şi
căzu la pământ.

2166
 — Ce bucurie, ce fericire, a coborât cerul pe pământ, aceştia din jurul
meu nu sunt oameni, sunt stele! Ai scris totul, frate Leo? Totul?
— Am scris, părinte Francisc, şi parcă un şarpe îmi muşca inima.
Eu nu simţeam fericirea de care-mi vorbea, sufletul meu era otrăvit;
priveam în jur, nu vedeam pe nimeni; iar Francisc plecase departe de mine,
pentru totdeauna.
— Mai scrie, frate Leo, scrie cu litere mari dedesubt: „Dumnezeu să-şi
întoarcă ochii asupra ta, să se curăţească şi să strălucească faţa ta, frate
Leo! Dumnezeu să-Şi pună mâna pe inima ta, frate Leo, să se liniştească.“
Ai scris?
— Am scris, părinte Francisc, am răspuns eu, şi ochii mi se umplură de
lacrimi.
— Dă-mi hârtia şi pana de scris, să scriu şi eu.
Luă pana, dar nu putea să-şi închidă mâna; cu multă trudă reuşi să
schiţeze în josul hârtiei un craniu şi deasupra craniului o cruce şi deasupra
crucii o stea.
— Ia hârtia asta şi păstreaz-o, frate Leo. Iar când durerea o să pună
stăpânire pe tine, scoate-o din sân şi citeşte-o, să-ţi aminteşti de mine. Să-ţi
aminteşti cât te-am iubit.

27 Ioan, 16, 32.

28 1 Calea Lactee.
29 Legenda spune că în urma acestei viziuni de pe muntele Alvernia sfântul Francisc a primit
stigmatele, adică semnele răstignirii lui Cristos, ceea ce însemna că prin dragostea şi credinţa sa
adevărată şi nemărginită s-a răstignit şi el asemenea Mântuitorului, iar stigmatele erau dovada
răstignirii sale pentru Cristos, dar şi a dobândirii sfinţeniei prin acest act consacrant.

30 Fragment dintr-o rugăciune franciscană.

2167
 XIII

Cu cât chem mai mult în amintire zilele acelea în care ne-am întors în
ţinuturile noastre părinteşti, cu atât sunt mai sigur că Egidio avea dreptate:
sfântul emană o mireasmă care trece munţi şi păduri şi intră în casele
oamenilor. Oamenii se sperie, o dorinţă arzătoare şi-o teamă pun stăpânire
pe ei, le ţâşnesc în minte toate păcatele lor, laşităţile, ticăloşiile, decăderile
sufletului, pe care credeau că le uitaseră şi timpul le stinsese… La
picioarele lor se cască iadul. Se tulbură, adulmecă aerul, îşi întorc faţa
înspre locul de unde vine mireasma şi, tremurând, pornesc la drum.
Am alergat toţi fraţii, câţi rămăseserăm credincioşi, la Porziuncola şi l-
am întins pe Francisc în coliba sa, direct pe pământ. Nu-i mai rămăsese
sânge, şi fraţii îl înconjurau, îl sărutau mult şi-l tot întrebau cum a fost
rănit, cum a strălucit, pironit pe aripi, Cel Răstignit şi ce însemnau
cuvintele tainice pe care i le-a încredinţat. Iar Francisc îşi ascundea mâinile
şi picioarele şi când râdea, când plângea de multă bucurie, biruise durerile,
simţea că cineva suferea, dar nu era el, plecase deja din lume şi ne privea
pe toţi cu milă.
Şi tot mereu soseau pe neaşteptate închinători din sate îndepărtate şi din
oraşe mari, urmând mireasma sfinţeniei, unii cu boli ale sufletului, alţii cu
boli ale trupului, şi-l atingeau, şi-i sărutau picioarele, iar el le spunea un
cuvânt, un cuvânt simplu, dar pe care ei îl uitaseră: Dragoste, Înţelegere,
Smerenie, Nădejde, Sărăcie. Iar acest cuvânt simplu lua pe buzele sale un
înţeles adânc, plin de mister şi de încredinţare; şi oamenii se mângâiau,
rămâneau uimiţi că fericirea era atât de aproape de ei şi atât de lesnicioasă,
se întorceau la casele lor şi se schimbaseră atât de mult, se îndulceau atât
de mult, încât ai lor nu-i mai recunoşteau. Şi alergau şi alţii, să bea şi ei o
picătură din apa nemuritoare care curgea din gura lui Francisc.
2168
 Într-o zi închisese ochii secătuit de puteri. Eu şedeam alături de el, era
arşiţă mare, şi-i făceam vânt cu o vânturătoare din frunze de platan, când o
doamnă nobilă îmbrăcată distins, purtând pe cap un acoperământ negru
monahal, se apropie încetişor, să nu-l trezească, şi îngenunche lângă el. Se
aplecă, îi sărută tăcută picioarele şi mâinile şi îi atinse cu vârful degetelor
părul ud leoarcă de năduşeală, ca să-l mângâie. Atât de tandră era
mângâierea, încât am ridicat ochii, cercetând cine putea fi doamna aceea
nobilă îmbrăcată în negru. Îl privea pe Francisc, nu-şi mai lua ochii de la
el, şi o clipă buzele ei se mişcară:
— Copilul meu…
Şi o podidiră lacrimile.
Am sărit imediat şi-am înţeles.
— Signora Pica, nobila signora Pica… am murmurat.
Îşi dădu la o parte puţin acoperământul şi îi apăru faţa îmbătrânită,
încreţită toată, palidă ca ceara. Clătină din cap.
— Cum ţi l-am încredinţat, frate Leo, pe fiul meu, şi cum mi l-ai adus
înapoi!
— Nu eu, signora Pica, nu eu, Dumnezeu.
Lăsă capul în jos.
— Da, murmură ea, Dumnezeu…
Şi-şi pironi iarăşi ochii înlăcrimaţi pe fiul ei. Într-adevăr, o biată
zdreanţă ajunsese fiul ei cel răsfăţat, o rană care zăcea pe pământ,
însângerată.
— Acesta e fiul meu, murmură iarăşi, acesta e Francisc al meu?
Îl privea plângând şi se căznea să-l recunoască.
Francisc auzi murmurul şi deschise ochii. O văzu pe mama lui şi o
recunoscu. Întinse mâna.
— Mamă, mamă, ai venit!
— Fiul meu… nici nu mai ştiu cum să-ţi spun! Fiul meu, părintele meu,
sărut cele cinci răni pe care ţi le-a dat Dumnezeu şi vin să-ţi cer o favoare.
Aminteşte-ţi de laptele cu care te-am alăptat, şi nu mi-o refuza.
— Îmi amintesc, îmi amintesc, mamă, de toate îmi amintesc, pe toate le
iau cu mine să le duc lui Dumnezeu să le sfinţească. Ce favoare?

2169
 — Taie-mi părul, spune-mi de-acum soră Pica şi lasă-mă să mă
adăpostesc şi eu la Sfântul Damian. Nu mai am bărbat, nu am fiu, nu mai
vreau lumea.
— Nu e de ajuns, mamă, să nu mai vrei lumea, trebuie să-L vrei pe
Dumnezeu, să spui: nu mai am bărbat, nu mai am fiu, slavă Ţie, Doamne!
Dar Îl am pe Dumnezeu, am totul şi vreau să intru la Sfântul Damian, nu
pentru că urăsc lumea, ci pentru că-L iubesc pe Dumnezeu.
— Vreau să intru la Sfântul Damian pentru că-L iubesc pe Dumnezeu,
spuse signora Pica abia stăpânindu-şi suspinele. Dă-mi binecuvântarea ta,
părinte Francisc!
Francisc se ridică cu chin, şi l-am sprijinit; se rezemă de piatra pe care o
avea drept pernă.
— Ai împărţit bunurile tale săracilor? Te-ai aplecat, te-ai închinat
nobilei doamne Sărăcia? Ai părăsit bogata ta casă cu uşurinţă şi bucurie, ca
şi când ai fi avut o boală grea şi te-ai însănătoşit? Nu mai ai nimic?
— Nimic, nimic, părinte Francisc.
— Ai binecuvântarea mea, soră Pica – puse mâna pe capul mamei lui şi-
o binecuvântă. Mergi la sora Clara să-ţi taie părul şi să-ţi dea o rasă, şi
rămâi sănătoasă, poate că de-acum n-o să ne mai vedem.
Signora Pica se puse pe plâns, căzu la pieptul fiului ei şi i se închină,
deschise braţele, îl ridică şi-l îmbrăţişă strâns, cu tandreţe, ca pe un prunc,
şi apoi îşi înfăşură iarăşi strâns pe cap acoperământul cel negru şi porni
către Sfântul Damian.
Francisc se întoarse şi mă privi:
— Frate Leo, cum pot oamenii care nu cred în Dumnezeu să se despartă
pentru totdeauna de mama lor fără să li se sfâşie inima? Cum pot să îndure
amărăciunea, amărăciunea de neîndurat a despărţirii? Până şi de un opaiţ
care arde încă, dar stă să se stingă îţi este atinsă inima. Ce zici şi tu, frate
Leo?
M-am zăpăcit; ce să mai spun? Că cine iubeşte pe Dumnezeu nu iubeşte
nimic altceva în lume? Nu-i e milă de nimic în lume? Sufletul său arde, şi
în flăcările lui se fac cenuşă şi mama, şi tatăl, şi fraţii? Şi bucurie, şi
durere, şi bogăţii, şi tot?

2170
 — Îmi amintesc, părinte Francisc, i-am răspuns eu, odată în Assisi straja
de noapte a strigat la miezul nopţii: „Incendiu!“ Au bătut clopotele, şi
oamenii au sărit pe drumuri aproape dezbrăcaţi. Şi nu era incendiu, era
sufletul tău, părinte Francisc, care ardea. Îţi ardea sufletul, părinte Francisc,
iar în el ardeau toate. Uite, acum mama ta s-a făcut cenuşă.
Nu răspunse. Îşi privi mâinile şi picioarele şi îşi muşcă buzele, palid ca
ceara.
— Suferi, părinte Francisc?
— Da, oricine suferă, frate Leo, răspunse el.
Îşi puse toată puterea şi se ridică în capul oaselor.
— Lasă-l să sufere, spuse, lasă-l să urle în flăcări. Noi, sus capul! Îţi
aminteşti ce cântau cei trei tineri, Anania, Azaria şi Misail, în cuptor, unde
îi aruncase tiranul din Babilon? Înainte, leuţul lui Dumnezeu, să cântăm şi
noi şi să batem din palme! Ah, de-aş putea să stau pe picioarele mele şi să
dansez! Încep eu, ţine tu isonul!
Spuse şi începu cu glas sigur, plin de veselie, să cânte şi să bată din
palme:
„Binecuvântaţi, toate lucrările Domnului, pe Domnul; cântaţi-L şi
preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, ape toate cele mai de sus ale cerului, pe Domnul;
cântaţi-L şi preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, soare şi lună, stele ale cerului, pe Domnul; cântaţi-L şi
preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, nopţi şi zile, lumină şi întuneric, pe Domnul; cântaţi-L şi
preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, toată ploaia şi roua, toate duhurile, pe Domnul; cântaţi-
L şi preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, foc şi ardere, frig şi arşiţă, pe Domnul; cântaţi-L şi
preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, brume şi zăpezi, îngheţuri şi friguri, pe Domnul; cântaţi-
L şi preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, brume şi ninsori, fulgere şi nori, pe Domnul; cântaţi-L şi
preaslăviţi-L pe El în veacuri.
2171
 Binecuvântaţi, pământ, munţi şi coline şi toate cele născute pe pământ,
pe Domnul; cântaţi-L şi preaslăviţi-L pe El în veacuri.
Binecuvântaţi, izvoare, mare şi râuri, chiţi şi toate cele ce mişcă în ape,
pe Domnul; cântaţi-L şi preaslăviţi-L pe El în veacuri.“31
Bătea din palme, picioarele i se mişcau tremurând neascultătoare, voia
să danseze, dar nu putea, niciodată nu l-am mai văzut pe Francisc atât de
voios. Flacăra care-i lingea şi-i mânca faţa se făcuse lumină. Din ceasul în
care a căzut asupra lui Cel Răstignit din ceruri s-a uşurat; inima lui a dat pe
dinafară de încredinţare.
Nu mai plecam de lângă el nici zi, nici noapte, iar într-o dimineaţă, când
am deschis ochii, l-am văzut rezemându-se de perna lui, piatra, şi zâmbind.
— Ai avut vreun vis bun, părinte Francisc? Îţi străluceşte faţa.
— Nu vezi cum şiroieşte sângele pe mine, frate? Cum să-mi aducă
zâmbet visele? Până acum plângeam şi-mi loveam pieptul şi strigam lui
Dumnezeu păcatele mele, dar acum văd: Dumnezeu ţine în mână un burete
şi şterge. Nu sabie, nu cântar; burete. Iar dac-ar fi să zugrăvesc Mila lui
Dumnezeu, L-aş zugrăvi pe El ţinând în mână un burete. Toate păcatele
vor fi şterse, frate Leo, toţi păcătoşii vor fi mântuiţi, Satana însuşi, frate
Leo, va fi mântuit, iar iadul nu-i nimic altceva decât anticamera raiului.
— Dar atunci… am început eu.
Însă Francisc întinse mâna şi îmi astupă gura.
— Taci, spuse, nu micşora măreţia lui Dumnezeu.
Se tot întorcea roata pământului şi începură ploile. Francisc închidea
ochii să asculte apele cerului coborând pe pământ; faţa lui lucea ca o piatră
spălată de ploaie şi mă ruga să-l car la intrarea în colibă ca să întindă
palmele să primească picăturile de ploaie.
— Asta-i ultima pomană pe care-o mai cerşesc, spunea văzând cum i se
umplu mâinile de apă.
Se apleca şi o bea cu bucurie, cu recunoştinţă.
În bucuria aceasta neostoită, trupul i se topea; în fiecare zi se afunda
jumătate în pământ şi urca cealaltă jumătate la cer; vedeai acum limpede
cum se despart cele două elemente care-l alcătuiau.

2172
 — Părinte Francisc, i-am strigat într-o zi, să nu pleci încă, nu s-a
încheiat cercul tău tot. Ai tânjit să te duci la Sfântul Mormânt să te închini,
şi n-ai ajuns.
Francisc zâmbi:
— Nu face nimic, frate Leo, nu m-am învrednicit să mă duc la Sfântul
Mormânt, nu-i bai, o să vină Sfântul Mormânt la păcătosul de mine. De
fapt, a şi venit, pe muntele Alvernia, adu-ţi aminte!
Mereu soseau, de peste tot, vechii ucenici iubiţi să-şi ia rămas-bun de la
învăţător. Aduceau veşti din ţinuturile unde plecaseră să propovăduiască
Dragostea şi Sărăcia: în sălbaticele păduri ale Germaniei mulţi fraţi L-au
mărturisit pe Cristos şi au fost omorâţi; în Franţa îi luau drept eretici şi-i
schilodeau în bătaie; în Ungaria ciobanii au asmuţit câinii asupra lor, iar
ţăranii îi găureau cu ţepuşe; iar în alte părţi i-au dezbrăcat şi i-au lăsat să
tremure de frig în zăpadă.
Francisc asculta şi faţa-i strălucea; îi fericea pe fraţii care avuseseră
parte de mucenicie şi de dispreţul oamenilor.
— Care este, spunea el, drumul cel regesc către rai? Dispreţul
oamenilor. Care este cel mai scurt? Moartea.
Veniră Bernardo, sior Pietro, Masseo, Cedro, Rufino, Angelo, Pacifico,
părintele Silvestro. Sora Clara îi dădea de veste: „Părinte Francisc, harul
lui Dumnezeu a căzut tot asupra ta. Dă-mi îngăduinţa să vin să mă închin
la urmele pe care le-a lăsat pe trupul tău.“ Iar Francisc i-a răspuns: „Soră
Clara, tu n-ai nici o nevoie să vezi ca să crezi; n-ai nevoie să atingi; închide
ochii, soră Clara, şi-o să mă vezi.“
— De ce n-o laşi, părinte Francisc, să vină să te vadă? Nu ţi-e milă de
ea? O să-i faci un mare bine.
— Mi-e milă de ea şi de aceea n-o las să vină. Trebuie să se
obişnuiască, frate Leo, trebuie să se obişnuiască să mă vadă fără trup. Şi tu,
frate Leo, trebuie să te obişnuieşti, şi toţi cei care mă iubesc.
Am întors ochii în altă parte, ca să nu bage de seamă că plâng; pe mine
nu mă satură prezenţele nevăzute, iar când n-o să-l mai văd pe Francisc, o
să fiu pierdut.
Francisc îmi ghici, cred, gândurile şi deschise gura să-mi spună cuvânt
de mângâiere, dar în clipa aceea sosi pe neaşteptate, ultimul dintre toţi, să
2173
salute şi să-şi ia rămas-bun de la Francisc, fratele Elias. Se întorsese acum
dintr-o mare călătorie, adunase mult aur, pusese deja temeliile să clădească
o mare mănăstire în Assisi – o biserică mândră, cu candele de argint, cu
strane sculptate fin, iar în jur, chilii şi o mare bibliotecă, unde să studieze,
să discute şi să ţină cuvântări fraţii.
Francisc îşi puse mâna pe capul fratelui preocupat de lucruri mari:
— Eu cred, frate Elias, Dumnezeu să mă ierte, că-i abaţi de la drumul
drept pe fraţi. Ai alungat marea noastră bogăţie, Sărăcia, şi-ai dat vechilor
virtuţi care stăteau la temelia ordinului nostru libertăţi primejdioase. Erau
aspre, neprihănite, nu se împăcau cu uşurinţa şi cu traiul bun. Acum, aflu,
strângi aur ca să clădeşti, ai înarmat cu sandale tălpile fraţilor, nu mai calcă
cu piciorul gol pe pământul gol. A intrat lupul în stâna noastră, iar eu stau
în faţă la Porziuncola ca un câine legat şi latru. Unde ne duci, frate Elias?
— Unde mă împinge Dumnezeu, frate Francisc. Tot ce se-ntâmplă, ştii
asta, se întâmplă din voia lui Dumnezeu. S-au schimbat vremurile, cu ele s-
a schimbat şi inima omului, iar cu inima, şi virtuţile. Dar fii liniştit,
călăuzesc ordinul spre o stăpânire spirituală a lumii, ai încredere în mine. A
început deja să se verse sângele fraţilor noştri şi să ude sămânţa pe care o
semănăm.
— Eu am încredere în Dumnezeu şi altă mângâiere nu vreau. Eu sunt
prost, neînvăţat, când trăiam nu ştiam decât să plâng, să dansez şi să-I cânt
lui Dumnezeu. Acum nu mai pot. Nu mai sunt, îţi spun, decât un câine
legat înaintea ordinului şi latru. Dumnezeu să facă voia Lui. Stau liniştit,
nu mă tem de tine, frate Elias, pentru că sunt sigur că Dumnezeu face voia
Lui.
Elias sărută mâna lui Francisc şi plecă grăbit să-i supravegheze pe
meşterii care clădeau mănăstirea în Assisi. Pacifico era acolo şi asculta, iar
după ce plecă Elias zise:
— Părinte Francisc, inima e foarte largă, cuvintele sunt foarte strâmte,
cum s-o încapă? De ce să vorbim, aşadar? Dă-mi îngăduinţa să-ţi cânt la
lăută. Asta-i adevărata ta gură, părinte Francisc, şi cu ea trebuia să le
vorbeşti oamenilor. Nu ştii să cânţi? O să te-nvăţ eu.

2174
 Se aplecă, îi arătă corzile, urca şi cobora degetele pe ele, şi ieşea când
un sunet grav, când unul ascuţit, iar Francisc se apleca şi-l asculta cu
atenţie mare pe învăţătorul de lăută.
— Să vii, frate Pacifico, în fiecare zi să-mi dai lecţie. Ah, de-ar fi, puţin
înainte de-a muri, să pot să-mi fac cea de pe urmă rugăciune cu lăuta!
Acum zi-mi un cântec vesel, să mă liniştesc!
Pacifico se aplecă pe lăută şi începu s-o ciupească şi să cânte din gură.
Cândva făcea cântece ca să slăvească frumuseţile doamnei sale, acum
slăvea frumuseţile Fecioarei Maria. Scopul era acelaşi, laudele aceleaşi, s-a
schimbat numai doamna. Iar Francisc asculta şi urma şi el sunetul, cântând
încet. Cununa de lumină crescu în jurul feţei sale şi gropiţele de la tâmple
şi din obraji se umplură de flăcări.
Zilele treceau, Pacifico venea la fiecare asfinţit de soare, iar Francisc,
învăţăcel, îl asculta şi-şi exersa degetele pe corzi; se bucura că făcea
progrese şi în curând avea să poată să le vorbească lui Dumnezeu şi
oamenilor cu lăuta.
Într-o zi, un iepure sălbatic alergă speriat şi i se vârî în rasă; l-o fi
fugărit vreo vulpe, i-am şi auzit de departe strigătul ascuţit.
Francisc îl mângâia şi-i vorbea cu cuvinte atât de drăgăstoase, încât m-
am speriat şi eu; niciodată nu i-a vorbit unui om cu atâta tandreţe.
— Pune mâna, frate Leo, să vezi cât de tare îi tremură inimioara; tot
trupul îi tremură. Iartă-mă, soră vulpe, dar n-o să te las să-l mănânci;
Dumnezeu mi l-a trimis să-l izbăvesc.
De-atunci iepurele sălbatic n-a mai plecat din apropierea lui, iar în zilele
în care Francisc era pe moarte, stătea la picioarele lui, tremura şi nu voia să
mănânce.
Animalele şi păsările îl iubeau mult; parc-ar fi înţeles că şi el le iubea.
Cândva primise-n dar un păun, iar Francisc îi admira cu nesaţ frumuseţea.
— Frate păun, îi spunea, ridică ochii şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că
te-a făcut atât de frumos!
Iar păunul îşi întindea aripile şi coada regală şi păşea ca un mare nobil
spre soare.
Odată, dacă n-aş fi văzut, n-aş fi crezut, pe când hoinăream pe sub
stejarii Alverniei, un lup înfuriat ne-a sărit în cale; era iarnă, hămesise; iar
2175
Francisc s-a apropiat de el şi a-nceput să-i vorbească liniştit, dulce, ca şi
cum ar fi fost un om iubit:
— Frate lup, mare stăpân al pădurii, cu îngăduinţa ta, lasă-ne să ne
plimbăm puţin pe sub copacii tăi. Acesta de aici, care tremură şi se teme de
tine, pentru că nu te cunoaşte, este fratele Leo, iar eu sunt Francisc din
Assisi, şi vorbim despre Tatăl nostru, frate lup, despre Tatăl tău,
Dumnezeu. Nu ne întrerupe, te rugăm, sfânta vorbă.
Iar lupul s-a îmblânzit pe dată auzind glasul liniştit al fratelui său, s-a
dat la o parte şi am trecut; iar Francisc şi-a continuat în linişte sfânta lui
vorbă.
Însă, mai presus de toate, Francisc iubea lumina, focul şi apa.
— Ce mare e bunătatea lui Dumnezeu, frate Leo! îmi spunea adesea. Ce
minuni sunt cele ce ne-nconjoară! Când răsare soarele dimineaţa şi aduce
lumina, ai văzut cum cântă păsările şi cum ne tresaltă inima în piept? Şi
cum râd pietrele şi apele? Iar când cade noaptea, cum vine cu gânduri bune
fratele Foc şi acum urcă-n opaiţul nostru şi ne luminează, acum şade pe
vatra noastră şi ne găteşte mâncarea şi ne încălzeşte în timpul iernii? Şi
apa, ce minune e şi ea, frate Leo! Cum se rostogoleşte şi gâlgâie şi se face
pârâu şi râu şi coboară în mare cântând! Şi cum spală, limpezeşte şi curăţă
toate lucrurile! Iar când ne e sete, ce răcoare coboară şi ne udă măruntaiele!
Cât de bine este armonizat trupul cu lumea, sufletul cu Dumnezeu! Mă
gândesc la toate minunile astea, frate Leo, şi nu mai vreau să vorbesc, nu
mai vreau să umblu, ci doar să cânt şi să dansez.
Dintre toate marile sărbători, cel mai mult iubea Crăciunul. Odată
sărbătoarea a căzut vinerea, iar unul dintre fraţii cei noi, Morico, nu voia să
mănânce carne. Francisc l-a chemat şi s-a aşezat alături de el la masă.
— Când este Crăciun, frate Morico, i-a spus, nu există vineri. Chiar şi
pereţilor, de-ar putea să mănânce carne, le-aş da într-o asemenea zi, să
sărbătorească şi ei Naşterea lui Cristos. Dar, de vreme ce nu pot să
mănânce, o să-i ung cu carne!
Spuse, luă o bucată de carne şi mânji cei patru pereţi ai Porziuncolei.
Se aşeză iarăşi la masă, mulţumit.
— Dacă l-aş avea drept prieten pe rege, zise, i-aş cere ca, în ziua de
Crăciun, să poruncească să arunce toţi oamenii grâu prin curţile lor şi pe
2176
drumuri, pentru surorile noastre, păsările. Fiindcă e iarnă, pământul e
acoperit cu zăpadă şi ele nu găsesc nimic să mănânce. Iar cine are boi şi
măgăruşi în staule şi orice alte vietăţi, să le spele cu apă călduţă şi să le
pună îndoit, în ziua aceea, tainul; pentru dragostea lui Cristos, care s-a
născut în staul. Bogaţii să-şi deschidă porţile şi să întindă mese pentru
săraci. Fiindcă Cristos s-a născut în ziua asta, Cristos, dansul, bucuria şi
mântuirea.
Decembrie începuse, se apropia Crăciunul; Francisc număra zilele şi
ceasurile, tânjea, când avea să vină acea mare zi a creştinătăţii, să-L vadă
din nou pe Cristos prunc.
— Acesta este ultimul meu Crăciun32, spunea el. Anul ăsta pentru ultima
dată o să-l văd pe Cristos pruncuşor mişcându-şi picioruşele în iesle. Aşa
că trebuie, frate Leo, Crăciunul acesta să-l sărbătoresc cu mare evlavie şi
să-mi iau rămas-bun pentru totdeauna!
Avea în oraş un prieten bun, temător de Dumnezeu, sior Belita. Îl
chemă, iar acesta veni cu mare zel şi sărută sfânta mână rănită.
— Frate, îi spuse Francisc, mult am dorit să sărbătoresc împreună cu
tine anul acesta sfânta noapte de Crăciun. Ascultă, aşadar, ce mi-am pus în
minte: în pădure, aici aproape, o să găseşti o peşteră mare; te rog, frate, să
pui acolo înăuntru, în noaptea de Crăciun, un bou şi un măgăruş, întocmai
ca în Betleem; pentru că acesta este cel de pe urmă Crăciun al meu şi vreau
să văd cu ce umilinţă s-a născut Cristos în staul, ca să-i mântuiască pe
oameni; ca să mă mântuiască şi pe mine, păcătosul.
— La poruncile tale, părinte Francisc, îi răspunse prietenul său. Se vor
face toate după cum doreşti.
Îi sărută mâna şi plecă.
— O să văd Naşterea lui Cristos, îmi spuse bucuros Francisc, o să văd
Răstignirea şi Învierea şi apoi o să mor. Slăvit fie Dumnezeu, care-mi dă
încă puterea să mă bucur de ciclul întreg: Naştere, Răstignire, Înviere.
Din ceasul acela Francisc a uitat durerile şi grijile sale toate şi s-a dăruit
pregătirii pentru Naşterea lui Cristos.
— Frate Leo, îmi spunea, ajută-mă să sărbătorim cu bucurie şi
cucernicie cel de pe urmă Crăciun al meu!
2177
 Îl strigă pe Egidio:
— Frate Egidio, tu o să-mi faci pe Iosif. Pune-ţi un caier de bumbac la
bărbie, fă-ţi o barbă albă lungă şi ia un toiag să te sprijini.
Îl trimise pe Cedro la munte, să-i aducă doi păstori, şi veniră. Unul
bătrân, vânjos, scund, ars de soare; celălalt tânăr, cu puf galben pe obraji.
— Fraţii mei ciobani, le porunci el, în noaptea de Crăciun o să veniţi la
peştera pe care o să v-o arate sior Belita, şi o s-aduceţi şi oile cu voi. Nu vă
temeţi, nu aveţi nimic de făcut; o să staţi doar la intrare, o să vă sprijiniţi în
toiegele voastre păstoreşti şi o să priviţi ce se-ntâmplă în peşteră; nimic
altceva. O să fiţi păstorii care o să-l vadă pe Cristos când se naşte.
Trimise vorbă sorei Clara: „Să se ostenească sora ta, Agnes, să vină
până la mine, am de vorbit cu ea.“
— Aceea o s-o facă pe Fecioara Maria, zise Francisc. Am ales-o pe ea
pentru că o cheamă Agnes33.
Pe mine mă trimise la Porziuncola să aduc câţiva tineri învăţăcei; ei
aveau să facă pe îngerii, ţinând feşe şi scutece în mâini şi cântând: „Slavă
întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!“34 Împreună cu fraţii va fi Pacifico, să cânte la lăută. Iar
părintele Silvestro va liturghisi.
În ajunul Crăciunului sior Belita ne trimise vorbă: „Toate sunt gata,
poftiţi!“
Am pornit la miezul nopţii, şi împreună cu noi câţiva fraţi: Bernardo,
sior Pietro, Masseo, părintele Silvestro, iar lângă Francisc, Pacifico cu
lăuta.
Cerul era curat ca lacrima, cristal; noapte liniştită, stelele coborau, mai
să atingă pământul, fiecare dintre noi avea câte o stea deasupra capului.
Francisc călca în pas de dans şi deodată se întoarse:
— Fraţilor, ce fericire e asta, ce bucurie mare le-a fost dată oamenilor!
Ce mergem să vedem, oare pricepe mintea noastră? Pe Dumnezeu prunc!
Pe Fecioara Maria alăptându-L pe Dumnezeu! Frate Pacifico, să ai
binecuvântarea mea, dă jos de pe umăr lăuta şi cântă: „Slavă întru cei de
sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“
Francisc se aplecă la urechea mea:

2178
 — Nu pot să duc atâta bucurie, frate Leo, uite cum păşesc, nu mă mai
dor tălpile. Azi-noapte am avut un vis: Preasfânta Fecioară îmi punea în
braţe Pruncul.
De prin toate satele din jur se adunaseră ţăranii cu torţe aprinse, şi toată
pădurea strălucea plină de lumină. Peştera se umpluse deja de lume.
Francisc aplecă uşor capul şi intră, intrară şi fraţii; în fundul peşterii era
ieslea aşternută cu paie, un bou şi un măgăruş stăteau liniştiţi, aveau de
mâncare şi rumegau. Părintele Silvestro se opri înaintea ieslei, ca şi cum
aceasta ar fi fost Sfânta Masă, şi începu să liturghisească; în timpul ăsta
Francisc mergea cu cei patru fraţi, dădea ocol ieslei şi behăia ca un miel.
Iar când părintele Silvestro, citind Evanghelia, ajunse acolo unde spune:
„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în
iesle“, o lumină albastră se revărsă deasupra ieslei şi toţi îl văzurăm pe
Francisc aplecându-se, ridicând şi ţinând în braţe un Prunc.
Ţăranii strigau, clătinau torţele ca posedaţi şi am căzut toţi cu faţa la
pământ, neputând să îndurăm minunea. Eu am ridicat o clipă capul şi am
văzut Pruncul întinzându-şi mânuţele şi mângâind barba şi obrajii lui
Francisc, mişcându-şi picioruşele şi zâmbindu-i. Francisc ridică Pruncul în
lumina torţelor şi strigă:
— Fraţilor, uitaţi-l pe Mântuitorul lumii!
Toţi, ca ieşiţi din minţi, se repeziră să atingă Pruncul Sfânt, dar lumina
albastră pieri dintr-odată, întunericul se revărsă peste iesle şi Francisc
dispăru; plecase luând cu el Pruncul.
Ţăranii se năpustiră afară cu torţele aprinse, se împrăştiară în pădure,
căutând să-l găsească, dar nu era nicăieri! Cerul se făcuse deja alb-
albăstrui. Luceafărul de dimineaţă strălucea singur-singurel către răsărit şi
dansa. Lumina se născuse.
L-am găsit pe Francisc în faţa colibei lui, îngenuncheat, cu faţa întoarsă
către Betleem.
A doua zi, când l-am văzut, m-am înspăimântat. Acela nu mai era trup,
era o grămadă de oase, acoperită cu o rasă din mii de petice. Buzele îi erau
vinete de frig.

2179
 — Părinte Francisc, îi spuneam şi-i sărutam mâinile, lasă-mă să adun
lemne să-ţi aprind foc.
Iar el mi-a răspuns:
— Du-te să faci ocolul lumii, frate Leo, şi dacă vei găsi că-n toate
colibele şi casele sărace din lume au foc aprins, întoarce-te şi aprinde focul
şi la mine-n vatră. Un singur om dacă tremură de frig în lume, trebuie să
tremur şi eu împreună cu el.
Cu cât trecea timpul, durerile din răni i se înteţeau, acum îl vedeam
deseori crispând gura, încovoiat, ca să îndure chinul. Sălta capul şi mă
privea. Pe faţă i se citea mereu aceeaşi fericire.
— Suferă, îmi spunea, suferă…
— Cine?
— Acesta! şi-mi arăta pieptul lui, mâinile, picioarele.
Într-o noapte însă un şobolan se strecură înăuntru prin uşa stricată a
colibei şi începu să lingă şi să muşte picioarele însângerate ale lui Francisc,
iar el sări din somn şi l-am auzit cum îi vorbea liniştit, ca şi cum i-ar fi
vorbit unui copil:
— Frate şobolan, mă doare! Frate şobolan, te implor în numele lui
Dumnezeu, pleacă, mă doare!
Într-o dimineaţă l-am găsit gol, tremurând de frig pe rogojina lui.
— Părinte Francisc, am strigat, e frig aprig, de ce te-ai dezbrăcat?
— Mi-am adus aminte, frate Leo, îmi răspunse el şi fălcile-i clănţăneau,
mi-am adus aminte de fraţii mei din toată lumea care îngheaţă de frig. Nu
pot să-i încălzesc, aşa că îngheţ şi eu împreună cu ei.
— Ce-or face fraţii care-au plecat să propovăduiască? îmi spuse
Francisc în altă zi. În somn şi la trezire îi am în minte mereu. A venit un
frate şobolan, şi pentru o clipă mi-a abătut gândurile. Dar a fost bun fratele
şobolan, l-am rugat să plece şi a plecat. Iar acum stau şi aştept. Ce aştept?
Să vină cineva să-mi aducă veşti.
Cuvântul încă-i stăruia pe buze, şi iată-ţi-l că apăru în prag unul din cei
mai neprihăniţi şi mai iubiţi fraţi, Cedro. Desculţ, rănit peste tot şi voios. În
primii ani ai înfrăţirii noastre el, cu glumele lui, adesea ne făcea să râdem.
Odată un frate s-a îmbolnăvit. „Ah, de-aş avea un picioruş de porc!“ aiura
el de la febră. De cum îl auzi Cedro, alergă îndată în pădure, găsi un porc
2180
mâncând ghindă, îi tăie un picior, se întoarse la Porziuncola, îl fripse şi-l
dădu fratelui bolnav să-l mănânce. Află Francisc şi îl dojeni pe Cedro:
„Frate, zise el, nu ştii că nu trebuie să te atingi de lucruri străine? De ce-ai
făcut asta? – Pentru că picioruşul ăsta de porc i-a făcut bine fratelui nostru
şi nicidecum n-aş avea o povară pe suflet să tai picioarele şi la o sută de
porci! – Dar sărmanul porcar plânge şi se vaită şi-l caută în toată pădurea
pe vinovat. – Atunci mă duc eu de bunăvoie, frate Francisc, să-l găsesc, şi
n-avea grijă, o să ne împăcăm.“
Alergă în pădure, îl găsi şi căzu la pieptul lui: „Frate, îi spuse, eu am
tăiat piciorul porcului tău, nu te mânia, ascultă-mă: Dumnezeu a trimis
porcii pentru oameni, un om s-a îmbolnăvit şi striga: «N-o să mă
însănătoşesc, dacă nu mănânc un picioruş de porc!» Mi-a fost milă de el,
am alergat, i-am adus picioruşul, l-am fript, l-a mâncat, s-a făcut bine şi
acum se roagă pentru sufletul omului care a avut porcul şi mijloceşte la
Dumnezeu să-i ierte păcatele. Nu te mânia, aşadar, vino să ne îmbrăţişăm,
toţi suntem fraţi, toţi suntem copiii lui Dumnezeu, ai făcut, ferice de tine!,
o faptă plăcută lui Dumnezeu, te-am ajutat şi eu să faci fapta asta plăcută
lui Dumnezeu, hai, sărută-mă!“ Iar ţăranul, care la început se aprinsese,
încet-încet îşi domoli mânia, căzu în braţele lui Cedro şi-l sărută. „Iertat să
fii, dar să nu mai faci asta, dacă iubeşti pe Dumnezeu!“
Francisc, după ce l-a ascultat pe Cedro povestind ce a vorbit el cu
porcarul, a râs din toată inima. „Ce păcat, a spus el, că nu avem o pădure
de Cedri35 ca acesta de aici!“
Cedro parc-avea o ştire importantă să ne spună, pentru că ochişorii lui
mici ne priveau şi scânteiau. Se şterse cu dosul palmei la gură şi începu:
— Vin de la Rimini, părinte Francisc, cele ce-am văzut şi-am păţit până
să ajung acolo, cum să vi le spun! Se pare că m-au luat prin sate drept
sfinţia ta, părinte Francisc, şi alergau, îmbulzindu-se, bărbaţi şi femei, să-
mi sărute mâna. Îmi aduceau bolnavi să-i însănătoşesc, dar cum să-i
însănătoşesc! Puneam, cum faci şi dumneata, mâna pe capul lor, însă
mintea mi-era în altă parte: cum să scap de toată turma aceea care mugea şi
cerea strigând şi se repezea să-mi sărute picioarele. Dar într-o zi, ce-am
născocit eu? Pe când mă apropiam de un sat, puţin înainte să ajung la
Rimini, aflu că gloata a pornit iarăşi să mă întâmpine; ce fac, aşadar? Doi
2181
copii puseseră în chip de cruce o bârnă peste alta şi şedea fiecare într-un
capăt al bârnei, se legănau şi râdeau. Alerg îndată şi-i găsesc pe copii:
„Copiii mei, le-am zis, vreau şi eu să mă joc. Aşezaţi-vă voi doi la un
capăt, iar eu singur la celălalt, şi-o să vă legăn eu în sus şi-n jos.“ Dă-i
aşadar noi întruna cu scrânciobul, râzând cu poftă. Când deodată sosesc
închinătorii, căpetenie era preotul cu o Evanghelie îmbrăcată în argint şi cu
sfeştocul. Mă văd jucându-mă şi râzând, şi se-ncruntă. Aşteptau să mă
opresc din joacă, să-i binecuvântez şi să însănătoşesc câţiva bolnavi pe care
mi-i căraseră. Aşteptau, aşteptau, dar cum să las eu scrânciobul! „Ăsta nu e
sfânt, strigară ei scoşi din fire, e un nebun! Să plecăm!“ Şi-au plecat.
Altceva nici că voiam! Am coborât îndată de pe bârnă şi am apucat drumul
înapoi spre Rimini.
Francisc râse:
— Ai binecuvântarea mea, frate Cedro. Mai bine să ne ia drept nebuni
decât drept sfinţi. Asta înseamnă sfânta Smerenie.
— Şi la Rimini ce-ai făcut, frate Cedro? am întrebat eu. Cred că mai ai
încă multe să ne spui.
— Multe, multe, frate, o mare minune! Dacă n-aş fi văzut-o cu ochii
mei, n-aş fi crezut. Vă amintiţi de un învăţăcel palid pe care l-am avut la
Porziuncola şi pe care-l chema Antonio36? Ei, aflaţi că el a ajuns sfânt,
Dumnezeu să mă ierte, sfânt! Da, da, sfânt! Şi face minuni. Cum ai
predicat dumneata, părinte Francisc, într-o zi păsărilor? La fel a predicat şi
el la Rimini peştilor, l-am văzut cu ochii mei, nu râdeţi! Acolo unde se
uneşte râul cu marea s-a oprit Antonio. Să-l vedeţi, e de nerecunoscut! A
crescut înalt, s-a subţiat, obrajii i s-au afundat, ochii lui sunt două găuri
negre, parc-ar fi orb, iar mâinile lui, mare eşti, Doamne!, niciodată n-am
văzut degete atât de subţiri, de lungi şi de iuţi; ţineau un toiag, şi-l
cuprindeau de două ori. În urma lui, buluc de lume, eretici cei mai mulţi,
cărora în zadar le-a spus Antonio: „Urmaţi-mă, să coborâm la ţărmul mării
şi veţi vedea că Dumnezeul pe care-L vestesc este singurul adevărat. Veţi
vedea cu ochii voştri şi veţi crede.“
Au coborât aşadar în ziua aceea la ţărmul mării, iar eu împreună cu ei.
Antonio se aplecă, îşi udă degetele în mare şi îşi făcu cruce; intră apoi până
le genunchi în apă şi strigă tare: „Fraţii mei peşti ai mării şi ai râului, în
2182
numele Tatălui nostru ceresc, vă implor, veniţi să ascultaţi cuvântul lui
Dumnezeu cel adevărat!“
Îndată ce rosti cuvintele acestea, se învolbură marea, se umflă râul şi
începură să se adune peştii. Unii veneau de departe, alţii veneau din adânc,
fel şi fel de peşti – bibani, lupi de mare, dinţaţi, limbi-de-mare, calcani,
rechini, peşti zburători, peşti-spadă, chefali, barbuni, crapi aurii, plătici,
dorade, peşti de-ai locului, peşti de suprafaţă, peşti prădători – cum să mi-i
amintesc pe toţi! Râul se oprise din curs, marea împietrise şi ea. Cei mai
mici înainte, cei mijlocii mai în spate, peştii mari la apă adâncă; toţi
ridicară capetele deasupra apei să asculte. Iar când se aranjară, Antonio
întinse mâna şi-i binecuvântă, apoi îndată, cu glas puternic, începu să
predice: „Fraţii mei peşti, v-am chemat ca să slăvim împreună pe Tatăl
nostru ceresc. Ce bucurii peste bucurii v-a oferit! Ce bogăţie! Apa este
element întreit înnobilat, răcoroasă, curată, străvezie; când e soare şi linişte
urcaţi spre faţa ei înspumată şi vă jucaţi, când se iscă furtuna coborâţi în
adânc, linişte neclintită este acolo jos, şi vă bucuraţi; ce culori, ce zvelteţe,
ce frumuseţe v-a dat Dumnezeu, fraţii mei peşti! Când a fost marele potop
şi toate vietăţile uscatului s-au înecat, numai voi aţi înotat liniştiţi şi în
siguranţă în apele cele umflate. Iar când profetul Iona a căzut în mare voi i-
aţi oferit adăpost, şi după trei zile l-aţi purtat din nou pe pământ. Sunteţi
cea mai strălucitoare podoabă a apelor, tare mult vă iubeşte Dumnezeu, nu
vrea să se sfârşească neamul vostru şi, prin miile şi miile de ouă cărora le
daţi naştere, sunteţi nemuritori. Ridicaţi capetele şi mulţumiţi lui
Dumnezeu! Aveţi binecuvântarea mea! Iar acum mergeţi cu bine!“
Peştii au deschis gura, au mişcat buzele, poate că au şi spus un psalm,
dar n-am auzit. Apoi au plecat toţi voioşi, cu cozile ridicate, iar marea şi
râul s-au înspumat de freamătul lor. Oamenii s-au înspăimântat şi au căzut
la picioarele lui Antonio: „Ai dreptate, frate Antonio, au strigat ei, iartă-ne!
Peştii ţi-au ascultat glasul, noi, oamenii, cum să nu-l ascultăm? Ia-o înainte
şi călăuzeşte-ne!“ Antonio a pornit înainte şi toţi ne-am întors la Rimini,
am intrat în catedrală şi-am slăvit pe Dumnezeu.
Cedro asudase tot vorbind. Lucea şi sclipea precum un peşte care
tocmai a fost scos din mare.
Francisc, mişcat, ridică mâna:
2183
 — Slăvit fie numele lui Dumnezeu! Eu mor, un altul se naşte,
nemuritoare este sămânţa lui Dumnezeu pe pământ. Eu nu mai pot, nu mai
sunt bun de nimic, lumina mea s-a înceţoşat, sunt soarele care apune. El
este tânăr, plin de putere, bucurie şi înflăcărare, este soarele care răsare.
Salutaţi-l!
Ridică mâna iarăşi şi o flutură înspre Rimini:
— Frate Antonio, bine-ai venit! Să ajungi, cu binecuvântarea mea, unde
eu n-am putut să ajung.
Toţi am tăcut. Am închis ochii, am văzut un soare apunând, am văzut un
alt soare răsărind, amărăciune şi bucurie amestecate mi-au năpădit inima.
Am deschis ochii şi l-am privit cu negrăită tandreţe pe Francisc. Acum îşi
sprijinise capul între genunchi şi se adâncise în extaz. Nu auzea, nu vedea
nimic în jur. Ne părăsise.
Cedro îmi făcu semn cu ochiul, şi am plecat urechea la el:
— O să mă duc, zise, să aduc lemne, ca s-aprind focul.
— Nu vrea, frate Cedro, acum, în ultima vreme, n-a mai vrut să-şi
încălzească trupul. Să nu aprinzi, o să ne dojenească.
— Să ne dojenească; pân-atunci, i se vor fi încălzit oasele.
Spuse, sări afară şi peste puţin se întoarse c-un braţ de lemne; le aranjă
pe vatră şi aprinse focul. Francisc, pierdut într-o adâncă fericire, nu vedea
şi nu auzea nimic. Focul se ridică şi străluci coliba. Eu m-am apropiat de
vatră tânjind, am întors spre foc mai întâi spatele, apoi burta, mâinile,
picioarele, şi m-am încălzit tot; căldura îmi pătrundea până-n măduva
oaselor. Şedeam cu Cedro înaintea focului şi râdeam în taină, mulţumiţi;
din când în când aruncam câte o privire la Francisc, ca nu cumva să simtă
căldura şi să se ridice să ne dojenească.
— Trebuie să-l sileşti, frate Leo, îmi explica Cedro, fă-te că nu pricepi,
aprinde focul noaptea când doarme, dă-i să mănânce, coase-i pe-ascuns
rasa, nu-l lăsa să moară, unde-o să mai găsim un asemenea călăuzitor să ne
ducă drept în rai? Nu te gândeşti la asta?
— Nu vrea, nu pot, frate Cedro. Îngheţ şi eu, flămânzesc şi eu cu el.
— Te admirăm, frate Leo, că împarţi cu el asemenea viaţă dură, dincolo
de puterea omului. Cum poţi?

2184
 — Nu pot, frate Cedro, fac mai mult decât ceea ce pot, dar asta din
mândrie. Nu din evlavie, ci din mândrie. Mi-e ruşine de-acum să mă-ntorc
din drum.
— De cine ţi-e ruşine?
— De toţi: de Dumnezeu, de Francisc, de oameni, de mine însumi.
— Chiar nu-ţi vine să mănânci din când în când, la câte o sărbătoare, să
spunem, o mâncare bună, să bei şi-o înghiţitură de vin, să dormi pe-un
aşternut moale? Toate astea, ştii bine, le-a făcut Dumnezeu pentru om, e
păcat să nu le accepţi. Eu ce să-ţi spun? Mulţumesc lui Dumnezeu,
rugăciunea îmi iese nu numai din inimă, ci şi din pântecel şi din mâinile şi
picioarele încălzite, din tot trupul. Să uneşti, frate Leo, cele bune cu
foloasele, asta-i toată taina.
Eu am zâmbit:
— Vai de-ai fi tu călăuza noastră, frate Cedro! Am coborî în iad bine
hrăniţi.
Cedro tocmai deschidea gura să răspundă, dar l-am auzit pe Francisc
mişcându-se din loc, ne-am ţinut răsuflarea şi inima ne bătea tare. Se
întoarse, văzu focul şi strigă:
— Ce-i asta? Cine a aprins focul? Aduceţi îndată apă şi stingeţi-l!
— Părinte Francisc, apostole al Dragostei, spuse Cedro şi îmbrăţişă
genunchii lui Francisc, e fratele nostru Focul, de ce vrei să-l omori? Nu ţi-e
milă de el, ţie, care ai milă şi de pământul pe care calci? Fiul lui Dumnezeu
este şi el şi ne vrea binele; de aceea a venit şi şade pe vatră, ascultă-l cum
strigă, îl auzi? „Frate Francisc, făptură a lui Dumnezeu sunt şi eu, nu mă
omorî!“
Francisc tăcea. Cuvintele lui Cedro i se-nfipseseră în inimă.
— Frate Cedro, batjocoritor al celor sfinte, spuse în cele din urmă
râzând, ai venit şi ni le-ai întors pe toate cu susul în jos prin şiretlicurile
tale temătoare de Dumnezeu!
Se întoarse către vatră.
— Frate Foc, iartă-mă! Nu te alung din casa mea săracă, dar te rog să nu
mai vii din nou.
Spuse, merse către prag, departe de vatră, şi se aşeză acolo.

2185
 A doua zi, la revărsatul zorilor, Francisc mă împinse cu piciorul.
— Frate Leo, ridică-te! S-a încălzit prea tare coliba asta, ne-am rostuit
prea mult aici, să mergem la Sfântul Damian. În faţa mănăstirii este o
colibă de crengi, acolo vreau să locuiesc. Poţi? Înduri? Măsoară-ţi puterea;
în orice clipă poţi să pleci şi să scapi. Mult te chinuiesc, iartă-mă, leuţul lui
Dumnezeu.
Într-adevăr, mult mă chinuia, dar asta din multă dragoste. Am sărit
imediat:
— Oriunde mă duci, frate Francisc, o să merg. Mi-am ars corăbiile, nu
mai am întoarcere.
— Să mergem atunci, frate Leo. Mi-am ars şi eu corăbiile, nu mai am
întoarcere! Ia-mă de mână să nu cad, e întuneric încă.
Frig înţepător, cerul de un albastru-închis, tot roiul de stele se înecase
deja în lumina rară a dimineţii, numai Luceafărul de dimineaţă, neînfrânt
încă, voios, aştepta soarele, să dispară în razele lui. Încă nu se auzea ciripit
de pasăre, numai departe cânta un cocoş.
— Poate că păsărilor le e foame acum, iarna, am zis eu, şi de aceea nu
cântă. Nu cumva la fel e şi omul, frate Francisc? Nu cumva trebuie să
mâncăm ca să prefacem mâncarea în rugăciune şi în cântec?
Francisc zâmbi:
— Numai la mâncare ţi-e mintea, frate Leo. Ce spui tu e potrivit pentru
aceia care nu cred în Dumnezeu, dar pentru cei care cred, potrivit este
urcuşul; pentru aceştia rugăciunea este mâncare şi se satură cu ea.
Cât timp vorbeam, lumina creştea, şi răsăritul se împurpură; în clipa în
care am trecut pe sub un pin stufos, o pasăre cântătoare simţi pe pleoapele
ei închise lumina, se trezi şi începu să ciripească.
— Bună ziua, sora mea ciocârlie! îi strigă Francisc. Mergem la Sfântul
Damian, vino cu noi!
Ciocârlia ţâşni dintre crengi, îşi scutură aripile să se dezmorţească şi se
repezi deodată spre cer cântând.
— Sfântul Damian al ei este cerul, spuse Francisc. La bună vedere!
Când am ajuns la mănăstire surorile erau încă la utrenie; candelele erau
aprinse, am înaintat călcând în vârful picioarelor, ne-am oprit sub

2186
ferestruica altarului şi ascultam glasurile subţiri de femei cântând
Domnului.
— Ce fericire e şi asta, frate Leo! spuse Francisc, şi ochii i se umplură
de lacrimi. Lumina, ciocârlia, utrenia, miresele lui Cristos care s-au trezit
înainte de-a se trezi lumea şi slăvesc pe Cel Iubit! Parcă aud şi glasul sorei
Clara.
Se sfârşi utrenia, iar surorile, cu acoperămintele lor albe, se împrăştiară
prin curte, şi îndată ce-l văzură pe Francisc scoaseră strigăte subţiri,
voioase, ca nişte porumbiţe flămânde când văd grâul. Prima se apropie sora
Clara, luă mâna însângerată a lui Francisc şi-o acoperi cu lacrimile ei.
— Părinte Francisc, murmură ea, aproape fără glas, de emoţie. Părinte
Francisc…
— Soră Clara, am dorit să vin să locuiesc câteva zile aproape de voi. Vă
salut, îmi iau rămas-bun şi plec. Dă-mi îngăduinţa, cuvioasă stareţă, să
locuiesc în coliba de crengi din faţa mănăstirii tale.
Sora Clara îl privea pe Francisc şi din ochii ei mari curgeau lacrimi.
— Părinte Francisc, coliba şi mănăstirea şi noi, toate surorile, suntem în
slujba ta. Porunceşte.
Apăru şi bătrâna mamă a lui Francisc. Slăbise mult, era palidă ca ceara
de privegheri şi post, dar faţa ei strălucea fericită. Se aplecă şi sărută mâna
fiului, iar acesta puse mâna pe părul ei cărunt şi o binecuvântă:
— Mamă, murmură el, mamă… soră Pica…
Alte două surori voiau să alerge să aranjeze coliba, dar Clara le dădu la
o parte:
— O s-o aranjez eu singură, zise ea. Aduceţi-mi o mătură şi un vas cu
apă, ghiveciul cu flori pe care-l am în chilia mea, un opaiţ şi colivia cu
sticletele pe care ni l-a dăruit deunăzi episcopul.
Francisc, sleit de puteri, se grămădi jos, sub ferestruica altarului, şi
aştepta. Mama lui, retrasă într-un colţ al curţii, îl privea cu multă durere şi
deopotrivă cu mândrie. Buzele lui, picioarele, mâinile i se învineţiseră de
frig. Îi aduseră o pătură şi-l acoperiră, dar o aruncă deoparte. Dădu să se
ridice, însă nu izbuti; două surori au alergat imediat, l-au luat de subsuori şi
l-au dus încet, abia păşind, în colibă; Clara îi întinsese o rogojină, iar

2187
deasupra, un aşternut umplut bine cu paie şi o pernă moale; surorile îl
întinseră şi plecară. Am rămas iarăşi noi doi singuri.
— Vrei ceva, părinte Francisc? l-am întrebat aplecându-mă la urechea
lui.
— Ce să vreau, frate Leo? Ce altceva să mai vreau? Le am pe toate.
Şi închise iarăşi ochii, făcându-mi semn, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-
bun de la mine.
Toată noaptea aceea n-a închis un ochi, aiura. Fruntea lui, mâinile, tot
trupul lui arunca flăcări. A doua zi, către amiază, deschise ochii:
— Frate Leo, să vesteşti să nu vină surorile să mă vadă. Vreau să rămân
singur şi nu am nevoie de nimic, să le spui. Linişte vreau, linişte, nimic
altceva. Nici foc, nici mâncare, doar linişte.
Apucă perna şi o aruncă.
— Ia-o, frate Leo, scoate-o afară, în ea este demonul. Toată noaptea nu
m-a lăsat să dorm. Adu-mi drept pernă o piatră.
Îşi puse mâna în palma mea; ardea.
— Frate Leo, însoţitorul meu în călătorie, tovarăşul meu de luptă, iartă-
mă…
Şi închise ochii.
Am ieşit şi m-am aşezat în faţa colibei, plângând încet, înăbuşit, să nu
mă audă. Sora Clara se apropie de mine:
— Ce să facem, frate Leo? Cum să-l ţinem în viaţă?
— Nu vrea, soră Clara, nu vrea. S-a sfârşit, spune, urcuşul. În vârful
urcuşului este răstignirea; s-a răstignit acum, un singur lucru mai aşteaptă,
învierea.
— Asta înseamnă moartea, frate Leo?
— Moartea, soră Clara.
Sora Clara oftă, lăsă capul în jos, şi peste puţin spuse:
— Poate că sticletele o să-l mai ţină încă puţin în viaţă. A cântat ieri
vreun pic?
— Nu, soră Clara, cred că se temea.
— Când o să-i treacă teama şi o să-nceapă să cânte, poate că părintele
Francisc n-o să mai vrea să moară atât de repede.

2188
 N-am răspuns nimic, dar ştiam bine că Francisc asculta acum un alt
cântec, mult mai dulce, nemuritor, mai sus de nori, mai sus de stele, care-l
chema; sufletul lui deschisese deja colivia-i să plece; să plece şi să i se
alăture corului de suflete care cântă în cer.
În a treia zi febra i se înteţi; obrajii lui palizi se înroşiseră, buzele i se
uscaseră, şi tresălta mereu, vedea prezenţe nevăzute şi aiura.
Dintr-odată, către revărsatul zorilor, se întoarse şi-mi spuse:
— Frate Leo, unde eşti? Nu te văd.
— Sunt aici lângă tine, părinte Francisc, porunceşte.
— Ai cu tine pana de scris şi cerneala?
— Ca-ntotdeauna, părinte Francisc, porunceşte.
— Scrie!
Îşi pironise ochii în aer şi tremura de graba de a dicta, s-apuce să
termine, înainte să-i plece viziunea.
— Ascult, părinte Francisc.
— Scrie!
„Sunt o trestie şi mă îndoi în vântul lui Dumnezeu; şi aştept Moartea,
marele Trubadur, să vină să mă secere, să mă găurească, să mă facă fluier;
şi aşa, înţepenit între buzele ei, să mă întorc cântând în nemuritorul stufăriş
al lui Dumnezeu.“
Căzu pe spate în aşternut, închise ochii şi pe când mă ridicam să sting
opaiţul, ca să nu-l doară ochii, tresări iarăşi:
— Frate Leo, strigă tare, ca şi cum ar fi strigat „Ajutor!“, scrie:
„M-a luat de mână Arhanghelul cel negru. «Unde mergem?», am
întrebat. «Lăsăm în urma noastră pământul, răspunse el ducând degetul la
gură. Închide ochii să nu-l vezi şi să-ncepi să verşi lacrimi.»“
Şi îndată, fără să se oprească:
„Am deschis pânzele, în urma mea pământul verde, înaintea mea,
neagră, nemărginită, marea; şi sus pe cer se repede, ca o stea căzătoare,
Steaua Nordului. Doamne, Tu ţii în mână inima mea, îi arăţi drumul, şi
pluteşte. S-a arătat deja prima pasăre a raiului.“
Ochii îi ardeau, tot trupul i se zbătea. Ţineam în aer pana de scris şi
aşteptam.
— Scrie! Unde eşti, frate Leo? Scrie:
2189
 „Când Arhanghelul i-a alungat pe Adam şi Eva din rai, s-au aşezat
amândoi pe o grămadă de pământ şi nu vorbeau; soarele a apus, noaptea
urca plină de ameninţarea de pe pământ, cobora plină de ameninţarea din
cer, a început să sufle un vânt înţepător. Eva s-a înghesuit la sânul
bărbatului ei să se încălzească; s-a încălzit şi a deschis gura: «Să nu se facă
voia Bătrânului!»“
Râse. Sigur îi vedea în aer pe Adam şi pe Eva care strângea pumnul ei
abia născut şi ameninţa.
Şi pe când râdea îl podidi plânsul.
— Mai eşti aici, frate Leo? Scrie:
„Când Arhanghelul Gavriil a coborât pe pământ, era primăvară. S-a
înspăimântat de ce-a văzut. Prea frumos e pământul, desfrânatul, s-a gândit
el, să trecem repede! Un tâmplar sări din atelierul lui: «Ce cauţi, copilul
meu? strigă. Aici este Nazaretul. – Casa Mariei o caut.» Tâmplarul începu
să tremure. – «Şi ce-s crucea asta pe care o ţii în mână şi piroanele şi
sângele? întrebă el. – Nu e cruce, e un crin. – Şi cine te trimite? –
Dumnezeu.» Un cuţit i se înfipse în inimă tâmplarului. O, sunt pierdut!
gândi el. Deschise poarta: o curte micuţă, un ghiveci cu busuioc, o fântână,
iar lângă fântână, o fată cosea scutece pentru un prunc. Arhanghelul s-a
oprit deodată pe prag şi ochii i s-au umplut de lacrimi.“
Se umplură de lacrimi, ca şi ai Arhanghelului, şi ochii lui Francisc.
Oftă, străfundurile inimii i se despicau.
— Preasărmană Maria, murmură el, măicuţă nemângâiată! Lacrimile
dintr-un an ale oamenilor, dacă s-ar vărsa toate împreună, s-ar face un râu
şi-ar scufunda casa Ta, Doamne, dar Tu eşti Atotştiutor şi le faci să se
verse una câte una.
Se înspăimântă îndată ce sfârşi cuvintele acestea.
— Frate Leo, zise rugător, frate Leo, asta să nu scrii, sunt cuvinte ale
celui viclean. Dacă le-ai scris, şterge-le, te rog!
Şi peste puţin:
— A mai rămas un cântecel în inima mea, frate Leo. Nu vreau să-l iau
cu mine în pământ. Ia pana şi scrie:
„După ce Dumnezeu a terminat de plăsmuit lumea şi Şi-a spălat mâinile
de lut, S-a aşezat obosit sub un pom din rai şi a-nchis ochii: «Am obosit, a
2190
murmurat El, să mă odihnesc un pic!» Şi a poruncit somnului să vină. Dar
în clipa aceea un sticlete cu gheare roşii a venit şi s-a aşezat deasupra Lui şi
a-nceput să strige: «Nu există odihnă, nu există linişte, nu dormi! Zi şi
noapte o să stau deasupra Ta şi o să strig: Nu există odihnă, nu există
linişte, nu dormi! N-o să Te las să dormi, sunt inima omului!»“
Francisc căzu pe spate, gâfâind.
— Cum ţi se pare, frate Leo? murmură el.
Am şovăit. Ce să spun? Cum poate inima omului să-I vorbească lui
Dumnezeu cu atâta neruşinare?
Francisc îmi ghici gândul şi zâmbi.
— Nu te teme, leuţul lui Dumnezeu, spuse el. Da, tare neruşinată e
inima omului, dar aşa a plăsmuit-o Dumnezeu, aşa a vrut-o Dumnezeu; să I
se împotrivească.

31 Fragment din Psalmul 148.

32 Potrivit biografiei sfântului Francisc, în iarna anului 1223, acesta a avut pentru prima oară ideea
ca, la fiecare Crăciun, scena Nativităţii să fie reprezentată într-o peşteră, reiterându-se astfel în mod
simbolic cele petrecute la naşterea lui Cristos.
33 În limba greacă, adj. agné înseamnă curată, neprihănită.

34 Luca, 2, 14.

35 În greceşte kédros, lat. cedrus, it. cedro – arbore preţios pentru lemnul său, dar şi pentru răşina
sa, cu care în Antichitate se ungeau pergamentele cu manuscrise spre a se conserva bine.

36 Sfântul Anton de Padova (1195-1231) – preot catolic portughez și călugăr al Ordinului

Franciscan. A fost canonizat în 1232, de către papa Grigorie IX, iar în 1946 a fost proclamat Doctor
al Bisericii.

2191
 XIV

Niciodată nu a suferit atât de mult trupul său cât în zilele în care a rămas
la Sfântul Damian; şi niciodată sufletul său n-a fost cufundat într-o mai
adâncă fericire. Cele cinci răni ale lui nu mai sângerau, dar în ele se
răspândea într-ascuns durerea; numai ochii vărsau încă sânge şi lacrimi.
Şedeam la picioarele lui Francisc, vegheam cu el, mă căzneam, cât
puteam, să nu-l las să plece încă de pe pământ. Într-o zi urechile încetară
să-i mai vuiască şi auzi sticletele. Mult timp, cu gura deschisă, cu ochii
pironiţi pe colivie, ascultă cu atenţie; pe faţă i se revărsase o mare fericire.
— Ce pasăre a raiului e asta? mă întrebă el. Am ajuns deja?
Îşi aţinti iarăşi urechea şi ascultă cu atenţie; tot mereu faţa i se cufunda
în fericire.
— O, de-ai şti ce spune, frate Leo! făcu el bucuros. Ce minune ascunde
în el pieptuţul ăsta înaripat!
Sticletele se obişnuise de-acum cu noi. Din zori începea cântecul; îşi
umfla gâtlejul, ochişorii lui rotunzi erau aţintiţi afară, în lumină, ciocul său
sângera de prea mult ciripit; se îmbăta de-atâta cântec. Uneori, brusc, tăcea
şi ciugulea zăbrelele coliviei, dorea cu nesaţ să plece; văzuse o vrabie
liberă într-un pom şi voia să plece cu ea; dar repede sărea iarăşi în
coşuleţul aşezat în mijlocul coliviei şi reîncepea cântecul.
Signora Pica venea în taină şi îşi privea fiul printre crăpăturile zidului
împletit din crengi; ţinea palma la gură şi se uita la el mult timp, apoi se
întorcea tăcută în chilia ei. Şi sora Clara veghea, nopţi multe, în pragul
colibei noastre; nu îndrăznea să intre, doar asculta cântecele voioase ale
muribundului, fiindcă în ultima vreme Francisc o dăduse pe cântat; sufletul
său era voios ca sticletele şi-i reveneau pe buze vechile cântece

2192
trubadureşti din tinereţea lui, când umbla nopţile prin oraş cu prietenii şi
cânta pe sub ferestrele-nchise.
— De-ar fi aici fratele Pacifico, spunea, să-mi cânte la lăută! Are
dreptate, asta-i gura îngerească a omului; aşa vor vorbi îngerii, vor zbura
prin văzduh şi vor tăifăsui cântând.
Într-o zi se ridică şi bătu din palme voios.
— Orice lemn e lăută şi vioară, frate Leo! îmi strigă. Toată noaptea la
asta m-am gândit. Toate au glas şi slăvesc pe Domnul. Haide, să ai
binecuvântarea mea, adu-mi două beţe!
I-am adus două beţe, i l-am sprijinit pe unul la umăr, pe celălalt îl mişca
iute în chip de arcuş şi, ridicat în aşternut, juca beţele ca ieşit din fire şi
cânta din gură; închisese ochii şi plecase capul pe spate, fermecat.
— Auzi lemnele cum cântă? mă întreba. Ascultă!
La început nu auzeam decât două beţe care se frecau unul de altul şi
scârţâiau; dar încet-încet urechea mea se obişnuia, sufletul meu se trezea şi
am început să aud o melodie preadulce ieşind din beţele acelea uscate; în
mâinile lui Francisc lemnul mut se făcuse vioară.
— Asculţi? Asculţi, frate Leo? Alungă-ţi mintea, lasă-ţi inima liberă să
asculte! Când cineva crede în Dumnezeu nu există lemne mute şi dureri
fără bucurii şi viaţă zilnică fără minuni!
Într-o zi, pe când cânta la vioara lui, brusc faţa i se întunecă, de parcă ar
fi căzut o umbră grea peste ea. Holbă ochii, privi prin uşa deschisă şi
scoase un strigăt; voios, dureros, nu-mi dădeam seama. Strigătul acesta
avea în el toate bucuriile şi amărăciunile omului. M-am întors să văd pe
cine zărise el de-a strigat. Nimeni. Grădina mănăstirii era pustie, sufla un
vânt puternic şi cădeau ultimele frunze din copaci. surorile se aflau la
liturghie, ca o adunare de păsări; se auzeau glasurile lor tandre care slăveau
pe Domnul. Dar departe, pe la toate bordeiele ţărăneşti, câinii lătrau
înspăimântaţi.
— Ce-ai văzut, părinte Francisc? am întrebat eu. Pe cine-ai văzut? De
ce-ai strigat?
Mult timp dădu să-mi răspundă; lăsase cele două beţe pe aşternut şi, cu
ochii holbaţi, privea afară.
— Cine este? am întrebat iarăşi. Ce vezi?
2193
 Buzele i se mişcară.
— Sora mea Moartea, murmură el, sora mea Moartea…
N-am răspuns, înţelesesem. Îl vedea pe Arhanghelul cel negru, îl vedeau
şi câinii, şi de-aceea lătrau cu groază. Am ieşit afară să-mi ascund lacrimile
şi am făcut un ocol în jurul colibei. Nimeni! Soarele iernatic se eliberase în
ziua aceea de nori, ceaţa pe câmp se risipise, iarna râdea ca o primăvară.
Surorile ieşiseră din biserică, se împrăştiară prin curte şi intrară în trapeză
să mănânce micul dejun, o îmbucătură de pâine şi o cană de apă. Sora
Clara mă văzu şi se apropie neliniştită.
— De ce plângi, frate Leo? Părintele Francisc…
— A văzut Arhanghelul cel negru, soră Clara, a scos un strigăt şi a
deschis braţele să-l îmbrăţişeze.
Sora Clara strânse în dinţi colţul acoperământului de pe cap, ca să-şi
stăpânească plânsul.
— Ce a făcut? S-a bucurat? întrebă ea.
— Nu ştiu, soră Clara. „Sora mea Moartea, sora mea Moartea…“, doar
asta murmura. Nimic altceva.
Sora Clara coborî glasul.
— Ascultă, frate Leo, zise ea, de un lucru mă tem încă, şi ai grijă. În
ultimele zile au tot dat târcoale mănăstirii oameni ciudaţi, răi şi
neliniştitori. O soră i-a recunoscut, zice că sunt tâlhari din Perugia. S-a
aflat că părintele Francisc zace greu bolnav şi au fost trimişi să ni-l
răpească. Un sfânt, adică, e o mare bogăţie pentru un oraş. Frate Leo, ai
grijă!
Îşi ascunse faţa, plecă în grabă şi intră în biserică.
„O să-i dau de veste episcopului, mă gândeam eu, să trimită oameni
înarmaţi din Assisi să-l păzească.“
Când am intrat în colibă, l-am găsit pe Francisc şezând în aşternut, se
sprijinea de perete şi faţa lui părea liniştită şi mulţumită. Cum mă văzu, se
bucură:
— Ia pana, frate Leo, şi scrie ultimele mele porunci. O pastorală să scrii,
care să fie citită de toţi fraţii şi de toate surorile, oriunde ar fi să se afle. Şi,
după ce termini de scris, o să-mi pun şi eu pecetea, o cruce.

2194
 Am luat pana de scris şi am îngenuncheat lângă el. Liniştit, încet,
cântărind fiecare cuvânt, începu să-mi dicteze:
— Fraţi, surori ale mele, astăzi Dumnezeu mi-a trimis pe Arhanghelul
Său cel negru, mi-a adus marea chemare, plec în altă ţară. Dar inima mea
nu îndură să plec din apropierea voastră fără să vă dau ultimele mele
porunci. Copiii mei, Sărăcia, Dragostea, Simplitatea, Ascultarea, cele patru
mari fiice ale lui Dumnezeu, să fie cu voi în vecii vecilor! Şi să aveţi
veşnic în minte că Arhanghelul cel negru este lângă voi încă din ziua în
care v-aţi născut şi aşteaptă; să spuneţi în fiecare clipă: «Aceasta este cea
de pe urmă clipă a mea, să fiu pregătit!» Şi aveţi grijă: nu vă încredinţaţi
niciodată omului, ci numai lui Dumnezeu. Trupul cade bolnav, moartea se
apropie. Prieteni şi rude se apleacă şi îi spun bolnavului: «Pune-ţi în
rânduială averea, împarte-ţi bunurile, mori.» Iar femeia şi copiii lui şi
prietenii lui şi vecinii îi dau târcoale şi se fac că plâng. Şi el este înşelat de
plânsetele şi bocetele lor, îşi strânge toată puterea şi spune: «Da, tot
sufletul meu şi tot trupul meu l-am încredinţat mâinilor voastre
credincioase, împreună cu toate bunurile mele.» Şi-ndată rudele şi prietenii
cheamă preotul să-l împărtăşească. «Vrei să te căieşti pentru toate păcatele
tale? întreabă preotul. – Da, vreau, răspunde el. – Vrei să dai înapoi ceea ce
în chip nelegiuit ai răpit în viaţa ta? – Nu, asta nu pot! – De ce nu poţi? –
Pentru că pe toate le-am dat rudelor şi prietenilor.» Şi cu asta îşi pierde
puterea de a mai vorbi şi moare fără să-şi răscumpere păcatele. Într-o
clipită diavolul, care şedea chicotind deasupra pernei lui, îi ia sufletul şi-l
aruncă în iad. Şi toate darurile lui, şi toate puterile lui, bogăţiile,
învăţăturile, frumuseţile cu care se mândrea se duc pe apa sâmbetei, se
scufundă cu el în iad. Iar în acest timp rudele şi prietenii împart bunurile
lui, îl hulesc şi spun: «Smoală pe oasele lui! Trebuia să strângă mai multe,
să ne lase!» Şi astfel pământ şi cer se leapădă de el. Ce-i rămâne? Iadul. Şi-
acolo, în smoala cea clocotitoare, este pedepsit veşnic.
Eu, fratele Francisc, micul vostru rob, marele păcătos, vă rog, fraţi şi
surori ale mele, în numele Dragostei, care este Însuşi Dumnezeu, şi vă
sărut picioarele şi vă implor să primiţi cu smerenie şi cu dragoste cuvintele
lui Cristos. Cei care primesc cuvintele acestea sfinte şi le preschimbă-n
fapte şi se arată exemple pentru ceilalţi să fie binecuvântaţi veşnic!
2195
 Iar ţie, frate Leo, însoţitorul meu în călătorie, salutări de la fratele tău
Francisc. Să ai binecuvântarea mea, frate, cele ce le-am spus pe drumurile
pe care-am umblat împreună să nu le uiţi. Fă cum poţi şi cum ţi se
potriveşte astfel încât să placi lui Cristos şi să calci pe urmele Lui. Să
urmezi pe doamna noastră nobilă, Sărăcia, şi pe sfânta Ascultare; iar orice
altceva ai să mă-ntrebi, cât timp am încă buzele şi vorbesc, întreabă-mă
liber! Rămâneţi sănătoşi, fraţi şi surori ale mele, copiii mei, şi tu, frate Leo,
însoţitorul meu în călătorie şi camaradul meu de luptă!“
Obosi, închise ochii şi se strânse ca un ghem în aşternut, parc-ar fi
suferit îngrozitor, pentru că faţa i se crispase dintr-odată.
— Te doare, frate Francisc? l-am întrebat.
Deschise ochii o clipă:
— Un singur lucru ştiu bine, frate Leo, că mă bucur şi mă veselesc.
Victorie! Victorie! Învingem, frate Leo! Cineva în mine, din ceasul în care
m-am născut, Îl ura pe Dumnezeu, iar acum, cum să nu mă bucur? Acum
acela piere!
— Cine, părinte Francisc?
— Trupul, răspunse el şi închise iarăşi ochii, secătuit de puteri.
Toată noaptea aceea a aiurat. Vedea Arhanghelul, vorbea cu el. I se
plângea că a-ntârziat, că de ani de zile îl aştepta, de ce l-a ţinut atât de mult
în surghiun? Nu ştia că pământul îl ademeneşte pe om şi că un firicel de
iarbă, un sticlete, un opaiţ aprins, o mireasmă pot să ne facă să nu mai
vrem să părăsim pământul? Francisc aiura, se plângea, iar Moartea parcă-i
răspundea, fiindcă imediat se liniştea, nu se mai tânguia, ci râdea.
În dimineaţa următoare tâmplele îi ardeau; era afundat într-o adâncă
toropeală, nu putea să ridice pleoapele, iar trupul său înlemnise. M-am
speriat şi am alergat la sora Clara; am găsit-o în bucătăria mănăstirii.
— Un bun creştin ne-a dăruit un pui de găină, îmi zise. A aflat că
părintele Francisc e bolnav şi i l-a trimis pomană, iar acum îi pregătesc o
zeamă să se întărească.
— A început Postul Mare, soră Clara, n-o să vrea să se spurce cu carne.
— Dacă Dumnezeu, frate Leo, va hotărî să nu ni-l ia acum imediat, o să
bea zeama asta, să mai rămână puţin cu noi. Aşteaptă s-o iei, şi Dumnezeu
să ajute!
2196
 Am luat supa, sora Clara aruncase în ea şi un gălbenuş de ou, am luat şi
puiul de găină, şi l-am găsit pe Francisc întins pe spate, gâfâind. M-am
apropiat.
— Părinte Francisc, i-am zis, sora Clara cade la picioarele tale şi te
roagă: în numele Dragostei sfinte, bea zeama asta, nu-ţi părăsi încă trupul.
Deschide gura, părinte Francisc, dacă mă iubeşti!
— În numele Dragostei sfinte… În numele Dragostei sfinte… murmura
el.
Deschise gura, dar ochii îi ţinea încă închişi. Bău o sorbitură, mulţumi,
deschise iarăşi gura şi mai luă o sorbitură; încet-încet o bău pe toată. Am
început atunci să-i dau şi puţină carne; parc-avea mintea în altă parte, nu
ştia ce mănâncă şi înghiţea fără împotrivire.
Dar iată, pe când îl hrăneam, un drumeţ ciudat păşi pragul gâfâind şi
începu să umble în jur prin toată coliba, ca şi cum ar fi pierdut ceva şi-l
căuta.
— Ei, prietene, l-am strigat înfuriat, ce cauţi? Nu vezi? Aici avem un
bolnav.
— Frate călugăre, îmi răspunse, iartă-mă, aici nu este Ierusalimul? Am
adulmecat un miros sfânt şi mi-am zis: „Acesta este Ierusalimul, să intru să
mă închin.“ Dar unde-i? Nu-l văd.
Francisc auzi şi deschise ochii.
— Eşti nebun, frate, spuse şi zâmbi.
— Nu mai nebun decât sfinţia ta, răspunse drumeţul cel ciudat. Nu mai
nebun decât sfinţia ta, pentru că vrei să intri în rai şi mănânci puişor de
găină în Postul Mare!
Francisc scoase un strigăt şi leşină. M-am ridicat să-l alung pe
neruşinatul musafir, dar dispăruse.
A doua zi Francisc mă privi mâhnit:
— Ţi-ai râs de mine, frate Leo, m-ai aruncat în păcatul de moarte.
— Îl iau asupra mea, părinte Francisc; Dumnezeu să mă pedepsească pe
mine.
— Numai Dumnezeu poate să ia asupra Sa păcatele celorlalţi. Noi,
oamenii, numai păcatele noastre.

2197
 — Mai mare este bunătatea lui Dumnezeu, părinte Francisc, am răspuns
eu.
Mi-am amintit de un cuvânt pe care mi-l spusese odată: „Mai mare este
bunătatea lui Dumnezeu decât dreptatea Lui; în bunătatea asta a Lui să
avem încredere.“
— În bunătatea asta a Lui să avem încredere, ai dreptate, frate Leo. Vai
nouă, dac-ar fi numai drept!
Zilele treceau, cu Francisc atârnând între viaţă şi moarte. Deseori
veneau fraţii să-l vadă, uneori episcopul îl trimitea pe diaconul său din
Assisi să întrebe de sănătatea lui. „Vino, fiul meu, îi trimitea vorbă, vino la
Assisi, să locuieşti în casa mea. Dar sfânt de la Dumnezeu este şi trupul
omului, iar tu, prin cele ce faci, îl omori. Faci omor, copilul meu Francisc!
Încalci marea poruncă a lui Dumnezeu: «Să nu ucizi!»“.
Francisc asculta cuvintele episcopului şi nu vorbea. Într-o zi, când a
venit iarăşi diaconul să-l cheme, se întoarse şi-mi spuse:
— Da, are dreptate episcopul, omor este, omor. O să sărbătoresc Paştele
la Sfântul Damian şi pe urmă o să mă duc să locuiesc în palatul episcopal.
Vreau să revăd şi iubitul meu Assisi, să-mi iau rămas-bun de la el.
Veni Săptămâna Mare, şi Francisc se adânci în Patimile lui Cristos. Mă
punea să mă aşez lângă el şi să-i citesc în fiecare zi Evanghelia; Îl urma pe
Cristos, mergea pe urmele Lui, era trădat, era judecat, era bătut, era
răstignit împreună cu El; în Vinerea Mare cele cinci răni ale lui, care de
atâta timp erau închise, se deschiseră iarăşi şi-i curgea sânge, cât îi mai
rămăsese. În Sâmbăta Mare, dimineaţa, îşi reveni şi mă prinse de mână:
— Frate Leo, dac-ar fi fost să fiu, eu, păcătosul, vrednic să ajung
evanghelist, n-aş fi avut alături de mine nici leul, nici taurul, nici vulturul
ori îngerul. Aş fi avut lângă mine, drept prieten al meu, un mieluşel cu o
panglică roşie la gât, iar pe panglică scris: „Când va veni, Doamne, Paştele,
să mă înjunghii?“
În ziua de Paşti, după Înviere, veniră surorile cu lumânări aprinse, să-i
sărute mâna. Se ridică, întinse mâinile şi le binecuvântă:
— Surorile mele, murmură mişcat, surorile mele, mamele mele, fecioare
cuminţi, mirese ale lui Cristos… şi plângea.
2198
 Plângeau şi sora Clara şi sora Pica şi toate celelalte surori, iar coliba se
umplu de bocet şi de o lumină mare.
— Şi învierea ta, îi spuse sora Clara, învierea ta o aşteptăm, părinte
Francisc…
Dar el plângea acum tare şi nu auzi.
Mâncasem bine în ziua aceea, veniseră din Assisi pomeni, slavă Ţie,
Doamne, am simţit într-adevăr că a-nviat Cristos; m-am culcat devreme şi
m-a luat îndată somnul.
— Nu stinge opaiţul astă-seară! îmi porunci Francisc! Lasă-l să
lumineze toată noaptea. Să se bucure şi el că a-nviat Cristos.
Dormeam mulţumit şi, chiar şi-n somnul meu adânc, trăiam Învierea lui
Cristos. Simţeam că fiecare suflet din lumea asta trebuie să urmeze, cât
poate, urmele lui Cristos şi să sufere, să se răstignească, să învie odată cu
El, fiindcă – cu cât trăiam mai mult timp alături de Francisc, cu atât mai
adânc înţelegeam asta – cel mai de pe urmă fruct al morţii este nemurirea.
Încă dormeam bine, când Dumnezeu aduse din nou lumina în lume;
sticletele se trezise deja şi se pornise pe cântec, dar eu, adânc încredinţat
dulceţii somnului, nu deschisesem ochii. Deodată, am auzit prin somn
glasul lui Francisc şi am sărit ca ars. Se ridicase în capul oaselor în
aşternut, ţinea iarăşi în mână cele două beţe, cânta la ele ca la o vioară şi
glăsuia. Niciodată n-o să uit cuvintele acelea, şi mai presus de cuvinte,
melodia lor voioasă, triumfătoare. Au trecut atâţia ani şi încă mi le
amintesc, de parcă le aud în clipa asta, când, bătrân, hârbuit, şed în
mănăstirea aceasta liniştită şi le scriu:
„Preaînaltule, Atotputernicule, Preabunule,
Ţie laudele, slava şi cinstea şi orice binecuvântare!
Ţie, Preaînaltule, ţi se cuvin, şi nici un om nu e vrednic să rostească
numele Tău!
Slăvit să fii, Doamne, pentru toate creaturile Tale!
Şi aparte pentru domn fratele nostru Soarele, care ne aduce ziua când
ne luminează harul Tău şi care este frumos şi strălucitor, şi marea lui
strălucire Te întruchipează pe Tine, Doamne!

2199
 Slăvit să fii, Doamne, pentru sora Lună şi pentru stelele pe care le-ai
creat pe cer, strălucitoare, preţioase şi frumoase!
Slăvit să fii, Doamne, pentru fratele nostru Vântul şi pentru aer, pentru
nori, pentru azurul liniştit, şi pentru toate stările vremii pe care ni le-ai
dăruit!
Slăvit să fii, Doamne, pentru sora noastră Apa, umilă şi iubită şi
neprihănită.
Slăvit să fii, Doamne, pentru fratele nostru Focul, căci cu el luminezi
noaptea, şi este frumos, puternic şi voios!
Slăvit să fii, Doamne, pentru sora noastră şi mama noastră Glia, care
ne hrăneşte şi ne poartă la sânul ei şi naşte din belşug pietre şi flori şi
pomi!
Slăviţi şi binecuvântaţi pe Domnul, mulţumiţi-I şi slujiţi-L pe El cu
adâncă smerenie!“37
Încet-încet, ca să nu mă audă şi să-şi întrerupă cântecul, m-am apropiat,
i-am îmbrăţişat picioarele şi ascultam; deasupra noastră sticletele tăcuse şi
el şi asculta; soarele, luna, focul, apa intraseră în coliba cea umilă, se
opriseră împrejurul lui Francisc şi ascultau; mi se păru că şi Moartea
intrase împreună cu acestea, îşi ţinea răsuflarea şi asculta. Dar Francisc nu
vedea nimic, nu vedea pe nimeni, cânta, cu capul dat pe spate, iar zăbrelele
închisorii se îndoiau, şi sufletul său se pregătea să plece.
Dumnezeu aduse zorii, ziua se ridică şi Francisc, sprijinit de perete,
zâmbea sleit de puteri; de parcă şi cântecul acela fusese sângele lui şi se
vărsase.
— Frate Leo, îmi spuse către amiază, tânjesc să revăd Assisi. Să vină
doi fraţi cu mâini vânjoase, Cedro şi Masseo, să mă ducă pe sus. Nu pot,
frate Leo, să mai calc pământul cu picioarele mele.
Am ieşit şi le-am trimis vorbă lui Cedro şi lui Masseo să vină de la
Porziuncola, am trimis şi oameni să-i spună episcopului că vine Francisc şi
să-i trimită escortă cu oameni înarmaţi.
Când m-am întors în colibă, l-am găsit pe Francisc cântând iarăşi la
vioara lui şi glăsuind fermecat cântecul său din timpul nopţii; iar când
sfârşi, strigă:
2200
 — Ah, am uitat să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru sora Boală!
Puse cele două beţe jos şi ridică mâinile spre cer:
„Slăvit să fii, Doamne, şi pentru sora Boală; este bună, aspră, îl
chinuie pe om şi ajută sufletul să scape de trup!“
Îl ascultam, şi cu greu îmi stăpâneam lacrimile. Suflete al meu,
spuneam, salută-l, ia-ţi rămas-bun de la el, adio! Salută-l, ia-ţi rămas-bun
de la el, adio!
Către asfinţit sosiră Cedro şi Masseo. Se aşezară tăcuţi la picioarele lui
Francisc. Veni şi sora Clara, îngenunche, îi sărută mâna, picioarele, şi se
aşeză tăcută în dreapta lui. Sora Pica intră împleticindu-se, părul ei alb îi
ieşea de sub acoperământ, îl strânse, se închină fiului ei şi se aşeză tăcută
în stânga lui. Francisc, cufundat în extaz, nu vedea, nu auzea, stătea întins
pe spate, cu mâinile cruce, şi chipul îi strălucea, fericit.
O clipă se auzi, în tăcere, un suspin uşor, dar sora Pica îşi muşcă buzele
şi suspinul amuţi.
— Doarme, spuse încet Cedro, ar trebui să-l trezim să plecăm; s-a
înserat.
Dar nimeni nu răspunse.
Un vântişor primăvăratic intra pe uşă, florile din curte se deschiseseră,
coliba mirosea plăcut; un mieluşel apăru în prag, behăi trist şi plecă în
fugă; parc-ar fi căutat pe mama lui. Nici unul dintre noi nu se mişca şi nici
nu vorbea; toţi aveam ochii pironiţi pe Francisc. Deodată, parcă vedeam în
el Sfântul Epitaf: parcă-l coborâserăm de pe cruce pe Cristos cel mort, şi
era primăvară şi îl întinseserăm pe pământul înflorit şi plângeam.
Când veni noaptea, sora Clara se ridică:
— Soră Pica, noi să mergem. Ne-am luat rămas-bun de la el, fraţii o să-l
ridice. E bine dacă pleacă acum, s-a înnoptat şi oamenii cei sălbatici din
Perugia n-o să fie pe drum să ni-l ia.
Sora Pica se ridică şi îşi şterse ochii.
— Copilul meu… începu ea.
Dar sora Clara o luă de mână şi trecură pragul împleticindu-se. O clipă,
din curte s-a auzit plânset mare, zgomotos, cele două femei jeleau.
Francisc deschise ochii, îi văzu pe cei doi fraţi şi zâmbi:
2201
 — Am ajuns? întrebă el.
— Încă n-am pornit, părinte Francisc, răspunse Cedro.
— Ah, eu eram acum în Assisi, oftă Francisc, în biserica Sfântul
Rufinus, şi admiram vitraliile multicolore. Şi era, parcă, înfăţişat pe ele
Cristos, zdrobise piatra de mormânt şi urca la cer. Ţinea o flamură albă şi
pe ea, în culoarea cerului, era scris: Pax et bonum!38
M-am ridicat.
— În numele lui Dumnezeu, am spus, să mergem!
Cedro şi Masseo îşi împletiră mâinile, îl puseră pe Francisc să şadă
deasupra, iar el întinse braţele în lături şi-i cuprinse pe fraţi. Am ieşit.
— E noapte? întrebă el.
— Noapte, părinte Francisc, au răsărit stelele.
— Cum mai miroase văzduhul! Unde suntem?
— În curte la Sfântul Damian, părinte Francisc, şi e primăvară, răspunse
Masseo. Nu vrei să-ţi iei rămas-bun de la surori?
— Amară este despărţirea, frate Masseo, tare amară, mai bine să plecăm
ca hoţii.
Am pornit urcuşul către Assisi. Două femei stăteau afară, în faţa curţii,
sub un pom. Cum ne văzură, una alergă cu braţele deschise, dar cealaltă o
trase înapoi. De sub pom se auzi un strigăt ascuţit, însă îndată totul se
linişti. Înaintam. Eu, temător, mă uitam peste tot în jur, nu cumva îi
desluşesc în întuneric pe cei din Perugia puşi să răpească; la cotitura
drumului cinci-şase umbre săriră înaintea noastră şi armele luciră în lumina
stelelor. Suntem pierduţi! mă gândeam, şi am alergat imediat să văd cine-ar
putea fi. Slavă Domnului, erau oamenii înarmaţi pe care ni-i trimisese
episcopul. Alergară să sărute mâna lui Francisc, iar el rămase uimit.
— De ce arme? întrebă. Blestemate fie ele!
— Ne-am temut să nu te răpească tâlharii din Perugia, părinte Francisc,
răspunse unul, căpetenia lor.
— Să mă răpească pe mine? Ce să facă cu mine?
— Nu ştii? zise căpetenia râzând. Un sfânt e o comoară. Ia gândeşte-te –
sărbători, mii de închinători, lumânări şi tămâie!
— Frate Leo! strigă Francisc, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Unde eşti, ai
auzit? E-adevărat?
2202
 — Oamenii sunt în stare de orice, părinte Francisc, i-am răspuns. De
Satana poţi să scapi, de om, nu poţi.
— Doamne, strigă el deznădăjduit, Doamne, ia-mă!
Şi apoi până la Assisi nu mai deschise gura.
În pragul palatului episcopal stătea episcopul şi ne aştepta. Întinse
mâinile, ne ajută să-l coborâm pe Francisc, se aplecă şi îl sărută pe frunte.
— Bine-ai venit, copilul meu, zise el, ai încredere în Dumnezeu. Nu ţi-a
sosit încă ceasul.
— Am încredere în Dumnezeu, preasfinţite, răspunse Francisc. Am
încredere în Dumnezeu. Mi-a sosit ceasul.
Camera unde îl întinseră pe Francisc avea o fereastră largă şi dădea spre
acoperişurile caselor din Assisi. Se vedea tot oraşul şi livada de măslini şi
jos câmpia blândă cu grădini şi vii şi râul care şerpuia încet printre pajişti;
iar la jumătatea drumului ghiceai Sfântul Damian şi mai jos, Porziuncola.
Dimineaţă, când Francisc se ridică în aşternut şi văzu toată acea veche
privelişte iubită, îl podidi plânsul.
— Mamă… murmură el, mamă Assisi, Umbrie iubită!
Mă pusese să mă-ntind şi eu jos, într-un colţ al camerei, dormeam şi mă
trezeam împreună cu el. Două rândunici îşi aşezaseră cuibul pe pervaz şi
din zori masculul zbura în jur şi ciripea; sigur femela se va fi aşezat pe ouă
proaspete, le clocea, iar masculul îi dădea curaj ciripind. Francisc se
întoarse, plin de emoţie, şi-mi spuse:
— Frate Leo, chiar nimeni nu poate să ridice ochii şi să aţintească
urechea fără să i se umple ochii şi urechile de minuni peste tot? Ridică o
piatră şi o să vezi mereu o părticică nepieritoare de viaţă stând în
întunericul umed şi slujind pe Domnul; o biată omidă care se pregăteşte să
facă aripi, să ajungă fluture şi să zboare spre soare. Ei, frate Leo, ce altceva
facem şi noi, oamenii, pe pământ?
Încă vorbea, când deodată izbucniră huiduieli şi înjurături afară, în faţa
palatului episcopal, pe drum. Parcă se adunase popor mult şi se auzeau
agitaţie mare şi lovituri grele în poartă. Cineva parcă se urcase într-un
balcon şi ţinea o cuvântare mulţimii. Diaconul episcopului intră în cameră.

2203
 — Părinte Francisc, zise el, nu te nelinişti. Primarul din Assisi e la
cuţite cu episcopul şi în fiecare zi strânge popor şi-l aduce aici să-l
ameninţe şi nu lasă lumea să mai calce prin biserică.
Francisc se tulbură.
— Mare ruşine, strigă el, trebuie să aducem pace!
Diaconul plecă, iar Francisc se întoarse spre mine:
— Frate Leo, nu se sfârşeşte niciodată imnul închinat lui Dumnezeu. Te
rog, ia pana şi scrie!
Am luat pana şi a-nceput să-mi dicteze:
„Slăvit să fii, Doamne, pentru toţi care iartă pe duşmanii lor din multă
dragoste pentru Tine.
Fericiţi cei care suferă nedreptatea şi prigoana, din multa dragoste, în
pace.
Fericiţi făcătorii de pace, pentru că de Tine, Doamne, vor fi
încununaţi.“39
Îşi făcu cruce.
— Frate Leo, hai, ajută-mă să mă ridic, sprijină-mă, vreau să merg la
poartă să vorbesc poporului… Nu, n-o să-i vorbesc, o să stăm unul lângă
altul şi o să-ncepem să-i cântăm aceste cuvinte care au ieşit acum din inima
noastră.
L-am luat de mână, am străbătut curtea şi am deschis poarta. poporul se
repezi înfuriat să intre, dar, cum îl văzu pe Francisc, se opri.
— Copiii mei, spuse Francisc, binecuvântând mulţimea, copiii mei, un
singur cuvânt mi-a poruncit Dumnezeu să vă spun, un cuvânt bun, pentru
dragostea lui Cristos, ascultaţi-mă!
Îmi făcu semn, ne-am rezemat amândoi de poartă, ne-am unit mâinile şi
am început să cântăm cu glas puternic:
„Slăvit să fii, Doamne, pentru toţi care iartă pe duşmanii lor din multă
dragoste pentru Tine.
Fericiţi cei care suferă nedreptatea şi prigoana, din multa dragoste, în
pace.
Fericiţi făcătorii de pace, pentru că de Tine, Doamne, vor fi
încununaţi.“
2204
 În timpul acesta, episcopul apăruse în prag. Era un bătrân venerabil, şi
ochii lui priveau cu bunătate poporul. Îşi uni şi el glasul cu noi şi cânta. Şi-
atunci se petrecu minunea: primarul dădu la o parte mulţimea, înaintă şi
îngenunche înaintea episcopului.
— Pentru dragostea lui Cristos, zise el, pentru robul Lui, Francisc, uit
duşmănia noastră, preasfinţia-ta, şi sunt gata să-ţi fac voia!
Episcopul, adânc mişcat, se aplecă, îl ridică pe potrivnicul său, îl
îmbrăţişă şi-l sărută.
— Demnitatea mea, zise el, mă obligă să fiu bun, smerit şi să aduc
pacea. Dar vai, din fire mă mânii uşor. Te rog, iartă-mă!
Îngenunche şi poporul, slăvi pe Dumnezeu, şi toţi se repeziră să sărute
mâinile şi picioarele lui Francisc, cel care a adus pacea.
Când am intrat, Francisc era fericit, strălucea; de multă bucurie uitase
durerile şi umbla liber.
— Frate Leo, ştii povestea: A fost odată un chipeş fiu de rege şi o
vrăjitoare rea l-a blestemat şi s-a făcut o fiară înfricoşătoare care mânca
oameni. Oamenii îl urau, se înarmau şi-l vânau să-l omoare, iar el se
sălbăticea mereu mai mult, dar într-o zi o fată se apropie cu milă şi-l sărută
pe gură; şi într-o clipită se topi faţa lui înfricoşătoare şi apăru în locul fiarei
chipeşul fiu de rege. Aşa şi poporul, frate Leo dragă.
Însă această nouă luptă îl obosise pe Francisc. O clipă îşi adunase toate
puterile şi făcuse minunea, dar, întorcându-se în odaie, căzu în aşternut fără
simţire. L-am strigat pe diacon, aduse oţet de trandafiri şi i l-am dat să
miroasă. Veni şi episcopul.
— Copilul meu Francisc, zise el, o să chem doctorul să te vadă. Eşti în
casa mea, am o răspundere.
Dar Francisc clătină din cap, refuzând.
— Să respecţi viaţa, frate Francisc, nu numai viaţa omului şi a
viermelui, ci şi viaţa ta, spuse episcopul. Viaţa este suflarea lui Dumnezeu,
nu ai dreptul s-o stingi. În numele sfintei Ascultări, ascultă!
Francisc îşi încrucişă mâinile şi nu vorbi. Veni doctorul, un bătrânel
liniştit, gălbejit, cu ochii numai foc. Dezbrăcă bolnavul, îl întoarse, îl
răsîntoarse şi îi ascultă cu atenţie inima.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, zise el, poate să se întremeze.
2205
 Francisc clătină din cap.
— Iar fără ajutorul lui Dumnezeu? întrebă el.
— Cred că poţi să mai trăieşti, părinte Francisc, până la toamnă. Mai
departe, eşti în mâinile Domnului.
O clipă Francisc rămase tăcut, dar îndată ridică mâinile spre cer.
— Bine atunci că o să vii, soră Moarte, odată cu primele ploi, zise.
Zâmbi şi făcu spre mine:
— Ce zici şi tu, frate Leo? Nu se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu şi
pentru sora noastră Moartea? Ia aşadar, mult chinuitule prieten, ia pana
iarăşi şi scrie:
„Slăvit să fii, Doamne, pentru sora noastră Moartea, căreia nimic viu
nu poate să-i scape.
Nefericiţi sunt cei care mor păcătoşi, fericiţi cei care au păzit cele zece
porunci ale Tale.
Aceştia nu se tem de Moarte; aceştia iubesc Moartea.“40
Am scris curat pe o hârtie întregul imn şi i l-am dat lui Francisc să-şi
pună pecetea, crucea. Luă hârtia, o privi şi clătină din cap.
— Multe mai aveam încă să spun, Doamne, murmură el, pentru multe
încă să Te slăvim, dar Tu îmi cunoşti inima şi rărunchii. Să fii aşadar
slăvit, Doamne, pentru toate întotdeauna.
Luă pana şi scrise: „Să fii slăvit, Doamne, pentru toate întotdeauna!“ şi
desenă jos o cruce mare.
— Am terminat, zise. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la capăt.
Iar acum, mieluţul lui Dumnezeu, trimite un om la Porziuncola să-l cheme
pe Pacifico să poftească aici cu lăuta lui. Mă apropii de Dumnezeu, nu mai
pot, nu mai vreau decât să cânt.
Am trimis un om, şi către seară sosi Pacifico, cu lăuta lui. Francisc îl
primi cu braţele deschise.
— Bine-ai venit, trubadur al lui Dumnezeu, bine-ai venit, adevărată
gură a omului! Ia cântecul ăsta care este scris pe hârtie, desprinde-ţi de pe
umăr lăuta şi cântă! O să cânt şi eu, o să cânte şi leuţul acesta al lui
Dumnezeu, o să cânte şi cei patru pereţi ai chiliei noastre, pietre, tencuială,
picturi, toţi împreună!
2206
 Nu trecu mult şi chilia răsuna de vuiet şi de cântec voios. Fereastra era
deschisă, soarele apunea, frunzele pomilor picurau lumină. Clopotul
bisericii Sfântul Rufinus bătea de vecernie, preadulce se revărsă un ecou în
văzduh. Glasul lui Francisc se întărea mereu, bătea din palme, tot trupul
său cu zeci de răni dansa în rasă.
Atunci uşa se deschise şi intră episcopul. Faţa lui blândă era
posomorâtă.
— Copilul meu Francisc, zise el, să ai binecuvântarea lui Cristos, nu
mai cânta! Trec oameni, aud cântecul, se opresc şi încep iarăşi să hulească.
„S-a îmbătat episcopul, zic ei, l-a trântit la pământ pe primar şi s-a pus pe
petrecere!“
Dar Francisc, fermecat încă de dulceaţa cântecului, spuse:
— Preasfinţite, dacă te împovărez că mă aflu în casa ta, uite, plec. Cânt,
nu mai pot să fac nimic altceva, mă apropii de Dumnezeu, cum vrei să nu
mă bucur şi să nu mă duc să-L întâlnesc cântând?
— Ai dreptate, copilul meu, răspunse episcopul, dar ceilalţi oameni,
care nu se apropie de Dumnezeu, nu pricep şi se tulbură. Cântă aşadar, însă
cu glas încet, să nu te-audă.
Spuse şi plecă.
— Frate Pacifico, zise Francisc, fiecare om îşi are dreptatea lui. Are
dreptate episcopul, avem dreptate şi noi. Să cântăm molcom, să nu
tulburăm lumea. Dă-mi lăuta, învăţătorule, să cânt şi eu!
Luă în braţe lăuta şi începu încet, cu degetele suferinde, să cânte. Iar
noi, cu glas şoptit, am început iarăşi să slăvim pe Domnul. Şi după ce ne-
am săturat de cântec, Francisc îi încredinţă lăuta lui Pacifico şi închise
ochii; obosise. Călcând în vârful picioarelor, Pacifico ieşi din cameră.
— Nu pleca din Assisi, i-am spus eu. Poate are nevoie de tine şi mâine;
a intrat de-acum în împărăţia cântecului.
Dar a doua zi o nouă grijă îl apăsă greu pe Francisc.
— Trebuie, îmi spuse dis-de-dimineaţă, să nu pierdem timpul, să apuc
să scriu Testamentul meu pentru fraţi şi surori, să-mi mărturisesc înaintea
tuturor viaţa şi păcatele. Poate că vreun suflet, auzind cele câte am suferit
şi cu câte m-am luptat, o să prindă curaj şi o să continue urcuşul. Ascute
aşadar pana, frate Leo, şi scrie.
2207
 Toată ziua aceea l-am ascultat pe Francisc cu evlavie şi am scris; uneori
mă opream să-mi şterg lacrimile; alteori se oprea el, pentru că nu-l
încăpeau cuvintele, şi plângea.
Începu de la tinereţea sa, când, îmbrăcat în mătase şi catifea, cu o pană
roşie la pălărie, umbla nopţile cu prietenii lui din petrecere în petrecere, de
la fereastră la fereastră, şi cânta; iar apoi s-a umplut de îngâmfare şi a
pornit la război, să fie preamărit omorând duşmanii şi să se întoarcă
triumfător în Assisi, cavaler… Apoi, când a auzit într-o noapte, pe
neaşteptate, glasul lui Dumnezeu şi s-a înspăimântat. „Pe mine“, spunea
Francisc, iar eu scriam, „pe mine, păcătosul Francisc din Assisi, Dumnezeu
s-a îndurat să mă mântuiască în următorul fel: pe când încă înotam în păcat
aveam o silă de nebiruit faţă de leproşi; Domnul aşadar a strigat, m-a
aruncat între leproşi şi mi-a poruncit: Îmbrăţişează-i, sărută-i, dezbracă-i şi
spală-le rănile! Şi de-atunci lumea s-a schimbat; ceea ce mai înainte mi se
părea amar s-a prefăcut, a devenit dulce ca mierea. N-a trecut mult timp şi
am părăsit lumea. Am părăsit lumea asta deşartă şi bunurile ei şi m-am
dăruit din tot sufletul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu mi-a dat fraţi şi mi-a
dezvăluit prin Sfânta Evanghelie ce Regulă să aşez vieţii mele şi vieţii
fraţilor mei. Câţi au primit să vină cu mine s-au obligat, înainte de orice, să
împartă săracilor toate bunurile lor. Nu aveam decât o rasă cârpită şi pe
faţă şi pe dos, şi o sfoară înnodată drept cingătoare. Umblam desculţi.
Eram toţi simpli şi neînvăţaţi, şi fiecare se supunea celuilalt. Munceam şi
eu cu braţele, şi în continuare cer ca toţi fraţii să înveţe un meşteşug cinstit
şi să muncească; nu ca să câştige, ci ca să dea exemplu şi să se ferească de
trândăvie. Numai când nu putem să ne câştigăm traiul lucrând, să mergem
din poartă-n poartă şi să cerşim. Dumnezeu mi-a dezvăluit că trebuie să
salutăm întotdeauna astfel: Pax et bonum!“
În ziua aceea şi a doua zi, cu ochii închişi, Francisc şi-a amintit de toată
viaţa lui, de tot înfricoşătorul urcuş pe care l-a străbătut gâfâind, cu
picioarele însângerate; de tatăl său, care a murit nemângâiat, de nobila sa
mamă, care a ajuns călugăriţă, de sora Clara, de toţi fraţii, unul câte unul,
de înflăcăratul misionar spaniol, Dominic, pe care l-a întâlnit la Roma, şi în
sfârşit de „fratele“ Jacopa, cum o numea pe nobila doamnă care-i căzuse la
picioare la Roma şi îmbrăcase, direct pe piele, pe sub hainele ei, rasa
2208
franciscană. Îşi aminti chiar şi de mieluşelul de la Roma, pe care măcelarul
îl căra pe umeri şi-l ducea să-l înjunghie; acela behăia speriat şi îl privea pe
Francisc, care mergea în urmă, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Lui Francisc i s-
a rupt inima, a alergat şi l-a îmbrăţişat pe măcelar. „În numele lui Cristos,
frate, în numele Dragostei, te implor, nu-l înjunghia!“ Măcelarul cel fioros
a-nceput să râdă în hohote: „Dar ce vrei să fac cu el? – Să mi-l dai mie,
frate, şi Dumnezeu o să scrie în catastifele Lui fapta asta bună a ta şi o să-ţi
dăruiască, în cealaltă viaţă, o turmă nemuritoare. – Oho, a zis măcelarul
oftând, nu cumva eşti Francisc din Assisi, despre care se zice că face
minuni? – Eu sunt, păcătosul Francisc din Assisi. Cine-s eu să fac minuni?
Un om păcătos sunt, care plânge. Plâng, frate, şi te rog: nu-l înjunghia! –
Ia-l, a zis înspăimântat măcelarul şi l-a coborât de pe umeri. Darul tău să
fie, uite, ai mai făcut o minune!“ Francisc a luat în braţe mieluţul şi l-a dus
fratelui Jacopa în dar. Şi de-atunci, se zice, animalul nu a mai plecat de
lângă ea; o urma la biserică şi îngenunchea şi el înaintea iconostasului.
Toată viaţa sa trecea pe dinaintea ochilor lui închişi, i se înălţa din nou
în minte sălbaticul, aprigul munte Alvernia şi căzu iarăşi asupra lui
orbitorul fulger, Cristos Cel Răstignit.
— Doamne, Doamne, strigă Francisc cu glas sfâşietor, sunt un tâlhar,
sunt un tâlhar răstignit, pune-mă de-a dreapta Ta!
Către asfinţit îşi termină testamentul şi deschise ochii.
— Frate Leo, spuse, privindu-mă cu tandreţe, mult te-am chinuit, mult
te-am obosit, copilul meu. Se cuvine să adaug şi aceste cuvinte la imnul pe
care I l-am făcut Domnului:
„Slăvit să fii, Doamne, şi pentru mieluşelul lui Dumnezeu, pentru leuţul
lui Dumnezeu, pentru fratele Leo. Este supus, răbdător, a străbătut şi el cu
mine urcuşul Tău, Doamne. Dar mai vrednic este el decât mine, pentru că
deseori a luptat, urcând, împotriva firii lui, şi a biruit-o.“
I-am căzut la picioare şi i le-am sărutat; voiam să vorbesc, dar gâtlejul
îmi era pecetluit de suspine şi lacrimi.
— Mi-am retrăit toată viaţa, frate Leo, am suferit din nou toate
chinurile, am obosit. Cheamă-l pe fratele Pacifico să cântăm toţi împreună,
să-mi uşurez inima.
2209
 — O să mă certe iarăşi episcopul, am zis.
— Bine face că ne ceartă, bine facem şi noi că tot cântăm. Cheamă-l pe
Pacifico!
Veni fratele trubadur.
— Înainte, privighetoare a lui Dumnezeu, spuse Francisc bucuros! Toţi
împreună!
La început lăuta suna în surdină, iar glasurile noastre, coborâte, să nu
audă trecătorii, dar încet-încet am luat foc, am uitat şi de episcop, şi de
trecători, glasurile ţâşneau triumfătoare şi cântam imnele de laudă pentru
Domnul. Ce bucurie era aceea! Moartea se oprise afară, în faţa uşii, iar noi,
lipsiţi de griji, netemători, cu capul pe spate, ca păsările care ciripesc,
preschimbam viaţa şi moartea într-un cântec nemuritor.
Dar în clipa în care ne aflam tustrei în cele şapte ceruri apăru în prag,
aspru, mohorât, fratele Elias. Venea dintr-o nouă călătorie, adunase iarăşi
aur şi se întorcea la Assisi să plătească meşterii care clădeau mândra
mănăstire. Şi pe când trecea prin faţa palatului episcopal auzise cântece şi
desluşise glasul lui Francisc. Se oprise în mijlocul drumului şi împrejur
erau mulţi trecători care ascultau, unii râzând, alţii mâniindu-se.
— Toate zilele astea, îi spuse unul, n-am auzit în casa episcopului decât
cântece, parc-ar fi tavernă!
Elias intră tulburat; Francisc îl văzu şi i se tăie glasul.
— Frate Francisc, spuse Elias abia stăpânindu-şi mânia, să mă ierţi, dar
nu se potriveşte faimei tale sfinte să cânţi la lăută şi din gură şi să treacă
lumea să te-audă. Ce vor spune despre tine? Ce vor spune despre ordin?
Asta e sfânta viaţă aspră pe care o propovăduim? Aşa deci vom călăuzi
sufletele spre rai?
— Cum altfel, frate Elias? spuse Francisc cu glas plin de sfiiciune, ca un
copil pe care-l certa învăţătorul.
— Cântând? Cred că te-a tras după el trubadurul ăsta! spuse Elias şi
arătă cu dispreţ înspre Pacifico, care se căznea zadarnic să-şi ascundă la
spate lăuta.
Dar lui Francisc îi urcă sângele-n obraji:
— Eu l-am tras după mine, eu v-am tras după mine şi pe tine, frate
Elias, şi pe fratele Leo, şi ordinul întreg. Eu o să dau socoteală lui
2210
Dumnezeu pentru voi toţi, iar dacă acum cânt este pentru că asta mi-a
poruncit Dumnezeu: „Francisc, mi-a spus El, tu nu mai eşti bun de nimic,
Elias ţi-a luat puterea, te-a aruncat din ordin. Ia aşadar lăuta, mergi în
pustiu şi cântă!“
— Dumnezeu, răspunse Elias, Dumnezeu, o mărturiseşti tu singur, ţi-a
poruncit să cânţi în pustiu, nu aici, în inima oraşului Assisi şi în mijlocul
drumului. Iartă-mă, frate Francisc, dar eu sunt conducătorul în ordin, şi am
o răspundere.
Francisc deschise braţele, le strânse la loc, voia să răspundă, însă
cuvintele îl înecau. În sfârşit, se întoarse spre mine:
— Frate Leo, ne alungă şi de-aici. Unde să ne ducem, ce ne mai
rămâne? Hai, ridică-te să plecăm.
— Unde să mergem, părinte Francisc? am zis eu. S-a înnoptat de-acum.
— Ne alungă şi de-aici… ne alungă şi de-aici… tot murmura
deschizându-şi şi închizându-şi braţele, deznădăjduit.
— Rămâi aici şi astă-seară, frate Francisc, spuse Elias. Nimeni nu te
alungă, e de-ajuns să nu mai cânţi. Iar mâine-dimineaţă, fă ce te luminează
Dumnezeu!
Se aplecă, sărută mâna lui Francisc şi plecă.
În acest timp, tare speriat, Pacifico dispăruse, şi am rămas noi doi
singuri.
— Ce-ai spus, frate Leo?
— Nimic, părinte Francisc, n-am vorbit.
— Ai spus: cine trăieşte cu lupii trebuie să fie lup, nu miel. asta ai spus,
frate Leo, asta spun toţi oamenii cu minte. Dar mie mi-a dat Dumnezeu o
nebunie, o nouă nebunie, şi spun: cine trăieşte cu lupii trebuie să fie miel şi
să-l mănânce lupii! Cum se numeşte mielul ăsta nemuritor care se află în
noi?
— Sufletul.
— Întocmai, frate Leo, iar el nu poate fi mâncat!
A doua zi, în zori, Francisc se trezi bucuros:
— Ei, frate Leo, n-am nevoie de Pacifico, n-am nevoie de lăută, nu-mi
sunt de trebuinţă cele două beţe pe care mi le-aduci să cânt la vioară!
Aseară, pentru prima oară, am înţeles ce-nseamnă muzică şi cântec.
2211
Ascultă: stăteam întins în pat, tu dormeai şi sforăiai, iar hârbul ăsta care se
numeşte Francisc nu putea să-nchidă un ochi de durere. Suferea sărmanul,
sângele i-a băltit iarăşi în aşternut. Auzeam pe drumuri ultimii trecători,
auzeam câinii care lătrau, uşile şi ferestrele care se închideau; iar apoi
linişte, farmec neclintit, bucurie mare; şi dintr-odată, cineva a-nceput să
cânte la chitară sub fereastră; a cântat multă vreme, când aproape de mine,
când mai încolo, când foarte departe, de parcă muzicantul mergea de ici-
colo, de la o margine la alta a oraşului. Niciodată, frate Leo, n-am simţit o
bucurie mai mare; nu bucurie, fericire; ba mai mult decât fericire! Ca şi
cum m-aş fi cufundat în sânul lui Dumnezeu şi dispăream.
Tăcu, iar peste puţin:
— Dacă muzica aceea mai dura un pic, aş fi murit de fericire.
Şi apoi, zâmbind, a adăugat:
— Elias nu voia să cânt la lăută şi din gură. Acum, aşa-i trebuie! Mi-a
trimis Dumnezeu un înger care-mi face serenade sub fereastră.
Dădu să se ridice, dar nu izbuti.
— Hai, ajută-mă, frate Leo, plecăm! Să mergem acolo unde o să fim
liberi să cântăm, la colibioara noastră de lângă Porziuncola!
L-am chemat pe Pacifico, l-am luat amândoi pe Francisc pe sus şi l-am
dus până la poartă. Episcopul plecase în călătoria lui prin sate, lipsea. Ca
fulgerul, din gură-n gură, se află în oraş vestea: pleacă sfântul, se-ntoarce la
Porziuncola. Şi cum treceam pe ulicioarele înguste, ieşeau bărbaţii din case
şi din ateliere, femeile alergau să li se-alăture, iar copiii mergeau înaintea
noastră, scuturând crengi de mirt şi de laur.
Am trecut de poarta fortăreţei, am ieşit în livada de măslini şi am apucat
drumul coborâtor. Era luna august, căldură mare, smochinii încărcaţi, în vii
atârnau ciorchinii, semănăturile erau secerate, câmpul mirosea a iarbă şi a
frunze de smochin ciupite de soare.
— Încet-încet, nu vă grăbiţi, copiii mei, ne ruga Francisc, voi o să mai
vedeţi toate pământurile astea iubite, eu n-o să le mai văd, mergeţi încet, să
aveţi binecuvântarea mea!
Cu ochii lui înceţoşaţi, se căznea să desluşească şi să ia cu el în cer
oraşul Assisi, livada de măslini, viile, toate cele. Iar când de-acum iubitul
oraş aproape că dispăruse în urma noastră, Francisc strigă:
2212
 — Opriţi-vă, copiii mei, să-l văd pentru ultima oară şi să-mi iau rămas-
bun de la el!
L-am întors cu faţa spre oraş şi ne-am oprit. Se opri şi poporul în urma
noastră, fără grai. Francisc privea, a tot privit mult timp casele, bisericile,
turnurile, şi sus, în vârf, fortăreaţa aproape dărâmată. În clipa aceea se
auziră bătând clopotele de-nmormântare.
— De ce bat clopotele de-nmormântare? întrebă el.
— Nu ştim… nu ştim… i-am răspuns toţi.
Dar toţi ştiam, îşi luau rămas-bun de la Francisc, care se ducea să
moară. Iar el îşi şterse ochii, tot mai înceţoşaţi, şi se căznea să mai zărească
oraşul Assisi şi, dincolo de el, costişele sădite cu măslini ale muntelui
Subasio şi peşterile unde se refugiase întâia oară să-L cheme pe
Dumnezeu.
Ridică încet mâna şi desenă în aer o cruce deasupra cetăţii iubite.
— Rămâi sănătoasă, mama mea Assisi! Slăvit să fii, Doamne, pentru
acest oraş fermecător, cu casele lui, cu oamenii şi viile şi ghivecele cu
busuioc şi măghiran de la ferestrele lui! Şi cu sior Pietro Bernardone şi
signora Pica şi cu săltăreţul lor fiu, Francisc. Ah, de-aş putea să te iau,
Assisi, întreg în palma mea, să te pun la picioarele lui Dumnezeu! Dar nu
pot, nu pot, iubitule, rămâi cu bine!
Îl podidi plânsul şi-şi sprijini capul în piept, istovit.
— Rămâi cu bine, murmură iarăşi, rămâi cu bine…
În urmă, poporul plângea şi-l bocea şi toţi împreună am luat-o iarăşi,
grăbiţi, spre Porziuncola.
Fără să simţim, Francisc leşinase în mâinile noastre. Când am ajuns l-
am întins domol pe jos, în colibioara lui, şi mulţimea se împrăştie. Câţi
fraţi se aflau la Porziuncola alergară să-i sărute mâna: Cedro, Rufino,
Masseo, Egidio şi Bernardo. Dar el, întins fără cunoştinţă, nu mai simţea
pe mâna lui buzele fraţilor.
O săptămână, două, trei. Timpul trecea, veni culesul viilor, frunzele
viţei prinseră să se îngălbenească, se coceau smochinele, măslinele
începură să lucească, rândunelele se pregăteau iarăşi să plece. Trecură şi
primii cocori pe deasupra colibei noastre, plutind către sud. Francisc le
auzi ţipetele şi deschise ochii.
2213
 — Cocorii iau cu ei rândunelele, zise.
Ridică mâinile.
— Drum bun, surorile mele rândunici! Acum o să vină un cocor mare să
mă ia şi pe mine să plec.
Când deschidea ochii şi întindea mâna şi i-o ţineam într-a mea, când îl
ajutam să şadă în capul oaselor şi ne vorbea despre stăpânele lui cele
veşnice: Sărăcia, Pacea, Dragostea. Ne privea pe fiecare-n parte cu
tandreţe, stăteam cinci-şase fraţi în jurul său şi ne căzneam să nu ne scape
nici un cuvânt de-al lui. Acestea-s ultimele lui porunci, spuneam noi, nu
sunt numai pentru noi, sunt şi pentru toţi fraţii care lipsesc, pentru toţi fraţii
şi surorile care încă nu s-au născut. E datoria noastră, aşadar, să ni le
încrustăm adânc în minte, să nu se piardă.
— Ce este dragostea, fraţii mei? ne spunea deschizând şi închizând
braţele ca şi cum ar fi vrut să ne îmbrăţişeze. Ce este dragostea, fraţii mei?
Nu este doar milă şi nici doar bunătate. În milă sunt doi, cel care dă şi cel
care primeşte. Dar în dragoste este unul singur, cei doi se unesc şi devin
una, nu se deosebesc. Eu şi tu dispar. Iubesc înseamnă: dispar eu.
Într-o zi întinse mâna şi găsi mâna mea:
— Frate Leo, fă-mi un hatâr, vreau înainte să mor s-o văd şi să-mi iau
rămas-bun de la fratele Jacopa. Ia hârtie şi scrie-i:
„Fratele Francisc, sărăcuţul lui Dumnezeu, către fratele Jacopa: Află,
iubită, că se apropie sfârşitul vieţii mele. Dacă vrei, aşadar, să mă vezi încă
o dată aici pe pământ, îndată ce primeşti vestea asta de la mine, nu zăbovi,
aleargă la Porziuncola. Puţin de-ntârzii, n-o să mă mai apuci în viaţă. Adu
cu tine şi un giulgiu ţesut gros, să-mi înfăşori trupul, şi lumânări pentru
înmormântarea mea…“
Se întoarse către fratele care stătea pe jos lângă el, şi îl văzu pe Cedro:
— Frate Cedro, asta-i ultima rugăminte către tine. ia scrisoarea
aceasta…
Deodată i se tăie glasul şi săltă capul ca şi cum ar fi ascultat cu atenţie.
Un zâmbet dulce i se revărsă pe chip:
— Mulţumesc, frate Cedro, slavă Ţie, Doamne, nu mai e nevoie să
mergi la Roma…

2214
 Spuse şi îşi întoarse faţa către uşă; iar noi toţi am aţintit ochii într-acolo,
de parcă am fi aşteptat pe cineva.
Atunci se auziră paşi afară şi am sărit să văd cine era. Cum am ajuns în
prag, am scos un strigăt: fratele Jacopa se afla dinaintea mea! Nobila
doamnă intră şi căzu la picioarele lui Francisc şi-i săruta rănile şi-i mângâia
mâinile.
— Părinte Francisc drag, murmură ea, părinte Francisc drag…
Şi plângea.
Iar Francisc întinse mâna peste părul ei.
— Bine-ai venit, frate Jacopa, mă bucur… mă bucur… Cine ţi-a adus
vestea, de-ai venit?
— Fecioara Maria a venit în somnul meu: „Aleargă, mi-a spus, Francisc
moare! Şi ia cu tine giulgiul pe care i l-ai ţesut şi lumânări pentru
înmormântare.“
Puse giulgiul la picioarele lui Francisc:
— L-am ţesut eu, cu mâinile mele, părinte Francisc drag, din lâna
mielului pe care mi l-ai dăruit.
Francisc se ridică în capul oaselor, îşi privi mâinile, picioarele, îşi dibui
pieptul afundat, însângerat, şi oftă.
— Fratele meu măgăruş, zise el, trupule hârbuit, te-am chinuit mult,
iartă-mă!
Zâmbi cu amărăciune:
— Iartă-mă şi tu, venerabilă mamă Glie. Ce trup strălucitor mi-ai dat, şi
ce noroi şi murdărie îţi dau înapoi!
Dar pe când vorbea, ochii i se holbară. Întinse mâna şi arătă către uşă.
— Uite-l!
— Pe cine?
— Cerşetorul! Cerşetorul, frate Leo. Stă la uşă, ridică mâna ciuruită şi
salută. Îşi dă jos gluga de pe cap… O!
— Părinte Francisc, nu te teme!
— O, sunt eu, eu, eu… îmi văd faţa – crucea pe frunte, fierul aprins pe
tâmple… vine, se apropie…
Îşi acoperi ochii cu o mânecă a rasei, să nu vadă.

2215
 — Vine… vine… murmura şi tremura. Zâmbeşte voios şi-mi deschide
braţele.
Îşi puse acum şi cealaltă mânecă să-şi acopere ochii, dar tot vedea, şi
striga:
— A venit, a venit, s-a întins în aşternut, lângă mine, uite-l! Frate Leo,
ajutor!
Desfăcu braţele, mă îmbrăţişă, întinse mâna, dibui în dreapta şi-n
stânga, la ceafă…
— Nimeni, murmură el, nimeni!
Iar peste puţin, gânditor:
— Cei doi s-au făcut una. Cei doi ne-am făcut una. S-a încheiat
călătoria.
Se apropia sfârşitul. De peste tot soseau fraţii să-şi ia rămas-bun, iar
Elias alerga din sat în sat, aduna popor şi vestea că sfântul moare, să fie toţi
gata să vină cu lumânări aprinse la înmormântare. Se dusese şi la episcop,
să ceară să fie trase zi şi noapte clopotele de-nmormântare la biserica
Sfântul Rufinus. Surorile, la Sfântul Damian, îngenuncheate dinaintea
Celui Răstignit, rugau pe Dumnezeu să nu li-l ia încă pe Francisc. Coborî
de la munte şi căpitanul Lup, veni, se apropie cu pas uşor de Francisc şi-i
aduse pomană un coş cu struguri şi smochine.
Francisc deschise ochii şi îl recunoscu.
— Frate Miel, bine-ai venit! Şoimii sălbatici de pe Alvernia ţi-au vestit
că mor. Rămâi sănătos, frate!
— Nu mori tu, părinte Francisc, răspunse fratele cel aprig, nu mori tu,
noi murim. Iartă-mă pentru câte ţi-am făcut!
— Dumnezeu o să te ierte, frate Miel, nu eu. Şi mieii pe care i-ai
mâncat când erai lup, toţi vor fi mântuiţi dacă o să te mântuieşti tu.
Fratele Lup puse în mâinile muribundului coşul pe care-l ţinea:
— Ţi-am adus, părinte Francisc, câteva smochine şi struguri să-ţi iei
rămas-bun de la ei. Poţi să mănânci fără teamă, nu i-am furat.
Francisc atinse cu palma boabele coapte şi se bucură de răcoarea lor.
Culese un bob de strugure şi îl puse în gură. Luă o smochină şi sorbi
mierea care picura din ea.

2216
 — Rămâneţi sănătoşi, smochine şi struguri, rămâneţi sănătoşi, smochine
şi struguri, fraţii mei! Adio!
Se sfârşi şi septembrie, începu octombrie. Cerul se întunecase în ziua
aceea, începuseră să cadă primele burniţe. Bruma se întinsese rară, fină,
deasupra măslinilor şi a pinilor. Un farmec de negrăit se revărsase în lume.
Pământul zăcea întins, în aerul umed, prearoditor şi mulţumit. Francisc
deschise ochii. Coliba era plină de fraţi; veniseră de peste tot, dis-de-
dimineaţă, şi-l priveau tăcuţi. Mulţi se ghemuiseră pe pământ, alţii stăteau
în picioare. În clipa aceea sfântă nimeni nu îndrăznea să deschidă gura. Din
când în când îşi ştergeau ochii şi ieşeau afară să respire puţin.
Francisc întinse mâna şi îi salută. Bernardo îngenunche.
— Părinte Francisc, zise el sărutându-i mâna, pleci, urci la cer.
Deschide gura pentru ultima dată şi vorbeşte-ne.
Francisc clătină din cap:
— Copiii mei, fraţii mei, părinţii mei, ce am avut să vă spun, v-am spus.
Cât sânge a avut inima mea, vi l-am dat. Nu mai am cuvânt de spus, nici
sânge de dat. Dac-aş mai avea, Dumnezeu m-ar ţine încă pe pământ.
— Nimic, nimic nu ai să ne spui? strigă Egidio, din colţul unde stătea în
picioare şi plângea.
— Sărăcie, Pace, Dragoste, nimic altceva, fraţii mei. Sărăcie, Pace,
Dragoste…
Dădu să se ridice, dar nu izbuti.
— Fraţii mei, spuse, dezbrăcaţi-mă, întindeţi-mă gol pe pământ, să ating
pământul, să m-atingă pământul…
L-am dezbrăcat plângând, l-am întins jos pe pământ şi am îngenuncheat
împrejur. Toţi simţeam Arhanghelul deasupra lui.
Venise şi sora Clara, fără s-o vadă nici unul din noi, se grămădise în
prag şi asculta. Deodată am auzit un suspin. Ne-am întors şi am zărit-o, cu
faţa strâns îmbrobodită, plângând. într-o clipită am început toţi bocetul.
Francisc se sperie.
— Fraţii mei, zise el, de ce plângeţi?
Nimeni nu răspunse.

2217
 — Chiar atât de dulce-i viaţa? Sau atât de puţină e credinţa voastră,
fraţii mei, în viaţa veşnică? Soră Moarte, care stai afară în faţa uşii, iartă-i
pe oameni, nu ştiu vestea ta întreit nobilă şi de-aceea se tem de tine!
Privi în jur:
— Unde eşti, Pacifico? Loveşte lăuta, şi toţi împreună să-i cântăm imn
de laudă lui Dumnezeu:
„Lăudat să fii, Doamne, pentru toate creaturile şi aparte pentru domn
fratele nostru Soarele…“
Dar pe când cântam, eu am dispărut. Au dispărut şi colibioara,
Porziuncola, Assisi. M-am pomenit pe un pământ necunoscut, de un verde-
viu, nemărginit. iar la mijloc, întins direct pe pământ, cu faţa către cer,
Francisc îşi dădea sufletul. Burniţa liniştit, duios, în depărtare piscurile
munţilor erau acoperite de brumă. Din pământul săpat de curând urca un
miros preadulce. undeva departe, marea suspina. În jurul lui Francisc,
nimeni. şi deodată aerul parcă se îngroşă, apărură cei doisprezece vechi
fraţi de jur împrejur, încovoiaţi, cu capetele ascunse în glugi, şi n-auzeai
decât bocetul lor. eram şi eu între ei; şi, cum am ridicat ochii, în spatele
celor doisprezece am văzut mii şi mii de fraţi, cu glugile scoase, cu
creştetul capului ras, şi cântau slujba de-nmormântare. M-am ridicat în
genunchi şi am văzut mai departe turme de oi, boi, cai, câini, cum vin
jelind cu zarvă şi cum se opresc, cu capetele plecate, în spatele fraţilor. Iar
din pădure, dincolo, porniră sălbăticiunile, lupii, urşii, vulpile, şacalii, şi se
opriră în spatele vietăţilor blânde şi începură şi ele bocetul. Mii de
înaripate se auziră apoi deasupra mea, am ridicat ochii şi am văzut stoluri
de păsări felurite, cum coboară ţipând şi cum se cuibăresc în jurul lui
Francisc; iar o potârniche începu prima bocetul şi-şi smulgea penele.
— Iubite Francisc, am murmurat eu, iubite Francisc, toate vietăţile au
venit la înmormântarea ta şi plâng; toţi fraţii tăi.
Şi deodată se umplură cerurile de fulgere de aur, verzi, albastre,
purpurii. Am ridicat ochii; văzduhul se umpluse de aripi. Mii de îngeri se
opriră împrejurul muribundului, îşi închiseră aripile şi aşteptau zâmbind să-
i ia sufletul.

2218
 Dintr-odată, m-au trezit strigăte sfâşietoare. Trei femei căzuseră
deasupra lui Francisc şi nu voiau să-l lase să plece. Sora Pica îi ţinea capul,
sora Clara îi îmbrăţişa şi-i săruta picioarele, iar fratele Jacopa îi ţinea mâna
sprijinită pe pieptul ei. Soarele apusese, începuse ploaia şi despica
pământul. Şi-atunci am desluşit toţi deasupra lui Francisc două aripi negre.
Chipul îi strălucea splendid. Avea ochii larg deschişi, aţintiţi în văzduh.
O clipă se mişcă, îşi adună toată puterea, se întoarse şi ne privi încet pe
fiecare-n parte. Buzele i se mişcară ca şi cum ar fi vrut să ne mai spună un
ultim cuvânt. M-am apropiat. Prea vlăguit, neputincios îi era glasul, de
parcă venea de foarte departe, de pe celălalt tărâm, şi am auzit:
— Sărăcie, Pace, Dragoste…
Îmi ţineam încă răsuflarea să ascult; nimic altceva.
Şi-atunci am căzut toţi deasupra lui şi l-am sărutat, înălţând cântec de
jale.41
Chiar în această sfântă clipă, în care, aplecat în chilia mea, scrijeleam
cuvintele din urmă şi mă podideau lacrimile amintindu-mi de iubitul meu
părinte, o vrăbiuţă veni şi bătu la fereastră. Avea aripile ude leoarcă, îi era
frig. M-am ridicat să-i deschid şi erai tu, părinte Francisc, în straie de
vrăbiuţă!

37 Fragment din cea mai cunoscută rugăciune franciscană – Cântecul fratelui Soare (sau Cântarea
tuturor creaturilor).
38 Pace şi bine (bunăvoire) (lat.) – formulă evanghelică şi liturgică devenită deviza sfântului
Francisc din Assisi.
39 Alt fragment din Cântarea tuturor creaturilor, imn-rugăciune compus de sfântul Francisc.

40 Finalul Cântării tuturor creaturilor.

41 Francisc din Assisi a murit în seara zilei de 3 octombrie 1226. Doi ani mai târziu, la 16 iulie
1228, a fost canonizat de către papa Grigorie IX.

2219
2220
 NIKOS KAZANTZAKIS
RAPORT CĂTRE EL GRECO

Traducere: Alexandra Medrea-Danciu

Editura HUMANITAS - 2012

2221
 Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:
I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi
putrezi!
II. Doamne, nu mă întinde prea tare; altfel mă voi rupe!
III. Doamne, întinde-mă cât poţi de tare; cui îi pasă că mă
voi rupe!

Cum am văzut scriindu-se Raport către El Greco

Nikos Kazantzakis i-a cerut lui Dumnezeu un răgaz, încă

zece ani, doar zece ani, ca să-şi termine Opera – să spună tot
ce avea de spus, "să se golească". Când Caron va veni, să
găsească doar o mână de oase. Zece ani, credea el, ar fi fost
destul.
Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi "golit". Departe
de a se simţi bătrân sau obosit, la 74 de ani se simţea
spaţiat, cum se spunea chiar şi după ultima întâmplare cu
nefericitul vaccin. Doi mari specialişti de la Freiburg,
hematologul Heilmeyer şi chirurgul Krauss, erau de aceeaşi
părere.
În ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer, după
fiecare vizită, lansa triumfător: "Ce pot să vă spun, starea lui
e foarte bună! Sângele lui e la fel de sănătos ca şi al meu".
— De ce alergi aşa? îl mustram pe Nikos, temându-mă să
nu alunece pe terasă şi să-şi frângă oasele.
— Nu-ţi fie frică, Lenocika, am aripi! îmi răspundea el.
Voia să mă facă să cred că avea încredere în corpul său,
în sufletul care nu-l lăsa să fie doborât. Uneori ofta:
— O, dacă aş putea să-ţi dictez!
Apoi, apucând pana, voia să scrie cu mâna stângă.
— De ce te grăbeşti! Cine te pune pe fugă? Ce a fost mai
rău a trecut, în câteva zile vei putea să scrii iar cât pofteşti.
2222
 A întors capul spre mine şi m-a privit câteva minute în
tăcere, apoi mi-a spus, cu un suspin:
— Am atâtea de spus! Iată, sunt frământat de trei mari
teme, trei alte romane, dar mai întâi să termin El Greco.
— Îl vei termina, nu-ţi face griji.
— Aş vrea să fac schimbări. Vrei să iei o hârtie şi un
creion? Să vedem dacă mă descurc. Dar colaborarea noastră
a durat mai puţin de cinci minute.
— Imposibil! Nu pot să dictez, nu pot să gândesc decât cu
pana în mână.
... Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei, Atena, Creta,
călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova...
Îmi amintesc acum un alt moment crucial din viaţa
noastră, un alt spital, de data asta la Paris. Nikos, grav
bolnav, cu febră de peste 40 de grade, doctorii îngrijoraţi. Îşi
pierduseră orice speranţă: numai el rămânea netulburat.
— Vrei să iei un creion, Lenocika?.
Cufundat în viziunea sa, mi-a dictat cu glas frânt un
haiku franciscan, pe care l-a atribuit Sfântului Francisc: "I-
am zis migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, şi
migdalul a înflorit".
Înainte de a pleca în China, a lăsat Raportul în mâinile
unui pictor tânăr, "moaşa" lui, cum îi zicea, pentru că acesta
avea obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în
camera lui Nikos, tulburat de toate marile probleme –
Dumnezeu, om, artă –, şi începea cu interminabilele când?
încotro? şi de ce?, în vreme ce Nikos, râzând şi admirând
pasiunea tânărului pentru artă, îşi "lepăda" ideile şi astfel
scăpa de povară.
— Casa poate să ia foc, îi zicea Nikos. Mai bine las
manuscrisul la tine; dacă ar arde acum, n-aş mai fi în stare
să-l scriu încă o dată... Mai mare ruşinea e că nu l-am
terminat...
Cum ar fi putut să-l termine? Câte n-a lăsat neterminate
în aceste ultime luni dinaintea marii călătorii!
A început Raportul în toamna anului 1956, după
2223
întoarcerea noastră de la Viena. Când simţea nevoia să se
relaxeze, lua traducerea Odiseei lui Homer, la care lucra
împreună cu profesorul Kakridis.
— Trebuie s-o terminăm la timp, înainte de a ajunge cu
un picior în groapă, zicea el pe jumătate în glumă, pe
jumătate înfricoşat.
În acelaşi timp, soseau la intervale regulate capitole din
traducerea în engleză a propriei sale Odisei, împreună cu
liste întregi de cuvinte greu de tradus. Cât timp, câtă muncă
a depus la această Odisee! Ca să nu mai amintesc diversele
ediţii ale operelor sale în greacă! Texte care trebuiau
corectate, completate. Şi Rusia, manuscrisul care s-a
pierdut, şi Pierre Sipriot, de la Radio France, care îl sâcâia cu
"Colocviile" sale. Filmul. Călătoria în India, la invitaţia lui
Nehru, călătorie pentru care ne-am pregătit, dar nu ne-am
mai dus, de teama atâtor vaccinuri pe care trebuia să le
facem.
Nu, n-a putut termina la timp Raport către El Greco, n-a
mai putut să-l "scrie a doua oară", după cum îi era obiceiul.
A reuşit totuşi să rescrie primul capitol şi unul dintre
capitolele finale: "Când germenul Odiseea a prins să rodească
în mine", pe care l-a trimis, înainte de a muri, spre publicare
revistei Nea Estia. Abia a reuşit să citească în întregime
manuscrisul şi să facă cu creionul corecturi şi adăugiri, pe
ici, pe colo.
Singură, retrăiesc acum amurgul de toamnă din primul
capitol, coborând atât de blând, ca un copilaş.
— Citeşte, copila mea, citeşte şi lasă-mă să ascult!
— "Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul,
auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârşit, mă
întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că
sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele
apune."
Nu mai puteam continua, mi s-a pus un nod în gât. Era
prima oară când Nikos vorbea despre moarte.
— De ce scrii de parcă ai fi gata să mori? am exclamat de-
2224
a dreptul descurajată. Şi în gândul meu: "De ce îl acceptă azi
pe Caron?"
— Nu te speria, femeie, nu mor, a răspuns el, fără cea
mai mică umbră de nelinişte. N-am zis că voi mai trăi încă
zece ani? Am nevoie de încă zece ani, a rostit cu glasul stins.
A întins mâna şi a lăsat-o să cadă pe genunchii mei: Citeşte!
Hai să vedem ce-am scris.
Faţă de mine nu voia să recunoască, dar el simţea
adevărul lăuntric. De aceea, seara, a pus într-un plic acest
capitol, cu o scrisoare către prietenul său, Pandelis
Prevelakis: "Eleni nu-l poate citi, începe să plângă fiindcă
vorbesc de moartea mea. Dar e mai bine pentru ea – şi
pentru mine la fel – să începem să ne obişnuim."
Părea că demonul lăuntric îl îndemna să abandoneze
Faust, "Partea a Treia", pe care dorea atât de mult să o
termine, ca să poată să se pună pe scris la autobiografia lui.
Raportul e un amestec de realitate şi ficţiune – mult
adevăr, puţină fantezie. Unele date au fost modificate. Când
vorbeşte despre alţii, totul e numai adevăr nealterat, exact
ceea ce a văzut şi a auzit. Când vorbeşte despre întâmplările
personale, a făcut unele mici modificări.
Un lucru e sigur: dacă ar fi reuşit să scrie încă o dată
Raportul, i-ar fi dat altă formă. Care anume nu putem şti. L-
ar fi îmbogăţit, desigur, pentru că în fiecare zi îşi amintea alte
întâmplări uitate. De asemenea, ar fi vrut să-l toarne în
tiparul realităţii – aşa cred -; viaţa lui reală era plină de
substanţă, de nelinişte omenească, de bucurie, de suferinţă,
într-un cuvânt, de "omenie". Cum ar fi putut să schimbe
această viaţă? Nu i-au lipsit momentele grele, de slăbiciune,
derută şi durere. Dar tocmai aceste clipe grele îi serveau lui
Kazantzakis drept trepte, ajutându-l să urce mai sus, spre
piscul pe care a promis că va ajunge, înainte de a-şi părăsi
uneltele de muncă, la lăsatul serii.
"Nu mă judecaţi după faptele mele, nu mă judecaţi după
măsura comună a omului", implora cândva un alt luptător,
"judecaţi-mă după măsura lui Dumnezeu, după intenţia
2225
ascunsă în dosul faptelor mele!"
Iată cum trebuie judecat Kazantzakis. Nu după ceea ce a
făcut, şi nici dacă ceea ce a făcut are sau nu o valoare
supremă; ci după ceea ce ar fi vrut să facă şi dacă acest
lucru avea o valoare supremă pentru el şi, de asemenea,
pentru noi.
În ce mă priveşte, cred că aşa a făcut. În cei treizeci şi trei
de ani cât i-am stat alături, nu-mi amintesc să mă fi ruşinat
de un singur act nesăbuit săvârşit de el. Era onest, lipsit de
viclenie, inocent, infinit de blând cu alţii, infinit de aspru cu
el. Dacă se retrăgea în singurătate, era numai pentru că
munca pe care şi-o impunea era aspră şi ceasurile îi erau
numărate. Cu lacrimi în ochii săi rotunzi, negri, îmi zicea
adeseori, în penumbra din odaie:
— Simt nevoia să fac ceea ce spunea Bergson: să mă aşez
la colţ de stradă şi, întinzând mâna la trecători, să cerşesc:
"Fie-vă milă, oameni buni, daţi-mi fiecare un sfert de oră! Oh,
daţi-mi o fărâmă de timp, doar atât cât să-mi termin Opera.
Apoi Caron n-are decât să vină".
Caron a venit – blestemat să fie! – şi l-a luat în floarea
tinereţii! Da, iubite cititorule, nu râde, pentru că era vremea
când trebuia să înflorească şi să rodească tot ceea ce
începuse omul pe care îl iubiţi atât şi care v-a iubit atât de
mult, al vostru Nikos Kazantzakis.
Eleni N. Kazantzaki Geneva, 15 iunie 1961

2226
 Raport către El Greco

Raportul meu către El Greco nu este o autobiografie: viaţa

mea personală ar putea avea o oarecare valoare, extrem de
relativă, dar numai pentru mine, pentru nimeni altcineva.
Singura valoare pe care o recunosc este efortul de a urca, pas
cu pas, spre punctul cel mai înalt spre care puterea şi
încăpăţânarea m-au condus: piscul pe care, în mod arbitrar, l-
am numit Privirea Cretană.
Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu,
închegat din picături de sânge, firul care marchează drumul
meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om, vrednic de a fi
numit fiul omului, îşi poartă crucea pe umeri, urcând propria-i
Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar până la prima
sau până la a doua treaptă şi cad fără suflare, la jumătatea
drumului, fără să atingă vârful Golgotei, cu alte cuvinte să-şi
împlinească menirea: să fie răstigniţi, să învie şi să-şi
mântuiască sufletul. Tremură, se tem, îşi fac crucea, uitând că
singura cale spre înviere este răstignirea. Altă cale nu există.
Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi
fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu.
Drumul însângerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau
să arăt în acest Itinerar, acum când soarele începe să apună:
călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş
al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul
acestui Strigăt.
De-a lungul întregii mele vieţi, un singur cuvânt m-a umplut
veşnic de nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş. Acest drum în
sus aş vrea să-l descriu aici – împletire de ficţiune şi adevăr –,
precum şi urmele pe care le-am lăsat în urcuşul meu. Sunt
nerăbdător să termin cât mai repede, înainte de a-mi pune
"coiful negru" şi de a mă întoarce în ţărână, căci această urmă
însângerată e singurul semn lăsat în trecerea mea pe pământ.
2227
Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am făcut s-a înscris pe apă şi
s-a dus la vale!
Îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în văzduh,
mă aşez ca un soldat în faţa generalului şi îmi prezint Raportul
meu către El Greco. Pentru că şi el e plămădit din acelaşi
pământ al Cretei ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine
decât oricare luptător care trăieşte sau care a trăit. N-a lăsat şi
el aceleaşi urme însângerate pe pietre?
Sufletul meu întreg este un Strigăt
şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt!

Prolog

Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul,

gustul, raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă
întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că
sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele
apune.
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în
lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus
pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din
pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea
bătută. Dar ştie prea bine că nu are nicio scăpare: nu se
lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea
să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De
la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat,
de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor
coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele,
dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră
de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din
urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se
împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în
cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am
alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi
2228
necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat
plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea
să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus,
ca să-mi asculte spovedania?
Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre
de ţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate
peregrinările, în momentele de mare nelinişte îl strângeam în
palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca şi cum
strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele
apune şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea?
N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest
bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusă tandreţe,
îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul femeii pe care o
iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Am fost
acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi
pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat
pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai
plămădit chipul unui luptător!
Ce luptă, ce nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute
devoratoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi
diavoleşti, se află în bulgărele ăsta de ţărână! Frământat cu
sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a
apucat drumul în sus, ca să ajungă – ca să ajungă unde?
Acest om urca gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu
şi căuta, bâjbâia, încerca să-şi găsească chipul.
Iar când, în anii din urmă, deznădăjduit, a simţit că
piscul întunecat nu are chip, a început o altă luptă, plină de
îndrăzneală şi de spaimă, luptând să şlefuiască piscul brut şi
să-i dea un chip – propriul său chip!
Dar acum, când truda zilei s-a sfârşit, îmi strâng uneltele.
Să vină alţi bulgări de ţărână ca să continue lupta. Noi,
muritorii, suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e
mărgean roşu şi înălţăm deasupra abisului o insulă.
Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o
picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie, să-l împiedic să
piară, ca astfel să mă întărească şi să nu mă lase să pier; mi-
2229
am făcut datoria.
Rămas-bun!
Întind mâna să apuc zăvorul pământului, să deschid
poarta şi să mă duc, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai
întârzii o clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se
smulg anevoie dintre pietrele şi iarba pământului. Omul
poate să-şi spună că e mulţumit şi împăcat, poate să spună
că nu mai vrea nimic, că şi-a făcut datoria şi e gata de ducă.
Inima însă se împotriveşte, se agaţă de pietre, de iarbă şi se
roagă: "Mai stai o clipă!"
Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac şi să spună da,
de bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pământ pedepsiţi
ca sclavii, bătuţi, vărsând lacrimi, ci asemenea regilor care se
ridică de la masă îndestulaţi, pentru că au mâncat şi au băut
pe săturate. Şi totuşi, inima bate încă în piept, se
împotriveşte şi strigă: "Mai stai o clipă!"
Mai stau şi arunc o ultimă privire spre lumină; nici ea nu
se lasă, luptă întocmai ca inima omului. Norii au acoperit
cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pământul e
înmiresmat. Un glas cald, ademenitor, se înalţă din pământ:
"Vino... vino... vino..."
Burniţa e tot mai deasă; o pasăre de noapte suspină şi
plânsul ei se aude încetişor din frunzişul adormit, în aerul
umed. Pace, blândeţe, nimeni în casă; afară, pajiştile însetate
sorb cu recunoştinţă şi mută mulţumire primele ploi;
pământul, asemenea unui prunc, se ridică spre cer să sugă.
Am închis ochii şi am aţipit. Ţineam, ca întotdeauna,
bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei, când somnul a
venit. Am adormit şi am avut un vis. Părea că se iveau zorile,
Luceafărul-de-Ziuă spânzura deasupra mea, tremuram şi
ziceam: stă gata să cadă. Fugeam, fugeam de unul singur pe
munţii sterpi şi solitari. Departe, la răsărit, ieşise soarele; nu
era soarele, ci o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi.
Aerul fierbea. Din când în când, o potârniche cu pene sure
ţopăia, sărind de pe o piatră pe alta, dădea din aripi, râdea,
cârâia, bătându-şi joc de mine. La un cot al muntelui, o
2230
cioară şi-a luat zborul, de cum m-a văzut. Sigur, mă aştepta:
venea în urma mea şi mă îngâna, râzând de mine. Furios, m-
am aplecat şi am luat o piatră să dau după ea. Dar cioara şi-
a schimbat înfăţişarea: se prefăcuse într-un bătrânel care îmi
zâmbea.
Frica a pus stăpânire pe mine; am început iar să fug.
Munţii se învârteau şi eu odată cu ei. În cercuri tot mai
strânse, m-a cuprins ameţeala. Munţii săltau în jurul meu şi
deodată am priceput că nu erau munţi, ci un creier
antediluvian fosilizat; o cruce imensă, neagră, era plantată
sus, pe o stâncă din dreapta mea şi pe ea era răstignit un
şarpe de bronz, monstruos, încolăcit.
Un fulger mi-a trecut prin minte, luminând muntele din
jur, am înţeles: intrasem în valea întortocheată, teribilă, prin
care evreii conduşi de Iehova au trecut, cu mii de ani în
urmă, în fuga lor din bogata şi fericita ţară a faraonilor.
Această vale a fost sălaşul de foc unde s-a plămădit neamul
lui Israel, flămând, însetat, blestemând.
M-a cuprins frica, frica şi o mare bucurie. Ca să-mi treacă
ameţeala, m-am sprijinit de stâncă şi am închis ochii, pe
dată, totul în jurul meu a pierit. Înaintea mea se întindea
ţărmul grec: marea vânătă, stâncile roşietice, iar printre
stânci se zărea intrarea într-o peşteră întunecată ca smoala.
Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mână. Am înţeles
porunca: mi-am făcut semnul crucii şi am intrat în peşteră.
Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa.
Stalactite albastre atârnau umede deasupra capului meu,
gigantice şiruri de scări de piatră fulgerau şi râdeau în
lumina torţei. Această peşteră fusese leagănul unui râu care
îşi schimbase cursul de-a lungul veacurilor, lăsând-o pustie.
Şarpele de bronz şuiera cu mânie. Am deschis ochii şi am
văzut iar munţii, văile, stâncile. Ameţeala mi-a trecut, totul
revenise la normal şi s-a luminat; am înţeles: Iehova săpase
tunelul prin lanţul de munţi în flăcări din jurul meu.
Intrasem în albia înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi mergeam –
odată intrat în ea – pe urmele sale.
2231
 — Aceasta e calea, am strigat prin vis, aceasta e calea
omului: nu există altă cale!
Când aceste cuvinte îndrăzneţe au scăpat de pe buzele
mele, un vârtej de vânt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-
au ridicat şi, deodată, m-am trezit în vârful muntelui bântuit
de Dumnezeu, Sinai. Aerul mirosea a pucioasă şi buzele îmi
tremurau ca pişcate de nenumărate scântei nevăzute. Am
deschis ochii. Nicicând ochii mei, fiinţa mea lăuntrică n-au
avut parte de o vedere atât de crudă, de inumană, în atât de
perfectă armonie cu inima mea – fără apă, fără verdeaţă, fără
o fiinţă omenească. Fără speranţă. Acolo sufletul unui om
mândru sau disperat se poate cufunda în beatitudine.
Mă uitam la stânca pe care stăteam în picioare. Două
urme adânci, încrustate în granit, trebuie să fi fost urmele
paşilor profetului cu coarne, care aştepta să apară Leul
flămând. Nu-i poruncise el profetului să aştepte acolo, pe
muntele Sinai? Iar el aştepta.
Şi eu aşteptam. Aplecat peste abis, ascultam încordat.
Deodată am auzit un zgomot surd de paşi, de departe, de
foarte departe. Cineva se apropia, muntele se zguduia; nările
au început să-mi freamăte – în văzduh se simţea duhoarea
ţapului aflat în fruntea turmei. "Vine!" şopteam eu,
încingându-mi şalele, "Vine!" Şi mă pregăteam de luptă.
O, cât am dorit această clipă! Să înfrunt fiara nesătulă a
junglei cereşti – să o întâlnesc, fără ca lumea vizibilă să se
pună între noi, făcându-mă să mă pierd! Invizibilul.
Insaţiabilul. Tatăl naiv care îşi devoră copiii şi ale cărui buze,
barbă şi unghii şiroiau de sânge.
O să-i vorbesc deschis, o să-i vorbesc despre suferinţa
omului, suferinţa păsării, a pomului, a pietrei: ne-am
hotărât, pe drept cuvânt, nu mai vrem să murim. În mâini
ţineam o jalbă; toţi arborii, păsările, animalele, oamenii au
semnat-o: părinte, nu mai vrem să fim devoraţi de tine; o să-i
dau jalba mea, fără nicio teamă.
Vorbeam, mă rugam, încingându-mi mijlocul, şi
tremuram tot.
2232
 În vreme ce aşteptam, mi se părea că pietrele săltau de la
locul lor şi auzeam o răsuflare puternică.
"A venit... a venit... iată-l!" am zis eu şi m-am întors
înfiorat.
Dar nu era Iehova, nu era Iehova, erai tu, străbune,
venind din pământul iubit al Cretei şi stăteai în faţa mea, un
nobil neînduplecat, cu bărbuţa de ţap albă ca neaua, cu
buzele strânse, cu privirea extatică, plină de flăcări şi de
aripi; în păr îţi atârnau rădăcini de cimbrişor.
Te-ai uitat la mine şi, cum mă priveai, am simţit că lumea
aceasta era un nor încărcat cu fulgere şi vânt, că inima
omului e plină de fulgere şi vânt, că Dumnezeu suflă asupra
lor, am înţeles că nu există salvare.
Ridicând ochii, mă uitam la tine. Eram gata să te întreb:
"Străbune, e adevărat că nu există mântuire?" Dar cuvintele
mi s-au oprit în gâtlej. Voiam să vin aproape de tine, dar mi
se împleticeau genunchii.
În clipa aceea ai întins mâna, de parcă eram gata să mă
înec şi voiai să mă salvezi. Am apucat-o cu lăcomie; era
mânjită de toate culorile, părea că picta încă; mâna îţi ardea.
Când am atins-o, am prins putere şi am reuşit să vorbesc:
— Străbune iubit, dă-mi o poruncă.
Ai zâmbit, mi-ai pus mâna pe creştet. Nu era o mână, era
un foc în mii de culori. Focul m-a pătruns până în
străfundurile minţii.
— Mergi până acolo unde poţi, fiul meu.
Glasul tău era grav şi nedesluşit, parcă venea din gâtlejul
obscur al pământului. Mi-a pătruns mintea până la rădăcină,
dar inima mea n-a tresărit.
— Străbune, am strigat eu, de data asta mai tare, dă-mi o
poruncă mai greu de împlinit, o poruncă pe măsura Cretei.
Abia am terminat de zis şi, pe dată, o flacără şuierătoare
a spintecat văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de
cimbrişor în păr, a dispărut din ochii mei; un strigăt a rămas
pe vârful muntelui Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, făcând
văzduhul să vibreze:
2233
 — Mergi până acolo unde nu poţi!
M-am trezit, sărind înspăimântat. Se făcuse ziuă. M-am
sculat, m-am îndreptat spre fereastră, am ieşit pe terasă, sub
umbrarul de viţă-de-vie. Ploaia se oprise, pietrele străluceau
şi zâmbeau, frunzele în pomi erau grele de lacrimi.
— Mergi până acolo unde nu poţi!
Era glasul tău. Nimeni altul pe lume n-ar fi putut rosti o
poruncă atât de bărbătească – numai tu, străbunul meu
insaţiabil! Nu eşti tu, oare, generalul disperat şi inflexibil al
neamului nostru de luptători? Nu suntem noi, oare, răniţii şi
flămânzii, neghiobii şi încăpăţânaţii care au lăsat în urma lor
belşugul şi certitudinea – în frunte cu tine – să ia cu asalt
hotarele?
Cea mai strălucitoare faţă a disperării este Dumnezeu;
cea mai strălucitoare faţă a speranţei este Dumnezeu. Mă
împingi, străbune, să merg dincolo de speranţă şi disperare,
dincolo de hotarele statornicite de veacuri. Încotro? Mă uit în
jurul meu, mă uit înlăuntrul meu: virtutea a luat-o razna,
geometria şi materia au înnebunit. Spiritul dătător de legi
trebuie să vină iarăşi, să stabilească alte legi, altă ordine, ca
lumea să ajungă la o armonie de preţ.
Iată ce vrei, iată încotro mă împingi, încotro m-ai împins
mereu! Ţi-am ascultat porunca zi şi noapte. Am luptat din
răsputeri să ating ceea ce era de neatins, asta era datoria
mea; tu poţi să-mi spui dacă am reuşit sau nu. Stau drept în
faţa ta şi aştept.
Generale, bătălia a luat sfârşit, iar eu îţi raportez. Iată
unde şi cum am luptat; am fost rănit, înfricoşat, dar n-am
dezertat. Îmi clănţăneau dinţii în gură de frică, dar mi-am
legat strâns fruntea cu năframa roşie, să nu se cunoască
sângele, şi am pornit la asalt.
Înaintea ta îmi smulg, una câte una, nepreţuitele pene ale
sufletului meu, cioară funebră, până când va rămâne numai
un bulgăre neînsemnat de ţărână, plămădit din sânge, din
sudoare şi din lacrimi. Îţi voi relata lupta mea – ca să mă
simt eliberat, voi vărsa virtutea, ruşinea, adevărul –, ca să
2234
mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pânza ta, Vedere asupra
oraşului Toledo, învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători,
luptând cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina şi cu
întunericul deopotrivă. Îmi vei privi sufletul, îl vei cântări pe
sub sprâncenele tale ca nişte lănci şi mă vei judeca. Îţi
aminteşti proverbul cretan, atât de profund, care sună aşa:
"Întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de acolo unde ai
reuşit"? Dacă nu voi reuşi, o să mă întorc la asalt, chiar dacă
voi mai avea o singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o să trag
zăvorul pământului să mă aşez alături de tine.
Ascultă, aşadar, generale, raportul meu şi judecă,
ascultă-mi povestea vieţii, străbune, şi, dacă am luptat
alături de tine, dacă am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui
să-mi ştie suferinţele, dacă niciodată n-am întors spatele
inamicului,
Dă-mi binecuvântarea Ta!

I. Strămoşii

Mă uit înlăuntrul meu şi mă cuprind fiorii. Strămoşii mei

dinspre tată: pe apă, piraţi însetaţi de sânge; pe uscat,
căpitani, luptători fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Cei
dinspre mamă: ţărani posomorâţi şi blajini, aplecaţi asupra
pământului cât era ziua de lungă, semănau şi aşteptau
încrezători ploaia şi căldura, strângeau roadele, iar seara se
aşezau cu braţele încrucişate pe banca de piatră din faţa
casei, punându-şi nădejdea în Dumnezeu.
Cum să-i împac cei doi străbuni care se războiesc în
mine, focul şi pământul?
Simţeam că aceasta era datoria mea, unica mea datorie:
să împac ceea ce era de neîmpăcat, să extrag din măruntaiele
mele tenebrele ancestrale şi să le prefac, atât cât voi putea, în
lumină. Nu este, oare, aceasta calea lui Dumnezeu? Nu avem
şi noi datoria să facem la fel, mergând pe urmele sale? Viaţa
noastră e o scurtă fulgerare, dar avem timp destul.
Fără să fie conştient, întreg universul urmează această
2235
cale. Fiecare lucru trăitor este un atelier în care Dumnezeu,
în taină, lucrează şi preface lutul. Iată de ce pomii înfloresc şi
dau roade, de ce animalele se înmulţesc, de ce maimuţa a
reuşit să-şi depăşească destinul şi să se ridice dreaptă, în
două picioare. Acum, pentru prima oară de la facerea lumii, îi
este îngăduit omului să intre în atelierul lui Dumnezeu şi să
lucreze alături de el. Cu cât trupul se preface în iubire, în
curaj şi în libertate, cu atât mai mult omul devine Fiul lui
Dumnezeu.
Este o datorie nestinsă, apăsătoare. Toată viaţa am luptat
şi mai lupt încă, dar întunericul şi-a lăsat drojdia în inima
mea şi lupta reîncepe fără încetare. Bătrânii strămoşi dinspre
tată se amestecă, adânc înrădăcinaţi în mine, îmi vine greu
să le deosebesc chipurile în întunericul de nepătruns. Pe
măsură ce înaintez, străbătând straturile succesive ale
sufletului meu – individ, neam, umanitate – în căutarea celui
dintâi străbun înfricoşător dinlăuntrul meu, mă simt copleşit
de o teamă sacră. La prima vedere, pare chipul unui frate
sau al tatălui, apoi, coborând spre rădăcini, în mine dau de
un strămoş păros, cu fălcile atârnând: flămând şi însetat,
răgind cu ochii plini de sânge. Acest strămoş este fiara
necioplită ce mi-a fost dată să o prefac în om; dacă voi fi în
stare, în timpul mie hărăzit, făcând-o să urce mai sus, să
treacă dincolo de om. Ce urcuş înfricoşător de la maimuţă la
om şi de la om la Dumnezeu!
Într-o noapte, rătăceam cu un prieten pe un munte înalt,
acoperit de zăpadă; ne-am rătăcit şi întunericul ne-a prins
acolo. Deasupra noastră, luna plină spânzura mută,
rotundă, un cer fără nori, iar de la şeaua muntelui, unde ne
aflam, până în câmpia de la poale, străluceau zăpezile
albăstrui. Tăcerea era de gheaţă, neliniştitoare –
insuportabilă. Aşa trebuie să fi fost toate nopţile cu lună, cu
mii şi mii de veacuri înainte ca Dumnezeu, nemaiputând
suporta o astfel de tăcere, să ia o bucată de humă şi să-l
plăsmuiască pe om.
Mergeam cu câţiva paşi înaintea prietenului meu. O
2236
stranie ameţeală m-a cuprins, mă împleticeam ca un om
beat. Mi se părea că păşesc pe Lună, într-un timp străvechi,
dinaintea apariţiei omului, pe un pământ nepopulat – deşi
intens familiar. Deodată, la o cotitură, am zărit lumini
pâlpâind în depărtare, în fundul văii; era probabil un sătuc
în care oamenii nu se culcaseră încă. În clipa aceea mi s-a
întâmplat un lucru uimitor. M-am oprit şi, arătând
ameninţător cu pumnul spre sat, am strigat ca un nebun:
— Vă sugrum pe toţi!
Un glas răguşit care nu era al meu; auzindu-l, m-am
îngrozit, am început să tremur din tot trupul. Prietenul meu
a alergat spre mine şi m-a prins de braţ:
— Ce te-a apucat? m-a întrebat el. Pe cine vrei să omori?
Mi s-au tăiat picioarele; deodată am simţit o oboseală fără
margini. Văzându-l pe prietenul meu alături, mi-am revenit.
— Nu eram eu, nu eram eu, am şoptit, era altcineva!
Era altcineva. Cine? Niciodată sufletul meu nu s-a
deschis atât de profund revelator. Din noaptea aceea, sunt
sigur de un lucru pe care ani de-a rândul l-am presimţit: în
noi se află, unele peste altele, straturi de tenebre – glasuri
răguşite, fiare păroase, flămânde. Nimic nu moare, aşadar,
nimic pe lume nu moare? Foamea primordială, setea,
durerea, toate nopţile cu lună de dinaintea apariţiei omului
vor continua să existe, să sufere împreună cu noi de foame şi
de sete; să se chinuiască alături de noi – atât cât vom trăi.
Urletul de fiară, povara teribilă pe care o purtam în fiinţa
mea m-au umplut de teamă. Nu voi putea fi nicicând izbăvit,
fiinţa mea lăuntrică nu se va purifica nicicând? Din când în
când, rar de tot, un glas blând răsună în adâncul sufletului
meu: "Nu te teme. Voi face legi şi voi restabili ordinea, eu
sunt Dumnezeu. Ai încredere". Dar, pe dată, un urlet se
înalţă din măruntaiele mele şi glasul blând e nevoit să tacă:
"Nu te mai lăuda, voi desfiinţa legile tale, voi distruge ordinea
şi te voi nimici; eu sunt haosul!"
Se zice că, uneori, soarele se opreşte din calea lui ca să
asculte cântecul unei fetişcane. De-ar fi adevărat! De s-ar
2237
întâmpla ca necesitatea, fascinată de cântecul unui suflet
care cântă jos pe pământ, să-şi schimbe cursul! Numai de-
am putea, prin plâns, prin râs, prin cântec, să creăm o altă
lege care să facă ordine în haos! De-ar putea glasul blând,
lăuntric, să acopere răgetul!
Când beau, ori sunt mânios, când mă apropii de femeia
pe care o iubesc, când nedreptatea mă sugrumă şi ridic
braţul rebel împotriva Domnului, a diavolului, ori a
emisarilor lor pe pământ, aud monştrii din mine mugind şi
izbind portiţa lăuntrică, să o spargă, să iasă la lumină, să
apuce din nou armele! Sunt cel din urmă vlăstar şi nu le-a
mai rămas altă speranţă, alt refugiu decât în mine; dacă le-a
mai rămas ceva de împlinit, o răzbunare, o bucurie, o
suferinţă, numai prin mine o pot împlini. Când voi muri, vor
pieri odată cu mine. O armată de monştri păroşi şi oameni
îndureraţi vor fi aruncaţi împreună cu mine în mormânt.
Poate de aceea sunt atât de grăbiţi şi mă torturează; poate de
aceea tinereţea mea a fost atât de nerăbdătoare, de nesupusă
şi de chinuită!
Au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau
al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi
extravagantă aroganţă. Înfulecau ca nişte căpcăuni, sorbeau
băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când
trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol şi iarna
acoperiţi cu piei de animale; vară-iarnă, duhneau ca fiarele în
călduri.
Pe străbunicul meu dinspre tată îl simt încă viu în
sângele meu; cred că el face să-mi clocotească sângele în
vine; avea părul ras pe frunte şi adus într-o coadă lungă la
ceafă. Se legase cu piraţii algerieni şi străbăteau mările în
lung şi în lat. Îşi făcuseră adăpost în insulele pustii ale
Grambusei, la capătul occidental al Cretei, de unde
desfăşurau pânzele negre şi atacau corăbiile care treceau.
Unele navigau spre Mecca, ticsite cu pelerini musulmani,
altele spre Sfântul Mormânt, ticsite cu pelerini creştini, care
mergeau să se facă hagii. Cu strigăte de luptă, piraţii îşi
2238
aruncau ancorele cu gheare de pisică, sărind pe punte, cu
satârul în mâini, şi nu-l cruţau nici pe Hristos, nici pe
Mahomed. Îi căsăpeau pe bătrâni, îi luau pe tineri în robie,
se năpusteau asupra femeilor şi se ascundeau iar pe insula
Grambusa, cu mustăţile îmbibate de sânge şi răsuflările
pline de femeie. Uneori prădau corăbii care veneau dinspre
Orient, încărcate cu mirodenii. Bătrânii îşi aminteau că au
auzit povestindu-se cum, într-o bună zi, Creta întreagă
mirosea a scorţişoară şi a nucşoară, fiindcă străbunul meu,
cel cu părul împletit în coadă pe spate, prădase o navă cu
mirodenii şi, neavând ce face cu ele, le-a trimis peşcheş la
toţi cumetrii şi cumetrele sale de prin satele din Creta.
M-am simţit profund mişcat când, în urmă cu câţiva ani,
un bătrân, care avea mai bine de o sută de ani, mi-a povestit
această întâmplare: în toate călătoriile mele, fără să ştiu de
ce, aveam cu mine o cutiuţă cu scorţişoară şi câteva boabe
de nucşoară, pe care le ţineam pe masa mea de lucru.
De câte ori am ascultat glasul lăuntric, ascuns, urmând
glasul sângelui, nu al minţii care are respiraţia scurtă,
ajungeam cu o misterioasă certitudine la strămoşii mei cei
mai îndepărtaţi. Apoi, cu timpul, această tainică certitudine
s-a întărit datorită semnelor palpabile ale vieţii de fiecare zi.
La început mă gândeam întâmplător la aceste semne, fără să
le iau în seamă. Dar, la urmă, îmbinând glasul lumii vizibile
cu glasurile tainice, lăuntrice, am reuşit să pătrund în
întunericul primordial din subconştient, să deschid o portiţă
şi să înţeleg.
Din clipa în care am înţeles, sufletul meu a început să
prindă un contur ferm; nu mai curgea ca apa într-o
constantă fluctuaţie; un chip se contura în jurul unui miez
luminos, chipul pământului. Nu mai mergeam pe căi ocolite,
de la dreapta la stânga, spre a descoperi fiara din care mă
trăgeam, o luam pe o cale sigură, cunoşteam chipul meu
adevărat şi unica mea datorie: să-l modelez cu toată
răbdarea, dragostea şi priceperea de care eram în stare. Ce
însemna să-l modelez? Însemna să-l prefac în foc şi, dacă voi
2239
avea timp, înainte de a sosi ceasul morţii, să prefac flacăra în
lumină, ca moartea să nu aibă astfel nimic de luat. Era cea
mai mare ambiţie a mea: să nu las nimic morţii – nimic
altceva decât o mână de oase.
Ca să ajung la această certitudine, înainte de toate m-a
ajutat pământul în care s-au născut şi au trăit strămoşii mei
dinspre tată. Neamul tatălui meu se trage dintr-un sat numit
Varvari, la două ore de Megalo Kastro. Când împăratul
bizantin Nikephoros Phokas a luat înapoi Creta de la arabi,
în secolul al X-lea, i-a adunat pe arabii care au supravieţuit
măcelului în câteva sate care au primit numele de Varvari.
Într-unul din aceste sate îşi au rădăcinile strămoşii mei din
partea tatălui. Toţi au trăsături de caracter proprii arabilor:
mândri, încăpăţânaţi, sobri, vorbind puţin, dintr-o bucată.
Adună în ei ani de zile mânia sau iubirea, fără să sufle o
vorbă şi, deodată, ca posedaţi de un demon, izbucnesc
frenetic. Pentru ei suprema binefacere nu e viaţa, ci patima.
Nu sunt nici buni, nici binevoitori, prezenţa lor e greu de
suportat, cer mult, nu de la alţii, ci de la ei înşişi. Un demon
lăuntric îi sugrumă, îi înăbuşă. Se fac piraţi, îşi străpung
braţul cu cuţitul, lăsând să le curgă sânge ca să se simtă
uşuraţi. De altminteri, ar ucide chiar şi femeia pe care o
iubesc, ca să nu cadă în robia ei. La fel ca mine, urmaşul lor
lipsit de vlagă, se trudesc să transforme povara întunericului
în spirit. Ce înseamnă să-i prefac pe barbarii mei străbuni în
spirit? Înseamnă să-i fac să piară, ducându-i până la
sacrificiul suprem.
Şi alte glasuri au marcat tainic drumul spre străbunii
mei: inima îmi tresare de bucurie la freamătul frunzelor de
curmal, ai zice că s-a întors în patria sa, în satul arid şi
prăfos al beduinilor, în care podoaba cea mai de preţ e
curmalul. Când am intrat călare pe cămilă în deşertul
Arabiei, văzând dunele de nisip fără sfârşit şi fără speranţă,
galbene, roşietice, vineţii spre seară, ondulându-se în faţa
mea, fără urmă de fiinţă omenească, m-a cuprins o beţie
ciudată şi inima mea ţipa ca un vultur întors la cuibul
2240
părăsit după ani şi ani, după mii de ani.
Şi iată o altă întâmplare: stăteam într-o vreme singur de
tot într-o colibă izolată la marginea unui sat grecesc,
"păstorind vântul", cum spunea un ascet bizantin; cu alte
cuvinte, scriind poezii. Coliba era ascunsă între măslini şi
pini, iar Marea Egee se zărea undeva departe, albastră şi
nemărginită, printre ramuri. Nimeni nu trecea pe acolo, în
afară de Floros, un cioban simplu, soios, cu barbă blondă;
venea în fiecare dimineaţă cu oile şi îmi aducea o sticlă cu
lapte, opt ouă fierte şi puţină pâine, apoi pleca. Se uita cum
scriam, aplecat peste hârtii, şi dădea din cap: "Doamne,
fereşte şi apără! Ce faci, domnule, cu hârţoagele alea? Încă
nu te-ai săturat?" Îşi întărea spusele cu hohote de râs. Într-o
zi a trecut pe la mine tare grăbit, era aşa de posomorât şi de
mânios, că a uitat să-mi dea bună ziua. I-am strigat: "Care-i
necazul, Floros?" Mi-a arătat pumnul lui de uriaş: "Al naibii
să fie, domnule, lasă-mă în pace! N-am închis un ochi toată
noaptea. Dumneata n-ai urechi? N-ai auzit nimic? N-ai auzit
ce a făcut ciobanul de pe muntele din faţă, naiba să-l ia? A
uitat să potrivească clopoţeii la oi! Cum să pot dormi?... Mă
duc!" "Încotro, Floros?" "Să potrivesc clopoţeii, ca să am
linişte."
Şi cum spuneam, odată, la amiază, am luat solniţa de pe
poliţă, să pun sare pe ouăle fierte, şi am vărsat un pic de
sare pe podea. Mi-a stat inima în loc: m-am culcat pe burtă,
grăbit, încercând să adun sarea, grăunte cu grăunte.
Deodată mi-am dat seama ce făceam şi m-am speriat: de
unde atâta supărare pentru un strop de sare vărsată pe jos?
Ce valora? Nimic.
Mai târziu am descoperit alte semne în pustiu, semne
care m-ar fi ajutat să ajung la strămoşii mei, dacă le-aş fi
urmat: focul şi apa.
Când văd că focul arde degeaba, sar în sus, nu vreau să
ardă fără rost; iar când văd apa curgând, fără să umple
ulciorul, fără ca cineva să vrea să bea sau să-şi ude grădina,
mă reped s-o opresc.
2241
 Trăiam toate aceste lucruri ciudate, dar niciodată n-am
făcut legătură între ele, n-am încercat să descopăr
misterioasa lor unitate. Nu suportam să văd apa, focul şi
sarea irosindu-se, fremătam de bucurie când vedeam un
curmal, ajungând în deşert, nu-mi venea să mai plec de acolo
– dar mintea nu m-a dus mai departe. Aceste trăiri au durat
mulţi ani. În creuzetul meu lăuntric, obscur, neliniştea lucra
preocupată; toate aceste lucruri neexplicate se apropiau şi,
astfel alăturate, căpătau înţeles – brusc, într-o bună zi, pe
când hoinăream fără ţintă printr-un mare oraş, fără să mă
gândesc, am găsit! Sarea, focul şi apa erau cele trei avuţii de
mare preţ ale deşertului! Trebuie să fi fost un strămoş
lăuntric – un beduin – cel care sărea şi alerga să salveze apa,
focul şi sarea, aflate pe cale să se irosească.
Îmi amintesc, o ploaie blândă cădea în ziua aceea peste
marele oraş; o fetiţă se adăpostise sub o poartă şi vindea
bucheţele de violete înrourate de ploaie. M-am oprit şi o
priveam, dar mintea mea, uşurată de acum, rătăcea fericită
prin deşert.
Toate acestea pot fi doar imaginaţie şi autosugestie, un
dor romantic după locuri îndepărtate şi fabuloase; toate
întâmplările pe care le-am enumerat pot să nu fie deloc
ciudate, pot să nu aibă înţelesul pe care l-am descoperit. Da,
e posibil. Totuşi, influenţa acestei erori sistematice, cultivate,
a acestei amăgiri – dacă este amăgire – care mă face să cred
că un şuvoi dublu al sângelui, grec din partea mamei şi arab
din partea tatălui, curge prin vinele mele, este benefică şi
roditoare. Îmi dă putere, bucurie şi bogăţie lăuntrică. Lupta
pentru a realiza sinteza celor două impulsuri antagonice dă
scop şi unitate vieţii mele. În clipa în care presimţirea
nedefinită din sufletul meu a devenit certitudine, lumea
vizibilă a intrat în ordine, viaţa mea lăuntrică şi cea
exterioară, descoperindu-şi dubla rădăcină ancestrală, s-au
împăcat. De aceea, mulţi ani mai târziu, duşmănia tainică pe
care am simţit-o faţă de tatăl meu a putut să se prefacă în
iubire, după moartea lui.
2242
 II. Tatăl meu

Tatăl meu vorbea puţin, nu râdea, nu se amesteca

niciodată în certuri. Doar scrâşnea din dinţi, sau încleşta
pumnii, dacă se întâmpla să aibă în palmă o migdală o
strângea până când o sfărâma. Într-o zi, a văzut un agă
punând şaua încărcată pe spinarea unui creştin, ca pe
măgar; s-a înfuriat atât de tare, încât s-a năpustit asupra
turcului; voia să strige, să înjure, dar buzele nu-l ascultau;
nefiind în stare să scoată un cuvânt omenesc, a început să
necheze ca un cal. Eram acolo, copil fiind, mă uitam la el
încremenit, tremurând tot de frică. Altădată, pe la amiază,
trecând pe o străduţă îngustă, grăbit să ajungă acasă la
vremea mesei, a auzit ţipete de femei şi zgomot de uşi
trântite: o namilă de turc beat scosese iataganul şi fugărea
creştinii. În clipa când l-a văzut pe tata s-a năpustit asupra
lui. Căldura era năprasnică, tata, obosit de lucru, nu avea
niciun chef de încăierare; o clipă s-a gândit să o ia pe o altă
ulicioară şi să dispară – nimeni nu-l vedea, dar i-a fost
ruşine. Desfăcându-şi şorţul, şi-a strâns pumnul, şi, exact
când namila de turc a ridicat iataganul deasupra capului, i-a
ars o lovitură în pântece, doborându-l la pământ. S-a
aplecat, a smuls iataganul din strânsoarea celuilalt, grăbind
paşii spre casă. Mama i-a dat o cămaşă curată să se
schimbe, era lac de sudoare. Aveam vreo trei anişori, eu
stăteam pe sofa şi mă uitam la el. Ieşeau aburi din pieptul lui
păros. După ce s-a schimbat şi s-a mai răcorit, a pus
iataganul pe canapea lângă mine. Apoi s-a întors spre femeie:
— Când fiul tău o să crească mare şi o să meargă la
şcoală, i-a zis, dă-i-l să-şi ascută creioanele cu el.
Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată o vorbă duioasă.
Poate numai o dată, pe vremea revoluţiei, eram la Naxos şi
mergeam la şcoala franceză, condusă de preoţi catolici.
Primisem drept premii la examene nişte cărţi grele cu coperte
aurite. Nu le puteam căra de unul singur, tata a luat
2243
jumătate din ele şi aşa ne-am dus acasă. Tot drumul n-a
deschis gura; încerca să-şi ascundă bucuria că fiul său nu-l
făcuse de râs. Abia după ce a intrat în casă, a rostit cu un soi
de blândeţe, dar fără să se uite la mine:
— N-ai făcut Creta de ruşine!
Dar imediat s-a arătat mânios, pentru că emoţia care
pusese stăpânire pe el echivala cu un fel de trădare. A rămas
posac toată seara, ocolindu-mi privirea.
Prezenţa lui era apăsătoare, greu de suportat. Când
rudele sau vecinii veneau la noi, punându-se pe taclale şi pe
râs, dacă uşa se deschidea brusc şi intra tata, taclalele şi
râsetele încetau şi o umbră uriaşă se aşternea în odaie.
Saluta cu jumătate de gură, se aşeza în locul lui obişnuit, în
colţul canapelei de la fereastra dinspre curte, se uita în jos,
desfăcea punga cu tabac, îşi răsucea o ţigară, fără să scoată
o vorbă. Musafirii înghiţeau în sec, îşi aruncau priviri furişe,
după o vreme se ridicau şi se îndreptau în vârful picioarelor
spre uşă.
Nu suporta popii. Când întâlnea un popă pe drum, îşi
făcea cruce ca să alunge piaza rea, iar dacă popa îi adresa
speriat un "Bună ziua, căpitan Mihalis", îi răspundea cu un
"Mai bine afuriseşte-mă!". Nu se ducea niciodată la liturghie,
ca să nu dea cu ochii de popi. Şi totuşi, în fiecare duminică,
după liturghie, când toată lumea pleca, intra în biserică şi
aprindea o lumânare la icoana făcătoare de minuni a
Sfântului Mina. Se închina lui, aşezându-l mai presus de toţi
Hristoşii şi de sfintele Fecioare, căci sfântul era căpitan peste
Megalo Kastro.
Avea o greutate pe inimă, de nevindecat. De ce oare? Era
sănătos, îi mergea bine, nu se putea plânge nici de nevastă,
nici de copii, iar oamenii îl respectau; cei mai amărâţi se
ridicau şi se înclinau când trecea pe lângă ei; îşi duceau
palmele la piept şi îi zicea căpitan Mihalis. De Paşte, după
Înviere, era poftit la episcopie, împreună cu notabilii locului,
unde era servit cu o cafea, o felie de cozonac şi un ou roşu.
De sărbătoarea Sfântului Mina, pe 11 noiembrie, când trecea
2244
procesiunea prin faţa casei, căpitan Mihalis stătea în prag şi
se închina.
Şi, totuşi, o povară îi stătea pe inimă. Într-o zi, căpitan
Elias din Mesara a cutezat să-l întrebe: "De ce nu zâmbeşti
niciodată, căpitan Mihalis?" "De ce e cioara neagră, căpitan
Elias?", a replicat tata, scuipând chiştocul pe care îl molfăia.
Altădată, l-am auzit zicându-i paracliserului de la Sfântul
Mina: "Pe tata ar fi trebuit să-l vezi, nu pe mine, pe tatăl
meu, era un adevărat uriaş. Ce sunt eu pe lângă el? Un
molâu!" Deşi foarte bătrân şi aproape orb, bunicul meu luase
parte la revoluţia de la 1878, ducându-se în munţi să lupte
cu turcii. Însă turcii l-au împresurat, l-au prins cu arcanul şi
apoi l-au căsăpit în curtea Mănăstirii Savathiana. Călugării i-
au luat ţeasta şi au depus-o în altar. Într-o zi m-am uitat pe
ferestruica altarului şi i-am văzut ţeasta, pusă acolo de
călugări, era lustruită, unsă cu untdelemn din candela
sfântă, crăpată adânc de lovituri de sabie.
— Cum era bunicul? am întrebat-o pe mama.
— Ca taică-tău, chiar mai posomorât.
— Ce făcea?
— Lupta.
— Dar când nu era război?
— Fuma dintr-un ciubuc lung şi se uita spre munţi. Iar
eu, fiind pios în tinereţe, am mai întrebat-o:
— Se ducea la biserică?
— Nu, dar, în prima zi din fiecare lună, îl aducea pe popă
acasă şi-i cerea să se roage pentru Creta, să ia armele, să se
ridice iar. Fireşte, bunicul tău suferea când nu avea ce face.
Odată, pe când îşi pregătea armele de luptă, l-am întrebat
dacă se teme de moarte, dar nu mi-a răspuns şi nici măcar
nu s-a uitat la mine.
Când am crescut mai mare, am vrut s-o întreb pe mama:
"A iubit vreodată o femeie?" Mi-a fost ruşine şi, oricum, nu
am aflat niciodată. Cu siguranţă, trebuie să fi iubit multe
femei pentru că, atunci când a fost ucis şi cei din familie i-au
deschis cufărul, au descoperit o pernuţă plină cu şuviţe
2245
negre şi castanii.

III. Mama

Mama era o femeie sfântă. Cum de a fost în stare să

suporte duhoarea şi răgetul de leu, timp de cincizeci de ani,
fără să-i crape inima? Avea răbdarea, puterea de a îndura şi
blândeţea pământului însuşi. Toţi străbunii mei dinspre
mamă au fost ţărani. Aplecaţi asupra ţărânii, lipiţi de ţărână,
cu mâinile, cu picioarele şi cu mintea pline de ţărână. Iubeau
pământul şi în el îşi puneau toată nădejdea. Neam de neamul
lor se făcuseră una cu el. La vreme de secetă se uscau şi
cârâiau de sete ca ciorile, iar când începeau primele ploi de
toamnă oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor.
Când tăiau brazde adânci cu plugul în pântecele pământului,
în pieptul şi în coapsele lor simţeau noaptea în care se
culcaseră pentru întâia oară cu femeile lor.
De două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, bunicul pornea
din satul lui de departe şi venea în Megalo Kastro, să-şi vadă
fiica şi nepoţii. Socotea cu mare grijă ora potrivită să bată la
uşa noastră, când ştia sigur că fiara de ginere-său nu se afla
acasă. Era un om cumsecade, un bătrân puternic, cu părul
alb, pe care nu-l tăia niciodată, cu ochi albaştri plini de
veselie, cu mâini mari şi grele, pline de bătături. Mă zgâria
când mă mângâia. Era îmbrăcat de duminică, întotdeauna
cu cizme negre, pantaloni largi, vineţii, legat la cap cu o
mantilia albă, cu buline albastre. Ne aducea mereu acelaşi
dar: un purcel de lapte rumenit în cuptor şi învelit în frunze
de lămâi. Îl dezvelea râzând şi casa întreagă se umplea de
miresme. De pe atunci încă, se făcuse una cu purcelul fript şi
cu frunzele de lămâi; de câte ori simt mireasma de purcel
fript ori trec printr-o livadă de lămâi, bunicul îmi apare în
minte, vesel, nemuritor, purtând în mâini purceluşul fript.
Mă bucur că va trăi în sufletul meu atât cât voi fi pe lume,
nimeni altcineva nu-şi va mai aduce aminte de el, vom muri
împreună. Bunicul a fost cel dintâi care m-a făcut să nu
2246
vreau să mor, ca astfel să nu las morţii să moară. De atunci,
mulţi dintre cei dragi n-au fost îngropaţi în mormânt, ci în
inima mea, ştiu acum că vor trăi atât cât voi trăi şi eu.
Mi-l amintesc şi inima mea prinde curaj, simţind că poate
învinge moartea. N-am întâlnit niciodată un om al cărui chip
să reverse o lumină atât de blândă, de lină, ca o candelă.
Când a intrat prima oară în casă am ţipat: cu nădragii largi,
cu brâul roşu, cu chipul ca o lună plină, cu vioiciunea lui,
îmi părea un duh al apelor sau un spiriduş al pământului
care tocmai se ivise din grădină, mirosind încă a iarbă
umedă.
Îşi scotea de sub cămaşă punga cu tabac, îşi răsucea o
ţigară, scotea amnarul şi iasca, aprindea ţigara şi fuma
uitându-se mulţumit la fiica sa, la nepoţi, prin odaie. Din
vreme în vreme, deschidea gura şi povestea despre iapa care
a fătat un mânz, despre ploi, despre grădină, despre iepurii
care se înmulţeau şi făceau ravagii în straturile de legume.
Cocoţat pe genunchii lui, îl cuprindeam cu un braţ pe după
gât şi ascultam. O lume neştiută se desfăşura în faţa mea, o
lume alcătuită din câmpii, ruperi de nori, iepuri, chiar eu mă
prefăceam într-un iepuraş, mă furişam în grădina bunicului
şi îi ronţăiam varza.
Mama întreba despre unul, despre altul din sat, cum o
duceau, dacă mai trăiau, iar bunicul îi răspundea că trăiau,
că erau bine, că aveau copii; alteori îi spunea că a murit
careva, altul care s-a dus, Dumnezeu să-ţi dea zile! Vorbea
despre naştere şi despre moarte cu acelaşi glas cu care
vorbea despre legume şi despre iepuri. "S-a dus şi el, fata
mea, zicea bunicul, l-am îngropat şi i-am pus în mână o
portocală să o dea morţii şi le-am trimis veşti neamurilor de
pe lumea ailaltă. Totul a fost făcut după datină, Domnul fie
lăudat!" Apoi pufăia din ţigară, scotea fumul pe nări şi ne
zâmbea.
Erau ani buni de când nevasta lui se afla printre cei duşi
şi, de fiecare dată când venea la noi, bunicul o pomenea şi
ochii i se umpleau de lacrimi. Ţinea la ea mai mult decât îşi
2247
iubea ogorul, chiar mai mult decât îşi iubea iapa, şi o
respecta. Era sărac, dar ţinuse morţiş să se însoare cu ea, şi
avea răbdare. "Sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic, dacă
ai o nevastă bună", zicea el. Era un obicei străvechi în satele
din Creta, când omul se întorcea seara istovit de la câmp,
nevasta îl aştepta cu apă caldă şi se apleca să-i spele
picioarele prăfuite. Într-o seară, bunicul s-a întors de la lucru
frânt de oboseală, s-a aşezat în curte, iar nevasta a adus un
lighean cu apă caldă, s-a pus în genunchi şi a dat să-i spele
picioarele. Bunicul s-a uitat la ea înduioşat, a văzut mâinile
ei muncite de truda zilnică, a văzut părul care îi albise.
"Săraca, e bătrână de acum", şi-a zis el, "părul i-a încărunţit
în mâinile mele", i s-a făcut milă de ea. A dat cu piciorul şi a
răsturnat vasul cu apă. "Femeie", a zis el, "de azi înainte n-o
să-mi mai speli picioarele. Doar nu eşti roabă, eşti nevasta şi
stăpâna mea."
Într-o zi l-am auzit zicând:
— Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, nu mi-a greşit cu
nimic, doar o singură dată... A oftat şi a tăcut, apoi, după o
clipă: în fiecare seară, cum era firesc, stătea în prag şi mă
aştepta să vin de la câmp, îmi ieşea în cale şi-mi lua uneltele
de pe umăr şi aşa intram în curte împreună. Dar într-o seară
a uitat, nu mi-a ieşit în cale şi lucrul ăsta mi-a rupt inima...
Şi-a făcut apoi cruce:
— Dumnezeu e mare, a şoptit el, îmi pun nădejdea în el
că o va ierta. Ochii îi luceau, s-a uitat la mama şi a zâmbit.
Altădată, l-am întrebat:
— Bunicule, nu ţi-e milă să tai purceluşii, nu-ţi pare rău
că-i mâncăm?
— Ba da, băiete, Dumnezeu ştie cât mi-e de milă de bieţii
purceluşi, a răspuns bunicul izbucnind în râs, dar sunt tare
buni, mititeii!
De câte ori îmi vine în minte acest ţăran bătrân cu obrajii
rumeni, încrederea mea în pământ şi în lucrarea omului
asupra pământului sporeşte; era unul dintre stâlpii care
susţin lumea pe umeri şi nu o lasă să se prăbuşească.
2248
 Numai tatăl meu nu-l înghiţea. Nu-i plăcea când venea la
noi şi stătea de vorbă cu mine, de parcă se temea să nu-mi
spurce sângele. Când ne pregăteam de sărbători, de Paşte şi
de Crăciun, nu se atingea de purceluşul de lapte, mirosul îi
făcea greaţă. Se ridica repede-repede de la masă şi se punea
pe fumat ca să alunge mirosul greu. Nu scotea o vorbă. O
singură dată s-a încruntat, după ce bunicul plecase, şi a
mormăit cu dispreţ:
— Pfui, ochi albaştri!
Am aflat mai târziu că tata dispreţuia ochii albaştri mai
mult decât orice pe lume: "Diavolul are ochi albaştri şi părul
roşu", zicea el.
Ce pace aveam când tata nu era acasă, ce repede şi ce
fericite treceau orele în grădiniţa din curtea împrejmuită cu
ziduri! Viţa-de-vie deasupra fântânii, mimoza înaltă şi
înmiresmată din colţ, vasele cu busuioc şi crăiţe, şi de jur
împrejur iasomia; mama şedea în faţa ferestrei, croşeta sau
curăţa legume, o pieptăna pe surioara mea, o ajuta să facă
primii paşi. Iar eu, chircit pe un scăunel, mă uitam la ea,
ascultam ce ziceau oamenii care treceau pe lângă poarta
închisă şi trăgeam adânc în piept mireasma de iasomie şi de
pământ reavăn, lumea îmi lua în stăpânire trupul, ţeasta
mea trosnea şi se deschidea ca să poată cuprinde lumea.
Orele petrecute cu mama erau pline de mister. Ne aşezam
unul în faţa celuilalt, ea pe un scaun lângă fereastră, eu pe
scăunelul meu şi, în tăcerea care se aşternea, îmi simţeam
pieptul cuprins de o mulţumire nespusă, de parcă aerul
dintre noi era de lapte şi eu sugeam ca un prunc.
Deasupra capetelor noastre se înălţa mimoza; când
înflorea, curtea se umplea de parfum. Îmi plăceau mult florile
galbene, înmiresmate; mama le punea în lăzi printre haine,
printre cearşafuri, toată copilăria mea mirosea a mimoză.
Povesteam, schimbam între noi cuvinte calme: uneori
mama îmi vorbea despre tatăl ei, despre satul în care s-a
născut; alteori eu îi povesteam Vieţile Sfinţilor pe care le
citisem, înflorindu-le cu imaginaţia mea. Chinurile sfinţilor
2249
nu mi se păreau destule, mai adăugam de la mine, până
când o făceam pe mama să plângă; atunci mi se făcea milă
de ea, mă aşezam pe genunchii ei, o mângâiam pe cap,
alinând-o:
— Au ajuns în rai, mamă, nu fi tristă, acum se plimbă pe
sub pomii înfloriţi, stau de vorbă cu îngerii şi au uitat de
toate chinurile îndurate. În fiecare duminică îşi pun haine cu
totul şi cu totul de aur, scufii roşii cu ciucuri şi se duc în
vizită la Dumnezeu.
Mama îşi ştergea lacrimile, se uita la mine, îmi zâmbea, şi
parcă mă întreba: "E chiar adevărat?"
Canarul din colivie ne asculta, îşi întindea gâtlejul şi
ciripea încântat, mulţumit, de parcă tocmai coborâse din rai,
lăsându-i o clipă pe sfinţi, pogorând pe pământ ca să aducă
bucurie în inimile oamenilor.
Mama, mimoza şi canarul s-au unit inseparabil în mintea
mea, nemuritori. Când simt mireasma de mimoză, când
ascult ciripit de canar, o văd pe mama ridicându-se din
mormânt – din măruntaiele mele – unindu-se cu mireasma
florilor şi cântecul canarului.
N-am văzut-o niciodată pe mama râzând. Zâmbea numai
şi te privea cu ochii ei negri, adânci, plini de răbdare şi de
bunătate. Intra şi ieşea din casă ca un spirit benefic, ghicea
tot ce aveam nevoie, fără zgomot, fără efort, de parcă mâinile
ei aveau o putere magică, binefăcătoare, domnind cu
bunătate asupra treburilor zilnice. O priveam şi mă gândeam
că poate fi o nereidă din poveşti şi imaginaţia prindea să
lucreze în capul meu de copil: tata o văzuse o clipă, dansând
în lumina lunii, într-o noapte când el trecea peste râu, s-a
năpustit, i-a furat vălul, a adus-o acasă şi a luat-o de
nevastă. Acum mama intra şi ieşea din casă, cât era ziua de
lungă, căutându-şi vălul, să şi-l pună pe cap, să se prefacă
iar în zână şi să dispară. Mă uitam la ea cum intra şi ieşea,
deschidea dulapurile, lăzile, descoperea ulcioarele, se apleca
şi se uita pe sub paturi şi tremuram de spaimă că va avea
norocul să-şi găsească vălul fermecat şi se va face nevăzută.
2250
Spaima asta a durat ani de zile, îndurerându-mi sufletul
nevinovat: rămâne până azi în mine, ca un soi de teamă de
neînţeles. Privesc cu nelinişte ideile şi oamenii pe care îi
iubesc, fiindcă ştiu că îşi caută vălul să se facă nevăzuţi.
Îmi amintesc o singură împrejurare în care ochii mamei
au strălucit de o lumină ciudată, când a râs şi s-a bucurat
aşa cum trebuie s-o fi făcut pe când nu era încă măritată, în
ziua logodnei. Era prima zi din luna mai şi ne-am dus la
Fodele, un sat cu ape şi livezi de portocali, tata era naş la un
botez. O ploaie torenţială, violentă, s-a dezlănţuit, cerul era o
mare de ape revărsate asupra pământului, care se deschidea
uguind şi primea apele bărbăteşti în adâncuri. Oamenii de
vază ai satului, împreună cu nevestele şi fiicele lor, erau în
odaia cea mare a cumătrului nostru, ploaia şi lumina
fulgerelor intrau prin crăpăturile uşilor şi ale ferestrelor,
aerul mirosea a portocale şi a ţărână. Bunătăţile soseau
unele după altele: vinul, rachiul, gustările; se însera, lămpile
s-au aprins, bărbaţii se veseleau, femeile ridicau ochii, pe
care de obicei îi ţineau plecaţi, şi cârâiau ca potârnichile.
Afară, Dumnezeu tuna şi fulgera, tunetele se înteţeau, uliţele
înguste ale satului se prefăcuseră în torente, pietrele se
rostogoleau la vale, râzând sălbatic, Dumnezeu însuşi se
prefăcuse în ploaie şi îmbrăţişa, uda pământul, făcându-l
roditor.
Tata s-a întors spre mama; îl vedeam pentru întâia oară
privind-o cu duioşie, era prima oară când i-am simţit
blândeţea glasului:
— Cântă, Marigo, i-a zis.
O lăsa să cânte de faţă cu toţi ceilalţi bărbaţi. M-am
ridicat foarte tulburat; nu ştiu de ce eram mânios. Am dat să
alerg la mama, de parcă voiam s-o apăr. Tata mi-a atins
umărul cu un deget şi m-a făcut să mă aşez. Mama era de
nerecunoscut, chipul îi strălucea de parcă ploaia şi toate
fulgerele o învăluiau; şi-a dat capul pe spate, îmi amintesc
cum părul negru, desfăcut, se revărsa pe umeri, ajungând
până la brâu. A început să cânte. Ce voce avea, profundă,
2251
dulce, uşor răguşită, plină de patimă! Întorcând ochii pe
jumătate închişi spre tata, a cântat o mantinada pe care nu o
voi uita niciodată. N-am înţeles atunci de ce şi pentru cine
cânta; mai târziu, când am crescut, am înţeles. Privindu-l pe
tata, cânta cu o voce duioasă, plină de patimă reţinută:
Mult mă mir de ce nu cresc flori sub paşii tăi,
de ce nu te prefaci în vultur cu aripi de aur!
Mă uitam în altă parte, nu mai voiam s-o văd pe mama,
nu mai voiam să-l văd pe tata; m-am dus la fereastră, mi-am
lipit fruntea de geam; mă uitam la ploaia care curgea şi
devora pământul.
Potopul a ţinut toată ziua; ne-a apucat noaptea, afară se
întunecase, cerul şi pământul s-au unit, prefăcându-se în
noroi, deopotrivă. S-au aprins alte lămpi, toţi s-au retras spre
pereţi, mesele şi scaunele au fost date la o parte, eliberând
mijlocul încăperii; tineri şi vârstnici laolaltă au început să
danseze. Aşezat în mijlocul odăii pe un scaun înalt, lăutarul
a apucat arcuşul ca pe o sabie şi, îngânând pe sub mustaţă,
a început să cânte din lăută. Picioarele nu mai aveau
astâmpăr, trupurile îşi desfăceau aripile, bărbaţii şi femeile
se priveau şi se ridicau în picioare. Cea care a început dansul
era o femeie palidă, uscăţivă, să tot fi avut vreo patruzeci de
ani, avea buzele portocalii, le frecase cu frunză de nuc, iar
părul negru ca tăciunele, uns cu ulei de dafin, strălucea. M-
am uitat la ea, am văzut-o şi m-a cuprins frica: ochii,
încercuiţi de două inele vinete, înfundaţi în orbite,
străluceau. Nu străluceau, ardeau. O clipă am crezut că se
uită la mine. M-am agăţat de fusta mamei, simţind că femeia
voia să mă prindă de mână şi să mă ducă cu ea.
— Aşa, Sourmelina, a strigat un bărbat încă verde, cu
bărbuţă de ţap. A sărit în faţa ei, şi-a scos mantilia neagră, i-
a dat un colţ femeii, el a apucat celălalt colţ şi amândoi în
extaz, cu capul înălţat, cu trupurile subţiri şi drepte ca două
lumânări s-au avântat în dans.
Femeia purta saboţi şi tropăia pe podeaua de lemn, îi
lovea straşnic unul de altul, de se zguduia toată casa.
2252
Năframa i se desfăcuse, lăsând să se vadă galbenii care îi
împodobeau gâtul; nările îi palpitau, adulmeca aerul,
mirosurile bărbăteşti care o învăluiau; se lăsa pe genunchi,
se învârtea, era gata să cadă peste bărbatul din faţa ei, dar
deodată, cu o răsucire a şoldurilor, pierea din faţa lui.
Dansatorul cel vârstnic necheza ca un armăsar, o azvârlea în
sus, o prindea strâns, dar ea îi scăpa iar. Se jucau, se
urmăreau unul pe altul; tunetele şi ploaia nu se mai auzeau,
lumea pierise şi nimic nu mai era deasupra abisului decât
femeia, Sourmelina care dansa. Nemaiputând să stea pe
scaun, lăutarul a sărit în picioare, arcuşul îi devenise
sălbatic, încerca să se supună şi să urmeze paşii
Sourmelinei, ofta şi gemea ca o fiinţă omenească.
Chipul bărbatului era sălbatic, roşu la faţă, fixa femeia şi
buzele îi tremurau, mi se părea că era gata să se repeadă
asupra ei şi să o facă mii fărâme. Lăutarul trebuie să fi avut
aceeaşi presimţire, pentru că arcuşul lui a tăcut brusc;
dansul s-a oprit, cei doi dansatori au rămas nemişcaţi, cu un
picior în aer, imobili. Sudoarea le curgea pe faţă, bărbaţii s-
au repezit la dansator, l-au tras de o parte, l-au frecat cu
rachiu, iar femeile au făcut roată în jurul Sourmelinei, ca să
n-o mai vadă bărbaţii. M-am strecurat printre ele, eram încă
mic, aşa că m-au lăsat. Femeile i-au descheiat pieptarul, au
stropit-o cu apă de flori de portocal la gât, la subsuori, la
tâmple; ea stătea cu ochii închişi şi zâmbea.
De atunci, dansul, Sourmelina şi frica, dansul, femeia şi
moartea, s-au unit şi au devenit una în sufletul meu.
Patruzeci de ani mai târziu, sus pe terasa hotelului Orient, la
Tbilisi, o indiancă s-a ridicat să danseze. Stelele străluceau
deasupra ei; terasa era neluminată, vreo zece bărbaţi stăteau
roată în jurul ei şi nu se vedea decât lumina roşiatică,
discretă, a ţigărilor aprinse. Împodobită cu brăţări, cercei şi
lănţişoare de aur la glezne, femeia dansa încet, cu o teamă
misterioasă, de parcă plutea pe marginea abisului, ori a lui
Dumnezeu; se juca cu el, se apropia, se retrăgea,
provocându-l, şi tremura din tot trupul, de frică să nu cadă
2253
în abis. O clipă, rămânea nemişcată, numai braţele se uneau
şi se desfăceau ca doi şerpi care se cuplau în aer. Luminiţele
roşii s-au stins, n-a mai rămas nimic în imensitatea nopţii
decât dansatoarea şi deasupra ei stelele. Nemişcate, dansau
şi ele. Toţi ne ţineam respiraţia. Deodată m-a cuprins frica:
nu era o femeie care dansa pe marginea abisului, era însuşi
sufletul nostru care dansa jocul dragostei şi al morţii.

IV. Fiul

Tot ceea ce a rămas în mintea mea de copil s-a imprimat

cu atâta intensitate, a fost primit cu atâta lăcomie, încât
chiar şi acum, la bătrâneţe, retrăiesc totul şi nu mă mai
satur să-mi aduc aminte. Cu o precizie uimitoare îmi
amintesc cea dintâi întâlnire cu marea, cu focul, cu femeia şi
cu miresmele lumii.
Cea dintâi amintire din viaţa mea e următoarea: încă nu
umblam în picioare, m-am târât de-a buşilea până în prag şi,
înfricoşat şi nesăţios am scos capul plăpând în aerul de-
afară. Înainte priveam de la fereastră, dar nu văzusem nimic;
în clipa aceea nu priveam, ci vedeam lumea reală pentru
întâia oară. Ce privelişte uimitoare! Mica grădină din curtea
casei mi se părea nesfârşită; roiuri de albine bâzâiau, era o
mireasmă îmbătătoare, soarele cald, dens ca mierea;
văzduhul fulgera de parcă era înarmat cu săbii şi, printre
săbii, zburau drept spre mine gâze colorate cu aripile imobile,
ca nişte îngeri. De frică, am ţipat, ochii mi s-au împăienjenit
şi lumea a pierit.
Îmi amintesc că, într-o zi, un om cu barbă ţepoasă m-a
luat în braţe şi a coborât cu mine spre port. Pe măsură ce ne
apropiam, mi se părea că aud un fel de animal sălbatic,
răgind şi gemând ameninţător, de parcă era rănit. Înfricoşat,
mă zbăteam în braţele lui, voiam să plec şi piuiam ca un pui
de pasăre. Deodată, un miros amărui de roşcove, de smoală
şi de lămâi putrede. Măruntaiele mele se deschideau şi
fremătau. Săltam în braţele păroase care mă ţineau strâns şi,
2254
după o cotitură, ce fiară, ce răcoare, ce suspin infinit – marea
întreagă, albastră, tălăzuindu-se numai vuiet şi miresme, s-a
revărsat în mine înspumată! Tâmplele mele plăpânde se
zbăteau, capul îmi era plin de râsete, de sare şi de spaimă.
Îmi aduc aminte, puţin mai târziu, de o femeie, vecina
noastră Anica; măritată de curând, durdulie, avea faţa albă,
părul lung, blond şi ochii mari. Într-o seară mă jucam în
curte, cred că aveam vreo trei ani, grădina mirosea a vară.
Femeia s-a aplecat, m-a luat în poală şi m-a prins în braţe.
Cu ochii închişi, m-am lipit de pieptul ei dezgolit şi respiram
căldura corpului. O mireasmă intensă, acrişoară, de lapte şi
de sudoare, un abur ieşea din trupul tânăr de femeie
măritată, iar eu respiram mirosul, lipit de pieptul ei ferm.
Deodată m-a cuprins ameţeala şi mi-a venit rău. Înroşindu-
se ca un bujor, vecina m-a lăsat jos şi m-a pus între două
vase cu busuioc. De atunci, niciodată nu m-a mai luat în
poală; se uita numai la mine blând cu ochii ei mari şi
zâmbea.
Într-o noapte de vară şedeam în curte, pe scăunelul meu.
Îmi amintesc că am ridicat ochii spre cer şi am văzut pentru
prima oară stelele. Am sărit în sus şi am strigat înfricoşat:
"Scântei! Scântei!" Cerul mi se părea un imens incendiu,
trupuşorul meu luase foc.
Iată cum s-a petrecut cea dintâi apropiere de pământ, de
mare, de femeie, de cerul plin de stele. Chiar şi astăzi, în cele
mai profunde momente ale vieţii mele, mă apropii de aceste
patru teribile forţe cu aceeaşi ardoare ca în copilărie. Numai
când retrăiesc cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi teamă şi
bucurie, ca atunci când eram copil, reuşesc să simt aceste
patru teribile forţe profund, cu atât mai profund, cu cât
trupul şi sufletul meu se lasă în voia lor. Şi, pentru că sunt
cele dintâi forţe pe care le-am simţit conştient punând
stăpânire pe sufletul meu, sunt unite indisolubil în mine,
devenind una. Îmi apar ca un chip unic care îşi schimbă doar
masca. Când privesc cerul înstelat, mi se pare când o grădină
înflorită, când o mare întunecată, periculoasă, când un chip
2255
tăcut şi înlăcrimat.
Şi mai mult: orice emoţie, orice idee, chiar cea mai
abstractă, se compune din aceste patru elemente primare.
Cea mai abstractă problemă metafizică în mine ia înfăţişarea
unui trup cald, mirosind a mare, a pământ, a sudoare
umană. Cuvântul, ca să mă tulbure, trebuie să ia forma unui
trup viu. Nu pot înţelege decât dacă miros, văd şi ating cu
mâna.
În afară de aceste patru prime forţe, sufletul meu a fost
profund înrâurit de un episod întâmplător. Întâmplător?
Mintea fricoasă, tremurând de teama de a nu spune o
prostie, care i-ar prejudicia mândria, defineşte cu acest
termen vag, laş şi prudent tot ce nu-i în stare să
descâlcească. Aveam vreo patru ani, când tata mi-a dat în
dar de Crăciun, având o "mână bună", cum se zice în Creta,
un canar şi un glob terestru care se învârtea. Închideam
uşile şi ferestrele din odaia mea, deschideam colivia şi lăsam
canarul să zboare liber; prinsese obiceiul să stea cocoţat pe
glob şi să cânte. Cânta ore în şir, eu îl ascultam ţinându-mi
răsuflarea.
Cred că această întâmplare atât de simplă mi-a influenţat
viaţa mai mult decât toate cărţile şi decât toţi oamenii pe care
i-am cunoscut mai târziu. Hoinărind nesăţios prin lume, ani
de zile, întâmpinând totul cu bucurie, luându-mi rămas-bun
de la toate cu bucurie, îmi simţeam capul asemenea unui
glob pământesc, canarul se cocoţa în piscul minţii mele şi
cânta. Dacă relatez cu atâtea amănunte anii copilăriei, nu o
fac pentru că primele amintiri ar fi atât de fascinante, ci
pentru că la vârsta aceea, la fel ca în vis, un amănunt
aparent nesemnificativ revelă adevărul, faţa necontrafăcută a
sufletului, mai bine decât o va face mai târziu orice analiză
psihologică. Pentru că în copilărie lucrurile se definesc ca în
vis, foarte simplu, bogăţia lăuntrică, chiar cea mai complexă,
se debarasează de tot ce e de prisos: rămâne numai esenţa.
Mintea copilului e maleabilă, trupul său e plăpând;
soarele, luna, ploaia, vântul, tăcerea pogoară asupra minţii
2256
lui, o frământă, o modelează. Copilul captează lumea cu
lăcomie, o primeşte în măruntaiele sale, o asimilează şi o
preface în copil.
Îmi amintesc că adeseori stăteam pe treptele casei,
soarele era în flăcări, văzduhul ardea şi în casa cea mare din
vecini se storceau strugurii, lumea toată mirosea a must, eu
închideam ochii mulţumit, întindeam mâinile şi aşteptam.
Dumnezeu venea întotdeauna şi, atâta vreme cât am fost
copil, niciodată nu m-a dezamăgit, venea sub chipul unui
copil ca mine şi îmi lăsa jucăriile lui în palme: soarele, luna
şi vântul. "Sunt darurile mele, zicea el, ţi le dăruiesc, joacă-te
cu ele; eu am multe altele." Deschideam ochii, Dumnezeu
pierea, dar jucăriile lui rămâneau în mâinile mele.
Aveam, fără să ştiu, nu ştiam pentru că trăiam asta,
atotputernicia lui Dumnezeu: fasonam lumea aşa cum
voiam. Eram un aluat moale, tot astfel era şi Dumnezeu.
Copil fiind, îmi plăceau cireşele mai mult decât orice alt fruct;
le băgam într-o găleată cu apă din fântână – roşii, negre sau
cu carnea tare –, mă aplecam şi mă minunam cât de mari
păreau în apă; dar când le scoteam, spre marea mea
dezamăgire, vedeam că iar se făceau mici; atunci închideam
ochii ca să nu le mai văd şi le vâram în gură, enorme, cum
îmi închipuiam că erau.
Acest amănunt nesemnificativ revelează felul meu de a
privi realitatea, chiar şi acum la bătrâneţe: o re-creez mai
strălucitoare, mai frumoasă, mai pe măsura scopului meu.
Mintea strigă, explică, demonstrează, protestează, dar
dinăuntrul meu un glas se face auzit: "Potoleşte-te, minte,
hai să vedem ce spune inima! Care inimă? Nebunia, esenţa
vieţii". Şi inima începe să vibreze.
"Pentru că nu putem schimba realitatea, zicea un mistic
bizantin drag mie, haideţi să schimbăm felul de a vedea
realitatea." Făceam aşa când eram copil şi aşa fac şi acum, în
cele mai creatoare momente ale vieţii mele.
Într-adevăr, ce miracole sunt mintea, ochii şi urechile
copilului, cu câtă lăcomie pun stăpânire pe lume şi se lasă
2257
pătrunse de ea! Lumea e o pasăre cu aripile roşii, verzi şi
galbene, pe care copilul o urmăreşte ca s-o prindă în laţ!
Cu adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochiul lui
Dumnezeu ca ochiul copilului, care pentru întâia oară vede şi
creează lumea. Înainte, lumea era un haos, toate creaturile –
animale, pomi, oameni, pietre, treceau de-a valma pe
dinaintea ochilor copilului. Nu pe dinaintea ochilor:
înlăuntrul lui. Totul, formele, culorile, glasurile, miresmele
trec ca fulgere, nu poate nici să le fixeze, nici să le ordoneze.
Lumea copilului nu e făcută din lut, ca să dureze; e făcută
din nori, un vânticel răcoros suflă în jurul tâmplelor copilului
şi lumea se condensează, se rarefiază şi se destramă. Aşa
trebuie să fi trecut, înainte de crearea lumii, haosul pe
dinaintea ochiului lui Dumnezeu.
Când eram copil deveneam una cu tot ceea ce vedeam şi
atingeam; cerul, gâzele, marea, vântul; vântul avea trup, avea
mâini cu care mă mângâia. Uneori, se mânia şi îmi făcea în
ciudă, îmi încurca paşii; alteori, îmi amintesc, mă trântea la
pământ. Rupea frunzele viţei urcătoare, îmi ciufulea părul
pieptănat cu atâta grijă de mama, smulgea de pe cap mantilia
vecinului nostru Dimitri şi ridica fustele nevestei sale
Penelope.
Încă nu mă separasem de lume; dar, încet-încet, m-am
smuls din îmbrăţişarea ei: lumea de o parte şi eu de cealaltă
parte; şi astfel a început lupta.
Într-o bună zi, pe când stă în pragul casei şi primeşte
lumea tulbure, densă ca un potop, deodată copilul pricepe:
cele cinci simţuri au prins putere, fiecare şi-a croit un drum
propriu, împărţindu-şi împărăţia lumii. Îmi amintesc că
mirosul a fost cel dintâi simţ care s-a trezit în mine; a fost cel
care a început să facă ordine în haos.
Pe când aveam doi sau trei ani, fiecare om avea un miros
aparte; înainte de a-l vedea îl recunoşteam după miros.
Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea
mirosul lui, la fel fiecare dintre vecine. Când cineva mă lua în
braţe, îmi plăcea sau îl respingeam, după miros. Cu timpul,
2258
această acuitate a slăbit, mirosurile s-au amestecat, oamenii
s-au înecat cu toţii în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de
tabac şi de benzină.
Mai tare ca toate, distingeam cu precizie mirosul de turc
de cel de creştin. Peste drum de casa noastră, locuia o familie
de turci cumsecade. Când turcoaica venea la noi, mirosul pe
care îl răspândea îmi făcea greaţă; rupeam un fir de busuioc
şi îl respiram, ori îmi vâram o floare de mimoză în fiecare
nară. Turcoaica asta, Fatima, avea o fetiţă de patru ani –
cred că eu aveam vreo trei ani –, Emine: ea răspândea un
miros ciudat, nici de turc, nici de grec, dar care îmi plăcea
tare mult. Emine era albă şi dolofană, cu părul împletit în
codiţe foarte subţiri, şi de fiecare codiţă, ca să o ferească de
deochi, atârna o scoică, ori o pietricică albastră; palmele şi
tălpile ei erau date cu hene; mirosea a nucşoară.
Ştiam când mama ei nu era acasă; atunci ieşeam la
poartă şi o vedeam pe Emine aşezată pe pragul casei
mestecând mastic. Îi făceam semn că vin la ea, dar până la
uşa ei erau trei trepte, care mi se păreau infinit de înalte,
cum să le escaladez? Transpiram tot, dar, după o luptă
disperată, încălecam prima treaptă, apoi urma altă luptă ca
să ajung la a doua; mă opream, cât să-mi trag răsuflarea,
ridicam ochii şi mă uitam la ea: stătea pe prag, nepăsătoare,
nu întindea mâna să mă ajute; se uita la mine, nemişcată, şi
aştepta. Părea să zică: "Dacă vei învinge piedicile, cu atât mai
bine; o să ajungi la mine şi o să ne jucăm amândoi; dacă nu
poţi, du-te înapoi!" Dar eu câştigam, după o luptă
interminabilă, şi ajungeam pe pragul unde se afla ea; atunci
se ridica, mă lua de mână şi mă ducea înăuntru. Mama ei
lucra cu ziua şi lipsea toată dimineaţa. Pe dată, ne scoteam
ciorăpeii, ne întindeam pe spate şi ne lipeam tălpile goale. Nu
suflam o vorbă; închideam ochii şi simţeam căldura din
tălpile lui Emine trecând în tălpile mele, urcând încet până la
genunchi, până la pântece, până la piept, pătrundea în
trupul meu, încercam o plăcere atât de profundă încât
simţeam că era cât pe-aci să leşin... Niciodată în viaţa mea,
2259
femeia nu a trezit în mine o plăcere atât de aspră; niciodată
n-am simţit atât de profund misterul căldurii trupului de
femeie. Chiar şi azi, după şaptezeci de ani, închid ochii şi
simt, urcând în picioare şi răspândindu-se în trupul şi în
sufletul meu, căldura lui Emine.
Încet-încet teama de a umbla şi de a mă căţăra a
dispărut; mergeam şi mă jucam cu copiii din vecini, lumea se
făcea mai largă.
La cinci ani, m-au dat la un soi de dăscăliţă să mă înveţe
să fac cârligele şi bastonaşe pe tăbliţa de ardezie, să-mi
obişnuiesc degetele, ca să pot, când voi fi mai mare, să
desenez literele alfabetului. Era o femeie cumsecade, un pic
adusă de spate, îi ziceam madam Areti: măruntă şi grăsuţă,
cu un neg pe bărbie, în partea dreaptă. Îmi conducea mâna,
răsuflarea ei mirosea a cafea, îmi explica cum să ţin stilul şi
cum să-mi conduc degetele.
La început nu voiam să mă duc, nu-mi plăcea nici
mirosul, nici ghebul ei; dar, treptat, nu ştiu cum, a început
să se prefacă sub ochii mei, negul dispărea, spatele se
îndrepta, corpul ei flasc devenea suplu şi frumos, astfel că în
câteva săptămâni se prefăcuse într-un înger subţirel, care
purta o tunică albă ca zăpada şi ţinea în mâini o imensă
trâmbiţă de bronz. Trebuie să fi văzut pesemne un astfel de
înger într-o icoană de la biserica Sfântul Mina, iar ochii
copilului au împlinit minunea: îngerul şi dăscăliţa erau
totuna.
Anii au trecut. Am călătorit prin ţări străine, apoi m-am
întors în Creta. Am trecut prin faţa casei dăscăliţei mele; pe
prag, încălzindu-se la soare, şedea o bătrânică, am
recunoscut-o pe dată după negul de pe bărbie. M-am
apropiat, m-a recunoscut şi a început să plângă de bucurie;
îi adusesem în dar cafea, zahăr şi o cutie cu rahat loukoum.
Ezitam, mi-era ruşine să o întreb, dar imaginea îngerului cu
trâmbiţă se conturase atât de puternic în mintea mea, încât
nu m-am putut stăpâni.
— Madam Areti, i-am zis eu, n-ai purtat niciodată o
2260
tunică albă şi nu aveai în mână o trâmbiţă mare de bronz?
— Doamne fereşte, a exclamat biata bătrână, făcându-şi
cruce, eu să port straie albe, fiule? O trâmbiţă? Doamne
păzeşte! Eu, primadonă? Şi a început să lăcrimeze.
În mintea mea tulbure, de copil, fiecare lucru era
replămădit în chip magic, împins dincolo de raţional, mult
mai aproape de aiurare. Dar aiurarea asta e grăuntele de
sare care nu lasă bunul-simţ să putrezească. Trăiam,
vorbeam şi mă mişcam într-o legendă pe care o cream în
fiecare clipă, croindu-mi drum pe făgaşul său. Nu vedeam
niciodată un lucru de două ori la fel, de fiecare dată îi
dădeam o nouă înfăţişare, făcându-l de nerecunoscut. Astfel
puritatea lumii se înnoia în fiecare clipă.
Anumite fructe exercitau asupra mea o inexplicabilă
fascinaţie, mai ales cireşele şi smochinele. Nu numai
smochina, ci şi frunzele de smochin şi aroma lor. Închideam
ochii, le miroseam şi deveneam palid ca sub efectul unei
aspre fericiri trupeşti. Nu, nu era fericire, era un fel de
tulburare, o teamă, un fior, de parcă intram într-o pădure
întunecoasă şi periculoasă.
Într-o zi, mama m-a luat cu ea, ducându-mă într-un loc
îndepărtat de ţărmul mării, dincolo de Megalo Kastro, unde
se scăldau femeile. Capul meu era plin de vuietul mării
agitate, infinite; din apa arzând violet apăreau trupuri palide,
slabe, ciudate, de parcă erau bolnave. Scoteau ţipete ascuţite
şi se stropeau cu apa rece. Le vedeam numai de la brâu în
sus, pentru că erau cufundate în apă de la brâu în jos, îmi
închipuiam că aveau trup de peşte, trebuie să fie sirenele de
care vorbeau oamenii. Mi-am amintit povestea pe care mi-o
spunea bunica despre o sirenă, sora lui Alexandru Macedon:
rătăcea pe mări în căutarea fratelui ei şi întreba toate
corăbiile care treceau: "Împăratul Alexandru mai trăieşte?"
Căpitanul se apleca peste punte şi striga: "Trăieşte, fata mea,
trăieşte şi înfloreşte!" Vai de cel care zicea că împăratul e
mort, căci sirena învolbura apa cu coada şi pe dată o furtună
puternică se dezlănţuia şi scufunda corăbiile.
2261
 Una dintre sirene înota în dreptul meu, a ieşit din valuri
şi mi-a făcut semn cu mâna. A strigat ceva, dar vuietul mării
era atât de puternic, că n-am înţeles nimic. Eram deja pe
tărâmul poveştilor şi credeam că întreabă de fratele ei, aşa că
i-am răspuns, înfricoşat: "Trăieşte, trăieşte şi înfloreşte!"
Deodată, toate sirenele au izbucnit în râs, iar eu m-am
ruşinat şi am luat-o la fugă mânios. "Naiba să le ia, mi-am
zis eu, erau femei, afurisitele, nu erau sirene!" Şi m-am
aşezat ruşinat pe o stâncă, întorcând spatele către mare.
Mulţumesc Domnului că această viziune proaspătă,
copilărească, a rămas în mine cu bogăţia sa de culori şi de
sunete. E ceea ce nu lasă sufletul meu să fie atins de uzura
timpului, nu-l lasă să se veştejească şi să se usuce! E
picătura sfântă de apă vie care nu mă lasă să mor. Când
scriu şi vreau să vorbesc despre mare, despre femeie sau
despre Dumnezeu, aplec urechea la pieptul meu şi ascult
atent ce spune copilul din mine; el îmi dictează cuvintele;
dacă uneori reuşesc să captez în cuvinte şi să descriu aceste
mari forţe – marea, femeia şi Dumnezeu –, îi sunt dator
copilului care trăieşte încă în mine. Redevin copil pentru a
arunca asupra lumii o privire curată, să o pot vedea mereu
ca pentru întâia oară.
Amândoi părinţii pulsează în sângele meu, unul aprig,
puternic şi ursuz, mama blândă, bună, sfântă. Îi port în mine
toată viaţa fără să-i las să piară. Atât cât voi trăi, şi ei vor trăi
în mine, luptând fiecare în felul său să-mi ia în stăpânire
gândurile şi faptele. Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac,
să iau de la unul forţa, de la celălalt blândeţea, să prefac
discordia lor, care se iscă fără încetare înlăuntrul meu, în
armonie, în inima mea de fiu.
Şi încă ceva de necrezut: prezenţa părinţilor mei se
manifestă vizibil în mâinile mele. Mâna dreaptă e foarte
puternică, total lipsită de sensibilitate, absolut bărbătească;
mâna stângă e de o sensibilitate excesivă, maladivă. Când
mă gândesc la sânul femeii iubite, simt în palma stângă o
uşoară furnicătură, o uşoară durere. Când sunt singur şi
2262
privesc o pasăre zburând în văzduh, simt căldura trupşorului
său în palma stângă. În mâinile mele, şi numai în mâinile
mele, părinţii mei s-au separat şi sau izolat; luându-mă în
stăpânire în chip separat, tata a luat mâna mea dreaptă,
mama cea stângă.
Aş vrea să adaug un amănunt care mi-a influenţat
profund viaţa: prima lovitură sufletească primită. Sunt
bătrân de acum, dar rana nu s-a vindecat niciodată.
Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat
de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul
cetăţii, ca să vedem, zicea el, o vecină.
Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de
măceş într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de
aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiază, soarele încălzise
pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa bisericii era
deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus
patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.
— Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat pe unchiul meu,
trăgând adânc în piept mireasma de tămâie şi de ţărână
reavănă.
Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău,
amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o
sâmbătă înainte.
— Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat iar pe unchiul meu
care trecea tăcut printre morminte.
— Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine.
Am luat-o pe după biserică, se auzeau glasuri; vreo cinci,
şase femei îndoliate stăteau în jurul unui mormânt; doi
bărbaţi ridicau piatra de mormânt, unul a coborât în groapă
şi a început să sape. Neam apropiat şi am rămas lângă
groapa deschisă.
— Ce face acolo? l-am întrebat eu.
— Dezgroapă oasele.
— Care oase?
— O să vezi numaidecât.
Popa stătea în capul gropii şi tămâia de sus în jos cu
2263
cădelniţa, îngânând rugăciuni în barbă. M-am aplecat spre
pământul proaspăt săpat: ţărână, putreziciune; mi-am
acoperit nasul cu mâna, mi s-a făcut greaţă, dar n-am plecat,
aşteptam. "Oase? Care oase?" mă întrebam eu, şi aşteptam.
Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare,
arătându-şi pieptul deasupra gropii, în mână ţinea un
craniu. Îl curăţa de ţărână, îi băga degetele în orbitele ochilor
ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a
aplecat iar şi a continuat să sape.
— Ce-i asta? l-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de
frică.
— Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.
— A cui e?
— A vecinei noastre, Anica, îţi mai aduci aminte de ea?
— A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu... A
Anicăi! ţipam eu.
M-am aruncat la pământ şi am strâns toate pietrele pe
care le-am găsit şi am început să le arunc după gropar.
Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea
la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionţii cu un
pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gâdila la
subsuoară şi eu chicoteam şi ciripeam ca o păsărică. Unchiul
m-a luat în braţe, m-a tras la o parte şi mi-a zis mânios:
— De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toţii o să murim.
Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la
buzele roşii care mă sărutau. Şi acum.
— Şi părul ei? am ţipat eu. Şi buzele? Şi ochii?...
— S-au dus, toate s-au dus... Le-a mâncat pământul.
— De ce? De ce? Eu nu vreau să moară! Unchiul a ridicat
din umeri:
— Când o să fii mare, o să afli de ce.
N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit şi
niciodată n-am aflat de ce.

V. Şcoala primară

2264
 Cu ochii mari, pururea fermecaţi, cu mintea plină de
zumzet de albine şi de miere, cu un fes de lână roşie pe cap
şi opincuţe cu ciucuri roşii în picioare, am plecat într-o
dimineaţă, pe jumătate fericit, pe jumătate speriat; tata mă
ţinea de mână. Mama mi-a dat un fir de busuioc, ca să prind,
chipurile, curaj când îl voi mirosi, şi mi-a pus la gât
cruciuliţa de aur de la botez.
— Dumnezeu să-ţi ajute şi fii binecuvântat, a şoptit ea,
privindu-mă cu mândrie.
Arătam ca o mică victimă gata de sacrificiu, împovărat de
podoabe, simţind mândrie şi teamă; dar mâna îmi era vârâtă
straşnic în strânsoarea tatii, o cuibăream ca să prind mai
mult curaj. Mergeam, mergeam, am traversat străduţele
înguste, am ajuns la biserica Sfântul Mina, am ocolit-o şi am
intrat într-o clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi
pe colţ şi un platan prăfuit în mijlocul curţii; şovăiam, îmi era
ruşine, mâna îmi tremura în palma mare şi caldă a tatii.
Tata s-a aplecat, mi-a atins părul; am tresărit, de când
mă ştiam era prima oară când mă mângâia; am ridicat ochii
şi l-am privit speriat. Văzând spaima mea şi-a retras mâna.
— O să înveţi să citeşti şi să scrii aici, ca să te faci om, a
zis el. Fă-ţi cruce!
Dascălul a apărut în prag cu o nuia lungă, mi se părea că
era o fiară cu colţi, mă uitam fix în vârful capului să văd dacă
nu avea coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta
pălărie.
— E băiatul meu, a zis tata. Apoi m-a lăsat de mână şi m-
a întors cu faţa către învăţător: Oasele sunt ale mele, pielea e
a dumitale. Să nu vă fie milă, puneţi nuiaua pe el ca să-l
faceţi om.
— Nicio grijă, căpitan Mihalis, a zis dascălul, arătând
nuiaua, asta-i unealta făcătoare de oameni.
Din anii de şcoală primară mi-au rămas fixate în memorie
o grămadă de capete de copii, lipite unul de altul ca nişte
hârci. Multe dintre ele or fi acum hârci de-adevăratelea.
Dincolo de aceste capete, în mintea mea au rămas nemuritori
2265
cei patru dascăli:
Pateropoulos în clasa întâi, un bătrânel mărunt, cu ochi
de sălbăticiune, cu mustaţa pe oală, tot timpul cu nuiaua în
mână. Ne urmărea până ne prindea, ne înşira ca pe nişte
raţe de vânzare, tocmai bune de dus la târg. "Oasele sunt ale
mele, pielea e a dumitale", îi zicea fiecare părinte, ca să-i
prefacă iedul sălbatic în om; ardeţi-l, să scoateţi om din el. Şi
el ne bătea fără milă. Cu toţii, elevi şi dascăl laolaltă,
aşteptam ziua când nuiaua avea să ne facă oameni. Când m-
am făcut mare şi idei filantropice îmi purtau mintea pe căi
rătăcite, această metodă a primului meu dascăl mi s-a părut
barbară. Dar, când am învăţat să înţeleg mai bine firea
omenească, am binecuvântat şi binecuvântez încă nuiaua
sfântă a lui Pateropoulos. Nuiaua ne-a învăţat că suferinţa e
cea mai mare călăuză care ne însoţeşte în urcuşul de la
animal la om.
Titiros a domnit în clasa a doua. A domnit săracul, dar n-
a guvernat. Palid, cu ochelari rotunzi, guler tare, cămaşă
scrobită, pantofi de lac cu vârful ascuţit, scâlciaţi, nasul
mare, păros, degete osoase, îngălbenite de tutun. Adevăratul
său nume era Papadakis, nu Titiros. Într-o bună zi, tatăl său,
popă de ţară, a venit la oraş şi i-a adus o roată de caşcaval.
"Ce brânză e asta, tată?" a întrebat fiul, folosind formula ti
tiros, în loc de ty tyri, ca să-şi pună în valoare
katharevousa106. S-a întâmplat să fie un vecin în casă, care a
auzit şi a răspândit vorba, devenită porecla sărmanului
dascăl. Titiros nu ne bătea, se ruga de noi. Ne citea Robinson
Crusoe, ne explica fiecare cuvânt, apoi ne privea cu blândeţe
şi nelinişte, de parcă ne ruga să înţelegem. Dar noi răsfoiam
cartea şi ne uitam pierduţi la sărmanele poze cu păduri
tropicale, la arborii cu frunze groase, la Robinson cu pălăria
lui largă, din ierburi, şi la oceanul nesfârşit care se întindea
în jurul său pustiu. Sărmanul Titiros scotea punga cu tutun,
îşi răsucea ţigara pe care o fuma în recreaţie, se uita la noi

106
Forma cultă a limbii greceşti. Aici, joc de cuvinte. (N. tr.)
2266
implorator şi aştepta.
Într-o zi, la ora de religie am ajuns la Essau care şi-a
vândut dreptul de primogenitură lui Iacob, pentru un blid de
linte. La cină, l-am întrebat pe tata ce înseamnă
primogenitură. A tuşit, apoi, scărpinându-se în cap, a zis:
— Du-te şi întreabă-l pe unchiul Nikolakis.
Unchiul cu pricina făcuse patru clase, trecea drept cel
mai şcolit din familie; era fratele mamei. Un omuleţ scund şi
gros, chel, cu ochi mari, sfioşi, cu labe mari şi păroase. Se
însurase cu o fată bogată, palidă, cu limbă de viperă, era
geloasă şi îşi bătea joc de el. Îl lega în fiecare seară de
căpătâiul patului cu o frânghie, ca nu cumva să se scoale
noaptea şi să meargă la slujnica durdulie, pieptoasă, care
dormea în odaia de jos; dimineaţa îl dezlega. Bietul unchi a
îndurat martiriul ăsta vreme de cinci ani, dar Dumnezeu, în
marea lui milă, a luat-o pe scorpie, iată de ce îi zice lumea
"prea-bun", şi unchiul s-a însurat cu o ţărancă voinică, rea
de gură, dar bună la inimă şi care nu-l mai ţinea legat. Venea
la noi bucuros să o vadă pe mama.
— Cum o duci, de când ai nevastă nouă, Nikolakis? îl
întreba ea.
— Marigo, nu-ţi pot spune cât sunt de mulţumit: asta nu
mă leagă de pat!
De tata se temea, nu ridica ochii să-l privească în faţă; se
uita tot timpul la uşă, frecându-şi labele păroase. Când a
auzit că-l cheamă căpitan Mihalis, s-a ridicat de la masă cu
gura plină, grăbindu-se să vină la noi.
"Ce-o fi vrând de la mine, căpcăunul, tocmai acum", se
întreba el mânios, înghiţind ultima îmbucătură. "Cum poate
trăi biata soră-mea cu el?" Amintindu-şi de nevasta dintâi, a
zâmbit mulţumit şi a îngânat: "Eu, până la urmă, am scăpat,
slavă Domnului!"
— Hai încoace, i-a zis tata, de cum l-a văzut, tu eşti
umblat la şcoli, hai dumireşte-ne. S-au tot uitat amândoi în
carte şi s-au sfătuit.
— Dreptul de primogenitură înseamnă uniformă de
2267
vânătoare, a zis tata, după multă chibzuinţă. Unchiul a dat
din cap:
— Eu cred că înseamnă puşcă de vânătoare, a obiectat el,
dar îi tremura glasul.
— Permis de vânătoare! a strigat tata.
S-a încruntat, iar unchiul meu a tăcut mâlc. A doua zi
dascălul ne-a întrebat:
— Ce înseamnă dreptul de "primogenitură"? Am sărit în
picioare:
— Uniformă de vânătoare!
— Ce prostie! Ce ignorant nerod ţi-a spus asta?
— Tata!
Dascălul s-a cam pierdut cu firea. Temându-se ca toţi
ceilalţi de tata, cum ar fi putut să-l contrazică?
— Da, a zis el înghiţind în sec, desigur, uneori, dar foarte
rar, poate să însemne uniformă de vânătoare. Aici, totuşi.
Religia era materia mea preferată. Era o poveste ciudată,
complicată şi sumbră, şerpi care vorbeau, potop, curcubee,
răpiri şi crime, fratele ucidea pe frate, tatăl îşi sacrifica fiul
unic, Dumnezeu intervenea în fiecare clipă şi se făcea părtaş
la crimă, oamenii treceau marea fără să-şi ude măcar
picioarele. Noi nu prea înţelegeam, puneam întrebări, iar
dascălul tuşea încurcat, ridica nuiaua ameninţător şi striga:
— Nu fiţi obraznici! De câte ori trebuie să vă spun să
tăceţi!
— Dar nu înţelegem, domnule învăţător, ne plângeam noi.
— Sunt faptele Domnului, răspundea dascălul, nu trebuie
să înţelegem, e păcat! Păcat!
Auzeam acest cuvânt teribil şi tăceam speriaţi. Nu era un
cuvânt, era un şarpe, acelaşi şarpe care a dus-o în ispită pe
Eva, iar acum cobora de pe catedra dascălului şi deschidea
gura să ne înghită. Ne făceam mici în bănci şi nu mai ziceam
nici pâs.
Un cuvânt care m-a îngrozit, auzindu-l rostit pentru
prima oară, a fost Avraam. Cei doi "a" răsunau ca un ecou ce
venea dintr-o fântână adâncă, întunecoasă, periculoasă.
2268
Şopteam în taină: A-vra-am, A-vra-am şi auzeam paşi şi un
gâfâit în spatele meu, cineva cu labe mari, desculţ, mă
urmărea, iar când am aflat că a vrut să-şi jertfească fiul, m-a
cuprins groaza; desigur el era cel care sugrumă copiii şi m-
am pitit în bancă, să nu mă vadă şi să mă înhaţe. Când
dascălul ne-a spus că acela ce respectă poruncile lui
Dumnezeu va ajunge în sânul lui Avraam, am jurat să le calc
pe toate ca să scap de sânul lui.
Aceeaşi nelinişte am resimţit-o când, la ora de religie, am
auzit numele lui Avacum; mi s-a părut extrem de obscur,
Avacum era "omul negru" care stătea la pândă în fundul
curţii noastre, de cum se făcea întuneric, ştiam şi unde se
ascundea: după fântână. Odată, când am îndrăznit să mă
aventurez singur singurel, noaptea în curte, a apărut de
după fântână, a întins mâna şi a strigat "Avacum!". Cu alte
cuvinte, stai, te mănânc!
Rezonanţa unor cuvinte trezea în mine o tulburare
teribilă, nu bucurie, ci foarte adesea frică – şi cel mai mult
cuvintele ebraice. Pentru că eu ştiam din poveştile bunicii că
în Vinerea Mare, evreii prind copiii creştini, îi aruncă într-o
albie căptuşită cu piroane şi le beau sângele. Adeseori un
cuvânt din Vechiul Testament, mai ales cuvântul Iehova, mi
se părea o astfel de albie în care cineva voia să mă azvârle.
În clasa a treia l-am avut pe Periandros Krassakis. Cine l-
o fi botezat, cu atâta cruzime, cu numele fiorosului tiran din
Corint, pe acest om pipernicit şi bolnăvicios, cu picioare de
ţânţar, purtând guler înalt, scrobit, ca să-şi ascundă gâlcile,
cu batista veşnic la gură, scuipând gata să-şi dea duhul?
Avea mania curăţeniei. În fiecare zi ne controla mâinile,
urechile, nasul, dinţii, unghiile. Nu ne bătea, nu se ruga de
noi, dădea din capul mare plin de gâlci:
— Animale, turmă de porci, dacă nu vă spălaţi zilnic cu
apă şi săpun nu veţi ajunge să fiţi niciodată oameni. Voi ştiţi
ce înseamnă să fii un om? Înseamnă să fii cineva care se
spală cu apă şi săpun. Nu ajunge să aveţi minte,
nenorociţilor, mai trebuie şi săpun. Cum vreţi să apăreţi
2269
înaintea lui Dumnezeu cu astfel de mâini? Duceţi-vă în curte
şi spălaţi-vă pe mâini!
Ne împuia capul, ore în şir, cu vocalele lungi, cu vocalele
scurte, cum să potrivim accentele grave, ori circumflexe. Noi
trăgeam cu urechea la strigătele de afară, la vânzătorii de
legume şi de jimble, la răgetul măgăruşilor, la râsetele fetelor
din vecini şi aşteptam să sune clopoţelul să fim liberi. Ne
uitam la dascălul nostru care asuda la catedră, repetând la
infinit aceleaşi lucruri, căznindu-se să ne vâre în cap
gramatica, pe când gândul nostru era afară, la soare, la
războiul cu pietre. Ne dădeam în vânt după jocul ăsta şi
adeseori veneam la şcoală cu capul spart.
Odată, era o zi minunată de primăvară, ferestrele clasei
erau larg deschise, lăsând să intre mireasma mandarinului
înflorit de peste drum; mintea noastră devenise un mandarin
în floare, nici vorbă să mai ascultăm lecţia despre accentul
grav şi circumflex. O pasăre tocmai s-a oprit în platanul din
curtea şcolii şi cânta. Atunci, un copil palid, cu părul roşu,
care venise în acel an de la ţară, pe care îl chema Nikolios,
nu s-a mai putut stăpâni şi a ridicat două degete:
— Tăceţi, domnule învăţător, a strigat el, nu mai faceţi
gălăgie, lăsaţi-ne să ascultăm cum cântă pasărea!
Sărmane Periandros Krassakis! Într-o zi, îmi aduc aminte,
şi-a lăsat capul pe catedră, s-a zbătut o clipă ca un peşte pe
uscat, apoi şi-a dat duhul. Îngroziţi să vedem moartea cu
ochii, am fugit urlând în curte. A doua zi ne-am îmbrăcat cu
hainele de duminică, ne-am spălat bine pe mâini, ca nu
cumva să-l necăjim, şi l-am condus la cimitirul cel vechi,
aflat nu departe de mare. Era primăvară, cerul zâmbea,
pământul mirosea a muşeţel. Sicriul era descoperit, faţa
mortului se înverzea, se îngălbenea, plină de bube care
supurau. Şi, când elevii s-au aplecat, unul câte unul, să-i
dea sărutarea de pe urmă, primăvara nu mai mirosea a
muşeţel, ci a putreziciune.
În clasa a patra, domnea şi guverna deopotrivă directorul
şcolii primare. Era scund, bondoc, gros ca o putină,
2270
crăcănat, cu barba scurtă şi ascuţită, cu ochii cenuşii, veşnic
mânioşi. "Doamne, uită-te numai la picioarele lui", ziceam
între noi pe şoptite, ca să nu ne audă. "Uită-te cum îşi
împleticeşte picioarele. Auziţi cum tuşeşte? Ăsta nu-i cretan."
Venea de la Atena unde îşi făcuse studiile şi adusese cu el
noua pedagogie. Noi credeam că era o fată care îl însoţea şi
pe care o chema Pedagogia, dar când l-am văzut prima oară,
era singur: Pedagogia nu era cu el, trebuie că o lăsase acasă.
Avea o biciuşcă împletită. Ne-a făcut să ne ridicăm în picioare
şi să ne aliniem ca să ne ţină o predică: "Trebuie", zicea el,
"ca toate lucrurile pe care le învăţăm să le vedem cu ochii
noştri şi să le pipăim, ori să le desenăm pe hârtie milimetrică.
Să fiţi cu ochii în patru! N-am nevoie de prostiile voastre, nici
de râsete, nici de ţipete în recreaţie. Să staţi cu braţele
încrucişate la piept. Când întâlniţi pe stradă un preot să-i
sărutaţi dreapta. Fiţi numai ochi şi urechi, diavolilor, altfel,
vedeţi?" Şi zicând asta, ne-a arătat biciuşca. "Eu nu vorbesc
degeaba, o să vedeţi că aşa va fi." Şi într-adevăr am văzut.
Când nu eram cuminţi, ori el era prost dispus, ne descheia
pantalonaşii, ni-i dădea jos şi ne lovea peste pielea goală.
Când i se părea că descheiatul dura prea mult, ne croia peste
urechi până ţâşnea sângele.
Într-o zi, mi-am făcut curaj, am ridicat mâna şi am
întrebat:
— Domnule învăţător, unde e tânăra Pedagogie? De ce n-
o aduceţi la şcoală? A sărit de pe scaun şi a luat biciul din
cui.
— Vino aici, obraznicule, a strigat el, descheie-ţi
pantalonii! I se părea că pierdea timpul să o facă el. Na, na,
na! urla, în vreme ce mă lovea. Când l-au apucat năduşelile,
s-a oprit.
— Iată noua pedagogie, zise el, data viitoare să-ţi ţii gura.
De altfel era al naibii de viclean soţul noii Pedagogii. Într-o
zi ne-a spus:
— Mâine o să vorbim despre Cristofor Columb, o să vă
spun cum a descoperit America. Dar, ca să înţelegeţi mai
2271
bine, fiecare să aducă un ou, iar cine nu are ouă poate aduce
şi unt.
Avea o fată de vârsta măritişului, pe care o chema
Terpsihore. Mică de statură, dar frumuşică. Deşi avea mulţi
admiratori, el nu era de acord cu asta: "Nu permit astfel de
infamii în casa mea!" zicea el. În ianuarie, când motanii
ieşeau pe acoperişuri şi începeau mieunatul pe olane, se urca
pe casă şi îi alunga. "Natură blestemată, fără pic de simţ
moral!" şoptea el.
În Vinerea Mare ne-a dus la biserică să ne închinăm în
faţa Celui Răstignit. Apoi am venit iar la şcoală, ca să ne
explice tot ce am văzut, de ce trebuia să ne închinăm şi ce
însemna Răstignirea. Stăteam în bănci obosiţi, ne era rău,
pentru că nu mâncasem în ziua aceea decât lămâi acre şi nu
băusem decât oţet, ca să simţim la rândul nostru suferinţele
lui Hristos. Atunci, mirele Noii Pedagogii a început să ne
explice, cu un glas solemn şi grav, cum Dumnezeu a pogorât
pe pământ, s-a întrupat întru Hristos, a pătimit şi a fost
răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Care păcate? Nu
pricepeam, dar am înţeles limpede că avusese doisprezece
ucenici, că pe unul îl chema Iuda şi că acesta l-a trădat.
— Şi Iuda semăna cu cine? Să vedem cu cine?
Dascălul a coborât de la catedră, trecând de la o bancă la
alta, încet, uitându-se rând pe rând la fiecare.
— Şi Iuda semăna cu... cu...
Arăta cu degetul trecând de la unul la altul, vrând să
descopere pe cel care semăna cu Iuda. Tremuram, morţi de
frică, nu cumva teribilul arătător să se oprească în dreptul
nostru. Deodată dascălul a strigat şi degetul lui s-a oprit în
dreptul lui Nikolios, copilul palid, îmbrăcat sărăcăcios, cu
păr frumos, roşcat, cel care cu un an înainte, în clasa a treia,
spusese: "Tăceţi, domnule învăţător, lăsaţi-ne să ascultăm
cum cântă pasărea".
— Semăna cu Nikolios, a strigat directorul. Era chiar ca
el! Palid ca el, îmbrăcat ca el şi avea părul roşu, roşu, ca
flăcările iadului!
2272
 Când a auzit bietul Nikolios, a izbucnit în hohote de
plâns. Noi ceilalţi, scăpând de ameninţare, ne uitam la el cu
priviri feroce, pline de ură, şi ne-am vorbit tainic, din bancă
în bancă, să-l burduşim bine, când vom ieşi de la şcoală,
pentru că l-a vândut pe Hristos.
Dascălul, satisfăcut de a fi a mers pe urmele Noii
Pedagogii, arătându-ne pe viu cu cine semăna Iuda, ne-a dat
drumul acasă. Îndată ce am ajuns în stradă, am făcut roată
în jurul lui Nikolios, am început să-l scuipăm şi să-l batem;
el a luat-o la fugă plângând, dar noi l-am urmărit, aruncând
cu pietre după el, batjocorindu-l: Iuda! Iuda! Iuda!, până
când a ajuns acasă, unde s-a ascuns.
Nikolios n-a mai apărut în clasă, n-a mai pus piciorul în
şcoală de atunci. Treizeci de ani mai târziu, când m-am
întors în Creta, după şederea mea în Europa, eram în casa
părintească, în sâmbăta de Paşte. Cineva a bătut la uşă, un
bărbat palid şi slab, cu părul roşu şi cu barbă roşie, a apărut
în prag. Ne adusese pantofii comandaţi de tata, pentru noi
toţi, înveliţi frumos în hârtie colorată. Se oprise în prag, se
uita la mine dând din cap.
— Nu mă recunoşti, a zis el, nu-ţi mai aminteşti de mine?
Cum a spus asta, l-am recunoscut:
— Nikolios! am strigat eu, îmbrăţişându-l.
— Iuda! a zis el şi a zâmbit cu amărăciune.
Îmi amintesc adeseori, dar întotdeauna cu groază, de
vecinii şi de vecinele noastre. Cei mai mulţi dintre ei păreau
nebuni, aveau tot felul de ciudăţenii, îmi era frică de ei şi
treceam pe lângă poarta lor cât puteam de repede. Păreau
înapoiaţi, poate şi pentru faptul că trăiau izolaţi, închişi între
patru pereţi tot anul, fierbând în moarea lor, poate de frica
turcilor, temându-se pentru viaţa lor, pentru onoarea şi
avutul lor care era veşnic în primejdie. Pe deasupra, mai
auzeau poveştile bătrânilor despre măceluri, războaie,
martiriu şi de frică li se făcea părul măciucă în cap. Dacă
cineva se oprea la poarta lor, săreau ca arşi, încremenind de
spaimă. Cum ar fi putut să doarmă toată noaptea? Cu ochii
2273
larg deschişi, ciuleau urechile, aşteptând ceasul rău care le
dădea târcoale.
Într-adevăr, mă cuprind fiorii când mă gândesc la vecinii
noştri! Coana Victoria, un pic mai jos de casa noastră, te
primea ba cu o avalanşă nestăvilită de vorbe, ba cu ocări,
trântindu-ţi uşa în nas.
Peste drum de ea stătea coana Penelope, grasă, soioasă,
bătrână, mestecând veşnic cuişoare ca să nu-i miroase gura;
râdea întruna, de parcă o gâdila cineva. Bărbatul ei, Kir
Dimitros, era ipohondru şi avea un nărav, îşi lua umbrela şi
pornea spre munţi; după două, trei luni se întorcea rupt,
mort de foame, cu pantalonii atârnând pe el: coana Penelope,
de cum îl vedea de departe, cu umbrela deschisă, începea să
râdă: "Vine să-şi umple nădragii", le zicea vecinilor, şi toţi
izbucneau în hohote de râs.
Mai jos, locuia Manousos, negustor de mărunţişuri, un
om serios, dar cam scrântit. În fiecare dimineaţă când pleca,
făcea cu creta o cruce pe uşă, iar când venea la amiază să
mănânce, cu regularitate o bătea pe soră-sa, întotdeauna la
aceeaşi oră. Când auzeam ţipetele ei, ştiam că era ora
prânzului şi ne aşezam la masă. Manousos nu deschidea
gura să dea bună ziua, se uita pur şi simplu la tine, cu un
amestec de sălbăticie şi de teamă.
Puţin mai sus de noi, la capătul străzii, într-o casă mare
locuia Andreas Paspatoulis, poreclit Pipăilă, era bogat, avea
faţa ciupită de vărsat, nasul mare cu nări largi, de viţel; de
fiecare dată când închidea poarta, o pipăia preţ de o oră, ca
nu cumva să rămână deschisă, mormăia descântece ca să
alunge hoţii, focul şi boala; la urmă îşi făcea de trei ori cruce
şi îşi vedea de drum, uitându-se tot timpul înapoi. Copiii de
prin vecini au văzut că punea piciorul mereu pe aceleaşi
pietre, aşa că puneau pe ele noroi şi balegă, ca să-l
necăjească; dar el dădea murdăria la o parte cu bastonul şi
călca tot pe pietrele sale.
Am mai avut un vecin, pe minunatul Periklis, mândria
străzii, un medic proaspăt sosit de la Paris, blond, chipeş, cu
2274
ochelari cu rame de aur. Arbora un "ţilindru", desigur cel
dintâi "bolivar" care debarcase în Megalo Kastro, îşi vizita
pacienţii în papuci de casă, sub pretext că i se umflau
picioarele. Papucii erau brodaţi de soră-sa, fată bătrână, care
îşi cheltuise zestrea ca să-l ţină pe la şcoli. Era medicul
familiei noastre. Mă aplecam să admir frunzele verzi şi
trandafirii cusuţi cu mătase. Odată, când am avut febră şi a
venit să mă vadă, l-am implorat să-mi dea mie papucii, dacă
voia să mă fac bine. Şi el, cu cea mai mare seriozitate, nu-şi
permitea niciodată să râdă, mi-a pus papucii în picioare să
vadă dacă mi se potriveau, dar îmi erau prea mari. Ca să mă
consolez, mi-am vârât nasul în trandafirii brodaţi să văd dacă
miroseau. Miroseau, dar nu a trandafiri.
Nu pot să mă gândesc la vecinii mei fără să-mi vină să
râd şi să plâng în acelaşi timp. Oamenii nu erau toţi făcuţi
după acelaşi tipar, fiecare era o lume aparte, avea
ciudăţeniile sale, râdea altfel decât vecinul său, altfel vorbea,
fiecare se închidea în el, îşi ţinea cele mai tainice dorinţe bine
ascunse, de frică sau de ruşine, iar dorinţele creşteau, îl
înăbuşeau, dar nu spunea la nimeni nimic şi viaţa sa căpăta
o gravitate tragică. Apoi, era multă sărăcie şi, ca şi cum nu
era destul, mai era şi mândria care nu-i lăsa să arate
nimănui sărăcia; se hrăneau cu pâine, măsline, salată cu
frunze amărui, se fereau să iasă pe stradă cu hainele lor
peticite. Odată l-am auzit pe un vecin rostind: "Sărac e cel
căruia îi e frică de sărăcie; mie nu mi-e frică de ea".

VI. Moartea bunicului

Eram încă la şcoala primară când, în goana mare, a venit

un cioban din sat să mă ducă la bunicul, care îşi dădea
sufletul, zicea el, şi care voia să-mi dea binecuvântarea lui.
Era în luna august, îmi amintesc, era o căldură
insuportabilă, eram călare pe un măgăruş, iar ciobanul
venea în urma noastră, cu o bâtă cu două capete terminate
cu un cui; îmboldea des dobitocul cu bâta, îl înţepa până la
2275
sânge şi măgarul, chinuit, zvârlea din picioare şi o rupea la
fugă. M-am întors spre cioban:
— Nu ţi-e milă, i-am zis eu rugător, nu-ţi pare rău de
bietul animal? De ce îl faci să sufere?
— Numai omul suferă, măgarul tot măgar, mi-a răspuns
el.
Dar am uitat de suferinţele măgarului, când am ajuns
printre vii şi livezi de măslini. Femeile culegeau strugurii şi îi
puneau sub umbrare, să se facă stafide. Lumea era
înmiresmată, de prin ierburi, greierii mă asurzeau. O
culegătoare ne-a văzut şi a început să chicotească.
— De ce râde, Kyriakos? l-am întrebat eu pe cel care
mâna măgarul, căci între timp aflasem cum îl cheamă.
— Râde pentru că o gâdilă, a răspuns el, scuipând într-o
parte.
— O gâdilă? Cine, Kyriakos?
— Diavolii.
Nu înţelegeam, dar îmi era frică; am închis ochii, ca nu
cumva să dau faţă cu diavolii şi loveam cu pumnii
măgăruşul, ca să ne ducă mai repede. Am trecut printr-un
sat în care nişte zdrahoni păroşi călcau strugurii, goi până la
brâu, ţopăind, glumind şi râzând în hohote. Pământul
mirosea a must, femeile scoteau pâinea din cuptor, câinii
lătrau, era un zumzet de albine şi de viespi, soarele mergea
spre apus, roşu, legănându-se ca un om beat, de parcă şi el
călca strugurii. Am început şi eu să râd şi să fluier; am
apucat bâta cu două capete a ciobanului şi îmboldeam
măgarul, înţepându-l în crupă.
Eram ameţit de oboseală, de soare şi de ţârâitul greierilor;
când am ajuns acasă la bunicul şi l-am văzut întins în
mijlocul curţii, înconjurat de copiii şi de nepoţii săi, m-am
bucurat. Se făcea seară, soarele descreştea, bunicul stătea
întins, cu ochii închişi; nu aflase încă de venirea mea: astfel
am scăpat de laba lui care mă zgâria când mă mângâia.
— Mi-e somn, i-am zis femeii care m-a luat în braţe şi m-a
dat jos de pe măgar.
2276
 — Ai răbdare, mi-a zis ea, bunicul tău o să-şi dea în
curând duhul, mai bine stai lângă el ca să-ţi dea
binecuvântarea.
Ca să-mi dea această binecuvântare am bătut atâta cale,
ca s-o primesc ca pe un dar miraculos, ca pe o jucărie
preţioasă. Trebuie să fie un fir de păr de la uriaşul din
poveşti: îl porţi ca pe un talisman şi, la vreme de nevoie, îi dai
foc şi uriaşul vine şi te scapă. Aşteptam ca bunicul să
deschidă ochii şi să-mi dea firul de păr.
Chiar atunci s-a încovrigrat gemând pe blana de oaie pe
care era lungit.
— A venit îngerul lui păzitor, a zis o bătrână, o să-şi dea
ultima suflare de acum.
Şi-a făcut cruce, a luat o bucată de ceară şi a început să
sufle ca s-o încălzească şi s-o frământe cu degetele, în formă
de cruce, ca să astupe cu ea gura mortului.
Unul dintre feciorii lui, cu o barbă aspră, neagră ca
tăciunele, s-a ridicat şi a intrat în casă, a adus o rodie şi i-a
pus-o în mână, ca s-o ducă celor morţi.
Ne-am apropiat cu toţii şi ne uitam la el. O femeie a prins
să bocească, dar fiul cu barbă aspră i-a pus mâna pe gură:
— Taci odată!
În clipa aceea, bunicul a deschis ochii şi ne-a făcut semn;
toţi ne-am apropiat: feciorii în faţă, nepoţii de parte
bărbătească în spatele lor, apoi fiicele şi nurorile. Bătrânul a
întins mâinile; o bătrână i-a pus o pernă sub ceafă. I-am
auzit glasul:
— Rămâneţi cu bine, copiii mei, a zis el; eu mi-am trăit
traiul şi mi-am mâncat mălaiul, de-acum mă duc. Curtea mi-
e plină de copii şi de nepoţi, ulcioarele pline cu ulei şi cu
miere, butoaiele pline cu vin, nu mă plâng de nimic.
Rămâneţi cu bine!
Ne-a făcut semn cu mâna, luându-şi rămas-bun. S-a
întors încet, s-a uitat la fiecare pe rând. Uitasem cu totul de
binecuvântare, stăteam ascuns în spatele verilor mei şi nu
mă vedea. Nimeni nu vorbea; bătrânul a prins iar să
2277
vorbească:
— Deschideţi bine urechile, dragii mei, luaţi aminte la
sfaturile mele de pe urmă: aveţi grijă de vite, de boi, de
măgari şi de oi; nu fiţi proşti, au şi ele suflet ca şi noi şi ele
sunt oameni, doar că nu pot vorbi şi poartă blană; au fost
cândva oameni, daţi-le mâncare îndeajuns. Aveţi grijă de
măslini şi de vie, să le puneţi bălegar, să-i udaţi şi să-i
curăţaţi de uscături, dacă vreţi să culegeţi roadele; şi ei au
fost mai demult oameni, dar foarte demult, şi nu-şi mai aduc
aminte când. Omul îşi aminteşte, de aceea e om. Mă
ascultaţi? Ori vorbesc la o ceată de surzi?
— Te ascultăm, moşule, te ascultăm, s-au auzit câteva
glasuri.
Bătrânul a întins laba lui de uriaş şi l-a chemat pe cel
mai mare dintre feciori:
— Hei, Konstandis!
Konstandis, o namilă cu părul creţ, cu barba sură şi cu
nişte ochi mari, bovini, a apucat mâna tatălui său.
— Aici sunt, tată, spune-mi ce ai de spus.
— Am oprit nişte grâu curat, l-am pus deoparte, de mai
mult timp, pentru colivă; să-l fierbeţi în ziua a noua şi, ţineţi
minte, puneţi multe migdale. Slavă Domnului, avem destule
şi nu vă zgârciţi la zahăr, după cum faci de obicei, ai auzit?
Eşti un zgârie-brânză şi n-am încredere în tine.
— O să fie după voia dumitale, a răspuns fiul cel mai
mare dând din cap, o să-ţi fac pe voie, dar şi ceilalţi să
împartă cheltuielile. O să facem pomană mare, asta
înseamnă bani, nu glumă; bani pentru lumânări, bani la
popă, la gropari, bani pentru colacii de pomană, pentru
mâncare, pentru vinul de pomană, ca să nu mai vorbim de
cafeaua pe care o s-o bea femeile. Cu toţii trebuie să
împărţim cheltuielile. S-a întors spre fraţii lui: Auziţi? fiecare
cu partea lui, să ne înţelegem!
Feciorii mormăiau printre dinţi, unul dintre ei a deschis
gura:
— Bine, Konstandis, bine; n-o să ne luăm la bătaie din
2278
asta.
M-am strecurat în faţă, moartea era un straniu mister
care m-a ispitit întotdeauna; m-am apropiat să văd cum
murea tatăl mamei mele. Privirea i s-a oprit asupra mea:
— Ei, bine ai venit, bine ai venit, mititelule din Kastro,
apleacă-te să-ţi dau binecuvântarea mea.
Bătrâna care frământa ceara m-a prins de cap şi m-a
făcut să mă aplec; am simţit laba mare şi grea a bunicului
cuprinzându-mi ţeasta:
— Fii binecuvântat, nepoate din Kastro, a zis el, fie să
ajungi cineva într-o bună zi. Părea că voia să mai zică ceva,
dar era tare ostenit şi a închis ochii:
— Încotro apune soarele? a întrebat el cu glas stins;
întoarceţi-mă într-acolo!
Doi dintre feciori l-au apucat şi l-au întors spre apus.
— Rămâneţi cu bine, a şoptit el, eu mă duc!
A scos un lung suspin, şi-a întins picioarele şi capul i-a
alunecat de pe pernă, lovindu-se de pietrele din curte.
— A murit? l-am întrebat pe unul dintre verii mei.
— Pff, gata cu el! mi-a răspuns, hai să mergem să
mâncăm ceva.

VII. Creta în luptă cu turcii

Mai mult decât şcoala şi decât dascălii mei, mai profund

decât cele dintâi bucurii şi nelinişti revelate de lume, o stare
de emoţie unică a avut o influenţă incalculabilă asupra vieţii
mele: lupta dintre Creta şi Turcia.
Fără această luptă, viaţa mea ar fi luat alt curs,
Dumnezeu ar fi primit, în mod sigur, un alt chip.
Din ziua în care m-am născut, am respirat aerul crâncen
al luptei făţişe sau ascunse. Vedeam creştini şi turci
aruncându-şi priviri crâncene unii altora, răsucindu-şi
mustaţa furioşi; vedeam jandarmii turci înarmaţi, patrulând
pe străzi, creştinii îşi baricadau porţile blestemând, auzeam
bătrânii povestind despre lupte, măceluri şi fapte eroice,
2279
despre libertate şi despre Grecia, trăiam intens totul, în
muţenie, şi aşteptam să cresc mare, să înţeleg ce sens aveau
toate acestea, să iau şi eu parte la luptă.
Cu timpul, am înţeles că Turcia şi Creta se aflau în luptă,
una lupta să se elibereze, cealaltă îi punea piciorul în piept şi
nu o lăsa. De atunci, totul în jurul meu lua chipul Cretei, ori
al Turciei, fiind în imaginaţia mea – nu numai în imaginaţie,
ci şi în trupul meu – simboluri care aminteau teribila
rivalitate. Într-o vară, a fost scoasă din altar, în ziua de 15
August, o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului;
au aşezat-o pe un altar, în mijlocul bisericii. Maica
Domnului, întinsă cu mâinile încrucişate pe piept, la dreapta
ei îngerul, la stânga diavolul, amândoi se repezeau să-i ia
sufletul; îngerul scosese sabia şi retezase din încheieturi
mâinile diavolului, care erau suspendate în aer, şiroind de
sânge. Mă uitam la icoană şi inima îmi sălta de bucurie – iată
Creta, îmi ziceam, diavolul negru e turcul, iar îngerul alb ca
neaua e regele Greciei... Într-o zi regele va tăia mâinile
turcului. Dar când? Când voi fi mare, îmi ziceam, şi simţeam
cum creştea inima în pieptul meu de copil.
Pieptul meu de copil se umplea de pasiune şi de ură,
strângeam pumnii micuţi, gata de bătaie; ştiam prea bine de
partea cui trebuia să lupt şi eram nerăbdător să cresc, ca să
mă avânt în luptă pe urmele bunicului şi ale tatălui meu.
Aceasta a fost sămânţa. Din ea a încolţit arborele vieţii
mele care a dat ramuri, a înmugurit, a înflorit şi a rodit. Cea
dintâi nelinişte a sufletului meu n-a fost nici frica, nici
durerea, nici plăcerea, nici joaca; a fost dorul de libertate. De
ce voiam să mă eliberez? De cine? Anevoie, în timp, am
început să urc panta aspră şi necruţătoare a libertăţii:
primul pas era să mă eliberez de turc, apoi să scap de turcul
din mine – ignoranţa, răutatea, invidia, frica, lenea, ideile
false; în cele din urmă, să mă eliberez de idoli, de toţi idolii,
chiar de cei mai veneraţi şi iubiţi.
Cu timpul, când am crescut şi mintea mea era mai largă,
câmpul de luptă s-a lărgit şi lupta a trecut dincolo de Creta şi
2280
de Grecia, s-a dezlănţuit în spaţiu şi în timp, îmbrăţişând
istoria omului: nu mai luptau Creta şi Turcia, ci Binele şi
Răul, Lumina şi Întunericul, Dumnezeu şi Diavolul. Era
aceeaşi luptă eternă, iar de partea binelui se afla mereu
Creta, de partea întunericului şi a diavolului se afla mereu
Turcia. Aşadar, hazardul a făcut să mă nasc în Creta într-un
moment de răscruce, când Creta lupta pentru libertate, am
simţit foarte de timpuriu că pe lume exista un bun mai de
preţ decât viaţa, mai dulce decât fericirea: libertatea.
Era un bătrân căpitan, poreclit Polimantilia, pentru că
purta o năframă pe cap, una sub braţul stâng, alte două
atârnau la cingătoarea de mătase, alta în mână ca să-şi
şteargă fruntea veşnic asudată. Era prieten cu tata, venea
adeseori la el, în prăvălie. Tata îi aducea o cafea şi o
narghilea, tinerii se adunau în jurul lui, el îşi desfăcea punga
şi priza tabac, strănuta şi începea să povestească.
Stăteam deoparte şi ascultam: lupte, atacuri, masacre;
Megalo Kastro dispărea şi înaintea mea se aflau munţii
Cretei, văzduhul se umplea de turci şi de creştini, pistoale cu
mânere de argint fulgerau prin faţa mea. Erau Creta şi
Turcia, care se luptau. "Libertate!" striga cea dintâi. "Moarte!"
striga cealaltă şi tot sângele mi se urca la cap.
Într-o zi bătrânul căpitan s-a uitat la mine cu coada
ochiului şi m-a cântărit din priviri:
— Corbul nu scoate porumbei, înţelegi, voinicule? M-am
înroşit tot:
— Nu, căpitane, am răspuns.
— Taică-tău e un viteaz! Vrei, nu vrei, şi tu o să fii ca el!
Vrei, nu vrei! Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte,
Creta vorbea prin gura bătrânului căpitan. N-am înţeles
atunci cuvintele sale pline de tâlc, mult mai târziu am simţit
că aveam o forţă în mine care nu-mi aparţinea, o forţă mai
presus de mine, că ea îmi conducea paşii. De atâtea ori era
gata să mă dau bătut, o forţă nu mă lăsa s-o fac – Creta.
Într-adevăr, de copil am început să-mi domin frica, din
mândrie, pentru că eram cretan şi pentru că îmi era teamă
2281
de tata. La început îmi era frică de întuneric, nu îndrăzneam
să ies noaptea în curte: un drăcuşor păros mă pândea, cu
ochi lucitori, furişându-se din fiecare ungher, de după fiecare
ghiveci cu flori, de pe ghizdul fântânii. Tata îmi trăgea câte
una, mă îmbrâncea în curte şi încuia uşa în urma mea.
Singura frică pe care n-am învins-o era frica de cutremur.
Megalo Kastro se zguduia adeseori din temelii, un bubuit
de tunet răsuna în cămările adâncului, scoarţa pământului
se crăpa şi oamenii îşi pierdeau capul de frică. Când vântul
înceta brusc şi nu mai mişca nicio frunză, când o tăcere
apăsătoare se aşternea asupra lumii, locuitorii din Kastro
ieşeau de prin case şi de prin prăvălii, se uitau când la cer,
când la pământ şi nu scoteau o vorbă, de teamă că primejdia
îi va auzi şi va veni, dar în sinea lor îşi ziceau înfricoşaţi,
făcându-şi cruce: "Vine cutremurul..."
Într-o zi dascălul nostru, bătrânul Pateropoulos, a vrut să
ne încurajeze:
— Nu există cutremur de pământ, copii, ne explica el, nu
vă fie frică, e numai un taur sub pământ, care mugeşte:
loveşte pământul cu coarnele şi pământul se cutremură;
vechii cretani îi ziceau Minotaur. Nu-i nimic altceva.
Astfel încurajaţi de dascălul nostru, eram chiar mai
îngroziţi; cu alte cuvinte, cutremurul era ceva viu, o fiară
care mugeşte, care se scutură sub tălpile noastre şi înghite
oamenii.
— De ce nu-l omoară Sfântul Mina? a întrebat micuţul
Stratis, băiatul paracliserului.
— Nu mai vorbi prostii! a strigat dascălul, coborând de la
catedră şi trăgându-l de urechi, ca să-l potolească.
Şi totuşi, odată, în cartierul turcesc, pe când goneam ca
să scap de mirosul de turc care îmi făcea greaţă, pământul a
început să se zguduie, uşile şi ferestrele zăngăneau şi
auzeam un uruit puternic de case care se prăbuşeau. M-am
oprit, împietrit de frică în mijlocul străduţei, cu ochii pironiţi
la pământ, aşteptând să se deschidă, să iasă taurul şi să mă
înghită. Când, deodată, o poartă boltită s-a deschis şi am
2282
zărit o grădină, apoi s-au ivit trei turcoaice tinerele, desculţe,
cu părul despletit şi cu faţa descoperită; fugeau în toate
părţile îngrozite, ţipând ca puii de rândunică. Toată străduţa
mirosea a mosc. Din clipa aceea, cutremurul a căpătat o altă
înfăţişare, atât cât am trăit: nu mai avea chipul fioros al
taurului, nu mai mugea, ci piuia ca un pui de pasăre;
cutremurul şi micuţele turcoaice deveniseră una. Era prima
oară când vedeam o forţă întunecată unindu-se cu lumina şi
primind strălucire.
De câte ori în viaţa mea, vrând, nevrând, am pus o mască
ingenioasă pe chipul spaimei – iubire, virtute, suferinţă –
făcând astfel suportabilă viaţa!

VIII. Vieţi de sfinţi

Prima mea pasiune a fost dorul de libertate. A doua, care

a rămas tainic în mine până acum, tulburându-mă, a fost
dorinţa de sfinţenie. Erou şi sfânt, iată imaginea supremă a
omului; din copilărie mi-am fixat undeva sus, deasupra, în
cerul de azur, această imagine.
Pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile
adânc înfipte, deopotrivă, în pământ şi în cer. Şi astfel după
ce am învăţat să silabisesc şi să leg cuvintele, prima carte pe
care mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar, Epistolierul.
"Vederea lui Dumnezeu, minune divină! O piatră a căzut din
cer..." şi piatra a crăpat şi înăuntrul ei scria: "Vai celui care
mănâncă de dulce şi bea vin miercurea şi vinerea!" Luam
cartea, ţinând-o ca pe un steag, şi băteam la uşa vecinilor,
miercurea şi vinerea – la coana Penelope, la coana Victoria, la
bătrâna Caterina Delivasilaina; intram ca un apucat în casă,
mergeam direct la bucătărie, adulmecam mâncarea din oală
şi vai de ziua în care simţeam miros de carne sau de peşte
când nu se cuvenea: fluturam ameninţător Epistolierul şi
strigam: "Vai vouă; vai vouă!" în timp ce vecinele speriate mă
potoleau, mă implorau să mă liniştesc. Întrebând-o pe
mama, dacă mi-a dat să sug miercurea şi vinerea, pe când
2283
eram prunc, aflând că am supt lapte în zilele acelea sfinte,
am izbucnit în hohote de plâns.
Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în
broşuri populare. În fiecare seară, mă aşezam pe un scăunel
în curte, între ghivecele cu busuioc şi crăiţe şi citeam cu voce
tare despre chinurile îndurate de sfinţi, întru salvarea
sufletului lor. Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu
lucrul său: brodau sau împleteau ciorapi, măcinau cafea,
curăţau crenguţe de muştar şi ascultau. Chinurile şi
suferinţele îndurate de sfinţi făceau să răsune curtea de
vaiete. Canarul, agăţat de o ramură, asculta istoriile şi
lamentaţiile, cu ciocul înălţat în văzduh se punea pe cântat,
ca un apucat. Astfel, grădiniţa închisă, caldă şi înmiresmată,
părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori şi de lamentaţiile
femeilor. Trecătorii se opreau şi îşi ziceau: "A murit careva".
Şi se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din
cap şi zicea: "N-a murit nimeni. E băiatul meu care le
propovăduieşte vecinelor".
În imaginaţia mea de copil, se tălăzuiau mări îndepărtate,
corăbii care plecau pe furiş, mănăstiri care străluceau printre
steiuri de stâncă, lei care aduceau apă pustnicilor, mintea
îmi era plină de curmali şi de cămile; femei pierdute încercau
să intre în biserică, pe cer se arătau cai de foc, deşertul
răsuna de tropăit de saboţi şi de râsete de femei; diavolul se
arăta sub chipul lui Moş Crăciun, aducea schimnicilor daruri
şi bucate, aur, femei; dar ei aveau ochii aţintiţi spre
Dumnezeu şi nu se lăsau ispitiţi.
Fii tare, răbdător, nu pune preţ pe fericire, nu te teme de
moarte, caută dincolo de lumea asta binele suprem, iată
strigătul care răsuna necontenit din cărticica modestă,
sădind învăţături în sufletul meu de copil; în acelaşi timp,
creştea în mine o sete arzătoare de plecări pe furiş, de
călătorii îndepărtate, de rătăciri pline de suferinţă.
Citeam sinaxarele, ascultam poveşti, trăgeam cu urechea
la discuţii, în mine toate se prefăceau, se deformau în
minciuni uluitoare; îi adunam pe copiii din clasă, ori pe cei
2284
din vecini şi le povesteam, făcându-i să creadă că erau
propriile mele aventuri. Le spuneam că de-abia mă
întorsesem din pustiu, că mi-am adus un leu, că îi puneam
pe spinare două ulcioare şi ne duceam la izvor după apă; că
ieri la poarta noastră a apărut un înger, că şi-a smuls o pană
şi mi-a dat-o mie; chiar aveam în mână o pană şi le-am
arătat-o – cu o zi înainte, ai mei tăiaseră un cocoş alb şi-i
smulsesem o pană albă, lungă – şi ziceam că vreau să-mi fac
din ea o pană de scris.
— De scris? Ce vrei să scrii?
— Vieţile Sfinţilor, viaţa bunicului meu.
— Bunicul tău era sfânt? Nu ne-ai spus că s-a bătut cu
turcii?
— E totuna! am răspuns eu, ascuţind pana cu briceagul,
ca să pot scrie cu adevărat.
Într-o zi, la şcoală am aflat din cartea de citire că un copil
a căzut într-o fântână şi s-a trezit într-un oraş fabulos cu
biserici aurite, livezi înflorite, prăvălii pline de bunătăţi, de
caramele şi de puşti mititele. Mintea îmi luase foc, am fugit
acasă, mi-am azvârlit traista cu cărţi în curte şi m-am
aplecat pe marginea fântânii, gata să mă arunc în ea, ca să
ajung în oraşul fabulos. Mama era la fereastra dinspre curte
şi o pieptăna pe surioara mea; m-a văzut, a scos un ţipăt şi a
dat fuga, prinzându-mă de cămaşă tocmai când îmi luam
avânt să mă arunc cu capul în jos în fântână.
În fiecare duminică vedeam la biserică o icoană în care
Hristos ieşea din mormânt şi se înălţa la cer, cu un steag alb
în mână. Jos, paznicii mormântului, căzuţi pe spate, se uitau
la el înspăimântaţi. Auzisem multe istorii despre războaie,
despre revoltele cretanilor, mi s-a spus că tatăl tatălui meu
fusese un mare căpitan şi, încet-încet, tot uitându-mă la
Hristos, credeam că era chiar bunicul meu. Mi-am adunat
prietenii în faţa icoanei şi le-am zis: "Uitaţi-vă la bunicul
meu, el ţine steagul, se duce la luptă, vedeţi? Jos, sunt turcii,
căzuţi pe spate cu picioarele în sus".
Ceea ce spuneam nu era nici adevăr, nici minciună,
2285
depăşea hotarele logicii şi ale moralei, se înălţa într-o
atmosferă mai limpede, mai liberă. Dacă cineva mi-ar fi spus
că minţeam, aş fi plâns de ruşine. În mâna mea, pana nu era
de cocoş, îngerul mi-o dăruise, nu minţeam, aveam credinţa
nestrămutată că în icoană era bunicul, iar paznicii înfricoşaţi
erau turcii. Mult mai târziu, când am început să scriu poeme
şi istorii, am ajuns să înţeleg că această tainică elaborare se
numeşte creaţie.
Într-o zi, citeam Viaţa Sfântului Ioan Kalivitul, deodată, am
sărit în picioare şi m-am hotărât: "O să mă duc la Athos să
mă fac sfânt". Fără să mă întorc s-o privesc pe mama, aşa
cum făcuse şi Sfântul Ioan, am trecut peste prag şi am ieşit
în stradă. Am luat-o pe străduţele cele mai dosnice şi fugeam
tot timpul, de frică să nu mă vadă vreun unchi şi să mă
trimită înapoi acasă; am ajuns în port. M-am apropiat de
primul caiac gata să ridice ancora; un marinar ars de soare
se apleca şi se căznea să desfacă ancora. Tremuram tot de
emoţie; m-am apropiat de el:
— Mă iei şi pe mine, căpitane?
— Unde vrei să mergi?
— La Athos.
— Unde? La Athos? Ce să faci acolo?
— Să mă fac sfânt.
Căpitanul a izbucnit în râs, mă alunga cu mâinile
amândouă, de parcă dădea după pui, şi striga:
— Acasă! Acasă!
Am fugit acasă şi m-am ghemuit ruşinat după divan, fără
să suflu o vorbă; astăzi, pentru prima oară povestesc şi admit
ideea că tentativa mea de a deveni sfânt a eşuat.
Suferinţa mea a durat ani de zile, poate mai durează şi
acum. Trebuie să spun că m-am născut vinerea, în 18
februarie, ziua sufletelor, cu adevărat o zi sfântă, şi bătrâna
moaşă m-a luat, m-a dus la lumină şi m-a privit îndelung, de
parcă văzuse semne tainice. M-a ridicat pe braţe şi a zis:
"Luaţi aminte la ce vă spun eu, într-o zi copilul ăsta o să
ajungă episcop".
2286
 Când am aflat, mai târziu, profeţia făcută de moaşă mi se
părea că se potrivea cu dorinţa mea cea mai tainică şi am
crezut în ea. Purtam pe umerii mei o mare răspundere şi n-
aş fi vrut să fac ceva care nu era demn de un episcop. Mult
mai târziu, când am văzut ce făceau episcopii, m-am
răzgândit; ca să fiu vrednic de sfinţenia la care râvneam cu
ardoare, n-am mai vrut să fac nimic din ceea ce făceau
episcopii.

IX. Dorul de zbor

Pe vremea aceea zilele se scurgeau încet şi monoton.

Oamenii nu citeau ziare; radioul, telefonul şi cinematograful
nu existau încă, viaţa se scurgea fără zgomot, măsurată şi
fără vorbă multă. Fiecare om era o lume aparte, închisă;
fiecare casă era încuiată cu lacăte şi zăvoare, stăpânii casei
îmbătrâneau cu fiecare zi, petreceau în linişte ca nu cumva
să fie auziţi, se certau pe ascuns, boleau şi mureau în tăcere.
Uşa se deschidea doar spre a face loc rămăşiţelor pământeşti,
când cei patru pereţi îşi dezvăluiau pentru o clipă tainele, dar
uşa se închidea iar şi viaţa începea să se macine din nou fără
zgomot.
În sărbătorile de peste an, când se năştea Hristos, sau
când murea şi învia, toată lumea se gătea şi se împodobea,
ieşeau din case şi se revărsau pe străzi, îndreptându-se spre
biserică. Cu porţile larg deschise, biserica îi aştepta.
Lumânările şi candelabrele erau aprinse şi stăpânul
lăcaşului, Sfântul Mina, călare pe cal, stătea în prag şi
primea oamenii din Megalo Kastro, pe care îi iubea atât.
Inimile se deschideau, necazurile erau lăsate la o parte, nu
mai erau nici stăpâni, nici slugi, toţi erau una, nu mai
existau nici certuri, nici turci, nici moarte. Acolo, în biserică,
având în frunte pe căpitanul Mina, călăreţul, simţeau cu toţii
că erau o armie nemuritoare.
Pe atunci, la Megalo Kastro viaţa era profundă,
conservatoare. Râdeau rar, lacrimi erau multe şi dureri
2287
neştiute şi mai multe. Oamenii înstăriţi erau serioşi, îşi
vedeau de treburile lor, iar norodul era supus: se ridicau
respectuoşi când trecea un om de vază. Dar cu toţii
împărţeau o patimă comună, care îi făcea să uite grijile şi
lipsurile şi să se simtă ca fraţii, dar nu o mărturiseau
nimănui pentru că le era frică de turci.
Şi iată că într-o bună zi apele liniştite au început să facă
valuri. Într-o dimineaţă, a apărut în port un vapor împodobit
cu steaguri: toţi cei care se aflau din întâmplare în port au
rămas cu gura căscată. Ce era acel vaporaş multicolor,
împodobit cu steaguri, alunecând printre cele două turnuri
veneţiene de la gura portului şi apropiindu-se? Doamne,
apără şi păzeşte! Unul zicea că trebuie să fie un stol de
păsări, altul că sunt măşti de carnaval, altul că e o grădină
plutitoare, aidoma celor văzute de Sinbad Marinarul în
caldele mări îndepărtate. În clipa următoare, un glas gros şi
puternic s-a auzit din cafeneaua portului: "Bre, bre! Bun
venit, pelerini!" Toţi cei de faţă au răsuflat uşuraţi; au înţeles.
Între timp, vaporul s-a apropiat, se vedea clar că erau femei
împopoţonate cu pălării, cu pene, cu pelerine în toate
culorile, cu obrajii sulemeniţi cu carmin. La vederea lor,
cretanii mai bătrâni îşi făceau cruce şi rosteau încet "Piei,
satano!" şi îşi scuipau în sân. "Ce treabă or fi având pe aici
stricatele astea? Se află în slăvitul Megalo Kastro, unde nu-i
loc pentru niciun fel de schimonoseli!"
O oră mai târziu, pe toate zidurile au fost lipite afişe
stacojii şi întregul târg a aflat: era o trupă de actori care
veniseră să-i amuze pe oamenii din Megalo Kastro.
Nici până azi nu înţeleg prin ce minune tata m-a luat de
mână şi mi-a zis: "Hai să mergem şi noi la teatru, să vedem
ce naiba o mai fi şi asta". Se făcuse noapte, mă ţinea strâns
de mână şi coboram spre port, într-un cartier sărman, care
îmi era total necunoscut; casele erau rare şi erau multe
stâni. O stână largă era luminată şi dinăuntru se auzeau
clarinete şi tobe, o pânză de corabie era agăţată la uşă; o
ridicai şi intrai înăuntru. Am intrat. Bănci, scări, scaune,
2288
femei şi bărbaţi care se uitau ţintă la cortină, aşteptând să se
ridice. O briză uşoară sufla dinspre mare, aerul era
înmiresmat, femeile şi bărbaţii vorbeau şi râdeau, ronţăind
alune şi seminţe de dovleac.
— Ce teatru mai e şi ăsta? a întrebat tata care era pentru
prima oară la o astfel de serbare.
Cineva i-a arătat cortina. Ne-am aşezat şi noi cu privirea
pironită asupra cortinei. Pe pânză scria cu litere de-o
şchioapă "Hoţii – de Schiller, o piesă foarte amuzantă", iar
ceva mai jos scria: "Să nu vă fie frică, tot ce vedeţi e doar o
fantezie".
— Ce înseamnă fantezie? l-am întrebat pe tata.
— Baliverne, mi-a răspuns el.
Tata voia să mai zică ceva, s-a întors spre un vecin să
întrebe cine erau "hoţii", dar era prea târziu: am auzit trei
bătăi de gong şi cortina s-a ridicat. Holbam ochii; un paradis
se deschidea înaintea mea: îngeri, femei şi bărbaţi, intrau şi
ieşeau, împodobiţi cu aripi şi diademe aurite, cu obrajii
pomădaţi cu alb şi stacojiu. Vorbeau tare, dar nu înţelegeam;
erau furioşi, dar nu ştiam din ce pricină. Şi, deodată, şi-au
făcut intrarea două namile, păreau să fie fraţi, au început să
se certe şi să se înjure, se urmăreau, vrând să se omoare
unul pe altul.
Tata ciuli urechile; asculta, mormăia ceva nemulţumit; se
foia pe scaun de parcă şedea pe cărbuni aprinşi, şi-a scos
batista să-şi şteargă sudoarea care-i curgea pe frunte; când a
înţeles, în cele din urmă, că lunganii erau fraţi şi se certau, a
sărit în picioare furios:
— Ce caraghioslâc mai e şi ăsta? a rostit el cu voce tare,
hai acasă! M-a înşfăcat de mână şi am plecat răsturnând, în
grabă, câteva scaune. M-a prins de umăr şi m-a scuturat:
— Să nu mai pui piciorul în teatru, nenorocitule, mă
auzi? De nu, te snopesc în bătaie! Aşa am făcut pentru prima
oară cunoştinţă cu teatrul.
Sufla o briză caldă, în mintea mea încolţise iarba, în
măruntaiele mele înfloreau anemone; a venit primăvara
2289
alături de logodnicul ei, Sfântul Gheorghe călare pe un cal
alb; a venit vara şi Sfânta Fecioară, culcată pe pământul
roditor, se odihnea după ce adusese pe lume un asemenea
fiu. A sosit, odată cu ploile, Sfântul Dumitru pe un cal roib,
trăgând după el toamna încununată cu iederă şi frunze
ruginite de viţă-de-vie. Se pogora iarna, stăteam acasă,
împreună cu mama şi cu sora mea, făceam focul în sobiţă –
când tata nu era acolo – şi coceam castane şi năut pe jăratec.
Aşteptam ca Hristos să se nască şi să vină bunicul cu obrajii
rumeni, cu purcelul fript, învelit în frunze de lămâi. Iarna
avea chipul şi înfăţişarea bunicului meu: cu cizme negre, cu
mustaţa albă şi ţinând în mâini un purcel de lapte, fript.
Vremea trecea, iar eu mă făceam tot mai mare, vasele cu
busuioc şi crăiţe din curte se făceau tot mai mici, urcam
scările la Emine dintr-un singur salt, fără ca ea să-mi mai
dea mâna. Creşteam şi în mine vechile doruri creşteau şi ele,
în vreme ce tot alte doruri se iveau, Vieţile Sfinţilor erau prea
mărginite, mă sufocam, nu pentru că nu mai aveam credinţă,
credeam, dar sfinţii mi se păreau prea supuşi, plecau capul
înaintea Domnului, fără să iasă din vorba lui. Sângele Cretei
se trezea în mine, aveam presimţirea, încă neclară, că
adevăratul om este cel care se împotriveşte şi luptă, cel care
nu se sfieşte să spună "nu" chiar şi în faţa lui Dumnezeu.
Nu puteam să-i dau un nume acestei noi nelinişti, la
vârsta aceea nu aveam însă nevoie de cuvinte, înţelegeam
totul fără ajutorul minţii sau al cuvântului. Mă cuprindea
tristeţea când vedeam sfinţii rânduiţi la poarta raiului, cu
braţele încrucişate, milogindu-se, implorând să li se
deschidă. Îmi aduceau aminte de leproşii pe care îi vedeam
mereu când ne duceam la vie, aşezaţi la poarta fortificată a
oraşului, cu nasul mâncat de boală, fără degete, cu buzele
putrede, întinzând cioturile mâinilor la trecători, cerând
pomană! Nu-mi era deloc milă de ei, eram îngreţoşat,
întorceam capul şi treceam mai departe cât puteam de
repede. Cu această imagine în mintea mea de copil, sfinţii
cădeau în dizgraţie. Nu exista, aşadar, o altă cale spre rai?
2290
Părăsind zmeii şi zânele din poveşti, intrasem în deşertul
Thebaidei cu sfinţii milogi, iar acum simţeam că trebuia să
scap şi de ei.
La toate sărbătorile importante, mama ne făcea bunătăţi,
cornuleţe cu migdale, loukoumi, iar de Paşte, cozonac; în
haine de duminică, mergeam la unchii şi la mătuşile mele să
le duc bunătăţi, să le dau bineţe. Mă primeau cu inima
deschisă şi îmi dădeau bănuţi de argint, ca să-mi cumpăr
bomboane şi abţibilduri. Dar eu alergam a doua zi la librăria
lui Loukas şi-mi cumpăram cărţulii despre tărâmuri
îndepărtate şi despre mari exploratori. Fără doar şi poate,
sămânţa lăsată de Robinson Crusoe se fixase în mintea mea
şi acum începea să dea roade.
Nu înţelegeam mare lucru din vieţile noilor sfinţi, dar
miezul lor se insinua adânc în sufletul meu. Mintea se
deschidea, acum se umplea de turnuri medievale, de peisaje
exotice, de insule misterioase care miroseau a cuişoare şi a
scorţişoară. Sălbatici, împodobiţi cu pene roşii, dansau
înlăuntrul meu, aprindeau focuri şi frigeau carne de om, iar
insulele din jur surâdeau copilăreşte. Aceşti noi sfinţi nu
cereau pomană; tot ce voiau luau cu sabia. Ah, dacă ar fi
posibil să intri în rai călare, aidoma acestor cavaleri! Erou şi
sfânt, iată omul ideal, mă gândeam.
Casa părintească era tot mai strâmtă, Megalo Kastro tot
mai mărginit. Pământul îmi părea o junglă tropicală cu
păsări în mii de culori, cu fiare sălbatice, cu fructe dulci ca
mierea şi voiam, sau îmi imaginam că vreau, să străbat
pădurea exotică de dragul unei fecioare palide aflate în
pericol. Într-o zi, trecând pe lângă o cafenea i-am zărit chipul:
o chema Genoveva.
În imaginaţia mea sfinţii se contopeau cu cavalerii care au
pornit să salveze lumea, Mormântul Sfânt, o fecioară; se
confundau cu marii exploratori, iar corăbiile lui Cristofor
Columb, care plecaseră din micul port spaniol, erau la fel –
acelaşi vânt le umfla pânzele – cu corăbiile care până acum
navigaseră în sufletul meu, încărcate de sfinţii care se
2291
îndreptau spre deşert.
Mai târziu, când l-am citit pe Cervantes, eroul său Don
Quijote mi se părea un sfânt martir care pornise, printre
râsete şi batjocuri, să descopere, dincolo de viaţa umilă de
fiecare zi, esenţa ascunsă în dosul aparenţei. Care esenţă? Pe
atunci nu ştiam, am înţeles mult mai târziu. Există o singură
esenţă, mereu aceeaşi, omul n-a descoperit alt mod de a se
înălţa; deruta materiei şi supunerea individului unui scop
care îl transcende, chiar dacă e o himeră; pentru o inimă
încrezătoare şi iubitoare, nu există himeră, există numai
curajul, încrederea şi fapta roditoare.
Anii au trecut. Eram tentat să fac ordine în haosul
imaginaţiei mele, dar această esenţă, întrezărită pe când
eram copil, încă tulbure, mi se părea inima adevărului:
dincolo de preocupările personale, dincolo de obiceiurile
comode şi plăcute, mai presus de noi înşine, trebuie să ne
fixăm un scop, străduindu-ne zi şi noapte să-l atingem,
dispreţuind batjocura, foamea şi moartea. Nu să-l atingem;
un suflet mândru, îndată ce-şi atinge scopul, îl mută şi mai
departe; nu să-l atingem, ci să nu ne oprim niciodată din
urcuşul nostru. Numai astfel viaţa căpătă nobleţe şi
coerenţă.
În toiul acestor văpăi mi-am petrecut copilăria. Aventurile
sfinţilor şi ale eroilor mi se păreau cea mai simplă şi mai
realistă cale a omului. Dar flăcările care mă ardeau se
confundau cu alte flăcări, mult mai mari, care incendiau
Megalo Kastro şi Creta, în vremurile acelea de robie.
În acele timpuri eroice, Megalo Kastro nu era doar o
adunătură de case, de prăvălii şi de străzi înguste înghesuite
pe un ţărm cretan, lângă o mare veşnic agitată; sufletele care
locuiau acolo nu erau doar o ceată revoltată, dezordonată,
fără cap, ori cu mii de capete, de bărbaţi, de femei şi de copii,
care îşi risipeau puterile în grija pentru hrana zilnică, pentru
copii şi nevastă. O lege nescrisă, austeră, îi conducea; nimeni
nu ridica braţul rebel asupra legii aspre, aflate mai presus de
ei. Cineva mai mare decât ei le poruncea. Oraşul întreg era
2292
un fort, fiecare locuitor era un fort continuu asediat şi aveau
un sfânt drept căpitan, Sfântul Mina, protectorul oraşului.
Călare pe un cal sur, înălţând spre cer lancea roşie, ascuţită,
sfântul stătea toată ziulica nemişcat în icoana din biserică.
Cu ochi înfocaţi, ars de soare, cu barbă scurtă, creaţă.
Împovărat de ofrande de argint, mâini, picioare, ochi, inimi,
pe care oamenii i le dăruiau, ca prin graţia lui să se
însănătoşească; sfântul rămânea nemişcat cât era ziua de
lungă, prefăcându-se că era doar o icoană, o bucată de lemn
zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte şi creştinii se adunau
pe la casele lor şi lămpile se stingeau una câte una, înlătura
zugrăveala şi ofrandele de argint, măturându-le cu mâna,
dădea pinteni calului şi ieşea să dea o raită prin cartierele
grecilor. Îşi făcea rondul. Închidea porţile pe care creştinii le
uitaseră deschise, fluiera după plimbăreţii întârziaţi ca să-i
facă să se întoarcă la cuiburile lor, se posta lângă porţi şi
asculta atent şi mulţumit când auzea cântece: trebuie să fie o
nuntă, şoptea el, binecuvântaţi fie mirii şi să fie dăruiţi cu
copii, ca să îngroaşe rândurile creştinilor. Mai dădea o raită
pe meterezele care străjuiau Megalo Kastro şi, la primul
cântat de cocoşi, înainte de a se ivi zorile, dintr-un salt era în
biserică şi intra iar în icoană. Făcea pe neştiutorul, dar calul
era asudat, cu botul şi pieptul acoperit de spumă; când
Haralambos, paracliserul, venea la treabă de dimineaţă să
şteargă praful şi să lustruiască sfeşnicele, vedea calul
asudat, dar nu se mira pentru că ştia, ca toţi ceilalţi, că
sfântul făcea de strajă toată noaptea pe străzi. Când turcii îşi
ascuţeau cuţitele şi se pregăteau să-i atace pe creştini,
Sfântul Mina sărea iar din icoană să-i apere pe kastrieni.
Turcii nu-l vedeau, dar îl recunoşteau după nechezatul
calului, vedeau scânteile care săreau când lovea cu
potcoavele pietrele de pe caldarâm, şi se ascundeau cuprinşi
de panică în casele lor.
Totuşi, în urmă cu câţiva ani, l-au văzut cu ochii lor.
Pregăteau un nou masacru, dar sfântul se precipita în goana
calului spre mahalaua turcească. De cum a apărut în colţul
2293
străzii, hogea Mustafa, nebunul, l-a văzut şi a luat-o la fugă,
strigând: "Allah, Allah, Sfântul Mina pogoară asupra
noastră!" Turcii întredeschiseră porţile şi pândeau pe furiş
sfântul cu armura aurită, cu barba sură şi creaţă, cu lancea
roşie; li se tăiau genunchii şi îşi vârau hangerele înapoi în
teacă.
Pentru oamenii din Kastro nu era doar un sfânt, era
căpitanul lor; îi ziceau căpitan Mina şi, în taină, îi aduceau
armele să le binecuvânteze. Tatăl meu aprindea lumânări la
icoana lui şi numai Dumnezeu poate şti ce îi spunea şi ce
reproşuri îi făcea pentru că libertatea Cretei întârzia atât.
El era căpitanul creştinătăţii. Hassan-bei, duşmanul
sângeros al creştinilor, era vecin cu el; iatacul lui era lipit de
biserică şi, într-o noapte, a auzit bătăi straşnice în perete,
deasupra patului său; a priceput că era Sfântul Mina care îl
ameninţa, pentru că în acea zi bătuse un creştin. Din pricina
asta căpitanul Mina era furios şi îi bătea în perete. Hassan-
bei a ridicat pumnul şi a început să bată şi el în perete "Hei,
vecine!", a strigat el, ai dreptate, pe legea mea, ai dreptate; nu
mai bate în perete, îţi voi dărui în fiecare an două burdufuri
de untdelemn de candelă şi douăzeci de ocale de ceară, ca să
te împac. Să nu ne certăm, doar suntem vecini!". Şi de
atunci, câinele de Hassan-bei trimitea an de an slujitorul în
ziua de Sfântul Mina, pe 11 noiembrie, să lase în curtea
bisericii două burdufuri cu untdelemn şi douăzeci de ocale
de ceară. Şi Sfântul Mina nu i-a mai bătut în perete.
Există un soi de flacără în Creta, hai să-i zicem suflet,
ceva mai puternic decât viaţa şi decât moartea. Mândrie,
îndârjire, curaj şi încă ceva indescriptibil, inefabil, ceva care
te face să te bucuri şi în acelaşi timp să te temi că eşti om.
În aerul Cretei, pe când eram copil, simţeai răsuflarea de
fiară sălbatică, turcul. Deasupra capului fiecăruia atârna un
iatagan turcesc. Cu mulţi ani mai târziu, când am văzut
Vedere asupra oraşului Toledo, am înţeles ce aer respiram pe
când eram copil şi ce îngeri treceau ca nişte meteoriţi pe
deasupra Cretei.
2294
 August era luna pe care o iubeam în copilărie, e luna care
îmi place şi acum cel mai mult. Ne aduce struguri şi
smochine, cantalup şi pepeni. Îi ziceam Sfântul August. Îl
socoteam ocrotitorul meu, lui ar fi trebuit să mă închin. Când
o să vreau ceva, o să mă rog de el, îmi ziceam, iar el o să-l
roage pe Dumnezeu să se îndure de mine ca să primesc ceea
ce-mi doresc. Într-o zi am luat acuarele şi l-am pictat; parcă
era bunicul meu de la ţară, cu obrajii rumeni, cu zâmbetul
larg, zdrobind strugurii, desculţ; picioarele până la genunchi,
ba chiar până la coapse, erau roşii de must, iar pe frunte i-
am pus o cunună de viţă-de-vie. Ceva îi lipsea, totuşi. Ce
anume? Mantilia pe care o purta bunicul meu pe cap avea
două noduri mari, unul la dreapta şi altul la stânga, ca două
corniţe, mă uitam şi i-am pus, binişor, două coarne în
creştet.
Din clipa în care l-am pictat şi i-am definit chipul,
încrederea mea în august a prins rădăcini în sufletul meu şi
îl aşteptam să vină, an de an, să culeagă viile Cretei, să calce
strugurii, să împlinească miracolul, să scoată vinul din ei.
Îmi amintesc cât mă tulbura acest mister: cum se prefac
strugurii în vin? Numai Sfântul August avea puterea de a
înfăptui acest miracol şi ziceam: "O, de-aş avea norocul să-l
întâlnesc într-o bună zi la via pe care o aveam în afara
oraşului, să-l implor să-mi împărtăşească taina". Agurida se
preface în struguri, strugurii se prefac în vin, oamenii beau şi
se îmbată, de ce se îmbată? Toate acestea îmi păreau teribile
mistere şi, într-o zi, l-am întrebat pe tata, el s-a încruntat:
"Nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala!" mi-a răspuns
el.
Tot în august se întindeau strugurii pe grătare acoperite
cu pânză, la soare, ca să se facă stafide. Într-un an, ne-am
dus la vie, ne-am oprit la căsuţa noastră de la ţară; aerul era
înmiresmat, pământul ardea, greierii ţârâiau de mama
focului, de parcă stăteau pe cărbuni aprinşi.
Era 15 August, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, o
zi în care nu se lucra, ţăranii o ţineau cu sfinţenie; tata şedea
2295
jos, rezemat de un măslin, şi fuma. Vecinii care puseseră şi ei
strugurii la uscat şedeau în jurul lui şi trăgeau din pipă
tăcuţi. Păreau mâhniţi. Toţi aveau ochii pironiţi pe un
noruleţ întunecat, prevestitor de rău, care apăruse pe
neaşteptate pe cer şi venea mut spre noi. Eu stăteam, ca toţi
ceilalţi, lângă tata şi mă uitam la norişor; îmi plăcea. Pufos,
mat, sur ca plumbul, se făcea din ce în ce mai mare, îşi
schimba forma şi consistenţa; era când un burduf umflat,
când un vultur cu penetul negru, când un elefant pe care îl
văzusem într-o poză; îşi mişca trompa, încercând să atingă
pământul de sub el. S-a pornit un vânticel cald, frunzele
măslinului fremătau. Un vecin a sărit drept în picioare,
arătând spre norul care se apropia.
— Naiba să-l ia! a mormăit el, să-mi ziceţi mie mincinos
dacă n-o să-i tragă o răpăială!
— Nu vorbi cu păcat, a zis un bătrân mai evlavios, Sfânta
Fecioară se va îndura, azi e ziua ei sfântă.
Tata a mârâit ceva, dar n-a suflat o vorbă; credea în
Fecioară, dar nu credea că avea puterea de a stăpâni norii.
Pe când vorbeau, cerul s-a acoperit. Primele picături de
ploaie, mari şi calde, au început să cadă. Norii erau foarte
aproape de pământ; fulgere galbene, mute, se întretăiau pe
cer.
— Sfântă Fecioară, ajută-ne! strigau cu toţii.
Toată lumea a sărit, împrăştiindu-se care încotro, fugind
spre viile unde toată recolta de stafide zăcea la soare; în timp
ce alergau, văzduhul se întuneca tot mai tare, şuviţe se
desprindeau din nori şi vijelia a izbucnit cu violenţă. Pâraiele,
până atunci secate, se învolburau, uliţele deveniseră torente,
glasuri tânguitoare se auzeau de prin toate viile. Unii
blestemau, alţii implorau Fecioara să se îndure de ei, să-i
ajute, apoi, de prin toate viile, de după măslini, se auzea un
plâns de jale.
M-am furişat din căsuţă, fugeam prin ploaia torenţială, o
stranie bucurie, ce semăna cu beţia, mă cuprindea. Pentru
prima oară descopeream un lucru monstruos: în toiul celor
2296
mai mari nenorociri mă cuprinde o bucurie inexplicabilă,
inumană. Când am văzut întâia oară un incendiu – ardea
casa mătuşii Kalliopi – eu săream şi ţopăiam înaintea
vâlvătăii până când cineva m-a apucat de ceafă şi m-a împins
la o parte. Când a murit dascălul Krasakis, abia m-am
stăpânit să nu râd. Ca şi cum dascălul şi casa mătuşii erau o
povară şi mă simţeam uşurat. Focul, potopul şi moartea mi
se păreau nişte năluci cumsecade; eram şi eu o nălucă, eram
din aceeaşi rasă de demoni şi ne trudeam să despovărăm
pământul de case şi de oameni.
Am ajuns la marginea drumului, dar uliţa era un torent,
nu puteam trece, m-am oprit şi mă uitam: se duceau pe apa
sâmbetei strugurii pe jumătate uscaţi, truda unui an întreg,
îndreptându-se spre mare şi pierind. Bocetele se înteţeau,
femeile, în apă până la genunchi, se luptau să salveze câţiva
ciorchini, altele, pe marginea drumului, îşi scoseseră
basmalele şi îşi smulgeau părul din cap.
Muiat până la oase, încercam să-mi ascund bucuria şi am
fugit înapoi la căsuţă; mă grăbeam să văd ce face tata,
plângea, blestema, striga? Trecând pe lângă uscătorie am
văzut că toate stafidele noastre s-au dus.
Tata stătea împietrit în prag, muşcându-şi mustaţa.
Mama stătea în picioare în spatele lui şi plângea.
— Tată, am ţipat eu, stafidele noastre s-au dus!
— Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ţine-ţi gura!
N-am uitat niciodată clipa aceea; cred că a fost pentru
mine o mare lecţie în clipele de cumpănă ale vieţii mele. Îmi
aminteam întotdeauna de tata stând în picioare în prag,
calm, împietrit; nu blestema, nu implora, nu plângea; stătea
ţeapăn şi privea dezastrul şi, dintre toţi vecinii, numai el îşi
păstrase demnitatea de om.

X. Masacrul

"O nenorocire e bine-venită dacă vine singură", se zice în

Creta, dar adevărul e că nu vine niciodată singură. A doua zi
2297
cerul era senin, în ajun îşi descărcase mânia, făcând ce voia
cu oamenii, iar acum le zâmbea. Gospodarii îşi cercetau viile:
stafidele erau pierdute, grămezi de boabe se vedeau îngropate
în noroi... În plină amiază, tata s-a dus în grabă la Megalo
Kastro; în zorii zilei venise un prieten de-al său care îi şoptise
câteva cuvinte la ureche şi a plecat. Se zvonea că, într-un
sat, aga fusese omorât de creştini, turcii erau furioşi, creştinii
apucau armele, erau gata să se ridice. Turcii alergau spre
Megalo Kastro, să se pună la adăpost sigur, dincolo de
zidurile veneţiene.
Rătăceam prin vie, cu mama şi cu sora mea, şi culegeam
boabele care mai rămăseseră pe viţele de vie. Deodată,
dinspre drum s-au auzit strigăte şi ţipete, trecea o ceată de
oameni cu măgarii încărcaţi cu ceaune, cu copăi, cu
turcoaice, toţi înotau prin mocirlă, fugeau desculţi, cu
încălţările descheiate, cu turbanele pe cap. Nu vorbeau
omeneşte, urlau şi alergau spre Megalo Kastro. Arşiţa era în
toi, aerul fierbea.
— Turcii, câinii! a ţipat mama, înşfăcându-ne de subsuori
şi ducându-ne în casă. Eu mă ţineam de fusta ei.
— De ce fug, mamă? am întrebat eu. Ce vor să facă? De
ce tremuri? M-a mângâiat pe cap:
— O, Doamne, ce-ţi va fi dat să vezi, copile! E groaznic să
te naşti în Creta!
Am întredeschis uşurel fereastra şi ne-am uitat afară.
Convoiul se vedea în depărtare, apoi a dispărut pe după
măslini, pe drum s-a aşternut liniştea. În acel moment a
apărut tata.
— Haideţi să plecăm, repede, a zis tata, repede, înainte de
a apune soarele.
Mama ne-a luat de mână, tata şi-a scos revolverul de sub
pernă, l-a cercetat să vadă dacă era încărcat, l-a vârât în
buzunar şi a pornit în urma noastră.
Soarele era aproape de asfinţit, când am intrat pe poarta
fortificată a oraşului; pe străzi se lăsase întunericul, oamenii
alergau în mare grabă, zăvorau porţile, mamele ieşeau şi
2298
chemau copiii în casă. Vecina noastră, turcoaica Fatima, ne-
a văzut, dar nu ne-a dat bună seara.
Tata s-a aşezat în locul lui obişnuit pe canapea, în colţul
de lângă fereastra dinspre curte, mama stătea în picioare în
faţa lui şi aştepta; ştia că îi va spune ce avea de făcut. Tata
şi-a scos punga cu tutun, a răsucit o ţigară încet, pe îndelete,
apoi fără să ridice măcar privirea a zis:
— Nimeni să nu pună piciorul dincolo de prag. Şi s-a
întors spre mine încruntat:
— Ţi-e frică?
— Nu! i-am răspuns eu.
— Şi dacă turcii sparg uşa? Dacă o să intre şi o să te
înjunghie?
M-am cutremurat, simţeam parcă răceala cuţitului pe gât.
Am vrut să ţip: mi-e frică, mi-e frică, dar tata se uita fix la
mine. Brusc, mi-am simţit inima plină de curaj:
— Chiar dacă mă vor înjunghia, nu mi-e frică.
— Bine, a zis tata şi a aprins ţigara.
Vara trecută, la ţară, când m-am dus să-mi văd bunicul
pe moarte, am dormit cu un unchi afară pe câmp, la pepeni.
Tocmai când era cât pe-aci să adorm, deodată aud prr! prr!
prr!, un pârâit foarte ciudat. Înfricoşat, m-am tras mai
aproape de unchiul meu. "Ce se aude?" am întrebat eu, "mi-e
frică". Unchiul s-a întors cu spatele la mine, supărat că îl
trezisem din somn. "Culcă-te, domnişorule", a zis el, "n-ai
mai auzit pârâitul ăsta? Cresc pepenii!"
Tot astfel, în ziua aceea când tata s-a uitat drept în ochii
mei, am simţit că îmi creştea inima şi o auzeam cum pârâie.
Megalo Kastro avea patru porţi fortificate; turcii le încuiau
în fiecare zi la apusul soarelui şi nimeni nu intra şi nu ieşea
din oraş toată noaptea, aşa se face că adeseori puţinii
creştini care erau înăuntru cădeau în cursa de şoareci; când
răsărea iar soarele, porţile erau din nou deschise. Turcii
puteau, deci, să înceapă masacrul noaptea, câtă vreme
porţile erau zăvorâte, ei erau mulţi în interiorul cetăţii şi
aveau o garnizoană acolo.
2299
 Câteva zile mai târziu, am trăit cel dintâi masacru. Atunci
am văzut, cu ochii mei de copil, dincolo de masca frumuseţii,
a mării, a câmpiilor înverzite, a viilor încărcate de struguri,
dincolo de pâinea albă şi de surâsul mamei – am văzut,
pentru prima dată, adevărata faţă a vieţii: hârca.
Atunci, pentru prima dată, a căzut tainic în măruntaiele
mele sămânţa care, mult mai târziu, avea să rodească, având
drept fruct un al treilea ochi lăuntric, pur, deschis zi şi
noapte, fără frică şi fără speranţă.
Cu mama şi cu sora mea, lipiţi unul de altul, stăteam
baricadaţi în casă, auzeam turcii trecând pe lângă poartă,
dezlănţuiţi, blestemând şi înjurând, spărgeau uşile şi îi
înjunghiau pe creştini. Auzeam strigăte şi horcăit de răniţi,
câinii care lătrau şi un uruit în văzduh, ca la un cutremur de
pământ. Tata, îndărătul uşii, cu arma încărcată, aştepta. Îmi
amintesc că avea în mână un amnar lung, îi zicea bucătarul,
cu care ascuţea un pumnal cu mâner negru. Aşteptam. Tata
ne-a zis: "Dacă turcii sparg uşa şi intră, mai bine vă omor cu
mâna mea decât să cădeţi în mâinile lor". Eu cu mama şi cu
sora mea ne-am împăcat cu gândul. Şi aşteptam.
În orele acelea, cred că dacă lucrurile invizibile ar putea fi
vizibile, aş fi văzut cum inima mea creştea. Am simţit că în
câteva ceasuri am ieşit din copilărie şi am devenit bărbat.
Şi astfel s-a scurs noaptea; când s-a făcut ziuă, uruitul s-
a mai potolit, moartea s-a îndepărtat. Am deschis cu mare
băgare de seamă uşa şi ne-am strecurat capetele afară;
vecinele deschideau cu teamă ferestrele şi cercetau strada.
Atunci a apărut turcul, spânul cu glas piţigăiat, care vindea
covrigi cu susan, tocmai trecea cu tablaua pe cap şi-şi striga
cu glas cântat jimblele cu scorţişoară şi covrigii cu susan. Ce
plăcere era să-l auzi, totul renăştea, părea că vedeam pentru
prima oară cerul, norii şi covrigii atât de bine mirositori...
Mama mi-a cumpărat şi mie unul, mestecam cu o plăcere de
nedescris.
— Mamă, s-a terminat masacrul? am întrebat-o eu.
Mama s-a înfricoşat:
2300
 — Taci, taci, copile, nu mai pomeni vorba asta! Să nu
chemi răul!
Şi acum când scriu cuvântul "masacru" mi se ridică părul
măciucă în cap. Pe când eram copil, acest cuvânt nu
cuprindea doar şapte litere din alfabet, puse una lângă alta,
ci un uruit fără sfârşit, lovituri cu piciorul în uşă, chipuri
sălbatice cu cuţitul în dinţi, femei care tremurau de groază şi
bărbaţi care îşi încărcau armele şi îngenuncheau în spatele
uşilor închise. Pentru noi, care am copilărit în Creta, mai
sunt câteva cuvinte din care şiroiesc din belşug lacrimi şi
sânge, cuvinte pentru care neamul întreg fusese crucificat:
libertate, Sfântul Mina, Hristos, revoluţie...
Un destin ingrat şi nefericit are cel care scrie, folosind
cuvinte spre a-şi stăvili elanul lăuntric. Fiecare cuvânt e o
scoică ce nu poate fi zdrobită şi care închide în ea o mare
forţă explozivă; ca să-i descoperi sensul trebuie să-l laşi să
irumpă ca o bombă, spre a elibera sufletul pe care îl ţine
captiv.
Cândva, un rabin îşi lua rămas-bun, cu lacrimi în ochi,
de la nevastă şi de la copii, când mergea să se roage la
sinagogă, nu ştia dacă va mai rămâne în viaţă după
rugăciune. "Când rostesc un cuvânt, zicea el, de pildă,
Kyrie..., cuvântul îmi zdrobeşte inima, mă cuprinde frica şi
nu ştiu dacă voi mai avea puterea să spun şi: ...eleison107."
O, dacă s-ar afla cineva să citească în felul acesta un
poem, ori cuvântul "masacru", ori o scrisoare de dragoste de
la femeia iubită, ori acest Raport al unui om care a luptat
atât de mult în viaţă şi a împlinit atât de puţin!
A doua zi, dimineaţa devreme, tata m-a luat de mână:
— Hai să mergem, a zis. Mama s-a speriat:
— Unde duci copilul, niciun creştin n-a ieşit încă din
casă.
— Hai, a repetat tata. A deschis uşa şi am ieşit.
— Unde ne ducem? am întrebat eu, şi mâna îmi tremura

107
Doamne miluieşte (gr.). (N. tr.)
2301
în palma lui uriaşă.
M-am uitat în sus şi în jos pe stradă, era pustie; în colţul
străzii, doi turci se spălau la fântână; apa era roşie.
— Ţi-e frică?
— Da!
— Nu-i nimic, o să te obişnuieşti.
Am cotit după colţ şi am luat-o spre poarta de la intrarea
în port. Am trecut pe lângă o casă care încă fumega, pe lângă
multe altele cu uşile sparte, cu pragul stropit cu sânge. Am
ajuns în parcul cel mare, lângă fântâna cu lei, lângă platanul
bătrân, uriaş. Tata s-a oprit şi a întins braţul:
— Uită-te! mi-a zis el.
M-am uitat spre platan şi am scos un ţipăt. Trei bărbaţi
spânzuraţi se legănau în copac, unul lângă altul, cu
picioarele goale, numai în cămaşă, limba verzuie le atârna
din gură. Am întors capul, nu puteam să văd şi m-am agăţat
de genunchiul tatei. Dar el mi-a prins capul cu mâinile
amândouă şi m-a întors într-acolo.
— Uită-te! mi-a poruncit el. Ochii mi s-au umplut de
imaginea lor.
— Atât cât vei trăi, auzi, să ai înaintea ochilor tăi morţii
ăştia.
— Cine i-a omorât?
— Libertatea, fie binecuvântată!
Atunci n-am înţeles. Mă uitam, cu ochii holbaţi, mă uitam
la cele trei trupuri care se legănau încetişor printre frunzele
galbene ale platanului.
Tata s-a uitat în jur cu auzul încordat; strada era pustie.
S-a întors către mine.
— Poţi să-i atingi cu mâna, mi-a zis el.
— Nu pot! am ţipat eu îngrozit.
— Ba poţi. poţi, vino!
Ne-am apropiat, tata şi-a făcut iute cruce:
— Pune mâna pe picioarele lor, mi-a poruncit el.
Mi-a luat mâna, am simţit în vârful degetelor pielea rece,
pergamentoasă, încă umedă de roua de peste noapte.
2302
 — Sărută-le picioarele, închină-te! mi-a poruncit tata, şi
când a văzut că mă feresc şi dau să plec, m-a luat de
subsuori, m-a ridicat în aer, mi-a aplecat capul şi mi-a lipit
gura cu forţa de picioarele lor ţepene. M-a lăsat apoi jos, nu
mă mai ţineau genunchii. S-a aplecat şi s-a uitat la mine:
— Ca să te obişnuieşti, a zis el.
M-a luat de mână şi ne-am întors acasă. Mama ne
aştepta nerăbdătoare îndărătul uşii.
— Pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi fost? a întrebat
ea, şi m-a luat în braţe, sărutându-mă cu patimă.
— Am fost să ne închinăm, a răspuns tata şi mi-a aruncat
o privire furişă în care se citea încrederea.
Trei zile porţile cetăţii au rămas închise; în cea de-a patra
zi s-au deschis, dar turcii dădeau târcoale pe străzi,
cafenelele gemeau de ei, se adunau în geamii, clocotul încă
nu se potolise; în ochi li se citea o ură de moarte; era de-
ajuns să sară o scânteie, şi Creta lua foc. Creştinii care aveau
copii luau vaporul sau corabia şi plecau spre Grecia liberă.
Cei care nu aveau copii părăseau Megalo Kastro şi o luau
spre munţi. Noi ne aflam printre cei ce se îndreptau spre
port, cu gândul de plecare; tata mergea înainte, mama şi
soră-mea după el, iar eu la urmă.
— Noi, bărbaţii, trebuie să apărăm femeile, mi-a spus
tata, chiar dacă eu nu aveam nici măcar opt ani, eu o să
merg înainte, iar tu la urmă. Să fii cu ochii în patru!
Am trecut pe lângă casele incendiate din vecini, morţii nu
fuseseră încă luaţi, începeau să miroasă. În faţa unei porţi
tata s-a oprit şi a cules de pe jos o piatră stropită cu sânge:
— Păstreaz-o! mi-a zis el.
Am început să înţeleg de ce tata se purta cu atâta
cruzime; nu aplica legea noii pedagogii, el urma o lege
străveche, o lege care nu cunoştea îndurarea, singura în
stare să ne apere neamul. Iată de ce lupul îşi învaţă puiul
iubit, întâiul născut, să vâneze şi să ucidă, să scape de
capcane, prin viclenie sau curaj. Datorită pedagogiei tatălui
meu am avut îndârjirea şi forţa de a îndura momentele
2303
dificile. Acestei asprimi îi datorez toate gândurile nesupuse
care mă stăpânesc şi acum, la apusul vieţii, şi mă îndeamnă
să nu cer îndurare nici de la Dumnezeu, nici de la Diavol.
— Hai să mergem în odaia ta să luăm o hotărâre, mi-a zis
tata, înainte de plecare. S-a oprit în mijlocul odăii şi a arătat
spre harta mare a Greciei, agăţată pe perete.
— Nu vreau nici la Pireu, nici la Atena; acolo o să se
adune toţi. Apoi vor începe să se vaite că n-au ce mânca şi
vor ajunge să cerşească ajutoare. Nimic nu mă scârbeşte mai
mult ca lucrul ăsta. Alege o insulă!
— Care vreau eu?
— Care vrei tu!
M-am urcat pe un scaun, mi-am plimbat privirea peste
toate insulele din Marea Egee: pete verzi în marea albastră;
de la Santorini mi-am plimbat degetul spre Milos, Sifnos,
Mykonos şi Paros; la Naxos m-am oprit.
— Naxos! am spus eu. Îmi plăceau forma şi numele ei.
Cum aş fi putut să ghicesc ce rol hotărâtor va juca în viaţa
mea această alegere întâmplătoare, fatală?
— Naxos! am repetat eu, şi m-am uitat la tata.
— Bine, mi-a răspuns el, să mergem în Naxos.

XI. Naxos

Insula avea un farmec aparte, era linişte şi pace, pe

chipurile oamenilor se citea bunătatea, vedeai grămezi de
pepeni, de piersici, de smochine, marea era calmă. Mă uitam
la oameni, nu cunoşteau spaima de turci şi groaza de
cutremure, prin ochii lor nu treceau flăcări. Libertatea
stinsese aici dorul de libertate, viaţa curgea liniştită şi calmă
ca o apă molcomă, fericită; chiar dacă uneori se învolbura,
nu izbucnea niciodată o adevărată furtună. Străbătând
insula Naxos, primul dar pe care l-am primit a fost siguranţa
şi, în scurt timp, plictisul. Am făcut cunoştinţă cu domnul
Lazaros, un naxiot bogat, care avea o livadă minunată la
Engares, la numai o oră de oraş. Ne-a invitat la el şi am stat
2304
acolo două săptămâni. Ce belşug, ce pomi încărcaţi de rod,
ce fericire desăvârşită! Creta devenise o legendă, un nor
rebel, îndepărtat; nici frică, nici vărsare de sânge, nici luptă
pentru libertate, toate se topeau şi piereau în fericirea
moleşitoare de la Naxos.
Într-un dulap din vila sa de la ţară am dat peste o
grămadă de cărţi îngălbenite de vreme. Le luam şi mă aşezam
sub un măslin, răsfoindu-le cu lăcomie. Mă uitam la pozele
vechi, şterse, cu cavaleri şi domniţe, cu fiare sălbatice şi
jungle cu bananieri; în altele vedeam mări îngheţate, vapoare
prinse între gheţuri, pui de urşi rostogolindu-se prin zăpadă,
pufoşi, ca de vată; aflam despre oraşe îndepărtate cu furnale
înalte, cu muncitori, cu focuri uriaşe.
Mintea mea era mai cuprinzătoare, lumea devenise mai
largă; imaginaţia mea se încărca cu arbori gigantici, cu
animale ciudate, cu oameni cu pielea neagră sau galbenă, iar
unele pasaje pe care le citeam mă tulburau. Într-o carte
îngălbenită de vreme, puteai citi: "Fericit e omul care a
străbătut mai toate mările şi mai toate ţările". Sau în alta:
"Mai bine taur o zi, decât bou un an". Nu înţelegeam prea
bine ce voia să zică, dar ştiam un lucru: n-aş fi vrut să fiu
bou. Închideam cartea, trăgeam în piept aerul înmiresmat, cu
ochii ţintă la piersicii şi la caişii plini de roade; eram un
gândăcel cu aripioarele încă lipite, care îşi lua avânt lovind
cu picioruşele în pământ, trudindu-se să zboare, dar
inimioara îi tremura de frică: va reuşi, ori nu va reuşi? Încă
puţină răbdare.
Aveam răbdare, fără să-mi dau seama, mă pregăteam în
taină, sufleteşte, pentru clipa în care îmi vor creşte aripi şi
voi putea să zbor.
Nepoata domnului Lazaros, un băieţoi de fată de
doisprezece ani, Stella, îşi atârnase leagănul în măslinul de
alături, se legăna în văzduh şi cânta; mişcarea făcea să i se
ridice rochia şi genunchii rotunzi, albi ca zăpada, luceau în
soare. Nu mai suportam s-o aud cântând şi să-i văd
genunchii, într-o zi am trântit cărţile jos. Ea s-a uitat la mine
2305
şi a izbucnit în râs, continuând să mestece mastic. Mă
tachina tot timpul cu cântecele glumeţe; pe toate le-am uitat,
în afară de unul:
Pleacă-ţi ochii negri, iubite,
Privirea lor mă ucide.
— Stella, am strigat mânios, ori pleci tu, ori plec eu! A
sărit în grabă din leagăn:
— Hai să plecăm amândoi, a răspuns ea, fără să mai
râdă. A coborât apoi glasul:
— Hai să plecăm împreună, bietul meu prieten, pentru că
de luni te vor închide la şcoala catolică; l-am auzit pe unchiul
vorbind cu taică-tău.
La Naxos, în cetatea în care locuiau de secole cuceritorii
franci, se afla faimoasa şcoală franceză, condusă de preoţi
catolici. Împreună cu tata ne-am urcat într-o zi până acolo,
tata s-a uitat lung şi a dat din cap:
— Un tânăr poate primi o educaţie bună aici, dar dascălii,
naiba să-i ia, sunt papistaşi, te pot atrage la catolicism.
Deşi n-am mai vorbit despre şcoală, îmi dădeam seama că
ideea îl preocupa, dar nu ştia ce hotărâre să ia. În aceeaşi
seară, Stella m-a pus în gardă că tata voia să mă ia cu el
după cină, ca să facem o plimbare prin grădină. Răsărise
luna, totul era calm şi lumea era înmiresmată.
Multă vreme n-a zis nimic; când să ne întoarcem în casă,
s-a oprit:
— Revoluţia în Creta, a zis el, va mai dura mult; eu o să
mă întorc acolo, nu pot părăsi creştinii în toiul luptei, ca să
mă plimb prin grădini; în fiecare noapte bunicul tău îmi
apare în vis şi mă dojeneşte; trebuie să plec. Dar în vremea
asta, nu vreau să stai degeaba; trebuie să iasă un om din
tine.
Şi iar a tăcut, a mai făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit:
— Ai înţeles? m-a întrebat el. Un om, vasăzică, folositor
patriei sale. Destul de rău că eşti făcut pentru carte şi nu
pentru a lupta cu arma; ce putem face, e drumul tău, mergi
pe el! Ai înţeles? Învaţă, ca să ajuţi Creta să-şi recapete
2306
libertatea. Lucrul ăsta să-ţi fie ţelul, altminteri, s-o ia naiba
de învăţătură! Nu vreau să te fac nici dascăl, nici călugăr,
nici înţeleptul Solomon. Fii cu băgare de seamă! Eu am
pornit pe un drum, acum e rândul tău. Dacă nu eşti bun nici
să apuci arma, nici să înveţi, e păcat de pâinea pe care-o
mănânci.
— Mi-e frică de părinţii catolici, am zis eu.
— Şi mie. Un bărbat adevărat se teme, dar îşi învinge
teama. Am încredere în tine. Apoi, după un moment de
gândire, a adăugat:
— Nu, nu am încredere în tine, am încredere în sângele
care îţi curge prin vine, în sângele Cretei. Haide, fă-ţi cruce,
strânge pumnii şi de luni, dacă o vrea Dumnezeu, mergem să
te înscriu la papistaşi.
În ziua în care am urcat împreună cu tata spre cetate,
ploua – o burniţă uşoară de toamnă, străzile erau cenuşii, în
spatele nostru marea suspina, un vânt uşor smulgea frunzele
din copaci, cădeau una câte una, galbene, cafenii,
împodobind suişul jilav. Norii alergau pe deasupra noastră,
goniţi de un vânt violent care sufla în straturile de sus; cu
capul dat pe spate, mă uitam lacom cum alergau, se uneau,
se despărţeau, spânzurând ciucuri suri, lungi până la
pământ. De copil îmi plăcea să stau în curte, culcat pe spate,
să privesc norii; uneori trecea în zbor o pasăre, un corb, o
rândunică, ori un porumbel, mă făceam una cu pasărea, atât
de intens încât îi simţeam căldura pieptului în palmă.
"Marigo, cred că băiatul tău o să fie un pierde-vară, i-a zis
mamei într-o zi vecina noastră, coana Penelope; e veşnic cu
capul în nori." "N-avea grijă, coană Penelope, i-a răspuns
mama, în ziua când o să intre în viaţă, o să-şi coboare el
capul din nori."
Dar nu venise încă ziua aceea, eu priveam cu admiraţie
norii în timp ce urcam spre cetate, mă împiedicam întruna şi
alunecam. Tata m-a apucat de umăr şi mă ţinea strâns.
— Lasă norii, uită-te la picioare, dacă nu vrei să cazi şi să
te nenoroceşti.
2307
 O fată ştearsă s-a ivit de sub poarta boltită a unei case
mari, pe jumătate în ruină, şi se uita la cer. Era palidă şi
subţire, pe faţă i se citea aerul de nobleţe: tremura toată,
învelindu-se într-un şal destrămat. Mai târziu am aflat că
făcea parte dintr-o celebră familie de catolici, duci şi ducese,
care cu secole în urmă au cucerit insula Naxos, construindu-
şi un castel în cel mai înalt punct al cetăţii; de acolo de sus
puteau să observe portul şi, departe, în câmpia din vale, să
vegheze plebea ortodoxă care trudea pentru ei cu ziua. Acum
erau scăpătaţi, sărăciseră, palatele erau în ruină, iar nobilele
lor strănepoate se veştejeau şi sufereau de foame, nu se
puteau mărita, căci bărbaţii din spiţa lor dispăruseră, iar cei
care mai erau nu voiau să se însoare, ori nu puteau să
hrănească o nevastă şi copii; să se mărite cu unul din
neamul sărman ortodox nu se cuvenea s-o facă nişte dudui
de viţă nobilă; ţineau mândria la loc de cinste pentru că
mândria era tot ce le mai rămăsese. Fata s-a uitat o clipă
spre cer şi s-a retras iar în casă.
Îmi amintesc de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat în ziua
când urcam spre cetate, ca să mă înscriu la şcoala catolică.
Parcă văd şi acum pisica ce şedea pe o treaptă în ploaie; era
albă cu pete portocalii. Şi o fetiţă desculţă care ducea o
lopăţică cu jăratic şi fugea cu faţa luminată de lucirea
roşiatică a tăciunilor aprinşi.
— Iată-ne ajunşi, a zis tata, apoi a ridicat mâna şi a bătut
în poarta cea mare.
Acesta a fost primul salt, probabil saltul decisiv din viaţa
mea spirituală. O poartă fermecată s-a deschis în mintea
mea, purtându-mă printr-o lume uimitoare. Până atunci,
Creta şi Grecia fuseseră o mică arenă în care sufletul meu,
aliniat în luptă, se simţea izolat; acum lumea se lărgea,
oamenii erau mai mulţi, pieptul meu de adolescent se căznea
să cuprindă totul. Înainte presimţeam, dar nu ştiam că
lumea era atât de largă şi că suferinţa şi truda erau tovarăşii
de drum şi de arme ai tuturor oamenilor, nu numai ai
cretanilor; şi mai mult decât toate, aveam presimţirea unei
2308
mari taine: că poezia poate preface în vis suferinţa şi lupta,
imortalizând lucrurile efemere şi prefăcându-le în cântec.
Până atunci mă lăsasem purtat de câteva pasiuni primare:
frica, efortul de a învinge frica şi dorinţa de libertate. În
sufletul meu au prins viaţă alte două pasiuni: frumosul şi
setea de cunoaştere. Voiam să citesc şi să cunosc, să văd
tărâmuri îndepărtate, să sufăr şi să mă bucur... Lumea era
mult mai largă decât Grecia, suferinţele lumii erau mult mai
mari decât ale noastre, iar dorul de libertate nu era un
privilegiu exclusiv al Cretei, ci al eternei lupte a omenirii. Dar
Creta n-a pălit în mintea mea, lumea întreagă se desfăşura în
mintea mea ca o Cretă gigantică, asuprită de tot felul de
turci, ridicându-se fără încetare, cerând libertate. Astfel,
convertind lumea întreagă sub chipul Cretei, în primii ani ai
adolescenţei, am reuşit să înţeleg lupta şi suferinţa omului.
La şcoala franceză, care grupa elevi din toată Grecia,
pentru că eu eram cretan şi Creta era pe atunci în luptă cu
turcii, credeam că datoria mea era să nu-mi fac patria de
ruşine; aveam datoria să fiu primul din clasă. Nu cred că
această convingere izvora din orgoliu, ci dintr-un imperativ
naţional, dar mi-a dat putere şi în scurt timp mi-am întrecut
colegii de clasă; nu eu, ci mai degrabă Creta îi întrecuse. Şi
astfel treceau lunile una după alta, într-o stare de beţie
nemaicunoscută înainte, o nemaipomenită dorinţă de a
învăţa, de a mă ridica, de a urmări pasărea albastră care, am
aflat mai târziu, se numeşte Spirit.
Îndrăzneala minţii era foarte mare, aşa că într-o zi am
luat o hotărâre necugetată: să scriu în dreptul fiecărui
cuvânt din dicţionarul francez echivalentul său grec. Treaba
asta mi-a luat luni de zile, folosind diverse lexicoane şi când,
în sfârşit, dicţionarul francez fusese tradus, l-am luat şi l-am
arătat foarte mândru lui Père Laurent, directorul şcolii. Era
un preot foarte învăţat, scump la vorbă; avea ochi cenuşii, un
zâmbet amar şi o barbă stufoasă, blondă, cu fire albe. A luat
dicţionarul, l-a răsfoit şi, uitându-se la mine, a pus palma pe
creştetul meu de parcă voia să mă binecuvânteze:
2309
 — Ceea ce ai făcut, pui de cretan, a zis el, demonstrează
că într-o zi ai să ajungi un om mare. Eşti norocos că ţi-ai
găsit calea de tânăr: calea ta e studiul. Domnul să te
binecuvânteze!
Mândru, m-am dus şi la directorul adjunct, Père Lelièvre;
era un călugăr cu ochi jucăuşi, căruia îi plăcea viaţa, râdea
mereu, ne spunea glume şi se amuza împreună cu noi. La
sfârşit de săptămână ne ducea în excursie la ţară, într-o
grădină care aparţinea şcolii, şi acolo, scăpaţi de Père
Laurent, ne încăieram şi râdeam, mâncam fructe, ne
rostogoleam în iarbă şi uitam de grijile săptămânii.
Am alergat să-l găsesc pe Père Lelièvre ca să-i arăt isprava
mea. Era în curte şi uda un strat de crini. A luat dicţionarul
şi l-a răsfoit foarte încet, uitându-se prin el; cu cât se uita, cu
atât se aprindea mai tare la faţă. Deodată a ridicat
dicţionarul şi mi l-a azvârlit drept în faţă:
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, a strigat el, eşti un
copilandru, ori un bătrân slab de minte? De ce îţi pierzi
vremea cu lucruri de om bătrân? În loc să râzi, să te distrezi
şi să te uiţi pe fereastră după fete, stai ca un bătrân ramolit
şi traduci dicţionare. Pleacă, piei din ochii mei! Şi ţine minte
ce-ţi spun, dacă ai apucat pe calea asta n-o să se aleagă
nimic de tine; o să ajungi un biet dascăl gârbovit, cu ochelari
rotunzi pe nas. Dacă eşti un adevărat cretan, azvârle pe foc
dicţionarul ăsta blestemat şi adu-mi cenuşa. O să te
binecuvântez. Gândeşte-te bine ce ai de făcut. Acum du-te!
Am plecat într-o stare de totală confuzie. Cine avea
dreptate, ce să fac, care din cele două drumuri era cel drept?
întrebarea m-a chinuit ani de zile şi când, în sfârşit, am
descoperit care era drumul cel drept, părul îmi albise;
sufletul meu ezita, ca măgarul lui Buridan, între Père
Laurent şi Père Lelièvre. Mă uitam la dicţionar, cuvintele
greceşti erau scrise mărunt, pe margine, cu cerneală roşie,
mi se rupea inima când mă gândeam la sfatul lui Père
Lelièvre: nu, nu aveam curajul să-l arunc pe foc şi săi duc
cenuşa. Mult mai târziu, când am înţeles, l-am azvârlit în foc.
2310
Dar n-am mai strâns cenuşa, căci Père Lelièvre murise de
mult.
Îndată ce m-a înscris la şcoală şi m-a instalat, tata s-a
îmbarcat pe un caiac şi a plecat în taină spre Creta, la luptă.
Uneori îmi trimitea câte un răvaş, scris pe un petic de hârtie
care mirosea a praf de puşcă:
"Îmi fac datoria, mă lupt cu turcii, şi tu ai de luptat, ţine-
te bine şi nu te lăsa momit de francezi, sunt nişte câini la fel
ca turcii. Nu uita că eşti cretan şi că mintea nu e a ta, ea
aparţine Cretei, ascute-ţi mintea cât poţi mai bine, ca într-o
zi s-o pui în slujba eliberării Cretei. Dacă n-o poţi ajuta cu
arma, ajut-o cu mintea: e şi asta o armă ca oricare alta.
Înţelegi ce-ţi poruncesc? Spune-mi: Înţeleg!
Atât pentru azi, pentru mâine şi pentru totdeauna. Să nu
mă faci de râs!"
Simţeam povara Cretei întregi pe umerii mei; dacă nu
ştiam bine lecţia, dacă nu înţelegeam o problemă de
matematică, ori nu eram cel mai bun la compunere, făceam
Creta de ruşine. Nu aveam nepăsarea, prospeţimea şi
nestatornicia copilăriei; mă uitam la colegii mei care râdeau
şi se jucau, îi admiram, aş fi vrut să râd şi să mă joc, dar
Creta era în luptă, era în pericol. Mai teribil e faptul că,
profesori şi elevi, nu-mi spuneau pe nume, îmi ziceau
"Cretanul", şi acest lucru era o continuă şi apăsătoare
aducere-aminte a datoriei mele.
Nu-mi era teamă de convertirea la catolicism; nu pentru
faptul că aş fi înţeles care era adevărata credinţă, ci un alt
fapt, în aparenţă nesemnificativ, m-a înrâurit mai mult decât
toate doctrinele teologice. În fiecare dimineaţă eram obligaţi
să mergem la mesă, în capela aflată în mijlocul şcolii: o
cămăruţă cu pereţii goi, pe cât de caldă vara, pe atât de rece
iarna, cu două statui de ipsos vopsit, Isus şi Maria; în altar
erau buchete mari de crini albi în vaze înalte de sticlă. Cum
nimeni nu avea grijă, crinii rămâneau zile în şir în aceeaşi
apă, devenită vâscoasă, şi când intram în capelă dimineaţa
îmi venea să vărs de miros; îmi amintesc că o dată am
2311
leşinat. Treptat, capela catolică şi crinii putrezi s-au unit
indisolubil în mintea mea; de atunci, simpla idee de a trece la
catolicism îmi face greaţă.
Şi totuşi am trăit clipa în care, şi azi îmi amintesc ruşinat,
eram pe punctul de a-mi trăda credinţa. De ce? Ce demon
mă îndemna? Ce viclenie şi ce răbdare poate să aibă acest
demon lăuntric care pândeşte în spatele virtuţii, luând chiar
înfăţişarea virtuţii, convins că mai devreme sau mai târziu îi
va veni rândul!
Şi, într-adevăr, într-o zi i-a venit rândul; într-o dimineaţă
a sosit de la Roma cardinalul care inspecta şcolile catolice
din Levant. Purta un veşmânt negru, cu căptuşeală violetă, o
tichie violetă, pătrată, cu boruri largi, ciorapi fini violeţi, iar
pe deget purta un inel gros cu o piatră violetă. Răspândea în
jurul său o undă de parfum, încât în clipa în care a apărut
înaintea noastră eram convinşi că era o floare exotică rară, ce
pogorâse chiar din grădinile raiului. A întins mâna plinuţă,
albă şi curată, cea cu inelul de aur, şi ne-a binecuvântat. Toţi
am simţit o forţă imperioasă străbătându-ne din creştet până
în vârful degetelor, de parcă băusem vin vechi, iar creierul
nostru prindea o tentă violetă.
Père Laurent îi vorbise pesemne de mine, pentru că,
ieşind, mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus în camera lui,
m-a poftit să mă aşez pe un scăunel la picioarele sale.
— Ai vrea să vii cu mine? m-a întrebat el; un glas blând,
dulce ca mierea.
— Unde? am întrebat surprins; eu sunt cretan.
Cardinalul a râs; a deschis o cutiuţă, a luat o bomboană
şi a vârât-o în gură. Gura lui era mică, rotundă, era proaspăt
bărbierit, avea buzele cărnoase şi roşii. De câte ori mişca
braţul, venea o undă de lavandă.
— Ştiu, a zis el, ştiu tot. Eşti cretan, cu alte cuvinte un
ied sălbatic, dar ascultă-mă cu răbdare: vom ajunge la Roma,
în Oraşul Sfânt, vei merge la o mare şcoală ca să-ţi continui
studiile, ca să ajungi un om mare şi, cine ştie, poate într-o zi
vei purta tichia de cardinal pe care o port eu acum – şi nu
2312
uita că dacă cineva din insula ta va fi ales papă într-o bună
zi, părintele creştinătăţii, mai mare decât un împărat. atunci
vei putea interveni, vei putea să eliberezi Creta. Asculţi ce îţi
spun?
— Da, ascult, am şoptit; ridicasem capul şi ascultam cu
lăcomie.
— În clipa asta, copilul meu, viaţa ta stă în cumpănă;
dacă vei zice da, eşti salvat; dacă vei zice nu, eşti pierdut. Ce
se va alege de tine dacă rămâi aici? Cu ce se ocupă tatăl tău?
— E negustor.
— Ei bine, vei ajunge şi tu negustor, în cel mai bun caz
avocat sau doctor, adică: un nimeni! Grecia e doar o
provincie; lasă provincia, copilul meu, mi s-au spus foarte
multe despre tine, mi-ar părea rău să te pierzi aici.
Inima îmi bătea să se spargă. Iar se deschideau două căi
în faţa mea. Pe care să merg? La cine să alerg să cer ajutor?
Père Laurent mă împingea pe o cale, Père Lelièvre pe o altă
cale. Care era cea dreaptă? Ce-ar fi să-l întreb pe tata?
Când mi-am amintit de tata, m-a apucat frica. Abia se
întorsese din Creta, mirosea încă a praf de puşcă şi era grav
rănit la braţ. Armele tăceau acum; după atâtea veacuri şi
după atâta sânge curs, libertatea păşea cu tălpile însângerate
pe pământul cretan. În curând prinţul George108 va veni să-i
dea inelul de logodnă, aşteptând cu nerăbdare ziua când
Grecia şi Creta se vor uni pe veci.
Cum s-a întors din Creta, tata a venit să mă vadă; întâi
nu l-am recunoscut; era mai negru decât înainte şi un
zâmbet pe care îl vedeam pentru întâia oară îi juca pe buze.
"Cum merge? Te-au atras de partea lor?" m-a întrebat
râzând. M-am făcut roşu ca focul. Mi-a pus mâna lui mare pe
creştet: "Am glumit. Am încredere în tine".
Amintindu-mi de tata, în prezenţa cardinalului, cred că
mă făcusem palid, pentru că prelatul mi-a pus mâna lui

108
Prinţul George, fiul lui George I al Greciei, a venit în 1898 în
Creta, fiind numit Înalt Comisar al Statului Cretan. (N. tr.)
2313
plinuţă, cu blândeţe, pe creştet şi m-a întrebat:
— La ce te gândeşti?
— La ce-ar zice tatăl meu, am îngânat.
— El nu trebuie să ştie, nu trebuie să ştie nimeni; vom
pleca în taină, noaptea.
— Dar mama ce o să zică? O să plângă după mine.
— Cine nu-şi lasă mama şi tatăl nu poate veni după
mine. Acestea sunt cuvintele lui Hristos.
Am tăcut. Chipul lui Isus mă fascina indescriptibil de
când eram copil. Îi ştiam viaţa din icoane: se năştea, ajungea
la vârsta de doisprezece ani, şedea într-o barcă cu vâsle şi
întindea braţul ca să liniştească apele mării; apoi era
batjocorit, răstignit, striga de pe cruce: "Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?", apoi, într-o dimineaţă,
învia din morţi şi se înălţa la ceruri, purtând în mâini un
steag alb. Mă uitam la icoane, simţeam că şi eu eram
batjocorit, răstignit şi înviam împreună cu el. Când am citit
Biblia, vechile istorii prindeau viaţă; sufletul omului îmi
părea o fiară sălbatică, răgind în somnul său – şi, deodată,
cerurile se deschideau şi Hristos pogora pe pământ, săruta
fiara, care scotea un uşor suspin, se trezea şi redevenea prea
frumoasa prinţesă din poveşti.
— De acord, i-am zis cardinalului, sărutându-i dreapta,
îmi voi uita mama şi tatăl.
— În clipa asta, fiul meu, am văzut cum Sfântul Duh a
pogorât asupra creştetului tău. Eşti salvat. Spunând acestea
mi-a întins inelul cu ametist, pe care îl purta, ca să-l sărut.
în trei zile trebuia să plecăm. Aş fi vrut să-mi văd părinţii,
ca să-mi iau rămas-bun de la ei măcar în gând, fără să le
spun taina mea, dar cardinalul nu mi-a dat voie:
— Un adevărat bărbat, mi-a zis el, este acela care îi lasă
pe cei dragi fără a-şi lua rămas-bun: "Adio!"
Vrând să fiu un adevărat bărbat, încercam să mă arăt
nepăsător, şi am tăcut. Citisem în Vieţile Sfinţilor, de atâtea
ori, că pustnicii făceau la fel când plecau în deşert: "Adio!"
Nu-şi luau rămas-bun şi nu se uitau înapoi spre mama lor.
2314
Şi eu trebuia să fac la fel.
Am primit o grămadă de cărţi grele, cu coperte aurite,
citeam despre Roma, Cetatea Eternă şi despre preasfinţia sa
Papa şi mă cuprindea ameţeala privind ilustraţiile: San
Pietro, Vaticanul, picturile, statuile...
Totul mergea strună; în gândul meu eram deja plecat,
traversasem marea şi ajunsesem în oraşul sfânt, îmi
terminasem studiile; purtam o tichie largă, purpurie, cu un
ciucure de mătase, iar pe degetul mijlociu de la mâna
dreaptă zăream un ametist misterios, strălucind în întuneric.
În momentul acela a intervenit destinul, brusc a întins braţul
şi mi-a închis drumul. Cineva i-o fi şoptit tatălui meu:
"Papistaşii vor să-ţi ia băiatul!" Era noapte, aprigul cretan a
sărit din culcuş, a luat cu el câţiva barcagii şi pescari pe care
îi cunoştea, cu torţele aprinse şi cu un bidon cu petrol, au
luat-o spre cetate. Aveau drugi de fier şi târnăcoape; au
început să bată în poartă, urlând că o să dea foc la tot.
Călugării s-au speriat, Père Laurent, cu scufia de noapte pe
cap, ieşise la fereastră şi implora într-o greacă amestecată cu
franceză.
— Daţi-mi băiatul, striga tata, învârtind torţa aprinsă,
daţi-mi băiatul, câini de papistaşi, că de nu vă dau foc şi vă
omor cu securea!
M-au trezit, m-am îmbrăcat cât am putut de repede; apoi
mi-au dat drumul cu hârzobul pe fereastră, drept în braţele
tatei. M-a apucat de ceafă şi m-a dat de trei ori cu capul de
pământ, apoi s-a întors spre tovarăşii săi:
— Stingeţi torţele şi haideţi să plecăm.
Trei zile tata n-a vorbit cu mine, credea că m-au botezat,
a poruncit să fiu spălat, să fiu uns cu untdelemn din candela
Fecioarei, să mi se schimbe hainele şi a chemat popa să mă
stropească cu apă sfinţită, ca să mă cureţe de spurcăciunile
papistăşeşti. Apoi s-a întors spre mine:
— Iudă! a şuierat el printre dinţi, şi a scuipat de trei ori în
văzduh.
Dar Dumnezeu e mare şi, după trei săptămâni, s-a auzit o
2315
veste bună: prinţul George al Greciei era în drum spre Creta,
venea să o ia în stăpânire. Tata a sărit în sus, a bătut trei
mătănii şi s-a dus drept la bărbier. Nu pusese încă briciul pe
obraji, îşi lăsase barba să-i crească până pe piept în jos,
pentru că era în doliu: după Creta robită. De aceea nu râdea
niciodată, înfuriindu-se când vedea un creştin râzând. În
mintea sa râsul ajunsese un act lipsit de patriotism. Dar
acum, slavă Domnului, Creta era liberă, s-a dus drept la
bărbier şi, când s-a întors, faţa lui proaspăt rasă, întinerită,
strălucea şi toată casa mirosea a lavanda pe care bărbierul i-
o turnase pe păr. Apoi s-a întors către mama şi a zâmbit:
— Creta e liberă de acum, ce-a fost a fost, să-l iertăm şi
pe Iuda! Şi zicând acestea, m-a arătat cu mâna.
Câteva zile mai târziu ne-am îmbarcat spre Creta. Ce
călătorie triumfală a fost şi cum pătrundea soarele în ziua
aceea de toamnă până în adâncul inimilor noastre! Oh, cât
de lungă a fost traversarea Mării Egee cu vaporul! Din zori
până noaptea târziu, tata stătea aplecat la proră, uitându-se
spre miazăzi şi, dacă privirea omenească ar fi fost în stare să
mute munţii din loc, am fi văzut cu ochii noştri Creta, venind
ca o fregată, drept spre noi.

XII. Libertatea

Când îmi amintesc, după atâţia ani, ziua în care prinţul

George al Greciei, cu alte cuvinte Libertatea, a păşit pe
pământul Cretei, ochii mei se umplu de lacrimi. Ce mister de
nepătruns e strădania omului! Ce este scoarţa asta a
pământului, subţire, instabilă, crăpată, pe care se târăsc
aceşti viermi, plini de noroi şi de sânge, oamenii – cerând
libertate? Ce emoţie, să vezi grecul urcând în frunte,
deschizând calea, când cu hlamida şi lancea, când purtând
fustanelă şi puşcă lungă, când vrakes109 largi, încinşi cu
brâul cretan!

109
Pantaloni bufanţi. (N. tr.)
2316
 Îmi aduc aminte de un căpitan cretan, un cioban,
duhnind a bălegar şi a ţap, care tocmai se întorsese din
război, unde se luptase ca un leu. Într-o după-amiază, eram
la el la stână, când a primit de la "Frăţia Cretană" din Atena
o diplomă, un pergament, scris cu litere mari, negre şi roşii:
îl felicitau pentru faptele lui de vitejie şi avea titlul de erou.
— Ce-i cu hârtia asta? l-a întrebat el, iritat, pe trimis; au
intrat cumva oile mele în vreun lan de grâu? Trebuie să
plătesc pagubele?
Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi l-a
citit cu glas tare.
— Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică?
— Că eşti erou, că patria îţi trimite această diplomă, s-o
pui în ramă, să rămână copiilor dumitale.
Căpitanul a întins o labă de uriaş:
— Ia dă-o încoace!
A luat pergamentul, l-a rupt în bucăţi şi l-a aruncat în
foc; tocmai fierbea o căldare cu lapte.
— Du-te şi spune-le că nu m-am luptat pentru un petic
de hârtie, m-am luptat ca să fac istorie.
Să facă istorie! Ciobanul acela sărman simţea prea bine
ce voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un
chip sublim?
Trimisul s-a întristat văzând pergamentul în foc;
căpitanul s-a ridicat, a umplut o cană cu lapte, a tăiat în
două o bucată de caş, a luat două pâinişoare de secară, s-a
întors spre emisar, necăjit să vadă hârtia arzând, şi i-a zis:
— Hai, frate, nu te supăra, mănâncă şi bea, dă-le naibii
de hârtii! Să le spui, auzi, să le spui că nu-mi trebuie plată,
eu lupt pentru că îmi place să lupt, aşa să le spui. Şi acum fă
ce ţi-am spus: mănâncă!
Două au fost cele mai importante zile din viaţa mea:
prima, ziua în care prinţul George a pus piciorul pe pământul
Cretei, a doua la Moscova, mult mai târziu, la cea de-a zecea
aniversare a revoluţiei ruse. În aceste zile am simţit că
zidurile interioare – trupul, mintea şi sufletul – se pot
2317
prăbuşi, că oamenii pot reveni, după o rătăcire însângerată,
înfricoşătoare, la divina lor unitate originară. Atunci nu mai
există eu, tu şi el, totul formează o unitate şi această unitate
e o profundă beţie mistică, moartea îşi pierde coasa, încetând
să mai existe, murim separaţi, unul câte unul, dar împreună
suntem nemuritori; ca fiii risipitori, după ce am îndurat
foamea, setea şi revolta, deschidem braţele şi îi îmbrăţişăm
pe cei doi părinţi, cerul şi pământul.
Cu lacrimile şiroindu-le în bărbile de oşteni, căpitanii
cretani îşi azvârleau legăturile de pe cap în văzduh, mamele
îşi înălţau pruncii ca să-l poată vedea pe uriaşul cel blond,
prinţul din poveşti, care a auzit plânsul de veacuri al Cretei şi
a pornit călare pe calul său alb, ca Sfântul Gheorghe, să o
elibereze.
Ochii cretanilor erau împietriţi de aşteptare, aţintiţi spre
mare: e aici, nu, încă nu, dar poate să apară dintr-o clipă în
alta... Uneori era ca un nor înşelător de primăvară, ori ca o
pânză albă de corabie, alteori ca un vis în toiul nopţii... Dar
norul se risipea, pânza dispărea la orizont, visul pierea şi
cretanii îşi pironeau iar ochii spre nord, spre Grecia, spre
Dumnezeu cel neîndurător, care se mişca cu atâta
încetineală.
Şi acum, iată, Creta întreagă s-a mişcat, mormintele s-au
deschis şi un glas a răsunat din vârful muntelui Psiloriti:
Vine! E aici! Iată-l! şi bătrânii căpitani se prăvăleau din
munţi, cu răni adânci, cu pistoale de argint, tinerii veneau cu
pumnale cu mâner negru şi cu lăute ţiuitoare, clopotele
răsunau de se cutremurau turlele bisericilor, oraşul era
împodobit cu frunze de palmier şi de mirt – prinţul cel blond
stătea pe cheiul aşternut cu frunze de laur, marea cretană
strălucea dincolo de umerii săi.
Cretanii cântau şi jucau în taverne, bărbaţii beau şi
cântau din lăută, dar nu se simţeau uşuraţi de povară.
Trupurile nu-i mai încăpeau, apucau pumnalul şi îşi crestau
braţele şi coapsele, îşi lăsau sânge, ca să se simtă uşuraţi de
povară. În biserică, bătrânul mitropolit stătea cu braţele
2318
înălţate spre cupolă, cu ochii ţintă la Pantocrator; voia să
ţină o predică, dar cuvintele i se opreau în gâtlej: "Hristos a
înviat, copiii mei", a strigat el, neputând să zică altceva.
"Adevărat a înviat!" Strigătul ieşise din toate piepturile ca un
bubuit de tunet şi candelabrele din biserică se mişcau ca la
un cutremur de pământ.
Eram tânăr şi lipsit de experienţă pe atunci; în sufletul
meu beţia sfântă s-a prelungit vreme îndelungată, poate nici
în ziua de azi n-a dispărut. Şi acum, în clipele de cea mai
profundă bucurie – când privesc marea, cerul înstelat, un
migdal înflorit, când retrăiesc prima iubire – ziua de 9
decembrie 1898 străluceşte nemuritoare: ziua când prinţul
Greciei, logodnicul Cretei, a păşit pe pământul cretan; iar
inima mea se împodobeşte cu mirt şi cu laur, aşa cum era
Creta întreagă în acea zi.
În vreme ce Megalo Kastro chiuia de bucurie, în toiul zilei
tata m-a luat de mână, călcam pe mirt şi pe laur, traversând
strada mare, am trecut dincolo de poarta fortificată şi am
ieşit în câmp deschis. Era iarnă, dar ziua era călduţă şi
dincolo de ziduri un migdal curajos începea să înflorească.
Câmpiile, atrase de blândeţea vremii, înverzeau, în depărtare,
la stânga, munţii Selena străluceau cu creştetele lor
acoperite de zăpadă. Viţa-de-vie era încă stearpă, dar florile
de migdal se deschideau pline de curaj, înaintea tuturor,
vestind sosirea primăverii, curând viţa-de-vie va elibera
strugurii albi şi negri pe care îi ţine încă închişi. Un bărbat
voinic venea cu un braţ de crengi de laur; văzându-l pe tata,
s-a oprit:
— Hristos a înviat, căpitan Mihalis! a strigat el.
— Creta a înviat! i-a răspuns tata, ducându-şi mâna la
inimă.
Ne-am continuat drumul; tata păşea grăbit, trebuia să fug
ca să mă ţin de el.
— Unde ne ducem, tată? am întrebat eu, cu răsuflarea
tăiată.
— Să-l vedem pe bunicul tău, mergi înainte!
2319
 Am ajuns la cimitir, tata a împins portiţa de fier şi a
deschis-o. Pe pragul de sus erau desenate un craniu şi două
oase încrucişate în formă de X, semnul lui Isus înviat. Am
luat-o la dreapta printre chiparoşi, trecând peste mormintele
sărace, cu crucile rupte, fără candelă. Îmi era o frică de
moarte; mă ţineam de hainele tatei şi mergeam în urma lui,
împiedicându-mă tot timpul.
Tata s-a oprit lângă un mormânt sărman, o moviliţă
boltită de pământ, cu o cruce de lemn, cu numele şters de
vreme. Tata şi-a scos mantilia de pe cap, s-a aplecat
deasupra mormântului, a scormonit cu unghiile şi a făcut o
scobitură în formă de pâlnie; şi-a apropiat gura cât a putut
mai mult şi a strigat de trei ori cu glas din ce în ce mai tare,
urlând, în cele din urmă:
— Tată, a venit! Tată, a venit! Tată, a venit!
A scos din buzunar o sticluţă cu vin, l-a vărsat picătură
cu picătură, aşteptând de fiecare dată să o soarbă adâncul
pământului. Apoi a sărit în picioare, şi-a făcut cruce şi s-a
uitat la mine. Ochii îi străluceau.
— Ai auzit? m-a întrebat el, gâtuit de emoţie, ai auzit? Am
rămas tăcut, nu auzisem nimic.
— N-ai auzit? a continuat să zică tata, mânios. Oasele lui
au trosnit.
De câte ori îmi amintesc acea zi, mulţumesc cerului că
mi-a îngăduit să mă nasc în Creta, în vremea când am putut
vedea, cu ochii mei, Libertatea călcând pe crenguţe de laur,
de la intrarea în port până la ascunzătoarea Sfântului Mina.
Ce păcat că ochii de ţărână ai omului sunt neputincioşi să
desluşească lucrurile nevăzute! L-aş fi văzut, în ziua aceea,
pe Sfântul Mina sărind din icoană, oprindu-se călare în
pragul bisericii, aşteptându-l pe prinţul grec, cu lacrimile
şiroind pe obrajii arşi de soare şi pe barba lui sură.
Câteva zile mai târziu, când bucuria a trecut, un vânt
puternic de la miazăzi s-a ridicat şi a risipit toate frunzele de
dafin de pe străzi, s-a pornit o ploaie curată care a spălat
urmele de vin de pe trotuare, viaţa s-a trezit din beţie, mintea
2320
s-a reaşezat la locul ei. Feţele creştinilor erau netede şi
străluceau ca un ban nou, bărbierii au măturat bărbile, se
mai auzeau de prin taverne strigăte răguşite, întârziate, iar
eu rătăceam pe străzi, ud până la piele, şi când eram pe o
stradă pustie chiuiam şi urlam ca să-mi descarc sufletul.
Strămoşi fără de număr chiuiau şi urlau înăuntrul meu,
despovărându-se.
Niciodată n-am simţit atât de profund faptul că strămoşii
care au murit nu sunt morţi, că în momentele hotărâtoare
chiuie, saltă şi pun stăpânire pe ochii, pe mâinile, pe sufletul
nostru. În zilele acelea, toţi străbunii mei ucişi de turci, toate
străbunele mele spintecate de turci chiuiau şi ţipau de
bucurie pe străzile pustii, când nimeni nu ne vedea. Mă
bucuram pentru că, deşi nu înţelegeam încă foarte clar,
simţeam că şi eu o să văd, o să gândesc, o să trăiesc, după
moarte, în inimile celor care îşi vor aduce aminte de mine.
Prin această poartă împodobită cu crenguţe de dafin şi cu
oasele străbune am intrat în anii adolescenţei; încetasem să
mai fiu copil.

XIII. Nelinişti adolescentine

Mi-am petrecut anii adolescenţei copleşit de neliniştile

obişnuite ale tinereţii. Două mari fiare sau deşteptat în mine:
leopardul trupului şi vulturul nesătul, mintea, care se
hrăneşte cu măruntaiele omului, devenind tot mai nesăţios,
pe măsură ce le devorează.
Pe când eram încă mic, să fi avut vreo trei sau patru ani,
o curiozitate puternică pusese stăpânire pe mine, voiam să
aflu taina venirii pe lume. Am întrebat-o pe mama, pe
mătuşile mele: "Cum vin copiii? Cum apar aşa deodată în
casă? De unde vin?" Trebuie să fie un tărâm veşnic verde,
poate paradisul, unde copiii răsar ca macii. Din când în
când, un tată intră, culege unul şi-l aduce acasă. Gândul
ăsta îl tot suceam şi îl răsuceam în minte, fără să-i dau prea
multă crezare. Nici mama, nici mătuşile mele nu reuşeau să
2321
mă facă să cred în istoriile lor. Dar înţelegeam mai mult
decât bănuiau, mai mult decât îmi imaginam eu însumi şi nu
credeam o iotă din poveştile lor.
Într-o zi a murit, în floarea vieţii, vecina noastră coana
Katina; când am văzut că o scot din casă cu picioarele
înainte, că lumea mergea după ea, luând-o pe o ulicioară şi
dispărând, m-a apucat frica. "De ce au luat-o? Unde o duc?"
"A murit, a murit", îmi răspundeau. "A murit? Cum adică a
murit?" Dar nimeni nu m-a lămurit. M-am ghemuit într-un
colţ, după canapea, am luat o pernă, mi-am ascuns faţa în ea
şi am început să plâng, nu de supărare, nici de frică, ci
pentru că nu înţelegeam. Câţiva ani mai târziu, când
dascălul meu Krasakis a murit, moartea încetase să mă mai
surprindă, probabil că pricepusem ce era şi nu mai puneam
întrebări.
Aceste două lucruri, naşterea şi moartea, au fost cele
dintâi taine care au provocat zbuciumul sufletului meu de
copil. M-am trezit bătând cu pumnul meu slab în aceste
două porţi închise, ca să se deschidă; am înţeles că degeaba
aşteptam ajutorul cuiva; toată lumea tăcea sau râdea de
mine. Ce doream să ştiu trebuia să aflu de unul singur.
Încet-încet, mi se trezea trupul, împărăţia mea făcută din
nori şi din presimţiri a început să se contureze; trăgeam cu
urechea la vorbele de pe stradă, nu înţelegeam prea bine ce
voiau să zică, dar mi se părea că erau pline de o substanţă
tainică oprită. Le ţineam minte şi le repetam când eram
singur, ca să nu le uit. Într-o zi, unul mi-a scăpat, l-am rostit
cu voce tare în prezenţa mamei; a tresărit speriată.
— Cine ţi-a spus vorba asta lipsită de ruşine? a strigat ea.
Să nu mai spui niciodată aşa ceva!
Mama s-a dus în bucătărie, a adus praf de piper şi mi l-a
pus binişor pe limbă. Am început să ţip, gura îmi luase foc,
dar, ca să-i fac în ciudă, am jurat tainic să le zic măcar în
gând, ca să nu le uit. Pentru că simţeam o mare plăcere să le
rostesc.
De atunci, orice cuvânt oprit îmi arde gura şi are gust de
2322
piper, chiar şi acum, după atâta amar de vreme şi după
atâtea păcate!
Pe vremea aceea, pubertatea se trezea lent la noi, o mare
timiditate o făcea să se jeneze şi să se ascundă sub tot felul
de măşti. Cea dintâi mască a mea a fost prietenia, pasiunea
pentru un camarad de şcoală, cel mai insignifiant dintre toţi:
scund, crăcănat, un trup pătrat, solid şi greoi, lipsit de orice
curiozitate intelectuală. Schimbam zilnic scrisori înfocate, îi
reproşam, ba chiar plângeam, dacă trecea o singură zi fără
să primesc o scrisoare de la el; dădeam târcoale în jurul casei
sale, îl urmăream pe furiş, mi se tăia răsuflarea când îl
vedeam că apare. Trupul meu se trezise, dar nu ştia ce chip
să-i dea dorinţei, încă nu făcea prea bine deosebirea între
bărbat şi femeie. Pe de altă parte, compania unui băiat mi se
părea mai comodă şi mai puţin riscantă decât cea a unei fete.
Simţeam o stranie antipatie amestecată cu teamă când
întâlneam o femeie; dacă bătea vântul şi îi ridica fustele,
întorceam brusc capul şi mă înroşeam ca focul, de
exasperare şi de ruşine.
Într-o zi, cred că era pe la amiază, soarele ardea tare,
mergeam spre casă pe o ulicioară îngustă şi umbroasă;
deodată, o turcoaică s-a ivit în colţul străzii, şi-a descheiat
tunica, arătându-şi pieptul gol. Mi s-au tăiat picioarele şi am
ajuns acasă clătinându-mă, m-am aplecat peste lighean şi
am vomat.
Târziu, după mulţi ani, când am descoperit într-un sertar
scrisorile adresate prietenului meu, m-am îngrozit. Doamne,
câtă ardoare, câtă inocenţă! Fără să vrea, fără să fie
conştient, colegul meu de clasă, greoi şi vulgar, fusese masca
sub care atâţia ani se ascundea de mine femeia; cu siguranţă
şi eu fusesem pentru el o mască sub care se ascundea
femeia, amânând clipa fatală, când urma să cadă în teribila
capcană. Am aflat mai târziu că a căzut în capcană şi a fost
pierdut.
Într-o vacanţă de vară, prietenul meu, eu şi un alt coleg
de clasă, un băiat tăcut, cu ochi cenuşii, cu mâini şi cu
2323
picioare delicate, am înfiinţat "Societatea Prietenilor", o nouă
Eterie. Ne întâlneam în secret, am depus jurământ, am
semnat statutul şi ne-am propus un scop: să combatem fără
niciun compromis, până la moarte, minciuna, injustiţia,
servitutea. Lumea ni se părea mincinoasă, infamă, injustă, şi
ne-am legat să o salvăm noi trei. Ne-am izolat de ceilalţi
colegi, ieşeam tot timpul împreună, făceam planuri, cum să
facem să ne atingem scopul şi am împărţit fiecăruia un
domeniu de acţiune: eu trebuia să scriu piese de teatru,
prietenul meu urma să se facă actor, ca să joace în piesele
mele, al treilea, pasionat de matematică, trebuia să devină
inginer, ca să facă o invenţie importantă, să aducă venituri
Eteriei – şi astfel să venim în ajutorul celor săraci şi oprimaţi.
Între timp, până să vină clipa cea mare, făceam tot ce
puteam să rămânem credincioşi jurământului nostru: nu
minţeam, îi băteam pe toţi turcaleţii pe care îi întâlneam pe
uliţele dosnice, în loc de guler şi de cravată purtam maiouri
cu dungi alb-albastre, culorile steagului grec.
Într-o seară de iarnă, jos în port, ne uitam cu coada
ochiului la un bătrân hamal turc, ghemuit într-un colţ,
tremurând de frig; era întuneric şi nu ne vedea nimeni, unul
şi-a scos maioul, altul cămaşa şi celălalt vesta şi i le-am dat
omului; am fi vrut să-l îmbrăţişăm, dar n-am îndrăznit;
tulburaţi şi ruşinaţi că nu ne-am făcut pe deplin datoria, am
plecat.
— Haideţi înapoi să-l găsim, a propus prietenul meu.
— Bine, haidem!
Ne-am întors în fugă şi l-am căutat pe bătrânul hamal ca
să-l îmbrăţişăm, dar plecase de acolo.
În altă zi, am auzit că un distins avocat din Kastro se
logodise cu o tânără bogată şi nunta trebuia să aibă loc
duminica; între timp, sosise de la Atena o altă fată,
frumoasă, dar săracă, şi care fusese logodită cu avocatul pe
vremea studenţiei, acesta promiţându-i că o va lua de soţie.
Când am auzit povestea asta urâtă, ne-am întrunit toţi trei
acasă la mine, clocotind de indignare: statutul societăţii
2324
noastre nu permitea să tolerăm o astfel de nedreptate. După
ce am dezbătut ore în şir măsurile pe care trebuia să le
adoptăm, am hotărât: să ne prezentăm toţi trei la mitropolit
şi să denunţăm acest act imoral. În plus, am adresat o
scrisoare avocatului, semnată "Societatea Prietenilor",
ameninţându-l că dacă n-o ia de soţie pe Doroteea – aşa o
chema pe fata din Atena – o să dea seamă în faţa noastră şi a
lui Dumnezeu.
Îmbrăcaţi în haine de duminică, ne-am prezentat la
mitropolit. Era un bătrânel slab şi măcinat de ftizie, o vulpe
bătrână; când vorbea i se tăia respiraţia, iar ochii îi
străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Deasupra biroului atârna
o icoană cu un Hristos prosper, cu obrajii roşii, pieptănat cu
cărare la mijloc; o litografie uriaşă cu biserica Sfânta Sofia
era agăţată pe peretele din faţă. Ne-a privit surprins:
— Ce necazuri aveţi, băieţi? ne-a întrebat el.
— O mare nedreptate, preasfinţite; am răspuns toţi trei,
cu răsuflarea tăiată, strigând, ca să ne facem curaj. O mare
nedreptate!
Mitropolitul a tuşit, a scuipat în batistă şi ne-a vorbit pe
un ton sarcastic:
— O mare nedreptate? a zis el ironic. Şi ce treabă aveţi
voi? Sunteţi şcolari, nu-i aşa? Ar trebui să vă vedeţi de
şcoală.
— Preasfinţite. a început prietenul meu, care era un
vorbitor bun, şi a povestit pe îndelete binecunoscutul
scandal. Nu mai avem somn, nu mai suntem atenţi la lecţii,
preasfinţite, a zis el drept încheiere, până când nu se va face
dreptate. Avocatul trebuie să se însoare cu Doroteea.
Mitropolitul a tuşit iar, şi-a pus ochelarii şi ne-a privit
îndelung; ni se părea că o stranie tristeţe i se citea pe chip.
Toţi trei aşteptam cu sufletul la gură; în sfârşit şi-a descleştat
buzele:
— Sunteţi tineri, a zis el, sunteţi copii încă, mă întreb
dacă Dumnezeu mă va lăsa să trăiesc destul ca să văd cum
veţi privi nedreptatea peste cincisprezece sau douăzeci de
2325
ani. A tăcut un scurt răstimp, ca şi cum vorbea pentru sine:
— Aşa începem cu toţii, a şoptit el.
— Înaltpreasfinţite, am zis eu în clipa aceea, văzând că
schimbă vorba, cum am putea să împiedicăm nedreptatea?
Spuneţi-ne! Chiar dacă ne-aţi cere să ne aruncăm într-un
cuptor încins, am face-o pentru ca dreptatea să învingă.
Mitropolitul s-a ridicat:
— Duceţi-vă acum, ne-a zis, întinzându-ne mâna să i-o
sărutăm, v-aţi făcut datoria, ajunge; restul e treaba mea.
Am plecat cât se poate de fericiţi.
— Bine lucrat, Eterie! a exclamat prietenul meu,
cuprinzându-ne pe după umeri pe amândoi.
Duminica următoare avocatul s-a căsătorit cu tânăra cea
bogată. Noi am aflat mai târziu că mitropolitul a povestit la
toţi prietenii săi despre vizita şi indignarea noastră, în hohote
de râs.
Citeam toate romanele care ne cădeau în mână, mintea ni
se înflăcăra, hotarele dintre imaginar şi real, dintre poezie şi
adevăr dispăreau şi ni se părea că sufletul omului poate
încerca şi reuşi totul.
Dar pe măsură ce mintea mi se deschidea, forţând
barierele adevărului, inima mea era copleşită de tristeţe şi
deborda. Viaţa mi se părea prea îngustă, nu mă încăpea, aş fi
vrut să mor; numai moartea mi se părea infinită, capabilă să
mă cuprindă. Îmi amintesc, într-o zi pe când soarele
strălucea, iar eu eram sănătos şi fericit, i-am propus
prietenului meu să ne sinucidem; alcătuisem o scrisoare
lungă şi disperată, un fel de testament în care ne luam
rămas-bun de la lume. Dar prietenul meu n-a vrut, iar eu nu
aveam niciun chef să plec de unul singur pe lumea cealaltă.
Mă simţeam adânc pătruns de o tristeţe nedefinită, de
neînţeles, încât a venit momentul în care chiar prietenul meu
îmi devenise insuportabil; ieşeam singur seara şi mă
plimbam pe zidul veneţian, deasupra mării.
Ce miracol era briza răcoroasă care sufla dinspre mare;
fetişcanele care se plimbau, cu panglici de mătase în părul
2326
lăsat pe spate, copilaşii turci, desculţi, strigând cu glas
piţigăiat iasomia şi seminţele de dovleac pe care le vindeau!
Şi Bambalaris, care aranja mesele şi scaunele la cafeneaua
dinspre mare, aşteptând să vină bărbaţii cu nevestele lor,
tinerii cu logodnicele lor, să comande cafea, sirop de migdale
şi să privească mulţumiţi şi sătui apusul de soare.
Dar eu nu vedeam nimic; nici marea infinită şi calmă, nici
promontoriul graţios Aghia Pelaghia în depărtare, nici
Stroumboula, muntele în formă de piramidă, şi în vârful lui,
ca un ouşor alb, bisericuţa Celui Răstignit; nu vedeam nici
tinerii cu logodnicele lor, ochii mei erau înrouraţi de lacrimi
pe care nu le puteam stăpâni.
Sufletul meu clocotea din cauza celor două mari taine pe
care profesorul de fizică ni le dezvăluise în anul acela. Cred
că rănile deschise atunci nu s-au vindecat de tot niciodată.
Cea dintâi taină, cea mai teribilă: Pământul, contrar
credinţei noastre, nu era centrul universului; soarele şi cerul
plin de stele nu se învârtesc în jurul Pământului; planeta
noastră nu era decât un astru mărunt, neînsemnat, aruncat
cu indiferenţă într-un colţ al galaxiei, rotindu-se slugarnic în
jurul soarelui. Coroana regală căzuse de pe fruntea Mamei
Pământ.
Eram cuprins de amărăciune şi de indignare: împreună
cu Maica noastră căzusem şi noi din locul de cinste de pe
cer. Cu alte cuvinte, Pământul nu stă ţeapăn în mijlocul
cerului, în vreme ce stelele se rotesc cu respect în jurul său;
din contră, rătăceşte printre limbi de flăcări în haos, umilit şi
în eternă căutare. Încotro se îndreaptă? Într-acolo unde e
mânat. Legat de stăpânul său soarele, îl urmează supus. Şi
noi suntem legaţi, şi noi suntem sclavi, şi noi îl urmăm.
Soarele urmează şi el pe cineva. Pe cine?
Ce erau aceste basme pe care ni le spuneau fără jenă
dascălii noştri de până atunci – că Dumnezeu a creat Soarele
şi Luna ca podoabe ale Pământului şi că a atârnat cerul
înstelat deasupra noastră ca să ne lumineze ca un
candelabru?
2327
 A fost cea dintâi lovitură; iată a doua: omul nu era
creatura cea mai dragă şi mai privilegiată a lui Dumnezeu, că
n-a suflat scânteia vieţii asupra lui şi nu i-a dat un suflet
nemuritor; asemenea celorlalte făpturi e o verigă dintr-un
lanţ infinit de animale, un nepot, ori un strănepot al
maimuţei. Dacă ne zgâriem puţin pielea, ori sufletul, o vom
descoperi pe străbuna noastră – maimuţa.
Amărăciunea şi indignarea mea erau insuportabile. Mă
plimbam singuratic pe malul mării, pe câmp, mergeam cât
puteam de iute ca să obosesc şi să pot uita; dar cum aş fi
putut să uit? Mergeam cu capul gol, cu cămaşa descheiată,
simţind că mă înăbuş. De ce am fost amăgiţi atâta vreme, mă
întrebam eu, rătăcind de unul singur, de ce înalţă tronuri
împărăteşti pentru oameni şi pentru mama noastră Pământ,
ca apoi să le dărâme? Rezulta, oare, că Pământul era lipsit de
importanţă, că oamenii erau lipsiţi de importanţă şi că va
veni o zi în care cu toţii vom dispărea? Nu, strigam în sinea
mea, nu, eu nu accept una ca asta. Trebuie să batem la
poarta destinului, să batem până când se va deschide poarta,
spre a ne libera!
Nu mai puteam îndura. Într-o seară, l-am căutat acasă pe
profesorul de fizică, cel care ne dezvăluise aceste teribile
taine. Era un om palid, cu vorba rară, dar caustică; ochi reci,
buze subţiri, ironice. Foarte inteligent, foarte răutăcios, o
frunte îngustă, părul căzut până la sprâncene, semăna într-
adevăr cu o maimuţă bolnavă. L-am găsit citind, aşezat într-
un fotoliu jerpelit. M-a privit şi a înţeles limpede necazul
meu, pentru că avea un rânjet sardonic.
— Cărui fapt se datorează această onoare? m-a întrebat
el. Presupun că ai ceva important să-mi spui.
— Iertaţi-mă că vă deranjez, am zis eu cu răsuflarea
tăiată, dar vreau să aflu adevărul.
— Adevărul? a zis sarcastic profesorul, asta era! Întrebi
exact ca toţi tinerii. Care adevăr?
— Că el a luat o bucată de humă neînsufleţită, a suflat
deasupra...
2328
 — Cine?
— Dumnezeu!
Un râs sec, răutăcios, tăios a izbucnit de pe buzele sale
subţiri.
Aşteptam. Dar profesorul a deschis o cutiuţă, a luat o
bomboană şi a vârât-o în gură.
— Nu-mi răspundeţi la întrebare, domnule profesor? m-
am aventurat eu.
— Ba da, îţi voi răspunde, mi-a replicat, mutându-şi
bomboana dintr-o parte în alta în gură. S-a scurs un timp
considerabil.
— Când? m-am aventurat iarăşi.
— Peste zece, peste douăzeci de ani, când creieraşul tău
va deveni o minte adevărată; acum e prea devreme. Pleacă!
Îmi venea să plâng şi să strig: "Fie-vă milă de mine,
domnule profesor, spuneţi-mi adevărul, tot adevărul", dar
vocea mi se oprise în gâtlej.
— Du-te! a repetat profesorul şi mi-a arătat uşa.
Ieşind, în colţul străzii l-am întâlnit pe arhimandritul care
ne ţinea lecţiile de religie. Un om naiv şi cucernic, grăsan şi
tare de urechi. O iubea mult pe bătrâna lui mamă, care trăia
într-un sătuc departe de Kastro şi ne spunea adeseori cu
lacrimi în ochi că a văzut-o prin somn. Nu era prea deştept,
poate că excesul de castitate îl ramolise înainte de vreme.
Când suna clopoţelul la sfârşitul lecţiei, şovăia o clipă la uşă,
apoi se întorcea şi ne îndemna de fiecare dată cu un glas
blând şi rugător: "Înainte de toate, băieţi, să vă perpetuaţi
neamul!" Noi râdeam pe înfundate şi strigam destul de tare,
în spatele său, ca să ne audă: "Nu vă fie frică, nu vă fie frică,
domnule învăţător, nu vă fie frică!" Dascălul ăsta nu-mi
plăcea deloc, cu mintea lui de oaie, behăia, nefiind în stare să
aline niciuna dintre neliniştile noastre. Într-o zi, în timp ce ne
explica Crezul, a înălţat un deget triumfător: "Există un
singur Dumnezeu! – uuunnul! aceasta e condiţia credinţei,
cred într-unul Dumnezeu, pentru că dacă ar fi doi am spune
cred în cei doooi Dumnezei." Tuturor ne era milă de el şi
2329
nimeni n-a avut cruzimea să obiecteze.
Într-o zi nu m-am putut stăpâni, tocmai ne vorbise despre
atotputernicia lui Dumnezeu. Am ridicat călimara şi am
întrebat:
— Domnule învăţător, vreau să vă întreb dacă Dumnezeu
poate face să dispară călimara asta.
Sărmanul arhimandrit s-a făcut stacojiu la faţă, s-a
gândit o clipă, căznindu-se să găsească un răspuns, dar
neputând să răspundă, a apucat o cutie şi mi-a azvârlit-o
drept în faţă. Am sărit în picioare:
— Acesta nu e un răspuns, am rostit eu cu arogantă
seriozitate.
M-au eliminat din şcoală trei zile şi într-o seară a venit să
discute cu tata.
— Fiul dumitale e obraznic şi nedisciplinat, a spus el,
copilul ăsta o să ajungă rău, ar fi bine să-l mai ţineţi în frâu.
— Dar ce-a făcut?
Asta şi asta; şi arhimandritul i-a povestit toată tărăşenia.
Tata a ridicat din umeri:
— Îmi fac griji numai dacă spune minciuni şi dacă se lasă
bătut, încolo, e bărbat, lăsaţi-l să facă ce vrea.
Aşadar, cu arhimandritul ăsta m-am întâlnit pe stradă.
Când l-am văzut, am întors capul în altă parte ca să nu fiu
obligat să-l salut. Eram furios, ştiam că el şi alţii ca el şi-au
bătut joc de noi ani de-a rândul, şi-au bătut joc de cea mai
sacră nelinişte a omului.
Ce zile erau şi ce nopţi, când mintea îmi era străbătută de
aceste două fulgere! Nu puteam să dorm; mă sculam din pat
în miez de noapte, coboram scările cât se poate de încet, ca
să nu scârţâie, deschideam poarta pe furiş şi ieşeam afară.
Porneam pe străzi, nu era nici ţipenie de om, porţile erau
închise, luminile stinse. Rătăceam pe străduţele înguste din
Megalo Kastro, ascultând respiraţia liniştită a oraşului
adormit. Uneori, vedeam îndrăgostiţi care cântau o serenadă,
însoţindu-se de chitară sau de lăută, pe sub ferestrele
închise; lamentaţia de dragoste, plină de jale şi de rugăminţi,
2330
se ridica până dincolo de acoperişul casei. Câinii de prin
vecini auzeau, se trezeau şi începeau să latre. Dar eu
dispreţuiam amorul şi femeile; mă întrebam cum puteau să
cânte, cum de inima lor nu era sfâşiată de dorinţa dureroasă
de a afla de unde venim şi încotro mergem, şi ce este
Dumnezeu? Treceam cât puteam de repede pe lângă ei şi
odată ajuns pe zidul veneţian începeam să respir în voie;
neagră ca smoala, marea tuna mânioasă, se azvârlea cu
repeziciune spre ziduri să le zdrobească; trecea peste zid, îmi
stropea fruntea, buzele, mâinile, răcorindu-mă. Stăteam
deasupra mării ore în şir, simţeam că ea, nu pământul, era
mama mea, că marea era singura care îmi putea înţelege
neliniştea, pentru că ea cunoştea aceeaşi nelinişte şi nu avea
somn: se izbeşte de ţărm şi primeşte loviturile drept în piept,
încearcă să scape, se zbate căutând libertatea; roade zidurile
care se înalţă în faţa ei, ca să-şi croiască un drum dincolo de
ele. Pământul e liniştit, sigur de sine, naiv şi destoinic;
înfloreşte, dă roade, se ofileşte, fără teamă: e sigur că
primăvara se va întoarce, ieşind din ţărână. Marea, mama
mea, nu e sigură de sine, nu înfloreşte şi nu rodeşte; ea se
luptă şi suspină zi şi noapte. Ascultam marea, ea mă asculta
pe mine, ne susţineam şi ne încurajam reciproc, până în zori;
atunci, de teamă că oamenii se vor trezi şi ne vor vedea, mă
întorceam acasă. Mă vâram în pat. O mulţumire amară,
sărată, îmi inunda trupul; mă bucuram că nu eram plămădit
din ţărână, ci din apa mării.
Aproape de casa noastră, o vecină avea un maimuţoi
neruşinat, cu fundul roşu, cu ochi omeneşti; vecina noastră
fusese ibovnica unui bei bătrân din Alexandria, acesta i-o
dăruise drept amintire. De câte ori treceam, vedeam
maimuţoiul ghemuit pe bancă în faţa porţii: ronţăia alune de
fistic, pe care le cojea singur, se pureca, se scărpina. Mă
opream mereu, îl studiam, mă amuza, îmi părea o caricatură
a omului, o făptură veselă şi insolentă care n-avea nimic
misterios, omul o poate privi şi râde de ea, fără nicio umbră
de nelinişte. Dar acum eram stăpânit de oroare, am luat-o pe
2331
altă stradă, nu suportam să-l mai văd: umilea omul. Ăsta să
fie, oare, străbunul meu? Mă cuprindea ruşinea şi mânia,
simţeam că în mine se ruina o împărăţie.
Să fie, oare, primul meu strămoş? Astea să fie rădăcinile
mele? Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu îmi dăduse viaţă, nu el
m-a creat, nu m-a fasonat cu mâinile lui, suflând peste mine
scânteia divină; un maimuţoi îmi dăduse viaţă ducându-şi
sămânţa de la o maimuţă la alta? Aşadar, nu eram fiul lui
Dumnezeu, eram fiul maimuţei?
Deziluzia şi indignarea mea au durat luni de zile; cine
ştie, poate mai durează şi astăzi. De o parte stătea
maimuţoiul, de cealaltă parte arhimandritul, o funie fusese
întinsă între ei deasupra haosului, iar eu păşeam îngrozit,
încercând să-mi păstrez echilibrul pe această funie. Erau zile
grele pentru mine, a venit vacanţa şi m-am închis în casă,
am împrumutat o mulţime de cărţi, despre animale, plante,
aştri, şi stăteam aplecat asupra lor, zi şi noapte, ca un om
însetat care îşi cufundă faţa în izvor să-şi potolească setea.
Nu mai ieşeam afară din casă; îmi răsesem părul pe jumătate
de cap, iar când prietenii mei veneau să mă ia la plimbare
scoteam capul pe fereastră şi le ziceam: "Nu vedeţi? Cum să
ies afară în halul ăsta?" şi mă adânceam iar în studiu.
Ascultam uşurat râsetele batjocoritoare ale prietenilor mei
care glumeau pe seama mea în timp ce se îndepărtau.
Cu cât mintea mea se umplea de cunoştinţe, cu atât
sufletul meu se umplea de amărăciune. Ciuleam urechile şi
ascultam ţipând maimuţoiul vecinei. Într-o zi a scăpat din
funie, s-a furişat în curtea noastră şi s-a suit în arborele de
mimoză; ridicând ochii, l-am văzut cum mă spiona printre
crengi. M-am cutremurat; niciodată în viaţa mea nu văzusem
ochi atât de omeneşti, ochi plini de viclenie, zeflemitori,
rotunzi, negri, imobili, care mă fixau.
M-am ridicat şi am aruncat cărţile deoparte, "Nu e
drumul meu", am strigat, "mă pun contra naturii omeneşti,
las prada din mână pentru umbra sa! Viaţa este o pradă şi
eu sunt flămând!" M-am aplecat pe fereastră şi i-am aruncat
2332
maimuţoiului o nucă: a prins-o din zbor, a spart-o cu dinţii,
a aruncat cojile şi a început să ronţăie cu lăcomie, privindu-
mă batjocoritor şi ţipând. Oamenii îl obişnuiseră să bea vin;
m-am dus în beci, am umplut o cană şi am pus-o pe pervaz;
nările îi fremătau lacome, dintr-un salt s-a aşezat pe pervaz,
şi-a vârât botul în cană şi a început să bea, plescăind din
limbă a mulţumire; apoi şi-a pus labele pe umerii mei, mă
strângea şi nu voia să se mai dezlipească de mine. Duhnea a
vin şi a trup nespălat, îi simţeam căldura pe piept, perii îmi
intrau în nas şi mă gâdilau, eu râdeam, el suspina în braţele
mele ca o fiinţă omenească. Căldura mea şi a maimuţoiului
se contopeau, suflarea lui urma acelaşi ritm liniştit ca
respiraţia mea, eram împăcaţi. Seara, când a plecat şi s-a
întors la frânghia sa, îmbrăţişarea maimuţei mi s-a părut o
neagră Bunăvestire; un înger întunecat, mesager al unui
Dumnezeu patruped, păros, pleca de la fereastra mea.
A doua zi, spre seară, m-am dus în port, fără vreun plan
dinainte stabilit; am intrat într-o tavernă frecventată de
pescari: am cerut vin şi o farfurie cu barbun prăjit şi m-am
pus pe băut. Nu ştiu dacă eram trist, supărat sau fericit,
toate se amestecau în mine: maimuţa, Dumnezeu, cerul
înstelat, demnitatea omului, şi mi se părea că îmi pusesem
toate speranţele în vin ca să mă limpezească.
Câţiva barcagii şi hamali, băutori cunoscuţi, care îşi
sorbeau vinul într-un colţ, m-au văzut şi au început să râdă:
— Încă are caş la gură şi face pe bărbatul, a zis unul.
— Îl maimuţăreşte pe taică-său, începu să zică un altul,
haideţi să-l necăjim un pic! Auzind asta, m-am făcut roşu de
mânie:
— Hei, oameni buni, am strigat eu, haideţi aici, fac cinste!
S-au apropiat hohotind de râs. Umpleam paharele până
sus, neîncetat, şi le sorbeam dintr-o singură înghiţitură, unul
după altul, sec, fără să mâncăm nimic. Bărbaţii se uitau la
mine iritaţi. Nu vorbeam, nu cântam, goleam pur şi simplu
pahar după pahar şi ne uitam unul la altul, să vedem care va
fi mai tare. Mândria cretană ajunsese la culme, mustăcioşii
2333
sălbatici, mari băutori, se ruşinau să se dea bătuţi în faţa
unui adolescent imberb. Au căzut unul după altul la pământ,
beţi morţi, dar eu nu mă îmbătasem. Atât de vădită, atât de
mare trebuie să fi fost durerea mea, încât era mai tare decât
vinul.
A doua zi iar, a treia zi la fel şi tot aşa în zilele care au
urmat. Îmi mersese vestea în oraş de băutor care se înhăita
seară de seară cu amărâţii şi cu hamalii din port.
Prietenii mei se bucurau, văzând că apucasem pe o cale
greşită, de mult nu mă mai puteau înghiţi pentru că nu le
doream tovărăşia, pentru că stăteam închis în casă şi citeam,
pentru că în ultima vreme mă plimbam de unul singur, cu o
carte în buzunar. Nu glumeam, nu bârfeam ca ei, nu făceam
curte fetelor. "Se va izbi cu capul de stele şi o să şi-l facă mii
fărâme", îşi băteau ei joc de mine, privindu-mă înciudaţi.
Acum, văzând că mă înhăitasem cu toţi amărâţii din Megalo
Kastro, se bucurau. S-au apropiat iar de mine, chiar
începuse să le placă de mine şi, într-o sâmbătă seara, m-au
luat, cu o perfidie ascunsă, într-un cabaret din oraş, numit
cu insolenţă "La Combatanţii de la 1821". Nu demult sosise o
trupă de artiste – românce şi franţuzoaice – frumoase de îi
scoteau din minţi pe respectabilii capi de familie. În fiecare
seară, aceşti prudenţi gospodari alunecau tainic în paradisul
oprit, pe jumătate luminat, se aşezau încurcaţi la cea mai
îndepărtată masă, uitându-se în toate părţile ca nu cumva
să-i vadă vreun cunoscut şi pocneau din degete, iar
cântăreţele boite şi parfumate veneau să li se aşeze pe
genunchi. Şi astfel, bieţii onorabili burghezi uitau pentru o
clipă cicăleala şi certurile care însoţeau viaţa virtuoasă.
Prietenii mei m-au făcut să mă aşez chiar în mijlocul sălii
şi au cerut de băut, a venit la noi o româncă grasă, vioaie,
între două vârste, ai cărei sâni transpiraţi se revărsau din
corsetul descheiat; femeia ştia toate trucurile, nu mai avea
nimic de învăţat. Tovarăşii mei au început să-mi umple
paharul, am băut, mă simţeam bine, adulmecam mirosul
acrişor al femeii şi simţeam că maimuţoiul din mine se
2334
trezea; am scos pantoful cântăreţei, l-am umplut cu
şampanie şi am băut.
A doua zi, mare vâlvă în Kastro: sfântul, Solomon
înţeleptul, cu nasul pe sus şi-a petrecut, vai! noaptea într-un
cabaret şi a băut din pantoful unei cântăreţe. Sfârşitul lumii!
Un unchi, ruşinat că nepotul său ajunsese în halul ăsta, a
dat fuga la tata să-i ducă vestea. Dar tata a dat din umeri:
"Vasăzică e bărbat de-acum, începe să fie bărbat", a răspuns
el, "tot ce-ar trebui să facă acum ar fi să-i cumpere o altă
pereche de pantofi cântăreţei!"
În sinea mea jubilam, pentru că încălcasem legile,
scăpasem de arhimandriţi şi de spaimele pentru copii,
călcând pe urmele sigure, ferme, ale strămoşului păros.
Apucasem pe un drum greşit şi îmi plăcea! Eram în
ultimul an de liceu, îl priveam cu ură pe arhimandritul cu
zâmbetul lui senin, ocrotit de virtute; sigur de viaţa prezentă
şi de cea viitoare; o oaie care behăia şi ne privea, pe noi lupii,
cu milă. Aşa ceva nu mai puteam suporta, aş fi vrut să-i
tulbur pacea, să dezlănţui o furtună în sângele lui, să şterg
zâmbetul imbecil care i se revărsa pe chip. Într-o dimineaţă,
aşadar, am făcut un gest de mare răutate; i-am trimis un
bilet: "Mama dumitale e grav bolnavă, moare, aleargă s-o vezi
ca să-ţi dea ultima binecuvântare". I-am trimis biletul şi m-
am dus liniştit în clasă, aşteptând. În ziua aceea n-a venit la
şcoală, nici a doua zi, nici a treia zi. După cinci zile s-a
întors, dar era de nerecunoscut; faţa umflată, desfigurată de
o eczemă care cobora spre gât şi spre subsuori; se scărpina
tot timpul, se făcea roşu ca focul, nu mai putea să vorbească
şi ieşea înainte de a suna clopoţelul. Trei luni a fost
neputincios. Şi, într-o dimineaţă, a venit în faţa noastră, cu
capul descoperit, cu urmele eczemei pe faţă, istovit. S-a uitat
la noi blând, zâmbetul i se revărsa iarăşi pe chip şi primele
sale cuvinte au fost: "Domnul fie binecuvântat, copiii mei, el
a îndrumat mâna care mi-a scris biletul în care am aflat că
mama era grav bolnavă: mi-a dat astfel prilejul să plătesc
tributul cerut omului – suferinţa". Aceste cuvinte m-au făcut
2335
să tresar: era aşadar atât de dificil triumful virtuţii? Pentru o
clipă, am simţit nevoia să mă ridic şi să strig: "Iertaţi-mă, eu
sunt vinovat!", dar un alt glas lăuntric se făcea auzit, un glas
plin de sarcasm şi de maliţie: "Eşti un câine, un câine de
arhimandrit, ai fost bătut şi lingi mâna care te-a lovit. Nu, nu
mă căiesc, bine ţi-am făcut!"
A doua zi i-am convocat pe membrii Eteriei. Acum când
mintea ne era deschisă, le-am zis, avem datoria să luminăm
lumea. Acest lucru urma să devină cea mai înaltă misiune a
Eteriei. Oriunde vom merge şi oriunde ne vom afla, fiecare
cuvânt, fiecare faptă trebuie să aibă un singur ţel: să
lumineze!
Drept care am şi început. Am terminat liceul, eram liberi.
Tata, care voia să facă din mine un om politic, m-a trimis
undeva la ţară să fiu naş la un botez. I-am luat pe cei doi
prieteni: era un prilej nimerit să luminăm tot satul. După
botez, ne-am aşezat la masă şi, când ospăţul a început,
prietenul meu cel mai bun s-a înflăcărat şi a ţinut o predică
în faţa sătenilor. A început să le vorbească despre originea
omului; strămoşul nostru era maimuţa, să nu ne mai lăudăm
cu statutul nostru de fiinţe privilegiate ale lui Dumnezeu. În
vreme ce prietenul meu se desfăşura, popa tăcea şi se uita la
el cu ochii holbaţi; dar când s-a sfârşit iluminarea, popa a
clătinat din cap cu milă:
— Iartă-mă, tinere, m-am uitat la dumneata toată vremea
cât ai vorbit; se prea poate, după cum spui, că oamenii se
trag cu toţii din maimuţă, dar, iartă-mă că ţi-o spun,
dumneata te tragi direct din măgar.
M-am înfiorat. M-am uitat la prietenul meu şi mi s-a
părut că îl vedeam pentru prima oară. Fălcos, cu urechile
clăpăuge, cu ochii blânzi şi catifelaţi, semăna într-adevăr cu
un măgar – pe drept cuvânt, cum de nu văzusem asta
înainte? Ceva s-a rupt atunci în mine şi, din acea zi, nu i-am
mai trimis niciodată scrisori şi nu mai simţeam nici umbră
de gelozie.
În zilele următoare, mergând prin sate şi prin Megalo
2336
Kastro, am avut multe necazuri, vrând să luminăm oamenii.
Ne strigau: atei, francmasoni, vânduţi; încet-încet, ne
huiduiau şi azvârleau după noi cu lămâi putrede, dar noi ne
sumeţeam mândri şi treceam peste insulte şi peste lămâi
putrede, mulţumiţi că înduram martiriul, de dragul
adevărului. N-a fost aşa dintotdeauna? ne ziceam noi spre a
ne consola, e o fericire să-ţi dai viaţa pentru o idee măreaţă!
Într-o zi, ne-am dus toţi trei prietenii într-un sat, renumit
pentru viile sale, la două ore de Megalo Kastro. Satul se
întindea la poalele muntelui sacru, Ida, locul unde se zice ca
a fost îngropat părintele zeilor şi al oamenilor, Zeus. De sub
pietrele sub care dormea, zeul a avut încă forţa să se
întrupeze în muntele de deasupra lui, a mişcat pietrele
dispunându-le sub forma unui cap gigantic răsturnat. Se
puteau vedea limpede fruntea, nasul şi barba lungă coborând
până în câmpia din vale acoperită de tufani, de roşcovi şi de
măslini.
— Şi zeii mor, a zis prietenul nostru, cel care trebuia să
devină inventator ca să îmbogăţească Eteria.
— Zeii mor, am răspuns eu, dar divinitatea este
nemuritoare.
— Nu înţelegem, au zis prietenii mei; ce vrei să spui?
— Nici eu nu înţeleg prea bine, am răspuns eu şi am
început să râd.
Simţeam că aveam dreptate, dar gândurile nu-mi erau
clare, aşa că am preferat să râd. Râsul îmi servea drept
portiţă de scăpare din orice încurcătură.
Am ajuns în sat, mirosea a rachiu şi a must; ţăranii
terminaseră culesul strugurilor, puseseră mustul în butoaie
şi făcuseră rachiul din tescovină; acum stăteau la cafenea, pe
banca de piatră de afară, sub un plop, beau rachiu, jucau
cărţi; se odihneau.
Câţiva s-au ridicat, ne-au făcut loc la masa lor şi ne-au
adus trei pahare cu sirop de vişine. Am început să discutăm,
ne-am înţeles dinainte să aducem vorba despre miracolele
ştiinţei.
2337
 — Puteţi să vă închipuiţi, am zis noi, cum se fabrică
hârtia pe care se tipăresc ziarele? Mare minune! Se taie
pădurea, trunchiurile intră în maşini care le prefac în pastă,
din pastă se face hârtia, care intră pe o uşă în tipografie şi
iese pe cealaltă sub formă de jurnal.
Ţăranii ne urmăreau cu auzul încordat, cei de la mesele
alăturate s-au ridicat şi au venit la masa noastră. I-am
lămurit, ne ziceam noi. Dar tocmai atunci, o matahală trecea
cu un măgar care purta un snop de lemne în spinare; s-a
oprit să asculte.
— Hei, Dimitri, unde duci lemnele alea?
— Să fac un ziar din ele! a răspuns omul şi, pe dată,
ţăranii, care până atunci s-au stăpânit din politeţe, au
izbucnit în râs; satul întreg se zguduia de hohotele lor.
— Ar fi mai bine să plecăm, am şoptit, simt în aer miros
de lămâi putrede.
— Unde plecaţi, băieţi? Mai staţi, mai spuneţi, să avem de
ce râde! Şi se ţineau după noi strigând:
— Ce-a fost mai întâi, spuneţi, bravilor, oul, sau găina?
— Cum, doamne iartă-ne, stau ţiglele pe acoperiş fără
cuie?
— Ce era înţeleptul Solomon, femeie, sau bărbat?
— Ce paşte oaia cu cinci picioare, puteţi să ne spuneţi?
Dar noi ne-am luat repede tălpăşiţa.
De la o vreme, ne-am săturat de atâta luminat prin viu
grai şi, într-o zi, ne-am hotărât să tipărim un manifest
adresat poporului, un document în care să stabilim, fără
patimă, scopul nostru şi datoria omului. Am pus fiecare o
parte din economiile noastre şi ne-am dus la tipograful
Markoulis, poreclit Sărăcie, pentru că şi el tipărea manifeste
ca să-i ridice pe săraci, să-i unească, să facă din ei o forţă, ca
să-l aleagă deputat. Aşadar, ne-am dus să-l căutăm. Era un
bărbat de vârstă mijlocie, cu părul cărunt, creţ, purta
ochelari, avea pieptul larg cât un butoi, picioare scurte şi
strâmbe; la gât purta un batic roşu, slinos. A luat
manuscrisul nostru şi a început să citească cu glas tare,
2338
bombastic; pe măsură ce citea, entuziasmul nostru creştea.
Era excelent scris, câtă claritate, câtă forţă! Ne lungeam
gâtlejul toţi trei, triumfători, ca nişte cocoşei care erau gata
să cânte.
— E bine scris, băieţi! a exclamat Markoulis, împăturind
manuscrisul. Într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun, veţi fi
aleşi deputaţi şi veţi salva Grecia. Haideţi, să ne unim forţele,
şi eu tipăresc manifeste, să batem palma!
— Dumitale, m-am împotrivit eu, îţi pasă numai de cei
săraci, nouă ne pasă de lumea întreagă, scopul nostru e mult
mai măreţ.
— Dar mintea voastră e mult mai măruntă, ne-a întors-o
tipograful înciudat. Vă închipuiţi că o să-i convertiţi pe cei
bogaţi? Înseamnă să strici orzul pe gâşte! Bogatul, ascultaţi
ce vă spun, nu vrea să se schimbe nimic, nici Dumnezeu,
nici patria, nici viaţa lui prosperă, e bine aranjat; aşa că
bateţi cât poftiţi la poarta surdului. Să porniţi de la cei
săraci, cocoşeilor, de la cei care o duc greu, de la cei care
suferă. Dacă nu, mergeţi şi găsiţi-vă alt tipograf. Pe mine mă
cheamă Sărăcie.
Toţi trei ne-am retras lângă uşă să ne sfătuim; fără
zăbavă, am luat repede, de comun acord, o hotărâre;
prietenul meu s-a întors către tipograf.
— Nu, noi refuzăm propunerea; nu putem face nicio
concesie. Noi nu facem diferenţă între bogat şi sărac, toată
lumea trebuie să fie luminată!
— Duceţi-vă la naiba, boboceilor, a mormăit Markoulis şi
ne-a azvârlit manuscrisul drept în faţă.

XIV. Irlandeza

Eram departe de a fi deplin mulţumit. Drumul pe care

pornisem îmi plăcea, trebuia să merg până la capăt. În anul
acela venise la Megalo Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de
limba engleză. Setea de învăţătură se trezea în mine mereu,
aşa că am luat-o ca profesoară, să mă înveţe limba ei, să pot
2339
scrie manifeste şi în alte limbi, să-i luminez şi pe cei aflaţi
dincolo de hotarele Greciei. De ce să-i las să rămână în
întuneric? M-am apucat cu trup şi suflet de engleză. Mă
plimbam cu irlandeza printr-o lume magică, ciudată – poezia
lirică engleză. Ce bucurie: limba, vocalele, consoanele
deveneau păsări cântătoare. Stăteam la ea până seara târziu,
vorbeam despre muzică, citeam poezii şi aerul dintre noi lua
foc, când mă aplecam peste umărul ei şi urmăream versurile
lui Keats şi Byron, inspiram mirosul cald, acru, al subsuorii
ei şi mă apuca ameţeala, Keats şi Byron dispăreau şi nu mai
rămâneau în odaia mică decât două animale neliniştite,
purtând unul rochie , altul pantaloni.
De acum, scăpasem de liceu, mă pregăteam să plec la
Atena, să mă înscriu la Universitate. Cine ştie dacă mai
puteam să o revăd pe fata cu ochi albaştri, un pic adusă de
spate, dar proaspătă ca o spumă, fata pastorului irlandez? Pe
măsură ce despărţirea noastră se apropia, deveneam din ce
în ce mai agitat. O smochină coaptă, din care picură miere,
îţi lasă gura apă şi, flămând şi însetat, întinzi mâna lacom să
o culegi; aşa mă uitam, pe furiş, la fata coaptă în adâncul
meu şi o dezbrăcam în minte ca pe o smochină.
Într-o zi de septembrie m-am hotărât:
— Vrei să urcăm împreună pe muntele Psiloritis? am
întrebat-o eu. De acolo se vede Creta întreagă, pe culme este
o bisericuţă: putem să ne petrecem noaptea acolo sus, ca să-
mi iau rămas-bun de la tine!
S-a înroşit până în vârful urechilor, dar a acceptat. Ce
mister adânc tăinuia drumeţia noastră, ce nerăbdare, ce
dulceaţă! Aşa trebuie să fie luna de miere! Am pornit cu
noaptea în cap, luna, deasupra capetelor noastre, picura
într-adevăr miere. Nicicând nu mai văzusem o astfel de lună;
întotdeauna mi se părea ca un chip plin de tristeţe, în
noaptea aceea râdea, se uita la noi ştrengăreşte, venea cu noi
de la răsărit la apus, cobora prin cămăşile descheiate la gât,
aluneca pe pieptul şi pe pântecele noastre.
Nu vorbeam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma
2340
înţelegerea perfectă, tacită, atinsă de trupurile noastre,
mergând unul lângă altul; uneori, pe o potecă îngustă,
coapsele ni se atingeau, dar ne îndepărtam brusc. Părea că
nu voiam să risipim dorinţa noastră nemărginită în plăceri
mărunte; o păstram întreagă pentru clipa cea mare şi
mergeam grăbiţi, gâfâind; nu ca doi prieteni, ai fi zis, ca doi
implacabili duşmani; alergam spre arena unde trebuia să ne
luptăm corp la corp.
Nu ne-am spus niciun cuvânt de iubire, nici înainte, nici
pe drum, n-am convenit nimic; dar ştiam prea bine amândoi
unde mergeam şi de ce mergeam; eram nerăbdători să
ajungem – ea, mi s-a părut, chiar mai mult decât mine.
Se făcea ziuă când am ajuns într-un sat, la poalele
muntelui Psiloriti; eram obosiţi şi am rămas să dormim la
casa preotului. Le-am spus că tovarăşa mea de drum era
fiică de pastor, dintr-o îndepărtată insulă înverzită, şi că vrea
să vadă Creta întreagă din vârful muntelui Psiloriti.
Preoteasa a venit, a pus masa, am mâncat, apoi ne-am
aşezat pe sofa şi ne-am lansat într-o discuţie serioasă. Întâi
am vorbit despre marile puteri, Anglia, Franţa, America,
Moscova, apoi despre vin şi despre măsline; după aceea popa
a vorbit despre Hristos, popa zicea că el este ortodox şi că nu
şi-ar schimba legea, orice i-am face. A pus pariu că, dacă
tatăl fetei ar fi cu noi, într-o singură noapte l-ar face să
treacă la ortodoxie. Dar ochii albaştri ai fetei erau somnoroşi
şi părintele i-a făcut semn preotesei.
— Preoteasă, fă-i patul să se culce, fata e obosită.
— Dar tu eşti bărbat, a continuat el.
Apoi, întorcându-se spre mine:
— Tu eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă
ziua în amiaza mare. Vino să-ţi arăt via mea, au mai rămas
câţiva ciorchini de struguri pe viţele-de-vie, o să-i culegem.
Eram frânt de oboseală şi picam de somn, dar ce puteam
să fac? Eram cretan şi nu puteam să fac Creta de ruşine. Ne-
am dus la vie, am mâncat strugurii rămaşi de la cules, apoi
am dat o raită prin sat. Cazanele fierbeau prin curţi şi
2341
scoteau licoarea; am băut rachiu mai mult decât trebuia,
cald încă, şi neam întors acasă, ţinându-ne de braţ şi
clătinându-ne. Se făcuse seară, irlandeza se trezise,
preoteasa tăiase o găină şi iar am mâncat.
— Nicio vorbă în seara asta, a decretat preotul, culcaţi-vă
şi, la miezul nopţii, o să vă trezesc şi o să vă dau ciobănaşul
meu drept călăuză, ca nu cumva să vă rătăciţi...
A ieşit în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a
intrat înăuntru cu un aer mulţumit:
— Aveţi noroc, a zis el, mâine va fi vreme bună.
Dumnezeu să vă aibă în pază, noapte bună!
Spre miezul nopţii, părintele m-a prins de picior şi m-a
trezit, a sculat-o apoi pe fată bătând, la capul ei, într-o
tingire de aramă. În curte ne aştepta un ciobănaş cu părul
creţ, cu urechile ascuţite, cu ochi sălbatici, mirosea a ţap şi a
genţiană sălbatică.
— Gata, a zis el apucând bâta, la drum! Să grăbim pasul
ca să ajungem sus pe vârf chiar când răsare soarele.
Luna se afla sus pe cer, voioasă, toată numai miere. Era
frig, ne-am încotoşmănat, nasul mic al irlandezei se albise,
dar buzele îi erau atât de roşii, încât am întors capul să nu o
mai văd.
Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi măslinii în urma
noastră, apoi stejarii şi chiparoşii sălbatici, am dat de piatră,
alunecam, nu aveam bocanci cu ţinte; irlandeza a căzut de
vreo două-trei ori, dar s-a ridicat singură. Nu mai simţeam
frigul, eram leoarcă de sudoare, ţineam gura strânsă, ca să
nu ne pierdem suflul, şi înaintam tăcuţi; ciobanul primul,
irlandeza la mijloc, iar eu la urmă.
Cerul se albea, pietrele erau fosforescente, vulturii
începeau să se rotească în văzduhul încă sumbru; când am
pus piciorul pe vârful muntelui, răsăritul începea să se
înroşească. Jur-împrejur, până departe, nu distingeam
nimic; o ceaţă groasă învăluia pământul şi marea, acoperind
cu totul trupul Cretei. Era foarte frig, tremuram amândoi, am
împins portiţa bisericuţei şi am intrat înăuntru. Între timp,
2342
păstorul se ostenea să caute crengi uscate, pe ici, pe colo, ca
să aprindă focul.
Am rămas singuri în bisericuţa de piatră, eu şi irlandeza.
De sus, dintr-un umil iconostas, Hristos şi Fecioara se uitau
la noi: dar noi nu ne uitam; demoni potrivnici lui Hristos,
anti-feciorelnici, se ridicaseră în noi; am întins mâna şi am
prins-o pe irlandeză de ceafă; ea s-a lăsat, supusă, atâta
aştepta, şi ne-am rostogolit pe pardoseala de piatră.
Eram pierdut; o poartă neagră s-a deschis şi m-a înghiţit.
Când am deschis ochii, l-am văzut pe Hristos fixându-mă
furios, de sus, din iconostas, sfera verde pe care o ţinea în
mâna dreaptă se balansa, ca şi cum era gata să o azvârle
drept în mine; m-am îngrozit, dar braţele femeii m-au
încolăcit şi iar m-am cufundat în haos.
Când am deschis portiţa joasă, ca să ieşim afară, ne
tremurau genunchii; mâna îmi tremura când am tras
zăvorul, o teamă ancestrală m-a cuprins subit: Dumnezeu va
trimite trăsnetul să ne prefacă în cenuşă, pe mine şi pe
irlandeză, Adam şi Eva. Nu rămâne nepedepsit cel ce
profanează casa Domnului, chiar sub ochii Fecioarei. Am
împins uşa şi am ieşit precipitat afară, fie ce-o fi, îmi ziceam,
întâmple-se cât mai repede şi să se termine odată! Dar când
am ieşit afară şi am văzut – ce miracol se desfăşura înaintea
mea, ce imensă bucurie! Soarele se ivise, ceaţa se ridicase şi
toată insula Creta, de la un capăt la altul, strălucea goală,
albă, verde, trandafirie, înconjurată de cele patru mări. Creta
cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloritis şi Dikti,
părea o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate.
Era un monstru marin, o sirenă cu o mulţime de sâni,
întinsă pe spate şi încălzindu-se la soare. În soarele dimineţii
îi vedeam clar chipul, mâinile, coada, sânii bombaţi. De
multe plăceri am avut parte în viaţă, n-am de ce să mă plâng,
dar bucuria de a vedea Creta pe deasupra talazurilor a fost
una dintre cele mai mari. M-am întors, am privit-o pe
irlandeză; sprijinită de bisericuţă, mânca o bucată de
ciocolată şi calmă, impasibilă, îşi lingea buzele acoperite de
2343
muşcături.
Întoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam;
celebrele ziduri veneţiene au apărut, cu leii săi de piatră
înaripaţi. Irlandeza, obosită, s-a apropiat să se sprijine de
braţul meu; dar eu nu puteam să-i suport ochii voalaţi, nici
mirosul. Mărul pe care mi l-a dat îmi lăsase cenuşă pe buze
şi pe dinţi. M-am tras brusc, n-am lăsat-o să se apropie de
mine; fără să spună o vorbă, a rămas cu un pas în urma mea
şi o auzeam plângând. Ar fi trebuit să mă întorc, să o
îmbrăţişez, să-i spun un cuvânt afectuos, dar am grăbit
pasul şi am tăcut până când am ajuns acasă la ea. A scos
cheia din buzunar şi a deschis uşa. A rămas în prag, aştepta.
Cu capul plecat, aştepta. Intram, sau nu intram? O mare de
cuvinte tandre, o amărăciune, o milă insuportabilă se trezeau
în mine, mi se urcau în gâtlej, dar mi-am lipit buzele strâns
şi n-am scos un cuvânt. I-am întins mâna şi ne-am despărţit.
A doua zi am plecat la Atena; nu aveam cum să-i dau un
maimuţoi ca să-şi amintească de mine, dar i-am trimis, prin
una dintre elevele sale, o căţeluşă care mi-era tare dragă şi
căreia îi plăcea să muşte; o chema Carmen.

XV. Atena

O fiară oarbă, fără minte, flămândă, care nu ştie să se

înfrupte, nu îndrăzneşte; ar trebui să-i facă un semn fericirii
care trece în plină stradă şi care s-ar opri de bunăvoie, dar
nu-i face semn; scoate dopul timpului, lăsându-l să curgă ca
apa, să se risipească în zadar, o fiară sălbatică, dar care nu
ştie că e fiară – iată ce este tinereţea!
Îmi amintesc anii de studenţie petrecuţi la Atena şi mi se
rupe inima. Priveam şi nu vedeam nimic: o ceaţă deasă,
ţesută din moralitate, fantezie şi frivolitate, acoperea lumea şi
mă împiedica s-o văd. Tinereţea e amară, foarte amară,
dispreţuitoare, nu pricepe nimic şi, când începe să înţeleagă,
s-a dus. Cine era înţeleptul chinez care se născuse bătrân,
cu părul alb, cu barba albă, cu ochii lăcrimoşi? Pe măsură ce
2344
anii treceau, părul i se făcea tot mai negru, ochii îi râdeau,
inima era tot mai lipsită de griji, iar când a ajuns în pragul
morţii, barba îi căzuse şi obrajii săi erau netezi, acoperiţi de
un puf feciorelnic... Dacă lui Dumnezeu i-ar fi milă de
oameni, aşa ar trebui să se desfăşoare viaţa.
O clipă, în Creta m-am revoltat contra propriului meu
destin, m-am lăsat pradă vinului; altădată am căzut în
mrejele irlandezei, dar nu era drumul meu, m-am căit şi îmi
era ruşine, m-am întors pocăit la singurătate şi la cărţile
mele.
Din tinereţe până la bătrâneţe mi-am reproşat orice
cuvânt şi orice faptă care mă îndepărtau de destinul meu.
Care era acest destin? Încotro mă purta? Mintea mea nu
vedea încă clar, am lăsat inima s-o facă: "Fă asta, nu face
asta; du-te înainte, nu te plânge, nu te opri; ai o singură
datorie, mergi până la capăt." "Care capăt?" întrebam eu. "Nu
întreba, mergi înainte!"
Ascultam încordat, în singurătate, nesăbuinţa inimii şi
sfaturile ei orgolioase, nesaţul meu creştea nemărginit şi
nimic din ce vedeam şi auzeam, în faimoasa cetate a Atenei,
nu putea să-mi astâmpere foamea. Cursurile de la Facultatea
de Drept nu reuşeau să-mi satisfacă nevoile sufleteşti, nici
măcar curiozitatea minţii. Nu simţeam niciun fel de plăcere la
petrecerile la care prietenii mei se duceau însoţiţi de studente
sau de midinete. Mai stăruiau în gura mea resturile mărului
pe care mi l-a întins irlandeza. Mergeam uneori la teatru sau
la concert, îmi plăcea, dar plăcerea era ceva de suprafaţă, nu
schimba omul pe dinăuntru; de cum ieşeam în stradă, uitam.
Învăţam limbi străine, mă bucuram că mintea mi se
îmbogăţeşte, dar, pe dată tainicul vânt călduţ al tinereţii
sufla şi toate aceste bucurii se ofileau. Tânjeam după altceva,
dincolo de femeie şi de studiu, mai presus de frumos, dar ce
anume?
Din când în când, cele două răni primite în adolescenţă se
redeschideau. Totul e zadarnic, fără valoare, totul e trecător,
precipitându-se ca o roată mânată de o mână nemiloasă spre
2345
abis. Dădeam la o parte prospeţimea chipului oricărei fete şi
vedeam bătrâna, floarea se veştejea şi dincolo de gura care
râdea fericită întrezăream hârca cu dinţii rânjiţi. În ochii mei,
lumea apucase un ritm violent şi rapid, apucase pe drumul
pierzaniei. Tinereţea caută nemurirea şi nu o găseşte; nu face
concesii şi refuză totul, din orgoliu. Nu orice fel de tinereţe;
numai tinereţea săgetată de adevăr!
Duminica îmi plăcea să mă plimb singur; tovărăşia
prietenilor, discuţiile, glumele, râsetele întinau tăcerea sacră.
Dinspre munţi venea mireasmă de brad şi de miere, intram
în crângul de măslini şi ochii mi se înviorau, schimbam
câteva cuvinte cu vreun ţăran care se întâmpla să treacă pe
acolo – un albanez cu fruntea îngustă, cu pălărie neagră,
soioasă, mirosind a usturoi şi a lapte. Spusele lor erau
prozaice şi confuze, pline de o curiozitate întunecată. Se
uitau la mine din colţul ochilor mici şi vicleni, căznindu-şi
bietul creier să afle cine eram şi de ce urcam pe munte. Un
spion? Un nebun? Un marchitan? Aruncau priviri lacome
spre sacul pe care îl purtam în spate.
— Ce ai de vânzare, frate, biblii? Eşti francmason?
Într-o zi am văzut o pasăre, cu penetul albăstrui ca oţelul,
zburând pe deasupra mea ciripind şi, curios, am întrebat un
ţăran care tocmai trecea pe acolo:
— Ce fel de pasăre e asta, cumetre? Cum îi zice? Omul a
dat din umeri:
— Bietul de tine, de asta îţi faci griji? Nu-i bună de
mâncat.
Mă sculam în zori, luceafărul de dimineaţă picura pe
pământ, lumina se rotea ca o ceaţă pe deasupra muntelui
Hymetos, un vânt rece îmi răcorea faţa, ciocârliile se roteau
cântând în văzduh şi dispăreau în lumină.
Într-o duminică de primăvară, îmi amintesc că am văzut
nişte cireşi înfloriţi, pe un pământ roşiatic de curând arat, şi
inima mi s-a umplut de fericire. Chiar atunci a apărut
soarele, strălucind ca în ziua când a scăpat din mâinile lui
Dumnezeu. Golful Saronic strălucea, insula Egina, departe,
2346
în lumina dimineţii, părea acoperită de trandafiri; doi corbi
au zburat în dreapta mea, ca un semn benefic, aripile lor
vibrau ca o coardă de arc.
De o parte, valurile înspumate ca nişte cai homerici cu
coama albă – din versurile lui Homer pline de prospeţime, de
cealaltă parte, măslinii Atenei, mustind de ulei şi de lumină,
laurii lui Apollo şi strugurii făcători de minuni ai lui
Dionysos, mustind de vin şi de cântări. Un pământ uscat şi
sărăcăcios, stâncile roşietice arse de soare, munţii albăstrui
se ondulau în văzduh, fumegând silenţioşi. Se încălzeau cu
trupurile goale, liniştiţi, la soare, odihnindu-se ca atleţii.
Mergeam şi, pe măsură ce înaintam, mi se părea că cerul
şi pământul întreg mergeau alături de mine. Mă pătrundeam
de toate miracolele din jur, înfloream şi râdeam, vibram şi eu
ca un arc. Cum se pierduse sufletul meu în acea duminică,
cum se înălţa şi dispărea în lumina dimineţii ca o ciocârlie!
Am urcat pe o colină; priveam marea în depărtare, plajele
înguste, trandafirii, insulele care abia se desluşeau. Ce
bucurie! şopteam eu; trupul feciorelnic al Greciei înota şi se
ridica deasupra valurilor; soarele se lăsa asupra ei, ca un
logodnic! Mă minunam cum a supus pietrele şi apa, cum a
eliberat materia de inerţie şi vulgaritate, păstrând numai
esenţa!
Străbăteam Atica, vrând s-o cunosc, aşa credeam. De
fapt, îmi străbăteam sufletul, vrând să-l cunosc. În arbori, în
munţi, în singurătate, îmi căutam sufletul; încercam să-l
cunosc, zadarnic; inima numi tresărea, semn sigur că nu
găsisem ceea ce căutam.
Doar într-o zi, în plină amiază, am crezut că am găsit. M-
am dus singur la Sounion. Soarele ardea, venise deja vara;
răşina se scurgea prin scoarţa crăpată a pinilor, aerul era
îmbălsămat; un greiere s-a aşezat pe umărul meu şi o vreme
am mers împreună; trupul meu mirosea a pin, devenisem un
pin. Şi, deodată, cum ieşeam din păduricea de pini, am văzut
coloanele albe ale templului lui Poseidon, iar printre ele
marea divină scânteia vânătă. Mi s-au tăiat picioarele şi m-
2347
am oprit locului. Iată Frumuseţea, mă gândeam eu, iată
Victoria fără aripi, piscul bucuriei; omul nu poate ajunge mai
sus. Iată Grecia.
Atât de mare mi-a fost bucuria, încât, admirând
frumuseţea Greciei am simţit o clipă că rănile nu se
vindecaseră şi că lumea, aşa trecătoare cum era, avea o
valoare. Tocmai pentru că era trecătoare. Nu trebuie să
încerc să desluşesc semnele bătrâneţii pe chipul fetei, ci să
readuc pe chipul bătrânei prospeţimea şi tinereţea fetei care
a fost cândva.
Cu adevărat peisajul atic are un farmec inexprimabil,
fascinant, care te pătrunde adânc. Se pare că în Atica totul
se supune unui ritm simplu, sigur, echilibrat. Totul are o
graţie şi o nobleţe aristocratică: pământul sărăcăcios şi arid,
curburile graţioase ale munţilor Hymetos şi Pentelic, măslinii
cu frunze de argint, chiparoşii zvelţi, ascetici, strălucirea
jucăuşă a stâncilor în bătaia soarelui şi, peste toate, lumina
vie, diafană, uşoară, întru totul spiritualizată, care îmbracă şi
dezbracă totul.
Peisajul atic sugerează modelul ideal al omului: bine
făcut, măsurat la vorbă, eliberat de luxul inutil, puternic, dar
capabil să-şi stăpânească puterea şi să pună stavilă
imaginaţiei. Uneori, peisajul atic atinge graniţele austerităţii,
dar nu le depăşeşte, se opreşte la hotarele unei seriozităţi
jucăuşe, conciliante. Graţia nu degenerează în romantism,
nici forţa în asprime. Totul e perfect echilibrat şi măsurat,
chiar virtuţile peisajului nu sunt împinse până la exagerare,
nu pierd măsura umană; se opresc în punctul dincolo de
care ar deveni inumane, ori divine. Peisajul atic nu e strident,
nu e retoric, nu are accese de leşin melodramatic, spune ce
are de spus cu o calmă şi virilă deplinătate a forţei. Exprimă
esenţialul prin cele mai simple mijloace cu putinţă.
Din loc în loc, în mijlocul acestei gravităţi, apare un surâs
– câţiva măslini cu ramuri argintii, pe o coastă aridă, verdele
crud al pinilor, leandri roz pe malul unei albii de râu secate,
o tufă de violete printre pietrele vinete, încinse. Aici, toate
2348
antinomiile se unesc, se amestecă, se împacă, creând
miracolul suprem, armonia.
Cum s-a produs acest miracol; de unde a luat graţia atâta
seriozitate şi seriozitatea atâta graţie; cum poate forţa să evite
abuzul de forţă? Acesta este miracolul grec.
Plimbându-mă prin Atica, aveam sentimentul, în anumite
momente, că acest pământ poate deveni cea mai înaltă lecţie
de civilizaţie, de nobleţe şi de forţă.
După fiecare dintre rătăcirile mele pe tărâmul Aticii
urcam, la început fără să ştiu de ce, pe Acropole să văd şi să
revăd Parthenonul. Acest templu rămâne un mister pentru
mine, niciodată n-am reuşit să-l văd de două ori la fel, mi se
părea că se schimba încontinuu, prindea viaţă, se ondula,
rămânând imobil, se juca cu lumina şi cu ochiul omului.
După ce-mi dorisem atâţia ani să-l văd, când m-am aflat
înaintea lui pentru întâia oară mi s-a părut ţeapăn, scheletul
unui animal preistoric, şi inima nu mi-a tresărit de bucurie.
Acesta este pentru mine, dintotdeauna, semnul care nu mă
înşală: când privesc răsăritul de soare, o pictură, o femeie, o
idee şi inima mea tresare, înţeleg că mă aflu în faţa fericirii.
Când m-am aflat prima oară în faţa Parthenonului, inima
mea n-a tresărit. Construcţia mi s-a părut opera intelectului
– a cifrelor şi a geometriei –, o idee fără cusur cioplită în
marmură, o reuşită sublimă a spiritului, având toate virtuţile
în afară de una, cea mai de preţ şi cea mai plăcută: să atingă
inima omului.
Parthenonul mi-a apărut asemenea unui număr cu soţ, la
fel ca 2 sau 4. Numărul cu soţ e potrivnic inimii mele, nu mă
atrage, confortabil aranjat, bine înfipt pe picioarele sale, n-
are nici cea mai vagă dorinţă de a se mişca, satisfăcut,
conservator, fără nelinişti; şi-a rezolvat toate problemele
transpunând dorinţele în faptă şi rămâne calm. Numărul fără
soţ este pe potriva inimii mele. Viaţa lui nu e deloc
confortabil aranjată, numărului impar nu-i place cum e
lumea şi vrea să o schimbe, să o facă mai largă, să o împingă
mai departe; stă înfipt într-un picior, cu celălalt în aer, gata
2349
de plecare; încotro? Spre numărul următor, cu soţ, oprindu-
se o clipă să tragă aer în piept şi să pornească din nou.
Inimii rebele a tinereţii, care vrea să distrugă tot ce e
vechi şi să înnoiască lumea, raţiunea sobră, drapată în
marmură nu-i era pe plac. Era ca un bătrân din cale-afară de
prudent, vrând să pună, cu poveţele sale, un frâu prea scurt
imboldului inimii. Am întors spatele Parthenonului şi m-am
cufundat în priveliştea superbă care se întindea până la
mare. Era amiaza, ora cardinală, fără joc de lumină şi
umbră, austeră, verticală, perfectă. Mă uitam la oraşul alb,
care ardea, marea sfântă a Salaminei strălucea şi de jur
împrejur munţii golaşi, mulţumiţi, se încălzeau la soare;
cufundat în această viziune, am uitat în urma mea
Parthenonul.
Dar după fiecare întoarcere în crângul de măslini din
Atica şi în golfului Saronic, armonia ascunsă îşi ridica
vălurile unul câte unul, revelându-se treptat minţii mele.
Când urcam pe Acropole, mi se părea că Parthenonul se
legăna ca într-un dans imobil şi respira.
Această iniţiere a durat luni, poate ani. Nu-mi amintesc
exact ziua în care, complet iniţiat, m-am oprit în faţa
Parthenonului şi inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu se
înălţa înaintea mea, ce conlucrare a minţii şi a inimii, ce
fruct sublim al efortului uman! Spaţiul fusese cucerit,
noţiunea de mic şi de mare dispăruse; în îngustul
paralelogram magic desenat de om, infinitul intra cu
uşurinţă, găsindu-şi tihna. Timpul fusese învins, clipa plină
de graţie devenise eternitate.
Mi-am lăsat privirea să alunece peste coloanele de
marmură calde, însorite, privirea atingea pietrele, se lipise de
pietre şi nu mai voia să se desprindă. Privirea mea le pipăia,
le atingea ca o mână, descoperea misterele ascunse.
Niciodată linia curbă n-a creat o linie dreaptă atât de
ireproşabilă; vedeam coloanele, aparent paralele, înclinându-
şi imperceptibil capitelurile unele către altele, punându-se
parcă de acord să susţină împreună, cu forţă şi tandreţe,
2350
frontoanele sacre încredinţate lor.
Cred că aceasta e cea mai mare bucurie trăită în cei patru
ani de studenţie la Atena. Nicio exalaţie feminină nu mi-a
tulburat aerul pe care îl respiram; am avut câţiva prieteni pe
care i-am iubit; colindam împreună munţii, vara înotam în
mare, pălăvrăgeam, mergeam la petreceri, unii îşi aduceau
amicele, râdeam fără motiv, căci eram tineri, ne supăram
fără motiv, căci eram tineri; eram ca nişte tăuraşi neobosiţi,
care mugeau pentru că propria lor forţă era greu de suportat.
Şi câte posibilităţi se deschideau în faţa fiecăruia! Mă
uitam în ochii lor, străduindu-mă să ghicesc încotro îşi va
croi un drum forţa lor. Unul dintre ei era ca o flacără, de cum
deschidea gura să vorbească, să enunţe o idee sau o
nebunie; era o mare bucurie să-l asculţi expunându-şi ideile
fără ezitare, să auzi epigramele percutante; îl ascultam şi îl
invidiam; pentru că eu, de cum deschideam gura să vorbesc,
regretam. Îmi găseam cu greu cuvintele, iar dacă aveam un
argument în sprijinul ideii mele, brusc, un contraargument,
la fel de just, mi se ivea în minte; mă jenam să mint, aşa că
tăceam brusc. Un altul, scump la vorbă, nu deschidea gura
decât la seminariile de drept, profesorul şi noi toţi îl
urmăream cu admiraţie cum încâlcea iţele problemelor de
drept, apoi le dezlega cu o dibăcie de prestidigitator. Un altul,
mare organizator, domina mulţimea. Se amesteca în politică,
organiza demonstraţii, ţinea discursuri, intra la închisoare,
ieşea şi începea iar lupta; ziceam că va ajunge un mare om
politic. Un altul, palid, cu vorba blândă, vegetarian, cu ochii
şterşi, albaştri, cu mâini de femeie, înfiinţase, cu chiu, cu
vai, un club care avea ca emblemă un crin alb şi o deviză:
"Picioarele sunt mai curate decât mâinile". Iubea luna.
"Singura femeie pe care o ador e luna", zicea el. Un altul era
un crin neatins, palid, cu ochi mari, albaştri, cu degete lungi;
scria poezii. Nu-mi amintesc decât câteva versuri, dar, când
în singurătate le rostesc, ochii mi se umplu de lacrimi. Într-o
noapte l-au găsit spânzurat de o creangă de măslin, dincolo
de zidurile Mănăstirii Kaisariani.
2351
 Mai erau şi alţii, fiecare cu sufletul său, plin de muguri
ascunşi; când vor înflori, mă gândeam eu, când vor rodi?
Doamne, mă rugam eu, ajută-mă să trăiesc ca să pot vedea!
Ajută-mă să nu mor înainte de a vedea ce muguri se vor
deschide în mine şi ce roade vor da. Mă uitam la prietenii mei
neliniştit, cu o nespusă tristeţe, ca şi cum îmi luam rămas-
bun de la ei. Îmi era teamă că timpul va fi vântul care face să
urce seva, suflând apoi fără milă şi răvăşind sufletele.
Plecând de la Atena lăsam în urmă două cununi de laur,
singurele de care m-am învrednicit în viaţa mea. Prima, am
primit-o la un concurs de scrimă, era grea, cu panglici albe şi
albastre, făcută din frunzele celebrului laur din valea de la
Delfi. Aşa se zicea, ştiam cu toţii, dar iluzia scălda frunzele de
laur în splendoare. A doua, am primit-o la un concurs de
compoziţii dramatice. Nu ştiu cum se face că, într-o bună zi
sângele a început să-mi fiarbă în vine şi am scris o dramă
înfocată, plină de melancolie şi de patimă. Era o dramă
erotică şi o intitulasem Se crapă de ziuă. Drept să spun,
aveam impresia că dăruisem lumii o nouă morală, o libertate
măreaţă. O nouă lumină. Profesorul din juriu, un tip serios,
corect bărbierit, cu guler înalt, a găsit că e cea mai bună
dintre toate piesele prezentate la concurs, dar, speriat, mi-a
stigmatizat, într-o ireproşabilă katharevousa, frazele
îndrăzneţe şi erotismul neînfrânat. Îi vom oferi poetului
această cunună de laur, a spus el în concluzie, "dar vom
izgoni din această pudică incintă pe tânărul care a cutezat să
scrie asemenea lucruri". Eram în aula Universităţii, un
student imberb şi lipsit de experienţă, tăceam şi ascultam:
m-am înroşit până în vârful urechilor, m-am ridicat, lăsând
coroana de laur pe masa juriului şi am plecat.
Aveam un prieten110, ataşat la Ministerul Afacerilor
Externe, şi ne făceam planuri să călătorim prin Europa
apuseană.

110
Iannis Stavridakis, de origine cretană, consul general al Greciei în
Elveţia între anii 1918 şi 1919. (N. tr.)
2352
 — Ar fi bine să iei cu tine cununa de dafin, de la scrimă,
mi-a zis într-o zi, acolo, în climatul nordic, n-o să găsim
frunze de dafin şi ne trebuie la gătit.
Anii au trecut, păstram cununa agăţată pe perete; şi când
visul nostru s-a împlinit, iar eu şi prietenul meu am plecat în
Germania, am luat cununa cu mine. În doi ani, cât am stat
acolo, am folosit toate frunzele de laur la gătit.

XVI. Întoarcerea în Creta – Cnossos

M-am întors în Creta în ultima vară a studenţiei mele. Am

găsit-o pe mama şezând în locul ei obişnuit, la fereastra
dinspre curte, împletind ciorapi; era seară şi sora mea
stropea ghivecele cu busuioc şi măgheran; umbrarul de viţă-
de-vie de la fântână era plin cu ciorchini mari de struguri,
încă verzi. În casă nimic nu se mişcase de la loc: divanul,
oglinda, lămpile şi, jur-împrejur pe pereţi, eroii de la 1821,
mustăcioşi, cu pieptul păros, cu pistoale la cingătoare;
suflete sălbatice, mânate de patimă, în stare să facă, cum au
şi făcut, binele şi răul deopotrivă, după cum îi împingea
mânia sau bunul plac. Karaiskakis îi scria căpitanului
Stournaras: "Dragă frate, viteaz căpitan Nikolas, am primit
scrisoarea ta şi am înţeles tot ce mi-ai scris. Am şi trompetă
şi cimbal, cânt la care îmi place". Cimbalul era un
instrument turcesc, trompeta era grecească. Nu erau suflete
pure, erau suflete tari: iar sufletele tari sunt întotdeauna
periculoase.
Mă gândesc mereu: prin ce mister bălegarul face să
rodească pomul albastru al libertăţii? Ură, trădări, certuri,
fapte de vitejie, dragoste arzătoare pentru patrie, dansul
femeilor de la Zalongos!
Înviorat, a doua zi m-am dus să-i caut pe cei doi prieteni,
membrii fondatori ai Eteriei. Nu-i văzusem de patru ani. Erau
de nerecunoscut; viaţa trecuse deja cu tăvălugul peste ei.
Când pomeneau despre Eterie izbucneau în râs. Unul cânta
bine şi era poftit la toate nunţile, botezurile şi petrecerile;
2353
mânca bine, bea şi cânta, era admirat pentru vocea lui
plăcută; nu-şi mai încăpea în piele, o luase pe un drum
greşit, îi tremurau mâinile de băutură. Celălalt cânta la
chitară arii pasionate şi cântecele vesele, ţinând isonul
prietenului său. Amândoi arătau prosperi, plini de sine,
aveau deja nasul roşu; amândoi lucrau la o fabrică de săpun,
câştigau bine, se bucurau de viaţă, iar acum umblau să-şi
caute neveste.
Mă uitam la ei, îi ascultam, dar nu puteam vorbi,
cuvintele mi se opreau în gâtlej. Flacăra se preface atât de
repede în cenuşă? Sufletul e o rudă atât de apropiată a
trupului? Ştiau amândoi zestrea fiecărei fete de măritat, ştiau
la ce tavernă se mănâncă cele mai pufoase plăcinţele şi unde
se bea cel mai bun vin.
Am plecat cu inima strânsă, de parcă fusesem la o
înmormântare. Mă gândeam că virtuţile minore sunt mai
periculoase decât viciile minore. Dacă n-ar cânta şi n-ar
dansa atât de bine, n-ar fi invitaţi la petreceri, nu s-ar îmbăta
şi nu şi-ar pierde vremea şi, poate, ar fi fost salvaţi. Dar
având un glas plăcut, cântând la chitară, au pornit pe o
pantă greşită.
A doua zi, când i-am zărit de departe, am luat-o în altă
direcţie. Îmi era greu să suport faptul că atâtea prietenii şi
doruri se ştergeau din sufletul meu atât de repede şi că
atâtea planuri măreţe de salvare a lumii se veştejeau! Vântul
a suflat şi pomul înflorit al tinereţii şi-a scuturat petalele.
Oare pomul tinereţii nu dă roade? Iată cum flotila îşi croia
drum peste ocean şi se dă la fund într-o albie domestică!
Rătăceam singur pe străduţele înguste, în port, inspirând
mireasma de roşcove şi de lămâi putrede, având veşnic cu
mine o carte, Dante sau Homer; citeam versurile
extraordinare simţind că omul poate deveni nemuritor, că
faţa eterogenă a lumii, case, oameni, bucurii, insulte, haosul
incoerent pe care îl numim viaţă, puteau să se unească,
devenind armonie.
Într-o zi am trecut pe la casa irlandezei; plecase. Am
2354
trecut şi a doua oară. Mă încerca un sentiment de
amărăciune şi o stranie remuşcare pentru ce am făcut şi
pentru tot ce n-am făcut; ai fi zis că săvârşisem o crimă şi
acum dădeam târcoale în jurul victimei. Nu puteam să dorm,
într-o noapte; trecând prin cartierul turcesc, am auzit o
femeie cântând cu o patimă sfâşietoare, cu voce tremurată, o
manea orientală. Vocea, aspră, răguşită, gravă, izvora din
măruntaiele femeii şi umplea noaptea de disperare şi de dor.
Nu puteam să merg mai departe, m-am oprit; am ascultat
cântecul femeii, cu capul rezemat de zid; ascultam şi nu mai
puteam respira. Sufletul meu se înăbuşea, nu mai încăpea în
colivia sa de lut, se cocoţase în vârful capului meu şi îşi lua
avânt să zboare. Nu, nu era iubirea ceea ce sfâşia pieptul
femeii care cânta, nu era misterul îmbrăţişării bărbatului cu
femeia, nu era bucuria, speranţa, dorul, fiul; era un strigăt, o
poruncă: să spargem barierele închisorii noastre, morala,
pudoarea, speranţa, să ne aruncăm, să ne pierdem, unindu-
ne cu înfricoşătorul Amant care pândeşte în întuneric, care
ne vrăjeşte şi pe care îl numim Dumnezeu. În noaptea aceea,
ascultând cântecul răscolitor al femeii, am simţit că Iubirea,
Moartea şi Dumnezeu erau totuna; pe măsură ce anii treceau
am simţit tot mai profund această înfricoşătoare Trinitate
care stă la pândă în abis. În abis şi în inima noastră. Nu era
o Trinitate, era ceea ce un mistic bizantin numeşte: Monada
înrolată.
Cântecul s-a stins, eu m-am desprins de zid; lumea ieşea
iar din haos, casele îşi recăpătau stabilitatea, străzile îşi
recăpătau pavajul, puteam să umblu. Am rătăcit toată
noaptea, mintea îmi era pustie, niciun gând care să-mi
altereze şi să-mi alunge tulburarea; mă lăsam purtat de trup,
m-am plimbat pe zidul veneţian, deasupra mării; cerul
scânteia cu toate focurile aprinse, constelaţiile se mutau,
alunecau spre apus şi piereau; sufletul meu pierea odată cu
ele. Un vânt proaspăt bătea dinspre munţi şi intra prin
crăpăturile ferestrelor în case, răcorindu-i pe cei care
dormeau, asudaţi. Ascultam în tăcerea adâncă Megalo Kastro
2355
respirând.
În noaptea aceea am trecut iar pe la casa irlandezei, fără
să vreau, fără să fiu conştient, mergând ore în şir, în cercuri
din ce în ce mai strânse, care mă apropiau de centru: casa ei.
Părea că un strigăt imperios, un plânset, rămăsese în casă şi
mă chema; nu puteam să-i rezist. Spre ziuă, cum iar
ajunsesem în faţa ferestrelor şi a obloanelor închise, un
fulger mi-a luminat mintea: nu era un strigăt, era cântecul
femeii, cântecul amar şi aspru pe care-l auzisem în acea
noapte, trecând prin cartierul turcesc. Cântecul se deformase
înlăuntrul meu, se prefăcuse în răget de leu, de fiară fără
pereche, abandonată.
Cântecul, urletul fiarei, strigătul disperat al irlandezei
făceau un laţ în jurul gâtului meu şi mă sufocam. Mi-am
amintit cuvintele pline de tâlc spuse odată de un musulman
bătrân: "Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te
duci, eşti pierdut, nenorocit; Dumnezeu nu iartă aşa ceva şi
o să ajungi în fundul iadului, lângă Iuda". Mi s-a făcut frică,
am ajuns în casa părintească lac de sudoare, clătinându-mă
ca un animal rănit.
Am urcat treptele în vârful picioarelor, ca să nu scârţâie şi
să audă tata, şi m-am aruncat în pat. Tremuram, mă lua ba
cu frig, ba cu cald, aveam febră pesemne şi somnul a venit ca
un păianjen veninos, ţesându-şi pânza în jurul meu. Când
m-am trezit a doua zi pe la amiază încă tremuram.
Această nelinişte a durat trei zile; nu era nelinişte, era un
nod greu în mijlocul inimii şi aveam gura amară ca fierea. Mă
uitam pe fereastra camerei mele la mimoza din mijlocul
curţii, la umbrarul de viţă-de-vie încărcat cu struguri, la sora
mea care broda, la mama care intra şi ieşea, îndurând sfânta
servitute domestică, iar nodul greu urca din inimă în gât,
sufocându-mă. Era ca şi cum fusesem alungat din rai, mai
bine zis, sărisem peste gardul raiului de unul singur:
plecasem şi acum regretam. Rătăceam neconsolat pe lângă
poarta închisă.
A patra zi, am sărit din pat dimineaţa devreme şi, fără să
2356
am o ţintă clară în minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi
am început să scriu.
A fost un moment crucial în viaţa mea; în dimineaţa
aceea, poate că tulburarea mea lăuntrică a găsit o portiţă de
ieşire. Cine ştie, mă gândeam eu, fără să o exprim prea
limpede: dacă neliniştea se va întrupa, dacă prin cuvinte o
să-i dau un trup, o să-i văd chipul, şi văzându-l nu o să-mi
mai fie teamă. Făptuisem un păcat greu şi dacă îl voi
mărturisi mă voi simţi uşurat.
Aşadar, am început să mobilizez cuvintele, să-mi
amintesc Vieţile Sfinţilor, cântece şi romane pe care le
citisem, luând, fără să vreau, de ici, de colo, şi am început să
scriu... De la primele cuvinte aşternute pe hârtie am rămas
uluit. Nu avusesem nimic similar în minte, refuzam să scriu
astfel de lucruri, de ce le-am scris? Ca şi cum nu mă
eliberasem de cea dintâi legătură amoroasă – eu eram sigur
că scăpasem –, am început să ţes o poveste în jurul
irlandezei, o poveste plină de patimă şi de imaginaţie.
Niciodată nu i-am spus cuvinte atât de tandre, niciodată nu
am încercat o astfel de bucurie lângă ea ca bucuria pe care
am aşternut-o pe hârtie. Minciuni, toate erau minciuni, dar,
totuşi, aşternându-le pe hârtie am înţeles uimit că gustasem
alături de ea mari bucurii. Să fie, oare, aceste minciuni
adevărul adevărat? De ce, când am trăit bucuria, nu am
înţeles-o? De ce acum, când scriam, înţelegeam pentru întâia
oară?
Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care
făcea ce voia, prefăceam realitatea, o modelam aşa cum
doream şi trebuia să fie; amestecam adevăruri şi minciuni,
indisolubil împreună, nu mai exista nici adevăr, nici
minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl
modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere
încuviinţarea nimănui. Trebuie să existe o incertitudine mai
sigură decât certitudinea; dar numai una se află mai presus
decât acea construcţie pământească a omului care trece
drept adevăr.
2357
 Irlandeza ştearsă, un pic adusă de spate, devenise în
opera mea de nerecunoscut; cât despre mine, cocoşel
jumulit, m-am umflat în pene colorate, care nu-mi
aparţineau.
În câteva zile am terminat. Am strâns manuscrisul şi am
scris deasupra Şarpe şi Crin, cu litere bizantine, cu cerneală
roşie, apoi m-am ridicat şi m-am dus la fereastră să iau o
gură de aer. Irlandeza nu mă mai tulbura, m-a părăsit să se
aştearnă pe hârtie şi nu se va mai desprinde niciodată de-
acolo, eram eliberat.
Cerul era acoperit de nori, văzduhul era întunecat, ploua;
frunzele viţei-de-vie străluceau, strugurii graşi iradiau
sticloşi; trăgeam adânc în piept mireasma pământului umed,
mireasmă care îmi aminteşte întotdeauna un mormânt
proaspăt săpat, dar în ziua aceea exalaţia morţii fusese
exorcizată, sufletul meu era plin de o dulce prospeţime. O
vrăbiuţă a venit, muiată de ploaie, căutând un refugiu pe
marginea ferestrei; pe acoperiş, deasupra capului meu,
ploaia uguia şi gâlgâia ca un stol de porumbei.
Ţineam manuscrisul strâns în mână ca pe o gânganie vie
ce nu voiam să-mi scape, mi se părea că ţineam în palmă
vrăbiuţa muiată de ploaie... Se părea că făcusem pace cu
irlandeza: cenuşa se prefăcuse iar în măr şi eu ţineam mărul
în palmă.
Am ieşit în curte, mă plimbam în sus şi în jos printre
glastrele cu flori, gustând plăcerea pomului însetat şi prăfuit
când cerul se îndură de el şi lasă ploaia să cadă. Ploaia mi-a
dat întotdeauna o bucurie inexplicabilă şi, dacă nu m-aş
ruşina, aş spune o bucurie erotică; mi se pare că eu sunt
pământul însetat şi ceva feminin se trezeşte în mine, o
femeie, ascunsă adânc înlăuntrul meu, care primea cerul ca
pe un bărbat. Eram muiat de ploaie, fericit, eram despovărat,
nu-mi mai închipuiam irlandeza decât aşa cum o recreasem
din cuvinte, pierise acum, aşternându-se pe hârtie. Era alt
adevăr decât cel care mă tulburase atâta vreme: adevărul
adevărat era o creatură apărută din imaginaţia mea. Cu
2358
ajutorul imaginaţiei am anulat realitatea, golindu-mi sufletul.
Această luptă între realitate şi imaginaţie, între
Dumnezeul-demiurg şi Omul-demiurg, mi-a tulburat o clipă
inima. Iată drumul meu, iată datoria mea, îmi ziceam,
umblând muiat de ploaie prin curte. Fiecare om apreciază
statura duşmanului cu care vrea să lupte: îmi place, chit că
mă voi pierde, să lupt cu Dumnezeu. El a creat lumea din
noroi, eu am creat-o din cuvinte. El a făcut omul aşa cum îl
vedem, târându-se pe pământ, eu o voi modela din aer şi
imaginaţie, materie din care visele sunt ţesute, alţi oameni,
cu un suflet mai mare, în stare să reziste ravagiilor timpului;
în vreme ce creaturile lui vor muri, ale mele vor trăi.
Acum, când îmi amintesc această prezumţie satanică, mi-
e ruşine, dar pe-atunci eram tânăr şi a fi tânăr înseamnă a-ţi
asuma dreptul de a distruge lumea, înseamnă a avea
îndrăzneala să înalţi o lume nouă, mai bună.
Inima mi se umplea de suferinţă, vechile nelinişti stăteau
ghemuite într-un colţ, apăreau altele, calea abruptă care
trecea ca un fulger pe dinaintea mea era periculoasă; cum de
mi se arătase aşa deodată, fără să mă fi gândit? Cine a
deschis această portiţă lăuntrică, făcându-mi un semn
tainic, ademenindu-mă, ca spre o poartă de salvare?
Durerea, iubirea neîmplinită, ori au deschis-o sfinţii din
legendele citite în copilărie? Ori a făcut-o Creta însăşi care,
văzând că n-o pot ajuta luptând, mi-a pus o altă armă în
mână?
Ca să-mi alung gândurile, a doua zi, în timp ce clopotele
de duminică chemau oamenii să asculte slujba la biserica
Sfântul Mina, eu m-am îndreptat spre un alt loc sfânt, să mă
închin la Creta cea sfântă, descoperită cu câţiva ani în urmă
în pământul anticului Cnossos.
Misterul Cretei este profund. Cine pune piciorul pe
această insulă simte o forţă misterioasă, caldă şi
binefăcătoare, răspândindu-se prin vinele sale, şi simte cum
îi creşte inima. Acest mister a devenit mai profund şi mai
bogat odată cu descoperirea civilizaţiei diverse şi multicolore,
2359
îngropată până atunci sub pământ, o civilizaţie plină de o
nobilă măreţie şi de bucurie juvenilă.
Am ieşit din oraş, am luat-o pe cărăruia care duce spre
cimitirul cel nou. Auzeam strigăte şi plânsete şi am grăbit
pasul. Un negustor din vecini, un om de vază în Megalo
Kastro, murise în urmă cu trei zile şi acum tocmai îl
îngropau în cimitirul cel nou. Era încă tânăr şi, când
prietenii săi l-au scos din casă afară, soţia lui s-a agăţat de
sicriu, nelăsându-i să-l ia. Chiar atunci treceam şi am întors
capul să nu văd mortul; din ziua în care, cum vă amintiţi,
văzusem osemintele scoase din mormânt ale vecinei noastre
Anica, nu mai pot să mă uit la un mort; mă apucă frica,
Anica, fără păr, fără ochi şi fără buze, îmi apare înainte, vine
grăbită spre mine să mă ia şi să mă aşeze iar pe genunchii ei.
Ştiu bine că nu e adevărat, dar mai ştiu că există ceva mai
adevărat decât adevărul şi de aceea mi-e frică şi grăbesc
pasul, de câte ori văd un mort.
La dreapta şi la stânga erau măslinii şi viile, culesul nu
începuse încă, strugurii atârnau grei până la pământ.
Mirosea a frunze de smochin. O bătrână care trecea s-a oprit,
din coşul pe care îl ducea pe braţ a ridicat câteva frunze de
smochin, a luat două smochine şi mi le-a dat.
— Mă cunoşti, mătuşico? am întrebat-o eu. Ea m-a privit
mirată.
— Nu, fiule, ar trebui să te cunosc ca să-ţi dau ceva? Eşti
om şi eu la fel, e destul! Şi, râzând ca o fată tânără, a luat-o
înainte, şontâc-şontâc, spre Kastro.
Din smochine picura miere, cred că au fost cele mai bune
pe care le-am mâncat vreodată. Cuvintele bătrânei mă
înviorau în timp ce mâncam: "Eşti om şi eu la fel, e destul!"
O umbră a apărut alături de umbra mea, m-am întors şi
am văzut un părinte franciscan, se uita la mine şi zâmbea.
— Abatele Mugnier, a zis el şi mi-a întins mâna. Te superi
dacă aş vrea să-mi ţii tovărăşie? Nu ştiu greaca modernă,
ştiu numai greaca veche: "Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe
Ahil' Peleianul...."
2360
 — "... Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse..."111,
am continuat eu.
Am râs amândoi. Ne-am continuat drumul împreună,
recitând versurile nemuritoare. Mai târziu am aflat că acest
abate, care râdea şi recita versuri, cu părul care îi cădea pe
frunte, era vestit pentru sfinţenia şi inteligenţa sa; la Paris
adusese pe calea lui Dumnezeu mulţi atei. Era om de lume,
vorbea şi glumea cu mari doamne, avea un spirit scânteietor,
dar dincolo de înfăţişarea lui veselă şi jucăuşă se înălţa ca o
stâncă imobilă şi inexpugnabilă Hristos răstignit. Nu
răstignit, mai bine zis, Hristos înviat.
Custodele ne-a ieşit înainte în grabă, să ne salute şi să ne
dea explicaţii despre aşezare. Era un cretan simplu, vioi, care
purta vrakes şi un adevărat toiag: îl chema David. Era de
mult custode şi ghid în Cnossos, învăţase multe lucruri şi
vorbea despre Palat de parcă era casa lui; ne-a primit în
calitate de stăpân al locului.
Mergea înaintea noastră şi arăta cu bastonul:
— Aici se află marea curte regală, lungă de 60 de metri şi
largă de 29 de metri, iată cămările cu imense amfore pictate;
regele ţinea în ele produsele cu care îşi hrănea supuşii; în
aceste amfore s-au găsit urme de vin şi de ulei de măsline,
sâmburi de măsline, de mazăre, năut, orz, grâu, linte, toate
carbonizate de incendii.
Am urcat la etajul superior; peste tot coloane scurte,
solide, vopsite în negru şi purpuriu; am văzut frescele de pe
pereţii culoarelor, scuturi, flori şi tauri. Ne-am urcat pe
terasele de sus, am admirat priveliştea încântătoare, calmă,
la orizont Muntele Ida, capul culcat, impasibil, al lui Zeus.
Palatul, pe jumătate în ruină, pe jumătate restaurat, îşi arăta
strălucirea după atâtea mii de ani, bucurându-se iar de
soarele bărbătesc al Cretei. În acest palat nu întâlneşti
arhitectura geometrică şi echilibrată a Greciei, aici domnesc
fantezia, graţia şi jocul liber al forţei creatoare a omului.

111
Primele două versuri ale Iliadei; trad. rom. George Murnu. (N. tr.)
2361
Palatul s-a înălţat şi s-a mărit în timp ca un organism viu, ca
un arbore. N-a fost construit o dată pentru totdeauna, după
un plan dinainte stabilit, imuabil, a fost completat parcă în
joacă, punându-se în armonie cu nevoile necontenit înnoite,
de-a lungul timpului. Omul n-a fost condus aici de logica
inflexibilă, infailibilă; mintea omului era utilă ca slujitor, nu
ca stăpân, altcineva, ori altceva, a fost stăpânul. Cum am
putea să-l numim?
M-am întors spre abate şi mi-am dezvăluit gândurile; i-am
cerut părerea.
— Cine era stăpânul? mi-a răspuns el zâmbind. Ce alt
răspuns aştepţi să-ţi dea un preot? Dumnezeu! Dumnezeul
cretanilor a fost stăpânul, el le-a condus mâna şi mintea,
făcându-i să creeze. El a fost meşterul zidar. Acest
Dumnezeu cretan este la fel de iscusit şi de vesel ca marea
care îmbrăţişează insula. Iată de ce peisajul, palatul, picturile
şi marea au o unitate şi o armonie infailibilă, fără cusur.
Coboram scările în tăcere şi ne uitam fără să vorbim la
picturile de pe pereţi: tauri, crini, peşti în marea albastră,
peşti zburători care îşi desfac aripile să sară deasupra
valurilor, ca şi cum apa, elementul matern, îi sufocă şi vor să
respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în teatru; ghidul s-a
înflăcărat, chipul îi strălucea de mândrie:
— Aici aveau loc luptele cu tauri, dar luptele cu tauri din
Creta nu erau barbare precum cele din Spania, am auzit că
acolo taurul şi caii erau ucişi şi spintecaţi; aici luptele cu
tauri erau un joc fără vărsare de sânge. Era un joc.
Toreadorul apuca taurul de coarne, fiara se înfuria şi îşi
azvârlea capul sus, în aer, ceea ce permitea luptătorului să
profite de moment şi să sară agil în spinarea taurului; făcea
încă un salt şi cădea drept în picioare, la coada taurului; o
fată îl aştepta acolo, primindu-l în braţele ei.
I-am explicat abatelui cuvintele ghidului; el ţintuia cu
privirea şirul de bănci de piatră ale teatrului, încercând să-şi
închipuie în lumină jocul divin.
M-a prins de braţ şi ne-am continuat drumul.
2362
 — E teribil de greu să te lupţi cu Dumnezeu fără vărsare
de sânge, a murmurat el.
Ne-am oprit lângă o coloană pătrată, de gips smălţuit, pe
care era încrustat simbolul sacru, securea dublă; abatele a
îngenuncheat o clipă, şi-a împreunat mâinile, mişcându-şi
buzele a rugăciune.
Am rămas uimit:
— Cum? Vă rugaţi?
— Desigur, mă rog, prietene, mi-a răspuns el. Fiecare
neam, fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa
mască; dar dincolo de toate măştile, în toate epocile şi la
toate neamurile, se află în veci acelaşi neschimbat
Dumnezeu.
S-a cufundat în tăcere, iar după un timp a zis:
— Noi avem crucea drept semn sacru, strămoşii tăi
îndepărtaţi aveau securea dublă, dar eu dau la o parte
simbolul efemer şi văd acelaşi Dumnezeu dincolo de cruce şi
de securea dublă şi mă închin lui.
Eram foarte tânăr pe-atunci, în ziua aceea n-am înţeles.
Peste ani, am priceput tâlcul acestor cuvinte şi le-am făcut să
rodească; dincolo de toate simbolurile religioase am început
să văd şi eu eterna şi neschimbata faţă a lui Dumnezeu. Şi
ceva mai târziu, când mintea pricepea mult şi inima era
neînfricată, am început să văd, dincolo de chipul lui
Dumnezeu, tenebrele înfricoşătoare, pustii, haosul. Fără să fi
vrut, părintele îmi deschisese un drum în ziua aceea, la
Cnossos; am luat-o pe acest drum, dar nu m-am oprit acolo
unde el ar fi vrut. Stăpânit de o curiozitate satanică, am mers
mai departe şi am descoperit abisul.
Ne-am aşezat între două coloane; cerul lucea ca oţelul.
Greierii, în crângul de măslini care înconjura palatul, ţârâiau
asurzitor. Custodele s-a sprijinit de o coloană, a scos punga
cu tabac şi a început să-şi răsucească o ţigară. Niciunul
dintre noi nu vorbea; simţeam că locul şi momentul erau
sacre şi numai liniştea i se potrivea. O pereche de porumbei
au zburat pe deasupra capetelor noastre, apoi s-au cocoţat
2363
pe o coloană. Erau păsările sacre ale Marii Zeiţe venerate de
cretani. Uneori îi vezi pe o coloană, alteori zeiţa îi ţine la
pieptul ei roditor.
— Porumbei. am şoptit eu, de teamă să nu se sperie la
auzul glasului meu şi să zboare de pe coloană.
Părintele şi-a dus degetul la buze:
— Taci, a şoptit el.
Mintea îmi era grea de întrebări, dar am tăcut. Frescele
extraordinare se perindau iar prin faţa mea: ochi mari,
migdalaţi, cascade de bucle negre, femei impozante cu
pieptul gol, cu buze pline, senzuale; păsări, fazani,
potârnichi, maimuţe albastre, prinţi cu pene de păun în păr,
tauri sălbatici sacri, tinere preotese cu şerpi sacri încolăciţi
în jurul braţelor, tineri albaştri în grădini înflorite. Bucurie,
putere, bogăţie, măreţie, o lume plină de mister, o Atlantidă
ieşită din adâncurile pământului cretan ne privea cu ochi
imenşi, negri, dar buzele îi rămâneau pecetluite.
Ce fel de lume a fost, mă întrebam, când îşi va deschide
gura şi va vorbi? Ce isprăvi au împlinit aceşti străbuni
îndepărtaţi, chiar aici pe pământul pe care călcăm şi noi
acum?
Creta a fost cea dintâi punte de legătură între Europa,
Asia şi Africa. Creta a fost cea dintâi care a început să se
lumineze, în toată Europa tenebroasă a acelei epoci. Aici e
locul unde sufletul grec şi-a împlinit misiunea hărăzită lui: să
aducă divinitatea la scară umană. În Creta, statuile ţepene şi
monstruoase din Egipt şi din Assiria au devenit statuete
graţioase; trupurile se mişcă, buzele zâmbesc, chipul şi
statura idolilor au fost croite după chipul şi statura omului.
O umanitate nouă şi originală, diferită de Grecia care i-a
urmat, plină de vioiciune, de graţie şi de rafinament oriental,
a trăit şi s-a bucurat pe pământul Cretei.
Priveam în jurul meu dealurile blânde şi domestice,
măslinii cu frunza rară, chiparoşii zvelţi care se clătinau
încet între stânci, ascultam clinchetul armonios şi limpede de
la o invizibilă turmă de capre, trăgeam în piept aerul
2364
înmiresmat care venea dinspre mare trecând peste deal –
simţeam că străvechiul secret al cretanilor mă pătrundea tot
mai profund, devenind tot mai limpede. Cretanul nu-şi face
griji pentru problemele supralumeşti, ci pentru treburile
zilnice fără sfârşit, făcute din amănunte arzătoare, din
veşnicele necazuri ale vieţii omului pe acest pământ.
— La ce te gândeşti? m-a întrebat părintele.
— La Creta. am răspuns eu.
— Şi eu mă gândesc la Creta, a zis însoţitorul meu, la
Creta şi la sufletul meu. Dacă mi-ar fi îngăduit să mă mai
nasc o dată, aş vrea să văd lumina zilei pe acest pământ.
Există aici o vrajă de nebiruit. Hai să mergem!
Ne-am ridicat şi am aruncat o ultimă privire spre
priveliştea extraordinară; eu puteam să o revăd, dar el a
şoptit cu un suspin:
— Niciodată. niciodată nu vă voi mai revedea. A făcut apoi
cu mâna semn de rămas-bun coloanelor, frescelor, curţilor.
— Adio, de la capătul pământului un popă franciscan a
venit să vi se închine şi vi s-a închinat, acum rămâneţi cu
bine.
Am pornit înapoi; căldura era teribilă şi drumul, prăfos,
părintele era obosit. Ne-am oprit la o mică mănăstire unde
trăiau şi dansau în fiecare vineri dervişii; poarta arcată era
pictată în verde, pe pragul de sus era o mână de bronz
deschisă – emblema sacră a lui Mahomed. Am intrat în curte;
pavată cu dale mari, albe, imaculate, de jur împrejur erau
ghivece cu flori de volubilis, iar în mijloc un imens dafin cu
frunze mari, plin de fructe. Ne-am oprit la umbra lui ca să ne
tragem sufletul; un derviş ne-a zărit din chilie, s-a apropiat şi
ne-a salutat, ducându-şi mâna la piept, la buze, la frunte.
Purta o sutană lungă, albastră, şi un turban înalt de lână
albă. Avea barbă ascuţită, neagră ca smoala, o buclă de
argint îi atârna la urechea dreaptă. A bătut din palme, un
băiat bucălat, desculţ, a adus câteva scăunele pe care neam
aşezat. Dervişul vorbea despre florile care ne înconjurau,
despre marea care se vedea strălucind printre frunzele ca
2365
nişte lăncii ale dafinului. Apoi a început să vorbească despre
dans:
— Cel care nu ştie să danseze nu ştie să se roage. Îngerii
au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui
Dumnezeu prin dans.
— Cum îl numiţi pe Dumnezeu, frate? a întrebat abatele.
— Nu are nume, a răspuns dervişul. Numele nu-l poate
conţine pe Dumnezeu. Numele e o închisoare, Dumnezeu
este liber.
— Dar când îl chemaţi, a insistat abatele, când aveţi
nevoie de el, cu ce nume vă adresaţi lui? Dervişul a aplecat
capul, s-a gândit; apoi şi-a descleştat dinţii:
— Ah! a răspuns el; nu Allah, Ah! Aşa îl chem. Abatele era
tulburat.
— Are dreptate, a murmurat abatele.
Micul derviş bucălat a apărut iar cu o tavă: cafea, apă
rece şi doi ciorchini mari de struguri. O pereche de porumbei
pe acoperiş, deasupra noastră – să fie, oare, aceiaşi porumbei
pe care-i văzusem la Cnossos? – uguiau drăgăstos. Am tăcut
o clipă şi atmosfera monahală s-a umplut de suspine
amoroase. M-am întors spre sfântul părinte, se uita pierdut
la porumbei, la cerul care ne acoperea, cu ochii în lacrimi. A
simţit că mă uitam la el şi a zâmbit.
— Lumea e frumoasă, a zis el, da, e tare frumoasă în
ţările pline de soare. Acolo unde cerul e albastru, unde sunt
porumbei şi struguri. Şi un dafin deasupra capului.
Mânca strugurele, luând boabele una câte una, fericit.
Parcă ar fi vrut să nu se mai sfârşească clipa aceea.
— Chiar dacă aş fi sigur că voi ajunge în rai, a zis el, l-aş
ruga pe Dumnezeu să mă îndrepte într-acolo pe cel mai lung
drum cu putinţă.
Atât de bine ne simţisem în mănăstirea musulmană, că
nu ne mai înduram să plecăm.
Alţi dervişi au ieşit în pragul chiliilor din jurul curţii; cei
mai tineri aveau chipul palid şi ochii aprinşi de parcă îl
căutau cu disperare pe Dumnezeu. Bătrânii, care trebuie să-l
2366
fi găsit, aveau obrajii rumeni, ochii plini de lumină. S-au
aşezat pe jos, în jurul nostru; unii şi-au scos mătăniile de
sub centurile de piele şi au început să se roage în linişte,
uitându-se curioşi la călugărul creştin; alţii şi-au scos
ciubucele lungi, au închis ochii pe jumătate şi au început să
fumeze, tăcuţi, fericiţi.
— Ce fericire domneşte aici, a şoptit părintele. S-ar părea
că, dincolo de chipul lor, străluceşte chipul lui Dumnezeu!
Mi-a atins umărul, într-un gest de rugă:
— Te rog să-i întrebi – dervişii sunt un ordin religios –
care e legea lor?
Cel mai bătrân, un bărbat cu barbă albă, lungă, şi-a pus
ciubucul pe genunchi şi a răspuns:
— Sărăcia, a răspuns el, sărăcia, să n-ai nimic, să nu
purtăm nicio povară, îndreptându-ne spre Dumnezeu pe o
potecă înflorită; râsul, dansul, bucuria sunt cei trei
arhangheli care ne iau de mână şi ne arată calea.
— Întreabă-i, te rog, a mai adăugat părintele, cum se
pregătesc să ajungă la Dumnezeu, prin post?
— Nu, nu, a răspuns un derviş tânăr râzând; mâncăm şi
bem şi mulţumim Domnului că a dat omului mâncare şi
băutură.
— Atunci cum? a insistat părintele.
— Dansând, a zis dervişul cel bătrân cu barba albă,
lungă.
— Dansând? a mai zis el. De ce?
— Pentru că dansul, a răspuns bătrânul derviş, ucide eul,
şi când eul e ucis nu mai există nicio piedică să te uneşti cu
Dumnezeu.
Ochii abatelui scânteiau:
— Ordinul Sfântului Francisc! a strigat el şi a strâns
mâna bătrânului derviş. Aşa a trecut Sfântul Francisc pe
acest pământ, dansând, şi aşa s-a înălţat la cer. Ce suntem
noi altceva decât bufonii lui Dumnezeu? zicea el. Ne-am
născut să înveselim inima oamenilor. Vezi, încă o dată,
tânărul meu prieten, că în toate, în absolut toate, regăsim
2367
acelaşi neschimbat Dumnezeu.
— Dar, în cazul ăsta, am îndrăznit eu să obiectez, de ce se
duc misionarii în cele patru zări şi încearcă să-i facă pe
băştinaşi să schimbe masca zeului care li se potriveşte,
punându-i o mască străină – a noastră?
Părintele s-a ridicat:
— Greu de răspuns la această întrebare, a spus el. Dar,
cu voia lui Dumnezeu, dacă vei putea să vii la Paris să-ţi
completezi studiile, treci pe la mine.
A zâmbit cu viclenie:
— Poate că între timp voi fi găsit răspunsul.
Ne-am luat rămas-bun de la dervişi, ne-au condus până
la ieşire cu zâmbete şi plecăciuni. În prag, abatele mi-a zis:
— Spune-le, te rog, că noi toţi adorăm acelaşi Dumnezeu.
Şi eu, spune-le, sunt un derviş în sutană neagră.

XVII. Pelerinaj în Grecia

Tata îmi promisese o călătorie de un an, oriunde aş fi voit,

dacă îmi luam diploma de studii cu cea mai mare notă;
răsplata era măreaţă, aşa că m-am pus cu burta pe carte.
Unul dintre prietenii mei cretani, al naibii de inteligent,
dădea examen în aceeaşi zi cu mine. Când ziua crucială a
sosit, am pornit împreună spre Universitate, amândoi nespus
de agitaţi; înainte ştiam tot, dar acum uitasem tot; nu mai
ţineam minte nimic, îmi era teamă.
— Nu-ţi mai aminteşti nimic? m-a întrebat prietenul meu.
— Absolut nimic!
— Nici eu, hai să mergem la tavernă să bem ceva, ne
ameţim şi aşa o să ni se dezlege limba. Şi tata se ducea la
luptă băut.
— Hai!
Am cerut un rând, apoi un altul, am început să ne simţim
în formă.
— Cum ţi se pare acum lumea? m-a întrebat prietenul
meu.
2368
 — Cam tulbure!
— Şi mie la fel! Te ajută picioarele?
— Da! i-am răspuns eu.
— Atunci, hai să mergem, să tremure Dreptul Roman!
Am plecat ţinându-ne de braţ, apoi am mai prins curaj şi
mergeam fiecare singur.
— Salut, Bachus, viteazule! am strigat eu. Răsuceşte-i
braţul lui Iustinian, dă cu el de pământ, cu noile sale legi!
— De ce îl invoci pe Bachus? Am băut bere, nu vin, a zis
prietenul meu.
— Eşti sigur?
— Nu mă crezi? Hai înapoi să întrebăm. Ne-am dus
înapoi.
— Bere, bere, ne-a asigurat patronul, izbucnind în râs.
Încotro, fraţilor?
— Să luăm examenul la drept.
— Aşteptaţi-mă, vin cu voi, să am şi eu de ce râde. Şi-a
scos şorţul şi venea, ţinând pasul cu noi.
Profesorii ni se păreau nişte ţânţari, aşa cum tronau
înşiraţi, aşteptându-ne; din mintea noastră ieşeau scântei.
Răspundeam la întrebări cu nonşalanţă, cu umor; puţin
insolenţi, introduceam mereu citate latineşti, limba ni se
dezlegase, eram în vervă; am răspuns şi am reuşit amândoi
cu cea mai bună notă.
Eram copleşiţi de bucurie; prietenul meu plănuia să
deschidă un birou de avocatură în Creta şi să se lanseze în
politică, iar eu mă bucuram că mi se deschidea o portiţă spre
libertate. Una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost
întotdeauna să călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări
necunoscute, să înot în mări necunoscute, să străbat lumea,
să văd, să privesc cu o sete nepotolită tărâmuri noi, mări,
oameni, idei, privind totul ca pentru întâia şi pentru ultima
oară, să mă uit lung la toate, apoi să închid ochii şi să simt
comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, aşa cum
mi-au apărut, până când timpul le va cerne şi va reţine
esenţa bucuriilor şi tristeţilor – această alchimie a inimii este,
2369
cred eu, o imensă delectare demnă de om.
Canarul, pasărea magică pe care tata mi-o dăruise de
Crăciun, murise de mult. Zic a murit sau, mai degrabă, nu a
murit, mi-e ruşine numai la gândul că mi-a scăpat acest
cuvânt, voiam să zic "şi-a dat cântecul în mâinile lui
Dumnezeu". Am îngropat pasărea în grădiniţa din curtea
noastră, sora mea plângea, dar eu eram liniştit, ştiam că
atâta vreme cât voi trăi nu o voi lăsă să piară. "Nu te las să
pieri, i-am spus când am acoperit-o cu pământ, o să trăim şi
o să călătorim împreună."
Şi când am devenit om în toată firea şi am plecat din
Creta, hoinărind pe scoarţa pământului, de multe ori am
simţit canarul cocoţat în creştetul capului meu, cântând
mereu acelaşi refren: "Hai să plecăm, de ce stăm aici?
Suntem păsări, nu moluşte, sus, hai să plecăm!" Capul meu
devenea un glob terestru, canarul se cocoţa în creştetul
capului şi cânta, cu gâtlejul fierbinte înălţat spre cer.
Auzisem că, odinioară, femeile din haremul turcesc
şedeau în fiecare seară una lângă alta în grădină, îmbăiate şi
parfumate, cu pieptul descoperit, iar sultanul venea să
aleagă una dintre ele. În mână avea o batistă fină pe care o
trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o mirosea; alegea
femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în acea seară.
Astfel se înşirau înaintea mea toate ţările.
Grăbit şi lacom, mi-am aruncat ochii pe hartă: încotro să
pornesc? Ce continent, ce mare să străbat mai întâi? Toate
tărâmurile întindeau braţele spre mine, ademenindu-mă.
Slavă Domnului, lumea era largă, trândavii n-au decât să
spună ce vor, viaţa e lungă, avem timp să vedem toate
tărâmurile şi să ne bucurăm de ele!
Să începem cu Grecia!
Pelerinajul meu prin Grecia a durat trei luni. Munţi,
insule, sate, mănăstiri, mări, şi acum, după atâţia ani, inima
îmi tresare de bucurie şi de nelinişte; să străbaţi şi să vezi
Grecia e o bucurie şi un martiriu.
Străbăteam Grecia şi, treptat, vedeam cu ochii mei,
2370
atingeam cu mâinile mele ceea ce gândul abstract nu poate
nici vedea, nici înţelege: felul în care forţa şi graţia se
întâlnesc. Cred că niciodată, în niciun alt colţ al lumii, cele
două componente ale perfecţiunii, Ares şi Afrodita, nu s-au
unit atât de organic ca în austera şi surâzătoarea Grecie.
Peisajele sunt aspre şi semeţe, blânde şi feminine, grave sau
pline de veselie şi de graţie. Spiritul planează peste peisaje,
dăruind fiecăruia un templu, un mit, un erou, sufletul-
pereche aparte. De aceea, pentru cel care călătoreşte în
Grecia şi are ochi de văzut şi minte să înţeleagă, călătoria
înseamnă o trecere de la o victorie spirituală la alta, într-o
unitate magică neîntreruptă. În Grecia te convingi de faptul
că spiritul e continuarea şi floarea materiei, iar mitul este
expresia simplă şi totală a celei mai pozitive realităţi. Spiritul
păşeşte pe pietrele Greciei de atâţia ani şi oriunde mergi îi
descoperi urmele divine.
Unele peisaje ale Greciei au o dublă natură şi emoţia care
izvorăşte din ele are de asemenea o dublă natură. Asprimea
şi gingăşia stau una lângă alta, se completează şi se unesc ca
bărbatul şi femeia. Sparta e una dintre sursele acestei
asprimi şi delicateţi. Înaintea mea era Taigetul, dătător de
legi, aspru şi dispreţuitor, stânci şi abisuri; mai jos, câmpia
roditoare şi plină de vrajă, întinsă la picioarele sale ca o
femeie îndrăgostită. Pe de o parte Taigetul, acest Sinai al
Greciei, de unde zeul nemilos al neamului dictează poruncile
sale aspre: viaţa e o luptă, pământul e un câmp de bătaie, să
câştigi e singura ta datorie, nu dormi, nu te amăgi, nu râde,
nu crâcni, lupta e singurul scop al vieţii tale, luptă deci! De
cealaltă parte, la poalele Taigetului, Elena. Exact când începi
să disperi şi să dispreţuieşti dulceaţa pământului, deodată,
răsuflarea Elenei trece ca un lămâi în floare, îmbătându-te.
Să fie această câmpie a Spartei atât de blândă şi de
voluptuoasă, mireasma leandrilor atât de îmbătătoare, ori
această fascinaţie vine de la trupul rătăcitor al Elenei, de mii
de ori iubit? Desigur, Eurotas nu ar avea graţia seducătoare
de azi, dacă nu s-ar vărsa ca un afluent în apele mitului
2371
nemuritor al Elenei. Ştim prea bine că locurile, râurile,
mările se unesc cu marile nume iubite şi curg inseparabil în
inimile noastre pe veci. Te plimbi pe malurile umile ale lui
Eurotas şi îţi simţi mâinile, părul, gândurile învăluite de
mireasma unei femei imaginare, mai reală şi mai tangibilă
decât femeia pe care o iubeşti şi o cuprinzi în braţe! În zilele
noastre lumea e înecată în sânge, patimile mistuitoare
izbucnesc în infernul haotic al anarhiei contemporane; Elena
rămâne întreagă, nemuritoare, de neatins, imobilă în
atmosfera pură a versurilor uimitoare, în vreme ce timpul
trece pe dinaintea ei.
Pământul era parfumat, picăturile de rouă jucau pe florile
de lămâi în lumina soarelui. Deodată, a suflat un vânt uşor şi
o floare mi-a atins fruntea, stropindu-mă cu rouă. Un fior m-
a străbătut ca şi când o mână nevăzută m-ar fi atins;
pământul întreg părea să aibă chipul Elenei. Ea dă la o parte
vălul brodat cu flori de lămâi şi, cu palma dusă la gură,
fecioară în fiecare clipă, urmează un bărbat, pe cel mai
puternic, iar când ridică călcâiul de zăpadă, talpa delicată
luceşte însângerată.
Ce ar fi fost Elena dacă suflarea lui Homer n-ar fi trecut
peste ea? O femeie frumoasă, ca multe altele, care au trăit pe
acest pământ şi au dispărut. Ar fi fost răpită, ca atâtea alte
fete frumoase atât de des furate în satele noastre de la
munte. Şi, chiar dacă această răpire ar fi iscat un război,
toate, războiul, femeia, măcelul, ar fi pierit dacă Poetul n-ar fi
întins mâna să le oprească de la pieire. Poetului îi datorează
Elena salvarea sa; lui Homer cel căruia acest fir de apă,
Eurotas, îi datorează nemurirea. Surâsul Elenei pluteşte în
aerul Spartei. Mai mult, ea a intrat în sângele nostru, toţi
bărbaţii se află în comuniune cu ea, toate femeile reflectă
splendoarea sa. Elena a devenit un strigăt de iubire, ea
trezeşte în fiecare bărbat dorul îmbrăţişării şi al perpetuării şi
preface într-o Elenă chiar cea mai ştearsă femeie pe care o
ţinem în braţe.
Graţie acestei regine spartane, dorinţa capătă un exaltat
2372
titlu de nobleţe, o nostalgie tainică pentru o îmbrăţişare
pierdută îmblânzeşte bruta din noi. Plângem, strigăm, Elena
aruncă o iarbă magică în paharul amar pe care îl bem şi
uităm durerea; în mână ţine o floare al cărei parfum alungă
şerpii; la atingerea ei copiii urâţi se fac frumoşi; călare pe
ţapul tragic, îşi leagănă picioarele în sandalele descheiate şi
lumea întreagă se preface într-o vie. Cândva, poetul antic
Stesihoros i-a adresat, într-o odă, cuvinte ofensatoare şi a
orbit pe loc; tremurând şi căindu-se, a luat lira şi s-a
prezentat la un mare festival panelenic, cântând înaintea
grecilor faimoasa palinodie:
Ce-am spus de tine nu e adevărat, o, Elena,
Tu niciodată nu te-ai îmbarcat în iuţile corăbii,
Tu niciodată n-ai ajuns la Troia...
A început să plângă şi să implore cu braţele înălţate; pe
loc lumina, înecată în lacrimi, a pogorât în ochii săi.
Străbunii noştri organizau concursuri de frumuseţe:
"Serbările Elenei". Într-adevăr, pământul e o palestră şi Elena
o ţintă de neatins, mai presus de viaţă, poate inexistentă –
poate o umbră. Se atribuia unui mister ritual credinţa
secretă care susţinea că aheii nu s-au luptat la Troia pentru
Elena cea adevărată, la Troia nu era decât statuia sa. Elena
cea adevărată se refugiase în Egipt, într-un templu sacru, la
adăpost de suflarea umană. Cine ştie, poate şi noi, pe acest
pământ, ne luptăm, plângem şi ne ucidem unul pe altul de
dragul umbrei Elenei. Dar cine ştie? În infern, umbrele
înviau când sorbeau sânge de om viu, cine ştie dacă sângele
pe care îl bea Elena de atâtea veacuri nu o va readuce la
viaţă? Oare umbra sa nu se va întrupa într-o zi, spre a putea
îmbrăţişa un trup cald, viu, al adevăratei Elene? Taigetul,
luptătorul puternic, şi Elena, femeia lui. Inspirând mireasma
Elenei printre leandrii din Eurotas, am uitat de mine şi îmi
era ruşine. Într-o dimineaţă, ca să respir un aer mai
bărbătesc m-am hotărât să urc pe Taiget.
Bucuria muntelui, mirosul brazilor, stâncile aspre,
vulturii planând pe deasupra mea, singurătatea de neclintit,
2373
toate mă îmbărbătau; am urcat ore în şir, eram fericit. Pe la
prânz, de peste tot, nori negri sau adunat, auzeam tunete
înăbuşite; voiam să cobor în fugă, săream din piatră în
piatră, simţeam că furtuna venea în spatele meu, alergam,
coboram iute ca să nu mă ajungă furtuna. Deodată brazii au
început să freamăte, lumea s-a întunecat, fulgerele m-au
învăluit, vârtejul m-a prins. M-am culcat cu faţa la pământ
ca să nu mă doboare vijelia, am închis ochii şi am aşteptat.
Muntele se scutura, lângă mine doi brazi s-au despicat şi au
căzut la pământ. Văzduhul mirosea a pucioasă şi deodată
ploaia s-a dezlănţuit; vântul s-a oprit şi lungi şiroaie de apă
curgeau din cer. Cimbrişorul, ierburile, salvia şi menta,
spălate de ape, şi-au înteţit mireasma, muntele întreg
fumega.
M-am ridicat şi am început să cobor; mă bucuram de
ploaia care îmi biciuia faţa, părul, mâinile. Zeul se cobora cu
toată puterea pe pământul care se deschidea gâlgâind şi
râzând, să primească apele bărbăteşti. Curând cerul s-a
limpezit, furtuna fusese doar o amintire violentă a pogorârii
sfântului duh, se terminase de acum, cucul a început să
cânte. Era momentul când soarele apunea, zăream în
depărtare, în vârful colinei care domina Mystra, proaspăt
spălate, ruinele cetăţii francilor Villehardouini. Cerul întreg
era acum verde şi auriu.
A doua zi, trecând prin livezi şi prin crânguri de chiparoşi,
m-am dus în pelerinaj la Pompeiul grecilor, Mystra. Această
colină sacră unde s-a născut Grecia modernă e înzestrată cu
toate farmecele şi miracolele, spre a ademeni chiar cele mai
pretenţioase spirite. Lămâi, portocali, poteci înguste şi
întortocheate, copii golaşi jucându-se pe uliţă, femei mergând
după apă la izvor, fetişcane brodând sub pomii în floare.
Viaţa se agaţă iar de pământ, luptând să urce pe colina
ancestrală; e partea roditoare, locuită, a Mystrei. Mai departe
începe urcuşul arid şi prăfos, lipsit de arbori; treci pe lângă
case în ruină, ajungi la graţioasele biserici bizantine, arse de
bătaia soarelui: Perivleptos, Metropolis, Sfinţii Teodori,
2374
Afendiko, Pandanassa, cealaltă parte roditoare a Mystrei, de
data asta împodobită cu biserici.
Îmi era sete, am intrat în curtea Mănăstirii Pandanassa,
rugând călugăriţele să-mi dea un pahar cu apă. Curtea
strălucea, chiliile imaculate văruite în alb, divanele acoperite
cu covoare de lână brodate. Călugăriţele au venit în grabă să-
mi ureze bun-venit; unele erau înţepenite de dureri
reumatice, altele tinere, extrem de palide, fiindcă trudeau
pentru traiul zilnic, vegheau şi se rugau, mâncau doar cât
să-şi astâmpere foamea. De cum au puţin timp, se apleacă
asupra lucrului şi brodează motive tradiţionale – chiparoşi,
cruci, vaze cu garoafe, mănăstiri; şi trandafiri mărunţi,
cusuţi cu mătase roşie. Te umple tristeţea când îţi arată cu
mândrie broderiile, ca şi cum ţi-ar arăta zestrea lor, zâmbesc,
nu zic nimic, dar ştii prea bine că mirele nu există.
În lumina de miere verzuie a apusului, Pandanassa
strălucea ca un sipet bizantin de fildeş, lucrat cu răbdare şi
cu dragoste ca să ascundă răsuflarea înmiresmată a
Fecioarei. Ce unitate, ce concentrare de forme, ce graţie, de la
pietrele unghiulare ale fundaţiei până la curburile amoroase
ale domului! Graţiosul templu trăieşte şi respiră ca un trup
cald, însufleţit. Toate pietrele, incrustaţiile, picturile şi
călugăriţele sunt componente organice ale acestei mănăstiri,
ca şi cum s-ar fi născut toate deodată, în plină zi, din aceeaşi
convulsie creatoare.
Nu m-am aşteptat să găsesc atâta blândeţe, atâta caldă
înţelegere umană în pictura bizantină. Până atunci văzusem
doar chipuri ascetice, purtând în mâini pergamente acoperite
cu litere roşii, chemându-ne să depăşim propria noastră
natură, să plecăm în pustiu, să pierim ca să fim mântuiţi.
Aici însă, culorile iradiau, chipurile erau de o mare blândeţe,
Isus, intrând în Ierusalim călare pe umilul animal blând şi
blajin, ucenicii în urma lui, purtând ramuri de palmier şi
mulţimea privind extatic – ca un nor care vine şi se
destramă... Şi îngerul, pictat în verde de aramă coclită, pe
care l-am văzut la Afendiko, un adolescent frumos, cu părul
2375
creţ, prins cu o panglică lată, cu mersul impulsiv, cu
genunchii puternici şi rotunzi! Semăna cu un mire care se
ducea... Încotro se ducea cu atâta bucurie şi grabă?
Atunci au început să bată clopotele pentru veghea din
Vinerea Mare. Am intrat în naosul cald al bisericii; la mijloc,
acoperit cu flori de lămâi, era linţoliul pe care era aşezat,
printre florile de lămâi, cel ce moare fără încetare, cel ce învie
fără încetare; odinioară se numea Adonis, acum se numeşte
Hristos. Femei palide, îndoliate, îngenuncheau, aplecându-se
asupra lui, jelindu-l. Biserica mirosea a ceară ca un stup de
albine, amintindu-mi alte preotese, Melissele, din templul lui
Artemis de la Efes şi din templul lui Apollo de la Delfi, făcute
din ceară şi pene.
Deodată au izbucnit lamentaţiile femeilor, bocetul
insuportabil. Ştiam că suferinţa omului e forţa care îl învie pe
Dumnezeu, dar acolo, în împărăţia Elenei, inima mea nu era
pregătită să plângă; m-am ridicat, ziua mai păstra o geană de
lumină şi am luat-o spre casele senioriale în ruină, cu
turnurile dărâmate, pe colina care poartă ca pe o coroană de
piatră faimoasa cetate a regelui Villehardouin. Poarta
fortificată era deschisă, curţile erau pustii, am urcat scările
în ruină, am ajuns la creneluri; stoluri de corbi, surprinşi,
zburătăceau. Mă uitam la câmpia fertilă de la poale, la fumul
care ieşea din căsuţele joase; se auzea un scârţâit de căruţă,
un cântec plin de dor, aerul din jur suspina, spectre
umpleau văzduhul. Fiicele blonde ale seniorilor francezi se
ridicau din morminte, împreună cu cavalerii în armură care
au venit în Peloponez în postură de cuceritori, dar s-au
însurat cu grecoaice, au primit sânge grecesc şi au uitat de
patria lor. Graţie femeilor noastre brune, cu părul ca pana
corbului, cu ochii mari, învingătorii au fost învinşi.
Câteva zile mai târziu, am avut fericirea să văd o altă
privelişte: treci albia uscată a unui râu, umbrită de platani şi
de răchită înflorită, urci un munte aspru, înmiresmat de
cimbrişor şi de genţiană, nici sate, nici oameni, nici capre şi
nici oi, un adevărat pustiu. Şi, pe neaşteptate, după un colţ
2376
al muntelui se iveşte înaintea ta, în inima Peloponezului,
faimosul templu al lui Apollo, la Vasses. Construit din
aceeaşi piatră sură din care e alcătuit muntele, când îl vezi,
simţi profunda corespondenţă dintre templu şi peisaj. Pare o
parte a muntelui, piatră din piatra sa, fixat solid între stânci,
el însuşi o stâncă, dar o stâncă peste care a trecut suflarea
spiritului. Aşa cum sunt modelate şi plasate, coloanele
templului exprimă însăşi esenţa austerităţii şi a solitudinii
montane; pare să fie creştetul peisajului, vatra sacră închisă
între hotarele sale, unde se cuibăreşte spiritul locului. Aici,
măiestria anticilor nu te surprinde, continuă să exprime
perfecţiunea peisajului, abilă, te face să o iei pe o potecă
obişnuită omului şi te face să urci fără să ţi se taie răsuflarea
până în vârf. Se pare că de veacuri muntele tindea spre eonul
dinăuntrul întunecatei sale mase, căutând să-l exprime; în
clipa în care a dobândit templul lui Apollo, s-a eliberat. S-a
simţit eliberat, cu alte cuvinte, şi-a descoperit sensul,
adevărata sa menire şi e fericit.
Înţelegeam cu fiecare zi mai mult, străbătând pământul
Greciei, că civilizaţia antică greacă nu era o floare
supranaturală, căzută din cer, ci un pom înfipt adânc în
pământ care îşi trăgea seva din noroi, prefăcându-l în flori.
Cu cât îşi trăgea seva mai adânc din noroi, cu atât creştea şi
florile erau mai bogat elaborate. Faimoasa simplitate a
Antichităţii, echilibrul şi seninătatea, nu erau virtuţi naturale
uşor de câştigat, ale unui neam simplu şi echilibrat, erau
isprăvi grele, trofee ale unor campanii periculoase pline de
suferinţă. Seninătatea greacă e foarte complexă şi tragică,
este rezultatul echilibrului forţelor sălbatice aflate în luptă,
care după osteneală şi bătălie prelungită reuşesc să se
împace. Ca să atingă ceea ce un mistic bizantin numea "lipsa
de efort", cu alte cuvinte piscul efortului.
Elementul care conferă munţilor, satelor şi pământului
grec imaterialitate este lumina; în Italia lumina e moale şi
efeminată, în Insulele Ionice e blândă şi plină de patimă
orientală, în Egipt e densă şi senzuală; lumina Greciei e
2377
complet spiritualizată. În această lumină, omul reuşeşte să
vadă limpede, să impună ordine deasupra haosului, să
restabilească cosmosul. Şi cosmosul înseamnă armonie.
O bătrânică s-a ivit pe neaşteptate din căsuţa paznicului
aflată lângă templu; în palmă avea două smochine şi un
ciorchine de struguri; erau primii copţi pe platoul înalt şi voia
să mi-i ofere. Bătrâna era blândă, măruntă, vioaie, cu
siguranţă fusese frumoasă în tinereţea ei.
— Cum te cheamă, mătuşico? am întrebat eu.
— Maria.
Dar când a văzut că iau creionul să-i notez numele, a
întins o mână zbârcită şi m-a oprit:
— Mariţa, mi-a zis cu o cochetărie tinerească, Mariţa.
Când a văzut că eram gata să-i eternizez numele în scris,
parcă ar fi vrut să scape de la pieire numele mic, numele care
îi trezea aducerea-aminte a celor mai dulci clipe din viaţa sa.
— Mariţa. a repetat cu frică, nu cumva să nu fi auzit.
M-am bucurat văzând că eternul feminin prindea rădăcini
chiar şi în acel trup şubred!
— Ce sunt toate astea din jurul nostru? am întrebat-o.
— Pietre, ce altceva ai vrea să fie?
— Şi de ce vin oamenii de la capătul pământului să le
vadă? Bătrâna a şovăit o clipă, apoi, coborând glasul, m-a
întrebat:
— Eşti străin?
— Nu, grec.
A prins curaj şi a dat din umeri:
— Străini nerozi! a exclamat ea, izbucnind în râs.
Nu era prima oară când vedeam bătrâne care păzeau
vechile temple şi faimoasele biserici cu icoane miraculoase,
râzând cu păcat de sfinţii sau demonii de marmură antică pe
care îi străjuiau. În ciuda faptului că sunt zi de zi în preajma
lor, nu se lasă impresionate.
Bătrâna Mariţa mă privea cu plăcere cum ciuguleam
strugurii acrişori pe care mi-i dăruise.
— Ce părere ai despre politică? am întrebat-o eu, vrând s-
2378
o necăjesc.
— Ei, fiule, mi-a răspuns cu o mândrie neaşteptată, ei,
fiule, aici noi suntem sus, tare departe de lume, nu-i auzim
tărăboiul.
"Noi", cu alte cuvinte "templul şi cu mine"; a rostit
cuvintele "departe de lume" cu mândrie în glas, ceea ce
însemna "mai presus de lume". Eram plăcut surprins,
observaţia bătrânei, mai mult chiar decât templul, mi-a făcut
o mare bucurie.
M-am plimbat printre coloane, plouase înainte cu două
zile şi ochiuri de apă stăteau limpezi în spărturile marmurei.
M-am aplecat şi priveam norii albi, scămoşi, care treceau ca
nişte fantome pe suprafaţa apei. Citisem undeva că, în
Orientul Îndepărtat, divinitatea e adorată contemplând apa
într-un vas de piatră, în care se oglindesc norii trecători.
Coborând spre câmpie, am zărit un bătrân îngenuncheat
pe pietre; aplecat peste pârâu, privea apa curgând la vale, cu
faţa luminată, într-un extaz indicibil; nasul, gura, obrajii
parcă dispăruseră, îi rămâneau numai ochii care urmăreau
apa curgând printre pietre. M-am apropiat de el şi l-am
întrebat:
— Ce vezi acolo, moşule?
Şi el, fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii de la apă:
— Viaţa mea, fiule, mi-a răspuns el, viaţa mea care curge
la vale.
În Grecia, toate lucrurile, munţii, apele, mările, văile,
prind viaţă, "se umanizează" şi-i vorbesc omului într-un
limbaj aproape omenesc. Nu-l supără, nu-l împovărează
peste măsură, devin prietenii şi confraţii săi. Strigătul confuz,
nedecantat, al Orientului, trecând prin lumina Greciei, se
fixează, se umanizează, se transformă în Logos. Grecia e
filtrul care preface prin strădanie bruta în om, servitutea
orientală în libertate, beţia barbară în raţiune sobră. Să dea
chip celor fără chip, să dea măsură celor fără de măsură, să
echilibreze forţele oarbe, antagoniste, e misiunea acestui
pământ şi a acestei mări agitate care se cheamă Grecia.
2379
 A străbate Grecia în lung şi în lat este o reală bucurie şi
un mare câştig. Pământul grec e stropit cu sânge, cu sudoare
şi cu lacrimi, munţii au fost martori la atâtea eforturi
omeneşti, încât te cutremuri la gândul că în aceşti munţi şi
pe acest ţărm destinul rasei albe a fost pus în joc. Pe un
astfel de ţărm plin de graţie, în jocul luminii şi al umbrei, s-a
împlinit miraculoasa transsubstanţiere a animalului în om. O
plajă greacă trebuie să fi fost cea pe care orientala Astarte, cu
mamele de purcea, a ancorat; grecii au luat statuia de lemn
cioplită barbar, au purificat-o de animalitate, lăsându-i doi
sâni, i-au dat un trup uman plin de nobleţe. Grecii au luat
instinctul primitiv, beţia orgiastică, strigătul bestial din
Orient, transformând instinctul în iubire, muşcătura în
sărut, orgia în adoraţie divină, strigătul în cuvinte de iubire,
Astarte devenind Afrodita.
Poziţia Greciei, nu numai geografică, ci şi spirituală,
implică o misiune şi o responsabilitate misterioasă. Două
curente active continuu se ciocnesc în apele şi în pământul
său, întotdeauna expus geografic şi spiritual la necontenite
vârtejuri. Această poziţie hărăzită Greciei a exercitat o
influenţă hotărâtoare asupra destinului său şi al lumii.
Am văzut, am adulmecat şi am pipăit Grecia, mergând
singur pe jos, cu un baston de măslin în mână şi cu o traistă
pe umăr. Şi, pe măsură ce Grecia pătrundea tot mai adânc în
fiinţa mea, simţeam că misterioasa substanţă a pământului
său şi a mării este muzicală. În fiecare clipă peisajul se
schimbă, fără să bagi de seamă, rămânând mereu acelaşi, îşi
unduieşte frumuseţea şi se reînnoieşte. Este o profundă
unitate şi în acelaşi timp o diversitate fără încetare reînnoită.
Nu este acelaşi ritm care guvernează arta antică izvorâtă din
contemplare, din iubire, din înţelegere şi din dorinţa de a da
o expresie concretă lumii vizibile înconjurătoare? Priviţi o
operă greacă din marea perioadă clasică: nu e lipsită de
viaţă, e pătrunsă de o imperceptibilă vibrare a vieţii, ca
vulturul, ale cărui aripi par imobile, în zborul său către zenit.
Tot astfel statuia antică trăieşte, se mişcă imperceptibil;
2380
continuând tradiţia, pregăteşte drumul artei viitoare,
realizând în clipa nemuritoare echilibrul trinităţii timpului.
Prin lupta lor, grecii au sacralizat fiecare ţinut, l-au supus
unui sens înalt care constituie însăşi esenţa lui. Prin
frumuseţe şi patimă stăpânită, au convertit natura fizică a
fiecărui ţinut într-o idee metafizică. Au dat la o parte iarba,
pământul, piatra şi au descoperit spiritul proaspăt, în adânc.
Acest spirit s-a întrupat în temple graţioase, în mituri, în
preafericiţi zei indigeni.
Ore întregi am admirat priveliştea sacră a Olimpiei;
nobleţea, liniştea sa meditativă, valea veselă şi primitoare
între dealurile blânde protejate de vântul rece de la nord, de
pârjolul vântului de la sud, deschisă numai spre apus, de
unde suflă briza răcoroasă a mării, urmând cursul
Alfeosului. Niciun alt loc din Grecia nu-ţi trezeşte un
sentiment de pace, de împăcare, atât de blând, atât de
captivant. Cu ochi fără greş, anticii l-au ales drept locul în
care toţi grecii puteau să se întâlnească, în frăţie, la fiecare
patru ani o dată, sporind liniştea şi forţa, incitând la
împăcare.
Grecia a vărsat lacrimi de gelozie, de ură, de războaie
civile. Democraţi, aristocraţi, tirani s-au învins unii pe alţii,
au întemeiat, în strâmtori, în insule izolate, pe ţărmuri
îndepărtate, mici cetăţi independente, ca un trup cu mai
multe capete, sfâşiate de o ură nespusă; patima clocotea în
fiecare piept. Şi deodată, la fiecare patru ani, primăvara, soli,
au cununi pe cap, spondofori, coboară din aceste văi sacre şi
aleargă până în cele mai îndepărtate hotare ale Greciei,
proclamă luna sacră a jocurilor, ierominia, un armistiţiu,
invitând prieteni şi duşmani să se întreacă în Olimpia. Din
întregul Peloponez, din Grecia continentală, din Macedonia,
Thessalia, Epir, Tracia, de pe malurile Mării Negre, din Asia
Mică, din Egipt, Cyrene, Graecia Magna, Sicilia, atleţi şi
pelerini se grăbesc spre leagănul sacru, panelenic al
sportului. Acolo nu aveau voie să pună piciorul nici sclavii,
nici criminalii, nici străinii, nici femeile. Numai grecii liberi.
2381
 Niciun alt popor n-a înţeles mai bine valoarea ascunsă şi
manifestă a sportului. Viaţa îşi urmează cursul, în efortul
zilnic de a învinge adversităţile: natura, fiarele sălbatice,
foamea, setea, boala, şi e o mare şansă de a avea încă forţă
din belşug; această forţă caută să se risipească în sport.
Civilizaţia începe în momentul în care sportul începe; atât
timp cât viaţa luptă doar pentru nevoile zilnice, pentru a se
apăra de duşmani, pentru traiul zilnic, civilizaţia nu poate să
se nască; se naşte numai când viaţa, satisfăcându-şi nevoile
primare, se bucură de puţin răgaz.
Cum e folosit acest răgaz, cum se împarte între diferitele
straturi sociale, cum poate fi rafinat la extrem? După felul
cum fiecare neam, fiecare epocă îşi rezolvă necesităţile, se
judecă valoarea şi esenţa civilizaţiei.
Mă plimbam printre ruinele din Altis, privind încântat
scoicile încrustate în piatra folosită la construcţia templelor.
Dărâmate de creştini, devastate de cutremure, de ploile şi
torentele Alfeosului care le-au spălat uimitoarea iradiere,
statuile au fost sfărâmate, rămânând doar câteva, drept
consolare. Am rupt câteva fire de mentă, din scobitura în
care se pare că susţinea statuia de aur şi fildeş a lui Fidias,
mireasma eternă mi s-a răspândit în palmă.
Oamenii s-au întrecut în aceste locuri sacre, dar zeii se
întrecuseră înaintea lor: Zeus s-a luptat cu tatăl său, Cronos,
ca să-i smulgă împărăţia; zeul luminii, Apollo, s-a întrecut la
fugă cu Hermes şi s-a luptat cu Ares; mintea a învins timpul,
lumina a învins forţele întunecate ale înşelăciunii şi ale
violenţei. Cei care au susţinut mai târziu, după zei, lupta au
fost eroii: Pelops a venit din Asia şi l-a învins pe barbarul
sângeros, Oinomaos, unindu-se cu iapa îmblânzită,
Hippodamia. Civilizaţia ionică, mai puternică, mai plină de
graţie şi seninătate i-a învins pe băştinaşii necivilizaţi ai
ţinutului, a luat calul în robie şi a întărit puterea omului.
Eroul Heracles a curăţat grajdurile lui Augias, a adus jertfe
lui Zeus; din cenuşa rămasă după arderea jertfelor, a înălţat
un altar şi a proclamat primele jocuri olimpice. Acest altar a
2382
fost înălţat mai sus, prin cenuşa noilor jertfe, Olimpia a
devenit marele atelier unde, fără încetare, neamul grecilor îşi
făureau trupurile de bronz.
Nu doar pentru a-şi face trupurile frumoase. Grecii n-au
creat niciodată artă de dragul artei, frumuseţea are
întotdeauna un scop: să se pună în slujba vieţii. Anticii voiau
să aibă trupuri puternice şi frumoase, care să fie receptacole
ale minţii sănătoase şi echilibrate, iar dincolo de toate aveau
un scop: să apere cetăţile.
Gimnastica era o pregătire care se cerea fiecărui cetăţean
grec aparţinând cetăţii. Cetăţeanul civilizat era bărbatul care
frecventa gimnaziul şi palestra, ca să-şi cultive trupul
armonios şi puternic, cu alte cuvinte frumos, gata să-şi apere
neamul. Priviţi o statuie din perioada clasică şi veţi vedea
dacă cel reprezentat a fost un om liber, ori un sclav! Se vede
după ţinuta lui. O ţinută senină, stăpânindu-şi perfect
patimile, un corp frumos, atletic sunt trăsăturile omului
liber. Sclavul e reprezentat întotdeauna cu gesturi bruşte,
nestăpânite, prea gras, ori prea slab. Dionysos, zeul vinului,
stă calm în vreme ce în jurul său satirii nătângi, silenii,
sclavii şi supuşii săi îşi arată lipsa de pudoare în dansurile
lor obscene.
Armonia dintre minte şi corp, iată idealul suprem al
grecilor. Hipertrofia unuia în favoarea celuilalt era
considerată barbară. Odată cu decăderea grecilor, corpul
atletului s-a hipertrofiat, în defavoarea minţii. Euripide a fost
cel dintâi care a protestat, arătând riscul pierderii spiritului
lăsat pe mâna atletismului. Mai târziu, Galenus a adăugat
denunţul său: "Mănâncă, beau, dorm, se uşurează, se
rostogolesc în praf şi noroi – iată ce viaţă duc atleţii!" Marele
erou, Heracles, care în anii de glorie a trecut dintr-o
încercare în alta, într-un perfect echilibru al minţii şi al
trupului, a degenerat apoi într-un "băutor şi mâncău".
Artiştii, care în epoca de glorie au creat tipul ideal al
tânărului, acum reprezintă trupurile cu realismul brutal de
atleţi, pe care le vedeau acum în jurul lor, greoaie şi barbare.
2383
 În Grecia, ca şi în altă parte, realismul a început să
domine, civilizaţia a intrat în declin. Astfel am ajuns în epoca
elenistică grandilocventă, fără credinţă şi lipsită de idealuri
suprapersonale; de la haos la Parthenon şi de la Parthenon
înapoi la haos. Un ritm nemilos. Libertatea individuală a
făcut să dispară puterea disciplinei, a scăpat din mâini frâul
care menţinea instinctele în echilibru; pasiune, emoţie,
realism. Un dor misterios şi melancolic s-a răspândit pe
chipuri, viziunile mitologice înfricoşătoare au devenit vesele şi
decorative, Afrodita e dezbrăcată ca o femeie de rând, Zeus
capătă ştrengărie şi eleganţă, Heracles devine o brută.
Grecia, după Războiul Peloponeziac, începe să se fărâmiţeze,
credinţa în patria natală s-a pierdut, suficienţa individuală
triumfă. Protagonistul de pe scenă nu mai este zeul, nici
tânărul efeb idealizat, este cetăţeanul bogat cu plăcerile şi
pasiunile sale lascive, materialist, sceptic şi libertin. Talentul
a fost înlocuit cu geniul, bunul gust ţinea loc de talent, arta a
început să fie populată de copii, de femei cochete, de scene
realiste, de bărbaţi prea brutali, ori prea mintoşi.
Am urcat colina care duce la muzeu, mă grăbesc să admir
pe Hermes a lui Praxiteles, isprăvile lui Heracles şi cele două
splendide frontoane care au mai rămas. Mergeam repede, de
parcă îmi era teamă că pământul va înghiţi aceste relicve,
înainte ca eu să ajung acolo. Strădania nobilă a omului
depăşeşte legile inumane ale eternităţii, de aceea viaţa şi
efortul nostru cer o tragică şi eroică intensitate. Nu avem la
dispoziţie decât un moment, să-l prefacem în eternitate, nu
există altă formă de nemurire.
M-am liniştit când am intrat în marea sală a muzeului.
Apollo, Heracles, Nike, centaurii şi lapiţii străluceau calmi, în
lumina dimineţii, trăiau încă. M-am bucurat. Lumea de azi
urmează legi inumane, ştim că în vremurile fatale în care ne-
a fost dat să trăim o bombă poate să cadă oricând, prefăcând
în cenuşă cele mai preţioase monumente ale omului. Când
ne bucurăm de o operă de artă, plăcerea noastră e simţitor
redusă gândindu-ne că deasupra capului nostru atârnă
2384
pericolul despărţirii de ea pe veci.
Admirând cele două frontoane, înţelegi cu câtă acurateţe
înţelepţii orientali au formulat scopul artei: "Arta nu e
reprezentarea trupului, ci a forţelor care au creat trupul".
Aceste forţe creatoare transpar mai ales pe frontonul de vest;
banchetul de-abia s-a terminat, centaurii beţi au pornit să
răpească femeile lapiţilor, un centaur saltă şi îmbrăţişează o
femeie, apăsându-i pieptul cu laba sa uriaşă, femeia pare
leşinată de spaimă şi, în acelaşi timp, cuprinsă de o
indescriptibilă plăcere. O altă scenă în care luptătorii se
sfâşie, se ucid unul pe altul, fiara a scăpat, patima
izbucneşte cu violenţă: scene străvechi cu oamenii-maimuţă
învie sub ochii noştri. Şi totuşi, un calm misterios se aşterne
peste aceste patimi primitive, căci în mijlocul oamenilor
dezlănţuiţi, nevăzut de cei ce se încaieră, stă Apollo, cu mâna
dreaptă, numai cu mâna dreaptă, întinsă înainte.
Sculptorul care a creat această scenă, cu câţiva ani
înaintea Parthenonului, deşi a depăşit neîndemânarea
artistului arhaic, n-a atins încă perfecţiunea artistică a epocii
clasice. Stăpânit de dorinţa puternică şi de nerăbdarea de a
atinge piscul, a obţinut o victorie, dar n-a ajuns să facă pasul
următor. A spart un echilibru, trebuia însă să pună un altul
în loc, de aceea alerga plin de râvnă, impetuos, spre punctul
de sosire. Acest fronton ne emoţionează, surprindem lupta şi
strădania artistului care încă nu a atins piscul perfecţiunii.
Există altceva care îţi umple inima de bucurie; distingi
toate rangurile ierarhice: zei, bărbaţi liberi, femei, sclavi,
animale. Zeul stă la mijloc, drept şi calm, stăpânit, deşi vede
grozăviile din jurul său, îşi controlează mânia şi patima, dar
nu rămâne indiferent, el întinde mâna calm şi acordă victoria
celui ales de el. Lapiţii, bărbaţii, poartă şi ei marca umanităţii
pe chipul lor aproape imobil, nu strigă, nu imploră, dar sunt
oameni, nu zei, şi o uşoară pulsaţie a buzelor, la care se
adaugă o încruntare a frunţii, lasă să li se vadă suferinţa.
Femeile suferă şi mai mult, dar suferinţa lor se îmbină cu o
nespusă dorinţă întunecată; în ciuda lor, parcă, se bucură că
2385
sunt răpite de brutele îngrozitoare, par să se bucure de faptul
că se varsă sânge întru salvarea lor. Pe de altă parte, sclavii
stau tolăniţi cu o familiaritate impertinentă, uitându-se la
ceilalţi fără nicio reţinere; în epoca în care a fost creat
frontonul, personajele stând într-o rână nu-i puteau
reprezenta pe zei, niciodată zeii nu s-au tăvălit astfel,
niciodată nu şi-au uitat demnitatea sacerdotală. În sfârşit,
centaurii beţi, bestiile perverse, se năpustesc urlând asupra
femeilor şi bărbaţilor, sunt lipsiţi de raţiune, nu există nicio
putere care să impună ordine asupra forţei brutale sau
nobleţe asupra patimii.
E un moment extraordinar, toţi îşi păstrează intacte
particularităţile şi rangul, e timpul dăltuit în marmură,
îmbinând toate aceste elemente: lipsa de tulburare divină,
disciplina omului liber, izbucnirea bestiei, reprezentarea
realistă a sclavilor. După mai multe generaţii, ultimele două
elemente, cele mai de jos, devin dominante, pasiunea realistă
desfigurează bărbatul liber şi zeii, hăţurile au slăbit, arta şi-a
pierdut forţa, decăzând; de la tragicul dinamic al acestui
fronton al Olimpiei, de la calmul divin al Parthenonului, am
ajuns la verbalismul din Pergam.
Pe acest fronton admirăm, cu bucurie, sâmburele
apogeului; pro-apogeul şi post-apogeul, unite pentru un
scurt timp. Perfecţiunea e un echilibru de o clipă, suspendat
deasupra haosului, cel mai dificil şi cel mai periculos
echilibru, arunci o mică greutate pe un taler sau altul al
balanţei şi echilibrul dispare.
Frontonul ne oferă o altă sursă de bucurie. Privindu-l, se
iscă o mulţime de întrebări, gândul te poartă în perioada
imediat următoare, după victoria grecilor asupra perşilor,
când un val de libertate, mândrie şi putere a cuprins întreaga
ţară. Grecia şi-a simţit forţa, lumea din afară şi dinăuntru s-
a reînnoit, zeii şi oamenii iradiau o nouă lumină, noi temple,
statui, pictură, poezie, un monument nepieritor trebuia
înălţat pentru victoria grecilor asupra barbarilor. Ce formă
sculpturală trebuia să ia acest monument?
2386
 Marii artişti privesc dincolo de fluxul realităţii imediate,
văzând simbolurile eterne, nepieritoare, dincolo de acţiunile
spasmodice, adesea inconştiente ale omului, disting marile
fluxuri purificatoare, reaşază evenimentele trecătoare într-o
dimensiune eternă. Marii artişti consideră reprezentările
realiste desfigurarea şi caricatura celor veşnice.
Iată de ce, toţi marii artişti ai Eladei clasice – nu numai
marii sculptori –, dorind să asigure veşnicia fiecărui
monument închinat unei victorii efemere, plasează Istoria în
atmosfera elevată şi simbolică a Mitologiei. Iată de ce, în loc
să-i reprezinte pe greci în luptă cu perşii, i-au reprezentat pe
lapiţi şi pe centauri. Dincolo de aceştia, discernem doi mari,
eterni adversari: civilizaţia şi barbaria. Astfel evenimentul
istoric legat de timp şi de loc scapă timpului, e legat de
întregul neam, reprezentat de imaginile antice, în cele din
urmă scapă neamului, devenind o nemuritoare, panumană
memorie. Prin acest sens elevat al înnobilării simbolice,
victoriile grecilor au fost înălţate la rangul de victorii
supraomeneşti.
Cele douăsprezece metope care împodobesc templul lui
Zeus, reprezentând cele douăsprezece isprăvi ale lui
Heracles, în starea jalnică în care se află şi agăţate pe pereţii
muzeului, cât de profund ne mişcă, spre ce mândre înălţimi
ne înalţă spiritul! Priviţi cum zeiţa Atena, inteligenţa umană
plină de forţă, îl ajută pe atlet! Tot astfel, odinioară, trebuie
să fi coborât de pe Acropole la Marathon şi Salamina ca să-i
ajute pe greci. De-a lungul metopelor o vedem pe Atena
aşezată pe o piatră, obosită de efort, dar mândră, priviţi cum
se uită spre atlet, cum acesta se întoarce triumfător şi îi oferă
pasările Stymfaliei drept pradă! O vedem ridicând braţul,
stând dreaptă în spatele lui, ajutându-l să suporte greutatea
Pământului!
Deşi artistul a vrut să aducă, la vremea sa, un imn
grecilor, şi-a îndreptat ruga plină de respect către Heracles,
marele străbun, căpetenia neamului. Imnul pare să spună:
"Nu noi am învins, victoria aparţine geniului neamului,
2387
îndărătnicului nostru străbun, dârzului atlet. În acest fel
simbolic, imnul se îndreaptă spre întreaga speţă a omului
liber; nu noi, grecii, am câştigat victoria, ea nu aparţine
numai neamului nostru, aparţine fiecărui om care înaintează
din faptă în faptă eroică, luptând să învingă fiara, barbaria şi
moartea".
Am ieşit pe poarta muzeului şi m-am plimbat prin curtea
interioară, umbrită de pini. M-a cuprins o subită disperare:
am putea, oare, noi, modernii să dobândim echilibrul,
seninătatea şi viziunea eroică a vechilor greci? Fiecare
călător, după ce scapă din acest vis olimpic, după ce iese pe
poarta muzeului, întâmpinat de lumina soarelui, îşi pune cu
siguranţă această întrebare dureroasă. Pentru noi, grecii,
disperarea e dublă, pentru că ne considerăm descendenţii
celor antici şi, vrând-nevrând, ne asumăm o datorie egală cu
cea a marilor străbuni, dar mai presus de toate datoria
fiecărui fiu este să-şi depăşească părinţii.
Ce fericire ar fi pentru un grec să se poată plimba prin
ţara lui, fără să audă glasuri aspre înălţându-se din pământ!
Pentru un grec însă călătoria devine un chin epuizant şi
fascinant, îşi simte inima sfâşiată! Oricare colţişor
neînsemnat de pământ e un mormânt adânc unde morţii zac
în straturi, unii peste alţii: glasuri disperate se înalţă din
pământ şi te cheamă; căci numai glasul, partea nemuritoare
a omului, rămâne. Ce glas să alegi? Fiecare glas e un suflet;
fiecare suflet tânjeşte după un trup al său şi inima ascultă
tulburată, nu poate hotărî – căci adeseori cele mai iubite
suflete nu sunt cele care merită.
Îmi amintesc ziua când m-am oprit, la amiază, sub un
leandru cu flori roz, pe malurile lui Eurotas, între Sparta şi
Mystra; acolo am devenit conştient de lupta seculară,
teribilă, dintre minte şi inimă. Inima mea s-a pornit cu un
elan irezistibil să reînvie trupul palid, marcat de pecetea
morţii, al împăratului bizantin Constantin Paleologul, să
întoarcă roata timpului, aducând-o în ziua de 6 ianuarie
1449, când pe înălţimile Mystrei a primit coroana vremelnică
2388
stropită cu sânge a Bizanţului. Suspine ancestrale fără
număr, doruri pătimaşe ale neamului ne îmboldesc să cedăm
inimii, dar mintea se împotriveşte cu asprime; întorcându-şi
faţa spre Sparta, ar vrea să-l azvârle pe palidul împărat în
abisul timpului, să-l alăture efebilor aspri spartani. Căci
voinţa minţii este însăşi exigenţa clipei fatale în care hazardul
a vrut să ne naştem: dacă vrem ca viaţa noastră să fie
fecundă, trebuie să luăm o hotărâre în armonie cu ritmul
teribil al epocii noastre.
Când un grec străbate Grecia, pelerinajul lui se
transformă, în chip fatal, într-o dureroasă căutare a datoriei
sale. Cum să devenim demni de înaintaşi, cum să continuăm
tradiţia neamului nostru fără să o dezonorăm? O
responsabilitate aspră, căreia nu-i poţi înăbuşi glasul, apasă
greu pe umerii noştri, pe umerii grecilor care trăiesc; chiar
numele de grec posedă o forţă misterioasă şi invincibilă; cel
ce s-a născut în Grecia are datoria să continue legenda
seculară greacă.
Un peisaj grecesc nu ne provoacă, nouă grecilor, doar o
înfiorare estetică, dezinteresată, peisajul poartă un nume –
Marathon, Salamina, Olimpia, Thermopile, Mystra –, fiecare
nume trezeşte o amintire: aici am fost învinşi, dincolo am
repurtat victorii şi, deodată, locul se preface în istoria plină
de lacrimi şi de rătăciri, iar sufletul pelerinului grec se
tulbură. Fiecare loc e atât de îmbibat de victorii şi de pierderi
răsunătoare, atât de plin de efortul omenesc, încât se ridică
sever şi nu-i poţi scăpa, locul se preface în strigăt şi ai
datoria să-l asculţi!
Cu adevărat tragică este poziţia Greciei: responsabilitatea
fiecărui grec e astăzi apăsătoare, făcându-ne să purtăm pe
umeri povara unei datorii periculoase, greu de împlinit. Noi
puteri se ridică de la Răsărit, noi puteri se ridică de la Apus,
iar Grecia e prinsă veşnic între cele două forţe care se
ciocnesc, devine încă o dată vâltoare. Urmând tradiţia
raţiunii şi iscodirii, Occidentul se avântă să cucerească
lumea; Orientul, îmboldit de forţele înfricoşătoare ale
2389
subconştientului, se precipită să cucerească lumea; Grecia se
află la mijloc, răscruce geografică şi spirituală a lumii, având
datoria să împace cele două asalturi uriaşe, creând sinteza.
Va reuşi, oare?
E un destin amar şi sacru. Încheiam pelerinajul meu în
Grecia, asaltat de tragice şi neaşteptate întrebări, rămase
fără răspuns. De la frumos am ajuns la neliniştile timpului
nostru şi la datoria de azi a fiecărui grec; un bărbat care
simte, iubeşte şi luptă nu mai poate merge, astăzi, pe calea
lipsită de griji a frumosului; neliniştea se întinde azi ca un
incendiu şi nicio brigadă de pompieri nu o poate stinge. Să
lupţi şi să arzi alături de întreaga omenire, Grecia luptă şi
arde mai mult decât celelalte ţări. Acesta e destinul ei.
Cercul s-a închis; ochii mei erau plini de Grecia, mi se
părea că mintea mea s-a copt în acele luni. Care erau cele
mai preţioase trofee aduse din această campanie spirituală?
Cred că am înţeles mai clar misiunea istorică a Greciei,
plasată între Orient şi Occident, am înţeles că suprema sa
realizare nu era frumosul, ci lupta pentru libertate, am simţit
mai profund destinul tragic al Greciei şi povara care apasă pe
umerii fiecărui grec.
Cred că în pelerinajul meu prin Grecia m-am maturizat
destul spre a intra în anii bărbăţiei; nu frumosul îmi arăta
calea şi mă introducea în bărbăţie, ci Responsabilitatea.
Acesta era fructul amar pe care îl ţineam în palmă, când
m-am întors din călătoria mea de trei luni în casa
părintească.

XVIII. Italia

M-am întors în casa părintească; acolo, înconjurat de

tăcerea şi de afecţiunea mamei, sub ochiul sever al tatălui
meu, aveam să retrăiesc călătoria, încercând să fac ordine
printre bucuriile şi tristeţile mele; un glas lăuntric îmi
spunea că nu puteam scăpa de responsabilitate, pământul
îmi vorbea, morţii înviau, Grecia se ridica în sufletul meu ca
2390
o Cretă uriaşă, luptând de veacuri pentru libertate – acesta
era destinul său de la început. Care era datoria mea? Să
lucrez spre binele ei, să mă arunc în luptă alături de ea cu
trup şi suflet.
Dar de ce şi de cine trebuia să mă eliberez? Era o
întrebare dificilă la care nu puteam răspunde. De un lucru
eram sigur: simţeam că datoria mea nu era să colind munţii
cu arma în mână şi să mă bat cu turcii; armele mele erau cu
totul altele, dar încă nu reuşeam să-mi disting adversarii.
Ştiam un singur lucru: orice hotărâre urma să iau, îmi voi
face datoria cât se poate de cinstit. De acest lucru eram
sigur: de obstinaţia şi de probitatea mea. De nimic altceva.
Vă amintiţi când a venit arhimandritul şi s-a plâns tatălui
meu că nu mă supuneam dascălilor? Tata – eram acolo
întâmplător şi auzisem tot – i-a răspuns: "Îmi fac griji numai
dacă e mincinos sau se lasă bătut; numai de aceste două
lucruri, încolo, să facă ce-i place". Aceste cuvinte mi s-au
întipărit foarte adânc în minte, cred că viaţa mea ar fi fost cu
totul alta, dacă nu le-aş fi auzit. Crescându-şi copilul, tata
părea să se lase condus de un instinct sigur şi fără greş,
instinctul lupului care îşi creşte unicul său pui.
Nu ieşeam din casă, n-aveam tovarăşi, Eteria întemeiată
de noi fusese un zmeu de hârtie al tinereţii, care a fost luat
de vânt. Am lăsat la o parte grijile care mă tulburau, ca
urmare a pelerinajului meu prin Grecia şi, ca să-mi alung
gândurile, studiam Renaşterea italiană şi marile spirite
cărora le-a dat naştere. Am luat hotărârea să călătoresc în
Italia, să închei astfel timpul destinat voiajului dăruit de tatăl
meu.
Aşadar, într-o dimineaţă am plecat iar din casa
părintească, mama plângea şi m-a întrebat: "Cât timp o să
tot pleci, cât?" Tinereţea e nesimţitoare şi am vrut să
răspund: "Atât cât am să trăiesc, mamă, atât cât am să
trăiesc", dar m-am stăpânit, am sărutat mâna mamei şi
marea m-a răpit din nou.
Să fii tânăr şi sănătos, să ai numai douăzeci şi cinci de
2391
ani, să nu iubeşti pe cineva anume, femeie, bărbat, care să-ţi
limiteze sentimentele şi să nu-ţi permită să iubeşti alte
lucruri cu egală fervoare şi dezinteres; să străbaţi pe jos de la
un capăt la altul Italia, numai cu un sac pe umăr, să fie
primăvară, să vină vara încărcată de fructe şi de ploi, să vină
toamna şi iarna, ar fi o nesăbuinţă să-ţi doreşti o bucurie
mai mare.
Cred că nu-mi lipsea nimic, cele trei fiare sălbatice,
trupul, mintea şi sufletul se bucurau deopotrivă, erau la fel
de vrăjite, potolindu-şi nesaţul împreună. În acea lună de
miere cu sufletul meu, am simţit, mai mult decât oricând în
viaţa mea, că trupul, mintea şi sufletul sunt făcute din
acelaşi lut. Numai când omul îmbătrâneşte, când cade
bolnav la pat, ori când e la necaz, cele trei fiare se separă şi
se împotrivesc una alteia; uneori trupul vrea să fie stăpân,
alteori sufletul îşi înalţă stindardul rebel şi vrea să zboare, pe
când mintea stă neputincioasă privind şi luând act de
disoluţia lor. Dar când omul e tânăr şi puternic, ce dragoste
frăţească leagă aceşti trei fraţi gemeni care sug laptele de la
acelaşi sân!
Închid ochii şi tinereţea se întoarce, armonia lăuntrică se
restabileşte, văd perindându-se prin faţa mea ţărmul mării,
munţii, satele cu clopotniţe zvelte şi pieţe umbroase, cu
platanul, fântâna curgătoare, băncile de piatră de pe margini,
pe care bătrânii se aşază seara, sprijiniţi în bastoane,
povestind liniştiţi aceleaşi lucruri, de atâţia ani, de atâtea
veacuri – chiar aerul din preajma lor e bătrân ca timpul. Şi
cum tremura inima mea nesăţioasă când am văzut celebrele
picturi! Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit în prag, ca să-
mi revin, inima îmi bătea să se spargă, nu eram în stare să
suport atâta frumuseţe. Cum bine am înţeles, frumuseţea nu
cunoaşte mila, tu nu te uiţi la ea, dar ea se uită la tine şi nu
te iartă!
Alergam dintr-un oraş în altul, picturi, statui, bazilici,
palate – ce sete, ce nesaţ! Foamea şi setea mea erau de
nestins. Un vânt de iubire sufla în jurul tâmplelor mele,
2392
niciodată mai târziu, nicio femeie, nicio idee, nici credinţa în
Dumnezeu nu au dăruit o atât de mare bucurie trupului
meu. Ideile abstracte nu mă copleşiseră încă, mă bucuram să
văd, să aud, să simt; lumea lăuntrică era una cu lumea
dinafară, am pipăit-o, era caldă şi avea aceeaşi mireasmă ca
trupul meu. Dacă ar fi trebuit să-mi creez un Dumnezeu,
atunci i-aş fi dat un trup de adolescent, un Kouros antic cu
tuleie pe obraji, cu talia îngustă, înfipt pe picioarele sale şi
purtând pe umeri lumea întreagă, aşa cum ar purta un
viţeluş.
Mărul vieţii avea miezul tare, aici, nu mai era Grecia.
Pelerinajul meu pe pământul grec a fost adeseori dureros,
căci acest pământ îmi era prea aproape, prea familiar; îi
cunoşteam bine suferinţa, am pătruns dincolo de frumuseţea
chipului ei şi am suferit alături de ea. Aici era un pământ
străin, avea şi el suferinţele lui, dar nu le cunoşteam şi nu
puteau să mă afecteze atât de puternic. Chipul frumuseţii nu
purta nicio urmă de rană, sau aşa mi se părea.
Eram un provincial ingenuu, cu tuleie pe obraji, care se
plimba pentru prima oară singur şi liber printr-o ţară
străină; atât de mare îmi era bucuria că, îmi amintesc, m-a
cuprins spaima. Ştiam prea bine că zeii sunt geloşi, că "lipsa
de măsură" a fericirii conştiente era considerată o impietate,
un hybris. Am recurs la un artificiu ridicol, ca să-mi
diminuez fericirea, alungând piaza rea. Îmi amintesc că eram
atât de fericit la Florenţa, încât am înţeles că depăşisem ceea
ce era omeneşte posibil; trebuia să găsesc un mod de a
suferi. Mi-am cumpărat o pereche de pantofi prea strâmţi
pentru picioarele mele. Dimineaţa mă încălţam şi atât de
mult sufeream, încât nu mai puteam să umblu, ţopăiam ca o
vrăbiuţă. Dimineaţa mă simţeam nenorocit; după-masa când
îmi schimbam pantofii şi ieşeam să mă plimb, ce fericire!
Păşeam uşor, mi se părea că zbor! Lumea redevenea un
paradis, mă plimbam pe malurile râului Arno, treceam peste
poduri, mă căţăram pe San Miniato; când se lăsa seara sufla
un vânticel răcoros şi oamenii păreau îmbrăcaţi în aur,
2393
trecând prin ploaia celor din urmă raze ale soarelui.
Dimineaţa următoare îmi puneam pantofii strâmţi şi iar mă
simţeam nenorocit, dar zeii nu mai aveau motive să se
amestece. Le plăteam tributul pe care îl cereau omului.
Totul era copilăros de simplu, nu aveam nicio bătaie de
cap, mărul vieţii nu era viermănos. Aparenţele îmi ajungeau,
nu voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din
Antichitate pictase o perdea şi invitase un pictor rival să o
vadă şi să o aprecieze: "Ei bine, trage perdeaua şi lasă-mă să
văd tabloul!" "Perdeaua e tabloul, a replicat artistul." Pânza
de munţi, de pomi, de mări şi de oameni care se perindau
prin faţa mea alcătuiau tabloul, iar eu mă bucuram nesăţios,
cu toată inima.
Revolta anilor de adolescenţă îşi pierduse tăria,
înghiţisem ideea umilitoare că Pământul nu se află în centrul
universului, că omul se trage din animal, că el însuşi este un
animal mai inteligent, dar mai imoral decât strămoşii săi. Iar
femeia care mi-a aprins sângele în vine, pentru o clipă, odată
ce am aşternut-o pe hârtie, nu a mai venit să-mi tulbure
armonioasa mea existenţă. Mintea ţine discursuri,
demonstrând că femeia are aceeaşi valoare, acelaşi suflet ca
bărbatul, dar inima mea venind din străfundul veacurilor,
inima mea de maur, refuză să admită logica europeană,
respinge femeia, nu-i acordă încredere, nu-i permite să pună
stăpânire pe sufletul lui; femeia e numai o podoabă pentru
bărbat, dar mai adeseori o boală şi o necesitate.
Îmi amintesc de Kostantis, un paznic de câmp în Creta,
un sălbatic care trăia ca un pustnic, nelăsând nicio femeie să
se apropie de el. Într-o bună zi, umbla vestea că se însoară.
"Bre, Kostantis, ce-am auzit? E-adevărat că te însori?" "Păi,
ce să fac, jupâne", mi-a răspuns el, "mă gândesc că
îmbătrânesc şi, dacă oi răci, cine o să-mi pună ventuze?" Un
altul, care s-a însurat pe la vreo cincizeci de ani, mi-a zis, în
chip de scuză: "Ce să fi făcut, fiule? Vreau să am şi eu o
cosiţă împletită pe perna mea, ca orice bărbat."
Cum spuneam: uneori o necesitate, alteori o podoabă.
2394
 În luna aceea de miere cu Italia, eram liber, fără griji, fără
probleme metafizice, fără complicaţii amoroase; bucuriile
mele erau neîntinate.
După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii,
sunt uimit; plăcerile spirituale sunt strivite adânc în mine,
au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile;
din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi
acţionează ca nişte instincte naturale. Când iau o hotărâre,
adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci
influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un
anume turn al Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante
pe una din străduţele din vechea Florenţă.
Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai
aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în
memoria mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune.
Din întreaga aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă
săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri
care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe
o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari,
albe, la o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri
poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină din
toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care
ofta, aflându-se pe patul de moarte: "Trei lucruri am vrut în
viaţa mea şi n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe
malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc!" Din
călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult
decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc
pline de reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar
dacă nu am nicio vină.
Iată cea dintâi amintire:
Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop.
Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez.
Voiam să-mi ofere o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să
găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile
erau închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de
prin curţi. Prin aceste locuri ţăranii sunt sălbatici,
2395
singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare
poartă, dar nu îndrăzneam să bat.
Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în
fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun
străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi
aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas-
bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine. În satele din
Calabria nu erau astfel de bunici.
Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-
am aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos,
unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc pregătea
ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care
ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad.
Am trecut pragul şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care
era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am
aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea
pe un alt scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de
lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se
întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am început
să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură,
de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi
inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau din oală,
cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am înţeles că
fericirea pământească e croită pe măsura omului, nu e o
pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea
noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea
noastră.
Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe
poliţa de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea
a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat
două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am
aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o
scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am
început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o
vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va
întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie
2396
candidă, ca un fel de sfinţenie.
Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă
din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă
laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am
ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia
liniştită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit
de cum a pus capul pe pernă. Încet-încet, ascultând ploaia şi
respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit,
lumina zilei se ivea prin crăpăturile uşii.
Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă
laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi
gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele
umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai
ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind
fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-
am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă.
Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi
m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos
portmoneul. Dar bătrâna s-a înroşit toată.
— Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.
Şi cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se
lumineze:
— Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea,
şi să-ţi răsplătească binele pe care mi lai făcut; niciodată, de
când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.
Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât
prima.
Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început
de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile
erau pline de prezenţa nevăzută a Sărăcuţului din Assisi. Era
duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum
răspundea glasul de argint al clopotelor de la Mănăstirea
Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci
inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi
de moarte. "Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi,
surorile sărăciei, la mănăstire?" "Când spinii vor face flori
2397
albe." Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri,
porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile
deasupra oraşului Assisi.
Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi
femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu
părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la
biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui,
primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu;
prietenii şi prietenele lui vin şi se aşază în bănci şi încep să
tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele.
Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele
albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână
cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi
musafirii se ridică, îşi iau rămas-bun, îndreptându-se spre
ieşire. Vizita făcută Sfântului Francisc s-a terminat. Cerul
surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid
porţile.
Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta,
spre a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost
descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o
servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi
bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie
din Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, n-a mai
cunoscut de atunci alt bărbat; avea întinse livezi de măslini
şi podgorie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta
domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă
şemineu tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de
mare castitate. "Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea
douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă
prea târziu."
Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau,
câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era
cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat
şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea
focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A
lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram
2398
îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam
pantaloni scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina
jăratecului. Aveam doar douăzeci şi cinci de ani.
— Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a
intrat deodată în casa mea, fii bine venit!
A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va
primi o zestre bună de la stăpâna ei, a pus pe o măsuţă joasă
o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe.
— Mă bucur foarte tare, a spus contesa; acum nu mai
sunt singură.
— Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă
nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.
Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic;
am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea
înciudată şi nemulţumită: La naiba cu frumuseţea şi
bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic
altceva!
Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de
catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se
vedea Mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele ieşeau şi intrau
în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului;
clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei,
mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă. "Ce-or
face călugăriţele cu atâţia porumbei?" m-a întrebat într-o zi
contesa, "nu le-o fi ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i
suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i
mănânce, să scape de ei! Să scăpăm odată de ei!"
Am rămas la Assisi trei luni; Sfântul Francisc, contesa
Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să
plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi
plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură
tovărăşie ca aceea a Sfântului Francisc, pe care îl vizitam
zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a
unei Sfânta Clara în viaţă – contesa? Toată ziua mă plimbam
prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin
vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o
2399
procesiune franciscană de fioretti roşii, galbene, albe...
Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna
din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc şi
fericita soră Apa. Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din Creta
care se afla alături de ea.
În fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit.
În şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu
braţele încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor
pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă,
ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi
desluşea paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă
ea, întindea mâna şi o punea pe genunchiul meu.
— Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai
opri, e singura mea bucurie!
Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre
Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre
luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în
care prinţul Gheorghios a pus piciorul pe pământul Cretei.
Întreaga insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii
bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de
sabie, se aplecau să sărute mâna prinţului grec; se poticneau
unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini
de lacrimi. Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre
urcuşul nostru pe Psiloritis, despre ce s-a petrecut când am
rămas singuri în bisericuţă şi despre despărţirea noastră
neaşteptată.
— De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut
fericit, biata de ea?
— Ba da, foarte fericit.
— Şi atunci?
— Tocmai de aceea, contesă.
— Nu înţeleg.
— Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un
tânăr, eram în pericol.
— Care pericol?
— Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit
2400
cu fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi
măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci
aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată
în miere şi am învăţat lecţia.
Contesa a căzut pe gânduri.
— Eşti bărbat, a spus într-un târziu, nu ai numai asta în
capul tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi femeile...
În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am
uitat tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii.
Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:
— Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?
Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă
întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timid, şovăielnic, la
uşa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată
de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei
întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată,
nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ
răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima
văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie
adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o
vârstă înaintată!
Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe
după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la
Assisi s-o revăd.
— Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii
i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec
până atunci.
Nu spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec".
Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am
primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: "Vino,
contesa ne părăseşte!"
Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe
dată. Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână
tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise? Mi-a
deschis Ermelinda, dar n-am îndrăznit s-o întreb, i-am dat
trandafirii.
2401
 — Contesa vă aşteaptă, mi-a zis ea, e în pat, nu mai poate
umbla.
Am găsit-o aşezată în pat, părul îi era pieptănat cu grijă,
îşi pusese bijuteriile, puţin roşu pe obrajii palizi şi o panglică
roz la gât ca să-şi ascundă ridurile; îşi făcuse unghiile cu lac
pentru prima oară. A întins braţele spre mine şi am căzut la
pieptul ei. Apoi m-am aşezat pe marginea patului şi am
privit-o: ce frumoasă era la vârsta de optzeci de ani, ce
tandreţe şi ce nelinişte erau în ochii ei!
— Mă duc, a spus cu glas blând, mă duc.
Eram gata să deschid gura ca să protestez, ca s-o mângâi,
dar ea mi-a prins mâna ca şi cum voia să-şi ia rămas-bun.
— Mă duc, a şoptit iar, mă duc.
S-a lăsat noaptea, Ermelinda a intrat să aprindă lampa,
dar contesa n-a lăsat-o.
— Nu aprinde, Ermelinda.
În penumbră, puteam să-i văd strălucirea stinsă a feţei,
ochii ei începeau să devină două hăuri pline de întuneric. Pe
măsură ce întunericul se înteţea, simţeam că se îndepărta, în
linişte, fără speranţă.
Câteva ore mai târziu, spre miezul nopţii, s-a dus.

XIX. Prietenul meu poetul – Muntele Sfânt

Greu, tare greu se desparte sufletul de trupul său, de

lume. Munţi, mări, oraşe, oameni – o caracatiţă e sufletul şi
toate acestea sunt tentaculele lui.
Italia a pus stăpânire pe sufletul meu, iar sufletul meu
domnea peste Italia, eram inseparabili, contopiţi; nu există
nicăieri pe pământ o forţă mai făuritoare de imperii ca
sufletul omului. Cucereşte şi se lasă cucerit la rândul său,
considerându-şi imperiul mereu prea strâmt; simţind că se
înăbuşă vrea să ia în stăpânire lumea, ca să respire în largul
său.
Astfel a fost prima mea călătorie în care am făcut
cunoştinţă cu Europa. Nu am înţeles imediat, dar în mine
2402
barierele provinciale au început să se clatine, am văzut că
lumea era mai bogată şi mai largă decât Grecia, că frumosul,
suferinţa şi forţa puteau primi o altă înfăţişare decât cea pe
care le-o dădeau Creta şi Grecia. De multe ori, admirând
trupurile nemuritoare, divine, din pictura Renaşterii, mă
cuprindea o tristeţe şi o indignare insuportabilă, căci toate
formele divine fuseseră pretextul acestor picturi, s-au întors
în ţărână, au putrezit. Frumuseţea şi gloria omului rămân
doar o fulgerare de o clipă în lumină! Cele două răni grave au
început să se redeschidă în sufletul meu. De la cea dintâi
călătorie, frumosul mi-a lăsat pe buze gustul amar al morţii.
Astfel sufletul meu s-a îmbogăţit, găsind o nouă sursă de
revoltă, căci inima candidă a tânărului nu poate admite, fără
să sufere, că frumuseţea se veştejeşte, că Dumnezeu nu
întinde mâna să o facă nemuritoare. Dacă aş fi un
Dumnezeu, zice tânărul, aş face risipă de nemurire, n-aş lăsa
să piară niciodată trupul perfect şi sufletul generos; dar ce fel
de Dumnezeu e acela care aruncă în aceeaşi groapă de gunoi
frumoşi, urâţi, curajoşi şi laşi, calcă peste ei deopotrivă,
făcându-i una cu pământul? Ori nu e drept, ori nu e
atotputernic, ori pur şi simplu nu înţelege! Tânărul, adeseori,
fără să-şi dea seama, modelează tainic în sinea lui un
Dumnezeu de care să nu se ruşineze.
"Credeţi în nemurirea sufletului?" a fost întrebat odată
Ernest Renan; bătrânul şi vicleanul prestidigitator a răspuns:
"Nu văd ce motiv ar avea băcanul meu să devină nemuritor,
ori ce motiv aş avea eu? Dar există motive ca marile suflete
să nu moară când se despart de trup".
Iată cum m-am întors în Grecia: rănit. Revolte
intelectuale, confuzie spirituală imposibil de decantat
clocoteau în sufletul meu, nu ştiam încotro să o iau, înainte
de toate voiam să găsesc un răspuns, răspunsul meu, la
eternele întrebări, şi numai atunci aş fi ştiut ce trebuia să
fac. Dacă nu începeam prin a descoperi scopul vieţii pe
pământ, îmi ziceam eu, cum aş fi putut să descopăr scopul
vieţii mele mărunte şi trecătoare? Şi, dacă nu dădeam vieţii
2403
mele un scop, cum aş fi putut să mă angajez în acţiune? Nu
mă interesa să descopăr – bănuiam că acest lucru era
imposibil şi zadarnic – scopul obiectiv al vieţii, ci scopul pe
care eu i-l atribuiam, din proprie iniţiativă, în acord cu
exigenţele inimii şi ale minţii mele. Dacă era sau nu veritabil
nu conta pentru mine; important era să-i atribui, să creez un
scop care mi se potrivea şi care, dacă l-aş fi urmat, ar fi dus
năzuinţele şi capacităţile mele cât mai departe posibil. Ca în
cele din urmă să pot colabora armonios cu întregul univers.
Dacă astfel de preocupări metafizice, în tinereţe, sunt
semne de boală, atunci pe vremea aceea eram grav bolnav.
La Atena mă simţeam ca în pustiu. Cât despre prietenii
mei, problemele de fiecare zi le secătuiau mintea şi sufletul.
— N-avem timp să ne batem capul cu lucruri de-astea.
zicea unul.
— N-avem timp de pierdut să alergăm după iubire. zicea
altul.
— Te întrebi care-i scopul vieţii, nu-i aşa, bietul de tine,
de ce te frămânţi? mi-a aruncat-o al treilea, râzând.
Mi-am amintit de răspunsul batjocoritor al unui ţăran pe
care l-am întrebat, curios să aflu, cum se numea pasărea
care zbura pe deasupra noastră: "Bietul de tine, de ce îţi baţi
capul, nu-i bună de mâncat!" Un petrecăreţ, care îl însoţea
pe prietenul meu, mi-a lansat cu răutate, un cântec
deocheat:
Mănâncă, bea, te uşurează,
să fii părtaş, doar viaţa ta contează.
În cercurile intelectuale: gelozii meschine, certuri
mărunte, bârfă şi aroganţă. Am început să scriu, să dau
drumul strigătului lăuntric, ca să nu mă sufoc. Urcam în
cuibul periculos al viesparului literar din Piaţa Dexameni, mă
aşezam într-un colţ şi ascultam; nu bârfeam, nu frecventam
tavernele, nu jucam cărţi, eram insuportabil. Primele trei
tragedii pe care le hrăneam în mine mă făceau să sufăr,
versurile erau doar o muzică, se forţau să depăşească
rumoarea confuză şi să devină rostire.
2404
 Trei mari personaje – Odiseu, Nikepforos Phokas, Hristos
– se străduiau să se întrupeze, să se separe de măruntaiele
mele, să se elibereze odată cu mine. Întreaga viaţă am fost
atras de figuri eroice, poate pentru că în copilărie citisem cu
atâta ardoare Vieţile Sfinţilor, tânjind la rândul meu să devin
sfânt. Apoi, cu câtă pasiune m-am cufundat în cărţile despre
eroi, cuceritori, donquijoţi! Când întâlneam un personaj în
care se îmbina eroismul cu sfinţenia, era eroul ideal. Pentru
că nu puteam să devin nici sfânt, nici erou, voiam să găsesc
în scris o consolare pentru neputinţa mea.
"Eşti o capră", îmi admonestam adeseori sufletul,
încercând să râd, de teamă să nu plâng, eşti o capră,
sărmane suflet. "Ţi-e foame, şi în loc să mănânci carne, pâine
şi să bei vin, tu iei o foaie de hârtie pe care scrii: carne,
pâine, vin, apoi înfuleci hârtia."
Dar într-o zi, o lumină a strălucit în întuneric. Îmi
găsisem un refugiu singuratic la Kifisia, într-o căsuţă
înconjurată de pini. N-am fost niciodată mizantrop; îmi
plăceau oamenii, dar de la distanţă; când cineva venea să mă
vadă, cretanul din mine se trezea şi era o adevărată
sărbătoare să am un oaspete în casa mea. O vreme mă
bucuram, îl ascultam, îi arătam înţelegere, şi dacă puteam
să-l ajut în vreun fel o făceam bucuros, dar când discuţia şi
întâlnirea se prelungeau, mă retrăgeam în mine şi doream să
fiu lăsat singur. Oamenii simţeau că nu le duceam prea mult
lipsa, că puteam trăi şi fără poveştile lor, dar nu-mi puteau
ierta asta. Erau puţini cei cu care aş fi stat oricât, fără să mă
plictisesc.
Într-o zi, o lumină a strălucit. În acea zi, la Kifisia, am
întâlnit un tânăr de vârsta mea, pe care l-am iubit şi
respectat fără încetare; era unul dintre cei a căror prezenţă
era mai plăcută decât absenţa. Era foarte frumos şi ştia asta,
era un mare poet şi ştia asta; scrisese un poem lung,
admirabil prin atmosferă poetică, prin versificaţie, prin limbaj
şi magică armonie, nu mă mai săturam citindu-l, lăsându-
mă vrăjit. Acest poet era din neamul vulturilor, la cea dintâi
2405
bătaie de aripi a atins apogeul. Mai târziu, când a început să
scrie proză, am văzut că era într-adevăr un vultur: când
înceta să zboare şi încerca să umble pe pământ era greoi şi
neîndemânatic ca vulturul; văzduhul era elementul lui. Avea
aripi, nu avea un spirit solid: vedea departe şi tulbure.
Gândea în imagini, figurile poetice erau pentru el argumente
logice de nezdruncinat; când se încurca în raţionamente şi
nu găsea o cale de ieşire, o imagine strălucitoare îi fulgera
prin minte, ori izbucnea în hohote de râs şi astfel punea
punct.
Avea o mare distincţie, un farmec şi o rară politeţe. Dacă
îl priveai când vorbea, ochii lui albaştri scânteiau extatici,
trebuia să-l auzi recitându-şi poemele, făcând ferestrele să
zăngănească, pentru a înţelege cum trebuie să fi fost rapsozii
din Antichitate care, încununaţi cu violete şi viţă-de-vie,
colindau de la un palat la altul, îmblânzind prin cântecele lor
oamenii încă barbari. De cum l-am văzut, am simţit că făcea
cinste neamului omenesc.
Ne-am împrietenit pe dată. Eram atât de diferiţi încât am
simţit imediat că aveam nevoie unul de altul, că ne
completam spre a alcătui un om întreg. Aspru şi măsurat la
vorbă, eu aveam firea ţăranului; plin de întrebări şi de
nelinişti metafizice, nu mă impresiona înfăţişarea frapantă,
ghiceam hârca sub masca frumuseţii; neîndemânatic şi
nesigur, nu mă născusem prinţ, dar mă străduiam să devin.
El era vesel, patetic, distins, sigur de sine, rasat, avea
credinţa că era nemuritor; era convins că se născuse prinţ,
nu trebuia să sufere, nici să se străduiască să devină, nu
tânjea să ajungă sus pe pisc, era convins că se afla deja
acolo. Era sigur de unicitatea sa, de faptul că era de
neînlocuit; nu îngăduia să fie comparat cu niciun mare
creator, mort sau în viaţă; această ingenuitate îi dădea
siguranţă şi o mare forţă.
Odată i-am povestit că regina albinelor zboară în văzduh
în ziua nunţii, urmată de un roi de trântori care încearcă să
se unească cu ea. Unul singur reuşeşte, mirele, iar toţi
2406
ceilalţi cad jos şi mor.
— Toţi cei din roi mor fericiţi pentru că au simţit, ca şi
cum toţi ar fi fost unul, bucuria mirelui din ziua nunţii.
Prietenul meu a izbucnit în hohote de râs:
— Nu înţeleg deloc ce spui, eu vreau să fiu mirele, eu şi
nimeni altul.
— Spiritul nu se numeşte eu, ci noi toţi, i-am răspuns eu
râzând, amintindu-i cuvintele unui mistic drag mie: "Cred că
eu sunt cel încoronat, când alţii triumfă". Spiritul nu se
numeşte Eu, ci noi Toţi.
Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine, i-am spus:
— Marea diferenţă dintre noi, Anghelos112, e asta: tu crezi
că ai găsit o cale de eliberare şi, fiind convins de asta, eşti
salvat; eu nu cred că există o cale de eliberare şi, fiind
convins de asta, sunt salvat.
Totuşi, adânc în sufletul lui stătea la pândă o irezistibilă
şi tandră slăbiciune: o nevoie absolută de a fi iubit şi
admirat. Dacă pătrundeai dincolo de faţada triumfătoare şi
de siguranţa de sine, strigătoare la cer, ai fi descoperit un
senior neliniştit întinzând mâna la trecători. Un vechi prieten
al lui, extrem de cinic, mi-a zis odată: "Face pe sultanul, dar
e de fapt o favorită".
Mulţi, din gelozie, ori din invidie pentru fastul pe care îl
afişa, îl considerau un comediant; ziceau că nu crede în
nimic, că tot ce zice şi face e minciună şi ostentaţie. Un păun
care se umflă în penele lui strălucitoare, dacă îl jumuleşti nu
vei descoperi decât o orătanie banală şi vulgară.
Nu, nu juca teatru, aparenţa, vorbăria, aroganţa, emfaza
şi fanfaronada, convingerea că e unic în lume şi poate face
miracole când voia, izvorau din absoluta lui sinceritate, din
profunda lui siguranţă lăuntrică; nu pretindea că este unic,
ci credea cu tărie acest lucru. Era în stare să bage mâna în
foc, convins că focul nu-l arde, să se arunce în luptă, convins

112
Anghelos Sikelianos (1884-1951), unul dintre marii poeţi ai
Greciei moderne.
2407
că niciun glonte nu putea să-l atingă; mânca enorm şi se
lăuda cu asta, sigur fiind că tot ce mânca se prefăcea în
spirit. "În vreme ce la alţii...", zicea el, izbucnind în râs.
Într-o zi, când ne plimbam pe străzile vechi ale Atenei, mi-
a zis:
— Îl simt pe Dumnezeu atât de tare în mine, că, dacă îmi
atingi mâna în clipa asta, vor sări scântei.
N-am zis nimic.
— Ce, nu mă crezi? a întrebat el, văzând că tac. Încearcă,
atinge-mă! şi mi-a întins mâna. N-am vrut să-l umilesc.
— Foarte bine, am spus, te cred, de ce să mai încerc?
Bineînţeles, eram convins că nu scotea scântei. Eram
oare convins? Cine ştie. Acum îmi pare rău că n-am încercat.
Anghelos comediant? Ar fi fost comediant dacă ar fi arătat
simplitate şi modestie. Era omul cel mai sincer din lume. Am
constatat asta odată, când s-a întâmplat ceva ce depăşeşte
limitele comicului şi intră în domeniul periculos şi
înfierbântat al delirului.
Eram amândoi într-o căsuţă de ţară, într-o pădurice de
pini, pe malul mării. Ne plimbam mult, citeam Dante, Biblia,
Homer, el îşi recita versurile cu voce tunătoare. Erau primele
zile ale prieteniei noastre, era vremea promisiunilor. Mă
bucuram nespus să descopăr un om care putea să respire
numai în cele mai înalte sfere ale năzuinţei umane.
Distrugeam şi reconstruiam lumea, eram siguri că sufletul
este atotputernic, cu deosebirea că el se gândea la sufletul
lui, iar eu la sufletul omului.
Într-o seară, pe când ne pregăteam de plimbarea
obişnuită, eram încă în prag privind marea, când am văzut
poştaşul din sat venind într-un suflet. A scos o scrisoare din
sac, a dat-o prietenului meu, apoi s-a aplecat la urechea lui
şi i-a spus agitat şi speriat:
— Mai aveţi un pachet foarte mare. a zis el cu un glas
înfricoşat.
Dar prietenul meu nu auzea, stacojiu la faţă, citea
scrisoarea. Mi-a dat-o şi mie:
2408
 — Citeşte. şi tu.
Am luat scrisoarea şi am citit-o: "Dragul meu Buddhaki,
bietul nostru vecin, croitorul, a murit. L-am trimis la tine, fă-
l, te rog, să învie", îi scria nevastă-sa. Prietenul meu mi-a
aruncat o privire neliniştită:
— Crezi că eu. E, oare, greu? Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu, în orice caz. e foarte greu. Dar poştaşul se
grăbea.
— Ce să fac cu pachetul? a întrebat el gata de plecare.
— Adu-l aici! a răspuns el brusc, întorcându-se spre mine
ca şi când aştepta să-i dau curaj, dar eu eram extrem de
tulburat, aşa că nu ziceam nimic.
Stăteam nemişcaţi şi aşteptam. Soarele era aproape de
asfinţit, marea era de un roz intens. Prietenul meu aştepta,
muşcându-şi buzele.
La scurt timp au venit doi ţărani care purtau un coşciug
sărăcăcios; înăuntru era croitorul.
— Duceţi-l la etaj, a poruncit Anghelos. Faţa lui radioasă
se întunecase. S-a întors şi s-a uitat la mine:
— Tu ce crezi? a întrebat iar, uitându-se fix şi neliniştit
drept în lumina ochilor mei. Crezi că pot face asta?
— Încearcă! i-am răspuns; eu mă duc să mă plimb puţin.
Stăteam lungit pe ţărm, respiram adânc mirosul pinilor şi
al mării şi îmi ziceam: "Acum se va vedea dacă e un
comediant, ori un suflet periculos de îndrăzneţ, care încearcă
imposibilul. Ce va face: va încerca să învie mortul, ori, fiindu-
i teamă de ridicol, o să se fofileze ca o vulpe vicleană,
vârându-se în pat? Vom vedea deseară." Eram tulburat şi
mergeam cât puteam de repede, tremurând la gândul că
sufletul prietenului meu era pus la încercare astfel în faţa
mea.
Soarele se cufundase în mare, din pădurea de pini se
auzea un ţipăt trist de cucuvea; în depărtare, vârfurile
munţilor se pierdeau în lumina amurgului.
Îmi prelungeam plimbarea pentru că nu mă simţeam în
stare să mă întorc acasă. Întâi de toate, mă deranja prezenţa
2409
mortului; nu puteam să mă uit la un mort fără să mă înfiorez
de frică şi scârbă, apoi voiam să amân cât mai mult
momentul crucial.
Când am ajuns acasă, în odaia prietenului meu, aflată
deasupra odăii mele, era lumină. Nu m-am simţit în stare să
cinez, aşa că m-am băgat în pat. Dar cum să pot închide
ochii? Toată noaptea am auzit deasupra mea gemete surde şi
scârţâitul patului, apoi paşi apăsaţi în sus şi în jos, mai
multă vreme, iarăşi gemete şi scârţâitul patului. Toată
noaptea. Îl auzeam pe amicul meu oftând adânc şi
deschizând fereastra, de parcă se sufoca şi nu mai avea aer.
În cele din urmă, obosit, spre ziuă am adormit, am întârziat
în pat înainte de a mă scula şi de a coborî. Prietenul meu
stătea la masă şi laptele dinaintea lui era neatins. M-am
speriat când l-am văzut: era palid de moarte, cu buzele albe,
cu cearcăne mari, vinete, în jurul ochilor. N-am zis nimic, m-
am aşezat îndurerat lângă el, aşteptam.
— Am făcut tot ce am putut, a zis el în cele din urmă,
voind parcă să se scuze; îţi aminteşti cum profetul Elisei a
înviat mortul? Culcat peste el, cu gura lipită de a lui, i-a
insuflat respiraţia sa, oftând din greu; am făcut la fel.
A tăcut o clipă, apoi a zis:
— Toată noaptea… toată noaptea… degeaba!
Mă uitam la el mut de admiraţie, uluit, păşise pe tărâmul
ridicolului, dar trecuse dincolo de el şi atinsese hotarele
tragice ale nebuniei, iar acum stătea în faţa mea, istovit.
S-a sculat şi s-a dus la uşă îngândurat, pe frunte avea
broboane de sudoare, privea marea în depărtare. S-a întors
spre mine:
— Şi acum, a întrebat el, ce-i de făcut?
— Cheamă popa să vină să-l îngroape, i-am răspuns eu.
Iar noi o să mergem să ne plimbăm pe malul mării.
I-am dat braţul, tremuram tot. Ne-am scos pantofii şi
ciorapii şi ne-am muiat picioarele, ca să ne răcorim. Nu
vorbea, dar simţeam că se calma în răcoarea mării şi
clipocitul uşor al valurilor.
2410
 — Mi-e ruşine… a şoptit el. În cele din urmă, vasăzică
sufletul nu e atotputernic?
— Nu încă, am răspuns eu, dar s-ar putea să fie. E un
mare curaj să vrei să depăşeşti limitele impuse omului; dar e
tot atât de mare curajul de a admite, fără teamă, aceste
limite, şi să nu fii disperat. Ne vom izbi cu capul de gratii,
multe capete se vor sfărâma, dar într-o bună zi vom zdrobi
aceste bariere.
— Aş vrea să fie capul meu cel care le va zdrobi! – a
declarat el cu încăpăţânare, azvârlind scârbit un pietroi în
mare şi strigând: Capul meu! al meu, numai al meu!
Am zâmbit: "al meu", "eu" – iată teribila închisoare, turnul
fără uşi, fără ferestre, în care se afla prietenul meu.
— Care e cel mai înalt pisc pe care omul poate ajunge? l-
am întrebat eu, cu dorinţa de a-l îmbărbăta. A învinge "eul",
numai atunci ne vom elibera, Anghelos!
Nu mi-a răspuns, dar lovea dezlănţuit valurile cu călcâiul.
Atmosfera dintre noi era încărcată.
— Hai acasă, a zis el, sunt obosit. Nu era obosit, era
mânios.
Pe drumul de întoarcere n-am schimbat o vorbă. Mergeam
repede, sufla briza dinspre marea care suspina, aerul era
umed şi sărat.
Ajungând acasă, am început să caut în biblioteca bogată
a prietenului meu şi, ca să alung nefericita întâmplare, am
zis:
— Uite, o să închid ochii şi o să iau o carte, ea va hotărî.
— Ce va hotărî? a întrebat iritat prietenul meu.
— Ce o să facem mâine.
Am închis ochii, i-am acoperit cu palma şi am luat o carte
pe dibuite; prietenul meu mi-a smuls-o din mână şi a
deschis-o; era un album mare cu fotografii: mănăstiri,
călugări, clopotniţe, chiparoşi… Chilii în vârful stâncilor
prăpăstioase, marea dezlănţuită sălbatic, dedesubt...
— Muntele Athos! am strigat eu. Chipul prietenului meu
strălucea.
2411
 — Exact ce voiam! a strigat el. Visez asta de ani şi ani de
zile, hai să mergem! Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat.
— Eşti gata? m-a întrebat el. O să ne punem papucii de
şapte poşte, doar suntem căpcăuni, nu-i aşa? Să ne punem
cizmele de şapte poşte şi să păşim pe Muntele Sfânt!
Ploua. Vârful muntelui dispăruse după o perdea de ceaţă
deasă. Marea era calmă, tulbure ca o piftie. Printre castanii
înnegriţi de ploi se vedea albul strălucitor al unei mănăstiri.
Cerul coborâse în creştetul copacilor; ploaia cădea blând ca
dintr-o stropitoare, o ploaie care satura pământul. Câţiva
călugări, uzi până la piele, stăteau în ploaie pe chei, ca nişte
chiparoşi.
În barca cu vâsle care ne-a dus la Dafni, micul port al
Muntelui Sfânt, erau doi călugări. Cel mai tânăr, cu barba
rară, neagră şi cu un sac greu pe umăr zicea:
— Să auzi numai cum cântă şi uiţi de tine, are glasul mai
dulce ca al mamei sau al tatălui. Celălalt i-a răspuns:
— Ce spui? La noi la mănăstire avem un mierloi care
psalmodiază şi cântă Hristos a înviat, de îţi stă mintea în loc.
L-am poreclit "părintele mierloi", vine cu noi la biserică şi ţine
postul cel mare.
— Păi, atunci nu poate fi mierlă, părinte Lavrentios, a zis
călugărul cel tânăr după un moment de gândire, nu, nu
poate fi mierlă.
Am ajuns să păşim pe locurile sfinte. Călugării care
stăteau de strajă pe chei se uitau la toţi cei care debarcau,
scrutându-i, ca nu cumva o femeie îmbrăcată în haine
bărbăteşti să se strecoare printre pasageri. În cei o mie de ani
de când muntele fusese consacrat Fecioarei, nicio femeie nu
pusese piciorul acolo, nicio răsuflare femeiască nu întinase
aerul, nici capre, nici oi, nici pisici. Aerul era întinat numai
de exalaţii bărbăteşti.
Cei doi tovarăşi de călătorie veneau în urma noastră,
încărcaţi ca doi catâri. Au grăbit pasul ca să ne ajungă din
urmă.
— Pelerini? a întrebat călugărul cel tânăr, zâmbind. Să vă
2412
ajute sfânta Fecioară!
Pustnicii sunt întotdeauna dornici de conversaţie; cei doi
şi-au dat drumul, vorbeau despre miracole, despre relicve
sfinte, despre asceţi care îşi ridică braţele în rugăciune pe
vârful stâncilor uriaşe, deasupra prăpastiei.
— Atâta vreme cât ţin braţele înălţate, a zis cel mai tânăr,
nu mă tem că lumea se va prăbuşi; ei susţin lumea şi nu o
lasă să se prăbuşească.
— E adevărat că niciodată picior de femeie n-a călcat pe
Muntele Sfânt? am întrebat eu.
— Niciodată, niciodată, a răspuns cel mai bătrân,
scuipând în sân şi mormăind "Piei, satano!". Uneori se mai
află câte o neruşinată să vină până aici pe chei, îmbrăcată
bărbăteşte, dar călugării de strajă o scuipă şi o alungă.
— După ce o recunosc? a întrebat prietenul meu râzând.
— După miros, a răspuns călugărul cel tânăr; întrebaţi-l
pe bătrân, a fost o dată de pază pe chei. Prietenul meu s-a
întors spre bătrân:
— Femeia are un miros aparte, părinte? A ce miroase?
— A dihor, a răspuns bătrânul, grăbind pasul.
Ploaia se rărea, vântul sufla, probabil, în straturile înalte
ale cerului, norii se risipeau şi soarele îşi arăta iar faţa. Pe
dată pământul a început să zâmbească, încă scăldat în
lacrimi, şi când soarele a apărut, un curcubeu palid se vedea
aninat în văzduh, împăcând cerul şi pământul umed.
— Brâul Fecioarei, au zis deodată cei doi călugări,
făcându-şi cruce.
Sprijiniţi în bâtele solide de stejar, cu sacul în spate,
mergeam pe drumul ce ducea la Karies, printr-o pădurice
deasă de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi de dafini cu
frunza lată. Mirosea a tămâie, ori aşa ni se părea, parcă
intraserăm într-o biserică imensă: marea, munţii, pădurile de
castani şi cerul drept cupolă, deasupra noastră.
M-am întors spre prietenul meu.
— De ce nu vorbim? am zis eu, dorind să sparg tăcerea
care începea să mă apese.
2413
 — Dar vorbim, a răspuns el, atingându-mi uşor umărul,
vorbim, dar în limbajul îngerilor, tăcerea.
Şi deodată, parcă supărat:
— Şi ce-ai vrea să zicem? Că e minunat, că inima noastră
a prins aripi, stând gata să zboare, că ne aflăm pe drumul ce
duce spre rai? Vorbe, vorbe, vorbe! Mai bine taci!
Două mierle au ţâşnit dintr-un nuc, crengile ude s-au
scuturat şi picături de ploaie ne-au stropit pe obraji.
— Împărăţia păsărilor îşi are călugării săi, mierlele! a
spus călugărul cel bătrân, Muntele Sfânt e plin de ele.
— Şi ce spui despre stele, părinte Lavrentios, a întrebat
călugărul cel tânăr, au şi ele călugării lor?
— Toate stelele erau cândva călugări. Toate, frate. Aici pe
pământ, jură credinţă lui Hristos şi, urmând drumul lui, se
înalţă în sânul lui Avraam. Dacă vreţi să ştiţi, sânul lui
Avraam e chiar raiul ceresc.
Ascultam şi admiram sufletul omenesc atotputernic şi
care putea să prefacă toate lucrurile pe potriva visului său.
În jurul unei figuri imuabile, al unei stele călăuzitoare
nemuritoare, Hristos, credincioşii fac să se învârtească cerul
şi pământul, obligându-le să se pună în slujba lor. Hristos
este Marele Răspuns la toate întrebările; toate se explică, se
luminează, intră în ordine; şi sufletul îşi găseşte pacea.
Întrebări îşi pun numai cei fără de credinţă, ei luptă singuri,
se rătăcesc, sunt lipsiţi de speranţă.
La câteva zile de la sosirea noastră pe Muntele Sfânt, un
ascet, pe jumătate nebun, care trăia într-o stare de frenezie
extatică într-o grotă ce spânzura deasupra mării, mi-a spus o
vorbă care mi-a închis gura.
— Ţi-ai pierdut minţile, bietul de tine, i-am zis ca să-l
necăjesc. El a râs.
— Mi-am pierdut minţile, dar l-am primit în schimb pe
Dumnezeu, cu alte cuvinte: am dat o para falsă şi, în schimb,
am cumpărat raiul. Ce crezi, fiule, am făcut o afacere
proastă?
După o clipă de tăcere a continuat:
2414
 — Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva, ca să ştii. Era
cândva un rege tare frumos, îi plăcea să mănânce şi să bea,
să petreacă, şi avea 365 de femei în harem. Într-o zi s-a dus
la o mănăstire, unde a văzut un pustnic, s-a uitat la el cu
milă şi i-a zis: "Ce mare sacrificiu faci!" Ascetul i-a răspuns:
"Sacrificiul tău e şi mai mare!" "Cum aşa?" "Pentru că eu am
renunţat la lumea trecătoare, iar tu ai renunţat la cea
veşnică."
De undeva dintre castani, un clopot a început să cheme la
vecernie. Un sătuc de călugări se vedea la capătul drumului.
Am grăbit pasul.
Băcani, vânzători de legume, bucătari, negustori
ambulanţi, măturători – toţi călugări! Era un loc trist,
insuportabil, un sat al bărbaţilor, fără femei, fără copii, fără
râsete. Numai bărbi negre, blonde, castanii, sure, albe ca
zăpada, bărbi ascuţite, unele ca o mătură, altele stufoase,
creţe, de nepătruns ca o conopidă.
Ne-am dus la Protaton, reşedinţa epitropilor celor
douăzeci de mănăstiri. Tronau în scaune înalte şi ne priveau
cu ochi jucăuşi, maliţioşi, bănuitori. Le-am spus că suntem
doi buni creştini, dornici să-l slujim pe Domnul, că am venit
în pelerinaj, că suntem încă tineri şi, înainte de a ne căsători
şi a intra în vâltoarea lumii, am venit în grădina Fecioarei, ca
prin graţia ei să ne găsim adevăratul drum, am venit să ne
închinăm Maicii Domnului.
Prietenul meu vorbea cu glas tunător şi exaltare poetică,
aprinzându-se din ce în ce; călugării ascultau cu gura
căscată, unii îşi mângâiau barba şi ascultau. Pe măsură ce
vorbea, mă pătrundeam eu însumi de cuvintele sale şi
înţelegeam adevăratul motiv pentru care venisem pe Muntele
Athos. Prietenul meu nu ştia adevăratul motiv pentru care
venisem, dar îl descoperea, pe măsură ce vorbea.
Călugării s-au aplecat unul spre altul, şoptindu-şi ceva la
ureche, apoi s-au ridicat ca un singur trup şi ne-au dat în
scris permisiunea de a vizita şi de a ne închina în toate
mănăstirile şi schiturile, de a sta până când Fecioara, în
2415
graţia sa, ne va da un semn că prinosul nostru a fost primit.
Aşa a început pelerinajul nostru. Ca pelerinii de
odinioară, vorbeam în şoaptă despre Dumnezeu, despre
destinul omului, despre datoria noastră – subiecte
permanente în călătoria noastră –, mergeam de la o
mănăstire la alta, din miracol în miracol, în extaz, fericiţi. Eu
ţineam un jurnal în care notam în fiecare seară tot ce
recoltasem peste zi. Acum, după patruzeci de ani, e
îngălbenit de timp, îl răsfoiesc şi retrăiesc acele zile divine,
incredibile; fiecare cuvânt, chiar cel mai mărunt, îmi readuce
în suflet bucurii şi doruri pătimaşe, neliniştile tinereţii,
planurile nebuneşti pe care ni le făceam, prietenul meu şi cu
mine, întru salvarea sufletului. Toată insolenţa, nobleţea şi
naiva ingeniozitate a tinereţii.
Mănăstirea Iviron, 19 noiembrie. Dimineaţa plimbare pe
ţărm. O binecuvântare. Un izvoraş lângă o bisericuţă în care
se află icoana Fecioarei, cu lacrimi de sânge curgându-i pe
obraji. Doi călugări pescari trag plasele, peştii dănţuiesc în
ele.
Ne-am întors la mănăstire, ce miracol era icoana
Portaitissa, Păzitoarea Porţii, ochi mari, trişti, gura mică
rotundă, bărbia fermă; tristeţe, amărăciune, toată bucuria şi
durerea omenească.
Şi seara, ce clipă divină văzând marea care strălucea
albă, ca un briliant, şi luna imensă atârnând deasupra mării!
— Astă-seară luna şi-a descoperit vocaţia: să lumineze
eternitatea, a rostit prietenul meu.
Aplecaţi unul spre altul, cu glas şoptit, ne spuneam că
trebuie să luăm o hotărâre radicală: să trăim eternitatea în
fiecare clipă.
Oriunde mergeam, eram urmăriţi de un călugăr palid,
tăcut, slab, care tuşea fără încetare, scuipa şi se scărpina tot
timpul, dar faţa lui iradia fericire.
— Trebuie să fie nebun, a zis amicul meu.
— Trebuie să fie sfânt, am zis eu, n-ai văzut cum îi
străluceşte faţa? Parcă ar fi luminată de soare.
2416
 Odată când ne-am oprit a venit la noi:
— Sunt părintele Lavrentios, nebunul, aţi auzit poate de
mine.
— Ai mare noroc, a zis prietenul meu, ai intrat în rai încă
în viaţă fiind. Chipul dumitale răspândeşte lumină.
— Lăudat fie Domnul, a zis călugărul, făcându-şi cruce,
ceea ce alţii numesc nebunie eu numesc rai. Dar a fost teribil
până să deschid poarta.
— Ce poartă?
— Poarta raiului, frate. Când am intrat la mănăstire
tremuram şi plângeam de frică, plângeam cu gândul când la
rai, când la iad. Într-o dimineaţă m-am sculat şi mi-am zis:
"De ce plângi? Nu-i Dumnezeu tatăl nostru? Nu suntem noi
copiii lui? De ce să-mi fie frică?" Din ziua aceea toţi mă iau
drept nebun.
A scos apoi o coajă de pâine de sub sutană şi ne-a îmbiat:
— Pâinea îngerilor, a zis el, luaţi şi mâncaţi, nefericiţilor,
ca să vă crească şi vouă aripi!
Mănăstirea Stavronikita, 21 noiembrie. Uluitoare înălţime
deasupra mării. Portarul, un bătrân cretan, ca o epavă
naufragiată, m-a prins de mână:
— Hei, cine eşti?
— Sunt cretan!
— Intră!
Într-o chilie, câţiva novici învăţau muzică bizantină,
scoţând primele note cu glas răsunător. Ţineau tradiţia ca o
candelă luminoasă în mâinile lor de copii, încă murdare.
Şi marea văzută din turnul mănăstirii: un arc gigantic
încordat la extrem!
Şi citesc mai departe, despre aceeaşi mănăstire: Ce chip
precoce, plin de inteligenţă şi gravitate divină, chipul lui
Hristos la doisprezece ani! Fruntea înaltă, abruptă, ca un
meterez, pieptul alb ca zăpada, ochii adânci şi gânditori. Cu
adevărat fiul Portaitissei... O altă icoană, Sfântul Nicolae al
Scoicii: cu o scoică mare, încrustată pe frunte, din mâinile
sale părea să picure sare.
2417
 Am stat de vorbă cu portarul din Creta:
— De ce te-ai făcut călugăr?
— O mătuşă mi-a citit Evanghelia şi mi-am zis: lumea
asta nu merită doi bani.
De neuitat părintele Filemon, care ne servea la masă. Cu
trupul mlădios ca o sabie de Damasc, ca un înger, ca o
flacără, îi plăcea să primească porunci, să servească, să
asculte, veselia lui era atât de mare, că nu se putea stăpâni,
râdea tot timpul.
— Când o să-mi vină rândul să-l văd pe Dumnezeu? l-am
întrebat eu.
— E foarte, foarte uşor, mi-a zis el, deschide numai bine
ochii şi o să-l vezi!
Mănăstirea Pantocrator. Înainte de a se face ziuă, un cânt
ademenitor, melodios, venea din curtea mănăstirii. Am sărit
la fereastră şi am văzut, în lumina slabă a zorilor, un
călugăr. Purta potcap şi camilafca neagră îi atârna pe spate
în jos; ducea un lemn pe care îl ţinea sus, toaca, în care
bătea ritmic cu un ciocănel. Mergea încet în jurul curţii,
trecea pe lângă fiecare chilie, ca să adune fraţii la utrenie.
Prietenul meu s-a trezit şi s-a aplecat pe fereastră lângă mine
şi amândoi ascultam pătrunşi de fericire. Toaca a tăcut, ne-
am îmbrăcat şi ne-am dus la biserică. Era încă întuneric,
numai două candele ardeau în iconostas, înaintea icoanei lui
Hristos şi a Maicii sale; stăruia un miros puternic de ceară şi
de tămâie.
Psalmii de dimineaţă au început blând, uşor ca un
freamăt de frunze, ca vuietul mării. Stareţul cu o lumânare
aprinsă în mână se apropia de fiecare scaun să vadă dacă
toţi fraţii au coborât; muia busuiocul în agheasmă şi stropea
cu nădejde fruntea fiecărui călugăr. Ce ritm divin, ziceam noi
plimbându-ne în sus şi în jos prin curte, ce cochilie minunat
sculptată, de la o generaţie la alta; dar înăuntru, scoica
măiastră care a făurit cochilia era acum moartă. "Trebuie",
ne ziceam făcând un legământ, "trebuie să reorganizăm
ascetismul creştin, să-i dăm un nou suflu creator. Trebuie.
2418
De aceea am venit la Athos."
Mănăstirea Vatopedi. Era o dimineaţă pogorâtă direct din
rai, plină de mila lui Dumnezeu, când ne-am apropiat de
vestita Vatopedi. Părea să fie a cincea zi a creaţiei şi
Dumnezeu nu făcuse încă omul ca să strice crearea lumii.
Răsăritul se deschidea treptat ca un trandafir şi norişori, cu
obrajii roz ca heruvimii, se arătau la orizont, mărindu-se
încetişor, păreau gata să coboare pe pământ. O mierlă, cu
aripile încă pline de rouă, s-a oprit în mijlocul drumului şi se
uita la noi, fără frică, nu se ferea; nu era o mierlă, ci un spirit
binefăcător care ne recunoştea. O bufniţă mititică, cocoţată
pe o piatră, stătea buimacă în lumină, imobilă, tăcută,
aşteptând să se întoarcă noaptea.
Nu vorbeam. Amândoi simţeam că glasul omenesc, oricât
de blând, avea o rezonanţă discordantă şi ar fi destrămat
vălul magic care ne înconjura. Mergeam, dând la o parte
crengile de pin care ne stăteau în cale şi ne stropeau pe faţă
şi pe mâini cu picături de rouă.
Eram copleşit de fericire, întorcându-mă spre amicul
meu, voiam să strig: "Ce fericire!", dar n-am îndrăznit; ştiam
că în clipa în care vorbeam vraja ar fi dispărut. Îmi amintesc
că într-o după-amiază, în Taiget, mai sus de Sparta, spre
seară, am zărit o vulpe care înainta ca o vedenie, cu gâtul
lungit, cu coada stufoasă ridicată în sus, aruncând o umbră
lungă, roşcată, pe stânci. Mi-am ţinut respiraţia, de frică să
nu mă simtă şi să fugă; dar n-am fost destul de abil să-mi
stăpânesc bucuria şi, în ciuda mea, am scos un uşor ţipăt.
Cum a auzit, vulpea a pierit, înainte ca eu să văd încotro o
luase.
Tot astfel mi-am închipuit mereu că trebuie să fie fericirea
omenească.
Deodată am auzit vorbe şi râsete; ajunsesem la
mănăstire, doi călugări cu înfăţişare prosperă şedeau pe o
bancă de piatră în faţa porţii şi glumeau cu paznicul. Ne-am
oprit brusc, de parcă am fi călcat pe un şarpe; amicul meu
m-a privit şi a zis, dând din cap:
2419
 — Era un vis, noi am crezut, o clipă, că aici nu erau
oameni.
— Ce păcat, am răspuns eu, era adevăratul paradis, mai
frumos decât celălalt, pe sub pomii lui Dumnezeu nu se
plimbau un bărbat şi o femeie, ci doi prieteni. Dar, iată că am
fost alungaţi, nu de îngerul cu sabia, ci de o fiinţă cu glas
omenesc.
Cei doi călugări strigau de te asurzeau, necăjindu-l pe
portar. Şi izbucneau în hohote nestăpânite. De cum ne-au
văzut, au tăcut. Trăgându-şi pântecele, s-au ridicat.
— Fiţi bine veniţi, Dumnezeu să vă aibă în pază, au zis ei,
întinzându-ne mâna să o sărutăm.
— Se pare că petreceţi bine, părinte! a replicat prietenul
meu, uitându-se la obrajii rumeni şi la pântecele lor umflat.
Nu-i putea ierta fiindcă ne-au alungat din rai.
— Noi am lăsat lumea amăgitoare şi plăcerile sale, a zis
cel care avea o barbă blondă. Am tăcut chitic, dar celălalt
care avea o barbă neagră s-a răstit la noi:
— Ce vă uitaţi la noi şi vă minunaţi atâta? Rugăciunea e
mai hrănitoare decât carnea! Când s-au apropiat de noi, am
simţit că duhneau a usturoi.
— Hai înăuntru să ne închinăm, ne-am zis noi, grăbiţi să
scăpăm de călugări şi de mirosul lor de usturoi.
A venit părintele arhondor, un bărbat cu ochi albaştri, cu
barba albă, mătăsoasă, şi pielea trandafirie, în chip evident
prea bine hrănit. Ne-a urat bun venit, el a luat-o înainte, iar
noi ne ţineam după el. Era o mănăstire bogată, un adevărat
oraş, cu case de oaspeţi, cu pereţii şi uşile proaspăt vopsite,
cu lumină electrică, cu livezi care dădeau spre mare.
Călugării tocmai ieşiseră din refectoriu şi stăteau la soare,
făcându-şi siesta. Am intrat în biserică şi ne-am închinat la
faimoasele icoane ale Maicii Domnului: Paramithia, Ktitorissa,
Vimatarissa, Antifonitria, Esfagmeni, Elaiovrotida. Au deschis
un relicvariu sacru şi ne-au lăsat să sărutăm brâul Fecioarei.
Mi-am amintit de cei doi călugări care aduseseră relicvariul
în Creta, pe când eram copil; oamenii alergau la biserica
2420
Sfântul Mina să se închine; călugării aveau un săculeţ care
se umplea cu monede de aur, cu bănuţi de argint, cu cercei
şi cu inele de logodnă de aur; eu nu aveam nimic să-i
dăruiesc Fecioarei, mă scotoceam prin buzunare, am găsit
un condei şi l-am îndesat în săculeţ.
Am ieşit în curte şi am urcat în arhondărie; masa fusese
pregătită pentru noi, cu toate bunătăţile lăsate de Domnul pe
pământ.
— Nu o ducem rău aici, a zis prietenul meu căruia îi
plăcea mâncarea bună, deloc rău, parcă am fi călugării de la
Vatopedi!
— Să bem, a zis el, în sănătatea sărmanului Prodromos,
flămândul, care povestea cu invidie ce mâncau egumenii în
mănăstiri, de îi lăsa gura apă, pe când se plângea
împăratului! Îţi aminteşti versurile?
— Sigur că îmi amintesc:
Când mă gândesc la egumeni, mărite prinţ,
mă pierd şi simt că îmi ies din minţi,
cu cel mai bun peşte ei se îndoapă
iar pe mine mă îmbie cu ton împuţit,
ei sorb lacomi vin de Chios şi se îmbată,
iar pântecul meu sărman se chirceşte de oţet!
A început apoi să râdă, dar o umbră i s-a lăsat pe faţă:
— E o ruşine, a zis el, mănăstirea asta îmi rupe inima. Ai
văzut călugării? Îmbuibaţi. Dacă Hristos s-ar întoarce pe
pământ şi s-ar opri la Vatopedi, o, cum ar şuiera biciul lui pe
deasupra capetelor lor! Hai să plecăm de aici!
— Unde să plecăm? Nu doar mănăstirea asta ne rupe
inima, ci lumea întreagă, nu simţi? Peste tot sunt flămânzi şi
alţii care se îmbuibă, lingându-se pe bot, peste tot sunt
numai lupi şi oi: mănâncă sau vei fi mâncat. O singură lege
domneşte în lume: legea junglei.
— Înseamnă, oare, că nu există salvare? Nu există niciun
animal bun şi puternic în acelaşi timp, care să nu mănânce
alte animale şi nici să se lase mâncat?
— Niciunul, dar ar putea să existe unul. De mii de ani, un
2421
animal a început marşul, dar n-a reuşit încă să ajungă la
capătul drumului.
— Care animal?
— Maimuţa. Suntem la jumătatea drumului, la
pitecantrop. Ai răbdare.
— Dumnezeu poate să aibă răbdare; ce importanţă are
timpul pentru el? El e nemuritor, dar omul?
— Omul e şi el nemuritor, am spus eu, dar nu în
întregime; partea nemuritoare din el poate să aibă răbdare.
Ne-am ridicat de la masă şi am coborât pe ţărm, soarele
se îndrepta spre apus, nu se mişca nicio frunză. Doi
pescăruşi, cu aripile strânse, despicau apa cu pieptul lor alb,
fericiţi.
— Trebuie să fie o pereche, a zis prietenul meu, privindu-i
admirativ.
— Ori doi prieteni, am spus eu; am luat o piatră de pe
ţărm şi am aruncat-o în apă ca să-i despart.
Pe măsură ce mă adâncesc mai mult în acest vechi jurnal,
acum la bătrâneţe, şi văd campaniile noastre donquijoteşti
din vremea aceea, lancea zdrobită, scutul mâncat de cari,
coiful de tinichea, mintea plină de elanuri nobile şi de vânt,
nu-mi mai vine să râd. Fericit e tânărul care crede că datoria
lui e să refacă lumea şi să o pună în acord cu virtutea şi cu
dreptatea, în acord cu inima sa. Vai de cel care îşi începe
viaţa fără nebunie!
Am făcut ocolul Muntelui Athos şi, pe măsură ce respiram
aerul de acolo, inima ni se aprindea tot mai tare şi se umplea
de entuziasm. Doamne, ce hotărâri am luat, ce jurăminte am
făcut; cu ce uşurinţă săream peste stânci, mergând de la o
mănăstire la alta, simţind nu numai în închipuire, ci şi în
trupurile noastre, că eram purtaţi de aripi îngereşti. Era o
atmosferă care semăna când a nebunie, când a sfinţenie,
când a eroism. În anii care au urmat, nici eu, nici prietenul
meu n-am mai adus vorba despre orele acelea sacre,
donquijoteşti. Ca şi cum ne ruşinam, nu pentru că flacăra s-
ar fi potolit – nu se potolea –, ci pentru că strădania noastră
2422
era zadarnică, dovedindu-se mai prejos de dorinţa noastră;
voiam să creăm o lume nouă şi mai bună, dar am văzut că
nu eram în stare. Eu am recunoscut acest lucru, dar
prietenul meu s-a ferit toată viaţa să-l dezvăluie; iată de ce el
suferea tainic, mai mult decât mine.
Doar o dată, cu mulţi ani mai târziu, într-o seară când o
lună plină, uriaşă, a răsărit tristă din mare, pe când ne
întorceam de la mănăstirea de călugăriţe de la Spetses, m-am
uitat la el şi i-am zis: "Anghelos, îţi aminteşti?." Dar el s-a
făcut palid, a înţeles că mă gândeam la luna pe care o
admirasem la Athos, mi-a pus palma pe gură: "Taci", mi-a
poruncit el, şi a grăbit pasul.
Mă aplec iar peste vechiul jurnal şi îi răsfoiesc paginile:
Mănăstirea Karakallou. Norii au acoperit din vârf şi până
la poale Muntele Athos, lăsând vederii numai partea din
mijloc, un brâu de zăpadă strălucitor. S-a pornit o ploaie cu
picături mari. Călăuza noastră se duce înainte şi trage un foc
de armă. Clopotele mănăstirii băteau ca de sărbătoare şi,
dincolo de un pâlc de brazi, stareţul, purtând crucea
sacerdotală pe piept, a apărut în prag să ne întâmpine însoţit
de epitropi.
Am intrat în refectoriul lung şi îngust, cu coloane vopsite
în negru şi albastru. Stareţul stătea în capul mesei, aspru,
tăcut, cu barba neagră; deasupra capului său era un Hristos
sever, cu sprâncenele îmbinate, pictat în tonuri de verde şi de
negru. Foarte sus, într-un amvon, un călugăr tinerel, palid,
citea din Vieţile Sfinţilor cu glas monoton, cântat. Toţi erau
aplecaţi peste tainul lor, nimeni nu vorbea, stareţul de-abia
atingea mâncarea; deodată a luat un clopoţel care era la
dreapta sa şi a sunat de trei ori; toţi călugării au sărit în
picioare, cu gura pe jumătate plină, molfăind; călugărul care
servea a îngenuncheat înaintea stareţului, primind
binecuvântarea, călugărul cel tinerel a făcut la fel, cerând
iertare dacă n-a citit cum trebuia. Pâinea sfinţită a fost adusă
pe o tăviţă, călugării au luat câte o bucăţică pe care o
ciuguleau ca pe un dar binecuvântat.
2423
 Noaptea somnul întârzie să vină, vorbim până târziu. Ne
spunem că venise momentul, că lumea era pregătită pentru
un alt fel de a-l iubi pe Hristos. Ziua ne-am întâlnit la
intrarea în cimitir cu un călugăr; l-am întrebat de ce la
poarta cimitirului e pictat întotdeauna Hristos răstignit şi nu
Hristos înviat, călugărul s-a supărat şi a zis: "Hristos al
nostru e răstignit. L-aţi văzut vreodată în Evanghelie râzând?
Întotdeauna suspină, plânge, e schingiuit şi răstignit".
În acea noapte, neputând dormi, ne-am spus:
— A venit timpul să-l facem pe Hristos să râdă; să nu mai
fie biciuit, să nu mai verse lacrimi, să nu mai fie răstignit! Să
se unească cu zeii fericiţi şi puternici ai Greciei, să-i
asimileze! E timpul ca Hristos evreul să devină Hristos
grecul.
— Şi cei ce vor face asta vom fi noi! a exclamat amicul
meu, ridicând braţele de parcă făcea un legământ.
— Da, noi! am exclamat şi eu, simţind în acea clipă că
nimic nu putea sta împotriva sufletului omenesc.
— Nu ne vom despărţi niciodată, a strigat iar; ne vom
înhăma la acelaşi jug, ca o pereche de boi, şi vom ara
pământul!
Ani mai târziu am înţeles. Ne-am înjugat împreună ca doi
boi şi am arat văzduhul.
Mănăstirea Filotheou. O plimbare minunată prin ceaţă;
plopi înalţi, graţioşi, strangulaţi de iederă, un călugăr teribil,
Ioannikios, ciolănos, cu părul roşu, trăncănind fără încetare;
nu mai termina vorbind despre soră-sa, Kallirhoe, posedată
de diavol, credea că şi el avea un demon, ba chiar doi, unul
numit Hogea, altul Ismail. Aceste făpturi blestemate se
împotrivesc veşnic lui Dumnezeu şi lui Ioannikios, poftind
carne în postul cel mare, îndemnându-l să coboare noaptea
scările în vârful picioarelor şi să meargă în bucătărie ca să
înfulece resturile de la prânz. Pe deasupra, când Ismail şi
Hogea auzeau în zori toaca chemându-i, strigau: "Nu mă
duc!" "Nu mă duc!" "Nu mă duc!"
Ne-am dus în curtea mănăstirii, iarba creştea printre
2424
dalele pavajului şi prin crăpături, biserica era în mijlocul
curţii, de jur împrejur, zidurile şi chiliile înnegrite de
umezeală şi de mucegai. Am intrat în biserică să ne închinăm
la icoana făcătoare de minuni, Fecioara blândului sărut,
Glykofiloussa; obrajii ei erau lipiţi, cu o nespusă blândeţe, de
obrajii lui Isus, iar ochii ei, de o tristeţe fără margini, priveau
duşi departe.
— Uitaţi-vă bine la ochii Fecioarei, a spus călugărul care
ne însoţea, vedeţi ceva anume? Ne-am apropiat şi ne-am
uitat:
— Nu vedem nimic, am răspuns amândoi.
— Cine are credinţă îl vede pe Hristos răstignit, a zis
călugărul, privindu-ne încruntat. A deschis un relicvariu de
argint în care se afla un os lung.
— Închinaţi-vă, e braţul drept al Sfântului Ioan Gură de
Aur. Faceţi-vă cruce!
Mănăstirea Aghias Lavras. Am plecat dis-de-dimineaţă,
nerăbdători să vedem marea Lavră, faimoasa mănăstire
construită de împăratul cu tragic destin Nikephoros Phokas,
care, vrând să scape de coroană, s-a refugiat aici să se facă
eremit. Dar dorul de femei nu-i dădea pace, a tot amânat şi a
tot aşteptat până când a venit cel mai de încredere prieten al
său şi i-a tăiat capul cu sabia.
Am ajuns. Doi chiparoşi luxurianţi în curte, unul plantat
de duhovnicul lui Phokas, Sfântul Athanasios, altul de
discipolul său, Efthymios. Muntele Athos, complet acoperit
de zăpadă, suspendat deasupra mănăstirii ca un
Pantocrator.
Am intrat în sacristie unde ne-au arătat cu mândrie
odoarele mănăstirii: craniul sfântului Vasile cel Mare,
maxilarul lui Theodoros Stratelates, braţul stâng al lui
Hrisostom şi o mulţime de alte oseminte. Au deschis faimosul
relicvariu bătut în pietre preţioase şi perle, înăuntru era o
bucată mare de lemn din cinstita Cruce. Glasul călugărului
tremura de emoţie, dar eu mi-am amintit ce-mi spusese
cândva un creştin adevărat: "Orice bucată de lemn e cinstită
2425
pentru că din ea se poate face o cruce". Ne-au arătat apoi
tunica lui Nikephoros Phokas, brodată în aur şi mătase, cu
crini şi trandafiri, coroana de aur bătută cu pietre preţioase,
verzi şi roşii, Evanghelia scrisă de mâna sa. Apoi o mulţime
de registre cu socoteli, roase de cari. Amândoi stăteam cu
gura căscată, scoteam strigăte de admiraţie, dar toate astea
nu ne atingeau. Dintre toate, îmi amintesc de mireasma a doi
moşmoni înfloriţi, la intrarea în bibliotecă. Trupul meu s-a
bucurat inspirând mireasma dulce, piperată, care te îmbată
mai rău ca vinul, ca femeia, ori ca alte minuni ale lumii.
A doua zi dimineaţa, înainte de a se ivi zorile, am pornit
spre vârful Muntelui Athos. Toaca nu se auzea încă, păsările
nu se treziseră, cerul era alb ca laptele, senin, Luceafărul-de-
Ziuă strălucea departe, la răsărit, ca un serafim cu şase
aripi.
Scurt, cu picioare strâmbe, părintele Loukas, fost
contrabandist, mergea în frunte şi ne arăta calea. Din când
în când se oprea să flecărească cu noi despre mare, despre
petreceri, despre dispute cu turcii. Toată viaţa lui lumească
rămânea ca o poveste în sufletul său, părea să se fi petrecut
într-o altă lume, mai sălbatică şi mai periculoasă, plină de
ţipete, de înjurături, de femei. Ne-a spus şi ne-a tot spus
povestea lui, o retrăia şi se simţea iar fericit. Renunţase la
viaţa de dinainte, dar o purta cu el învelită în sutană.
S-a oprit sub un brad, nerăbdător să vorbească.
— Ne oprim puţin să ne tragem sufletul, ce ziceţi? Să mai
schimbăm câteva cuvinte, sunt gata să plesnesc!
Şi-a scos punga cu tutun de sub centură, şi-a răsucit o
ţigară şi a început:
— Eu, omul pe care îl vedeţi acum în sutană, mă
numeam Leonidas, căpitanul Leonidas din Kalymnos, spaima
turcilor. Eram contrabandist, dat naibii cum n-a mai fost
altul. Cum am ajuns să port sutană o să vă povestesc
altădată. Ajunge dacă vă spun că nicidecum contrabandistul
n-a murit. Şi cum ar putea să moară când îl îmbuib cu
mâncare şi cu băutură ca pe un paşă, chiar dacă îl ţin legat
2426
ca pe un câine de barcă. Loukas mănâncă pâine şi măsline
cu ceilalţi fraţi în refectoriu, dar când se duce în chilie şi
închide uşa, pregăteşte o masă pentru Leonidas şi se îndoapă
cu carne. După cum vedeţi, nu sunt singur, suntem doi.
Pricepeţi? Iată ce voiam să vă spun: păcatul mărturisit e pe
jumătate iertat, am vorbit şi mă simt mai bine acum, haideţi
să pornim iar la drum!
— Bravo, căpitan Loukas, a exclamat prietenul meu,
izbucnind în râs, ne-ai arătat arta de a mânui ceea ce nu-i de
mânuit. Nu te-ai gândit niciodată că asta înseamnă ducere în
ispită?
— Ba da, ba da, a zis călugărul clipind cu viclenie, în
fiecare dimineaţă am bănuiala asta, dar până la cină uit.
— Fă-ţi un nod la batistă, ca să-ţi aminteşti, i-am sugerat
eu. A tras adânc din ţigară, a dat drumul la fum pe nas şi a
zis:
— N-am batistă.
Ne-am reluat urcuşul, pini, brazi, prăpăstii înfricoşătoare,
în lumina blândă a dimineţii se vedea marea liniştită,
întinzându-se la poalele muntelui. Pe măsură ce se lumina,
puteam să zărim insulele divine, Imbros, Lemnos şi
Samothrace, departe, plutind parcă în văzduh, neatinse de
ape.
Am ajuns la brâul de zăpadă. Părintele Loukas înainta
încet, cu mare băgare de seamă, noi alunecam şi cădeam,
făcându-ne cu greu drum prin zăpada îngheţată. Muntele era
prăpăstios, aspru şi inuman. Deodată, prietenul meu care se
căţăra înaintea mea s-a oprit, s-a aplecat şi a privit prăpastia
adâncă de la picioarele muntelui. L-a cuprins ameţeala, s-a
întors spre mine şi a îngăimat:
— Hai să ne întoarcem!
— E o ruşine, am zis eu, uitându-mă la el cu reproş, ţin
atât de mult să ajung în vârf.
— Da, da, a murmurat el umilit, să mergem înainte! Şi a
început din nou să urce.
Când am pus piciorul pe vârful muntelui, soarele era sus;
2427
amândoi gâfâiam obosiţi, dar chipul ne strălucea de bucurie,
ne atinseserăm ţelul.
Am intrat să ne închinăm în biserica Schimbării la Faţă.
Între timp, părintele Loukas a făcut focul din crengi şi
scoarţă de copaci adunate de pe drum, apoi a scos din sac
nişte cafea pe care a fiert-o. Vârându-ne unul în altul după
un colţ de stâncă, pentru că începuse să sufle vântul şi ne
era frig, ne uitam la marea tăcută, nemărginită, înaintea
noastră, la insulele care pluteau albe şi strălucitoare şi, în
depărtare, la munţii necunoscuţi care se înşirau cenuşii în
văzduh.
— Se zice că de pe acest vârf sfânt se vede
Constantinopolul, a rostit Loukas, şi ne-am uitat spre
răsărit, căznindu-ne să zărim oraşul împărătesc.
— L-ai văzut vreodată, părinte?
Călugărul a oftat:
— Nu, niciodată nu m-am socotit vrednic. Se pare că ochii
trupului nu ajung, e nevoie de alţi ochi, de cei ai sufletului şi,
vai, sufletul meu are vederea scurtă!
— Dar pe Dumnezeu îl poţi vedea? l-am întrebat eu.
— Ei, pentru asta n-ai nevoie de ochi. Dumnezeu e mai
aproape de noi decât ficatul şi plămânii noştri.
Prietenul meu era mâhnit şi tăcut, fără îndoială nu putea
să-şi ierte laşitatea de o clipă. La un moment dat nu a mai
putut să se stăpânească, mi-a întins mâna, strângând-o pe a
mea cu putere.
— Te rog, a zis el, uită asta, îţi jur că nu voi mai face
niciodată aşa ceva.
Mănăstirea Fraţilor Ioasaf. 6 Decembrie. Mi-am petrecut
ziua onomastică în faimosul atelier de pictură al Fraţilor
Ioasaf. Aici trăiesc zece călugări pictori. În fiecare săptămână
unul dintre ei face curăţenie, mătură, spală, găteşte, iar
ceilalţi pictează. Din acest atelier ies şi se răspândesc până în
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ortodoxe icoane cu
Hristoşi, cu părul frumos pieptănat, cu înfăţişare prosperă,
Fecioare frumoase, în drapaj bogat, sfinţi preafericiţi, cu
2428
obrajii rumeni, lipsiţi de orice sfinţenie. Decalcomanii.
Călugării sunt agreabili, primitori, demni şi respectuoşi, le
place mâncarea bună, vinul bun şi pisicile castrate. După
fiecare cină, stăteam ore întregi împreună lângă focul aprins
în vatră şi vorbeam, noi despre lumea asta, ei despre lumea
de dincolo. Părintele Akakios, scund şi rotofei, cu picioare
scurte, îşi petrecuse toată ziua pictând un sfânt Anton şi
acum ţinea o pisică neagră şi grasă pe genunchi, vorbind
emoţionat despre eremit. Se zice că o fată a venit la el şi i-a
spus aşa: "N-am încălcat niciuna din poruncile Domnului,
mi-am pus toată nădejdea în el că o să-mi deschidă porţile
raiului". Sfântul Anton a întrebat-o: "Sărăcia înseamnă
bogăţie pentru tine?" "Nu, părinte." "Nici dezonoarea, onoare?
"Nu, părinte." "Nici duşmanii, prieteni?" "Nu, părinte." "Ei
bine, biata mea copilă, du-te şi vezi-ţi de treabă pentru că
abia de acum nu ţi-a mai rămas nimic."
Mă uitam la bunul Akakios, care asuda de prea multă
mâncare, de căldura din vatră, de amintirea ascetului care
ne uimea şi, gândindu-mă ce obraji rumeni îi pictase
Sfântului Anton toată ziulica, un îndemn diabolic mă
împingea să-i zic: "Du-te şi vezi-ţi de treabă, sărmane, pentru
că de-acum nu ţi-a mai rămas nimic". Dar am tăcut. O
crustă de grăsime, de obişnuinţă şi laşitate ne înveleşte
sufletul; din adâncul temniţei sale sufletul vrea ceva cu
ardoare, dar stratul de grăsime, obişnuinţa şi laşitatea prefac
dorinţa în altceva. N-am spus nimic, din laşitate.
Seara, când ne-am dus la culcare, i-am mărturisit
prietenului meu.
— Te-ai abţinut din politeţe, nu din laşitate, îmi zicea ca
să mă consoleze, din milă, pentru că nai vrut să necăjeşti un
om atât de bun, poate şi din convingerea că vorbele tale n-ar
fi ajutat la nimic.
— Nu, nu, am protestat eu; chiar dacă crezi asta, trebuie
să învingem virtuţile minore despre care vorbeşti: politeţea,
mila, dărnicia; mă tem mai puţin de viciile minore decât de
virtuţile minore, căci acestea, luând o înfăţişare plăcută, ne
2429
amăgesc prea uşor. Gestul meu are cea mai gravă explicaţie:
am făcut-o din laşitate; spuneam asta pentru că voiam ca
sufletul meu să se ruşineze şi să nu mai facă aşa ceva.
A doua zi dimineaţa, stând cu cei zece pictori în sutană,
în veranda sihăstriei închise cu geamuri largi, printre sfinţii
cu obrajii rumeni şi Fecioare dolofane, am băut laptele şi am
ronţăit pâinea prăjită şi bunătăţile care o însoţeau. Soarele
de iarnă se uita prin ferestre duios, lumina se unea cu
mireasma de miere a pinilor. Am râs şi am vorbit, acolo nu
mai era Sfântul Munte, Hristos înviase din morţi şi râdea
împreună cu noi. Călugării vorbeau despre miracolele făcute
de sfinţi, în ochi le pâlpâia credinţa, ori îndoiala, şi chipul le
strălucea de o lumină îndepărtată.
Părintele Agapios, care avea o barbă neagră, lucioasă şi
buze roşii, ne-a arătat cu mâna una dintre picturile sale pe
peretele din faţa noastră:
— E marele ascet, Arsenios, a zis el, admirându-şi opera;
femeia pe care o vedeţi îngenuncheată la picioarele sale e o
frumoasă patriciană romană, care a trecut peste mări şi ţări
ca să se prosterneze înaintea lui. Priviţi, ascetul arată marea
cu degetul – vreau să se vadă că e mânios – şi o alungă. "Du-
te, pare să zică el, şi nu spune nimănui că m-ai văzut, pentru
că marea se va face cale şi femeile vor veni în singurătatea
mea." "Roagă-te pentru mine, părinte", l-a implorat femeia.
"Femeie, a răspuns ascetul, mă voi ruga ca să te uit."
Pictorul s-a întors spre noi şi, aruncându-ne o privire
vicleană, a întrebat:
— Ce vrea să zică: "Mă voi ruga ca să te uit"? Neştiind ce
avea în cap călugărul, am tăcut din gură.
— Înseamnă că ascetul a fost îmboldit de frumuseţea
femeii, aşa se explică de ce a cerut ajutorul lui Dumnezeu ca
s-o uite.
— Şi a uitat-o? a întrebat prietenul meu, făcându-i cu
ochiul călugărului.
— Pot fi uitate astfel de lucruri? a răspuns el, dar
văzându-l pe bătrânul Avvakoum fulgerându-l cu privirea, a
2430
regretat cele spuse, muşcându-şi buzele roşii, cărnoase.
Mănăstirea Aghios Pavlos. O călătorie minunată cu barca
până la mănăstirea închinată Sfântului Pavel! Marea în mii
de culori: albastră, verzuie, sidefie. Stânci colţuroase,
sângerii, peşteri întunecoase, neaşteptate întinderi de nisip
albicios!
Azi prietenul meu era într-o dispoziţie grozavă, barca se
clătina de hohotele lui de râs. I-am zis să înjure pe chinezeşte
şi el a început imediat, cu o surprinzătoare iuţeală, să
debiteze pe un ton furios un torent de imaginare cuvinte
chinezeşti; îmi plăcea atât de mult, că nu mă mai puteam
ţine, de atâta râs, în barcă. "Acum fă declaraţii de dragoste în
arabă", i-am cerut eu, iar el a început cu o patimă
neînfrânată să declare iubire unei nevăzute arăboaice. Şi
astfel am ajuns cu iuţeala fulgerului în portul Aghios Pavlos,
de unde am început căţăratul, urcuşul dificil spre mănăstire.
Portarul era din insula Kefalonia, un bătrân şiret şi hâtru;
ca să-i treacă timpul mai uşor, şedea toată ziua în faţa porţii
cu un cuţitaş în mână şi cioplea sfinţi şi drăcuşori din lemn.
S-a uitat la noi lung şi a început să chicotească:
— Ce vreţi să faceţi aici, nătărăilor?
— Vrem să ne închinăm, bătrâne.
— La ce să vă închinaţi? Nu sunteţi în toate minţile?
— La mănăstire.
— Care mănăstire? Nu mai există, s-a terminat! Lumea e
mănăstirea, ascultaţi sfatul meu şi întoarceţi-vă în lume!
Ne uitam la el cu gura căscată, părea să-i fie cu adevărat
milă de noi.
— Am glumit, a zis el în clipa următoare, intraţi înăuntru
şi fiţi bine veniţi!
Am intrat şi ne uitam la chiliile care înconjurau curtea.
Călugărul a arătat cu mâna:
— Iată stupul lui Dumnezeu, a zis el sarcastic, uitaţi-vă la
chilii, odinioară erau pline de albine care făceau miere, acum
sunt pline de trântori şi ce mai înţeapă!... Domnul să ne aibă
în pază! a rostit izbucnind în râs.
2431
 Nu mai puteam sufla o vorbă, ni se strângea inima; se
golise sfânta mănăstire până într-atât, călugării erau gogoşi
goale din care fluturii sacri îşi luaseră zborul?
Am urcat cu lehamite scările de piatră care duceau în
sala de oaspeţi; prietenul meu m-a prins de braţ afectuos:
— Ai răbdare, mi-a zis el, nu-ţi face sânge rău; să ne
ţinem sufletul; dacă sufletele nu se ţin tari, lumea se
prăbuşeşte, sufletele sunt coloanele care susţin lumea şi nu
o lasă să se prăbuşească. Nu sunt prea multe, dar sunt
destule.
M-a scuturat cu putere:
— Ţine-te bine, sărmane Missolonghi! a zis el izbucnind în
râs.
Am intrat în clădirea rezervată oaspeţilor; vreo cinci sau
şase bărbaţi masivi, cu mâinile încrucişate pe pântece,
epitropii, erau aşezaţi în cerc; la mijloc, cu barba neagră,
creaţă, cu o faţa efeminată, cu mâini albe, potcap de mătase
neagră, trona egumenul, ne-a întins mâna, manierat, să i-o
sărutăm. Ne-a întrebat cu interes ce se întâmplă în lume şi
dacă am adus ceva ziare.
— Ce face Anglia? a întrebat unul dintre epitropi, dar
Germania? Credeţi că va fi război?
— Dacă o vrea Domnul, a zis altul, trăgând cu ochiul spre
vecinul său, sper că Germania îşi va frânge gâtul.
La auzul acestor cuvinte, un tip gras şi înalt de şapte coţi
s-a ridicat în picioare, împingând scaunul:
— Germania îi va face mici fărâme pe englezi, pe francezi
şi pe ruşi. Să-mi tăiaţi nasul dacă n-o fi aşa. Germanul e
Mesia zilelor noastre, el va salva lumea.
— Stai blând, Ghermanos! a zis stareţul, ducându-şi
mâna albă la gură, ca să-şi înăbuşe râsul. S-a întors spre
noi:
— Nu ascultaţi ce zice, numele său e Ghermanos, aşa se
explică de ce e germanofil şi de ce fraţii îl tachinează mereu.
În clipa în care discuţia luase o întorsătură mai calmă,
uşa s-a dat în lături şi înăuntru a ţâşnit un călugăr, un
2432
diavol osos; avea capul spart, sângele îi curgea pe barbă şi pe
sutana zdrenţuită.
— Părinte, uite cum mă omoară anticriştii pentru că te-
am votat la alegeri, alaltăieri. Stareţul s-a ridicat livid:
— Ieşi afară, nu vezi că avem oaspeţi?
Dar călugărul nu avea de gând să plece, şi-a scos
potcapul sfâşiat şi plin de sânge.
— Mă duc să-l agăţ la icoana Sfântului Pavel, să vadă în
ce hal a ajuns mănăstirea care îi poartă hramul.
Epitropii s-au ridicat agitaţi şi încercau să-l îmbuneze, el
nu se lăsa, dar au reuşit încet-încet să-l scoată afară. Noi,
până una, alta, am profitat de moment şi fofilându-ne printre
călugări ne-am strecurat afară din arhondariat.
Am coborât în curte, făcând câţiva paşi în tăcere. Portarul
ne-a aruncat o privire plină de înţeles şi, lăsându-şi
sfinţişorii şi drăcuşorii, a venit spre noi foarte vesel.
— Nu vă necăjiţi, fraţilor, l-aţi văzut pe părintele
Innokentios, aşa-i? Eu i-am spart ţeasta, o să-i treacă, nu vă
temeţi, nu-i prima oară.
— Aşa ceva se întâmplă des la mănăstire? a întrebat
prietenul meu, adică, vreau să zic, diavolul ajunge până şi
aici?
— Unde să fie, fiule, dacă nu aici? Orice ai face, el tot
vine. Se zice că era odată o mănăstire cu 365 de călugări;
fiecare călugăr avea trei rânduri de armuri şi trei cai, unul
alb, unul roib şi unul negru. Făceau de strajă de trei ori pe
zi, ca să nu intre diavolul; dimineaţa pe un cal alb, la amiază
pe un cal roib şi seara pe un cal negru.
— Şi diavolul a intrat? a întrebat amicul meu.
Călugărul a râs înveselit.
— Glumeşti? În vreme ce ei călăreau în jurul mănăstirii,
diavolul stătea în scaunul egumenului. Era stareţul!
— Dar dumneata, sfinţite paznic, l-ai văzut pe diavol
vreodată? a întrebat prietenul meu.
— Sigur că l-am văzut!
— Şi cum arată?
2433
 — Bucălat, imberb şi delicat, are doisprezece anişori. S-a
uitat la noi şi ne-a făcut cu ochiul:
— L-aţi văzut pe sfinţia sa, stareţul nostru? Cum vi s-a
părut? Vă urez tot binele! A izbucnit în râs şi s-a încuiat în
dosul porţii.
Vreo cinci sau şase călugări ne-au luat în primire,
căznindu-se să ne facă să uităm capul spart al părintelui
Innokentios. Ne-au dus să ne închinăm la relicvele sacre,
păstrate într-un relicvariu de argint, oseminte, darurile
magilor, aur, smirnă şi tămâie. Ne-au făcut să ne aplecăm şi
să mirosim, după atâtea veacuri, ziceau ei, darurile nu şi-au
pierdut mireasma, e un mare miracol!
Când am ieşit în curte şi am rămas singuri, paznicul ne-a
făcut semn din cap să ne ducem la el.
— Mireasmă, nu-i aşa? a zis el printre hohote de râs, un
mare miracol! Dacă dai cu odicolon, miroase a odicolon, dacă
dai cu paciuli, miroase a paciuli, v-o spun eu. E un mare
miracol! A ce miroseau astăzi?
— A trandafiri, răspunse amicul meu.
— Păi da, au dat cu apă de trandafiri. Vedeţi?
S-a aplecat peste lemnul pe care îl cioplea şi a început să
râdă în hohote.
— Acum plecaţi, dacă văd că vorbesc cu voi, o să am
necazuri. Mă iau drept nebun, eu îi iau drept şarlatani, aşa
că diavolul o să ne ia până la urmă pe toţi!
Mănăstirea Dionysiou. Dis-de-dimineaţă ne-am urcat într-
o barcă cu vâsle şi ne-am îndreptat spre Mănăstirea
Dionysiou.
Părintele Benedict, barcagiul nostru, ne-a spus că acolo
era viaţa monahală cea mai aspră dintre toate mănăstirile de
pe Muntele Sfânt. Dacă îţi vine să râzi, n-ai voie să râzi, vin
este destul, n-ai voie să bei prea mult; în curte au plantat un
dafin şi, pe fiecare frunză, dacă te uiţi bine, îl vezi pe Hristos
pe cruce.
Era şi un episcop cu noi, mergea în port la Dafni, cu gând
de plecare.
2434
 — Universul întreg, părinte Benedict, a zis el, este o cruce
cu Hristos răstignit. Nu numai pe frunzele de laur, ci în noi
toţi şi în fiecare piatră de pe pământ.
Era prea mult pentru mine:
— Vă cer iertare, preasfinţia voastră, eu îl văd în toate pe
Hristos înviat.
Despotele a dat din cap:
— Eşti grăbit, eşti grăbit, fiule, a zis el, îl vom vedea pe
Hristos înviat numai după ce murim; trecerea noastră
pământească, atât timp cât trăim, este o răstignire.
Un delfin a sărit deasupra mării calme, aproape de noi,
lucea în lumina soarelui, suplu, ferm, puternic. S-a
scufundat în apă, a ieşit iar la suprafaţă, sălta fericit, marea
întreagă îi aparţinea. Deodată a apărut un alt delfin şi
amândoi şi-au îndreptat capetele unul spre altul, s-au
alăturat, se zbenguiau şi, deodată, cu cozile în sus, păreau
că dansează.
Jubilam; am arătat cu mâna spre cei doi delfini:
— Hristos e răstignit, ori e înviat? am întrebat eu
triumfător. Ce ne spun delfinii? Ajunsesem deja la mănăstire
şi despotele n-a mai avut timp să răspundă.
De-abia am intrat în curte şi ne-am oprit îngroziţi; ni se
părea că intrasem într-o închisoare umedă, întunecoasă,
pentru cei condamnaţi pe viaţă; jur-împrejur, coloane
scunde, negre, arcadele vopsite în portocaliu intens şi fiecare
părticică de perete acoperită cu scene sălbatice inspirate din
Apocalips: gheena, demoni, femei pierdute cu râuri de sânge
şiroind din sâni, balauri cu coarne... Toate pornirile sadice
prin care Biserica voia să-i înfricoşeze pe oameni şi să-i
îndrepte spre rai, nu prin iubire, ci prin teroare.
A venit călugărul arhondar, a văzut că ne uitam îngroziţi
la fresce. Şi-a deschis buzele palide, subţiri şi răutăcioase;
văzându-ne bine îmbrăcaţi, voinici, în floarea tinereţii, părea
cuprins de ură; a deschis gura şi cu o mutră răutăcioasă ne-
a zis:
— Căscaţi bine ochii, nu strâmbaţi din nas, uitaţi-vă!
2435
Trupul omului e plin de flăcări, de demoni şi de desfrânare.
Spurcăciunile pe care le vedeţi nu sunt infernul, ci chiar
măruntaiele omului.
— Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, a obiectat
prietenul meu, trupul omului nu e doar murdăria asta, e şi
altceva.
— Era, a ţipat călugărul, era, dar nu mai este; în lumea în
care trăiţi, sufletul e o parte trupească, păcatul îl ţine la
pieptul său şi îl hrăneşte.
— Ce-i de făcut atunci, am întrebat eu, nu există nicio
portiţă de salvare?
— Ba da, dar e una îngustă, întunecoasă şi periculoasă,
omul nu poate să se strecoare decât cu mare greutate.
— La ce poartă vă referiţi?
— Iat-o! A întins mâna şi ne-a arătat poarta mănăstirii.
— Încă nu suntem pregătiţi, a spus prietenul meu,
enervat de spusele călugărului, mai târziu când vom fi
bătrâni şi slabi; şi trupul vine de la Dumnezeu.
Un zâmbet veninos a apărut pe buzele călugărului:
— Trupul vine de la diavol, a strigat el, e timpul să
învăţaţi, voi emisari ai lumii, că opera lui Dumnezeu e
sufletul.
Învelindu-se strâns în sutană, de parcă se temea să nu-l
atingem cumva, a dispărut pe sub o boltă portocalie.
Am rămas singuri în mijlocul curţii.
— Hai să plecăm, a zis prietenul meu; Hristos nu are
sălaş aici.
Câteva chilii s-au deschis, călugări scheletici apăreau, se
uitau la noi, mormăind ceva, apoi au închis iar uşile.
— Aici nu există iubire, a insistat prietenul meu, hai să
plecăm.
— Nu ţi-e milă de ei? l-am întrebat eu. Ce zici dacă vom
rămâne aici câteva zile să propovăduim în numele
adevăratului Hristos? Ce spui?
— La ăştia e imposibil. Pierdere de vreme!
— Nimic nu e pierdut niciodată; dacă ei nu vor fi salvaţi,
2436
noi vom fi, pentru că am încercat imposibilul.
— Vorbeşti serios? a întrebat amicul meu, uitându-se la
mine uimit.
— Dacă aş şti! am răspuns cuprins deodată de o mare
deznădejde. Ah, dacă aş putea! Inima îmi spune: dacă eşti un
adevărat bărbat, stai aici şi luptă, dar, vai, mintea, satana,
nu mă lasă!
Doi călugări şi-au luat inima în dinţi şi s-au apropiat de
noi; ne-au poftit înăuntru şi ne-au însoţit prin mănăstire. Am
văzut o frescă reprezentând un enorm Sfânt Cristofor, cu un
cap de mistreţ, arătându-şi colţii monstruoşi. Apoi ne-au dus
să ne închinăm la mâna dreaptă a Sfântului Ioan
Botezătorul. În refectoriu, doi serafimi cu aripi roşii ca focul,
cu picioare albe ca zăpada pe pământul verde, purtând o
lance înălţată în amândouă mâinile. Pe peretele din stânga,
Fecioara între doi îngeri; pomi verzi de o parte şi de alta,
păsări cocoţate pe ramuri şi în spatele îngerilor, un chiparos.
Pe boltă, deasupra noastră, Pantocratorul; o panglică lată îi
ieşea din gură şi pe panglică scria ceva cu litere mari, roşii.
Ridicând braţele, călugării au arătat spre Pantocrator.
— Vedeţi ce scrie? "Iubiţi-vă unii pe alţii!" Dacă spui
cuvintele astea unei crengi uscate, va înflori; spune-le unei
fiinţe omeneşti şi nu va înflori. Cu toţii o să ne ducem în iad.
Cimitirul era simplu şi fermecător, ca o terasă suspendată
deasupra mării. Numai cinci sau şase cruci de lemn,
mâncate de vânt şi de sarea mării.
Deodată, un stol de porumbei albi au zburat peste
capetele noastre, îndreptându-se spre mare; un călugăr a
întins o mână rapace, de parcă ar fi vrut să-i prindă, în ochi
avea o lucire de foame şi de moarte.
— Doamne, de-aş avea o puşcă! a mormăit el, strângând
din dinţi cu o poftă nebună.
Pelerinajul nostru se apropia de sfârşit. Cu câteva zile
înainte de plecare, am urcat singur spre Karoulia, la
sihăstriile sălbatice aşezate între stâncile înalte, deasupra
mării. Acolo, ascunşi în grote şi rugându-se pentru păcatele
2437
lumii, departe unul de altul, lipsiţi de încurajarea din privirea
umană, trăiau cei mai bătrâni şi mai sălbăticiţi sihaştri de pe
Muntele Athos. Un coşuleţ spânzura deasupra mării, bărcile
care treceau pe acolo rareori, din întâmplare, puneau în coş
o coajă de pâine, o mână de măsline, ce aveau, ca să nu lase
pustnicii să moară de foame. Mulţi dintre ei înnebuneau şi,
crezând că le-au crescut aripi, se avântau deasupra abisului,
prăbuşindu-se în gol. Jos, ţărmul este plin de oseminte.
Trăia pe atunci printre sihaştri Makarios Speleotul, un
ascet renumit pentru sfinţenia sa. Pe el voiam să-l văd, din
clipa în care am pus piciorul pe Muntele Athos, m-am
hotărât să-l văd, să mă închin, să-i sărut mâna şi să mă
confesez lui. Nu păcatele mele – nu credeam că aveam prea
multe pe vremea aceea –, ci aroganţa inspirată de Lucifer
care mă făcea să vorbesc adeseori cu păcat despre cele şapte
taine şi cele zece porunci, dorind să compun propriul meu
decalog.
Era aproape de amiază când am ajuns în sihăstrie;
cuiburi negre săpate în piatră, fiecare cu o cruce de fier fixată
pe stâncă – un schelet a ieşit dintr-o grotă, îngrozindu-mă.
Mi se părea că venise vremea Judecăţii de Apoi şi scheletul
ieşise din pământ, neavând timp să se întrupeze. Frica şi
scârba mau copleşit, îmbinate cu o admiraţie ascunsă,
nemărturisită. Fără să am curajul să mă apropii, l-am
întrebat de departe; fără să scoată un cuvânt, a întins braţul
descărnat şi m-a îndrumat sus, spre o vizuină neagră, chiar
pe muchia stâncii.
Am început să mă caţăr iar pe stânci, rănindu-mă în
colţurile ascuţite, am ajuns la grotă şi m-am aplecat să mă
uit înăuntru; întuneric beznă, miros de pământ şi de tămâie,
o clipă am zărit un ulcioraş, la dreapta, în despicătura
stâncii, nimic altceva. Eram gata să strig, dar tăcerea din
bezna aceea îmi părea atât de sacră, atât de tulburătoare,
încât n-am îndrăznit; glasul omenesc mi se părea un păcat,
un sacrilegiu.
Ochii mi s-au obişnuit în cele din urmă cu întunericul şi,
2438
tot cercetând interiorul cu ochii ieşiţi din orbite, am zărit o
uşoară fosforescenţă, un chip palid şi două braţe scheletice
mişcându-se în fundul peşterii şi am auzit un glas blând,
gâfâit:
— Bine ai venit!
Mi-am făcut curaj, am intrat, luându-mă după direcţia de
unde venea glasul. Sihastrul era ghemuit pe pământ, a
ridicat capul şi am putut desluşi, în penumbră, faţa chinuită
de veghe şi de foame, cu ochii înfundaţi în orbite strălucind
din adâncul unei beatitudini de nespus; părul îi căzuse şi
craniul îi lucea aidoma unei hârci.
— Binecuvântează-mă, părinte, am zis, aplecându-mă să-
i sărut mâna osoasă.
O vreme, n-a scos o vorbă; mă uitam cu lăcomie la acel
suflet care şi-a anulat trupul care îi îngreuna aripile şi nu-l
lăsa să zboare spre cer. Sufletul celui care crede este o fiară
nemiloasă, devoratoare de oameni; trupul, ochii, părul – fiara
devorase totul.
Nu ştiam ce să zic, cum să încep. Trupul ruinat din faţa
mea era un câmp de bătaie, după un teribil măcel, puteam
să văd zgârieturile şi muşcăturile Ispitei.
În cele din urmă am prins curaj şi am întrebat:
— Părinte Makarios, te mai lupţi cu diavolul?
— Nu mai lupt, fiule, am îmbătrânit şi diavolul a
îmbătrânit alături de mine! Nu mai are putere, de-acum mă
lupt cu Dumnezeu.
— Cu Dumnezeu! am exclamat uluit. Şi nădăjduieşti să-l
învingi?
— Sper să fiu învins, fiule, mi-au mai rămas doar o mână
de oase; acestea se împotrivesc încă.
— Duci o viaţă prea aspră, părinte, şi eu vreau să fiu
salvat, nu există o altă cale?
— Mai plăcută? a întrebat ascetul, zâmbind înţelegător.
— Mai umană, părinte.
— Există numai una.
— Care anume?
2439
 — Înălţarea, urcuşul. Să urci un şir de trepte; de la
stomacul plin, la foame; de la gâtlejul potolit, la sete; de la
bucurie, la suferinţă. Dumnezeu se află în vârful foamei, al
setei şi al suferinţei, diavolul stă în vârful vieţii plăcute.
Alege!
— Sunt prea tânăr, lumea e prea frumoasă, mai am încă
timp să aleg. Întinzând cele cinci oase ale mâinii, ascetul m-a
prins de genunchi şi m-a scuturat:
— Trezeşte-te, fiule, trezeşte-te, înainte ca moartea să te
trezească. M-am cutremurat.
— Sunt prea tânăr, am repetat eu, ca să capăt curaj.
— Moartea îi iubeşte pe tineri, iadul de asemenea; viaţa e
doar o mică lumânare aprinsă, uşor de stins. Fii atent,
trezeşte-te!
A tăcut o clipă, apoi:
— Eşti gata? m-a întrebat el. Indignarea şi încăpăţânarea
m-au cuprins:
— Nu! am strigat eu.
— Aroganţă a tinereţii! O spui de parcă ai fi mândru de
asta; de ce strigi, nu ţi-e frică?
— Cui nu-i e frică? Mi-e frică. Dar dumitale, preasfinte
părinte, nu ţi-e frică? Eşti flămând, însetat, suferi, ai ajuns
pe ultima treaptă a urcuşului, poarta raiului ţi se arată. Dar
se va deschide această poartă să te lase să intri? Se va
deschide? Poţi fi sigur?
Două lacrimi i s-au rostogolit din colţul ochilor, a
suspinat, apoi, după o scurtă tăcere:
— Sunt sigur de bunătatea lui Dumnezeu; ea învinge şi
iartă păcatele omului.
— Şi eu sunt sigur de bunătatea lui, cu alte cuvinte,
poate să-mi ierte insolenţa tinereţii.
— Vai de noi, dacă ne lăsăm în grija bunătăţii lui
Dumnezeu, în acest caz virtutea şi viciul ar intra înlănţuite în
rai.
— Şi nu crezi, părinte, că bunătatea lui e destul de mare
ca să îngăduie acest lucru?
2440
 După ce am spus vorbele astea, prin minte mi-a fulgerat
un gând, poate lipsit de pioşenie, cine ştie, poate de trei ori
mai pios, gândul că va veni vremea perfectei mântuiri, a
perfectei împăcări, când flăcările iadului se vor stinge şi
Lucifer, fiul risipitor, va urca în rai, va săruta mâna tatălui
cu ochii plini de lacrimi. "Am păcătuit!" va striga el, iar Tatăl,
deschizând larg braţele, va spune: "Bun venit, fiul meu, iartă-
mă că te-am chinuit atât de mult!"
Dar n-am îndrăznit să rostesc acest gând, în schimb, am
ales o potecă lăturalnică spre a-mi comunica gândul.
— Se zice, părinte, că un sfânt, nu-mi amintesc exact care
anume, nu-şi putea găsi odihna în rai. Dumnezeu i-a auzit
suspinele şi l-a chemat la judecată. "Ce este? Ce te face să
suspini aşa?" a întrebat. "Nu eşti fericit?" "Cum ai vrea să fiu
fericit, Doamne, a răspuns sfântul, când chiar în mijlocul
raiului este o vale a plângerii?" "Ce vale?" "Lacrimile celor
osândiţi."
Ascetul, cu mâna tremurând, şi-a făcut cruce.
— Cine eşti? a întrebat el, cu un glas de om gata să-şi dea
duhul. Piei din faţa mea, Satano! Şi-a făcut cruce de trei ori
şi a scuipat în sân:
— Piei, Satano! a repetat el; glasul lui îşi recăpătase
fermitatea.
I-am atins genunchiul gol care lucea în obscuritate; mâna
mi-a îngheţat.
— Părinte, eu nu am venit aici ca să te duc în ispită, nu
sunt Satana, sunt un tânăr care ar vrea să creadă aşa cum
credea bunicul său, un ţăran simplu şi naiv, fără să se
întrebe; aş vrea, dar nu pot.
— Vai de tine, vai de tine, nefericit copil! Vei fi devorat de
minte, de eul tău. Lucifer, acela pe care îl aperi şi îl
dezvinovăţeşti, ştii când a fost azvârlit în iad? Atunci când s-
a întors spre Domnul şi a zis Eu! Da, da, ascultă, tinere,
ascultă şi bagă bine la cap: un singur lucru se pedepseşte cu
iadul: Eul. Da, eul, blestemat să fie!
Am dat din cap cu încăpăţânare:
2441
 — Datorită acestui Eu, acestei conştiinţe de sine, omul a
fost separat de animale, nu-l dispreţui, părinte Makarios.
— Datorită acestui Eu, omul a fost separat de Dumnezeu.
La început toate erau una, trăiau mulţumite la sânul lui. Nu
exista nici tu, nici eu, nici el: nu exista al meu, al tău, nu
existau două lucruri, toate erau unul. Unitatea. Unul. Acesta
e paradisul despre care îţi vorbesc, nimic altceva; de acolo
purcedem cu toţii; de acest paradis îşi aminteşte sufletul,
acolo arde de nerăbdare să se întoarcă. Binecuvântată fie
moartea! Ce crezi că e moartea? E catârul în spinarea căruia
ne urcăm şi plecăm.
Vorbea şi, pe măsură ce vorbea, trăsăturile feţei deveneau
mai luminoase; un zâmbet blând şi mulţumit îi inunda
buzele şi se răspândea pe chipul său. Simţeai că se cufunda
în paradis.
— De ce zâmbeşti, părinte?
— Cum să nu zâmbesc? a răspuns el; sunt fericit, fiule;
cu fiecare zi, cu fiecare oră, aud copitele catârului; aud cum
Moartea se apropie.
Urcasem stâncile abrupte cu intenţia să mă spovedesc
acestui înfocat denigrator al vieţii, dar am înţeles că era încă
prea devreme; în mine viaţa nu pierise, iubeam prea mult
lumea vizibilă, Lucifer strălucea ca o stea în mintea mea, nu
se pierduse încă în strălucirea orbitoare a lui Dumnezeu. Mai
târziu, îmi ziceam, mai târziu, când voi fi bătrân şi slab, când
Lucifer se va stinge înăuntrul meu. M-am ridicat. Bătrânul a
înălţat capul:
— Pleci? a întrebat el. Drum bun, Domnul să te aibă în
pază. O clipă mai târziu, mi-a spus batjocoritor: Salutări
lumii!
— Salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi spune-i Celui de
Sus că nu-i vina noastră, ci a lui, pentru că a făcut lumea
atât de frumoasă.
Nu toţi călugării erau fericiţi, nu toţi erau siguri de ei. Îmi
amintesc în mod deosebit de unul, părintele Ignatios. După
ce călugării se duceau la culcare şi ne lăsau singuri în sala
2442
de oaspeţi, în fiecare seară noi stăteam de vorbă. Vorbeam
despre marile preocupări spirituale, despre căile pe care
omul le poate urma ca să ajungă la Dumnezeu, şi ne
străduiam să dăm un conţinut pur acestui cuvânt atât de
răsuflat în gura preoţilor. Odată, pe când stăteam de vorbă –
trebuie să fi fost trecut de miezul nopţii –, un glas încărcat de
emoţie a izvorât dintr-un colţ obscur.
— Să dea Domnul să pot sta aici ca să vă ascult o
veşnicie; nu-mi trebuie alt paradis.
Era părintele Ignatios, care ascultase ascuns în întuneric.
Sigur, nu a înţeles el tot, dar fusese mişcat de cuvintele
"Dumnezeu", "iubire", "datorie", care reveneau mereu în
discuţia noastră, de tonul şi de căldura glasurilor noastre, de
paloarea chipului nostru în lumina lămpii.
Ne-am împrietenit şi de atunci nu ne-a mai părăsit; nu
vorbea, asculta; simţeam că era însetat să audă lucruri care
depăşeau discuţiile dintre călugări. În ajunul plecării
noastre, m-a chemat în chilia lui, era târziu şi prietenul meu,
obosit, s-a dus să se culce.
— Vreau să mă spovedesc, a spus el, aşază-te.
Mi-a arătat un scăunel şi m-am aşezat. Mă uitam la el,
barba rară, albă colilie, strălucea în lumina lunii, sutana,
neagră cândva, se înverzise şi era lustruită de atâta purtat,
slinoasă; obrajii traşi, brăzdaţi de cute adânci ca un câmp
arat; sprâncenele stufoase, încâlcite, deasupra ochilor negri
ca tăciunele şi înfundaţi în orbite. Mirosea a tămâie şi a ulei
rânced. Prin spărtura papucului îi ieşea afară degetul cel
mare de la piciorul drept.
O bună bucată de vreme a rămas tăcut, de parcă luase o
hotărâre pe care o regreta acum.
— Domnul fie lăudat, a zis el în cele din urmă, ai răbdare
şi ascultă-mă, nu vorbi şi nu pleca până când nu-mi voi fi
terminat spovedania; fie-ţi milă de mine!
Glasul îi tremura.
— Vrei un pic de cafea? m-a întrebat, vrând parcă să
amâne clipa cea grea. Dar fără să aştepte răspuns, s-a aşezat
2443
pe patul lui sărman, mângâindu-şi barba gânditor şi
şovăitor.
Îmi era milă de el.
— Nu trebuie să şovăi, părinte Ignatios, am zis eu, sunt
un om de treabă, ştiu şi eu câte ceva despre suferinţa
omului, vorbeşte deschis, descarcă-ţi sufletul.
— Nu e vorba de suferinţă, a zis el, şi deodată glasul
bătrân a prins putere, nu e vorba de suferinţă, ci de bucurie.
Blestemată, ori binecuvântată bucurie? De ani şi ani mă
trudesc să înţeleg, dar nu pot; iată de ce te-am chemat, caut
un ajutor, înţelegi?
Abia a zis aceste cuvinte, inima i s-a deschis, nu mai
şovăia; şi-a făcut cruce şi, fără să se uite la mine, cu privirea
îndreptată spre candela aprinsă lângă icoana lui Isus
răstignit, a început:
— Eu, fiule, ani de-a rândul am încercat să-l văd pe
Dumnezeu, dar n-am reuşit; de ani şi ani mă prosternez,
uită-te cât de bătătorite îmi sunt palmele, de ani şi ani nu
încetez să strig: "Bine, nu pot să-l văd, căci sunt nevrednic,
dar măcar să-i simt prezenţa nevăzută, să mă pot bucura şi
eu, chiar dacă numai cât o fulgerătură, să înţeleg că sunt
creştin şi că nu mi-am petrecut degeaba atâţia ani la
mănăstire". Mă căinam, vărsam lacrimi, ţineam post, în
zadar, în zadar! Inima nu mi se deschidea şi pace ca să poată
intra Dumnezeu; Satana o încuiase şi luase cheile.
S-a întors, m-a privit, înălţând sprâncenele ca să mă vadă
mai bine.
— De ce îţi spun toate astea? m-a întrebat el, de parcă mă
certa. Cine eşti? De unde vii? Ce vrei să faci la Athos? De ce
m-aş încrede în tine, vrând să-ţi mărturisesc un lucru, pe
care îl vei afla, pe care nu l-am spus nici duhovnicului meu,
un lucru care mă apasă şi o să mă azvârle în fundul iadului?
De ce? De ce?
S-a uitat la mine încurcat, aşteptând un răspuns.
— Poate a fost voia lui Dumnezeu, am răspuns eu, poate
el m-a trimis la Athos ca să te ascult, părinte Ignatios. Cum
2444
ai vrea, părinte Ignatios, să ştie omul ce căi alege Domnul ca
să te scape de povara de care vorbeşti?
Călugărul a plecat capul şi a căzut un moment pe
gânduri.
— Poate... poate... a zis în cele din urmă, apoi a prins
curaj şi nu s-a mai oprit: Astfel m-am chinuit ani de-a
rândul, simţind că îmi risipesc viaţa. Rugăciunea nu-mi
servea la nimic, nici postul, nici singurătatea. Nu era calea,
aveam teribila bănuială că nu asta era calea, care mă va
duce la Dumnezeu. Trebuia să existe o altă cale, o alta, dar
care anume? Într-o zi, e mult de atunci, stareţul mi-a
poruncit să merg să supraveghez lucrătorii la o mănăstire
închinată nouă, lângă Salonic. Era vremea recoltei şi eu
trebuia să veghez să nu ne înşele dijmaşii.
Nu mai pusesem piciorul afară din mănăstire de douăzeci
de ani, nu mai văzusem lumea plină de copii, nu mai
auzisem râsete, nu mai văzusem picior de femeie. Câmpia
părea că luase foc, eu nu aveam mai mult de patruzeci de
ani, făcusem douăzeci şi unu de ani de închisoare, iar acum
porţile erau deschise şi respiram aerul curat. Uitasem de
copiii care se dădeau de-a dura şi se jucau, uitasem de
femeile care mergeau la izvor cu ulciorul pe umăr, de feciorii
cu un fir de busuioc după ureche, stând la un pahar în
tavernă. La poartă, pe prag, se afla o femeie care ţinea un
copilaş în braţe şi îi dădea să sugă. O clipă am crezut că era
Maica Sfântă, am sărit şi am vrut să mă închin. Nu mai
văzusem o femeie timp de douăzeci şi unu de ani, ţi-am spus,
şi simţeam că mi se învârteşte capul.
Ea, de cum m-a văzut, şi-a încheiat bluza, ascunzându-şi
sânul, apoi s-a aplecat să-mi sărute mâna.
"Bine ai venit, părinte Ignatios, zice ea, binecuvântează-
ne!"
Dar eu m-am mâniat, fără să ştiu de ce, şi mi-am tras
mâna.
"Nu-i da să sugă în faţa bărbaţilor, du-te înăuntru, am
strigat eu, du-te!"
2445
 Ea s-a înroşit toată, şi-a tras basmaua pe cap,
astupându-şi gura, apoi, speriată, fără să sufle un cuvânt a
intrat înăuntru.
Călugărul a închis ochii, fără îndoială să revadă pragul
porţii, femeia, bluza descheiată.
— Atunci? i-am zis eu, văzând că iar a amuţit.
— De aici începe greul urcuşului, a replicat el, vreau să
zic coborâşul. Ne-am înţeles să mă asculţi, fără să vorbeşti şi
fără să te ridici şi să pleci. Nu-i vina mea, e a diavolului, nu-i
nici măcar a lui, toate vin de la Dumnezeu. Dacă o singură
frunză cade, zice Scriptura, Dumnezeu o face să cadă, cu
atât mai mult un suflet... Spun toate astea ca să-mi liniştesc
conştiinţa, nu-şi găseşte alinare. Ziua tace chitic, dar
noaptea strigă: "E vina ta!"
Ţi-am spus despre femeia care şedea pe prag şi îşi alăpta
pruncul. Din clipa în care i-am văzut sânul, n-am mai avut
pace. Un mare ascet, Sfântul Antonie, zice: "Dacă stai liniştit
şi auzi chemarea unei vrăbiuţe, nu mai regăseşti pacea
dinainte". Dacă ciripitul unei vrăbiuţe ne tulbură inima,
atunci ce poate face sânul dezvelit al unei femei! Nu uita,
eram foarte tânăr când am intrat la mănăstire şi nu
cunoscusem femeia. De ce zic nu cunoscusem? Nu atinsesem
niciodată o femeie. Ce să fac? Cum să-l alung pe Satana? Am
început cu post şi rugăciuni, am luat biciul, cu care se mână
boii la lucru, şi mi-am biciuit trupul cu furie, eram tot numai
o rană. Zadarnic, zadarnic! De cum descreştea lumina
lămpii, vedeam pieptul alb, strălucind în întuneric. Şi într-o
noapte am avut un vis teribil şi azi mă cutremur când îmi
aduc aminte.
Limba i s-a oprit, gura îi era uscată, dar eu i-am poruncit
fără milă să continue:
— Ce vis?
Şi-a şters sudoarea de pe frunte, a răsuflat adânc.
— Am visat un sân alb, nu un trup, nu o femeie;
întuneric beznă, în acest întuneric vedeam un sân alb, iar
eu, aşa cum mă vezi, cu sutană, cu potcap, cu barbă, lipit de
2446
sân. sugeam!
A gemut ca un viţel nătâng şi a tăcut.
— Atunci? Atunci? am zis eu nemilos.
Dorinţa de a auzi triumfase asupra bunătăţii. Nu era
curiozitate, ci compătimire pentru bietul om care dorea atât
de mult să vorbească şi nu reuşea.
— De ce stărui atât? Nu ţi-e milă de mine? a întrebat
călugărul implorându-mă din privire.
— Nu, am răspuns eu, dar imediat m-am jenat. Ba da,
mi-e milă de dumneata şi de aceea insist; o să vezi, cu cât
mai degrabă vei vorbi, cu atât te vei simţi uşurat.
— Ai dreptate. Da, cu cât voi vorbi, cu atât mă voi simţi
mai repede uşurat de povară. Prea bine, atunci ascultă; în
fiecare seară femeia pe care o văzusem în prag îmi aducea la
cină o tavă cu mâncare şi o ulcică cu vin; în ultimele zile nici
măcar nu m-am atins de ele; ea venea dimineaţa şi le lua
înapoi. Şovăia o clipă de parcă voia să mă întrebe de ce nu
mâncam, dar nu îndrăznea. Într-o seară totuşi, era duminică
şi se odihnea, nu mai trudea la seceriş, era odihnită, îşi
spălase părul, îşi pusese haine de sărbătoare, avea o fustă
brodată cu arnici roşu; era cald, îşi descheiase un nasture de
la bluză şi i se vedea puţin pieptul. Îşi unsese părul cu ulei
de dafin, după obiceiul femeilor de la ţară, mirosea frumos.
Nu ştiu cum se făcea că îmi amintea biserica în ziua de Paşti,
după ce o împodobeam cu mirt şi împrăştiam frunze de dafin
pe jos, aerul mirosea a dafin şi a Înviere.
A pus tava şi vinul pe masă şi, cine ştie de ce? – pentru că
se îmbăiase? pentru că era odihnită? –baia, mireasma, un
nasture descheiat, toate sunt gata să-l ajute pe diavol ca să-l
azvârle pe om în focul iadului – în orice caz, a prins curaj şi a
rămas locului.
"De ce n-ai mâncat în zilele astea, părinte Ignatios?" a
întrebat ea cu un glas plin de milă şi de îngrijorare. Spunea
asta ca şi cum copilul ei n-ar fi supt de câteva zile şi îi era
teamă, întrebându-se dacă nu cumva era bolnav.
Nu i-am răspuns; ea tot nu pleca. Ştii de ce nu pleca?
2447
Eşti încă tânăr şi nu ştii. Din pricină că în măruntaiele femeii
diavolul nu doarme; lucrează.
"O să-ţi strici sănătatea, părinte Ignatie, a zis ea, trupul
vine şi el de la Dumnezeu şi trebuie să-l hrănim."
"Piei, Satano!" am şoptit eu, nevrând să ridic ochii ca s-o
văd. Deodată am strigat, de parcă eram pe punctul de a mă
îneca:
"Du-te!"
Femeia s-a speriat şi a fugit spre uşă. Când am văzut-o
aproape de uşă, îmi era şi mie frică, ca şi cum mă temeam că
va pleca. M-am repezit şi am apucat-o de păr. Am suflat în
lampă, să nu ne vadă Cel Răstignit, lampa s-a stins,
întunericul e lăcaşul Satanei, o ţineam încă de păr şi am
trântit-o pe podea. Mugeam ca un taur, ea tăcea. I-am smuls
basmaua şi dintr-o singură mişcare i-am descheiat nasturii
bluzei.
Câţi ani au trecut de atunci? Treizeci? Patruzeci? Nu, n-
au trecut, timpul s-a oprit. Ai văzut vreodată cum timpul se
opreşte? Eu am văzut. De treizeci de ani îi deschei bluza şi
descheiatul nu se mai sfârşeşte.
A rămas cu mine până în zori, n-am mai lăsat-o să plece.
Dumnezeule mare, ce bucurie, ce uşurare, ce înviere! Viaţa
toată fusesem răstignit, dar în noaptea aceea am înviat. Dar
mai e un lucru teribil, cred că numai acest lucru constituie
păcatul meu, şi de aceea te-am chemat în chilia mea, ca să
mă luminezi, e un lucru teribil: l-am simţit pentru prima
oară pe Dumnezeu venind lângă mine cu braţele deschise. Ce
recunoştinţă, ce noapte de rugăciune a fost noaptea aceea,
până la ziuă, cum inima mea s-a deschis şi l-a primit pe
Dumnezeu! Pentru prima oară în viaţa mea, oh, citisem
înainte în Scripturi, dar erau numai vorbe, pentru prima
oară în viaţa mea inumană, lipsită de bucurie, am înţeles cât
de bun era Dumnezeu, cât de mult îl iubea pe om, că din
milă pentru bărbat a creat femeia, dăruindu-i atâta farmec
ca să ne ducă pe cea mai sigură, pe cea mai scurtă cale, în
rai. Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât
2448
postul şi, iartă-mă, Doamne, decât virtutea însăşi.
S-a oprit îngrozit de vorbele pe care le-a spus. Aruncând o
privire înfricoşată spre Hristos din icoană, două lacrimi s-au
rostogolit din ochii îngropaţi sub sprâncene.
— Iartă-mi păcatul, Isuse Hristoase! a strigat el şi a închis
ochii ca să nu mai vadă icoana.
Dar imediat şi-a amintit ceva, a deschis ochii şi m-a
privit. Eram gata să deschid gura să spun ceva, orice, nu
puteam să mai suport tăcerea, iar lacrimile care curgeau din
ochii bătrânului mă înspăimântau. Dar înainte să scot o
vorbă, a ridicat mâna ca şi cum voia să-mi astupe gura.
— N-am terminat, a zis el, aşteaptă. În zori, femeia s-a
sculat în grabă, s-a îmbrăcat, a deschis uşa încet şi a plecat.
Am deschis ochii şi am început să plâng, întins pe podea.
Dar lacrimile nu semănau cu cele vărsate odinioară în chilia
mea, amare ca fierea, erau lacrimi de o nespusă tandreţe.
Simţeam că Dumnezeu era în odaia mea, se apleca peste
perna mea, eram sigur că, dacă aş fi întins mâna l-aş fi atins,
dar eu nu eram Toma necredinciosul, nu aveam nevoie să
pun degetul pe rană. Femeia îmi dăruise încrederea asta –
femeia, repet, nu postul, nici rugăciunea, era o femeie care l-
a adus pe Dumnezeu în cămara mea, fie binecuvântată.
Din noaptea aceea, de acum treizeci sau patruzeci de ani,
mă întreb necontenit: poate fi, oare, păcatul în slujba
Domnului? Oh, ştiu ce vrei să spui, ceea ce spune toată
lumea: ai păcătuit, trebuie să te căieşti! Dar eu nu mă căiesc,
ţi-o spun deschis, Dumnezeu poate să trimită fulgerul asupra
mea şi să mă prefacă în cenuşă, nu m-am căit şi nu mă
căiesc! Dacă aş avea prilejul să o mai fac, aş mai face-o.
Şi-a scos potcapul, se scărpina în cap, pletele albe i se
revărsau, acoperindu-i faţa. A rămas puţin pe gânduri,
pierdut; simţeam că îi venea greu să mai continue. Dar până
la urmă s-a hotărât:
— Oare ceea ce am făcut să nu fie un păcat? Şi, dacă nu
este, ce vrea să zică păcatul originar, şarpele, mărul şi pomul
oprit? Nu înţeleg, iată de ce te-am chemat aici. Mă mai ţin în
2449
viaţă doar o mână de oase, care mi-au rămas, nu vreau să
mor înainte să-mi fie dat să înţeleg. De ce nu spui nimic? Se
pare că eşti tot atât de confuz ca mine, fiule!
Ce puteam să spun? Că păcatul îl slujea pe Dumnezeu?
Era prima oară că eram tulburat de această întrebare.
Alături de calea virtuţii, să existe o altă cale, mai puţin aspră,
mai largă, calea păcatului care ne îndreaptă spre Dumnezeu?
— Părinte Ignatios, am răspuns eu, sunt încă prea tânăr,
n-am avut când să fac prea multe păcate, nici când să sufăr
prea mult şi nu pot, aşadar, răspunde la întrebarea dumitale.
Nu vreau să-mi iau mintea drept judecător, nu mă încred în
ea; nici inima, nu mă încred în ea. Una condamnă tot, alta
iartă tot. Care să aibă dreptate? Mintea zice: drumul
păcatului, care după cum spui, părinte Ignatie, te duce la
Dumnezeu, e plăcut şi comod, dar nu pot accepta ideea. În
schimb, inima spune: Dumnezeu nu poate fi atât de crud
încât să-l facă pe om să sufere martiriul, foamea, goliciunea,
umilinţa; cu alte cuvinte, nu putem intra în casa lui nebuni
şi neputincioşi! Nu pot accepta nici această idee. Cum vezi,
părinte Ignatios, ce concluzie aş putea trage, dacă eu unul
cred că amândouă au dreptate?
Vorbeam, dar mă gândeam în sinea mea, fără să o spun:
Un nou decalog! Un nou decalog! Dar în ce fel va putea
împărţi acest decalog virtuţile şi viciile eram neputincios să
prevăd. M-am mulţumit să zic în sinea mea: un nou decalog,
alte porunci divine erau necesare! Cine le va da?
Lucarna chiliei începea să se albească uşurel, din curtea
mănăstirii se auzea bătaia melodioasă în toaca de lemn,
trecând de la o chilie la alta, să cheme fraţii la slujba de
dimineaţă.
Părintele Ignatios s-a uitat la lucarnă:
— Se face ziuă, a murmurat surprins, se face ziuă albă...
S-a aplecat spre un ungher, gemând de durerea de şale, a
luat o sticluţă şi s-a dus la icoana Celui Răstignit, a picurat
ulei în candelă. Flăcăruia a prins viaţă şi lumina chipul
palid, chinuit, cu sângele care picura de sub coroana de
2450
spini, pe frunte, pe obraji. Călugărul a stat o vreme cu ochii
ţintă la icoană, apoi s-a întors spre mine:
— Într-un cuvânt, n-ai niciun răspuns să-mi dai?
Niciunul?
Glasul său era ironic, ori aşa mi s-a părut. Mă ridicasem
de pe scăunel, stăteam în picioare lângă părinte şi mă uitam
ca şi el la Hristos răstignit. Eram obosit, îmi era somn.
— Niciunul, i-am răspuns eu.
— Lasă, nu-i nimic, a zis călugărul, şi-a luat toiagul din
ungher, pregătit să meargă la rugăciune. S-a oprit iar în faţa
icoanei să se închine, chipul său palid, sfârşit, strălucea în
lumina candelei. A ridicat degetul, mi l-a arătat pe Hristos
răstignit:
— El a dat un răspuns.
În clipa aceea cineva a bătut la uşa chiliei. Un glas îl
chema:
— Părinte Ignatios.
— Vin, preasfinte egumen, a răspuns călugărul şi a tras
zăvorul.
Răsfoiesc paginile îngălbenite ale jurnalului, totul îmi
apare limpede. Nimic nu a dispărut, totul era numai adormit
în mine; acum toate s-au trezit, se ridică din uitare, din
paginile aproape indescifrabile, redevenind mănăstiri,
călugări, picturi, marea! Prietenul meu se ridică din
mormânt, frumos, cum era în floarea tinereţii, cu râsul său
homeric, cu ochi albaştri, vultureşti, cu sufletul plin de
poezie! El a dat oamenilor mai mult decât puteau să
primească, le-a cerut mai mult decât puteau să dea şi a
murit părăsit de toţi, plin de tristeţe, cu zâmbetul amar al
unui suflet mândru şi rănit. Un meteor care a învins
întunericul o clipă, apoi a pierit. Aşa vom pieri cu toţii, aşa va
pieri pământul, dar nu există nicio consolare, nicio scuză,
nici măcar pentru cel care ne dă viaţa şi apoi ne face să
pierim.
Am străbătut Muntele Athos timp de patruzeci de zile,
când cercul s-a închis, ne-am întors la Dafni, în ajunul
2451
Crăciunului, ca să plecăm; miracolul cel mai neaşteptat şi
mai grăitor ne aştepta acolo: în toiul iernii, într-o biată
grădină, un migdal înflorit!
L-am prins de braţ pe prietenul meu şi i-am arătat pomul
înflorit.
— Anghelos, în pelerinajul nostru multe probleme
complicate ne-au tulburat inima; acum iată răspunsul!
Prietenul meu şi-a pironit ochii albaştri pe migdalul
înflorit, de parcă se afla înaintea unei icoane miraculoase, a
rămas un lung răstimp fără grai. Apoi, încet:
— Un poem se naşte pe buzele mele, un mic poem, un
haiku.
Apoi s-a uitat iar la migdalul înflorit:
I-am spus migdalului:
"Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu".
Şi migdalul a înflorit.

XX. Ierusalim

Când am rămas singur, am închis ochii şi m-am întrebat:

cu ce m-am ales de la Muntele Athos? Dintre atâtea emoţii şi
bucurii, dintre atâtea întrebări care ne-au tulburat, pe mine
şi pe prietenul meu, ce a rămas în mine? Ce am căutat pe
Muntele Athos şi ce am găsit acolo?
Vechile răni ale adolescenţei, cele două teribile taine,
ideea că Pământul nu era centrul Universului, că omul nu
era o făptură privilegiată ieşită direct din mâinile creatorului,
aceste răni vechi, vindecate o vreme, s-au deschis iar pe
Muntele Athos – cele două surse de suferinţe metafizice: de
unde venim şi încotro mergem? Hristos a dat un răspuns,
ne-a adus un balsam, a vindecat multe răni; putea acest
balsam să vindece şi rănile mele? O bună bucată de vreme,
toaca, rugăciunile de dimineaţă, psalmodierile, frescele,
ritmul divin al vieţii ascetice mi-au alinat neliniştea; trăiam
de foarte aproape lupta lui Hristos şi primeam încurajare,
reconfort, speranţă, pentru efortul meu; dar încântarea s-a
2452
stins repede şi iar mi-am simţit sufletul pustiu. De ce? Ce îi
lipsea? Cine îi lipsea? Ce anume căutase sufletul meu la
Athos, ce anume nu găsise?
După un timp, încet-încet, am început să am o bănuială.
Am fost la Athos ca să găsesc ceea ce am căutat toată viaţa:
un mare prieten, un mare duşman, cu o statură mai mare
decât a mea, cu care să mă lupt. Nu o femeie. Nu o idee.
Altceva. Pe Altcineva. Aceasta îi lipsea sufletului meu. Asta îi
lipsea, iată de ce simţea că se înăbuşă.
Pe acest Cineva – atât cât am stat la Athos, nu l-am
înţeles, nu l-am înţeles decât mai târziu – pe acest Cineva nu
l-am găsit. Acesta să fie rodul întregii mele călătorii la Athos?
Străbătând Athosul, n-am descoperit decât un străvechi
Luptător – aşa mi-a apărut la început – cu picioarele
însângerate, care întindea braţele rănite spre călugării care
treceau. Obrajii îi erau scofâlciţi de foame, de sub hainele
sfâşiate i se vedea trupul, numai piele şi oase. Tremura de
frig şi ochii îi erau plini de lacrimi. Bătea la toate porţile şi
nimeni nu-l auzea, era izgonit de la o mănăstire la alta şi
câinii se ţineau după zdrenţele lui, lătrând. Într-o seară l-am
văzut aşezat pe o stâncă, uitându-se la marea pustie. M-am
ascuns după un brad şi mă uitam la el pe furiş; o vreme a
rămas tăcut, apoi, nemaiputând să se stăpânească, a strigat:
"Şi vulpile au vizuini, iar eu nu am unde să-mi pun capul!"
Un fulger mi-a trecut prin minte, l-am recunoscut şi am
alergat să-i sărut mâna; îl iubeam din fragedă copilărie, îl
iubeam, l-am iubit dintotdeauna. L-am căutat peste tot, dar
el se făcuse nevăzut. M-am aşezat pe piatra pe care el s-a
aşezat şi am început să mă lamentez. Ah! dacă aş putea să-i
deschid inima mea, să intre, să nu mai rătăcească lipsit de
adăpost, să nu mai sufere de frig! Mă gândeam la filosoful
Proclus, pe vremea când oamenii încetaseră să mai creadă în
zeii din Olimp şi îi alungau de peste tot. Proclus era culcat
într-o căscioară lângă Acropole; deodată, la miezul nopţii, a
auzit pe cineva bătând la uşă; a sărit din pat, a alergat să
deschidă: a văzut-o pe zeiţa Atena stând, în armură, în prag.
2453
"Proclus, a zis ea, sunt izgonită de peste tot. Am venit să mă
refugiez sub fruntea ta!"
Ah! dacă Hristos ar putea să-şi găsească refugiu în inima
mea!
Întorcându-mă de pe Muntele Athos, am simţit pentru
prima oară că Hristos rătăceşte flămând, fără un acoperiş
deasupra capului, se află în pericol şi că acum era rândul
omului să-l salveze.
Amărăciunea, o milă fără margini m-au copleşit; nu
voiam să mă întorc la traiul tihnit, am colindat zile întregi
prin munţii Macedoniei. Am găsit un sat de munte întunecat,
sărman, cu cocioabe lipite cu balegă, o droaie de copii şi de
porci care înotau prin noroaie. Bărbaţii se uitau la mine
întunecaţi, le dădeam bună ziua, dar nu-mi răspundeau,
femeile, de cum mă vedeau, trânteau uşile.
"Este un loc numai bun pentru mine, mi-am zis. O,
suflete, în satul ăsta groaznic, cu oameni groaznici, să arăţi
cât eşti în stare să înduri!"
Voiam să-mi pun trupul la încercare, Luptătorul rănit nu-
mi mai ieşea din minte; am luat hotărârea să-mi petrec iarna
în satul acela.
Cu mare greutate, am reuşit să-l înduplec pe un cioban
bătrân, să priceapă că nu eram nici răufăcător, nici
francmason, nici nebun; a căzut la învoială să-mi lase un
colţişor în coliba lui, să-mi dea în fiecare zi un pic de lapte şi
un codru de pâine. Lemne avea mai mult decât destule,
stăteam la gura sobei şi citeam. Nu aveam altceva decât
Evanghelia şi Homer – citeam când cuvintele lui Hristos
despre iubire şi umilinţă, când versurile nemuritoare ale
patriarhului grecilor. Să fii bun, răbdător şi blând; dacă
primeşti o palmă să întinzi şi celălalt obraz, viaţa e
deşertăciune, adevărata viaţă e în ceruri, îmi poruncea cel
dintâi. Să fii puternic, să iubeşti vinul, femeia şi războiul; să
ucizi şi să fii ucis pentru a-ţi păstra demnitatea şi mândria
de bărbat, să iubeşti viaţa pământească, mai bine sclav pe
pământ decât rege în infern – îmi poruncea celălalt,
2454
străbunul Greciei.
Aheii se ridicau în mintea mea, cu nasul lor mare, cu
pulparele lor, cu picioarele tăbăcite, cu coapsele păroase, cu
bărbile ascuţite, cu claia de păr lung, unsuros, duhnind a vin
şi a usturoi. Elena se plimba pe ziduri intactă, nemuritoare;
iradia pură în lumină şi numai tălpile sale călcau în sânge.
Deasupra pe nori, tronau calm zeii care îşi petreceau timpul
privind cum pământenii se căsăpeau unii pe alţii.
Acolo în singurătatea mea, aplecam urechea la glasul
celor două Sirene. Le ascultam pe amândouă, cramponate
adânc în măruntaiele mele, vrăjindu-mă profund amândouă
şi nu ştiam la umbra căreia să-mi las oasele.
Ningea, prin ferestruica îngustă vedeam fulgii de zăpadă
căzând şi acoperind urâţenia satului. În fiecare dimineaţă
treceau oile, trezindu-mă cu clopoţeii lor. Săream din pat şi
urcam, odată cu oile, potecile înzăpezite, schimbam câteva
cuvinte cu ciobanul despre sărăcie, despre frig, despre oile
care mureau. Niciodată n-am auzit ca un cioban să spună o
vorbă bună; nu vorbeau decât despre sărăcie, despre frig,
despre oile care mureau.
Într-o bună zi, totul s-a acoperit cu un strat gros de
zăpadă, oamenii s-au închis în casă, din când în când
talanga unui catâr răsuna în văzduhul încremenit. Clopotul
satului a început să bată lugubru, cineva trebuie să fi murit.
Prin fereastră, vedeam corbi flămânzi, dând târcoale pe
deasupra satului. Făcusem focul în vatră, căldura mă
cuprindea duios ca o mamă; mă simţeam fericit. Şi deodată,
ca şi cum bucuria era o înaltă trădare şi un mare păcat, un
plâns s-a auzit în pieptul meu – un plâns liniştit, disperat şi
blând, ca plânsul mamei care îşi leagănă copilul mort.
Nu era prima oară când auzeam acest plâns; când eram
trist, plânsul se mai liniştea, se auzea de departe ca un
zumzet de albine; când eram fericit, plânsul izbucnea, se
dezlănţuia irezistibil. Cine plânge în mine? strigam eu
înfricoşat; de ce plânge? Cu ce am greşit?
Se înnoptase; mă uitam la foc, mă ţineam tare, nu voiam
2455
să dau drumul lamentaţiei mele; de ce să mă plâng? Nicio
tristeţe nu-mi apăsa sufletul; liniştea, căldura, aerul din casa
ţărănească mirosea a salvie şi a gutui, stăteam lângă vatră şi
citeam Homer – eram fericit. Sunt fericit, strigam eu, ce-mi
lipseşte? Nimic! Ei bine, cine plânge înlăuntrul meu? Ce
vrea? Ce vrea de la mine?
O clipă am crezut că aud o bătaie în uşă, m-am dus să
văd, dar nu era nimeni. Cerul era atât de senin, stelele
străluceau ca nişte cărbuni aprinşi, m-am aplecat şi am
căutat pe poteca acoperită de zăpadă, la lumina stelelor, să
văd dacă descopăr urme de paşi omeneşti; nimic. Am ciulit
urechile; la capătul satului, un câine urla a jale, de parcă
văzuse Moartea vâslind peste zăpezi. Un cioban bătrân, un
zdrahon pe care l-ai fi crezut nemuritor, căzuse într-o
prăpastie ieri seară, s-a chinuit, agonizând toată ziua, până
să-şi dea duhul; tot satul răsuna de horcăitul lui teribil;
acum tăcea şi nu se mai auzea decât hămăitul, urletul de jale
al câinelui său.
Trebuie să fi murit, m-am gândit, înfiorat.
Moartea mă speria, cuvintele de mângâiere despre
Judecata de Apoi şi despre viaţa viitoare nu aveau încă
puterea să mă seducă, dar, pe de altă parte, nu aveam forţa
necesară să înfrunt moartea fără teamă.
M-am cufundat iar în Homer, căutând refugiu pe
genunchii străbunului; versurile nemuritoare se tălăzuiau ca
valurile mării şi mă izbeau în tâmple; de peste veacuri,
auzeam vuietul stârnit de zei şi de muritori care se luptau cu
lancea, o vedeam pe Elena păşind încet pe zidurile Troiei, în
mijlocul bătrânilor cetăţii, mă străduiam, văzând-o, să uit,
dar gândul meu era la Moarte. Ah, mă gândeam, dacă inima
omenească ar fi atotputernică, să lupte cu moartea! De-ar fi
ca Maria Magdalena, femeia pierdută, să poată învia din
morţi pe cel iubit!
Eram cu inima strânsă. Ah! cum aş putea să-l învii, la
rândul meu, şi să mă eliberez! Îl simt pe cel ce zace încă mort
în măruntaiele mele; el plânge. Vrea să învie, dar nu poate
2456
fără ajutorul omului; se plânge cu lacrimi amare. Cum să-l
salvez ca să fiu salvat?
Bunicul meu s-a îmbarcat pe corabia lui de pirat, pândea
din strâmtori şi aborda corăbiile turceşti, nu făcea nicio
diferenţă între turci şi cei care-l răstigniseră pe Hristos; şi îşi
vărsa mânia şi se simţea uşurat de povară. Tatăl meu, călare
pe iapa lui, îi ataca pe păgâni şi, întors acasă, în toiul nopţii
depunea turbanele însângerate ale duşmanilor creştinătăţii
sub icoana Celui Răstignit; astfel scăpa de povară şi îl simţea
pe Hristos înviat în inima sa. Tata a fost un viteaz şi lupta a
fost calea sa de a mântui şi a se mântui.
Dar ce făceam eu, slăbănogul neamului nostru?
Uneori, sus la munte, în Creta, se întâmplă să se nască
un slăbănog într-o familie de căpcăuni, tatăl, bătrân, se uită
la el, cântărindu-l din privire, şi nu înţelege cum naiba a
putut să iasă din măruntaiele sale un astfel de molâu. Se
sfătuieşte cu ceilalţi fii cărora le-a dat viaţă, să vadă ce să
facă cu el: "E o ruşine pentru neamul nostru, spune
bătrânul, ce să facem cu el, băieţi? Păstor nu poate fi, n-ar fi
în stare să prade turmele altora! Luptător nu poate fi, i-ar fi
frică să ucidă. E o ruşine pentru spiţa noastră, să-l facem
dascăl".
Vai, eu eram dascălul familiei noastre! De ce să mă
împotrivesc? N-aveam decât să mă hotărăsc. Puteau să mă
dispreţuiască străbunii mei, aveam şi eu armele mele, voi
porni la luptă!
Ningea; Dumnezeu în marea lui milă acoperea
necuviinţele lumii cu zăpadă. Zdrenţele atârnate pe gardul
bordeiului macedonean, unde stăteam, se prefăcuseră în
preţioase blănuri albe şi scaieţii uscaţi înfloriseră cu toţii.
Din când în când se auzea plânsul unui prunc, lătratul unui
câine, un glas omenesc de afară, dar îndată totul reintra în
muţenie şi nu se mai auzea decât glasul lui Dumnezeu,
tăcerea.
Am îndesat un buştean în foc şi un braţ de crengi de
dafin, ca să miroasă frumos, şi m-am aplecat iar asupra lui
2457
Homer, dar mintea mea îi părăsise pe ahei, pe troieni, pe zeii
din Olimp, vedenia scăldată în soare a fluturat pe dinaintea
mea şi a pierit. Şi iar mi-am auzit plânsul lăuntric.
Era culcat în mormânt, aştepta să vină învăţăceii ca să
răstoarne piatra de mormânt, să se aplece în întuneric şi să-l
cheme; atunci va veni iar pe pământ. Dar nimeni nu venea, a
început să plângă, copleşit de amărăciune.
Mă uitam la flăcările care se stingeau, vedeam învăţăceii
cuprinşi de teamă, adunaţi în podul unei case: "Rabi e mort,
e mort Rabi!" şi aşteptau noaptea, ca să poată părăsi
Ierusalimul şi să se împrăştie care încotro. Singură o femeie
s-a ridicat în grabă; ea nu accepta moartea, în inima ei
Hristos era înviat. Desculţă, cu părul despletit, cu hainele
desfăcute, a fugit în zori spre mormânt. Era sigură că îl va
vedea pe Hristos, şi l-a văzut, era sigură că Hristos a înviat,
şi ea îl înviase. "Rabi!", a strigat ea şi, din mormânt, Rabi i-a
auzit glasul, a sărit şi i s-a arătat în lumina zorilor, păşind pe
iarba primăverii...
Capul îmi era plin de vedenia Învierii, o uşoară şi blândă
fierbinţeală îmi făcea pleoapele grele şi sângele a început să-
mi bată mai cu putere în tâmple. Ca atunci când suflă un
vânt puternic şi norii se destramă, se unesc, se prefac în
oameni, în animale, în corăbii; cum stăteam ghemuit lângă
foc, sufla în mintea mea şi vedenia se destrăma, se prefăcea
în chipuri omeneşti înveşmântate în patimă şi vânt. Curând
şi aceste chipuri se dispersau, se rarefiau, ca rotocoalele de
fum, în capul meu; până când cuvintele, la început timide şi
nesigure, apoi tot mai impetuoase şi ferme, veneau să
întărească ceea ce era încă nesigur. Am înţeles. Vântul
generator care suflase în măruntaiele mele era roditor, un
embrion se formase, acum lovea cu piciorul spre a ieşi la
lumină. Am luat pana şi am început să scriu, să mă golesc –
să dau viaţă.
N-am început cu începutul; Maria Magdalena a sărit cea
dintâi, aievea, nerăbdătoare, scăldată în lacrimi, cu părul
despletit. Ea s-a ridicat dintr-un salt, înainte ca zorile să se
2458
arate, îl văzuse pe Rabi în vis, şi ca vânătorul care
ademeneşte prada a început să-l cheme:
O, ce minune, nu-mi pot ridica fruntea în aerul înmiresmat.
Ridică-te, inimă, loveşte pământul, să se deschidă!
Umerii mei de ţărână freamătă ca două aripi!
Trupul e greu şi zorile se lasă aşteptate;
Nu te zori, suflete, dă-mi răgaz să mă înveşmânt…
uite, mă gătesc ca o mireasă, îmi dau cu hene
palmele şi tălpile, iar genele uşor cu negru,
îmi unesc sprâncenele cu un benghi în frunte;
Aşa cum iubirea bate la porţile ţărânii,
cerul măreţ bate blând în pieptul meu
şi mă aplec, spre a primi Cuvântul,
cu bucurie şi lacrimi, ca pe un bărbat.
Când pe poteci înflorite ajung la mormânt,
ca femeia părăsită de iubitul ei
îţi voi cuprinde genunchii palizi,
o, Hristoase, să nu mă părăseşti...
Îţi voi vorbi şi-ţi voi cuprinde genunchii...
Trădat de toţi, tu nu vei muri;
eu port în pieptul meu apa vie,
vei bea şi te vei ridica iar pe pământ,
te voi duce cu mine în pajiştile verzi...
ca o pasăre cuprinsă de dragoste voi cânta,
pe o ramură de migdal în iarnă,
ciripind, cu ciocul înălţat spre cer,
până când creanga de migdal va înflori!
Nu mai puteam dormi, mă grăbeam; chipurile se
întrupaseră o clipă, voiam să am timp să le întrupez în
cuvânt – apostolii, Magdalena, Hristos, ceaţa care se
materializa, irealitatea care devenea realitate, sufletul care se
aşeza pe cea mai înaltă ramură a speranţei şi cânta.
În câteva zile şi câteva nopţi, manuscrisul întreg al
tragediei era pe genunchii mei, îl ţineam strâns, precum îşi
ţine o mamă pruncul căruia i-a dat viaţă.
Postul cel mare începuse şi Paştele se apropia. Mă
2459
plimbam afară, pe câmp, lumea se prefăcuse într-un paradis;
zăpezile Olimpului străluceau în lumina soarelui, iar, la
poale, câmpia era acoperită de verdeaţă. Rândunelele se
întorceau şi, ca suveicile, ţeseau primăvara în aer; flori
mărunte de câmp, albe şi galbene, ridicau pământul cu
căpşoarele lor fragile şi apăreau în lumină, să vadă şi ele
lumea de deasupra. Cineva răsturnase piatra tombală a
pământului şi ele înviau. Cineva. Cine anume? Fără îndoială
Dumnezeu, ale cărui feţe erau fără de număr, când floare,
când pasăre, când lăstar de vie, când spic de grâu...
Mă plimbam pe câmpiile înflorite şi o ameţeală blândă
deplasa timpul şi spaţiul în jurul meu; nu este Grecia, mă
gândeam eu, mă plimb prin Palestina, se văd urmele paşilor
gingaşi ai lui Hristos, pe pământul moale al primăverii, iar în
jurul meu se înalţă munţii sacri: Carmel, Ghelboa, Tabor.
Ceea ce a ieşit din pământ nu e grâul cât un stat de om, nu
sunt anemone roşii: e Hristos care a ieşit din mormânt, e
sângele lui.
Odată, rabinul Nahman a fost întrebat: "Ce vrei să spui
când ne îndemni să plecăm în Palestina? Palestina trebuie să
fie o idee, un ideal îndepărtat pe care sufletul evreilor îl vor
atinge într-o zi". Nahman s-a supărat şi, lovind cu bastonul
în pământ, a strigat: "Nu, nu, când zic Palestina, înţeleg
pietre, ierburi şi pământuri; acolo trebuie să mergem!"
Acolo va trebui să merg! Să văd şi să ating trupul cald al
Palestinei, nu să o caut în imaginaţie, hoinărind prin munţii
şi câmpiile Greciei. Să respir aerul, să calc pe pământ, să
ating pietrele peste care a suflat, a păşit şi pe care le-a atins
Hristos. Să merg pe urmele picăturilor de sânge lăsate de el
în trecerea sa printre oameni. Trebuie să plec! Poate că acolo
o să găsesc ceea ce am căutat zadarnic pe Muntele Athos.
Din nou a început să bată un vânt de plecare în mintea
mea. Cât timp va mai sufla acest vânt în mintea mea? Dea
Domnul să sufle până la moarte! Ce bucurie să laşi pământul
de sub picioarele tale şi să pleci! Să tai sforile care te leagă de
certitudine şi să porneşti! Să priveşti în urmă şi să vezi
2460
munţii şi oamenii pe care îi iubeşti îndepărtându-se!
Săptămâna Patimilor se apropia, în întreaga creştinătate
Hristos va fi răstignit, cele cinci răni nemuritoare se vor
redeschide şi inima – Maria Magdalena – va lupta iarăşi cu
moartea. Ce fericire să poţi avea o inimă de copil, să poţi
suferi în acele zile: să nu poţi mânca, să nu poţi dormi, să
veghezi, să laşi lacrimile să-ţi curgă pe obraji, văzând trupul
lui Dumnezeu pe cruce, acoperit cu flori de lămâi. Să găseşti
ferestrele bisericii deschise, lăsând să intre primăvara. Să fii
îndrăgostit de o fată, e prima ta iubire, şi v-aţi înţeles să vă
întâlniţi la picioarele celui Răstignit, în Vinerea Mare la
amiază, să vă închinaţi împreună! Şi să tremuri, pentru că
eşti tânăr şi crezi că e un păcat să-ţi uneşti buzele cu ale
fetei, lângă trupul lui Dumnezeu.
L-am închis pe Homer, am sărutat mâna străbunului
nemuritor, dar n-am îndrăznit să-l privesc în ochi; îmi era
ruşine, mă temeam de el, ştiam că în clipa aceea îl trădam: îl
părăseam şi luam cu mine pe marea sa duşmancă, Biblia.
Nici cerul, nici pământul nu se treziseră încă; doar un
cocoş pe acoperiş îşi întindea gâtlejul spre soare, strigându-l
să răsară; noaptea durase prea mult!
Am deschis uşa pe furiş, ca un hoţ, ca şi cum îmi era
teamă să nu mă audă bătrânul Străbun, şi am luat-o pe
drumul care ducea spre port, gata de plecare. O mulţime de
bărbaţi şi de femei veniseră de prin sate, îmbarcându-se spre
Palestina, ca să se închine la Sfântul Mormânt. Nu voi uita
niciodată seara îmbarcării mele: blândeţea, dulceaţa,
milostivirea ei! Cădea o burniţă uşoară, blândă, şi dacă ţi-ai
fi ridicat ochii să priveşti cerul, ai fi văzut chipul lui
Dumnezeu scăldat în lacrimi.
Pe vapor, pe punte, se aşterneau pături unsuroase,
multicolore; bătrânele se înghesuiau, îşi desfăceau
bocceluţele şi molfăiau, mirosea a icre şi a ceapă. Printre ei
se afla un bătrân diacon cu obrajii rumeni, cu plete cărunte,
se legăna înainte şi înapoi, citind cu voce joasă, cântată,
viaţa şi patimile lui Hristos, Mirele a sosit la Ierusalim,
2461
învăţăceii au mâncat pâinea amară a Cinei de Taină, cel
care-l trădase plecase în grabă, Isus a urcat Muntele
Măslinilor, cu broboane de sudoare şiroind de pe frunte în
"cheaguri de sânge...".
Toate bătrânelele înveşmântate în negru suspinau,
dădeau din cap şi ascultau mişcate, molfăind mai departe
liniştit, fără zgomot, ca oile. Dumnezeu se întrupa, era din
nou răstignit în inimile lor naive, mântuindu-i din nou pe
oameni. Un cioban tânăr, cu spatele întors la femei, şedea
rezemat şi asculta atent, cioplind cu un cuţitaş o pasăre în
capătul bâtei sale.
Deodată, când Hristos, cu gura arsă de sete, a strigat "Mi-
e sete!", o femeie tânără, durdulie, a sărit şi a strigat frenetic:
"O, copilul meu!" – eram tulburat auzind strigătul profund
matern al femeii, care îl numea pe Dumnezeu însuşi copilul
ei.
Am lăsat Marea Egee în urma noastră, intram în Orient.
În dreapta se întindea invizibilă Africa, în stânga, între cer şi
mare, Cipru. Marea în flăcări iradia, doi fluturi zburau mai
sus de parâme, o pasăre flămândă care se ţinea de noi s-a
repezit şi a înhăţat unul. O fată palidă şi delicată a ţipat, dar
cineva i-a zis: "A făcut ce trebuia să facă! Drept cine îl iei pe
Dumnezeu? Drept o biată femeiuşcă?"
Ne apropiam de ţara arsă de soare unde, odată, demult,
într-un bordei sărman din Nazaret, a ţâşnit o flacără care a
pârjolit şi a reînnoit inima omului. Astăzi, ca şi acum două
mii de ani, viaţa se află iar într-o stare de decădere, dar
problemele care sfâşie echilibrul dintre minte şi inimă sunt
mai complicate, soluţiile mai dificile şi mai sângeroase. S-a
înălţat atunci o vorbă blândă şi mântuirea s-a pogorât pe
pământ ca o primăvară; nu există o altă vorbă mai simplă şi
mai blândă. Cine ştie? s-ar putea ca vorba să ne salveze şi
astăzi! De aceea mergeam la Ierusalim, să-l auzim iar vorbind
pe fiul Mariei.
Se lăsase noaptea, m-am dus să mă culc, dar jos în cală
s-a dezlănţuit o dispută violentă, am ciulit urechile. Cineva,
2462
un bărbat tânăr, judecând după glas, condamna infamia şi
injustiţia vieţii economice şi sociale actuale – poporul moare
de foame, cei puternici adună averi, femeile se vând, preoţii
nu mai au credinţă; raiul şi iadul sunt amândouă pe pământ,
aici trebuie să găsim dreptatea şi fericirea, altă viaţă nu
există. Se auzeau strigăte: "Da, da, aşa e!", "Focul şi securea!"
Doar unul singur a îndrăznit să obiecteze, l-am recunoscut
după inflexiunile cântate ale vocii, era diaconul care
călătorea cu noi, dar glasul i-a fost acoperit de strigăte şi de
râsete.
M-am ridicat de pe pernă şi ascultam cu lăcomie: această
cală de vapor mi se părea o nouă catacombă, în care sclavii
se adunau să conspire pentru a arunca iarăşi lumea în aer.
M-am speriat. Ne duceam să ne închinăm chipului blând,
cunoscut, al lui Dumnezeu – chinuit, îngăduitor, plin de
speranţă în viaţa cea veşnică; bătrânele îi duceau daruri de
argint, pâine sfinţită, lumânări, lacrimi şi rugăciuni; sus, la
clasa întâi, necredincioşii, lipsiţi de griji, făceau politică, ori
dormeau; jos, în fundul calei, duceam un dar teribil,
sămânţa unei noi cosmogonii, minerală, periculoasă.
O lume sfântă, iubită, era în pericol; o altă lume, aspră,
făcută din flăcări şi noroi, plină de viaţă, se ridica din
pământ şi din inima omului; urca pe toate vapoarele şi
călătorea ascunsă bine în fundul calei.
A doua zi dimineaţa, începea să se zărească, în depărtare,
Ţara Făgăduinţei – abia ieşind din ceaţa lăptoasă. Mai întâi o
linie între cer şi mare, apoi coamele joase ale munţilor din
Iudeea, la început suri, apoi albaştri, dispărând înecaţi în
lumina puternică a zilei. Bătrânele s-au ridicat, şi-au strâns
bocceluţele, şi-au legat strâns broboadele negre, au început
să-şi facă cruci şi să plângă.
Nisip, livezi cu pomi fructiferi, femei oacheşe şi durdulii,
curmali. Autobuzele gâfâiau urcând spre oraşul sfânt.
Deodată, toate inimile au început să bată cu putere: ziduri,
creneluri, porţi fortificate, mireasmă de mirodenii,
putreziciune, fructe stricate, djellabe albe, voci aprige,
2463
guturale; spectre urcau din pământ, toţi profeţii ucişi,
pietrele toate prindeau viaţă şi strigau, însângerate.
Ierusalim!
Nu îndrăznesc, nu doresc să-mi amintesc această
săptămână sfântă. Speranţa, iubirea, trădarea, sacrificiul,
strigătul "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai
părăsit?", tragica aventură a omului s-au adeverit în cele
şapte zile. Nu Hristos, ci omul, fiecare om pur şi drept, era
trădat, flagelat, crucificat, fără ca Dumnezeu să întindă
mâna ca să-i vină în ajutor. Dacă n-ar fi fost inima fierbinte a
femeii, Dumnezeu l-ar fi lăsat pe om să zacă în mormânt, în
vecii vecilor. Salvarea omului atârnă de un capăt de aţă, de
un strigăt de iubire.
Cu fiecare noapte, eram tot mai aproape de zorile sfinte
ale Paştelui. Biserica Învierii zumzăia ca un stup uriaş;
mirosea a ceară de albine şi a sudoare omenească de
subsuori, albe, oacheşe, negre, de femei şi de bărbaţi.
Dormiseră în acea noapte sub bolta bisericii, aşteptând clipa
regenerării universului, când lumina sfântă va izvorî din
Mormântul lui Hristos. Sub sfintele icoane, se fierbea în
ibrice cafeaua, mamele îşi dezveleau pieptul să-şi hrănească
pruncii. Un miros greu, acru, de ceară, de ulei; negresele îşi
unseseră părul cu seu, seul se topea şi exala un miros de
oaie, pe când bărbaţii lor exalau o insuportabilă duhoare de
ţap.
Pelerinii soseau în valuri; templul era plin până la refuz,
se căţărau pe coloane, încălecau băncile din strană, se urcau
în balconul femeilor. Ochii aprinşi, transfiguraţi, erau pironiţi
spre baldachinul din mijlocul bisericii, din care, curând, va
izvorî lumina sacră. Negrii cu fesuri, cu djellabe multicolore,
cu ochi aprinşi, urduroşi, beduini, abisinieni, toate rasele
omeneşti strigau, râdeau, suspinau; un tânăr a leşinat, l-au
ridicat, ţeapăn ca un lemn, şi l-au pus jos în curte; un preot
maronit bătrân şi slab, înveşmântat în sutană albă şi
purtând o eşarfă roşie, a căzut lat, pe dalele de piatră, cu
spume la gură.
2464
 Deodată mulţimea a amuţit, se vedeau numai ochi
aprinşi. Patriarhul, în veşmânt aurit, a apărut, s-a aplecat
fără o vorbă şi a intrat sub micul baldachin din mijlocul
bisericii. Mamele îşi ridicau copiii pe umeri ca să poată
vedea, felahii stăteau cu gura căscată; fiecare secundă cădea
ca o grindină peste creştetele noastre; aerul era întins şi
vibra ca o darabană. Şi iată, o scânteie a ţâşnit de sub
baldachinul sacru, Patriarhul a păşit înainte, ţinând un
mănunchi de lumânări albe, aprinse. Într-o fulgerare, de jos
până sus, templul a fost inundat de flăcări. Cu toţii, ridicând
lumânările albe, s-au îndreptat spre Patriarh să primească
lumină; îşi vârau mâinile în flacără şi îşi frecau faţa şi
pieptul. Bărbaţii au început să danseze, femeile ţipau. Toată
lumea se precipita spre ieşire, vociferând.
Templul a rămas gol; vuietul înspăimântător, mulţimea
frenetică acoperită de zdrenţe multicolore, toate mi s-au
părut un vis fantastic; dar, aplecându-mă spre dalele de
piatră ale bisericii, m-am convins că această viziune orientală
fusese reală, vedeam pe jos rămăşiţele certe ale extazului:
coji de portocale, sâmburi de măsline şi sticle sparte.
Am ieşit în curte, la aer, să respir. Voiam să plec, ardeam
de nerăbdare să ajung pe munţii golaşi şi pustii din faţa mea,
să merg, să tot merg, să nu mai văd nimic decât soarele, luna
şi pietrele. Căci, în vreme ce beţia colectivă se dezlănţuia în
jurul meu şi credincioşii halucinaţi se precipitau strigând,
poruncindu-i lui Hristos să se ridice din mormânt, eu m-am
stăpânit şi nu mi-am lăsat inima pradă beţiei sfinte; sufletul,
ca şi trupul, are pudoarea sa, nu acceptă să se dezbrace în
public. Dar îndată ce am rămas singur am strigat: trebuie să
merg în pustiu, trebuie să merg, acolo Dumnezeu suflă ca un
vânt arzător, mă voi dezbrăca şi-l voi lăsa să mă ardă.
"Stai, Suflete, zice Dumnezeu, nu pleca! — Ce vrei de la
mine, Doamne? — Vreau să te dezbraci. — Doamne, cum
poţi să-mi ceri un asemenea lucru? Mi-e ruşine. — Suflete,
nimic nu mai stă între noi, nici chiar cel mai delicat văl.
Aşadar, trebuie să te dezbraci. — Aici sunt, Doamne. M-am
2465
dezbrăcat; ia-mă!"
Psalmodiind în gând aceste nemuritoare cuvinte ale
sufletului iubitor de Dumnezeu, am luat drumul care ducea
la Marea Moartă. Ardeam de nerăbdare să văd hăul făcut de
cele două oraşe păcătoase scufundate. Stânci sure, galbene,
roşietice; un soare de foc, vâscos, se scurgea peste stânci,
fumegau; din când în când, un suflu arzător se ridica şi îmi
umplea gura şi sufletul de nisip. Pietrele ardeau, nicio floare,
niciun strop de apă, nicio pasăre cântătoare care să-l
întâmpine pe călător, ori să-l alunge cu un ţipăt. Dumnezeu
singur spânzura deasupra capului meu, ca o sabie.
"Nu e Hristos", mă gândeam eu înfiorat, "nu e fiul Mariei
cu vorba blândă; este Iehova, teribilul antropofag; nu l-am
găsit pe cel pe care îl căutam. Cum să scap acum din
încercuirea întunecată şi de nepătruns a tăcerii sale?"
Capul îmi lua foc, pe măsură ce mă înfundam în deşert; îl
chemam pe Dumnezeu, să mi se arate, să-mi vorbească. Nu
era el cel care mă făcuse om? Omul nu este un animal care
pune întrebări? Ei bine, întrebam, să-mi răspundă! "Doamne,
am mărturisit eu în şoaptă, înfiorat, trec printr-un moment
greu; ce să fac? Pune un tăciune aprins pe buzele mele, un
cuvânt; cuvântul simplu care aduce eliberarea. De aceea am
coborât în această prăpastie orbită de marea lumină, ca să
Te întâlnesc; arată-Te!"
Am aşteptat şi iar am aşteptat, dar nimeni nu mi-a
răspuns.
Din copilărie, de când citeam în curtea casei părinteşti
sinaxarele sfinţilor, ardeam de dorinţa de a pune piciorul pe
pământul pe care păşeam acum, pe pietrele pe care îşi
purtase paşii Hristos, ca să-i aud glasul. Am avut
întotdeauna ceva să-i spun şi mai aveam încă, îi va fi, oare,
milă de mine? Îmi va răspunde! Lumea înaintează, îşi
schimbă întrebările, neliniştile, demonii; Hristos avea, poate,
o vorbă nouă care să vindece rănile cele noi, o vorbă care să
dea iubirii un nou chip, mai bărbătesc.
Mergeam şi vorbeam de unul singur; respiram aerul
2466
deşertului alcătuit din flăcări şi din nisip, acelaşi aer pe care
îl respirau şi îl primeau în măruntaiele lor profeţii. Brusc, pe
când mă apropiam de fundul hăului, am văzut lucind
imobilă, cenuşie ca plumbul topit, compactă şi vâscoasă ca
răşina, Marea Moartă; la mijloc, Iordanul verde, albăstrui se
furişa spre Palestina printre trestii şi tamarisc. Cete de
oameni, în cămeşoaie, îşi făceau semnul crucii; un preot
psalmodia, în picioare pe malul râului, în timp ce oamenii se
cufundau în apa sfântă şi deveneau hagii.
Pe malul râului era ridicată o tavernă, din trestii; un
gramofon vechi miorlăia răguşit manele orientale;
proprietarul tavernei, rotofei, cu djellaba soioasă, frigea ficat
de pasăre şi ţinea isonul gramofonului, cu vocea sa groasă.
Am grăbit pasul ca să ajung pe ţărmul otrăvit al Mării
Moarte, am intrat în deşert. Privirea mea, surescitată,
arzătoare, era fixată asupra apelor moarte, străduindu-se,
parcă, să descopere în adâncul lor oraşele gemene înghiţite.
Şi, cum mă uitam, un fulger galben mi-a trecut prin minte şi
am înţeles: un pas atotputernic călcase în picioare cu mânie
cele două oraşe, Sodoma şi Gomora, şi le scufundase. Mi se
strângea inima; într-o bună zi, un pas atotputernic va călca
peste ale noastre Sodome şi Gomore şi lumea aceasta care
râde, se desfată, şi îl uită pe Dumnezeu va deveni şi ea o
Mare Moartă. Astfel, când vine vremea, pasul lui Dumnezeu
trece şi striveşte cetăţile pântecelor desfrânate şi ale minţilor
prea iscoditoare.
Îmi era frică. Sodoma şi Gomora era lumea de astăzi, cu
puţin înainte ca pasul lui Dumnezeu să treacă peste ea. Mi
se pare că aud teribilul său pas apropiindu-se.
M-am oprit pe o dună joasă, uitându-mă îndelung la
apele blestemate; mă sileam să smulg din adâncul vâscos
fermecătoarele oraşe păcătoase. Să mai strălucească o clipă
în lumină, doar atât cât să le zăresc, apoi, dintr-o singură
clipire, cetăţile să dispară.
Sodoma şi Gomora, întinse pe malul fluviului ca două
femei pierdute, se îmbrăţişau; bărbaţi se cuplau cu bărbaţi,
2467
femei cu femei; bărbaţi se cuplau cu iepe, femei cu tauri. Au
mâncat pe săturate din pomul vieţii, au mâncat pe săturate
din pomul cunoaşterii. Au sfărâmat idolii sacri şi au văzut că
nu sunt altceva decât lemn şi piatră; au sfărâmat ideile şi au
văzut că sunt vorbe goale. Au ajuns cot la cot cu Dumnezeu
şi au zis: "Acest Dumnezeu e fiul fricii, şi nu părintele ei"; şi
nu le-a mai fost teamă de el. Pe cele patru porţi ale cetăţii, au
scris cu litere mari, galbene: "AICI NU EXISTĂ DUMNEZEU!"
Dumnezeu, ce vrea să zică asta? Nu mai există stavilă pusă
instinctelor noastre, nu mai există răsplată pentru bine, nici
pedeapsă pentru rău, nici virtute, nici ruşine, nici dreptate;
suntem cu toţii lupi şi lupoaice în călduri.
Dumnezeu s-a mâniat şi l-a chemat pe Avraam:
— Avraame!
— Porunceşte, Doamne!
— Ia-ţi oile, cămilele, câinii, sclavii, bărbaţi şi femei, ia-ţi
femeia, fiul şi pleacă! Pleacă, aşa am hotărât!
— Pe buzele tale, Doamne, "aşa am hotărât" înseamnă
"voi ucide".
— Mintea lor e prea îndrăzneaţă, inima lor prea se
desfată, pântecele e prea sătul, m-am săturat de ei. Îşi fac
case din fier şi din piatră de parcă ar fi veşnici; fac cuptoare
în care topesc metale. Eu am întins un deşert ca o lepră pe
faţa pământului, pentru că aşa am vrut. Oamenii din
Sodoma şi Gomora irigă deşertul, îl îngraşă şi îl prefac în
grădină. Nemuritoarele elemente, apa, fierul, piatra şi focul
sunt de acum sclavii lor. M-am săturat de ei! Au mâncat din
Pomul Cunoaşterii, au cules merele şi acum o să moară.
— Toţi, Doamne?
— Toţi, nu sunt eu atotputernic?
— Nu, Doamne, nu eşti atotputernic pentru că eşti drept.
Nu poţi comite nicio nedreptate, nicio infamie, nicio nebunie.
— Ce poate şti unul ca tine ce e dreptatea ori nedreptatea,
cinstea ori necinstea, logica ori nebunia, ce puteţi şti voi,
viermi, plămădiţi din ţărână, hrăniţi cu ţărână, care vă
întoarceţi în ţărână? Voinţa mea e un abis. Dacă aţi vedea
2468
chipul ei, v-aţi înfricoşa.
— Tu eşti Domn în cer şi pe pământ, ţii viaţa şi moartea
una lângă alta, în aceeaşi palmă, tu alegi. Sunt un vierme,
nimic altceva decât ţărână şi apă, dar tu ai suflat asupra mea
şi din apă şi ţărână a ieşit sufletul, aşadar voi vorbi! Sunt mii
de oameni aici în Sodoma şi Gomora care beau şi mănâncă,
se împopoţonează, râd şi îşi bat joc de tine; sunt mii de minţi
care se umflă ca şarpele şi împroaşcă veninul, şuierând, spre
cer. Şi totuşi vor fi existând patruzeci de suflete drepte
printre ei, vrei să-i arunci în foc, Doamne?
— Nume! Vreau nume! Cine sunt cei patruzeci?
— Şi dacă ar fi douăzeci de suflete drepte, Doamne?
— Vreau nume, îmi desfac degetele ca să le număr.
— Şi dacă ar fi zece suflete drepte, Doamne? Dacă sunt
cinci?
— Avraame, ţine-ţi gura neruşinată!
— Fie-ţi milă, Doamne! Nu eşti numai drept, eşti şi bun.
Ar fi vai de noi dacă ai fi doar atotputernic, ar fi vai de noi
dacă ai fi numai drept, am fi pierduţi cu toţii. Dar Tu eşti
bun, Doamne, iată de ce lumea nu se prăbuşeşte.
— Nu te apleca şi nu întinde braţele ca să-mi cuprinzi
genunchii, eu nu am genunchi! Nu începe să te vaieţi ca să-
mi înmoi inima, eu nu am inimă! Eu sunt o bucată dură,
neagră, de granit, nicio mână nu mă poate modela, am luat o
hotărâre: voi trimite focul asupra Sodomei şi Gomorei.
— Nu te pripi, Doamne, de ce te grăbeşti, e vorba de viaţă
şi de moarte. Aşteaptă, am găsit unul!
— Ai găsit ceva scormonind în ţărână, vierme?
— Un suflet drept.
— Cine e?
— Fiul fratelui meu, Haran, Lot.
Stăteam nemişcat pe duna de nisip şi îmi auzeam
tâmplele vuind, glasul lăuntric al omului se întrecea cu
glasul lui Dumnezeu; o clipă, mi s-a părut că aerul devenise
dens şi că se întrupase Lot; stătea în faţa mea desculţ,
mânios, cu barbă lungă, curgătoare, o flacără se înălţa pe
2469
fruntea lui. Nu, desigur, nu era Lot din Vechiul Testament,
supusul, era propriul meu Lot, un revoltat, care nu ascultă
porunca lui Dumnezeu, nu fuge să scape, cuprins de milă
pentru fermecătoarele oraşe ale păcatului, se va arunca de
bunăvoie în foc, să ardă şi să piară odată cu ele.
— Spune-i că nu plec! i-a strigat lui Avraam. Eu sunt
Sodoma şi Gomora, nu plec. Nu el mi-a spus că sunt liber?
Nu el mi-a spus, mândrindu-se, că m-a creat liber? Ei bine! o
să fac ce-mi place, nu plec.
— Eu mă spăl pe mâini, rebelule, eu plec.
— Drum bun, bătrâne izvor al virtuţii; drum bun, mielul
lui Dumnezeu! Şi spune-i stăpânului tău: salutări de la
bătrânul Lot! Şi mai spune-i ceva: că nu e drept. Nu e nici
drept, nici bun; e atotputernic; numai atotputernic, nimic
mai mult!
Apunea soarele, lumina era mai blândă, tâmplele mi se
linişteau. Mă simţeam ca revenit dintr-o crâncenă bătălie,
mi-am tras sufletul şi m-am uitat în urma mea; m-am
înfricoşat: cum de ieşise un astfel de rebel din măruntaiele
mele? În ce străfunduri, dincolo de Dumnezeu, se ascundea
acest suflet sălbatic şi nesupus? Eu, care eram cu supusul şi
piosul patriarh, Avraam, cum de-l părăsisem, călcând în
picioare Scriptura şi creând un Lot, care devenise totuna cu
mine?
Demonul insolent, adânc ascuns în mine, aştepta să mă
pierd cu firea, ca mintea să-şi facă uitate cheile, să deschidă
o trapă şi să salte în lumină; să se ridice împotriva eternului
său adversar, Dumnezeu.
Trebuia să purific adâncul insondabil al fiinţei mele, să
alung demonii – lupi, porci, maimuţe, femei, virtuţi minore,
bucurii minore, reuşite – să nu rămână decât o flacără înaltă,
urcând spre cer. Ei bine, lucrul pe care îl doream cu atâta
ardoare în copilărie, în curtea casei părinteşti, puteam să-l
împlinesc acum când eram bărbat în toată firea; ne naştem
numai o dată; nu voi mai avea niciodată un alt prilej!
Era noapte când m-am întors la Ierusalim; stelele îmi
2470
păreau ca tot atâtea globuri de foc suspendate deasupra
capetelor oamenilor, dar nimeni, pe străzile sfinte ale
Ierusalimului, nu-şi ridica ochii să le vadă, ca să nu se
umple de spaimă. Patimile zilnice, grijile mărunte, banii,
mâncarea, femeia, triumfau peste marea spaimă şi astfel
oamenii puteau să uite şi să meargă înainte.
A sosit timpul să iau o hotărâre, mă gândeam, răsucindu-
mă în patul tare, a sosit momentul să împlinesc ceea ce
presimţeam când eram copil, când laptele lui Dumnezeu era
încă pe buzele mele.
Pe Muntele Athos, un călugăr mi-a luat mâna ca să-mi
ghicească în palmă; avea într-adevăr o faţă de gitan, neagră
şi tăbăcită, buze groase de ţap şi o privire înfocată.
— Nu cred în vrăjile tale, i-am răspuns râzând.
— Nu-i nimic, mi-a răspuns, eu cred; asta e destul.
S-a uitat la liniile din palmă, la steluţe, la cruci, la fiecare
cută.
— Nu-ţi băga nasul în treburile altora, mi-a zis după ce a
studiat-o îndelung. Nu eşti făcut pentru faptă, stai deoparte.
Nu te poţi lupta cu oamenii; în timp ce lupţi vine un moment
când te gândeşti că duşmanul tău s-ar putea să aibă
dreptate şi îl ierţi. Înţelegi?
— Mai spune! i-am zis, puţin atins pentru că, deşi mă
vedea pentru prima dată, călugărul avea dreptate.
S-a uitat iar la mâna mea cu băgare de seamă:
— Multe griji te rod pe dinăuntru, ceri prea mult, pui prea
multe întrebări, îţi strici inima; dar ascultă sfatul meu, nu fi
nerăbdător să afli răspunsul, nu-l căuta, vine singur la tine;
asculţi ce-ţi spun? Aşteaptă liniştit, răspunsul vine singur.
Lasă-mă să-ţi spun ce mi-a zis odată tatăl meu: un călugăr l-
a căutat toată viaţa pe Dumnezeu. Abia pe patul de moarte a
înţeles că Dumnezeu era cel care îl căuta pe el.
S-a uitat iar în palma mea:
— O să te călugăreşti la bătrâneţe, a zis el. Nu râde, o să
te faci călugăr.
Uneori o falsă profeţie se poate împlini, ajunge să crezi în
2471
ea. Mi-am amintit o altă profeţie pe care a făcut-o moaşa
mea, privindu-mă în lumină: "Într-o zi copilul ăsta o să
ajungă episcop!" Am strigat îngrozit:
— Nu, nu vreau să mă fac călugăr! şi mi-am tras mâna,
de parcă mă păştea un mare pericol.
Uitasem vorbele călugărului şi deodată, după atâţia ani,
în seara aceea, îmi reveneau brusc în minte. Am încercat să
râd, dar nu reuşeam. Vorbele lui lucraseră în mine tainic în
tot acest timp şi mă duceau exact acolo unde n-aş fi vrut să
merg? Nu-mi prea venea să râd.
Am închis ochii ca să mă prindă somnul şi să scap.
Am visat că eram un rebel; eram urmărit pe străzile unui
mare oraş; am fost prins, judecat şi condamnat la moarte.
Călăul m-a luat, venea în urma mea cu securea pe umăr, şi
m-a întrebat gâfâind: "De ce fugi?" "Sunt grăbit, i-am
răspuns, sunt grăbit." Cum am zis asta, o boare uşoară a
suflat şi călăul a dispărut; nu era un călău, era un nor negru
care se împrăştia. Voiam să merg înainte, dar n-am putut;
un munte se înălţa în faţa mea, un munte de piatră şi de
cremene îmi închidea drumul; în vârful muntelui fâlfâia un
steag imens, roşu. Îmi ziceam: trebuie să mă caţăr pe munte,
dacă vreau să merg mai departe. Doamne ajută! mi-am făcut
cruce şi am început urcuşul. Purtam bocanci cu ţinte şi
săreau scântei când se frecau de cremene. Urcam, alunecam,
cădeam, mă ridicam, îmi luam avânt şi iar urcam. Cu cât mă
apropiam mai mult de vârf, pricepeam că nu era un steag, ci
o flacără. Am continuat să urc, cu ochii ţintă la piscul
muntelui; nu, nu era o flacără, îl vedeam clar, era
Dumnezeu, dar nu Tatăl, era altul, teribilul Iehova, cel care
mă aştepta.
Mi s-au tăiat picioarele şi braţele; o clipă, am dat să mă
întorc, dar îmi era ruşine. "De acum, e prea târziu să te mai
opreşti", am murmurat eu. "Nu ţi-e frică?" îngăima un glas de
femeie înlăuntrul meu. "Ba da, mi-e frică! Mi-e frică", am
strigat eu atât de tare, încât m-am trezit.
M-am aşezat peste aşternut, visul îmi era încă atârnat de
2472
gene; mă gândeam şi iar mă gândeam, dar nu eram în stare
să-l tălmăcesc. De ce un rebel? De ce un călău? De ce un
steag, o flacără, Dumnezeu? Am dat din cap: răspunsul vine
singur, când încetăm cu întrebările, mi-am zis şi m-am
liniştit; vine când întrebarea coboară din creierul limbut şi se
prinde de inimă şi de şale.
"O, dulce izvor pentru cel însetat! Eşti închis pentru cel
care vorbeşte şi deschis pentru cel care tace. Cel care tace o,
izvor, vine, te găseşte şi bea." Erau vorbe din bătrâni, cuvinte
fără de moarte pe care buzele mele le şopteau cu
recunoştinţă în ziua aceea.
O procesiune religioasă trecea pe sub fereastra mea;
văzduhul era plin de cântări şi de mireasmă de tămâie. Am
simţit brusc că eram fericit; o hotărâre tainică se cocea în
mine, nu puteam să-i văd chipul, dar eram încrezător.
M-am sculat, m-am îmbrăcat, am deschis fereastra; cerul
strălucea, străzile gemeau, fel de fel de oameni grăbiţi; aerul
mirosea a tămâie, a fructe putrede şi un miros omenesc,
greu, scârbos. O negresă grasă purta pe cap un coş cu
ştiuleţi de porumb prăjit, îşi striga marfa cu un glas şuierat,
dinţii albi îi străluceau în lumina soarelui. Evreii, cu
perciunii unşi, se furişau pe lângă ziduri; nasul lor încovoiat
era veninos. Preoţi catolici, ortodocşi, armeni se întâlneau
fără să se salute; Hristos, în mâinile lor, era un stindard al
urii.
Am coborât în stradă şi m-am plimbat prin oraş; priveam
totul pentru ultima oară şi voiam să-mi iau rămas-bun. Într-
o vitrină am zărit o gravură veche, reprezentând Muntele
Sinai: la mijloc, Sfânta Caterina, cu coroana împărătească pe
cap; la dreapta şi la stânga sa, lipiţi de umerii săi ca o
pereche de aripi colosale, erau cei doi munţi, Sinai şi
Episteme. Într-o mână ţinea o pană, cu alta părea că
mângâie uşor roata care fusese unealta martiriului său.
Dedesubt, într-o limbă arhaică, era scris: "Ce valoare aveţi,
voi ceilalţi munţi? De ce vă mândriţi că sunteţi plini de
verdeaţă, de arbori deşi, de păşuni cu iarbă grasă? Unul şi
2473
numai unul este măreţ, mănos, pios, profund, sfânt, virtuos,
pur, celest, spiritual, angelic şi divin, Muntele Sinai bântuit
de Dumnezeu".
O vreme n-am fost în stare să-mi iau ochii de la această
imagine; pe măsură ce mă uitam, eram tot mai convins: dacă
visul ar fi continuat, dacă n-aş fi strigat "mi-e frică!", şi nu
m-aş fi trezit, muntele pe care urcam ar fi devenit o pereche
de aripi. Pentru că muntele, făcut din scântei şi din cremene,
pe care mă căţăram, era urcuşul însuşi al luptei mele, dacă
ajungeam în pisc, muntele s-ar fi prefăcut în aripi şi eu m-aş
fi unit cu ceea ce strălucea şi fâlfâia pe culme, un stindard
roşu, o flacără, sau Dumnezeu.
Vise, doruri copilăreşti, preziceri absurde, toate se
confundau cu această imagine a Muntelui Sinai care se afla,
reală, în faţa ochilor mei. Deodată, tainica hotărâre care se
cocea în mine a căpătat un chip. Iată calea, am zis eu cu glas
tare, iată ce voi face, am găsit: voi merge pe Muntele Sinai.
Acolo ochii mi se vor deschide!

XXI. Deşertul – Sinai

De mult timp, Sinai, muntele bântuit de Dumnezeu,

strălucea în mintea mea ca un pisc inaccesibil. Marea Roşie,
Arabia Petreea, micul port Raitho, călătoria nesfârşită prin
deşert, cocoţat pe o cămilă, rătăcirea printre munţii teribili,
inumani, unde evreii au petrecut atâţia ani, lamentându-se,
în cele din urmă vestita mănăstire înălţată pe locul rugului
aprins care ardea şi nu se mistuia...
Galileea, cu graţia sa idilică, armonia munţilor, marea
albastră, lacul mic, fermecător, se întinde în spatele lui Isus,
zâmbeşte şi seamănă ca o mamă cu fiul său. Galileea e ca un
comentariu simplu şi luminos pe marginea Noului
Testament; acolo Dumnezeu se arată împăciuitor, îndurător,
primitor ca un om cumsecade.
Dar Vechiul Testament mă tulbura întotdeauna şi avea
un răsunet mult prea adânc în sufletul meu. De câte ori
2474
citeam această Biblie plină de cruzime, de răzbunări şi de
fulgere, aidoma muntelui pe care pogorâse Dumnezeu,
fumegând când o atingi, ardeam de dorinţa de a vedea cu
ochii mei şi de a atinge cu mâinile mele munţii inumani,
unde se născuse Biblia.
Nu voi uita nicicând discuţia pasionată pe care am avut-o
într-o zi, într-un parc, cu o fată. Eu ziceam:
— Mi-e silă de poezie, de artă, de cărţi, toate îmi par
lipsite de sens, sunt false. Ca şi când eşti flămând şi în loc să
primeşti pâine, carne şi vin, primeşti lista de bucate şi o
înfuleci ca o capră.
Nu ştiu ce mă apucase, eram plin de mânie; poate pentru
că îmi plăcea fata şi nu mă puteam apropia de ea.
Fata era palidă, cu pomeţii ieşiţi, o gură largă, de ţărancă
rusoaică. Mă uitam la ea şi eram tot mai iritat. Aveam un
trandafir în mână şi am început să-i smulg petalele una câte
una.
— Iată cum sărmanele noastre suflete îşi potolesc foamea:
ca nişte capre! Fata a clipit ştrengăreşte din ochi şi mi-a
răspuns râzând:
— Vorbeşti cu patimă, dar sunt de aceeaşi părere cu tine.
Nu există decât o singură carte care nu e făcută din hârtie,
din care picură sânge, frământată din carne şi din oase –
Vechiul Testament; Evanghelia, după mine, e un ceai de
muşeţel, bun pentru creduli şi neputincioşi, Isus era cu
adevărat un mieluşel, lăsându-se sugrumat în iarba verde a
Paştelui, behăind resemnat. Iehova e Dumnezeul meu: sever,
necruţător, îmbrăcat cu blana fiarelor ucise de mâna lui, un
barbar venind din deşert, cu securea la brâu. Cu securea
asta Iehova îşi croieşte drum în inima mea şi intră.
A tăcut, obrajii îi erau îmbujoraţi, dar flacăra nu se
stinsese, a continuat:
— Îţi aminteşti cum le vorbeşte oamenilor? Ai văzut cum
se topesc în mâinile sale oameni şi munţi? Cum împărăţii se
prăbuşesc sub tălpile sale? Omul strigă, plânge, imploră, se
ascunde după stânci, coboară în grote, încearcă disperat să
2475
scape, dar Iehova e înfipt în inima lui ca un pumnal.
Fata a tăcut iar; tăceam şi eu, dar simţeam pumnalul
înfipt adânc în inima mea.
Din ziua aceea o dorinţă arzătoare m-a cuprins, voiam să
văd şi să pun piciorul în albia pe care Dumnezeu o
deschisese în trecerea sa prin deşert, să intru aşa cum ai
intra în vizuina leului. Şi iată, slavă Domnului, am ajuns să-
mi astâmpăr setea arzătoare.
Ca un vis febril, încântător, din care nu te trezeşti
imediat, aşa mi s-a părut călătoria mea de la Ierusalim la
Suez, de la Suez la Raitho, micul port al Arabiei Petreea, şi de
acolo spre Sinai. Portul larg deschis, marea verde, câteva
barăci pe ţărm, se vedeau câteva caiace vopsite în galben,
roşu, negru. Linişte fantastică, munţii albăstrui: două cămile
şi-au făcut apariţia, au întors o clipă capul spre mare,
şovăind, apoi cu paşi mari, ritmici, au dispărut printre
barăci.
Un vas mic cu pânze albe, însoţit de un călugăr tinerel, a
venit în întâmpinarea mea; călugării sinaiţi, cu reşedinţa la
Cairo, le dăduseră de ştire despre sosirea mea.
Am tresărit punând piciorul pe nisipul pietros, era, oare,
un vis? Ţărmul era plin de scoici enorme, casele erau făcute
din lemn pietrificat scos din mare, din corali şi din bureţi
fosili, stele de mare şi imense cochilii. La debarcader erau
câţiva felahi, oacheşi, cu pielea lucioasă, îmbrăcaţi în jelaba
albă. O fetiţă cu pielea de ciocolată se juca pe nisip,
îmbrăcată cu o rochiţă de un roşu ţipător.
Ceva mai departe, erau câteva case europene din lemn, cu
verandă, cu umbrele mari, colorate, cu grădini minuscule; şi
peste tot cutii de conserve aruncate alandala. Pe o terasă
înverzită, şedeau două englezoaice care, în deşertul fierbinte,
arătau palide ca după leşin.
Călugărul cel tinerel care venise să mă ia mi-a explicat că
la Raitho erau ţinuţi în carantină musulmanii care veneau de
la Mecca. Ţărmul roieşte atunci de miile de hagii, care fac un
tărăboi nemaipomenit, cu tobe şi surle, iar hogea stă pe nisip
2476
cu picioarele încrucişate şi psalmodiază cu glas tare din
Coran.
Am ajuns la metocul pe care sinaiţii îl aveau la Raitho. De
acolo trebuia să luăm cămilele, care aveau să ne ducă la
muntele bântuit de Dumnezeu. O curte largă, jur împrejur,
chiliile, casa de oaspeţi, două şcoli, una de fete şi alta de
băieţi, cămările, bucătăriile şi grajdurile, iar în mijlocul curţii
biserica. Dar cel mai mare miracol din tot deşertul arab era
inima caldă, iubitoare, a arhimandritului Theodosios,
egumenul metocului. Rar veneau greci în acea pustietate, şi
părintele Theodosios înalt, bine făcut, grec înfocat, născut la
Tsesmes în Asia Mică, m-a întâmpinat de parcă primea
Grecia întreagă.
Tot ritualul ospitalităţii sacre, atât de familiar pentru
mine: linguriţa cu dulceaţă, apa rece, cafeaua, faţa de masă
albă, plăcut mirositoare; bucuria strălucind pe feţele celor
care servesc oaspetele.
Prin fereastră, se vedea Marea Roşie lucind, Munţii
Tebaidei în depărtare, scăldaţi în lumină. Am vorbit cu
părintele despre cei şaptezeci de palmieri care, după cum
spune Scriptura, fuseseră găsiţi în acel cătun de către evrei,
după ce traversaseră Marea Roşie. Am întrebat despre cele
douăsprezece izvoare cu apă, de parcă mă interesam de
rudele iubite înstrăinate. Şi m-am bucurat, când mi-a spus
că pădurea de palmieri există încă şi că izvoarele mai curg la
vale.
Adeseori în viaţa mea am avut parte de o asemenea
fericire: după o călătorie obositoare, un pahar cu apă rece,
un acoperiş simplu şi plăcut, o inimă omenească, trăind
neştiută lângă una din vetrele lumii şi aşteptând cu căldură
nestinsă un oaspete străin. Şi când la capătul uliţei apare
străinul, o, cum îi tresare inima şi cum se mai bucură să
întâlnească o fiinţă omenească! În ospitalitate, ca şi în
dragoste, cel care dă e mult mai fericit decât cel care
primeşte.
Am mâncat cu părintele la masa cordială a ospitalităţii şi
2477
am vorbit ca doi vechi prieteni, fericiţi de a se fi regăsit. Acolo
în deşert, o mulţime de întrebări se iveau în sufletul lui şi era
dornic să primească un răspuns din gura mea. I-am vorbit
despre marile oraşe, despre necredinţa şi suferinţa omului
zilelor noastre, despre insolenţa celor bogaţi, despre mizeria
celor săraci, despre neputinţa oamenilor cinstiţi, despre
marea bulversare care avea loc în Rusia.
— Moscoviţii cred în Dumnezeu? a întrebat părintele cu
teamă în glas.
— Nu, ei cred în om.
— În viermele ăsta de pământ? a întrebat el dispreţuitor.
— Da, în viermele de pământ, părinte Theodosios, am
răspuns eu cu îndărătnicie, simţind nevoia să apăr acest
vierme.
O dorinţă satanică punea stăpânire pe mine, şarpele se
căţăra în Pomul Cunoaşterii şuierând. Călugărul asculta
lacom.
Astfel, ducând în ispită inima senină a eremitului,
prefăcându-i liniştea în nelinişte, îi răsplăteam, în cel mai
nobil chip cu putinţă, ospitalitatea sa.
Au sosit Taema, Mansour şi Aoua, cei trei cămilari care
trebuiau să mă însoţească trei zile şi trei nopţi până la
mănăstire şi să mă apere de primejdii. Purtau djellabe de
culori diferite, turbane de păr de cămilă şi iatagane lungi la
brâu. Erau beduini simpli, cu glezne subţiri şi mlădioase, cu
ochi ageri de vultur. "Ei văd, zice o cronică veche, de două ori
mai departe decât alţii, simt fumul de la o distanţă de trei
mile şi îţi spun cu exactitate ce fel de lemn arde în foc, pot
deosebi urmele lăsate pe nisip de un bărbat sau de o femeie
şi pot şti dacă femeia era măritată, însărcinată sau fată
mare..." Au salutat fără un cuvânt, ducându-şi mâna la
piept, la gură, la frunte.
După ei, au apărut în fundul curţii trei cămile încărcate
cu provizii, pături şi un cort, necesare pentru călătorie.
Învăţasem între timp câteva cuvinte în arabă, cuvinte absolut
necesare în cele trei zile pe care urma să le petrec cu
2478
beduinii: pâine, apă, foc şi Dumnezeu.
Cămilele s-au lăsat pe genunchi, ochii le străluceau
informi, lipsiţi de bunătate; căpestrele erau împodobite cu
ciucuri portocalii şi negri.
— Du-te şi dă nişte curmale la cămile, să se bucure şi ele,
a zis egumenul, şi călugărul cel tânăr s-a repezit cu un pumn
de curmale.
Părintele şi cu mine am căzut unul în braţele celuilalt,
gata să ne dea lacrimile.
Am plecat. Nu departe de metoc începea deşertul sur,
mohorât şi sterp. Ritmul sigur şi legănat al cămilei îţi poartă
trupul, sângele şi sufletul urmează ritmul acestui legănat.
Timpul se eliberează de subdiviziunile geometrice în care a
fost fărâmiţat şi umilit de gândirea seacă occidentală; aici,
legănat de "corabia deşertului", timpul scapă dintre hotarele
fixe, matematice, devine o substanţă fluidă şi indivizibilă, un
uşor vertij ameţitor care preface gândul în reverie şi muzică.
Lăsându-mă pradă acestui ritm, ore în şir, înţelegeam de
ce orientalii citesc Coranul legănându-se înainte şi înapoi, ca
şi cum ar fi pe spinarea unei cămile; astfel, ei comunică
sufletului lor mişcarea monotonă, ameţitoare, care în marele
deşert misterios îi duce la extaz.
Înaintea noastră se desfăşura o întindere sălbatică,
agitată, trandafirie; mi se părea că era o mare. Cei trei
beduini s-au apropiat unul de altul, şoptindu-şi câteva
cuvinte tainice, apoi iar s-au separat. Nu era o mare; toată
această întindere trandafirie era deşertul bântuit de o
furtună înfricoşătoare, care colora în roz norii de nisip
arzător. În scurt timp am intrat în furtuna de nisip, ni se tăia
respiraţia. Taema nu mai cânta, beduinii s-au înfăşurat
strâns în burnuz, acoperindu-şi gura şi nasul.
Nisipul se ridica în aer, izbindu-ne dureros faţa şi mâinile;
cămilele se răsuceau pe loc, nu-şi mai puteau ţine echilibrul.
Martiriul traversării a durat trei ore; mă bucuram tainic că
mi-a fost dat să adaug trăirilor mele teribilul vârtej al
deşertului.
2479
 Soarele începea să apună, am ieşit din furtună; ne
apropiam de munţi. Încet-încet, deşertul a devenit violet,
acoperindu-se de umbre. Taema, care mergea în faţă, s-a
oprit. A dat semnalul de oprire ca să fixăm corturile. "Drr!
drr!", strigau beduinii cu glas gutural, iar cămilele, obosite,
fornăiau pe nări şi s-au lăsat pe picioarele dinainte, apoi pe
cele dinapoi, cu un zgomot de case care se dărâmă.
Am despovărat cămilele şi am înălţat cortul, punând
mâna cu toţii; Aoua a pus unele peste altele o mulţime de
crenguţe, pe care le strânsese tot timpul drumului, şi a făcut
focul. Mansour a scos dintr-un sac de pânză o cratiţă, orez şi
unt şi a început să gătească. Taema mesteca făină de
porumb cu apă şi frământa aluatul în cratiţă, cu degetele
sale subţiri, făcând un fel de lipie. Pilaful răspândea o aromă
îmbietoare; aşezaţi în jurul focului am mâncat, am băut ceai,
ne-am aprins pipele şi fumam, uitându-ne când la tăciunii
care se stingeau, când la stelele mari şi neliniştitoare,
spânzurând deasupra capetelor noastre.
O senzaţie ciudată de fericire îmi inunda trupul şi
sufletul, dar mă străduiam să-mi înăbuş pornirile romantice
– Arabia, deşertul, beduinii – şi încercam să râd de
tulburarea mea şi de inima care bătea să se spargă.
Întins pe spate în cort, am închis ochii şi toate şoaptele
înăbuşite, neîntrerupte, ale deşertului curgeau în mine; afară
cămilele rumegau, le auzeam clefăitul, deşertul întreg
rumega ca o cămilă.
A doua zi, în zori, a început călătoria prin munţii
dezolanţi, arizi, care detestă omul şi îl resping. Din când în
când, o potârniche cenuşie bătea din aripi cu un sunet
metalic, în cuiburile negre dintre stânci; un corb dădea
târcoale deasupra noastră, rotindu-se, de parcă voia să
adulmece mirosul de stârv, spre a se năpusti asupra noastră.
Ziua întreagă, ritmul legănat al cămilei, cântecul monoton
şi adormitor al lui Taema, soarele care cădea peste noi ca un
foc; aerul care tremura deasupra pietrelor şi a capetelor
noastre.
2480
 Mergeam pe calea urmată de neamul lui Israel, înainte cu
trei mii de ani, în fuga lui din bogata ţară a Egiptului.
Sălbăticia pe care o străbăteam fusese teribilul creuzet în
care neamul lui Israel, prin foame, prin sete şi suspine, a fost
modelat. Cu ochi nesăţioşi priveam fiecare stâncă, intram în
văgăunile şerpuitoare, fixam în minte crestele aprinse ale
munţilor. Îmi amintesc că, odată, pe un ţărm grec, am mers
ore în şir printr-o peşteră cu stalactite enorme, gigantice
pietre falice, strălucind roşii în lumina torţelor. Cu mult timp
înainte, grota fusese albia unui râu larg, acum se golise
pentru că râul îşi schimbase cursul de-a lungul veacurilor.
Un fulger mi-a trecut prin minte, astfel era şi cu văgăuna pe
care o străbăteam sub arşiţa soarelui. Iehova, Dumnezeul
lipsit de milă, a tăiat valea printre munţi ca să-şi facă drum
şi să treacă.
Înainte de a străbate sălbăticia, Iehova nu-şi fixase
chipul, pentru că nici poporul său nu fusese fixat. Elohimii,
răspândiţi în văzduh, nu alcătuiau un tot, erau spirite
anonime şi invizibile. Ei suflau scânteia vieţii asupra lumii,
procreau, pogorându-se asupra femeilor, ucideau, apăreau
sub formă de fulgere, de tunete, se prăbuşeau asupra
pământului sub formă de trăsnete. Nu aveau patrie, nu
aparţineau nici unui om, nici unui trib.
Dar, cu timpul, s-au întrupat şi se arătau pe vârful
stâncilor, pe înălţimi. Oamenii ungeau cu grăsime stâncile,
aduceau sacrificii, stropindu-le cu sânge. Omul era obligat să
sacrifice, spre a afla îndurarea zeului, ceea ce aveau mai
scump – întâiul născut, unica fiică.
De-a lungul veacurilor, prin prosperitate, neamul a
devenit mai blând, mai uman, mai evoluat; Dumnezeu a
devenit şi el mai blând şi mai uman. În loc de fiinţe omeneşti,
jertfeau animale; Dumnezeu lua înfăţişări accesibile: şarpe,
vultur, viţel de aur, sfinx înaripat. Şi astfel, în ţara Egiptului
cea bogată şi îndestulată, Dumnezeul evreilor a început să-şi
piardă vigoarea. Deodată, au venit faraonii ostili, i-au smuls
pe evrei din pământurile fertile şi i-au aruncat în pustiul
2481
Arabiei; a început setea, foamea, suspinele şi revoltele. Cred
că aici, pe aproape, fusese locul în care s-au oprit cândva, pe
la ora amiezii, flămânzi şi însetaţi, strigând: "Mai bine
muream în mâinile tale, Doamne, în ţara Egiptului, unde
huzuream şi ne îndestulam cu pâine!" Mânios, Moise a
înălţat braţele deznădăjduit spre cer şi a strigat: "Ce pot să
fac cu acest neam nerecunoscător? Pe dată vor lua piatra şi
mă vor ucide!"
Şi Domnul s-a îndurat de poporul său şi i-a ascultat ruga;
din când în când le trimitea mană cerească, să aibă ce
mânca, uneori se prefăcea în sabie şi îi secera la pământ. Pe
măsură ce intrau în deşert, cu atât mai aspru îi devenea
chipul, cu atât se apropia mai sălbatic de poporul său.
Noaptea, trecea ca un stâlp de foc înaintea lor, ziua, ca o
coloană de fum. Se ghemuia în Chivotul Legământului, pe
care leviţii o purtau îngroziţi, şi mâna care o atingea se
prefăcea în cenuşă.
Chipul său se definea tot mai ferm; devenea aspru, luând
chipul sever al lui Israel. Nu mai era liota de spirite nevăzute,
neştiute, apatride, risipite în văzduh, nu era un Dumnezeu al
întregului pământ. Era Iehova, Dumnezeu al unui singur
neam, al neamului ebraic, aspru, răzbunător, însetat de
sânge. Trebuia să fie aspru, răzbunător şi însetat de sânge,
pentru că treceau prin vremuri grele, luptau cu amalechiţii,
cu madianiţii şi cu deşertul. Suferind, uneltind, ucigând,
trebuia să triumfe şi să se salveze.
Valea aridă, stearpă, inumană, pe care o străbăteam
fusese teaca teribilă, valea prin care trecuse Iehova, mugind
ca o fiară.
Cum să poţi înţelege neamul lui Israel, fără să străbaţi
acest deşert teribil, fără să treci prin această încercare? Trei
zile lungi, nesfârşite, am traversat deşertul în spinarea
cămilei; gâtlejul sfârâie de sete, capul se învârteşte, mintea se
zvârcoleşte ca şarpele, trecând prin văgăuna golaşă,
îngrozitoare. Cum ar putea un astfel de neam să piară, făurit
fiind vreme de patruzeci de ani în acest cuptor încins? m-am
2482
bucurat, văzând stâncile teribile din care s-au născut
virtuţile acestui neam: perseverenţă, voinţă, obstinaţie,
încăpăţânare, răbdare şi, mai presus de toate, un Dumnezeu,
trup din trupul lor, flacără din flacăra lor, căruia îi strigau:
"Nu ne lăsa să pierim! Distruge-i pe duşmanii noştri!
Îndreaptă-ne paşii spre Ţara Făgăduinţei!"
Acestui deşert îi datorează evreii neîncetata lor existenţă,
continuând să domine lumea prin virtuţile şi prin slăbiciunile
lor. Astăzi, în vremurile instabile, de urgie, de răzbunare şi de
violenţă prin care trecem, evreii sunt iar în chip necesar
poporul ales de teribilul Dumnezeu al Exodului din ţara
sclaviei.
În aceeaşi zi, pe la amiază, am ajuns în sfârşit la
Mănăstirea Sinai. Ne-am căţărat pe platoul Madian, la o
înălţime de peste 1500 de metri. Noaptea care trecuse am
petrecut-o într-un cimitir mahomedan, înălţând cortul lângă
mormântul unui şeic. Ne-am trezit în zori, se lăsase un frig
pătrunzător, cortul era acoperit de brumă, platoul era de un
alb strălucitor. Am smuls acoperişul unei cabane în ruină,
aflată în cimitir, şi am aprins focul; flăcările se înălţau ca
nişte limbi de foc, toţi patru ne-am strâns în jurul focului să
ne încălzim, cămilele s-au apropiat şi ele, întinzând gâtul pe
deasupra noastră. Am băut rachiu de curmale, am făcut ceai,
apoi beduinii au întins un covoraş peste zăpadă, au
îngenuncheat şi au început să se roage cu feţele lor înguste,
arse de soare, îndreptate spre Mecca.
Căzuseră în extaz, chipul lor iradia. Mă uitam plin de
respect la cele trei trupuri chinuite şi flămânde, care se
umpleau de bucurie, satisfăcute. Mansour, Taema şi Aoua se
înălţau la cer: raiul îşi deschidea porţile, lăsându-i să intre;
era raiul lor mahomedan, raiul beduinilor: soare, cămile albe,
o câmpie înverzită, oi care păşteau, corturi pestriţe şi femei
care şedeau cu picioarele încrucişate în faţa cortului, râzând
cu capul dat pe spate, cu brăţări de argint la încheietura
mâinilor şi la glezne, cu ochii făcuţi cu khol şi părul cu hene,
cu două false aluniţe pe obraz. Mâncarea aburea; pilaf, lapte,
2483
curmale, pâine albă. Şi un ulcior cu apă rece. Şi acolo erau
trei corturi mai înalte decât toate, erau treizeci şi trei de
cămile mai iuţi decât toate, şi trei sute treizeci şi trei de femei
mai frumoase decât toate: erau corturile, cămilele şi femeile
lui Taema, Mansour şi Aoua.
Rugăciunea s-a terminat, raiul şi-a închis porţile, beduinii
au coborât pe platoul Madiam, au venit lângă foc şi, fără să
spună un cuvânt, şi-au reluat lucrul de fiecare zi, bucuroşi.
Cât putea să dureze viaţa asta? După ce va trece, vor ajunge
în paradis, trebuia să aibă numai răbdare.
Am întins mâna spre Taema care şedea în dreapta mea şi
i-am spus în arabă crezul sfânt al musulmanilor: "Nu există
alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed e Profetul său!" A
tresărit surprins de parcă îi descoperisem o taină, m-a privit,
iradiind de bucurie, şi mi-a strâns mâna.
Am pornit iar la drum. Eu mergeam pe jos, nemaiputând
suporta ritmul monoton, lent, al cămilei. La dreapta şi la
stânga erau munţi de granit roşu şi verde, când şi când, o
pasăre, mică şi neagră, cu o calotă de pene albe pe cap ca un
jocheu. La capătul drumului a apărut un alt şir de cămile,
beduinii scoteau strigăte de bucurie şi ne-am oprit. "Salaam
aleikum" – pace vouă – au salutat cei doi cămilari,
apropiindu-se. Au dat mâna cu ceilalţi beduini, se aplecau
unul spre altul, apropiindu-şi obrajii, vorbeau liniştit, cu glas
cântat, prelungind salutul. Dialogul simplu, de când lumea,
a început: "Ce mai faci? Ce mai fac femeile tale, dar cămilele?
De unde veniţi? Încotro mergeţi?" Cuvintele salaam şi Allah
reveneau des pe buzele lor şi această întâlnire în deşert avea
înţelesul sacru, înălţător, pe care ar trebui să-l aibă
întâlnirea dintre fiinţe omeneşti.
Îi admiram cu emoţie pe aceşti fii ai deşertului. Cum
trăiesc! Numai cu câteva curmale, o mână de porumb, o
ceaşcă de cafea! Corp vioi, glezne subţiri de gazelă, ochi de
vultur, sunt oamenii cei mai săraci şi cei mai ospitalieri din
lume; chiar dacă sunt flămânzi nu mănâncă să se sature,
pun deoparte un pic de cafea, un pic de zahăr, o mână de
2484
curmale ca să le ofere unui străin. La Raitho, egumenul mi-a
povestit cum, odată, o beduină se uita la un turist englez
care tocmai îşi deschisese cutiile cu provizii şi mânca;
englezul i-a oferit o îmbucătură, dar ea a refuzat, din
mândrie, şi apoi a leşinat de foame.
Beduinul îşi iubeşte cel mai mult cămila. Mă obişnuisem
cu Taema, Mansour şi Aoua care ciuleau urechile cu
nelinişte la o cât de slabă suflare a cămilei. Se opreau, le
aranjau şaua, le cercetau pântecele şi copitele, strângeau
iarba uscată care se întâmpla să le cadă sub mână şi le
dădeau să o mănânce. Seara le scoteau şaua şi le acopereau
cu o pătură de lână, apoi aşterneau pe jos o pânză şi curăţau
cu atenţie hrana cămilelor.
Un vechi poem arab aduce laudă însoţitoarei iubite a
beduinului:
Pasul cămilei trece prin deşert şi se tot duce. Sigură ca un
coşciug de scânduri; crupa fermă ca o poartă de fortăreaţă.
Urmele de chingi pe spinare sunt ca văile secate, pline de
pietricele; le atingi şi crezi ca e o răzătoare. E ca un apeduct
acoperit cu olane, închipuit de un arhitect grec!
Am urcat grăbiţi muntele, arzând de dorinţa de a ajunge,
în fine, la mănăstire. Un pic de apă într-un bazin natural de
piatră, câţiva curmali, o cabană de piatră, şi puţin mai
departe o cruce de fier fixată în stâncă. Deodată Taema a
ridicat braţul în sus: "Drr!" a strigat el, "mănăstirea!"
Pe un platou deschis, între două şiruri de munţi, a apărut
vestita Mănăstire Sinai, înconjurată de ziduri înalte. Dorisem
atât de mult această clipă, încât acum când ţineam în palmă
rodul unui atât de mare efort mă încerca o bucurie calmă,
fără chiote şi fără grabă. O clipă am simţit nevoia să mă
întorc. Mă fulgera plăcerea crudă, repetată, de a nu culege
roadele, de a nu mă bucura de ele. Dar un vânticel cald a
suflat, aducând mireasma pomilor înfloriţi, natura omului a
triumfat în sufletul meu şi am mers mai departe.
Vedeam mai limpede exteriorul mănăstirii, zidurile,
turnurile, biserica, chiparoşii. Am ajuns la livada din afara
2485
zidurilor mănăstirii; m-am urcat pe zid şi am văzut, în plin
deşert, măslini, portocali, nuci, smochini, migdali sacri,
înalţi, strălucind în soare! Căldură blândă, mireasmă, bâzâit
de insecte; raiul pe pământ!
M-am bucurat îndelung de această faţă a lui Dumnezeu,
de chipul vesel, apropiat omului, plămădit din pământ, din
apă şi din sudoare omenească. Cu trei zile înainte mă
izbisem de celălalt chip, de chipul său teribil, fără pomi în
floare, tot numai granit. Ziceam: iată Dumnezeu adevărat, foc
care arde, granit dur care nu poate fi modelat după vrerea
omului. Dar, rezemat de zid, lângă grădina înflorită, mi-am
amintit cu emoţie cuvintele unui ascet: Dumnezeu e fiorul şi
blândeţea lacrimii.
"Există două feluri de miracole, zice Buddha, ale trupului
şi ale sufletului. Nu cred în cele dintâi, cred în cele din
urmă!" Mănăstirea Sinai e un miracol al sufletului. În
mijlocul unui deşert inuman, înconjurată de triburi lacome
de pradă, care au o altă religie, o altă limbă, mănăstirea stă
dreaptă de paisprezece secole, în jurul unui izvor, rezistând
naturii şi omului care o iau mereu cu asalt. Aici, mă
gândeam eu, nu fără mândrie, există o conştiinţă umană
superioară, aici virtutea omului învinge deşertul.
Cu greu îmi stăpâneam bucuria: mă aflam între piscurile
biblice, pe platoul înalt al Vechiului Testament! La est se
întindea Muntele Hor, unde Moise încrustase şarpele de
bronz, în spate, ţara Amaleciţilor şi munţii Amoriţi. La nord
erau Chedar, Idumeea, munţii Tamar, până la deşertul
Moabit. La sud, capul Faran şi Marea Roşie. În fine, la apus,
lanţul Sinai, muntele sfânt unde Dumnezeu i-a vorbit lui
Moise, iar în depărtare se zărea Muntele Sfânta Caterina.
Grădina mănăstirii strălucea în soare şi în albeaţa zăpezii,
măslinii foşneau uşor, portocalele luceau în frunzişul lor
întunecat, chiparoşii se înălţau negri, ascetici. Mireasma
migdalilor înfloriţi venea în valuri, uşoară ca răsuflarea lui
Dumnezeu, înfiorându-ne nările şi sufletul.
Într-adevăr, cum de a reuşit citadela monahală să reziste
2486
suflării ademenitoare a vântului primăvăratic, vreme de
atâtea veacuri, cum de nu s-a prăbuşit într-o zi de
primăvară? Cuvintele Sfântului Anton, pustnicul sălbatic, mă
tulburau de mult timp prin profunda lor tristeţe umană:
"Dacă te afli în deşert cu inima liniştită şi auzi, aşa deodată,
un ciripit de vrăbiuţă, inima ta şi-a pierdut liniştea dintâi".
Am intrat în mănăstire pe poarta fortificată a citadelei. În
mijlocul curţii largi era biserica şi lângă ea o mică moschee
cu un minaret zvelt; în cele din urmă, crucea şi semiluna s-
au împăcat aici. De jur împrejur, acoperite de zăpadă,
strălucind de albeaţă, erau chiliile, camerele de oaspeţi şi
cămările; trei călugări stăteau şi se încălzeau la soare;
cuvintele lor se auzeau limpede în marea linişte. Am rămas o
vreme nemişcat, trăgând cu urechea. Fiecare era nerăbdător
să vorbească, să-şi golească sufletul; unul povestea despre
minunile pe care le văzuse în America: vapoare, zgârie-nori,
femei, lumini orbitoare noaptea; altul le spunea cum se face
mielul la frigare în ţara lui; al treilea vorbea despre minunile
Sfintei Caterina – cum au răpit-o îngerii la Alexandria şi au
adus-o aici, pe vârful muntelui, se vede şi acum urma
trupului ei pe stânci.
M-am urcat în turn ca să văd împrejurimile. Un călugăr
tânăr, palid, m-a văzut şi a alergat să-mi spună bun venit.
Era cretan, zicea el, avea optsprezece ani, puful creţ de pe
obrajii săi avea, în lumina soarelui, reflexe castanii. În timp
ce discutam despre îndepărtata noastră patrie, a apărut
gâfâind un bătrân de vreo optzeci de ani, blând şi liniştit, cu
răsuflarea tăiată. Nu mai avea tăria să dorească nici binele,
nici răul, măruntaiele sale erau aşa cum voia Buddha, golite.
Ne-am aşezat toţi trei la soare, pe o bancă de lemn.
Tânărul a scos din sân un pumn de curmale şi mi le-a dat
mie; încă păstrau căldura trupului său. Bătrânul a pus
mâna pe genunchiul meu şi a început să-mi spună cum a
fost construită mănăstirea, cum s-a luptat să reziste de
atâtea veacuri. Stând la soare, între munţii legendari, istoria
mănăstirii îmi părea simplă şi adevărată ca o poveste.
2487
 — Mănăstirea fusese ridicată de împăratul Iustinian în
jurul fântânii unde fiicele lui Ietro veneau să-şi adape oile,
chiar pe locul rugului aprins care ardea şi nu se mistuia.
Iustinian a trimis două sute de familii care veneau din Pont
şi din Egipt să se aşeze în jurul mănăstirii, să fie robi, să o
slujească, să o apere şi să o servească. Un secol mai târziu a
venit Mahomed, a trecut Munţii Sinai – urmele paşilor
cămilei sale se mai văd şi azi pe o lespede de granit roşu.
Călugării l-au primit cu daruri, care i-au făcut plăcere lui
Mahomed – n-ar avea odihnă în mormânt! – şi, mulţumit, a
acordat mănăstirii mari privilegii, înscrise pe o piele de
căprioară, cu litere cufice, şi a pecetluit-o cu palma – nu ştia
să scrie. Privilegiile acordate sună astfel: "Când un călugăr
sinait se refugiază în câmpie, ori în deşert, ori în munţi, ori în
peşteră, eu voi fi cu el şi-l voi apăra de tot răul. Îi voi apăra
pe sinaiţi oriunde vor fi, pe uscat sau pe apă, la răsărit sau la
apus, la miazăzi sau la miazănoapte. Ei nu vor fi obligaţi să
plătească dijmă după recolte, nu vor fi luaţi la oaste, nu vor
plăti impozit pe cap de locuitor. Aripile îndurării vor străluci
veşnic deasupra capetelor lor".
Bătrânul vorbea, cu un glas venind parcă din altă lume,
făcea să reînvie zidurile bizantine şi munţii care ne
înconjurau, iar văzduhul se umplea de sfinţi şi de martiri.
Tânărul cretan, lângă mine, asculta legenda aurită, cu gura
căscată, căzut în extaz. Jos în curte, călugării ieşiseră din
chilii şi cântăreau porumbul adus de beduini. Prin uşa
deschisă a bucătăriei am zărit o masă lungă încărcată cu
homari enormi, roşii. Un călugăr palid, înfăşurat într-o
pătură cafenie, desena o scoică marină.
— E părintele Pahomios, a zis bătrânul râzând, e cam
într-o ureche, pictează tot timpul.
— Şi apostolul Luca picta, am zis eu, vrând să iau
apărarea pictorilor.
— E o ispită grozavă, fiule, să te ferească Dumnezeu,
trebuie să fii apostol ca să rezişti.
Am tăcut, avea dreptate. M-am ridicat şi am coborât în
2488
curte, călugării se jucau cu zăpadă ca nişte copii, se bucurau
că ninsese, însemna că va fi iarbă în deşert, oile şi caprele
vor avea ce mânca şi oamenii vor avea cu ce să-şi astâmpere
foamea.
Câţiva robi au sosit şi s-au aşezat dinaintea porţii; fumau,
vorbeau tare, dând din mâini. Erau vreo câteva femei
slinoase, desculţe, învăluite în tunici negre, pe faţă, de la nas
în jos, le atârnau lănţişoare fragile, de care spânzurau scoici
mărunte şi piaştri de argint; aveau părul adus pe frunte într-
un coc, ca oblâncul şeii. Toate îşi descheiau tunica şi scoteau
la iveală pruncii pe care îi aşezau pe pietre, în faţa lor.
Aşteptau să vină călugării să le azvârle de sus raţia zilnică:
trei pâinişoare rotunde pentru fiecare bărbat şi două pentru
fiecare femeie şi pentru fiecare copil. Legea cerea să vină
personal să-şi primească tainul, aşa că îşi părăseau cortul cu
câteva ore mai devreme, ca să ajungă la timp; dar pâinea
primită nu le astâmpăra foamea; pe drum culeg lăcuste pe
care le usucă, le zdrobesc, le frământă şi fac pâine.
Mă uitam mişcat la aceşti fraţi îndepărtaţi; de veacuri
dădeau târcoale zidurilor bizantine, de unde li se aruncau,
cum ar arunca pietre, pâinişoarele făcute din făină cu tă