ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR

LUCRAREA DE LABORATOR NR. 5

OBOSEALA MATERIALELOR METALICE

1. NOŢIUNI TEORETICE
Majoritatea pieselor ce alcătuiesc maşinile, instalaţiile şi alte categorii de construcţii
inginereşti sunt supuse la solicitări ce nu sunt constante în timp, ci au un caracter variabil.
Variaţia în timp a solicitărilor poate fi produsă prin modificarea valorii încărcării, sau din
schimbarea poziţiei corpului faţă de sarcină a cărei intensitate şi direcţie rămân neschimbate.
Variaţia în timp a solicitărilor poate lua diverse aspecte: variaţii determinate periodice sau
aperiodice şi variaţii cu caracter aleator.
Fenomenul de distrugere prin oboseală a pieselor datorită solicitărilor ciclice este complex,
necesitând luarea în considerare, încă din faza de proiectare, a unor factori care să confere siguranţa
în exploatare a construcţiei în ansamblul ei.
1.1. Cicluri de solicitări variabile

În cazul solicitărilor variabile se admite că tensiunea este o funcţie periodică de timp.

Ansamblul valorilor tensiunilor în timpul unei perioade se numeşte ciclu. Forma cea mai uzuală de
reprezentare a unui ciclu de solicitare este cea dată în figura 5.1. În abscisă se măsoară timpul t, iar
în ordonată tensiunea  sau , respectiv eforturile N, T, Mi, Mt care le generează. Un ciclu de
solicitare poate fi definit prin următoarele elemente:
- tensiunea maximă, max;
- tensiunea minimă, min;
   min
- tensiunea medie,  m  max ;
2
   min
- amplitudinea tensiunii,  a  max .
2
Rezultă, evident că:
 max   m   a Figura 5.1
 min   m   a
Se numeşte coeficient de asimetrie al ciclului raportul dintre tensiunea minimă şi tensiunea

maximă: R  min .
max
Tabelul 5.1. Ciclurile de solicitare variabile
Cicluri oscilante pozitive Cicluri alternative Cicluri oscilante negative
Cicluri asimetrice pozitive Cicluri asimetrice negative
Ciclu oscilant Ciclu pulsator Ciclu alternant Ciclu simetric Ciclu alternant Ciclu pulsator Ciclu oscilant
pozitiv pozitiv pozitiv negativ negativ negativ
6
suma degradarilor

5
4
3
2
1
0
t
0

0
15

20

25

30

35

sigma

m max  min
>0 0 >0 0 <0 0 <0
2 2
 max >0 >0 >0 >0 >0 0 <0
 min >0 =0 <0 <0 <0 <0 <0
 max  min
a 0 0 =  max =  min 0 0
2 2
 min
R 0 < R <+1 0 1 < R < 0 1  < R < 1  +1 < R < 
 max
 Dacă în tot timpul solicitării, tensiunile variază între aceleaşi valori maximă şi minimă,
ciclul de solicitare este staţionar.
După valoarea şi semnele tensiunilor maximă şi minimă, respectiv după valorile
coeficientului de asimetrie R, se pot defini următoarele cicluri de solicitări variabile:
Cicluri oscilante, care sunt cicluri la care tensiunile maximă şi minimă au acelaşi semn. Un
caz particular al ciclurilor oscilante este ciclul pulsator, la care una din tensiuni este zero.
Cicluri alternante, care sunt cicluri la care tensiunile maximă şi minimă sunt de semne
contrare. Cazul particular al ciclurilor alternante este ciclul alternant simetric, la care tensiunile
maximă şi minimă sunt egale în valoare absolută, având coeficientul de asimetrie al ciclului R  1.
Solicitarea statică este solicitarea la care tensiunile maximă şi minimă sunt egale, R  1
(tensiunea are valoare constantă), putând fi socotită un caz particular al solicitărilor variabile.
În tabelul 5.1 sunt prezentate, într-o formă sintetică, ciclurile de solicitare variabile
menţionate.

1.2. Determinarea rezistenţei la oboseală la durabilitate nelimitată

Se defineşte rezistenţa la solicitări variabile (rezistenţa la oboseală) R, cea mai mare
valoare a tensiunii maxime la care epruveta nu se rupe, oricât de mare ar fi numărul de cicluri la
care este supusă.
Această valoare se determină în mod experimental, fiind, pentru un material dat, funcţie de
tipul solicitării, condiţiile de lucru şi coeficientul de asimetrie al ciclului. Rezistenţa la oboseală
reprezintă valoarea corespunzătoare durabilităţii nelimitate a materialului la solicitarea respectivă.
Pentru determinarea caracteristicilor materialului la solicitări variabile se utilizează:
Metode directe de încercare: metoda clasică a lui Wöhler; metoda Probit; metoda treptelor;
metoda sarcinilor progresive (metoda Prot, metoda Locati); metoda Ivanova.
Metode indirecte:
- metode bazate pe modificarea unor constante sau mărimi fizice în timpul încercării la oboseală:
modulul de elasticitate, lucrul mecanic de deformaţie absorbit, temperatura epruvetei,
coeficientul de dilatare liniară, permeabilitatea magnetică etc.;
- metode bazate pe relaţii între rezistenţa la oboseală şi alte caracteristici mecanice ale materialelor
(rezistenţa la rupere, limita de curgere, lungirea, contracţia transversală etc.).

1.3. Determinarea rezistenţei la oboseală prin trasarea curbei Wöhler

Această metodă constă în trasarea, pe bază experimentală, a unei curbe   f(N), unde  este
tensiunea maximă la care se rupe epruveta, iar N - numărul de cicluri corespunzător ruperii.
În funcţie de numărul de epruvete disponibile se pot încerca, la fiecare treaptă de tensiune,
una sau mai multe epruvete. Pentru încercare sunt necesare un număr de minim 6 - 8 epruvete, din
acelaşi material, obţinute prin acelaşi procedeu tehnologic şi având aceleaşi dimensiuni. Încercările
se vor executa pe aceeaşi maşină, în aceleaşi condiţii şi păstrând acelaşi coeficient de asimetrie R.
Se recomandă ca repartizarea epruvetelor de-a lungul curbei să se facă astfel: în zona
solicitărilor mari, treptele de tensiune să difere cu 30 … 60 N/mm2; în zona limitei la oboseală
treptele de tensiune să fie de 10 … 20 N/mm2 (practica a demonstrat că reducerea treptelor de
solicitare sub 10 N/mm2 nu contribuie la creşterea preciziei determinărilor); una sau două epruvete
se păstrează ca rezervă pentru eventuale repetări ale încercărilor care au condus la puncte prea
îndepărtate de curba medie.
Ordinea de încercare este de la solicitări mari către solicitări mici, pentru a se evita
încercările sub limita de oboseală. Prima treaptă de solicitare pentru oţeluri se recomandă să fie,
max  0,6  Rm şi pentru aliajele neferoase, max  0,4  Rm.
La schimbarea ciclului de solicitare, pentru păstrarea aceluiaşi grad de asimetrie R, se poate
menţine pentru toate epruvetele, fie aceleaşi tensiuni minimă min și maximă max, fie aceeaşi
valoare medie m.
 În cadrul încercării, se notează valoarea tensiunii maxime max,i şi a numărului de cicluri
corespunzător ruperii Ni. Se continuă încercarea până când cel puţin o epruvetă nu se rupe.
Numărul de cicluri N, până la care se
efectuează încercările, pentru epruvetele care nu se
rup, se notează cu N0, şi pentru principalele materiale
din diverse domenii, au următoarele valori:
N0  2 · 10 6 ... 2 · 10 7 pentru oţeluri;
N0  2 · 10 7 ... 10 8 pentru aliaje uşoare;
N0  5 · 10 6 pentru lemn;
N0  2 · 10 6 ... 3 · 10 6 pentru beton. Figura 5.2
Cu perechile de valori max,i, Ni se construieşte o diagramă de tipul celei din figura 5.2, care
reprezintă curba rezistenţei la oboseală sau curba Wöhler. Trasarea curbei se poate face direct, în
cazul în care dispersia rezultatelor este redusă. În cazul în care dispersia este mai mare şi s-au
încercat mai multe epruvete la aceeaşi solicitare, se fac mediile absciselor N.
Ducând asimptota orizontală la curba medie de durabilitate, se obţine valoarea medie a
rezistenţei la oboseală, la solicitarea respectivă şi pentru coeficientul de asimetrie la care s-a făcut
încercarea.
Rezistenţele la oboseală sunt notate cu simbolurile  sau , având ca indice valoarea
coeficientului de asimetrie R. Pentru solicitarea axială se adaugă la indice şi litera t - pentru
tracţiune, respectiv c - pentru compresiune. De exemplu, 1,t, reprezintă rezistenţa la oboseală la
ciclul alternant simetric în cazul solicitării de tracţiune, iar 0 - rezistenţa la oboseală la torsiune
pentru ciclul pulsator.
Experienţele au demonstrat că, pentru valorile rezultatelor încercărilor la oboseală, se poate
utiliza distribuţia normală (gaussiană) sau distribuţia de tip Weibull.

1.4. Metoda treptelor

Atunci când se urmăreşte determinarea numai a valorii rezistenţei la oboseală, se pot utiliza
metode rapide de încercare, în jurul valorii probabile a rezistenţei la oboseală.
Metoda treptelor necesită un număr de 15 ... 30 epruvete pentru fiecare variantă studiată. Se
alege o serie de tensiuni de încercare, egal departajate între ele cu o mărime apropiată de abaterea
medie pătratică estimată a rezultatelor.
Abaterea medie pătratică se calculează cu relația:
2
1 n  _ 
s   Ri  R  , în care n  numărul de epruvete încercate la o variantă
n i 1 
Valoarea medie a tensiunilor alese trebuie să se situeze în zona limitei de oboseală estimate
pentru materialul respectiv. Se încearcă pe rând epruvetele astfel încât, dacă epruveta precedentă s-a
rupt, următoarea se încearcă la o tensiune maximă corespunzătoare treptei care are o valoare mai
mică. Dacă epruveta precedentă nu s-a rupt, următoarea se încearcă la o treaptă de tensiune
superioară. În acest fel, solicitările la care se încearcă lotul, se grupează automat în jurul limitei la
oboseală medii.

1.5. Metoda Locati

Această metodă se recomandă, în cazul încercării la oboseală a unui material pentru care
trasarea curbei Wöhler nu este posibilă, sau la încercarea pieselor reale şi a modelelor. Metoda
constă în încercarea unei singure epruvete (piesă, model) la tensiuni ce cresc în trepte constante
, fiecare solicitare fiind menţinută un număr constant de cicluri n. Încercarea începe de la o
tensiune maximă situată sub limita de oboseală presupusă. Se recomandă   (10 ... 30) N/mm2,
iar n  5 · 104 ... 2 · 105 cicluri.
Această ipoteză presupune ca și în cazul încercărilor în trepte de solicitare, în fiecare treaptă
să se consume din capacitatea de rezistenţă a materialului, o valoare proporţională cu raportul dintre
numărul de cicluri de solicitare la treapta respectivă şi numărul total de cicluri la care ar rezista
aceeaşi epruvetă, dacă ar fi solicitată până la rupere (dacă N este numărul ciclurilor corespunzător
ruperii epruvetei pentru solicitarea respectivă, luat de pe curba Wöhler presupusă pentru un material
asemănător cu cel supus încercării, atunci pe o treaptă oarecare, se consumă din rezerva de energie a
n n
epruvetei Δn/N):  i  1 .
i 1 Ni
Se trasează o familie de curbe   f(N) (fig. 5.3, a) care să cuprindă curba presupusă şi se
calculează, pentru fiecare curbă, suma degradărilor cumulative,  ni/Ni. Se reprezintă în sistemul (
ni/Ni, R), curba care dă rezistenţa la oboseală a piesei încercate, adică corespunzătoare egalității 
ni/Ni  1, (fig. 5.3, b).

a) b)
Figura 5.3
1.6. Metode indirecte de determinare a rezistenţei la oboseală

În cazul în care lipsesc datele experimentale privind comportarea materialelor la solicitări

variabile, în faza de proiectare sau la stabilirea programului de încercări, se pot utiliza valori
informative (date de relaţii empirice) obţinute pe baza unui număr mare de teste. Valabilitatea
acestora este limitată şi precizia, uneori, redusă.
Tabelul 5.2. Relaţii de calcul pentru 1 la oţeluri
Felul oţelului Relaţia de calcul Autorul
Rm 500 N/mm2 1  0,6 Rm Hänchen
500  Rm  700 N/mm2 1  0,5 Rm Hänchen
Rm  700 N/mm2 1  0,4 Rm Hänchen
Rm  800 – 1300 N/mm2 1  0,484 Rm  9,4 Friedmann; Buch
Rm  1200 – 1800 N/mm2 1  400  Rm/6 S.D. Ponomariov
1  0,27 Rm  185 S.L. Jukov
1  0,24 Re  275 S.L. Jukov
Oţeluri carbon
1  0,285 (Rm  Re) R.S. Stribeck
1  0,25 (Rm  Re)  50 E. Houdremont
În cazul ciclului pulsator, relaţiile de calcul sunt prezentate în tabelul 5.3, iar pentru unele
materiale neferoase, caracteristicile la solicitări variabile sunt date în tabelul 5.4.
Tabelul 5.3. Relaţiile de calcul pentru 0, 0, la oţeluri şi fonte cenuşii
Încovoiere Tracţiune - compresiune Răsucire
Materialul
0 0t, 0c 0
Oţel carbon 1,51 1,51t (1,8 ... 2) 1
Oţel aliat 1,61 1,51t (1,8 ... 2) 1
Fonte cenuşii (1,2 ... 1,5)1 - (1,2 ... 1,3) 1
Tabelul 5.4. Relaţii pentru calculul rezistenţelor la solicitări variabile la aliaje neferoase
Materialul Ciclul Încovoiere Întindere - compresiune Răsucire
Alternant simetric 1  (0,25...0,5) Rm - 1 0,58 1
Aliaje de cupru Pulsator - - 0  (1,4...2) 1
Alternant simetric 1  (0,25...0,5) Rm 1t  0,7 1 1  (0,55...0,58) 1
Aliaje de aluminiu Pulsator 0  1,8 1 - 0  (1,4...2) 1
2. SCOPUL LUCRĂRII
Lucrarea are ca scop însuşirea noţiunilor teoretice privind oboseala materialelor metalice,
cunoaşterea şi aplicarea principalelor metode pentru determinarea acestei caracteristici importante.
Din punct de vedere experimental se vor efectua şi interpreta rezultatele încercării la
oboseală la solicitarea de încovoiere, ciclul alternant simetric.
 3. MATERIALE ŞI APARATURĂ

Încercarea la oboseală la încovoiere constă în solicitarea repetată a epruvetei cu un moment

de încovoiere determinat. În cazul în care epruveta încercată se roteşte, fiecare fibră este solicitată,
consecutiv, la întindere şi compresiune. Fibrele exterioare sunt solicitate cu tensiunile maxime, a
căror valoare se calculează cu formula lui Navier. Epruveta se poate prinde în maşina de încercat,
fie în consolă, momentul de încovoiere fiind obţinut prin aplicarea unei sarcini statice la capătul
liber al epruvetei, fie la ambele capete, momentul încovoietor fiind în acest caz realizat de
solicitarea de încovoiere transmisă prin ambele dispozitive de prindere a epruvetei.
Epruvete. Forma epruvetei folosite la încercarea la oboseală la încovoiere rotativă depinde
de modul de solicitare: cu moment de încovoiere constant sau cu moment de încovoiere variabil.
Se folosesc epruvete cu secţiunea circulară, având porţiunea calibrată de formă: toroidală
sau cilindrică pentru solicitarea cu moment constant sau variabil; tronconică pentru solicitarea cu
moment variabil.
Diametrul iniţial d al epruvetelor uzuale este cuprins între 6 şi 10 mm.
Maşini pentru încercări la oboseală la solicitarea de încovoiere rotativă. În general
aceste maşini au o construcţie simplă, care constă dintr-un batiu ce susţine unul sau mai mulţi arbori
fixaţi pe lagăre cu rulmenţi. La unul sau la ambele capete sunt montate dispozitive de prindere a
epruvetei, de obicei de tip con extensibil. Rotirea epruvetei se face cu ajutorul unui motor electric,
iar sarcina se aplică printr-un sistem cu pârghii şi greutăţi. Numărul de cicluri se înregistrează pe un
contor de rotații (tahometru) care se opreşte odată cu ruperea epruvetei. Se foloseşte o maşină de
încercat MUI 6000.

4. MODUL DE LUCRU

Programul încercărilor la oboseală se stabileşte în funcţie de mărimile care se determină şi

care în mod obişnuit pot fi: curba rezistenţei la oboseală (Wöhler), rezistenţa la oboseală etc.
Aceste caracteristici se determină ca valori medii sau ca mărimi statistice. Pe de altă parte
determinările pot avea drept scop caracterizarea unui material sau stabilirea influenţei unor
parametri tehnologici, de proiectare etc. asupra caracteristicilor de oboseală respective.
Trebuie reţinut că încercările la oboseală se caracterizează printr-o dispersie relativ ridicată a
rezultatelor. Cauzele acestei dispersii sunt multiple, printre cele mai importante fiind: abaterile
dimensionale ale epruvetelor, deficiențele de montaj şi fixare a epruvetelor în maşina de încercat,
calitatea suprafeţei în zona calibrată, tensiunile remanente ca urmare a tratamentului termic şi
prelucrării zonei calibrate a epruvetei, variaţia parametrilor efectivi ai încercării (încălzirea locală,
coroziunea etc.), neomogenitatea metalurgică a materialului.
Succesiunea operaţiilor la încercarea la oboseală este următoarea:
- se determină secţiunea calibrată a epruvetelor şi respectiv modulul de rezistenţă;
- se fixează epruveta în dispozitivele de prindere, acordând cea mai mare atenţie eliminării
excentricităţilor; nu se admite folosirea de epruvete zgâriate sau deformate la montaj.
- se calculează, pe baza valorii stabilite pentru tensiunea de încercare, sarcina care se aplică
epruvetei (se folosesc relaţiile de calcul date de rezistenţa materialelor).
- se înregistrează valoarea iniţială a contorului de cicluri de solicitare; se porneşte maşina de
încercat şi apoi se aplică sarcina care solicită epruveta.
- în timpul mersului se controlează dacă prinderea epruvetei nu cedează şi dacă bătaia
acesteia nu creşte peste cea iniţială; dacă se produce reducerea diametrului zonei calibrate, sau
încălzirea epruvetei, se recurge la modificarea unor parametri ai încercării, ca de exemplu:
micşorarea turaţiei, ventilaţia forţată etc.

5. INTERPRETAREA REZULTATELOR; FIŞA LUCRĂRII

Rezultatele încercărilor efectuate se vor prezenta într-o fişă a lucrării de tipul celei
prezentate în continuare.
UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI
DEPARTAMENTUL: Inginerie Mecanică
DISCIPLINA: Studiul Materialelor
ANUL: I I.E.D.M.
SEMESTRUL II DATA ...............................

FIŞA LUCRĂRII NR. 5

Tema: Oboseala materialelor metalice

Utilaj: marca .............................. provenienţa ....................... anul fabricaţiei .......................

caracteristici tehnice: .....................................................................................................
data ultimei verificări metrologice ..................
Epruvete:

(schiţa epruvetei)

Material :
Marca ...................... Caracteristici mecanice .............................................................................

Curba Wöhler

Ni i
cicluri N/mm2

6
Metoda Locati
suma degradarilor

5
4
i ni
N/mm2 cicluri 3
2
1
0
0

0
15

20

25

30

35

sigma

Întocmit: Verificat:
Nume ................
Prenume ............
Grupa..................
Semnătura...........