Sunteți pe pagina 1din 55

IMPORTANŢA SOCIALĂ SI

ECONOMICĂ A CREŞTERII CALULUI

Importanţa socială: în vechime, calul a


jucat un rol important în dezvoltarea social-
istorică a popoarelor, domesticirea lui fiind
considerată ca una din primele îndeletniciri de
bază ale omului.
Se ştie că omul a avut în cal un
prieten şi ajutor preţios, cu care a
împărţit bucuriile şi necazurile în
decursul vremii, a străbătut lumea, a
înaintat spre progres şi civilizaţie, prin
explorarea de noi teritorii, prin
schimburile de valori materiale şi
spirituale.
• “Acolo unde omul a lăsat urma marii
sale ascensiuni, de la barbarie la
civilizaţie, se găseşte, alături, urma
piciorului de cal”
• John Moore
• Conform unor scrieri mitologice, istorice şi
folclorice, multe civilizaţii timpurii s-au
dezvoltat în cadrul naţiunilor care au folosit
calul şi s-au ocupat de creşterea sa.

• În sprijinul acestei afirmaţii stă şi faptul că


figura plină de glorie a omului călare a
devenit un simbol al puterii (W. B e n t o n,
1973).
• Calul a constituit în trecut un ajutor
neprecupeţit pentru poporul român în
lupta pentru libertate şi neatârnare,
pentru progres şi civilizaţie.
• În acelaşi timp calul, prin călărie şi sport
hipic, a contribuit la dezvoltarea fizică
armonioasă a omului, la imprimarea unor
trăsături moral-volitive, la corectarea
unor anomalii survenite prin paralizii
parţiale, deviaţii de coloană, sechele de
reumatism, obezitate etc., precum şi la
folosirea plăcută a timpului liber al
omului, în aer curat, în locuri pitoreşti,
departe de zgomotul citadin şi atmosfera
poluată.
De asemenea, din sângele de cal se
produc seruri extrem de utile pentru
apărarea sănătăţii omului.

Prin produsele alimentare pe care le


furnizează, calul poate contribui la
combaterea malnutriţiei.
Importanţa economică. Creşterea calului
reprezintă, pe de o parte, o sursă de energie
neconvenţională, necesară lucrărilor agricole şi
în transporturi, iar pe de altă parte asigură o
serie de materii prime necesare.
Utilizarea la tracţiune. Principalul folos de
pe urma calului este forţa lui de tracţiune.
Deşi o serie de adepţi ai tehnicismului
prevedeau un viitor sumbru pentru cal în
domeniul transportului şi că acesta nu va mai
putea fi văzut decât în parcurile de agrement
sau în grădinile zoologice, acest lucru nu s-a
întâmplat; supoziţia nu a fost lipsită de logică,
dar nu s-a prevăzut că energia calului nu va
putea fi înlocuită complet prin cea mecanică,
mai ales în contextul crizei energetice, în
condiţiile legate de dificultăţi de relief etc..
• Trebuie reţinut că forţa de tracţiune
mecanică va reprezenta şi în viitor sursa de
energie dominantă, dar în anumite condiţii
(relief în pantă, lucrări agricole pe suprafeţe
mici, transporturi cu volum mare pe distanţe
scurte, în interiorul fermelor etc.), forţa hipo
este mai eficientă.
• Această forţă animală completează pe cea
mecanică şi contribuie, în felul acesta, la
îmbunătăţirea balanţei energetice
• Producţia de carne. Folosirea cărnii de
cal în hrana omului se cunoaşte din timpuri
străvechi.
• Carnea de cal se consumă şi azi mai ales
în Europa Centrală şi de Vest, ca şi în Asia.
• Carnea de cal deţine o pondere mică în
balanţa producţiei mondiale de carne, dar
este deficitară în raport cu cerinţele.
• Carnea de cal, deşi este inferioară sub
raportul însuşirilor organoleptice şi
caloricităţii altor sortimente de carne, este
preferată de consumatori pentru calităţile
sale dietetice, deoarece are un conţinut mai
favorabil lipido-proteic, iar grăsimea este mai
bogată în acizi graşi saturaţi, ceea ce reduce
pericolul apariţiei aterosclerozei.
Laptele de iapă este utilizat în consum de
către popoarele asiatice, mai ales sub formă de
băuturi fermentate („cumâs”) indicate pentru
tratarea unor afecţiuni digestive.

Pielea serveşte în industria încălţămintei,


îmbrăcămintei, marochinăriei, la confecţionarea
harnaşamentelor şi în arta artizanală.

Părul este utilizat în industria


instrumentelor muzicale cu corzi, precum şi la
confecţionarea diferitelor ţesături, site, perii sau
în tapiţerie etc.
• Oasele, sângele şi cornul copitei se
utilizează în producerea unor uleiuri speciale,
a cleiului, a gelatinei, precum şi a făinurilor
animale.
• Sângele serveşte la obţinerea unor
preparate biologice de uz sanitar şi veterinar
(seruri imune, seruri normale, preparate în
scop sero-diagnostic şi ser gonadotrop).
• Gunoiul de grajd constituie un
îngrăşământ organic valoros, indispensabil
pentru multe culturi agricole.
• În consecinţă, tot ce furnizează calul poate
fi utilizat de om direct sau indirect.
Importanţa calului a variat în strânsă
dependenţă cu dezvoltarea societăţii omeneşti.

În epoca veche. În neolitic, înainte de


domesticire, calul era socotit ca un vânat de
mare preţ, carnea era consumată ca atare sau
friptă; din piele se confecţionau obiecte de
îmbrăcăminte şi, ulterior, burdufuri de apă; din
oase se confecţionau arme, diferite obiecte de
uz casnic.
În perioada de tranziţie de la neolitic la
epoca bronzului şi ulterior, calul fiind
domesticit a fost folosit pentru deplasări pe
distanţe mai mari, la vânătoare şi pentru
diferite transporturi de obiecte şi ca hrană.
• În epoca medie (evul mediu). Calul a
constituit principalul mijloc de transport şi de
luptă (forţa unei armate se baza mult pe
numărul şi calitatea cailor).
• De asemenea, calul a fost folosit pentru
diferite lucrări.
• Tot în această epocă s-au dezvoltat călăria şi
sportul hipic.
• În epoca modernă. Calul s-a folosit, în
continuare, în războaie, ca mijloc de
transport şi pentru lucrările agricole.
• Importanţa economică a calului a fost
deosebit de mare până la apariţia „maşinii”, a
dezvoltării traficului feroviar şi a reţelei
rutiere, după care ponderea lui a scăzut atât
ca utilizare în lupte, cât şi în agricultură şi
transporturi.
• În epoca contemporană. Calul se
utilizează în transporturi, la lucrările agricole,
pentru unele nevoi militare, dar mai ales
pentru echitaţie (sport hipic de performanţă şi
de agrement), precum şi pentru alimentaţie şi
producerea de seruri şi vaccinuri de uz
sanitar şi veterinar.
CARACTERIZAREA
BIOLOGICĂ A ECVINELOR

Speciile aparţinătoare genului equus,


prezintă numeroase caractere comune şi
însuşiri asemănătoare, după sistematica
zoologică clasificându-se după cum urmează:
• — încrengătura — Chordata
• — subîncrengătura — Vertebrata
• — clasa — Mamalia
• — subclasa — Eutheria (Placentate)
• — ordinul — Ungulata
• — subordinul — Perissodactyla (imparicopitate)
• — familia — Equidae
• — subfamilia — Equinae
• — genul — Equus
• — subgenul — specia - Eq. caballus
• - Eq. asinus
• - Eq. zebra
• - Eq. Hemionus
Caracterele şi însuşirile asemănătoare ale
speciilor genului equus, constau în următoarele
trăsături comune:

— Sunt animale solipede, polidactilia fiind


foarte rară şi mai frecventă la membrele
anterioare.
Extremitatea distală a membrelor prezintă o
conformaţie specială, fiind protejată de o
formaţiune cornoasă numită copită,
această structură anatomică asigurând
animalului o mare mobilitate.
De asemeni, prezintă o conformaţie
corporală specifică animalelor cu însuşiri de
deplasare rapidă, reprezentând consecinţa
adaptabilităţii treptate în timp la condiţiile de
mediu şi accentuată prin acţiunea dirijata a
omului.
• — Aparatul bucal este înzestrat cu buze fine,
subţiri, sensibile şi foarte mobile, favorabile
prehensiunii hranei, iar dentiţia selenodontă,
cuprinde 40 de dinţi la armăsari şi, în mod
obişnuit, 36 la iepe (la care lipsesc caninii),
după următoarea formula:
• incisivi 3/3; canini 1/1; premolari 3/3;
molari 3/3 – la masculi

• incisivi 3/3; canini 0/0; premolari 3/3;


molari 3/3 – la femele
• — Respiraţia este de tip nazal, vălul
palatin împiedicând comunicarea cavităţii
bucale cu căile respiratorii.
• — Sunt animale erbivore, având un
stomac monogastric, mucoasa acestuia fiind
glandulară numai în jumătatea pilorică.
• Ficatul este trilobat, lipsit de vezică biliară,
bila vărsându-se prin canalul coledoc direct în
intestinul subţire, iar cecumul, foarte
dezvoltat, constituie un adevărat rezervor de
apă pentru organism (capacitate de 30—40 l).
• Ca urmare a structurii şi conformaţiei tubului
digestiv, ecvinele reclamă o alimentaţie
uniformă şi pe cât posibil continuă, cu
menţiunea că, datorită florei bacteriene a
cecumului, modest reprezentată, digeră şi
valorifică greu nutreţurile grosiere.
— Ca urmare a structurii histologice
specifice a cardiei, calul nu poate vomita,
acest reflex determinând o puternică
contractare a orificiului respectiv.
— În stare sălbatică sunt monoestrice,
cele domestice sunt poliestrice, obişnuit
monopare, cu durata gestaţiei de 11— 12 luni
şi cu placenta difuză.
Prezintă, în general, o dezvoltare
corporală foarte variată, cu talie cuprinsă
între 0,9—1,7 m şi o masă corporală de
150—800 kg.
Sunt animale cu temperament, în general,
vioi, având simţurile foarte dezvoltate, în
special văzul şi auzul.
• FILOGENIA CALULUI (Preecvideele)

• Dezvoltarea filogenetică a calului îşi are


începutul în ultima epocă a erei secundare
(Cretaceul superior) şi anume în
Coriphodon, strămoş iniţial al ungulatelor
actuale, mic cât o veveriţă, cu 5 degete la
picioare, unite prin membrane interdigitale, cu
coloana vertebrală flexibilă, care se pretează
pentru deplasări prin salturi şi cu dentiţie de
tip buno-selenodont (regim omnivor).
• Lanţul filogenetic propriu-zis al calului începe
cu Phenacodus, desprins din Coriphodon,
ceva mai mare, dar foarte asemănător cu
precedentul şi la care au început să
predomine caracterele dentiţiei selenodonte
specifice erbivorelor.
• Urme de Phenacodus au fost descoperite în
straturile bazale ale terţiarului şi anume în
eocenul inferior.
• Întreaga filogenie a calului începând de la
Eohipus - continuator direct din Phenacodus
- şi până la ultima formă a calului propriu-zis,
Eq. fossilis, s-a desfăşurat în era terţiară.
• Fosilele pe baza cărora cercetătorii au
stabilit procesul evolutiv al formelor
antemergătoare calului, au fost descoperite
în straturile geologice respective, atât pe
vechiul continent eurasiatic cât şi pe
continentul nou, cu toate că până în prezent
în America, din motive încă necunoscute, nu
s-au găsit urme sau dovezi ale existenţei
cailor sălbatici.
În filogenia calului, se pot observa o serie
de modificări principale suferite de vieţuitoarele
respective, modificări datorate transformărilor
de sol şi climat, însoţite şi urmate de schimbări
în condiţiile de viaţă ale faunei din era terţiară.
În această succesiune filogenetică a
preecvideelor se află dovada incontestabilă a
procesului evolutiv, ca urmare a modificării
condiţiilor de mediu.
• Principalele modificări suferite de
vieţuitoarele antemergătoare calului, în
curgerea epocilor terţiare, au fost:

• - Talia animalelor s-a mărit de la aceea a


unui iepure (Eohipus) la cea a calului de
astăzi.

• - Coloana vertebrală, elastică la primele
forme, a devenit din ce în ce mai rigidă,
pe măsura alungirii membrelor, cărora
le-a revenit tot mai mult rolul principal în
locomoţie.
• - Craniul facial s-a alungit treptat în
scopul măririi suprafeţei dentare cu rol de
masticaţie, proces intensificat pe măsura în
care, datorită modificărilor geo-climatice,
vegetaţia suculentă şi chiar apoasă, cu care
animalele se hrăneau în primele epoci ale
terţiarului, a făcut loc vegetaţiei ierboase şi
fibroase, care necesita un aparat masticator
mai puternic.
• - Dentiţia, de la caracterul buno-selenodont,
specific omnivorelor, a trecut la cel
selenodont, caracteristic erbivorelor.
• - De la pluridigitale şi cu membrane
interdigitale, adaptare la deplasări pe
terenuri moi şi umede, membrele au ajuns
monodigitale (solipede), prin reducerea
treptată a degetelor laterale şi dezvoltarea
compensatoare a degetului mijlociu,
adaptare la deplasări pe terenuri tari.
• Dispariţia succesivă a degetelor s-a produs
mai întâi la membrele posterioare, cu rol
principal în propulsie şi secundar în
susţinere şi apoi la membrele anterioare, cu
rol invers.
Este de necontestat că modificări de
adaptare au avut loc şi în structura şi
funcţiunea organelor, ţesuturilor interioare,
consecutiv modificărilor de metabolism
necesare pentru adaptare şi supravieţuire.

Dovezi în acest sens nu există, ţesuturile


moi fiind puţin rezistente la procesele de
mineralizare după moartea organismelor
respective.
Dezvoltarea evolutivă a calului nu se
opreşte însă la Equus fossilis; ea continuă
şi ulterior, în era cuaternară, în diluviu şi
mai ales în aluviu, epocă în care au apărut
caii domestici.
După cât se ştie aluviul sau holocenul a
început numai cu 10000 de ani î.e.n., iar
domesticirea calului a avut loc cu 2500-3000
de ani î.e.n., în perioada folosirii uneltelor de
aramă şi bronz.

Modificările suferite de această specie în


diluviu au fost însă mai discrete sau aproape
neînsemnate.
Acest fenomen se explică prin faptul
că epoca diluvială a fost incomparabil
mai scurtă (5-600 mii de ani) decât cele
patru epoci terţiare (150—200 mii. de
ani), iar modificările produse în scoarţa
terestră au fost mai mici, cu toate
perioadele glaciale şi interglaciale, care
s-au perindat succesiv pe o mare
latitudine a continentului eurasiatic.
Ceva mai pronunţate sunt
modificările suferite de cal după
domesticire, când începe să se facă
simţită şi intervenţia omului, datorită
căreia, numai în ultimul secol, sunt
create rase, tipuri şi varietăţi noi,
diferenţiate unele de altele, ca
dezvoltare şi conformaţie, potrivit cu
cerinţele lui pentru aptitudini diferite.