Animarea păpuşii seamăna în mare măsura cu acţiunea

unei baghete magice. Ştim cu toţii din ce este construită păpuşa,

dar vrem să credem în vraja ei.

Umbrele, figurile de lemn, cârpele şi masca se animează,

fiind ”materie transfigurată în încercarea de a ajunge dincolo de
cuvinte, acolo unde ideile devin imagini şi provoacă sentimente
şi gânduri, adică viaţă.” (Anca Ciobotaru Constantin, 2006, pag
8)

Prestaţia păpuşii este dată de dibăcia mânuirii ei.

Păpuşarii sunt ”vrăjitori”, conving publicul că marioneta e

reală sau cel puţin suspendă neîncrederea în timpul performării
scenice.
 - pentru a menţine iluzia de viaţă, păpuşarul trebuie să
investească păpuşa cu manifestările unei creaturi vii;

- din momentul în care operatorul ia păpuşa în mână,

chiar şi atunci când ea nu este activă, trebuie cel puţin să pară
reală şi că trăieşte;

- o păpuşă nu are creier, inimă, voce sau auz, aşa că

păpuşarul îi împrumută propriile lui simţuri;

- o ţine în viaţă, o face să gândească, să simtă, să

respire, să vorbească şi să asculte tot timpul;

- pentru a aduce o păpuşă la viaţă există două arii:

modul în care se mişcă şi modul în care vorbeşte.
 1. Mişcarea păpuşii

- mişcarea este esenţa păpuşăriei, prin ea este adusă la viaţă o

marionetă;

- stăpânirea mişcării păpuşii este o parte esenţială a procesului de

animare, iar acest proces se numeşte mânuire;

- există mai multe moduri de a mânui o păpuşă;

- păpuşarii îşi dezvoltă un stil unic;

- fiecare păpuşă este diferită;

- fiecare păpuşă prin unicitatea ei are propriile limitări şi potenţial de

mişcare, urmând ca operatorul să experimenteze cu propria păpuşă
ce poate sau ce nu poate să facă aceasta;

- indiferent ce modalitate se aplică, păpuşa trebuie să pară credibilă.

 Focusul

Concentrarea permanentă a privirii păpuşarului asupra

păpuşii se face din trei motive:

- să vadă ce face păpuşa şi să corecteze orice greşeli care

au fost făcute (poziţii incorecte ale braţului sau antebraţului,
distanţa faţă de paravan, interacţiunea cu alte păpuşi etc.);

- transferă energie, viaţă, caracter, acţiuni, gânduri şi emoţii

păpuşii, dându-i identitate proprie;

- dacă păpuşarul şi păpuşa sunt vizibile publicului, ochii

auditoriului vor fi focalizaţi pe păpuşă.
 Ochii păpuşii

- ochii pot face păpuşa să pară că este vie, gândeşte,

ascultă;
- păpuşile trebuie să aibă contact vizual cu fiecare şi cu
audienţa, să privească la ceea ce fac;
- mişcarea şi focalizarea privirii fac parte din comunicarea
nonverbală şi limbajul corporal; contactul vizual stabileşte un
canal de comunicare cu ceilalţi.

Poziţia corpului
- poziţia statică se obţine prin raportarea mâinii
păpuşarului la corpul păpuşii;
- poziţia degetelor - arătătorul şi mijlociul susţin capul;
degetele mic şi mare mâinile, iar inelarul flexat înspre interiorul
palmei;
- bărbia păpuşii este orientată uşor în jos.
 Sincronizarea gurii

- mişcarea gurii trebuie potrivită cu ceea ce spune şi sunetul

vocii să pară că ar veni din gura păpuşii;

- mişcarea gurii pentru a mima vorbirea se produce prin

mobilitatea maxilarului inferior;

- gura se deschide la vocale şi se închide la pronunţarea

consoanelor, astfel fiecare silabă trebuie să beneficieze de o
închidere şi deschidere a gurii.
 Mişcări de bază

- întoarcerile dreapta - stânga se execută prin răsucirea

încheieturii mâinii;

- aşezarea păpuşii se execută cu o mişcare amplă a

braţului desenând un semn de întrebare imaginar, iar
ridicarea este aceeaşi mişcare, însă în sens invers;

- prinderea şi predarea unui obiect de către păpuşă se

execută cu ajutorul degetelor care mânuiesc mâinile -
degetul mic şi cel mare, la fel şi aplaudatul;
- mersul simplu al păpuşii se exersează prin pas
concomitent păpuşar - păpuşă, mersul simplu fiind o
combinare a întoarcerilor prin mişcări punctate (coborârea
uşoară a cotului la fiecare pas);

- mersul personalizat se aplică în cazul unor personaje

pentru a le contura prin mişcare personalitatea:

- mersul ursului - mişcare legănată şi mai lentă;

- mersul şchiopului - accentuare mai vizibilă pe dreapta

sau pe stânga;

- mersul unui copil - se diferenţiază prin ritm alert şi

mişcări mai puţin accentuate;
 Poziţia păpuşii în scenă

- se evită mişcările repetitive sau gesturile lipsite de sens;

- vestimentaţia păpuşii este un instrument al expresiei, prin

gestica ei accentuează ceea ce spune;

- gesturile capului prin flexibilizare permit o caracterizare a

păpuşii.
Convenţii de spaţiu scenic

- păpuşa nu trebuie lipită de decor, se lasă o marjă de eroare

de câţiva centimetri lateral;

-păpuşa se sincronizează ca înălţime cu celelalte personaje;

-scena are 3 planuri (1, 2, 3) în funcţie de apropierea păpuşii

de rampă, 1 este planul cel mai apropiat de rampă şi
spectatori, iar 3 planul cel mai îndepărtat.

- odată cu depărtarea păpuşii de rampă respectiv planul 1,

păpuşarul ridică mâna raportându-se la planul 1, iar mişcările
între cele 3 planuri se fac progresiv, nu sacadat;

- păpuşa stă tot timpul în lumina reflectoarelor;

- este interzisă intrarea şi ieşirea din scenă pe verticală (excepţie
făcând situaţiile speciale);

- poziţia de profil este la maxim 70 grade, nu stă niciodată la 90 de

grade raportat la unghiul de vizibilitate al spectatorului;

- mişcările sunt precise şi distincte, în timp ce una din păpuşi spune o

replică, celelalte nu au mişcări ample, pentru a distinge personajul
care vorbeşte, chiar în condiţiile în care este vorba de păpuşa-gură;

- mâinile nu se lasă să atârne;

- mâinile şi capul păpuşarului nu-i voie să fie văzute, paravanul va fi

fixat la o înălţime care să depăşească cu 5 cm cel mai înalt copil;
 2. Vorbirea păpuşii

Din cauza faptului că perdeaua paravanului absoarbe sunetul, se

dă o mai mare amploare vocii, chiar şi atunci când păpuşa şopteşte.
Vocea trebuie să se potrivească caracterului păpuşii şi să fie
credibilă.
Datorită poziţiei păpuşarului după paravan cu mâna întinsă, capul
dat spre spate, se solicită mult corzile vocale, mâinile şi gâtul.
Personalitatea păpuşii trebuie să fie bine definită prin tonalitate,
volum, dicţie şi se uzează de diferenţieri de limbaj pentru a o deosebi cu
uşurinţă de celelalte:
- vocea unui leu va fi puternică, agresivă, accentuând cuvintele;
- cea a unui şoricel puţin sâsâită, un ton mai scăzut şi puţin
“piţigăiat”;
- berbecul poate rosti nişte cuvinte mai “behăite”;
- în general, în cazul personajelor animale se utilizează cu
succes onomatopeele.
 3. Euritmia

Este procedeul prin care se îmbină mânuirea păpuşii cu

verbalizarea rolului, fiind sub aspect calitativ partea cea mai
dificilă în teatrul de păpuşi atât pentru instructor, cât şi pentru micii
păpuşari, implicând:

- tonalitate;

- volum;

- pauze sugestive;

- mişcarea în spaţiul scenic;

- interacţiunea cu partenerul sau partenerii de joc.