SISTEMUL CARDIOVASCULAR

INIMA
 organ cavitar, ce acționează ca o pompă
musculară aspiro-respingătoare
 din punct de vedere funcţional poate fi împărţită
în două jumătăţi, separate complet între ele:
➢ stângă, prin care circulă sânge oxigenat, primit
de la plămâni şi trimis spre corp
➢ dreaptă, prin care trece sânge încărcat cu dioxid
de carbon de la ţesuturile corpului spre plămâni
 De formă aproximativ conică, inima are o
greutate de 250 – 350 grame, fiind localizată în
partea inferioară a mediastinului.
 Poziţia sa între cei doi plămâni este oblică faţă
de planul medio-sagital al corpului, vârful său
fiind orientat inferior, antero-lateral spre stânga.
 Morfologie externă
 La exterior, prezintă :
 două feţe (anterioară şi posterioară),
 două margini (dreaptă şi stângă),
 o bază
 un vârf.
 Faţa anterioară este convexă, în raport cu
sternul şi coastele.
 Pe suprafaţa inimii se observă două şanţuri
coronare (anterior şi posterior), ce marchează
limita dintre compartimentele superioare (atrii) şi
cele inferioare (ventricule) şi două straturi
longitudinale (anterior şi posterior), care
corespund septului interventricular.
 În aceste patru şanţuri se găsesc arterele şi
venele peretelui cardiac.
Pericardul este un înveliş al inimii de
forma unui sac, reprezentat de două
componente:
 pericardul fibros la exterior – cu un
conţinut sporit de fibre de colagen
 seros – intern
La rândul său, pericardul seros prezintă
în structura sa două straturi:
 parietal – în contact cu pericardul fibros
 visceral – aderă la suprafaţa inimii, fiind
numit şi epicard, considerat ca parte a
peretelui cardiac;
Între cele două foiţe ale pericardului seros
există un spaţiu numit cavitate pericardică
care conţine o peliculă de lichid
lubrificant.
 Structura peretelui cardiac
Epicardul - foiţa viscerală a pericardului seros; este o membrană seroasă, adesea
infiltrată cu celule adipoase.
Miocardul - stratul muscular al inimii; celulele musculare cardiace (miocardiocitele)
constituie reţele de forma unor benzi dispuse circular şi spiralat. Grosimea miocardului
este inegală, el fiind mai subţire la nivelul atriilor şi mai gros în peretele ventriculelor –
mai cu seamă la nivelul celui stâng.
Miocardul are abilitatea intrinsecă de a genera şi conduce impulsuri în propria structură
în vederea unei contracţii ritmice - proprietate, numită şi automatism cardiac. este
asigurată de o categorie de celule numite nodale, diferite structural de miocardiocite.
Endocardul - membrană formată din endoteliu însoţit de un strat subţire de ţesut
conjunctiv. Endocardul căptuşeşte compartimemtele inimii şi stă la baza formării
valvelor. O valvă cardiacă este deschisă pentru a permite trecerea sângelui, şi este
închisă pentru a împiedica întoarcerea sângelui, ca urmare a diferenţelor de presiune
sangvină din cele două compartimente pe care le separă.
Compartimentele cardiace

 Cavitatea inimii este

compartimentată în patru camere:
două atrii – stâng şi drept (superior)
şi două ventricule – stâng şi drept
(inferior).
 Atriile sunt separate între ele prin
septul interatrial, iar ventriculele prin
septul interventricular.
 Atriul drept este compartimentul care
primeşte sânge sărac în oxigen întors
din corp (circulaţia sistemică) prin trei
vene:
 cavă superioară,
 cavă inferioară
 sinusul coronar.
 Atriul drept comunică cu ventriculul
drept prin orificiul atrioventricular drept
prevăzut cu o valvulă tricuspidă
(valvula atrioventriculară dreaptă).
 Atriul stâng primeşte sânge oxigenat
întors de la plămâni prin venele
pulmonare (două pe stânga şi două pe
dreapta).
 Partea atriului stâng vizibilă anterior, de
formă triunghiulară, este auriculul stâng.
 Atriul stâng comunică cu ventriculul
stâng prin orificiul atrioventricular stâng,
prevăzută cu valvula mitrală – bicuspidă
(valvula atrioventriculară stângă).
 Ventriculul drept primeşte  Ventriculul stâng constituie
sângele din atriul drept şi îl vârful inimii.
pompează în artera numită  El primeşte sânge din atriul
trunchiul pulmonar. stâng şi îl pompează în
 Deschiderea dintre artera aortă.
ventriculul drept şi trunchiul  Orificiul de comunicare al
pulmonar este prevăzută cu ventriculului stâng cu aorta
valvula semilunară prezintă valvula semilunară
pulmonară. aortică.
Vascularizaţia şi inervaţia inimii

Vascularizaţia peretelui cardiac este asigurată de arterele

coronare şi venele cardiace.
 Arterele coronare (dreaptă şi stângă) se desprind de la
nivelul aortei ducând în peretele cardiac sânge încărcat
cu oxigen şi nutrienţi.
 Venele cardiace colectează sângele dezoxigenat din
peretele cardiac, care va fi drenat apoi în sinusul coronar
(excepţie fac câteva vene cardiace anterioare, care se
deschid direct în atriul drept, nu în sinusul coronar).
Inervaţia extrinsecă a peretelui cardiac
este asigurată de fibre nervoase care
asigură modificarea ritmului şi a forţei de
contracţie (structura intrinsecă nodală a
peretelui cardiac asigură automatismul
contracţiei).
Peretele cardiac este inervat atât de fibre
parasimpatice (aparţin de nervul vag),
care încetinesc rata contracţiei, cât şi
fibre simpatice (aparţin de nervii spinali
ce formează plexul cardiac), care cresc
rata şi forţa contracţiei.
 FIZIOLOGIA INIMII
Funcția principală a inimii este de a furniza oxigen și substanțele nutritive necesare
țesuturilor și în același timp de a elimina dioxidul de carbon și metaboliții.
Ciclul cardiac se mai numește și revoluție cardiacă și este asemănător atât pentru
cordul stâng (atriul și ventriculul stâng) cât și pentru cordul drept.
Ciclul cardiac începe cu sistola atrială ce durează 0,08 - 0,12 secunde - în această
etapă are loc faza de umplere atrială a ventriculului. după terminarea sistolei atriale,
presiunile atrioventriculare se egalizează, ceea ce duce la închiderea valvei mitrale,
ceea ce conduce la creșterea presiunii la nivelul ventriculului.
După această creștere presională, are loc deschiderea valvelor aortice și ejecția
sângelui de la nivelul cavității ventriculului prin contracția acestuia.
Contracția este urmată de relaxare, iar ulterior de umplerea ventriculară.
Contracția ventriculului are loc în 2 etape:
- are loc contracția izovolumetrică (ventriculul își menține același volum de sânge - nici nu primește de
la nivelul atriilor, nici nu pompează în aortă) cu o durată de 0,04 - 0,06 secunde. ventriculul este în
continuare închis datorită valvelor aortice.
- etapa de ejecție ventriculară maximă, ce începe odată cu depășirea presiunii diastolice din aortă de
către presiunea din ventricul, moment în care valva aortică se deschide.
Relaxarea ventriculului
- faza de ejecție lentă ce durează 0,1 - 0,2 secunde
- relaxarea izovolumetrică - scăderea presiunii intraventriculare sub presiunea diastolică din aortă
determină închiderea valvei aortice. ventriculul revine o cavitate inchisă cu presiune scăzută la un
volum ventricular constant.
Umplerea ventriculară
- umplerea rapidă datorită deschiderii valvei mitrale și scăderii presiunii intraventriculare sub cea
intraatrială
- umplerea lentă și este reprezentată de perioada în care presiunea din cele 2 cavități se egalează
- umplerea atrială se realizează prin sistola atrială
 VASELE SISTEMULUI CARDIOVASCULAR

1. Arterele
 sunt vase care transportă
sângele (fie oxigenat, fie
neoxigenat) plecat de la inimă.
 În funcţie de calibrul lor şi de
particularităţile structurale ale
peretelui se deosebesc: artere
elastice, artere musculare şi
arteriole.
2. Venele
 sunt vase care conduc lichidul
circulant spre inimă.
 După lichidul circulant pe care îl
poartă, venele sunt de tip sangvin şi
de tip limfatic.
A. Venele sangvine
 La nivelul venelor există structuri numite
valvule - ajută întoarcerea sângelui la inimă, în
condiţii de presiune sangvină scăzută.
 Valvulele, mai abundente în venele
 membrelor inferioare – unde sângele trebuie
să circule antigravitaţional, sunt repliuri ale
intimei.
 Ele se deschid la trecerea
curentului sangvin spre inimă,
după care se închid pentru a
împiedica întoarcerea sângelui.
 Alături de valve mai există şi
mecanisme funcţionale care ajută
întoarcerea sângelui spre inimă:
mişcarea membrelor inferioare şi
a restului corpului, constracţia
muşchilor scheletici asupra
peretelui venos.
B. Venele limfatice

 au peretele foarte subţire, caracteristică ce reflectă ca şi în cazul venelor

sangvine faptul că lichidul din lumen circulă cu o presiune foarte scăzută.
 Venele limfatice conţin mai multe valve decât venele sangvine.
 La baza fiecărei valve, vena limfatică se dilată formând o „pungă” în care
limfa se adună forţând valva să se închidă.
 Datorită acestei dilatări, numeroase de-a lungul aceluiaşi vas, vena limfatică
seamană cu un şirag de mărgele.
 De-a lungul venelor limfatice se găsesc noduli limfatici, pe care îi
traversează.
 Nodulii limfatici curăţă limfa ce trece prin ei de agenţii patogeni.
3. Capilarele
 sunt cele mai mici vase.
 După lichidul circulant pe care îl poartă, capilarele sunt de tip sangvin şi de tip
limfatic.
A. Capilarele sangvine
 considerate a fi cele mai importante vase de sânge, intrucât ele asigură prin
structura simplă a propriului perete reînoirea şi împrospătarea lichidului tisular
(interstiţial) înconjurător, cu care toate celulele corpului sunt în contact.
 În general, capilarele furnizează lichidului interstiţial oxigenul şi nutrienţii necesari
celulelor şi preiau dioxidul ce carbon şi deşeurile azotice depuse de celule în
lichidul insterstiţial.
 Unele capilare, din anumite structuri, au funcţii specifice: în plămâni ele preiau
oxigenul şi lasă dioxidul de carbon; în intestinul subţire primesc nutrienţii rezultaţi
din digestie; în structurile endocrine se încarcă cu hormoni, iar în rinichi
îndepărtează reziduurile azotice din corp.
B. Capilarele limfatice

 sunt închise la capete, având însă o permeabilitate a peretelui remarcabilă

datorită numărului redus de joncţiuni intercelulare şi prezenţei unor minivalve
constituite prin suprapunerea marginilor celulelor endoteliale.
 Prin peretele capilarelor limfatice pot trece molecule mari de proteine, unele
bacterii şi virusuri, celule canceroase.
 Capilarele limfatice sunt larg răspândite, însoţind aproape oriunde capilarele
sangvine (capilarele limfatice lipsesc în oase şi dinţi, în măduva osoasă şi în
SNC).
 O categorie aparte de capilare limfatice sunt cele numite lacteale, localizate în
vilozităţile intestinale colectând limfa albicioasă ca laptele (numită şi chil), datorită
conţinutului mare de lipide.
 FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR
Proprietățile fiziologice ale vaselor sangvine sunt reprezentate de elasticitate și
contractilitate.
Elasticitatea reprezintă capacitatea vaselor de a se destinde și de a reveni ulterior
la forma inițială în funcțiile de variațiile de volum și presiune.
Prin capacitatea de a se destinde, arterele amortizează pulsul cardiac și cresc
totodată randamentul inimii, dar și uniformizează fluxul sangvin dintr-unul sacadat în
unul continuu.
Contractilitatea se definește ca fiind capacitatea fibrelor musculare de la nivelul
arterelor medii și de la nivelul venelor de a se contracta sau relaxa sub acțiunea unor
factori nervoși sau umorali.
Acest fenomen poartă denumirea de vasomotricitate; prin vasoconstricție și
vasodilatație realizându-se creșterea sau scăderea tonusului vascular.
 CIRCULAŢIA SANGVINĂ

Circulaţia sângelui în corpul

uman este realizată:
 într-un sistem închis (inimă
– artere – capilare – vene –
inimă)
 şi dublu (circuitul pulmonar
şi circuitul sistemic) de vase
de sânge.
 Circulaţia pulmonară
 realizată între inimă şi plămâni pentru a prelua exigenul de la nivelul aerului
alveolar şi a se elimina dioxidul de carbon la exterior.
 Din ventriculul drept, sângele sărac în oxigen părăseşte inima trecând în
trunchiul pulmonar, apoi în cele două ramificaţii ale sale: arterele pulmonare
dreaptă şi stângă.
 Fiecare arteră pulmonară pătrunde în plămânul corespunzător, ramificându-se
apoi în artere lobare (trei pentru plămânul drept şi două pentru cel stâng).
 ramificaţiile arteriale descresc în mărime până devin arteriole, apoi capilare
pulmonare dispuse în jurul alveolelor pulmonare.
 Schimbul de gaze respiratorii se realizează între capilare şi alveole.
 Capilarele se continuă cu venule, iar acestea cu vene care devin din ce în ce
mai mari – în final câte două pentru fiecare plămân (superioară şi inferioară).
 Cele patru vene pulmonare ieşite din plămâni se vor deschide în atriul stâng,
prin ele curgând sânge oxigenat.
Circulaţia sistemică

 Circuitul sistemic al sângelui este realizat între inimă şi corp pentru a asigura
celulelor oxigenul şi nutrienţii şi de a prelua de la nivelul lor, în vederea
eliminării dioxidului de carbon şi alte reziduuri.
 Circulaţia sistemică începe de la nivelul ventriculului stâng, de unde sângele
oxigenat este pompat în artera aortă.
 Prin ramificaţiile arteriale, arteriole, sângele oxigenat ajunge la nivelul
capilarelor sangvine. Între acestea şi lichidul interstiţial are loc schimbul de
gaze respiratorii şi alte substanţe, după care este continuat traseul venulelor şi
apoi al venelor.
 Ultimele vene mari, cava superioară şi cea inferioară, se deschid în atriul drept,
prin ele curgând sânge cu un conţinut crescut de dioxid de carbon.
 CIRCULAŢIA LIMFATICĂ
 Circulaţia limfatică se realizează într-un singur
sens: de la periferie spre inimă.
 Limfa este colectată de capilarele limfatice din
ţesutul conjunctiv înconjurător, fiind apoi drenată de
venele limfatice, de trunchiurile limfatice, care se
unesc formând ducte limfatice, ce se deschid în
final în vene sangvine din regiunea gâtului.
 Venele limfatice însoţesc vasele de sânge, în
general cele superficiale colectoare din
piele sunt alături de venele sangvine superficiale, în
timp ce venele limfatice profunde colectoare din
trunchi şi viscere digestive însoţesc arterele profunde.