Proprietatile chimice

Compozitia naturala a aerului atmosferic:

 78,9% azot
 21% oxigen
 0,04% CO2
 Gazele rare: xenon
 Vapori de apa
 Germeni care provin din alti factori de mediu
care se dezvolta la maxim 22 grade si
participa la autoepurarea aerului si se numesc
germeni psihrofili.
 Schimburi gazoase respiratorii
 Schimburile de gaze de la nivelul alveolelor
sunt determinate de presiunea partiala a
gazelor ce este egala cu concentratia lui X cu
presiunea atmosferica.
 Compozitia aerului expirat are o concentratie
mai mica de oxigen=16%, CO2=4,5%.
 Azotul gaz inert – nu participa la schimb de
gaze.
Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a
dioxidului de carbon

 Ca urmare a unei creşteri intense a utilizării combustibilului

pentru producerea energiei

 Valori crescute ale dioxidului de carbon se întâlnesc în

mediul industrial (fabrici de bere, de zahăr), în industria
extractivă minieră, industria chimică şi metalurgică, în
încăperi ermetic închise (adăposturi, submarine), fântâni
adânci etc.

 Importanţa dioxidului de carbon constă în buna desfăşurare

a respiraţiei, şi posibilitatea apariţiei efectelor nocive ale
concentraţiilor crescute asupra organismului.
 In concentraţii crescute exercită efecte nocive asupra stării
de sănătate, de la excitarea centrului respirator la o
concentraţie de aproximativ 2%, până la sfârşit letal în
câteva minute, prin paralizia centrilor respiratori (la o
concentraţie de 10%).
Măsuri de profilaxie:

 Instituirea unei bune ventilaţii în încăperile de

locuit.
 Utilizarea măştilor de protecţie în locurile cu
risc crescut (fântâni, pivniţe, conducte de
canalizare etc.).
 Educaţia sanitară a populaţiei pentru evitarea
zonelor periculoase.
 Din punct de vedere igienico-sanitar, dioxidul
de carbon este un indicator de apreciere a
vicierii aerului, fiind în acelaşi timp şi unul
dintre poluanţii atmosferici.
Intoxicatia acuta cu co2

 In conditii de aer viciat efectele asupra organismului

nu sunt determinate de cresterea co2 pt ca organismul
tolereaza aceasta crestere ci sunt determinate de
modificarile parametrilor fizici de calitate a
aerului,temperaturii, umiditatii, cedarea cantitatii de
caldura aerului. Sunt diminuate functiile de termoliza
prin convectie, radiatie, evaporare.
 Modificari: cefalee, transpiratie, greata, varsaturi.
 La cresteri ale CO2 la 4% pot aparea tulburari
senzoriale, constrictie toracica, lipsa de aer, cresterea
tensiunii arteriale. Corectia= tahipneea, cresterea
debitului circulator, greturi, varsaturi.
 La CO2 =8%- coma
 La CO2=10% -exitus
Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a
oxigenului

 Oxigenul atmosferic poate să scadă în

încăperile închise, aglomerate şi neventilate
(18-19%), în fântâni (16%), în submarine sau
în adăposturi (14%), în minele adânci (13%)
sau în urma exploziilor din mine (4,9%).
 Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul
inspirat se întâlneşte numai în administrarea
artificială (în scop terapeutic, la scafandrii,
aviatori, cosmonauţi).
Scăderea oxigenului
 în aerul atmosferic până la o concentraţie de 18%
nu produce tulburări.
 La concentraţii cuprinse între 18-15% apar
manifestări compensatorii din partea organismului
uman.
 La concentraţii ale oxigenului între 15-10%
capacitatea de compensare devine insuficientă şi
apar tulburări. În condiţii de hipoxie intensă, apar
faze succesive de oprire şi funcţionare ale
centrului respirator.
 La concentraţii sub 10-8%, viaţa nu mai este
posibilă.
Deficitul de oxigenare-
altitudine
 Pentru fiecare 10m, ascensionaţi, presiunea
atmosferică scade cu 1 mmHg.
 Tulburările care apar variază în raport cu
altitudinea, ritmul de ascensiune, gradul de
antrenament individual, starea de sănătate.
Modificările patologice care apar ca urmare a
scăderii presiunii parţiale a oxigenului sunt:
boala de ascensiune, boala de altitudine şi
boala aviatorilor (răul aviatorilor).
 Între 3000-6000 m apare răul de munte (boala de
ascensiune), în special la persoanele neantrenate şi la cele
care nu ştiu să-şi dozeze efortul (mers rapid, pauze
nesistematizate). De aceea înălţimea de 6000 m (pentru
persoanele neantrenate) şi 8000 m (pentru persoanele
antrenate) sunt limite peste care nu mai este posibilă
ascensiunea fără mască de oxigen.

 Răul de aer (boala de altitudine), resimţită de călătorii cu

avionul, este produs atât prin scăderea presiunii parţiale a
oxigenului, cât şi prin intervenţia altor factori: trepidaţia
motorului, golurile de aer, tulburări neuro-vegetative
cauzate de emoţii etc.

 Răul aviatorilor (boala aviatorilor) este rezultatul acţiunii

mai multor factori: scăderea presiunii atmosferice, scăderea
presiunii parţiale a oxigenului, temperatura foarte scăzută (-
30 până la -600C), trepidaţie, fenomene de acceleraţie etc.
Profilaxie
 Combaterea deficitului de oxigen este măsura profilactică
principală în cazul ridicării la înălţimi mari. Se folosesc, în
acest scop, aparate de oxigen necesare de la 5000m (când
se administrează oxigen combinat cu dioxid de carbon) şi
obligatoriu de la 8000 m (când se administrează oxigen
pur). Folosirea aparatelor de oxigen devine însă insuficientă
la înălţimi de peste 10.000-12.000 m din cauza presiunii
foarte scăzute a aerului, în aceste cazuri devenind necesară
folosirea costumelor şi a cabinelor presurizate.
 Aviatorilor li se impune o selecţie atentă la angajare şi
antrenamente în condiţii de hipoxie.
 O serie de afecţiuni sunt contraindicate zborului la mari
înălţimi: cardiopatia ischemică, anemiile grave,
hipertensiunea arterială, afecţiuni valvulare decompensate,
afecţiuni pulmonare (bronşite cronice, astm, pneumotorax),
ulcerul gastro-duodena
 Viaţa diferitelor populaţii la altitudine
 Pentru menţinerea unei oxigenări bune a sângelui la nivel
pulmonar, se instalează o uşoară hiperpnee, se dezvoltă un
torace globulos, apare o poliglobulie compensatorie (în jur
de 7-8 milioane hematii/mmc sânge) cu creşterea
hemoglobinei, devierea spre stânga a curbei de disociaţie a
hemoglobinei şi creşterea minut-volumului sanguin.
 La modificările cardio-vasculare şi respiratorii se adaugă şi
modificări endocrine, explicând gradul de adaptabilitate a
organismelor născute şi care trăiesc la altitudine.
 Persoanele provenite de la şes şi care se stabilesc la mare
altitudine, prezintă simptome ce produc perturbări la nivelul
sistemului nervos central şi periferic, constituind răul de
altitudine (tulburări neuro-vegetative, fenomene de
alcaloză).
 Aceste fenomene dispar în timp prin aclimatizare.
 Adaptarea nu este posibilă la bolnavii pulmonari şi cardiaci,
din cauza suprasolicitării funcţiilor respective, deja
compromise.
Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a
azotului
 Azotul se găseşte în aerul atmosferic la o
concentraţie de 78,9%, valoare ce se menţine
constantă prin circuitul azotului în natură,
ajungând din aer în plante şi animale, iar prin
descompunerea substanţelor organice de
origine animală şi vegetală în sol, o parte din
azot trecând sub formă de amoniac în aer,
restul continuându-şi ciclul în sol.
Muncitorii din chesoane şi scafandrii
 Prin creşterea presiunii aerului, în timpul
activităţii sub apă, creşte şi presiunea parţială a
azotului, care fiind neutru nu intră în combinaţie
cu elementele din sânge sau ţesuturi ci se dizolvă
în sânge şi lichidul interstiţial până la saturare.
 Unele ţesuturi au afinitate mai mare faţă de azot
devenind mai repede saturate (ţesutul adipos,
ţesutul nervos).
 Saturaţia ţesutului în azot este rapidă la început,
apoi se încetineşte pe măsură ce se apropie de
saturaţie totală, care se realizează la aproximativ
4 ore de la creşterea presiunii.
Variaţiile concentraţiei şi presiunii
parţiale a azotului
 Prin scăderea presiunii sale în sânge, ca urmare a
scăderii presiunii aerului inspirat (prin ridicări la
suprafaţă a scafandrului sau a muncitorului din
chesoane), azotul se deplasează din ţesuturi în
sânge şi este eliminat prin plămâni.
 Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă
exponenţială, ca la dizolvarea lui în ţesuturi, dacă
decompresiunea se face lent.
 În cazul unei decompresiuni bruşte, se produce o
degajare rapidă a azotului de la nivelul ţesuturilor,
cu apariţia emboliilor gazoase în vase şi diferite
ţesuturi (pulmonar, cardiac, nervos, adipos,
articular), tulburări caracteristice "bolii de
decompresiune".
Embolia gazoasa
 Semnele premonitorii sunt: dureri articulare şi
musculare, parestezii la nivelul membrelor,
hiperestezie cutanată, emfizem subcutanat, pareze.
 În aceste cazuri se recomandă coborârea din nou la
adâncime,
 Măsurile de profilaxie a acestor accidente constau în:
 selecţionarea muncitorilor la angajare;
 efectuarea instructajului de protecţia muncii la
muncitorii expuşi;
 respectarea timpului de lucru;
 decompresiunea lentă;
 întrebuinţarea unui amestec de gaze care înlocuieşte
aerul (amestec de heliu şi oxigen; oxigen şi hidrogen).
Ozonul stratosferic
 Ozonul se găseşte în cantităţi mici în atmosferă şi
se formează în timpul descărcărilor electrice sau
în urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigen
molecular.
 În aerul din apropierea solului, ozonul este întâlnit
doar sub formă de urme (0,2-0,8 mg/ 100 mc
aer).
 La altitudine de circa 20 m, concentraţia ozonului
este suficient de ridicată (între 0,25-0,50 ppm - 1
ppm oxigen la 250C = 1962 μm/mc) pentru a
absorbi radiaţiile cu lungime de undă mică, nocive
pentru viaţa de pe pământ.
Ozonul stratosferic
 În stratosferă ozonul este prezent în strat relativ
constant, cu o grosime cuprinsă între 3-5 mm,
purtând denumirea de ozonosferă. Acest strat
depinde de echilibrul existent între formarea şi
descompunerea ozonului sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete.
 Ozonosfera îndeplineşte rolul de ecran faţă de
radiaţiile ultraviolete cu lumgimea mică de undă,
improprie vieţii, pe care o reţine în proporţie de
99% şi pentru schimburile energetice între
straturile superioare şi inferioare.
 În prezent se semnalează reducerea grosimii
stratului de ozon stratosferic şi chiar dispariţia sa
în anumite zone, cu formarea "găurilor de ozon".
Ozonul stratosferic
 Dintre cauzele care determină producerea acestui
fenomen putem menţiona:
 Zborul avioanelor supersonice la 20 km altitudine.
 Gazele de ardere ale motoarelor, care conţin
oxigen atomic, hidrogen, grupări OH, NO. Ele
interacţionează fotochimic cu ozonul
consumându-l.
 Eliminarea în atmosferă a unor compuşi de tipul
cloro-fluorocarbon utilizaţi în industria
frigotehnică şi ca agenţi vehiculanţi pentru spray.
Ca efecte ale reducerii stratului de ozon asupra
stării de sănătate se pot menţiona:
 creşterea incidenţei cancerului cutanat (4-6%
pentru o scădere a ozonului atmosferic de
1%);
 favorizarea cancerului cu diferite localizări;
 modificări ale lanţurilor de AND şi ARN celular;
 aberaţii cromozomiale;
 degradarea vegetaţiei;
 dezechilibre ale florei şi faunei marine
Poluarea
prezenţa în aer a unor substanţe străine de
compoziţia chimică normală sau creşterea
concentraţiilor componenţilor normali, care în
funcţie de natura, concentraţia şi timpul cât
acţionează pot produce disconfort, alterarea
sănătăţii şi alterarea mediului.
Surse naturale

 Eroziunea solului de către curenţii de aer

 Erupţiile vulcanice, numai în perioada de
activitate a acestora
 Incendiile spontane ale pădurilor, care
poluează atmosfera temporar
 Polenul diferitelor plante dispersate de curenţii
de aer
 Descompunerea naturală a substanţelor
organice.
Surse artificiale
 Procesele de combustie, care sunt principalele
modalităţi de obţinere a energiei termice, electrice sau
mecanice. Din procesele de ardere rezultă oxizi de
sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon, aldehide şi acizi
organici, hidrocarburi, funingine, pulberi.
 Transporturile (terestre, maritime şi aeriene) constituie
o sursă de poluare care se plasează pe locul doi după
emisiile rezultate din combustii.Mijloacele de transport
elimină prin ţeava de eşapament şi prin evaporările la
nivelul carburatorului şi rezervorului, produşi rezultaţi
în urma arderilor: monoxid şi dioxid de carbon, oxizi
de azot, hidrocarburi nearse şi produşi de oxidare ai
acestora (aldehide şi acizi organici, pulberi, funingine
şi plumb)
 Procesele industriale contribuie la poluarea
atmosferică prin procesele de ardere a combustibililor
şi prin poluanţi eliminaţi din procesul tehnologic.
Sistemul respirator
Fose nazale Faringe
Bronhie
Laringe principală
Bronhie
Trahee
secundară
Bronhiole
Plămân drept
Plămân
stâng
Inima
Lobi
Diafragmă
pulmonari
Alveole pulmonare
Acin
Bronhiolă pulmonar

Arteriolă Alveole
pulmonare
Venulă
Bronhiolă
Factorii care condiţionează
poluarea şi autopurificarea aerului

 Factorii fizici ai aerului atmosferic

 Temperatura aerului: influenţează poluarea prin modul
în care determină formarea curenţilor de aer verticali.
 Umiditatea aerului: împiedică difuzarea substanţelor
poluante.
 Curenţii de aer orizontali sunt cei mai importanţi
factori de dispersie a substanţelor poluante în
atmosferă. Ei transportă aceste substanţe la distanţă
şi în zone fără surse de poluare.
 Iradierea solară favorizează reacţii fotochimice între
unii poluanţi şi constituenţi normali ai aerului sau între
elementele poluante. Produşii rezultaţi sunt, în
general, cu efect toxic crescut.
Factorii geografici

 Relieful influenţează condiţiile meteorologice,

deci poate favoriza dispersia sau acumularea
substanţelor poluante.
 Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane)
reduc poluarea prin fixarea suspensiilor din
aer şi dizolvarea poluanţilor gazoşi.
 Vegetaţia fixează dioxidul de carbon şi degajă
oxigenul în procesele de fotosinteză, reţine
dioxidul de sulf şi pulberile pe frunze
Factorii urbanistici

 Sistematizarea localităţilor urbane poate

interveni în favorizarea autopurificării aerului
prin asamblarea corectă a zonelor industriale,
instituirea zonelor de protecţie sanitară,
amplasarea la distanţă de localităţi a unor
surse majore de poluare, orientarea străzilor
în funcţie de direcţia dominantă a curenţilor
de aer, asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi
etc.
Clasificarea poluanţilor
 Poluanţi iritanţi
 Poluanţi asfixianţi
 Poluanţi toxici sistemici
 Poluanţi alergizanţi
 Poluanţi fibrozanţi
 Poluanţi cancerigeni, mutageni şi teratogeni
Poluanţii iritanţi şi efectele
asupra sănătăţii

 Poluanţii iritanţi sunt substanţe care

afectează, în special, mucoasa căilor
respiratorii şi alveolele pulmonare, iar la
concentraţii mai crescute - conjunctiva şi
cornea.
 În funcţie de starea de agregare pot fi gazoşi
(dioxidul de sulf, oxizii azotului, oxidanţii
fotochimici, amoniacul, clorul) sau solizi
(pulberile în suspensie - efectul iritant este în
funcţie de natura, concentraţia şi dimensiunile
particulelor).
Poluanti iritanti
Poluanţii asfixianţi şi efectele asupra
sănătăţii

 in aceasta categorie intra monoxidul de

carbon, hidrogenul sulfurat, nitriţii, cianurile
Mecanismul de acţiune
 blocarea oxigenului de către hemoglobină
(monoxidul de carbon, nitriţii),
 împiedicarea utilizării oxigenului în procesele
metabolice (cianuri),
 blocarea centrului respirator (hidrogenul
sulfurat).
 Efectele acute
 0,5-0,8% carboxihemoglobină în sânge reprezintă valori
normale pentru persoanele fără expunere la monoxidul de
carbon exogen (datorită formării monoxidului de carbon
endogen rezultat din metabolismul hemoglobinei).
 2% carboxihemoglobină nu s-au semnalat modificări
fiziologice sau patologice.
 2-10% carboxihemoglobină apar primele simptome datorită
hipoxiei.Efecte evidente apar la persoanele cu tulburări
circulatorii cerebrale, la cele care au consumat alcool, au
făcut tratament cu sedative, antihistaminice, hipotensoare
sau la persoanele cu funcţia miocardică alterată.
 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele
anterioare apar cefaleea, dispneea şi scăderea
performanţelor fizice.
 Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută
manifestată prin cefalee, ameţeli, greaţă, adinamie,
tulburări senzoriale.
 Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină
determină pierderea conştienţei.
 La concentraţia de 60% apare decesul.
 Efectele cronice
 Asupra aparatului cardiovascular:
 La concentraţii de 4% carboxihemoglobină pot
apare decompensări ale cardiopatiilor sau
poate constitui un factor declanşator al
accidentelor acute în cadrul cardiopatiei
ischemice.
 La concentraţii cuprinse între 5-10% existente
timp îndelungat se produce depunerea de
plăci ateromatoase în peretele vascular, prin
modificarea permeabilităţii vasculare, alterări
în vasa vasorum, modificări enzimatice.
 La concentraţii care depăşesc 15%
carboxihemoglobina se pot produce alterări
miocardice grave (sindromul Shinsu).
 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă
fenomenele anterioare apar cefaleea,
dispneea şi scăderea performanţelor fizice.
 Între 20-40% carboxihemoglobină apare
intoxicaţia acută manifestată prin cefalee,
ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări
senzoriale.
 Concentraţia care depăşeşte 40%
carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
 La concentraţia de 60% apare decesul.
Poluanţii toxici sistemici şi efectele asupra
sănătăţii
 substanţe xenobiotice (xenos = străin), neavând funcţie
biologică cunoscută în organismele vii (plumbul, mercurul,
cadmiul, beriliul) sau în organismul uman (seleniul, staniul,
nichelul, vanadiul) şi cu acţiune nocivă asupra funcţiilor şi
structurilor vitale, prin simpla lor prezenţă, în orice cantitate
s-ar afla.
 Poluanţii toxici sistemici rezultă, în special, din procesele
industriale şi din mijloacele de transport rutiere. În aerul
atmosferic ele se întâlnesc destul de rar, cu excepţia
plumbului. Forma sub care se găsesc în aer este de
suspensii şi vapori.
 Ceilalţi poluanţi toxici sistemici (mangan, mercur, cadmiu,
fluor, arsen, beriliu etc.) nu prezintă importanţă
epidemiologică din punctul de vedere al poluării aerului.
 O menţiune specială pentru pesticide, care pot polua aerul
prin scăpări din procesul de fabricaţie, în cazul depozitării şi
manipulării incorecte, în timpul şi după utilizare, prin
pulverizarea din avion etc.
Poluanţii alergizanţi şi efectele asupra sănătăţii

 Clasificare
 Principalii poluanţi alergizanţi sunt reprezentaţi de următorii
alergeni:
 de origine vegetală (polen, fungi);
 de origine animală (peri, blană, descuamări epidermice,
fulgi de pene etc.);
 praf de casă asociat cu prezenţa acarienilor
(Dermatophagoides);
 substanţe chimice alergene eliminate în mediu de procesele
industriale şi autovehicule.
 Efecte asupra sănătăţii
 Manifestările de alergie atopică includ astmul bronşic, rinita
alergică, dermita atopică, urticarie, edemul angioneurotic,
conjunctivita alergică, "febra de fân" (sindrom alergic
produs de polen).
Alergeni posibili
Alergeni posibili
Manifestari clinice alergie
Reactia alergica
Poluanţii fibrozanţi şi efectele asupra sănătăţii

 Poluanţii fibrozanţi identificaţi în mediu

depăşesc cifra de 150. Cei mai importanţi din
punct de vedere a efectelor asupra sănătăţii
sunt dioxidul de siliciu, azbestul, manganul,
beriliul, cadmiul.
 Inhalaţi odată cu aerul, aceşti poluanţi ajung
în plămâni, unde determină reacţii fibroase
prin mecanisme specifice fiecărei substanţe.
Poluanţii cancerigeni, mutageni,
teratogeni şi efectele asupra sănătăţii
 Numărul total al substanţelor poluante din această
categorie este de aproximativ 2000, multe dintre ele
având şi efect teratogen şi mutagen.
 Clasificare
 De natură organică (hidrocarburi policiclice aromatice,
nitrozamine, amine aromate, epoxizi, compuşi azoici,
coloranţi aromatici, agenţi alchilanţi, pesticide
organice, mase plastice, anestezici volatili etc.).
 De natură anorganică (arsen, beriliu, cadmiu, crom,
cobalt, nichel, seleniu etc.).
 De natură minerală (azbest).
 Substanţele cocancerigene au un rol adjuvant,
promotor. Cele mai importante sunt substanţele
organice (hidrocarburi, aldehide, fenoli, cetone,
compuşi cloroorganici) şi cele anorganice (dioxid de
sulf, acizi etc.).
Efecte teratogene
 Asupra embrionului şi fătului-
Carboxihemoglobina străbate bariera
fetoplacentară, cu apariţia malformaţiilor
congenitale, a hipotrofiei fătului la naştere, a
naşterilor premature, în cazul femeilor
fumătoare.
Măsuri medicale de prevenire a poluării
aerului

 Profilaxia primară
 Constă în cunoaşterea factorilor de risc generaţi
de poluarea aerului. Ea cuprinde:
 depistarea prezenţei în atmosferă a substanţelor
chimice poluante,
 evaluarea pragului de nocivitate pentru
substanţele poluante (în scopul fixării
concentraţiilor maxime admise),
 supravegherea permanentă a respectării normelor
sanitare de către sursele eliminatoare de poluanţi
 educaţia sanitară a populaţiei.
 CMA
 Concentraţia maximă admisă reprezintă acea
concentraţie, decelabilă prin metode moderne
de explorare, care nu exercită efecte directe
sau indirecte asupra sănătăţii, nu produce
senzaţii subiective şi nu modifică capacitatea
de muncă.
 Concentraţia de avertizare (alarmă) se
utilizează în ţările intens industrializate şi cu
trafic auto intens. Ea atrage atenţia populaţiei
asupra unei poluări acute, cu efecte imediate.
Impune luarea măsurilor de urgenţă la sursele
de eliminare a poluanţilor, precum şi protecţia
populaţiei.
Exprimarea concentraţiei maxime
admise se face prin:

 Concentraţia maximă momentană (CMM):

reprezintă cea mai mare concentraţie admisă
pentru un poluant pe o perioadă scurtă, de
obicei 30 de minute.
 Concentraţia medie pe 24 de ore: reprezintă
media concentraţiilor poluantului timp de 24
de ore.
 Concentraţia medie anuală: reprezintă media
concentraţiilor determinate, pe 12 luni.
Profilaxia secundară

 Urmăreşte depistarea în stadii incipiente, a

afecţiunilor determinate de poluarea aerului, când
remisiunea bolii mai este posibilă. Cuprinde
controlul medical activ la grupele de populaţie
expuse factorilor de risc din aerul zonelor intens
poluate, cu concentraţii maxime admise peste
substanţele poluante depăşite.
 Examenele medicale sunt efectuate de către
echipe multidisciplinare, care utilizează
examenele clinice şi paraclinice generale sau
specifice substanţelor care poluează zona
respectivă.